Stephen King — Colorado Kid

ururur, virtual project Zu 


STEPHEN 
i FA | 


Y 
K 
k 
R | 
! ai | 
k A k 
3 W 


| l 


STEPHEN EDWIN KING (n. 1947) este licenţiat în limba 
engleză la Universitatea Maine din Orono şi a debutat în 
1974 cu romanul Carrie. După aproape treizeci de ani în 
care a publicat în principal romane horror foarte populare 
(Christine, Apocalipsa, Oraşul bântuit etc.), el a primit 
medalia National Book Foundation pentru „Aport deosebit 
în literatura americană” şi Lifetime Achievement Awards 
din partea National Books Awards. Aproape toate romanele 
lui au fost ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor 
la regie să filmeze adaptări ale povestirilor sale pentru 
suma simbolică de un dolar. În acelaşi timp, s-a estimat că 
venitul lui anual este de patruzeci de milioane de dolari. Ca 
o ironie a sorții, el a declarat că detestă sărbătoarea de 
Halloween. 


STEPHEN 
KING 


COLORADO KID 


Original: Colorado Kid (2005) 


Traducerea: 
GABRIEL STOIAN 


y 


virtual-project.eu 


Editura: NEMIRA 
2006 


Cu admiraţie, pentru Dan J. Marlowe!, 
autorul romanului Numele jocului e moartea, 
cel mai înzestrat dintre duri 


1 Pornind de la o carte în care personajul principal era hoţ profesionist şi 
spărgător de bănci, autorul (1914-1987) a creat o serie de romane în 
care s-a folosit de experienţa unor criminali reali aflaţi în închisoare, 
reuşind o descriere realistă a lumii crimei, a corupţiei din rândul poliţiei 
şi a ipocriziei societăţii americane (n.tr.). 


1 


După ce s-a lămurit că nu avea să afle nimic interesant 
de la cei doi bătrâni care alcătuiau tot personalul de la The 
Weekly Islander, jurnalistul care scria articole de fond la 
ziarul Globe din Boston a aruncat o privire la ceas şi a 
băgat de seamă că, dacă se grăbea, încă putea prinde 
bacul de 13.30 către continent. Le-a multumit amândurora 
pentru amabilitate, a lăsat nişte bani pe masă, punând 
solniţa deasupra lor ca să nu-i ia briza care bătea destul de 
tare înspre țărm şi a coborât vioi treptele de piatră ce 
duceau de la Restaurantul Grey Gull până în Bay Street şi la 
orăşelul de dedesubt. In afara celor câteva ocheade 
aruncate nepăsător în decolteul tinerei care stătuse între 
cei doi bătrâni, nu remarcase nimic deosebit la ea. 

După ce ziaristul a plecat, Vince Teague a întins mâna 
peste masă şi a tras banii de sub solniţă - două bancnote 
de cincizeci. Cu o expresie de mulţumire neascunsă, le-a 
vârât într-un buzunar cu clapă al jachetei din tweed, veche 
dar încă bună de purtat. 

— Ce faci? l-a întrebat Stephanie McCann, ştiind prea 
bine cât de mult îi plăcea lui Vince (dar nu numai lui) să-i 
zdruncine ceea ce el numea „prejudecățile ei tinereşti”, 
însă în situaţia de faţă s-a văzut incapabilă să-şi reţină 
indignarea din glas. 

— A ce seamănă? 

Vince părea mai satisfăcut ca niciodată. Având banii în 
buzunar, a netezit clapa peste buzunar şi a luat o ultimă 
îmbucătură din ruloul de homar. Apoi s-a şters delicat la 
gură cu un şerveţel de hârtie şi cu un gest de expert a prins 
din zbor babeţica folosită la homar şi lăsată de omul de la 
Globe exact în clipa în care o rafală mai aspră a brizei ce 
aducea cu ea stropi de sare a încercat să o măture de pe 
masă. Mâna îi era contorsionată aproape grotesc din cauza 
artritei, dar îi rămăsese la fel de ageră ca în tinereţe. 

— S-ar părea că ai luat banii pe care domnul Hanratty i-a 
lăsat drept plată pentru masa de prânz, a spus Stephanie. 


— O, ce ochi buni ai, a aprobat-o Vince şi a cilipit 
şmechereşte către celălalt bărbat de la masă. Acesta era 
Dave Bowie, care arăta cam de vârsta lui Vince Teague, dar 
era cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr. Totul depindea de 
ce loz ai tras în viaţă, aşa susţinea Vince; lăsai maşinăria să 
funcţioneze până cădea de la sine, o mai peticeai la nevoie, 
iar el era convins că şi pentru tipii care băteau suta - lucru 
pe care îl spera şi el - până la urmă, viaţa nu părea cu 
nimic mai lungă decât o după-amiază de vară. 

— Dar de ce? 

— Ţi-e teamă că o să le dau plasă ăstora de la Gull cu 
plata şi-o s-o las pe Helen să se descurce? a întrebat-o el. 

— Nu... dar cine-i Helen? 

— Helen Hafner, cea care ne-a servit, a zis Vince şi a 
făcut un semn din cap către o femeie uşor supraponderală 
de aproape patruzeci de ani care strângea farfuriile. Pentru 
că politica lui Jack Moody - care, întâmplător, are acest 
restaurant unde se mănâncă bine, ca şi a tatălui său, dacă 
vrei să ştii... 

— Ştiu, a zis ea. 

David Bowie, editor al ziarului The Weekly Islander 
aproape de când se născuse Helen Hafner, s-a aplecat în 
faţă şi şi-a lăsat mâna pufoasă peste mâna ei tânără şi 
frumoasă. 

— Sunt convins că ştii, a spus el. Şi Vince ştie. Tocmai de 
aceea a ales o cale mai întortocheată ca să-ţi explice. 

— Asta pentru că şcoala încă nu s-a terminat, a zis ea 
zâmbind. 

— Exact, a aprobat-o Dave, şi ce-i mai frumos pentru 
nişte bătrânei ca noi dacă nu asta? 

— Ar trebui să le daţi lecţii doar celor care vor să înveţe. 

— Corect, a spus Dave, şi s-a rezemat de spătarul 
scaunului. Frumos spus. 

Nu purta costum şi nici sacou sport, ci o bluză veche de 
culoare verde. Erau în august, iar lui Stephanie, în ciuda 
brizei dinspre larg, i se părea destul de cald pe terasă, însă 
şi-a dat seama că cei doi simțeau până şi cea mai 
neînsemnată scădere a temperaturii. In cazul lui Dave, asta 


o mira puţin; avea doar şaizeci şi cinci de ani şi cel puţin 
cincisprezece kilograme de prisos. Dar deşi nu arăta decât 
de şaptezeci de ani (şi încă vioi, în ciuda mâinilor 
contorsionate), Vince Teague împlinise deja nouăzeci în 
acea vară şi arăta ca un băț. „O aţă împănată”, aşa îi 
spunea doamna Pinder, secretara cu program redus de la 
ziar. Şi rostea asta de obicei cu un pufnet dispreţuitor. 

— Politica de la Grey Gull este că fetele care servesc 
răspund de plata de la mesele ce le revin, a spus Vince. 
Jack le spune asta tuturor fetelor care vin să se angajeze, 
ca să nu-i vină smiorcăindu-se după aia, susţinând că n-au 
ştiut cum stătea treaba. 

Stephanie a făcut ochii roată pe terasă, care era pe 
jumătate populată chiar la ora 13.20, apoi a privit spre 
sufrageria principală, de unde se vedea Golfuleţul Moose. 
Acolo erau ocupate aproape toate mesele şi ea ştia că, 
începând cu 30 mai şi până la sfârşitul lunii iulie, până la 
ora 15.00 se stătea la rând pentru a se lua prânzul. Cu alte 
cuvinte, un balamuc controlat. Şi să te mai aştepţi ca 
fiecare chelneriţă să ştie precis dacă fiecare client plăteşte 
când ea aleargă de colo-colo, ca turbata, aducând tăvi cu 
homari fierţi şi aburinzi şi scoici... 

— Nu mi se pare prea... a început ea, apoi vocea i s-a 
stins, întrebându-se dacă cei doi bătrâni, care scoseseră 
ziarul de pe vremea când chestii ca salariu minim încă nu 
se inventaseră, ar fi izbucnit în râs dacă ar fi terminat ce 
voise să spună. 

— Frumos ar fi cuvântul care nu-ţi vine, a zis sec Dave, 
apoi a luat o chiflă. Era ultima din coşuleţ. 

Cuvântul fusese rostit mai ciudat, rimând mai mult sau 
mai puţin cu altul, folosit de cei din nord ca să spună şi da 
şi serios. Stephanie era din Cincinnati, Ohio, iar când venise 
pentru prima oară pe Insula Moose-Lookit ca să-şi facă 
ucenicia la The Weekly Islander, aproape că o apucase 
disperarea... cuvânt care, în limbajul din est, rima cu acea 
exprimare ce însemna maa. Cum să înveţe ceva când ea 
abia reuşea să înţeleagă un cuvânt din şapte? lar dacă îi 
ruga să repete, nu avea să treacă multă vreme şi ei o să 


considere că suferea de idioţie congenitală (care, pe 
Moose-Look se pronunţa /diit, normal.) 

Fusese cât pe ce să plece la un program postuniversitar 
de patru luni, organizat de Universitatea din Ohio, dar Dave 
o trăsese deoparte într-o după-amiază şi-i spusese: 

— Nu te lăsa, Steffi, o să înţelegi tu. 

Avusese dreptate. Aproape peste noapte, aşa i se păruse, 
începuse să priceapă accentul. Era ca şi cum până atunci ar 
fi avut dopuri în urechi şi dintr-odată dispăruseră brusc. Îşi 
închipuise că putea trăi acolo o viaţă fără să ajungă a vorbi 
ca ei, darămite să-i înţeleagă? Ei, măcar atâta lucru să 
reuşească şi ea. 

— Da, frumos era cuvântul acela, l-a aprobat ea. 

— Care nu a făcut parte niciodată din vocabularul lui Jack 
Moody, decât atunci când se vorbea despre vreme, a spus 
Vince, apoi, fără să schimbe tonul, a adăugat: Lasă chifla 
aia, David Bowie, nu vezi că te-ngraşi? Bagi mereu în tine 
ca un purcel. 

— Dacă nu mi-am pierdut ţinerea de minte, parcă nu 
eram căsătoriţi, a zis Dave şi a muşcat încă o dată din 
chiflă. N-ai putea să-i spui fetei ce-ţi trece prin minte fără 
să mă dăscăleşti? 

— Vezi ce arţăgos e? a zis Vince. Şi încă nu l-a învăţat 
nimeni că nu-i frumos să vorbească cu gura plină. Şi-a 
trecut apoi braţul peste spătarul scaunului, iar briza dinspre 
oceanul sclipitor i-a ridicat părul alb şi rar de pe frunte. 
Steffi, Helen are trei copii şi un soţ care a şters-o, lăsând-o 
singură. Nu vrea să plece de pe insulă şi se descurcă - 
oarecum - făcând pe chelneriţa la Grey Gull, fiindcă verile 
sunt mai bănoase decât iernile. Asta ai înţeles? 

— Da, sigur, a răspuns Stephanie, şi o clipă mai târziu, 
doamna în chestiune s-a apropiat de masă. Stephanie a 
observat că femeia purta ciorapi groşi, care nu reuşeau să-i 
ascundă venele varicoase, şi că avea cearcăne. 

— Vince, David, a zis ea, şi s-a rezumat doar să o salute 
din cap pe Stephanie, întrucât nu-i ştia numele. Văd că 
prietenul vostru a plecat. Să prindă bacul? 

— Mda, i-a răspuns, Dave. A descoperit subit că avea 


treabă la Boston. 

— Da? Aţi terminat? 

— O, mai lasă-ne puţin, a spus Vince, dar să ne aduci 
nota de plată când vrei, Helen. Copiii sunt bine? 

Helen Hafner s-a strâmbat. 

— Săptămâna trecută, Jude a căzut din căsuţa pe care și- 
a făcut-o într-un copac şi şi-a rupt o mână. Ce a mai urlat... 
M-a speriat de moarte! 

Cei doi bătrâni s-au privit, apoi au pufnit în râs. Au 
redevenit serioşi imediat, părând chiar ruşinaţi, iar Vince și- 
a exprimat înţelegerea, dar asta nu a consolat-o pe Helen. 

— Bărbaţii îşi permit să râdă, i-a spus ea lui Stephanie cu 
un surâs obosit, sardonic. Toti au căzut din copaci şi şi-au 
rupt mâinile când erau mici, şi îşi aduc aminte şi ce pirați 
grozavi erau. Dar de mama care se scoală la miez de 
noapte ca să le dea medicamentele nu-şi mai amintesc. O 
să vă aduc nota. 

S-a îndepărtat târându-şi picioarele încălţate cu pantofi 
ale căror tocuri erau uzate. 

— E o femeie de treabă, a spus Dave, având bunul simţ 
să pară uşor ruşinat. 

— Da, aşa e, a încuviinţat Vince, iar dacă ne-a muştruluit 
niţel, probabil că o meritam. Până una-alta, uite care-i 
treaba cu masa asta, Steffi. Habar n-am cât costă trei 
chifle, o masă cu homar şi patru ceaiuri la Boston, dar 
jurnalistul acela a uitat că aici trăim la ceea ce un 
economist ar numi „sursa de aprovizionare”, aşa că a lăsat 
o sută. Dacă Helen ne aduce nota care spune că avem de 
plătit mai mult de treişcinci, sărut bucuros un porc. Ai 
înţeles ce vreau să zic? 

— Da, sigur, a spus Stephanie. 

— Ei, treaba cu tipul de la Globe e că se plimbă cu bacul, 
apoi mâzgăleşte în condica de cheltuieli de deplasare Masă 
de prânz, Gray Gull, Insula Moose-Lookit şi Seria misterelor 
inexplicabile; dacă e cinstit, o să noteze o sută de dolari, 
însă dacă are în suflet o idee de căpătuială, o să noteze o 
sută douăzeci, şi cu ce i-a ieşit îşi duce prietena la un film. 
Ai priceput? 


— Da, a spus Stephanie şi l-a privit cu reproş în timp ce 
bea restul de iced tea. Mi se pare că eşti cam cinic. 

— Nu, dacă aş fi fost cinic, aş fi spus o sută treizeci, asta- 
i sigur. Replica l-a făcut pe Dave să pufnească în râs. In 
orice caz, a lăsat o sută, iar asta înseamnă cel puţin 
treişcinci de dolari în plus, chiar dacă pui şi douăzeci la sută 
bacşişul. De aceea am luat banii. Când Helen o să ne aducă 
nota, nu fac decât să o semnez, fiindcă /s/ander are cont 
deschis aici. 

— Şi o să-i dai un bacşiş mai mare de douăzeci la sută, 
sper, a spus Stephanie, având în vedere situaţia ei 
familială. 

— Ei, aici te înşeli, a spus Vince. 

— Da? De ce? 

El a privit-o cu un aer îngăduitor. 

— Păi ce-ţi închipui? Fiindcă-s zgârcit? Ca un yankeu? 

— Nu, nu cred asta, cum nu cred că negrii sunt leneşi sau 
că francezii se gândesc toată ziua numai la sex. 

— Atunci pune-ţi mintea la treabă. Doar ţi-a dat destulă 
Dumnezeu. 

Stephanie a încercat, timp în care, plini de interes, cei doi 
au urmărit-o atent. 

— Ar considera asta o pomană, a spus ea în cele din 
urmă. 

Vince şi Dave au schimbat priviri amuzate. 

— Atunci, ce? 

— Cât pe ce s-o nimereşti cu negrii leneşi şi francezii puşi 
pe sex, nu-i aşa, draga mea? a întrebat-o Dave, lăbărţându- 
şi pronunția tipică celor din est până acolo încât totul sună 
burlesc. Chestia e că vorbim de o femeie mândră, care nu 
primeşte de pomană. 

Simţind că pătrunde tot mai adânc în gândirea 
sociologică, Stephanie a zis: 

— Vreţi să sugeraţi că ar lua banii. Dacă nu pentru ea, 
pentru copii. 

— Tipul care ne-a plătit prânzul era de departe, a spus 
Vince. În ce-o priveşte pe Helen Hafner, ăştia de departe au 
bani de le cad din... portofel. 


Amuzată de acel brusc ocol analitic făcut de dragul ei, 
Stephanie a privit în jur, întâi la terasa unde stăteau, apoi 
prin geam, la salonul din interior. Şi a observat ceva 
interesant. Multe - probabil mai toate femeile de afară erau 
localnice, lucru valabil şi pentru majoritatea chelneriţelor. 
înăuntru se găseau oamenii verii, aşa-numiţii „străini de 
insulă”, iar chelneriţele care îi serveau erau mai tinere. Şi 
mai atrăgătoare, de altfel, şi tot venite de prin alte părţi. 
Ajutoare pe timpul verii. Dintr-odată, a înţeles totul. Se 
înşelase încercând să explice situaţia din punct de vedere 
sociologic. Totul era mult mai simplu. 

— Chelneriţele de la Grey Gull îşi împart bacşişurile în 
mod egal, nu-i aşa? a întrebat ea. Asta trebuie să fie. 

Vince a îndreptat arătătorul spre ea ca pe ţeava unui 
pistol şi a zis: 

— Punct ochit, punct lovit. 

— Şi-atunci cum faci? 

— O să fac aşa, a zis el, când semnez nota, dau 
cincisprezece la sută bacşiş şi pun patruzeci de dolari din 
banii tipului de la G/obe în buzunarul lui Helen. Ea se alege 
cu tot, hârtia nu suferă, iar dacă nu ştie, Unchiul Sam n-o să 
se supere. 

— Aşa se fac afacerile în America, a precizat Dave cu un 
aer solemn. 

— Ştii ce-mi place mie? a zis Vince Teague, întorcându-şi 
faţa către soare. Când a strâns din pleoape ca să-şi 
ferească ochii de strălucirea orbitoare, pe faţa lui au apărut 
parcă mii de riduri. Deşi nici aşa nu i se vedea adevărata 
vârstă, asta îl făcea totuşi să arate de optzeci de ani. 

— Nu, ce anume? a întrebat Stephanie, uşor amuzată. 

— Îmi place cum se învârt banii tot timpul, parcă-s rufe 
într-o maşină se spălat. lar de data asta, când maşina se 
opreşte, banii sfârşesc aici, pe Moosie, unde lumea are cu 
adevărat nevoie de ei. Pe de altă parte, ca să aranjeze 
lucrurile, tipul de la oraş ne-a plătit masa şi a plecat aşa 
cum a venit. 

— A fugit, mai precis, a spus Dave. Trebuia să prindă 
vasul, ai uitat? Asta m-a făcut să-mi amintesc de poezia 


aceea de Edna St. Vincent Millay: „Eram foarte obosiţi, 
eram foarte fericiţi / Cu bacul plutirăm toată noaptea, 
ameţiţi.”? Nu se potriveşte perfect, dar suntem pe aproape. 

— N-a fost prea fericit, dar obosit sigur o să fie când o să 
ajungă la următorul loc pe care-l are în plan, a spus Vince. 
Parcă a adus vorba de Madawaska. Poate c-o să găsească 
acolo mistere nelămurite. De exemplu, de ce ar ţine cineva 
să trăiască într-un asemenea loc. Dave, poate mă luminezi 
tu. 

Stephanie îşi dăduse seama că între cei doi bătrâni 
funcţiona un soi de telepatie, primară, dar reală. Mai 
asistase la câteva scene de felul acesta de când sosise pe 
Insula Moose-Lookit, cu trei luni în urmă, şi mai avea parte 
şi acum de una de acelaşi gen. Chelneriţa se întorcea 
aducând nota de plată. Dave era cu spatele la ea, dar Vince 
a văzut-o venind, iar bărbatul mai tânăr şi-a dat seama ce 
voia editorul ziarului. Aşa că Dave a băgat mâna în 
buzunarul de la spate, a scos portofelul, din care a extras 
două bancnote, le-a împăturit între degete şi i le-a pasat 
peste masă lui Vince. Helen a ajuns lângă ei o clipă mai 
târziu. Vince a luat nota cu o mână ezitantă. Cu cealaltă a 
strecurat bancnotele în buzunarul fustei de la uniforma ei. 

— Mulţumim, scumpo, a zis el. 

— Sigur nu vreţi desert? i-a întrebat ea. Avem tort Mac, 
de vişine cu ciocolată. Nu e în meniu, dar mai sunt câteva 
porţii. 

— Eu voi sări desertul. Poate Steffi. 

Ea a clătinat din cap. La fel a procedat şi Dave Bowie - cu 
oarecare regret. 

Helen l-a învrednicit (dacă acela era cuvântul potrivit) pe 
Vincent Teague cu o privire care-l cercetă cu asprime. 

— Vince, nu ţi-ar strica să mai pui ceva pe tine. 

— Eu şi Dave suntem ca Jack Sprat? şi nevastă-sa, a zis 
Vince cu vioiciune. 


2 Versuri din poezia Recuerdo (în limba spaniolă, Amintire), din volumul 
Câteva smochine din ciulini: Poeme şi sonete (1922). În ultimele 
versuri, cei doi îndrăgostiţi dau unei femei necunoscute mere, pere şi 
toţi banii, păstrându-şi doar de metrou (n.tr.). 


— Aha. Helen a aruncat o privire spre Stephanie şi, 
obosită, a închis un ochi, clipind spre ea scurt, într-o 
explozie de bună dispoziţie. Ai dat peste o pereche pe 
cinste, domnişoară, a zis ea. 

— Îmi plac şi-aşa, a răspuns Stephanie. 

— Sigur, şi după aceea o să ajungi direct la New York 
Times, a zis Helen. A început să strângă farfuriile şi a 
completat: Mă întorc să iau şi restul, apoi s-a îndepărtat în 
grabă. 

— Când o să găsească cei patruzeci de dolari în buzunar, 
o să-şi dea seama cine i-a strecurat acolo? Cercetă din nou 
terasa, unde vreo douăzeci de clienţi beau cafea, iced tea, 
bere sau mâncau tort de vişine cu ciocolată, care nu era în 
meniu. Nu oricine părea în stare să vâre patruzeci de dolari 
în buzunarul unei chelneriţe, însă unii aveau acei bani. 

— Poate că da, a spus Vince, dar răspunde-mi la o 
întrebare, Steffi. 

— Bine, dacă pot. 

— Dacă nu şi-ar da seama, asta ar însemna plată 
necuvenită? 

— Nu înţeleg ce vrei să... 

— Ba cred că înţelegi, a zis el. Hai să ne întoarcem la 
redacţie. Ştirile nu aşteaptă. 


3 Aluzie la o poezie pentru copii: „Jack Sprat / Grăsime niciodată n-a 
mâncat / A lui nevastă slab nu înghiţea/ Dar împreună farfurii lingeau, / 
Pan’ ce pe ele nimic nu rămânea” (n.tr.). 


2 


Asta îi plăcea lui Stephanie cel mai mult la sediul ziarului 
The Weekly Islander, fapt ce o mai încânta şi acum, după 
trei luni petrecute redactând în principal anunţuri: în după- 
amiezele limpezi, doar îndepărtându-se şase paşi de birou 
putea admira priveliştea minunată a coastei statului Maine. 
Nu trebuia decât să iasă pe terasa acoperită care dădea 
spre uscat şi care se întindea de-a lungul întregii clădiri a 
ziarului, ce aducea cu un hambar. Adevărat, aerul puţea a 
peşte şi a alge putrezite, însă pe Moose-Look totul păstra 
acel miros. Te obişnuiai cu el, descoperise Stephanie, apoi 
se întâmpla minunea - după ce nasul respingea acel miros, 
regăsindu-l pretutindeni, a doua oară, aproape că se 
îndrăgostea de el. 

În după-amiezele senine (ca aceasta de la sfârşit de 
august), fiecare casă, doc şi barcă de pescuit de pe partea 
dinspre Tinnock a promontoriului se vedeau cât se poate de 
clar; Stephanie putea chiar distinge inscripţia Sunoco pe o 
pompă de motorină a unei benzinării şi Lee/ee Bett pe 
copastia unei ambarcaţiuni de pescuit, ce aducea pâinea de 
zi cu zi vreunei familii. Era trasă pe uscat şi răsturnată cu 
chila în sus pentru a fi raşchetată şi vopsită. Putea vedea 
un băiat în şort şi în tricou fără mâneci pescuind de pe 
acoperişul presărat cu gunoaie de sub barul Preston, plus o 
mie de sclipiri ale soarelui pe acoperişurile de tablă ale 
celor o sută de case ale satului. Şi, între satul Tinnock (care 
era, de fapt, un oraş în toată regula) şi Insula Moose-Lookit, 
soarele strălucea deasupra celor mai albastre ape pe care 
le văzuse vreodată. În zile ca aceasta se întreba cum va 
mai fi în stare să se întoarcă în vest, asta dacă avea să se 
mai întoarcă. lar în zilele când ceața se rostogolea peste 
toată insula, iar întreaga lume a uscatului părea să fi 
dispărut, şi mugetul sirenei de ceaţă pornea şi se stingea 
ca glasul unei fiare de demult... ei bine, atunci îşi punea 
aceeaşi întrebare. 

„Te rog să ai grijă, Steffi”, îi spusese Dave într-o zi când o 


găsise stând pe terasă cu carneţelul cu foi galbene în poală 
şi cu un articol pe jumătate terminat pentru rubrica „Artă şi 
diverse”, scris mare, cu trăsături energice. „Viaţa de pe 
insula noastră are obiceiul să ţi se strecoare în sânge, iar 
după ce ajunge acolo e ca şi cum ai avea malarie. Nu iese 
cu una, cu două.” 

Acum, după ce aprinsese lumina (soarele începuse să 
coboare spre asfinţit, iar în încăpere să lăsase întunericul), 
se aşezase la birou şi îşi găsise blocnotesul credincios în 
care avea un nou articol pentru pagina de titlu. Semăna cu 
oricare dintre cele cinci sau şase articole pe care le scrisese 
până atunci şi, cu toate astea, l-a privit cu o afecţiune de 
netăgăduit. La urma-urmelor, îi aparţinea, era munca ei, 
era plătită ca să le scrie, şi avea certitudinea că oamenii 
care cumpărau ziarul - destul de mulţi - chiar îl citeau. 

Cu un geamăt discret, dar perceptibil, Vince s-a aşezat la 
biroul lui. Mişcarea a fost urmată de un pocnet când şi-a 
răsucit corpul, întâi spre stânga, apoi spre dreapta. Cu 
vorbele lui, asta se chema „aşezarea coloanei”. Dave îi 
spusese că într-o bună zi o să paralizeze de la gât în jos tot 
„aşezându-şi coloana”, însă Vince părea neobişnuit de 
netulburat de o asemenea posibilitate. Şi-a pornit 
computerul, în vreme ce redactorul-adjunct s-a aşezat pe 
colţul biroului, a scos o scobitoare şi a început să se 
slujească de ea ca să scotocească prin cotloanele protezei 
dentare superioare. 

— Ce alegem? a întrebat Dave, însă Vince n-a răspuns 
imediat, aşteptând să se deschidă computerul. Incendii? 
Inundații? Cutremure? Sau răscoala nemulţumiţilor? 

— Mă gândeam să încep cu Ellen Dunwoodie, care a ras 
un hidrant de pe Beach Lane pentru că nu i-a ţinut frâna de 
mână. După aceea, mă gândeam să refac puţin editorialul 
despre bibliotecă, a zis Vince şi şi-a pocnit degetele. 

De pe colţul biroului, Dave a aruncat o privire în jos, spre 
Stephanie. 

— Intâi spinarea, acum degetele, a zis el. Dacă ar putea 


învăţa să cânte Degete uscate“ pe propriile lui coaste ca la 
acordeon, l-am trimite să concureze la emisiunea „Idolul 
american”. 

— Tot timpul trebuie să găseşti câte ceva de criticat, i-a 
zis Vince pe un ton amabil, încă aşteptând deschiderea 
computerului. Steff, constat ceva pervers. Uite-mă, am 
nouăzeci de ani şi aştept să închid ochii din clipă în clipă, 
dar folosesc un Mac nou-nouţ, iar tu, la douăzeci şi doi de 
ani şi cu un trup de invidiat, proaspătă ca o piersică, 
zmângăleşti pe un blocnotes ca o fată bătrână dintr-un 
roman victorian siropos. 

— Nu cred că blocnotesurile au fost inventate în Epoca 
victoriană, a zis Stephanie. Apoi a răsfoit hârtiile de pe 
birou. În iunie, când venise pe Moose-Look să lucreze la The 
Weekly Islander, îi dăduseră cel mai mic birou de acolo - de 
fapt, ceva mai mare decât un pupitru şcolar - aşezat 
departe, într-un colţ. Pe la mijlocul lunii iulie fusese 
promovată, primind unul mai mare, în mijlocul camerei. 
Asta o mulţumise, însă suprafaţa mai mare a tăbliei 
îngăduia multor lucruri să se rătăcească mai uşor. Tocmai a 
bâjbâit până a găsit o circulară tipărită pe hârtie roz. Ştie 
vreunul din voi ce organizaţie profită de pe urma Picnicului 
şi a dansului anual de la sfârşitul verii organizate la Fermele 
Gernerd, la care o să apară Little Jonna Jaye şi Straw Hill 
Boys? 

— Organizaţia asta înseamnă Sam Gernerd, nevastă-sa, 
cei trei copii şi diverşii lor creditori, a spus Vince şi în 
aceeaşi clipă computerul a scos ţiuitul obişnuit de pornire. 
Tocmai voiam să-ţi spun, Steff, ai făcut o treabă grozavă la 
rubrica aia a ta. 

— Da, adevărat, a întărit Dave. Am primit vreo douăzeci 
de scrisori, cred, iar singura negativă a venit de la doamna 
Edina Steen, Regina gramaticii din Downeast, care oricum e 
nebună de legat. 

— Mai nebună nici că se poate, l-a aprobat Vince pe 
Dave. 


4 Un cântec foarte lung, servind la învăţarea principalelor oase ale 
scheletului uman (n.tr.). 


Stephanie a zâmbit, gândindu-se cât de rar se întâmpla 
să trăieşti un asemenea sentiment după ce depăşeai vârsta 
copilăriei - o fericire perfectă şi cât se poate de simplă. 

— Mulţumesc, a zis ea, vă mulţumesc amândurora. Apoi: 
Pot să vă întreb ceva? Fără menajamente? 

Vince s-a răsucit cu scaunul şi a privit-o. 

— Orice doreşti, dacă asta mă ţine departe de doamna 
Dunwoodie şi hidrantul ei, a zis el. 

— Şi pe mine, departe de facturi, a spus Dave. Cu toate 
că n-o să plec acasă decât după ce termin cu ele. 

— Nu lăsa hârtiile să-ţi comande viaţa! a exclamat Vince. 
Ţi-am spus asta de o mie de ori. 

— Ţi-e uşor să vorbeşti, l-a pus la punct Dave. Cred că de 
zece ani n-ai aruncat nici măcar o privire la carnetul de 
cecuri, ca să nu mai spun că nici nu-l porţi la tine. 

Stephanie era hotărâtă să nu le permită să se abată de la 
subiect - sau să o facă pe ea să uite de el - luându-se la 
harţă. 

— Incetaţi, vă rog. 

Surprinşi, amândoi au privit-o în tăcere. 

— Dave, i-ai spus domnului Hanratty de la Globe că tu şi 
Vince lucraţi împreună la /s/ander de patruzeci de ani... 

— Îhî... 

— lar tu ai început în 1948, Vince. 

— Adevărat, a confirmat el. Până în vara lui '48 a existat 
The Weekly Shopper and Trading Post, care se distribuia 
gratis pe diferite pieţe de pe insule şi în magazinele mai 
răsărite de pe uscat. Eram tânăr, căpăţânos şi am avut 
noroc cu carul. Atunci au avut loc incendiile alea mari din 
Tinnock şi Hancock. Incendiile alea... nu ele au făcut ziarul 
mare, n-aş putea afirma asta - deşi unele fiţuici au profitat 
atunci. Abia în 1956 am avut la fel de multe reclame ca în 
vara lui '48. 

— Aşadar, voi faceţi meseria asta de peste cincizeci de 
ani şi în tot timpul ăsta n-aţi dat peste niciun mister 
inexplicabil? E adevărat? 

Dave Bowie a privit-o mirat. 

— Dar n-am afirmat aşa ceva! 


— Ce naiba, doar ai fost de faţă! a exclamat Vince, la fel 
de scandalizat. 

Vreme de o clipă, amândoi au reuşit să-şi păstreze pe 
chip expresii de uimire, dar când Stephanie McCann a 
continuat să se uite când la unul, când la celălalt, n-au mai 
rezistat. Întâi, a observat un tremur în colţul gurii lui Vince 
Teague, apoi în ochii lui Dave Bowie a apărut o tresărire. 
Poate că asta n-ar fi însemnat nimic, însă după aceea au 
făcut greşeala de a se privi unul pe celălalt, apoi au izbucnit 
amândoi într-un hohot de râs ca nişte copii care au făcut o 
şotie. 


3 


— Tu i-ai povestit despre Pretty Lisa, i-a spus Dave lui 
Vince după ce a redevenit serios. Pretty Lisa fusese o 
ambarcaţiune de pescuit ce eşuase pe țărmurile Insulei 
Smack din vecinătate în anii '20. Un membru al echipajului 
fusese găsit prăbuşit pe magazia de la pupa, restul de cinci 
oameni fiind daţi dispăruţi. De câte ori crezi că a auzit 
Hanratty aşa o chestie pe partea asta a coastei? 

— Ei, habar n-am, dar cine ştie în câte locuri s-o fi oprit 
înainte să ajungă aici, dragă, l-a contrat Vince şi o clipă mai 
apoi cei doi bătrâni au izbucnit din nou într-un râs 
dezlănţuit, Vince plesnindu-şi genunchiul ciolănos cu o 
mână, iar Dave lovindu-şi cu un „plici” coapsa plinuţă. 

Stephanie i-a urmărit, cu o încruntare pe chip - deloc 
furioasă, şi nici amuzată (decât o idee), ci doar încercând 
să pătrundă sursa bunei lor dispoziţii atât de explozive. Şi 
ea socotise povestea vasului Pretty Lisa Cabot destul de 
bună pentru cel puţin un articol dintr-o serie de opt, 
dedicate, mda, Misterelor Inexplicabile din New England, 
însă ea nu era nici proastă, nici nesimţită; îşi dăduse 
perfect seama că domnul Hanratty nu considerase istoria 
îndeajuns de consistentă. Da, iar ea citise pe faţa lui că în 
peregrinările lui finanţate de ziarul G/obe, de-a lungul 
coastei, între Boston şi Moose-Look, mai auzise relatarea şi 
pesemne că nu doar o dată. 

Vince şi Dave au dat aprobator din cap când ea a lansat 
acea idee. 

— Îhî, a încuviinţat Dave. 

— Hanratty o fi de departe, dar asta nu-nseamnă că e 
leneş sau prost. Misterul acelei nave - a cărei lămurire are 
sigur legătură cu contrabandiştii de alcool, gata să se apere 
cu arma în mână, care aduceau marfă din Canada, deşi 
nimeni nu va şti sigur cum au stat lucrurile - circulă de ani 
de zile. A apărut în câteva cărţi, ca să nu mai vorbim de 
revistele Yankee şi Downeast. Ascultă, Vine, nu cumva şi 
Globe a... 


Vince a confirmat cu un gest. 

— Tot ce se poate. Acum vreo şapte sau nouă ani. Într-un 
supliment duminical. Deşi poate c-a fost în Journal, care 
apare la Providence. Sunt sigur însă că în Sunday Telegram 
din Portland a publicat articolul acela despre mormonii care 
au apărut în Freeport şi au încercat să distrugă o mină din 
Deşertul Maine... 

— lar Luminile de pe coastă au beneficiat de spaţii în 
ziare aproape de fiecare sărbătoare de Halloween, a 
adăugat binedispus Dave. Ca să nu mai vorbim de website- 
urile dedicate OZN-urilor. 

— Şi o femeie a scris anul trecut o carte despre otrăvirea 
în masă de la picnicul acela bisericesc de la Tashmore, a 
încheiat Vince. Asta a fost ultimul „mister inexplicabil” pe 
care i-l aruncaseră în braţe reporterului de la G/obe în 
timpul mesei. Asta se întâmplase cu puţin înainte ca 
Hanratty să creadă că putea prinde bacul de 13.30 şi, într- 
un fel, Stephanie nu-i găsea nicio vină pentru acea 
hotărâre. 

— Aşadar, l-aţi dus cu vorba, a zis ea. l-aţi servit poveşti 
răsuflate. 

— Ba nu, draga mea! a spus Vince, de astă dată părând 
de-a dreptul uimit. („Ei, poate”, a gândit Stephanie.) 
Fiecare din istoriile astea este un mister nerezolvat de pe 
coasta New England - adică din părţile noastre, măcar. 

— Nu eram convinşi că ştia toate poveştile alea decât 
după ce i le-am servit, a spus Dave pe un ton împăciuitor. 
Aşa că nu ne-a surprins că le auzise. 

— Chiar deloc, l-a aprobat Vince. Apoi ochii i-au sticlit 
veseli. l-am servit nişte treburi răsuflate, de acord. Dar ne- 
am ales cu o masă pe cinste, nu? Şi a trebuit să ne îngrijim 
ca banii să circule şi să ajungă unde trebuie... o parte în 
buzunarul lui Helen Hafner. 

— Şi poveştile alea sunt singurele pe care le ştiţi? Alea 
care au fost întoarse pe toate feţele în cărţi şi mari ziare? 

Vince s-a uitat la Dave, tovarăşul lui de o viaţă. 

— Am spus eu aşa ceva? 

— Nţţ, a zis Dave. Şi nici eu nu cred c-am afirmat asta. 


A 


— Ei bine, despre ce alte mistere inexplicabile mai aveţi 
cunoştinţă? Şi de ce nu i-aţi povestit şi lui? 

Cei doi bătrâni au schimbat o privire şi, din nou, 
Stephanie McCann a simţit că telepatia funcţiona. Vince a 
făcut un semn discret cu capul către uşă. Dave s-a ridicat, a 
traversat jumătate din încăperea iluminată orbitor (în 
cealaltă jumătate, cufundată în semiobscuritate, se găsea 
demodata maşină de tipărit ofset, care nu mai fusese 
folosită de şapte ani) şi a întors semnul care atârna de 
clanţă pe partea pe care scria „INCHIS”. Apoi s-a întors la 
locul lui. 

— Am închis? În miezul zilei? a întrebat Stephanie, cu o 
undă de nelinişte interioară, dacă nu chiar şi în glas. 

— Dacă vine cineva cu vreo ştire, o să ciocănească, a 
spus Vince, convins că are dreptate. lar dacă-i vreo ştire- 
bombă, o să bată cu pumnul. 

— Şi dacă ia foc ceva în centru, o să auzi sirena, a 
adăugat Dave. Hai pe terasă, Steffi. Să nu pierdem soarele 
ăsta de august - nu ţine mult. 

Ea s-a uitat la Dave, apoi la Vince Teague, care avea 
mintea iute ca la patruzeci şi cinci de ani, probabil. Era 
convinsă. 

— lar mă şcoliţi? a întrebat ea. 

— Exact, i-a răspuns Vince şi, deşi încă zâmbea, ea a 
simţit că vorbea serios. Ştii ce le place unor bătrânei ca 
noi? 

— Că trebuie să-i şcoliţi doar pe cei care vor să înveţe. 

— Înî. Tu vrei să înveţi, Steffi? 

— Da, a răspuns ea fără nicio şovăială, în ciuda acelei 
ciudate unde de nelinişte. 

— Atunci, hai afară, a zis el. Vino şi stai o clipă. 

Ea l-a urmat. 


4 


La soare era cald, aerul se răcorise şi briza era îndulcită 
de stropi de sare şi încărcată de sunetul clopotelor, 
sirenelor şi al apei care clipocea. Ajunsese să ţină la 
sunetele acelea doar după câteva săptămâni de şedere 
acolo. Cei doi bărbaţi s-au aşezat de-a stânga şi de-a 
dreapta ei şi, cu toate că ea încă nu ştia asta, amândoi 
gândeau cam la fel: „Vârsta trebuie să încadreze 
frumuseţea.” Şi nu era nimic rău în acel gând, fiindcă 
amândoi ştiau că intenţiile le erau perfect întemeiate. 
Înţelegeau cât de bună putea fi Stephanie în ceea ce făcea 
şi cât de mult voia să înveţe; acea lăcomie agreabilă îi 
îndemna să dorească să o instruiască. 

— Aşa, a zis Vince, după ce s-au aşezat, Steffi, gândeşte- 
te la poveştile pe care i le-am înşirat lui Hanratty la masă - 
Lisa Cabot, Luminile de pe coastă, mormonii rătăcitori, 
otrăvirile de la biserica din Tashmore, care nu au fost 
soluționate - şi spune-mi ce au în comun. 

— Toate sunt nerezolvate. 

— Încearcă altceva, draga mea, a zis Dave. Nu mă 
dezamăgi. 

Ea i-a aruncat o privire scurt şi a priceput că nu glumea. 
Păi, era evident, ţinând seama de ce îi invitase Hanratty la 
masă: seria de opt articole din G/obe (poate chiar zece 
episoade, aşa spusese omul, dacă reuşea să afle suficient 
de multe istorii ciudate), pe care redacţia spera să le 
publice din luna septembrie până de Halloween. 

— Toate au fost povestite şi răspovestite. 

— Ai făcut un mic progres, a spus Vince, dar încă n-ai 
reuşit să înaintezi mult. Întreabă-te doar atât, domnişoară: 
De ce au fost exploatate până au secat? De ce se apucă un 
ziar din New England să scoată la iveală povestea cu 
Luminile de pe coastă cel puţin o dată pe an, împreună cu 
câteva fotografii neclare, făcute în urmă cu jumătate de 
secol? De ce i-ar intervieva cei de la Yankee sau Coast pe 
Clayton Riggs şi Ella Ferguson măcar o dată pe an, de parcă 


oamenii ăştia s-ar putea da peste cap ca diavolul devenind 
atotştiutori, aducând ceva nou? 

— Nu ştiu cine sunt aceşti oameni, a recunoscut 
Stephanie. 

Vince şi-a tras o palmă peste ceafă. 

— Mda, mare nătărău mai sunt. Mereu uit că nu eşti din 
partea locului. 

— Să iau asta drept compliment? 

— Cred că da, da, sigur. Clayton Riggs şi Ella Ferguson au 
fost singurii care au băut iced coffee în ziua aceea la Lacul 
Tashmore şi n-au murit. Madam Ferguson n-a păţit absolut 
nimic, însă Riggs a paralizat pe partea stângă. 

— Groaznic. Şi reporterii tot le mai iau interviuri? 

— Înî. Au trecut cincisprezece ani de atunci şi cred că n-ai 
nevoie de prea multă minte ca să înţelegi că nimeni nu va fi 
arestat pentru acea crimă - opt oameni otrăviţi, iar şase 
dintre ei, morţi - cu toate astea, Ferguson şi Riggs apar 
mereu în ziare, părând din ce în ce mai prăpădiţi: „Ce s-a 
întâmplat în acea zi?” şi „Oroarea de la marginea lacului” 
şi... ai prins ideea, nu? E ca orice altă poveste pe care 
oamenii o apreciază, ca Scufita Roşie sau Podul 
căpcăunului şi cei trei tapi.” Intrebarea e... de ce? 

Însă Stephanie trecuse deja podul. 

— Există ceva, e adevărat? O poveste pe care nu i-aţi 
spus-o. Despre ce este vorba? 

Cei doi s-au privit din nou cu subiînţeles, însă de astă 
dată Stephanie n-a mai reuşit să le descifreze gândul. 
Stăteau pe scaune de grădină identice, iar Stephanie îşi 
lăsase palmele pe braţele celui pe care se aşezase. Dave a 
întins mâna şi a bătut uşor pe spătarul scaunului ei. 

— Nu ne deranjează să-ţi povestim... adevărat, Vince? 

— Nu, cred că nu, a spus Vince şi pe faţa lui au apărut 
iarăşi o mulţime de riduri când a zâmbit. 

— Dar dacă vrei să faci o plimbare cu bacul, va trebui să-i 
duci ceai cârmaciului$. Ai mai auzit asta? 

— Da, undeva, a răspuns ea, amintindu-şi de discurile 


> Poveste norvegiană în care căpcăunul care păzea un pod este păcălit 
de doi ţapi şi ucis de al treilea (n.tr.). 


vechi ale mamei, ajunse în pod. 

— Bine, a zis Dave, atunci răspunde-ne la întrebare. 
Hanratty n-avea nevoie de poveştile alea pentru că s-a scris 
prea mult despre ele. De ce s-a întâmplat asta? 

Ea s-a gândit din nou, iar ei s-au arătat răbdători. Le 
făcea plăcere să o urmărească. 

— Păi, a zis Stephanie într-un târziu, cred că oamenilor le 
plac istoriile care le dau fiori, să le citească într-o noapte de 
iarnă, mai ales dacă stau cu lumina aprinsă şi focul arde în 
sobă. Poveşti despre lucruri nepătrunse, înţelegeţi? 

— Câte lucruri nepătrunse pentru fiecare poveste, dragă? 
a insistat Vince cu glas blând, dar străpungând-o cu 
privirea. 

Ea a deschis gura cu gând să spună „Cel mult şase, în 
orice caz”, amintindu-şi de Picnicul otrăvitor, apoi a închis-o 
la loc. În ziua aceea, pe malul lacului Tashmore muriseră 
şase oameni, dar o singură doză sănătoasă de otravă îi 
ucisese pe toţi, iar ea bănuia că fusese vorba de o singură 
mână criminală. Nu ştia câte Lumini existaseră, dar nu se 
îndoia că lumea se gândea la un singur fenomen. Aşa că... 

— Unul? A făcut ea o încercare, simțindu-se ca o 
concurentă la runda finală din „Jeopardy”?/. Un lucru 
necunoscut pentru fiecare poveste? 

Vince a arătat cu degetul către ea, zâmbind mai generos 
ca niciodată, iar Stephanie s-a liniştit. Acum nu era cu 
adevărat la şcoală, iar aceşti doi bătrâni n-ar fi deloc 
încântați dacă ea ar bâlbâi vreun răspuns, dar ajunsese să 
vrea să le facă hatârul aşa cum ţinuse să-şi satisfacă cei 
mai buni colegi şi profesori în liceu şi colegiu. Pe cei care 
credeau cu înfocare în ea. 

— Mai e ceva, oamenilor le place să creadă cu inima că 
există ceva necurat acolo, şi înţeleg prea bine despre ce e 
vorba, a spus Dave. Uite, asta cu Pretty Lisa, eşuată pe 
stânci la sud de Dingle Nook, pe Insula Smack, în 1926... 


6€ Aluzie la cântecul Tea for the Tillerman (1970) de pe albumul cu 
acelaşi nume al lui Cat Stevens şi la versurile „În vreme ce păcătoşii 
păcătuiesc, copiii se joacă.” (n.tr.). 

7 „Jeopardy”, concurs televizat de genul „Vrei să fii miliardar?” (n.tr.). 


— '27, l-a corectat Vince. 

— Bine, '27, isteţule, şi la bord e găsit doar Teodore 
Riponeaux, dar mort-mort, iar ceilalţi cinci, dispăruţi, şi nici 
măcar o picătură de sânge sau urme de luptă, deşi lumea 
zice că trebuie să fi fost pirați, aşa că după aceea apar 
poveşti şi despre o hartă a comorilor, şi despre aur 
îngropat, şi despre faptul că oamenii care o păzeau au fost 
prădaţi şi cine mai ştie câte altele. 

— Sau că s-au încăierat între ei, a spus Vince. Asta a fost 
mereu o variantă preferată în cazul Lisa. Există poveşti pe 
care unii le spun, iar altora le place să le asculte, dar 
Hanratty a fost suficient de deştept să-şi dea seama că 
editorul lui n-o să se lase păcălit de ceva ce şi-a pierdut din 
interes după ce a fost întors pe toate părţile. 

— Poate va fi interesantă peste zece ani, a zis Dave. 

— Pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot ce e vechi 
devine nou. Poate nu-ţi vine a crede, Steffi, dar ăsta-i 
adevărul. 

— Ba cred, a spus ea, gândindu-se: „Tea for the 
Tillerman, cine îl cânta Al Stewart sau Cat Stevens?” 

— Mai e chestia cu Luminile de pe coastă, a intervenit 
Vince, şi-ţi spun eu exact de ce a ajuns atât de cunoscută. 
Există o fotografie a lor - poate că nu sunt decât luminile 
reflectate de la Ellsworth pe norii joşi care stau împreunaţi 
cât să creeze cercuri care arată ca nişte farfurii - iar 
dedesubt se vede întreaga echipă de la Hancock Lumber, 
toţi în echipament sportiv. 

— Şi un băieţel care poartă mănuşi şi arată în sus, a spus 
Dave. Asta e tuşa finală. Toată lumea se uită într-acolo şi 
spune: „Mda, trebuie să fi fost extratereştri care au coborât 
printre noi ca să vadă cum îşi petrec americanii timpul 
liber. Cu toate astea, rămâne ceva confuz, mai ales că 
există fotografii interesante care te pun pe gânduri, de 
aceea oamenii se întorc mereu la fenomen. 

— Dar nu şi cei de la Boston Globe, a spus Vince, deşi 
cred c-ar face-o dac-ar fi în criză de subiecte. 

Cei doi bătrâni au râs pe săturate, ca nişte adevăraţi 
vechi prieteni. 


— Aşadar, a spus Vince, poate că ştim şi noi unul sau 
două mistere inexplicabile... 

— Eu n-aş băga mâna-n foc, a spus Dave. Sigur ştim cel 
puţin unul, dragă, numai că nimeni n-ar putea afirma că 
trebuie să fi fost nu ştiu ce în legătură cu el. 

— Păi... friptura, a spus Vince, însă glasul lui exprima o 
oarecare îndoială. 

— A, mda, până şi ăsta e un mister, nu ţi se pare? a 
întrebat Dave. 

— Da, l-a aprobat Vince, iar de data aceasta glasul lui a 
exprimat jena. Cu toate astea, chipul nu l-a trădat. 

— M-aţi ameţit de tot, a recunoscut Stephanie. 

— Mda, povestea lui Colorado Kid e de-a dreptul 
ameţitoare, a confirmat Vince, motiv pentru care nu se 
făcea să le-o dăm celor de la Boston Globe, înţelegi? Pe de 
o parte, sunt prea multe necunoscute. Nu doar un tre' să fi 
fost. S-a aplecat în faţă, ţintuind-o cu ochii lui de un 
albastru-deschis. Vrei să te faci ziaristă sau nu? 

— Ştii bine că da, a zis Stephanie, surprinsă. 

— Bun, atunci o să-ţi spun un secret pe care-l ştie orice 
ziarist sau ziaristă: în viaţa reală, numărul de poveşti 
adevărate - cele care au început, conţinut şi sfârşit - este 
redus, ajungând chiar la zero. Dar dacă le oferi cititorilor un 
singur lucru necunoscut (maximum două), apoi vări ceea ce 
Dave Bowie numeşte tre’ să fi fost, atunci cititorul va spune 
singur povestea. Te surprinde, nu? 

— Să luăm, de pildă, cazurile de otrăvire de la biserică. 
Nimeni nu ştie cine i-a ucis pe oamenii aceia. Se ştie doar 
că Rhoda Parks, secretara Bisericii Metodiste Tashmore, şi 
William Blakee, pastorul bisericii metodiste, au avut o 
legătură trecătoare cu şase luni înainte de otrăviri. Blakee 
era căsătorit şi a rupt acea legătură amoroasă. Eşti atentă? 

— Da, a confirmat Stephanie. 

— Se mai ştie că Rhoda Parks a fost doborâtă de acea 
ruptură, cel puţin o vreme. Aşa a afirmat sora ei. Mai ştim 
un al treilea amănunt. Atât Rhoda Parks, cât şi William 
Blakee au băut din cafeaua otrăvită de la picnic şi n-au 
murit. Şi-atunci unde e acel trebuie să fi fost? Hai, că ţi-e 


viaţa în joc, Steffi. 

— Rhoda trebuie să fi pus otravă în cafea ca să-şi ucidă 
amantul pentru că i-a dat papucii, apoi a băut şi ea ca să se 
sinucidă. Ceilalţi patru - plus cel care doar a vărsat - au fost 
ceea ce se cheamă pagube colaterale. 

Vince a pocnit din degete. 

— Mda, asta e povestea pe care şi-o spun oamenii. 
Ziarele şi revistele n-o scriu de-a dreptul pe hârtie, fiindcă 
nu simt nevoia. Ştiu că oamenii fac legătura între una şi 
alta. Ce nu se brodeşte? Repede, că iar ţi-e viaţa-n joc. 

De astă dată, Stephanie şi-ar fi pierdut viaţa, pentru că 
nu reuşea să găsească ceva împotriva acelei variante. 
Tocmai se pregătea să susţină că nu cunoştea cazul 
suficient de bine ca să se pronunţe, când Dave s-a ridicat, 
apropiindu-se de balustradă, a privit spre Tinnock, dincolo 
de mare, şi a remarcat calm: 

— Aşteptarea de şase luni a fost cam lungă, nu crezi? 

— Nu se spune că răzbunarea este o mâncare pe care 
trebuie s-o serveşti rece? a întrebat Stephanie. 

— Mda, a întărit Dave, la fel de calm, dar când ucizi şase 
oameni e vorba de mai mult decât de răzbunare. Nu spun 
că nu se putea întâmpla şi aşa, numai că se putea şi altfel. 
Aşa cum Luminile de pe coastă puteau fi reflexii din nori... 
ori vreo chestie secretă testată de Forţele Aeriene, nişte 
aparate care plecaseră de la baza din Bangor... ori, cine 
ştie, poate că erau chiar omuleţii verzi care veniseră să 
vadă dacă tipii de la Hancock Lumber reuşeau să-i bată pe 
cei de la Tinnock Auto Body. 

— De cele mai multe ori se întâmplă ca oamenii să 
inventeze o poveste, apoi să nu-i mai dea drumul din braţe, 
a spus Vince. E uşor de procedat aşa, atâta vreme cât 
există doar un element necunoscut: un otrăvitor, un singur 
grup de lumini misterioase, o ambarcaţiune eşuată cu mai 
toţi membrii echipajului dispăruţi. In cazul lui Colorado Kid 
nu există decât necunoscute, aşa că nu se poate povesti. A 
făcut o pauză. E ca şi cum din şemineu ar ieşi un tren sau 
ca şi cum, într-o dimineaţă, în mijlocul aleii de acces către 
casă ar apărea nişte cai. Nu ceva atât de evident, dar la fel 


de straniu. lar asemenea lucruri... A clătinat din cap. Steffi, 
oamenilor nu le plac astfel de lucruri. Nu vor aşa ceva. E 
frumos să priveşti un val care se sparge pe plajă, dar dacă- 
s prea multe ţi se face rău. 

Stephanie a aruncat o privire spre marea ce despărţea 
insula de uscat - a văzut nenumărate valuri, dar nu dintre 
cele mari, cel puţin nu în ziua aceea - şi s-a gândit în tăcere 
la acest aspect. 

— Mai apare ceva, a zis Dave după o vreme. 

— Ce anume? a întrebat ea. 

— E a noastră, a spus el, dar cu o tărie surprinzătoare. 
Lui Stephanie i s-a părut că aducea a furie. Un tip de la 
Globe, de departe - n-ar face decât s-o rasolească. N-ar 
pricepe. 

— Şi tu pricepi? a întrebat ea. 

— Nu, a recunoscut el şi s-a aşezat. Dar nici nu-i nevoie, 
scumpo. În problema lui Colorado Kid sunt nevinovat ca 
Sfânta Fecioară, după ce l-a născut pe lisus. Biblia spune 
ceva de genul: „lar Maria păstra toate aceste cuvinte, 
punându-le în inima sa.” Uneori, cu misterele asta e cea 
mai bună cale. 

— Dar mie o să-mi spui? 

— A, sigur, doamnă! A privit-o de parcă ar fi fost luat prin 
surprindere; pe de altă parte - doar o idee - de parcă s-ar fi 
trezit după ce aţipise. Pentru că eşti de-a noastră. Nu-i aşa, 
Vince? 

— Înî, a făcut Vince. Testul ăsta l-a luat cândva pe la 
jumătatea verii. 

— Serios? (Stephanie s-a simţit din nou absurd de 
fericită.) Cum? Ce test? 

Vince a clătinat din cap. 

— Nu-ţi pot spune, scumpo. Ştiu doar că la un moment 
dat mi s-a părut că eşti pe calea cea bună. A aruncat o 
privire spre Dave, care a aprobat cu un gest. După aceea, 
s-a uitat din nou la Stephanie. Bine, a zis el. Uite povestea 
pe care n-am spus-o la prânz. Misterul nostru inexplicabil. 
Povestea lui Colorado Kid. 


8 Sfânta Evanghelie după Luca, 2-19 (n.tr.). 


5 


Cu toate acestea, relatarea a început-o Dave. 

— Acum douăzeci şi cinci de ani, a zis el, prin anii '80, 
erau doi puşti care au luat bacul de 6.30 în locul celui de 
7.30. Făceau parte din echipa de atletism a Liceului 
Bayview Consolidated şi erau un băiat şi prietena lui. După 
ce se termina iarna - care aici e mai scurtă decât pe uscat - 
obişnuiau să alerge de-a latul insulei, de-a lungul Plajei 
Hammock până la şosea, apoi pe Bay Street şi spre docuri. 
Îţi imaginezi, Steffi? 

Îşi imagina. A văzut şi aspectul romantic. Nu ştia însă ce 
făceau (băiatul şi prietena lui) când ajungeau pe partea 
dinspre Tinnock a insulei. Ştia că cei zece, doisprezece 
puşti de vârsta liceului din Moose-Look luau aproape mereu 
bacul de 7.30, prezentându-i omului care-i trecea - Herbie 
Gosslin ori Marcy Legasse - legitimaţiile ca să fie verificate 
pentru codul de bare. Apoi, ajunşi pe partea unde era 
Tinnock, îi aştepta autobuzul şcolii ca să-i ducă cale de trei 
mile până la liceu. A întrebat dacă alergătorii au aşteptat 
autobuzul şi Dave, zâmbind, a clătinat din cap. 

— Nu, alergau şi pe partea cealaltă, a precizat el. Fără să 
se ţină de mână, deşi se poate şi asta; întotdeauna alături, 
aşa alergau Johnny Gravlin şi Nancy Arnault. Vreme de vreo 
doi ani au fost de nedespărţit. 

Stephanie s-a îndreptat de spate. Ştia un John Gravlin, 
care era primarul Insulei Moose-Lookit, un tip prietenos 
care avea câte o vorbă bună pentru fiecare şi pândea un 
post în Senatul statului din Augusta. Chelea, în vreme ce 
pântecul i se revărsa. A încercat să şi-l imagineze alergând 
ca un ogar - zilnic două mile pe insulă şi alte trei pe uscat - 
şi nu a reuşit. 

— N-ai prea progresat, aşa e, dragă? a întrebat-o Vince. 

— Nu, a recunoscut ea. 

— Ei, asta pentru că îl vezi pe Johnny Gravlin, jucătorul 
de fotbal şi alergătorul pe o milă, care vinerea noaptea se 
ţinea de şotii, iar sâmbăta era mare amant, drept Primarul 


John Gravlin care, din întâmplare, e singura broscuţă 
politică din balta asta de insulă. Umblă pe Bay Street şi dă 
mâna cu oamenii şi le zâmbeşte cu gura până la urechi de i 
se vede dintele acela de aur dintr-o parte, are numai 
cuvinte bune pentru fiecare, nu uită numele niciunuia care 
are camionetă Ford şi care se descurcă şi acum cu vechea 
combină International, pe care i-a lăsat-o  taică-su 
moştenire. E o caricatură desprinsă dintr-un film din anii '40 
despre politica heirupistă dintr-un orăşel, şi e atât de 
mocofan că nici măcar nu-şi dă seama de asta. N-are decât 
o idee neroadă în cap - să facă saltul, broscoiul - dar după 
ce ajunge în lacul din Augusta ar fi înţelept să termine cu 
prostiile astea, că dacă mai încearcă o săritură, o să fie 
strivit. 

— Cât de cinic poţi fi, a spus Stephanie, nu fără admiraţia 
firească a unui tânăr faţă de o asemenea descriere. 

Vince a ridicat din umerii ciolănoşi. 

— Ei, poate mă repet, scumpico, numai că-n filmul meu 
ziaristu' cu mânecuţe peste cămaşă şi cu cozoroc pe frunte 
trebuie să răcnească „Opriţi tiparniţa!” pe ultima rolă. Uite 
ce vreau să spun: Johnny era o fiinţă de pe altă lume pe 
vremea aceea - slab ca o pană şi iute ca argintul-viu. Ai fi 
zis că-i un zeu, sau pe-aproape, în afara dinţilor ca de cal, 
din nefericire, pe care şi i-a reparat între timp. 

— lar ea... cu şortul acela scurt, roşu... era chiar ca o 
zeiţă. A tăcut o clipă. Cred că mai toate fetele de 
şaptesprezece ani sunt la fel. 

— lar ţi-a zburat mintea la porcării, l-a avertizat Dave. 

Vince a părut surprins. 

— Ba nu, a zis el. Mi-a zburat în nori. 

— Dac-aşa zici tu, a spus Dave, dar trebuie să recunosc şi 
eu că arăta grozav. Şi era cu vreo câţiva centimetri mai 
înaltă decât Johnny, poate de asta s-a despărţit în 
primăvara ultimului an de liceu. Insă în '80 parcă erau 
legaţi unul de altul şi alergau în fiecare zi pe insulă apoi pe 
Dealul Bayview până la liceu, asta pe partea unde se află 
Tinnock. Lumea făcea pariuri, anticipând data când Nancy o 
să rămână gravidă, dar nu s-a întâmplat aşa; ori era el 


extrem de sfios, ori era ea foarte grijulie. A tăcut o clipă. 
Ori, la naiba, erau mai pricepuţi decât restul puştilor de pe 
insulă. 

— Poate că de vină era alergatul, a spus Vince cu 
judecată. 

— Să revenim la mesaj, a sugerat Stephanie, vă rog, iar 
cei doi bătrâni au râs. 

— Înapoi la mesaj, a zis Dave. Şi într-o dimineaţă de 
primăvară, în 1980 - era aprilie, cred c-aşa - au zărit un 
bărbat stând pe Plaja Hammock. Chiar la marginea satului, 
mai precis. 

Stephanie cunoştea locul. Plaja aceea era frumoasă, 
chiar dacă destul de aglomerată când soseau oamenii verii. 
Nu-şi imagina cum ar arăta după Ziua Muncii”, deşi avea 
toate şansele să vadă asta; urma să rămână pe insulă până 
pe 5 octombrie. 

— Ei, nu stătea, s-a corectat Dave. Era răsfirat, aşa s-au 
exprimat ei mai târziu. Se rezema de un coş de gunoi, 
înţelegi, iar piciorul lui era înfipt bine în nisip, ca să nu-l ia 
vântul, dar cum îşi lăsase toată greutatea pe el, coşul era... 
lar Dave a ţinut mâna vertical, apoi a înclinat-o. 

— Până ajunsese ca Turnul din Pisa, a sugerat Steffi. 

— Ai prins mişcarea. Pe de altă parte, nu prea era 
îmbrăcat ca de dimineaţă, termometrul arăta vreo 6°C şi 
dinspre ocean bătea o briză aspră, ceea ce te făcea să crezi 
că erau aproape 0°C. Purta pantaloni buni, cenușii, şi o 
cămaşă albă. Avea pantofi, dar era fără haină. ŞI nici 
mănuşi n-avea. 

— Tinerii n-au scos nicio vorbă. Au dat fuga să vadă dacă 
omul păţise ceva şi şi-au dat seama imediat că aşa era. 
Johnny a spus ulterior că realizase că omul era mort de cum 
îi văzuse faţa, iar Nancy a spus acelaşi lucru, dar nu au vrut 
să creadă asta - tu n-ai face la fel? Înainte să te convingi? 

— Aşa e, a spus Stephanie. 

— Stătea acolo (adică zăcea) cu o mână în poală, iar cu 
cealaltă - adică dreapta - lăsată pe nisip. Avea faţa albă ca 


Ziua Muncii, sărbătoare americană care are loc în prima zi de luni din 
septembrie (n.tr.). 


varul, cu mici pete vineţii pe fiecare obraz. Ţinea ochii 
închişi, iar Nancy a spus că pleoapele îi erau albăstrii. Şi 
buzele aveau o tentă vineţie, iar gâtul, aşa a spus ea, părea 
umflat. Părul îi era de un blond nisipiu, tuns scurt, dar nu 
chiar atât de scurt încât să nu-i fluture pe frunte când 
venea câte-o pală de vânt care, de fapt, bătea încontinuu. 

— Nancy l-a întrebat: „Domnule, dormi? Dacă ai adormit, 
fă bine şi trezeşte-te.” 

— Şi Johnny a zis: „Nu doarme, Nancy, şi nici nu şi-a 
pierdut cunoştinţa. Nu mai respiră.” 

— Mai târziu, ea a spus că ştiuse, îşi dăduse seama, dar 
n-a vrut să creadă. Sigur că nu, biata fată. De aceea, a zis: 
„Poate că doarme. Ce, nu se poate? N-ai cum să fii sigur că 
cineva nu mai respiră. Clatină-l, Johnny, vezi dacă nu 
reuşeşti să-i trezeşti.” 

— Johnny n-a vrut, dar nici nu ţinea să pară un fricos în 
ochii ei, de aceea a întins mâna - a trebuit să-şi ia inima-n 
dinţi pentru asta, aşa mi-a mărturisit el la ani distanţă, 
după ce băusem împreună câteva pahare la Breakers - şi l- 
a scuturat de umăr pe individ. A spus că şi-a dat seama 
când l-a prins de umăr, pentru că nu semăna cu unul 
adevărat, ci părea din lemn. Cu toate astea, l-a clătinat şi i- 
a zis: „Trezeşte-te, domnule, trezeşte-te că...” Voia să 
continue „o să mori”, dar s-a gândit că nu ar suna prea 
frumos în situaţia aceea (gândind puţin ca un politician încă 
de pe atunci, probabil), aşa că a dres-o: „că mergem lao 
cafea.” 

— L-a scuturat de două ori. Prima oară, nu s-a întâmplat 
nimic. A doua oară, i-a căzut capul pe umărul stâng - 
Johhny îl scuturase de cel drept - iar individul a alunecat de 
pe stâlpul coşului, care îl susţinea, într-o parte. Capul i s-a 
izbit de nisip. Nancy a ţipat şi a fugit spre drum, cât de 
repede a putut - adică repede, te asigur. Dacă nu s-ar fi 
oprit acolo, pesemne că Johnny ar fi trebuit s-o urmărească 
până la capătul lui Bay Street şi, habar n-am, poate chiar 
până la docul A. Însă ea s-a oprit, aşa că el a ajuns-o din 
urmă şi şi-a petrecut braţul în jurul taliei fetei zicându-i că 
niciodată n-a fost mai fericit să simtă o piele caldă. Mie mi- 


a spus că nu va uita nicicând ce senzaţie a avut când l-a 
prins de umăr pe bărbatul mort şi a crezut că pe sub 
cămaşă totul era înlemnit. 

Dave s-a oprit brusc şi s-a ridicat. 

— Vreau o coca-cola de la frigider, a zis el. Mi s-a uscat 
gâtul şi povestea asta e lungă. Mai vrea cineva? 

Au constatat că voiau cu toţii, şi cum Stephanie era 
beneficiara poveştii - dacă beneficiar era cuvântul potrivit - 
ea a fost aceea care a adus băuturile. Când s-a întors, 
amândoi bătrânii stăteau rezemaţi de balustradă şi priveau 
spre întinderea de apă dintre insulă şi uscat. Li s-a alăturat 
şi a aşezat tava pe balustrada lată, după care le-a întins 
paharele. 

— Unde rămăsesem? a întrebat Dave, după ce a sorbit 
lung din pahar. 

— Ştii prea bine unde ai ajuns, a spus Vince. În momentul 
în care viitorul nostru primar şi Nancy Arnault, care 
Dumnezeu ştie unde o fi - probabil în California, s-ar părea 
că cei buni ajung cât se poate de departe de insula asta 
fără să aibă nevoie de paşaport - l-au găsit pe Colorado Kid 
pe Plaja Hammock. 

— Inî. Ei, John a propus să fugă până la cel mai apropiat 
telefon, care era în faţa Bibliotecii Publice, ca să-l sune pe 
George Wournos, polițistul din Moose-Look pe vremea 
aceea (omul şi-a primit răsplata, scumpo, l-a lăsat inima). 
Nancy nu s-a opus, dar voia ca Johnny să-l aşeze întâi pe 
om aşa cum îl găsiseră. Aşa i-a spus ea: „omul”. Nu 
„mortul” sau „cadavrul”, ci musai „omul”. Şi Johnny a zis: 
„Nu cred că poliţia e de acord să mişti morţii din loc, Nan.” 
Dar ea: „Păi, l-ai mişcat deja, vreau să-l pui aşa cum l-am 
găsit.” lar el a zis: „Am făcut asta doar pentru că tu mi-ai 
cerut-o.” La care ea i-a răspuns: „Te rog, Johnny, nu suport 
să-l văd aşa şi nici să mă gândesc la el aşa.” După aceea a 
început să plângă, ceea ce l-a convins pe Johnny, care s-a 
întors la cadavru, care stătea încă îndoit de la brâu, la fel ca 
atunci când şedea în fund, numai că acum zăcea cu obrazul 
în nisip. In noaptea aceea, Johnny mi-a povestit la Breakers 
că n-ar fi făcut ceea ce voise ea dacă nu s-ar fi uitat la el, 


sperând că va proceda întocmai, şi ştii cum e, cred că e 
aşa. Un bărbat e în stare să facă multe lucruri pentru o 
femeie, lucruri pe care, dacă ar fi după el, le-ar întoarce 
spatele; în nouă din zece cazuri, chiar beat fiind şi cu o liotă 
de prieteni care-l iau peste picior, sunt lucruri pe care tot 
nu le-ar face. Johnny a spus că pe măsură ce se apropia de 
bărbatul ce zăcea pe nisip - întins acolo cu genunchii 
ridicaţi, de parcă ar fi stat pe un scaun invizibil - cu atât era 
mai convins că ochii aceia închişi se vor deschide, iar omul 
va încerca să se repeadă la el. Chiar dacă ştia că tipul era 
mort, Johnny n-a reuşit să alunge acea senzaţie, ci doar a 
înrăutăţit-o. Cu toate astea, până la urmă a ajuns lângă el, 
şi-a făcut curaj şi şi-a lăsat mâinile pe umerii ca de lemn, 
aşezându-l înapoi cu spatele rezemat de coşul de gunoi. A 
spus că în minte i se înşurubase ideea că acel coş avea să 
se prăbuşească scoțând un zăngănit, iar dacă s-ar fi 
întâmplat asta, ar fi răcnit de frică. Până la urmă, coşul n-a 
căzut, aşa că n-a mai ţipat nici el. Sunt convins în adâncul 
inimii, Steffi, că sărmanii oameni sunt pregătiţi întotdeauna 
să-şi închipuie că urmează să li se întâmple ceea ce e mai 
rău, pentru că rareori păţesc aşa ceva. Apoi ceea ce e doar 
neplăcut pare ceva normal - aproape bine, de fapt - şi 
facem faţă cu succes situaţiei. 

— Chiar crezi asta? 

— A, sigur, doamnă! In orice caz, Johnny a dat să se 
îndepărteze, când a văzut un pachet de ţigări căzut pe 
nisip. Şi pentru că trecuse ce fusese mai rău şi acum era 
doar neplăcut, a reuşit să ridice pachetul - chiar ţinând să 
nu uite să-i spună lui George Wourmos ce făcuse în caz că 
poliţia statului ar fi căutat amprente şi le-ar fi găsit pe ale 
lui pe celofan - şi l-a vârât în buzunarul de la piept al 
cămăşii mortului. După aceea, s-a întors la locul unde 
rămăsese Nancy, înfofolită în jacheta cu inscripţia liceului şi 
ţopăind când pe un picior, când pe celălalt, fiindcă-i era frig 
cu şortul acela pe care-l avea pe ea, deşi nu era vorba doar 
de asta, mi-e clar. In orice caz, i-a trecut frigul, pentru că au 
pornit în fugă spre Biblioteca Publică imediat şi pun 
rămăşag că, dacă i-ar fi cronometrat cineva, ar fi înregistrat 


un record pe jumătatea de milă, sau cât pe ce. Nancy avea 
o grămadă de monede de douăzeci şi cinci de cenți în 
portofelul pe care îl ţinea la ea, şi de aceea i-a telefonat ea 
lui George Wournos, care tocmai se îmbrăca să plece la 
treabă - era proprietar la Western Auto, pe locul în care 
acum bătrânelele bisericoase îşi ţin bazarul. 

Stephanie, care scrisese câteva articole despre acele 
acţiuni caritabile la rubrica „Artă şi diverse”, a dat 
aprobator din cap. 

— George a întrebat-o dacă avea convingerea că omul 
era mort, iar Nancy a zis că da. Apoi i-a cerut să i-l dea pe 
Johnny, căruia i-a pus aceeaşi întrebare. Şi Johnny i-a 
răspuns la fel. A zis că-l scuturase pe om şi acesta era 
țeapăn ca un băț. Apoi i-a zis că omul se prăbuşise şi a 
amintit de ţigările căzute din buzunar şi de cum le pusese 
înapoi, socotind că George îl va lua la rost pentru asta, dar 
nu s-a întâmplat aşa. Nimeni nu i-a făcut nimic. Nu prea e 
un mister pe care să-l dai la televizor, nu crezi? 

— Până aici, nu, a spus Stephanie, gândindu-se că asta îi 
amintea oarecum de un episod din Verdict: crimă’, pe care 
îl văzuse cândva. Numai că, având în vedere conversaţia 
care dăduse naştere acelei poveşti, nu credea că va apărea 
vreun prieten de-al Angelei Lansbuy care să rezolve 
misterul... deşi cineva trebuia să fi făcut oarece progrese, 
s-a gândit ea. Suficient, măcar, să se ştie de unde venise 
acel bărbat. 

— George i-a spus lui Johnny să se ducă degrabă pe plajă 
şi să-l aştepte, a zis Dave. Le-a mai spus să nu lase pe 
nimeni să se apropie. Johnny a fost de acord. George a spus 
apoi: „Dacă pierdeţi bacul de 7.30, o să-ţi dau ţie şi 
prietenei tale o scutire.” Johnny a spus că aceea era ultima 
lui grijă pe lume. Apoi el şi Nancy Arnault s-au întors pe 
Plaja Hammock, doar că de data asta au alergat uşor, nu ca 
de obicei. 

Stephanie a înţeles asta. Drumul cobora dinspre Plaja 


10 Murder, She Wrote, serial poliţist de televiziune, difuzat de canalele 
americane între 1984 şi 1996, având-o în rolul principal pe Angela 
Lansbury, actriţă de origine britanică (n.tr.). 


Hammock până spre satul Moosie. În sens invers, ar fi 
însemnat un efort prea mare să alerge, mai ales că acum 
mai toată adrenalina li se consumase cu acel eveniment. 

— Intre timp, George Wournos l-a sunat pe doctorul 
Robinson, care locuia pe Beach Lane, a spus Vince. Apoi a 
făcut o pauză şi, amintindu-şi ceva, a zâmbit. Ori poate 
doar ca efect dramatic. După aceea, mi-a telefonat mie. 


6 


— Victima unei crime apare pe singura plajă publică a 
insulei, iar reprezentantul legii îl sună pe editorul ziarului 
local? s-a mirat Stephanie. Mamă, asta nu seamănă deloc 
cu Verdict: crimă. 

— Viaţa de pe coasta statului Maine rareori seamănă cu 
Verdict: crimă, a spus Dave cât se poate de tranşant, iar pe 
vremea aceea eram la fel ca acum, Steffi. Mai ales după 
plecarea oamenilor verii, rămânem doar noi, băştinaşii - 
implicaţi cu toţii. Să nu-ţi închipui ceva romantic, ci numai... 
habar n-am, numeşte-l politică luminată. Când fiecare ştie 
ce se cuvine, lumea nu mai începe să meliţe vrute şi 
nevrute. A, crimă! Legea! Te cam grăbeşti cu concluziile, nu 
ţi se pare? 

— Dă-i pace în privinţa asta, a spus Vince. Doar noi i-am 
vârât ideea asta în cap când am vorbit despre otrăvirea 
cafelei în Tashmore. Steffi, Chris Robinson a asistat la 
naşterea a doi dintre copiii mei. Cea de-a doua soţie a mea 
- Arlette, cu care m-am căsătorit la şase ani după ce a 
murit Joanne - era prietenă la cataramă cu familia 
Robinson, ba chiar ieşise la plimbare cu Hebry, fratele lui 
Chris, pe vremea când erau în liceu. S-a întâmplat aşa cum 
spune Dave, dar era ceva mai mult decât o afacere. 

Şi-a lăsat paharul de coca-cola (pe care o numea „drog”) 
pe balustradă şi şi-a desfăcut palmele pe lângă faţă, cu un 
gest pe care Stephanie l-a considerat şi fermecător, şi 
dezarmant. „Nu-ţi voi ascunde nimic”, asta i se comunica. 

— Aici, toţi alcătuim un soi de club. Întotdeauna a fost 
aşa şi cred că aşa vom rămâne, fiindcă mai evoluaţi de atât 
nu vom ajunge. 

— Slavă Cerului! a  mormăit Dave. Ducă-se dracu’ 
supermarketurile. lartă-mă, Steffi. 

Ea i-a zâmbit, asigurându-l că era iertat. 

— În orice caz, a spus Vince, vreau să laşi deoparte ideea 
de crimă, Steffi. De acord? 

— Da. 


— Până la urmă, vei descoperi că nu poţi să ignori aşa 
ceva sau să repari lucrurile. Asta e situaţia cu multe lucruri 
legate de Colorado Kid, motiv pentru care povestea nu se 
potrivea cu stilul practicat de Boston Globe. Ca să nu mai 
vorbim de Yankee, Downeast şi Coast. La o adică, povestea 
nu era nici pentru Weekly Islander. Noi am anunțat, 
desigur, pentru că de aceea avem ziar, treaba noastră e să 
informăm lumea - trebuie să ne ocupăm şi de Ellen 
Dunwoodie şi de hidrantul de incendiu, ca să nu mai vorbim 
de micuțul Lester, care pleacă la Boston să i se facă un 
transplant de rinichi - asta, dacă mai apucă - şi, 
bineînţeles, trebuie să le povesteşti oamenilor şi despre 
Cursa Fânului şi despre Dansul de la sfârşitul verii organizat 
la Fermele Gernerd, nu? 

— Să nu uităm de picnic, a murmurat Stephanie. Astea 
sunt veştile pe care le aveţi şi oamenii vor să le afle. 

Cei doi bărbaţi au râs. Dave s-a bătut cu palmele peste 
piept ca să arate că „auzise una bună”, după cum se 
exprimau insularii. 

— Da, scumpo! a aprobat-o Vince, încă zâmbind. Numai 
că uneori se întâmplă câte ceva, cum a fost povestea cu 
copiii ăştia care, la alergarea de dimineaţă, au găsit un 
cadavru pe plaja cea mai frumoasă a oraşului şi atunci îţi 
spui: „Asta poate deveni un articol.” Nu doar un eveniment 
care se anunţă - ce, de ce, când, unde şi cum, ci o poveste 
- iar după aceea constaţi că nu ai nimic. Apar doar câteva 
elemente fără legătură între ele, care învăluie un adevărat 
mister inexplicabil. lar oamenii nu vor aşa ceva, scumpo. li 
irită. Faci prea multe valuri. Şi asta le dă greţuri. 

— Amin, a încheiat Dave. Ce-ar fi să povesteşti şi restul, 
cât ne mai putem bucura de soare? 

Şi Vince Teague a continuat. 


7 


— Noi am fost vârâţi în caz încă de la început - şi prin no; 
mă refer la mine şi la Dave, la Weekly Islander - deşi n-am 
dat în ziar ceea ce George Wournos m-a rugat să ţin pentru 
mine. Asta nu mă deranja, pentru că în toată tărăşenia nu 
era nimic care să afecteze în vreun fel bunăstarea insulei. 
Steffi, cam aşa judecă mai tot timpul cei care scot ziare - şi 
o să scoţi şi tu - iar, cu vremea, o să te obişnuieşti. Insă 
niciodată nu te împaci cu ideea asta. 

— Puştii s-au întors şi au păzit cadavrul, chiar dacă nu 
aveau motive s-o facă; până la sosirea lui George şi a 
doctorului Robinson, n-au văzut decât patru maşini, toate 
îndreptându-se către oraş şi niciun şofer n-a încetinit când 
i-a văzut pe cei doi tineri alergând pe loc sau făcând 
gimnastică lângă mica parcare de pe Plaja Hammock. Când 
au ajuns, George şi doctorul i-au trimis pe Johnny şi Nancy 
la treburile lor, şi de aici ei ies din poveste. Tinerii erau încă 
roşi de curiozitate, c-aşa sunt oamenii, dar în general fericiţi 
că au putut pleca, nici nu mă îndoiesc. George şi-a lăsat 
Fordul în parcare, doctorul şi-a luat geanta şi s-au apropiat 
de omul care stătea rezemat de coşul de gunoi. Alunecase 
din nou într-o parte, de aceea doctorul s-a grăbit să-l pună 
drept. „E mort? Zi, doctore!”, a întrebat George. „A, sigur, e 
mort de cel puţin patru ore, dacă nu de şase sau mai mult. 
(Chiar atunci am ajuns şi eu şi mi-am parcat Chevroletul 
alături de Fordul lui George.) E ţeapăn ca o scândură. Rigor 
mortis.” „Şi-atunci crezi că e aici de... de când? De la 
miezul nopţii?” a întrebat George. „Putea sta aici de la 
ultima Zi a Muncii”, a zis doctorul, „dar singura chestie de 
care sunt sigur e că a murit pe la ora 2.00 azi-dimineaţă. 
Asta pentru că s-a instalat rigor mortis. Probabil că a murit 
pe la miezul nopţii, dar nu-s expert în treburi de-astea. 
Dacă vântul ar fi bătut tare dinspre larg, şi ora la care a 
apărut rigor ar fi fost alta... 

„Noaptea trecută n-a bătut vântul”, am zis eu când m-am 
apropiat. „A fost calm ca-n biserică.” „Ei, na, încă unul care- 


şi dă cu părerea”, a zis doctorul Robinson. „Poate precizezi 
şi ora morţii, domnu’ Jimmy Olson.” „Nu”, am zis eu, „las 
asta în seama ta.” „lar eu o s-o las în seama legistului 
comitatului”, mi-a răspuns el. „Lui Cathcart, din Tinnock. 
Statul îl plăteşte cu vreo unşpe mii de dolari în plus ca să-şi 
dea cu părerea. După umila mea părere, nu-i suficient, dar 
fiecare îşi merită soarta. Eu nu-s decât generalist. Dar, în 
fine... tipul ăsta a murit pe la ora 2.00, asta mi-e clar. A 
murit cam pe la apusul lunii.” 

— Apoi, am stat toţi trei vreun minut privind mortul de 
parcă am fi fost la priveghi. În anumite situaţii, un minut 
poate însemna cumplit de mult, mai ales la ora aceea. Mi- 
aduc aminte şuieratul vântului - încă slab, dar începuse să 
se înteţească dinspre est. Când bate aşa şi te afli pe partea 
dinspre uscat a insulei, scoate un sunet atât de trist... 

— Ştiu, a spus Stephanie încet. Parcă plânge. 

Au dat cu toţii din cap. Stephanie nu ştia însă că iarna, 
uneori, şuieratul era înspăimântător, aducând cu ţipetele 
unei femei care a pierdut pe cineva drag, dar cei doi nu 
aveau niciun motiv să-i povestească aşa ceva. 

— După aceea - cred că doar ca să spună şi el ceva - 
George l-a rugat pe doctor să-şi dea cu părerea în legătură 
cu vârsta individului. „Aş zice că-n jur de patruzeci, plus sau 
minus cinci ani, a spus el. Ce părere ai, Vincent?” lar eu l- 
am aprobat din cap. Nu cred că ne înşelam, dar mi s-a 
părut că e mare păcat ca un om să moară la o asemenea 
vârstă, mare păcat. E exact vârsta aceea anonimă. Apoi 
doctorul a văzut ceva care i-a reţinut atenţia. S-a lăsat într- 
un genunchi (ceea ce nu era uşor pentru un bărbat de 
dimensiunile lui, cred c-avea peste o sută treizeci de 
kilograme şi doar vreun metru şaptezeci şi cinci sau cam p- 
acolo) şi a ridicat mâna dreaptă a mortului, cea care 
rămăsese lipită de nisip. Degetele erau puţin strânse, ca şi 
cum ar fi murit încercând să le facă un ochean prin care să 
privească. Când doctorul i-a ridicat-o, am văzut că avea 
degetele murdare şi palma-i era prăfuită. „Ce avem aici?” a 


11 Jimmy Olson, personaj de benzi desenate din seria Superman, care 
lucrează ca reporter-fotograf (n.tr.). 


întrebat George. „Asta nu arată a nisip de pe plajă.” „Aşa e, 
dar de ce s-a lipit de mână?” a întrebat la rândul lui 
doctorul. „Coşul ăsta de gunoi, ca şi celelalte, sunt aşezate 
dincolo de zona în care ajunge apa la flux, lucru pe care-l 
ştie orice om care are cât de cât minte, iar noaptea trecută 
n-a plouat. Nisipul e uscat lună. Şi uite aici.” A ridicat mâna 
stângă a mortului. Am observat cu toţii că purta verighetă 
şi că pe degete sau pe palmă nu avea nici fir de nisip. 
Doctorul i-a lăsat mâna şi a ridicat-o din nou pe cealaltă. A 
înclinat-o puţin ca să-i fie luminată mai bine. „Uitaţi!” a 
exclamat el. „Vedeţi aici?” „Ce-i aia?” am întrebat eu. 
„Grăsime? Urme de grăsime?” 

El a zâmbit şi mi-a spus: „Vincent, cred c-ai câştigat 
ursuleţul de pluş pus în joc. Şi vedeţi cum îi e chircită 
mâna? „lhî, parcă ar fi jucat Spyglass!2”, a spus George. lar 
după aceea ne-am aşezat toţi trei în genunchi, de parcă 
acel coş de gunoi ar fi fost un altar, şi noi ne rugam ca să-l 
înviem pe bietul om. „Nu, nu cred că juca Spyglass,” a zis 
doctorul şi atunci mi-am dat seama de ceva, Steffi - era 
agitat, aşa cum li se întâmplă oamenilor când descoperă 
ceva despre care ştiu că, în desfăşurarea normală a 
lucrurilor, unora ca ei ar trebui să le scape, fiindcă nu e 
treaba lor să se priceapă. A privit la faţa mortului (aşa mi s- 
a părut, că doctorul s-a uitat la faţa lui, dar s-a dovedit că el 
văzuse ceva mai jos de chipul bărbatului), apoi din nou la 
mâna dreaptă, care rămăsese strânsă. „Nu cred nicidecum 
că a jucat ceva”, a zis el. „Şi-atunci?” a întrebat George. 
„Vreau să anunţ Poliţia Statului şi Procuratura, Chris. N-am 
chef să stau toată dimineaţa în genunchi, în vreme ce tu 
lansezi ipoteze ca Ellery Queen:?.” „Observati că degetul 


12 Serie de jocuri interactive pe computer (n.tr.). 

13 Pseudonim literar folosit de doi autori americani de romane polițiste: 
Frederick Dannay (1905-1982) şi Manfred B. Lee (1905-1971) care erau 
veri. Personajul principal, detectivul Ellery Queen beneficiază de 
aceleaşi indicii ca şi cititorul şi rezolvă cazul prin ipoteze şi deducţii, 
motiv pentru care cărţile lor constituie o provocare intelectuală şi 
pentru cititor, care poate descoperi criminalul înaintea detectivului. De 
altfel, cărţile conţin spre final o „Provocare către cititor”, care este 
invitat să dea soluţia înainte să termine de citit textul (n.tr.). 


mare aproape atinge arătătorul şi mijlociul?” ne-a întrebat 
doctorul şi noi am văzut asta, bineînţeles. „Dacă tipul a 
murit privind prin mâna făcută ochean, degetul mare ar fi 
trebuit să fie peste degete atingându-l pe cel mijlociu şi 
următorul. Incercaţi şi voi, dacă nu mă credeţi.” 

Am încercat şi-al naibii să fiu dacă n-avea dreptate. „Deci 
omul nu şi-a făcut palma ochean”, a spus doctorul, 
atingându-i din nou cu degetele mâna dreaptă înţepenită. 
„Asta e o încercare de a culege ceva. Dacă legăm asta de 
urmele de grăsime şi de firicelele de nisip din palmă şi de 
pe degete, ce concluzie tragem?” Am înţeles, dar cum 
George reprezenta legea acolo, l-am lăsat pe el s-o spună. 
„Dacă mânca ceva când a murit”, a zis el, „atunci unde 
naiba e mâncarea?” Doctorul a arătat cu degetul spre gâtul 
omului - lucru pe care-l observase şi Nancy Arnault, fiindcă 
i se păruse umflat - iar el a zis: „Cred că i s-a oprit în gât şi 
s-a înecat. Vincent, dă-mi geanta.” l-am întins-o. A început 
să cotrobăiască prin ea şi s-a trezit că nu se putea sluji 
decât de o mână, ca să-şi echilibreze greutatea pe 
genunchi: era gras, clar, şi trebuia să-şi ţină măcar o mână 
pe nisip ca să nu se rostogolească într-o parte. De aceea 
mi-a dat geanta înapoi şi a zis: „Vincent, am acolo două 
otoscoape, adică aparate de examinare cu lumină. E cel pe 
care-l folosesc zi de zi şi unul de rezervă, care arată ca nou. 
O să avem nevoie de amândouă.” „Ei, asta-i bună, ce 
treabă avem noi?” a întrebat George. „Mă gândeam să 
lăsăm totul în seama lui Cathcart. El e angajat de stat 
pentru treburi de-astea.” „Răspund eu”, a spus Doctorul 
Robinson. „Pisica de curiozitate moare, ştiu asta, dar 
satisfacția a făcut-o să învie. Dacă tot m-ai adus aici în frig 
şi umezeală fără ca măcar să fi băut un ceai sau să înghit o 
îmbucătură de pâine prăjită, vreau să am şi eu o satisfacţie, 
te rog. S-ar putea să nu reuşesc. Dar am un presentiment... 
Vincent, ia asta. George, tu ia-l pe cel nou, vezi să nu-l 
scapi pe nisip, te rog, şi-ţi mulţumesc, face două sute de 
dolari. Uite, n-am mai stat în patru labe ca un copil care se 
joacă de-a calul de când aveam şapte ani, iar dacă mai stau 
mult aşa, o să cad peste bietul om, aşa că grăbiţi-vă şi 


faceţi ce vă zic eu. Aţi văzut la muzeul de artă cum 
îndreaptă spoturi luminoase spre un tablou mic ca să-l facă 
mai strălucitor şi mai frumos?” 

George nu văzuse, aşa că doctorul Robinson i-a explicat. 
După ce a încheiat (şi s-a convins că George pricepuse), 
editorul ziarului a îngenuncheat într-o parte a cadavrului, 
iar politaiul insulei a îngenuncheat în partea cealaltă, 
fiecare dintre noi ţinând în mână chestiile alea cu bec în 
capăt. Numai că, în loc să luminăm o operă de artă, urma 
să facem lumină în gâtlejul mortului, ca doctorul să arunce 
o privire în el. Gemând şi gâfâind binişor, s-a aşezat mai 
bine - treaba ar fi fost amuzantă dacă situaţia n-ar fi fost 
atât de ciudată şi dacă nu m-aş fi temut că omul putea face 
un atac de cord pe loc - şi după aceea a întins o mână, a 
strecurat-o în gura omului şi a tras de falcă de parcă ar fi 
fost o ţâţână. Ceea ce, la urma urmei, asta e. „Acum”, a zis 
doctorul, „apropiaţi-vă, băieţi. Nu cred c-o să mă muşte, 
dar dacă mă înşel cumva, eu o să plătesc o asemenea 
greşeală.” Ne-am dat mai aproape şi am îndreptat luminile 
în josul gâtlejului omului. Era roşu şi negru, în afară de 
limbă, care era rozalie. L-am auzit pe doctor pufnind şi 
mormăind, după care a zis, nu către noi, ci pentru sine: 
„Încă puţin”, şi a mai tras uşor de falcă în jos. Apoi, către 
noi: „Ridicaţi luminile şi îndreptaţi-le spre gâtlej”, iar noi am 
făcut cum ne-am priceput. Asta a schimbat direcţia luminii 
cât să nu mai vedem limba roz a mortului şi să scoatem în 
evidenţă chestia aceea care atârnă în fundul gurii, cum se 
cheamă... 

— Luetă, au rostit Stephanie şi Dave în acelaşi timp. 

Vince a aprobat cu un gest din cap. 

— Îhî, aia. Şi, dincolo de ea, am văzut ceva, sau capătul a 
ceva, de culoare cenuşiu-închis. Am zărit-o doar două, trei 
secunde, dar asta a fost suficient ca să-l mulţumim pe 
doctorul Robinson. Şi-a scos degetele din gura mortului - 
buza de jos a plescăit când s-a lovit de gingie, dar falca a 
rămas cam tot aşa - şi abia atunci doctorul s-a tras puţin 
înapoi, gâfâind de nu se poate. „Băieți, trebuie să m-ajutaţi 
să mă ridic”, a zis el după ce şi-a recăpătat suflul cât să 


poată vorbi. „Mi-au amortit picioarele de la genunchi în jos. 
La naiba, ce nătărău sunt să mă îngraş în halul ăsta.” „Te 
ajut, numai să spui când”, a spus George. „Ai văzut ceva? 
Pentru că eu, nu. Dar tu, Vincent?” „Mi se pare c-am zărit 
ceva”, am spus eu. Adevărul e că ştiam eu ce ştiam, ce 
dracu'” - scuză-mă, Steff - dar nu voiam să mă dau mai 
bun decât el. „Mda, i-a rămas în gât”, a zis doctorul. Incă 
nu-şi revenise, dar părea mulţumit, ca unul care a reuşit să 
se scarpine într-un loc incomod. „Cathcart o să scoată 
chestia aia de acolo şi atunci o să ştim dacă a fost o bucată 
de friptură sau o bucată de carne de porc sau cine ştie ce, 
dar eu cred că nu contează. Acum ştim ce e mai important 
- omul a venit aici cu o bucată de carne în mână şi s-a 
aşezat s-o mănânce cât se uita la luna care strălucea 
deasupra mării. S-a rezemat cu spatele de coş. Şi s-a 
înecat, la fel ca micuțul negru din poezioara aia!*. Cu ultima 
îmbucătură din ce-şi adusese să mănânce? Poate, dar nu 
neapărat.” „După ce a murit, probabil că vreun pescăruş a 
venit în zbor şi i-a smuls ce mai avea în mână”, a spus 
George. „Şi i-au rămas doar urmele de grăsime pe degete.” 
„Exact”, a zis doctorul. „Ei, şi-acum mă ajutaţi să mă ridic 
ori trebuie să mă târâi până la maşina lui George ca să mă 
sprijin de portieră?” 


14 Aluzie la o poezie pentru copii („Pe o mare au vâslit patru negri 
mititei / Unul s-a-necat c-un hering şi-au rămas doar trei”), folosită şi de 
Agatha Christie în romanul Zece negri mititei (n.tr.). 


8 


— Ei, ce părere ai, Steffi? a întrebat-o Vince, luând o 
înghiţitură din coca-cola, care i-a îngheţat gâtlejul cu 
răceala ei. S-a rezolvat misterul? Închidem dosarul? 

— Nici gând! a exclamat ea, şi abia a luat în seamă 
hohotele de râs izbucnite în semn de apreciere pentru 
replica ei. Avea ochii sclipitori. Partea privind cauza morţii, 
poate, dar... care a fost ea, apropo? În gâtlej? Sau tragem 
concluzii pripite? 


— Scumpo, n-ai cum să tragi concluzii dintr-o poveste 
care nu există, a spus Vince, cu o sclipire în ochi. Pune 
întrebări, orice. O să-ţi răspund. La fel şi Dave, cred eu. 

Ca să facă dovada că aşa stăteau lucrurile, Dave a spus: 

— O fi fost o bucată de carne de vită, friptură, pesemne, 
şi e foarte probabil să provină din partea cea mai bună: 
muşchi, pulpă sau file. A fost gătită nu tocmai în sânge, iar 
pe certificatul de deces s-a scris asfixie prin blocarea căilor 
respiratorii, deşi omul pe care l-am numit mereu Colorado 
Kid suferise şi o embolie cerebrală masivă - atac cerebral, 
cu alte cuvinte. Cathcart a socotit că asfixia a dus la atacul 
cerebral, dar cine ştie, poate c-a fost invers. Aşa că, vezi tu, 
până şi cauza morţii devine neclară dacă priveşti lucrurile 
mai îndeaproape. 

— Mai am o poveste - una scurtă - şi-o să ţi-o spun 
acum, a promis Vince. E despre un individ care-ţi semăna 
întrucâtva, Stephanie, cu toate că aş vrea să cred că tu ai 
nimerit pe mâini mai bune în privinţa ultimelor retuşuri ale 
educaţiei tale, pe mâini mai înţelegătoare. Tipul acela era 
tânăr - cred c-avea douăzeci şi trei de ani - şi, ca şi tine, 
venea de departe (din sud, în cazul lui, nu din est), şi se 
pregătea să devină medic legist. 

— Deci lucra cu acest doctor Cathcart şi şi-a dat seama 
de ceva. 

Vince a zâmbit. 

— Destul de uşor de bănuit, scumpo, dar te înşeli, lucra 


cu altcineva. Îl chema... Cum îl chema, Dave? 

Dave Bowie, a cărui memorie a numelor era la fel de 
precisă ca puşca lui Annie Oakley” n-a şovăit: 

— Devane. Paul Devane. 

— Exact, acum, după ce l-ai pronunţat, mi l-am amintit şi 
eu. Acest tânăr, Devane, după absolvire, a fost trimis de 
Procuratură să se perfecţioneze timp de trei luni pe teren, 
împreună cu doi detectivi de la Poliţia Statală. Numai că-n 
cazul lui, cuvântul „condamnat” s-ar potrivi mai bine decât 
„trimis”. Oamenii l-au tratat foarte rău. In ochii lui Vince a 
apărut o umbră de tristeţe. Cred că persoanele mai în 
vârstă care se poartă urât cu tinerii dornici să înveţe şi care 
nu vor nimic mai mult ar trebui date afară din slujbele pe 
care le au. Se întâmplă mult prea des ca ei să fie promovați 
în loc să li se facă vânt. Nici nu mă miră că Dumnezeu a 
înclinat prea puţin Pământul pe axă atunci când l-a pus în 
mişcare; de aceea multe din cele ce se întâmplă sunt 
strâmbe. Aşa şi tânărul ăsta, Devane, a învăţat patru ani 
într-un loc precum Universitatea din Georgetown, vrând să 
deprindă ştiinţa de a prinde ticăloşi, iar tocmai când să se 
apuce de treabă, sorții l-au făcut să ajungă să lucreze cu 
doi detectivi care nu ştiau decât să mestece la gogoşi, care 
l-au folosit mai mult drept băiat de alergătură, plimbând 
dosare între Augusta şi Waterville şi îndepărtând curioşii de 
la locul unor accidente rutiere. A, poate l-au lăsat de câteva 
ori să măsoare vreo urmă de pantof sau să facă poze ale 
urmelor de pneuri drept recompensă. Dar rar, aş zice. Rar 
de tot. În orice caz, Steffi, aceste două exemplare minunate 
de detectivi - şi sper că s-au pensionat deja - se aflau 
întâmplător aici la data când pe Plaja Hammock a apărut 
Colorado Kid. Cercetau un incendiu cu „origini dubioase” 
produs la o casă, aşa cum ne exprimăm noi când 
prezentăm asemenea cazuri în ziar, iar ei erau însoţiţi de 
băiatul ăsta, care începuse deja să-şi piardă din 


15 Anne Oakley (1860-1926), trăgătoare de excepţie cu aproape orice 
armă a vremii, a dat spectacole cu Circul Buffalo Bill's Wild West Show 
în toată America şi Europa. Numele ei a ajuns să fie asociat cu armele 
de foc şi cu precizia tragerii (n.tr.). 


entuziasmul de la început. Dacă ar fi nimerit pe mâna unor 
detectivi ca lumea care să lucreze la Procuratură - iar eu 
am cunoscut destui dintr-ăştia, în ciuda birocraţiei care 
creează atâtea probleme sistemului legal din statul nostru - 
ori dacă Departamentul de Medicină Legală de care ţinea |- 
ar fi trimis într-un stat care acceptă studenţi, poate c-ar fi 
ajuns unul dintre cei pe care-i vedem în serialul CSI"6... 

— Imi place serialul ăsta, a spus Dave. E mai realist decât 
Verdict: crimă. Cine vrea o brioşă? Avem câteva în dulap. 

Au vrut cu toţii şi povestea a rămas în aer până când 
Dave a revenit, aducând şi un prosop de hârtie. După ce şi- 
a luat fiecare câte o brioşă şi o bucată de prosop de hârtie 
ca să nu împrăştie firimiturile, Vince i-a spus lui Dave să 
reia povestea. 

— Pentru că, dacă o continui eu, a spus, încep să ţin 
predici şi stăm aici până se întunecă. 

— Mi s-a părut că vorbeşti bine, a spus Dave. 

Vince s-a bătut cu mâna ciolănoasă peste pieptul 
scheletic. 

— Telefonează la Urgenţă, Steffi, mi s-a oprit inima-n loc. 

— N-o te distrezi la fel de mult când o să se întâmple cu 
adevărat, moşule. 

— la uite la el cum dă firimituri pe jos, a spus Vince. Când 
ajungi la capătul vieţii, te scapi pe ambele capete, aşa 
zicea mama. Hai, Dave, dă-i drumul, dar fă-ne un serviciu şi 
mai întâi înghite ce-ai în gură. 

Dave i-a urmat sfatul şi apoi a luat o înghiţitură de coca- 
cola ca să-şi clătească gura. Stephanie a sperat în gând ca 
şi sistemul ei digestiv să reziste unor asemenea solicitări 
când avea să ajungă la vârsta lui Dave Bowie. 

— Aşa, a zis el, George nu s-a mai deranjat să limiteze 
accesul pe plajă, pentru că asta ar fi atras lumea precum 
muştele la balegă, ştiţi voi, ceea ce nu i-a împiedicat însă 
pe tonţii ăia de la Procuratură s-o facă. L-am întrebat pe 
unul dintre ei de ce se mai osteneşte, iar respectivul m-a 
măsurat ca pe prostul satului care spune numai tâmpenii. 


16 CSI - Crime Scene Investigation - Investigaţii la locul crimei, serial 
american de televiziune a cărui difuzare a început în 2000 (n.tr.). 


„Păi, e scena unei crime, nu?” a zis el. „Poate da, poate 
nu”, am zis eu, „dar după ce se ia cadavrul, ce dovezi 
credeţi că o să mai găsiţi, pentru că pe mai toate le-a luat 
vântul.” La ora aceea, vântul dinspre est se înteţise binişor. 
Numai că ei au insistat şi, recunosc, ne-a ieşit o poză foarte 
bună pe care am pus-o chiar pe prima pagină a ziarului, nu- 
i aşa, Vince? 

— Înî, pozele pe care se văd benzile alea galbene cu 
inscripţia „scena crimei” fac să se vândă ziarul mai bine, l-a 
aprobat Vince. Jumătate din brioşă dispăruse deja, iar 
Stephanie nu a zărit nicio firimitură pe peticul de hârtie. 

— Devane a stat acolo cât legistul Cathcart s-a uitat la 
cadavru, a spus Dave, la mâna cu nisip pe ea, la cea fără, 
apoi în gură, dar când maşina mortuară de la Tinnock 
Funeral Home care sosise cu bacul de 9.00 a ajuns pe plajă, 
cei doi detectivi şi-au dat seama că el, Devane, era încă 
acolo şi exista primejdia să înveţe câte ceva. Nu puteau 
tolera aşa ceva, de aceea l-au trimis după cafea, gogoşi şi 
rulouri cu cremă pentru ei şi Cathcart şi asistentul lui, şi cei 
doi băieţi de la compania de pompe funebre, care tocmai 
sosiseră. Devane n-avea habar unde să meargă, dar deja 
ieşise din perimetrul închis, de aceea l-am dus eu până la 
cofetăria Jenny. Ne-a trebuit jumătate de oră, poate mai 
mult, şi am mers şi cu maşina, şi aşa m-am lămurit cum 
stătea situaţia cu tânărul, deşi trebuie să recunosc că s-a 
arătat discret; n-a spus nimic nelalocul lui, precizând doar 
că nu învăţa atât cât sperase şi, văzând misiunea în care 
fusese trimis în vreme ce Cathcart făcea cercetarea la faţa 
locului, mi-am dat seama şi singur de toată situaţia. Când 
ne-am întors, examinarea se terminase. Cadavrul fusese 
deja expediat într-un sac de plastic cu fermoar. Asta nu l-a 
împiedicat pe unul dintre detectivi - un tip mare, cât un 
vițel, pe nume O'Shanny - să-l ia la rost pe Devane: „Ce ţi-a 
trebuit atâta, nouă ne-a îngheţat curul aici şi tu te plimbi”, 
şi aşa mai departe. Devane a suportat cu stoicism - nu s-a 
plâns, n-a explicat, era bine-crescut băiatul, recunosc - de 
aceea am intervenit şi am spus că ne întorsesem cât de 
repede putusem. Am zis: „Doar nu voiaţi să încălcăm legile 


de circulaţie, domnilor ofiţeri, nu?” Speram să-i fac să râdă 
şi să mai îndulcim situaţia, înţelegi? N-a mers. Celălalt - pe 
nume Morrison - a zis: „Pe tine cine te-a întrebat de 
sănătate? N-ai de scris vreun articol de-spre piaţa de 
vechituri, ceva?” La asta, partenerul lui a râs, măcar atât, 
dar tânărul care ar fi trebuit să înveţe chestii de medicină 
legală, dar, în schimb, învăţa că lui O'Shanny îi plăcea 
cafeaua cu lapte, iar lui Morrison, fără zahăr, a roşit ca o 
sfeclă. Uite, Steffi, nimeni nu scapă fără câteva şuturi în 
fund, chiar la vârsta pe care o aveam eu atunci, date de 
prostovani cu autoritate măruntă, acolo, dar mi-a părut 
cumplit de rău pentru Devane, care se ruşinase nu doar 
pentru el, ci şi pentru ceea ce păţisem eu. Am observat că 
încerca întrucâtva să-mi ceară scuze, dar până să găsească 
vorbele potrivite (sau până să-i spun eu că nu era nevoie, 
pentru că el nu făcuse nimic rău), O'Shanny a luat tava cu 
cafele şi i-a întins-o lui Morrison, apoi cele două pungi cu 
gogoşi şi rulouri. După aceea i-a spus lui Devane să treacă 
pe sub banda de protecţie şi să aducă geanta de probe 
care conţinea lucrurile mortului. „Să semnezi Dovada de 
luare în primire”, i-a spus lui Devane, de parcă i s-ar fi 
adresat unui ţânc de cinci ani, „şi ai grijă să nu se atingă 
nimeni de ele până le preiau eu. Şi nu cumva să-ţi bagi 
nasul înăuntru. Ai priceput ce-am spus?” „Da, domnule”, a 
răspuns Devane şi mi-a zâmbit discret. L-am urmărit cum a 
luat de la asistentul doctorului Cathcart geanta cu probe, 
care arăta ca un dosar-acordeon, cum mai zăreşti în unele 
birouri. L-am văzut cum a scos Dovada de luare în primire 
din plicul străveziu de pe partea din faţă a genţii şi... 
înţelegi la ce slujeşte dovada aceea, Steffi? 

— Cred că da, a zis ea. Nu e chestia aceea prin care, în 
cazul unui proces, când ceva găsit la locul faptei este folosit 
ca probă de către acuzare, Procuratura poate dovedi că a 
existat un lanţ de luare în primire încă de la colectarea 
probelor şi până la prezentarea lor la tribunal ca probe A, B 
şi aşa mai departe. 

— Frumos exprimat, a spus Vince. Ar trebui să te faci 
scriitoare. 


— Foarte amuzant, a zis Stephanie. 

— Da, doamnă, aşa e Vincent al nostru, un adevărat 
Oscar Wilde, a explicat Dave. Asta când nu e Oscar 
Morocănosul!. În fine, l-am văzut pe domnul Devane cum a 
semnat dovada aceea şi a pus-o apoi în buzunăraşul din 
faţă al genţii. După aceea, l-am văzut cum s-a întors să-i 
urmărească pe zdrahonii aceia care au pus cadavrul în 
maşina mortuară. Vince se întorsese deja aici ca să înceapă 
redactarea articolului, aşa că am plecat şi eu, spunându-le 
celor care începuseră să-mi pună întrebări - se adunaseră 
câţiva, atraşi de banda aia idioată de culoare galbenă, 
parcă erau furnici venite la farfurioara cu zahăr - că puteau 
citi totul la preţul de doar un sfert de dolar, doar atât fiind 
preţul ziarului pe vremea aceea. În fine, atunci l-am văzut 
ultima oră pe Paul Devane, rămas acolo şi urmărindu-i pe 
indivizii ăia vârând cadavrul în maşină. Dar, întâmplător, 
am aflat că Devane nu a respectat ordinul lui O'Shanny de 
a nu deschide geanta cu probe, pentru că peste 
şaisprezece luni mi-a telefonat la redacţie. Abandonase 
visul de a deveni legist şi se întorsese la facultate, ca să se 
facă avocat. Bine, rău, corecţia asta de carieră le aparţine 
detectivilor O'Shanny şi Morrison, şi cu toate astea, Paul 
Devane a fost acela care şi-a adus contribuţia ca acel John 
Doe?! de pe Plaja Hammock să devină Colorado Kid şi, până 
la urmă, asta a făcut posibilă identificarea lui de către 
poliţie. A 

— lar noi am primit informaţia, a spus Vince. In mare 
parte pentru că Dave Bowie i-a oferit acelui tânăr o 
gogoaşă şi i-a dat ceea ce nu se putea cumpăra cu bani: 
ştiinţa de a asculta şi puţină înţelegere. 

— Ei, nu mai modifica adevărul, a spus Dave, foindu-se 
pe scaun. N-am stat cu el nici jumătate de oră. Poate trei 
sferturi de ceas, dacă punem şi timpul cât am aşteptat la 
coadă în cofetărie. 

— Uneori e suficient şi atât, a spus Stephanie. 


17 Personaj din serialul cu păpuşi Muppets, care trăieşte într-un coş de 
gunoi, motiv pentru care nu are nas şi este mereu morocănos (n.tr.). 
18 Nume dat de poliţişti cadavrelor ce nu pot fi identificate (n.tr.). 


— Înî, a încuviinţat Dave, poate că ajunge, şi ce-i rău în 
asta? Cât timp crezi că-i trebuie cuiva să se înece cu o 
bucăţică de carne, pentru ca apoi să moară? 

Nimeni nu i-a răspuns la întrebare. Pe marea ce 
despărţea insula de uscat, dinspre iahtul unui bogat om al 
verii s-a auzit un sunet de sirenă, vanitos, în timp ce 
ambarcaţiunea se apropia de docurile oraşului Tinnock. 


9 


— Să-l lăsăm deoparte puţin pe Paul Devane, a propus 
Vince. Dave o să-ţi povestească restul în câteva minute. 
Cred că întâi ar trebui să-ţi spun despre cotrobăirea 
maţelor. 

— Înî, a zis Dave. Asta nu-i o poveste, Steff, dar oricum ar 
fi urmat dacă era o poveste adevărată. 

— Să nu-ți închipui că doctorul Cathcart a făcut autopsia 
imediat, nici gând. În primul rând, muriseră doi oameni în 
incendiul acela, ceea ce ni-i adusese pe cap pe O'Shanny şi 
Morrison, iar ei aveau prioritate. Nu pentru că muriseră 
primii, ci pentru că erau victime ale unui act criminal, iar 
John Doe părea a fi doar victima unui accident. Până când 
Cathcart a ajuns şi la el, detectivii plecaseră la Augusta, aşa 
că le-am dorit să rămână acolo. Am asistat la autopsie 
când, într-un târziu, s-a făcut şi asta, pentru că eu eram 
aproape singurul care putea fi numit fotograf profesionist în 
toată zona insulei, şi aveau nevoie de o „identitate în 
somn”! a individului. Ăsta-i un termen european şi 
înseamnă un soi de portret îndeajuns de prezentabil ca să 
poată fi publicat într-un ziar. Cadavrul trebuie să arate ca şi 
cum omul ar dormi. 

Stephanie a părut atât interesată, cât şi scârbită. 

— Şi ajută la ceva? 

— Nu, a zis Vince. Apoi: Ei, poate în cazul unui puşti. Ori 
dacă te uiţi repede la el şi cu un singur ochi. Asta a trebuit 
dichisit puţin înainte de autopsie, pentru că doctorul 
Cathcart s-a gândit că din cauza blocării gâtlejului, trebuia 
probabil să tragă destul de mult de falca de jos. 

— Şi nu v-aţi gândit că ar arăta ca în somn dacă i s-ar fi 
pus o curea pe sub bărbie, ca să-i ţină gura închisă? a 
întrebat Stephanie zâmbind, deşi numai de asta nu-i ardea. 
Cumplit ca un asemenea lucru să pară amuzant, dar era; 
parcă o creatură respingătoare din mintea ei ţinea cu orice 


19 În limba engleză, sleeping ID (n.tr.). 


chip să-i deruleze pe dinaintea ochilor desene animate 
bolnave, într-o succesiune neîntreruptă. 

— Nu, probabil că nu, a spus Vince şi a zâmbit şi el. La fel 
şi Dave. Deci, dacă era cinică, de aceeaşi boală sufereau şi 
cei doi bătrâni. Slavă Cerului! Aşa ceva ar arăta ca un 
cadavru cu o durere de dinţi, aşa cred. 

În aceeaşi clipă, au izbucnit cu toţii în râs. Stephanie s-a 
gândit că-i plăceau la nebunie cei doi bătrânei, la modul 
serios. 

— Trebuie să râzi în faţa morţii, a spus Vince, culegându- 
şi paharul de coca-cola de pe balustradă. A luat o 
înghiţitură, apoi l-a aşezat la loc. Mai ales la vârsta mea. O 
simt pândind după fiecare uşă şi-i simt mirosul pe pernă, 
acolo unde soțiile mele îşi aşezau capul - Dumnezeu să le 
ierte pe amândouă - imediat ce sting lumina. 

— Trebuie să râdem în faţa morții. 

— În fine, Steffi, am făcut pozele care trebuiau să devină 
portret, iar ele au ieşit aproape aşa cum era de aşteptat. 
Cea mai bună îl făcea pe tip să arate de parcă ar fi adormit 
în stare avansată de beţie, ori în comă, şi pe asta am 
publicat-o o săptămână mai târziu. Au dat-o şi-n Daily News 
din Bangor, plus în ziarele din Ellsworth şi Portland. Fără 
niciun folos, desigur, nu i-a speriat nici pe cei care probabil 
îl cunoscuseră, iar noi am considerat că aveau motive 
întemeiate să tacă. Între timp, Cathcart şi-a văzut de treabă 
şi, după ce cei doi tontălăi din Augusta s-au întors unde le 
era locul, n-a mai obiectat faţă de faptul că tot dădeam 
târcoale, atâta vreme cât nu publicam în ziar ceea ce-i mai 
scăpase lui în prezenţa mea. Am promis că nu voi publica 
nimic şi nici n-am făcut-o. Pornind de sus în jos, a găsit 
nodul acela de friptură pe care doctorul Robinson îl văzuse 
deja în gâtlejul omului. „Asta-i cauza morţii, Vince”, mi-a 
spus Cathcart, iar embolia cerebrală (pe care a descoperit-o 
la multă vreme după ce eu plecasem să prind bacul de 
întoarcere pe Moosie) nu l-a făcut să se răzgândească. A zis 
că dacă lângă el s-ar fi aflat cineva care să ştie Procedura 
Heimlich - sau dacă şi-ar fi aplicat-o singur - poate că n-ar 
fi ajuns pe masa de disecţie cu maţele atârnându-i de o 


parte şi de alta. Apoi, Conţinutul stomacal numărul 1, şi 
prin asta mă refer la partea de sus, gustarea de la miezul 
nopţii care abia începuse să fie digerată când omul nostru 
murise şi totul se încheiase. Doar friptura. Poate cinci, şase 
muşcături cu totul, bine mestecate. Cathcart a apreciat 
cantitatea la o sută douăzeci de grame. In fine, Conţinutul 
stomacal numărul 2, iar aici vorbesc de masa de seară a 
omului. Aici avem mai mult - bine, n-aş vrea să intru în 
amănunte; să spunem doar că procesul de digestie se 
desfăşurase o perioadă suficient de lungă, aşa că doctorul 
Cathcart a putut preciza ca sigur, fără teste suplimentare, 
că tipul mâncase ceva cu peşte, probabil salată cu cartofi 
prăjiţi, cu vreo cinci sau şase ore înainte de a muri. 
„Doctore, nu-s Sherlock Holmes”, i-am zis eu, „dar aici mă 
pricep mai bine decât tine.” „Serios?” a întrebat el, destul 
de sceptic. „Ihî”, l-am asigurat eu. „Cred că a luat masa de 
seară la Curly's ori la Jan's Wharfside, care-i la doi paşi de 
aici, sau la Yanko's, pe Moose-Look.” „Păi de ce la unul din 
astea, când există cincizeci de restaurante pe o rază de 
douăzeci de mile de aici, care oferă peşte în meniu, chiar 
dacă e aprilie?” m-a întrebat el. „De ce nu crezi că a mers 
la Grey Gull, de pildă?” „Pentru că Grey Gull nu s-ar cobori 
să ofere cartofi prăjiţi şi peşte”, am zis eu, „şi omul nostru 
tocmai asta a mâncat.” Acum, Steffi, m-am descurcat bine 
cât a ţinut mai toată autopsia, dar de abia atunci am 
început să simt că mă ia cu greață. „Restaurantele pe care 
le-am numit vând peşte şi cartofi prăjiţi”, am spus eu, „şi 
am simţit mirosul de oţet de cum i-ai deschis stomacul.” 
Apoi a trebuit să dau fuga la baie ca să vărs. Insă avusesem 
dreptate. In noaptea aceea am developat fotografiile 
„adormitului” şi a doua zi le-am arătat pe la restaurantele 
care aveau peşte şi cartofi prăjiţi. La Yanko's nu l-a 
recunoscut nimeni, dar cea care vinde pentru acasă de la 
Jan's Wharfside l-a recunoscut imediat. A zis că-i servise un 
coş cu peşte şi cartofi prăjiţi, plus o coca-cola sau o cola 
light, asta nu-şi mai amintea precis, în după-amiaza 
dinaintea morţii. Omul luase coşuleţul şi se aşezase la o 
masă, apoi mâncase în timp ce privise marea. Am vrut să 


ştiu dacă omul îi vorbise, iar ea a spus că nu tocmai, doar îi 
mulţumise. Am întrebat-o dacă observase încotro plecase 
după ce terminase de mâncat - asta a fost pe la 17.30 - şi 
ea a zis că nu. Apoi a privit-o pe Stephanie şi a zis: 

— Cred că a coborât în docuri, să prindă bacul de 18.00 
spre Moosie. S-ar fi potrivit ca oră. 

— Înî, aşa am crezut şi eu, a spus Dave. 

Stephanie s-a îndreptat de spate, moment în care i-a 
venit o idee: 

— Era aprilie. Mijloc de aprilie pe coasta statului Maine, 
dar când a fost găsit, nu avea haină. Purta aşa ceva când a 
fost servit la Jan's? 

Amândoi bătrânii i-au surâs generos, de parcă tocmai ar 
fi rezolvat vreo ecuaţie complicată. Numai că treaba lor, din 
câte ştia Stephanie - chiar la nivelul umil a ziarului Weekly 
Islander - nu era rezolvarea, cât precizarea problemelor ce 
trebuiau rezolvate. 

— Potrivită întrebare, a spus Vince. 

— De-a dreptul încântătoare, l-a imitat Dave. 

— Păstram chestia asta, a spus Vince, dar cum nu avem 
o istorie, păstrarea părţilor interesante nu mai contează... 
lar dacă vrei răspunsuri, scumpo, restaurantul s-a 
desfiinţat. Fata care vindea mâncare pentru acasă de la 
Jan's nu şi-a amintit clar, iar în rest, nimeni nu l-a remarcat. 
Cred că, într-un fel, trebuie să ne socotim norocoşi; dacă s- 
ar fi îndopat la tejgheaua de acolo la mijloc de iulie, când 
prin astfel de locuri trec mii de oameni, toţi vrând peşte cu 
cartofi prăjiţi, rulouri cu homar şi îngheţată, fata nu şi-ar fi 
adus aminte de el decât dacă şi-ar fi dat pantalonii jos şi i- 
ar fi făcut vreo propunere. 

— Poate nici măcar aşa, a spus Stephanie. 

— Adevărat. Însă aşa, fata şi-a adus aminte de el, dar nu 
şi dacă purta haină. N-am insistat prea mult asupra acestui 
aspect, ştiind că dacă o făceam, se putea să-şi aducă 
amine ceva doar ca să-mi facă pe plac ori să scape de 
mine. A zis: „Parcă purta o jachetă uşoară de culoare verde, 
domnule Teague, dar m-aş putea înşela.” Şi probabil că ar fi 
greşit, cine ştie. Înclin să cred că a avut dreptate. Că avea 


pe el o jachetă aşa cum a descris-o ea. 

— Atunci unde era jacheta asta? a întrebat Stephanie. A 
apărut aşa ceva? 

— Nu, a răspuns Dave, deci poate că n-a existat o 
jachetă... Deşi imaginaţia nu-mi merge atât de departe 
încât să înţeleg prezenţa lui afară, fără haină, într-o noapte 
friguroasă cum e în zona noastră de coastă în aprilie. 

Stephanie s-a întors către Vince, dorind dintr-odată să-i 
adreseze nenumărate întrebări, toate importante, dar 
niciuna pe deplin închegată. 

— De ce zâmbeşti, scumpo? a vrut să ştie Vince. 

— N-am idee. Apoi a tăcut o clipă. Ba da. Mi-au venit atât 
de multe întrebări, încât nu ştiu cu care să încep. 

Auzind asta, cei doi bătrâni au izbucnit în hohote. Dave 
chiar şi-a scos o batistă cât un cearşaf din buzunarul de la 
spate al pantalonilor şi s-a şters la ochi. 

— Nu e tare? a exclamat el. Da, doamnă! Steff, să-ţi spun 
ceva: ce-ar fi să te prefaci că vrei să câştigi setul de cutii 
alimentare Tupperware de la Târgul de toamnă organizat 
de Ladies Auxiliary??? Inchide ochii şi alege una din vasul cu 
peştişori de aur! 

— Bine, a zis ea şi, deşi nu a procedat chiar aşa, a fost pe 
aproape. Nu s-au luat amprentele bărbatului? Sau 
amprenta dentară? Am înţeles că atunci când se pune 
problema identificării cadavrelor, probele astea sunt ca şi 
infailibile. 

— Aşa crede multă lume şi probabil că sunt probe clare, 
a spus Vince, încă zâmbind, dar ochii îi trădau gravitate, 
însă nu uita că asta s-a întâmplat în 1980, Steff. Înainte de 
revoluţia informatică, şi cu mult înainte de Internet, 
minunatul instrument în care tineri ca tine cred orbeşte. În 
1980, se puteau face verificări ale amprentelor digitale şi 
dentare ale unui „pernec”, aşa li se spunea în poliţie - 


20 Ladies Auxiliary, organizaţie naţională de femei, înfiinţată în 1914, 
care are scopul de a ajuta şi de a păstra amintirea veteranilor prin 
organizarea de colecte, donaţii şi alte acţiuni caritabile. Membrele, în 
număr de peste 600.000, sunt soţii, văduve, mame sau fiice ale 
veteranilor (n.tr.). 


adică, persoană necunoscută - prin compararea lor cu 
datele privind persoana bănuită. Insă compararea cu 
amprentele tuturor răufăcătorilor căutaţi şi aflaţi în 
evidențe ar fi durat ani de zile, ca şi cu cele ale persoanelor 
declarate dispărute în fiecare an în Statele Unite. Chiar 
dacă se reducea lista doar la bărbaţi trecuţi de treizeci- 
patruzeci de ani, cine să facă asta? Imposibil, draga mea. 

— Credeam că forţele armate deţineau evidențe 
computerizate, chiar şi pe vremea aceea... 

— Nu prea cred, a spus Vince. lar dacă ar fi fost aşa, nu-s 
convins că amprentele lui Colorado Kid le-au fost trimise. 

— Ìn orice caz, identificarea iniţială s-a făcut fără 
amprente digitale sau dentare, a spus Dave. Şi-a împreunat 
degetele peste burta masivă, lăsând impresia că se răsfăţa 
în ultimele raze ale soarelui care apunea, dar care 
rămăseseră calde. Dacă nu mă înşel, asta se cheamă „să 
revenim la problema care ne interesează”. 

— Deci cum s-a făcut identificarea? 

— Asta ne aduce din nou la Paul Devane, a spus Vince, şi 
îmi place că aducem din nou vorba de el, fiindcă, aşa cum 
am spus, avem o poveste, iar poveştile sunt specialitatea 
mea. Sunt în curtea mea, cum s-ar fi spus demult. Devane 
îmi aminteşte puţin de Horatio Alger”, puţin dar şi asta e 
bine. Străduieşte-te şi vei reuşi. Munceşte şi vei câştiga. 

— Plin de energie tinerească. 

— Dacă vrei tu, a zis Vince, fără nicio inflexiune în glas. 
Sigur, dacă ţii neapărat. În fine, Devane a plecat cu cei doi 
poliţişti tâmpiţi, O'Shanny şi Morrison, imediat ce au primit 
raportul preliminar al lui Cathcart privind victimele 
incendiului, pentru că nu-i interesa nici cât negru sub 
unghie omul care murise înecându-se cu o îmbucătură. 
Intre timp, Cathcart făcuse autopsia cadavrului avându-l ca 
asistent pe umilul 'mneavoastră servitor. Pe certificatul de 
deces s-a scris „Asfixie prin blocarea căilor respiratorii” ori 
echivalentul medical al chestiei ăsteia. Fotografia lui 


21 Horatio Alger (1834-1899), scriitor american de povestiri pentru copii, 
ale cărui personaje îşi împlinesc „visul american” prin muncă, hotărâre 
şi curaj (n.tr.). 


„dormind”, pe care strămoşii noştri victorieni ar fi numit-o 
mai aproape de adevăr „portretul mortului”, s-a publicat în 
ziare. Şi nimeni n-a anunţat Procuratura sau Poliţia Statală 
din Augusta că le-ar fi dispărut tatăl, unchiul ori fratele. Cei 
de la Tinnock Funeral Home l-au ţinut la frigider şase zile - 
nu aşa scrie la lege, dar, ca atâtea treburi din domeniul 
ăsta, vei descoperi, Steffi, că aşa se obişnuieşte. Toţi cei 
care se ocupă de morţi ştiu asta, deşi nimeni nu ştie de ce. 
După cele şase zile, când rămăsese tot neidentificat şi 
nerevendicat, Abe Carvey l-a îmbălsămat. L-a depus apoi în 
cripta pe care firma de pompe funebre o are la Cimitirul 
Seaview... 

— Partea asta-mi cam dă fiori, a recunoscut Stephanie. 
Parcă îl vedea pe om acolo, nu înţelegea de ce, dar nu în 
sicriu (deşi sigur i se făcuse măcar unul ieftin), ci pur şi 
simplu depus pe o lespede de piatră, cu un cearşaf 
deasupra. Un colet nereclamat de la poşta morţilor. 

— Inî, cam aşa e, a spus Vince aproape nepăsător. Să 
merg mai departe? 

— Dacă te opreşti acum, te omor, a spus ea. 

El a dat din cap, fără să zâmbească, însă oricum încântat. 
Stephanie nu şi-a dat seama cum de înţelesese asta, dar 
aşa se întâmplase. 

— A fost cazat acolo toată vara şi jumătate din toamnă. 
Apoi, când a venit luna noiembrie şi cadavrul rămăsese tot 
fără nume şi nimeni nu-l reclama, au decis să-l înhumeze. 
Inainte ca pământul să îngheţe şi să îngreuneze săparea 
unei gropi, înţelegi? 

— Da, a zis încet Stephanie. Şi aşa era. De data asta n-a 
mai perceput telepatia dintre cei doi bătrâni, dar probabil 
că ea persista, pentru că Dave a preluat povestea (atât cât 
era ea) fără niciun îndemn din partea editorului ziarului. 

— Devane şi-a dus stagiul cu O'Shanny şi Morrison până 
la capăt, chiar dacă a făcut-o cu amărăciune, a spus el. 
Pesemne că i-a cadorisit pe fiecare cu câte o cravată sau cu 
cine ştie ce la încheierea celor trei luni sau câte o fi stat pe 
lângă ei. Stephanie, cred că ţi-am spus că tânărul nu se 
dădea bătut cu una, cu două. Insă imediat ce a terminat, şi- 


a depus actele la colegiul la care era - parcă mi-a spus că 
era Georgetown, dar să nu mi-o iei în nume de rău dacă 
mă-nşel - şi s-a apucat din nou de învăţat, urmând Dreptul. 
Şi, în afară de două lucruri, domnul Paul Devane ar putea 
să iasă deja din povestea noastră - ceea ce, aşa cum zice 
Vince, nici nu este o poveste, decât poate prin părţile 
astea. În primul rând, Devane şi-a băgat nasul la un 
moment dat în geanta cu dovezi şi a cercetat lucrurile 
personale ale lui John Doe. Apoi s-a legat serios de o fată, 
iar ea l-a dus acasă ca să-i cunoască părinţii, aşa cum 
procedează fetele când lucrurile devin mai serioase, iar 
tatăl acesteia avea un obicei care se practica mai mult pe 
vremea aceea decât acum: fuma țigarete. 

Mintea lui Stephanie, care nu era de ici, de colo (iar cei 
doi bătrâni ştiau asta), a făcut imediat legătura cu pachetul 
de ţigări care căzuse pe nisipul Plajei Hammock atunci când 
mortul se prăbuşise. Johnny Gravlin (în prezent primar în 
Moose-Look) îl ridicase şi-l pusese înapoi în buzunarul 
mortului. Apoi, i-a mai venit o idee, dar nu imediat, ci 
exploziv şi orbitor. A tresărit, de parcă ar fi înţepat-o ceva. 
Cu un picior a lovit paharul aşezat pe podea şi l-a răsturnat. 
Lichidul a şerpuit pe scândurile purtând patina vremii şi s-a 
strecurat printre ele, picurând peste pietrele şi bălăriile de 
dedesubt. Bătrânii n-au băgat de seamă. Recunoşteau 
starea de graţie imediat ce apărea, de aceea şi-au urmărit 
eleva cu interes şi încântare. 

— Timbrul! aproape că a strigat ea. Pe fiecare pachet de 
țigări se aplică un timbru! 

Amândoi au aplaudat-o, discret, dar sincer. 


10 


— Steffi, să-ţi spun ce a văzut tânărul domn Devane când 
a tras cu ochiul în geanta cu probe, a zis Dave, şi nici nu am 
vreo îndoială că s-a uitat bine de tot, mai mult ca să-i 
sfideze pe cei doi decât din convingerea că ar putea găsi 
ceva de valoare între cele câteva lucruri. In primul rând, a 
găsit verigheta omului; un inel simplu, negravat, nici măcar 
dată nu avea. 

— Nu l-au lăsat pe m... Stephanie le-a observat privirile şi 
şi-a dat seama că sugestia ei era nepotrivită. In cazul 
identificării, verigheta avea să fie înapoiată. Putea fi 
înmormântat cu ea pe deget dacă aşa voia familia. Insă 
până să se întâmple asta, verigheta constituia o probă şi 
era tratată ca atare. Nu, a zis ea. Sigur că nu. Ce stângăcie 
din partea mea. Da, dar trebuie să fi existat o doamnă Doe 
undeva. Sau vreo doamnă Puştiu'. Nu? 

— Da, a spus Vince Teague, destul de apăsat. Şi noi am 
găsit-o. Până la urmă. 

— Şi existau şi micuţi Doe? a întrebat Stephanie, 
gândindu-se că bărbatul era la vârsta potrivită să aibă o 
liotă de copii. 

— Să nu ne legăm de partea asta acum, te rog, a sugerat 
Dave. 

— Aha, a făcut Stephanie. Scuze. 

— Nu-i nevoie, a zis el, zâmbind vag. Numai că nu vreau 
să pierd firul. E mai uşor s-o faci când nu există... cum se 
cheamă asta, Vincent? 

— Legătură directă, a spus Vince. Şi el a zâmbit, însă 
privirea lui trăda o oarecare distanţare. Stephanie s-a 
întrebat dacă gândul la micuţii Doe impusese acea 
detaşare. 

— Nu, nicio legătură directă, a întărit Dave. A rămas 
puţin pe gânduri, apoi, după ce a enumerat pe degete, a 
constatat cât de puţin se îndepărtase de subiect şi a 
continuat: Geanta conţinea: verigheta, şaptesprezece dolari 
în bancnote - una de zece, alta de cinci şi două de unu - 


plus nişte mărunţiş care făcea vreun dolar. De asemenea, 
aşa a spus Devane, o monedă care nu era americană. După 
inscripţii, i s-a părut că era rusească. 

— Rusească?!... s-a mirat Stephanie. 

— Adică erau litere chirilice pe ea, a murmurat Vince. 

Dave a continuat: 

— Mai erau un tub de bomboane mentolate Certs şi un 
pachet de gumă de mestecat Big Red, din care lipsea o 
lamă. Un plic cu chibrituri, pe partea din faţă cu o reclamă 
pentru colecţionarea de timbre - sunt convinsă c-ai văzut 
aşa ceva, le primeşti gratuit de la orice magazin - iar 
Devane a spus că a văzut o urmă de aprindere pe 
scăpăriciul din partea de jos, roz şi lucios. De asemenea, 
pachetul acela de ţigări, desfăcut, din care lipseau una sau 
două. Lui Devane i s-a părut că lipsea doar una, iar singura 
dâră de pe scăpărici părea să susţină ideea asta. 

— Dar nici urmă de portofel, a spus Stephanie. 

— Nu, doamnă. 

— Şi nimic după care să fie identificat. 

— N-a lansat cineva ideea că poate a venit cineva care i- 
a furat ultima bucată de friptură şi portofelul? a întrebat ea 
şi a scăpat un chicotit, după care a dus repede mâna la 
gură. 

— Steffi, am încercat, şi asta şi multe altele, a spus 
Vince. Inclusiv ideea că a fost plasat pe Plaja Hammock de 
una dintre Luminile de pe coastă. 

— La vreo şaisprezece luni după ce Johnny Gravlin şi 
Nancy Arnault l-au găsit pe tip, a reluat Dave, Paul Devane 
a fost invitat să petreacă o săptămână la casa prietenei lui 
din Pennsylvania. Sunt aproape sigur că Insula Moose- 
Lookit, Plaja Hammock şi John Doe erau ultimele lucruri la 
care se gândea atunci. A zis că voia să iasă cu prietena lui 
la un film sau nu ştiu unde. Mama şi tatăl ei se găseau în 
bucătărie,  spălând vasele după cină - făcând 
„debarasarea”, cum se spune prin părţile noastre - şi, deşi 
Paul se oferise să-i ajute, ei îl alungaseră în camera de zi pe 
motiv că nu ar fi ştiut unde să pună farfuriile şi restul. Aşa 
că a stat acolo şi s-a uitat la televizor, dar, întâmplător, a 


aruncat o privire spre scaunul tatălui, iar acolo, pe măsuţa 
de lângă scaun, alături de programul TV şi de scrumieră, a 
văzut pachetul lui de mahorcă. 

A făcut o pauză, aruncându-i lui Stephanie un zâmbet şi 
ridicând din umeri. 

— Ciudat cum se brodesc lucrurile uneori; ajungi să te- 
ntrebi cât de des nu se leagă. Dacă pachetul ar fi fost în 
altă poziţie - ca să rămână vizibilă doar partea de sus, nu 
cea de jos - John Doe ar fi rămas tot un necunoscut, în loc 
de Colorado Kid, ca şi domnul James Cogan din Nederland, 
un oraş la vest de Boulder. Numai că fundul pachetului era 
cu faţa spre el, iar el a văzut timbrul. Un timbru ca acela 
poştal, iar asta l-a dus cu gândul la pachetul de ţigări din 
geanta cu probe. Vezi tu, Steffi, unul dintre îndrumătorii lui 
Paul Devane - nu mai ţin minte dacă O'Shanny sau 
Morrison - fuma, iar între altele, lui Paul i se dăduse sarcina 
să-i cumpere din când în când ţigări Camel. Şi, deşi aveau 
şi acelea timbre, i s-a părut că nu erau la fel cu cel de pe 
pachetul din geanta cu probe. A avut impresia că timbrul 
de pe ţigaretele vândute în statul Maine era o ştampilă cu 
cerneală, de genul celor care ţi se aplică pe mână când 
mergi la o sală de dans dintr-un orăşel ori... habar n-am... 

— La picnicul de la Ferma Gernerd? a întrebat ea cu un 
zâmbet. 

— Ai nimerit-o! a zis el, îndreptând spre ea arătătorul, 
precum ţeava unui pistol. In sfârşit, nu era ceva care să-l 
facă să sară brusc şi să exclame: „Evrika!”, „Am 
descoperit!”, însă în cursul acelui weekend s-a tot gândit la 
asta, fiindcă amintirea acelor ţigări din geanta cu probe îl 
sâcâia. Pe de o parte, Paul Devane socotea că ţigările 
omului trebuiau să aibă timbrul din Maine, indiferent de 
unde sosise el acolo. 

— De ce? 

— Pentru că nu lipsea decât una. Ce fumător e acela care 
trage doar o ţigară în şase ore? 

— Amator? 

— Un om care are un pachet plin şi nu fumează decât 
una în şase ore nu e amator, ci nefumător, a zis Vince cu 


blândeţe. Pe de altă parte, Devane îi văzuse limba. Şi eu, 
doar am stat în genunchi în faţa lui, ca să-i fac lumină 
doctorului Robinson cu otoscopul. Era roz ca o bomboană 
cu scorţişoară. Nu aducea deloc cu limba unui fumător. 

— A, şi chibriturile, a remarcat Stephanie. Doar unul 
aprins. 

Vince Teague i-a zâmbit. Expresie însoţită de un gest din 
cap. 

— Doar unul, a zis el. 

— Nu avea brichetă? 

— Nu. Amândoi au rostit cuvântul în acelaşi timp, apoi au 
început să râdă. 


11 


— Devane a aşteptat până luni, a spus Dave, şi cum 
treaba legată de țigarete a continuat să-l frământe - nu-i 
dădea pace, cu toate că acea parte a vieţii lui era la 
aproape un an şi jumătate în urmă - mi-a telefonat şi mi-a 
explicat că avea impresia că pachetul pe care John Doe îl 
avusese asupra lui nu provenea din statul Maine. In caz 
contrar, eticheta de pe el ar fi arătat de unde fusese 
cumpărat. Şi-a exprimat îndoiala că omul fuma, dar a arătat 
că timbrul putea fi un indiciu, chiar dacă persoana era 
nefumătoare. Nu l-am contrazis, dar am vrut să aflu motivul 
pentru care-mi telefonase. A zis că nu mai ştia pe altcineva 
care să manifeste interes după atâta timp. Avea dreptate, 
chiar mă interesa - şi pe Vince - şi s-a dovedit că nu se 
înşelase în privinţa timbrului. Eu nu-s fumător şi nici n-am 
fumat vreodată, motiv pentru care am ajuns la şaizeci şi 
cinci de ani şi mă vezi într-o formă atât de bună. 

Vince şi-a dres glasul şi i-a făcut un semn cu mâna. 
Netulburat, Dave a continuat: 

— ... aşa că am făcut o plimbărică până la chioşcul de la 
Bayside şi am rugat să mă lase să examinez un pachet de 
ţigări. Mi-a fost satisfăcută rugămintea şi am observat că, 
într-adevăr, exista timbrul-ştampilă pe pachet, nu unul 
adevărat. După aceea, am telefonat la Procuratură şi am 
vorbit cu un tip pe nume Murray de la Departamentul de 
evidenţă şi păstrare a probelor. Am procedat cât m-am 
priceput mai diplomatic, Stephanie, pentru că pe vremea 
aceea cei doi tembeli de detectivi mai erau în activitate... 

— Şi ei trecuseră cu vederea un indiciu potenţial de 
valoare, nu? a întrebat Steff. Care ar fi redus aria 
cercetărilor în privinţa identităţii lui John Doe la un singur 
stat. Şi practic îl avuseseră tot timpul sub ochi. 

— Exact, a zis Vince, iar prin asta nu-l puteau acuza de 
nimic pe intern, pentru că-i spuseseră clar să nu-şi bage 
nasul în geanta cu probe. Plus că, în momentul în care s-ar 
fi lămurit că Devane nu respectase ordinul... 


— ... el se ocupa de altceva, a încheiat ea. . 

— Ai pus punctul pe i, a aprobat-o Dave. Insă ei s-ar fi 
ales cu o muştruluială serioasă, în orice caz. Nu uita, ei 
aveau de investigat o crimă în Tinnock - două persoane 
arse într-un incendiu - iar John Doe era victima înecului cu 
o bucată de friptură. 

— Şi totuşi... a spus Stephanie neîncrezătoare. 

— Şi totuşi au procedat ca nişte proşti şi nu era nevoie să 
te abţii, pentru că eşti între prieteni, i-a spus Dave cu un 
surâs. Însă /slander n-avea niciun interes să le facă greutăţi 
celor doi detectivi. l-am explicat asta lui Murray şi i-am mai 
spus că nu era vorba de o crimă; eu doar îmi făceam 
datoria ca să se afle cine fusese acel biet om, pentru că 
undeva existau probabil nişte persoane care ar fi vrut să 
ştie ce păţise. Murray a spus că va reveni cu un telefon, 
lucru la care mă cam aşteptam, dar eu am avut o după- 
amiază nu prea fericită, gândindu-mă că ar fi trebuit să 
abordez problema puţin altfel. Puteam s-o fac, înţelegi? 
Puteam să-l pun pe doctorul Robinson să telefoneze la 
Augusta, sau chiar să-l conving pe Cathcart, dar ideea de a 
mă sluji de ei ca să scot castanele din foc nu mă 
caracterizează. Presupun că sună ciudat, dar eu chiar cred 
că, în nouă cazuri din zece, cinstea e cea mai bună politică. 
Mă temeam doar că intenţia mea nu se va încadra în cele 
nouă. Până la urmă, totul a ieşit bine. Murray m-a chemat 
după ce eram aproape convins că n-o va face şi începusem 
să mă îmbrac, în intenţia de a pleca acasă - nu se întâmplă 
mereu aşa? 

— Oala pe care o aştepţi să fiarbă, fierbe greu, a spus 
Vince. 

— Mamă, Doamne, asta parcă-i scoasă dintr-o poezie, dă- 
mi ceva de scris ca s-o notez, a zis Dave, zâmbind cu gura 
până la urechi. Zâmbetul n-a făcut doar să-i şteargă anii de 
pe chip; i-a gonit, chiar şi Stephanie a întrevăzut copilul din 
el. Apoi Dave a redevenit serios şi copilul a dispărut. 

— În marile oraşe, dovezile se rătăcesc mai tot timpul, 
am înţeles eu, dar cred că Augusta nu e chiar atât de mare, 
chiar dacă a ajuns capitală de stat. Sergentului Murray nu i- 


a fost greu să găsească geanta care purta semnătura lui 
Paul Devane pe certificatul de luare în primire; a spus că 
dăduse peste ea la zece minute după ce vorbisem cu el. In 
restul timpului se străduise să obţină aprobarea de la 
persoana competentă ca să mă poată informa ce 
conţinea... lucru pe care îl reuşise. Marca de ţigări era 
Winston, iar timbrul de pe pachet, aşa cum şi-l amintea 
Paul Devane: din acelea care se lipesc şi pe care scrie cu 
caractere mici, negre: „Colorado”. Murray mi-a spus că 
transmisese informaţia la Procuratură, iar cei de acolo 
spuseseră că vor fi recunoscători să afle „înainte ca ştirea 
să se facă publică” dacă reuşeam să-l identificăm pe 
Colorado Kid, cum l-a numit el; aşa că s-ar putea afirma că 
sergentul Murray de la Departamentul de evidenţă şi 
păstrare a probelor este cel care a născocit porecla. Şi-a 
exprimat speranţa că dacă aveam noroc să-l identificăm pe 
om, să menţionăm în articolul nostru că Procuratura ne 
sprijinise. Vezi tu, asta mi s-a părut destul de amuzant. 

Absorbită cu totul, lucru dovedit de strălucirea din ochi, 
Stephanie s-a aplecat puţin în faţă. 

— Şi ce-aţi făcut după aceea? Cum aţi procedat? 

Dave a deschis gura să răspundă, dar Vince şi-a lăsat 
mâna pe umărul lui ca să-l oprească. 

— Tu cum crezi că am procedat, scumpo? 

— lar facem şcoală? a întrebat ea. 

— Întocmai. 

Şi cum ea şi-a dat seama din ochii şi din expresia gurii 
(mai mult după aceasta din urmă) că el abia aştepta 
părerea ei, Stephanie a cântărit bine răspunsul: 

— Aţi făcut copii după portretul „adormitului”... 

— Înî. Mda. 

— Apoi... hmm... le-aţi trimis cu tăieturi din articole 
către... la câte ziare din Colorado? 

El i-a zâmbit, a dat din cap şi a ridicat degetul mare în 
semn de aprobare. 

— Şaptezeci şi opt, domnişoară McCann, şi nu ştiu ce 
părere a avut Dave, dar m-a uimit cât de ieftin era să trimiţi 
atâtea copii, chiar şi în 1981. Nu cred că a costat o sută de 


dolari din banii de buzunar, cu tot cu francare. 

— Şi bineînţeles că am pus toate cheltuielile pe firmă, a 
spus Dave, care era şi contabilul ziarului. 

— Fiece bănuţ. Păi aveam dreptul ăsta, nu? 

— Şi câte ziare au publicat poza? 

— Ale naibii, toate! a spus Vince şi şi-a tras o palmă 
peste coapsă. Da! Până şi Denver Post şi News din Rocky 
Mountain! Pentru că pe vremea aceea, totul prezenta un 
aspect aparte şi o frumuseţe anume, înţelegi? 

Stephanie a dat din cap. Simplu şi frumos. Inţelegea. 

Vince a dat şi el din cap, încântat până peste poate. 

— Bărbat necunoscut, probabil din Colorado, găsit pe 
plaja unei insule din Maine, la două mii de mile depărtare! 
Fără a vorbi de friptura rămasă în gât, fără a menţiona 
haina care putea să fi ajuns Dumnezeu ştie unde (ori poate 
nici nu existase) şi fără a aduce vorba de moneda rusească 
din buzunar! Doar Colorado Kid, un Mister inexplicabil şi, 
bineînţeles, toate ziarele au mers pe ideea asta, chiar şi 
cele care sunt pline de reclame şi cupoane de reduceri. La 
două zile după ce ziarul din Boulder a publicat poza, asta 
pe la sfârşitul lunii octombrie 1981, am primit un telefon de 
la o femeie pe nume Arla Cogan, a spus Dave. Locuia în 
Nederland, mai înspre munţi faţă de Boulder, iar soţul ei 
dispăruse în aprilie, cu un an înainte, lăsând-o cu un fiu de 
şase luni la data dispariţiei. A zis că-l chema James şi, deşi 
habar nu avea ce căutase pe o insulă din apropierea 
coastei statului Maine, cel din fotografia pe care o văzuse în 
Camera semăna mult cu soţul ei. Mult, într-adevăr. A tăcut 
câteva clipe. Cred că ştia că era vorba de ceva mai mult 
decât de o asemănare, pentru că imediat după aceea a 
început să plângă. 


12 


Stephanie l-a rugat pe Dave să-i pronunţe pe litere 
numele de familie al lui Cogan. In pronunția cu puternic 
accent local, ea nu auzise decât o serie de „a”-uri şi un „l” 
pe la mijloc. 

El i-a făcut pe plac, apoi a spus: 

— Femeia nu putea pune la dispoziţie ceva care să aibă 
amprentele lui - sigur că nu, sărmana de ea, dar mi-a dat 
numele dentistului la care mergeau amândoi şi... 

— Stai, stai, a spus Stephanie, ridicând mâna ca un 
poliţist de la circulaţie. Acest Cogan, din ce trăia? 

— Era grafician la o firmă de publicitate din Denver, a 
spus Vince. l-am văzut câteva dintre lucrări şi trebuie să 
spun că erau destul de bune. N-avea cum să fie cunoscut 
pe plan naţional, dar dacă era nevoie repede de o imagine 
pentru o reclamă care să înfăţişeze o femeie ţinând un 
rulou de hârtie igienică în aer, de parcă ar fi prins un 
păstrăv record, Cogan era omul potrivit. Mergea la Denver 
de două ori pe săptămână, marţea şi miercurea, pentru 
întâlniri şi discuţii. În restul timpului lucra la domiciliu. 

Stephanie şi-a mutat privirea înapoi la Dave. 

— Dentistul a vorbit cu Cathcart, legistul. Corect? 

— iți merg toate rotiţele, Steff. Cathcart nu făcuse o 
radiografie a lucrărilor stomatologice ale lui Colorado Kid, 
nu avea dotarea necesară şi nu avusese motive să trimită 
cadavrul la spitalul comitatului, unde se putea face aşa 
ceva, dar îşi notase toate plombele, plus două coroane. 
Totul se potrivea. După aceea, el a trimis copii după 
amprentele omului către poliţia din Nederland, care a adus 
un specialist al poliţiei din Denver la reşedinţa lui Cogan ca 
să preleveze amprente din biroul lui. Doamna Cogan - Arla 
- i-a spus specialistului că nu va găsi nimic, pentru că 
făcuse curăţenie de sus până jos, când, într-un târziu, se 
convinsese că Jim al ei nu avea să se mai întoarcă, 
considerând că o părăsise, lucru greu de crezut pentru ea, 
sau că i se întâmplase ceva rău, lucru pe care aproape că 


era dispusă să-l creadă. Specialistul a spus că dacă Cogan 
îşi petrecuse „timp suficient de mult” în camera care-i 
servea ca birou, trebuiau să mai existe amprente. Dave a 
făcut o pauză, a oftat şi şi-a trecut degetele prin părul rărit. 
Şi a găsit, iar noi am aflat cu certitudine că John Doe, 
cunoscut şi sub numele de Colorado Kid, era de fapt James 
Cogan, de patruzeci şi doi de ani, din Nederland, Colorado, 
căsătorit cu Arla Cogan, tatăl lui Michael Cogan, în vârstă 
de şase luni la data dispariţiei părintelui său, iar în 
momentul identificării având aproape doi ani. 

Vince s-a ridicat şi s-a întins după ce şi-a apăsat mâinile 
făcute pumn ceva mai sus de talie. 

— Oameni buni, ce-ar fi să ne mutăm înăuntru? A început 
să se răcorească aici, şi mai avem destule de povestit. 


13 


Au mers pe rând la toaleta ascunsă într-un alcov din 
spatele vechii maşini de tipărit ofset pe care n-o mai 
foloseau (ziarul se tipărea acum în Ellsworth, iar asta încă 
din 2002). În timp ce Dave era la baie, Stephanie a pornit 
cafetiera. Dacă povestea ce nu era poveste mai continua o 
oră sau mai mult (şi avea senzaţia că aşa se va întâmpla), 
cu toţii ar fi apreciat o cafea. 

După ce s-au adunat toţi, Dave a adulmecat mirosul ce 
venea din direcţia micii bucătării şi a dat aprobator din cap. 

— Îmi plac femeile care nu consideră că bucătăria 
înseamnă sclavie doar pentru că îşi câştigă singure 
existenţa. 

— Şi eu am acelaşi sentiment faţă de bărbaţi, a spus 
Stephanie, iar când ei au râs (iar spusese una bună, deci 
două pe după-amiaza aceea, ceea ce era un record), ea a 
arătat cu capul spre vechea presă de dimensiuni uriaşe. 
Lucrul la chestia asta mi se pare sclavie, a zis ea. 

— Arată înfiorător, a zis Vince, dar cea dinaintea ei era de 
groază. Dacă nu erai atent, aceea îţi putea smulge un braţ, 
ba încerca să te prindă de el chiar dacă te păzeai. Unde 
rămăsesem? 

— La femeia care tocmai aflase că a devenit văduvă, a 
spus Stephanie. Presupun că a venit să ia cadavrul, nu? 

— Maa, a confirmat Dave. 

— Şi aţi adus-o aici de la aeroportul din Bangor? 

— Tu ce crezi, scumpo? 

Nu era o întrebare care să necesite mult timp de gândire. 
La sfârşitul lunii octombrie sau la începutul lui noiembrie 
1981, Colorado Kid reprezenta o chestiune aproape închisă 
pentru autorităţile din Statul Maine... iar ca victimă a unei 
asfixii nu prezentase decât o importanţă minoră. Ca orice 
cadavru neidentificat, de fapt. 

— Sigur că v-aţi dus. Voi doi eraţi singurii prieteni pe 
care-i avea în Maine. Ideea asta a avut ciudatul efect de a o 
face să realizeze că Arla Cogan fusese (şi, undeva, aproape 


sigur că era şi acum) o persoană reală, nu doar o piesă de 
şah într-un film după Agatha Christie sau dintr-un episod al 
serialului Verdict: crimă. 

— M-am dus eu, a spus încet Vince. S-a aplecat în faţă şi 
şi-a privit mâinile împreunate sub genunchi, care semănau 
cu nişte crăci moarte aduse de apă. Nu arăta aşa cum m-aş 
fi aşteptat. Îmi formasem o imagine în minte, pornind de la 
o idee greşită. Trebuia să mă gândesc mai bine. Sunt ziarist 
de şaizeci şi cinci de ani - de când s-a născut partenerul 
meu în ale criminalisticii, şi el nu mai e atât de alert pe cât 
se crede - iar în răstimpul ăsta mi-au trecut prin faţa ochilor 
destule cadavre. Când le vezi, mai toate îţi alungă imediat 
din minte toate chestiile acelea romanţioase, de genul: „Am 
văzut o fecioară frumoasă...” În general, cadavrele sunt 
urâte, serios; multe nici nu mai aduc a oameni. Dar acest 
lucru nu era valabil în privinţa lui Colorado Kid. Arăta 
suficient de bine ca să devină subiectul unui poem romantic 
al domnului Poe. ÎI fotografiasem înainte de autopsie, 
bineînţeles, sper că n-ai uitat asta, iar dacă te uitai la 
portretul retuşat mai mult de o secundă, două, tot a mort 
arăta (cel puţin pentru mine), dar, în fine, avea ceva 
atrăgător, cu obrajii cenuşii şi buzele palide şi cu o nuanţă 
albăstruie pe pleoape. 

— Bârrr, a făcut Stephanie, dar şi-a dat seama la ce se 
referea Vince şi, bineînţeles, în minte i-a venit un poem de 
Edgar Allan Poe. Cel despre Lenore, care murise. 

— Înî, asta-mi sună a iubire adevărată, a spus Dave şi s-a 
ridicat ca să toarne cafeaua în ceşti. 


14 


După părerea lui Stephanie, Vince Teague şi-a turnat în 
ceaşcă jumătate de cutie de Half'n'Half?, după care a 
continuat. A făcut-o cu un zâmbet îndurerat. 

— Incercam să spun că mă aşteptam să văd o frumuseţe 
cu chip palid şi păr negru. In schimb, am întâlnit o roşcată 
bucălată, cu faţa plină de pistrui. Nu m-am îndoit nicio clipă 
de durerea şi îngrijorarea ei, dar cred că era una din acele 
femei care preferă să mănânce decât să postească atunci 
când e roasă de necazuri. Părinţii ei veniseră din Omaha 
sau Des Moines, ori de cine ştie unde, ca să aibă grijă de 
Copil, şi n-o să uit niciodată ce rătăcită şi singuratică părea 
când a coborât din avion, ţinându-şi bagajul de mână, nu pe 
lângă corp, ci la pieptu-i mare. Nu semăna deloc cu ceea 
ce-mi imaginasem eu, acea Lenore pierdută... 

Stephanie a tresărit şi s-a gândit: „Poate că acum 
telepatia se stabileşte între toţi trei.” 

— ... dar mi-am dat imediat seama cine era. l-am făcut 
semn şi ea s-a apropiat şi m-a întrebat: „Domnul Teague?” 
Când eu am confirmat, şi-a lăsat geanta jos, m-a îmbrăţişat 
şi a zis: „Mulţumesc că ai venit să mă aştepţi. Mulţumesc 
pentru tot. Nu pot crede că e el, dar când am văzut poza, 
am ştiut că aşa e.” Am avut mult de mers cu maşina până 
aici - tu ştii mai bine decât oricine, Steff - aşa că am avut 
timp berechet să stăm de vorbă. Prima întrebare pe care 
mi-a pus-o a fost dacă aveam idee ce căutase Jim pe coasta 
statului Maine. l-am spus că nu ştiam. Apoi a vrut să ştie 
dacă se cazase la un motel în noaptea de miercuri... Vince 
s-a oprit şi s-a uitat la Dave. Am dreptate? Miercuri noapte? 

Dave a încuviinţat. 

— Sigur a întrebat de miercuri noapte, pentru că Johnny 
şi Nancy l-au găsit joi dimineaţă. Pe 24 aprilie 1980. 

— Ce memorie ai, s-a minunat Stephanie. 

Dave a ridicat din umeri. 


22 Adaos pentru cafea (n.tr.). 


— Chestii dintr-astea nu-mi ies din minte, a recunoscut 
el, dar, pe de altă parte, uit să aduc acasă pâinea pe care 
mi-am cumpărat-o şi trebuie să ies pe ploaie ca să-mi iau 
alta. 

Stephanie s-a întors din nou spre Vince. 

— Bineînţeles că nu s-a cazat la vreun motel în noaptea 
dinainte de a fi găsit, altfel nu ar fi rămas John Doe atâta 
vreme. L-aţi fi ştiut sub alt nume, dar nimeni nu s-a 
înregistrat la motel astfel. 

El a dat din cap înainte ca ea să termine de vorbit. 

— Eu şi Dave am pierdut trei sau patru săptămâni după 
ce a fost găsit acest Colorado Kid - din timpul nostru liber, 
se înţelege - umblând prin hoteluri „într-o spirală tot mai 
largă”, după cum ar fi spus domnul Yates, în centrul 
căreia se află Insula Moose-Lookit. Ar fi fost aproape 
imposibil în sezonul de vară, când sunt deschise patru sute 
de moteluri, hanuri, cabane, pensiuni şi când există alte 
oferte, toate aflate la distanţă de jumătate de zi de mers cu 
maşina de Tinnock Ferry. Dar în aprilie a fost doar o slujbă 
cu program redus pentru noi, pentru că şaptezeci la sută 
dintre ele sunt închise de la Ziua Recunoștinței până la Ziua 
Memoriei?*. Am arătat fotografia aceea peste tot, Steffi. 

— ŞI, nimic? 

— Absolut nimic, a confirmat Dave. 

Stephanie s-a întors spre Vince: 

— Ce-a zis după ce i-ai povestit asta? 

— Nimic. A rămas fără grai. (Vince a tăcut o clipă.) A 
plâns. 

— Sigur că da, sărmana, a spus Dave. 

— Şi tu ce-ai făcut? a întrebat Stephanie, concentrată 
asupra lui Vince. 

— Mi-am făcut meseria, a spus el fără să ezite. 

— Pentru că tu eşti acela care trebuie să afle, a spus ea. 

El a ridicat din sprâncenele împreunate şi încurcate. 


23 Citat din poemul A doua pogorâre de William Butler Yates (1865- 
1939) (n.tr.). 

24 Ziua Recunoştinţei se sărbătoreşte în ultima joi din noiembrie, iar 
Ziua Memoriei pe 30 mai (n.tr.). 


— Aşa crezi? 

— Da, a spus ea, bineînţeles. Apoi s-a uitat spre Dave, 
aşteptând ca el să confirme. 

— Am impresia că te-a prins în corzi, amice, a spus Dave. 

— Problema e, ţi se potriveşte slujba asta, Steffi? a 
întrebat-o Vince cu un zâmbet strâmb. Eu cred că da. 

— Sigur, a răspuns ea, aproape nepăsătoare. Ştia asta de 
câteva săptămâni, deşi, dacă ar fi întrebat-o cineva înainte 
de a veni la ziarul /s/ander, ar fi izbucnit în râs la ideea de 
a-şi alege munca de o viaţă într-un loc atât de obscur. Acea 
Stephanie McCann, care era cât pe ce să meargă la New 
Jersey în loc de Moose-Lookit, din largul coastelor statului 
Maine, părea acum cu totul altă persoană. O persoană care 
nu se deplasează mai deloc. Ce ţi-a spus? Ştia ceva? 

— Suficient ca să facă o poveste stranie şi mai şi, a zis 
Vince. 

— Povesteşte-mi. 

— Bine, dar te previn, aici se cam încheie linia directă. 

Stephanie n-a şovăit. 

— Orice ar fi, povesteşte-mi. 


15 


— Jim Cogan a plecat către locul lui de muncă, Mountain 
Outlook Advertising din Denver, miercuri 23 aprilie 1980, ca 
în orice altă zi de miercuri, a spus Vince. Aşa mi-a zis ea. 
Avea la el o serie de desene pentru Chevrolet Sunset, una 
dintre marile companii locale de vânzare a automobilelor, 
care avea numeroase contracte de publicitate cu Mountain 
Outlook, deci era un client foarte important. Cogan fusese 
unul dintre cei patru graficieni care lucraseră pentru Sunset 
Chevrolet în ultimii trei ani, a spus ea, şi era convinsă că 
oamenii de la firmă îi apreciau munca, iar sentimentul era 
reciproc - lui Jim îi plăcea să lucreze la acel proiect. Soţia lui 
a zis că specialitatea lui era ceea ce el numea „femei 
mamă, Doamne”. Când am întrebat-o ce însemna asta, a 
zâmbit şi a spus că era vorba de femei frumoase, cu ochii 
mari şi gurile căscate, care îşi ţineau palmele pe obraji. 
Desenele voiau să comunice ideea: „Mamă, Doamne, ce 
afacere am făcut la Sunset Chevrolet!” 

Stephanie a scos un hohot de râs. Mai văzuse astfel de 
desene, de obicei în reclamele de la magazinul Shop'n Save 
de dincolo de mare, în Tinnock. 

Vince a dat din cap. 

— Arla avea şi ea ceva de artist în ea, numai că materia 
ei erau cuvintele. Ea mi-a descris un bărbat de treabă, care- 
şi iubea soţia, copilul şi munca. 

— Uneori ochii iubitori nu văd decât ceea ce vor, a 
remarcat Stephanie. 

— Eşti tânără, dar cinică! a exclamat Dave, nu lipsit de 
încântare. 

— Mda, dar a nimerit-o, a zis Vince. Problema e că 
şaisprezece luni reprezintă o perioadă suficient de lungă, 
după care nu mai vezi lumea chiar în roz. Dacă ar fi existat 
ceva - insatisfacţia legată de muncă ori poate vreo drăguță, 
lucru probabil în multe situaţii - cred că ea ar fi descoperit 
semnele ori s-ar fi prins mai degrabă decât dacă bărbatul ei 
era supraom, extraordinar de grijuliu, pentru că în cele 


şaisprezece luni ea vorbise cu toată lumea care îl 
cunoscuse, cu cei mai mulţi de două ori, iar toţi îi spuseseră 
acelaşi lucru: îi plăcea munca, îşi iubea soţia şi-şi venera 
copilul abia venit pe lume. „Nu l-ar fi părăsit pe Michael”, a 
zis ea. „Sunt convinsă de asta, domnule Teague. O simt în 
suflet.” Vince a ridicat din umeri, de parcă ar fi vrut să 
spună: „Atunci, poţi să mă dai în judecată.” Am crezut-o. 

— Şi omul nu se săturase de slujbă? a întrebat Stephanie. 
Nu dorea să facă altceva? 

— Ea a spus că nu. A insistat că lui îi plăcea casa de la 
munte, chiar făcuse un anunţ la uşă, pe care scria 
„Ascunzişul lui Hernando”. Şi ea a vorbit şi cu unul dintre 
graficienii cu care lucra el la Sunset Chevrolet, un tip cu 
care Cogan colaborase ani de zile. Dave, îţi mai aduci 
aminte numele lui? 

— George Rankin sau George Franklin, a spus Dave. Nu- 
mi amintesc aşa, pe nepregătite. 

— Nu te lăsa doborât, moşule, i-a spus Vince. Cred că 
până şi Willie Mays? mai spunea câte ceva interesant din 
când în când, mai ales spre sfârşitul carierei. 

Dave a scos limba la el. 

Vince a dat din cap, de parcă exact asemenea gesturi 
copilăreşti aştepta din partea redactorului-adjunct, apoi a 
reluat firul poveştii: 

— George graficianul, fie el Rankin sau Franklin, i-a spus 
Arlei că Jim ajunsese cam la limita superioară a talentului 
său şi că era unul dintre oamenii fericiţi, care nu numai că- 
şi cunoşteau limitele, dar se declarau mulţumiţi de ceea ce 
puteau realiza. Tot el spusese că lui Jim îi mai rămăsese 
ambiția de a deveni într-o bună zi şeful departamentului de 
grafică de la Mountain Outlook. Şi că, având în vedere acea 
dorinţă, fuga spre coasta din New England sub imboldul 
unui impuls de moment reprezenta ultimul lucru de care ar 
fi fost în stare. 

— Insă ea a considerat că exact asta făcuse el, a spus 


25 Willie Howard Mays, jucător de baseball de mare talent, poreclit „Hei, 
puştiule”, cu o carieră îndelungată (1948-1972), căruia i s-a dedicat un 
loc în Hall of Fame (nitr.). 


Stephanie. Aşa e? 

Vince şi-a lăsat ceaşca deoparte şi şi-a trecut degetele 
prin smocul de păr alb, care era deja destul de ciufulit. 

— Arla Cogan e ca noi toţi, a spus el, o prizonieră a 
dovezilor. James Cogan a plecat de acasă cu maşina la 6.45 
în acea miercuri, urmând să meargă spre Denver pe 
Boulder Turnpike. Ca bagaj avea doar mapa cu desene 
despre care v-am vorbit. Purta un costum gri, cămaşă albă 
şi pardesiu gri. A, şi pantofi negri. 

— Nu o jachetă verde? a întrebat Stephanie. 

— Nu, a confirmat Dave, însă aproape sigur era îmbrăcat 
cu pantalonii de la costum, cămaşa şi pantofii descrişi când 
Johnny şi Nancy l-au găsit mort pe plajă, rezemat de coşul 
de gunoi. 

— Şi haina de la costum? 

— N-a mai apărut, a spus Dave. Nici cravata - dar dacă 
un bărbat îşi scoate cravata, în nou cazuri din zece şi-o vâră 
în buzunarul de la haină şi pun pariu că dacă ea s-ar fi 
găsit, cravata ar fi fost în buzunar. 

— S-a aşezat la planşeta din birou pe la 8.45, a spus 
Vince, ca să lucreze o reclamă de ziar pentru King 
Soopers?®, 

— Pentru cine? 

— Un lanţ de supermagazine, scumpo, a spus Dave. 

— Pe la 10.15, a urmat Vince, George, fie el Rankin ori 
Franklin, l-a văzut pe Puşti îndreptându-se către lift. Cogan 
a spus că se ducea până la colţ ca să-şi ia o „cafea 
adevărată”, după cum s-a exprimat el, la Starbucks şi un 
sandviş cu ouă şi salată pentru prânz, pentru că avea de 
gând să mănânce la birou. L-a întrebat pe George dacă voia 
ceva de acolo. 

— Doar atât ţi-a spus Arla pe drum de la Tinnock? 

— Da, doamnă. Am dus-o să discute cu Cathcart, să facă 
o identificare oficială a fotografiei... „Acesta e soţul meu, 
James Cogan”, apoi a semnat ordinul de exhumare. Omul 
ne aştepta. 


26 King Soopers, lanţ de magazine de legume şi fructe din Colorado 
(n.tr.). 


— Am înţeles. lartă-mă că te-am întrerupt. Continuă. 

— Să nu-ţi pară rău când pui întrebări, Stephanie, pentru 
că asta fac reporterii. În orice caz, George graficianul... 

— Rankin ori Franklin, a intervenit îndatoritor Dave. 

— Îhî, el - i-a spus lui Cogan că va sări peste cafea, dar l- 
a însoţit pe Cogan până la lift ca să discute ceva despre 
petrecerea de pensionare a unui tip pe nume Haverty, unul 
dintre fondatorii firmei. Petrecerea era programată pentru 
mijlocul lunii mai, iar George i-a zis Arlei că soţul ei era 
emoţionat şi abia aştepta evenimentul. Până a venit liftul, 
au vorbit despre un cadou potrivit, apoi Cogan a urcat şi i-a 
spus lui George că vor mai discuta despre cadou la prânz şi 
vor mai întreba pe cineva - o femeie care lucra cu ei - ca 
să-i ceară părerea. George a spus că ideea era foarte bună, 
Cogan i-a făcut un semn cu mâna, uşile liftului s-au închis, 
şi asta e tot ce-şi aminteşte ultima persoană care l-a văzut 
pe Puşti cât era încă în Colorado. 

— George Graficianul, a spus ea, mirându-se. Crezi că 
toate astea s-ar mai fi întâmplat dacă George ar fi spus: 
„Stai puţin, să-mi iau pardesiul şi merg şi eu cu tine la 
cafea”? 

— Imposibil de spus, a recunoscut Vince. 

— Avea pardesiul pe el? a întrebat ea. La Cogan mă 
refer. Era cu pardesiul gri când a ieşit? 

— Ea l-a întrebat, dar George nu-şi mai amintea, i-a 
răspuns Vince. A avut impresia că nu. Şi probabil că aşa au 
stat lucrurile. Cafeneaua Starbucks şi magazinul de unde-şi 
cumpăra sandvişul erau unul lângă altul, plasate chiar după 
colţ. 

— Arla a mai spus că exista o recepţioneră, a intervenit 
Dave, dar aceasta nu i-a văzut pe cei doi ieşind la lift. A 
afirmat că „trebuie să fi lipsit un minut din recepţie”. A 
clătinat din cap dezaprobator. În romanele polițiste nu se 
întâmplă niciodată aşa ceva. 

Însă Stephanie surprinsese alt amănunt şi a avut senzaţia 
că se agăța de firimituri când, de fapt, masa era încărcată 
de bunătăţi. A dus arătătorul mâinii stângi la obraz. 

— George graficianul l-a salutat pe Cogan - pe Colorado 


Kid - pe la 10.15. Ori poate 10.20, până ce a venit liftul şi s- 
a urcat în el. 

— Înî, a făcut Vince. Rămăsese cu privirea la ea, iar ochii 
îi străluceau. La fel şi Dave. 

Apoi, Stephanie a ridicat şi arătătorul mâinii drepte şi l-a 
dus la obraz. 

— lar fata de la restaurantul Jan's Wharfside din Tinnock 
a spus că el a mâncat peştele cu cartofi prăjiţi la o masă de 
unde a privit marea pe la 17.30. 

— Înî, a confirmat Vince. 

— Ce diferenţă de oră este între Maine şi Colorado? O 
oră? 

— Două, a zis Dave. 

— Deci, două, a zis ea şi, după o pauză, a repetat: Dovă. 
Aşadar, când George l-a văzut ultima oară, când s-au închis 
uşile liftului, în Maine trecuse de amiază. 

— Presupunând că orele declarate sunt corecte, a 
aprobat-o Dave, şi nu putem decât să presupunem că aşa 
stau lucrurile, nu? 

— Se potriveşte? i-a întrebat ea. Putea ajunge aici în 
atâtea ore? 

— Da, a zis Vince. 

— Nu, a zis Dave. 

— Poate, au rostit aproape în cor, iar Stephanie, uimită, 
îşi plimba privirea de la unul la celălalt, uitând să mai ridice 
cana cu cafea la gură. 


16 


— Asta încurcă lucrurile pentru un ziar de talia lui G/obe, 
a spus Vince, după o pauză în care a sorbit din cafeaua cu 
lapte şi şi-a adunat gândurile. Chiar dacă noi i-am fi cedat 
povestea. 

— Chestie pe care n-am făcut-o, a intervenit Dave (cu un 
aer destul de îndărătnic). 

— Ceea ce n-am făcut, a întărit Vince. Dar dacă o 
făceam... Steffi, când cei de la un ziar dintr-un oraş mare, 
precum G/obe sau New York Times publică un articol sau o 
serie de articole, ei vor să poată da şi răspunsuri, ori măcar 
să le sugereze, şi să mă deranjeze treaba asta? Sigur că da! 
Aruncă o privire în orice astfel de ziar, şi ce găseşti pe 
prima pagină? Intrebări mascate ca ştiri. Unde e Osama Bin 
Laden? Nu ştim. Ce caută preşedintele în Orientul Mijlociu? 
Nu ştim, pentru că nici el nu ştie. Îşi revine economia sau se 
duce de râpă? Experții se contrazic. Ne fac bine ouăle sau 
rău? Depinde ce studiu citeşti. Nici meteorologii nu-ţi pot 
spune dacă uraganele vin dinspre nord-est sau din altă 
parte, pentru că la ultimul s-au înşelat cu prognozele lor. 
Aşa că dacă oamenii scriu un articol de fond despre 
asigurarea de locuinţe mai bune pentru minorităţi, vor să 
fie în stare să afirme că dacă se realizează punctele A, B, C 
şi D, situaţia se va îmbunătăţi prin anul 2030. 

— lar dacă publică un articol despre Mistere inexplicabile, 
a zis Dave, ar vrea să poată afirma că Luminile de pe 
coastă erau reflexii din nori, că otrăvirea de la picnic a fost 
probabil opera unei secretare metodiste căreia amantul i-a 
dat papucii. Dar să încerci chestia asta cu timpul... 

— Pe care, întâmplător, ai adus-o în discuţie... a adăugat 
Vince şi a zâmbit. 

— Şi care sigur e revoltătoare, indiferent cum ai privi 
lucrurile, a spus Dave. 

— Dar vreau să fie aşa, a zis Vince. La naiba, am analizat 
problema, aproape c-am înroşit firele cât am vorbit la 
telefon, şi cred că am dreptul să fiu revoltat. 


— Tata spunea că poţi tăia la cretă toată ziua, da-n 
brânză tot n-o transformi, a spus Dave, zâmbind şi el 
discret. 

— Adevărat, dar dă-mi voie totuşi să fac o recapitulare, a 
propus Vince. Să spunem că uşile liftului s-au închis la 
10.20, ora locală de acolo, bine? Să mai spunem, doar de 
dragul artei, că totul a fost plănuit şi că avea o maşină 
aşteptându-l cu motorul pornit. 

— De acord, a spus Stephanie, urmărindu-l cu atenţie. 

— Asta-i fantezie pură, a pufnit Dave, dar nu şi-a pierdut 
interesul. 

— Oricum, ideea e trasă de păr, a recunoscut Vince, dar 
el era acolo la 10.15, iar cinci ore mai târziu ajunsese la 
Jan's Wharfside. Şi asta e cam ciudat, dar o ştim ca 
realitate. Mă lăsaţi să continui? 

— Dă-i înainte, McDuff?! l-a îndemnat Dave. 

— Dacă a avut o maşină care-l aştepta, poate c-a ajuns la 
Stapleton în jumătate de oră. Sigur e că n-a luat un avion 
de linie. Putea plăti biletul în numerar şi călători sub alt 
nume - asta era posibil pe vremea aceea - însă nu existau 
zboruri directe de la Denver spre Bangor. Adică de la 
Denver spre vreun oraş din Maine. 

— Ai verificat şi asta. 

— Sigur. Dacă ar fi zburat cu avioane de linie, ar fi ajuns 
în cel mai fericit caz la 6.45 în Bangor, mult mai târziu 
decât l-a văzut fata de la restaurant. De fapt, în perioada 
aceea a anului, asta înseamnă după ultimul bac care pleacă 
dinspre uscat spre Moosie. 

— La 18.00 e ultimul? a întrebat Stephanie. 

— Mda, asta până la mijlocul lunii mai, a spus Dave. 

— Deci trebuie să fi închiriat un avion, a spus ea. Cu 
reacție? Există companii în Denver care închiriază avioane 
cu reacţie? Şi-şi putea permite aşa ceva? 

— Da, la toate întrebările, a spus Vince, dar l-ar fi costat 
câteva mii de dolari, iar în contul lui bancar o astfel de 


27 Detectiv din filmul Scotland, Pa. (2001), regizat de Billy Morisette, 
care foloseşte personajele şi linia generală a acţiunii din piesa Macbeth 
de William Shakespeare (n.tr.). 


cheltuială ar fi sărit în ochi. 

— Şi n-a apărut? 

Vince a clătinat din cap. 

— Nu s-au făcut retrageri de sume mari înainte de 
dispariţia lui. Cu toate astea, să vedem ce putea să facă. 
Am verificat la diferite companii care închiriază avioane şi 
toate mi-au spus că pe vreme bună, când curenţii sunt 
puternici, cu un mic Lear, de exemplu, 35 sau 55 călătoria 
poate dura doar trei ore, poate ceva mai mult. 

— De la Denver la Bangor, a zis ea. 

— De la Denver la Bangor, exact - pe coastă nu există 
vreun aeroport mai aproape de insula noastră pe care să 
poată ateriza vreun avion mic. Altele n-au pistele suficient 
de lungi, înţelegi? 

înţelegea. 

— Aşa că aţi verificat la companiile din Denver care 
închiriază avioane? 

— Am încercat. N-am prea reuşit mare lucru. Din cele 
cinci companii care au avioane cu reacţie de diferite 
mărimi, doar două au vrut să discute cu mine. Nu putea să 
le oblige nimeni, corect? Eu eram un ziarist mărunt care 
investiga un deces accidental, nu un poliţist care 
cercetează o crimă. Pe de altă parte, de la o companie, 
cineva mi-a spus că nu era vorba doar de a verifica OBF- 
urile care asigurau zboruri din Stapleton... 

— Ce-s OBF-urile astea? , 

— Operatori cu Bază Fixă, a explicat Vince. Aştia se 
ocupă de închirierea de avioane. Obţin aprobările de zbor, 
au câte un terminal mic pentru pasagerii care zboară cu 
avioane private şi, ca să poată rămâne în afaceri, vând, 
asigură servicii şi repară avioane. Poţi trece prin vama SUA 
la mulţi OBF-uri, să cumperi un altimetru dacă al tău s-a 
paradit, sau să stai opt ore în salonul piloților dacă zborul 
tău întârzie. Unii operatori din ăştia, ca Signature Air, fac 
afaceri mari - realizează operaţiuni în lanţ, ca Holiday Inn 
sau McDonald's. Alţii sunt nişte prăpădiţi care n-au decât 
vreun automat de sandvişuri în clădire şi o mânecă de vânt 
pe pistă. 


— Dar aţi făcut ceva investigaţii, a spus Stephanie, 
impresionată. 

— Înî, cât să aflăm că nu numai piloţii şi avioanele din 
Colorado folosesc aeroportul Stapleton sau alt aeroport, 
atât pe vremea aceea, cât şi în prezent. De pildă, un avion 
al unui astfel de operator de pe La Guardia din New York 
poate duce la Denver pasageri care rămân acolo o lună, ca 
să-şi viziteze rudele, şi ca să nu facă zborul de întoarcere 
fără clienţi, piloţii caută pasageri care vor să ajungă la New 
York. 

— Ori, recent, îşi au programaţi pasagerii pentru 
întoarcere, iar asta se aranjează prin computer, a spus 
Dave. Înţelegi, Steff? 

Inţelegea. Dar a mai priceput ceva. 

— Deci evidenţele privind călătoria asta nebună a 
domnului Cogan ar putea exista în fişierele de la Air Eagle, 
care a avut un avion plecat de la New York. 

— Sau Air Eagle din Montpelier, Vermont... a zis Vince. 

— Sau chiar Ducky Jets din Washington, DC, a adăugat 
Dave. 

— lar dacă a plătit în numerar, a adăugat Vince, probabil 
că nu există nicio evidenţă. 

— Dar există tot felul de agenţii... 

— Da, doamnă, a spus Dave. Sunt atât de multe că 
ameţeşti numărându-le, începând cu FAA (Administraţia 
Federală a Aviației) şi terminând cu IRS (Serviciul de 
Venituri Interne, Fiscul). Nu m-ar surprinde dac-ar fi şi FFA? 
vârâtă pe acolo. Insă în tranzacţiile cu numerar, evidenţele 
sunt mai firave. O mai ţii minte pe Helen Hafner? 

— Bineînţeles, chelneriţa de la Grey Gull. Cea al cărei fiu 
căzuse recent din copac şi-şi rupsese un braţ. Ea se alege 
cu tot, spusese Vince, referindu-se la banii pe care dorea 
să-i vâre în buzunarul lui Helen Hafner, şi dacă nu ştie, 
Unchiul Sam n-o să se supere. La care Dave adăugase: Aşa 
se fac afacerile în America. 


28 Aluzie ce se doreşte obscură, FFA putând fi prescurtarea de la Future 
Farmers of America, Fund for Animals, Franchise Finance Corporation of 
America şi altele (n.tr.). 


Stephanie a presupus că aşa stăteau lucrurile, însă era 
un mod extrem de anevoios de a rezolva treburile într-un 
caz ca acela. 

— Deci nu ştiţi, a zis ea. Aţi făcut tot posibilul, dar n-aţi 
aflat. 

Vince a părut întâi surprins, apoi amuzat. 

— Cât priveşte eforturile, nu cred că mai ştie cineva 
sigur, Stephanie; în realitate, cred că mai toţi suntem 
condamnaţi - ba chiar damnaţi! - să credem că am putea 
face mai mult, chiar când ajungem acolo unde ne 
propunem. Numai că te înşeli - ştiu. A luat un avion 
particular de la Stapleton. Asta s-a întâmplat. 

— Dar ai spus că... 

El s-a aplecat şi mai mult peste mâinile împreunate sub 
genunchi, neslăbind-o din ochi. 

— Ascultă atent şi învaţă, dulceaţă. A trecut un veac de 
când am citit aventurile lui Sherlock Holmes, aşa că nu mai 
ţin minte precis în ce carte, dar la un moment dat marele 
detectiv îi spune doctorului Watson ceva de genul: „Când 
elimini imposibilul, ceea ce rămâne - indiferent cât de puțin 
probabil ar părea - este adevărul”?%. Acum ştim că în acea 
miercuri dimineaţă Colorado Kid s-a aflat în biroul lui din 
Denver până la 10.15 sau 10.20. Şi putem fi aproape siguri 
că la 17.30 era în restaurantul Jan's Wharfide. Ţine-ţi 
degetele ca adineauri, Stephanie. 

Ea a făcut întocmai, ţinând arătătorul stâng pentru 
Colorado Kid şi arătătorul drept pentru James Cogan din 
Maine. Vince şi-a desfăcut mâinile şi i-a atins scurt 
arătătorul drept cu al său, bătrâneţea întâlnindu-se cu 
tinereţea în aer. 

— Dar să nu asociezi degetul ăsta cu ora 17.30, a zis el. 
Nu e nevoie să ne încredem orbeşte în ora precizată de fata 
de la tejghea, care, deşi nu era alergată de colo-colo, aşa 
cum s-ar fi întâmplat în iulie, avea totuşi treabă. 

Stephanie a dat aprobator din cap. In acea parte a lumii, 
masa de seară se lua devreme. Ea însemna ceea ce mâncai 


29 Citat din romanul Aventura soldatului alb ca varul (1926) de Arthur 
Conan Doyle (n.tr.). 


din coşul cu hrana pentru prânz, deseori în timp ce te aflai 
în barca de pescuit homari. 

— Să zicem că degetul ăsta reprezintă ora 18.00, a 
propus el. Ora ultimului bac. 

Ea a aprobat din cap. 

— Trebuia să-l prindă pe acela, nu? 

— Doar dacă nu a înotat până pe insulă, a zis Dave. 

— Ori a închiriat o barcă, a sugerat ea. 

— Ne-am interesat şi de asta, a răspuns Dave. Ba, mai 
mult, l-am întrebat şi pe Gard Edwick, omul cu bacul din 
primăvara lui '80. 

„l-o fi adus Cogan ceai?” s-a trezit ea întrebându-se pe 
neaşteptate. „Pentru că dacă vrei să mergi cu bacul, 
trebuie să-i aduci ceai omului care te trece. Doar tu ai spus- 
o, Dave. Ori omul de pe bac şi cârmaciul nu sunt una şi 
aceeaşi persoană?” 

— Steff? a rostit Vince, părând îngrijorat. Ai păţit ceva, 
draga mea? 

— Nu, de ce? 

— Păreai... cum să spun, aveai un aer ciudat. 

— Cam aşa ceva. Păi şi povestea e stranie, nu? apoi a 
adăugat: Numai că nu e deloc o poveste, ai avut dreptate, 
iar dacă a devenit stranie, înţeleg de ce. E ca şi cum ai vrea 
să mergi cu bicicleta pe o frânghie care nu există. 

Stephanie a ezitat, după care a hotărât să se facă 
definitiv de râs. 

— Domnul Edwick şi-a adus aminte de Cogan pentru că 
acesta i-a adus ceva? l-a oferit ceai cârmaciului? 

Câteva clipe, niciunul dintre bătrâni nu a spus nimic, 
mulţumindu-se să se uite la ea cu ochi impenetrabili - 
ciudat de tineri, ca ai unor copii, contrastând cu chipurile 
lor zbârcite - şi Stephanie s-a gândit că ar putea să râdă 
sau să plângă ori să facă altceva, orice, ca să iasă din 
starea aceea, doar pentru a-şi alunga anxietatea şi 
convingerea crescândă că se făcuse de râs. 

— A fost o traversare pe o vreme foarte rece, a spus 
Vince. Cineva - un bărbat - s-a dus la timonerie şi i-a dat lui 
Gard un pahar cu cafea. Au schimbat doar câteva cuvinte. 


Era aprilie, să nu uităm, şi se întuneca devreme. Omul a 
spus: „Merge bine traversarea.” lar Gard i-a răspuns: „lhî.” 
Apoi: „Fac asta de mult” sau poate „De mult fac treaba 
asta”. Gard a zis că poate rostise altceva în care apărea un 
nume: Lidle. Nu există un asemenea nume; nici în cartea de 
telefoane din Tinnock, deşi am găsit tot felul de nume 
ciudate în ea. 

— Şi Cogan purta jacheta verde sau pardesiul? 

— Steff, a zis Vince, Gard nu numai că nu şi-a amintit 
dacă omul purta haină, pesemne că n-ar fi putut jura în faţa 
judecătorului nici măcar dacă el sosise pe jos sau călare. Pe 
de o parte, se întunecase; apoi, fusese vorba de un gest de 
bunătate şi de un schimb banal de cuvinte pe care Gard şi 
le-a amintit la un an şi jumătate după, în al treilea rând... 
ei, bine, bătrânul Gard, înţelegi... Şi a făcut un gest care 
sugera că podarul obişnuia să bea. 

— Să nu-i vorbim de rău pe morţi, dar bătrânul bea ca un 
peşte, a spus Dave. Şi-a pierdut slujba de podar în '85, iar 
Primăria l-a trecut pe o maşină de deszăpezire, în primul 
rând ca să nu-i moară familia de foame. Avea cinci copii, 
înţelegi, şi soţia bolnavă de scleroză multiplă. Până la urmă, 
a distrus plugul pe când îndepărta zăpada de pe Main 
Street şi era beat criţă, ticălosul dracu’, şi ne-a lăsat fără 
curent electric vreme de o săptămână, al dracu', asta în 
februarie, scuză-mi ieşirea. După aceea şi-a pierdut slujba 
şi a rămas în grija oraşului. Să mă arăt surprins că nu şi-a 
amintit altceva? Nu, nicidecum. Dar sunt convins că din 
ceea ce şi-a adus aminte rezultă că acest Colorado Kid a 
venit de pe uscat cu ultimul bac al zilei, şi, îhiî, i-a dat ceai 
cârmaciului sau ceva care aduce cu asta. Felicitări că n-ai 
uitat aspectul ăsta, Steff, a adăugat el şi a bătut-o uşor pe 
mână. Ea i-a aruncat un zâmbet. A avut senzaţia că îi trăda 
nedumerirea. 

— Aşa cum ai spus, a reluat Vince, trebuie să ţinem 
seama de diferenţa de două ore. Vince a mutat arătătorul 
ei stâng mai aproape de cel de la mâna dreaptă. Deci era 
12.15, ora de pe coasta de est, când Cogan a plecat de la 
birou. A abandonat mina de nepăsare şi plictis de la slujbă 


imediat ce s-au deschis uşile liftului în holul de la intrare al 
clădirii. În aceeași clipă. A zbughit-o afară, cu hotărârea 
luată, unde-l aşteptau o maşină tare şi un şofer pe măsură. 
Jumătate de oră mai târziu a ajuns la operatorul de la 
Stapleton, iar după cinci minute a urcat într-un avion cu 
reacţie particular. N-a lăsat nimic la voia întâmplării, totul 
era aranjat. Altfel nu se poate. Cei care fac zboruri private 
au un program destul de bine pus la punct, după care se 
odihnesc câteva săptămâni. Cei care iau călători care nu se 
întorc imediat angajează alte curse. Băiatul nostru sigur a 
aranjat ceva cu unul dintre avioanele astea şi sunt convins 
că a plătit în numerar ca să zboare cu el. Îndreptându-se 
spre est. 

— Ce-ar fi făcut dacă oamenii care angajaseră avionul pe 
care el plănuise să-l ia şi-ar fi anulat zborul în ultima clipă? 
a întrebat Stephanie. 

Dave a ridicat din umeri. 

— Acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut dacă era vreme 
nefavorabilă pentru zbor, aşa cred, a răspuns el. Lăsa totul 
pe altă zi. 

Între timp, Vince mutase arătătorul stâng al lui Stephanie 
ceva mai spre dreapta. 

— Acum se face aproape ora 13.00 pe coasta de est, a 
precizat el, dar măcar amicul nostru Cogan nu trebuie să-şi 
facă griji de tot balamucul creat de măsurile de securitate 
de pe aeroport, mai ales că era în 1980 şi folosea un avion 
privat. Şi trebuie să presupunem - iarăşi - că nu trebuie să 
stea la coadă după alte avioane ca să se găsească o pistă 
liberă, pentru că îi dă programul peste cap, şi, pe de altă 
parte... l-a atins din nou arătătorul mâinii drepte.:... Bacul îl 
aşteaptă. E ultimul din zi. Aşadar, zborul durează trei ore. 
De asta suntem siguri. Prietenul meu de faţă a intrat pe 
Internet, îi place prostia asta la nebunie şi zice că vremea a 
fost bună pentru zbor în acea zi, iar hărţile arată că avionul 
a avut curenţi destul de buni... 

— Numai că nu ştiu cât de puternici au fost curenţii, n-am 
reuşit să găsesc informaţia asta, a spus Dave, care i-a 
aruncat o privire lui Vince. Având în vedere subţirimea 


cazului nostru, amice, probabil că n-a fost rău să aflu măcar 
şi atâta lucru. 

— Să spunem trei ore, a repetat Vince, şi a mutat 
arătătorul mâinii stângi (cel pe care Stephanie ajunsese să-l 
socotească degetul Colorado) până a ajuns la mai puţin de 
patru centimetri de arătătorul mâinii drepte (pe care acum 
ea îl considera degetul James Cogan - aproape mort). Nu 
putea să dureze mai mult. 

— Pentru că realitatea n-o permite, a murmurat ea, 
fascinată (şi, de fapt, puţin speriată) de acea idee. Când era 
în liceu citise un roman SF intitulat Luna e o amantă 
crudă“. Pe vremea aceea nu ştia multe despre lună, dar 
ajunsese să creadă că adevărul privind timpul era sigur. 

— Aşa este, doamnă, n-o permite, a aprobat-o el. La ora 
16.00 sau 16.05 - să rămânem la ora asta - Cogan coboară 
din avion la Twin City Civil Air, pentru că acela era singurul 
operator de pe Aeroportul Internaţional Bangor la acea 
dată... 

— Există evidențe privind sosirea lui? Ai verificat? l-a 
întrebat ea, ştiind că el o făcuse, bineînţeles, şi dându-şi în 
acelaşi timp seama că, într-un fel sau altul, efortul nu 
slujise la nimic. Aşa se depăna acea poveste. Semăna cu un 
strănut care te gâdilă pe la nas, dar nu vine. 

Vince a zâmbit. 

— Sigur, dar pe vremea aceea lipsită de griji, când încă 
nu se înființase Securitatea Internă, Twin City nu păstra 
decât evidenţele contabile, şi nici pe acelea multă vreme. 
În ziua aceea au încasat o grămadă de bani în numerar, 
inclusiv pentru realimentare în cursul după-amiezii, dar nici 
astea nu înseamnă nimic. Din câte ştiu eu, cel care l-a dus 
pe Puşti acolo, probabil că a petrecut noaptea într-un hotel 
din Bangor, iar în dimineaţa următoare a plecat mai 
departe. 

— Ori şi-a petrecut weekendul acolo, a zis Dave, ori a 
plecat imediat, fără să facă realimentarea. 


3% The Moon Is A Harsh Mistress, roman science fiction publicat de 
Robert A. Heinlein în 1966, pentru care autorul a primit Premiul Hugo 
(n.tr.). 


— Cum să plece atât de repede după ce făcuse atâta 
drum de la Denver? a întrebat Stephanie. 

— Poate a dat o fugă până la Portland, a spus Dave, şi a 
alimentat acolo. 

— De ce să procedeze aşa? 

Dave i-a zâmbit. Asta îi dădea un aer de vulpoi bătrân, 
care nu aducea prea mult cu expresia lui de amabilitate şi 
cinste uşor ridicolă. În aceeaşi clipă Stephanie s-a gândit că 
în ciuda chipului bucălat, destul de copilăresc, Dave era la 
fel de dotat din punct de vedere intelectual ca Vince 
Teague. 

— S-ar putea ca Jimmy Cogan să-i fi plătit pilotului din 
Denver pentru că s-a temut să lase urme, a zis Dave. lar 
pilotul nostru era gata, pesemne, să satisfacă orice 
rugăminte, în limite rezonabile, dacă era plătit cum se 
cuvenea. 

— În ce-l priveşte, a reluat Vince, Colorado Kid mai are 
aproape două ore ca să ajungă la Tinnock, să-şi cumpere 
un coşuleţ cu cartofi prăjiţi şi peşte de la Jan's Wharfside, 
să se aşeze la o masă şi să mănânce în timp ce priveşte 
apa, pentru ca apoi să prindă ultimul bac spre Insula 
Moose-Lookit. 

În timp ce a spus toate acestea, şi-a adus încet degetele 
arătătoare unul lângă altul, până când aproape s-au atins. 

Urmărind totul cu un aer fascinat, Stephanie a întrebat: 

— Reuşea? 

— Probabil, dar era la limită, a spus Dave şi a oftat. Eu n- 
aş fi crezut că se poate dacă n-ar fi apărut mort pe Plaja 
Hammock. Vince, tu ai fi crezut? 

— Ntt, a făcut Vince, fără ca măcar să stea pe gânduri. 

— Mai sunt patru piste neamenajate pe o rază de 10-12 
mile de Tinnock, toate folosite ocazional. Sunt utilizate de 
cei care duc turiştii în plimbări de plăcere pe timpul verii 
sau ca să le arate peisajele de toamnă ale pădurilor, când 
pomii încep să se desfrunzească, iar culorile pălesc, dar 
asta ţine doar vreo două săptămâni. Le-am verificat şi pe 
astea, în speranţa, puţin probabilă, că James Cogan ar fi 
putut închiria un al doilea avion, de data asta unul mic şi cu 


elice, de gen Piper Cub, ca să zboare de la Bangor până pe 
coastă. 

— Nici asta n-a dat vreun rezultat, din câte înţeleg. 

— Ai nimerit-o, a spus Vince, iar zâmbetul lui a fost mai 
curând înnegurat decât de vulpoi. 

— După ce uşile liftului s-au închis în clădirea de birouri 
unde lucra Cogan, toată treaba prezintă doar umbre pe 
care nu le poţi prinde... plus un cadavru. În aprilie, trei 
dintre pistele acelea erau părăsite, chiar închise, aşa că un 
avion ar fi putut ateriza şi decola de acolo fără ca nimeni să 
afle. Mai era una, a patra - unde locuia o femeie pe nume 
Maisie Harrington cu tatăl ei şi aproape şaizeci de javre, 
care a afirmat că pista lor nu mai fusese folosită între 
octombrie 1979 şi aprilie 1980, însă duhnea ca o distilerie, 
aşa că mă îndoiam că şi-ar putea aminti chiar şi ce se 
petrecuse cu o săptămână înainte, ca să nu mai vorbim de 
un an şi jumătate în urmă. 

— lar tatăl tipei? a întrebat Stephanie. 

— Orb-orb şi cu un picior amputat, a spus Dave. Deh, 
diabetul. 

— Hopa, a făcut Stephanie. 

— Înî. 

— Lasă-i naibii pe Jack şi Maisie Harrington, a spus Vince 
cu un aer nerăbdător. În ceea ce-l priveşte pe Cogan, eu n- 
am crezut deloc în teoria celui de-al doilea avion, aşa cum 
nu am crezut nicio clipă în teoria celui de-al doilea ţintaş în 
cazul asasinării lui Kennedy. Dacă James Cogan a avut o 
maşină care l-a aşteptat la Denver - şi nu văd altă 
explicaţie - atunci a avut una şi la Terminalul General 
Aviation. Şi sunt convins că aşa a fost. 

— Asta-i o ipoteză mai mult decât trasă de păr, a spus 
Dave îndurerat, nu sfidător. 

— Se poa', i-a răspuns Vince netulburat, dar când scapi 
de imposibil, ceea ce rămâne... e micuțul adevăr, care-ţi 
zgârmă la uşă ca să-i dai drumul înăuntru. 

— Poate a condus chiar el, a zis Stephanie cu un aer 
gânditor. 

— O maşină închiriată? Dave a clătinat din cap. Nu cred, 


draga mea. Agenţiile de închiriere nu acceptă decât plata 
prin card, iar cărţile de credit lasă urme în evidente. 

— Pe de altă parte, a spus Vince, Cogan nu cunoştea 
drumurile din est şi de pe coasta statului Maine. Ţinând 
seama de ceea ce ştim despre el, probabil că n-a călcat 
prin părţile astea niciodată. Steffi, tu deja te-ai familiarizat 
cu drumurile, există unul principal care vine încoace din 
Bangor prin Ellsworth, dar după ce ajungi la Ellsworth, ai de 
ales între trei sau patru, iar un necunoscător, chiar dacă are 
hartă, se poate încurca. Nu, cred că Dave are dreptate. 
Dacă tipul a venit cu maşina şi dacă a ştiut dinainte ce 
interval scurt de timp avea, ar fi vrut să-l aştepte cineva 
care ştia drumurile. Cineva care să primească bani gheaţă, 
să conducă repede şi să nu se rătăcească. 

Stephanie a rămas pe gânduri câteva clipe. Cei doi 
bătrâni nu au grăbit-o. 

— În total, trei cărăuşi angajaţi, a spus ea în cele din 
urmă. Cel de-al doilea, pilot de avion. 

— Poate copilot, a intervenit Dave cu discreţie. Cel puţin 
aşa sunt reglementările. 

— Foarte straniu, a zis ea. 

Vince a încuviinţat şi a oftat. 

— Nu te contrazic. 

— Nu i-aţi găsit pe niciunul dintre aceşti cărăuşi, 
adevărat? 

— Nu. 

S-a mai gândit puţin, de astă dată lăsându-şi capul în jos, 
iar pe fruntea, de obicei netedă, au apărut riduri. Cei doi n- 
au întrerupt-o nici de această dată şi, după aproape două 
minute, a ridicat din nou capul. 

— Dar de ce? Ce era atât de important de s-a străduit să 
facă asemenea eforturi? 

Vince Teague şi Dave Bowie s-au privit, apoi şi-au întors 
ochii spre ea. 

— Bună întrebare, a spus el. 

— O întrebare de baraj, a zis Dave. 

— Principala întrebare, a zis Vince. 

— Sigur că da, a întărit Dave. Aşa a fost încă de la 


început 

— Nu ştim, Stephanie, a zis încet Vince. N-am aflat. lar 
Dave, şi mai încet, a spus: 

— Celor de la Boston Globe nu le-ar plăcea aşa ceva. Ntt, 
deloc. 


17 


— Sigur, noi nu suntem Boston Globe, a zis Vince. Nici 
măcar de talia ziarului Daily News din Bangor. Dar, 
Stephanie, când un om matur o ia pe arătură, orice 
jurnalist, indiferent dacă lucrează la un ziar mare sau mic, 
vrea să afle motivele. Nu contează dacă rezultatul e 
moartea mai tuturor participanţilor la un picnic organizat de 
Biserica Metodistă sau dispariţia discretă a unui soţ într-o zi 
de lucru. Uite - deocamdată să lăsăm deoparte locul în care 
a ajuns ori modul cu totul ciudat în care a călătorit până 
acolo - spune-mi câteva din motivele care l-au făcut să o ia 
razna. Să le numeri pe degete şi să nu te opreşti înainte de 
patru. 

„Suntem în toiul examenelor”, a gândit ea, apoi şi-a 
amintit ceva ce îi spusese Vince în treacăt cu o lună în 
urmă: „Ca să ai succes în meseria de jurnalist, nu strică să 
gândeşti rău despre oameni, draga mea.” La vremea 
respectivă, socotise bizară acea remarcă, poate chiar o 
dovadă a senilităţii incipiente a lui Vince. Acum şi-a dat 
seama că trebuia să înţeleagă altfel acele vorbe. 

— Sex, a zis ea, ridicând arătătorul mâinii stângi - 
degetul Colorado. Cu alte cuvinte, o altă femeie. A ridicat 
apoi alt deget. Probleme cu banii, cred că datorii sau furt. 

— Nu uita Fiscul, a spus Dave. Uneori, oamenii o şterg 
atunci când simt că Unchiul Sam e pe urmele lor. 

— Ea n-are habar cât de sâcâitori sunt ăştia de la Fisc, a 
zis Vince. Ţinând seama de asta, n-ai ce-i reproşa femeii. În 
orice caz, din câte a spus Arla, Cogan nu avea probleme cu 
Fiscul care-ţi taie pliscul. Hai, Steffi, te-ai descurcat bine 
până aici. 

Incă nu ridicase în aer destule degete ca să-l 
mulţumească, dar nu i-a mai venit în minte decât un motiv. 

— Dorinţa de a începe o viaţă nouă? a zis ea neconvinsă, 
părând a vorbi mai mult pentru sine decât pentru cei doi. 
Ca să... nu-mi dau seama... ca să taie orice legătură şi să o 
ia de la capăt, sub alt nume, în altă parte? Apoi i-a venit 


altă idee: Să fi înnebunit? Acum ţinea patru degete ridicate 
în aer - unul pentru sex, unul pentru bani, unul pentru 
schimbare, unul pentru nebunie. S-a uitat neîncrezătoare la 
ultimele două degete. Să fie schimbarea şi nebunia unul şi 
acelaşi lucru? 

— Poate că da, a spus Vince. Şi ai putea susţine că 
nebunia cuprinde tot felul de dependente de care oamenii 
încearcă să se debaraseze. Tipul ăsta de fugă e cunoscut 
uneori sub numele de „leac geografic”. Mă gândesc mai 
ales la droguri şi la alcool. Jocurile de noroc reprezintă altă 
dependenţă în cazul căreia oamenii încearcă un leac 
geografic, dar cred că s-ar putea pune asta pe seama 
banilor. 

— Avea probleme cu drogurile sau băutura? 

— Arla Cogan n-a spus, iar ea ar fi trebuit să ştie. lar 
după ce avusese şaisprezece luni de gândire, când a aflat 
că el murise, cred că mi-ar fi povestit. 

— Steffi, a zis Dave (cu destulă blândeţe), dar când te 
gândeşti mai bine, nebunia aproape că trebuie să fie 
prezentă aici, ce părere ai? 

Ea s-a gândit la James Cogan, Colorado Kid, mort pe Plaja 
Hammock, rezemat cu spatele de un coş de gunoi şi cu o 
bucată de carne rămasă în gât, cu ochii închişi întorşi spre 
Tinnock şi spre marea ce desparte insula de uscat. Şi-a 
adus aminte că avea degetele unei mâini strânse, ca şi cum 
ar fi ţinut resturile unei gustări pe care un pescăruş 
flămând i le furase, lăsând doar nisip lipicios şi urme de 
grăsime pe palmă. 

— Da, a zis ea. Apare o doză de nebunie. Ea ştia? La soţie 
mă refer. 

Cei doi bătrâni s-au privit. Vince a oftat frecându-şi nasul 
subţire ca o lamă. 

— Probabil, dar când am întâlnit-o, o îngrijora propria 
viaţă, Steffi. A ei şi a copilului. Când un soţ dispare în felul 
ăsta, femeii îi vine al naibii de greu. Şi-a reluat slujba la o 
bancă din Boulder, dar nu avea cum să păstreze casa din 
Nederland... 

— Ascunzişul lui Hernando, a murmurat Stephanie, 


simțind o umbră de milă. 

— Înî, aşa e. A rămas pe propriile picioare fără să se 
împrumute prea mult de la familia ei, nici de la a lui, dar din 
cauza asta a cheltuit mai toţi banii strânşi pentru educaţia 
la colegiu a lui Mike. Când am cunoscut-o noi, am avut 
impresia că voia două lucruri, unul practic şi celălalt pe care 
l-am putea numi... spiritual. S-a uitat întrebător la Dave, 
care a făcut un gest din umeri şi a dat din cap în semn că 
acel cuvânt era potrivit. 

Vince a aprobat din cap şi a continuat: 

— Voia să scape de gândul că nu ştia ce s-a întâmplat. 
Omul ei era viu ori murise? Mai era căsătorită ori devenise 
văduvă? Să renunţe la speranţă ori trebuia să mai poarte 
acea povară o vreme? Poate că asta sună cam nemilos, şi 
poate că aşa şi e, dar eu cred că după şaisprezece luni, 
speranţa te apasă cam mult - şi n-o mai poţi îndura. Cât 
priveşte aspectul practic, lucrurile erau simple. Voia să 
încaseze ceea ce îi datora compania de asigurare. Ştiu că 
Arla Cogan nu e singura persoană din lume care detestă 
companiile de asigurări, dar, având în vedere intensitatea 
urii, pe ea trebuie să o pun aproape în capul listei. Trebuise 
să se descurce din ce în ce mai greu cu copilul, mutându-se 
într-un apartament de trei sau patru camere din Boulder - o 
diferenţă ca de la cer la pământ faţă de casa din Nederland 
- plus că era nevoită să-l lase ziua în grija unor femei în 
care nu ştia dacă poate să aibă încredere şi trebuia să-şi ia 
o slujbă care nu-i plăcea prea mult, şi se culca singură, asta 
după ani şi ani când avusese pe cineva lângă care să se 
încălzească. Acum îşi făcea probleme cu facturile, stând 
mereu cu ochii pe acul care indică nivelul benzinei în 
rezervor, pentru că pe vremea aceea începuseră să crească 
preţurile la carburanţi... şi în tot acest timp ea era sigură că 
el murise, însă compania de asigurări refuza să-i plătească 
polita din cauza a ceea ce ştia inima ei, mai ales că nu 
exista un cadavru, fără a mai vorbi de o cauză a decesului. 
M-a tot întrebat dacă „ticăloşii” - aşa le spunea tot timpul - 
se puteau „fofila” în cazul în care susțineau că fusese 
sinucidere. l-am spus că n-am auzit să existe cineva care să 


se fi sinucis înecându-se cu o bucată de carne, iar mai 
târziu, după ce a făcut identificarea oficială, în prezenţa lui 
Cathcart, a fotografiei decedatului, el i-a spus acelaşi lucru. 
Asta a părut să o mai scoată din starea aceea de 
deprimare. Cathcart s-a oferit să o ajute, telefonând la 
agentul de asigurări din Brighton, Colorado, ca să-i 
povestească despre amprente şi identificarea după 
fotografie. Ca să rezolve lucrurile aşa cum se cuvenea. Ea a 
plâns puţin auzind asta - în parte de uşurare, în parte de 
recunoştinţă şi chiar epuizare, aşa cred eu. 

— Bineînţeles, a murmurat Stephanie. 

— Am adus-o cu bacul pe Moosie şi am cazat-o la Motelul 
Red Roof, a continuat Vince. Acelaşi în care ai stat şi tu 
când ai sosit pe insulă. 

— Da, a confirmat Stephanie. De mai bine de o lună 
stătea la o pensiune, însă din octombrie voia să-şi găsească 
ceva permanent. Asta cu condiţia ca bătrâneii să vrea să o 
păstreze. Ea socotea că voiau. S-a gândit că, în mare parte, 
acela era rolul acelei discuţii. 

— În dimineaţa următoare am luat dejunul toţi trei, a 
spus Dave, şi, ca majoritatea oamenilor care nu au făcut 
nimic rău şi nici nu prea ştiu ce înseamnă ziarele, nu s-a 
sfiit să ne vorbească. Nici nu i-a trecut prin gând că ceea ce 
spunea putea apărea ulterior pe prima pagină. (A făcut o 
pauză.) Şi bineînţeles că am publicat foarte puţine din ceea 
ce a spus. Nu era nicidecum tipul de subiect pe care îl vezi 
prin ziare, mai ales după ce menţionezi elementele 
principale: Un bărbat găsit mort pe Plaja Hammock. Legistul 
afirmă că nu e vorba de crimă. lar la data aceea, nu mai 
constituia un subiect fierbinte, serios. 

— Nicio legătură directă, a spus Stephanie. 

— Niciun fel de legătură, a exclamat Dave, apoi a râs 
până când a început să tuşească. După ce s-a potolit, s-a 
şters în colţul ochilor cu o batistă mare dintr-un material 
imprimat pe care a scos-o din buzunarul de la spate al 
pantalonilor. 

— Şi ce v-a spus? a întrebat Stephanie. 

— Ce să ne spună? a reacţionat Vince. Mai mult a 


întrebat. Singurul lucru pe care am vrut să-l ştiu era dacă 
şervonețul era vreo amintire sau ceva care-i aducea noroc 
soţului ei. Vince a pufnit, apoi a continuat: Ce ziarist eram 
în ziua aceea... 

— Şevrone... a repetat Stephanie, apoi a renunţat. 

— Moneda rusească din buzunarul lui, amestecată cu 
mărunţişul, a precizat Vince. Era un şervoneț. Adică o 
monedă de zece ruble. Am întrebat-o dacă el o păstra ca 
să-i poarte noroc. Ea nu ştia nimic. Singura legătură pe care 
Jim o avea cu Rusia era un film închiriat de la Blockbuster, 
Din Rusia, cu dragoste, din seria James Bond. 

— Poate c-a găsit-o pe plajă, a zis ea. Oamenii găsesc tot 
soiul de lucruri acolo. (Chiar şi ea găsise un pantof cu toc 
de damă, ros şi netezit extraordinar după ce fusese 
rostogolit de sute de ori între mare şi țărm de valuri; asta i 
se întâmplase într-o zi pe Plaja Little Hay, la două mile 
depărtare de Hammock.) 

— Se poate, a aprobat-o Vince. A privit-o, iar în ochii 
adânciţi în orbite i-a apărut o sclipire. Vrei să ştii două 
lucruri care mi-au rămas întipărite în minte în legătură cu 
ea din dimineaţa aceea, după întâlnirea cu Cathcart, care s- 
a desfăşurat la Tinnock? 

— Sigur că vreau. 

— Cât de odihnită mi s-a părut. Şi ce bine a mâncat la 
dejunul acela. 

— Asta-i realitatea, a întărit Dave. Se spune că oamenii 
condamnaţi la moarte mănâncă cu multă poftă, dar eu cred 
că nimeni nu mănâncă mai abitir decât bărbatul - sau 
femeia, în cazul nostru - care a trecut prin toate şi 
beneficiază de grațiere. Pentru că, într-un fel, aşa stăteau 
lucrurile. Poate că ea nu ştia ce căutase soţul ei prin părţile 
noastre şi nici ce păţise după aceea, şi cred că ştia că nu va 
afla asta niciodată... 

— Ba ştia, a spus Vince. Aşa a zis când am condus-o la 
aeroport. 

— Dar ştia ceea ce era mai important: că el murise. 
Poate că-n suflet simţise asta tot timpul, dar mintea ei avea 
nevoie de o dovadă ca să suporte restul. 


— Şi să nu mai vorbim că acum putea convinge 
blestemata aia de companie de asigurări, a spus Dave. 

— Şi-a primit banii? a întrebat Stephanie. 

Dave a zâmbit. 

— Da, doamnă. Au mai tras de timp - băieţii ăştia se 
grăbesc nevoie mare când îţi vând polita, dar când cineva 
cere despăgubiri, o lasă mai moale - dar până la urmă i-au 
dat banii. Am primit de la ea o scrisoare în sensul ăsta, prin 
care ne mulțumea pentru ajutor. Spunea că fără noi, ea ar 
fi rămas neştiutoare, iar compania de asigurări ar fi pretins 
că James Cogan trăia probabil în Brooklyn ori Tanger. 

— Şi ce fel de întrebări v-a pus? 

— Previzibile, a spus Vince. În primul rând, a vrut să ştie 
unde s-a dus după ce a coborât de pe bac. Nu i-am putut 
spune. Şi doar întrebasem şi noi pe mulţi, nu-i aşa, Dave? 

Dave a confirmat cu un gest din cap. 

— Dar nimeni nu-şi amintea că-l văzuse, a continuat 
Vince. Sigur, era destul de întuneric la ora sosirii, aşa se 
explică de ce nu l-a remarcat nimeni. În privinţa celorlalţi 
pasageri - iar în acea perioadă nu sunt mulţi, mai ales la 
ultimul bac din zi - cred că ei s-au dus glonţ la maşinile lor 
din parcarea de pe Bay Street, înfofoliţi şi cu gulerele 
ridicate ca să se apere de vântul ce bate de obicei dinspre 
mare. 

— A, şi a mai întrebat de portofelul lui, a spus Dave. N- 
am putut să-i spunem decât că nu fusese găsit... adică nu 
apăruse nimeni ca să-l predea poliţiei. E posibil ca să i-l fi 
şterpelit cineva din buzunar pe bac, a luat banii şi l-a 
aruncat în apă. 

— S-ar putea ca şi raiul să fie un rodeo, dar nu prea cred, 
a spus Vince sec. Dacă ar fi avut bani în portofel, de ce mai 
avea şi alţii - şaptesprezece dolari în bancnote - în 
buzunarul pantalonilor? 

— Pentru orice eventualitate, a spus Stephanie. 

— Poate, a admis Vince, dar nu mi se pare firesc. Şi, 
cinstit să fiu, ideea prezenţei unui hoţ de buzunare la 
treabă pe bacul de 18.00 dintre Tinnock şi Moosie mi se 
pare mai greu de înghiţit decât aceea ca un grafician de la 


o firmă de publicitate din Denver să închirieze un avion cu 
reacţie ca să ajungă în New England. 

— In orice caz, nu i-am putut spune unde a dispărut 
portofelul lui, a spus Dave, ori haina de la costum sau 
pardesiul, şi nici de ce a fost găsit pe plajă purtând doar 
pantaloni şi cămaşă. 

— Şi ţigările? a întrebat Stephanie. Pariez că asta i-a 
stârnit curiozitatea. 

Lui Vince i-a scăpat un râs ca un lătrat. 

— „Curios” nu-i cuvântul potrivit. Pachetul acela de ţigări 
aproape c-a făcut-o să se înfurie. Nu a înţeles de ce avea 
ţigări la el. Şi n-a fost nevoie să ne spună ea că James nu 
făcea parte dintre cei care abandonaseră fumatul o vreme, 
pentru ca apoi să se apuce din nou. La autopsie, Cathcart s- 
a uitat şi la plămânii lui, din motive pe care sunt convins că 
le înţelegi... 

— Voia să se asigure că nu se înecase? a întrebat 
Stephanie. 

— Exact, a spus Vince. Dacă doctorul Cathcart i-ar fi găsit 
apă în plămâni, asta ar fi sugerat că cineva ar fi încercat să 
ascundă modul în care murise. Şi deşi asta n-ar fi dovedit 
că e vorba de crimă, măcar ar fi fost o ipoteză. Cathcart n-a 
găsit apă în plămânii lui Cogan şi nici dovada că ar fi fumat. 
Erau sănătoşi şi roz, aşa a zis el. Şi totuşi, între birou şi 
Aeroportul Stapleton, şi în ciuda grabei nebune în care a 
fost, Cogan l-a pus probabil pe şofer să oprească undeva ca 
să-şi cumpere un pachet. Ori aşa, ori îl avea deja pregătit, 
lucru pe care înclin să-l cred. Pesemne odată cu moneda 
rusească. 

— Despre asta i-ai spus? a întrebat Stephanie. 

— Nu, a zis Vince şi în acel moment a sunat telefonul. 
Scuze, a adăugat el şi s-a dus să răspundă. 

A schimbat câteva cuvinte cu cineva, a mormăit un „Îhî”, 
apoi s-a întors, întinzându-şi oasele. 

— A telefonat Ellen Dunwoodie, a explicat el. E dispusă 
să vorbească despre trauma prin care a trecut când a 
doborât hidrantul acela şi s-a „dat în spectacol”. Am citat-o, 
deşi nu cred că asta va apărea în relatarea mea, care va 


tăia răsuflarea tuturor cititorilor. Cred c-ar fi cazul să mă 
duc până la ea destul de curând; să-i iau declaraţia cât mai 
ţine minte bine şi înainte de a se apuca să prepare cina. 
Norocul meu că ea şi soră-sa mănâncă târziu, altfel 
rămâneam fără articol. 

— lar eu trebuie să mă apuc de facturile alea, a spus 
Dave. Se pare că au mai apărut vreo douăzeci de când am 
plecat de la restaurantul Gull. Pun rămăşag că dacă le laşi 
nesupravegheate pe birou, fac pui. 

Stephanie s-a uitat la ei cu un aer alarmat. 

— Dar nu vă puteţi opri tocmai acum. Nu mă lăsaţi 
nelămurită. 

— N-avem de ales, a spus calm Vince. Şi noi am rămas 
nelămuriţi, Steffi, şi încă douăzeci de ani. In chestia asta n-o 
să găseşti nimic asemănător cazului secretarei părăsite de 
amant. 

— Şi nici luminile oraşului Ellsworth reflectate de norii din 
est, a adăugat Dave. Şi nu apare nici Theodore Riponeaux, 
sărmanul marinar, ucis pentru vreo presupusă comoară a 
piraţilor, apoi lăsat să moară pe punte într-o baltă de 
sânge, în vreme ce tovarăşii lui au fost azvârliţi peste bord 
- şi de ce asta? Ca avertisment către alţi posibili vânători 
de comori, zău aşa! Acum ai o legătură directă, draga mea! 

Dave a rânjit, apoi expresia i-a dispărut de pe faţă. 

— Nimic din toate astea în cazul lui Colorado Kid, niciun 
fir care să ducă la rezolvare, nu înţelegi? Şi n-avem niciun 
Sherlock Holmes sau Ellery Queen ca să descâlcească iţele, 
ci doar doi bătrânei care scriu la un ziar în care apar 
maximum o sută de articole pe săptămână. Niciunul dintre 
ele nu face multe parale, după standardele de la Boston 
Globe, dar sunt chestii pe care oamenii de pe insulă le 
citesc cu plăcere. Fiindcă veni vorba de asta, nu trebuia să 
stai de vorbă şi cu Sam Gernerd? Ca să afli toate detaliile 
despre Picnicul, dansul şi excursia lui? 

— Am intenţionat... trebuia... şi încă vreau! Nu înţelegeţi, 
oameni buni? Că vreau să stau serios de vorbă cu el despre 
prostia asta? 

Vince Teague a izbucnit în râs, iar Dave i-a ţinut isonul. 


— Înî, a făcut Vince, când a fost din nou în stare să 
vorbească. Steffi, habar n-am ce-ar înţelege din asta şeful 
catedrei de jurnalism de la colegiul tău, probabil c-ar da în 
plâns, dar ştiu că tu ai priceput. Apoi a aruncat o privire 
spre Dave: Știm că înţelegi. 

— Sunt convins că ai avea ceva mai bun de făcut, dar 
trebuie să ai vreo idee... teorii... după atâţia ani... 
Stephanie l-a privit cu o expresie plângăreaţă. Cum adică, 
n-ai? 

Cei doi s-au cercetat din ochi şi ea a simţit din nou fluxul 
telepatic dintre ei, dar de astă dată nu a reuşit să le 
ghicească gândul. Apoi Dave a măsurat-o. 

— Ce anume vrei să ştii, Stephanie? Spune. 


18 


— Credeţi că a fost ucis? Asta era ceea ce ţinea ea să 
afle. Îi sugeraseră să lase deoparte acea idee, iar ea îi 
ascultase, dar acum discuţia despre Colorado Kid era pe 
terminate, de aceea credea că bătrânii îi vor îngădui să 
repună subiectul pe tapet. 

— De ce crezi că ar fi mai plauzibilă crima decât moartea 
accidentală, având în vedere ceea ce ţi-am povestit? a 
întrebat-o Dave, care a lăsat impresia că era sincer curios. 

— Din cauza ţigărilor. Ţigările reprezintă ceva deliberat. 
Omul nu şi-a închipuit că va trece un an şi jumătate până 
când cineva avea să descopere timbrul din Colorado. Cogan 
a crezut că un bărbat găsit mort pe o plajă fără niciun act 
asupra lui va da naştere unei cercetări mai atente decât s-a 
întâmplat de fapt. 

— Da, a zis Dave. A rostit încet cuvântul, dar de fapt a 
strâns mâna pumn şi a agitat-o, ca un suporter care tocmai 
a urmărit un jucător dând o pasă-cheie sau un şut 
hotărâtor. Bravo, fetiţo! Bună treabă ai făcut! 

Deşi avea doar douăzeci şi doi de ani, existau bărbaţi 
cărora Stephanie le-ar fi purtat pică dacă i s-ar fi adresat 
astfel. Acel bătrân de nouăzeci de ani, cu păr alb, chip 
stafidit şi ochi albaştri pătrunzători nu făcea parte dintre 
aceia. În realitate, a roşit de plăcere. 

— N-avea de unde să ştie că investigația avea să fie 
făcută de doi tembeli ca O'Shanny şi Morrison, a spus Dave. 
Nu putea anticipa că totul va depinde de un absolvent care- 
şi petrecuse câteva luni cărând genţi cu probe şi aducând 
cafea, ca să nu mai vorbim de cei doi bătrânei care scot un 
ziar care nu e cu mult peste un material publicitar editat de 
un supermarket. 

— Stai puţin, frăţioare, a spus Vince. Ai început să te 
contrazici. Şi a ridicat în aer mâinile făcute pumn, însă 
zâmbind. _ 

— Eu cred că a procedat bine, a spus Stephanie. In cele 
din urmă, a reuşit să repare lucrurile. Apoi, gândindu-se la 


soţie şi la copilul Michael (care acum trecuse de douăzeci 
de ani): Şi ea a făcut bine. Fără Paul Devane şi cei doi tipi, 
Arla Cogan nu ar fi primit banii de asigurare.. 

— E ceva adevăr în ce spui, a recunoscut Vince. Pe 
Stephanie a amuzat-o să constate că ceva îl făcea să se 
simtă nelalocul lui. Nu pentru că făcuse un bine cuiva, s-a 
gândit ea, ci pentru că mai ştia cineva că el făcuse o faptă 
bună. Aici exista Internet; aproape fiecare casă avea pe 
acoperiş antenă de satelit; nicio ambarcaţiune de pescuit 
nu mai ieşea în larg fără instalaţie GPS la bord. Şi totuşi, 
vechile idei de predestinare aveau rădăcini adânci. Să nu 
ştie stânga ce face dreapta. 

— Ce anume credeţi că s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— Nu, Steffi, a spus Vince, amabil, dar ferm. Încă te 
aştepţi ca Rex Stout! să apară valsând din debara, ori ca 
Ellery Queen să vină la braţ cu domnişoara Jane Marple??. 
Dacă am fi ştiut ce se întâmplase, dacă am fi avut vreo 
idee, am fi mers pe firul ei până cădeam laţi. Şi ducă-se 
naibii Boston Globe, noi am fi publicat istoria chiar pe prima 
pagină din /s/lander. Prin '81 poate eram ziarişti mărunți, iar 
acum am ajuns ziarişti mărunți şi bătrâni, dar nu suntem 
ziarişti mărunți şi morți. Incă-mi place ideea unui caz mare. 

— Şi mie, a spus Dave. Se ridicase, probabil având încă în 
minte ideea de a se ocupa de facturi, însă acum se aşezase 
pe colţul biroului şi îşi legăna un picior. Mereu am visat să 
scriem un articol care să fie retipărit în toată ţara şi 
pesemne c-o să mor cu visul ăsta. Continuă, Vince, spune-i 
ce crezi. O să păstreze secretul. Acum e de-a noastră. 

Stephanie aproape că a simţit un fior de plăcere, însă 
Vince Teague a rămas aparent imperturbabil. S-a aplecat în 
faţă, uitându-se fix în ochii ei albaştri, care aveau o nuanţă 
ceva mai închisă decât ai lui - culoarea oceanului într-o zi 


31 Rex Stout (1886-1975), scriitor american cunoscut pentru seria de 
cărţi polițiste în care personaj principal este detectivul Nero Wolfe 
(n.tr.). 

32 Cunoscută şi sub numele de Domnişoara Marple, personajul apare în 
multe romane de Agatha Christie. Ea reprezintă prototipul femeii 
iscoditoare şi curioase care contribuie prin spirit de observaţie la 
soluţionarea unor cazuri şi pune poliţia în situaţii jenante (n.tr.). 


cu soare. 

— In regulă, a zis el. Am început să cred că era ceva 
ciudat cu moartea lui şi cu felul în care a ajuns aici, iar asta 
încă înainte de a se descoperi treaba cu timbrul. Am 
început să-mi pun întrebări când mi-am dat seama că avea 
un pachet de ţigări din care lipsea doar una, deşi sosise pe 
insulă înainte de ora 18.30. Cei de la Bayside News aproape 
că mă urau. Amintindu-şi, Vince a zâmbit: Le-am arătat 
tuturor poza lui Cogan, inclusiv băiatului care freca 
podelele. Eram convins că omul cumpărase pachetul de 
acolo, doar dacă nu-l luase de la un automat situat între 
Red Roof şi Hanul Shuffle sau poate de la staţia de benzină 
Sunoco a lui Sonny. Considerasem că rămăsese fără ţigări 
cât umblase fără ţintă prin Moosie, apoi îşi cumpărase un 
pachet. Şi, de asemenea, m-am gândit că dacă le luase de 
la News, atunci o făcuse cu puţin înainte de ora 23.00, 
pentru că atunci se închide magazinul. Asta ar fi explicat de 
ce fumase doar una şi folosise şi chibritul doar o dată 
înainte de a muri. 

— Dar după aceea ai descoperit că nu fuma deloc, a spus 
Stephanie. 

— Exact. Soţia lui şi Cathcart mi-au confirmat asta. lar 
mai târziu am fost convins că pachetul de mahorcă 
reprezenta un mesaj: Am venit din Colorado, căutați-mă 
acolo. 

— Nu vom şti niciodată cu certitudine, dar amândoi 
credem că aşa a fost, a spus Dave. 

— lisuse, a spus Stephanie aproape în şoaptă. Şi la ce 
concluzie aţi ajuns? 

Cei doi s-au privit din nou şi au ridicat în acelaşi timp din 
umeri. 

— Suntem pe tărâmul umbrelor şi al poveştilor de pe 
Lună, a spus Vince. Cu alte cuvinte, locuri în care nu va 
ajunge niciun jurnalist de la Boston Globe. Dar există 
câteva lucruri de care, în sufletul meu, sunt sigur. Vrei să le 
afli? 

— Da! 

Vince a vorbit rar în mod deliberat, ca un om care îşi 


pipăie drumul pe un coridor cufundat în beznă, deşi a mai 
trecut pe acolo de multe ori. 

— Ştia că ajunsese într-o situaţie disperată şi ştia că dacă 
murea ar fi rămas neidentificat. Nu voia să se întâmple 
asta, cel mai probabil pentru că nu dorea să-şi lase soţia pe 
drumuri. 

— De aceea a cumpărat pachetul acela de ţigări, sperând 
că ele nu vor fi trecute cu vederea, a spus Stephanie. 

Vince a aprobat printr-un gest din cap. 

— Îhî, şi aşa s-a întâmplat. 

— Dar trecute cu vederea de către cine? 

Vince a tăcut o clipă, apoi a continuat fără să răspundă la 
întrebarea ei. 

— A coborât cu liftul şi a ieşit prin holul clădirii. A existat 
o maşină care l-a dus la Aeroportul Stapleton, fie chiar în 
faţă, fie după colţ, undeva. Poate c-a fost singur cu şoferul; 
poate mai era şi altcineva. Nu vom şti niciodată. Mai 
devreme m-ai întrebat dacă James Cogan purta pardesiul în 
acea dimineaţă şi ţi-am spus că George nu şi-a amintit, dar 
Arla a zis că n-a găsit acel obiect vestimentar, că probabil a 
plecat îmbrăcat cu el. Dacă-i aşa, cred că l-a dezbrăcat în 
maşină sau în avion. Mai cred că şi-a scos şi haina de la 
costum. Probabil că i-a dat cineva jacheta aceea verde în 
locul lor ori că o avea pusă undeva. 

— În maşină ori în avion. 

— Înî, a confirmat Dave. 

— Şi ţigările? 

— Nu ştiu sigur, dar de-ar fi să pariez, aş zice că le avea 
asupra lui, a recunoscut Dave. Ştia că urma să se întâmple 
ceva... indiferent ce ar fi fost. Cred că le avea în buzunarul 
pantalonilor. 

— Apoi, mai târziu, pe plajă... Cu ochiul minţii, adică 
versiunea ei asupra lui Colorado Kid, l-a văzut aprinzându-şi 
prima ţigară - prima şi ultima - apoi păşind spre marginea 
mării, pe Plaja Hammock, singur sub lumina lunii. La miez 
de noapte. A tras un fum care l-a râcâit pe gâtlej, pentru că 
senzaţia îi era necunoscută. Poate două fumuri. Apoi a 
azvârlit-o în mare. Dar după aceea? 


— Ce s-a întâmplat? 

— Avionul l-a lăsat la Bangor, s-a trezit spunând cu un 
glas care îi suna răguşit şi necunoscut. 

— Înî, a aprobat-o Dave. 

— lar cel care l-a adus cu maşina l-a lăsat la Tinnock. 

— Înî. De data asta confirmarea venea din partea lui 
Vince. 

— A mâncat peştele cu cartofi prăjiţi la coşuleţ. 

— Aşa a făcut, a aprobat-o Vince. Autopsia a dovedit-o. 
La fel şi nasul meu. Mirosul de oţet. 

— Portofelul îi dispăruse deja? 

— Nu ştim, a spus Dave. Şi nici nu vom afla vreodată. Dar 
m-am gândit la ceva. Cred că a renunţat la el odată cu 
pardesiul, haina de la costum şi viaţa lui de până atunci. 
Cred că a căpătat în schimb o jachetă verde, la care mai 
apoi a renunţat. 

— Ori a fost luată de pe cadavru, a sugerat Vince. 

Stephanie a simţit un fior. l-a fost imposibil să se 
stăpânească. 

— Deci traversează spre Moose Lookit cu bacul de ora 
şase, aducându-i lui Gard Edwick un pahar cu cafea - care 
se poate interpreta drept ceai pentru cârmaci. 

— Înî, a rostit Dave cu un aer ce părea foarte solemn. 

— Deja nu mai avea portofel, identitate, doar 
şaptesprezece dolari şi nişte mărunţiş, inclusiv o monedă 
rusească de zece ruble. Crezi că moneda era... hm, cum să 
spun... vreun fel de identificare, ca într-un roman de 
spionaj? Adică Războiul Rece dintre Rusia şi Statele Unite 
era încă în desfăşurare pe vremea aceea, corect? 

— În toi, a spus Vince. Dar, Steffi, dacă ai schimba 
informaţii cu un agent secret rus, ai folosi o rubl ca să te 
recunoască? 

— Nu, a recunoscut ea. Dar din ce alt motiv să o poarte 
la el? Ca să o arate cuiva, altceva nu-mi vine în minte. 

— Intuiţia mi-a spus mereu că i-a dat-o cineva, a zis 
Dave. Poate odată cu o bucată de friptură rece de vită, 
învelită în folie metalică. 

— De ce? a întrebat ea. De ce să fi făcut asta? 


Dave a clătinat din cap. 

— Nu ştiu. 

— S-a găsit folia la faţa locului? Poate rătăcită prin 
ierburile de mare de la capătul celălalt al plajei?! 

— E clar că O'Shanny şi Morrison n-au căutat, a spus 
Dave. Eu şi Vince am scotocit toată plaja după ce s-a scos 
banda aceea galbenă - nu neapărat ca să găsim poleiala, 
înţelegi, ci ceva care să pară că aparținuse mortului, orice. 
N-am găsit decât gunoaiele obişnuite - ambalaje de dulciuri 
şi altele la fel. 

— Dacă bucata de friptură ar fi fost într-o folie sau o 
pungă, se prea poate ca tipul să o fi aruncat în apă, 
împreună cu chiştocul unicei ţigări, a spus Vince. 

— Şi bucata de carne din gâtlej... 

Pe faţa lui Vince a înflorit un început de zâmbet. 

— Am discutat mult despre bucata aceea de carne cu 
doctorii Robinson şi Cathcart. Şi Dave a fost de faţă la 
câteva discuţii dintr-astea. Mi-aduc aminte că doctorul 
Cathcart mi-a zis, asta a fost cu mai puţin de o lună înainte 
de atacul de inimă care l-a răpus acum şase sau şapte ani: 
„Revii mereu la treaba aia cu Colorado Kid de parcă ai fi un 
copil căruia i-a căzut un dinte şi pipăie mereu cu limba locul 
rămas gol.” Şi m-am gândit: „Mda, cât se poate de corect, 
aşa e. E ca un gol pe care mi-e imposibil să nu-l pipăi cu 
limba, încercând să ajung până la rădăcină.” In primul rând, 
am vrut să ştiu dacă bucata de carne putea fi vârâtă cu 
forţa pe gâtul lui Cogan după ce murise, cu degetele ori cu 
vreun instrument ca acela cu care se ia homatrul. Şi ideea 
asta ţi-a trecut prin minte, nu? 

Stephanie a dat din cap. 

— A spus că era posibil, dar puţin probabil, pentru că 
bucata de carne nu doar că fusese mestecată, ci mestecată 
suficient pentru a fi înghițită. Nu mai era carne, ci mai 
curând o „masă organică”, după cum s-a exprimat 
Cathcart. O putea mesteca şi altcineva, dar puţin plauzibil 
să i-o fi vârât pe gât aşa, de teamă că ar fi părut 
insuficientă ca să provoace moartea. Mă urmăreşti? 

Ea a dat iarăşi din cap. 


— Tot el a spus că ar fi fost greu de manevrat acea masă 
de carne cu vreun instrument. Se putea destrăma când era 
împinsă din fundul gurii în gâtlej. Se poate face asta cu 
degetele, dar Cathcart a zis că ar fi văzut semne, probabil 
întinderea articulaţiilor fălcii. (A făcut o pauză ca să-şi 
adune gândurile, apoi a scuturat din cap.) Există un termen 
tehnic pentru forțarea fălcii, dar nu mi-l amintesc. 

— Povesteşte-i ce a spus Robinson, l-a îndemnat Dave, ai 
cărui ochi străluceau. N-a reprezentat mai mult decât ceea 
ce aveam deja, dar m-am gândit mereu că era a/ naibii de 
interesant. 

— A zis că există anumite substanţe care relaxează 
muşchii, unele dintre ele exotice, iar gustarea lui Cogan 
putea să fi fost tratată cu aşa ceva, a zis Vince. Primele 
îmbucături au mers pe gât fără probleme, judecând după 
ce s-a găsit în stomacul lui, apoi s-a trezit cu o îmbucătură 
pe care n-a fost în stare să o înghită după ce o mestecase. 

— Asta trebuie să fi fost! a exclamat Stephanie. Cel care 
a „doftoricit” carnea a stat acolo şi l-a urmărit cum moare 
înecându-se. Apoi, după ce Cogan a murit, ucigaşul l-a 
rezemat de coşul de gunoi şi a luat restul de friptură ca să 
nu poată fi examinată! Nici vorbă de pescăruş! S-a... 
Văzându-le reacţia, Stephanie a amuţit. De ce clătinaţi din 
cap? 

— Autopsia, draga mea, a spus Vince. N-a apărut nimic 
de genul ăsta la analiza cromatografică a sângelui. 

— Dar dacă s-a folosit ceva suficient de exotic... 

— Ca într-o poveste de-a Agathei Christie? a întrebat 
Vince, clipind şi zâmbind scurt. Ei, poate... dar a existat şi 
bucata de friptură din gâtlej, înţelegi? 

— Aha. Ai dreptate. Doctorul Cathcart a trimis-o la 
laborator, nu? a întrebat Stephanie şi s-a înmuiat niţel. 

— Înî, a confirmat Vince, aşa a făcut. Om fi noi nişte 
şoareci de la ţară, dar din când în când şi nouă ne trec prin 
minte gânduri negre. 

Ea a rămas tăcută câteva momente. Apoi, cu glas pierit, 
a spus: 

— Poate era o substanţă care dispare. 


— Înî, a făcut Dave, şi apoi a împins cu vârful limbii în 
obraz. Ca Luminile de pe coastă, după o oră sau două. 

— Sau ca restul echipajului de pe Lisa Cabot, a adăugat 
Vince. 

— lar după ce a coborât de pe bac, nu ştiţi unde s-a dus. 

— Nu, doamnă, a spus Vince. Am cotrobăit peste tot timp 
de douăzeci şi cinci de ani şi n-am găsit pe nimeni care să-l 
fi văzut înainte ca Johnny şi Nancy să-l găsească în jur de 
6.15 pe 24 aprilie. Şi ca să ţinem evidenţa - deşi nu facem 
aşa ceva - nu cred că i-a luat cineva din mână ceea ce mai 
rămăsese din friptură după ce se înecase. Cred că un 
pescăruş i-a furat-o dintre degete, aşa cum s-a presupus de 
la început. Şi, la naiba, acum chiar că trebuie s-o iau din 
loc. 

— lar eu trebuie să mă ocup de facturile alea, a spus 
Dave. Insă mai întâi, cred că o mică pauză n-ar strica. 

După ce a spus asta, s-a dus la baie. 

— Cred că o să-mi văd de articol, a spus Stephanie. Apoi, 
jumătate în serios, jumătate râzând, nu s-a mai putut 
stăpâni: Dar aproape că-mi doresc să nu fi deschis discuţia 
dacă aveaţi de gând să mă lăsaţi nelămurită! Asta n-o să- 
mi iasă din minte nici în câteva săptămâni! 

— Au trecut douăzeci şi cinci de ani şi noi tot mai ţinem 
minte, a spus Vince. Şi măcar tu ai aflat ceea ce nu i-am 
povestit tipului de la G/obe. 

— Da, adevărat. 

Dând din cap, el i-a zâmbit. 

— O să te descurci de minune, Stephanie. Sigur. Cu un 
gest amical, a strâns-o uşor de umăr, apoi a pornit spre uşă 
şi, din mers, şi-a luat blocnotesul de reporter de pe biroul 
invadat de obiecte şi l-a vârât în buzunar. Avea nouăzeci de 
ani, dar păşea cu uşurinţă, ţinându-şi doar spinarea uşor 
încovoiată din cauza vârstei. Purta o cămaşă albă, iar pe 
spate i se încrucişau bretelele. Ajuns aproape în mijlocul 
încăperii, Vince s-a oprit şi s-a întors din nou către ea. O 
rază rătăcită de soare i-a căzut pe părul alb, subţire ca al 
unui bebeluş, transformându-l într-o aură. 

— Ţin să te asigur că ne-a făcut mare plăcere să fii 


alături de noi, a spus el. 

— Mulţumesc. (Spera ca asta să nu trădeze cât de 
aproape de a izbucni în lacrimi se simţea.) A fost minunat. 
Am avut unele îndoieli la început, dar... dar acum cred că 
aveţi un merit în asta. E o plăcere să mă aflu aici. 

— Te-ai gândit să rămâi? Eu cred că da. 

— Da. Pun rămăşag că v-aţi gândit. 

El a confirmat cu un gest grav din cap. 

— Eu şi Dave am vorbit despre posibilitatea asta. Ar fi 
bine să aducem un suflu de vioiciune între noi. Sânge tânăr. 

— Dar şi voi o să continuaţi ani în şir, a spus ea. 

— A, sigur, a zis el fără să stea pe gânduri, ca şi cum ar fi 
fost ceva bătut în cuie, iar dacă va muri peste şase luni, 
Stephanie va sta în biserică şi-şi va nota despre serviciul 
religios în carneţelul ei de reporter şi va gândi: „Ştia că-i 
vine rândul.” Apoi Vince a continuat: O să mai stau pe-aici 
mulţi ani. Cu toate astea, dacă vrei să rămâi, noi te primim. 
Nu-i nevoie să ne dai răspunsul acum, dar ia-o ca pe o 
ofertă. 

— În regulă, aşa o să fac. Şi cred că amândoi ştim care 
va fi răspunsul. 

— Atunci e bine. A dat să se răsucească, apoi s-a întors 
spre ea încă o dată. Aproape c-am terminat cu şcoala azi, 
dar ţi-aş mai putea spune ceva despre munca asta. Imi dai 
voie? 

— Sigur. 

— Există mii de ziare şi zeci de mii de oameni care scriu 
articole pentru ele, dar există doar două feluri de articole. 
Din cele prezentând ştiri, care, de obicei, nu sunt articole, ci 
doar relatări privind desfăşurarea unor evenimente. Chestii 
ca astea nu se numesc articole. Oamenii iau ziarul ca să 
citească despre sânge şi lacrimi aşa cum încetinesc pentru 
a se uita la o maşină avariată pe autostradă, apoi îşi văd de 
drum. Dar ce găsesc ei în ziarul lor? 

— Articole de fond, a spus Stephanie, gândindu-se la 
Hanratty şi la misterele lui inexplicabile. 

— Înî. Astea sunt articole. Fiecare dintre ele are început, 
conţinut şi încheiere. Asta le face ştiri fericite, Steffi, 


întotdeauna fericite. Chiar dacă articolul se referă la 
secretara unei biserici care probabil c-a ucis jumătate din 
cei strânşi la un picnic pentru că amantul i-a făcut vânt, 
astea sunt veşti fericite, şi ştii de ce? 

— Nu. 

— Ai face bine să ştii, a spus Dave, care tocmai ieşea din 
baie, încă ştergându-şi mâinile cu un prosop de hârtie. E 
bine să ştii, dacă vrei să lucrezi în domeniul ăsta, şi să 
înţelegi ce faci. (Apropiindu-se, a aruncat prosopul în coş.) 

Stephanie s-a gândit la spusele lor. 

— Articolele de fond sunt istorii fericite pentru că au 
încheiere. 

— Exact! a exclamat Vince, numai un zâmbet. Şi-a 
azvârlit braţele în aer ca un preot care anunţă reînvierea. 
Au o rezolvare! Au un final! Dar în viaţa reală lucrurile au 
început, mijloc şi sfârşit, Stephanie?  Ce-ţi spune 
experienţa? 

— Dacă e vorba despre munca la ziar, nu am prea multă, 
a zis ea. Doar ziarul din campusul universitar, ştiţi voi, şi 
„Artă şi diverse” aici. 

Vince a respins afirmaţia. 

— Dar inima şi mintea, ele ce-ţi spun? 

— Că viaţa nu se desfăşoară chiar aşa. (Se gândea la un 
anumit tânăr cu care trebuia să rezolve problemele dacă se 
hotăra să rămână pe insulă mai mult de cele patru luni 
planificate... iar asta avea să se dovedească destul de 
neplăcut. Probabil că aşa avea să fie. Rick nu va primi 
bucuros o asemenea veste, pentru că, după mintea lui, nu 
aşa trebuia să se depene povestea.) 

— Eu n-am citit niciodată un articol de fond care să nu fie 
o minciună, a spus Vince calm, dar de obicei poţi face ca o 
minciună să intre pe pagina de ziar. Asta nu s-ar potrivi 
nicicum. Decât dacă... (şi a făcut un gest delicat din umeri). 

Vreme de o clipă, Stephanie n-a ştiut cum să interpreteze 
gestul. Apoi şi-a amintit ceva spus de Dave nu cu mult timp 
înainte de a ieşi pe terasă, în soarele de sfârşit de august. 
„E a noastră”, spusese el, cu un glas care sugera furie. „Un 
tip de la G/obe de departe n-ar face decât s-o rasolească.” 


— Dacă i-aţi fi povestit asta lui Hanratty, el ar fi folosit-o, 
adevărat? i-a întrebat ea. 

— Nu era a noastră, ca s-o dăm, pentru că nu o 
stăpânim, a spus Vince. Aparține celui care o descoperă. 

Zâmbind discret, Stephanie a clătinat din cap. 

— Am impresia că asta este nesinceritate. Cred că tu şi 
Dave sunteţi singurii din lumea asta care ştiţi toată istoria. 

— Am fost, a precizat Dave. Acum ştii şi tu, Steffi. 

Ea a făcut un semn, confirmând complimentul implicit, 
apoi, ridicând întrebător din sprâncene, şi-a îndreptat 
atenţia spre Vince Teague. După o secundă sau două, 
acesta a chicotit. 

— Nu i-am povestit despre Colorado Kid pentru că ar fi 
luat istoria drept un mister inexplicabil şi ar fi făcut din ea 
un articol oarecare, a spus Vince. Fără să modifice vreun 
detaliu, doar accentuând un anumit lucru - ideea că 
substanţele de relaxare musculară fac imposibilă înghiţirea, 
de pildă - şi lăsând alte elemente deoparte. 

— Ca, de exemplu, că în cazul acesta nu a existat absolut 
nicio urmă privind asemenea substanţe. 

— Înî, poate că da sau poate că ar fi găsit altceva. Şi 
poate că l-ar fi scris aşa din proprie iniţiativă, pentru că 
însăilarea unui articol pornind de la lucruri care nu prea 
alcătuiesc o poveste ajunge să devină un obicei după un 
anumit număr de ani în meseria asta, ori poate că editorul 
l-ar fi trimis să-l refacă. 

— Ori l-ar fi rescris chiar editorul, dacă intrau în criză de 
timp, a intervenit Dave. 

— Mda, se ştie că editorii procedează aşa de multe ori, a 
întărit Vince. În orice caz, Colorado Kid ar fi devenit al 
şaptelea sau al optulea articol dintr-o serie de Mistere 
inexplicabile petrecute în New England, ceva care să 
trezească interesul şi curiozitatea oamenilor vreme de 
cincisprezece minute într-o duminică, iar luni să devină 
căptuşeala lăzii cu nisip a pisicii. 

— lar atunci n-ar mai semăna cu povestea voastră, a 
spus Stephanie. 

Dave a aprobat din cap, dar Vince a făcut un semn cu 


mâna de parcă ar fi vrut să spună caca-maca. 

— Asta aş fi înghiţit-o, dar aş fi legat o minciună de gâtul 
cuiva care nu mai e în viaţă ca s-o respingă, iar asta nu 
suport. Pentru că nu mă sileşte nimeni. (Şi-a aruncat ochii 
la ceasul de la mână.) Hai, pe cai. Ultimul care iese să 
încuie uşa, bine? 

Vince a plecat. L-au urmărit ieşind, apoi Dave s-a întors 
spre Stephanie: 

— Mai ai întrebări? 

Ea a pufnit în râs. 

— O sută, dar niciuna la care tu sau Vince să-mi daţi 
răspuns. 

— Atâta vreme cât nu oboseşti întrebând, e bine. S-a dus 
spre biroul lui şi, cu un oftat, a tras un vraf de hârtii mai 
aproape. Stephanie a dat să se apropie de propriul birou, 
când i-a atras atenţia ceva de pe avizierul lung cât peretele 
de la capătul încăperii, faţă în faţă cu masa de lucru 
încărcată a lui Vince. S-a apropiat ca să vadă mai bine. 

Jumătatea stângă a avizierului era presărat cu pagini de 
gardă ale ziarului /slander, majoritatea îngălbenite şi 
scorojite. În colţul de sus, izolată, era pagina din săptămâna 
începând cu 9 iulie 1952. Titlul suna: LUMINI MISTERIOASE 
DEASUPRA ORAŞULUI HANCOCK FASCINEAZĂ MII DE 
OAMENI. Dedesubt era o fotografie făcută de un anume 
Vincent Teague - datând de treizeci şi şapte de ani, dacă 
nu greşise ea socoteala. Fotografia alb-negru înfăţişa un 
teren de baseball de ligă inferioară, având un panou chiar 
în centru, pe care scria HANCOCK LUMBER MARCHEAZĂ 
INTOTDEAUNA! Pentru Stephanie, poza arăta de parcă ar fi 
fost făcută la crepuscul. Cei câţiva adulţi aflaţi în singura 
tribună neacoperită şi cam dărăpănată stăteau în picioare 
şi priveau spre cer. La fel şi arbitrul, rămas cu picioarele 
îndepărtate pe terenul de ţintă, cu masca în mâna dreaptă. 
Un grup de jucători - componenţii echipei aflate în 
deplasare, a presupus ea - stăteau ghemuiţi laolaltă în jurul 
celei de-a treia baze, de parcă ar fi căutat alinare. Ceilalţi 
jucători, cu blugi şi jerseuri pe spatele cărora erau 
imprimate cuvintele HANCOCK LUMBER, stăteau într-o linie 


aproximativă dincolo de zona de teren nefolosită la joc, cu 
toţii privind în sus. lar pe o movilă, băieţelul care a ridicat 
mâna înmănuşată către unul dintre cercurile strălucitoare 
care atârnă pe cer imediat sub nori, de parcă ar fi vrut să 
atingă acel mister, ca să-l aducă mai aproape, să-i deschidă 
inima, pentru a-i afla povestea. 


POSTFAŢĂ 


Doar prietenul meu Scott poartă răspunderea dacă v-a 
plăcut sau nu Colorado Kid (cred că pentru mulţi nu există 
părere de mijloc privind această povestire, dar asta nu mă 
deranjează). El mi-a adus tăieturile de ziare care stau la 
baza nuvelei. 

Orice scriitor de ficţiune a avut pe câte cineva care să-i 
aducă din când în când câte o tăietură dintr-un ziar, convins 
că subiectul ar putea constitui punctul de plecare al unei 
povestiri minunate. „Trebuie doar s-o mai cizelezi puţin”, 
spune cu un zâmbet optimist cel care-ţi oferă extrasul din 
ziar. Nu ştiu cum le slujeşte acest lucru altor scriitori, însă 
eu n-am reuşit niciodată, iar când Scott mi-a dat un plic cu 
tăieturi dintr-un ziar din statul Maine, am crezut că se va 
întâmpla acelaşi lucru. Dar mama m-a învăţat să nu fiu 
ingrat, aşa că i-am mulţumit, am dus plicul acasă şi l-am 
aruncat pe birou. O zi sau două după aceea, l-am desfăcut, 
am citit articolul şi asta m-a mobilizat cum nu se poate mai 
bine. 

De atunci încoace am pierdut acea tăietură de ziar şi încă 
o dată Google, acest savant idiot al secolului douăzeci şi 
unu, nu m-a ajutat, astfel că nu pot decât să-l rezum din 
memorie, care este o sursă de referinţă recunoscută pentru 
nesiguranța ei. Cu toate astea, în cazul de faţă nu prea 
contează, pentru că articolul respectiv a fost doar scânteia 
care a aprins micuțul foc ce arde în paginile de faţă, şi nu 
focul în sine. 

Ce mi-a reţinut imediat atenţia după ce am desfăcut 
tăieturile acelea a fost un desen reprezentând o poşetă de 
un roşu strălucitor. Era vorba de o tânără care poseda acea 
poşetă. Fusese văzută într-o zi mergând pe strada 
principală de pe o mică insulă din apropierea coastelor 
statului Maine având la braţ poşeta roşie. A doua zi, a fost 
găsită moartă pe una dintre plajele insulei, fără poşetă şi 
fără acte de niciun fel. Până şi cauza morţii ei rămăsese 
misterioasă şi, deşi ea a fost pusă pe seama înecului, la 


care contribuise probabil şi consumul de alcool, acel 
diagnostic a rămas neclar până azi. 

În cele din urmă, femeia a fost identificată, dar asta după 
ce rămăşiţele ei pământeşti au stat multă vreme într-o 
criptă de pe continent. lar eu am rămas contaminat de 
misterul insulelor din apropierea coastelor statului Maine - 
cum ar fi Cranberry şi Monhegan - pentru că au o 
atmosferă  contrastantă, ciudată, de comuniune şi 
solitudine. Puţine sunt locurile din America unde graniţa 
dintre micuța lume Dinăuntru şi marea lume Exterioară 
este trasată atât de ferm şi de precis. Insularii sunt plini de 
căldură faţă de cei care aparţin locului, dar îşi păstrează 
foarte bine secretele faţă de cei din afară. Şi - aşa cum 
demonstrează atât de memorabil Agatha Christie în Zece 
negri mititei - nu există o încăpere încuiată mai mare decât 
o insulă, chiar una de pe care, într-o zi senină de vară, 
continentul pare doar la un pas depărtare; nu există loc mai 
bine hărăzit unui mister. 

Subiectul povestirii mele este misterul şi sunt conştient 
că mulţi cititori se vor simţi traşi pe sfoară, chiar înfuriaţi, 
de incapacitatea mea de a le oferi soluţia lui. Asta pentru 
că nu aveam soluţie de dat? Răspunsul este nu. Dacă-mi 
puneam mintea la treabă (aşa cum a procedat Richard 
Adams în prefața la Shardik”, aş fi putut găsi cel puţin şase 
soluţii: trei bune, două mai din topor şi una frumoasă ca o 
poleială. Cred că mulţi dintre dumneavoastră care au citit 
cazul ştiţi cum sunt unele dintre ele. În situaţia de faţă însă 
- în acest caz foarte dificil, dacă-mi pot permite să fac 
această afirmaţie bazându-mă pe punctul de pornire al 
povestirii - nu mă interesează cu adevărat soluţia, ci 
misterul. Pentru că, zi după zi, misterul m-a făcut să revin 
mereu la poveste. 

M-au preocupat cu adevărat cei doi moşuleţi, mursecând 
mereu la acel caz în timpul lor liber, cu toate că anii se 
scurgeau, iar ei îmbătrâneau tot mai mult? Da, sigur. M-a 


33 Shardik, roman publicat în 1974 şi aparţinând genului fantasy, este o 
alegorie şi o explorare a dorinţei universale a omenirii de reîncarnare 
(n.tr.). 


interesat Stephanie, care e pusă evident la încercare, şi 
este judecată de judecători blânzi, dar fermi? Desigur. Dar 
ceea ce m-a atras în primul rând a fost gândul la Colorado 
Kid, rezemat de coşul de gunoi şi privind spre ocean, o 
anomalie care a pus la încercare până şi cea mai flexibilă 
credulitate până pe punctul de a ceda. Poate chiar dincolo 
de această limită. In cele din urmă, nu mi-a păsat cum a 
ajuns acolo; ca o privighetoare pe care o zăreşti în deşert, 
mi-a luat suflarea faptul că el era acolo. 

Şi, bineînţeles, am vrut să arăt cum au reacţionat 
personajele mele la prezenţa lui. S-a dovedit că ele s-au 
comportat cum nu se poate mai bine. Acum aştept 
corespondenţa cu dumneavoastră, pe e-mail şi pe calea 
cealaltă, a melcului, ca să aflu care v-au fost reacţiile. 

N-aş vrea să insist prea mult asupra acestui aspect, însă, 
înainte de a vă părăsi, vă invit să ţineţi seama că trăim într- 
o rețea de mister şi că ne-am obişnuit atât de mult cu acest 
cuvânt, încât l-am tăiat cu creionul şi l-am înlocuit cu altul, 
care ne place mai mult, mă refer la rea/itate. De unde 
venim? Unde am fost înainte de a fi aici? Nu ştim. Încotro 
ne îndreptăm? Nu ştim. Multe biserici ne asigură că deţin 
răspunsul, dar majoritatea dintre noi au o vagă bănuială că 
totul ar putea fi o înşelătorie pusă la cale ca să umple cutia 
de colecte a unora. Până una, alta, participăm la un joc 
obligatoriu de doageba/F+ în vreme ce suntem în cădere 
liberă din Cine-ştie-unde către N-am-idee. Uneori, bombele 
explodează şi uneori avioanele aterizează fără probleme; 
uneori analiza sângelui iese bine, iar alteori biopsiile ies 
pozitiv. De cele mai multe ori telefonul nedorit nu vine la 
miez de noapte, însă uneori îl primim, şi, în orice caz, ştim 
că vom pătrunde până la gât în plin mister. 

Eu o nebunie să suporţi asta şi totuşi să-ţi păstrezi 
sănătatea mintală, dar e şi frumos. Eu scriu ca să aflu ce 
gândesc, iar scriind Colorado Kid am aflat că poate - zic 
doar probabil - frumuseţea misterului este cea care ne 


34 joc de echipă al cărui scop este eliminarea jucătorilor adverşi prin 
lovirea lor cu una dintre cele trei sau şase mingi, sau prinderea mingii 
aruncate de adversar înainte ca aceasta să atingă solul (n.tr.). 


îngăduie să trăim sănătoşi la minte în vreme ce ne cârmim 
trupurile fragile prin lumea în care demolarea este cuvânt 
de ordine. Mereu dorim să atingem luminile de pe cer şi 
vrem mereu să ştim de unde a apărut Colorado Kid (pentru 
că lumea e plină de oameni ca el). Poate că a dori e mai 
bine decât a şti. Nu insist că asta ar fi o certitudine; doar 
sugerez aşa ceva. Dar dacă-mi spuneţi că am dat greş în 
efortul meu şi că n-am spus toată povestea care era de 
spus, vă asigur că vă înşelaţi. 
De asta sunt sigur. 


Stephen King 
31 ianuarie 2005 


rm sanatos 


n luminile de pe ter 


IUN CIC Kiţi (pentru | 


NEITULrĂ | k 


a