Charles Diehl — Theodora, Imparateasa Bizantului

Charles DIEHL 


Charles DIEHL 


THEODORA, ÎMPĂRĂTEASA 
BIZANȚULUI 


Partea întâi. 

Theodora dansatoarea. 

Începuturile. 

În cei dintâi ani ai secolului VI, Theodora, dansatoare şi 
actriţă de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în 
Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase. 

Unde se născuse? Nu se ştia. Dintre cronicarii care au 
scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras 
din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de 
zeiţa Afrodita; alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria 
ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în 
schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, 
încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi 
coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un 
fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a 
păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a 
iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai 
Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului 
roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată 
orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi 
prejudecățile neamului său. 

Din ce familie provenea, iarăşi nu se ştie prea bine. 
Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la 
care s-a înălţat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau 
măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un 
senator serios şi credincios, în realitate, se pare că familia 


în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e 
să credem Istoria secretă 

1, a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din 
Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau 
destule în lumea pestriță a culiselor Circului bizantin. Din 
acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi 
Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500. 

Cei mai vârstnici dintre oamenii ce-şi făceau veacul prin 
Hipodrom îşi mai aminteau, la vremea apogeului ei ca 
împărăteasă, împrejurările în care, pentru prima oară, 
Theodora îşi făcuse intrarea în public. Acacias murise, 
lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă şi pe cele trei 
fete, din care cea mai mare nu împlinise nici şapte ani. 
Pentru a păstra beneficiile de pe urma soţului decedat, 
singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă 
soluţie decât să se încurce cu un bărbat care, obţinând 
postul de paznic de urşi, se angaja să ia în grijă, totodată, şi 
familia predecesorului. Dar, pentru reuşita acestei 
combinaţii, era necesară şi aprobarea lui Aterios, 
administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul 
Verzilor; Aterios, însă, deja încasase nişte bani ca să 
favorizeze alt candidat. Pentru a trece de acest obstacol, 
mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului şi, 
într-o zi, când mulţimea era adunată în marele amfiteatru, a 
apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei - purtând 
coroniţe de flori, fetiţele îşi întindeau mânuţele spre 
spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs 
văzându-le; din fericire, celălalt partid din Circ, al 
Albaştrilor, gata oricând să le facă în ciudă adversarilor lor, 
s-au grăbit să le aprobe cererea, pe care ceilalţi o 
respingeau, şi să dea susţinătorului familiei lui Acacias un 
post asemănător cu cel pe care-l solicita. 

Acesta a fost primul contact al Theodorei cu poporul pe 
care, ceva mai târziu, îl va distra şi, mai apoi, îl va conduce; 
niciodată n-a uitat, însă, acele momente şi împărăteasa îi va 
obliga pe Verzi să ispăşească amarnic indiferența dureroasă 


cu care respinseseră rugăminţile copilei înfometate de 
atunci. 

Theodora a crescut, împreună cu surorile ei, sub 
supravegherea unei mame fără scrupule, în mediul dubios 
din jurul Hipodromului şi, astfel, a fost pregătită, în mod 
firesc, pentru destinul ei viitor. Văduva lui Acacias, femeie 
practică, ştiindu-şi fetele frumoase, le-a îndrumat spre 
teatru. Comito a îmbrăţişat cea dintâi această meserie, în 
care a reuşit de minune; i-a urmat Theodora. La început, îşi 
însoțea sora pe scenă interpretând, alături de ea, roluri de 
cameristă; jucau împreună, cu destul succes şi scoțând bani 
frumuşei, mai ales la întrunirile mondene, unde, curând, 
actriţa Theodora a fost remarcată şi apreciată. 

Introdusă, aşadar, de foarte tânără într-o societate de 
cheflii dintre cei mai vicioşi, a fost nevoită să se supună, în 
promiscuitatea anticamerelor, multor gesturi imorale şi 
intimităţi fără rezerve. Ajunsă la vârsta când putea să urce 
singură pe scenă, avea pâinea asigurată. 

Era foarte frumoasă. Cei care au scris despre ea exagerat 
de elogios au afirmat că avea înfăţişarea şi noblețea 
majestuoasă a unei regine, atât de armonioasă încât nici 
cuvintele şi nici operele de artă n-ar fi putut s-o redea în 
întregime. Dar şi cei care au calomniat-o au recunoscut că 
avea, aşa micuță cum era, o graţie neasemuită şi că faţa ei 
încântătoare, cu tenul mai, puţin cam palid, era luminată de 
ochi mari, expresivi şi strălucitori. 

Din această frumuseţe, care a fermecat atâţia bărbaţi, s-a 
redat prea puţin în portretul oficial ce se poate vedea în 
vestitul basorelief de la Sân Vitale, în Ravenna. Sub lunga 
mantie imperială, trupul ei este cu totul ascuns; pare mai 
rigidă şi mai înaltă; sub prodigioasa diademă care-i acoperă 
fruntea şi sub peruca imensă care abia de lasă să i se vadă 
părul negru, faţa mică, delicată, cu ovalul putin slăbit, nasul 
mare, drept şi subţire, Theodora apare gravă, solemnă, 
aproape melancolică; ceva a mai rămas, totuşi, viu în 
această efigie, altfel, inertă: de sub linia întunecată a 


sprâncenelor împreunate răsar ochii, negri şi frumoşi, pe 
care-i lăuda Procopios, ochi ce-i luminează încă, în 
întregime, faţa. Dacă am vrea să ne facem astăzi o idee 
despre frumuseţea ei celebră, ar trebui s-o căutăm într-altă 
parte, la acele portrete în care modernii, un Clairin sau un 
Benjamin Constant, mai ales, au încercat să facă să 
retrăiască imaginea Theodorei şi, inspirându-se din 
mozaicul de la Ravenna, i-au adăugat, din fericire, figurii 
reci şi încremenite de acolo, câte ceva din farmecul pierdut. 

Dar Theodora poseda şi alte calităţi pe lângă frumuseţe. 
Inteligentă şi spirituală, se dovedea a fi o companie 
agreabilă; avea verva unei cabotine, pe care o folosea cu 
plăcere şi pe scenă, eclipsându-le pe celelalte actriţe care 
jucau cu ea, un fel de a fi plăcut şi nostim, prin care şi-i 
apropia pe cei mai nestatornici din adoratori. Nu era 
întotdeauna binevoitoare; pentru a-i face pe oameni să 
râdă, ironia ei devenea, adeseori, muşcătoare; în schimb, 
când dorea să se facă plăcută, folosea o irezistibilă putere 
de seducţie, îndrăzneață, provocatoare, nu aştepta ca 
omagiile să vină singure la ea, ci se străduia să le 
stârnească, încurajându-le cu o impertinenţă plină de voie 
bună; lipsită de simţul moralei - de altfel, de unde să-l fi 
căpătat? 

— Avea un preţios şi neobosit temperament de amantă 
desăvârşită; din acest motiv, a reuşit cu uşurinţă să se facă 
remarcată şi dincolo de uşile teatrului. 

Cât despre cariera sa de actriţă, suntem încredinţaţi că a 
fost încununată de succes, graţie talentului său multiplu şi 
firii exuberante; a jucat în diverse piese, dar nu i-a plăcut, 
ca multor altora, să cânte la flaut, din gură sau să danseze; 
o încânta mai degrabă să apară în scene istorice sau 
mitologice cu figuranţi, fiindcă putea să-şi arate, fără 
voaluri, frumuseţea trupească de care era mândră, şi în 
pantomime, pentru că acolo veselia şi verva ei comică 
puteau să se manifeste liber. Spectatorii din Constantino- 
pol, se spune, destul de obişnuiţi cu aceste reprezentații, au 


apreciat, totuşi, îndrăzneala Theodorei pe scenă, ca şi 
ingeniozitatea efectelor teatrale, destul de lipsite de 
pudoare, prin care le atrăgea atenţia: publicul aplauda 
frenetic când apărea, pe jumătate dezbrăcată, oferindu-şi 
nurii privirilor avide ale obişnuiţilor localului. 

Era mult apreciată şi graţia pe care şi-o păstra nealterată, 
ca şi pofta de joc nestăpânită cu care evolua în aceste 
pantomime ordinare; scenariile erau de un gust îndoielnic, 
majoritatea axate pe grindina de lovituri abătute asupra 
personajelor nătângi - ei bine, Theodora ştia să primească 
palme şi să stârnească râsul. Dar, mai ales în intimitate, 
succesele ei erau miraculoase. 

Reluând expresia pitorească a severului istoric Gibbon, 
complezenţa ei era universală; a devenit repede vestită în 
Bizanţ datorită nebuniilor din timpul meselor târzii, a 
neruşinării limbajului şi a puzderiei de iubiţi. Părea mereu 
dornică să-i fie admirată în primul rând frumuseţea, ne- 
păsându-i de pudoare. Uneori, abia coborâtă de pe scenă, 
repeta în culise, într-o costumaţie foarte sumară, un fel de 
„dansuri din buric” în faţa actorilor şi a prietenilor ei, 
încântați, şi era tare mândră de îndemânarea cu care le 
executa. Alteori, în momentele de relaxare de la sfârşitul 
banchetelor, se dezlănţuia în expresii imposibil de redat şi 
în gesturi şi mai deocheate; ar trebui să-l citim pe grecul 
Procopios pentru a vedea pasiunea mereu reînnoită şi 
iscusinţa neobişnuită pe care le manifesta în a-şi satisface 
poftele - binevoitoare cu primul venit, stăpân sau servitor, 
nu se da în lături să apeleze la bucătărie când era sătulă de 
salon. Avea, afirma despre ea un istoric bizantin, o minte 
fertilă şi pricepută în a născoci lucruri noi: anecdotele din 
Istoria secretă, dacă le-am putea relata în amănunt, ar 
dovedi că reputaţia ei era cu totul justificată. Este suficient 
să spunem, dacă am lua de bune aceste bârfe, că Messalina 
se pare c-a fost, pe lângă Theodora, o persoană prea puţin 
nesăţioasă şi cu moravuri aproape decente; şi să mai 
adăugăm că, prin acest comportament, Theodora zice-se că 


s-a trezit, curând, atât de compromisă, încât oamenii 
cumsecade, dacă o întâlneau pe stradă, se dădeau 
deoparte, de teamă să nu se murdărească atingându-se de 
o femeie atât de desfrânată ca ea, ba numai faptul că o 
întâlneau era considerat semn rău. 

Nu ştim dacă Theodorei îi păsa de opinia publică, dar 
aventurile ei i-au provocat unele neplăceri, pe care le-a 
resimţit. Cu toată atenţia specială acordată pentru evitarea 
unei sarcini, la un moment dat a rămas grea şi toate 
încercările ei de a scăpa de progenitură au eşuat. A născut 
un băiat, botezat loan; dar pe acest copil din flori, niciodată 
dorit, fiindcă-i încurca viaţa, l-a tratat cu multă indiferenţă, 
plângându-se mereu de piedicile pe care i le punea în 
carieră; tocmai din această cauză, tatăl copilului a 
considerat necesar şi mai prudent să ceară să i-l 
încredinţeze lui şi, cum, la puţină vreme după aceea a fost 
obligat să plece în Arabia, fiind numit acolo ca funcţionar 
sau pentru alte motive, a preferat să ia copilul cu el decât 
să-l lase în grija Theodorei. Bastardul va reapărea, mai 
târziu, şi-i va crea unele necazuri împărătesei; dar, pentru 
moment, curtezana a fost încântată că scăpa de el. 
Theodora a avut şi o fiică, de care se pare că s-a ocupat cu 
mai multă atenţie. 

În anul 517, când încă nu împlinise optsprezece ani, 
datorită frumuseţii sale, a talentului şi-a atracției pentru 
plăceri, devenise una din stelele lumii bogate în distracţii a 
Bizanțului. 

ÎI. 

Sportul şi Hipodromul în Bizanţ. 

Theodora debutase cu succes răsunător într-un oraş 
colcăind în promiscuitate, cum era Constantinopolul la 
începutul secolului VI. Prostituţia se practica fără o-prelişti; 
casele de toleranţă invadaseră întregul oraş şi se aflau 
chiar şi în imediata apropiere a bisericilor şi mănăstirilor 
venerabile; pentru a le furniza femei de plăceri bărbaţilor 
capitalei, aşa-numiţii lenones străbăteau întregul imperiu 


ca să recruteze fetele sărmane, pe care le momeau cu 
promisiuni de viaţă fericită, de veşminte frumoase şi 
bijuterii minunate; au fost cazuri în care copile de mai puţin 
de zece ani au devenit victime ale codoşilor lipsiţi de orice 
scrupul, în faţa acestor atrăgătoare minciuni, multe femei, 
sclave sau libere, cedau şi, din acel moment, deveneau 
prizonierele proxeneţilor, fiind adesea angajate printr-un 
contract ce le interzicea să mai părăsească meseria la care 
se condamnaseră; ele umpleau apoi Bizanțul cu 
imoralitatea şi neruşinarea lor. Dar aceasta nu este tot. 
Moravuri abjecte, vicii şi perversiuni de tot felul se 
manifestau deschis: Constanti-nopolul reamintea de 
Sodoma. Persoanele evlavioase, ce se temeau de dreapta 
mânie a lui Dumnezeu, erau foarte neliniştite de crescânda 
lipsă de respect, de blasfemia şi de pasiunea pentru jocurile 
de noroc manifestate în jurul lor. Se juca peste tot, ziua şi 
noaptea, în locuri publice sau în particular; se făceau 
pariuri pe sume enorme, care înghiţeau averi nenumărate 
şi răul era generalizat, până într-acolo încât fuseseră atraşi 
în dezmăţ chiar şi membri ai Bisericii. Preoţii frecventau 
tripourile, privind cu aviditate neînfrânată monezile de aur 
care se rostogoleau pe mese, murdărindu-şi, în contact cu 
ispitele satanice, mâinile, ochii şi urechile. Hipodromul, în 
special, şi teatrul erau adevărate şcoli ale corupţiei morale. 

„Spectacolele, spunea Iustinian, sunt necesare pentru 
fericirea poporului.” Una din principalele griji ale 
conducerii era să le ofere, prin distracţii şi serbări, o 
permanentă preocupare maselor, gata oricând de 
rebeliune, ca o hrană vitală curiozităţii populare, întreceri 
între care, lupte între animale, lupte între oameni şi fiare 
sălbatice, reprezentații teatrale, din care poporul aprecia, 
mai ales, farsele, baletele şi pantomimele, exerciţiile 
acrobatice şi caraghioslâcurile clovnilor aveau loc fără 
încetare, spre bucuria mulţimii. Şapte zile de serbări 
neîntrerupte marcau începutul noului an şi una din ele 
purta numele, foarte sugestiv, de ziua prostituatelor. 


Neîncetat, alte şi alte spectacole magnifice chemau poporul 
la teatru sau la Circ. Nici lustinian nu găsise un mijloc mai 
bun de a câştiga simpatia mulţimii decât să pună să se 
lupte, în acelaşi timp, în amfiteatrul Hipodromului, douăzeci 
de lei şi treizeci de leoparzi, să distribuie daruri 
învingătorilor în cursele de cai bogat împopoţonaţi, să ofere 
gloatei o petrecere pe cinste şi să cheltuiască, în numai trei 
zile, ceva mai mult de patru milioane. 

Întregul Bizanţ mergea la teatru sau la Hipodrom, băieţii 
de bani gata ca şi plebea, preoţii ca şi laicii; deşi tradiţia 
interzicea femeilor onorabile să se arate acolo, ele erau la 
fel de pasionate, chiar de la distanţă, ca şi bărbaţii lor, de 
tot ceea ce privea cursele, caii, jocheii şi conducătorii 
carelor. Niciodată un popor, nici măcar cel roman, nu s-a 
preocupat atât de mult ca poporul bizantin al secolului VI 
de spectacolele din Hipodrom. Conducătorii de care 
victorioşi erau regii zilei: împăratul în persoană considera o 
mare onoare să-i felicite; administraţia le ridica statui; 
literaţii capitalei se grăbeau să cinstească în versuri 
meritele lor strălucite; oamenii cei mai serioşi declarau că, 
fără aceştia, viaţa le-ar fi stearpă. Mulțimea se dădea în 
vânt după acest gen de competiţii şi era împărţită în două 
partide, după culoarea tunicilor concurenţilor: Verzi şi 
Albaştri - timp de secole, aceste două tabere s-au insultat şi 
s-au bătut pentru onoare cum n-o făceau nici când se punea 
problema salvării patriei de la pieire. 

Este lesne de înţeles cât de numeroşi erau oamenii 
necesari pentru organizarea acestor jocuri. Poeți pentru a 
compune versuri, pe care, în anumite zile, partidele le 
cântau în onoarea împăratului, melisti pentru a le pune pe 
note, organişti pentru a le acompania, dirijori şi orchestre 
pentru a le executa; trebuia o grămadă de soldaţi pentru 
menţinerea ordinii în arene, paznici ai barierelor pe care le 
lăsau în jos la plecare, oameni însărcinaţi cu supravegherea 
vestiarelor, unde se păstrau tunicile şi coroanele de aur ale 
conducătorilor de care; pe lângă aceştia, mai era nevoie de 


dansatori, mimi, acrobaţi, saltimbanci pentru divertismentul 
din pauze, de paznici ai grajdurilor şi ai animalelor 
sălbatice, costumieri şi croitori; şi trebuia, mai ales, să 
existe cât mai mulţi conducători de care. O mare de indivizi 
mişuna în culisele şi în jurul Hipodromului, o gloată foarte 
pestriță, cuprinzând numeroşi aventurieri şi cheflii ce 
vânau ocazia de distracţie sau de profit. Cum şi înalta 
societate a capitalei considera o deosebită onoare să 
aparţină uneia sau alteia din cele două facţiuni, reunindu-se 
într-un fel de Jockey-Club, cu rolul de a organiza cursele, 
vârfurile aristocrației erau prezente şi ele în amfiteatrul 
Circului, amestecându-se, într-un contrast ciudat, cu acea 
plebe suspectă a conducătorilor de care, a clovnilor, a 
proxeneţilor şi a prostituatelor. 

Circul era, în mod obişnuit, obiectul conversaţiilor 
mondene: tot Constantinopolul discuta când despre 
conducătorul de car favorit, când despre actriţa la modă şi 
paria pentru următoarele curse. Oamenii cei mai serioşi se 
preocupau de originea jocurilor şi de culorile purtate de 
conducătorii de care, de căutarea sensurilor simbolice, de 
determinarea semnificaţiilor profetice pe care o avea 
victoria uneia sau alteia dintre partide. Oricine ştia că 
verdele înseamnă pământul, aşadar triumful acestei culori 
prevestea un an rodnic, şi că albastrul simbolizează marea, 
succesul acestei culori anunțând o navigaţie liniştită - şi, 
fireşte, agricultorii ţineau cu Verzii, iar marinarii cu 
Albaştrii. 

Circul dădea tonul modei. Tinerii eleganţi, obişnuiţi 
Hipodromului, adoptaseră, pentru a ieşi în evidenţă, o 
ţinută aparte, excentrică. Purtau, în maniera persană, 
barba mare şi mustăţile foarte lungi; ca şi hunii, îşi râdeau 
părul în partea din faţă a capului şi îl lăsau să cadă la spate, 
despletit, în bucle fluturându-le pe umeri, îmbrăcau tunici 
cu mânecile strâmte la încheietura mâinii, foarte largi la 
umeri, sperând să dea, graţie croielii acesteia, când ridicau 
braţele să aplaude la teatru sau la Circ, impresia unor 


bicepşi puternici şi a unor muşchi viguroşi; pantalonii şi 
încălţămintea aminteau tot de stilul hunilor, ca şi mantiile 
largi, bogat brodate; şi astfel dichisiţi, purtând la brâu săbii 
scurte, cu două tăişuri, băteau, noaptea, străzile 
Constantinopolului, agresându-i pe trecători, furându-le 
bijuteriile şi hainele, uneori asa-sinându-i, de pildă atunci 
când victimele încercau, timid, să se apere. Albaştrii, 
puternici la curte, de la moartea împăratului Anastasie şi 
venirea la conducere a altei dinastii, impuseseră moda 
acestor distracţii „plăcute”. Şi, cum nici poliţia, nici justiţia 
nu intervenea pentru a opri actele criminale cărora, în 
general, le cădeau pradă Verzii, adversarii nerecunoscuţi ai 
noii conduceri, nepedep-sirea vinovaţilor, care se simțeau 
pe deplin protejaţi, a dat apă la moară tuturor hoţilor şi 
haimanalelor capitalei; şi, cum, până la urmă, Verzii, 
permanent brutalizaţi şi niciodată apăraţi, şi-au format, la 
rândul lor, bande înarmate pentru a riposta, ordinea şi 
siguranţa au dispărut rapid din Constantinopol. 

Oamenii paşnici nu mai îndrăzneau să iasă noaptea din 
casele lor; cei bogaţi, pentru a nu fi jefuiţi, purtau doar 
haine simple şi bijuterii false. Totuşi, teroarea continua să 
domnească. Acum nu se mai punea problema, pentru nici 
unii, dacă erau atacați de Verzi sau de Albaştri: debitorii 
profitau de dezordinea generală pentru a-şi lua înapoi, prin 
indiferent ce mijloace, chitanţele de credit de la creditori, 
sclavii căutau să obţină eliberarea, fiii sustrăgeau bani de la 
părinţi, îndrăgostiţii îşi răpeau iubitele, chefliii adulmecau 
orice prilej de a-şi satisface poftele; dacă aveai vreun 
duşman, se găseau lesne asasini care, pentru sume nu prea 
mari, te scăpau de el; se ucidea chiar şi în biserici, în timpul 
slujbei, de cele mai multe ori fără a se cunoaşte exact 
pentru ce; să loveşti un om fără apărare devenise un sport 
foarte apreciat şi o dovadă de putere şi curaj. Din pricină că 
poliţia, dacă se hotăra să intervină, nu se lega decât de 
Verzi, ca şi judecătorii, fiindcă şi ei tremurau pentru viaţa 
lor în caz că n-ar fi ascultat ordinele primite, uitând de 


dreptate, era normal ca incidentele să devină tot mai grave, 
cu fiecare ceas. 

Într-o zi, într-unul din porturile Bizanțului, o tânără femeie 
se îmbarca împreună cu soţul ei pentru a trece în Asia; 
câţiva tineri, găsind că este drăguță, au pornit în urmărirea 
ei pe apă şi, apropiindu-se, au forţat-o să urce în barca lor. 
În zadar a protestat soţul, i s-a răspuns cu huiduieli. Pentru 
a-şi salva onoarea, nefericita femeie s-a aruncat în apa 
Bosforului şi s-a înecat, sub privirile soţului, neputincios şi 
disperat. Nu de puţine ori s-a ajuns la o astfel de tragedie, 
fără ca eventualilor supraviețuitori să li se facă dreptate. 

Poliţiei îi trebuia, însă, un mare curaj pentru a acţiona 
împotriva vinovaţilor care aveau protectori puternici la 
curte, însuşi prefectul oraşului, 'leodot, a avut de suferit în 
urma unei astfel de experienţe. Hypathios, un personaj 
important, fusese asasinat chiar în Sfânta Sofia; oraşul era 
foarte agitat. Tocmai atunci, nepotul basileu-lui, Iustinian, în 
mod obişnuit apărător al Albaştrilor, era foarte grav bolnav: 
reclamanţii au ajuns la împăratul Iustin, care a poruncit să 
se facă dreptate. leodot n-a aşteptat să i se spună a doua 
oară: a arestat un mare număr dintre asasini, a executat 
mai mulţi, printre ei şi pe un oarecare Teodosie Tzicca, 
foarte bogat şi cu un rang însemnat. Zelul său l-a pierdut pe 
prefect. Iustinian, vindecat ca prin minune, n-a mai avut alt 
gând decât să-şi răzbune prietenii: nepotul impunându-şi 
cuvântul, Teodot a fost târât în judecată şi acuzat pentru 
nişte culpe imaginare, apoi a fost destituit, exilat la 
Ierusalim şi, până la urmă, obligat să intre într-o mănăstire 
pentru a scăpa de pumnalele criminalilor care-l urmăreau 
mereu. 

În acest fel, certurile din Hipodrom provocau în oraş o 
permanentă stare de nelinişte care, peste câţiva ani, va 
izbucni într-o veritabilă revoluţie. 

În acelaşi timp, astrologii şi şarlatanii, prevestitorii şi 
ghicitorii tulburau şi mai mult firavul echilibru al vieţii 
capitalei, într-o zi, la Poarta de Aur, o femeie, lovită subit de 


o criză de delir profetic, anunţa că nu vor trece trei zile şi 
marea, ieşind din matcă, va îneca pământul într-un nou 
potop; auzind acestea, mulţimea, cuprinsă de panică, a 
năvălit în biserici şi s-a prosternat în faţa altarelor, 
aşteptând înspăimântătoarea catastrofă, într-alte daţi, 
astrologii citeau în stele cataclisme iminente; ghicitorii cu 
mintea rătăcită alergau pe străzi de parcă erau urmăriţi de 
invizibile Furii şi spuneau mulţimii îngrozite că sfârşitul 
lumii este aproape. Iar poporul tremura, credea în cuvintele 
lor şi ticsea bisericile, rugându-se amarnic şi plângând. Unii 
se călugăreau, renunțând la averea şi demnităţile lor; alţii 
îşi donau bunurile bisericilor şi cheltuiau mult în opere de 
caritate; fiecare voia să moară iertat de Dumnezeu şi febra 
aceasta dura, uneori, mai multe săptămâni la rând, fără ca 
împăratul să încerce să calmeze spaima populaţiei, de care 
era şi el cuprins. Oamenii cu capul pe umeri, ce-i drept, 
afirmau că ar fi trebuit, fără nici un proces, să fie 
întemnițați aceşti agitatori de spirite, care prin zvonurile lor 
tulburau liniştea, şi-aşa precară, a capitalei, fiindcă 
prevestirile lor nu erau decât curată şarlatanie; dar 
superstiţia era prea înrădăcinată, iar credulitatea, 
generală. 

Femeile, bineînţeles, erau cele mai permeabile la 
supranatural. Pentru a-şi păstra bărbaţii sau a-şi cuceri a- 
manţii, aveau mai puţină încredere în frumuseţea sau în 
puterea lor de seducţie, decât în filtre magice şi 
descântece. 

Ca şi celelalte femei, Theodora era profund superstiţioasă: 
împreună cu bunele ei prietene, Indaro şi Chry-somallo, 
prepara licori miraculoase şi făcea farmece menite să le 
asigure o diabolică putere asupra adoratorilor lor; credea 
în demoni, în vrăjitori, în ghicitori, în tălmăcitori de vise; 
încrezătoare în viitor, aştepta să i se împlinească destinul. 

III. 

Aventurile 'Theodorei. 


Theodorei îi plăceau distracţiile; îi plăceau, la fel de mult, 
banii. Strânsese deja o mică avere, când norocul se păru că- 
şi întoarce faţa de la ea. Avea un amant, un sirian, numit 
Hekebolos, aflat în serviciile administraţiei imperiale. 
Acesta, personaj destul de important, a fost desemnat 
guvernator al Pentapolisului din Africa. Theodora s-a 
hotărât să-l însoţească în provincia îndepărtată pe care 
urma s-o conducă; fără îndoială că se plictisise de legăturile 
trecătoare şi căuta să se stabilească undeva. Din nefericire, 
povestea de dragoste n-a durat prea mult: ajunşi în Africa, 
foarte curând, nu se ştie din ce cauză, cei doi amanți s-au 
certat; cu duritate, insultând-o, Hekebolos a alungat-o pe 
Theodora şi tânăra femeie, fără bani şi fără mijloace de trai, 
a trebuit să îndure umilinţa şi sărăcia pe oriunde a încercat 
să-şi încropească un rost. A fost văzută în Alexandria, în 
Antiohia şi în alte părţi, practicând, pentru a supravieţui, 
trista, dar rentabila ei meserie: ca şi cum, spune Procopios, 
cu o solemnitate naivă, diavolul ar fi vrut ca nici un loc din 
lume să nu fie lipsit de spectacolul neruşinării Theodorei. 
Acestea se întâmplau pe la anul 521.: 

Se pare că şederea destul de îndelungată a Theodorei în 
Egipt şi în Siria a avut o importanţă destul de mare pentru 
restul vieţii ei. 

În acea perioadă, Alexandria nu era doar un mare oraş 
comercial, ai cărui negustori ajungeau până în Ceylon în 
căutarea mătăsurilor chinezeşti, a mirodeniilor şi a 
pietrelor preţioase din India, un antrepozit uriaş de unde se 
împrăştiau în tot bazinul Mediteranei grâul din valea Nilului 
şi produsele din Levant. Nu era doar un oraş elegant şi 
bogat, uşuratic şi corupt, teritoriul predilect al curtezanelor 
renumite, de la Thais la Chrysis. De prin secolul IV, capitala 
Egiptului devenise şi leagănul creştinismului. Nicăieri 
luptele religioase nu erau mai încrâncenate, disputele 
teologice mai subtile şi mai înfocate, fanatismul mai 
înflăcărat; nicăieri amintirea marilor întemeietori ai vieţii 
ascetice, Anton, Pacome, Schnudi, Serapion, nu a provocat 


o înmulţire atât de mare a mănăstirilor, a misticilor şi a 
asceţilor. Periferia Alexandriei era plină de lăcaşuri 
monahale, deşertul Libiei era atât de plin de sihaştri că-şi 
merita supranumele - Deşertul Sfinţilor. 

Când Theodora a pus piciorul în Egipt, spiritele fre-mătau 
mai puternic ca niciodată. Era vremea când împăratul 
Iustin, dornic să restabilească unitatea cu Roma, 
dezlănţuise în Siria o aspră prigoană religioasă. 'Toţi cei 
care refuzau să recunoască regulile ortodoxe proclamate la 
Conciliul din Calcedon şi toţi cei care, după exemplul lui 
Eutyches 
2 , nu acceptau în lisus decât o singură natură. 

— Erau numiţi, din această cauză, monofiziţi. 

— Au fost persecutați fără milă. Conducătorii de marcă ai 
sectei, Sever, patriarhul Antiohiei, Iulian din Halicarnas, 
Ioan din Tello, Petru din Apamea şi mai mult de cincizeci de 
alţi episcopi, au fost alungaţi, anatemizaţi, exilați; 
comunităţile monastice din Siria au fost dispersate cu forţa, 
mănăstirile închise, călugării nevoiţi să fugă - în caz că nu 
erau bătuţi, închişi sau ucişi. Mulţi dintre aceştia şi-au găsit 
adăpost în Egipt, unde patriarhul Ti-motei, susţinut de 
armata sa de călugări fanatici, extrem de devotați, 
rămăsese, cu încăpățânare, credincios doctrinei 
monofizitismului; aşa se făcea că, acum, din Alexandria, 
unde se refugiase alături de Sever, personalitatea 
reprezentantul acestei credinţe, „stânca lui Hristos”, cum îl 
numeau cei din vremea sa, paznicul de neînlăturat al 
credinţei întreținea, prin elanul predicilor şi ardoarea 
propagandei sale, o agitaţie puternică în întreaga lume 
orientală. 

În peşterile munţilor libieni, în schiturile din mijlocul 
deşertului, oameni de origine nobilă, femei elegante şi 
delicate, înflăcărate de misticism şi de puternica atracţie a 
singurătăţii, a renunţării la deliciile vieţii profane şi a 
ascetismului, veneau cu sutele să-şi găsească mântuirea, 
iertarea păcatelor. Preafericitul Toma aparţinea unei familii 


de vază; fusese crescut ca un vlăstar de rege; avea moşii 
întinse, bogății, servitori nenumărați; era, spunea 
cronicarul cu naivitate, voind să-i sublinieze sfinţenia, atât 
de măreț şi atât de iubitor de lux încât se spăla pe faţă şi pe 
mâini de două ori pe zi. Atunci când furtuna persecuției s-a 
abătut asupra Siriei, el l-a urmat în Egipt pe Maras, sfântul 
episcop din Amida; pentru a supravieţui, acest mare senior 
a lucrat cu mâinile lui, împletind din frunze de palmier 
coşuri pe care le vindea; pentru a se mântui, acest om 
deosebit a vrut să se despartă de lume şi, în peştera pe care 
şi-a ales-o drept loc de meditaţie, ani de zile s-a chinuit, 
rugându-se mereu şi plângându-şi păcatele. Spre sfârşitul 
vieţii, trupul său ajunsese negru, pârlit de soare şi uscat; 
părul, crescut în dezordine, îi stătea zburlit; hainele, 
aproape putrezite, nişte zdrenţe dezgustătoare, abia de-i 
mai acopereau goliciunea; chiar şi prietenii săi l-au 
recunoscut cu greutate. Dar 'Ioma era fericit: „Nu contează, 
spunea el, dacă trupul, învelişul acesta pieritor este distrus, 
pentru că sufletul, plin de atâtea păcate, va fi salvat, cu 
acest preţ, de focul veşnic.” 

Cezaria, patriciana, aparţinea unui neam mare, înrudit cu 
familia împăratului Anastasie. Şi ea îşi părăsise casa şi toată 
averea pentru a se retrage dincolo de Alexandria, să 
trăiască în pustnicie; această femeie crescută în lux şi 
risipă, acum dădea lumii un exemplu de evlavie şi de 
austeritate. Nu mânca nici pâine, mulţumindu-se, o dată la 
două zile, cu câteva legume crude, pe care presăra sare şi 
le stropea cu oţet, şi cu vreo doi ciorchini de struguri; 
dormea într-un sac, întinsă pe pământul gol. Până şi preoţii 
dezaprobau excesul Cezariei, fiindcă-şi mortifica trupul, şi o 
obligau să pună, măcar duminica, puţin ulei peste legumele 
sale; o mustrau sau căutau s-o înspăimânte spunându-i că 
boala ar putea să o doboare şi s-o facă inaptă pentru 
îndeplinirea obligaţiilor religioase. Dar Cezaria le 
răspundea: „Aş vrea ca Dumnezeu să mă ajute să am, 
întreaga viaţă, trupul bolnav, pentru ca sufletul să-mi fie 


mântuit”; şi se îndârjea în penitenţă. Foarte cultivată, citea 
zi şi noapte scrierile patristice şi discuta cu plăcere despre 
problemele de morală şi de dogmă; se arăta foarte umilă 
faţă de cei mai simpli călugări, dornică să primească prin 
gura lor ecoul cuvintelor divine. Dar, în special, dorea să 
trăiască departe de lume, în deşert, şi se întrista din cale- 
afară când era sfătuită să renunţe din cauza vârstei şi 
slăbiciunii sale. Timp de cincisprezece ani, a fost un model 
de virtute prin evlavia, milostenia şi umilinţa sa; în 
mănăstirea pe care o întemeiase, a ţinut să fie considerată 
ultima dintre surori, încă un exemplu de extremă modestie. 

Mulţi alţii îşi alegeau acelaşi fel de trai. Maras, călugărul 
singuratic, a dus de tânăr o viaţă ascetă, postind, 
priveghind, rugându-se mereu, odihnindu-se doar o oră sau 
două. Când zăpada era înaltă, aproape de un stat de om, 
mergea, cu picioarele goale, să taie lemne în munte şi putea 
fi descoperit după urmele de sânge care îi picura din răni. 

La un moment dat, pentru a scăpa de dojana celor din jur, 
a pornit spre Egipt, şi, urmând exemplul celor mai 
cunoscuţi pustnici, a stârnit, prin moravurile sale sobre, 
desăvârşite, admiraţia tuturor. 

Femeile, însă, erau de neasemuit. Preafericita Suzana 
refuza hrana obişnuită, cerând să i se aducă doar o carafă 
cu apă în fiecare duminică şi, la două zile, puţină pâine; a 
vieţuit ani întregi în Deşertul Sfinţilor, luptân-du-se din greu 
cu diavolii, dar ieşind totdeauna victorioasă, încât, până la 
urmă, diavolii au strigat că ea nu este o femeie, că avea o 
piatră în loc de inimă şi fier în loc de carne. Cu faţa 
acoperită permanent de voaluri, din care i se putea zări 
doar vârful nasului, nu voia să vadă nici o figură omenească, 
să nu fie, în nici un fel, ispitită şi să nu cumva să ducă ea 
însăşi pe cineva în ispită: le vorbea celor care o vizitau 
despre slăbiciunea cărnii, despre nimicnicia lumii, despre 
teribila judecată a lui Dumnezeu; Suzana vindeca trupurile 
şi întărea sufletele, făcea să crească puterea de rezistenţă a 


pustnicilor din vecinătate, dându-le exemplul râvnei întru 
credinţă şi al virtuţilor sale de femeie puternică. 

De peste tot, veneau oameni evlavioşi în Deşertul Sfinţilor, 
pentru a le solicita asceţilor sfaturi, pentru a le cere să se 
roage pentru ei şi pentru a primi binecuvântarea lor; 
doreau să se inspire din modul lor riguros de viaţă şi să 
discute cu ei despre misterele sacre. 

Mulţi alţii mergeau la Sever, patriarhul exilat din Antiohia, 
ale cărui cunoştinţe teologice, elocvenţă şi sobrietate a 
renunţării de sine deveniseră vestite pretutindeni. În 
special femeile erau impresionate de autoritatea irezistibilă 
a patriahului: Cezaria, patriciana evlavioasă, i se spovedea 
numai lui şi îi urma neabătut sfaturile. 

În situaţia disperată şi în deriva morală în care se trezise, 
Theodora a fost lesne influenţată de mediul în care o 
aduseseră împrejurările, în perioada şederii sale la A- 
lexandria, a intrat în legătură cu patriarhul Timotei şi 
acesta se pare că a avut o înrâurire considerabilă asupra ei: 
îl numea, mai târziu, părintele ei spiritual şi, având în 
vedere acest titlu pe care i l-a acordat doar lui, ne putem 
întreba dacă nu datorită acestui preot curtezana pocăită s-a 
hotărât să ducă, pe viitor, o viaţă în concordanţă cu morala 
creştină. Ea îl va vizita şi pe Sever, patriarhul exilat din 
Antiohia - ascultându-i predicile, fără îndoială că s-a instruit 
în problemele religioase, cunoştinţe de care, mai târziu, s-a 
folosit cu succes în mai multe rânduri. Oricum, marelui 
teolog monofizit i-a păstrat toată viaţa o prietenie 
respectuoasă şi o admiraţie nemărginită. Dacă Theodora, 
încă de la bun început, a vrut să fie o protectoare a 
disidenţilor persecutați, o împărăteasă trimisă de 
Dumnezeu, cum spunea un martor al acelor vremuri, 
pentru a-i susţine pe cei îndureraţi contra vitregiilor 
furtunii”, dacă s-a declarat, pe faţă, o susținătoare a lui 
Sever şi a prietenilor săi, găzduindu-i la palat sau 
favorizându-le propaganda şi căutând să-l convingă pe 
Iustinian de justeţea ideilor lor, dacă a luat parte, cu 


înfocare, la controversele teologice din epoca ei, din motive 
politice, simțind care erau interesele conducerii ţării, toate 
acestea i-au fost insuflate, neîndoielnic, de amintirea crizei 
religioase prin care trecuse în Alexandria, în semn de 
recunoştinţă plină de dragoste pentru oamenii care o 
primiseră, o instruiseră şi o salvaseră pe curtezana 
decăzută. 

Theodora era femeie, deci, pe cât de schimbătoare, pe atât 
de pătimaşă; foarte ambițioasă, dorea să se ridice din nou 
din sărăcie şi, cât mai curând, să se îmbogăţească, în 
Antiohia, unde a făcut primul popas când a părăsit Egiptul, 
în marele oraş sirian în care bucuria serbărilor, iubirea 
fastului şi a traiului bun, rivalităţile permanente din Circ şi 
din teatru erau ceva obişnuit, Theodora a frecventat, se 
pare, mai puţin bisericile decât culisele Hipodromului şi mai 
mult ghicitoarele decât pe preoţi. O dansatoare, 
aparţinând, ca şi ea, partidei Albaştrilor, a luat-o în grijă, a 
consolat-o şi i-a prezis un viitor strălucit. Theodora s-a lăsat 
amăgită de auritele speranţe: noaptea visa că, reîntoarsă în 
Constantinopol, devenise favorita conducătorului diavolilor, 
se căsătorise cu el şi avea în stăpânire toate bogăţiile lumii. 

Macedonia, buna ei prietenă, îl cunoştea, se pare, pe 
Iustinian şi, pentru că îi adusese acestuia câteva servicii, se 
bucura de încredere la curte. S-a folosit, oare, de trecerea 
sa pentru a i-o recomanda pe Iheodora moştenitorului 
tronului? E o ipoteză, în orice caz, se pare că, odată 
revenită în Bizanţ, în oraşul debutului ei într-ale desfrâului, 
Theodora, înţelepţită, coaptă, sătulă de viaţa destrăbălată şi 
nesigură, de aventurile nebuneşti de odinioară, dornică, 
poate, să se stabilească undeva definitiv, s-a hotărât să 
ducă, sincer sau nu, o existenţă de femeie cuminte şi 
serioasă. 

O legendă, răspândită în capitală încă din secolul XI, 
povesteşte că, la revenirea din Antiohia, locuia într-o căsuţă 
modestă şi discretă, stând mai toată ziua în camera ei şi 
torcând lână, ca o văduvă respectabilă din timpurile vechi, 


romane. Mai târziu, devenind împărăteasă, Theodora n-a 
căutat să ascundă această neagră perioadă din viaţa sa, ci, 
din contră, a urmărit s-o apere de uitare. Pe locul porticului 
căsuţei care o adăpostise pe când era umilă şi săracă, unde 
torsese lână pentru a avea după ce bea apă, a ridicat o 
biserică închinând-o Sfântului Pantelimon. Numele acestui 
sfânt înseamnă îndurătorul: merita cinstirea Theodorei, 
dacă este adevărat că, protejată de el, l-a putut întâlni pe 
Iustinian. 

IV. 

Theodora şi lustinian. 

Când Iustinian a întâlnit-o pe Theodora, prin 522, viitorul 
stăpân al Imperiului Bizantin avea treizeci şi opt sau 
patruzeci de ani. Cu faţa lui deschisă şi veselă, cu părul 
buclat şi cu mustaţa îngrijită, chit că începuse să 
încărunţească, îşi păstrase înfăţişarea elegantă şi trupul 
zvelt; apoi, purtarea politicoasă, vocea plăcută şi amabilă, 
graţia din gesturile sale îl făceau, în ochii tuturor, simpatic, 
dacă nu chiar seducător. Era manierat, cult şi foarte bogat; 
în plus, datorită uneltirilor din palat care-l urcaseră pe tron 
pe unchiul său Iustin, tânărul devenise, din acel moment, 
una din persoanele de vază ale imperiului. Deţinând titlurile 
de conte şi de patriciu, numit comandant suprem al 
trupelor de garnizoană a Constan-tinopolului, tocmai 
primise învestitura de consul şi, în fiecare zi, bunăvoința 
suveranului îi netezea, tot mai clar, drumul spre tron. În 
aceste condiţii, reprezenta, pentru Theodora, tentaţia 
irezistibilă a unei cuceriri. 

Ambiţios şi iscusit, Iustinian se arăta preocupat, în special, 
de a-şi spori puterea. Reugşise, cu destulă perfidie, să-şi 
înlăture rivalii care-i stăteau în drum şi, la fel de abil, îşi 
apropiase, cu succes, toate clasele societăţii bizantine. 
Profund credincios, ortodox intransigent, prin râvna 
dovedită în slujirea lui Dumnezeu devenise foarte bine 
văzut de Biserică; prin luxul şi risipa de care se înconjura 
era idolul mulţimii; atât Senatul cât şi vârfurile aristocrației 


îl primeau binevoitor în rândurile lor, favorizându-l. Şi, cum 
se dovedea extrem de priceput în problemele de stat, 
remarcându-se printr-o putere de muncă miraculoasă, o 
grijă deosebită pentru rezolvarea sarcinilor ce-i reveneau în 
administraţie, împăratul îi arăta deplină încredere. 
Iustinian s-a ocupat, treptat, de toate lucrurile importante, 
deşi bătrânul şi mediocrul suveran rămăsese, oficial, 
conducătorul statului. Foarte calm, foarte stăpân pe el, cel 
puţin în aparenţă, cu o voinţă care-l făcea tiranic, părea că 
e dotat cu o gândire matură şi un caracter ferm. Ei bine, 
acest om extrem de serios, politician şi diplomat de succes, 
s-a îndrăgostit nebuneşte de Theodora. 

Atracția fulgerătoare simțită de lustinian pentru o femeie 
cu un trecut ca al Theodorei, legătura lor care s-a împlinit 
printr-o căsătorie, li s-a părut tuturor atât de bizară şi de 
surprinzătoare încât nu şi-au putut-o explica decât 
gândindu-se la un miracol înfăptuit datorită licorilor şi 
practicilor magice ale Theodorei. Totuşi, nu trebuie să 
despicăm firul în patru: Iustinian avea, se spune, o fire 
foarte sentimentală; sub un înveliş despotic bătea o inimă 
nesigură şi slabă, uşor de supus unei voințe mai puternice. 
Theodora era frumoasă şi deosebit de inteligentă, avea 
multă gratie şi, în plus, era spirituală şi veselă, calităţi cu 
care-i putea atrage şi păstra până şi pe bărbaţii cei mai 
inconstanţi; mintea ei judeca limpede şi categoric, iar, aşa 
cum o dovedesc faptele, firea sa era hotărâtă, autoritară şi 
pătimaşă. Din primul moment, prinţul a fost fermecat: până 
în ziua în care Theodora a murit, a iubit-o cu o nestinsă 
pasiune, aceeaşi care îl înflăcărase şi în tinereţe. Ea 
reprezenta pentru lustinian, aşa cum scrie un cronicar din 
acea epocă, „încântarea cea mai dulce”; sau, aşa cum îi 
plăcea să spună el, făcând un joc de cuvinte cu numele de 
Theodora, „darul cu care îl fericise Dumnezeu”. Îndrăgostit 
până peste urechi, nu i-a refuzat nimic. Ea iubea banii: a 
copleşit-o cu bogății. Era avidă de onoruri şi îi plăcea să fie 
respectată: a obţinut pentru ea, de la nevolnicul său unchi, 


înalta demnitate de patriciană. Era ambițioasă şi dornică de 
prestigiu: Iustinian s-a lăsat condus de sfaturile ei, devenind 
sclavul supus al capriciilor şi impulsurilor iubitei sale. 
Theodora, din tinereţea petrecută în Hipodrom, nutrea încă 
o vie antipatie pentru partida Verzilor: lustinian, pentru a-i 
face pe plac, a devenit un înverşunat apărător al Albaştrilor, 
mergând cu părtinirea sa până la a stârni un adevărat 
scandal. Din peregrinările ei, din popasul în Alexandria, 
păstrase o recunoştinţă duioasă monofiziţilor persecutați: 
Iustinian, ca să-i intre în voie, s-a înduplecat să îndulcească 
rigurozitatea ortodoxismului şi s-a preocupat de soarta 
disidenţilor. 

Legătura moştenitorului tronului cu Theodora a devenit 
repede cunoscută în tot oraşul. Curând, chiar şi în afara 
zidurilor capitalei, în provinciile îndepărtate, ca Siria şi 
Egiptul, s-a aflat, cu aceeaşi surprindere, fără îndoială, că 
micuța curtezană de odinioară, pocăita lui Timotei şi a lui 
Sever, devenise patriciană şi că era a-manta titulară a 
prinţului Iustinian. În acest eveniment neaşteptat, sufletele 
evlavioase au văzut mâna lui Dumnezeu, voinţa Domnului 
de a-i da poporului o protectoare credincioasă şi, aşa cum 
era normal, i s-au adresat Theodorei pentru îmbunătăţirea 
soartei martirilor şi pentru slăbirea prigoanei. Ea a plecat 
cu bucurie şi promptitudine urechea la rugămintea lor. 
Turbulentul Maras, episcopul din Amida, fusese deportat în 
Petra, împreună cu preoţii lui; clima aspră a Arabiei îi 
condamna pe nefericiţii prelați la o moarte sigură, în 
necazul în care se aflau, s-au gândit la Theodora şi, unul din 
ei, diaconul Ştefan, a venit la Constantinopol şi i-a vorbit 
despre soarta crudă a micii lor comunităţi. Nădăjduiau în 
ajutorul ei şi nu s-au înşelat. Nu numai că Theodora i-a 
cerut ortodoxului ei iubit să intervină pe lângă împărat în 
favoarea disidenţilor, dar, pentru a-i smulge lui lus-tinian o 
promisiune fermă, s-a rugat şi a plâns fierbinte. Nu 
contează atât mijloacele prin care şi-a atins scopul; rămâne 
foarte important faptul că avut câştig de cauză. Protejaţii ei 


au primit permisiunea să se înapoieze în Alexandria, unde 
au putut să trăiască mai departe în pace, printre 
coreligionarii lor. A fost un succes remarcabil, un exemplu 
grăitor pentru nemărginirea influenţei pe care o deţinea 
Theodora asupra iubitului ei. 

Dar nu s-a limitat la atât. Curând, Iustinian se îndrăgostise 
de ea atât de tare încât s-a străduit din răsputeri, apelând 
la întreaga lui autoritate, să fie recunoscută legitim dorinţa 
sa de a o lua de soţie. Bunul împărat lustin nu s-ar fi opus 
acestei căsătorii a nepotului său adorat; nici n-ar fi fost 
îndreptăţit să o facă. El era un soldat bătrân, foarte puţin 
interesat de rangurile nobiliare, şi, la rândul lui, se 
căsătorise cu o fostă sclavă, după ce trăiseră în concubinaj 
mult timp; o luase mereu în taberele militare, iar, odată 
devenit împărat, a urcat-o pe tronul cezarilor pe această 
ţarancă de treabă, necioplită ca şi el. Din altă parte, de 
unde se aştepta cel mai puţin, a apărut piedica în calea 
proiectului lui Iustinian. Cu bunul ei simţ de ţărancă, 
împărăteasa Eufemia - este numele mai elegant care i s-a 
dat când fosta sclavă a devenit basilissă - se simţea şocată 
la gândul că tocmai o femeie de teapa Theodorei era pe cale 
să-i fie urmaşă; şi, cu toată dragostea ei pentru nepot, deşi, 
de obicei, îi împlinea toate mofturile, nici n-a vrut să audă 
de această căsătorie. Dar, din fericire pentru lustinian, 
Eufemia a murit la timp, în anul 523. Din acel moment, 
proiectul matrimonial s-a desfăşurat fără nici o problemă. 
Legea interzicea senatorilor şi marilor demnitari să ia în 
căsătorie sclave, servitoare, actriţe sau curtezane: pentru 
a-şi sprijini nepotul, Iustin a abrogat legea. Din dorinţa de 
a-l imita pe Dumnezeu, aşa cum spunea el, care ştie să fie 
milos, iertând orice păcat omenesc, a hotărât că femeile 
care, după ce au jucat pe scena teatrului, s-au căit şi au 
părăsit necuviincioasa lor meserie, se pot căsători, legitim, 
cu oricine, cu singura condiţie să ceară, în prealabil, 
permisiunea imperială. Dar, pentru că această cerere 
umilitoare ar fi rănit, poate, orgoliul Theodorei, s-a mai 


stipulat că o actriţă care a primit de la împărat vreo 
demnitate în ierarhia curţii nu trebuia să mai solicite 
acordul nimănui pentru a se căsători cu un bărbat de rang. 
Ca totul să decurgă în bună regulă, împăratul a mai hotărât 
că fiicele de actriţe - Theodora avea o fiică - dacă se 
născuseră după actul public de căâinţă al mamei, au şi ele 
dreptul să se căsătorească fără nici o restricţie. 

Iustinian s-a însurat, aşadar, cu amanta sa, fără ca 
Bizanțul să se scandalizeze. Numai câţiva nemulţumiţi, 
gândindu-se din perspectiva unei alte alegeri pe care ar fi 
putut s-o facă moştenitorul tronului, luând, de pildă, o 
tânără bine educată şi neprihănită, au socotit, însă fără să 
îndrăznească s-o rostească cu glas tare, că o astfel de 
aventură a scos la iveală valoarea adevărată a lui lustinian 
şi calităţile lui morale. 

Nici Senatul, nici armata şi nici Biserica n-au protestat în 
vreun fel, iar poporul, care-şi mai amintea că o aplaudase 
pe actriţă, se bucura acum, din toată inima, de norocul ei 
neaşteptat şi se arăta sincer alături de suverană. 

Asociată, încă de pe atunci, în mod oficial, la activitatea 
moştenitorului tronului, foarte preţuită, se pare, de 
bătrânul Iustin, Theodora s-a amestecat, din ce în ce mai 
făţiş, în problemele de stat. Indiscutabil, avea o calitate 
rară: se arăta foarte săritoare faţă de cei pe care-i iubea. 
Monofiziţii au simţit aceasta din plin. Dându-şi seama de 
pericolul la care se expunea tronul Bizanțului prin 
perpetuarea, în Orient, a unor divergențe religioase 
neîntemeiate, şi-a folosit influenţa cu iscusinţă pentru a face 
să înceteze persecuția. Problemele fierbinţi de a-tunci erau 
în legătură cu patriarhul Sever şi cu vestitul predicator, 
considerat un periculos eretic, loan din Tello; pentru 
amândoi a obţinut toleranţă. Apoi, Theodora a căutat să-i 
cunoască pe oamenii valoroşi care, aflându-se printre 
creştinii disidenţi, erau în stare să pregătească pentru fraţii 
lor de aceeaşi orientare religioasă un viitor mai bun. Printre 
aceştia, unul din cei mai reputați era lacob Barade, viitor 


apostol, un restaurator al Bisericii monofizite. Era apreciat 
pentru erudiţia sa, pentru evlavie, pentru austeritatea 
moravurilor şi disprețul arătat celor lumeşti, pentru 
vindecările miraculoase pe care le izbutise, chiar de la 
distanţă; în jurul acestui tânăr călugăr sirian se crease, 
deja, o aureolă de sfânt făcător de minuni. Theodora a 
insistat să-l cunoască, îi apăruse de câteva ori în vis, aşa se 
zvonea, ţinând în mână vase de aur din care curgea apă vie, 
cu care stropea poporul roman; a vrut să-l vadă în carne şi 
oase. În anul 527, împreună cu un alt călugăr, pe nume 
Sergius din 'Iello, lacob a venit la Constantinopol. Veştile 
despre sfinţenia şi puterile lui i-o luaseră înainte. Poporul îl 
înconjura cu admiraţie şi respect peste tot în drumul lui. 
Theodora, încântată să-l aibă oaspete, l-a primit la palat cu 
mare fast, împreună cu tovarăşul său de călătorie; le-a dat 
în folosinţă o casă dotată cu cele necesare şi i-a luat sub 
aripa ei protectoare. Trebuia destul curaj ca să rişti, în 
cadrul acestei curţi atât de rigid ortodoxe şi de habotnice, 
astfel de experimente; dar Theodora era foarte sigură pe 
autoritatea sa, în continuă creştere. 

De la căsătoria lor, şi rangul lui Iustinian crescuse; Iustin îl 
învestise cu titlul de nobilissim; în aprilie 527, l-a asociat 
oficial la conducere, în marea sală de gală a palatului, în 
prezenţa Senatului, a soldaţilor din gardă, a comandanților 
armatei, bătrânul împărat a anunţat că, la solicitarea 
poporului, îl desemna basileu pe nepotul său, Iustinian. În 
picioare, la dreapta suveranului, patriarhul Epifan a rostit 
rugăciuni solemne de binecuvântare, iar întreaga adunare 
a răspuns cu pioşenie: „Amin”. Apoi, lustin a aşezat cu 
mâna lui coroana pe capul imperialului său asociat, în timp 
ce asistenţa a strigat de trei ori: „Vivat!” Noul împărat, 
salutând poporul, a promis, în întâiul său discurs, conform 
uzanțelor, o gratificaţie soldaţilor. La trei zile după aceea, 
de Paşte, în catedrala Sfânta Sofia, strălucind orbitor de 
mulţimea lumânărilor, patriarhul îl consacra pe noul 
împărat, ungându-i creştetul cu mir. În centrul acestui fast 


suveran, încălţat cu cizmuliţele de purpură, îmbrăcat în 
tunica aurită a basi-leilor, având pe margini o bandă lată de 
broderii preţioase, cu o centură bogată în emailuri şi 
nestemate, purtând pe umeri o mantie largă, din purpură 
întreţesută cu fir de aur, prinsă cu o fibulă tot din aur, pe 
cap cu o diademă şi împodobit cu toate bijuteriile coroanei, 
Iustinian devenea stăpânul Imperiului Bizantin, demnitate 
pe care şi-o dorise atât de mult. Lângă el, învăluită într-o 
mantie lungă, din purpură violetă, la poale cu o broderie 
lată din aur, care se unduia în falduri luminoase, cu şiraguri 
din perle şi pietre preţioase împletite în părul care-i cădea 
pe umeri în cascade scânteietoare, şi ea cu diadema 
imperială pe cap, Theodora, împodobită ca o icoană, 
participa la triumf; şi, după ce a fost încoronată împreună 
cu soţul ei în biserică, nova augusta şi-a făcut apariţia, 
pentru a primi aclamaţiile poporului, în acelaşi Hipodrom 
care îi remarcase, odinioară, talentele de actriţă. Visul său 
de glorie era împlinit. 

Câteva luni mai târziu, la l august 527, Iustin a murit. Lui 
Iustinian nu i-a fost greu să-l înlocuiască şi Theodora, fosta 
curtezană, regina săracilor, a împărţit, în mod firesc, 
puterea cu el. Timp de douăzeci şi unu de ani, din 527 în 
548, a domnit ca suverană atotstăpâni-toare în cel mai 
măreț imperiu care exista pe atunci în lumea civilizată. 

Legenda Theodorei. 

Aceasta este povestea Theodorei, aşa cum a relatat-o 
Procopios; şi, în cele două secole şi jumătate de după 
descoperirea manuscrisului Istoriei secrete, anecdota, 
destul de scandaloasă, a înălţării sale a dobândit un credit 
aproape unanim. Şi, totuşi, trebuie s-o acceptăm fără 
rezerve? În ultimii ani, istoricii au refuzat să se limiteze la 
răutăcioasele bârfe ale pamfletarului şi au început să 
analizeze serios legenda Theodorei. S-a pus întrebarea, pe 
bună dreptate, cum de a fost posibil ca, în condiţiile în care 
Theodora ducea acea viaţă desfrânată în văzul lumii, 
scandalizând şi deloc puritana opinie publică din 


Constantinopol, să nu se fi găsit nimeni care să-şi 
amintească de aceasta, consemnând-o fie şi într-o „istorie 
secretă”? Se pare că, în afară de Procopios, nici un scriitor 
din secolul VI, nici un istoric din secolele următoare n-a 
pomenit despre aventurile din tinereţe ale Theodorei şi n-a 
încercat să facă nici cea mai mică aluzie la desfrânarea ei 
ieşită din comun. Nu se poate spune, în nici un caz, că au 
tăcut din prudenţă, din respect pentru împărat sau din 
teama de a-şi atrage răzbunarea împărătesei: mulţi dintre 
aceşti scriitori, mai ales autorii ecleziastici, nu s-au dat 
înapoi să o acopere cu injurii, chiar în timpul vieţii ei, pe 
suverana detestată pentru erezia sa şi n-au ezitat să-i 
adreseze tot felul de blesteme. Chiar presupunând că toţi 
posibilii martori au tăcut de frică, pentru ce, după moartea 
lui Iustinian şi a Theodorei, nu şi-au dat drumul la gură? Şi, 
în acest caz, cât mai poate valora, ţinând seama de discreţia 
generală, unica mărturie a lui Procopios, mai ales dacă ne 
gândim cu câta naivă neruşinare pamfletarul a exagerat 
sau a minţit în atâtea alte pagini ale Istoriei secretei Dacă 
înainte de încoronare, Theodora a fost, cu adevărat, marea 
curtezană a Bizanțului, aşa cum afirma el, pentru ce nimeni 
altul n-a scris, chiar atenuându-le, despre zvonurile care 
circulau pe seama ei? Cum de-a fost posibil ca, în acel 
episod memorabil din timpul revoltei din anul 532, când 
poporul răsculat i-a aruncat în faţă lui Iustinian insultele 
cele mai grozave, să nu se audă, după cum rezultă din 
procesul-verbal care s-a păstrat, referitor la discuţia dintre 
împărat şi supugşii săi, nici un cuvânt necuviincios la adresa 
Theodorei? Şi cum, în sfârşit, Iustinian, pe care chiar şi 
detractorii săi l-au prezentat ca pe un om chibzuit şi stăpân 
pe sine, a putut, nu numai s-o iubească, dar să se şi 
căsătorească, oficial, cu o femeie pe care toţi o ocoleau pe 
stradă? Oare nu şi-ar fi pus în joc popularitatea şi nu şi-ar fi 
compromis orice şansă de a se urca pe tron, procedând 
împotriva tuturor? Orbirea pasiunii nu-i o explicaţie 


satisfăcătoare; doar nu mai era, când a întâlnit-o pe 
Theodora, un adolescent capabil de astfel de imprudenţe. 

Oricât de corecte ar fi, în aparenţă, aceste remarci şi 
oricât de circumspect m-aş strădui să fiu în privinţa bârfelor 
lui Procopios, nu îndrăznesc să o dezvinovăţesc întru totul 
pe această femeie pe care ela ponegrit-o atât; şi, cum încă 
din secolul VI au apărut linguşitori care, pentru a câştiga 
bunăvoința lui Iustinian, i-au găsit loc soţiei sale în Paradis, 
printre sfinţi, mi-e teamă să nu cad şi eu în greşeala de a-i 
face un portret departe de adevăr, exagerându-i virtuțile. 

Este supărător faptul că loan, episcopul din Efes, care s-a 
aflat, o vreme, în preajma ei şi a cunoscut-o bine, a trecut 
cu vederea, din respect pentru mărimi, şi nu ne-a redat mai 
pe larg insultele pe care călugării evlavioşi, oameni sinceri, 
le-au adresat, după cum ne spune chiar el, în mai multe 
rânduri, împărătesei Theodora: cel puţin este sigur că, în 
afară de Procopios, au criticat-o şi alţii, şi că oamenii din 
anturajul imperial, secretarul Priscus, prefectul loan din 
Capadocia, îi cunoşteau punctele vulnerabile, folosindu-se 
de-aceste slăbiciuni. Nu ştiu dacă este adevărat că în 
tinereţe a avut un fiu, acela despre care pomeneşte 
Procopios şi a cărui naştere, cum susţine el, a reprezentat 
pentru actriţa de atunci un eveniment nedorit, extrem de 
stingheritor; cert este că a avut o fiică, şi, deşi nu era copila 
lui Iustinian, se pare că nu trezea amintiri neplăcute. 

Unele trăsături de caracter ale Theodorei, interesul arătat 
pentru soarta fetelor sărace, pe care, în capitală, mizeria le 
distrugea mai repede decât viciul, măsurile luate pentru 
salvarea acestor nefericite, respectiv pentru eliberarea, 
după cum spune un autor din acele vremuri, de sub jugul 
sclaviei lor ruşinoase”, duritatea adesea dispreţuitoare cu 
care îi trata pe bărbaţi sunt elemente ce vin în sprijinul 
afirmațiilor lui Procopios. Şi, dacă le acceptăm ca pe 
indubitabile mărturii, oare nu vom fi, astfel, obligaţi să nu 
respingem în bloc tot ce s-a consemnat în Istoria secretai 
Dar ce să crezi şi ce nu? 


Categoric, este o problemă delicată, greu de rezolvat să 
încerci să determini până unde a decăzut Theodora şi ce 
grad al josniciei a atins. Două observaţii poate că ne vor 
permite să ne apropiem ceva mai mult de adevăr şi să 
explicăm conurile de umbră din această povestire. Prima se 
referă la faptul că multe lucruri care ni se par astăzi 
imorale li se păreau bizantinilor din secolul VI mult mai 
puţin condamnabile. Se poate citi, într-un document oficial 
din acea perioadă, că mai multe persoane cumsecade, 
mânate de milă, nu s-au dat în lături să elibereze, plătind cu 
aur, femei nenorocite închise în case deocheate şi, uneori, 
chiar să se căsătorească legal cu ele, iar faţă de aceste acte 
opinia publică se arăta înclinată să le aprecieze mai 
degrabă pozitiv, admi-rându-le, în loc să ia atitudine 
indignându-se; fireşte, nouă, astfel de gesturi ni se par, 
astăzi, exagerate. Dar, în condiţiile de atunci, este de înţeles 
cum s-a putut lustinian căsători cu Theodora fără a-şi 
surprinde şi scandaliza epoca. Este sigur, pe de-altă parte, 
că Theodora, în momentul în care l-a întâlnit pe ultimul ei 
iubit, se schimbase mult în bine; trecuse, în timpul şederii în 
Alexandria, printr-o criză morală şi, intrând sub influenţa 
cucernicilor prelați, regretase modul său de viaţă de până 
atunci; la întoarcerea în Constantinopol, era foarte săracă şi 
aceasta dovedeşte că, într-adevăr, renunţase la practicile 
obişnuite de câştigare a subzistenţei, încercând să rămână, 
cum promisese, virtuoasă, în marea capitală bizantină, o 
curtezană, chiar arhicunoscută, dacă se retrăgea o 
perioadă relativ scurtă din mediul pe care îl frecventa, era 
repede uitată; oare, după doi ani de absenţă, îşi mai 
aminteau mulţi de ceea ce aleasa lui lustinian fusese 
înainte? Şi, dacă luăm în consideraţie metodele 
denigratoare ale lui Procopios, gradul de perversitate pe 
care-i plăcea să îl confere personajelor sale, suntem tentaţi, 
fără a dori să o ridicăm pe Theodora la rangul unui model 
de virtute şi de castitate, să ignorăm tonul lubric din Istoria 
secretă şi, atunci, în locul curtezanei nestăpânite, adevărată 


plăsmuire satanică, întruchiparea îngerului răului, care-şi 
expunea neruşinarea prin lume, descoperim în Theodora 
eroina unei relatări dintre cele mai obişnuite: o tânără pe 
care împrejurările, mai degrabă decât viciul personal, au 
târât-o în noroi, o dansatoare comportându-se aidoma 
majorităţii semenelor sale din acea vreme, dar care s-a 
săturat, într-o bună zi, de amoruri pasagere şi, întâlnind 
omul serios, ce i-ar fi putut asigura o viaţă liniştită şi stabilă, 
a dorit să se dedice căsniciei şi evlaviei; o aventurieră, e 
drept, dar inteligentă, discretă, pricepută pentru a salva, 
într-o oarecare măsură, aparențele, care a reuşit să obţină 
o cerere în căsătorie chiar de la un viitor împărat, fără a 
stârni oprobriul societăţii. 

Nu încape îndoială că întâmplarea fericită care a ur-cat-o 
pe Theodora pe tronul Bizanțului a dat aripi imaginaţiei 
poporului, încă din timpul vieţii, destinul ei miraculos i-a 
uimit, în bună măsură, pe contemporani. lar, după moartea 
sa, a intrat, firesc, în legendă; orientali şi occidentali, 
sirieni, bizantini şi slavi au adăugat din belşug amănunte 
romantice la romantica ei poveste şi, în acest fel, a ajuns 
până la noi, îmbogăţit permanent cu noi detalii, prezentat 
într-o lumină favorabilă sau nefavorabilă, portretul 
seducătoarei soţii a lui lustinian. 

Începând cu secolul IX, tradiţia bizantină îi preamărea, în 
afară de frumuseţea trupească şi farmecul chipului, 
neprihănirea sufletului, perfecțiunea moravurilor şi 
ascuţimea minţii sale, în care le întrecea pe toate tinerele 
din vremea ei; comparând-o chiar cu evlavioasa mamă a lui 
Constantin, sfânta şi preafericita Elena, Theodora era 
considerată, după cum scria un venerabil hagiograf: 
„receptaculul tuturor binefacerilor de la Dumnezeu”. În 
aceeaşi manieră, legendele slave din secolele XII şi XIII nu-i 
laudă numai minunata sa înfăţişare, ci o elogiază ca pe cea 
mai distinsă, cea mai cultivată şi cea mai învățată dintre 
femei. 


Legendele siriene erau şi mai măgulitoare. Din dorinţa de 
a o slăvi pe marea protectoare a Bisericii lor, monofiziţii din 
secolul XII scriau că tatăl Theodorei nu era sărmanul paznic 
al urşilor de la Hipodrom, ci un bătrân venerabil şi 
cucernic, poate chiar un senator, foarte legat de preceptele 
sectei sale, şi adăugau că, atunci când Iustinian, atras de 
renumele frumuseţii şi inteligenţei tinerei Theodora, a venit 
să-i ceară mâna, acest tată serios a fost de acord s-o mărite 
cu moştenitorul tronului, dacă ginerele ar fi respectat 
condiţia de a nu-şi obliga vreodată soţia să accepte 
canoanele blestemate ale Conciliului din Calcedon. 

În sfârşit, până şi în mănăstirile îndepărtate din Occident a 
ajuns ecoul surprinzătorului ei destin. Cronicarul Aimoin de 
Fleury, care a trăit în secolul XI, ne relatează că Iustinian şi 
Belizarie, tineri amândoi şi foarte buni prieteni, au întâlnit, 
într-o zi, două surori, pe nume Antonia şi Antonina, din 
„neamul amazoanelor”; luate prizoniere de bizantini, 
fuseseră silite să exercite, într-o casă deocheată, cea mai 
dezonorantă dintre meserii. Belizarie a iubit-o pe Antonina, 
Iustinian pe Antonia; dar aceasta din urmă, avertizată de o 
prevestire despre viitorul strălucit al iubitului ei, l-a pus să-i 
jure că, dacă într-o zi va deveni împărat, se va căsători cu 
ea. Apoi, s-au despărţit, nu înainte ca Iustinian să-i 
dăruiască Antoniei un inel, ca zălog pentru promisiunea 
făcută. Au trecut anii, prinţul a fost urcat pe tronul 
împărătesc şi, luat cu treburile ţării, a uitat de Antonia. Dar, 
iată că, într-o bună zi, la porţile palatului apare o femeie de 
o frumuseţe neasemuită şi minunat înveşmântată, care cere 
să-i vorbească basileului. Adusă în faţa suveranului, la 
început, n-a fost recunoscută de acesta, dar ea i-a arătat 
inelul, i-a repetat ce-i jurase şi, atunci, lustinian, cuprins din 
nou de valul pătimaş al dragostei de altădată, a făcut-o 
împărăteasă, fără întârziere, pe frumoasa lui amazoană. 
Poporul şi Senatul, mai spune cronicarul, au fost, într-o 
oarecare măsură, supăraţi de această căsătorie; câteva 
execuţii, însă, au pus lacăt la gura nemulţumiţilor şi Antonia 


a împărţit tronul cu Iustinian fără ca cineva, vreodată, să 
mai cârtească. 

Este uşor de identificat în această istorisire aventura 
Theodorei, o dovadă în plus că miraculoasa schimbare de 
soartă a împărătesei Bizanțului a inspirat poveştile celor 
care rătăceau prin marele imperiu. Dar, bună sau rea, 
indulgentă sau severă, chiar dacă o legendă nu redă exact 
faptul istoric, nu înseamnă că în ea nu există un filon de 
adevăr referitor la tinereţea Theodorei. 

Când loan, episcopul din Efes, care a cunoscut-o bine pe 
basilissă, o numeşte undeva, destul de aspru, dar fără a 
părea că-i reproşează ceva, „Lheodora din lupanar”, 
confirmă cu această singură sintagmă ceea ce Procopios a 
tratat pe larg. Trebuie să ne resemnăm, aşadar, să nu 
credem în virtutea şi în castitatea Theodorei în tinereţe; 
înainte de a-l întâlni pe Iustinian, ea fusese curtezană, 
necunoscută sau celebră, nu are importanţă; dar nu e mai 
puţin demn de reţinut faptul că, mai târziu, devenise o 
femeie cucernică, părăsise calea desfrâului şi se dezbărase 
de „rătăcirile tinereţii”. 

Partea a doua împărăteasa Theodora. 

Palatul Sacru a vest de bazilica Sfânta Sofia, între 
Hipodrom şi apele Bosforului, pe vârful şi pe pantele colinei 
care coboară până la malul Mării Marmara, se înălța, în 
secolul VI, palatul împăraţilor Bizanțului. El nu era, ca 
actualele reşedinţe regale, un edificiu mai mult sau mai 
puţin grandios, care îşi etalează, printr-o piaţă publică, 
liniile simetrice ale unei splendide faţade; asemănător 
Vechiului Serai al sultanilor otomani sau Kremlinului țarilor 
moscoviți, palatul basileilor cuprindea în enorma sa incintă 
o mulţime de construcţii independente, case de oaspeţi şi 
biserici, băi şi hipodromuri, mănăstiri şi cazărmi, clădiri 
speciale, dotate cu săli uriaşe şi camere de locuit, cu terase 
înalte, descoperite, de unde se putea vedea, până departe, 
marea şi coasta Asiei, un ansamblu de construcţii măreţe, 
separate între ele prin curţi cu dale de marmură, lungi 


galerii, imense parcuri, pădurici de lămâi şi grădini mari cu 
flori, care coborau, în trepte, până aproape de valurile 
mării. Reprezenta, în peisajul urbanistic al capitalei, un oraş 
aparte, pitoresc şi misterios, ascunzându-şi în umbra 
copacilor verzi palatele şi cupolele aurite, pavilioanele şi 
chioşcurile, ferit, cu mare grijă, de zgomotele şi de privirile 
indiscrete din afară, un adăpost splendid şi de nepătruns 
pentru neaveniţi, unde se desfăşurau fastuoase ceremonii şi 
unde se urzeau, permanent, intrigi - acestea erau 
activităţile ce constituiau viaţa obişnuită de la curtea unui 
împărat bizantin. Nu exista pe lume nimic asemănător cu 
bogăţia, eleganța şi luxul din Palatul Sacru, în spatele porţii 
masive, turnate în bronz, care se deschidea înspre piaţa 
Augusteon, se înălța Chalcea, galeria reconstruită de 
Iustinian - o capodoperă a unei arhitecturi destoinice, 
somptuos împodobită. Sub cupola înaltă, care acoperea 
rotonda, se amestecau nuanțele strălucitoare ale marmurei 
multicolore şi ale mozaicurilor din aur; pe pardoseală, 
porfirul, jaspul, serpentinele, onixul şi sideful se răsuceau şi 
se împleteau cu iscusinţă încât ai fi zis că pe pământ sunt 
întinse preţioase covoare, pe care flori de purpură se 
vedeau presărate ici-colo, pierdute, parcă, în grosimea 
ierbii; pe ziduri, mari tablouri din mozaic comemorau 
victoriile imperiale: generali prezentându-i basileului pe 
regii învinşi şi bogatele prăzi de război dobândite, iar, 
printre curteni şi senatori, în haine de gală, adorându-şi 
soţul şi stăpânul ca pe un zeu, Theodora, stând în picioare 
lângă el. 

Ceva mai departe, dincolo de sălile gărzilor, marele 
consistorium nu era mai prejos în splendoare. Aici era sala 
tronului, unde se ţineau audienţele şi recepţiile solemne, 
împăratul primind ambasadorii şi cadourile suveranilor 
străini. Intrarea se făcea prin trei mari porţi de fildeş, 
împodobite cu minunate draperii de mătase, iar, pe zidul de 
vizavi, se aflau, simetric dispuse, trei porţi din bronz şlefuit. 
Pereţii străluceau de abundența ornamentelor din metale 


preţioase, pardoseala era acoperită de covoare splendide; 
în capătul sălii, pe o estradă largă la care se ajungea 
urcând trei trepte din porfir, între două Victorii înaripate ce 
ţineau coroane de laur, trona jilţul imperial, în întregime 
bătut cu pietre preţioase şi placat cu aur, aşezat sub o 
cupolă tot de aur, susţinută de patru coloane cu lucrături 
măiastre. Alături de sala tronului se deschidea marele 
triclinium, unde aveau loc, în zilele de sărbătoare, 
banchetele de gală. Cu această ocazie, pe mesele acoperite 
cu purpură, se aranjau piesele minunatului serviciu pe care 
Iustinian îl comandase: vasele preţioase strălucind de 
nestemate, tipsiile de aur pe care, printre basoreliefuri ce 
reprezentau succesele militare, era gravată efigia 
împăratului. Şi era atâta magnificenţă în decorul acestei 
încăperi, în frumuseţea costumelor curtenilor bizantini, în 
rafinamentul bucatelor ce li se serveau, încât barbarii veniţi 
în audienţă sau poftiţi la masa imperială, uimiţi, încremeniţi, 
credeau, după cum scria un poet din acea epocă, odată ce 
păşiseră pragul palatului, că pătrunseseră direct în Paradis. 

Deasupra sălilor care alcătuiau Chalcea, legat de ele 
printr-un şir de curţi, galerii descoperite şi scări largi, în 
aer liber, un alt palat, Dafne, se înălța pe o colină, dominând 
citadela cu terasele sale înalte şi cu cele două etaje. Temelii 
colosale, ale căror ruine stârnesc şi astăzi admiraţia 
vizitatorilor, permiseseră împlântarea clădirii în panta 
naturală a terenului, susţinând minunatul edificiu. Acolo, la 
parter, se aflau nenumăratele servicii ale casei imperiale; la 
primul etaj, saloanele de recepții se deschideau spre lungile 
galerii împodobite cu statui, printre coloanele cărora 
privirea descoperea magnifica privelişte a grădinilor 
Palatului Sacru şi a mării. 

Mai departe, izolate în liniştea şi răcoarea oferite de 
copacii înalţi, cu uriaşe coroane, se înşiruiau apartamentele 
suveranilor, misteriosul gineceu, populat de femei şi de 
eunuci, în care se desfăşura, în taină, viaţa intimă a 
împărătesei. Acolo se puneau la cale intrigile complicate în 


dragoste şi în politică, acolo se petreceau cele mai stranii 
aventuri, adesea, suveranul însuşi neavând habar de ceea 
ce se întâmpla. 

Când Părinţii Bisericii, la Conciliul din 536, l-au înlăturat, 
suspectându-l de erezie, pe Antim, patriarhul 
Constantinopolului, iar Iustinian. la câţiva metri de el, îl 
ameninţa în continuare, furios, pe prelatul excomunicat, 
Theodora, pentru a-l pune la adăpost de mânia împăratului 
şi de persecuția duşmanilor, i-a oferit, netemătoare, 
găzduire în gineceu. Doisprezece ani de-a rândul Antim a 
rămas în palat, neştiut de nimeni, în afară de doi şambelani 
pe care suverana îi desemnase ca să-l servească pe fugar: 
toată lumea, inclusiv Iustinian, l-a crezut mort sau retras 
într-o ţară îndepărtată; surpriza a fost generală când, la 
moartea împărătesei, a ieşit la iveală faptul că preafericitul 
trăise, în tot acest răstimp, atât de aproape de prigonitorii 
săi, preocupându-se, cu multă austeritate, numai de 
rugăciuni, în liniştitul şi singurul adăpost ce i se pusese la 
dispoziţie. 

În Palatul Sacru, cum am mai spus, se ridicau, de 
asemenea, nenumărate capele şi paraclise, în care erau 
veneraţi sfinţii cei mai cunoscuţi ai ortodoxiei, şi-n afară de- 
acestea, la fiecare pas, alte şi alte palate, ca Mag-naure, pe 
care Iustinian îl restaurase cu obişnuita lui dărnicie când 
era vorba despre frumuseţe şi artă. O reţea complicată de 
porticuri şi galerii unea reşedinţa, pe de-o parte, cu bazilica 
Sfânta Sofia şi, pe de alta, cu luxoasa tribună cathisma, de 
la înălţimea căreia curtea asista la jocurile din Hipodrom - 
în acest fel, Palatul Sacru, centrul politic al monarhiei, se 
găsea în legătură cu aceşti doi poli ai lumii bizantine, Marea 
Biserică, inima vieţii religioase, şi Circul, clocotitoarea 
arenă, în care oamenii de rând îşi descopereau, din când în 
când, puterea şi îşi manifestau impetuos voinţa. 

Un adevărat popor de servitori, mai mult de zece mii de 
persoane, locuia în acest oraş-nucleu. Erau valeţii aflaţi în 
serviciul personal al împăratului, cubicularii, cei însărcinaţi 


cu masa, vestitores, având în grijă garderoba, silentierii, cei 
care impuneau liniştea la trecerea basileului, referendarii, 
care primeau petiţiile, secretarii, îngrijind de 
corespondenţă, o lume pestriță de funcţionari şi de eunuci, 
acţionând la ordinele unui intendent. Apoi, exista şi 
personalul împărătesei, condus de marea intendentă a 
palatului, direct subordonată suveranei; basilissa le 
împărțea ea însăşi servitorilor săi, femei şi eunuci, gradele 
distinctive, în funcţie de sarcinile pe care, tot ea, le 
distribuia. 

Exista, de asemenea, o secţie specială pentru manejul 
imperial, sub conducerea şefului grajdurilor, precum şi o 
mare de funcţionari civili, care lucrau în birouri sub înalta 
autoritate a şefului cancelariei. Apoi, soldaţii din gardă, 
subalterni şi superiori, trupele de paradă în uniforme 
splendide care, cu veşmintele lor frumoase, tunici lungi, 
albe,.pe care străluceau coliere şi platoşe din aur, având pe 
ele monograma lui Hristos, coifuri tot din aur, săbiile lungi 
şi strălucitoare, dădeau ceremoniilor un aspect pitoresc şi 
strălucitor. Mai erau spaterii, scutierii împăratului, 
excubiterii, soldaţii din garda specială, uriaşi de basm, 
purtând pe umeri înspăimântătoarele halebarde. 

Veneau, la rând, ostiarii, heralzii, uşierii, femeile de 
serviciu, doamnele de onoare, mulţime enormă şi complicat 
specializată pe domenii stricte de activitate, condusă, cu 
greu, de curopalat sau mareşalul palatului. 

Urmau, în sfârşit, preoţii, capelanii şi călugării, care, prin 
simplitatea sutanelor, adesea zdrenţuite, contrastau în mod 
flagrant cu eleganța şi rafinamentul acestei curţi iubitoare 
de ceremonial şi civilizaţie. 

Sub conducerea maestrului de ceremonii, şef al 
protocolului şi arbitrul suprem al etichetei, toată această 
populaţie, îmbrăcată în costume pompoase, era distribuită 
după criterii ierarhice savante, pentru a conferi strălucire şi 
variaţie serbărilor şi procesiunilor imperiale. 


În fiecare zi, se desfăşurau noi ceremonii. La început de 
an, în amintirea vechilor tradiţii romane, împăratului îi 
plăcea să-şi redobândească demnitatea consulară. 

Aşezat pe scaunul curulis 
3, îmbrăcat în toga de gală, croită aidoma celor ale 
consulilor de odinioară ai Romei, suveranul, solemn şi grav, 
primea, într-una din sălile palatului, adulările supuşilor şi 
vasalilor săi. Asculta felicitările Senatului, elogiile retorilor, 
privea lunga şi tăcuta paradă a funcţionarilor curţii; tuturor 
le împărțea dovezi ale generozităţii imperiale: vase din 
argint şlefuit, dipticuri din fildeş, monezi din aur din coşul 
aflat la picioarele sale, gratificaţii potrivit rangului şi 
demnităţii fiecăruia. Apoi, la chemarea heralzilor, se forma 
alaiul consular, care, trecând prin diferitele săli, strălucind 
datorită uniformelor şi armelor, în procesiune continuă 
ajungea până la Augusteon, Marea Biserică şi Capitoliu, de 
unde, în aplauzele poporului şi cântecele ritmate, basileul, 
urcat acum în carul triumfal, străbătea străzile presărate cu 
verdeață şi flori, peste care se aşter-nuseră ţesături de 
mătase stacojie şi tapiţerii preţioase. 

Alteori, se desfăşurau audienţele, în timpul cărora, în 
marele consistorium, împăratul acorda noile demnități, 
comunica promovările, oferea însemnele de noi grade. Se 
organizau şi recepții pentru regii barbari care veneau să-i 
aducă omagii lui Iustinian, adesea însoţiţi de copiii şi soțiile 
lor, îmbrăcaţi în veşminte ciudate şi pitoreşti ce stârneau 
curiozitatea. Se primeau, cu acelaşi fast riguros, 
ambasadorii străini, care aduceau daruri din partea regilor 
lor; pentru a-i uimi, pentru a întipări în creierele lor de 
necivilizaţi o impresie durabilă şi extraordinară a 
nemărginitei puteri bizantine, se impunea o desfăşurare pe 
măsură de lux rafinat, cu toate complicațiile etichetei. De la 
poarta galeriei Chalcea până la marele consistorium, se 
înşiruiau soldaţii din gardă, în ţinută de paradă, şi, printre 
drapelele multicolor fluturânde, în scânteierea săbiilor 
scoase din teacă şi-a lăncilor îndreptate spre cer, prin 


imensitatea sălilor splendide, defila, lent, cortegiul 
ambasadorilor, în sala de audienţe, înconjurat de 
comandanții gărzilor, de eunuci, de marii demnitari, aşezat 
pe tronul dintre cele două Victorii care susțineau deasupra 
capului său coroanele de laur, împăratul aştepta, nemişcat 
şi impunător. Brusc, la un semnal, perdelele de mătase se 
ridicau; orgile cântau, acompaniind corurile; cu umilinţă, de 
trei ori, ambasadorii se prosternau până la pământ, şi-abia 
după aceea basileul îi invita să se ridice. Urma prezentarea 
cadourilor, preţioase şi ciudate, aduse de ambasadă pentru 
suveran; folosind formule scurte, stabilite după reguli 
stricte, începea discuţia, banală, protocolară. La sfârşit, se 
dădea semnalul banchetelor oficiale, la care pivniţa 
imperială îşi etala bogăţiile viticole în faţa musafirilor 
exotici - avari cu feţe colţuroase, cu părul împletit în cozi 
lungi, unduind ca nişte şerpi pe spate; huni cu plete 
atârnând liber, cu mustăţi enorme, cu pantaloni mulaţi pe 
coapse; abisinieni pe jumătate goi, împopoţonaţi cu bijuterii 
barbare; arabi cu pielea arămie; iberi atletici, supli. 
Tuturor, împăratul le împărțea daruri şi demnități, deosebit 
de fericit când putea să-i convertească la creştinism şi să 
completeze recepţiile de la palat cu vreun botez la Sfânta 
Sofia, la care însuşi basileul participa ca naş al noului 
creştin. 

În acest fel, în Palatul Sacru, în funcţie de ceremonialul 
stufos se organiza întreaga viaţă publică a suveranului 
bizantin. Uneori, totuşi, împotriva acestei stricte etichete, 
incidente neobişnuite, puţin conforme cu protocolul, 
dădeau curţii un aspect pitoresc neprevăzut. 

Maras, pustnicul, era unul din acei călugări fanatici şi 
vizionari pe care nimic nu-i oprea când credeau că se află 
sub inspiraţie divină. Alungat din chilia lui de marea 
prigoană declanşată asupra schismaticilor, a venit la 
Constantinopol şi, cu îndrăzneală, s-a prezentat în faţa lui 
Iustinian şi a Theodorei. Veşmintele lui erau un motiv 
suficient pentru a face senzaţie la palat: purta o sutană 


peticită cu o mie de bucăţi din materiale de toate soiurile, 
cusute grosolan cu aţă multicoloră, peste care era azvârlită 
o mantie asemănătoare - amândouă atât de sărăcăcioase, 
atât de mizerabile, încât nici cel mai năpăstuit dintre 
năpăstuiţi, după spusele celui care relatează această 
poveste, n-ar fi primit să le poarte, chiar dacă n-ar fi avut 
nimic altceva să pună pe el. Şi mai mult decât veşmintele a 
surprins limbajul lui Maras: a început să-i insulte pe 
suverani cu atâta violenţă încât cronicarul nu a cutezat, din 
respect pentru Majestăţile lor, să reproducă insolenţele şi 
cuvintele sale jignitoare, atât de dure şi de grosolane, încât 
nici un om, cât de simplu, nu le-ar fi suportat. Partea 
frumoasă a întâmplării este că şi Iustinian şi Theodora l-au 
ascultat, cu o răbdare de invidiat, pe acest sihastru venit să- 
i certe şi care nu s-a lăsat intimidat nici de strălucirea 
coroanei, nici de măreţia purpurei; plini de consideraţie 
pentru desăvârşitul ascet, deşi le arunca în faţă atâtea 
reproşuri, la sfârşit au declarat că, într-adevăr, Maras era 
un filosof cu mult har. Mai mult, împăratul a promis, se 
pare, să-i urmeze sfaturile, iar împărăteasa a ţinut să-l 
păstreze la palat, pentru a discuta cu el despre probleme 
legate de religie şi Dumnezeu. 

Călugărul Zooras, de asemenea, suferise pentru credinţa 
sa. Şi el a crezut că era de datoria lui să vină în capitală, 
însoţit de vreo câţiva discipoli, pentru a-l înfrunta direct pe 
tiran. Primit binevoitor de Iustinian, invitat să se explice în 
faţa unei întregi adunări de epis-copi, el s-a dezlănţuit în 
invective la adresa împăratului care persecuta Biserica lui 
Dumnezeu, făcea să curgă sângele credincioşilor şi susţinea 
Conciliul nelegiuit din Calcedon. „De toate chinurile suferite 
de creştini, striga el, vei da socoteală înaintea Domnului în 
ziua judecății!” împăratul şi-a ieşit din fire; nu îndrăznea să- 
| aresteze, dar nu şi-a putut reţine o replică amenințătoare: 
„Voi aţi fost, i-a răspuns el, cei care v-aţi răzvrătit, care aţi 
provocat discordia; Conciliul a hotărât cu înţelepciune iar 
eu, unsul Domnului, nu admit să mi se vorbească pe acest 


ton. Dacă tu grăieşti adevărul, Dumnezeu mi-o va arăta 
printr-un semn; dacă nu, înseamnă că eu am dreptate şi 
atunci trebuie să spun, răspicat, că oricine va mai ponegri 
Conciliul va fi condamnat la moarte!” Fără să să dea înapoi, 
Zooras a ripostat: „Chiar şi arhanghelii din ceruri urăsc 
Conciliul tău. Pentru a fi convinşi de aceasta, adevărații 
credincioşi nu au nevoie de nici un semn. Dar, fii fără grijă, 
Dumnezeu îţi va da un semn şi semnul se va arăta chiar 
asupra ta”. Şi a ieşit. A doua zi, continuă cronicarul, 
Iustinian devenise din om neom: nu mai vedea, nu mai 
auzea... Din fericire, iscusita şi prevăzătoarea Theodora 
veghea: l-a închis pe bolnav într-o cameră secretă a 
palatului şi, temându-se să nu se răspândească în oraş 
vreun zvon despre moartea lui, a păstrat lângă dânsul 
numai doi medici şi doi servitori. Apoi, a trimis în grabă 
după călugăr, promiţându-i că, dacă împăratul se va 
vindeca, ea va face tot ce trebuia făcut pentru a restabili 
pacea în sânul Bisericii. Când Zooras s-a înfăţişat în faţa 
basileului, i-a spus: „lată semnul pe care l-ai cerut”; apoi, 
începând să se roage, l-a rechemat pe suferind la lumină. 
Iustinian, revenindu-şi ca prin farmec, l-a recunoscut pe 
bătrân şi a înţeles voinţa Domnului; aşadar, din acel 
moment, temându-se de blestemele preafericitului călugăr, 
a condus treburile ţării în dreapta credinţă, bizuindu-se pe 
sfaturile lui. 

Acesta era Palatul Sacru al Bizanțului, la vremea în care 
Theodora domnea în el ca unica şi adevărata lui stăpână. 
Ambiţioasă, despotică şi mândră, nu i-a fost greu să preia 
frânele puterii în mâna ei fermă; foarte feminină, mereu 
cochetă şi dornică să se facă plăcută, s-a adaptat cu mare 
uşurinţă la noua ei situaţie, majestuoasă. 

ÎL. 

Viaţa împărătească a Theodorei. 

Poate că niciodată o suverană, chiar şi de viţă nobilă, n-a 
iubit şi n-a profitat mai deplin decât Theodora de 
nenumăratele bucurii şi de luxul exorbitant de care 


beneficia graţie poziţiei sale înalte şi nu şi-a simţit orgoliul 
mai satisfăcut prin exercitarea autorităţii supreme. 

Îi plăcuseră, dintotdeauna, fastul şi podoabele, iar, odată 
ajunsă în Palatul Sacru, a etalat tot ce era mai rafinat şi mai 
distins în materie de gust. Şi-a dorit camere somptuoase, 
veşminte magnifice şi bijuterii fără seamăn; în special, s-a 
îngrijit, permanent şi prin toate mijloacele, de frumuseţea 
sa. Pentru a-şi păstra chipul proaspăt, delicat şi încântător 
se odihnea mult, dormind bine atât noaptea cât şi după- 
amiaza; pentru ca pielea ei să nu-şi piardă strălucirea şi 
catifelarea, făcea deseori baie, după care se odihnea pe 
săturate. Avea o înclinaţie înnăscută spre cochetărie şi o 
dorinţă de a plăcea foarte potrivită pentru o femeie ca ea. 
Toate acestea dovedeau şi o subtilitate politică: Theodora 
ştia că farmecul personal era o chezăşie a influenţei sale. 

Masa îi era întotdeauna servită cu multă atenţie, fiindcă ea 
însăşi era rafinată şi pretențioasă. Comparativ cu Iustinian, 
căruia îi plăcea să simplifice totul, mulţu-mindu-se, în 
general, cu o mâncare de legume, frugală, adesea 
sculându-se de la masă fără a fi gustat măcar din felurile 
servite, şi, ca o dovadă a evlaviei sale, nepunând nimic în 
gură, de multe ori, zile şi nopţi la rând, Theodora cerea ca 
masa ei să fie plină cu felurile de mâncare cele mai fine şi 
băuturile cele mai variate. 

În afară de ritualul păstrat în intimitate, ţinea foarte mult 
şi la aspectele exterioare ale puterii. Avea o curte a ei, o 
suită, gărzi, cortegii: ca o veritabilă parvenită, adora 
savantlâcurile ceremonialului pe care căuta să-l facă tot mai 
amplu, în timp ce împăratul primea în audienţă pe oricine, 
arătându-se extrem de accesibil, ne-scandalizându-se din 
pricina unor eventuale încălcări ale protocolului, de 
limbajul sau comportamentul nepotrivit al solicitanţilor şi 
stând de vorbă, prieteneşte, cu indiferent cine se înfăţişa 
înaintea sa, încurajându-l să-şi exprime păsurile fără ocol, 
Theodora era intransingentă în ceea ce privea respectarea 
etichetei. Păstrase, din vremea când jucase teatru, gustul şi 


plăcerea punerii în scenă; dar, mai ales, orgolioasă cum era, 
insista să-şi scoată în evidenţă rangul şi să păstreze 
distanţa, foarte probabil încântată, în sinea ei, să-i vadă 
aplecându-se cu umilinţă, până la nivelul condurilor săi, pe 
marii seniori care, odinioară, o trataseră cu atâta 
desconsideraţie. 

De mai multe secole, ceremonialul de la curte se 
complicase, devenise stufos şi greoi, departe de simplitatea 
preferată de primii cezari, în timpul lui Iustinian şi, mai 
ales, datorită Theodorei, viaţa la curte se desfăşura după o 
întreagă teorie. Ca şi Ludovic XIV, mai târziu, la Versailles, 
suveranii bizantini au dorit să-i vadă la palat, permanent, pe 
marii demnitari şi pe înalții funcţionari; şi cum palatul era în 
centrul tuturor problemelor, cum aici se negociau toate 
marile afaceri, cum el era sursa tuturor zvonurilor de care 
depindea liniştea ţării, cum a lipsi de la palat putea să-ţi 
aducă mari necazuri, în mod firesc, toată lumea se grăbea 
să vină. 

Dar, aici, o etichetă foarte riguroasă reglementa relaţiile 
dintre curteni şi stăpân. Odinioară, era foarte uşor să ajungi 
lângă suveran; acum, trebuia să-ţi adaptezi atitudinea şi 
vorba la exigenţele protocolului. Altădată, când senatorii 
apăreau în faţa împăratului, patricienii, punându-şi mâna 
dreaptă pe inimă, se înclinau foarte adânc pentru a primi 
sărutarea basileului; ceilalţi membri ai marii adunări se 
mulţumeau să-şi îndoaie genunchiul drept; împărătesei nu i 
se acorda nici o cinstire specială. Acum, în faţa lui Iustinian 
şi chiar a Theodo-rei, oamenii de cel mai înalt rang trebuia 
să se prosterneze până la pământ, lipindu-şi buzele de 
pardoseală, cu mâinile şi picioarele întinse, şi să sărute 
cizmuliţele de purpură ale suveranilor. Cu profund respect, 
i se adresau prinţului cu „Majestate”, numindu-se pe ei 
umilii săi sclavi. 

Theodora se arăta inflexibilă, faţă de toată lumea, în 
îndeplinirea acestei obligaţii, dându-l afară, ca pe un prost 
crescut, în mijlocul râsetelor şi huiduielilor celorlalţi 


curteni, pe oricine nu respecta până la cel mai mic detaliu 
ritualul prestabilit al ceremoniei. De asemenea, înainte de a 
fi primit, trebuia să facă mult timp anticameră şi Theodorei 
îi plăcea, în mod deosebit, să prelungească aceste aşteptări 
umilitoare, fericită că poate transforma, după cum spunea 
un vigilent observator al uzanțelor impuse de împărăteasă, 
într-o aservire ruşinoasă constituţia liberală a statului. 
Totuşi, această umilinţă îi determina pe toţi să vină şi mai 
des pentru a-i dovedi credinţa lor: o ştiau autoritară, 
vanitoasă, atotputernică; se ştia bine că. Obţinerea unor 
favoruri din altă parte decât de la ea ar fi fost primejdioasă, 
putând conduce chiar la o dizgrație totală. Aşa că, în fiecare 
dimineaţă, anticamera basilissei era plină de solicitanţi, 
care se îngrămădeau la uşă ca o turmă de sclavi; cei mai 
mari seniori ai Bizanțului aşteptau, adesea, zile în şir, ca să 
le vină rândul să intre, înălțându-se pe vârful picioarelor, 
pentru a fi văzuţi sau măcar remarcaţi de eunucii de 
serviciu. Şi când, în sfârşit, ajungeau în faţa suveranei, 
acelaşi ceremonial le reglementa sever mişcările şi limbajul; 
trebuia să se mulţumească să răspundă la întrebările 
împărătesei, fără a-şi permite vreodată să ia cuvântul 
înainte de-a primi încuviințarea basilissei. În general, 
audiența era scurtă, limitată la o concisă şi foarte oficială 
conversaţie. 

Toate aceste amănunte ale protocolului, care l-au 
scandalizat într-atât pe Procopios, nu au nimic extraordinar 
faţă de ceea ce se petrecea la alte curţi şi, dacă amintesc 
aici de ele, o fac pentru că arată cu câtă uşurinţă şi 
îndemânare s-a modelat Theodora exigenţelor noului său 
rang. Neobosită, a cerut şi şi-a luat partea ei în toate 
ceremoniile, ca şi-n toate problemele imperiului. Putea fi 
văzută primind bagheta de aur din mâna ostia-rului şi dând- 
O, ca semn de acceptare a împuternicirii, silentierilor din 
serviciul său, în marele consistorium, stând pe tron, alături 
de împărat, înmânând patricienilor mantia albă, tivită cu 
purpură (dalmatica), şi lungul voal alb, eşarfa brodată şi 


pălăria înaltă, însemnele deosebitei lor demnități. A fost 
văzută - lucru ce nu se mai pomenise până atunci - 
acordând audienţă ambasadorilor şi regilor barbari, pe 
care-i copleşea cu cadouri; ori, seducătoare şi prietenoasă, 
încărcându-i cu atenţii şi daruri măreţe pe suveranii 
neciopliţi ai iberilor sau ai hunilor. 

În acest fel, în ochii tuturor, îşi impunea puterea asupra 
politicii generale a imperiului. 

Oriunde se afla, pretindea ca în jurul ei să se desfăşoare 
totul cu un fast deosebit. Când pleca din Constan-tinopol în 
Bitinia, pentru a face o cură la izvoarele Pythice, băile la 
modă în epocă, o însoțea un cortegiu somptuos: doi miniştri, 
o mulţime de patricii, patru mii de şambelani şi soldaţi, 
gărzi, încât această deplasare semăna cu un marş triumfal. 
Permanent, ridica noi pretenţii, ca urmare a gustului ei 
pentru lux. Solicitase şi primise de la Iustinian proprietăţi 
imense în Capadocia, în Pont, în Paflagonia, domenii vaste, 
conduse de o administraţie specială, care-i aduceau 
Theodorei considerabile venituri. A vrut mai mult. lubea 
banii: a reuşit să-i obţină, descoperind noi resurse şi 
folosind toate mijloacele, până la cele mai abuzive, îi plăcea 
opulenţa, măreţia: s-a săturat repede de Palatul Sacru, 
socotind că această reşedinţă, care-i satisfăcuse pe atâţia 
împărați până la dânsa, era prea mică şi prea modestă. 
Pentru a-i face pe plac, Iustinian a construit, cu mari 
cheltuieli, lângă capitală, vile grandioase, în care curtea 
petrecea o bună parte a anului. 

Împărăteasa aprecia, în special, palatul din Hieria: situat 
pe coasta asiatică a Bosforului, arăta ca o elegantă casă de 
vacanţă, construită la malul mării, adăpostită de soare prin 
verdeață şi înconjurată de ape curgătoare. Poeţii epocii s-au 
întrecut în a cânta în versuri frumuseţea acestui izvor de 
desfătare: „Aici, scria unul dintre ei, nimfele şi naiadele, 
nereidele şi hamadriadele îşi dispută domnia. Ca judecător 
între ele stă Graţia, dar e tare încurcată: în aşa măsură sunt 
adunate în acest loc feluritele plăceri”. Un altul se exprima 


în felul următor: „Pădure sacră a lui Dafne, aşezată departe 
de valuri, oricare ar fi frumuseţea singurătăţii tale 
sălbatice, trebuie să-mi cedezi primul loc. Aici, la mine, 
nimfele pădurilor şi nereidele mării şi-au stabilit locul de 
adunare şi-acum se ceartă între ele care să mă 
stăpânească. Dar Neptun a hotărât şi a dat câte o jumătate 
din mine şi nimfelor şi nereidelor”. 

Pe-acest tărâm fermecător, curtea îşi făcea adesea veacul, 
împăratul sosea toamna, pentru sărbătoarea culesului viei; 
împărăteasa rămânea mai mult, pentru odihnă şi linişte. 
Dar, cum ea dorea să aibă mereu în jurul ei, chiar şi la ţară, 
o curte numeroasă şi prevenitoare, călătoriile la Hieria 
aduceau la disperare anturajul imperial. Servitorii, destul 
de rău găzduiţi, se plângeau că le lipseau, adesea, în 
luxoasa vilă, lucrurile cele mai necesare; mai mult, trecerea 
peste mare nu le pria, capcanele ei neliniştindu-i în mod 
deosebit. De aproape cincizeci de ani, un monstru marin se 
stabilise în Bosfor; era o balenă enormă, lungă de vreo 
cincisprezece metri, care scufunda navele, înecându-i pe 
pasageri, în zadar s-au străduit s-o prindă: toate ordinele 
împăratului nu duseseră la nici un rezultat şi nefericiţii 
curteni erau îngroziţi când trebuia să traverseze 
strâmtoarea pentru a merge la Hiena. Până la urmă, însă, 
fiorosul cetaceu a fost prins. Urmărind, într-o zi, un grup de 
delfini, a eşuat în nămol la gura de vărsare a râului 
Sangarios şi n-a mai putut să se elibereze. Localnicii, aflând 
vestea, au dat fuga şi au ucis monstrul cu lovituri de topor, 
după care, târându-l pe uscat, l-au purtat, în triumf, prin 
satele lor. În acest fel, Bosforul şi-a recăpătat liniştea. 

Dar Theodorei nu-i păsa de spaimele supuşilor. Dacă lua o 
hotărâre şi, mai ales, dacă era vorba de plăcerea ei, nimeni 
n-ar fi reuşit s-o determine să-şi schimbe părerea. Nu mai 
pare imposibil ca ea să le fi chemat şi să le fi primit în 
intimitatea ei pe câteva din prietenele libertine din 
perioada tinereţii sale, cum erau, de exemplu, Chryso- 
mallo, dansatoarea, şi actriţa Indaro, şi ca, din dragoste 


pentru fostele „colege”, într-o oarecare măsură şi pentru a 
sfida, să le fi rezervat acestor femei uşoare un loc în 
consiliile sale. 

I se întâmpla, uneori, dacă îi dăm crezare Istoriei secrete, 
să strecoare, în discuţiile serioase, glume şi diferite 
născociri caraghioase, din cele care îi aduseseră, odinioară, 
succesul pe scenă. Când venea cineva, de exemplu, să i se 
plângă de necazurile avute cu rudele, ea găsea, 
întotdeauna, pentru a scăpa de respectivul inoportun, 
butada potrivită care să-l acopere de ridicol. Pentru a-i 
îndepărta definitiv pe indivizii care o deranjau, inventa 
farse de actor de mâna a doua, pe care le interpreta cu un 
talent extraordinar. 

Un patrician, om în vârstă, ce îndeplinise funcţii înalte în 
magistratură, îi datora o sumă importantă unuia din 
servitorii împărătesei; neputând să-şi plătească datoria, a 
cerut audienţă la Theodora, în speranţa că va reuşi să o 
înduplece, să-l pună la adăpost de hărţuirea creditorului. 
Suverana era bine dispusă; le-a poruncit eunucilor să se 
aşeze în jurul ei şi a împărţit fiecăruia câte un rol în 
comedia pe care o pregătea. Patriciul a fost primit în gine- 
ceu; sărmanul om, plângând, s-a prosternat la picioarele 
împărătesei, aşa cum cerea eticheta, şi a început o lungă 
cuvântare pentru a-şi prezenta păsurile: „Este îngrozitor, 
Majestatea voastră, să fii un patrician sărac. La un om 
obişnuit, o situaţie asemănătoare inspiră milă; pentru un 
om de rang înalt, sărăcia atrage jigniri. Un om simplu, dacă 
este ruinat, îşi poate mărturisi ananghia creditorului său; 
un patriciu, dacă nu-şi poate plăti datoriile, s-ar ruşina să 
facă o asemenea mărturisire şi, apoi, n-ar convinge pe 
nimeni: cum să crezi că un om cu o astfel de origine ar 
putea fi sărac? Sau, dacă ar reuşi, ar rămâne, însă, total 
dezonorat. Or, Majestatea voastră, eu am şi creditori şi 
debitori. Dar de creditorii mei, din respect pentru rangul 
meu, nu pot să scap, iar debitorii mei, care nu sunt patricii, 
se eschivează să-şi plătească partea lor, invocând mii de 


pretexte, ori îşi mărturisesc neputinţa de a-şi stinge 
datoriile. Sunt, deci, foarte încurcat şi vă rog să mă ajutaţi 
să scap de necazuri”. Theodora l-a lăsat să vorbească; apoi, 
cu o voce suavă a început: „Dragul meu patriciu...”, iar 
corul eunucilor a continuat fraza: „suferi de hernie la 
încheietura piciorului”. Şi, de fiecare dată când bietul om îşi 
relua cererea, Theodora şi ai săi repetau în cor refrenul. 
Până la urmă, nefericitul, prosternându-se protocolar, a 
renunţat şi a ieşit. Se spune că s-a râs mult în palat la auzul 
farsei pe care suverana i-a jucat-o acelui pisălog. 

Totuşi, astfel de glume, care nouă ni se par, de altfel, prea 
puţin spirituale, Theodora le făcea foarte rar. Chiar dacă îşi 
amintea de succesul ei actoricesc, nu ţinea deloc să îl 
reînvie şi în memoria celorlalţi şi n-ar fi admis nici cea mai 
mică aluzie în acest sens. Inteligentă, practică şi, în egală 
măsură, orgolioasă, îşi ascundea trecutul sub noua sa 
măreție şi, din această cauză, a avut grijă să nu-şi 
compromită, nici în aventuri amoroase, nici în galanterii 
inutile, poziţia pe care a ştiut s-o cucerească. Pe cât a fost, 
odinioară, dansatoarea de obraznică şi de libertină, pe atât 
împărăteasa s-a arătat mai rezervată, corectă, cucernică şi 
fără reproş. 

III. 

Bârfele capitalei. 

În fiecare zi, pe sub arcadele Porticului regal, se ţinea, în 
Constantinopol, marele iarmaroc al veştilor. În mulţimea 
leneşă, de gură-cască, indivizi care-şi atribuiau onorabilul 
nume de filosofi vorbeau fără oprire, prin numeroasele 
dughene ale librarilor din acest cartier, despre orice, 
teologie şi medicină, politică şi religie, interpretând şi cele 
mai banale evenimente din oraş şi de la curte. Prin ifosele 
pe care şi le dădeau, prin vorbele sforăitoare şi uşuratice, 
prin problemele pe care le abordau şi prin modul în care 
găseau câte o explicaţie pentru orice, reuşeau să se impună 
în faţa vulgului care îi asculta vrăjit; deşi, în realitate, cei 
mai mulţi erau fără căpătâi, oameni de nimic, fără şcoală, 


fără educaţie şi cărora vinul pe care-l băuseră le înfierbânta 
imaginaţia şi le sporea elocvenţa, poporul îi adula, înalta 
societate vedea în ei nişte bufoni de o moralitate 
îndoielnică, gata oricând să îngroaşe rândurile paraziţilor 
familiilor bogate; amuzându-se de necuviinţele şi de 
impertinenţele lor, oamenii de rang îi tratau cu o 
familiaritate adesea insultătoare şi brutală. Dar plebea le 
sorbea fermecată discursurile goale; se arăta încântată de 
relaţiile cu care se lăudau, credea orbeşte în relatările lor, 
în veştile pe care le aduceau din presupusele lor călătorii în 
străinătate. Când Uranios, medic şi filosof, foarte mândru 
de prietenia pe care i-o arăta Chosroes scotea, cu trucată 
nepăsare, din buzunarul jiletcii sale soioase scrisorile 
primite de la Marele Rege şi amintea, cu îngăduinţă, 
discuţiile amicale, pe care, la Ctesiphon, le purtase el cu 
suveranul, gloata rămânea convinsă că un astfel de om ştia 
multe, fără îndoială, despre dedesubturile politicii; şi, cu cât 
minciunile pe care le depăna erau mai inedite, cu atât 
deveneau mai valabile pentru minţile simple. 

Constantinopolul, ca orice metropolă, era adăpostul ideal 
pentru drojdia societăţii pe care provinciile o deversau 
anual: leneşi, oameni fără nici un Dumnezeu, hoţi şi 
cerşetori, în această mulţime fără nici o ocupaţie, agitată şi 
răzvrătită, orice bârfă era binevenită, orice poveste, cu 
condiţia să fie nostimă, fantastică sau stranie, era crezută 
pe cuvânt şi răspândită din gură în gură. 

Când Anthemios din Tralles, ' marele arhitect, a imaginat o 
nouă farsă pe socoteala vecinului său, avocatul Zenon, 
povestea a făcut înconjurul oraşului, amuzând poporul, 
întregul Bizanţ aflase cum eminentul savant a avut ideea să 
aducă în pivniţă nişte vase umplute cu apă, legându-le, prin 
tuburi din piele, de grinzile casei lui Zenon şi cum, făcând 
focul sub vase, a provocat, prin degajarea aburilor, un fel de 
cutremur la vecinul său; şi tot Bizanțul râdea, închipuindu- 
şi figura îngrozită a avocatului, alergând în stradă şi 
întrebând trecătorii dacă nu cumva catastrofa provocase şi 


alte dezastre. Nu s-au amuzat mai puţin când, cu o altă 
ocazie, acelaşi Anthe-mios provocase în casa vecinului său, 
într-o zi pe când avea musafiri, un fel de furtună, cu 
ajutorul unor oglinzi care reflectau razele de soare şi a 
unor table care se loveau zăngănind unele de altele; la fel 
de ilară a fost socotită şi reacţia lui Zenon, care s-a dus să 
se plângă împăratului, declarând că el, simplu muritor, nu 
are forţa să se lupte ba cu Zeus, care trăsneşte şi tună, ba 
cu Poseidon, care mişcă pământul. 

Superstiţia populară comenta cu ardoare toate 
evenimentele care păreau că prevestesc viitorul. Constanti- 
nopolul, adevărat muzeu în care Constantin îngrămădise 
minunăţiile sanctuarelor păgâne, era ticsit cu statui ale 
diverselor divinităţi. Fiecăreia, mulţimea îi atribuia legende 
sau virtuţi miraculoase. Fiecare ştia, de exemplu, că dacă 
marele bou de aramă, aşezat lângă Circ, mugea, un mare 
pericol ameninţa oraşul şi că o inscripţie misterioasă, 
gravată pe o statuie din Hipodrom, anunţa catastrofe. Toţi 
ştiau că, în Forum, o serie de sculpturi aşezate pe coloane 
deţineau secretul viitorului şi că Apollonios din Tyane, 
faimosul astronom, citise pe ele numele viitorilor împărați. 
Iar astrologii erau foarte numeroşi şi erau foarte des 
consultaţi în capitală; dar Iustinian, sceptic, considerând că 
agitau în mod inutil nişte spirite uşor de impresionat, 
atrăgea atenţia oamenilor de ordine să fie foarte severi cu 
ei. 

Miracolele, însă, în cea mai mare măsură, dădeau frâu 
liber imaginaţiei şi dezlegau limbile oamenilor săraci cu 
duhul. Exista un vechi obicei al bisericilor din 
Constantinopol, de a oferi copiilor din şcoli ceea ce rămânea 
din pâinea sfinţită după împărtăşanie. Într-o zi, printre cei 
chemaţi să primească anafura, s-a nimerit şi un copil evreu. 
Când tatăl, un geamgiu fanatic într-ale credinţei neamului 
său, a aflat că fiul lui mâncase din simbolicul trup al lui 
Hristos, şi-a pierdut minţile de furie şi l-a aruncat în 
cuptorul încins, în care topea sticla. Timp de trei zile, 


mama, neştiind ce i s-a întâmplat băiatului, l-a căutat 
disperată prin oraş, când, deodată, s-a auzit chemată de el 
din interiorul cuptorului şi, deschizând uşa, l-a regăsit, viu 
şi nevătămat. Ela povestit că o doamnă frumoasă, 
îmbrăcată în purpură, a stins jăraticul din jurul lui, apoi i-a 
adus mâncare şi băutură. Poporul, fermecat de întâmplare, 
mai spunea că mama şi fiul s-au botezat şi că tatăl cel hain, 
din ordinul împăratului, a fost crucificat în cartierul Sykse, 
pentru că încercase să-şi ucidă propriul copil. 

Lumea vădea acelaşi interes pentru tot ce se petrecea la 
curte şi, mai ales, pentru suverani. Despre viaţa lor 
misterioasă, abia întrevăzută în strălucirea marilor 
ceremonii, se ştia foarte puţin, dar fantezia maselor broda 
neobosită. Despre împărat se spuneau multe lucruri 
contradictorii, încât părea, pe rând, ba slujitorul Domnului, 
ba unealta Diavolului. Dormind puţin, având atâtea treburi 
de rezolvat, Iustinian se culca târziu, se scula la răsăritul 
soarelui, dar, adesea, se dădea jos din pat chiar la miezul 
nopţii pentru a lucra. Din cauza acestei activităţi nocturne, 
imaginaţia mulţimii născocise un adevărat roman de 
groază. Se spunea că, atunci când împăratul se plimba, 
noaptea, dintr-o cameră în alta, doar trupul lui, fără cap, 
străbătea nesfârşitele săli goale şi că, dacă te nimereai prin 
preajmă, puteai vedea, brusc, apărând prin aer, venind cine 
ştie de unde, capul basileului zburând să se reaşeze pe 
trunchiul pe care-l părăsise atât de misterios. Se mai 
spunea că oamenii din jurai împăratului, stând în picioare 
lângă stăpânul lor, uneori vedeau, cu spaimă, producându- 
se o schimbare neaşteptată în trăsăturile lui: sprâncenele i 
se ştergeau, ochii îi dispăreau, faţa nu mai avea nimic 
omenesc; o singură dată, susțineau ei, călugărul Zooras 
reuşise, prin rugăciuni, să-i readucă figura de om, care se 
metamorfozase atât de drăcesc. Se mai spunea că Sfântul 
Sava, renumitul pustnic din Palestina, intrând, într-o zi, în 
cabinetul de lucru al lui Iustinian, a fugit de acolo înnebunit, 
spre marea surpriză a eunucilor, povestind, mai târziu, că-l 


văzuse pe Satana în persoană stând pe tronul imperial. Şi, 
pentru a întări aceste afirmaţii, erau citați, cu o convingere 
ce excludea orice tentativă de contrazicere, martori oculari, 
oameni cu scaun la cap, care păţiseră şi ei acelaşi lucru şi 
care, apoi, nu şi-au mai venit în fire. Se mai susţinea că 
mama suveranului povestise că avusese de-a face cu o fiinţă 
supranaturală, care dispăruse apoi ca un vis, şi că din 
această aventură se născuse Iustinian. 

Se căutau, de asemenea, explicaţii despre modul în care 
basileul îşi acoperea cheltuielile fabuloase, într-o zi, după 
cum povestea una din aceste variante, împăratul vizita 
şantierele noii biserici Sfânta Sofia, cu sufletul întristat, 
pentru că se gândea că nu mai are bani să continue 
construcţia. Urcat pe schele, privea, melancolic, măreaţa 
lucrare care ameninţa să rămână neterminată, când veni la 
el unul din eunucii palatului: „De ce, sire, îl întrebă omul, 
sunteţi tulburat din cauza banilor? Trimiteţi-l, mâine, pe 
unul din demnitari să mă caute şi o să aveţi câţi bani veţi 
dori”. Iustinian nu l-a luat în seamă. A doua zi, pe când 
împăratul se afla din nou pe şantier, a apărut iar acelaşi 
eunuc: Daţi-mi, îl îndemnă el pe basileu, câţiva oameni de 
încredere ca să vină cu mine”. Surprins de insistenţele lui, 
Iustinian i-a însărcinat pe Strategios, ministrul Tezaurului, 
pe chestorul Ba-silides şi pe Theodor Kolokynthes, prefectul 
oraşului şi patriciu, ca, împreună cu o suită numeroasă şi 
douăzeci şi unu de catâri puternici, să meargă cu 
necunoscutul eunuc. Eli-a condus în afara oraşului şi, 
deodată, în faţa lor s-a ridicat un palat de vis, care nu părea 
să fi fost făcut de mâna omului. Demnitarii au fost poftiţi 
înăuntru şi aşa s-au trezit într-o sală plină ochi numai cu 
monezi de aur; apucând o lopată, misteriosul eunuc a 
încărcat pe fiecare catâr câte patru sute de livre de aur. 
Împovărând astfel animalele, i-a rugat pe demnitari să-i 
ducă împăratului, spunându-le că el mai întârzie puţin, să 
închidă sala. Când Iustinian a văzut aurul, a cerut să i se 
relateze în amănunt cele întâmplate; şi, cum eunucul nu s-a 


mai întors, a trimis să fie căutat. Dar locul unde se afla 
minunatul palat era acum pustiu şi eunucul, nicăieri. lar 
împăratul n-a mai stat în cumpănă şi a recunoscut minunea 
cerească înfăptuită pentru săvârşirea casei Domnului, spre 
marea lui slavă. 

Despre felul în care Iustinian umplea Tezaurul imperial, 
gura lumii mai oferea şi alte informaţii, dar pe-as-cuns. Se 
şoptea că împăratul falsifica testamente pentru a pune 
mâna pe moştenirile bogate, că făcea speculă cu grâu, 
mătase, alimente, ba chiar şi cu spectacolele pentru popor, 
şi că nu se dădea înapoi, pentru a se îmbogăţi, nici de a 
pronunţa dizgraţieri nedrepte şi nici de a asasina oameni. 
Se comentau răuvoitor şi acţiunile The-odorei şi ale familiei 
sale. Se ştia despre avuţiile ei, se ştia că iubeşte banii: 
desigur, se înţelegea cu împăratul pentru a-i jefui pe 
curteni, pe care-i lăsa, mai întâi, să se îmbogăţească şi apoi 
le confisca, în folosul ei personal, obiectele de valoare, 
stofele frumoase, bijuteriile, toate lucrurile care o tentau. O 
ştiau răzbunătoare, crudă, în stare de orice pentru a-şi 
distruge duşmanul şi pentru a-şi păstra puterea. Se 
născoceau pe seama ei cele mai sumbre poveşti. Se spunea 
că, dacă cineva avea ghinionul să nu-i placă, trimitea pe 
ascuns să fie adus la palat şi, legat fedeleş, cu un sac pe 
cap, nenorocitul era îmbarcat sub pază severă, şi dus în 
exil, într-un colţ îndepărtat al imperiului, unde călăi 
cumpliţi aveau sarcina să desăvârşească neîntârziat 
răzbunarea împărătesei. 

Despre cele ce se petreceau în spatele zidurilor de 
nepătruns ale gineceului, haimanalele capitalei aveau şi mai 
multe de spus. Existau acolo, susțineau ei, imense temnițe 
subterane, tăcute şi îngrozitoare, în care Theodora îşi 
azvârlea, bătea şi tortura victimele; acolo, într-o beznă 
permanentă, încătuşaţi de zid cu lanţuri atât de scurte încât 
abia se puteau apleca, năpăstuiţii rămâneau închişi luni şi 
ani de zile; li se arunca o porţie minusculă de hrană 
mizerabilă, ca la animale; dacă, din întâmplare, reuşeau să 


iasă la lumină, erau nebuni, orbi sau zdrobiţi fără leac din 
cauza chinurilor la care fuseseră supuşi în îndelungata lor 
captivitate. Totuşi, scăpând cu viaţă din acel iad 
înspăimântător, un labirint întunecat la intrarea căruia lăsai 
orice speranţă, bieţii oameni se puteau considera fericiţi: 
alţii dispăreau fără urmă. Se povestea că, într-o zi, venise la 
palat fiul pe care Theodora îl născuse în tinereţe. Tatăl lui, 
pe patul de moarte, îi dezvăluise adevărul şi băiatul plecase 
la Constantinopol să-şi regăsească mama. Împărăteasa, 
foarte îngijorată ca nu cumva Iustinian să se înfurie pe 
dânsa, aflând despre această reminiscență a trecutului ei 
furtunos, l-a primit pe tânăr, dar l-a dat pe mâna unuia din 
servitori, cel care executa, de obicei, poruncile ei secrete. 
Şi, de atunci, niciodată nu s-a mai auzit ceva despre acel 
nenorocit copil. 

Nu trebuie să punem preţ pe toate aceste istorisiri care 
circulau în epocă. Până şi Procopios, care le-a cules cu 
satisfacţie răutăcioasă, mărturiseşte, undeva, că Theodora 
era o femeie foarte misterioasă şi că, dacă dorea ca vreuna 
din faptele sale să rămână tăinuită, nimeni, oricât de iscusit 
ar fi fost, nu putea descoperi secretul. Deci, este de 
neînțeles cum un cronicar a putut afla toate aceste poveşti 
de groază, cu asasinate în miez de noapte, închisori 
subterane, torturi înfiorătoare. Trebuie să adăugăm că, şi 
după consemnările lui Procopios, se putea evada uşor şi, 
uneori, în mai multe rânduri, din aceste carcere de temut şi 
că unele dintre cele mai cunoscute „victime ale 
împărătesei” au ieşit de acolo fără nici o vătămare ba, mai 
mult, după aceste dizgraţieri trecătoare, au reuşit să 
ajungă în posturi importante. Desigur că, în acest Palat 
Sacru, plin de culoare şi tainiţe, se puteau petrece lucruri 
stranii şi aventura patriarhului Antim, despre care am 
vorbit, poate da de gândit despre cam ce se putea întâmpla 
sub acoperişul gine-ceului imperial. Este sigur, de 
asemenea, că, atunci când Theodora ura pe cineva, era 
femeia care nu s-ar fi dat înapoi, după părerea mea, nici în 


faţa scandalului provocat de o dizgraţiere nedreaptă şi, 
poate, nici în faţa unui asasinat. Avea o ură tenace: întreaga 
viaţă şi-a amintit de insultele cu care Verzii i-au copleşit 
tinereţea; niciodată nu l-a iertat pe prefectul loan din 
Capadocia care, la un moment dat, i-a pus în pericol 
autoritatea. Pentru a păstra puterea supremă, a dărâmat 
toate obstacolele care i-au stat în drum şi i-a îndepărtat pe 
toţi ambiţioşii care au încercat să i se opună. Pentru a-şi 
distruge adversarul, toate mijloacele au fost bune: perfidia 
sau violenţa, minciuna sau corupţia. Vicleană, dură, chiar 
crudă dacă în joc se aflau interesele sale, n-a avut nici un 
scrupul în alegerea mijloacelor şi a căilor cu care să-şi 
îndeplinească planurile. Dar, chiar după scrierile lui Pro- 
copios, această femeie impetuoasă şi pătimaşă era, totuşi, în 
stare să manifeste milă pentru duşmanii săi şi este perfect 
adevărat faptul că mulţi dintre cei mai periculoşi adversari 
au fost pedepsiţi doar cu exilul, pentru insulte sau pentru 
comploturi. De asemenea, este sigur că suverana 
răzbunătoare i-a favorizat pe unii pe care, la început, i-a 
urât şi că, dacă a avut un suflet despotic, în schimb a rămas 
mereu, după cum vom vedea, alături de cei pe care-i iubea 
sau care o serveau bine. În sfârşit, am condamna-o degeaba 
dacă i-am pune în cont dispariţia fiului ei; să ne gândim 
numai că fiica ei, care putea, din aceleaşi considerente, să-l 
deranjeze pe lusti-nian, amintindu-i de o perioadă 
întunecată din viaţa soţiei sale, nu a stingherit, totuşi, pe 
niciunul, şi, de altfel, Theodora s-a preocupat îndeaproape 
de cariera nepotului său, Anastasie. 

Oamenilor de rând din Constantinopol nu le păsa câtuşi de 
puţin de toate acestea. Fiindcă Theodora exercita asupra lui 
Iustinian o influenţă atât de puternică, ar fi fost prea simplu 
s-o explice căutând motive fireşti. N-avea importanţă că era 
frumoasă şi sclipitor de inteligentă: dacă reuşea să-l 
conducă pe împărat după toanele sale, era musai să fie ceva 
diavolesc la mijloc, în zadar se spunea că Iustinian avea un 
suflet extraordinar de sensibil şi o voinţă tot atât de 


inconsistentă ca şi praful pe care-l poartă vântul; preferau 
să creadă că basilissa îşi impunea voinţa prin vrăjitorii; şi ca 
nimeni să nu se îndoiască de complicitatea ei cu Infernul, se 
mai spunea că, încă din tinereţe, dracii se băteau pe 
favorurile ei şi-i alungau iubiții. 

Toate acestea, desigur, se repetau neobosit, dar destul de 
discret. Basilissa, se credea, avea spioni pretutindeni şi nu 
era bine să te expui. Se poate deduce că, dacă împărăteasa 
ar fi continuat şi la palat viaţa desfrânată de mai înainte, 
aventurile sale amoroase ar fi oferit un material abundent 
bârfelor populaţiei unei capitale prea puţin respectuoase cu 
suveranii săi. Se vorbea în fel şi chip, în Constantinopol, de 
fiecare dată cu mare plăcere, despre virtutea femeilor şi cu 
atât mai mult despre virtutea celor din înalta societate: o 
dovadă este anecdota de mai jos, destul de nostimă. 

În cartierul Zeugma, pe malul Cornului de Aur, se afla, 
aşezată pe o coloană, o statuie renumită a Afro-ditei. Ea era 
protectoarea uneia din casele de toleranţă foarte cunoscute 
în capitală; dar mai avea şi o altă proprietate, neobişnuită, 
chiar ciudată. Când un soţ se îndoia de virtutea soţiei sale, o 
invita: „Să mergem la statuia Afroditei; dacă ai fost cuminte, 
ne-o va dovedi.” într-adevăr, doar femeile cinstite puteau să 
păşească, fără să păţească nimic, prin faţa statuii zeiţei; 
celelalte, nu se ştie prin ce vrăjitorie, erau dezbrăcate, 
brusc, de toate veşmintele. Acest necaz i s-a întâmplat unei 
nepoate de-a Theodorei. Trecea călare prin cartier, 
mergând spre Vlaheme, când o aversă izbucnită din senin a 
obligat-o să-şi schimbe drumul; fără să se gândească, s-a 
apropiat de statuie şi... S-a trezit complet goală în public. 
Umilită şi mânioasă, a pus să fie dărâmată statuia 
trădătoare; dar puşlamalele Bizanțului au făcut mare haz. 

Dacă, în aceste condiţii, cronica nu pomeneşte nimic de 
vreo aventură galantă a Theodorei de la căsătoria ei, dacă 
aceeaşi cronică n-a pus în nici un fel la îndoială, în mod 
serios, corectitudinea vieţii sale intime, este din cauză că, 
evident, suverana a avut o purtare ireproşabilă. Şi, pentru 


că, în ultima vreme, a devenit aproape o modă discutarea 
acestei probleme, să mai examinăm încă o dată ce s-a spus 
despre virtutea Theodorei. 

IV. 

Virtutea Theodorei. 

Din momentul în care Sardou 
4, în piesa cu acelaşi nume ne-a prezentat o Theodoră 
îndrăgostită de viaţă uşoară şi destrăbălată, a început să se 
creadă că împărăteasa, având şi pe tron un comportament 
libertin ca în tinereţe, nu s-a putut abţine să continue cu 
păcatele, rămânând, în pofida măştii afişate în public, 
aceeaşi prostituată de altădată. N-aş vrea să mă expun 
ridicolului de a mă transforma în apărătorul vehement al 
virtuţii Theodorei de după căsătorie. Aşa cum s-a mai spus, 
este foarte greu să obţii probe certe în sprijinul acestor 
afirmaţii, aşadar, nici eu nu voi susţine mai mult decât e 
nevoie că augusta ar fi fost fără reproş. Cred că, în tinereţe, 
a dus o viaţă foarte libertină, ceea ce nu mă scandalizează 
deloc; şi, chiar dacă ar fi continuat-o mai târziu, tot nu mă 
supără, pentru că, la urma urmei, numai lustinian ar fi avut 
dreptul, într-o oarecare măsură, să se plângă. Dar faptele 
sunt fapte şi examinarea lor imparţială dovedeşte doar 
cuminţenia Theodorei. 

Mai întâi, niciunul dintre scriitorii din acea perioadă, 
niciunul din istorici, chiar din secolele ulterioare, deşi câţiva 
i-au reproşat avariţia, firea autoritară şi violentă, influenţa 
excesivă asupra lui lustinian, scandalul provocat de părerile 
ei eterodoxe, n-a consemnat un exemplu concret, care să ne 
permită să ne îndoim de corectitudinea vieţii ei conjugale. 
Procopios, pamfletarul care a calomniat-o, necruţând-o 
pentru aventurile din tinereţe, şi a relatat, cu exces de 
amănunte, perfidia, cruzimea, infamiile din epoca 
maturității Theodorei, n-o mai acuză totuşi, nici de cel mai 
nevinovat flirt. Ne dăm seama că, dacă suverana ar fi 
furnizat un pretext oarecare, cronicarul n-ar fi pregetat să 
descrie, pe larg, adulterul. Dar el nu pomeneşte nici un 


cuvânt: şi asta se poate întâmpla numai din pricină că nu 
avea nimic de zis. 

Şi chiar n-a făcut nici o aluzie? 

Dacă ne dăm osteneala să citim cu atenţie, în limba 
originală, Istoria secretă, ne putem convinge lesne că, 
oricât ne-am strădui, nu am găsi nimic împotriva fidelității 
Theodorei, nici din povestea lui Teodosie, nici din cea a lui 
Petru Barsymes, nici din cea a lui Areobinde. 

Teodosie, pe care-l vom regăsi mai departe, era amantul 
Antoninei, soţia lui Belizarie şi prietena favorită a 
împărătesei. Se iubeau de aproape zece ani; el o urmase 
pretutindeni, în Africa, în Sicilia, în Italia, fără ca vreodată 
Belizarie, generalul încornorat, cu toate informaţiile 
primite, să dorească să deschidă ochii. Până la urmă, totuşi, 
soţul înşelat, simțindu-se cam ridicol, se hotărâse să ia 
măsurile de rigoare. Şi-a închis soţia şi i-a dat voie fiului său 
vitreg, Fotius, să acţioneze împotriva amantului mamei sale. 
Fără ezitare, tânărul l-a smuls pe Teodosie din adăpostul pe 
care i-l oferise biserica Sfântul Ioan din Efes şi, sub pază 
drastică, şi-a târât prizonierul într-un castel îndepărtat din 
Cilicia: operaţiunea a fost atât de bine organizată, încât 
nimeni n-a ştiut ce se întâmplase cu Teodosie. În acest 
moment intră în scenă Theodora. Se zice că suverana se 
arătase, dintotdeauna, foarte indulgentă cu favorita ei, 
condescendenţă care-i permitea s-o aibă la mână şi, prin ea, 
şi pe Belizarie. Izbutise şi-n alte daţi să-i redea Antoninei 
amantul, pe care teama că generalul gelos s-ar putea 
răzbuna îl determinase să se îndepărteze. Theodora a 
intervenit energic când a aflat de cele puse la cale de 
Belizarie. Îi era foarte obligată Antoninei care, în recenta 
dizgraţiere acționată împotriva lui loan din Capadocia, îi 
adusese augustei un serviciu remarcabil. De aceea, 
Theodora s-a grăbit să-l cheme pe Belizarie în Bizanţ, unde 
credea că putea să-şi apere mai bine favorita, şi a început 
demersurile prin care să-l oblige pe general să se împace 
cu soţia. Apoi, a îndrăznit mai mult. Reuşind să-l găsească 


pe 'leodosie, l-a adus, în secret, la palat şi, a doua zi, i-a 
trimis un mesaj Antoninei: „Draga mea, mi-a căzut, ieri, în 
mână, o bijuterie neasemuită, cum nimeni pe lume n-a mai 
văzut. Dacă vrei s-o admiri, voi fi încântată să ţi-o arăt”. 
După ce, astfel, i-a stârnit curiozitatea Antoninei, care a dat 
fuga la invitaţia ilustrei sale prietene, l-a chemat pe 
Teodosie din camera eunucilor, în care îl ascunsese. Ne dăm 
seama de surpriza, de bucuria şi recunoştinţa favoritei! 
„Salvatoarea mea, binefăcătoarea mea, stăpâna mea!” - nu 
înceta să-i repete. Apoi, ca o măsură de precauţie, pentru a- 
| feri de răzbunarea lui Belizarie, împărăteasa l-a adăpostit, 
în continuare, pe Teodosie în palat, având grijă să fie bine 
tratat. Chiar se gândea serios, se spune, să-i dea un mare 
comandament militar, dar el a murit, brusc, de dizenterie. 
Aceasta este, redată pe scurt, varianta lui Procopios: ei 
bine, nimic nu mă face să bănuiesc că împărăteasa i-a 
„suflat” favoritei amantul şi că, apoi, s-a prefăcut că i-l 
înapoiază. Dacă autorul Istoriei secrete ar fi suspectat ceva 
necurat în această aventură, nu s-ar fi sfiit s-o spună. 
Despre Petru Barsymes, de asemenea, se zicea că ar fi fost 
amantul împărătesei. Era un sirian care făcuse avere în 
comerţul cu argint şi devenise, la puţin timp, foarte 
cunoscut, datorită abilității sale şi a neruşinării cu care 
încheia afaceri necinstite. A intrat, mai târziu, în birourile 
prefecturii Pretoriului, unde s-a dovedit atât de priceput 
încât i-a plăcut Theodorei şi l-a trecut în serviciul său. 
Protejatul a ocupat, curând, înalta funcţie de prefect al 
Pretoriului, iar, pentru a explica fulgerătorul său succes în 
carieră, oamenii simpli din Constantinopol spuneau că, prin 
filtre şi vrăjitorii, reuşise s-o farmece pe împărăteasă. 
Prefectul Petru, ca să reuşească, nu avea însă nevoie de 
asemenea artificii. Prin priceperea sa în administraţie, acest 
excelent ministru de Finanţe a fost întodeauna în stare să 
găsească banii ceruţi de stăpânii săi; acest talent i-a 
asigurat încrederea suveranilor. Foarte dur, fără scrupule, 
şi-a condus ministerul cu multă rigoare, scoțând profit din 


orice, tolerând toate hoţiile, făcând speculă cu grâu 
dovedind atâta curaj şi tupeu încât, din cauza unei răscoale 
care ameninţa tronul, lustinian a trebuit, cu sincere 
regrete, să-l concedieze. Protecţia împărătesei, care 
bineînţeles că a încercat, deşi zadarnic, să-l salveze, l-a 
consolat pentru dizgrație. La puţin timp după înlăturarea 
lui, acest servitor, util şi priceput, a fost numit ministru al 
Tezaurului şi acolo s-a făcut, de asemenea, apreciat pentru 
maniera în care a redus cheltuielile şi a organizat 
monopoluri aducătoare de profit. 

În povestea vieţii acestui administrator al averilor 
imperiale şi în relaţiile lui cu suverana n-a existat nici 
umbră de cochetărie. „Ilheodora, scrie Procopios, îl iubea 
enorm pe Barsymes”. În afară de faptul că scriitorul s-a 
folosit tocmai de acest termen, sensul lui nu e nici pe 
departe cel care înseamnă, a iubi din dragoste” - de altfel, 
pamfletarul s-a străduit să ne explice motivele simpatiei 
basilissei. „îl iubea pentru răutatea lui, pentru duritatea cu 
care îşi supraveghea supuşii, de asemenea, pentru că era 
expert în practicile magiei, pe care şi ea le folosea cu 
plăcere”. Nu există nici o altă insinuare în Istoria secretă şi 
puţinul ce s-a spus nu este suficient pentru a-l considera pe 
Barsymes amantul Theodorei. Dacă ela reuşit să urce 
vertiginos în rang, faptul se datorează altor cauze şi cea 
mai bună dovadă este că, după moartea împărătesei, 
creditul său a rămas neatins. La şapte ani după ce augusta 
dispăruse, el a revenit la prefectura Pretoriului şi, cu toată 
ura poporului, lustini-an s-a încăpățânat să-l menţină în 
funcţie pe acest preţios şi devotat servitor. 

Cât despre Areobinde, acesta era un flăcău barbar foarte 
chipeş din serviciul împărătesei, şi Procopios spune că, într- 
adevăr, suverana era foarte îndrăgostită de el. Trebuie 
menţionat că autorul Istoriei secrete, atât de categoric în 
afirmaţii, de obicei, nu ia în serios anecdota pe care o 
relatează. Din analiza drastică a povestirii rezultă că 
Theodora, chiar dacă manifesta o oarecare tandreţe pentru 


Areobinde, avea grijă să-l bruscheze în mod făţiş şi, până la 
urmă, l-a gonit de la curtea sa, dornică, spune textul, să 
înlăture orice suspiciune”. În nici un caz nu poate fi bănuită 
de lipsă de voinţă, din contră, ar trebui s-o apreciem că 
ştiuse să reziste ispitei. 

Şi chiar dacă Procopios i-ar atribui Theodorei, negru pe 
alb, unul sau mai mulţi iubiţi, am fi îndreptăţiţi să ne îndoim 
de afirmaţiile lui. Sardou s-a exprimat foarte precis: „lot 
ceea ce spune Procopios nu are mai multă valoare istorică 
decât pamfletele revoluţionare”. Desigur că, din acest 
motiv, şi faptul este semnificativ, Istoria secretă nu-i atribuie 
Theodorei nici o aventură amoroasă. 

Nu vreau, totuşi, să elogiez nemeritat calităţile morale ale 
Theodorei. Pe lângă faptul că nu mai era prea tânără când 
s-a urcat pe tron - împlinise, aproximativ, treizeci de ani şi, 
la această vârstă, o femeie orientală este considerată 
bătrână - şi că, în perioada în care i-ar fi avut ca iubiţi pe 
Teodosie sau pe Petru Barsymes, bătea, deja, spre patruzeci 
şi cinci de ani. 

— Theodora era prea inteligentă şi prea ambițioasă pentru 
a risca să-şi compromită, cu nişte încurcături frivole, o 
situaţie pe care se străduise atâta s-o dobândească. Puterea 
supremă i se părea mult prea valoroasă pentru a nu o 
păstra, chiar şi cu preţul unor sacrificii personale, iar viaţa 
ei demnă se poate spune că se datorează atât simțului 
practic cât şi simțului moral cu care era înzestrată. 

Dacă se analizează cu atenţie psihologia suveranei, unele 
trăsături de caracter arată că exista, în corectitudinea 
comportamentului său, şi altceva decât o ipocrizie 
calculată; aş spune ferm convins că regreta şi era sincer 
dezgustată de trecutul ei. S-a dovedit interesată de 
păstrarea, cu severitate, a moralei publice, inflexibilă când 
era vorba de respectarea legăturilor sacre ale căsătoriei, 
foarte puţin indulgentă, orice ar susţine Istoria secretă, faţă 
de aventurile extraconjugale; plină de solicitudine şi 
îngăduinţă pentru nefericitele pe care sărăcia mai mult 


decât viciul le îndemna să se vândă, se preocupa de 
salvarea lor, de eliberarea şi de încurajarea reintegrării lor; 
întreaga sa viaţă a fost, după cum spune un martor al 
acelor timpuri, „înclinată, prin firea ei, să le ajute pe femeile 
aflate în necaz”. Oare nu e acesta un semn că regreta faptul 
că tinereţea ei nu fusese mai bine protejată de pervertire şi 
de ispitele din jur? După părerea mea, Theodorei i-a făcut 
mult mai puţină plăcere decât insinuează Procopios să fie o 
curtezană. A devenit femeie uşoară pentru că aceasta era o 
consecinţă, aproape inevitabilă, a meseriei de actriţă; dar s- 
a plictisit destul de repede. De timpuriu, religia a 
determinat-o să se câiască; după acel moment, pentru tot 
restul vieţii sale a rămas foarte evlavioasă. Ambiţia 
personală a contribuit la desăvârşirea transformării. 

Ajunsă pe tron, această femeie cu o minte deosebită, de o 
rară inteligenţă, cu o voinţă puternică, acest suflet despotic 
şi pătimaş, aprig avid de putere, a urmărit alte scopuri, ce i- 
au interzis să se lase antrenată în intrigi vulgare, amoroase. 
Poseda din plin acele calităţi deosebite care explică firesc 
reuşita în dobândirea autorităţii supreme, o energie 
trufaşă, o siguranţă virilă, un curaj stăpânit, trăsături de 
caracter ce au ajutat-o să fie la înălţime şi în cele mai grele 
situaţii. A vrut să fie o împărăteasă adevărată, nu doar o 
nevastă de împărat trândavă, îngâmfată în măreţia ei 
recent achiziționată. Douăzeci şi unu de ani a domnit alături 
de Iustinian, conducând la fel de activ ca şi el, poate chiar 
mai mult, într-un amestec ciudat de bine şi de rău, de virtuţi 
şi de vicii, de slăbiciuni femeieşti şi de reale talente de om 
de stat, neliniştitoare şi complexă, adesea deconcertantă, 
dar, întotdeauna, extrem de seducătoare. 

Verzi şi Albaştri. Răscoala Nika. 

În luna ianuarie a anului 532, Constantinopolul se 
frământa: mişcările partidelor din Circ se anunțau mai 
periculoase ca niciodată. 

De la urcarea ei pe tron, din ura fâăţişă pentru Verzi, 
Theodora le dăduse Albaştrilor mână liberă în comiterea 


celor mai reprobabile fapte. Iustinian se supăra în zadar şi, 
până la urmă, ceda în faţa stăruinţei soţiei sale; sau, dacă se 
întâmpla să adopte o măsură necesară, bătea repede în 
retragere, confruntat cu mânia şi reproşurile împărătesei. 
Bizuindu-se pe protecţia suveranei, Albaştrii îşi permiteau 
toate impertinenţele; dacă un funcţionar le displăcea sau 
dacă un guvernator cuteza să pună frâu obrăzniciilor lor, 
imediat se revoltau şi veneau, cu mare zarvă, să ceară 
basileului destituirea şi pedepsirea duşmanului lor. Un 
conte din Orient, pentru că-şi îngăduise să-i bată cu vergile 
pe câţiva răzvrătiți din partidul Albastru, a fost, la rândul 
lui, supus, în mod dezonorant, aceluiaşi tratament, în piaţa 
centrală din Antiohia. Un prefect din Cilicia, pentru că 
executase doi Albaştri, fiindcă, pe străzile din Anazarbe, 
atacaseră înarmaţi oamenii paşnici, a fost crucificat, din 
ordinul Theodorei, în capitala provinciei sale, victimă a 
dorinţei lui de a impune respectul pentru lege. La 
Constantinopol, în plină zi, se comiteau asasinate la porţile 
palatului, sub ochii împăratului. Albaştrii îi atacau cu sabia 
în mână pe adversarii lor şi, dacă basileul, din întâmplare, 
nu se grăbea să le dea tot lor satisfacţie, dacă părea înclinat 
să-i acorde protecţie cuiva de care ei erau nemulţumiţi, îşi 
făceau singuri dreptate, fără nici un scrupul atacân-du-l pe 
acel om, chiar la ieşirea de la audiența imperială, lovindu-l 
fără milă şi, adesea, lăsându-l mort pe loc. Neputincioasă, 
poliţia nu îndrăznea să acţioneze; sau, dacă totuşi 
intervenea, oamenii din acest partid se opuneau cu armele. 
Ceea ce sporea gravitatea situaţiei era faptul că Verzii, 
foarte nemulţumiţi de părtinirea curţii, începuseră să dea 
poziţiei şi acţiunii lor o culoare politică. Mulţi dintre ei 
rămăseseră legaţi de familia fostului lor protector, 
împăratul Anastasie, ai cărui nepoți, Hypathios şi Pom- 
peios, locuiau în capitală şi se arătau ostili noii dinastii, între 
pretenţioasa, chiar tiranica prietenie cu Albaştrii şi 
duşmănia, rău mascată, cu Verzii, conducerea, destul de 
încurcată, menținea ordinea cu chiu cu vai şi se temea, pe 


bună dreptate, ca nu cumva vreun incident minor să ducă la 
coalizarea facţiunilor, în plus, proasta administraţie şi 
hoţiile celor doi principali miniştri ai împăratului, chestorul 
Tribonian şi prefectul Pretoriului, loan din Capadocia, 
întreţineau germenele răzvrătirii. Unul din aceştia, om 
învăţat şi jurisconsult eminent, dar foarte avar şi gata de 
orice pentru bani, făcea negoţ cu hotărârile judecătoreşti, 
eludând legile în funcţie de sumele care i se plăteau. 
Celălalt, administrator remarcabil, dar crud, fără scrupule, 
vulgar, nu s-ar fi dat înapoi de la nimic pentru a scoate de la 
cetăţeni banii pentru acoperirea cheltuielilor imperiale, 
torturându-i, adesea până la moarte, pe cei bănuiţi că-şi 
dosesc averile şi permiţân-du-le perceptorilor săi cele mai 
îngrozitoare molestări. Amândoi, urâţi de toată lumea, 
aveau însă mare trecere la împărat, care ştia că îi sunt 
devotați şi aprecia serviciile pe care i le făceau. Dar, tocmai 
din aceste motive, din valul de nemulţumire crescândă a 
luat naştere acea mişcare populară redutabilă, cunoscută în 
istorie sub numele de răscoala Nika, răscoală care a 
început în Circ şi a cuprins, curând, întregul oraş, ajungând 
să zdruncine serios tronul împăratului Iustinian. 

La 11 ianuarie 532, într-o zi de duminică, potrivit tradiţiei, 
se desfăşurau nişte curse la Hipodrom, împăratul se afla în 
tribune şi, fără îndoială, în spatele ferestrelor zăbrelite ale 
bisericii Sfântul Ştefan care dădeau spre Circ, Theodora, 
nevăzută, dar prezentă, asista la întreceri împreună cu 
întreaga ei suită de patriciene şi de doamne de onoare; 
eticheta de atunci a curţii bizantine, puternic influenţată de 
obiceiurile orientale, nu-i dădea voie suveranei să se arate 
prea des în public. Spectatorii erau foarte agitaţi, în zilele 
precedente, în centrul oraşului, câţiva oameni fuseseră 
asasinați; Verzii, în plus, voiau de mult să se plângă de 
părtinirea marelui şambelan Calopodios. De aceea, de pe 
gradenurile pe care le ocupau, se auzeau huiduieli 
permanente şi proteste furioase, încât, până la urmă, 
Iustinian, pierzân-du-şi răbdarea, i-a poruncit heraldului de 


lângă el să-i vorbească poporului şi să-l întrebe ce dorea. S- 
a păstrat până în zilele noastre procesul-verbal autentic al 
dialogului surprinzător care a avut loc între purtătorul de 
cuvânt al Verzilor şi cel al împăratului: este unul din 
documentele cele mai interesante provenite din acea epocă, 
unul caracteristic, fiindcă ne relevă moravurile bizantine şi 
libertatea pe care şi-o aroga, la Hipodrom, faţă de basileul 
atotputernic, această plebe ce, aici, în amfiteatru, parcă-şi 
amintea brusc că este moştenitoarea viteazului popor 
roman. Respectuos, la început, cu persoana imperială, abia 
îndrăznind să-i numească pe persecutorii lor, şi doar prin 
aluzii neclare, curând, Verzii s-au enervat. I-au strigat în 
faţă „călău” lui Calopodios şi au ameninţat cu legea 
talionului pe oricine le va mai face rău. „Deci n-aţi venit aici 
să vedeţi spectacolul, i-a mustrat Iustinian, supărat, ci 
pentru a insulta coroana!” De ambele părţi s-a ridicat tonul. 
„Lăceţi odată, a ţipat heraldul imperial, evreilor, 
manicheenilor, samaritenilor! Tăceţi ori pun să vă taie 
capul!” - „ludă! Călăule, asasinule! Au răspuns, mânioşi, 
Verzii. Dacă tatăl tău, Sab-batios, nu s-ar fi născut, n-ar mai 
fi adus pe lume un ucigaş!” Sarcasmul se îmbina deja cu 
insultele, logica se pierdea printre invective, încrâncenaţi, 
Verzii se plângeau că nu mai erau primiţi la palat, că nu mai 
aveau nici o libertate, că erau în permanenţă victime ale 
autorităţilor: „Dacă dispare tot partidul nostru, justiţia stă 
cu braţele încrucişate”. Şi au enumerat aşa, în faţa 
suveranului, crimele comise de către Albaştri: Tu-i laşi să ne 
ucidă, îi strigau împăratului, şi, pe urmă, tot pe noi 
porunceşti să ne pedepsească!” în Circul în fierbere, au 
intrat în clipa aceea în scenă şi Albaştrii, susţinând şi 
strigând mai tare amenințările de dinainte ale heraldului: 
„Candidaţi la spânzurătoare, păgâni ce huliţi numele 
Domnului, tăceţi din gură!” - „Dacă Majestatea sa ne 
porunceşte, vom tăcea, dar fără voia noastră. Noi ştim tot, 
auzim tot: dar n-are a face, o să fim muţi. Bună seara la 
toată lumea! Plecăm, ne facem evrei! Mai bine păgân decât 


Albastru!” Şi, în bloc, Verzii au părăsit Hipodromul: era cea 
mai dură injurie care-i putea fi adusă Majestății imperiale. 

În timp ce, ieşind din Circ, mulţimea se răspândea pe 
străzi, Iustinian revenea la palat, tulburat, însă bizuin-du-se 
pe faptul că, aşa cum se întâmplase şi altă dată, fidelitatea 
Albaştrilor va potoli repede furia celorlalţi. Din nefericire, 
Eudemon, prefectul oraşului, a acţionat prosteşte. Mânat de 
un exces de zel, a arestat un număr de răzvrătiți şi, fără să 
se informeze cărui partid aparţineau, i-a condamnat pe 
patru dintre ei să fie decapitaţi şi pe alţi doi să fie 
spânzurați. Călăul şi-a executat execrabil însărcinarea 
pentru ultimii: de trei ori funia s-a rupt din cauza greutăţii 
condamnaților. Arunci, mulţimea care era de faţă a cerut 
graţierea victimelor; călugării din mănăstirea Sfântul 
Conon au sărit în ajutor şi i-au adăpostit pe nefericiţi într-o 
biserică vecină. Dar unul din ei era Verde, iar celălalt, 
Albastru; cele două partide aveau acum scopuri comune, 
din cauza pericolului de care se simțeau egal ameninţaţi. Şi 
acest lucru s-a văzut peste două zile, la Hipodrom. Ambele 
facţiuni au cerut împăratului, cu multă insistenţă şi într-un 
singur glas, graţierea vinovaţilor; basileul n-a fost de acord. 
Mare imprudenţă! În Circ, vechii lozinci loialiste: „Victorie 
împăratului Iustinian!” i s-au substituit vociferări grave: 
„Irăiască Verzii şi Albaştrii, uniţi pentru iertare!”; năvălind 
în stradă şi luându-şi ca semn de alianţă strigătul, jnika!” 
(victorie). 

— De la care rebeliunea şi-a luat numele - răsculații au 
împânzit oraşul. S-au strâns la Prefectură şi au cerut 
punerea în libertate a tuturor deţinuţilor; la refuzul 
categoric cu care au fost întâmpinați, au dat foc palatului, 
au spart porţile închisorilor, i-au eliberat pe cei închişi, au 
omorât soldaţii care se străduiau să restabilească ordinea 
şi, întreaga noapte, poporul incitat a străbătut în sus şi-n jos 
străzile capitalei, cău-tându-i, pentru a-i ucide, pe 
funcţionarii pe care-i urau. A doua zi, 14 ianuarie, valul 
popular năpădise grilajul Palatului Sacru, cerând 


destituirea şambelanului Ca-lopodios, a prefectului 
Eudemon şi, în plus, a celor doi miniştri-consilieri ai 
împăratului, loan din Capadocia şi Tribonian. Iustinian a 
cedat, şi l-a numit pe Basilides la chestură, pe Focas la 
prefectura Pretoriului şi, pentru moment a crezut, auzind 
ovaţiile şi imnurile de slavă cu care poporul îl aclama când i- 
au fost prezentaţi noii miniştri, că pericolul fusese înlăturat. 
Dar dreptatea imperială venea prea târziu: gestul 
împăratului a încurajat mulţimea stârnită, care a înţeles, 
deodată, ce mare este, de fapt, puterea ei. Rebeliunea a 
devenit o revoluţie. 

Până atunci, totuşi, o bună parte a populaţiei nu se 
amestecase în aceste evenimente şi încă nu era totul 
pierdut. Iustinian a considerat oportun să poruncească o 
acţiune în forţă. La 15 ianuarie, soldaţii barbari din gardă i- 
au atacat pe insurgenți, sub comandamentul generalului 
Belizarie. Din nefericire, în cursul luptei, aceşti mercenari 
sălbatici i-au gonit cu forţa pe clericii din Sfânta Sofia, care, 
ţinând în mâini relicve sfinte, ieşiseră din biserică, într-o 
încercare de separare a celor două tabere. La auzul acestui 
sacrilegiu, s-a produs o tulburare generală a spiritelor 
credincioase din Bizanţ. De la ferestre, de pe acoperişurile 
înalte a început să plouă cu ţigle şi pietre peste soldaţi, 
participând la luptă şi femeile şi copiii. Dezorientaţi, soldaţii 
au bătut în retragere spre palat şi, sporind zăpăceala, 
poporul victorios a incendiat clădirile publice din 
vecinătate. Senatul, băile Zeuxippe, Sfânta Sofia au luat foc; 
chiar şi palatul imperial a fost atins, iar Chalcea a ars din 
temelii, împreună cu o parte a cazărmilor gărzii. Timp de 
trei zile, focul, aţâţat de un vânt violent, s-a răspândit în 
oraş, mistuind biserica Sfânta Irina, Xenodochium, băile lui 
Alexandru, marele spital al lui Samson, cu toţi bolnavii pe 
care-i adăpostea, prăvăliile din bazar, nenumărate palate de 
protocol şi case particulare, întregul cartier, cel mai frumos 
din oraş, care se întindea de la piaţa Au-gusteon până la 
Forumul lui Constantin. Mai mult de o pătrime din capitală 


a fost prefăcută cenuşă. Printre grămezile înnegrite ale 
ruinelor edificiilor distruse, în aerul irespirabil din pricina 
fumului şi a miasmelor, care făceau capitala aproape de 
nelocuit, pe străzile pline de cadavre, de bărbaţi şi de 
femei, luptele nu mai conteneau: jaful şi incendierile nu se 
mai opreau şi oamenii, în faţa pericolului necruţător, se 
refugiau de cealaltă parte a Bosforului. 

La palat, domnea un adevărat haos. Cu toate întăririle 
cerute în grabă din garnizoanele învecinate, existau prea 
puţine trupe. Corpurile de gardă, cu soldaţi frumoşi, tineri, 
învăţaţi numai să defileze, nedeprinşi să lupte, n-au fost de 
mare ajutor şi, în plus, fidelitatea lor era şovăielnică; cei 
mai mulţi aşteptau ca evenimentele să se limpezească 
pentru a interveni şi, deocamdată, păstrau o poziţie neutră 
între împărat şi răsculați; prin atitudinea lor ambiguă 
paralizau apărarea. Pentru a rezista, lustinian se putea 
bizui doar pe câteva regimente, revenite de curând din 
Persia în frunte cu Belizarie, veteranii care formau garda 
personală a generalului, în total cam două sau trei mii de 
oameni, la care se adăugau cei trei mii de heruli din 
Mundus, în trecere prin Con-stantinopol, câţiva spateri şi 
şambelani, şi, în sfârşit, o mână de fideli. Era prea puţin ca 
să facă faţă unui oraş răsculat. Din ce în ce mai îngrijorat, 
crezând că vede în jurul lui numai conspiratori şi asasini, 
împăratul începuse să-şi piardă capul, încă de la primele 
semne ale răscoalei, Hypathios şi Pompeios, nepoţii fostului 
împărat Anastasie, veniseră la palat pentru a-l asigura de 
devotamentul lor; cu toate rugăminţile lor, Iustinian le-a 
poruncit să se înapoieze la ei acasă. Nu-şi dădea seama că, 
în acest fel, le oferea răsculaților singurul lucru care le 
lipsea: o căpetenie. 

La 18 ianuarie, a şasea zi a rebeliunii, Iustinian s-a hotărât 
pentru o acţiune disperată. Prin culoarele care duceau de la 
palat la loja imperială din Hipodrom, deschizând marile 
porţi de bronz ale tribunei, s-a arătat în faţa mulţimii, 
ţinând în mână Evangheliile, şi a promis solemn că-i va ierta 


pe toţi, dacă vor depune armele., Eu sunt cauza principală a 
nenorocirii acesteia, a spus, cu umilinţă. Firea mea 
păcătoasă m-a făcut să vă refuz ceea ce mi-aţi cerut 
deunăzi.” Câteva aclamații timide au întâmpinat aceste 
cuvinte, dar, din toate părţile, înăbuşindu-le, a fost 
apostrofat vehement: „Mincinos, măgar, om fără cuvânt!”; 
pietrele zburau spre tribuna imperială; insultele plouau 
peste Iustinian şi Theodora. Nu mai avea altceva de făcut 
decât să se retragă. 

Ceea ce se prevăzuse ca fiind varianta cea mai rea s-a 
întâmplat. Poporul, dornic să-şi numească un alt stăpân, de 
mai multe zile striga, în toate ocaziile, numele lui 
Hypathios; după ce l-au gonit pe împărat din Hipodrom, au 
pornit, cu mic, cu mare, spre palatul nepotului lui lustinian, 
unde-l trimisese chiar împăratul, chemându-l în fruntea lor, 
cu aclamații, în zadar, soţia acestuia, Măria, s-a opus, 
plângând şi agăţându-se de vesmintele lui Hypathios, ţipând 
către gloata strânsă în jurul casei că-i duceau soţul la 
moarte sigură, în zadar căuta el însuşi să se 
descotorosească de ei. Mulțimea, în entuziasmul ei, l-a 
purtat pe sus până la Forumul lui Constantin; acolo, l-a 
aşezat pe un scut; pe cap, în chip de diademă, i s-a pus 
colierul de aur al unui soldat; i s-au adus însemnele 
imperiale şi hainele împărăteşti furate din Palatul Sacru, 
unde reuşiseră să pătrundă. Apoi, cărându-şi mai departe 
pe umeri conducătorul, mulţimea a intrat în Hipodrom, l-a 
urcat pe Hypathios în loja imperială şi capii răscoalei, în 
pofida sfaturilor de tergiversare venite de la câţiva oameni 
mai cu minte, au început discuţiile despre cel mai bun 
mijloc de cucerire a reşedinţei imperiale. Acum, din toate 
direcţiile, li se alăturau noi susţinători, se îngroşau 
rândurile insurgenților cu toţi nemulţumiţii şi foştii 
nehotărâţi; un mare număr de senatori şi de nobili s-au dat 
de partea nepotului lui Anastasie - umbla zvonul că 
Iustinian fugise împreună cu Theodora. Tinerii din partidul 


Verzilor circulau înarmaţi prin oraş, siguri de victorie, şi 
chiar Hypathios începuse să creadă în destinul său. 

Era în după-amiaza zilei de 18 ianuarie. Venise momentul 
hotărâtor. Conducerea, după cum consemnează un 
cronicar, se considera în pragul prăbuşirii. Oraşul era în 
flăcări; la Hipodrom, poporul victorios îl aclama pe 
Hypathios, acoperind cu injurii numele lui lustinian şi al 
Theodorei; Palatul Sacru era pe punctul de a fi cucerit. Fără 
speranţe, fără sprijin, basileul îşi pierduse nădejdea că va 
putea înăbuşi revolta şi începuse să tremure pentru viaţa 
lui. În grabă, prin grădinile care dădeau spre mare, se 
încărcau pe câteva corăbii bogăţiile Tezaurului: lus-tinian se 
gândea să fugă. Într-un consiliu convocat de urgenţă, 
basileul s-a întâlnit cu ultimii săi oameni credincioşi, 
Belizarie, Mundus, Constantiolus, Basilides şi câţiva 
servitori şi şambelani. Era de faţă, bineînţeles, şi Theodora. 

În acea zi tragică, în care Iustinian, înnebunit, nu 
întrezărea altă soluţie decât fuga, în sala de consiliu unde 
miniştrii şi generalii păreau la fel de nevolnici, numai 
Theodora îşi păstrase curajul şi judecata limpede. Nu 
vorbise încă, dar, brusc, în tăcerea care se lăsase, s-a ridicat 
vocea ei mustrătoare: indignată de laşitatea celor din jurul 
ei, le-a reamintit de datorie atât împăratului răvăşit cât şi 
miniştrilor gata să dezerteze: „Nici atunci când nu-mi va 
mai rămâne alt mijloc de salvare decât fuga, a spus, nici 
atunci eu nu voi fugi. Cei care au purtat coroana nu pot şi 
nu trebuie să supravieţuiască după pierderea ei. Nu-mi 
doresc să mai trăiesc din clipa în care nu voi mai fi salutată 
cu titlul de împărăteasă!... Dacă tu vrei să fugi, cezar e, 
foarte bine: ai bani, corăbiile te aşteaptă, marea este liberă. 
Iubesc maxima ce spune că purpura este cel mai frumos 
giulgiu.” Cu acestea, Theodora i-a salvat tronul lui lustinian 
şi, în momentul suprem, în care îi fuseseră puse în joc 
coroana şi viaţa sa, ambiţioasa femeie s-a ridicat până la 
eroism. 


Ascultând-o, simțind din plin energia insuflată, Iustinian şi 
consilierii săi şi-au revenit ca prin farmec, în timp ce 
îndemânaticul eunuc Narses, unul din oamenii cei mai 
apropiaţi ai împărătesei, se străduia să-i adune, scoţându-i 
din rândurile răsculaților, pe Albaştri - până la urmă, a 
reuşit, împărțind cu generozitate aurul. 

— În timp ce, datorită acestei diversiuni, se născuse în 
câteva clipe discordia între rebeli şi reapăruseră 
aclamaţiile: „Trăiască Iustinian şi Theodora! Doamne, ai 
grijă de ei!”, Belizarie şi Mundus pregăteau asaltul pentru 
supunerea Hipodromului. Trecând printre ruinele încă 
fumegânde, Belizarie a vrut să se avânte spre loja 
imperială, unde se afla Hypathios; dar soldaţii din gardă, 
care ocupaseră cathisma, n-au vrut să-l asculte, continuând 
să refuze să ia parte la lupte. Disperat, generalul a revenit 
la palat, considerând că partida era pierdută şi a fost 
nevoie, de această dată, ca Iustinian să-i refacă moralul. 
Până la urmă, prin galeria Chalcea şi apoi pe sub porticurile 
tribunei Albaştrilor, Belizarie a reuşit, cu mare greutate, să- 
şi facă drum şi să intre în arenă, unde, cu sabia în mână, i-a 
atacat impetuos pe revoltați. Mundus, la auzul zgomotului 
bătăliei ce începuse, a năvălit şi el cu trupele lui de barbari 
prin capătul celălalt al Hipodromului, forțând intrarea prin 
Poarta Morților; şi, în timp ce, din înaltul rândurilor de sus 
ale amfiteatrului, trupele imperiale trimiteau peste mulţime 
o grindină de săgeți, alţii, cu sabia în mână, croiau cărări 
însângerate, înaintând imbatabili prin mulţimea compactă 
şi lipsită de apărare. Atunci, în Circ s-a iscat o panică 
îngrozitoare, în zadar încercau să fugă răsculații: erau 
atacați din toate părţile. 

În zadar au încercat să reziste: veteranii de fier ai lui 
Belizarie distrugeau tot în cale, nelăsând pe nimeni în viaţă. 
Până seara, au ucis, fără milă, tot ce le-a încăput în mâini. 
Noaptea, când s-a terminat masacrul, mai mult de treizeci 
de mii de cadavre, după spusele unora, a-proape zece mii, 


după alţi martori, acopereau solul însângerat al 
Hipodromului. 

Hypathios, arestat, fără ca vreunul din partizanii săi să-l 
apere, a fost adus, împreună cu vărul său, Pompe-ios, 
înaintea împăratului Iustinian. Pompeios, mai slab de inimă, 
deloc pregătit pentru astfel de evenimente tragice, se 
milogea şi plângea; Hypathios, mai hotărât, îşi declara 
nevinovăția, jurând că poporul îl luase cu forţa şi adăugând 
că, dându-le rebelilor ordinul de a intra în Hipodrom, 
urmărise, de fapt, să-i strângă pe toţi la un loc şi să 
uşureze, astfel, atacul pentru oamenii lui lustinian. Era 
prea adevărat: din nefericire, prin culoarele întortocheate 
ale palatului, mesagerul lui Hypathios nu izbutise să 
străbată până la împărat. Basileul, fiind acum sigur pe sine, 
a răspuns rugăminţilor celor prinşi cu o amară ironie: Este 
foarte bine. Dar, dacă aveaţi atâta autoritate asupra acestor 
rebeli, de ce n-aţi folosit-o înainte ca ei să-mi ardă 
capitala?” Şi, a doua zi, foarte devreme, amândoi au fost 
executaţi. Cadavrele lor au fost aruncate în Bosfor. 

Iustinian, se zice, poate că i-ar fi iertat, considerând că 
pedeapsa primită de răsculați prin măcelul cu care se 
încheiaseră cele şase zile de lupte ar fi fost suficientă. 

Theodora, însă, mai crudă, a insistat să fie executaţi. Se 
spunea că ea jurase înaintea Domnului, pe propriul său cap, 
că nici un şef al răscoalei nu va fi cruțat şi că l-ar fi convins 
şi pe Iustinian să facă un asemenea jurământ. Apoi a cerut 
să-i respecte jurământul şi împăratul a trebuit s-o asculte. 
Represiunea a durat mult timp. Au urmat alte pedepse, 
toate foarte aspre, ca să servească drept exemplu. Un 
număr de patricii şi de senatori, care se compromiseseră în 
timpul răscoalei, au fost condamnaţi la moarte sau exilați; 
bunurile li s-au confiscat şi au intrat în posesia Tezaurului 
sau au fost împărţite, ca răsplată pentru comportament 
meritoriu, oamenilor palatului. Au continuat să fie urmăriţi, 
cu o stăruinţă deosebită, toţi cei care, într-un fel sau altul, 
trădaseră puterea legitimă, curtenii care se îndoiseră de ea, 


oamenii din partidul Albaştrilor care se alăturaseră Verzilor 
etc. La porunca împăratului, prefectul a început o lungă 
anchetă şi în capitală s-a instaurat teroarea. 

Răscoala fusese înăbuşită şi Iustinian putea să anunţe, pe 
bună dreptate, printr-o proclamaţie adresată tuturor 
oraşelor imperiului, că-i învinsese pe uzurpatorii care se 
ridicaseră împotriva lui. Dar victoria i-o datora în special 
Theodorei şi, din această cauză, răscoala Nika reprezintă 
un moment crucial în viaţa împărătesei, în acea zi de acută 
criză, când toată lumea îşi pierduse capul, ea acţionase ca 
un veritabil om de stat, cu mult superioară, prin energie şi 
sânge rece, augustului ei soţ; prin aceasta, aşa cum spunea 
şi trebuie să-i dăm dreptate, ea îşi merita pe deplin locul în 
consiliul imperial, pe care, până atunci, îl ocupase numai 
datorită dragostei împăratului - l-a păstrat în continuare şi 
Iustinian, fi-indu-i recunoscător, nu i l-a contestat niciodată. 
Şi cum basilissa avea un fler deosebit în problemele de stat, 
ştiind să le urmărească, tenace, până la capăt pentru a le 
rezolva, având şi o minte făcută parcă pentru a conduce şi o 
privire limpede asupra posibilităţilor de înfăptuire a unor 
proiecte, nu numai că a condus ca o stăpână, asociată la 
toate acţiunile autorităţii imperiale, dar a condus şi foarte 
bine. 

VI. 

Cârmuirea 'Theodorei. 

Pavel Silentierul, curtean şi poet, într-o lucrare în versuri 
dăruită lui Iustinian, întocmită cam la cincisprezece ani 
după moartea Theodorei, în memoria „minunatei, frumoasei 
şi înţeleptei suverane”, aminteşte că basilissa a fost, în 
timpul vieţii, o colaboratoare activă a soţului său la toate 
marile probleme de stat. Toţi cronicarii vremii sunt de 
aceeaşi părere: Theodora s-a folosit fără scrupul de puterea 
nelimitată obţinută de la împărat cu acordul lui şi a avut o 
autoritate egală cu a lui, ba chiar mai multă, lustinian 
mărturisind, o dată, el însuşi acest lucru, începând marea 
acţiune din anul 535, de reformă administrativă în imperiu, 


una din cele mai importante acţiuni ale domniei, înainte de 
mai a lua vreo decizie, împăratul ţinea neapărat să ceară 
sfatul „reve-rendissimei sale soţii pe care i-o dăruise 
Dumnezeu”. Îndrăgostit până la patimă şi până la moarte 
de femeia pe care o adorase de prima dată când o văzuse, 
subjugat în mod irezistibil de inteligenţa ei superioară, de 
voinţa neclintită şi puternică, nu i-a refuzat nimic, nici 
onoruri şi nici frânele puterii supreme. 

În timpul celor douăzeci şi unu de ani cât a condus 
imperiul, Theodora s-a amestecat în toate, în administraţie, 
unde şi-a numit oamenii ei, în diplomaţie, în politică şi în 
problemele Bisericii. Şi, dacă influenţa ei a stânjenit uneori, 
dacă aviditatea, violenţa şi orgoliul ei, făcând să crească şi 
mai mult orgoliul şi aviditatea împăratului, s-au soldat cu 
adoptarea unor măsuri regretabile, trebuie să recunoaştem 
că, cel mai adesea, a avut o bună orientare în chestiunile de 
stat şi că politica pe care o concepuse ar fi schimbat, poate, 
cursul istoriei, dacă timpul i-ar fi permis să realizeze acele 
planuri ce ar fi făcut Imperiul Bizantin mai stabil şi mai 
puternic. 

S-au păstrat, până în zilele noastre, multe mărturii ce 
atestă poziţia deosebită pe care ea o ocupa în cârmuire. Pe 
zidurile bisericilor construite de Iustinian, deasupra porţilor 
citadelelor pe care el le-a înălţat, se poate citi numele 
Theodorei asociat cu al împăratului; pe capitelurile 
coloanelor din bazilicile Sfântul Sergius şi Sfânta Sofia, 
monograma ei apare alături de cea a basileului, iar 
inscripţiile laudă, pe lângă evlavia care-i lumina sufletul, 
activitatea neobosită a împărătesei „încoronate de 
Dumnezeu.” La Sân Vitale, în Ravenna, în absida solitară 
unde strălucesc mozaicurile din aur, imaginea sa face 
pereche cu cea a imperialului său soţ şi, la fel, în tablourile 
mozaicate care împodobesc camerele Palatului Sacru; 
Iustinian a avut-o alături pe Theodora la celebrarea 
victoriilor militare, la triumfurile cele mai strălucite ale 
domniei. Pe sigiliile imperiale, chipul şi numele ei apar 


alături de ale suveranului; în întregul imperiu, oraşe sau 
provincii se mândreau când luau, în onoarea ei, nume ca 
Theodoriada şi de Theodoropolis. Ca şi lui Iustinian, drept 
recunoştinţă, i se înălţau statui; ca şi lui Iustinian, 
funcţionarii îi depuneau jurământul de credinţă celei care, 
întreaga sa viaţă, a fost egala împăratului. Episcopi şi 
magistrați, generali sau guvernatori de provincii, jurau, pe 
Dumnezeu cel atotputernic, pe fiul său, lisus Hristos, 
Mântuitorul, pe Sfântul Duh, pe sfânta şi glorioasa 
Theotokos, pe Sfânta Măria pururea Fecioară, pe cele patru 
Evanghelii, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Ga vrii, că îi vor 
servi bine pe preacucernicii lor suverani, lustinian şi soţia 
Majestății sale imperiale, Theodora”; se angajau solemn că 
în exercitarea magistraturii conferite de bunăvoința celor 
doi prinți „vor munci fără doi şi înşelătorie pentru 
promovarea autorităţii lor comune”, în acest fel, stăpână 
unanim recunoscută şi sigură pe influenţa ei, lheodora a 
condus aşa cum a vrut, atât în stat cât şi în Biserică; şi, 
chiar dacă, uneori, îşi mai dădea seama că îl scăpase din 
mână pe acest Iustinian, atât de nehotărât, chiar dacă, 
forţată de împrejurări, trebuia să lase impresia că cedează, 
întotdeauna firea ei curajoasă şi mintea ei harnică au ştiut 
să pregătească, pentru viitor, o revanşă răsunătoare; 
ambițioasă şi vicleană, a dorit ca întotdeauna să aibă 
ultimul cuvânt şi, de fiecare dată, a reuşit. 

Ea a numit şi a destituit, după bunul ei plac, papi şi 
patriarhi, miniştri şi generali, la fel de aprigă când era 
vorba să-şi ridice în rang favoriţii, pe cât era de pătimaşă în 
anihilarea consideraţiei şi puterii de care se bucurau 
duşmanii ei. Oricât de înaltă era poziţia cuiva, oricât de 
mari servicii adusese coroanei, oricât de drag îi putea fi 
împăratului, era cu siguranţă pierdut, dacă avea ghinionul 
să-i displacă Theodorei: mai devreme sau mai târziu, ea 
obținea de la împărat dizgraţierea lui. Dacă vreun 
funcţionar se lăuda că reuşise în carieră fără a fi fost 
protejat de ea, această nechibzuită afirmaţie avea să-l 


coste: mai devreme sau mai târziu, o destituire neaşteptată 
îl învăţa minte că, în afară de bunăvoința Theodorei, nu 
exista o altă posibilitate să ajungi în vârful ierarhiei. Pe de 
altă parte, „împărăteasa fidelă”, aşa cum o numeau 
prietenii săi, nu-şi precupeţea eforturile pentru a-i ajuta pe 
aceia la care ţinea, cerându-le, în schimb, s-o servească 
orbeşte, întreaga administraţie ştia că, dacă îi erai în graţii, 
în mod cert nu aveai să fii înlăturat de nimeni altcineva şi că 
acesta era singurul mijloc să te înalţi repede; şi 
administraţia se comporta ca atare. 

Am văzut cum din Petru Barsymes a făcut un prefect al 
Pretoriului; eunucul Narses tot ei îi datora poziţia pe care o 
ocupa. Crescut în mijlocul servitorimii palatului, acest 
omuleţ şubred şi subţirel, cu o constituţie delicată, cu 
maniere elegante, a ştiut să-i intre pe sub piele împărătesei, 
care i-a apreciat calităţile, inteligenţa subtilă, iscusinţa şi 
energia. El i-a devenit mâna dreaptă, unealta planurilor 
sale politice; ea a făcut din el un diplomat ce a reuşit să 
îndeplinească, în mod strălucit, misiunile confidenţiale 
încredințate; a făcut din el un general care îi egala 
renumele şi gloria lui Belizarie. 

Omeneşte vorbind, uneori, din fericire atât de rar, a mai 
dat şi greş alegându-şi oamenii; aşa a fost, de pildă, atunci 
când l-a susţinut, împotriva tuturor, pentru că era căsătorit 
cu o rudă a favoritei sale, Antonina, pe tânărul şi incapabilul 
Sergius, numit guvernator general în Africa şi care, prin 
nepriceperea lui, a dus aproape la distrugere autoritatea 
împăratului. Dar, repet, în general, cei pe care-i susţinea s- 
au arătat demni de bunăvoința ei şi, în acelaşi timp, dăruiţi 
pentru indiferent ce sarcini primeau de la ea. 

Vom vedea, mai departe, că şi în domeniul religiei a fost la 
fel de hotărâtă în apărarea şi avansarea favoriţilor ei: 
Antim, pe care l-a numit patriarh al Constantinopolu-lui, 
Vigile, pe care l-a învestit papă, Sever din Antiohia şi 
Teodosie din Alexandria, loan din Tello şi lacob Barade. Vom 
vedea, mai ales, cât de aprig i-a lovit pe cei care căutau să 


scape de sub influenţa ei sau încercau să-i slăbească 
autoritatea, generali care, ca Belizarie sau Boutzes, nu 
păreau să fie destul de umili în faţa ei, miniştri, ca loan din 
Capadocia sau Priscus, care au îndrăznit să nu-i accepte 
puterea, papi, ca Silver, de pildă, care au refuzat să o 
asculte. Contra lor a folosit un întreg arsenal de perfidie, 
cruzime şi brutalitate. lar, prin aceste avertismente, toată 
lumea a înţeles că ordinele 'Theodorei trebuia respectate 
oriunde şi în orice condiţii şi, chiar dacă intrau în 
contradicţie cu poruncile lui lus-tinian - ceea ce se 
întâmpla, uneori. 

— Era mai prudent şi mai înţelept să asculţi de 
împărăteasă decât de împărat. 

Theodorax, într-adevăr, când era necesar, nu stătea în 
cumpănă să contracareze pe faţă poruncile soţului ei. Unul 
din apropiații ei, preotul monofizit Iulian, care oficia alături 
de 'leodosie după ce fusese patriarh în Alexandria, 
proiectase să meargă să-i creştineze pe nubieni. 
Împărăteasa îl încuraja; dar, aflând de această intenţie, 
Iustinian s-a hotărât să încredinţeze misiunea unor preoţi 
ortodocşi şi a pregătit rapid o ambasadă, însărcinând-o să-i 
ducă regelui Nubiei bani, cadouri preţioase şi veşminte 
pentru botez; fusese apoi trimis un ordin ducelui din 
Tebaida să-i sprijine, cu toată râvna lui, pe emisarii 
basileului. Ce-a făcut, atunci, Theodora? A expediat urgent 
guvernatorului din Tebaida o misivă scurtă, prin care îi 
spunea, pe un ton energic, că dorea ca solul ei să ajungă în 
Nubia înaintea celui însărcinat de împărat şi că, dacă el nu 
aranja lucrurile în aşa fel încât, sub un pretext oarecare, să- 
i retină pe trimişii basileului, pentru a-i permite lui Iulian, 
omul ei, să le-o ia înainte, s-ar putea să-şi piardă viaţa. 
Trezindu-se cu două porunci care se excludeau una pe 
cealaltă, ducele din Tebaida n-a stat pe gânduri: misionarii 
protejaţi de Theodora au trecut primii în Nubia, cu o 
puternică escortă şi cu mare pompă. Când au sosit şi ai lui 
Iustinian, li s-a explicat, cu mii de scuze, că nu exista nici un 


animal de povară disponibil, că oamenii împărătesei 
rechiziţionaseră totul după ce arătaseră nişte ordine 
categorice, pe care nimeni nu avusese curajul să le încalce, 
în acest fel, ambasada basileului, sosind prea târziu şi 
găsind locul. Ocupat, n-a obţinut nici un rezultat. Cronica 
nu ne precizează dacă ducele din Tebaida, care o servise 
atât de bine pe Theodora, a fost avansat: dar putem crede 
că aceasta a fost recompensa strădaniei şi promptitudinii 
lui. Ne dăm seama câte astfel de acţiuni au contribuit la 
creşterea prestigiului şi a puterii basilissei. 

Theodora nu urmărea doar să-şi pună oamenii săi în 
administraţie, întărindu-le funcţionarilor impresia că totul 
se făcea numai cu acordul ei. Foarte preocupată de 
interesele vitale ale statului, ea avea idei proprii asupra 
conducerii, precum şi o politică şi o diplomaţie personale. 
Există în legislaţia lui Iustinian foarte multe prevederi 
inspirate, cu siguranţă, numai de ea. Unele, asupra cărora 
vom reveni, provin dintr-unul din obiectivele sale constant 
susţinute: îmbunătăţirea condiţiei femeii; altele, de mai 
largă arie de interes, se referă la reforma administraţiei 
publice. Cu inteligenţa ei aparte, de foarte priceput om de 
stat, Theodora vedea foarte limpede care erau cele două 
maladii ce puneau în pericol trăinicia imperiului: criza 
financiară şi criza religioasă. Cu toate că avea, permenent, 
mare nevoie de bani, ea îşi dădea seama, ca şi Iustinian, de 
greşeala de a-i împovăra cu impozite pe cetăţeni, sporind, 
în acest fel, nemulţumirea existentă; din aceste 
considerente, i-a sugerat împăratului marea ordonanţă din 
anul 535, care reglementa îndatoririle funcţionarilor, 
impunându-le să fie echitabili, cinstiţi, apropiaţi de cei pe 
care-i administrau; şi, din acest motiv, cel puţin în parte, a 
intrat în conflict cu ministrul venal, dur şi corupt, loan din 
Capadocia. În timp ce Iustinian, cucerit de grandoarea 
suveranilor romani, se pasiona de concepţiile unei filosofii 
pe cât de magnifice pe atât de neclare, în timp ce visa să 
restaureze imperiul cezarilor şi să realizeze, prin unirea cu 


Roma, dominaţia ortodoxiei, Theodora, mai perspicace, 
privea spre Orient, înţelesese că aceste bogate şi 
înfloritoare provincii din Asia şi Africa erau suportul viu al 
monarhiei; intuia exact pericolul pe care-l prezentau pentru 
imperiu disidenţele religioase, datorită cărora, în aceste 
regiuni, naţionalităţile orientale îşi manifestau tendinţele 
separatiste; simţea nevoia să liniştească, prin concesii 
potrivite şi o toleranţă cât mai largă, nemulţumirile 
amenințătoare şi, când se străduia să îndrepte într-aceasta 
direcţie politica imperială, putem afirma, fără teamă de 
exagerare, că vedea mai corect decât imperialul său asociat 
şi presimţea mai just cum va fi viitorul. 

Până în ultima clipă a vieţii, cu aceeaşi atenţie, cu o 
tenacitate miraculoasă, cu o putere neobosită de 
descoperire a noilor resurse, s-a străduit să rezolve 
problema religioasă sau, mai curând, problema politică 
ascunsă sub aspectul religios. Dar nu din spirit de 
contrazicere sau pentru plăcerea, sterilă, de a dogmatiza, 
ca lustinian. Theodora făcea parte din categoria marilor 
împărați ai Bizanțului care, sub forma trecătoare şi 
schimbătoare a certurilor teologice, au ştiut să observe 
fondul permanent al politicului. Din acest motiv, în interesul 
statului, şi-a urmat neabătută calea, protejându-i pe faţă pe 
„eretici”, înfruntând curajos papalitatea, trăgându-l după 
ea pe nehotărâtul Iustinian, luptând pe viaţă şi pe moarte, 
fără ca vreodată să se recunoască învinsă. Până în ultima ei 
clipă, s-a zbătut pentru convingerile sale, ca om politic am 
zice chiar cu patimă, lucru cu atât mai meritoriu pentru o 
femeie, fiind mlădioasă sau directă, în funcţie de 
împrejurări, destul de curajoasă pentru a aresta şi a înlocui 
un papă, destul de abilă pentru a reuşi să-l supună pe altul 
dorințelor ei, destul de puternică pentru a-şi proteja 
prietenii persecutați şi a-i ajuta să-şi refacă Biserica, destul 
de iscusită pentru a-i impune, adesea, politica sa 
împăratului. 


La fel de pricepută a fost şi în conducerea treburilor 
monarhiei. Primea cu plăcere ambasadorii şi aceştia, ştiind 
ce autoritate are, se grăbeau să-i fie pe plac. Fără ştirea 
împăratului sau a birourilor cancelariei, întreținea legături 
politice secrete cu suveranii străini, care, pentru a-i câştiga 
simpatia, îi măguleau vanitatea de parvenită şi gustul 
nedomolit pentru putere. Când Iustinian s-a gândit să 
poruncească războiul în Italia şi se pregătea să rupă 
relaţiile cu Theodot, regele goților, ambasadorul bizantin, 
Petru, însărcinat să-i comunice prinţului barbar 
ultimatumul imperial, era, de fapt, servitorul devotat al 
Theodorei şi corespondenţa misterioasă purtată în acele 
momente între suverana Bizanțului şi curtea din Ra-venna, 
pare să ateste că ea urmărea alte planuri decât cele 
concepute de soţul său. Trebuie, oare, să credem, aşa cum 
se afirmă în Istoria secretă, că a pus la cale asasinarea 
Amalasonthei, fiica marelui Theodoric, pentru că se temea 
că această prinţesă, inteligentă, distinsă şi frumoasă, ar fi 
putut să-i devină rivală, să-i răpească dragostea soţului ei? 
Nu există nici o dovadă. Dar, din scrisorile sale reiese că 
vorbea pe faţă despre influenţa pe care o avea asupra lui 
Iustinian în conducerea diplomaţiei. I-a cerut lui Theodot să 
transmită prin ea re-clamaţiile pe care voia să i le adreseze 
basileului; îi scria ministrului lui Chosroes, regele Persiei: 
„impăratul nu hotărăşte nimic fără să mă consulte”. 

Desigur că această influenţă nu a fost întotdeauna la fel de 
agreată şi pe la curţile străine se făcea haz pe seama 
acestui imperiu condus de o femeie. Cu toate calităţile sale 
de politiciană, Theodora rămânea femeie şi, din această 
cauză, acţiona cu patimă, ba chiar cu ură, tulburând, 
deseori, în mod inutil, monarhia. lubea banii şi preconiza, 
pentru a şi-i procura, prea multe măsuri samavolnice şi 
jignitoare, îşi iubea prietenii, dar se îngrijea de soarta lor cu 
prea multă solicitudine. I-a îmbogăţit pe ai săi cu o 
generozitate excesivă. Sora sa mai mare, Comito, fostă 
actriţă, s-a căsătorit, prin intervenţia Iheodorei, cu un 


ofiţer de rang înalt, Sittas, care fusese alături de împărat 
din tinereţe şi-i rămăsese la fel de credincios. A încercat să-l 
căsătorească pe nepotul ei, Anastasie, cu fiica lui Belizarie, 
numai pentru a putea pune mâna pe imensa avere a 
generalului; când acest proiect a eşuat, l-a adus pe nepot la 
curte, unde l-a copleşit cu distincţii de pe urma cărora 
tânărul s-a îmbogăţit. Şi-a măritat nepoata, pe Sofia, cu un 
nepot de-al lui lustinian, curopalatul lustin, moştenitorul 
prezumtiv al tronului. Unchiul său, Theodor, fratele mamei 
sale, a devenit patriciu şi preşedinte al Senatului; în 
războiul cu Persia, i s-au încredinţat comandamente 
importante şi a rămas unul din consilierii cei mai ascultați ai 
împăratului, până când s-a retras la mănăstirea din Chora. 
De asemenea, şi alte rude ale Theodorei au obţinut, datorită 
ei, funcţii înalte şi bine plătite. lubea atât de pătimaş 
puterea încât nu se dădea înapoi să facă orice pentru a o 
păstra şi, la fel, când interesele sale erau în joc, se răzbuna 
cu perfidie, violenţă şi cruzime pe cei pe care-i ura, agitând, 
cu uneltiri de necrezut, palatul şi întreaga curte. 

Toată viaţa Theodora a regretat amarnic că n-a avut un fiu 
legitim, pe care să-l urce pe tronul Bizanțului, în anul 530, 
când vestitul pustnic din Palestina, Sfântul Sava, a venit la 
Constantinopol, a fost primit cu onoruri aproape regale, iar 
Theodora şi Iustinian i s-au prosternat la picioare, cerându- 
i, cu umilinţă, binecuvântarea. Apoi, ea a stat de vorbă 
singură cu pustnicul, implo-rându-l să roage cerul să-i 
dăruiasă un urmaş împărătesei. Sfântul Sava a refuzat-o 
categoric: „Această femeie, a zis el cu asprime, nu poate 
aduce pe lume decât duşmani ai Bisericii”. Niciodată 
basilissa nu s-a mângâiat la gândul că, din ilustra sa 
căsătorie, n-a rezultat nici un vlăstar. Cât a trăit, a fost 
adevărata stăpână şi, oricâte defecte şi vicii a avut, nu se 
poate spune că nu şi-a pus pecetea ei deosebită în 
conducerea Bizanțului. După moartea ei, a început declinul 
şi „epoca lui lustinian”, atâta vreme glorioasă, s-a încheiat 
jalnic, împăratul fiind bătrân şi obosit. 


VII Răzbunările Theodorei. 

Dintre prinții familiei imperiale, patriciul Germanos, 
nepotul lui Iustinian, era cel mai valoros şi cel mai popular. 
Soldat minunat, general energic, diplomat iscusit, 
îndeplinise cu succes toate însărcinările pe care i le dăduse 
basileul; se remarcase mai ales în Africa unde, prin 
îmbinarea unor concesii necesare cu o intervenţie 
categorică şi severă, a reuşit, în numai câteva luni, să 
domolească o răscoală formidabilă şi să restabilească 
ordinea şi pacea în întreaga provincie. Peste tot pe unde a 
trecut, a lăsat amintiri glorioase. Armata îl adora: imediat 
ce era desemnat să comande o acţiune, mercenarii se 
grăbeau să se înroleze sub stindardele lui şi chiar barbarii 
se bucurau că pot lupta sub conducerea sa. Provincialii îl 
iubeau pentru că era curajos, preocupat de menţinerea 
unei corecte administrații şi urmărind îndeaproape 
aplicarea legii, ca şi pentru groaza pe care le-o inspira 
duşmanilor monarhiei, ce tremurau numai la auzul numelui 
său. Şi în capitală era la fel de apreciat. Mereu interesat de 
bunul renume al conducerii, cu adâncul său respect faţă de 
lege, aducea în palat şi în viaţa publică o demnitate calmă şi 
mândră, ţinându-se, cu grijă, departe de intrigile care, atât 
de des, tulburau viaţa la curtea lui Iustinian, nepasionându- 
se - lucru rar în Bizanţ - nici de jocurile din Circ şi nici de 
disputele dintre partide. Foarte bogat, era totodată 
generos, împrumutând cu solicitudine bani celor care 
apelau la ajutorul lui, fără să le ceară dobândă, în sfârşit, 
având o fire prietenoasă şi veselă, nu era de părere că 
rangul lui de prinţ îl îndreptăţea să fie arogant; primea 
frumos pe oricine în casa şi la masa lui. Datorită multiplelor 
sale calităţi şi deosebitelor sale virtuţi, Germanos 
reprezenta una din cele mai nobile figuri din anturajul lui 
Iustinian. "Toate acestea îi provocau şi neplăceri; era, de 
pildă, rău văzut la curte. Prea iubit, prea popular, îl 
neliniştea pe împăratul Iustinian, foarte bănuitor din fire; 
prea serios, prea distins, prea darnic, nu era agreat deloc 


de împărăteasă, căreia i se părea că atitudinea lui era o 
critică făţişă a modului obişnuit de a se comporta al 
suveranilor, în plus, Theodora ura, văzându-l, pe 
moştenitorul probabil al acestui imperiu căruia atât de mult 
îşi dorise să-i asigure ea urmaşii, dar nu reuşise; poate că-l 
ura şi din cauza căsătoriei lui strălucite cu o nepoată a lui 
Theodoric cel Mare, care scotea în evidenţă, prin contrast, 
umila origine a basilissei. Mai presus de orice, însă, ea 
presimţea în el un rival la putere, ţinând să-i diminueze 
influenţa cu orice preţ. De altfel, nici nu putea să se 
stăpânească şi-i arăta, pe faţă, că-l displace. Treptat, 
convins de soţia sa, Iustinian, care, la început, se folosise în 
diferite ocazii de talentele nepotului său, a căutat să-l ţină 
la distanţă, într-un soi de dizgrație şi, de asemenea, i-a 
menţinut în funcţii minore pe cei doi fii ai prinţului, care-i 
stârniseră suspiciuni din pricina firii lor ambiţioase şi pline 
de ardoare. Curând, s-a putut observa, de toată lumea, lipsa 
de bunăvoință a împăratului. 

Germanos avea un frate, Boraides; murind, acesta i-a lăsat 
lui Germanos şi fiilor săi cea mai mare parte a enormei sale 
averi; imediat, Iustinian a anulat testamentul, motivând că 
existau o soţie şi o fiică ale defunctului, pe care nu le putea 
dezmoşteni. 

Ura Theodorei s-a manifestat foarte direct, în aşa fel încât, 
de frica împărătesei, nimeni nu mai îndrăznea să se 
înrudească prin căsătorie cu familia lui Germanos. În afară 
de băieţi, prinţul avea şi o fiică: la optsprezece ani, nu era 
încă măritată. Până la urmă, s-a prezentat un pretendent: 
un ofiţer din armata lui Belizarie, pe nume loan - nepotul 
acelui Vitalian care, odinioară, la curtea lui Iustin, pusese în 
cumpănă ascensiunea lui lustinian. Destul de rău văzut la 
curte, deşi era îndrăzneţ, bun luptător şi foarte ambițios, 
Ioan s-a gândit că, neavând mare lucru de sperat din partea 
conducerii, ar fi fost mai câştigat dacă va trece de partea 
opoziţiei: a cerut, aşadar, mâna fiicei lui Germanos. 
Însemna o mezalianţă, desigur, pentru o strănepoată de 


împărat; totuşi, Germanos a fost de acord, acceptându-l cu 
entuziasm pe acest ginere nesperat; fiecare în parte 
temându-se de celălalt că ar putea renunţa la proiect, şi-au 
făcut, reciproc, jurăminte solemne. La această veste, 
Theodora s-a enervat cumplit; prin toate mijloacele, intrigi 
şi ameninţări, s-a străduit să împiedice căsătoria, dar n-a 
izbutit. Atunci, a declarat că loan va plăti cu capul această 
îndrăzneală şi, cum de multă vreme ofiţerul avea 
neînţelegeri făţişe cu Belizarie, după căsătorie s-a întors la 
armata din Italia, cu inima strânsă. Acolo, mai-mare era 
Antonina, favorita credincioasă a Theodorei, şi nimeni nu se 
îndoia că împărăteasa o însărcinase pe această intrigantă 
pricepută să o răzbune. Trebuie să spunem, spre onoarea 
Theodorei, că ginerele lui Germanos nu a avut de ce să se 
căiască fiindcă o înfruntase pe suverană. Dar Germanos şi 
fiii lui au fost mai puţin norocoşi. Cât a trăit basilis-sa, au 
continuat să fie dizgraţiaţi şi, din pricina calomniilor pe care 
ea le-a întreţinut, Iustinian devenise atât de pornit 
împotriva lor că şi după moartea soţiei sale i-a trebuit mult 
timp până să reînceapă să creadă în fidelitatea lor şi să le 
redeschidă drumul spre curte şi onoruri. 

În acest fel, pentru a-l controla de una singură pe 
Iustinian, Theodora avea grijă să-i îndepărteze pe toţi rivalii 
potenţiali, a căror influenţă ar fi neutralizat-o pe a sa. 
Duşmănia îi era şi mai mare faţă de cei care îndrăzneau să-i 
pună la îndoială supremaţia sau încercau să-i micşoreze 
autoritatea. 

În anul 542, Iustinian era rău bolnav, atins şi el de ciuma 
ce făcea, pe atunci, ravagii în Constantinopol, şi chiar se 
răspândise zvonul că murise, atât în capitală cât şi în 
armată. Mai mulţi generali, vrând să profite de schimbarea 
de domnie, au spus că, dacă împăratul a murit, ei nu vor 
permite Bizanțului, adică palatului şi împărătesei, să 
numească un basileu. Theodora nu le putea ierta astfel de 
vorbe. Imediat ce s-a restabilit după boală, împăratul i-a 
convocat la Constantinopol pe cei denunţaţi de spionii săi ca 


principali complotişti, adică pe Belizarie şi Boutzes. Primul, 
luându-i-se comandamentul, public dizgraţiat, s-a temut că- 
şi va pierde viaţa. Celălalt, chemat de Theodora în gineceul 
imperial, chipurile pentru o comunicare importantă, a fost 
arestat şi închis într-una din celulele subterane unde 
împărăteasa, zicea Procopios, ştergea orice urmă a 
victimelor sale. Timp de doi ani, Boutzes a zăcut în acest 
infern, permanent în întuneric şi neschimbând cu nimeni o 
vorbă măcar: temnicerii care-i aduceau hrana aveau 
poruncă drastică să fie muţi. Toată lumea îl credea mort şi 
niciunul nu îndrăznea să-i pronunţe numele, când, pe 
neaşteptate, Boutzes a reînviat. Theodora s-a milostivit, 
până la urmă, de victima ei; dar redase libertatea unui om 
total schimbat. leşind din închisoare, Boutzes, continuă 
Procopios, nu mai vedea aproape deloc şi sănătatea sa 
mintală şi fizică era zdruncinată serios. 

O dizgrație asemănătoare a suferit şi secretarul Pris-cus, 
pe care bunăvoința împăratului îl urcase în prestigiosul post 
de comandant al gărzilor; prea mândru de simpatia pe care 
basileul i-o arăta, s-a crezut destul de puternic să lupte 
contra Theodorei. Din fire, era un om rău, care ajunsese la 
o înaltă demnitate şi în intimitatea împăratului jucând, cu 
perfidie, rolul servitorului zelos şi devotat. A profitat, încă 
de la început, de situaţia sa, strângându-şi repede o mare 
avere. Spera, bineînţeles, să obţină mai mult. Bizuindu-se, 
imprudent, pe prietenia împăratului, amăgit de puterea 
funcţiei pe care-o deţinea şi pe consulatul proaspăt 
încredinţat, devenise arogant şi adoptase o atitudine 
injurioasă faţă de basilissă, permi-ţându-şi să vorbească 
despre ea în termeni foarte necu-viincioşi. Theodora nu era 
femeia care să tolereze astfel de necuviinţe; dar influenţa 
favoritului asupra stăpânului era atât de mare şi 
ataşamentul lui Iustinian pentru consilierul său atât de 
puternic, încât, la început, împărăteasa n-a putut obţine 
nimic. S-a hotărât, atunci, pentru o acţiune în forţă. Fără 
ştirea basileului, l-a îndepărtat pe Priscus, exilându-l în 


mănăstirea Cyzic, unde a fost imediat tuns şi obligat să 
devină călugăr, în faţa faptului împlinit, Iustinian, cu 
obişnuita sa slăbiciune, s-a înclinat. Niciodată n-a mai 
întrebat unde se afla sau ce făcea fostul său protejat; s-a 
mulţumit să-i confişte, în folosul personal, imensa avere 
rămasă fără stăpân. 

Mulţi alţii au simţit pe pielea lor neîndurătoarea ură a 
Theodorei. Bassianos, ca şi Priscus, îşi permisese să fie 
arogant şi impertinent. Mare greşeală, mai ales când făceai 
parte, aşa cum era cazul acestui tânăr, din partidul Verzilor! 
Bassianos, ştiind ce-l aşteaptă, îşi găsise adăpost în biserica 
Sfântul Arhanghel Mihail. Neţinând cont de sacralitatea 
lăcaşului, Theodora a ordonat să fie arestat; dar, cu multă 
viclenie, a avut grijă să nu-l acuze de insultă la adresa ei; 
Bassianos a fost încarcerat fiind învinovăţit de moravuri 
josnice şi, curând, un judecător părtinitor l-a condamnat la 
pedeapsa capitală, cu care legea pedepsea această culpă, în 
zadar mulţimea, impresionată de gratia, frumuseţea şi 
eleganța tânărului, a cerut punerea lui în libertate. Cu 
exces de cruzime, Ihe-odora a poruncit ca pedepsei să i se 
adauge şi o mutilare ruşinoasă; după execuţie, conform 
obiceiului, i s-au confiscat, în favoarea Tezarului, toate 
bunurile victimei, împărăteasa era gata oricând să răzbune 
şi insultele aduse prietenilor săi, considerându-le insulte 
indirecte la adresa ei însăşi. Când Fotius, nepotul lui 
Belizarie, a vrut să apere onoarea conjugală a tatălui său 
adoptiv şi a îndrăznit ca, în plină zi, în biserica din Efes, să-l 
răpească pe amantul Antoninei, Theodora l-a pedepsit 
aspru. Arestat, bătut cu vergile ca un sclav, Fotius a îndurat 
torturi îngrozitoare, dar nu i s-a putut smulge secretul 
locului unde-şi ascunsese prizonierul - un fapt 
nemaipomenit, căci suferea de-o sănătate şubredă şi, în 
plus, se ştia că purta o grijă deosebită pentru eleganța 
trupului său. N-a mărturisit nimic. Atunci, Theodora l-a 
zvârlit într-una din temniţele ei subterane. Fotius a reuşit să 
evadeze, căutând adăpost în biserica Theotokos. Prins şi 


reîncarcerat, a evadat iară şi s-a refugiat în Sfânta Sofia, 
sperând că nimeni nu va îndrăzni să-l scoată cu forţa din 
acest sanctuar atât de venerat. Dar cine şi ce putea sta în 
faţa dorinţei de răzbunare şi-a duşmăniei împărătesei? La 
porunca sa, clerul din marea bazilică, înspăimântat, i l-a 
predat neîntârziat pe tânăr. 

Pentru a treia oară, Fotius a fost întemnițat. A rămas închis 
trei ani şi ajunsese în pragul disperării, când s-a produs 
miracolul: profetul Zaharia i-a apărut în vis şi i-a promis că-l 
ajută să fugă. Încă o dată, Fotius a ieşit din închisoarea 
imperială şi, ceva mai norocos de această dată, a putut 
răzbate, înşelându-i pe agenţii trimişi pe urmele lui, până la 
Ierusalim. Aici, a intrat într-o mănăstire, gândindu-se că 
doar aşa putea scăpa de răzbunarea Theodorei - şi a reuşit! 
lar după moartea lui Iustinian, s-a întors în Bizanţ şi, curios 
lucru, a devenit favoritul Sofiei, nepoata celei care îl 
persecutase. 

Toţi cei care îl ajutaseră pe Fotius în acţiunea lui au suferit 
dizgraţierea. Mai mulţi dintre apropiații săi au fost, din 
ordinul Theodorei, exilați sau bătuţi cu vergile. Senatorul 
Teodosie, unul din prietenii săi, participant la „lovitura” din 
Efes, a fost supus la chinuri groaznice. A fost închis într-una 
din carcerele subterane ale gine-ceului, şi a fost legat atât 
de strâns încât îi era imposibil să se aplece. A dus-o, astfel, 
o vreme, stând mereu în picioare, mâncând şi dormind ca 
un animal; după patru luni, devenise nebun furios. Abia 
atunci i-au dat drumul, însă, curând după aceea, a murit. 
Desigur că toate bunurile lui fuseseră confiscate de 
suverani. 

Au fost şi cazuri în care Theodora nu şi-a putut duce până 
la capăt răzbunarea. Diogene, bărbat de viţă nobilă, foarte 
iubit în capitală, era apreciat de împărat, deşi. Aparţinea 
partidei Verzilor. Numai împărăteasa îl ura, considerându-l 
periculos, şi părea hotărâtă să-l distrugă. 

Procopios uită să ne spună care a fost motivul pentru care 
a renunţat, în acest caz, la metodele ei expeditive şi 


secrete. Diogene a fost târât în faţa unui tribunal şi învinuit 
de moravuri josnice. Theodora avusese grijă să pregătească 
nişte martori ai acuzării, aleşi dintre sclavii lui Diogene. 
Numai că judecătorii, luându-şi rolul în serios, au 
considerat că depoziţiile martorilor nu erau suficiente. Ca 
să influenţeze, totuşi, desfăşurarea procesului, suverana l-a 
arestat pe unul din prietenii lui Diogene, Theodor, şi a 
încercat, prin mijloace când violente, când blânde, să-l 
determine să depună mărturie mincinoasă împotriva 
prietenului său. Neobţinând nici un rezultat, s-a gândit să-l 
supună la îngrozitoare chinuri, între timp, tribunalul a 
apreciat că rechizitoriul nu era pertinent şi l-a achitat pe 
Diogene, în aclamaţiile capitalei şi spre marea nemulţumire 
a Theodorei. 

Dacă analizăm mai atent faptele pe care le-am citat din 
Istoria secretă, am putea scoate la iveală unele amănunte 
care pun la îndoială sinceritatea lor. Astfel, este de neînțeles 
de ce, având la îndemână atâtea mijloace misterioase şi 
sigure pentru a-şi distruge adversarii, Theodorei îi făcea 
plăcere să le intenteze procese publice, în care risca să-i 
vadă achitaţi. Din relatările despre temutele închisori 
subterane, care ne-au fost pictate de Procopios în culori 
atât de sumbre, reiese, pe de-o parte, că se putea evada, 
totuşi - şi povestea lui Fotius o demonstrează - destul de 
Uşor, iar, pe de altă parte, din exemplul cazului lui Boutzes 
care, după ce a fost închis acolo, a reapărut nu numai în 
consiliile împăratului, dar şi în fruntea armatei, înţelegem 
că nu devenise chiar o fiinţă umană absolut abrutizată, aşa 
cum ar fi dorit pamfletarul să credem despre nenorocosul 
general, în sfârşit, din chiar mărturisirea autorului Istoriei 
secrete, rezultă că o femeie teribil de cinică precum 
Theodora era în stare, uneori, să devină miloasă şi să ierte, 
ceea ce se află în flagrantă contradicţie cu răzbunările 
neîndurătoare pe care i le impută; de asemenea, faptul că 
cei mai periculoşi adversari ai săi n-au fost ucişi, ci trimişi în 
exil este iarăşi în opoziţie evidentă cu firea crudă atribuită. 


Nu avem, însă, dreptul nici să ne străduim să-i prezentăm 
cititorului de astăzi un portret edulcorat al împărătesei, al 
unei Theodore prea îngăduitoare şi prea bune. Când îi erau 
în joc interesele, nu se dădea înapoi de la nimic; ideea unui 
asasinat n-ar fi îngrozit-o, dacă i s-ar fi părut folositor sau 
necesar. Necazurile lui Pris-cus şi ale lui Germanos 
dovedesc ceea ce era în stare când i se părea că îi este 
ameninţată puterea. 

Dizgraţierea lui loan din Capadocia ne permite să aflăm 
câte ceva despre moravurile de la curtea bizantină, atât de 
bogată în intrigi şi comploturi, totodată pune într-o lumină 
mai clară caracterul pătimaş, sufletul ambițios, mintea 
răzbunătoare, energia, lipsa de scrupule şi iscusinţa perfidă 
a împărătesei Theodora. 

VIII. 

Theodora şi loan din Capadocia. 

De zece ani, loan din Capadocia ocupa înalta funcţie de 
prefect al Pretoriului, deţinând, în acelaşi timp, şi 
prerogativele de ministru de Finanţe, ministru de Interne şi 
aproape prim-ministru al imperiului. De origine modestă, 
chiar foarte modestă, cu o pregătire precară, cu o educaţie 
aproape nulă, a izbutit, prin inteligenţă nativă, prin 
iscusinţă, prin deosebita sa pătrundere a situaţiilor, să se 
infiltreze, treptat, în sferele înalte, obţinând aprecierea şi 
prietenia lui lustinian. Reuşise, prin promisiuni mai mult 
decât ispititoare şi prin proiecte grandioase, ca acela de 
reorganizare financiară, să atragă atenţia basileului, aflat 
într-o permanentă jenă financiară; numit, foarte repede, 
într-un post-cheie în administrarea finanţelor, avansat, 
puţin după aceea, ajunsese, în anul 531, în funcţia de 
prefect al Pretoriului. 

Un proverb cam din acea perioadă spunea: „Capado- 
cianul este rău prin firea lui; dă-i o slujbă şi devine mai rău; 
dă-i prilejul să câştige bani şi devine mai dezgustător ca 
oricine”. Prin duritate, prin aviditate, prin lipsă de scrupule, 
prefectul a îndreptăţit, cu prisosinţă, proasta reputaţie pe 


care naţia sa o avea în ochii concetăţenilor bizantini. Pentru 
a dobândi bani, fie pentru Tezaur, fie pentru el personal, cu 
nepăsare, fără milă, fără remugş-cări, a sacrificat vieţi 
omeneşti şi a ruinat multe oraşe. Le-a permis orice 
agenţilor săi, numai să-i aducă aur, dând chiar el exemplu şi 
arătându-le mijloacele prin care puteau să-l obţină repede, 
în închisorile Pretoriului, a montat un adevărat arsenal de 
instrumente de tortură şi cei pe care îi bănuia că-şi ascund 
averile au simţit, pe pielea lor, cât putea să-i coste 
încercarea de a înşela fiscul. Bătuţi, atârnaţi, ca vitele în 
abator, de mâini sau de picioare, schingiuiţi în sute de 
feluri, adesea până ce îşi dădeau sufletul, oameni de orice 
rang, de orice vârstă erau supuşi cruzimii prefectului; din 
mâinile sale - notează cronicile - victimele nu ieşeau decât 
jecmănite sau moarte. 

Hrăpăreţ şi vulgar din fire, Ioan din Capadocia, acţionând 
pentru împărat, nu uita să-şi rotunjească propria avere, 
„întotdeauna gata să fure”, după cum a declarat despre el 
un istoric al epocii, profita de orice. Când armata s-a 
îmbarcat pentru a cuceri Africa, prefectul, ce avea sarcina 
întreţinerii trupelor, a cumpărat pesmeţi de proastă 
calitate, care s-au stricat de tot pe drum şi au provocat o 
epidemie în trupele de expediţie; Ioan a câştigat foarte 
mulţi bani din această operaţiune. Profita de pe urma 
grâului, fie obligând provinciile să plătească în aur 
impozitul, de obicei perceput în natură, fie acaparând 
recoltele pentru a le revinde la preţ de speculă. Reducea 
sau tăia soldele şi pensiile, băgând în buzunar diferenţa; şi, 
din toate aceste furturi şi suferinţe, adunase o avere 
enormă, care scandaliza. 

Toată lumea îl ura. Dar, în ochii lui Iustinian, loan avea un 
merit deosebit: la primul semn, procura banii necesari 
uriaşelor cheltuieli ale conducerii, împăratului nu-i păsa 
prin ce mijloace obținea acest rezultat şi, probabil, nici nu 
era informat, în orice caz, prin îndemânarea lui de a obţine 
noi resurse, prin grija lui constantă - pentru care împăratul 


îl felicita în public - de a mări veniturile şi Tezaurul, 
prefectul a ştiut să se facă de neînlocuit şi, la nevoie, să fie 
iertat. Administrator bun, cu toate defectele sale, avea şi 
multe calităţi de om politic: energic, hotărât şi curajos, 
insuflându-i respect împăratului. Şi, cu toate că era urât de 
cei din jur, toţi curtenii tremurau în faţa atotputernicului 
favorit, dar lăudau, care mai de care, doar ca să-i facă 
plăcere ba-sileului, priceperea şi reuşitele lui Ioan în 
finanţele imperiului. Răscoala Nika, la a cărei dezlănţuire a 
jucat un rol important şi comportamentul lui jignitor faţă de 
oameni, i-a provocat o înlăturare provizorie. A fost diz- 
grațiat, în aplauzele mulţimii entuziasmate, însă, pentru 
împărat, era un om indispensabil: l-a readus la putere şi 
loan s-a arătat mai dur, mai avid ca niciodată şi la fel de 
sigur pe trecerea pe care o avea pe lângă stăpân. A fost 
numit, din nou, prefect al Pretoriului, consul, patriciu, iar 
Iustinian, care, într-o ordonanţă oficială îi mulțumea 
„pentru că ţinea atât de mult la întărirea puterii 
suveranului”, a sfârşit prin a se încrede orbeşte în acest 
foarte necesar şi devotat servitor. 

Bizuindu-se atât de mult pe influenţa sa asupra 
împăratului şi îmbogăţindu-se ca nimeni altul, loan şi-a 
pierdut definitiv simţul măsurii. Destul de vulgar şi mare 
amator de petreceri şi de bucurii trupeşti, a profitat cât a 
putut de puterea pe care o avea pentru a-şi satisface toate 
plăcerile. Aprecia o masă bună şi vinurile fine, iar, dacă i se 
servea un fel de mâncare deosebit, îşi numea bucătarii în 
posturi de vârf în administraţie; din Heles-pont, din Pontul 
Euxin, din îndepărtatul ţinut Phase i se aduceau la masă 
peştii cei mai rari şi vânatul cel mai preţios. Mâncăcios şi 
mare băutor, chefuia nopţi întregi într-o companie veselă, 
neadmiţând să fie deranjat nici măcar pentru probleme 
importante de stat; se întâmpla des ca, dimineaţa, să fie 
beat şi atât de îmbuibat încât vomita pe pardoseală şi pe 
veşmintele invitaţilor. Obiceiurile lui erau lamentabile. Era 
văzut defilând pe străzile capitalei, îmbrăcat în haine verzi, 


care-i scoteau în evidenţă paloarea obrazului, însoţit de un 
cortegiu scandalos de tineri fără căpătâi şi de curtezane 
îmbrăcate cu voaluri transparente, care permiteau să li se 
vadă părţile frumoase ale trupului; femeile uşoare din 
litiera atotputernicului ministru îl mângâiau şi-l sărutau, în 
timp ce Ioan, tolănit între ele, socotea că, prin acest alai 
pitoresc şi indecent, prin această paradă a bogăției îi 
impresiona pe concetăţeni, şi-şi pregătea calea spre tronul 
visat. 

Ca marea majoritate a oamenilor din acea vreme, loan era 
superstiţios, îi consulta adesea pe vrăjitorii care prevesteau 
viitorul, ascultându-i, convins, pe cei care-l asigurau că, 
într-o bună zi, va îmbrăca purpura împărătească; pentru 
împlinirea acestor prevestiri, făcea şi el farmece şi, plin de 
speranţă, văzându-se deja împărat, i se părea, după 
frumoasa expresie a lui Procopios, că păşeşte pe nori”. 
Necrozând nici în Dumnezeu, nici în diavol, fiind chiar 
bănuit de păgânism, îndrăznea, în mijlocul acestei curţi 
ortodoxe şi evlavioase, să nu intre decât rareori în biserică 
şi, atunci, în loc de rugăciuni, îngăima litanii păgâne. Acasă 
la el, reînvia ceremoniile Greciei Antice; îmbrăcat cu un 
peplum de mare preot, se ruga zeilor sau demonilor - nu 
făcea distincţie între ei - să-l ajute să mărească încrederea 
lui Iustinian în el, în aşteptarea momentului în care îl va 
răsturna de pe tron. Având simţ practic, şi-a folosit imensa 
lui bogăţie pentru înfiinţarea unui partid şi, pentru a 
câştiga popularitate, a început unele călătorii oficiale în 
provincii, adevărate turnee electorale, cu mare pompă. 

Nu s-a temut, pentru a-şi netezi calea, să dea piept cu 
Theodora. În loc s-o linguşească şi să-i arate respectul, aşa 
cum dorea ea, ministrul o privea de sus, foarte obraznic; 
mai mult chiar: o defăima în faţa împăratului, în speranţa că 
va preface în ură marea dragoste pe care i-o purta Iustinian 
soţiei sale. Era, cum bine ştim, comportamentul pe care 
Theodora nu-l putea ierta. Din acel moment s-a pornit o 
luptă acerbă, fără milă: ea, hotărâtă să facă orice, nu 


aştepta decât un prilej pentru a-şi distruge rivalul; el, 
dându-şi seama că Theodora reprezenta principala piedică 
în calea ambițiilor sale, făcea orice ca s-o înlăture, în 
această dură şi confuză confruntare, prefectul era conştient 
că avea de-a face cu un adversar de temut; o ştia în stare 
Chiar să asasineze pentru a scăpa de un nedorit; noaptea, 
deşi era păzit de mii de gărzi, nu mai putea dormi din cauza 
gândurilor sinistre care-i tulburau somnul; tresărea fie şi la 
cel mai mic zgomot, temându-se că în camera lui vor năvăli 
câţiva mercenari barbari pentru a-l strangula, şi, neliniştit, 
cu urechea ciulită, supraveghea uşile, controla cotloanele 
întunecoase, dar tot nu mai putea adormi. Ziua, însă, 
curajul îi revenea. Se bizuia iar pe nevoia absolută pe care 
o avea Iustinian de serviciile lui, precum şi pe ascendentul 
uimitor pe care îl dobândise asupra împăratului; se bizuia, 
de asemenea, pe dezordinea imposibil de descurcat, pe 
care, în mod deliberat, o introdusese în administrarea 
finanţelor şi care, încurcându-l pe oricine i-ar fi succedat, îl 
făcea pe el indispensabil. Şi, fără să-i pese de Nemesis 
5, care, aşa cum spunea un contemporan, plăteşte 
întotdeauna răul cu rău, îşi continua seria oprimărilor şi 
crimelor, dar, în acelaşi timp, îmbogăţindu-şi prietenii, 
înconjurându-se de oameni de încredere în administraţie şi 
sporindu-şi, în permanenţă, revoltătoarea sa avere, în faţa 
nemăsuratei sale puteri, toată lumea se pleca, şi, vorbind 
despre acest „duşman al legilor”, „cel mai rău dintre 
oameni” - după cum îl numesc unii cronicari. 

— Nimeni nu cuteza, la palat, să-i pronunţe numele fără a-l 
elogia. 

loan din Capadocia se bizuia, deci, pe atotputernicia sa 
uitând, însă, de priceperea în intrigi a Theodorei. Lia 
început, împărăteasa a încercat să-l informeze pe lus-tinian 
despre suferinţele pe care maniera de conducere în 
administraţie a prefectului le provoca supuşilor săi, despre 
marile nemulțumiri ale acestora, despre pericolul care 
ameninţa tronul. Foarte abilă, suverana lăsa la o parte 


animozităţile ei şi se adresa bunului-simţ politic al 
basileului, înclinaţiei sale pentru ordine şi exactitudine, 
grijii pe care el o avea pentru fericirea poporului său. Dar 
n-a reuşit să se facă ascultată. Iustinian nu putea renunţa, 
peste noapte, la un ministru pe care până şi duşmanii lui îl 
numeau „geniul cel mai de vază din acea vreme” şi care 
era, în mod miraculos, expert, în prevederea oricăror 
eventualităţi”. Atunci, Theodora a încercat să aţâţe 
bănuielile basileului, vorbindu-i de primejdiile născute din 
ambiția prefectului, de subminarea siguranţei tronului şi a 
vieţii suveranului. Iustinian, gata oricând să creadă în 
denunţurile calomnioase şi să-şi abandoneze cei mai buni 
prieteni ori de câte ori vreun demers îl neliniştea, de data 
aceasta nici n-a vrut să audă. Ca orice om slab din fire, nu 
se hotăra să destituie un consilier de care se legase 
sufleteşte, fie că se obişnuise cu el, fie că simţea pentru el o 
afecţiune sinceră. Theodora era foarte încurcată, 
încăpăţânarea împăratului constituia un obstacol de 
netrecut şi, în acest caz, nu putea folosi o acţiune în forţă, 
aşa cum procedase cu Priscus, ministrul capadocian fiind 
atotputernic; în plus, îşi luase măsuri extraordinare de pază 
şi s-ar fi zis că-i imposibil să-l aresteze sau să-l asasineze. 
Dar Theodora avea o minte inventivă şi a pus la cale, pentru 
a-l înlătura pe loan, o adevărată uneltire machiavelică. 
Antonina, soţia lui Belizarie, tocmai revenise din Italia. 
Foarte ataşată basilissei, femeie inteligentă şi cutezătoare, 
pătimaşă şi prefăcută, nu avea egal, după cum spune 
Procopios, care o cunoştea bine, în ţeserea de intrigi, 
izbândind, până la urmă, chiar şi acolo unde părea cu 
neputinţă. Cu diverse alte ocazii dovedise ce era în stare şi-i 
adusese împărătesei servicii remarcabile; acum, proaspăt 
întoarsă din Italia, era foarte dornică să reintre în grațiile 
suveranei, care-i cunoştea secretele şi care o susţinea în 
escapadele ei amoroase. Antonina i-a aprobat din toată 
inima planurile Theodorei în legătură cu Ioan - şi ea îlura 
pe prefect; ştia în ce măsură gloria lui Belizarie, soţul ei, îl 


supăra pe loan, cât de invidios era ministrul pe prestigiul şi 
popularitatea generalului; cu toate că nu era o soţie fidelă, 
se temea pentru cariera lui Belizarie, a cărui dizgraţiere ar 
fi avut, desigur, repercusiuni şi asupra ei. Din aceste motive 
a participat cu plăcere şi cu mult zel la complotul suveranei. 
loan avea o fată, Eufemia, foarte tânără încă, naivă şi 
candidă; copil unic, reprezenta bucuria şi mândria 
prefectului. Antonina s-a împrietenit imediat cu ea; făcân- 
du-i, zilnic, vizite şi vorbindu-i în cuvinte măgulitoare, i-a 
câştigat încrederea; tratând-o ca pe o confidentă, s-a 
prefăcut că îşi deschide inima în faţa ei. Într-o zi în care se 
aflau numai ele două, Antonina a deschis discuţia despre 
nemulţumirea lui Belizarie, plângându-se că soţul ei, după 
ce cucerise Africa şi Italia, aducând în Bizanţ doi regi 
prizonieri şi bogății incomensurabile, victoriosul general se 
lovise de ingratitudinea stăpânului său; apoi, Antonina a 
criticat aspru felul în care era condusă ţara. Eufemia, 
credulă, asculta spusele veninoase ale Antoni-nei şi, cum şi 
ea o ura pe împărăteasă, ştiind-o pornită împotriva tatălui 
ei, a întrebat, cu nevinovăție: „Buna mea prietenă, dacă 
aveţi armata în mână, cum puteţi îndura să fiţi trataţi atât 
de înjositor?” Antonina atâta aştepta: „O revoluţie în 
taberele militare, i-a răspuns, nu are nici o şansă, dacă 
armata nu îşi găseşte un aliat în capitală. Ah! Dacă tatăl 
dumitale ar accepta să fie acest aliat, am reuşi mai lesne, cu 
ajutorul lui Dumnezeu...” Concluzia i-a fost adusă la 
cunoştinţă prefectului, iar acesta, încântat, nădăjduind că în 
acest fel se vor îndeplini oracolele care-i tot promiteau 
tronul, i-a cerut să-i transmită Antoninei c-ar vrea să stea 
de vorbă cu ea, chiar a doua zi. Pentru a-l înşela pe 
ministru, alun-gându-i din minte orice bănuială, soţia lui 
Belizarie a refuzat să vină la întâlnire. Ar fi fost un joc prea 
periculos, a pretextat ea. În capitala plină de spioni şi de 
turnători, riscau să fie descoperiţi, stricând totul. Dar cum 
ea trebuia să plece, peste câteva zile, ca să-şi întâlnească 
soţul acolo unde se afla armata din Orient, ar fi putut, ieşind 


din Bizanţ, să se oprească la vila izolată a lui Belizarie din 
cartierul Rufmiana, pe coasta Asiei Mici, Calcedon. Apoi, 
invocând o vizită de curtoazie, prefectul ar fi putut s-o 
întâlnească fără grijă acolo şi ar fi discutat liber, stabilind 
împreună un plan de acţiune. Această prudenţă şi iscusinţă 
în aranjarea lucrurilor l-au satisfăcut pe Ioan din Capadocia 
şi au hotărât ziua întrevederii. Theodora era informată în 
detaliu despre desfăşurarea evenimentelor, şi, la rândul ei, 
îl ţinea la curent pe Iustinian. 

Împăratul, totuşi, continua să se îndoiască, neputând 
crede că ministrul său conspira împotriva tronului. Destul 
de anevoie împărăteasa l-a hotărât să trimită, la ora 
respectivă, doi dintre oamenii săi credincioşi, pe eunucul 
Narses şi pe Marcellus, comandantul gărzilor, în vila lui 
Belizarie: ascunşi de către Antonina, aceştia trebuia să 
asculte ce urma să discute ea cu prefectul şi, în caz că 
trădarea li se părea sigură, aveau ordin să-l aresteze pe 
loan, iar, dacă ar fi opus rezistenţă, să-l ucidă pe loc. 
Theodora spera că duşmanul ei va muri în învălmăşeala 
creată, fără a mai avea timp să se explice sau să se apere. 

În timp ce Iustinian ceda, astfel, în faţa stăruinţelor 
Theodorei, păstrând totuşi ceva din marea lui simpatie 
pentru favorit, l-a avertizat, pe ascuns, să nu se ducă în 
casa blestemată. Ioan din Capadocia nu a luat în seamă 
acest sfat şi, aşa cum convenise cu Antonina, a trecut 
Bosforul în mare taină şi s-a dus în Rufmiana; a avut, însă, 
grijă să-şi ia cu el însoțitori de nădejde. Primit de Antonina 
în grădina vilei, el i-a promis tot ce i-a cerut şi s-a angajat 
solemn să acţioneze pentru detronarea împăratului, în acel 
moment, Narses şi Marcellus, ascunşi în spatele unui tufiş, 
au năvălit pe neaşteptate din ascunzătoare cu oamenii lor şi 
au încercat să-l prindă pe ministru. Atraşi de zarva iscată, 
gărzile lui Ioan i-au sărit în ajutor şi s-au aruncat în luptă 
aprigă. Marcellus a fost rănit în încăierare şi, până la urmă, 
prefectul a scăpat - ajungând în goană în capitală, s-a 
refugiat în inviolabilul adăpost al Sfintei Sofia. 


Dar tocmai această manevră l-a pierdut pe loan, care, de 
obicei, dădea dovadă de mai mult sânge rece şi mai multă 
prezenţă de spirit. Dacă ar fi avut curajul să se prezinte 
imediat în faţa împăratului, ar fi izbutit, poate, să-l convingă 
de nevinovăția sa; fugind, s-a recunoscut vinovat şi i-a lăsat 
câmp liber de acţiune Theodorei. Ea a obţinut de la 
Iustinian destituirea prefectului, în conformitate cu uzanţa 
folosită în dizgraţierile bizantine, loan trebuia să se 
călugărească. Imediat, chiar în Sfânta Sofia, a fost tuns, cu 
toată opoziţia sa, şi, cum nu aveau la îndemână veşmintele 
necesare pentru noua sa postură, i s-a pus pe umeri 
anteriul unui preot ce se ocupa de tezaurul bisericii şi se 
afla atunci, întâmplător, de faţă. Procopios relatează că 
preotul se numea August, aşadar, prevestindu-i prefectului 
că, într-o zi, va purta veşmintele lui August, oracolele nu au 
fost mincinoase. 

Niciodată loan din Capadocia nu s-a resemnat; niciodată 
n-a vrut să îndeplinească sarcinile de preot, pentru a putea, 
cândva, liber, să revină la vechile-i preocupări, în 
continuare încrezător în norocul său, era plin de speranţă şi 
se mângâia la gândul că va reintra, repede, în grațiile 
basileului. De altfel, Iustinian l-a tratat cu o indulgență 
deosebită. Exilat la marginea Cyzicului, loan a primit înapoi, 
din bunăvoința imperială, majoritatea bunurilor care-i 
fuseseră, iniţial, confiscate; şi cum avusese prudenţa, în 
perioada sa cea mai prosperă, să pună în siguranţă o bună 
parte din avere, a rămas extraordinar de bogat - în liniştitul 
şi luxosul său loc de refugiu, trăia pe picior mare şi ar fi 
putut fi deplin fericit, dacă s-ar fi putut consola de 
pierderea măreției şi puterii sale de altădată. 

Opinia publică din Constantinopol era, însă, indignată că 
un om atât de rău ispăşea în condiţii atât de blânde crimele 
comise şi ducea, în mod total nedrept, o viaţă mai plăcută 
ca niciodată. Din fericire pentru morală, Theodora veghea, 
în timpul crizei prin care tocmai trecuse, cea mai serioasă 
din viaţa ei de împărăteasă, tremurase pentru poziţia ei 


înaltă; de aceea, niciodată nu l-a iertat pe omul care a 
ameninţat-o. Ura ei fusese doar parţial satisfăcută, însă nu 
s-a potolit niciodată; l-a urmărit cu răzbunarea ei 
înverşunată până în ultima clipă a vieţii. 

La conducerea bisericii din Cyzic se afla un episcop pe 
nume Eusebiu, neiubit de nimeni, în zadar se ceruse la 
curtea imperială destituirea lui; prin intrigile şi prin 
creditul pe care-l avea la palat, până atunci, îşi păstrase 
postul, în urma nemulțumirii crescânde, s-a format un 
complot şi Eusebiu a fost asasinat în forumul din Cyzic. 

Se ştia că loan nu se avea bine cu episcopul şi Theodora a 
profitat îndată de ocazie ca să-l compromită. A trimis o 
comisie senatorială pentru a deschide o anchetă; loan a fost 
arestat, închis, bătut cu vergile, ca un hoţ sau un tâlhar de 
drumul mare. Totuşi, nevinovăția lui era atât de evidentă 
încât n-a fost posibil să fie condamnat la moarte. Dar, 
pentru a i se cânta în strună împărătesei, i s-au confiscat 
toate bunurile, chiar şi hainele, lăsându-i-se doar o tunică, 
şi a fost re-exilat în îndepărtatul Egipt. Pentru a-l umili mai 
mult pe fostul ministru, căpitanul corăbiei avea ordin ca, în 
fiecare port în care făcea escală, să-l debarce pe Ioan, 
obligându-l să cerşească bani de la trecători; şi ex-prefectul 
Pretoriului, ex-patriciu, ex-consul, lipsit acum de orice titlu 
şi de orice mijloc de trai, a fost văzut întinzând mâna după 
milostenii. Până la urmă, a fost surghiunit în Antiohia, dar şi 
acolo l-a ajuns ura Theodorei. Basilissa nu uita: s-a străduit 
să-i descopere pe asasinii episcopului din Cyzic şi, prin 
ameninţări şi promisiuni, l-a determinat pe unul din ei să-l 
acuze pe loan că pregătise asasinatul; dar celălalt, în ciuda 
torturilor, n-a vrut să mintă ca să se salveze denunţând un 
nevinovat. În acest fel, loan a scăpat, dar, până la moartea 
persecutoarei sale, a rămas în exil, vieţuind în condiţii 
mizerabile, adesea maltratat de paznicii săi. 

Chiar aruncat în cea mai lucie sărăcie, acest bărbat 
energic nu şi-a pierdut curajul, încrederea în sine şi o- 
brăznicia. Deşi dizgraţiat, se distra, pe socoteala celor din 


Alexandria, reamintindu-le, în calitatea sa de fost ministru 
de Finanţe bine informat, că îi datorau bani cezarului. Acest 
om exilat, lipsit de toate şi părăsit de toţi, visa încă la tronul 
la care râvnise. Şi iată că, într-o zi, imediat după moartea 
Theodorei, a reapărut în Con-stantinopol, la fel de îndrăzneţ 
şi de impertinent, la fel de încrezător în steaua lui. Dar era 
prea târziu, în şapte ani, lustinian avusese timpul să-l uite 
pe fostul său favorit: loan din Capadocia nu i-a putut reintra 
în graţii şi a murit purtând veşmântul de preot în care-l 
îmbrăca-seră cu forţa. 

În atotputernicul ministru, inteligent, ambițios şi fără 
scrupule ca şi ea, Theodora îşi găsise, cu adevărat, un 
adversar pe măsură. De aceea, şi-a folosit toate resursele 
minţii ei „bogate în născociri”, aşa cum o prezintă 
cronicarii, şi, din lupta grea în care s-a angajat, a ieşit 
victorioasă şi putea fi mândră de această victorie. 

Prin mijloace la fel de ingenioase, a ştiut să-l menţină în 
subordinea ei, credincios şi activ, pe un bărbat de-a cărui 
influenţă avea, în mod justificat, motive să se teamă. Istoria 
legăturilor Theodorei cu Belizarie şi cu soţia acestuia, 
Antonina, este la fel de instructivă pentru dezvăluirea 
caracterului suveranei ca şi lupta ei cu loan din Capadocia. 

IX. 

Theodora şi Belizarie. 

Prin victoriile sale strălucite pe câmpul de luptă, prin 
renumele, bogăţia şi popularitatea sa, Belizarie, ca şi loan 
din Capadocia, reprezenta pentru Theodora un rival serios 
în competiţia pentru primul loc pe lângă împărat; probabil 
unul chiar mai de temut decât loan, deoarece ţinea în mână 
forţa armată care, în Bizanţ, putea deveni oricând 
instrumentul unei revoluţii. 

Belizarie a fost cel mai mare general al epocii, învingător 
al perşilor, al ostrogoților, al vandalilor, cuceritor al Africii 
şi-al Italiei, adusese doi regi prizonieri la picioarele lui 
Iustinian, tezaurele lui Genseric şi Theodoric în vistieriile 
Tezaurului Bizanțului şi dublase întinderea imperiului. După 


căderea Cartaginei, a fost considerat, în Hipodromul în 
sărbătoare, ca un demn reprezentant al gloriei romane de 
altădată. Ore întregi, în faţa mulţimii entuziaste, au defilat 
prăzile bogate din Africa supusă de el: tronuri de aur, vase 
de mare valoare, grămezi de pietre preţioase, veşminte 
magnifice, trăsuri luxoase şi lungul cortegiu al prizonierilor 
barbari, cu părul arămiu, printre care se afla Gelimer, 
îmbrăcat încă în purpura regală, aruncând în jur priviri 
când melancolice, când ironice. Din carul său triumfal, 
Belizarie împărţise poporului, cu dărnicie, vase din argint, 
centuri din aur şi monezi cu efigia imperială - iar 
Constantinopolul recunoscător îi înălţase acestui învingător 
statui de aur şi, pentru a comemora „gloria romanilor” 
reînviată, asociase, pe medalii, imaginea lui Belizarie cu 
aceea a împăratului Iustinian. După cucerirea Ravennei, la 
fel, timp de mai multe săptămâni, Bizanțul a fost în 
sărbătoare, cinstind renumele generalului său. Când trecea 
pe străzi, urmat de pitoreasca sa escortă, alcătuită din 
soldaţi goți, persani, mauri sau vandali, pentru a se duce la 
Palatul Sacru, mulţimea parcă nu se mai sătura să-i admire 
trupul înalt, faţa frumoasă, aerul nobil şi mândru. 1 se 
lăudau pretutindeni virtuțile, curajul, victoriile; era aclamat, 
se îngrămădeau în jurul lui pentru a-l saluta şi a i se adresa. 
El se supunea tuturor acestor manifestări, prietenos, având 
pentru fiecare un cuvânt bun; şi, în mijlocul armatei sale 
compuse din şapte mii de oameni de gardă devotați, părea 
să fi ajuns la acel apogeu al carierei, un rege învingător 
revenit în capitala sa. 

Era idolul soldaţilor şi al poporului. Trupele îl adorau 
pentru extraordinara lui cutezanţă care-l îmboldea să 
pornească la atac, expunându-se aceloraşi pericole ca şi ei, 
aidoma unui soldat-călăreţ oarecare, mereu în fruntea 
escadroanelor sale; îl iubeau, de asemenea, şi pentru 
generozitatea lui, dărnicia sa în bani şi în alte recompense 
fiind arhicunoscută. Considerau o deosebită onoare să fie 
alături de el; cei mai curajoşi din învinşii săi erau mândri că 


îl pot servi; doar ca să fie lăudaţi de el, oamenii din garda 
lui sfidau orice pericol, foarte fericiţi că pot fi ucişi în slujba 
generalului lor. Cei din provincii îl adorau pentru 
cumpătarea pe care le-o impunea soldaţilor săi, pentru 
permanenta grijă de a cruța teritoriul în care se aflau, 
pentru preocuparea de a plăti, până la ultimul bănuţ, 
produsele rechiziţionate. La Constantinopol, poporul uitase 
sângeroasa reprimare a răscoalei Nika, tot opera lui, şi, 
amintindu-şi doar de triumfurile militare externe, îl 
proclamase cel mai mare general din lume. Până şi 
duşmanii îi respectau aceste calităţi. Simpla lui prezenţă în 
fruntea trupelor dădea armatei siguranţa izbânzii; numele 
său asigura victoria. Nu a depins decât de el ca să ajungă 
rege în Italia cucerită, să domnească peste goții pe care îi 
învinsese şi care, buni cunoscători într-ale artei militare, îi 
oferiseră tronul. Cu această aureolă strălucitoare, fiind şi 
bogat ca un Cressus, Be-lizarie părea făcut să devină 
stăpân al imperiului. „Nu cred, spunea un martor al acelor 
vremuri, că, dacă ar fi dat el o poruncă, ar fi îndrăznit 
cineva să i se opună; toată lumea era gata să-l asculte, atât 
din respect pentru virtuțile sale cât şi din teamă de puterea 
lui.” 

Implicat în înaltele probleme de conducere, consilier al 
palatului, cu atât mai ascultat cu cât se părea că este prea 
puternic pentru a nu-şi pune în practică ideile, Be-lizarie 
era omul cel mai de vază din Bizanţ. Din această cauză, fără 
a şi-o dori, fără ca măcar să se gândească la aceasta, îi 
neliniştea pe toţi cei care deţineau puterea. 

Ioan din Capadocia îl ura, văzând în el un adversar de 
prestigiu; Theodora nu-l plăcea deloc, temându-se ca nu 
cumva să fie, într-o zi, tentat să dea o lovitură de stat; 
Iustinian, cu toată încrederea, relativă, pe care o avea în 
camaradul său din tinereţe, îl privea circumspect, ca pe un 
eventual înlocuitor, în plus, circula în capitală zvonul că 
Belizarie nu aştepta decât o ocazie pentru a răsturna 
conducerea existentă. 


Din fericire pentru împărat, lui Belizarie nu-i plăcea 
politica. Era un soldat loial şi fidel; nu şi-a dorit niciodată 
altceva. Compatriot al basileului, fiind alături de el încă de 
la început, chiar înainte de urcarea lui pe tron, s-a 
considerat mereu legat de stăpânul său prin angajamente 
mai solide decât ceilalţi supuşi; când Iustinian i-a cerut să-i 
jure că, niciodată, cât va trăi, nu va pretinde tronul, 
Belizarie a depus, fără ezitare, jurământul - şi l-a respectat. 
Caracterul său extrem de onest nu-i permitea perspective 
într-atât de ambiţioase, însetat doar de onoruri, de glorie, 
de popularitate, nu visa să preia puterea supremă; ar fi fost 
incomodat să se afle în rândul întâi. Curajos pe câmpul de 
luptă, general competent, nu prea avea, în afara milităriei, 
idei personale şi iniţiativă; făcut să execute, să servească, 
nu voia decât să rămână un bun servitor, un instrument 
eficient dar docil în faţa dorințelor imperiale. Foarte 
respectuos cu toţi cei din conducerea existentă, modest, 
rangul înalt la care ajunsese îl încurca, uneori; şi, pentru ai 
se ierta poziţia atinsă, pe merit, se umilea mai mult decât 
era necesar. 

Ştia că împărăteasa nu-l privea cu ochi buni: ca să-i 
înlăture bănuielile, îndeplinea pentru ea multe misiuni, 
unele destul de incerte din punct de vedere al eticii. Ştia că 
Iustinian simţea destulă invidie la adresa gloriei sale, 
râvnindu-i averea şi renumele: s-a străduit, din prea multă 
slăbiciune, să-l liniştească, fiindcă acestui erou neînfricat de 
pe câmpul de luptă îi lipsea curajul între civili. Toată viaţa i- 
a fost teamă de duşmănia Theodorei, ferindu-se ca de foc să 
se certe cu ea; pentru a avea trecere la curte, s-a lăsat, 
prea uşor, implicat în intrigile femeilor. Belizarie a fost un 
produs de excepţie al unei epoci, din păcate, însă, al uneia 
de decadenţă: de aici lipsa de iniţiativă, de fermitate, până 
la urmă, chiar de energie. Toată viaţa, fără a protesta, s-a 
lăsat denunţat, calomniat, umilit; a acceptat, fără să 
murmure, cele mai injuste tratamente şi dizgraţieri - şi nu a 
fost menajat, în armata din Africa, drept precauţie, palatul a 


plasat, chiar în statul său major, spioni, care raportau la 
Con-stantinopol, denaturându-le, până şi cele mai mici fapte 
şi decizii ale sale. În armata din Italia, se afla, pentru a-l 
supraveghea, Narses, omul de încredere al Theodorei, cu 
însărcinarea scrisă ca, la nevoie, să-l împiedice pe general 
să acţioneze, în trei sau patru rânduri, brusc, fără nici un 
motiv, i s-a retras comandamentul; s-a ajuns până într-acolo 
încât i s-a interzis să mai aibă aghiotanţi sau ordonanţe şi i 
s-a confiscat o parte din bunuri. După prima etapă a 
campaniei din Italia, atât de plină de glorie, i s-au refuzat 
onorurile triumfului; i s-au făcut după încheierea 
campaniei, dar l-au pus într-o lumină atât de neplăcută 
încât şi-a pierdut tot prestigiul de militar. Dar acestea erau 
metode folosite în mod excepţional. Pentru a-l ţine pe 
Belizarie şi mai bine în frâu, Theodora a găsit un mijloc mai 
eficace: Antonina. 

Dacă cele spuse în Istoria secretă sunt adevărate, 
Antonina, ca şi Theodora, ar fi avut o tinereţe destul de 
tulbure. Fiica unui conducător de care din Circ şi a unei 
femei uşoare, a dus, la început, o viaţă foarte destrăbălată; 
apoi, s-a căsătorit cu un bărbat mediocru şi a născut mai 
mulţi copii, printre care un fiu, numit Fotius. Rămasă 
văduvă, l-a întâlnit pe Belizarie şi, deşi nu mai era tânără - 
când Iustinian s-a urcat pe tron, ea avea peste patruzeci de 
ani - a reuşit să-l cucerească pe vestitul general. Şi înainte 
şi după căsătorie, ela iubit-o cu atâta pasiune încât oamenii 
simpli din Bizanţ, după obiceiul lor de-a se îndoi de 
sinceritatea sentimentelor, erau convinşi că numai prin vrăji 
reuşise Antonina să-l facă s-o iubească astfel, cu atâta 
credinţă şi constanţă, în orice caz, Belizarie a adorat-o 
nebuneşte, dovedind, o dată în plus, că era o fire slabă; 
incapabil să se despartă de ea, o lua cu el întotdeauna, şi în 
campaniile militare, în Africa, în Orient şi în Italia, 
permițându-i să participe la consilii. Pentru ea a sacrificat 
acţiuni militare decisive, şi-a uitat îndatoririle de general şi 
interesele superioare, de stat; pentru ea a consimţit să 


participe la cele mai dubioase intrigi şi, doar pentru a-i fi pe 
plac, a acceptat orice compromis. Până şi prietenii lui 
Belizarie erau scandalizaţi de această pasiune exagerată; 
total supus influenţei soţiei n-a înşelat-o niciodată şi ţinea 
negreşit seama de sfaturile sale. 

Trebuie să recunoaştem că şi Antonina era foarte 
inteligentă, îndrăzneață şi chibzuită, în timpul asediului 
Romei, a fost deosebit de curajoasă - a trecut, împreună cu 
o escortă mică de călăreţi, printre liniile asediatorilor, în 
scopul urgentării venirii forţelor de sprijin, în cea de-a doua 
campanie militară din Italia, a urmărit, din primele rânduri, 
acţiunea pentru înlăturarea asediului Cetăţii Eterne. 
Mintea ei inventivă surprindea şi cele mai mici amănunte, în 
timpul traversării Mediteranei, pe unul din vasele escadrei 
cu care ducea, în Africa, armata lui Belizarie, a găsit 
mijlocul de a-i servi generalului la masă apă bună de băut, 
păstrând-o în mari amfore de sticlă, pe care le-a îngropat în 
nisip, pe fundul calei, ferindu-le de razele soarelui. 

A fost, întotdeauna, preocupată de cariera lui Belizarie, de 
aceasta depinzând şi situaţia ei; nu a stat pe gânduri să 
întreprindă o lungă călătorie, din Italia la Constantinopol, 
pentru a obţine întăririle de care el avea nevoie; ca să-şi 
ajute soţul, s-a folosit de toată influenţa ei la curte. 

Aşadar, având-o la mână pe Antonina însemna să-l aibă şi 
pe Belizarie: Theodora şi-a dat seama de aceasta foarte 
repede. La început, se pare, împărăteasa n-o prea simpatiza 
pe soţia generalului. Să fi fost, oare, nemulțumită din cauza 
aventurilor scandaloase ale pătimaşei femei, care 
continuaseră şi după căsătorie şi îl făcuseră, foarte repede, 
ridicol pe Belizarie, soţul său? Se poate. Dar nu se temea, 
mai curând, că Antonina i-ar fi putut da generalului sfaturi 
care să primejduiască tronul lui lustinian? Antonina era 
intrigantă pentru că genul acesta de activitate o distra; se 
dovedea foarte pricepută în a-şi pune în practică uneltirile, 
destul de lipsită de scrupule, ascunsă şi violentă; mai era şi 
ambițioasă, dornică de putere şi de trecere la curte, şi, în 


special, mai ascuţită la minte şi mai voluntară decât 
Belizarie. Pe bună dreptate, Theodora se temea că, într-o 
bună zi, o femeie ca aceasta va reuşi să-l abată pe 
generalul-patriciu de la obişnuita sa fidelitate şi loialitate 
faţă de suveran, aşa că basilissa a încercat să-şi întărească 
prietenia cu Antonina, ca să-i poată mai uşor supraveghea 
pe amândoi. 

Când, la 22 iunie 533, flota bizantină a părăsit 
Constantinopolul, îndreptându-se spre Africa, patriarhul 
Epifan, pentru a dobândi binecuvântarea cerească pentru 
pioasa acţiune, a îmbarcat pe vasul-amiral un tânăr soldat, 
proaspăt convertit la creştinism şi botezat în ajun. Se 
numea Teodosie şi era, de câtva timp, aghiotant al lui 
Belizarie: din această cauză, patriciul şi soţia sa doriseră să- 
i fie naşi la botez şi, prin această sfântă înrudire, îl 
considerau fiul lor adoptiv. Curând, Antonina a început să-i 
arate mai mult interes. În timpul traversării Mediteranei, s- 
a îndrăgostit de-a binelea de tânăr şi, cum, odată 
îndrăgostită, nu era femeia pe care s-o reţină vreun 
scrupul, i-a devenit, curând, amantă. La început, totul s-a 
petrecut cu discreţie; apoi, destul de repede, nu şi-a mai 
tăinuit legătura cu Teodosie. Toţi servitorii ei erau la curent: 
numai Belizarie rămăsese neştiutor. Totuşi, într-o zi, la 
Cartagina, i-a surprins pe cei doi, într-o cameră de la 
subsolul palatului, într-o postură care nu mai lăsa loc 
vreunei îndoieli şi, desigur, a reacţionat foarte violent. Dar 
Antonina i-a replicat, cu îndrăzneală: „locmai căutam, 
tânărul şi cu mine, să ascundem în acest loc câteva obiecte 
preţioase, din prăzile de război, ca să nu încape cumva în 
mâinile împăratului”. Patriciul iubea mult banii, dar îşi 
iubea şi mai mult soţia. S-a lăsat, deci, repede convins şi a 
preferat să nu creadă în ceea ce văzuse cu propriii ochi. 
Încurajată de această orbire, Antonina nu s-a mai ferit de- 
atunci, iar, când Belizarie a părăsit Africa pentru a se duce 
în Bizanţ ori, la fel, când, în anul următor, a plecat în Sicilia, 
urmându-l pe soţ, şi-a luat amantul cu ea, obţinând chiar, 


datorită slăbiciunii lui Belizarie, ca Teodosie să fie numit 
intendent al casei patriciului. 

La Siracuza, Antonina a scandalizat pe toată lumea prin 
modul în care nu se sfia să facă paradă cu legătura ei. Dar 
nu îndrăznea nimeni să protesteze făţiş: era cunoscută 
dragostea lui Belizarie pentru soţia sa şi, mai ales, se ştia 
cât este de periculos ca Antonina să te urască; toată lumea 
socotea că este mai prudent şi mai profitabil să fii în 
termeni buni cu ea, decât să-i informezi soţul. O cameristă, 
pe nume Macedonia, nemulțumită de stăpâna ei, s-a 
hotărât, totuşi, ca, în mare taină, să-i povestească lui 
Belizarie despre infidelităţile soţiei sale, aducând ca 
martore două sclave din serviciul An-toninei. Patriciul s-a 
înfuriat şi a poruncit ca Teodosie să fie imediat ucis; dar 
soldaţii însărcinaţi cu executarea ordinului au calculat că e 
mai înţelept să-l avertizeze pe tânăr, care a putut fugi, 
găsindu-şi adăpost în sanctuarul din Efes. Vicleana Antonina 
a ştiut, şi de data aceasta, să iasă basma curată din 
încurcătură: l-a convins lesne pe Belizarie că era victima 
unei groaznice calomnii şi, apoi, pentru a nu se mai petrece 
astfel de incidente, l-a somat să-i denunțe pe cei care o 
trădaseră. Cameristei prea guralive şi celor două sclave 
necredincioase li s-au tăiat limbile; apoi, cusute în nişte 
saci, au fost aruncate în mare. 

Antonina s-a răzbunat la fel de crud şi pe alţi duşmani pe 
care i-a depistat în anturajul lui Belizarie. Unul dintre 
ofiţerii de stat major, Constantin, îndrăznise să comenteze: 
Eu i-aş fi dat drumul amantului şi aş fi ucis femeia”. 
Antonina n-a uitat spusele lui. Cu multă răbdare, pas cu 
pas, şi-a ţesut plasa în jurul patriciului şi, până la urmă, l-a 
convins de reaua-credinţă a lui Constantin. Cum ofiţerul era 
foarte ţâfnos şi destul de insolent, nu i-a trebuit prea multă 
strădanie să-i facă să se certe pe cei doi bărbaţi, în plus, 
Constantin a comis greşeala, în timpul campaniei din Italia, 
să-şi însuşească mai multe obiecte preţioase de-ale unei 
persoane însemnate din Ravenna şi, cu toată insistența 


generalului, n-a vrut să le dea înapoi. Patriciul şi-a pierdut 
răbdarea. 

Supărat, l-a întrebat pe ofiţer dacă stăruie în refuzul său 
de a-i da ascultare şi, cum celălalt a continuat să reziste, a 
chemat gărzile., Ca să mă omoare, desigur!” a strigat 
Constantin, care ştia cât de drag îi este Antoninei; pe 
neaşteptate, şi-a scos pumnalul şi a încercat să-l ucidă pe 
Belizarie. A fost arestat, închis şi torturat până la moarte. 
Antonina era răzbunată. 

La cererea soţiei sale, Belizarie s-a grăbit să-l recheme pe 
Teodosie. Acesta s-a lăsat rugat. Patriciul îl luase, în armata 
din Italia, şi pe fiul Antoninei, Fotius, pentru că simţea 
pentru tânăr o dragoste cu adevărat părintească. Dar 
Fotius îl ura pe Teodosie, bănuindu-i acestuia legătura cu 
mama sa şi invidiindu-l pentru bunăvoința pe care i-o arăta 
Belizarie; iar Teodosie, departe de-a fi prea curajos, a 
declarat că nu va reveni la post câtă vreme Fotius se va afla 
în anturajul generalului, între amant şi fiu, Antonina n-a stat 
în cumpănă; a aranjat lucrurile în aşa fel încât Fotius, 
plictisit şi scârbit, a cerut să fie retrimis în Bizanţ; şi, sub 
privirile îngăduitoare ale lui Belizarie, Teodosie şi Antonina 
şi-au reînnodat povestea de amor. După cucerirea 
Ravennei, Antonina a revenit, în triumf, în capitală, între 
soţul şi amantul ei. Theodora aflase de mult de această 
legătură, care dura de şapte ani şi despre care toată lumea 
vorbea, iar Antonina ştia şi ea că împărăteasa este la curent 
cu aventurile ei. De altfel, complicitatea aceasta le-a şi 
apropiat pe cele două femei. Pentru a-i schimba suveranei 
părerea în ceea ce-o privea, soţia lui Belizarie s-a pus la 
dispoziţia basilissei şi a reuşit, cât a stat în Italia, să 
contribuie decisiv la înlăturarea dușmanului acesteia, papa 
Silver. Theodora, care preţuia priceperea Antoni-nei, şi-a 
dat seama că, ocrotindu-i amorurile, putea face din ea o 
unealtă devotată politicii sale şi o chezăşie a fidelității lui 
Belizarie. Unite prin interese comune şi cunoscându-se mai 
bine, curând, au început să se placă: Antonina a devenit 


prima-favorită, prietena intimă, confidenta Theodorei; a fost 
înălţată la rangul de primă-doamnă a casei împărătesei; de- 
acum sigură pe situaţia ei, soţia generalului n-a mai avut 
Nici o reţinere. 

Teodosie începuse, totuşi, să se îngrijoreze de acest 
adulter expus în văzul lumii şi poate că era şi plictisit de o 
amantă atât de acaparatoare. Şi-a luat zborul din nou, dar, 
de data aceasta, pentru a fi lăsat în pace, s-a călugărit. 
Antonina era disperată: a îmbrăcat doliul, n-a mai vrut să 
vadă pe nimeni şi, plângând mereu, se vaită oricui, chiar în 
faţa lui Belizarie, de pierderea credinciosului, iubitorului şi 
fermecătorului său prieten. Era atât de nefericită încât 
nemaipomenit de înţelegătorul ei soţ le-a cerut audienţă lui 
Iustinian şi Theodorei, decla-rându-le că nu se putea lipsi de 
omul fără egal care era Teodosie şi implorându-i să i-l aducă 
înapoi. Mai mult, cum trebuia să plece în Orient, unde urma 
să conducă armata în campania din Persia, a fost de acord, 
contrar obiceiului sau, să o lase pe Antonina în capitală. 
Imediat după ce a plecat generalul, Teodosie, care până 
atunci nu se învoise să părăsească mănăstirea, s-a grăbit 
să-şi întâlnească amanta, în secret. 

Dragostea o făcea pe Antonina să uite de orice precauţie. 
Fiind singur, influenţat de „binevoitori”, Beliza-rie putea 
oricând să-i descopere infidelitatea. Fotius a fost cel dintâi 
care l-a informat. Ştiind că mama lui îl urăşte şi se 
străduise, nu o dată, să-l discrediteze în ochii tatălui său 
vitreg, ba, după cum se zvonea, ar fi fost în stare chiar să-l 
asasineze, s-a hotărât: i-a explicat lui Belizarie că nevasta 
lui nu numai că-l înşela, ci îşi bătea şi joc, cu multă 
neruşinare, de lipsa lui de bărbăţie. De data asta, generalul 
s-a supărat cu adevărat. L-a rugat pe Fotius să-l ajute să-şi 
spele onoarea. Dar nici în acest moment de cumpănă nu 
înţelegea că vina era, în primul rând, a Antoninei: „Continui 
să-mi iubesc soţia, suspina Belizarie. Îl voi pedepsi pe 
nemernicul acela, care mi-a pătat onoarea, dar ei nu-i pot 
face nimic rău. Totuşi, câtă vreme trăieşte 'leodosie, nu pot 


s-o iert.” Cu toată această mărturisită reţinere, deşi era 
convins că nu se poate bizui pe Belizarie, Fotius a hotărât 
să-l pedepsească pe Teodosie. Cei doi, tată şi fiu, au jurat 
solemn, pe Sfânta Scriptură, că se vor sprijini şi că, la 
nevoie, vor muri împreună. Apoi, au aşteptat momentul 
oportun. 

Era în anul 541. Antonina tocmai îi adusese un mare 
serviciu Theodorei, contribuind decisiv la înlăturarea lui 
loan din Capadocia, şi importanţa ei în ochii suveranei 
crescuse, în aceste condiţii, s-a simţit mai mult decât sigură 
că poate, fără nici un risc, să-şi reîntâlnească soţul şi, după 
ce şi-a expediat amantul în Efes, a pornit spre tabăra 
militară. Cu totul neaşteptat pentru ea, l-a găsit pe Belizarie 
furios. Imediat ce a aflat că soţia sa venise în tabără, grăbit 
să-şi rezolve problemele personale, uitându-şi de sarcinile 
de război, a evacuat teritoriul persan pe care-l invadase. 
Pentru prima oară în viaţă a primit-o foarte aspru pe 
Antonina şi se gândea chiar s-o omoare, în acelaşi timp, 
Fotius l-a tras de limbă pe unul dintre eunucii mamei sale şi, 
aflând unde se ascundea Teodosie, l-a prins în biserica 
Sfântul Ioan din Efes, bucurându-se de complicitatea 
episcopului local, apoi, punând mâna pe toate bunurile 
amantului mamei sale, l-a dus, sub pază drastică, într-un 
castel îndepărtat din Cilicia. 

Belizarie şi Fotius au greşit grav acţionând astfel. 
Theodora nu putea îngădui ca prietena ei să păţească una 
ca asta. Foarte nemulțumită de ce se întâmplase, l-a 
rechemat imediat pe Belizarie la ordin, în Bizanţ. Am văzut 
cum s-a răzbunat, pentru insultele aduse favoritei sale, pe 
Fotius şi pe prietenii lui şi cu câtă abilitate i l-a readus 
Antoninei în braţe pe dragul ei amant. Totodată, a reinstalat 
pacea în căminul lui Belizarie. Nestinsa dragoste a 
generalului pentru soţie îi îndulcise resentimentele înainte 
de a se întoarce în capitală; văzând cum se preschimbase 
din leu furios într-un blând mieluşel, şi parcă peste noapte, 
oamenii de rând din Constantinopol, care urmăreau curioşi 


această tragi-comedie, se întrebau ce descântece i se mai 
făcuseră de astă-dată. Theodorei, deci, nu i-a fost prea greu 
să-i împace, deşi, la început, generalul s-a lăsat rugat. Dar 
Teodosie murise, între timp, şi porunca împărătesei suna 
categoric. S-a împăcat vesel cu Antonina şi, aparent, nu 
prea i-a mai păsat de soarta lui Fotius şi-a prietenilor săi. 

Făcându-i astfel pe plac basilissei, comportându-se ca un 
laş şi un sperjur, această aventură i-a afectat grav prestigiul 
lui Belizarie. Dar a păstrat în suflet o ură ascunsă celor 
două femei care-l umiliseră. Retrimis pe front în anul 542, a 
condus destul de nefericit operaţiunile militare, ba se zice 
că şi-a permis chiar să se manifeste ca un răzvrătit, 
supărând-o rău pe Theodora. Împărăteasa a socotit de 
cuviinţă că trebuia să-i dea o lecţie. Destituit din funcţia de 
comandant al armatei, Belizarie a fost adus sub escortă la 
Constantinopol; primise şi ordinul ca toţi banii pe care-i 
avea să-i dea unui eunuc al basilissei şi să-i lase în tabăra 
militară pe toţi oamenii foarte credincioşi din garda sa 
personală. A fost tratat cu răceală de suverani, iar prietenii 
îl ţineau la distanţă, pentru a nu se discredita, la rândul lor; 
patriciul părea că ajunsese în prag de dizgraţiere. Era un 
spectacol foarte trist să-l întâlneşti pe ex-generalissim 
abătut, pe stradă, părăsit de toţi, încruntat şi îngrijorat, 
temându-se le fiece pas c-ar putea fi ucis, închipuindu-şi că 
vede jurul lui numai asasini. 

Antonina, între timp, dobândise mare trecere la palat; 
devenise prietena intimă şi tovarăşa de nedespărţit a 
împărătesei; din cauza celor întâmplate între dânşii în anul 
precedent, continua să se afle în relaţii proaste cu soţul ei. 
Cu multă abilitate, Theodora s-a hotărât să-i împace 
definitiv, urzind un plan în aşa fel încât Belizarie să fie 
încredinţat că iertarea o dobândise mulţumită Antoninei, 
devenindu-i, astfel, pentru totdeauna îndatorat celei care îl 
salvase, într-una din zile, Belizarie, prezentându-se la o 
audienţă imperială, conform uzanțelor, a fost întâmpinat de 
toată lumea prezentă cu ostilitate, pe deasupra, expus unei 


atitudini de-a dreptul injurioase a servitorilor de la curte. 
Seara, când a revenit acasă, foarte neliniştit de soarta lui, s- 
a aruncat îmbrăcat pe pat, tremurând de spaimă, 
nemaiavând parcă nici urmă de curaj sau demnitate. 
Antonina, la ea în cameră, se plângea în gura mare că este 
bolnavă şi se plimba de colo-colo. Se făcuse noapte. Brusc, 
s-au auzit bătăi violente în poarta palatului: „Din ordinul 
împărătesei!” striga un herald. Belizarie, crezând că totul 
este pierdut, a rămas nemişcat, convins că venise clipa din 
urmă, că va primi lovitura de graţie. Care nu i-a fost, însă, 
mirarea când a auzit ce se spunea în scrisoarea adusă de 
mesagerul nocturn: „Iu ştii, dragul meu, cât de mult rău 
ne-ai făcut. Dar eu am faţă de soţia ta mari obligaţii şi, din 
această cauză, m-am hotărât să te iert. Află, aşadar, că 
numai ei îi datorezi faptul că mai eşti astăzi în viaţă; tot ei 
trebuie să-i mulţumeşti şi pentru că, pe viitor, poţi spera să- 
ţi redobândeşti onorurile. Antonina cunoştea dinainte 
conţinut scrisorii şi-i pândea efectele, de după uşă. Reacţia 
fost promptă şi exact cum scontaseră, împărăteasa şi cu ea 
în culmea fericirii, Belizarie s-a ridicat în capul oaselor şi, 
pentru a-i da trimisului basilissei o dovadă imediată a 
recunoştinţei sale, s-a azvârlit, pătimaş, la picioarele 
Antoninei, cerându-şi iertare, şi jurându-i că, de atunci 
înaite va fi sclav credincios. Umilindu-se, a reuşit, într- 
adevăr să primească înapoi o parte din averea confiscată şi 
vechile onoruri militare şi funcţia de comandant, dar la 
puţină vreme, avea să fie trimis în Italia fără armată, fără 
bani şi fără nici un ajutor, de-a trebuit să finanţeze 
cheltuielile campaniei din propriul buzunar. 

Nu-i uşor să discerni cât adevăr şi câtă invenţie se află în 
aceste povestiri. A acceptat Belizarie nişte concesii atât de 
jenante în căsnicia cu Antonina? După un întemeiat acces 
de furie, să fi iertat-o numai pentru a reintra în grațiile 
împărăteşti? Toate acestea par născociri sfruntate care nici 
nu merită efortul de-a le verifica probitatea. Putem crecie 
că Antonina era favorita Theodorei şi că Belizarie a tolerat- 


o, nedorind să intre în conflict cu suverana; în orice caz, 
este sigur că s-a servit de soţia sa pentru a fi agreat la 
palat. De asemenea, este sigur ca o iubea nebuneşte. În 
timpul celei de-a doua expediţii în Italia când se punea 
problema eliberării Cetăţii eterne de asediul ostrogoților, a 
intrat în panică auzind că soţia sa căzuse în mâinile 
duşmanilor şi, pentru a o salva, şi-a retras brusc trupele, 
părăsindu-i pe asediați, rămaşi la mila Domnului, şi pornind 
după răpitori, acţiune hazardată şi absolut iresponsabilă 
pentru un general de armată, în aceste condiţii, capătă o 
oarecare veridicitate povestea nemăsuratei sale îngăduinţe 
faţă de soţia adulteră, sub a cărei influenţă se pare că a 
rămas chiar şi după moartea Theodorei, înalta protectoare 
a acesteia. 

Capitala era încredinţată că Belizarie, părăsind Bizanțul, 
se va răzbuna printr-o răscoală, plătind astfel umilirile şi 
dizgraţia. Dar nu-l cunoşteau bine; Antonina l-a însoţit în 
Italia şi era suficientă prezenţa ei ca generalul să-şi 
respecte îndatoririle fără să crâcnească. Antonina s-a arătat 
gata oricând să asculte poruncile basilissei, iar Theodora, în 
schimb, i-a răspuns totdeauna ca o aliată foarte 
binevoitoare. Cu alte cuvinte, raţionamentul împărătesei s-a 
dovedit corect: atrăgând-o pe Antonina, l-a ţinut strâns 
legat pe Belizarie de jurământul de credinţă faţă de 
Iustinian. 

Împărăteasa mai nădăjduia ca, prin mijlocirea aceleiaşi 
favorite, să-şi împlinească un foarte frumos vis. Belizarie 
era extraordinar de bogat. Ţinea mult la bani şi nu exagera 
cu scrupulele pentru a-i dobândi, folosind orice mijloace. A 
fost bănuit, şi pe bună dreptate, că păstrase pentru elo 
mare parte, prea mare, din prada de război în urma 
campaniilor din Africa şi din Italia; se zvonise, de asemenea, 
că primise, pentru a-l înlătura pe papa Silver, cadouri 
considerabile din partea duşmanilor acestuia. Cert este că 
n-a ezitat să se instaleze în luxosul palat al lui loan din 
Capadocia - recompensa acordată Antoninei pentru aportul 


ei la căderea ministrului. Oricum, averea lui Belizarie, după 
cum nota un cronicar al vremii, era demnă de un împărat. 
Este explicabil, deci, că Iustinian şi Theodora ar fi fost 
încântați s-o acapareze; dar, fie din consideraţie pentru 
serviciile aduse de Belizarie coroanei, fie în lipsa unui 
pretext cât de cât plauzibil, n-au îndrăznit s-o confişte, ba s- 
au prefăcut a nu observa faptul că această bogăţie fusese 
strânsă în dauna şi pe spezele Tezaurului. Totuşi, 
împărăteasa nu pierduse speranţa că-şi va putea atinge 
scopul. 


Belizarie avea doar o fiică, Ioana, căreia trebuia să-i revină 
această moştenire neasemuită: Theodora s-a gândit să o 
mărite cu nepotul ei, Atanasie. Proiectul acestei căsătorii a 
făcut parte din condiţiile pactului pe care basilissa i l-a 
impus generalului în perioada marii lui dizgraţii şi, cu toate 
că, în sinea lui, era total potrivnic acestei alianţe, patriciul a 
trebuit să consimtă la încheierea logodnei. Dar, ajungând în 
Italia, s-a răzgândit şi, în mod surprinzător, Antonina l-a 
sprijinit: fie că îşi dăduse seama că Theodora, bolnavă, se 
apropia de sfârşit, fie din alte motive, a sperat că poate să 
se opună voinţei suveranei, în zadar basilissa trimitea 
scrisori după scrisori, cerând grăbirea căsătoriei; părinţii s- 
au apărat cu o serie de argumente, invocând că trebuia, 
mai întâi, să ajungă ei înapoi în Bizanţ, apoi născocind alte 
pretexte, care mai de care mai „întemeiate”, pentru a 
amâna clipa întoarcerii. Theodora s-a îngrijorat. O cunoştea 
pe Antonina: ştia că, după moartea stăpânei, favorita va uita 
angajamentele pe care şi le luase şi recunoştinţa pe care i-o 
datora protectoarei sale. Şi-atunci a încercat să forţeze 
lucrurile. 

A potrivit lucrurile în aşa fel încât să-i apropie pe cei doi 
tineri şi situaţia a luat rapid o întorsătură care făcea ca 
desăvârşirea proiectului de căsătorie să devină o ultimă 
formalitate, absolut necesară. Atanasie şi loana s-au 
îndrăgostit atât puternic încât au trăit împreună, cu 
complicitatea împărătesei. Legătura lor dura deja de opt 
luni când a murit Theodora. Puţin după aceea, Antonina a 
revenit în Bizanţ şi atitudinea ei a dovedit cât de bine o 
judecase suverana. Ignorând cu desăvârşire promisiunile 
trecutului, nici n-a vrut să audă de căsătoria proiectată; şi, 
fără nici o remuşcare pentru reputaţia fetei, compromisă în 
această aventură, fără s-o tulbure disperarea celor doi 
îndrăgostiţi, i-a despărţit, ripostând că nu dorea să aibă ca 
ginere un descendent al Theodorei. Când, puţin după 
aceea, Belizarie a revenit din Italia, desigur că a fost de 
acord, după cum îi era obiceiul, cu tot ce hotărâse Antonina. 


Dar, dacă, la acest capitol, moartea a dus la destrămarea 
proiectelor făurite de Theodora, în rest, linia de conduită pe 
care o stabilise în privinţa lui Belizarie a fost respectată cu 
stricteţe, chiar dacă autoarea nu mai exista. Până în ultima 
clipă a vieţii lui, generalul a fost încontinuu suspectat că 
vânează popularitatea şi că are planuri de viitor prea 
ambiţioase. Iustinian, deşi l-a copleşit cu onoruri, nu l-a 
menajat la bătrâneţe, umilindu-l şi dizgraţiindu-l. Aproape 
imediat după ce, într-un suprem efort, patriciul salvase 
capitala de un iminent atac al hunilor, din invidie pentru 
gloria ce iarăşi îi încununase fruntea acestui venerabil 
general, împăratul l-a implicat într-un complot; şi, cu toate 
că nu s-a putut dovedi nimic, basileul, într-un acces de 
mânie, nu i-a mai permis să întreţină o gardă personală, l-a 
destituit din toate funcţiile, retrăgându-i toate demnităţile, 
azvârlin-du-l în temniţa palatului, în acest fel, spiritul 
Theodorei îl împingea, în continuare, pe Iustinian împotriva 
acestui supus de temut. 

De asemenea, în amintirea mult respectatei sale soţii, 
împăratul s-a arătat binevoitor cu Antonina, fosta prietenă 
şi confidentă a basilissei - până la moarte a fost acceptată la 
palat. 

— Aşadar, a continuat politica prin care Theodora dorea să 
fie resimţită în familia generalului atotputernicia voinţei 
imperiale; sub acest aspect, opera ei a supravieţuit. Până la 
sfârşitul zilelor lui, Be-lizarie, ascultând-o pe Antonina, a 
rămas acelaşi umil, credincios şi docil servitor al lui 
Iustinian. 

X. 

Feminismul Theodorei. 

Dacă ne putem bizui pe cele descrise în Istoria secretă, 
Theodora manifesta pentru slăbiciunile altora o deosebită 
îngăduinţă, ca o femeie care cunoscuse viaţa şi 
nestatornicia naturii umane, într-un oraş mare, precum 
Constantinopolul, moravurile nu erau fără prihană; familiile 
nefericite nu se întâlneau rar, iar cazurile de adulter păreau 


la ordinea zilei: înţelegătoare, în ceea ce-i privea pe supuşii 
săi, basilissa căuta, de fiecare dată, să acopere totul sub 
mantia ei împărătească. Dacă o femeie avea un amant şi se 
dovedea atât de neîndemânatică încât să fie surprinsă în 
flagrant, dădea fuga la palat şi, cu sprijinul suveranei, ieşea 
mai mereu din încurcătură. Vai de soţul care cerea divorţul 
şi nu aducea în justiţie probe absolut convingătoare! Era 
condamnat să-i plătească soţiei o despăgubire egală cu 
zestrea pe care i-o adusese şi risca să fie biciuit şi închis, în 
timp ce doamna, sigură că nu va avea neplăceri, îşi 
expunea, în văzul tuturor, legătura ei ilegală; de aceea, 
mulţi bărbaţi considerau înţelept să închidă ochii, în acest 
fel, din cauza părtinirii Theodorei, capitala era total lipsită 
de morală. 

Dacă se iau în consideraţie, pe lângă aceste simple bârfe 
anecdotice, informaţiile oferite de documentele oficiale, se 
constată că în Palatul Sacru, la epoca de care ne ocupăm, se 
făcea mult caz, în mod ipocrit, de o serie de virtuţi, în 
numeroasele legi ale lui Iustinian care se ocupau de 
căsătorie, divorţ şi adulter, o idee ce apare permanent 
dovedeşte marea grijă a împăratului pentru principiul 
moralității publice: „Dorim, scria el undeva, ca femeile să fie 
înțelepte, să nu se abată în viaţă de la calea cea bună şi să 
rămână credincioase; să sperăm că vor reuşi!” Trebuie să 
vedem, însă, care erau faptele pe care basileul le considera 
lipsite de înţelepciune şi necuviincioase. Dacă o femeie era 
atât de neruşinată încât făcea baie cu bărbaţii, soţul putea 
cere divorţul; dacă, fără permisiunea soţului, s-ar fi dus să 
mănânce cu străinii sau dacă, fără acordul lui, ar fi mers la 
teatru, la curse, la luptele de animale sălbatice, acestea 
erau motive de divorţ recunoscute de lege. Avea dreptul s-o 
repudieze, pe bună dreptate, dacă nevasta ar fi rămas 
noaptea în afara căminului conjugal, dacă, încă din timpul 
vieţii soţului, s-ar fi gândit la altă căsătorie şi, în special, 
dacă şi-ar fi luat un amant, în acest ultim caz, soţului i se 
permitea, după trei avertismente prealabile, să-şi facă 


singur dreptate dacă îi găsea împreună, fie în casa lui, fie în 
cea a amantului, fie într-un local, fie la periferie; dacă îi 
surprindea într-altă parte, de exemplu la biserică. 

— Bisericile foloseau, adesea, ca loc de întâlnire pentru 
îndrăgostiţi - îi putea da pe vinovaţi pe mâna justiţiei şi, 
dacă situaţia era limpede, amantul, fără vreun proces, era 
condamnat la moarte, iar femeia, încredinţată soţului care 
putea cere divorţul conform legii. Această lege se purta cu 
blândeţe faţă de femeia adulteră: după divorţ, era închisă 
într-o mănăstire şi dacă, după doi ani, bărbatul nu era de 
acord s-o reprimească, rămânea acolo până la moarte. 

Întărirea instituţiei căsătoriei, „acest eveniment deosebit 
de sfânt”, aşa cum spune, undeva, Iustinian, cu toate 
garanţiile care, s-o facă durabilă şi de nedesfăcut”, însemna 
pentru împărat o preocupare esenţială. A interzis divorţul 
prin consimţământ reciproc, deoarece înlesnea 
întreruperea unirii sacre; a redus numărul de motive de 
divorţ acceptate, considerându-le drept greşit susţinute pe 
multe din cele stipulate de vechile legi. De pildă, nu socotea 
un temei de desfacere a căsătoriei întemnițarea unuia din 
soţi; nu mai admitea ca nevasta unui soldat, rămasă fără 
ştiri de la bărbatul ei, să se considere liberă - trebuia o 
dovadă categorică a morţii soţului pentru ca ea să se poată 
recăsători. A promulgat pedepsele cele mai severe pentru 
cei care, dorind să aibă o viaţă mai uşoară, căutau diferite 
pretexte de a se despărţi de consoartă. În ochii basileului, 
numai dorinţa de a intra într-o mănăstire era acceptabilă; 
dar trebuia ca aptitudinea pentru cele sfinte să fie serioasă 
şi durabilă, căci, altfel, legea îi pedepsea foarte sever pe cei 
care părăseau mănăstirea pentru a reîncepe o viaţă 
normală. 

Ştim că, în orice epocă şi în orice ţară, legea şi aplicarea ei 
înseamnă două probleme ce nu se pun, în mod obligatoriu, 
de acord. Totuşi, severitatea acestei legislații ne face să 
credem că şi din acest punct de vedere, ca şi în atâtea 
altele, Istoria secretă a calomniat-o, într-o bună măsură, pe 


Theodora. Indubitabil - şi aici trebuie să-i recunoaştem 
influenţa - situaţia femeii căsătorite s-a îmbunătăţit 
considerabil graţie legislaţiei iustiniene. A fost apărată de 
brutalităţile şi de toanele bărbatului. Ea putea nu numai să 
obţină divorţul pentru purtarea imorală, cunoscută de toată 
lumea, a soţului ei - „ceea ce le supără, spune Iustinian, în 
mod deosebit pe femei, în special pe cele care se comportă 
meritoriu” - ci, la fel, să-l obţină şi dacă bărbatul ar fi 
încercat să o îndemne şi pe ea la desfrâu; în plus, ea nu mai 
trebuia să se teamă că va fi repudiată fără motiv real sau că 
va fi acuzată pe nedrept de adulter. Legea cerea, în acest 
caz, dovezi fără replică şi îi permitea femeii, dacă acuzaţia 
era dovedită calomnioasă, să solicite şi divorţul, fără a 
renunţa la despăgubiri materiale, şi pedepsirea soţului. 
Bărbatul nu-şi putea bate nevasta fără un motiv legitim; de 
asemenea, avea nevoie de pricini serioase ca s-o alunge din 
casă şi legea mai spunea, nu fără o oarecare ironie, că, dacă 
din acea noapte petrecută în afara domiciliului conjugal, 
rezultau nişte consecinţe supărătoare, bărbatul era 
singurul vinovat. Dar, cu toată această intervenţie necesară 
şi binefăcătoare a legii pentru femeile căsătorite tratate rău 
sau necorespunzător, Theodora n-a dovedit mai puţin ca 
Iustinian - şi faptele o confirmă - un respect şi o grijă 
deosebită pentru morala publică. 

Artaban era un ofiţer armean, frumos, cu o prezenţă 
plăcută şi de origine nobilă, înrudit cu familia regală a 
Arsacizilor, venise să-şi caute norocul în Imperiul Bizantin 
şi, prin curaj şi hotărâre, prin firea lui generoasă, devenise 
foarte popular în întreaga armată. Se afla în Africa, în 
momentul răscoalei militare în care a murit generalul 
Areobinde, şi s-a îndrăgostit de tânăra soţie a defunctului, 
pe care evenimentele tulburi o aduseseră în situaţia de fi la 
discreţia căpeteniei. Prejecta - aşa se numea văduva - era 
una din nepoatele lui Iustinian şi ambițiosul armean spera 
să aibă mult de câştigat aju-tând-o pe nobila doamnă. Şi nu 
s-a înşelat. Salvată de el de la sclavie, Prejecta nu i-a 


refuzat nimic eliberatorului. Nu numai că l-a îmbogăţit, dar 
i-a promis că-l va lua de bărbat; Artaban, ameţit de noile 
perspective, se şi vedea, în urma acestei căsătorii, pe 
treptele tronului. Totul mergea de minune: prinţesa 
revenise la Constantinopol şi Iustinian, pentru a le face pe 
plac îndrăgostiţilor, i-a îngăduit lui Artaban să părăsească 
trupele de pe câmpul de luptă ca s-o întâlnească. Pentru a 
micşora diferenţa de rang care-l separa pe ofiţer de 
obiectul dragostei sale, Iustinian l-a copleşit cu demnități şi 
onoruri; l-a numit comandant suprem al contingentelor 
străine din gardă, şef al ordinii publice şi consul. Chiar 
atunci, însă, a intervenit ceva care a tulburat rău apele. Lui 
Artaban îi ieşise cu totul din minte că, odinioară, undeva în 
Armenia, se mai căsătorise o dată; se despărţise, fizic, de 
mult, de soţia dintâi şi nici nu mai auzise ceva despre ea. 
Dar, pe neaşteptate, iată că armeanca a apărut la. 

Constantinopol, revendicându-şi drepturile legitime şi 
găsindu-şi o sprijinitoare în împărăteasă. Theodora s-a 
arătat inflexibilă în rezolvarea acestei probleme, în care 
erau puse în discuţie legăturile sacrosancte ale căsătoriei; l- 
a obligat pe Artaban să rămână alături de soţia sa şi, în 
plus, ca măsură de precauţie, a căsătorit-o pe Pre-jecta cu 
un altul. 

Nu şi-a îndulcit severitatea, extrem de preocupată fiind de 
bunele moravuri, nici faţă de alte două tinere femei de 
familie nobilă care, rămânând văduve, s-au consolat prea 
repede, în opinia basilissei. Comportamentul lor era un 
exemplu negativ; Theodora s-a gândit să le recăsătorească, 
impunându-le ca pretendenți doi bărbaţi aleşi din clasele 
cele mai de jos ale societăţii, îngrozite, cele două surori s-au 
refugiat în bazilica Sfânta Sofia, crezând că pot scăpa. Dar 
Theodora nu s-a lăsat înduioşată de disperarea lor, aşa că 
tinerele a trebuit să se predea şi, cu toate că, din milă 
pentru soarta lor, doi bărbaţi nobili le ceruseră în căsătorie, 
au fost obligate să accepte soţii propuşi de împărăteasă. 
Trebuie să adăugăm că, după această pedeapsă, basilissa a 


avut, totuşi, grijă de îmbunătăţirea situaţiei lor, străduindu- 
se să-i ridice pe soţi în posturi mai de soi, acordându-le 
onoruri şi daruri scumpe. 

Este foarte posibil, ţinând seama de firea autoritară a 
Theodorei şi de obişnuinţa de a subordona toate problemele 
scopurilor ei politice, ca împărăteasa să se fi amestecat, 
adesea, în chestiuni de familie care n-o priveau. 1 s-a 
reproşat că punea la cale alianţe matrimoniale cu acelaşi 
despotism cu care conducea treburile statului, căsătorind şi 
divorţând oamenii fără să-i consulte, după bunul ei plac. Am 
relatat cum s-a străduit să împiedice căsătoria fiicei lui 
Germanos şi cum s-a zbătut să o realizeze pe cea a fiicei lui 
Belizarie. Totuşi, în aceste intervenţii nu putem vedea doar 
un capriciu; de cele mai multe ori, ele erau necesare pentru 
înfăptuirea planurilor politice ale împărătesei. Astfel, 
măritând-o silnic pe văduva Prejecta, i l-a menit pe-un nepot 
al acelui Hypa-thios pe care, odinioară, răscoala Nika îl 
proclamase împărat, căci gândul ei era să anihileze încă un 
eventual pretendent la tron; din aceleaşi raţiuni a sprijinit, 
la început, şi amorurile Antoninei, pentru ca, apoi, să o 
împace cu Belizarie. Când interesele ei intrau în joc, nu mai 
conta morala, ca şi atunci când era vorba de a-şi ajuta 
rudele sau prietenii. Se ştie cât de strălucit le-a căpătuit pe 
sora sa, Comito, şi pe nepoata sa, Sofia; la fel a reuşit şi cu 
fiica lui Chrysomallo, prietena sa, măritând-o cu fiul lui 
Hermogene, şeful personalului casei imperiale. Saturninus 
- acesta era numele tânărului - fusese logodit cu o rudă de- 
a sa, drăguță, castă şi de familie nobilă; cu forţa, 
împărăteasa a anulat proiectul de căsătorie şi l-a obligat să 
se însoare cu fiica lui Chrysomallo. Treburile s-au aranjat 
după dorinţa împărătesei, dar, după nuntă, Saturninus s-a 
plâns prietenilor săi că mireasa nu fusese virgină. Rău a 
făcut! Theodora l-a arestat şi a pus să fie bătut cu vergile, 
să se înveţe minte, a spus ea, ca altă dată să fie mai puţin 
guraliv. 


Şi alte matrimonii obligatorii au fost, de asemenea, opera 
ei şi, trebuie s-o mărturisim, din respect pentru adevăr, nu 
întotdeauna au fost reuşite. Cunoaştem, însă, prea puţine 
detalii despre aceste ratări; o caracteristică este, totuşi, 
lesne de remarcat, în toate combinaţiile plănuite, Theodorei 
îi păsa prea puţin de bărbaţi: ca femeie, era întotdeauna, 
după cum spunea un istoric, „împinsă în mod natural să le 
ajute pe femeile nefericite”. 

Aceasta explică şi cum l-a influenţat pe Iustinian în 
adoptarea unor măsuri ocrotitoare referitor la actriţe şi 
prostituate. Ea cunoştea, din proprie experienţă drojdia 
societăţii din capitală şi ştia despre sărăcia şi umilinţa în 
care se trăia în acel mediu; încă de la început, dobândind 
coroana, s-a folosit de întreaga autoritate pentru a le 
îmbunătăţi soarta. Sunt convins că la Theodora făcea aluzie 
Iustinian când, într-una din ordonanţele sale pentru 
reforma moravurilor, pomenea despre o persoană care, de 
mult timp, îi atrăsese atenţia, în secret, asupra corupţiei din 
Constantinopol şi că tot ea insistase pentru deschiderea 
anchetei oficiale în urma căreia s-a ivit necesitatea 
conceperii atâtor legi de îndreptare a minţii şi de salvare a 
sufletelor. Cu siguranţă, a contribuit mult la eliberarea 
actriţelor din lanţurile decăderii sociale în care se aflau, fie 
prin acordarea dreptului de a părăsi, la dorinţă, meseria, fie 
prin înlăturarea opreliştilor convenţionale în calea 
căsătoriilor lor de reabilitare. Exista, în acea vreme, un 
obicei în societatea bizantină de a le obliga pe unele femei 
să se-apuce de teatru, să semneze contracte prin care se 
angajau să nu părăsească niciodată scena. Noua lege 
declara nule acele contracte imorale şi le permitea 
artistelor să nu respecte jurământul făcut. S-a transmis un 
ordin, care prevedea pedepse foarte severe, tuturor 
guvernatorilor provinciilor şi episcopilor ca să 
supravegheze eliberarea actriţelor şi să se adreseze 
împăratului, în caz că nu erau în stare să aplice legea. 
Pedepse aspre s-au legiferat şi pentru patronii care 


solicitau să se încheie astfel de contracte; în afară de 
confiscarea averii şi exilul, deveneau pasibili de plata unei 
amenzi de zece livre de aur către femeia asupra căreia se 
îndrepta abuzul, în scopul de a i se asigura victimei un 
punct de pornire spre un trai decent. Revenind, aşadar, la o 
viaţă normală, actrițele se puteau căsători chiar şi cu mari 
demnitari, fără a mai fi necesar, aşa cum fusese nevoit, 
odinioară, lustin, când i s-a însurat nepotul, să ceară o 
dispensă imperială în acest scop; aceleaşi facilităţi le-au fost 
acordate fiicelor actriţelor. Aveau o singură obligaţie: să nu 
se mai urce vreodată pe scenă. Erijându-se în străjer sever 
al moralei publice, Theodora părea dornică să îndrepte 
moravurile în întreg Bizanțul. Se cunoştea rolul acelor 
lenones, adevărată plagă a imperiului, şi cât de multe femei 
nenorocite erau momite de ei cu promisiuni mincinoase, ca 
apoi să fie forţate să practice meserii înjositoare. Se ştia 
despre puzderia de case deocheate ce existau în 
Constantinopol şi despre mijloacele abjecte prin care 
victimele acestui comerţ clandestin erau obligate să rămână 
prizoniere. Theodora a vrut să facă ordine şi la acest 
capitol. O ordonanţă imperială interzicea, pedepsind cu 
moartea, atragerea, contrar voinţei sale, a unei tinere spre 
desfrâu; era interzisă întreţinerea unei case de toleranţă; 
au fost desfiinţate cele existente, restituindu-li-se femeilor 
închise în ele banii pe care-i depuseseră drept garanţie; au 
fost expulzați din oraş acei lenones, încriminaţi ca „indivizi 
dăunători şi principalii corupători ai moralei publice”. 
„Poruncim, se spunea în ordonanța basileului, ca toţi supuşii 
noştri să ducă, de acum înainte, o viaţă de oameni 
cumpătaţi, aceasta fiind singura cale prin care pot ajunge 
oamenii înaintea lui Dumnezeu”. Theodora a supravegheat 
personal punerea în practică a măsurilor pe care le 
preconizase şi a avut grijă, după cum afirma un cronicar, să 
le elibereze pe sărmanele femei pierdute „din jugul 
ruşinoasei lor sclavii”. Din ordinul ei, au fost adunaţi, alături 
de victimele lor, aşa-numiţii lenones din capitală, iar 


împărăteasa le-a cerut să declare, sub jurământ, câţi bani 
dăduseră rudelor pentru acele nenorocite. 1 s-a răspuns că 
au plătit, în medie, cinci monezi de aur pentru una; atunci, 
împărăteasa, din banii ei, le-a răscumpărat pe toate şi, 
dăruindu-le câte o haină curată şi o monedă de aur, le-a 
trimis acasă, la familiile lor. 

Pentru cele orfane sau abandonate, împărăteasa a 
poruncit să se construiască un azil. În partea asiatică a 
Bosforului, într-un vechi palat imperial, a întemeiat, pentru 
fetele care se căiseră, o mănăstire căreia i-a pus numele 
Metanoia, adică „a căinţei”; şi, pentru a evita orice tentaţie 
viitoare a acestor nefericite, pe care nevoia la împinsese la 
pierzanie, a dotat instituţia caritabilă fondată cu mari 
bogății. S-a zvonit că unele dintre noile călugăriţe nu s-au 
acomodat cu brusca schimbare a vieţii lor şi au preferat să 
se arunce de pe zidurile înalte ale mănăstirii, adevărată, 
închisoare”, după cum li se părea lor. Se poate să se fi 
întâmplat şi-aşa, dar scopul de origine al întemeierii 
mănăstirii Metanoia nu-i face mai puţină onoare Theodorei. 
Există o nobleţe aparte în exprimarea ordonanţei imperiale, 
în acele cuvinte pe care, neîndoielnic, împărăteasa i le-a 
sugerat lui lusti-nian: „Am numit magistrați pentru 
pedepsirea tâlharilor şi hoţilor: oare nu trebuie, pe bună 
dreptate, să-i urmărim şi pe tâlharii care jefuiesc onoarea şi 
pe hoţii care fură castitatea?” 

Putem fi încredinţaţi că seria măsurilor de corectare a 
moravurilor, ca şi simpatia arătată femeilor pierdute, se 
datorau supravieţuirii, în mintea şi în sufletul Theodorei, a 
unor amintiri triste şi a unor amare remuşcări pentru 
trecutul ei ruşinos, ea putând, dacă nu să spună, măcar să 
gândească împreună cu poetul: Non ignora mali, miseris 
succurere disco 
6. Această fostă dansatoare a-junsă pe tronul cezarilor nu s- 
a dovedit nedemnă de soarta strălucită care îi fusese 
hărăzită: pornită de foarte jos, a ştiut să fie, cu toate 
defectele şi greşelile ei, o mare împărăteasă şi, din 


furtunoasa ei tinereţe, a păstrat, mai ales, printr-un ciudat 
contrast, pasiunea pentru lucrurile grave, constanta şi 
serioasa grijă pentru morala publică şi pentru propria ei 
demnitate. 

Partea a treia. 

Theodora cea foarte evlavioasă. 

I 

Cucernicia Theodorei n viaţa oricărui bizantin, religia 
deţinea un rol important, în viaţa unei împărătese, 
constituia chiar o parte a protocolului. La fiecare din 
sărbătorile principale, atât de numeroase, ale ortodoxiei, 
suverana, înveşmântată în purpură şi aur, urmată de un 
cortegiu splendid, trecea pe la toate marile biserici ale 
capitalei, Sfânta Sofia, Sfinţii Apostoli, Sfântul Sergius sau 
Sfântul Mocius, sanctuarul Sfintei-Maria-a-lzvorului sau al 
Sfintei Fecioare din Vlaherne; aşezându-se pe tron, printre 
cubiculari şi osti-ari, înconjurată de mulţimea doamnelor 
din suită, împodobite, şi de a înalţilor demnitari, asista, 
cucernică, la sfânta liturghie sau mergea, cu evlavie, cu 
lumânări în mâini, să îngenuncheze înaintea relicvelor 
sfinte. De fiecare dată, procesiunea imperială desfăşura pe 
străzile oraşului luxul plin de pitoresc al costumelor oficiale, 
mereu altele, în funcţie de prevederile ceremonialului. 
Uneori, cu mare fast, se duceau să inaugureze o biserică 
nouă; alteori, se îndreptau spre unele relicve renumite, 
pentru a li se închina şi a obţine de la ele miraculoase 
tămăduiri; deseori alegeau vreo mănăstire foarte cunoscută 
pentru a cere de acolo binecuvântarea vreunui pustnic 
binecunoscut; când şi când, în solemne adunări de 
recunoştinţă, îi mulţumeau în cor Domnului pentru victoriile 
pe care Providența le favorizase armatelor imperiului sau, 
în alte daţi, îmbrăcaţi în haine de doliu, se duceau, 
plângând sfâşietor, să-l implore pe Dumnezeu cel 
Atotputernic să se îndure de ei păcătoşii, să-şi stăpânească 
mânia şi să înceteze flagelurile, ciuma sau cutremurele de 
pământ prin care El pustia Bizanțul. 


Ferm convinşi că un împărat este, negreşit, alesul 
Domnului, tainic însărcinat de Providenţă să ajungă la 
conducerea tuturor lucrurilor lumeşti, fiind siguri că în 
orice necaz, în toate primejdiile, Dumnezeu îşi întinde 
deasupra basileului mâna sa protectoare şi îl ajută insu- 
flându-i din forţa sa, stăpânii Bizanțului duceau o viaţă cu 
adevărat pontificală, în mod intim implicaţi în toate 
ceremoniile de cult şi în toate treburile Bisericii. 

Iustinian simţea pentru un asemenea mod de trai o 
înclinaţie deosebită. Profund credincios, chiar superstiţios, 
se socotea obiectul atenţiei speciale a Providenţei şi îi făcea 
plăcere să constate ce miracole făcea pentru el. Îşi amintea 
cum, într-o zi, când era foarte bolnav, iar ştiinţa oamenilor, 
deznădăjduită, se declarase incapabilă de a-l salva, cei doi 
mari sfinţi tămăduitori, Cosma şi Damian, a căror 
miraculoasă putere întregul Bizanţ o cunoştea şi o venera, 
se pogorâseră amândoi din înaltul cerului pentru a-l 
vindeca pe deja muribundul prinţ, îşi amintea că, altă dată, 
suferind rău de reumatism şi fiind aproape paralizat de 
durere, şi-a revenit ca prin minune, numai la atingerea 
relicvelor sacre şi prin ungerea cu mirul sfânt picurat din 
venerabilele rămăşiţe ale trupurilor martirilor. Plin de 
gratitudine, îşi manifesta, fără încetare, recunoştinţa faţă 
de acest Dumnezeu care-i dăduse atâtea limpezi dovezi că îl 
ocrotea. A păstra puritatea credinţei, a apăra, în orice 
ocazie, Biserica, a-i propaga şi întări autoritatea erau 
pentru el principala datorie, îi plăcea să înalțe biserici şi 
mănăstiri; şi apăruseră nenumărate, în tot imperiul, îi 
plăcea şi mai mult să intervină în retorica teologică a 
timpului. Conducerea unor concilii, discuţiile cu episcopii, 
disputele cu disidenţii erau pentru el adevărate momente 
de relaxare. Bun orator, foarte mândru de elocvenţa, de 
bogăţia erudiţiei şi de logica demonstrațiilor sale, 
considerând, cu o oarecare doză de naivitate, că nu avea 
egal în arta savantă a controversei, îi plăcea să-ncerce să-i 
lămurească pe prelați de justeţea punctului său de vedere 


prin predici spuse cu vorbe mieroase şi blânde; se lăuda că 
putea să-i convingă prin argumente greu de respins şi să-i 
convertească pe eretici; pierdea nopţi întregi de vorbă cu 
teologii sau redactând lucrări de polemică prin care îşi 
satisfăcea vanitatea de învăţat. Permanent s-a amestecat, 
adesea într-un mod lipsit de orice delicateţe, în treburile 
Bisericii; iar linguşitorii îl felicitau, zicând că reuşeşte să 
împletească în didascaliile sale „bunătatea lui David, 
răbdarea lui Moise, îngăduinţa apostolilor” şi că, sub 
domnia sa, se întrupa acea epocă ideală prezisă de profeţi, 
în care „filosofii erau regi şi regii filosofi.” Theodora, la 
rândul ei, era prea pasionată de cerinţele etichetei pentru a 
nu participa la pioasele îndatoriri impuse unei împărătesc, 
în plus, era înzestrată cu un spirit destul de subtil şi prea 
mult simţ politic pentru a nu-şi da seama ce importanţă 
aveau, într-un stat creştin, problemele religioase şi la ce 
primejdii se expunea dacă le neglija, în sfârşit, şi mai presus 
de orice, era foarte evlavioasă. Avea, ca orice bună 
bizantină, un profund respect pentru ecleziaşti, pentru acei 
călugări cu figuri severe, cu sutane lungi şi negre, pentru 
acele femei cucernice care părăsiseră lumea pentru a 
îmbrăca „veşmântul îngerilor” şi a deveni „cetăţene ale 
cerului”. Theodora le era, ca mai toţi creştinii din acea 
perioadă, adânc recunoscătoare pentru virtuțile, canoanele, 
rugăciunile prin care compensau prea puţina credinţă a 
semenilor. Ca şi lustinian, admira sincer „această viaţă 
monastică prin care omul intră în directă legătură cu 
Dumnezeu, care îl purifică şi îl face puternic prin meditaţie, 
ridicându-l deasupra tuturor grijilor pământeşti”. Îi plăcea 
să stea printre sihaştri şi pustnici; îi primea cu prietenie în 
Palatul Sacru, vorbea mult cu ei despre problemele 
spirituale, răspundea cu plăcere la cererile lor şi avea 
deplină încredere în rugăciunile lor. Am văzut cum, pentru 
a-l vindeca pe lustinian, a cerut ca Zooras, călugărul sirian, 
să se roage pentru el; ştim că l-a implorat pe marele preot 
al Palestinei, Sfântul Sava, să intervină pe lângă Dumnezeu 


ca să se milos-tivească şi să-i dăruiască împărătesei un 
moştenitor al coroanei. Povestea legăturilor ei cu 
anahoretul Maras este la fel de interesantă. 

Maras era unul din acei sirieni aprigi, a căror evlavie, plină 
de ardoare şi zel, dar adesea prea cutezătoare, nu putea fi 
cu nimic ţinută în frâu. La vârsta de treizeci de ani, chiar în 
ziua în care trebuia să se căsătorească, a fost cuprins de 
harul ceresc şi a preferat jugul uşor al slujirii lui Dumnezeu, 
funestelor neplăceri ale legăturii trupeşti”. A intrat într-o 
mănăstire, unde s-a remarcat prin severitatea canoanelor 
pe care şi le impusese singur şi cumpătarea excesivă a vieţii 
pe care o ducea. Era foarte aspru cu el însuşi şi cu ceilalţi. 
Am văzut cu câtă vehemenţă şi-a permis, în Palatul Sacru, 
să-i dojenească pe Iustinian şi pe Theodora. Pentru acest 
motiv, împărăteasa îl aprecia foarte mult. Fiind sigură că un 
asemenea om sfânt avea multă trecere în ochii lui 
Dumnezeu, l-a invitat să locuiască, măcar pentru o vreme, 
la palat. Maras n-a primit. Atunci i-a oferit o sumă mare de 
bani pentru pomenile pe care le făcea; cu dispreţ şi 
aroganță, preafericitul, scuturând cu mâna sa puternică 
sacul de bani, a împrăştiat monedele de aur pe jos, în faţa 
împărătesei şi a şambelanilor uluiţi şi îngroziţi, întâmplarea 
s-a răspândit repede la curte şi în oraş; dar Theodora nu s-a 
descurajat. Preafericitul se retrăsese de partea cealaltă a 
Cornului de Aur, în mahalaua Sykas, voind să-şi continue 
traiul auster cu care era obişnuit. Cu umilinţă, basilissa i-a 
cerut iertare că îndrăznise să-l ispitească şi l-a rugat să 
accepte de la dânsa măcar cele necesare pentru hrană. 
Maras a respins-o din nou: „Nu ai nimic, i-a spus, de care să 
aibă nevoie cei ce-l servesc pe Domnul, în afară de teama 
de Dumnezeu, dacă eşti cumva în stare s-o simţi.” Şi, pentru 
a scăpa de insistenţele augustei, s-a dus mai departe, în 
căutarea unui adăpost liniştit, în acea vreme, ciudăţeniile 
lui îl făcuseră binecunoscut. Oameni simpli şi evlavioşi 
veneau să-l vadă şi să-i ceară să se roage pentru ei; 
simpatia de care se bucura la curte atrăgea şi alţi vizitatori, 


într-o noapte, s-a trezit cu nişte tâlhari în cortul său: „Dacă 
nu ne dai aurul pe care ţi-l trimite basilissa, i-au spus, te 
omoram pe loc! „Atunci, preafericitul le-a ripostat: Credeţi- 
mă că n-am aur. Dacă aş fi vrut să-l am, n-aş fi locuit aici”. 
Dar prădalnicii, neîncrezători, şi-au ridicat ameninţători 
armele şi unul din ei chiar l-a lovit pe Maras cu o bâtă. 
Neinspirată mişcare! Sirianul era foarte vânjos, un 
adevărat gladiator - cu o singură mână l-a doborât pe 
primul dintre tâlhari şi, apucând bâta acestuia, a început s- 
o învârtă atât de iscusit de, cât ai clipi, i-a trântit la pământ 
şi pe ceilalţi şase; apoi, liniştit, i-a legat fedeleş, azvârlindu- 
le bâtele într-un colţ; la sfârşit, le-a spus, cu o ironie blândă: 
V-am rugat, doar, fiii mei, să mă lăsaţi în pace; îmi pare rău 
că n-aţi ascultat. Acum, faceţi-mi plăcerea şi staţi cuminţi 
până mâine dimineaţă şi băga-ţi-vă bine în cap să nu vă mai 
puneţi rău niciodată cu cineva necunoscut, chiar dacă acela 
vi se pare un om sărman.” Dimineaţa, le-a dat drumul, dar 
le-a oprit armele. 

Vestea despre cele petrecute s-a răspândit repede la 
curte; şi când şambelanul trimis să se informeze a adus la 
palat trofeele victoriei preafericitului, pentru a le arăta 
suveranilor, admiraţia pe care Iustinian şi Theodora o aveau 
pentru Maras a crescut şi mai mult. Din această întâmplare 
a avut de câştigat şi sirianul. A fost de acord, în sfârşit, să i 
se construiască o mănăstire, în care a trăit până la sfârşitul 
zilelor sale, rugându-se şi predicând, neuitând să-i 
dojenească, ori de câte ori avea prilejul, la fel ca şi 
odinioară, pe împărat şi pe împărăteasă. Când, în anul 542, 
a murit, atins de ciuma care bântuia ţinutul, suveranii au 
hotărât să-i facă funeralii solemne şi i-au obligat să 
participe pe cei mai iluştri şi mai nobili oameni din palat, 
cubiculari şi senatori, episcopi, preoţi şi călugări. Moartea 
sfântului călugăr li s-a părut locuitorilor Constantinopolului 
o adevărată catastrofă. 

Cu aceşti înverşunaţi asceţi, destul de bizari, mândra 
Theodora era extraordinar de îngăduitoare. Cu tot orgoliul 


ei, le primea, fără supărare, mustrările, obrăzniciile şi 
amenințările; măreţia ei se pleca umilă în faţa zdren-ţelor 
lor. Gata oricând să-i ocrotească, manifesta pentru ei o 
generozitate neţărmurită; milostenia o îndemna să 
construiască mănăstiri, spitale şi orfelinate. Iustinian 
pomeneşte undeva despre darurile magnifice făcute de 
augusta sacrosanctelor biserici şi capele, spitalelor şi a- 
zilelor, episcopilor şi călugărilor. I-a cedat călugărului 
Zooras, pentru a locui acolo împreună cu discipolii lui, un 
vast domeniu în cartierul Sykse; a cumpărat, pentru a-i 
oferi adăpost patriarhului Alexandriei, Teodosie, o vilă 
frumoasă din Derkos, în Tracia; l-a convins pe la-cob Barade 
să accepte o casă în capitală, dotată cu toate cele necesare; 
a întemeiat o mănăstire chiar în interiorul Palatului Sacru. 
Pentru a-i găzdui pe străinii săraci, veniţi în Constantinopol 
cu treburi, a construit numeroase pensiuni încăpătoare; a 
îmbogăţit renumitele sanctuare cu odoare somptuoase. 
Dorea să apară în diferitele reprezentări din biserici, 
icoane, mozaicuri, vitralii, în atitudini care o înfăţişau 
darnică şi miloasă: pe splendida tapiserie brodată cu aur, 
care servea drept faţă de masă în altarul din Sfânta Sofia, 
putea fi văzută împărăteasa vizitând, împreună cu Iustinian, 
spitale şi biserici, „activităţi caritabile, se menţionează în 
pravilele din acele vremuri, ale acestor stăpâni ai lumii, ale 
acestor păzitori ai cetăţii”. 

Printre ctitoriile ei, există una care a rămas, în mod 
special, celebră: biserica Sfinţilor Apostoli. 

Pe colina pe care îşi înalţă astăzi moscheea lui Ma-homed 
II cupolele cu semilună în vârf, Constantin cel Mare 
construise o biserică închinată Sfinţilor Apostoli, iar fiul său 
adusese acolo, într-o ceremonie solemnă, închise într-o 
raclă din aur, relicvele apostolilor Andrei, Luca şi Timotei. 
În intenţia întemeietorului imperiului creştin, acest edificiu 
trebuia să folosească şi ca loc de înmormântare pentru el şi 
pentru urmaşii lui. În timpul lui Iustinian, biserica străveche 
se dărăpănase; împăratul a pus să fie dărâmată, şi 


Theodora a luat asupra ei sarcina de a o reconstrui, încă 
mai mare şi mai frumoasă, în anul 536, împărăteasa a pus, 
în cadru festiv, piatra de temelie a noului templu şi marele 
arhitect, care pe-a-tunci tocmai terminase bazilica Sfânta 
Sofia, Anthemios din Tralles, a condus, cu ajutorul lui Isidor 
cel Tânăr, lucrările de construcţie a sanctuarului. Ca şi la 
Sfânta Sofia, s-au etalat la Sfinţii Apostoli toate minunăţiile 
şi toate rafinamentele artei decorative bizantine. O pădure 
de coloane (neîndoielnic, în cea mai mare parte, pradă de 
război din templele păgâne) alcătuia de jur împrejurul 
bisericii două caturi, bogat colorate; pe pardoseală, pe 
ziduri, marmura prețioasă închipuia o strălucitoare 
marchetărie; pe bolta cupolelor şi pe pereţii bisericii, 
mozaicurile îl reprezentau pe Hristos Biruitorul, înconjurat 
de Sfânta Fecioară şi de apostoli, precum şi principalele 
episoade ale vieţii pământeşti a Mântuitorului. Dar noua 
construcţie impresiona mai ales datorită planului ei 
arhitectural. Avea forma unei cruci greceşti; dar, dacă la 
Sfânta Sofia numai o singură şi enormă cupolă acoperea 
edificiul, aici existau cinci cupole care aminteau, se pare, de 
biserica Sfântul loan Evanghelistul din Efes; ea va contribui 
mult la îmbogățirea patrimoniului arhitecturii bizantine, în 
timp ce Sfânta Sofia, prea greu de imitat, a rămas aproape 
unică, biserica Sfinţilor Apostoli - „noul firmament cu cinci 
domuri, cum spunea un poet, înstelat de mozaicurile de 
aur” - a servit ca model constructorilor din secolele 
următoare. Sân Marco din Veneţia nu este altceva decât o 
replică a măreţei biserici fondate de Iustinian şi de 
Theodora. 

Cu o râvnă evlavioasă deosebită, Theodora urmărea 
progresele făcute în înălţarea edificiului, iar legenda 
povesteşte că în mai multe rânduri i-a dus grija. La început, 
au avut probleme cu temelia, care reclama consolidări 
deosebite, din cauza râului Lycus ce slăbea rezistenţa prin 
infiltraţiile din sol. Apoi, a mai intervenit ceva. Când trebuia 
să treacă la împodobirea cu mozaicuri, Theodora a 


constatat că nu mai dispuneau de fonduri pentru 
continuarea lucrărilor. Din fericire, apostolii întru cinstirea 
cărora se clădea lăcaşul şi ale căror relicve au fost 
descoperite, miraculos, în cursul săpăturilor, sub 
pardoseala vechii biserici, au venit în ajutorul basilissei. 
Andrei, Luca şi Timotei i-au apărut în vis: „Nu te nelinişti, i- 
au spus, şi nu-i mai cere bani soţului tău, lustinian, ci du-te 
la ţărmul mării, dincolo de poarta lui Dexiocrate; acolo vei 
găsi, îngropate în pământ, douăsprezece vase cu aur - 
foloseşte-l pe acela!” Theodora i-a ascultat şi, într-adevăr, a 
descoperit vasele în locul indicat - ceea ce demonstra încă o 
dată originea divină a dărniciei - pline cu monezi bătute cu 
efigia sfinţilor Apostoli. Aşa a reuşit suverana să ducă la bun 
sfârşit ridicarea acestui edificiu şi să-l îmbogăţească, apoi, 
ca pe o adevărată minune. 

Theodora, totuşi, n-a avut bucuria să-l vadă terminat în 
întregime; abia la doi ani după moartea ei, pe 28 iunie 550, 
s-a făcut inaugurarea solemnă. Dar, ce era mai important se 
realizase şi, în conformitate cu dorinţa lui Constantin, în 
acest Saint-Denis al Imperiului Grec din Orient, ea ceruse 
să se amenajeze, într-o capelă luxoasă, pentru ea şi pentru 
soţul ei, magnifice sarcofage din marmură, unde au fost 
depuse, mai târziu, coşciugele de aur ale celor doi suverani. 

În pofida evlaviei, a mulţimii faptelor sale de caritate, a 
ctitoriilor şi a zelului vădit în rezolvarea treburilor religiei, 
Theodora a fost apreciată altfel şi, adesea, chiar judecată cu 
asprime de Biserică, în timp ce unii cronicari orientali o 
numeau, preacucernica Theodora”, iar prietenii din Siria o 
proclamau, pe întrecute, „împărăteasa iubitoare de 
Dumnezeu, iubitoare de Hristos, împărăteasa 
credincioasă”, foarte mulţi o prezentau ca „îndemnată de 
Dumnezeu pentru a-i apăra pe cei loviți de vitregii „, alţi 
scriitori, în special din Occidentul latin, nu mai pridideau s-o 
insulte şi s-o blesteme. Şi aceasta pentru că, în ochii 
catolicismului ortodox, Theodora era acuzată vehement de 
erezie. Fiind foarte apropiată de patriarhul Sever, practica 


pe faţă doctrina monofâzitismului, care respingea 
prevederile Conciliului din Calcedon şi nu recunoştea decât 
o singură natură în persoana lui lisus Hristos. Pentru a-şi 
apăra prietenii, a înfruntat Roma pe faţă şi, până în ultimele 
clipe ale vieţii, şi-a apărat, cu îndârjire, partizanii împotriva 
anatemelor pontificale., Ea însufleţea, spunea un istoric, 
râvna ereticilor stabiliţi în imperiu; îi copleşea cu daruri 
măreţe pe cei din străinătate”. Şi-asta nu era tot! Cu 
dârzenia ei firească, îl convingea şi pe Iustinian să urmeze 
această cale şi, în numele intereselor statului, îl determina 
să adopte o politică neliniştitoare pentru catolicism, în timp 
ce sentimentele religioase ale împăratului, respectul lui 
pentru ortodoxism, înaltele lui ambiţii îl atrăgeau spre 
păstrarea legăturii cu Roma şi spre persecutarea 
disidenţilor, Theodora, mai puţin docilă şi mai subtilă, visa 
altceva. Timp de douăzeci de ani, cu o iscusinţă suplă şi 
tenace, trecând peste toate obstacolele, şi-a urmărit țelul şi, 
adesea, şi-a impus voinţa în faţa soţului său; iar dacă 
moartea, prea grăbită, a împiedicat-o să-şi realizeze în- 
treaga-i operă, politica religioasă concepută de ea îi face pe 
deplin cinste inteligenţei de om de stat şi ne rede- 
monstrează ce influenţă a exercitat asupra lui lustinian. 

ÎL. 

Politică şi teologie. 

În momentul în care Theodora se urca, împreună cu 
Iustinian, pe tronul cezarilor, un grav conflict religios 
continua să tulbure întregul Orient. De prin secolul V, de 
când teologi pricepuţi s-au gândit să explice cum, în 
persoana lui Hristos, s-au îmbinat omenescul şi divinul, 
problema celor două naturi şi a împletirii lor perturba 
Biserica, în zadar, în anul 451, participanţii la Conciliul din 
Calcedon încercaseră, cu aprobarea papei Leon cel Mare, 
să impună în această privinţă doctrina ortodoxă şi să 
condamne cu egală severitate erezia lui Nestorius 
7 *, care în Hristos deosebea prea net două persoane, şi cea 
a lui Eutyches, care nu admitea în Hristos decât o singură 


natură. Partizanii lui Nestorius, ca, de altfel, şi cei ai lui 
Eutyches - numiţi monofiziţi - nu erau de acord, nici unii, 
nici alţii, cu condamnarea acestui principiu, iar partida lor, 
având în frunte îndeosebi oameni de mare valoare, 
sprijinită de puternice majorităţi în Egipt şi în Siria, 
susţinută de o puzderie de călugări fanatici şi greu de 
strunit, se lăuda că va lua în mâini, într-o zi, conducerea 
Bisericii bizantine. 

Ceea ce sporea gravitatea acestei dispute teologice era 
faptul că provinciile orientale în care domina mo- 
nofizitismul aveau legături destul de slabe din punct de 
vedere al fidelității cu imperiul, în Egipt şi în Siria 
continuau să existe naţiuni bine constituite, trăind după 
propriile reguli, gata oricând să se desprindă de monarhie; 
părerile lor religioase nu erau altceva decât forma prin care 
îşi manifestau tendinţele separatiste. Din această cauză, 
împărații de la sfârşitul secolului V şi începutul secolului VI, 
Zenon şi Anastasie, se arătaseră grăbiţi ca, prin concesii 
oportune, să le dea satisfacţie monofiziţilor, considerând 
mai convenabil pentru menţinerea unităţii în Orient să 
sacrifice, la o adică, unirea cu Roma. De la urcarea pe tron 
a lui Iustin I şi, mai ales, de când Iustinian îşi folosise, 
pentru rezolvarea problemelor Bisericii, puternica lui 
tenacitate, prevala o altă politică şi, în faţa persecuției 
declarate, monofiziţii a trebuit să bată în retragere. Dar, în 
pofida prigoanei şi a execuțiilor, partida lor rămăsese 
puternică în Siria, în Palestina, în Armenia, în Mesopotamia 
şi, mai ales, în Egipt, unde toate eforturile făcute de 
ortodocşi dăduseră greş; şi pretutindeni în comunităţile 
monofizite se aştepta mult de la Theodora. 

Încă din tinereţe, cum am văzut, Theodora se găsise în 
preajma creştinilor din Egipt şi din Siria, iar din aceste 
legături vechi păstrase pentru totdeauna o amintire 
frumoasă şi plină de recunoştinţă. Se ştie, pe de altă parte, 
că raţiuni politice o făceau să-i favorizeze pe disidenţii 
orientali, simpatia pe care le-o arăta fiind mereu în 


creştere. Chiar înainte de a urca pe tron, făcuse apel, 
pentru a-i proteja şi a domoli furia cu care erau persecutați, 
la influenţa, atotputernică, pe care o exercita asupra lui 
Iustinian. Devenită împărăteasă, s-a folosit, în favoarea lor, 
într-o măsură şi mai mare, de trecerea pe care o avea. 
Datorită ei, Egiptul eretic a cunoscut mulţi ani de toleranţă 
şi de linişte; ei i-a datorat Siria eretică refacerea Bisericii 
sale naţionale, persecutate; sub protecţia ei au putut 
disidenţii să-şi reînceapă propaganda în libertate şi, mai 
târziu, să înfrunte, cutezători, excomunicările conciliilor şi 
severitatea puterii laice; prin încurajările şi ajutorul ei au 
reuşit misiunile monofizi-tiste să dobândească succese în 
Arabia, Nubia şi Abisinia, întreaga ei viaţă s-a străduit să 
găsească o cale deîmpăcare şi de înţelegere care, risipind 
neîncrederea şi potolind opoziţia orientalilor, să 
restabilească în Biserică şi în imperiu unitatea şi pacea; dar 
nu numai de ea a depins ca dogma monofizitistă să devină, 
în pofida protestelor Romei, credinţa universală a 
monarhiei. 

Theodora a început prin a-i inspira lui Iustinian, om foarte 
evlavios, o măsură neaşteptată de toleranţă. Episcopii şi 
călugării fugiţi sau proscrişi au fost rechemaţi din exil şi au 
revenit, după ce lipsiseră ani buni, în bisericile şi 
mănăstirile lor, jefuite şi pustii. La chemarea împărătesei, 
monofiziţii au reapărut în capitală şi au pătruns şi în Palatul 
Sacru: spre marea indignare a ortodocşilor, şi-au 
redobândit creditul la curte. Curând, Theodora a făcut încă 
un pas: l-a convins pe lustinian să intre în relaţii directe cu 
disidenţii. De ceva vreme, simţea o mare admiraţie şi o vie 
prietenie pentru Sever, patriarhul înlăturat al Antiohiei, pe 
care-l cunoscuse, odinioară, în Alexandria. Pentru credinţa, 
cultura şi elocvenţa sa, pentru curajul hotărât pe care-l 
dovedise în timpul persecuției, acest prelat devenise un 
exponent glorios al partidei monofizitiste; minte aleasă, 
împăciuitor din fire, duşman al disputelor inutile, părea a fi 
mai dispus ca oricare altul să accepte o conciliere. Basilissa 


l-a lămurit pe soţul său că, în pofida aversiunii lui, era mai 
bine să cadă la învoială cu un personaj de talia lui Sever, şi 
a reuşit să-l convingă că o asemenea izbândă ar aduce, 
pretutindeni în Orient, nenumărate adeziuni la politica 
imperială. Cu o deosebită consideraţie, cei doi suverani i-au 
scris, deci, lui Sever, rugându-l să vină în Constantinopol; 
dar patriarhul, neaşteptându-se la nimic bun de la această 
tentativă de pace, s-a eschivat, pretextând că este în vârstă, 
că este slăbit, că părul lui este alb - „ceea ce, spunea, îi 
aduce aminte că i se apropie moartea” - şi a continuat să 
locuiască în Alexandria. Theodora nu s-a dat bătută, în lipsa 
lui Sever, discipolii acestuia au fost invitaţi să participe la o 
întrunire cu ortodocşii, „pentru a restabili unitatea” şi, într- 
adevăr, a avut loc, în Bizanţ, un colocviu. Ortodocşii aveau 
sarcina să se comporte faţă de disidenţi cu toată îngăduinţa 
şi răbdarea. Ministrul basileului, care conducea dezbaterile, 
a vorbit îndelung despre „dragostea de părinte” ce îi 
umplea inima împăratului; Iustinian, care a prezidat şedinţa 
de închidere, şi-a exprimat aceeaşi dorinţă de stingere a 
conflictului, în ciuda acestor cuvinte frumoase, nu s-au 
putut împăca, spre marea mâhnire a Theodorei. Totuşi, se 
obținuse un câştig destul de însemnat prin faptul că se 
arăta, de ambele părţi, atâta bunăvoință după prigoanele 
de altădată. 

În acest timp, mulţumită noului regim de toleranţă, 
monofiziţii recâştigau terenul pierdut, în Asia, Ioan din 
Tello, unul din cei mai cunoscuţi predicatori ai sectei, 
începuse, deşi alţi episcopi ezitau, o susţinută activitate de 
propagandă. Adunând în jurul lui mici grupuri de oameni, îi 
învăţa cu răbdare, îi punea să citească din Sfânta Scriptură, 
să cânte psalmi şi îi declara, apoi, dreptcredincioşi. În zadar 
a fost pârât autorităţilor şi ameninţat cu moartea. Plin de 
curaj, îi aduna în secret, noaptea, pe noii adepţi în jurul lui. 
Îmbrăcat sărăcăcios, având pe el odăjdiile sacerdotale 
zdrenţuite, făcea o puternică impresie asupra celor care-l 
ascultau; mereu pe drum, când în Alexandria, când în 


Constantinopol, convertea, hirotonisea, umplea întreaga 
Asie cu emisarii lui. Se spunea că, în câţiva ani, atrăsese la 
monofizitism aproape o sută şaptezeci de mii de persoane. 

În capitală, mulţumită protecţiei declarate a împărătesei, 
activitatea disidenţilor era şi mai amplă. Din întregul Orient 
se adunau în Bizanţ cei mai renumiţi învăţaţi ai lor: Petru, 
fostul episcop din Apamea, călugărul Zo-oras şi mulţi alţii. 
Chiar şi Sever, deşi o bună bucată de vreme şovâise, 
sfârşise prin a se hotări, la insistenţele basilissei şi la 
reproşurile coreligionarilor săi, care îi dezaprobau 
aparenta inactivitate. „Nu vă lăsaţi înşelaţi, îi sfătuise 
preafericitul; niciodată nu se va încheia pacea cu actualul 
împărat. 'Totuşi, voi veni la Constantinopol, ca să nu mă mai 
socotiți o piedică în calea nădejdilor voastre; dar mă voi 
întoarce fără să obţin ceva concret”. Se părea, la început, 
că faptele îi dezminţeau temerile. Primit cu mare pompă de 
basileu, găzduit chiar în palat, la solicitarea Theodorei, 
ascultat cu atenţie şi consideraţie de ambii suverani, Sever 
a început să exercite o puternică influenţă în problemele 
religioase. 

Monofiziţii păreau, acum, cu adevărat, stăpânii capitalei, 
încredinţaţi de protecţia împărătesei, le-au declarat, 
îndrăzneţi, război ortodocşilor, aţâţând sanctuar contra 
sanctuar, baptisteriu contra baptisteriu. În ciuda 
interdicţiilor categorice ale legii, îşi ţineau adunările, 
predicau în biserici, în case particulare, în oraş şi în 
mahalale şi iscau scandal în lăcaşurile ortodoxe; cura se ştia 
bine că sunt sprijiniți de curte, nimeni nu se opunea 
acţiunilor lor. În mănăstirea pe care şi-o construise, pe un 
teren dăruit de împărăteasă, Zooras atrăgea multă lume 
prin credinţa, smerenia şi generozitatea lui; în fiecare zi, 
pentru a profita de pomenile pe care le făcea, săracii se 
înghesuiau cu sutele la poarta mănăstirii; ştiind ce mare 
credit are la palat şi cum putea decide în cele mai 
importante chestiuni, nobilii, senatorii şi curtenii se 
grăbeau să-l asigure de întregul lor devotament. Femeile, în 


special, erau entuziasmate de predicile sirianului: 
adversarii monofiziţilor îi învinuiau pe aceştia că se arătau 
ciudat de îngăduitori cu femeile care se pocăiau şi că le 
recrutau din rândul prostituatelor, dansatoarelor, 
vicioaselor, desfrânatelor şi adulterelor; în orice caz, 
popularitatea lor printre femei era deosebită, obţinând, 
datorită lor, succese remarcabile. Cu sprijinul complicilor 
pe care îi aveau la curte şi favorurilor nemascate din partea 
unor înalte personaje de la palat, numărul lor creştea din zi 
în zi, mai ales cu aderarea reprezentanţilor claselor de sus 
ale societăţii. Li se aduceau, pentru botez, sute de copii şi, 
chiar în anturajul lui Iustinian, şambelanii şi senatorii îşi 
făceau un titlu de glorie că trăiesc la fel de auster ca şi 
pustnicii sirieni. Pentru a atinge gradul de sfinţenie al 
acestora, marele şambelan 'Theodor şi-a împărţit averea 
nevoiaşilor, fericit că a devenit sărac lipit; contele Tribonius, 
după ce îşi îndeplinea datoria la curte, se retrăgea într-o 
chilie, se ruga sau îi îngrijea pe cei năpăstuiţi; şi alţi nobili 
curteni se străduiau să-i imite pe aceşti bărbaţi evlavioşi, în 
speranţa că-şi vor atrage bunăvoința Domnului şi că-şi vor 
mântui sufletul. 

Cam prin această perioadă a murit Epifan, patriarhul 
Constantinopolului. Pentru disidenţi a însemnat un prilej de 
sărbătorire a unei noi victorii, în mănăstirea pe care 
împărăteasa o întemeiase în palatul lui Hormisdas, trăia un 
om cucernic, numit Antim. Fusese episcop de Trebi-zonda şi 
monofiziţii îl preţuiau mult pentru gândirea şi purtarea lui, 
pentru desconsiderarea pe care o arăta pentru plăcerile 
lumeşti şi, mai ales, pentru curajul cu care „se desprinsese 
din legăturile minciunii, predicând adevărata credinţă”. 
Atras, în secret, la cauza ereticilor, şi cu sprijinul Theodorei, 
a fost înălţat pe tronul patriarhal; curând, a intrat sub 
influenţa lui Sever, căruia îi cerea mai mereu sfatul, 
deoarece vedea în el unul din marii doctori ai Bisericii. 

La scurtă vreme, a murit şi Timotei, patriarhul Alexandriei. 
Theodora, care ţinuse mult la acest înfocat apărător al 


doctrinei monofizitiste, a vrut să numească în locul lui pe 
cineva care-i convenea, între intransigentul Gaianos, pe 
care-l susţinea armata fanatică a călugărilor, şi leodosie, 
mai uşor de condus şi mai flexibil, l-a ales pe ultimul, dar, 
cum partida exaltaţilor se încăpăţâna să-l ceară pe Gaianos, 
împărăteasa, aşa cum îi stătea în obicei, a acţionat în forţă, 
în Alexandria, tradiţia prevedea un ritual aparte de priveghi 
pentru patriarhul defunct: succesorul său, luând mâna 
dreaptă a mortului, şi-o aşeza pe cap şi, apoi, scoţându-i 
palliumul 

8 Sfântului Marcu, şi-l potrivea în jurul gâtului. Susţinătorii 
lui Gaianos au reuşit să-l împiedice pe 'Teodosie să 
îndeplinească ritualul transmiterii puterii, deşi acesta se 
bucura de sprijinul autorităţilor, de faţă fiind şi trimisul 
Theodorei. Pentru ca Teodosie, favoritul basilissei, să fie 
instalat în scaunul patriarhului, a fost nevoie de intervenţia 
trupelor armate, de expedierea în Egipt a unui comisar 
extraordinar, eunucul Narses, şambelanul şi prietenul 
Theodorei. Timp de mai multe zile s-au bătut, efectiv, pe 
străzile oraşului, femeile participând şi ele la lupte, de sus, 
de pe acoperişuri; pentru a se potoli răscoala, s-a dat foc 
oraşului. Cu acest preţ, conducerea bizantină a învins şi 
Teodosie a fost uns patriarh. 

Prin mijlocirea lui Sever, Antim din Constantinopol s-a 
grăbit să intre în relaţii cu noul patriarh din Alexandria şi, 
în mod deschis, sub patronajul basilissei şi cu acordul 
complice al împăratului, cei trei patriarhi au dus mai 
departe, în interesul păcii „, după cum afirmau ei, o politică 
în favoarea monofizitismului. În zadar călugării şi episcopii 
apărători fideli ai credinţei ortodoxe denunţau, în scrisori 
înflăcărate, atitudinea şi înmulţirea ereticilor; zadarnic îl 
prezentau pe Sever ca pe un păgân, slugă a demonilor şi 
suspect de practici vrăjitoreşti, pe fostul episcop Petru din 
Apamea ca pe un depravat, care-şi avea stomacul drept 
zeu” şi întreținea legături intime cu femei neruşinate, pe 
Zooras ca pe un nebun, pe Antim ca pe un taler cu două 


feţe. Împăratul se făcea că n-aude şi, spre marea indignare 
a ortodocşilor, opera de corupere - după cum o 
categoriseau ei - înregistra progrese înspăimântătoare. 

Din nefericire pentru proiectele Theodorei, a răsărit 
atunci în Bizanţ un adversar neprevăzut: papa Agapet. 
Trimis cu o ambasadă la Iustinian de către regele goților, 
Theodot, fastuos primit la curte, s-a grăbit să se intereseze 
îndeaproape de problema religioasă, dar a refuzat, cu 
hotărâre, să ia legătura cu ereticul Antim. Degeaba s-a 
supărat împăratul: „Treci de partea mea, l-a ameninţat el 
pe Agapet, sau te exilez!” Degeaba Theodora, mai abilă, l-a 
implorat şi a încercat să-l cucerească pe pontif, oferindu-i 
mari sume de bani. Susţinut de toată suflarea ortodoxă, 
papa n-a ţinut seama de nimic, încolţit, între soţie şi 
suveranul pontif, basileul era foarte încurcat şi cu atât mai 
mult cu cât, dacă ar fi să credem în legendă, însuşi 
Dumnezeu ţinea parte monofiziţilor. 

În afară de destituirea patriarhului, Agapet cerea şi 
expulzarea lui Zooras. Degeaba Iustinian i-a atras atenţia 
cât de primejdios era să i te împotriveşti teribilului călugăr 
care nu se temea de nimeni, papa a cerut sus şi tare să-i fie 
adus sirianul, pentru a-l obliga să se supună. Când trimisul 
pontifical a sosit la mănăstirea preafericitului, a găsit 
porţile închise, iar Zooras i-a comunicat că era perioada 
marelui post şi că legea divină interzicea să te ocupi în 
acele momente de oricare altă treabă, chiar dacă ţi-o cerea 
împăratul însuşi., N-am altceva a-ţi mai spune, a încheiat el; 
dacă vrei să foloseşti forţa, asta-i treaba ta.” Descumpănit, 
trimisul a revenit cu răspunsul lui Zooras la palat, 
împăratul, ieşindu-şi din fire, a poruncit comandantului 
gărzii să pornească neîntârziat, cu un detaşament de 
soldaţi, să-l aresteze pe călugăr. Dar, în momentul în care 
comandantul se îmbarca pentru a traversa Cornul de Aur, 
ca să ajungă în cartierul Sykai, o rafală de vânt stârnită din 
senin a aruncat nava înapoi, la mal. Au încercat încă o dată; 
când mai aveau puţin până să debarce pe celălalt mal, s-a 


ivit în faţa lor o fantomă uriaşă, care, cu o lovitură de picior, 
a zvârlit nava în mijlocul valurilor. Pierzându-şi răbdarea, 
comandantul gărzii i-a certat aspru pe marinari şi aceştia 
au vâslit mai cu sârg. Brusc, trăsnetul a căzut pe navă, 
distrugând puntea de la un capăt la celălalt. Şi-au dat 
atunci seama că Dumnezeu îl apăra pe Zooras şi, făcând 
cale-ntoarsă cât au putut mai repede, trimişii lui lusti-nian 
s-au întors să-l înştiinţeze pe basileu, care i-a ascultat uluit. 

Providența s-a arătat mai puţin energică în apărarea lui 
Antim. Împăratul, după o scurtă rezistenţă, l-a sacrificat în 
faţa pretențiilor reprezentantului autorizat al ortodoxiei. 
Aşadar, patriarhul a fost înlocuit, de către papa Agapet, cu 
preotul Menas. 

Era un veritabil succes, dar pontiful nu s-a bucurat de el 
prea mult. După nici o lună, a murit subit. Conform 
obiceiului împământenit, catolicii au susţinut că a fost 
victima vrăjilor făcute de duşmanii săi; monofiziţii au 
răsuflat uşuraţi la moartea papei, considerând-o ca pe o 
dreaptă pedeapsă dumnezeiască. Căpătând din nou curaj, 
siguri pe sprijinul Theodorei, au reînceput să strângă 
prozeliţi. De Paşte, Zooras nu s-a ferit să boteze în public un 
mare număr de copii ai celor mai nobile familii de la curte; 
în exaltarea lor, disidenţii au îndrăznit să-l insulte chiar pe 
împărat, acuzându-l că i-a trădat. Un energumen, Isaac 
persanul, a avut obrăznicia să lovească cu bâta un tablou 
reprezentându-l pe Iustinian, scoţându-i ochii. Tulburarea 
în capitală se amplifica şi era de temut ca taberele să se 
încaiere de-a binelea. 

În această criză, Menas, noul patriarh, a dat dovadă de 
hotărâre, în luna mai a anului 536, în biserica Sfintei 
Fecioare, situată alături de Sfânta Sofia, a organizat un 
conciliu, sub preşedinţia sa, în scopul de-a continua 
executarea proiectelor lui Agapet. Timp de mai multe zile, 
prin faţa episcopilor adunaţi acolo, s-au perindat 
conducătorii şi reprezentanţii mănăstirilor ortodoxe din 
capitală şi cei ai sfintelor comunităţi din Siria, Palestina şi 


Sinai. Timp de mai multe zile, s-a dat citire petiţiilor prin 
care, sprijinindu-şi acuzaţiile cu dovezi, aceşti păzitori 
austeri ai credinţei ortodoxe îi pârâu, la papă sau la 
împărat, pe Antim şi pe Sever, pe Zooras şi pe Petru din 
Apamea. Doar vinovaţii lipseau. Timp de trei zile, emisarii 
conciliului l-au căutat pe Antim în tot Constan-tinopolul; s- 
au dus, rând pe rând, la Sfânta Sofia şi la patriarhie, la 
bisericile unde prelatul şi-ar fi putut găsi adăpost, la 
mănăstirea Sfântul Sergius, unde se bănuia că-l ascundeau 
partizanii săi, ba chiar şi-n Palatul Sacru, la paraclisul 
Sfântul Arhanghel Mihail, unde se spunea că fusese zărit. 
Peste tot au găsit uşile închise sau oameni gata să jure că 
nu-l văzuseră pe patriarh şi că nici nici măcar nu le trecea 
prin minte unde-ar putea fi... Exasperaţi, trimişii conciliului 
îi întrebau şi pe copiii de pe stradă, doar-doar vor da de 
urma acuzatului, cu neputinţă de dibuit. 

Theodora le-ar fi putut oferi informaţii exacte. Prin grija ei, 
Antim îşi găsise un adăpost sigur şi discret, chiar în 
gineceul palatului imperial; protejaţi de ea, şi ceilalţi patru 
acuzaţi au putut să se sustragă de la audieri. Dar sinodul nu 
s-a sinchisit prea mult de acest inconvenient şi i-a 
anatemizat în contumacie pe Antim, Sever, Petru şi Zooras, 
le-a condamnat scrierile, i-a declarat excluşi de la toate 
demnităţile ecleziastice şi le-a şters numele din rândul 
ortodocşilor. 

Apoi, terminându-şi treaba, episcopii au psalmodiat, 
înainte de a se despărţi, aclamaţiile rituale: „Viaţă lungă 
împăratului! Viaţă lungă patriarhului! Anatemă asupra lui 
Petru, Zooras şi Sever, anatemă asupra duşmanilor lui 
Dumnezeu! Avem un împărat creştin: de ce ne-am teme? Să 
stricăm vizuina lui Zooras! Să dăm foc cavernelor ereticilor! 
Să pornim spre mănăstirile lui Petru! Avem un împărat 
ortodox: de ce ne-am teme? Anatemă asupra lui Sever, 
Petru şi Zooras! Credinţa creştinilor să triumfe!” 

Trei luni mai târziu, Iustinian, reîntors către ortodoxie şi 
total supus nunţiului pontifical Pelagius, confirma, printr-o 


ordonanţă imperială, sentinţele conciliului. Le era interzis 
lui Antim, lui Sever şi partizanilor lor să mai locuiască în 
Constantinopol sau în oricare alt oraş al imperiului; tuturor 
le era interzis să-i* primească şi să le dea adăpost, în caz 
contrar riscând să le fie confiscate bunurile. Cărţile lor au 
fost proscrise şi s-a interzis să se facă după ele copii, 
pedeapsa fiind tăierea mâinilor; li s-a interzis 
propovăduirea, ca şi botezarea şi împărtăşirea. Prin 
acestea, Iustinian s-a lăudat de-a fi restabilit pacea în sânul 
Bisericii şi prosperitatea statului. 

Theodora se încrezuse prea mult în puterile sale de a-l 
influenţa pe împărat; strădaniile sale se izbiseră de opoziţia 
papei şi a ortodoxiei. Tot ce mai putuse face fusese salvarea 
prietenilor săi. Am văzut cum l-a ascuns pe Antim. La fel, i-a 
dat posibilitatea lui Sever să fugă, iar patriarhul din 
Antiohia s-a retras în Egipt, unde şi-a încheiat, în linişte, 
lunga şi laborioasa sa carieră. Zooras a fost exilat în Tracia 
şi, în faţa amenințării persecuției, toţi cei care - clerici, 
călugări sau laici - fuseseră atraşi, în număr mare, în 
Bizanţ, de speranţa în victorie, s-au risipit, disperaţi, 
neliniştiţi, pe bună dreptate, de ce le rezerva viitorul. 
Curând, în Siria, s-au aprins noi ruguri şi, sub energicul 
imbold al lui Ephrem, patriarh al Antiohiei, şi al episcopilor 
săi, cu sprijinul plin de zel al autorităţii laice, mănăstirile au 
fost închise, predicatorii arestaţi sau ucişi, mulţimea 
credincioşilor monofiziţi adusă la mare sărăcie. Chiar şi 
Egiptul a simţit ura ortodoxismului. Patriarhul Teodosie, 
prietenul lui Antim şi al lui Sever, a fost chemat la 
Constantinopol, obligat să-şi dea demisia, exilat în Tracia, 
împreună cu clerul său, şi înlocuit, la Alexandria, cu un 
prelat în stare să zdrobească orice rezistenţă, fie şi prin 
teroare. Curând, în întregul imperiu nu mai existau decât 
trei scaune episcopale ocupate de disidenţi. 

Theodora nu era, însă, femeia care să se resemneze cu o 
înfrângere. Trebuise să cedeze, forţată de împrejurări, să 
asiste neputincioasă la exodul prietenilor săi şi la triumful 


papalității: cu o abilitate dublată de curaj, a căutat să-şi ia 
revanşa, în timp ce conciliul din anul 536 profera anateme 
după anateme, ea a profitat de moartea papei Agapet 
pentru a încerca să instaleze pe tronul pontifical un papă 
aşa cum şi-l dorea; şi când, sub presiunile nunţiului 
Pelagius, ultima citadelă a monofiziţilor, Egiptul, părea 
distrusă, la Constantinopol, chiar în palatul imperial, cu 
multă răbdare, împărăteasa pregătea restaurarea Bisericii 
persecutate. 

III. 

Portrete de călugări şi de apostoli în perioada în care, din 
întregul Orient, se revărsau la Constantinopol călugării 
monofiziţi persecutați de ortodocşi, Theodora a ţinut să le 
dea adăpost şi o dovadă strălucită a protecţiei sale. 

Palatul lui Hormisdas era una din dependinţele reşedinţei 
imperiale. Aşezat pe malul Mării Marinară, îi servise ca 
locuinţă lui Iustinian la vremea în care era doar 
moştenitorul prezumtiv al imperiului. Ajuns pe tron, prinţul 
a vrut să conserve această locuinţă din tinereţe şi, după ce- 
a restaurat-o, redându-i strălucirea, a încor-porat-o în 
incinta lărgită a palatului. Tocmai aici a găsit de cuviinţă 
Theodora să-şi adăpostească prietenii şi nu i-a fost greu să 
obţină acordul lui Iustinian, mai ales că împăratul era 
încântat la gândul că, astfel, îi va avea sub control şi sub 
directa supraveghere a oamenilor săi pe şefii cei mai 
turbulenţi ai opoziţiei monofiziţilor. 

Pin grija basilissei, vechiul palat al lui Hormisdas s-a 
transformat, deci, aşa cum scria un cronicar al vremii, într- 
un mare şi minunat deşert al călugărilor”. 

În apartamente s-au amenajat chilii; într-una din marile 
săli s-a aranjat o biserică, iar într-alta, o capelă. Pentru cei 
mai în vârstă sau pentru cei mai cunoscuţi dintre călugări, 
pentru cei care ieşeau în evidenţă prin evlavie, pentru 
sihastrii şi pustnicii goniţi din adăposturile lor, pentru 
stâlpnicii obligaţi să coboare de pe stâlpii canoanelor lor, s- 
au construit, în curţi şi sub porticuri, case de lemn, 


acoperite cu rogojină sau pânză, în care au putut să 
trăiască separat, meditând sau rugându-se; călugărilor li s- 
a oferit o locuinţă mare, în care, sub conducerea unui 
stareţ, şi-au dus împreună traiul auster pe care îl doreau. 
Mai bine de cinci sute de monahi, provenind din diferite 
ţări, vorbind limbi diferite, s-au găsit, astfel, strânşi laolaltă 
într-o comunitate evlavioasă; şi, pe tot parcursul zilei, pe 
coridoare, în curţi, prin sălile luxoase ale palatului, nu se 
auzea decât murmurul rugăciunilor şi psalmodierea 
cântecelor sfinte şi nu se mai vedeau decât bătrânii, cu 
bărbi albe, prosternaţi la picioarele altarelor, căutând ca, 
prin priveghi, prin canon şi posturi, să obţină, pe merit, 
mântuirea veşnică. 

Curând, datorită sfinţeniei lor, sirienii au devenit foarte 
populari în capitală. Iniţial, lumea s-a mirat de ciudăţeniile 
lor; dar, până la urmă, i-a admirat. Credincioşii au început 
să vină la mănăstire, curioşi să asiste la acest spectacol 
neobişnuit sau dornici să primească binecuvântarea 
preafericiţilor; până şi partizanii Conciliului din Calcedon, 
miraţi, dar şi încântați, aveau tot mai multe remuşcări şi se 
căiau în sufletele lor, pentru ca, la sfârşit, impresionați de 
virtuțile pustnicilor, să se convertească la doctrina 
monofizitistă. Theodora, de asemenea, îi vizita adesea pe 
călugării ocrotiţi de dânsa. La fiecare două sau trei zile, cu 
evlavie, venea să îngenuncheze la picioarele pustnicilor, 
cerându-le binecuvântarea şi implorâdu-i să se roage 
pentru ea, aducându-le daruri scumpe. Până la urmă, l-a 
convins şi pe Iustinian, cu toate prejudecățile lui, s-o 
însoţească; iar basileul, cuprins de admiraţie şi profund 
impresionat de discuţiile purtate cu aceşti sfinţi, s-a simţit 
îmboldit, la fel ca soţia sa, să-i cinstească şi să-i protejeze. 

Normal că acest entuziasm general a generat îndată şi o 
serie de miracole, ceea ce a crescut şi mai mult, în Bizanţ, 
renumele pioasei comunităţi, într-una din zile, în capelă, 
numeroşi credincioşi se înghesuiau pentru a primi 
împărtăşania; ca de obicei, majoritatea era alcătuită din 


femei şi copii. Brusc, s-a auzit o puternică trosnitură; sub 
greutatea mulţimii adunate, podeaua s-a prăbuşit, târând 
după ea sute de victime. De peste tot se auzeau gemete, 
strigăte de groază şi de jale; vuietul a răsunat până la 
Palatul Sacru şi, curând, în întregul oraş s-a răspândit 
vestea despre teribila catastrofă, însă Dumnezeu, în marea 
mila Lui, veghea asupra aleşilor săi. După întâia clipă de 
spaimă, cu uimire, toţi cei căzuţi s-au ridicat nevătămaţi, 
fără nici o rană, fără o vânătaie, lăudând şi mulţumind 
Domnului care i-a salvat de la o moarte sigură, în faţa 
miracolului, întreg Constantino-polul, suveranii şi nobilii i- 
au cinstit şi mai mult pe preafericiţii călugări, iar lustinian a 
stăruit să se repare pe cheltuiala lui partea de clădire care 
se prăbuşise. 

În vremurile grele de după Conciliul din anul 536, când în 
întregul imperiu persecuția făcea prăpăd, mănăstirea 
monofizită Sfântul Sergius a scăpat de furtuna 
amenințătoare datorită protecţiei împărătesei. Călugării 
deveniseră aproape nişte prizonieri în propriul adăpost: 
aveau nevoie, pentru a părăsi capitala ori chiar pentru a 
ieşi în oraş, de aprobarea conducerii. Totuşi, consideraţia 
pe care le-o impuneau celor care le stăteau în preajmă era 
deosebit de mare şi, în ciuda faptului că, de-a lungul 
timpului, numărul călugărilor scăzuse, o parte din ei 
căpătând permisiunea să se întoarcă în ţinuturile de 
baştină, cât a trăit Theodora, mănăstirea a prosperat; chiar 
şi după moartea basilissei, Iustinian, în amintirea soţiei sale, 
a continuat s-o ocrotească. 

În aceeaşi perioadă, tot datorită sprijinului împărătesei, o 
altă comunitate monofizitistă, situată exact la porţile 
capitalei, a reuşit să supravieţuiască, în cartierul Syka; pe 
malul oriental al Cornului de Aur, se înălța, în faţa bisericii 
şi a palatului Sfântul Mamas, mănăstirea sirienilor. Fusese 
clădită pe un teren donat de Theodora lui Zooras şi mulţi 
disidenţi veniţi în capitală găsiseră aici siguranţă şi pace. Pe 
un teren învecinat, cuviosul Maras stabilise locul de veci 


pentru coreligionarii săi şi un mare număr din aceştia 
fuseseră deja înmormântați acolo. Devenită, astfel, un lăcaş 
sacru al monofizitismu-lui, mănăstirea era înfloritoare; 
conducătorul ei, stareţul loan, un călugăr originar din 
Amida, în Mesopotamia, era foarte apropiat de împărăteasă 
şi chiar de împărat care, datorită luptei lui neobosite 
împotriva păgânilor, îi tolera credinţa, aşa eretică dar 
ferventă, în acest adăpost sigur, treptat, s-au adunat tot 
fruntaşii sectei, stabilind aici centrul lor de acţiune şi de 
propagandă. 

Aşadar, în pofida edictelor, a opreliştilor impuse de lege, a 
violenţelor şi persecuțiilor, Theodora îşi sprijinea şi îşi 
proteja prietenii. Peste tot pregătea adăposturi pentru 
monofiziţi. Pe Insula Chios a construit, pentru episcopii 
expulzați şi pentru călugării proscrişi, o casă de refugiu, 
alături de mormântul Sfântului Isidor, martirul. La Derkos, 
lângă Pontul Euxin, unde a trebuit să privească, 
neputincioasă pe moment, cum plecau în exil, în timpul 
crizei din anul 536, mai întâi călugărul Zooras, apoi 
patriarhul Teodosie împreună cu clerul său, n-a precupeţit 
nimic pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai în 
semicaptivitatea partizanilor săi. Nelimitându-se numai să 
participe cu dărnicie la subvenţionarea hranei şi 
adăpostului lor, le-a încurajat şi propaganda, lăsând să 
ajungă până la ei numeroşii adepţi care căutau lângă 
păstorii lor siguranţă şi mângâiere; dar, mai ales, urmărea 
să găsească o cale să-i readucă mai repede înapoi în 
capitală, pentru a grupa în jurul ei toate forţele monofi- 
zitiste şi a le organiza. 

În timp ce populaţia din Orient, în pofida persecuțiilor, 
exilului sau morţii preoţilor lor, îşi păstra cu îndărătnicie 
credinţa, căpeteniile sectei au înţeles repede că numai din 
palatul imperial avea să sosească decizia de restauraţie a 
Bisericii lor şi că întregul efort trebuia îndreptat spre 
Constantinopol, pentru, a-l îmblânzi pe împărat, după cum 
scria un cronicar, şi a spori zelul împărătesei faţă de cei 


dreptcredincioşi”. Aceştia erau politicienii. Menţinându-se, 
deocamdată, într-o prudentă rezervă, se prefăceau că 
respectă ordinele conducerii, se abţineau de la o 
propagandă activă, evitau să predice şi nu mai 
hirotoniseau; aşteptau să le vină vremea şi se bizuiau pe 
Theodora. Dar atitudinea lor, prea suplă şi parcă 
resemnată, nu era pe placul tuturor monofiziţilor; existau, 
printre ei, unii mai entuziaşti, ba chiar fanatici - şi aceştia îi 
dădeau serioase bătăi de cap împărătesei. 

Printre cei mai înverşunaţi din ramura intransigentă se 
afla şi loan, fost episcop la Memfis. Îl însoţise în exil pe 
patriarhul Teodosie, dar sufletul său aprins, voluntar, 
însetat de gloria martirajului, se plictisea ducând o viaţă 
prea tihnită şi prea prudentă, ca aceea de la Derkos. 
„Suntem numiţi, spunea el adesea, păstorii Bisericii lui 
Dumnezeu şi, totuşi, lăsăm să ne fie sfâşiate oile de către 
lupi. Stăm acasă, foarte liniştiţi, când ar trebui să murim 
pentru credinţa noastră.” Era mâhnit văzând, în jurul lui, 
episcopii refuzând, de frica administraţiei, să le acorde 
credincioşilor veniţi de departe ajutorul religiei., Pe 
Dumnezeu cel Atotputernic, mai spunea el, nu ştiu cemă 
opreşte să mă duc, în faţa tuturor, în Marea Biserică sau în 
forumul capitalei, să hirotonisesc dintre ai noştri.” A sfârşit 
prin a obţine, pe motiv că este bolnav, permisiunea de a 
merge la Constantinopol pentru a fi consultat de nişte 
medici, întâmpinat favorabil de împărăteasă, care s-a 
preocupat de găzduirea şi de întreţinerea lui, a început 
imediat să predice, cu multă libertate, ridicând altare şi 
învăţându-i pe oameni principiile mo-nofizitismului. 
Conducătorii sectei, neliniştiţi de acest zel excesiv, 
considerau că loan se „aruncase în gura leului „şi că punea, 
astfel, în mare pericol existenţa, şi aşa precară, a grupării 
lor; dar, cum egipteanul nu voia să asculte şi replica, 
dispreţuitor, că gura leului poate fi închisă de porunca lui 
Dumnezeu, i-au cerut patriarhului să-l recheme la Derkos. 
Teodosie, mulţumit în sinea lui de faptele discipolului său, a 


ieşit din încurcătură răs-punzându-le că împărăteasa era la 
curent cu tot ceea ce se petrecea şi, totuşi, îl primise bine 
pe loan. Episcopii monofiziţi au mers atunci la Theodora, 
implorând-o să-l alunge pe egiptean, departe de capitală; 
pentru a le da satisfacţie preafericiţilor, împărăteasa s-a 
înduplecat. Dar, când i s-a comunicat lui loan ordinul 
basilissei de a pleca fără întârziere, căci, în caz contrar, va fi 
ucis”, preafericitul, cu neobişnuitul său curaj, a dat buzna la 
palat şi, îndată ce a ajuns în faţa suveranei, a învinuit-o, 
aruncându-i reproşuri grele, că s-a înţeles cu Iustinian să 
nimicească Biserica lui Dumnezeu. Şi, cum Theodora *nu 
pricepea nimic, a continuat: N-ai poruncit tu să mă ucidă? 
Ce-ar trebui mai mult? „Abia atunci Theodora s-a lămurit: 
foarte nemulțumită de ceea ce îndrugaseră: trimişii ei, s-a 
mâniat şi nu i-a iertat de-o pedeapsă imediată decât la 
rugămintea lui Ioan. Dar, apoi, la rândul ei, s-a străduit să-i 
mai domolească râvna, excesivă: Ai: grijă, l-a sfătuit 
basilissa, şi rămâi în palat, ca să nu ţi se întâmple vreo 
nenorocire; fii mai chibzuit, aşa cum sunt confrații tăi, şi nu 
mai hirotonisi în miezul capitalei”, loan era inteligent; ştia 
când e necesar să spui. Minciuni pe care Dumnezeu le 
iartă: „Nu vreau să se petreacă una ca asta, i-a răspuns; 
dacă am venit la tine,! Am făcut-o ca să-ţi cer voie să mă 
retrag, vreo treizeci; sau patruzeci de zile, la ţară, pentru 
că mă simt foarte ibolnav.” încântată de rezultatul acestei 
discuţii, ce părea favorabil, Theodora i-a aprobat 
rugămintea. loan s-a folosit de această îngăduinţă pentru a 
se duce în Asia Mică, dorind să predice mai departe; 
travestit în cerşetor, a ajuns până în Tars, unde s-a bucurat 
de un răsunător succes. Monofiziţii s-au speriat de-a binelea 
de; acţiunile sale necugetate; pe de-altă parte, episcopii 
adversari au început să-i trimită lui Iustinian scrisori peste 
scrisori, în care îi imputau că-l lasă pe-un eretic fugit: din 
capitală să agite întreaga ţară. Şi de data asta, cu 
îndemânare, cuviosul monofizit a ştiut să se descurce.: 
întorcându-se neîntârziat în Bizanţ, s-a grăbit să-i scrie şi el 


Theodorei, explicându-i ce rău îi pare că nu mai putuse, 
atâta timp, s-o vadă, fiindcă sănătatea lui şubredă nu-i 
dăduse voie să iasă din casă. Astfel, chiar dacă ancheta 
deschisă a dus la concluzia că episcopul incriminat ar putea 
fi loan Egipteanul, Theodora a garantat că sfântul nu-şi 
părăsise casa de la ţară, unde chiar ea îl îndemnase să 
meargă; şi, cum, într-adevăr, a fost găsit acolo, denunţătorii 
s-au făcut de ruşine, în mai multe rânduri, cu ingeniozitate, 
Ioan şi-a reînceput opera de evanghelizare. Anunţaţi mai 
dinainte de venirea lui, credincioşii se strângeau în punctul 
stabilit; noaptea, în mare secret, în timp ce unii oameni puşi 
de pază vegheau ca sfânta adunare să nu fie tulburată, 
episcopul împărtăşea, hirotonisea, îi întărea într-ale dreptei 
credinţe pe şovăielnici; iar, când ortodocşii prindeau de 
ştire, el era deja departe, în capitală, activitatea sa era la fel 
de intensă, iar căpeteniile partidei monofizite cedaseră în 
faţa curajului şi râvnei lui neobosite. 

Pe de-altă parte, şi ei, dar prin mijloace diferite, îşi 
continuau demersurile. Datorită împărătesei, Teodosie şi 
prietenii săi fuseseră primiţi la Constantinopol şi, curând, 
casa fostului patriarh a devenit centrul de conducere al 
grupării. La el veneau toţi cei pe care secta conta, pentru 
că erau oameni activi şi energici. Alături de vechii luptători, 
ca Zooras sau Petru din Apamea, se găseau bărbaţi ca luliu, 
viitorul apostol al Nubiei, ca Theodor, viitorul episcop al 
arabilor, ca Sergius din Tello, viitorul patriarh al Antiohiei, 
şi ca prietenul său, lacob Barade, care va ocupa scaunul din 
Edessa şi va reface Biserica monofizitistă, ca loan, stareţul 
mănăstirii sirienilor, devenit, mai târziu, episcop în Efes, ori 
Constantin, fost episcop în Laodicea. Sub protecţia 
declarată a Theodorei, care-i cunoştea de mult, pe cei mai 
mulţi dintre ei, toţi erau bine primiţi la curte; permanent 
împărăteasa îi asculta sau îi sfătuia; uneori, îi prezenta şi 
împăratului; iar ortodocşii se plângeau că monofiziţii, 
folosind căi viclene, umpluseră palatul şi capitala. 


Curând, mentorii sectei au reuşit să facă mai mult. 
Persecuţia ortodoxă gonise din scaunele lor majoritatea 
episcopilor disidenţi, iar conducerea ţării urmărea cu 
atenţie să împiedice renaşterea unui nou cler schismatic. 
Deci, importantă acum pentru sectă era formarea de noi 
conducători pentru credincioşi şi, cu toate măsurile luate 
împotriva lor, monofiziţii, mulţumită complicităţii 
împărătesei, au izbutit. Prilejul li s-a oferit în anul 543. 
Harith Ghasanidul, principe al triburilor arabe din Deşertul 
Siriei, i-a cerut Theodorei doi sau trei episcopi pentru a 
susţine credinţa supuşilor săi. Imediat, basilissa a căutat 
voluntari printre prietenii monofiziţilor şi, lucru remarcabil, 
a obţinut şi aprobarea lui Iustinian. Împăratul, într-adevăr, 
destul de stânjenit de prezenţa clerului de opoziţie, folosea 
la misiuni cât mai îndepărtate de Bizanţ zelul mistuitor al 
predicatorilor schismatici; deja îi trimisese pe câţiva dintre 
ei pentru evanghelizarea arabilor din Yemen, pe alţii la 
abisinienii din Aksum, pe alţii pentru aducerea la dreapta 
credinţă a păgânilor din Nubia. Cei doi suverani bizantini s- 
au putut, acum, uşor înţelege de a-i alege dintre monofiziţi 
pe episcopii pe care-i cerea prinţul deşertului. 

De cincisprezece ani locuia în Constantinopol un călugăr 
din 'Tello, numit lacob Barade. Om foarte învăţat, cunoscător 
al scrierilor siriene şi greceşti, devenise renumit mai mult 
datorită sobrietăţii posturilor la care se supunea, simplităţii 
vieţii pe care o ducea şi excesivei sale modestii, încă de 
foarte tânăr, făcuse legământ de castitate şi-şi împărţise 
întreaga avere săracilor; curând, i s-a dus faima pentru 
nepăsarea pe care o vădea faţă de îmbrăcăminte, pentru 
severitatea moravurilor sale şi pentru vindecările 
miraculoase pe care le reuşise. Venit mai târziu decât 
ceilalţi confraţi în capitală şi foarte bine primit de 
împărăteasă, a socotit c-ar fi mai înţelept să se ţină departe 
de ispitele lumii; se închisese într-o chilie strâmtă ca o 
celulă, nedorind să vadă pe nimeni, nevorbind cu nimeni, 
dar fiind, prin aceasta, cu atât mai admirat de credincioşi. 


Harith Ghasanidul, care avusese prilejul să-l întâlnească şi 
putuse să-i aprecieze profetica sa clarviziune, îl stima cu 
deosebire. Pe acest gânditor, pe acest singuratic, pe acest 
ascet l-a ales Theodora să-i evanghelizeze pe arabi şi să 
reconstituie Biserica monofizită. Şi faptele au arătat că nu 
s-a înşelat alegându-l. 

La sfaturile basilissei, leodosie l-a desemnat pe lacob 
pentru scaunul episcopal din Edessa şi l-a numit episcop în 
Bostra pe un alt călugăr din anturajul său, pe arabul 
Theodor. Cu toate că nu le era pe plac, cei doi a trebuit să 
cedeze în faţa voinţei categorice a Theodorei şi să reintre în 
viaţa activă, pe care o părăsiseră în speranţa că, astfel, se 
vor mântui. —; 

Unşi episcopi de fostul patriarh al Alexandriei, au plecat 
spre diecezele lor. Dar, în afară de misiunea oficială, 
apostolii aceştia primiseră şi instrucţiuni secrete. Cu 
aprobarea suveranei, Teodosie îi autorizase ca, pe toată 
întinderea teritoriilor supuse jurisdicției lor, să 
hirotonisească preoţi, să învestească episcopi, într-un 
cuvânt, să creeze din nou clerul monofizit din Orient. Aria 
lor de acţiune se afla dincolo de strâmtele hotare ale 
diecezelor lor: lui Theodor îi revenea toată Peninsula 
Arabică, Palestina şi deşertul, iar lui lacob, Siria şi Asia Mică 
în întregime, împărăteasa, în înţelegere cu patriarhul, 
încuraja această propagandă şi promitea tot sprijinul său 
pentru cei doi prelați. 

În câţiva ani, lacob Barade, cu energia, cu zelul şi curajul 
său a refăcut, cu adevărat, Biserica monofizită. Reluând 
opera începută în provinciile asiatice de Ioan din Tello şi 
continuată de loan Egipteanul, a parcurs, adesea travestit 
în cerşetor, Siria, Armenia, Capadocia, Cilicia, Isauria, 
Pamfilia şi insulele Rodos, Cipru, Chios, Mitilene, predicând 
şi instruind, hirotonisind preoţi pentru noi comunităţi, 
organizând dioceze şi numind acolo episcopi, „revărsând, 
după cum consemna cronicarul, mari efluvii de sfinţenie 
peste întreg Imperiul Roman.” în zadar, înspăimântați de 


tulburarea provocată de apostol, prelaţii ortodocşi au 
încercat să-l aresteze pe lacob; în zadar, Iustinian, la 
cererea lor, a oferit o recompensă pentru prinderea lui; 
sfântul ocolea toate cursele care i se întindeau de către 
persecutori şi continua „drumul cel drept”. Mereu 
călătorind pe jos, ducând o viaţă de sihastru, era văzut ba la 
Constantinopol, ba în Asia, ba în Alexandria, neobosit, 
scăpându-le mereu urmăritorilor. Prietenii săi erau convinşi 
că însuşi Dumnezeu îl proteja, întunecând minţile 
duşmanilor săi, şi se relata, în cercurile monofiziţilor, cu 
destulă ironie, cum, de câteva ori, trimişii conducerii îl 
întrebaseră, chiar pe el: N-ai auzit, cumva, vorbindu-se că 
lacob şarlatanul s-ar afla pe-aici?” Iar lacob, bătându-şi joc 
de ei, le răspunsese: „Ba da, mi s-a spus că, într-adevăr, 
umblă prin cutare loc; - şi le indicase o direcţie total opusă 
celei pe care avea de gând s-o apuce, adăugând: - dacă vă 
îmboldiţi puţin caii, îl prindeţi negreşit!” 

Prietenia Theodorei şi iscusinţa coreligionarilor săi, în 
capitală îi asigurau o protecţie certă. Aşa cum o cerea legea 
canonică, pentru ca ungerea unui episcop să fie valabilă, 
trebuia să asiste la ceremonie alţi trei episcopi; lacob, 
sfătuit de patriarhul Teodosie, s-a dus, întâi, la Alexandria; 
acolo a găsit uşor nişte prelați care, la porunca fostului lor 
mitropolit, i-au consacrat ca episcopi pe doi preoţi dintre 
cei care-l însoțeau pe sfânt. Cu ajutorul acestora, a putut 
apoi să înmulțească numărul episcopilor, desemnându-i 
pentru principalele oraşe din Siria şi din Asia. În acelaşi 
timp, prelaţii din Constantinopol au învestit, la rândul lor, 
doisprezece episcopi pentru Egipt şi 'Tebaida şi, în fruntea 
patriarhatului din Antiohia, post vacant de la moartea lui 
Sever, au numit un prieten de-al lui lacob, învățatul şi 
evlaviosul Sergius din Tello. În acest fel, se alcătuise un 
întreg episcopat, deşi neoficial, gata să conducă noua 
Biserică, numită, după marele său întemeietor, iacobită. 

Foarte pricepută într-a oferi libertate de mişcare 
protejaţilor săi, Theodora a găsit mijlocul prin care mai 


mulţi să primească misiuni oficiale, chiar de la conducere. 
Astfel, loan, desemnat, în secret, episcop monofizit al 
Efesului, a fost trimis de Iustinian în Caria, în Lidia şi în 
Frigia, pentru a învinge păgânismul. Şi-a îndeplinit sarcina 
cu extremă conştiinciozitate şi a meritat să fie supranumit, 
pentru zelul depus, „distrugător al idolilor şi călău al 
păgânilor”; dar el şi-a servit şi mai bine secta căreia îi 
aparţinea şi a reuşit să-şi împânzească dioceza cu biserici şi 
cu mănăstiri monofizite. 

Doi patriarhi, douăzeci şi şapte de episcopi, mai bine de o 
sută de mii de preoţi şi diaconi hirotonisiţi, acesta a fost 
bilanţul obţinut, după numai câţiva ani, de apostolatul lui 
lacob Barade. Credinţa sa a făcut minuni; alunga demonii, 
învia morţii, prevestea viitorul; renu-mele său, ca o 
mireasmă dulce” s-a răspândit în lume, mult dincolo de 
graniţele imperiului. Datorită strădaniei sale, cea mai mare 
parte a Orientului revenise, acum, la ceea ce toţi numeau, 
pe bună dreptate, „credinţa preafericiţilor lacob şi 
Teodosie”; în afara imperiului, în Persia, Arabia, Abisinia şi 
Nubia, noi biserici bine închegate propagau credinţa 
monofizită. Theodora, care dintotdeauna fusese 
ocrotitoarea creştinilor aflaţi departe, care întreaga viaţă 
contribuise, cu neobosită energie, la triumful 
monofizitismului, putea fi mândră de opera sa. Călugărul 
necunoscut, pe care-l văzuse, în vis, stropind cu apă sfinţită 
mulţimea romanilor, evlaviosul pustnic pe care-l adăpostise, 
odinioară, la Constanti-nopol, şi în care crezuse, îi împlinise 
toate speranţele. A avut motive să considere, pe patul de 
moarte, văzând succesul crescând al apostolatului lui lacob, 
că visul politicii sale religioase se realizase. Dacă, astăzi, în 
Egipt şi în Siria, Biserica iacobită există încă, gloria le 
aparţine, în întregime, lui lacob Barade şi Theodorei. 

IV. 

Papa şi împărăteasa. 

Când, în anul 536, papa Agapet a murit, pe neaşteptate, la 
Constantinopol, Theodora a avut ideea îndrăzneață de a 


folosi în interes propriu acest eveniment, prin care se 
eliberase scaunul pontifical. De mai mulţi ani, se afla în 
Bizanţ, ca nunțiu, un diacon numit Vigile. Era un om 
ambițios, lipsit de scrupule, în stare să accepte orice 
compromisuri pentru a parveni. Născut într-o familie 
senatorială, mai încercase o dată să se urce pe scaunul 
Sfântului Petru, fiind acceptat, atunci, de papa Bonifaciu II 
ca succesor al său. Obligat, în faţa opoziţiei clerului roman, 
să renunţe la aceste aspirații, şi-a îndreptat privirea spre 
bizantini, folosindu-şi misiunea diplomatică în capitala 
acestora pentru a intra, în mod abil, în grațiile Theodorei. 
Când basilissa, mânioasă că trebuie să cedeze în faţa 
solicitărilor lui Agapet, s-a gândit, pentru a se revanşa, să-i 
găsească un înlocuitor aşa cum şi-l dorea, adică dispus să 
cadă la învoială cu monofiziţii, Vigile, temeinic infiltrat la 
curte şi a cărui ambiţie părea să-i garanteze docilitatea, i s- 
a părut omul potrivit pentru a-l folosi în atingerea scopului. 
Vigile şi Theodora au căzut foarte repede de acord. 
Basilissa i-a propus nunţiului să devină succesorul lui 
Agapet; el a promis, la rândul său, că, odată ajuns pe tronul 
pontifical, va fi cel mai devotat slujitor al împărătesei. S-a 
spus, mai târziu, că, în schimbul protecţiei bizantine, se 
angajase chiar la mai mult: a făgăduit să renege Conciliul 
din Calcedon, să-l readucă în scaunul patriarhal pe Antim, 
să le scrie căpetenilor monofiziţilor, Teodosie şi Sever, 
pentru a le face cunoscută deplina sa adeziune la credinţa 
lor; s-a mai spus că, pentru serviciile pe care le aştepta de 
la el, Theodora i-ar fi dăruit o mare sumă de bani. „Pentru 
cine a analizat caracterul lui Vigile, scria un istoric foarte 
pătrunzător, nici o clauză nu s-ar putea nega că ar fi existat 
în discuţiile prealabile. Era în stare să promită orice sau 
măcar să lase de înţeles că va realiza tot ce i se va cere.” 
Cert rămâne faptul că nunțiul a pornit imediat spre Roma, 
prevăzut cu scrisori pentru Belizarie şi pentru soţia sa, 
Antonina, şi că în aceste misive era descris, în termeni 
foarte precişi, ce sarcini avea de îndeplinit. Era limpede că, 


în numirea noului papă, lustinian hotărâse să-i dea mână 
liberă Theodorei, din dorinţa de a-i oferi o compensație 
pentru înfrângerea suferită mai-nainte cu Aga-pet şi, poate, 
nutrind în secret satisfacția găsirii unei soluţii de restabilire 
a unităţii Bisericii, printr-un pontif roman de acord cu 
orientalii. 

În timpul negocierii acestui pact la Bizanţ, evenimentele 
continuau să se desfăşoare alert în Cetatea Eternă. Deşi, la 
acea dată, Belizarie debarcase în Italia cu trupele de ajutor, 
Roma se afla, încă, în mâinile ostro-goţilor. Regele Theodot, 
dându-şi seama, din instinct, ce importanţă avea, în acele 
împrejurări, ca suveranul pontif să fie omul lui, a aranjat 
lucrurile pentru numirea, în grabă, a unui locţiitor al lui 
Agapet şi a fost ales, prin vot, diaconul Silver, care, 
presupunea el, îi era devotat. Când Vigile s-a întors în Italia, 
scaunul la care râvnea era deja ocupat; ca să mai ajungă în, 
jilţul Sfântului Petru”, aşa cum o dorea şi Theodora, trebuia 
mai întâi să fie alungat Silver. O mutare grea, cu atât mai 
complicată cu cât, pentru a se face bine văzut şi la Constan- 
tinopol, noul papă avusese grijă să-i cheme la eliberarea 
Cetăţii Eterne, cu argumente patetice, pe bizantini şi să-i 
dea Roma pe mână, în anul 536, generalului Belizarie. 

Vigile a suferit o nouă decepţie; nici Theodora nu era prea 
mulţumită. A încercat să obţină de la Silver ceea ce sperase 
să înfăptuiască prin Vigile şi i-a cerut scaunul patriarhal 
pentru Antim. Pontiful a refuzat-o categoric. Atunci, 
împărăteasa a hotărât să acţioneze. I-a trimis poruncă 
explicită generalului Belizarie să-l înlăture urgent pe Silver 
şi să-l aşeze în locul lui pe Vigile. 

Patriciul, încurcat, ezita să îndeplinească noua misiune; 
dar soţia lui, Antonina, mereu dornică să-i facă pe plac 
Theodorei, s-a străduit să-i spulbere îndoielile, în timp ce 
ambițiosul Vigile căuta şi el, cu argumente decisive, să-l 
urnească pe general. Cunoscându-i slăbiciunile, i-a promis 
bani frumoşi; cum, în plus, Belizarie ştia bine că e 


primejdios să te opui ordinelor basilissei, a acceptat să 
participe la complotul urzit contra nefericitului Silver. 

Chiar atunci, ostrogoții, sub conducerea regelui Vi-tiges, 
au reluat ofensiva. O armată formidabilă ameninţa la porţile 
Romei; ca să apere oraşul, generalul avea la dispoziţie vreo 
cinci mii de oameni, adăpostiţi după meterezele încă 
nereparate, rătăciţi în mijlocul unei populaţii nemulţumite, 
care suferea cu greu grozăviile unui asediu şi care părea 
înclinată să trădeze oricând. Când i s-a adus o scrisoare, 
prezentată ca fiind a papei, prin care pontiful se declara 
gata să-i deschidă regelui goților poarta Asinaria, vecină cu 
reşedinţa sa din Latran, patriciul a fost, la început, 
impresionat; dar şi-a dat repede seama că acest document, 
destinat să-l convingă, era un fals grosolan şi, plin de 
simpatie pentru victimă, a încercat, în secret, dar cu 
acordul Antoninei, un ultim demers pe lângă Silver. I-a 
propus să facă el însuşi concesiile pe care Theodora le 
aştepta de la bunăvoința lui Vigile şi, astfel, să scape de 
soarta care-l ameninţa. Plin de curaj, amintindu-şi că era 
apărătorul ortodoxiei, Silver a refuzat. Evenimentele şi-au 
urmat cursul. 

Pentru a dezminţi zvonurile despre trădarea sa, Silver a 
părăsit palatul din Latran şi s-a refugiat departe de zidurile 
cetăţii, cât mai spre centru, pe Aventin, în vecinătatea 
bisericii Sfânta Sabina. Belizarie a trimis emisari după el, 
promiţându-i solemn, prin fiul său vitreg, Fotius, că nu i se 
va întâmpla nimic rău. Cu toate temerile sfetnicilor săi, ce 
nu aveau încredere în jurămintele grecilor, Silver s-a dus la 
general, în palatul Pincio şi, într-adevăr, această primă 
întrevedere s-a terminat paşnic, în ultimul moment, 
Belizarie şovăise să treacă la fapte. Dar, după alte câteva 
zile, papa a fost rechemat în faţa generalului. De data 
aceasta, pontiful, neliniştit, a refuzat, la început, să 
părăsească biserica în care se adăpostise; până la urmă, 
însă, a cedat şi, cu o suită numeroasă, a pornit spre 
Belizarie, lăsându-se în grija lui Dumnezeu. Imediat ce au 


ajuns, Silver a fost separat de însoțitorii săi, reţinuţi în 
anticameră, şi, împreună cu Vigile, a fost împins în 
dormitorul soţilor Belizarie, unde un straniu spectacol i s-a 
înfăţişat ochilor. Antoni-na, tolănită pe divan, părea o 
suverană care îşi primea supuşii în audienţă; la picioarele 
ei, Belizarie, ca un îndrăgostit, părea sclavul ei umil. „Ia 
spune, sfinte părinte, s-a răţoit soţia patriciului, ce v-am 
făcut, noi şi locuitorii Romei, ca să ne daţi pe mâna goților?” 
- nu se ştie exact ce-a mai adăugat, dar ce s-a întâmplat 
după aceea este sigur. Papei i s-au scos veşmintele 
sacerdotale şi a fost îmbrăcat, cu forţa, în haine de călugăr; 
apoi, un servitor al lui Belizarie a fost trimis să le spună 
preoţilor rămaşi în anticameră: „Preasfinţia sa papa a fost 
demis şi s-a călugărit”. Spre consternarea generală, Vigile a 
fost ales papă, chiar a doua zi, prin constrângere. Era 29 
martie 537. 

Nefericitul Silver, expediat de Belizarie în Licia, n-a mai 
revăzut, până la moarte, Cetatea Eternă. O clipă, lustinian, 
îngrozit de nelegiuirea comisă împotriva pontifului, a 
poruncit o anchetă corectă şi, dacă avea să fie găsit 
nevinovat, să fie reinstalat în scaun. Cu-toată opoziţia 
Theodorei, a ordonat să fie readus în Roma, iar Vigile, 
foarte neliniştit, se întreba ce o să păţească el. Din fericire, 
Antonina veghea; ca de obicei dornică de a-i fi pe plac 
Theodorei, a stăruit pe lângă Belizarie să-l predea în mâna 
oamenilor lui Vigile pe nefericitul său predecesor. Exilat pe 
Insula Palmaria, mâncând doar „pâinea necazului şi apa 
amarului”, Silver a murit, la puţin timp după aceea, victimă 
nevinovată a ambițiilor lui Vigile, a intrigilor Antoninei şi a 
politicii Theodorei. 

Se părea că împărăteasa reuşise: făcuse rost de un papă 
de încredere, însă, îndată ce a fost instalat, Vigile şi-a 
schimbat atitudinea. Cu toate avertismentele lui Belizarie, a 
început să tergiverseze şi să interpreteze în felul lui cele 
promise. Duşmanii lui susţin că, până la urmă, ar fi dat 
înapoi şi că ar fi adresat marilor şefi ai monofizitismului, 


Teodosie, Antim şi Sever, o scrisoare prin care declara că 
aderă întru totul la doctrina lor; dar documentul nu pare a 
fi autentic şi profesiunile de credinţă, pe care papa le-a 
adresat oficial împăratului şi patriarhului Menas, sunt, din 
contră, riguros ortodoxe. De asemenea, împrejurările i-au 
oferit din belşug pretexte ca să nu-şi respecte 
angajamentul. Italia, ruinată după războiul cu ostrogoții, se 
afla într-o situaţie critică, destul ca papa să fie scuzat că a 
uitat, puţin, de problemele religioase; pe de altă parte, 
ataşamentul Occidentului la Conciliul din Calcedon şi 
tradiţia Sfântului Leon îndreptăţeau cumpătarea pontifului. 
Se pare că şi Theodora înţelesese pericolul la care se 
expunea dacă forţa lucrurile şi, încrezătoare în cuvântul lui 
Vigile, a aşteptat, cu răbdare la început, să se ivească 
momentul potrivit pentru a-l obliga să-şi îndeplinească 
făgăduielile, în plus, Iustinian, pe atunci sub influenţa 
nunţiului Pela-gius, bun prieten cu papa Vigile, nici nu se 
gândea să-i ajute pe monofiziţi. Uzurpatorul a putut, deci, 
să rămână, fără a se certa cu Theodora, fidel ortodoxiei 
romane, într-un cuvânt, cu toate uneltirile împărătesei, 
încercarea de a pune stăpânire pe scaunul apostolic dăduse 
greş. 

Theodora nu era, însă, femeia care să se lase înşelată fără 
a se răzbuna: a dovedit-o şi în acest caz. Odinioară, avusese 
ca favorit pe un anume Arsenios, un om cu destule defecte 
şi, în plus, aparţinând sectei eretice a samaritenilor; ea îl 
îmbogăţise, îl ridicase la rangul de senator şi-l făcuse 
celebru; în timpul revoltei samaritenilor în Palestina, 
primise de la el numai sfaturi împotriva creştinilor. Dar, de 
atunci, Arsenios îşi schimbase părerile; se convertise, 
fusese botezat de Sfântul Sava şi devenise un aprig 
apărător al noii sale credinţe. La Alexandria, unde se 
stabilise, se străduia să-i intre în graţii împăratului prin 
susţinerea, din toate puterile, a ripostei calcedoniene pe 
care o începuse, cu sprijinul conducerii, patriarhul Pavel, 
succesorul lui Teodosie. Theodora îi purta pică, fireşte, din 


pricina acestei dezertări, ale cărei consecinţe le-a simţit pe 
pielea lui. Opoziția monofizită se refăcea permanent în 
Egipt şi, tot permanent, patriarhul era nevoit să intervină 
cu asprime. Arsenios a dat dovadă de exces de zel; l-a 
determinat pe Rhodon, prefectul imperial, să-l execute, fără 
judecată, pe unul din adversarii lui Pavel. Acţiunea era 
ilegală; cruzimea torturii a amplificat crima, împărăteasa s- 
a grăbit să nu scape ocazia răzbunării. Arsenios şi Rhodon 
au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi; bunurile le-au fost 
confiscate. Patriarhul Pavel, în ciuda protestelor şi 
tăgadelor, a fost socotit complice şi scos din scaun de către 
sinodul din Gaza. Basilissa putea fi mândră: dintr-o singură 
lovitură, destituise un prelat urât de monofiziţi, arătând 
printr-un exemplu grăitor ce primejdios era pentru toţi 
funcţionarii să servească prea docili, chiar la porunca 
împăratului, interesele ortodoxiei, şi, nu în ultimul rând, 
pedepsise un fost prieten preschimbat în trădător. Vigile va 
înţelege şi el cât era de imprudent să-i înşeli Theodorei 
aşteptările. 

Era vremea la care, prin grija basilissei, Biserica 
monofizită începuse să-şi refacă forţele; deja prelaţii de la 
curte, pentru a fi pe placul suveranei, se străduiau să 
găsească o cale de înţelegere cu disidenţii. Unul dintre ei, 
Theodor Askidas, episcop de Cezareea, a găsit, din 
întâmplare, printre textele aprobate la Conciliul din Cal- 
cedon, trei opusculi, „trei capitole”, cum se zice, 
impregnate limpede de erezia nestoriană şi ai căror autori 
erau din cale-afară de nesuferiţi monofiziţilor. Mândru de 
descoperirea sa, prin care spera să-i dea o lovitură pe 
cinste nunţiului papal Pelagius, eternul său rival, l-a 
informat pe Iustinian şi, bizuindu-se pe pasiunea teologică a 
împăratului, l-a rugat să examineze atent problema. I-a 
sugerat, în plus, că materialul putea fi un mijloc, simplu şi 
ortodox, de a înăbuși pretenţiile monofiziţilor şi că un 
conciliu, reînnoit şi purificat” ar fi acceptat fără greutate de 
toţi. Iustinian care, sub influenţa Theodorei, revenise la o 


politică de împăcare, s-a lăsat atras în cursă; disidenţii, 
încântați că astfel putea fi compromisă opera Sfântului 
Leon, s-au declarat în păr, chiar şi cei mai intransigenţi, 
foarte de acord cu noua formulă de uniune. Aşa a început 
disputa celor Trei Capitole. 

Aici l-a încolţit Theodora pe Vigile. Papa a fost invitat să-şi 
dea consimţământul pentru edictul prin care împăratul 
pronunţase condamnarea textelor incriminate şi, pentru a-l 
convinge, lustinian a folosit forţa. La 22 noiembrie 545, pe 
când papa oficia mesa în biserica Sfânta Cecilia din 
Transtevera, în biserică au năvălit, brusc, soldaţii. 
Secretarul imperial, sub comanda căruia se afla 
detaşamentul de soldaţi, a pătruns în altar cerân-du-i 
pontifului să-l urmeze neîntârziat, înainte ca asistenţa să-şi 
revină din stupoare, Vigile era arestat şi îmbarcat pe o 
corabie care aştepta pe Tibru. Lumea s-a strâns grămadă 
pe mal. Credincioşii care-l însoţiseră pe papă plângeau şi-i 
implorau binecuvântarea. De pe puntea navei, Vigile s-a 
rugat pentru ei şi, cu evlavie, tot poporul i-a răspuns: 
„Amin!” Curând, corabia a început să coboare pe fluviu. 
Atunci, mulţimea s-a manifestat altfel, printre ei aflându-se 
mulţi din cei care-l urau pe papă: s-a huiduit, s-au aruncat 
pietre şi bâte spre navă. „Să mori, striga poporul, blestemat 
să fii! Ai făcut numai rău romanilor; fie să găseşti răul acolo 
unde te duci!” în sfârşit, vasul, împins rapid de curent, s-a 
îndepărtat de mulţimea furioasă; Vigile a ajuns la Porto şi, 
de acolo, s-a îmbarcat pentru Siracuza. 

Imaginaţia populară i-a acordat un rol important 
Theodorei în această lovitură de teatru. Se spunea că eaa 
poruncit răpirea: în afară de biserica Sfântul Petru, îi 
scrisese ea trimisului său, arestează-l pe Vigile oriunde îl vei 
găsi şi adu-ni-l! Dacă nu, jur pe Dumnezeu că voi ordona să 
fii jupuit de viu.” Se pare că papa, temân-du-se de 
răzbunarea suveranei pe care o trădase, nefiind deloc atras 
să se amestece în „viesparul teologic” al celor Trei Capitole, 
nu s-a prea grăbit să se prezinte la Constantinopol. A ajuns 


abia paisprezece luni mai târziu, la 25 ianuarie 547; dar, 
cum avusese destul timp să mediteze şi să recapete curaj, 
cum se simţea susţinut, acum, de întregul Occident, a venit 
cu nişte convingeri foarte diferite de cele pe care le aştepta 
curtea. 

La fel ca, odinioară, Agapet, care l-a respins pe An-tim, şi 
Vigile a refuzat să intre în legătură cu patriarhul Menas şi, 
violent, l-a excomunicat, împreună cu adepţii săi. Curând, 
însă, cerbicia papei a mai slăbit: stânjenit de amintirea 
angajamentelor luate altădată, cedând în faţa ideilor fixe 
ale basileului şi voinţei energice a Theodorei, măgulit de 
respectul arătat de teologii de la curtea bizantină, a admis 
posibilitatea anatemizării celor Trei Capitole. Din luna iunie, 
pentru a-i câştiga bunăvoința împărătesei, s-a împăcat cu 
patriarhul; la puţină vreme apoi, a mai îndrăznit un pas. 1 s- 
a dovedit că ar putea, fără să atace conciliul, să condamne 
cele Trei Capitole şi, curând, n-a mai fost atât de sigur că 
avea dreptate, în pofida amenințărilor, a refuzat cu 
încăpățânare să accepte edictul imperial, considerând că un 
urmaş al Sfântului Petru nu se putea mulţumi doar cu 
simpla ratificare a hotărârilor împăratului în materie de 
credinţă; totuşi s-a angajat, în termeni precişi, în prezenţa 
basileului şi a miniştrilor săi, să condamne cele Trei 
Capitole şi, drept garanţie că-şi va ţine promisiunea, le-a 
înmânat, lui Iustinian şi Theodorei, două declaraţii exprese. 
Foarte mândru că rezolvase această situaţie de cumpănă, 
se entuziasma la gândul că se ocupase de o cauză atât de 
măreaţă. Măgulindu-se, în sinea lui, că înţelepciunea sa 
redase pacea Bisericii, le-a închis gura consilierilor săi care 
protestau şi, în ajunul Paştelui din anul 548, şi-a făcut 
publică decizia. Respectând, formal, autoritatea Conciliului 
din Calcedon, a condamnat fără echivoc persoanele şi 
scrierile celor trei învăţaţi incriminaţi. A fost ultima victorie 
a Theodorei. Înainte de a muri, a mai putut vedea umilirea 
papei şi progresele constante ale Bisericii monofizite, 
crezând că şi-a răzbunat eşecul din anul 536, că a pedepsit 


trădarea lui Vigile şi a făcut să triumfe, prin lupta ei plină 
de energie, politica religioasă pe care o visase. 

Biserica nu i-a iertat Theodorei nici violenta înlocuire a lui 
Silver, nici fidelitatea tenace faţă de mono-fizitism, nici 
brutalitatea cu care şi-a pus în practică răzbunările contra 
unor ecleziaşti, dintre care Vigile, în special, a trăit o tristă 
experienţă. Secole de-a rândul, istoricii ecleziaşti i-au 
însoţit numele de injurii şi blesteme şi pare chiar ridicolă 
antipatia cu care unii dintre ei o prezintă pe soţia lui 
Iustinian drept, o a doua Evă, ascultând prea docilă de 
şarpe „, o nouă Dalila”, o altă Irodiadă plina de sângele 
sfinţilor”, „o plăsmuire a infernului, animată de spiritul lui 
Satan”... 

Dar Theodora nu trebuie judecată printr-un val de cuvinte 
goale. Desigur că, pentru a-şi realiza planurile, a pus prea 
multă patimă, prea multă violenţă, prea multă ură, prea 
multă cruzime, uneori; dar, la fel de exact este şi că a avuto 
serie de calităţi deosebite, o fermitate virilă, o inteligenţă 
lucidă şi puternică, de adevărat om de stat. S-a arătat 
consecventă în planurile sale, credincioasă în prietenie, iar 
politica religioasă complexă pe care i-a impus-o lui lustinian 
a fost, până la urmă, în ciuda fluctuaţiilor sale, demnă de un 
împărat. 

Moartea Theodorei. 

La 29 iunie 548, Theodora a murit de cancer, după o lungă 
suferinţă. 

Pentru a-i aduce ultimul omagiu împărătesei defuncte, 
mulţimea curtenilor şi demnitarilor s-a adunat în sălile 
Palatului Sacru, în tricliniumul celor nouăsprezece paturi, 
conform ceremonialului, era expus trupul neînsufleţit, 
îmbălsămat, al suveranei. Pe catafalcul din aur zăcea 
înveşmântată în purpură, încoronată cu diadema, cu 
picioarele încălţate în cizmuliţe roşii; pe faţa descoperită, 
moartea nu-şi pusese amprenta; ceva mai palidă decât de 
obicei, părea că doarme liniştită, în jurul înaltului 
postament funerar, pe care scânteiau cele mai preţioase 


giuvaeruri ale coroanei, ardeau, aşezate pe coloane, mii de 
sfeşnice din argint şi din aur; în aerul înţesat, urcau, printre 
flăcările lumânărilor, fumul de tămâie de Arabia şi parfumul 
greu al plantelor exotice; la baza piedestalului mortuar, 
eunucii, cubicularii şi femeile casei imperiale plângeau, în 
jale adâncă. 

Pentru ultima oară, prin faţa suveranei moarte, întregul 
Bizanţ a defilat într-o procesiune solemnă. Patriarhul 
Menas, urmat de numerosul cler al Marii Biserici; papa 
Vigile, însoţit de episcopi şi de călugări; urmau senatorii, în 
ţinută de paradă, patriciii, magistraţii, înalții generali, 
mulţimea demnitarilor palatului şi ai administraţiei; apoi 
lungul alai al femeilor: patriciene, soţii de prefecţi, de 
consuli, de chestori, de comandanţi de armată, doamne de 
onoare şi cameriste, toate au trecut, una după alta, la 
chemarea maestrului de ceremonii, să-i aducă ultimul 
omagiu basilissei. La sfârşitul cortegiului, înaintau prinții 
familiei imperiale şi Iustinian - înlăcrimat, copleşit de 
această uriaşă pierdere pe care o considera, pe bună 
dreptate, ireparabilă. Femeii pe care o adorase îi aducea, 
drept ultim dar şi supremă amintire, bijuterii minunate, 
stofe magnifice, brodate cu aur şi înstelate cu pietre 
preţioase, o toaletă funebră completă, care trebuia să o 
însoţească pe defunctă în mormânt, cea din urmă reflectare 
a luxului şi fastului pe care le iubise atât de mult. Luând în 
braţe acest scump trup fără de viaţă, bătrânul basileu 
murmura cuvinte de rămas-bun Theodorei sale. Apoi, la un 
semn al suveranului, au ridicat coşciugul şi marele maestru 
de ceremonii, apropiindu-se de răposată, a repetat, de trei 
ori, cuvintele rituale: „leşi dintre noi, basilissa; Regele 
regilor, Domnul domnilor te cheamă!” După care, în spatele 
coşciugului, sub bolțile palatului, pentru ultima oară având- 
o în frunte pe Theodora, s-a desfăşurat procesiunea 
imperială. Afară, sub porticurile Augusteonului, o altă 
mulţime îndoliată aştepta trecerea cortegiului; la porţi, pe 
terase, la ferestrele caselor, femei, cu părul în dezordine, 


plângeau în tăcere sau scoteau ţipete ascuţite; pe drumul 
acoperit de stofe stacojii, presărat cu nisip aurit, fumul de 
tămâie urca încet, în valuri groase; printre oamenii atraşi 
de impresionantul spectacol, cortegiul funebru înainta, 
măreț şi pompos. Cântecele bisericeşti intonate de preoţi şi 
psal-modierile fecioarelor se amestecau cu suspinele şi cu 
sunetele grave ale orgilor din argint; miile de lumânări 
alcătuiau un fluviu trist de stele; şi, de-a lungul străzii Mese, 
prin Forumul lui Constantin şi piaţa Capitoliului, 
procesiunea se îndrepta spre biserica Sfinţilor Apostoli, 
unde Theodora avea să-şi doarmă somnul de veci. 

În biserică s-a celebrat slujba solemnă pentru morți; şi, din 
nou, maestrul de ceremonii, apropiindu-se de trupul 
neînsufleţit, i-a strigat: „Intră în locul tău de odihnă, 
basilissa; Regele regilor, Domnul domnilor te cheamă!” 
Apoi, i-au scos diadema de aur şi i-au pus în loc o banderolă 
de purpură; în sfârşit, în marele sarcofag din marmură 
verde de Hierapolis, pe care ea însăşi îl pregătise în Saint- 
Denis-ul monarhiei, a fost depus coşciugul din aur cu 
rămăşiţele pământeşti ale împărătesei, încet-încet, 
mulţimea s-a împrăştiat, iar Iustinian, zdrobit de durere, a 
revenit, împreună cu suita sa, în palatul parcă pustiu. 

Când s-a aflat în tot imperiul de moartea temutei 
suverane, cei care avuseseră de suferit din cauza ei au 
simţit că le renaşte curajul şi li se reînfiripă speranţele, loan 
din Capadocia a reapărut la Constantinopol nădăjduind să 
recâştige bunăvoința lui Iustinian; Artaban, re-pudiindu-şi 
soţia impusă de Theodora, a fost sigur că sosise momentul 
să se răzbune, conspirând împotriva împăratului; Germanos 
şi cei trei fii ai săi, brusc însufleţiţi, credeau că venise clipa 
să iasă din lunga dizgrație pe care o suportaseră până 
atunci; până şi Antonina, protejata şi prietena Theodorei, 
uitându-şi binefăcătoarea, căuta noi sprijinitori pentru a-şi 
asigura viitorul, în ochii tuturor, moartea basilissei trebuia 
să aducă, neapărat, o schimbare generală, politică şi 
religioasă; deja ortodocşii, urzind intrigi pe lângă împărat, îi 


cereau noi măsuri, mai aspre, împotriva monofiziţilor 
îngroziţi de dispariţia ocrotitoarei lor. Deja se vorbea de 
epurarea Palatului Sacru de toţi acei călugări care, de prea 
multă vreme, murdăreau palatul lui Hormisdas; deja 
începuse incitarea basileului, acum, că împărăteasa nu mai 
era, de a-i obliga să îmbrăţişeze dogma calcedoneană pe 
aceşti eretici care puseseră o egoistă stăpânire pe 
bunăvoința basilissei şi îndrăzniseră să opună rezistenţă la 
ordinele împăratului. 

În aşteptările lor nu ţineau cont de profunda dragoste pe 
care Iustinian i-o păstrase Theodorei, de înrădăcinata lui 
obişnuinţă de a-i urma sfaturile, de grija pe care ea însăşi o 
avusese, înainte de a muri, de a-i expune soţului său 
ultimele sale dorinţe, recomandându-i pe toţi cei care o 
iubiseră şi o serviseră bine. „Dornic, afirma un cronicar, să 
se conformeze în toate cele voinţei soţiei sale, chiar şi după 
moarte”, basileul s-a încăpățânat să rămână fidel sfaturilor 
cu care îl înconjurase şi politicii pe care i-o trasase. loan din 
Capadocia, cu toate stăruinţele sale, a rămas în dizgrație; 
Belizarie, cu toate onorurile primite, a fost mereu 
suspectat; în schimb, Petru Barsimes şi eunucul Narses s-au 
bucurat, mai departe, de favorurile lui, la fel ca Antonina 
care, în amintirea prieteniei sale cu Theodora, n-a pierdut 
încrederea suveranului. Germanos şi fiii săi, este adevărat, 
i-au recâştigat bunăvoința; dar, dintre prinții familiei 
imperiale, doar curopalatul Iustin a rămas, permanent, 
preferatul bătrânului împărat - el fiind cel pe care 
Theodora îl căsătorise cu nepoata sa şi pe care îl 
desemnase ca moştenitor prezumtiv al coroanei. 

În problema religioasă, Iustinian a respectat cu aceeaşi 
sfinţenie instrucţiunile Theodorei. Când, în gineceul 
imperial, a fost descoperit bătrânul patriarh Antim, pe care 
ea îl adăpostise acolo, împăratul l-a tratat cu mari onoruri 
pe ereticul de odinioară şi, spre uimirea tuturor, au fost 
văzuţi şefii monofiziţilor, Antim, Petru din Apa-mea şi 
Teodosie din Alexandria, primiţi ca prieteni la palat, iar 


împăratul căutând, împreună cu ei, să restabilească pacea 
în Biserică. Până în ultimele clipe ale vieţii sale, Iustinian s-a 
străduit să realizeze politica de reconciliere visată de 
Theodora. Vigile, maltratat, închis, constrâns să fugă, a 
trebuit, în final, să se resemneze şi să condamne cele Trei 
Capitole, pe care conciliul ecumenic din anul 553 tocmai le 
anatemizase în mod solemn. Ca să-i readucă pe disidenţi în 
capitală, basileul a înmulţit colocviile şi conferințele; iar, 
dacă strădaniile sale au rămas, până la urmă, fără rezultat, 
ele dovedesc, totuşi, până la ce punct rămăsese el 
credincios sfaturilor Theodorei. 

Niciodată Iustinian n-a uitat-o pe seducătoarea fiinţă, pe 
aliata inteligentă şi îndrăzneață, pe care destinul i-o scosese 
în cale. A vrut ca, în memoria ei, să-i menţină în serviciul 
său pe toţi aceia care fuseseră alături de ea; până în 
ultimele lui clipe i-a întreţinut vie amintirea. Mulţi ani după 
moartea ei, când avea de făcut vreo promisiune solemnă, 
obişnuia să jure pe numele Theodorei, iar, dacă voia cineva 
să-i dobândească încrederea, îi pomenea, negreşit, de 
„minunata, frumoasa şi înţeleaptă suverană” care, după ce 
fusese, în această lume, statornica sa mână dreaptă, 
mijlocea, acum, în ceruri, prin rugăciuni, să obţină 
bunăvoința lui Dumnezeu pentru soţul ei. 

Trebuie să mărturisim că există o doză de exagerare în 
această apoteoză. Theodora, dansatoarea de odinioară, n-a 
avut, cu siguranţă, virtuțile care conduc, după moarte, 
sufletul omului direct în Rai; Theodora, împărăteasa de mai 
târziu, cu toată evlavia ei, a avut şi defecte şi vicii care nu se 
prea potrivesc cu aureola sfinţilor. Dar trebuie reţinută 
caracteristica acestei mari ambiţioase care, cu toate 
înaltele calităţi de om de stat, a rămas, până la capăt, o 
femeie pătimaşă, păstrându-şi, chiar şi dincolo de moarte, 
un farmec şi o nemaiîntâlnită putere de seducţie. 


SFÂRŞIT 


1 Anecdota sau Istoria secretă, lucrare a istoricului Pro- 
copios (în. 562), principalul cronicar al epocii iustiniene 
(Cartea războaielor lui lustinian). 

2 Călugăr bizantin (378-454), adversar al nestorianismului; 
condamnat de Conciliul din Calcedon (451), a murit în exil. 
3 curulis (cuv. lat.) - jilţ de fildeş rezervat anumitor 
magistrați. 

4 Victorien Sardou (1831-1908), dramaturg francez, autor 
de comedii şi de piese istorice; academician. 

5 Zeița răzbunării, în mitologia greacă. 

6 Cunoscând nefericirea, ştiu să-i ajut pe nefericiţi (lat.). 

7 Călugăr şi preot din Antiohia (380-451), patriarh al 
Constantinopolului (428-431). Condamnat şi exilat pentru 
doctrina sa de Conciliul din Efes (431). 

8 pallium (cuv. lat.) - pieptar de lână albă brodat cu cruci 
negre, însemn papal purtat, de asemenea, de anumiţi 
demnitari ai Bisericii catolice