Benedetta Craveri — Amante si Regine

Benedetta Craveri 


Amante si regine 
- Puterea femeilor - 


Traducere şi note de ŞERBAN STATI 
Editura Curtea Veche, 2006 


BENEDETTA CRAVERI 

AMANTI E REGINE 

IL POTERE DELLE DONNE 

Adelphi Edizioni S.P.A. Milano, 2005 


Cuprins 


Piiterea femelOr sise ere MS a nn id old a 3 
O italiancă la curtea Franței: ans issues 11 
Diane de Poitiers - Frumuseţea ca mit... 16 
Caterina de Medici - Raţiunile politicii..................................... 27 
Regina Margot - Coroana pierdută... eee eee 45 
Gabrielle D'Estrees - La un pas de tron..................................... 68 
O:noua. regină Moreni născ citat osionsa pata den al dU ata 82 
Maria de Medici - Pasiunea puterii....................... eee eee eee 91 
Ana de Austria - „O seducţie infinită"... eee 102 
Maria Mancini - Viaţa ca roman... 121 
Maria Tereza de Austria - O regină în umbrä..........................…. 129 
Louise de la Valliere - „Acea mica violetă ce se ascundea în 

> LOS SN DEE A TT T 134 
Athenais de Montespan - „O frumuseţe triumfătoare"............. 154 
Afacerea OtravutilOr. nise an otre aa ca stat ala sila 173 
Doamna de Maintenon - Institutoarea Frantei......................... 181 
Maria Leszczyriska - Regina polonezä.................................... 202 
Surorile Mailly-Nesle - Amoruri în familie...............................… 212 
Marchiza de Pompadour - O burgheză la putere...................... 236 
Doamna du Barry - Un „înger" din lumea interlopă................. 262 
Maria Antoaneta - Regina martiră.........cce eee eee 278 
IZVOARE: ae se soia a a E ENE da Be DI E IASC 301 


Pentru Margherita şi Isabella 


Puterea femeilor 

In 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu ezita să exileze 
femeile la marginea vieţii civile, considerând că „ar trebui să fie 
ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, 
de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe 
doar de treburile lor femeieşti şi domestice". Bazându-se pe o 
dublă moştenire culturală - cea greco-romană şi cea iudeo- 
creştină - marele teoretician al suveranităţii statului absolutist 
modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. 
In întreaga Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, 
morală şi psihică intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse 
de la putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, 
numai lor le era îngăduit să domnească. 

Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de 
defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul 
sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un 
tratament mai puţin drastic. 

Intr-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de 
familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a mosteni titluri şi 
feude, administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în 
acest sens este cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu 
Carol al VIll-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori 
regină a Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de 
administrarea ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei 
franceze. 

Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând burgheziei şi 
claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de 
acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele 
mai diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă 
pentru săraci, în spitale şi pe străzi, de a se organiza în 
comunităţi şi confrerii, creând mişcări spirituale, instituind 
ordine religioase şi mănăstiri. 

Legate de societatea feudală, aceste manifestări de autonomie 
feminină au dispărut odată cu Renaşterea. In cursul secolului al 
XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în secolul 
precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care 
conceptul de „respublica" l-a înlocuit treptat pe cel medieval de 
drept genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a 


început să-şi facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta 
apărea acum ca temelie pe care se sprijinea edificiul statului 
modern; mai mult, familia devenea un fel de republică la scară 
redusă, condusă de capul familiei şi perfect speculară republicii 
propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi autonomia ei erau de 
aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera privată, cât şi 
pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupetiserä prevederile 
care o puneau la adăpost de amenințările potenţiale - 
irationalitatea, lipsa de răspundere, inconstanta derivate din 
natura feminină. Asemenea busturilor antice cu două fete, 
femeia din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă 
diabolică, putea induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală - 
dar reprezenta oricum o enigmă. Intre cei care înclinau spre o 
viziune demonică asupra feminitätii se afla bunăoară Jean Bodin, 
care, în cartea lui Demonomanie des sorciers, apărută în 1580, 
le acuza pe fiicele Evei de perseverenţă în apucăturile lor 
subversive şi de a se afla în înţelegere cu Satana. 

In războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab, era 
considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de 
autoritatea masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul 
sferei casnice. In acest fel, .era sacrificată, drept garanţie a 
ordinii familiale, nu numai libertatea ei, ci însăşi personalitatea 
ei juridică, întrucât femeia nu trebuie să mai aibă altă identitate 
în afara celei de fiică, soţie sau văduvă (doar väduvia îi putea 
garanta, de altfel, o anumită autonomie civilă). 

In interpretare literală, „incapacitatea feminină" însemna că, 
fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui, femeile 
aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, 
de pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia 
angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul 
instituţiei matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, 
mamei şi îndeosebi văduvei să redacteze acte - testamente, 
donaţii, legate, care în orice caz erau supuse controlului legilor. 

Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase deoparte 
apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce 
legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii 
domestice. Femeia trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe 
plan material, era protejată prin comuniunea bunurilor şi prin 
douaire, un fel de rentă viageră care-i garanta autonomia 
economică în caz de deces al soţului. In schimb, juristii, 


moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere obedientä, 
castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se 
întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i 
cultiva aceste virtuţi. 

Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă şi limitată, era 
inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea raţională? lar 
cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente naturii 
fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul? Prima care şi-a 
ridicat glasul de protest a fost, la începutul secolului al XV-lea, 
Christine de Pisan, care susţinea că era suficient să trimiti fetele 
la şcoală pentru a le dezvolta inteligenţa deopotrivă cu cea a 
băieţilor colegi de generaţie. Un secol mai târziu, deşi dădea 
dovadă de o atitudine mult mai liberală decât majoritatea 
contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua 
să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi 
se limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să 
ajute femeile să suporte nedreptätile şi abuzurile din partea 
bărbaţilor, ale căror victime erau. 

Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb, strigătul 
lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a lui 
Montaigne, în Grief des dames: „Fericit eşti, cititorule, dacă nu 
apartii sexului care, lipsit de libertate, se vede respins de la 
orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuțile. Nici n-ar fi putut 
fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile, 
ocupațiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în 
exercitarea cu moderație a acesteia din urmă se formează bună 
parte dintre virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept 
virtuţi unice şi suverane, i se lasă ignoranta, servitutea şi 
posibilitatea de a trece drept stupidă, dacă acest joc îi place". 

In cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de 
Contrareformă, deşi în polemică faţă de protestanți, care îi 
îndemnau pe credincioşi, fără deosebire de sex, spre lectura 
nemijlocită a textelor sacre, Biserica Catolică a fost obligată să 
înfrunte problema educaţiei femeilor prin elaborarea unei 
pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un tratat la 
altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei 
obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, 
luând drept model virtuțile încarnate de Fecioara Maria - 
puritatea, blândeţea, caritatea - să pregătească fetele hărăzite 


să trăiască în lume pentru a realiza în mod fericit vocaţia lor de 
soţii şi de mame creştine. 

In Franţa secolului al XVI-lea, înrăutățirea condiţiei femeii pe 
plan juridic şi religios a coincis totuşi cu o primă şi incontestabilă 
afirmare a prestigiului ei intelectual. După modelul oferit de 
tratatul De Claris Mulieribus al lui Boccaccio, tradus în Franţa la 
cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol al VIII-lea, a apărut şi în 
Franţa o tradiţie literară destinată unui succes durabil, centrată 
pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante. Era vorba de o 
literatură encomiastică, tintind îndeosebi omagierea 
principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în 
exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui 
public feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor 
aristocratice şi burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei 
de reflecţie morală, poeziei şi romanului, o imagine idealizată a 
femeii, în care aceasta să se poată, în sfârşit, recunoaşte. 

Dar adevărata noutate a acestei ,renasteri" feminine o 
constituie intrarea sexului frumos în arena literară. In Evul Mediu 
existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar „nimic, în discursul 
lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificitäti»". Si 
invers, începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le 
Tresar de la cite des dames, apărută în 1497, micul grup de 
autoare din secolul al XVI-lea - să amintim cel puţin numele lui 
Pernette du Guillet, Louise Labe, Catherine şi Madeleine Des 
Roches şi, spre sfârşitul veacului, pe Marie le Jars de Gournay - 
avea în comun un unic proiect, a cărui intenţie nu putea să 
scape contemporanilor: de a contesta monopolul masculin 
aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru 
a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, 
despre propriile gusturi, sentimente şi aspirații profunde. 

încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva excepţii 
răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit 
inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare 
dată de ocaziile potrivite. 

De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor precedente 
inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în 
mână nu fuseseră oare două principese? In fruntea cortegiului 
se afla Anne de France, fiica lui Ludovic al XI-lea, sora mai mare 
a lui Carol al Vill-lea si ducesă de Bourbon (1461-1522), cea 
care, după ce tinuse în mâini frâiele guvernării în timpul 


minoratului fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, 
deschisă scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze 
tiparului, în 1521, învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma 
apoi cea mai ilustră dintre toate, marea Marguerite, sora lui 
Francisc | şi soţia regelui Navarrei, „perfect suverană în poezie, 
doctă în filosofic, expertă în Sfânta Scriptură". Prima poetă 
franceză publicată, Marguerite de Navarre aborda cu aceeaşi 
pasiune intelectuală şi cu acelaşi talent temele cruciale ale 
amorului sacru şi ale amorului profan. Trei generaţii mai târziu, o 
altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, 
si ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica feminină 
povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale. 

Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei educatii 
umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele 
regale şi pentru doamnele din înalta aristocrație - dar aceasta 
privea un număr extrem de mic de reprezentante ale sexului 
frumos, destinate prin naştere unor roluri oficiale de înaltă 
responsabilitate. Deşi excepţionale, asemenea cazuri constituiau 
o dezmintire strălucită a cliseelor misogine privind tarele proprii 
naturii feminine şi reprezentau o încurajare implicită şi o 
cauţiune morală importantă pentru ambițiile intelectuale ale 
suratelor lor de rang inferior. 

Nici măcar o descendență regală nu putea însă conferi 
femeilor acelaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în 
acest sens dovada cea mai grăitoare. In virtutea unei străvechi 
interdicții, care data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al 
francilor, şi spre deosebire de ceea ce se întâmpla în alte ţări 
europene, în Franţa femeile erau excluse de la succesiunea la 
tron, sarcina de a asigura continuitatea dinastică fiind rezervată 
descendentei masculine. Doar regele deţinea puterea, în vreme 
ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie. 

Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era o instituţie juridică 
relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în cursul secolelor 
XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi unitatea 
teritorială a ţării. In Franţa medievală, coroana fusese transmisă, 
într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără 
deosebire de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al 
X-lea, fratele suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine 
recunoaşterea lui ca rege, profitând de minoratul nepoatei 
Jeanne, căreia i-ar fi revenit dreptul la coroană. Şase ani mai 


târziu, fiicele lui Filip al V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi 
şi-au văzut uzurpate drepturile de către fratele tatălui lor. Si 
când, la rândul său, Carol al IV-lea cel Frumos a murit lăsând 
doar mostenitoare, acestea au fost automat excluse de la 
succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii 
precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine 
trebuia să ia coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de 
rudenie cea mai strânsă cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit 
lui Eduard al Ill-lea al Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip 
cel Frumos. Insă adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea 
sub jurisdicţia unui suveran străin; de aceea, baronii francezi au 
preferat să-şi orienteze alegerea către Filip de Valois - Filip al VI- 
lea - descendent pe linie masculină al lui Filip Temerarul. 
Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambițiile lui Filip al V-lea şi 
Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la tron a 
fost astfel extinsă şi la descendența lor masculină, (încă de pe 
vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de 
faptul că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot 
mai des principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, 
succesiunea pe linie feminină putea expune coroana riscului de 
a sfârşi în mâinile unui principe străin.) 

Incepând cu acest moment şi pe întreaga durată a Renaşterii, 
diferite generaţii de eruditi şi de jurişti şi-au pus talentul şi 
ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor, 
ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă 
cu mândrie celei romane, teoretizarea caracterului sacru al 
monarhiei franceze, care comporta rolul sacerdotal al regilor, 
imposibil de extins la femei, autoritatea masculină ca principiu 
unificator al noii concepţii asupra statului în toate articulațiile ei 
erau argumentele în favoarea excluderii femeilor de la exerciţiul 
puterii. Deşi era vorba de motivații cărora era greu să li te opui 
în vremuri în care Franţa se angajase în afirmarea propriei sale 
identități culturale şi în impunerea prestigiului său pe scară 
europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de 
necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi 
în primul rând acela al ,imbecilitätii de judecată" a sexului slab. 

Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a 
constituit oare o dezmintire categorică a interdictiilor care 
grevau asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui 
secol un număr atât de relevant de femei - fiice, surori, soţii, 


mame, amante - n-a avut acces la responsabilităţi înalte, nu şi-a 
exercitat influenţa asupra politicii, nu a guvernat personal. In 
ciuda anatemelor predicatorilor, Maria Tudor mai întâi şi apoi 
sora ei, Elisabeta, s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în 
vreme ce Maria Suart purta coroana Scoției. Mătuşă a 
împăratului Carol al V-lea şi o vreme logodnică a lui Carol al VIII- 
lea de Valois, Margareta de Austria avea să domnească, la 
rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor de Jos. Pentru a 
nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a jucat la Ferrara un 
rol religios şi cultural de mare rezonanţă. Şi dacă în Franţa legea 
salică excludea femeile de la succesiunea dinastică, multe dintre 
reginele care aveau să se succeadă, alături de suveranii casei 
de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi surorile lor, o mare 
înrâurire asupra evenimentelor din ţară. 

Luiza de Savoia, mama lui Francisc |, a guvernat în numele 
fiului său, în anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a 
acestuia, şi a purtat pentru el tratative diplomatice extrem de 
delicate, dând dovadă de un adevărat geniu politic, în vreme ce 
sora regelui, Marguerite, căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a 
ascuns simpatiile pentru religia reformată şi a făcut din curtea 
sa un mare centru de cultură umanistă, dând strălucire 
literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică, cât şi 
printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio, 
Heptameronul. 

Fiica Margueritei, Jeanne d'Albret, regină a Navarrei, şi-a 
consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun intereselor 
cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de Bourbon, 
menit să domnească într-o zi asupra întregii Frânte. Nu se poate 
uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 
1559, timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, 
o regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate 
expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela 
interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului. 

In Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi 
principesele vor ocupa primul plan. In absenţa lor, alături de ele 
şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele 
inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d'Etampes şi 
Diane de Poitiers, amantele lui Francisc | şi respectiv Henric al Il- 
lea, Gabrielle d'Estrees şi Henriette d'Entragues, destinatare 
privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV- 


lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se 
impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase 
văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o 
influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai 
puternice familii din Franţa a epocii. 

Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de 
doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi 
subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o 
îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea 
secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se 
întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambițiile lor, pe inteligenţa 
şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecätilor 
masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în 
valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume 
propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă 
contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o 
slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul 
fiilor, pasiunea simţurilor. Oricât de spectaculoase, vieţile lor 
constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc 
niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria - niciuna dintre ele 
nu se îndoieşte - rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru 
a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui 
o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, 
să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepseşti - şi să 
ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă. 

Acestei puteri sui generis, care ştie să transforme slăbiciunea 
în forţă şi să facă din condiţia de inferioritate o carte 
câştigătoare, îmi propun să-i spun povestea: mărturie a 
curajului, a inteligenţei, a inventivitätii care le-au caracterizat în 
mod constant pe femeile franceze ale Vechiului Regim. 


O italiancă la curtea Franţei 

In 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în 
Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea născut al lui 
Francisc |, ducele de Orleans. 

Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era 
totuşi vorba despre o mesalliance: fata era doar moştenitoarea 
unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice 
motivații politice. Pentru Clement al VIl-lea, unchiul miresei, 
consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză 
avea să permită papalității să nu depindă integral de bunăvoința 
lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise 
armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi 
sabie Cetatea Sfântă. In vreme ce lui Francisc | înrudirea cu 
papa şi cu dinastia medicee îi servea la consolidarea proiectelor 
sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea 
influenţei casei de Habsburg. 

Pontiful îşi conduse personal nepoata în Franţa, demonstrând 
în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie; Caterina îşi 
făcu intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma 
cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi cu 
totul inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care 
purta Sfintele Daruri, Clement al Vil-lea înainta aşezat în jiltul 
gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile 
unor catârce albe; urma apoi Caterina, înconjurată de o mulţime 
de doamne şi de gentilomi călare. Şaisprezece zile mai târziu, 
nunta a fost celebrată cu mare fast şi seara, la capătul unui 
banchet oferit de papă celor două curţi reunite. 

In Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi 
principesele vor ocupa primul plan. In absenţa lor, alături de ele 
şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele 
inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d'Etampes şi 
Diane de Poitiers, amantele lui Francisc | şi respectiv Henric al Il- 
lea, Gabrielle d'Estrees şi Henriette d'Entragues, destinatare 
privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV- 
lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se 
impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase 
văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o 
influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai 
puternice familii din Franţa a epocii. 


Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de 
doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi 
subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o 
îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea 
secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se 
întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambițiile lor, pe inteligenţa 
şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecätilor 
masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în 
valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume 
propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă 
contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o 
slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul 
fiilor, pasiunea simţurilor. Oricât de spectaculoase, vieţile lor 
constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc 
niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria - niciuna dintre ele 
nu se îndoieşte - rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru 
a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui 
o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, 
să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepsesti - şi să 
ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă. 

Acestei puteri sui generis, care ştie să transforme slăbiciunea 
în forţă şi să facă din condiţia de inferioritate o carte 
câştigătoare, îmi propun să-i spun povestea: mărturie a 
curajului, a inteligenţei, a inventivitätii care le-au caracterizat în 
mod constant pe femeile franceze ale Vechiului Regim. 

O italiancă la curtea Franţei în 1533, la numai paisprezece ani, 
Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui 
de-al doilea născut al lui Francisc |, ducele de Orleans. 

Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era 
totuşi vorba despre o mesalliance: fata era doar moştenitoarea 
unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice 
motivații politice. Pentru Clement al VIl-lea, unchiul miresei, 
consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză 
avea să permită papalității să nu depindă integral de bunăvoința 
lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise 
armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi 
sabie Cetatea Sfântă. In vreme ce lui Francisc | înrudirea cu 
papa şi cu dinastia medicee îi servea la consolidarea proiectelor 
sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea 
influenţei casei de Habsburg. 


Pontiful îşi conduse personal nepoata în Franţa, demonstrând 
în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie; Caterina îşi 
făcu intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma 
cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi cu 
totul inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care 
purta Sfintele Daruri, Clement al Vil-lea înainta aşezat în jiltul 
gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile 
unor catârce albe; urma apoi Caterina, înconjurată de o mulţime 
de doamne şi de gentilomi călare. Şaisprezece zile mai târziu, 
nunta a fost celebrată cu mare fast şi seara, la capătul unui 
banchet oferit de papă celor două curţi reuni- 

te, tinerii căsătoriţi au fost conduşi în camera nupţială de 
regina Ele-onora şi de doamnele ei. Henric şi Caterina aveau 
aceeaşi vârstă, nu ştiau nimic unul despre celălalt, dar ştiau ce 
se aştepta de la ei şi trebuiră să susţină în mod public proba. 
Urmărindu-le îmbrăţişările prin draperiile întredeschise ale 
patului conjugal, Francisc a putut să constate că amândoi mirii 
„se dovediseră vioi", iar a doua zi dimineaţa, foarte devreme, 
însuşi Clement al VIl-lea îi vizită şi le inspecta patul. De prisos să 
spunem că în acele vremuri sentimentul de pudoare era mult 
diferit de al nostru, iar noţiunea de intimitate nu-şi făcuse încă 
intrarea în simţul comun. Dar dacă şi regele, şi pontiful fuseseră 
atât de interesaţi să verifice finalul fericit al primei nopţi a celor 
doi soţi încă adolescenţi, gestul se explica prin faptul că deplina 
consumare a căsătoriei era necesară pentru pecetluirea 
definitivă a angajamentelor reciproce, la care amândoi 
ajunseseră după lungi tratative. Aceasta îi dădea lui Clement al 
VII-lea garanţia că, oricum ar fi evoluat situaţia politică, Caterina 
devenise, cu titlu deplin, soţia lui Henric şi nu mai risca să fie 
trimisă înapoi în Italia; iar Francisc | îşi vedea legitimate 
ambițiile de dincolo de Alpi şi putea să proclame cu voce tare 
drepturile pe care al doilea născut al său le dobândise, în 
calitate de soţ al Caterinci, asupra ducatului de Urbino. După 
mai putin de un an, însă, moartea subită a lui Clement al VIl-lea 
spulberă promisiunile pe care acesta le garantase şi lui Francisc 
| nu-i rămase decât să constate în ce măsură căsătoria cu „mica 
ducesă" devenise o afacere foarte proastă. 

Viaţa care o aştepta pe Caterina la curtea Franţei se anunţa, 
aşadar, a nu fi deloc uşoară, dar tânăra florentină fusese deja 
călită de o copilărie plină de drame. Orfană încă de la naştere de 


amândoi părinţii, unică mostenitoare legitimă a unui mare 
patrimoniu, ţinută ostatică şi ameninţată cu moartea în timpul 
răscoalei populare din Florenţa, care se desfăşurase până în 
august 1530, fata crescuse în interiorul unui clan familial sfâşiat 
de intrigi, interese, ambiţii contradictorii, în aşteptarea 
momentului de a sluji drept pion matrimonial pe complicata 
tablă de şah a politicii italiene. 

In noua sa ţară, Caterina trebui înainte de toate să renunţe la 
singura certitudine care o însoţise până atunci, aceea de a 
aparţine unei dinastii care nu se temea de comparații: era 
„doar" o Medici - şi când, la trei ani de la căsătorie, moartea 
neaşteptată a Delfinului făcu din Henric moştenitorul tronului 
Franţei, disparitatea de condiţie dintre cei doi soţi apăru drept şi 
mai scandaloasă. 

Inteligentă, voluntară şi obişnuită să conteze doar pe resursele 
ei, Caterina făcu totul pentru a-şi îmbunătăţi situaţia şi a câştiga 
bunăvoința noii familii, adaptându-se rapid obiceiurilor de curte, 
învățând o franceză impecabilă, arătându-se veselă, maleabilă, 
afectuoasă, modestă, ascultătoare. Reuşi imediat să stabilească 
raporturi de înţelegere cu celelalte doamne din familie: cu 
pioasa, gentila şi puţin iubita regină Eleonora, cu Marguerite de 
Navarra, sora regelui, cu cumnata, Marguerite de Franţa, menită 
căsătoriei cu ducele de Savoia. In acelaşi timp, ştiu - fapt mult 
mai dificil şi mai angajant - să intre în grațiile socrului. 

La sosirea Caterinei în Franţa, Francisc |, pe atunci de-abia 
trecut de patruzeci de ani, trecea, în ciuda dramaticelor lui 
eşecuri, drept cel mai minunat monarh al Europei, iar domnia sa 
avea să mai dureze încă treisprezece ani. Cucerit de 
ataşamentul pe care i-l arăta nora, suveranul îi îndeplini 
rugăminţile, îngăduindu-i să facă parte din micul lui cerc de 
favoriţi, „mica bandă" care-l urma peste tot. Pentru a putea fi 
alături de el chiar şi în timpul vânătorilor - sportul regal prin 
excelenţă - Caterina inventă până şi un nou fel de a călări, cu 
piciorul stâng fixat în scară şi cu dreptul sprijinit de vârful şeii, 
inaugurând astfel stilul ,amazoané". De altfel, Francisc |, 
admirator entuziast al artei italiene şi constructor neobosit de 
splendide palate, nu putea să nu aprecieze cultura şi simţul 
artistic al nurorii, care-şi formase gustul la Florenţa şi la curtea 
pontificală, în contact direct cu marile colecţii medicee şi cu 
capodoperele păstrate la Vatican. 


Adevărul e că „mica ducesă" nu reusea să-i dea soţului ei un 
fiu: „Serenissima Delfină poate fi caracterizată ca foarte bine 
alcătuită, dar în ceea ce priveşte calităţile trupului de femeie 
născătoare de copii, nu numai că nu le are încă, dar mă îndoiesc 
că le va avea vreodată, deşi nu încetează să ia pe gură toate 
acele leacuri care pot s-o ajute la procreere, şi de aceea se află 
în mare primejdie să se îmbolnăvească încă mai rău", scria în 
acei ani Matteo Dandolo, ambasador al Serenissimei Republici 
Venețiene. „Este iubită şi mângâiată de Delfin, soţul ei, în chipul 
cel mai bun; şi majestatea sa o iubeşte, şi e iubită deopotrivă de 
întreaga curte şi de tot poporul, încât nu cred că s-ar găsi cineva 
care să nu dea sânge pentru a o face să aibă un copil". Nu toate 
afirmaţiile diplomatului trebuie însă luate ad literam: sterilitatea 
nu era singura problemă a Caterinci, care suferea în tăcere 
pentru că nu reuşise să se facă iubită de un soţ pe care ea, în 
schimb, îl iubea cu pasiune. Adolescentul timid şi întunecat 
căruia îi fusese dată de soţie nu era lipsit de consideraţie pentru 
ea, dar îşi dăruise de multă vreme inima unei femei de neatins, 
al cărei cult îl celebra în mod public. Dar pentru aceasta trebuie 
să facem un pas înapoi şi să ne întoarcem la epoca în care 
Caterina nu părăsise încă Italia. 


Diane de Poitiers - Frumusetea ca mit 


La 7 iulie 1530, o săptămână după întoarcerea în Franţa a 
celor doi fii ai săi mai mari (care fuseseră ţinuţi ostatici timp de 
patru ani la Madrid, în schimbul permisiunii lui de a se întoarce 
liber) Francisc |, văduv după Claudia de Franţa, ratifică o pace 
fragilă cu Spania, căsătorindu-se a doua oară cu Eleonora de 
Austria, sora împăratului Carol al V-lea. Turnirul care încunună 
serbările în onoarea noii regine prilejui pentru prima oară 
coborârea în arenă a celor doi tineri prinți. Potrivit uzantei, ei 
aveau dreptul să desemneze doamna pe care înțelegeau s-o 
omagieze. Delfinul, incitat de dorinţa de a-i face pe plac tatălui 
său, alese să se bată pentru ducesa d'Etampes, amanta oficială 
a regelui, în vreme ce ducele de Orleans îşi înclină lancea la 
picioarele Dianei de Poitiers, soţia lui Louis de Breze, mare 
seneşal de Normandia, în care o frumuseţe fără seamăn se 
îmbina cu o virtute fără pată. Al doilea născut al suveranului 
avea abia unsprezece ani, iar Diane treizeci, şi totuşi, sub vălul 
ritualului cavaleresc se ascundea o autentică declaraţie de 
dragoste: avea să poarte toată viaţa de acum înainte culorile 
doamnei omagiate la turnir. 

Sentimentul de adoratie pe care Henric îl încerca pentru Marea 
Seneşală data, în realitate, încă din ziua în care, la numai şapte 
ani, plecase în Spania împreună cu fratele lui. In vreme ce 
atenţia generală a curţii se concentra asupra Delfinului, Diane 
fusese impresionată de angoasa aşternută pe chipul micului 
Henric şi îl strânsese în braţe, atingându-i fruntea cu o sărutare. 
Sărutare fatală, a cărei amintire avea să-l însoţească pe băiat în 
cei patru ani dureroşi de prizonierat, cristalizându-i pentru 
totdeauna fanteziile erotice. 

Spre deosebire de cavalerul ei introvertit şi romantic, Diane se 
iubea mai ales pe ea însăşi; era ambițioasă, avidă, clarvăzătoare 
şi avea răceala, aroganta, înclinația spre castitate ale zeiţei al 
cărei nume îl purta. Frumuseţea ei, scria Marguerite Yourcenar, 
„era atât de absolută, atât de inalterabilă, încât ascundea 
personalitatea însăşi a celei căreia îi fusese hărăzită". Născută 
într-o familie ilustră, dată drept soţie foarte de tânără unui 
bărbat cu patruzeci de ani mai în vârstă ca ea, căruia îi revenea 
foarte importanta sarcină de a-l reprezenta pe rege în 
Normandia, fusese o soţie şi o mamă exemplară, mulţumită că 


juca un rol de prim-plan la curte şi că aparţinea uneia dintre 
familiile cele mai nobile şi mai influente ale ţării. Dar nu se 
poate exclude posibilitatea ca reținerea ei riguroasă să fi fost 
influenţată de amintirea sfârşitului căruia îi căzuse victimă 
propria ei soacră, ucisă de un soţ gelos. 

In 1531, la treizeci şi unu de ani, încă relativ tânără după 
criteriile epocii, şi de o frumuseţe intactă, Diane rămăsese 
văduvă şi, hotărâtă să nu se mai recăsătorească niciodată, 
începu să-şi construiască personajul cu mare artă. Luând-o ca 
model pe Artemisia, celebra soţie a lui Mausol, regele 
Halicarnasului, care figura în toate cataloagele de femei ilustre, 
adoptă culorile doliului - albul şi negrul - adăugă stemei sale 
torta răsturnată, simbolul văduviei, şi celebră amintirea soţului, 
dedicându-i un splendid mausoleu în capela castelului Anet. 
Înfăşurată în demnitate şi la adăpost de orice insinuare, Marea 
Seneşală îşi găsi în noua ei condiţie o libertate de acţiune de 
obicei interzisă femeilor. 

Probabil la cererea lui Francisc | însuşi, care conta pe 
învăţătura ei pentru a-i îmblânzi fiul şi a-l iniţia în 
comportamentul de curte, Diane consimţi să se lase adorată 
public de Henric, potrivit schemelor platonismului curtenesc 
atunci în vogă, şi dobândind asupra lui un ascendent absolut. In 
ciuda solidei poziţii de care se bucura constant la curte, Marea 
Seneşală nu subaprecia avantajele derivate din sprijinul 
necondiţionat al unui principe de sânge regal. Ca urmare, a fost 
prima care să susţină unirea tânărului prinţ cu descendenta 
familiei Medici, de vreme ce bunicul matern al Caterinci - Jean 
de la Tour d'Auvergne - era fratele bunicii paterne a Dianei. Dar 
când, în 1536 (trei ani după acea căsătorie), moartea 
neaşteptată a Delfinului făcu din Henric mostenitorul tronului, 
văduva inaccesibilă cobori de pe piedestal şi se dărui 
admiratorului ei, continuând să ascundă însă relaţia lor carnală 
sub aparenţa amorului curtenesc. 

Hotărârea de a-şi lua la treizeci şi şase de ani un iubit de 
şaptesprezece nu era lipsită de semne de întrebare: însemna să- 
şi rişte reputaţia nepătată, să se expună ridicolului, satirei, 
calomniei şi să înfrunte, mai devreme sau mai târziu, un 
abandon umilitor. Avea însă altă alegere? Să continue să se 
refuze unui bărbat tânăr şi cu un temperament focos nu 


echivala cu a abandona partida? lar miza nu era prea mare 
pentru a nu-şi încerca norocul? 

Prima lor întâlnire de dragoste avu loc la castelul Ecouen, cu 
complicitatea conetabilei Anne de Montmorency, prietenă cu 
amândoi. Pline de nerăbdare şi de graţie, de senzualitate şi de 
pudoare, versurile scrise de Diane în acea împrejurare ne 
transmit, în pofida conventionalismului de limbaj şi de imagini, 
surpriza unei femei îndrăgostite, căzută pradă pasiunii mai 
presus de voinţa ei. 

Voici vraiment qu'Amour un beau matin 

S'en vint m'offrir fleurette tres gentille... 

Car, voyez-vous, fleurette si gentille 

Etait garcon frais, dispos et jeunet. 

Ains, tremblottante et detournant les yeux, 

„Nenni" disais-je. „Ah! Ne soyez decue!" 

Reprit l'Amour et soudain a mă vue 

Va presentant un laurier merveilleux. 

„Mieux vaut" lui dis-je „etre sage que reine". 

Ains me sentis et fremir et trembler, 

Diane faillit et comprenez sans peine 

Duquel matin je pretends reparler...! 

Adevărată ori falsă, aceasta este imaginea pe care Diane avea 
s-o menţină vie în inima amantului ei, reaprinzând în el, zi după 
zi, emoția unei cuceriri pe care o crezuse cu neputinţă. In 
versurile atribuite lui Henric, amintirea acelei dimineti apare ca 
„O adevărată iniţiere, ca un ritual de trecere de la condiţia de 
adolescent la cea de bărbat, şi totodată ca o învestire în 
calitatea de cavaler al zeiţei Diana": 

Helas, mon Dieu, combien je regrette 

Le temps que j'ai perdu en mă jeunesse: 


lată cu adevărat că Amor într-o frumoasă dimineaţă 

veni să-mi ofere o mică floare [expresii galante] foarte drăgălaşă 
căci, vedeţi, mica floare atât de drăgălaşă 

era un băiat proaspăt, atrăgător şi tinerel. 

Eu însă, tremurând şi întorcându-mi privirea, „Nu, nu!" spuneam. 
„Ah, nu fiţi decepţionată!" spuse Amor şi dintr-odată, sub ochii mei 
îmi aşeză un laur minunat. 

„E mai bine să fii înţeleaptă decât regină" spusei. 

Dar mă simtii fremătând şi tremurând; 

Diana cedă şi veţi înţelege uşor 

despre ce dimineaţă vreau să vă vorbesc." 


Combien de fois je me suis souhaite 

Avoir Diane pour mă seule maîtresse, 

Mais je craignais qu'elle, qui est deesse, 

Ne se voulut abaisser jusque-la 

De faire caş de moi, qui, sans cela, 

N'avais plaisir, joie ni contentement 

Jusques a l'heure que se delibera - 

Que j'obeisse a son commandement 

Dacă Henric jura Dianei veşnică supunere, la rândul ei Diane 
angaja o cursă spectaculoasă împotriva timpului pentru a-şi 
menţine ascendentul. Băi de gheaţă, exerciţii fizice în aer liber, 
dietă spartană, renunţarea la cosmetice şi farduri nocive pentru 
piele erau strategii de absolută avangardă la care Marea 
Seneşală face apel pentru a-şi conserva, în ciuda anilor, 
frumuseţea sculpturală. Brantome, care o cunoscuse pe când 
avea aproape şaptezeci de ani, îşi amintea „frumuseţea, graţia 
şi maiestatea ei" şi, convins că avea să rămână la fel şi la o sută 
de ani, se plângea că „pământul poate înghiţi asemenea trupuri 
frumoase". Aspectul fizic plăcut nu era totuşi singura ei armă, 
deoarece era însoţit, la ea, de o artă rafinată a seducţiei şi de un 
erotism savant. O ştia prea bine Caterina, care, crezând în 
magie şi dorind să descopere ce fel de vrăji intrebuintase Diane 
pentru a-i înlănţui soţul, reuşise să spioneze, printr-o crăpătură 
în perete, una din întâlnirile lor galante. Şi astfel, povesteşte 
acelaşi Brantome, văzu „o femeie superbă, albă, delicată şi 
proaspătă, în cămaşă sau goală, care îşi mângâia amantul în mii 
de feluri, cu gesturi afectuoase şi alte lucruri plăcute „şi-l văzu, 
de asemenea, pe el împărtăşindu-i mângâierile şi toate 
celelalte, astfel încât coborau amândoi din pat şi se culcau şi se 
îmbrăţişau pe covorul moale aşezat la picioarele patului". In faţa 


2,0, Doamne, cât regret 

timpul pierdut în tinereţea mea: 

De câte ori am dorit 

s-o am pe Diana ca singură iubită, 

Dar mă temeam că ea, zeiţă fiind 

nu va voi să se înjosească până-ntr-atât 
încât să-mi dea atenţie mie, 

care în lipsa ei 

nu cunoşteam plăcere, bucurie şi fericire, 
până când a fost hotărât 

ca să ascult de ordinele ei". 


unui spectacol atât de diferit de experienţele ei conjugale, 
Caterina izbucni în lacrimi şi se resemna în faţa evidenţei: vraja 
căreia îi fusese martoră nu avea leac şi ascendentul Dianei era 
destinat să dureze. 

Marea Seneşală avu grijă să păstreze misterul asupra naturii 
raporturilor ei cu Henric, imprimând relaţiilor lor un caracter 
mitologic şi sacru şi prefăcând văduva exemplară într-o zeiţă din 
Olimp. Artişti şi literați aveau s-o celebreze sub chipul zeiţei 
vânătorii şi ea însăşi pusese să fie înfăţişată la castelul Anet în 
splendida ei nuditate, întinsă pe o parte şi îmbrăţişată drägästos 
de un maiestuos cerb regal. A fost un gest de mare importanţă, 
care depăşea strategiile personale ale amantei regelui şi care, 
inaugurând un nou gen de artă, era menit să influenţeze 
orientările culturale ale timpului. Nu se mai întâmplase ca o 
personalitate istorică să-şi aproprieze o divinitate antică până la 
metamorfoza completă: „aventura unei favorite tenace, avidă şi 
ambițioasă, a luat forma unui basm mitologic care a permis, 
pentru prima dată în Franţa, înflorirea unei arte alegorice". Urcat 
pe tron în 1547, Henric al Il-lea a oficializat mitul Dianei, 
împletindu-şi inițialele cu cele ale femeii iubite pe toate stemele 
regale şi comandând sculptorilor şi pictorilor portretele ei sub 
înfăţişarea Zeitei Vânătorii, al cărei nume îl purta. 

Ceea ce a determinat-o pe Marea Seneşală să se identifice cu 
o divinitate păgână (lucru pe care, asemenea ei, l-au mai făcut 
multe femei implicate în exercitarea puterii), a fost atât exigenta 
autolegitimării reprezentantelor sexului slab, cât şi afirmarea 
progresivă a unei culturi feminine tinzând să se revendice de la 
tradiţia unor femei exemplare, care se inspira puternic din 
mitologie. Această reprezentare simbolică a puterii feminine a 
fost încurajată în primul rând de monarhii înşişi, fiind înţeleasă şi 
ca un corectiv adus legii salice, care limitase, indiscutabil, printr- 
o serie de noi interdicții, libertatea lor de acţiune. In conflict 
permanent cu exponentii înaltei nobilimi, regii francezi ai 
Renaşterii vor prefera să-şi delege puterile, când va fi necesar, 
nu înlocuitorilor lor legitimi, adică principilor de sânge şi altor 
înalţi demnitari ai regatului, ci unor persoane mai de încredere şi 
mai dependente de ei, precum mamele, surorile, amantele - şi 
de aceea se vor arăta înclinați să le potenteze prestigiul. 

Autoritatea de care se bucura Mare Seneşală după urcarea pe 
tron a lui Henric nu era, totuşi, rodul unei învestituri temporare, 


ci a uneia permanente şi nelimitate, deoarece emana direct de 
la suveran şi se revela printr-un sistem precis de semne centrat 
pe feluritele valenţe simbolice ale figurii Dianei. „In tradiţia 
mitografică ce se revendică de la teoria neoplatonică a 
emanatiilor, strălucirea lunii simboliza modul în care lumina 
divină se reverberează în lume", iar suveranul şi favorita sa 
făcuseră din aceasta una din imaginile-cheie ale regiei lor 
alegorice. Această alegere se insera coerent în procesul de 
divinizare mitologică a figurii regelui, iniţiată odată cu Francisc l: 
esenţa puterii nu se mai lăsa percepută direct, ci doar prin 
reflexul semnelor şi codicelor substitutive de care se înconjura. 
Comparând-o pe Diane de Poitiers cu luna ce reflectă şi 
reverberează lumina soarelui absent, Ronsard indica limpede 
funcţia esenţială de mediere şi intercesiune asumată de amanta 
regală. 

In limbajul mai prozaic al politicii, aceasta însemna că Marea 
Seneşală avea, în fapt, o funcţie foarte asemănătoare celei de 
consilier al regelui şi de prim-ministru. In 1547, un agent al 
ducelui de Ferrara raporta principelui său că Henric îşi petrecea 
cel puţin o treime din zi în compania favoritei, consultând-o 
asupra tuturor hotărârilor importante, învăluită în legenda pe 
care ştiuse să o construiască cu atâta îndemânare, înălţată la 
rangul de ducesă de Valentinois - acelaşi titlu cu care Ludovic al 
XII-lea îl distinsese pe Cesare Borgia! - ea exercita astfel asupra 
suveranului, a familiei regale, asupra curţii, asupra politicii 
franceze o putere fără egal. Cu timpul, ea îşi convinse amantul 
să-şi îndeplinească datoria conjugală şi când, după nouă ani de 
sterilitate, într-o suită de naşteri foarte apropiate, Caterina 
aduse pe lume zece copii (doar şapte dintre ei vor supravieţui) 
se ocupă personal de educaţia lor. Purta bijuteriile coroanei, 
asista la toate ceremoniile oficiale, vocea ei era ascultată în 
toate privintele; devenise promotoarea unei politici decis 
filocatolice şi ostilă protestanților. Neobosita energie pe care o 
cheltuia în exercitarea puterii nu o împiedică să acumuleze o 
imensă avere personală şi să o administreze cu o zgârcenie 
maniacală. 

Până la moartea lui Francisc |, timp de cel puţin un deceniu, 
voinţa de dominație a Dianei se lovise de aceea nu mai putin 
violentă a Annei d'Heilly, doamnă de Pisseleu, ducesă 


d'Etampes, ultima pasiune a suveranului şi prima amantă 
oficială a unui rege al Franţei. 

Splendida curte a dinastiei de Valois era o creaţie recentă, 
constituită la sfârşitul secolului precedent ca o şcoală de 
curtoazie şi civilitate, sub egida unei mari suverane, Anne de 
Bretagne, care domnise necontestată. Nici unul dintre cei doi 
soţi ai ei, Carol al VIll-lea şi Ludovic al XII-lea, nu ar fi îndrăznit 
vreodată să-şi aducă la curte relaţiile extraconjugale, dar 
Francisc |, care fusese totdeauna foarte respectuos faţă de 
prima lui soţie, Claudia de Franţa, nu avea să aibă aceeaşi 
deferentă pentru cea ce-a doua, blânda şi puţin arătoasa 
Eleonora de Austria, martoră fără vină a umilitorului lui 
prizonierat spaniol. Şi astfel, întemeiată pe tinereţea şi 
frumuseţea ei, pe atracţia sexuală pe care o exercita asupra 
suveranului şi mânată de o ambiţie nebunească, contravenind 
tuturor regulilor respectului şi moralei, ducesa d'Etampes ieşi la 
atac şi obtinu oficializarea rolului ei de concubină: apărea peste 
tot lângă amantul ei regal, cerea şi distribuia favoruri, influenţa 
opţiunilor politice. 

Şi totuşi, irezistibila Anne d'Heilly ar fi trebuit să ştie că atâta 
îndrăzneală nu era lipsită de riscuri şi că imensa ei putere 
depindea exclusiv de bunăvoința amantului. Şi chiar dacă era 
sigură că subjugase pentru totdeauna simţurile lui Francisc, cum 
să nu se preocupe de ceea ce ar fi putut să se întâmple la 
moartea suveranului? Uita oare că pentru a-i conferi titlul de 
ducesă - şi a o ridica astfel la rangul cel mai înalt în afara celui 
al principilor de sânge - regele trebuise să-i găsească un soţ 
care, deşi i se impusese să renunţe la drepturile lui conjugale, 
era totuşi un soţ? Şi nu-şi mai amintea oare ceea ce se şoptea 
că i se întâmplase celei care o precedase cu mult mai multă 
discreţie şi dezinteres în inima suveranului, când, abandonată 
de amantul regal, se găsise din nou, potrivit legii, în puterea 
soţului? După ce-şi rechemase soţia în Bretania, al cărei 
guvernator era, contele de Châteaubriant hotărâse într-adevăr 
să-şi răzbune onoarea conjugală izolând-o pe adulteră într-o 
încăpere fără lumină, tapisată în negru, ca un coşciug. Apoi, 
după luni şi luni de asemenea tortură, năvălise în închisoarea 
nefericitei în fruntea unui grup de oameni înarmaţi care, în 
prezenţa lui, îi tăiaseră venele de la picioare şi braţe, făcând-o 
să moară golită de sânge. 


In comparatie cu contele de Châteaubriant, ducele d'Etampes 
dădu dovadă de generozitate: la moartea lui Francisc | se limită 
la exilarea timp de optsprezece ani a soţiei la castelul familiei, 
fără să înceteze, de altfel, să se folosească de bogăţiile 
acumulate de ea în vremea când fusese favorită. 

Văduvă şi liberă de a dispune de sine, Diane nu avea 
asemenea griji şi totuşi adoptă, în apărarea reputației sale, o 
strategie opusă celei a ducesei d'Etampes şi, încă de la 
începutul relaţiei sale cu Henric, urmări realizarea propriilor ei 
ambiţii la adăpostul limbajului simbolurilor. Rece şi castă, după 
chipul şi asemănarea divinității a cărei încarnare susţinea că 
este, Marea Seneşală reuşi să conjuge mitologia cu tradiţia 
curtenească,  propunându-se drept inspiratoare, prietenă 
perfectă şi sfătuitoare spirituală a Delfinului, şi nu drept o 
concubină vulgară. 

Deosebirile de caracter şi incomprehensiunea care au 
caracterizat întotdeauna raporturile dintre Francisc | şi fiul său 
contribuiseră la a conferi antagonismului între cele două amante 
regale o valență politică. Aflate în centrul a două grupuri de 
putere rivale, sprijinindu-se fiecare pe propria ei vastă reţea 
clientelară, Anne şi Diane se războiau prin interpuşi, 
determinându-i pe rege şi pe Delfin să construiască strategii şi 
alianţe diferite într-o Franţă constrânsă să facă faţă atât 
diviziunilor interne între catolici si protestanți, cât şi 
amenințărilor politicii spaniole de hegemonie, ca şi aceleia, nu 
mai putin agresivă, a lui Henric al Vill-lea al Angliei. Oricât de 
subteran, acest conflict era foarte dăunător intereselor ţării: 
dacă pe de o parte Francisc | putea conta pe propria lui 
autoritate indiscutabilă de suveran, pe de cealaltă parte Henric 
se bucura de sprijinul mulţimii de inevitabili nemulţumiţi şi a 
tuturor celor care îi ţineau partea pentru a-şi asigura 
recunoştinţa lui viitoare. Nu aveau să aibă mult de aşteptat: pe 
31 martie 1547 Francisc se stinse din viaţă la nici cincizeci şi trei 
de ani, la castelul Rambouillet. Tradiţia spune că, reconciliat cu 
Henric pe patul de moarte, marele rege şi-ar fi exprimat 
mâhnirea de a fi iubit excesiv războiul şi de a-şi fi ascultat prea 
mult favorita, invitându-şi fiul să nu-i urmeze exemplul. 

Curtenitoare şi impenetrabilă, Caterina îşi făcu prima ucenicie 
politică observând cu maximă atenţie lupta dintre cele două 
amante oficiale, a socrului şi a soţului ei, şi încercând prin toate 


mijloacele să rămână în afara acestei ciocniri. Se bucura de 
stima şi afecțiunea lui Francisc |, avea privilegiul de a face parte 
din anturajul său cel mai apropiat, întreținea raporturi cordiale 
cu ducesa d'Etampes şi nu înţelegea deloc să-şi alieneze 
bunăvoința suveranului. Bunăvoinţă mai necesară ca oricând, 
de vreme ce cu trecerea timpului lipsa copiilor o expunea 
riscului mereu mai mare de a fi repudiată. 

Nu oricând era însă posibil să rămână neutră. Delfina ţinea, în 
primul rând, la soţul ei, pe care-l iubea profund, şi pentru a nu-l 
pierde era gata să-i facă pe plac în orice privinţă, începând cu 
supunerea fără rezerve faţă de Marea Seneşală. Acceptarea de 
către Caterina a dorințelor Dianei era, de fapt, atât de totală, 
depăşea atât de mult limitele obedientei conjugale, încât îi 
surprindea până şi pe contemporani. Ea însăşi avea să ofere, 
peste mulţi ani, explicaţia acestui fapt într-o scrisoare din 1584 
către supraintendentul Pomponne de Bellievre, însărcinat s-o 
cheme la ordine pe fiica ei, Marguerite: „Mă purtam frumos cu 
Doamna de Valentinois. Era voinţa regelui, deşi nu-i ascundeam 
că mă supuneam împotriva voinţei mele: căci niciodată vreo 
femeie care şi-a iubit bărbatul nu i-a iubit şi curva". Totuşi, când 
Delfina se preta să facă pe spioana şi să-i raporteze Dianei 
discuţiile care se purtau în cercul regelui, sau să se poarte 
nepoliticos cu ducesa d'Etampes, nu o făcea doar pentru că era 
constrânsă la obedienţă, ci pentru că, paradoxal, interesele ei 
coincideau cu cele ale amantei soţului ei. Caterina nu ignora 
faptul că Dianei îi era frică tot atât cât şi ei de eventualitatea 
unei repudieri şi că făcea totul pentru ca aceasta să nu se 
întâmple. Intr-adevăr, Diane se temea că o eventuală prinţesă 
tânără şi frumoasă, în stare să-şi facă loc în inima lui Henric, nu 
i-ar fi suportat jugul, aşa cum îl accepta mica Cenuşăreasă 
florentină. Naşterea primului fiu al Caterinci, în 1544, după mai 
bine de zece ani de căsătorie, a reprezentat aşadar şi pentru 
Marea Seneşală sfârşitul unui lung coşmar. 

Dacă Diane se afla în luptă cu timpul, Caterina şi-l făcuse cel 
mai bun aliat. Cu nouăsprezece ani mai tânără decât amanta 
soţului ei, descendenta familiei Medici nu era nici frumoasă, nici 
seducătoare, dar avea o extraordinară tenacitate şi o inteligenţă 
pătrunzătoare, asociată cu un mare realism şi cu o artă 
desăvârşită a disimulării; dacă faptul că învățase să nu lase să 
transpară teribila ei gelozie şi să trăiască în umbra Marei 


Senesale, într-o condiţie de supunere umilitoare, îi adusese 
recunoştinţa lui Henric, naşterile numeroase îi amelioraseră mult 
poziţia şi, întrucât nu exista pe lume vrăjitorie care s-o facă 
nemuritoare pe Diane, totul îi îngăduia Caterinci să spere într-un 
viitor mai bun. 

Destinul decisese însă altfel. Pe 10 iulie 1559 Henric al II-lea 
muri victimă a pasiunii sale pentru ritualurile cavalereşti, acum 
demodate. Intr-adevär, hotărâse să sărbătorească printr-un 
turnir căsătoria fiicei lui, Elisabeta, cu Filip al II-lea (legătură care 
avea să pecetluiască noul tratat de pace franco-spaniol stipulat 
la Ca-teau-Cambresis). Henric era un cavaler viteaz şi, după ce 
coborâse în arenă de mai multe ori, purtând ca întotdeauna 
culorile Dianei, insistă să mai lupte o dată cu un căpitan al 
gărzilor sale, scotianul Montgomery. Caterina, care avusese un 
vis premonitoriu, îl imploră în zadar să renunţe: cu şapte ani mai 
înainte, episcopul şi astrologul italian Luca Gaurico îl sfătuise pe 
Henric să evite, în jurul vârstei de patruzeci de ani, orice tip de 
luptă individuală, iar în 1555 celebrul Nostradamus, profet, 
astrolog şi consilier al regelui, publicase la Lyon Centuriile, în 
care figura o strofă ce-l putea privi şi pe suveran: 

Le iyon jeune le vieux surmontera, 

En champ bellique par singulier duelles 

Dans caige d'or les yeux luy crevera: 

Deux classes une, puis mourir, mort cruelle. 

In ziua aceea, profetia care-l umpluse de angoasă vreme de 
ani de zile se împlini: o aşchie din lancea lui Montgomery se 
înfipse, prin „cuşca de aur" a armurii, în ochiul „bătrânului leu", 
care se stinse, peste zece zile, după suferinţe atroce, în braţele 
soţiei sale. Dianei nu-i fusese îngăduit să-l revadă. 

După moartea lui Henric, Caterina se limită la a cere fostei 
rivale restituirea bijuteriilor coroanei şi îi luă castelul 
Chenonceaux, cel mai frumos dintre darurile pe care le primise 
de la fostul suveran, dându-i însă în schimb castelul Chaumont: 
răzbunarea însemna un consum inutil de energii pentru 
descendenta familiei Medici, cu atât mai mult cu cât ducesa de 
Valentinois avea legături de familie şi prietenii prea importante 


3,Leul tânăr îl va dovedi pe cel bătrân 
pe câmp de bătălie în duel singular, 
în cuşcă de aur îi va scoate ochii: 
apoi moarte, moarte crudă." 


ca să permită mari represalii. La rândul ei, Diane nu se lăsă 
intimidată şi declară cu obişnuita-i aroganță că nu se teme de 
duşmanii ei şi că, „deoarece îi văzuse în alte daţi tremurând şi 
umilindu-se în faţa ei, acum nu voia să se poarte tot astfel în 
faţa lor, ba dimpotrivă, avea să-i înfrunte cu mare temeritate şi 
semetie, ca să nu îndrăznească să-i facă vreun rău." O dată mai 
mult, strategia Dianei se dovedi victorioasă. Contrar a ceea ce 
se susţine îndeobşte, moartea lui Henric al Il-lea nu aduse cu 
sine dizgraţia favoritei şi exilul în castelul Anet. Desigur, ducesa 
de Valentinois nu mai puse piciorul la curte, dar registrele ei de 
conturi arată că avea să continue să facă frecvente sejururi la 
Paris şi să întreţină raporturi strânse cu cele mai mari familii din 
regat - Montmorency, Bourbon, de Guise - şi să-i găzduiască pe 
membrii acestora pe proprietăţile ei. Ajunsă în vârful 
aristocrației franceze cu mult înainte să devină favorită a 
suveranului, Diane avea să-şi păstreze până la sfârşitul vieţii 
locul ce i se cuvenea de drept în societatea nobiliară; legenda ei 
îi supravieţui, înscriindu-se durabil în istoria Franţei numai graţie 
cultului pe care i-l dedicase Henric. 


Caterina de Medici - Ratiunile politicii 


Caterina nu stătu mult să-şi plângă soţul şi nici nu respectă 
tradiţia, care impunea reginelor franceze să rămână închise, 
timp de patruzeci de zile după moartea regelui, într-o cameră 
drapată cu negru, în chiar locul decesului. După douăzeci şi 
şapte de ani de ascultare preasupusă, înţelese că sosise clipa să 
iasă din umbră şi să ia cu rapiditate în mână frâiele puterii. 

Zăpăceala primelor ore riscă într-adevăr să devină fatală: în 
vreme ce în palatul Tournelles - aflat în apropierea locului unde 
se desfăşurase turnirul - Caterina se lăsa pradă disperării, iar 
ducele de Montmorency, Mare Conetabil al Franţei şi prieten 
intim al lui Henric, vegheau trupul regelui mort, ducele de Guise 
şi fratele său, cardinalul de Lorena, merseră cu tânărul rege la 
Luvru si, printr-o adevărată lovitură de stat, îşi asumară 
guvernarea. 

Cu toate că avea cincisprezece ani - cu unul mai mult decât 
vârsta minimă necesară unui rege al Franţei pentru a exercita 
suveranitatea - Francisc al II-lea era cu totul nepregătit pentru 
sarcina ce-l aştepta, întâi de toate, cei din familia de Guise, fără 
a o consulta pe Caterina, îndepărtară din posturile de comandă 
persoanele de încredere ale regelui defunct - începând chiar cu 
Montmorency - şi le înlocuiră cu oameni de-ai lor. „De Guise s-au 
comportat ca nişte regi", observă în acele zile ambasadorul 
englez. Francisc al II-lea era o ceară moale în mâinile lor. 

Cu o sănătate şubredă, o timiditate patologică şi o 
personalitate încă incertă, noul suveran părea terorizat de 
imensa răspundere ce-i căzuse deodată pe umeri şi era sfâşiat 
între afecțiunea reverenţioasă faţă de mama sa şi dragostea 
pasionată pentru frumoasa şi tânăra lui soţie, Maria Stuart, cu 
care se căsătorise în urmă cu cincisprezece luni. Era vorba să se 
vadă care dintre cele două regine avea să învingă în jocul 
influențelor. 

Fiică a regelui Scoției, lacob al V-lea, şi a Mariei de Guise, 
crescută la curtea Franţei, Maria Stuart era profund legată de 
familia maternă, către care mergeau încrederea şi sprijinul ei 
necondiţionat. Tânăra regină reprezenta aşadar un as 
extraordinar în mânecă pentru ambiția familiei de Guise, căreia 
îi permitea să aibă cu tânărul rege un raport privilegiat şi să se 
bucure de încrederea lui, sustrăgându-l autorităţii reginei mame. 


Caterina se păzise mereu de de Guise şi nu-şi iubise niciodată 
nora. Pe plan politic, cei dintâi i se păreau prea puternici pentru 
a nu constitui o ameninţare pentru coroana Franţei şi prea 
intoleranti pentru a fi de acord cu politica de conciliere cu 
protestanții pe care ea o dorea. Originari din Lorena, principi 
suverani ai Sacrului Imperiu Roman, înrudiţi cu familia regală, 
stăpâni ai unor feude imense şi aflaţi în centrul unei foarte vaste 
reţele de alianţe, de Guise controlau într-adevăr mai bine de 
jumătate din teritoriul naţional şi alcătuiau un fel de stat în stat. 
Erau, în plus, catolici intransigenti şi contau pe o alianţă cu 
Spania, duşman istoric al ţării, pentru a smulge din rădăcini 
erezia protestantă din solul francez. Pe plan personal, Caterina 
avea şi un alt motiv de resentiment faţă de ei: familia de Guise 
avusese întotdeauna legături strânse cu Diane de Poitiers, şi în 
1547, a doua născută a Dianei fusese dată de soţie lui Francois 
de Lorraine, duce de Aumale şi apoi de Guise; acum, că Henric 
al II-lea murise, clanul credea că va putea, o dată mai mult, să 
treacă peste ea, folosind legăturile de rudenie cu noua regină ca 
să-şi întărească poziţiile. 

Cât despre noră, cum ar fi putut Caterina să nu fie geloasă pe 
ea? Spre deosebire de ea, Maria era de sânge regal şi adusese 
ca zestre coroana Scoției; spre deosebire de ea, era înaltă, 
sveltă, de o frumuseţe luminoasă şi avea o carnatie de un alb 
strălucitor; spre deosebire de ea, la Curtea Franţei, unde sosise 
copilă încă, fusese primită aşa cum se cuvenea unei suverane. 
Mai mult, era inteligentă, vivace, cultă şi teribil de seducătoare. 
In discursul pe care i l-a dedicat, Brantome aminteşte vastitatea 
cunoştinţelor ei, cunoaşterea limbilor antice şi moderne, gustul 
ei pentru poezie şi o descrie, pe când avea paisprezece ani, 
declamând „în public, în sala tronului din Luvru, în faţa regelui 
Henric, a reginei şi a întregii Curți, o oratiune în latină, compusă 
de ea însăşi, în care susţinea, împotriva opiniei comune, că 
femeilor li se potrivea de minune practicarea literelor şi a artelor 
liberale". E adevărat, Caterina recunoştea că Maria adusese o 
rază de fericire în viaţa nefericitului Delfin care, probabil din 
cauza substanţelor ingerate de maică-sa pentru combaterea 
sterilităţii, sau poate din pricina unei tuberculoze ereditare, era 
rahitic, respira greu şi avea corpul plin de plăgi şi abcese; 
nesfârşitele suferinţe fizice îl făcuseră retras şi introvertit. Era 
deci explicabil că Francisc al Il-lea căuta sprijin şi alinare în 


dragostea pentru încântătoarea lui soţie, dar ca aceasta să 
profite de ascendentul ei pentru a-l îndepărta de mama lui era 
de neiertat în ochii Caterinei. Pentru ea, copiii erau totul: îi 
dorise ani de-a rândul şi însemnau legitimarea ei ca soţie şi 
regină. Nu putea îngădui ca nora să se interpună între ea şi 
primul ei născut. Maresalul de Tavannes este foarte explicit în 
legătură cu sentimentele pe care, sub masca celei mai perfecte 
politeti, regina mamă le nutrea faţă de noră: „O ura pe regină, 
care o împiedica să participe la treburile de stat şi îndrepta 
prietenia regelui, fiul ei, către seniorii de Guise, ce permiteau 
Caterinei să participe la guvernare doar în domeniile în care 
ştiau că nu le face rău". Regina mamă era într-adevăr singura în 
stare să medieze în relaţiile cu protestanții care, în frunte cu 
amiralul Coligny, cereau cu voce tare libertatea de cult. 

La 5 decembrie 1560, moartea lui Francisc al Il-lea puse brusc 
capăt, după numai şaptesprezece luni de domnie, puterii 
excesive a familiei de Guise. La jumătatea lui noiembrie, la 
întoarcerea de la o vânătoare, tânărul rege fu lovit de o febră 
violentă, faţa i se acoperi cu pete vinetii, respiraţia lui deveni şi 
mai grea ca de obicei şi un abces, apărut iniţial în spatele 
urechii drepte, se extinse cu iuţeală la tot capul. 

Dacă e să dăm credit contemporanilor - de la Simon Goulart la 
Etienne Pasquier - probabil că în aceste împrejurări, cu ajutorul 
lui Nostradamus, Caterina a consultat o oglindă magică: pe 
luciul acesteia apăru imaginea unei săli mari, unde regina văzu, 
una după alta, mai întâi neclare şi apoi uşor identificabile, 
figurile fiilor ei. Mai întâi se prezentă Francisc, care făcu un 
singur tur al sălii, apoi Charles, care execută paisprezece tururi 
şi în sfârşit apăru şi Henric, căruia îi reveniră cincisprezece. La 
apel lipsea ducele de Alencon, ultimul dintre fraţi, în locul căruia 
se închegă chipul lui Henric de Navarra, care avu dreptul la nu 
mai puţin de douăzeci şi două de tururi. Fiecare tur corespundea 
unui an de domnie. Adânc tulburată de profeție, care anunţa 
sfârşitul dinastiei Valois, Caterina ceru veşti despre propria ei 
moarte, dar oglinda deveni din nou opacă şi prezicătorul se 
mulţumi să-i sugereze să se ţină departe de Saint-Germain. 

Încrederea în magie nu constituia pentru regina florentină o 
fugă de realitate, ci o rațiune în plus ca să acţioneze şi, o dată 
mai mult, după ce luă act de moartea iminentă a fiului, Caterina 
nu-şi permise luxul de a se lăsa în voia soartei. Indată ce situaţia 


lui Francisc apăru ca disperată, lăsă bolnavul sub supravegherea 
norei şi se dedică trup şi suflet pregătirii viitorului. Coroana era 
pe punctul de a trece asupra capului celui de-al doilea născut, 
Carol, un copil de zece ani, şi de data aceasta Caterina era 
hotărâtă să joace preventiv. Spre deosebire de Francisc al II-lea, 
Carol al IX-lea nu avea vârsta ca să domnească şi, pentru a o 
putea face în locul lui şi a-i tutela interesele, mama trebuia să 
reuşească să obţină titlul de regentă: chestiune foarte dificilă, în 
care Caterina avea să facă de îndată dovada inteligenţei ei 
politice. 

Oricât de paradoxal ar putea să apară, însăşi legea salică, ce 
exclude femeile de la succesiune, făcea din acestea, în caz de 
minorat al suveranului, cele mai bune garante ale legitimitätii 
dinastice: faptul de a nu se putea urca pe tron reprezenta, într- 
adevăr, o asigurare suplimentară împotriva riscului unei 
uzurpări. Astfel, dacă în primii ani ai dinastiei Capetienilor, 
regența era încredinţată unor bărbaţi, cu începere din secolul al 
XV-lea reginele au fost acelea care aveau să guverneze în 
numele fiilor lor încă neajunşi la majorat şi acelaşi paradox avea 
să se repete un secol mai târziu, în noul cadru instituţional al 
unei monarhii care urmărea întărirea autorităţii suveranului. 
Dacă, într-adevăr, concentrarea puterii în persoana regelui o 
îndepărta pe regină de scena politică, figura acesteia, fiind total 
asimilată cu aceea a regelui, sfârşea prin a coincide cu ea şi 
dobândea astfel o nouă legitimitate pe plan instituţional. Nu 
existau, totuşi, în această privinţă, norme juridice bine definite, 
şi nimic nu asigura soțiilor, mamelor, surorilor suveranului 
puterea ce revenea doar moştenitorului tronului, aşa încât, în 
lipsa regulilor, coborau în arenă toţi cei care - ca rude apropiate 
ale regelui, mari nobili ai regatului - credeau că aveau dreptul să 
aspire la regență. 

Potrivit acestor premise, situaţia Caterinci se anunţa deosebit 
de dificilă: cazurile precedente, de regine mame cărora le fusese 
încredinţată regența, deşi existau, datau de foarte demult, iar 
pretenţiile unei italience, aparţinând unei simple familii de 
bancheri, erau de neluat în consideraţie în comparaţie cu 
drepturile prinților de sânge regal - mai cu seamă într-un 
moment în care Franţa, ameninţată din interior de un război civil 
între catolici şi protestanți şi în exterior de telurile expansioniste 


ale celor două ramuri ale casei de Habsburg, avea nevoie de o 
conducere fermă. 

Devansându-şi adversarii şi mizând pe urgenţa treburilor de 
stat, văduva lui Henric s-a arătat imbatabilă în arta tratativelor 
politice. S-a folosit în modul cel mai lipsit de prejudecăţi de 
toate expedientele posibile - convingere, promisiuni, înşelătorii, 
ameninţări, şantaje - şi a reuşit să smulgă încuviințarea verilor 
micului rege, Antoine de Bourbon şi Louis de Bourbon, prinţ de 
Conde, în schimbul eliberării celui din urmă, pe capul căruia 
plana ameninţarea unei condamnări la moarte, şi astfel se făcea 
recunoscută regentă de prinții de sânge şi de Consiliul privat al 
Coroanei. Temându-se de vetoul Stărilor Generale (singurele, în 
principiu, mandatate cu hotărârea asupra legitimitätii 
învestiturii), le-o luă înainte, adresându-se apoi tot lor pentru 
ratificarea acţiunii ei energice, însuşi faptul că Stările Generale i- 
au încredințat calitatea nu de regentă, ci de simplă 
guvernatoare a Franţei reprezenta dovada pentru cât de precară 
era poziţia reginei mame şi pentru cât îi era autoritatea de 
contestată. Cu toate că se afla la cârma statului, Caterina nu va 
avea totuşi niciodată deplinătatea puterii regale, întemeiată pe 
dreptul dinastic şi pe învestitura sacerdotală, care făcea din 
suveran „unsul lui Dumnezeu". 

O regență era întotdeauna limitată în timp şi se încheia la 
majoratul suveranului. Şi totuşi, toţi ştiau că la paisprezece ani 
tânărul monarh nu avea să fie în stare să domnească de unul 
singur: era aşadar probabil că avea să ceară oficial mamei sale 
să continue să-l asiste, confirmând în fapt învestitura ei de 
regentă şi întărind-o printr-o desemnare explicită. In august 
1563, Caterina se grăbi, prin urmare, să-l declare pe Carol al IX- 
lea major la doar treisprezece ani (vârstă care de atunci înainte 
avea să devină cea canonică), restituindu-i dinaintea 
Parlamentului de la Rouen autoritatea asupra regatului; fiul, la 
rându-i, o numi supraintendentă a statului. De fapt, pentru el 
momentul de a domni pe cont propriu nu va sosi niciodată: 
când, la douăzeci şi patru de ani muri, doborât de sifilis şi 
tuberculoză, victimă, precum fratele său mai mare, a tarelor 
ereditare ale familiei Valois, mama sa continua să ţină timona 
guvernării. Mai departe avea să domnească în simbioză cu 
Henric al Ill-lea, care doar în ultimii ani se va sustrage influenţei 
materne. 


E greu de spus dacă această tutelă interminabilă trebuie 
imputată gustului pentru putere şi dragostei posesive ale unei 
mame total identificată cu fiii săi sau dacă se datora 
incapacității şi slăbiciunii progeniturilor ei. Sigur este că, în 
vreme ce până atunci istoria privată a familiei regale apăruse ca 
distinctă de istoria politică, începând cu regența Caterinei 
aceste două istorii se vor contopi, întreţesând în mod 
inextricabil conflictele de familie cu cele politice. 

Cei treizeci de ani de domnie a Caterinei coincid cu una din 
perioadele cele mai tragice şi sângeroase ale istoriei franceze şi 
pentru multă vreme - să ne gândim la celebrul rechizitoriu al lui 
Michelet - responsabilitatea pentru aceasta i-a fost atribuită, 
făcând din Caterina însăşi emblema slăbiciunilor, a jocului 
dublu, a perversităţii intrinseci naturii feminine. O natură 
devenită şi mai periculoasă în cazul caracteristicilor tipic 
italiene, precum superstitiile, încrederea în prezicători şi 
astrologi, recursul dezinvolt la pumnal şi otravă. 

Istoriografia modernă a fost mult mai binevoitoare cu văduva 
lui Henric al II-lea, judecându-i acţiunile în temeiul posibilităţilor 
reale de opţiune pe care le-a avut în contextul politic în care 
fusese obligată să se manifeste şi demonstrând cât de limitat 
era câmpul ei de manevră. Intr-o ţară sfâşiată de conflicte 
religioase şi ameninţată în însăşi integritatea ei teritorială de 
ambițiile de putere şi de tendinţele autonomiste ale marilor 
feudali, Caterina urmărea, în realitate, un obiectiv unic: să apere 
moştenirea fiilor ei şi să menţină intactă autoritatea regală. ŞI 
întrucât nu dispunea de forţe suficiente ca să apere cu armele 
un patrimoniu familial inseparabil de destinul naţiunii, dorea cu 
orice preţ pacea, pacea civilă şi pacea cu ţările vecine, şi pentru 
aceasta era dispusă să folosească metode complicate, să 
urmeze căi lăturalnice, să-şi schimbe continuu alianțele, să 
mintă, să trădeze, să ucidă. 

Politica ei de pace era de altfel perfect coerentă cu filozofia 
neoplatonică pe care regina mamă - aşa cum o atestă şi cărţile 
din foarte bogata ei bibliotecă - o urma cu convingere. Pe căile 
umanismului florentin şi ale învăţăturii lui Marsilio Ficino, 
Caterina credea că Pământul era punctul fix în jurul căruia se 
roteau, cu viteze diferite, sub impulsul unui Primum Mobile 
situat dincolo de ceruri, opt sfere conduse fiecare de o 
inteligenţă celestă diferită. Garant al acestui univers, Dumnezeu 


îl înzestrase pe om cu o natură dublă, umană si angelică, şi-l 
aşezase în centrul Cosmosului pentru a guverna toate creaturile 
şi elementele terestre, în conformitate cu legile imuabile ale 
naturii. In această viziune antropocentrică a Universului, 
suveranul era chemat spre o misiune extrem de înaltă: situat în 
vârful societăţii, el „exercită în stat aceeaşi funcţie ca şi sufletul 
în trup şi ca Dumnezeu în lumea creată. Lui îi revine sarcina de a 
menţine ordinea, armonia, concordia între supusii săi" şi de a 
pune la adăpost poporul său de războaie, lipsuri şi suferinţe ce 
pot primejdui întreaga ordine cosmică. Caterina şi-a educat fiii în 
vederea acestei înalte misiuni. 

Nostradamus îi prevestise că toţi cei patru fii ai săi de parte 
bărbătească aveau să poarte coroana: întrucât cea a Franţei 
trecuse deja de la Francisc al Il-lea la Carol al IX-lea, terorizată 
de spaima că moartea va continua să-i lovească descendenta şi 
că fraţii îşi vor urma unul altuia, obţinu pentru Henric tronul 
Poloniei şi propuse reginei Elisabeta a Angliei să ia drept soţ pe 
ultimul ei născut. Prin tradiţie, soţia regelui nu trebuia să fie de 
stirpe franceză - aceasta ar fi creat dezechilibre prea mari în 
interiorul clasei nobiliare - şi alegerea ei asculta de criterii 
precise de oportunitate politică, constituind un semn tangibil al 
prestigiului internaţional al suveranului. Aceleiaşi logici îi erau 
subordonate şi căsătoriile celorlalţi membri ai familiei regale. 
Descotorosită de Maria Stuart, care, la moartea lui Francisc al Il- 
lea, decisese să plece în Scoţia ca să-şi valorifice drepturile la 
tron, mergând astfel în întâmpinarea tragicului său destin, 

Caterina obtinu ca soţie pentru Carol al IX-lea pe Elisabeta de 
Austria, a doua născută a împăratului. lar dacă Henric şi ducele 
de Alencon s-au sustras proiectelor ei, cu fiicele ei Caterina ştiu 
să se arate de neînduplecat. Mesagere de pace în trei ţări 
nevralgice pentru politica franceză, Elisabeta, Claudia si 
Marguerite se căsătoriră respectiv cu Filip al II-lea al Spaniei, cu 
ducele Carol al III-lea de Lorena şi cu Henric de Bourbon, regele 
Navarrei. 

Şi totuşi, în ciuda sperantelor Caterinci şi a tuturor eforturilor 
ei incredibile, domnia sa, departe de a readuce pe pământ 
armonia cosmică, a fost caracterizată prin fanatism, ură şi 
sânge. Marea constelație a dinastiei Valois, al cărei centru 
prelinsese că este, nu era hărăzită să mai lumineze multă vreme 
firmamentul european: unul după altul, şase dintre aştri ei 


aveau să se stingă, iar ultimul - cel al fiicei sale Marguerite - 
avea să-şi piardă strălucirea iniţială. 

Produs al culturii Renaşterii, Caterina era pe deplin conştientă 
de importanţa simbolurilor şi recurse înainte de toate la ele 
pentru a propune o imagine despre sine coerentă cu rolul politic 
pe care şi-l stabilise. Nu fusese niciodată frumoasă şi suferise, 
probabil, destul din această pricină; dar acum, din moment ce 
Henric murise şi gelozia care o torturase atâta timp apărea 
drept o amintire îndepărtată, acest dezavantaj iniţial se 
transformă într-un punct de forţă, întreaga sa autoritate deriva 
din statutul ei de văduvă şi mamă, condiţii care pentru a inculca 
respect cereau renunţarea la orice formă de vanitate feminină, 
devoțiune pentru soțul dispărut, austeritate, castitate, 
devotamentul total faţă de educarea fiilor ei şi faţă de interesele 
micului rege. Caterina voia astfel să sublinieze caracterul 
ireproşabil al conduitei sale printr-o savantă punere în scenă. 
Diane de Poitiers se folosise de îmbrăcămintea de văduvă ca să- 
şi pună în valoare nepieritoarea ei frumuseţe; Caterina alese să 
se învăluie în negru - preferându-l albului, culoarea de doliu a 
reginelor - ca să pară bătrână şi ca să dea celor patruzeci de ani 
pe care-i avea un aspect matronal, în afara timpului. Severitatea 
ei nu avea însă nimic încruntat: un început de îngrăşare 
contribuise la a-i conferi un aer liniştitor, blajin, cu atât mai 
convingător cu cât era însoţit de o perfectă politeţe şi de un ton 
potrivit. Totul în ea îndemna spre confidentä şi încredere; marea 
ei capacitate de persuasiune, asociată cu o deosebită ascutime 
psihologică şi cu o artă desăvârşită a disimulării făceau din 
Caterina o extraordinară mediatoare şi o extrem de abilă 
diplomată, în stare să relanseze dialogul chiar în situaţiile 
extreme. 

Un element important al strategiei reginei mame pentru a crea 
un climat propice politicii sale de pacificare şi reconciliere 
naţională a fost rolul central pe care-l atribuia vieţii de curte şi 
ceremonialului acesteia. Caterina trăise paisprezece ani la 
curtea lui Francisc | şi doisprezece la cea a lui Henric al II-lea şi 
învățase cât de mult folosea prestigiului regal o scenografie 
fastuoasă şi că exercitarea autorităţii trebuie să ştie să conjuge 
forţa cu grandoarea. După exemplul socrului şi soţului ei, ea 
exploata ceremoniile regale pentru a exalta puterea 
transcendenta a Coroanei. „Geniul Caterinci a fost acela de a 


inventa si a impune o imagine intangibilă a maiestăţii... Cu un 
simţ înnăscut al teatralităţii, apărea totdeauna în momentul cel 
mai solemn, cu îmbrăcămintea ei de văduvă şi vălurile ei negre, 
îmblânzite doar de un guler alb subţire. Era diferită de toţi şi 
superioară tuturor..." 

In plus, regina mamă dori să respecte în continuare cu 
minutiozitate eticheta de la Curte, ale cărei reguli fuseseră 
fixate de Francisc I. Ritmată de ritualuri imuabile şi publice - 
lever-ul (scularea regelui), Consiliul, mesa, plimbarea, prânzul, 
audiența, „cercul reginei", cina, balul, coucher-ul (culcarea 
regelui), ziua regelui se petrecea egală cu sine în toate 
resedintele regale. Cea mai importantă dintre acestea era, 
fireşte, palatul Luvru de la Paris, dar nu era singura. Până când 
Ludovic al XIV-lea nu se va fi stabilit definitiv la Versailles, curtea 
franceză a fost mereu itinerantă şi l-a însoţit pe rege din castel 
în castel, din regiune în regiune, pentru a-i permite să viziteze 
ţara şi să se lase cunoscut de către supuşii săi. După exemplul 
socrului ei, când Carol al IX-lea deveni major, Caterina 
întreprinse o călătorie de doi ani prin Franţa (ianuarie 1564 - mai 
1566) şi ca urmare mări numărul resedintelor regale, prin 
adăugarea castelului Chenonceaux, prin construirea palatului 
Tuileries şi extinderea Luvrului, continuând totodată să le 
înfrumuseţeze pe cele deja existente, distingându-se prin gustul 
ei pentru grădini, alegând cu pricepere artişti şi arhitecţi, 
urmărind personal proiecte şi lucrări şi îmbogăţind cu mereu 
alte achiziţii colecţiile regale. Era şi o neobosită creatoare de 
coregrafii splendide şi ştia, oriunde s-ar fi găsit, să distreze 
curtea cu o înlănţuire de serbări, banchete, baluri, baluri 
mascate, concerte, spectacole, jocuri, turnire, parăzi. Nu exista 
înfrângere militară, masacru, foamete care să poată întrerupe 
şirul spectacolelor şi petrecerilor, iar aceasta răspundea unui 
scop politic precis: aşa cum avea să explice ea însăşi într-o 
celebră scrisoare de sfaturi pentru Henric al III-lea, şi în aceasta 
urma exemplul lui Francisc |, care susţinea că „pentru a trăi în 
pace cu francezii şi a-ţi asigura dragostea lor, erau necesare 
două lucruri: să-i menţină veseli şi implicaţi în turniruri 
elegante... căci altfel, când nu merg la război, francezii îşi 
găsesc alte ocupaţii mai periculoase". 

Caterina se baza deci pe forţa pacificatoare a plăcerii, stârnind 
pofta înaltei nobilimi de a frecventa curtea, implicându-i pe 


catolici si pe protestanti în aceleaşi distracţii, sprijinind întâlnirea 
între noile generaţii ale grupurilor prin tradiţie duşmane. Pentru 
a-şi ispiti şi mai bine oaspeţii, nu ezita să recurgă la seductia 
feminină. 

Francisc | spusese că o curte fără femei era ca o grădină fără 
flori, dar nimeni nu ştia mai bine decât regina mamă că 
evidentei lor funcţii ornamentale li se adăuga o alta, mai puţin 
vizibilă, dar tot atât de importantă, deoarece femeile deţineau o 
putere ascunsă, cu atât mai mare cu cât era mai impalpabilă, a 
cărei eficacitate o cunoşteau în primul rând bărbaţii ce se 
serveau de această putere ca să şi-o consolideze pe a lor. Trăind 
în fiecare zi laolaltă, luând parte la aceleaşi ritualuri, petrecând 
împreună timpul dintre o ceremonie şi alta, doamnele de la 
curte erau legate prin raporturi de prietenie, de solidaritate, de 
simpatie, de politeţe şi formau o reţea de contacte subterane 
paralelă cu cea oficială, constituită din etichetă, din raporturile 
de forţă, din codul de onoare. Era un sistem de comunicare 
întemeiat pe delicatetea şi rezerva feminină, care permitea 
tatilor, soţilor, fraţilor să obţină informaţii preţioase, să 
transmită mesaje într-un mod informai, să sondeze terenul 
pentru a pune bazele unor eventuale noi alianţe, fără a risca un 
refuz, să urmărească interesele familiale, să promoveze 
căsătorii avantajoase şi, la nevoie, să domolească agresivitatea 
masculină şi să-i atenueze loviturile. Sistemul putea însă tot aşa 
de bine să se preteze la teserea comploturilor şi intrigilor, la 
atâtarea rivalităţilor, la cultivarea urii şi a setei de răzbunare. 

Pentru a ţine în mână firele acestei reţele oculte şi a se servi 
fără prejudecăţi de ea pentru propriile-i scopuri, Caterina se 
bază în primul rând pe canonicele atuuri feminine şi se înconjură 
de un roi de domnişoare de onoare, tinere şi frumoase, care o 
urmau peste tot şi alcătuiau celebrul ei „escadron zburător". 
Sarcina lor era aceea de a domoli agresivitatea unei caste 
războinice, îndepărtând-o cât mai mult de câmpurile de luptă şi 
invitând-o la distracţie, la otiu, la dragoste, la jocul rafinat al 
simţurilor. 

Pentru adoratorii lor, fetele din „escadronul zburător" - vreo 
optzeci - surâzätoare, amabile, superb îmbrăcate, trebuiau să fie 
în primul rând o şcoală a bunelor maniere, a politeţii şi 
galanteriei. In epocă, expresia „a face amor" însemna doar a 
flirta, şi Brantome însuşi recunoştea în curtea Caterinci 


„podoaba Franţei", unde toate acele delicioase domnisoare 
„conversau cu atâta înţelepciune si modestie, încât orice 
gentilom care ar fi îndrăznit să procedeze altfel ar fi fost gonit 
din anticamera reginei". Aceasta din urmă nu se opunea, fireşte, 
ca asemenea conversații să devină mai intime dacă puteau 
produce informaţii utile, ba era chiar dispusă să le încurajeze. 
Dar nu voia ca domnişoarele ei să provoace scandaluri: era clar 
pentru toate că „umflarea pântecelor" comporta înlăturarea lor 
imediată. A o servi pe regină era un privilegiu ieşit din comun şi 
constituia pentru domnişoarele ei o ocazie extraordinară de a 
obţine favoruri şi a promova interesele propriei lor familii; cerea 
însă, fireşte, o obedienţă şi o discreţie absolute. 

Cu trecerea anilor, regina mamă va deveni mai puţin 
intransigentă în materie de morală sexuală. Cât timp fiii ei erau 
încă tineri, voise să le tuteleze inocenta, dar odată deveniți 
adulţi se arătă gata să le satisfacă orice capriciu, numai să-i ţină 
legaţi de ea. Astfel, când în mai 1577, la Plessis-les-Tours, pe 
malul Loirei, Henric al Ill-lea dădu o petrecere în onoarea fratelui 
mai mic, ce degenera apoi într-o orgie, în care bărbaţii erau 
îmbrăcaţi femeieste si femeile bărbăteşte, iar culoarea 
obligatorie era verdele - culoarea nebuniei -, Caterina nici nu 
clipi; mai mult, trei săptămâni mai târziu oferi fiului său un 
banchet şi mai bizar şi scandalos, în timpul căruia „cele mai 
gratioase si splendide doamne de la curte fură văzute pe 
jumătate goale şi cu părul despletit şi în dezordine". 

Ca dovadă a eficienţei acestei strategii a plăcerii trebuie să ne 
gândim la campania feroce şi sistematică de demonizare a 
curţii, orchestrată de hughenoți. Dacă opusculele satirice ale 
vremii o zugrăveau ca pe o cloacă a tuturor viciilor, dacă 
inflexibila Jeanne d'Albret, regina Navarrei şi punct de referinţă a 
mişcării protestante franceze, se temea atât de tare ca fiul ei 
Henric să nu rămână iremediabil contaminat de ea şi să-şi 
piardă acolo sufletul, nu demonstra aceasta că puterea de 
atracţie a curţii familiei Valois era, dincolo de orice, extrem de 
puternică? Se pare că, după ce s-a înscăunat solid pe tronul 
Franţei, acelaşi Henric mărturisise mareşalului de Biron intenţia 
de a conferi curţii sale somptuozitate şi de a o face „întru totul 
asemănătoare celei a Caterinci", obţinând următorul răspuns: 
„Nu stă în puterea Voastră, nici în aceea a celor care vă vor 
urma să izbutiţi acest lucru; doar dacă ati putea să-l convingeti 


pe Dumnezeu să o reînvie pe regina mamă". Din păcate însă, 
nici măcar splendida curte a Caterinei nu avea puterea de a opri 
timpul în loc şi de a garanta triumful definitiv al Venerei, 
împiedicându-l pe Marte să pună periodic mâna pe arme. 

Politica de pacificare dorită de Caterina presupunea toleranţă 
religioasă şi o formă de libertate de cult pentru hughenoți. Incă 
de la începuturile regenței, ea se îndepărtă de intransigenta 
demonstrată până atunci de Henric al Il-lea faţă de reformaţi, 
venind în întâmpinarea multora dintre cererile lor. Pe plan 
religios, Caterina era convinsă că toate credinţele purtau în ele o 
scânteie de adevăr divin şi că monarhul n-ar fi trebuit să 
intervină în opţiunile spirituale ale supuşilor săi. Sfera politică îi 
apărea aşadar ca fiind distinctă de cea religioasă şi, potrivit ei, 
nu exista motiv pentru care un stat să nu poată accepta în sânul 
său două religii diferite, în virtutea garantiilor acordate de o lege 
regală. Mult prea înaintea timpului său, viziunea iluminată a 
reginei mame se lovea atât de intoleranta catolicilor, cât şi de 
intransigenţa agresivă a protestanților, si era minată de 
neputinţa coroanei de a se impune fiecăreia dintre tabere. Si 
deoarece o luare de poziţie deschisă în favoarea uneia sau alteia 
ar fi compromis definitiv unitatea regatului, Caterina era 
constrânsă să se descurce între partidul catolic, condus de 
clanul de Guise, şi cel hughenot, care voia să susţină, cu ajutorul 
Angliei, revoluţia calvinistă din Ţările de Jos. Astfel, pentru a 
evita să fie predată cu mâinile şi picioarele legate Spaniei sau să 
fie târâtă tot atât de riscant de protestanți într-un război 
împotriva Spaniei, Caterina se retrase în spatele unei politici 
care consta în a-şi conduce barca între fiii ei, Ligă şi Reformă, 
aţâţând ura între cele două partide pentru ca ele să se 
neutralizeze reciproc. Consecințele acestor oscilaţii au fost cele 
opt războaie religioase care s-au petrecut într-un răstimp de 
ceva mai mult de douăzeci de ani, asasinarea ducelui de Guise 
şi a amiralului Coligny, masacrarea hughenoţilor în noaptea 
Sfântului Bartolomeu. 

Ansamblul de împrejurări întreţesute care au provocat baia de 
sânge din 24 august 1572 este extrem de reprezentativă pentru 
dificultăţile de care se lovea Caterina. In încercarea de a se 
emancipa de tutela maternă, Carol al IX-lea, care împlinise 
douăzeci şi doi de ani, îşi alesese drept consilier şi confident pe 
ilustrul amiral Coligny, şeful partidului hughenot, care îl 


împingea să susţină independenţa flamandă şi să ridice armele 
contra Spaniei. Majoritatea istoricilor înclină să creadă că tocmai 
pentru a-şi redobândi ascendentul faţă de fiul ei şi a împiedica 
un război fatal pentru ţară, Caterina dăduse ordinul de a-l 
asasina pe Coligny. Atentatul eşua şi regina, atât pentru a se 
justifica în ochii lui Carol al IX-lea, cât şi pentru a preveni reacţia 
reformatilor, a fost constrânsă să supraliciteze. Astfel, îl 
convinse pe rege de existenţa unui mare complot hughenot care 
tintea să ucidă întreaga familie regală, folosindu-se de serbările 
organizate la Luvru în cinstea căsătoriei surorii lui, Marguerite, 
cu Henric de Navarra. Trebuia să joace preventiv şi să lovească 
înainte de a fi lovită. 

In ciuda lipsei de documente care să susţină această ipoteză, 
studiile cele mai recente par să fie de acord asupra faptului că 
hotărârea de a elimina un număr limitat de şefi hughenoți 
consideraţi periculoşi, între care Coligny, a fost luată de Carol al 
IX-lea şi de Consiliul său. Ceea ce nu ştim este „dacă, aşa cum 
crede Denis Crouzet, opţiunea regelui a fost deliberată, voită, 
alimentată de teama de o răscoală protestantă, pe care 
atentatul eşuat [la adresa lui Coligny] o făcuse mai probabilă, 
sau dacă, aşa cum presupune Jean-Louis Bourgeon, Carol al IX- 
lea a fost constrâns să procedeze astfel de şantajul intrării în 
război a Spaniei, de ridicarea populaţiei Parisului, pusă la cale de 
clanul de Guise, sau de incapacitatea lui de a se face ascultat”. 
Cel mai probabil este că ceea ce ar fi trebuit să fie o operaţiune 
de eliminare a capilor protestanți, sosiți în Capitală pentru a 
asista la nunta regelui lor, a scăpat din mâna celor ce o 
proiectaseră şi s-a transformat într-un masacru care s-a extins 
de la Paris în întreaga Franţă. Deşi este cu neputinţă să se facă 
un bilanţ exact al victimelor, se presupune că numărul lor ar 
oscila între douăzeci şi treizeci de mii. Politica de reconciliere 
urmată cu atâta răbdare şi tenacitate de Caterina „se präbusi ca 
un castel de cărţi de joc însângerate" şi un nou, teribil război 
fratricid trecu ţara prin foc şi sabie. 

Pe 26 august, Carol al IX-lea se prezentă în Parlament şi 
declară că fusese silit să reacționeze în faţa „unei conjuratii 
ticăloase şi detestabile" care intenţiona să-l ucidă, împreună cu 
toţi membrii familiei sale, dar hughenotii identificară de îndată 
în regina mamă pe principala responsabilă a masacrului. Nimeni 
nu ignora cât de mare influenţă exercita ea asupra fiului său, iar 


misoginismul şi xenofobia concurau în a face din ea un perfect 
tap ispăşitor: aventuriera fără scrupule, venită din Italia, era 
aceea care târâse în noroi monarhia franceză. Se presupunea că 
era ascunsă şi vicleană ca toţi florentinii şi era suspectată de a fi 
discipola lui Machiavelli. Se spunea, mai mult, că-şi crescuse fiii 
potrivit învățăturilor din // Principe, iar masacrul a fost văzut ca 
„aplicare a preceptului lui Machiavelli potrivit căruia toate 
cruzimile necesare trebuie săvârşite odată". 

Sigur este că, începând cu noaptea Sfântului Bartolomeu, 
prejudecățile, bănuielile, lungile perioade de doliu şi de drame 
care însoţiseră ascensiunea reginei mame la puterea supremă în 
stat s-au transformat într-un verdict de vinovăţie fără drept de 
apel şi că, din acel moment, nu mai era posibil pentru Caterina 
să se sustragă legendei ei întunecate. Un pamflet anonim, 
apărut în 1575 şi tradus în mai multe limbi, Discours 
merveilleux de la vie, actions et deportements de Catherine de 
Medicis, Roynemere, difuză această legendă în întreaga lume, 
contribuind la înrădăcinarea în imaginarul colectiv a convingerii 
că puterea femeilor este izvorul tuturor relelor: „Să nu ne 
aşteptăm aşadar din partea ei decât la acţiuni scelerate şi la 
ruină... Este în natura ei să nu-şi poată găsi liniştea fără să facă 
rău. Şi am să spun mai mult încă, şi anume că niciodată vreo 
femeie nu a domnit asupra regatului nostru fără a-i aduce 
nenorocire". 

Moartea, care recolta victime peste tot în Franţa, nu crutà 
familia regală. La 3 octombrie 1568 dispăru Elisabeta de Franţa, 
regina Spaniei, urmată pe 20 februarie 1575 de sora ei Claudia, 
ducesă de Lorena. La 30 mai 1574 se stinse Carol al IX-lea, la 
numai douăzeci şi trei de ani, ucis de tuberculoză, fără a lăsa 
moştenitori pe linie bărbătească. O dată mai mult, Caterina nu 
avu timp să plângă: trebuia să asigure întoarcerea celui de-al 
treilea născut, care doar cu un an în urmă fusese ales rege al 
Poloniei. 

„Mă rog la Dumnezeu să-mi dăruiască moartea înainte de a 
mai asista ia un spectacol ca acesta", îi scrisese lui Henric după 
moartea lui Carol. „Singura consolare este gândul că am să Vă 
văd curând aici, aşa cum cere binele regatului Vostru, şi 
sănătos, pentru că, dacă ar trebui să Vă pierd, m-aş îngropa de 
vie cu Voi, căci nu aş avea puterea să mai suport şi această 


durere... cred că întoarcerea Voastră mă va umple de bucurie şi 
de mulţumire şi n-am să mai încerc nici durere, nici nepläceri". 

Din speranţele Caterinci, numai aceea de a muri înaintea fiului 
ei era menită să se realizeze: într-adevăr, avea să-l preceadă cu 
şapte luni în mormânt; cât despre rest, în cei cincisprezece ani 
care-i mai rămâneau de trăit nădejdile ei aveau să se 
dovedească în chip trist neîntemeiate. 

Prima deziluzie îi veni tocmai de la noul suveran. In afară de 
sora lui, Marguerite, Henric era singurul copil al Caterinci care se 
bucura de sănătate, care era inteligent, cultivat, curajos, apt 
pentru a comanda. „Ar fi fost un prinţ excelent dacă i-ar fi fost 
hărăzit să trăiască în veacul potrivit", a scris despre el Pierre de 
L'Estoile. Trebuie spus, însă, că era dotat cu o personalitate 
complexă, ambiguă, chinuită, ceea ce contribui la a-i accentua 
componenta tragică. 

Henric al III-lea fusese totdeauna fiul preferat al Caterinei şi şi- 
o dori pe maică-sa alături de el, învestind-o, în fapt, cu funcţiile 
de prim-ministru; dintru început însă, se arătă foarte hotărât să 
nu-i permită să se amestece în viaţa lui privată. Mai întâi, îşi 
alese singur soţia, o principesă de Lorena care aducea ca zestre 
doar frumuseţea, gentiletea şi devotiunea absolută pentru soţul 
ei; apoi se înconjură cu un grup de tineri favoriţi - celebrii 
mignons - pe care-i caracterizau luxul, aroganta, conduita 
scandaloasă; în sfârşit, lucrul cel mai grav, introduse în stilul lui 
de guvernare schimbările de umoare şi oscilatiile unei naturi 
contradictorii şi instabile. Henric alterna hedonismul cel mai 
neînfrânat cu penitenţa cea mai austeră, cultul pentru efemer 
cu fascinația morţii, conştiinţa prerogativelor sale regale cu un 
dezinteres evident pentru treburile guvernării; această 
comportare nu numai că intra în contradicţie cu pragmatismul 
Caterinci, ci slăbea autoritatea lui de suveran, expunându-l 
blamului atât al catolicilor, cât şi al protestanților. Sarcina 
reginei mame (aceea de a veghea asupra opţiunilor politice ale 
lui Henric fără a-l irita) a fost îngreunată şi mai mult de nevoia 
de a aplana conflictele apărute în sânul propriei sale familii. Cu 
sprijinul surorii Marguerite, ultimul fiu al Caterinci, ducele de 
Alencon, îşi urmărea cu neruşinare ambițiile de putere, 
provocând mânia lui Henric şi punând încă o ipotecă asupra şi 
aşa destul de fragilei unităţi a teritoriului naţional, încă o dată 
regina mamă făcu dovada extraordinarei sale capacităţi de 


mediere si obtinu ca fiii ei să se reconcilieze, cel putin în 
aparenţă. Moartea lui Alencon puse apoi capăt definitiv disputei, 
în iunie 1584. 

Cu tânărul duce dispăru moştenitorul prezumtiv al Coroanei şi 
problema succesiunii lui Henric al Ill-lea se impuse atenţiei 
întregii ţări în toată gravitatea ei. Deşi căsătorit de zece ani, 
regele nu avea copii şi, cu toate rugăciunile şi pelerinajele, nimic 
nu-l îndrituia să spere că avea să-i capete; trebuia aşadar 
lămurit cui îi revenea locul lăsat liber de Alenyon potrivit 
principiului continuității dinastice. Dacă era respectată legea 
salică, primul în linia succesiunii era Henric de Bourbon, regele 
Navarrei, văr în al douăzecilea grad cu regele, întrucât familia 
Valois descindea din primul născut al lui Ludovic cel Sfânt, Filip 
al Ill-lea, iar Bourbonii din al şaselea fiu al său, Robert de 
Clermont. 

Oricât de incontestabilă pe plan formal, candidatura lui Henric 
de Navarra era aspru criticată: cum să fi putut un hughenot, un 
eretic, să se suie pe tronul Franţei, să fie uns rege şi să-şi 
îndeplinească funcţiile sacerdotale la care era chemat? Apărător 
convins al legitimităţii monarhice, Henric al Ill-lea se declară în 
favoarea vărului său, dar puse drept condiţie abjurarea lui de la 
protestantism. Henric de Navarra, care nu era totuşi la prima lui 
conversiune, nu voia să consimtă la un gest evident politic, care 
i-ar fi alienat simpatia atât a hughenoţilor, cât şi a catolicilor 
moderați, şi-şi amână hotărârea. Intre timp, catolicii extremisti, 
conduşi de clanul de Guise, constituiseră un adevărat partid, 
Liga catolică, ce urmărea totala eradicare a ereziei protestante 
şi contesta pe faţă autoritatea regelui. 

Constient de propria lui slăbiciune politică şi militară, umilit în 
demnitatea sa de suveran şi constatând falimentul politicii de 
conciliere a mamei sale, Henric al III-lea hotărî să acţioneze de 
unul singur. In vreme ce Caterina, bătrână şi bolnavă, continua 
să întreprindă călătorii extenuante pentru a relansa tratative 
imposibile, fiul ei medita la modul de a se descotorosi odată 
pentru totdeauna de Ligă şi de familia de Guise. 

Ocazia se ivi la Blois, unde curtea se reunise cu prilejul 
convocării Stărilor Generale. La şedinţa de deschidere din 16 
septembrie 1588, Henric o omagie public pe Caterina, care 
merita nu numai numele de mamă a regelui, ci şi pe acela de 
mamă a statului şi regatului. Imediat apoi se grăbi însă să 


declare că el singur avea dreptul să exercite puterea şi că nu 
mai era dispus să trateze asupra ascultării pe care i-o datorau 
supuşii săi. Cei din clanul de Guise nu-şi ascunseră sarcasmul în 
faţa a ceea ce considerau aiurările unui rege care doar cu patru 
luni înainte fusese de-a dreptul constrâns să fugă din propria 
Capitală, răsculată în favoarea Ligii: se simțeau invulnerabili. 
Intr-atât, încât pe 23 decembrie, în pofida numeroaselor 
avertismente care-i parveniseră, ducele de Guise acceptă 
invitaţia regelui de a merge să vorbească cu el şi, lăsându-şi 
oamenii în curtea castelului, urcă fără escortă în apartamentele 
lui Henric. Abia trecu pragul, că şi fu atacat de gărzile regelui şi 
străpuns de lovituri de pumnal. In aceeaşi zi, alţi opt exponenti 
ai familiei au fost arestaţi şi fratele ducelui, Cardinalul de Guise, 
fu asasinat în închisoare. 

„N-au să îndrăznească", spusese, se pare, ducele mergând la 
întâlnire. Dacă aceste cuvinte corespund realităţii, celebrul Om 
cu Cicatricea (ce-şi datora porecla loviturii de sabie care-i 
marcase faţa) demonstra că avea o memoria proastă: nu era 
pentru prima dată când un rege Valois se acoperea de ruşine 
călcându-şi cuvântul dat, profanând principiul sacru al 
ospitalităţii şi transformându-şi palatul într-un abator; cel puţin 
într-una din împrejurări, noaptea Sfântului Bartolomeu, cei din 
familia de Guise fuseseră complicii familiei regale. 

Neştiind nimic despre toate acestea, Caterina zăcea în pat, 
atinsă de o gravă congestie pulmonară, într-o încăpere situată 
sub apartamentele regelui. Un zgomot sinistru de cizme, de 
săbii, de lovituri şi strigăte o treziră din somnolentä, făcând-o să 
intuiască ce se întâmplase. Imediat după aceea, Henric cobori la 
ea şi, după ce îi anunţă pe scurt moartea lui de Guise, adăugă: 
„începând din această clipă nu mai sunt sclav... Incep să fiu din 
nou rege şi stăpân". Sentimentul de neputinţă angoasantă pe 
care Caterina, pusă în faţa faptului împlinit, trebuie să-l fi 
încercat transpare dintr-o frază pe care i-o adresă unui călugăr, 
câteva ore mai târziu, în ziua de Crăciun: „Ah, nenorocitul, ce-a 
făcut? Rugaţi-vă pentru el, care are nevoie de asta mai mult ca 
oricând, pe care-l văd rostogolindu-se spre ruină şi care mă tem 
că-şi va pierde trupul, sufletul si regatul!". 

Caterina nu mai supravieţui decât zece zile falimentului 
obiectivelor cărora vreme de treizeci de ani la dedicase toate 
eforturile, inteligenţa, energiile, trecând peste onoare, reputaţie, 


sentimente, până si peste mântuirea sufletului. Pleca din 
această lume disperată, conştientă de iminenţa unui nou război 
civil şi de sfârşitul dinastiei de Valois. Pe patul de moarte, avu 
confirmarea profetiei formulate de oglinda magică de la castelul 
Chaumont. Ultima prezicere a lui Nostradamus spunea, într- 
adevăr, că trebuia „să se ferească de Saint-Germain" şi, 
interpretând-o ca pe referire la celebra abație pariziană, 
Caterina se tinuse mereu departe de locul unde se afla 
mănăstirea. Dar când află că preotul necunoscut ce fusese 
chemat de urgenţă ca s-o spovedească, întrucât se simţea rău, 
se numea Julien de Saint-Germain, înţelese că într-adevăr viaţa 
ei se terminase. 

Şapte luni mai târziu muri şi Henric al Ill-lea, de mâna unui 
fanatic. In trecut, Caterina fusese oripilată în faţa eventualităţii 
ca regele Navarrei, desemnat de rege să-i succeadă, ar putea să 
se urce într-o zi pe tronul dinastiei Valois; şi totuşi, tocmai 
principele hughenot avea să fie acela care va salva integritatea 
regatului, împiedicând ca eforturile reginei mame să se 
risipească în neant, într-adevăr, după ce-şi asigurase coroana 
prin forţa armelor, Henric al IV-lea reluă politica de toleranţă şi 
de reconciliere urmată de Caterina, omagiind astfel geniul 
reginei florentine, care permisese monarhiei franceze să 
depăşească una dintre încercările cele mai grele din istoria ei. 


Regina Margot - Coroana pierdută 


Dacă, aşa cum am văzut, arta seducţiei, asociată cu o anumită 
lipsă de prejudecăţi în materie sexuală, era o cerinţă 
indispensabilă pentru amantele regale, de la principese şi regine 
se cerea o virtute mai presus de orice îndoială (virtute necesară, 
înainte de toate, pentru a garanta legitimitatea descendentei). 
lar dacă favoritele - aşa cum arată cazurile Gabriellei d'Estrees 
şi Henriettei d'Entragues, care obţinuseră totuşi din partea lui 
Henric al IV-lea promisiuni de căsătorie în scris - nu puteau în 
nici un fel să devină regine, reginele ştiau că trebuie să vegheze 
asupra propriei lor reputatii dacă voiau să-şi păstreze coroana. 

Tocmai deoarece contravenise acestor reguli şi dusese o viaţă 
plină de scandaluri, Marguerite de Valois, nepoată, fiică, soră, 
cumnată şi soţie a unor mari suverani nu putu să se folosească 
de prilejul ce i se oferise pe neaşteptate şi să devină regină a 
Franţei. 

Născută în 1553, a şaptea fiică a lui Henric al Il-lea şi a 
Caterinci, admirată pentru frumuseţea şi pentru spiritul ei, 
lipsită de tarele fizice şi psihice de care sufereau fraţii ei şi 
extrem de seducătoare, Marguerite avea numai şase ani la 
moartea tatălui său şi crescuse în umbra mamei. Din Memorii se 
întrezăresc intensitatea şi caracterul conflictual al sentimentelor 
ei filiale. Marguerite avea o admiraţie nemărginită pentru 
Caterina: regina mamă încarna în ochii ei autoritatea 
matriarhală şi deopotrivă pe cea regală, poseda simţul 
magnificentei şi ştiinţa ascunsă a guvernării, era exemplul 
suprem de pătrundere psihologică, de prudenţă, de clarviziune 
politică, de artă a diplomaţiei: „Nu numai că nu îndrăzneam să-i 
vorbesc, va scrie Margot în amintirile sale, dar era de-ajuns o 
privire ca să mă facă să tresar de teama de a fi făcut ceva ce-i 
displăcea", în vreme ce fie şi cel mai mic semn de încuviinţare al 
ei ajungea ca să o facă fericită. Acesta teamă respectuoasă era 
însă însoţită de un profund resentiment, deoarece Caterina nu-şi 
ascundea preferința pentru Henric. Poate tocmai fiindcă se 
simţea exclusă de la afecțiunea maternă, Marguerite a legat cu 
fratele ei mai mic, ducele de Alencon, copilul teribil al familiei, o 
alianţă aducătoare de multe nenorociri. Caterina era desigur 
mândră de frumuseţea, de eleganța, de inteligenţa ultimei sale 
născute, dar pentru ea datoria fiicelor era înainte de toate aceea 


de a servi interesele casei Valois pe esichierul politicii europene. 
Elisabeta fusese dată de soţie lui Filip al Il-lea, Claudia ducelui 
de Lorena şi, la momentul potrivit, lui Marguerite i-ar fi fost 
hărăzit un destin asemănător. In cazul ei, totuşi, era vorba de o 
deosebire substanţială. In loc să se ducă în chip de mesageră de 
pace într-o altă ţară, precum surorile ei, trebuia folosită ca 
momeală într-o ambuscadă criminală, cu riscul propriei vieţi. 
După noaptea Sfântului Bartolomeu, Marguerite nu i-a mai iertat 
niciodată maică-sii că o sacrificase pe altarul raţiunii de stat. 

La optsprezece ani principesa se îndrăgostise şi fusese iubită 
de tânărul Henric de Guise - cel care avea să devină „Omul cu 
Cicatricea" - şi descoperirea idilei dezläntuise furia Caterinci. 
Faţă de politica de echilibru urmărită de ea, căsătoria dintre cei 
doi tineri ar fi consolidat excesiv casa de Lorena şi tabăra 
catolică. Şi astfel, regina mamă îşi convocase fiica în faţa 
fratelui său, regele, şi o chemase la ordine, administrându-i cu 
propria mână o corecție memorabilă, ca să nu uite că unei „fiice 
a Franţei" nu-i era îngăduit să aibă iniţiative. 

La sfârşitul celui de-al treilea război religios, Caterina 
consideră că în strategia sa de reconciliere între catolici şi 
hughenoți sosise momentul de a juca pe cartea matrimonială şi, 
la 18 august 1572, o dădu pe Marguerite de soţie vărului Henric 
de Bourbon, şeful partidei protestante şi rege al minusculului 
regat al Navarrei, situat într-o poziţie strategică la graniţa dintre 
Franţa şi Spania. Când îşi informase fata despre proiect, aceasta 
se mărginise să-i răspundă că voinţa ei era una şi aceeaşi cu a 
mamei, dar o implora să nu dea uitării ataşamentul ei faţă de 
credinţa catolică. Ceea ce echivala cu a spune că dacă datoria ei 
era supunerea, cea a mamei sale nu putea însemna 
condamnarea ei la o uniune pe care papa o socotea „o insultă 
adusă lui Dumnezeu". Preocuparea Margueritei era sinceră: 
catolică ferventă, nu avea sentimentele ecumenice ale Caterinci 
şi erezia protestantă o umplea de oroare. După tratative 
diplomatice extenuante, ritualul nuptial avu loc în faţa 
Catedralei Notre Dame şi, întrucât Henric refuză să intre în 
biserică, doar Marguerite asistă la slujbă. 

Diferenţa de religie nu era singurul impediment în faţa unei 
căsătorii între două persoane de culturi diferite, care nu se 
iubeau şi nu încercau nici cea mai mică atracţie una faţă de 
cealaltă. In tânărul mire nimic nu lăsa să se întrevadă pe marele 


suveran care urma să pacifice Franţa. Henric nu era nicidecum 
frumos, provenea dintr-un anturaj rustic şi spartan, avea un 
aspect puţin spus neglijent şi putea cu greu să placă unei 
principese crescute în lux şi rafinament. Pe de altă parte, 
parfumurile, cosmeticele, epilärile, rujurile  Margueritei îl 
dezgustau pe Henric: războiul dintre cei doi soţi a fost şi unul al 
mirosurilor, destinat să inhibe doi atleți autentici ai dragostei. 

De fapt, pentru a se cunoaşte, a se plăcea, a se obişnui unul 
cu celălalt în intimitatea patului conjugal, Marguerite şi Henric 
avură la dispoziţie doar patru nopţi: de luni 18 august până joi 
22. Vineri dimineaţa un foc de archebuză îl rănise pe amiralul 
Coligny în timp ce părăsea Luvrul şi în zorii zilei de sâmbătă - 
sărbătoarea Sfântului Bartolomeu - populaţia Parisului fu 
deşteptată de clopotele care sunau a mort, dând semnalul 
masacrului hughenotilor. Un fluviu de sânge îi despärtea acum 
pe cei doi tineri soţi. 

Reconstituirea evenimentelor pe care Marguerite o face în 
memoriile sale constituie un act de acuzare explicit împotriva 
Caterinci. Dacă iniţiativa atentatului neizbutit împotriva lui 
Coligny nu trebuia atribuită direct mamei, ea a fost cea care l-a 
convins pe Carol al IX-lea de necesitatea de a-l elimina pe amiral 
şi pe capii protestanți sosiți la Paris în suita regelui Navarrei. Dar 
să dăm cuvântul lui Marguerite: „Eram suspectată de hughenoți 
pentru că eram catolică, şi de catolici pentru că mă măritasem 
cu regele Navarrei. Mi s-a ascuns totul, până când în seara 
[atentatului eşuat împotriva lui Coligny], în timp ce asistam la 
ceremonia de culcare a mamei mele, regina, şi stăteam pe o 
ladă lângă sora mea, ducesa de Lorena, care avea un aer foarte 
trist, regina, mama mea... mi-a spus să mă duc la culcare. In 
timp ce-mi făceam reverenta, sora mea m-a reţinut apucându- 
mă de un braţ şi, începând să plângă amarnic, mi-a spus: 
„Doamne Dumnezeule, surioară, nu te duce". Acest lucru mă 
umplu de spaimă. Regina îşi dădu seama, o chemă la sine pe 
sora mea, o dojeni cu asprime şi îi interzise să vorbească. Sora 
mea îi spuse că nu era nici un motiv ca să mă arunce pradă 
sorții şi că ei, dacă aveau să-şi dea seama de ceva, se vor 
răzbuna pe mine. Regina, mama mea, răspunse că, dacă 
Dumnezeu va voi, n-am să păţesc nimic rău, dar că, oricum vor 
merge lucrurile, trebuia să mă retrag în apartamentele mele ca 
să nu trezesc bănuieli care ar fi putut pune în primejdie succesul 


operaţiunii. Mi-a poruncit din nou, cu multă asprime, să merg să 
mă culc. Sora mea, în lacrimi, îmi ură noapte bună, fără să 
îndrăznească să mai spună ceva, iar eu am plecat, plină de 
nelinişte şi de teamă, fără să reuşesc să-mi închipui de ce 
trebuia să-mi fie frică". 

Când ajunse în camera nupţială, tânăra soţie îşi găsi bărbatul 
în tovărăşia a vreo cincizeci de hughenoți, care discutau cum să 
răzbune atentatul împotriva lui Coligny. Doar în zori Henric 
plecă, hotărât să ceară dreptate regelui, şi Marguerite reuşi să 
adoarmă. 

„O oră mai târziu, în timp ce eram cufundată în somn, un om 
începu să bată cu miinile şi picioarele în uşă strigând: „Navarra! 
Navarra!" Doica mea, crezând că era regele, soţul meu, alergă 
să deschidă. Era însă un gentilom rănit la cot de o lovitură de 
sabie şi la braţ de o halebardă. Il urmăreau patru arcaşi care 
intrară în urma lui în cameră. Gentilomul, ca să caute scăpare, 
se aruncă asupra patului meu. Simţind că omul acela se 
prăbuşeşte peste mine, m-am ascuns între pat şi perete, iar el 
mă urmă, ţinându-se agăţat de mine... Strigam amândoi, unul 
mai înspăimântat decât celălalt. In sfârşit, din voia lui 
Dumnezeu, apăru căpitanul gărzilor, domnul de Nancay care, 
văzându-mă în starea aceea, în ciuda compasiunii, nu se putu 
abtine să râdă. Se înfurie pe arcaşi pentru indiscretia comisă, îi 
trimise afară şi îmi dărui viaţa acelui biet om, care continua să 
stea agăţat de mine. Am poruncit să fie culcat şi îngrijit în 
cămăruţa mea şi l-am ţinut acolo până când s-a restabilit pe de- 
a-ntregul. In timp ce-mi schimbam cămaşa, complet pătată de 
sânge, domnul de Nancay îmi povesti ce se întâmpla şi mă 
asigură că soţul meu se află în camera regelui şi că nu i se va 
face nici un rău. Mă acoperi apoi cu o pelerină şi mă însoţi până 
în camera surorii mele, ducesa de Lorena, unde am ajuns mai 
mult moartă decât vie. Când am intrat în anticameră, care avea 
uşile larg deschise, am văzut un gentilom pe nume Bourse, 
urmărit de arcaşi, căzând străpuns de o halebardä la trei paşi de 
mine. M-am abandonat pe jumătate leşinată în braţele domnului 
de Nancay, gândindu-mă că lovitura putea să ne fi străpuns pe 
amândoi. După ce mi-am revenit întrucâtva, am intrat în camera 
cea mică, unde dormea sora mea. In timp ce mă aflam acolo, 
domnul de Miossens, prim gentilom al regelui, soţul meu, şi 
Armagnac, primul lui valet, au venit să mă roage să le salvez 


viaţa. Am mers să mă arunc la picioarele regelui şi ale reginei, 
mama mea, ca să le cer această favoare, care în cele din urmă 
îmi fu acordată". 

Mărturia Margueritei - singura provenind de la un membru al 
familiei regale - asupra masacrului din noaptea Sfântului 
Bartolo-meu se opreşte aici. Nu vorbeşte de faptul că soţul ei a 
fost constrâns la o conversiune fulminantă şi că, dincolo de cele 
trei vieţi pe care reuşise să le salveze, mii de hughenoți - 
bărbaţi, femei, bătrâni, copii - au fost masacrați în casele lor şi 
pe străzile Parisului; cadavrele lor, oribil mutilate, aveau să 
sfârşească în Sena. Marguerite se limitează la a povesti puţinele 
întâmplări la care fusese martoră directă, dar care fuseseră de 
ajuns pentru a sădi în ea o ură de neşters pentru mama sa. Nu 
numai că fusese dată de către Caterina drept soţie unui 
hughenot, înlănţuind-o în contradicţiile unei situaţii fără ieşire, 
dar nu ezitase să-i pună în primejdie însăşi viaţa. 

Perla curţii, frumoasa între frumoase, mândria familiei Valois, 
descoperi astfel pe neaşteptate că nu avea pe nimeni în care să 
se încreadă: nici mama, nici fratele, „magnanimul" rege Carol al 
IX-lea, de care era legată prin raporturi de afecţiune şi respect şi 
care s-a stins la începutul anului 1574, lăsând tronul lui Henric al 
lll-lea, nici soţul ei, ceva mai mult decât un băiat, ţinut sub 
strictă supraveghere la Luvru, departe de ţara sa şi de ceea ce 
rămânea din oamenii săi. Probabil că din acel moment 
Marguerite se simţi îndreptăţită să hotărască singură asupra 
comportării sale, asupra opţiunilor şi alianțelor ei, asupra 
legăturilor ei amoroase. O alegere riscantă, căci, dacă pe de o 
parte, condiţia ei de prinţesă de sânge şi de regina a Navarrei o 
punea deasupra normelor şi îi permitea o marjă de libertate 
mult mai mare decât cea îngăduită celorlalte femei, pe de altă 
parte, tocmai din pricina locului pe care îl ocupa în interiorul 
familiei regale, nici unul dintre gesturile ei nu putea trece 
neobservat, iar conduita ei urma să fie, după caz, dezminţită 
sau cenzurată. Se poate formula ipoteza că în refuzul de a se 
supune regulilor de obedienţă şi de rezervă impuse femeilor, 
Marguerite luase drept model exemplul matern - acel tip de 
matriarhat ce era singura formă de autoritate pe care o 
experimentase încă din copilărie. Poate însă că, aşa cum a 
susţinut recent, pe baza unei atente analize a Memoriilor, cea 
mai autorizată biografă a ei, Eliane Viennot, înalta idee pe care 


prinţesa de Valois o avea despre ea însăşi era incompatibilă cu 
starea de inferioritate în care era menţinut sexul frumos şi o 
incita să acţioneze, în acelaşi fel cu fraţii ei, nu în calitate de 
femeie, ci în aceea de principesă. Ea însăşi a indicat cu precizie 
momentul în care dobândise conştiinţa a ceea ce voia să fie. Pe 
punctul de a pleca spre Polonia, Hernie se adresase surorii sale, 
de care fusese întotdeauna legat şi cu care se asemăna ca 
inteligenţă, cultură, eleganţă, frumuseţe (a-i vedea dansând 
împreună era, va scrie Brantome, un spectacol inegalabil) şi o 
rugase să aibă grijă de interesele lui, să-i raporteze ce se 
întâmpla la Curte şi să ţină vie amintirea lui în inima reginei 
mame. Rugămintea avu pentru prinţesa de şaisprezece ani 
solemnitatea unei învestituri. Marguerite se simţi 
„transformată", avu senzaţia „de a fi devenit mai mult decât 
ceea ce fusese până atunci" şi, prin identificare cu fratele ei, se 
initie în politică, însuşindu-şi o concepţie virilă asupra existenţei. 
Dar cinci ani mai târziu avea să calce pactul fratern de care era 
atât de mândră: de îndată ce deveni limpede că zilele lui Carol 
al IX-lea erau numărate, Marguerite, acum regină a Navarrei, 
sprijini complotul care urmărea să-l aşeze pe tron pe cel mai 
tânăr dintre fraţi. O alegere dictată desigur de voinţa de a 
susţine politica de mediere între catolici şi protestanți urmată de 
ducele de Alencon cu sprijinul regelui Navarrei, dar şi un schimb 
de alianţe periculos, ale cărui consecinţe avea să le suporte 
multă vreme. Intr-adevär, la moartea lui Carol al IX-lea, nu 
ducele de Alencon avea să devină rege, ci Henric, care va păstra 
o ranchiună tenace surorii care-l trădase. 

Prima ocazie de a-şi înfrunta mama Marguerite o avu la câteva 
zile după tragedia nopţii Sfântului Bartolomeu, când Caterina, 
dorind să se descotorosească de ginerele ei, îi propuse să-i 
anuleze căsătoria. „După ce m-a pus să jur că voi spune 
adevărul, regina mamă mă întrebă dacă soţul meu, regele, era 
bărbat, deoarece dacă nu era putea să-mi desfacă legătura 
căsătoriei. Am implorat-o să mă creadă că nu înţelegeam bine 
despre ce vorbea. De fapt, aş fi putut să-i răspund ca acea 
femeie romană care răspunsese soţului ei, ce-i reproşa că nu-i 
spusese că are respiraţia urât mirositoare, şi anume că deoarece 
nu se apropiase de alţi bărbaţi, credea că toţi bărbaţii aveau 
respiraţia ca a lui. Dar, oricare ar fi fost situaţia, din moment ce 
mă băgase în treaba asta, aveam intenţia să rămân, întrucât nu 


mă îndoiam că dacă voia să mă despartă de el, era ca să-i joace 
o festä". 

Sub pecetea celei mai perfecte ipocrizii - căsătoria fusese 
consumată şi tânăra soţie nu putea fi atât de ingenuă încât să 
nu ştie să răspundă şi pigmentat de o aluzie maliţioasă la 
mirosul de usturoi emanat de soţ, dialogul reprodus de 
Marguerite marca începutul rebeliunii sale. Generozitatea ei, 
simţul onoarei, însăşi concepția ei aristocratică asupra 
căsătoriei, care punea înaintea înțelegerii sentimentale 
colaborarea în sfera politică şi socială, o determinau să se arate 
leală faţă de tânărul soţ căzut în cursă pentru că venise s-o ia de 
nevastă, ţinut prizonier la Luvru, constrâns să stea mereu cot la 
cot cu principalii responsabili ai masacrării alor săi şi să-şi 
disimuleze resentimentul îndărătul unei măşti de docilitate şi 
ironie. Ne putem întreba până unde se extindea acest 
resentiment şi asupra lui Marguerite şi în ce măsură Henric era 
dispus să se încreadă în soţia lui. Sigur e că, în ciuda indiferentei 
sentimentale şi a incompatibilitätii sexuale, între cei doi soţi s-a 
creat un raport de simpatie şi de solidaritate destinat să reziste, 
într-un fel sau altul, celor mai grele încercări. Dar, în vreme ce 
Henric nu-şi pierdu din vedere niciodată obiectivele şi acţiona cu 
tenacitate ca să-şi recapete libertatea, să apere autonomia 
regatului său şi să reorganizeze rândurile mişcării hughenote, la 
Marguerite generozitatea, curajul, gustul pentru beau geste n-au 
fost puse niciodată în slujba unui proiect coerent. Imperioasele 
şi  schimbătoarele motivații ale propriului eu - orgoliul, 
indignarea, ranchiuna, voinţa de răzbunare, dorinţa în dragoste - 
erau cele care-i determinau pe rând conduita şi opţiunile. 
Permiţându-şi luxul de a trăi în prezent, Marguerite nu-şi dădea 
seama că-şi ipoteca grav viitorul şi nu realiza în ce măsură 
ceilalţi - mama, fraţii, soţul - continuau să decidă asupra vieţii 
sale. 

Ceea ce o aştepta pe Marguerite erau, cum spunea însăşi 
Caterina de Medici, vremuri „mizerabile“. Intr-o Franţă 
însângerată de războaie religioase, regina Navarrei era folosită 
drept pion strategic atât de către catolici, cât şi de către 
protestanți. Pe rând instrument de mediere, ostatic preţios, 
prizonieră periculoasă, persoană incomodă care trebuia 
înlăturată, Marguerite, regină de credinţă catolică într-o ţară 
hughenotă, ştia că avea de îndeplinit o mare misiune 


pacificatoare. Nu-i lipseau calităţile pentru asta, căci era dotată 
cu inteligenţă, cultură, elocinţă şi, aşa cum avea să scrie 
Etienne Pasquier, unul dintre marile spirite ale timpului, „între 
toate marile doamne... ea era cea mai putin imperfectă". li 
revenea, obiectiv vorbind, o sarcină imposibilă şi, pentru a 
îndulci amărăciunea repetatelor ei înfrângeri, regina Navarrei se 
refugie în bucuriile vieţii private, cultivându-şi gustul pentru 
lucrurile frumoase, curiozitatea intelectuală, plăcerea simţurilor. 

Marguerite iubea dragostea şi nu făcea din asta un mister. 
Libertatea suverană cu care dispunea de sine avea să devină 
proverbială - vivre a lafranche Marguerite -, iar lista aventurilor 
sale ceda doar în faţa celei a soţului ei. Să fi existat, aşa cum s-a 
susţinut, un acord asupra libertăţii reciproce a celor doi soţi? 
Lucrul este foarte putin probabil. Obligatia fidelității conjugale 
privea, în acele vremuri, doar pe femei. Din punct de vedere 
legal, acuzaţia de adulter care, dacă era dovedită, prevedea 
pedepse extrem de severe, putea fi adusă doar femeilor; 
bărbaţii nu aveau nevoie să cadă la înţelegere ca să-şi ia 
amante, dar chiar cel mai tolerant dintre soţi ar fi fost iritat de o 
conduită prea dezinvoltă a propriei consoarte. La început, Henric 
se limitase probabil să suporte cu răbdare o situaţie pe care nu 
o controla. Izolat la Luvru, fără nici o autoritate asupra soţiei 
sale care, fiică şi soră a temnicerilor lui, şi, ca şi el, dependentă 
de hotărârile lor, era mai mândră de a fi fost o prinţesă Valois 
decât regina Navarrei, Henric se ocupa de el însuşi. Pe parcursul 
lungului său prizonierat, care se încheie în 1570 cu fuga lui de la 
curtea Franţei, singurele evadări care-i erau permise erau cele 
erotice, şi regele Navarrei a fost primul care să-şi afişeze 
infidelitatea, împărțind în văzul tuturor cu fratele mai mic al 
soţiei sale, ducele de Alencon, al cărui prieten devenise, 
favorurile Charlottei de Sauves, una dintre doamnele din suita 
Caterinei. Rivalitatea între cei doi cumnati făcu deliciile Curţii, 
regina mamă se bucură că-şi putea controla fiul şi ginerele 
folosindu-se de o singură spioană, iar Marguerite nu văzu de ce 
să nu cedeze înclinațiilor inimii sale, din moment ce totul în jurul 
ei părea s-o invite să procedeze astfel. 

încă din vremurile civilizaţiei curtenesti, galanteria fusese o 
trăsătură distinctivă a stilului de viaţă nobiliar şi curtea de Valois 
o transformase în emblemă. In acest mare joc de societate care 
- aşa cum avea să amintească două secole mai târziu 


Montesquieu - nu avea ca obiect iubirea, „ci delicata, uşoara, 
perpetua minciună a dragostei", criteriile de judecată erau de 
natură riguros formală. Pentru a fi permisă, galanteria trebuia să 
asculte de o retorică, de un limbaj şi de comportamente 
puternic codificate. Aceasta permitea multor doamne din înalta 
societate să ducă o viaţă amoroasă extrem de liberă, dacă nu 
chiar descompusă, cu respectarea aparentelor, chiar dacă jocul 
nu era lipsit de riscuri; şi câteodată ajungea un singur pas greşit 
pentru a compromite ireparabil o reputaţie. 

In materie sentimentală, rezerva era aşadar obligatorie pentru 
femei, şi chiar memoriile Margueritei, în care este cu neputinţă 
de găsit fie şi cea mai mică aluzie la multele sale amoruri, 
reprezintă o confirmare. Şi totuşi, regina Navarrei nu fusese 
totdeauna atât de prudentă. Deşi cunoştea la perfectie regulile 
jocului galant, orgoliul rangului o făcu să se creadă mai presus 
de legi; deşi cultiva o viziune idealistă a iubirii, în acord şi cu 
literatura cavalerească şi cu filosofia neoplatonică, i se întâmplă 
să-şi ia amanți cu o solidă faimă de libertini şi prea putin 
înclinați spre discreţie; deşi era femeie, crezu că se putea 
comporta nu mai puţin liber decât bărbaţii din familie. Nu era 
desigur în intenţia ei să provoace scandaluri, dar în cercul închis 
al curţii avea prea mulţi ochi atintiti asupra ei ca alegerile ei 
personale să nu devină publice. 

Admiratorii ei au fost în general oameni plécuti, elevati, 
îndrăzneţi, dar cu tendinţa de a sfârşi prost. Tradiţia vrea ca 
primul care i-a obţinut favorurile să fi fost Joseph Boniface de La 
Mole. Contele, care trecea drept „mai bun campion al Venerei 
decât al lui Marte" şi care-şi alterna numeroasele isprăvi 
amoroase cu un număr tot atât de mare de liturghii expiatoare, 
asocia fascinația  seducătorului im-penitent cu aceea de 
conspirator. Favorit al ducelui de Alencon, La Mole era într- 
adevăr implicat în conjuratia care, în aşteptarea morţii iminente 
a lui Carol al IX-lea, urmărea să o neutralizeze pe regina mamă 
şi să-l aducă pe tron pe cel mai tânăr dintre Valois. Complotul 
eşua lamentabil, dar, în vreme ce cei doi prinți de sânge, de fapt 
intangibili, erau invitaţi doar să se justifice, şi Navarra ieşea cu 
faţa curată graţie apărării scrise pentru el de Marguerite, La 
Mole şi cumnatul său Annibal de Coconat au fost condamnaţi la 
decapitare în public. 


La Mole, deşi torturat în mod atroce, nu denunţă numele 
complicilor săi şi nu menţiona niciodată numele Margueritei, 
deşi toată lumea ştia că şi ea luase parte la complot. Singurul 
lucru pe care contele îl recunoscu era că figurina de ceară cu 
inima străpunsă de ace găsită în casa lui reprezenta o femeie a 
cărei dragoste voia s-o cucerească. Statueta era opera lui 
Cosma Ruggeri, astrologul Caterinci, care fu arestat, dar care 
foarte repede, graţie terorii pe care o inspirau puterile lui oculte, 
obtinu să fie repus în libertate. 

Dacă în Memoriile sale Marguerite nu-l aminteşte decât în 
treacăt pe La Mole şi tragicul lui sfârşit, moartea contelui deveni 
de îndată subiect de roman. E oare doar rodul închipuirii că pe 
calea spre eşafod condamnatul încredinţase mulţimii, care se 
înghesuia de-a lungul drumului, un ultim mesaj pentru femeia 
iubită? Si este adevărat sau fals că atât regina de Navarra, cât şi 
ducesa de Nevers, amanta lui Coconat, îşi agăţară la brâu, în 
semn de doliu, pandantive în formă de cap de mort? Şi ce se 
poate crede despre legenda după care cele două doamne s-ar fi 
întâlnit noaptea cu călăul, ca să-i ceară capetele celor ucişi, 
pentru a le săruta pentru ultima oară pe buze şi a le îngropa cu 
cinste? Singurul lucru cert este că un asemenea belşug de 
amănunte demonstrează impresia foarte puternică stârnită în 
acea vreme de eveniment. Va trebui însă să aşteptăm încă două 
secole şi jumătate pentru ca, în paginile concluzive ale 
romanului Roşu şi Negru de Stendhal, imaginea capului tăiat al 
lui de La Mole să înceteze de a mai fi apanajul „micii istorii" şi să 
se înscrie indelebil în memoria noastră literară. 

Când în Memoriile sale sosi momentul de a vorbi despre Bussy 
d'Amboise, Marguerite avu grijă să dezmintă zvonurile care 
circulaseră în trecut asupra unei legături de dragoste între ei. 
Dar nici măcar nevoia de a-şi apăra reputaţia dinaintea 
tribunalului istoriei nu reuşea să domolească entuziasmul pe 
care-l suscita încă, în ea, la distanţă de atâţia ani, amintirea 
primului adorator cu care călcase regulile stabilite de codul de 
ascendență platonică în vigoare la curte. Inspirată din teoriile 
filosofice ale lui Marsilio Ficino, Mărio Equicole, Leon Evreul, 
doctrina unui amor desfăşurat în afara căsătoriei ca instrument 
de elevaţie spirituală condamna relaţiile carnale între amanti şi 
impunea „o ierarhie rigidă a plăcerilor senzuale, în baza căreia 
numai văzul şi auzul puteau participa la extaz". Dar cum ar fi 


putut Marguerite să pună oprelişti arderilor celui mai curajos, 
celui mai galant, celui mai admirat dintre cavalerii timpului? 
Nenumăratelor sale merite Bussy îi adăugase unul care în ochii 
lui avea o valoare enormă: pentru dragostea sa, deşi se bucura 
de favoarea lui Henric al Ill-lea, schimbase tabăra şi trecuse în 
aceea a fratelui preferat al Margueritei, neliniştitul duce de 
Alencon, care devenise primul în ordinea succesiunii la tron, cel 
putin până când Henric al lIll-lea nu avea să capete un 
moştenitor. 

Regina de Navarra nu era singura care-l găsea irezistibil pe 
Bussy, ce încarna tipul perfect de gentilom la modă: soldat 
viteaz, cultiva literele, se exprima cu elocinţă, versifica cu 
graţie, era elegant, rafinat, spiritual. Alesului Margueritei îi 
lipseau însă două virtuţi în care nici regina de Navarra nu părea 
să exceleze: discretia şi prudenta. De altfel, aşa cum observa 
Brantome, expert maxim în materie de galanterie, „la ce i-ar fi 
servit unui mare căpitan de oşti să fi săvârşit în război vreun 
frumos act de vitejie, dacă acesta trebuia să rămână apoi 
ascuns, necunoscut nimănui?" 

Dacă Bussy nu pierdea nici o ocazie ca să dea de înţeles că era 
un amant satisfăcut, nici Marguerite nu se preocupa să-l 
dezmintă. Nu se considera o femeie ca oricare alta, şi a iubi nu 
însemna pentru ea o cedare: era o mare principesă care găsise 
în sfârşit un bărbat demn de ea şi-şi afirma cu mândrie 
posesiunea, acoperindu-l de daruri - bijuterii, eşarfe, manşoane - 
tot atâtea semne ale puterii pe care o exercita asupra lui, 
atestate de netăgăduit ale favorurilor ei. In Memorii va povesti 
despre o cursă nocturnă ce-i fusese întinsă lui Bussy la ieşirea 
din Luvru, în primăvara lui 1575. Pentru a-l identifica în 
întuneric, agresorii contau tocmai pe una din faimoasele lui 
eşarfe, dar îl confundaseră cu un om din suita lui, ce purta una 
de aceeaşi culoare. In realitate - precizează malitios Marguerite 
-, „eşarfa era foarte diferită de cea a stăpânului, căci nu era 
împodobită", ca aceea, cu perle şi broderii. 

Mai riscantă încă decât indiscretia, imprudenta lui Bussy avea 
să se dovedească fatală pentru cei doi amanți. Atacurile, 
încăierările, duelurile erau, laolaltă cu aventurile galante, sportul 
preferat al alesului Margueritei. Formidabil spadasin, capabil să 
ţină piept singur unei cete de duşmani, temerar peste orice 
limită, avea gustul provocării şi nu ezita să-şi aleagă drept ţintă 


pe celebrii mignons ai lui Henric al Ill-lea, adică să-l sfideze, 
indirect, pe însuşi suveranul. Regele, care după trădare, îl 
detesta pe Bussy, se răzbună pe Marguerite blamându-i deschis 
conduita scandaloasă şi incitându-l pe distratul ei soţ să-i pună 
capăt. Dinspre partea ei, regina de Navarra, departe de a se 
lăsa intimidată, nu făcea un mister din a favoriza ambițiile şi 
intrigile fratelui mai mic, ducele de Alencon, împotriva 
intereselor suveranului şi chiar ale soţului său. Pus la cale de 
Henric al Ill-lea, probabil de conivenţă cu Navarra, atentatul 
eşuat de la Luvru marcă punctul de unde nu mai era cale de 
întoarcere. In ziua de după ambuscadă, Bussy se prezentă din 
nou la palat „cu un aer vesel şi îndrăzneţ, ca şi cum n-ar fi ieşit 
dintr-un atac prin surprindere, ci dintr-un turnir", dar climatul 
devenise incandescent şi regina mamă, îngrijorată de intenţiile 
de răzbunare ale ducelui de Alencon şi de perspectiva unui nou 
prilej de conflict între cei doi fraţi, îl imploră pe Bussy să 
părăsească pentru un timp Capitala. Temându-se acum pentru 
viaţa amantului, Marguerite îl încuraja de asemenea să plece. 
Relaţia lor avea să mai dureze câţiva ani, între petreceri, dueluri, 
intrigi, fugi, despärtiri, întâlniri clandestine, într-o atmosferă de 
scandal accentuată de bănuiala naşterii unui fiu nelegitim. ŞI 
totuşi, Bussy nu avea să-şi încheie existenţa în serviciul reginei 
de Navarra, purtând una dintre eşarfele ei: moartea îl seceră pe 
neaşteptate, de mâna unui soţ gelos care-şi silise nevasta să-l 
atragă într-o cursă. Convocat de amanta de serviciu la o 
întâlnire secretă, Bussy dădu peste vreo cincisprezece oameni 
înarmaţi şi, odată mai mult, îşi uimi contemporanii: „până când 
îi mai rămase în mână o bucată de spadă, aproape numai 
mânerul, nu încetă să se lupte. Apoi recurse la mese, bănci, 
scaune, taburete, cu care răni şi dobori trei sau patru dintre 
duşmani; la sfârşit, înfrânt de superioritatea numerică şi fără 
nici un mijloc de apărare, a fost ucis în faţa unei ferestre de 
unde avea intenţia să se arunce". Credincios numai sieşi, Bussy 
ieşi din scenă aşa cum trăise, ca eroul unui roman de capă şi 
spadă. 

Dacă legătura cu Bussy se dovedi repede incompatibilă cu 
spiritul neoplatonic, Marguerite nu încetă să aspire la întâlnirea 
cu sufletul-pereche, cu care să poată împărtăşi idealul amorului 
perfect. Aşteptarea nu i-a fost în zadar. In 1580, la douăzeci şi 
şapte de ani, se îndrăgosti până peste cap de prea frumosul 


Jacques Harlay, senior de Champvallon, aflat si el în serviciul 
ducelui de Alencon. De această dată însă, ea fu cea care dictă 
regulile de comportare ce trebuiau respectate. 

Spre deosebire de Bussy, Champvallon era delicat, discret, 
îndatoritor, gata să se supună vrerilor doamnei sale. Unele 
scrisori ale Margueritei care ne-au parvenit ne permit să sesizăm 
ecoul conversatiilor lor şi ne furnizează un repertoar 
extraordinar de metafizică amoroasă. „Amorul nu este altceva 
decât dorinţa de frumuseţe", scrie regina pe marginea tratatului 
Sopra lo Amor over Convito di Platane (Despre Amor sau 
Banchetul lui Plafon), pe care Marsilio Ficinoi îl dedicase lui 
Cosimo de Medici şi a cărui traducere franceză îi fusese 
închinată tocmai Margueritei, „şi întrucât amorul Domniei 
Voastre este absolut divin (născându-se din cer şi din 
frumuseţea mea), el a generat în mine un amor de aceeaşi 
natură, care, păstrându-se nealterat, şi-a aflat adăpost în 
sufletul meu, găsindu-l pregătit şi hotărât să-şi joace propriul rol, 
care este acela de a porunci cu raţiunea sa trupului şi de a fi 
ascultat de acesta". Cu competenţă şi evidentă plăcere, 
Marguerite îşi iniţiază iubitul în  subtilităţile filozofiei 
neoplatonice, demonstrându-i teoria celor două suflete, cel care 
rămâne legat de trup şi cel care se desparte de acesta pentru a 
se uni cu sufletul persoanei iubite: „Este atât de adevărat că cel 
iubit se preface în cel care iubeşte, încât nu mai pot fi stăpână 
pe mine decât prin Domnia Ta. Nu mai trăiesc decât prin Domnia 
Ta şi numai Domnia Ta îmi stăpâneşte sufletul". In această 
viziune metafizică, departe de a fi o renunțare, castitatea este o 
condiţie esenţială a eresului, deoarece poftele trupului ar 
constitui un obstacol pentru plăcerile spiritului. Astfel, dacă ea 
sărută frumoasa gură a iubitului, o face numai en imagination. 

E greu de crezut că pe întreaga durată a relaţiei sale cu 
Champvallon regina Navarrei s-a menţinut numai la plăcerea 
eterică a „armoniei dintre două suflete unite de aceeaşi voință". 
Ca şi pe vremea lui Bussy, zvonul unei sarcini circula cu 
insistenţă în mediile curţii, în aşa măsură încât suscitară mânia 
lui Henric al Ill-lea. Astfel încât, constatând sfârşitul simbiozei 
sale amoroase cu „sufletul cel frumos", nu putem să nu amintim 
propriile ei cuvinte: „Dacă vrei să pui capăt iubirii, trebuie să 
posezi obiectul acestui sentiment?" 


Singurul care se încăpăţâna să rămână indiferent, cu sufletul şi 
cu trupul, la fascinația perlei familiei Valois, era soţul ei legitim. 
Oaspete împotriva voinţei sale la curtea Franţei, tânărul rege al 
Navarrei nu părea să acorde nici o atenţie aventurilor galante 
ale nevestei şi dacă se hotărâse, în faţa extinderii scandalului 
legăturii ei cu Bussy, să o concedieze pe doamna de companie 
care îi era complice, aceasta se întâmplă doar pentru că fusese 
constrâns de Henric al lll-lea. Marguerite îşi manifestă 
indignarea refuzând zile întregi să mănânce şi izgonindu-şi soţul 
din pat: erau singurele două modalităţi la îndemână pentru a-şi 
revendica dreptul de a dispune cel puţin de propria persoană, 
întreruperea raporturilor conjugale avea să se dovedească însă 
o gravă eroare strategică: când, câteva luni mai târziu, în 
februarie 1576, la trei ani de la masacrul din noaptea Sfântului 
Bartolomeu, Henric reuşi în sfârşit să înşele stricta supraveghere 
căreia îi era supus şi să fugă la Paris, o făcu fără ştirea soţiei, 
abandonând-o ca pe ceva inutil şi incomod. 

In următorii doi ani, ţinută ostatică de rudele ei şi folosită ca 
monedă de schimb în tratativele cu soţul ei, aflat acum în 
fruntea partidei protestante, Marguerite îşi dădu seama că 
singurul ei statut în stare s-o protejeze şi să-i confere autoritate 
era cel de regină a Navarrei. 

In august 1578, după ce-i promisese lui Henric al Ill-lea că va 
continua să slujească interesele coroanei franceze şi să facă 
totul „pentru a-l determina pe soţul ei să se supună regelui", 
Marguerite primi în sfârşit autorizaţia de a se alătura regelui 
Navarrei pe domeniile acestuia. Se pare că însăşi Caterina a fost 
aceea care a reîncredinţat-o pe Marguerite soţului ei. Scrisoarea 
unei doamne din suita reginei mame, scrisă în timpul călătoriei, 
ne-o arată pe Marguerite preocupată, după doi ani şi jumătate 
de separare, să se pregătească pentru recucerirea lui Henric: 
„De trei zile stă închisă în camera ei, singură cu trei cameriste, 
una înarmată cu un brici, cealaltă cu creme, a treia cu foc. E 
mereu cufundată în baie, albă ca un crin, parfumată toată, se 
şterge o dată şi încă o dată, înfăşurată într-un nor de tămâie, ca 
o vrăjitoare în vaporii alambicurilor şi, după câte spun intimii ei, 
susţine că face toate astea numai ca să se placă pe sine". La 
început cel putin, eforturile Margueritei părură să nu fie 
zadarnice: Henric îi rezervă o primire mai mult decât galantă şi, 
încă din seara sosirii sale, împărţi patul cu ea. Impäcarea 


conjugală însemna pentru tânăra femeie, aşa cum ea însăşi o 
recunoaşte, începutul perioadei celei mai fericite din viaţa ei. 
După o scurtă şi neplăcută şedere la Pau, în Pirinei, unde religia 
catolică era riguros interzisă, perechea regală se mută în mai 
tolerantul Nerac, şi aici Marguerite, eliberată de jugul familial şi 
cu deplina încuviinţare a soţului ei, putu să ducă o existenţă în 
armonie cu aspiraţiile ei cele mai profunde. Aşa cum a rezultat 
din studierea conturilor lor, soţii nu s-au uitat la bani ca să 
modernizeze şi să infrumuseteze bătrânul castel al ducilor 
d'Albret, împodobindu-l cu tapiserii, mobile, tablouri, obiecte 
preţioase şi transformând în acelaşi fel şi parcul. In această 
ambianţă, pregătită cu extremă pricepere, Marguerite se implică 
în proiectul, atât de multă vreme urmărit de Caterina, al unei 
regalităţi sub pecetea fastului, elegantei şi armoniei. Si nu în 
sălile Luvrului, ci în îndepărtata Gasconie, pentru câţiva ani 
utopia deveni realitate. „Curtea noastră, va nota ea cu 
satisfacţie, era atât de frumoasă şi plăcută, că nu o invidiam pe 
cea a Franţei. [In afară de rege], din ea făceau parte sora lui, 
principesa de Navarra, şi eu însămi, cu un mare număr de 
doamne şi domnişoare. Suita regelui, soţul meu, era compusă 
dintr-o adunare de seniori şi gentilomi nu mai puţin galanti 
decât cei pe care-i văzusem la curtea [franceză]. Singurul reproş 
care li se putea aduce era acela că erau hughenoți, dar despre 
această deosebire de religie nu se sufla o vorbă. Regele, soţul 
meu, şi principesa, sora lui, mergeau la predică, în vreme ce eu 
şi suita mea ne duceam la mesă într-o capelă din parc; la ieşire, 
ne regăseam ca să ne plimbăm împreună, fie într-o frumoasă 
grădină cu alei lungi, mărginite de dafini şi chiparoşi, fie în 
parcul conceput de mine, pe aleile care mărgineau râul. Restul 
zilei era dedicat mai multor tipuri de plăceri rafinate, iar după- 
amiaza şi seara erau rezervate dansului". Pe urmele 
mecenatismului dinastiei Valois, graţie culturii şi inteligenţei 
sale, regina Navarrei dărui din nou micii ei curţi prestigiul pe 
care-l cunoscuse în vremea marii sale antecesoare, Marguerite 
d'Angouleme, făcând din ea un important centru cultural şi 
atrăgând acolo eruditi, poeţi, artişti, muzicieni. Pentru a da 
măsura capacităţii ei de seducţie intelectuală, ar ajunge stima şi 
prietenia pe care i-o arăta un vecin ilustru, Michel de Montaigne, 
care, în urma conversatiilor avute cu ea, îi dedică Apologia lui 
Raimond Sebond. In acest proiect al unei vieţi modelate de artă, 


al cărei prototip perfect fusese furnizat de Curteanul lui Baldasar 
Castiglione, prea puţin conta dacă Henric continua să-şi piardă 
capul pentru una sau alta dintre domnişoarele de onoare şi dacă 
Marguerite nu se hotăra să pună capăt legăturii ei cu Bussy 
d'Amboise. Incompatibilitätile conjugale se atenuau în climatul 
de erotism rafinat ce constituia trăsătura distinctivă a curţii de 
la Nerac, locul în care idealul neoplatonic al reginei Navarrei îşi 
găsi cea mai bună exemplificare. Ca în vremurile civilizaţiei 
curteneşti, austerii gentilomi hughenoți celebrau cultul iubirii, 
întrecându-se în galanterie şi ,servindu-si" cu devotament 
doamnele, al căror merit, în schimb, consta în a ţine trează 
dorinţa masculină, amânând la nesfârşit clipa capitulării. Putem 
să ne facem o idee despre forţa de atracţie a curţii Margueritei 
mulţumită denigrării iritate venite din partea unui duşman 
implacabil, marele scriitor Agrippa d'Aubigne: „Compusă din 
nobili viteji şi doamne remarcabile, curtea Navarrei era atât de 
înfloritoare, încât, în privinţa oricărui ascendent, natural sau 
dobândit, nu se socotea deloc mai prejos decât o alta. Dar 
plăcerea aduse acolo viciile, precum căldura atrage şerpii. 
Regina de Navarra dădu frâu liber fanteziilor şi făcu armele să 
ruginească. II învăţă pe regele, soţul său, că un cavaler lipsit de 
iubire este un cavaler fără suflet; această iubire ea o practica 
deschis, dorind să dovedească prin asta că încuviințarea publică 
era un semn de virtute şi că secretul era sinonim cu viciul. Se 
pare că însăşi Caterina a fost aceea care a reîncredinţat-o pe 
Marguerite soţului ei. Scrisoarea unei doamne din suita reginei 
mame, scrisă în timpul călătoriei, ne-o arată pe Marguerite 
preocupată, după doi ani şi jumătate de separare, să se 
pregătească pentru recucerirea lui Henric: „De trei zile stă 
închisă în camera ei, singură cu trei cameriste, una înarmată cu 
un brici, cealaltă cu creme, a treia cu foc. E mereu cufundată în 
baie, albă ca un crin, parfumată toată, se şterge o dată şi încă o 
dată, înfăşurată într-un nor de tămâie, ca o vrăjitoare în vaporii 
alambicurilor şi, după câte spun intimii ei, susţine că face toate 
astea numai ca să se placă pe sine". La început cel putin, 
eforturile Margueritei părură să nu fie zadarnice: Henric îi 
rezervă o primire mai mult decât galantă şi, încă din seara sosirii 
sale, împărţi patul cu ea. Împăcarea conjugală însemna pentru 
tânăra femeie, aşa cum ea însăşi o recunoaşte, începutul 
perioadei celei mai fericite din viaţa ei. După o scurtă şi 


neplăcută şedere la Pau, în Pirinei, unde religia catolică era 
riguros interzisă, perechea regală se mută în mai tolerantul 
Nerac, şi aici Marguerite, eliberată de jugul familial şi cu deplina 
încuviinţare a soţului ei, putu să ducă o existenţă în armonie cu 
aspiraţiile ei cele mai profunde. Aşa cum a rezultat din studierea 
conturilor lor, soţii nu s-au uitat la bani ca să modernizeze şi să 
înfrumuseţeze bătrânul castel al ducilor d'Albret, împodobindu-l 
cu tapiserii, mobile, tablouri, obiecte preţioase şi transformând 
în acelaşi fel şi parcul. In această ambianţă, pregătită cu 
extremă pricepere, Marguerite se implică în proiectul, atât de 
multă vreme urmărit de Caterina, al unei regalităţi sub pecetea 
fastului, elegantei şi armoniei. Si nu în sălile Luvrului, ci în 
îndepărtata Gasconie, pentru câţiva ani utopia deveni realitate. 
„Curtea noastră, va nota ea cu satisfacţie, era atât de frumoasă 
şi plăcută, că nu o invidiam pe cea a Franţei. [In afară de rege], 
din ea făceau parte sora lui, principesa de Navarra, şi eu însămi, 
cu un mare număr de doamne şi domnişoare. Suita regelui, soţul 
meu, era compusă dintr-o adunare de seniori şi gentilomi nu 
mai putin galanti decât cei pe care-i văzusem la curtea 
[franceză]. Singurul reproş care li se putea aduce era acela că 
erau hughenoți, dar despre această deosebire de religie nu se 
sufla o vorbă. Regele, soţul meu, şi principesa, sora lui, mergeau 
la predică, în vreme ce eu şi suita mea ne duceam la mesă într-o 
capelă din parc; la ieşire, ne regăseam ca să ne plimbăm 
împreună, fie într-o frumoasă grădină cu alei lungi, mărginite de 
dafini şi chiparosi, fie în parcul conceput de mine, pe aleile care 
mărgineau râul. Restul zilei era dedicat mai multor tipuri de 
plăceri rafinate, iar după-amiaza şi seara erau rezervate 
dansului". Pe urmele mecenatismului dinastiei Valois, graţie 
culturii şi inteligenţei sale, regina Navarrei dărui din nou micii ei 
curţi prestigiul pe care-l cunoscuse în vremea marii sale 
antecesoare, Marguerite d'Angouleme, făcând din ea un 
important centru cultural şi atrăgând acolo eruditi, poeţi, artişti, 
muzicieni. Pentru a da măsura capacităţii ei de seducţie 
intelectuală, ar ajunge stima şi prietenia pe care i-o arăta un 
vecin ilustru, Michel de Montaigne, care, în urma conversatiilor 
avute cu ea, îi dedică Apologia lui Raimond Sebond. In acest 
proiect al unei vieţi modelate de artă, al cărei prototip perfect 
fusese furnizat de Curteanul lui Baldasar Castiglione, prea puţin 
conta dacă Henric continua să-şi piardă capul pentru una sau 


alta dintre domnişoarele de onoare şi dacă Marguerite nu se 
hotăra să pună capăt legăturii ei cu Bussy d'Amboise. 
Incompatibilităţile conjugale se atenuau în climatul de erotism 
rafinat ce constituia trăsătura distinctivă a curţii de la Nerac, 
locul în care idealul neoplatonic al reginei Navarrei îşi găsi cea 
mai bună exemplificare. Ca în vremurile civilizaţiei curteneşti, 
austerii gentilomi hughenoți celebrau cultul iubirii, întrecându-se 
în galanterie şi „servindu-şi" cu devotament doamnele, al căror 
merit, în schimb, consta în a ţine trează dorinţa masculină, 
amânând la nesfârşit clipa capitulării. Putem să ne facem o idee 
despre forţa de atracţie a curţii Margueritei mulţumită denigrării 
iritate venite din partea unui duşman implacabil, marele scriitor 
Agrippa d'Aubigne: „Compusă din nobili viteji şi doamne 
remarcabile, curtea Navarrei era atât de înfloritoare, încât, în 
privinţa oricărui ascendent, natural sau dobândit, nu se socotea 
deloc mai prejos decât o alta. Dar plăcerea aduse acolo viciile, 
precum căldura atrage şerpii. Regina de Navarra dădu frâu liber 
fanteziilor şi făcu armele să ruginească. II învăţă pe regele, soţul 
său, că un cavaler lipsit de iubire este un cavaler fără suflet; 
această iubire ea o practica deschis, dorind să dovedească prin 
asta că încuviințarea publică era un semn de virtute şi că 
secretul era sinonim cu viciul. Principele, înclinat spre 
îngăduinţă, învăţă să fie amabil cu adoratorii soţiei lui, iar ea să 
fie amabilă cu amantele soţului ei". 

Experimentul Margueritei dură puţin, întrucât glasul armelor se 
făcu din nou auzit, însă amintirea acelui moment magic dispăru 
cu greu. Utopia unei curţi a iubirii, sub semnul frumuseţii şi 
armoniei, îi fascinase pe contemporani şi faima castelului de la 
Nerac depăşise hotarele. Un scriitor de dincolo de Canalul 
Mânecii avea să-i fixeze pentru totdeauna amintirea. Un deceniu 
mai târziu, plasând la curtea de Navarra acţiunea piesei 
Zadarnicele chinuri ale dragostei, Shakespeare îngăduia artei 
efemerului, cultivată de Marguerite, să se înscrie în marea 
durată a literaturii. 

In 1582, când au reizbucnit ostilitățile între catolici şi 
hughenoți, Henric al lll-lea şi Caterina cu convins-o pe 
Marguerite să se întoarcă la Paris, în nădejdea că u vor putea 
atrage şi pe regele Navarrei. Această a doua perioadă de 
despărţire de soţ a însemnat pentru tânăra regină începutul unei 
îndelungi derive. Deveni repede limpede că ascendentul ei 


asupra lui Henric de Navarra era aproape inexistent, si prin 
urmare prezenţa ei la curtea Franţei era nu numai inutilă, dar şi 
pernicioasă, din moment ce Marguerite acţiona deschis în 
favoarea ambițiilor ducelui de Alencon şi, niciodată sătulă de a 
atâta discordia, constituia un nesecat izvor de scandaluri. Henric 
al Ill-lea luă drept pretext legătura ei cu Champvallon şi 
presupusa naştere a unui fiu ilegitim pentru a se debarasa de 
ea, gonind-o insultător de la curte, încă o dată, regele Navarrei 
dădu dovadă de o totală lipsă de prejudecăţi şi de o inteligenţă 
politică rapidă: după tratative extenuante, înghiţi afrontul şi îşi 
reprimi soţia, în schimbul plecării garnizoanelor franceze din trei 
fortărețe hughenote de mare valoare strategică. Dar de această 
dată castelul Nerac rezervă reginei sale o primire glacială şi 
Henric însuşi nu numai că refuză să împartă patul cu ea, dar 
continuă să-i ignore prezenţa, petrecându-şi cea mai mare parte 
din timp în compania noii lui amante, frumoasa, cultivata şi 
imperioasa Diane d'Andois, zisă Corisande. Era evident că regele 
Navarrei se gândea să se despartă de soţie şi aştepta doar 
momentul potrivit ca s-o facă. In această situaţie umilitoare, 
moartea în 1584 a ducelui de Alencon o lipsi pe Marguerite de 
principalul ei aliat şi contribui la a-i face poziţia şi mai delicată, 
împingând-o la ultima şi definitiva eroare politică a vieţii ei. In 
loc să se substituie fratelui dispărut, ca punct de referinţă al 
partidei moderate, favorabile unei politici de conciliere între 
catolici şi protestanți, şi să joace astfel un rol de mediere în noul 
război religios - cel de-al optulea - care-l contrapunea pe Henric 
de Navarra lui Henric al Ill-lea, Marguerite se distanţă de 
amândoi şi se alie cu duşmanii lor comuni, Spania şi Liga, 
punându-şi astfel grav în primejdie propriul viitor. La 19 martie 
1585, cu un gest nemaipomenit pentru epoca ei, „abandonă" 
căminul conjugal şi se refugie la Agen, oraşul primit în dotă. 
Aflată astfel în conflict deschis cu soţul, mama şi fratele ei, 
începu să meargă din oraş în oraş, dintr-o aventură în alta, 
însoţită de un grup din ce în ce mai restrâns de credincioşi, 
lăsând în urmă cadavrele ultimilor ei amanți şi o reputaţie făcută 
fărâme. Cursa se termină în octombrie 1586, când trebui să se 
predea oamenilor trimişi în urmărirea ei de Henric al Iil-lea şi de 
Caterina, şi fu închisă în castelul Usson. 

In această fortăreață întunecată, aşezată pe buza prăpastiei, 
deasupra văii râului Issoire, în Auvergne, Marguerite îşi va 


petrece următorii douăzeci de ani - anii din mijlocul vieţii ei - 
întâi ca prizonieră, apoi în calitate de castelană, dând adevărata 
măsură a caracterului ei extraordinar. Nu o învățase oare lectura 
lui Plutarh că adversităţile constituie piatra de încercare a 
sufletelor tari? 

Singură în îndepărtatul ei castel, în vreme ce dinastia Valois 
ajungea, cu masacrarea familiei de Guise, la epilogul ei 
sângeros, regina în exil demonstra că ştia să-şi ajungă siesi, 
rugându-se, citind, ascultând muzică şi încredinţând scrisului 
sarcina de a da vieţii sale unitate şi coerenţă. La Usson, 
Marguerite hotărî să-şi redacteze memoriile, făcând astfel un 
gest cu valoare dublu inaugurală: a fost prima femeie care a 
îndrăznit să-şi povestească viaţa şi, totodată, a deschis calea 
autobiografiilor moderne. 

Ceea ce a determinat-o pe Marguerite să pună mâna pe pană, 
în primele luni ale lui 1594, a fost Discursul despre regina 
Franţei şi a Navarrei de Brantome. Panegiricul pe care i-l dedica 
vechiul său admirator, şi el căzut în dizgrație şi retras pe 
domeniile lui, nu departe de Usson, o celebra în anii glorioşi ai 
tinereţii ei, dar nu era lipsit de erori şi mai ales nu ţinea seama 
de raţiunile profunde ale opţiunilor ei şi de imaginea despre sine 
căreia ea voise mereu să-i rămână credincioasă. Singură 
depozitară a adevărurilor care o priveau, Marguerite răspunse 
elogiului pe care i-l adresa Brantome dedicându-i, la rândul-i, 
propria versiune a faptelor - o versiune care devenise şi mai 
necesară din cauza acuzațiilor infamante lansate împotriva ei de 
pamfletele timpului şi de conştiinţa că mariajul ei ajunsese la 
capăt. Rescriindu-şi viaţa în lumina nu a eşecurilor, ci a valorilor 
din care se inspirase întotdeauna - curajul, lealitatea, 
generozitatea, ura faţă de disimulare, fidelitatea faţă de credinţa 
catolică -, Marguerite revendica vocaţia ei de principesă regală 
şi îşi lua revanşa asupra istoriei. Dar pentru ea nu sosise încă 
momentul ieşirii din scenă. 

In 1593, la Chartres, după ce abjurase religia protestantă, 
Henric de Navarra fu consacrat ca rege al Franţei şi începu de 
îndată negocierile cu soţia sa pentru anularea căsătoriei. Nu e 
greu de închipuit cât de mare a putut să fie amărăciunea 
Margueritei când şi-a dat seama că pierduse marea ocazie a 
vieţii sale şi că plătise pentru dorinţa ei de libertate un preţ atât 
de ridicat. Deşi nu era sterilă, nu reuşise să îndeplinească prima 


misiune a unei regine, aceea de a asigura un moştenitor pentru 
tron, iar acum era prea bătrână pentru a o mai face. In plus, 
reputaţia ei scandaloasă apărea ca incompatibilă cu aura sacră 
necesară soţiei unui rege al Franţei. Şi totuşi, deşi conştientă că 
pierduse partida, ultima dintre Valois ştiu să închidă jocul în 
modul cel mai elegant. 

Graţie talentului diplomatic şi tenacitätii ei, Marguerite nu 
numai că obtinu, în schimbul consimţământului pentru anularea 
căsătoriei, un apanaj considerabil, deplina reintegrare în toate 
posesiunile ei şi autorizaţia de a părăsi Usson păstrându-şi titlul 
de regină, dar îşi câştigă şi recunoştinţa şi prietenia lui Henric. 
„Sora mea - îi scria regele, dându-i ştirea anulării căsătoriei 
religioase -, doresc să ştiţi că nu înţeleg, după cele întâmplate, 
să-mi fiţi mai puţin dragă şi să vă iubesc mai puţin decât înainte; 
vreau, dimpotrivă, să mă îngrijesc mai mult decât oricând de tot 
ceea ce vă priveşte şi să vă arăt cu oricare prilej că, de acum 
înainte, nu înţeleg să vă fiu frate numai cu numele, ci şi în 
faptă." Marguerite, la rându-i, răspundea:  „Monseniore, 
Maiestatea  Voastră nu se mulţumeşte, după chipul şi 
asemănarea zeilor, să-şi copleşească creaturile cu bunuri şi 
favoruri, ci se milostiveşte să le privească şi să le consoleze în 
tristetile lor. Această onoare, care dovedeşte bunăvoința 
Voastră, e atât de mare încât poate fi egalată doar de 
nemăsurata mea voinţă de a mă pune în slujba Voasträ". 

In vara lui 1605, după mai bine de douăzeci de ani de absenţă, 
Marguerite se întoarse la Paris, unde fu primită cu toate 
onorurile de către Henric al IV-lea, noua lui soţie, Maria de 
Medici, şi micul Delfin. Trecută de cincizeci de ani, cu tendinţă 
spre obezitate, cu farduri, perucă şi îmbrăcăminte demodată, 
ultima Valois se pregătea, printr-o ultimă, extraordinară 
metamorfoză, să dea Franţei o lecţie de comportare cu adevărat 
regală. Locuind în magnificul Hotel de Sens, pe malurile Senei, 
cu noul apelativ de Regina Marguerite, inventat pentru a face 
faţă situaţiei cu totul inedite a unei regine repudiate cu 
reşedinţa oficială la Paris, reluă tradiţiile familiei şi, adunând în 
jurul ei, cum mai făcuse şi în trecut, poeţi, scriitori, erudiţi, 
filosofi, teologi, oameni de ştiinţă, muzicieni, transmise 
civilizaţiei mondene care se năştea un exemplu de mecenatism 
renascentist, „întrucât prânzurile şi cinele ei erau consacrate 
mai presus de orice hrănirii spiritului, aşa cum făcuse pe 


vremuri Părintele literelor, strămoşul ei Francisc |, Maiestatea Sa 
avea lângă sine patru bărbaţi cărora, aşezându-se la masă, le 
indica temele, ca ei să le dezvolte... iar când acei bărbaţi docti 
terminau de vorbit, pentru a nu dezminti cu nimic măreţia ei 
regală, poruncea să vină o orchestră de violonişti, apoi o 
frumoasă muzică vocală şi în cele din urmă lăuta". 

Inspirate la modul ideal de Banchetul lui Platon, discuţiile 
filosofice care acompaniau până şi mesele Margueritei, nu 
aveau doar o finalitate speculativă, ci constituiau un prilej 
pentru a pune în valoare prestigiul regal, erau aşadar un fel de 
„teatru de curte", destinat în egală măsură publicului de invitaţi 
- un ceremonial în centrul căruia se afla regina. Dar ea nu a 
contribuit la dezbaterile culturale ale vremii sale numai prin 
aceste conversații erudite. 

Părăsind castelul Usson, orientată din nou către viitor, 
Marguerite şi-a întrerupt scrierea Memoriilor, dar nu a lăsat pana 
din mână. Al său Discours docte et subtil din 1614, adevărat 
manifest feminist, care teoretiza superioritatea femeilor asupra 
bărbaţilor, demonstrează că Marguerite se împăcase în sfârşit 
cu sexul ei, asumându-şi cu mândrie identitatea feminină, 
întrebarea care deschide acest Discours: „De ce oare le 
onorează atât de mult bărbaţii pe femei?" - era şi o chestiune 
crucială, la originile uneia din trăsăturile distinctive ale moralei 
nobiliare. Oare în virtutea forţei sau a slăbiciunii lor încă din 
vremurile civilizaţiei curteneşti, femeile deveniseră obiectul 
omagiului bărbătesc? Autoarea nu avea îndoieli şi demonstra cu 
claritate şi eleganţă că „infirmitatea şi slăbiciunea nu generează 
onoare, ci dispreţ şi milă... şi nu datorită slăbiciunii, ci excelentei 
ei, bărbatul onorează femeia". De altfel, prezenţa, alături de 
Marguerite, în chip de bibliotecară, a domnişoarei de Gournay, 
care peste puţin timp avea să relanseze dezbaterile feministe, 
mutând accentul pe egalitate, nu putea fi mai emblematică 
pentru interesul nutrit în ultimii săi ani ca regină pentru acea 
querelle des femmes care străbătuse întregul secol. 

Marguerite realiza astfel un proiect destinat nu numai să 
întărească poziţia ei singulară de soţie repudiată, dar şi să o 
consolideze pe aceea a noului suveran. Se strădui în fel şi chip 
pentru a întări autoritatea lui Henric, fu darnică în sfaturi şi o 
ajută pe Maria de Medici să restabilească eticheta curţii şi să 
readucă Luvrul la fastul său din trecut. Şi mai ales - ea, care nu 


reuşise să dea tronului un moştenitor -, descoperi că încerca 
pentru micul Delfin - care de altfel îi răspundea cu o afecţiune 
sinceră - un profund sentiment matern, încă înainte să-l 
cunoască, hotărâse sâ-l lase legatar universal, cu un beau geste 
care venea în ajutorul lui Henric, subliniind legitimitatea 
tranziţiei dinastiei între Valois şi Bourboni. 

Victimă exemplară a legii salice, care o exclusese pe ea, ultima 
din familie, de la succesiune, aşadar privată de o coroană care-i 
revenea de drept, Marguerite se comportă cu înţelepciunea 
politică, simţul pentru stat, generozitatea şi eleganța morală ale 
unei suverane autentice şi tocmai această victorie asupra unui 
destin care îi fusese atâta timp potrivnic, i-a îndulcit ultimii ani 
de viaţă. Dar Marguerite nu-şi putea închipui că timpul avea să 
păstreze pentru ea o altă coroană, începând din era romantică, 
după două veacuri de ostracizări şi instrumentări politice, în 
cursul cărora a fost rebotezată cu porecla de „Regina Margot" - 
singurul care o numise aşa, când era copil, fusese fratele ei, 
Carol al IX-lea -, Marguerite deveni regina unei ţări fără hotare şi 
fără timp, situată în marginea istoriei, regatul romanului şi al 
aventurii, căruia nu-i vor lipsi niciodată supuşi credincioşi, gata 
să-i aducă un omagiu entuziast de simpatie şi admiraţie. 


Gabrielle D'Estrees - La un pas de tron 


Singura condiţie asupra căreia, în cursul tratativelor pentru 
anularea căsătoriei, regina Navarrei se arătă de neclintit, a fost 
aceea ca locul ei să fie ocupat de o prinţesă demnă de a purta 
coroana franceză şi nu, cum spunea ea în particular, de o 
„Curviştină". „O femeie de joasă extracţie socială", o definea, 
scriindu-i baronului de Rosny, viitorul duce de Sully; una care, 
după zvonurile în circulaţie, „dusese o viaţă peste poate de 
murdară şi urâtă". 

De nouă ani, într-adevăr, Henric era nebun după o tânără care- 
i născuse trei fii şi se gândea ca, odată obţinută anularea primei 
sale căsătorii, să o ia de soţie: ceea ce ar fi fost incompatibil nu 
numai cu simţul demnităţii pe care-l avea Marguerite, ci şi cu 
onoarea coroanei franceze. 

Ca să spunem adevărul, Gabrielle d' Estrees - acesta era 
numele „curviştinei" în chestiune - nu alesese ea să devină 
amanta lui Henric, ci se resemnase la asta, cedând presiunii 
părinţilor. In familia maternă, Babou de La Bourdaisiere, femeile 
se bucurau de multă vreme de cea mai proastă reputaţie. 
Bunica Gabriellei putea să se laude că reuşise, chiar dacă pe 
fugă, să intre atât în patul papei Clement al VIl-lea, sosit la 
Marsilia pentru căsătoria nepoatei lui, Caterina, cât şi în acela al 
lui Francisc |. Fiica ei, Francoise, mama Gabriellei - care, 
împreună cu cele şase surori ale ei, a fost poreclită „Cele Şapte 
Păcate Capitale" - îşi părăsise copiii şi bărbatul ca să-l urmeze 
pe ultimul ei amant, să-i facă o fată şi să moară împreună cu el 
de moarte violentă, încredinţată părintelui Antoine, care exercita 
funcţia de guvernator al Picardiei, Gabrielle crescu, împreună cu 
sora ei Diane, departe de curte, în fastuosul castel Cceuvres, 
ducând o existenţă senină până când, la şaptesprezece ani, 
descoperi amorul în braţele lui Roger de Saint-Lary, conte de 
Bellegarde, Mare Scutier al Franţei, înainte să treacă în serviciul 
noului monarh, frumosul Roger fusese unul din mignon-ii lui 
Henric al III-lea şi avea părul roşu strălucitor, „umerii lati, coşul 
pieptului subţire şi pântecele plat". In 1590, aflat în misiune în 
Picardia, se îndrăgosti la prima vedere de Gabrielle şi hotări s-o 
ia de nevastă. Totul părea să hărăzească tinerei perechi un 
destin fericit, dar Bellegarde comise o eroare fatală: se mărturisi 
suveranului, lăudând frumuseţea iubitei în asemenea termeni, 


încât îi trezi curiozitatea. Si astfel, putin mai târziu, găsindu-se la 
Compiegne, nu departe de Coeuvres, Henric dori să se convingă 
personal de farmecele Domnişoarei d' Estrees. 

Gabrielle era într-adevăr frumoasă, cum avea să recunoască şi 
una dintre rivalele ei, domnişoara de Guise, devenită mai târziu 
prinţesă de Conti, presupusa autoare a Amorurilor Marelui 
Alcandre, nume de cod al lui Henric: era blondă, dar de un blond 
palid, „ochii ei erau de culoarea cerului şi atât de strălucitori, 
încât era greu de ştiut dacă-şi luau via lor limpezime de la soare 
sau dacă soarele i-o datora ei pe a sa. Avea sprâncenele arcuite 
şi în chip plăcut închise la culoare, iar nasul puţin acvilin; gura îi 
era rubinie; sânul mai alb ca fildeşul cel mai frumos şi mai 
şlefuit, iar carnatia mâinilor asemănătoare rozelor şi crinilor". 
Pentru suveran, a o vedea şi a o dori au fost unul şi acelaşi 
lucru. 

Intr-adevăr, cu trecerea anilor, Henric era tot mai putin 
preocupat să-şi înfrâneze impulsurile erotice, iar numărul 
amantelor sale creştea vertiginos. Nestăpânita dorinţă de 
posesie suscitată în el de Gabrielle îl determină să abuzeze fără 
ruşine de autoritatea de suveran, poruncindu-i lui Bellegarde să 
se dea deoparte şi să-i cedeze locul în inima şi patul iubitei. 

Marele Scutier plecă fruntea, dar Gabrielle se dovedi mult mai 
puţin ascultătoare. Tânăra îl iubea pe Roger al ei şi încerca o 
adevărată repulsie pentru bărbatul acela mic de stat, uscat, cu 
un aspect neîngrijit şi privirea de satir, cu douăzeci de ani mai 
bătrân ca ea, şi pe care vicisitudinile vieţii şi încercările 
războaielor îl făceau să pară şi mai bătrân. Henric se adresă 
atunci tatălui ei şi mătuşii din partea mamei, Isabelle de Sourdis, 
făcându-i să întrevadă toate avantajele de care avea să se 
bucure întreaga familie dacă frumoasa îndărătnică se decidea să 
se arate putin mai înţelegătoare, în februarie 1591, Gabrielle fu 
constrânsă la capitulare. 

Legătura lor începu furtunos: angajat în recucerirea ţării, 
mereu sub arme, Henric ducea o viaţă itinerantă şi o punea pe 
Gabrielle să se întâlnească cu el în unul sau altul dintre 
avanposturile militare, de îndată ce împrejurările o îngăduiau. 
Pentru a permite amantei să părăsească reşedinţa paternă, 
respectând aparențele, în 1592 regele îi dădu un soţ paravan, 
pe Nicolas d'Amerval de Lian-court, baron de Benais, un văduv 
cam trecut, dispus să renunţe la exercitarea drepturilor lui 


conjugale în schimbul unui substanţial venit. Dar nici asta nu 
ajunse pentru a-l pune pe Henric la adăpost de insidiile geloziei. 
Intr-adevăr, Gabrielle nu se străduia să mimeze sentimente pe 
care nu le încerca şi nici nu rupsese vreodată cu adevărat 
legăturile cu Bellegarde, iar în scrisorile pasionale pe care i le 
adresa Henric în acei primi ani se întâmpla adesea ca 
declaraţiile de dragoste să fie împletite cu reproşuri, rugäminti, 
ameninţări: „Nimic nu hrăneşte mai mult bănuielile mele, îi scria 
la 14 iulie 1593, şi nu le face să izbucnească mai tare decât 
purtarea Voastră faţă de mine... Hotărâţi-vă aşadar, doamna 
mea, să aveţi un singur servitor. Depinde de dumneavoastră să 
mă schimbaţi, depinde de dumneavoastră să-mi acordati 
favoarea; dar nu-mi faceţi nedreptatea de a crede că oricine 
altcineva pe lume ar putea să vă slujească printr-o dragoste 
asemenea celei pe care vi-o port, aşa cum nimeni altcineva n-ar 
putea să-mi egaleze fidelitatea". 

Scrisoarea a fost scrisă la Saint-Denis, într-un moment în care 
chinurile inimii nu constituiau cu siguranţă singurele griji ale 
suveranului. Tocmai în acele zile, aşa cum îi comunică Gabriellei 
în misiva următoare, era în tratative cu clerul catolic şi se 
pregătea pentru „saltul periculos", adică la abjurarea religiei în 
care se născuse. Prin conversiunea la catolicism, regele Navarrei 
încetă să fie doar unul dintre pretendentii la tronul Franţei si, 
şase luni mai târziu, consacrat rege la Chartres, a fost 
recunoscut drept suveran legitim şi de majoritatea regiunilor şi 
oraşelor care-i rămăseseră ostile până atunci. La 22 martie anul 
următor, Henric îşi făcu intrarea în Paris şi luă în stăpânire Luvrul 
şi celelalte reşedinţe regale şi, în vreme ce ţara întreagă i se 
închina, însăşi Gabrielle începu să se uite cu alţi ochi la bătrânul 
şi prea puţin iubitul ei adorator. Dacă până atunci viaţa ei fusese 
o suită de coercitii şi de renuntäri, acum avea un obiectiv pentru 
care să se lupte, o rațiune pentru a răspunde sentimentelor lui 
Henric şi a-l ţine strâns legat de ea: se gândea să-i devină soţie 
şi să domnească alături de el. 

Gabrielle repurta un succes decisiv pe 7 iunie 1594, născând 
un băiat. La peste patruzeci de ani, Henric se abandonă fericirii 
de a fi tată: ,Nepretuita mea iubită - îi scria trei luni mai târziu 
lui Gabrielle de la Fontainebleau -, la două luni după sosirea 
acestei solii veţi vedea un cavaler care mult vă iubeşte şi care 
se numeşte regele Franţei şi Navarrei, titlu fără îndoială foarte 


onorabil, dar foarte greu de purtat. Acela de supus al vostru e 
mult mai plăcut. Toate trei împreună sunt bune, oricare ar fi 
sosul cu care sunt asezonate, şi sunt hotărât să nu le cedez 
nimănui". 

Ca Henric să-şi poată recunoaşte fiul, trebuia ca Gabrielle să 
fie eliberată de falsul ei soţ: după o farsă judiciară, în cursul 
căruia bietul Liancourt fu constrâns să se declare impotent, 
tribunalul din Niort restitui tinerei femei condiţia ei precedentă 
de non nupta. Şi dacă anularea căsătoriei suveranului se anunţa 
mai puţin simplă, Gabrielle putea oricum să-şi vadă de cariera 
de concubină oficială fără a se mai teme, în ceea ce o privea, de 
acuzaţia - pe atunci extrem de gravă - de adulter. 

Trebuie mers înapoi până în vremea Dianei de Poitiers pentru a 
mai găsi un exemplu asemănător de favoare regală. Titluri, 
proprietăţi, beneficii, slujbe, sume astronomice, bijuterii, cadouri 
- toate mărturiseau aproape zilnic despre incredibila ascensiune 
a fostei baronese de Liancourt, devenită marchiză de Montceaux 
şi apoi ducesă de Beaufort. Spre deosebire de Diane, însă, 
Gabrielle nu avea drept scut o reputaţie impecabilă, iar 
indignarea suscitată de o asemenea neruşinată risipă a bunului 
public într-o ţară încercată de războaie şi foamete, aflată în 
pragul falimentului, era alimentată de crescendoul scandalos al 
onorurilor aduse favoritei şi bastarzilor ei. 

Încă din momentul conversiunii lui Henric la Saint-Denis a fost 
nevoie să se ia măsuri de precauţie pentru a o proteja de 
ostilitatea mulţimii pe Gabrielle, care, în anii următori, acuzată 
din amvon de predicatorii parizieni că îl împingea pe rege la 
pierzanie, avea să devină tot mai mult ţinta mâniei populare. 
Intre versurile care circulau despre ea (şi nu dintre cele mai 
feroce), le putem cita pe acelea transcrise de L'Estoile în jurnalul 
său: 

Gabriel vint jadis a la Vierge annoncer, . . 

Que le Sauveur du monde auroit naissance en elle 

Mais le Roy aujourd'hui, par une Gabrielle, 

A son propre salut a voulu renoncer. 


t Gabriel veni odinioară s-o anunţe pe Fecioară 

Că Mântuitorul lumii se va naşte din ea, 

Insă regele astăzi, printr-o Gabrielă 

La propria-i mântuire a vrut să renunţe." (în fr. în text) 


Profund semnificativ este un episod reprodus tot de L'Estoile. 
„Un tipograf pe nume Chupin, de curând sosit de la Geneva, mi- 
a povestit că, ducându-se la Luvru pentru treburile lui, o 
întâlnise la intrare pe doamna de Liancourt magnific îmbrăcată 
şi escortată. Ne-ştiind despre cine era vorba şi văzând că toţi o 
omagiau, se oprise să întrebe cine era şi rămăsese mut când un 
arcaş din gardă îi răspunsese de îndată, în gura mare: „Prietene, 
e una care nu valorează nimic, e curva regelui". 

In ianuarie 1595, Henric recunoscu şi legitimă cu patente 
înregistrate de Parlamentul din Paris, pe Cesar de Vendome, 
primul fiu avut de la Gabrielle. Gestul, fără precedent, suscită 
rumoare, cu atât mai mult cu cât glasurile răuvoitoare atribuiau 
paternitatea copilului lui Bellegarde, insinuând că suveranul 
renuntase să-i pună numele Alexandru, pentru a evita posibile 
jocuri de cuvinte între apelativul „cel Mare" şi rangul de „Mare 
Scutier" al amantului Gabriellei. 

Doi ani mai târziu, însă, blamul veni de la însăşi familia regală. 
Poftită să fie naşa lui Catherine-Henriette, a doua născută a lui 
Henric şi a Gabriellei, Catherine de Bourbon, sora suveranului şi 
primă doamnă a regatului, refuză de trei ori, în faţa celor mai 
înalţi reprezentanţi ai curţii, să o ridice pe fetiţă din leagăn şi să 
o depună în mâinile prinţului de Conţi, însărcinat s-o ducă la 
cristelniţă. Regele nu insistă şi, în ciuda incidentului, ceremonia 
se desfăşură cu solemnitatea şi fastul datorate unei prințese de 
sânge regal. 

Cu naşterea celui de-al treilea fiu, căruia îi fu în sfârşit dat 
numele marelui condotier macedonean, ambiția lui Gabrielle şi 
îngăduinţa lui Henric ajunseră la culme. La 13 decembrie 1598 a 
fost botezat la Saint Germain Alexandre-Monsieur şi la sfârşitul 
ceremoniei, aşa cum era obiceiul pentru un „fiu al Franţei”, 
heralzi, trompeti şi oboişti îi aduseră un omagiu însufleţit. Ca şi 
cum n-ar fi fost de ajuns, la somptuoasa cină care încheia 
festivitățile, ducesa de Beau-fort nu se aşeză la masă lângă 
suveran, ci în faţa lui, ocupând aşadar locul rezervat reginei. Era 
într-adevăr prea mult. Credinciosul ministru de Finanţe refuză să 
dea muzicantilor banii cuveniti pentru un botez regal şi se văzu 
constrâns să-l recheme pe Henric la realitate. „Pentru ca fiii 
Voştri să fie consideraţi fii ai Franţei, trebuie ca mai întâi să fi 
existat o căsătorie legitimă". Indignarea populară se exprimă în 
termeni tot atât de expliciti, deşi mai putin eleganti: 


Mariez-vous, de par Dieu, Sire! 

Vostre lignage est bien certain: 

Car peu de plomb et de cire 

Legitime un fils de putain.” 

Gabrielle nu merita atâta blam si purtarea ei nu era cea a unei 
curtezane vulgare. Nu ştim, desigur, care erau adevăratele ei 
sentimente, dar e probabil ca în cursul anilor atitudinea sa faţă 
de Henric să se fi schimbat. Personalitatea extraordinară a 
amantului, carisma lui, curajul, succesele lui, aerul de sacralitate 
care-l învăluia acum, nu puteau să nu se fi impus admiratiei ei, 
ca şi tenacitatea pasiunii suveranului faţă de ea, iar voinţa 
constantă de a o asocia triumfurilor lui trebuie să fi modificat 
profund natura raporturilor lor. Tânăra femeie capricioasă şi 
instabilă, gata să folosească orice prilej pentru a răzbuna 
violențele îndurate, cedase locul unei iubite credincioase şi 
complice, atentă în a răspunde exigenţelor afective ale regelui şi 
mândră de influenţa pe care o exercita asupra lui. O influenţă 
deloc nefastă, din moment ce Gabrielle era, împreună cu familia 
ei, o susținătoare convinsă a unei politici de toleranţă şi a 
contribuit la orientarea lui Henric către conversiunea la 
catolicism şi către promulgarea Edictului de la Nantes. Naşterea 
celor trei copii şi grija comună de a le asigura cel mai bun viitor 
posibil contribuiseră apoi la consolidarea uniunii celor doi 
amanți. 

Dacă ambiția şi gustul pentru putere nu erau desigur străine 
de metamorfoza tinerei femei, acestea i se impuneau ca un 
instrument necesar de apărare înainte de a constitui un scop în 
sine. Oricât de mare ar fi fost ascendentul pe care Gabrielle îl 
dobândise asupra lui Henric, situaţia ei rămânea fragilă, 
aleatorie, întrucât depindea de bunăvoința suveranului care, la 
rându-i, nu era întotdeauna cu totul stăpân pe hotărârile lui. Ea 
ştia aşadar că singurul statut în măsură să-i garanteze drepturile 
era acela de regină şi, cu toate că această ipoteză apărea ca 
imposibilă, vreme de mulţi ani Henric îngădui femeii iubite să o 
creadă realizabilă. lată de ce povestea Gabriellei diferă de cea a 
tuturor celorlalte favorite regale şi apare ca dublu exemplară. 


5„Căsătoriţi-vă, pentru Dumnezeu, Sire 
Semintia Voastră e sigură: 

Putin plumb şi puţină ceară 

Legitimează un fecior de curvă." (în fr. în text) 


Această poveste demonstrează, pe de o parte, forţa şi 
îndrăzneala subversivă a seducţiei feminine, şi pe de altă parte, 
limitele de netrecut ale acesteia. 

Toată lumea era de acord că, odată urcat pe tron, Henric 
trebuia să consolideze pacea şi stabilitatea ţării, căsătorindu-se 
şi aducând pe lume moştenitori care să asigure continuitatea 
dinastică, împiedicând reaprinderea unor noi conflicte în 
momentul succesiunii. E adevărat, regele mai era căsătorit, dar 
Marguerite, de care trăia despărţit de mai mult de zece ani, era 
gata să subscrie la cererea de anulare a căsătoriei. Fireşte, cu 
anumite condiţii, a căror listă se lungea de la o rundă de 
negocieri la alta. Apoi, pentru a ţine cont de opinia catolicilor, 
Henric se văzu silit să facă recurs direct la autoritatea papei, 
însă dispensa pontificală cerea răbdare. Convertit de puţină 
vreme, regele trebuia mai întâi să fie exonerat de acuzaţia de 
erezie; în afară de aceasta, Suveranul Pontif dorea să fie 
informat asupra identităţii aceleia care avea să se bucure de 
efectele dispensei. 

Initiate în 1594, formalităţile de anulare a căsătoriei se 
prelungiră pe durata a şase ani, anii cei mai intenşi şi senini ai 
legăturii cu Gabrielle. Aşa cum o dovedesc extraordinarele 
scrisori scrise de Henric amantei şi parvenite până la noi, nu era 
vorba numai de durata unei violente pasiuni fizice. In 
aventuroasa, dramatica existenţă a suveranului, tânăra femeie 
devenise cu timpul un refugiu sigur, o oază de linişte, de 
frumuseţe, de armonie, de hedonism rafinat. Sully, care totuşi n- 
o plăcea pe Gabrielle, a enumerat în memoriile sale calităţile pe 
care suveranul spunea că le pretuieste cel mai mult la ea, 
acestea fiind tocmai blândeţea, graţia, îngăduinţa: ei putea 
regele să-i „mărturisească secretele şi grijile, primind în schimb 
gingăşia şi afecțiunea unei consolări". lar acum, când miniştrii 
săi îi cereau să dea coroanei un moştenitor şi când, potrivit 
vechii logici a alianțelor matrimoniale, căreia îi datora 
dezastruoasa uniune cu Marguerite, erau în căutarea grăbită a 
unei principese străine, cum putea oare Henric să ignore faptul 
că Gabrielle îi dăduse trei splendide odrasle, care-l umpleau de 
bucurie şi de orgoliu? Nu avea oare de pe acum o familie, care 
pentru prima oară în viaţa lui îi dăruia fericirea? In fond, cine se 
putea opune dorințelor lui şi ce anume îl împiedica s-o ia de 
soţie pe Gabrielle? 


Regele ştia însă foarte bine că este vorba de un vis şi că nu 
aspiraţia spre fericire conducea opţiunile matrimoniale ale unui 
suveran. O femeie care-i fusese în mod public concubină n-ar fi 
putut niciodată să devină regină şi, chiar dacă acest lucru ar fi 
fost prin absurd posibil, din moment ce Marguerite refuza să 
declare căsătoria lor ca neconsumată, nu exista anulare în 
măsură să şteargă faptul că fiii avuti de la Gabrielle erau fructul 
adulterului şi prin urmare aceştia nu erau în nici un caz abilitaţi 
să-i urmeze la tron. Mai mult, aşa cum se grăbea să-i 
amintească Sully, cel mai defavorizat era tocmai primul născut, 
Cesar, deoarece se născuse din legătura unor părinţi adulteri 
amândoi, iar Alexandre văzuse lumina zilei după anularea 
căsătoriei mamei sale cu Liancourt, ceea ce complica şi mai 
mult lucrurile. Numai copiii născuţi după căsătoria lui Henric cu 
Gabrielle ar fi putut să aibă eventual dreptul de a-i urma la tron, 
dar cu preţul căror conflicte cu fraţii mai mari şi căror funeste 
consecinţe pentru întreaga ţară? Dacă astfel stăteau lucrurile, 
de ce o făcuse regele pe Gabrielle să creadă că visul se putea 
realiza? O indusese în eroare cu bună ştiinţă, din slăbiciune, ca 
să trăiască liniştit? Sau se legănase el însuşi în iluzia de a putea 
păstra intact paradisul său privat, găsind, în ultima clipă, o cale 
de ieşire? In acea lungă şi tragică traversare a deşertului din 
care fusese alcătuită viaţa lui de până atunci, întotdeauna 
individualismul său neînfrânt triumfase asupra împrejurărilor. Se 
obişnuise să-şi ascundă cu grijă adevăratele intenţii, să ducă în 
acelaşi timp tratative de semn opus, să lase deschise toate 
posibilităţile, pentru a ieşi în câmp deschis numai în ultimă 
instanţă, încrezător mai degrabă în instinctul lui şi în norocul 
care-l însoțea. Un joc al hazardului continuu care, în politică şi în 
război deopotrivă, îl făcuse până atunci să câştige. „Durerea de 
cap" a căsătoriei cu Gabrielle se anunţa, totuşi, deosebit de 
complicată. 

In primul rând, era acum limpede că nici papa, nici Marguerite 
nu-şi vor da consimţământul pentru anularea căsătoriei fără să 
aibă în schimb garanţia absolută că regele nu o va folosi ca să-şi 
ia în căsătorie amanta. Trebuiau începute aşadar tratative 
matrimoniale credibile şi conforme cu prestigiul monarhiei 
franceze, chiar dacă la sfârşit şi-ar fi schimbat intenţiile. Pentru 
moment, însă, lista printeselor europene încă libere şi în măsură 


să procreeze era foarte limitată, iar trecutul hughenot al lui 
Henric şi recenta lui conversiune nu uşurau căutarea. 

Intre toate, candidata ce răspundea cel mai bine intereselor 
coroanei era - ce soartă potrivnică pentru Henric! - o principesă 
de Medici. In 1598, Maria avea douăzeci şi cinci de ani şi o 
frumuseţe de matroană; era orfană de amândoi părinţii, nepoată 
a marelui duce Ferdinand şi aducea ca zestre ştergerea imensei 
datorii pe care Henric o contractase cu băncile florentine pentru 
finanţarea recuceririi regatului său. Proiectul, susţinut cu putere 
de foarte fidelul ministru de Finanţe al lui Henric, se bucura şi de 
sprijinul necondiţionat al vărului marelui duce, papa Clement al 
VIII-lea . 

Scrisorile canonicului Bonciani, însărcinat de Ferdinand să 
poarte tratativele matrimoniale privind-o pe Maria, ne permit să 
urmărim neruşinatul joc dublu al regelui Franţei. De multă 
vreme, Henric îşi dăduse consimţământul de principiu 
proiectului florentin, folosind însă o tactică de tergiversare 
pentru a câştiga timp şi a amâna din zi în zi dificila problemă a 
soluţiei pentru relaţia sa cu Gabrielle. „Fără ducesă, căsătoria 
nepoatei Voastre s-ar fi înfăptuit în patru luni" - scria Bonciani 
marelui duce, şi constata dezolat că dragostea regelui pentru 
doamna în chestiune creştea cu fiecare zi. Până-ntr-atât încât, în 
primele luni ale lui 1599, canonicul considera partida pierdută: 
„Regele Franţei - scrie el într-o misivă cifrată păstrată în arhivele 
medicee - se preface că vrea s-o ia de soţie pe Maria de Medici 
pentru a obţine anularea căsătoriei; odată obţinută, se va 
căsători cu Gabrielle". 

Rapoartele ambasadorilor italieni acreditaţi la curtea Franţei 
adresate guvernelor lor exprimau aceleaşi temeri şi aceleaşi 
dubii ca şi diplomatul toscan, iar suveranul nu părea preocupat 
să le modifice impresiile. Henric îşi ţinea tot timpul amanta 
lângă el, o mângâia şi o săruta în public, îi rezerva un tratament 
regal, consimtea la orice dorinţă a ei şi nu îngăduia ca vreunul 
dintre sfătuitorii lui să-l aducă la rațiune. 

La rându-i, favorita îşi etala puterea cu insolenţă, intervenea 
asupra numirilor, ameninţa pe miniştrii care i se împotriveau şi 
nu făcea nici un mister din speranţa ei de a se căsători cu 
regele. Ambitia înăbuşea oare în ea orice prudenţă, sau era mai 
degrabă un mod de a obişnui lumea cu ideea unei căsătorii 
socotită de neconceput? 


A doua ipoteză este de departe cea mai probabilă. Deşi era 
sigură de dragostea lui Henric, Gabrielle nu putea ignora refuzul 
cu care era întâmpinată peste tot perspectiva unirii lor 
matrimoniale, nici nu era sigură că amantul ei va putea să mai 
reziste multă vreme nemulțumirii întregii ţări. In afară de 
hughenoți, care se temeau, mai mult decât de o mezaliantä, de 
o uniune care ar fi putut să-l readucă pe rege în sânul Bisericii 
catolice, în Franţa toată lumea îi era cât se poate de ostilă. Pe 
de altă parte, cine ar fi putut să-i garanteze că Henric avea s-o 
iubească în continuare? Şi-atunci, ce s-ar fi întâmplat cu ea, cu 
cei trei copii, şi cu al patrulea, care era pe drum? Pradă 
anxietăţii, expusă tuturor privirilor, boicotată de miniştri, ţintă 
cotidiană a  insultelor populare, Gabrielle simţi că-i fuge 
pământul de sub picioare şi, făcând apel la pasiunea regelui, 
decise s-o ia înaintea duşmanilor şi, creând o situaţie 
ireversibilă, să devină regină de fapt, înainte să fie regină de 
drept. 

Dacă în decembrie 1598 Henric scandalizase curtea cu botezul 
celui de-al treilea născut, pe 23 februarie, o zi de marţi, de 
Lăsata secului, o consterna de-a binelea scoţându-şi din deget 
inelul sfinţit pe care-l primise la Chartres în momentul ungerii 
sale şi punându-l pe degetul favoritei. Gestul sacrilegiu fu 
întovărăşit de angajamentul formal al regelui de a o lua în 
căsătorie pe ducesa de Beaufort în prima duminică de după 
Paşte. Mai lipsea încă dispensa papală, dar Henric nu părea 
îngrijorat. „Numai Dumnezeu sau moartea regelui pot să-mi 
oprească norocul", exulta Gabrielle, şi victoria ei părea chiar să 
fie totală. 

Totul era pregătit pentru marele eveniment, de la rochia 
miresei, din catifea stacojie - culoarea rezervată reginelor - la 
draperiile de mătase în aceeaşi culoare pentru noul ei dormitor 
de la Lu-vru; şi totuşi, cu trecerea zilelor, favorita începu să dea 
tot mai mult semne de nervozitate. Aflase oare prin spionii ei că 
Henric, care relansase tratativele cu trimisul florentin, începuse 
să discute în detaliu articolele privind zestrea Mariei? Şi că, aşa 
cum îi scria Bonciani marelui duce, revocarea de către 
Marguerite a ultimei sale procuri pentru anularea căsătoriei „nu 
displăcuse regelui"? Şi că, deci, suveranul îi făcuse promisiuni 
pe care în ultimul moment nu înţelegea să şi le ţină? Sau o 
alarmau, mai degrabă, verdictele nefavorabile ale astrologilor şi 


ghicitorilor italieni pe care-i consulta obsesiv? Ori era vorba, mai 
simplu, despre oboseala datorată gravidităţii, asociată cu 
tensiunea emoţională provocată de apropierea unei ceremonii 
pentru care se luptase cu atâta fervoare şi de care depindea 
viitorul ei şi-al copiilor ei? 

Sigur este că, odată cu apropierea sărbătorii Pastelui, 
confesorul regelui îi sugeră acestuia să salveze măcar 
aparențele şi să se despartă pentru câteva zile de favorită. 
Gabrielle căzu pradă unei teribile crize de panică şi îl imploră în 
zadar pe Henric să-i îngăduie să rămână cu el la Fontainebleau. 
Suveranul o întovărăşi până la Corbeil, de unde o ambarcatiune 
mare avea să o ducă în câteva ore, urcând încet cursul Senei, la 
Paris. Despărțirea lor - aşa cum aveau să povestească mai târziu 
Bassompierre şi Fouquet La Varenne, însărcinaţi cu escorta 
favoritei - a fost cum nu se poate mai dramatică, „ca şi cum 
amândoi ar fi ştiut că n-aveau să se mai revadă niciodată". Asta 
se şi întâmplă, căci Gabrielle muri patru zile mai târziu la Paris, 
pradă unor suferinţe atroce, singură, părăsită de toţi, după ce 
invocase în zadar ajutorul bărbatului care-o iubea într-atâta. 
Avea abia douăzeci şi şase de ani şi nici o altă favorită a unui 
rege al Franţei nu se aflase, ca ea, la un pas de a deveni regină. 

Dar ce s-a întâmplat în realitate în acele patru zile fatidice? Nu 
lipsesc relatări amănunțite ale ultimelor ceasuri de viaţă ale 
Gabriel-lei, întrucât caracterul neaşteptat şi tragic al morţii ei a 
produs o adâncă impresie asupra contemporanilor. Totuşi, dacă 
toţi sunt de acord asupra dinamicii evenimentelor, explicaţiile 
asupra cauzelor care le-au determinat sunt în evidentă 
divergență. Unii, referindu-se la verdictul medicilor, au crezut că 
e vorba de o moarte naturală din cauza unor puternice convulsii 
pricinuite de starea avansată a gravidităţii; alţii au văzut în 
dispariţia favoritei intervenţia unei forţe supranaturale, fie 
divine, fie demoniace; în sfârşit, alţii nu s-au îndoit de faptul că 
ducesa de Beaufort fusese otrăvită. 

Marţi, 6 aprilie, către orele patru după-amiaza, Gabrielle, acum 
în luna a noua, debarcă la Arsenal, unde fu primită de un grup 
de doamne de rang înalt, care o însoţiră la casa maresalei de 
Balagny, sora ei. De aici, Gabrielle plecă apoi, în compania lui 
Fouquet La Varenne, la splendida locuinţă a lui Sebastien Zamet, 
un bancher de origine toscană, prieten intim cu ea şi cu Henric 
al IV-lea, care-i adăpostise adesea pe cei doi amanți. | se servi o 


cină excelentă, din care mancă cu poftă, dar la sfârşitul mesei 
luă o chitră care-i lăsă în gură un gust amar. Mai târziu, mulţi se 
declarară convinşi că Zamet îi adusese favoritei o chitră 
otrăvită, la ordinul marelui duce Ferdinando, asupra căruia greva 
deja suspiciunea de a-şi fi eliminat, după aceeaşi metodă, 
fratele, marele duce Francesco Maria şi pe tânăra lui soţie, 
Bianca Capello, şi care miza, din raţiuni politice şi economice, pe 
căsătoria nepoatei sale cu regele Franţei. Dar nu se poate 
exclude nici o intervenţie a „sfintei mâini" a papei, pentru care 
era de importanţă crucială ca Henric al IV-lea să ia de soţie o 
prinţesă catolică, în stare să-l readucă stabil pe orbita 
tradiţională a Bisericii romane. 

In dimineaţa următoare, Gabrielle merse să se spovedească la 
biserica Petit-Saint-Antoine şi după-amiază se întoarse acolo ca 
să asiste la vecernie, dar căldura şi mirosul prea puternic de 
tămâie îi provocară o puternică durere de cap. Intoarsă la Hotel 
Zamet, se întinse în pat şi leşină, cuprinsă de convulsii. După ce- 
şi reveni, îi spuse lui Fouquet La Varenne că nu voia să rămână 
nici o clipă mai mult în casa lui Zamet şi-i ceru s-o ducă la 
locuinţa unei mătuşi, doamna de Sourdis. Aflată la Blois, aceasta 
fu convocată neîntârziat. 

Joi dimineaţa, deşi foarte slăbită, Gabrielle se sculă să meargă 
să se împărtăşească la Saint-Germain-l'Auxerrois, dar la 
întoarcere trebui să se întindă din nou pe pat. Către orele patru 
fu cuprinsă de convulsii teribile şi medicii hotărâră s-o facă să 
nască. Moasa se arătă nepricepută şi copilul, deja mort, îi fu 
smuls bucăţi din pântece. După câteva ore, o altă criză 
convulsivă, mai violentă decât cea dinainte, contractă muşchii 
bolnavei şi-i deforma trăsăturile feţei. Intr-un moment de 
luciditate, Gabrielle trimise regelui un bilet în care îl implora să 
vină la ea, dar starea ei părea acum disperată. In timp ce trupul 
ei continua să fie pradă convulsiilor, tânăra femeie îşi pierdu 
treptat vorbirea, vederea, auzul şi se cufundă într-o lungă 
agonie, care dură toată ziua de vineri şi sfârşi la cinci dimineaţa, 
în Sâmbăta Mare. 

Henric, care în zorii zilei de vineri 9, după ce primise biletul, 
plecase călare spre Paris, nu ajunse niciodată la căpătâiul ei. In 
drum, primi un mesaj al lui Fouquet La Varenne, care îi anunţa 
moartea Gabriellei; ai săi îl convinseră să nu meargă mai 


departe. Nici doamna de Sourdis nu reuşi să ajungă la timp şi la 
vederea chipului oribil desfigurat al moartei i se făcu rău. 

Aşadar, singurul care veghease bolnava şi luase hotărâri 
fusese Fouquet La Varenne care, aşa cum a arătat Jacques Bolle, 
nu era mai presus de orice bănuială. Cum oare moaşa, care 
dăduse dovadă de mare pricepere la cele trei naşteri 
precedente, devenise incapabilă să facă faţă situaţiei? De ce 
Fouquet îl anunţase pe Henric al IV-lea că Gabrielle murise cu 
cel putin douăzeci şi patru de ore înainte de decesul real? Şi, 
mai ales, de ce îngăduise ca o enormă mulţime de curioşi să 
invadeze reşedinţa Sourdis şi să asiste la teribila agonie a bietei 
femei? Printr-o batjocură atroce a sorții, Gabrielle a murit în 
public, ca o regină. Si nu, cum va fi cazul Annei de Austria, 
pentru a fi indicată ca model de resemnare creştinească, ci 
pentru a putea arăta unui număr cât mai mare de persoane 
stigmatele unei posedate de diavol. Nu se zvonea oare că 
tânăra se deda-se practicilor vrăjitoreşti şi că doar cu ajutorul 
necuratului reuşise să cucerească pentru atâta vreme inima şi 
mintea regelui? Pe de altă parte, admițând că Fouquet La 
Varenne fusese artizanul acestei morţi, oare nu eliberase acesta 
Franţa de  coşmarul unei căsătorii potrivnice moralei, 
obiceiurilor, legii şi aducătoare de nenumărate dezastre, şi nu 
era oare această hotărâre în perfectă coerenţă cu declaraţiile 
ambigue, cu aluziile învăluite, cu apelurile la providentä pe care 
le găsim presărate atât în relatările şi misivele diplomaților 
străini, cât şi în amintirile contemporanilor? lar temerile care o 
tulburaseră atât de tare pe Gabrielle în ultimele ei luni de viaţă 
nu erau oare datorate mai ales acestei atmosfere încărcate cu 
suspiciuni, intrigi şi ameninţări? Să amintim, cu titlu de exemplu, 
cuvintele sibilinice folosite de Sully ca să-i anunţe tinerei sale 
soţii moartea ducesei de Beaufort: „Nu o să mergeţi nici la 
lever-ul, nici la coucher-ul ducesei, căci coarda s-a rupt. ŞI 
deoarece a murit cu adevărat, Dumnezeu să-i dea o viaţă lungă 
şi bună. lată-l pe rege eliberat de multele griji care-l chinuiau şi 
de starea de nehotărâre care-l ţinea prizonier". 

Cu toate că tocmai „nehotărârea" lui fusese cauza principală a 
morţii femeii iubite, sfârşitul groaznic al Gabriellei îl răvăşi pe 
Henric. „Durerea mea nu are seamăn, aşa cum nu avea seamän 
fiinţa care o pricinuieşte; tristeţea şi doliul mă vor întovărăşi 
până în mormânt", îi scria prea credincioasei sale surori, 


Catherine de Bourbon, ca răspuns la scrisoarea ei de 
condoleanţe, şi încheia astfel: „Rădăcina iubirii mele e moartă şi 
nu va mai da lăstari". Nu avem motive să ne îndoim de 
sinceritatea lui, şi totuşi durerea avea să fie de scurtă durată. 

Intr-adevăr, oricât s-ar fi grăbit Marguerite să-şi dea încuviinţa 
rea pentru anularea căsătoriei, oricât s-ar fi grăbit papa să o 
emită şi miniştrii să încheie acordurile matrimoniale cu Maria de 
Medici, 

Henric îi devansa în timp pe toţi, suscitând din nou 
descumpănirea generală: la abia două luni de la moartea 
„frumosului său înger", a „sufletului său", îşi pierdu capul pentru 
Henriette de Balzac d'Entragues, o brunetă de douăzeci de ani 
total lipsită de scrupule. De data aceasta, spre deosebire de ce 
se întâmplase cu Gabrielle, tânăra fu aceea care stabili, cu 
ajutorul familiei sale, condiţiile capitulării. La | octombrie 1594, 
Henric semnă o hârtie prin care se angaja s-o ia pe domnişoara 
d'Entrangues de soţie, „în cazul în care, în următoarele şase 
luni, va rămâne însărcinată şi va da viaţă unui prunc de parte 
bărbătească". Era începutul unei noi farse, mai grotescă, dar, 
din fericire, mai puţin tragică decât prima: în jocul de-a 
dragostea, Henric devenise un trişor experimentat. Exact un an 
mai târziu, la 5 octombrie 1600, după ce Henriette adusese pe 
lume prematur o fetiţă născută moartă, se căsători prin procură 
cu Maria de Medici. Onoarea de a-i reprezenta i-a fost conferită 
tocmai ace lui Roger de Bellegarde căruia, cu zece ani înainte, îi 
impusese să renunţe la Gabrielle. 


O nouă regină florentină 


Noua soţie venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la 
altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de 
ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La 
treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge 
regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numerosii săi 
pretendenți în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. 
Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale 
monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al 
Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se 
prefacă în realitate. Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, 
Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană 
de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă 
Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o 
ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al 
amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. 
De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de 
extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de 
urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă 
indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în 
care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe 
servilism şi adulatie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, 
ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine. 

Constiinta onoarei imense care îi fusese hărăzită de soartă era 
la Maria cu totul lipsită de complexul de inferioritate pe care 
strămoaşa Caterina îl încercase faţă de stirpea regală de Valois. 
Pricina acestei îndrăzneli nu era numai zestrea extrem de mare 
de unde se plăteau datoriile unui soţ care, deşi ocupase tronul 
celei mai vechi monarhii din Europa, descindea dintr-o ramură 
minoră şi trebuise să-şi cucerească regatul prin forţa armelor. 
Principesa florentină se simţea învestită cu o dublă misiune: fiică 
a loanei de Austria, ultima născută a împăratului Ferdinand |, 
fratele lui Carol al V-lea, avea o autentică venerație pentru casa 
de Habsburg şi îşi propunea să acţioneze pentru a pune capăt 
conflictului secular dintre Franţa şi Imperiu, redând coeziune şi 
unitate de țeluri Europei catolice. Acelaşi Clement al Vill-lea , 
care contribuise din plin la succesul tratativelor matrimoniale, îi 
dăduse, tocmai în această perspectivă, tripla însărcinare de a 
determina Biserica galicană să adopte normele Conciliului din 


Trento, de a susţine întoarcerea iezuiţilor în Franţa şi de a 
distruge din rădăcini erezia protestantă franceză. 

Pe de altă parte, nu mai puţin mândră de familia ei paternă, 
Maria era conştientă de faptul că datorită ei se va putea 
reînnoda legătura fecundă pe care dinastia Valois o întreţinuse 
cu marea civilizaţie artistică înflorită la Florenţa sub patronajul 
familiei de Medici şi că, odată încheiată epoca întunecată a 
războaielor religioase, se va putea reintroduce în Franţa acel 
mod de viaţă superior, al cărui apogeu fusese realizat în Italia 
Renaşterii. Extraordinarele tezaure - tablouri, ţesături, bijuterii, 
cristaluri, vase de aur şi argint, alte obiecte preţioase pe care 
Maria le aducea cu sine în nenumăratele sale cu-fere - erau 
demonstraţia concretă a excelentei artistice dobândite de 
artizanii din ţara ei de origine şi aveau să deschidă calea unui 
nou val migrator, menit să sporească prezenţa florentină pe 
pământul Franţei, însuşi ciclul de festivități organizate de marele 
duce Ferdinand pentru a celebra căsătoria nepoatei sale, în 
afară de faptul că a marcat culmea artei serbărilor baroce, a 
reprezentat o prefigurare limpede a acestui program ambițios. 

Din păcate, proiectele cele mai rafinat politice pe care 
principesa florentină înţelegea să le urmărească se aflau la 
antipozii convingerilor şi intentiilor soţului ei. Henric considera 
interesele spaniole ireconciliabile cu cele franceze şi voia să-şi 
ţină cuvântul dat hughenotilor şi să apere autonomia Bisericii 
galicane de ingerintele papalității. Amintirea nefastă a Caterinci 
contribuia de asemenea la consolidarea  neîncrederii lui 
instinctive pe care, la fel cu marea majoritate a conationalilor 
săi, o nutrea faţă de „rasa italiană" în general şi faţă de familia 
Medici în special. In aşteptarea unui fiu, singura exigentä pe 
care o avea faţă de soţia sa era aceea de a se adapta cât mai 
repede uzanțelor franceze şi de a se ţine departe de treburile 
politice. După ce se arsese în afacerile matrimoniale cu 
Marguerite, regele îşi dorea doar „o soţie intelegätoare, cu 
aspect plăcut şi cu o constituţie care să justifice speranţa într-un 
viitor prolific". De altfel, era de domeniul public că, în ceea ce 
priveşte nevoile inimii, suveranul procedase deja altfel. 

Prima întâlnire dintre cei doi soţi păru să se potrivească de 
minune cu aşteptările lui Henric. Regele Franţei îşi întâlni soţia la 
Lyon, iar ea, abia ce-l văzu, i se aruncă la picioare. El o invită de 
îndată să se ridice, îmbrăţişând-o cu afecţiune şi manifestându- 


şi intenţia ca, după primele conveniente, să-şi petreacă noaptea 
cu ea, fără a mai aştepta binecuvântarea legatului papal, fixată 
pentru ziua următoare. Maria se supuse, paralizată de teamă şi 
cu trupul prefăcut într-un bloc de gheaţă. După ce încercaseră în 
zadar să o încălzească, doamnele de companie se retraseră, 
lăsând totul în sarcina soţului care, după spusa ambasadorului 
florentin, se descurcă excepţional. Acea nevastă opulentă, cu 
ochii negri, pielea foarte albă şi un păr auriu des, „era pe de-a- 
ntregul pe placul său" şi exercita asupra lui o atracţie sexuală 
neîndoielnică. lar în materie de fertilitate nu se putea spera mai 
mult, având în vedere că, după doar nouă luni şi zece zile de la 
acea noapte, Maria dădu viaţă unui prunc de parte bărbătească, 
viitorul Ludovic al XIII-lea. De o jumătate de secol, Franţa nu mai 
asistase la naşterea unui Delfin şi explozia de bucurie cu care 
poporul întâmpină venirea lui pe lume a fost imensă. 

Dacă Henric avea toate motivele să fie satisfăcut, nu se putea 
spune acelaşi lucru despre soţia lui. Impactul cu uzantele unei 
tări care abia dacă reîncepea să iasă la lumină după decenii de 
război civil şi care purta încă semnele unei violenţe endemice, 
dezordinea şi rusticitatea unei curţi de puţin timp reconstituită, 
starea de abandon în care se găsea Luvrul trebuie să fi 
dezorientat o prinţesă crescută în rafinament şi lux; dar 
încercarea cea mai dură pentru Maria era fără îndoială cea 
reprezentată de soţul ei. O regină nu putea, desigur, nutri 
aşteptări sentimentale şi orgoliul de a fi soţia regelui Franţei 
ajungea pentru a o face să depăşească multe repulsii. Şi totuşi, 
oricât de ambițioasă şi de putin înclinată spre sentiment ar fi 
fost, Maria rămase descumpănită descoperind că acest soţ ce 
nu mai era tânăr şi nu fusese niciodată prea atrăgător, care o 
primise cu atâta entuziasm şi atâta bonomie, se comporta ca un 
satrap oriental. Fusese probabil pusă la curent cu aventurile 
amoroase şi cu pasiunea lui pentru Gabrielle d' Estrees; dar ştia 
oare despre noua lui legătură cu Henriette d'Entragues? Când 
Henric i-o prezentase personal pe tânăra femeie ca pe o ex- 
amantă, nu-şi putea îngădui oare să creadă că era vorba despre 
o chestiune închisă? Şi totuşi, nu numai că Henriette era 
concubina oficială a bărbatului ei şi-l ţinea strâns legat de ea, 
dar, aşa cum avea să descopere curând, naşterile ei erau 
perfect sincronizate cu cele ale Mariei. 


„Să nu vă îndoiţi de dragostea mea, deoarece consimţiţi la 
toate dorinţele mele: numai aşa mă veţi stăpâni, iar eu vreau să 
fiu stăpânit doar de Dumneavoastră, pe care vă acopăr cu sute 
de mii de sărutări" îi scria Henric Mariei la o lună după nuntă; în 
felul său, era sincer. După cum i se părea firesc, avea să 
continue să acopere „cu un milion de sărutări" gura, mâinile, 
sânul amantei şi să-i jure „o credinţă inviolabilă", dar a fost 
primul care să ceară ca soţiei sale să-i fie aduse toate onorurile 
ce i se cuveneau, şi, cum avea să scrie Sully, „nicicând o regină 
a Franţei nu fusese dăruită cu atâta generozitate" . In acord cu 
mentalitatea nobiliară, totuşi, Henric considera că legătura cu 
Henriette nu avea nimic de-a face cu căsătoria lui şi se arăta 
faţă de soţie afectuos, indulgent şi înţelegător, aşteptându-se de 
la ea la un tratament asemănător. Dar indulgenta şi înţelegerea 
nu erau, din păcate, punctul forte al caracterului Mariei, iar 
atitudinea de sfidare deschisă adoptată de amanta soţului ei nu 
avea, de bună seamă, cum s-o încurajeze să şi le dezvolte. 

Cum am văzut, Henriette d'Entragues cedase favorurile lui 
Henric doar în schimbul unei promisiuni scrise de căsătorie şi 
chiar dacă nunta florentinä făcuse caducă „hârtia aceea 
ruşinoasă", „prea dezgheţată domnişoară" nu renuntase deloc 
să devină regină, ci continua să ţeasă intrigi şi se considera 
adevărata nevastă a lui Henric, susţinând că adevărații bastarzi 
erau copiii „ bancheritei celei grase" şi că fiilor ei le revenea de 
drept coroana. Dacă revendicările favoritei regale apăreau ca 
deconcertante, încă şi mai deconcertantă era incapacitatea 
regelui de a o face să tacă. Desigur, nu era uşor să-i ţii piept: în 
afară de faptul că era extrem de atrăgătoare, Henriette era 
veselă, strălucitoare, spirituală şi de o inteligenţă diabolică; în 
puţinele scrisori care au parvenit până la noi se poate vedea cu 
câtă abilitate şi elocinţă se descurca în situaţii dificile, 
înduioşând, convingând, implorând, insinuând, amenințând, 
cerând iertare. Chiar şi capriciile ei, crizele de furie, obrăzniciile 
contribuiau la a o face irezistibilă în ochii amantului şi a-i ţine 
trează pasiunea. 

Maria nu era prima regină a Franţei obligată să tolereze 
prezenţa unei concubine, dar era cu totul nepregătită pentru aşa 
ceva. Realismul şi bunul simţ ar fi trebuit să o determine să 
suporte ceea ce nu putea împiedica şi să stabilească o 
înţelegere cu Henric, întemeindu-se pe prerogativele ei de soţie, 


de mamă si de suverană. Prizonieră însă a egocentrismului, 
Maria, spre deosebire de Caterina, nu era în stare să se împace 
cu realitatea. Poate că Sully nu greşise când scria: „crezând că 
urmează impulsurile raţiunii, în realitate le urma pe cele ale 
bilei". Acel soţ atât de singular îi era profund străin şi ea nu se 
strădui în nici un fel să-l înţeleagă: prefera să ia „slăbiciunea", al 
cărei ,prizonier" era, drept o insultă personală şi, orbită de 
indignare, să reacționeze în cel mai greşit mod. Cobori de pe 
piedestalul ei de regină şi, ca o negustoreasă florentină 
oarecare, se lansă în competiţie cu Henriette, constrângându-şi 
soţul să ia atitudine şi transformând viaţa lor conjugală într-un 
infern. 

„Regina - va povesti Sully, chemat adesea în ajutor de Henric 
ca să domolească certurile casnice -, care prin natură era foarte 
puţin atentă şi prin originile ei violent înclinată către gelozie, 
neputându-şi manifesta ura faţă de rivală, se lua la harţă cu 
soţul ei. Nefericitul rege se găsea astfel sub puterea a două 
femei care nu aveau nimic comun între ele decât faptul că se 
străduiau, fiecare dinspre partea ei, să-l lipsească de orice 
plăcere. Orice încercare de a-i apropia era zadarnică. Imediat, 
regina îi cerea lui Henric un sacrificiu pe care el nu-l putea face 
pentru ea si, cu toată blândetea şi linguselile cu care se 
exprima, refuzul lui o rănea atât de tare, încât, uitând de ea, 
ajuta ea însăşi la hrănirea pricinii necazurilor sale, refuzând 
soţului ei tandretea şi solicitudinea la care avea dreptul". 

La drept vorbind, un mod sigur de a pune capăt acestei situaţii 
neplăcute ar fi existat: ar fi fost de-ajuns, cum sugera Sully, ca 
regele să facă uz de autoritatea sa; dar Henric mărturisi fidelului 
său ministru că „îi era imposibil să recurgă la duritate cu 
persoane pe care le obişnuise să le trateze prevenitor, mai ales 
dacă era vorba de femei". In viaţa privată, ca şi în cea publică, 
Henric era un principe magnanim. 

Maria, dimpotrivă, nu cunoştea magnanimitatea şi era plină de 
ranchiună. Ştiind bine că-şi râneste soţul, nu făcea un mister din 
faptul că îi detesta copiii pe care-i avusese de la Gabrielle şi, 
mai mult încă, pe cei pe care Henriette continua să-i aducă pe 
lume. Răsunătoarea hotărâre a regelui de a-şi aduna laolaltă 
toate numeroasele vlăstare şi de a le face să crească împreună 
la palatul regal de la Saint-Germain le coalizase, pentru o dată, 
pe soţia legitimă şi pe concubină. Şi dacă în acest caz Maria 


avea dreptul să refuze indignată acea neobişnuită nursery, la ea 
ostilitatea faţă de bastarzii soţului avea să sfârşească prin a-i 
influenţa raporturile cu propriii ei copii. Pentru Henric era oricum 
evident că, şi atunci când lipseau motivele pentru scene şi 
reproşuri, soţia lui căuta în orice fel să-i fie potrivnică. Si, 
paradoxal, expedientele la care recurgea ca să încerce s-o 
domolească - de la frecventele cadouri în bani la favorurile 
acordate în silă suitei ei italiene - reuşeau numai s-o 
înăsprească. 

Progresiva deteriorare a legăturii cu favorita făcu şi mai 
evidentă iremediabila incompatibilitate a celor doi soţi, cu atât 
mai mult cu cât ieşirea din scenă a Henriettei coincise cu un nou 
scandal şi mai grav. Deşi avea acum cincizeci şi şase de ani, 
Henric depăşi, într-adevăr, orice limită de decentă, 
abandonându-se fără reţinere pasiunii pentru o fetişcană de 
numai cincisprezece. In ianuarie 1609, pe când aveau loc 
repetițiile pentru Nimfele Dianei, un balet organizat de regină, 
regele, străbătând una din sălile de la Luvru, dădu peste un grup 
de fete care, văzându-l, se puseră pe fugă. Una singură, 
„minunat de albă şi de o frumuseţe mirifică" întârzie o clipă să-l 
privească, lansând în direcţia lui săgeata de carton aurit pe care 
o ţinea în mână. Fulgerat de această viziune, suveranul leşină. 

La Henric dragostea a coincis mereu cu o dorinţă furibundă de 
posesie şi de multe ori suveranul se arătase surd la orice scrupul 
şi gata să se servească de orice mijloc ca să-şi atingă scopul. 
Dar în cazul Charlottei de Montmorency nu se putea folosi de 
ambiția familiei, de bani, de promisiuni mincinoase. Nimfa care-i 
săgetase inima lui Henric aparţinea uneia dintre casele cele mai 
ilustre şi mai puternice din Franţa şi fusese hărăzită maresalului 
de Bassompierre. Pentru a-i putea deveni amant, fata trebuia 
mai întâi să-şi găsească un soţ „de faţadă": un rege „prea 
creştin" nu putea seduce fără riscuri o fecioară de familie bună 
sub ochii întregii curţi. Nici alegerea soţului nu se anunţa atât de 
simplă, întrucât bătrânul satir înamorat era ferm hotărât să-şi 
rezerve aşa-numitul jus primae noctis. 

In primul rând, Henric îi ceru lui Bassompierre, prietenul său 
din tinereţe, să renunţe la Domnişoara de Montmorency, 
deoarece dorea să-l ferească de rolul încornoratului şi apoi 
inventă o soluţie matrimonială de schimb în măsură să împace 
exigenţele heraldice ale familiei fetei cu propriile impulsuri 


erotice. Alegerea căzu pe nepotul său, Henric de Bourbon, 
principe de Conde, un băiat de douăzeci şi unu de ani, cu o 
personalitate incertă, care arăta un interes scăzut pentru femei 
şi al cărui viitor depindea în întregime de bunăvoința regelui. 
„Majestatea Sa - comentă Henriette d'Entragues cu obişnuitul ei 
sarcasm - a dorit această căsătorie pentru a înjosi inima acestui 
print şi a-i înălța capul". 

Căsătoria avu loc efectiv, dar lucrurile nu se desfăşurară cum 
prevăzuse Henric. In faţa pretențiilor regale, Conde avu o 
tresărire de orgoliu şi, la încheierea slujbei religioase, fugi luând- 
o cu el şi pe mireasă. Nebun de furie şi durere, regele răscoli 
mări şi ţări ca să readucă tânăra pereche la Luvru, ajungând 
chiar până la a cere intervenţia Mariei de Medici, care nu 
întârzie să-i răspundă că „existau deja vreo treizeci de 
mijlocitoare angajate în povestea asta şi că nu înţelegea să fie a 
treizeci şi una”. 

In lunile următoare, Franţa asistă la o nouă farsă incredibilă, 
care însă din zi în zi risca să se transforme în tragedie. 
Parodiindu-i pe eroii romanelor cavalereşti, atunci în vogă, 
bătrânul rege întreținea cu tânăra Charlotte o corespondenţă 
secretă în stilul preţios din Astree - marele roman pastoral a 
cărui publicare Honore d'Urfe abia o începuse - şi îşi urmărea 
iubita în diferitele etape ale fugii, travestit în ţăran sau în paznic 
de vânătoare, se extazia văzând-o apărând la fereastră în 
cămaşă de noapte, în timp ce obiectul dorințelor lui exclama 
izbucnind în râs: „Doamne, cât e de nebun!" Convins că regele 
nu înţelegea în nici un fel să renunţe, Conde ceru azil regelui 
Spaniei şi se refugie la Bruxelles. Dar, cu riscul de a dezläntui o 
criză internaţională, după ce încercase s-o răpească pe 
Charlotte, Henric ameninţă să invadeze Ţările de Jos. Intre timp, 
între o nebunie şi alta, suveranul nu găsi nimic mai bun de făcut 
decât să ceară mângâiere din partea prietenului Bassompierre - 
care în cele din urmă ştia prea bine ce însemnase s-o piardă pe 
domnişoara de Montmorency -, vorbindu-i „de pasiunea lui şi de 
cât de nefericită îi era viaţa departe de ea". Maresalul fu nevoit 
să admită că era „o dragoste nebunească, imposibil de păstrat 
în limitele decentei". 

In ciuda comportării nebunesti a soţului ei, 1609 a fost pentru 
Maria de Medici un an favorabil, deoarece Henric îi dărui ceea ce 
dorea cel mai mult pe lume: să fie unsă regină a Franţei. 


Numai după ceremonia consacrării, care se ţinea de obicei la 
Reims, regele Franţei era învestit cu puterile sale sacerdotale, 
deoarece „unsul lui Dumnezeu" îşi intra în exerciţiul deplin al 
prerogativelor sale. Dacă era căsătorit, regina participa şi ea la 
ceremonie şi, cu toate că era exclusă de la exercitarea puterii, 
căpăta „o autoritate deosebită" care „făcea completă integrarea 
în continuitatea dinastică" . 

De mult timp Maria cerea să primească această investitură şi 
ceea ce o împingea într-acolo nu era doar ambiția. Franţa părea 
pe punctul declanşării unui război cu împăratul şi poate chiar cu 
Spania. Henric îmbătrânea şi fizicul său purta urmele dramelor, 
luptelor, frământărilor care-i marcaseră viaţa; în afară de asta, 
avuseseră loc, chiar recent, mai multe încercări de a-l asasina. 
Având în vedere aceste consideraţii, nu era oare oportun să 
întărească poziţia reginei şi să o pună, dacă ar fi fost nevoie, în 
poziţia de a-şi asuma, fără riscuri de contestare, regența şi de a 
tutela astfel interesele Delfinului şi Coroanei? Henric ştia că 
cererea ei era raţională, dar nu-i plăcea să se gândească la ceea 
ce s-ar fi putut întâmpla după moartea lui; pe deasupra, soţia sa 
nu-i inspira nici o încredere. O credea trufaşă, încăpăţânată, 
răzbunătoare, expusă influenţei unor oameni fără scrupule, 
găsea convingerile ei religioase şi politice periculoase pentru 
Franţa şi, mai ales, nu credea că era o mamă bună. Maria insista 
însă şi Henric, care mai avea de obţinut acum şi iertarea pentru 
pasiunea faţă de Charlotte, sfârşi prin a accepta. 

La 13 mai 1610, însoţită de Delfin şi de Elisabeta, cea de-a 
doua născută a ei, Maria îşi făcu intrarea în Bazilica Saint-Denis, 
splendid împodobită de sărbătoare şi plină de lume până la 
refuz. Din înaltul unei tribune situate deasupra altarului, 
suveranul admira ţinuta soţiei sale, trena foarte lungă din 
catifea albastră presărată cu flori de crin, mersul ei regal, 
luminozitatea carnatiei. Pentru o dată, Maria apărea radioasă de 
fericire: din momentul nunţii sale de la Florenţa, cu zece ani în 
urmă, nu mai văzuse o sărbătoare atât de frumoasă. Amintindu- 
şi evenimentul, avea să spună apoi, extaziată: „Nu e oare 
adevărat că ceremonia consacrării mele a fost asemănătoare, ca 
frumuseţe, ordinei sacre a Paradisului?" 

Ziua următoare încoronării trebuia să fie una de odihnă, 
deoarece peste încă o zi o altă sărbătoare grandioasă o aştepta 
pe Maria: intrarea solemnă în Capitală. Cu toate acestea, în 


primele ore ale după-amiezii, regele, apăsat încă de când se 
trezise de o undă de nelinişte, hotărî să-i facă o scurtă vizită lui 
Sully la Arsenal, în vreme ce regina rămânea în camera ei să 
stea de vorbă cu doamna de Montpensier. Deodată, suverana 
auzi un zgomot neobişnuit venind din camera soţului ei; 
surprinsă, ceru doamnei de Montpensier să meargă să vadă ce 
se întâmplase, iar când aceasta se întoarse plângând, se repezi 
la rându-i în apartamentul vecin unde, croindu-şi cu greu drum 
printre gărzile care încercau s-o împiedice, se găsi pe 
neaşteptate dinaintea patului pe care zăcea trupul fără viaţă al 
lui Henric. 

O jumătate de oră mai devreme, în timp ce trăsura înainta 
încet şi fără escortă pe străzile pariziene înguste şi aglomerate, 
suveranul fusese atacat de un necunoscut, un fanatic catolic pe 
nume Ravaillac, care se aruncase asupra lui şi-i înfipsese 
pumnalul în inimă. Transportat în grabă la Luvru, când ajunsese 
acolo Henric era deja mort. 

La vederea trupului însângerat al soţului ei, Maria simţi că 
leşină şi fu dusă pe braţe de doamnele din suită. Intre timp, 
toate personajele mai importante de la curte care se găseau în 
acel moment la Luvru se repezeau în apartamentele ei, 
aruncându-i-se la picioare, sărutându-i mâinile, promiţându-i 
fidelitate şi sprijin. 

Pradă unei agitaţii febrile, regina trecea de la unul la altul, 
cerând ajutor şi sfat, fără să fie cu adevărat în stare să asculte 
ceea ce se spunea. Şi, întrucât continua să repete: „Vai de mine, 
regele e mort", cineva îi aminti probabil că „în Franţa regii nu 
mor" si, arătându-i-l pe Delfin, care stătea tăcut şi pierdut lângă 
ea, adăugă: „Doamnă, regele trăieşte!". La moartea tatălui său, 
Ludovic al XIll-lea avea nouă ani; şi aveau să mai treacă alţi 
şapte înainte ca mama lui să ia act că el era cu adevărat regele. 


Maria de Medici - Pasiunea puterii 


Cele două regente care, în arcul unei singure generaţii, se 
succed în prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceea a Mariei 
de Medici şi a nurorii ei Ana de Austria, reprezintă două maniere 
opuse de a înţelege dubla îndatorire de regine şi de mame. 
Comparatia dintre cele două suverane este inevitabilă datorită 
legăturilor lor de rudenie, condiţionărilor lor reciproce, precum şi 
numeroşilor ani petrecuţi împreună. 

Maria iubea mai presus de orice puterea şi voia s-o păstreze cu 
orice pret şi cât mai mult posibil; Ana îşi venera fiul şi şi-a 
cheltuit toate energiile pentru a-i transmite intactă autoritatea 
regală. Nu trebuie să ne surprindă dacă felul de a se comporta 
al celor două regine a lăsat urme adânci atât în caracterul fiilor 
lor, cât şi în stilul lor de guvernare. 

„Doamnă, rugaţi-vă ca eu să trăiesc; pentru că dacă dispar, 
[fiul vostru] vă va trata rău", spusese Henric al IV-lea soţiei sale, 
alarmat de primele semne clare de incompatibilitate între firea 
dură şi autoritară a Mariei şi aceea orgolioasă şi încăpăţânată a 
Delfinului. Profeţia avea să se dovedească exactă; dar prima 
care nu a arătat nici o consideraţie pentru fiul ei a fost tocmai 
regina mamă. 

Maria nu avea motive să regrete un soţ pe care nu-l iubise şi 
de la care pătimise multe umilinte şi porni cu entuziasm să 
înfrunte noile responsabilităţi care-i reveneau. Deşi Henric o 
tinuse tot timpul departe de putere, regina avea solide 
convingeri religioase şi o viziune politică lucidă şi înţelegea să se 
folosească din plin de prerogativele sale de regentă pentru a 
guverna. Şi o făcu, dând dovadă de capacităţi indubitabile: 
obtinu aprobarea Stărilor Generale şi a Parlamentului din Paris, 
juca pe rivalităţile între principii de sânge şi marii seniori ai 
regatului, se folosi de miniştri competenţi, restitui curţii franceze 
prestigiul şi fastul, relansa mecenatismul regal. Părea să fi uitat 
însă că îndatorirea cu care fusese investită era aceea de a-şi 
pune cât de curând fiul în condiţia de a domni. 

Dacă Maria era o mamă cu tendinţe spre abuz, Ludovic al XIII- 
lea era fără îndoială un fiu dificil. Extraordinarul Jurnal al lui Jean 
Heroard, medicul personal al Delfinului, care notă zi după zi, de 
la naştere până la vârsta adultă, starea de sănătate, schimbările 
de caracter, de psihologie, de înclinații,  îndeletnicirile 


mostenitorului tronului, ne permit să observăm îndeaproape 
dureroasa transformare a unui copil impulsiv, rebel şi plin de 
viaţă, în acel bărbat introvertit, bănuitor, melancolic şi incapabil 
de indulgență care a fost Ludovic al XIII-lea. 

Copilăria lui Ludovic fusese  mângâiată de afecțiunea 
luminoasă a unui tată vesel, tandru şi puternic. Henric îşi iubea 
toţi copiii, legitimi sau nu, dar rezervase totdeauna Delfinului un 
tratament special, încă de foarte mic îi inoculase conştiinţa 
rolului căruia îi era menit, a preeminentei lui şi a respectului ce i 
se cuvenea, dar se silise şi să-i înfrângă temerile şi să-i 
corecteze defectele,  pedepsindu-l cu severitate pentru 
încăpățânare, pentru indisciplină, pentru înclinația lui spre 
duritate. Se jucase, înotase, se luptase cu el şi se îngrijise să-l 
iniţieze cât mai repede în meseria de principe, ducându-l cu el şi 
tinändu-l strâns lângă el în timpul şedinţelor Consiliului. 

Asasinarea tatălui îl goni brutal pe Ludovic din paradisul 
copilăriei şi marcă intrarea lui în lumea maternă, rece, perfidă, 
înfricoşătoare. O trecere traumatică, ce avea să-l marcheze 
pentru toată viaţa. Ludovic avea nevoie să fie îmbărbătat, 
mângâiat, iubit; Maria era formală, distantă, concentrată în 
exclusivitate asupra ei înseşi şi acea puţină tandrete maternă de 
care era capabilă se revărsa toată asupra celui de-al doilea 
născut, extrovertit, strălucitorul, expansivul Gaston. Intr-un 
asemenea pustiu afectiv, micului rege i-ar fi reuşit probabil să-şi 
păstreze sentimentul propriei demnități, dar şi acesta îi fu 
negat: maică-sa nu-i arăta nici o consideraţie, nici un respect şi, 
mai rău încă, întreaga curte părea să-i urmeze exemplul. 

Singur cu durerea lui şi rănit în orgoliu, la rându-i, Ludovic se 
retrase în spatele unei forme de rezistenţă pasivă, refuzând să 
audă ce i se spunea, să colaboreze, să asculte, devenind un 
copil intratabil. Pedepsele prin care mama lui încerca să-l cheme 
la ordine îl ultragiau, scenele la care-l supunea îl terorizau şi, de 
când se hrănea zilnic cu ranchiună şi cu dorinţa de revanşă, 
încăpăţânarea lui triumfa constant. Credinţa în Dumnezeu, prin 
care încercă să exorcizeze dispariţia tatălui său şi frica de 
moarte contribui la a face despărţirea sa de lume de nevindecat. 
Dominată de teroarea păcatului şi a sexualităţii, religiozitatea lui 
îl împinse către singurătate şi ascetism şi, în loc să-l îndrume 
spre pietate şi compasiune, îi întări intransigenta, făcându-l 


implacabil atât cu ceilalţi, cât şi cu sine. Asa cum avea să scrie 
mai târziu doamna de Motteville, „regele nu se iubea". 

Odată cu dispariţia tatălui său, Ludovic al XIll-lea avea să 
îndure prezenţa imperioasă a mamei, alternând accese de 
rebeliune cu o dureroasă condiţie de supuşenie, cu consecinţe 
devastatoare asupra echilibrului său afectiv. In 1617, la numai 
cincisprezece ani şi jumătate, scutură cu violenţă jugul matern, 
reuşind să se elibereze de Maria, dar experimentul fu de scurtă 
durată. 

Ca odinioară Henric al IV-lea, Ludovic îi detesta pe consilierii 
mamei sale - Eleonora Galligni, tovarăşa de joacă ce-o urmase 
în Franţa, şi soţul acesteia, Concino Concini, un aventurier italian 
pe care Eleonora îl cunoscuse la Paris. Sustinut de favoarea 
reginei şi de averile nevestei, Concini devenise, în câţiva ani, 
marchiz de Ancre, prim gentilom al camerei regelui, guvernator 
de Amiens, maresal al Franţei, sfârşind prin a-şi asuma, de fapt, 
prerogativele unui prim-ministru. Politica lui brutală, care 
urmărea restaurarea autorității monarhice, fragilizată de 
regență, rapacitatea, ignorarea uzanțelor franceze, incredibila 
sa aroganță nu numai că îl făcură pe Concini nesuferit 
francezilor, ci reaprinseră xenofobia faţă de italieni a acestora 
existentă încă de pe vremea Caterinei. Prea sigur de sine şi de 
sprijinul reginei mame, mareşalul comise imprudenta de a nu 
arăta nici măcar o minimă consideraţie pentru rege şi de a-l 
trata cu o dezinvoltură insultătoare. După ce-şi clocise îndelung 
şi în tăcere ranchiuna, la instigarea favoritului său, ducele de 
Luynes, Ludovic se hotărî să acţioneze. Putea să conteze doar 
pe susţinerea unui mic grup de fideli, dar avea de partea sa 
autoritatea regală şi se simţea pregătit să şi-o exercite. 

Presimţind acest moment, Bellegarde o implorase inutil pe 
regina mamă să vegheze asupra fiului ei, deoarece, îi amintise 
el, dacă regele avea să-i îndemne pe conjurati să o părăsească 
pentru a trece în serviciul lui, aceştia n-ar putea face altceva 
decât să-i dea ascultare, iar ea s-ar găsi „cu mâinile goale". 

In dimineaţa de 24 aprilie 1617, căpitanul gărzilor regelui 
aşteptă ca maresalul d'Ancre să intre în curtea interioară a 
Luvrului pentru a-l declara arestat şi, luând drept pretext un 
gest instinctiv de rezistenţă, ordonă să fie ucis pe loc de oamenii 
săi. Îndată ce află ştirea, Ludovic al XIII-lea se abandonă unei 
bucurii necontrolate şi, arătându-se la o fereastră, strigă 


gărzilor: „Mulţumesc, vă mulţumesc vouă tuturor! Acum sunt 
rege!" 

Trebuie recunoscut că nu a fost un debut prea glorios pentru 
un suveran de nici măcar şaisprezece ani, care-şi alesese 
apelativul de „cel Drept". Trupul maresalului d'Ancre fu târât pe 
străzile Parisului, apoi scopit, făcut bucăţi şi devorat de o 
mulţime în sărbătoare. Nu mai puţin nedemn a fost, pe plan 
judiciar, tratamentul aplicat soţiei lui Concini. Acuzată de 
vrăjitorie, Eleonora fu condamnată la moarte după un proces- 
farsă, în ciuda lipsei oricărei probe împotriva ei. lar uriaşa avere 
care-i fu confiscată, în loc să fie folosită pentru a umple vistieria 
statului sărăcită de malversatiunile sistematice de care atât ea, 
cât şi soţul ei se făcuseră vinovaţi de-a lungul multor ani, fu 
destinată de suveran ducelui de Luynes, în semn de gratitudine. 

Totuşi, aşa cum pe drept a observat Simone Bertiere, 
asasinarea mareşalului d'Ancre a fost, înainte de toate, „un 
matricid prin persoană interpusă", iar obiectivul principal al 
regelui rămase acela de a se descotorosi de mama sa. Neputând 
să o elimine aşa cum făcuse cu soţii Concini şi nesuportând 
ideea unei ciocniri directe, Ludovic îmbină o dată mai mult 
laşitatea cu duritatea. Imediat după moartea mareşalului, regina 
mamă îşi dădu seama că era prizonieră în propriile-i 
apartamente, unde i se şi comunică un ordin de exil. In ciuda 
rugăminţilor ei, regele refuză s-o întâlnească şi acceptă să o 
vadă doar în momentul plecării ei la Blois, pentru un salut rece 
şi foarte scurt de rămas bun. 

Tradiţia spune că, în cursul procesului josnic a cărui victimă 
era, somată să explice prin ce vrăji o subjugase atât de total pe 
regină, Eleonora Concini ar fi răspuns că era vorba de 
„ascendentul pe care sufletele tari îl exercită în mod firesc 
asupra celor mai slabe" şi că Maria era „o neghioabă'. 
Hotărârea, lipsa de prejudecăţi politice şi de scrupule de care 
avea să dea dovadă regina mamă în faţa adversităţilor dezmint 
însă hotărât această ,apreciere". 

In cei trei ani de exil, Maria reuşi să se prezinte drept victimă a 
unei teribile nedreptäti de care îl învinovăţea pe de-a-ntregul pe 
sfătuitorul cel rău al fiului său, conetabilul de Luynes, şi îşi 
asigură simpatia curților europene şi a opiniei publice franceze. 
Evadând de la Blois, coborâtă cu frânghiile în santul de apărare 
al castelului, puse pe picioare un corp de armată şi începu să se 


miste liber pe teritoriul francez, complotând, negociind şi 
recoltând sufragii. Trupele ei nu puteau desigur să susţină o 
confruntare cu cele regale, dar aceasta nu însemna că 
nemaipomenitul conflict dintre mamă şi fiu nu ameninţa să 
arunce ţara într-un alt război civil. 

Situaţia era mult prea riscantă pentru a nu se încerca găsirea 
unei soluţii, dar dacă Ludovic al XIII-lea era gata să se împace cu 
mama sa, cu singura condiţie de a nu se mai afla din nou sub 
tutela ei, Maria era dispusă să se întoarcă la curte doar dacă 
avea să recupereze prestigiul pierdut. Cele două exigente 
păreau greu de conciliat şi doar după o primă încercare eşuată, 
întâlnirea de la Couzieres din 5 septembrie 1619, se ajunse la un 
acord - tratatul de la Angers, semnat la 10 august 1620 - care o 
reintegra pe regina mamă în prerogativele ei. 

Când se regăsiră unul în faţa celuilalt în momentul reconcilierii 
definitive, cei doi adversari schimbară fraze amabile şi totodată 
pline de subintelesuri: „Acum n-am să vă mai las să fugiţi", 
spuse regele îmbrăţişându-şi mama. „N-o să vă fie greu, 
deoarece sunt sigură că de un fiu ca Voi am să fiu tratată 
întotdeauna ca o mamă", răspunse Maria. Partida între ei 
rămânea deschisă: era de văzut doar cine avea să câştige. Si 
dacă în răstimpul următorilor zece ani mama şi fiul au coabitat 
paşnic, aceasta a depins mai ales de convingerea fiecăruia 
dintre ei că-l ţinea pe celălalt sub propria-i putere. 

Artizanul acestei duble iluzii fusese o creaţie a Mariei, Armand- 
Jean du Plessis de Richelieu, episcop de Lucon, înălţat la rang de 
cardinal în 1622. Maria fusese cea care-l scosese din 
obscuritatea diecezei lui de provincie pe acel tânăr prelat 
promiţător şi ambițios, aducându-şi-l ca secretar şi impunându-i- 
| lui Concini ca ministru. Implicat în dizgratia protectoarei lui, 
Richelieu împărţise cu ea exilul şi făcuse totul pentru a o 
convinge să se reconcilieze cu fiul ei. Cunoştea toate slăbiciunile 
de caracter ale Mariei - impulsivitatea, vanitatea, încăpăţânarea 
- şi ştia cum s-o calmeze, să o încurajeze şi s-o aducă la rațiune, 
determinând-o, când era nevoie, să cedeze în aşteptarea unei 
revanşe viitoare. Bunăoară, după tratatul de la Angers, o 
convinse să dea dovadă de cea mai mare disponibilitate, 
oferindu-i totodată câteva sugestii politice care găsiră ecou la 
Ludovic şi îi redeschiseră Mariei uşile Consiliului Coroanei. 
Conştientă de importanţa de a avea alături un bărbat de statura 


intelectuală a cardinalului, regina mamă reuşi în cele din urmă 
să-l convingă pe rege să-l numească ministru. Era în 1624 şi 
triumful Mariei părea total: reuşise să iasă din necaz, îşi 
reafirmase autoritatea şi îşi recâştigase ascendentul asupra 
fiului. Aveau să treacă cinci ani până să înţeleagă că Richelieu 
nu lucra pentru ea, ci pentru el însuşi şi că obiectivul lui nu mai 
era acela de a o sluji pe ea, ci de a a se face indispensabil 
pentru Ludovic al XIII-lea. 

In ciuda servilismului şi duplicitätii lui Richelieu, regina mamă 
nu întârzie să-şi dea seama că opţiunile protejatului ei se 
îndepărtau tot mai mult de proiectul politic urmărit de ea din 
vremea regenței. Credincioasă Bisericii romane şi principiilor 
Contrareformei, legată prin legături de sânge cu Casa de 
Habsburg, Maria credea că doar Spania şi Austria erau în stare 
să apere dreapta credinţă catolică şi că putea aşadar să conteze 
pe sprijinul puternicei „partide a evlaviosilor" şi al şefului ei 
carismatic, cardinalul Berulle, unul dintre cei mai de seamă 
exponenti ai spiritualităţii franceze din prima jumătate a 
secolului al XVII-lea. Berulle crease Congregația Oratoriului, în 
intenţia de a promova o renaştere religioasă şi susţinea 
necesitatea unei politici de pace la scară europeană care, 
depăşind particularismele naţionale în numele valorilor creştine, 
să dea întâietate evanghelizării poporului şi luptei împotriva 
sărăciei, ignoranței si nedreptätilor sociale. Dimpotrivă, 
Richelieu era convins - şi, ceea ce era şi mai rău, îl convinsese şi 
pe rege - că prioritatea Coroanei trebuie să fie, pe de o parte, 
întărirea unității nationale, readucându-i la ascultare pe 
hughenoți, şi pe de altă parte să împiedice cu orice pret 
hegemonia Habsburgilor, care, dacă s-ar fi realizat, ar fi redus 
Franţa la condiţia unui simplu satelit al Imperiului. 

Deosebirea de vederi ieşi în evidenţă cu putere în 1629, când 
Richelieu îl convinse pe rege să intervină în sprijinul familiei 
Gonzaga-Nevers şi să se opună împărţirii ducatului Mantova şi 
Monferrato între Habsburgi şi Savoia. In faţa perspectivei unui 
nou război cu Spania, care contravenea obiectivelor partidei 
evlavioşilor şi mai ales eluda problema protestanților, Berulle, 
ajutat de ministrul Michel de Marillac, un catolic fervent care-şi 
datora cariera politică reginei mame, deschise definitiv ochii 
Mariei: Richelieu o trăda, aşa cum trăda şi partida evlavioşilor, 


şi, acaparând încrederea regelui, îl îndemna spre un război inutil 
şi pernicios. 

Jocul dublu al lui Richelieu punea în primejdie ceea ce regina 
avea mai scump: prestigiul ei, autoritatea şi puterea ei - şi 
îndeosebi ascendentul ei asupra fiului. Tocmai de pasiunea ei 
pentru putere se folosiră Berulle şi ai săi, amorsând un proces 
care avea să se demonstreze curând fatal pentru toată lumea. 

Dominată de ură şi de dorinţa de răzbunare, Maria îi ceru lui 
Ludovic al XIII-lea capul cardinalului, vinovat pe plan politic de 
opţiuni hazardate şi hărăzite eşecului, iar pe plan moral, de 
ingratitudine, lipsă de lealitate, de procedee ascunse menite să 
submineze unitatea familiei regale. Lupta ei dură, cu sinuozitäti, 
timp de un an. Ludovic al XIII-lea ezita în privinţa alegerilor pe 
care le avea de făcut, nehotărât între stat şi Biserică, între 
politica externă şi problemele interne ale ţării, între refuzul 
puterii materne abuzive şi necesitatea de a o avea pe regină 
alături într-o situaţie familială dificilă. La 10 noiembrie 1630, 
conflictul dintre regina mamă şi Richelieu ajunse la capăt. La 
ieşirea de la reuniunea Consiliului, care se tinuse la Luxemburg, 
palatul unde locuia suverana, aceasta îl chemă deoparte pe 
cardinal, îi declară că nu mai avea încredere în el şi-l concedie; 
apoi se duse la rege şi-i ceru demisia ministrului. Regele 
temporiza şi amână discuţia pentru ziua următoare; a doua zi se 
tinu de cuvânt şi merse la mama lui la Luxemburg, găsind-o încă 
ocupată cu toaleta zilnică. Nici măcar nu începuseră să 
vorbească şi Richelieu îşi făcu apariţia: informat de întâlnirea 
care trebuia să-i hotărască destinul, cardinalul decisese să joace 
totul pe o singură carte şi să-şi justifice personal acţiunile, 
întrucât servitorii îi interziseseră accesul în apartamentele 
reginei, ajunse acolo pe ascuns, pe o scară secundară, ce ducea 
în capela privată a suveranei, şi de acolo pătrunse în dormitor. 

Depäsindu-si uluirea iniţială, Maria îşi pierdu controlul si, într- 
un crescendo de furie, fl acuză pe Richelieu de toate relele 
posibile, revărsând asupra lui o avalanşă de insulte. După ce 
încercase în zadar să se justifice, strivit de atâta violenţă, 
Richelieu izbucni în lacrimi, ceru iertare, se umili, se prosternă la 
picioarele ei, sărutân-du-i poalele şi în sfârşit, la un semn al 
regelui, se retrase. Renuntând să-şi calmeze mama, Ludovic al 
XIII-lea părăsi de asemenea Luxemburgul, fără a-i arunca măcar 
o privire cardinalului care îl aştepta în josul scărilor palatului. 


Părea că regina mamă câstigase partida şi vestea dizgratiei 
ministrului era acum pe buzele tuturor, când o lovitură de teatru 
răsturnă situaţia. 

In primele ore ale dimineţii de 12 noiembrie, Maria primi vizita 
supraintendentului pentru Finanţe, care-i anunţa hotărârea 
regelui de a-l păstra pe Richelieu; puţin mai târziu, află că 
Michel de Marillac fusese desărcinat din postul lui şi arestat. 
Regina înţelese atunci că bătălia era pierdută şi se hotărî să dea 
vina pe întâmplare: „dacă n-aş fi lăsat un zăvor deschis - se pare 
că ar fi spus mai apoi - cardinalul ar fi fost pierdut". Dinspre 
partea sa, Ludovic al XIII-lea preferă să declare că nu putea să 
lipsească statul de un slujitor de neînlocuit. Nu întâmplător, 
acea zi de luni 11 noiembrie a intrat în istorie sub numele de 
„Journee des Dupes", ziua păcăliţilor. 

Preferându-l pe cardinal mamei sale, Ludovic al XIII-lea 
săvârşea, la treisprezece ani de la asasinarea lui Concini, un al 
doilea „matricid politic", un matricid de care era de asemenea 
vinovat Richelieu, care îi datora Mariei tot ceea ce devenise. 
Amintirea reginei mame avea să apese pentru totdeauna asupra 
relaţiilor dintre rege şi cardinal, împiedicând ca între ei să se 
instaureze o prietenie limpede. Pentru a-şi realiza planul politic, 
Richelieu se servise de Maria de Medici ca să ajungă la rege, 
apoi i se substituise în funcţiile ei materne, în vreme ce, în chip 
paradoxal, regele îşi asuma faţă de cardinal un rol patern - căci, 
aşa cum i se întâmplase şi lui Ludovic al XIII-lea, Richelieu îşi 
pierduse tatăl când era copil. „Nu-i mai rămânea decât să se 
cufunde în obedienţă faţă de rege, notiune-cheie care-i permitea 
să depăşească contradicții de nedepäsit, şi să se pună în slujba 
Statului, o entitate superioară pe care avea s-o impună obsesiv 
tuturor, inclusiv regelui însuşi". 

Din motive de oportunitate politică nu mai puţin decât din 
raţiuni de morală, Ludovic al XIll-lea dorea să pună capăt 
conflictului cu propria-i mamă, dar se izbi de un zid de furie şi 
obstinatie. Nu numai că Maria refuză să mai apară la Consiliu şi 
nu-şi încetă lupta împotriva lui Richelieu, dar, dând dovadă de 
iresponsabilitate politică, îl instigă la rebeliune pe al doilea fiu al 
ei, Gaston, care, în lipsa unui Delfin, era în continuare 
mostenitorul tronului. O dată mai mult, un nemăsurat 
egocentrism ce o împiedica să vadă dincolo de sine, avea să se 
întoarcă împotriva ei. In februarie 1631, aşa cum se întâmplase 


cu zece ani mai devreme, regina mamă primi un ordin de exil şi 
se pomeni prizonieră într-unul din castelele regale. Şi, întocmai 
cum se întâmplase în urmă cu zece ani, hotărî să fugă, 
prezentându-se drept victimă în faţa curților europene şi 
aducînd aceleaşi motivații întrebuințate contra lui Luynes: fiul ei 
o sacrifica ambițiilor unui sfătuitor pernicios, care nu ezita să 
semene discordie în sânul familiei regale pentru a-şi urmări 
propriile țeluri. Dar consecinţele gestului ei aveau să fie diferite. 

Lipsită de sfatul lui Richelieu, regina mamă făcu o serie de 
opţiuni necugetate, angajându-se pe un drum fără ieşire. Se 
refugie în străinătate şi ceru azil unor ţări în conflict cu Franţa, 
atrăgându-şi astfel o acuzaţie de trădare care-l autoriza pe 
Ludovic al XIII-lea să treacă la confiscarea bunurilor ei, lipsind-o 
astfel de orice mijloc de subzistență. Firea ei invazivă, nevoia 
cronică de susţinere economică, intrigile sale sfârşiră prin a face 
din ea un oaspete incomod, erodând capitalul de simpatie pe 
care putuse conta. In cei unsprezece ani câţi îi mai rămâneau de 
trăit, ea, care fusese soţie şi era mamă de rege, precum şi 
soacră a regilor Spaniei şi Angliei şi a ducelui de Savoia, avea să 
rătăcească între Ţările de Jos spaniole, Olanda şi Anglia, pentru 
a muri apoi la Köln singură, părăsită, plină de datorii, după ce 
asistase de la distanţă la eşecul tuturor comploturilor împotriva 
lui Richelieu şi la triumful politicii primului ministru. Nu s-a mai 
întors în Franţa în cursul vieţii, iar Ludovic al XIII-lea a rămas 
surd la implorările ei, refuzând să mai reia orice contact cu ea; 
după moartea ei, regele se limită să-i repatrieze trupul, pentru a 
o înmormânta la Saint-Denis. Cu toate acestea, amintirea ei 
continuă să-l chinuie pe Ludovic al XIII-lea: ajuns aproape de 
obştescul sfârşit, acesta declară că remuscarea lui cea mare era 
aceea „că-şi tratase rău mama". 

După dispariţia reginei mame, hagiografia regală îi cenzură 
memoria, şi chiar şi astăzi mulţi istorici şi biografi nu exagerează 
desigur în simpatie în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, cum 
să nu recunoşti că meritele ei de regentă au fost iremediabil 
compromise de refuzul de a-i trece, la momentul oportun, frâiele 
guvernării lui Ludovic al XIII-lea; că egocentrismul ei, ferocele ei 
egoism, o făcuse incapabilă să dorească binele fiului şi că 
neînțelegerile dintre ei fuseseră izvorul unei suite de crime, 
violenţe şi scandaluri pentru întreaga ţară? 


Si totuşi, în ciuda tuturor erorilor sale, Maria de Medici lăsa în 
urma sa suficiente lucruri pentru a-i mântui memoria şi a-i 
restitui imaginea triumfală la care aspirase mai mult ca la orice: 
este imaginea imortalizată de Rubens în cele douăzeci şi patru 
de pânze mari dedicate ei şi care constituie astăzi una dintre 
gloriile Luvrului. Nici o regină a Franţei nu mai avusese un 
monument de o asemenea frumuseţe, iar meritul, atât al 
proiectului, cât şi al alegerii pictorului, îi revine în întregime ei. 

In 1622, după reconcilierea cu fiul ei şi reluarea lucrărilor de 
înfrumusețare a splendidului palat Luxemburg, construit pentru 
ea pe malul stâng al Senei de arhitectul flamand Salomon de 
Brosse, Maria de Medici comandă unui alt artist flamand, Peter 
Paul Rubens, un ciclu de picturi destinate să împodobească o 
galerie pe care toţi oaspeţii de vază trebuiau s-o străbată pentru 
a ajunge la apartamentele ei, ciclu destinat să ilustreze 
episoadele centrale ale vieţii sale, potrivit interpretării pe care 
ea însăşi înţelegea să le-o dea. 

Încă de la sosirea ei în Franţa, Maria se străduise să creeze o 
iconografie care să-i legitimeze rolul sacru de regină şi de mamă 
a Delfinului. Şi nu e de mirare că acesta exigenţă de legitimare 
avea să redevină mai mult decât actuală după prima ruptură de 
fiul ei. Ciclul de pânze comandat lui Rubens îndată după 
readmiterea reginei în Consiliu celebra reconcilierea ei cu 
Ludovic, permițându-i să se reîntoarcă în centrul puterii, deşi 
recunoştea, cel puţin formal, superioritatea autorităţii fiului. 

Alegerea şi distribuirea temelor fusese discutată cu diferite 
persoane din anturajul Mariei, dar Rubens avusese o amplă 
libertate în materie de compoziţie şi limbaj pictural. Intreţesând 
istoria, mitologia antică, iconografia creştină, pictorul nara viaţa 
Mariei, de la naşterea ei la reconcilierea cu Ludovic, folosindu-se 
de o pădure luxuriantă de simboluri pentru a permite diferite 
niveluri de interpretare şi a vehicula mesaje diverse şi aflate 
uneori în contradicţie între ele. Ludovic al XIII-lea a fost primul 
care n-a înţeles cât de mult îl punea în umbră glorificarea 
mamei sale. In momentul inaugurării ,galeriei", regele arătă că 
apreciază picturile şi, pentru a căpăta unele explicaţii, se adresă 
unuia dintre consultanţii ciclului, abatele de Saint-Ambroise, 
care, potrivit mărturiei lui Rubens însuşi, „îi schimbase şi îi 
ascunsese adevăratul sens cu multă iscusinţă". 


Încredinţându-se geniului lui Rubens, regina florentină a izbutit 
în intenţia ei de a-şi rescrie propria istorie, de a-şi justifica 
acţiunile, de a-şi celebra, în viaţă fiind, propria apoteoză. 
Alegerea ei, totuşi, nu era numai rodul ambitiei şi necesităţii 
politice, dar şi momentul culminant al unui mecenatism artistic 
care, după cum scrie Marc Fumaroli, „contribuise mult la a face 
ca Franţa să reintre - după jumătate de secol de războaie civile 
şi de iconoclastie protestantă - în concertul artelor europene, al 
căror Parnas era Italia”. 

Cel puţin acest merit trebuie să-i fie recunoscut. Aşa cum a 
făcut unul dintre cei mai iluştri protejaţi ai ei, Giovan Battista 
Marino, care, refugiat dincolo de Alpi, în acelaşi an când Rubens 
îşi începea ciclul, a dat tiparului la Paris poemul Adone, pe care-l 
dedică „Majestății Sale Preacreştine Maria de Medici, Regină a 
Franţei şi Navarrei", cu aceste versuri: 

O gia dell' Arno, or dela Senna onore, 

Maria, piuch'altre invitta e generosa, 

donna non giâ, mă nova dea d'amore, 

che vinta col tuo giglio hai la sua rosa 

domar sapesti e trionfarne sposa, 

nate cola su le castalie sponde prendi queste d'onor novelle 
fronde.€ 


5,Onoare a Arnului, acum a Senei, 

Măria, mai neînvinsă şi mai generoasă decât oricare alta, 

nu doar Doamnă, ci nouă zeiţă a dragostei, 

care cu-al tău crin învins-ai a sa roză 

şi mândra inimă a galicului Marte 

s-o îmblânzeşti ştiut-ai şi să triumfi mireasă-i 

primeşte dară şi-aceşti noi lauri iviti aici, pe țărmurile muzelor." (trad. din 
italiană) 


Ana de Austria - „O seducţie infinită" 


La 9 noiembrie 1615, două fete somptuos îmbrăcate îşi 
încrucişară drumurile pe puntea de lemn special construită între 
cele două maluri ale râului Bidassoa, care marca hotarul dintre 
Franţa şi Spania. Cea mai tânără (avea abia treisprezece ani) era 
Elisabeta de Franţa, a doua născută a lui Henric al IV-lea şi a 
Mariei de Medici care, căsătorită prin procură la Bordeaux cu 
principele Asturiilor, viitorul Filip al IV-lea, părăsea pentru 
totdeauna ţara natală pentru a-şi întâmpina destinul spaniol. 
Cealaltă (care avea cincisprezece ani şi mergea în direcţia 
opusă), era Ana de Austria, fiica lui Filip al IIl-lea al Spaniei şi a 
Margaretei de Austria, căsătorită prin procură la Madrid cu 
Ludovic al XIII-lea, regele Franţei. Imortalizată de Rubens într- 
una din pânzele dedicate vieţii Mariei de Medici, scena 
schimbului între cele două prințese reprezintă triumful politicii 
filo-habsburgice a regentei. Ea fusese, într-adevăr, principala 
artizană a acestor două căsătorii, care aveau ca scop 
consolidarea păcii dintre cele două coroane şi întărirea 
înţelegerii dintre puterile catolice; totul, aşadar, lăsa să se 
presupună că Maria avea să o întâmpine cu braţele deschise pe 
tânăra ei noră spaniolă. In realitate, Maria avea să acţioneze în 
toate felurile pentru a face din uniunea atât de puternic dorită 
de ea un autentic dezastru, punând o dată mai mult propria ei 
poftă de dominare înaintea fericirii fiului său. 

Nerăbdătoare să vadă căsătoria consumată, regenta preferă 
să ignore faptul că Ludovic nu părea în nici un fel pregătit să 
înfrunte încercarea. La cincisprezece ani - aceeaşi vârstă cu a 
soţiei -, suveranul era fragil, imberb, foarte timid şi nu trecuse 
încă pragul pubertätii. In ciuda evidentei sale spaime, chiar în 
noaptea nunţii Maria îl conduse în procesiune în camera miresei, 
aproape  împingându-l în patul conjugal. Apoi, închizând 
draperiile baldachinului, se retrase împreună cu suita ei. 

Două ore mai târziu, Ludovic se întoarse în camera sa şi-i arătă 
medicului său personal glandul înroşit, declarând că „o făcuse 
de două ori", întrebat de Heroard despre reacţiile miresei, se 
mulţumi să afirme: „Am întrebat-o dacă voia şi ea mi-a răspuns 
că da". Greu de spus dacă mintea deliberat sau dacă lipsa de 
experienţă îl împiedicase să-şi măsoare eşecul. Sigur este că 
aveau să treacă mai mult de patru ani până când să se apropie 


din nou de patul conjugal, făcând-o pe Ana soţia sa din toate 
punctele de vedere. 

Pentru a înfrânge timiditatea lui Ludovic, teama de femei, 
repulsia, tabuurile lui sexuale, ar fi fost necesar să fie încurajat 
să se familiarizeze cu tânăra lui soţie, ceea ce i-ar fi permis să 
trăiască în intimitate cu ea cât mai mult timp posibil şi s-o aibă 
alături de el în exerciţiul cotidian al regalității. Acesta, însă, era 
lucrul de care se temea cel mai tare mama lui. Maria nu dorea 
să împartă cu nimeni ascendentul pe care rl exercita asupra 
fiului şi de aceea nu înţelegea să cedeze în faţa noii regine, 
care, pe planul etichetei, avea întâietate asupra ei, şi cu atât 
mai puţin voia ca Ludovic să fie ajutat de căsătorie să intre în 
vârsta adultă şi să-şi asume astfel pe deplin responsabilitätile de 
suveran. Făcu aşadar astfel încât cei doi soţi să trăiască pe cât 
posibil separați, tratându-i mai degrabă ca pe nişte fraţi decât 
ca pe soţ şi soţie şi limitându-le întâlnirile la scurte vizite 
protocolare. Mai mult, nu scăpă nici un prilej ca să-şi pună nora 
într-o lumină proastă în ochii regelui. Un sabotaj care avea să 
devină sistematic la întoarcerea ei din exilul de la Blois: „Regina 
mamă - scria doamna de Motteville, doamnă de companie a 
Anei de Austria - era convinsă că pentru a avea o putere 
absolută asupra tânărului prinţ trebuia ca principesa, soţia lui, 
să nu se înţeleagă cu el, şi, prin urmare, se îngriji, cu zel şi cu 
succes, să-i menţină în neînțelegere reciprocă, în aşa fel încât 
regina - nora ei - să nu se mai bucure nici de stimă, nici de vreo 
altă mângâiere". 

Ceea ce se întâmplase în primii trei ani de la prima ruptură cu 
fiul ei o întărise pe Maria în convingerile sale. In absenţa ei, 
perechea regală cunoscuse primele ei clipe fericite. La 25 
ianuarie 1619 Ludovic, deşi tras aproape cu forţa de ducele de 
Luynes în patul reginei, se purtase în sfârşit ca un soţ; potrivit 
ambasadorului venețian, în acea împrejurare el i-ar fi spus Anei 
că „avea să fie în întregime al ei, că n-o să se atingă niciodată 
de vreo altă femeie şi că dorea să-i facă copii". Adevărată sau 
nu, această declaraţie este întărită de faptul că atitudinea 
regelui faţă de soţia sa se schimbă evident. Continua să fie 
bănuitor, misterios, imprevizibil, dar toate acestea nu-l 
împiedicau să se arate curtenitor, aproape galant cu Ana şi să 
participe bucuros împreună cu ea la petrecerile de la curte. Dar 
această stare de graţie nu era menită să dureze. Ludovic era 


probabil deceptionat că mostenitorul atât de dorit nu sosea, iar 
succesele pe care soţia lui le culegea peste tot, mulţumită 
gentiletii, gratiei şi afabilităţii ei, îl făceau desigur să simtă cât 
era el de departe de a poseda aceste calităţi. Ceea ce avea însă 
să pună lespedea de mormânt asupra căsătoriei lui avea să fie 
reconcilierea cu mama sa. 

Revenită la Curte, Maria de Medici avu grijă să despartă din 
nou perechea regală; apoi, în momentul exilului definitiv, 
campania ei vicleană de denigrare la adresa Anei avea să fie 
reluată de Richelieu. Pentru amândoi, a păstra încrederea lui 
Ludovic, a-i înfrânge îndoielile, suspiciunile, oscilatiile proprii firii 
sale era o chestiune mult prea dificilă pentru a permite ca o 
soţie să mai complice încă lucrurile. lar tânărul rege se supuse 
cu strângere de inimă cererilor lor, sacrificând-o pe Ana raţiunii 
de stat. Mărturisi într-adevăr unui curtean că o găsea pe regină 
frumoasă, dar că „nu îndrăznea să-i arate duioşie, de frică să 
nu-i displacă reginei, mama sa, şi cardinalului, ale căror sfaturi 
şi servicii îi erau mai necesare decât dragostea soţiei". In scurt 
timp însă, această duioşie ascunsă avea să dispară cu totul, 
lăsând locul acrelii şi neîncrederii. Aşa cum scrie doamna de 
Motteville, la moartea lui Richelieu lipsa de afecţiune a lui 
Ludovic faţă de soţia sa era de multă vreme totală: „Cardinalul 
se străduise atât de mult să o discrediteze în ochii lui, încât 
regele... nu mai era în stare de nici un sentiment de gingăşie 
pentru ea şi nu mai era obişnuit s-o trateze bine". Memorialista 
se abtine totuşi să spună că la îndepărtarea lui de Ana 
contribuise destul de mult atracţia tot mai evidentă a regelui 
pentru tinerii efebi. 

Ostilitatea Mariei şi a lui Richelieu faţă de Ana de Austria era 
legată şi de faptul că puţină lume rămânea insensibilă la 
fascinația tinerei regine. Legenda spune că însuşi cardinalul 
ministru făcuse parte dintre ,galantii" respinşi de ea şi că de 
aceea îi purta ranchiună. 

Ana era frumoasă, conştientă de originea ei înaltă şi provenea 
dintr-o familie foarte unită, care o înconjurase cu multă 
afecţiune. Tatăl ei o iubea cu tandrete, iar mama, moartă ca o 
sfântă, „se îngrijise de educaţia ei, sădindu-i sentimente 
asemănătoare cu ale sale; această educaţie generase în ea o 
mare iubire pentru virtute, care atrăsese asupra ei harul ce-i 


fusese dat de Dumnezeu, şi anume ca în întreaga ei viaţă să dea 
întâietate acestei iubiri asupra oricărui alt lucru". 

Mai mult, Ana era considerată „una dintre marile frumuseți ale 
veacului". lată cum şi-o aminteşte doamna de Motteville la 
pragul a treizeci de ani, adică la o vârstă care pentru femeile din 
epocă se învecina periculos cu maturitatea: „Părul, pe care îl 
avea foarte des, devenise puţin mai închis. Nu avea trăsături 
delicate, ba avea chiar defectul unui nas cam mare şi punea, 
potrivit modei spaniole, prea mult roşu pe obraji; pielea ei era 
însă albă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Ochii îi erau de o 
frumuseţe perfectă: străluceau în ei deopotrivă blândeţea si 
majestatea; culoarea lor, bătând în verde, îi făcea privirea şi mai 
vie... Gura îi era mică şi de un roşu aprins, surâsul îi era minunat 
şi ceea ce buzele ei luaseră de la casa de Austria era doar atât 
cât trebuia pentru a le face mai frumoase decât ale multor 
altora ce se lăudau cu desăvârşirea. Conturul feţei era plin de 
graţie şi fruntea bine desenată. Mâinile şi braţele îi erau de o 
frumuseţe surprinzătoare şi toată Europa auzise laudele ce li se 
aduceau: albeata lor era, fără nici o exagerare, asemenea 
zăpezii... Oricine o vedea era sedus de marea ei fascinatie si de 
frumuseţea ei, fără a uita însă niciodată de veneratia şi 
respectul ce i se cuveneau". 

Orgoliul dinastic, credinţa, virtutea, frumuseţea se asociau la 
tânăra regină cu o mare bucurie de a trăi. Era veselă, spirituală, 
simpatică, îi plăcea să aibă companie, îi plăceau „conversațiile 
frumoase", petrecerile, eleganța, rafinamentul şi era nebună 
după teatru. Pe tot parcursul lungii sale via cruciş conjugale, 
prizonieră a unei situaţii neaşteptat de grele, fără altă 
mângâiere afectivă decât scrisorile tatălui, apoi ale fratelui ei 
sau compania putinelor servitoare spaniole care nu fuseseră 
reexpediate la Madrid, Ana nu încetă să fie bine dispusă. Găsise 
în doamnele ei de companie frantuzoaice, tinere, frumoase, 
vesele ca şi ea, prietene şi complice. Deşi toate fuseseră alese 
cu grijă de regina mamă, de Ludovic al XIII-lea, de Richelieu, 
fără a i se cere niciodată părerea, cu sarcina de a o spiona şiao 
chema la ordine, toate treceau, mai devreme sau mai târziu, de 
partea ei şi ar fi fost gata să-şi dea viaţa pentru ea. Se coalizau 
ca să lupte împotriva plictiselii lungilor ore de aşteptare între o 
ceremonie şi alta, pentru a evada cu imaginaţia din sălile 
întunecoase şi triste ale Luvrului, ca să râdă, să glumească, să-şi 


bată joc de rege, de cardinal şi de strategiile lor machiavelice. 
Nu toate erau însă înzestrate cu prudenţă, iar Ana era lipsită de 
dibăcie. 

In 1618 regele acordă demnitatea de supraintendent pentru 
casa reginei soţiei favoritului său, preafrumoasa ducesă de 
Luynes. Marie de Rohan Monbazon avea atunci optsprezece ani - 
aceeaşi vârstă cu a Anei - şi era greu să te sustragi fascinatiei 
ei. Cea care avea să devină cea mai mare aventurieră a 
secolului nu se gândea la altceva decât la distracţie şi 
cochetărie, inteligenţa şi strălucirea ei radiau în juru-i bună 
dispoziţie: era tocmai de ce avea nevoie soţia lui Ludovic al XIII- 
lea ca să mai uşureze atmosfera de plumb a propriei existente. 

Când, în toamna lui 1622, regina rămase în sfârşit însărcinată, 
ştirea o umplu de bucurie nu mai puţin decât pe soţul ei. Dar 
într-o seară, întorcându-se în apartamente împreună cu ducesa 
de Luynes şi cu o altă doamnă de companie, Ana se lăsă 
antrenată de veselia fetelor: cele trei prietene se luară de braţ şi 
străbătură în goană marea sală a tronului, cufundată în 
penumbră; regina căzu şi pierdu copilul. Reacţia lui Ludovic îi 
dezvălui fără echivoc felul neîndurător de a fi: informat de cele 
petrecute, nu numai că nu arătă nici o înţelegere pentru durerea 
soţiei, dar o pedepsi dându-i afară doamnele de companie, iar 
de atunci nutri faţă de ea o ranchiună de neşters. 

In loc să se resemneze, odată pentru totdeauna, la cea mai 
strictă obedientä, Ana persevera în veleitätile de evadare. Cinci 
ani mai târziu, sosirea la Paris a ducelui de Buckingham avea s-o 
împingă la săvârşirea unei serii de imprudente şi mai grave. De 
data aceasta, responsabilitatea prietenei ei de suflet a fost de 
netăgăduit. După ce fusese îndepărtată de la Luvru, Marie de 
Rohan se întorsese cu capul sus şi într-o poziţie de forţă, căci se 
măritase, după moartea conetabilului de Luynes, cu Claude de 
Lorraine, duce de Chevreuse, unul dintre cei mai mari seniori ai 
regatului. 

Să încercăm pentru o clipă să uităm versiunea acestei celebre 
poveşti expusă de Alexandre Dumas în Cei trei muschetari şi să 
ne limităm la mărturiile contemporanilor. O dată mai mult vom fi 
constrânşi să constatăm că, trecută prin proba faptelor, 
concepţia feminină despre „galanteria onestă" se deosebea 
mult de cea masculină. 


Sosit la Paris în mai 1625 cu însărcinarea de a o aduce în 
Anglia pe Henriette-Marie, fiica cea mai mică a lui Henric al IV- 
lea şi a Mariei de Medici, a cărei nuntă prin procură cu principele 
de Wales - viitorul Carol | - fusese abia celebrată, ducele de 
Buckingham fusese amplu precedat de faima lui. Abia trecut de 
treizeci de ani, cu trăsături regulate, cu nişte foarte frumoşi ochi 
negri, cu un trup zvelt şi umeri de atlet, favoritul lui lacob I se 
afla atunci în culmea puterii şi gloriei, iar ascendentul sexual pe 
care îl avea asupra suveranului său nu-l împiedica să iubească 
femeile şi să treacă drept un seducător irezistibil. 

„Era bine făcut, cu un chip frumos; avea un suflet mare; era 
magnific, liberal şi era favoritul unui mare rege. Ca să se 
împodobească putea dispune de toate comorile şi de toate 
bijuteriile coroanei Angliei. Nu e de mirare dacă, având toate 
aceste calităţi, nutrea gânduri îndrăzneţe şi dorinţe nobile, dar 
periculoase." Aşa avea să abordeze în memoriile sale austere 
doamna de Motteville povestea care riscase să compromită 
reputaţia nepătată a reginei sale: deoarece, trebuie recunoscut, 
„ducele de Buckingham a fost singurul care îndrăznise să-i 
asedieze inima". 

Ducele avea la dispoziţie prea puţine zile pentru a-şi duce la 
bun sfârşit intenţiile şi a o face pe regină să admită „că dacă o 
honnete-femme ar fi putut să iubească pe altcineva decât pe 
propriul ei soţ, el însuşi ar fi fost cel în măsură să-i placă"; dar 
doamna de Chevreuse actionase în toate felurile pentru a-i 
netezi calea. 

La douăzeci şi cinci de ani, prietena reginei nu se mai 
mulțumea cu jocuri nevinovate şi nu se sfia să-şi înşele pe faţă 
soţul. „lubea fără să aleagă, numai pentru că trebuia să 
iubească pe cineva", avea să scrie despre ea cardinalul de Retz, 
şi „nicicând o femeie n-a arătat mai mult dispreţ pentru 
scrupule, recunoscând ca singură datorie pe aceea de a fi pe 
plac amantului ei". Şi, întrucât se întâmpla ca amantul în funcţie 
să fie Lord Holland, ambasadorul Angliei, ducesa puse la cale cu 
acesta, „pentru a-şi onora pasiunea", să promoveze „o legătură 
de interes şi de galanterie între regină şi ducele de 
Buckingham". 

Când trimisul regelui Angliei îşi făcu apariţia la Luvru în toiul 
petrecerilor nuptiale, lăsând în urma lui o dâră de diamante care 
se desprindeau rând pe rând de pe haina lui de ceremonie şi 


care erau destinate doamnelor de la curte, Ana de Austria ştia 
deja totul despre el şi despre dragostea pe care o nutrea pentru 
ea încă de când, sosit incognito la Paris, o admirase - frumoasă 
între frumoase - la un bal de la curte. Străină de intriga ce se 
teşea în spatele său, regina îl primi pe Buckingham ca pe un 
cavaler ideal, venit să se pună în serviciul ei: regina, ne spune 
La Rochefoucault, „i se păru şi mai amabilă decât reuşise el să-şi 
închipuie, iar el i se păru [reginei] bărbatul cel mai demn să o 
iubească". „Se folosiră de prima lor audienţă oficială pentru a 
vorbi despre lucruri care îi interesau mai mult decât treburile 
celor două coroane, lăsându-se pe de-a-ntregul absorbiți de 
interesele pasiunii lor." Timp de nouă zile, favorizați de absenţa 
lui Ludovic al XIII-lea, pe care o boală îl constrângea să rămână 
în apartamentele lui, ca şi de complicitatea doamnei de 
Chevreuse, Ana şi Buckingham avură posibilitatea să fie 
împreună sub ochii curioşi ai întregii Curți; după care ducele 
plecă înapoi la Londra cu Henriette-Marie. Ceremonialul 
prevedea ca mama şi cumnata să o însoţească pe tânăra 
mireasă până la nava care urma s-o ducă în Anglia; dar, probabil 
informat de curtea asiduă făcută de Buckingham soţiei sale, 
regele dispuse ca cele două cortegii să urmeze itinerarii diferite 
şi să se reunească doar la Amiens, ultima etapă a călătoriei pe 
teritoriu francez, pentru a petrece acolo împreună nouă zile. In 
micul oraş împodobit de sărbătoare, fără să-i pese de reputaţia 
femeii iubite, ducele îndrăzni ceea ce părea de neconceput. In 
seara de 15 iunie se apropie de regină, care se plimba în 
compania suitei sale în grădina casei unde era găzduită, şi 
încercă s-o seducă. Putem alege, dintre textele memorialistice 
ale epocii, între cinci versiuni ale celor întâmplate. Potrivit 
doamnei de Motteville, prin jocul întâmplării, Buckingham se 
găsise pentru o clipă singur cu regina într-o porţiune de alee 
ascunsă de o palisadă. „Surprinsă de a se afla singură şi evident 
jenată de un exces de pasiune a ducelui", Ana „scoase un 
strigăt şi, chemându-şi la ea scutierul, îi reproşa acestuia că se 
îndepărtase". După La Rochefoucauld, în schimb, regina se 
găsea singură într-un pavilion, după plimbarea de seară, când 
de ea se apropie Buckingham „care încercă să profite de 
împrejurarea favorabilă, dând dovadă de o asemenea lipsă de 
respect, încât regina fu constrânsă să-şi cheme în ajutor 
doamnele, fără a reuşi să ascundă cu totul starea de tulburare şi 


de dezordine în care se găsea". Pentru fidelul camerist La Porte, 
care avea să fie pedepsit apoi de Ludovic al XIII-lea pentru că îşi 
lăsase stăpâna singură, ducele mersese cu îndrăzneala până 
acolo încât vrusese s-o „mângâie" pe regină, în vreme ce 
ireverentiosul Tallemant des Reaux susţine „că adoratorul o 
trântise pe regină pe jos şi îi julise coapsele cu cizmele lui 
brodate, dar în zadar". Toate mărturiile sunt însă de acord cu 
doamna de Motteville asupra unui punct esenţial: strigând după 
ajutor, regina voise să-şi pună la adăpost inocenta, chiar cu 
preţul de a suscita blamul general al oamenilor şi a stârni mânia 
regelui. Episodul făcuse însă prea mult zgomot pentru a putea fi 
ignorat şi, cu scopul de a preveni noi scandaluri, regina mamă 
grăbise plecarea fiicei ei spre Anglia. 

In clipa despărțirii de Ana, Buckingham nu reuşi să-şi 
stăpânească lacrimile şi, odată sosit la Montreuil-sur-Mer, decise 
să se întoarcă la Amiens pentru a o saluta pe regină o ultimă 
dată. Fără a ţine seama de riscurile la care purtarea sa o 
expunea pe suverană, Buckingham pătrunse în camera ei, se 
aruncă în genunchi la picioarele patului unde ea zăcea, istovită 
după ce i se luase sânge, acoperindu-i cu sărutări aşternuturile, 
vărsând fluvii de lacrimi, delirând de dragoste. Ana rămase fără 
grai de uimire, în vreme ce doamna ei de companie îl mustra cu 
severitate pe duce, până când acesta fu constrâns să se retragă. 
A doua zi, după un scurt salut protocolar, 

Buckingham plecă spre Anglia. Ducele nu avea să o mai 
revadă pe Ana: numeroasele lui tentative de a se întoarce în 
Franţa se vor lovi de vetoul absolut al lui Ludovic al XIII-lea, dar 
asta nu-l va împiedica să continue s-o compromită, declarându- 
şi în gura mare pasiunea pentru ea şi comportându-se ca un 
erou de roman. Când, întors la Londra, îşi dădu seama că fosta 
lui amantă, Lady Carlisle - Milady a lui Dumas - dedată, ca şi 
doamna de Chevreuse, spionajului internaţional, îi sustrăsese, 
dansând cu el, două catarame cu diamante pe care le primise 
de la Ana de Austria - şi pe care aceasta, la rându-i, le primise în 
dar de la soţul ei! - pentru a le trimite lui Ludovic al XIII-lea şi lui 
Richelieu drept dovadă a vinovâăţiei reginei, Buckingham dădu 
ordin ca toate porturile engleze să fie închise pentru două zile şi 
făcu să-i parvină Anei copiile exacte ale cataramelor furate, 
executate în timp record de bijutierul său. La Rochefoucauld 
este singurul care se referă la această aventură, dar ar fi putut 


avea informaţia de la doamna de Chevreuse, cu care avusese o 
legătură. Sigur este că în inventarul de bijuterii alcătuit la 
moartea Anei de Austria figurau şase catarame cu diamante, în 
valoare totală de 7000 de lire. 

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns atâta nechibzuinţă, Buckingham 
îşi convinse guvernul să armeze o falimentară expediţie 
împotriva Franței, trimițând flota engleză în ajutorul 
protestanților francezi rebeli ţinuţi sub asediu la La Rochelle. Si 
pentru ca adevăratul motiv care-l împinsese spre această 
acţiune să fie destul de limpede, se îngriji să transforme salonul 
navei-amiral într-un fel de capelă votivă, aşezând portretul Anei 
pe un altar luminat de o mulţime de lumânări. Ducele nu ignora 
desigur că indiscretia lui putea să aibă consecinţe funeste 
pentru femeia iubită, dar la el vanitatea prevala asupra oricărui 
alt sentiment. La ce bun să slujească cea mai minunată dintre 
regine dacă nu se putea lăuda cu asta? 

Oricât de nevinovată - „cel puţin de la brâu în jos", cum se 
şoptea la curte - Ana avea oricum la activ o serie de grave 
frivolitäti prin care încălcase prudenta ce se cerea unei regine a 
Franţei. lar aceasta avea s-o lipsească pentru totdeauna de 
stima unui soţ răzbunător, obişnuit să sacrifice totul demnităţii 
sale de suveran şi care „dintr-un îndrăgostit nu avea decât 
gelozia". 

Tratată cu o răceală distantă de Ludovic al XIII-lea, lipsită de 
persoanele ce-i erau credincioase, controlată ca o spioană, 
persecutată de Richelieu, ameninţată cu repudierea pentru că 
nu reuşise să dea regelui un moştenitor, Ana de Austria continuă 
să comită imprudente peste imprudente, lăsându-se implicată, 
mai mult sau mai puţin deschis, în diferite tentative de complot - 
toate iremediabil menite esecului - împotriva cardinalului 
ministru. Dar încercarea de departe cea mai grea trebui s-o 
înfrunte în 1637 - şi de data aceasta vinovăția ei a fost de 
netăgăduit. 

Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu 
familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi 
Spania intraseră oficial în război, întrucât era vorba despre un 
război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea 
catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. 
Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grace, 
mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să 


meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile 
credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală 
simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de 
încredere. Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu 
descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră 
multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar 
în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna 
de Chevreuse - pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui 
- La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor 
interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. 
La perchezitionarea apartamentului său nu apărură decât 
câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră 
nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse 
într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de- 
Grace se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de 
tăcerea absolută a cälugäritelor. Toate acestea însă La Porte n- 
avea de unde să le ştie. Deşi înarmat cu un curaj într-adevăr 
extraordinar şi hotărât să reziste oricărei intimidări, se temea 
totuşi ca strategia lui de a nega până la capăt să nu vină în 
contradicţie cu ceea ce ar fi putut mărturisi regina. Intr-adevăr, 
şi Ana de Austria fusese pusă sub acuzare şi apăruse sigură de 
sine, până când îi fusese arătată copia unei scrisori pe care o 
trimisese unchiului ei, cardinalul infant; din acel moment fusese 
constrânsă să recunoască unele lucruri. Dar cum putea fi 
informat La Porte, închis într-o celulă inaccesibilă, de ceea ce 
trebuia să spună ca să nu-şi dezmintă stăpâna şi astfel să o 
ducă definitiv la pierzanie? In ajutorul prietenilor Anei de Austria 
veni fantezia, care o transformă pe regină într-o eroină de 
roman. Pe firul Memoriilor lui La Porte, putem reconstitui 
desfăşurarea incredibilei aventuri. 

Travestită în cameristă, frumoasa Marie d'Hautefort, care 
preferase prietenia reginei şi nu curtea lui Ludovic al XIII-lea, se 
prezentă la Bastilia şi ceru să vorbească cu comandantul Jars, 
ajuns în închisoare pentru a fi conspirat împotriva lui Richelieu. 
Pus la curent cu situaţia, comandantul se declară gata să moară 
pentru regină şi, după ce făcu o gaură în podea, intră în legătură 
cu prizonierul din celula de dedesubt şi cobori un bilet care să-i 
parvină, prin acelaşi sistem, lui La Porte, închis într-o altă celulă, 
de pe etajul inferior. In acest fel, instruit despre tot ceea ce 
trebuia să spună, servitorul Anei îşi juca de minune rolul şi, după 


ce lăsă să treacă ceva timp ca să nu stârnească suspiciuni, se 
limită să mărturisească ceea ce anchetatorii lui ştiau deja. 

In ciuda acestor dovezi de generozitate şi curaj, Ana fu 
constrânsă să capituleze într-un mod puţin spus umilitor. A fost 
interogată ca o criminală şi pusă să jure strâmb; cancelarul 
Seguier, afirmă La Porte, îndrăzni chiar să pună mâna pe ea ca 
să vadă dacă nu ascundea în  corsaj documente 
compromiţătoare; soţul ei pretinse, în schimbul iertării, o 
mărturisire scrisă, care se încheia cu promisiunea „să nu mai 
cadă niciodată în asemenea greşeli şi să trăiască împreună cu 
regele... ca o femeie ce nu are alte interese decât pe cele ale 
persoanei lui şi ale statului". Mai mult, trebui să se angajeze „să 
urmeze cu sfinţenie" regulile de comportare pe care Ludovic al 
XIII-lea i le fixase în scris. 

Dar dacă regina înfrântă era prizoniera soţului ei, şi Ludovic 
era prizonierul unei situaţii fără ieşire. In mod obiectiv avea 
numeroase motive să se simtă trădat şi ofensat de o soţie care îi 
era ostilă şi care nici măcar nu reuşise să-i dea un moştenitor şi 
probabil că niciodată mai mult decât în momentul descoperirii 
corespondenţei ei secrete în dauna statului nu luase în 
considerare posibilitatea de a o repudia. Era însă prea religios ca 
să adopte o soluţie care l-ar fi constrâns să-şi calce pe conştiinţă 
şi se resemna să-şi ducă mai departe trista lui viaţă conjugală, 
procedând însă în aşa fel încât soţia lui să nu mai fie în măsură 
să nu-i dea ascultare, să conspire şi să facă rău. Dinspre partea 
ei, Ana crezuse că era pierdută şi această amară reconciliere 
depăşea aşteptările ei cele mai roze. Cum să-şi închipuie că 
peste numai câteva luni viaţa ei avea să se schimbe în mod 
radical? La începutul lui 1638, aproape la patruzeci de ani, 
regina îşi dădu seama că era însărcinată şi pe 5 decembrie, 
după o graviditate fără incidente, dădu naştere, la castelul 
Saint-Germain-en-Laye, unui băiat ce fu numit Louis-Dieudonne, 
Ludovic-darul-lui-Dumnezeu. 

De douăzeci şi trei de ani, de când părăsise Spania, Ana de 
Austria nu mai fusese atât de fericită. Acel fiu nesperat nu era 
doar salvarea ei, despăgubind-o pentru toate suferinţele, ci 
venea să umple ca prin miracol nevoia ei de afecţiune. Intr-o 
epocă în care sentimentul matern era încă incert şi se confunda 
cu interese genealogice, Ana descoperi bucuria de a iubi mai 
mult decât orice acea fiinţă pe care, după atâtea rugăciuni, 


Dumnezeu i-o trimisese. Naşterea lui Filip, duce de Anjou, doi 
ani mai târziu, o ridică în culmea fericirii, dar marea dragoste pe 
care o nutrea pentru al doilea născut nu avea să întreacă 
niciodată veneratia pe care o avea pentru Delfin. 

Dacă naşterea copiilor nu atenuase neîncrederea regelui faţă 
de soţie, comportamentul reginei se schimbase semnificativ. 
Deoarece continua să fie tratată cu răceală şi suspiciune, era 
ţinută departe de treburile publice, nu era consultată nici măcar 
în privinţa hotărârilor referitoare la educaţia micilor prinți şi trăia 
cu spaima că ar fi putut fi despărțită de ei, Ana devenise 
împăciuitoare, prudentă, circumspectă; se mentinu riguros în 
afara noilor conjuratii tesute împotriva lui Richelieu, arătând 
cardinalului ministru cea mai mare deferentă, ajungând chiar să- 
| roage să intervină în favoarea ei pe lângă rege. In acest fel, 
Ana nu se limita numai la un joc de apărare, ci privea şi spre 
viitor. Totul lăsa să se presupună că atât Ludovic al XIII-lea, cât şi 
Richelieu - amândoi serios bolnavi - nu aveau să mai trăiască 
multă vreme, iar o regență apărea ca inevitabilă. Trebuia însă 
văzut care din ei avea să moară primul. 

Richelieu a fost acela care plecă, în decembrie 1642, după ce 
înăbuşise în sânge ultima conjurație împotriva lui şi-l pedepsise 
pe rege, care o încurajase în secret, constrângându-l să trimită 
pe eşafod pe ultimul lui favorit, preafrumosul marchiz de Cinq- 
Mars. Confesorului care, pe patul de moarte, îl implora să-şi 
ierte duşmanii, Richelieu îi răspunse că duşmanii lui erau 
duşmanii statului. Plecă urât de toată lumea, începând cu regele 
pe care-l servise atâta vreme, dar cu mândria de a fi rămas 
credincios intentiilor pe care le formulase cu douăzeci de ani 
înainte, la începuturile ministeriatului său: „înfrângerea partidei 
hughenote, umilirea orgoliului marilor seniori, constrângerea 
tuturor supuşilor să-şi facă datoria, impunerea numelui regelui 
respectului statelor străine". La timpul potrivit, Ana avea să-şi 
amintească programul celui mai mare duşman al ei şi avea să 
facă totul ca să-l urmeze. 

Ludovic al XIII-lea a mai avut doar şase luni la dispoziţie pentru 
a gusta plăcerea de a domni singur, eliberat în sfârşit de tirania 
ministrului său. La 14 mai 1643 veni şi rândul lui să iasă din 
scenă. Sustinut de o mare credinţă, suveranul părea să-şi ia 
rămas bun fără regrete de la o viaţă chinuită şi săracă în bucurii, 
dar vizibil angoasat de problema succesiunii. Potrivit 


precedentelor create de Ca-terina de Medici si Maria de Medici, 
ştia că nu o putea împiedica pe soţia lui să-şi asume regenta şi 
se temea ca Ana, pentru care încerca cel mai mare dispreţ, să 
nu profite de situaţie pentru a încheia pacea cu Spania şi a 
zădărnici succesele politicii lui Richelieu. Dispuse aşadar ca 
reginei să-i fie alăturaţi ducele de Orleans şi prinţul de Conde, 
precum şi patru miniştri aleşi de el şi inamovibili: ceea ce 
echivala cu a o pune sub tutelă. Ana jură să se supună voinţei 
soţului şi îl asistă cu abnegatie în timpul lungii lui agonii, 
veghind şi rugându-se la căpătâiul lui. Ea însăşi avea să 
mărturisească doamnei de Motteville că nu şi-ar fi închipuit că 
moartea soţului său ar fi putut să-i producă o durere atât de 
profundă şi că „atunci când l-a văzut dându-şi suflarea de pe 
urmă a crezut că i se smulge inima din piept". La urma urmei, 
fuseseră tineri şi nefericiti împreună, victime ale aceloraşi tirani, 
şi nu le fusese dat să cunoască altă viaţă decât cea petrecută 
unul lângă altul. 

De îndată ce Ludovic îşi dădu obştescul sfârşit, cu o reacţie 
opusă celei a Mariei de Medici cu patruzeci şi trei de ani înainte, 

Ana „se duse la micul Delfin, sau mai bine zis la rege, îl salută 
şi-l îmbrăţişa cu lacrimi în ochi, ca pe regele şi fiul său 
deopotrivă". Franţa întorcea pagina şi Ana de Austria se schimba 
odată cu ea. 

Nici o altă regină franceză, cu excepţia Mariei Antoaneta, nu 
avea să cunoască o metamorfoză analoagă celei a văduvei lui 
Ludovic al XIII-lea. Dar, în timp ce nefericita principesă austriacă 
devenise conştientă de responsabilitätile sale de regină doar în 
momentul când coroana îi era smulsă de pe cap, infanta 
spaniolă deveni franţuzoaică pentru a o apăra pe cea a fiului 
său. 

Fidelitate faţă de ţara de origine, resentimente, prejudecăţi, 
legături de prietenie, datorii de recunoştinţă - totul a fost 
sacrificat pentru interesele tronului al cărei garantă devenise ea 
însăşi. Cu o determinare şi o inteligenţă politică de nebănuit, 
Ana se grăbi, în acord cu principii de sânge şi cu Parlamentul, să 
anuleze testamentul soţului său şi să îndepărteze pe toţi 
miniştri, în afară de unul singur - un cardinal italian de puţin 
timp membru al Consiliului, pe care însuşi Richelieu îl indicase 
lui Ludovic al XIII-lea ca succesor al său. 


Alegerea lui Giulio Mazarino (Jules Mazarin) surprinse pe toată 
lumea. Probabil Ana avusese încredere în clarviziunea politică şi 
în cunoaşterea oamenilor lui Richelieu. In afară de aceasta, în 
ultimele luni de viaţă ale soţului ei regina avusese posibilitatea 
să aprecieze tactul şi diplomaţia noului ministru, căruia i se 
făcuse onoarea deosebită de a-l ţine în braţe la botez pe Delfin. 
Totul o făcea să spere că, lipsit de protecţia precedentului său 
protector şi sosit în Franţa de prea puţin timp pentru a-şi fi 
stabilit relaţii de interese, avea să depindă întru totul de ea şi 
avea să-i aparţină pe de-a-ntregul. A fost o alegere inteligentă, 
căreia Ana avea să-i rămână credincioasă peste ani. 

Primul semn evident al metamorfozei sale regina îl dădu 
evitând să profite de ocazia oferită de strălucitele victorii 
repurtate asupra armatelor spaniole de către ducele d' Enghien - 
cel ce avea să devină Marele Conde - pentru a pune capăt 
războiului cu ţara ei de origine. Deşi dorea în primul rând pacea, 
nu voia ca tratativele să înceapă decât într-o situaţie de net 
avantaj pentru Franţa. Erau departe vremurile când Ana 
conspira în favoarea Spaniei. De altfel, politica spre care o 
orienta Mazarin relua punct cu punct programul lui Richelieu. 
Curând, apăru limpede că noul prim-ministru intenţiona să o 
izoleze de toată lumea şi să exercite asupra ei o suavă tiranie. 
Cei care o iubeau, care îi fuseseră credincioşi la nevoie, care 
înduraseră pentru ea închisoarea sau exilul - de la doamna de 
Chevreuse la doamna de Hautefort, de la ducele de Beaufort la 
La Rochefoucauld, de la doamna de Motteville la La Porte - se 
simtirà trădaţi. „Voința ei - avea să scrie cu amărăciune doamna 
de Motteville - a fost întotdeauna supusă celei a ministrului... 
Simţul echităţii şi al dreptăţii îşi pierdeau la ea forţa îndată ce 
apăreau ca judecători pasiunea sau interesul celui care o 
sfătuia. Şi, spre nefericirea noastră, când se întâmpla ca părerea 
ei să fie în contradicţie cu cea a ministrului, stima pe care o 
simţea pentru acesta şi lipsa de încredere în ea însăşi o făceau 
să renunţe la opiniile ei şi o conduceau spre supunere." 

Deşi Mazarin nu era răzbunător şi nu se servea, pentru 
realizarea intentiilor sale, de securea călăului, ci mai degrabă de 
extraordinara lui capacitate de a trata, de a disimula şi de a 
corupe, principii de sânge, marii seniori, înalții funcţionari ai 
administraţiei regale, Parlamentul, reprezentanţii poporului 
trebuiră să se încline în faţa evidenţei: în ciuda slăbiciunii care 


caracteriza puterea regală în timpul minoratului suveranului, în 
ciuda nevoii cronice de bani, aşadar de noi impozite, pricinuită 
de război, Mazarin era hotărât să evite ca „buna regență" să 
submineze autoritatea statului şi ca interesele particulare să 
prevaleze asupra celor ale ţării. 

Rebeliunile Frondei aveau să arate în ce măsură Ana de Austria 
împărtăşea strategiile ministrului său. Timp de cinci ani, între 
1648 şi 1652, numai ca să nu-l concedieze şi să nu-i trădeze 
politica, regina suportă umilinte, insulte, neplăceri, pericole şi 
rătăci cu copiii ei printr-o Franţă în plin război, demonstrând o 
rezistenţă, un curaj, o capacitate de disimulare într-adevăr 
excepţionale, încrederea pe care i-o inspira Mazarin îi dădea 
oare atâta putere? Intr-o oarecare măsură, da, dar nu era vorba 
despre o încredere oarbă, aşa cum susţinea doamna de 
Motteville. Ana urma înainte de toate drumul care i se păruse 
cel mai bun pentru a apăra interesele fiului său şi pentru a 
atinge acest obiectiv era gata să înfrunte orice încercare. In 
ianuarie 1651, condamnat prin decret la exil, cardinalul se 
refugie la Brühl, în apropiere de Köln, unde rămase aproape doi 
ani, perioada cea mai dramatică din întreaga Frondă, în timp ce 
regina rămânea să înfrunte singură o situaţie haotică şi în 
continuă schimbare. Corespondenta cifrată dintre cei doi arată 
felul în care Mazarin o ghida de la distanţă, dar şi măsura în care 
ministrul se temea de a fi abandonat propriului său destin. Insă 
Ana nu cedă şi, la 3 februarie 1653, după ce Fronda fusese 
domolită, Mazarin îşi făcea intrarea triumfală în Paris, era 
reintegrat în funcţiile sale şi relua conducerea statului. In 1659, 
pacea din Pirinei - rod al exceptionalei sale abilităţi diplomatice - 
puse capăt, după douăzeci şi trei de ani, războiului cu Spania şi 
făcu din Franţa acul balanței în politica marilor puteri. 
Nesuferitul italian, acuzat de toate ticăloşiile posibile, împotriva 
căruia se coalizaseră forţele din întreaga ţară, avea să se 
străduiască până la moarte pentru a asigura tânărului suveran o 
domnie glorioasă asupra celei mai splendide monarhii din 
Europa. 

„Nu e nimic mai înduioşător decât felul în care mă asiguraţi de 
prietenia Voastră şi, în lipsa încurajărilor pe care le-am primit în 
această privinţă, de mult aş fi disperat de soarta mea", îi scria 
Mazarin reginei, către sfârşitul exilului său. La ce fel de prietenie 
făcea aluzie? La o legătură întemeiată pe stimă, admiraţie, 


respect? La una dintre acele amities amoureuses a căror modă 
era lansată tocmai în cei ani de către ,Pretioase"? Sau la o 
legătură autentică de dragoste care îi aruncase pe unul în 
braţele celuilalt, cel puţin pentru o scurtă clipă? Biografii Anei de 
Austria au păreri foarte diferite în materie. 

Prezentându-şi protejatul Anei de Austria, Richelieu avusese 
oare într-adevăr insolenta de a-i spune: „Doamnă, o să vă placă, 
seamănă cu Buckingham"? Afirmația nu era lipsită de temei. Cu 
zece luni mai tânăr ca regina, Mazarin avea într-adevăr un 
aspect foarte plăcut: ca şi ducele, avea o faţă prelungă, 
încadrată de o barbă ascuţită, mustäti lungi şi subţiri, întoarse la 
capete, de un castaniu închis, ca şi părul; trăsăturile îi erau 
regulate şi ochii mari căprui nu erau lipsiţi de un anume 
magnetism. Dar asemănările sfârşeau aici. Mazarin era politicos, 
prudent, persuasiv; avea capacitatea de a o încuraja, de a 
explica toate opţiunile şi de a-i da Anei senzaţia că ea era cea 
care decidea ceea ce în realitate el decisese deja în numele ei. 
Nu i se cunoşteau legături de dragoste şi unele indicii ar putea 
să inducă părerea că înclina mai degrabă spre „viciul italian". 
Era trup şi suflet omul reginei, îi devenise de îndată 
indispensabil, avea totala ei încredere şi răspundea numai în 
faţa ei de acţiunile sale. 

Prima campanie denigratoare violentă împotriva lui Mazarin a 
fost axată tocmai pe denuntarea unei legături între regentă şi 
ministru. Acuzatia era în aşa măsură ultragioasă că nu putea să 
n-o atingă pe Ana şi La Porte, care-l detesta pe Mazarin, merse 
până-ntr-acolo încât lăsă pe patul stăpânei sale o scrisoare 
anonimă cu lista bârfelor care circulau pe seama ei. Dar 
duşmanii lui Mazarin nu ţinuseră cont de orgoliul Anei şi de 
gustul ei pentru provocare. Josnicia şi netemeinicia insinuărilor, 
în loc să o intimideze, produseră rezultatul contrar - o legară şi 
mai mult de ministru şi o căliră împotriva avalansei de infamii a 
căror ţintă avea să fie pe toată durata Frondei. Deşi toţi erau 
ostili lui Mazarin, nici unul dintre memorialiştii timpului, de la 
Retz la La Rochefoucauld şi la domnişoara de Montpensier, de la 
doamna de Motteville la La Porte, nu va prelua aceste zvonuri. 

Nimic nu ne împiedică totuşi să credem că, sub impactul 
evenimentelor, legătura de stimă dintre regentă şi ministru s-ar 
fi putut transforma într-un raport mai intim. Susţinătorii tezei 
prieteniei platonice avansează însă argumente greu de ignorat, 


începând cu religiozitatea extremă, plină de respect pentru 
forme şi caracterizată prin spaima de păcat pe care regina o 
datora educaţiei spaniole. Cum ar fi putut, timp de ani şi ani de 
zile, să se spovedească, să se împărtăşească, să frecventeze 
mănăstiri, să participe la un număr nesfârşit de ritualuri 
religioase, dacă ar fi perseverat zi după zi într-un păcat atât de 
grav? A fost avansată şi ipoteza unei căsătorii secrete: Mazarin 
nu îndeplinise decât riturile minore şi căsătoria i-ar fi fost 
îngăduită; pentru aceasta ar fi trebuit însă să renunţe la purpura 
de cardinal, ceea ce nu s-a întâmplat. Mai mult, oricât n-am vrea 
să ţinem seama de mândria dinastică şi de orgoliul ei de regină, 
greu compatibile cu dragostea pentru un bărbat cu origini umile 
precum Mazarin, este imposibil să nu ne întrebăm dacă idolatria 
ei pentru Delfin ar fi putut să lase loc unui sentiment ce ar fi 
riscat să suscite gelozia şi dezaprobarea fiului. 

Şi totuşi, pe lângă corespondenţa oficială dintre Ana şi 
ministrul ei, mai există una cifrată, din vremea separaţiei lor, în 
care cel care vorbeşte este neîndoielnic limbajul pasiunii. Există 
în scrisorile lui Mazarin fraze precum: „Gândiţi-vă, rogu-Vä, la 
ceea ce se va întâmpla când 22 [el] o va vedea pe 26 [ea]. N-am 
să Vă spun mai mult, deoarece ştiţi restul din pricina lui 8 şi lui *, 
care, în pofida a tot ceea ce a fost făcut ca să-i despartă, sunt 
mari prieteni". Sau: „Aş vrea să vă spun mii de lucruri despre 
sentimentele Mării [el] faţă de 22 [ea]; dar cred că e mai bine s- 
o fac prin viu grai". Există, îndeosebi, „unsprezece preţioase 
scrisori autografe ale reginei, a căror autenticitate nu poate fi 
pusă la îndoială". Ne mărginim să cităm un pasaj din cea scrisă 
pe 22 ianuarie 1652, cu puţine zile înainte de întoarcerea lui 
Mazarin: „Nu mai ştiu când mă pot aştepta la reîntoarcerea 
Voastră, deoarece în fiecare zi apar piedici în calea ei. Tot ceea 
ce Vă pot spune este că acestea îmi provoacă o mare neplăcere 
şi că îndur aceste amânări cu multă nerăbdare, iar dacă 16 
[Mazarin] ar şti cât suferă 15 [ea] din pricina asta, sunt sigură că 
ar fi profund emoţionat. Astfel sunt eu în această clipă încât nu 
am puterea să scriu mai mult şi nici nu ştiu prea bine ceea ce 
spun". 

Chiar dacă am vrea să considerăm aceste cuvinte ca pasibile 
de interpretări diferite, subliniază doamna Dulong, nu acelaşi 
lucru se poate spune despre limbajul simbolurilor. Examinând 
scrisorile secrete ale regentei către Mazarin, cercetătoarea a 


observat că sigiliul imprimat pe ceara care închidea plicul este 
diferit de cel cu stemele Franţei şi Spaniei folosit de obicei de 
regină. Acesta prezintă un „cifru enigmatic", format din nouă 
litere înlănţuite; doi A, un |, un C, doi M, doi E, un H, ce 
constituie inițialele unui enunţ care nu are nevoie de comentarii: 
Hoc Est Emblema Idei Anna de Austria letl Idei Jules Cardinal 
Mazarin. In susţinerea ideii apar cei doi M alăturaţi, care în 
emblematica timpului echivalează cu îndemnul de a iubi. Si 
aceasta nu e totul. In jurul acestei intreteseri de litere există 
patru S barati de o linie oblică, un semn criptic, la modă în 
Spania, care fac aluzie la patru cerinţe ale dragostei - sabio, 
solo, solicita, secreto. Cu aceste litere S închise, Ana a iscălit şi 
două dintre scrisorile trimise corespondentului ei. 

Nu vom şti niciodată dacă suverana şi ministrul său au împărţit 
şi patul, dar sigiliul lor mărturiseşte despre solemnitatea 
angajamentului care i-a unit în chip indisolubil şi despre voinţa 
de a-i apăra secretul. 

La sfârşitul Frondei, Ana de Austria avea cincizeci şi doi de ani; 
după ce depăşise teribila încercare, ea hotărî să se întoarcă la 
vechile obiceiuri. Puse să i se renoveze apartamentele - la 
moartea lui Ludovic al XIII-lea părăsise Luvrul şi se mutase la 
Palais Royal, splendida reşedinţă pe care Richelieu o lăsase 
moştenire Coroanei - reluă activitatea cercului, reanimă viaţa de 
curte organizând spectacole, baluri, concerte; în rest, petrecea 
cât mai mult timp posibil cu băieţii ei. Regența ei se încheiase 
oficial la 7 septembrie 1651, în plin război civil, când, în vârstă 
de treisprezece ani, Ludovic al XIV-lea fusese declarat major. 
Tânărul suveran, care în iunie 1654 fusese uns rege la Reims, 
continuă să se arate afectuos faţă de mama sa, căreia încă i se 
supunea. Totuşi, o seamă de îngrijorări şi necazuri aveau să 
năvălească în curând în viaţa Anei de Austria, umplându-i de 
amărăciune ultimii ani de viaţă. 

Odată cu restabilirea păcii, regina, îi lăsă lui Mazarin sarcina 
guvernării. Nu-i plăcuse niciodată politica şi avea o încredere 
absolută în ministru. Şi totuşi, faptul că Mazarin devenea tot mai 
evident şi ministrul tânărului rege nu putea să nu o rănească. 
Nu era vorba, ca în cazul Mariei de Medici, de o problemă de 
ambiţie şi de putere, ci de neplăcerea de a constata că simbioza 
dintre ea, cardinal şi fiul ei ajunsese la capăt şi că treptat între 
Ludovic al XIV-lea şi primul ministru se stabilea un raport de 


colaborare şi complicitate din care ea era în chip fatal exclusă. 
Pe de o parte, cardinalul se dedica îndrumării lui Ludovic către 
„meseria" de rege, pe de altă parte era strivit de o muncă 
imensă - sarcina de a readuce ţara la normalitate se împletea cu 
problemele războiului cu Spania, încă în curs de desfăşurare, şi 
cu cele ale unei sănătăţi tot mai precare - iar pentru regină avea 
din ce în ce mai puţin timp. lar faptul că încerca să găsească 
mângâiere în religie se dovedi o armă cu două tăişuri. Ana 
fusese întotdeauna profund religioasă şi, cu trecerea anilor, 
evlavia ei se accentuase. Mazarin însă, ostil în chip deschis 
oricărei ingerinte a Bisericii în stat, dezaproba sprijinul pe care 
ea îl dădea partidei evlavioşilor, ca şi unei noi organizaţii 
secrete, Compania Sfântului Sacrament, care număra adepţi 
puternici şi-şi propunea o campanie de moralizare a ţării. Ca şi 
cum n-ar fi fost de ajuns, cardinalul îi comunică lui Ludovic 
rezervele sale. 

La optsprezece ani, cel mai iubit şi mai ascultător dintre fii 
începuse să dea reginei primele motive de îngrijorare. Tânărul 
rege era rezervat şi timid, dar, spre deosebire de tatăl său, 
încerca o mare atracţie pentru femei. Se crezuse nimerit să se 
treacă la iniţierea lui sexuală încredinţându-l unei cameriste care 
se bucura de încrederea reginei, dar nu lipseau de la curte 
servitoare discrete, în măsură să răspundă avansurilor lui. 
Totuşi, când Ludovic se apucă să dea târcoale, cu intenţii 
evident prea putin caste, unei domnişoare de onoare, 
domnişoara de La Motte d'Argencourt, mama sa trebuise să-l 
cheme la ordine cu severitate. Vinovatul plânsese, promițând să 
nu mai cadă în ispită, iar cocheta fusese închisă într-o 
mănăstire. In realitate, venise timpul să i se dea regelui o soţie, 
dar, deoarece Ana de Austria nu concepea pentru el o altă 
căsătorie decât aceea cu nepoata ei, infanta de Spania, iar 
pacea dintre cele două ţări nu fusese încă încheiată, era nevoie 
de răbdare. Regina nu-şi putea închipui că, în aşteptare, fiul ei 
avea să-şi piardă capul pentru o nepoată a cardinalului. 


Maria Mancini - Viata ca roman 


Către jumătatea secolului al XVII-lea sosiră la Curtea Franţei, în 
două valuri succesive, un grup de copii italieni nedeprinşi cu nici 
o etichetă, care au fost admişi în intimitatea familiei regale. Cei 
zece mici emigranţi - trei băieţi şi şapte fete - erau nepoţii lui 
Jules Mazarin, iar sosirea lor la Paris încununa în chip 
emblematic afirmarea politică a cardinalului ministru. 

In societatea Vechiului Regim, atingerea succesului putea să 
fie şi rodul unei aventuri solitare, dar numai o reţea deasă de 
rudenii şi de alianţe matrimoniale, numai solidaritatea de 
interese a unui clan puteau să facă succesul stabil şi durabil. 
Mazarin era perfect conştient de asta şi, odată cucerit sprijinul 
Anei de Austria şi devenit prim-ministru, se grăbi să-şi aducă 
nepoţii la Paris ca să-şi creeze o descendență la înălţimea 
ambițiilor lui. Prin ei fiul obscurului funcţionar al administraţiei 
casei Colonna avea să-şi lege numele de acea înaltă aristocrație 
franceză care, vreme de ani, îi pusese piedici acoperindu-l cu 
dispreţ. 

Dintre nepoţii lui Mazarin, opt - printre care trei băieţi - erau 
copiii surorii sale Geronima Mancini; dintre aceştia, doi au murit 
înainte de majorat, iar al treilea, Philippe, devenit apoi duce de 
Nevers, nu părea hărăzit să împlinească speranţele unchiului. 
Dintre cele cinci fete însă, Laura Vittoria avea să-l ia de soţ pe 
Louis de Vendome, descendent dintr-un fiu al lui Henric al IV-lea 
şi al Gabriellei d'Estrees; Olimpia deveni contesă de Savoia 
Soissons şi Maria prinţesă 

Colonna; Ortensia se căsători cu marchizul de Meilleraye, care- 
şi luă titlul de duce de Mazarin, aducându-i ca zestre palatul şi 
faimoasele colecţii ale cardinalului; Marianna fu promisă ducelui 
de Bouillon. Cu excepţia inteleptei şi virtuoasei Laura Vittoria, 
fetele Mancini nu se arătară însă prea atrase de idila domestică; 
aveau gustul aventurii în sânge şi frivolitatea cuiva care se 
trezise în vârful scării sociale din pură întâmplare. Din fericire, 
cardinalul avea să moară înainte de a începe lunga serie de 
scandaluri care aveau să atragă asupra nepoților săi privirile 
întregii Europe. De altfel, „mazzarinettele" nu păreau să încerce 
nici afecţiune, nici recunoştinţă pentru unchiul lor - „Slavă 
Domnului, a crăpat!" - a fost singura lor lamentatie funebră - şi 


singura lecţie învățată de la el a fost aceea a unei imense lipse 
de prejudecăţi. 

Cu cele două fete ale surorii Martinozzi cardinalul obtinu 
rezultate mai multumitoare: Laura se bucură de căsătoria cu 
Alfonso al IV-lea d' Este, duce de Modena, iar Anna Maria deveni 
soţia lui Armând de Conti, principe de sânge şi ilustrul înfrânt 
din Frondă, îşi converti soţul libertin şi deveni o ferventă 
jansenistă. 

Dintre toate nepoatele cardinalului, cea care îndrăzni să 
tinteascä mai sus, atât de sus încât s-a legănat în speranţa de a 
deveni regină, a fost Maria Mancini. Determinarea ei nu era atât 
rodul ambitiei şi calculului, cât al incapacității de a aprecia 
distanţa dintre dorinţă şi realitate, dintre viaţă şi vis. Citise prea 
multe romane - poseda de toate tipurile şi în toate limbile - 
pentru a nu fi convinsă că existenţa trebuie să asculte de legi 
analoge celor ale imaginaţiei. 

Maria sosi la Paris în 1654, la paisprezece ani, în tovărăşia 
mamei sale şi a surorilor mai mici, Ortensia şi Marianna, la 
câţiva ani după surorile mai mari, Laura şi Olimpia. 

Nici frumoasă, nici iubită de părinţi, dar inteligentă, spirituală, 
îndrăzneață, Maria atrase atenţia lui Ludovic al XIV-lea printr-o 
sinceră manifestare de afecţiune. In vara lui 1658, o boală 
neaşteptată iscă temeri pentru viaţa suveranului şi, cu acel 
prilej, fata se lăsă pradă unei autentice disperări. 

Tânărul rege se arătă emoţionat şi din acel moment, cum avea 
să scrie doamna de La Fayette, „Maria manifestă faţă de Ludovic 
atâta pasiune şi încalcă atât de mult regulile impuse de regină şi 
de cardinal, încât se poate spune că îl constrânse pe rege s-o 
iubească". După o curte făcută din „atenţii insolite şi 
extraordinare", din „daruri bogate şi magnifice" şi mai cu seamă 
din „palori şi suspine", regele sfârşi prin a se declara îndrăgostit. 

Maria avea nouăsprezece ani, Ludovic douăzeci: ea era 
exaltată şi castă, el timid şi senzual. Amândoi erau la prima lor 
experienţă în dragoste şi domnişoara Mancini, care conducea 
jocul, ceru ajutor de la literatură. Cei doi îndrăgostiţi citiră 
împreună Astree, marele roman pastoral care celebra amorul 
platonic şi propovăduia cavalerismul şi respectul pentru sexul 
frumos; amândoi îşi luară drept model eroii romanelor 
domnisoarei de Scudery, îmbrăţişând utopia „preţioasă" a unei 
lumi guvernate doar de legile galanteriei. Şi astfel, timp de şase 


luni, între serbări, baluri, plimbări, concerte, cufundati în jocul 
lor de iubire, cei doi tineri gustară o fericire perfectă sub ochii 
stupefiati ai întregii curţi. Poate că viaţa putea într-adevăr să 
semene cu un roman, şi Ludovic al XIV-lea arătă primul că asta 
credea, cerându-i lui Mazarin mâna nepoatei sale. Şi poate că, 
aşa cum insinuează memorialiştii epocii, cardinalul Mazarin 
cedase chiar pentru un moment tentatiei de a veni în 
întâmpinarea pasiunii lui Ludovic şi de a-şi aşeza nepoata pe 
tronul Franţei. Dar indignarea reginei mame şi purtarea Mariei 
aveau să-l facă să-şi schimbe repede intenţia. 

„Nu cred, domnule cardinal - declară Ana de Austria ministrului 
- că regele ar fi capabil de o acţiune atât de josnică; dar dacă ar 
exista posibilitatea să nutrească o astfel de idee, vă avertizez că 
întreaga Franţă s-ar ridica împotriva voastră şi a lui; şi că eu 
însămi m-aş pune în fruntea insurgenților, luându-l cu mine şi pe 
fiul meu [Filip, al doilea născut]." 

Încäpätânatà, arogantă, sigură pe sine şi pe dragostea regelui, 
nepoata cardinalului nu arăta nici respect, nici gratitudine 
pentru unchiul ei şi era acum prea târziu pentru a o obliga la 
ascultare. „Părea să aibă asupra regelui puterea cea mai mare 
exercitată vreodată de o iubită asupra inimii unui iubit", scria 
doamna de La Fayette şi nu întâmplător gândul memorialistei se 
duce la aventura încercată cu un secol înainte de Gabrielle d' 
Estrees. Dar spre deosebire de amanta lui Henric al IV-lea, Maria 
era sentimentală şi castă şi destul de clarvăzătoare ca să nu-şi 
taie craca de sub picioare primindu-l pe rege în patul ei fără 
binecuvântarea nupţială. 

Trebuind să rezolve o situaţie asupra căreia risca, de la un 
moment la altul, să piardă orice control, cardinalul se grăbi să 
înarmeze împotriva amorului raţiunea de stat, construind 
capodopera diplomatică a vieţii lui. Intr-un timp record, Mazarin 
reuşi, într-adevăr, să semneze preliminariile tratatului din Pirinei, 
care readucea în sfârşit pacea între Franţa şi Spania şi prevedea, 
într-o clauză de garanţie reciprocă la care nu se putea renunţa, 
căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu Maria Tereza. Se pare că 
atunci, căzut pradă disperării, Ludovic se hotărî la marele pas, 
declarându-i ministrului că înţelegea să-i dovedească totala sa 
gratitudine căsătorindu-se cu nepoata lui. Mazarin răspunse însă 
regelui „că nu-i putea permite să facă ceea ce dorea sub 
imperiul unei pasiuni violente, de care avea să se căiască în 


curând... li declară în afară de aceasta că... după ce îl servise 
până atunci cu fidelitate incoruptibilă, avea să se ferească de a 
abuza de mărturisirea regelui privind propria slăbiciune, ca şi de 
autoritatea pe care el, regele, i-o conferise, ca să consimtă la o 
acţiune atât de potrivnică gloriei sale. Cât despre el, Mazarin, 
întrucât era stăpân pe deciziile privind destinul nepoatei sale, 
prefera să o străpungă cu pumnalul decât s-o înalțe cu preţul 
unei atât de înalte trădări". 

Rechemat cu aceeaşi fermitate de regina mamă şi de cardinal 
la responsabilităţile sale de suveran, tânărul rege înclină capul şi 
la 22 iunie 1659 Maria şi surorile ei mai mici părăseau Luvrul 
pentru a se duce la La Rochelle, unde Mazarin era guvernator. 
Ludovic şi-a însoţit iubita până la trăsură, fără să reuşească a-şi 
stăpâni lacrimile şi se pare că atunci Maria pronuntase celebra 
frază: „Ah, Sire, Voi sunteţi rege, iar eu plec!", pe care peste 
unsprezece ani (aşa spune tradiţia) Racine avea s-o parafrazeze 
în scena de adio dintre Titus şi Berenice: „Vous etes empereur, 
seigneur, et vous pleurez!” şi „Vous m'aimez, vous me le 
soutenez; / Et cepandant je pars, et vous me l'ordonnez!".8 

Romanul de dragoste al lui Ludovic al XIV-lea şi al Mariei era 
însă departe de a se fi încheiat. 

Regele smulse mamei sale îngăduinţa de a păstra cu exilata 
legături epistolare şi în scurtă vreme misivele oficiale aveau să 
servească drept paravan pentru o intensă corespondenţă 
clandestină, înlesnită de complicitatea comandantului din 
Brouage, fortăreaţa de la malul mării, unde între timp şireata 
Maria ceruse să fie mutată. Curând a fost limpede că nici unul 
dintre cei doi îndrăgostiţi nu era dispus să renunţe la celălalt şi 
Ludovic începu să dea semne de iritare faţă de mama sa. E 
adevărat oare, aşa cum susţine doamna de La Fayette, că 
pentru a-l îndemna spre rebeliune, Maria îl pusese la curent cu 
poveştile ce circulaseră în trecut asupra amorului reginei cu 
ducele de Buckingliam sau că îi deschisese ochii asupra naturii 
legăturii sale cu Mazarin? Sigur este că, fără ştiinţa cardinalului, 
deja plecat să discute ultimele acorduri înaintea semnării 
tratatului din Pirinei, regina cedă rugăminţilor lui Ludovic, care îi 
cerea să i se permită s-o salute o ultimă oară pe Maria. Cei doi 


7 „Sunteţi împărat, o, doamne, si plângeţi!" 
8,Mà iubiţi, îmi spuneţi / şi totuşi eu plec şi sunteţi Voi cel ce mi-o cereti!" (în 
fr. în original) 


îndrăgostiţi se revăzură pe 13 si 14 august, la Saint-Jean- 
d'Angely, nu departe de Brouage, în timpul popasului la 
Bordeaux al cortegiului regal aflat în drum spre graniţa spaniolă. 
Dar întâlnirea care trebuia să fie un adio nu făcu decât să-i 
întărească în pasiunea lor. Mazarin, în ce-l priveşte, era hotărât 
să împiedice acea căsătorie şi să evite eventuale nesäbuinte din 
partea tânărului rege. „Cum aş putea să vă ascund că ofensati 
în continuare virtutea şi decenta?", îi scria suveranului la 28 
august de la Saint-Jean-de-Luz, unde continua tratativele 
matrimoniale cu ministrul spaniol, don Luis de Haro. „Că, în 
ciuda duplicităţii pe care o afisati acum, toată lumea ştie că 
hräniti o dragoste imposibilă şi că nu încercaţi decât aversiune 
pentru căsătoria care vi se pregăteşte?... Cum puteţi spera că 
am să devin complice al acestei înşelătorii? Cum vreţi să 
continui să-l mint pe primul ministru al Spaniei?" Şi, deoarece 
Ludovic nu se lăsă mişcat şi îi declară sec nemulţumirea, 
Mazarin ia din nou pana şi-şi joacă ultima carte, prezentându-şi 
demisia. De data aceasta, ameninţarea se dovedeşte eficace şi 
pe 11 septembrie regele declară cardinalului că „este absolut 
hotărât" să-şi înăbuşe pasiunea. Şi chiar dacă avea să continue 
să corespondeze în secret cu femeia iubită şi să-i trimită daruri, 
faza cea mai acută a „bolii" - cum definea Mazarin cu obstinatie 
sentimentul pe care regele îl încerca pentru nepoata lui - fusese 
depăşită. Pentru a înlesni vindecarea suveranului, cardinalul 
decise să-şi amâne predicile morale şi să se slujească de o soră 
a Mariei, cu doi ani mai mare, Olimpia, pentru care Ludovic 
arătase în trecut o puternică înclinaţie. Atrăgătoare, dezinvoltă, 
spirituală, Olimpia fusese prima care atrăsese atenţia lui 
Ludovic, dar, decisă să-şi pună la adăpost reputaţia în vederea 
unei căsătorii convenabile, se sustrăse-se cuminte avansurilor 
regelui de optsprezece ani. Acum însă, că devenise contesă de 
Soissons şi putea conta pe complicitatea unui soţ ambițios şi 
fără prejudecăţi, Olimpia se dovedi mai puţin intransigentă şi 
disponibilă să uşureze suferinţele din dragoste ale suveranului. 
După care îi scrise personal surorii ei pentru a o pune la curent 
cu succesele dobândite. 

Ofensa era mare şi, mult mai mult decât pregătirile 
matrimoniale în curs, îi demonstra Mariei că regele îşi încălca 
jurămintele de „fidelitate inviolabilă" şi că „nu mai încerca 
pentru ea aceeaşi pasiune". Romanul avea aşadar un epilog 


amar: cu Ludovic, Maria pierdea „cel mai amabil dintre amanți şi 
cea mai frumoasă coroană din univers". Avea să simtă tânăra 
femeie o oarecare consolare când i se va spune că, la câteva 
zile de la căsătorie, regele, pe drumul de întoarcere, 
intentionase să facă un pelerinaj la Brouage, ca să viziteze 
fortăreaţa unde fusese găzduită în timpul exilului şi să doarmă 
în ceea ce fusese iatacul ei? Şi-a închipuit ea oare, fie şi pentru o 
clipă, că povestea lor de dragoste ar putea avea o urmare? 
Maria însăşi, în memoriile ei, ne dă măsura deziluziei faţă de 
primirea pe care avea să i-o rezerve suveranul atunci când, la 
ordinele cardinalului, se dusese împreună cu surorile mai mici la 
Fontaine-bleau, ca să-şi aducă omagiile noii regine. 
„Prevăzusem încă de la început cât avea să mă coste această 
onoare; vă las să intelegeti cu câtă suferinţă m-am pregătit s-o 
primesc. Eram sigură că întâlnirea cu Regele avea să redeschidă 
o rană încă nevindecată, căreia ar fi fost mai bine să i se aplice 
medicamentul depărtării. Nu mi-aş fi putut închipui însă că 
Regele avea să mă primească atât de indiferent. Mărturisesc că 
am fost atât de tulburată, încât în viaţa mea n-am mai încercat 
ceva mai crud decât suferinţa pricinuită de această schimbare." 
Partida era definitiv închisă şi, cu o tresărire de orgoliu, Maria se 
supuse dorințelor lui Mazarin, astfel că, în aprilie 1661, 
înăbuşindu-şi repulsia pe care i-o provoca ideea de a se întoarce 
în Italia, plecă la Roma ca să devină soţia lui Lorenzo Onofrio 
Colonna, principe de Paliano şi de Castiglione, mare conetabil al 
regatului de Napoli. 

Există în general tendinţa de a crede că viaţa sentimentală a 
Mariei Mancini se încheia astfel, la douăzeci de ani, sub semnul 
sacrificiului şi al renunţării. Din arhivele casei Colonna rezultă 
însă că, în ciuda deziluziei sentimentale, în ciuda singurătăţii şi 
dezorientării initiale, în ciuda agresivităţii sexuale a soţului, 
nerăbdător să-i verifice virginitatea, în ciuda unei violente febre 
cerebrale care o adusese în pragul morţii, Maria se îndrăgosti cu 
rapiditate de prinţul ei italian. Timp de şase ani, aşadar, Maria a 
fost din nou fericită în splendidul palat Colonna: făcea dragoste 
cu soţul ei de trei ori pe zi, a adus pe lume trei băieţi şi s-a 
bucurat, în Roma papilor, de o libertate pe care numai Franţa o 
îngăduia femeilor. Sub blamul general, noua principesă ieşea 
singură, primea pe cine dorea, ţinea un salon. Ce avea să o 
determine, atunci, după puţini ani de căsătorie, să pună capăt 


intimitätii conjugale? Frica de a mai rămâne însărcinată, aşa 
cum avea să declare ea însăşi în amintirile ei, sau un 
resentiment trecător, deoarece conetabilul era un muieratic 
impenitent? 

A fost una dintre multele hotărâri impulsive şi necugetate pe 
care Maria avea să le ia în cursul existenţei sale. Principele 
Colonna respectă decizia soţiei sale, dar, rănit în orgoliu şi 
distras de alte aventuri, încetă să se mai poarte cavalereşte şi 
indulgent cu ea. Începând din acel moment, Maria avea să fie 
nevoită să dea ascultare soţului ei şi să se conformeze 
obiceiurilor din înalta societate romană, care-i impuneau să 
rămână închisă în casă şi să iasă numai pentru ceremoniile 
oficiale. Soţul pasional se dovedi un despot şi atmosfera deveni 
amenințătoare. Era fantezia romanescă a Mariei cea care o 
făcea să-şi închipuie că era expusă unor teribile masinatii sau 
într-adevăr conetabila risca să moară otrăvită sau să sfârşească 
închisă într-una dintre proprietăţile îndepărtate ale familiei 
Colonna? Sigur este că într-o zi Maria fugi din Roma în tovărăşia 
surorii Ortensia, se îmbarcă la Civitavecchia pe o navă oarecare 
şi căută refugiu în Franţa, sigură că putea să conteze pe 
protecţia lui Ludovic al XIV-lea. 

Nu se gândea, probabil, că în felul acesta comitea un gest 
ireparabil. Dorea numai să se despartă de un soţ cu care nu se 
mai înţelegea şi să se stabilească în oraşul unde crescuse şi 
unde locuiau aproape toate rudele ei. Dar în Europa secolului al 
XVII-lea, libertatea nu era un apanaj al femeilor; era, în cel mai 
bun caz, o concesie galantă pe care bărbaţii din înalta nobilime 
franceza o făceau nevestelor lor în numele bunului gust şi al 
elegantei. Din păcate însă, conetabilul era italian, se temea de 
ridicol, de trădare, de scandal şi pretindea ca, de voie ori de 
nevoie, soţia lui să se întoarcă la Roma sau să fie închisă într-o 
mănăstire. Opinia publică putea blama purtarea principelui 
Colonna, dar legea era de partea lui şi pentru a o face 
respectată intrară în arenă şi papa, şi regele Spaniei. 

Când fugise, travestită, ca o eroină de roman, Maria sigur nu 
se gândea că avea să devină pentru Franţa un oaspete extrem 
de incomod şi că însuşi Ludovic al XIV-lea avea să nu fie în stare 
să-i ia apărarea fără a risca incidente diplomatice. Nefiindu-i 
îngăduit să se stabilească la Paris, Maria părăsi Franţa şi mai 
târziu Piemontul şi la sfârşit, făcând o greşeală după alta, se 


pomeni în singura ţară unde ar fi trebuit să evite să pună 
piciorul - în acea Spanie al cărei supus şi eminent reprezentant 
în regatul Neapolelui era conetabilul. Fuga dezordonată a Mariei 
spre libertate se încheie aşadar, la Madrid, între zidurile unei 
mănăstiri. 

In anii în care principesa Colonna rătăcise prin Europa, 
suverani, papi, nunţii papali, ambasadori fuseseră chemaţi să 
găsească o soluţie pentru un caz de nesolutionat. Maria nu voia 
să se întoarcă sub acoperişul conjugal şi soţul ei nu-i îngăduia 
altă alternativă decât mănăstirea. Ce se ascundea în spatele 
unei asemenea încăpăţânări din partea ambilor soţi? Desigur, 
îndărătnicie, resentimente, dorinţă de revanşă, dar şi frică. 
Maria ştia că devenise o nevastă incomodă şi se temea pentru 
propria-i persoană; conetabilul voia s-o ţină sub cheie ca să 
pună capăt unei conduite a cărei frivolitate îi rănea onoarea lui 
şi a familiei Colonna. Trebuie spus de asemenea că şi brutalul 
Lorenzo merita o oarecare înţelegere, căci Maria, aşa cum scria 
doamna de Yillars, soţia ambasadorului francez în Spania, era „o 
originală", ale cărei „trăsnăi mentale" erau de neînțeles. 
Recluziunea în mănăstire n-o împiedică de altfel să aibă amanți 
şi să dea tiparului memorii „justificative" care acumulau scandal 
după scandal. 

Moartea conetabilului, în 1689, restitui în cele din urmă 
libertatea Mariei, dar nu o reconcilie cu Roma, unde totuşi copiii 
ei îi făcură cea mai afectuoasă primire. Sosise şi pentru ea 
„vârsta nostalgiei" şi nu mai exista cu adevărat pe lume un loc 
unde să-i placă să trăiască. Şi astfel, timp de douăzeci şi cinci de 
ani, Maria avea să ducă o existenţă rătăcitoare, în căutarea 
climelor blânde, iernând la Barcelona, în Provența, în Liguria, cu 
mijloace puţine şi cu o mică suită, gata să renunţe la orice cu 
excepţia libertăţii de a dispune în întregime de sine. In toată 
această peregrinare, avea să păstreze mereu, cu îndârjire, două 
lucruri deosebit de preţioase: colanul cu treizeci şi cinci de perle 
ce aparținuse reginei Angliei şi pe care Ludovic al XIV-lea i-l 
dăruise în clipa despărțirii lor, şi magnificul diamant pe care 
conetabilul i-l pusese pe deget în ziua căsătoriei. In modestul 
inventar redactat la Pisa la moartea ei, în anul 1715, acelaşi cu 
al dispariţiei Regelui Soare - cele două splendide bijuterii stăteau 
mărturie a fidelității Mariei faţă de cele două, prea devreme 
întrerupte, romane de dragoste ale vieţii ei. 


Maria Tereza de Austria - O regină în umbră 


La 6 iunie 1659, Ludovic al XIV-lea al Franţei şi Filip al IV-lea al 
Spaniei, cei doi suverani cei mai puternici din Europa, s-au 
întâlnit în somptuosul pavilion ridicat în Insula Fazanilor de pe 
râul Bidassoa, pentru a ratifica personal, după un lung şi teribil 
război, pacea dintre cele două ţări. Rezultat strălucit al artei 
diplomatice a lui Mazarin, acordul pecetluia în fapt sfârşitul 
hegemoniei spaniole şi începutul celei franceze, dar avea grijă 
să facă mai puţin amară înfrângerea pentru regele catolic printr- 
o nouă legătură dinastică - nunta infantei, fiica lui, cu tânărul 
suveran francez. In concepţia asupra regalității, între cele două 
monarhii se crease o distanţă enormă, evidentă în 
comportamentele şi stilurile diferite ale celor două delegaţii. 
Partea spaniolă a pavilionului fusese decorată, în numele 
tradiţiei, cu cele mai vechi tapiserii ale coroanei, în vreme ce 
partea franceză, deschisă modernităţii, prezenta tapiserii în 
culori foarte vii, comandate special pentru acel prilej. Strălucitor 
de frumuseţe şi tinereţe, îmbrăcat cu un extrem rafinament, 
Ludovic al XIV-lea era acompaniat de o curte tinerească şi 
colorată, plină de panglici şi bijuterii, mândră de a fi în 
avangarda elegantei şi modei. Prin comparaţie, bătrânul şi 
melancolicul monarh spaniol, cu suita lui de gentilomi îmbrăcaţi 
în negru, hieratici, impasibili, părea să trăiască în trecut. Şi 
totuşi, spaniolii avură câştig de cauză asupra arogantei 
francezilor, punându-i pe toţi în situaţie de inferioritate; se 
impuse aşadar rigoarea fără concesii a etichetei de la curtea 
spaniolă, în comparaţie cu care stilul regilor Franţei era de o 
cordialitate aproape burgheză. 

Din acest punct de vedere, extraordinara scenă a întâlnirii 
private dintre cele două familii regale înaintea ceremoniei 
oficiale, despre care doamna de Motteville ne-a transmis o 
adevărată cronică, este emblematică: „La 4 iunie regina merse 
aşadar să-l viziteze pentru prima dată pe fratele său, regele, şi 
pe nepoata ei, regina; era însoţită doar de contesele de Fleix şi 
de Noailles?, şi încă aceasta din urmă se străduise destul ca să 
fie admisă. Cei doi regi trebuiau să se vadă singuri numai în 
cursul ceremoniei oficiale, adică în ziua în care aveau să 


“Respectiv doamna de onoare şi doamna d'atour, răspunzătoare pentru 
garderoba reginei, (n. tr.) 


presteze un solemn jurământ de pace: dar, aşa cum am mai 
spus, acest program n-a fost respectat, deoarece, cum e de 
înţeles, regele dorea s-o vadă de aproape pe infanta regină. lată 
cum se petrecură faptele: 

„Regina sosi la întâlnire înaintea fratelui ei, regele Spaniei... La 
sosirea regelui se îmbrăţişară; regele, fratele ei, cu mai mare 
stăpânire de sine, căci ea dădu să-l sărute, iar el îşi trase capul 
îndărăt atât de tare, încât nu izbuti nici măcar să-l atingă. 
Regina, nepoata sa, se aruncă în genunchi în faţa ei şi insistă 
îndelung dar în zadar să-i ia mâna şi să i-o sărute; în loc să-i 
întindă mâna, regina o îmbrăţişa cu multă afecţiune... Apoi 
Monsieur!" se apropie de regele Spaniei şi îi prezentă omagiile, 
iar regele se declară încântat să-l cunoască; se mai petrecu şi 
un schimb de complimente între Alteța Sa şi tânăra regină... 

Don Luis [de Haro] aduse un scaun regelui său şi în acelaşi 
timp contesa de Fleix, doamna de onoare a reginei, aduse un 
altul pentru stăpâna sa. Amândoi se aşezară aproximativ pe linia 
care marca, în sala rezervată pentru întâlnire, hotarul dintre cele 
două regate. De partea spaniolă, camarera mayor aduse un 
taburet tinerei regine, stăpâna ei, ... care se aşeză lângă regele, 
tatăl său. (Monsieur se aşeză pe un scäunel pliant alături de 
regina, mama sa.) Conversatia lor fu afectuoasă şi plină de 
solicitudine din partea reginei, însă mult prea gravă din partea 
regelui, fratele său... 

Cardinalul Mazarin, care se întreţinuse cu don Luis, se apropie 
de Majestăţile Lor şi, întrerupând conversaţia, le spuse că la uşă 
se afla un necunoscut care cerea să i se deschidă. Regina, cu 
încuviințarea regelui, fratele său, îi porunci să se arate. 
Cardinalul şi don Luis, lăsând usa întredeschisă, dădură 
posibilitatea regelui [Franţei] s-o vadă pe infanta regină; dar, 
întrucât trebuia ca şi ea să-l vadă, avură grijă să nu-l ascundă. 
Nu le-a fost greu să găsească modul de a i-l arăta celei care ÎI 
privea cu extrem interes, deoarece [regele] era cu un cap mai 
înalt decât cei doi miniştri. Regina se înroşi când u văzu apărând 
pe fiul ei, regele, dar şi mai mult se înroşi tânăra regină în timp 
ce-l privea cu atenţie. Şi regele Spaniei u privi şi surâse reginei, 
sora lui, spunându-i că avea un Undo hierno (un ginere frumos). 


"Filip de Orleans, al doilea născut al Anei de Austria. Monsieur era apelativul 
rezervat fratelui regelui, (n. tr.) 


Regina îi spuse de îndată în spaniolă că dorea s-o întrebe pe 
regina infantă ce gândea despre acel necunoscut, la care regele, 
fratele ei, îi răspunse que no era tiempo de decirlo (că nu era 
timp ca s-o spună). «Şi când o va putea spune?», îl întrebă 
regina în spaniolă. «Când o să treacă pragul uşii», îi răspunse 
regele, fratele său. Atunci Monsieur şopti cu voce joasă tinerei 
regine: «Majestate, ce părere aveţi despre uşa aceea?», la care 
ea răspunse, cu un aer înţelept şi râzând că: «Uşa aceea i se 
părea foarte frumoasă şi foarte bună»." 

Infanta avea să treacă pragul acelei uşi fatidice la 7 iunie, ziua 
următoare semnării păcii, după ce îngenunchease de trei ori în 
faţa regelui, tatăl său, pentru a-i primi binecuvântarea. Durerea 
amindu-rora era atât de evidentă, încât Ana de Austria şi cei doi 
fii ai ei, veniţi s-o ia pe tânăra mireasă, îşi uniră lacrimile cu ale 
lor. In clipa despărțirii pentru totdeauna, coplesiti de emotie, 
familiile regale, spanioli şi francezi, se îmbrăţişară lăcrimând si 
dând astfel glas vocii sângelui. 

Ludovic şi Maria Tereza erau veri primari, atât pe partea 
mamelor, cât şi a tatilor, şi sentimentul de apartenenţă la 
aceeaşi familie avea să conteze enorm în căsătoria lor. Spre 
deosebire de ce se petrecuse cu patruzeci şi cinci de ani înainte 
cu Ana de Austria, infanta mergea în întâmpinarea noii ei vieţi 
sprijinindu-se pe afecțiunea unei soacre care o primise ca pe 
propria ei fiică şi pe o dragoste nemărginită pentru soţul său. O 
dragoste căreia i se ştia hărăzită încă din copilărie, singura la 
înălţimea naşterii sale, singura de conceput pentru ea. In rest, 
Maria Tereza era cu totul nepregătită pentru răspunderile care îi 
reveneau. Foarte timidă, indolentă, infantila în pofida celor 
douăzeci şi doi de ani ai săi - era de aceeaşi vârstă cu soţul ei -, 
crescuse, orfană de mamă, în izolarea impusă infantelor de 
inflexibila etichetă a Curţii spaniole, iar absenţa culturii şi 
curiozităţii intelectuale, împreună cu o rigidă educaţie religioasă 
de factură contrareformistă, aveau s-o împiedice să se adapteze 
obiceiurilor din noua ei ţară, în a cărei limbă n-avea să înveţe 
niciodată să se exprime corect. Deşi avuseseră grijă s-o îmbrace 
după preceptele modei franceze, Maria Tereza continua să se 
comporte ca şi cum ar fi purtat încă acea guardinfante, imensa 
rochie cu cercuri care ţinea la distanţă pe oricine se apropia de 
ea. Chiar şi aspectul ei fizic era neobişnuit. Micuţă şi cam 
grăsulie, avea trăsăturile somatice tipice ale Habsburgilor - faţa 


alungită, obrajii căzuţi, buzele roşii şi cărnoase; atuurile ei 
principale erau pielea foarte albă, ochii de un albastru frumos şi 
viu, părul blond cenuşiu. Deşi ar fi vrut să-i laude aspectul 
agreabil, doamna de Motteville trebuia să recunoască faptul că 
nu era destul de înaltă şi că - lucru foarte obişnuit în epocă - 
avea dinţii stricati; la rându-i, doamna de La Fayette nu-i nega o 
anumită frumuseţe, dar nu o găsea „plăcută". 

Probabil faptul că acel mic idol colorat era cu totul diferit de 
toate celelalte femei nu-i displăcu lui Ludovic al XIV-lea, 
deoarece era semnul evident al apartenenţei ei la rasa celor mai 
mari monarhi din Europa, al unicităţii semintiei ei, al legăturilor 
de sânge dintre ei. Incapacitatea Mariei Tereza de a urma 
exemplul soacrei sale şi de a deveni centrul vieţii de curte, 
făcând legea în materie de eleganţă şi de stil, avea desigur să-i 
producă o anumită amărăciune, dar aceasta urma să fie amplu 
compensată de calităţile ei de soţie inaccesibilă, fidelă etichetei, 
convinsă de sacralitatea atribuţiilor ei de regină. Dincolo de 
asta, Ludovic fusese extrem de sensibil la dragostea pasionată 
şi la totala supunere pe care i-o arătă infanta încă din prima zi. 

Doamna de Motteville povesteşte că atunci când, în seara 
nunţii, regele declară că doreşte să meargă la culcare, „regina îi 
spuse reginei, mătuşa ei, cu lacrimi în ochi: Es muy temprano (E 
prea devreme). Acesta a fost, de când sosise, singurul moment 
în care păru contrariată, din pricina pudorii ei. Când îi spuseră că 
regele era deja dezbrăcat, se aşeză pe două perniţe în vârful 
patului ei, pentru a face acelaşi lucru, fără să mai adaste în 
pregătiri. Se dezbrăcă fără dificultate şi, când i se spuse că 
regele o aştepta, spuse aceste vorbe: „Presto, presto, que el Rey 
rne espera" („Repede, repede, căci regele mă aşteaptă"). 

Pentru prima oară, tânărul rege se putu abandona cu deplină 
libertate, fără riscul de a cădea în păcat, cu mireasa lui legitimă, 
acelei plăceri a simţurilor care avea să fie o exigenţă 
permanentă a vieţii sale viitoare. Satisfactiei de a poseda fizic o 
femeie tânără, în întregime şi pentru totdeauna a sa, de care, 
mai mult chiar, era legat şi printr-un raport de rudenie, i se 
adăuga mulţumirea dominaţiei psihologice şi morale pe care 
suveranul descoperi că o exercita asupra soţiei sale. Când, 
imediat după căsătorie, o întrebă pe infantă dacă era de acord 
s-o retrimită în Spania pe doamna ei de onoare, întrucât în 
Franţa nu se obişnuia ca o funcţie atât de înaltă să fie atribuită 


unei străine, ea îi răspunse că „nu avea alte dorinţe decât pe ale 
lui şi că-şi părăsise tatăl, pe care-l iubea cu duioşie, şi ţara, şi tot 
ceea ce îi fusese dat, pentru a se oferi în întregime lui şi că 
făcuse aceasta din toată inima. Dar că îl implora să-i acorde, în 
semn de recompensă, graţia de a o ţine mereu alături de el şi de 
a nu-i cere niciodată să-l părăsească, deoarece aceasta ar fi 
pentru ea cea mai mare nenorocire care ar putea să i se 
întâmple. Regele îi împlini voia cu atâta bunăvoință, încât 
porunci imediat Marelui Mare sal însărcinat cu supraintendenta 
să nu-i despartă niciodată, nici măcar în timpul călătoriilor, chiar 
dacă trebuia să fie cazaţi într-o casă prea mică". Si, într-adevăr, 
până la moartea soţiei lui, Ludovic al XIV-lea avea să-şi respecte 
promisiunea, continuând să împartă cu ea acelaşi pat şi 
îndeplinindu-şi obligaţiile conjugale, dar asta nu-l împiedică să o 
umilească în public şi să o facă profund neferi cită. Fusese silit 
să o sacrifice pe Maria Mancini raţiunii de stat, dar nu înţelegea 
să renunţe la căutarea plăcerii. Şi când după nouă luni de 
căsătorie îşi asumă, la moartea cardinalului Mazarin, 
conducerea guvernului, era hotărât să nu mai permită nimănui, 
nici măcar mamei sale, să intervină în viaţa lui. Cel mai adorat 
dintre fii se iubea în primul rând pe sine, „punea înaintea 
oricărui alt lucru propria lui voinţă" şi se pregătea să devină cel 
mai infidel dintre soţi şi cel mai arogant dintre amanti. 


Louise de la Valliere - „Acea mica violetă ce se 
ascundea în iarbă" 


Cele trei regente feminine care s-au succedat în Franţa în 
răstimp de mai puţin de un veac i-au încurajat pe panegirişti şi 
pe oamenii Bisericii să dea un nou impuls modei cataloagelor de 
femei ilustre. lezuiti, precum Hilarion de Coste, Pierre Le Moyne 
şi Nicolas Caussin, franciscani ca Jacques Du Bosc sau scriitori 
laici ca Georges de Scudery şi Francois Du Soucy de Gerzan au 
dedicat reginelor „galerii de portrete" care, pornind de la Biblie 
sau de la mitologia clasică, treceau în revistă suveranele ce se 
distinseseră fie prin credinţă şi virtuţi morale, fie prin inteligenţă 
politică şi prin arta bunei guvernări. Dar, începând cu sfârşitul 
Frondei, reginele ieşiră din scenă şi o violentă campanie satirică 
tintui la stâlpul infamiei, sub ambigua etichetă de ,pretioase", 
toate femeile care  îndrăzneau să amenințe autoritatea 
masculină pe tărâm intelectual, ca şi în jocurile subterane ale 
politicii. La moartea lui Mazarin, Ludovic al XIV-lea dădu 
exemplul, excluzându-şi mama de la reuniunile Consiliului şi 
exilând puterea sexului frumos pe tărâmul aurit al galanteriei. 
„Se porneşte la atacul inimii unui prinţ ca la atacul unei 
fortărețe", va scrie Ludovic al XIV-lea în Instrucţiunile sale către 
Delfin. „Abandonându-ne inima, adăuga, trebuie să rămânem 
stăpâni absoluti ai minţii noastre... Dacă îngădui unei femei să-ţi 
vorbească despre lucruri importante, este cu neputinţă să nu te 
facă să cazi în eroare". 

In lunga domnie a Regelui Soare, aşadar, cele care aveau să 
atragă atenţia au fost doar amantele regale. Ca să le ridice în 
slăvi, poeţii de curte, de la Benserade la Moliere şi la însuşi La 
Fontaine, aveau să ocupe locul lăsat vacant de panegirişti, în 
vreme ce, sfidând rigorile legii, presa clandestină de scandal 
avea să facă deliciile cititorilor cu relatarea amănunţită a 
cuceririlor sentimentale ale neobositului suveran. 

In ciuda diversităţii personalităţilor lor şi a poveştilor despre 
ele, favoritele regale par toate robite de aceleaşi pasiuni şi unite 
de aceleaşi obiective. De la ducesa d'Etampes, prima amantă 
oficială a unui rege al Franţei, până la biata ducesă du Barry, 
menită să-şi încheie cariera sub ghilotină, dragostea pentru 
suveran, dacă despre dragoste era vorba, nu este lipsită şi de 
alte scopuri: ambiția, orgoliul, cupiditatea, voinţa de a domina 


care o hränesc sunt, de altfel, arme indispensabile pentru 
depăşirea obstacolelor, incertitudinilor, amărăciunilor, 
umilintelor care străjuiesc calea unei favorite, şi numai prin 
înăbuşirea pietăţii şi a conştiinţei se pot apăra poziţiile cucerite. 

O singură figură feminină pare să se depărteze de acest şir de 
îndrăzneţe, viclene şi combative regine ale inimii: Louise de La 
Valliere, unica favorită regală care-şi va fi trăit iubirea ca o 
dăruire totală de sine şi va fi urmărit o coerentă căutare a 
absolutului. Domnişoara de La Valliere, scria Cocteau, a fost 
„până la urmă o biată victimă, prinsă în capcana şantajelor, a 
jocurilor de perspectivă, a teatrelor în aer liber şi în celelalte 
ticăloşii atroce ale curţii lui Ludovic al XIV-lea de la Versailles... 
Ea te duce cu gândul la un fazan urmărit, care şchioapătă şi 
sângerează dintr-o aripă în mijlocul gă-lăgiei voioase ale unei 
vânători regale". 

Faptul de a fi şchiopătat uşor nu micşora fascinația Louisei de 
La Valliere şi nu o împiedica să danseze ca o zeiţă. „Nu era - 
avea să scrie abatele de Choisy - una din acele frumuseți 
perfecte care stârnesc un sentiment de admiraţie mai mult 
decât de iubire... Avea o carnatie frumoasă, părul blond, un 
surâs plăcut, ochii albaştri şi o privire atât de gingaşă şi totodată 
atât de modestă, încât cucerea în acelaşi timp inima şi stima: nu 
avea o mare inteligenţă, dar o cultiva în fiecare zi cu lecturi 
asidue". 

Născută La Tours în 1644, Frangoise-Louise de La Baume Le 
Blanc de La Valliere aparținea unei familii de mică nobilime 
provincială şi la moartea tatălui său îl urmase pe noul soţ al 
mamei, marchizul de Saint-Remy la castelul Blois, unde tatăl 
vitreg avea funcţia de prim majordom al lui Gaston d'Orleans, 
neastâmpăratul frate al lui Ludovic al XIV-lea. Timp de cinci ani, 
între 1655 şi 1661, Louise împărtăşise cu cele trei fete din a 
doua căsătorie a ducelui o viaţă lipsită de griji, într-o atmosferă 
cultă şi rafinată, beneficiind de lecţiile predate micilor prințese şi 
învățând să se mişte cu graţie, să facă reverente, să danseze, să 
cânte, să călărească, să scrie corect şi să se exprime cu 
eleganţă şi naturalete. 

Apoi, la şaptesprezece ani - săracă, nevinovată, virtuoasă şi cu 
capul plin de vise, îşi făcuse intrarea la Curte ca domnişoară de 
onoare a Henriettei de Anglia, sortită atunci drept soţie lui Filip 
de Orleans, fratele lui Ludovic al XIV-lea. 


Celebrată la 31 martie 1661, la zece luni după cea a lui 
Ludovic, nunta celui de-al doilea născut cu sora regelui Angliei 
încununa ambițiile dinastice ale reginei mame şi o ajutau 
probabil să facă faţă durerii pricinuite de dispariţia lui Mazarin, 
mort doar cu douăzeci de zile înainte de căsătoria pentru care 
dusese tratativele. Dar oare putea Ana de Austria să spere cu 
adevărat că acel fiu, care voise să apară cu orice preţ drept 
„efeminat" pentru a evita orice rivalitate cu fratele lui, avea să- 
şi găsească fericirea în căsătorie? Tinut departe de câmpurile de 
luptă, unde s-ar fi putut distinge prin vitejia şi talentul lui militar, 
Monsieur fusese îndemnat să cultive ambiţii mai puţin virile şi se 
limita să se întreacă în frumuseţe şi eleganţă cu sexul frumos. 
Strâns într-un corset brodat, fardat, parfumat, plin de bijuterii, 
prinţul „nu înclina spre partea femeiască", şi chiar irezistibila lui 
soţie avea să-şi dea seama curând că „nici o femeie nu ar fi 
putut să-i cucerească inima". Toate acestea nu-l împiedicară, 
totuşi, pe Monsieur să-şi facă datoria conjugală şi să-şi asigure o 
descendență. In Vechiul Regim, homosexualitatea era 
considerată un viciu foarte grav si era uneori pedepsită cu mare 
severitate, dar cei care o practicau nu se simțeau, pe plan 
psihologic si social, nişte ,diferiti"; erau doar nişte libertini 
„pervertiți" si ambivalenti, iar Monsieur, m ciuda tuturor 
favoritilor lui, avea să reuşească să o lase însărcinată si pe a 
doua lui soție, Prințesa Palatină, a cărei urâtenie ar fi putut 
descuraja şi pe cel mai focos dintre soți. 

Nimeni, si mai ales Ana de Austria, care avusese această 
dureroasă experiență, nu ignora faptul că legăturile 
matrimoniale princiare ascultau de alte reguli decât de înclinații 
si sentimente si că mariajul regelui si cel al lui Monsieur nu 
făceau exceptie. Dar uniunile pe care regina mamă le 
contractase pentru fiii ei erau atât de prestigioase, ascendentul 
exercitat de ea era atât de puternic si familia regală atât de 
unită, încât era rațional să se spere că la amândouă perechile 
aveau să prevaleze simțul răspunderii si al datoriei. 

Dar n-a fost aşa si, abia săvârşită, splendida construcție 
matrimonială realizată de Ana de Austria îşi dezvălui fragilitatea 
si începu să se clatine din temelii. Indiferenta lui Monsieur 
pentru soţia sa era mai putin alarmantă decât interesul pe care 
Ludovic al XIV-lea începu să-l manifeste de îndată pentru 
cumnata lui. Acea verişoară cam slabă care se refugiase, 


împreună cu mama ei, la curtea franceză, atunci când tatăl ei, 
Carol | al Angliei, urca pe eşafod, suferise o impresionantă 
transformare. Roata norocului se învârtise în favoarea ei, fratele 
ei recâştigase tronul patern şi ea se întorsese triumfătoare în 
Franţa, întâmpinată de admiraţia generală. Deşi nu era de o 
frumuseţe lipsită de defecte, Henriette (devenită Madame) 
„poseda în cel mai înalt grad darul de a plăcea". Şi, cum avea să 
scrie cu un dram de maliţie doamna de Motteville, „pentru a se 
consola de această neplăcere [de a nu fi putut deveni regină], 
Madame dorea să domnească asupra inimilor bărbaţilor oneşti 
(honnetes gens) şi să devină vestită graţie fascinatiei exercitată 
de inteligenţa ei". Calitățile care îi lipseau Mariei Tereza de 
Austria făceau aşadar din Henriette „podoaba Curţii". Şi astfel, 
după doar un an de căsătorie, Ludovic al XIV-lea nu-şi făcu 
scrupule din a-şi lăsa soţia în tovărăşia căţeluşilor, piticelor şi 
cameristelor ei spaniole, pentru a-şi petrece cea mai mare parte 
din timp cu cumnata. „Şi, întrucât erau amândoi extrem de 
amabili, amândoi născuţi cu o mare înclinaţie către galanterie şi 
se vedeau în fiece zi în mijlocul plăcerilor şi distractiilor, deveni 
limpede pentru toţi că încercau unul pentru celălalt acea 
atracţie care în general este preludiul marilor pasiuni." 

In faţa geloziei Mariei Tereza şi a iritarii lui Monsieur, regina 
mamă se văzu nevoită să intervină, dar numai pentru a constata 
că nu avea nici un fel de influenţă asupra nurorii sale 
englezoaice şi cu atât mai puţin asupra regelui. 

Ludovic avea douăzeci şi doi de ani, Henriette şaisprezece şi 
pofta lor de a se distra era împărtăşită de toţi cei din generaţia 
lor, care alcătuiau „tânăra curte", în aşteptarea nerăbdătoare de 
a se descotorosi de „curtea bătrână" condusă de regina mamă. 
In ciuda lipsei lor de griji, nu erau însă dedati numai plăcerii, ci 
urmăreau de asemenea să ţeasă o nouă reţea de influenţe, 
construcţie care trecea, prin numirile în funcţiile de la curte şi, în 
primul rând, în acelea care presupuneau slujirea ,caselor" 
regelui, ale reginei, ale lui Monsieur şi Madame, aşadar acelea 
care erau în strâns contact cu familia regală. Intr-o societate în 
care totul depindea de bunăvoința regelui şi a celor care aveau 
şansa să-i placă, simpatia lui Ludovic al XIV-lea pentru Henriette 
făcea din Madame un personaj extrem de puternic şi prefăcea 
Casa" ei într-un focar de intrigi. 


In această perioadă de tensiuni si de manevre obscure a ajuns 
Louise de La Valliere în preajma Henriettei, în calitate de 
domnişoară de onoare, fără să bănuiască nici pe departe că 
acea lume strălucitoare de frumuseţe, de veselie şi de eleganţă 
ascundea o alta, cinică, nemiloasă şi gata oricând să o înghită. 
Cum ar fi putut gentila, candida, inexperta fetişcană venită din 
provincie să-şi închipuie că acea Madame, pe care „toţi o iubeau 
pentru că nici nu se gândeau că s-ar fi putut altminteri", şi acel 
rege „amabil, tânăr, galant, magnific" complotau să pună capăt 
supărătoarelor reproşuri ale familiei (Ana de Austria ceruse şi 
ajutorul mamei Henriettei, regina Angliei), lăsând să se creadă 
că suveranul se interesa de ea, în realitate folosind-o drept 
paravan? Desigur, după Astree, în romanele de dragoste 
confuziile între personaje erau la ordinea zilei, dar faptul că cele 
două modele supreme de belle galanterie nu ezitau să expună 
scandalului o biată fată, fără alt capital decât propria-i reputaţie, 
jucându-se cu sentimentele ei şi înşelând-o cu bună ştiinţă, nu 
atestă oare mai degrabă că stilul „tinerei curţi" aluneca rapid 
spre cel mai desfrânat libertinaj? 

Intr-o primă fază, totuşi, inocenţa părea că triumfă: dacă 
domnisoara de La Valliere nu întârziase să se îndrăgostească de 
curtezanul ei regal, acesta se prinsese şi el în latul propriului său 
joc. 

De când el era Stăpânul şi putea dispune de sine şi de supuşii 
săi în deplină libertate, Ludovic al XIV-lea se arăta mereu mai 
înclinat să nu se lipsească nici de plăcerile simţurilor, nici de 
emoţiile inimii, încercările lui repetate de a pătrunde noaptea în 
apartamentele domnişoarelor de onoare ale soţiei sale eşuaseră 
doar graţie fermitätii ducesei de Noailles, care curând avea să 
plătească prin exil îndrăzneala de a-şi fi făcut datoria de 
supraintendentă, împiedicând cu grilaje şi zăvoare incursiunile 
amoroase ale tânărului suveran. Apetitul sexual ieşit din comun 
nu-l împiedica, pe de altă parte, pe Ludovic să fie extrem de 
sentimental şi să regrete exaltarea, palpitările, suspinele, 
avânturile, bucuriile delicate ale dragostei pe care le 
descoperise împreună cu Maria Mancini. Şi iată că întâmplarea îl 
ajuta să găsească printre fetele din suita Henriettei persoana 
ideală pentru a relua aventura întreruptă. Ce altă companie mai 


bună în explorarea Härtii Tandrului (Carte du Tendre!) decât 
acea timidă, încântătoare fecioară de şaptesprezece ani, gata să 
sacrifice totul, fără să-i ceară nimic în schimb? 

Mai mult decât pe rege, Louise de La Valliere iubea 
sentimentul pe care ştiuse să îl inspire Ludovic şi căruia i se 
consacrase de-îndată, ca unui sacerdotiu. Dar, întrucât exaltarea 
ei nu era străină de un profund sentiment de vinovăţie pentru a 
se fi dăruit unui bărbat însurat şi pentru faptul că aceasta 
constituia un veşnic prilej de scandal, ea aspira numai la a-şi 
celebra cultul în taină, mulţumită cu atenţia pe care i-o acorda 
iubitul ei. Din păcate, însă, acesta era singurul lucru pe care 
suveranul nu i-l putea da: cum să nu înţelegi că Soarele este 
incompatibil cu umbra? Regele Franţei trăia în public şi 
amorurile sale nu puteau fi tăinuite prea mult timp. Obiceiul 
instituit de Francisc |, de a oficializa amantele regale şi de a le 
atribui titluri răsunătoare şi demnități la curte, se năştea înainte 
de toate din dorinţa suveranilor de a le avea zi de zi alături fără 
a se îndepărta de complicatele reguli ale etichetei. In ultimii 
cincizeci de ani, e adevărat, Curtea franceză se dezobişnuise de 
această insultă publică la adresa moralei, şi lui Ludovic al XIV- 
lea, prin natura sa rezervat şi timid, nu-i lipseau scrupulele 
religioase; dar, mai mult decât toate a contat convingerea de a 
fi mai presus de orice regulă şi gustul narcisist al unei ostentatii 
de sine care sfârşea în exhibitionism. Relaţia cu domnişoara de 
La Valliere îl ajută să-şi pună treptat la punct modalităţile ce 
aveau să definească ulterior stilul lui de sultan. 

Aşadar, dincolo de voinţa ei şi fără să fie în nici un fel pregătită 
pentru ceea ce o aştepta, Louise a fost catapultată pe scena 
Curţii, expusă tuturor privirilor - obiect de admiraţie, precum şi 
de invidie şi ranchiună, victimă a unor intrigi continue. 
Ostilitatea pe care i-o arăta acum Madame, furioasă că se vedea 
retrogradată în inima cumnatului, era puţin lucru în comparaţie 
cu sentimentul de culpă pe care-l încerca atunci când trebuia să 
apară în faţa reginei; iar când descoperi că aştepta un copil, 
ruşinea a fost mai mare decât bucuria. Naşterile ulterioare nu 
aveau să-i micşoreze această apăsare şi, în toamna lui 1666, 
când, în aşteptarea celui de-al patrulea copil, a fost cuprinsă de 


HHartä alegorică, descriind iubirea ca pe un ţinut străbătut de un fluviu, 
Tendre, ilustrând poveştile galante de la curţile franceze post-renascentiste. 
(n. e.) 


dureri în timp ce se afla la castelul Vincen-nes, unde camera ei 
servea drept loc de trecere spre apartamentele regale, Louise se 
prefăcu a fi avut o colică intestinală. Nu numai că reuşi să-şi 
ascundă suferinţele, dar, la jumătate de oră după naştere, după 
ce ascunse copilul, primi mulţimea curtenilor la o cină. La prima 
graviditate fusese aproape silită să-şi părăsească postul de 
domnişoară de onoare, care conferea o aparenţă de legitimitate 
prezenţei sale la curte şi să consimtă ca regele să o mute într-o 
casă de lângă Palais-Royal, ca pe o vulgară tiitoare. 

Şi totuşi, această viaţă atât de contrară educaţiei şi principiilor 
sale, atât de diferită de ceea ce visase în fericitii ani de inocentä 
petrecuţi la Blois, se salva, se purifica, se sublima prin pasiunea 
pe care Louise o nutrea pentru rege şi prin dragostea pe care 
acesta i-o împărtăşea. Doar pentru el era frumoasă, dezinvoltă, 
elegantă, pentru el dansa, recita, cânta în faţa întregii curţi, îl 
urma la vânătoare, în mutările de la o reşedinţă la alta, în 
călătorii, în expedițiile militare, depăşind, cu zâmbetul pe buze, 
incomodităţile, neplăcerile, umilintele, numai pentru că regele i- 
o cerea. Dinspre partea sa, în luna mai 1664, Ludovic al XIV-lea 
făcu din Louise inspiratoarea de taină a serbării Plaisirs de l'Isle 
enchantee (Plăcerile Insulei fermecate), cea mai memorabilă din 
lunga lui domnie. Timp de şapte zile grădinile de la Versailles, 
inaugurate cu puţin timp înainte, serviră drept decor pentru o 
suită de cortegii mascate, jocuri, balete, concerte, spectacole 
(printre acestea şi prima reprezentare a lui Tartuffe de Moliere). 
Firul conducător al serbării era Orlando furioso al lui Ariosto, şi 
prezenţa în defilarea inaugurală a fratelui Louisei, Jean-Frangois 
de La Valliere, alături de cei mai mari seniori ai regatului, era 
încă o mărturie de atenţie pentru ea. Dar ceea ce făcea ca 
omagierea favoritei să fie şi mai evidentă, era etalarea motto- 
ului emblemei regelui, Hocjuvat uri şi a versurilor însoţitoare 
scrise de Benserade: 

Quelques beaux sentiments que la gloire nous donne, 

Quand on est amoureux au souverain degre, 

Mourir entre les bras d'une belle personne 

Est de toutes les morts la plus douce a mon gre. 


12 „Oricare ar fi simtirile frumoase pe care gloria ni le dă 

Când suntem îndrăgostiţi pe culmea cea mai de sus 

A muri în braţele unei fiinţe minunate 

Este, după mine, cea mai dulce dintre dispariţii", (în fr. în original) 


Ne putem da seama de importanţa Louisei în viaţa lui Ludovic 
al XIV-lea şi din limbajul mai prozaic al diplomaţiei: „mai mult 
decât orice îşi are locul în graţia sa domnişoara de La Valliere, 
de a cărei virginitate s-a putut bucura", scria trimisul 
Vaticanului, adăugând că regele o vizitează în fiecare zi şi că 
aceste vizite „n-o fac să fie arogantă"; în încheiere, observă că 
„prietenia cu amintita doamnă nu pare să-l fi obosit pe suveran, 
deşi „sunt trei ani de când durează". 

Această relaţie, pe care regele nu o ascundea, o făcea pe soţia 
lui să dispere şi provoca îndurerarea mamei sale. Pe cât fusese 
po sibil, se încercase ca tânăra regină să nu afle, mai ales că în 
acei primi ani de căsătorie era mereu însărcinată şi ducea o 
viaţă retrasă; dar contesa de Soissons, sufletul diabolic al 
„tinerei curţi", avu grijă să-i aducă la cunoştinţă că persoana 
asupra căreia trebuie să-şi îndrepte gelozia nu mai era Madame, 
ci una dintre domnişoarele cumnatei ei. Doborâtă de durere, 
Maria Tereza se îmbolnăvi atât de grav că se iscară temeri 
pentru viaţa ei. 

Deşi pe deplin conştientă că-şi pierduse orice autoritate asupra 
fiului său, Ana de Austria luă iniţiativa unei reconcilieri, făcând 
încă o dată apel la conştiinţa lui de creştin. „li spuse - va scrie 
doamna de Motteville, căreia regina i se mărturisise - tot ceea 
ce se putea spune ca să-l facă să-şi revină în fire şi pentru a-l 
obliga cel puţin să dorească să sfarme lanţurile ce-l ţineau legat 
de păcat". 

Deşi cu lacrimile în ochi, Ludovic îi răspunse cu o sinceritate ce 
nu lăsa loc nici unei speranţe: „încercase să se controleze ca să 
nu-l supere pe Dumnezeu şi ca să nu se lase pradă pasiunilor 
lui, dar era constrâns să-i mărturisească faptul că acestea 
deveniseră mai puternice decât raţiunea, că nu mai putea să 
reziste violenţei lor şi că nu mai simţea nici măcar dorinţa s-o 
facă". 

Un fiu libertin, un altul pervertit, o noră virtuoasă dar stupidă, 
cealaltă rebelă si nesăbuită: acesta era rezultatul abnegatiei 
sale de mamă? Singurul ajutor la care Ana de Austria putea 
spera în faţa naufragiului ambițiilor ei prea omeneşti era cel al 
credinţei şi Dumnezeu îi venea în ajutor anunţând-o că sosise 
pentru ea vremea de a se desprinde de sentimentele 
pământeşti şi de a Se îngriji de mântuirea propriului suflet. 


In vreme ce Plaisirs de Ville enchantee fermecau curtea, iar 
relatarea despre serbare, tipărită, împodobită cu gravurile lui 
Silvestre, răspândea la curţile Europei o imagine triumfală a 
monarhiei franceze, regina mamă simţi primele simptome ale 
tumorii la sân, care avea s-o ducă în mormânt. Când află 
diagnosticul medicilor, îşi rugă fiii să nu se mâhnească, 
deoarece „era bucuroasă să moară... şi se socotea fericită că 
Dumnezeu dorea s-o îndemne în acest fel să se căiască de 
păcatele ei". 

In secolul al XVII-lea, grija de a muri creştineşte, având răgazul 
de a te pune la adăpost de propriile păcate în speranţa iertării 
divine, era un sentiment comun bărbaţilor şi femeilor, iar 
„moartea bună" se impunea credincioşilor ca „obligaţia cea mai 
însemnată a vieţii". De o devoțiune profundă, Ana de Austria nu 
era altfel decât contemporanii săi, dar pregătirea pentru marea 
trecere se anunţa la ea mai dificilă decât pentru muritorii de 
rând: domnise, şi era de presupus că necesităţile politice o 
determinaseră de mai multe ori să-şi calce pe conştiinţă, ceea 
ce cerea un tip de spovedanie aparte. 

In afară de acesta, condiţia ei de regină îi cerea să moară în 
public, ceea ce-i dicta răspunderea unei morţi exemplare. 
Regina mamă era gata să înfrunte încercarea, dar aceasta avea 
să se dovedească teribilă din toate punctele de vedere. 

Mai întâi, boala se întinse pe mai bine de un an, într-un 
crescendo de suferinţe fizice şi morale. Prima dată când Ana 
păruse că-şi dă sufletul, fiii ei şi nurorile se arătaseră disperaţi 
că o pierd şi apoi extraordinar de fericiţi pentru nesperata 
îmbunătăţire a stării ei. Odată trecută perioada de alarmă, toţi 
aveau să se obişnuiască cu condiţia ei de bolnavă, iar 
distractiile, intrigile şi amorurile îşi reluaseră cursul. Regina se 
retrase apoi la mănăstirea Val-de-Grace atât de îndrăgită de ea, 
unde ar fi vrut să moară în reculegere şi rugăciune. Dar întrucât, 
în ciuda oricărei previziuni, ea continua să trăiască, pentru a 
scuti familia regală de neajunsurile călătoriilor zilnice pentru a o 
vizita, medicii o readuseră la Luvru. Ana spusese că nu voia să 
fie tratată, dar asupra acestei chestiuni se lăsă în grija fiilor ei, 
care, la rândul lor, în absenţa unei terapii reale şi neştiind ce să 
facă, lăsară câmp liber de acţiune chirurgilor, vracilor şi 
şarlatanilor, care contribuiră cu toţii la sporirea suferințelor 
bolnavei. Ultimele săptămâni au fost deosebit de atroce. Când 


se declară cangrena, medicii începură să înlăture cu bisturiul 
părţi din sânul bolnav. Scena se repeta dimineaţa şi seara, în 
prezenţa familiei regale, a medicilor şi a personalului aflat în 
serviciul ei: regina suporta totul „cu o răbdare şi o blândeţe 
admirabile; şi spunea adesea că nu ar fi crezut niciodată să aibă 
o soartă atât de diferită de cea a altor fiinţe: toţi putrezeau după 
moarte, pe când ea fusese condamnată de Dumnezeu să 
putrezească de vie". Doamnele ei de companie încercau să 
combată duhoarea înspăimântătoare a plăgii punându-i pe 
pernă säculete cu esențe şi regina, căreia-i plăcuse întotdeauna 
curăţenia şi lenjeria fină şi parfumată, declara că aceasta era 
pedeapsa dreaptă „pentru vanitatea ei şi pentru iubirea 
excesivă pe care o nutrise pentru trupul ei". 

In cursul lungii sale via cruciş, Ana de Austria avea să-şi 
suporte suferinţele cu o resemnare într-adevăr creştinească. 
„Doamnă de Motteville - se mărturisi ea doamnei sale de 
companie - sufăr mult. Nu există nici un loc din trupul meu unde 
să nu simt dureri teribile." Apoi, înălţându-şi privirile spre cer, 
exclamă: „Dumnezeu o vrea. Da, Doamne Dumnezeule, o vrei şi 
o vreau şi eu, din tot sufletul". Până în ultima clipă avea să ştie 
să îmbine extrema umilinţă a penitentului cu demnitatea 
reginei, dând impresia celor care o asistau că „pentru ea 
moartea era frumoasă şi plăcută". Lovită de o sincopă, încetă 
din viaţă în dimineaţa de 20 ianuarie 1666, în jurul orei cinci; cu 
ultimele ei cuvinte ceru crucifixul. 

Ludovic al XIV-lea era desigur sincer când, vorbind despre 
mama sa abia dispărută, declara că fusese nu numai o mare 
regină, ci că merita să fie amintită printre cei mai mari regi. Era 
oare tot atât de sincer când afirma că se consola cu gândul că îi 
dăduse ascultare în toate problemele importante? Sau tânărul 
monarh reuşea să-şi constrângă până şi memoria să se supună 
dorințelor sale, ştergând amintirile neplăcute? Ceea ce ştim 
sigur este că la şapte zile după moartea Anei de Austria, la 
mesa celebrată în amintirea ei la Saint-Germain, Louise de La 
Valliere se afla în tribuna de onoare, la dreapta suveranei. Din 
vremurile ducesei d'Etampes şi ale Dianei de Poitiers, Parisul nu 
mai asistase la o asemenea umilire a unei regine; o umilire care 
avea să sporească în anii următori. 

Fără susţinerea soacrei sale, soţia lui Ludovic al XIV-lea avea 
să-şi dea pe faţă neputinta de a se adapta şi, în loc să înfrunte 


cu demnitate şi bun simţ trădările soţului ei şi să urmeze 
exemplul celorlalte regine care o precedaseră pe tronul Franţei, 
preferă să se macine în gelozie şi lamentatii resemnându-se la o 
obedienţă plângăreaţă. Dar dacă Maria Tereza demonstra că nu 
avea resursele necesare pentru a-şi apăra prestigiul de regină, 
Louisei îi lipseau acele însuşiri absolut trebuincioase pentru a 
ocupa trainic poziţia de favorită. 

In frumosul portret dedicat peste mulţi ani domnişoarei de La 
Valliere de un vechi prieten din copilărie, abatele Choisy, putem 
vedea condensate în puţine cuvinte toate contradicţiile interne 
care aveau să transforme curând exaltanta ei poveste de 
dragoste într-un adevărat calvar. 

„Nu avea nici o ambiţie şi nici o ţintă: interesul ei pentru fiinţa 
pe care o iubea era mai puternic decât dorinţa de a-i plăcea; 
întoarsă în întregime asupra ei înseşi şi pasiunii ei, singura din 
viaţă, punea simţul onoarei înaintea oricărui alt lucru şi de mai 
multe ori avea să se expună riscului de a muri mai degrabă 
decât să lase să se bănuie cât era de fragilă..." 

Nu putem să ne îndoim de cuvintele lui Choisy, întrucât cele 
ale doamnei de La Fayette - „se gândea numai să-l iubească pe 
rege şi să fie iubită de el" - şi ale doamnei de Caylus - „fl iubea 
pe rege, nu regalitatea" -, precum şi literatura de scandal a 
timpului confirmă că în legătura cu Ludovic al XIV-lea 
domnişoara de La Valliere asculta numai de chemarea unei 
pasiuni dezinteresate. Poate însă că această pasiune îi îngăduia 
Louisei să  persevereze cu încăpățânare în fanteziile 
adolescenţei, să prefere dificultăţilor şi  mizeriilor vieţii 
evaziunea în lumea încurajatoare a visurilor; faptul că făcea 
dintr-un rege mai ataşat decât oricare altul de puterea lui un 
prinţ de roman, îi permitea să disocieze imaginea fantastică a 
persoanei iubite de ceea ce aceasta era în realitate şi să nu-şi 
asume până la capăt propriile opţiuni. Dar, deoarece pe valurile 
visului ajunsese să ocupe o poziţie ce nu corespundea cu logica 
inocentei, ci cerea mai degrabă inteligenţă, lipsă de prejudecăţi 
şi determinare, pentru ca să-şi apere această poziţie ar fi trebuit 
cel puţin să-şi asigure o autonomie financiară, să se lupte ca să 
aibă un cuvânt de spus asupra viitorului copiilor ei, să obţină şi 
să împartă favoruri, alcătuind în jurul ei un cerc de influenţă şi 
de prietenii în măsură s-o susţină în momente de restriste. Si 
totuşi, nepăsătoare faţă de propriul ei viitor, Louise continua să 


trăiască zi după zi, dovedindu-se incapabilă să se descurce cu 
realitatea. 

Brutală şi neaşteptată, trezirea avea s-o găsească pe favorită 
cu totul nepregătită. După mai mult de patru ani de perfectă 
simbioză, Ludovic începu să se plictisească de o iubire mereu 
egală cu ea însăşi, a cărei gamă de emoţii şi de plăceri o ştia 
prea bine, şi se aruncă într-o aventură mai potrivită cu noile lui 
exigente de bărbat şi de suveran. Alegerea a fost prin ea însăşi 
elocventă: nici o femeie n-ar fi putut fi mai diferită de 
domnişoara de La Valliere decât aroganta, ambiţioasa, 
inteligenta, strälucitoarea, spirituala, cruda Francoise de 
Rochechouart, marchiză de Montespan. 

Nimic ciudat, în fond, în faptul că Ludovic al XIV-lea se arăta 
nestatornic în dorinţele lui şi că voia să-şi schimbe amanta. 
Surprinzător este însă modul în care regele decise să rezolve 
problema. In loc să pună capăt legăturii lui cu domnişoara de la 
Valliere, îi accentua caracterul oficial, înălţând-o pe Louise la 
rangul de ducesă exact când îşi afişa favorurile pentru doamna 
de Montespan. Evident, nu simţea nevoia să-şi revolutioneze 
obiceiurile: instalat deja confortabil în bigamie, se arătă cu totul 
în largul său în trigamie, aşa cum de altfel se putea deduce din 
gravidităţile încrucişate ale reginei şi ale celor două concubine. 

In realitate, suveranul avea numeroase motive pentru a o 
menţine pe domnişoara de La Valliere pe locul ei. Louise îi 
aparţinea, îi dăruise copii, era tânără şi frumoasă, dar mai ales îi 
era utilă. Nu numai că doamna de Montespan era măritată, ceea 
ce-l făcea pe Ludovic vinovat de un dublu adulter, agravându-i 
poziţia faţă de Biserică, dar avea şi un bărbat prea puţin 
conciliant, care, întemeiat pe autoritatea pe care i-o conferea 
legea, ameninţa să o constrângă să plece de la curte. Si, 
deoarece chiar pentru rege ar fi fost de negândit să încalce 
dreptul familial şi să o smulgă prin violenţă pe doamna de 
Montespan soţului ei, în aşteptarea unei separatii legale 
trebuiau salvate aparențele. Şi modalitatea cea mai simplă 
pentru a-şi vedea nestingherit noua amantă respectând 
aparențele era s-o folosească pe cea veche în chip de paravan. 

Prin ironia sorții se mai întâmplase o dată, pe vremea amicitiei 
regelui cu Madame, ca domnişoara de La Valliere să fi fost 
chemată să joace acelaşi rol, dar acum împrejurările erau mult 
diferite. Atunci situaţia se întorsese repede în favoarea ei şi 


viaţa i se prefăcuse într-un fel de basm. Acum, în schimb, nu 
avea în faţa ei decât durere şi umilinte. Intr-adevăr, începând 
din acel moment, vechea şi noua favorită au fost condamnate 
să locuiască în apartamente învecinate, să călătorească 
împreună, să ia parte la aceleaşi distracţii, făcând risipă de 
amabilităţi reciproce şi detestându-se cordial, într-o paritate de 
condiţii doar aparentă. Dacă regele mergea zilnic la Louise, era 
doar pentru a trece imediat, ferit de priviri indiscrete, în 
dormitorul doamnei de Montespan. Căci aceasta era, acum, 
singurul obiect al pasiunii sale; ea îi monopoliza interesul, îl 
distra, îi direcţiona gusturile, impunându-i propriile capricii, 
colecţionând favoruri şi tratând-o pe Louise ca pe o subalternă. 

Dar dacă regele avea motivele lui să continue să întreţină 
legătura cu vechea amantă, ce o îndemna pe nefericită să se 
preteze unui joc atât de crud? 

In esenţă, motivele fuseseră la început două. In primul rând, 
Louise nu se resemna să se despartă de rege. li era cu neputinţă 
să conceapă o viaţă fără el şi, întrucât regele continua să o 
onoreze, din când în când, cu atentiile sale, ea se mulțumea cu 
putinul care i se dădea, agăţându-se de nădejdea unei 
reîntoarceri pasionale. In al doilea rând, admițând că ar fi găsit 
curajul să plece de la curte, era singură, fără mijloace şi n-ar fi 
ştiut ce să facă. Şi tocmai atunci când obtinu de la rege titlul de 
ducesă, păru să-şi dea seama pe de-a-ntregul de precaritatea 
situaţiei în care se găsea. Era însărcinată în şase luni şi Ludovic 
înţelegea să se descotorosească de ea, lichidând-o, de fapt, cu 
un fals dar. 

„Persoanele civilizate au obiceiul, atunci când îşi schimbă 
slugile, să anticipeze concedierea prin plata salariilor sau prin 
recunoaşterea serviciilor lor, îi scrie Louise doamnei de 
Montausier la 24 mai 1666. Mi-e teamă că mi se întâmplă 
acelaşi lucru şi că prin această onoare atât de mare doreşte să 
mă scoată la pensie, sperând că întreaga vanitate cu care mi-a 
întunecat mintea va permite ambiţiei să treacă peste iubirea 
mea şi că voi suporta disprețul cu mai multă resemnare. Regele 
se înşeală dacă crede că ambiția va putea să-mi anuleze iubirea. 
Sunt acum ducesă de Vaujours. Mă bucur de toate prerogativele 
legate de acest titlu. Am dreptul la un taburet în prezenţa 
reginei şi la onorurile ce se cuvin duceselor. Am încetat să mai 
fiu La Vailiere, regele a recunoscut roadele împreunărilor 


noastre; fata mea a devenit legitimă; nu-mi mai rămâne decât 
să-mi aleg un soţ ca să fac din el un mare senior al regatului. 
Nu, doamnă, mă înşel, nu sunt deloc ducesă. Titlul ducal e un 
dar regal făcut unei fiice recunoscute şi legitimate de tatăl său, 
regele, şi ar fi un dezastru dacă eu mi-aş întemeia interesele pe 
rentele care-o însoțesc, având în vedere că va trebui să i-l 
restitui atunci când va avea vârsta, iar eu am să rămân doar La 
Valliere..." 

Impulsionată de angoasă, „blânda, virtuoasa" La Valliere se 
dovedi pe neaşteptate capabilă de amărăciune şi de sarcasm şi 
gata să se apere. Intr-adevăr, pe plan practic regele avea să ţină 
seama de cererile ei, fiul nou născut avea să fie de asemenea 
recunoscut, iar situația ei economică avea să se 
îmbunătăţească. Dar ceea ce apărea cu fiecare zi mai 
iremediabil era lipsa de afecţiune a suveranului şi la aceasta 
Louise nu ştia în nici un chip să se resemneze. 

Întreaga curte număra indiciile desfăşurării dramei 
sentimentale în curs, cu o curiozitate ce dă măsura nesfârşitei 
înjosiri publice la care o viaţă expusă tuturor privirilor o 
constrângea pe Louise. Variatii de greutate şi de dispoziţie, o 
mai mare sau mai mică prospeţime a carnatiei, atentii ale 
regelui, fraze relatate şi stări sufleteşti schimbătoare - nimic nu 
era inutil când venea vorba de a înţelege către cine mergeau 
favorurile lui Ludovic al XIV-lea şi totul ducea la aceeaşi 
concluzie: domnişoara de La Valliere nu înceta să piardă teren, 
în vreme ce doamna de Montespan triumfa. 

Apoi, pe neaşteptate, către sfârşitul lui martie 1670, lovită de 
o boală gravă şi simţindu-şi sfârşitul aproape, Louise deveni 
conştientă de gravitatea păcatelor cu care se murdărise şi, 
cuprinsă de sentimentul propriei vini şi de dorinţa ispăşirii 
păcatelor, se deschise în faţa lui Dumnezeu. Criza ei religioasă a 
fost povestită de ea însăşi într-un document extraordinar: cam 
treizeci de pagini scrise în trei zile, într-o stare de exaltare, pe 
modelul Imitatiunii lui Hristos şi publicată pentru prima oară în 
1680 cu titlul Prieres et reflexions sur la Misericorde de Dieu 
(Rugăciuni şi reflecţii asupra Indurării Divine). 

Louise se simţi îndemnată să ia pana în mână din nevoia de a 
imortaliza amintirea experienţei mistice pe care-o încerca, în aşa 
fel încât în memoria ei să rămână vie hotărârea pe care o luase 
în lumina acestei revelații: 


„Cum am să Te pot răsplăti, Doamne, pentru a-mi fi redat 
sănătatea şi viaţa, pentru a mă fi smuls de la porţile Infernului, 
pentru a-mi fi cruțat sufletul şi, în sfârşit, pentru tot harul şi 
milostivirea cu care ai dăruit-o pe biata Ta servitoare? 

Este oare prea mult, o, Doamne, ca în semn de recunoştinţă 
pentru atâtea daruri, este oare prea mult să vreau să ţi le 
restitui, este prea mult pentru a mă spăla de păcatele unei vieţi 
în care n-am făcut altceva decât să Te ofensez, să vreau să o 
folosesc acum pe de-a-ntregul pentru a Te sluji şi a Te cinsti, e 
prea mult pentru a repara ofensa pe care am adus-o dreptăţii 
Tale şi pentru a Te face să uiţi multele mele plăceri profane, e 
prea mult ca să mă lipsesc de ele?" 

Nu numai că Dumnezeu se milostivise de ea, redesteptändu-i 
credinţa şi „eliberând-o de sclavia păcatului", dar îi arătase şi 
calea de urmat pentru ca să-şi repare erorile: „Dacă pentru a-mi 
impune o penitenţă care să fie într-un fel pe potriva păcatelor 
mele şi pentru a-mi plăti datorii obligatorii, vei vrea să rămân 
încă pe această lume ca să sufăr pe măsura ofenselor pe care Ti 
le-am adus, dacă vei vrea să-mi dai pedeapsă pe măsura 
păcatului meu, hotărând drept călăi ai sufletului meu tocmai pe 
cei din care-mi făcusem idoli, paratum cor meum Deus, paratum 
cor meum, numai ca să mă iei sub mila Ta şi ca umilintele pe 
care zilnic le simt şi le îndur să mă ape re îndeajuns de 
contagiunea aerului otrăvit pe care îl respirăm mereu. Pocäinta 
mea ţi va fi cu atât mai plăcută Tie şi mie de folos cu cât îmi va 
fi mai grea". 

Ideea că ispăşirea păcatelor trebuia să fie în primul rând o 
înjosire a eului era legată de religiozitatea veacului al XVII-lea; şi 
totuşi, încercarea pentru care se pregătea domnişoara de La 
Valliere era extrem de grea şi nu lipsită de ambiguitate. Aşa cum 
avea să repete mai târziu Louise Prințesei Palatine într-un limbaj 
mai simplu decât acela figurat şi aulic din Reflections, atunci 
când „Dumnezeu îi atinsese inima", „se gândise că... penitenta 
ei trebuia să constea în ceea ce era cel mai dureros pentru ea, 
adică în a sfâşia inima regelui, în a se vedea dispreţuită de el, 
iar întrucât păcatele ei fuseseră publice, ispăşirea trebuia să fie 
si ea publică". Dar dacă penitenta rămânea în „această lume", 
asta se întâmpla pentru că nu era încă în stare s-o părăsească şi 
continua să iubească „mai mult decât pe sine" pe acel „idol" 
care o făcea să sufere într-atât. 


După ce-şi reluă viaţa la curte, plină de căinţă dar nu 
vindecată, Louise rezistă timp de un an efectelor curei 
homeopatice căreia i se supusese: dozele zilnice de otravă pe 
care le lua erau prea mari pentru a produce anticorpi şi durerile 
pe care i le pricinuiau deveniseră insuportabile. Bolnava decise 
atunci să încerce o altă terapie şi, în primele ore ale dimineţii de 
11 februarie 1671 - o miercure a cenusii - căută refugiu în 
mănăstirea Dames de la Visitation din Chaillot, lăsând regelui o 
scrisoare în care-i comunica hotărârea de a nu se mai întoarce. 
Ştirea se răspândi cu iuteala vântului şi Ludovic al XIV-lea se 
mobiliza trimițând fugarei unul după altul trei emisari pentru a o 
rechema la curte. Primul, galantul duce de Lauzun, primi un 
refuz net. Al doilea, mareşalul de Bellefonds, un honnete homme 
cunoscut pentru religiozitatea sa, primi însărcinarea de a-i 
spune regelui că „după ce-i dăruise tinereţea ei, nu i se părea 
prea mult să-şi dedice restul vieţii mântuirii sufletului". Al 
treilea, supra-intendentul pentru Finanţe Colbert, soţul doamnei 
care se îngrijise de copiii Louisei încă de la naştere, reuşi s-o 
convingă pe ex-favorită să se întoarcă la Versailles, spunându-i 
că regele dorea să aibă o discuţie lămuritoare cu ea, după care 
avea să-i dea libertatea să ia hotărârea pe care o va dori. 

Atins în narcisismul său de faptul că se găsea în rivalitate cu 
Dumnezeu, Regele Soare rezervă amantei o primire minunată: îi 
vorbi mai bine e o oră, plânse de emoție şi o convinse să 
rămână. 

Deşi durase doar câteva ore, încercarea de fugă a Louisei 
prilejui comentarii sarcastice: doamna de Sevigne, care 
urmărise cu pasiune jurnalistică întreaga poveste, nutrea 
serioase îndoieli asupra sincerităţii gestului, în vreme ce alţii 
credeau, ca verişoara primară a regelui, Grande Mademoiselle, 
că La Valliere nu ştiuse să-şi negocieze capitularea cu destulă 
viclenie. 

Viaţa de fiecare zi îşi reluă cursul cu obişnuita încărcătură de 
suferinţe: Ludovic al XIV-lea nu avea ochi decât pentru doamna 
de Montespan, doamna de Montespan nu punea frâu arogantei 
ei şi La Valliere îndura în tăcere. Şi totuşi, după încercarea 
eşuată de fugă, Louise era profund schimbată: cu toate că 
dăduse încă o dată dovadă de docilitate, luase în sfârşit o 
hotărâre. Era numai o chestiune de timp. 


Timp de trei ani Louise avea să continue să poarte lanţurile 
dureroasei ei ,sclavii", încercând să găsească o diversiune 
pentru chinurile geloziei în ciliciul cu tepuse de fier cu care îşi 
mortifica acum trupul. Penitenta nu mai era singură, ci 
înconjurată de o țesătură deasă de solidaritate şi de rugăciuni şi 
se bucura îndeosebi de ajutorul spiritual a două dintre cele mai 
înalte autorităţi religioase ale epocii, abatele de Rance şi 
Bossuet, şi putea conta pe sfaturile afectuoase şi delicate ale 
maresalului de Bellefonds. 

Abatele de Rance era cel mai cunoscut dintre convertiti într-un 
secol de conversiuni exemplare şi povestea lui se potrivea în cel 
mai înalt grad pentru a înflăcăra curajul Louisei. După o tinereţe 
libertină, zguduit de moartea femeii iubite, de Rance părăsise 
„lumea" şi, după ce reformase regulamentul mănăstirii al cărei 
abate ,comendatar" era, făcuse din ordinul trapiştilor exemplul 
suprem al unei religiozităţi întemeiate pe ispăşirea păcatelor şi 
renunțare. Episcop de Meaux şi cap spiritual al Bisericii galicane, 
Bossuet îşi exercita, în schimb, magistratura în „lume", iar slujba 
sa de preceptor al Delfinului îl făcea să aibă dese contacte cu 
regele. El va fi acela care-l va convinge pe Ludovic al XIV-lea şi 
pe doamna de Montespan, chiar dacă obtorto collo, să-i dea 
Louisei permisiunea de a se retrage definitiv la mănăstire şi de a 
se călugări. Unele dintre motivele care îl determinaseră până 
atunci pe suveran să ceară prezenţa la curte a fostei amante 
ţineau acum de trecut, dar o opţiune religioasă extremă şi, 
totodată, un gest atât de răsunător de căinţă pentru păcate pe 
care el însuşi şi doamna de Montespan continuau să le comită, 
nu puteau să nu-l pună în încurcătură. 

Cel care avea să vegheze asupra Louisei în acei ani şi s-o ajute 
mai mult decât oricine să facă marele pas va fi mareşalul de 
Bellefonds, prim maître d'hotel al regelui, cunoscut pentru 
religiozitatea sa profundă şi pentru felul său franc de a vorbi şi 
totodată exponent al partidei evlavioşilor. El o sfătuise pe Louise 
să-şi aleagă drept confesor pe părintele Cesar, un carmelitan 
descult ce-şi dobândise un mare respect în calitate de 
îndumător spiritual; tot el o pusese în legătură cu Bossuet; în 
sfârşit, el fusese acela care servise drept intermediar între La 
Valliere şi mănăstirea din strada Saint-Jacques, când Louise 
decisese să îmbrăţişeze regula Sfintei Tereza şi să intre în 
ordinul Carmelitelor. Mulțumită unei mătuşi a maresalului, care 


aparţinea acestui ordin şi acceptase să-i propună candidatura, 
ducesa de La Valliere reuşi să înfrângă neîncrederea celorlalte 
călugăriţe. Comunitatea Carmelitelor se bucura de o faimă de 
sfinţenie şi de rigoare şi obişnuia să primească doar postulante 
cu o reputaţie fără pată; în cele din urmă, comunitatea se 
convinsese de sinceritatea convertirii acelei celebre păcătoase, 
care provocase atâtea scandaluri, însuşi maresalul îi comunicase 
interesatei această încuviinţare. 

In primele dintre cele patruzeci şi opt de scrisori scrise de 
ducesa de La Valliere mareşalului între iunie 1673 şi noiembrie 
1693 putem sesiza expresia vie a acelei lupte interioare care 
avea să îngăduie favoritei Regelui Soare să părăsească 
dimensiunea istoriei pentru a intra în cea fără timp a ascultării 
cuvântului lui Dumnezeu. In aceste scrisori momentele de 
euforie alternează cu cele de descurajare, dar problema e 
mereu aceeaşi: Louise nu reuşeşte să găsească puterea de a 
vorbi cu Ludovic al XIV-lea. „Trebuie să mă umilesc, să-l supăr 
pe Seniorul meu şi dumneavoastră ştiţi ce înseamnă aceasta 
pentru mine", scria în ianuarie 1674 şi, cu o lună mai târziu: 
„Trebuie să vorbesc cu regele, iată tot necazul meu; rugaţi-vă lui 
Dumnezeu pentru mine, ca să-mi dea puterea de a o face. Să 
mă retrag în călugărie nu mă costă nimic, să-i vorbesc mă costă 
imens". De altfel, referindu-se la rege şi la rivala ei, nu 
mărturisise oare Louise guvernantei bastarzilor doamnei de 
Montespan, viitoarea Madame de Maintenon: „Când am să fiu la 
carmelite şi o să am necazuri, o să-mi amintesc de cât m-au 
făcut să sufăr oamenii aceia"? 

In sfârşit, către jumătatea lui martie, Louise se hotărî să 
vorbească cu regele, care-i dădu încuviințarea. Bellefonds şi 
Bossuet răsuflară usurati deoarece, până în ultima zi, ezitările 
penitentei îi ţinuseră cu sufletul la gură. Asupra întregii poveşti 
curtea era acum atât de sceptică, încât o eventuală răzgândire 
ar fi făcut-o pe biata Louise să cadă în ridicol. Amândoi erau 
convinşi de sinceritatea vocației ex-favoritei regelui şi o 
încurajaseră să i se supună în deplină conştiinţă, dar cazul ei era 
prea pilduitor ca să nu vrea să-l folosească, încăpăţânarea 
regelui de a persevera în concubinajul scandalos cu doamna de 
Montespan şi deriva morală a întregii curţi îi tulburau profund pe 
credincioşi şi alarmau partida evlavioşilor care, antipatizată de 
Ludovic al XIV-lea şi acum lipsită de protecţia reginei mame, se 


zbătea în mari dificultăţi. In acest cadru, convertirea Louisei ar fi 
fost, în fapt - „eu vorbesc, ea acţionează", exulta Bossuet - cel 
mai elocvent act de acuzare la adresa comportării suveranului. 
Ludovic al XIV-lea era perfect conştient de aceasta şi, pentru a 
limita participarea curţii la ceremonia luării vălului, dispusese ca 
plecarea ex-amantei la mănăstire să aibă loc după plecarea lui 
însuşi, în fruntea armatei, în campania militară din Franche 
Comte. 

Presimţirile regelui se realizaseră punctual. lesirea din lume a 
ilustrei convertite avea să fie organizată cu cea mai mare grijă, 
în cele mai mici detalii, ca o grandioasă alegorie a nimicniciei 
orgoliului omenesc şi a puterii salvatoare a credinţei, ca o lungă, 
emoţionantă reprezentaţie teatrală în stare să tulbure până şi 
sufletele cele mai indiferente. Greu de crezut, cum avea să-i 
scrie doamna de Sevigne fiicei sale, că în centrul spectacolului 
se va afla „acea mică violetă ce se ascundea în iarbă şi care se 
ruşina de a fi amantă, mamă şi ducesă!" Cu toate acestea, biata 
femeie dorise „să-şi bea cupa până la fund, fără a pierde nici un 
rămas bun şi nici o lacrimă". 

La 18 aprilie Louise îşi începu vizitele de adio chiar cu regele, 
care avu delicatetea să verse câteva lacrimi. Ştim însă că 
Ludovic al XIV-lea plângea cu uşurinţă. Apoi tânăra femeie trecu 
în apartamentele reginei şi întrucât, aşa cum spusese, penitenta 
ei trebuia să fie publică, aşa cum îi fuseseră păcatele, se aruncă 
la picioarele suveranei cerându-i iertare. Emoţionată, Maria 
Tereza o îmbrăţişa, spunându-i că o iertase de multă vreme. In 
sfârşit, ziua se încheie cu o cină de adio oferită de doamna de 
Montespan. In ziua următoare, Louise se duse la Versailles şi, 
după mesă, îşi luă rămas bun de la curte. Se urcă în trăsură 
împreună cu cei doi fii ai ei şi, înconjurată de prieteni şi rude, 
sosi la intrarea mănăstirii Cârmei din strada Saint-Jacques, unde 
se adunase o mare mulţime de oameni, iar, după un ultim salut, 
trecu pragul mănăstirii, fără să se mai întoarcă şi lăsând ca 
poarta să se închidă pentru totdeauna în urma ei. Se putea 
considera în sfârşit „în siguranţă", dar datoria ei nu se sfârşise. 
La 2 iunie, a treia duminică de Rusalii, în care se citea pilda 
evanghelică a oii rătăcite, postulanta fu primită ca novice în 
biserica mănăstirii, plină de credincioşi. Nimic însă nu avea să 
egaleze în frumuseţe şi emoție ceremonia publică a călugăririi 
definitive. 


In prezenta tuturor reprezentantilor Curtii, cu exceptia regelui, 
Louise ascultă predica lui Bossuet de la tribuna de onoare a 
bisericii mănăstirii, având-o alături pe regină, şi trebuie să ne 
întrebăm dacă gândul nu i se duse la acea zi în care, cu prilejul 
slujbei de pomenire a Anei de Austria, avusese îndrăzneala să ia 
loc lângă aceeaşi Maria Tereza, ca amantă oficială a lui Ludovic 
al XIV-lea. Contrar aşteptărilor, ilustrul orator nu crezu necesar 
să amintească trecutul monden al novicei, şi-şi concentra 
discursul asupra temei înnoirii sufleteşti. Telul pe care-l urmărise 
împreună cu Bellefonds, cu de Rance şi cu întreaga partidă a 
evlavioşilor putea fi considerat ca atins: povestea Louisei 
devenise o poveste exemplară şi curtea Franţei îşi dobândise o 
Marie Magdalenă în care să se oglindească. 

Cu solemnitatea de clopot a vorbelor lui Bossuet marea dramă 
barocă se apropia de epilog: „La încheierea predicii, Louise 
merse în cor, unde călugărițele stăteau în picioare în faţa 
stranelor, cu vălul coborât, căci cortina clauzurii fusese trasă, 
cântând antifonul Veni Sponsa Christi şi Psalmul al XIX-lea 
Exaudiat Te. Monseniorul Harlay de Champvaflon [arhiepiscopul 
de Paris] binecuvânta vălul şi-l aşeză pe capul Louisei de la 
Misericorde". Proaspăta călugăriţă nu împlinise încă treizeci de 
ani şi avea să-i petreacă pe cei treizeci şi şase care îi mai 
rămâneau de trăit „aşteptând moartea" şi dând pildă lumii cu 
„unul dintre cele mai desăvârşite exemple de penitenţă pe care 
Dumnezeu voise să-l arate oamenilor din acea vreme". 


Athenais de Montespan - „O frumuseţe triumfătoare" 


Bussy-Rabutin povesteşte în Memoriile sale că, invitat să-şi 
citească Maximele de dragoste în faţa lui Monsieur, a fost foarte 
surprins de prezenţa de spirit a Francoisei de Rochechouart- 
Mortemart, viitoarea marchiză de Montespan. Era în 1660 şi în 
saloanele pariziene făcea furori jocul de societate lansat de 
domnişoara de Scudery în romanul său Clelie şi care consta în a 
răspunde întrebărilor despre dragoste, oferind participanţilor 
prilejul de a face dovada că posedau calităţile mondene cele 
mai cerute: fineţea psihologică, rapiditatea reflexelor, ascutimea 
minţii. Calităţi pe care Francoise, în ciuda vârstei sale fragede 
(împlinea atunci douăzeci de ani) le avea în sânge. In afară de 
titlurile nobiliare care datau din secolul al XII-lea - deviza familiei 
Rochechouart era ante mare unda e [înaintea mării au existat 
valurile] -, această familie se distingea într-adevăr prin cultură, 
prin deschidere intelectuală şi prin acel esprit Mortemart menit 
să intre în legendă. 

Prim gentilom al camerei lui Ludovic al XIII-lea, tatăl ei trecea 
drept un bărbat irezistibil, în vreme ce mama, doamnă de 
onoare a Anei de Austria, era admirată pentru virtutea ei. Numit 
la opt ani enfant d'honneur al micului Ludovic al XIV-lea, primul 
lor născut, Contele de Vivonne, era vesel, strălucitor, caustic şi 
avea să colectioneze onoruri şi succese pe câmpurile de luptă. 
Cât despre surori, cea mai mare, doamna de Thianges, care nu 
făcea un mister din faptul că se considera pe sine „de esenţă 
superioară", „o capodoperă a naturii", se dedica vieţii mondene, 
în timp ce mezina, Marie-Madeleine, fusese hărăzită de familie 
să ocupe un loc proeminent în viaţa religioasă. Devenită de 
foarte tânără stareță a importantei abatii Fontevrault, ultima 
dintre surorile Mortemart, deşi lipsită de vocaţie monastică, 
avea să-şi împlinească ireproşabil misiunea, câştigându-şi 
prețuirea unanimă. Foarte frumoasă, virtuoasă, excepţional de 
cultă, neîntrecută în teologie, cu o minunată stăpânire a limbii 
greceşti, a latinei şi a ebraicei, doamna de Fontevrault strălucea 
de asemenea prin graţie mondenă şi nu făcea niciodată paradă 
de cultura ei. 

Cum putuse să constate şi Bussy-Rabutin, Francoise - care 
adoptase, în consonanţă cu gustul „preţios", şi supranumele de 
Athenais - nu era mai prejos de ceilalţi membri ai familiei şi 


tocmai însuşirile ei foarte cunoscute îl făcuseră pe Louis-Henry 
de Pardaillan de Gondrin, marchiz de Montespan, să o ceară de 
soţie în ciuda zestrei cam modeste. Era ceea ce în epocă se 
numea „o căsătorie din afinități", excepţie de la norma ce 
reprezenta visul tuturor fetelor şi care nu oferea în mod necesar 
garanţii de succes mai mari faţă de o căsătorie contractuală. In 
ciuda arborelui său genealogic demn de tot respectul, marchizul 
se dovedi un bărbat gelos, violent, risipitor, în căutare 
permanentă de prilejuri pentru a-şi pune în valoare aptitudinile 
militare. Naşterea a doi copii nu făcu decât să înrăutăţească 
situaţia financiară a tinerei perechi. Spre norocul ei, în 1660, cu 
doi ani înaintea căsătoriei, graţie afecțiunii pe care o nutrea Ana 
de Austria pentru mama ei, Athenais fusese numită domnişoară 
de onoare a noii regine şi apoi, la recomandarea lui Monsieur, 
intră în grupul de şase doamne de companie ale Mariei Tereza, 
grup alcătuit din două principese, două ducese şi două marchize 
ori contese, îndatoririle ei îi cereau, aşadar, să-şi petreacă bună 
parte din timp la curte, şi tânăra marchiză de Montespan avea 
toate însuşirile pentru a se impune acolo. 

Judecätile contemporanilor concordă în a-i recunoaşte o 
frumuseţe excepţională, perfect corespunzătoare canoanelor 
estetice ale epocii. „Era blondă - scrie Primi Visconti - cu ochi 
mari albaştri, cu nasul acvilin dar bine modelat, cu gura mică şi 
foarte roşie, cu o dantură splendidă, pe scurt un chip perfect. 
Trupul, de înălţime medie îi era armonios, cu tendinţe spre 
îngrăşare." Athenais nu părea însă prizonieră a frumuseţii sale. 
Ceea ce îi seducea pe toţi, bărbaţi şi femei, era mai degrabă 
verva ei irezistibilă şi veselia contagioasă. Ca majoritatea 
persoanelor spirituale, marchiza putea avea şi cruzimi, dar 
răutatea ei dura de obicei cât un hohot de râs, chiar dacă 
vorbele ei lăsau în arenă numeroşi răniţi. „Nu puteai trece 
nepedepsit pe sub ochii doamnei de Montespan", va spune 
despre ea doamna de Caylus. 

Incepând cu primele decenii ale veacului, pe tiparul noii 
civilizaţii mondene născută în casa doamnei de Rambouillet, 
capacitatea de a face viaţa plăcută, filtrându-i aspectele urâte şi 
tristetile prin sita glumelor şi ironiei, devenise una din trăsăturile 
distinctive ale comportamentului nobiliar. Era vorba, în primul 
rând, de o artă a cuvântului în care excelau toţi cei din familia 
Mortemart, în frunte cu Athenais, şi care era impregnată de un 


stil inconfundabil: un stil al cărui secret îl deţineau doar ei, dar 
care avea să lase urme în amintirea generaţiilor următoare. 
„Nimeni nu avea o inteligenţă mai strălucitoare ca ea, un mod 
de exprimare mai original", avea să scrie Saint-Simon. „Poseda 
o elocinţă şi o cunoaştere a limbii ce-i confereau un stil cu totul 
deosebit, dar absolut fermecător." Cu Athenais cultura mondenă 
îşi făcea intrarea triumfală în apartamentele regale. Nimeni altul 
nu ştia mai bine ca marchiza să alunge plictisul şi monotonia 
vieţii de curte prefăcând-o într-un prilej de joacă; nimeni nu ştia 
ca ea, fără umbră de afectare, „să facă plăcute subiectele cele 
mai serioase şi să le înfrumuseţeze pe cele comune". Avea 
aceeaşi capacitate de a cataliza atenţia când se producea, 
frumoasă între frumoase, în complicatele figuri ale baletelor de 
curte şi când se străduia să anime conversaţia în apartamentele 
reginei, reuşind s-o facă să râdă cu poveştile ei până şi pe 
suverană. lar ceea ce era evident pentru toţi nu putea, în cele 
din urmă, să scape privirilor regelui. 

De altfel, ingenuă şi incapabilă să gândească de rău, dar şi să 
aprecieze persoanele, Louise de la Valliere fusese prima care 
căutase compania marchizei pentru a-l distra pe rege. „Dacă 
măcar ar fi fost prudentă, comenta Domnişoara de Montpensier, 
s-ar fi păzit de a se adresa unei femei a cărei frumuseţe şi 
fascinatie erau pe potriva inteligenţei ei." Curând însă, intenţiile 
suveranului deveniră atât de evidente încât cea direct interesată 
trebui să se întrebe ce strategie trebuia să adopte. Prin natura 
ei, ne spune doamna de Caylus, doamna de Montespan „nu 
avea înclinații către galanterie, ci spre virtute"; „fusese crescută 
cu cea mai mare grijă de o mamă profund religioasă, care sădise 
în sufletul ei, din cea mai fragedă copilărie, seminţele 
religiozităţii, de care nu avea să se lepede niciodată". Saint- 
Simon însuşi confirmă că Athenais era o catolică ferventă, că 
respecta posturile, că se dedica rugăciunilor şi făcea adesea 
pomeni. Pe de altă parte, căsătoria ei se dovedea tot mai 
dezastruoasă şi poziţia ei la curte rămânea singurul punct stabil 
din viaţa ei. Bunăvoinţa regelui îi era aşadar indispensabilă şi 
gândul de a exercita o fascinatie asupra lui o măgulea. Spre 
deosebire de ceea ce se întâmplase cu Domnişoara de La 
Valliere, nu dragostea avea s-o împingă pe Athenais în păcat, ci 
ambiția. 


Scopul marchizei, ne spune doamna de Caylus - care nu numai 
că o cunoştea bine, dar avea în mătuşa ei, doamna de 
Maintenon, o sursă nemijlocită de informaţii - „era acela de a-l 
domina pe rege prin ascendentul personalităţii ei, închipuindu-şi 
astfel de a fi stăpână pe propriile-i înclinații nu mai putin decât 
pe pasiunea regelui. Credea că avea să-l facă mereu să 
dorească ceea ce decisese să nu-i ofere". Comportarea sa, care 
astăzi i-ar fi atras eticheta superficială de allumeuse 
(provocatoare) era în perfectă armonie cu educaţia ei şi cu 
ideologia „preţioasă" care îmbiba încă mondenitatea pariziană; 
dar Athenais nu tinuse seama îndeajuns de caracterul imperios 
al dorințelor regelui. 

Ceea ce avea să favorizeze „rezultatul firesc" al poveştii a fost 
începutul unui nou conflict cu Spania, aşa-zisul război de 
Succesiune, prin care Ludovic al XIV-lea înţelegea să pună 
stăpânire pe Flandra spaniolă, cu titlul de despăgubire pentru 
vărsământul neefectuat al zestrei Infantei. In iunie 1667, 
suveranul plecă în campanie, în fruntea ostirii şi-i ceru soţiei 
sale să i se alăture, în mare pompă, pe teatrul de operaţiuni. In 
calitate de doamnă de companie, doamna de Montespan făcea 
în chip firesc parte din suita reginei, în vreme ce domnişoara de 
La Valliere, care din punct de vedere formal continua să se afle 
în serviciul Henriettei de Anglia, a rămas la Paris. Disperată de 
perspectiva unei lungi despärtiri şi iesindu-si din fire de gelozie, 
timida Louise se hazarda să plece şi ea şi se alătură, fără nici o 
autorizaţie, cortegiului reginei la La Fere. Apariţia ei neaşteptată 
o indignă pe Maria Tereza, care refuză să-i adreseze vreun 
cuvânt şi îşi continuă călătoria cu lacrimi în ochi. Solidare cu 
suverana, doamnele din suită, în frunte cu Athenais, nu-şi 
precupeteau criticile faţă de purtarea favoritei. „S-a vorbit 
numai despre ea în trăsură", îşi va aminti domnişoara de 
Montpensier, care călătorea împreună cu ele. „Doamna de 
Montespan spunea: «Sunt uluită de îndrăzneala cu care se 
afişează în faţa reginei, alăturându-se suitei fără să-i fi fost 
îngăduit; nu regele a fost, desigur, acela care i-a spus să vină... 
Dumnezeu să mă păzească să fiu amanta regelui! Dar dacă aş 
fi, aş încerca o mare ruşine să apar în faţa reginei»." 
Domnişoara de La Valliere avea s-o umilească pe Maria Tereza 
cu un afront şi mai grav. In apropiere de Avesnes, când trupele 
puteau fi văzute deja, trăsura Louisei se desprinse de cortegiu 


si, depăşind-o pe cea a suveranei, se lansă într-o cursă 
nebunească peste câmpuri, sosind prima în locul în care se 
găsea regele. Primirea glacială pe care acesta i-o făcu amantei - 
„Cum, doamnă? înaintea reginei?" - nu lăsa loc nici unui dubiu 
asupra caracterului inadmisibil al gestului. Pentru Ludovic al XIV- 
lea morala putea fi subiect de discuţie, dar nu eticheta. 

Cu aceste premize, prezenţa bietei La Valliere nu mai 
reprezenta o piedică pentru intenţiile regelui cu privire la 
doamna de Montespan. Tocmai în timpul etapei de la Avesnes, 
Ludovic al XIV-lea triumfă asupra rezistentelor lui Athenais. 
Acesteia îi fusese repartizată o cameră dintr-o clădire care 
comunica cu clădirea unde locuiau suveranii. Potrivit mareşalului 
de Villeroi, regele „o luă prin surprindere, atunci când ea se 
aştepta mai puţin, împreună cu ea dormea totdeauna doamna 
de Heudicourt, care, special instruită, într-o seară în care 
Athenais se culcase prima, ieşi din cameră în timp ce regele 
intra, travestit în santinelă". 

Să credem oare că, simțind că nu va fi în stare să mai reziste 
multă vreme presiunilor suveranului, doamna de Montespan se 
va fi mărturisit soţului ei, cerându-i să o ia de la curte ca să 
meargă cu el în campanie? Şi că marchizul, obişnuit să nu ţină 
seama niciodată de rugăminţile soţiei sale nu voise să-i dea 
ascultare? Ipoteza e verosimilă, nu numai pentru că o 
formulează Saint-Simon, ci pentru că, zece ani mai târziu, 
doamna de La Fayette, care-o cunoştea bine pe doamna de 
Montespan, va pune în gura protagonistei celebrului său roman 
Prinţesa de Cleves o confesiune întru totul asemănătoare. 

Sigur este că, începând cu noaptea de la Avesnes, preocupările 
lui Athenais îşi schimbară semnul: din moment ce regele o târi- 
se în păcat, era ferm hotărâtă să-şi păstreze cât mai mult posibil 
poziţia dobândită. 

In braţele regelui, tânăra femeie începu descoperirea unei lumi 
care nu asculta decât de legile plăcerii şi a cărei chemare o 
ignorase până atunci. Deşi era conştientă de riscuri, era decisă 
să împartă cu amantul ei deplina responsabilitate a explorării 
acelei mări periculoase pe care La Carte du Tendre o semnala 
dincolo de hotarele ei. La rându-i, Ludovic nu se mărginea la a 
experimenta cu Athenais o atracţie erotică şi o complicitate 
amoroasă cu totul noi pentru el; pentru prima dată, se găsea în 
faţa unei femei capabile să-i ţină piept şi cu care se confrunta 


de pe picior de egalitate. Spre deosebire de Louise, doamna de 
Montespan nu avea nevoie de el ca să ştie cine era şi cât valora. 
La ea, mândria de a aparţine unei familii ilustre şi certitudinea 
de a poseda o putere de fascinatie ieşită din comun se asociau 
cu o inteligenţă strălucită, cu o remarcabilă independenţă de 
judecată, cu un gust sigur şi cu o perfectă ştiinţă de a se 
comporta în lume. Avea să demonstreze toate acestea 
înfruntând cu semetie dificila încercare ce o aştepta. Oricare ar 
fi fost mustrările ei de conştiinţă, devenise amanta regelui, era 
mândră de asta şi era gata să-şi joace rolul cu tot orgoliul şi 
eleganța unei autentice Mortemart. 

Ascendentul pe care doamna de Montespan îl exercita asupra 
suveranului deveni evident în cursul lungii serii de serbări şi 
divertismente care încununaseră succesul expediției militare din 
Flandra. Până atunci, în ciuda perfectei stăpâniri a mijloacelor 
expresive de care dădea dovadă în mizanscena de fiecare zi a 
propriei persoane, în ceremoniile oficiale ca şi în echitație şi 
dans, Ludovic se arătase în ocaziile mondene mai degrabă 
timid, rezervat, tăcut. Stângăcia lui se manifesta mai ales faţă 
de femei, cu care nu reuşea să lege două vorbe fără să 
roşească. „Nu mai e aşa - remarca, la întoarcerea din război 
doamna de Longueville, autoritate indiscutabilă în materie de 
esprit şi de bune maniere -, acum regele începe şi susţine 
conversațiile ca şi cum ar fi un alt om." 

Mulțumită lui Athenais - stimulat de plăcerea de a vorbi cu ea 
şi de a-i ţine piept, încurajat de încuviințarea ei, molipsit de 
verva şi umorul ei -, Ludovic al XIV-lea dobândi o siguranţă de 
sine până atunci necunoscută, imprimând extrem de formalei 
atitudini curtenitoare, învățată de la mama sa, pecetea supremă 
a naturaletei. Chiar şi ducele de Saint-Simon, care îl detesta, era 
silit să omagieze perfecțiunea felului său de a se purta: 
„Niciodată vreun bărbat n-a fost atât de firesc curtenitor, de o 
curtoazie bine măsurată şi gradată, nici mai capabil de a ţine 
seama de vârstă, de merite, de rang... Dar mai cu seamă faţă 
de femei n-a existat cineva care să-i poată sta alături: n-a trecut 
niciodată pe lângă cea mai umilă bonetă fără să-şi ridice pălăria, 
şi mă refer aici la cameriste, despre care ştia bine că sunt nişte 
fiinţe oarecare". Doamna de Caylus va compara felul său de a se 
exprima cu cel al doamnei de Montespan: „Poate că regele nu 
poseda o artă a vorbirii egală cu a ei, deşi se exprima la 


perfectie. Gândea într-o manieră potrivită şi se exprima cu 
nobleţe; chiar şi răspunsurile cele mai improvizate cuprindeau, 
în puţine cuvinte, ceea ce era mai adecvat momentului, 
împrejurărilor şi persoanelor. Avea, mult mai mult decât amanta 
lui, acea inteligenţă care-i permitea să fie în avantaj asupra 
celorlalţi. Nu se grăbea niciodată să vorbească, ci examina şi 
pătrundea caracterul şi gândurile oamenilor; şi pentru că era 
înţelept şi ştia cât de bine cântărite trebuie să fie cuvintele 
regilor, păstra pentru sine ceea ce ascutimea minţii lui îl făcuse 
să discearnă. Dacă trebuia să vorbească despre lucruri 
importante, uimea cu ştiinţa lui persoanele cele mai capabile şi 
mai luminate, convingându-le că ştie mai mult decât ele şi 
fascinându-le cu felul lui de a se exprima. Dacă era vorba de 
glumă, de a da dovadă de spirit, dacă povestea ceva, o făcea cu 
o graţie infinită, într-un stil plin de nobleţe şi fineţe, pe care nu l- 
am constatat decât la el". In îndelungata domnie a lui Ludovic al 
XIV-lea, cei doisprezece ani petrecuţi alături de doamna de 
Montespan au fost totodată anii celor mai de seamă triumfuri ca 
suveran: anii victoriilor militare şi ai succeselor diplomatice care 
i-au adus apelativul „cel Mare"; anii consolidării autorităţii 
monarhice, ai dezvoltării economice promovate de Colbert, ai 
mecenatismului regal, ai construirii Versailles-ului. Şi dacă, 
dornic să-şi păstreze puterea, Ludovic al XIV-lea guverna singur 
şi nu îngăduia nimănui, şi mai ales amantelor sale, să se 
amestece în deciziile lui politice, Athenais era cea la care apela 
pentru a-şi pune la punct un stil pe potriva ambițiilor lui. 

Nu numai dragostea era aceea care-l determina pe Regele 
Soare s-o pună în evidenţă pe doamna de Montespan, ci nevoia 
de o personalitate feminină deosebită, în stare să dea strălucire 
vieţii de curte. Neavând o soţie capabilă să răspundă acestei 
exigente, Ludovic al XIV-lea îşi promova amanta în prim-plan, 
învestind-o în fapt cu un rol de reprezentare care s-ar fi cuvenit 
reginei. Regele era desigur mândru să aibă alături de el „o 
frumuseţe  triumfătoare, care să fie admirată de toţi 
ambasadorii", în aşa măsură încât în timpul unei altercatii 
Athenais îi reproşase că ţine la ea numai din vanitate, deoarece 
voia „să fie iubit public de cea mai frumoasă femeie din regat". 
Funcţia ei nu era în mod sigur numai decorativă. Dacă se poate 
vorbi de o „epocă Montespan" este pentru că marchiza a 
contribuit în chip relevant la orientarea opţiunilor estetice ale lui 


Ludovic si la proiectarea parcului si palatului de la Versailles. In 
rolul de mecena al literelor şi artelor pe care i-l conferise 
amantul ei, Athenais „încercă să contrabalanseze utilitarismul 
lui Colbert, care dădea pensii scriitorilor servili. li încuraja pe cei 
mai buni, chiar dacă gândeau într-un fel nu prea ortodox". Ea a 
fost cea care i-a comandat lui Moliere Les Amants magnifiques, 
ea a pus ca Racine şi Boileau să fie numiţi istoriografi regali, i-a 
protejat pe Lulli şi Quinault, s-a interesat de La Fontaine, care i-a 
şi dedicat a doua culegere a Fabulelor. 

Prima preocupare artistică a lui Athenais era însă punerea în 
scenă a apariţiilor ei publice, îmbrăcămintea somptuoasă, 
stofele preţioase, broderiile în aur, dantelele delicate, bijuteriile 
extraordinare erau menite să pună în evidenţă poziţia ei de 
favorită regală şi să-i exalte frumuseţea senzuală, amintind 
tuturor forţa de seducţie exercitată asupra suveranului. Numai 
Diane de Poitiers mersese atât de departe, având totuşi grijă să- 
şi ascundă ascendenta sexuală în spatele măştii amorului 
curtenesc, în vreme ce Athenais etala purtările şi stilul unei 
autentice „sultane". Nimic mai grăitor în acest sens decât 
atmosfera de intens erotism care răzbate din celebrul ei portret, 
operă a unui pictor rămas anonim, păstrat în Galeria Palatină de 
la Florenţa. Marchiza este reprezentată în manieră barocă, în 
chip de Venus, culcată pe o parte, cu bustul susţinut de un teanc 
de perne moi. Bratul drept se sprijină în cot şi antebraţul 
desenează o curbă graţioasă, care face ca mâna să atingă uşor 
cascada de bucle arămii ce încununează capul uşor înclinat al 
tinerei doamne. Deshabille-ul de mătase, în loc să-i ascundă 
goliciunea, i-o scoate mai degrabă în evidenţă. Sânii izbucnesc 
pe jumătate din decolteul vertiginos, iar gamba stângă, 
înfăşurată doar într-un văl care-i modelează de minune formele, 
se iveşte provocator din tricliniu, făcând ca un elegant picior gol 
să se sprijine pe un alt vraf de perne, care zace la picioarele 
patului. Diferitele tonalități de roşu şi castaniu ale tesäturilor 
lucrate cu aur, care o înfăşoară ca pe un fel de casetă prețioasă, 
se întrec în a exalta luminozitatea aurită a pielii. Privirea 
marchizei nu se încrucişează cu a noastră, ci contemplă intens 
ceva sau pe cineva care se află dincolo de tablou. Se află 
probabil în aşteptarea regelui. In spatele ei, îngeraşi înaripaţi 
ridică, la cele două extremităţi, o imensă draperie care 
încadrează perspectiva celebrei galerii a palatului ei de la 


Clagny, asemănător întru totul „palatului Armidei", aşa cum 
avea să noteze doamna de Sevigne. 

Comparând noul lăcaş al doamnei de Montespan cu cel unde 
magiciana din lerusalimul eliberat izbutise să-l ţină atât de mult 
timp prizonier pe Rinaldo, ilustra autoare de epistole sesiza din 
plin natura vrăjii de care se folosea marchiza pentru a-l lega 
durabil de sine pe bărbatul iubit. Pentru a menţine viu interesul 
regelui, pentru a continua să-l uimească şi să-l distreze, 
Athenais se pricepea să creeze un univers privat, paralel cu cel 
oficial, pe potriva dorințelor lui, oglindindu-i fanteziile, pentru 
care doar ea avea cheile potrivite. 

Operă a lui Jules Hardouin-Mansart, ce costase tezaurul regal 
imensa cifră de trei milioane de lire, palatul pe care favorita şi-l 
construise în marginea parcului de la Versailles reprezenta într- 
adevăr o lume fermecată, sub pecetea luxului şi voluptätii, unde 
arhitectura, mobilierul, operele de artă se întreceau cu opulenta 
naturii. Priveliştea cea mai extraordinară a grădinii proiectate de 
Le Notre era o lungă alee de portocali, plantați în hârdaie mari 
de lemn, ale cărei laturi erau ascunse de spaliere îmbrăcate într- 
o cascadă de tuberoze, trandafiri, iasomie şi garoafe parfumate. 
Pentru proprietatea de la Clagny chiar şi animalele fuseseră 
cumpărate la preţuri uriaşe şi impuneau superlativul. Un secol 
înaintea  bergerie-i Mariei Antoaneta de la Petit-Trianon, 
„turturelele cele mai pasionale, scroafele cele mai grase, vacile 
cele mai cărnoase, oile cele mai buclate şi gâsculitele cele mai 
gâsculite" îşi făceau intrarea veselă în decorul parcurilor regale. 

Şi la Palatul regal de la Versailles, în continuă extindere, pe 
cale să devină reşedinţa definitivă a suveranului, doamna de 
Montespan îşi rezervase două spaţii, diferite de toate celelalte, 
unde să se celebreze pe sine şi să-şi oficieze ritualurile de 
dragoste. 

Primul, denumit „Trianonul de porțelan", fusese construit într- 
un timp record în parcul palatului şi fusese gândit pentru a 
permite regelui şi favoritei să facă un popas pe parcursul 
plimbărilor lor. Proiectat de Le Vau după modelul turnului de 
porțelan de la Palatul Imperial din Nanjing, era alcătuit din patru 
pavilioane acoperite cu plăci de faianţă albe şi albastre, în stil 
olandez. In interior, pereţii şi mobilele erau lăcuite în alb şi 
albastru, creând vizitatorului impresia că pătrunde într-o feerie 
exotică. Ceea ce anula orice îndoială asupra principalei raţiuni 


de a fi a acestui grandios ,capriciu" era incredibilul pat ornat cu 
aur, argint şi oglinzi, care trona în centrul Camerei Amorului. Un 
cabinet des parfums, concentrare extraordinară de esențe de 
toate felurile, reproducea în interiorul edificiului risipa de 
parfumuri din grădină. Cele două milioane de glastre cu flori 
cultivate în serele palatului dădeau grădinarilor prilejul de a 
sfida legile naturii şi de a garanta celor doi nesăţioşi amanți o 
eternă primăvară. 

Al doilea spaţiu, gândit de Athenais şi destinat să servească 
drept un autentic „Templu al Venerei" era „Apartamentul băilor", 
situat la parterul palatului, sub cel al regelui. Se ajungea acolo 
„printr-un şir de încăperi - o anticameră şi o suită de săli de 
mărimi diferite - bogat decorate cu picturi şi colonade, care 
duceau spre locurile rezervate intimitätii. Se pătrundea într-o 
cameră împodobită cu o uriaşă oglindă, unde trona un pat mare 
acoperit cu brocart ornat cu figuri pastorale; de aici se ajungea 
la centrul secret al complexului, somptuoasa sală a băilor, cu o 
amplă piscină octogonală - trei metri în diametru şi un metru 
adâncime - scobită într-un unic bloc de marmură, brodată cu 
trepte şi banchete, alimentată de un ingenios sistem de 
tubulaturi care aduceau apă caldă şi parfumată cu ierburi, unde 
goliciunea naturală a trupurilor îşi regăsea bucuriile primare ce 
precedaseră izgonirea din Rai şi păcatul". 

O activitate erotică atât de asiduă nu putea să nu ducă la 
consecinţe de ordin natural, cu atât mai mult cu cât - aşa cum 
spunea, folosind o crudă metaforă militară, ambasadorul ducelui 
de Savoia - „pulberile marchizei luau foc cu uşurinţă". Intre 1669 
şi 1674, doamna de Montespan dădu viaţă la patru copii. 
Doamna de Caylus relatează că prima dată când descoperise că 
era însărcinată, Athenais încercase o asemenea durere încât 
„până şi frumuseţea ei se resimţise", dar apoi se resemnase 
repede şi întâmpinase sarcinile următoare ca pe un atu în plus 
prin care să-şi ţină amantul regal legat de sine. Faptul că 
Ludovic recunoscuse cei doi fii avuti de la domnişoara de La 
Valliere constituia un precedent favorabil pentru cei ai 
marchizei. Spre deosebire însă de Louise, Athenais era măritată 
şi, în aşteptarea unei despärtiri legale, marchizul de Montespan 
rămânea din toate punctele de vedere tatăl copiilor soţiei lui, 
ceea ce complica destul de mult o situaţie şi aşa foarte 
încurcată. Aşadar, primele ei sarcini fuseseră tăinuite cu 


rigurozitate, deşi îmbrăcămintea folosită cu aceste prilejuri - o 
rochie amplă, fără cordon, poreclită maliţios Inocenta - nu lăsa 
nici o umbră de îndoială. In afară de acesta, abia născuţi, copiii 
îi erau de îndată luaţi şi Ludovic al XIV-lea îi putea recunoaşte cu 
condiţia de a-şi declara exclusiv paternitatea şi ascunzând 
numele mamei. Era o umilinţă destul de mare pentru orgolioasa 
marchiză, cu atât mai mult cu cât, prin coincidenţă cu 
recunoaşterea primei ei născute - domnişoara de Blois - 
domnişoara de La Valliere primise titlul de ducesă. Era evident, 
pe de altă parte, că Athenais nu putea aspira la această onoare, 
din moment ce domnul de Montespan declarase că nu-şi dorea 
„coroana ducală pentru servicii aduse de nevastä-sa". 

Anul 1674 a adus cu sine rezolvarea mai multor probleme şi s- 
a dovedit pentru Athenais un an deosebit de fast. La sfârşitul lui 
aprilie, Louise părăsi definitiv curtea pentru mănăstirea Cârmei, 
punând capăt unei coabitări profund dezagreabile. Descotorosită 
de fosta rivală, marchiza era hotărâtă să limiteze pe viitor 
riscurile unor noi concurente şi puse să fie desfiinţat grupul de 
domnişoare de onoare ale reginei, din care făcuse şi ea parte 
într-o vreme, şi care reprezenta pentru rege o comodă rezervă 
de vânătoare. Cât despre doamnele măritate periculos de 
frumoase şi de ambitioase, Athenais ştia cum să le ţină la 
distanţă cu ucigătorul ei sarcasm şi cu un bogat arsenal de 
calomnii. 

In luna iulie a aceluiaşi an, deşi războiul cu Olanda era în toi şi 
întreaga Europă se coalizase împotriva lui, Ludovic al XIV-lea 
prezida la Versailles un nou şi extraordinar ciclu de serbări. In 
reprezentarea Serbărilor lui Amor şi ale lui Bacchus de Lully era 
evident că de data aceasta cea pe care regele intenţiona să o 
omagieze era Athenais. Mai mult, în cursul verii, marchizul de 
Montespan se resemnase la o „despărţire legală" consensuală. 
In sfârşit, anul se încheie în chip triumfal mulţumită unui cadou 
grațios al surorii sale. doamna de Thianges proiectase ca dar 
pentru întâiul născut al marchizei şi al regelui, ducele de Mâine, 
faimoasa Cameră a Sublimului: reproducerea în miniatură a unei 
încăperi mobilată în cele mai mici amănunte, unde fuseseră 
dispuse figurine de ceară ce-l reprezentau pe micuțul duce 
înconjurat de talentele cele mai însemnate ale timpului: Racine, 
Boileau, Bossuet, La Fontaine. Nu constituia omagiul adus 


geniului lor o probă evidentă a infailibilitätii „gustului 
Mortemart" şi a clarviziunii artistice a lui Athenais? 

Doamna de Montespan domnea aşadar netulburată şi, cum 
avea să observe cu severitate Saint-Simon, apartamentul ei 
devenise „centrul curţii, al plăcerilor, al norocului, al speranţei şi 
al spaimei miniştrilor şi generalilor, şi reprezenta umilirea 
întregii Frânte". Şi totuşi, în cursul aceluiaşi fericit an 1674, cerul 
se întunecă treptat, iar norii aveau să se acumuleze 
amenintätori pe parcursul întregului an următor. Furtuna va 
izbucni în 1676. 

întărită de profunda impresie suscitată de conversiunea 
Louisei de La Valliere, partida evlavioşilor ridicase din nou capul 
şi pusese la punct o adevărată ofensivă pentru a pune capăt 
crescândei imoralitäti a curţii franceze. Că acesta apărea 
multora ca un loc al viciului şi pierzaniei nu era o noutate, şi 
doamna de Motteville însăşi, care rezidase acolo timp de 
douăzeci şi cinci de ani, o descria în memoriile sale ca pe o 
mare alegorie barocă a vanităţii şi a morţii, ca pe „un ţinut 
bântuit de vânturi, întunecat şi străbătut de necontenite furtuni. 
Oamenii au o viaţă scurtă şi în răstimpul acordat lor de destin se 
află în permanenţă pradă acelei boli contagioase care este 
ambiția, ce le răpeşte odihna, le devorează sufletul, le întunecă 
minţile şi adesea îi lipseşte de rațiune. Această boală suscită de 
asemenea în ei un dezgust cronic pentru sentimentele cele mai 
frumoase. Ignoră valoarea echităţii, dreptăţii şi bunătăţii." 

Ceea ce îi îngrijora pe evlavioşi nu era însă această corupţie 
atemporală, caracteristică pentru toate curţile, cât riscul ca 
exemplul regelui să spulbere şaizeci de ani de eforturi ale 
Bisericii şi statului francez întru apărarea concepţiei catolice 
asupra instituţiei matrimoniale şi familiei. Conciliul din Trento 
condamnase cu severitate adulterul, atât al bărbaţilor, cât şi al 
femeilor, şi din 1606 un edict regal îi priva pe fiii nelegitimi ai 
nobililor de titlul lor şi de calitatea de gentilomi „dacă nu 
obțineau scrisori de înnobilare pe temeiul recunoaşterii 
meritelor lor sau ale părinţilor". Şi, într-adevăr, judecând după 
registrele parohiale, în cursul veacului numărul de bastarzi 
născuţi din părinţi nobili scăzuse semnificativ. 

Nepăsător faţă de preocupările cu caracter religios şi moral 
care, dincolo de sentimentele ce le erau inspirate de soţii lor, 
determinaseră atât conduita Mariei de Medici, cât şi pe a lui 


Ludovic al XIII-lea şi a Anei de Austria, Ludovic al XIV-lea urma 
exemplul lui Henric al IV-lea şi nu-şi făcu scrupule în etalarea, ca 
şi înaintaşul său, a unui bogat şir de favorite şi de bastarzi. Dar 
obiceiurile lui Henric cel Mare erau încă pe potriva celor ale 
vechii nobilimi feudale, în vreme ce în epoca Regelui Soare 
prezenţa fiilor naturali în interiorul familiei era pe cale să devină 
un fenomen depăşit. Şi iată, nu numai că Ludovic al XIV-lea 
relua public acesta practică, exhibându-şi obiceiurile de sultan şi 
seraiul de concubine, dar agrava şi mai mult scandalul, 
recurgând sistematic la procedeul legitimării. 

Primul obiectiv al partidei evlavioşilor era acela de a se 
descotorosi de doamna de Montespan: patima pe care regele o 
nutrea pentru ea, personalitatea favoritei, ambiția ei, gustul ei 
pentru provocări nu permiteau nici o cale de mijloc, întrucât nu 
se putea în nici un fel ca marchiza s-o urmeze pe domnişoara de 
La Valliere pe calea pocäintei, pentru a scăpa de ea trebuia 
făcut un apel direct la conştiinţa suveranului. Singurul abilitat în 
acest sens era confesorul său. Din păcate însă, părintele Jean 
Ferrier, iezuitul care, începând din 1670, se îngrijea de sufletul 
regelui şi care de mai multe ori îndrăznise să-i refuze 
permisiunea de a primi împărtăşania din pricina stării lui 
adulterine, murise în 1674, lăsând locul părintelui La Chaise. Dar 
dacă, aşa cum recunoştea însuşi Saint-Simon, care detesta 
Compania lui lisus, noul confesor era înzestrat cu multe calităţi, 
era însă cu totul lipsit de fermitate. 

Încă de pe timpul lui Richelieu, înrâurirea confesorilor regali 
fusese drastic circumscrisă la sfera privată. Ultimul care 
încercase să orienteze opţiunile politice ale suveranului fusese 
confesorul lui Ludovic al XIII-lea, celebrul părinte Caussin, care 
plătise cu ostracizarea sa de către cardinalul Richelieu 
încercările de a-l convinge pe rege să pună capăt exilului Mariei 
de Medici şi să se reconcilieze cu soţia lui. In cazul familiei 
regale era deosebit de greu de stabilit o linie de demarcaţie 
clară între sfera strict privată şi cea politică. Nici cei mai bigoti 
nu-l crutau, de pildă, de critici pe confesorul Mariei Tereza, care, 
fără a ţine seama în nici un fel de temperamentul soţului ei, o 
instruia în privinţa îndatoririlor conjugale cu o intransigenţă 
potrivită mai degrabă pentru o călugăriţă de clauzură decât 
pentru o regină, „Îmi amintesc că auzisem de la unele doamne - 
scria Primi Visconti - că ori de câte ori regina avea raporturi cu 


regele, ceea ce în general se petrecea de două ori pe lună, în 
ziua următoare se împărtăşea pentru a mulţumi lui Dumnezeu şi 
a-l ruga să-i dea copii." De altfel, în anii bătrâneţii, Ludovic al 
XIV-lea avea să arate că era pe deplin conştient de influenţa 
îndrumătorilor spirituali, alegându-i personal pe toţi confesorii 
membrilor familiei regale. 

Oricum, sarcina care îi revenea părintelui La Chaise nu era 
deloc uşoară. In 1675 regele avea treizeci şi şase de ani şi se 
afla în culmea gloriei, splendorii şi plăcerilor. Suveran absolut 
prin drept divin, era temut de toată lumea şi-şi impunea voinţa 
în orice domeniu. A îndruma conştiinţa unui astfel de monarh 
era o treabă riscantă, plină de capcane - pe scurt, imposibilă. 
Regele lua hotărâri numai de capul lui: toţi îi datorau supunere, 
inclusiv papa şi clerul. Care confesor putea risca să-i 
reamintească ce îndatoriri avea? 

Părintele La Chaise nu avea însă de gând să se sustragă de la 
această îndatorire, odată ce câştigase încrederea lui Ludovic al 
XIV-lea şi reuşise să-l influenţeze pe parcursul îndelungat al 
dificilei lui re întoarceri pe calea cea dreaptă, ca şi în materie de 
politică religioasă. Stăpânea armele indulgentei şi diplomaţiei, 
împotrivirea făţişă nefăcând parte nici din caracterul său, nici 
din strategia pe care intenţiona s-o folosească. ' 

Primul lucru care se aştepta de la părintele La Chaise era ca, 
urmând exemplul predecesorului său şi profitând de sărbătorile 
pascale, să-l tragă pe rege la răspundere pentru adulter, 
refuzându-i absolutiunea. Opinia publică era gata să ierte multe 
regelui şi de regulă se arăta destul de intelegätoare faţă de 
amorurile lui; dar ca de Paşte regele preacreştin, „unsul lui 
Dumnezeu", Ludovic-Darul-Domnului, să nu primească taina 
împărtăşaniei era un fapt extrem de grav. Insemna că regele se 
găsea în condiţia de păcat mortal, că nu-şi putea exercita 
capacităţile taumaturgice, că atingerea lui nu-i putea vindeca pe 
cei bolnavi şi că se expunea pe sine însuşi şi expunea astfel 
întreaga ţară mâniei divine. 

Mare a fost, prin urmare, deziluzia dreptcredincioşilor când, în 
preajma Paştelui, hotărât să nu intre imediat în conflict cu 
enoriaşul său regal, noul confesor, luând drept pretext starea lui 
de sănătate, dispăru pentru câteva săptămâni, căpătând pe 
drept de la Athenais porecla „La Chaise de commodite"!:. Dar 


13 Scaunul pentru comoditäti", cu alte cuvinte „scaunul de toaletă", (în fr.) 


partida evlaviosilor nu era dispusă să se dea bătută. In vreme 
ce, de la înălţimea amvonului, părintele Bourdaloue tuna şi 
fulgera împotriva adulterului şi ajungea să aplice suveranului, în 
prezenţa acestuia, pilda povestită de profetul Nathan regelui 
David, Bossuet profita de funcţia sa de preceptor al Delfinului 
pentru a-l implora pe Ludovic al XIV-lea să renunţe la amorurile 
lui vinovate. Intre timp, Providența se folosi de un modest vicar 
al parohiei Versailles pentru a-şi face auzit glasul. Pe 10 aprilie, 
atrasă de reputaţia de om tolerant a acestuia, favorita merse să 
se spovedească abatelui Lecuyer, contând pe o iertare de 
păcate uşoară, dar îi fu dat să audă: „Dumneavoastră sunteţi 
acea doamnă de Montespan care scandalizează întreaga Franté? 
Haideţi, doamnă, puneţi capăt purtării dumneavoastră 
scandaloase şi abia după aceea întoarceţi-vă să vă prosternati la 
picioarele slujitorilor lui lisus Hristos". 

Indignată de acest afront, marchiza se grăbi să ceară 
intervenţia suveranului, care însă, de data asta, se dovedi 
neputincios. Interogat de rege, parohul de Versailles se declară 
de acord cu vicarul, şi Bossuet, consultat în privinţa celor 
întâmplate, apără cu fermitate atitudinea celor doi preoţi, 
insistând asupra necesităţii ca regele să pună capăt relaţiei sale 
cu doamna de Montespan. 

Pe punctul de a pleca la război în Flandra şi dornic să se 
împace cu conştiinţa sa, Ludovic al XIV-lea capitulă, lăsându-i lui 
Bossuet sarcina de a comunica favoritei că trebuia să plece de 
la Curte şi să se retragă la Clagny. „Cuvintele mele, îi repetă 
apoi regelui ilustrul prelat, o făcură pe doamna de Montespan să 
verse multe lacrimi şi, credeţi-mă, Sire, nu există un motiv mai 
îndreptăţit pentru a plânge decât acela de a afla că unei fiinţe i- 
a fost încredinţat un suflet pe care Dumnezeu îl vrea pentru 
sine. Cât este de greu să te sustragi unei sarcini triste şi 
funeste! Şi totuşi, Sire, asta trebuie făcut, altminteri nu există 
speranţă de mântuire." Cert este că în ziua de Paşte regele se 
împărtăşi la Versailles şi pe 10 mai plecă să se pună în fruntea 
armatei sale. 

_ Despărțirea celor doi amanți avea să dureze şase luni. 
Indoctrinat de Bossuet, ocupat pe câmpurile de luptă, Ludovic al 
XIV-lea rămase credincios hotărârii luate, în vreme ce doamna 
de Montespan continua să etaleze cea mai mare seninătate şi 
să-şi împodobească pe spezele tezaurului regal reşedinţa de la 


Clagny, acceptând fără împotrivire îndemnurile entuziaste ale 
Mariei Tereza de a persevera pe calea virtuţii. Regina împinsese 
zelul până la a o duce pe Athenais să o viziteze pe domnişoara 
de La Valliere. Interdictia de a intra în locurile de claustrare nu 
era, într-adevăr, valabilă pentru suverană şi pentru însoţitoarele 
ei. „Cele trei regine", pe care în timpul războiului de Succesiune, 
spre uluirea generală, Ludovic al XIV-lea le integrase suitei sale 
şi le luase cu el în aceeaşi trăsură, se regăsiră aşadar, după 
nouă ani, în vorbitorul unei mănăstiri. Şi pentru prima dată 
„Spiritul Mortemat" nu fu în stare să învingă. Doamna de 
Montespan, scrie doamna de Sevigne, „se întreţinu îndelung cu 
maica Louise de la Misericorde şi o întrebă dacă era într-adevăr 
fericită, aşa cum se spunea. «Nu, îi răspunse Louise, nu sunt 
fericită, dar mi-am căpătat liniştea.»" 

Din moment ce relaţia cu regele era un capitol încheiat, se 
punea problema dacă doamna de Montespan mai putea să se 
reîntoarcă la curte. „De ce nu? spuneau rudele şi prietenii, chiar 
şi cei mai virtuoşi. Prin naştere şi prin titluri, doamna de 
Montespan îşi are locul aici; şi aici poate trăi creştineşte, ca în 
oricare alt loc." Episcopul de Meaux, Bossuet, îşi dădu 
încuviințarea. Mai rămânea o dificultate. „Doamna de 
Montespan, se punea întrebarea, se va arăta regelui fără ca el 
să fie pregătit pentru asta? Pentru evitarea inconvenientelor 
surprizei, s-ar cuveni să se vadă înainte de a se întâlni în 
public." Se decise aşadar ca regele să o viziteze pe doamna de 
Montespan; dar pentru a nu lăsa loc nici celei mai mici bârfe, s-a 
stabilit că la această întâlnire vor fi de faţă doamnele cele mai 
respectabile şi mai demne de la curte şi că regele avea s-o vadă 
pe doamna de Montespan numai în prezenţa lor. Regele merse 
aşadar la doamna de Montespan, aşa cum fusese convenit, dar 
încetul cu încetul o atrase în golul unei ferestre; şi vorbiră 
îndelung cu voce joasă, plânseră şi-şi spuseră ceea ce se spune 
în astfel de ocazii; făcură apoi o reverență acelor venerabile 
matroane şi trecură într-o altă cameră: consecinţele acestui fapt 
au fost mai întâi ducesa de Orleans şi apoi contele de Toulouse. 

Era în iunie 1676 şi, după luni şi luni de umilinte, în vreme ce 
partida evlavioşilor asista înspăimântată la naufragiul tuturor 
nădejdilor sale, Athenais îşi lua revanşa, întorcându-se în centrul 
tuturor petrecerilor, dictând legea în materie de modă, cheltuind 
cifre uriaşe la masa de joc şi, mai ales, redevenind amanta 


oficială a regelui. „Nu vă puteţi închipui bucuria pe care acest 
fapt o răspândeşte asupra tuturor şi cât de mult s-a 
înfrumusețat curtea", scria la 29 iulie doamna de Sevigne, care 
confirmă cu fiecare dintre scrisorile sale triumful favoritei: 
„Frumuseţea ei este nemărginită, eleganța îi e pe potriva 
frumuseţii, iar veselia pe potriva elegantei". 

Şi totuşi, victoria doamnei de Montespan a fost o victorie a la 
Pirus, preludiu al unei dizgratii definitive. Curând, îndrumătorii 
spirituali aveau să recupereze terenul pierdut, întorcându-se în 
forţă în apartamentele regale, în urmărirea unei noi favorite, în 
vreme ce epoca lui Eros era obligată să cedeze locul epocii 
Virtutii. 

Intensitatea pasiunii pe care o încerca pentru Athenais nu-l 
împiedicase niciodată pe Ludovic al XIV-lea să-şi satisfacă 
pantagruelicul apetit sexual cu un mare număr de amante 
ocazionale, care în general nu lăsau urme: „Era mulţumit de 
oricare... numai femeie să fie; ţărănci, fete de grădinari, 
cameriste, doamne de rang înalt - doar să se prefacă a fi 
îndrăgostite de el". Athenais era la curent cu obiceiurile 
amantului şi nu le pusese niciodată piedică, ştiind că acestea n- 
o puteau pune în umbră; şi totuşi, după ce-şi reluaseră legătura, 
trebui să constate că suveranul era în căutarea unor distracţii 
noi şi mai periculoase. Marchiza avea acum treizeci şi şase de 
ani şi, îngreunată de numeroasele sarcini, căpătase un aspect 
iunonic. Dar esenţial era altceva: „Regele era obosit de doamna 
de Montespan, scrie Primi Visconti. Dobândise asupra lui un 
ascendent care devenise un fel de dominație". 

In cei patru ani care urmară, Athenais a fost aşadar constrânsă 
să susţină un extenuant război defensiv. Din fericire pentru ea, 
dacă „femeile se năşteau toate cu ambiția de a deveni favorite 
ale regelui", puţine erau acelea în stare să şi reuşească. 

Prima adevărată ameninţare a fost Isabelle de Ludres, o 
încântătoare fată de douăzeci şi opt de ani din vechea nobilime 
din Lorena, ajunsă la curtea Franţei în calitate de domnişoară de 
onoare a Henriettei a Angliei şi trecută apoi în serviciul Prințesei 
Palatine, a doua soţie a lui Monsieur. De o minunată frumuseţe, 
necăsătorită, virtuoasă, cu o comportare perfectă, Isabelle - 
care, în calitate de canonică laică a abației Poussay mai era 
numită şi Madame - era şi extrem de ambițioasă şi, în toamna 
lui 1676, după o scurtă rezistenţă, se oferi lui Ludovic al XIV-lea. 


Barometru infailibil al umorilor suveranului, curtea se prosterna 
în faţa astrului care urca: „Numai pentru faptul că era iubită de 
rege, toate printesele şi ducesele se ridicau când intra Madame 
de Ludres, chiar în prezenţa reginei, şi se aşezau doar la un 
semn al ei, întocmai cum se întâmpla cu doamna de 
Montespan". Cu acel prilej, Maria Tereza dădu dovadă de un 
umor nebănuit, declarând că „problema o privea pe doamna de 
Montespan". 

Problema putea să devină cu adevărat spinoasă dacă după 
câteva luni Madame de Ludres nu ar fi făcut în aşa fel încât să 
se scoată singură din joc, dând drept sigură o favoare pe care 
Ludovic al XIV-lea nu i-o acordase încă. Regele, care detesta săi 
se forţeze mâna, se înfurie groaznic şi o alungă definitiv, încă o 
dată doamna de Montespan, care abia o născuse pe domnişoara 
de Blois, păru că preia pe de-a-ntregul controlul situaţiei. 
Doamna de Sevigne nu economiseşte semnele de exclamare 
pentru a-i descrie fiicei sale noua victorie a lui Athenais: „Ah, 
fata mea, ce triumf la Versailles! Ce revanşă rapidă! Ce 
consolidare a puterii!" 

Şi totuşi, vremurile deveneau tot mai grele pentru favorită. 
Naşterea unui alt copil - al şaptelea -, în 1678, nu avea să 
schimbe situaţia. Aşa cum se întâmplase cu Louise de La 
Valliere; condiţia ei de amantă oficială se redusese la o simplă 
faţadă şi de data aceasta ameninţarea venea de pe două 
fronturi diferite. > 

Pe planul încrederii, al stimei, al confidentelor, Ludovic al XIV- 
lea o prefera acum lui Athenais pe doamna de Maintenon, 
guvernanta copiilor lor. A-şi da seama „că regele venea nu 
pentru a se întreţine cu ea, ci cu o doamnă de companie, ca să 
nu spunem cu o servitoare, că regele venea la ea... nereuşind 
să-şi ascundă neplăcerea când nu o găsea pe aceasta" era în 
sine un afront greu de suportat. Dar cel puţin intriganta avea cu 
cinci ani mai mult ca ea şi trecea drept o falsă virtuoasă. Mai 
înjositor însă, şi din păcate ireparabil, era apusul frumuseţii sale 
şi declinul ascendentului ei sexual asupra suveranului. 

In toamna lui 1678, Ludovic al XIV-lea, care abia împlinise 
patruzeci de ani, îşi pierdu literalmente capul pentru domnişoara 
de Fontanges, o splendidă fată de optsprezece ani, sosită din 
provincie pentru a deveni domnişoară de onoare a Henriettei, 
soţia lui Monsieur. De când o făcuse a sa, întâlnindu-se cu ea pe 


ascuns, în toiul nopţii, la Palais-Royal, unde era găzduită, 
suveranul nu se mai putea lipsi de ea, o chemase la Curte şi 
după câteva luni de întâlniri clandestine îi rezervă un tratament 
de favorită. La | ianuarie 1680, Domnişoara de Fontanges apăru 
la Versailles „asemenea unei zeițe, etalând o extraordinară 
cantitate de pietre preţioase şi o rochie cu panglici albastre 
făcută din acelaşi material cu haina Majestății Sale". Tânăra 
acumulase, într-adevăr, cu mare iuţeală semne de distincţie încă 
nemaivăzute şi, bineînţeles, o cantitate uriaşă de bani, de 
bijuterii, de beneficii, inclusiv, în aprilie acelaşi an, titlul de 
ducesă. Ca în vremurile domnişoarei de La Valliere, Ludovic al 
XIV-lea se dedică din nou trigamiei. Evident, formula nu-i 
displăcea. Dar de data aceasta îi reveni lui Athenais 
interpretarea rolului pe care-l impusese atunci Louisei; să se 
încline în faţa dorințelor regale, să o primească amabil pe noua 
venită, să se risipească în sfaturi despre toaletele ei, să o ajute 
să-şi facă ultimele retusuri la pieptănătură. 

Primi Visconti, care aprecia curtea „ca pe cea mai frumoasă 
comedie din lume", descrie astfel situaţia: „Regele trăieşte cu 
favoritele lui, cu fiecare în parte, ca într-o familie legitimă. 
Regina primeşte vizitele lor, ca şi pe ale fiilor naturali, ca şi cum 
ar fi vorba despre o datorie, deoarece totul trebuie să se 
petreacă în conformitate cu rangul fiecăreia din ele şi în acord 
cu voinţa regelui. Când asistă la mesa de la Saint-Germain, se 
arată vederii regelui astfel: doamna de Montespan şi fiii ei în 
tribuna din stânga, în faţa tuturor, iar cealaltă la dreapta, pe 
când la Versailles doamna de Montespan stă pe latura 
Evangheliei şi domnişoara de Fontanges pe latura Epistolei, pe 
trepte înălțate. Amânduă se roagă, cu rozariul şi cartea de 
rugăciuni în mână, cu o expresie extatică, asemenea unor 
sfinte". 

Curând însă pentru Domnişoara de Fontanges comedia se 
transformă în tragedie. La numai douăzeci de ani, la 18 iunie 
1680, „martiră a plăcerilor regelui", cum spunea Primi Visconti, 
„preafrumoasa" muri la naştere. Ludovic al XIV-lea încetase deja 
de câteva luni să se mai intereseze de ea şi numai stupiditatea 
o împiedicase pe biata fată să-şi dea seama de asta. Amintirea 
ei avea să fie încredinţată numelui unei pieptănături: „a la 
Fontanges": într-o zi, pe când galopa în pădurea de la 
Fontainebleau, părul i se despletise la atingerea de ramurile 


pomilor şi, fără ca ea să-şi fi dat seama, panglica pe care o purta 
în păr alunecase în faţă, aşezându-i-se pe frunte; regele găsise 
treaba asta încântătoare şi capriciul întâmplării devenise modă. 

Dar Athenais nu mai putea să-şi facă iluzii asupra viitorului. 
Ştia că legătura ei cu bărbatul cu care avusese şapte copii se 
încheiase iremediabil. Regele Soare se pregătea, de altfel, 
pentru o nouă metamorfoză, ultima din viaţa lui, de data 
aceasta nu sub efectul „spiritului Mortemat", ci dus de mână de 
doamna de Maintenon. Insă la convingerea Regelui Soare asupra 
necesităţii de a întoarce definitiv pagina avea să contribuie într- 
o bună măsură aşa-zisa „afacere a otrăvurilor". 


Afacerea otrăvurilor 


La momentul 1680, după două decenii de domnie, Ludovic al 
XIV-lea putea să se considere, cu îndreptăţită mândrie, 
monarhul cel mai puternic din Europa. Suprematia politică, 
militară, artistică şi lingvistică a Franţei era acum o realitate şi 
noul palat de la Versailles iradia o imagine a regalității fără egal. 
Şi totuşi, aflat în culmea gloriei, Regele Soare a fost nevoit să 
constate că Franţa risca şi un alt record, mult mai puţin de 
invidiat, acela al sacrilegiului, al superstitiilor şi al crimei. 

Ceea ce avea să rămână în istorie sub numele de „afacerea 
otrăvurilor" a fost descoperit din întâmplare, în cursul unei 
anchete care, plecând de la câteva personaje marginale din 
lumea fărădelegii, se extinsese treptat la toate straturile sociale. 
Dorinţa lui Ludovic al XIV-lea de a face lumină asupra întregii 
poveşti, crearea unui tribunal special, numeroasele arestări, 
rangul înalt al multora dintre persoanele implicate, durata 
procesului şi, nu în ultimul rând, întreruperea lui bruscă, aveau 
să contribuie la alimentarea scandalului, atât în Franţa, cât şi în 
străinătate. Revelatiile rezultate din anchetă - se plângea 
doamna de Sevigne - au oripilat Europa şi ,francez" a devenit 
sinonim cu ,criminal". 

La drept vorbind, faptele ieşite la iveală încă din 1676 din 
procesul Brinvilliers ar fi trebuit să reprezinte un fel de clopoțel 
de alarmă pentru cei ce vegheau la păstrarea ordinii, dar 
crimele în chestiune erau atât de abominabile, încât păreau 
scoase din orice context. Fiică a unui înalt magistrat, soţie a unui 
ofiţer al regelui, marchiza de Brinvilliers - o fragilă şi foarte 
agreabilă doamnă de patruzeci şi şase de ani - fusese 
condamnată de Parlamentul din Paris, adică de Curtea de 
Justiţie, la pedeapsa capitală - tortură, decapitare şi ardere pe 
rug - pentru că îşi otrăvise, împinsă de sordide raţiuni de interes, 
tatăl si pe cei doi fraţi, intenţionând să facă acelaşi lucru şi cu 
sora şi cumnatul ei. In afara crimelor, acuzata mărturisise şi 
excesele ei sexuale, printre care figura nici mai mult nici mai 
puţin decât incestul. Oribila întâmplare stârnise o mare vâlvă şi 
la executarea criminalei asistase o mulţime enormă. „Gata; 
femeia Brinvilliers se află în aerul pe care îl respirăm", comenta 
doamna de Sevigne, cu umorul negru a cărui maestră era, şi 
împreună cu ea, întreaga Franţă răsuflă uşurată pentru a fi 


scăpat de un asemenea monstru. Nimeni nu-şi putea închipui 
atunci că acel monstru avea în spatele său o întreagă lume în 
care folosirea otrăvii era o practică răspândită. Şi totuşi, aceasta 
este realitatea care avea să apară, puţin câte puţin, după doar 
un an, cu ocazia unei noi anchete judiciare menite să arunce o 
umbră sinistră asupra splendidei curţi a Regelui Soare. 

Totul a început în februarie 1677 prin arestarea Magdeleinei La 
Grange, o ghicitoare acuzată că înscenase, cu ajutorul unui 
preot, o falsă căsătorie cu un bătrân avocat în casa căruia 
ajunsese să locuiască şi că apoi îl otrăvise ca să-l moştenească. 
Era vorba despre un banal fapt divers, care n-ar fi suscitat atâta 
atenţie dacă inculpata n-ar fi cerut o întâlnire cu ministrul de 
Război, puternicul marchiz de Louvois, pretinzând că era la 
curent cu un complot ce urmărea uciderea regelui şi a Delfinului. 
Informat asupra acestui fapt, Ludovic al XIV-lea ordonă 
transferarea doamnei La Grange din închisoarea de la Vincennes 
la  Bastilia, în general rezervată prizonierilor de stat, 
încredinţând ancheta unui om de încredere al lui Louvois, 
Nicolas Gabriel de La Reynie, de zece ani şeful poliţiei din Paris 
şi responsabil cu siguranţa Capitalei. In ciuda caracterului vag al 
revelatiilor detinutei, care semănau mai degrabă cu un 
subterfugiu pentru a câştiga timp, La Reynie se convinsese de 
existenţa unei vaste reţele criminale, ce ameninţa stabilitatea 
statului şi continuase ancheta fără a omite nici cel mai mic 
indiciu. Printre primii arestaţi figura cavalerul de Vanens care, 
deşi se lăuda că poseda secretul fabricării aurului, nu se dădea 
în lături de la a-şi câştiga existenţa otrăvind la comandă 
anumite persoane. Urmă apoi o grămadă de ghicitoare, de 
prezicătoare, de experte în chestiuni amoroase, care până 
atunci nu avuseseră treabă cu poliţia, dar care se dovediră 
implicate în activităţi dintre cele mai dubioase, precum vânzarea 
către clienţii lor de afrodisiace, preparate, elixiruri de dragoste 
şi, la nevoie, ajutarea clientelor pentru a se descotorosi de 
gravidităţi nedorite. In situaţii care necesitau soluţii mai drastice 
- soţi prea brutali, amanți trădători, rivale de succes -, 
ghicitoarele mai întreprinzătoare mergeau până la a sugera 
folosirea otrăvurilor. 

Odată cu sporirea treptată a numărului persoanelor arestate, 
Ludovic al XIV-lea decise, la sfatul lui Louvois, instituirea unei 
comisii formate din paisprezece judecători aleşi dintre vârfurile 


magistraturii, cu sarcina de a instrui în paralel diferitele procese 
şi de a le oficia în cel mai mare secret: toate cazurile examinate 
aveau de-a face, într-un fel sau altul, cu folosirea dezinvoltă a 
otrăvii şi suveranul nu dorea ca populaţia să fie pusă la curent. 
Comisia, în care La Reynie avea funcţia de judecător, de 
procuror şi de coordonator al anchetelor, avea să capete numele 
de „Camera mortuară", de la aspectul încăperii unde se întrunea 
- o sală de la Arsenal, în întregime drapată în negru şi luminată 
doar de flacăra tortelor. 

Dacă, în ciuda înverşunării cu care persevera în cercetări şi a 
metodelor tendentioase cu care dirija interogatoriile, şeful 
poliţiei nu reuşea să strângă probele necesare pentru a-şi ilustra 
teoria unui complot menit să lovească în suveran, aceasta nu 
însemna că informaţiile ce se acumulau erau mai puţin 
terifiante. De la o arestare la alta, de la un interogatoriu la altul, 
de la o mărturisire la alta, nume mereu noi se adăugau listei 
celor anchetați şi, ceea ce era şi mai rău, pe măsură ce rangul 
persoanelor implicate devenea mai înalt, crimele denuntate 
deveneau şi ele tot mai înfiorătoare. 

In 1679, prin încarcerarea Mariei Bosse, a Catherinei 
Monvoisin, zisă Voisin, şi a lui Adam Coeuret, care-şi luase 
numele de Lesage (înțeleptul), ancheta ajunse la un punct de 
cotitură. Noii sosiți, două prezicătoare şi un magician, care 
lucraseră împreună şi care acum se acuzau fără milă unul pe 
altul, mărturisiră că ajutaseră un număr foarte mare de femei să 
avorteze, că otrăviseră la comandă diferite persoane, că 
practicaseră magia neagră, că organizaseră ritualuri satanice şi 
celebraseră liturghii nelegiuite în cursul cărora fuseseră 
sacrificați nou născuţi. Lesage îşi recruta clientele susţinând că 
se află în contact cu spiritele şi o dovedea folosind un truc foarte 
eficient. li punea pe clienţi să-i aducă o foaie de hârtie sigilată, 
cu lista dorințelor lor şi o închidea, în prezenţa lor, într-o cutie de 
ceară pe care o arunca în foc, unde aceasta exploda. In 
realitate, înlocuia cutia cu o alta, plină cu salpetru, iar în ziua 
următoare restituia clientului uluit foaia intactă, nu înainte să fi 


Frangoise-Marie de Bourbon, născută la 7 mai 1677, recunoscută în 1681 cu 
titlul de domnişoara de Blois, măritată cu Filip, duce de Chartres, apoi duce 
de Orleans, viitorul regent; Louis-Alexandre de Bourbon, născut la 6 iunie 
1678, recunoscut în 1681 cu titlul de conte de Toulouse şi, din 1703, de duce 
de Penthieve. (n. tr.) 


citit ceea ce era scris pe ea. Nu numai că Lesage câştiga astfel 
deplina încredere a celor ce-i consultau, dar, fiind acum la 
curent cu aspiraţiile lor cele mai tainice, era în măsură să-i ţină 
sub un permanent şantaj. Multe din dorinţele înşirate pe acele 
foi erau, însă, departe de a fi nevinovate şi Lesage, Voisin şi 
Bosse, precum şi numeroşii lor complici, erau dispuşi să facă 
totul ca ele să se înfăptuiască. Dar revelaţiile cele mai 
neliniştitoare priveau identitatea clienţilor. 

De pe vremea Caterinci de Medici teama de otravă, adesea 
alimentată de numărul mic al medicilor, nu încetase să tulbure 
imaginarul colectiv, şi chiar în anturajul regal moartea 
neaşteptată a Gabriellei d' Estrees, în 1599, precum şi, mai 
recent, aceea la fel de subită a Henriettei a Angliei, în 1670, 
generaseră nu puţine bănuieli. Cu toate acestea, totul făcea să 
se creadă că, în Franţa raţionalistă si carteziană, aflată pe 
culmile clasicismului, superstiţiile, credinţa în magie, ritualurile 
satanice nu puteau să supravieţuiască decât în provinciile cele 
mai îndepărtate, ca rod al ignoranței populare. Şi iată că 
anchetatii puneau în cauză unele dintre persoanele cele mai de 
vază ale curţii. Printre cei dintâi, ajunse pentru multe luni la 
Bastilia mareşalul de Luxemburg, foarte apreciat de Ludovic al 
XIV-lea pentru capacităţile lui militare şi care îi ceruse lui Lesage 
să-l pună în legătură cu diavolul, pentru a-şi adjudeca gloria pe 
câmpurile de luptă şi pentru a scăpa de nevastă. Urma contesa 
de Soissons, nepoata lui Mazarin, sora mai mare a Mariei 
Mancini, iubirea de tinereţe a lui Ludovic şi supraintendentă a 
casei reginei, care îi împărtăşise femeii Voisin intenţia de a o 
otrăvi pe ducesa de La Valliere, care o izgonise din inima regelui. 
Probele împotriva ei trebuie că erau mai degrabă zdrobitoare, 
dacă Ludovic al XIV-lea o puse să aleagă între „a merge a doua 
zi la Bastilia supunându-se rigorilor închisorii şi procesului, sau a 
părăsi imediat Franţa". După un consiliu de familie, contesa opta 
pentru a doua posibilitate şi fugi ascunsă într-o trăsură cu 
însemnele regale „pentru ca poporul să n-o vadă plecând şi să 
nu protesteze că nu se făcea dreptate". Mai sigură de sine, sora 
ei, ducesa de Bouillon, şi ea apropiată suveranului, se descurcă 
în chip strălucit. Acuzată că voia să se dezbare de soţul său ca 
să se mărite cu tânărul ei amant, ducele de Vendome, văr cu 
regele, ducesa se prezentă la Arsenal la braţul soţului şi al 
amantului şi, escortată de un mare grup de prieteni, răspunse 


judecătorilor pe un ton semet, declarând că o consultase de 
două ori pe ghicitoare din pur amuzament şi plecă spunând că 
nu înţelegea cum oameni atât de inteligenţi puteau să pună 
întrebări atât de prosteşti. 

Indignat de ideea că aceştia şi alţi intimi din cercul său puteau 
să constituie obiectul unor astfel de acuzaţii, Ludovic îi ordonă 
lui La Reynie să meargă mai departe cu ancheta fără a ţine 
seama de rangul nimănui. Lumea privilegiatilor avea de ce să 
tremure şi totuşi, tocmai zelul neobosit cu care şeful poliţiei îşi 
continua cercetările determină împotmolirea anchetei. 

In februarie 1680, moartea pe rug a vrăjitoarei Voisin dezlegă 
brusc limbile celorlalţi deţinuţi aflaţi în aşteptarea judecății, care 
cu toţii o puneau în cauză pe doamna de Montespan, la care 
Lesage se referise de mai multe ori. Ofensiva fu pornită de 
Marie-Marguerite Monvoisin, fata doamnei Voisin, care o acuză 
pe marchiză că se adresase mamei sale în trei împrejurări 
diferite: îi comandase elixiruri de dragoste ca să-l ţină pe rege 
legat de ea, cumpărase de la ea otravă în pulbere ca s-o 
asasineze pe domnişoara de Fontanges şi pe regele însuşi şi 
participase la liturghii negre. Declaraţiile acesteia, în aparenţă 
nedemne de crezare, fură confirmate punct cu punct de doamna 
Filastre, o altă prezicătoare expertă în magie neagră, căzută în 
plasa lui La Reynie. Potrivit depozitiei doamnei Filastre, marchiza 
recursese deseori la meşteşugurile ei ca să-şi procure elixiruri şi 
poţiuni magice menite să-i păstreze dragostea suveranului. 
Obsedată de teama că va fi înlocuită de o rivală, doamna de 
Montespan participase de asemenea la liturghii negre, oficiate 
pe pântecele ei gol de un sinistru prior numit Guibourg şi 
însoţite de sacrificarea unui copil abia născut. 

Pus la curent cu aceste acuzaţii oribile şi sfâsiat între dorinţa 
de a afla adevărul şi teama de a o compromite pe Athenais, 
regele dădu ordin să fie continuate interogatoriile, dar la 14 mai 
ceru ca dosarul privitor la doamna de Montespan să fie eliminat 
din actele procesuale, ceea ce îi împiedica, în fapt, pe judecători 
să-şi continue treaba. In 1709, la moartea lui La Reynie, Ludovic 
al XIV-lea puse să i se aducă documentele referitoare la 
marchiză şi le arse el însuşi, fără a şti că şeful poliţiei păstrase 
rezumatele interogatoriilor care o incriminau pe favorită. 

Şi astfel, în 1682 „Camera mortuară" fu dizolvată din voinţa 
regelui. Vinovati sau nu, toţi cei al căror nume fusese pronunţat 


în legătură cu o posibilă implicare a doamnei de Montespan în 
„afacerea otrăvurilor" au fost condamnaţi fără proces la carceră 
pe viaţă şi închişi, în totală izolare, în închisorile cele mai 
inaccesibile din regat. Comisia se întrunise de 210 ori şi 
ordonase 319 arestări; aproximativ douăzeci de persoane 
reuşiseră să fugă şi 194 fuseseră încarcerate; dintre acestea, 34 
fuseseră executate şi două muriseră sub tortură. Dar se putea 
oare afirma cu îndreptăţire că acea incursiune în străfundurile 
crimei dusese la aflarea adevărului? In ce măsură trebuia să se 
ţină seama de mărturisirile delincventilor fără scrupule, care 
foloseau orice mijloc pentru a prelungi un proces al cărui final 
comporta pentru ei o moarte atroce? Şi instituţia însăşi a 
„Camerei mortuare" nu contribuise oare la deformarea 
adevărului, aşa cum sustinuse Colbert când Ludovic al XIV-lea îl 
consultase, în momentul implicării doamnei de Montespan în 
anchetă? De altfel, intrarea în arenă a celebrului supraintendent, 
duşman jurat al lui Louvois, demonstrează limpede că „afacerea 
otrăvurilor" era şi una politică, un scandal folosit de ministrul de 
Război şi de omul său de încredere, La Reynie, pentru a slăbi 
grupurile de putere ostile lui, inclusiv pe cel al doamnei de 
Montespan, rudă şi prietenă a lui Colbert. 

Nu ştim la ce concluzii a ajuns Ludovic al XIV-lea. l-a cerut 
explicaţii doamnei de Montespan? A fost aceasta instiintatä de 
pericolul pe lângă care trecuse? Acuzatiile formulate împotriva 
ei erau în cea mai mare parte neverosimile, dar putea regele să 
excludă faptul că, pentru a-l ţine legat de ea, favorita îl făcuse 
să înghită substanţe respingătoare şi nocive pentru sănătatea 
lui? Oricare ar fi fost convingerile sale intime, regele nu avea 
altă opţiune decât să apere reputaţia mamei copiilor săi şi să se 
protejeze pe sine şi curtea de un scandal de proporţii 
nemaiauzite. 

Dacă „afacerea otrăvurilor" continuă să-i fascineze pe istorici, 
pe biografi şi pe romancieri, concluziile la care au ajuns 
cercetătorii rămân extraordinar de divergente. In privinţa rolului 
jucat de doamna de Montespan în această poveste, odată cu 
secolul al XIX-lea a apus epoca celor ce susțineau vinovăția şi 
mai degrabă cei care-i susțineau nevinovăția şi-au făcut auzită 
de atunci înainte vocea. Procesul, susţin aceştia din urmă, 
urmase dinamica tipică proceselor de vrăjitorie: anchetatii erau 
obligaţi să mărturisească sub tortură ceea ce judecătorii se 


aşteptau să audă; pe de altă parte, acuzaţii aveau tot interesul 
să cheme în cauză personaje importante pentru a tulbura apele 
şi a prelungi fazele cercetării. In afară de asta, acuzaţiile 
împotriva doamnei de Montespan erau pline de incoerente, 
referirile cronologice erau adesea greşite şi îndeosebi faptele 
care i se imputau erau în substanţă absurde. Cum să crezi că o 
persoană mândră, inteligentă, cultă, cu solide convingeri 
religioase şi sigură de sine, aşa cum era favorita, ar fi conceput 
planuri atât de nebunesti şi de scelerate? Şi chiar dacă ar fi fost 
aşa, cum ar fi putut ea, în poziţia în care se afla, să cultive relaţii 
atât de compromiţătoare fără a stârni bănuieli? 

Oricum, nu se poate totuşi ignora faptul că doamna de 
Montespan ţinea mai mult decât la orice să-şi păstreze 
ascendentul asupra regelui, că practicile magice nu erau în mod 
necesar pe atunci incompatibile cu credinţa religioasă şi că nu i- 
ar fi fost deloc imposibil să menţină contacte secrete cu 
ghicitoarea Voisin şi cu complicii acesteia (aşa cum făcuseră 
rudele şi prietenii ei) deoarece se bucura de o indiscutabilă 
libertate de mişcare şi, la nevoie, putea foarte bine să se 
servească de intermediari. Şi-apoi, dacă multe dintre mărturiile 
împotriva lui Athenais nu par plauzibile, multe altele sunt 
confirmate de fapte. Cu siguranţă marchiza nu s-a gândit 
niciodată să-l otrăvească pe rege sau pe domnişoara de 
Fontanges, dar asta nu însemna că era pe de-a-ntregul 
nevinovată. „Nu există dubii, scrie Jean-Christian Petitfils 
trăgând concluziile anchetei sale că doamna de Montespan s-a 
aflat în legătură cu Voisin, cu Lesage, cu Mariette şi complicii lor, 
şi asta cu începere de la sfârşitul lui 1667 sau începutul lui 
1668. Pentru a obţine favorurile regelui, exilarea (sau poate 
moartea) rivalei sale, a practicat farmece şi înscenări religioase 
şi a participat la botezuri simbolice de porumbei. Apoi, pentru a- 
şi păstra iubirea regelui, a recurs la magicieni, şarlatani, 
astrologi şi alţi impostori. A cumpărat de la ei pulberi 
afrodisiace, le-a cerut să facă vrăji, probabil pentru a-şi înlătura 
rivala de moment... Mai rămân liturghiile negre... Aceste delicte 
monstruoase nu sunt neverosimile. Priorul, Filastre, Monvoisin 
fiica - toţi au făcut în acest sens declaraţii în bună regulă. Dar în 
faţa unor asemenea orori nu poţi să nu şovăi." 

Chiar dacă am vrea să dăm drept sigur faptul că doamna de 
Montespan era străină de întreaga poveste, regele nu putea 


ignora că „afacerea otrăvurilor" nu ar fi putut să aibă loc fără 
complicitatea unei societăţi profund amorale, căreia, cel puţin în 
materie de libertinaj sexual, el însuşi îi slujise drept exemplu. 
Trebuia să-şi ia neîntârziat măsuri de apărare. 

La patruzeci de ani Ludovic, al XIV-lea îşi schimbă viaţa şi găsi 
în doamna de Maintenon o amantă virtuoasă, în stare să-l 
împace cu Dumnezeu. Şi, în vreme ce revocarea edictului de la 
Nantes si reluarea persecuțiilor la adresa hughenotilor 
demonstrau intransigenta regelui preacreştin în materie de 
dreaptă credinţă religioasă, Ver-sailles se îmbrăca în negru şi, 
supus voinţei suveranului, îşi asuma aparențele virtuţii şi 
evlaviei. Trebuia să se mai aştepte încă treizeci şi cinci de ani şi 
perioada regenței ducelui de Orleans, un libertin pasionat de 
alchimie, pentru ca în Franţa magii, prezicătorii, chiromantii şi 
codoşii să-şi ofere din nou serviciile unei societăţi care reîncepea 
să trăiască fără teamă la lumina unui nou Soare. 


Doamna de Maintenon - Institutoarea Franţei 


Când, în 1697, la zece ani după Secolul lui Ludovic cel Mare, 
Charles Perrault publica Cenuşăreasa, mulţi francezi trebuie să fi 
gândit că basmul venea cu o uşoară întârziere faţă de realitate. 
Ce putea fi mai extraordinar decât povestea lui Francoise 
d'Aubigne care, născută într-o închisoare, crescută în sărăcie, 
văduvă a unui scriitor paralitic, fusese primită cu braţele 
deschise în lumea bună a Parisului şi apoi, după ce-i fusese 
acordat titlul de marchiză de Maintenon, reuşise să cucerească 
şi inima regelui, devenindu-i în cele din urmă soţie de taină? 

La drept vorbind, în 1697 nu se mai putea crede că perechea 
regală trăia, aşa cum se spune în basme, fericită şi mulţumită. 
De doisprezece ani, prin revocarea edictului de la Nantes, 
reîncepuse persecutarea hughenotilor, Franţa era în război cu 
aproape toată Europa şi norocul începea să întoarcă spatele 
Regelui Soare, înfrângerile militare, calamitätile naturale, 
foametea,  doliul familial aveau să-i însoţească ultimii 
şaptesprezece ani de domnie, iar basmul Cenuşăresei avea să 
fie înlocuit cu legenda neagră a unei teribile Maici Starete. 
Considerată falsă, ipocrită, bigotă, soţia morganatică a lui 
Ludovic al XIV-lea avea să fie privită ca instigatoarea în ascuns a 
politicii de intoleranţă religioasă şi a întunecatului conformism 
care oprima ţara. In acord cu Saint-Simon, jansenistii, 
protestanții, libertinii şi filosofii aveau să jure amintirii ei o ură 
implacabilă, creând un stereotip foarte persistent. 

Numai în aceste ultime decenii interesul pentru doamna de 
Maintenon a reapărut, eliminând numeroasele prejudecăţi cu 
care fusese întreţesută legenda ei. Cea mai bună cale pentru a-i 
face dreptate ar fi să i se dea din nou cuvântul, printr-o nouă 
ediţie critică a scrisorilor ei. Doamna de Maintenon este într- 
adevăr o excepţională autoare de scrisori şi ceea ce a rămas din 
corespondenţa ei - scrisorile şi indicaţiile adresate profesoarelor 
de la Saint-Cyr, scrisorile către fratele ei, d'Aubigne, cele 
adresate abatelui Gobelin, doamnei de Caylus şi doamnei 
Dangeau, prinţesei des Ursins, ducelui şi cardinalului de Noailles 
- constituie „unul din monumentele istorice cele mai importante 
ale secolului al XVII-lea". 

Şi totuşi, în ciuda dimensiunilor lui, epistolarul doamnei de 
Maintenon nu ne oferă informaţii despre multe dintre lucrurile 


pe care am vrea să le ştim despre ea: fie pentru că stilul 
marchizei este în general discret şi rezervat, fie pentru că ea 
însăşi avea să ardă scrisorile primite de la Ludovic al XIV-lea şi 
pe acelea privind viaţa ei privată: dorea să fie „o enigmă pentru 
posteritate" şi în mare parte avea să reuşească. 

Frangoise d'Aubigne se născuse la 14 noiembrie 1635 în 
închisoarea de la Niort, unde tatăl ei, fiul degenerat al marelui 
scriitor hughenot Agrippa d'Aubigne, încăput mai demult pe 
mâinile justiţiei ca asasin, falsificator şi debitor insolvabil, 
ispăşea o condamnare pentru conspirație împotriva cardinalului 
Richelieu; soţia lui ceruse să împartă cu el detentia. La trei ani, 
copila fu încredinţata mătuşii din partea tatălui, Louise- 
Arthemise d'Aubigne, care locuia, împreună cu soţul ei, 
Benjamin de Villette, locotenent al regelui, în provincia Poitou, şi 
cu cei patru copii, în vechiul conac al familiei de la Mursay, 
lângă Niort. In ciuda jenei financiare, soţii Villette îşi primiră 
nepoata cu braţele deschise; în această familie austeră şi 
afectuoasă, pătrunsă de credinţa protestantă, dar fără fanatism, 
Frangoise petrecu o copilărie fericită. 

Din păcate, părinţii şi-o luară înapoi, când avea opt ani, 
târând-o, împreună cu ceilalţi doi copii, într-o smintită expediţie 
în Antile, unde d'Aubigne, care ieşise din închisoare, hotărâse că 
o să facă avere, şi unde, în cele din urmă, îşi părăsise familia. 
Când, în decembrie 1645, doamna d'Aubigne reuşi, după mari 
dificultăţi şi eforturi, să se întoarcă în Franţa cu copiii, avea să 
afle că între timp soţul ei murise, lăsând-o pradă unei sărăcii 
lucii. 

După un alt an petrecut la Mursay, Francoise fu din nou lipsita 
de afecțiunea unchilor ei pentru a trece sub tutela contesei de 
Neuillan,  Louise-Frangoise Tiraqueau, soţia guvernatorului 
oraşului Niort, a cărei fiică fusese naşa de botez a Francoisei. 
Avară, bigotă, fără inimă, contesa ceruse să-i fie încredinţată 
fata numai ca s-o împiedice să se convertească la protestantism 
sub influenţa soţilor Villette. 

După ce experimentase mizeria şi cerşetoria, tânăra d'Aubigne 
îndură din partea familiei Neuillan toate umilintele rezervate 
unei rude sărace: un tratament dispretuitor, îmbrăcăminte 
uzată, munci de servitoare şi apelurile continue la recunoştinţa 
pe care o datora. „In casă purtam doar saboti - va povesti ea 
însăşi - mi se dădeau pantofi numai când venea cineva, încă îmi 


amintesc că verişoara mea şi cu mine, care aveam cam aceeaşi 
vârstă, ne petreceam o bună parte din zi păzind curcanii 
mătuşii." Insă Francoise încetase de mult să se încreadă în alţii; 
era singură şi săracă, dar şi înzestrată cu un ascuţit simţ al 
realităţii. Era inutil să se indigneze şi să protesteze; mai bine 
învăţa să-şi ascundă propriile stări sufleteşti, să-şi tezaurizeze 
toate experienţele şi să fie gata să folosească orice ocazie. Casa 
neprimitoare a familiei Neuillan avea să reprezinte pentru ea un 
prim şi util observator asupra uzanțelor şi obiceiurilor din înalta 
societate; avea să ajungă la Paris în suita severei ei protectoare. 

In atmosfera efervescentă a saloanelor Capitalei de la sfârşitul 
Frondei, tânăra provincială dobândi deplina conştiinţă a vocației 
sale mondene şi fu nevoită, totodată, să ia act de faptul că, 
lipsită de zestre cum era, nu avea altă posibilitate de a scăpa de 
tutela familiei Neuillan decât intrarea într-o mănăstire. Dar 
Francoise nu înţelegea să treacă de la o sclavie la alta şi voia cu 
orice preţ să fie stăpână pe viaţa ei. Şi astfel, la numai 
şaisprezece ani, prinse din zbor singurul prilej de evadare pe 
care soarta i-l oferea şi acceptă propunerea de căsătorie a lui 
Paul Scarron, un scriitor cu douăzeci şi cinci de ani mai mare ca 
ea, plin de datorii, libertin declarat şi paralizat de o artrită 
deformantă. Descrierea pe care el însuşi o făcea despre sine nu 
îngăduie nici o iluzie asupra înfăţişării sale: „Gambele şi 
coapsele formează... un unghi ascuţit, coapsele şi trunchiul un 
altul, şi capul îmi stă aplecat asupra pântecelui, aşa că în 
ansamblu semăn cu litera Z. Am braţele, gambele şi mâinile 
chircite şi reprezint un compendiu al mizeriei umane". 

Pe lângă fizicul lui respingător, Scarron era irascibil, avea 
gustul provocării verbale şi, atât în viaţa obişnuită, cât şi în 
scris, recurgea adesea la un limbaj trivial şi la o revărsare de 
cuvinte obscene. In schimb, era strălucit, cult, amuzant şi întreg 
Parisul îşi dădea întâlnire la Hotel de l'Impecuniosite, cum îşi 
botezase el casa, pentru a-l admira pe /e roi du burlescque în 
acţiune. 

Dacă pentru Francoise căsătoria cu Scarron reprezenta o 
loterie şi pentru scriitor ea comporta riscuri. Fata asta drăguță, 
care, atunci când se aplecase pentru prima dată asupra 
scaunului său de paralitic, nu-şi putuse stăpâni lacrimile, avea 
oare să-i aducă puţină mângâiere sau avea să-i sporească 
suferinţele înşelându-l şi acoperindu-l de ridicol? Era evident 


pentru oricine că scriitorul nu avea să fie în stare să consume 
căsătoria şi când, în momentul nunţii, preotul îi pusese 
problema, Scarron suscitase ilaritatea celor prezenţi declarând 
că „treaba asta îi privea în exclusivitate pe el şi pe doamna". 

Francoise îşi înfruntă cu o calmă determinare noua existenţă. 
Nu ştim dacă starea fizică a soţului ei o scutea cu adevărat de 
orice formă de intimitate conjugală sau dacă, aşa cum se 
bănuia, căsătoria ei ,albä" tindea mai degrabă spre un cenusiu 
murdar. E sigur însă că avea grijă de el fără să arate nici cel mai 
mic dezgust, că nu făcea caz de glumele si de violențele lui de 
limbaj şi că-i ţinea departe pe oaspeţii prea îndrăzneţi, 
refugiindu-se în spatele unei politeti rezervate. Ea însăşi avea să 
mărturisească, la bătrânețe, ce motivaţie imperioasă o 
îndemnase către o purtare atât de virtuoasă: pentru cineva ca şi 
ea, care suferise din fragedă copilărie tot felul de umilinte nu 
era nimic mai important decât să-şi câştige respectul oamenilor, 
o „reputaţie frumoasă", şi nu exista sacrificiu de care să nu se 
simtă în stare pentru a şi le asigura. 

„Nu mă interesa de nici un fel bogăţia, va scrie Frangoise la 
bătrâneţe, dar voiam onoarea." Şi pentru a-şi urma drumul n-ar 
fi putut alege un loc mai bun decât acel Hotel de 
l'Impecuniosite: „Casa lui Scarron, scrie Segrais, era locul de 
întâlnire a tot ce era mai educat la curte şi a tuturor talentelor 
celor mai strălucite ale Parisului": în rue Neuve Saint-Louis, în 
Marais, boema literară se întâlnea cu scriitorii afirmati, ex- 
frondiştii cu slujitorii leali ai coroanei, înalta finanța cu nobilimea 
de capă şi spadă; iar prezenţa lui Frangoise lângă paraliticul 
asupra căruia se atinteau toate privirile nu putea trece 
neobservată. „In afară de faptul că era foarte frumoasă, de o 
frumuseţe care nu te oboseşte, îi scria cavalerul de Mere, arbiter 
elegantiarum al lumii bune pariziene, ducesei de Lesdiguieres, 
pe atunci autoritate indiscutabilă în materie de bune maniere, e 
blândă, recunoscătoare, rezervată, fidelă, modestă, inteligentă 
si, culme a felului de a fi plăcut, se foloseşte de spiritul ei numai 
pentru a înveseli şi a se face iubită. Ceea ce apreciez la o 
persoană atât de tânără este că toţi admiratorii sunt bine 
primiţi, cu condiţia să fie persoane de calitate. Urmând această 
regulă, nu mi se pare că riscă mari pericole, cu toate că bărbaţii 
cu cea mai mare prestanţă şi cei mai puternici de la curte şi din 
lumea finanţelor o tin sub asediu. Aşa cum o cunosc, vor fi 


numeroase asalturile la care va rezista înainte să capituleze. lar 
faptul că pare atât de liberă şi că atrage atâţia curtezani nu 
trebuie să facă pe nimeni să spere că ar putea s-o dovedească: 
e numai un semn al siguranţei ei de sine şi al faptului că ştie 
perfect cum să se poarte. Ceea ce mă supără la ea, nu vi-o 
ascund, este că se arată prea devotată obligaţiilor ei." 

Rigoarea morală a tinerei doamnei Scarron nu avea aşadar 
nimic care să respingă si era învăluită în toate gratiozitätile 
culturii ,pretioase" pe atunci la modă. In deceniul următor 
Frondei (1652-1662) - anii căsătoriei lui Frangoise cu Scarron - 
Parisul cunoscu într-adevăr una din stagiunile sale mondene cele 
mai intense sub semnul galanteriei. Vechiul cod aristocratic al 
amorului curtenesc suferi o ultimă metamorfoză şi cedă locul 
unei dorinţe generalizate de a plăcea. Bărbaţii, nu mai puţin 
decât femeile, erau chemaţi şi ei să facă din ficţiunea amoroasă 
un joc colectiv menit să genereze armonie şi să consolideze 
coeziunea socială a unei societăţi în transformare. A captiva, a 
se face plăcuţi, a se face interpreţii dorințelor altora erau 
imperative comune tuturor celor care se recunoşteau în morala 
mondenă a ceea ce se numeşte honnetete. 

La doamna Scarron, perfecta adecvare la modelul galanteriei 
nu asculta numai de dorinţa de a obţine recunoaşterea socială, 
ci corespundea şi convingerilor ei de „preţioasă": pentru prima 
dată în civilizaţia occidentală un grup de femei reflecta în chip 
sistematic asupra specificităţii condiţiei feminine şi, conştient de 
propriul ,pret", adică de propria valoare specifică, revendica 
dreptul de a decide asupra propriei vieţi. Căsătoriilor impuse, 
naşterilor nedorite, unei educatii cu mari carente, „preţioasele" 
le contrapuneau bucuriile caste, dar prin asta nu mai puţin 
intense, suscitate de ceea ce se numea amitie amoureuse şi de 
plăcerile reflectiei intelectuale, invitându-i pe bărbaţi să le 
urmeze în asceza lor. Era vorba, desigur, despre aspirații 
incompatibile cu ordinea patriarhală şi, prin urmare, imposibil de 
realizat în interiorul familiei; sfera mondenă era deci cea în care 
„preţioasele", sigure de poziţia privilegiată ce le fusese 
recunoscută de morala nobiliară, puteau să uite condiţia lor de 
inferioritate juridică, să pretindă respectul ce li se cuvenea, să 
corecteze trivialitatea vieţii cotidiene, printr-un limbaj epurat şi 
extrem de metaforic, să facă legea în materie de gust şi de bune 
maniere. Regența Anei de Austria şi influenţa exercitată atunci 


de un număr de mari doamne în sferele înalte ale puterii, 
precum şi locul pe care femeile erau pe cale să şi-l câştige în 
lumea literelor, au sfârşit prin a provoca iritare şi ostilitate faţă 
de ,pretioase", devenite ţinta unei campanii satirice virulente, 
începând cu geniala luare în derâdere din Pretioasele ridicole a 
lui Moliere. Apoi, la începutul domniei personale a lui Ludovic al 
XIV-lea, curtea întoarse definitiv spatele „sectei", care se refugie 
într-o clandestinitate prudentă. 

Apărută pe scena mondenă în momentul în care, mulţumită 
mai ales medierii unei scriitoare de excepţie precum domnişoara 
de Scudery, ideologia ,pretioaselor" părea să poată coexista 
armonios, sau chiar să se identifice cu estetica galanteriei, 
Francoise avea să se recunoască, fatal, în programul „sectei". 
Dar a fi sigură de sine, a nu ceda chemării simţurilor, a citi, a se 
cultiva, a se bucura de satisfacţiile curate ale vieţii intelectuale, 
a se impune admiraţiei pentru ceea ce valora efectiv, 
reprezenta pentru doamna Scarron un ideal de înţelepciune 
care, dincolo de cultura „preţioasă", îşi avea rădăcinile în 
stoicismul eroic exaltat de teatrul lui Corneille şi în tradiţia 
epicureană scumpă gândirii libertine. Şi era de asemenea o 
disciplină în stare să-i asigure singura formă de autonomie la 
care putea efectiv aspira. 

Adevărata libertate sosi pentru Frangoise în octombrie 1660, 
odată cu moartea soţului ei. Credincios sieşi până la sfârşit, în 
ciuda groaznicelor dureri care îl torturau, Scarron nu încetase 
niciodată să râdă si se despärtise de viaţă cu un epitaf plin de 
graţie: 7recätorule, nu fă zgomot aici: / Ai grijă să nu-l trezesti, / 
Căci iată prima noapte / In care bietul Scarron atipeste." 

Bătrânul libertin lăsa în urmă, printre numeroasele lui scrieri, o 
adevărată capodoperă, Le Roman Comique şi o mulţime de 
datorii. Imediat după moartea lui, soţia sa abandonă Hotel de 
l'Impecuniosite în mâinile creditorilor, luând cu sine doar câteva 
obiecte personale. La douăzeci şi cinci de ani, după ce petrecuse 
opt din ei ca să îngrijească un soţ invalid, Francoise se găsea în 
aceeaşi stare de mizerie dinaintea măritişului, dar de data 
aceasta ştia cum să se descurce şi condiţia de văduvă o elibera 
de orice dependenţă. Mai mult, acum cunoştea lumea şi era 
foarte frumoasă. Asupra acestui fapt, toate mărturiile sunt de 
acord: „Avea o înfăţişare încântătoare, era mai înaltă decât 
media şi bine proporţională, faţa de un oval frumos, o carnatie 


frumoasă, deşi putin închisă, cu un colorit fin, ochi mari negri, 
foarte frumoşi, părul şi el negru ca pana corbului, gura mai 
degrabă mare, de un roşu aprins şi cu dinţi frumoşi, nasul bine 
modelat, sâni frumoşi, braţe şi mâini frumoase... Pe scurt, o 
evlavioasă mai degrabă apetisantä". 

„Evlavia" lui Francoise era în primul rând o opţiune strategică. 
Vădura lui Scarron, care se gândise din timp să se pună sub 
protecţia partidei evlaviosilor, obtinu o pensie de la Ana de 
Austria, se dedică operelor de caritate şi, folosindu-şi capitalul 
de cunoştinţe dobândit la Hotel de l'Impecuniosite, îşi începu 
ascensiunea mondenă în înalta societate pariziană. Amabilă, 
disponibilă, spirituală, Francoise atrăgea bărbaţii cu frumuseţea 
şi le liniştea pe femei cu virtutea sa. Poseda în cel mai înalt grad 
arta de a plăcea fără a se compromite, de a fi extrem de 
sociabilă, rămânând totuşi de nepătruns. Toată lumea ştia că nu 
rămăsese insensibilă la curtea asiduă a frumosului marchiz de 
Villarceaux, dar nimeni n-ar fi putut spune care din cei doi, 
pretioasa ori libertinul, avusese ultimul cuvânt; singurul lucru 
sigur era că Francoise ştiuse să cucerească inima marchizei de 
Villarceaux. Şi nici măcar prietenia ei cu Lenclos, celebra 
curtezană care scandaliza atât de mult partidul cuvioşilor, deşi 
prilejuise unele întrebări asupra naturii relaţiilor nu-i umbrise 
reputaţia. Ninon declarase, se pare, lui Saint-Edmond: „Scarron 
era prietenul meu, nevastă-sa mi-a procurat mii de plăceri cu 
conversaţia ei, dar, cu timpul, am găsit-o prea stângace pentru 
amor". 

După ce câştigase bunăvoința ducilor de Richelieu şi d'Albret şi 
ale soțiilor acestora şi devenise prietenă intimă cu marchiza de 
Montchevreuil, Frangoise îşi văzu deschise toate uşile lumii bune 
pariziene. Mai târziu îşi va aminti de acele vremuri - când nu-şi 
dorea altceva decât „să fie un personaj frumos şi ca honnetes 
gens să-i dea încuviințarea" - ca de cele mai bune din viaţa ei. În 
fiecare seară cina la marchiza de Sevigne, sau la doamna de 
Coulanges; cu acest prilej, conversa cu doamna de La Fayette şi 
cu La Rochefou-cauld, cu Guilleragues şi cu abatele Tetu şi era 
admirată pentru „spiritul ei amabil şi minunat de cinstit", pentru 
capacitatea ei de a povesti, pentru marele tact cu care „ştia să 
aduleze". Tocmai aceste calităţi îi vor asigura doamnei Scarron 
prietenia doamnei de Montespan încă înainte ca marchiza să 
devină amanta regelui. 


Francoise şi Athenais se întâlniseră la Hotel d'Albret şi 
deveniseră prietene într-un echilibru precar între admiraţie şi 
rivalitate. Ceea ce le unea, peste diferenţa de condiţie socială, 
era pasiunea comună pentru duelul verbal practicat cu armele 
inteligenţei, finetei, ironiei şi elegantei: în văduva Scarron 
imbatabila Mortemart descoperise o adversară demnă de ea. 
Dorinţa de a străluci a lui Francoise nu era probabil mai puţin 
intensă decât cea a lui Athenais, de vreme ce confesorul ei îi 
atrăgea atenția: „Sunteţi obsedata de propria voastră 
inteligenţă. Dacă nu mi-ar fi milă de aceasta slăbiciune, ar trebui 
să vă poruncesc ca mâine, la Hotel Richelieu, s-o lăsaţi pe 
doamna de Montespan să strălucească singură, fără să-i ţineţi 
piept". Nici una dintre cele două doamne nu şi-ar fi putut 
închipui atunci că peste doar câţiva ani rivalitatea lor avea să se 
transforme într-o ură implacabilă. 

In 1668, pentru a-şi consolida cumpătarea mondenă şi a se 
pune la adăpost de ispite, Francoise se încredinţase unui 
îndrumător spiritual: alegerea ei se orientase spre austerul 
abate Gobelin. Sincer credincioasă, devotată preceptelor 
Bisericii, nu reuşea totuşi să facă din credinţă centrul de 
greutate al vieţii sale şi, mai mult se temea de Dumnezeu decât 
să-L iubească. 

Cu încuviințarea lui Gobelin, Frangoise începu un nou capitol 
din viaţa ei, acceptând, în primele luni ale lui 1670, să se ocupe 
de copiii regelui şi ai doamnei de Montespan. Primul dintre 
aceştia, care văzuse lumina zilei în primăvara lui 1669 şi avea 
să moară la numai trei ani, fusese deja încredinţat unei doici, 
dar al doilea, ducele de Mâine, îi fu pus în braţe abia născut; tot 
aşa se întâmplă, într-un ritm aproape anual, cu contele de Vexin, 
cu domnişoara de Nantes şi domnişoara de Tours. Aşa cum am 
mai spus, de teama represaliilor din partea marchizului de 
Montespan, existenţa copiilor trebuia să fie ţinută ascunsă, aşa 
că între 1670 şi 1674 Frantoise avea să fie constrânsă să ducă o 
viaţă dublă: frecventa în continuare saloanele Capitalei, evitând 
întrebările stânjenitoare şi punând să i se ia sânge ca să nu 
roşească, dar îşi păstra cea mai mare parte din energie pentru a 
organiza viaţa micutilor ei protejaţi, chinuiţi, între altele, de 
diferite probleme de sănătate. Ludovic al XIV-lea, care se 
preocupa mult mai mult decât Athenais de copii, obişnuia să 
facă incognito incursiuni în casa izolată de la periferia Parisului, 


unde fusese plasată acea nursery si în cele din urmă începu să 
se intereseze şi de doică. 

„La început, regele se simţi mai degrabă respins decât atras 
de doamna de Maintenon, avea să precizeze doamna de Caylus 
în Memoriile sale, dar această antipatie se datora unui fel de 
teamă faţă de talentul ei şi faptului că o bănuia de a fi pătrunsă 
de spiritul «preţios» de la Hotel Rambouillet, pe care Hotel 
d'Albret şi Hotel Richelieu, unde ea strălucea, îl imitau şi îl 
continuau... Curtea lua în derâdere acele cercuri de otiosi 
ocupați numai cu analizarea unui sentiment şi cu evaluarea unei 
opere literare. Şi doamna de Montespan, în ciuda plăcerii pe 
care o încercase în trecut de pe urma acelor conversații, le 
ridiculiza ca să-l amuze pe rege." 

Ceea ce avea să-i schimbe atitudinea a fost în primul rând 
devotamentul cu care doamna Scarron se ocupa de copiii lor. 
Francoise iubise întotdeauna copiii şi mai avusese şi înainte grijă 
de cei ai marchizei d'Heudicourt, una dintre doamnele de onoare 
ale Mariei Tereza, care, tocmai în temeiul experienţei sale 
personale, o recomandase lui Athenais. Tandreţea maternă pe 
care o arăta micilor creaturi, a căror deplină responsabilitate îi 
fusese încredinţată, era, în epocă, un sentiment destul de puţin 
răspândit în lumea aristocratică şi cu atât mai puţin în familiile 
regale. Dar suveranul care, dimpotrivă, încercase toate bucuriile 
acestui sentiment şi care o răsplătise pe Ana de Austria „cu o 
afecţiune mult mai mare decât cea pe care vlăstarele de rangul 
lui obişnuiau s-o nutrească pentru mamele lor", rămase 
impresionat: „Ştie să iubească frumos; este plăcut să fii iubit de 
ea", avea să observe regele. 

II impresionase şi demnitatea, şi siguranţa calmă cu care 
guvernanta îi primea vizitele. Doamna Scarron nu făcea nimic ca 
să se pună pe ea în evidenţă: ceea ce o interesa era binele 
copiilor. In ciuda faimei ei de „preţioasă", în conversațiile pe 
care le avea cu suveranul nu încerca să fie spirituală, amuzantă, 
sclipitoare, afectată, ca Athenais; la ea, meşteşugul cuvântului 
se afla în slujba bunului simţ şi al cumpănirii şi era însoţit de o 
extremă discreţie. Aşadar, doamna Scarron apărea, probabil, 
regelui surprinzător de diferită faţă de celelalte femei, alături de 
care era obişnuit să trăiască. Nu era impulsivă şi capricioasă ca 
doamna de Montespan, nici docilă ca domnişoara de La Valliere, 
nici ambițioasă şi gata să i se ofere precum numeroasele 


doamne de la curte, care se întreceau în a-i atrage atenţia. De 
aceea, el încerca o anumită curiozitate faţă de acea femeie 
singulară, care, nepoată a unui camarad de luptă al marelui său 
strămoş Henric al IV-lea şi soţie a unui scriitor libertin, după ce 
recoltase succese în lumea bună, se dedica acum copiilor lui ca 
unui sacerdotiu. Dar impresia de blândete şi calm pe care o 
iradia fiinţa ei nu ascundea oare o voinţă de fier şi o mânarie 
ieşită din comun? 

Şi totuşi, pentru că nu stătea în obiceiul suveranului să arate 
interes pentru o femeie fără a o dori, fie chiar şi în treacăt, iar 
frumuseţea brună a văduvei de treizeci şi patru de ani trebuie s- 
o fi făcut şi mai atrăgătoare, Ludovic nu făcuse un mister din 
poftele lui. 

Era greu să rezişti fascinatiei Regelui Soare şi ştim sigur că 
doamna Scarron era sensibilă la prestanta lui fizică. Francoise 
fusese orbită de Ludovic al XIV-lea când, cu zece ani în urmă, de 
la o fereastră de pe rue Saint-Antoine, unde se găsea împreună 
cu biata Maria Mancini, a cărei prietenă era, îl văzuse intrând în 
Paris împreună cu soţia sa. „Nu cred să existe cineva mai 
frumos, îi scrisese ea marchizei de Villarceaux, şi aseară cred că 
regina s-a dus la culcare foarte mulţumită de soţul pe care şi l-a 
ales." 

Dar „a merge la culcare" era singurul aspect al dragostei pe 
care o adevărată „preţioasă" nu înţelegea să-l ia în consideraţie 
şi doamna Scarron, care era maestră în arta de a se sustrage 
fără a răni vanitatea adoratorilor ei, se expuse dificilei încercări 
de a-l convinge pe Ludovic să se limiteze doar la plăcerile 
conversatiei. De data aceasta însă, fu silită să ia în seamă şi 
propria-i slăbiciune şi pentru a găsi puterea de a rezista aplică 
„cele două principii a căror eficacitate o experimentase deja: să 
privească dincolo de plăcerea imediată şi să aprecieze dacă 
ceea ce putea ea accepta se potrivea cu proiectele ei de viitor”. 
Corespondenţa cu abatele Gobelin dezvăluie totuşi tulburarea 
crescândă a lui Francoise, teama de a se lăsa copleşită de 
evenimente şi conştiinţa precarităţii condiţiei sale. Şi când, în 
decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea îşi recunoscu odraslele 
făcute cu doamna de Montespan şi le chemă la curte, lăsă în 
seama confesorului ei să decidă dacă trebuia sau nu să-şi 
continue serviciul. 


Era în 1674, anul în care domnisoara de La Valliere se reträgea 
la mănăstirea Cârmei şi în care partida evlaviosilor îşi începea 
lupta pentru a-l readuce pe Ludovic al XIV-lea pe calea cea 
dreaptă: abatele Gobelin socoti aşadar nimerit ca o persoană de 
încredere precum doamna Scarron să supravegheze educaţia 
religioasă a micilor prinți recunoscuţi; de aceea, hotărî să-şi 
supună penitenta la o încercare ce se anunţa pentru ea plină de 
primejdii. 

La curte, Francoise trebui mai întâi să-şi măsoare puterile cu 
doamna de Montespan. De când recunoaşterea copiilor ei îi 
consolidase poziţia de favorită, Athenais le dădea o atenţie mai 
mare, ceea ce o făcu să intre repede în conflict cu guvernanta. 
Ciocnirile cele mai violente priveau sănătatea copiilor şi 
îndeosebi dificultăţile motorii ale ducelui de Mâine, ce suferea 
de o gravă deformare la şold. Doamna de Montespan, care nu 
suporta imperfectiunile fizice, continua să-l supună la torturile 
inutile ale unor şarlatani, dar în cele din urmă Francoise câştigă 
şi, în octombrie 1675, după multe luni de tratament într-o 
staţiune termală din Pirinei, îşi făcu intrarea triumfală în camera 
regelui de la Saint-Germain-en-Laye ţinându-l de mână pe 
„Mignon", în sfârşit capabil să meargă singur. Succesul călătoriei 
nu reduse tensiunea dintre amanta oficială şi guvernantă şi nu 
reuşi nici să „transforme inimile", deoarece adevărata problemă 
era acum prietenia regelui pentru doamna Scarron. Nu numai că 
el avu grijă de independenţa ei economică printr-o serie de 
donaţii importante, dar o şi ridică la rangul de marchiză de 
Maintenon, după numele moşiei unde se afla castelul pe care ea 
îl cumpărase în apropiere de Paris. Dar îi cedase Frangoise cu 
adevărat regelui (aşa cum susţin unii biografi), chiar dacă în 
fugă în vara lui 1674? Desigur, Athenais avusese naivitatea să 
se încreadă prea mult în virtutea prietenei sale; cât despre 
aceasta, era mai mult decât conştientă de riscurile la care o 
expunea o eventuală cedare: a capitula însemna a cobori de pe 
piedestal, a se pune într-o poziţie de slăbiciune faţă de rivală şi, 
foarte probabil, a-şi pierde stima regelui. Doamna de Maintenon 
ştia că legătura lui Ludovic cu Athenais intrase într-o fază de 
oboseală; dar regele era un om comod şi, dincolo de faptul că 
era mama copiilor lui, marchiza constituia una din axele în jurul 
căreia se rotea complexul angrenaj al vieţii de la curte. Când, 
însă, în toamna lui 1678, cele două foste prietene au fost 


constrânse să facă front comun împotriva domnisoarei de 
Fontanges, diferenţa dintre reacţiile lor fu lămuritoare. In faţa 
fulminantei ascensiuni a noii venite, Athenais îşi pierdu capul, pe 
când Francoise se dovedi de un calm olimpian. In aprilie 1680, 
când regele decise să acorde domnişoarei de Fontanges titlul de 
ducesă, doamna de Sevigne, care lua totdeauna pulsul adevărat 
al situaţiilor, raporta fiicei ei din depărtare că „Montespan nu 
face altceva decât să plângă", ultragiată, desigur de favoarea 
obţinută de fata cea blondă, dar şi mai mult de prietenia 
profundă pe care regele o arăta doamnei de Maintenon, 
împreună cu care petrecea după-amiezi întregi. E mai mult ca 
sigur, de altfel, că în vara precedentă, după opt ani de lupte şi 
incertitudini, ,pretioasa" de patruzeci şi patru de ani se hotărâse 
să facă pasul cel mare, abandonându-se plăcerilor dragostei. 

Cedând lui Ludovic al XIV-lea, doamna de Maintenon era 
perfect conştientă că făcea un păcat, şi totuşi nu voia să 
renunţe la a fi fericită cu singurul bărbat în stare să împace în ea 
aspiraţia către onoare şi idealul iubirii sublime. Reţinerea ei în a 
face publică favoarea regală, practicile religioase, operele de 
caritate - toate acestea erau menite să atenueze un scandal de 
a cărui gravitate îşi dădea seama cea dintâi. Faptul că devenise 
promotoarea reapropierii dintre Ludovic al XIV-lea şi Maria 
Tereza este o dovadă a dorinţei ei de a limita cât mai mult 
posibil efectele unei culpe căreia, de altfel, nu avea nici o 
intenţie să-i pună capăt. Prin urmare, îşi făcu o regulă „din a 
urma o conduită opusă celei pe care o văzuse la doamna de 
Montespan". La rândul său, regele conta pe susţinerea 
psihologică şi morală a lui Francoise pentru a depăşi oroarea 
„afacerii otrăvurilor" şi pentru a-şi repune ordine în viaţă: 
mulţumită ei putea în sfârşit să-şi împace dorinţele cu propria-i 
conştiinţă. 

Era aşadar un amor „profan" - între două persoane mature şi 
experte în ale vieţii, care îşi descoperiseră afinităţile şi 
capacitatea de a se face fericite reciproc -, ceea ce doamna de 
Maintenon şi Regele Soare se pregăteau să trăiască împreună, 
repropunând formula clasică de amitie amoureuse pentru a se 
justifica în faţa lumii. Dar, în urma morţii neprevăzute a Mariei 
Tereza, la 30 iulie 1683, confesorii şi îndrumătorii spirituali 
aveau să hotărască altfel, iar raporturile dintre ei aveau să 
sufere prefaceri profunde. 


După trei ani de stabilitate, situaţia lui Francoise devenise 
dintr-odată teribil de nesigură: odată cu dispariţia reginei 
dispărea şi paravanul care-i permisese doamnei de Maintenon 
să ascundă relaţia atât cât era necesar pentru a salva 
aparențele. Dar Ludovic al IV-lea era prea tânăr ca să renunţe să 
aibă alături de sine o femeie şi Francoise era prea credincioasă 
ca să susţină public rolul de concubină. „In timpul călătoriei la 
Fontainebleau, îndată după moartea reginei, îşi va aminti 
doamna de Caylus, care avea atunci zece ani, am văzut-o pe 
doamna de Maintenon într-o asemenea stare de nelinişte, încât 
mai târziu, gândindu-mă din nou la asta, am înţeles că era 
pricinuită de o mare incertitudine în legătură cu statutul, cu 
gândurile, cu temerile, cu speranţele ei... In cele din urmă, către 
sfârşitul şederii la castel, calmul a înlocuit agitația." 

Intr-adevăr, tocmai în cursul acelei luni de august, Ludovic al 
XIV-lea luă hotărârea de a o lua în căsătorie pe marchiză, 
consultându-se în această privinţă cu miniştrii săi şi cu cele mai 
înalte autorităţi religioase. „Ah, Sire... cel mai mare şi mai 
glorios rege din lume căsătorindu-se cu văduva Scarron! Vreti să 
vă dezonorati?", pare să fi exclamat Louvois aruncându-i-se la 
picioare, şi chiar foarte prudentul părinte La Chaise se 
declarase, probabil, împotriva unei alegeri care dăuna 
prestigiului monarhiei franceze. Soluţia propusă de Bossuet, de 
arhiepiscopul de Paris şi în cele din urmă de însuşi părintele La 
Chaise era aceea a unei „căsătorii de conştiinţă", fără urmări 
civile, menită să rămână secretă; aceasta a fost până la urmă 
opţiunea precumpănitoare. Pe temeiul a numeroase indicii, 
istoricii cred că ceremonia a avut loc realmente la Versailles, în 
octombrie sau noiembrie al aceluiaşi an, în prezenţa 
arhiepiscopului de Paris, a părintelui La Chaise şi a lui 
Bontemps, prim camerist al regelui. 

Ultimul şi cel mai glorios capitol din viaţa lui Francoise 
d'Aubigne, care începea în acest fel neaşteptat, în pragul vârstei 
de patruzeci şi opt de ani, nu era totuşi vestitorul acelei fericiri 
în care putea să spere cu îndreptăţire. Noua ei condiţie o lipsea 
pe marchiză de libertatea pe care şi-o dorise toată viaţa, o făcea 
prizonieră într-o poziţie falsă, lăsând-o la cheremul nesfârşitului 
egoism al bărbatului pe care-l iubea, şi mai presus de orice, o 
silea la o metamorfoză care trăda idealul de honnetete care-i 
călăuzise tinereţea şi căreia îi datora afirmarea. 


Doamna de Maintenon se văzu aşadar victima unei logici 
perverse. Căsătoria de conştiinţă, cerută de autorităţile 
religioase ca gest reparator pentru un păcat comis mai înainte, 
era în totală contradicţie cu aşteptările ei sentimentale; 
totodată, caracterul secret al acesteia continua să facă din ea 
un obiect de scandal. Nici soţie, nici amantă declarată, marchiza 
de Maintenon apărea în ochii curţii şi ai întregii ţări drept o 
intrigantă periculoasă care-şi ascundea legătura vinovată 
înapoia unei măşti de cumsecădenie. Cea care ştiuse să-şi 
dobândească stima generală devenea în acest fel simbolul 
ipocriziei şi era atacată ca o falsă cucernică, o falsă honnete 
femme. 

Cum să poată rezista atunci tentatiei de a da ascultare 
confesorilor care îi repetau mereu că trebuie să se considere o 
umilă unealtă pe care Providența o alesese pentru a obţine 
mântuirea regelui? Nu era oare singurul mod de a-şi suporta 
deziluziile, de a reda coerenţă vieţii sale, de a-şi răscumpăra 
orgoliul, de a-şi propune un scop demn de cea mai înaltă 
ambiţie? Francoise reuşi să se convingă retrospectiv „că 
devenise amanta regelui pentru a-l salva de alte femei şi pentru 
a-i salva sufletul" . Şi se convinse de asemenea că se căsătorise 
cu regele „pentru a sluji mântuirii lui, fiind sigură că acesta era 
telul către care Dumnezeu îndreptase lucrurile, până la stadiul în 
care se aflau". Marchiza avea să încredinţeze mai târziu 
doamnelor de la Institutul Regal de la Saint-Cyr, creat de ea, 
sarcina de a promova cu zel această legendă, la edificarea 
căreia avea să contribuie însuşi Racine. Acceptând invitaţia 
doamnei de Maintenon de a scrie pentru elevele colegiului o 
tragedie axată pe figura Estherei, scriitorul o interpela pe eroina 
biblică cu versuri în care era uşor de ghicit o aluzie la marchiză: 

Que dis je? Votre vie, Esther, est-elle a vous? 

N'est-elle pas a Dieu, dont vous l'avez recue? 

Et qui sait, lorsqu'au trone ii conduisit vos pas, 

Si pour sauver son peuple ii ne vous gardait pas?! 

Ca să fie la înălţimea acestei misiuni salvatoare, trebuia însă 
să-şi câştige, cu orice preţ, o religiozitate ferventă şi integră. 


15„Dar ce spun? Viaţa ta, Esther, îţi aparţine? 

Nu-i a lui Dumnezeu, care ţi-a dat-o? 

Şi cine ştie, când ţi-a călăuzit paşii spre tron 

Dacă nu mântuirii poporului său te menise?" (în fr. în original) 


„Nu sunt o cucernică, îi scrie fratelui ei în iulie 1684, dar vreau 
să devin astfel şi sunt convinsă că acesta este izvorul oricărui 
bine, în prezent şi în viitor." In 1689, Francoise îl înlocuise pe 
abatele Gobelin, acum foarte bătrân, cu abatele Godet des 
Marais, un îndrumător spiritual şi mai intransigent şi, în căutarea 
ei neliniştită de plenitudine sufletească, se lăsă ispitită, la 
începutul anilor nouăzeci, sub influenţa lui Fenelon şi a doamnei 
Guyon, de aventura mistică a quietismului, riscând să fie 
copleşită de acesta. 

Oricât de sinceră, angajarea religioasă a doamnei de 
Maintenon se preta la multe interpretări greşite, cu atât mai 
mult cu cât în materie de morală, marchiza era uneori dură şi 
autoritară, iar intransigenta ei a făcut multe victime. Insă nu 
merită, desigur, acuzaţia cea mai gravă, ce avea să apese 
statornic asupra memoriei sale: aceea de a-l fi determinat pe 
rege să revoce edictul de la Nantes. Pe plan politic, deşi supusă 
faţă de autoritatea regală, pragmatismul lui Francoise nu se 
potrivea cu intoleranta; pe plan teologic, continua să creadă, 
aşa cum o învățase doamna de Villette pe când era copilă, că 
mântuirea era o chestiune de credinţă şi nu de doctrină. 

Spre deosebire de mulţi contemporani iluştri - de la oameni ai 
Bisericii, ca Bossuet şi Rance, la mari scriitori precum Racine şi 
La Bruyere - Francoise nu aplaudă hotărârea lui Ludovic al XIV- 
lea de a eradica prin violenţă erezia protestantă. Am putea 
căuta în zadar în corespondenţa ei o frază ca aceea scrisă de 
doamna de Sevigne vărului ei Bussy-Rabutin în vara lui 1685: 
„Aţi văzut cu siguranţă edictul prin care regele îl revocă pe cel 
de la Nantes... nicicând un suveran n-a făcut şi nu va face ceva 
atât de memorabil" . Cu ani în urmă, Francoise scria fratelui său 
Charles d'Aubigne, numit graţie ei guvernator de Amsfort, 
cuvinte care nu lasă nici un dubiu asupra convingerilor sale în 
materie de toleranţă religioasă: „ţi-i recomand pe catolici şi te 
rog să nu fii inuman cu hughenotii: oamenii trebuie atraşi cu 
blândeţe; însuşi lisus ne-a fost exemplu în acest sens". Şi totuşi, 
în decembrie 1680, pentru că nu reuşise să-l determine pe 
domnul de Villette, hughenot convins, să-şi schimbe religia, 
Francoise, nu cu blândeţe, ci prin înşelătorie avea să-i ia sub 
autoritatea ei pe doi dintre fiii acestuia pentru a-i converti la 
catolicism şi a veghea asupra educaţiei lor. Aşa cum avea să 
explice ea însăşi vărului său, nu doar motivaţia religioasă o 


determinase să acţioneze („In ochii lui Dumnezeu, îi scria, 
sunetele copiilor voştri nu sunt mai valoroase decât altele, pe 
care le-aş fi putut converti mai uşor"), ci chiar prietenia pe care 
ea o nutrise totdeauna faţă de el. 

Iniţiativa marchizei, aşa cum ea însăşi era gata să recunoască, 
nu asculta atât de o preocupare religioasă, cât de logica strict 
profană a intereselor de familie. 

A putea conta pe o reţea de rude şi prieteni cu poziţii de 
prestigiu la curte, în administraţie şi în armată, era o exigenţă 
comună tuturor favoritelor, dar în cazul doamnei de Maintenon 
aceasta se potrivea perfect cu înclinația ei naturală de a-i ajuta, 
a-i educa şi a-i dirija pe oameni. In primul rând, trebuiau redate 
demnitatea şi prestigiul numelui de d'Aubigne, pe care tatăl ei îl 
târâse în noroi; îndată ce a fost posibil, marchiza îşi concentrase 
eforturile asupra singurului frate care-i rămăsese. Din păcate 
însă, Charles d'Aubigne era persoana cea mai puţin potrivită 
pentru a reda strălucire blazonului familial. Vanitos, profitor, 
cartofor, risipitor, era pentru sora lui, extrem de legată de el, un 
izvor nesecat de griji şi neplăceri. Dar cel puţin era catolic şi 
marchiza reuşise să-i facă o carieră militară şi să-i procure slujba 
de guvernator de Coignac, după aceea de la Amsfort. 

Cu preaiubiţii veri Villette lucrurile mergeau altfel. Inteligent, 
curajos, honnete homme, cu un fiu (primul născut) care, la 
numai doisprezece ani se acoperise de glorie luptând alături de 
el, Philippe avea toate calităţile pentru a se afirma: era însă 
hughenot şi, cu toate că soţia lui era catolică, nu avea nici o 
intenţie să se convertească; nici familiile în care intraseră prin 
căsătorie surorile lui, Anne şi Marie - Saint-Hermine şi Caumont 
d'Adde - nu se arătau mai înţelegătoare, întrucât ştia că nici 
unui protestant nu-i va mai fi îngăduit să-şi facă o carieră, 
frustrată în „dorinţa ei arzătoare" de a-l vedea pe Philippe 
„avansând" în Marină, unde se angajase, doamna de Maintenon 
se hotărî să asigure cel putin viitorul copiilor lui, scoţându-i de 
sub tutela paternă. Băiatul, Philippe de Valois-Villette, conte de 
Mursay, avea să facă o strălucită carieră militară şi avea să 
moară în 1706, prizonier de război în timpul asediului oraşului 
To-rino. Fata - viitoare doamnă de Caylus - de numai şapte ani 
când venise la curte, avea în schimb să crească sub ochiul 
vigilent al mă-tuşii. Marchiza nu avea să „neglijeze nimic din 
ceea ce putea să contribuie la formarea intelectului ei şi la 


cultivarea ei spirituală", făcând din ea capodopera ei 
pedagogică. In memoriile sale, doamna de Caylus va evoca fără 
ranchiună aparentă, dar cu o uşoară ironie, violenţa pe care 
trebuise s-o suporte. Desigur, în clipa când fusese încredinţată 
doamnei de Maintenon, plânsese cu disperare. „Dar în ziua 
următoare, va povesti ea, am găsit că mesa regală era atât de 
frumoasă, încât am consimţit să trec la catolicism cu condiţia să 
asist în fiecare zi la această slujbă şi să nu fiu niciodată bătută 
cu biciul." Chiar şi tatăl, în urma unei crize spirituale, avea să se 
convertească ulterior, dar conduita lui a continuat să 
dezamăgească speranţele verisoarei. „Ajuns la curte, îşi 
aminteşte cu mândrie doamna de Caylus, când regele, cu 
obişnuita-i bunătate, îi făcu onoarea să-i vorbească despre 
convertire, marchizul îi răspunse sec că era vorba despre 
singura împrejurare din viaţa lui în care nu avusese ca obiectiv 
să-l mulţumească pe Majestatea Sa." 

Aroganta cu care doamna de Maintenon îşi luase dreptul de a 
tutela viitorul alor săi mergea în acelaşi sens cu docilitatea cu 
care consimtea la persecuțiile împotriva hughenotilor. In ciuda 
milei pe care aceştia i-o stârneau, n-ar fi spus niciodată un 
singur cuvânt în apărarea lor: ştia că destinul lor era pecetluit, 
iar trecutul ei era prea jenant pentru a-i permite să se expună 
acuzatiei de a nu-şi fi renegat originile protestante. De altfel, 
morala ,onestitätii" nu consta chiar în a se conforma, cel putin 
aparent, uzanțelor, religiei, sistemului de guvernare ale ţării în 
care trăia? Desigur, odată devenită soţie morganatică a Regelui 
Soare, situaţia doamnei de Maintenon se schimbase radical, dar 
însemna asta, în mod necesar, că ea era în măsură să 
influenţeze deciziile soţului ei? Detractorii ei, începând cu 
implacabilul Saint-Simon, nu au dubii în această privinţă. Pentru 
ei, la văduva Scarron orice lucru, inclusiv devotiunea, trebuia să 
servească unei ambiţii nemăsurate de a guverna: „Aceasta a 
fost raţiunea ei de a fi; tot restul i-a fost sacrificat fără rezerve". 

In realitate, Ludovic al XIV-lea îşi iubea prea mult autoritatea 
pentru a o împărţi cu altcineva, cu atât mai puţin cu o 
exponentă a sexului frumos. In lunga sa domnie n-ar fi revocat 
cu nici un preţ cele două măsuri care, la moartea lui Mazarin, 
însoţiseră instalarea lui la putere: eliminarea figurii primului 
ministru şi scoaterea reginei mame din Consiliu. Locul pe care 
femeile îl ocupaseră mereu în viaţa lui nu avea să depăşească 


niciodată hotarele sferei afective, sentimentale, erotice si de 
fiecare dată el fusese acela care decisese limitele de libertate 
de care acestea puteau dispune. Lucrurile se petrecuseră la fel 
şi în cazul doamnei de Maintenon. Rânduiala pe care Ludovic o 
stabilise în relaţiile lor era perfect consonantă cu exigenţele lui, 
nu şi cu ale ei: căsătoria secretă îl scutea de orice gest de 
recunoaştere formală, o lipsea pe soţia lui de orice garanţie şi o 
făcea să depindă exclusiv de bunăvoința lui, ca orice amantă. 
Dacă ar fi vrut, n-ar fi avut nici o problemă să se 
descotorosească de ea. 

Intr-o asemenea stare de subordonare şi de veşnică 
incertitudine, singura ambiţie permisă lui Francoise era aceea de 
a trăi în umbra soţului ei, încercând să ţină trează în sufletul lui 
afecțiunea şi stima din care se născuse prietenia lor. Vreme de 
treizeci şi cinci de ani, Ludovic al XIV-lea avea să-şi primească 
miniştrii în camera doamnei de Maintenon, hotărând destinele 
regatului dinaintea unei mese, pe o latură a căminului, în vreme 
ce ea stătea în faţa lui, de cealaltă parte a mesei, şi citea, scria, 
broda, abţinându-se în mod riguros de a interveni. Frangoise, 
care ura violenţa şi războiul şi suferea pentru suferinţele impuse 
oamenilor sărmani, nu avea nici o altă opţiune decât să tacă. 

Chiar şi profundul devotament pe care-l nutrea pentru familia 
regală era pentru ea o sursă de permanente neplăceri: Ludovic 
al XIV-lea îi încredinţase sarcina de a supraveghea numerosul lui 
trib de descendenţi, legitimi sau nu, însă aceştia erau adesea 
insubordonati sau, încă şi mai rău, nepotriviti cu însărcinările 
care-i aşteptau. Dar încercarea cea mai grea avea să fie lungul 
şir de decese care au lovit familia regală: în răstimpul a doi ani 
(1711-1712) au dispărut aproape toţi descendenţii legitimi ai 
Regelui Soare. In 1715, la succesiune avea să rămână un singur 
strănepot, în vârstă de abia cinci ani. 

E greu de imaginat, desigur, că pe întreaga durată a acestei 
lungi simbioze doar Ludovic al XIV-lea  influentase 
comportamentul soţiei lui. In ultima parte a domniei (anii teribili 
ai dezastruosului război spaniol) ea era mereu consultată asupra 
deciziilor politice şi asociată la putere, aşa cum arată 
corespondenţa ei diplomatică cu doamna des Ursins, eminenta 
cenusie a regelui Spaniei, Filip al V-lea. In măsura în care îi era 
de folos şi îi slujea interesele, Francoise nu putea să nu-l 
influenţeze din punct de vedere psihologic şi moral pe consortul 


ei regal, dar în această alchimie conjugală el era, în ultimă 
instanţă, cel care opera transformarea, deoarece numai el 
decidea şi comanda. 

Singurul loc unde doamna de Maintenon se bucura de o poziţie 
absolut legitimă era Institutul Regal Saint-Louis de la Saint-Cyr. 
Inaugurat în 1686, colegiul care-i datora existenţa şi 
funcţionarea, realizat într-un timp foarte scurt şi cu mare risipă 
de mijloace, constituia unicul omagiu oficial pe care i-l adusese 
Ludovic al XIV-lea, „singurul semn vizibil al acelui angajament 
reciproc contractat în secret". Ideea de a se ocupa de educaţia 
şi de zestrea a două sute cincizeci de fete din familii nobile 
sărace se copsese probabil în mintea ei plecând de la propria 
experienţă: şi ea aparţinea unei familii din aristocrația decăzută 
şi îşi dăduse seama de importanţa pe care educaţia şi felul de a 
se comporta în lume puteau s-o aibă în viaţa unei fete lipsite de 
mijloace materiale. In afară de asta, în anii în care fusese 
guvernanta bastarzilor regali, îşi descoperise o autentică vocaţie 
pedagogică. 

Saint-Cyr era prima instituţie de stat menită să se ocupe 
sistematic de educaţia fetelor de familie, din copilărie până la 
vârsta adultă. Cu o intuiţie genială, inspirându-se din ideile pe 
care Fenelon avea să le expună peste puţină vreme în tratatul 
De l'education desfilles (1687), doamna de Maintenon fixă, până 
în ultimele detalii, un model pedagogic de avangardă menit unui 
lung succes. Le-a ales personal pe educatoare - treizeci şi şase 
de doamne laice, ajutate de douăzeci şi patru de asistente; a 
împărţit elevele pe grupe de vârstă în patru clase deosebite 
între ele prin tot atâtea culori - roşu, verde, galben, albastru; a 
decis asupra organizării timpului, materiilor celor mai 
importante, lecturilor, distractiilor. Marchiza nu voia să le supună 
pe eleve rigorilor vieții mănăstireşti şi dorea ca ele să-şi 
păstreze spontaneitatea si bucuria de a trăi. Redacta personal, 
pentru învăţătoare şi eleve, scrisori, dialoguri, precepte prin 
care îşi ilustra ideile despre religie, morală, familie, căsătorie şi 
despre rolul femeii în viaţa socială. Dacă deprinderea bunelor 
maniere, graţia, eleganța tinutei, perfecțiunea vorbirii erau 
cerinţe obligatorii ale condiţiei lor sociale, ceea ce conta cu 
adevărat era de a căpăta forţa, credinţa, caritatea necesare 
pentru a înfrunta, cu stoicism creştin şi în deplină bucurie 
sufletească, un viitor de supunere şi de sacrificiu. 


Cu blândete, cu o evidentă participare afectivă şi cu o 
implacabilă fermitate, doamna de Maintenon le pregătea pe 
eleve pentru îndatoririle grele care le aşteptau dincolo de porţile 
colegiului. 

Utopie a unei vieţi perfecte prin care să poată combate 
corupţia lumii, Saint-Cyr era de asemenea pentru regina secretă 
un antidot la otrăvurile vieţii de curte, deoarece, aşa cum 
constata ea însăşi, „Când te bucuri de favorurile regale, nu mai 
ai prieteni: locul pe care îl ocupi devine obiect de invidie şi toţi 
vor să profite de el; nu mai exista nici umbră de sociabilitate, de 
libertate, de simplitate; totul devine viclenie, calcul, amabilitate 
forţată, adulare nemăsurată şi duritate de fond". 

Tocmai la Saint-Cyr, doamna de Maintenon avea să-şi 
sfârşească zilele după dispariţia lui Ludovic al XIV-lea. In seara 
de 30 august 1715, Francoise părăsi Versailles-ul înainte ca 
suveranul să-şi dea sufletul, întrucât căsătoria sa nu fusese 
oficializată, nimic n-ar mai fi putut justifica prezenţa ei la curte 
după moartea regelui şi ea, ştiind bine că regentul desemnat, 
Filip de Orleans, o detesta, nu voia să-şi ia riscul de a fi supusă 
tratamentului umilitor rezervat, în situaţii asemănătoare, 
favoritelor. 

Regele Soare îşi luase rămas bun de la viaţă printr-o moarte 
exemplară, care constrânsese la admiraţie chiar şi pe cei mai 
mari duşmani ai lui. Niciodată Versailles-ul nu asistase la un 
spectacol atât de exemplar: în timp ce cangrena îi devora 
picioarele, bătrânul despot dădea dispoziţii amănunțite cu 
privire la funeraliile lui şi îşi lua adio de la micul strănepot menit 
să-i urmeze, de la principii recunoscuţi şi de la întreaga curte, 
adresând fiecăruia fraze nobile şi solemne în care demnitatea şi 
curajul monarhului se îmbinau cu credinţa sinceră a creştinului. 

Doamnei de Maintenon îi ceru iertare, plângând, cum avea să 
povestească ea însăşi, „pentru a nu fi trăit în destulă armonie" 
cu ea. Se gândea, poate, „la situaţia falsă, intolerabilă, în care o 
tinuse prizonieră", căsătorindu-se cu ea fără a o recunoaşte de 
soţie şi impunându-i să joace în faţa curţii un rol jenant şi 
ambiguu? Sigur, Francoise rezistase alături de el mai mult decât 
celelalte femei pe care le iubise şi era singura căreia simtise 
vreodată nevoia de a-i cere iertare. 

Doamna de Maintenon avea să petreacă la Saint-Cyr cei trei 
ani şi jumătate care-i mai rămâneau de trăit. Atmosfera din 


colegiu era mult diferită de cea a primilor ani, când floarea curţii 
venea să le admire pe elevele care, sub îndrumarea lui Racine, 
interpretau Esther şi Athalie, piese scrise special pentru ele, cu 
sensibilitatea şi graţia celor mai bune actriţe. Aflată în culmea 
gloriei în şcolile iezuite, folosirea pedagogică a teatrului era o 
metodă amplu experimentată, dar succesul spectacolelor şi 
suflul de mondenitate care îi urmase generase contradicții 
violente între educatoare, încurajând vanitatea şi 
insubordonarea elevelor, provocând nemulţumirea oamenilor 
Bisericii şi criticile partidei evlavioşilor. Sub influenţa noului ei 
confesor, Godet de Marais, doamna de Maintenon îşi luă măsuri 
de apărare şi, în 1692, procedă la reformarea colegiului. In ciuda 
rezistenţei lui Ludovic al XIV-lea, educatoarele laice au fost 
înlocuite cu altele religioase, disciplina a devenit mai rigidă şi 
instructia se concentra asupra religiei, moralei şi economiei 
casnice. 

Viaţa din colegiu - izolare, tăcere, orare, alimentaţie şi 
îmbrăcăminte spartane - nu se mai deosebea acum de aceea 
din cele mai austere mănăstiri. Sentimentul tragic al existenţei, 
care o domina acum pe doamna de Mainterion, se răsfrângea 
asupra felului în care erau tratate elevele de la Saint-Cyr: ea le 
îndemna pe învăţătoare să le educe cu asprime, cu convingerea 
că acest lucru va contribui la fericirea lor. Fetele acelea, 
adolescentele în care se regăsea pe sine şi pe care voise să le 
smulgă unui destin de mizerie şi umilinte, erau acum sacrificate 
pentru a-şi face iertate propriile păcate de vanitate, de orgoliu, 
de ambiţie care o duseseră atât de sus şi de care avea să 
răspundă curând în faţa lui Dumnezeu. 

Şi totuşi, deşi despuiat de grațiile mondene şi învăluit în 
austeritate şi modestie, colegiul de la Saint-Cyr a trasat calea 
care avea să ducă, în cursul celor două secole care urmară, la 
emanciparea femeilor. Aşa cum se temea ilustrul ei strămoş 
Agrippa d'Aubigne, o femeie instruită nu putea, în cele din urmă, 
să nu se revolte împotriva subordonării conjugale. 

Basmul cu fetiţa care păzea curcanii devenită regină nu fusese 
oare cu putinţă tocmai pentru că, având drept călăuză 
experienţa, eroina povestii intrase în posesia unei cunoasteri 
lumesti care îi permisese să înfrunte cu succes încercările vieţii? 
întemeind colegiul Saint-Cyr, doamna de Maintenon înfăptuia un 
gest inaugural, întrucât punea bazele instrucției feminine 


moderne si, în ciuda tuturor scrupulelor sale, transmitea 
generatiilor viitoare o promisiune de libertate. 


Maria Leszczyriska - Regina poloneză 


„Duminică 27 mai, după prânz, regele a anunţat căsătoria sa 
cu alteta regală a Poloniei, Maria Leszczyriska, fiica regelui 
Stanislav. Această căsătorie uimeşte pe toată lumea, deoarece 
în realitate nu se potriveşte de nici un fel cu regele Franţei", 
nota în jurnalul său avocatul parizian Edmond-Jean-Frangois 
Bărbier, dând glas nemulțumirii din ţară. Probabil însuşi viitorul 
soţ nutrea această convingere, dar, prea tânăr pentru a-şi 
impune voinţa, învățase, de la vârsta cea mai fragedă, să nu 
lase să i se ghicească gândurile. Nu-i ceruse oare doamna de 
Maintenon guvernantei lui încă înainte de dispariţia Regelui 
Soare şi pentru a-l pregăti pentru viitoarea meserie de rege, să 
nl obişnuiască putin câte putin cu discretia"? In mai 1725 
Ludovic nu avea decât cincisprezece ani şi cel care hotära în 
locul lui era vărul său, ducele de Bourbon, fiul prinţului de 
Conde, care la moartea lui Filip de Orleans luase în mâini frâiele 
guvernării. Iniţiativa, dictată de preocuparea de a-l pune pe 
Ludovic al XV-lea în condiţia de a avea în cel mai scurt timp 
moştenitori, era mai mult decât justificată, deoarece seria de 
dispariţii făcuse din strănepotul lui Ludovic al XIV-lea singurul 
descendent legitim încă în viaţă al familiei regale franceze. lar 
gândul că, în cazul dispariţiei tânărului rege, coroana ar fi trecut 
în mâinile familiei Orleans, rivala principilor de Conde, nu-i 
putea fi străin lui Monsieur le Duc care, după ce zădărnicise 
proiectul căsătoriei cu infanta spaniolă, o copilă de şapte ani, 
încă departe de a putea fi mamă, trecuse în revistă pe toate 
printesele europene în stare să-i ia locul. Şi pentru că ratiunile 
de vârstă, de confesiune religioasă, de oportunitate politică nu 
permiteau să fie luate în consideraţie variantele mai 
prestigioase, alegerea căzuse asupra Mariei Leszczyriska. 
Familia Leszczyriski nu aparţinea nici măcar marii aristocrații, n- 
avea nici un ban şi avea la activ doar un capital de împrejurări 
nefericite, înfruntate cu demnitate şi curaj: tatăl Mariei, 
Stanislav |, ales rege de către Dietă în 1705, avea să domnească 
asupra Poloniei doar patru ani; detronat în 1709 de August al Il- 
lea, elector de Saxonia, trăia de şaisprezece ani în exil, la 
Wissemburg, la câţiva kilometri de Strasbourg. 

Primul care a fost uluit de cererea franceză a fost chiar 
Stanislav care, imediat după ce a primit vestea, a năvălit în 


camera unde soţia şi fiica lui se îndeletniceau cu broderia, 
strigând: „Fata mea, să cădem în genunchi şi să-i mulţumim lui 
Dumnezeu!" „Ce se întâmplă, tată, oare te recheamă pe tron?" 
„Cerul ne dăruieşte mult mai mult: eşti regina Franţei!" 

Maria avea cu şase ani şi jumătate mai mult decât Ludovic şi, 
în ciuda faptului că nu putea fi numită frumoasă, avea un aspect 
plăcut, înfăţişarea ei era graţioasă, faţa, cu trăsături bine 
marcate, avea luminozitatea fetelor slave şi totul în ea revela o 
natură blândă şi amabilă. Era într-adevăr înzestrată cu o mare 
bunătate şi cu o religiozitate profundă, care-i permiseseră să 
înfrunte cu o resemnare senină nenorocirile abătute asupra 
familiei sale. Inteligentă şi sensibilă, Maria vorbea mai multe 
limbi, se ocupa cu muzica şi lecturile şi primise de la tatăl ei, 
care o iubea cu tandrete, o educaţie destul de bună. 

Entuziasmul cu care Maria acceptase extraordinara cerere în 
căsătorie era dictat înainte de toate de bucuria de a-şi putea 
consola părinţii pentru pierderea tronului. Lipsită de ambiţie, se 
abandonase cu toată încrederea în voia Providentei, deja plină 
de recunoştinţă şi de dragoste pentru tânărul rege care-i făcuse 
cinstea să o ceară de soţie. Era la curent, desigur, cu dificultăţile 
care o aşteptau şi fusese informată despre caracterul închis şi 
bănuitor al lui Ludovic; plecase totuşi de la Strasbourg, unde 
nunta fusese celebrată prin procură, însufleţită de un mare 
optimism şi de încredere în învăţăturile tatălui ei. 

Dar entuziasmul ei nu părea să găsească ecou în ţara căreia îi 
devenise regină. „Această căsătorie, insista Bărbier, nu place 
nimănui. Toţi sunt curioşi să vadă ce primire îi va face regele, 
care e rece, care e încă un copil şi nu arată nici un interes 
pentru femei, cu atât mai mult cu cât ea nu e frumoasă, nici 
măcar drăguță, şi e timidă. Ne putem întreba dacă această 
căsătorie va fi sau nu consumată." Prima întâlnire dintre cei doi 
soţi avu loc la 4 septembrie, nu departe de Fontainebleau şi, în 
ciuda previziunilor, avu loc în condiţiile cele mai bune. „Când 
cobori din trăsură, regina încercă să îngenuncheze, dar regele, 
care era jos, nu-i lăsă timp, o ridică şi o sărută pe amândoi 
obrajii cu o vioiciune pe care n-o mai arătase până atunci"; apoi, 
luând loc în trăsura Mariei, se întreţinu cordial cu aceasta. In 
ziua următoare, după cina care urmase căsătoriei, „soţul aşteptă 
cu nerăbdare ca regina să se culce şi, după ce se dezbrăcă, se 
strecură lângă ea în pat cu o impetuozitate extraordinară. Au 


rămas împreună de miercuri seara de la unsprezece până în ziua 
următoare la zece dimineaţa". Natura îşi urmase cursul în chip 
fericit şi timidul adolescent care nu ştia nimic despre femei îi 
dăduse soţiei sale, în acea primă noapte de nuntă, aşa cum 
ducele de Bour-bon se grăbea să-i comunice lui Stanislav, 
„Şapte dovezi ale afecțiunii sale". Nu-i rămânea lui Bărbier decât 
să reflecteze „asupra nemăsuratului noroc al acestei prințese 
care, pe parcursul a şase luni trece de la cea mai tristă şi 
nenorocită la cea mai minunată condiţie. Ea urcă, împotriva 
oricărei probabilitäti, pe cel mai important tron din lume, 
primeşte drept soţ pe prinţul cel mai frumos şi mai atletic de la 
curte şi mai are şi norocul să-i placă". 

De patruzeci şi doi de ani Versailles aştepta o nouă regină şi 
Maria, deşi însufleţită de cel mai mare zel şi dotată cu o 
deosebită demnitate firească şi cu un simţ instinctiv al 
reprezentării, se măsura cu dificila sarcină care o aştepta fără a 
avea nici cea mai vagă idee despre nesfârşita gamă de nuanţe 
din care era ţesută viaţa de curte şi despre conflictele ascunse 
care colcăiau sub eleganta ei aparenţă. Ar fi avut nevoie de 
cineva s-o sfătuiască, dar soţul ei era încă prea tânăr şi lipsit de 
experienţă pentru a o face şi nu mai exista nici o regină mamă 
sau un alt exponent cu autoritate al familiei regale care să fi fost 
în stare să-i îndrume primii paşi. In schimb, regina găsea toate 
caracteristicile negative ale unei soacre reunite în persoana 
cardinalului Fleury, bătrânul preceptor al soţului ei care, 
autoritar, ambițios, intransigent în materie de morală şi de 
religie, dar înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă politică, era 
extrem de preocupat să-şi păstreze influenţa asupra regelui şi 
nu înţelegea să o împartă cu nimeni. 

Singura posibilitate pe care Maria ar fi avut-o de a-i intra în 
voie era să-i dea ascultare orbeşte, însă tânăra femeie era, la 
rândul ei, preocupată să-şi apere propria intimitate conjugală şi 
arăta că nu aprecia amestecul cardinalului în această privinţă. 
Lucru încă şi mai grav, regina nu ascundea gratitudinea pe care 
o încerca pentru cei mai răi duşmani ai lui Fleury, ducele de 
Bourbon şi amanta acestuia, frumoasa şi intriganta doamnă de 
Prie, căreia îi era îndatorată pentru acea prestigioasă căsătorie. 
Tocmai recunoştinţa pentru cei doi avea s-o determine să facă, 
după numai patru luni de la nuntă, primul pas greşit. In 
încercarea de a scăpa de prezenţa incomodă a lui Fleury, care-şi 


urmărea ca o umbră pupilul regal, chiar şi în reuniunile de 
Consiliu, domnul Duce îi ceruse Mariei să-i mijlocească o 
întrevedere privată cu regele: iar ea, în ciuda recomandării 
exprese primite de la Stanislav de a se abtine riguros de la orice 
amestec în politică, nu îndrăznise să-i refuze ajutorul cerut. 

Astfel, invitat de soţie în apartamentele ei, Ludovic al XV-lea se 
trezise în faţa primului ministru, care îi citise un adevărat act de 
acuzare împotriva cardinalului. Regele rămăsese impasibil şi nu 
scosese nici o vorbă; apoi, când vărul lui îi ceruse părerea, 
refuzase să răspundă. Atunci, neştiind ce să facă, ducele îl 
întrebase dacă avusese ghinionul să-i displacă, primind ca 
răspuns doar un da foarte sec. După care, nemaiadăugând 
nimic, suveranul plecase, fără să-i arunce nici măcar o privire 
soţiei sale. Fatal pentru domnul Duce - care la puţină vreme 
după aceea avea să primească un ordin de exil, fiind înlocuit de 
Fleury în funcţia de prim-ministru -, episodul avea să aibă 
consecinţe dezastruoase şi pentru regină. Timid şi nesigur pe 
sine, tânărul rege detesta conflictele şi discuţiile care îl obligau 
să ia neîntârziat poziţie şi trebui să constate că tocmai soţia lui 
abuzase de încrederea lui atrăgându-l într-o capcană: avea să-i 
poarte pică multă vreme pentru aceasta şi nu avea să se mai 
abandoneze niciodată unei relaţii de confidentialitate cu ea. Mai 
mult încă, îi porunci, printr-un bilet umilitor în pur stil Ludovic al 
XIII-lea, să se supună riguros ordinelor preceptorului său: „Vă 
rog, doamnă, şi dacă e nevoie vă poruncesc să faceţi tot ceea ce 
cardinalul vă va comunica din partea mea, ca şi cum v-aş fi 
poruncit-o eu însumi. Ludovic". La rându-i, Fleury nu-i iertă 
Mariei că plecase urechea la rugăminţile rivalului lui şi nu arătă 
nici o indulgență faţă de ea, interpunându-se sistematic între ea 
şi rege. 

In anii următori, regina descoperi că acel preafrumos soţ 
adolescent, pentru care încercase din impuls o pasiune 
autentică, nu era numai timid şi rezervat, dar şi distant, 
alunecos şi, la nevoie, neiertător. Din acel moment, raporturile 
cu el aveau să fie umbrite de frica de neînvins pe care soţul i-o 
provoca şi care îi înăbuşea şi cele mai atrăgătoare calităţi - 
spontaneitatea şi naturaletea, înfrângerea ei, din păcate, era 
una definitivă: avusese câteva luni la dispoziţie pentru a găsi 
calea prin care să ajungă la inima soţului ei şi ratase încercarea. 


Nu era desigur uşor de depăşit zidul de impenetrabilitate 
înapoia căruia Ludovic al XV-lea învățase să-şi ascundă 
solitudinea afectivă. Foarte devreme, moartea făcuse vid în jurul 
lui. Se născuse la 15 februarie 1710 şi părinţii lui, ducele de 
Borgogne şi Maria Adelaide de Savoia, dispăruseră împreună cu 
ceilalţi doi copii ai lor, răpuşi de o formă virulentă de pojar, când 
Ludovic avea doar doi ani, lăsându-l singur şi fără amintiri. „Am 
avut nenorocul de a nu şti ce înseamnă să-ţi pierzi mama", avea 
să scrie el mult timp după aceea, destăinuindu-şi rana 
incurabilă. La cinci ani avea să cunoască dureroasa experienţă a 
despărțirii de străbunic. Regele Soare îl iubise cu duioşie pe acel 
strănepot care întrupa ultima speranţă a dinastiei, iar pentru 
copil trauma dispariţiei patriarhului ce reprezentase pentru el 
toată familia lui fusese amplificată de faptul că trebuise să-i 
urmeze ca suveran. „Micuţul meu, fuseseră ultimele cuvinte ale 
străbunicului pe care şi le amintea, ai să fii cel mai mare rege 
din lume." Pe deasupra, Ludovic trebuise să se smulgă din 
braţele guvernantei sale, doamna de Ventadour, care-i fusese ca 
o mamă, pentru a intra într-o lume exclusiv masculină. Şi se 
naşte întrebarea dacă, „ştiind că-şi datora coroana numai unei 
imprevizibile succesiuni de morţi, Ludovic al XV-lea nu era 
câteodată înclinat în mod inconştient să-şi perceapă regalitatea 
ca pe o nenorocire personală". Poate, aşa cum a scris Roberto 
Calasso, „era ca şi cum existenţa lui s-ar fi desfăşurat înainte ca 
el să fi trăit". 

Rege la cinci ani, orfanul singuratic se găsise dintr-odată 
prizonier într-un labirint de contradicții. Pe de o parte era adulat, 
i se cultiva conştiinţa superiorității, era respectat, era obişnuit 
să prezideze ceremonii publice şi să trăiască de ca şi cum s-ar fi 
aflat în permanenţă pe o scenă. Pe de altă parte, era tratat cu o 
extremă severitate, hotărârile care-l priveau corespundeau, 
adesea, mai degrabă decât interesului său, logicii ambițiilor 
altcuiva, iar el se vedea constrâns la o obedientä intolerabilă 
pentru orgoliul lui. Credincios îndatoririlor sale, micul rege 
încerca să-şi dea curaj, dar când povara realităţii devenea 
insuportabilă, se închidea într-un mutism obstinat sau se 
cufunda în melancolie, provocînd panică în jurul său. Lucrurile se 
schimbaseră când, în pragul adolescenţei, regentul initiase 
educaţia lui politică, arătându-i o mare consideraţie si 
pregătindu-l cu tact şi răbdare pentru viitoarele lui obligaţii de 


guvernare. De altfel, Filip de Orleans nu făcea nici un secret din 
aceea că-l prefera pe nepot propriului său fiu. Dar moartea îl lovi 
încă o dată pe Ludovic lipsindu-l de un unchi pentru care avea 
stimă şi afecţiune „şi în care îşi recunoştea călăuza care-l 
ajutase să se nască definitiv pentru sine". li rămânea bătrânul 
său preceptor, cardinalul Fleury, de care nu se putu dispensa. 
Insă spre deosebire de Filip de Orleans, cardinalul făcea totul ca 
elevul lui să nu înveţe să zboare cu propriile-i aripi. Abia spre 
moartea lui, Ludovic al XV-lea se decise să ia puterea în 
propriile-i mâini, renunțând să se servească de un prim-ministru, 
dar simţindu-şi mereu responsabilităţile ca pe tot atâtea poveri. 
Ludovic al XV-lea nu-şi identifica, precum Regele Soare, condiţia 
de om cu cea de suveran şi, încă de copil, cum observa doamna 
de Ventadour, „simţea o uşurare că nu trebuia să fie rege". 
Aceasta nu însemna că Ludovic al XV-lea nu avea o inteligenţă 
ieşită din comun - „cel mai inteligent dintre Bourboni, alături de 
Henric al IV-lea" - şi o memorie uluitoare. Un program intens de 
studiu îi procurase de altfel o cultură excepţională pentru un 
suveran. Preferintele lui Ludovic mergeau către geografie, 
ştiinţe şi medicină, ale căror progrese le urmărea cu pasiune. 
Dar capacitatea lui de analiză şi multiplele lui cunoştinţe 
contribuiau la a accentua sciziunea ce caracteriza întregul său 
fel de a fi. Luciditatea, care-l făcea să ia în seamă, înainte de 
avantaje, riscurile şi necunoscutele proprii oricărei acţiuni 
politice, se adăuga unei nesigurante congenitale, cu efect 
paralizant; în acelaşi timp, fidelitatea faţă de absolutismul 
monarhic şi dorinţa de a rămâne credincios exemplului lui 
Ludovic al XIV-lea, pentru care avea un adevărat cult, erau în 
totală contradicţie cu cultura şi cu înţelegerea lui profundă 
pentru lumea modernă. In loc să fie un stimulent pentru a trăi în 
armonie cu timpul său, interesele lui intelectuale însemnau o 
evadare din meseria de suveran. Dar evadarea prin excelenţă, 
singura pasiune la care n-ar fi putut renunţa niciodată şi pe care 
suveranul şi-o manifestase încă din fragedă tinereţe, era 
vânătoarea. Cunoştea toate secretele artei cinegetice şi de două 
sau trei ori pe săptămână, liber în sfârşit să-şi manifeste 
exuberanta fizică, îşi istovea oamenii, caii şi câinii urmărind 
vânatul până în străfundul pădurilor regale. 

Fugind de el însuşi, Ludovic fugea totodată şi de cei din jur. In 
afară de ceremoniile oficiale, unde, la adăpostul etichetei, îşi 


îndeplinea scrupulos si cu competenţă toate obligaţiile, 
suveranul evita, cât mai mult posibil, să se expună în public, să 
aibă de-a face cu persoane necunoscute, să fie silit să răspundă 
la plângeri şi cereri. Prefera să rămână în singurătatea camerei 
de lucru, să-şi formuleze instrucţiunile în scris şi să-i lase pe 
miniştri să vorbească. 

Aceeaşi timiditate ce definea comportamentul lui Ludovic al 
XV-lea în toate împrejurările vieţii publice caracteriza şi 
raporturile lui cu sexul frumos. Şi în acest domeniu tânărul rege 
se zbătea într-un ghem de contradicții. In copilăria lui, cu 
excepţia guvernantei, nu existaseră prezenţe feminine. Femeile 
reprezentau pentru el un arhipelag necunoscut, din care 
moartea mamei îl alungase şi în care avea să se reîntoarcă abia 
la vârsta maturității virile, şi nu sub semnul dragostei filiale, ci al 
erotismului. Totul concura însă pentru a face ca această 
explorare să fie dificilă, periculoasă şi vinovată. Nimeni nu-i 
dăduse niciodată nici măcar un rudiment de informaţie despre 
viaţa sexuală. La unsprezece ani, la pubertate, Ludovic se 
crezuse „bolnav" şi-şi mărturisise îngrijorarea unuia dintre 
servitori, care îl liniştise spunându-i că „acea boală era un semn 
de sănătate" . Fanteziile lui în legătură cu femeile apăreau din 
interdicțiile religioase, din teama, foarte puternică la el, de păcat 
şi din apariţia unei exigente fiziologice care la bărbaţii din 
neamul lui tindea spre excese. Unica măsură luată de cardinal 
pentru ca, în aşteptarea căsătoriei, Ludovic să nu se orienteze 
către pajii săi, fusese aceea de a pune să fie atârnate pe pereţii 
unui culoar pe unde regele trecea adesea desene erotice care 
nu lăsau loc nici unei confuzii între sexe. 

Cât despre iubirea de care povesteau poeţii şi romancierii şi 
care constituia subiectul splendidelor scene ilustrate pe tavane 
şi tapiserii, în tablouri şi pe mobilierul superbelor lui palate, 
Ludovic ştia desigur că aceasta era una dintre marile plăceri ale 
vieţii şi că se afla în centrul preocupărilor atâtor tinere, 
frumoase, prea-elegante doamne care îi împodobeau curtea şi 
bănuia, probabil, şi că cele mai dezinvolte şi întreprinzătoare 
dintre ele ar fi fost fericite să-l implice în acest joc - dar numai 
ideea de a vorbi cu ele îi provoca panică. Şi-apoi, la ce i-ar fi 
servit să ştie mai mult în materie de sentimente, având în 
vedere că, deşi era stăpân pe viaţa altora, nu era totodată 


stăpân si pe propria-i viaţă şi că nu el avea să decidă pe cine 
avea să ia de soţie? 

Cu Maria Leszczyriska, Ludovic îşi începuse călătoria spre 
insula Cythera fără să trebuiască să ia nici cea mai mică 
iniţiativă, urmărind doar calea trasată timp de secole pentru 
soţii regali. Iniţierea lui sexuală se petrecuse cu binecuvântarea 
Bisericii şi plăcerea pe care i-o provocase coincidea cu exigenta 
de a procrea cât mai repede. Simţindu-se în sfârşit adult, pusese 
să i se taie părul şi adoptase peruca, iar rutina conjugală făcea 
parte din viaţa lui. O parte destul de însemnată, judecând după 
numărul de naşteri: între august 1727 şi iulie 1737, Maria 
adusese pe lume opt fete şi doi băieţi. La douăzeci de ani, 
Ludovic era deja tatăl a cinci copii şi la treizeci şi unu era bunic. 
Orfanul se transformase repede într-un patriarh modern, 
afectuos şi tolerant, însă, în ciuda acestui fapt, căsătoria nu 
reuşise în nici un fel nici să vindece singurătatea lui afectivă, 
nici să împlinească exigenţele lui erotice. Religioasă şi pudică, 
Maria făcea faţă îndatoririlor ei de soţie, dar prefera să urmeze 
instrucţiunile confesorilor ei decât să-i satisfacă dorinţele 
tânărului ei soţ. Pe de altă parte, lăsând de o parte exigenţele 
sexuale, Ludovic căpătase curând pentru prolifica lui soţie 
poloneză un profund dezinteres, şi aceasta şi pentru faptul că 
biata Maria reprezenta pentru orgoliul lui o rană mereu 
deschisă. 

Ludovic pricepuse repede ceea ce era limpede pentru toţi, şi 
anume că pe plan dinastic alegerea Mariei constituia pentru el o 
umilitoare mezaliantä. In afară de asta, cu toate virtuțile ei de 
necontestat, soţia nu-i era de nici un ajutor. Prea bună, prea 
timidă, prea influenţabilă, prea evlavioasă, Mariei îi lipsea o 
personalitate destul de puternică pentru a se putea impune unei 
curţi sofisticate şi dificile, cum era cea de la Versailles. „Regina, 
scria marchizul de Argenson, nu cunoaşte arta de a-şi atrage 
persoanele din propria-i curte; ea nu este nici detestată, nici 
iubită; atrage printr-o oarecare amabilitate, respinge făcând din 
prietenia ei ceva prea banal. Inimii ei îi lipseşte subtilitatea." Din 
aceleaşi motive, Maria îşi plictisea şi soţul, şi chiar fertilitatea ei 
contribuia, paradoxal, la a o îndepărta de el. Deşi îi consolidau 
poziţia de regină, naşterile apropiate între ele ştergeau treptat 
orice urmă din prospetimea ei tinerească, transformând-o prea 
devreme într-o matroană şi făcând mereu mai evidentă 


diferenţa de vârstă faţă de soţul ei. Fiind mai tot timpul 
însărcinată, Maria nu putea să-l urmeze pe Ludovic la vânătoare, 
la baluri şi la permanentele deplasări ale curţii de la o reşedinţă 
la alta, şi chiar patul conjugal, care rămânea principalul lor loc 
de întâlnire, devenea adesea impracticabil pentru suveran: 
potrivit indicatiilor medicinii din acea vreme, fiecare sarcină 
comporta pentru soţi o abstinenţă forţată de şase luni (trei 
înainte şi trei după naştere). Dacă trebuie să credem în celebra 
lui lamentatie - „Mereu în pat, mereu însărcinată, mereu gata să 
nască!" -, pentru regină acest regim însemna probabil o uşurare, 
dar o lipsea totuşi de singura rațiune pe care o avea regele de a 
se interesa de ea. 

Cu toate acestea, Ludovic rămase credincios soţiei sale timp 
de şapte lungi ani: frica de blamul cardinalului Fleury, teama de 
păcat, puterea obisnuintei, stângăcia lui faţă de femei îi 
dominaseră nevoia de evadare. Apoi, în 1733, neliniştea, 
senzaţia de a-şi fi risipit anii tinereţii ignorându-le toate emoţiile, 
chemarea plăcerii şi în primul rând hotărârea doamnei de Mailly 
îl  determinară să  îndrăznească. In ciuda ezitärilor, a 
remuşcărilor şi a cäintelor, nu i-ar mai fi fost cu putinţă să dea 
înapoi. In speranţa de a mai face un copil de parte bărbătească, 
care să stea alături de Delfin - al doilea născut murise la numai 
trei ani -, Ludovic avea să continue să viziteze patul conjugal, 
dar sosirea altor trei fetiţe îi epuiza simţul datoriei. Când, la 15 
iulie 1737, i se spuse că i se născuse o altă fată si fu întrebat ce 
nume voia să-i dea, regele răspunse: „Madame la Derniere" 
(Doamna Ultima). O butadă care nu lăsa să se întrevadă nimic 
bun pentru regină. 

informată despre infidelitâtile soţului, Maria fu disperată, 
luptase, plânsese, se rugase şi în cele din urmă se resemnase. 
Nu îi fusese uşor, pentru că făcuse greşeala de a-şi iubi 
nebuneste soţul şi avusese naivitatea de a se crede iubită de el. 
Mai înțelepte decât ea, reginele care o precedaseră pe tronul 
Franţei îi arătau comportamentul de urmat: şi totuşi, acel soţ 
egoist şi indiferent îi rezervase un tratament mai bun decât le 
fusese hărăzit suveranelor din trecut. Spre deosebire de 
străbunicul lui, Ludovic al XV-lea nu era un ti- 

ran: avea să i le impună cu neruşinare Mariei pe favoritele lui, 
dar nu avea să repete scandalul bastarzilor; avea să ducă o 
existenţă paralelă din care soţia lui era exclusă, dar în schimb 


avea să-i lase o libertate fără precedent pentru o regină a 
Franţei. Maria, care, asemenea lui, nu iubea viaţa de curte, îşi 
putu forma un cerc de prieteni credincioşi, aleşi în mod liber în 
funcţie de afinități şi simpatii şi reuşi să uite alături de ei de 
constrângerile etichetei. Jurnalul ducelui de Luynes, soţul 
doamnei de companie a reginei şi prietena ei de suflet, ne 
descrie obiceiurile aproape burgheze ale soţiei lui Ludovic al XV- 
lea: „Dimineaţa petrece în apartamentul ei cel puţin două ore şi 
alte trei sau patru după masă, în zilele în care nu merge la 
biserică după prânz: în aceste ore aflate la dispoziţia ei, vede pe 
cine vrea..." Dacă ne gândim la aglomerarea de îndatoriri care în 
aceiaşi ani secătuiau puterile amantei oficiale a soţului ei, 
doamna de Pompadour, nu putem să nu ne gândim că la urma 
urmei Maria nu era atât de demnă de compătimire. In afara 
plăcerilor prieteniei, regina putea cultiva bucuriile familiei. Spre 
deosebire de suveranele dinaintea ei, care fuseseră constrânse 
să taie orice punte cu trecutul, Maria avea cel puţin consolarea 
de a păstra legături foarte strânse cu părinţii ei, iar în 1765 
putuse chiar să-şi viziteze tatăl la Luneville şi să vadă ţara unde 
acesta domnea acum. Deoarece, rechemat pe tronul Poloniei, 
Stanislav acceptase cererea ginerelui său de a face schimb între 
regatul lui şi ducatul de Lorena, consimtind de asemenea să-l 
lase pe acesta din urmă moştenire coroanei franceze. 

In cele din urmă, graţie căsătoriei cu săraca principesă 
poloneză care venise fără dotă, fără bijuterii, fără suită, Ludovic 
al XV-lea reuşise să lărgească în chip paşnic hotarele teritoriului 
naţional, anexându-i o regiune de mare importanţă strategică. 
Din timpurile Anei de Bretania o regină nu mai adusese Franţei o 
zestre atât de frumoasă. 


Surorile Mailly-Nesle - Amoruri în familie 


Au fost necesare eforturile a cinci surori, susţinute de o vastă 
reţea de intrigi, pentru a-l face pe Ludovic al XV-lea apt de a 
depăşi bariera de timiditate care-l separa de sexul frumos, de a- 
şi trăda o soţie de care era legat prin obişnuinţă şi prin datorie, 
de a înfrunta reproşurile confesorilor şi de a se emancipa de sub 
tutela unui bătrân preceptor tiranic, prea puţin dispus să 
renunţe la influenţa pe care o avea asupra lui. 

Descinzând dintr-o familie din vechea nobilime de spadă, 
originară din Picardia, cu un patrimoniu ruinat şi cu părinţi de o 
moralitate extrem de elastică, Louise-Julie, contesă de Mailly, 
Pauline-Felicite, marchiză de Vintimille, Diane-Adelai'de, ducesă 
de Lauraguais, Hortense-Felicite, marchiză de Flavacourt şi 
Marie-Anne, marchiză de La Tournelle, au contribuit toate, într-o 
manieră mai mult sau mai puţin directă, la iniţierea tânărului 
rege în erotism, în dragoste, în politică, dar şi la crearea acelui 
climat de scandal care avea să-l lipsească de respectul 
supuşilor. 

După şapte ani de căsătorie, plictisit de serile petrecute în 
compania soţiei, Ludovic începuse să frecventeze cercul care se 
reunea în apartamentul amabilului şi rafinatului conte de 
Toulouse, ultimul fiu al lui Ludovic al XIV-lea şi al doamnei de 
Montespan. Pentru prima dată, în compania unora dintre cei mai 
mari seniori ai curţii sale, regele se simtise în sfârşit în largul său 
şi învățase să râdă şi să glumească. In lumina acestei 
sociabilităţi aristocratice, prietenoasă şi complice, nevoia lui de 
o femeie pe care s-o iubească apăruse tuturor atât de evidente 
încât domnişoara de Charolais, frumoasa, independenta şi lipsita 
de prejudecăţi soră a ducelui de Bourbon, care făcea parte din 
micul clan, se hotărâse să-i vină în ajutor. Mult prea în vârstă 
faţă de Ludovic pentru a se propune pe sine, începu să caute, cu 
ajutorul fostului ei amant, ducele de Richelieu, o candidată care 
să nu fie nici intrigantă, nici ambițioasă, şi care să nu sfârşească 
prin a acapara în exclusivitate prietenia suveranului, iar 
alegerea căzuse asupra fiicei mai mari a marchizului de Nesle, 
contesa Louise-Julie de Mailly. 

In 1733, doamna de Mailly avea douăzeci şi trei de ani, aceeaşi 
vârstă ca a regelui. Măritată foarte de tânără cu un văr fără 
parale si libertin, de care trăia despărțită, tânăra contesă îi luase 


locul soacrei sale în rolul de doamnă de palat a reginei şi avea 
darul de a se face iubită. „E bine făcută, tânăra, dar nu 
frumoasă, cu o gură mare, bine garnisită cu dinţi frumoşi, şi pe 
deasupra e amuzantă. Nu e inteligentă şi e lipsită de ambiții", 
nota marchizul de Argenson în jurnalul său. lar dacă tocmai lipsa 
de ambiţii şi dezinteresul ei faţă de luptele pentru putere îi 
câştigaseră simpatia curţii şi neutralitatea cardinalului Fleury, 
afinitatea ei cu sensibilitatea şi cu gustul timpurilor noi o făceau, 
în schimb, seducătoare. „Totul, în aspectul ei, în ovalul släbut al 
feţei brune, avea acel farmec picant şi senzual care-i atrage pe 
tineri", vor scrie un secol mai târziu fraţii Goncourt, maeştri în 
arta evocării istorice întemeiată pe erudiție şi empatie. „Era una 
dintre acele frumuseți provocatoare, cu obrajii fardati şi 
sprâncenele bine marcate: avea strălucirea razelor de soare la 
apus. Era una dintre acele femei tipice înfăţişate în toate 
portretele pictorilor din vremea regenței, cu amplul guler din 
organdi şi cu steaua pe frunte, care, cu obrajii aprinşi, cu 
sângele fierbinte, cu ochii strălucitori şi mari ca ai lunonei, cu 
purtarea îndrăzneață, cu îmbrăcămintea şocantă, ne întâmpină 
din trecut cu grațiile lor nerusinate şi superbe, ca zeitățile dintr- 
o bacanală ... Faţa doamnei de Mailly exprima în întregime felul 
ei de a fi. Entuziastă, pasională, mândră şi cum nu se poate mai 
fericită de a cuceri... un rege al Franţei «frumos ca iubirea», se 
arătase desigur hotărâtă şi dispusă la orice avans, la orice 
concesie." 

Bine instruită de Bachelier, servitorul personal al suveranului, 
asupra comportării de urmat, doamna de Mailly fu aşadar 
introdusă într-un mezanin de sub apartamentele regale, unde se 
întâlni cu Ludovic al XV-lea. Urmă o scenă penibilă pentru 
amorul propriu al amândurora: într-o epocă în care, după chipul 
şi asemănarea lumii bune, atât libertinii lui Crebillon-fiul cât şi 
îndrăgostiţii lui Marivaux se întreceau, în romane şi pe scenă, în 
arta cuvântului, Ludovic şi Louise, prizonieri ai propriei lor 
stânjeneli, renunţară la galanteriile de limbaj pentru a lăsa să 
vorbească faptele. „Regele era încurcat, povesteşte d'Argenson, 
şi o trase de rochie; ea spuse că-i era foarte frig la picioare şi se 
aşeză lângă foc. Regele îi prinse gamba şi piciorul, care erau 
foarte frumoase, şi de acolo urcă spre jartieră; întrucât primise 
instrucţiuni să nu opună rezistenţă unui bărbat atît de timid, ea 
spuse: «Ah, Doamne! Dacă ştiam că Majestatea Voastră m-a 


chemat pentru asta, n-as fi venit». In acel moment, regele se 
repezi la ea..." 

In ciuda începutului prea putin glorios, a unei reputatii deja 
destul de compromisă şi a unei disperate nevoi de bani, Louise 
era mândră, dezinteresată şi sentimentală. Timp de nouă ani 
avea să-l iubească pe rege fără nici o rezervă, preocupată numai 
să se facă interpreta dorințelor lui şi să menţină treaz interesul 
pe care el i-l arăta. Legătura lor a fost ţinută multă vreme 
secretă şi doamna de Mailly suferi umilinţa unei lungi serii de 
întâlniri clandestine în garderoba regelui. Apoi, Ludovic dezerta 
definitiv din patul conjugal şi, începând cu Pastele anului 1738, 
nu mai participă la sfintele taine, renunțând să-i mai atingă pe 
bolnavii leproşi. Prea credincios ca să adopte, după modelul 
predecesorilor lui, soluţia de compromis a unei pocäinte de 
câteva săptămâni, cu scopul de a salva aparențele cu prilejul 
marilor sărbători religioase, Ludovic prefera să recunoască 
public condiţia lui de adulter. 

Ceea ce l-a determinat să-şi asume această vină nu a fost atât 
pasiunea pentru doamna de Mailly, cât faptul că plăcerea ocupa 
acum în viaţa lui un loc la care nu voia să mai renunţe. In 
amanta care-i fusese împinsă în braţe, găsise o femeie liberă şi 
pasională, care nu practica sexul printre scrupule şi rugăciuni şi 
care îi permitea să reia ca adult călătoria spre Cythera începută 
în momentul căsătoriei. O călătorie care părăsea calea intimitätii 
conjugale şi adopta drept călăuză imperativul lui amour gout, 
cuvânt de ordine al întregii sale generaţii. 

Punct de plecare a ceea ce avea să devină o neobosită 
explorare a ținuturilor lui Eros, şi deşi nu epuiza curiozitatea lui 
Ludovic, doamna de Mailly deveni pivotul în jurul căruia se rotea 
noua lui existenţă. Veselă, amuzantă, înţelegătoare, Louise 
poseda într-adevăr arta de a face viaţa plăcută. Ştia perfect să 
se poarte în lume şi se pricepea, cu tact şi răbdare, să-şi 
distreze amantul, să-l determine să iasă din mutenia lui şi să 
îndulcească asprimile caracterului său. Timidă, prudentă şi 
terorizată de posibilitatea de a pierde favoarea regelui, contesa 
avea grijă să-şi câştige simpatia anturajului regal, risipindu-se în 
favoruri şi gentileti şi evita să cadă în dizgratia cardinalului 
Fleury, ţinându-se departe de politică. Deşi situaţia ei rămânea 
precară şi Ludovic al XV-lea, hotărât să limiteze scandalul, 
refuzase să o recunoască oficial drept favorită, contesa se 


bucura de un număr tot mai mare de ore, pe care regele le 
răpea ritualului de curte. Intrase, de pildă, în obişnuinţă ca 
partidele de vânătoare ale lui Ludovic să se încheie cu o cină 
pentru puţini intimi în acele petits appartements care fuseseră 
construite din porunca lui la Versailles, iar suveranul îşi luase şi 
obiceiul să petreacă una sau două zile pe săptămână la 
resedintele regale din apropierea Parisului, în compania unui 
cerc restrâns de prieteni. 

Incepea astfel o viaţă paralelă cu cea oficială, care permitea 
regelui să se sustragă privirilor curtenilor şi să trăiască în palatul 
regal ca un om obişnuit în casa lui. Era o alegere riscantă şi în 
evidentă contradicţie cu tradiția monarhică franceză. Din 
vremea lui Francisc | de Valois eticheta regală nu se mai limita 
să exalte doar măreţia suveranului, ci garanta fiecărui supus un 
rol bine precizat. Spectacolul regalității avea nevoie de actori ca 
şi de spectatori şi se baza pe un acord tacit între suveran şi 
curteni: aceştia din urmă îşi sacrificau libertatea pentru a-l 
omagia pe suveran, iar suveranul renunţa la libertatea sa pentru 
a trăi în mijlocul lor. Spre deosebire de monarhii spanioli sau de 
împărații austrieci, care duceau o existenţa extrem de retrasă, 
regii francezi îşi petreceau întreaga zi în public, se întreţineau 
familiar cu marii seniori ai regatului şi chiar şi cel mai umil dintre 
curteni avea posibilitatea să se apropie de ei. De nepătruns şi 
inatacabil în opţiunile sale politice, în privinţa tuturor celorlalte 
aspecte ale vieţii sale, regele Franţei nu avea secrete faţă de 
supuşii lui şi nu exista gest care să poată scăpa controlului lor. 
Astfel, dincolo de curiozitatea si de voyeurismul al căror obiect 
era, această existenţă desfăşurată tot timpul în public, în care 
până şi funcţiile fiziologice făceau parte din spectacol, era în 
primul rând o garanţie de transparenţă şi comporta un avantaj 
reciproc: dacă suveranul îi supraveghea pe curteni, şi aceştia, la 
rândul lor, erau în măsură să-i verifice conduita, se bucurau de 
vecinătatea lui şi puteau să pretindă atenţia lui. 

Insă Ludovic al XV-lea arăta clar că nu voia să respecte regulile 
jocului: adesea nu participa la distractiile prevăzute în 
calendarul săptămânal de la Versailles, mânca rareori în public 
şi prefera să dispară în culisele camerelor de ceremonie. Şi ca şi 
cum acest lucru n-ar fi fost prin sine ofensator, aducea cu el şi 
câte un privilegiat ales pe baza procedeului, puţin spus 
insultător, numit debotte: la întoarcerea de la vânătoare, în timp 


ce i se scoteau cizmele, regele dicta lista celor pe care dorea să- 
i invite la cină, iar numele acestora erau citite cu voce tare în 
anticamera unde curtenii aşteptau să-şi afle soarta. Puţini erau 
şi acei norocoşi aleşi să-l urmeze în diferitele deplasări în afara 
Versailles-ului. Nemulțumirea  suscitată de arbitrarul unei 
discriminări care nu ţinea cont nici de rang, nici de etichetă, ca 
şi umilinţa încercată de cei excluşi, erau totuşi mai puţin grave 
decât deductiile care se făceau asupra a ceea ce se petrecea 
dincolo de uşile închise ale micilor apartamente. Pe de altă 
parte, aşa cum va arăta un deceniu mai târziu ducele de Croy, 
înşişi privilegiatii care erau admişi acolo ştiau că „adevăratul 
privilegiu era reprezentat de accesul în petits cabinets, unde 
puteau intra doar foarte puţini dintre cei mai vechi şi mai intimi 
curteni". Dacă regele nu-şi respecta îndatoririle şi se ascundea, 
însemna că avea ceva de ascuns, că încălcarea protocolului era 
dictată de nevoia de a tăinui infracţiuni încă şi mai grave. lar 
asupra naturii acestora din urmă, fantezia se dezläntuia. 

Primele şi cele mai grave bănuieli priveau conduita morală a 
„unsului lui Dumnezeu". Regele se sustrăgea controlului 
curtenilor săi pentru a se abandona la tot felul de excese, 
începând, fireşte, cu cele sexuale. Abia formulate, aceste 
supozitii se răspândeau din gură în gură, de la Versailles la Paris 
şi în cele mai îndepărtate provincii, coborând toate treptele 
societăţii până la „bunul popor francez", luând proporţii 
nemăsurate şi deformându-se pe măsură ce se depărtau de 
curtea unde apăruseră şi prinzând rădăcini drept certitudini 
absolute în opinia oamenilor. Gravitatea acuzelor putea să 
difere, dar verdictul era unanim: cea care îl ducea în ispită pe 
suveran şi-l îndepărta de la îndatoririle lui era totdeauna o 
femeie. 

lar atunci când, în decursul primei aventuri extraconjugale a 
lui Ludovic al XV-lea, se descoperi că nu era o singură femeie, ci 
erau mai multe, scandalul a fost fără precedent. 


PAULINE-FELICITE 

In 1738, când legătura ei cu regele ajunsese de domeniu 
public, doamna de Mailly comise imprudenta fatală de a o primi 
la Versailles pe sora ei mai mică, Pauline-Felicite, o copilă de 
şaisprezece ani abia ieşită din mănăstire. Louise avusese 
totdeauna o slăbiciune pentru ea şi întrucât mama lor murise, se 


lăsă impresionată de rugämintile ei si o luă la curte în ideea de 
a-i găsi un bărbat. Cum şi-ar fi putut închipui, de altfel, că încă 
demult, în izolarea mănăstirii unde fusese crescută, Pauline îi 
pusese gând rău? „Am să merg la curte, la sora mea,îi 
mărturisise ea unei colege, regele o să mă vadă, regele o să se 
îndrăgostească de mine, şi eu am s-o conduc pe soră-mea, pe 
rege, Franţa şi Europa." 

Visul de a deveni amanta regelui era comun multor fete, iar 
tinereţea si înfăţişarea plăcută a lui Ludovic al XV-lea 
contribuiau la a le aprinde închipuirea; dar visul tinerei Mailly- 
Nesle era un scop urmărit cu o foarte lucidă hotărâre. 

Foarte urâtă, „cu o înfăţişare de grenadier, un gât de cocostârc 
şi un miros de maimuță", Pauline nu-şi făcea iluzii asupra 
propriului ei aspect, dar asta nu-i provoca îngrijorări: ceea ce 
intenţiona să domine ea era mintea lui Ludovic, nu simţurile lui. 
Şi din moment ce era sigură pe superioritatea ei intelectuală, ea 
adoptase drept unică strategie pe aceea de a fi până la capăt ea 
însăşi. 

Năbădăioasă, spirituală, lipsită de respect, micuța Nesle nu se 
lăsase subjugată de Ludovic al XV-lea, ci îl amuzase cu 
impertinenta ei de enfant terrible şi îl uimise cu ascutimea şi 
originalitatea observaţiilor ei, ajutându-l să-şi depăşească 
timiditatea şi făcându-l să lege cu ea o complicitate glumeatä. 
Curând, suveranul avea să nu se mai poată dispensa de ea: 
vitalitatea ei avea asupra lui un efect tonic şi libertatea ei de 
gândire îl incita să-şi exprime opiniile. Pe de altă parte, profunda 
prietenie pe care Pauline-Felicite era pe cale să o lege în acei ani 
cu marchiza du Deffand, care era socotită, pe drept cuvânt, una 
dintre femeile cele mai inteligente din Paris, demonstra că 
regele nu era singurul care-i aprecia calităţile intelectuale. 

La un an după sosirea ei la Versailles, Pauline era oaspete 
permanent al cinelor din petits appartements şi participa la 
toate călătoriile de plăcere ale suveranului. Intr-un prim 
moment, doamna de Mailly fusese convinsă că atentiile regelui 
pentru sora ei erau dictate de dorinţa de a-i face ei plăcere. Dar 
când îşi dăduse seama că, pentru a părăsi Versailles-ul, Ludovic 
al XV-lea alegea tocmai zilele în care ea trebuia să-şi facă 
datoria de doamnă de companie a reginei, Louise fu silită să 
deschidă ochii: regele se amorezase de Pauline şi prezenţa ei 
devenise o piedică. 


Realitatea era mult mai rea decât îşi putea închipui contesa. 
Pentru prima şi poate singura dată în viaţa lui, Ludovic al XV-lea 
era cu adevărat îndrăgostit şi, pus cu spatele la zid, nu ezită să-i 
spună că o iubea pe sora ei tot atât cât o iubea pe ea. 

Spectacolul a două favorite fusese deja impus supuşilor de 
către Ludovic al XIV-lea, dar până atunci nici un rege al Franţei 
nu se exhibase într-un menage a trois cu două surori. Faptul că 
acestea păreau să se înţeleagă de minune şi că, peste toate 
astea, trăiau în cea mai mare intimitate, contribuia la adâncirea 
scandalului şi la a-i conferi un neliniştitor parfum de incest. 

Intr-adevăr, toţi cei trei participanţi la acest trio optaseră, deşi 
din motive diferite, pentru simbioză. Regele era un om comod, 
nu-i plăceau soluţiile radicale şi spera că vechea lui legătură cu 
doamna de Mailly putea să-i servească drept paravan pentru o 
relaţie care prezenta circumstanta agravantă de a implica o fată 
nemăritată. Cât despre Louise, pusă în faţa evidenţei că amantul 
ei încetase să-i mai acorde interes, nu avusese curajul să iasă 
din scenă şi se resemnase la o coabitare umilitoare, cu 
improbabila speranţă că pasiunea lui Ludovic se va reaprinde. 
Logic vorbind, singura care ar fi trebuit să dorească o schimbare 
era Pauline. Bazându-se pe ascendentul ce-l căpătase asupra 
suveranului, ea putea să râvnească la înlăturarea soră-sii şi la a- 
şi asuma poziţia de amantă oficială; dar nu acestea îi erau 
obiectivele. Doar pasiunea pentru politică avea, într-adevăr, 
darul de a face să-i vibreze până la ultima fibră trupul mare şi 
dizgratios şi proiectele ei nu erau de natură sentimentală. Ea 
voia să-i inculce lui Ludovic al XV-lea pasiunea de a comanda, 
emancipându-l de sub tutela cardinalului Fleury, iniţiindu-l în 
responsabilităţile guvernării, pe scurt, ajutându-l să devină un 
mare monarh. Bine instruită de ea, soră-sa putea să o susţină în 
acest sens şi puţin îi păsa dacă regele îi mai hărăzea Louisei din 
când în când câte o atenţie. Dinspre partea sa, Ludovic 
înţelesese că tânăra femeie credea în el şi în grandoarea lui de 
suveran şi tocmai de aceea o răsplătea cu o dragoste pasionată. 

Visurile de glorie ale Paulinei coincideau cu ale tinerilor 
reprezentanţi ai nobilimii de la curte, nerăbdători să-şi facă auzit 
glasul după lunga tăcere impusă de Regele Soare. Obositi de 
politica prudentă şi pacifistă a bătrânului prim-ministru, ei 
doreau să se remarce în meşteşugul armelor şi să recupereze pe 
câmpurile de luptă timpul pierdut. Prilejul nimerit pentru a 


reafirma prestigiul Franţei în Europa apäru în 1740, la moartea 
împăratului Carol al Vi-lea. Dispariţia ultimului Habsburg 
deschidea o dublă succesiune: aceea a regatelor ereditare ale 
dinastiei sale - Boemia, Ungaria şi posesiunile austriece -, care, 
în temeiul Pragmaticei Sanctiuni, trebuiau să revină primei lui 
născute, Maria Tereza; şi pe aceea, electivă, a coroanei 
imperiale. Doar cu trei ani înainte, în momentul schimbului între 
Lorena şi Polonia, Franţa se obligase să respecte Pragmatica 
Sanctiune!f, şi politica de conciliere urmată de Fleury faţă de 
casa de Austria dădea de presupus că Franţa avea să susţină 
candidatura la demnitatea imperială a soţului Mariei Tereza, 
Francisc de Lorena, devenit mare duce de Toscana. Cardinalul 
ştia că Habsburgii nu mai reprezentau o ameninţare pentru 
Franţa şi că pe plan internaţional provocarea o reprezenta acum 
controlul coloniilor de peste mări. Conflictele multiseculare cu 
casa de Austria lăsaseră însă o urmă adâncă în opinia publică 
franceză, iar dispariţia lui Carol al VI-lea şi disputele iscate în 
jurul succesiunii acestuia ofereau partidei belicoase susţinută de 
Pauline o splendidă oportunitate de revanşă. 

Când, în acord cu linia politică a cardinalului, Ludovic al XV-lea 
comentase moartea împăratului declarând că voia „să rămână 
pe muntele Pagnote" (altfel spus, „să rămână în expectativă"), 
unuia dintre cei prezenţi îi scăpase o replică simptomatică 
pentru aşteptările belicoase ale multor curteni: „Majestății 
Voastre îi va fi frig, deoarece strămoşii Voştri n-au construit 
nimic acolo." Presiunile conjugate ale Paulinei, ale Louisei şi ale 
întregului lor anturaj sfârşiră prin a-l convinge pe rege să 
abandoneze înţeleaptă lui poziţie de aşteptare şi să opteze 
pentru o soluţie de compromis: Franţa consimtea ca Maria 
Tereza să intre în posesia moştenirii ei, dar susţinea candidatura 
la coroana imperială a lui Carol Albert de Bavaria. Era un pas 
greşit, pe care numirea contelui de Belle-Isle ca ambasador 
francez la Dietă pentru alegerea împăratului îl făcea ireparabil. 
Nepot al celebrului supraintendent Fouquet, asupra căruia se 
abătuse mânia Regelui Soare, strălucitor, intrigant, peste 
măsură de ambițios, contele, care se putea bizui pe sprijinul 


16Dispozitie emisă de Carol al VI-lea de Habsburg în 1713, care stabilea că 
succesiunea se poate efectua şi pe linie feminină, precum şi în divizibilitatea 
teritoriului monarhiei. Contestată în 1740, a rămas totuşi în vigoare până în 
1919. (n. e.) 


Paulinei, îşi asumase conducerea partidei antiaustriece. Odată 
ajuns în Germania, nesocotise instrucţiunile de prudenţă primite 
de la rege şi de la cardinal şi avea să târască Franţa într-un 
război cu rezultate dezastruoase. Tânăra femeie însă nu va mai 
avea timpul să vadă consecinţele politicii pe care o sprijinise cu 
atâta pasiune. 

Întâlnirile amoroase ale lui Ludovic al XV-lea cu Pauline se 
desfăşurau în lăcaşul fermecat de la Choisy. In 1739 regele 
cumpărase pentru amanta lui micul castel construit în epoca lui 
Ludovic al XIV-lea, celebru pentru minunata lui grădină 
proiectată de Le Notre, care cobora într-o suită de terase până la 
Sena. Ca şi La Muette, un castel de vânătoare în Bois de 
Boulogne achiziţionat de rege cu doi ani înainte, Choisy era o 
simplă maison de plaisance care, spre deosebire de marile 
resedinte regale de la Marly, Compiegne sau Fontaine-bleau, 
putea primi doar un număr limitat de persoane. Ludovic îi 
încredinţase modernizarea acestui loc arhitectului Gabriel, 
supraveghind, cu un gust desăvârşit, mobilarea lui şi se refugia 
deseori acolo cu Pauline, Louise şi câţiva prieteni intimi, ca să se 
bucure de plăcerile vieţii private. El fusese cel ce comandase 
pentru prima dată unul dintre acele mecanisme reprezentând o 
culme a rafinamentului atins în secolul al XVIII-lea în arta de a 
trăi comod: o masă de prânz, aranjată cu tot ce trebuia, care se 
ridica de la etajul inferior, făcând inutilă prezenţa servitorilor. 

Castelană la Choisy, Pauline ştiuse să profite de această 
retrăite idilică pentru a se dedica, departe de ochii lui Fleury, 
educaţiei politice a suveranului, începând cu „a-l învăţa să 
vrea". Intre timp, pentru a salva aparențele şi a justifica 
prezenţa ei la Curte, Ludovic îi făcuse rost de un soţ complezent. 
Consistenţa zestrei şi garanţia favorurilor regale i se păruseră 
marchizului de Vintimille - care, deşi nepot al arhiepiscopului de 
Paris, nu strălucea prin virtute - motive mai mult decât 
suficiente pentru a o duce pe Pauline la altar. 

Oficiată la arhiepiscopia de Paris la 4 septembrie 1739, nunta 
se încheiase cu o cină somptuoasă oferită de domnişoara de 
Charolais la Madrid, frumoasa locuinţă pe care principesa o avea 
în Bois de Boulogne şi unde regele adăsta deseori în timpul 
partidelor lui de vânătoare. Suveranul, sosit anume de la Muette 
pentru ceremonia coucher-ului, îi făcu mirelui deosebita onoare 
de a-i întinde cămaşa de noapte în momentul în care acesta se 


pregătea să meargă la culcare. Apäruse şi zvonul că Ludovic îi 
luase locul în patul nuptial, dar domnul de Vintimille se bucurase 
în mod sigur de drepturile lui conjugale din moment ce după 
câteva luni avea să se întrebe asupra paternităţii copilului pe 
care nevastă-sa îl aştepta. 

Manifestată la începutul lui 1740, sarcina Paulinei a fost 
dificilă, dar faptul acesta n-o împiedică pe tânăra femeie să-l 
ţină în continuare în mână pe rege şi să persevereze în ofensiva 
ei contra lui Fleury, folosindu-şi sora ca pion strategic. Dinspre 
partea lui, Ludovic al XV-lea, mai îndrăgostit ca niciodată, 
urmărea cu îngrijorare evoluţia sarcinii, o înconjura cu atentii pe 
femeia iubită şi pusese să fie construită o lectică specială pentru 
a o transporta de la Choisy la Versailles în momentul naşterii, 
începând cu luna august, starea Paulinei se înrăutăţi mult: 
doborâtă de o febră de care nu avea să mai scape, favorita 
refuză să se îngrijească şi se cufundă într-o adâncă melancolie. 
Regele, arată ducele de Luynes în Memoriile sale, „era singurul 
care ar fi putut s-o convingă să respecte prescriptiile medicilor" 
şi se străduia să o scoată din mutismul ei. Odată, exasperat de 
tăcerea ei, îi strigase chiar că „leacul care ar fi trebuit folosit ca 
s-o vindece era să-i taie capul..., să i se scoată tot sângele şi să-i 
fie înlocuit cu al unui miel, atât era de aspră şi de rea". Era însă 
clar că din extraordinara ei energie nu mai rămăsese nici urmă. 

La 24 august, însoţită de un cortegiu de prieteni, doamna de 
Vintimille se întoarse la Versailles şi se reinstala în apartamentul 
ei, unde regele venea s-o vadă în fiecare seară, la cină, iar pe 2 
septembrie dădu naştere unui copil pe care arhiepiscopul de 
Paris veni imediat să-l stropească cu apă sfinţită, târând după el 
pe nepotul recalcitrant, încă de multă vreme la cuțite cu 
nevasta, marchizul de Vintimille se complăcea să pună în 
circulaţie poveşti infamante despre ea, iar Pauline, care îi arăta 
aceeaşi aversiune, hotărâse să doarmă în paturi separate. 

Regele reacţiona cu o bucurie evidentă la naşterea copilului şi 
manifestă pentru el un interes pe care nu-l arătase pentru copiii 
lui. Cu trecerea timpului, asemănarea micutului Vintimille cu 
suveranul avea să devină atât de mare, încât îi atrase porecla 
de „demi-Louis", după numele monedei cu efigia monarhului, 
aflată pe-atunci în circulaţie. Dacă însă nou născutul era 
sănătos, starea lăuzei se înrăutăţea văzând cu ochii. Pasionat de 
medicină şi cu o atracţie morbidă pentru boală, regele chemase 


mai multi medici s-o consulte, dar aceştia, nereuşind să se pună 
de acord asupra naturii bolii care-o macină pe pacientă, se 
mărginiseră să-i ia sânge. Pentru a evita ca zgomotul cailor şi al 
trăsurilor să tulbure odihna iubitei, suveranul, punând în aplicare 
o dispoziţie excepţională, la care se apelase numai în ultimele 
zile ale Regelui Soare, ordonase ca pavajul de sub ferestrele ei 
să fie acoperit cu fân. In ziua de 8 septembrie, seara, stătu de 
veghe la căpătâiul bolnavei până la două noaptea; apoi, liniştit 
din pricina unei efemere ameliorări, se retrase în apartamentul 
lui. Puțin mai târziu, doamna de Vintimille fu cuprinsă de dureri 
atroce care o făcură să creadă că fusese otrăvită şi trimise după 
un confesor, dar acesta nu ajunse la timp ca să-i dea sfânta 
împărtăşanie. La şapte dimineaţa, la numai nouăsprezece ani, 
Pauline încetă din viaţă. 

Tragicul ei sfârşit avea să apară şi mai sinistru în lumina a ceea 
ce se întâmplă imediat după aceea, însărcinat să transmită 
ultimele dorinţe ale dispărutei, preotul care o asistase se duse la 
doamna de Mailly, dar, doborât de o sincopă, se prăbuşi în 
pragul camerei acesteia. Insă răul cel mai mare abia de acum 
încolo urma să se producă. Deoarece nu era îngăduit ca regele 
să se găsească sub acelaşi acoperiş cu un mort, trupul doamnei 
de Vintimille fu transportat în mare grabă, abia acoperit cu un 
cearşaf, de la palat la casa Villeroy, unde servitorii îl lăsară 
nepăzit şi se duseră la cârciumă să se îmbete. Atrasă de 
curiozitate şi de ura pentru o femeie care avea faima că îl 
corupsese pe suveran, plebea de la Versailles pătrunse în palat 
şi puse stăpânire pe cadavru, supunându-l la tot felul de ultragii. 
Sinistru preaviz pentru ferocitatea de care era în stare bunul 
popor francez când se erija în judecătorul conduitei principilor 
săi. 

Ludovic al XV-lea află de moartea doamnei de Vintimille la 
trezire şi, după ce dădu dispoziţie să se oficieze mesa în camera 
lui, trase draperiile patului, sustrăgându-se astfel oricărei priviri. 
Uşile apartamentului său rămaseră închise până la cinci după- 
amiaza, apoi regele se sculă şi, luându-i cu sine pe doamna de 
Mailly, pe ducele d'Ayen, pe ducele de Noailles şi pe marchizul 
de Meuse, plecă la Saint-Leger, casa de ţară a familiei Toulouse, 
fără să spună când avea să se întoarcă la Versailles. Acolo, în 
prezenţa câtorva prieteni credincioşi, regele se lăsă pradă 
durerii: nu numai că fusese din nou lovit de moartea care-i 


răpea ceea ce avea mai scump, dar în plus această moarte îi 
arunca în spate responsabilităţi înspăimântătoare. Femeia iubită 
fusese ucisă de o sarcină de care era vinovat şi, poate, tot din 
vina lui fusese damnată pe vecie. „judecând după atitudinea 
serioasă a regelui, nota Luynes, şi după felul atent în care 
asculta mesa, părea că înăuntrul lui se dădea o mare luptă între 
meditaţiile religioase şi tendinţele sale naturale." 

Pentru a umple teribilul gol lăsat de Pauline, lui Ludovic nu-i 
rămâneau decât lacrimile şi amintirile şi nimeni nu era mai în 
măsură să le împărtăşească mai bine cu el decât doamna de 
Mailly. 

Intr-adevăr, gelozia n-o împiedicase pe Louise să continue să-şi 
iubească sora, să o asiste în timpul bolii şi să fie greu lovită de 
dispariţia ei. Şi iată că, precum în poveştile moralizatoare, 
tocmai noblețea purtării ei o făcu să recâştige poziţia pierdută. 

Împins de o veche obişnuinţă şi de doliul comun, regele se 
reîntoarse la Louise, reluă cu ea vechile deprinderi, cinele din les 
petits appartements şi excursiile la Muette şi la Choisy şi sfârşi 
chiar prin a împărţi din nou cu ea şi patul. La începutul lui 1742, 
în ciuda unei recrudescente a scrupulelor religioase, Ludovic 
decise chiar să-şi aranjeze fosta amantă într-un mic apartament 
legat de al său printr-o scară interioară, deşi, pentru ca gestul 
să nu fie interpretat drept o recunoaştere oficială, se folosi de 
marchizul de Meuse ca paravan. Fidelitatea totală a Louisei nu 
ajungea, totuşi, ca să împrăştie tristeţea şi plictisul ce continuau 
să-l apese pe suveran, iar semnele vârstei, pe care ea le purta 
pe faţă nu contribuiau la reaprinderea dorințelor lui. Ne putem 
întreba cât timp avea să se mai împace Ludovic al XV-lea cu 
acesta legătură de repliere; fără voia ei, tocmai doamna de 
Mailly avea să-i grăbească sfârşitul. Şi încă o dată, cea care 
avea să-i înfigă pumnalul în spate îi era soră. 


MARIE-ANNE 
Către sfârşitul lui 1742, cu generozitatea ce o caracteriza, 
Louise sări în ajutorul celor două surori mai tinere, Hortense- 
Felicite şi Marie-Anne, amândouă foarte frumoase şi cu o 
conduită impecabilă. Prima, născută în 1715, se măritase cu 
marchizul de Flavacourt, care servea pe atunci în armată, 
departe de capitală; a doua, cu doi ani mai mică, era văduva 
marchizului de La Tournelle şi amândouă beneficiau de 


ospitalitatea unei mătuşi din partea mamei, prestigioasa ducesă 
de Mazarin, cu care doamna de Mailly rupsese legăturile. Dar, 
întrucât doamna de Mazarin murise pe neaşteptate, cele două 
surori fuseseră gonite cu brutalitate de către moştenitorul 
ducesei, contele de Maurepas şi făcuseră apel la sora lor pentru 
a le găsi un aranjament la Versailles. În numele solidarităţii de 
familie, Louise le iertase pentru că se plasaseră de partea 
mătuşii; îi cedă doamnei de Flavacourt demnitatea de doamnă 
de palat a reginei, pe care o ocupase ea, iar marchiza de la 
Tournelle obtinu, mulţumită interesului manifestat chiar de rege, 
pe aceea lăsată vacantă de ducesa de Mazarin. Aceste slujbe nu 
numai că le permiteau stabilirea de raporturi directe cu familia 
regală, ci le dădeau dreptul şi la un apartament la curte. 

La drept vorbind, pentru a se mobiliza în favoarea marchizei de 
La Tournelle, regele nu avusese nevoie să fie rugat. O văzuse 
prima dată în 1740, acasă la ducele d'Antin, la Petit-Bourg, şi 
nu-şi putuse reţine exclamatia: „Doamne... cât e de frumoasă!". 
„Acest lucru era atât de adevărat, preciza ducesa de Brancas în 
Memoriile ei, că părea să fie o simplă constatare, fără să arate 
vreun sentiment din partea regelui", care, de altfel, mereu 
intimidat de femeile prea arătoase, „nu mai avea chef să 
recunoască de cine era atras". Doi ani mai târziu, ducele de 
Richelieu avea să fie cel care îşi dădu osteneala să-i deschidă 
ochii asupra ei. 

Născut în 1696, Louis-Francois-Armând du Plessis, duce de 
Richelieu şi stră-strănepot al unei surori a celebrului cardinal, 
trecea deja drept „cuceritorul secolului" şi avea să fie de 
asemenea maestrul întru libertinaj al lui Ludovic al XV-lea. Dacă 
ilustrul Don Juan urmărea de multă vreme, cu extrem interes, 
poveştile de alcov ale regelui, o făcea ca să se poată servi de 
ele, la momentul potrivit, pentru ambițiile lui politice. Modestia 
nefiind trăsătura distinctivă a ducelui, acesta intenţiona, după 
exemplul ilustrului său strămoş, să devină ministru şi, eventual, 
chiar prim-ministru. In 1742, odată cu înrăutățirea stării de 
sănătate a cardinalului Fleury şi cu sosirea la curte a frumoasei 
Marie-Anne, părea să fi sosit momentul oportun. 

Scurta domnie a doamnei de Vintimille arătase în ce măsură 
putea fi influenţat Ludovic al XV-lea de o femeie: era deci de o 
importanţă capitală pentru Richelieu să se descotorosească de 
contesă care, dincolo de orice, nu avea încredere în el, şi să-i 


facă rost regelui de o nouă amantă, în stare să-i orienteze 
opţiunile. Văduvă, frumoasă, inteligentă şi cu o voinţă puternică, 
marchiza de La Tournelle era o candidată perfectă; nu rămânea 
decât să-l încurajeze pe rege să îndrăznească. Ducele mai avea 
şi motive rafinat-sentimentale de a se interesa de amorul lor: 
prima şi cea mai glorioasă ispravă din cariera lui de seducător 
nu era oare aceea de a fi înduioşat, la numai cincisprezece ani, 
inima ducesei de Borgogna, acea mamă despre care Ludovic nu 
păstra nici o amintire? lar mama lui Marie-Anne nu se bătuse la 
timpul ei în duel pentru el cu doamna de Polignac? 

Proiectul lui Richelieu nu era totuşi lipsit de obstacole şi 
primele dificultăţi veneau din partea doamnei de La Tournelle. 
Marchiza era îndrăgostită nebuneşte de un nepot al lui 
Richelieu, contele de Agenois, viitorul duce de Aiguillon, şi nu 
avea deloc de gând să se despartă de el ca să devină amanta 
regelui. Richelieu trebuise să facă în aşa fel încât Agenois să 
plece la armată, să se lase prins în mrejele unei intrigante şi să-i 
scrie acesteia scrisori compromiţătoare care să fie arătate lui 
Marie-Anne, pentru ca marchiza, rănită în orgoliul ei, să se 
decidă să-l părăsească. Nici când fusese convinsă să sprijine 
proiectul lui Richelieu, tânăra femeie nu se arătă mai maleabilă. 
Pentru că nu-l iubea pe rege şi pentru că ceea ce o mâna era 
numai ambiția, era dispusă să-i cedeze numai cu anumite 
condiţii precise: cerea ca sora ei să plece de la Versailles, ca ea 
să fie recunoscută oficial drept favorită, să capete titlul de 
ducesă şi să se bucure de tratamentul rezervat odinioară 
doamnei de Montespan; cerea inclusiv angajamentul ca 
eventualii copii rezultați din această legătură să fie recunoscuţi 
ca legitimi. In primul rând, însă, trebuia ca regele să-i facă curte 
şi o declaraţie de dragoste în toată regula, căci n-ar fi acceptat 
pentru nimic în lume, aşa cum i se întâmplase surorii sale, 
doamnei de Mailly, umilinţa unei întâlniri clandestine lăsată în 
grija unui servitor. Pe de altă parte, dacă lui Richelieu îi fusese 
uşor să-l încurajeze pe Ludovic al XV-lea să se intereseze de 
doamna de La Tournelle şi să aprindă în el o violentă dorinţă de 
posesie, a-l face să acţioneze efectiv avea să se dovedească o 
treabă destul de anevoioasă. 

Suveranul nu avusese niciodată nevoie să curteze femeile şi îi 
era deosebit de greu să înceapă s-o facă cu o zeiţă trufaşă, în 
faţa căreia se simţea şi mai timid şi mai încurcat decât de 


obicei. Nu o pictase oare Nattier, cu doi ani în urmă, rozalie şi 
strălucitoare ca zeiţa Aurora, cu un braţ întins în semn de 
autoritate şi ţinând în mână o torţă cu capul în jos, gata să 
incendieze inimile? Dar Richelieu atâta focul: „Doamna de La 
Tournelle, frumoasă ca Amorul însuşi, trebuie cucerită; si nu 
generalii Voştri trebuie s-o cucerească pentru Voi; dacă nu o 
cuceriţi Voi înşivă, nu va fi cucerită de nici un fel... Pentru 
început, va trebui să-i spuneţi că sunteţi îndrăgostit de ea". 

Niciodată destul de explicite pentru a satisface exigenţele lui 
Marie-Anne, intenţiile lui Ludovic al XV-lea apăreau, dimpotrivă, 
ca prea evidente pentru întreaga curte, începând cu biata 
contesă de Mailly. Incă o dată, Louise îşi dăduse seama de 
greşeala pe care o făcuse din pricina naivităţii ei abia atunci 
când era deja prea târziu pentru a mai face ceva. Încă o dată, cu 
brutalitatea timizilor, amantul o anunţa: „V-am promis, doamnă, 
că am să vă vorbesc cu sinceritate; sunt îndrăgostit nebuneşte 
de doamna de La Tournelle; nu e încă a mea, dar o să fie". Şi 
încă o dată era gata să îndure orice umilinţă, numai să nu-l 
piardă pentru totdeauna pe bărbatul iubit. Dar, spre deosebire 
de doamna de Vintimille, Marie-Anne nu era dispusă la coabitare 
şi nu cunoştea sentimentul de milă. Mai mult, cedându-i 
doamnei de Flavacourt demnitatea de doamnă a reginei pe care 
o deținuse, Louise îşi tăiase craca de sub picioare şi de atunci 
înainte prezenţa ei la curte depindea exclusiv de bunăvoința 
regelui. 

Rezistenţa disperată a doamnei de Maily avea să se 
prelungească de la sfârşitul lunii septembrie 1742 până în prima 
săptămână din noiembrie, timp în care Parisul şi Versailles-ul 
urmăreau cu răsuflarea tăiată evoluţia situaţiei. Toată lumea, 
inclusiv cardinalul Fleury, cunoştea rolul jucat de Richelieu în 
această intrigă şi tot ducele a fost cel care avea s-o ducă la bun 
sfârşit. In faţa atitudinii hotărâte a Louisei, a amânărilor tot mai 
riscante ale lui Marie-Anne şi a nehotärârii regelui, „profesorul 
de nebunii" al lui Ludovic al XV-lea se hotări să ia situaţia în 
mâinile lui: îi smulse doamnei de La Tournelle promisiunea unei 
întâlniri nocturne cu adoratorul ei şi se duse imediat s-o 
informeze pe doamna de Mailly despre asta. Spre deosebire de 
Ludovic, Richelieu ştia cum să vorbească cu femeile: „Nu ştiţi 
cât de mult îmi displace, îi spuse, de acum înainte trebuie să vă 
gândiţi numai la onoarea voastră. Eu nu m-am mai gândit la 


altceva, din moment ce pe rege nu mai puteţi să-l iubiţi. El 
merita prea putin inima Voastră; trebuie să renuntati la rege, 
care vă neglijează. Am să vă duc la Paris atunci când veţi dori". 
„Sacrificiile mele s-au terminat, îi spuse ea ducelui, din asta o să 
mi se tragă moartea. Dar în seara asta am să fiu la Paris". Şi 
într-adevăr, în seara de 3 noiembrie, după o ultimă şi 
melancolică masă în compania lui Ludovic al XV-lea şi a 
marchizului de Meuse, doamna de Mailly părăsi pentru 
totdeauna Versailles-ul. Legătura ei cu regele durase nouă ani. 

Louise nu era o evlavioasă şi în trecut făcuse tot ce-i stătuse în 
putere ca să încerce să-şi elibereze amantul de scrupulele lui 
religioase şi de teroarea infernului; dar în acea nefericită 
împrejurare fu impresionată de elocinţa părintelui Renaud, un 
predicator oratorian mult prețuit la Paris, care, devenit 
îndrumătorul ei spiritual, „aduse mângâierea în inima ei 
sfâşiată". Din acel moment, ea avea să se dedice rugăciunii şi 
operelor de caritate, frecventând bisericile îmbrăcată modest şi 
strecurându-se printre oamenii simpli. Unui om care, văzând-o 
intrând în parohia Saint Roche, spusese cu voce tare: „Cât 
zgomot pentru o curvă!", se mărgini să-i răspundă: „De vreme 
ce o cunoaşteţi... rugaţi-vă pentru ea". 

Deşi austeritatea nu mai era la modă, convertirea Louisei 
produse un oarecare efect la curte şi pentru câteva luni cazul ei 
păru să-l amintească pe cel al domnişoarei de La Valliere; 
curând însă, peste numele ei se aşternu uitarea. Se mai vorbi în 
treacăt despre ea în primăvara lui 1751, în momentul morţii ei. 
Contesa îl desemna drept legatar universal pe fiul doamnei de 
Vintimille şi al lui Ludovic al XV-lea şi cerea să fie înmormântată 
în cimitirul Inocentilor, printre săraci. 

„Biata doamnă de Mailly a murit, fu epitaful doamnei de 
Pompadour, şi îmi pare foarte rău; era nefericită; regele este 
adânc mişcat de moartea ei." Dar tocmai această nefericire îi 
redase  Louisei demnitatea, îngăduindu-i să-şi regăsească 
credinţa pierdută. 

După ce, învingătoare, se descotorosise de sora ei, doamna de 
La Tournelle îşi planifică luarea în stăpânire a inimii lui Ludovic al 
XV-lea cu o luciditate, un cinism şi un sânge rece care-l 
surprinseră până şi pe Richelieu. Adevărul este că în legătură cu 
inima aceea Marie-Anne nu-şi făcea nici o iluzie. Ştia că regele 
este ascuns, inconstant, egoist, tot aşa de bine cum ştia că este 


incapabil să-şi înfrâneze nerăbdarea simţurilor, se lăsa apoi 
copleşit de plictisul ce urma posesiunii. Exemplul celor două 
surori care o precedaseră era foarte instructiv pentru ea: ca să-l 
ţină legat de ea pe suveran, trebuia ori să mizeze pe puterea 
obisnuintei, ori să-l subjuge sufleteşte. 

La câteva zile după plecarea Louisei, Marie-Anne vru să-şi 
proclame triumful, impunându-i suveranului o excursie la Choisy 
în compania oaspeţilor obişnuiţi din les petits appartements, 
adică a celor mai buni prieteni ai surorii ei. Se putea crede că în 
schimbul acestei oficializări avea să-l primească în sfârşit pe 
rege în patul ei, dar n-a fost aşa. Ludovic ,zgreptänase" în zadar 
la uşa ei, nu fusese singurul indignat de refuz. Mustrărilor 
ducelui de Richelieu, enervat de reticentele ei, marchiza le 
răspundea cu o insolenţă calmă: „Mânia voastră, mon cher 
oncle, nu mă miră. Mă aşteptam la asta, şi totuşi nu prea mi se 
pare justificată. Nu văd în ce constă greşeala de a refuza cu 
onestitate la petite visite. Singurul lucru care ar putea să mă 
facă să-mi pară rău este că aceasta îi va spori pofta". Asemenea 
personajelor feminine pe care Crebillon-fiul le descria tocmai în 
acei ani în romanele sale, cea mai tânără dintre surorile Mailly- 
Nesle demonstra de minune că morala libertină nu era 
monopolul bărbaţilor şi că uneori îngăduia şi femeilor „să-şi 
răzbune sexul". 

Abia în cursul celei de-a treia călătorii la Choisy, pe 9 
decembrie, marchiza se hotărî să cedeze dorințelor monarhului 
îndrăgostit. In aşteptarea acelei clipe, Ludovic dăduse deja 
dovadă de hotărâre: tinuse piept vitejeşte cardinalului Fleury 
care, făcând apel la sentimentele lui religioase şi la 
responsabilitätile lui de suveran, încercase să-l pună în gardă 
asupra gravităţii scandalului în care legătura sa cu o a treia soră 
Mailly-Nesle avea să arunce monarhia. La Paris circulau, într- 
adevăr, epigrame ca aceasta: 

L'une est presque en oubli, l'autre presque en poussiere, 

La troisieme est en pied; la quatrieme attend 

Pour faire place a la derniere. 

Choisir une familie entiere, 

Est-ce etre infidele ou constant?!” 


17,Una a căzut aproape în uitare, alta e aproape ţărână 
A treia e încă în picioare; a patra aşteaptă 
Să facă loc celei din urmă. 


Anul 1742 se încheia cu victoria doamnei de La Tournelle; şi 
1743 începea cu moartea cardinalului Fleury. In ciuda recentelor 
neînţelegeri, Ludovic al XV-lea plânse sincer la dispariţia celui 
ca-re-i tinuse atâţia ani loc de tată şi, urmând exemplul lui 
Ludovic al XIV-lea, anunţă că nu avea să se mai slujească de 
ajutorul unui prim-ministru şi că va guverna singur, întrebarea 
era cine avea să-l guverneze pe el: mai mulţi dintre membrii 
cabinetului Consiliului - de la contele de Maurepas la contele 
d'Argenson şi la cardinalul Tencin - aspirau la acest rol, dar şi 
doamna de La Tournelle şi „dragul ei unchi" erau hotărâți să 
acţioneze. 

Pe tot parcursul anului 1743, Marie-Anne avea să rămână 
fidelă tacticii de a-şi ţine amantul în nesiguranţă. Cu o 
cochetărie desăvârşită, arătându-se când veselă, când 
melancolică, ea alterna momentele de răceală cu cele de 
tandrete şi de abandon şi atâta gelozia lui Ludovic lăsându-l să 
creadă că mai era încă îndrăgostită de contele de Agenois; se 
abtinea de asemenea să-i amintească de promisiunile lui şi afişa 
un foarte mare dezinteres pentru intrigile de curte. Intre timp, 
se debarasa de mulţi dintre vechii frecventatori ai „micilor 
apartamente", înlocuindu-i cu persoane agreate de ea, apoi îl 
izola pe rege de curte şi-l lega tot mai mult de ea. In sarcina de 
a-l întreţine pe Ludovic era ajutată de două surori: frumoasa 
marchiză de Flavacourt, supranumită afectuos /a poule, care 
oferea garanţia unui bărbat foarte gelos, şi durdulia, vesela, 
joviala ducesă de Lauraguais, cu trei ani mai mare decât Marie- 
Anne, ce avea meritul că-l distra pe rege şi-l făcea să se simtă în 
largul lui. Cu prima e foarte probabil că Ludovic nu a avut 
niciodată raporturi intime, dar nu se poate spune acelaşi lucru 
despre ducesă, care exercita asupra suveranului o atracţie 
neîndoielnică. Dar pentru marchiza de La Tournelle era doar un 
detaliu fără importanţă, care nu punea sub semnul întrebării 
locul ei de favorită şi nu-i încurca de nici un fel proiectele. 

La sfârşitul anului, Marie-Anne culegea roadele ,iscusintei ei 
feminine" printr-o dublă şi răsunătoare victorie: în octombrie, 
regele „renunțând la mască, fără reţinere şi fără să arate nici o 
remuşcare" o distinsese cu titlul de ducesă de Châteauroux, iar 


A alege o familie întreagă 
înseamnă să fii infidel ori statornic?" (în fr. în orig.) 


la 28 decembrie îi acorda ducelui de Richelieu demnitatea de 
prim gentilom al camerei sale. 

Ducatul de Châteauroux, cu rentele aferente, nu rezolva numai 
încurcăturile financiare ale lui Marie-Anne, ci îi conferea şi 
„onorurile tabouret-ulm - dreptul de a se aşeza în prezenţa 
suveranilor - şi o investea oficial cu rolul de favorită. Ceremonia 
de prezentare avu loc la 22 octombrie în chip informai, apoi 
Marie-Anne merse să-şi ia în primire tabouret-ul de la regină. 
Maria Leszczyriska, ce învățase de multă vreme să-şi ascundă 
indignarea, o felicită politicos pentru „privilegiul acordat de 
rege" şi o puse să se aşeze la stânga ei, alături de ducesa de 
Lauraguais. Ca să-şi desăvârşească triumful, Marie-Anne obtinu 
ca brevetul să-i fie redactat de nesuferitul conte de Maurepas, 
acelaşi văr care-o alungase din casa ducesei de Mazarin şi care 
răspândea la adresa ei cuplete defăimătoare. 

Nu-i mai rămânea decât să se bucure de poziţiile câştigate şi 
să concureze vechea glorie a doamnei de Montespan. Avea 
frumuseţea, trufia, verva intelectuală, graţia aristocratică ale 
favoritei Regelui Soare; şi după două decenii de servitute sub 
dominaţia unui preot bătrân şi avar, Versailles avea nevoie mai 
mult ca oricând de o adevărată regină, în stare să redea curţii 
franceze eleganta, fastul, animația de altădată. Pe măsură ce îşi 
realiza intenţia de a-i deveni necesară amantului ei, Marie-Anne 
descoperea şi laturile ascunse şi seducătoare ale personalităţii 
lui - solitudinea interioară, sensibilitatea acută, vulnerabilitatea 
afectivă, pudoarea -, sfârşind prin a se îndrăgosti de el. Totul, 
aşadar, părea să prevestească o domnie lunga şi liniştită pentru 
a treia dintre surorile Mailly-Nesle. Insă, fără ca ea să ştie, de 
luni şi luni de zile, într-un apartament parizian din rue Saint- 
Honore, o aventurieră genială, înzestrată cu o energie fără egal 
şi cu o inteligenţă vizionară, prevedea pentru ea o soartă 
diferită şi mult mai glorioasă. 

In acel moment, celebra Claudine-Alexandrine de Tencin avea 
şaizeci de ani, reuşise să lase în urma ei un lung şir de 
scandaluri şi făcuse din salonul ei, frecventat de Fontenelle, 
Marivaux, Montes-quieu, Helvetius, centrul intelectual cel mai 
însemnat al capitalei. Dar ceea ce o preocupa în mod deosebit 
pe fosta stareță era cariera fratelui ei, cardinalul Tencin, de care 
o lega o foarte puternică afecţiune. Protejat de Fleury şi admis, 
după o misiune strălucită la Roma, ca membru al Consiliului cu 


rang de ministru fără portofoliu, Tencin crezuse că va putea lua 
locul bătrânului cardinal. In realitate, nu numai că lucrurile nu se 
desfăşuraseră aşa, dar Ludovic al XV-lea nu-l aprecia deloc. In 
vreme ce Tencin părea dispus să se întoarcă în dioceza lui de la 
Lyon, sora lui nu se dăduse bătută şi pusese în mişcare o 
strategie complexă de alianţe. Se adresase ducelui de Richelieu, 
fostul ei amant şi vechi prieten, implorându-l să facă presiuni 
asupra favoritei, ca s-o convingă să uzeze de influenţa ei ca 
regele să-l accepte pe Tencin. Odată ajuns la putere, cardinalul 
avea să facă front comun cu protectoarea lui împotriva lui 
Maurepas şi avea să-i deschidă lui Richelieu uşile Consiliului. 

Dar această țesătură de ambiţii nu se baza numai pe 
interesele fiecăruia dintre membrii trioului, ci şi pe o preocupare 
comună: Franţa era o ţară lăsată de izbelişte, unde domnea 
nevolnicia, oportunismul, corupţia şi care risca să „să sară în 
aer". Politica de susţinere a împăratului Carol al Vil-lea de 
Bavaria, căruia Austria i-l contrapunea pe soţul Mariei Tereza, se 
îndrepta spre un eşec răsunător din cauza insuficientelor forţe 
desfăşurate şi a incapacității comandanților. „Ştirile care parvin 
din Bavaria sunt tot mai proaste", îi scria doamna de Tencin lui 
Richelieu, care, la rândul său, îi spunea lui Marie-Anne: „După 
cum ştiţi, nu se fac decât prostii; şi eu cred că se vor face tot 
mai multe, până când, în cele din urmă, o să vină o răsturnare 
de situaţie. Se vorbeşte chiar că regele evită până şi să fie 
informat despre ceea ce se întâmplă şi că ar fi afirmat că e mai 
bine să nu ştii nimic decât să primeşti veşti neplăcute. Cât 
sânge rece!". Cuvinte profetice, având în vedere că la 29 iunie 
1743, în timpul operaţiunilor de retragere din Bavaria, 
neînțelegerile dintre generali şi indisciplina soldaţilor le-au 
îngăduit austriecilor să impună Franţei sângeroasa înfrângere de 
la Dettingen. 

In ciuda neîncrederii ei initiale şi a reputației dubioase a 
doamnei de Tencin, Marie-Anne se lăsase încetul cu încetul 
antrenată în jocul politic al celor doi complici, convinsă fiind că 
avea o misiune de îndeplinit: îi revenea ei sarcina să-l determine 
pe rege să pună capăt ezitărilor, să se impună în faţa miniştrilor 
săi, să ia energic în mână treburile statului şi să preia 
conducerea armatelor sale. Aşa cum făcuse la timpul ei sora 
Pauline, ducesa de Châteauroux începu să se intereseze de 
toate numirile şi să se amestece în negocierile care se purtau cu 


Prusia pentru campania militară din 1744 - în aşa măsură, încât 
primi de la Frederic al Il-lea o scrisoare de mulţumiri pentru 
contribuţia ei la „strângerea legăturilor durabile ale unei alianţe 
eterne". Nu-i dădea pace lui Ludovic al XV-lea, îndemnându-l 
zilnic la acţiune: „O să mă ucideti, doamnă" se plângea regele, 
„întocmai, sire, trebuie ca un rege să moară ca să poată 
reînvia." 

In martie 1744, Franţa declara oficial război Angliei şi, o lună 
mai târziu, reginei Boemiei şi a Ungariei, iar la 3 mai 1744 
Ludovic al XV-lea pleca să-şi asume comanda supremă a 
armatei, care avea ca prim obiectiv invadarea Flandrei catolice, 
ce aparţinea Mariei Tereza. Reginei, care, neîndrăznind să-i 
vorbească, îi ceruse în scris permisiunea de a-l urma, îi răspunse 
că din raţiuni de economie era preferabil ca ea să rămână la 
Versailles. Cât despre Delfin, ar fi fost deplasat să se expună 
unor riscuri înaintea căsătoriei sale, prevăzută pentru anul 
următor. 

Campania începu sub cele mai bune auspicii: sosit la Lille în 
entuziasmul armatei şi al populaţiei, regele îi învinse imediat pe 
Wervik şi pe Menin şi dădu ordin mareşalului de Noailles să se 
îndrepte spre Ypres. La 8 iunie, cînd se întoarse la Lille, i se 
alăturară, spre nedumerirea generală, ducesa de Châteauroux şi 
sora acesteia, ducesa de Lauraguais. 

Deşi toţi prietenii ei dezaprobaseră o asemenea iniţiativă, Ma- 
rie-Anne îi smulsese lui Ludovic al XV-lea permisiunea de a-l 
urma. Tot mai geloasă, suporta cu greu ideea unei lungi 
despärtiri şi se temea că-şi pierde ascendentul asupra lui. Si- 
apoi, cum să reziste ispitei de a împărtăşi cu regele succesele 
unui război pe care ea îl dorise atât de tare şi ce ocazie mai 
bună avea de a mărturisi public forţa iubirii sale pentru suveran 
şi pentru Franţa? Gândul îi zbura probabil la campania militară 
pe care o dusese tot în acele locuri Ludovic al XIV-lea, având în 
suita lui trăsura în care se aflau regina şi doamnele de La 
Valliere şi de Montespan... Cu diferenţa că, de această dată, ea 
avea privilegiul de a fi singura care să-l însoţească pe rege. 

Francezii, însă, se schimbaseră mult faţă de epoca Regelui 
Soare. Poveştile de alcov ale lui Ludovic al XV-lea cu surorile 
Mailly-Nesle scandalizau de multă vreme opinia publică şi 
soldaţii erau mânari să-şi rişte viaţa pentru un rege războinic, nu 
pentru un sultan înamorat. Primite cu o ostilitate ce se 


manifesta prin cuplete obscene si comentarii insultätoare, cele 
două ducese se instalară într-un edificiu legat cu acest prilej 
printr-o galerie de palatul unde locuia suveranul. Pentru a evita 
să atâte şi mai mult nemulţumirea trupelor, regele plecase 
singur la Ypres şi tot singur vizitase principalele oraşe ale 
Flandrei. Apoi se deplasase în Alsacia, unde se deschisese un 
nou front, dar, de data aceasta Marie-Anne refuzase să se 
despartă de el. La fiecare etapă, suveranul şi amanta lui erau 
găzduiţi în edificii separate, comunicând între ele prin coridoare 
construite special, iar primirea era mereu aceeaşi: aplauze 
pentru rege şi insulte pentru favorită. La 4 august, perechea 
ajunsese la Metz; sătui să se ascundă mereu şi obişnuiţi deja cu 
antipatia populară, suveranul şi amanta lui lăsară deoparte orice 
prudenţă şi petrecură cea mai mare parte din timp împreună. 
Nu-şi puteau închipui că zilele dragostei lor erau numărate. 

Duminică 9 august Ludovic al XV-lea se trezi cu febră şi cu o 
puternică durere de cap; în zilele următoare, cu toate luările de 
sânge, vomitivele şi purgatiile, starea lui continuă să se 
înrăutăţească. Pe 11 seara, La Peyronie, primul chirurg al 
regelui, credincios favoritei, care până atunci minimalizase 
situaţia, crezu de datoria lui să-i spună lui Francois de Fitz- 
James, episcop de Soissons şi Mare Capelan al regelui, că era 
îngrijorat pentru viaţa suveranlui. 

Încă de la începutul bolii, Marie-Anne şi sora ei rămăseseră 
neclintite la căpătâiul lui Ludovic şi, cu ajutorul lui Richelieu, 
tare pe poziţia lui de prim gentilom al camerei, interziseseră 
oricui să se apropie de suveran. Chiar şi principii de sânge şi 
marii ofiţeri ai coroanei nu puteau intra în camera bolnavului 
decât atunci când se oficia slujba religioasă. 

Barajul era destinat să nu permită nimănui să-l informeze pe 
rege de pericolul în care se găsea, căci aceasta l-ar fi făcut să se 
spovedească şi, prin urmare, să se despartă de favorită. 

In dimineaţa zilei de 12 august, la rugăminţile fierbinţi ale 
episcopului de Soissons, Ludovic refuză spovedania, spunând că 
se simţea prea slăbit şi confuz pentru aşa ceva. După-amiaza, 
totuşi, păru că-l cuprinde angoasa şi-i spuse, suspinând, 
doamnei de Châteauroux că poate ar fi bine să se despartă. Si, 
întrucât starea bolnavului continua să se înrăutăţească, favorita 
şi Richelieu nu se mai putură împotrivi ca principii de sînge şi 
înalții funcţionari din suită să intre liber în cameră. Venise în 


sfârşit momentul pentru Marele Capelan şi pentru episcopul de 
Metz să restabilească autoritatea Bisericii şi să-l determine pe 
rege să facă un act exemplar de pocăință. 

In dimineaţa zilei de 13, Ludovic ceru Marelui Şambelan să-l 
cheme pe confesor. La sosirea părintelui Perusseau, ducesa de 
Châteauroux se retrase împreună cu sora ei într-o cameră de 
lângă cea a bolnavului, aşteptând neliniştită să-şi cunoască 
soarta. In cele din urmă, uşa se deschise larg şi episcopul de 
Soissons tună: „Doamnelor, regele vă ordonă să plecaţi 
neîntârziat". Anunţată public, concedierea nu putea să fie mai 
umilitoare; şi totuşi, pentru favorită ce era mai rău încă nu se 
consumase. 

Imediat după alungarea celor două surori, Marele Capelan 
dădu ordin să fie distrusă galeria care lega palatul unde stătea 
doamna de Châteauroux de cel al regelui; în zorii zilei următoare 
nu mai era nici urmă de galerie, „în aşa măsură, scria de 
Luynes, încât cei care-o văzuseră în ziua dinainte şi în cele 
precedente puteau să creadă că se înşelaseră". Aflând că cele 
două ducese se mai aflau încă în oraş, Soissons se opuse ca 
regele să primească împărtăşania şi porunci ca toate 
tabernacolele din biserici să fie închise până când concubina nu 
dispărea de-acolo. Regele îi puse în vedere lui Marie-Anne să 
părăsească imediat oraşul. Dar nici plecarea nu avea să se 
dovedească uşor de realizat. 

încurajată de comportarea autorităţilor religioase, populaţia se 
dezlănţui împotriva favoritei, mai-mai s-o linşeze, şi doar cu 
mare greutate fu găsită o trăsură care, cu perdelele lăsate, 
părăsi oraşul cu cele două surori. Drumul de întoarcere la Paris 
fu înspăimântă tor. La fiecare popas, în orice mic burg, în orice 
oraş, orgolioasa ducesă de Châteauroux, ferecată în trăsură, 
auzea aceleaşi insulte, aceleaşi ameninţări, trăia aceleaşi 
spaime, şi totuşi gândul îi era îndreptat spre Metz, de unde 
aştepta cu sufletul la gură buletinele de spre starea bolnavului. 

După confirmarea plecării ei, episcopul de Soissons îi 
administra regelui împărtăşania, impunându-i un inutil şi 
umilitor act de căinţă publică prin care el îşi cerea iertare pentru 
scandalul revărsat asupra poporului său şi se obliga să se 
pocăiască. La 15 august regele primi sfântul maslu, dar, din ziua 
următoare starea sănătăţii lui începu să se îmbunătăţească şi în 
data de 17, când sosi regina, era în afară de orice pericol. 


Ludovic îşi primi soţia cu afecţiune şi-i ceru iertare pentru toate 
neplăcerile pe care i le pricinuise: paralizată de emoție şi de 
teama de a nu greşi, Maria o lăsă pe ducesa de Villars, dame 
d'atour, să răspundă în locul ei şi se mărgini să îngenuncheze 
lângă pat şi să se roage. „Regele, îngheţat de un asemenea mod 
de a răspunde emotionantelor lui cuvinte, îi vorbi de atunci 
înainte numai despre chestiuni indiferente." 

Douăzeci de zile mai târziu, în vreme ce Franţa în delir îi 
atribuia supranumele de „cel lubit" (le Bien Aime), Ludovic reuni 
din nou Consiliul. Pe măsură ce-şi recupera forţele, avusese timp 
să-şi dea seama de gravitatea umilintei la care fusese supus şi 
de ruşinoasa instrumentare a bolii sale. Ordinele de exil care 
aveau să-i lovească la scurtă vreme pe principalii responsabili ai 
acestei „cabale evlavioase" dovedeau că regele nu era dispus să 
ierte. lar doamna de Châteauroux, ajunsă în sfârşit la Paris, 
începea din nou să spere. 

„Stati liniştit, dragă unchiule, îi scria ea pe 13 septembrie lui 
Richelieu. Ne aşteaptă vremuri mai bune. Am trăit clipe grele, 
dar acum au trecut: aşa cum îl cunosc eu, regele nu e un 
evlavios, ci un honnete homme foarte credincios în prieteniile 
sale şi, orice raționamente ar face, nu cred că mă înşel spunând 
că nu pot fi decât în favoarea mea." 

Doamna de Châteauroux nu se înşela. Pe 13 noiembrie Ludovic 
al XV-lea îşi făcu intrarea solemnă în Paris, întâmpint de poporul 
în sărbătoare şi în noaptea de 15, incognito şi escortat de 
Richelieu, se strecură afară din palatul Tuileries pentru a bate la 
uşa favoritei, în rue du Bac. Copleşită de emoție, Marie-Anne 
leşină, după care continuă să repete obsesiv: „Vai, cum ne-au 
tratat!" 

Dorinţa regelui era ca ea să se întoarcă de îndată la Versailles, 
dar ducesa declară că îşi va relua oficial postul numai cu 
condiţia de a obţine deplină satisfacţie pentru umilintele 
îndurate. Primul cap cerut de Marie-Anne era cel al ticălosului ei 
văr Maurepas, care se bucurase public de dizgratia ei. Si, 
deoarece Ludovic nu era dispus să se lipsească de ministrul său, 
ducesa pretinse ca cel putin să-i fie dată posibilitatea de a-i 
aplica contelui o umilire exemplară. Şi aşa se şi întâmplă: la 25 
noiembrie, Maurepas primi de la suveran ordinul de a se duce 
personal în rue du Bac pentru a-i comunica doamnei de 
Châteauroux că era rechemată la curte. 


Favorita nu avea să se bucure multă vreme de triumful ei. 
Puțin după ce ministrul plecă, fu doborâtă de o febră mare, de 
dureri de cap şi de crampe foarte violente; iar pe 8 decembrie, 
după zece zile de suferinţe groaznice, îşi dădu sufletul. Avea 
douăzeci şi şapte de ani. Trupul îi fu înhumat pe ascuns, la şase 
dimineaţa, de teamă ca mulţimea să nu pună stăpânire pe el şi 
să-l batjocorească. 

Aşa cum se întâmplase şi în cazul doamnei de Vintimille, 
nimeni nu a crezut că acea moarte fusese naturală; ca şi atunci, 
mulţi au fost convinşi că adevărata cauză a fost tot otrava. 


Marchiza de Pompadour - O burgheză la putere 


Înaltă, sveltă, „foarte bine făcută, cu faţa rotundă şi trăsăturile 
regulate, cu o carnatie splendidă, mâini şi braţe magnifice, ochi 
minunati, deşi nu foarte mari, dar cu o lumină, o vioiciune şi o 
îndrăzneală în ei cum n-am mai văzut la nici o femeie", doamna 
de Lenormant d'Etiolles era atât de frumoasă, încât „nu exista 
bărbat care să nu şi-o fi dorit ca amantă”. Dar bărbatul asupra 
căruia se concentraseră, încă din adolescenţă, toate aşteptările 
ei sentimentale, singurul pe care se simţea menită să-l 
iubească, era regele Franţei. 

De altfel, întâlnindu-l pentru prima dată pe Ludovic cel lubit la 
Versailles, Giacomo Casanova nu-i dăduse oare dreptate, 
recunoscând că „nu puteai să nu te fi îndrăgostit la prima 
vedere de acel chip"? „Ludovic al XV-lea, scria el, avea un cap 
foarte frumos... şi nu a existat un pictor atât de iscusit încât să 
redea cu suficientă forţă acea mişcare a capului sau atunci când 
se întorcea să privească pe cineva." 

Împărtăşit, aşa cum am mai avut ocazia să vedem, de multe 
tinere din nobilime care trăiau la curte, acest vis de dragoste nu 
se potrivea unei fete burgheze, care avea prea puţine ocazii să 
se apropie de suveran şi să-i atragă atenţia. Jeanne-Antoinette 
însă, în afară de faptul că era frumoasă, era extraordinar de 
tenace, iar ambițiile ei coincideau cu cele ale cercurilor din 
marea finanța, unde fusese educată. Acei bancheri, colectori de 
taxe care, lucrând în linia a doua a vieţii publice, alimentau 
vistieria regală, cei împotriva cărora La Bruyere îşi lansase 
anatemele şi pe care Montesquieu îi definea ca „deasupra altora 
prin bogăţie" şi „sub nivelul tuturor prin naştere" - se deciseseră 
să ocupe la Versailles o poziţie de prestigiu şi, după ce 
contaseră pe sprijinul ducesei de Châteauroux, îşi găsiseră acum 
în doamna d'Etiolles ambasadorul ideal. Şi astfel, în aceeaşi 
perioadă în care o obscură burgheză ca doamna Geoffrin reușea 
să spargă monopolul aristocratic asupra vieţii mondene 
pariziene şi să dea viaţă unui salon destinat să devină emblema 
sociabilităţii exponentilor Luminilor, fiica unui om de afaceri fără 
scrupule şi a unei femei de moravuri uşoare acapara inima lui 
Ludovic al XV-lea, smulgând nobilimii privilegiul favorurilor 
regale. Ascensiunea ei fulgerătoare nu se limita, aşadar, la a da 
exemplul unui excepţional succes individual, ci devenea 


simbolul mobilităţii sociale a Stärii a Treia. In mod fatal, 
Versailles-ul a reacţionat la dublul afront jurân-du-i intrusei o ură 
de nestins. 

Trebuie recunoscut că, începând de la nume, pe care avea să-l 
exploateze satira, familia Poisson (Peşte) se preta foarte bine la 
bârfe. Om de încredere al fraţilor Paris (unul, Paris de 
Montmartel, bancher al coroanei, celălalt, Pâris-Duveney, 
furnizor al armatei), tatăl lui Jeanne-Antoinette fusese 
condamnat pentru fraudă în dauna administraţiei publice şi 
constrâns să fugă pentru câţiva ani în Germania. Pe deasupra, 
bănuiala că fata nu era a lui nu pleda în favoarea nevesti-si. 
Dintre cei doi posibili taţi, Paris de Montmartel şi Lenormant de 
Tournehem, cel din urmă avea să furnizeze cele mai bune 
argumente presupunerilor, având în vedere interesul pe care-l 
arătase totdeauna pentru micuța Poisson. 

In ciuda contextului familial puţin spus lipsit de prejudecăţi, 
Jeanne-Antoinette, zisă Reinette, era iubită cu duioşie de 
amândoi părinţii şi primise o educaţie excelentă. Mândrä de 
frumuseţea ei, maică-sa visa pentru ea un mare viitor şi îi sădi 
ideea că era „o bucăţică regală", în vreme ce Lenormant de 
Tournehem îi încuraja calităţile artistice, procurându-i cei mai 
buni profesori de dans şi punând-o să ia lecţii de recitare şi de 
canto de la două autorităţi recunoscute în respectivele domenii - 
celebrul dramaturg Crebillon-tatăl şi marele virtuoz Jelyotte. 
Dovedindu-se o elevă extraordinară, Jeanne-Antoinette ar fi 
putut deveni una dintre cele mai bune actriţe ale epocii, dacă 
Lenormant n-ar fi avut pentru ea alte proiecte. Intr-adevăr, 
văduv şi fără copii, bogatul colector de taxe o hărăzi pe Reinette 
nepotului său Charles-Guillaume Lenormant d'Etiolles, pe care-l 
desemnă în acelaşi timp drept legatar universal. 

Oficiată la 9 martie 1741, căsătoria începea sub cele mai bune 
auspicii. Mirele avea douăzeci şi patru de ani - cu patru mai mult 
decât mireasa -, era inteligent, cult, îndreptat spre o carieră 
sigură de om de afaceri şi, cu toate că ar fi putut pretinde o 
partidă de mii de ori mai bună, se îndrăgosti până peste cap de 
tânăra lui soţie. După ce primul copil le muri în faşă, perechea fu 
dăruită cu o fetiţă, căreia îi dădură numele de Alexandrine. 

Oricare ar fi fost sentimentele pe care Reinette le nutrea 
pentru soţul ei, căsătoria îi deschidea porţile unei vieţi plăcute şi 
sclipitoare, care părea să i se potrivească de minune. Devenită 


stăpâna fastuoasei case Lenormant de Tournehem, unde venise 
să locuiască împreună cu bărbatul ei, introdusă în saloanele cele 
mai importante ale Capitalei, ea avu prilejul să cunoască scriitori 
iluştri precum Fontenelle, Montesquieu, Marivaux, Voltaire şi să 
preţuiască atmosfera intelectuală a Parisului din primii ani ai 
deceniului cinci, profund marcată de revoluţia Luminilor. Repede 
însă ea va fi aceea care va reprezenta o surpriză pentru lumea 
bună pariziană. După ce o întâlnise la Operă, preşedintele 
Henault se grăbea să-şi comunice entuziasmul doamnei du 
Deffand, care-şi făcea cura de ape minerale la Forges, descriind- 
o în aceşti termeni: „Este una dintre cele mai frumoase femei pe 
care le-am văzut vreodată; cunoaşte muzica la perfectie, cântă 
o mulţime de melodii cu toată strălucirea şi bunul gust posibile 
şi joacă la Etiolles într-un teatru, tot atât de frumos ca Opera, 
unde există şi maşinării şi scene mobile". 

Reinette îşi putea manifesta talentul de actriţă tocmai pe 
frumoasa proprietate a lui Lenormant de la Etiolles, în apropiere 
de pădurea Senart. Societatea mondenă, căreia nu-i ajungea 
doar mersul aproape cotidian la teatru, se distra montând 
spectacole de amatori în nenumărate mici teatre private 
răspândite atât în casele pariziene, cât şi în resedintele de la 
ţară. Ceea ce o distingea pe doamna d'Etiolles nu era, aşadar, 
atât pasiunea pentru teatru, cât nivelul excepţional al 
interpretărilor ei. Ea însăşi era atât de conştientă de asta încât, 
în primăvara lui 1745, se hotărî să părăsească scena şi să 
pornească la cucerirea regelui. 

Tânăra femeie nu  aşteptase dispariția doamnei de 
Châteauroux ca să încerce să atragă atenţia lui Ludovic al XV- 
lea. Când regele mergea la vânătoare în pădurea Senart, ea 
făcea în aşa fel încât să se găsească în drumul lui, ori îmbrăcată 
în roz într-o caleaşca albastră, ori îmbrăcată în albastru într-o 
caleaşca roz, şi se pare că apariţiile ei erau destul de sugestive 
ca s-o alarmeze pe favorită. 

Nu ştim, totuşi, cum a reuşit Reinette în cele din urmă să intre 
în contact cu suveranul. E foarte probabil ca primele întâlniri 
tete-a-tete cu Ludovic să fi fost rezultatul eforturilor reunite ale 
unei vaste conspirații care-i cuprindea pe fraţii Paris, pe 
Lenormant de To-urnehem, pe doamna de Tencin - iarăşi ea! -, 
pe Binet de Marchais, văr cu Reinette şi valet de chambre al 
Delfinului şi pe cel mai important dintre toţi, Dominique- 


Guillaume Le Bel, prim valet de chambre al regelui si fost amant 
al doamnei Poisson. Fiecare dintre aceştia avea, bineînţeles, 
motivele lui pentru a dori ca locul doamnei de Châteauroux să 
fie ocupat de o persoană de încredere pentru ei. Mai mult chiar, 
în săptămânile cruciale în care începea legătura lui Reinette cu 
regele, Lenormant se îngrijise ca nepotul său să fie îndepărtat 
din Paris, punându-l să întreprindă o călătorie de afaceri. 

In februarie 1745, serbările organizate cu prilejul nunţii 
Delfinului cu fiica regelui Spaniei oferiseră cadrul ideal pentru 
primele lor întâlniri galante, permiţând suveranului o marjă de 
libertate neobişnuită pentru el. In joia dinaintea postului 
avusese loc la curte un mare bal mascat, şi către miezul nopţii 
regina, Delfinul şi Delfina ieşiseră din apartamentele regale 
travestiti în păstori şi urmaţi de un grup de şapte persoane 
costumate în pomişori de tisă, din care trebuia să facă parte şi 
regele. Identici între ei, ,pomisorii" se răspândiseră în mulţime şi 
regele avusese posibilitatea să se întreţină cu doamna d'Etiolles 
fără a fi deranjat. Pe 28 februarie, ultima duminică din carnaval, 
Ludovic plecă de la palat pentru a-şi face o scurtă apariţie la 
balul oferit de oraşul Versailles şi apoi, incognito, escortat numai 
de ducele d'Ayen, se întâlni cu Reinette la Paris, la balul ce se 
ţinea la Hotel de Viile, ca să petreacă apoi noaptea în casa ei. 

În săptămânile următoare, vizitele doamnei d'Etiolles la 
Versailles nu trecură neobservate. „Dacă este adevărat, scria cu 
mare siguranţă de sine ducele de Luynes, e vorba probabil doar 
de o aventură, nu de o amantă": una ca Poisson nu putea tinti 
atât de sus. Dar peste câteva săptămâni era constrâns să-şi 
schimbe părerea: „Se spune că este îndrăgostită nebuneşte de 
rege şi că pasiunea e reciprocă". Acelaşi lucru îl descoperi 
Domnul d'Etiolles la întoarcerea lui din călătorie, când îl găsi 
acasă, aşteptându-l, numai pe unchiul Lenormant, căruia îi 
reveni ingrata sarcină de a-i aduce la cunoştinţă că nevastă-sa 
plecase pentru totdeauna. 

Nu-i mai rămânea lui Reinette decât să înveţe uzantele şi 
obiceiurile acelei lumi necunoscute pentru ea şi unde se 
pregătea să trăiască. Spre norocul ei, tânăra femeie avu cinci 
luni răgaz pentru a se pregăti. De la începutul lui mai şi până la 
sfârşitul lui septembrie, în timp ce Ludovic al XV-lea era angajat 
în cucerirea Flandrei, ea petrecu luni întregi fericite la Etiolles, 
asistată de mentori de excepţie: ducele de Gontaut, prieten 


intim al regelui, un mare senior înzestrat cu cel mai rafinat 
usage du monde, şi abatele de Bernis, curând după aceea 
ministru şi cardinal, perfectă încarnare a ceea ce se numeşte 
esprit, a versatilităţii intelectuale, a jovialului hedonism din 
secolul al XVIII-lea. Îndată ce pricepu din ce parte bătea vântul, 
şi Voltaire, numit la | aprilie istoriograf regal, se grăbise să 
ajungă la Etiolles, precedat de versuri jenant de adulatorii, în 
care o felicita pe noua Cleopatră pentru strălucita victorie 
repurtată de Ludovic al XV-lea la Fontenoy. 

Intre timp, în vreme ce Reinette studia cu aplicaţie 
genealogiile şi regulile de etichetă şi întreținea o intensă 
corespondenţă cu regele aflat la război, tribunalul de la Châtelet 
decreta despărţirea legală de soţul ei şi la 11 iulie Ludovic al XV- 
lea îi trimitea brevetul de marchiză de Pompadour. Paris de 
Montmartel plâtise vistieriei regale cele 200 000 de lire 
necesare pentru cumpărarea domeniului al cărui nume avea să-l 
poarte ea, iar Voltaire profita ca să-i trimită un nou omagiu, şi 
mai explicit: 

Sincere et tendre Pompadour, 

Car je peux vous donner d'avance 

Ce nom qui rime avec i'amour, 

Et qui sera bientot le plus beau nom de France...1% 

La 14 septembrie, exact la cinci zile după întoarcerea lui 
Ludovic al XV-lea la Versailles, proaspăta marchiză era 
prezentată oficial regelui şi reginei. „O dată destinată să intre în 
analele curţii: fetişcana Poisson, nevastă despărțită a unui 
colector de taxe, şi-a făcut intrarea oficială în sanctuarul 
monarhiei, unde aveau drept de cetăţenie numai aristocrații 
care erau în stare să demonstreze, cu dovezi, o nobleţe atestată 
încă din 1400!". Se mai aflau la curte, e drept, şi multi exponenti 
ai unei nobilimi de dată mai recentă, înălţată în rang din 
dispoziţia regelui, dar promovarea lor avusese loc cu cel puţin 
două generaţii înainte. O anecdotă faimoasă ne permite să ne 
dăm seama de violenţa indignării care cuprindea curtea în faţa 
scandalului stârnit de noua venită şi, totodată, de incapacitatea 
acesteia de a rezista ademenirilor puterii regale. La început, nu 


18,Sincerà şi tandră Pompadour 

căci pot deja să vă dau 

acel nume ce face rimă cu amor 

şi care curând va fi cel mai frumos nume din Franţa." (în fr. în orig.) 


fusese uşor să se găsească o doamnă dispusă să accepte să fie 
naşa marchizei la ceremonia prezentării la curte, dar propunerea 
lui Ludovic al XV-lea de a-i plăti datoriile la jocul de cărţi sfârşise 
prin a o convinge pe bătrâna prinţesă de Conţi, nepoata Regelui 
Soare şi a orgolioasei Athenais, să accepte ingrata sarcină. Si 
când un abate care nu era la curent cu situaţia întrebase, în 
prezenţa ei: „Care-i târfa care o să poată să prezinte reginei o 
astfel de femeie?", principesa izbucnise în râs, spunând: „Nu 
mai spuneţi nimic, părinte: eu sunt aceea". 

Ceremonia prezentării la curte a decurs minunat: foarte 
frumoasă, foarte elegantă, sigură pe sine şi în acelaşi timp 
modestă, în faţa unei mulţimi ostile, doamna de Pompadour a 
urmat la perfectie complicatul ceremonial. Prezentată mai întâi 
regelui, apoi reginei, ea execută cele trei reverente obligatorii, 
sustinu un scurt schimb de fraze, pentru a se retrage, la sfârşit, 
cu alte trei reverente, făcute mergând cu spatele. Nimic nu o 
mai putea împiedica acum pe marchiză să se instaleze în mod 
oficial în apartamentul care până cu un an în urmă fusese al 
ducesei de Châteauroux şi să participe cu drepturi depline la 
viaţa de la Versailles. Mai rămânea speranţa ca regele să se 
plictisească de ea cât mai repede şi să se decidă să-şi distribuie 
cu mai multă demnitate atentiile. 

Lucrurile însă aveau să se desfăşoare cu totul altfel, iar 
doamna de Pompadour avea să rămână alături de Ludovic al XV- 
lea pentru un foarte lung răstimp - nouăsprezece ani. Nici o 
amantă regală n-a fost vreodată atât de puternică şi nici una n-a 
atins un asemenea grad de celebritate. Chiar dacă e vorba de o 
celebritate controversată, minată de multe stereotipuri şi care 
lasă fără răspuns mai multe întrebări. 

Dacă pe de o parte avem impresia că ştim totul despre 
marchiză (frumosul ei chip pictat la vârste diferite de Boucher, 
Nattier, La Tour, Drouais, îmbrăcămintea scumpă, gusturile ei 
rafinate care aveau să imprime o marcă personală stilului unei 
epoci), pe de altă parte cantitatea mare de ştiri, comentarii, 
anecdote transmise de contemporanii ei pare să ne dezvăluie un 
chip amenintätor şi rapace, descriind-o ca pe o persoană avidă, 
perversă şi setoasă de putere - şi mai ales atribuindu-i 
responsabilitatea pentru dezastrele militare din timpul 
Războiului de Şapte Ani, pentru persecutarea celor mai buni 
miniştri, pentru nemulţumirea populară, pentru decăderea 


prestigiului monarhiei. Acuze mult prea grave ca să nu trezească 
anumite bănuieli, dar în acelaşi timp sprijinite pe indicii mult 
prea certe ca să poată fi respinse doar ca simple räutäti. De 
aceea istoricii şi biografii moderni se străduiesc să descifreze 
personalitatea doamnei de Pompadour, să reconstituie atât 
motivațiile ei comportamentale, cât şi pe acelea ale 
denigratorilor ei, să confrunte imaginea ei publică şi rolul efectiv 
pe care ea l-a avut în conducerea treburilor statului. 

Prima cauză a ostilităţii pe care i-o arăta Versailles-ul era pur şi 
simplu extracția ei socială: marchiza - era un fapt incontestabil - 
uzurpa un rol ce fusese totdeauna apanajul femeilor din 
aristocrație şi deschidea o breşă prin care aveau să pătrundă la 
curte oameni din finanţe cu origini obscure. „Astăzi este mai 
riscant să insulţi un colector de taxe decât pe cineva de rang 
înalt", constata locotenentul general al poliţiei. Şi, într-adevăr, la 
numai o lună de la sosirea doamnei de Pompadour la Versailles, 
Philibert Orry, integrul controlor de finanţe, care rostise cuvinte 
umilitoare la adresa fraţilor Paris, era sacrificat resentimentelor 
prietenilor favoritei. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, desprins din 
mandatul lui Orry, importantul post de Directeur des Bâtiments 
du Roi - un fel de minister al Artelor Frumoase din epocă - fu 
atribuit lui Lenormant de Tournehem, pentru a trece apoi la 
fratele lui Reinette, Abel Poisson, numit marchiz de Vandieres 
(care, de altfel, avea să dea viaţă uneia dintre perioadele cele 
mai bune ale mecenatismului artistic al coroanei). 

Acestei ostilităţi foarte explicabile i se adăuga o alta, mai 
gravă şi mai puţin justificată. Marchiza era considerată vinovată 
de a-l fi încurajat pe Ludovic al XV-lea să se izoleze de curtea lui 
pentru a putea să-l domine mai bine şi de a fi influenţat 
alegerea putinilor norocoşi admişi să împartă intimitatea cu el, 
ceea ce echivala cu a-şi însuşi pe ascuns o prerogativă exclusivă 
a suveranului: dreptul de a acorda favoruri. 

In realitate, după cum ştim, regele îşi manifestase de multă 
vreme dorinţa de a avea o viaţă privată, paralelă cu cea oficială 
şi, în momentul sosirii doamnei de Pompadour, cinele din les 
petits ap-partements, excursiile la Muette şi la Choisy erau deja 
o instituţie consolidată. Obligatiile care o aşteptau pe doamna 
de Pompadour nu erau altele decât cele ce reveniseră în trecut 
precedentelor favorite şi constau, în esenţă, în satisfacerea 
exigenţelor erotice ale suveranului şi în grija de a-l distra. Dar, 


întrucât marchiza - înzestrată cu un temperament erotic mai 
degrabă cäldut si cu o sănătate precară - ştia că nu era cea mai 
potrivită pentru a împlini cu brio prima obligaţie, îşi concentra 
inteligenţa şi fantezia asupra celei de-a doua. 

Nu era uşor „să-l distrezi pe bărbatul cel mai greu de distrat 
din întregul regat", dar Reinette avea multe săgeți în tolba ei. In 
primul rând, departe de a fi un dezavantaj, faptul că venea 
dintr-o altă lume, că aducea cu sine gusturile, interesele şi 
opiniile capitalei reprezenta în ochii suveranului o noutate plină 
de prospeţime. Veselă, cultă, curioasă, plină de resurse, 
marchiza învățase în saloanele pariziene o artă a conversatiei ce 
nu suferea comparații şi tocmai acel ton burghez împotriva 
căruia se năpustea cu ferocitate curtea, împreună cu folosirea 
unor expresii care nu aveau dreptul să fie rostite la Versailles, 
contribuiau la a o face vag exotică. Ar fi fost de ajuns şi atâta 
pentru a constitui o plăcută variaţie faţă de lumea închisă de la 
Versailles, de doamnele ei elegante şi cu nasul pe sus, dar 
favorita mai avea şi alte atuuri, nu mai puţin preţioase: ca o 
bună burgheză ce era, doamna de Pompadour ştia să fie 
disciplinată, tenace, aplicată pe concret, prudentă şi echilibrată 
în judecăţi, respectuoasă faţă de ierarhie, constantă în 
sentimente, credincioasă în prietenie. „Votre Solidite" o numea 
în glumă suveranul, ştiind bine că era primul care beneficia de 
aceste virtuţi. 

In timp ce Ludovic se abandona plăcerilor pe care i le oferea 
noutatea, Reinette făcea totul ca „noutatea" sa capete o poziţie 
stabilă. Şi pentru că ea nu avea susţinători şi simţea toată 
ostilitatea curtenilor, era fatal să încerce să-şi facă o fortăreață 
din les petits appartements şi din cercul restrâns de persoane 
care se adunau acolo. La 30 ianuarie 1747, invitat pentru prima 
dată la cină, ducele de Croy se grăbea să înregistreze astfel în 
jurnalul său ceremonialul utilizat: „După ce am urcat, am 
aşteptat în salonasul cel mic. Regele a sosit numai pentru a se 
aşeza la masă împreună cu doamnele. Sufrageria era 
încântătoare şi cina a fost plăcută şi fără pretenţii. Ne serveau 
doar doi sau trei valeti, care se retrăgeau imediat după ce-i 
dădeau fiecăruia ce-i trebuia. Mi se pare că libertatea şi decenta 
erau respectate cu sfinţenie acolo: regele... nu părea deloc 
timid, ci foarte în largul lui, vorbea mult şi foarte bine şi părea să 
se distreze după placul inimii. Părea foarte îndrăgostit de 


doamna de Pompadour si o dovedea spontan, liber de orice 
stângăcie, şi părea că-şi făcuse alegerea". La încheierea cinei se 
trecuse în salonul alăturat şi restul serii se scursese la masa de 
joc; apoi, ca într-un adevărat cuplu burghez, doamna de 
Pompadour fusese cuprinsă de somnolentä şi insistase ca regele 
să se retragă; acesta, ridicându-se, „îi spuse cu voce înceată... şi 
cu veselie: «Hai să mergem! Să mergem! Hai la culcare!»" 
Deoarece numai în acele maisons de plaisance reuşea marchiza 
să-şi păstreze amantul doar pentru sine, ea susţinea şi tendinţa 
suveranului de a fugi de la Versailles şi de a prefera La Muette şi 
Choisy. Istoricii semnalează că în 1750 Ludovic petrecuse efectiv 
la palat cincizeci de nopţi şi anul următor şaizeci; potrivit ducelui 
de Croy, în 1752 curtenii avură ocazia să-l vadă la Versailles 
doar duminica. Dar oare desprinderea lui Ludovic de curte era 
într-adevăr o fugă, aşa cum credeau contemporanii lui? Sau era 
mai degrabă, potrivit unor ipoteze recente, o strategie 
conştientă, folosită de suveran pentru a stabili „noi rânduieli în a 
pretui sau a înlătura pe cineva, care-i permiteau să ţină treaz 
spiritul de emulatie printre curteni şi să păstreze controlul 
asupra sistemului", pentru a lua din nou în stăpânire o putere 
care îi scăpa din mâini? 

Abia începând din 1747 atacurile împotriva doamnei de 
Pompadour se mutară pe terenul moralei. Mulţi speraseră, după 
episodul Metz, că regele îşi va relua viaţa conjugală şi, în faţa 
instalării definitive la Versailles a noii favorite, dezamăgirea 
coalizase familia regală cu iezuiţii şi cu partida evlavioşilor. 
Primul care-i declarase război fusese Delfinul, care-o poreclise 
pe marchiză „târfa târfelor". Astfel, în vreme ce confesorii 
încercau să-l recheme la ordine pe rege şi predicatorii tunau 
împotriva adulterului, Delfinul şi surorile lui refuzau să i se 
adreseze amantei tatălui lor şi un potop de satire, de versuri 
obscene, de cuplete - aşa-numitele poissonnades - asmuteau 
opinia publică împotriva favoritei. Chemat la raport, şeful poliţiei 
din Paris se apăra declarând că nu era la curent cu ce se 
petrecea la Versailles. Era evident că multe detalii privitoare la 
viaţa intimă a marchizei nu puteau proveni decât de la curteni 
bine informaţi. Veni atunci rândul contelui de Maurepas, 
responsabil al Casei Regale, să trebuiască să dea explicaţii. 
Decan al miniştrilor, din 1718 secretar de Stat, contele o detesta 
pe Pompadour nu mai puţin decât o detestase pe Châteauroux 


şi nu suporta ca favoritele să se amestece în treburile publice. 
Extrem de spiritual şi versificator neobosit, el se folosea de 
verva lui satirică pentru a lovi în persoanele care-i stăteau în 
cale şi era suspectat pe drept de a fi fost la originea poissonade- 
elor. Aşa cum arată d'Argenson, la întrebarea marchizei: „In 
sfârşit, când o să aflaţi numele autorilor acestor cuplete?", 
Maurepas răspunsese: „Când o să le aflu, doamnă, am să i le 
spun regelui"; iar la observaţia ei înţepată: „Dumneata, 
domnule, nu prea pui preţ pe amantele regelui", replicase cu un 
ton insultător: „Doamnă, le-am respectat întotdeauna, de orice 
specie ar fi fost ele". 

Ministrul se considera de neatins, dar excesul de siguranţă şi 
gustul pentru provocări îl determinară să facă un pas greşit. La 
puţine zile după ciocnirea cu favorita, începu să circule la adresa 
ei, nu numai la Paris, ci chiar la Versailes, o nou catren infamant. 
Marchiza tocmai se restabilea după un avort - al treilea în câţiva 
ani - şi suferea de tulburări ginecologice; versurile nemiloase 
care făceau public un amănunt al vieţii sale intime, despre care 
puţini ştiau, făcând aluzie la "florile pure" pe care favorita le 
semăna în urma ei, nu puteau să fie decât ale lui Maurepas. 
Două zile mai târziu, o scrisoare a regelui îi cerea ministrului 
demisia şi îi poruncea să se retragă la moşiile lui; exilul lui avea 
să dureze douăzeci de ani. 

Izgonirea lui Maurepas era prima demonstraţie incontestabilă a 
puterii câştigate de doamna de Pompadour: nici măcar ducesa 
de Châteruroux, pe valul dramei de la Metz, nu reuşise atât de 
mult. Provocată cu duritate, favorita lăsase de-o parte bonomia 
şi-şi scosese ghearele. 

Nu se lăsa intimidată nici de regină. Reinette manifestase 
întotdeauna cel mai mare respect pentru Maria Leszczyriska şi 
încă de la sosirea ei la Versailles se străduise ca suveranul să fie 
mai gentil cu soţia lui. Obişnuită cu aroganta surorilor Mailly- 
Nesle care, mândre de vechimea familiei lor, o tratau cu 
condescendenţă, regina îi fusese recunoscătoare noii favorite şi, 
singura din familia regală, se abtinuse să-i arate ostilitate. Dar, 
prea nerăbdătoare de a plăcea soţiei amantului ei şi nu încă 
perfect stăpână pe eticheta de la curte, marchiza se lansa în 
excese de zel nelalocul lor. Deoarece Mariei îi plăceau florile, 
doamna de Pompadour, neştiind că protocolul interzicea orice 
cadou pentru suverani, o copleşea cu omagii campestre, până- 


ntr-atât încât într-o zi îi dusese ea însăşi un cos mare cu 
trandafiri. lritată de acest gest de o insultătoare intimitate, 
regina voise s-o pună la punct şi, fără a-i da timp să pună coşul 
jos, îi ceruse să-i dea o mostră din atât de apreciatele ei daruri 
de cântăreaţă. După o clipă de stânjeneală, Reinette intonase 
aria din Armida de Lully în care magiciana exulta pentru că-l 
prinsese pe Rinaldo în mrejele ei: 

Enfin, ii est en ma puissance,; 

Ce fatal ennemi, ce superbe vainqueur.!° 

După ce terminase de cântat, pusese florile jos şi plecase, 
făcând o reverență adâncă şi lăsând-o pe biata Maria albă ca 
varul. 

Doamna de Pompadour nu avea, de altfel, nevoie de nici o 
încurajare pentru a-şi etala talentele artistice. Timp de cinci ani, 
între 1747 şi 1752, favorita avea să se ocupe de o treabă 
memorabilă, cunoscută sub numele de „theâtre des cabinets". 
Cu intenţia de a-l distra pe rege, marchiza înjghebă o mini- 
companie de actori diletanţi, aleşi dintre curtenii cei mai fideli ei 
şi puse în scenă vreo patruzeci de spectacole - comedii, balete, 
opere - în care, nu numai că făcea treaba de impresar, dar figura 
şi ca actriţă şi cântăreaţă. Extraordinarul nivel al iniţiativei, harul 
ei interpretativ, frumuseţea şi avântul ei, valorificate cu 
rafinament de o alegere perfectă a rolurilor ce i se potriveau cel 
mai bine, au însemnat pentru marchiză o incontestabilă afirmare 
a talentelor ei personale, dar totodată au oferit duşmanilor un 
nou prilej de a se coaliza împotriva ei. 

Numărul foarte limitat de persoane admise la reprezentațiile 
teatrale o punea încă o dată pe doamna de Pompadour „în 
situaţia de a se erija în arbitră a favorurilor", intensificând 
resentimentele curtenilor excluşi, iar proiectul marchizei de a 
construi o sală de spectacole mai mare se lovi de rezistentele 
ducelui de Richelieu, răspunzător, în calitate de /ntendant des 
Menus-Plaisirs et affaires de la Chambre du Roi (Intendent al 
Micilor Plăceri şi al treburilor Camerei Regelui), pentru tot ce 
privea serbările, balurile, concertele şi spectacolele Casei 
Regale. Neconsultat în alegerea noii favorite, plin de dispreţ 
pentru extracția ei socială, ducele folosea orice prilej pentru a o 
umili public punând piedică cererilor ei. Ceea ce stârnea 


19 „lată-l în sfârşit în mâna mea, 
pe fatalul duşman, pe superbul învingător..." (în fr. în orig.) 


indignarea conformistilor era însă chiar natura iniţiativei. 
Ostilitatea pe care autoritățile ecleziastice o  nutreau 
dintotdeauna faţă de teatru găsea o confirmare răsunătoare în 
repertoriul ales de marchiză, în care adulterul, amorul, plăcerea 
ocupau locul de onoare. Punând cu neruşinare în scenă propriile 
atracţii fizice, declarând explicit voinţa de a-l distra pe rege, 
favorita arăta natura nefastă a ascendentului pe care-l exercita 
asupra acestuia. Nemulţumită să-l subjuge sexual, marchiza se 
arăta capabilă şi să-l distragä de la plictisul lui existenţial, 
condiţionându-l din punct de vedere psihologic şi obişnuindu-l să 
depindă de ea. Incă de pe timpul surorilor Mailly-Nesle presa 
clandestină îi reproşa lui Ludovic al XV-lea că se purta ca un 
sultan asiatic, iar acum acuzaţiile împotriva amantei Pompadour 
contribuiau la consolidarea imaginii unui suveran moale, 
indolent, dominat de femei, înclinat să guverneze Franţa ca un 
despot. 

In realitate, nu atât exhibiţiile neruşinate ale favoritei, cât 
convingerile ei personale alarmau partida evlavioşilor. Cultura şi 
gusturile ei, interesele şi prieteniile ei, persoanele pe care le 
proteja, în frunte cu Voltaire, purtau amprenta timpurilor noi: 
celebrul pastel al lui Quentin de La Tour, expus la Luvru în 
august 1755, n-o arătau oare înconjurată de cărţi, printre care, 
foarte la vedere erau, Histoire naturelle a lui Buffon, poemul lui 
Voltaire, La Henriade, al treilea tom din L'Esprit des Lois al lui 
Montesquieu şi al patrulea tom din l'Encyclopediel 

Memoriile lui Marmontel descriu apariţiile doamnei de Pompa- 
dour în mezaninul situat deasupra apartamentului ocupat de ea 
la Versailles, unde locuia medicul şi confidentul ei, Frangois 
Quesnay, cel mai reputat fiziocrat al timpului: „Acolo se luau 
hotărâri în problemele păcii şi războiului, ale alegerii miniştrilor, 
iar noi, la mezanin, discutam despre agricultură, calculam 
produsul naţional brut şi câteodată stăteam veseli la masă cu 
Diderot, d'Alembert, Duclos, Helvetius, Turgot, Buffon; doamna 
de Pompadour, neputând să convingă tot acest grup de filosofi 
să coboare în salonul ei, venea ea însăşi să stea cu ei la masă şi 
să se întreţină cu ei". Scriitorul nu ne spune care erau opiniile 
exprimate efectiv de marchiză în cursul acelor conversații, dar 
disprețul ei pentru evlavioşi iese la iveală cu claritate într-o 
scrisoare către Diderot, care îi ceruse să intervină în sprijinul 
Enciclopediei, atacată, în februarie 1752, de cenzura regală. 


„Hotărârea de a condamna Enciclopedia, scria ea, a fost luată în 
baza caracterizărilor făcute de evlavioşi, care nu sunt totdeauna 
sinceri şi demni de încredere. Dacă această carte nu este cum o 
descriu ei, pot doar să vă plâng şi să blestem ipocrizia şi falsul 
zel, în speranţa că o să-mi daţi ocazia de a vă fi utilă." De altfel, 
ea însăşi alesese drept piesă de debut pentru „theâtre des 
cabinets" tocmai Tartuffe, comedia în care Moliere ridiculiza 
ipocrizia bigotilor. 

Printre acuzaţiile aduse marchizei exista, într-un moment în 
care guvernul punea la punct un plan de însănătoşire a 
finanţelor şi aceea de a delapida vistieria regală, inventând în 
fiecare zi alte distracţii şi cultivând o pasiune deşănţată pentru 
case, tablouri, sculpturi, mobile, stofe, obiecte preţioase. Dar 
pentru doamna de Pompadour dragostea pentru lux şi pentru 
lucrurile frumoase nu era un viciu, ci un semn de civilizaţie şi de 
progres. Gusturile ei erau cele ale mediului în care crescuse; 
tocmai acest mediu orientase, încă din epoca regenței, 
producţia artistică a ţării. Marii bancheri au fost cei care au pus 
să li se construiască la Paris locuinţele cele mai elegante, care 
au cumpărat colecţiile de artă cele mai bogate, care au reluat 
tradiţia princiară a mecenatului artistic. Ca şi ei, marchiza se 
pricepea să administreze şi avea simţul afacerilor şi dacă nu 
rezista tentatiei de a cumpăra un număr impresionant de case - 
să amintim, printre acestea, cel puţin Palatul Elysee - ştia şi să 
le vândă avantajos pe cele de care voia să scape. Şi totuşi, 
deschiderea de mereu alte şantiere şi campania de defăimare 
orchestrată împotriva ei consolidară în opinia publică imaginea 
unei favorite lacome şi fără scrupule. Trebuie spus şi că 
pasiunea ei pentru arhitectură şi pentru decoraţiile interioare 
era pe deplin împărtăşită de suveran, făcând loc unei fericite, 
vesele colaborări între cei doi amanți. O colaborare ale cărei 
scopuri mergeau mult mai departe de exclusiva lor plăcere. 

Incurajarea pe care marchiza o arăta tuturor tinerelor talente 
ale epocii, sprijinul pe care-l acorda artelor minore şi diferitelor 
forme de artizanat de lux, participarea ei la alegerile 
mecenatismului regal, interesul ei pentru politica artistică a lui 
Lenormant de Tournehem şi a marchizului de Vandieres aveau 
să aducă o contribuţie de prim-plan la înflorirea civilizaţiei 
artistice din Franţa secolului al XVIII-lea. Ea va fi de pildă aceea 
care va determina manufactura de la Vincennes să-şi 


perfecţioneze tehnicile în aşa fel încât să poată concura cu 
portelanurile de Meissen. Transferată la Sevres din voinţa 
explicită a marchizei, fabrica realizase culori - printre care 
celebrul „roz Pompadour" - şi motive decorative de o asemenea 
calitate şi eleganţă, încât se impusese admiratiei întregii 
Europe. Şi tot ea, dorind s-o întreacă pe doamna de Maintenon 
cu o iniţiativă asemănătoare celei de la Saint-Cyr, înființase 
Ecole Royale Militaire, un institut care avea să se ocupe de 
educaţia gratuită a cinci sute de tinere vlăstare ale nobilimii, 
destinate carierei armelor. Realizat de Gabriel, superbul complex 
arhitectonic pe care-l putem admira şi astăzi la capătul vastei 
pieţe Champ-de-Mars arată cât de bine ştia gustul doamnei de 
Pompadour să îmbine exigenta utilului cu un ideal de eleganţă 
clasică. 

Ambiţia, energia, tenacitatea nu erau însă suficiente ca s-o 
facă pe favorita regelui să uite obsesia precarităţii propriei sale 
poziţii. Pe de o parte, Ludovic al XV-lea suferea din pricina 
şantajului afectiv al Delfinului, al Delfinei şi al fiicelor sale, de 
care era foarte legat, şi continua să fie chinuit de scrupule 
religioase care transformau orice sărbătoare de Paşte într-o 
necunoscută; pe de altă parte, el reîncepea să se uite cu evident 
interes la alte femei, ceea ce o constrângea pe marchiză la o 
vigilentà neobosită. Dacă la această stare de tensiune 
permanentă adăugăm şi corvoada cotidiană impusă de viaţa de 
curte, nu este surprinzător că atât sistemul nervos al marchizei, 
cât şi sănătatea ei extrem de delicată se resimteau destul de 
tare, lăsând ca deprimarea să apară în prim-plan: „Viaţa pe care 
o duc e teribilă, îi scria ea în 1749 contesei de Lutzelbourg. 
„Găsesc cu greu un minut doar pentru mine: repetiţii, 
reprezentații şi veşnicele călătorii de două ori pe săptămână 
atât la micul castel, cât şi la La Muette etc. Îndatoriri dificile şi 
absolut obligatorii: regina, Delfinul, Delfina... trei fete, doi băieţi 
- judecaţi şi dumneavoastră dacă e posibil să respiri; puteţi să- 
mi plângeţi de milă". 

Dar la această viaţă, oricât ar fi costat-o, doamna de 
Pompadour nu avea de gând să renunţe. E inutil să ne întrebăm 
dacă extraordinara ei determinare era dictată de o dragoste 
dezinteresată pentru rege sau de o exacerbată sete de putere: 
în situaţia ei, cele două sentimente erau greu de despărţit. 


Şi totuşi, tocmai lucrul de care se temea atâta doamna de 
Pompadour - sfârşitul legăturii ei sexuale cu Ludovic al XV-lea - 
avea să-i consolideze definitiv poziţia şi să-i confere un rol politic 
fără precedent. In 1750, după numai cinci ani de la începutul 
relaţiei lor, doamna de Pompadour încetă să mai fie amanta 
suveranului;  excitantele si  afrodisiacele se  dovediseră 
ineficiente în faţa frigidităţii ei şi marchiza nu reuşise să 
împiedice cronicizarea tulburărilor ginecologice; de aceea, 
convenise cu regele să pună capăt legăturii lor fizice. In acel 
moment, Ludovic al XV-lea abia împlinise patruzeci de ani şi nu 
avea nici vârsta, nici temperamentul ca să considere încheiat 
anotimpul amorurilor; şi totuşi, se arătă hotărât să o păstreze pe 
favorită lângă el. Marchiza devenise parte integrantă din viaţa 
lui; ea ştia cum să combată crizele lui de descurajare, 
angoasele, ipohondria, îi cunoştea gusturile şi obiceiurile. Dar 
mai era - marfă rară la Versailles - şi o prietenă loială, 
afectuoasă şi tandră, ale cărei interese coincideau perfect cu ale 
lui. 

Conştient de toate acestea, Ludovic îi permitea favoritei să 
înfăptuiască o dublă metamorfoză (cu consecinţe dezastruoase 
în timp pentru propria-i reputaţie, ca şi pentru cea a marchizei). 
Consecvent cu comportarea strămoşilor lui şi cu concepţia 
despre căsătoria aristocratică, după ce părăsise patul soţiei sale, 
regele sfârşise prin a-şi face publice trădările conjugale, lăsând 
Mariei rolul care-i revenea ca regină. Faţă de favorită, se purtă 
însă diferit: oficializând încetarea intimităţii sexuale, el dădu 
legăturii lor o nouă legitimitate şi, spre deosebire de felul cum 
procedase cu soţia, Ludovic al XV-lea avu grijă să nu arate lipsă 
de respect faţă de marchiză, afişând relaţii care ar fi putut să 
pună din nou în discuţie rolul ei. Un rol - acela de prietenă fidelă 
şi de complice devotată - cu totul inedit la curtea Franţei, 
incompatibil cu morala aristocratică şi destinat să provoace, prin 
însăşi incongruenta lui, un lung lanţ de scandaluri. 

A doua metamorfoză a doamnei de Pompadour era în schimb 
de natură publică. Nu numai că, începând din 1750, a fost 
evident pentru toţi că regele lua în consideraţie numai cererile 
curtenilor care îi parveneau prin intermediul favoritei, dar 
marchiza îşi extindea tot mai mult puterea în sfera politicului, de 
care, prin tradiţie, amantele fuseseră totdeauna ţinute deoparte. 
Era vorba de o ulterioară şi mai periculoasă infracţiune la 


ordinea societăţii patriarhale, iar doamna de Pompadour nu 
avea însuşirile necesare pentru a dezminti vechile locuri comune 
misogine: catastrofa Războiului de Şapte Ani avea să arunce o 
lumină tragică asupra incapacității ei politice. 

S-a observat că „la Versailles, Ludovic al XV-lea s-a servit de 
arhitectură pentru a-şi face cunoscute sentimentele lui de 
amant, de soţ şi mai ales de tată, instaurând o ierarhie potrivit 
căreia apropierea fizică era proporţională cu intimitatea 
afectivă". In complexa strategie care funcţiona cu privire la 
atribuirea diferitelor apartamente ale palatului, chiar şi 
schimbarea locuinţei efectuată de doamna de Pompadour în 
1751 căpăta o valoare simbolică precisă. Cu transferarea 
marchizei din apartamentul situat deasupra celui regal, ocupat 
mai înainte de doamna de Châteauroux, prima lui amantă 
declarată, în cel de dedesubt, la parter, unde locuise până 
atunci contesa de Toulouse, prietena şi confidenta lui din 
copilărie, regele, anunțând în acest fel curţii încheierea relaţiei 
sale amoroase cu favorita, îi dădea în acelaşi timp acesteia un 
atestat public de stimă, conferindu-i „o legitimare oficială a 
noului său statut oficios de consilier şi de ministru". Gestul avea 
valoarea unei despăgubiri şi o investea public pe marchiză cu 
acea „putere feminină" care timp de secole operase din culise. 

Doamna de Pompadour era gata să interpreteze noul ei rol. Işi 
luase de multă vreme obiceiul de a se lăsa îndelung rugată 
înainte de a acorda audienţe, de a-şi primi vizitatorii şezând - 
prinți, ambasadori, înalţi funcţionari, curteni - şi de a utiliza 
„pluralul majestätii" pentru a sublinia şi mai apăsat simbioza ei 
cu regele. „Nu se mai vorbeşte despre altceva decât despre 
discursurile burgheze şi absurde ale marchizei, care se poartă 
de ca şi cum ar avea depline puteri şi ar fi primul ministru", scria 
la 23 ianuarie 1751, orbit de ură, marchizul d'Argenson. „Unui 
ambasador care-şi ia rămas bun îi spune «Continuati tot aşa, 
sunt foarte mulţumită de dumneavoastră; ştiţi că sunt de mult 
prietena dumneavoastră». Ea decide, dispune şi îi tratează pe 
miniştrii regelui de ca şi cum ar fi ai ei." Mai concis, ducele de 
Croy nota în jurnalul său: „Doamna marchiză e mai despotică 
decât oricând, totul trece pe la ea", iar anul următor constata 
din nou: „creditul ei nu face decât să crească" şi „nu numai 
chestiunile importante, ci şi cele de relevanţă infimă treceau 
prin mâinile ei". 


In ciuda sigurantei pe care o afisa, doamna de Pompadour 
continua să trăiască cu teroarea unei schimbări neprevăzute de 
atitudine a suveranului. In 1752 riscase să fie sacrificată 
ambițiilor frumoasei contese de Choiseul-Beaupre şi reuşise să 
scape de rivală numai graţie intervenţiei contelui de Stainville, 
mai târziu duce de Choiseul. Ca să-i ceară iertare, Ludovic al XV- 
lea îi acordase titlul de ducesă, dar cu toate astea viitorul se 
anunţa încărcat de pericole. Şi, deoarece grijile doamnei de 
Pompadour nu ţineau atât de păcatele carnale ale regelui, cât 
de problemele lui de conştiinţă, mereu aduse cu meşteşug în 
prim-plan de confesori şi de membrii familiei, ea încercase să-şi 
legitimeze prezenţa la curte devenind cucernică. Din moment ce 
concubinajul ei cu Ludovic se încheiase şi relaţia lor era acum o 
prietenie perfect licită, de ce să nu-i îngăduie regelui să se 
reapropie de sfintele taine? Proiectul nu era lipsit de îndrăzneală 
şi avea în doamna de Maintenon - „pe care marchiza o imita de 
mult" - un precedent cu autoritate, iar prietena filosofilor se 
strădui să-l realizeze cu toate mijloacele aflate la dispoziţia ei. 
Sub îndrumarea părintelui Dominique de Sacy, ea începu să 
meargă regulat la mesă, sa ţină zilele de post, să se îmbrace 
mai sobru, să-şi intensifice operele de caritate: criza spirituală 
care urmă după moartea fiicei sale Alexandrine contribui să dea 
comportamentului său un caracter sincer. Şi pentru că unicul 
reproş care i se mai putea face era acela de a fi o femeie 
despărțită, ea chiar îi scrisese soţului ei, propunându-i o 
reconciliere - propunere pe care Domnul d'Etiolles o respinsese, 
spre marea ei uşurare. 

In ianuarie 1756, după ce obținuse demnitatea de doamnă de 
palat a reginei (ceea ce justifica prezenţa ei la palat), marchiza 
anunţă oficial „intrarea ei în devoțiune" şi „în martea următoare 
îi primi pe ambasadori şezind nu în faţa mesei de toaletă, ci în 
faţa gherghefului". 

Climatul religios al epocii nu era înclinat spre indulgență: 
atacați de jansenişti şi de Parlament, care-i acuzau de 
liberalism, iezuiţii se postară pe linia intransigentei, cerând celor 
doi ex-adulteri să facă un gest public de căinţă pentru un păcat 
care fusese într-adevăr un păcat. Pentru ca regele să poată 
primi iertarea şi să-i poată atinge din nou la sărbători pe bolnavi 
nu ajungea ca raporturile lor să nu mai fie vinovate: trebuia ca 
doamna de Pompadour să plece de la curte. Dar aceasta era 


unica eventualitate pe care marchiza nu era dispusă să o ia în 
consideraţie. 

Atentatul comis de Damiens dădu încă o dată marchizei 
senzaţia de fragilitate a poziţiei sale. La 5 ianuarie 1757, către 
şase seara, în timp ce se pregătea să urce în trăsură, Ludovic al 
XV-lea fu înjunghiat cu pumnalul de către un fanatic care se 
strecurase printre persoanele din suită. Crezând că viaţa îi este 
în pericol, regele se spovedi, ceru iertare familiei, îi predă 
însemnele puterii Delfinului, apoi dădu ordin să-i fie închise 
perdelele patului şi timp de câteva zile, deşi medicii îl 
declaraseră în afara oricărui pericol, se închise în sine, sub 
pavăza unui mutism absolut. Era într-adevăr, aşa cum avea să 
susţină Choiseul, comportamentul unui ipohondru laş, pradă 
spaimei provocate de un „pericol imaginar'? Poate că 
dimpotrivă, în acele ore regele se gândise la episodul ruşinos de 
la Metz, la familia lui în lacrimi şi atât de dornică să şi-l 
recâştige, la şantajele al căror prizonier era din nou şi la „teama 
că purtarea lui privată îl făcuse să piardă prietenia poporului 
său", la comportamentul pe care trebuia să-l aibă în viitor... 

Intre timp, retrasă în apartamentul situat sub cel al 
suveranului, asistată de un mic grup de prieteni credincioşi, 
doamna de Pompadour trăia zile de angoasă. Nu numai că 
Ludovic al XV-lea părea s-o fi uitat, dar un complot condus de 
Delfin urmărea să o îndepărteze de el: familia regelui îl 
convinsese pe un protejat al marchizei, ministrul Marinei, 
Machault, să-i ordone ca, în numele suveranului, să părăsească 
Versailles-ul. Disperată, marchiza se pregătea deja să-şi facă 
bagajele, când doamna de Mirepoix, o intimă din cercul de la 
petits appartaments, o convinse să nu abandoneze lupta, 
înţeleaptă decizie, din moment ce la 13 ianuarie, scăpând de 
sub controlul Delfinului şi al surorilor acestuia, Ludovic cobora 
din nou scara ce lega apartamentul lui de cel al marchizei şi 
reîncepea să o viziteze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
„Parcă era zeul din spectacolele de la Operă, coborât cu o 
maşinărie de teatru ca să calmeze toate îngrijorările ei. 
Marchiza fu atât de bucuroasă că îl vede, încât nu-i reproşa 
tăcerea, ba chiar îl făcu să se simtă în largul lui; iar el fu fericit 
să dea de linişte în locul avalanşei de reproşuri la care se 
aştepta şi din acel moment îşi reluă obiceiurile zilnice." 


Atât Machault cât şi ministrul de Război d'Argenson, vinovat 
pentru că o jignise pe marchiză, au fost sacrificați 
resentimentelor favoritei: în acest fel, regele se lipsi de doi 
dintre cei mai buni colaboratori ai săi tocmai în momentul în 
care i-ar fi fost mai necesari ca oricând. Intr-adevăr, anul 1757 
nu a fost numai anul în care gestul lui Damiens, instigat de 
campania defăimătoare dezlănţuită împotriva suveranului atât 
de cercurile parlamentare, cât şi de cele religioase, dădea 
măsura lipsei de comunicare instaurate între Ludovic al XV-lea şi 
poporul său, dar a fost şi anul în care s-au înregistrat primele 
insuccese răsunătoare ale Franţei, angajată din mai 1756 într-un 
conflict european ale cărui rezultate aveau să se dovedească 
fatale pentru prestigiul monarhiei. 

Tara abia trecuse peste războiul de Succesiune la tronul 
Austriei cu un sentiment de profundă frustrare. In ciuda unor 
sacrificii financiare semnificative şi a unor victorii militare 
importante, din pacea încheiată la Aix-la-Chapelle în 1748 
Franţa ieşise cu mâinile goale şi cu conştiinţa că „lucrase pentru 
regele Prusiei": o expresie devenită proverbială. 

In ceea ce priveşte războiul de Şapte Ani, lucrurile au stat 
infinit mai rău. Găsindu-se de data aceasta alături de Austria şi 
de Rusia, împotriva Angliei şi a Prusiei, Franţa şi-a pierdut 
aproape în întregime imperiul colonial construit pe parcursul a 
mai bine de un secol de eforturi în America de Nord, în Africa şi 
în India. Bilanţul european n-a fost mai putin dezastruos: 
costurile ultimului război fuseseră şi mai mari decât cele ale 
războiului precedent, acţiunea militară în ansamblu mai puţin 
strălucită, iar politica „răsturnării alianțelor" se dovedise a fi 
exclusiv în dezavantajul Franţei. Pe frontul advers, Anglia ieşea 
întărită din conflict, iar Prusia neatinsă, în vreme ce aliaţii, 
Austria şi Rusia o scoseseră la capăt aproape fără pierderi. 

E greu de spus în ce măsură doamna de Pompadour ar trebui 
considerată şi ea responsabilă pentru lunga serie de erori care, 
în cursul acestui război catastrofal, sfârşiseră prin a slăbi grav 
prestigiul internaţional al Franţei şi a-i submina coeziunea 
internă. 

Neîndoielnic, propunerea de a încheia o alianţă între Franţa şi 
Austria a fost transmisă lui Ludovic al XV-lea de către contele 
Kaunitz, cancelar şi ministru de externe al Mariei Tereza, prin 
intermediul marchizei. Kaunitz o cunoştea pe favorită de pe 


vremea când fusese ambasador la Versailles şi avusese prilejul 
să constate că în Franţa „trebuia ţinut foarte mult seama de 
opinia amantei regelui". In august 1755, ambasadorul austriac, 
contele Starhemberg, înmâna deci doamnei de Pompadour o 
scrisoare a. lui Kaunitz adresată ei, şi o scrisoare a împărătesei, 
adresată regelui. In tratativele care începeau astfel, se mărginea 
oare marchiza doar la rolul de „căsuţă poştală"? Nu tocmai, din 
moment ce Ludovic al XV-lea încredința sarcina de a negocia în 
secret cu Austria unor protejaţi ai favoritei, abatele de Bernis şi 
contele de Stainville, curând după aceea duce de Choiseul şi pe 
atunci ambasador la Viena. Întâlnirile dintre acesta din urmă şi 
ambasadorul austriac, cărora li se vor adăuga ulterior doi 
miniştri, aveau să se desfăşoară, în prezenţa marchizei, la 
proprietatea ei de la Bellevue: aşadar, ea era permanent 
informată despre desfăşurarea tratativelor. „Ei trebuie să ne 
adresăm în viitor, îi scria lui Kaunitz abilul Starhemberg după 
semnarea tratatului de la Versailles. Ea vrea să fie stimată şi o 
merită cu adevărat." Sprijinul entuziast dat de marchiză casei de 
Austria avea să probeze exactitatea diagnosticului. 

Ştirea ca alianţa cu Prusia - care de altfel încheiase deja un 
acord secret cu englezii, cu care Franţa era în război - era 
abandonată în favoarea Vienei stârni o reacţie nu mai puţin 
ostilă în cercurile curţii, tradiţional antiaustriece, ca şi în cele 
progresiste din capitală, puternic favorabile lui Frederic al II-lea. 
Pentru a discredita un pact ce reprezenta o gravă ameninţare 
pentru proiectele sale de expansiune teritorială în dauna Mariei 
Tereza, „regele filosof se străduise să incite opinia publică 
franceză împotriva doamnei de Pompadour. Profund misogin, 
obişnuit cu o viaţă spartană numai printre bărbaţi, Frederic o 
dispretuia pe favorită, îi dispretuia ambiția şi mijloacele de care 
se slujise ca să ajungă atât de sus şi găsea nedemnă slăbiciunea 
lui Ludovic al XY-lea faţă de femei. Ca să-i convingă pe francezi 
că opţiunile politice ale regelui lor erau dictate în primul rând de 
vanitate, de setea de putere şi de lăcomia ignobilei lui amante, 
Frederic al II-lea avea să pună în circulaţie scrisori apocrife în 
care împărăteasa o adula în chip desäntat pe doamna de 
Pompadour, numind-o ma cousine şi ma princesse şi să 
răspândească ştiri tendentioase despre cheltuielile favoritei, 
precum şi anecdote scandaloase despre depravările sexuale ale 
regelui. 


Marchiza era inteligentă şi cunoştea toate dedesubturile 
intrigilor de curte, ca şi ale strategiilor diferitelor grupuri de 
putere de la Versailles, dar nu avea nici o pregătire politică şi 
era lipsită de acea viziune de ansamblu indispensabilă pentru a 
face faţă situaţiei dificile în care Războiul de Şapte Ani era pe 
cale să azvârle Franţa. 

Desigur, strategiile de urmat în cursul conflictului nu le 
decidea ea, dar, oricât de limitată, influenţa ei avea să se 
dovedească dezastruoasă. 

Orbită de ura împotriva lui Frederic al Il-lea si de dorinţa de 
revanşă, înspăimântată de insuccesele militare ale francezilor şi 
preocupată să protejeze echilibrul emoţional al lui Ludovic al XV- 
lea în faţa unei realităţi prea dezagreabile, marchiza, frenetic de 
activă, nu făcu decât să acumuleze greşeală după greşeală. Aşa 
cum obişnuise totdeauna, se strădui să pună în posturi de 
comandă persoane ce se bucurau de încrederea ei - ceea ce nu 
făcea neapărat din ei şi nişte buni generali. Dorind să 
compenseze inerția suveranului, se amesteca în toate, îşi dădea 
cu părerea în orice situaţie şi atinse chiar grotescul atunci când 
începu să se folosească de alunitele ei false ca să sugereze 
manevrele militare de executat pe câmpul de luptă. Ingenuu 
convinsă că noii generali şi noii miniştri aveau puterea magică 
de a schimba realitatea, doamna de Pompadour contribui să 
determine felul în care se învârtea neîncetat morişca numirilor, 
până la a-l sacrifica chiar pe Bernis, care fusese chemat în 1757 
la ministerul de Externe. 

De această dată însă, alegerea unei persoane de încredere 
fidelă ei se dovedi fericită: desemnat să-i succeadă lui Bernis în 
decembrie 1758 şi înălţat la rangul de duce, Etienne-Francois de 
Choise-ul, fost conte de Stainville, era omul de care Ludovic al 
XV-lea şi favorita lui aveau nevoie. Din totdeauna adversar al 
alianţei cu Austria şi perfect la curent cu politica dusă de curtea 
de la Viena, Choiseul reuşi, deşi cu preţul unor enorme sacrificii, 
să pună capăt războiului şi să păstreze pentru Franţa un rol de 
prim-plan în politica europeană. Şi, odată cu pacea readuse la 
Versailles un dram de optimism. De pe vremea lui Maurepas, 
Ludovic al XV-lea nu mai avusese un ministru atât de tonic, atât 
de plăcut, şi care ştia să-i redea încrederea. Aparţinând unei 
vechi familii din Lorena, extrem de inteligent, înzestrat cu un 
adevărat geniu diplomatic şi cu o mare putere de muncă, 


Choiseul avea o excelentă părere despre sine - „încă din 
copilărie... am considerat că numai regele şi familia lui sunt mai 
presus de mine şi că toţi ceilalţi îmi sunt inferiori sau cel mult 
egali" - şi ştia să îmbine fără prejudecăţi etica onoarei cu aceea 
a plăcerii. Ducele iubea viaţa sub toate formele ei şi părea că la 
el cinismul avea în chip esenţial rolul de a-i face existenţa mai 
uşoară. „N-am cunoscut niciodată un om care să ştie să 
răspândească în jurul lui bucuria şi buna dispoziţie aşa cum o 
făcea el', avea să scrie un foarte bun prieten al său, baronul 
Gleichen. „Când intra într-o încăpere se scotocea în buzunare şi 
părea să extragă de acolo o cantitate inepuizabilă de glume şi 
de veselie." Doamna de Pompadour găsise în sfârşit persoana cu 
care să împartă dificila sarcină de a-l face pe rege să 
zâmbească. 

Dramele războiului nu erau singurele motive de supărare ale 
favoritei. De când încetase să-l mai primească pe Ludovic al XV- 
lea în patul ei, marchiza trebuise să ţină cont de necesitatea de 
a-i procura regelui amante ocazionale care să-i satisfacă 
exigenţele erotice. In aprilie 1753, marchizul de Argenson dădea 
activitatea de proxenetă a marchizei drept un fapt verificat: 
„Această adevărată comediană se consideră supraintendenta 
plăcerilor monarhului şi pretinde ca statul să-i fie recunoscător 
pentru faptul că face rost de prospături de tot felul ca să vină în 
întâmpinarea felului de a fi al regelui: irascibil, întunecat, 
melancolic şi leneş". Nu era vorba de o treabă uşoară, şi cu atit 
mai puţin plăcută, dar, ca o bună burgheză ce era, Reinette era 
realistă şi avea remarcabile aptitudini organizatorice. Şi pentru 
că nu se putea recurge la doamne din înalta societate, care, mai 
devreme sau mai târziu, ar fi vrut să iasă din umbră şi să intre în 
competiţie cu favorita, iar din motive de securitate şi de igienă 
prostituatele profesioniste erau excluse, s-a optat pentru fete 
tinere, bine educate, atrăgătoare, a căror virginitate reprezenta 
o garanţie împotriva bolilor venerice şi pe care lipsa de 
experienţă le făcea maleabile. Viaţa care le aştepta, cel puţin 
atâta vreme cât îşi făceau treaba, era însă teribil de monotonă şi 
semăna cu o claustrare. Discretia şi obligaţia de a păstra 
secretul, cerute de operaţiunea respectivă, le impunea să 
rămână închise, pentru multe luni, în tovărăşia doar a câtorva 
servitori, într-o locuinţă mai degrabă modestă, situată în rue 
Saint-Mederic, într-un cartier periferic al comunei Versailles, fără 


altă distracţie decât aceea de a se culca, de două-trei ori pe 
săptămână, cu amantul - al cărui rang adesea nu-l cunoşteau - 
într-o încăpere de la mezaninul labirinticului palat. Dacă li se 
întâmpla să rămână însărcinate, erau trimise înapoi acasă şi 
căpătau asistenţă la naştere, după care ori îşi reluau slujba, ori li 
se asigura o zestre, li se găsea un soţ şi se avea grijă de viitorul 
copilului. Sarcina de a găsi fete potrivite era încredinţată lui Le 
Bel, prim servitor al regelui, care, contrar a ceea ce se putea 
crede, nu era obligat să coboare prea jos pe scara socială. In 
lumea micii nobilimi şi a burgheziei modeste nu lipseau familiile 
dispuse să-şi îmbunătăţească situaţia economică şi să le asigure 
un viitor fetelor determinându-le să accepte contra cost o 
„onoare" pe care cele mai mari doamne de la curte şi-o disputau 
cu înverşunare. Zona în care se afla casa destinată să primească 
aceste fete se numea Parc-aux-cerfs (Parcul cu cerbi): o 
denumire parcă făcută să stârnească imaginaţia şi care, în ciuda 
tuturor precautiilor luate, avea să devină în scurtă vreme 
simbolul josniciei morale a Regelui Preacreştin. Subiectul era 
prea gras pentru ca să scape neexploatat. Şi astfel, duşmanii lui 
Ludovic al XV-lea şi ai doamnei de Pompadour, fie că erau ei 
evlavioşi ori philosophes, iezuiţi ori jansenişti, curteni ori 
parlamentari, se folosiră de el ca să dezläntuie resentimentele 
populare, iar scribălăii vânduți, care o scoteau la capăt scriind 
romane pornografice, cronici de scandal şi pamflete la comandă, 
dădură frâu liber fanteziei, atâtänd cu viclenie curiozitatea 
morbidă a cititorilor şi suscitându-le în acelaşi timp indignarea. 
Şi curtea, şi oraşul contribuiau în mod egal la îngroşarea 
subiectului cu detalii sordide, iar poveştile cu orgii, cu fete 
răpite, cu excese sardanapalice ricoşau de la palat spre oraş şi 
invers. Parc-aux-cerfs era văzut ca „un abis al inocentei şi 
ingenuităţii care înghiţea nenumăratele victime iar acestea 
odată restituite societăţii aduceau cu ele corupţia, gustul pentru 
orgii şi pentru toate viciile cu care fuseseră infectate fără voia 
lor prin contactul cu josnicii agenţi ai unui asemenea loc". Prima 
dintre ,josnici", adevăratul deus et machina al acelui loc de 
„abjecţie demnă de dispreț", unde de altfel banul public se 
scurgea în valuri, era, fireşte, doamna de Pompadour. Încă în 
timpul Revoluţiei franceze mai erau persoane care susțineau că 
Parc-aux-cerfs s-ar fi aflat la originea „înspăimântătorului deficit" 
lăsat de monarhie, iar în secolul următor istoriografia 


antimonarhică - în frunte cu Michelet - nu va ezita să-şi 
însuşească aceste legende. 

Trebuie spus, în acest moment, că în casa din rue Saint- 
Mederic nu s-a găsit niciodată mai mult decât un oaspete în 
acelaşi timp, că este foarte probabil că Ludovic al XV-lea nu a 
pus niciodată piciorul acolo şi că întâlnirile cu fetele care 
aşteptau la rând se petreceau toate în camera lui Le Bel, 
denumită cu umor trebuchet, sau „capcană pentru păsărele'. 
Dacă n-ar fi fost rege, Ludovic ar fi putut să se lipsească de 
această organizare şi obiceiurile lui n-ar fi fost diferite de cele 
ale marilor seniori de la curte şi ale celor mai mulţi locuitori ai 
capitalei (s-a calculat că pe la jumătatea secolului al XVIII-lea 
numărul prostituatelor active din Paris era de circa treizeci de 
mii). Ar fi putut aşadar să frecventeze în linişte casele de 
toleranţă, să-şi asigure favorurile exclusive ale uneia sau mai 
multor tiitoare şi să participe la „partide de plăcere" în 
elegantele petites maisons răspândite în parcurile de la periferia 
pariziană. 

Dar Ludovic al XV-lea nu era un bărbat ca toţi ceilalţi, el avea 
obligaţii morale şi religioase diferite de cele ale supuşilor săi; 
după cum scria Pierre de Nolhac, soluţia Parc-aux-cerfs era 
„discretă, ignobilă şi decentă". Desigur, dacă regele ar fi putut 
să continue să întreţină relaţii cu doamnele de la curte, Parc- 
aux-cerfs n-ar fi existat niciodată. Aceasta însă, cum am mai 
spus, ar fi fost prea riscant pentru doamna de Pompadour, care 
alesese să se ocupe ea însăşi de necesităţile suveranului, 
legându-l astfel şi mai mult de ea graţie unei perverse logici 
conjugale a infracţiunilor tolerate. Apoi, decizia de a le caza pe 
tinerele amante ale suveranului în afara palatului i se impusese 
ca obligatorie în urma unui episod care o alarmase destul de 
tare. 

La începutul primăverii lui 1753, regele găsise aşteptându-l în 
„capcana" lui Le Bel o fată de o frumuseţe extraordinară: avea 
paisprezece ani, pielea rozalie şi forme voluptoase şi era sora 
mai mică a celei care servise drept model pentru unul dintre 
cele mai celebre nuduri ale lui Boucher, semănându-i, după 
părerea contemporanilor, ca două picături de apă. Fiica unor 
meşteşugari de origine irlandeză, Marie-Louise O'Murphy, zisă 
Morphise, pe care maică-sa o cedase lui Le Bel contra unei sume 
frumuşele, se debarasase de virginitatea ei cu o neruşinare 


jucăuşă, declarând regelui că-l recunoscuse după chipul lui 
imprimat pe monezi. Spontaneitatea şi veselia lui Morphise îl 
seduseră pe suveran şi dacă la sfârşitul anului fata trebui să 
cedeze locul unei înlocuitoare pentru că rămăsese însărcinată, 
după ce născuse fu invitată să-şi reia din nou slujba şi să 
locuiască la palat. Era mult mai mult decât era dispusă doamna 
de Pompadour să tolereze. Prin urmare, Morphise căpătă o 
zestre substanţială şi fu măritată cu un gentilom care o duse la 
castelul lui din Auvergne. La 25 noiembrie 1755, în aceeaşi zi şi 
în faţa aceluiaşi notar care asistase la semnarea contractului ei 
matrimonial, un interpus al regelui procedă la cumpărarea casei 
din rue Saint-Mederic. Începând din acel moment, nici una dintre 
fetele destinate plăcerilor suveranului nu avea să mai locuiască 
în palatul regal, iar vizitele lor aveau să fie strict supravegheate. 

Precautiile luate de marchiză şi eficacitatea sistemului ei de 
organizare nu ajungeau însă ca să o pună cu totul la adăpost de 
surprize; printre cele opt concubine identificate până acum de 
către istorici, cele mai mari emoţii i le provocă marchizei o 
ambițioasă de douăzeci de ani venită din provincie. Anne 
Coupier, zisă domnişoara de Romans, se născuse în 1737 la 
Grenoble, într-o bună familie burgheză. Primul impresionat de 
drăgălăşenia ei fusese Giacomo Casanova, care o cunoscuse 
copilă: „doi ochi negri atât de frumoşi, că nu-mi amintesc să fi 
văzut alţii la fel... pielea uimitor de albă, părul negru uşor 
pudrat, destul de înaltă şi cu nişte dinţi superbi". Nici regele n- 
avea să rămână insensibil la frumuseţea ei statuară şi avea să-i 
rezerve un tratament special: Anne (mă grande, o numea 
Ludovic) nu avea să locuiască, precum celelalte concubine, în 
rue Saint-Mederic, ci avea să fie cazată într-o casă frumoasă, 
toată numai a ei, de pe strada principală din Passy, unde era 
liberă să ducă viaţa pe care-o dorea. Şi nu a fost numai asta: 
copilul pe care-l adusese pe lume în ianuarie 1762 fusese înscris 
în registrele parohiei Chaillot cu numele Louis-Aime de Bourbon, 
fiu al lui Ludovic de Bourbon şi al domnişoarei Coupier de 
Romans. Era singurul dintre cei opt fii naturali născuţi în 
decursul anilor pe care, deşi cu precautiile cuvenite, Ludovic 
accepta să-l declare ca al său; dar nu va merge mai departe de- 
atât. Scandalul copiilor recunoscuţi de Ludovic al XIV-lea 
adusese prea multe dezastre pentru ca nepotul lui să vrea să-i 
urmeze exemplul. 


Pentru marchiză, domnişoara de Romans era, obiectiv vorbind, 
o adversară de temut. Arogantă, neruşinată, mândră de 
ascendentul dobândit asupra regelui, tânăra femeie - aşteptând 
să se arate la Versailles - îşi etala maternitatea în Bois de 
Boulogne. Ascultând de sfaturile lui Rousseau, radioasă, 
îmbrăcată după ultima modă, ea îşi luase obiceiul să-şi alăpteze 
copilul aşezată sub un copac, spre uimirea tuturor. Nici doamna 
de Pompadour nu rezistase tentatiei de a merge să vadă 
spectacolul. Cu capul acoperit cu un văl şi cu o batistă la gură, 
marchiza se apropiase de domnişoara de Romans fără să fie 
recunoscută, în compania credincioasei sale doamne du 
Hausset, care ne-a lăsat despre această întâlnire o descriere 
care ar putea figura într-un roman foileton: 

Doamna o salută şi, făcându-mi semn cu cotul, îmi spuse: 
„Vorbiţi-i". M-am apropiat şi i-am spus: 

„Ce copil frumos!" 

„Da, doamnă, chiar dacă sunt mama lui, sunt de acord cu 
dumneavoastră." 

Doamna marchiză, care mă strângea de braţ, tremura, iar eu 
eram foarte îngrijorată... Am privit de jur împrejur, de teamă că 
ar fi putut apărea cineva care ne cunoştea. M-am hazardat s-o 
întreb dacă tatăl copilului era un bărbat frumos. 

„Foarte frumos, mi-a răspuns, şi dacă v-aş spune numele lui, 
ati spune acelaşi lucru." „Am deci onoarea să-l cunosc, 
doamnă?" 

„E foarte probabil." 

Când se întorsese la Versailles, doamna de Pompadour nu-i 
suflase o vorbă regelui despre acest episod, îmbătrânită înainte 
de vreme, cu o sănătate grav compromisă, atacată pe toate 
fronturile, constrânsă la o „luptă perpetuă", marchiza nu putea 
să nu se întrebe îngrijorată care va fi viitorul ei; dar acest lucru o 
îndemna să se agate de prezent mai mult ca niciodată. 

Moartea avea să o elibereze de toate incertitudinile, luând-o 
pe când era încă în culmea unei puteri pe care nici o altă 
favorită înaintea ei nu o deținuse. Roasă de multă vreme de 
tuberculoză, doamna de Pompadour se stinse la Versailles pe 15 
aprilie 1764; imediat după aceea, trupul său, acoperit doar cu 
un simplu giulgiu, părăsi pentru totdeauna palatul unde trăise 
timp de douăzeci de ani. La aflarea veştii despre moartea ei, 
Ludovic al XV-lea anulase ceremonia numită grand couvert şi se 


retrăsese în apartamentele sale. Două zile mai târziu, regele 
adresă vechii lui prietene un ultim, solitar omagiu, urmărind de 
departe, de pe o terasă a palatului, cortegiul funerar care o 
conducea, sub o ploaie torențială, spre lăcaşul ei veşnic, întors 
în apartamentul său, cu faţa brăzdată de lacrimi, suveranul îi 
mărturisise cu amărăciune lui Champlost, servitorul care-l 
însoțea: „lată singurul omagiu pe care i l-am putut aduce". 


Doamna du Barry - Un „înger'" din lumea interlopă 


Moartea nu se năpustea numai asupra amantelor lui Ludovic al 
XV-lea, ci reîncepuse să bântuie şi familia regală. In răstimp de 
nouă ani, între 1759 şi 1768, dispărură Doamna Infantă, fiica 
măritată cu ducele de Parma, fiul cel mare al Delfinului - ducele 
de Bourgogne, un copil foarte frumos, de numai zece ani - 
Delfinul însuşi, Delfina Maria Jozefina de Saxonia şi, în cele din 
urmă, Maria Leszczyriska. 

Lovit în ceea ce avea mai scump, lipsit de susţinerea morală a 
doamnei de Pompadour, pradă unei adânci melancolii, torturat 
de scrupule religioase şi din ce în ce mai puţin iubit de popor, în 
pragul vârstei de şaizeci de ani, suveranul simţi nevoia să-şi 
schimbe viaţa. Schimbarea se impunea cu atât mai mult cu cât 
la asta contribuia şi diminuarea calităţilor lui de amant, care-i 
permiseseră mult timp să caute în plăcerea imediată a simţurilor 
uitarea urâtului existenţial şi eliberarea de obsesiile morţii, al 
căror prizonier era. 

După moartea marchizei, Ludovic al XV-lea nu mai avusese 
copii nelegitimi, se debarasase de ultimele petites maîtresses şi, 
poate sub influenţa noului său confesor, abatele Maudoux, 
încetase să mai provoace scandaluri. In toamna lui 1766, ducele 
de Croy putea să constate că timpul lui era ocupat mai ales de 
şedinţele de Consiliu, de partidele de vânătoare, de călătorii şi 
de viaţa de familie. Parc-aux-cerfs ţinea de-acum de trecut. 
Credinciosul Le Bel continua, e adevărat, să-i aranjeze, în cel 
mai mare secret, întâlniri galante, deşi nu totdeauna suveranul 
era în stare să mai rezerve vizitatoarelor sale primirea pe care 
ar fi dorit-o. 

Dar la începutul anului 1768, chiar în ultimele luni de boală ale 
Mariei Leszczynska, Ludovic păru dintr-odată să iasă din 
indiferenţă şi să recapete interes pentru viaţă. Curând după 
aceea, curtea avea să afle că această transformare se datora 
unei prostituate de înaltă clasă, cunoscută în cercurile libertine 
ale capitalei sub numele de domnişoara Lange, sau mai bine zis 
l'Ange (îngerul): se zvonea că maică-sa, care locuia într-un 
orăşel de provincie de la hotarele Lorenei, o concepuse la o 
vârstă foarte fragedă cu un călugăr franciscan numit fratele 
Ange. 


Născută la Vaucouleurs pe 19 august 1743, fiică a amorului, 
Jeanne Becu - acesta era adevăratul ei nume - îşi urmă mama la 
Paris şi petrecu nouă ani în austera mănăstire a Adoratoarelor 
Sacrei Inimi a lui lisus, unde primi o educaţie destul de bună. 
Dar, când veni momentul ca ea, având de-acum cincisprezece 
ani, să se întoarcă în familie, se trezi că trebuia să se întreţină 
singură. Maică-sa, după ce fusese croitoreasă, era acum 
bucătăreasă într-o casă de bancheri şi, odată cu trecerea anilor 
de tinereţe, putea conta din ce în ce mai puţin pe generozitatea 
amantilor ocazionali care o ajutaseră până atunci să se 
descurce. Urmându-i exemplul, Jeanne practică diferite meserii. 
Mai întâi, a fost servitoare, apoi vânzătoare într-un magazin de 
modă, apoi ajutoare de coafeză: nu-i lipsea bunăvoința si nu era 
zgârcită cu numerosii admiratori ai gratiilor ei, dar frumuseţea ei 
strălucitoare sfârşea mereu prin a-i aduce necazuri. Astfel, ea îşi 
dădu repede seama că pentru a-şi fructifica pretiosul capital de 
care dispunea, avea nevoie de ajutor. Si, pentru că virtutea nu 
era partea ei forte şi singura ei ambiţie era să ducă o viaţă 
plăcută şi să aibă haine frumoase şi bijuterii, ,ingerul" se 
încredința aşa-zisului conte Jean-Baptiste du Barry care, după 
ce-i fusese amant, făcu din ea o prostituată de înaltă clasă. 

Du Barry se născuse într-o familie de mici notabili de provincie 
şi debutase ca avocat la Toulouse, luând de soţie o femeie 
blândă şi virtuoasă; mai târziu însă, fanfaron şi megaloman cum 
era, făcuse datorii peste datorii şi plecase să-şi ia revanşa în 
Capitală. Dar, fiindcă nici unul dintre planurile lui nu părea sortit 
să se realizeze, lăsă deoparte orice reţinere şi făcu din practica 
sistematică a desfrâului o profesie bănoasă, însăşi porecla lui, 
Rouel3, evoca extremul libertinaj ce caracterizase epoca 
regenței. Strălucit causeur, înzestrat cu o imaginaţie aprinsă şi 
cu o energie nestăpânită, violent şi dominator, du Barry se lăuda 
cu propria ticăloşie şi cu viciile lui; gustul pentru provocare şi 
totala lui lipsă de scrupule se asociau la el cu etalarea unui stil 
de viaţă de mare senior. Locuia într-o casă fastuoasă unde 
atrăgea libertini, mondeni fără ocupaţie, curioşi şi scriitori de 
succes, frecventa teatre şi locuri de întâlnire ă la page, unde 
apărea în tovărăşia tinerelor şi frumoaselor lui protejate, ale 
căror favoruri le vindea la preţuri piperate, în aşteptarea unei 
mari ocazii care să-i permită să facă avere. Şi ocazia se ivi odată 
cu sosirea „îngerului". 


Când, spre sfârşitul lui 1764, du Barry o descoperi pe Jeanne, 
înţelese imediat că fata, care pe atunci avea douăzeci şi unu de 
ani, deţinea atuuri extraordinare şi puse imediat mâna pe ea. O 
aduse să locuiască împreună cu el şi, după o scurtă lună de 
miere în timpul căreia se îngriji să-i completeze educaţia erotică, 
începu să-i procure primii clienţi. Apoi, pentru că „îngerul" se 
preta cu extremă docilitate la exigenţele lui şi obținea mari 
succese, le roue mări numărul de întâlniri amoroase pe care i le 
fixa în fiecare zi, impunându-i, aşa cum nota la 27 septembrie 
1765 inspectorul de poliţie Mathieu Marais în jurnalul său, o 
existenţă „infamă": „Pentru el este exact ca o vacă de muls. Ca 
să-şi procure protecţie şi bani, o dă oricui, numai să fie nobil sau 
plin de bani". 

Du Barry nu uitase să i-o propună pe Jeanne ducelui de 
Richelieu care, acum trecut de şaptezeci de ani, ca să-şi 
menţină obiceiurile sexuale, trebuia să recurgă la partenere 
extrem de experimentate. Tânăra femeie se dusese la el de mai 
multe ori în celebrul „pavilion Hanovra" - construit cu banii din 
prada de război a ultimei lui campanii militare - şi bătrânul 
libertin se arătase entuziasmat de prestațiile profesionale ale lui 
Jeanne. Ducele îl pusese apoi la curent cu intrigile care se 
teşeau la curte ca să i se găsească regelui o nouă favorită, 
declarându-se hotărât să aibă, ca şi în cazul doamnei de 
Châteauroux - şi spre deosebire de ce se întâmplase cu doamna 
de Pompadour - un rol hotărâtor în această alegere. Ascultându- 
lI, du Barry a fost fulgerat e o intuiţie: „îngerul" era amanta ce 
trebuia propusă lui Ludovic al XV-lea; ea era cartea câştigătoare 
care avea să-i permită „să joace totul pentru tot"; dar numai 
Richelieu putea să-l ajute în realizarea proiectului. 

„Mareşalul - putem citi în biografia ducelui, apărută anonim 
imediat după moartea lui - povesti de nenumărate ori că la cina 
aceea se distrase teribil cu toate nebuniile lui du Barry şi că îi 
spusese în glumă: «Ei bine, du-te şi caută-l pe Le Bel; poate că, 
prin el, favorita ta o să obţină pentru o zi onorurile Luvrului.»" 
Du Barry nu aşteptă să i se spună de două ori şi, tot insistând, 
reuşi să-l convingă pe atotputernicul valet de chambre al lui 
Ludovic al XV-lea să o plaseze pe Jeanne cât mai la vedere pe 
drumul pe care suveranul îl parcurgea spre Versailles. 
Sprijinindu-l, Le Bel risca mult, căci contravenea unei reguli de 
fier care le excludea pe curtezanele de profesie. Se pare că ceea 


ce îl făcuse să capituleze pe bătrânul servitor a fost o întâlnire 
cu direct-interesata şi o demonstraţie practică de ceea ce era ea 
în stare. 

Totul decurse potrivit aşteptărilor: regele o remarcă pe Jeanne 
şi, aflând de la Le Bel că era vorba despre o tânără care 
contractase o căsătorie „în alb", ceru s-o cunoască. Perfect 
potrivită cu canoanele estetice ale epocii, frumuseţea ei 
excepţională trebuie să-i fi făcut regelui o impresie cu totul 
deosebită: „E înaltă, bine făcută, cu părul blond încântător, va 
nota principele de Ligne, are fruntea înaltă, ochi frumoşi, 
sprâncene armonioase, faţa ovală, cu mici gropite în obraji, care 
o fac nemaipomenit de provocatoare; gura gata să râdă, pielea 
fină şi bustul care înfrânge orice concurenţă..." Dar pentru 
suveran adevărata revelaţie se produse în momentul primei lor 
întâlniri: urmând instrucţiunile primite de la du Barry, „îngerul" 
nu se lăsă intimidat de regalul său client şi se purtă cu 
neruşinata siguranţă a unei profesioniste a amorului, decisă să 
se folosească de toate secretele meseriei, începând cu celebrul 
ei bapteme d'ambre (obiceiul de a-şi parfuma sexul), care nu 
dădea niciodată greş. 

In ciuda bogatei lui practici amoroase, Ludovic al XV-lea nu 
avusese niciodată de-a face cu o adevărată curtezană; nici 
doamnele din lumea bună, gata să-şi lase pudoarea deoparte, 
nici tinerele chiriaşe de la Parc-aux-cerfs, cele mai multe la 
prima lor experienţă, nu-i procuraseră senzaţii asemănătoare 
celor pe care le încerca acum, în pragul bătrâneţii, cu noua 
venită. „Cu o sinceritate de care alţii n-ar fi fost în stare", ducele 
de Noailles, căruia regele îi mărturisise stupoarea lui extatică, îi 
răspunsese: „Majestatea Voastră n-a fost niciodată într-un 
bordel". Asta nu schimba însă lucrurile: Ludovic găsise în Jeanne 
„O femeie care poseda arta de a-i reanima dorinţele; si se văzu 
transportat într-o lume necunoscută." 

Când, spre marea lui consternare, ceea ce trebuia să fie doar o 
întâlnire fără viitor se transformă într-o legătură stabilă, Le Bel 
fu constrâns să-l informeze pe Ludovic al XV-lea despre 
adevărata identitate a „îngerului". Suveranul nici nu vru să 
audă: trecutul fetei nu-l interesa şi pentru a o face respectabilă 
ajungea să i se găsească un sot-paravan. Neputându-se propune 
pe el însuşi, du Barry îl aduse repede drept candidat pe fratele 
lui burlac, care, la 23 iulie 1768, în schimbul unei mari sume de 


bani, o duse pe Jeanne la altar, pentru a se întoarce imediat 
după aceea în Languedoc. In aceeaşi toamnă, regele o instala 
pe tânăra femeie, care primise între timp titlul de contesă du 
Barry, la Versailles, în apartamentul lăsat liber de Le Bel: 
credinciosul va/et de chambre murise în urma unei crize 
hepatice - după spusa multora, pentru că nu reuşise să-şi 
împiedice stăpânul să se expună batjocurii generale. 

Scandalul n-ar fi fost poate atât de trivial dacă ministrul în care 
de mulţi ani regele îşi pusese toată încrederea nu s-ar fi străduit 
din răsputeri să-i dea acest caracter, încă de la început, ducele 
de Choiseul îi arătase doamnei du Barry o ostilitate implacabilă 
Şi, folosindu-se de puterea pe care i-o dădea postul lui, ceruse 
poliţiei să cerceteze „scăpările" din viaţa „îngerului" şi ale 
protectorului ei, grăbindu-se apoi să le facă publice. Nu numai 
doamna du Deffand, prietenă intimă cu Choiseul, vorbea despre 
doamna du Barry ca despre „o nimfă provenită din cele mai 
faimoase mănăstiri ale Cytherei şi Afroditei": curtea şi oraşul 
erau hrănite deopotrivă cu o nesecată bogăţie de amănunte 
picante despre  isprăvile adevărate sau presupuse ale 
„Îngerului". 

Cea care îl asmutise pe Choiseul împotriva favoritei era sora 
acestuia, aroganta şi autoritara ducesă de Gramont, care, de 
când murise doamna de Pompadour, nutrea speranţa să-i 
urmeze marchizei în funcţia de amantă oficială a regelui: 
apariţia doamnei du Barry venea să-i încurce periculos de mult 
proiectele. Orbită de ură, doamna de Gramont îşi incitase fratele 
să-i declare război intrusei, susţinută fiind atât de amanta, cât şi 
de soţia ducelui. Ceea ce le unea pe cele trei doamne, care de 
altfel se detestau între ele, era convingerea că refuzul de a face 
compromisuri cu „îngerul“ avea să sporească gloria ministrului. 
Dinspre partea lui, acesta avea ocazia să sfideze autoritatea 
monarhului în numele onoarei aristocratice şi totodată, să 
etaleze o indignare morală în realitate foarte puţin potrivită cu 
propria-i comportare: nu era oare el însuşi un libertin incorigibil 
care, aşa cum arătau duşmanii lui, se folosise de favorurile unei 
alte „târfe" regale pentru a face carieră şi al cărui ataşament 
pentru sora lui părea să fie de natură incestuoasă? 

Campania denigratoare a clanului Choiseul avea drept scop să- 
| constrângă pe rege să ia act de abjectia amantei lui şi să-l 
determine să se descotorosească de ea, mizând pe sentimentul 


lui de ruşine. Orbit însă de prezumtia că era indispensabil 
suveranului, ducele dovedea o memorie cam scurtă: metodele 
la care recurgea el erau, într-adevăr, cele folosite, la timpul său, 
de contele de Maure-pas împotriva doamnei de Pompadour; cu 
toate că acuzele împotriva doamnei du Barry erau mult mai 
grave şi de data aceasta ministrul fu cel care pierdu partida. 
Atacurile pornite împotriva tinerei femei reuşiră pentru început 
să legitimeze prezenţa ei la Versailles şi să-l facă pe rege să-i 
vină în ajutor. Ludovic detesta să trebuiască să dea explicaţii, 
dar în cazul „îngerului" fu explicit: „E frumoasă, îmi place şi asta 
ajunge; când am să vreau, o să fie toţi la picioarele ei", îi scrise 
el lui Choiseul. Avertismentul era clar, şi totuşi ducele îşi 
permise să nu ţină seama de el. 

Pasul următor a fost prezentarea doamnei du Barry la curte: 
indignarea pe care o suscitase, cu douăzeci şi patru de ani 
înainte, sosirea unei favorite burgheze la Versailles nu fusese 
nimic pe lângă consternarea nobilimii franceze, constrânsă să 
primească în rândurile ei o prostituată. Până în ultimul moment 
complotul organizat de clanul Choiseul încercă să împiedice 
această supremă decădere, dar, după un an de euforie erotică, 
regele nu se mai putea lipsi de Jeanne şi o voia alături de el în 
fiecare clipă a zilei. Du Barry dădu din nou dovadă de 
inventivitate, producând dovezi prestigioase de nobleţe, iar 
Richelieu reuşi să descopere o bătrână contesă scăpătată 
dispusa să servească drept naşă în schimbul banilor, în sfârşit, 
după multe amânări, la 22 aprilie 1769, sosi şi ziua cea mare. 
Nici una dintre marile doamne de la curte nu era prezentă, dar 
palatul era plin până la refuz de persoane cărora nu le venea să 
creadă, regele era vizibil nervos şi ceremonia riscă să fie 
amânată pentru a nu ştiu câta oară. Favorita sosi cu o întârziere 
enormă, ca să permită celebrului coafor Legros să-i 
desăvârşească pieptănătura. Ea ştia că singura recunoaştere pe 
care o putea pretinde era cea a frumuseţii şi când venise 
momentul să se arate în faţa unei mulţimi ostile, se hotărâse să 
nu facă economie de efecte. Apariţia ei lăsă pe toată lumea fără 
suflare: splendidă în veşmântul de ceremonie ce-i fusese 
sugerat de Richelieu, cu o pieptănătură extraordinară din bucle 
naturale montate în piramidă şi împodobite cu dantele, pene şi 
flori proaspete, etalând diamantele coroanei, tânăra contesă 
depăşi cu maximă naturalete etapele unui ceremonial 


complicat, care cerea zile întregi de pregătire. Proba cea mai 
dificilă era aceea a celor trei reverente pe care trebuia să le facă 
mergând cu spatele, riscând să se împiedice în trena grea a 
rochiei de ceremonie: „îngerul" se descurcă de minune, dând la 
o parte poalele rochiei cu o singură şi hotărâtă lovitură de toc, 
ca şi când n-ar fi făcut altceva toată viaţa. 

Dar nici măcar noua poziţie de amantă oficială a regelui nu o 
pusese pe doamna du Barry la adăpost de provocările 
insultătoare ale clanului Choiseul şi cu timpul tânăra femeie, 
deşi nu dorea decât să se bucure de incredibilul noroc care-i 
fusese sortit, fu constrânsă să reacționeze. Deşi era total lipsită 
de ambiţii politice, „îngerul" deveni în chip inevitabil, în virtutea 
ostilitätii pe care i-o arăta Choiseul, punctul de referinţă al 
duşmanilor ducelui: de la marchizul de Richelieu, care spera, 
graţie ei, să acceadă în sfârşit la cabinetul Consiliului, la ducele 
d'Aiguillon şi chiar la partida evlavioşi-lor, care nu socotea 
nepotrivit să se slujească de o păcătoasă notorie pentru a se 
răzbuna pe ministrul care-i expulzase pe iezuiţi din ţară. Şi dacă 
soarta lui Choiseul a fost până la urmă decisă de raţiuni 
eminamente politice (pe de o parte, ducele sprijinea în secret 
opoziţia parlamentară în vederea unei reforme a monarhiei pe 
model englez, pe de alta voia să arunce Franţa într-un alt război 
cu Anglia), comportarea lui insolentă faţă de doamna du Barry - 
şi prin reflex şi faţă de rege - a contribuit cu siguranţă la slăbirea 
poziţiei lui şi la pierderea favorurilor lui Ludovic al XV-lea. 
Ordinul de exil care-l lovi în ajunul Crăciunului din 1770, îi 
îngădui, totuşi, să sfideze pentru ultima oară autoritatea regală, 
transformându-şi dizgratia în- 

tr-un autentic triumf. La 26 decembrie circulaţia în Capitală era 
blocată de interminabilele şiruri de trăsuri care se îndreptau 
spre Hotel de Choiseul; şi nu numai înalta societate pariziană 
voia să-şi demonstreze solidaritatea cu ministrul demis: mii de 
persoane se înşiraseră în semn de omagiu de-a lungul drumului 
pe care ducele trebuia să-l parcurgă ca să ajungă la proprietatea 
sa de la Chanteloup. Trebuie să ne întoarcem cu mult timp în 
urmă, la 30 octombrie 1632, când la Toulouse, la ordinul 
cardinalului Richelieu, securea călăului se abătuse asupra 
ducelui de Montmorency, vinovat de a se fi ridicat împotriva 
tiraniei cardinalului ministru, pentru a mai găsi o demonstraţie 
de indignare generală şi de ostilitate faţă de stăpânire 


comparabilă cu aceea provocată de vestea exilului lui Choiseul. 
Era o hotărâre, susțineau public prietenii ministrului în exil, 
dictată de simplul capriciu al unei târfe. 

De la instalarea ei la Versailles, doamna du Barry devenise 
ţinta preferată a tuturor celor care aveau ceva de reprosat 
politicii lui Ludovic al XV-lea. Legătura regelui cu o femeie de 
moravuri uşoare, care concentra în sine viciile tipice ale 
profesiei ei, precum desfrâul, aviditatea, vulgaritatea, ignoranta, 
nu era oare dovada cea mai evidentă a cinismului şi a corupţiei 
„Preaiubitului" rege? lar degradarea morală a suveranului nu era 
oare reflexul degradării morale a monarhiei înseşi? 

Acestea sunt întrebările sau, mai bine zis, capetele de acuzare 
formulate de Anecdotes sur Mme la comtesse du Barry, a doua 
clasată între cărţile interzise care circulau nestingherit sous /e 
manteau pe sub nasul cenzorilor şi poliţiştilor în Franţa secolului 
al XVIII-lea. Apărute sub anonimat în 1775, Anecdotele 
reprezentau tot ceea ce se spusese sau se scrisese în decursul 
anilor împotriva favoritei şi, punând laolaltă pornografia şi 
politica, îşi câştigară un public extrem de larg. 

Timp de secole, francezii fuseseră mândri de performanţele 
amoroase ale suveranilor lor. Opinia publică se putea dezläntui 
împotriva uneia sau alteia dintre favorite, dar, aşa cum scria 
Robert Darnton, „a te ocupa de sexualitatea regelui nu era în 
sine un lucru subversiv. Amantele lui Francisc |, Henric al IV-lea 
şi Ludovic al XIV-lea (cu excepţia doamnei de Maintenon) erau 
salutate drept cuceriri, aproape ca trofee de război. Ele 
demonstrau virilitatea suveranului căruia îi dădeau prilejul să 
desfăşoare o nobilă «activitate sportivă», fiind ele însele nobile, 
doamne din aristocrație de tipul celor omagiate încă de pe 
vremea trubadurilor". In secolul Luminilor însă, lucrurile se 
schimbaseră. De când, în Lettres Persanes, Montesquieu se 
folosise de romanul de serai pentru a ilustra despotismul asiatic, 
sexul devenise o metaforă politică la modă şi literatura 
clandestină de scandal avea să recurgă tot mai des la aceasta 
pentru a-l pune sub acuzare pe Ludovic al XV-lea. Incă de la 
începutul carierei sale amoroase, exigenţele lui erotice fuseseră 
denuntate ca dovezi, nu de vigoare, ci de slăbiciune. Precum 
sultanii asiatici, Regele Preacreştin se lăsa dominat de pasiuni, 
îşi neglija responsabilităţile şi, părăsind orice decentä, se 
înzestra, prin Parc-aux-cerfs, chiar cu un autentic serai. 


Alunecarea progresivă a stilului său de guvernare de la 
absolutismul monarhic la „despotismul ministerial" se reflecta şi 
în treptata degradare a gustului său în alegerea partenerelor: de 
la aroganta aristocratică a surorilor Mailly-Nesle regele trecuse 
la pretenţiile burgheze ale doamnei Poisson, ca să se arunce 
apoi, după lungul şir de petites maîtresses, în braţele unei 
prostituate ieşite din drojdia societăţii. 

Prin aventurile sexuale ale antieroinei lor, între bârfe şi 
cânticele, Anecdotele aduceau un mesaj de o nemaipomenită 
violenţă, care ataca înseşi bazele  legitimităţii monarhiei 
bourbone. Desacralizarea regelui atingea culmea cu o parodie la 
Tatăl nostru: „Tatăl nostru carele eşti la Versailles. Fie blestemat 
numele tău. Ruinează-ţi-se domnia ta. Să nu se mai facă voia ta, 
nici în cer, nici pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, pe 
care ne-ai furat-o, dă-ne-o nouă înapoi..." Bătrânul rege 
depravat, impotent, încovoiat, pe care du Barry îl prefăcuse într- 
un obiect de batjocură, nu mai putea să fie considerat de 
francezi nici „ca un tată, nici ca o figură divină. Pierduse acum şi 
ultimele rămăşiţe de legitimitate". 

Şi totuşi, în perioada de după exilarea lui Choiseul, departe de 
a renunţa la responsabilităţile lui de suveran, Ludovic al XV-lea 
avea să guverneze Franţa cu o energie neobişnuită, schimbând 
în chip radical politica pe care o dusese în ultimele două decenii. 
Cancelarul Maupeou dădu o adevărată lovitură de stat 
suprimând tribunalele şi punând bazele unui nou sistem judiciar; 
ministrul de Finanţe, abatele Terray, inaugura o politică dură de 
rigoare fiscală şi administrativă, în vreme ce ministrul de 
Externe, ducele de Aiguillon, urmă o politică hotărâtă în 
favoarea păcii. Era, în ansamblu, un program coerent de 
reforme, niciodată practicat înainte în timpul domniei 
suveranului, şi care ar fi putut avea rezultate benefice pentru 
monarhia franceză dacă moartea lui Ludovic al XV-lea nu i-ar fi 
pus capăt mult prea repede. 

Cât despre doamna du Barry, mărturiile celor ce o cunoscuseră 
sau care strânseseră informaţii directe despre ea, concordă în a 
o descrie ca pe o persoană încântătoare: de la principele de 
Ligne la Talleyrand, de la marchizul de Belleval la contele Dufort 
de Cheverny, de la Senac de Meilhan la doamna Vigee Le Brun, 
toţi pun accentul pe generozitatea ei, pe gentiletea şi marea ei 
bunătate. „Viaţa infamă" ce-i fusese impusă de du Barry nici nu 


o degradase, nici nu o înăsprise, si capacitatea ei de a iubi 
supravietuise murdăriilor meseriei. Toţi îi recunosc acestei fiice a 
poporului o eleganţă naturală şi un fel aristocratic de a se purta, 
în perfectă armonie cu frumuseţea ei delicată. Extrem de 
grăitoare în acest sens este comparatia făcută de Talleyrand în 
Memoriile sale între ea şi cea care o precedase în rolul de 
favorită: „Deşi crescuse şi trăise în lumea finanţelor din Paris, 
care era în acele timpuri mai degrabă distinsă, doamna de 
Pompadour nu avea maniere frumoase şi vorbea într-un mod 
vulgar, pe care nu reuşise să-l corecteze nici măcar la Versailles. 
Era cu totul diferită de doamna du Barry, care, mai puţin 
educată, folosea o limbă mai degrabă curată... Îi plăcea să 
vorbească şi învățase arta de a povesti cu vivacitate". Desigur, 
nu putem şti ce vocabular folosea „îngerul" în intimitatea cu 
amantul ei şi dacă într-adevăr, aşa cum spuneau cronicile de 
scandal, suveranului îi plăcea „să se destrăbăleze" în compania 
ei, dar în public favorita a vorbit totdeauna cu el şi despre el cu 
infinit respect. 

De când devenise maîtresse en titre, singura slăbiciune a 
contesei, care putea efectiv să o facă vulnerabilă la critici, era 
pasiunea ei pentru lux - acea dragoste pentru îmbrăcăminte, 
pentru bijuterii, pentru case frumoase, care, precum Manon 
Lescaut a abatelui Prevost, o făcuse să se vândă fără remuşcări 
unor bărbaţi bogaţi, în stare să-i garanteze un nivel de trai 
conform cu aspiraţiile ei şi pe care acum putea s-o satisfacă din 
plin. lar suveranul, care în trecut nu strălucise niciodată prin 
generozitatea faţă de favoritele lui, se arăta gata să-şi bage 
mâinile până la cot în tezaurul public pentru a satisface 
dorinţele iubitei. 

In ultimii ani ai domniei sale, de altfel, Ludovic al XV-lea avea 
să mizeze pe fast şi măreție ca strategie politică, răspunzând 
nemulțumirii suscitate de reformele lui cu o imagine triumfală a 
monarhiei. Serbările organizate cu prilejul căsătoriilor celor trei 
nepoți ai săi - a Delfinului cu Maria Antoaneta de Austria în 
1770, a contelui de Provența în 1771 şi a contelui de Artois în 
1773 - aveau să readucă Versailles-ul la vechea splendoare de 
pe vremea Regelui Soare. In acele grandioase puneri în scenă 
ale regalității, suveranul dorea ca tocmai favorita lui, atât de 
aspru criticată, să deţină întâietatea în frumuseţe şi eleganţă. 


Doamna du Barry se arătă la înălţimea aşteptărilor regelui, 
demonstrând că are un gust sigur şi un neîndoielnic simţ estetic. 
Graţie calităţii alegerilor făcute, imensele sume de bani cheltuite 
de ea nu aveau să se volatilizeze fără să lase urme, ci 
dimpotrivă, aveau să impulsioneze unul din momentele de 
graţie ale artei franceze din secolul al XVIII-lea, aşa-numitul stil 
„du Barry": un stil eclectic, o oglindă fidelă a itinerarului parcurs 
de „înger", „excepţional tocmai pentru că se situează la 
încrucişarea mai multor medii sociale. Erau arta de curte şi cea 
a cetăţii puse în slujba amorului venal". 

Pe planul modei feminine, contesa era o inovatoare şi miza pe 
o simplitate rafinată. Bazându-se pe perfecțiunea ei fizică, ce nu 
avea nevoie de expediente ca să fie pusă în valoare, îşi lega cu 
nonşalanţă splendidele ei bucle blonde, renunţă la orice formă 
de machiaj şi de ruj, abandonă întăriturile, corsetele şi 
amploarea nemăsurată a jupoanelor bufante de la veşmintele 
de gală, favorizând liniile moi şi fluctuante care puneau în 
valoare formele naturale ale trupului. li plăceau mătăsurile 
deschise la culoare, brodate cu flori şi lansă moda dungilor, atât 
de caracteristică pentru epocă, ca să treacă apoi, după ce 
părăsise curtea, la ţesături de bumbac şi de muselină albă. 
Jeanne anticipa, aşadar, cu circa un deceniu idealul de 
frumuseţe feminină, naturală şi rafinată, senzuală şi inocentă, 
care va găsi în doamna Vigee Le Brun pe reprezentanta ei cea 
mai importantă. Nu întâmplător pictorița avea să-i facă portretul 
de trei ori, reabilitând-o de asemenea în Memoriile sale. 

In cei cinci ani pe care i-a petrecut la Versailles, doamna du 
Barry n-a avut timp să influenţeze, ca doamna de Pompadour, 
evoluţia gustului, dar a încurajat prin mecenatismul ei diferitele 
forme ale creaţiei artistice contemporane, de la arhitectură la 
pictură şi sculptură, de la ebenisterie la porțelan, de la 
decoratiunile interioare la artizanatul de lux. Contesa nu se 
mărgini doar să acumuleze ceea ce produceau mai de calitate 
artiştii reputați, ci deveni o îndrăzneață promotoare a noului. 
Avea s-o demonstreze în frumoasa ei proprietate de la 
Louveciennes, primită în uzufruct de la rege, încredinţând 
proiectul pavilionului din parc nu deja celebrului Gabriel, ci unui 
arhitect mai puţin cunoscut, de treizeci şi trei de ani, Claude- 
Nicolas Ledoux, care imagină o minunată construcţie cu un 
peristil cu trei coloane, ce anunţa arta neoclasică. Acest 


pavilion, „capodoperă a spiritului novator unde principalii artişti 
ai timpului vor putea aduce cele mai bune idei ale lor... va fi un 
fel de templu al dragostei, destinat nu să trăiască, ci să-l 
învăluiască pe regele cel mai rafinat din lume; este una dintre 
cele mai frumoase nebunii câmpeneşti din epocă, un «sanctuar 
al voluptätii», cum notează Pidansat de Mairobert". 

Apreciind picturile executate de Fragonard pentru pavilion ca 
fiind de un gust depăşit („a la Boucher"), doamna du Barry 
decise să le înlocuiască, comandând lui Joseph-Marie Vien, un 
promotor al întoarcerii la antichitate, compoziţii de un stil mai 
academic. Astăzi, la Frick Collection din New York, cele patru 
mari panouri ale lui Fragonard demonstrează că uneori pasiunea 
pentru modernitate impune sacrificii de o mare cruzime. 

Dar „îngerul" îşi încheie cariera de favorită nu la Louveciennes, 
ci la Petit-Trianon, splendida construcţie a lui Gabriel comandată 
de doamna de Pompadour în parcul de la Versailles. Aici le 
plăcea amantilor să se întâlnească în intimitate, lăsând 
deoparte, măcar pentru câteva ore, constrângerile vieţii de 
curte şi tot aici, la 27 aprilie 1774, Ludovic al XV-lea s-a simţit 
rău. Adus în mare grabă înapoi la palat, unde a fost luat în 
primire de medici şi pus sub strictă observaţie, suveranul păru 
că-şi revine; dar în ziua de 29 starea lui se agrava din nou şi 
apărură primele semne de variolă. Vegheat ziua de fiicele lui şi 
noaptea de amantă, regelui nu i se spuse nimic despre natura 
bolii sale, de teamă că divulgarea gravităţii pericolului care-l 
ameninţa îi putea grăbi sfârşitul. Ducele de Richelieu îi făcu 
suveranului un ultim serviciu, încercând să-l protejeze de 
„ororile ceremonialului" religios. De trei ori se opuse 
arhiepiscopului de Paris bătrânul libertin neînfricat, 
împiedicându-l să se apropie de patul bolnavului. „Dacă vreţi cu 
tot dinadinsul să spovediti pe cineva, îi spuse sfidător, veniţi aici 
într-un colţ. Vă asigur că spovedania mea o să vă distreze nu 
mai puţin decât cea a regelui." Intre timp, în faţa camerei 
monarhului muribund, aşteptând cu sufletul la gură buletinele 
medicale, curtea neliniştită, împărţită în facţiuni, se distanţa de 
favorită. 

La 4 mai, privindu-şi mâinile acoperite de pustule, Ludovic al 
XV-lea înţelese că avea variolă şi seara îşi luă rămas bun de la 
amantă: „Acum, că ştiu ce am, îi spuse, nu trebuie să se mai 
repete scandalul de la Metz. Dacă aş fi ştiut ceea ce ştiu acum, 


nu v-aş fi lăsat să intraţi. De-acum trebuie să mă dedic numai lui 
Dumnezeu şi poporului meu. Aşadar, mâine trebuie să vă 
retrageti. Spuneti-i lui Aiguillon să vină la mine la ora zece". In 
ziua următoare, la ordinul regelui, „îngerul" părăsi pentru 
totdeauna Versailles-ul şi plecă la Rueil, castelul ducelui de 
Aiguillon. Ingrijindu-se să-şi plaseze amanta în siguranţă, în casa 
unui prieten, Ludovic al XV-lea nu tinuse seama de intransigenta 
Bisericii şi de înverşunarea familiei lui. Printre condiţiile ce-i 
fuseseră impuse pentru a obţine iertarea păcatelor sale şi 
împăcarea cu Dumnezeu, în a cărui îndurare nu încetase 
niciodată să spere, se găsea, într-adevăr, şi aceea ca el să 
dispună trimiterea favoritei la mănăstire. La două zile după 
moartea lui, la 12 mai, lettre de cachet” semnată de Ludovic al 
XV-lea o deporta pe doamna du Barry la mănăstirea Pont-aux- 
Dames, la multe mile de Paris, cu ordinul de a nu i se permite 
nici un contact cu lumea exterioară. Maria Antoaneta, care încă 
de la sosirea ei în Franţa încercase pentru ea o profundă 
aversiune, se grăbea să comunice vestea mamei sale: „Regele 
s-a mărginit să o trimită pe creatură la mănăstire şi să 
izgonească de la curte pe oricine purta acest nume scandalos!". 
Tânăra regină nu putea să-şi închipuie ce ameninţări ascundea 
pentru ea adjectivul „scandalos" şi nici că, doar peste câţiva ani, 
la originea scandalului avea să fie ea însăşi. 

închisă într-o celulă dintr-un lugubru edificiu în ruină, unde era 
tratată ca o criminală, doamna du Barry demonstra întreaga ei 
forţă de caracter. După ce se arătase generoasă şi blândă în 
clipele de triumf, după ce sfidase moartea asistându-l pe regele 
bolnav, „îngerul" înfrunta cu demnitate şi curaj dizgratia. După 
un prim moment de disperare, se adapta vieţii de mănăstire, 
căutând consolarea în practicile religioase şi reuşi să se facă 
iubită de maici. 

Dar brutalitatea tratamentului care-i era rezervat, deşi dictat 
din raţiuni de discreţie, suscită indignarea prietenilor care n-o 
uitaseră. Unul dintre cei mai mari seniori ai timpului, principele 
de Ligne, care nutrea pentru fosta favorită admiraţie şi 
prietenie, avea să intervină pe lângă Maria Antoaneta. „Ce 
frumoasă misiune v-aţi luat!", observă Ludovic al XVI-lea, 
informat de inițiativa lui; principele răspunse că fusese 


%Scrisoare cu valoare de ordin purtând sigiliul regal, (n. e) 


constrâns la asta „deoarece nimeni altul nu avusese curajul să o 
facă". 

In primăvara anului 1775, doamna du Barry fu autorizată să 
părăsească mănăstirea cu condiția să locuiască la nu mai puțin 
de zece mile de Versailles si de Paris si numai în toamna anului 
următor Ludovic al XVI-lea îi restitui libertatea deplină şi îi 
recunoscu dreptul de a rămâne în posesia bunurilor si bijuteriilor 
ei si de a continua să se bucure de renta viageră. 

Instalată definitiv în draga ei Louveciennes, acum liberă să 
dispună de ea însăşi, fosta favorită începu o nouă existență. La 
numai treizeci si trei de ani, foarte bogată si mai frumoasă ca 
oricând, contesa se feri de a-şi mai căuta un soţ şi alese 
independenţa. După ce întrupase cu minunată graţie esenţa 
spiritului libertin, „îngerul" descoperi bucuriile naturii şi deveni o 
elevă a lui Jean-Jacques Rousseau: se îmbrăca extrem de simplu, 
petrecea mult timp în aer liber, în marele ei parc englezesc, 
participa la viaţa satului, îi ajuta pe săraci şi făcea faţă 
exigenţelor micii comunităţi ca o autentică filantroapă. 
Dragostea pentru simplitate nu o împiedica însă să se bucure de 
tablourile, statuile, piesele de mobilier şi obiectele preţioase pe 
care le strânsese în anii ei de glorie şi să continue să-şi 
înfrumuseţeze proprietatea, făcând şi mai frumos celebrul ei 
pavilion. Pe de altă parte, ruptura de curte nu o izolase de lume; 
casa ei de retrăite era plină de prieteni vechi şi noi, iar 
Louveciennes se transformase repede în loc de pelerinaj pentru 
multi străini iluştri în trecere prin Paris. Chiar şi împăratul losif al 
II-lea, care în 1777 venise să o viziteze pe Maria Antoaneta, îşi 
exprimase, spre marea neplăcere a surorii sale, dorinţa de a o 
cunoaşte pe ex-favorită. Si, întrucât contesa se declară 
tulburată de acel „exces de onoare", împăratul îi răspunse 
galant că „frumuseţea este mereu regină". Graţie distanţei, 
chiar şi ura pe care i-o jurase Versailles-ul îşi căpăta adevărata 
semnificaţie. Chamfort povesteşte, mulţi ani după moartea lui 
Ludovic al XV-lea că doamnei du Barry, care-i reproşa ura al 
cărei obiect fusese, doamna de Beauvan, fostă amantă a ducelui 
de Choiseul, într-o vreme una dintre cele mai dure adversare ale 
ei, îi răspunse că acei duşmani nu aveau nimic cu ea, ci cu locul 
pe care îl ocupa. Şi, deoarece chiar şi dragostea îşi păstrase 
drepturile ei, în cele din urmă doamna du Barry avea să lege o 


lungă şi fericită relaţie cu galantul şi atrăgătorul duce de 
Brissac, de multă vreme admiratorul ei înfocat. 

Insă utopia campestră de la Louveciennes nu putea să reziste 
violenţelor Istoriei. La izbucnirea Revoluţiei, doamna du Barry, 
cu generozitatea ce o caracteriza, se dedică ajutării prietenilor 
aflaţi în nevoie, ascunzându-i pe cei urmăriţi în castelul ei şi 
oferindu-şi serviciile tocmai acelei familii regale care o tratase 
cu atâta asprime. In ciuda a tot ceea ce se întâmpla, contesa se 
simţea încă în siguranţă la Louveciennes, aşa protejată cum era, 
de dragostea şi de gratitudinea micului ei sat; dar pasiunea ei 
pentru bijuterii, cea mai veche şi poate cea mai puternică din 
viaţa ei, avea să sfârşească prin a o trăda. 

La începutul lui ianuarie 1791 i-au fost furate celebrele ei 
diamante, pe care, o lună mai târziu, poliţia engleză le găsi la 
Londra. Ca să le recupereze, doamna du Barry fu nevoită să se 
ducă de mai multe ori în Anglia şi repetatele ei călătorii într-o 
ţară inamică o făcură suspectă în faţa autorităţilor revoluţionare. 
In februarie 1793 contesa se găsea la Londra când află că îi 
fusese pus sub sechestru castelul. Să rămână în Anglia, aşa cum 
o sfătuia toată lumea, ar fi însemnat să fie înscrisă în lista 
emigranților, cu confiscarea automată a bunurilor, iar Jeanne nu 
avea de gând să renunţe la Louveciennes. Şi astfel, la sfârşitul 
lui martie, se hotărî să se întoarcă în Franţa, unde prietenii 
poporului avură grijă să ţeasă în jurul ei o reţea tot mai deasă şi 
amenințătoare de calomnii şi de bănuieli. 

La 21 septembrie 1793, doamna du Barry primi un ordin de 
arestare şi fu aruncată în închisoarea Sainte-Pelagie; la 19 
noiembrie fu dusă la Palatul de Justiţie şi compăru pentru prima 
dată înaintea Tribunalului revoluţionar; la 4 decembrie fu 
transferată la Conciergerie, unde începu procesul. Martori ai 
acuzării fură ingratii locuitori din Louveciennes şi câţiva servitori 
pe care îi acoperise cu daruri. Cel mai mult se înverşuna 
împotriva ei Zamor, servitorul indian care, intrat în serviciul ei 
încă de copil, îi slujise drept paj în anii triumfului de la Versailles, 
acoperit de bijuterii, de pene şi îmbrăcat în mătăsuri preţioase, 
întregul ei trecut se întorcea, implacabil, în rechizitoriul lui 
Fouquier-Tinville: „Infama conspiratoare care se găseşte în faţa 
noastră ar fi putut trăi, în opulenta câştigată graţie viciilor ei, în 
sânul unei patrii care părea să fi îngropat, odată cu tiranul a 
cărui demnă complice fusese, amintirea prostituării ei şi a 


scandalului ascensiunii ei sociale. Dar în ochii ei libertatea 
poporului a fost o crimă... Lovind într-o Mesalină vinovată de 
conspirație împotriva patriei, nu numai că veţi răzbuna 
Republica pentru ofensele ce i-au fost aduse, dar veţi smulge 
din rădăcini un scandal public şi veţi afirma domnia moralei". 

Condamnată la ghilotinare, doamna du Barry fu supusă la 
„ultima şi cea mai crudă dintre torturi", aceea a speranţei. In 
dimineaţa executării sentinţei, judecătorii o făcură să creadă 
pentru o clipă în posibilitatea gratierii, dacă s-ar fi dovedit 
dispusă să spună unde se găseau bijuteriile ei. Timp de trei ore, 
nefericita înşiră nenumăratele ascunzători în care îşi dosise 
comorile şi când fu urcată, totuşi, în careta condamnaților, care 
o aştepta, crezu că era vorba de o greşeală. 

„îngerul“ dovedise, în momentul bolii lui Ludovic al XV-lea, că 
nu se temea de moarte, dar în ochii ei moartea la care fusese 
con damnată era nebunească, nedreaptă şi crudă. Fată din 
popor, nu ştiuse niciodată ce însemna orgoliul aristocratic şi, 
până la sfârşit, în caretă şi în faţa ghilotinei, ea avea să plângă, 
să urle, să facă apel la sentimentele mulţimii: o ultimă dovadă 
de lipsă de demnitate, sau pur şi simplu fireasca dorinţă de a 
trăi care le uneşte şi le face egale pe toate fiinţele umane? 

Să lăsăm ultimul cuvânt doamnei Vigee Le Brun, o altă fiică a 
Stării a Treia, care o cunoscuse atât pe contesa du Barry, cât şi 
drama Revoluţiei: „Intre atâtea femei pe care în acele zile 
teribile le-am văzut pierind, ea este singura care n-a reuşit să 
reziste cu fermitate la vederea eşafodului; striga, implora graţia 
mulţimii oribile care o înconjura şi acea mulţime se emotiona 
într-atât, încât călăul se grăbi să pună capăt supliciului. Şi din 
această cauză sunt tot mai convinsă că dacă victimele acelor 
vremuri de detestabilă memorie n-ar fi avut nobilul orgoliu de a 
muri cu curaj, teroarea ar fi încetat cu mult mai devreme". 


Maria Antoaneta - Regina martiră 


In dimineaţa de zilei 16 octombrie 1793, în timp ce careta 
condamnaților, făcându-şi loc încet prin mulţime, o ducea pe 
văduva Capet, cu mâinile legate la spate, de la închisoarea 
Conciergerie la Piaţa Ghilotinei, de la fereastra unei case de pe 
parcursul drumului, Louis David schiţa în creion ultima imagine a 
aceleia care fusese regina Franţei. Dar cine ar fi putut 
recunoaşte în acel profil de femeie severă şi fără vârstă, cu o 
bonetă care nu reuşea să acopere dezastrul abia făcut de 
foarfecele călăului dintr-o bogăţie de păr altădată legendară, cu 
buza inferioară împinsă înainte, într-o grimasă de dispreţ, pe 
radioasa arhiducesă austriacă sosită cu douăzeci şi trei de ani 
înainte la Versailles ca „să aducă Franţei fericirea"? 

Intre aceste două imagini se desfăşoară întreaga existenţă a 
Mariei Antoaneta. De două secole, o mulţime de istorici şi 
biografi nu a încetat să-şi pună întrebări despre ea, chiar dacă, 
aşa cum deseori se întâmplă când este pusă în discuţie 
Revoluţia Franceză, cei mai mulţi au preferat certitudinile 
partizane de neclintit în locul surprizelor unei cercetări 
impartiale. 

In tot secolul al XIX-lea judecätile asupra Mariei Antoaneta au 
fost puternic influențate de două stereotipuri opuse: cel creat de 
Restauratie, care a idealizat-o ca regină martiră, ascunzând 
înapoia unui văl de pudoare şi de respect tot ceea ce putea 
apărea în contradicţie cu icoana ei sacralizată; şi cel al 
suveranei nedemne, căreia îi erau imputate responsabilităţi 
foarte grave, construit de istoriografia republicană şi 
antimonarhică. Unii, ca Thomas Jefferson, au susţinut chiar că 
fără ea Revoluţia Franceză n-ar fi existat. Unul dintre primii care 
au extras-o pe Maria Antoaneta din aceste scheme deformante 
şi care i-au recunoscut dreptul de a fi ea însăşi a fost un scriitor 
din ţara ei de origine, romancierul austriac Ştefan Zweig. 
Apărută la Viena în 1932, biografia elaborată de acesta, cea mai 
pasionantă scrisă vreodată despre nefericita regină, nu a 
contribuit doar la redeşteptarea interesului pentru Maria 
Antoaneta, ci a condiţionat într-o mare măsură şi interpretările 
ulterioare. Şi totuşi, ,secretul" personalităţii Mariei Antoaneta ne 
scapă în continuare. 


Dacă Zweig a trasat portretul de neuitat al unei tinere femei, 
nici bună, nici rea, dar frivolă, superficială, fără însuşiri 
deosebite şi cu totul nepotrivită pentru rolul de suverană, care 
s-a transformat într-o adevărată regină doar în momentul când îi 
era smulsă coroana, Antonia Fraser şi Simone Bertiere, autoare 
a două biografii monumentale dedicate ei, preferă să vorbească 
de o evoluţie, mai degrabă decât de o metamorfoză. Biografa 
engleză avansează ideea unei maturizări lente a personalităţii 
nefericitei suverane, în decursul căreia aceasta devine treptat 
conştientă de îndatoririle ei; pentru cercetătoarea franceză, nu 
s-a schimbat atât caracterul Mariei Antoaneta, cât mai degrabă 
realitatea cu care a trebuit să se confrunte în diferite momente 
ale vieţii ei. 

Maria Antonia Josepha Johanna văzuse lumina zilei la Viena, la 
2 noiembrie 1755, ca penultima născută dintre cei şaisprezece 
copii - unsprezece fete şi cinci băieţi - ai Mariei Tereza de 
Austria, mostenitoarea tronului Ungariei, şi ai lui Francisc de 
Lorena, împărat al Sfântului Imperiu Roman. Toate ursitoarele 
păreau să-şi fi dat întâlnire în jurul leagănului ei pentru a o 
înzestra din plin cu darurile lor: unei familii afectuoase şi unite şi 
unui arbore genealogic în care se încrucişau numele celor mai 
ilustre dinastii din Europa, ele  adăugaseră vivacitate, 
drăgălăşenie, graţie, precum şi talentul de a cuceri inimile. 
Destinul ei fusese hotărât de acea revoluţie diplomatică la scară 
europeană pe care ambasadorii mamei sale o puneau tocmai 
atunci la cale, în mare secret, cu Franţa, graţie bunelor oficii ale 
marchizei de Pompadour. Ascultând de această nouă politică de 
alianţe, la 21 aprilie 1770 Maria Antonia părăsea oraşul ei natal 
ca să se mărite cu Ludovic August, Delfinul Franţei: din acel 
moment avea să devină „Marie Antoinette". 

In ciuda caracterului grandios al festivităților, premisele 
căsătoriei, celebrată la Versailles la 16 mai, nu erau deloc 
favorabile. Cea care dorise această uniune fusese îndeosebi 
Maria Tereza; ea fusese aceea care obținuse avantaje din pactul 
cu Franţa în timpul Războiului de Şapte Ani, iar acum intenţiona 
să-l consolideze pentru a-şi continua nestânjenită politica de 
hegemonie. Pentru Franţa, dimpotrivă, alianţa produsese până 
atunci rezultate dezastruoase şi Ludovic al XV-lea, împins de 
ministrul lui de Externe, ducele de Choiseul, se resemnase să o 
ducă mai departe numai din lipsa unei alternative mai bune. Aşa 


cum era de prevăzut, nu doar curtea primise cu ostilitate vestea 
căsătoriei, ci întreaga ţară; iar familia regală însăşi nu uitase 
recomandarea făcută pe patul de moarte de Ludovic al XIV-lea 
urmaşilor săi, de a. nu se înrudi cu casa de Austria. Nici cele 
patru fiice, rămase nemăritate, ale lui Ludovic al XV-lea, n-ar fi 
putut fi în nici un caz favorabile unei alianţe matrimoniale 
patronată de Choiseul, vinovat de a-i fi izgonit din Franţa pe 
iezuiţi; ele aveau să fie primele care s-o numească pe Maria 
Antoaneta „Austriaca". 

Lucru şi mai grav, primul avertizat împotriva soţiei sale era 
însuşi Delfinul, crescut de părinţi şi apoi de preceptorul său în 
ura faţă de casa de Austria. Era de dorit, fireşte, ca Delfina să-şi 
uite cât mai repede originile şi să se transforme, potrivit 
obligaţiei clare a unei viitoare regine, într-o frantuzoaicà 
autentică, dar nu acestea erau intenţiile Mariei Tereza: pentru 
ea, căsătoria Mariei Antoaneta reprezenta un succes în măsura 
în care fata ei era capabilă să servească interesele Vienei 
(scrisorile împărătesei demonstrează insistența împinsă până la 
intimidare cu care avea să-i amintească mereu de fidelitatea pe 
care o datora casei de Austria). 

Pe lângă toate astea, Delfina înfrunta dificilul rol care o aştepta 
fără să fie în nici un fel pregătită. Cu toată bunăvoința ei, 
abatele Vermond, sosit la Viena în 1768 pentru a-i preda 
rudimente de cultură franceză, se găsise în faţa unei misiuni 
disperate. Mica arhiducesă era încântătoare, dar extrem de 
ignorantă, leneşă, nedisciplinată şi incapabilă de cea mai slabă 
concentrare. Atitudinea ei nu avea să se schimbe deloc după 
sosirea în Franţa, aşa cum putuse constata foarte curând 
doamna ei de onoare, contesa de Noailles, însărcinată cu rolul 
delicat de a o iniţia pe Delfină în uzantele şi obiceiurile de la 
Versailles. Maria Antoaneta avea să-i dea imediat porecla de 
„Doamna Etichetă" şi să-şi bată permanent joc de ea. 

Mai era apoi problema caracterului pe care-l avea Delfinul; 
Ludovic îşi datora poziţia lui de moştenitor al tronului unor 
nenorociri care-l marcaseră puternic: moartea fratelui său cel 
mare, răpus de tuberculoză când Ludovic avea şase ani şi 
jumătate (iar disperarea părinţilor, care-l idolatrizau pe întâiul 
născut, îl făcuse să se simtă vinovat că-i luase locul); a doua 
nenorocire fusese moartea tatălui său, secerat trei ani mai 
târziu de aceeaşi boală. Mai mult, după cincisprezece luni avea 


să se prăpădească şi mama. Doborât de durere, speriat de 
responsabilităţile ce-l aşteptau, Ludovic, care prin natura lui era 
din fire timid şi nesigur, se retrăsese şi mai mult în el. In loc să-l 
ajute să se deschidă faţă de alţii, preceptorul lui, ducele de La 
Vauguyon, un bigot intrigant, tipic exemplu de Tartuffe de curte, 
profita de timiditatea discipolului pentru a-şi păstra intact 
ascendentul asupra lui. In momentul căsătoriei, Ludovic avea 
cincisprezece ani şi jumătate, iar înfăţişarea lui era a unui 
adolescent aflat în plină vârstă ingrata, incapabil să se descurce 
cu un trup devenit dintr-odată prea mare, cu gesturi stângace şi 
o faţă durdulie, căreia ochii albaştri mari, cu privirea mioapă îi 
dădeau o expresie tâmpă. E greu de imaginat că Ludovic ar fi 
putut să-şi impresioneze la prima vedere soţia prin prestanta lui 
fizică, iar calităţile lui morale - seriozitatea, integritatea, 
dragostea pentru studiu, o inteligenţă de netăgăduit - nu erau 
dintre acelea la care, prin natura ei, Maria Antoaneta să fi fost 
sensibilă. 

Amândoi ştiau, însă, că ceea ce se aştepta de la ei nu era să 
se îndrăgostească unul de celălalt, ci să aducă pe lume copii. 
Problema era că nici unul dintre ei nu era pregătit pentru asta: 
Delfinul nu era încă la pubertate, iar dezvoltarea fizică a Delfinei 
era de-abia la început. Cu toate astea, ţinând seama de 
implicatia politică a căsătoriei, în loc ca mirii să fie ţinuţi 
despărțiți unul de celălalt, aşa cum se obişnuia în asemenea 
cazuri, au preferat să încerce ca uniunea să devină definitivă. 
Prima noapte se soldă cu un fiasco total, dar nici unul nu se 
sinchisi prea tare de asta. Intreaga răspundere pentru ceea ce 
nu se întâmplase revenea mirelui, dar exista o întreagă 
cazuistică gata să probeze că nu toţi bărbaţii puteau să dea 
dovadă de virilitate cu o necunoscută întâlnită abia cu câteva 
ore înainte. Tatălui Delfinului, de pildă, îi trebuiseră şase luni 
până să se hotărască să consume căsătoria cu soţia pe care 
apoi o iubise cu multă tandrete. Trebuia să li se dea celor doi 
tineri timp să se cunoască şi să aştepte cu răbdare ca natura să- 
şi urmeze cursul. 

Nu ştim ce gândea Delfina despre prima întâlnire cu soţul său, 
dar este sigur că balurile, spectacolele, focurile de artificii de la 
Versailles au entuziasmat-o. Insă la 30 mai, când a mers pentru 
prima dată la Paris ca să asiste la noi focuri de artificii prin care 
capitala se alătura festivităților, sărbătoarea se transformă în 


tragedie: cel putin treizeci şi cinci de persoane au murit strivite 
în înghesuială. Incidentul a părut un semn de rău augur, şi nu 
era singurul. Puţine zile înainte ca Maria Antoaneta să fie 
încredinţată delegaţiei franceze care venise s-o întâmpine la 
frontieră, tânărul Goethe, care avea pe atunci douăzeci şi unu 
de ani, vizitase, împreună cu alţi turişti, locul unde avea să se 
desfăşoare ceremonia. Era un pavilion de lemn construit pe 
Insula Mirodeniilor, în mijlocul apelor Rinului, asemănător celor 
care găzduiseră în trecut pe Infantele spaniole pe râul Bidassoa, 
dar Goethe nu-şi putuse stăpâni un strigăt de groază când îşi 
dădu seama că tapiseriile care împodobeau sala reprezentau 
mitul Medeei: cum să nu fi văzut în acele imagini o premonitie 
sinistră pentru tânăra mireasă? 

In răstimpul primilor zece ani petrecuţi la Versailles, Maria 
Antoaneta trimitea mamei sale o scrisoare pe lună: Maria Tereza 
îi cerea s-o ţină la curent cu felul cum se înţelegea cu soţul ei şi 
cu ceilalţi membri ai familiei regale, cu îndeletnicirile ei, cu 
gândurile ei cele mai intime, precum şi cu toate informaţiile ce-i 
puteau fi de o oarecare utilitate pentru politica externă. Maria 
Antoaneta nu bănuia, însă, că afabilul şi paternul ambasador 
austriac ce-i fusese ataşat de maică-sa, contele Mercy- 
Argenteau, o informa în amănunt pe suverană asupra a tot ceea 
ce fata ei încerca să-i ascundă: dezinteresul ei pentru soţ, 
antipatia pentru protocol, încăpăţânările, pofta de a se distra, de 
a râde, de a dansa, de a amâna cât mai mult posibil grelele 
responsabilităţi care-i erau amintite mereu. Contele o informa de 
asemenea pe împărăteasă şi asupra comentariilor răuvoitoare 
care începeau să circule cu privire la Delfina. 

Neliniştea pedagogică a Mariei Tereza era direct proporţională 
cu grija pe care iresponsabilitatea fiicei ei i-o suscita, iar 
comportarea Mariei Antoaneta faţă de doamna du Barry avea 
să-i confirme destul de repede temerile. Delfina adoptase 
imediat faţă de amanta lui Ludovic al XV-lea o atitudine 
insultătoare, refuzând să i se adreseze, iar contesa i se plânsese 
regelui. Când împărăteasa află că Maria Antoaneta, fără să-şi 
dea seama de gravitatea comportamentului ei şi fără să asculte 
de avertismentele mamei, se lăsase implicată în mod nesăbuit 
în războiul dus din umbră de fiicele lui Ludovic al XV-lea în 
speranţa de a-l readuce pe tatăl lor pe calea virtuţii, mânia ei fu 
teribilă: ce nebunie prostească o împingea pe Delfina să se facă 


antipatică monarhului căruia îi datora totul şi de care depindea 
întru totul? (Maria Tereza se abtinea să adauge că ea însăşi avea 
nevoie de bunăvoința lui Ludovic al XV-lea pentru a trece, 
împreună cu Prusia şi Rusia, la împărţirea Poloniei, legată de 
Franţa prin vechi raporturi de prietenie.) Instrucţiunile 
împărătesei - care în statele ei punea să fie biciuite prostituatele 
- erau clare: fiica ei trebuia să împărtăşească gusturile regelui şi 
să se abţină de la judecăţi morale nepotrivite. 

Pentru prima dată, în ciuda terorii şi panicii pe care i le insufla 
maică-sa, Maria Antoaneta contraveni acestor ordine. 
Aversiunea ei pentru „înger" provenea din cele ce-i spuseseră 
mătuşile soţului ei - oricum, singurul punct de referinţă familială 
pe care-l avea la Versailles - şi din convingerea că du Barry era 
responsabilă de dizgratia suferită de Choiseul, artizanul 
căsătoriei ei. Educaţia ei puritană, tinereţea şi inocenta ei 
contribuiau şi ele la sporirea acestei antipatii. Dar o animozitate 
atât de mare nu venea oare şi din faptul că acea femeie fără 
origine nobilă era infinit mai frumoasă şi mai elegantă ca ea, şi 
că, spre deosebire de ea, părea fericită de dragostea pe care i-o 
arăta suveranul? lar disprețul, legitimul dispreţ pe care ea, Maria 
Antoaneta, o arhiducesă austriacă destinată să devină regina 
Franţei, îl încerca pentru acea fiinţă inferioară nu era oare un fel 
de a-şi face curaj si de a-şi găsi o rațiune de a fi, care uneori îi 
scăpa? 

Situaţia se agrava şi mai mult atunci când presiunilor Mariei 
Tereza li se adăugară cele ale lui Ludovic al XV-lea şi ale 
Delfinului. Ceea ce i se cerea era să pună capăt bârfelor 
suscitate de comportamentul ei, printr-un mic gest de politeţe 
faţă de favorită: ar fi ajuns ca măcar o singură dată să i se 
adreseze în public. Dar asta echivala pentru Maria Antoaneta cu 
o capitulare umilitoare, la care simţul onoarei o împiedica să 
consimtă. Vreme de şapte luni se încăpăţânase să nu dea 
ascultare acestor sfaturi, timp în care situaţia devenea tot mai 
tensionată. La fiecare ceremonie, la fiecare recepţie oficială, se 
aştepta ca Delfina să dea un semn de bunăvoință, dar acest 
semn nu venea şi doamna du Barry decisese să reducă la 
minimum necesar apariţiile ei în public. La | ianuarie 1772, cu 
prilejul ceremoniei felicitărilor, Maria Antoaneta se resemnase în 
sfârşit şi, când se găsi în faţa favoritei, îi spuse: „E multă lume 
astăzi la Versailles". Era maximum pe care putea să i-l acorde. 


Ambitia ei nemaiauzită durase şapte luni, iar aceasta era doar 
prima demonstraţie răsunătoare de nesocotinţă, dar şi de 
hotărâre de a nu renunţa la opţiunile pe care le făcuse. 

Cele de la care nu se putea în nici un chip sustrage Maria 
Antoaneta erau însă vizitele conjugale, care fuseseră reluate la 
un an după nuntă. Amândoi soţii se schimbaseră: vânător 
pasionat precum bunicul lui, Delfinul devenise foarte puternic şi 
robust, iar Maria Antoaneta crescuse şi părea mai puţin fragilă: 
şi totuşi, cu toate tentativele, căsătoria lor continua să fie o 
căsătorie albă. Maria Tereza adusese pe lume şaisprezece copii 
şi îşi iubise soţul cu pasiune; Ludovic al XV-lea avusese 
nenumărate amante; amândoi aparţineau unei civilizaţii în care 
se vorbea fără nici o jenă despre probleme fiziologice. Atât unul, 
cât şi celălalt atacaseră aşadar deschis problema cu cei doi 
interesaţi. Ludovic al XV-lea îşi întrebase nepotul, care îi 
mărturisise că ceea ce îl făcea de fiecare dată să renunţe la 
actul sexual era o senzaţie de durere, dar medicii care ÎI 
examinaseră găsiseră că totul era perfect normal. In ce o 
priveşte, Maria Tereza nu obosea să-i recomande fiicei ei 
răbdare, blândete, înţelegere, îndemnând-o să adopte obiceiul - 
de altfel impracticabil la Versailles - de a împărţi patul cu soţul 
ei. In iulie 1773, raporturile intime dintre cei doi soţi făcură un 
pas decisiv înainte. „Pot să-i spun dragei mele mame, scria 
Maria Antoaneta împărătesei, că problemele mele au avansat 
mult şi căsătoria, cred, a fost consumată, chiar dacă nu sunt 
încă însărcinată." Ceea ce echivala cu a spune că Delfinul 
reuşise s-o defloreze pe soţia lui, fără să ducă însă actul sexual 
la bun sfârşit. A fost nevoie de încă patru ani şi de intervenţia 
personală a împăratului losif al II-lea pentru ca această căsătorie 
să poată fi considerată cu adevărat consumată. 

Ludovic al XVI-lea era rege de doi ani şi ceva când fratele 
Mariei Antoaneta se hotărî să ia situaţia în mâinile sale. Era 
înclinat să împărtăşească certitudinea maniei sale, care credea 
că responsabilitatea eşecului revenea exclusiv ginerelui ei şi că 
acesta suferea de o uşoară imperfecţiune fizică ce putea fi 
rezolvată printr-o mică intervenţie chirurgicală. O intervenţie la 
care scrisorile Mariei Antoaneta făceau vagi aluzii şi pe care 
soţul ei nu părea dispus să o înfrunte. Dar până la ce punct 
toate acestea erau adevărate? împăratul voia să vadă exact 
cum stăteau lucrurile, şi nu numai din raţiuni afective. Fratele 


mai mic al cumnatului său, contele de Artois, avea deja un fiu, 
asigurând astfel continuitatea dinastică şi dacă se dovedea 
cumva că Ludovic al XVI-lea nu întâmpina cu alte femei aceleaşi 
dificultăţi pe care le avea cu soţia lui, nimic nu o punea pe Maria 
Antoaneta la adăpost de eventualitatea unei repudieri şi Austria 
de pierderea unui aliat preţios. 

In aprilie 1777, losif al II-lea sosi în Franţa incognito pentru un 
sejur de şase săptămâni, întâlnirea lui cu Maria Antoaneta fu 
extrem de afectuoasă: sora lui îl câştigă de îndată şi, sigură că-l 
avea de partea ei, sfârşi prin a i se mărturisi în cu totul alţi 
termeni decât cei pe care-i folosea cu maică-sa. Şi Ludovic al 
XVI-lea îi făcu o primire foarte frumoasă si îi vorbi deschis 
despre problemele lui sexuale. Din conversațiile cu cei doi soţi 
reieşi că nu era nevoie de nici o operaţie, că regele era perfect 
normal şi că doar timiditatea lui, lipsa de experienţă şi teama, la 
care se adăugau rezistentele opuse de soţia lui, îl împiedicau să 
treacă pragul durerii prin care trecea iniţierea lui sexuală pentru 
a putea ajunge la plăcere. Durerea era probabil accentuată de 
„calea foarte strâmtă" a soţiei în raport cu dotarea virilă a lui 
Ludovic, dar nu era vorba nicidecum de un obstacol de netrecut: 
tatăl lui întâmpinase aceeaşi problemă cu amândouă soțiile sale 
şi în amândouă cazurile îi trebuise ceva timp ca să o rezolve. 

La 11 mai şi la 9 iunie, losif al Il-lea îi expusese rezultatele 
observaţiilor lui fratelui, marele duce Leopold de Toscana, în 
două scrisori mai degrabă explicite: ,[Ludovic] are erectii 
puternice, care ţin bine: îşi introduce membrul, rămâne acolo 
câteva minute fără să se mişte, se retrage fără să ejaculeze de 
fiecare dată, tot în erectie, şi spune noapte bună... Se 
mulţumeşte cu asta, declarând pur şi simplu că o face numai din 
datorie şi că nu încearcă nici o plăcere. Ah, dacă aş fi putut fi de 
faţă măcar o dată, i-aş fi arătat eu! Ar trebui biciuit ca să 
ejaculeze de furie, ca asinii. Acestea fiind spuse, nici soră-mea 
nu are cine ştie ce temperament, iar amândoi fac împreună o 
frumoasă pereche de nevolnici." 

Dacă această situaţie supărătoare dura de atâta vreme, 
Ludovic al XVI-lea nu era, într-adevăr, singurul vinovat. Şi în 
trecut Jean-Marie Lassonne, medicul consultat de Ludovic al XV- 
lea, atribuise problemele nepotului său cu soţia lui „marii 
stângăcii şi inexperiente atât a unuia, cât şi a celuilalt", iar losif 
al II-lea îşi dăduse perfect seama că sora lui încerca pentru soţul 


ei un sentiment de înstrăinare foarte apropiat de aversiune. 
Spre deosebire de ceea ce îi scria mamei sale, Maria Antoaneta 
nu se străduia deloc să fie o soţie blândă, răbdătoare, 
înţelegătoare şi nu-şi dădea nici o silintä ca să-şi ajute bărbatul 
să-şi depăşească dificultăţile. 

După toate probabilitățile, şi în ciuda brutalitätii limbajului, 
împăratul ştiuse să găsească acele cuvinte potrivite ca să-şi 
convingă cumnatul şi pe soră-sa să-şi schimbe atitudinea, având 
în vedere că la 30 august, la exact trei luni de la plecarea lui, 
Maria Antoaneta putea să scrie Mariei Tereza o scrisoare care 
suna ca un strigăt de triumf: „Fericirea pe care o încerc în aceste 
zile este cea mai importantă din viaţa mea. De mai bine deo 
săptămână căsătoria noastră a fost consumată; proba a fost 
repetată ieri într-o manieră mai completă decât prima oară... Nu 
cred că sunt încă însărcinată, dar am cel puţin speranţa că am 
să pot să fiu dintr-un moment într-altul." 

Trecuseră exact şapte ani şi trei luni din ziua căsătoriei: prea 
mult ca să nu lase o urmă greu de şters. 

Faptul că biografii moderni, şi nu numai „mica istorie", se 
încăpăţânează să dea o mare atenţie vieţii intime a lui Ludovic 
al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta, se datorează în primul rând 
importanţei enorme pe care o avea acest lucru în ochii 
contemporanilor lor şi implicaţiilor politice precise. Intr-o 
monarhie ereditară de drept divin, ca monarhia franceză, funcţia 
unei căsătorii regale era să garanteze continuitatea dinastică şi 
legitimitatea descendentei, cu respectarea legii salice şi în baza 
a două premise: virilitatea regelui şi neprihănirea reginei. 
Naşterea unui Delfin se petrecea în public şi privea întreaga 
ţară. Franţa aşteptase cu răbdare zece ani ca regina Caterina de 
Medici să-i dăruiască moştenitori lui Henric al II-lea şi douăzeci 
de ani înainte ca Ana de Austria să-l aducă pe lume pe Regele 
Soare, dar de-atunci vremurile se schimbaseră profund şi viaţa 
sexuală a suveranilor devenise un subiect arzător. Ludovic al 
XVI-lea era pios şi virtuos, soţia lui încânta pe oricine se apropia 
de ea, amândoi erau foarte tineri şi continuitatea dinastică era 
asigurată de fraţii regelui: se putea deci spera ca violenta 
campanie de defăimare ce insotise lunga domnie a lui Ludovic al 
XV-lea să se încheie odată cu moartea acestuia. Insă monarhia 
nu-şi dăduse încă seama că pierduse pe drum vălul sacru care 
timp de secole îi acoperise mizeriile. Pe de altă parte, literatura 


pamfletară dovedise că exercita un impact prea puternic asupra 
opiniei publice, servea prea multe interese şi conta pe un număr 
de cititori şi pe o cifră de afaceri prea mari ca să rămână 
inactivă. Aşa că, în vreme ce domnia precedentă lăsa în urmă, 
prin Anecdotes sur Madame du Barry, epopeea ei sordidă, se 
iniţia o altă epopee, mai tragică. De data aceasta nu se mai 
pleca de la excesele sexuale ale regelui, ci de la impotenta lui, 
nu de la aventurile scandaloase ale favoritei, ci de la viciile 
secrete ale reginei. Şi deoarece, spre deosebire de impotenţă, 
viciile nu impun limite imaginaţiei, era fatal ca Maria Antoaneta 
să fie protagonista absolută a farsei obscene care avea s-o 
însoţească până la ghilotină. 

Delfinul şi Delfina care, de când se îmbolnăvise Ludovic al XV- 
lea, fuseseră izolaţi în apartamentele lor pentru a-i proteja de 
riscurile  contaminării cu variolă, aflaseră ştirea morții 
suveranului datorită zgomotului care creştea în intensitate pe 
măsură ce se apropia: era mulţimea de curteni care veneau în 
fugă din toate colţurile palatului ca să le aducă omagiul. 
Coplesiti de emoție, spune tradiţia, Ludovic August şi Maria 
Antoaneta căzuseră în genunchi murmurând: „Doamne, apără- 
ne! Urcăm pe tron mult prea tineri!" Aveau douăzeci, respectiv 
nouăsprezece ani şi se pregăteau să-şi înfrunte noile 
responsabilităţi în maniere total diferite. 

In vreme ce Ludovic al XVI-lea încerca să suplinească totala lui 
lipsă de experienţă străduindu-se cu mare seriozitate să înveţe 
meseria de suveran, Maria Antoaneta respira plăcerea de a fi 
liberă, hotărâtă să joace rolul de regină în felul ei. Spre 
deosebire de soţul ei, ea purta pecetea regalității şi în ochii ei 
asta era de-ajuns ca să-i legitimeze orice gest. „Ea avea ceea ce 
pe tron contează mai mult decât frumuseţea perfectă, va scrie 
contele de Tilly, care în acei ani făcea parte din suita ei de paji, 
ţinuta distinsă a unei regine a Franţei, chiar şi în momentele în 
care încerca să pară nu mai mult decât o femeie frumoasă. Ochii 
ei nu erau neapărat frumoşi, dar erau capabili să capete orice 
expresie, iar bunăvoința sau aversiunea se citeau în privirea ei 
într-un mod extraordinar; nu sunt prea sigur că avea nasul 
potrivit pentru faţa ei. Gura îi era cu siguranţă neplăcută; buzele 
groase, proeminente, cea de jos adesea căzută au fost 
considerate ca o trăsătură nobilă şi distinctivă a fizionomiei sale 
şi ar fi putut doar să sublinieze expresia de mânie sau de 


indignare, dar aceasta nu era expresia obişnuită a frumuseţii ei; 
avea o piele minunată, ca şi umerii şi gâtul; pieptul îi era puţin 
cam plat, iar bustul ar fi putut să-i fie ceva mai elegant; însă 
mâini şi braţe atât de frumoase eu nu aveam să mai întâlnesc 
niciodată. Avea două feluri de a păşi: unul hotărât, puţin mai 
repezit, şi altul mai moale şi mai unduios, aş spune aproape 
mângâietor, chiar dacă nu-ţi permitea să uiţi de respectul ce i se 
cuvenea. Nimeni nu era în stare să facă o reverență cu atâta 
graţie, reuşind să salute zece persoane dintr-odată, acordând 
fiecăruia, printr-o singură înclinare a capului, sau o singură 
privire, ceea ce i se cuvenea. In puţine cuvinte, dacă nu mă 
înşel, aşa cum altor femei îţi vine să le oferi un scaun, ei îţi 
venea aproape totdeauna să-i oferi un tron." 

Pe tron, însă, Maria Antoaneta dorea să stea cât mai puţin 
posibil; ceea ce dorea era să dispună de enormele privilegii pe 
care le avea o regină ca să fie o femeie ca oricare alta: „Voia în 
acelaşi timp lumina şi obscuritatea, onorurile şi singurătatea", şi 
pe firul acestui paradox avea să trăiască anii cei mai lipsiţi de 
griji din viaţa ei. 

Avea să se distreze aşa cum se distrau tinerii eleganti din 
epocă, în compania unor persoane de vârsta ei, glumind, 
dansând, recitând, cântând, cheltuind adevărate averi la masa 
de joc, plimbându-se sub clar de lună. Ce sens ar fi avut să stea 
închisă la Versailles şi să nu meargă, aşa cum făceau cei mai 
mari seniori ai Europei, să descopere Parisul, cu nenumăratele 
lui distracţii? Şi cum Parisul era capitala modei, stătea în 
puterea ei să-i dicteze legile prin felul ei de a se îmbrăca şi de a 
se pieptăna, prin bijuteriile ei. 

Dar distractiile nu-i ajungeau ca să-i umple viaţa şi nimeni, în 
acei ani şaptezeci, care consacraseră triumful lui Rousseau, nu 
putea să renunţe la a fi sentimental. De prea multă vreme 
singură, greu încercată de experienţa căsătoriei, Maria 
Antoaneta redescoperea plăcerile prieteniei în simbioza ei cu 
principesa de Lamballe şi cu contesa de Polignac. Totuşi, chiar 
dacă sentimentul prieteniei asculta în ea de vocea inimii, felul ei 
de a o arăta era întotdeauna cel al unei regine: ploaia de daruri, 
demnități şi onoruri pe care ea le revărsa asupra celor două 
favorite şi mai ales asupra lacomului clan Polignac nu putea să 
nu suscite indignarea întregii curţi. Şi, deoarece pentru a se 
putea manifesta, prietenia avea nevoie de intimitate şi de 


spontaneitate, Maria Antoaneta se bucura de plăcerile ei 
departe de saloanele de ceremonie, în incinta apartamentelor ei 
şi în încântătorul Petit-Trianon, pe care Ludovic al XVI-lea i-l 
oferise în dar. Şi Maria Leszczynska avusese aceleaşi exigente, 
dar le manifestase cu o discreţie şi o moderație necunoscute 
tinerei regine. Maria Antoaneta se mărginea să dispară cât de 
des avea ocazia în Petit-Trianon cu puţini prieteni intimi, fără ca 
măcar doamnele ei de companie să o poată urma. Pe de altă 
parte, numai uitând de rolul ei şi de responsabilităţile ce-i 
reveneau putea să se dedice celui mai recent joc la modă, 
comedia campestră, travestindu-se în păstoriţă, bând din 
superbe portelanuri de Sevres lapte abia muls, bucurându-se de 
emoţiile estetice ale unei naturi re-create pentru ea de mâinile 
pricepute ale grădinarilor şi de talentul de arhitect al lui Mique, 
în perfectă armonie nu cu modelul curţii, ci cu acela al oraşului, 
în care nobilimea franceză ştia să se facă interpreta moralei, a 
sensibilităţii şi a gusturilor epocii. „Aici - spunea Maria 
Antoaneta cu o frază revelatoare - nu mai sunt regină, sunt eu 
însămi." „Aici - va scrie Gouverneur Morris - monarhia a cheltuit 
sume uriaşe pentru a se ascunde de propriii ei ochi, însă fără să 
reuşească." 

S-a observat că, alegând să trăiască precum supuşii ei, Maria 
Antoaneta anticipa timpurile, comportându-se adică precum „o 
prinţesă modernă". Şi totuşi, valorile din care se inspira Maria 
Antoaneta nu erau desigur cele democratice, pe care aveau să- 
şi modeleze conduita reginele veacurilor următoare. In orice caz, 
nu era ceea ce îi cereau supuşii ei. Monarhia franceză a 
Vechiului Regim cerea suveranelor sale să fie soţii credincioase, 
rezervate, inaccesibile, conştiente de semnificaţia simbolică a 
oricărui gest, cât de mic, şi să nu se arate singure la teatru şi în 
locurile publice, să nu se amestece cu mulţimea, ca nişte femei 
oarecare. Dacă trebuiau să fie frumoase, elegante, surâzătoare, 
amabile, asta era numai în funcţie de spectacolul atemporal al 
regalității şi nu de aspiraţiile lor private. 

In loc să se străduiască să ţină în viaţă o curte sclerozată şi 
divizată în tot felul de bisericuțe, în loc să înţeleagă că, oricât de 
tiranică, de învechită şi de extravagantă ar fi fost, eticheta de la 
curte nu era doar o aparenţă vana, golită de orice semnificaţie, 
ci constituia singura modalitate de a obţine respectul, 
acordându-i fiecăruia ceea ce i se cuvenea, începând cu 


suveranul, Maria Antoaneta avea să slăbească şi mai mult 
echilibrul complex pe care se baza Versailles-ul. N-o interesa să-i 
câştige de partea ei pe principii de sânge regal, indispensabili 
susţinători ai tronului, şi umilea orgoliul unora dintre cele mai 
puternice familii din Franţa - Noailles, Rohan -, transformându-le 
în duşmani implacabili ai coroanei. „Cu disprețul ei şi-a 
îndepărtat marile nume, făcând ca vechea aristocrație să plece 
la Paris sau să se îndrepte spre provincie... Cercul ei privat crea 
un spaţiu închis, în vreme ce o curte, fiind prin excelenţă o 
scenă, ar fi trebuit să rămână un loc de deschidere, de emulatie 
şi de promovare. La ce mai servea să te afli la Versailles dacă nu 
puteai face curie suveranilor?" Nu e deci de mirare că Versailles- 
ul hotărâse să-i întoarcă spatele. 

Insăşi autoritatea regelui era pusă sub semnul întrebării din 
cauza comportamentului nesăbuit al Mariei Antoaneta. Convinsă 
că era mai inteligentă decât soţul ei şi că putea să-l manevreze 
aşa cum voia (ceea ce de altfel curtea de la Viena o încurajase 
întotdeauna să facă), plictisită de stângăciile lui sexuale, regina 
îl eliminase încet-încet din viaţa ei. Îşi organizase zilele pe baza 
unui orar incompatibil cu cel al regelui, ca să reducă la minimum 
vizitele lui nocturne, îl ridiculiza în faţa prietenilor lui, căutându- 
le apoi complicitatea pentru a-l descuraja să participe la 
distractiile lor, nu-şi ascundea putina consideraţie pe care o 
avea pentru el şi, mai ales, se abandonase unor confidente 
indiscrete despre nepotrivirea lor sexuală. „Gusturile mele nu 
sunt aceleaşi cu ale regelui, îi scria în aprilie 1775 unui diplomat 
austriac, contele de Rosenberg, care nu ezită să arate scrisoarea 
familiei sale, căruia îi plac doar vânătoarea şi mecanismele 
[Ludovic al XVI-lea avea un mic laborator unde se distra cu 
forjarea fierului şi unde fabrica încuietori de uşi ]. Trebuie să 
recunoasteti că eu nu m-aş potrivi într-o fierărie! N-aş putea fi 
Vulcan, iar rolul Venerei i-ar putea displăcea lui mai mult decât 
gusturile mele, pe care, la drept vorbind, nu le dezaprobă." Mai 
grav decât iresponsabilitatea sarcasmului ei era faptul că 
afirmaţiile Mariei Antoaneta corespundeau pe deplin realităţii: 
de când devenise rege, Ludovic al XVI-lea se purta cu soţia lui 
cu o indulgență vinovată şi asta nu numai pentru că eşecurile lui 
sexuale îl puneau într-o condiţie psihologică de inferioritate şi 
pentru că ea îl intimida, ci mai ales pentru că în ochii lui 
prioritatea absolută era să aibă grijă s-o împiedice să se 


amestece în treburile politice şi, ştiind bine la ce presiuni era 
supusă din partea familiei ei, prefera să o lase să se distreze 
după pofta inimii. Maria Antoaneta era perfect conştientă de 
asta: într-adevăr, alintăturile si rugämintile nu serviră deloc ca 
să-l aducă din nou pe ducele de Choiseul la ministerul lui şi 
toate strădaniile ei de a fi ţinută la curent cu hotărârile 
importante păreau sortite eşecului. Oricât ar fi considerat ea că 
era vorba doar de înfrângeri întâmplătoare, dorinţa ei de 
revanşă, aţâţată de amorul propriu rănit, creştea nemăsurat. 

Şi totuşi, nu lipseau semnalele neliniştitoare. La 3 noiembrie 
1775, Maria Antoaneta îşi informa nemijlocit mama despre 
catrenele infamante care circulau pe seama ei: „Suntem în plină 
epidemie de cuplete satirice. Asemenea cuplete s-au scris 
despre toate persoanele de la curte, bărbaţi şi femei, iar lipsa de 
consideraţie a francezilor s-a extins chiar până la persoana 
regelui. Nici măcar eu n-am fost cruţată. Oricât de mult ar 
plăcea răutăţile în Franţa, de data asta ele sunt atât de plate şi 
de prost gust, încât nu au succes nici la public, nici la bonne 
compagnie". Scrise fără îndoială pentru a o linişti pe 
împărăteasă, aceste puţine rânduri ilustrează însă, cum nu se 
poate mai bine, disprețul suveran cu care Maria Antoaneta 
înfrunta mojiciile agresorilor ei. De ce să o preocupe efectul pe 
care asemenea vulgaritäti îl aveau asupra unei opinii publice de 
care puţin îi păsa? Pentru ea, singurul criteriu de evaluare era 
acela de bon ton, şi singura judecată care o interesa era cea 
admisă de bonne compagnie. 

Regina încă nu ştia că tocmai curtea ei era cea care-i declara 
război şi că acuzaţiile care aveau să stea la originea legendei ei 
întunecate proveneau de la Versailles şi nu de la Paris. 

Aşa cum se întâmplase şi în cazul lui Ludovic al XV-lea, 
poveştile josnice care circulau pe seama ei se bazau pe fapte pe 
care doar curtenii puteau să le cunoască. Si primii suspectaţi 
erau chiar fraţii regelui. Atât contele de Provența, primul în 
ordinea succesiunii la tron, cât şi contele de Artois, care avea 
deja un băiat, aveau într-adevăr tot interesul să-l discrediteze pe 
Ludovic al XVI-lea şi să iste bănuieli asupra autenticităţii unei 
eventuale paternităţi a lui. Maria Antoaneta nu avea nici o 
simpatie pentru primul dintre ei, dar era intimă cu Artois şi se 
lăsa târâtă de el în aventurile cele mai extravagante. Oricine ar 
fi fost cei care le comandau, cupletele, anecdotele, pamfletele 


teseau canavaua literaturii de scandal ulterioare: regele era 
impotent, inept şi sub papucul nevestei, care îşi satisfăcea 
poftele cu servitori şi rândaşi şi care întreținea totodată 
raporturi safice cu prietenele ei de suflet. lar când, în octombrie 
1781, după naşterea primei ei fetiţe, Maria Antoaneta dădu 
viaţă mult doritului Delfin, răul era deja făcut. Lumea era 
înclinată să plece urechea la insinuările ce atribuiau copilul 
ducelui de Coligny şi fredona: 

Louis, Si tu veux voir 

Batard, cocu, putain, 

Regarde en ton miroir, 

La reine et le dauphin.” 

Dacă Maria Antoaneta se încăpăţâna să nu ţină seama de 
josnicele zvonuri care circulau despre ea, scandaloasa ,afacere" 
a colanului o sili să deschidă bine ochii. 

La 9 august 1785, Charles-Auguste Bohmer, unul dintre cei 
mai cunoscuţi bijutieri parizieni, se ducea la Versailles, la Maria 
Antoaneta, ca să-i solicite plata unui colan pe care regina l-ar fi 
cumpărat prin intermediul cardinalului Rohan. Era vorba despre 
o bijuterie unică în lume, compusă din 647 diamante alese 
dintre cele mai mari, cele mai frumoase şi cele mai pure care se 
văzuseră vreodată şi pentru achiziţionarea căruia bijutierul îşi 
consumase tot capitalul pe care-l avea. Colanul fusese livrat cu 
şase luni înainte cardinalului, care ar fi trebuit să-l achite în 
două tranşe, dar care până atunci nu-şi onorase obligaţiile, 
expunându-l pe bijutier riscului de faliment. Intr-adevăr, colanul 
costa ameţitoarea sumă de 1.600.000 de lire. 

Regina căzuse din cer. Cunoştea colanul, care îi fusese propus 
cu mai mult timp în urmă de însuşi Bohmer, dar ea îl refuzase 
pentru că-l găsise prea scump. Cât despre cardinalul Rohan, 
Mare Capelan al Franţei, era un personaj pe care nu-l putea 
suferi pentru că fusese obraznic cu ea şi căruia nu-i mai adresa 
nici un cuvânt de mai multi ani de zile. Imprudentă în simpatiile 
ei, suverana era imprudentă de asemenea şi în antipatii şi 
tocmai ura pe care i-o arăta prelatului avea să creeze un 


21 Ludovic, de vrei să vezi 

un bastard, un încornorat şi o târfă 

Priveşte-te în oglindă, 

apoi priveşte-i pe regină şi pe Delfin, (în fr. în orig.) 


gigantic scandal, care până la urmă avea să se întoarcă 
împotriva ei şi împotriva prestigiului monarhiei. 

Umilit de tratamentul pe care i-l aplicase regina şi în speranţa 
de a o îmbuna, Rohan căzuse în plasa lui Jeanne de Saint-Remy, 
contesă de La Motte, o aventurieră mitomană, ultima 
descendentă dintr-o ramură nelegitimă a familiei Valois. 
Inzestrată cu o fantezie debordantă şi cu o viclenie diabolică, 
contesa îl convinsese pe cardinal că Maria Antoaneta voia să 
cumpere colanul fără ca soţul ei să afle şi că, prin urmare, avea 
nevoie de un intermediar care să avanseze banii. Drept dovadă, 
ea îi arătase nişte scrisori cu semnătura falsificată a reginei; dar 
ceea ce reuşise să-l convingă pe Rohan să se lanseze în această 
operaţiune fusese o întâlnire nocturnă în parcul de la Versailles, 
la care, i se spusese, avea să se prezinte chiar suverana în 
persoană. Şi într-adevăr, la locul şi la ora indicate de contesă, o 
figură înfăşurată într-un văl - care era de fapt o prostituată 
oarecare tocmită să joace rolul reginei - se apropiase de cardinal 
oferindu-i un trandafir şi dispărând imediat după aceea. După 
ce-şi pusese semnătura pe contractul de cumpărare, Rohan îi 
înmânase colanul doamnei de la Motte care, cu ajutorul soţului 
ei, se grăbise să demonteze diamantele şi să le vândă la Londra, 
dispărând apoi în neant. 

Maria Antoaneta, în schimb, era convinsă că intriga fusese 
pusă la cale de către cardinal ca s-o împroaşte cu noroi şi, cu 
sprijinul deplin al lui Ludovic al XVI-lea, ceruse ca Rohan să fie 
arestat în faţa întregii curţi şi să fie închis la Bastilia. La 
insistenţele reginei, care cerea să se facă lumină în masinatiile 
cărora le căzuse victimă, regele se decisese să ceară instruirea, 
în faţa Parlamentului din Paris, a unui proces în toată regula 
împotriva vinovaţilor. „Am constatat cu îndreptăţită indignare - 
scria el magistraţilor - în ce măsură au îndrăznit să se folosească 
de un nume august şi din multe motive atât de drag nouă şi să 
violeze cu o nemaiauzită obrăznicie respectul datorat majestätii 
regale." Era în afara oricărei discuţii ca regina să fi putut fi 
chemată ca martor, dar avea să trimită tribunalului un memoriu 
cu informaţiile ce puteau fi utile. 

In ciuda excelentelor intenţii care o animaseră, „majestatea 
regală" ieşi din proces făcută fărime. Suveranii ceruseră maximă 
transparenţă, dar monarhia absolută se bazase până atunci pe 
păstrarea secretului şi pe selecţia atentă a ştirilor destinate 


publicului. Nu întâmplător, după cum se ştie, Ludovic al XIV-lea 
încredinţase ancheta asupra afacerii otrăvurilor „Camerei 
mortuare". 

Parlamentul*, repus în vechile lui drepturi după moartea lui 
Ludovic al XV-lea, nu lăsase să-i scape un minunat prilej de a 
umili autoritatea regală; puternicul clan Rohan îl apărase din 
răsputeri pe cardinal, înfăţişându-l ca pe o victimă a Mariei 
Antoaneta; Biserica se arătase indignată din pricina ultrajului 
public la care-l supusese regele pe unul dintre principii săi şi 
procesul se încheiase cu achitarea deplină a prelatului (care fu 
scutit până şi de a cere iertare reginei pentru lipsa de respect) şi 
cu condamnarea doar a doamnei de La Motte. Întreaga Franţă 
însă se pasionase pentru romanul-foileton care avea drept 
protagonişti o regină, un cardinal, un mag - printre imputati 
figura şi Cagliostro, prieten intim cu Rohan - şi o aristocrată 
decăzută, şi care se învârtea în jurul colanului cel mai preţios al 
secolului. Ar fi fost de ajuns ca acest proces să fie comparat cu 
povestea nobilă şi cavalerească a Anei de Austria şi a ducelui de 
Buckingham pentru a constata cât de mult decăzuse monarhia. 
De altfel, nimeni nu se îndoia că adevărata vinovată era regina: 
pasiunea ei nemărginită pentru lux, pentru îmbrăcăminte şi 
bijuterii era bine cunoscută, ca şi dezinvoltura cu care se folosea 
de banul public. De aceea, părea evident că în locul ei erau 
judecaţi alţii. In vreme ce la Paris judecătorii erau aclamati de 
mulţime si zece mii de persoane sărbătoreau eliberarea 
cardinalului de la Bastilia, la Versailles Maria Antoaneta nu-şi 
ascundea disperarea: „Durerea reginei a fost nemăsurată, va 
povesti prima ei cameristă, doamna Cam-pan. Îndată ce am 
aflat rezultatul procesului, m-am dus la ea şi am găsit-o singură 
în salonaş; plângea. «Vino, îmi spuse, vino să-ţi compätimesti 
regina insultată şi victimă a intrigilor şi nedreptätii. La rândul 
meu, am să te compătimesc şi eu, pentru că eşti frantuzoaicä. 
Dacă eu n-am găsit judecători impartiali într-un proces care era 
o ofensă personală la adresa mea, ce poţi nădăjdui dumneata, 
într-un proces care ar privi averea şi onoarea dumitale?»" 

Campania de defăimare la adresa reginei, care se intensificase 
deja după naşterea primilor ei copii, deveni şi mai dură în urma 
afacerii colanului. Dacă primele atacuri lansate de la Versailles 
împotriva Mariei Antoaneta urmăreau să-l discrediteze pe rege 
atât ca bărbat, cât şi ca suveran, ţinta următoarelor atacuri era 


fără îndoială ea însăşi. Scriitorii anonimi făceau să fuzioneze, 
prin intermediul pornografiei, două retorici până atunci distincte 
şi care se alternaseră vreme de secole: aceea a contestării 
politice clar declarate, rezervată, încă din vremea Caterinci de 
Medici reginelor aflate la putere, şi aceea de sorginte moralistă, 
destinată favoritelor. Din prima retorică literatura pamfletară 
reactualiza vechile teme xenofobe şi misogine, făcând din Maria 
Antoaneta „străina" prin excelenţă. Austriaca, ce pusese în mod 
abuziv mâna pe frâiele puterii folosindu-se de vicleşugurile 
sexului ei, asculta la rândul ei de o scorpie şi mai mare, maică- 
sa împărăteasa, care complota să ducă Franţa la pieire. Dar 
pentru că, înainte de sosirea Mariei Antoaneta, nu reginele, ci 
amantele ţinuseră prim-planul scenei, iar după moartea lui 
Ludovic al XV-lea şi surghiunirea doamnei du Barry arsenalul de 
locuri comune acumulate împotriva lor zăcea nefolosit, se 
hotărâseră să-l adopte în bloc împotriva suveranei. De altfel, 
toate acuzele întrebuințate în mod traditional împotriva 
favoritelor - frivolitatea, pasiunea nestăpânită pentru lux, 
rapacitatea, desfrâul - i se potriveau perfect reginei, care de 
atunci avea să fie poreclită doamna Deficit (Madame Deficit). 
Poate că, paradoxal, Maria Antoaneta a fost victima unui soţ 
prea virtuos, care nu avea amante care să-i servească ei de 
paravan. Aşa că, printr-o tragică ironie a soartei, mândra 
prinţesă habsburgică lua, în imaginarul colectiv, locul lăsat liber 
de „înger". 

Pamfletele apărute după proces sunt destul de relevante în 
acest sens: tipărite la Londra - ca de altfel şi cele apărute 
împotriva doamnei du Barry - în trei valuri succesive, falsele 
memorii ale doamnei de La Motte inversau complet rolurile: 
adevărata criminală era regina, în timp ce escroaca, marcată cu 
fierul roşu de către călău, era înfăţişată drept o biată fată 
nevinovată, de care suverana lesbiană abuzase sexual înainte s- 
o folosească în chip de tap ispăşitor. 

Tocmai în anii în care atacurile împotriva ei deveneau mai 
violente, Maria Antoaneta suferea o transformare profundă şi 
descoperea o fericire pe care nu o cunoscuse până atunci. 
Naşterea copiilor ei nu numai că punea capăt unui lung coşmar, 
dar îi dădea şi o nouă rațiune de a trăi. Nu mai avea nevoie să 
se distreze ca să-şi uite singurătatea afectivă ori ca să înăbuşe 
nostalgia unei copilării tot mai îndepărtate: avea, în sfârşit, pe 


cineva pe care să-l iubească. Reacţia ei în momentul primei 
maternităţi, când îi fusese anunţată naşterea unei fetiţe şi nu a 
mult  aşteptatului băiat, este grăitoare: „Mica prinţesă, 
povesteşte doamna Campan, îi fu prezentată reginei. Aceasta o 
strânse la piept cu duioşie maternă: «Biată micuță, îi spuse, n-ai 
fost dorită, dar pentru asta n-am să te iubesc mai puţin. Un 
băiat ar fi aparţinut mai ales Statului. Tu ai să fii a mea: o să te 
îngrijesc, o să împărţi cu mine bucuriile şi o să-mi îndulceşti 
suferintele»". Nu era vorba doar de vorbe spuse la întâmplare: 
dragostea maternă, pe care Jean-Jacques Roussseau contribuise 
atât de mult s-o aducă la modă, nu era pentru ea un simplu joc. 
încălcând, ca de obicei, eticheta şi uzantele, Maria Antoaneta se 
hotărâse să urmărească îndeaproape creşterea şi educaţia 
copiilor ei şi o făcuse cu multă energie şi aplicaţie. Regretase 
întotdeauna că mama ei nu avusese timp să se ocupe de ea şi 
nu voia ca acelaşi lucru să li se întâmple şi copiilor ei. 

Îşi arogă şi dreptul, care nu revenea de bună seamă unei 
regine, de a decide viitorul fetiţei, alegându-l pentru ea pe 
ducele de Angouleme, primul născut al cumnatului ei Artois, în 
locul viitorului rege al celor două Sicilii, fiul iubitei ei surori 
Carolina. Şi în acest caz voia să-şi scutească fata de soarta care 
le aştepta pe printesele regale, smulgându-le din familia lor, de 
la obiceiurile lor şi din ţara lor, pentru a le transplanta într-o 
lume necunoscută. Cu alte cuvinte, voia să o ferească pe fetiţă 
de experienţa căreia îi fusese sortită ea însăşi. Naşterii fetei - 
Madame Royale - îi urmase în 1781 cea a Delfinului, apoi, în 
1785, cea a ducelui de Normandia, iar în anul următor regina 
născuse o a doua fetiţă, care murise încă din leagăn. Cu 
acestea, Maria Antoaneta socotea că îşi făcuse îndeajuns datoria 
dinastică şi punea capăt pentru totdeauna corvezii ei conjugale. 

Maternitatea modifică de asemenea în profunzime şi 
raporturile ei cu soţul. Bunătatea lui Ludovic al XVI-lea, 
gratitudinea pe care acesta i-o arăta pentru că îl făcuse tată, 
solidaritatea de care dădea dovadă nu o lăsară indiferentă. In 
cele din urmă, în ciuda nepopularitätii şi a greselilor ei, regele îi 
îngădui să se ocupe de politică şi începu să dea ascultare 
sfaturilor ei. lar ea se comportă pentru prima dată ca o regină a 
Franţei, declarându-i lui Mercy-Argenteau că i se părea nedrept 
„ca miniştrii de la curtea Franţei să fie numiţi de curtea de la 
Viena". 


In aceiaşi ani în care descoperea sentimentul matern si se 
reconcilia cu căsătoria ei, Maria Antoaneta întâlnea şi dragostea. 
II cunoscuse pe Axei Fersen în ianuarie 1774 şi îl revăzuse doar 
patru ani mai târziu, când era însărcinată întâia oară, dar prea 
frumosul gentilom suedez îi aprinsese imediat imaginaţia. Până 
atunci, deşi cronicile de scandal îi atribuiseră o lungă listă de 
amanți, Maria Antoaneta primise întotdeauna omagiile 
admiratorilor ei în limitele celei mai stricte conveniente; în cazul 
lui Fersen, însă, ea fu cea care luă iniţiativa şi care manifestă 
faţă de el, începând din 1779, un interes explicit. Contelui însă, 
care era un om rece, ambițios, calculat, îi fu teamă de bârfele 
suscitate de atentiile reginei şi preferă să se eclipseze. Doar 
începând din 1783, după trei ani petrecuţi în America, unde îşi 
câştigă onoarea luptând în rândurile armatei franceze în 
favoarea Rebelilor, el se lăsă cucerit de Maria Antoaneta, dând 
dovadă de o devoțiune de care nu avea să se dezică niciodată. 
Mulţi romancieri şi istorici n-au încetat să se întrebe în privinţa 
legăturii lor: a fost vorba despre o iubire sublimă şi castă, după 
modelul tradiţiei cavalereşti, sau au fost amanți? După moarta 
reginei, Fersen avu grijă să distrugă toate documentele care ne- 
ar fi putut ajuta să găsim un răspuns - şi chiar acest lucru poate 
fi socotit un indiciu. Neimaginându-şi însă înverşunarea 
biografilor lui şi ai reginei, contele lăsă, la moartea lui, registrul 
complet al tuturor scrisorilor pe care le trimisese, cu data şi 
numele destinatarului, şi adesea cu un rezumat al conţinutului 
lor. Lista scrisorilor trimise unei misterioase Josephine - Josepha 
era al doilea nume al suveranei - ne permit să presupunem că 
începând din 1787 Maria Antoaneta, depăşindu-şi repulsia faţă 
de sexualitate, se descoperise o alta în braţele bărbatului iubit. 

Sentimentul răspunderii, echilibrul interior, bucuriile inimii 
veneau prea târziu ca să poată şterge greşelile trecutului, cu 
atât mai mult cu cât în anii imediat premergători Revoluţiei, sub 
presiunea dramatică a evenimentelor, Maria Antoaneta sfârşi 
prin a confirma acuzaţiile ce-i fuseseră aduse de pamfletari, 
influenţându-şi soţul în alegerea miniştrilor, participând la luarea 
deciziilor din guvern, îndemnându-l pe rege să fie intransigent. 

Regina nu avea intuiţie politică: avea caracter, dar îi lipsea 
flexibilitatea şi subtilitatea şi era imperioasă, încăpăţânată, 
incapabilă de o viziune de ansamblu. Convingerile care o 
călăuzeau făceau parte din patrimoniul ei genetic. Monarhia 


absolută, autoritatea regală, obedienta supusilor erau pentru ea 
adevăruri de credință şi însăşi ipoteza unei monarhii 
constituţionale îi apărea drept un sacrilegiu. Alegând-o încă de 
la început ca ţintă, literatura pamfletară nu se înşelase: 
adevăratul duşman al Revoluţiei era chiar ea; acea regină frivolă 
şi evanescentă, acea tete au vent, cum o numea fratele ei losif 
al II-lea, era cea mai inflexibilă apărătoare a ordinii tradiţionale. 

Nu o vom urmări pe Maria Antoaneta în anii căderii monarhiei. 
De la deschiderea Stărilor Generale, la 5 mai 1789, şi până la 16 
octombrie 1793, parcursul vieţii ei se împleteşte strâns cu acela 
complex şi convulsiv al Revoluţiei şi reflectă o nouă fază a vieţii 
ei, care depăşeşte cadrul povestirii pe care am intenţionat s-o 
istorisim aici. 

să ne limităm la o simplă constatare. In vreme ce pamfletele 
revoluţionare o inserau pe cetäteana Capet, alături de 
Messalina, Agrippina, Fredegonda şi Caterina de Medici, pe lista 
reginelor scelerate, Maria Antoaneta, în faţa încercării supreme 
a unei via cruciş la care nici o suverană franceză nu mai fusese 
supusă vreodată, demonstra că avea toate virtuțile pe care le 
arătaseră reginele exemplare din tradiţia iudeo-creştină - acele 
virtuţi pe care, cu două veacuri înainte, părintele Caussin le 
celebrase în lucrarea lui La Cour sainte, pentru a le îndemna pe 
femei să fie puternice: devotamentul faţă de familie, 
demnitatea, curajul, neclintirea în faţa nenorocirilor, hotărârea, 
elocinta. 

Izolată la Tuileries şi apoi închisă la Temple împreună cu soţul 
ei, cu cumnata, cu fiica şi cu micul Delfin, Maria Antoaneta se 
comportă ca o soţie şi o mamă exemplare. Durerea pentru 
pierderea fiului ei cel mare, mort în 1789 de tuberculoză, drama 
care se abătuse asupra lor, condiţiile în care erau siliţi să 
trăiască o apropiaseră foarte mult de soţul ei. Îndemnată de 
eroismul de sfânt al lui Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta avea 
să-şi caute şi ea alinarea în credinţă, să se dedice copiilor ei şi, 
în intim acord cu regele, reuşi să încarneze perfect, între zidurile 
unei închisori, modelul familiei creştine. Ea dădu de asemenea 
dovada acelor virtuţi virile de care o regină trebuia să fie în 
stare: demnitate în faţa insultelor, a umilintelor şi privatiunilor 
care deveniseră pâinea ei cea de toate zilele; curaj în faţa 
mulţimii amenințătoare, a asaltului femeilor asupra Versailles- 
ului, în momentul fugii de la Varennes şi al teribilei întoarceri, al 


masacrului de la Tuileries, al probei supreme a ghilotinei; 
fermitate în a suporta nenorocirile, fără să se lase doborâtă; 
hotărâre în a nu ceda; elocinţa în faţa tribunalului revoluţionar, 
când, în cursul procesului, acuzată de Fouquier-Tinville de 
incest, îi pusese în încurcătură pe judecători vorbindu-le direct 
femeilor prezente în sală: „Firea însăşi refuză să răspundă unei 
asemenea acuzaţii adresate unei mame. Fac apel la toate cele 
care vă aflaţi aici." 

La 16 octombrie 1793, la patru şi jumătate dimineaţa, cu 
puţine ore înainte să fie dusă la ghilotină, Maria Antoaneta îi 
scrie cumnatei sale: 

„Ţie, soră dragă, îţi scriu pentru ultima oară: am fost 
condamnată nu la o moarte ruşinoasă, căci această moarte este 
ruşinoasă numai pentru criminali, ci ca să mă alătur fratelui tău; 
nevinovată ca şi el, sper ca în momentul suprem să dau dovadă 
de tăria pe care a avut-o el în aceste ultime clipe. Sunt calmă 
aşa cum este orice om cu conştiinţa curată; regret profund că 
trebuie să-mi părăsesc sărmanii mei copii: ştii că am trăit numai 
pentru ei; şi pentru tine, buna şi iubita mea soră, tu care din 
prietenie ai sacrificat totul ca să fii alături de noi. În ce situaţie 
te las!... Sper ca [fiii mei] să ia exemplu de la noi: câtă consolare 
ne-a dat, în nenorocirile noastre, prietenia! Şi bucuriile sunt mai 
intense când poţi să le împărtăşeşti cu un prieten: şi unde să 
găseşti prieteni mai dragi, mai iubitori decât în propria ta 
familie? Sper ca fiul meu să nu uite vreodată ultimele cuvinte 
ale tatălui său: «Să nu încerci niciodată să răzbuni moartea 
mea»... 

Şi acum nu-mi mai rămâne decât să-ţi împărtăşesc ultimele 
mele gânduri. Aş fi vrut să le scriu încă de la începutul 
procesului; dar, pe lângă faptul că nu mi s-a îngăduit să scriu, 
procesul s-a desfăşurat atât de repede, încât n-aş fi avut timpul 
material să o fac. 

Mor în religia catolică, apostolică şi romană, religia părinţilor 
mei, în care am fost crescută şi pe care am profesat-o 
întotdeauna. Nu mă aştept la nici o consolare spirituală, nici 
măcar nu ştiu dacă mai există preoţi de această religie, şi de 
altfel, locul unde mă aflu i-ar expune la prea multe riscuri, chiar 
dacă ar intra aici doar o singură dată: îi cer deci cu sinceritate 
iertare lui Dumnezeu pentru toate greşelile pe care le-aş fi putut 
comite de când sunt pe pământ. Sper ca în bunătatea Lui, El să 


se milostivească să-mi primească ultimele rugăciuni şi tot astfel 
să primească rugăciunile pe care i le adresez de multă vreme şi 
să fie de acord să-mi primească sufletul în îndurarea şi 
bunătatea Lui. 

Cer iertare tuturor celor pe care-i cunosc, şi îndeosebi ţie, sora 
mea, pentru toate neplăcerile a căror cauză aş fi putut fi fără să 
vreau. li iert pe toţi duşmanii mei pentru tot râul pe care mi l-au 
făcut. Spun adio tuturor mătuşilor, tuturor fraţilor şi surorilor. Am 
avut prieteni: gândul că am să fiu despărțită pentru totdeauna 
de ei şi acela la suferinţele lor sunt printre cele mai mari 
supărări pe care le iau cu mine murind: aş vrea să ştie măcar că 
m-am gândit la ei până în ultima clipă. 

Adio, buna şi draga mea soră, să dea Domnul ca această 
scrisoare să ajungă la tine! Nu înceta să te gândeşti la mine: te 
îmbrăţişez din toată inima împreună cu bietii şi iubiții mei copii. 
Ce sfâsiere, Doamne, să trebuiască să-i părăsesc pentru 
totdeauna! Adio! Adio! Din această clipă am să mă ocup numai 
de îndatoririle mele spirituale. Deoarece nu sunt liberă în 
acţiunile mele, poate că o să-mi trimită pe unul dintre preoţii lor; 
dar jur că nu am să-i spun nici un cuvânt şi că am să-l tratez ca 
pe un străin." 

Ca regină şi ca martiră creştină, unica aleasă din lungul sir de 
suverane care s-au succedat pe tronul Franţei, Maria Antoaneta 
a devenit în anii Restauratiei obiectul unui cult care rezistă cu 
tenacitate tuturor reinterpretărilor istorice. Intrase în mit încă 
înainte de a muri, pe drumul care o ducea de la Conciergerie la 
Piaţa Ghilotinei: iar expresia pe care David a imortalizat-o pe 
hârtie se găseşte încă acolo pentru a dovedi că, nu mai puţin 
decât virtuțile creştineşti, disprețul întărise în cele din urmă 
curajul unei autentice reprezentante a dinastiei Habsburgilor. 


IZVOARE 


Proiectul acestei cărţi a prins contur plecând de la o serie de 
articole despre reginele şi favoritele regilor Franţei scrise pentru 
paginile culturale ale cotidianului La Republica. Aş dori de aceea 
să aduc multumirile mele lui Polo Mauri şi lui Antonio Gnoli 
pentru că mi-au îngăduit să povestesc încă o dată, potrivit 
curiozităţii şi opticii mele proprii, istorii care n-au încetat să-i 
pasioneze pe istorici şi biografi, şi lui Roberto Calasso pentru că 
mi-a oferit posibilitatea de a-mi prelungi această plăcere într-o 
naraţiune mai amplă. Aş dori de asemenea să-mi exprim 
profunda gratitudine lui Giuseppe Galasso, care nu numai că a 
fost generos prin sfaturile lui lămuritoare, dar a avut şi răbdarea 
de a citi tot ceea ce scriam. In sfârşit, o mulţumire afectuoasă 
lui Ena Marchi şi Pia Cigala Fulgiosi, care, cu vigoarea şi 
competenţa lor editorială, au contribuit cu siguranţă la a face 
mai seducătoare pe Amantele şi reginele mele. 


BIBLIOGRAFIE 


Această bibliografie se limitează la semnalarea lecturilor pe 
care le-am folosit în chip direct pe parcursul muncii mele. 
Tocmai pentru a păstra caracterul de indicație generală şi 
esenţială, mă  abtin să amintesc operele scriitorilor 
contemporani cu evenimentele povestite aici, începând cu vasta 
şi fundamentala recoltă de memorii, jurnale şi schimburi de 
scrisori, indispensabile pentru a sesiza spiritul timpului. La 
aceste texte, ca şi la altele mai specifice, mă refer în Izvoare. 

Inainte de a începe lista lecturilor, aş dori să amintesc 
gratitudinea mea faţă de frumoasa galerie de portrete pe care 
Simone Bertiere a dedicat-o reginelor Franţei. Apărută în 
Editions des Fallois între 1994 şi 2002, iar astăzi disponibilă şi în 
ediţie de buzunar, ampla revizitare istorică a doamnei Bertiere 
se articulează în şapte volume. Primele două, intitulate Les 
Reines de France au temps des Valois, cuprind Le beau XVI-e 
siecle (1994) şi Les annees sanglantes (1994): urmează apoi, 
cele patru volume din ciclul Les Reines de France au temps des 
Bourbons, adică Les Deux Regentes (1996), Les Femmes du Roi- 
Soleil (1998), La Reine et la Favorite (2000), Ma-rie-Antoinette 
l'insoumise (2002). 

Referitor la Caterina de Medici, Maria de Medici şi Ana de 
Austria recomand şi cartea lui Anka Muhistein, Reines 
ephemeres, meres perpetuelles, Albin Michel, Paris, 2001 


Despre CONDIŢIA FEMEILOR ÎN SOCIETATEA VECHIULUI REGIM: 

Storia delle donne in Occidente, sub direcţia lui Georges Duby 
si Michelle Per-rot, 5 voi., Laterza, Bari; voi. III: Dai Rinascimento 
all'etă moderna, sub îngrijirea lui Natalie Zemon Davis şi Arlette 
Farge, 1991. 

Evelyne  Berriot-Salvadore, Les femmes dans la societe 
francaise de la Renais-sance, Droz, Geneve, 1990. 

Guy Chaussinand-Nogaret, La vie quotidienne des femmes du 
roi, d'Agnes So-rel ă Marie Antoinette, Hachette, Paris, 1990. 

Femmes etpouvoirs sous l'ancien regime, sub direcţia lui 
Danielle Haase Dubosc şi Eliane Viennot, Rivages, Paris, 1991. 

Sara F. Matthews Grieco, Ange ou Diablesse. La representation 
de lafemme au XVIe siecle, Flammarion, Paris, 1991. 


Linda Timmermans, L'acces des femmes à la culture (1598- 
1715). Un debat d'idees de Saint Frantois de Sales à la marquise 
de Lambert, Champion, Paris, 1993. 

Encyclopedie politique et historique des femmes. Europe, 
Amerique du Nord, sub directia lui Christine Faure, Presses 
Universitaires de France, Paris, 1997. 

Fanny Cosandey, La reine de France. Symbole etpouvoir, 
Gallimard, Paris, 2000. 

Madeleine Lazard, Les avenues de Femynie. Les femmes et la 
Renaissance, Fayard, Paris, 2001. 

Roger Duchene, Etrefemme au temps de Louis XIV, Perrin, 
Paris, 2004. 

Edmond si Jules de Goncourt, Lafemme au dix-huitieme siecle 
(1882), Flammarion, Paris, 1982; trad. it. Edda Melon, La donna 
nel Settecento, Feltrinelli, Milano, 1983. 


Despre CURTEA DINASTIEI VALOIS: 

Frances Amelia Yates, The Valois Tapestries, Routledge and 
Kegan Paul, London, ed. Il, 1975. 

Ivan Cloulas, La vie quotidienne dans les châteaux de la Loire 
au temps de la Renaissance, Hachette, Paris, 1983; trad. it. 
Maria Grazia Meriggi, La vita quotidiana nei castelli della Loira 
nel Rinascimento, Rizzoli, Milano, 1993. 

Jean-Marie Constant, La vie quotidienne de la noblesse 
francaise aux XVle-XVlle siecles, Hachette, Paris, 1985. 

Monique Chatenet, La cour de France au seizieme siecle: vie 
sociale et architecture, Picard, Paris, 2002. 


Despre DIANE DE POITIERS: 

Philippe Erlanger, Diane de Poitiers, Gallimard, Paris, 1955. 

Frantoise Bardon, Diane de Poitiers et le mythe de Diane, 
Pressefe Utiivtefäitaires de France, Paris, 1963. 

Ivan Cloulas, Diane de Poitiers, Fayard, Paris, 1997. 

Andre Castelot, Diane, Henri, Catherine, le triangle royal, 
Perrin, Paris, 1997. 

Marie-Christine de Kent, The Serpent and the Moon, 
Touchstone, New York, 2004; trad. fr. Marie Boudewyn, La lune 
et le serpent, J.-C. Lattes, Paris, 2005. 


AA.W., Le mythe de Diane en France au XVIe siecle, „Actes du 
colloque E.N.S. Bd. Jourdan", 23-31 mai 2001, ,Albineana 14" 
(2002), „Cathiers d'Aubigne", Champion, Paris, 2002. 


Despre CATERINA DE MEDICI: 

Jean-Hippolyte Mariejol, Catherine de Medicis, 1519-1589, 
Tallandier, Paris, ed. I, 1920; 1979. 

Ivan Cloulas, Catherine de Medicis, Fayard, Paris, 1979. Jean 
Orieux, Catherine de Medicis ou la reine noire, Flammarion, 
Paris, 1986; trad. it. Francesco Sircana, Caterina de Medici. 
Un'italiana sul trono di Francia, Mondadori, Milano, 1987. Robert 
Jean Knecht, Catherine de'Medici, Longman, London-New York, 
1988; trad. fr. Sarah Leclercq, Catherine de Medicis. Pouvoir 
royal, amour maternei, Le Cri, Bruxelles, 2003. 

Janine Garrisson, Catherine de Medicis. L'impossible harmonie, 
Payot, Paris, 2002. 

Jean-Francois Solnon, Catherine de Medicis, Perrin, Paris, 2003. 

Leonie Frieda, Catherine de Medici, Weidenfeld & Nicolson, 
London, 2004. 


Despre MARGUERITE DE VALOIS: 

Jean-Hippolyte Mariejol, Marguerite de Valois, reine de Navarre 
et de France (1553-1615), Hachette, Paris, 1928. 

Eliane Viennot, Marguerite de Valois, histoire d'unefemme, 
histoire d'un mythe, Payot, Paris, 1993. 

AA.VV., Marguerite de France, Reine de Navarre et son Temps, 
„Actes du Colloyue d'Agen", 12-13 octombrie 1991, organizat de 
Societe Francaise des Seiziemistes şi de Centrul Matteo Bandello 
din Agen, culese de Madeleine Lazard şi J. Cubelier de Beynac, 
Centrul Matteo Bandello din Agen, Agen, 1994. 

Robert Muchembled, Passion defemmes au temps de la reine 
Margot. 1553-1615, Editions du Seuil, Paris, 2003., 


Despre GABRIELLE D'ESTREES:' 

Adrien Desclozeaux, Gabrielle d'Estrees, marquise de 
Monceaux, duchesse de Beaufort, Champion, Paris, 1889. 
Jacques Bolle, Pourquoi tuer Gabrielle d'Estrees? Nouvelle 
enquete et solution inattendue grâce à des Documents inedits 
des Archives secretes des Medicis, G. Barbera Editore, Firenze, 
1955. Ines Murat, Gabrielle d'Estrees, Fayard, Paris, 1992. 


Despre MARIA DE MEDICI: 

Louis Batiffol, La vie intime d'une Reine de France au XVII -e 
siecle, Marie de Medicis, 2 voi., Calmann-Levy, Paris, 1931. 

Midiei Carmona, Marie de Medicis, Fayard, Paris, 1981. 

Frangoise Kermina, Marie de Medicis: reine, regente et rebelle, 
Perrin, Paris, 1979. 

AA.W., Le ,Siecle" de Marie de Medicis, „Actes du Seminaire de 
la Chaire de Rhetorique et Societe en Europe (XVI-e-XVII-e 
siecle)", sub directia lui Marc Fumaroli, College de France, 21-23 
ianuarie 2000, sub îngrijirea lui Frangoise Graziani şi a lui 
Francesco Solinas, Edizioni dell'Orso, Alessan-dria, 2002. 


Despre ANA DE AUSTRIA: 

Ruth Kleinman, Anne of Austria: Queen of France, Ohio State 
University Press, 

Columbus, 1985; trad. fr. Anne d'Autriche, Fayard, Paris, 1993. 
Claude Dulong, Anne d'Autriche, Hachette, Paris, ed. |, 1980; 
1985. . 


Despre MARIA MANCINI: 

Lucien Perey (pseudonim al lui Luce Herpin), Le Roman du 
grand roi: Louis XIV et Marie Mancini, d'apres les lettres et 
documents inedits, Calmann-Levy, Paris, 1894; Une princesse 
romaine au XVII-e siecle. Marie Mancini Colon-na, Calmann-Levy, 
Paris, 1896. 

Frangoise Mallet-Joris, Marie Mancini, le premier amour de 
Louis XIV, Hachette, Paris, 1965. 

Claude Dulong, Marie Mancini. La premiere pasion de Louis 
XIV, Perrin, Paris, 1993. 

Pierre Combescot, Les petites Mazarines, Grasset, Paris, 1993; 
trad. it. Fabrizio Ascari, Le piccole Mazarine, Bompiani, Milano, 
2002. 


Despre REGELE SOARE ŞI CURTEA SA: 

Dictionnaire du Grand Siecle, sub îngrijirea lui Frangois Bluche, 
Fayard, Paris, 1990. 

Jean-Frangois Solnon, La cour de France, Fayard, Paris, ed. |, 
1987; ediţie de buzunar, 1996. 


Emmanuel Le Roy Ladurie, Saint-Simon ou le systeme de la 
cour, Fayard, Paris, 1997. 

Georges Minois, Le confesseur du roi. Les directeurs de 
conscience sous la mo-narchie francaise, Fayard, Paris, 1987. 

Mathieu Da Vinha, Les valets de chambre de Louis XIV, Perrin, 
Paris, 2004. 

Frangois Bluche, Louis XIV, Fayard, Paris, 1986; trad. it Carlo 
De Nonno, Vetă di Luigi XIV, Salerno Editrice, Roma, 1996. 

Jean-Christian Petitfils, Louis XIV, Perrin, Paris, 1995. - 


Despre MARIA TEREZA DE AUSTRIA: 
Claude Dulong, Le mariage du Roi-Soleil, Albin Michel, Paris, 
1986. 


Despre LOUISE DE LA VALLIERE: 

Sainte-Beuve, „Madame de La Valliere" (1851), în Causeries du 
lundi, ed. Ill revăzută şi corectată, 15 voi., Garnier, Paris, 1857- 
1870, voi. III, pp. 451-73. 

Jules Lair, Louise de La Valliere et lajeunesse de Louis XIV 
d'apres des docu-ments inedits avec le texte authentique des 
lettres de la duchesse au Marechal de Bellefonds, Pion, Paris, 
1881. 

Henri-Louis Duclos, Mademoiselle de la Valliere et Marie- 
Therese d'Autriche, femme de Louis XIV, cu piese si documente 
inedite, 2 voi., Perrin, Paris, 1890. 

Jean-Baptiste Erian, La Madeleine francaise. Louise de La 
Valliere dans sa familie, à la cour, au Cârmei, Nouvelles Editions 
Latines, Paris, 1961. 

Georges Couton, La Chair et l'Ame. Louis XIV entre şes 
maîtresses et Bossuet, Pressses Universitaires de Grenoble, 
Grenoble, 1995. 

Jean-Christian Petitfils, Louise de La Valliere, Perrin, Paris, ed. |, 
1990; 2002. 


Despre DOAMNA DE MONTESPAN: 

Ârsene Houssaye, Madame de Montespan. Etudes historigues 
sur la cour de Louis XIV, Pion, Paris, 1985. 

Gonzague Truc, Madame de Montespan, A. Colin, Paris, 1936. 
Jean-Christian Petitfils, Madame de Montespan, Fayard, Paris, 


1988. Lisa Hilton, Athenais, the Real Queen of France, Little 
Brown, London, 2002. 


Despre AFACEREA OTRĂVURILOR: 

Georges Mongredien, Madame de Montespan et l'affaire des 
poisons, Hachette, Paris, 1953. 

Arlette Lebigre, L'Affaire des poisons, Complete, Bruxelles, 
1989. Jean-Christian Petitfils, L'Affaire des poisons; alchimistes 
et sorciers sous Louis XIV, Albin Michel, Paris, 1997. Anne 
Somerset, The Affair of the Poisons. Murder, Infanticide and 
Satanism at the Court of Louis XIV. Wendenfeld & Nicolson, 
London, 2003. 


Despre DOAMNA DE MAINTENON: 

Anne-Jules, duc de Noailles, Histoire de Madame de Maintenon, 
4 voi., Comptoir des Imprimeurs, Paris, 1848. Sainte-Beuve, 
„Madame de Maintenon" (1851), în Causeries du lundi, cit., voi. 
IV, pp. 401-40. Theophile Lavalle, Madame de Maintenon et la 
maison royale de Saint-Cyr (1686-1793), Pion, Paris, 1862. 

Madame de Saint-Taillandier, Madame de Maintenon. Enigme 
de sa vie aupres du grand roi, Hachette, Paris, 1920. Jean 
Cordelier, Madame de Maintenon, unefemme au Grand Siecle, 
Editions du SeuU, Paris, 1955. Francoise Chandernagor, L'Allee 
du Roi, Juilliard, Paris, 1981; trad. it. Lina Zecchi, All'ombra del 
Re Sole, Mondadori, Milano, 1983. Andre Castelot, Madame de 
Maintenon. La reine secrete, Perrin, Paris, 1996. Jean-Paul 
Desprat, Madame de Maintenon. Le prix de la reputation, Perrin, 
Paris, 2003. 


Despre LUDOVIC AL XV-LEA ŞI CURTEA SA: 

Pierre Gaxotte, Le Siecle de Louis XV, Fayard, Paris, ed. |, 1933; 
1974. Michel Antoine, Louis XV, Fayard, Paris, 1989; ediţie de 
buzunar, Hachette, Paris, 1991. 

Maurice Lever, Louis XV libertin malgre lui, Payot, Paris, 2001. 
Bernard Hours, Louis XVet sa cour, Presses Universitaires de 
France, Paris, 2002. 


Despre MARIA LESZCZYNSKA: 


Pierre de Nolhac, Luis XVet Marie Leczinska d'apres des 
nouveaux documents, Calmann-Levy, Paris, 1926. Comtesse 
d'Armaille, La reine Marie Leckzinska, Didier, Paris, 1864. 


Despre SURORILE MAILLY-NESLE: 

Edmond si Jules de Goncourt, La duchesse de Châteauroux et 
ses soeun. Avec des lettres et des documents inedits, editie 
definitivă publicată sub direcția Academiei Goncourt, 
Flammarion-Fasquelle, Paris, 1934. 


Despre MADAME DE POMPADOUR: 

Emile Compardon, Madame de Pompadour et la cour de Louis 
XV, Pion, Paris, 1897. 

Edmond şi Jules de Goncourt, Madame de Pompadour, 1860 şi 
1861; retipărire Oliver Orban, 1862. Aceasta şi celelalte biografii 
ale fraţilor Goncourt au fost adunate într-un singur volum: Les 
maîtresses de Louis XV et autres por-traits defemmes, sub 
îngrijirea lui Robert Kopp, Robert Laffont, Paris, 2003. 

Pierre de Nolhac, Louis XV et Madame de Pompadour, 2 voi., 
Goupil, Paris, 1903; Le Château de Versailles sous Louis XV, 
Champion, Paris, 1898; Madame de Pompadour et lapolitique, 
Calmann-Levy, Paris, 1928. 

Nancy Mitford, Madame de Pompadour, Hamish Hamilton, 
London, 1954; trad. it. Bruno Oddera, Bompiani, Milano, 1955. 

Dam'elle Gallet, Madame de Pompadour ou le pouvoir feminin, 
Fayard, Paris, 1985. 

Jacques Levron, Madame de Pompadour. L'amour et 
lapolitique, Perrin, Paris, 1975. Evelyne Lever, Madame de 
Pompadour, Perrin, Paris, 2000. 


Despre DOAMNA DU BARRY: 

Edmond si Jules de Goncourt, La du Barry. Fasquelle, Paris, 
1899. 

Claude Saint-Andre, Madame du Barry, Emile-Paul, Paris, 1908. 

Roger Gerard-Doscot, Madame du Barry, Editions Rencontre, 
Lausanne, 1965. 

Andre Castelot, Madame du Barry, Perrin, Paris, 1989. 

Dominique Muller, Une traînee de poudre. Jeanne du Barry, la 
demiere favorite, 


Lattes, Paris, 1990. Joan Haslip, Madame du Barry. The Wages 
ofBeauty, Weidenfeld & Nicolson, London, 1991. 

Jacques de Saint-Victor, Madame du Barry. Un nom de 
scandale, Perrin, Paris, 2002. 


Despre MARIA ANTOANETA: 

Edmond si Jules de Goncourt, Histoire de Marie-Antoinette, 
Firmin-Didot, Paris, 1858. 

Pierre de Nolhac, La Reine Marie-Antoinette, Boussod, Valadon 
et Cie, Paris, 1890; retipärire Conard, Paris, 1929; Marie- 
Antoinette, Dauphine, Boussod, Paris, 1897; Autour de la Reine, 
Tallandier, Paris, 1929; Le Trianon de Marie-Antoinette, Manzi, 
Joyand si Cie, Paris, 1914. 

Georges Lenotre, Le captivite et la mort de Marie-Antoinette, 
Perrin, Paris, 1897. 

Stefan Zweig, Marie Antoinette, Insei Verlag, Leipzig, 1932; 
trad. it. Lavinia Mazzucchetti, Maria Antoinetta, Mondadori, 
Milano, 1984. 

Andre Castelot, Marie-Antoinette, Amiot-Dumont, Paris, 1953. 

Joan Haslip, Marie-Antoinette, Weidenfeld & Nicolson, London, 
1987. 

Jean Chalon, Chere Marie-Antoinette, Perrin, Paris, 1988. 

Chantal Thomas, La reine scelerate. Marie-Antoinette dans les 
pamphlets, Editions du Seuil, Paris, 1989; editie de buzunar, 
2003. 

Evelyne Lever, Marie-Antoinette, la derniere reine, Gallimard, 
Paris, 2000. 

Antonia Fraser, Marie-Antoinette, thejoumey, Weidenfeld & 
Nicolson, London, 2001; trad. it. Maria Antonietta: la solitudine 
di una regina, Mondadori, Milano, 2003. 

Jean-Christian Petitffls, Louis XVI, Perrin, Paris, 2005. 


Despre AFACEREA COLANULUI: 

Frantz Funck-Brentano, Marie-Antoinette et l'enigme du collier, 
Tallandier, Paris, 1926. 

Frances Mossiker, The Queen's Necklace, Simon and Schuster, 
New York, 1961. Pierre Combescot, Les diamants de la guillotine, 
Robert Laffont, Paris, 2003.