James Patterson — Alerta de gradul 0

Numărul || în topurile 
NEW YORK TIMES şi PUBLISHERS WEEKLY 


JAMES 
PATTERSON 


) 

E 
N j 
i PD 


JAMES PATIERSON 


ALERTĂ DE GRADUL ZERO 


Traducere: ROSANA NEDELCIU 


Pentru Charles şi Isabelle Patterson 


Mulţumiri speciale lui Maxine Paetro care m-a ajutat să îmbrac 
într-o nouă formă şi să readuc la viață această înfricoşătoare 
poveste din vremuri de demult 


PROLOG 
Clinica Medicală pentru Femei 
1 


Apusul de soare  însângerase orizontul deasupra 
acoperişurilor inegale din South Boston. Pe toate acoperişurile 
se vedeau păsări care parcă o urmăreau pe fata ce mergea încet 
pe sub ele. 

Kathleen Beavier îşi croia drum pe un trotuar în penumbră 
ce-i era la fel de străin ca suprafaţa îndepărtată a lunii. De fapt, 
se afla în acest oraş tocmai fiindcă era atât de îngheţat şi de 
neînsemnat. Purta o jachetă, o fustă lungă cu imprimeuri şi 
bocanci negri în genul celor purtaţi de trupele de gherilă - 
îmbrăcăminte tipică modei urbane. Ghetele o rodeau, făcându-i 
bătături circulare pe călcâie, dar ea accepta cu bucurie durerea. 
O distrăgea de la lucrul inimaginabil pe care ajunsese să-l facă. 

E atât de ciudat, atât de ireal, de imposibil, se gândi ea. 

Fata de şaisprezece ani se opri să-şi tragă sufletul la 
intersecţia rar circulată dintre străzile Dorchester şi Broadway. 
Se vedea că nu aparţinea acestui loc. Era prea aranjată, poate 
prea drăguță. Exact ceea ce urmărea. Nu dăduse niciodată 
peste vreun cunoscut în South Boston. 

Cu mâinile tremurându-i tare, îşi împinse înapoi în părul ei 
blond ochelarii cu rame aurite. Cu puţin timp în urmă îşi spălase 
părul cu şampon Aveda şi-l clătise cu balsam. Părea atât de 
absurd şi ridicol să se îngrijoreze acum în privinţa părului! 

Strânse din ochi şi scoase un lung şi disperat oftat de 
confuzie şi deznădejde. 

În cele din urmă, Kathleen se forţă să deschidă ochii. Clipi în 
lumina usturătoare a razelor apusului şi, pentru a mia oară în 
ultima jumătate de oră, aruncă o privire la ceasul de mână Rolex 
Lady Datejust. 

O, Doamne, nu se poate! Era deja trecut de şase. Avea să 
întârzie la medic. 

Îşi luă inima în dinţi şi merse mai departe printre ruinele 
oraşului. Clădirea de pompe funebre Ahern se contura 
ameninţător în raza ei vizuală, apoi se pierdu în zare. Trecu în 
grabă pe lângă casa parohială Sf. Augustin, acum distrusă, pe 


4 


lângă barurile întunecoase, pe lângă un vagabond care urina pe 
un perete acoperit de grafititi. li veni în minte „Agqualung”, o 
veche piesă rock cântată de Jethro Tuli. 

Grăbi pasul mai departe, aşa cum obişnuia adesea pentru a 
se proteja de frigul din Noua Anglie. Din ochi îi şiroiau lacrimi, 
prăvălindu-i-se pe obraji şi bărbie. 

Grăbeşte-te, grăbeşte-te! Trebuie să faci lucrul acesta teribil. 
Nu te poți opri acum! 

Trecuseră deja douăzeci de minute după şase când, într-un 
final, ieşi pe West Broadway. Recunoscu imediat clădirea 
cenuşie din cărămidă, ţintuită între o spălătorie deschisă non- 
stop şi o casă de amanet. 

Acesta este locul. Această... gură a iadului. 

Pereţii erau mânjiţi cu ruj roşu şi graffiti negru: Avortul 
înseamnă crimă. Avortul este un păcat de neiertat. Văzu o uşă 
de sticlă şi, lângă ea, o plăcuţă de bronz decolorată de soare 
care anunţa: Clinică Medicală pentru Femei. 

O cuprinse tristeţea şi simţi că leşină. Nu voia să facă aşa 
ceva. Nu era sigură că putea. Totul era teribil, îngrozitor de 
nedrept. 

Împinse uşa şi aceasta se deschise spre o sală de primire 
reconfortantă. Scaune de plastic în culori pastelate se aflau de 
jur împrejurul camerei. Pe pereţi atârnau postere cu mame 
zâmbitoare şi copilaşi dolofani. Era bine însă că, la această oră 
târzie, nu se afla nimeni aici. 

Luă un formular lăsat pe pupitrul de la recepţie. Găsi 
instrucţiuni şi-l completă cum se pricepu ea mai bine. 

Se aşeză confortabil într-un scaun albastru-deschis şi-şi notă 
informaţiile medicale cu litere mari. Acum, mâinile îi tremurau 
şi mai puternic. Piciorul, strâns în gheata soldăţească, lovea cu 
nervozitate podeaua. 

Kathleen căută în memorie ceva, orice, care ar fi dat un sens 
acestei poveşti. 

Nu are niciun sens! Nu mi se poate întâmpla aşa ceva! N-ar 
trebui să fiu în clinică. 

Se giugiulise cu băieţi, dar, fir-ar să fie, ştia foarte bine 
diferenţa între un sărut şi... sex. 

Nu mersese niciodată până la capăt cu vreunul dintre ei. 
Nici măcar nu-şi dorise. Era prea conservatoare când venea 
vorba despre sex - sau poate doar o puritană, sau doar o fată 
bună -, dar nu făcuse nimic greşit. Nici măcar nu fusese atinsă 

5 


acolo jos de vreun băiat. N-ar fi ştiut ea dacă s-ar fi întâmplat? 
Bineînţeles că ar fi ştiut. 

Aşadar, cum de era însărcinată? 

Nu se putea. Fizic nu era posibil. Era un copil bun, cel mai 
bun. La şcoală era prietena tuturor. 

Kathleen Beavier era virgină. Nu avusese niciodată relaţii 
sexuale. 

Dar era însărcinată. 


2 


O cuprinse o stare bruscă de ameţeală care aproape că o 
trânti la podea. Se simţea confuză şi crezu că avea să vomite în 
sala de aşteptare. 

— Revino-ţi, murmură ea. Nu eşti prima care trece prin aşa 
ceva şi nu vei fi nici ultima, fetiţo. 

Privi la ceasul aşezat deasupra recepţiei la care nu se afla 
nimeni. Era aproape şase şi jumătate. Unde era asistenta? Şi, 
mai ales, unde era medicul? 

Un puternic instinct o îndemna să fugă din clinică, dar i se 
opuse din răsputeri. 

Nu mai putea sta aici nicio secundă! Nu mai suporta să 
aştepte. Unde era toată lumea? 

— S-o fac, spuse cu dinţii încleştaţi. Acum sau niciodată. Se 
ridică şi se îndreptă spre uşa din lemn de pin, aflată chiar în 
spatele recepţiei. Apăsă mânerul de metal şi uşa se deschise. 

Auzi o voce plăcută şi suavă care venea din hol. Slav 
Domnului, până la urmă se pare că este cineva aici, gândi ea. 

Se luă după sunet. 

— Bună ziua, strigă ea într-o doară. Bună ziua! Este cineva 
aici? Sunt o pacientă. Mă numesc Kathleen Beavier. Este 
cineva? 

Uşa aflată în celălalt capăt al holului era parţial deschisă şi 
Kathleen auzi vocea plăcută venind dintr-acolo. Impinse uşor 
uşa la perete. 

— Bună ziua. Este cineva aici? 

Ceva nu era în regulă. Kathleen avu un sentiment ciudat. 
Simţea că ar fi trebuit să plece, dar îşi aminti de cât curaj 
avusese nevoie ca să ajungă până aici! 

Aerul era greu, aproape vâscos. Mirosea a alcool. Dar mai 
era şi altceva? Kathleen îşi duse mâna la gură. 

Îi trebuiră câteva secunde ca să simtă din plin efectul 
terifiant a ceea ce văzu. 

O femeie tânără cu părul închis la culoare atârna dintr-un 
cârlig fixat undeva în partea de sus a peretelui. Era îmbrăcată 
într-un halat medical. Pe ecusonul de pe halat scria Doctor 
Higgins. În jurul gâtului avea, înfăşurat cu cruzime, un cablu, 
întins încă o dată cât lungimea lui normală. 

Faţa şi gâtul congestionate căpătaseră o culoare urâtă, 


7 


vânătă. Ochii, îngheţaţi de groază, indicau o hemoragie 
petesială. Părul şaten cădea în cascade pe umerii femeii. 

_ Tremurând, Kathleen întinse braţul şi-i atinse acesteia mâna. 
Încă era caldă şi umedă. Doctor Higgins. Doctorul ei. 

Femeia aceasta tocmai murise! 

Panicată, Kathleen îşi retrase brusc mâna. Vru să fugă, dar o 
forţă cu totul specială o ţinu pe loc. Ceva foarte puternic. Ceva 
îngrozitor. 

Văzu un stetoscop răsucit lângă un bloc de coli de scris. Pe 
coala aflată deasupra era scris numele ei. 

— Oh, nuuu! ţipă ea. Îşi simţi stomacul zvâcnind, pe măsură 
ce teama, vina şi ruşinea o năpădeau într-un mod violent, 
dezgustător. 

În acel moment, realiză că nu mai putea suporta să trăiască 
în această lume. Gândul era atât de ciudat, atât de copleşitor, de 
parcă nu i-ar fi aparţinut. 

O trusă de instrumente strălucea lângă blocul de coli de 
scris. Kathleen ridică o lamă ascuţită. Era rece ca gheaţa şi 
amenințătoare în mâna ei. 

Auzi o voce, dar nu era nimeni acolo. Vocea era joasă, 
dominatoare. Ştii ce trebuie să faci, Kathleen. Am vorbit despre 
asta. Haide, fa-o! E ceea ce trebuie să faci. 

Făcu o tăietură în spaţiul dintre manşeta roz a cămăşii ei 
Ralph Lauren din stofă Oxford şi cuta încheieturii mâinii stângi. 
Pielea se despică în două. 

Vezi cât de uşor e, Kathleen? Nu e nimic extraordinar. Doar 
ordinea naturală a lucrurilor. 

În secunda următoare sângele ţâşni şi căzu în picături mari 
pe podea. Din ochi, fetei îi şiroiau lacrimi, amestecându-se cu 
sângele. 

Incă o tăietură. Ca să fii sigură. 

Îi fu mai greu să facă a doua tăietură. Cureaua ceasului îi 
acoperea cea mai bună porţiune a venei şi mâna stângă era deja 
slăbită. 

Tăie vena din nou. 

Se prăbuşi în genunchi, ca pentru o rugăciune. 

Reuşi o a treia tăietură şi apoi se cufundă în întuneric. 

Căzu inconştientă sub picioarele femeii care atârna şi a cărei 
gură părea acum îngheţată într-un zâmbet atotcunoscător. 


CARTEA ÎNTÂI 
Anchetatorii 
3 


Presupun că, dat fiind tot ce s-a întâmplat, nu e necesar un 
efort prea mare de imaginaţie ca să pot spune că aceasta este 
una dintre cele mai incredibile istorioare din toate timpurile şi 
cea mai bizară cu care am avut de-a face vreodată, însă partea 
cea mai ciudată este că eu am un rol în ea. Un rol important. 

Îmi amintesc cum a început implicarea mea, îmi amintesc 
fiecare detaliu ca şi cum s-ar fi întâmplat cu doar câteva clipe în 
urmă. 

Mă aflam în biroul meu mic, condamnat la un permanent 
talmeş-balmeş, dar confortabil, din zona Golfului din Boston. 
Priveam în gol în direcţia înaltelor turnuri care includ John 
Hancock şi clădirile Centrului Prudential. 

Cineva deschise uşa, fără să bată măcar, şi am văzut intrând 
un bărbat în vârstă. Purta un impecabil costum gri în dungi, o 
cămaşă albă şi o cravată de mătase de un albastru-închis. Arăta 
ca un avocat de succes din Beacon Hill sau ca un om de afaceri. 

Ştiam că nu era niciuna, nici cealaltă. Era cardinalul John 
Rooney de la Arhiepiscopia din Boston, unul dintre cei mai 
importanţi lideri religioşi ai lumii, prieten al meu. 

— Bună, Annie, mi se adresă el. Mă bucur să te văd, chiar şi 
în aceste împrejurări. 

— Mă bucur să vă ies în întâmpinare, Eminenţă, am răspuns 
eu, zâmbindu-i în timp ce mă ridicam de pe scaun. Totuşi, nu era 
nevoie să vă îmbrăcaţi la patru ace ca să mă vedeţi. Ce 
împrejurări? 

— Oh, dar trebuia, spuse Rooney. Vezi tu, călătoresc 
incognito. Tocmai din cauza împrejurărilor. 

— Înţeleg. Mişto ţoale. Foarte WASP!, lucru la care aspirăm 
cu toţii, noi, catolicii. Aveţi grijă, să nu încerce să vă agate vreo 


1 Abrevierea de la White Anglo-Saxon Protestant - Protestant anglo- 
saxon alb, un american a cărui familie era originară din nordul Europei, 
prin urmare era considerat ca făcând parte din cea mai importantă 
clasă a societăţii (n.tr). 

9 


prostituată. Intraţi. Luaţi loc. E aproape şase. Vă pot oferi ceva 
de băut, Eminenţă? 

— In seara asta mă mulţumesc cu un John, Anne. Scotch, 
dacă ai. Băutura unui bătrân pentru un bătrân. Înaintez în 
vârstă cu repeziciune. 

I-am turnat cardinalului un scotch şi am scos din minifrigider 
un Samuel Adams pentru mine. 

— Sunt onorată. Cred, am adăugat în timp ce-i ofeream 
paharul. În cinstea împrejurărilor vizitei dumneavoastră, am 
spus, ridicând paharul de bere. 

— Un toast perfect, zise Rooney şi sorbi din paharul cu 
scotch. 

Legătura mea cu Arhiepiscopia din Boston este una destul de 
complicată, dar, în ultima vreme, am lucrat de câteva ori pentru 
ei, ca detectiv particular. Un caz a fost legat de o profesoară din 
Andover. Fusese violată de un preot care preda la acelaşi liceu. 
Un altul se referea la un adolescent de cincisprezece ani care 
împuşcase un băiat din aceeaşi parohie. Niciunul dintre cazuri 
nu a fost o experienţă plăcută, nici pentru mine, nici pentru 
cardinal. 

— Anne, tu crezi în Dumnezeu? întrebă Rooney, lăsându-se 
pe spătarul unuia dintre fotoliile mele confortabile, uşor tocite. 

Mi s-a părut o întrebare ciudată, aproape impertinentă. 

— Da, cred. În felul meu foarte ieşit din comun. 

— Crezi în Dumnezeu Tatăl, în lisus şi în Maica 
Binecuvântată? continuă cardinalul, sporind ciudăţenia acestei 
întâlniri, oricum neobişnuite. 

Am clipit de câteva ori. 

— Da, în felul meu. 

Apoi cardinalul Rooney întrebă: 

— În calitate de detectiv particular, ai permis de port armă? 

Am tras sertarul biroului meu şi i-am arătat unul dintre cele 
mai bune pistoale Smith & Wesson. N-am considerat că era 
necesar să-i spun că nu trăsesem niciodată cu el. 

— Eşti angajată, spuse el şi dădu pe gât restul băuturii. Poţi 
pleca la Los Angeles în seara asta? E acolo ceva ce trebuie 
văzut, Anne. 


10 


4 


Nu voi uita niciodată oraşul Los Angeles şi ceea ce am găsit 
acolo, ce am simţit acolo. 

Împreună cu milioane de oameni, pentru prima dată 
văzusem imaginile teribilei boli pe postul CNN, iar apoi pe toate 
celelalte posturi TV. Am urmărit, îngrozită, cum copiii din Los 
Angeles veneau în valuri la Centrul Medical Cedars-Sinai, toţi cu 
dureri la încheieturi şi febră, cu simptome care ar putea omori 
un om în câteva zile. 

Când am sosit la Cedars, scena era mult mai intensă decât 
ce văzusem eu la televizor. Era atât de diferit să mă aflu acolo în 
mijlocul suferinţei şi ororii! Voiam să plec, să nu mai văd nimic 
şi poate că ar fi trebuit s-o fac. Poate că ar fi trebuit să alerg 
spre dealurile din Hollywood şi să nu mai ies niciodată de-acolo. 

În fabulosul spital, în care domnea acum o învălmăşeală 
totală, zgomotul fricii şi al haosului depăşea cu mult 100 de 
decibeli. Strigătele medicilor şi ale asistentelor din camera de 
urgenţă şi tânguielile micilor pacienţi ricoşau imediat în pereţii 
bej de ceramică. 

Era atât de trist, de ameninţător! Un semn al viitorului? 

Un băieţel cu părul cârlionţat, care avea în jur de patru ani, 
în pijama galbenă, aştepta să fie intubat. I-am făcut cu ochiul şi 
băieţelul a reuşit să îmi facă semn la rândul lui. Pe o altă masă, 
o adolescentă era ghemuită în poziţie de fetus în jurul 
ursuleţului ei cu blăniţă aurie. Plângea, respirând cu greutate, 
în timp ce medicii încercau să-i îndrepte membrele 
contorsionate. Alţi copii erau grupaţi în funcţie de simptome, 
ocupând astfel toată camera. 

Poliţiştii, cu transmiţătoarele lor radio care scoteau sunete 
stridente, făceau scut la intrare cât de bine puteau. [i ţineau pe 
părinţii disperaţi departe de copiii lor. 

Lungul hol cu linoleum era înţesat dintr-un perete în celălalt 
de copii febrili, care se răsuceau în toate părţile şi se încovoiau 
pe păturile aşezate pe podea. 

Fiecare cameră aflată de-a lungul coridorului fusese 
transformată în salon pentru copiii grav suferinzi. Familiile lor 
păreau dintotdeauna înrudite din cauza halatelor subţiri, 
albastre, de hârtie şi a măştilor pe care le purtau. Fiecare nouă 
imagine se întipărea pentru totdeauna în mintea mea, iar apoi în 


11 


sufletul meu. 

Medicul care mergea lângă mine se numea Lewis Lavine şi 
era directorul secţiei de pediatrie a spitalului. Era înalt şi 
oarecum stângaci, iar marea şi ciudata lui pălărie neagră 
Pompadour îl făcea să arate şi mai înalt; dar mi-am dat seama 
că, în felul său unic, era un erou. Doctorul Lavine avea prezenţa 
unei stânci aflate într-o mare de haos. Imi arătă tot spitalul, deşi 
era clar că nu avea timp de aşa ceva. 

Aceeaşi profund misterioasă „boală” tocmai izbucnise în 
Boston. Inainte să plec la Los Angeles, văzusem dezastrul de la 
Sf. Ecaterina, un spital foarte mare administrat de Biserică. 
Arhiepiscopia mă trimisese la Los Angeles cu misiunea de a găsi 
o explicaţie. Eram anchetatorul lor. 

— Ştiţi despre ce este vorba, nu? l-am întrebat pe Lavine în 
timp ce traversam în grabă holul. 

— Da, bineînţeles că da, îmi spuse, dar păru să aibă reţineri 
în a continua, în a spune ororii pe nume. Apoi îmi vorbi pe un 
ton grav. Practic e poliomielită, doar că de data aceasta virusul 
acţionează mult mai rapid, este aproape letal şi pare să fi apărut 
din neant. Am încuviinţat din cap. 

— In Boston este la fel. Am vorbit mai bine de o oră cu 
doctorul Albert Sassoon, de la Sf. Ecaterina. Este un medic 
excelent, dar este şi el nedumerit. E vorba de poliomielită - a 
doua izbucnire a groaznicului flagel. 

Poliomielita fusese odată boala ucigaşă care făcuse mai mult 
de 650 000 de victime, dintre care unele erau adulţi, dar 
majoritatea copii. A ucis în jur de 20% dintre ei, renunțând la 
ceilalţi, lăsând însă în urmă membre deformate şi spinări 
încovoiate, trupuri care nu aveau să se mai vindece niciodată. 
Boala fusese eradicată, se spunea că pentru totdeauna, de 
doctorul Salk şi vaccinurile Sabin. Din 1957, în ţară mai 
fuseseră foarte puţine cazuri. Această epidemie misterioasă 
avea însă o rată a mortalităţii mult mai mare decât vechea 
izbucnire a bolii. 

— Toţi aceşti copii erau vaccinaţi? am întrebat eu. 

Lavine oftă. 

— Majoritatea. Dar nu pare să conteze. Avem de-a face cu 
Fiul Poliomielitei, spuse el. Vechea ameninţare într-o nouă 
lovitură, mult mai puternică. A trecut de vechiul vaccin fără 
ezitare. Unii dintre cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii 
sunt de părere că o ţeavă spartă din canalizare a contaminat o 

12 


sursă de apă şi aşa s-a răspândit. Dar nu ştim de unde dracu' a 
apărut în Los Angeles! Aici. Sau în Boston. Sau oriunde va 
izbucni iarăşi. Şi cu siguranţă nu ştim cum să-i punem capăt. 

Amândoi privirăm în jur la copiii bolnavi - copiii muribunzi. 
Foarte mulţi dintre ei nu aveau să se întoarcă acasă şi era atât 
de trist, de neînțeles. 

— Nu, doctore, nici medicii din Boston nu ştiu. Nu au nici 
cea mai mică idee cum de s-a ajuns aici. Dar iată-ne! Ce dracu’ 
se întâmplă? 


13 


5 
Roma, cu o săptămână înainte 


Părintele Nicholas Rosetti nu fusese în viaţa lui mai 
concentrat şi, cu toate acestea, atât de lipsit de gânduri 
luminate şi creatoare. Ştia totul despre „misterele”, tragediile 
din Los Angeles, Boston şi din alte părţi. Ştia mult mai mult, atât 
de mult, încât îşi simţea capul gata să explodeze. Credea că ştie 
de ce izbucniseră ciuma şi bolile. Știa ceva de neconceput. 

Constituţia lui de om muncitor avea în spate ani buni de 
muncă grea, petrecuţi în ajutorul săracilor. Se îmbrăca simplu, 
dar cu gust. Zâmbetul lui era dezarmant şi trăda siguranţă de 
sine, chiar şi atunci când se simţea aproape în totalitate panicat. 
Era de o frumuseţe misterioasă, lucru nepotrivit pentru un 
preot. 

Născut din părinţi simpli şi săraci, Nicholas se dovedise însă 
foarte deştept şi ambițios. Înţelegea cât de puternică este 
Biserica dar, cel mai important, cât de puternică poate deveni. 
Ştia, pur şi simplu ştia, că într-o bună zi va deveni cardinal. 

Dar, odată hirotonisit preot, i se întâmplă un lucru 
neobişnuit şi neaşteptat. Nicholas Rosetti începu să aibă 
credinţă: primi divinul dar al credinţei. Din acel moment, îi 
promise lui Dumnezeu că îşi va dedica viaţa de aici, de pe 
pământ, Bisericii şi oamenilor ei. Era aproape prea bun ca să fie 
adevărat, dar era consecvent. Astfel, în cele din urmă, a ajuns în 
atenţia Sfântului Scaun şi a Papei Pius în persoană. Se ştia că 
părintele Rosetti era la fel de inteligent ca orice preot din Roma, 
dar el era şi loial pe deasupra, un veritabil om bun, care credea 
cu adevărat. 

În timp ce se plimba, constată că privea la familiarele 
domuri aurii care străluceau, la crucile de o tonă şi turlele 
ascuţite ale Bazilicii Sf. Petru. Căuta răspunsuri, dar nu găsea 
niciunul. Acceleră ritmul, deja rapid. 

Când dădu de familiara, ticsita Piaţă Sf. Petru - maiestuoasa 
piaţă cu colonade Bernini - încă auzea spusele Sfinţiei Sale Papa 
Pius al XIII-lea. 

Cuvintele răsunau deasupra zarvei străzilor Romei înţesate 
de turişti, negustori ambulanți şi claxoane de automobile. 

— Nicholas, îi spusese Papa Pius, vorbindu-i ca unui 


14 


adevărat confident, tu eşti anchetatorul-şef al miracolelor din 
toată lumea. Vreau să anchetezi un miracol pentru mine. De 
fapt, două miracole. Nu trebuie să vorbeşti cu nimeni despre 
asta. 

Nicholas Rosetti trecu în grabă de cele patru candelabre 
construite la baza obeliscului egiptean care dominase odată 
centrul Circului lui Nero. Nu-i puteau ieşi din minte cuvintele 
omului care domina prin autoritate spirituală întreg globul. 

— Acum optzeci şi unu de ani, la Fatima, în Portugalia, 
Binecuvântata Noastră Doamnă a lăsat un mesaj. După cum ştii, 
„secretul” de la Fatima nu a fost niciodată dezvăluit. 
Împrejurările îmi impun să-ți vorbesc acum despre 
extraordinarul mesaj. Trebuie să-ți dezvălui acest secret, dar nu 
ai voie să-l împărtăşeşti cu nimeni... este de o importanţă vitală, 
Nicholas. Are de-a face cu izbucnirea poliomielitei din America, 
foametea din Asia şi Africa, cu atâtea alte lucruri... totul se 
leagă. Vei vedea singur foarte curând. 

Rosetti ajunsese deja la Porta Sant'Anna. Mai avea puţin şi 
ieşea din Vatican, statul papal de 44 ha. Voi ieşi şi de sub 
protecția lui? se întreba Nicholas. Oare sunt cu adevărat singur 
acum? 

În timp ce se întorcea pe vechea, năruita Via di Porta 
Angelica, preotul fu cuprins de o ciudată senzaţie de ameţeală. 
Era năucitor, asemenea unei crize de vertij. 

Simţea că era... urmărit cu privirea. 

Durerea îi săgeta inima, de parcă nişte cuțite îi străpungeau 
pieptul lat. 

Vederea îi slăbi, micşorându-se la o îngustă întrezărire a 
luminii. 

— Oh, Doamne, şopti el. Ce se întâmplă cu mine? Ce se 
întâmplă? 

Deodată, auzi o voce - joasă şi puternică. Nu există niciun 
Dumnezeu, nătângule. N-a existat niciodată! Niciodată! Este 
imposibil ca un om nătâng să-l cunoască vreodată pe Dumnezeu. 

Încercă să se liniştească şi se prinse de un stâlp de iluminat, 
simțind că-l cuprinde un alt val de ameţeală. Nu se asemăna 
însă cu senzaţia intoxicației alimentare. Era mult mai grav. 

— Unui bărbat îi este rău, strigă cineva în italiană. Un 
bărbat se simte foarte rău! 

Nicholas Rosetti gâfâi. Deodată, o durere chinuitoare ţâşni 
în jos, pe braţul stâng, şi-i pătrunse în picior. Prin minte îi trecu 

15 


un gând: Sunt străpuns. 

Auzi din nou Vocea în adâncul minţii: Vei muri şi acesta ţi-e 
sfârşitul. In câteva secunde, vei înceta să exişti. Viaţa ta nu a 
însemnat nimic. 

Era posibil să aibă un atac de cord? Nu, era prea tânăr 
pentru aşa ceva! Avea doar treizeci şi şase de ani. Era sănătos 
ca un cal. Cu câteva zile în urmă, sănătatea îi era excelentă. Cu 
câteva ore chiar! Dimineaţă, alergase cinci mile de-a lungul 
Tibrului. 

Exerciţiile tale fizice sunt o glumă bună! Acum vezi, nu, 
nătângule? 

Se prăbuşi pe caldarâmul rece, de piatră. Cerul părea să-şi 
schimbe nuanţa de la o clipă la alta. Culorile îi treceau cu 
repeziciune prin faţa ochilor. Deasupra lui se îngrămădeau 
chipuri pe care le distingea cu greu. Erau groteşti şi-şi schimbau 
continuu forma. 

Se gândi la incredibila revelaţie pe care o avusese, doar cu 
câteva clipe în urmă, înăuntrul Palatului Apostolic cu domuri 
aurite - chiar în apartamentele papale. 

— Trebuie să-ţi dezvălui un secret, rostise Papa Pius. Nu am 
de ales. Ascultă-mă! Ascultă-mă cu atenţie! Părinte Rosetti, 
Doamna Noastră, apărută la Fatima, a promis lumii un copil 
divin. Totul se întâmplă chiar acum. Trebuie să găseşti fecioara 
care va fi mamă, Nicholas. Doar ea poate opri bolile, flagelurile 
din lume. Trebuie să o găseşti! 

— Vă rog, ajutaţi-mă, spuse Nicholas cu răsuflarea 
întretăiată, întins pe spate în mijlocul străzii. Nu pot să mor 
acum. Ştiu secretul. 

— Cu toţii îl ştim, şopti cineva din mulţimea adunată 
deasupra lui. 

— Cu toţii ştim secretul, spuseră ei în cor. Zâmbiră. Ştim cu 
toții! 

Văzu acum că erau demoni - fiecare dintre ei. Străzile erau 
pline cu demoni groteşti, ce-şi arătau colții. Păreau nişte 
vârcolaci, nişte bestii pline de ură, vicioase, care se sprijineau 
pe labele posterioare. 

Auzi din nou Vocea joasă. 

Vei merge de timpuriu în mormânt, ducând cu tine secretul 
tău preţios, Nicholas. Te duci direct în împărăţia Iadului! 


16 


6 
Newport, Rhode Island 


Kathleen Beavier scărpină cu nervozitate cicatricea purpurie 
şi aspră de la încheietura mâinii. Fata de şaisprezece ani îşi 
aminti de clipa când se tăiase în Boston, dar acum nu se mai 
gândea la asta. Cel puţin, încerca. Trecuseră luni de zile, dar 
bineînţeles că nu putea uita. 

Aruncă o privire la ziarul Boston Globe care era pe măsuţa 
pentru servit micul dejun, aflată lângă ea. 

Titlul principal al ediţiei se referea la o izbucnire misterioasă 
de poliomielită în Boston. În ultima vreme, întreaga lume părea 
s-o fi luat razna. Sau poate că nu făcea decât să-şi proiecteze 
propriile temeri şi sentimente asupra lumii. 

Brusc, avu senzaţia că e ceva în neregulă cu atmosfera din 
casă. Era apăsătoare şi neplăcută. Fetei i se păru aproape 
demonică. _ 

Încetează. Incetează odată, îşi impuse ea. 

Acum, tot timpul avea asemenea gânduri. Auzea voci. Avea 
idei nebuneşti. Dar, cel puţin, Kathleen ştia că erau nebuneşti. 
De când cu întâmplarea din South Boston, ştia că putea să fie 
nebună. Dar cine n-ar lua-o puţin razna în asemenea 
împrejurări? întoarse ziarul pe partea cealaltă. Nu avea nevoie 
acum de ştiri proaste. 

O siluetă îi trecu prin faţa ochilor. 

— Nu vreau niciun mic dejun, îi spuse ea menajerei, doamna 
Walsh. 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, Kathy, o dojeni cu blândeţe 
doamna Walsh. Aşeză pe masă un mic platou plin cu bunătăţi, 
foarte tentante: fructe proaspete, cereale, felii de pâine prăjită. 

Masa pentru micul dejun aflată pe verandă era aşezată în 
direcţia liniei malului stâncos din spatele casei Beavier din 
oraşul Newport, Rhode Island. In cele din urmă, Kathleen 
zâmbi. Şi în ciuda dorinţei ei de a fi încăpăţânată, de a se 
înfometa, de a spune pur şi simplu nu, introduse lingura în 
cerealele musli. 

— lh, spuse ea. 

— Cu multă plăcere, zise doamna Walsh, menajera familiei 
Beavier de pe vremea când Kathleen nu se născuse încă. 


17 


Fata începu să se joace cu porţia de cereale, mandarine şi 
pâine prăjită de pe farfurie. Bău din ceaiul de mugşeţel şi i se 
păru nici mai mult nici mai puţin decât perfect, exact aşa cum îi 
plăcea. Apoi dădu la o parte şerveţelul, se ridică de pe scaun şi 
se îndepărtă uşor de masă. 

— Ai grijă, Kathleen, strigă doamna Walsh după ea. 

O făcu pe fată să zâmbească. Să aibă grijă? Nu era un pic 
cam târziu pentru aşa ceva? 


18 


7 


Susținându-şi abdomenul proeminent cu mâna stângă, 
Kathleen reuşi un salt iute peste treptele decolorate de lemn, 
din afara casei. In ultima vreme, singura ei plăcere nevinovată 
era plaja care se întindea înaintea ochilor ei. 

Pe plajă putea plânge. Putea ţipa oricât dorea, vocea fiindu-i 
acoperită de valurile care se spărgeau de țărm. Dacă dorea, 
putea să se poarte nebuneşte. Şi-şi dorea acest lucru foarte 
mult. Era însărcinată în opt luni şi acesta era doar unul dintre 
multele lucruri al căror sens nu-l găsea. Medicul care trebuia să- 
i facă întreruperea de sarcină ori se sinucisese, ori fusese 
omorât - poliţia nu ştia încă. Dacă un alt pacient n-ar fi sosit mai 
târziu, găsind-o sângerând pe podea, ar fi murit în acea seară în 
South Boston. 

Ajunse pe plajă şi oftă adânc. Simţea că picioarele umflate îi 
explodau în bascheţii Nike. Şi-ar fi desfăcut şireturile, dar nu-şi 
putea vedea picioarele, cu atât mai puţin ar fi putut să ajungă la 
ele. 

Cum de i s-a întâmplat asta ei? Cum? De ce? 

Făcându-şi cu greu drum prin valurile sparte ale oceanului, 
îşi aşeză mâna pe burta imensă şi făcu acelaşi gest ca toate 
femeile însărcinate de pretutindeni. Mângâie uşor, în sens 
circular, sfera umflată. 

Voia să-l urască, dar, oricât de furioasă era pe ea însăşi şi pe 
ce i se întâmplă, copilul era al ei. Şi nu putea fi furioasă pe copil. 
Copilul ei nu făcuse nimic rău. 

Se aşeză cu faţa în direcţia din care bătea vântul de 
dimineaţă şi urmări cu privirea un stol de fluierari care, pe 
picioruşele lor mici ca nişte bețe de chibrit, se luptau cu valurile 
înspumate. 

Păsările colorate în alb şi cenuşiu o urmăreau la rândul lor. 

Era imaginaţia ei prea bogată? Sau doar un altul dintre 
ciudatele lucruri care i se întâmplau de când vechea ei viaţă îi 
fusese acaparată cu totul de aceasta nouă? 

Suspină. Îşi atinse din nou abdomenul cu blândeţe. Prin 
minte îi trecu un gând despre epidemia de poliomielită. Se 
strădui să-l alunge. 

Renunţă, se gândi ea. Bucură-te de dimineaţă înainte să se 
trezească părinţii. Privirile jenate, agitate pe care acum toată 


19 


lumea i le arunca, îi făceau rău. j 

Kathleen se îndepărtă de apă şi o luă în sus spre dune. În 
timp ce îşi croia drum printre buruienile înalte, ceva ţâşni şi se 
aşeză exact în calea ei. 

O veveriţă roşcată. 

O privea fix cu ochi strălucitori, îngheţaţi. Era sigură că 
veverița o ţintuia cu privirea. 

— Ce-i cu tine? o întrebă ea. 

Privind înapoi spre eleganta ei casă în stil victorian, cu 
tocuri albe la uşi şi ferestre, observă o a doua veveriţă roşcată. 
O fixa de pe ramura unui copac. 

O alta, mare şi cenuşie, stătea dreaptă ca un mic urs chiar 
lângă trepte. O urmărea cu privirea? 

Apoi Kathleen auzi o voce stridentă deasupra capului. 
Privind în sus, văzu nişte aripi albe fluturând. Şase sau şapte 
pescăruşi în cerc. Coborând în picaj. Adunându-se. Plutind 
deasupra plajei albe asemenea unor vapoare în derivă. 

Şi păsările acestea aveau un ochi aţintit asupra ei? 

O urmăreau cu privirea? 

Kathleen auzi un zumzet, bâzâitul insectelor în iarba 
unduioasă a dunelor. 

Exact deasupra ierbii apăru un nor de muşte negre. O 
urmăreau cu privirea? 

Începu să tuşească ducându-şi ambele mâini la gură. 

Jos pe plajă, doi câini golden retriever, de obicei prietenoşi, 
începură să latre. 

Alţi câini din vecinătate începură şi ei să urle, să schelălăie, 
să scheaune, să mârâie. 

Inima începu să-i bată cu putere. 

Veveriţele. 

Pescăruşii cu glasul strident. Insectele bâzâitoare. Norul 
gros de muşte negre. Câinii urlând. 

Cu toţii păreau să se adune într-un cerc din ce în ce mai 
strâns în jurul ei. O urau, nu-i aşa? Innebunesc? 

—  Încetaţi, încetaţi! strigă ea într-un final. Fir-ar să fie, 
încetați! 

Protejându-şi abdomenul umflat cu ambele mâini, Kathleen 
se grăbi înapoi spre casă. Din piept îi ieşeau suspine înăbuşite. 

Trânti uşa în spatele ei şi alergă în cameră. Încă respira greu 
când se aşeză lângă fereastra imensă, urmărind soarele 
dimineţii, care îşi continua urcuşul deasupra oceanului. Nu-şi 

20 


imaginase nimic. Ştia că nu-şi imaginase. 
O urmăreau cu toţii. 


21 


8 


Panoul autostrăzii din faţă anunţa Newport, R.I., 30 de mile. 
Călătorisem la Los Angeles, apoi la Boston, iar acum mă 
îndreptam spre a treia destinaţie, în decurs de două zile. 

Ştergătoarele de parbriz lăsau să se vadă un tunel în formă 
de semilună, pe dreapta, şi întunecata autostradă interstatală. 
Mă simţeam pierdută, puţin confuză şi foarte obosită. Imi venea 
permanent în minte imaginea acelor bieţi copii de la Centrul 
Medical Cedars-Sinai. 

Furtuna cu ploaie din această după-amiază târzie bătuse 
ameninţător în capota robustului meu BMW, vechi de nouă ani, 
dar am ignorat avertismentul. Am izbit cu pumnul în aparatul de 
dejivrare a parbrizului, apoi m-am concentrat asupra liniilor 
albe ce se zăreau în ceaţă şi care tăiau autostrada în părţi egale, 
alunecoase, curbate. 

Mergeam cu mai mult de 110 km/oră, încercând să mă 
distanţez de mulţimea de tineri muribunzi din Los Angeles - 
chiar şi în timp ce mă îndreptam cu viteză spre Newport, în 
extrem de ciudata misiune pe care o acceptasem recent din 
partea Arhiepiscopiei din Boston. 

Ce legătură ar putea să fie între epidemia de poliomielită din 
L. A. Şi Boston şi o fată din Newport? Şi de ce mă angajase pe 
mine Biserica pentru anchetarea cazului? De ce au fost de acord 
cu onorariul meu de 300 de dolari pe zi, fără măcar să încerce 
să negocieze? 

Nu înţelegeam nimic şi acest lucru mă enerva la culme. Mi- 
am amintit de o conversaţie purtată de dimineaţă cu cardinalul 
Rooney. La telefon, vocea lui fusese la fel de convingătoare ca 
întotdeauna. _ 

„Cazul este investigat şi de Vatican, îmi spusese el. Îşi trimit 
anchetatorul lor. Nu-mi pasă, Arme! Vreau să te duci la 
Newport.” 

Îmi plăcea cardinalul. Cu şapte ani în urmă, când i-am spus 
motivele pentru care părăseam ordinul şi nu mai puteam fi 
călugăriţă, a fost înţelegător. Nu am uitat niciodată asta. Mă 
simţeam datoare. 

Am plecat la Harvard şi, nu după multă vreme, mi-am luat 
diploma de master în psihologie. Teza lucrării mele, Botezul 
focului: Călătoria între vârsta de doisprezece ani şi cea de 


22 


douăzeci a devenit o carte creditată cu un impact real asupra 
practicilor psihoterapiei adolescenților. In poliţie am intrat ca să 
mă pot întreţine în timpul studiilor şi mi-a plăcut mai mult decât 
mi-aş fi putut imagina vreodată. Am petrecut trei ani şi jumătate 
la Departamentul Forţelor de Poliţie din Boston şi mi-a plăcut 
totul, în afară de mecanismele ierarhice. Aşa că am plecat şi am 
obţinut permis de detectiv particular. Făcusem bine să părăsesc 
Ordinul Dominican. Eram însă sigură că, odată ce mi-am pus 
haina călugărească la naftalină, voi vedea pentru ultima oară 
Arhiepiscopia din Boston. 

M-am înşelat. 

Cardinalul m-a păstrat pe lista lui de persoane active. Foarte 
active. Imi trimitea un semn de fiecare dată când eram 
menţionată în vreun articol de ziar. M-a angajat să lucrez la 
câteva cazuri delicate. Cardinalul Rooney nu era doar inteligent, 
era foarte inteligent. Ar fi trebuit să ştiu că păstrase legătura cu 
mine dintr-un motiv anume. Şi, după cât se pare, motivul 
apăruse. 

Drumul din Boston la Newport îmi luase deja două ore, timp 
în care am rememorat tot ce îmi spusese Rooney. 

— În Newport, se află o fată de şaisprezece ani, mi se 
confesase el. E virgină, Anne. Şi este însărcinată. Vreau să te 
duci să vezi despre ce-i vorba. 

Il respectam pe cardinal, dar nu mă putusem abţine. 

— Trebuie să fie o înşelătorie, replicasem eu repede. Suntem 
în secolul XX. Suntem în America! Mă îndoiesc că fetele mai 
sunt virgine la şaisprezece ani! 

El râsese şi recunoscuse că aceasta fusese şi reacţia lui 
iniţială. 

— Deci? Ce se va întâmpla? 

— Anne, spusese cardinalul, fă-mi pe plac de data asta. Tu 
cunoşti generaţia tânără mai bine ca mine. Dacă ce se spune 
despre fata aceasta, Kathleen Beavier, este adevărat, vei ştii. 
Dacă nu sunt decât vorbe goale, vei ştii iarăşi. Fă ce faci tu - 
cercetează. 

— Indiferent de ceea ce voi descoperi? Şi orice s-ar întâmplă 
ulterior? Nu aveţi nimic de obiectat în această privinţă, 
Eminenţă? 

— Absolut nimic. Ai mână liberă. Doar asigură-te să nu ţi se 
întâmple ţie ceva. 

Era a doua oară când Rooney făcea aluzie la pericol, dar mă 

23 


cuprinse un fior de emoție. Am ieşit de pe autostradă şi am 
intrat în viteză în oraşul Newport. Eram nerăbdătoare să o 
întâlnesc pe Kathleen Beavier. Incercam din greu să nu am 
prejudecăţi în ceea ce-o privea, dar nu mă puteam stăpâni. 

Adevărul era că, pur şi simplu, nu mai credeam în poveşti cu 
fecioare însărcinate. 


24 


9 


Am fost întâmpinată la uşa principală de menajera casei 
Beavier, care m-a prezentat în câteva cuvinte doamnei Beavier 
şi apoi m-a condus în „camera mea din colibă”. Se părea că 
aveam să stau acolo peste noapte. 

În cameră erau numai 22 de grade, dar eu reuşisem să 
transpir puţin gândindu-mă la Kathleen Beavier. Ajunsesem la 
impozantul conac numit Coliba Soarelui la patru şi jumătate. 
Acum, stăteam în faţa unei ferestre mari din dormitorul micului 
meu apartament, care dădea spre golf. Mă pierdusem în 
priveliştea oceanului de neînvins. Meditam, una dintre 
modalităţile mele preferate de relaxare, când am auzit o bătaie 
în uşă. 

— Da, cine este, vă rog? 

Din hol răzbătu o voce blândă. 

— Sunt doamna Walsh. Am venit să vă pregătesc baia, 
domnişoară Fitzgerald. Se poate? 

— Oh, ar fi... minunat, i-am spus eu, încercând să-mi ascund 
surprinderea. Vă rog, intraţi! 

Doamna Walsh, o femeie subţire şi micuță cu chipul încadrat 
de un păr alb ca zăpada, se opri în uşă. Incuviinţă din cap, apoi 
se îndreptă cu paşi grăbiţi spre baia de alături. 

Am urmărit-o uşor uluită, prin uşa întredeschisă, în timp ce 
turna uleiul de baie sub şuvoiul care curgea din robinetul 
strălucitor de alamă. 

— Baia dumneavoastră este aproape gata, spuse menajera, 
ferindu-şi capul, şi apoi trecu în grabă pe lângă mine. 

Baia mea e aproape gata. Nu pot să cred! Bine, pot să fac 
faţă. Cred. 

I-am mulţumit şi am intrat în baia cu un aspect deosebit de 
plăcut. Doamna Walsh mi se părea puţin ciudată, un pic 
încordată, dar nu era nimic rău în asta. 

M-am delectat pur şi simplu cu uluitoarele detalii ale 
încăperii: suporturile de prosop victoriene, dulăpioarele de 
sticlă încadrate în lemn care erau înţesate de halate de baie; 
cada veche cu picioare şi o splendidă oglindă de perete. 

Mi-am azvârlit bluza şi pantalonii kaki pe podea şi m-am 
privit în oglindă. 

Începusem noviciatul la paisprezece ani, înainte ca trupul 


25 


meu să se maturizeze. Eram novice în mănăstirea dominicană 
din Boston. Oglinzile incrustate în pereţii aşezământului Sf. 
Maria erau acoperite cu vopsea. Singura mea oglindă în care mă 
puteam privi avea cam 10 cm. Timp de doi ani, am purtat o robă 
călugărească lungă, o broboadă pe cap şi încălțări cu şireturi 
din piele, cusute manual. Chiar şi când eram singură, îmi 
scoteam sau îmi puneam lenjeria din bumbac pe sub 
voluminoasa mea cămaşă de noapte. Părul îmi era acoperit zi şi 
noapte. Această metodă se numea mortificarea simţurilor. 

Inţelegeam acum că intrasem la mănăstirea Sf. Maria ca 
alternativă la casa noastră din Dorchester. Eram, ca vârstă, 
penultimul copil din cei unsprezece ai familiei Fitzgerald. 

Mama mea era femeie de serviciu, oficial alcoolică. Tatăl 
meu era agent de asigurări şi, la fel, oficial alcoolic. 

Am aflat despre Sf. Maria de la o soră din gimnaziu, care-mi 
înţelesese situaţia, şi apoi am fugit la mănăstire. La Sf. Maria 
eram numită „cea rezistentă din Dorchester”, lucru care mi-a 
fost de folos. Surorile erau bune cu mine, de fapt, m-au iubit mai 
mult decât propriii mei părinţi şi au încercat să mă salveze. Cine 
ştie, poate chiar au reuşit! 

Pe atunci, aş fi fost şocată dacă aş fi putut să-mi întrezăresc 
viitorul. Să-mi văd trupul de femeie matură. Mă holbam la 
oglinda de perete aburită, încă uluită, copleşită şi distrată că 
trecusem de la penajul meu de răţuşcă de pe vremea 
monahismului la ceea ce putea fi considerat acum drept trupul 
unui model. Mă rog, aproape. Ei bine, în visele mele. 

Mi-am prins cu o mână părul de pe ceafă şi apoi am dat încet 
drumul mănunchiului strălucitor şi gros, privindu-l cum se 
leagănă grațios în jurul umerilor. Odată satisfăcut narcisismul 
meu post-adolescentin, mi-am zâmbit şi am intrat în cada cu apă 
parfumată şi fierbinte. 

M-aş putea obişnui cu aşa ceva, am murmurat. 

Am trăit o clipă de adevărată plăcere hedonistă, dar mă 
străbătu un fior rece şi mi-am adus aminte cu exactitate unde 
eram. Nu eram o răsfăţată din înalta societate care se relaxa 
dintr-un salon de frumuseţe într-un centru de relaxare ca Two 
Bunch Palms sau Canyon Ranch. Mă aflam în casa Beavier din 
Newport, Rhode Island. 

Mă aflam aici ca să cercetez cazul unei fecioare însărcinate, 
lucru care mi se părea, în cel mai bun caz, o imposibilitate 
fizică. 

26 


10 


În jurul orei cinci, am aruncat o privire în biblioteca extrem 
de spațioasă şi puternic luminată, simţindu-mă ca un intrus în 
visul cuiva. Înainte să zăresc pe cineva, am auzit vocea unei 
femei. 

— Bună seara, domnişoară Fitzgerald. 

Carolyn Beavier stătea în faţa unui perete cu ferestre 
plumbuite, înalte până în tavan, care dădeau spre o pajişte ce se 
întindea până jos, la ocean. Făcusem cunoştinţă cu ea din câteva 
vorbe, când ajunsesem aici. Fusese amabilă, dar formală şi 
reţinută. Se apropia de cincizeci de ani, avea un chip oval, 
distins, pomeţi proeminenţi. Părul ei drept, blond, era strâns la 
spate cu o panglică simplă de catifea. Se potrivea de minune cu 
imaginea societăţii din Newport, Greenwich şi Palm Beach. 

Mă prezentă soţului ei, Charles, un bărbat cu părul argintiu, 
cu acea privire piezişă, tăioasă a războinicului, pretutindeni 
întâlnit. Purta un costum de om de afaceri, cenuşiu, o cămaşă 
albă, apretată, cu manşete franţuzeşti, butoni aurii şi o cravată 
de mătase în dungi. 

Mi-a răspuns politicos la salut, apoi s-a aplecat peste un 
birou de scris foarte elegant şi a tras clapeta unei serviete 
negre, închizând-o. Carolyn s-a aşezat pe o canapea acoperită cu 
o pânză de bumbac înflorată, în nuanţe pale, şi m-a invitat să mă 
aşez pe un scaun cu dungi în stilul Regence. Charles Beavier 
spuse: 

— Aveţi recomandări impresionante, domnişoară Fitzgerald. 
Văd că aveţi licenţa în psihologia adolescenților. Aţi acumulat 
experienţă la spitalul Melean din Belmont în ceea ce-i priveşte 
pe copiii cu tulburări de comportament. Şi, bineînţeles, Tot ce v- 
ați dorit vreodată să ştiţi despre adolescente, dar v-a fost teamă 
să întrebaţi. 

Nu aflase prea multe, dar nu am spus nimic, doar i-am 
aruncat o privire cordială, susţinută. Din moment ce cardinalul 
Rooney nu menţionase şi perioada petrecută ca detectiv în 
poliţie, m-am decis că nu era momentul să adaug acest detaliu 
în CV-ul meu. 

— Îmi cer scuze, spuse apoi Charles Beavier. A fost 
nepoliticos din partea mea. Sunt sigur că Botezul focului este o 
carte valoroasă. 


27 


— Suntem foarte stresaţi, interveni Carolyn. 

— Înţeleg, am spus eu. 

— Fără supărare, dar chiar nu aveţi cum să înţelegeţi cât de 
tensionaţi suntem, spuse pe un ton dur Charles Beavier. Când 
am aflat că Kathy este însărcinată, am vrut să o sugrum. Glasul i 
se opri în gâtlej. 

Carolyn termină fraza în locul lui. 

— Nu a fost vorba doar de sarcină, ci mai ales de faptul că 
nu ea ne-a spus. Apoi, după cum ştiţi, a încercat să se sinucidă. 
Aş fi preferat să încerce să mă omoare pe mine... 

— Încetează, zise Charles Beavier. Nu este vina ta, Cee! 

Dar soţia lui continuă: _ 

— Imi doresc să fi fost mai apropiate. Imi doresc să-mi fi 
rezervat mai mult timp pentru ea. Îmi doresc, îmi doresc! 

Îşi mută privirea într-o parte. Am simţit că doamna Carolyn 
Beavier nu era genul de mamă obişnuită şi puternică. Imi 
imaginam viltoarea socială Newport-Boston-New York în care 
trăia; viaţa unei femei de societate căsătorită cu un şef 
corporatist. 

— Kathleen şi cu mine ne iubim cu adevărat, adăugă ea 
încet, dar nu suntem îndeajuns de apropiate. Mai ales acum. N- 
am fost niciodată prietene cu adevărat. 

— Nu-mi place când vorbeşti aşa, o întrerupse iar Charles 
Beavier. Nu tu ai lăsat-o însărcinată, Cee. Nu tu i-ai tăiat venele 
într-o clinică de avorturi din South Boston. 

Tonul lui era foarte dur şi la fel de neplăcut. Apoi, 
surprinzător, îl podidi plânsul şi lacrimile începură să i se 
rostogolească pe faţă. 

Ce mai scenă! În mod impulsiv, am întins o mână... şi, tot 
impulsiv, el a strâns-o. Apoi îşi retrase mâna dintr-a mea şi-şi 
şterse ochii cu o batistă albă împăturită. 

— Ne cerem scuze, spuse ea. Chiar suntem foarte stresaţi. 

— Luaţi-o mai uşor, le-am sugerat eu. Vă rog! Nu sunt aici ca 
să vă judec. Nu-mi stă în fire să acuz. Sunt aici să o ajut pe 
Kathleen, dacă pot. Şi totodată, în calitate de reprezentant al 
Arhiepiscopiei. 

Am ridicat în mâini cea mai drăguță ceaşcă de ceai pe care o 
atinsesem vreodată. Pe porţelanul alb cu margine aurie dansau 
nişte toporaşi foarte simpatici. 

Carolyn Beavier zâmbi şovăitor. 

— Sunt sigură că te vei înţelege cu ea. Este sensibilă şi 

28 


iubitoare. Este o tânără foarte plăcută. 

Am încuviinţat din cap. 

— Sunt sigură de asta. 

Charles se aşeză pe canapea lângă soţia lui şi-i luă mâna. 

— Voi începe cu începutul. Atât cât ştim noi despre cum au 
început toate, spuse el pe un ton grav. 

Făcând pauze în timp ce ordona amănuntele, Charles 
Beavier încercă să explice. Primele zile fuseseră incredibil de 
dificile pentru întreaga familie. Perioada aceea fusese cea mai 
grea. Întotdeauna avuseseră încredere în Kathleen. Sarcina 
venise ca o surpriză şocantă. Urmă dramatica, aproape tragica 
lovitură a tentativei de sinucidere a fetei. Şi numai când se 
îngrijeau de sănătatea ei, le dezvăluise Kathleen că era încă 
virgină. 

— O virgină să nască? Hai să fim serioşi! Cum să credem aşa 
ceva? se întreba Charles Beavier. Dacă minte, generează un 
scandal care îi va păta reputaţia pe viaţă. Dacă spune adevărul, 
atunci este o anomalie medicală... 

— ... sau mama Mântuitorului nostru, spuse încet Carolyn. 

Cuvintele-i rămaseră suspendate în aer, pe măsură ce eu mă 
luptam cu acest concept. 

Tăcerea fu întreruptă de o altă voce care venea din spatele 
nostru, dinspre intrarea în bibliotecă. 

— Aş vrea să încerc să răspund întrebărilor domnişoarei 
Fitzgerald. 


29 


11 


O adolescentă stătea lângă imensa bibliotecă cu uşile din 
sticlă, supraîncărcată cu volume de poveşti şi romane 
necartonate, fără supracoperţi, dintr-o altă epocă. 

Era blondă şi neobişnuit de drăguță, cu părul lung strâns 
într-o coadă groasă care-i cădea pe mijlocul spatelui. Purta o 
rochie lungă de stofă ecosez, care îmi amintea de cântăreaţa 
Sarah Melachlan, şi bascheţi. Pe un braţ îşi făcuse un tatuaj cu 
henna. Avea o siluetă subţire, exceptând şocanta burtică umflată 
a unei femei însărcinate în luna a opta. 

Ştiam, bineînţeles, că aceasta trebuia să fie Kathleen. 

l-am studiat faţa căutând vreun semn de depresie, de 
îngrijorare, de teamă, dar nu am găsit nimic de acest gen. Cel 
puţin, nu la prima privire. Era nemaipomenit de curată, hainele 
fiindu-i alese nu doar ca să o încapă, ci şi fiindcă arătau bine. În 
niciun caz n-ai fi zis că e un copil cu probleme care încercase să 
se sinucidă cu câteva luni în urmă. 

— Mi s-a spus că veţi veni. 

Ce zâmbet frumos şi curajos! nu m-am putut abţine să nu 
gândesc. 

— Eu sunt Kathleen, aşa cum probabil vă puteţi da seama 
după asta. Îşi mângâie abdomenul imens. 

— Bună, Kathleen, am spus eu. 

Strângeam atât de tare braţele fotoliului, încât eram sigură 
că am lăsat urme de unghii. Nu-mi puteam lua privirea de pe 
chipul tinerei fete. 

Chipul minunat al fetei îmi amintea de Binecuvântata 
Fecioară Maria. Nu era nicio îndoială. 


30 


12 
Maam Cross, Irlanda 


Trecuse o săptămână de la misteriosul şi brutalul atac 
asupra lui Nicholas Rosetti din Roma, chiar lângă portile 
Vaticanului. Arăta mult mai bătrân acum; se simțea mult mai 
bătrân. 

Simţea... că cineva îl urmărea cu privirea şi credea că ştie 
cine este şi ce vrea. Singurul lui scut de apărare era hotărârea 
de fier de a servi, cu orice preţ, Biserica. 

Recenta lui suferinţă îl înspăimântase şi îl frustrase, iar 
doctorii care îi trataseră misterioasa boală nu aveau nicio 
explicaţie. Testele nu dezvăluiseră nimic. Nimic! Însemnând ce? 
Că atacul fusese doar în mintea lui? Timp de cinci zile, fusese la 
un pas de moarte. Apoi, durerile acute şi febra, stările de 
inconştienţă l-au părăsit toate la fel de repede cum apăruseră. 

Deci acum sunt bine? 

Sunt vindecat? 

Sunt sănătos? 

Părintele conducea micul automobil închiriat peste dealurile 
Irlandei, pe bruştele răsuciri ale drumului, cu o determinare 
solemnă. De-abia remarca frumuseţea câmpurilor arate şi a 
pajiştilor care încadrau drumurile de ţară. Şi nu vedea nici 
pustietatea lor bizară, acum, că mieii fuseseră deja tăiaţi. 

Itinerarul său de 225 de kilometri de pe strada O'Connell din 
Dublin la Maam Cross din Galway se apropia de sfârşit. Insă ştia 
că adevărata sa călătorie de-abia începuse. 

Pe măsură ce se apropia de Maam Cross, anxietatea în faţa 
unui alt atac fizic creştea. Dorea cu disperare să-şi controleze 
teama, dar îşi dădea seama că îi era imposibil. 

De ce simţea că era urmărit? Nu se vedea nimeni pe drum. 

Şi, de câteva zile, nici nu mai auzise adânca şi terifianta 
Voce. 

Ceru informaţii despre drum la benzinăria aflată chiar la 
intrarea în Maam Cross, târgul cu o înfăţişare aproape 
medievală. Un mecanic ştirb, cu o cască unsuroasă şi o salopetă 
înnegrită, îl direcţionă mai departe spre vest. O luă într-acolo. 

Stâlpi de piatră marcau începutul unui drum lung şi curbat. 
Ramuri de ulm se mişcau în înaltul cerului, aruncând umbre 


31 


schimbătoare pe parbrizul maşinii. Câmpul cu iarbă şi pomi de 
pe ambele laturi ale drumului părea însingurat, atât de nefiresc! 

Scoase un oftat de uşurare când văzu drumul şerpuind spre 
un popas aflat în curtea unei frumoase case parohiale care 
părea bine securizată. 

Scoala de Fete Sfânta Treime. 

Da, acesta era locul. 

Fata era aici. Fecioara Colleen. 

Dacă putea crede acest lucru. 

Parcă Fordul englezesc la intrare şi urcă treptele late de 
piatră. Printr-o fereastră deschisă, cu grilaj, se auzeau vocile 
fetelor care erau la ora de curs, dulcea psalmodiere repetată a 
declinării latineşti. Amo, amas, amat... 

Îşi dădu seama că repeta în minte faptele cunoscute ale 
anchetei sale. O litanie de idei imposibile, legate de o profeție 
cumplită făcută cu decenii în urmă la Fatima, în Portugalia. 

O fecioară, aici în Republica Irlanda, locul misterioasei vizite 
din 1979 a Papei Leo al XIV-lea. 

O fecioară însărcinată în luna a opta. 

O şcolăriţă de paisprezece ani care se numea Colleen 
Deirdre Galaher. 

Un secret pe care Roma şi Biserica Irlandeză se luptau din 
greu să-l ţină ascuns. 

Şi acesta era doar începutul... 

Părintele Rosetti ridică absent cercul greu de metal şi bătu 
la uşa principală a şcolii. Inima îi sălta în piept şi simţi o mare 
greutate apăsându-l. Era observat? Urmărit? Şi dacă da, atunci 
de către cine? 

Cel puţin Vocea îl lăsase în pace. 

Curând, la intrare, apăru o fată înaltă, cu pieptul plat. Eleva 
Sfintei Trinităţi purta o bluză albă largă, o fustă gri încreţită şi 
nişte pantofi negri conservatori. Părea să-l fi aşteptat. Făcu o 
reverență şi apoi îl conduse în tăcere pe scări, în biroul Maicii 
Stareţe. 

Directoarea şcolii îl aştepta în biroul ei mic şi întunecos. 

— Nu avem oaspeţi prea des... cu atât mai puţin de la Roma, 
spuse sora Katherine Dominica cu un zâmbet milos, care îl făcu 
pe Rosetti suspicios. Cu siguranţă că avea îndoieli în privinţa 
elevei ei, Colleen Galaher, şi era îngrijorată de scopul vizitei 
musafirului de la Roma, tocmai la şcoala ei. Insă sora Katherine 
nu avea să pună întrebări iscoditoare. În calitate de stareță într- 

32 


o provincie irlandeză, îşi cunoştea bine locul. 

— Semestrul acesta, Colleen urmează cursurile acasă, îi 
comunică ea lui Rosetti. Celelalte eleve - şi în special părinţii lor 
- n-au reacţionat deloc frumos la această situaţie neobişnuită. 

— Neobişnuită? Da, cu siguranţă aşa este, încuviinţă Rosetti. 

Se strădui să zâmbească şi rosti cu sinceritate: 

— Eu provin dintr-un orăşel, soră. Oamenii pot fi cruzi. Cred 
că înţeleg ce s-a întâmplat aici. 

— Vă duc să o vedeţi pe Colleen. Apoi stareţa încuviinţă 
scurt din cap şi adăugă: Astăzi este aici, la cererea 
dumneavoastră. 

— La cererea mea şi a Vaticanului, îi aminti el călugăriţei cu 
o expresie solemnă. 


33 


13 


Aşadar, aceasta era fata pe care ţinea Papa Pius să o vadă 
Nicholas Rosetti. 

Inima-i grav afectată îi sări în piept în momentul în care 
văzu fata de paisprezece ani. Avea o teribilă durere de cap. 
Pentru el, era şocant că doar cu o lună în urmă, cu două 
săptămâni în urmă, era atât de sigur pe sine, de puternic. 

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! 

Fata care stătea în picioare în faţa lui avea pielea albă ca 
laptele, câţiva stropi de pistrui pe nas şi o tunsoare neîngrijită. 
Vârfurile părului ei roşcat, cârlionţat, arătau ca şi cum fuseseră 
roase. Era îmbrăcată într-un impermeabil bej zdrenţăros, curat, 
dar prea subţire pentru vremea de afară. Tivul unei rochii roşii 
din flanel atârna pe dedesubt. Sub rochie avea o pereche de 
blugi. în picioare purta nişte şosete de lână băieţeşti, al căror 
elastic cedase, făcându-le să cadă peste o pereche de pantofi de 
şcoală foarte vechi, rupţi la degete. 

Şi totuşi, inima continua să-i bată puternic. De ce? 

Pe un birou se aflau cîteva manuale, dar şi un volum broşat 
— Omnivorii, de Lydia Millet. Se gândi că ar fi bine să afle ce e 
cu cartea. Ce era Omnivorii? 

Este ea aceea? Doamne Sfinte din Ceruri, este atât de 
tânără, de micuță! 

Abdomenul proeminent părea un lucru prea brutal de purtat 
pentru această biată fată a nimănui. 

— Te rog, ia loc, spuse el. Te rog, Colleen. Nu trebuie să stai 
în picioare fiindcă mă aflu eu aici. Sunt doar un simplu preot. 

O soră aduse biscuiţi şi ceai, iar apoi Nicholas Rossetti 
începu interogaţia formală a Sfintei Congregaţii a Riturilor. Era 
primul test. Primul din multele, dacă ea era aceea. 

O tînără copilă, în vârstă de paisprezece ani, care pune 
foarte inocent misterioasa ei condiție pe seama voinţei 
Dumnezeului Tatăl, avea să scrie în acea noapte Nicholas 
Rossetti în carneţelul său. Dar era totuşi numai un copil. 

Mă rog pentru Colleen Galaher. Privirii mele, trăsăturile ei 
se arată luminoase, ca şi cum ar fi luminate de o strălucire din 
interior. Pare să fie fără prihană, o tînără şi onestă fată 
irlandeză. O fată în clasa a noua. Greu de imaginat! 


34 


Această idee m-a izbit profund. Colleen are exact vârsta pe 
care o avea Fecioara Măria din Nazareth cînd l-a născut pe 
Iisus! 

În timp ce vorbeau, o studia; nu-şi putea lua ochii de la ea. 
Brusc, Rosetti fu cuprins de o senzaţie atât de hidoasă şi de 
primitivă! Mintea lui o luase razna. 

Auzi Vocea, dar nu erau cuvinte, doar râsete. Un râs oribil, 
îngrozitor, pe care preotul nu-1 putea opri. 

Se îmbărbăta, pregătindu-se pentru un alt atac fizic, dar 
senzaţia era diferită, îşi dădu el seama imediat. Se prinse de 
marginea biroului şi observă cum pielea de sub unghii îşi 
pierdea culoarea, devenind albă. 

— Vă simţiţi bine, părinte? întrebă Colleen. Glasul ei era 
dulce, înmuiat de o reală îngrijorare. 

— Foarte bine, spuse părintele Rosetti. Dar nu era aşa 
deloc! 

Vocea rosti: £ atât de tînără, de mică, de strâmtă. 

Era excitat. Avea o erecţie puternică şi se simţea acoperit de 
ruşine şi vină. Era extrem de tentat să facă sex cu tânăra fată 
însărcinată. O dorea mai mult ca pe orice altă femeie văzută 
vreodată. 

Posed-o chiar aici pe podea. O poţi avea, Nicholas. Deşi nu 
vei fi primul. 

În graba sa de a părăsi biblioteca, părintele Rosetti aproape 
căzu la pământ. Fugi din şcoală tremurând, fără să se poată 
controla. 

A văzut tânăra fecioară, spuse Vocea în batjocură, și îi place 
ce a văzut. 


35 


14 
Newport, Rhode Island 


Stăteam în capul scărilor de lemn care duceau spre plajă şi 
o priveam pe Kathleen Beavier, aflată mai jos. 

Arunca pietricele plate în valuri şi, după felul în care le 
azvârlea, mi-am dat seama că avea o constituţie atletică. Avea 
un aer de siguranţă şi părea atât de ciudat, de trist şi de 
nedrept că încercase să se sinucidă nu cu mult timp în urmă. 

Mi-am pus pe umeri un pulover de caşmir vechi, albastru, şi 
m-am îndreptat spre fată. 

Deocamdată, Kathleen părea să-mi accepte prezenţa. Mi-a 
făcut cu mâna, m-a complimentat pentru felul în care îmi 
prinsesem părul şi mi-a spus că albastrul-marin al puloverului 
meu era cu adevărat „beton". 

Kathleen arăta ca majoritatea fetelor de vârsta ei, deşi ea 
era mai drăguță şi, evident, însărcinată. Purta un pulover 
cafeniu cu glugă, pantaloni largi, ghete fără toc zdravene şi o 
căciuliţă de lână. Remarcasem mărcile ei preferate: Roxy, Blue 
Asphalt, Union Bay. Era fardată, dar nu prea tare. 

A fost un ghid plin de entuziasm cînd am făcut un tur al 
pitoreştii proprietăţi Beavier. Odinioară, fusese o fermă şi pe 
domeniu încă se mai aflau, răzlețe, cîteva vechi dependinţe. 
Conacul avea o structură frumoasă, cu patru aripi impunătoare 
adăugate unui corp principal victorian impresionant. Casa avea 
douăzeci şi patru de camere şi opt băi. 

— E foarte impresionantă, am spus eu. 

__._ — Nu e chiar un modest staul din Bethleem, zise Kathleen. 
Îmi zâmbi. M-am gândit că cineva ar trebui să spargă gheaţa. 

Am râs. 

— S-a spart. Ştii că sunt detectiv particular. 

— Porţi armă? întrebă ea. 

— În ultima vreme, toată lumea mă întreabă asta. Da, am o 
armă. 

M-am îndreptat spre marginea înspumată a apei, ocolind 
valurile care se rostogoleau la picioarele noastre. I-am spus: 

— Poate ar trebui să vorbim despre ceea ce ştiu şi ce nu ştiu 
despre tine. 

36 


Trase adânc aer în piept. 

— Bine, dacă trebuie. 

— Trebuie, i-am spus, sperând că am fost destul de 
nonşalantă. Tot ce ştiu sigur este că eşti însărcinată şi afirmi că 
eşti virgină. 

— Ciudat, dar adevărat! Şi ştii că am încercat să mă sinucid. 

Am încuviinţat din cap. 

— Şi mai ştiu că Arhiepiscopia din Boston este preocupată 
de starea ta. Ştiu că se străduiesc să ţină povestea cît mai 
departe de urechile oamenilor, ceea ce e de înţeles. Dar de ce s- 
au implicat în asta de la bun început? 

Kathleen îşi dădu peste cap ochii de un albastru intens şi 
extrem de frumoşi. 

— Bine. Însă, mai întâi de toate, o mică observaţie. Ai spus 
că Biserica este preocupată de situaţia mea; eu aş spune că este 
îngrozită. Marele cardinal a venit aici în persoană. 

N-a fost în stare să mă privească în ochi. E foarte ciudat sau, 
cel puţin, aşa cred. 

— După ce am încercat să-i pun „lui" capăt zilelor şi apoi 
mie, în cele din urmă mama m-a ascultat. Normal că la început 
nu m-a crezut, dar apoi a înţeles totul. Nu mă aştept să spună 
„Maica Domnului"! Nu literal! Dar exact aşa a spus. 

Fata era amuzantă, trebuia să recunosc. Era fermecătoare. 

— Şi a contactat biserica locală? 

— Mda. Dacă era după tata, m-ar fi trimis în Elveţia şi ar fi 
dat copilul spre adopţie... 

Kathleen se posomori. îşi scoase căciulită şi începu s-o 
răsucească în mâini. Nu m-am putut abţine să nu-i pun un 
diagnostic în timp ce vorbea. Avea un comportament bipolar? 
Unul dintre simptomele comportamentului maniaco-depresiv 
este megalomania sau iluzia grandorii. Credinţa că cineva avea 
să devină Maica Domnului cu siguranţă se încadra în această 
categorie. 

Kathleen îşi scarpină cicatricea, încă vânătă, de la înche- 
ietură, şi apoi se strâmbă. 

— Pe urmă, lucrurile au cam. luat-o razna pe aici. Am fost 
examinată de un ginecolog costisitor pe care l-au adus din 
Boston. Apoi, am fost din nou examinată tocmai de teologii de la 
Universitatea Harvard. După asta, au început să vină la noi tot 
felul de preoţi. Iar acum, tu! Oricum, tu pari mult mai drăguță 


37 


decît ceilalţi. Cred că au făcut o greşeală cînd te-au ales pe tine. 
Sau eşti vicleană? 

— Foarte vicleană. Kathleen, te rog, ia-o de la început. Am 
auzit povestea pe bucățele. E ceva legat de o zi din ianuarie. 
Acum opt luni. După un banchet, ai ieşit cu un băiat, nu? Cine 
era băiatul? Şi despre ce a fost vorba? 

Brusc, Kathleen îşi mută privirea. Ochii ei albaştri se 
întunecară. O uşă păru să se închidă, trântindu-se, în faţa 
încrederii pe care tocmai o căpătasem una în cealaltă. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Dădu din cap. Nu pot vorbi despre 
asta. Să lăsăm acest subiect. Vorbesc despre orice altceva. 

Îi dădură lacrimile şi fu nevoită să-şi acopere faţa cu mîinile. 
Mă întrebam dacă mă ducea cu preşul. Mi-era imposibil să-mi 
dau seama. 

— Mi-e atât de teamă, şopti ea în cele din urmă. Sunt atât de 
singură şi de înspăimântată! Oamenii cred că sunt ori o 
mincinoasă, ori o sfântă. Nu sunt nici una, nici alta. Sunt doar 
eu! Sunt eu, nu m-am schimbat! 

Se aplecă spre mine şi am cuprins în braţe biata fată care 
tremura toată. li simţeam trăirile. Temerile ei, îngrozitoarea ei 
singurătate. Le mai văzusem şi înainte, dar niciodată chiar aşa. 
Ce se întâmplase cu Kathleen Beavier? 


38 


15 


Eram agitată după conversaţia cu Kathleen. Îmi plăcea fata. 
Punct. Imi pierdusem deja din obiectivitate. Am petrecut 
începutul serii punând întrebări personalului, celor cinci oameni 
care lucrau pentru familia Beavier. Am încercat să-mi fac treaba 
ca de obicei. Personalul o idolatriza pe Kathleen şi nici unul 
dintre ei n-o credea mincinoasă. Credeau în ea. 

Am urmărit ediţia de seară a ştirilor în camera mea şi am 
aflat mai mult despre epidemia de poliomielită, dar şi despre 
foametea din India şi ciuma din Asia. Ce se întâmpla în toată 
lumea? Mi-am dat seama că, în timp ce-l urmăream pe Peter 
Jennings prezentând ştirile, mă strângeam în braţe singură. 

Imediat după şapte şi jumătate, l-am contactat pe cardinalul 
Rooney. l-am spus că făceam progrese, dar că, deocamdată, nu 
aveam nimic extraordinar de raportat. Atunci a aruncat el mica 
sa minge de foc. Trimitea un preot din Boston să stea în casa 
Beavier. 

— Íl trimit pe părintele Justin O'Carroll, îmi spuse 
cardinalul. Îl cunoşti pe Justin. 

Da, îl cunoşteam pe Justin O'Carroll. 

În seara aceea, am luat cina târziu, în jurul orei nouă, dar 
stările mele au continuat să se schimbe pe parcursul mesei. 
Kathleen mi se băgase pe sub piele din clipa cînd am văzut-o 
prima oară şi sfida orice tip de etichetare facilă. Acum, mai 
venea şi Justin O'Carroll. Dumnezeu să-mi dea putere! 

În jurul orei zece am plecat singură să mă plimb prin 
împrejurimi. Mintea îmi era supraîncărcată şi ştiam că, dacă urc 
în cameră, nu voi putea dormi. 

Este o înşelătorie. Trebuie să fie. Dar cum fac să dovedesc 
asta? 

Și ce efect va avea asupra fetei? 

Kathleen mă avertizase să am grijă dacă mă plimb pe afară 
şi am considerat sfatul ciudat. Locul era superb şi extrem de 
bine luminat. M-am gândit că puteam face faţă oricărui pericol 
peste care aş fi dat aici. 


39 


16 


Aerul nopţii era rece şi mi s-a părut tăios. Sperasem că 
vuietul valurilor mă va linişti, dar, spre surprinderea mea, 
sunetul a trezit în mine un sentiment de melancolie care m-a 
luat pe neaşteptate. 

Încercasem să mă gândesc la altceva decît la tânăra fată. Şi, 
aşa cum pilitura de fier este atrasă de magnet, aşa şi gândurile 
mele erau atrase direct de Justin O'Carroll. La naiba, la naiba, la 
naiba. De ce îl trimitea Rooney? 

Nu mă mai gândisem la Justin de luni de zile, dar acum, că o 
făceam, îmi aduceam aminte totul mult prea bine. Am fost 
călugăriţă în Ordinul dominican doar timp de doi ani şi am 
simţit că am făcut alegerea corectă, dar apoi s-a întâmplat ceva 
cu totul neaşteptat. L-am întâlnit pe părintele Justin O'Carroll, 
originar din comitatul Cork, Irlanda. Şi, la naiba, m-am 
îndrăgostit de el. 

L-am văzut pentru prima dată pe cînd era un fel de asistent 
social din partea Bisericii Catolice în South Boston. Purta o 
cămaşă de stofă, blugi, bocanci de teren. Nici măcar nu ştiam că 
era preot. Eu lucram ca asistent social din partea cardinalului 
Rooney în biroul principal al Arhiepiscopiei de pe 
Commonwealth Avenue. 

Justin era chipeş; nu chiar în genul lui Daniel Day-Lewis, dar 
undeva pe aproape. La fel credeau şi toate mirenele de la 
Curtea de Justiţie. Avea cei mai fermecători ochi de un albastru 
intens şi cârlionţi negri şi groşi. Uneori îşi prindea cârlionţii 
într-o coadă de cal şi atunci era practic irezistibil. 

Dar rezistasem ispitei şi înainte. Ştiam ce aducea cu ea: 
unsprezece copii şi o viaţă de alcoolic. Chiar şi cînd eram 
călugăriţă, bărbaţi atrăgători îmi făceau uneori avansuri: taţii 
elevilor mei şi bărbaţi de pe stradă care nu aveau de unde să 
ştie că eram călugăriţă, îmbrăcată fiind în hainele de oraş. Dar 
Justin avea ceva atât de fascinant! O forţă mai presus de orice 
îndoială ce mă intriga; individualitate şi încredere în propriile 
puteri; o aparentă indiferenţă la căile crude ale lumii. Era un 
rebel care lupta pentru o cauză: era devotat celor săraci, mai 
ales copiilor. 


40 


Justin avea totodată o inteligenţă aparte. Putea discuta cu 
multă competenţă despre o serie întreagă de subiecte, de la 
sociologie irlandeză, muzică şi artă clasică, politică americană şi 
cultură pop, până la baseball. Il adora pe Mozart; îi plăceau 
foarte mult U2 şi The Cranberries şi l-am prins fredonând 
fragmente din ambele genuri muzicale. Avea o educaţie 
umanistă şi era sensibil, timid. Dar era preot, iar eu călugăriţă. 
Noi doi, pur şi simplu, nu puteam fi împreună. 

Jos pe plajă, lângă reşedinţa Beavier, m-am aşezat pe un 
buştean adus de valuri şi am privit marea. Imaginile mi se 
desfăşurau cu repeziciune în minte, umplând locuri de a căror 
existenţă uitasem. 

Mi-am amintit cît de buimacă şi de prostuţă mă simţeam 
cînd eram în preajma lui şi cît de vinovată şi nătângă mă făceau 
aceste senzaţii. Ca să fiu sinceră, nu simţisem niciodată ceva 
asemănător. Normal, Justin şi cu mine n-am abordat acest 
subiect în primul an. Apoi am plecat la o conferinţă 
internaţională în Washington, D.C., într-o călătorie care a durat 
două săptămâni. 

În cea de-a doua săptămână, am primit un telefon la miezul 
nopţii. Era Justin. 

— Ce este? S-a întâmplat ceva? l-am întrebat eu. 

— Singurul lucru care s-a întâmplat este că... i-am auzit 
vocea îndepărtată, visătoare, ... tu eşti în Washington, eu sunt în 
Boston şi îmi este foarte dor de tine. 

Mi-am simţit inima bătând puternic, gata să-mi străpungă 
pieptul. Am fost tentată să închid telefonul. Dar înainte să fiu 
nevoită să găsesc un răspuns, Justin trecuse deja de tăcerea 
stânjenitoare. 

— Nici nu-ţi dai seama cît de greu mi-a fost să-ţi dau telefon. 
Am ridicat receptorul pentru ca să închid imediat de cel puţin 
douăsprezece ori. Mă simt ca un idiot, Anne, dar se pare că nu 
am avut de ales. A trebuit să te sun. 

Ce era de spus? Expresia „a fi năucit” a fost inventată 
pentru momente ca acesta. Să-i fi spus că şi mie îmi era dor de 
el? Că toată săptămână nu mă putusem concentra fiindcă 
mintea îmi zbura mereu la el? Toată luna? Tot anul? 

Nu, nu puteam. Nu aveam s-o fac. 

Aşa că am spus, mai degrabă cu nepăsare: 

— Mă întorc în Boston lunea viitoare. 


41 


Şi apoi am adăugat că trebuia să dorm şi i-am închis 
telefonul. Câtă voinţă, câtă confuzie şi câtă nesinceritate! 

Mi-am petrecut restul şederii în Washington gândindu-mă la 
noi. Eram extrem de negativistă. Cînd m-am întors, am cerut şi 
am primit imediat un transfer din Boston. Depusesem jurăminte, 
îmi asumasem o răspundere solemnă, nu mă mai puteam 
întoarce înapoi. 

Justin a părut să-mi înţeleagă decizia. Nu mi-a scris şi nici 
nu mi-a telefonat la noua mea şcoală din Andover. Cu timpul, 
credinţa şi jurămintele făcute au învins. 

Apoi, într-o după-amiază, mă aştepta în faţa liceului 
particular unde predam. 

— Trebuia să te revăd, mi-a spus pe tonul cel mai blând 
posibil. Îmi pare rău, Anne! Mă simt de parcă nu mai am de 
ales. De parcă nu mai am libertatea de a alege. 

— Ei bine, am spus eu zâmbindu-i, şi eu mă bucur să te văd. 
Şi ai libertatea de a alege. Ca şi mine, de altfel. 

Am făcut o plimbare lungă pe străzile orăşelului. Am 
încercat să vorbesc chibzuit, logic, calm. Îmi pare totul atât de 
ironic cînd mă gândesc la discursul meu febril din acea zi. Apoi, 
brusc, acest bărbat indiscutabil superb, pe care voiam să-l 
iubesc, m-a prins de umeri şi m-am trezit uitându-mă în 
răvăşitorii lui ochi albaştri. Stăteam în picioare, în faţa unui loc 
care se numea Pewter Pot'. Nu-l voi uita niciodată. 

— Justin, am şoptit eu, te rog, nu. 

— Te iubesc, Anne, a spus el, fără să-mi dea drumul. 

Era pentru prima dată cînd auzeam aceste cuvinte. 

— Nu vreau să te mai văd, i-am spus. Îmi pare rău, îmi pare 
foarte rău. Apoi m-am întors la maşină şi am plecat spre casă, 
tremurând şi suspinând tot drumul. 

Luni de zile mai tîrziu, am auzit că Justin fusese transferat la 
Sfântul Scaun din Roma. Nu la multă vreme după aceea, eu 
eram la Harvard, dar nu mai eram călugăriţă. Aşa cum scria în 
mod repetat Kurt Vonnegut într-unul din romanele sale, şi aşa 
mai departe. 

Acum, pe o plajă pustie, bătută de vînt şi rece, ştiam că 
voiam să-l revăd pe Justin. Voiam să-i povestesc despre 
Kathleen Beavier şi cît de mult mă tulburase. Voiam să vorbesc 


* Urcior de cositor (n.tr). 
42 


cu Justin O'Carroll şi nu aveam nici cea mai mică idee de ce 
această nevoie era, dintr-odată, atât de copleşitoare. 

Dar poate intuiam. 

Curând, urma să împlinesc treizeci de ani. 

Şi eu eram încă virgină. 


43 


17 


Pe fotoliul din spaţioasa bibliotecă a casei Beavier se afla un 
musafir. Ştiam cine este şi pentru ce se afla acolo. Era şeful 
secţiei de obstetrică al spitalului Mount Sinai. Cu toate acestea, 
am fost prezentată doctorului Neil Shapiro, care fusese adus de 
la New York pentru a o examina pe Kathleen. Un medic evreu, 
mi-a trecut prin minte. Ei bine, să fie acesta un fel de test acid la 
adresa Bisericii? 

Shapiro avea un aspect obişnuit, cu părul alb rărit, şi o 
constituţie solidă care părea să fi fost zdruncinată de călătoria 
pe care o făcuse la Newport. Vorbea repede despre cum 
pierduse legăturile de zbor şi despre o ciudată senzaţie de 
ameţeală care-l cuprinsese în momentul în care intrase în oraş. 

M-am aşezat lângă Carolyn Beavier pe canapeaua acoperită 
cu o creton de bumbac şi am acceptat o ceaşcă de cafea. 
Savuram în minte cîteva ironii legate de vizita lui Shapiro, dar i- 
am acordat medicului toată atenţia. 

— Înţeleg că fata a mai fost examinată, dar am fost totuşi 
rugat să o văd şi eu. Bineînţeles, un examen ginecologic 
efectuat aici limitează sever ceea ce vă voi putea spune, zise 
Shapiro pe un ton profesional. În primul rând, voi folosi un 
sonometru manual. Şi, având în vedere că Biserica nu permite 
amniocenteza... 

— Copilul fetei poate fi un copil sfânt, am intervenit eu, 
făcând pe avocatul diavolului. Ar fi un act de inconştienţă să ne 
asumăm chiar şi cel mai mic risc în privinţa siguranţei lui, nu 
credeţi? 

— Nu este decizia mea, bineînţeles, spuse Shapiro şi apoi 
surise. Deci, cum se simte pacienta noastră? 

— Sunt sigură că va fi bine, spuse Carolyn Beavier cu 
fermitate. 

Poate că ea şi Kathleen chiar se iubeau, dar, fără îndoială, 
nu erau apropiate. Păreau să petreacă cît mai puţin timp posibil 
împreună. 

— Nu a fost încântată să audă că veniţi, am recunoscut eu în 
faţa doctorului. Şi n-o pot învinovăţi. Mă duc să văd ce face. 

Kathleen stătea în fund, pe pat. Pe cuvertura matlasată erau 
împrăştiate numere din Jump, MoXiegirl şi Teen People. La 


44 


radio se auzea tare o muzică neo-swing. Expresia de pe chipul 
fetei arăta clar că mai avea puţin şi ceda. O înţelegeam pe 
deplin şi eram alături de ea. 

— De ce să-l las să mă examineze? întrebă ea pe bună 
dreptate. Shapiro nici măcar nu este medicul meu. E doar un alt 
străin care-mi invadează intimitatea! Mă simt de parcă aş fi într- 
un episod din Dosarele X. E o violare totală a intimităţii. 

— Te înţeleg, chiar te înţeleg. 

— Bine. Atunci aşa rămâne. C'est fini. Nici un străin nu-mi 
face mie un examen pelvian. 

— Totuşi, am continuat eu, Shapiro nu are nici un interes în 
toată povestea asta. Nu te cunoaşte. Nu este romano-catolic. 
Publicul nu-l va contesta. Şi, Kathy, acest aspect vă va face 
viaţa mai uşoară şi ţie şi părinţilor tăi, ca să nu mai vorbesc de 
copil. 

Kathleen aprobă din cap. 

— Bine, spuse ea, deşi buzele îi tremurau de exasperare. 

Credeam că va plânge, dar reuşi să-şi înghită lacrimile. Era 
puternică. 

Am ajutat-o să se dezbrace de vesta grea, mult prea mare, şi 
să-şi dea jos fusta în genul hainelor la mâna a doua, pe care le 
purtase toată ziua. M-am gândit că mama ei ar fi trebuit să fie 
acolo cu ea, dar Carolyn mă refuzase politicos. 

Sânii fetei erau umflaţi, iar burta imensă. Arăta gata să 
explodeze. De-abia aşteptam să aud ce avea de spus Shapiro 
despre starea ei. 


45 


18 


— Pot intra? întrebă Shapiro pe un ton glumet. 

— Da, atâta timp cât nu mă atingeti, răspunse Kathleen din 
patul ei. Şi nu cred că glumea. 

Shapiro se scuză pentru deranj şi apoi se aşeză într-un 
balansoar de lângă fereastră. Privirea i se plimbă pe posterele 
de pe pereţi: Justin Timberlake din formaţia 'N Sync. David 
Boreanaz din serialul TV Buffy, spaima vampirilor, Matt Damon 
şi Ben Affleck. Affleck avea lipită pe frunte o stea de aur. 

Pe un ton foarte calm, cât se poate de firesc, medicul îi puse 
fetei câteva întrebări despre greutate, somn, digestie, dacă avea 
febră şi unde era umflată. N 

Scoase câteva instrumente din trusa lui. li luă temperatura 
şi tensiunea. Apoi îi măsură abdomenul. Scoase din geantă un 
stetoscop cu un aspect ciudat. Era o cutie de plastic de 15 
centimetri cu un difuzor pe o parte. 

— Acesta este un stetoscop Doppler, îi spuse el fetei. Este ca 
un mic aparat cu ultrasunete. Putem asculta inima copilului. 

Apăsă stetoscopul pe abdomenul fetei, uns cu gel, şi mişcă 
instrumentul în toate părţile până obţinu cel mai puternic sunet. 

Kathleen era vrăjită, şi eu la fel. Sunetul care venea din 
micuța cutie era captivant, misterios şi foarte real. Era bătaia 
rapidă a unei inimioare. 

— Kathleen, vrei să-ţi dai jos chiloţeii? întrebă doctorul, deşi 
era clar că nu aştepta un răspuns negativ. Şi vino la marginea 
patului. Mersi, acum ridică-ţi şi îndoaie-ţi picioarele. 

Fata se dezbrăcă de lenjerie şi se lăsă pe spate. Apoi închise 
ochii. 

— Kathleen, întrebă el, tu n-ai făcut niciodată sex cu un 
băiat? 

— Nu, zise ea cu ochii închişi. Niciodată. Cel puţin nu în 
această viaţă. 

— Dar ai ieşit cu băieţi, nu? 

— Bineînţeles. Cine n-a făcut-o? 

— Şi ai fost sărutată, mângâiată şi aşa mai departe? 

— Şi aşa mai departe? repetă Kathleen. 

Doctorul se opri. L-am simţit cum încearcă că reformuleze 
întrebarea pe un ton mai delicat. 


46 


— Ştii că, pentru a rămâne însărcinată, nu trebuie neapărat 
ca im băiat să te pătrundă până în interior? 

Kathleen deschise ochii. 

— Nu m-a atins nimeni, niciodată, acolo jos, spuse Kathleen 
gâtuită de emotie. Niciun penis nu m-a atins acolo jos. 

— Bine, Kathleen, mulţumesc. 

— Fără nici cea mai mică plăcere. 

Shapiro îmi făcu semn să-l asist. Am avut senzaţia că era 
puţin cam arogant, dar l-am ajutat oricum. Trase un taburet de 
sub măsuţa de toaletă a fetei şi-l aduse la marginea patului. 

— Vrei s-o ţii, te rog? zise el şi scoase din buzunar o lanternă 
subţire pe care mi-o întinse. 

În mod instinctiv, am direcționat lumina aşa încât să poată 
vedea organele genitale ale fetei. Işi aşeză mâna pe partea 
exterioară a coapsei ei, bătând-o uşor, ca să o calmeze, îşi puse 
o pereche de mănuşi chirurgicale din latex. 

— Evident, nu pot folosi un dilatator, spuse el, dacă himenul 
ei este intact. 

Cu degetele acoperite de mănuşi, desfăcu labia mare a fetei, 
apoi labia mică. 

— Uite, îmi arătă el, acesta este himenul. Membrana 
dinăuntru era roz-pal, cu o mică deschizătură verticală în 
centru. Orificiul era prea mic, prea îngust, ca să permită 
trecerea a ceva mai mare decât un băț de chibrit. Shapiro avea 
o expresie uluită. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, îngăimă el. Trebui să 
se calmeze înainte să vorbească din nou. 

— Gata, Kathy, am terminat. Te poţi îmbrăca. 

Îşi scoase mănuşile de cauciuc şi-i lăsă fetei fusta peste 
picioare. 

— Nu este nicio îndoială că este însărcinată, declară 
expertul din New York. lar himenul acestei tinere este cu 
siguranţă intact. 


47 


19 


Colleen Deirdre Galaher, singură în camera ei mică, era 
învelită în pături de lână, protejată de frigul nopţii. În afara 
orăşelului Maam Cross, mai puţin de doisprezece oameni ştiau 
de starea ei şi doar câţiva dintre ei îi dădeau importanţă. 

Fecioara Colleen fusese deja considerată o înşelătorie sau 
produsul unei tulburări mentale de către conservatoarea 
Biserică a Irlandei. Vaticanul şi-ar fi dorit acelaşi anonimat 
pentru Kathleen Beavier, dar, în America, în Vestul Sălbatic, era 
mult mai greu de ascuns ceva. 

Colleen era trează şi, aşa cum făcea în fiecare seară, se ruga 
Domnului şi Fecioarei Binecuvântate pentru ca pruncul ei să se 
nască sănătos. 

— 'Ţine-mi copilul sănătos, şopti ea. E tot ce îţi cer. Te rog, fă 
ca puiul meu să aibă o viaţă sănătoasă, bună. Asta e tot ce-ţi 
cer, Doamne! 

Colleen continuă să repete rugăciunea, în timp ce afară 
vântul bătea năprasnic peste câmpuri, prin copaci şi peste casa 
ei. 

— Doamne Dumnezeule, nu ştiu de ce a venit acel preot din 
Roma. Nici nu-mi pasă. Mă rog doar ca puiul meu să se nască şi 
să trăiască în binecuvântarea ta divină. 

Era o rugăciune atât de simplă, iar fata irlandeză o spunea 
minunat, fiindcă venea din suflet. 

O repetă iar şi iar, până când, într-un târziu, adormi. 

Între timp, afară, cineva urmărea casa, fata şi copilul care 
creştea în ea. 


48 


20 


Cardinalul John Rooney ştia că ajunsese la o concluzie cel 
puţin neobişnuită şi periculoasă. Dar nu se mai putea abtine. 
Purtase discuţii serioase cu medicul Shapiro şi Anne Fitzgerald. 
Şi ulterior vorbise cu Charles şi Carolyn Beavier. 

În cele din urmă, plecase la spitalul Sf. Ecaterina şi se 
plimbase ore întregi prin saloanele pline până la refuz cu copii 
bolnavi şi muribunzi. Timpul petrecut printre copiii bolnavi 
săraci îl ajutase să ia o decizie. Văzu şi simţi o legătură între 
epidemia de poliomielită şi... Kathleen Beavier. 

Îşi frecă mâinile îngrijorat. Sticla de Glenlivet nu-l ajuta cu 
nimic. Poate fiindcă era extraordinar de frig în Boston în acea zi. 

Copii muribunzi, o fecioară însărcinată, medita el. Doamne 
Dumnezeule, oare este posibil? 

În întreg oraşul portuar, dâre groase de fum albastru- 
cenuşiu se ridicau cu forţă, amestecându-se cu norii uşor 
ameninţători din înaltul cerului. Toată ziua, povestea unei 
posibile „concepţii imaculate” fusese în atenţia tuturor. Se 
întreba cum anume apăruse zvonul. Cine vorbise? 

Într-un final, duminică seara târziu, din biroul său aflat 
undeva pe Commonwealth Avenue, aşternu concis pe hârtie: 


CA RĂSPUNS LA INTERESUL ACORDAT SARCINII TINEREI 
KATHLEEN BEAVIER, LUNI SE VA ŢINE O CONFERINŢĂ DE 
PRESĂ LA COLIBA SOARELUI, REZIDENŢA BEAVIER DIN 
NEWPORT. KATHLEEN BEAVIER VA FI PREZENTĂ CA SĂ 
RĂSPUNDĂ LA ÎNTREBĂRI. 

INTRAREA SE VA FACE NUMAI PE BAZĂ DE INVITAŢIE. 

PÂNĂ LUNI, DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE PE 
TOŢI! RĂMÂNEŢI ÎN RUGĂCIUNILE MELE! 


Se lăsă pe spate, reciti anunţul şi reflectă dacă ar trebui sau 
nu să prezinte cazul publicului. O voce din interiorul său 
spunea: Da, ar trebui. Nu ştia dacă vocea era a sa sau a 
Dumnezeului său. Sau a altcuiva. 


49 


21 


La 9:39 seara, Les Porter, reporterul în vârstă de treizeci de 
ani al ziarului newyorkez Daily News, era acasă în apartamentul 
său de la etajul patru al unei clădiri fără lift din West Side. Dădu 
drumul calculatorului şi, în timp ce iubita sa, cu care locuia, 
înfigea o ţepuşă lungă într-un cotlet de miel, îşi verifică poşta 
electronică. Simţea că povestea va fi făcută cunoscută în seara 
aceasta. Instinctul i-o spunea. 

În momentul în care văzu mesajul „Fii pe fază!” de la sursa 
sa din Roma, Porter uită de toate: mirosul fripturii, povestioara 
amuzantă a Renatei despre ziua petrecută la serviciu în galeria 
de artă, pisica lor, Annette Funicello, care-şi arcui spatele şi 
trecu chiar pe sub nasul lui cu coada ei stufoasă. 

— Valea, îi spuse el, împingând pisica dincolo de tastatură. 
Eu lucrez aici. 

Adăugă o notă şi trimise e-mailul mai departe la Tom 
Megoey, un editor de ştiri internaţionale din New York. Luă apoi 
telefonul fără fir şi deschise încărcata sa agendă Filofax pe 
măsuţa de telefon lăcuită. Apăsă tastele şi, într-un final, reuşi să 
facă legătura cu Bostonul. Avea o confirmare din Roma, acum 
avea nevoie de una de la biroul cardinalului Rooney. Omul său 
de legătură de acolo era părintele Justin O'Carroll. O'Carroll era 
inteligent şi foarte deschis pentru un preot. ; 

— Părinte O'Carroll, îmi puteţi confirma ştirea? Îmi puteţi 
spune ceva? Orice? Îmi puteţi da vreun nume, vreo persoană pe 
care să o pot contacta? Am două confirmări şi aş vrea să o obţin 
şi pe a treia. E în interesul tuturor să obţin informaţiile corecte. 

Porter îşi făcu palma căuş în jurul receptorului. Simţea că 
acesta era momentul. 

— Renata, dă-l mai încet, te rog! O privi încruntat până când 
coloana sonoră a filmului Les Mis deveni un murmur abia 
sesizabil. 

— Bine, părinte. Da, da. Vă înţeleg perfect situaţia. Dar vă 
rog, ascultați ce am de spus. Voi vorbi chiar acum cu redactorul 
nostru de ştiri internaţionale. El va trebui să clarifice situaţia în 
faţa redactorului-şef. Veţi rămâne în apropierea telefonului? Da, 
sincer vă înţeleg. Imi dau seama că este o ştire foarte delicată. 
Dar, vă rog, rămâneţi în apropierea telefonului. News va tratata 
ştirea cu sinceritate şi corectitudine. 


50 


Cobora deja treptele clădirii, îndreptându-se spre birourile 
ziarului Daily News de pe strada West Thirty-third. 

La numai cincisprezece minute după ce părăsi apartamentul, 
ieşind în stradă, Porter se afla la biroul lui din redacţia de ştiri - 
centrul său de comandă. Deschise agenda cu adrese din 
calculator. Işi trecu privirea peste numele şi numerele de 
telefon afişate pe monitor. Apăsă o tastă care făcea legătura 
telefonică între el şi James Lapinsky, un colaborator din Boston. 
Lapinsky era în pat şi, după vocea răguşită, dormea, când Porter 
îi spuse că trebuie să meargă la sediul Arhiepiscopiei de pe 
Commonwealth Avenue. a 

— Bineînţeles că acum, Jim. Îmi pare rău să aud că ai o 
migrenă. Imi pare rău că e duminică seara. Am nevoie să-ţi 
confirme personal. E urgent! Părintele Justin O'Carroll îţi va 
relata totul din punctul lor de vedere. E irlandez get-beget şi e 
iute la vorbă. Şovăie să ia o poziţie clară, dar ştie că, oricum, 
povestea va ieşi la iveală. Este purtătorul de cuvânt al lui 
Rooney, aşa că este oficial. Imi pare rău că-ţi stric seara, 
dragule, murmură el, închizând telefonul. 

În timp ce aştepta ca Lapinsky să-şi facă treaba, o luă spre 
capătul coridorului către biroul cu pereţi de sticlă al lui Megoey. 
Ciocăni uşor, intră şi închise uşa în spatele lui. 

Apoi îi spuse lui Thomas Megoey - „Colonelul”, permanent 
colţos, că ştirea tocmai fusese confirmată de părintele Justin 
O'Carroll, de la sediul Arhiepiscopiei din Boston. 

După ce ascultă tot ce avu să-i spună Porter, Megoey ridică 
receptorul „liniei fierbinţi” cu redactorul-şef, Joseph Denyeau. În 
felul său personal, Megoey era foarte persuasiv, dar nu spunea 
baliverne. 

Un minut mai târziu, când închise telefonul, redactorul se 
întoarse spre tânărul şi extrem de ambițiosul Porter. 

— Sincer să fiu, Denyeau nu ştie ce dracu' să scoată din 
toată povestea asta. Fiindcă vine din biroul cardinalului, e o 
ştire. La fel, ne ajută faptul că nu neagă zvonul. Dar vrea să aibă 
ceva la mână, Les. 

La 11:45, ediţia zilei, realizată pe calculator, arăta că urmau 
să fie publicate alte ştiri în paginile 1,19 şi 32. 

La 11:59, tipograful-şef de la imprimeria din oraşul Jersey 
apăsă pe buton. IÎncepea tipărirea ediţiei de noapte. 

La 12:16, maşinile de tipărit imense huruiau. Câteva sute de 
mii de exemplare aveau să ajungă în casele zonei metropolitane 

51 


până la micul dejun. 

Les Porter părăsi clădirea redacţiei cu puţin înainte de ora 
unu dimineaţa, cu un ziar proaspăt apărut sub braţ. Ziarul încă 
era călduţ ca o felie de pâine proaspăt prăjită. La dracu’, nu, 
ziarul acesta era fierbinte. 

Renata îl aştepta în zona familiară a barului Cafe des 
Artistes, două numere mai sus pe strada unde se afla 
apartamentul lor. Les despături ziarul şi îl cercetă în lumina 
slabă, gălbuie. 

Îl strecură între Renata şi paharul ei cu Smirnoff dintr-o 
mişcare. Renata lăsă să-i scape un uşor „uau” când citi titlul 
principal aşezat deasupra numelui iubitului ei. _ 

BISERICA CATOLICĂ SUPRAVEGHEAZĂ ÎNDEAPROAPE O 
VIRGINĂ ÎNSĂRCINATĂ DIN NEWPORT 

— Un copil divin. Un afurisit de copil american divin! 
murmură Les Porter în zgomotosul Cafe des Artistes. De la noi o 
auziţi pentru prima oară. 


52 


22 
Roma, Vatican 


Sfinţia Sa Papa Pius al XIII-lea stătea întins în pat cu un 
picior răsucit sub el. Pielea îi era ca o pânză acoperită cu răni 
deschise. Suferea şi era teribil de înspăimântat. 

Din cauza epidemiei de poliomielită din America. 

Din cauza foametei şi ciumei din Asia şi Mexic. 

Din cauza fetelor virgine. 

Din cauza propriului trup muritor şi a ceea ce se petrecea cu 
el. N A 

Încă putea să respire. Încă putea să înghită. Însă nu se putea 
mişca, nici nu putea vorbi. 

Era practic neajutorat în propriul pat. Nici măcar nu putea 
să apese pe unul dintre butoanele sistemului conceput pentru 
cazul în care ar fi avut nevoie de ajutor. 

Şi Papa îşi dădu seama că, pentru prima dată în viaţă, nu se 
putea ruga. 

Ştia că avea să fie găsit în dormitorul lui spartan în 
dimineaţa următoare. Cardinalul avea să confirme moartea sa în 
prezenţa Maestrului de Ceremonii Liturgice Papale şi a altor 
oficiali importanţi de la Vatican, toţi îngrijoraţi. Se întreba: Voi 
sta atunci în lumina Sfântă a Domnului? Sau voi fi ţinut aici, 
prizonier al propriei minţi şi al propriului meu trup? 

Simţi că nu era singur. Credea că diavolul era cu el chiar în 
acel moment şi că fusese cu el pentru ceea ce i se păru o 
eternitate,  batjocorindu-i fragilitatea şi  azvârlind asupra 
țesuturilor moi ale creierului său o furtună de imagini groteşti. 

Nu pentru sine îi era teamă, se temea doar de vidul pe care 
l-ar crea trecerea sa în neființă. Se temea pentru oameni. 

Şi pentru fecioare, cele două fete care nu aveau nici cea mai 
mică idee că destinele lor se întretăiau. 

Privi fix la crucifixul din lemn aflat pe peretele din faţa 
patului şi se întrebă plin de umilinţă dacă nu cumva îl 
dezamăgise pe Dumnezeu. Cum de fusese învins atât de uşor? 
Va fi iertat? Sau poate avea să ajungă în Iad. 

Îşi îndreptă gândurile spre tânărul anchetator, părintele 
Nicholas Rosetti. li spusese despre miracolul de la Fatima? Nu 
mai era sigur. Găsi însă amintirea acelei zile îndepărtate într-o 


53 


nişă neatinsă a minţii sale tulburate. 

Detaliile erau încă la fel de intacte, aşa cum fuseseră pentru 
mai bine de optzeci de ani. 

Papa îşi aminti ziua de 13 octombrie 1917. Faptul se 
întâmplase şi fusese relatat în ziarul londonez The Times şi în 
New York Times. 

Se adunaseră pe colinele Portugaliei 110 000 de martori din 
toată Europa şi chiar de departe, din SUA. Stătuseră în ploaia 
torențială, aşteptându-i pe cei trei micuţi. El însuşi fusese acolo. 

Încă dinaintea zorilor torentul de ploaie inunda fără milă 
câmpia părăsită. Mii de umbrele de culoare închisă protejau 
mulţimea de ploaia rece, ce le slăbea tuturor puterea. Mirosul 
de miel, pui şi ceapă parţial gătite, stricate, rarefia aerul. 

Era aşteptat un miracol căci, la acea vreme, oamenii mai 
credeau în miracole. 

În cele din urmă, la unu şi cinci după-amiaza, cei trei copii 
apărură. Aveau ochii larg deschişi şi tremurau, în mijlocul unei 
procesiuni compacte de preoţi şi călugăriţe cu aer sever. In 
spatele lor veneau alţi preoţi în sutane, uzi leoarcă, ţinând în 
mâini torţe roşii care abia pâlpâiau şi cruci de aur. 

Copiii - Francisco, Jacinta şi verişoara lor, Lucia - începură 
deodată să arate spre norii negri, ameninţători. Aceea a fost cea 
de-a şasea şi ultima lor apariţie. 

— Lăsaţi deoparte umbrelele şi ea va opri ploaia! strigase 
Lucia în vârstă de zece ani. 

Ordinul imperios al micuţei ţărăncuţe îşi făcu loc prin 
mulţime. 

— Vă rog, doamnă, umbrela dumneavoastră de soare. 

— Domnule, umbrela dumneavoastră, vă rog! 

Pe 13 octombrie 1917, la 1:18 după-amiaza, norii negri de 
furtună care acoperiseră cerul încă din zori se dădură la o parte. 

Mulțimea de oameni privea în sus cu ochii holbaţi şi gura 
deschisă. 

Un licăr de aur se ivi la marginea norilor, apoi soarele apăru 
cu o strălucire orbitoare. 

— Priviţi! A ieşit soarele! 

— Fecioara este aici! 

Mii de oameni îngenuncheară în noroiul gros. Şi, aşa cum 
imediat avea să fie relatat în New York Times şi pretutindeni, 
soarele amiezii începu să tremure şi să se rotească îndreptându- 
se spre pământ cu o viteză terifiantă. 

54 


O lumină strălucitoare cobori peste mulţimea încremenită, 
pe măsură ce cu toţii urmăreau soarele ce se rostogolea înapoi 
spre cer. 

— Vă rog, aduceţi rugăciuni Maicii Noastre, imploră micuța 
Lucia. Ea spune că războiul mondial se va sfârşi curând! Spune 
că, de data aceasta, Diavolul va fi oprit drept semn! 

Mulțimea de femei şi bărbaţi care-i înconjurau pe cei trei 
micuţi se bătea în piept, strigând: „O văd! E atât de frumoasă! 
Maica Domnului s-a întors pe pământ, aici, la Fatima!” 

Sfinţia Sa Papa Pius al XIII-lea preţuia această amintire. 
Copil pe vremea aceea, fusese şi el acolo. Stătuse pe umerii 
tatălui său. Fusese prea mic pentru a înţelege cu adevărat. 

Dar se întâmplase. 

Doamna Binecuvântată îi vorbise. Doamna Binecuvântată 
apăruse. Și ea a prevăzut tot ceea ce se întâmplă acum - absolut 
totul! 

Criza care urmă spintecă deodată creierul celui mai adorat 
om al creştinătăţii, ştergând totul, în afară de un singur regret. 

Nu va şti niciodată care dintre fecioare va da naştere 
copilului divin. 


55 


23 
Newport, Rhode Island 


Sunt preot. Sunt aici cu o însărcinare importantă din partea 
Bisericii. 

Părintele Justin O'Carroll stătea într-un petic de lumină pe 
aleea ce ducea spre casa Beavier şi încerca să-şi tragă sufletul şi 
să se liniştească puţin. Avea să fie o adevărată provocare. 

Sunt preot. 

Pe chipul lui se schiţă un surâs mai degrabă provocat de 
lumina orbitoare decât de o anticipare fericită. În casa aceasta 
avea să o vadă pe Anne Fitzgerald şi nu era sigur că-şi dorea 
asta. li luase mult timp să uite totul. Nu voia să retrăiască 
experienţa care-i frânsese inima. 

Totuşi, credea în destin şi iată-l acum, din nou, în 
aproprierea lui Anne. Ştia că ea va fi în casa Beavier din 
moment ce el era, cel puţin parţial, răspunzător pentru asta. El 
o recomandase cardinalului, care îşi dăduse acordul imediat. 
John Rooney afirmase că Anne era rezistentă, poate chiar cinică 
în acest stadiu al vieţii ei şi tocmai de asta era nevoie în 
Newport. 

Ultima oară când o văzuse, Justin crezuse cu tărie că nu 
avea să o mai întâlnească niciodată. Încă îşi amintea furia ei 
când apăruse la şcoala de fete unde lucra. Avea dreptate să fie 
furioasă, dar, Doamne, Anne îi dăduse cu vârf şi-ndesat ceea ce 
merita. 

Anne este o încercare, gândi în sinea lui. O încercare pe care 
o merita. Poate că înainte a fost egoist. De data aceasta însă, nu 
avea să o bată la cap cu sentimentele lui. 

— Iisuse Hristoase, murmură el deodată, iat-o. Urmări cu 
privirea o tânără izbitor de frumoasă şi de suplă care urca 
dunele de nisip ce dădeau spre corpul principal al casei. Nu era 
chiar pregătit pentru aşa ceva, dar ea se afla în faţa lui. Prin 
minte îi trecu acelaşi gând ca întotdeauna. Nu se schimbase 
nimic cu adevărat: încă o iubea pe femeia aceasta. Doar că 
acum era îndeajuns de cumpătat ca să n-o arate. 

Mersul ei sigur îi era dureros de familiar, la fel şi modul în 
care părul ei negru şi des se unduia în adierea vântului. Părea 
că se plimbă încet - nu exista vreun alt motiv logic pentru care îi 


56 


luă o eternitate ca să ajungă până la el. 

Se simţea răscolit. Oricât ar fi exersat şi s-ar fi pregătit, nu 
avea cum să intuiască această clipă. 

În cele din urmă, se aflară faţă în faţă la intrarea casei 
Beavier. În mod ciudat, spaţiul în care se petrecea o dramă 
părea adecvat întâlnirii lor. 

Anne îl privi fix, mută, poate furioasă pe el, fiindcă o luase 
iarăşi prin surprindere. Ar fi putut suna, ştia bine. Ar fi putut să 
o avertizeze. 

— Bună, Anne, spuse el. Era neobişnuit de tăcut. Şi eu fac 
parte din personalul Arhiepiscopiei, din toată această intrigă. 

În cele din urmă, Anne îngăimă un: „Bună, Justin”. Atât. 
Aparent, nu avea altceva de spus. 

Justin o privi fix în ochii ei căprui mai mult decât ar fi 
trebuit. Arăta mai bine, mai înţeleaptă, mai frumoasă ca 
oricând. Revederea ei îi răvăşea sufletul. 

— Imi pare rău că am venit aşa, se grăbi el să se scuze, dar 
nu ai cum să refuzi un cardinal. 

— Ştiu, Justin. Sunt aici din acelaşi motiv. 

Justin rămase împietrit pe alee, simțind cum sângele îi 
ţâşneşte cu putere în tâmple, urmărindu-i expresia chipului, 
doar-doar o vedea un semn al sentimentelor ei. Oare îi va spune 
că se bucură să-l vadă? Sau se va întoarce, îndepărtându-se? 
Sau va începe să ţipe? 

Când, într-un sfârşit, un zâmbet îşi făcu loc pe chipul ei, 
Justin se simţi binecuvântat. _ 

Anne îi întinse mâna subţire. În mod formal, dar cu căldură 
totuşi. 

— Mă bucur să te văd, Justin. Avem multă treabă aici. 
Kathleen Beavier este o tânără uluitoare. Dar eu nu cred că va fi 
Maica Domnului. 


57 


24 


După cinci ore, Les Porter era plin de adrenalină. Reporterul 
ziarului Daily News stinse a doua ţigară din acea dimineaţă şi 
puse scrumiera înapoi pe noptieră. Din spaţiosul său pat dublu 
din hotelul Goat Island Sheraton din Newport, Les avea o 
privelişte destul de frumoasă a podului Jamestown, uşor arcuit. 

— Ce au pus în mişcare Dumnezeu şi ziarul News? murmură 
el pentru sine. Pe pod se formase un ambuteiaj diabolic - deşi 
poate ar fi trebuit să folosească acest termen cu chibzuinţă. 

Cine erau aceşti oameni care se grăbeau spre Newport? 
Erau credincioşi? Erau mânaţi de curiozitate? Avocaţi care 
vânează companii aflate în criză financiară? Toate la un loc? 

Cu siguranță, ştirea despre fecioara însărcinată se 
răspândise rapid. Fox, Hearst Entertainment, Warner Brothers 
încercaseră să-l contacteze pentru dreptul de autor în 
cinematografie la numai la o fracțiune de secundă după ce 
semnase un contract cu UTA. Noii săi agenţi, Richard şi Howie, 
îşi linseseră buzele, asigurându-l că povestea cu Kathleen 
Beavier avea să-i aducă beneficii importante. Ştia deja. Era un 
material de primă pagină chiar şi pentru viitorul îndepărtat. 

Mai întâi, speculațiile dinaintea naşterii, cu toate 
ingredientele misterului, controversei, religiei şi sexului. lar 
apoi spectacolul naşterii însăşi. Era o farsă? Sau era real? Şi 
apoi ce va urma? 

Personal, considera că fata reprezenta cealaltă faţă a 
Tawanei Brawley, dar, din punctul lui de vedere, nu conta dacă 
ea era virgină sau doar o înşelătorie bine pusă la cale. 

Aflase povestea, dar nu o putea controla. Putea însă să-şi 
lase amprenta personală. Şi exact acest lucru intenţiona să facă. 

Les Porter îşi trase repede pantalonii de catifea, un pulover 
din lână miţoasă şi o haină de ploaie. Hainele costau mai mult 
decât întreţinerea apartamentului său. Intotdeauna avusese o 
pasiune pentru îmbrăcămintea de calitate. Doar că acum, pentru 
prima dată, cheltuiala avea să fie justificată. Astăzi, camerele de 
luat vederi vor fi îndreptate spre el. 

Maşina închiriată aştepta în faţa hotelului Sheraton şi, în 
timp ce ieşea din parcare, realiză că făcea ceva ce nu-şi amintea 
să mai fi făcut de cincisprezece sau douăzeci de ani. 

Les Porter, absolvent al Liceului Regis şi al Colegiului 


58 


Manhattan, spuse calm Tatăl Nostru. Nu fiindcă ar fi crezut din 
adâncul sufletului în fecioară. Dar... cu toată bravura sa, nu 
prea putea să nu creadă. 


59 


25 


Mulțimea a început de timpuriu să se adune în jurul „colibei” 
Beavier. Poliţia din Newport era prezentă „în număr mare” şi 
am petrecut o jumătate de oră pe baricade, vorbind cu ei. 
Majoritatea poliţiştilor erau foarte cinici şi sceptici în privinţa 
aşa-zisei fecioare însărcinate. Exact ca mine. 

Unul dintre cei mai vorbăreţi oameni care asigurau paza mi- 
a spus: „Nu sunt decât nişte bogătaşi care profită de pe urma 
nenorocirilor”. O frază bizară, dar cred că polițistul era cât se 
poate de serios şi poate chiar avea dreptate. 

Pe măsură ce se apropia ora conferinţei de presă, reporterii 
şi câţiva prieteni de familie au primit permisiunea de a intra pe 
proprietate. Am vorbit cu câţiva dintre prietenii şi rudele 
familiei Beavier, dar nimeni n-a fost în stare să arunce mai 
multă lumină asupra misterului. 

Munceam din greu, dar nu făceam mari progrese. Oamenii 
cu care am vorbit erau strict împărţiţi între credincioşi şi 
sceptici agresivi. 

Am văzut trei adolescente cărora li s-a refuzat intrarea pe 
proprietatea Beavier şi care au făcut un scandal destul de mare. 
Erau îmbrăcate în obişnuitul stil urban şi păreau să fie prietene 
cu Kathleen. M-am îndreptat în grabă spre ele. 

— Pot să vă ajut, fetelor? le-am întrebat peste baricadele de 
lemn ridicate de poliţia din Newport. 

— Dar tu cine eşti? mă întrebă sfidător una dintre fete. Purta 
blugi, ghete de teren şi un hanorac de culoare kaki. Toate trei 
aveau brățări tesute WWJD pe mână. Ştiam că WWJD putea să 
însemne ori What Would Jesus Do? ori We Want Jack Daniels”. 
Sau ambele. 

— Cine sunt eu? Păi, acum, sunt cea aflată pe partea din 
interiorul baricadei. Sunteţi prietene cu Kathleen? 

— Am fost. Înainte de asta, spuse cea desemnată purtătorul 
de cuvânt al grupului. 

— Înainte ca părinţii ei să-i interzică să mai vadă pe cineva, 
spuse o blondă înaltă. Părinţii ei şi vrăjitoarea aia rea, doamna 
Walsh. 


2 Ce ar face Isus? (nitr). 


3 Noi vrem Jack Daniel's (n.tr). 
60 


— Noi suntem prietenele ei ya-ya, spuse a treia fată. 

Am presupus că asta avea de-a face cu cartea Secretele 
divine ale frăţiei ya-ya, pe care, întâmplător, o adoram. 

— Bine. Atunci intraţi şi bucuraţi-vă de petrecerea anului! 
Le-am făcut loc să intre şi noii mei prieteni poliţişti îşi imaginară 
că familia Beavier nu avea nimic de obiectat. 

— Unde e ținută? întrebă liderul fetelor. 

— Jos în pivniţă. De fapt, există o pivniţă aflată mai jos care 
este deosebit de friguroasă şi murdară, am zis eu. Eu sunt Anne. 
Am luat parte la organizarea de aici, dar cel puţin eu am simţul 
umorului. Şi, domniţelor, eu v-am ajutat să intraţi. 

— Sara, spuse blonda înaltă. 

— Francesca, spuse cea plinuţă care părea să fie italiancă. 

— Chuck, se prezentă liderul. 

— Bine, le-am zis, haideţi să vă vedem prietena. 


61 


26 


Kathleen rămase înmărmurită când văzu că am încălcat 
regulile şi i-am adus în casă prietenele, dar un zâmbet superb îi 
apăru pe faţă când le văzu strânse în uşa dormitorului. 

— Sunt doar prietenele tale ya-ya, iubito, spuse Chuck 
tărăgănat şi apoi intrară în încăpere şi se îmbrăţişară toate. 

Le-am lăsat singure câteva minute, dar mai apoi m-am 
gândit că deja încălcasem destule reguli şi era vremea să le scot 
din casă. 

— Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, Anne, spuse Kathleen 
la uşă şi mă strânse în braţe cu putere. Ţi-am mulţumit? Ei bine, 
mulţumesc foarte mult. Îţi rămân datoare. 

Trecurăm pe lângă doamna Walsh care ne aruncă o privire. 

Le-am condus pe Sara, pe Francesca şi pe Chuck înapoi pe 
scările din spate spre cămară şi, pe drum, le-am tras puţin de 
limbă. 

— De ce nu aveţi voie în casă voi trei? le-am întrebat. 

— Părinţii ei sunt nişte ticăloşi incredibil de rigizi, rosti 
Francesca. Sunt groaznici. Carolyn o tratează pe Kathy de parcă 
ar fi una dintre păpuşile de porțelan din sufrageria lor rece şi 
fără viaţă. 

— Cameră de zi, o corectă Chuck. Cameră de zi, nu 
sufragerie. 

— Şi? am întrebat eu. 

— Noi, ăă, noi am ajutat-o pe Kathy cu tentativa ei de avort. 
Noi am găsit clinica. Noi am aranjat totul. 

— Dar s-a dus acolo singură. De ce aţi lăsat-o să meargă 
singură? 

Chuck se înfurie. Ochii ei erau ca nişte mărgeluşe negre. 

— Ne-a spus că programarea era pentru ziua următoare. 
Normal că ne-am fi dus cu ea! Ce crezi? 

Când am ajuns lângă cămară, m-am oprit din mers şi le-am 
privit. Imi dădeam seama că se simțeau în largul lor în prezenţa 
mea - cel puţin până la un anumit punct. 

— Deci cine eşti tu? întrebă Sara. 

Am ezitat şi apoi am spus: 

— Sunt o persoană care încearcă să înţeleagă ceva din toată 
povestea asta! 

— Da, atunci bine ai venit în club. Asta depăşeşte orice 


62 


logică. Nu se poate să se întâmple aşa ceva, spuse Sara. Ergo, 
nu se întâmplă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Deci nu credeţi că Kathleen e virgină? 

Tăcură toate şi apoi începură să şuşotească între ele. 

— Păi, de fapt, credem. Kathleen nu minte niciodată. 
Niciodată, niciodată. Are o chestie, „un cod de onoare” al ei. 
Fără minciuni. 

— Dar despre bărbatul misterios din toată povestea asta ştiţi 
ceva? am întrebat. Ştiţi cine este? Aveam răsuflarea întretăiată, 
abia mai puteam respira. 

Francesca nu se putu abţine: 

— ÎI cheamă Jaime Jordan al Treilea şi nu este n.t. Asta 
înseamnă nenorocitul de tată, apropo. Deşi el zice că e. E un 
cretin şi, fără îndoială, nu este el tatăl noului lisus. 

Toate trei fură de acord. 

Aşadar acum aveam un nume: Jaime Jordan III. 


63 


27 


Fetele fuseseră în casă - acele fete vulgare, stricate, 
hidoase! Toate hulitoare! Menajera, doamna Walsh, crezu că o 
aude pe Kathleen vorbind cu voce tare în camera ei, imediat 
după ce plecară ele. Cui îi vorbea? se întrebă ea. 

Curioasă, aruncă pânza albă curată pe patul din camera de 
oaspeţi. Apoi se strecură în holul slab luminat şi se îndreptă în 
vârful picioarelor spre camera fetei. Ciuli urechile pe sub părul 
ei alb. 

Ida Walsh nu înţelegea exact ce spunea, dar cu siguranţă se 
auzea ca şi cum Kathleen ar fi vorbit cu cineva. Dar cu cine? Nu 
mai văzuse pe nimeni urcând treptele după ce plecaseră 
hulitoarele. 

Îşi spunea ea rugăciunile înainte de întâlnirea importantă cu 
cei de la ştiri? Bineînţeles, normal că era îngrozită. Chiar dacă 
aştepta un copil, Kathleen era ea însăşi un copil. 

Ida Walsh făcu cu atenţie un pas mai aproape de camera 
fetei. Puse mâna pe clanţa uşii şi, pe cât de silențios putu, 
femeia de şaizeci de ani se strecură în încăpere. . 

— Sfântă Inimă a lui lisus! rosti ea pe nerăsuflate. Îşi duse 
grabnic mâinile la gură. Nu-şi putea crede ochilor sau urechilor. 

În secunda următoare, menajera căzu pe spate. Mâna ei 
dreaptă bâjbâia pe piept, căutând zadarnic crucifixul care-i 
atârna mereu de lanţul din jurul girului. 

Dispăruse! Crucifixul nu mai era acolo! Cum putea să 
dispară? 

Dintr-odată, îi pieri vederea! Orbi pe loc! 

Nu mai putu auzi! Niciun sunet! Asurzise! 

Deschise gura şi urlă fără să poată scoate un cuvânt. Nici să 
vorbească nu mai putea! În tăcerea deplină, crezu că asurzise şi 
amorţise de tot sau chiar murise. Se prăbuşi pe podeaua 
acoperită de covor, gemând şi strângând din ochi. 

Apoi, printr-o teribilă străfulgerare a conştientei, îşi dădu 
seama. Singură îşi făcuse asta. Era asemenea soţiei lui Lot, care 
a privit înapoi spre Sodoma şi a fost transformată într-o statuie 
de sare. 

Il sfidase pe DUMNEZEU! 

Cu o clipă înainte să amuţească, o văzuse pe Kathleen 
Beavier vorbind cu cineva. Vorbind cu voce tare. Gesticulând cu 


64 


înflăcărare. lar apoi... Kathleen rostise cele mai infame 
blesteme. 

Auzise un al doilea glas - şi era foarte grav -, glasul unui 
bărbat. Glasul nu contenea s-o numească pe Kathleen târfă! 
Târfa Satanei! Şi nu avea decât să recunoască. Să mărturisească 
tuturor la conferinţa de presă. 

Însă nu era nimeni altcineva în dormitorul fetei! Nimeni pe 
care Ida Walsh să-l poată vedea! 

Şi în oglinda tinerei fete... menajera era sigură că zărise 
limbi de foc galben-roşii, unduindu-se, ridicându-se. Văzuse 
terifiantele flăcări ale Iadului. 

— Maica Domnului, salvează-mă, şopti ea, prăbuşindu-se în 
convulsii pe podea, asemenea unui alienat mintal. 

Tocmai văzuse Iadul cu propriii ochi şi credea din tot sufletul 
că-l auzise pe Satana însuşi vorbind cu Kathleen. 


65 


28 


O pâclă întunecoasă, umedă şi petice de ceaţă se lăsară 
deasupra Colibei Soarelui. Kathleen era condusă pe lungul şir 
de trepte de lemn al verandei din spate. Deasupra, cerul era 
cenuşiu, străfulgerat de săgeți purpurii, lungi. Era o privelişte 
grandioasă. Jos, felinarele de la ferestrele camerei de zi puteau 
fi văzute strălucind cald, într-o lumină galbenă, aşa cum foarte 
plăcut arată luminile caselor în nopţile de toamnă târzie şi de 
iarnă. 

Întrucât sesizasem clar cum e vremea, mi-a fugit gândul la 
ciudatele şi înspăimântătoarele evenimente din întreaga lume: 
epidemii, izbucniri de ciumă letală, foamete. Totul era extrem de 
înfricoşător şi nu mă puteam opri să nu caut o legătură între ele 
şi fecioara însărcinată. Apocalipsa? Nu puteam accepta aşa 
ceva. Şi totuşi, nu-mi puteam scoate din minte imaginile 
haosului şi ale răului. 

Am văzut-o pe Kathleen acoperindu-şi ochii atunci când sute 
de aparate de fotografiat luminară pajiştea întunecată. Era o 
ocazie incredibilă pentru fotografiat! 

Familia şi prietenii ei formară în juru-i un semicerc protector 
strâns şi ea se apropie de şirul impresionant de microfoane care 
fuseseră fixate pe o masă folosită de obicei la petreceri, lungă 
de 6 metri. 

De partea cealaltă a mesei se găseau 100 de reporteri sau 
chiar mai mulţi, dintre care unii îmi erau cunoscuţi, iar în 
spatele lor se afla o orbitoare galerie de lumini. Camerele video 
se holbau cu ochii lor roşii insolenţi, iar pe autodubele parcate 
de-a lungul drumului am văzut montate chiar discuri de 
transmisie prin satelit. 

Şase elicoptere ale canalelor de ştiri bâzâiau zgomotos 
deasupra. Mă îngrijora posibilitatea prăbuşirii unui elicopter. 

Reporterii şi cameramanii se înghesuiau, se îmbrânceau 
pentru poziţii cât mai bune. 

Şi, în cele din urmă, chiar în faţă, era Justin. Era aici 
deoarece cardinalul avea planuri mari cu el. Din ce alt motiv? 
De ce acum? De ce fusesem eu şi el aduşi din nou împreună? Nu 
mă puteam opri să cred că trebuia să fie un motiv anume. Voiam 
ca totul să fie clar, răspicat şi logic - dar va fi oare aşa? 

Kathleen privi spre scena ireală, zgomotoasă, şi tremură. M- 


66 


a mişcat. 

Din ce în ce mai multe camere o fotografiau şi-i apăreau cu 
obrăznicie în faţa ochilor. Clipea repede şi lacrimile îi inundară 
ochii. 

Începu să-şi apuce şi să-şi strângă inconştient tunica, 
singurul lucru în care mai încăpea în această perioadă. Ştiam ce 
gândea, fiindcă îmi spusese. 

Ce credeau aceşti oameni importanţi despre ea? Proşti nu 
erau şi, în plus, erau plătiţi să fie sceptici. Credeau reporterii că 
ea era o mincinoasă netrebnică? Un monstru? Ce ar fi putut 
spune ca să-i facă să o creadă? 

Înalt şi impozant în alesele sale veşminte clericale de culoare 
roşie, cardinalul John Rooney apăru într-un final în faţa 
microfoanelor. 

Conferinţa de presă începuse. Lumea trebuia să audă ceva. 


67 


29 


Vă mulţumesc tuturor că aţi venit aici într-un timp atât de 
scurt, spuse cardinalul pe un ton dintre cele mai plăcute. Zâmbi 
călduros spre mulţimea nerăbdătoare, mişcătoare, părând că 
priveşte în ochi pe fiecare dintre cei prezenţi. 

Nu avea să dea niciunuia de bănuit despre îngrijorarea şi 
temerile sale şi, mai ales, despre legătura pe care o făcea el 
între evenimentele apocaliptice care izbucniseră în întreaga 
lume în ultimele câteva săptămâni. 

—  Binevoiţi să luaţi parte, în tăcere, la o rugăciune 
interioară, scurtă? 

Îşi împreună mâinile şi plecă uşor capul. Mulţi, chiar şi aceia 
care nu fuseseră niciodată într-o biserică catolică, îşi plecară 
capetele. 

După acel moment de tăcere, arhiepiscopul declară deschisă 
conferinţa de presă pentru întrebări generale. 

Începu o femeie atrăgătoare îmbrăcată într-un pardesiu 
cafeniu. 

— "Terry Mayer, Chicago Sun-Times. Eu şi mulţi dintre 
cunoscuţii mei avem impresia că Biserica trece printr-o perioadă 
extrem de dificilă. Reportera avea un accent plăcut din Vestul 
Mijlociu. Am auzit zvonuri despre posibilitatea unei schisme 
între conservatori şi liberali. Există vreo legătură între aceste 
probleme politice şi ceea ce se întâmplă astăzi? 

Cardinalul Rooney începuse deja să-şi mişte capul, în semn 
de dezaprobare, înainte ca Terry Mayer să termine întrebarea. 

— Nu doresc să par apologetic, dar nu este cazul să ne 
facem asemenea griji atunci când între liderii Bisericii există 
neînţelegeri. Biserica este umană. Acesta este punctul ei slab. 
Dar, în acelaşi timp, este forţa și frumuseţea ei. Cât despre 
organizarea Bisericii şi Kathleen Beavier, nu există absolut nicio 
legătură. Naşterea acestui copil nu are nimic de-a face cu aşa 
ceva. 

Vocea gravă a cardinalului plană deasupra mulţimii. Era 
deopotrivă serios şi înţelept şi cu siguranţă părea că este 
deschis şi sincer. 

Mai răspunse la câteva întrebări până când îl recunoscu într- 
un final pe reporterul ziarului newyorkez Daily News. 

— Les Porter, New York, Daily News. Părinte Rooney, ar 


68 


putea Kathleen Beavier să ne spună punctul ei de vedere în 
legătură cu toate acestea? Se formulează o serie de ipoteze în 
această perioadă. Vrem să auzim ce are Kathleen de spus. 
Cardinalul dădu din cap gânditor şi apoi îi făcu semn fetei să 
vină în faţă. 
— Da, Kathleen vă va vorbi. Vrea să fie auzită. 


69 


30 


Kathleen avu senzaţia că rămăsese fără glas, că ea însăşi era 
amuţită şi ireală. Timp de câteva secunde, în timp ce privea 
speriată spre reporteri, mintea îi deveni un vid total. 

Apoi, îşi văzu cele trei prietene, Sara, Francesca, Chuck - 
ceea ce îmbunătăţi situaţia, sau dimpotrivă. Nu era foarte 
sigură. În nicio privinţă. 

— Nu m-am adresat niciodată unui grup atât de mare şi 
impunător ca acesta, reuşi ea să spună într-un târziu. Glasul ei 
tuna de-a lungul pajiştii, surprinzând-o cu puterea lui. 

Se întoarse spre Anne, care îi zâmbi şi-i făcu cu ochiul ca s-o 
încurajeze. 

— Aşadar, continuă Kathleen, nu mă pricep foarte bine la 
aşa ceva. Să fiu sinceră, am exersat puţin în casă de curând, şi 
am fost groaznică. 

Kathleen zâmbi pe seama disconfortului ei evident. 
Deocamdată, reporterii păreau captivaţi de simplitatea şi 
onestitatea ei. 

— Primăvara trecută, continuă ea, am descoperit să sunt 
însărcinată deşi eram - sunt - încă virgină. Bineînţeles, am fost 
înspăimântată şi derutată, dar am reuşit să-mi fac curajul 
necesar de a le spune părinţilor mei. Ei m-au dus la medicul 
familiei noastre, care a spus că, fără îndoială, sunt atât 
însărcinată, cât şi virgină. Au urmat teste făcute de medici din 
Boston, apoi de la Universitatea Harvard. Şi o mulţime de 
întrebări suspicioase adresate de tot felul de preoţi, până când, 
într-un final, s-a implicat şi Roma. Săptămâna trecută, a venit 
aici un alt medic de la New York. Incă o dată, a verificat dacă 
sunt intactă. E tot ce am de spus. Este tot ce s-a întâmplat, 
deocamdată. Acum sunt însărcinată în opt luni. Sunt sănătoasă. 
Copilul este foarte sănătos. Il văd o dată pe lună la sonograf. 

Vocea unui reporter se ridică peste mulţime. 

— Domnişoară Beavier, tocmai aţi declarat: „E tot ce am de 
spus”. Nu vreau să vă jignesc, dar de ce am accepta acest lucru? 
Mulţi dintre noi sunt de părere că se pot spune mult mai multe. 

Kathleen ezită. li venea să-i spună totul. 

Şi apoi auzi Vocea: Da. Fă-o! Spune-le totul! Spune-le! 

— Ei bine, în ianuarie mi s-a întâmplat ceva, şopti Kathleen. 
Respirația îi era acum un huruit amplificat de echipamentul de 


70 


sunet. 

— Vrei să ne spui despre ce este vorba, Kathleen? 

Spune-le adevărul despre copilul tău de doi bani! Da, da, da, 
fă-o acum! 

— Îmi pare rău! Kathleen dădu din cap şi părul său blond 
satinat străluci în atmosfera sumbră. Sunt câteva lucruri despre 
care nu vă pot spune nimic acum. Îmi pare rău! Deocamdată, va 
trebui să acceptaţi anumite lucruri din credință. 

Brusc, Kathleen se sufocă pe măsură ce fotografiile se 
înmulţeau. li era frig şi teamă şi se simţea atât de singură în 
faţa tuturor acelor microfoane! Nu voia să plângă, dar nu le 
putea spune adevărul. Nu era în stare să o facă. 

— Vă rog să mă credeţi că îmi pare rău, se aplecă ea, 
repetând încă o dată. 

Exact în acel moment, Kathleen păru să-şi îndrepte atenţia în 
altă parte. 

Ceva se petrecea lângă un grup de pini întunecaţi care 
stăteau drepţi, ca nişte uriaşe santinele, în spatele masei de 
reporteri. 

Inima fetei începu să bată repede. Copilul se mişcă înăuntrul 
ei - violent. O toropeală fierbinte puse stăpânire pe ea şi i se 
făcu frică. 

Auzi din nou Vocea: Spune-le! Spune-le adevărul, târfă! 
Spune-le al cui este copilul! 

Kathleen dădu din cap şi apoi îşi ridică glasul deasupra 
mulţimii, deasupra celeilalte voci. 

— Ea e aici. E aici acum! 

Reporterii priviră înapoi spre locul arătat de fată. 

— Doamna Noastră a venit. 

Blânzii ochi albaştri ai fetei se îndreptară într-acolo. 
Privirea-i deveni calmă, împăcată. Faţa îi strălucea. 

Toate camerele se întoarseră s-o filmeze de aproape pe 
tânăra care le vorbea. Cu toţii doreau să prindă inocenţa şi 
extazul care i se citeau pe chip. 

— Nu o vedeţi? le şopti Kathleen. Pe obraji îi curgeau 
lacrimi. Începu să tremure violent. Părea că e pe punctul de a 
leşina. Nu o vedeţi? O, te rog, Doamne, de ce eu? De ce doar eu? 
Ea este aici acum şi niciunul dintre voi nu o poate vedea. E aici, 
vă asigur. O, Doamne, este atât de frumoasă! Chiar nu o vede 
nimeni? 


71 


31 


Oamenii au avut întotdeauna nevoie să creadă în ceva, dar 
acum mai mult ca niciodată. Voiau să aibă credinţă, dar poate că 
uitaseră cum să o obţină. În acea noapte am stat în camera de 
lucru a casei Beavier cu Justin, cardinalul Rooney, domnul şi 
doamna Beavier şi Kathleen. Am urmărit ştirea relatată la 
posturile TV din întreaga lume. g 

A fost cea mai incredibilă experiență. Imi tot aminteam mai 
vechea emisiune TV Eşti acolo? şi mă gândeam, Da, sunt. 

O psalmodiere răsunătoare şi tunătoare părea să se 
răspândească spontan pe întreg globul: Un miracol... Un 
miracol! 

Un italian în vârstă de optzeci de ani dansa învârtindu-şi 
soţia în magnifica, extrem de cunoscuta piaţă Sf. Petru din 
Roma. În braţele lui, femeia întinerise. Un fotograf local prinse 
pe film dansul magic al cuplului. 

Clopote de aur cu un diametru de 183 cm începură să bată 
deasupra pieţei pavate a bazilicii maiestuoase. Dangătul 
clopotelor transmitea un nou şi special înţeles pentru cei peste 
10 000 de credincioşi adunaţi sub umbra întinsă răspândită de 
cea mai mare biserică din lume. 

În Germania, un lung şir de oameni ieşea încet din cea mai 
renumită catedrală din Berlin, Kaiser-Wilhelm- 
Gedachtniskirche. Şirul se întindea mult pe strălucitoarea 
stradă Kurfurstendamn. 

La catedrala Sf. Patrick din New York, cardinalul John 
O'Connor celebra o neaşteptată liturghie ia ora nouă. Aproape 
6000 de newyorkezi se înghesuită în catedrala gotică. Cardinal 
O'Connor ştia că trebuia transmis un mesaj sobru, prudent. 

Enoriaşii însă nu păreau că-şi doreau să-l audă. 

În Dublin şi Cork, steaguri cu însemnele papale în alb şi 
galben fluturau la poşta principală de pe strada O'Connell, pe 
toate acoperişurile barurilor şi restaurantelor, pe portalul 
faimoasei Gresham House. 

La catedrala Notre-Dame de Paris, uriaşul clopot pe 13 
tonuri din turnul de sud trimise mai departe mesajul divin pe 
malul stâng, spre La Sorbonne, Marche aux Fleurs şi Les Halles. 
Sub marile turnuri din Place du Paris, oamenii de pază, 
îndrăgostiţii, comedianţii şi aşa-numiţii „les clochards” se opriră 


72 


chiar pentru un moment solemn. Mulțimea se rugă pentru 
tânăra fată din America. lar francezii erau în mod special 
mândri de ea, deoarece Kathleen avea sânge franțuzesc în vine. 

La miezul nopţii, dintr-un mic horn aflat deasupra palatului 
papal de lângă capelă, se ridică fumul alb. Minunate lovituri de 
tun ceremoniale explodară deasupra extraordinarei pieţe 
eliptice a lui Bernini, în faţa catedralei Sf. Petru din Roma. 
Avem un Papă, strigau oamenii în extaz. 

Sus de tot, la una dintre ferestrele Palatului Apostolic cu 
domuri aurite, apăru în cele din urmă o siluetă micuță într-o 
sutană albă de mătase şi un acoperământ pe cap. Sfântul 
Părinte, noul Papă, Benedict al XVI-lea, îşi desfăcu braţele spre 
oameni. 

Mulțimea salută figura papală îndepărtată. Papa, Papa, 
strigau ei în cor. Vorbeşte-ne despre fecioară. 


73 


32 
Maam Cross, Irlanda 


În acea seară, în jurul cinei, două maici ale şcolii şi preotul 
parohiei veniră la casa în care locuia Colleen. Fata văzu vechiul 
Volkswagen al preotului înaintând pe câmp şi fugi să se ascundă 
într-un pod. 

Într-unul din unghere se aflau un vraf de haine vechi care 
miroseau a mucegai, cearşafuri de pat şi o pătură zdrenţuită. 
Era întuneric, în ciuda becului aprins. 

Colleen se ascunse sub haine în aşa fel încât să fie complet 
acoperită. 

Nu putea vedea nimic, simţea doar mirosul de naftalină de la 
granulele pe care le împrăştiase mama ei cu ceva timp în urmă. 
Dar Colleen auzea totul. 

Acum se aflau în casă, jos. Vorbiră între ei şi apoi o strigară. 

— Colleen, Colleen, sunt eu, sora Katherine! 

— Şi părintele Flannery. Eşti aici, Colleen? Urcară în 
dormitorul fetei, împreună cu mama ei. Femeia nu avea să-i 
ajute să o găsească, chiar dacă ar fi fost în stare. Rar mai vorbea 
pe înţelesul cuiva. Nici nu-şi mai amintea mare lucru. În această 
perioadă, fata era practic singură în casă - cu excepţia copilului, 
bineînţeles. 

Îşi cuprinse cu grijă burta cu ambele mâini. 

— Bună, puiul meu drag. Nu-ţi fie teamă! Nimeni nu te va 
răni, puiule. Nimeni nu ne va deranja. Suntem doar noi doi, 
puiul meu drag. Suntem doar noi, dar vom fi bine. Vei vedea, 
puiul meu scump. Suntem doar noi doi. 


74 


33 
Irlanda 


În aceeaşi seară, părintele Nicholas Rosetti luă un avion care 
se îndrepta spre aeroportul Shannon. Ştia unde trebuia să 
meargă acum. Trebuia să vadă cea de-a doua fată. Erau două 
fecioare. Una în Irlanda. Una în America. 

Era mulţumit că, datorită faptului că fata trăia într-un orăşel 
atât de îndepărtat şi de mic, vestea nu se răspândise încă. Îşi 
dorise acelaşi lucru şi în privinţa fetei din America, dar acolo 
vestea se răspândise cu repeziciunea focului. Rosetti nu 
înţelegea de ce. Ce însemna? Ce-i spunea lui? Ce spunea asta 
despre cele două fete? 

Încercă să se relaxeze, sperând că Vocea diabolică nu va 
reveni. Ș 

Umplu câteva pagini cu notițe despre Colleen. Încercă apoi 
să adoarmă, dar nu reuşi. In jurul lui, alţi pasageri dormeau 
liniştiţi şi nu se putu abţine să nu-i invidieze. 

Sprijinit pe spătarul aplecat, Nicholas Rosetti reciti 
comentariile scrise. Devenea obsedat, nu? Dintr-odată, micul 
avion începu să se zdruncine. Îşi aminti de atacul din Roma. Ce 
se mai întâmpla acum? Pentru numele lui Dumnezeu, ce urma 
acum? 

Rosetti privi în jurul său. Toată lumea se trezise brusc. 
Pasagerii erau înspăimântați. 

Şi apoi motorul avionului Beech 1900 păru să explodeze. Era 
ca şi cum în capul său ar fi explodat o mică bombă. 

Pentru o clipă crezu că avionul s-a ciocnit de un altul. 
Instinctiv, îşi acoperi capul cu mâinile. Bărbatul de lângă el se 
agăţă de braţul lui. 

— Ne prăbuşim! Vom muri! striga el. 

Ţipetele care veneau din cabină erau manifestarea evidentă 
a fricii. Timpul deveni elastic. Avionul se prăbuşea în gol, cu 
smucituri cumplite. 

Nu se poate. E prea mult, nu se poate. Nu se poate, avionul 
nu se prăbuşeşte. 

Dar avionul se prăbuşea! Cobora în spirală, formând un cerc 
amplu spre dreapta, ceea ce însemna că pilotul nu putea să vadă 
încotro se îndrepta avionul. Umezeala bătea în hublou asemenea 


75 


unor dâre de gaz. Un văl de nori îi acoperi. 

Ţipetele dinăuntru deveniră din ce în ce mai puternice. 

„ŢINEŢI-VĂ BINE, ŢINEŢI-VĂ BINE”, se auzi vocea 
căpitanului. 

Rosetti se aplecă şi se prinse de glezne, strângând cât putu 
de tare. Se ruga cu patos. In nomine Patris, et Filii, et Spiritus 
Sancti... Prin faţa ochilor îi trecură chipul mamei, al tatălui, al 
surorii şi al fratelui mai mare. Apoi văzu chipul fecioarei 
Colleen, izbitor, înspăimântător de real, ca şi cum ar fi fost chiar 
acolo. 

Aşteptă să audă Vocea înfricoşătoare, dar nu auzi nimic. 

Micul aparat de zbor cobori, lăsându-se într-o parte, şi apoi 
se prăbuşi printre copaci, cu botul înainte. 

Se auzi metalul strivindu-se. O altă explozie asurzitoare. 
Cavitatea toracică i se zdrobi de genunchi în timp ce nava se 
rotea, se spulbera, împrăştiindu-se în bucăţi pe pământ. 

Apoi fiecare particulă sonoră - umană şi mecanică 
deopotrivă - încetă. Pur şi simplu încetă. 

Deschise ochii în haosul întunecat din interiorul avionului. 

Pe neaşteptate, deasupra capului său ţâşniră flăcări care se 
întinseră cu o repeziciune uluitoare. 

Voi muri prin foc. Toţi oamenii aceştia vor muri. Oare sunt în 
Iad? 

Respirând greoi, îşi desfăcu centura de siguranță cu 
degetele ude, tremurând. Şi se izbi de tavan! 

Dezorientat, Nicholas Rosetti îşi luă avânt şi se rostogoli. 
Descoperi că picioarele îl ascultă şi-şi croi drum printre bagaje 
căzute şi obiecte ude, moi, îndreptându-se instinctiv spre 
deschizătura care fusese odată ieşirea de urgență. 

În spatele avionului, lumina se răspândea peste strălucitorul 
verde-smarald al lanului de porumb. De unde venea lumina? 

Aşa ceva nu se putea întâmpla. Dar se întâmplase. Oamenii 
erau împrăştiaţi peste tot, fără suflare. 

Ezită şi apoi privi înapoi la flăcări. Căldura devenea din ce în 
ce mai puternică, chinuitoare. 

— Este cineva în viaţă? strigă el în direcţia flăcărilor. 

Când văzu că nu se aude decât şuieratul plasticului care se 
topea, sări prin flăcările mişcătoare pe pământul stabil. Nu avea 
de ales. Alergă pe picioarele-i slăbite spre mijlocul câmpului. 
Aşteptă o altă explozie, cu respiraţia întretăiată, simțind că 
senzaţia de arsură îi sfâşie plămânii. 

76 


Întorcându-se, văzu cea mai mare parte a cabinei răsturnată, 
distrusă de un imens cerc de foc. 

Este Iadul, nu? O poartă direct spre Iad. 

Aerul înconjurător mirosea a policarbon şi a carne arsă. Nu 
mai trecuse niciodată prin aşa ceva. 

Singura mişcare din interiorul avionului era cea a 
moleculelor fierbinţi ale aerului. 

Rossetti îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi privi focul de la o 
depărtare de aproximativ 50 m. Fusese singurul care scăpase 
din dezastru. De ce el? 

Deodată, avu o scurtă, ruşinoasă izbucnire de bucurie - 
supravieţuise! 

Însă sentimentul acesta fu curând înlocuit de o durere 
copleşitoare. 

Căzu în genunchi şi se rugă pentru sufletele celor morţi, îşi 
aminti cuvintele pontifului adresate lui cu puţin timp în urmă la 
Roma. Vei fi singur. Vocea îl inundă, liniştindu-l ca o 
binecuvântare. 

Sări în picioare şi-şi văzu rucsacul negru. Cum a ajuns acolo? 
îşi spuse că trebuie să gândească, să întocmească un plan. 
Gândeşte! Gândeşte! Dacă se afla într-un lan de porumb, 
înseamnă că undeva trebuia să fie o fermă. Şi un oraş. 

Cămaşa şi pantalonii erau pătate, dar întregi. Nu-şi pierduse 
nici încălţămintea. Arăta de parcă nu ar fi dormit bine, dar altfel 
nu avea nicio zgârietură. 

Vei fi singur. 

Nicholas Rosetti îşi îndreptă jacheta şi porni spre un şir de 
tufişuri care marca marginea unui drum. Următoarele gânduri îi 
veniră în minte cât se poate de clar. 

Ceva sau cineva încearcă să mă ucidă. 

Iar ceva sau cineva mă vrea în viaţă. 


77 


34 
Newport, Rhode Island 


Fata auzi în apropierea ei o bufnitură în întuneric şi deschise 
larg ochii. Inima îi săltă în piept. Un bărbat se afla în dormitorul 
ei! [i vedea întreaga siluetă din profil. 

— Ţi-a fost dor de mine? întrebă el râzând. Vocea îi era joasă 
şi puternică. Se aplecă deasupra ei, trimițând umbre peste pat. 

— Nici măcar o clipă, răspunse ea, pe acelaşi ton obraznic. 
Simţea cum pulsul o luase razna. Îl voia adânc înăuntrul ei. 

Pantalonii din postav aspru căzură la picioarele bărbatului şi 
din ei se împrăştiară pe jos câteva monede. Erecţia lui, tare şi 
insinuantă, lucea în palida lumină a lunii. 

Fata întinse o mână şi-l atinse. El i-o duse la gură şi fata îl 
primi înăuntrul ei. 

— Oh, Doamneeee, gemu el şi apoi râse iar. 

leşi din ea şi dintr-o mişcare rapidă aruncă lenjeria de pat şi- 
şi întinse trupul vânjos alături de al ei, cald şi lăptos. Işi trecu 
mâna aspră peste burta ei umflată cu o mişcare înceată, tot mai 
amplă. 

— Eşti un drăcuşor, spuse ea, şi te vreau din nou. Nu mă 
satur de tine! 

Un alt bărbat care stătea lângă pat îi luă locul primului. 

Scotoci nervos în sacul lui de piele. Avea un cadou pentru 
ea, un inel de aur, cu o piatră stacojie strălucitoare în centru. 

— Nu trebuia. Tu eşti cadoul meu, darul meu, spuse ea. 
Atinge-mă, spuse ea. Te rog! Eşti un îngeraş. 

Atingerea lui era ca mătasea. Experimentat, mângâie 
ridicăturile umede ale sexului ei până ce îl imploră să termine în 
ea... 
Un al treilea bărbat îl împinse deoparte pe al doilea. 
Salteaua se lăsă sub greutatea lui. 

— Ai cea mai fină piele, ştii? spuse el. Eşti o minune! 

— Ştiu. Asta e adevărul. 

O pătrunse în divinul, umedul loc pe care i-l arătă ea, 
cuprinzându-i sânii, ţipându-i în păr de extaz. 

După ce termină cu ea, veni un al patrulea. Mirosea a apă de 
mare, lână nespălată şi ace de pin. Avea doar paisprezece ani şi 
o iubea şi el. Ejaculă pe coapsa ei şi apoi încă o dată după ce o 


78 


pătrunse iarăşi. 

Urmă un bărbat imens care îl trase cu violenţă pe băiat din 
îmbrăţişările ei. Apoi îşi întinse lângă ea membrele dureroase. 

— Încălzeşte-mă, iubirea mea, spuse el. E foarte frig în 
noaptea asta. 

Era Şeful, cel mai experimentat, de departe cel mai bun 
amant. Îmbrăcat în piele de oaie şi tweed, mirosea a mosc, 
mirodenii şi tutun, aromă pe care fata o găsea absolut 
irezistibilă. Vocea lui era joasă şi plăcută şi suna ca un violoncel, 
iar atunci când îi rosti numele, fetei îi dădură lacrimile. 

Se lăsă în genunchi lângă el, îi atinse buzele cu sânii şi el îi 
prinse în gură, sugându-i pe rând. Apoi fata se urcă pe el şi îl 
călări până când ţipetele îi ieşiră din gâtlej în aerul rece al 
nopţii într-un delicios, întretăiat şuvoi. 

— De ce nu mi te supui? urlă el deodată. 

Kathleen Beavier se trezi brusc. Era transpirată şi gâfâia de 
parcă ar fi alergat să-şi salveze viaţa. Şi plângea! 

Încă putea să audă Vocea - chinuitoare, ironică. 

Era udă toată. Cearşafurile erau mototolite şi transpirate, de 
parcă nu le-ar fi schimbat de săptămâni întregi. Aproape că mai 
auzea ultimele cuvinte ale Vocii. Cearşafurile erau îmbibate cu 
un miros ciudat. 

Dar era singură. Exact aşa cum fusese în fiecare noapte, de 
luni de zile. 

În exact acelaşi moment în care se trezi Kathleen Beavier, 
Colleen Galaher se ridică şi ea brusc în pat şi ţipă. Imaginile 
apăreau şi pâlpâiau în faţa ochilor ei ca nişte baloane de săpun 
imense. Cearşafurile de flanel erau strânse în jurul picioarelor ei 
goale. Cum de se întâmplase acest lucru? 

Începu să plângă isteric. 


79 


35 
Maam Cross, Irlanda 


Bineînţeles, erau câţiva oameni care ştiau de Colleen. 
Localnicii ştiau, dar păstrau secretul pentru ei. Era problema 
lor, treaba lor şi a nimănui altcuiva. 

Fetele şi băieţii din Maam Cross erau cruzi, nu aveau pic de 
milă sau remuşcări, iar minte nici atât. Fetei îi spuneau 
„târfulita din Liffey Glade”. In plus, îşi exprimară părerea în 
privința ei cu vorbe răutăcioase aşternute cu roşu pe pereții 
proaspăt vopsiți în alb ai Mcdonald’s-ului din oraş: COLLEEN 
SUGE ŞTREMELEAGURI FERMECATE! 

Când veni în oraş, fata fu nevoită să treacă pe lângă semnul 
acela obscen, oribil. I se făcu rău. 

Astăzi, mergea la cumpărături. Tatăl ei murise de cancer. 
Mama ei era infirmă de mulţi ani. Trăiau amândouă din alocaţia 
primită de la stat şi din ce le mai dădea biserica. 

DONALD  MacCORMACK, BĂCANUL FAMILIEI, era al 
treilea dintr-un şir de magazine cu un etaj, proaspăt vopsite, 
aflat la intersecţie. De când cu miliardele de lire aduse pentru 
refacerea Irlandei, vopseaua proaspătă putea fi văzută 
pretutindeni. Culorile clădirilor erau vii, contrastante: cea a 
gălbenelelor, a curmalului japonez, a violetelor, a lacurilor. 
Firmele erau poleite pentru a atrage turiştii. 

Colleen credea că acum, în Irlanda, viaţa era mai bună ca 
înainte, dar îngustimea minţii şi valorile învechite se ţineau de 
oameni ca scaiul de oaie. 

Înfăşură mai bine în jurul burţii ei umflate haina subţire de 
postav pe care o cumpărase cu trei ani în urmă de la magazinul 
Dunnes din Galway. Privi în sus spre exteriorul de culoarea 
mandarinei al băcăniei. Pe lângă dispozitivul de transmisie TV 
prin satelit, un coş arunca fum în înaltul rece şi umed. 

Îşi cobori din nou privirea, de data aceasta peste jumătatea 
de tors a unui vițel, care atârna în vitrina magazinului. 
Dezgustător! Scârbos! 

Apoi oftă şi intră pentru cumpărături. Bucurându-se de luxul 
deloc familiar al magazinului cu încălzire electrică, Colleen 
îngrămădi în coş o jumătate de duzină de ouă, făină, hering 
sărat, cartofi, lapte, miere şi o bucată mare de brânză. 


80 


În timp ce puse pe tejghea cecul de la bancă, îşi dădu seama 
că femeia din spatele casei de marcat o scruta din priviri. 

Răvăşită, Colleen părăsi magazinul şi se trezi direct în faţa 
lui Michael Colom Sheedy. 

— O, fir-ar, scuzaţi-mă, domniţă! Michael simula un zâmbet 
politicos şi-şi luă de pe cap basca de tweed. Capul lui ras 
străluci. 

Piatra neagră a unui cercel îi marca lobul urechii. Purta un 
hanorac cu glugă şi nişte pantaloni largi şi lungi, dar nu fiindcă 
ar fi luat echipamentul tatălui său. Imbrăcămintea de tip 
gangster era foarte agreată de aceşti băieţi, care copiau 
comportamentul bandelor de oraş. 

— Măi, să vezi! Băiatul de şaisprezece ani îşi plesni şoldurile 
cu ambele mâini. E chiar micuța Colleen Galaher cu burta ei 
îngrozitor de mare şi ruşinoasă ieşită chiar din Dosarele X. Încă 
mai eşti însărcinată cu Fiul Domnului? Cel de-acolo de jos este 
el în persoană? 

Privirea fetei trecu repede de la Michael la ceilalţi din grup, 
care se schimbaseră cu toţii de uniformele de şcoală: pantaloni 
gri şi tricouri albastre. John O'Sullivan, Finton Cleary, Liam 
Meinnie şi prietena lui Michael, Ginny Anne Drury. 

Îşi pierdeau vremea în faţa magazinului cu dulciuri. În fundal 
se auzea piesa de succes a lui Billie „Fiindcă vrem”. O aşteptau. 

Colleen se sperie, făcu un pas înapoi, şi mai că scăpă din 
mână alimentele. 

— Te rog, Michael, mama este foarte bolnavă. Trebuie să 
plec acum. 

— Ihî, Colleen. Nu durează decât o secundă, drăguţo. Noi 
vrem doar să avem o mică discuţie în grup. Ce vrem noi să ştim 
e dacă Dumnezeu te-a dus mai întâi la film sau ţi-a tras-o pur şi 
simplu pe bancheta din spatele maşinii lui. 

Fetei i se tăie respiraţia. 

— Nu ar trebui să vorbeşti aşa urât, Michael. 

Brusc, Michael Sheedy o ridică de pe trotuar pe micuța 
Colleen împreună cu grămada ei de cumpărături - direct în 
soarele roşu care tocmai apunea pe după acoperişurile oraşului. 

Fata păli. Din ochii ei de un verde strălucitor începură să 
cadă lacrimi. 

— O, Doamne Sfinte, nu, Michael Sheedy! 

— O, Doamne Sfinte, nu, Michael Sheedy! o maimuţări 
băiatul pe un ton batjocoritor, strident. 

81 


Tovarăşii lui începură să râdă şi liderul golanilor o pasă pe 
Colleen următorului din rând. 

— Vezi ce faci, Johno. Nu scăpa mingea acum, pe Dumnezeu 
în plinătatea lui. 

Johno O'Sullivan, cu o greutate de aproape 159 de kilograme 
la numai şaisprezece ani, chiar fu cât pe ce să scape fata. Se 
pricepea la fotbal, dar nu se descurca prea bine cu mâinile. 

În ultimul moment, reuşi s-o împingă spre Liam Meinnie, 
mâna dreaptă a lui Michael, linguşitor şi imitându-l în întregime. 
Pe braţul drept, Liam avea tatuată o zvastică. 

— Te rog, Liam, strigă Colleen. Ginny Anne, te rog! Fă-i să 
înceteze! N-am făcut rău nimănui! Sunt însărcinată! 

Pistruiatul băiat irlandez o ţinu pe fată sus deasupra capului. 
Începu să scandeze ca la un meci de fotbal. Ceilalţi îl 
acompaniară cu râsete. 

— Vrei să spui gravidă cu un mic bastard. Aşa, târfuliţă 
Colleen! Cu mine n-ai vrut să ieşi! Dar uite, de fapt, tu ţi-o 
trăgeai cu Cel de Sus. 

În acel moment, pe strada pustie din Maam Cross se petrecu 
cel mai neobişnuit lucru, cel mai ciudat întâmplat vreodată în 
anticul oraş druid. 

Din senin, cu viteza unui glonţ, apăru un sturz galben- 
maroniu. Micuța pasăre ţipă o dată şi apoi ţâşni direct spre 
capul lui Liam Meinnie. j 

Instinctiv, băiatul o puse jos pe Colleen. Işi duse repede 
mâinile la faţă ca să-şi acopere ochii loviti. 

— Al dracului nenorocit! ţipă Liam Melnnie de durere, după 
ce pasărea se repezi iar asupra lui. Oh, al dracului nenorocit! 
Ochii mei! O, Iisuse! Ochii mei! 

În timp ce se îndepărta de terifianta scenă, Colleen se uită 
înapoi. Liam strângea din ochi. Sângele-i şiroia pe faţă. Fâşii de 
carne însângerată atârnau din obrajii băiatului. 

Pasărea nu mai era nicăieri. Dispăruse la fel de repede cum 
apăruse. 

Pasărea era un înger, gândi Colleen. Un înger cu adevărat, 
trimis din Rai ca să-i oprească pe Liam Meinnie şi pe ceilalţi 
băieţi îngrozitori şi răi. 


82 


36 
New York 


Nicholas Rosetti se trezi brusc. Gândul îi era tot la 
incredibilul secret - se gândise la el toată noaptea. Era convins 
că ştie de ce fusese atacat, deşi nimeni întreg la minte nu l-ar fi 
crezut. 

Clipi, până ce îndepărtă din faţa ochilor imaginile morbide şi 
violente şi îşi dădu seama unde se afla. O cameră de hotel din 
centrul Manhattanului, un oraş pe care nu-l mai vizitase şi unul 
care-i displăcuse foarte mult de la bun început. 

Întorcând capul, văzu tapetul de culoarea fildeşului, 
decolorat, mobilierul de mahon şi draperiile grele, dungate în 
trandafiriu, roz şi bej, care blocau lumina de pe Broadway, la 
nord de Times Square. 

Ascultă absent sirena poliţiei care acoperea bâzâitul uşor al 
aparatului de ventilaţie. 

Comandă ceai şi câteva cornuri. Apoi făcu un duş, spălându- 
se, în sfârşit, de transpiraţia din timpul nopţii. 

Se îmbrăcă în nişte pantaloni negri şi un pulover de lână gri 
cu guler colant. După ce aşeză ceaşca de ceai pe biroul aflat 
lângă fereastra cu vedere la stradă, îşi deschise sacul negru. 

Aici se afla toată munca lui la acest caz. Intinse o bucată de 
ziar vechi. 


83 


CARTEA A DOUA 
Kathleen şi Colleen 


Hârtia îngălbenită era datată 14 octombrie 1917, iar titlul 
articolului era la fel de şocant ca evenimentul în sine: „Miracol 
la Fatima”. 

Reporterul ziarului New York Times scrisese aceste cuvinte 
în octombrie: Spre uimirea acestor oameni îngroziţi şi 
nedumeriţi a căror atitudine merge înapoi până în timpurile 
biblice, oameni care, pălind de teamă, cu capetele descoperite, 
au îndrăznit să privească spre cer - soarele a tremurat violent 
cât se poate de clar. Soarele s-a deplasat lateral cu mişcări 
bruşte, nemaivăzute până atunci. Astăzi, soarele a făcut un dans 
macabru pe cer în timp ce Maica Domnului ar fi „vorbit” unor 
copii, trei la număr. 

La Fatima se dăduse un avertisment terifiant. Chiar şi New 
York Times recunoscuse acest lucru. 

lar secretul fusese păstrat de atunci - timp de aproape 
optzeci şi doi de ani! 

În sacul său umflat se aflau cele mai recente informaţii şi 
dovezi. O depoziţie de 19 pagini pe marginea întâlnirii cu fata în 
vârstă de paisprezece ani din Maam Cross, Colleen Galaher. 

Dedesubt, urma un pachet cu tăieturi din ziare vechi de 
două, trei zile. Articole din The Times din Londra, Los Angeles 
Times, Observer, Irish Press şi altele. Relatări despre viruşi 
scăpaţi de sub control, ciumă, morţi inexplicabile, bizare. 

Rosetti îşi simţi gâtul ţeapăn. Tensiunea îl cuprindea din 
nou, în valuri. li era din nou teamă. Nu se putea ascunde, nici 
măcar în New York. 

Papa Pius îi dezvăluise secretul de la Fatima. Nu, vă rog! 
imploră Rosetti. Nu sunt demn de aşa ceva! 

Ştia însă că secretul era adevărat. Era credincios, aşadar 
credea. 

La mii de kilometri depărtare sunt două fecioare. Una dintre 
fete îl va purta pe Mântuitor, Fiul Domnului. Cealaltă îl va purta 
pe Fiul Satanei. 


84 


37 
New York 


În acea după-amiază, Nicholas Rosetti se plimba pe 
aglomeratul Eighth Avenue din New York, luptându-se din 
răsputeri cu disperarea nemărginită care părea să fi pus 
stăpânire pe el. Era în Iad, nu-i aşa? 

Işi făcu loc prin mulţimea de pietoni caracteristică orei de 
vârf, sărind ca ars la atingerea frecventă a străinilor. Era un 
munte de nervi, ştia bine. Tresărea la fiecare sunet, real sau 
imaginar. 

Oştean al lui Hristos, se gândi el. Nu, doar oştean. Oştean! 

Îşi croi drum înainte, jelind la gândul morţii recente a 
Sfinţiei Sale Papa Pius, un Papă bun, o pierdere tragică pentru 
milioane de oameni. lar el o resimțea mai mult ca oricare dintre 
ei. Fusese însărcinat cu o misiune pe care avusese grandomania 
să o accepte. 

Şi acum era singur. Fără îndoială, era în Iad. Aceşti locuitori 
ai New Yorkului erau cu toţii damnaţi. Vedea asta în ochii lor. 
Simţea răul şi pustietatea oriunde mergea. 

Ziarul Daily News, găsit dimineaţă sub uşă, fusese cauza 
creşterii deznădejdii sale. Pe prima pagină, acolo unde mai mult 
ca sigur nu avea ce căuta, era un articol despre Kathleen 
Beavier. 

Difuzarea acestei ştiri reprezenta o eroare regretabilă. Dar 
era tipic pentru America, nu? Aici, totul era un adevărat circ. Nu 
existau secrete. Kathleen era bogată şi americancă - deci 
subiect de senzaţie. Colleen era săracă şi irlandeză - ce subiect 
putea să iasă de-aici? Işi dorea să nu se fi ştiut nimic despre 
niciuna dintre fete. 

Trebuia să afle ce s-a mai întâmplat - aceasta era misiunea 
lui astăzi. Dăduse câteva telefoane la Roma şi apoi fusese sunat 
el la New York. La ora şase, sosi la studiourile West Side, 
proprietatea companiei ABC Broadcasting. Fusese escortat într- 
o cameră mică de vizionări şi apoi, cu indulgență, fu lăsat 
singur. 

Se adună, cufundându-se din ce în ce mai adânc în fotoliu. 
Se strădui să urmărească... ştirile. 

Toate erau de rău augur şi... foarte înspăimântătoare. 


85 


Pelicula „nelansată”, filmată în întregime pe parcursul 
ultimei săptămâni, înfăţişa drama provocată de o secetă care 
dura de cinci luni în statul indian Rajasthan. 

În prima parte a peliculei, camera de luat vederi lumina un 
sat grotesc sărăcit, care se numea Sirsa. Cu un ton autoritar, 
aspru, crainicul descria imaginile prezentate pe ecran. 

„in marea parte a Indiei zilelor noastre, viaţa nu este aşa 
cum ni s-a prezentat în filmele despre Compania Britanică a 
Indiilor de Est sau Bengal Lancers. Statul Rajasthan, în mod 
special, este numit uneori Marele Deşert Indian, din cauza 
vastelor sale întinderi aride şi vânturilor care nu încetează să 
bată, cunoscute sub numele de simun şi siroco; o gură a iadului 
care clocoteşte, cu o temperatură medie în timpul zilei de 
42°C.” 

Gură a iadului, gândi Rosetti. Un termen cât se poate de 
precis! 

„Acest stat indian, cu o populație de peste 44 de milioane de 
oameni, reprezintă cea mai secetoasă şi săracă regiune din 
întreaga lume. Din aprilie până în iulie, un soare incandescent 
arde pământul şi oamenii asemenea unei torţe demonice. Praful 
se adună pe mile întregi. Vânturi sufocante, fierbinţi, aduc cu 
ele praf şi resturi până în nord, la New Delhi. 

Satele sunt asemenea unor furnale. Întinsele şi nemişcatele 
dune de nisip îţi dau senzaţia că anticele prezenţe demonice se 
află aici, în deşertul indian. 

Începând cu 7 septembrie anul curent, această secetă 
groaznică persistă de două luni, mai mult ca niciodată. Acest 
stat indian a devenit în întregime un rug funerar, arzându-şi 
morţii la foc mocnit. 

600 000 de bărbaţi, femei şi copii au murit aici începând cu 
luna aprilie! Mai mult de 6000 continuă să moară în fiecare zi!” 

Dacă există iadul pe pământ, atunci aici se află, în 
blestematul Rajasthan. 

Se apropie ceasul, gândi Rosetti. Cu repeziciune. Simţea 
pericolul oriunde îşi îndrepta privirea şi nu era o simplă 
imaginaţie a lui, ci însăşi realitatea. 

Pretutindeni, acestea erau semne clare ale prezenţei Bestiei. 

Gheena. 

600 000 de oameni morţi! Pentru Bestie, era o nimica toată. 

Începu să enumere: 

Seceta din statul Rajasthan, foametea imposibil de descris 

86 


din India. 

Măcelul din Ruanda; un genocid atât de brutal şi de lipsit de 
sens, încât nu putea fi inspirat decât de diavol. 

SIDA care-i prinsese în ghearele morţii pe locuitorii din 
China, pe majoritatea celor din Africa şi acum pe cei din Spania 
şi Sicilia. Noua formă de poliomielită schilodea Coasta de Vest şi 
izbucnise şi în Noua Anglie. 

Un virus manifestat prin hemoragii puternice, asemănător 
virusului Ebola, apăruse brusc în sudul Franţei, dezvoltându-se 
lângă locul sfânt de la Lourdes. 

Duşmanul venise întocmai cum fusese prevestit. 

Oastea lui Satan era aici - îngeri căzuţi, legiuni întregi. 

Era vremea lor. 


87 


38 
Newport, Rhode Island 


Pe măsură ce mergeam pe cărarea de lângă apă, simţeam 
foarte intens apropierea lui Justin. Şi mai realizam că împreună 
făceam un cuplu frumos, deoarece câţiva oameni care trecură 
pe lângă noi ne priviră pe furiş. Numai de-ar fi ştiut povestea, 
povestea noastră! Eu fusesem călugăriţă, iar Justin era încă 
preot. 

Însă nu eram un cuplu. Nici pe departe! Era ca şi cum între 
noi ar fi existat un gard gros, electrificat, care ne atrăgea şi ne 
respingea în acelaşi timp. 

În ultimele două zile, mersesem împreună de trei ori, pe jos 
sau cu maşina. Pretextul era Kathleen Beavier. Justin era 
trimisul cardinalului şi era foarte serios şi foarte bun în ceea ce 
făcea. Nu-mi dădeam seama dacă el credea în Kathleen, dar, 
teoretic măcar, era deschis tuturor posibilităţilor. 

Bineînţeles, între noi era mult mai mult de-atât. Îmi repetam 
întruna: Nu mai sunt călugăriţă. Mă pot gândi la Justin O'Carroll 
cum vreau eu. 

În timp ce ne plimbam, i-am spus o poveste nevinovată, 
scurtă, despre Cliff Walk, îngusta cărare de lângă apă, de trei 
mile şi jumătate, care se potrivea ca un colier în jurul coastei de 
sud-est a oraşului Newport. 

— Odinioară, William Backhouse Astor s-a plimbat aici 
alături de doamna lui, „Regina celor Patru Sute”, i-am spus eu, 
probabil ca să mă fălesc cu ceea ce ştiu. Se pare că John 
Kennedy a curtat-o pe Jacqueline pe Cliff Walk pe vremea când 
era în Marină, iar ea era debutanta anului la Newport. 

Iar acum, realizam eu, Justin şi cu mine mergeam pe aceeaşi 
potecă istorică. Insă exista o diferenţă substanţială. Noi nu eram 
iubiţi şi nu aveam să fim vreodată. Exceptând clipa de acum 
două zile, când m-a atins cu mâna, noi doi nu ne-am atins 
niciodată. Ca să fiu sinceră, îmi doream să-l îmbrăţişez mai mult 
ca orice pe lume, dar ştiam că n-o voi face. 

Oare de ce am fost aduşi aici, împreună? Mai degrabă, 


Caroline Astor era adesea numită „Regina celor Patru Sute”, cu 
referire la numărul de oameni care încăpeau confortabil în sala ei de 


bal (n.tr). 
88 


azvârliţi împreună, ceea ce-mi dovedea că Dumnezeu este sadic. 

Merserăm mai departe pe cărarea şerpuită, năpădită de tufe 
de mur şi flancată de case boiereşti vechi, cu garduri înalte. Era 
pur şi simplu perfect Am trecut pe lângă Millionaires Row, locul 
unde, jură localnicii, Henry James a inventat epitetul „elefanții 
albi”. Trecurăm şi de proprietatea The Breakers, de Rosecliff, 
proiectată de Stanford White, de Beechwood şi de obsedanta 
Marble House a lui Richard Hunt. 

— Ştii, Annie, spuse Justin într-un sfârşit, uneori cred că tu 
ai o imagine ciudată asupra propriei tale persoane. Pari foarte 
deschisă, foarte liberă şi comunicativă. Şi totuşi te ţii la distanţă 
de oameni. 

M-am oprit pe potecă şi l-am privit. Fie că era adevărat sau 
nu, ceea ce spusese m-a rănit. s 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Am o mulţime de prieteni. Îmi 
place foarte mult viaţa mea. Vrei să spui că nu pot fi împlinită 
fiindcă nu m-am măritat? 

Surâse. Nu voia să ne certăm. 

— Nu asta am vrut să spun, Anne. 

— Atunci, ce? 

— Ah, Annie. Tot ce vreau să spun este că tu ai o pasiune 
foarte aparte şi încântătoare pentru viaţă. Te-am urmărit în 
Boston. Şi aici, în Newport. Deja ai reuşit să stabileşti o punte 
de comunicare extraordinară cu Kathleen. Dar eşti închisă în 
tine. O, la dracu', gata, îmi pun lacăt la gură. Şi mă plimb. Şi îmi 
las mintea să hoinărească printre bogatele fantezii ale Americii 
de început de secol. Este frumos aici, trebuie să recunosc. 

Îi era teamă să mă mai privească. Şi când, în cele din urmă, 
o făcu, văzu lacrimile mari şi sclipitoare şiroindu-mi pe obraji. 

Mă rănise, mă rănise foarte tare. Mă atinsese la punctul 
sensibil şi nu avea niciun drept s-o facă. 

Brusc, m-am îndepărtat de el. Nu mai puteam sta aici. Am 
început să alerg pe poteca presărată cu cârcei de viţă, fără să 
ştiu încotro mă îndreptam. Ştiam doar că trebuia să plec de 
lângă Justin O'Carroll. 


89 


39 


Kathleen simţea că înnebuneşte în casa părinţilor. Îşi dorea 
cu disperare să fie cu prietenele ei - Sara, Fran şi Chuck cea de 
nestăpânit. Se simţea strânsă ca în nişte chingi de pereţii casei 
şi de greutatea apăsătoare a propriului trup. 

Cobori cu grijă treptele din spate, ţinându-se strâns de 
balustrada subţire. Fiecare treaptă scârțâia sub greutatea ei. 

Nu se obişnuise nici acum cu schimbările prin care trecea 
corpul ei. Sânii îi erau mai mari ca ai mamei sale. Degetele şi 
gleznele i se îngroşaseră. Ochii erau umflaţi şi roşii. Iar faptul că 
nu se putea îmbrăca în hainele ei normale era de-a dreptul 
enervant. 

Când se va termina totul, va redeveni vechea Kathleen? 
Numai Dumnezeu ştia. . 

Până la naşterea copilului, singura ei plăcere era plaja. li 
mulțumea lui Dumnezeu pentru plajă! 

Miraculos, Kathleen ajunse la oficiu fără să o audă careva. 
Mai ales acum nu voia să dea nas în nas cu doamna Walsh. În 
ultimele săptămâni, vechea ei prietenă pur şi simplu nu mai 
părea să fie în apele ei. Brusc, începuse să dezaprobe tot ce 
făcea sau spunea Kathleen. 

În spatele oficiului, încăperea de la intrare era pustie. 

Sub o bancă se afla frumos aliniată încălţămintea. Kathleen 
îşi puse o pereche de pantofi comozi. În cuier atârna cardiganul 
galben al tatălui ei şi fata îl îmbrăcă peste pulover. 

Câteva minute mai târziu se afla pe țărm, ascultând şi 
privind valurile care se spărgeau hipnotic de mal. Doamne, ce 
mai zi! Afară erau aproape 25*C şi, deocamdată, toamna fusese 
incredibil de blândă. Se dezbrăcă imediat de cardigan şi îl puse 
pe braţ. 

li veni o idee care-i plăcu la nebunie. Citise mai demult că 
apa reduce din greutatea corpului şi că acest lucru este benefic 
pentru copilul din pântec. Se descălţă, se dezbrăcă de pulover şi 
intră în ocean. 

Poate era nesăbuit din partea ei, dar se simţea minunat. La 
suprafaţă, apa era caldă şi senzaţia dată de valurile care se 
loveau de picioarele ei umflate era extraordinar de plăcută. Se 
gândi că micile valuri erau asemenea unor căţeluşi care îi 
lingeau picioarele. 


90 


Făcu alţi câţiva paşi, fără să se îndepărteze însă prea mult 
de țărm. Acum aproape că era în transă, de parcă n-ar fi fost ea 
însăşi. Să îndrăznească? Da, îndrăzni. Trase aer în piept şi îşi 
îndoi genunchii, în aşa fel încât apa îi veni aproape până la 
bărbie. Senzaţia era minunată! 

Oh, este de-a dreptul de vis! 

Valurile o ridicau puţin şi apoi o lăsau la loc în jos. Suspină. 
Apoi râse cu putere. Se simţea în sfârşit uşoară, aşa cum râvnise 
atâta vreme! Se lăsă dusă de valurile blânde. Işi întinse mâinile, 
se lăsă pe spate şi pluti câteva secunde. Culorile se împleteau 
pe cer într-o privelişte fascinantă. De la albastru la roz, la 
purpuriu şi indigo... 

Kathleen pierdu noţiunea timpului. De cât timp plutea? Cu 
greu, reuşi să se întoarcă pe burtă şi îşi dădu brusc seama unde 
se afla. 

Era deja mult mai departe decât credea. Cum aşa? Nu se 
poate! Ceva nu era în regulă. Cum ajunsese aşa de departe de 
mal? 

Speriată, începu să se lupte cu apa, înotând spre țărm. 

Părea că, de fiecare dată când reuşea să înainteze, în 
momentul imediat următor curenţii o trăgeau înapoi. 

Nu te panica, îşi spuse. 

Rămâi cu ochii pe casă şi înoată într-acolo. 

Însă nu înţelegea cum de fusese atât de inconştientă. Ştia 
foarte bine de curenţi, ştiuse asta de mică! Se întâmplase ceva 
foarte ciudat. Ca şi cum uitase de ea în apă. Era nebună? 

Braţele o dureau. Simţea împunsături în ambele braţe, iar 
apa rece o vlăguia pur şi simplu. Vru să strige după ajutor, dar 
nu era nimeni acolo, nimeni care s-o audă. Ca şi cum oceanul ar 
fi fost un bărbat foarte puternic ce-şi încolăcise braţele în jurul 
mijlocului ei, Kathleen era trasă înapoi şi apoi împinsă sub 
valuri. Strânsoarea apei o speria. 

Nu-ţi fie teamă, auzi ea. Era Vocea, însă aproape liniştitoare. 

Nu! Fu acoperită de valuri, dar reuşi să ajungă iar la 
suprafaţă. Scoase un strigăt lung şi gutural. 

Lasă-te purtată de apă, Kathy. Apa este universul şi este 
eternă. Fii una cu apa! 

Se zbătea în zadar după aer, în timp ce prin faţa ochilor îi 
treceau frânturi de imagini. Prietenele ei, mama, tatăl ei, copilul 
ei... 
Următorul val o împinse iar la fund. Durerea ascuţită din 

91 


plămâni se acutiză insuportabil înainte să fie stinsă de apă. 
Kathleen se îneca; la fel şi copilul ei. 


92 


40 


M-am oprit din alergat când încălţările mele au dat într-un 
târziu de caldarâmul fermecătorului Bellevue Avenue, încadrat 
de copaci. 

Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă? 

Mi-am şters lacrimile ridicole de pe obraji cu un şerveţel 
Kleenex, din pachetul pe care îl ţineam sub mâneca puloverului, 
apoi m-am sprijinit de înaltele porţi negre de fier ale uneia din 
case şi am urmărit cu privirea un autocar galben-aprins din 
Batavia, New York, care venise încărcat cu „pelerini”. 

După o vreme, am reuşit să îmi vin în fire. 

Ştiam exact de ce fugisem de Justin. Era limpede ca lumina 
zilei. Încă eram îndrăgostită de el, nu? Iar acum eram şi furioasă 
pe el. Nu întorsesem spatele vieţii! 

El o făcea. El era preotul catolic irlandez. Era sociabil şi ştia 
atât de multe, dar oare câte trăise cu adevărat? 

După ce mi-am recăpătat suflul, am hoinărit prin spatele 
caselor pe o alee care ducea spre plajă. Gândul mă obseda, în 
timp ce mă jucam cu marginea spumoasă a oceanului. Poate 
chiar îl iubeam pe Justin. Mă gândeam tot timpul la el. El îşi 
dorea să mă căsătoresc, să fiu mamă. Poate că nu făcuse decât 
să exprime un gând altruist. Sau poate că îmi reamintea ceea ce 
ştiam deja. 

M-am plimbat fără ţintă pe plajă, întorcând pe toate părţile 
acest gând, până ce apusul acoperi cerul în nuanţe din ce în ce 
mai întunecate de albastru; de la albastru-verde deasupra 
oceanului la indigo presărat de stele pe marea cupolă a cerului. 
Am privit în jur ca să-mi dau seama unde mă aflu. Ceva de pe 
plajă mi-a atras atenţia. 

O siluetă era întinsă pe nisip. 

Silueta unei tinere femei. 

— Kathleen! am strigat. 


93 


41 


M-am repezit înainte, strigând cât puteam de tare: 

— Kathleen! 

Când am ajuns aproape, m-am aruncat pe nisip lângă ea. Am 
întors-o cu grijă pe spate. Am prins-o de sub bărbie, 
pronunţându-i încontinuu numele. I-am întors faţa spre mine. 
Am început să-i fac respiraţie gură la gură, dar nu părea să aibă 
nevoie de aşa ceva. 

Kathleen era în stare de inconştienţă, dar, slavă Domnului, 
încă respira. De ce era pe plajă? Cum de ajunsese udă leoarcă? 
Inotase? 

— Doamne, Kathy, oh, Doamne! 

Era prea grea ca să o iau în braţe şi eram singure pe plaja 
întunecată. Ce i se întâmplase? Îşi făcuse iar rău singură? Dar 
copilul? j 

Încă respira. I-am pronunțat iar numele. Încercam să 
gândesc limpede. Am evaluat toate opţiunile. Aveam doar două. 

Să stau cu ea. 

Să alerg cât de repede pot după ajutor. 

— Hai, Kathy, Kathy... hai, gata, eşti bine acum. Am bătut-o 
uşor pe obraz. 

Îi simţeam pielea încă rece. Luase o supradoză de 
medicamente înainte să intre în apă? Nu aveam de unde să ştiu, 
dar nu-mi ieşea din cap gândul că în trecut încercase să se 
sinucidă. 

Şi, exact atunci, inima aproape că a încetat să-mi mai bată în 
piept. Am murmurat: 

— Oh, Doamne Dumnezeule! Kathy! I-am strigat numele iar 
şi iar. Fetei i se rupsese apa. 

Când am întors capul, l-am văzut pe Justin alergând în viteză 
spre noi. 

— Justin, am strigat eu, Kathleen pierde copilul! 


94 


42 


Am sosit la spital în urletul sirenei de pe ambulanţă. Şase 
doctori şi asistente au venit imediat să ne întâmpine. Eram 
înfăşurată în hanoracul lui Justin şi o pătură termică. Mă 
udasem leoarcă încercând să o ajut pe Kathleen. Arătam ridicol, 
dar nu-mi păsa. 

Toţi ginecologii disponibili din spitalul din Newport au fost 
chemaţi să o examineze pe Kathleen. Era conştientă. Era şi 
calmă, singura de altfel. 

Au ajuns la un consens cu toţii. Amniosul se rupsese. 
Trebuiau să scoată copilul prin cezariană, înainte să fie prea 
târziu. 

Kathleen se împotrivi cu tărie. 

— Copilul va fi bine, spuse ea. Lăsaţi-ne în pace! Medicul ei 
personal, doctorul Armstrong, o implorase să le permită 
doctorilor să facă intervenţia. Părinţii au discutat cu ea, cu 
lacrimi în ochi. Dacă încercau să scoată copilul acum, avea o 
şansă. Dacă aştepta, putea să moară. Kathleen era minoră. 
Voința majorităţii ar fi putut prevala. Dar nu era nicidecum o 
nimica toată să forţezi o tânără femeie total competentă să 
suporte o cezariană. 

— Anne, spune-le. Am văzut-o pe Doamna Noastră. Ea mi-a 
spus să nu-mi fie frică. 

Am pălit vizibil la sugestia ei. Din punct de vedere medical, o 
cezariană era pasul cel mai corect care trebuia făcut. Kathy 
trăia, iar copilul avea o şansă uriaşă să supravieţuiască. Era 
singurul lucru raţional. 

În acest caz însă, bineînţeles că naşterea n-ar mai fi fost un 
miracol. Intervenţia ar fi afectat canalul de naştere, caz în care 
Biserica nu ar mai fi declarat copilul un miracol. 

— Kathleen, i-am spus eu, vreau să asculţi ce au doctorii de 
spus - lasă-i să-şi spună părerea, şi apoi fă aşa cum crezi tu că 
este cel mai bine. 

A fost o noapte îngrozitoare şi n-o spun într-o doară. 
Aţipisem când, brusc, am realizat că cineva mă scutura. Carolyn 
Beavier plângea în hohote. Mă cuprinse în braţe. 

— E bine, Kathleen e bine, îmi zise ea. Şi copilul e bine. 
Membrana s-a refăcut de la sine şi s-a reumplut de lichid 
amniotic. Kathleen este încă însărcinată. Este cu adevărat un 


95 


miracol! 

Mi s-a explicat că nu era vorba chiar de un miracol; dar 
faptul în sine era îndeajuns de neobişnuit încât să uimească 
personalul medical al spitalului din Newport. Singura persoană 
care nu era surprinsă sau impresionată era chiar Kathleen. 

— Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine, îmi spuse 
Kathleen. Ai fost singura care a făcut-o. Tu eşti cea specială, 
Anne. De-asta eşti aici. Tu şi părintele Justin. Voi sunteţi 
protectorii mei speciali. 

Am stat în rezerva de spital cu Kathleen până în jurul orei 
unu dimineaţa, când Justin băgă capul pe uşă. Imi făcu semn să 
ies pe coridor. Kathleen dormea, aşa că am ieşit. 

Când am ajuns pe hol, am văzut că Justin era palid şi avea 
ochii aproape ieşiţi din orbite. Mă îngrijoră. 

— Ce s-a întâmplat? Eşti bine? l-am întrebat. 

— Ceva de necrezut s-a întâmplat aici la spital, îmi dezvălui 
el în şoaptă. Anne, a apărut un caz de poliomielită. E ca şi cum 
ar fi urmărit-o pe Kathleen aici. 


96 


43 
Irlanda 


Colleen Galaher avea senzaţia că, dacă ar mai fi stat închisă 
în casă, mintea i-ar fi explodat în mii de bucățele, imposibil de 
pus la loc vreodată. Se asigură că mama ei stătea confortabil în 
camera sa, apoi se furişă din casă şi înşeuă calul. 

Călări pe deal, cu mâna înfăşurată în coama iepei mamei 
sale, Gray Lady. Cânta pentru sine una dintre piesele preferate 
ale trupei Boyzone, oprindu-se în mijlocul strofei ca să facă 
semn cu mâna ţiganilor aflaţi pe câmpia de jos. Voia să fie din 
nou o simplă şcolăriţă; îşi voia viaţa înapoi. 

Ţiganii nu erau în genul rromilor oacheşi din Europa 
Centrală, ci mai degrabă descendenţi ai irlandezilor strămutați 
care îşi pierduseră bunurile în timpul Marii Foamete din 1845. 
Generaţii la rând se mutaseră dintr-o ţară într-alta, reparând 
lucruri, participând la curse de trăsuri la bâlciuri şi, potrivit 
unora, ocupându-se cu furturi sau chiar mai rău. 

Erau dispreţuiţi, la fel ca ea. Nu era corect, nu era drept. 

Îşi aminti acum, ruşinată, că la rândul ei dispreţuise ţiganii. 
Apoi, în urmă cu şase luni, se petrecu ceva care-i schimbă 
atitudinea. 

Ca şi astăzi, trecea pe câmpie îndreptându-se spre 
binecunoscutul loc idilic din Maam Cross, Liffey Glade. O femeie 
cu părul roşu-aprins, care purta o fustă de catifea purpurie şi o 
jachetă din tweed veche îi făcu semn. j 

Țiganca se îndreptă spre ea şi ochii i se holbară. Işi făcu 
cruce şi începu să se roage, strângând puternic rozariul de 
parcă ar fi fost o ancoră de salvare legată direct de Rai. 

Colleen fusese şocată de gesturile femeii, se temu, dar totuşi 
fu curios de îndrăzneață. Şi, câteva clipe mai târziu, acceptase 
deja invitaţia ţigăncii de a bea un ceai în caravană. Pe femeie o 
chema Margot, iar caravana ei era ciudat alcătuită. Acolo se 
aflau poliţe curate acoperite de unelte, cutii de pălării, cuiere în 
care hainele atârnau aranjate după culoare şi, surprinzător, un 
televizor nou, scump, pe baterii. 

Lângă televizor se afla un loc special închinat Sfintei 
Fecioare. Avea o frumoasă Madonă din porțelan, cu mâinile 
ridicare întru binecuvântare, purtând un şal albastru cu alb, 


97 


acoperit de aur veritabil, aruncat peste părul despletit. 

— Ai văzut-o în carne şi oase, dar şi în spirit, spuse Margot. 
Ştiu că ai văzut-o. N-am dreptate? 

Colleen se întoarse spre ea, uluită. Ce ştia femeia aceasta 
ciudată? 

— Iubeşti copiii, Colleen, continuă Margot, cu vocea umilă şi 
reverenţioasă. Iar privirea îi era îndreptată fix spre abdomenul 
fetei, care de-abia începuse să se umfle. ţi ştiu secretul, micuţo. 
Eşti exact ca ea. Secretul tău va schimba lumea. 


98 


44 


Îţi ştiu secretul, micuţo! 

În ziua aceea, Colleen călări alene tocmai spre nordul 
oraşului. Acolo se afla spitalul ținutului şi ea voia să facă o 
consultaţie înainte să nască. 

O legă pe Gray Lady de un stejar bătrân de pe câmpul bogat 
în vegetaţie de lângă spital. Apoi trecu pe pajiştea din spate şi 
intră într-un hol mic. Colleen fusese şi înainte la Sf. Brendan ca 
să-şi viziteze nişte rude bolnave, dar nu-şi amintea să fi venit 
vreodată singură. 

Se simţi matură, şi poate puţin neruşinată, în timp ce urca 
uşor scara sinuoasă către al doilea etaj. 

Ştia unde voia să ajungă - la secţia de maternitate. Imediat 
ce intra pe coridorul celui de-al doilea etaj, la stânga. 

Deschise uşile batante şi imediat fu întâmpinată de o 
asistentă. Femeia îi recunoscu starea şi zâmbi. 

— Bună, drăguță! 

— Fac doar o plimbare, spuse Colleen. Şi, de fapt, nu era o 
minciună. 

Într-una din încăperi, o femeie gemea puternic şi câteva 
secunde mai târziu începu să ţipe. 

Aproape instantaneu şi, aparent, ca şi cum ar fi înţeles-o, oa 
doua femeie, într-o cameră aflată ceva mai departe pe hol, lăsă 
să-i scape un țipăt ascuţit. 

Colleen se rezemă de perete şi încercă să se liniştească. 
Doamne, pare îngrozitor. Oare, când va veni timpul, voi fi în 
stare să fac asta? 

Le ascultă pe cele două femei care continuau să geamă şi să 
tipe. 

Una dintre ele strigă numele soțului ei iar, apoi, aproape din 
aceeaşi răsuflare, îl blestemă. 

Eu voi fi singură, se gândi Colleen. Va trebui să fiu foarte 
curajoasă. 

Crezuse că vizita la spital era o idee bună, dar nu părea să 
fie aşa. Acum era, fără îndoială, mai speriată decât fusese 
vreodată. 

Se întoarse şi o luă în direcţia opusă. Ce era acolo, în capătul 
coridorului? 

Alte săli de naştere? Alte femei în chinuri groaznice? 


99 


Fata remarcă pereţii de sticlă şi-i văzu pe bebeluşii 
dinăuntru. Unii plângeau, dar majoritatea dormeau sau, pur şi 
simplu, priveau în jurul lor, făcând cunoştinţă cu lumea. 

Colleen începu să zâmbească, poate pentru prima dată după 
luni de zile, şi ştiu că va fi bine. Nu va mai fi singură. Va avea 
copilul. 


100 


45 


Când mai avea de parcurs doar o jumătate de kilometru 
până acasă, Colleen simţi aerul dulce, răcoros de la Liffey Glade. 
De-abia aştepta să pătrundă în grota care fusese sanctuar 
natural cu mult înainte de creştini, chiar înainte de druizi. Aici, 
la Liffey Glade, venea Colleen când voia să fie singură. 

Un izvor rece curgea clipocind prin grotă spre Lough Corrib. 
Pinii şi molizii se aplecau peste apă. 

Cu nouă luni în urmă, pe 23 ianuarie, la Liffey Glade trăise 
Colleen ceea ce acum considera a fi fost o experienţă mistică. 
Înainte de seara aceea, în Maam Cross era cunoscută drept o 
elevă cu purtări cuviincioase a colegiului Sfânta Treime. 

La şcoală, Colleen era plăcută, dar nu fusese niciodată 
acceptată pe deplin de majoritatea colegilor ei. Cel mai mult era 
apreciată de surorile de la mănăstire, care probabil se regăseau 
în tăcuta şi meditativa fată care de obicei era printre cei mai 
buni din clasă. 

Se simţea norocoasă să-i ajute pe alţii şi de aceea luase 
decizia aceasta. Se hotări să devină călugăriţă. 

Apoi, în numai o secundă, la Liffey Glade totul se schimbă. 
Colleen Galaher deveni mireasa lui Hristos, nu doar în spirit, ci 
şi în trup. 

În această după-amiază specială de început de octombrie, 
Colleen călărea cu grijă pe Gray Lady de-a lungul pajiştilor ude 
din spatele căsuţei. 

Odată ajunsă la Liffey Glade, legă iapa de un copac şi-şi făcu 
drum printre crengile foşnitoare, ude. Fata îngenunche pe 
covorul moale de ace de pin şi răşină, în micuța capelă în aer 
liber. 

Colleen îşi plecă creştetul acoperit cu un păr roşu 
strălucitor. 

— Tatăl Nostru care eşti în Ceruri, sunt cea mai umilă 
slujitoare a ta. Ştiu că simţi durerea şi iubirea mea pentru tine. 
Tată, sunt atât de singură acum. Am fost nespus de singură 
aceste nouă luni. 

Dar Colleen Galaher nu era singură. 

Era urmărită - era întotdeauna urmărită. 


101 


46 


Începeam să accept ideea că pruncul lui Kathleen Beavier 
avea ceva special şi acest lucru mă tulbura mai mult decât 
puteam recunoaşte. Ceea ce cu siguranţă mă neliniştea era 
faptul că începeam să cred că Kathleen ar fi putut spune 
adevărul şi că, astfel, îmi pierdeam obiectivitatea. Trecusem de 
la „e o înşelătorie” la „s-ar putea să fie ceva adevăr aici”. 

Cred că pentru prima oară de când venisem la Coliba 
Soarelui, am avut câteva ore pentru mine. Kathleen aţipise în 
camera luminată puternic de soare. Când am intrat să iau o 
ceaşcă de ceai, doamna Walsh gătea cu frenezie în bucătărie. 
Carolyn şi Charles Beavier plecaseră în oraş la cumpărături. 
Justin era şi el pe undeva, să alerge. 

Aşteptasem cu nerăbdare să cercetez biblioteca familiei 
Beavier. La fel de mare ca biblioteca unui orăşel, era un loc 
unde puteam face cercetări amănunțite. Pe rafturi se regăseau 
cărţi de istorie, biografii, metri întregi de materiale despre 
navigaţie, scoici, grădinărit, păsări şi finanţe. 

Iar pe raftul aflat lângă şemineu se afla o secţiune dedicată 
cărţilor de religie. Multe dintre ele erau recent achiziţionate de 
la Barnes & Noble, Lauriat's, Maryknoll, astfel că între pagini 
încă se aflau broşuri cu oferte. 

Focul mocnea în şemineu. Mi-am turnat o ceaşcă de ceai şi 
apoi am luat un maldăr de cărţi despre Fecioara Maria pe care 
le-am aşezat pe măsuţa din lemn de mahon aflată lângă un 
confortabil fotoliu trandafiriu. Având în vedere că citisem 
aproape tot ce se găsea despre Maria, aveam doar să fac o 
trecere în revistă. Am atins coperta volumului Doamna Noastră 
în Evanghelie, Doamna Noastră la Fatima, Misterele Femeii: 
Antichitate şi Epoca Modernă şi apoi am deschis o carte 
minunată scrisă la sfârşitul anilor '70 intitulată Singura dintre 
femei. De fiecare dată când reciteam această carte, mă 
îndrăgosteam din nou de Maria. 

„Fecioara, model sublim de castitate”, notase autorul, „a 
rămas cea mai sfântă fiinţă pe care am contemplat-o vreodată, 
magia-i exercitată asupra mea fiind atât de puternică încât, timp 
de câţiva ani, îmi era imposibil să intru într-o biserică fără să 
sufăr la gândul protecţiei şi frumuseţii mântuirii pe care o 
uitasem. Imi aduc aminte că am vizitat Notre Dame din Paris şi 


102 


am stat în naos cu ochii în lacrimi.” 

Era adevărat. Astfel îşi lasă amprenta credinţa, astfel o 
simţisem şi eu. Puterea Mamei Binecuvântate este aceea 
înţeleasă de multe femei. Mai departe, în cartea ei, Marina 
Warner scria: „Fecioara este unul dintre puţinele personaje 
feminine care au dobândit statutul unui mit”. Îl cita totodată pe 
Henry Adams, care notase: „Studiul Doamnei Noastre merge 
înapoi direct la Eva şi înfăţişează pe deplin problema sexului”. 

O  dihotomie extrem de interesantă, am reflectat eu. 
Fecioara, despre care nenumărați şi din ce în ce mai mulţi 
oameni consideră că ar trebui înălţată la acelaşi nivel cu Fiul 
său - şi Eva, care a fost ispitită de şarpe, a mâncat din fructul 
pomului interzis şi a fost izgonită din grădina Raiului. Eva l-a 
acceptat pe Satana. Doamna Noastră l-a strivit. 

M-am pierdut în lectură, căutând indicii despre situaţia din 
Newport şi am uitat de timp. Biblia o menţionează sfâşietor de 
puţin pe Maria; sunt doar şase referiri în treacăt şi nici 
documentări istorice nu sunt prea multe despre ea. 

În cercurile teologice există două teorii importante, 
acceptate de regulă, bazate pe ceea ce învățații numeau în 
genere „tradiţia creştină”. Potrivit celui dintâi, Maria însăşi a 
fost concepută „imaculat”, înăuntrul pântecului mamei ei - 
astfel, născându-se fără a purta păcatul originar. Cea de-a doua 
teorie afirmă că atunci când a murit, probabil în oraşul antic 
Efes din vestul Asiei Mici, Maria s-a înălţat cu trupul şi spiritul 
direct la Ceruri, ceea ce s-a numit Adormirea Fecioarei 
Binecuvântate. 

După toţi aceşti ani, încă mă uimea faptul că Maria era cel 
mai puţin cunoscută şi, de departe, cea mai misterioasă dintre 
toate figurile biblice. 

Oare de ce? 

Nu era nevoie să contactez o feministă ca să obţin un 
răspuns. Maria a fost femeie şi mamă. Scriptura a fost scrisă de 
bărbaţi. 

De la naşterea lui Hristos s-au produs unele schimbări. Acest 
binecuvântat eveniment modern din jurul lui Kathleen Beavier, 
dacă era aşa ceva, avea să fie naşterea cel mai atent 
documentată în aproape 2000 de ani, fără îndoială, urmată de 
cărţi şi de filme. 

Şi - speram că nu era o iluzie deşartă - eu voi sta la capătul 
patului de naştere. 

103 


Poate atunci voi şti întregul adevăr despre fecioara 
Kathleen. 


104 


47 


Mai aveam mult de muncă şi, în cele din urmă, am găsit 
timpul necesar. Mi-am luat vechiul meu pardesiu din dulapul de 
pe hol şi m-am îndreptat în grabă spre maşină. In doar câteva 
minute, treceam în viteză de celebrul Bellevue Avenue din 
Newport, îndreptându-mă spre vest, pe Memorial Boulevard. 

Am parcurs o milă şi jumătate până la Sachuest Point, unde 
se părea că se oprise Kathleen cu un băiat, cu aproape nouă luni 
în urmă, în ianuarie. Misterioasa şi poate mistica seară de 23 
ianuarie. 

Acum, că mă îndepărtasem de Coliba Soarelui, îndoiala mea 
latentă mă cuprinse din nou. Eram chiar mai descumpănită ca 
niciodată în privinţa fetei. La o privire mai atentă, nimic nu avea 
sens în întregime, totul necesita credinţă din partea mea. 
Credinţă. De credinţă a fost vorba întotdeauna. 

Cardinalul Rooney părea să accepte situaţia şi ştiam că nu se 
lăsa uşor păcălit. Cardinalul era un preot al vechii şcoli, 
usturător de inteligent, cinic şi cu capul pe umeri. Or, Rooney 
credea în Kathleen Beavier. Părea să creadă cu adevărat că un 
copil sfânt era pe cale de a se naşte. Justin credea la rându-i şi 
nici el nu era păcăliciul nimănui. 

De ce? Ce anume îi făcea să fie atât de siguri în privinţa ei? 
Ce trebuia să aflu eu, aici, în Newport? Ce mister urma să-mi fie 
dezvăluit? 

Apoi, mai era Kathleen. Era virgină şi însărcinată. Ştiam 
sigur asta. Kathleen afirmase că a văzut-o pe Fecioara 
Binecuvântată, iar eu, cu picioarele pe pământ şi cinică la 
rându-mi, emoţional, eram convinsă că spunea adevărul, sau, cel 
puţin, adevărul văzut prin prisma ei. 

Nu aveam dovezi, doar sentimente, dar mă invadaseră în 
întregime în timp ce conduceam prin Newport. 

Şi mai era ceva: Kathleen încercase să se sinucidă şi nu 
reuşise. Dacă purta Copilul Divin, de ce încercase să-i ia viaţa, 
împreună cu a ei? Sau ar trebui să privesc reversul medaliei? 
Cum se face că a primit ajutor într-o clinică de avorturi care ar 
fi trebuit să fie închisă la acea oră din seară? Un alt pacient care 
a întârziat. Ajutor care i-a salvat fetei viaţa. 

Nu ştia nimeni că fata avea să fie acolo în acea zi, nici măcar 
cele mai bune prietene ale ei. Toate trei credeau că se ducea 


105 


ziua următoare. Aşa plănuiseră. 

Şi, în sfârşit, trebuia luată în calcul o perspectivă istorică 
importantă. Creştinismul se bazează pe credinţa în miracole. 
Creştinii de pretutindeni credeau în concepţia imaculată şi în 
lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenit om. Era adevăr sau 
mit? 

Aveam nevoie de o dovadă. Râvneam după un fapt real, 
oricât de neînsemnat, care să fie dovada a ceea ce începeam să 
cred cu adevărat. 

În timp ce continuam să merg în jos pe Memorial Boulevard, 
am văzut un indicator în auriu şi albastru care arăta spre 
stânga, imediat după strada Spring: LICEUL ROGERS. 

Am semnalizat spre stânga. În liceu era cineva care putea 
să-mi ofere ce îmi doream, o mică lumină în toată această 
enigmă fantastică. Cel cu care se întâlnise Kathleen în seara de 
23 ianuarie. 

Jamie Jordan. 

El era real. 


106 


48 


Am condus maşina spre tunelul de arţari cu un colorit 
minunat numit strada Şcolii şi am apăsat pe acceleraţie. 

Ceasul meu arăta 2:57. Ajunsesem exact la sfârşitul orelor. 

Un clopoțel electric sună şi zarva băieţilor umplu aerul tare 
de toamnă. O mulţime de elevi se învălmăşiră să iasă pe cele opt 
uşi de sticlă glisante principale. Claxoane de maşină trâmbiţară 
şi o minge de fotbal decolorată şi umflată, sărind dintr-o parte 
într-alta, apăru din clădirea tăcută, în stil colonial. 

Am căutat cu privirea în marea de puştani lăţoşi, încercând 
să zăresc un anume adolescent dintr-atâţia. 

Am scrutat mulţimea de câteva ori. 

În cele din urmă, privirea mi-a rămas fixată pe un băiat 
musculos, înalt, cu o şuviţă de păr blond căzută peste ochi. 

Se împingea şi se îmbrâncea cu un coleg care nu-i era pe 
măsură. 

Am ştiut că el era. Văzusem în camera fetei o fotografie de 
grup cu clasa şi nu avea cum să fie altcineva. James Jordan era 
un băiat bine făcut, de fapt, aducea mai mult a bărbat. 

M-am gândit că avea cam 189 cm înălţime şi aproape 90 kg. 
Fără îndoială, arăta bine, dar nu reuşeam să mi-l imaginez cu 
Kathleen. 

Mi-a fost puţin teamă la gândul că poate era deplasat să 
forţez o confruntare, dar am continuat. Se numeşte terapie 
antifobică, ştiam, şi, în general, nu este recomandată în meseria 
mea. 

— Bună, scuză-mă, am spus, întrerupându-l din hârjoneală. 
Tu eşti James Jordan? 

Băiatul se opri, se întoarse şi îmi aruncă, sigur pe sine şi fără 
să se grăbească, un zâmbet evaluator. 

— Presupun că asta înseamnă da, am continuat. M-am căznit 
să zâmbesc în timp ce el scotea o ţigară dintr-un pachet în alb şi 
roşu. Numele meu este Anne Fitzgerald. Sunt prietenă cu 
Kathleen. 

Jordan îşi aprinse ţigara şi apoi aruncă o privire la amicii 
care începuseră să se strângă roată în jurul lui. Rânjeau şi mă 
măsurau din cap până-n picioare, străduindu-se să o facă într-un 
mod cât mai puţin subtil. 

— Mda, eu sunt Jamie. Şi tu eşti „prietenă” cu Kathy? Ce fel 


107 


de prietenă? 

— Aş vrea să vorbesc puţin cu tine. 

L-am țintuit cu privirea. Nu m-am mişcat deloc. Nu am 
arătat teamă sau îndoială cum că nu ar vorbi cu mine. 

Curiozitatea lui în ceea ce mă privea a câştigat teren în faţa 
atitudinii indiferente. Ştiam că aşa va fi. Doar cu asta mă ocup. 


108 


49 


Prietenii lui săreau de parcă ar fi fost o cireadă de tauri 
aţâţaţi. Stăteau prea aproape de mine, încâlcind limita de spaţiu 
invizibilă pe care o păstrez de obicei cu străinii şi ştiau asta 
foarte bine. 

— Cine eşti tu? Eşti de la Hard Copy sau ceva de genul ăsta? 
întrebă unul dintre ei. 

— Nu, am răspuns eu calmă. Nu sunt reporter de scandal, 
doar o prietenă. 

— Bine, zise Jamie, după câteva momente bune. Hai să 
mergem să vorbim, prieteno! Ai cinci minute la dispoziţie să-mi 
captezi atenţia. 

— Oh, mulţumesc, i-am răspuns şi am zâmbit într-un sfârşit. 

La fel a făcut şi Jordan. Imi dădeam seama că mă place şi 
totodată că se considera priceput la femei, chiar şi când era 
vorba de una mai în vârstă, ca mine. 

La capătul cvartalului începea o stradă pe care se aflau case 
micuţe cu jeepuri şi alte maşini de acest gen parcate pe alee, 
biciclete şi skateboard-uri pe trotuar. Jordan era cu un cap mai 
înalt decât mine şi avea pieptul lat ca un cherestegiu. 

Nimic nu reuşise vreodată să-l dărâme pe băiatul acesta sau, 
cel puţin, aşa voia el să cred. 

— Bine, zise el imediat ce intrarăm pe stradă. Ai atenţia mea 
oricum. Cine dracu' eşti tu? Pe bune! Şi ce vrei? Kathy nue 
prietenă cu tine. Atâta lucru ştiu şi eu. 

— Jaime, nu ştii nimic, i-am zis eu. Şi ăsta-i adevărul. l-am 
spus cine sunt, dar nu i-am precizat care era misiunea mea. 
Totodată, am adoptat o indiscutabilă atitudine gen „să nu te pui 
cu mine”. Machismul nu putea fi o sabie cu două tăişuri. 

— În ianuarie anul acesta, am continuat, ai ieşit cu Kathleen 
Beavier. Şi ăsta e adevărul, stabilit deja. Aţi avut cel puţin o 
întâlnire. 

Dădu din cap. 

— Ştiam că la porcăria asta o s-ajungi! Frate, sunteţi atât de 
previzibili! Şi tu eşti una care scrie o carte, nu? Păi atunci scrie 
asta! Am ieşit o singură dată cu Kathleen Beavier. O singură 
întâlnire. Şi câteva plimbări ca să luăm un Big Mac sau ceva de 
mâncare, după ore. 

— Cum de a fost doar o singură întâlnire? 


109 


— Cum de doar una? Păi, cât poate să ducă omul deodată? 
zise Jordan. 

Era prea orgolios ca să spună adevărul. Fără să vreau, mă 
gândeam că băiatul era un produs perfect al şcolii Brad Pitt. El 
şi Kathy ar fi făcut un cuplu extraordinar, dar, totuşi, nu mi-o 
puteam imagina cu el. Poate că avea şi ea un dram de infatuare, 
dar nu-i plăceau oamenii aroganti. 

— Fii, te rog, cinstit şi lămureşte-mă. Pe 23 ianuarie, ai dus-o 
pe Kathy la o petrecere oficială a şcolii. Apoi s-a petrecut ceva. 
Kathy mi-a mărturisit. Dar ce anume? 

O grimasă de mânie îi străbătu chipul. Am realizat cum va 
arăta la maturitate şi nu mi-a plăcut. 

— Ascultă, nu ţi-e clar? N-o să-ţi spună pentru că am făcut-o 
după aceea. Toată lumea ştie că Kathy nu este bună la pat, 
recunosc, dar asta n-o face să fie Fecioara Binecuvântată! 

Căutătura lui mă intimida. Voiam să-mi fac mâinile scut şi 
să-i spui, mersi, pa. Dar nu puteam să plec. Nu încă. 

— Duminică seara a venit aici un medic specialist, un doctor 
care nu avea niciun motiv să mintă. Jaime, am stat chiar acolo 
când a controlat-o. Kathleen e încă virgină. Nu a făcut-o 
niciodată cu cineva! Nu cu tine, nu cu nimeni altcineva. 

— Ce porcărie! ţipă el la mine. Am avut-o! Îşi duse mâna 
între picioarele-i lungi. Cu asta! 

Probabil că i-am transmis îndoiala, fiindcă mi-a aruncat o 
privire urâtă. Apoi, înainte să fac vreun pas, m-a împins cu 
putere. 

Am căzut la pământ. Mi-am prins mâna sub piept. Nu eram 
atât speriată, cât jenată. Puştiul mă pusese la pământ! Mă durea 
partea pe care aterizasem. 

Dar m-am ridicat imediat. L-am împins pe neobrăzat. Şi încă 
o dată. 

— Eşti un tip dur, nu? Cât de dur eşti? am urlat la el. M-am 
repezit din nou la el. Răspunde-mi! Ce s-a întâmplat în seara 
aceea la Sachuest Point? Ceva s-a întâmplat. O văd în ochii tăi 
mincinoşi de laş. Văd prin tine. 

Brusc, s-a răsucit şi a luat-o la goană. Am vrut să alerg după 
el, dar ştiam că nu mă va ajuta la nimic. 

Mă mintea - eram sigură de asta. 

Dar dacă aveam dreptate, atunci avea dreptate şi Kathleen. 


110 


50 


Tot ce îmi doream era să aflu adevărul gol-goluţ, dar oare nu 
asta ne dorim cu toţii? In acea seară am stat într-un balansoar 
vechi din lemn de pin, pictat, lângă frumosul pat cu baldachin al 
fetei. Luna tocmai se ridicase şi plutea deasupra oceanului 
asemenea unui mare balon galben, dar, în seara aceasta, nu 
reuşise să mă mişte cu frumuseţea sau liniştea ei. 

Capul încă îmi zvâcnea de la scurta, dar tulburătoarea 
întrevedere cu Jaime Jordan. Aveam dubii în aproape orice 
privinţă. Aveam nevoie să ştiu ce se întâmplase între Jordan şi 
Kathleen la Sachuest Point. 

Kathleen era slăbită şi epuizată, o vedeam pe chipul ei. 
Dormitorul întunecat era luminat doar de o lampă mică aflată pe 
noptieră. Am dat drumul CD playerului cu radio, aflat pe un raft 
din biblioteca lăcuită, albă. Muzica invada camera şi am 
recunoscut-o pe Jewel. Cânta o baladă de dragoste cunoscută, 
pe care o îndrăgea. 

— Doar nu-ţi plac chestiile astea sentimentale, nu? mă 
întrebă Kathleen. 

— Ideea e să adormi tu, i-am răspuns. M-am reaşezat şi m- 
am legănat în tăcere. Oricât de îngrozitoare fusese conversaţia 
mea cu Jaime Jordan, mi-ar fi fost totuşi folositoare dacă aş fi 
aflat ceva. De ce nu voia niciunul dintre ei să vorbească despre 
seara aceea? 

— Kathy, trebuie să te întreb ceva, am spus eu într-un târziu. 

Ea privea în gol, părând cufundată în uitare. 

— Când mi s-a rupt apa, spuse în cele din urmă, am fost 
îngrozită. N-am fost niciodată atât de speriată. Iubesc copilul 
acesta, recunoscu ea, pentru prima dată, faţă de mine. Nu pot 
să-l pierd acum. 

Mărturisirea ei mă mişcă. M-am legănat încet în balansoar 
minute la rând, încercând să-mi stăpânesc sentimentele. 

— Kathy, tu ai încredere în mine? 

Pe chip îi înflori acel zâmbet incredibil de inocent, care îi 
dădea un farmec aparte. 

— Am încredere în tine. Bineînţeles că am. Eşti foarte 
deschisă şi onestă. 

Am răsuflat uşurată. Kathleen îmi putea schimba starea 
oricând dorea, cu doar câteva cuvinte. Cum de mă afecta aşa? 


111 


Oare fiindcă începeam să o cred? 

— Kathy, te rog, spune-mi despre Jamie Jordan. Astăzi am 
fost la liceul Rogers să-l văd. Am vorbit cu el. Mi-a spus că... 

— "Ţi-a spus că am făcut-o. Asta spune oamenilor, deoarece 
crede că asta aşteaptă ei de la el. Sincer, îmi pare foarte rău 
pentru Jamie. Toată fantezia lui de bărbat dur e atât de tristă! 

Mi-am dat seama că încerca să-şi ascundă durerea. Strânse 
la piept o păpuşă făcută din cârpe şi, aşa, arăta chiar mai mică 
de şaisprezece ani. 

— Anne, nu am făcut sex. Jaime m-a dus cu maşina la 
Sachuest Point, dar nu am vrut să fac nimic cu el. Nu am vrut. 
N-am făcut nimic cu Jamie. E tot ce pot să spun acum, zise ea. 

Sunt sigură că aveam o privire goală, dar creierul meu 
funcţiona la capacitate maximă. 

— Mă crezi? întrebă Kathleen. Te rog, Anne, crede-mă! Dacă 
nu crede nimeni... ce se va întâmplă cu mine? Ce se va întâmplă 
cu copilul meu? 

I-am făcut semn să tacă şi apoi m-am ridicat, i-am aranjat 
părul şi am învelit-o cu pătura până la bărbie. În mod repetat 
îmi spusese că este inocentă, dar nu-mi dădea pace ceea ce 
adăugase întotdeauna: „E tot ce pot să spun acum”. 

Voiam să cred că-mi spunea adevărul, fiindcă tineam la ea 
atât de mult! Dar... nu puteam. În seara aceea, la Sachuest 
Point, fetei i se întâmplase ceva important. Fusesem trimisă la 
Newport să aflu ce anume. 

Şi, deocamdată, nu reuşisem. 


112 


51 
La nord de New York 


Sf. Ioan al Crucii era adăpostit în mijlocul dealurilor 
împădurite, cam la 145 km nord de New York, de-a lungul râului 
Hudson. Aflat la volanul maşinii care se legăna prin hârtoape, 
Nicholas Rosetti se temea mai mult ca niciodată pentru viaţa şi 
sufletul său. Complexul, format dintr-o clădire în genul unui 
castel şi douăsprezece căsuțe din piatră de nisip, era o casă de 
odihnă pentru alcoolici, alienaţi mintal şi preoţi cu abateri din 
cadrul Arhiepiscopiei oraşului New York. 

Însă aici se afla cineva care-i dădea speranţă părintelui 
Rosetti. Dacă exista ajutor în această lume, atunci nu putea să 
vină decât din partea monseniorului Bernard Stingley. Aici era 
ultima oprire pe care o făcea Rosetti, înainte să plece spre 
Newport, pentru a vedea cea de-a doua fecioară. 

Inăuntrul clădirii aproape medievale, Rosetti a fost 
întâmpinat de un călugăr slab şi colţuros, care îl conduse prin 
coridoarele din blocuri de piatră. Ecoul vocilor şi paşilor lor crea 
senzaţia unor împuşcături de revolver într-un tunel sub pământ. 

La capătul celui de-al treilea sau al patrulea culoar, 
călugărul ciocăni într-o uşă de stejar închisă la culoare şi apoi o 
deschise. Un preot în robă stătea la fereastră. Rosetti îşi simţi 
inima crescându-i în piept când îl văzu. 

Apoi auzi Vocea - chicotind, râzând pe înfundate. Da” prost 
mai eşti! Bătrânul ăsta vanitos nu te poate ajuta. Nimeni nu te 
poate ajuta! 

Monseniorul Bernard Stingley fusese mentorul şi confesorul 
lui la Universitatea Pontificală Lateran din Roma. Preotul în 
vârstă, care nu mai scosese niciun cuvânt în ultimii şase ani, era 
un renumit învăţat, preocupat de studiul Bibliei, recunoscut în 
special pentru scrierile sale pe tema Apocalipsei. 

— Nicholas! Singley veni spre mult mai tânărul preot de la 
Vatican şi-l îmbrăţişă. Nu pot să cred că tu eşti. Mă bucur atât 
de mult să te văd! 

— Bernard, spuse Nicholas adâncindu-şi faţa în stofa aspră a 
veşmântului bătrânului. 

Fu o îmbrăţişare strânsă şi, când făcu un pas înapoi, se 
alarmă la vederea ridurilor care brăzdau chipul chinuit, tras, al 


113 


preotului încărunţit. 

— Vă simţiţi bine? întrebă el. 

— Nu pentru sănătatea mea trebuie să te îngrijorezi, 
răspunse bătrânul. g 

Din nou - Vocea râse cu putere în capul lui Rosetti. Incercă 
să o ignore, dar nu putu. 

Nicholas Rosetti închise cu grijă uşa în spatele lui şi-şi 
aruncă privirea pe pereții acoperiți cu cărți ai încăperii. Pe 
latura cea mai lungă, rafturile susțineau colecția lui Stingley de 
statuete din China, Grecia şi Orientul îndepărtat, înfățişând 
toate chipul lui Hristos. Într-un colţ se afla un pat nefăcut. 
Deasupra lui atârna un crucifix de lemn simplu. Sub una dintre 
cele două ferestre înrămate se afla o masă de lucru în 
dezordine. 

Cei doi se aşezară la masa cu privelişte spre fluviul Hudson 
care, de sus, arăta ca o autostradă de sticlă. Schimbară 
condoleanţe pentru moartea Papei Pius. 

Apoi Stingley spuse: 

— Cred că ştiu de ce ai venit, Nicholas. Am un presentiment 
urât. De fapt, îl am de câteva săptămâni. 

Nicholas Rosetti nu se îndoia că spunea adevărul. Probabil 
că vestea s-a răspândit imediat chiar din ziua când a părăsit 
Roma. Comunitatea Vaticanului era mică, aproape incestuoasă. 
Privi direct în familiarii ochi albaştri, reci, ai lui Stingley. Fără 
îndoială, nu era cazul să stea la palavre. 

— Monseniore, ştiu că dumneavoastră cunoaşteţi secretul de 
la Fatima. Pius mi-a spus că dumneavoastră chiar aţi citit 
cuvintele. Mesajul Fecioarei: promisiunea şi avertismentul. 

Monseniorul nu scoase niciun cuvânt. Privirea lui nu 
transmitea nimic. Asculta doar. 

Rosetti continuă, dar, deodată, avu îndoieli asupra vechiului 
său prieten. 

— Aţi stat cu Pius aproape tot timpul când s-a îmbolnăvit 
prima dată. Atunci, în '90. A vorbit despre Fatima şi 
dumneavoastră aţi fost acolo. Aţi auzit totul. Iar acum ştiu şi eu 
ce ştiţi dumneavoastră. 

Pe chipul monseniorului Stingley se aşternu suferinţa. 

— Pius nu avea niciun drept. Nu avea niciun drept să-ţi 
ceară asta. 

— Este prea târziu pentru regrete sau învinuiri reciproce. 
Ştiu despre cele două fecioare. Una, a binelui, cealaltă, a răului. 

114 


— Atunci nu ştii nimic! Stingley ridică vocea. E mult mai 
mult de-atât. Dumnezeu nu creează în alb şi negru. Nu e atât de 
uşor. Adevărul are puţin de-a face cu logica omului. 

În timp ce Stingley vorbea, Rosetti simţi că mica încăpere 
din St. John începe să se învârtească, azvârlindu-l înapoi pe 
trotuarul din Roma, unde inima îi fu străpunsă de un cuţit 
fierbinte. Trotuarul care se rotea în faţa ochilor deveni avionul 
Beech care se rostogolea în jos, prăbuşindu-se printre copaci, 
împrăştiind metal şi oase. Era mai mult decât o halucinație sau 
o amintire. Simţi cum îl cuprinde toropeala şi mirosul 
pătrunzător de carne arsă. 

Viziunea era un avertisment. Pleacă de aici! Pleacă acum! 

Dar n-o făcu. 

Nu putea s-o facă! 

Dar de ce era avertizat? De ce fusese cruțat? 

Işi auzi propria voce, ca şi cum venea de departe. 

— Vă rog, am nevoie să ştiu cum să mă pregătesc pentru 
aflarea adevăratei fecioare. Ce vreţi să spuneţi, cum adică nu 
ştiu nimic? Vreau să îmi spuneţi cum va fi. Mă tem că a început 
deja căderea mea în Iad. 


115 


52 


Am început, Nicholas. Ţi-ai dat şi tu seama în sfârşit! Eşti 
deja pierdut! Sufletul tău este damnat! 

Vocea râdea în hohote în capul lui Rosetti. Păreau să fie sute 
de voci, iar durerea era insuportabilă, ca şi cum craniul i-ar fi 
fost despicat. 

Bătrânul preot se ridică brusc şi răsturnă un scaun masiv de 
stejar care scoase un trosnet răsunător. 

— Sunt aici. l-ai adus aici! Ochii i se măriră de frică. 
Legiunile sunt aici! Sunt peste tot! Pot să våd bastarzii păcătoşi! 
Acum aşteaptă să fie eliberaţi! 

Părintele Rosetti încercă să se îndrepte spre fostul lui 
mentor, dar nu-şi putu mişca mâinile şi picioarele. Le simţea 
grele de o tonă. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmpla cu el? Avea un 
atac de cord? Era acesta un alt atac? Oare ar putea supravieţui 
iarăşi? 

Nicholas privi îngrozit la aceeaşi forţă care-l ataca pe 
Stingley. Preotul dădea din mâini, încercând să îndepărteze o 
prezenţă invizibilă. Se împiedică de pohtele pline de cărţi. 
Respiră adânc, greu. Apoi, corpul monseniorului Stingley se 
încovoie. 

Când vorbi, glasul de-abia i se auzea şi era răguşit, ca şi cum 
i-ar fi fost greu să pronunţe cuvintele. 

— La început îţi vei pierde controlul, spuse el, mişcându-şi 
capul înainte şi înapoi cu repeziciune. Vei realiza că nu mai ai 
libertatea de a alege. 

Nu vei mai avea libertatea de a gândi. Nici libertatea de a 
acţiona. Şi acesta este doar începutul! 

Asta e nimic! auzi Rosetti Vocea în capul lui. Stai să ajungă 
la partea cea mai bună! 

— Apoi, vei simţi cum îţi decade trupul, mintea, sufletul, 
Nicholas. Vei pierde orice speranţă. Şi acea deznădejde 
păguboasă, pângăritoare, acel sentiment abject de inutilitate şi 
zădărnicie este cea mai doborâtoare dintre toate trăirile umane. 

E un om deştept, Nicholas. Pentru un preot! Ascultă-l! 

— Când se va întâmplă, când nu vei mai avea nimic în afară 
de acea deznădejde întunecată şi abisală, atunci vei şti că ai 
trecut pragul Iadului. 


116 


Monseniorul  Stingley stătea la fereastră, cu spatele 
încovoiat, cu lumina ţâşnind în jurul lui, orbindu-l pe preotul de 
la Vatican. Îşi trecu de câteva ori mâna peste piept, ca şi cum ar 
fi încercat să se elibereze de o apăsare şi apoi vorbi din nou: 

— Ar trebui să-l implor pe Dumnezeu Tatăl să-ţi dăruiască 
din mila lui infinită. Dar asta ar însemna să-ţi dau speranţe 
deşarte. 

Rosetti vru să vorbească, să ceară binecuvântarea 
monseniorului, dar bătrânul începu brusc să strige. Faţa lui 
Bernard Stingley era albă ca varul. Buzele, marginea urechilor 
şi degetele aveau o şocantă nuanţă violetă. 

Îşi apăsă cu putere mâna pe stern şi din piept îi ieşi un şuier 
adânc. Un mucus alb şi spumos îi ţâşni din gură şi din nas. 

Urlă: 

— Legiunile de demoni, de îngeri căzuţi sunt pretutindeni. 
Priveşte dincolo de cele două fecioare, părinte. Priveşte dincolo 
de fecioare! Legiunile sunt chiar în faţa ochilor tăi. 

Rosetti încercă să se ducă la el, dar nu se putu ridica de pe 
scaun. 

Picioarele slabe ale bătrânului se îndoiră şi Nicholas îl văzu 
cum cade în genunchi. Ochii i se dădeau peste cap, iar spuma 
continua să se reverse peste buze, în jos pe bărbie. Lupta cu 
sălbăticie împotriva unor forţe nevăzute. 

Cu un efort extraordinar, Nicholas Rosetti se desprinse de 
scaun. Fu pus la podea. Se târi pe coate spre locul unde se 
prăbuşise Bernard Stingley. 

— Nu, monseniore! Dumnezeule, nu! Lăsaţi-l în pace! Luati- 
mă pe mine! 

Bătrânul spuse toate acestea în şoaptă, dar şoapta lui 
aducea a muget: j 

— VEI FI LUAT ŞI BLESTEMAT IN IAD PENTRU 
ETERNITATE. ÎNŢELEGI CE ÎNSEAMNĂ ETERNITATEA? 
PRIVEŞTE DINCOLO DE FECIOARE. RASPUNSUL SE AFLA 
ACOLO! 

Şi, în acel moment de durere şi de teroare, părintele 
Nicholas Rosetti crezu că a înţeles ceva. 

Acum, el era cu legiunile, iar ele erau Iadul şi veniseră pe 
pământ din abisul focului. 

Monseniorul Stingley striga din răsputeri: 

— I-ai de pe mine! Te rog, te rog! Mă mănâncă de viu! 


117 


53 


Kathleen simţea că o trec fiorii. Expresie mai adecvată nu 
exista. 

Deşi nu se întâmplase nimic, simţi o presiune intensă 
crescând în interiorul ei, intuind că ceva foarte rău se strecura 
în Coliba Soarelui şi în toţi cei care se aflau acolo, mai ales în 
cei care doreau să o ajute. 

Tulburată şi temătoare, Kathleen trase draperiile brodate de 
la fereastra dormitorului ei. La început, nu văzu decât propria 
reflexie în geamul întunecat. 

Apoi, prin pelicula lăsată de respiraţia ei pe geam, văzu 
lumini gălbui licărind în întuneric; erau corpurile de iluminat 
aflate de-a lungul aleii, care răspândeau o lumină slabă peste 
Ocean Avenue. 

Câţiva agenţi de securitate îmbrăcaţi în hanorace groase 
stăteau la poarta principală. Şi totuşi, prezenţa lor nu o făcea să 
se simtă în siguranţă. 

O mişcare bruscă îi atrase atenţia. 

Chiar dedesubtul ferestrei, se deschise o portieră şi un 
bărbat ieşi din maşină. 

Arăta ameninţător: costum negru, pălărie neagră cu borul 
tras mult în jos, un sac negru umflat sub braţ. 

Arăta înfiorător. 

Chiar privindu-l de sus, Kathleen putu să vadă cât de 
gârbovit era, de parcă ar fi cărat în spate un munte de piatră. 

Şi atunci, prin minte îi trecu un gând foarte ciudat: Fi au 
venit după mine. La plural. Fi sunt aici. 

Deodată se auziră voci, uşa casei se deschise şi părintele 
O'Carroll ieşi pe verandă. Întinse călduros mâna siluetei 
întunecate. Aşa ştiu Kathleen cu siguranţă cine era bărbatul. 

Era celălalt anchetator. 

Preotul de la Roma. 

Chiar înainte să intre în Coliba Soarelui, privi în sus. 
Kathleen se gândi înfiorată: M-a privit direct în ochi. Ştie deja 
adevărul, dar nu are credinţa necesară. Preotul nu crede. 


118 


54 


În sfârşit, sosise părintele Rosetti. Acum, mă gândeam eu, 
eram trei cu ochii pe Kathy, încercând să aflăm adevărul. Era 
prezenţa lui semnul că eu dădusem greş? 

Oare? 

O întrevedere fusese deja stabilită. Am luat loc într-un scaun 
cu spătar aflat într-unui din frumoasele saloane duble de la 
primul etaj al Colibei Soarelui. Eram doar un observator. Asta 
era treaba mea la această întrevedere. Însă inima îmi bătea de 
teamă pentru Kathleen. 

Ea stătea lângă mine într-un fotoliu, cu burta ei umflată care 
arăta de parcă era gata să plesnească. Speram că nu se va 
speria prea tare, că nu va fi afectată prea mult de stres. 

Charles Beavier ne întrebă dacă bem ceva şi, întrucât 
refuzarăm cu toţii, îşi turnă pentru el un Scotch sec. Carolyn, 
palidă, se lăsă pe un scaun, în partea opusă fetei. Justin stătea 
cel mai aproape de uşile de stejar glisante. 

Peste această adunare se lăsă liniştea. Aşteptam cu toţii să 
auzim ce avea de spus preotul de la Roma. El cunoştea lucruri 
neştiute de noi şi arăta al naibii de misterios. 

Preotul avea o prezenţă formidabilă. Straniu, fără îndoială. 
Un monolit întunecat cu o misiune necunoscută. 

L-am urmărit nerăbdătoare cum îşi frământa mâinile mari de 
muncitor. 

În cele din urmă, zâmbi, dar era un zâmbet forţat. 

Părintele Rosetti nu avea în niciun caz situaţia sub control, 
aşa cum ne lăsase să credem. Ne salută cu o voce şuierătoare, 
nuanţată cu tonurile melodioase ale limbii sale native. 

Apoi se repezi spre mijlocul camerei şi se postă în faţa lui 
Kathleen. 

— Kathleen, am fost trimis aici de Vatican, spuse el. Dacă te 
interesează, titulatura mea oficială este aceea de anchetator-şef 
în numele Sfintei Congregaţii a Riturilor. Sfânta Congregația a 
Riturilor este parte integrantă a Bisericii şi cercetează 
miracolele, toată varietatea de fenomene supranaturale şi 
pretenţiile de sfinţenie. 

— Se pare că aţi venit la locul potrivit, îi spuse Kathleen. 
Preotul cu faţa lată zâmbi. 

— Cu toate acestea, te rog, Kathleen, nu-ţi fie teamă de 


119 


mine. Nu sunt cine ştie ce. În ciuda titlului pompos, sunt doar 
un birocrat. Sunt ca un inspector financiar al supranaturalului. 

Kathleen dădu din cap. 

— Nu-mi este teamă de tine, părinte. 

M-am bucurat când am auzit-o că spune asta, dar îmi făceam 
griji în privinţa ei. Era palidă şi obosită. Mi-era teamă că putea 
intra în travaliu în orice moment. 

Părintele Rosetti nu păru să sesizeze acest amănunt. Şi, fără 
îndoială, nu era deloc neînsemnat. 

— Kathleen, Binecuvântata Fecioară este acum, aici, cu noi? 

Îi punea o întrebare ciudată, aşteptând un anumit răspuns, 
ca şi cum ar fi ştiut deja totul. Ca şi cum răspunsul ar fi fost 
tardiv. 

Kathleen răsuflă adânc şi îşi dădu pe spate o şuviţă din părul 
ei blond mătăsos. 

— Da, este aici, spuse ea încet. 

— În casă? Chiar aici, în această încăpere, cu noi? 

— Da. Chiar în această încăpere, părinte. Sunteţi surprins? 
Nu credeţi în Binecuvântata Mamă? i 

— Îmi pare rău, Kathleen, spuse Rosetti. şi frângea din nou 
mâinile. Eu nu sunt obişnuit să o am în preajmă pe 
Binecuvântata Noastră Mamă. Este foarte frumoasă? Stă în 
picioare, Kathleen? Sau poate că şade în acel scaun albastru? 

— Părinte Rosetti, zise Kathleen, ştiu ce faceţi, dar, vă rog, 
nu încercaţi să mă jucaţi pe degete. Nu vă onorează aşa ceva. 
Doamna Noastră este aici cu noi. Are aparenţa unei doamne 
blânde şi frumoase. Credeţi în ea, nu? 

— Kathleen, ceea ce crezi tu mă preocupă, spuse trimisul 
Vaticanului pe un ton tăios. 

L-am sesizat foarte bine şi i-am văzut muşchii feţei 
încordându-i-se. 

Nu mai aveam absolut nicio îndoială. Trimisul Vaticanului 
era complet înspăimântat de Kathleen Beavier. 

De ce îi era frică de Kathleen? 

Ce ştia el şi noi nu? 

Ce venise să cerceteze aici? 


120 


55 


Eram fermecată la vederea părintelui Rosetti, care se mişca 
în cerc în mijlocul camerei spaţioase. Atmosfera dinăuntrul 
Colibei Soarelui era acum mult mai încărcată de nelinişte, dar şi 
cu energie deopotrivă. Şi, ţinând cont de frământările şi 
nervozitatea din jurul meu, era clar că situaţia tulbura pe toată 
lumea. 

Rosetti însuşi se comporta ca un leu în cuşcă. Părea aproape 
posedat. Avea siguranţa aceea care vine doar dintr-o putere 
absolută. 

— Am veşti extraordinare, spuse el în cele din urmă. 

Mi se păru că, în afară de Kathleen, noi nu mai existam 
pentru el. Îşi aţinti privirea asupra ei. 

— Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit până acum. 
Unul dintre puţinele de care sunt foarte sigur, spuse 
anchetatorul-şef, este acela că există două fecioare. Kathleen nu 
este singură. _ 

Mi s-a tăiat respiraţia. Am dat din cap, neîncrezătoare. Însă 
Kathleen nu clipi deloc. De fapt, prin contrast cu noi, ceilalţi, 
Kathleen era la fel de senină ca liniştea dinaintea furtunii. 

— Am simţit că suntem două. Cel puțin două, spuse Kathleen 
atât de încet, încât am fost nevoită să ciulesc urechile. Arăta 
aproape ca şi cum ar fi fost în transă. Acum, totul se întâmplă la 
o scară mare. Izbucnirile de ciumă, decesele, bolile, chiar şi 
fecioarele. Este cea mai înfricoşătoare perioadă din istorie. 

Preotul Vaticanului o privi pe sub sprâncene. 

— De unde ştii tu asta, Kathleen? Trebuie să-mi spui tot ce 
ştii. Acum să-mi spui. 

În partea cealaltă a camerei, părea că ar fi erupt un vulcan. 

— Să nu mai vorbeşti niciodată pe tonul acesta cu fata mea! 

Charles Beavier, care ţinuse totul în el până atunci, fierbând 
la foc mic, izbucni furios. 

Din două mişcări, se repezi la voinicul preot al Vaticanului, 
începând să-l lovească. 

Am tipat: „Opriţi-vă!” în timp ce Justin încerca să-l 
îndepărteze de părintele Rosetti. Se încăierară, Charles îl lovea 
pe preot şi ameninţa că-l dă afară din casă. Zidul se dărâmase. 
Fiica lui era din nou hărţuită şi nu putea tolera aşa ceva. 

După ce fiica şi soţia se repeziră să-l tragă deoparte, se 


121 


desprinse din strânsoare şi se mai linişti. 

— Gata cu întâlnirile de gradul trei, spuse Charles Beavier 
pe un ton nervos, tăios. Ce-ar fi să-mi răspundeţi mie la o 
întrebare? Şi hai să încetăm şi cu tâmpeniile gen inspector 
fiscal. Care e treaba dumitale aici, părinte Rosetti? De ce te afli 
în casa noastră, încercând să ne înfricoşezi de moarte? 

M-am uitat speriată la Justin, care mi-a întors privirea 
alarmată. i 

Kathleen se aplecă înainte. Îşi aținti ochii ei mari albaştri, 
spre mine, apoi spre preot şi tatăl ei. 

— Pot să răspund eu, tăticule. Părintele Rosetti a venit aici 
ca să afle care dintre cele două fecioare este cea adevărată. 


122 


56 


În noaptea aceea m-am dus la culcare încercând să înţeleg 
vestea tulburătoare despre existenţa celor două fecioare şi 
despre semnificaţia ei pentru Biserică. Era patru şi jumătate 
dimineaţa când o bătaie insistentă la uşa dormitorului meu m-a 
trezit dintr-un somn profund. 

O mulţime de situaţii de urgenţă îmi trecură prin cap şi m- 
am târât din pat - doar ca să găsesc o versiune surâzătoare şi 
îngrijită a părintelui Rosetti stând în faţa camerei mele. 

— Ce s-a întâmplat? Kathleen e bine? am întrebat. 

— Bună dimineaţa. Imi pare rău că te trezesc atât de 
devreme, se scuză el, dar fără să pară că-i păsa, de fapt. 
Kathleen încă doarme ca un prunc. 

Îmi spuse că ne convoca la o întrunire. 

La ora cinci, mă aflam în bibliotecă, alături de Justin şi de 
trimisul Vaticanului. După câte se părea, cei doi discutaseră 
ceva vreme înainte. 

Justin îmi spuse pe scurt ce ştia. 

— Aşa-numita a doua fecioară este o tânără din Irlanda. 
Numele ei este Colleen şi, după cum bine vezi, rimează cu 
Kathleen. Biserica se luptă din răsputeri să ţină totul secret. 
Acolo e mai uşor decât aici. Părintele Rosetti a vorbit cu ea... 

— Şi aş dori foarte mult să aflu şi alte opinii, interveni 
Rosetti. Fără îndoială, voi sunteţi cei mai în măsură să mă 
ajutaţi. O cunoaşteţi pe Kathleen şi puteţi face o comparaţie. 
Cardinalul Rooney şi Vaticanul au fost de acord. Totodată, sunt 
de părere că înţelept ar fi să păstrăm cercul restrâns. 

Cuvintele lui m-au trezit cu siguranţă. Ce voia să spună? Că 
trebuia să plecăm în Irlanda s-o vedem pe fata aceea? Şi cu 
Kathleen cum rămânea? Şi Jaime Jordan? Şi noaptea petrecută 
la Sachuest Point? Ancheta mea se desfăşura la Newport, nu în 
Irlanda. 

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, preotul adăugă: 

— Am vorbit deja cu cardinalul din Boston. Voi sta aici cu 
Kathleen şi voi aştepta până vă întoarceţi. Plecaţi repede. Vă 
veţi putea întoarce la timp. 

M-am uitat spre Justin şi privirile ni se întâlniră. Eu mă 
gândeam că nu prea îmi plăcea acest preot venit de la Roma. Nu 
aveam încredere în el. Şi tineam la Kathleen. În plus, mai aveam 


123 


multă treabă aici, în Newport. 

Apoi Rosetti făcu ceva ce mă surprinse. Deveni complet umil. 

— Vă rog. Am foarte mare nevoie de ajutorul vostru, spuse 
el. Sunt atâtea în joc... pentru atâţia oameni din întreaga lume. 
Iar eu nu pot face faţă singur. Vă rog! Trebuie să mă ajutați. 

Sufletul mi se înmuie în acea clipă. 

— Bineînţeles că vom merge, i-am răspuns. Uşurarea lui 
Rosetti era vizibilă. Zâmbi din nou şi am realizat, cu un şoc 
interior, că nu era nici pe departe atât de bătrân precum 
crezusem eu. Avea în jur de treizeci şi opt de ani, patruzeci cel 
mult. Mă întrebam ce anume îl îmbătrânise pe acest om în aşa 
hal. Ce văzuse el înainte să vină la Newport? Ce ştia? Ce urma 
să vedem în Irlanda, Justin şi cu mine? Vom fi în pericol? Să-mi 
iau pistolul? 

— Cred că o veţi găsi pe Colleen Galaher extrem de 
interesantă. Are multe dintre calităţile întâlnite la Kathleen, 
spuse Rosetti. Mergeţi şi veţi vedea. Vă rog, mergeţi. Ar putea fi 
surori. 


124 


57 
Irlanda 


Eram în Irlanda şi îmi dădeam silinţa să mă concentrez 
asupra unei situaţii cu totul diferite. 

Imi luasem la revedere de la Kathleen şi de la părinţii ei şi 
vorbisem totodată cu cardinalul Rooney, care mă rugă să 
cooperez cu Roma cât mai mult posibil. Aşa că iată-mă... pe cale 
de a o întâlni pe cea de-a doua fecioară, întrebându-mă despre 
semnificaţia acestei noi situaţii. Şi îmi luasem revolverul. 

Am gonit pe un drum de ţară într-un automobil micut, 
neobişnuit, pe care l-am condus pe partea dreaptă. Justin părea 
mult mai relaxat pe pământurile natale şi, aparent, într-o 
anumită măsură, chiar se bucura. 

Bucuria lui m-a liniştit şi m-am minunat la vederea 
frumuseţii solemne a peisajului. Numai că, în general, eram 
îngrijorată şi temătoare. Deja se întâmplaseră prea multe 
lucruri nefaste. 

După ce am condus aproape două ore printre dealurile joase, 
splendide, colorate într-o sută de nuanţe de verde, am ajuns la 
un indicator de lemn cenuşiu care indica drumul spre oraş. 
Lângă numele propriu-zis, fusese scris cu litere negre îngroşate: 
Ținutul lui Dumnezeu. Într-o altă situaţie, ironia cuvintelor m-ar 
fi putut face să surâd, dar nu acum. 

După ce am întors pe un drum pavat, îngust, am trecut de o 
adunătură de druizi aproape anacronici: douăzeci de săteni, cu 
toţii îmbrăcaţi în costume pământii, douăzeci de tichii de tartan 
şi douăzeci de perechi de ghete negre, evident creaţia aceluiaşi 
cizmar. 

Douăzeci de perechi de ochi aruncând priviri suspicioase 
spre maşina noastră. 

— Ce grup ciudat de oameni, am comentat eu. 

— Ultimii ţărani adevăraţi din toată Europa de Vest, spuse 
Justin, cu un uşor surâs care ar fi putut să exprime ori mândria, 
ori o oarecare jenă. Am intrat oficial în Maam Cross. 

— Am senzaţia că am intrat într-un cătun medieval, i-am 
spus eu. 

— Aşa şi este, îmi răspunse el. 

Pe strada principală a satului erau câteva magazine simple. 


125 


Pe pereţi erau lipite postere cu reclame mânjite de funingine: 
Players's Please, Guinness for Greatness. Intr-una din clădiri se 
afla un grajd cu chirie şi garaj. Apoi un şir de bordeie de piatră, 
acoperite de curând cu ţiglă şi vopsite proaspăt. 

Justin îmi spuse că în fiecare dintre bordeie există o cameră 
de zi de 5 m?, plină cu suveniruri, un televizor şi numeroase 
tablouri religioase. Dormitoarele sunt toate mici şi înghesuite, 
iar interioarele slab luminate şi parfumate cu mirosul greu de 
turf. 

Ştiam că prezentarea caselor era, în ceea ce-l privea pe 
Justin, doar o conversaţie făcută pe fond nervos şi chiar se 
întrerupse brusc când văzurăm inscripţia de pe peretele fast- 
food-ului care arăta nelalocul lui în centrul orăşelului. 

O mână nervoasă trasase literele roşii cu o pensulă pe 
peretele proaspăt văruit. 

COLLEEN SUGE ŞTREMELEAGURI FERMECATE! 

— Aah, asta explică totul, spuse Justin şi zâmbi 
compătimitor. 

Ne îndreptarăm privirile înainte. 


126 


58 


Casa Galaher se afla la aproximativ 2 km şi jumătate la est 
de oraş. Ne îndreptarăm spre ea fără nicio problemă, ca şi cum 
am mai fi fost acolo. 

Aveam permanent senzaţia că situaţia ne depăşea pe 
amândoi, lucru care mă înspăimânta într-un mod cum nu mai 
simţisem niciodată. În dimineaţa aceea, Herald Tribune conţinea 
articole despre o teribilă foamete din India, o izbucnire de 
ciumă din Mexic şi cea de poliomielită din Statele Unite. 
Articolele îmi aminteau de o carte înfricoşătoare pe care o 
citisem cu ani în urmă, intitulată Zona Fierbinte. Ebola păruse a 
fi opera diavolilor. 

În timp ce trăgeam maşina în curtea pietruită, norii 
acoperiră soarele, iar micuța casă văruită şi acoperită cu paie se 
cufundă în semiîntuneric. Nu era nimic primitor acolo: nici casa, 
nici grădina, nici măcar aleea. 

— Mirosul este de turbă arsă, mă informă Justin în timp ce 
ieşeam din maşina închiriată. Sufocant şi viu. Nu vei uita 
mirosul acesta. 

Ce nu aveam să uit era sentimentul care mă cuprinse când 
începurăm să înaintăm spre casă. Pentru numele lui Dumnezeu, 
eram în Irlanda! Mai aveam puţin şi o vedeam pe cea de-a doua 
fecioară, iar părerea noastră era esenţială în rezolvarea unui 
mare mister. 

— Tatăl fetei a murit cu aproximativ un an în urmă. Un 
adevărat bărbat gen Finn Mecool”, spuse Justin. Mama ei a fost 
doborâtă la pat de o criză. În plus, este aproape senilă - la 
patruzeci de ani. Stă în pat majoritatea timpului - medicii de aici 
nu sunt foarte competenţi. Fata nu se află în cea mai bună 
situaţie. Nu se compară cu viaţa în sânul familiei Beavier. 

— Kathleen nu duce un trai uşor, am spus eu, simțind, 
pentru cine ştie ce motiv, nevoia să-i iau apărarea. Nu în ultima 
vreme. 

— Ştiu asta, Anne, zise Justin. Kathleen îmi place foarte 
mult. Dar acum trebuie să aflăm câte ceva despre Colleen. 

— Cum ar fi modul în care a reuşit Biserica din Irlanda să 
ţină totul secret? l-am întrebat eu. 


5 Personaj legendar, conducătorul elitei militare Fianna, a străvechii 


Irlande, care îl apăra pe rege (nitr). 
127 


Justin ridică din umeri. 

— Nu mă miră. Dar eu cunosc Biserica Irlandeză. Dacă lisus 
Hristos s-ar fi născut pe această insulă, se prea poate să nu se fi 
ştiut nimic de el până acum. 

În zidul de piatră ce înconjura căsuţa se afla o poartă de fier 
ruginită care scârţâi când o deschise Justin. 

În exact acelaşi moment, uşa căsuţei vopsite în albastru se 
deschise. O măicuţă, o femeie masivă cu o figură severă, al cărei 
veşmânt negru se unduia în adierea uşoară a vântului, apăru în 
faţa noastră. 

— Sunt sora Katherine Dominica, ne informă ea pe un ton 
tăios. Dumneavoastră cine sunteţi? 

Ne prezentarăm călugăriţei şi ea încuviinţă din cap. Spuse 
că ne aştepta. De sub boneta ei albă, strâmtă, ieşeau câteva 
şuviţe închise la culoare. Ne aruncă o privire neîncrezătoare, 
dar ne primi înăuntru. 

Sora arăta înfricoşător, ca o prevestire sumbră, şi nu 
exagerez deloc. Însă am uitat de ea imediat ce m-am obişnuit cu 
lumina slabă din casă. 

Lângă cămin se mişcă ceva. O fată se ridică de pe un taburet 
scund ca să ne salute. 

Purta o rochie de casă cu imprimeuri, iar deasupra un şort 
de dantelă uzat. Pe spate îi cădea în valuri un izbitor păr roşu- 
închis. 

— Bună, spuse ea surprinsă şi cu o evidentă plăcere. Mă 
bucur atât de mult că sunteţi aici! Înseamnă că Biserica crede în 
mine. 

Razele soarelui  înghiţite de norii de deasupra se 
materializară chiar aici. Zâmbetul acestei fete reuşi să lumineze 
interiorul mohorât şi şters al căsuţei. 

Mă holbam la ea, deşi nu voiam să par prost-crescută. Fata 
aceasta însă ar fi atras toate privirile oriunde s-ar fi dus. 

Colleen Galaher arăta ca o irlandeză autentică: piele albă 
transparentă, obraji plini, ochi verzi strălucitori şi, bineînţeles, 
un minunat păr arămiu. Insă trăsăturile ei luminoase treceau 
dincolo de ceea ce putea fi considerat tipic irlandez. 

O descriu exact aşa cum am văzut-o. Era o fată nespus de 
drăguță, o fată nespus de drăguță care purta o sarcină imensă. 

Paisprezece ani. Nu puteam să mă abtin: exact vârsta pe 
care o avea Măria din Nazaret când s-a născut lisus. Părintele 
Rosetti imprimase acest gând în memoria amândurora. Oare el 

128 


credea că fata aceasta era adevărata fecioară? 

— Doreşte cineva ceai? întrebă fata pe un ton timid, dulce. 
Sau puţină pâine făcută în casă, după lunga voastră călătorie 
din America? 

Mi-am dat seama că mi-a plăcut imediat Colleen Galaher. 
Cine n-ar fi plăcut-o? Dar acest lucru îmi dădea senzaţia că o 
trădam pe Kathleen. 

Nu era de mirare că părintele Rosetti avea nevoie de ajutor, 
m-am gândit în sinea mea. Dilema era incredibil de dificilă. 

Ambele fete păreau să fie perfecte. 


129 


59 


Colleen ne dădu imediat impresia că dorea să coopereze cât 
putea ea mai bine. Ne spuse că spera şi se rugase ca Biserica să 
trimită pe cineva. 

Merserăm în şir indian pe cărarea noroioasă lăturalnică ce 
şerpuia în spatele casei Galaher. Fata spuse că era un loc 
potrivit ca să vorbim şi să ascultăm. 

— E foarte drăguţ aici, i-am spus eu. 

— Mulţumesc, zise ea, părând mândră de ţinut. Şi eu cred. 
Oamenii de aici spun că este ţinutul lui Dumnezeu. 

Colleen mergea înainte, apoi eu, iar Justin venea în urma 
noastră pe această potecă neregulată, sumbră, ţesută în peisajul 
de un verde-aprins. 

M-am concentrat asupra lui Colleen şi la ce spunea ea. Fără 
nicio îndoială, voia să ne spună totul. 

— Ce vreţi să ştiţi? întrebă ea pe cel mai dulce şi blând ton 
din lume, întorcându-se spre noi. 

Nu e cumva prea frumos ca să fie adevărat? mă întrebam eu. 
Dar oare acest lucru nu era valabil şi pentru Kathleen? Două 
fete perfecte - o enigmă perfectă. 

— Ce-ar fi să începi cu începutul? i-am sugerat eu. Care este 
primul lucru pe care ţi-l aminteşti legat de sarcină? 

— Asta vă pot spune. Se prea poate să fi fost prea târziu ca 
să mai ies neînsoţită, zise ea, dar vin de foarte multe ori singură 
la Liffey Glade. Asta s-a întâmplat în seara când a început totul. 

Câmpul se transformă într-o pădure rară şi apoi în codru 
des. Când ne înconjură întunericul, ieşirăm brusc într-un loc 
deschis, aflat între copaci. 

Colleen arătă spre o piatră plată ieşită în afară peste 
marginea unui pârâu. 

— Eram acolo, spuse ea, şi priveam strălucirea lunii în apă - 
când am auzit vocile. 

— Pe cine ai auzit, Colleen? întrebă Justin. Ce voci? 

O umbră se aşternu pe faţa fetei, de parcă liniştea i-ar fi fost 
tulburată de o amintire urâtă. 

— După cotitura aceea se aflau doi bărbaţi şi un băiat, spuse 
ea. Am crezut că vânau iepuri, sau poate pescuiau în pârâu. Am 
strigat - şi i-am întrerupt. Făceau ceva rău, spuse fata şi glasul i 
se opri în gâtlej. Vorbea atât de răguşit, încât cu greu am putut 


130 


să înţeleg ce spunea. Nu voiau să văd eu. 

— Ce fel de rău? am întrebat-o. Ai văzut? Ce făceau bărbaţii? 

Colleen tuşi şi apoi îşi limpezi glasul, care deveni o şoaptă 
nervoasă. 

— Aveau pantalonii în vine, iar unul dintre ei - un bărbat 
mare ca un urs - atingea băiatul cu gura... acolo jos. Băiatul 
merge la aceeaşi şcoală cu mine. Pe celălalt bărbat îl 
cunoşteam. E un preot din alt oraş. Şi se atingea singur. 

Brusc, Colleen începu să plângă. Lacrimi mari şiroiau pe 
obrajii fetei. Le şterse cu dosul mâinii ei micuţe. Lacrimile 
păreau reale. 

— M-a recunoscut şi a venit spre mine, aşa că am rupt-o la 
fugă. Au fugit şi ei după mine. Le auzeam respiraţia. Le simţeam 
mirosul. Am fugit cât de repede am putut. 

— Bărbatul cel mare m-a prins de mijloc şi m-a trântit la 
pământ. M-am lovit. Preotul mi-a acoperit gura şi nasul ca să nu 
pot tipa - dar nu mai aveam aer! Apoi mi se păru că erau mulţi, 
foarte mulţi, nu doar cei doi bărbaţi şi băiatul. Mi s-a părut că 
erau douăzeci sau treizeci, mai mulţi decât am putut eu număra. 
Apoi se auzi un trosnet puternic, mai puternic decât cel mai 
zgomotos tunet. Suliţe mari de lumină au făcut ca cerul să 
strălucească în galben şi alb! Bărbaţii au dispărut. Oricâţi ar fi 
fost. S-au căţărat pe prundiş şi m-au lăsat singură, zgâriată şi 
sângerând în ploaia care se porni dintr-odată în poieniţă. 

Colleen arătă într-acolo. Un stejar enorm era despicat în 
două şi părea să se fi întâmplat recent. Jumătate din copac se 
afla încă în picioare, în timp ce cealaltă era culcată la pământ. 
Urmele focului erau încă vizibile pe trunchiul copacului. 

— Nu m-au prins, spuse fata cu fervoare. Poveştile despre 
mine sunt toate minciuni, nu sunt adevărate. Am scăpat de ei 
neatinsă. Sunt virgină, vă jur, spuse Colleen, acoperindu-şi 
abdomenul cu ambele mâini. Prin urmare, cum mi s-a întâmplat 
asta? Cum e posibil? ne întrebă ea. 

Stând în licărirea acestei văi, am observat aceeaşi strălucire 
trandafirie pe care o văzusem uneori venind de la Kathleen, 
luminând acum uşor în jurul acestei copile. Oare Justin o vedea? 
Să fi fost un nimb? 

M-am întors spre el şi, spre uimirea mea, am văzut că 
lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Şi el vedea strălucirea. 
Doamne, ce însemna asta? Ce era lumina aceasta neobişnuită? 

— Dacă nu mă credeţi, vă rog, întrebaţi-l pe doctorul meu, 

131 


spuse Colleen. Stă chiar aici în Maam Cross. Vă va spune 
adevărul. 

O credeam. Credeam fiecare cuvinţel. Şi Justin la fel. 

Şi nu aveam nevoie de mărturia doctorului Murphy. 

Devreme, cu o dimineaţă în urmă, părintele Rosetti îmi 
pusese în braţe dosarul despre Colleen, care conţinea şi 
raportul medical de la Spitalul Treimii din Cork. La cererea 
Vaticanului, trimiseseră şi un medic din Dublin care o 
examinase pe fată. 

Citisem raportul cu ochii mei, ca şi Justin, de altfel. 

Colleen Galaher era însărcinată în opt luni şi jumătate. 

Şi era cu siguranţă virgină. 

— Vă rog, ajutaţi-mă, şopti ea. Sunt o fată bună. 


132 


60 
Portsmouth, Rhode Island 


Era nouă şi jumătate şi cei trei prieteni se aflau la primul sau 
al doilea rând de „cocktailuri” în rău-famatul Lawn Bar al lui 
Neely. Jamie Jordan se întoarse de la toaletă şi-şi făcu loc la 
barul aglomerat unde Chris Raleigh şi Peter Thompson stăteau 
aplecaţi peste câteva halbe de Samuel Adams înspumate, cea 
mai bună bere din Boston sau, cel puţin, aşa susțineau 
reclamele. La televizorul color de deasupra, echipa Rangers o 
pulveriza pe favorita locală, Boston Bruins. 

Din privirile alunecoase pe care i le aruncară, Jamie ştiu că 
prietenii lui discutaseră toată noaptea despre Sachuest Point. 
Despre ce altceva puteau să fi vorbit? Asta îl scoase din sărite. 
Îşi trecu nervos mâna prin părul lung şi blond. 

— V-am spus că nu discutăm despre seara aceea. Asta 
înseamnă că nu discutăm despre asta. Şi asta înseamnă că voi, 
capete seci, nu discutati despre asta cât sunt eu la toaletă. 

Chris Raleigh îşi dădu ochii negri peste cap. 

— Cretin paranoic. Şi mai eşti şi dus. Eşti beat. Poţi să-l crezi 
pe tipul ăsta? 

Raleigh se întoarse spre Peter Thompson. Faţa lui Jamie 
Jordan se făcu roşie ca para focului. 

— Thompson, vorbeaţi despre seara aia sau ce? Dacă nu, dau 
eu runda următoare. 

— Tărie sau bere? întrebă Thompson, încercând să calmeze 
atmosfera. 

Cei trei erau inseparabili chiar din clasele primare. Acesta 
era motivul îngrijorării lor. Îl ştiau bine pe Jaime. Nimic nu-l 
afectase atât de tare. lar acum, se părea că totul îl dădea peste 
cap. 

— Vorbeaţi sau nu? întrebă Jaime din nou. Venele de pe 
tâmplă i se umflaseră şi păreau că pulsează. 

— Prietene, e cazul să vorbim despre asta. Toată treaba asta 
a ieşit de sub control. În cazul în care n-ai observat, îi spuse 
Thompson şi-şi îndreptă degetul arătător spre prietenul lui. Tu 
realizezi că lucrurile au luat-o razna? E cazul să facem ceva. 
Avem nevoie de un plan. 

Fără să mai stea pe gânduri şi să îl avertizeze, Jamie Jordan 


133 


îi dădu acestuia un pumn în piept. Băiatul brunet se dezechilibră 
de pe scaun şi se prăbuşi pe linoleumul strâmb. 

„Onoratul” Tom Neely, proprietarul, înşfăcă un baston vechi 
din lemn de esenţă tare şi îl roti deasupra barului. 

— Golani de doi bani, luaţi-o din loc sau vă rup picioarele! în 
bar se aşternu o tăcere mormântală. Muncitorii în vârstă priviră 
spre colţul unde izbucnise scandalul. Cei trei tineri prieteni erau 
înalţi şi bine făcuţi şi păreau să aibă în jur de douăzeci de ani. 
Fiecare avea un act de identitate fals, pe baza căruia intrau în 
majoritatea barurilor din zonă. 

Jaime Jordan ţâşni de lângă prietenii săi şi se îndreptă spre 
ieşire. 

Se ciocni de câţiva muşterii obişnuiţi de-ai barului, dar 
aceştia nu făcură nimic ca să-l oprească. Jordan avea 190 cm şi 
cu mult peste 90 de kilograme, iar prietenii lui erau la fel de 
impunători. 

Afară, cu faţa biciuită de briza oceanului, Jamie Jordan se 
gândi să se întoarcă în bar şi să măture podeaua cu Raleigh şi 
Thompson. Oh, Iisuse! Îşi trase o palmă. Kathleen Beavier era 
aceea pe care trebuia să o cotonogească. 

Îşi aminti că, practic, fusese nevoit să se aşeze în genunchi şi 
s-o roage pe Regina de Gheaţă să iasă cu el. Luase maşina de 
patru ori până la Salve Regina ca să se întâlnească cu eleva 
catolică după ce ieşea de la ore. Işi luase chiar şi cel mai bun 
pulover Nautica şi-şi călcase pantalonii negri. 

Kathleen Beavier avea ceva special şi diferit, trebuia să 
recunoască. Jaime o dorise mai mult ca pe oricine. Şi nu doar 
pentru sex, deşi căţeaua blondă era sexy. Jaime voia pur şi 
simplu să fie în preajma ei. Ea avea „acel ceva”. Crezuse că o 
iubea. 

Până în acea seară la Sachuest Point. 

Unde se întâmplase ceva rău. 


134 


61 


Jaime Jordan ambală motorul costisitorului său Mercedes 
SLK. Dădu volumul aparatului de radio la maximum şi scoase în 
viteză maşina sport din parcarea pe jumătate plină a barului lui 
Neely. Cânta cât îl ţinea gura un cântec al lui Smashing 
Pumpkins. Prietenii lui aveau dreptate în privinţa asta - era dus 
de-a binelea. 

În timp ce gonea pe dealul pavat şi abrupt din spatele 
barului, se gândi nervos la seara din 23 ianuarie, când o dusese 
pe Kathleen la balul organizat de Salve Regina. Părinţii lui Jaime 
erau şi ei destul de înstăriți, dar tot se simţi intimidat când 
merse la reşedinţa Beavier în seara aceea. Purta un costum 
negru şi ştia că arăta superb, dar, cu toate acestea, tot era 
nesigur pe el. Charles Beavier îi deschisese uşa şi-l invitase să 
intre. Era ocupat, de fapt, chiar prost-crescut; vorbea la 
telefonul mobil şi de-abia îl salută pe Jaime din cap. 

Jaime se linişti în timp ce aştepta în camera de zi şi încercă 
să n-o ia ca pe ceva personal. Câteva minute mai târziu, apăru 
Kathleen. Nu cu o jumătate de oră mai târziu, aşa cum fac 
majoritatea fetelor. Aprecie acest lucru şi se mai înmuie. 

De fapt, apariţia ei îi tăie respiraţia. Ea nu era doar o altă 
elevă drăguță - era pur şi simplu superbă. 

Purta o rochie Vera Wang fină, de un verde-pal, şi nu una 
dintre acele rochii pretenţioase, îmbrăcate la balul de absolvire, 
care le fac pe fete să arate ridicol. In părul ei lung şi blond avea 
o cordeluţă argintie. Arăta de parcă ar fi făcut parte dintr-o 
familie regală, îi trecu lui prin minte. 

Din nefericire, balul de la Salve Regina se dovedi chiar mai 
dezastruos decât îşi imaginase el. Trupa de pe scenă era un 
cvartet de vârstă mijlocie, rigid, care cânta la toate ceaiurile de 
toată jena şi la Newport Club. In plus, cu un etaj mai sus de 
ringul de dans se afla o pistă de alergări demodată, din lemn, 
care încercuia sala de sport. De acolo, o grămadă de călugăriţe 
carmelite urmăriră dansul cu ochi de vulturi, de la început până 
la sfârşit. Călugăriţele păreau să aibă talentul de a râde şi a 
bate din picioare exact în cele mai nepotrivite momente. 

Chiar după primele cinci minute îşi dorise cu disperare să 
plece. Dar, totuşi, poate că merita să treacă prin toată tortura 
pentru Kathleen. 


135 


După bal, trebuia să se ţină o petrecere cu fason - fuseseră 
trimise chiar şi invitaţii inscripţionate. Veniți la o petrecere 
minunată la casa Elaine Scaparella. Kathleen se lipise de el 
toată seara, înnebunindu-l cu parfumul ei CK şi deliciosul 
decolteu de sub linia gâtului, care, aţâţător, nu făcea decât să-l 
provoace. 

Când, în timpul ultimului dans, Kathleen îşi puse mâna pe 
umărul lui, aproape că-i simţi gustul. Jaime ştia că şi ea îl voia. 
Nu avea nicio îndoială. 

Nu-i veni să creadă cât de uşor reuşi să o convingă să sară 
peste petrecerea plicticoasă şi să meargă la plimbare lângă 
Second Beach şi Sachuest Point. Acum, îşi dorea din suflet să nu 
fi mers acolo. Îşi dorea să nu fi pus niciodată ochii şi, mai ales, 
mâna pe Kathleen Beavier. 


136 


62 


Jaime trecu de Second Beach şi farurile Mercedesului 
străpungeau ceața groasă ca de basm asemenea unor săbii 
strălucitoare. Era destul de ameţit, dar conducea bine. Nu era 
prima dată când se urca beat la volan. 

Conducea înapoi la Sachuest Point - unde o dusese pe 
Kathleen în urmă cu aproape nouă luni, în seara care le-a 
schimbat amândurora vieţile. 

Ceva rău se întâmplase acolo. Ceva nebunesc. 

O ştia. 

La fel, Thompson şi Raleigh. 

Şi Kathleen, căţeaua aia prefăcută. Mincinoasa nenorocită. 

Ciudat era că Jaime nu ştia de ce anume se întorcea acolo. 
Era ca şi cum îşi pierduse controlul. Trebuia să se ducă acolo în 
seara asta. 

Viră pe o uşoară curbă în formă de S şi observă că vederea i 
se înceţoşă. Foarte ciudat! lar durerea confuză, surdă din 
spatele urechii stângi urcă spre ochi. 

Oh, Iisuse, iarăşi? gândi în sinea lui. 

Privi spre bordul maşinii. Ceasul luminat arăta 9:54, iar 
indicatorul de viteză peste 95 de kilometri. Şi ţiuitul începu. 

Ceea ce însemna că, în curând, creştetul capului urma să-i 
zvâcnească de durere. Durere şi zgomot în acelaşi timp. 

Memorial Boulevard se îngusta pe măsură ce se apropia de 
Sachuest Point. In oglinda retrovizoare, Jaime vedea luminile 
îndepărtate din sud-estul oraşului Newport şi vilele impunătoare 
de pe coastă. 

La un moment dat se gândi că ar fi atât de uşor să treacă cu 
maşina peste parapet. Ar fi fost ca un zbor. 

Se încruntă şi apoi dădu din cap. Ce gând idiot! Deşi, el era 
rezistent. Era înalt de 2 metri. Era făcut din oţel, dar ştia că 
maşina nu putea să zboare. 

Un alt gând neaşteptat îi dădu târcoale şi apoi începu să-l 
domine. Kathleen. Şi, cu numele ei în minte, gândul prevestitor 
de moarte, insistent, îl luă în stăpânire. 

Doar simpla amintire îl durea nespus. Dar nu putea să 
întoarcă timpul înapoi - când, după bal, le spusese tuturor că o 
făcuse cu Kathleen. „Am rupt un vagin de la Salve Regina.” Se 
lăudase şi bravase ca un cretin, aşa cum o făcea uneori. 


137 


Jaime îşi duse mâna la frunte. Durerea era atât de acută, 
încât îi întorcea stomacul pe dos. 

Din acest motiv voia să apese pe acceleraţie şi s-o taie acum 
- în zidul de susţinere din beton! 

Roţile scrâşniră. Cauciucul se topi pe asfalt. 

Puse ambele mâini pe volan şi trase cu putere maşina spre 
mijlocul şoselei. Înnebunea, asta se întâmpla cu el. Simţea că-i 
explodează capul. O durere incredibilă! 

Atunci pune capăt durerii, auzi el. O poţi face, să ştii. Tu 
deţii controlul. In plus, ştii că meriti să mori. Ştii bine ce-ai 
făcut. 

Mercedesul galben se clătină spre stânga şi trecu din nou 
peste linia dublă galbenă. Volanul părea eteric. Nu-l putea 
prinde. Mâinile lui Jaime se desprinseră de volan şi-i acoperiră 
ochii. 

Vezi, poţi s-o faci! Poţi să zbori. POŢI SĂ ZBORI! 

Maşina sport ieşi de sub control şi fu cât pe-aici să se 
ciocnească de un jeep care venea din partea opusă, cu nişte 
unelte de pescuit care se vedeau mişcându-se violent pe 
portbagaj. Doamne, a fost cât pe ce! 

Pentru o clipă, farurile galben de crom îl orbiră. Un claxon 
nervos se îndepărtă în ceața din ce în ce mai groasă. 

Se tinu strâns, în timp ce maşina continua să derapeze pe 
şoseaua întunecată, alunecoasă. Dintr-odată, începu să zboare 
în ceața cenuşie şi densă. Roţile din faţă se desprinseră de 
pământ şi ţâşniră drept înainte sub atracţia forţei centrifuge. 

Farurile maşinii se îndreptară în zadar spre constelația 
Orion, înainte să lumineze traiectoria maşinii în picaj. Jaime 
Jordan ţipă şi acoperi muzica rock de la radio: 

— Îmi pare atât de rău, Kathy! Oh, Doamne, îmi pare atât de 
rău pentru ce am făcut! Imi pare atât de răăuuuuu! 


138 


63 


Se întâmpla ceva rău. Kathleen avea senzaţia că se întâmpla 
ceva foarte rău. 

Ceasul digital de pe măsuţa de noapte indica 11:24, apoi 
11:25 şi 11:26. Cifrele se schimbau inexorabil. Dar Kathleen nu 
putea să doarmă. 

Nu vreau să dormi, auzi Vocea spunându-i. Nu vei mai dormi 
niciodată. Și asta nu face bine copilului! 

Telefonul de lângă ea începu să sune. 

Îşi strecură încet mâna de sub păturile călduroase care 
coborau de pe abdomenu-i ridicat. Se întinse spre telefon. Știuse 
că avea să sune. Cum de ştiuse? Era telepată? Cum era posibil? 

— Aă... bună. Sunt Kathleen. 

Auzi vocea îndepărtată şi nesigură a prietenei ei Sara Petrie, 
care, în ultima vreme, nu prea fusese prezentă în viaţa ei. 

— Oh, Kathy, îmi pare atât de rău să te sun la o oră aşa de 
târzie. N-aş fi făcut-o, dar este extrem de important. S-a 
întâmplat ceva groaznic. 

— Sara, ce e? Ce se întâmplă? 

— Kathy, e oribil. Jaime Jordan s-a prăbuşit cu maşina la 
Sachuest Point. Tocmai am auzit la radio. Sara începu să 
plângă. Işi pierdu complet controlul. Apoi închise telefonul. 

Năucită, plângând la rândul ei, Kathleen puse jos telefonul. 

Işi trase blugii cu aplicaţia elastică din faţă şi se căzni să 
intre într-o cămaşă de flanel, fără să-i desfacă nasturii. Când se 
aplecă să-şi pună şosetele şi ghetele îi veni să verse. Íi era atât 
de rău! Nu doar de la stomac ci, mai rău, o durere în inimă, mai 
puternică decât orice sentiment pe care-l avusese vreodată la 
pierderea cuiva. 

La capătul celălalt al coridorului lumina slab un bec. 
Kathleen o luă spre lumina îmbietoare şi casa scrâşni sub 
greutatea picioarelor ei. 

Trecu printr-o anticameră mică, slab luminată, care ducea în 
dormitorul tatălui ei. Uşa era întredeschisă şi-l auzi sforăind 
uşor. Cheile se aflau în servieta de piele de pe birou. 

Le apucă şi, atât cât fu în stare, o luă repede, fără zgomot, 
pe scări. Înşfăcă hanoracul albastru din cuier. 

Trebuia să iasă şi să vadă ce era cu Jaime. 

Avea sentimentul îngrozitor că, într-un fel sau altul, era vina 


139 


ei. 


140 


64 


Kathleen conduse Lincolnul tatălui ei pe şoseaua prunduită 
care mergea paralel cu plaja şi apoi întoarse după tufele de mur, 
la distanţă de 800 de metri în sud de casa principală. 

Tremura şi privirea îi era înceţoşată de lacrimi. O luă pe 
Ocean Avenue, acum alunecos din cauza ploii. Şoseaua de lângă 
plajă era asemenea unei panglici răsucite din sticlă neagră 
strălucitoare. Făcea tot posibilul să nu aibă şi ea un accident de 
maşină, dar dorinţa de a face ca totul să dispară era incredibil 
de intensă! 

Dar în joc nu era doar viaţa ei. Trebuia să se gândească la 
copil. Trebuia să-l protejeze. 

Astfel, Kathleen se prinse cu îndârjire de volan cu ambele 
mâini şi-şi concentra atenţia spre dungile galbene de pe mijlocul 
şoselei. 

În timp ce conducea, începu să-şi amintească de acea seară 
de ianuarie. 

În sfârşit, îşi aducea aminte! Era aproape de adevăr... 

Dar pierdu iar firul evenimentelor! 

Fir-ar! Fir-ar! Fir-ar! 

Ajunse la Sachuest Point cu puţin peste 11:45. 

— Oh, Doamne! şopti ea, în timp ce se uita la locul unde se 
petrecuse accidentul. 

Panta golaşă, pustie, care marca începutul Rezervaţiei 
Naturale era indirect luminată de farurile unei lungi procesiuni 
de maşini care veniseră din oraş. Maşinile poliţiei din 
Portsmouth şi Newport erau parcate alandala pe tot dealul. 
Două maşini de pompieri, roşii, strălucitoare, îşi balansau 
scările deasupra râpei de lângă locul accidentului. 

Nu avusese nevoie de indicatoare ca să ştie unde să 
parcheze maşina. Ştia exact unde să meargă. Aici se întâmplase! 
Aici începuse totul atunci, în ianuarie! 

Aproape că-şi amintea - dar nu reuşea să revadă totul. 

Işi bloca singură amintirea. Ştia că asta făcea. 

De ce? De ce? De ce? 

Dinspre ocean venea un vânt umed şi rece. Valurile se 
loveau ca tunetul de stâncile din josul şoselei. 

O ceaţă albastru-cenuşie, densă, se lăsă peste întreaga zonă. 

Cel puţin o sută de oameni se grăbeau să iasă din maşini, 


141 


încercând să vadă cât mai bine accidentul şi să priceapă noua 
întorsătură pe care o luase povestea cu Kathleen Beavier. Îşi 
croi drum cu coatele printre mulţimea de spectatori, spre locul 
accidentului, când o recunoscu şeful poliţiei din Newport. Din 
păcate, dădu din cap, semn că n-o lăsa să treacă. 

— Trebuie să cobor acolo, spuse Kathleen. Neapărat. Mă 
duc. 

Căpitanul Walker Depew îşi luă de pe cap chipiul negru şi-l 
bătu nervos de picior. 

— Domnişoară Beavier, nu e o idee bună. E o scenă 
îngrozitoare. S-a dus. Jaime Jordan e mort. Imi pare rău. Nu vă 
duceţi acolo. 

La auzul veştii despre Jaime, Kathleen începu să plângă în 
hohote. Trecu de polițistul roşu la faţă şi agitat de parcă nici n- 
ar fi fost acolo. Privi cu atenţie prin ceaţă şi văzu locul unde 
Mercedesul galben se izbise de stânci, cu motorul înainte. 

Aproape hipnotică, puse un picior în faţa celuilalt şi, 
legănându-şi trupul greoi, începu să coboare stânca. 

Iubitul tău e mort! auzi o voce scrâşnind în capul ei. E timpul 
să recunoşti adevărul despre tine şi Jaime. Spune adevărul, 
târtă! 

Kathleen voia s-o facă, dar nu-şi putea aminti ce se 
întâmplase. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, şopti ea printre dinţi. Nu-mi aduc 
aminte! 

În spate, un murmur se ridică şi se împrăştie în mulţimea 
care se aduna sus, pe şosea. 

— E ea! E fecioara! 

— Slavă ţie, Marie, cea plină de har! răsună vocea unei 
femei în ceaţă şi în ploaia mocnită. Fetei i se păru aproape un 
sacrilegiu. 

— Nu, vă rog, spuse ea şi le făcu semn să înceteze cu 
rugăciunile. Plecaţi. Vă rog, plecaţi! 

Merse înainte spre lumina albastră enervantă care venea de 
la maşinile de poliţie parcate lângă automobilul răsturnat. 

Un poliţist din Newport, un tânăr îmbrăcat într-o jachetă de 
piele neagră, îşi întinse mâna puternică s-o oprească. 

— Doar până aici, domnişoară. 

Trecu de el fără măcar să-i arunce o privire. Niciunul dintre 
ei nu avea cum s-o oprească. Acum Kathleen se afla la mai puţin 
de un metru de Jaime Jordan. Văzu spuma bolborosind pe 

142 


motorul maşinii, precauţie împotriva unui alt accident. 
Nu se putea abţine să nu gândească: Orice s-a întâmplat aici 
în ianuarie... a fost rău. Foarte rău. 


143 


65 


Les Porter stătea pe şoseaua în pantă, în maşina lui 
închiriată, într-o seară îngheţată din Noua Anglie, fără să 
înţeleagă exact ce se întâmpla; nu-i venea să creadă că se afla 
aici, martor la aşa ceva. Nu prea mai avea baterie la telefonul 
mobil, cafeaua era rece şi era frământat de tot felul de întrebări. 

În privinţa asta, nu era singurul. Vestea se răspândise în 
câteva microsecunde din epicentru, acolo unde Mercedesul 
galben îmbrăţişa stâncile, spre margine, unde se afla mulţimea. 
În câteva minute, toată lumea era la curent cu ultimele detalii. 
Înainte să poţi pronunţa „în direct de la Newport”, reporterii 
TV, fanaticii şi turiştii gură-cască, ce nu aveau ceva mai bun de 
făcut, se îmbulziră la locul înceţoşat unde avusese loc accidentul 
fatal. 

Apoi sosise Kathleen Beavier. Rar văzuse Porter o scenă mai 
dramatică în cariera lui de reporter. Fata se apropie de 
automobilul care încă mai fumega, acolo unde băiatul zăcea 
întins. 

Îngenunche să se roage şi apoi, o lumină puternică apăru 
brusc deasupra mulţimii. Cineva dintre cei adunaţi lângă țărm 
începu să strige: „Miracol! E un miracol!” 

Fanatici, îşi spuse Porter. Strania lumină însă păru să se 
transforme într-o aureolă. Venea din ce în ce mai aproape, 
direct spre Kathleen Beavier. 

Porter dădu drumul la radio şi căută un post de ştiri - 
concurenţa. Andrew Klauk, de la postul de radio WPRO din 
Newport, transmitea de pe Second Beach Road. Transmisia fu 
interferată de paraziți puternici. 

În cele din urmă, se auzi o voce de bărbat tânără, animată, 
având acea siguranţă inconfundabilă, şi începu reportajul 
despre „Cazul Fecioarei”. 

„Kathleen Beavier îngenunchează la locul tragicului accident 
al lui Jaime Jordan. Aproape tuturor ni se pare un gest mişcător 
şi sensibil. 

Tânăra fată se află la aproximativ 10 metri de resturile 
maşinii. Zona Sachuest Point este acoperită de o ceaţă 
întunecată, care contribuie la aspectul sinistru al scenei. 

Câţiva oameni au început chiar să se roage cu voce tare, 
alături de Kathleen Beavier. 


144 


În aceste momente, nu poţi să nu te gândeşti la puterea şi 
gloria Bisericii străvechi, la rolul pe care îl juca odinioară religia 
în viaţa atâtor oameni. 

O lumină puternică se îndreaptă direct spre fată. Unii dintre 
oameni au devenit isterici. Par să creadă că lumina reprezintă 
ceva divin sau mistic. 

Dar, staţi aşa. E altceva. Există o explicaţie... Lumina vine 
dinspre o şalupă de pe ocean. Şalupa de salvare a gărzii de 
coastă Castle Hill, Forty-one, a fost atrasă la țărm de farurile şi 
claxoanele maşinilor. Din cauza ceţii, i s-a zărit carcasa de-abia 
când s-a apropiat. Lumina pe care am văzut-o cu toţii erau 
farurile de căutare de la bordul Forty-one. 

N-a fost niciun miracol la Sachuest Point în seara asta. 
Lumina nu era decât o şalupă.” 

Les Porter rămase cu privirea în jos şi o urmări pe Kathleen 
Beavier, care se îndepărta uşor de rămăşiţele fumegânde ale 
maşinii băiatului. A fost o înşelătorie aranjată dinainte? se 
întrebă el. Bineînţeles că aşa era; trebuia să fie aşa. 


145 


66 


Le-am văzut pe prietenele fetei când am ajuns la locul 
accidentului, lângă ocean. Francesca, Sara şi Chuck păreau 
îndurerate şi, totodată, împietrite. Din nou, fură oprite în 
spatele baricadei ridicate de poliţie şi nu se puteau apropia de 
Kathleen. 

Am trecut pe lângă ele, în drumul meu spre Kathy. Eram 
sigură că era distrusă de ceea ce i se întâmplase lui Jaime 
Jordan. 

— Sunteţi bine? am întrebat fetele. 

— E de-a dreptul îngrozitor! spuse Francesca şi imediat îi 
dădură lacrimile. Accidentele de maşină în care sunt implicaţi 
tineri sunt cele mai triste tragedii. Intotdeauna pare absurd şi 
fără sens, iar acum cu atât mai mult. 

— [i voi spune că sunteţi aici, le-am asigurat eu. 

— Jaime nu s-ar fi sinucis pentru nimic în lume, mă informă 
Chuck. Se preţuia prea mult. N-ar face niciodată aşa ceva. 

Am continuat să cobor dealul abrupt, îndreptându-mă spre 
locul accidentului. De ce mi se confesa Chuck? Era posibil ca 
Jaime Jordan să fi fost ucis? 

— Sunt garda fetei, am spus eu, înainte să încerce careva să 
mă oprească. Simţeam că am dreptul să fiu acolo. 

Pe potecă, în spatele meu, se afla Justin; le spunea că era 
trimis din partea Arhiepiscopiei oraşului Boston şi că stătea în 
casa Beavier. 

Kathleen ne văzu venind şi urcă stânca spre mine. Subit, mi 
se făcu teamă pentru ea. Ne îmbrăţişarăm strâns şi i-am simţit 
durerea. Tremura. Avea ochii roşii şi părea că plânsese ore 
întregi. 

— Anne, ceva foarte rău s-a întâmplat aici. Nu doar în seara 
asta - şi atunci, în ianuarie. lar eu nu-mi pot aminti! Încerc din 
răsputeri, dar nu pot. Dar din cauza asta a murit Jaime. Oh, 
Anne, Anne, e doar vina mea. Nu sunt o sfântă. Sunt o târfuliţă! 
Ce mi se întâmplă? 


146 


67 


În dimineaţa următoare, de parcă ar fi fost un imens câine 
feroce, oroarea o cuprinse în ghearele ei pe Kathleen Beavier şi 
o trezi violent dintr-un somn adânc. Ea se trezea aproape 
întotdeauna cu sentimentul că făcuse ceva rău şi că avea să fie 
pedepsită. Dar astăzi ştia că era adevărat. 

Jaime Jordan era mort. Încă nu putea să accepte, nu-i venea 
să creadă, dar ştia că aşa era. Simţise greutatea corpul mutilat 
al lui Jaime din sacul în care-l ambalaseră, de parcă ar fi făcut 
parte din echipa de medici care urcase stâncile cu el. Şi se 
simţea secătuită de certitudinea dispariţiei lui. 

Dincolo de fereastra dormitorului ei, vântul adia uşor, după 
furtuna năprasnică din noaptea trecută. Copacii fuseseră 
dezgoliţi de frunze, iar oceanul agitat. 

Totul era îmbibat cu un miros murdar, greu de descris. Ca 
un frigider care trebuie curăţat. Sau ca rufele nespălate lăsate 
în portbagaj peste vară. 

Ca şi cum putrezea ceva. 

Kathleen se întrebă dacă nu cumva mirosul venea de la ea. 
Se simţea extrem de confuză şi nelalocul ei. 

Îşi ridică picioarele amorţire, se dădu jos din pat şi merse la 
baie. 

Folosi toaleta, se spălă pe dinţi şi, în timp ce se holba în 
oglindă la faţa ei umflată de somn, Kathleen fu asaltată de 
viziunea repetată a vinovâăţiei ei. 

Şi-l imagină pe copilul ei cu un corp încovoiat şi grotesc şi cu 
un craniu diform. Când plângea, glasul îi era asemănător unui 
vițel luat de lângă mama lui şi târât la tăiere. Era o închipuire 
crudă şi Kathleen ştia că nu era mai mult de-atât, dar, fiindcă îi 
venea în mod repetat în minte, era o imagine greu de alungat. 

Kathleen avea şi alte îndoieli, preocupări practice legate de 
ceea ce va face după naşterea copilului, de ceea ce se va 
întâmpla cu viaţa ei după venirea copilului pe lume. 

Şi mulţimea de curioşi cu priviri lacome din noaptea trecută! 
Se purtaseră de parcă le aparţinea. Când luminile se dovediseră 
a fi de pe şalupa gărzii de coastă, făcură glume răutăcioase pe 
seama ei. Unii chiar o înjuraseră. 

Cum va putea ea să mai ducă o viaţă normală? N-a cerut aşa 
ceva. N-a făcut nimic ca să merite aşa ceva. 


147 


Voia să spună totul despre seara aceea - 23 ianuarie! Să 
spună totul. Numai de şi-ar putea aminti! 

În noaptea trecută, pentru prima dată, îşi aminti câte ceva. 
Imaginea ei în rochia de bal. O mulţime de bărbaţi adunându-se 
în jurul ei la Sachuest Point. Părea destul de improbabil, dar 
asta îşi amintea deocamdată. O mulţime de bărbaţi care o 
încercuiseră şi nu-i dăduseră voie să plece. Şi apoi ce se 
întâmplase? 

Kathleen auzi parchetul din lemn de pin trosnind în partea 
cealaltă a dormitorului ei. 

— Oh, vai! Îşi duse mâna în dreptul inimii. M-ai speriat. 
Bună! 

Kathleen zâmbi şi privi în ochii verzi, tulburaţi, ai menajerei, 
doamna Walsh. Însă nu auzi niciun vesel „bună dimineaţa” din 
partea ei. Niciun cuvinţel. Ce se întâmpla cu doamna Walsh? 


148 


68 


Mai rău de-atât nu se putea! Acum, chiar şi doamna Walsh 
era împotriva ei. j 

Inima îi bătea cu putere. Işi mută privirea de la doamna 
Walsh. Era speriată şi nu voia ca menajera să ştie. 

Se aşeză pe bancheta din faţa măsuţei de toaletă. După ce 
scotoci după şosetele ei de lână, începu mult prea greoaia 
încercare de a-şi introduce picioarele în ele. 

Primi cu bucurie diversiunea. Oare era doar în imaginaţia ei? 
Sau Ida se purtase extrem de ciudat în preajma ei în ultima 
vreme? Venise oare menajera să vorbească despre asta? Poate 
să-i explice de ce nu se mai înțelegeau? 

Partea de sus a casei era nespus de liniştită. lar asta 
complica situaţia, se gândi Kathleen. Şoseta de lână i se 
împotrivi, se răsucea şi îi zădărnicea eforturile, refuza să fie o 
şosetă. 

— Ies într-un minut. Imediat, zise ea. 

De ce nu vorbeşte cu mine doamna Walsh? Doamna Walsh 
mi-a fost întotdeauna o prietenă dragă, mai apropiată chiar 
decât mama mea. 

O licărire în oglindă îi atrase atenţia. N 

Kathleen ridică din nou privirea spre femeia în vârstă. Íi luă 
doar o clipă, deşi timpul păru să stea în loc, ca să înţeleagă ceea 
ce vedea. 

În mâna dreaptă, Ida ţinea un cuţit cu două tăişuri. Era un 
cuţit înspăimântător, în genul acelora folosite pentru tăierea şi 
curăţarea peştilor în bucătăria Beavier. 

Menajera scoase un scrâşnet şi un urlet gutural: 

— În numele Tatălui, îl izgonesc pe Satana şi pe copilul lui 
diavolesc! 

Apoi se repezi cu putere spre abdomenul fetei. 

Reflexul provenit dintr-un adevărat şoc o făcu pe Kathleen să 
se dea imediat la o parte din calea ascuţitului cuţit scânteietor. 

Lama cuţitului se înfipse adânc în măsuţa de lemn, la câţiva 
centimetri de Kathleen. 

Kathleen sări de lângă Ida Walsh, în timp ce menajera 
smintită se căznea din răsputeri să elibereze cuțitul din 
strânsoare. 

Kathleen se strecură pe lângă ea în dormitor. 


149 


— Ida, încetează! Sunt eu, Kathleen! Ce faci? 

— Nu eşti una dintre oile lui Dumnezeu! Nici măcar nu eşti 
Kathleen! ţipa Ida Walsh din toţi rărunchii. Tu eşti Satana. 

Chipul îi era contorsionat, livid, iar ochii îi străluceau de ură. 
Muşchii braţelor erau încordaţi şi umflaţi. Kathleen n-o mai 
recunoştea pe femeia care avusese grijă de ea din copilărie. 

— Nu, Ida, te rog. Eu sunt Kathleen! Vezi, uite, sunt eu, 
Kathleen. Sunt eu şi copilul meu. 

Ţipetele fetei  răsunară între pereții trandafirii ai 
dormitorului ei. 

— Să mă ajute cineva! Oh, Doamne! Te rog, ajută-mă! Alergă 
cu greu spre trepte, alunecând în pragul uşii. Se prinse de 
balustrada care flanca scara. 

Reuşise să pună un picior pe treaptă, când simţi o 
îmbrâncitură puternică în spate. Apoi o cuprinse terifiantul, 
îngrozitorul sentiment de imponderabilitate. 

Kathleen ţipă din nou, un strigăt ascuţit, lung, un sunet care- 
i părea străin. 

Întinse mâna spre balustradă, însă corpul ei în cădere era 
prea greu. Mâna îi rămase prinsă în şosetă şi trebuia s-o scoată 
de acolo. 

Oh, Doamne, nu! Copilul. 

Căzu şi se lovi brutal cu umărul de balustradă. Lemnul trosni 
şi apoi gravitația o trase în jos. Durerea din mână era 
insuportabilă. 

Treptele abrupte erau ca o pantă plină de bolovani. Kathleen 
începu să se rostogolească. Se izbea de fiecare treaptă, simțind 
fiecare lovitură cruntă. O durere acută îi străbătu coatele şi 
fluierul picioarelor. 

Primi o lovitură puternică şi-şi pierdu răsuflarea. Se temea 
pentru copil. 

Doamne Dumnezeule! Te rog, nu lăsa să fie acesta sfârşitul. 

Durerea o săgetă în urma unei lovituri în urechea dreaptă. 

Kathleen era conştientă de tot ce se întâmpla. Nu-şi 
permitea să leşine. Îşi lovi cu putere sânii umflaţi de podeaua 
ridicată. Nu-i păsa. N-o putea lăsa pe Ida s-o prindă. Sprijinindu- 
se, se ridică cu greu în genunchi. 

Nu era nevoie să vadă, ştia. 

Ida Walsh răsufla anevoios, năpustindu-se pe scări, venind 
grabnic în spatele ei. Încă ţinea în mână cutitul ucigător. 

— Satană! scrâşni ea printre dinţi. E înăuntrul tău! E Satana 

150 


în persoană. Nu mai poţi nega. 


151 


69 


Îmi săpasem un adăpost contra vântului comod printre 
micile dune cocoşate care se ridicau şi coborau de-a lungul 
plajei, în spatele Colibei Soarelui. Stăteam întinsă pe spate pe o 
pătură de lână, simțind pe faţă atingerea scurtei şi bruştei 
apariţii a soarelui de vară târzie. 

Am inspirat aerul răcoros şi curat de octombrie, care biciuia 
iarba şi apa de un albastru-închis, şi am ascultat ţipătul 
îndepărtat al unui pescăruş. 

Splendid, pur şi simplu splendid. 

Acel țipăt răzleţ, tânguitor scos de pescăruşi. 

Meditam la perfecțiunea acelui moment, la perfecțiunea 
naturii. Apoi gândul îmi zbură la Justin şi mă cuprinse o senzaţie 
de căldură. 

Nu aveam nici cea mai mică idee încotro ne îndreptam „noi 
doi” - şi dacă - însă aveam senzaţia că, de data aceasta făceam 
ceea ce trebuia. Recunosc, cu cât îl vedeam mai mult, cu atât 
devenea mai irezistibil. Oare el ce gândea? Era îndrăgostit de 
mine? Îl tulburam, ţinând cont de jurământul lui de preot? Sau 
eram destinaţi să fim pe vecie despărțiți? 

Mă desfătam în splendoarea acelui moment, stând îmbrăcată 
la soare, lăsând briza oceanului să mă învioreze. 

Încă era foarte devreme, dar curând urma să merg în oraş. 
Stabilisem să mă întâlnesc cu doi dintre cei mai buni prieteni 
de-ai lui Jordan. 

Am ascultat din nou ţipătul îndepărtat al pescăruşului şi am 
auzit salutul unui vapor. 

Însă ceva nu era în regulă cu pescăruşul acela. 

Mi-am revenit brusc din visare şi m-am ridicat în picioare. 

Am privit în jur, subit tulburată şi temătoare. Ţipătul se auzi 
din nou. 

Un țipăt ascuţit care părea să vină din Coliba Soarelui. 
Crescu în intensitate şi apoi încetă brusc. 

Un fior ucise senzaţia de căldură într-o clipă. Ţipătul nu 
fusese al unei păsări. Era Kathleen! 

Apoi am văzut-o. Se căţăra pe acoperişul Colibei Soarelui. 


152 


70 


Kathleen alerga desculţă, rănită şi plină de sânge din cauza 
căzăturilor. Deschise fereastra dormitorului de la nivelul doi al 
casei. Nu avea timp să stea pe gânduri. Ida Walsh venea 
amenințătoare din spate - cu un cuţit - cu o strălucire inumană 
în privire, dintre cele mai înspăimântătoare şi mai bizare. 
Innebunise. 

Kathleen păşi pe acoperişul abrupt, proiectat în afara 
camerei de zi principale. 

— Nu eşti dintre oile lui Dumnezeu! auzi ea strigătul din 
spate. Eşti Satana! [ţi ştiu şiretlicurile! Deghizarea ta nu mă 
înşală pe mine! 

— Du-te înapoi! ţipă Kathleen la ea. Lasă-mă în pace! Eu 
sunt Kathleen. Ida, te rog, sunt eu! 

Se clătină, două etaje deasupra curţii interioare pavate, care 
părea să pulseze în ritmul inimii ei. Picioarele ei goale se 
sprijineau cu greu de ţiglele reci de pe acoperiş. 

— Ajutor! Mă aude cineva? Ajutor! strigă ea în vântul rece, 
aprig. 

Glasul i se pierdu în depărtare, asemenea fumului dintr-un 
horn. Nimeni nu părea să o audă. Unde erau cu toţii? 

Auzi sunete în spatele ei. Întoarse capul şi văzu ce se 
întâmpla. 

Ida Walsh se strecurase prin fereastra dormitorului şi acum 
mergea pe brânci pe acoperişul extrem de înclinat, încercând să 
o prindă pe Kathleen. Braţele şi picioarele ei păreau incredibil 
de puternice şi de rezistente. 

— Nu eşti Kathleen! zbieră ea cu o voce de bărbat. Doi 
îngrijitori de teren care munceau dedesubt se uitară spre 
acoperiş, îngroziţi. 

— Vă rog, ajutaţi-mă! strigă Kathleen la ei. E nebună. Are un 
cuţit! 

Protejează copilul, deveni singurul ei gând. Protejează 
copilul. Tot ce contează e copilul. Nu este copilul Satanei. 
Copilul meu! 

Privi înapoi la femeia care o iubea odată, care-i pieptăna 
părul, care spunea rugăciuni cu ea şi o legăna până adormea. 
Unde dispăruse acea femeie? 

— Tu nu eşti Kathleen! O cunosc pe Kathleen! Am iubit-o pe 


153 


Kathleen! 

Fu cât pe-aici s-o prindă, dar Kathleen, rănită şi greoaie, se 
îndepărtă de ea. 

Ida Walsh avea ochii holbaţi, goi şi incredibil de strălucitori. 
Părul ei alb se răspândea ca un evantai în vânt. 

Într-un sfârşit, Kathleen văzu că Anne alerga dinspre plajă, 
ţipând şi mişcându-şi braţele. 

— Sunt aici, Anne. Te rog, ajută-mă, strigă ea peste 
marginea acoperişului. 

Putea să cadă în orice moment. Era atât de aproape de 
margine! 

Îşi văzu mama aplecându-se de la o altă fereastră. Nu-i 
venea să-şi creadă ochilor şi, la rândul ei, încerca să iasă. Biata 
Carolyn. Curioasă şi îngrijorată. Însă niciodată de un real folos. 
Cu toţii ar fi ajuns prea târziu. Nu exista scăpare de doamna 
Walsh şi cuțitul ei. 

Kathleen înaintă cât putu, până ajunse într-un colţ unde 
acoperişul făcea un unghi de 90*. Dacă făcea doar un singur 
pas, avea să cadă. Sub picioare, ţiglele alunecau şi se spărgeau. 

Brusc, ţipă la menajeră: 

— Îţi ordon să încetezi! Îţi ordon! 

Braţul alb, gol, al Idei Walsh se întinse spre Kathleen. Zgârie 
cu mâna acoperişul. Femeia îi aruncă o căutătură plină de ură. 
Cuţitul străluci în soare. : 

— Ştiu adevărul despre tine. Îţi ştiu secretul murdar! 

Pe alee, sub acoperiş, o siluetă începu să alerge. Fetei îi era 
teamă să-şi întoarcă privirea de la doamna Walsh şi de la cuțitul 
ei. Se gândi că era Anne. Dar cum putea s-o ajute? Cum putea s- 
o ajute cineva, oricine ar fi fost? 

Un zgomot tunător acoperi Coliba Soarelui. 

Kathleen rămase cu gura căscată, năucită şi îngrozită. 

Din gâtul Idei Walsh ţâşnea sânge. Femeia gemu şi chipul îi 
îngheţă de ură. Apoi corpul ei căzu de pe acoperiş ca o piatră 
grea, se lovi de caldarâm şi rămase nemişcat. 

Era linişte, cu excepţia zgomotului îndepărtat şi al mugetului 
valurilor. 

Kathleen îşi cobori privirea spre locul unde se afla Anne. 
Avea picioarele depărtate, în poziţie de tragere. În mâini ţinea 
un pistol. 

Anne îi salvase viaţa, ei şi copilului ei. 


154 


71 


M-am ţinut bine să nu intru în stare de şoc; nu-mi permiteam 
aşa ceva. Credeam că am înţeles în sfârşit de ce mă aflam la 
Coliba Soarelui. Am înţeles, aşa cum trebuie să înţeleagă un 
soldat atunci când duce un război că, uneori, nu ai de ales, 
trebuie să ucizi. 

Mi-am amintit când mă întrebase John Rooney dacă am 
permis de portarmă. Acum înţelegeam. Nu era de glumit. Nu mă 
aflam aici doar pentru a cerceta cazul fetei. Eram aici şi să o 
protejez. A 

Devenea din ce în ce mai greu să nu cred în nimic. În 
Kathleen? În Colleen? În bine? In rău? Ce s-a întâmplat în 
dimineaţa aceea a fost cât se poate de real. Am împuşcat şi au 
ucis pe cineva, o femeie în vârstă de şaizeci şi doi de ani, care se 
numea Ida Walsh. Era oribil, terifiant, era însăşi esenţa răului. 
lar acum, ajunsesem să privesc răul şi altfel. 

Kathleen şi cu mine ne-am cuibărit una în cealaltă în 
leagănul din încăperea scăldată în soare, privind în gol spre 
oceanul schimbător. 

Legănam pe braţe o Kathleen cu lacrimi în ochi când am 
auzit telefonul sunând jos. Ce mai era? Poliţia din Newport 
trimisese deja câţiva ofiţeri să mă interogheze. Ambulanţa luase 
corpul doamnei Walsh. 

O ucisesem. Cum de s-a întâmplat aşa ceva? 

Cu puţin timp înainte de unu, părintele Rosetti ne-a chemat 
iarăşi la una dintre faimoasele lui întruniri. Familia Beavier, 
Justin şi cu mine ne-am adunat în bibliotecă, unde Rosetti ne-a 
informat că primise ordine de la Roma nu cu mult timp înainte. 
Aparent, întâmplarea electrizase Vaticanul. Sau poate era 
altceva de care nu ştiam? Kathleen, împreună cu câţiva 
apropiaţi, avea să părăsească imediat oraşul Newport. Coliba 
Soarelui nu mai prezenta siguranţă, lucru la care mă aşteptam. 
Dar exista vreun loc sigur? 

La unu şi jumătate, trei automobile Lincoln negre cotiră pe 
eleganta porte-cochere de la Coliba Soarelui. În momentul în 
care poarta principală se deschise, nenumărați jurnalişti se 
călcară în picioare pe alee. 

La un semnal, şapte dintre noi am fost escortaţi afară din 
casă, în cele trei maşini. 


155 


Cu geamurile ridicate, portierele încuiate şi centurile de 
siguranţă prinse strâns, mica noastră caravană a ţâşnit spre 
poartă şi a părăsit proprietatea, în sunetele stridente ale 
sirenelor poliţiei care ne escorta. Am trecut în viteză pe lângă 
reporterii uimiţi. 

Zgomotul asurzitor şi viteza accelerată se potriveau perfect 
cu starea mea. 

Am luat-o pe şoseaua principală şi, câteva minute mai târziu, 
mergeam cu mai mult de 128 km/oră. M-am întors să privesc în 
urmă. 

Autodube umplute până la refuz cu reporteri frenetici erau 
deja la doar câteva maşini depărtare de plutonul nostru 
motorizat. 

M-am ţinut bine şi m-am rugat ca fata să fie în siguranţă 
într-una din celelalte maşini. Mi-era teamă ca nu cumva să intre 
în travaliu din cauza hârtoapelor şi cotiturilor. Mă înspăimânta 
ideea că o mişcare greşită ar fi putut trimite maşina direct într- 
un copac sau într-o stâncă. 

Drept înainte se afla o intersecţie pe patru benzi. La viteza 
cu care rulam, părea periculoasă. Cei trei şoferi, care păstrau 
permanent legătura prin staţii de emisie-recepţie, ştiau ce să 
facă. Cel puţin, aşa speram eu. 

O maşină o luă spre vest, iar alta spre est. 

Cea de-a treia, a noastră, se îndreptă spre nord, spre 
aeroportul Logan International din Boston. 

M-am cufundat în banchetă, pregătindu-mă pentru călătorie. 
Am închis ochii, dar nu vedeam altceva decât corpul doamnei 
Walsh, în cădere de la al doilea etaj. 

— Kathleen, Kathleen, urlară reporterii când ne înconjurară 
maşina pe aeroport. 

Am coborât din limuzină şi mi-am dat jos vălul negru ce-mi 
acoperea capul. Am aşezat pe bancheta din spate perna pe care 
mi-o îndesasem sub rochie. 

— Mi-e teamă că nu sunt Kathleen Beavier, am spus şi 
femeia-ofiţer de poliţie care se afla în maşină cu mine nu-şi putu 
ascunde zâmbetul. 

Presa frustrată şi furioasă îşi manifestă nervozitatea la 
aflarea şiretlicului. Deghizarea menită să piardă urma fetei 
funcţionase. Habar n-aveau că ea se urca într-un alt avion, pe un 
alt aeroport. 

Călătoream din nou alături de Justin. Mă întrebam de ce. 

156 


Apoi m-am lăsat pradă somnului, de care aveam neapărat 

nevoie. Am sosit pe aeroportul Orly din Paris la 10:45 dimineaţa. 
De-abia păşirăm pe pământ că am şi întrezărit fotografia 

fetei difuzată pe monitoarele dinăuntrul terminalului principal. 

M-am oprit să văd ştirea de la CNN. 

Pe monitorul de deasupra imaginile rulau pe rând. Copii 
loviți de febră şi dureri veneau în valuri la spitalul universitar 
Broussair din Paris. Din nou poliomielită. Epidemia sărise peste 
Oceanul Atlantic şi se răspândise în Vestul Europei. 

Am simţit că mă lasă puterile şi a trebuit să mă aşez. Mi-am 
amintit ce văzusem la Centrul Medical Cedars-Sinai din Los 
Angeles. j 

Mureau copii. Nu exista nicio explicație logică. Insă era 
aievea. Şi totul părea în mod misterios legat de Kathleen sau de 
copilul pe care îl purta. 


157 


72 


Colleen Galaher se trezi deprimată sau mai curând cu o 
stare ciudată pe care nu şi-o putea explica. Cu fiecare zi, clipă, 
devenea din ce în ce mai rău, mult mai rău decât şi-ar fi putut 
imagina ea vreodată. 

Voia să meargă să se spovedească, să-şi purifice sufletul. 
Avea nevoie de iertare. Acum. 

O binecuvântare. Acum. 

Voia s-o facă pentru copilul care-i creştea în pântec. Pentru 
a-l cinsti pe Dumnezeu. Pentru a arăta că devotamentul şi 
dragostea ei erau de neclintit. 

— Vreau să merg la biserică. Vreau să mă rog. Vă rog, îi 
spuse ea măicuţei Katherine pe un ton simplu, dar hotărât, 
imposibil de combătut. Călugăriţa îşi dădu acordul. 

Era dimineaţă şi dealurile impunătoare care înconjurau 
orăşelul irlandez Maam Cross străluceau printr-un văl de ploaie 
ceţos. Pe o potecă străjuită de stânci, care cobora dintre coline, 
mergeau fecioara şi călugăriţa înveşmântate în negru, capetele 
lor legănându-se pe fundalul unei mări de verde luxuriant. 
Ţinutul Domnului! 

După jumătate de oră sau chiar mai mult, ajunseră la 
răscrucea stâncoasă, părăsită, care ducea spre oraş. Acolo, cinci 
săteni, ce erau în mod evident produsul vieţii aspre din regiune, 
aşteptau camionul cu lapte din oraşul Costelloe. 

Când le văzură pe cele două femei apropiindu-se, bărbaţii 
ridicară capul. 

— Colleen, tatăl este printre noi? strigă unul dintre săteni cu 
glasul său piţigăiat şi necizelat. 

— Nici măcar asta nu ne spui, drăguţo? Cine-i tăticul 
puştiului? întrebă altul cu o faţă zbârcită ce se ivea de sub o 
şapcă trasă peste ochi. 

— Eu aş zice că e pregătită pentru Teatrul Abbey. 
Reprezentaţia ei s-ar potrivi de minune acolo. 

— Eu aş zice că e Antihristul! urlă unul imens şi 
înspăimântător cu o voce care semăna mai degrabă cu un răget. 
Vă spun eu! Antihristul! 

Colleen şi măicuţa Katherine Dominica înaintară câţiva paşi 
pe drumul plin de praf când, deodată, o piatră grea căzu cu 
zgomot, ridicând un nor de praf la picioarele lor. Piatra ar fi 


158 


putut lovi cu uşurinţă pe oricare dintre ele. 

— N-o luaţi în nume de rău! strigă şi râse unul dintre 
bărbaţi. Pietrele şi beţele nu vă fac nimic. 

— Da, târfă mică, da! Colleen stricata! 

Fata se răsuci cu faţa spre grupul de bărbaţi. Le aruncă o 
privire acuzatoare, fioroasă şi-şi protejă burta cu mâinile. 

— Da, laşilor! ţipă ea. Oameni de nimic şi mai rău de-atât! 
Sunt fecioară! Asta sunt! Sunt o fată cuminte şi aşa am fost 
întotdeauna. 

Irlandezii continuară să râdă cu poftă până când unul dintre 
ei, apoi doi şi, în cele din urmă, toţi se uitară în sus, la cerul de 
deasupra capetelor lor. 

Din toate părţile, atât cât puteau cuprinde cu privirea, 
veneau în zbor păsări uriaşe, negre, care se adunau laolaltă, 
formând un nor întunecat, imens, aşa cum nu mai văzuseră 
niciodată. 

Bărbaţii amuţiră pe loc. 


159 


73 


Păsările dispărură la fel de repede şi de misterios precum se 
adunaseră şi Colleen îşi continuă drumul în oraş fără alte 
incidente. Se simţea însă mai bine. Se simţea protejată. 

Biserica Sf. Iosif era un edificiu de piatră impunător, 
împrejmuit de un frumos gard de piatră de râu. Era ridicată în 
centrul oraşului şi aspectul său impecabil, de un alb imaculat 
contrasta izbitor cu celelalte clădiri, majoritatea ruinate. 

Colleen se stropi cu apă sfinţită din fântâna de la intrare. 
Anticipa nerăbdătoare imnurile şi pasajele din Scriptură, care 
aveau să o aducă aproape de Tatăl. Spera că rugăciunea o va 
purta către El. Tremura şi ardea de nerăbdare să primească 
binecuvântarea. 

Imediat ce ajunseră, uşa bisericii se deschise şi părintele 
Flannery, tânărul preot al oraşului, apăru în arcada de piatră 
masivă. Era nou-venit în parohie, de doar câteva luni. Preotul o 
ţintui cu privirea o vreme şi Colleen făcu la fel. Părul lui negru, 
proaspăt spălat, era atent pieptănat spre stânga. Fata începu să 
tremure. I se păruse cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse 
vreodată. Insă preotul care venise din America, părintele Justin 
O'Carroll, îl întrecea. Unde era părintele O'Carroll acum? se 
întrebă ea. Unde era ajutorul, atunci când avea atâta nevoie de 
el? De ce era lăsată singură în acest sat sărac şi uitat de lume? 
Înseamnă că Dumnezeu avea un motiv bine întemeiat. 

— Colleen Galaher, vreau să stăm puţin de vorbă, i se adresă 
preotul pe un ton blând. Vino, te rog, în casa parohială. Trebuie 
neapărat să vorbim. 

Se întoarse şi îi făcu semn măicuţei să-i lase singuri. 
Conduse fata înăuntru şi închise uşa grea de lemn în spatele lui. 

— Ce e, părinte? Vreo veste de la Roma? S-a luat vreo 
decizie? 

Inima fetei începu să bată din ce în ce mai tare când intră în 
încăperea aflată în penumbră. Întoarse capul în direcţia 
preotului, aşteptând nerăbdătoare instrucţiuni de la el. Era 
deschisă, vulnerabilă. Il iubea pe Dumnezeu. 

Preotul îşi întinse mâna cu degete lungi şi mângâie obrazul 
fetei. Atingerea lui îi pârjoli pielea. 

— Nu ai făcut nimic rău, copila mea. Acum eşti o femeie 
frumoasă, foarte frumoasă. Nu-i nimic rău în asta. 


160 


Părintele Flannery întinse ambele braţe şi-i cuprinse sânii în 
palme. 

Colleen scoase un țipăt uşor şi-şi strânse mâinile la piept. 
Făcu un pas înapoi şi se împiedică de o perniţă pentru 
îngenuncheat. Fu cât pe-aci să cadă. 

— Nu, şopti ea. Daţi-vă la o parte, daţi-vă la o parte! Sunteţi 
preot! Sunt însărcinată. 

— Dar eu te iubesc, declară părintele Flannery. 

Era mai iute decât adolescenta gravidă şi greoaie. O prinse 
şi o trase aproape de el şi-şi lipi buzele de ale ei. Din nou, fata 
îşi simţi carnea arzând la atingerea lui, ca şi cum buzele-i erau 
incandescente. 

— Nuuu! 

_ Îl privi fix. Pur şi simplu îl privi fix. Bărbatul se opri brusc. 
Începu să geamă şi să se tânguiască. 

Colleen se eliberă din strânsoarea lui. Se întoarse şi ieşi în 
grabă pe uşa îngustă, oprindu-se pe terenul prăfuit din piaţa 
satului. 

Devenise din nou batjocura tuturor. Huiduieli şi glume 
răutăcioase cădeau în jurul ei ca grindina. Vreo şase săteni se 
adunaseră deja afară. Aflaseră că sosise ea în oraş. 

— Nu are dreptul să intre în biserică! strigă o femeie, căreia 
i se alăturară cu toţii. 

— Nu în biserica noastră! Nu în biserica noastră! Un băieţel 
ridică o piatră şi o aruncă spre ea. Colleen încercă să fugă, dar 
nu putea. Era prea primejdios şi nu avea de gând să pună 
copilul în pericol. Se împiedică şi apoi o luă greoi pe străduţele 
întortocheate. 

Nu era corect, nu era drept! Se întrebă dacă Maria din 
Nazaret suportase aceleaşi insulte, aceeaşi cruzime şi Colleen 
era sigură că lucrurile se petrecuseră la fel. Chiar şi Iosif, 
logodnicul Mariei, nu crezuse în ea de la bun început. 

— Sunt ceea ce spun că sunt, zise ea printre lacrimi. O 
fecioară însărcinată. 

Pe drumul înapoi spre casă, păsările apărură în văzduh, 
protejând-o. 


161 


74 
Franța 


M-am afundat în bancheta din piele a berlinei. Încordarea îşi 
făcuse culcuş în ceafa mea şi persistenta durere de cap îmi 
ajunsese până în orbite. 

Evenimentele dezastruoase se înmulţeau pe zi ce trecea. 
Epidemia de poliomielită nu era decât încă o nenorocire care 
părea legată de iminentele concepţii imaculate. Nu înţelegeam 
care era conexiunea dintre toate cele petrecute, dacă exista 
vreuna. 

Mă gândeam la Colleen Galaher, care-şi petrecea viaţa în 
cocioaba pe care o numea casă. Kathleen - oriunde se afla cu 
părintele Rosetti - aştepta şi ea să nască. După aceea... oare ce 
se va întâmpla? 

În timp ce maşina noastră gonea prin ţinutul tăcut, 
întunecat, spre satul Chantilly, am revăzut în minte corpul în 
cădere al Idei Walsh. Incă îi auzeam ultimele ţipete. Nu 
ucisesem niciodată până atunci pe nimeni şi nu crezusem că aş 
face-o vreodată; nici măcar în perioada petrecută în cadrul 
secţiei de poliţie din Boston. 

Subit, îmi apăru în faţă imaginea corpului ei zdrobit în 
curtea pavată a Colibei Soarelui şi în urechi mi-a răsunat 
explicaţia părintelui Rosetti. 

„Diavolul, îmi spusese el, este în mod irezistibil atras de 
Kathleen. Nu ştiu care este motivul. Nu încă. Satanas Luciferi 
excelsi.” 

Ce voise să spună prin: „Diavolul va fi dezlegat?” Unde? 
Când? De unde ştia el asta? Vaticanul era renumit pentru 
păstrarea secretelor şi Rosetti era, evident, un practicant iscusit 
al acestei arte. Ce secrete ştia el? 

Mi-am luat privirea de la autostrada de un gri-înceţoşat, 
hipnotic. Un geam gros ne separa, pe mine şi pe Justin, de şofer, 
un bărbat cu ceafa lată, tăcut, care purta o şapcă neagră. Cine 
era el? De unde aveam noi siguranţa că era de încredere? În 
acel moment, paranoia părea justificată. Dacă doamna Walsh a 
devenit brusc posedată, atunci acelaşi lucru se putea întâmpla 
oricui... chiar şi lui Justin sau mie. 

Satanas Luciferi excelsi. 


162 


— Ştiu ce s-a întâmplat astăzi, se trezi Justin din visare. 
Emotional însă, e ca şi cum s-ar fi întâmplat în vis. Nu se poate 
să se întâmple aşa ceva, dar am văzut cu ochii mei. 

— Da, i-am răspuns eu. Totul pare bizar. Acelaşi gând îmi 
trece prin cap de nenumărate ori. Constant. Am fost băgată în 
povestea asta ca să demasc o şarlatanie, ca să fac pe scepticul 
plătit, dar îmi dau seama că n-o mai pot face. Nu pot nega ceea 
ce am văzut cu ochii mei, ceea ce am făcut cu mâinile mele. 

Justin îşi trecu mâna prin barba crescută de o zi, care-mi 
plăcea de altfel. Sub ochi avea cearcăne negre şi sunt sigură că 
nici eu nu arătam prea bine. Nu-mi imaginam un alt om cu care 
să-mi fi dorit să fiu în acel moment. Trecuserăm împreună prin 
vremuri dintre cele mai îngrozitoare, care ne apropiaseră foarte 
mult unul de celălalt într-un timp extrem de scurt. 

— Ce se întâmplă acum îmi aminteşte de perioada când 
eram copii în Cork. Nicio persoană dintre cele cu autoritate nu 
ne răspundea la întrebări. De orice fel ar fi fost ele. Eram 
întotdeauna lăsaţi pradă ignoranței. Am încuviinţat din cap. 

— De cele mai multe ori, copiii percep viaţa ca pe ceva 
magic, dar totodată ameninţător. 

— Viaţa, spuse Justin, are ceva din ambele. 

L-am prins de mână şi l-am ţinut aşa până am ajuns. Şi mă 
gândeam: Mâna unui preot. 


163 


75 


M-am trezit brusc, întrebându-mă unde mă aflu. Mi-am 
amintit că eram într-una din limuzinele familiei Beavier. Afară 
era întuneric, iar ceața se îndesise, învăluind în întuneric tot ce 
nu era luminat de farurile maşinii care gonea prin ţinutul 
francez. Ce căutăm noi aici? Ce se petrece? 

Mergeam foarte repede, prea repede şi mi-am înfipt unghiile 
în braţul lui Justin. Nu avu nicio reacţie, ca şi cum ar fi fost 
foarte departe cu gândul. Mi-am oprit privirea pe chipul lui 
pentru o clipă şi l-am studiat. Un val de tandreţe mă cuprinse şi 
iarăşi m-am întrebat ce rol aveam noi doi în acest mister. 

Ne îndreptam spre o casă sigură, iniţial aleasă drept locaţie 
pentru naştere. Era o fermă frumoasă, proprietatea lui Henry 
Beavier, fratele mai mic al lui Charles, care trăia acolo cu soţia 
şi copiii. Odată ajunşi acolo, aveam să aşteptăm instrucţiunile 
părintelui Rosetti. Era clar că, acum, Vaticanul şi Rosetti dictau. 

Când se apropie de un gard viu foarte lung, cufundat în 
întuneric, maşina încetini şi se opri în faţa unor porţi negre de 
fier, care se conturau ameninţător. Faptul că în sfârşit 
ajunseserăm îmi luă o piatră de pe inimă, numai că şi cea mai 
mică bucurie îmi era afectată de nelinişte. Vila imensă părea 
amenințătoare la acea oră. 

Porţile acţionate de un sistem electric se deschiseră larg şi, 
imediat, o autodubă albă, apărută din ceaţă, frână brusc. Apoi 
se auzi sunetul metalic, abraziv, al portierelor glisante. 

Pe una dintre laturile autodubei am văzut o inscripţie 
albastră - GDZ-TV. 

Era o ambuscadă. Mă făcea să mă simt oribil. 

Cameramani cu aparate mici, aşezate pe umăr, se grăbiră să 
iasă din maşină. In acelaşi timp, un grup pestriţ de reporteri 
apăru în faţa noastră de sub nişte tufişuri întunecate. 

— Au sosit! Au sosit! strigă cineva în franceză. Pe capotă se 
auzi o bufnitură puternică. 

O figură era presată de geamul dinspre mine; era deformată, 
cu o barbă ţepoasă. O alta apăru la geamul din spate. 

— De ce aţi venit în Franţa? Nu, nu se poate, nu eşti 
Kathleen! Unde este Kathleen Beavier? 

Farurile trimiteau raze strălucitoare şi lumini veneau şi 
dinspre curtea de dincolo de porţi. Peste toată hărmălaia se făcu 


164 


auzită sirena poliţiei. 

Şoferul nostru apăsă pe acceleraţie şi maşina ţâşni înainte. 
Un reporter care se agăţase de capotă fu azvârlit în tufiş. 

Săgetam cu privirea împrejurimile, căutând un duşman 
necunoscut. M-am oprit la un bărbat care stătea calm în 
semiîntuneric. Avea părul negru, lung şi purta ochelari. Era 
îmbrăcat într-o haină kaki, care arăta izbitor de strălucitoare în 
lumina farurilor. 

L-am privit cum aruncă pe şosea o ţigară, care făcu un arc 
grațios, lent. Expresia lui calculată şi calmă era disonantă. 

Modul insistent în care ne fixa cu privirea mă deranja la fel 
de mult. 

Cine era? De ce supraveghea ferma? Prezenţa lui acolo nu- 
mi mirosea a bine. În adâncul sufletului, simţeam că nu avea ce 
căuta acolo. La fel şi reporterii. Cine le vânduse pontul? 

Un minut mai târziu, maşina se afla la uşa principală a vilei 
şi furăm grăbiţi să intrăm înăuntru. 

Doi străini ne luară hainele şi ne conduseră într-o bucătărie 
imensă, care mirosea îmbietor. Acolo ni se alăturară Charles şi 
Carolyn  Beavier, care sosiseră înaintea noastră. Ne-am 
îmbrăţişat aidoma unor prieteni de demult; ne îmbărbătam 
reciproc. Eram ca o familie. 

Voiam cu disperare să mă simt în siguranţă, liniştită şi 
normală, să nu-mi fie frică, să nu fiu paranoică. Era o delăsare 
din partea mea, ce-i drept de înţeles, dar totuşi, o delăsare. Am 
uitat de ceaţă şi de întuneric. Am uitat de primejdia de afară. 

Mă gândeam doar la Kathleen, la Colleen şi la pruncii lor. 


165 


76 


Părintele Rosetti se apropie de Kathleen. 

— Ascultă-mă, Kathleen. Mă asculţi? Trebuie să mă asculţi 
cu atenţie. Nimic din ceea ce ai trăit până acum nu te-a pregătit 
pentru aşa ceva. Nimic din ceea ce am trăit până acum nu m-a 
pregătit pentru aşa ceva. 

— Ce uşurare, fu tot ce reuşi fata să răspundă. 

— Ei bine, surâse Rosetti, deşi atitudinea ta este cu 
siguranţă de înţeles, nu mă ajută cu nimic. 

— Îmi pare rău, spuse Kathleen în cele din urmă. Nu ştiu 
unde suntem sau de ce ne aflăm aici. Sunt îngrijorată. 

— E de înţeles. Ne aflăm acolo unde nu s-ar aştepta nimeni 
să fim, acolo unde, să sperăm, nu te va căuta nimeni. Şi suntem 
împreună fiindcă este vital să stau o vreme alături de tine. 

— Mă cercetaţi, mă testaţi? 

— Da, cred că asta fac. Uite, îţi spun însă că suntem în drum 
spre Roma. 

Kathleen şi părintele Rosetti stăteau într-un compartiment 
de clasa a II-a, într-un tren care pleca din Franţa cu destinaţia 
Italia. Până acum, strategia lui funcţionase - nimeni nu le 
dăduse de urmă. Calea ferată era proprietatea Societe 
Naţionale des Chemins de fer Francais (SNCF). Trenul intră cu 
viteză într-un tunel întunecat, iar luminile din compartiment 
pâlpâiră şi se stinseră. 

Întunericul nu întrerupse deloc discursul lui Rosetti. Nici nu 
părea să observe şi Kathleen se întrebă dacă părintele putea să 
vadă perfect şi în întuneric. lIncerca să-i comunice ceva 
important, îşi dădea seama. Dar ea era atât de obosită şi de 
înspăimântată! 

Dorul de casă era chinuitor. Era, în acelaşi timp, departe de 
casă şi fără nicio locuinţă care să fie a ei. Unde trăia ea acum? 
Cărui loc îi aparţinea ea? Şi copilul? 

— Kathleen, te rog, dă-mi voie să-ţi spun un lucru, continuă 
Rosetti. Este ceva în care eu cred, în care crede Biserica din 
Roma. E un lucru pe care te rog să încerci să-l accepti la rândul 
tău din credinţă. 

— Ce este, părinte? Sunt foarte obosită, spuse ea vlăguită. 
Trebuia să se concentreze, fiindcă accentul părintelui 
distorsiona cuvintele. 


166 


— Eu cred că răul este o forţă tangibilă şi puternică aici, pe 
pământ. Răul este la fel de real ca noi doi. Chiar şi astăzi, 
Diavolul există. Diavolul este un imitator excelent, Kathleen. Un 
maestru al mimării perverse. Poate să pară că nu este nicăieri, 
dar el este pretutindeni! Cei care neagă existenţa răului - pe 
temeiuri raţionale, spun ei - neagă ceea ce văd în lume, ceea ce 
aud, ceea ce gândesc şi simt în aproape fiecare zi din viaţa lor. 
Neagă ceea ce citesc în ziare. Crede-mă, Kathleen, răul ne 
înconjoară chiar acum. Ştiu că este adevărat. 

— Să ştiţi că mă speriaţi foarte tare, spuse ea, şi sunt deja 
foarte speriată. Nu mai suport. Nu vă mai pot asculta. 

— Da, ştiu, zise el şi dădu din cap. Dar tu te temi de altceva, 
nu de ceea ce trebuie. Trebuie să-ţi fie frică de Diavol, nu de un 
întuneric inofensiv, nu de cuvintele pe care ţi le spun. 

Imediat ce curentul reveni, luminiţele din tavan se aprinseră. 
Kathleen privi fix în ochii negri ai părintelui. Îl credea. Văzuse, 
mirosise, simţise răul în aer. De acum, nu mai era ferită de rău. 
Nici măcar pentru o secundă. Şi se simţea la mila acelei fiinţe 
sau energii care o revendica. 

Pentru prima dată în viaţă, fetei îi era cumplit de frică de 
Diavol. Ştia că era aproape, chiar acolo, în tren, cu ei. Nu voia 
ca ea să dea naştere pruncului. 


167 


77 


Colleen auzi câinii lătrând şi se strădui să se ridice din 
balansoarul în care învăța dintr-o carte de istorie. Din prima zi 
de şcoală avusese numai note excelente şi nu vedea niciun motiv 
pentru care să neglijeze învăţătura, chiar şi acum. Colleen 
descoperi că din studiul atent al cărţilor afla mai multe decât 
din cursurile ţinute de profesorii ei. 

Îi luă ceva timp ca să ajungă la uşa de la intrare, dar când 
izbuti rămase cu gura căscată. 

Un autobuz de şcoală portocaliu-aprins, pe care scria Dublin 
Tour era parcat pe aleea din faţă. 

Mai mulţi oameni, majoritatea femei şi câţiva copii şi 
bărbaţi, coborau din autobuz. 

O femeie blondă, într-un impermeabil verde, înaintă spre 
casă, în timp ce ceilalţi rămaseră în spate. 

Colleen deschise uşa şi ieşi în pridvor. 

— Da? Pot să vă ajut cu ceva? 

Femeia blondă zâmbi plăcut. 

— Te rog, scuză-ne că te deranjăm. 

Colleen nu înţelegea ce se întâmplă. 

— Poftim? De ce sunteţi aici? 

Femeia deveni brusc jenată. 

— Oh, vai mie! Am încercat să sunăm înainte, dar am aflat că 
nu ai telefon. 

Colleen ridică din umeri şi, în cele din urmă, zâmbi. 

— De fapt, avem telefon. Ce nu avem sunt banii pentru plata 
abonamentului lunar. 

Femeii îi reveni zâmbetul pe buze. 

— Am venit tocmai din Dublin să o vedem pe Colleen 
Galaher. Tu eşti Colleen? 

— Da, eu şi nimeni alta. Dar de ce aţi veni tocmai din Dublin 
să mă vedeţi? întrebă ea. 

O altă femeie se desprinse de grupul care rămăsese lângă 
autobuz. 

— Mama şi sora mea locuiesc în sat. Ele mi-au spus despre 
„starea ta specială”. Sora Eleanor - femeia arătă spre blondă - a 
vorbit cu o prietenă a ei de la şcoala noastră. Suntem aici, ei 
bine, deoarece credem că aici, în Irlanda, se va petrece ceva 
foarte special. O naştere. Am înţeles că un preot de la Vatican a 


168 


fost la şcoala la care înveţi. 

Colleen mişcă din cap în semn de dezaprobare, dar nu putea 
fi supărată pe oamenii aceia drăguţi din Dublin. În plus, tânjea 
după compania lor şi, poate, după atenţia pe care i-o acordau. 

— V-aş invita înăuntru dar... spuse ea şi făcu semn spre casa 
mică. 

Sora Eleanor dădu din cap. 

— Nu e nevoie. Ne este de ajuns să te vedem. Atât. Merită să 
fi făcut această călătorie. Faptul că te-am văzut şi ţi-am auzit 
vocea reprezintă răsplata noastră. 

Dintr-odată, pe Colleen o năpădi plânsul. 

Cineva credea în ea - în sfârşit, cineva credea în ea. 


169 


78 


M-am trezit dintr-un somn adânc, dar am realizat că încă 
eram obosită şi de-abia îmi puteam mişca mâinile şi picioarele. 

Stăteam întinsă pe un pat confortabil din casa situată în 
provincia franceză. Mă gândeam la Kathleen şi la Colleen şi 
speram că trecuseră cu bine de noapte. 

Timpul se apropia şi mă întrebam dacă aveau să dea naştere 
pruncilor în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, poate în acelaşi moment. 
Credeam cu adevărat că orice era posibil. 

Doamne Dumnezeule, mi-am zis, cred. Cred cu adevărat. 

Şi exact în acea clipă am auzit o voce. Nu în cameră, ci 
undeva înăuntrul capului meu. Am recunoscut-o. Era aceeaşi pe 
care o auzeam cu mulţi ani în urmă, pe când eram mai tânără şi 
credeam şi mă rugam mereu. 

Era o voce căreia mă adresam şi cu care purtam conversații 
în rugăciunile mele. Uneori părea să fie glasul unui bărbat, 
alteori al unei femei, dar întotdeauna era înţelegător, plin de 
compasiune şi de iubire. 

Am nevoie de ajutorul tău, i-am spus eu acestei prezenţe din 
mintea mea. Te rog, ajută-ne pe toți, noi cei ce trăim pe pământ, 
dar mai ales pe cele două biete fete. 

Apoi am auzit cel mai simplu mesaj cu putinţă: Anne, acum 
trebuie să fii curajoasă şi foarte puternică. Acesta este motivul 
pentru care te afli aici. Tu eşti cea mai curajoasă dintre toți. Ai 
fost adusă aici cu un Scop. 

Am ascultat cuvintele care mă liniştiră şi îmbărbătară, chiar 
dacă nu înţelegeam exact ce însemnau. 

Pentru prima dată, de atâta amar de vreme, credeam şi 
iubeam acest sentiment. 

Şi, cred, eram iubită. 


170 


79 
Roma 


Un bărbat în vârstă, solid, cu o beretă şi o haină lungă şi 
grea de Marină se plimba alene pe o alee murdară, pavată cu 
bolovani, aflată dincolo de Viale dell Universita. Termini, numit 
după gara aflată în apropiere, era un agitat labirint de străduţe 
şi de alei. Era un tărâm uitat de lume, cu încăperi ieftine 
mobilate cu paturi de campanie, pline până la refuz de imigranţi 
săraci. 

Pisicile vagaboande erau prezente peste tot, cu ochii lor 
imobili urmărind totul de sub maşinile parcate şi ruinele băii 
publice ridicate în timpul lui Dioclețian. Erau la fel de viclene şi 
de agile ca şi supraviețuitorii unei calamităţi sau ai unui război. 
Şi-l urmăreau cu privirea pe bătrânul gârbovit. 

Clădirile înconjurătoare erau interminabile şi deprimante, ca 
şi urâtul cimitir cu alei din ciment plin de mausolee moderne. 
Era greu de crezut că-şi dorea cineva cu adevărat să trăiască 
aici. 

Străinul se opri în faţa uneia dintre clădirile cenuşii şi-şi 
ridică privirea spre ferestrele acoperite de funingine. Observă o 
antenă TV îndoită pe acoperiş şi un afiş decolorat care era de 
fapt o reclamă pentru vinul Cynar. Remarcă pisicile. Bătrânul 
urcă cu greu treptele crăpate şi sună. 

După o vreme, o femeie corpolentă, între două vârste veni 
şchiopătând la uşă. În braţe ţinea o pisică. 

— Buongiorno, Signora. Per favore. Desidero una camera 
tranquilla. (Bună ziua, doamnă. Vă rog, aş dori o cameră 
liniştită.) 

Signora Ducci îl primi imediat pe bărbatul masiv, sărăcăcios 
îmbrăcat. Se apropia de cincizeci sau şaizeci de ani, gândi ea. 
Încă arăta în putere. Fără îndoială, un om muncitor. Era puţin 
probabil să moară peste iarnă, cel puţin, se gândi casnica 
italiancă. 

— Am o cameră. Trebuie să-mi daţi plata pe o lună în avans. 
Femeia îşi încleşta maxilarul ca să-şi arate intransigenţa în 
această privinţă. Pisica ei scoase un şuierat. 

— Doresc să stau doar o săptămâna sau două, Signora. Nu 
am bani mulţi. 


171 


— Plata pe o lună în avans. Asta este regula mea. Sunt multe 
alte camere în Roma. 

Oftând, bărbatul spuse: 

— Vă voi plăti cât doriţi. 

O oră mai târziu, Signora Ducci îl văzu pe bărbat urcând 
treptele de la intrare alături de o tânără. Fata purta haine largi, 
dar părea drăguță, la o primă privire. Nu părea să i se 
împotrivească bărbatului, remarcă Signora Ducci. 

Zâmbi. Cuvintele mireasă copilă îi veniră pe buze. Văzuse 
ceva straniu şi înfricoşător în ochii bărbatului, dar acum ştia 
despre ce era vorba - poftă trupească. 

Sus, în clădirea veche, Nicholas Rosetti trase mai întâi 
draperiile murdare şi apoi îşi descheie haina. 

Închise uşa. 

Credea că găsise o ascunzătoare perfectă pentru el şi 
Kathleen. Se afla aici ca să o pună la încercare, să cerceteze - 
dar şi ca să apere fata, dacă avea cum. 


172 


80 


Trei etaje deasupra străzii întunecate, aburite, un 
dreptunghi galben de lumină strălucea aprins, ca un astru 
oblong, peste cartierul roman în ruină. 

Kathleen stătea lângă fereastră. Işi cuprinsese cu brațele 
abdomenul umflat, simțind bătaia inimii copilului înăuntrul ei. 
Nu mai fusese atât de speriată de când cu vizita la clinica de 
avorturi, dar senzația de acum era mult mai urâtă. 

Orice mi se poate întâmpla acum. Oameni au murit, au fost 
ucişi. Bolile au izbucnit aşa cum se întâmpla doar în vremuri de 
demult. Mă simt de parcă aş fi păşit în paginile Bibliei. 

Încercă să nu se mai gândească la toate acestea. 

Foarte curând, voi fi mamă. Tot ce contează este copilul 
meu. Nimic altceva. Il iubesc pe copilaşul acesta. Totul va fi bine 
datorită copilaşului meu. 

De partea cealaltă a cămăruţei în care erau împrăştiate ziare 
şi recipiente cu resturi de mâncare de la prânz şi cină, Rosetti 
se ruga în şoaptă. Preotul era atât de prins, atât de concentrat 
asupra necunoscutului şi nevăzutului, încât o speria. 

Se întoarse spre televizorul alb-negru, ieftin a cărui imagine 
tremura, aşezat deasupra unei lăzi de ambalaj. Un reporter 
vorbea în italiană, în timp ce, pe ecran, imagini înfăţişau 
fervoarea cu care era ea căutată în Europa de Vest. Cineva 
relată că fusese văzută în Franţa. Altcineva spunea că se 
întorsese în America. 

— Mi-aţi spus să vă anunţ când sunt pregătită, părinte, 
spuse Kathleen în cele din urmă, cu o voce tremurătoare. Cred 
că sunt pregătită, şopti ea. 

Anul trecut pe vremea asta, dădea probe pentru echipa de 
majorete, naviga pe Easton Bay, alături de echipajul Newport 
Newts. Acum stătea aplecată peste burta ei mare într-o cameră 
mizeră din Roma. Nu-i venea să creadă că aceasta era viaţa ei 
de acum. 

Rosetti îşi deschise sacul negru şi scoase de acolo câteva 
lucruri: o cruce, un patrafir, vin rozariu de argint, o sticluţă cu 
apă sfinţită şi două cărţi negre, groase. Kathleen crezu că vede 
cu coada ochiului umbre care apăreau şi dispăreau. Mai era 
cineva acolo? 

— Să-ţi spun ce se va întâmpla, Kathleen. Mai întâi, voi citi 


173 


de aici. Rosetti ridică o carte preoțească, pe coperta căreia era 
imprimată o cruce roşie ca sângele. Se numeşte Ritualul Roman. 
În această carte se află unele dintre cele mai puternice 
rugăciuni scrise vreodată. 

— Părinte, spune-mi adevărul! Te rog, încetează cu aiurelile 
astea. E un exorcism? întrebă ea cu greu. 

— Nu, nu este un exorcism. Dar, Kathleen, eu cred că 
Diavolul este aici, în această cameră. Diavolul se află, fără doar 
şi poate, în apropiere. Ceva ne protejează de el. 

— Cel puţin până acum, zise fata. j 

— Da, până acum. Hai să menţinem lucrurile aşa. Il vom 
învinge pe Satana. Poate fi înfrânt. La urma urmei, e doar un 
înger căzut. 

Rosetti sărută solemn patrafirul de culoarea purpurei şi apoi 
şi-l aruncă peste umerii laţi. Kathleen văzu că mâinile lui mari 
tremurau. 

Vocea îi vibra uşor: 

— Răul este uneori numit Moloh. Ştiai asta, Kathleen? Sau 
Mormo - care înseamnă Regele Vârcolacilor. Sau Belzebut - 
care înseamnă Împăratul Muştelor. În unele părţi din Africa, 
oamenii îi mai spun încă Damballa, Bestia. Dar în Europa şi 
America, nu mai are un nume. Asta pentru că foarte mulţi 
oameni din aceste locuri nu mai cred în existenţa lui Satana. El 
pare invizibil, dar este pretutindeni. 

Rosetti îşi dădu solemn binecuvântarea. Apoi, bărbatul cu 
umerii laţi începu să înainteze spre Kathleen, măturând podeaua 
cu patrafirul. Nu-şi luă ochii de pe chipul ei nici măcar o clipă. 
Fata vru să fugă de el, dar n-o făcu, nu fu în stare. Corpul părea 
să-i fie țintuit de scaun. 

Kathleen se cutremură şi începu să se roage cu voce tare: 

— Stăpâne Dumnezeule, Tatăl din Ceruri, apără copilul 
dinăuntrul meu. Te rog, protejează-mi pruncul! 


174 


81 


Părintele Rosetti gemu, apoi se opri, ca şi cum, deocamdată, 
nu ar fi vrut să înceapă ritualul sfânt. Ştia la ce să se aştepte. 
Mai întâi, simţea Prezenţa atotpătrunzătoare, îngrozitoare. Apoi, 
urma înfiorătoarea Voce, imposibil de uitat. Şi, la urmă, poate 
chiar apariţia Celui Rău în persoană. 

Îşi amintea perfect ziua în care se prăbuşise la porţile 
Vaticanului. Avusese atunci dovada că Diavolul era pretutindeni, 
chiar şi la Sfântul Scaun. İşi aminti că văzuse o armată de 
diavoli, nu doar unul singur. Simţi că îl înconjoară şi în 
cămăruţă. Erau ca o mare de scursori. 

— Doamne Dumnezeule, te rog, dă-ne un semn. Rosetti 
începu cea mai importantă rugăciune din viaţa lui. Se simţea 
atât de deznădăjduit în faţa abisului! Credea din toată inima că 
făcea primul pas spre Iadul etern. _ 

În mână ţinea un ceas de buzunar din argint. Îl primise la 
Milano, de la părinţii lui, în ziua hirotonisiră. li arătă fetei 
cadranul ceasului vechi. 

— E douăsprezece fără un sfert, îi spuse. Care dintre 
fecioare îl va naşte pe Mântuitorul Nostru? Care dintre fecioare 
va naşte Bestia odioasă a acestor timpuri? întrebă el, pe un ton 
extrem de ciudat, care îi dădu fetei senzaţia că vorbea altcineva. 

Aproape instantaneu, simţi şi ea îngrozitoarea Prezenţă. [i 
văzu pe amanţii din visele ei, doar că acum se aflau cu ea în 
mica încăpere. Îşi spuse că nu este posibil, însă amanţii din vis 
erau cu siguranţă în cameră. 

— Părinte, îi poţi vedea? întrebă ea. Te rog, spune-mi că-i 
vezi. 

— Lăsaţi-ne! strigă el deodată şi stropi cu apă sfinţită înspre 
ei. 

La atingerea apei, se transformară brusc în animale - câini 
feroce, lupi urlând şi urşi sprijinindu-se pe labele posterioare. 
Kathleen privi nedumerită cum se metamorfozează în păsări şi 
apoi în pisici, exact ca cele de pe străzile cartierului Termini. 

Şi apoi se preschimbară la loc în amanţii din vis. Zâmbeau cu 
îngâmfare spre preot şi Kathleen. 

— Sunt diavoli, nu? întrebă ea. Ei sunt îngerii căzuţi? 

Rosetti nu vorbi - doar asculta şi observa. 

Câţiva dintre amanți erau goi, iar unii purtau pantaloni 


175 


strimţi sau lenjerie strâmtă, şi cu toţii o urmăreau cu acea 
teribilă dorinţă de posesie în priviri. O priveau cu insistenţă. 

Aveau ochii pironiţi pe abdomenul ei. Nu clipeau, n-o 
slăbeau din priviri şi păreau înfometați, hămesiţi. Oare vor 
încerca să mănânce copilul? 

— li mai poţi vedea? îl întrebă ea pe Rosetti. _ 

— Pot să văd orice vezi tu, Kathleen. Cine sunt ăştia? Ii 
cunoşti? 

— Nu, răspunse ea. Adică da, dar numai din vis. Nu sunt 
reali. Nu se poate să fie. 

— Ce se întâmplă în vis? întrebă părintele Rosetti. Trebuie 
să-mi spui tot ce-ţi aminteşti. Să nu-mi ascunzi nimic. 

Kathleen începu să tremure. Voia iarăşi să se sinucidă, să 
plece de aici. Felul în care o priveau amanţii era atât de 
îngrozitor şi de vulgar! Nimeni n-o mai privise vreodată cu atâta 
ură şi dispreţ. Chiar şi când se transformară în animale, 
păstrară acea privire abjectă. 

— Vin la mine aproape în fiecare noapte... şi fac dragoste cu 
mine, mărturisi ea cu mare greutate. Uneori o fac ca animalele. 

— Cum te simţi când îţi fac asta? 

— E oribil! Nu, părinte, nu ţi-am spus tot adevărul. Uneori, 
simt o mare plăcere fizică. Mă zăpăceşte. 

În timp ce preotul vorbea, amanţii continuau să o privească 
şi să se adune încet în jurul ei. Kathleen avu puternica senzaţie 
că, dacă ar putea, ar răni-o. De ce nu o atacau? Era atât de 
sinistru şi dezgustător! Nu-şi luau ochii de la burta ei. 

Apoi, într-un sfârşit, vorbi Şeful lor, iar fata recunoscu Vocea 
pe care o auzea de atâtea luni înlăuntrul său! 

— Vreau doar ceea ce îmi aparţine, ceea ce Tatăl mi-a 
promis, nenorocitul, mincinosul. Vreau copilul. Copilul meu. 

— Spune-mi cum te simţi când vin la tine, continuă părintele 
Rosetti s-o întrebe. 

— Violată, zise ea. Dar, of, părinte, am simţit şi plăcere. Şi o 
ruşine cumplită. 

— Din ce cauză? 

— Pentru că nu mai sunt virgină... şi sunt însărcinată. 

— Kathleen, întrebă părintele, tu ai cunoscut vreodată un 
bărbat? Pe toţi aceşti bărbaţi? 

În acea clipă, amanţii se năpustiră cu toţii asupra ei. 
Mârâiau, gemeau, scoteau sunete animalice, groteşti, dar şi un 
şuierat care aducea a cuvântul daa. Daa. Daaa! Fetei i se făcu 

176 


greață. O pătrunseră - oriunde putură. Penisurile lor erau 
asemenea unor cuțite ce-i străpungeau pielea în zeci de locuri. 

Se simţi din nou vinovată şi ruşinată. Nu voia ca preotul să 
vadă aşa ceva. Ştia că ei se aflau acolo ca să-i rănească pruncul. 

— Asta e copilul nostru! ţipă Vocea. Noi te-am regulat şi tu 
ai zămislit. Spune-i preotului! Mărturiseşte. Spune-i lui 
Dumnezeu! Spune adevărul! N 

Kathleen ţipă, dar ţipătul era unul nepământean. Îşi mişcă 
braţele în aer. Se zvârcolea, dădea din picioare şi-şi mişca 
violent capul înainte şi-napoi. Îşi dădu ochii peste cap. 

Dispăruseră. Pur şi simplu. 

În încăpere se aşternu liniştea. 

Era doar părintele Rosetti şi ceasul lui de buzunar, din 
argint. 

— Ce s-a întâmplat? şopti ea, privind îngrozită la camera 
goală. 

— Te-am hipnotizat, îi răspunse preotul. Poate că a fost totul 
numai în mintea ta, Kathleen. 


177 


82 


Sora Katherine Dominica veni acasă la Colleen în acea seară, 
după plecarea autobuzului din Dublin. Călugăriţa în vârstă 
stătea în faţa fetei, în micuța cameră de zi, încălzită de un foc de 
cărbuni. 

— Mama ta? Doarme deja? întrebă măicuţa. 

— E trează. Dar e tot una. Majoritatea timpului nici nu ştie 
cine sunt. 

Călugăriţa dădu din cap a compătimire. 

— Trebuie să-ţi fie foarte greu. 

— Ne înţelegem bine, zise fata. Ne descurcăm. 

— Mai ai veşti de la preotul ăla din Roma? 

Colleen nu se putu abţine să nu se încrunte. 

— Eu nu mai ştiu nimic de el. Dumneavoastră? 

— Hm... azi, a trecut un autobuz prin oraş. Ştii ceva despre 
asta? 

Deci asta era. Acum, Colleen înţelese motivul pentru care 
venise măicuţa în vizită. Voia s-o mintă şi să-i spună că nu 
văzuse autobuzul, dar nu putea s-o facă, nu putea să mintă. Nici 
măcar pe băgăcioasa soră Katherine. 

— Da, autobuzul s-a oprit aici. Erau călugăriţe şi fraţi mireni. 
Un preot pensionar. Au venit să mă vadă, soră. Au auzit de 
starea mea specială. 

Sora plescăi uşor. 

— Doar atât? 

Colleen se gândi la ce răspuns avea să-i dea. 

— Au spus că ei cred că Mântuitorul se va naşte în Irlanda. 
Nu este un lucru minunat? Ei cred în concepţia imaculată, soră. 
Dumneavoastră credeţi? 


178 


83 
Franța 


Am auzit sunetul prelung de gong şi mi-am rotit privirea 
spre căminul din marmură şi lemn închis la culoare. Ceasul 
bătuse miezul nopţii. Era 11 octombrie. Cu două zile înainte de 
sărbătoarea misterioasei apariţii a Fecioarei la Fatima. Cu două 
zile înainte de preconizata naştere a pruncilor. 

Cel născut de Kathleen. 

Cel născut de Colleen. 

____Nici eu, nici Justin nu părăsiserăm vila de la micul dejun. 
Împrăştiasem ziare pe covor, pe mese şi am dat locul peste cap 
din dorinţa noastră de a ști. Ce se întâmpla în lume? Unde era 
Kathleen? Presa din Statele Unite şi din întreaga Europă nu ştia 
unde se afla. Vaticanul refuzase să facă vreo declaraţie. Şi nu 
voia să ne pună în legătură cu părintele Rosetti sau Kathleen. 

Justin apucă International Herald Tribune şi citi încă o dată 
articolele cu mare atenţie. 

— Anne, mă simt atât de neputincios şi eu nu sunt obişnuit 
cu asta. Ce-ar trebui să facem? Să stăm aici pur şi simplu şi să 
aşteptăm naşterea sau, mă rog, naşterile? Oare părintele Rosetti 
ne-a dat vreun indiciu, ceva, orice? Sau poate a zis Kathleen 
ceva. Unde pot fi? 

Mi-am ridicat privirea de pe ziarele împrăştiate. 

Ne bătusem capul cu această situaţie de atâtea ori încât, în 
mintea mea, totul arăta ca o hartă şifonată. 

Când nu mă gândeam la oroarea din afara celor patru pereţi, 
mintea îmi zbura la Justin. Nu mă puteam abţine. Trebuia să fie 
un motiv pentru care se întâmpla asta. Exista un plan, doar că 
noi nu ştiam care era acesta, nu încă. 

— Mă duc să mă plimb, am nevoie de aer, am zis. Vrei să vii 
cu mine? 

În ultima oră, ceața se transformase în ploaie monotonă şi 
densă. În afara clădirii împrejmuite, maşinile în viteză scoteau 
nişte sunete asemănătoare unui utilaj gigantic folosit pentru 
marcat autostrada, tras de pe caldarâm. Reporterii continuau să 
aştepte dincolo de porţi. Erau la fel de frustraţi şi de nedumiriţi 
ca şi noi de dispariţia fetei. 

Lângă intrare se afla o umbrelă mare şi Justin o deschise. 


179 


Împinse uşa şi un miros curat, proaspăt ne înconjură. Am atras 
adânc aer în piept. 

Am ieşit pe o cărare cu pietriş, aflată între tufele de merişor 
atent îngrijite. Paşii noştri zdrobeau pietrişul la unison. 

Dar nu eram în stare să mă relaxez. Nu fusesem sinceră în 
totalitate cu Justin şi gândul acesta mă întrista. Mă întrebam cât 
timp mai aveam de stat împreună. 

Trebuia să-i spun ceva, să-i spun adevărul. Care era numele 
acelui joc foarte popular - Adevăr sau Provocare? 

— Mă gândesc tot timpul la tine, am recunoscut în cele din 
urmă. Am crezut că am rostit cele mai curajoase cuvinte spuse 
vreodată. Mă protejasem singură de afecţiune sau dragoste de 
atâta vreme, dar acum mă cuprinseseră cu totul. De ce acum? 

Justin încetini, dar m-am sprijinit de braţul lui şi l-am tras 
înainte. 

— Te ţin la distanţă din ziua când te-am cunoscut. Dar nu mi- 
a folosit prea mult, nu? In ultima vreme, viaţa mea pare să fie 
întunecată de momente de disperare, iar tu te afli în mijlocul lor. 

Am râs pe seama mea. Nu mă puteam abţine. Cel puţin, asta 
îmi rămăsese - râsul autoironie, onest, bun. Justin zâmbi. 

— Nu-i de râs, am spus, continuând să zâmbesc. _ 

Ne  continuarăm plimbarea braţ la braţ. Imi plăcea 
sentimentul. Cărarea acoperită de pietriş ducea spre o frumoasă 
seră în care se cultivau legume. 

Crengi bogate de pomi fructiferi îmbrăţişau zidurile. Legume 
de iarnă, printre care napi, praz şi varză de Bruxelles, se ridicau 
mândre, ordonate pe rânduri. Arătau ca o tapiserie înfăţişând 
Grădina Raiului. Picături de ploaie cădeau de pe striaţiile 
umbrelei pe pantofii mei. 

Mi-am ridicat privirea şi m-am uitat direct în ochii lui. 
Pupilele lui Justin erau mari şi atât de frumoase, privirea-i atât 
de sinceră şi de caldă, încât am avut senzaţia că pot să-i văd 
sufletul. 

Vocea îmi tremura. 

— Săptămâna viitoare vom fi din nou departe unul de 
celălalt. Şi vreau doar să-ţi spun... simt nevoia să-ți spun... că te 
iubesc mai mult decât mi-am imaginat vreodată că ar fi posibil. 
Nu ştiu de ce îţi spun asta... 

Sărutul lui fu atât de tandru, încât îmi veni să plâng. M-am 
dăruit acelei clipe. I-am simţit buzele şi am stat aşa, încercând 
să memorez fiecare senzaţie. Imi foloseam buzele ca să-i 

180 


transmit tăria sentimentelor mele şi să-mi cer iertare pentru 
toate acele momente când îl respinsesem. Ca să învăţ cum este 
să săruţi un om din tot sufletul. 

Am simţit umbrela căzând la pământ. Am auzit-o făcând 
rotocoale, purtată de vânt, pe cărarea pietruită. Nu am fugit s-o 
prind. 

Justin mă ridică de la pământ într-o îmbrăţişare puternică şi 
ne-am sărutat din nou. De data aceasta, era un sărut mult mai 
pasional, care mă făcea să cedez complet. M-am lăsat purtată de 
senzaţie. Mă simţeam atât de minunat, atât de vie! Multă, foarte 
multă vreme îmi dorisem să mă iubească cineva aşa. Brusc, am 
realizat de ce nu se întâmplase. Fiindcă nu fusesem capabilă să 
dăruiesc iubire nimănui. Acum puteam. 

În timp ce ne sărutam, am ţinut ochii închişi şi acum, 
deschizându-i, am văzut că cineva ne privea. Ce naiba? mi-am 
zis. Cine-i acolo? 

La început, m-am ruşinat. Dar apoi mi-am amintit cât de 
mult mă bucurasem că-l sărutasem pe Justin şi, practic, altceva 
mă deranja la cel ce ne privea. 

Mi-am dat seama cine ne spiona. Era bărbatul brunet în 
haină kaki din noaptea trecută - cel care mă speriase când 
ajunsesem. 

— Justin, e cineva aici. E în spatele tău. L-am văzut şi 
noaptea trecută. 

Justin se întoarse şi apoi strigă pe un ton strident: 

— Ce faci aici? Hei, tu/ 

Omul începu să se retragă, dar nu aveam de gând să-l lăsăm 
în pace cu una, cu două. Presupun că eram înfometați după 
răspunsuri - orice fel de răspunsuri. 

Am început amândoi să alergăm. L-am urmărit pe tip înapoi 
în livada cu meri din spatele serei. Îl ajungeam din urmă. În 
sfârşit, aveam să obţinem nişte răspunsuri. 

Omul realiză situaţia, fiindcă încetă să mai alerge. Se opri şi 
ne aşteptă. Se uită fix la noi, ne privi venind prin ploaie şi 
începu să râdă într-o manieră dintre cele mai dispreţuitoare. 

— Mă cunoaşteţi, zise el într-un sfârşit, când ne aflam la 
doar câţiva metri depărtare. Ştiţi exact cine sunt. Sunt dorinţa 
voastră. 

Şi apoi, chiar sub ochii noştri, dispăru. 

— Tocmai am văzut aşa ceva? l-am întrebat pe Justin. 

— Amândoi l-am văzut. Era chiar acolo. Şi acum nu mai este. 

181 


O voce inoportună strigă în timp ce noi stăteam 
descumpăniţi, privind înspre locul unde, cu doar o clipă în urmă, 
stătuse bărbatul. 

— Justin! Anne! Sunteţi acolo? Anne! Unde sunteţi? Era 
Carolyn Beavier. Avea o lanternă. În mână ţinea un telefon 
mobil. 

— E Kathleen, ne anunţă ea. Doamne, e Kathleen la telefon! 
E în siguranţă. 

Am întins mâna după aparat şi l-am ridicat la ureche. 
Tânjeam să-i aud glasul. 

— Anne, te rog, vrei să vii să mă iei? Vrei să vii acum? 
suspină Kathleen. E vremea să nasc. 


182 


84 


A doua zi, dimineaţa devreme, am plecat spre Roma 
împreună cu Justin. Mai era foarte puţin timp până la momentul 
naşterilor, motiv pentru care eram mai mereu tensionată. Jocul 
misterios al lui Rosetti nu mă ajutase cu nimic. 

Ofiţeri de poliţie, alături de câţiva soldaţi din armata italiană 
au reuşit să distragă atenţia reporterilor care veniseră să ne 
aştepte la aeroport. Am găsit un şir de taxiuri Fiat, mici şi 
îndesate. Undeva, între ele, se afla limuzina noastră. 

În timp ce limuzina gonea pe Via Cristoforo Columbo, 
alunecoasă din cauza ploii, şi apoi spre centrul Romei, l-am ţinut 
de mână pe Justin. Apoi şoferul ne azvârli în umbrele clădirilor 
antice din Termini, unul dintre cartierele mizere ale Romei. 

— De ce stau aici şi nu la Vatican? mi-am exprimat cu voce 
tare gândurile, ştiind că Justin nu avea niciun răspuns. Toată 
situaţia asta mă face să mă gândesc la filme de groază. Rosetti e 
înnebunit să deţină controlul. 

Justin cuprinse cu privirea străzile mohorâte ale oraşului. 

— În ultima vreme îmi vine în minte imaginea bătăliei dintre 
Arhanghelul Mihail şi Lucifer cu legiunile sale, o luptă între bine 
şi rău. 

M-am uitat la el. 

— Şi tu eşti Mihail? l-am întrebat. Glumeam doar pe 
jumătate. 

Justin surâse. 

— Nici pe departe. 

— Ei bine, avem nevoie de Mihail şi de îngerii lui. Se pare că 
suntem prea puţini. Puterile întunericului sunt pe cale să câştige 
lupta. 

Maşina noastră frână lângă trotuarul unei străzi rău famate 
din Termini. Am coborât şi am urcat în grabă treptele de la 
intrarea unei vechi clădiri dărăpănate. 

Uşa era descuiată. Inăuntru, scara se ridica în cercuri spre 
etajul cufundat în întuneric. 

Am urcat amândoi treptele în salturi spre un hol de la 
ultimul etaj, în capătul căruia se aflau trei uşi cenuşii, murdare, 
şi o lucarnă care lumina slab din cauza funinginii. O pisică 
neagră sări dintr-un ungher întunecat şi ne sperie pe amândoi. 

Justin se întoarse spre mine şi spuse: 


183 


— Devine din ce în ce mai ciudat. 

— Asta e partea la care spectatorii care urmăresc filmul 
strigă: „Nu vă duceţi acolo!” 

— Aşa că, bineînţeles, noi continuăm să înaintăm, zise el. 
Brusc, una dintre uşi se deschise şi inima începu să-mi bată cu 
putere. Nicholas Rosetti stătea în lumina albă care inunda holul 
şi scara. 

— Slavă Domnului, Justin şi Anne! Vă rog, intraţi. Vă 
mulţumesc că aţi venit. _ 

Rosetti încercă să zâmbească, dar era incredibil de palid. În 
mai puţin de o săptămână, anchetatorul Vaticanului părea să fi 
slăbit aproape 10 kilograme. Era pământiu la faţă şi pielea i se 
lăsase în jurul obrajilor şi a ochilor săi negri. Părintele Rosetti 
arăta de parcă se afla în pragul morţii... 

— Sunteţi bine? l-am întrebat. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Mă bătu uşor pe umăr şi ne 
conduse înăuntru. Sunt mai puternic decât par, şi eu par 
puternic. 

În partea cealaltă a încăperii mici şi goale, Kathleen stătea 
pe o canapea de două locuri, lăsată sub greutatea ei. Se ridică 
cu greutate şi înaintă spre noi, clătinându-se. Şi ea părea 
epuizată şi avea o paloare cadaverică. 

Mă luă în braţe şi începu să plângă. 

__— Mă bucur atât de mult să te văd, spuse ea printre lacrimi. 
Îmi este nespus de frică. E îngrozitor! Să fiu însărcinată şi să mă 
aflu aici. Anne, trebuie să vorbim. 

— Ce se întâmplă aici? M-am întors şi am ţipat nervoasă la 
Rosetti. Ce i-aţi făcut? De ce aţi venit aici? Kathleen trebuie să 
fie văzută de un medic. 

Rosetti făcu un semn cu mâna, de parcă întrebarea mea era 
mult prea neînsemnată ca să-mi răspundă. 

— Pur şi simplu nu am timpul necesar să-ţi explic totul! îmi 
vorbea pe un ton dur, care se potrivea cu cel folosit de mine. 
Kathleen n-ar fi fost în siguranţă dacă nu eram eu cu ea. Dacă 
nu înţelegi, n-ai decât. Dar acum trebuie să plecăm de aici. 
Mergem în sfântul sanctuar al Vaticanului, unde trebuie să se 
nască pruncul. 

Justin, care era înalt şi bine făcut, se îndreptă furios spre 
Rosetti. Pe vremuri, fusese un fotbalist dur şi acum, cu 
siguranţă, dădea această impresie. 

— l-aţi pus viața în primejdie - a ei şi a copilului, ţipă el. 

184 


— Nu, n-am făcut aşa ceva. Nu aş pune niciodată în pericol 
viaţa cuiva. Pur şi simplu nu înţelegeţi cum stau lucrurile. 

— Atunci spuneţi-ne cum stau. Spuneţi ceva, urlă Justin, cu 
venele gâtului umflate. Încă arăta gata-gata să-l lovească pe 
Rosetti. Ce ştiţi? Spunetți-ne! 

Mi-am pus mâna pe braţul lui Justin şi i-am simţit încordarea 
şi puterea. 

— Sunt de aceeaşi părere, părinte Rosetti. Ne-am săturat să 
fim ţinuţi în întuneric. Spuneţi că aveţi nevoie de ajutor, dar nu 
ne spuneţi niciodată de ce. Credeţi, spuneţi dumneavoastră. În 
ce să credem? 

— Imi pare rău, zise Rosetti pe un ton care-i trăda oboseala. 
Am încredere în amândoi. Este foarte greu pentru mine, dar am 
încredere. Ştiu că ţineţi la Kathleen. Ştiu că sunteţi amândoi 
nişte oameni buni. De asta şi sunteţi aici. Dar nu pot. Am 
promis. Oh, Doamne... 

Părintele Rosetti începu să vorbească despre un foarte 
înspăimântat Sfânt Părinte care ştia un secret terifiant. 

— Şi apoi, zise Rosetti, Papa a fost răpus în somn! Eu 
acceptasem deja misiunea. Înainte de asta, fusesem un preot 
obişnuit al Sfintei Congregaţii a Riturilor. Calitățile mele 
constau în faptul că eram un anchetator meticulos şi un preot 
bun. Sunt detectiv din partea Bisericii. Dacă mă ajutaţi acum, 
continuă el, veţi afla totul curând. Fiecare întorsătură infernală 
a situaţiei din ultima vreme, fiecare şiretlic al abominabilei 
Bestii! Sunteţi siguri că vreţi să ştiţi ce trebuie să fac? Sunteţi 
gata să înfruntaţi Răul în persoană? Aveţi amândoi harul 
necesar? 

— Dar dumneavoastră? l-am provocat pe Rosetti. Arătaţi ca 
un nebun. Vă aşteptaţi să facem cum spuneţi dumneavoastră, 
doar fiindcă veniţi din prea-înaltul şi sfinţitul Vatican, Sfântul 
Scaun. Spuneţi-ne adevărul! Spuneţi-ni-l acum! 

Rosetti oftă, dădu din cap şi apoi cedă, sau cel puţin aşa 
părea. Vorbi în şoaptă, în aşa fel încât să auzim numai noi. 

— Foarte curând, Diavolul se va naşte sub chip de om. 
Numai după naşterea pruncului se pot înmulţi legiunile pentru a 
lua în stăpânire pământul. Dar se va naşte în acelaşi timp şi un 
Mântuitor. Un Mântuitor se va naşte din una dintre cele două 
fecioare. Anne, Justin, încă nu ştiu care dintre fete este aceea. 
Trebuie să mă ajutaţi să aflu. 


185 


86 


A doua zi dimineaţa, i-am aşteptat pe Kathleen şi pe 
părintele Rosetti într-o cafenea jalnică din cartierul Termini. 
Eram atât de încordată, că nu-mi puteam ţine mâinile locului şi 
nici nu-mi puteam potoli gândurile în acel moment imposibil de 
descris. 

Chiar voiam să aflu ceea ce Rosetti pretindea că ştie? Voiam 
să joc după regulile lui? 

Eram pregătită să înfrunt răul, oricare era acesta? 

Întrebările păreau complet absurde şi melodramatice. Şi 
totuşi, trebuia să aflu răspunsurile. Am realizat că mă 
schimbasem foarte mult din ziua în care venisem la New-port. 
Credeam că avea să se întâmple ceva extrem de important, doar 
că nu ştiam ce anume. 

Micuța noastră masă de metal era prinsă între un radiator, 
un perete de culoarea fisticului pe care atârnau partituri 
muzicale şi un bărbat masiv care îşi hrănea schnauzerul cu 
resturi de mâncare. Era greu să porţi o conversaţie în zarva 
acelei ore din dimineaţă, dar, într-un fel, zgomotul şi mirosurile 
erau reconfortante. Păreau normale. Lumea reală încă exista. 

Tocmai ne petrecuserăm noaptea pe podeaua camerei 
închiriate de Rosetti pentru el şi Kathleen. Părintele se rugase 
neîntrerupt toată noaptea şi chipul îi era atât de contorsionat de 
parcă ar fi îndurat o durere cumplită. 

În semiîntuneric, la lumina slabă a unui corp de iluminat din 
stradă, mi-am imaginat că Rosetti stătea la pândă. O santinelă 
solitară ascultând, aşteptând să se apropie... ce? O altă boală 
mortală? Demonii? Propria-i moarte? 

Apoi ne-a vorbit timp de o oră. Ne-a spus ce aveam de făcut 
şi de ce. Ne-a zis că aveam două opţiuni: ori plecam, ori ne 
bazam pe cuvântul lui. 

Justin mă privi în ochi. 

— Anne, ştii că nu trebuie să facem ceea ce ne-a cerut 
Rosetti. 

Am  încuviinţat din cap. Ştiam că Justin avea îndoieli în 
privinţa credinţei sale, dar, într-un mod oarecum pervers, a mea 
devenise mai puternică. 

— Justin, eu trebuie s-o fac. Rosetti vine din partea Sfintei 
Congregaţii a Riturilor. Nu-i o păcăleală. Aşa cum nu sunt nici 


186 


Kathleen şi nici Colleen. Trebuie să-l ajutăm! 

__ Eram amândoi supăraţi şi înfricoşaţi şi foarte, foarte obosiţi. 
În câteva minute, aveam să ne despărţim. Unul dintre noi avea 
să meargă cu Kathleen la Vatican. Celălalt trebuia să plece în 
Irlanda, să stea lângă Colleen. Unul dintre noi s-ar putea afla în 
mare pericol. Poate amândoi. 

Şi aici nu era vorba numai despre o suferinţă trecătoare, 
cotidiană, ci despre suferinţa eternă. 

Fără să-mi dau seama, mi-am fărâmiţat prăjitura papassino. 
Justin îşi împinse la o parte farfuria şi aruncă pe masă câteva 
monede. Ne-am ridicat şi ne-am îndreptat stingheri spre ieşire. 

Eu m-am oprit chiar în faţa intrării şi am întins mâinile după 
el. Am simţit pe cineva trecând pe lângă mine pe trotuarul 
îngust, murmurând „Scusi”, dar nu am ridicat privirea să văd 
cine era. Totul era atât de straniu şi devenea din ce în ce mai 
greu de suportat, ceva foarte intens, era aproape imposibil de 
înţeles. 

Mi-am cufundat faţa în puloverul lui şi i-am simţit braţele 
cuprinzându-mă. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Nu le puteam 
opri. În ultima vreme mă schimbasem atât de mult, încât nici nu 
mă mai recunoşteam. Odată ce, în sfârşit, îmi permisesem să 
simt, nu-mi mai puteam reţine emoția. Sentimentele se 
contopeau în mine în valuri ameţitoare, înalte. Mă întrebam 
dacă mai aveam vreun control asupra mea. 

— Te iubesc, i-am spus printre lacrimi, fără să-mi ridic capul. 
De ce nu am fost în stare să-ţi spun un lucru atât de simplu? 

— Poate fiindcă nu este chiar atât de simplu, răspunse el. Mă 
ţinea strâns, sprijinindu-şi obrazul de creştetul meu şi mă 
legăna încet, în timp ce trecătorii italieni ne ocoleau. Era atât de 
puternic, atât de bun! Cum de am putut să renunţ la el atunci, 
demult? Ce avea să se întâmple cu noi de acum încolo? 

— Mă întorc, îmi spuse. Promit. 

Două berline de culoare albastru-închis sosiră în parcarea de 
lângă hotelul mizer unde petrecusem ultimele douăzeci şi patru 
de ore. In cele din urmă, apărură şi Rosetti cu Kathleen. Am 
privit chipul fetei. Era tot palid, iar fata arăta la fel de epuizată. 
Curând, avea să intre în travaliu. 

Ce va urma apoi? 

Noaptea trecută adormise atât de repede şi căzuse într-un 
somn aşa de adânc, încât nu am avut ocazia să vorbim. Apoi, 
dimineaţa, mi se păru că Rosetti o ţinea departe de mine. 

187 


Venise vremea să plecăm, venise vremea să mă despart de 
Justin. 

Eu plecam cu Kathleen. 

El pleca spre Colleen. 

Ne-am îmbrăţişat pentru ultimă dată şi, brusc, m-am gândit 
că poate nu aveam să-l mai văd niciodată pe Justin O'Carroll. 

După ce plecă Justin, eu şi părintele Rosetti am rămas 
împietriţi pe trotuar. Preotul îmi luă ambele mâini într-ale sale 
şi, surprinzător, atingerea îi era caldă. Părea aproape uman. 

Îmi spuse în şoaptă: 

— Anne, ceea ce-ţi voi cere te va îngrozi, îţi va provoca 
repulsie. Va trebui să treci dincolo de orice principiu. Dar am 
nevoie să-mi promiţi asta. 

Gura mi se uscă în timp ce-l ascultam. Mă rugam să am 
putere. Nu aveam nici cea mai mică idee unde voia să ajungă, 
dar ştiam că nu avea să-mi placă deloc. 

Rosetti continuă: 

— Sper că în curând voi şti adevărul despre cele două 
fecioare. Mesajul de la Fatima ne-a oferit o cale de urmat. Biblia 
ne-a furnizat indicii în scrierile apocaliptice. 

Rosetti strânse din ochi, ca şi cum ar fi primit o lovitură 
bruscă. N 

— Dar, Anne, nu sunt sigur. In cele din urmă, totul va fi o 
chestiune de credință. Nu va fi simplu. Nimic nu este simplu. 

Vocea îi deveni aspră. N 

— Trebuie să fii atentă la un semn clar. In momentul 
naşterii, ni se va da un semn, aşa cum ni s-a promis. Vom şti 
care dintre copii este Bestia şi care este Mântuitorul. Tu vei şti. 

Mă simţeam de parcă mă priveam singură într-un vis. Totul 
părea ireal. 

— Am înţeles, părinte. Dar apoi ce fac? 

Fu ferm, de neclintit: 

— Anne, Bestia trebuie ucisă. Copilul Diavolului trebuie 
omorât. lar copilul Domnului trebuie protejat cu orice preţ. Cu 
orice preţ. 

Văzându-mi şocul întipărit pe faţă, Rosetti îşi făcu semnul 
crucii. 

— Când va veni timpul, vei şti ce să faci, îmi şopti. De asta te 
afli aici. 

Aveam credinţă, dar una era să cred în Dumnezeu şi alta să 
omor un nou-născut. Puteam să fac aşa ceva? Nu credeam că voi 

188 


mai fi în stare să ucid. 

— Nu ştiu, părinte, am îngăimat. 

— Anne, eu cred în tine, îmi zise Rosetti. Eşti un om bun. Tu 
eşti cea mai puternică dintre noi toţi. Numai tu poţi învinge 
Bestia. 


189 


88 


Acesta era motivul pentru care mergeam eu cu Kathleen? 
Fiindcă, aparent, eram o persoană puternică? Dar de ce în 
Irlanda mergeau şi Justin şi Rosetti? De ce, dintr-odată, lui 
Colleen i se acorda mai multă atenţie? 

Am pătruns în interiorul rece al limuzinei care mă aştepta. 
Kathleen s-a întins spre mine şi am îmbrăţişat-o. În acelaşi timp 
însă, am simţit o durere în inimă. Va trebui să o trădez? Pe ea şi 
copilul ei? Va trebui să fac ceva mult mai rău de-atât? 

Maşina fusese trimisă de Vatican. Era un Fiat fabricat 
special, cu numere oficiale. Inăuntru se aflau doi membri ai 
Gărzii ElveţieneS. Unul conducea, iar celălalt stătea lângă el 
înarmat. Vederea lor mă făcu să mă gândesc la escapadele 
părintelui alături de Kathleen din ultimele zile, dar, aşa cum 
ştiusem întotdeauna, necunoscute şi ciudate sunt căile Bisericii. 

De îndată ce am ieşit pe şosea, am tresărit la vederea unui 
furnicar de ofiţeri de poliţie pe motociclete. Apăruseră brusc şi 
ne flancaseră maşina. In câteva clipe, am înţeles de ce era 
necesară atâta securitate. Aparent, se aflase unde era Kathleen. 

Trotuarele se transformaseră într-o masă solidă de oameni 
care ţipau şi se îmbrânceau - cu toţii încercând să o vadă pe 
tânăra fecioară americancă. Mii de credincioşi, dar şi amatori de 
curiozităţi, se înghesuiau pe ambele laturi ale îngustei şosele de 
beton. Se atârnau de pasajele superioare, din piatră, ale 
drumului. 

Kathleen îmi ţinea mâna atât de strâns, că aproape îmi 
oprise circulaţia. Când ne apropiarăm de Porţile Vaticanului, de- 
abia puteam să mai respir. 

— Doamne, Kathleen, am şoptit. Toţi oamenii aceştia au 
venit pentru tine, tot ce se întâmplă este pentru tine. 

— Nu, Anne, zise ea. Nu e deloc pentru mine. Nimic din 
toate astea. E pentru el. Pentru copilul din mine. 

Ne aruncarăm privirea spre măreţele Porţi ale Vaticanului, 
palatele cu stucaturi şi crucile de aur care străluceau 
pretutindeni în înalt. Pe trotuarul cu buticuri şi restaurante de 
pe Via Merulana, formând o coloană lungă, credincioşii o 
întâmpinau cu bucurie pe fecioară. 


€ Corp de armată, înfiinţat în anul 1506 de Papa lulian al II-lea, pentru 


protecţia Papei şi a Vaticanului (n.tr). 
190 


Şoferul ne vorbi într-o engleză stricată: 

— Ei spun că sunt 200 000 de oameni şi ăsta este doar 
începutul. 

Când  trecurăm pe lângă mulţimea impresionantă, 
nenumărate flori bombardară maşina. Strigăte de bucurie se 
revărsară asupra noastră într-un val imens de emoție. 

Partea din mine care rămăsese o bună creştină înţelegea 
foarte bine. Oamenii aceştia îşi doreau cu disperare să creadă în 
ceva. Scena copleşitoare, maiestuoasă care se desfăşura în faţa 
noastră ne mişca profund. Devotamentul şi iubirea sinceră din 
privirile oamenilor erau umile. Mă trecură fiorii la gândul 
impactului pe care l-ar avea un miracol în această epocă aşa-zis 
raţională, dar straniu de sensibilă. Tremuram de emoție şi mă 
simţeam incredibil de năucă. 

Intram în Vatican pentru prima dată în viaţă, şezând alături 
de o fată care, după cât se părea, avea să-l nască pe Mesia. 

Îndoiala mea dispăruse complet. Aveam iarăşi credinţă şi era 
cel mai minunat sentiment pe care îl trăisem vreodată. 


191 


89 


Pe măsură ce priveam la marea de chipuri, am simţit că mă 
metamorfozez. Un sentiment ciudat, care-mi dădea fiori, îmi 
cuprinse tot corpul. M-am uitat la Kathleen. 

— Kathy, voiai să-mi vorbeşti, i-am amintit. 

— Da. În ultimele zile, cât am stat cu părintele Rosetti, mi- 
am adus aminte de ceva. Aşteaptă până ajungem la spital şi mă 
liniştesc. Îţi spun atunci. Incă mai este timp. 

— Oare? am întrebat-o. Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. Este timp. Işi întoarse privirea spre 
stradă. Doamne, uită-te la toţi oamenii ăştia! 

Fără îndoială, Kathleen habar nu avea de ce fusese ea aleasă 
pentru asta, dar un lucru era cert: îşi ştia rostul. Ştia de ce se 
află pe pământ. Eram la fel de mişcată ca şi ea. Ochii îmi jucau 
în lacrimi. 

Când maşina se opri în faţa spitalului unde Kathleen urma să 
nască, am văzut un soi de gard colorat, format din ofiţeri ai 
Gărzii Elveţiene care ne aşteptau. Făcură repede un cerc de 
protecţie în jurul limuzinei. Ţineau deoparte mulţimea de 
oameni care fluturau batiste, săreau şi se împingeau ca să o 
zărească pe Kathleen. 

Câteva rânduri de preoţi, în stihare albe şi sutane negre care 
fluturau în vânt, au îngenuncheat şi au făcut semnul crucii. 
Păreau cuprinşi de extaz. Le-am perceput dragostea ca pe o 
forţă fizică. Era copleşitoare! 

Am coborât din maşină şi i-am întins mâna fetei. După ce se 
strădui să iasă şi atinse pământul cu picioarele, un murmur 
puternic cuprinse tot bulevardul. 

Pe fată o năpădi plânsul. Mie nu mi-au dat lacrimile, dar era 
cât pe ce. Mi-am amintit cuvintele lui Rosetti: Tu eşti cea mai 
puternică dintre noi toți... De ce trebuia să fiu puternică? 

Privirea îmi zbură spre mulţimea viu colorată şi agitată. Am 
văzut o spărtură în gardul viu făcut de agenţi şi ofiţeri de poliţie. 
O mişcare rapidă. 

Apoi l-am văzut. Inima mi se opri. 

Era cel care ne urmărise pe mine şi pe Justin. 

Am strigat cât de tare am putut ca să acopăr larma: 

— Acolo! Opriţi-l! 

Arătam spre un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil kaki, 


192 


cu un păr negru tuns scurt şi ochelari. Era bărbatul din ţinutul 
francez - cel care dispăruse chiar în faţa ochilor mei. Diavolul? 
Unul dintre îngerii căzuţi? Un asasin? 

Îşi făcea loc prin spărtură şi înaintea încet spre Kathleen. 
Ceva în mâna lui strălucea în lumină. 

— O armă! am strigat. O armă! Nu eram singura care o 
văzusem. 

Inima îmi sălta în piept. Eu nu aveam pistolul, era 
împachetat în bagaje. Bărbatul se aplecase puţin mai în faţă şi 
se apropia din ce în ce mai mult. Apoi începu să alerge spre noi 
cu braţul drept ridicat. 

— Are o armă! am strigat din nou. 

Apoi m-am aruncat între bărbatul care venea în viteză şi 
Kathleen. Nu am stat pe gânduri nicio clipă. 

Timpul se dilată. Gâtul mi se răsuci brusc spre dreapta. 
Pieptul îmi zvâcni, primind o îngrozitoare lovitură. 

Apoi am dispărut în îmbulzeala de soldaţi căzuţi şi poliţişti. 
Mă simţeam absorbită într-un hău. 

În mijlocul zidului gros de oameni avu loc o explozie 
puternică, albă, orbitoare. Kathleen ţipă lung şi ascuţit. Am ţipat 
şi eu. 

Poliţiştii speriaţi îşi răsuceau bastoanele de cauciuc în toate 
părţile. 

O auzeam pe Kathleen, dar nu puteam s-o văd. 

— Anne! striga ea plângând. Anne! 

Stăteam întinsă la pământ. Vedeam că bărbatul în 
impermeabil sângera. Avea răni la cap şi la gât. În timp ce era 
târât spre autoduba poliţiei, mă ţintui cu privirea. Vorbi în 
engleză, vărsând ură din el: 

— Kathleen Beavier nu este una dintre oile lui Dumnezeu! 
Trebuie s-o omori. Tu trebuie să omori copilul. Tu trebuie s-o 
faci. 

Dintr-odată, nu mai eram sigură dacă era acelaşi bărbat pe 
care-l văzusem în Franţa. Vederea mi se întunecă şi totul se 
învârti în jurul meu. Se derula totul atât de repede! M-am căznit 
să mă ridic în picioare, în ciuda sfaturilor şi îndemnurilor 
poliţiştilor italieni. 

— Kathleen! am tipat, văzând că era dusă în spital. 

Ea mă strigă pe nume şi aşteptă să vin, apoi ne grăbirăm 
amândouă să trecem dincolo de uşile grele. Ne-am îmbrăţişat 
strâns. 

193 


— Am crezut că ai murit, că te-a împuşcat şi ai murit, rosti 
ea printre suspine. Of, Anne, mi-a fost aşa de teamă pentru tine! 

— Sunt bine, sunt bine, am murmurat eu, fără să-i dau 
drumul din îmbrăţişare. 

Mă gândeam că era o fată bună. Diavolul nu putea să fie 
înăuntrul acestei tinere femei. Nu înăuntrul ei. Colleen Galaher 
trebuia să fie aceea. 

Şi totuşi, şi ea mi se păruse o fată atât de cumsecade! 


194 


CARTEA A TREIA 
Naşterea 
90 


Colleen se simţea surprinzător de bine, având în vedere că 
mai avea foarte puţin timp până la termen. Curând voi fi mamă 
cu adevărat! Un copil micuţ de tot va ieşi din mine, se gândi ea. 
Încă nu-i venea să creadă. Îi dădea o speranţă şi o bucurie care 
o ajutaseră să meargă înainte şi să treacă peste nopţile lungi 
petrecute în căsuţă. 

Colleen făcea un ceai din plante medicinale pentru ea, mama 
ei şi pentru sora Katherine. Tăie felii dintr-o bucată de pâine de 
casă, însemnată cu tradiționala cruce. 

Simplul act al preparării unui ceai o ajuta să nu se mai 
gândească la tot ce se întâmpla, la toate acele lucruri pe care nu 
le înţelegea şi pe care, probabil, nu avea să le înţeleagă 
niciodată. 

Cum voi avea grijă de mama şi de micut? Voi putea să mă 
întorc la şcoală? 

— Am doar paisprezece ani, şopti în cele din urmă fata. 
Mâinile ei mici şi pistruiate îi tremurau atât de tare, încât 
capacul ceainicului zdrăngăni. Vă rog, să mă ajute cineva. Sunt 
o fată cumsecade. 

Aduse ceaiul şi pâinea fierbinte în camera de zi. Unde era 
sora Katherine? Fusese acolo cu doar câteva minute în urmă. 

Colleen o strigă. Niciun răspuns. Mama ei adormise din nou. 
Nu avea să se trezească timp de câteva ore. Descuie uşa de la 
intrare şi ieşi afară. 

Sora Katherine nu era nicăieri. 

O siluetă întunecată însă îşi croia drum, sus, pe cărare. 
Colleen văzu că era un preot! Of, Doamne, era părintele 
Flannery din oraş. Cum de îndrăznea să vină? 

Se ascunse după nişte grozame, ale căror ramuri formau o 
baricadă groasă. O văzuse? Credea că nu. 

Nu suporta să fie în preajma lui. Era ceva în neregulă cu 
preotul acela. Trebuia să fie. Altfel, de ce ar fi atins-o şi ar fi 
sărutat-o în casa parohială? 

Colleen se strădui să parcurgă cât de repede putu cei 


195 


douăzeci de paşi până la şopron. Împinse uşa cu greutatea 
corpului ei. 

Gâfâind, se strecură înăuntru. Dintr-odată, se simţi obosită şi 
fără răsuflare. Şi foarte, foarte speriată, îl auzi pe preot 
strigând-o patetic: 

— Colleen, am venit să te binecuvântez, copilă. 

— Dumnezeu să mă ajute, dar nu o vei face, şopti ea. Colleen 
cuprinse cu privirea şopronul întunecos. Fânul de pe podea 
părea să facă vârtejuri în jurul picioarelor ei şi un curent de aer 
cald îi mângâie obrajii. Gray Lady necheză în semn de 
întâmpinare. Fata se simţea protejată de ceva nevăzut. De ceva 
sau de cineva care o iubea. 

În spatele şopronului se afla o boxă. Era întunecată şi 
impregnată cu miros de lanolină, iar acum era ocupată de o oaie 
bătrână, ţinută pentru lână. 

— Taci, Bridey, zise Colleen spre oaie, dând-o la o parte. Se 
strecură în cel mai îndepărtat ungher şi se acoperi cu paie. 
Mirosul îi înţepa nările şi se abţinu să nu strănute. 

Afară, glasul părintelui Flannery deveni  linguşitor, 
plângăcios. 

— Colleeeen! Hai, vino la mine. Sunt preotul tău. 

Apoi vocea îi deveni tăioasă, plină de furie. 

— Colleen, nu te mai ascunde! Am venit aici trimis de 
Dumnezeu. 

Nu, nu cred. Dumnezeu nu pipăie şi nu sărută fetele. 
Dumnezeu nu este un porc! j 

Colleen închise ochii şi-i ţinu cât de strâns putu. În cele din 
urmă, nu mai auzi decât sunetul scos de animale, care dădeau 
din picioare şi mestecau fân în şopron. Aici era pace şi mirosea 
plăcut. Prin pod se strecura o rază de soare, o săgeată 
strălucitoare de lumină. 

Atunci îşi dădu seama. Se potrivea perfect. Aici avea să dea 
naştere pruncului. 

Aşa cum se întâmplase în Bethlehem, Dumnezeu îi arătase 
calea spre o iesle. 


196 


91 


Nicholas Rosetti sosise în Maam Cross şi îngrozitoarea, 
diabolica Voce încă îl urma, încercând să-i distragă atenţia de la 
misiunea pe care o avea, să-i ia minţile. Ajunse aici înaintea lui 
Justin O'Carroll. Acesta plecase la Dublin să vadă un medic care 
o examinase pe Colleen. 

Nimeni nu are dreptul să-ţi ceară aşa ceva. Să te condamni 
singur la chinurile Iadului pentru eternitate, îi şopti Vocea în 
ureche. Eternitatea înseamnă o vreme lungă, foarte lungă, 
Nicholas. Tu habar n-ai, dar eu ştiu! 

__ Părintele Rosetti se căzni să ajungă în camera mică de hotel. 
Îşi aruncă sacul pe podeaua cleioasă, acoperită cu un covor ros. 
Nici măcar nu se obosi să aprindă lumina. 

Da, obişnuieşte-te cu întunericul. Vezi tu, în Iad, focul nu 
răspândeşte lumină. Nu ştiai asta, nu? Dar eu ştiu. 

Se îndreptă spre o fereastră pe care şiroia apa şi stătu acolo, 
privind oraşul ud şi liniştit. Trebuia să fie aproape de adevăr şi 
totuşi se temea că nu făcea decât să cadă în păcatul orgoliului 
crezând astfel. 

Acum coşmarurile îl urmăreau nu numai noaptea, ci şi în 
timpul zilei. Inima lui mare părea să o ia razna fără vreun 
avertisment şi îi dansa în cadenţe neregulate în piept. Dar îşi 
păstrase mintea ascuţită. Bestia recursese la şiretlicuri, iluzii, 
imitații, subminări, îl îndrumase pe căi greşite. Nicholas Rosetti 
vedea dincolo de toate acestea sau, cel puţin, aşa credea. 

Încă era în viaţă, nu? Nu fusese azvârlit în Iad. Nu încă. 

Curând, Nick, îl tachina Vocea. Eşti atât de aproape de 
porțile eterne ale osândei! Ai grijă pe unde calci. Foarte mare 
grijă. E o cădere lungă, foarte lungă. 

În sac avea documentele care dezvăluiau ceea ce ştia. 
Înainte să plece să o vadă pe Colleen Galaher va lăsa hârtiile în 
seiful hotelului. _ 

Nu există loc ferit de mine, Nick. Incă nu ştii asta? 

O bătaie în uşă îl trezi din reveria lui chinuitoare. Ar trebui 
să fie Justin, slavă Domnului. 

Dar în hol nu stătea Justin O'Carroll, ci un bărbat sfrijit, nu 
mai înalt de 1 în şi 67 cm, îmbrăcat într-un costum de tweed de 
bună calitate. Părea să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani şi 
avea aerul unui profesionist. 


197 


— Sunt Dennis Murphy. Deirdre mi-a spus jos, la recepţie, că 
aţi sosit, spuse omul din faţa uşii. Doctorul Dennis Murphy, 
adăugă. Acum paisprezece ani, am adus-o pe lume pe Colleen 
Galaher. M-am gândi că ar trebui să vedeţi asta, vorbi el cu 
accent irlandez. 

Rosetti rămase mut în uşă în timp ce doctorul Murphy îi 
întinse un plic pe care timpul îşi lăsase amprenta. În colţul din 
dreapta sus, era notat cu creionul un nume, în stilul frumos, 
cursiv dat de educaţia şcolii catolice. 

Rosetti luă plicul şi citi numele inscripţionat. Colleen 
Galaher. 

Apoi desfăcu plicul şi citi ce era înăuntru. Urechile îi ţiuiră 
puternic şi simţi o gheară în coşul pieptului. 

Lumea din jurul lui se prăbuşi. Pielea îi deveni rece ca 
gheaţa. Asta avea nevoie să ştie, nu? Acesta era semnul pe care 
îl căuta. Acesta trebuia să fie semnul. 

Îşi ridică privirea, dar doctorul Murphy nu se mai afla acolo. 
Alergă pe hol, dar nici acolo nu era nimeni. Sună jos, la recepţie, 
unde exista o Deirdre. 

— Părinte, nu înţeleg, zise ea, Dennis Murphy a murit cu cel 
puţin zece ani în urmă. Doctorul Murphy este mort. 

Rosetti închise telefonul şi, imediat, auzi în mintea sa râsete 
puternice. 

Deci unde este semnul tău preţios, Nicholas? Cum vei afla 
adevărul? Răspunsul este atât de simplu! N-o vei face. 


198 


92 


În noaptea aceea, paznici înarmaţi stăteau în faţa rezervei 
unde se afla Kathleen. Supravegheau holul, dar eu cercetam 
minuţios orice persoană care intra în cameră. 

La spital erau foarte multe feţe străine şi fiecare necunoscut 
era o posibilă ameninţare pentru copil. 

Se spunea că existau legiuni de diavoli, aşadar, de ce nu 
puteau să pună stăpânire pe noi pur şi simplu? Ce anume îl 
ținea pe Cel Rău la distanţă? Trebuia să existe un motiv pe care 
eu nu-l înţelegeam. 

M-am aşezat pe un scaun tare, lângă patul fetei, şi am 
urmărit ştirile împreună. Tentativa de asasinare era reportajul 
principal. Un reporter cu o expresie aspră spuse că Kathleen 
Beavier intrase în Salvatore Mundi, un spital privat, unde 
veneau cardinalii şi chiar Papa pentru îngrijiri medicale. O 
echipă de medici americani şi italieni urmau să asiste naşterea, 
aşteptată dintr-un moment într-altul. 

Prima declaraţie oficială din partea spitalului Salvatore 
Mundi o dădu chirurgul-şef. Am urmărit anunţul pe CNN. 

Doctorul Leonardo Annunziata era un bărbat brunet, 
elegant, care se apropia de cincizeci de ani. Se impuse cu 
uşurinţă în faţa reporterilor, într-o sală de conferinţe de un alb 
imaculat. 

— Domnişoara Kathleen Beavier este într-o stare excelentă. 
Medicul vorbea în engleză şi avea o voce plăcută. Anticipăm 
naşterea copilului în următoarele 12 până la 24 de ore. Suntem 
de părere că nu vor exista complicaţii. 

Ne-am privit şi am început să râdem amândouă, pentru 
prima dată de zile întregi. 

— Pe doctorul Annunziata s-ar putea să-l aştepte o surpriză, 
zise ea. 

În noaptea aceea, pe CNN se derulară numai ştiri negative. 
Dezastrele naturale de pe întreg globul continuau şi, de fapt, 
păreau să se înteţească. 

În timp ce ne uitam la ştiri, ne tineam de mână. Nu exista 
nicio legătură logică între boli, foamete şi evenimentele 
petrecute la Roma şi Maam Cross, Irlanda, dar instinctul îmi 
spunea că o conexiune trebuia să existe şi că, în curând, aveam 
să aflăm care era aceea. 


199 


— Poate că vine sfârşitul lumii, spuse Kathleen gânditoare. 
Sau poate că puiul meu va opri toate acestea. 

Sau copilul născut de Colleen, nu m-am putut eu abţine să 
nu gândesc. 


200 


93 


Cu fiecare oră paranoia noastră se accentua. Percepeam 
scurgerea timpului deopotrivă ca prea lentă sau prea rapidă. 
Aşteptarea chinuitoare se apropia de sfârşit, dar eu nu eram 
încă pregătită pentru ce avea să urmeze. 

În sfârşit, Kathleen aţipi, iar eu simţeam că am nevoie de o 
pauză, trebuia să încerc să-mi limpezesc mintea. Cu greu 
puteam să fiu o stâncă a Gibraltarului când, la rândul meu, mă 
simţeam atât de nesigură şi de şovăielnică. 

Ieşi la o mică plimbare, am auzit. Meriți. 

Eu am spus asta? Cred că eu. 

I-am spus paznicului din faţa uşii ce aveam de gând să fac. 
Apoi am ieşit pe coridorul pustiu din marmură şi piatră, care 
mirosea puternic a dezinfectant. Aşezat într-un lung rând de 
statui religioase, un tânăr poliţist italian cu o puşcă în mână 
privea în timp ce mă apropiam de el. 

— Signorina, zise el. Îşi duse mâna la cozoroc, ştiind că eram 

însoţitoarea fecioarei. Se simte bine? Tânăra fată, Kathleena, e 
bine? 
_ — Da, totul este în regulă, l-am asigurat. Acum doarme. 
Încălţările mele scârţâiau pe podeaua impecabil de curată şi 
ecoul răsuna în liniştea dimineţii. Mă întrebam ce făceau Justin 
şi Rosetti. Probabil că ajunseseră deja la căsuţa unde locuia 
Colleen. 

Mă gândeam adesea la Colleen şi o făceam cu drag. Era mai 
mică decât Kathleen şi, mai mult ca orice, foarte inocentă. Mi- 
am amintit pielea ei albă, transparentă şi aura trandafirie pe 
care părea s-o emane. 

Ambele fete păreau perfecte pentru rolul destinat lor. Dar 
atunci, care dintre ele se prefăcea? Care ar fi putut fi o 
mincinoasă? 

Am ocolit un alt ungher întunecat şi am realizat că 
ajunsesem la capătul celălalt al clădirii. Mersesem prea departe. 

Mă cuprinse brusc neliniştea, aşa că m-am întors şi practic 
am alergat înapoi spre încăperea unde dormea Kathleen. Era în 
siguranţă? Cum de m-am dus aşa departe? Ce-a fost în capul 
meu? 

Am dat buzna în mica încăpere. Kathleen dormea împăcată. 
Cu răsuflarea întretăiată, m-am aplecat peste ea şi am urmărit-o 


201 


dormind liniştită pentru o bună perioadă de timp. j 

Recent, citisem câteva cărţi pe tema maternității. Inăuntrul 
fetei, mă gândeam eu, se afla un copil care stătea cu capul în jos 
în pântecul ei, asemenea unui acrobat de la circ. Copilul ţinea 
uşor cordonul ombilical cu o mânuţă. 

Capul era blocat în colul uterin. Membrele, degetele 
mâinilor, ale picioarelor, unghiile, sprâncenele şi genele erau 
toate complet formate. Bătaia inimii era regulată şi perfectă. 
Simţul văzului, al auzului şi al pipăitului nu erau încă dezvoltate, 
dar aveau să se dezvolte curând, în urma expunerii la stimuli. 

Copilul avea probabil 50 de centimetri şi puţin peste 3,5 
kilograme - dimensiuni obişnuite. In fiecare celulă minusculă a 
creierului existau iubirea şi bunătatea, capacitatea pentru 
tristeţe şi fericire deopotrivă, genialitatea, spiritul, toată 
dragostea pentru frumos şi dorinţa de supravieţuire în rândul 
rasei umane. 

În toate aceste privinţe, acesta era un copil ca oricare altul. 

Mă rugam ca pruncul ei să fi tras biletul cel norocos, fiindcă 
mă îndoiam din toată inima că, chiar dacă ar ieşi cu coarne şi 
coadă, voi fi îndeajuns de puternică să-i iau răsuflarea prețioasă. 

Cum să omor un nou-născut? Orice nou-născut? Cum ar 
putea cineva să facă aşa ceva? Dar, mai ales o femeie? 

M-am aşezat pe scaun şi m-am înclinat uşor pe spate. Am 
privi prin fereastră şi am zărit soarele, colorat în nuanţe de 
portocaliu-aprins şi roşu, răsărind deasupra cartierului 
Trastevere. 

Era un răsărit superb. 

Şi, cu siguranţă, un semn. 


202 


94 


Am aţipit pe scaunul de lângă pat. Kathleen a gemut în somn 
şi m-a trezit brusc. 

— Anne, a sosit timpul, îmi şopti repede. 

Era patru dimineaţa. Eram singure în rezerva 401-401A a 
spitalului Salvatore Mundi, amândouă îngrozite şi pretinzând că 
nu exista niciun motiv de îngrijorare. 

Clădirea spitalului avea patru etaje, era construită din 
cărămidă de culoare galben-pai şi avea ferestre mari, în genul 
celor din biserică. Era înconjurată de un zid înalt de cărămidă, 
adăpostită la umbra unor pini înalţi. 

Auzisem că în afara zidului se adunaseră 80 000 de oameni. 
Alte sute de mii se adunau în Piaţa Sf. Petru. 

Mă tot întrebam ce se întâmpla în acest timp în micuțul târg 
Maam Cross din Irlanda. 

Lângă mine, în rezerva de spital de un albastru-deschis, 
reconfortantă, Kathleen îşi cuprinse abdomenul cu mâinile. 
Scoase un sunet, o combinaţie între un geamăt şi un țipăt. Apoi 
se relaxă la loc. 

— Kathy, nu împinge, i-am spus. Nu împinge deocamdată, 
într-un fel, mă simţeam de parcă aş fi născut eu. Aşa, respiră... 
şi acum, odihneşte-te. 

— Doamne, mă doare atât de tare! zise ea printre dinţi. 
Părul ei lung şi blond era transpirat. Chipul îi era deja tras din 
cauza efortului. Ştiam amândouă că încă nu era pregătită să 
nască. Dar mai avea puţin. 

În timp ce-i puneam un şerveţel umed pe frunte am remarcat 
că fata se uita undeva, dincolo de mine. l-am urmărit privirea şi 
mi-am dat seama că nu mai eram singure. M-a speriat al naibii 
de tare. 

Sub arcada din piatră care dădea în încăpere, stătea un 
bărbat. Un bărbat în vârstă, demn, pe care l-am recunoscut 
imediat. 

Papa Benedict al XVI-lea venise în persoană să o vadă pe 
Kathleen. 

Razele oblice ale soarelui de dimineaţă, care pătrundeau 
prin fereastră, îi învăluiră umerii înguşti făcându-l să pară 
asemenea unei icoane din aur pur, de parcă nu mai avea nimic 
omenesc în el. 


203 


Ne-am privit reciproc. În cele din urmă, Papa vorbi: 

— Kathleen, ai ceva de spus? Vrei să te spovedeşti? o întrebă 
pe fată pe un ton plin de forţă. Sunt aici să te ajut. 

Kathleen păli. j 

Apoi, brusc, avu o criză. Işi dădu ochii peste cap. Nările i se 
lărgiră. Deschise gura mai mult decât credeam că este posibil. 
Incepu să tipe, iar şi iar. Nu mai fusesem niciodată mai 
surprinsă sau mai speriată. Subit, am avut senzaţia că n-o 
cunosc absolut deloc pe Kathleen. 

Când m-am uitat înapoi spre uşă, am văzut că Papa Benedict 
pleca. Nu a privit înapoi. 


204 


95 


Un preot tânăr şi arătos, cu părul negru, stătea cu faţa spre 
superba terasă de piatră a Palatului Apostolic. În faţa lui, se 
aflau mai mult de 400 000 de oameni, care umpleau până la 
refuz grandioasa Piaţă Sf. Petru, întinzându-se cât puteai 
cuprinde cu privirea. 

Vorbi la un microfon pe care îl ţinea în mână. Vocea lui 
plină, de bariton, tună peste marea masă de capete din Piaţa Sf. 
Petru. Acesta era motivul pentru care îmbrăcase haina 
preoțească - această putere glorioasă, această măreție. 

Mulțimea din Roma răspunse rugăciunii sale în cor, cu 
puterea unui tunet. 

In Mexico, aproape trei sferturi de milion de credincioşi 
participau la o slujbă la fel de impresionantă în interiorul şi în 
jurul Bazilicii Guadalupe, locul unde Binecuvântata Fecioară i se 
arătase unui localnic indian în secolul al XVI-lea. 

În Spania şi Olanda, în Franţa şi Belgia, în Polonia, 
Germania, Irlanda şi Anglia, măreţele catedrale începeau să se 
umple din nou la întreaga capacitate. Locuitorii Europei doreau 
să creadă iar în ceva. Acum, aveau în ce. 

La răsăritul soarelui, şiruri lungi se revărsară în bisericile 
din Amsterdam, Munchen, Paris, Bruxelles, Frankfurt, Londra, 
Madrid, Hamburg, Varşovia şi Berlin. Versurile imnului Ave 
Maria se înălţau maiestuos în aerul de toamnă. 

În Statele Unite, un satelit TV a permis conexiunea imediată 
a celor din New York, din Vestul Mijlociu şi din California. Orice 
om care avea un televizor în casă urmărea ştirile să afle despre 
naştere. 

La Los Angeles, se ţinu o întrunire specială în amfiteatrul 
Hollywood Bowl, proiectat de Frank Lloyd Wright. Intins pe o 
suprafaţă de peste 50 de acri, în amfiteatru puteau intra mai 
mult de 70 000 de oameni. Acustica naturală era furnizată de 
dealurile dimprejur, făcând microfoanele de prisos pentru 
celebrităţile şi oaspeţii religioşi. 

În acea dimineaţă, slujba fu ţinută pentru o numeroasă 
adunare de familii şi prieteni ai celor loviți de poliomielită. 
Spuseră rugăciunile împreună. Se rugau pentru un miracol. Se 
rugau la Fecioară să-i vindece, cu blândeţea Sa, pe cei dragi. 

La Bazilica Sf. Petru, ecoul glasului tânărului preot continua 


205 


să se răspândească între colonade şi coloanele antice deosebit 
de impunătoare. 

— Roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii 
noastre. Amin. 

— Avem credinţă în voia Domnului! strigau oamenii 
împreună, într-un cor asurzitor. 

În toată lumea, după ani de greutăţi, după decenii de slăbire 
a spiritualităţii, foarte mulţi oameni încă mai aveau credinţă. 

Dar bolile, foametea, izbucnirile inexplicabile de 
poliomielită, mai ales la copii, îşi continuau neabătut drumul. 

Pretutindeni, oamenii vorbeau despre Apocalipsă, despre 
sfârşitul lumii. 

Ceea ce explica, poate, de ce, dintr-odată, atâţia oameni 
mergeau la biserică. 


206 


96 


Justin şi Rosetti se apropiau de casa Galaher. Niciunul nu 
mai văzuse vreodată atâtea păsări. Copacii erau plini de ele, 
precum şi cerul întunecat. 

Fordul englezesc bâzâia de-a lungul drumului de ţară care 
şerpuia lin. Justin simţi apăsarea cerului metalic, greu, care se 
ridica deasupra lui. Era pus la încercare acum. În minte îi 
răsună o voce puternică. 

Stii că n-ar trebui să fii aici. Credinţa ta nu-i îndeajuns de 
puternică. Nici măcar nu mai vrei să fii preot. 

Vrei să fii cu ea. E singurul lucru care mai contează pentru 
tine. O iubeşti pe Anne Fitzgerald mai mult decât îl iubeşti pe 
Dumnezeu. Pleacă de aici. 

Du-te la Anne. 

Sau mori! 

Nu putea să pună capăt gândurilor tulburătoare. Se întrebă 
dacă părintele Rosetti îi simţea chinul interior. Întoarse maşina 
pe aleea care trecea printr-un câmp deschis. 

În cele din urmă, ajunseră la casa Galaher, situată la ieşirea 
din Maam Cross. Dar e ciudat, se gândi Justin, privind la bizarul 
şopron tencuit care apăruse în faţa prăfuitului lor Ford Cortina. 

Nu era ca înainte. Ceva se schimbase. 

— Ceva nu-i în regulă, murmură el şi opri maşina în faţa 
casei. 

Rosetti nu scoase o vorbă. Tăcuse mai tot timpul drumului. 

Justin studie casa mică. Văzu o antenă TV pe care nu şi-o 
amintea. Arăta ca o ramură răsucită, prinsă de acoperişul din 
stuf. Atârna, ca şi cum fusese azvârlită de o furtună. Iarba era 
galbenă acum, nu mai avea acea culoare verde-aprins. Căsuţa 
părea să se lase într-o parte. 

Nu era bine deloc, şi era aproape sigur că memoria nu-i juca 
feste. Totul arăta diferit sau era numai imaginaţia lui? 

Șiretlicuri! gândi iarăşi. Diavolul recurge la şiretlicuri. 
Diavolul este aici, la Maam Cross? 

Când ajunseră la uşă, văzu că Rosetti deveni extrem de 
agitat. Deschise uşa grea din lemn fără să bată. Căută prin casă 
timp de câteva secunde şi apoi ieşi în fugă afară. In ochii măriţi i 
se citea groaza. 

— Justin, mama fetei este moartă. Atârnă de tavan. La fel şi 


207 


călugăriţa de la şcoala de maici. Trebuie să o găsim pe Colleen. 
Ajută-mă, părinte. 

O luară spre hambar şi în faţă le apăru un tânăr preot voinic. 
Vântul îi răsfira pletele roşcate. Preotul le blocă intrarea în 
hambar. Avea pumnii strânşi şi ochii măriţi. 

— Colleen e aici înăuntru, zise el tare. Eu sunt părintele 
Flannery, de la parohie. Eu am grijă de ea acum. Noi avem grijă 
de ai noştri. 

— Dispari, Satană! urlă Rosetti la preot. Nu ai nicio putere 
asupra mea! Nu ai nicio putere asupra părintelui O'Carroll. Nu 
ai nicio putere aici pe pământ. Cel puţin, nu încă. 

Rosetti îl împinse pe preotul roşcat dintr-o singură mişcare 
puternică. Flannery îşi recăpătă imediat echilibrul. Trecu pe 
lângă Rosetti şi se aruncă din nou între el şi intrare. 

— Nu puteţi să intraţi! Nu vă priveşte! Fata e de-a noastră! 

— Nu! ţipă Rosetti cu toată puterea. Niciodată! Nu ai nicio 
putere asupra acestei biete copile inocente. 

În timp ce Justin îi privea, Rosetti înşfăcă o furcă sprijinită 
de şopron. 

— Mişcă, îl avertiză pe un ton ce anunţa pericolul. Mişcă sau 
îţi străpung inima drăcească! 

— E copilul meu, zise deodată preotul şuierând şi chipul i se 
schimonosi de furie. Eu sunt tatăl acestui copil. Eu sunt unul 
dintre taţii copilului! zise şi apoi râse zgomotos. 

— Tu nu eşti tatăl! izbucni Rosetti. Ținea furca în ambele 
mâini, ridicată la nivelul pieptului lui Flannery. Ai venit din Iad 
şi acolo te vei întoarce! 

Nicholas Rosetti înfipse cu putere furca în pieptul preotului 
roşcat. Acesta căzu pe spate şi rămase nemişcat în noroiul din 
curte. 

Ochii săi goi erau aţintiţi spre ceruri. 

— Du-te direct în Iad! zise Rosetti. 


208 


97 


Nicholas Rosetti purtă fata pe brațe afară din hambar. 
Colleen îşi vâri capul sub bărbia lui. Părea să se lase complet în 
voia lui, acceptându-i protecţia. Era atât de tânără şi atât de 
aproape de a naşte! 

— Mintea, zise Colleen. Nu ştiu de ce, dar minţea. Nu e tatăl 
acestui copil. Vă jur. Trebuie să mă credeţi. 

— Ştiu, Colleen. Nu-ţi face griji. Trebuie să fii puternică de 
dragul copilului. 

Rosetti i se adresă lui Justin, care îl urma îndeaproape: 

— Sora Katherine nu a fost îndeajuns de puternică! zise el în 
timp ce traversau curtea. Noi trebuie să fim puternici, Justin. 
Ieri mi-ai cerut să am încredere în tine. Ei bine, am. Am 
încredere doar în noi doi. Atât. Nu pierde din ochi corpul 
părintelui Flannery. Dacă este necesar, ucide-] din nou pe 
Flannery! 

Când pătrunse în căsuţă, pe Justin îl cuprinse ameteala. 
Totul se învârtea în jurul lui. Camera de zi arăta altfel. O 
pendulă mare de mahon care atingea grinda ticăia sumbru. Nu 
fusese aici înainte. 

Doamne, tocmai asistase la uciderea unui preot. Şi nu făcuse 
nimic. De ce? 

Deoarece credea în rău? Deoarece era înconjurat de el? 
Deoarece Iadul era chiar aici, pe pământ? 

— Copilul Beavier ar trebui să se nască în secret. Ferit de 
ochii lumii, exact ca acesta, se plânse Rosetti. Multimea din 
Roma... e o mare greşeală. 

— De ce suntem aici? întrebă Justin. De ce Colleen? 

— Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare, părinte. Vom afla foarte 
curând. 

Aplecându-se ca să evite grinzile grele, Rosetti şi Justin 
intrară în încăperea mică prin bucătărie. Justin dădu la o parte 
păturile uzate. Îl ajută pe Rosetti s-o aşeze pe fata însărcinată 
confortabil pe pat. j 

— Oh, durerea e îngrozitoare, ţipă Colleen. Işi încleştă 
pumnul în jurul crucifixului care-i atârna de un lanţ la gât. 

Rosetti se uită spre Justin. 

— Justin, vrei te rog să-mi aduci patrafirul? Şi Manualul. Era 
evident că fata avea spasme severe şi intrase în durerile 


209 


naşterii. Faţa ei pistruiată părea lipsită de viaţă. Era acoperită 
de sudoare. Justin văzu că, sub pături, în pântecul umflat al 
fetei, pruncul se mişca. 

— Unde este medicul? întrebă el deodată. De ce nu a ajuns 
doctorul până acum? 

Rosetti se încruntă. 

— Noi vom aduce copilul pe lume, şopti el. 


210 


98 


Cerul nu fusese niciodată atât de întunecat şi de rău 
prevestitor deasupra Romei. Apoi săgeți de lumină fulgerară 
oraşul. Ploaia cădea torențial. 

Sala de naşteri din spitalul Salvatore Mundi era liniştită, 
încăpătoare şi strălucea de curăţenie, deşi fetei i se păru 
probabil înfiorătoare ca o morgă. Mie cel puţin, îmi lăsă această 
impresie. 

Kathleen părea să se simtă din nou bine. [ipase şi-şi 
pierduse controlul când intrase Papa în rezerva ei, dar acum era 
din nou ea însăşi şi nu-şi amintea deloc vizita lui sau reacţia ei, 
îngrozitoare, aproape violentă. 

Un grup agitat de surori medicale, îmbrăcate în halate de un 
alb imaculat şi cu bonete pe cap, trecuse repede la treabă, 
asistând echipa specială de medici. Părinţii fetei veniseră la 
spital, dar niciunul dintre ei nu părea să se simtă confortabil în 
sala de naşteri. Şi, aparent, nici Kathleen nu le dorea prezenţa 
acolo. 

— Anne, tu rămâi? mă întrebă îndată ce plecară ei. 

— Bineînţeles. Stau cât vrei tu. 

Două dintre surorile medicale o mutară fără niciun efort din 
cărucior pe masa de naşteri şi Kathleen închise ochii. 

Surorile începură să o pregătească. Cu grijă, îi prinseră 
picioarele în bride obstetrice de metal, reci. Atât. 

Rotiră o oglindă în aşa fel încât să se poată vedea. Se uită în 
propriii ei ochi şi m-am întrebat ce anume vedea ea acolo. 

— Nu! Vă rog! ţipă Kathleen de răsună întreaga sală. 

— Linişteşte-te, Kathleen! Totul merge de minune, auzi o 
voce liniştitoare de bărbat. 

Ne întoarserăm amândouă capul spre locul de unde venise 
vocea. 

Am văzut un bărbat arătos îmbrăcat într-un halat alb. Ochii 
căprui îi străluceau de încântare. In spate licărea supărător o 
rază de lumină. Parcă ţâşnea din ochiul drept al medicului. 

— Eu sunt doctorul Annunziata. Iți aduci aminte de mine? 
Am făcut cunoştinţă seara trecută, în rezerva ta. Kathleen, aş 
vrea să-ţi dau ceva care să te ajute să naşti. Noi îi spunem 
anestezie epidurală. Bine? 

Kathleen răspunse cu un geamăt adânc. 


211 


— Nu mă simt bine. Cred că ceva nu e în regulă. Amo 
senzaţie ciudată în stomac. O senzaţie foarte neplăcută. Ca şi 
cum ar fi mai mulţi copii, nu doar unul singur. 

Medicul Annunziata dădu din cap, în semn că-i înţelege 
temerile. 

— E doar un copil, îţi promit. Chiar dacă nu mă crezi, află că, 
până acum, totul a decurs absolut perfect. Eşti sănătoasă tun, 
aşadar ai starea necesară pentru a avea un copil superb astăzi. 

— Sper, îngăimă Kathleen. 

Un al doilea medic înfipse în ea un ac subţire şi lung. Mă 
durea numai vederea acelui ac care-i pătrundea în carne. Apoi 
văzu că o priveam de după o mască albă, sterilă. 

— Nu vei pleca, aşa-i? Indiferent ce se va întâmpla? 

— Indiferent de ce se va întâmpla, i-am promis şi am 
mângâiat-o. Nici dacă aş fi vrut, nu puteam să plec. Aveam de 
îndeplinit o misiune. 

— Kathleen, vei avea un copil frumos, îi zise medicul. Acesta 
este cel de-al 4364-lea copil pe care îl aduc pe lume. Ştiai? E cât 
se poate de adevărat. E o nimica toată, îi şopti apoi ca s-o 
îmbărbăteze. Nu se poate întâmpla nimic rău. 


212 


99 


Nimeni nu avea cum să înţeleagă prin ce trecea Kathleen. 
Fetei încă nu-i venea să creadă că i se întâmpla aşa ceva. În 
această privinţă, nu se schimbase nimic de când cu clinica de 
avorturi din Boston. Închise ochii şi-i strânse cât de tare putu. 

Aşa, era totul mai viu şi mai luminos decât în sala de naşteri. 
Avu senzaţia că cineva o ridică şi o poartă departe de Salvatore 
Mundi. În veşnica mişcare a universului şi în timpul infinit, 
copilul ei era nesemnificativ. 

Totul este peste puterea mea de înțelegere. E oribil. Trebuie 
să fie un coşmar. 

Ce se întâmplă? Oh, Doamne, mor? se gândi ea. Te rog, lasă- 
mă să mă trezesc din visul acesta. 

— Împinge, o auzi pe Anne îndemnând-o şi, pentru o clipă, 
vorbele ei o aduseră înapoi în prezent. Părintele Rosetti îi 
spusese să aibă încredere în Anne, indiferent ce avea să se 
întâmple. Avea încredere în ea. Anne era singura pe care se 
baza. Anne era cea mai bună dintre toţi cei aflaţi în încăpere, 
cea mai puternică, poate cea mai sfântă. 

Printre genele-i întredeschise, o imagine îi trecu fugar prin 
faţa ochilor. Se întâmpla acum nouă luni. Era noaptea cu dansul, 
23 ianuarie. 

Işi aminti totul ca şi cum se petrecea din nou. 

Rochia ei, o creaţie Vera Wang de satin, de un verde-pal, 
pentru care îşi implorase mama în magazinul din Boston ca să i- 
o cumpere era şifonată, ridicată până sub sâni. Pe piept simţea 
o greutate apăsătoare. Abia izbutea să respire. 

Se văzu în Mercedesul galben în viteză. Da, îşi amintea asta. 
Jaime conducea şi arăta absolut superb. li vedea fiecare detaliu 
al feţei şi al părului şi felul în care o privea. Frumuseţea lui o 
speria, dar îi făcea o mare plăcere în acelaşi timp. 

Maşina avea un interior închis la culoare, lucios şi un bord 
plin de beculeţe strălucitoare. La radio se auzea tare muzică 
rock, o trupă după alta - Matchbox 20, Silverchain, Green Day, 
'N Sync. 

Apoi totul se schimbă - într-o clipită. 

Au oprit în parcare, iar el voia să meargă până la capăt. 
Aştepta acelaşi lucru de la ea. Brusc, Jaime începu să ţipe la ea, 
acoperind muzica rock. Folosea un vocabular obscen, crud şi 


213 


deosebit de sugestiv. Kathleen îşi ţinea ambele mâini la urechi. 

Se aflau la Sachuest Point, în întuneric şi în ceaţă, târziu în 
noapte. Nu mai era nimeni prin preajmă. 

— Ţi-am spus nu! strigă în cele din urmă la el. Nu înseamnă 
nu. Jaime, te rog! Te rog, ascultă ce-ţi spun. Să nu cumva să 
îndrăzneşti să mă atingi! Du-mă acasă! Mă exprim destul de 
limpede pentru tine? 

Apoi, Jaime o luă complet razna, deveni furios şi 
ameninţător. Kathleen îi simţi mâna prinzându-i grosolan sânii, 
presând-o între picioare. Vocea lui Jaime deveni brusc mult mai 
joasă şi înfricoşătoare. Era mai greu decât ea cu 50 de 
kilograme şi avea forţă. 

li era îngrozitor de frică de el. Şi se simţea atât de 
neajutorată în parcarea pustie şi întunecată! 

Nu ştia ce să facă sau cum să-l oprească. Îl muşcă adânc de 
mâna întinsă. Jaime urlă de durere. 

Deschise uşa de pe partea ei şi apoi o împinse brutal. Jaime 
striga la ea, folosind cuvinte obscene, cele mai dure pe care le 
auzise ea vreodată, chiar şi la şcoală. Faţa lui era incredibil de 
roşie. 

— Du-te acasă pe jos, Ice Queen”! Du-te pe jos, curvă! 

Dintr-odată, o altă maşină trase la locul îndrăgostiţilor. 

Din ea ieşiră doi băieţi. Se clătinau, păreau beţi sau drogaţi, 
ori ambele. li cunoştea. Erau Peter Thompson şi Chris Raleigh. 
Merseseră în spatele Mercedesului? 

Kathleen se împiedică pe şoseaua îngheţată care-i scârţâia 
sub picioare. Mirosul oceanului rece ca gheaţa îi umplu nările. 
Corpul îi tremura din cauza frigului usturător. 

Jaime şi ceilalţi doi băieţi veniră pe la spate. Jaime se repezi 
la ea. Niciodată nu mai văzuse pe cineva care să-şi piardă 
complet controlul şi atât de furios ca el. Ceilalţi doi băieţi erau 
aproape la fel de răi. 

Nu voia să-şi mai amintească nimic din noaptea aceea. 

Nu voia să şi-l amintească pe Jaime Jordan şi ceea ce se 
întâmplase cu adevărat la Sachuest Point. 

— Impinge, Kathleen, auzi ea. 


7 Regina de Gheaţă (n.tr). 
214 


100 


Transpiraţia îi curgea şiroaie lui Justin de pe frunte pe 
obraji. În dormitorul micuţ era zăpuşeală şi un aer închis, 
neplăcut. Era cea mai intimă experienţă de care avusese 
vreodată parte - să asiste la o naştere, să vadă această copilă 
aducându-şi pruncul pe lume. 

Auzea la nesfârşit cuvintele dinlăuntrul său: Dacă nu crezi că 
acum se întâmplă un miracol, o naştere divină cum poţi să spui 
că ai avut vreodată credinţă? 

Colleen Galaher se dilatase deja îndeajuns şi se străduia din 
greu să nască pruncul. El era chiar acolo, lângă ea. 

Justin se întreba dacă fata de paisprezece ani fusese 
pregătiră în vreun fel pentru durerea intensă prin care avea să 
treacă. Acum, înţelegea puţin din ceea ce i se întâmpla unei 
femei la naştere. Experienţa îl umplu de umilinţă. In acelaşi 
timp, simţi dragoste şi tandreţe pentru răbdătoarea fată aflată 
în suferinţă. Şi, mai mult ca orice, se simţea binecuvântat. 

Dacă nu crezi că acum se întâmplă un miracol... 

Dar credea, pentru numele lui Dumnezeu, credea cu 
adevărat! 

De câteva ori, gândul îi zbură dincolo de micuța încăpere din 
Maam Cross. Se întreba ce se petrecea la Roma. li era 
îngrozitor de frică pentru Anne şi Kathleen. Nu şi-ar ierta 
niciodată dacă li s-ar întâmpla ceva rău. i 

In ultimele minute suferi o schimbare profundă. Incepea să 
creadă că micuța Colleen era adevărata fecioară, că al ei era 
pruncul divin. Dacă aşa stăteau lucrurile, ce urma să se 
întâmple la Roma? Ce se întâmpla de fapt? Fusese Anne pusă în 
pericol de părintele Rosetti? 

În patul îngust cu pături zdrențăroase, copila irlandeză 
plângea încet şi încerca să fie curajoasă. Era mult mai drăguță 
decât crezuse. Naşterea copilului ei era tensionată şi 
înfricoşătoare, dar era totodată şi cel mai frumos lucru la care 
asistase vreodată Justin în viaţa lui. 

— Fii gata pentru orice, îl auzi pe Rosetti avertizându-l din 
partea cealaltă a patului. Te laşi purtat de gânduri. 
Concentrează-te, Justin, rămâi aici cu noi! 

— Sunt aici, părinte. Sunt pregătit. 

— Eşti pregătit pentru asta? întrebă Rosetti. 


215 


Justin privi atent. Un cap micuţ începu să iasă dintre 
picioarele subţiri ale fetei. Brusc, vedea viaţa într-un fel pe care 
nu-l înţelesese înainte. Înţelese ceva legat de căsătorie, dragoste 
şi sex, ceva ce nu concepuse înainte. 

Justin întinse mâna şi şi-o plasă cu grijă sub capul micuţ al 
copilului. Avea un păr des, închis la culoare, exact ca lisus. Fu 
copleşit de admiraţie, de teamă şi de uimire, toate laolaltă. 

— E aici! anunţă Colleen pe un glas evlavios, cald. A venit! 


216 


101 


— Împinge, auzi Kathleen. 

Împinse. Doamne, cum mai împinse. Îl împinse deoparte pe 
Jaime Jordan şi încercă să alerge cât de repede putu spre 
drumul care ieşea din Sachuest Point. 

Partea de jos a rochiei ei de satin era strâmtă şi-i limita 
posibilitatea de mişcare. Şi-o ridică în jurul taliei şi alergă. 
Jaime înnebunea când nu obținea ce-şi dorea. Ce era în capul 
lui? Ce făcea? Dar ceilalţi băieţi? Ce căutau acolo? 

În spatele ei, ambele maşini accelerară, azvârlind pietricele, 
fum alb, nisip şi praf. Jaime şi ceilalţi băieţi se întorceau la 
Newport fără ea? 

Oh, Doamne, îngheţ de frig, realiză ea şi intră în panică. Nu 
se poate să mă lase aici pur şi simplu. Cum poate să fie atât de 
furios? Nu-i aparţin. Nu are niciun drept. Nu l-am dus de nas. 
Nu i-am promis nimic. 

Lacrimile îi înceţoşaseră vederea. Vântul puternic, aspru, 
care venea dinspre ocean bătea direct prin îmbrăcămintea ei şi 
îi zbură de pe cap frumoasa cordeluţă argintie. Fulgi pufoşi de 
zăpadă se roteau în vârtejuri în jurul pantofilor ei cu talpă 
subţire. 

Trebuie să se întoarcă după mine, altfel îngheț aici. Pot să 
mor. Voi muri! 

Kathleen merse mai departe pe drumul greu. Nu avea de 
ales. Era singurul drum spre oraş şi se întindea pe mile întregi. 

Se îndreptă spre pâlcul de lumini îndepărtat care era oraşul 
Newport. Oriunde privea, pământul avea o strălucire stinsă, 
sinistră. Oceanul mugea ca un escadron de avioane care zboară 
la altitudine joasă. Nimeni nu-i putea auzi strigătele după ajutor. 

Se lovi cu un picior de o piatră ascuţită. Căzu şi se izbi cu 
putere de pământ. Gemu şi începu să plângă iarăşi. Îşi scrântise 
piciorul. Se ghemui la pământ. Se simţea mai bine aşa, decât să 
stea în bătaia vântului. 

Se întrebă cum ar fi să adoarmă aici. Dimineaţa ar fi bine, 
numai să doarmă. Nu, ar muri. Ar îngheţa de frig. 

Cum putuseră Jaime şi ceilalţi să o lase singură aici? 

Apoi auzi nişte maşini venind în viteză pe şoseaua care 
ducea spre parc. Luminile puternice străluceau printre copacii 
dezgoliţi, în sus, spre şoseaua întunecată şi pustie. Imagini 


217 


optice îi dansau în faţa ochilor. Trimiteau cercuri roşii şi violete. 
Rotocoale de argint, ca într-o sală de bal feerică. 

Kathleen se ridică în genunchi. Pietre ascuţite îi intrau în 
mâini. Îşi scutură rochia pătată şi ruptă, care fusese odată atât 
de frumoasă... 

Apoi, o lovitură veni din spate şi o nimeri în direct în cap. 

În timp ce căzu, îl recunoscu pe Jaime. O lovise incredibil de 
tare. 

Unde era? Cădea, cădea, cădea în întuneric. 

— Îşi revine, auzi ea. Era Chris Raleigh. Era aplecat 
deasupra ei. Cu toţii erau. 

Peter Thompson îşi freca brutal mâinile de sânii ei. Apoi îi 
scoase din rochie. Mâinile băiatului erau îngrozitor de reci. 

— Nu, te rog, şopti ea. Te rog, nu mă atinge. Te rog. Prin 
ceaţă, Kathleen văzu chipul ameninţător al lui Jaime deasupra 
ei. Ţinea ceva în mână. Faţa îi era roşie şi trăda un efort 
deosebit. 

Ceva alb îi ţâşni din mână! 

Kathleen ştia ce e. li văzu penisul umflat. Jaime Jordan 
ejacula pe corpul ei. Era oribil, indescriptibil, inimaginabil să-i 
simtă sperma caldă împroşcând-o. 

— Împinge, auzi ea. Kathy, trebuie să împingi! 

Kathleen ţipă. Nu era în Newport! Îşi dădu seama că se afla 
în sala de naşteri din Roma. Chipuri acoperite de măşti albe 
erau aplecate toate deasupra ei. Doctori şi asistente medicale. 
Aplecaţi deasupra ei. 

___— Gata, Kathleen, linişteşte-te! Trebuie doar să mai împingi. 
Impinge! 

Ce se întâmpla? Se afla la graniţa dintre două realităţi - 
plaja de lângă Newport şi spitalul din Roma. Trecea dintr-una în 
cealaltă, fără să se poată controla. 

— Daţi-vă jos de pe mine! Daţi-vă jos de pe mine! Luaţi asta 
de pe mine! ţipă ea. 

Avea chiloţii înfăşuraţi în jurul gleznelor. Jaime îşi freca 
penisul între picioarele ei. Era umedă şi lipicioasă acolo jos. 

Jaime! Jaime o făcuse. Acum ştia. În sfârşit, îşi amintea! 
Jaime o lăsase însărcinată în noaptea aceea, pe plajă. 

Era virgină, însă naşterea copilului ei nu avea cum să fie 
divină. Oare aşa era? Jaime Jordan o lăsase însărcinată. Era cât 
se poate de sigură. şi aminti totul de parcă se întâmplase cu 
câteva secunde în urmă. 

218 


Se auzi un plânset! 

Cine plângea? 

Unde se afla? 

Îşi deschise brusc ochii. Bineînţeles. Era la spitalul din 
Roma. Simţi un şoc puternic în corp, o senzaţie cutremurătoare, 
de parcă ar fi primit un pumn. Pelvisul i se contractă. Era 
obosită cum nu fusese niciodată. 

Văzu luminiţele din tavan mişcându-se ca nişte sfârleze 
deasupra capului ei. Apoi pe asistentele şi pe medicii care 
mişunau în jurul său şi, în sfârşit, pe Anne, care stătea chiar 
lângă pat. 

Apoi văzu capul copilului ieşind. Văzu un chip şi leşină. 


219 


102 


Colleen Galaher începu să plângă în hohote când văzu 
foarfecă ascuţită pătrunzând în abdomenul ei. 

Ce-i făceau cei doi preoţi? Se uită la părintele O'Carroll, care 
tăie cu grijă cordonul ombilical şi imediat după aceea, preotul, 
transpirat şi epuizat, îl înnodă. Părintele Rosetti îi ţinea copilul 
în braţe. 

Fata simţi că i se făcuse dreptate. Era o fecioară adevărată, 
iar acum născuse copilul. Ce se va întâmpla cu ei de aici 
înainte? 

Copilul era ţinut sus, ca un miel minunat, ca un potir ridicat 
la Liturghia Sfintei Euharistii în mâinile puternice ale preotului. 

Voia să-i vadă chipul. Surâse la acest gând. 

Întinse mâinile şi văzu că-i tremurau foarte tare. Era 
incredibil de slăbită; nu se simţise niciodată aşa. Bineînţeles că 
nu; doar era mamă pentru prima oară. 

— Părinte, te rog, lasă-mă să-l văd! 

I se păru că lumina care pătrundea prin fereastră ţesea un 
veşmânt de aur în jurul umerilor copilului. Avea ochii în lacrimi. 
Sunt mamă. 

— Vreau să-l văd. Vreau să îmi văd copilaşul. Pot? 

— Imediat, Colleen. 

Părintele Rosetti începu să frece gâtul copilului cu mişcări 
de du-te-vino. Apoi îl curăţă de mucozităţi cu o bucată de pânză 
dezinfectată. Ii lovi uşor tălpile, ca să se asigure că respiră. 

— E viu şi sănătos, îi spuse pe un ton blând fetei. E foarte 
bine. 

— Vreau să-l văd, îl rugă ea din nou. Vreau să-mi ţin copilul 
în braţe. 

Dar părintele Rosetti duse copilul afară din dormitor. N-o 
lăsă pe mamă să-şi atingă pruncul. N-o lăsă nicio clipă să vadă 
chipul fiului ei. 

O lăsă pe Colleen plângând. Fata încă nu înţelegea nimic din 
cele petrecute. 

— Vă rog, copilul meu. De ce nu mă lăsaţi să-mi văd copilul? 


220 


103 


v o y e Y A 


îndreptară spre maşină. Cu siguranță arătau de parcă ar fi răpit 
copilul, gândi Justin. Dar poate tocmai asta făcuseră. 

— Părinte, aşteaptă, strigă el. Cum rămâne cu fata? Biata 
Colleen! 

Dar Rosetti grăbi pasul, purtând în braţe copilul înfăşat. Se 
urcă în grabă pe bancheta din spatele maşinii. 

— Condu, părinte. Seminarul Woodbine. Mergi drept înainte. 

— Dar fata? Colleen? insistă Justin. 

— li trimitem ajutor când ajungem la Woodbine. Condu. Fă 
cum îţi spun. 

Maşina acceleră pe drumul de ţară pietruit şi se îndepărtă 
de căsuţa părăsită. li ducea pe părintele Justin O'Carroll şi pe 
anchetatorul-şef al Sfintei Congregaţii a Riturilor, care îl legăna 
încet pe nou-născut. 

Justin fierbea de atâtea întrebări şi avea sentimentul că 
făcea o greşeală enormă. Ce aveau să-i facă copilului? Ce plan 
avea părintele Rosetti? 

Care era adevărul despre copilul născut de Colleen? Dar 
despre cel născut la Roma de Kathleen? Avea un sentiment 
ciudat, rău-prevestitor. 

Conduse maşina fără să scoată o vorbă. Se simţea amortit. 
Trăia un coşmar fără sfârşit. Ce căuta el în maşina aceasta? De 
ce el? Răpise copilul fetei. O lăsase pe biata Colleen singură, la 
doar câteva clipe după ce născuse. 

— Părinte Rosetti! Nu pot să fac asta. 

— Condu, fir-ar să fie! Te afli aici la ordinul Sfântului Părinte 
din Roma. Supune-te lui! Supune-te mie! Condu!/ 

Pe drumul spre Costelloe, trecură pe lângă ferme în 
paragină, sinistre. Trecură de câmpuri întinse de cartofi şi orz. 
Trecură de nişte bărbaţi cu părul roşcat, care mergeau într-o 
căruţă descleiată trasă de un măgăruş şi care-i priviră încruntaţi 
şi de o tânără femeie îmbrăcată într-un impermeabil, cu o 
bonetă din material plastic pe cap - o fată care-i aminti de biata 
Colleen. 

Se întoarse cu faţa spre bancheta din spate. 

— Părinte, întrebă iar, cum rămâne cu biata fată? 

Dar Rosetti refuză să-i răspundă. Trecuse într-o lume numai 


221 


a lui, dar nu-şi lua privirea de la copil nicio clipă. 

Urcară pe un drum şerpuit şi dădură peste o mlaştină 
secată. O ceaţă înecăcioasă începu să se ridice din pământ, 
formând rotocoale, sfâşiindu-se imediat ce maşina goni direct 
prin ea. Cerul era incredibil de întunecat şi de ameninţător. 
nu putea să respire. Se întoarse, încercând să-l zărească pe 
copilul înfăşurat în pătură, dar nu reuşi să-i vadă decât şuviţele 
negre. 

— Unde anume se află acest Seminar Woodbine spre care ne 
îndreptăm? întrebă el. 

— Drept înainte. E aproape. Ţi-am spus, condu. Şi te rog să 
taci din gură. 

În acea clipă, drumul coti spre Marea Irlandeză şi trecură de 
un mic indicator din lemn care anunţa: Woodbine 7 km. 

— Woodbine, repetă el pentru sine, uşurat că există un 
asemenea loc. 

În timp ce conducea maşina de-a lungul stâncilor calcaroase, 
îl auzi pe Rosetti rugându-se în latină pe bancheta din spate. 
Justin îşi încleştă mâinile pe volan. 

Auzi clar: 

Requiem aeternam dona eis. 

Ingheţă. Părul i se făcu măciucă. 

Recunoscu sfintele rugăciuni din Ungerea Bolnavilor. 

Rugăciunile romano-catolicilor pentru cei grav bolnavi sau 
recent decedați. 

Rugăciuni pentru cei aflaţi în pericol de moarte. 

Justin apăsă puternic pedala de frână. 

Micuța maşină gri se răsuci mult spre stânga şi lăsă o urmă 
adâncă pe caldarâm. Masca maşinii reteză şi împrăştie un şir de 
arbuşti de pin. Anvelopele scrâşniră şi sunetul lor aducea a 
plânset de banshee. 

Maşina se roti cu 360°, printre pietre şi tufişuri cioturoase, 
şi, în cele din urmă, se lovi puternic de un brad bătrân. 

Justin se izbi cu tâmpla de parbriz. Capul i se răsuci într-o 
parte şi apoi bărbia îi căzu pe piept. 

Deşi rănit, văzu cu coada ochiului o mişcare, un salt iute. 

Rosetti sărea din maşină. Într-unul din braţe ţinea strâns o 
legăturică din pături roz. Copilul plângea şi Justin ştiu că 


3 În folclorul irlandez, zână prevestitoare de moarte (n.tr). 
222 


trebuia să-l salveze. 


223 


104 


Justin se rostogoli afară din maşină şi se luă după ei, 
clătinându-se. Briza rece a mării îi biciuia faţa şi corpul. Cerul 
devenea din ce în ce mai întunecat. Vântul scotea un geamăt 
ascuţit, pătrunzător. 

— Părinte! Părinte, te rog, opreşte-te! Unde te duci? Părinte 
Rossetti! strigă Justin. Opreşte-te, nemernicule! Criminalule! 

Începu să alerge, încordându-şi muşchii şi apăsându-şi 
pieptul arzând de durere. În faţa lui, copilul continua să plângă. 

Marea Irlandeză i se arătă în faţa ochilor imediat ce ajunse 
în vârful unui promontoriu pustiu, un bloc de piatră proiectat în 
afară, deasupra apei. Stânca înaltă şi abruptă, învăluită în 
întuneric, îi tăie respiraţia. 

Erau cel puţin 90 de metri până jos, unde valuri imense 
mugeau în momentul în care se izbeau de rocile ascuţite, 
asemenea unor pietre funerare. 

Pretutindeni, deasupra apei, erau păsări, mii de păsări care 
ţipau mai strident decât îi fusese lui dat să audă vreodată. 

— Doamne Dumnezeule! urlă el. Ce se petrece aici? Justin 
sări, clătinându-se, peste o margine de 30 de centimetri, pe 
următorul platou de piatră, care era presărat cu licheni. Vântul 
aspru îi trecea prin haine şi-i biciuia pielea. Se strădui să se 
ridice pe o piatră şistoasă care se înclina cu un unghi de 60°. 

Broboane de transpiraţie îi străluceau pe frunte. Avea 
senzaţia că plămânii lui erau gata să explodeze. Doamne, dă-mi 
putere! 

La 9 metri deasupra lui, silueta lui Rosetti, înveşmântată în 
negru, stătea ridicată pe o altă stâncă înclinată. În jurul capului 
său, cerul era acoperit de păsări. Totul devenea incredibil de 
întunecat dedesubtul lor. Deşi era miezul zilei, era întuneric ca 
noaptea. 

Justin văzu o bucată din pătura roz. Copilul! Bietul prunc 
continua să plângă. 

— Părinte, te rog, opreşte-te! Nu poţi fi sigur! Eşti sigur? 

— Ţi-ai pierdut credința. Vocea puternică a părintelui Rosetti 
răsună între stâncile abrupte. Niciunul dintre voi nu mai crede! 
Nici în Domnul Dumnezeu, nici în Satana! Nu mai credeţi în 
nimic! 

Rosetti ţinea copilul cu un singur braţ. Erau amândoi pe 


224 


marginea stâncii. 

Un gând îl înfioră pe Justin. I se făcu greață. Rosetti ar putea 
să fie însuşi Satana. De unde ştiu eu că nu e aşa? In acest 
moment, Satana ar putea să-l ţină în mâini pe Mântuitorul 
omenirii. 

Trebuia să vadă cu ochii lui chipul copilului. Aceasta era 
misiunea lui. Doar de asta se afla aici, nu? 

Îngrozit, îl văzu pe Rosetti ridicând copilul în aer cu 
imensele-i mâini. Ochii preotului deveniseră nişte găuri negre, 
abisale. 

Deasupra stâncii, păsările se năpusteau asupra lor. Mii de 
păsări zburau agitat în toate direcţiile. Zgomotul ţipetelor lor 
era asurzitor. Vântul vuia aproape la fel de tare. 

Justin era atât de înspăimântat, încât cu greu putea respira. 
Se petrecea ceva supranatural. Urechile îi ţiuiau şi începură să-l 
doară. 

Vocea lui Nicholas Rosetti era aspră şi de nerecunoscut. 

— Aceasta este Bestia! Să nu te îndoieşti, Justin! S-au 
împlinit toate semnele prevestite la Fatima. Fecioara m-a 
îndrumat întocmai spre acest loc, cu acest copil. lată Bestia! 
Satana este atât de înţelept, nici fata nu a ştiut nimic. ţi este 
chiar atât de greu să crezi? Nu mai ai puterea să accepţi ceva 
doar din credinţă? Crezi în Dumnezeu, Tatăl Nostru Ceresc? 
Doar credinţa ta te va salva acum, căci te afli în pericol de 
moarte. Toate aceste păsări negre, odioase, sunt diavoli. Îngeri 
căzuţi. Copilul e stăpânul lor. Copilul le-a chemat aici. 

Justin nu-şi putea lua ochii de la bietul prunc neajutorat. Nu 
putea să creadă pur şi simplu. Trebuia să vadă. 

— Cine eşti tu? urlă la Rosetti. 

— Dacă ţi-aş spune că sunt Arhanghelul Mihail? Te-ar 
mulţumi? Bine atunci, eu sunt Mihail! Eu sunt Mihail. Dacă 
altfel nu poţi, atunci crede asta. 

— Lasă-mă să văd copilul! Ai spus că ai încredere în mine. 
Lasă-mă să-l văd, părinte! 

Deasupra lor, stânca se ridica la o înălţime de 60 de metri. 
Cele mai înalte ridicături păreau să străpungă norii. Din ce în ce 
mai multe păsări negre se strângeau în cerc peste capetele lor. 
Ţipau nervos. Ţipau la Rosetti. Erau acestea legiunile? Spunea 
Rosetti adevărul despre diavoli şi despre copilul care le 
poruncea? 

Justin îşi ocroti ochii şi strigă iar la Rosetti: 

225 


— Cum poţi să fii sigur? De unde ştii că nu ţii în braţe un 
prunc nevinovat? Părinte! Eu nu văd niciun semn. 

— Eşti ca Toma necredinciosul. Trebuie întotdeauna să vezi 
ca să crezi? Atunci cum poţi fi sigur că lisus Hristos s-a 
întrupat? Vocea lui Rosetti răsuna de furie. Cum poţi fi sigur că 
lisus Hristos ne-a salvat sufletele de la focul etern al Iadului? 

— Oare a făcut-o? îl întrebă la rândul lui Justin. Ne-a mântuit 
el, ne-a scăpat de flăcările Iadului? Eu aş spune că porţile 
Iadului sunt larg deschise chiar acum. j 

— E timpul lor, e rândul lor. Dar îi putem opri. Încă nu au 
putere pe pământ. Ei pot acționa doar prin oameni. Copilul este 
om. 

Ideea era monstruoasă şi era în concordanță cu tot ceea ce 
citise Justin despre îngerii căzuți. 

Il cuprinse ameţeala. Purta el un dialog cu Diavolul? Sau lua 
parte lui Satana, împotriva a tot ceea ce era sfânt şi bun în 
lume? Ce ştia părintele Rosetti? Ce văzuse el? Ce ţinea în mâini? 

Justin ştia că nu putea să privească în jos la vârtejul care-l 
ispitea, încercând să-l atragă dincolo de stâncă. 

Încă o dată, strigă peste valurile care se izbeau de stânci, 
peste ţipetele stridente ale pescăruşilor, ciorilor şi gâştelor de 
mare care acopereau cerul deasupra falezei. Urlă peste tipetele 
diavolilor. 

— Putem merge la Seminarul Woodbine! Putem exorciza 
copilul. Părinte! Stai să vorbim. Ştii că e cel mai bine cum spun 
eu. 

Justin privi spre cer şi văzu umerii laţi ai lui Rosetti 
încovoindu-se în faţă. Preotul făcu cu grijă un pas înapoi, 
îndepărtându-se de marginea stâncii. Din colţul gurii, începu să- 
i curgă un lichid galben-închis. Din nas îi curgea sânge. Era pe 
moarte? 

— Vino aici, părinte, spuse preotul Vaticanului, pe un ton 
ciudat de calm. Dacă trebuie neapărat, vino la mine. Vino să 
vezi copilul cu ochii tăi. 

Justin făcu un singur pas pe stâncile şubrede, mişcătoare. 
Briza îi biciui faţa. Ceva îl avertiză să nu urce mai mult de atât. 
Să nu se apropie de Rosetti şi de copil. Să nu urce mai sus, pe 
stâncile alunecoase, învăluite în întuneric. 

Dar păşi ferm pe stânca abruptă. Îşi simţea braţele ca nişte 
blocuri de piatră. li era teamă că, dacă ajunge lângă Rosetti, nu 
va fi în stare să ţină copilul. Îi era teamă că urma să moară, fără 

226 


să fi ştiut adevărul despre cele două fecioare. 

Piciorul greu ca de plumb se mişcă înainte, împotriva voinţei 
lui. 

Când, în cele din urmă, îşi ridică din nou privirea, se uita 
direct în ochii învăpăiaţi ai părintelui Nicholas Rosetti. 

— Vrei să vezi? Atunci priveşte, Justin O'Carroll. Desfată-ţi 
ochii. Priveşte copilul. Priveşte! Priveşte! 


227 


105 


Kathleen rosti în şoaptă: 

— Doctore, copilul meu? E bine? 

Era glasul unei fete de şaisprezece ani, nespus de 
emoţionată şi de temătoare. Glasul unei copile devenite mamă. 

Işi ridică privirea la copilul gol şi oacheş. Medicul ţinea 
bebeluşul la capătul celălalt al mesei de naştere. Se căzni să-i 
vadă chipul. 

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat pe doctorul Annunziata 
în şoaptă, ca nu cumva să mă audă Kathleen. 

— Nu, nu, bineînţeles că nu, îngăimă el, dar nu ştiam dacă 
să-l cred sau nu. Medicul se comporta ciudat. 

Între timp, ceilalţi doctori şi asistentele de la Salvatore 
Mundi se uitau la mamă şi la copil în tăcere, copleşiţi, aproape 
cu venerație. Ofițerii Gărzii Elveţiene priveau şi ei şi aşteptau. 

Agenţii de pază încă păreau tensionaţi. Ce aşteptau? Ce 
ordine aveau? Am remarcat că erau înarmaţi. Se aflau aici 
pentru protecţia fetei şi a copilului? Sau dintr-un alt motiv? 

Şeful secţiei de obstetrică îi dădu copilului o palmă uşoară la 
funduleţ. Micuţul îşi făcu datoria şi începu să plângă, scoțând 
sunete fără îndoială umane, descumpănite. 

Într-un sfârşit, doctorul Annunziata zâmbi. Toţi cei prezenţi, 
din partea Bisericii sau a spitalului, zâmbiră şi ei la naturaleţea 
răspunsului copilului. Chiar şi membrii Gărzii Elveţiene se 
relaxară puţin şi zâmbiră. 

La rândul meu, încercam să gândesc pozitiv. Copilul era ca 
noi. Copilul era uman. Copilul era bun şi frumos. O nouă viaţă 
apăruse pe lume şi, ca întotdeauna, era un miracol. 

Era însă naşterea totodată un semn? Fusese ea promisă la 
Fatima, cu mai mult de optzeci de ani în urmă? 

M-am apropiat de doctorul Annunziata. 

— Doctore, e vreo problemă? 

Medicul se uită la mine. 

— Nu, nu chiar o problemă. Dar e o... situaţie delicată. 


228 


106 


Nicholas Rosetti îşi dădu seama că se liniştise brusc şi se 
întreba dacă nu era doar un alt tertip folosit de Satana. Curând, 
avea să scape de imensa povară pe care o purtase de când îl 
întâlnise pe Papa Pius. lIşi încheiase ancheta, treaba lui se 
sfârşise. Credea că aflase adevărul. 

— Trebuie să ştiu, strigă Justin O'Carroll încercând să 
acopere urletul vântului şi ţipetele înfiorătoare ale păsărilor. 
Părinte, urc la tine! 

Doar dragostea şi mila îl făcură pe Rosetti să-i mărturisească 
tânărului preot: 

— Dacă nu mai ai pic de credinţă, atunci crede asta, zise el. 
Crede în medicină. Crede în ştiinţă. Ascultă-mă. Colleen Galaher 
a fost botezată Colin Galaher. Copilul s-a născut cu ambele 
tipuri de organe genitale. Medicul din oraş a făcut tot ce a 
putut. 

— Nu înţeleg, răspunse Justin, făcând semn cu mâna spre 
copil. Ce vreţi să spuneţi? 

— Colleen Galaher nu are ovare, spuse Rosetti răguşit. I-au 
fost extirpate. 

Rosetti ţinea copilul în aer. Avea un glas chinuit, aproape 
incomprehensibil. 

— Copilul acesta este nimeni altul decât copilul diavolului. 
Copilul acesta va schimba lumea. 

Un plânset înfundat izbucni de sub pătura roz şi-l sperie pe 
Justin. Era plânsetul unui prunc. 

Îndoiala îi invadă gândurile. Pe cine să creadă? Diavolul era 
inteligent şi prezent pretutindeni. 

Vântul înghiţi iute plânsetul şi păsările se adunară în jurul 
părintelui Rosetti. Păreau gata să coboare şi să-i smulgă copilul 
din braţe. 

Justin auzi un strigăt în agonie, venind de deasupra sa. 

— Părinte O'Carroll, roagă-te pentru mine. 

Preotul Vaticanului, ale cărui mâini tremurau, dădu la o 
parte pătura de lână. Şopti o rugăciune şi, cu degetul, făcu 
semnul crucii pe fruntea nou-născutului. Micuţul urlă de durere 
şi se zbătu cu putere. 

Apoi, părintele Rossetti îi arătă lui Justin chipul. 

Justin privi fix în ochii copilului - şi mii de ochi îl priviră de 


229 


acolo. Vedea limpede nenumărați ochi, în interiorul celor ai 
pruncului. Legiunile erau chiar acolo. 

Făcu un pas înapoi, se împiedică şi fu cât pe ce să păşească 
în gol. Inima îi bătea cu putere în piept. La început, văzuse 
chipul unui copil, dar imediat, acesta dobândi chipuri nebănuite 
chiar în faţa lui. Ce văzu el era grotesc. Deveni faţa celui mai 
fioros animal, apoi a multor animale, cuprinse într-unui singur, 
şi răgea plin de furie la el. Încercase să-l sperie şi aproape că 
reuşise. 

Sunetul era hidos şi nepământean. Animalul se smuci furios, 
cu o putere incredibilă şi, apoi, când realiză că preotul nu-l 
elibera din strânsoare, îşi înfipse dinţii ascuţiţi în obrazul lui. 
Animalul, Bestia, urla neîncetat. Era ca şi cum toţi diavolii 
dinăuntrul copilului urlau în acelaşi timp. 

Dar preotul nu se lăsă. Nicholas Rosetti continua să ţină 
Bestia ridicată în dreptul feţei lui. 

— Ai văzut, Justin. Ochii, legiunile. Ştii. Acum, întoarce-te la 
Roma. Fecioara adevărată este acolo. Te rog, părinte, roagă-te 
pentru mine! 

Rosetti păşi dincolo de marginea stâncii. Preotul şi pruncul 
căzură în gol împreună. Timp de câteva secunde, părură să fie 
suspendaţi de o frânghie invizibilă. Copilul continua să se zbată 
şi-şi înfipse dinţii în bărbia lui Rosetti. 

Păsările pluteau în jurul preotului în cădere. Aripile lor 
huruiau ca nişte mii de braţe de elice. Ţipau şi păreau să încerce 
să-l prindă pe Rosetti, să-l oprească din cădere. 

Într-un sfârşit, Rosetti şi copilul loviră apa învolburată şi 
rece şi dispărură sub valurile agitate şi obscure. Un nor de fum 
se ridică din mare. Apa şuieră răsunător. 

Păsările de mare de deasupra stâncii începură să ţipe mai 
tare ca oricând şi se năpustiră în număr mare în apă. Íşi 
schimbau forma, devenind lupi zburători. Plonjară în valuri, fără 
să mai apară, fără să mai iasă la suprafaţă. 

În cele din urmă, Justin coborî stânca înaltă, rostind 
neîncetat printre suspine Requiem aeternam dona eis. Se ruga 
pentru sufletul nemuritor al lui Nicholas Rosetti şi pentru 
propriul său suflet. 

Văzuse chipul lui Satana. 


230 


107 


Sesizasem din plin liniştea aproape nefirească ce se 
aşternuse peste sala din spital. Mai întâi tăcere, apoi râsete şi... 
din nou, tăcere. 

Medicii, asistentele şi tehnicienii de la Salvatore Mundi 
stăteau nemişcaţi, privind uimiţi şi oarecum temători la primele 
mişcări stângace ale copilaşului. Arătau de parcă trăiau cel mai 
frumos şi important moment din viaţa lor. ă 

Era imposibil să fie cineva mai afectat ca mine. Incepusem 
să tremur, simţeam că îngheţ de frig, deşi încăperea era 
încălzită. 

La timpul potrivit, vei ştii ce să faci. Eşti cea mai puternică 
dintre noi toţi. In mod repetat, auzeam cuvintele pe care mi le 
adresase preotul Rosetti când îl văzusem ultima oară. 

Anne, mă rog şi sper că acum ştiu adevărul despre tinerele 
fecioare. Dar Bestia trebuie ucisă. 

Eram ameţită şi pe punctul de a intra în panică, dar, brusc, 
mi-am auzit numele. Cineva îl rostise cu o voce rezonantă şi 
joasă. Nu ştiam ce să fac. 

M-am uitat la medicul de lângă mine. Nu el îmi rostise 
numele. 

M-am întors cu faţa spre un tehnician cu părul şaten-închis, 
care monitoriza aparatul EKG. Vocea nu era nici a lui. 

Imi vorbi din nou. Mai tare. Mai ferm. Mai aproape. 

Anne, mă îmbie. Trebuie să moară sau murim noi. 
Imaginează-ţi o eternitate de suferință pentru omenire. Ucide 
Bestia, Anne! Ucide copilul acum! 

M-am apropiat de medic. M-am apropiat de copil. 

Tremuram din tot corpul. 

În numele Tatălui, ucide-l pe copilul întunericului! 

Un semn ni s-a promis în momentul naşterii, îmi spusese 
părintele Rosetti. Mă avertizase că este o chestiune de credinţă. 
Aveam eu credinţă? Şi de ce eu? De ce am fost eu aleasă să fiu 
la Roma? 

Am spus în gând câteva rugăciuni din copilărie. Bucură-te, 
Marie! Slavă Tatălui! Mă simţeam îngrozitor de singură în 
camera de spital. 

Am auzit din nou Vocea gravă. 

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh - UCIDE 


231 


COPILUL! 

Mâinile îmi tremurau şi nu mai aveam vlagă în picioare. Cu 
greu puteam să stau dreaptă, dar am mai făcut un pas spre 
copil. 

Am inventariat cu privirea o masă pe care se aflau 
instrumente de metal ascuţite, folosite în timpul naşterii. Exista 
un bisturiu pe care îl puteam folosi. 

Gândul îmi provocă o stare de leşin. Era respingător. 

Trebuie, Anne. Acesta este motivul pentru care te afli aici. 

— Daţi-mi-l, am rostit în cele din urmă, dar aveam senzaţia 
că vocea nu era a mea. Daţi-mi copilul să-l ţin. Să i-l dau lui 
Kathleen. 

Am întins braţele, dar doctorul Annunziata se răsuci brusc 
pe picioare şi dădu copilul uneia dintre asistente. 

Ceva din privirea medicului mă puse pe gânduri. 

Era imaginaţia mea? Sau observase ceva la Kathleen? Ceva 
ce trebuia să ştiu. 

Medicul îmi vorbi încet, în secret: 

— Fata nu mai este intactă. Kathleen Beavier nu mai este 
virgină. 

I-am sesizat regretul din glas. 

— Acesta nu este un copil divin. Dar este, fără doar şi poate, 
un copil al Domnului. 

Vocea din capul meu încetă brusc. Pruncul nu era 
Mântuitorul. Dar era un pui de om inocent. 

Asistenta îl înfăşă din câteva mişcări agile. Apoi îi arătă fetei 
bebeluşul. A 

Kathleen îşi luă copilul în braţe. Începu să plângă. Am 
observat că micuțul avea aceiaşi ochi albaştri ca ai ei. 

Kathleen se uită la chipul dulce al copilului şi am văzut 
dragostea maternă învăluind-o. 

— Fiul meu, zise ea. Puiul meu! 

Credeam. Credeam în mamă şi în fiul ei. Şi mai credeam că 
ancheta se încheiase. 


232 


108 


În sfârşit, se termina. Aparent, suferinţa se sfârşise pentru 
nenumărați alţi oameni. 

În seara aceea, se duse vestea că în India plouase acolo 
unde, timp de luni întregi, oamenii nu avuseseră parte decât de 
soare arzător şi zăpuşeală chinuitoare. În spitalele din Boston, 
Los Angeles şi din alte părti, încetaseră să mai vină copii bolnavi 
de poliomielită. Ciuma care izbucnise violent în Mexic şi Asia 
dispăruse brusc, miraculos. Era treaba altcuiva să interpreteze 
şi să scoată de sub aripa misterului tot ceea ce se întâmplase. 

In niciun caz a mea. 

Încă nu ştiam ce se petrecuse în Irlanda. Nu puteam da de 
Justin sau de Colleen. Nimeni de acolo nu sunase la Roma, sau 
cel puţin eu nu ştiam. 

La hotelul din apropiere îmi fusese rezervată o cameră şi m- 
am hotărât să merg pe jos până acolo, de la spital. Eram 
epuizată, dar oricum, nu credeam că eram în stare să dorm. 

Am încercat să mă ţin departe de străzile principale, de 
teamă să nu fiu recunoscută. Nici nu ştiam numele străduţei 
înguste şi pietruite pe care păşeam, dar nu conta. Voiam să fiu 
singură, şi eram. 

Deodată, am fost răpusă în genunchi de o puternică lovitură 
în spate. Sufeream cumplit, dar când am reuşit să mă întorc, nu 
am zărit pe nimeni. 

Corpul începu să-mi tremure fără întrerupere. 

O voce gravă îmi vorbi şi simţeam în nări o răsuflare 
puturoasă, fierbinte. 

Ţi-ai dezamăgit Biserica. Ai ratat din nou. 

Nu vedeam pe nimeni în jur. 

— Nu cred, am protestat. Nu am ratat! 

Am fost lovită din nou, chiar mai puternic decât prima dată. 
Apoi am fost ţintuită la pământ, cu faţa pe strada pavată cu 
bolovani. În gură aveam praf şi propriul meu sânge. Eram 
îngrozită, dar am refuzat să o arăt. 

Eşti îndărătnică şi nesupusă. Şi acum, ţi-a venit şi ţie rândul 
să mori. Poţi să te alături părintelui Rosetti şi părintelui 
O'Carroll. Ei sunt deja morţi. Au suferit o moarte cumplită în 
Irlanda. 

— Nu! am strigat cât de tare am putut, cu nasul şi gura lipite 


233 


de pământ. Nu sunt morţi. Lasă-mă în pace! 

Am primit o altă lovitură cumplită, ca şi cum mi-ar fi dat 
cineva cu o bâtă de baseball peste cap şi ceafă. 

M-am atins în locul unde primisem lovitura. Nu era nicio 
picătură de sânge! 

— Nu-mi poţi face niciun rău! am urlat, de data aceasta chiar 
mai tare. 

M-am ridicat în picioare şi am privit sfidător în direcţia din 
care părea să vină Vocea. 

— Unde eşti? De ce nu te arăţi? Lașule! am urlat. Brusc, în 
faţa mea apăru Nicholas Rosetti. 

Stătea în picioare, dar mi-am dat seama că era mort. Pielea 
îi era palidă şi albăstruie pe alocuri ca de ceară. Nu-şi mişca 
ochii deloc. Dar Vocea ieşea din gura lui, asemenea unui truc 
ieftin de ventriloc. 

Ti-am spus că Rosetti e mort. Acum crezi în puterea mea? 
Încă mai crezi că nu-ţi pot face niciun rău? 

M-am uitat, îndurerată şi şocată, la bietul părinte Rosetti. 
Apoi, în locul lui apăru Justin. Justin arăta mai plin de viaţă 
decât Rosetti. Trăia? 

Încă mai crezi că nu-ţi pot face niciun rău, Anne? întrebă iar 
Vocea. 

— Da. Da. Cred, am strigat. Nu poţi! 

M-am îndreptat spre Justin cu lacrimi în ochi. Nu m-am oprit 
nicio clipă şi, când am ajuns lângă el, am întins încet mâna. 

Justin dispăru brusc, înainte să-l pot atinge. 

— Nu ai nicio putere asupra mea! am urlat ca o nebună în 
strada pustie. În numele DOMNULUI, pieri! Nu-mi poţi face 
niciun rău. Dispari! Naiba să te ia, dispari! 

Nu mă lăsam. Fram puternică. Părintele Rosetti avea 
dreptate în această privinţă. 

În secunda următoare am leşinat. M-am prăbuşit la pământ 
ca un sac de nisip. Dar nu era un simplu leşin, ci o pierdere 
cumplită a cunoștinței, aşa cum nu mi se întâmplase niciodată. 

Imi era teamă să nu mor. 


234 


109 


Am trăit senzaţia că am ieşit din propriul meu timp şi am 
avut o viziune amplă, complicată. Am încercat să fiu sceptică, 
aşa cum se cade unui anchetator, dar nu am reuşit. Viziunea era 
mult prea puternică, de-a dreptul copleşitoare. Nu aveam de 
ales, trebuia să o accept. 

Am văzut o casă din lut, ridicată undeva deasupra unei pieţe 
aglomerate. Aerul era uscat şi fierbinte şi am ştiut imediat că 
mă aflam într-un orăşel numit Nazaret. Habar nu aveam cum, 
dar ştiam. O tânără fată cobora treptele dinspre casa de lut în 
care locuia. 

Merse alături de mine. Mă privi cu nişte ochi verzi-albăstrui 
fascinanţi. Era foarte tânără şi avea burtica mare. Am ştiut că 
fata aceasta care îmi zâmbea era Fecioara Maria. Era mama lui 
lisus Hristos. 

Am privit adânc în ochii Mariei şi am zărit în ei adevărul 
despre feminitate, adevărul despre mine. 

— Ai dreptate, Anne. Nu-ţi poate face niciun rău. Nu aici pe 
pământ. Doar în Iad. Eşti prea puternică să te poată atinge. Eşti 
o persoană specială. Dumnezeu să te aibă în grijă şi să te 
binecuvânteze! 

La scurt timp după aceasta, nenumărate imagini îmi trecură 
prin faţa ochilor. Apăreau şi dispăreau în câteva fracțiuni de 
secundă. Mi-am dat seama că percepeam toate detaliile cu 
multă uşurinţă, ca şi cum ştiam deja totul, iar viziunea era doar 
o simplă amintire. 

În depărtare, peste o întindere de nisip, l-am văzut pe lisus, 
dar parcă eram în prezent. Era țintuit pe o cruce de lemn 
grosolană, cu membrele contorsionate grotesc. Apoi, eram lângă 
el, îi priveam chipul aflat deasupra mea şi plângeam, văzându-l 
chinuit într-un fel atât de obscen şi de înspăimântător! 

Iisus era un bărbat plăcut, cu tenul închis. Avea ochii închişi. 
Corpul îi era biciuit şi plin de răni. O coroană împletită din spini, 
hidoasă, îi străpungea capul. Citisem relatările din Evanghelie 
despre răstignirea pe cruce. Dar acum le înţelegeam pentru 
prima oară. 

Imaginea se schimbă. Am avut o străfulgerare din prezent. 
Ştiam cine sunt şi unde mă aflu. Ce este viziunea aceasta? m-am 
întrebat. Am înnebunit? 


235 


M-am gândit iar la Justin. Oare trăia? 

Apoi gândul mi-a zburat la mănăstirea unde îmi depusesem 
jurămintele monahale. 

Mi l-am amintit pe bietul părinte Rosetti şi întrebările lui 
pătimaşe şi am ştiut că, într-adevăr, murise. 

Imaginile care se perindau cu repeziciune se schimbară. 
Ceva asemănător unui cutremur de pământ mă zgâlţâi. Priveam 
terorizată la un val de flux care acoperea străzile unui oraş 
mare. Clădirile se prăbuşiră. Mii de oameni muriră într-o 
secundă încărcată de oroare şi nenorocire. Am simţit prezenţa 
pătrunzătoare, atotputernică a Bestiei. Vocea îmi rosti iar 
numele şi totul era atât de real! M-am rugat. Resping Răul cu 
toată forța mea. Resping Răul. Resping Râul. 

Am deschis ochii. 

Am simţit o mişcare înăuntrul meu. Era dureroasă dar, 
curând, s-a liniştit. Am ştiut că se întâmplase un miracol. Şi mi 
se întâmplase mie. 

Ştiam, în sfârşit, ce căutam eu în toată această poveste, 
ştiam de ce mă aflam aici. 

Eram însărcinată şi eram virgină. 


236 


110 


În dimineaţa următoare, m-am trezit devreme, la ţârâitul 
telefonului de lângă patul din camera de hotel. Am ridicat 
receptorul şi am auzit: 

— Sunt aici. Anne, pot să urc? 

Mi-au dat lacrimile. Tremuram din tot corpul. 

— Da, vino acum, i-am răspuns lui Justin. Trăia şi era la 
Roma! 

Au trecut câteva minute până să urce la etaj, timp în care m- 
am spălat cu puţină apă pe faţă şi m-am pieptănat. Aveam o 
senzaţie ciudată în burtă, dar nu era nevoie să mi se aducă 
aminte că sunt însărcinată. Eram sigură. Înainte să merg la 
culcare, cumpărasem un test de sarcină care ieşise pozitiv. 

Se auzi o bătaie în uşă şi m-am grăbit să deschid. Mi-am dat 
seama că eram desculţă şi purtam o cămaşă de noapte veche, 
dar nu-mi păsa. 

Am deschis uşa şi m-am aruncat în braţele lui. Am izbucnit în 
plâns. Ne-am îmbrăţişat şi Justin m-a sărutat. Dacă mai aveam 
vreo urmă de îndoială asupra dragostei mele pentru el, ei bine, 
dispăru pe loc. _ 

M-am dat înapoi, să-l văd mai bine. Imi era nespus de drag. 
Nu-mi venea să cred că lăsasem să treacă atâţia ani fără să simt 
ce simţeam acum. Atâta vreme în care nu ştiusem ce este 
dragostea! Trebuia să existe un motiv, iar acum credeam că ştiu 
care era. 

— Anne, şopti Justin, mi-a fost dor de tine, foarte dor. Anne, 
mi-a fost teamă că n-am să te mai văd niciodată. Gândul m-a 
înfiorat mai tare decât ideea că voi muri în Irlanda. 

— Spune-mi totul. Justin, pruncul născut de Kathleen nu este 
Mântuitorul. Kathleen nu este fecioară. 

— Ştiu, zise el. In ultimele ore petrecute împreună, părintele 
Rosetti mi-a spus tot ce ştia. E mort. A avut o moarte cumplită, 
la fel şi copilul născut de Colleen. Copilul era Bestia. 

l-am povestit ce văzusem pe străduţa lăturalnică dintre 
spitalul Salvatore Mundi şi hotel. Apoi i-am mărturisit că eram 
însărcinată. 

Justin mă privi în ochi. 

— Rosetti mi-a spus că fecioara adevărată este aici, în Roma. 
Anne, la tine se referea. Mi-a spus că, potrivit mesajului de la 


237 


Fatima, sunt mai multe fecioare însărcinate şi că una va naşte 
Mântuitorul şi una va naşte Bestia. 

— Colleen? l-am întrebat. Trăieşte? E bine? 

— Am dus-o la Seminarul Woodbine. Primeşte îngrijiri acolo. 
Anne, l-am văzut pe Satana. Ochii legiunilor de îngeri căzuţi 
erau înăuntrul ochilor pruncului. Mii de ochi, ca nişte gămălii de 
ac minuscule. Exista atâta răutate şi ură în acei ochi! Nu se 
aseamănă cu nimic din ce am văzut sau mi-am imaginat 
vreodată. 

— Ţine-mă strâns, i-am spus, şi Justin mă îmbrăţişă. Mă 
simţeam protejată în braţele lui. Mă simţeam deplin acceptată şi 
iubită. 

— Anne, te iubesc atât de mult! 

Îmi spuse ceea ce simţeam deja cu toată fiinţa. 

— Te iubesc, Justin. Ce ne facem noi doi? 

Îngenunche în faţa mea şi-şi plecă uşor capul. 

— Te iubesc din tot sufletul. Ştiu că te voi iubi o eternitate. 
Trebuie să renunţ la preoţie. După aceea, te rog, te măriţi cu 
mine? mă întrebă. 

Am îngenuncheat şi eu. Voiam să fiu cât mai aproape de el. 
Simţeam nevoia să-l privesc în ochii lui frumoşi. 

— Da, mă mărit cu tine, i-am răspuns. 


238 


111 


Nouă luni mai târziu, Spitalul de Pediatrie, Boston, 
Massachusetts 


Cine poate şti căile Domnului? Cine poate înţelege cu 
adevărat? Cu siguranţă, nu eu. 

Ţineam în braţe cel mai scump şi micut bebeluş. Se născuse 
cu doar câteva clipe în urmă. Avea ochii deschişi şi mă privea 
lung, de-a dreptul insistent. Nu o mie, ci doi ochi albaştri 
superbi. Era un copil perfect şi nu aveam nevoie ca medicina să- 
mi confirme acest lucru. Știam. Pur şi simplu ştiam. 

Doctoriţa Maria Ruocco se aplecă spre mine. Era o femeie 
drăguță, care nu se afla în spital din partea Bisericii. Cu 
blândeţe, îmi dădu părul de pe frunte la o parte. Am zărit ceva 
în privirea ei. Acest medic, sigur pe sine, care adusese pe lume 
mii de copii, era tulburat. 

În cele din urmă, îmi vorbi: 

— Anne, zise respectuoasă, uşor temătoare, ai rămas intactă. 

— Ştiu, i-am spus. 

Copilul scânci, începu să plângă şi apoi mă trase cu putere, 
într-un mod absolut glorios. Lacrimi de fericire îmi mângâiară 
obrajii. Mi-am desfăcut halatul şi i-am dat pruncului sânul. I-am 
mulţumit lui Dumnezeu. Nu înţelegeam totul, dar ştiam că e 
bine, că e aşa cum trebuie să fie. Trecuseră nouă luni de când 
primisem, subit şi misterios, darul incredibil al maternității. 

Zămislisem fără să am relaţii sexuale. lar acum, născusem 
un copil sănătos. 

Justin stătea aproape de mine. Masca sterilă îi atârna la gât. 
Chipul lui frumos răspândea lumină. Privirea îi era încărcată de 
iubire, pentru mine şi copil. Pe perioada sarcinii, Justin mi-o 
dovedise de mii de ori. Acum, îl iubeam chiar mai mult decât în 
ziua aceea, la Roma. 

Şi credea - amândoi credeam în miracolul de sub ochii 
noştri. 

Nu ştiam ce se va întâmpla după ce voi părăsi spitalul, cum 
va fi viaţa copilului sau a mea. Dar în acea zi am aflat ce 
înseamnă fericirea şi voiam să nu se sfârşească niciodată. 

Îl priveam pe acest copil - pe acest copil sfânt -, această 
fetiţă numită Noelle. 


239 


Mântuitorul nostru era o fetiţă. 


240 


EPILOG 
Noelle, Noelle 
112 


Noelle avea optsprezece ani când fu martoră la teribilul 
accident de maşină de pe Vandemeer Avenue. Trăia cu fraţii, 
surorile, mama şi tatăl ei, „clanul O'Carroll”, într-un orăşel din 
Mâine. 

Era studentă şi voia să devină medic, să facă bine, atât cât îi 
va sta în putere. Învăţase acest lucru de la părinţii ei, amândoi 
oameni de suflet. Predau la Universitatea Maine, dar se 
îngrijeau totodată de un cămin pentru tinerele fete rebele. 
Fuseseră întotdeauna părinţi grijulii, iubitori. 

În cei optsprezece ani ai săi, Noelle nu mai văzuse ceva atât 
de îngrozitor ca accidentul de la intersecţia Vandemeer Avenue, 
de obicei liniştită. O şocă şi o întrista, smulgându-i lacrimi. O 
făcu să se simtă vulnerabilă, muritoare şi temătoare. 

Dintr-odată, o cuprinse o îndoială teribilă şi „chiar furia, în 
ceea ce privea căile de neînțeles ale Domnului. Îşi luă privirea 
de la maşina distrusă, respingătoare. 

Camioneta Volvo galbenă se izbise de un castan. Copacul 
neînduplecat rupsese în două vehiculul, trecând prin carcasa 
motorului şi locurile din faţă şi din spate. 

Şoferul şi tânăra sa soţie muriră pe loc. Trei copii mici 
păreau să fie şi ei morţi. Era totul atât de absurd şi de tragic! 

Un al patrulea copil, o fetiţă adorabilă, în pijama şi papuci, 
fusese azvârlită afară din maşină. Era întinsă pe terenul din faţa 
unei case, grav rănită. 

Fetiţa plângea încet şi era îngrijită de oamenii din cartier, 
care veniseră în grabă la locul accidentului. 

Noelle nu mai putea suporta nicio clipă cumplita suferinţă. 
Moartea acestor oameni o înfuriase. Se întoarse cu spatele la 
suferinţa insuportabilă, la sirenele asurzitoare ale ambulanţelor 
şi maşinilor de poliţie care se apropiau. 

Nu fusese niciodată atât de afectată. O durea capul. Nu 
putea suporta. Trebuia să facă ceva să ajute familia. 

Se rugă din toată inima pentru reîntregirea familiei. Nu ştia 
dacă putea să o facă. În mintea ei, îi văzu vii şi nevătămaţi. 


241 


Privi apoi la fetiţa din iarbă - nu se întâmplase nimic. 

Lasă această familie să trăiască. Merită o a doua şansă. Dă- 
le o altă şansă, se rugă ea. 

Veniţi la viaţă! Veniţi la viaţă, micuților! Veniţi la viaţă, 
mamă şi tată! 

Auzi ţipete lângă maşină: 

— Sunt vii! Cu toţii. Sunt vii! 

Adusese familia la viaţă, întocmai cum făcuse lisus cu Lazăr, 
din compasiune şi dragoste. Era primul ei miracol şi, în timp ce 
se uita la copilaşi, la mama şi tatăl lor, inima îi tresăltă de 
bucurie şi împlinire. 

Noelle se îndepărtă în grabă, ca nu cumva să fie văzută. Nu 
avea de unde să ştie că era urmărită. 

Ochii o urmăriră cu nesaţ în timp ce urca strada liniştită, 
mărginită de stejari. Tot drumul, până acasă. Erau ochii 
fantomatici ai unui tânăr care fusese purtat de valuri, înfometat 
şi îngheţat, pe o plajă, cu nouăsprezece ani în urmă. Un băiat 
care fusese aruncat în recea Mare Irlandeză şi supravieţuise 
totuşi. 

Pe fruntea tânărului era un semn roşu estompat, o cruce 
făcută cu degetul de un slujitor al Domnului. 

Semnul îl ardea mereu şi îi canaliza ura. 

Aşteptase toţi aceşti ani. Fusese răbdător. Dar acum, privind 
la Noelle şi la familia ei, intenţiona să-i ia ceea ce-i aparţinea lui 
de drept. 

O urmărea... cu mii de ochi satanici, răzbunători. 


242