David Baldacci — Un simplu geniu

tisi 
i 


7 Ş 
5 3 
> F 
3 S 
3 8 
i S 
2 e 
2 a 

8 


"EE EErEE S" ETE | 


În spatele fiecărui mister este un cod 


UN SIMPLU GENIU 


DAVID BALDACCI 
UN SIMPLU GENIU 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

BALDACCI, DAVID 

Un simplu geniu / David Baldacci; trad.: Graal Soft - 
Integrated Translation Services - Bucureşti: Editura RAO, 
2011 

ISBN 978-606-609-108-4 

821.111 (73)-312.4=135.1 


Editura RAO 
Grupul Editorial RAO 
DAVID BALDACCI 
Simple genius 


Copyright O 2007 by Columbus Rose, Ltd. 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză: 
Graal Soft - Integrated Translation Services 
© RAO International Publishing Company, 2010 
2011 


Prietenei mele dragi Maureen Egen, 
Fie ca zilele să-i fie lungi şi mările calme 


CAPITOLUL 1 


Există patru modalităţi prin care-ţi poţi întâlni Creatorul: 
să mori din cauze naturale, să mori într-un accident, să fii 
omorât sau să te omori. Totuşi, dacă trăieşti în Washington 
D.C., atunci mai ai o posibilitate: moartea politică. 
Posibilitatea poate să se ivească de oriunde: din cauză că 
eşti surprins într-o fântână publică împreună cu o 
dansatoare exotică, pentru că furi banii care din 
întâmplare erau ai FBl-ului sau fiindcă acoperi o spargere 
făcută de mântuială când numeşti Pennsylvania Avenue, 
numărul 1600, casa ta. 

Michelle Maxwell păşea mândră pe trotuarele capitalei, 
dar cum nu era politician, cea de-a cincea modalitate de a 
muri nu îi era la îndemână. De fapt, femeia căuta doar să 
se îmbete atât de tare, încât a doua zi de dimineaţă să nu- 
şi mai poată aminti mare lucru. Erau multe lucruri pe care 
voia să le uite, multe lucruri pe care trebuia să le uite. 

Michelle traversă strada, împinse uşa ciuruită de 
gloanţe a barului şi păşi înăuntru. Era mult fum, în parte 
de la ţigări, dar şi de la substanţele acelea care îi ţin pe cei 
de la DEA în alertă. O muzică asurzitoare le acoperea pe 
toate celelalte şi avea să asigure în viitor mulţi clienţi 
cabinetelor ORL. Printre sticle şi pahare sparte, trei 
doamne se apucaseră să danseze. În tot acest timp, două 
chelneriţe făceau  jonglerii cu tăvile, pregătite să-i 
pocnească pe cei care le pipăiau. Odată ce intră, toţi ochii 
se aţintiră asupra lui Michelle, singura femeie albă din 
seara respectivă sau probabil din oricare altă seară. Dar îi 
privi cu atâta sfidare, încât toţi se întoarseră la băuturile 
lor. 

Lucrurile puteau să se schimbe pentru că Michelle era 
înaltă şi atrăgătoare. Ce nu-şi dădeau ei seama era că ea 


4 


putea să fie la fel de periculoasă ca un terorist şi abia 
aştepta ocazia să mute cuiva maxilarul din loc. 

Ochi o masă într-un colţ şi se strecură până acolo, apoi 
luă prima băutură pe seara aceea şi o sorbi tacticos. După 
o oră şi ceva de băut, furia femeii începu să crească. 
Pupilele i se măreau tot mai mult, în timp ce albul ochiului 
i se umplu de vinişoare roşii. Mai comandă o băutură. 
Acum tot ce aştepta Michelle era ceva care s-o stârnească. 
Înghiţi ultima picătură de alcool, se pironi pe picioare şi-şi 
dădu părul negru pe spate. 

Privirea ei scruta fiecare colţişor al barului în căutarea 
viitorului norocos. Era o tehnică învățată când lucra în 
Serviciul Secret şi ajunsese să nu mai poată privi nimic 
fără să-şi folosească acel simţ al observaţiei. 

Nu îi luă prea mult timp până să-şi găsească bărbatul 
coşmarului său. Era cel puţin cu un cap mai înalt decât 
ceilalţi. Şi capul acela era chel, de culoarea ciocolatei, cu 
două perechi de cercei de aur în ambii lobi groşi ai 
urechilor. Avea umeri kilometrici. Purta pantaloni de 
camuflaj largi, cizme milităreşti negre şi un tricou verde de 
armată din care ieşeau nişte braţe cu muşchi noduroşi. 
Stătea acolo, îşi bea berea, dând din cap în ritmul muzicii 
şi bolborosind nişte versuri obscene. Exact genul ei de 
bărbat. 

Michelle îl îmbrânci la o parte pe un tip care îi apăru în 
cale, îşi croi drum până la acest munte de bărbat şi îl bătu 
pe umăr. Parcă ar fi atins un bloc de granit; va avea ceva 
de furcă în seara aceasta. In seara aceasta, Michelle 
Maxwell va omori un bărbat. Pe acest bărbat, de fapt. 

El se întoarse, îşi scoase ţigara din gură şi sorbi hulpav 
berea din halba care abia se întrevedea din mâna lui uriaşă 
de urs. Mărimea chiar conta, îşi aminti ea. 

— Da, drăguţo! spuse şi suflă leneş în sus un rotocol de 
fum de ţigară fără să o privească. 

„Mişcare greşită, bătrâne!” Brusc, piciorul i se opri în 
bărbia bărbatului care se clătină, apoi căzu peste doi 
indivizi mai scunzi din spatele lui. Bărbia lui era atât de 
puternică, încât impactul îi trimise lui Michelle o undă de 


5 


şoc în corp, până în vârful picioarelor. El luă halba şi o 
aruncă spre ea, fără s-o nimerească. Apoi, se îndoi de 
mijloc de durere. Atunci, ea îl izbi brusc în moalele capului 
cu atâta forţă, încât parcă şi auzise trosnitura vertebrelor 
în toată muzica aceea infernală. Căzu pe spate, cu ochii 
larg deschişi de panică, înspăimântat la culme de forţa ei 
brută, de viteza şi precizia atacului. 

Michelle îi privea calmă gâtul, gândindu-se unde să-l 
lovească. În jugulara care îi tremura? Sau în carotida 
groasă cât un creion? Sau poate să-i aplice lovitura fatală 
în piept? Şi totuşi, părea că omul nu mai putea să se lupte. 

„Haide, bătrâne, nu mă dezamăgi. Am venit până aici 
pentru asta.” 

Tot publicul se dăduse în spate, cu excepţia unei femei 
care era pe ringul de dans şi ţipa numele bărbatului ei. Îi 
arătă un pumn cărnos lui Michelle, dar Michelle făcuse un 
pas abil în lateral, o prinse de încheietură şi îi roti braţul la 
spate. Femeia însă continua să lovească, astfel că dărâmă 
două mese şi lovi câţiva oameni din preajmă. 

Michelle se întoarse să-l înfrunte pe prietenul acesteia, 
care era îndoit de mijloc, cu mâna pe piept, abia respirând. 
Brusc, se năpusti către ea. Elanul însă îi fu oprit de o 
lovitură în faţă, urmată de un cot înfipt în coaste. Michelle 
încheie prin a-i aplica o lovitură laterală de picior, care îi 
dislocă o parte din meniscul stâng. Cu un urlet de durere, 
bărbatul uriaş se prăbuşi la pământ. Bătaia se transformă 
într-un carnagiu. Oamenii se dăduseră cu toţii un pas în 
spate, pentru că nu-şi credeau ochilor că David îl 
nenorocea în bătaie pe Goliat. 

Barmanul sună la poliţie. Într-un loc ca acesta, singurul 
număr de apelare rapidă este cel de la Urgenţe şi numărul 
avocatului. Dar, aparent, poliţia nu avea să ajungă la timp. 

Bărbatul se ridică şi reuşi cu greu să se sprijine pe 
membrul sănătos, în timp ce sângele îi curgea şiroaie pe 
faţă. Zvâcnirile de ură din ochii lui spuneau totul: fie el 
trebuia s-o omoare pe Michelle, fie Michelle trebuia să-l 
omoare pe el. 


Michelle cunoştea privirea aceea pe care o văzuse în 
ochii fiecărui nenorocit din care storsese orgoliul masculin, 
iar lista era foarte lungă. Înainte, nu se lua la bătaie. Apoi, 
a început să se apere, iar bărbaţii picau unul câte unul sub 
forţa cizmei ei care le zdrobea creierii. 

Uriaşul scoase din buzunarul din spate un cuţit pe care 
îl mânui repede prin faţa lui Michelle. Ea era dezamăgită 
atât de alegerea pe care el o făcuse în materie de arme, 
precum şi de slaba putere de străpungere a cuţitului. Cu o 
lovitură de picior bine aplicată, i-l aruncă din mână cât 
colo, rupându-i omului un deget. 


Se dădu înapoi până când atinse barul cu spatele. Nu 
mai părea atât de mare acum. Ea era mult prea rapidă, 
mult prea pricepută, statura lui şi muşchii nu îi erau de 
niciun folos. Michelle ştia că mai lipsea o singură lovitură 
ca să îl ucidă; o fractură de coloană, o arteră strivită; 
oricum, el era deja la doi metri sub pământ. Şi după 
privirea pe care o avea, o ştia şi el. Da, Michelle îl putea 
omori şi putea să-şi liniştească demonii interiori. Şi tocmai 
atunci, avu o revelaţie atât de cumplită, încât fu cât pe ce 
să vomite toată băutura pe podeaua zgâriată. Poate pentru 
prima oară în ani de zile, Michelle vedea lucrurile aşa cum 
erau ele de fapt. Era înspăimântător cât de repede luase o 
decizie. Şi odată luată, nu reveni asupra ei. Se retrăsese 
din faţa a ceea ce îi dominase întreaga viaţă: Michelle 
Maxwell acţiona după impuls. El îi aruncă epuizat o 
lovitură de pumn, dar ea făcu uşor un pas în lateral. Apoi 
dădu să-l lovească din nou în vintre, dar el reuşi să o apuce 
de picior. Încurajat de faptul că pusese mâna pe prada sa, 
o ridică şi o aruncă peste bar, în etajerele cu vin şi lichior. 
Mulțimea, încântată de această schimbare de situaţie, 
începu să scandeze: „Omoar-o pe ticăloasă! Omoar-o pe 
ticăloasă! Barmanul urlă cu furie pentru toate băuturile 
vărsate, dar se opri de îndată ce muntele de om se apropie 
de bar şi îl trânti la pământ cu un upercut. Apoi, o ridică 
pe Michelle şi îi izbi capul de oglinda ce atârna deasupra 
barului, spărgând sticlele şi poate şi capul ei. Încă furios, îi 


7 


dădu un genunchi în abdomen, iar apoi o aruncă în mesele 
aflate în cealaltă parte a barului. Ea căzu la podea, cu faţa 
în jos, însângerată şi cu trupul cuprins de spasme. 
Mulțimea se dădu înapoi când muntele acela de om ateriză 
cu cizmele sale lângă capul lui Michelle. O apucă de păr şi 
o ridică în aer, corpul bălăbănindu-i-se ca un yo-yo. [i 
studie corpul lipsit de vlagă, părând că se gândeşte la noi 
metode de a o răni. 

— În faţă. În nenorocita aia de faţă, Rodney! Stâlceşte-i- 
o bine! urla femeia lui, care între timp se ridicase de pe jos 
şi îşi tampona rochia pătată cu vin, bere şi alte prostii. 

Rodney dădu din cap şi îşi făcu avânt cu pumnul. 

— Drept în faţă, Rodney! mai ţipă o dată femeia. 

— Omoar-o pe ticăloasă! zbiera mulţimea cu mai puţin 
entuziasm, simțind că bătaia era pe sfârşite şi puteau să se 
întoarcă la băuturile şi ţigările lor. 

Dar braţul lui Michelle se mişcă atât de rapid, încât 
Rodney nici nu-şi dădu seama că fusese lovit în rinichi 
decât după ce creierul lui îi trăsese un semnal de alarmă. 
Ţipătul său de furie se pierdu printre ritmurile ce încă se 
mai auzeau de la bar. Atunci, pumnul lui o lovi în faţă, 
scoţându-i un dinte, şi apoi o mai lovi o dată, iar sângele îi 
ţâşni din nas şi din gură. Marele Rodney tocmai se 
retrăsese din luptă când poliţia sparse uşa, cu pistoalele 
aţintite asupra tuturor, gata oricând să găsească un motiv 
pentru a le putea folosi. 

Michelle nu îi auzi când intrară, îi salvară viaţa şi apoi o 
arestară. Chiar după a două lovitură, îşi pierdu cunoştinţa 
şi nimeni nu se aştepta să-şi mai revină. Înainte să leşine, 
ultimul gând al lui Michelle fu „La revedere, Sean!” 


CAPITOLUL 2 


Sean King stătea pe malul râului în lumina care pălea cu 
repeziciune. Ceva era în neregulă cu Michelle Maxwell, iar 
el nu ştia ce să facă. Partenera sa devenea din ce în ce mai 
depresivă şi mai melancolică pe zi ce trecea. Văzând 
această întorsătură de situaţie, îi propusese să se întoarcă 
la Washington D.C. și să o ia de la capăt, însă schimbarea 
de decor nu ajutase. Cu puţini bani şi fără slujbă în zona 
atât de competitivă a D.C.-ului, Sean fusese obligat să 
accepte ajutor de la prietenul său care reuşise în marea 
lume a consultanţei private în materie de securitate, 
vânzându-şi apoi firma unei companii de talie mondială. 

Sean şi Michelle locuiau în casa de oaspeţi de pe 
proprietatea imensă care-i aparţinea prietenului lor din 
sudul  Washingtonului. Cel puţin, Sean locuia acolo; 
Michelle nu mai dăduse pe acasă de câteva zile. Şi nu 
răspundea la telefon. În noaptea de dinaintea dispariţiei, 
venise acasă beată criţă, iar el o certase că se urcase în 
asemenea stare la volan. Când se trezise a doua zi 
dimineaţă, ea nu mai era. 

Sean îşi plimbă degetele peste schiful lui Michelle, care 
era legat de docul pe care stătea el. 

Michelle era o mare sportivă, medaliată olimpic la 
canotaj, o fanatică dincolo de orice limită a exerciţiilor 
fizice, posesoarea centurii negre la mai multe tipuri de 
arte marţiale, ceea ce îi permisese să bată oamenii în cele 
mai dureroase feluri posibile. Totuşi, ea nu se atinsese de 
schif de când ajunseseră aici. Şi nu se dusese nici să alerge 
pe pista de biciclete din apropiere sau să facă orice altă 
activitate fizică. Sean încercase s-o convingă să apeleze la 
ajutorul unui specialist. 

— Nu am de ales, îi spusese ea cu un rânjet care îl 
înspăimântă. 


O ştia vulcanică, de multe ori acţionând după impulsul 
de moment. lar uneori asta te poate ucide. 

Şi astfel, acum privea sfârşitul zilei întrebându-se dacă 
ea era în regulă. Câteva ore mai târziu, în timp ce el încă 
stătea pe doc, tipetele ajunseră la urechile lui. Nu-l 
speriară, ci îl iritară. Se ridică încet şi se îndreptă spre 
treptele de lemn, îndepărtându-se de liniştea râului. 

Se opri la casa de oaspeţi de lângă piscina imensă, de 
unde apucă o bâtă de baseball şi nişte vată pe care şi-o 
vâri în urechi. 

Sean era un bărbat impunător, avea aproape un metru şi 
nouăzeci şi peste nouăzeci de kilograme, dar avea şi 
aproape 45 de ani, iar genunchii şi umărul drept, rănit mai 
demult, începeau să-l necăjească. 

Aşa că întotdeauna îşi lua blestemata de bâtă. Şi vata. În 
timp ce urca, se uită peste gard şi o văzu pe bătrâna care 
se holba la el în întuneric cu braţele încrucişate şi cu o 
privire mânioasă. 

— Mă duc sus, domnişoară Morrison, spuse ridicându-şi 
arma de lemn. 

— E a treia oară luna aceasta, ripostă ea nervoasă. Data 
viitoare voi chema poliţia. 

— Nu vreau să vă stau în cale. Nici măcar nu sunt plătit 
să fac asta. 

Clădirea era veche de doar doi ani, unul dintre acele 
conace care răsăriseră dintr-o fermă de patru ori mai mică 
decât mărimea actuală. Proprietarii nu prea erau de găsit, 
preferând să meargă cu avionul particular în Hampton 
vara, sau la ocean iarna, în Palm Beach, unde aveau un 
palat. Dar asta nu-i oprea pe fiul lor şi pe încrezuţii lui 
amici de la colegiu să distrugă locul. 

Sean trecu pe lângă Porsche, motociclete BMW şi 
Mercedesuri şi urcă pe treptele de piatră către vasta 
bucătărie. Chiar şi cu vata din urechi care amortiza 
sunetul, muzica era dată atât de tare, încât îşi simţea 
inima zvâcnind de la başi. 


10 


— Hei! strigă el încercând să acopere muzica în timp ce- 
şi făcea loc printre tinerii de nouăsprezece ani care nu 
aveau astâmpăr Hei! mai strigă o dată. 

Nimeni nu-i acordă atenţie, de aceea îşi adusese bâta cu 
el. Se îndreptă spre barul improvizat din bucătărie, ridică 
bâta Louisville Slugger pe care o ţinea pe umăr, îşi luă 
avânt şi îşi închipui că era pe Yankee Stadium. Dintr-o 
singură lovitură curăţă jumătate din bar, iar din a doua, 
restul. 

Muzica se opri brusc şi puştii îşi îndreptară în sfârşit 
atenţia către el, deşi jumătate din ei erau prea drogaţi ca 
să se arate impresionați. Unele dintre fete, aproape goale, 
începură să chicotească, în timp ce câţiva băieţi fără tricou 
pe ei se încruntară la Sean, strângându-şi pumnii. Un alt 
băiat, grăsuţ, înalt şi cu părul ondulat dădu buzna în 
bucătărie. 

— Ce naiba se întâmplă? Se opri când văzu barul distrus. 
Băiatul răcni: La naiba! O să plăteşti pentru asta, King! 

— Ba n-o să plătesc, Albert. 

— Numele meu e Burt. 

— OK, Burt, hai să-l sunăm pe tatăl tău să vedem ce 
părere are despre asta. 

— Nu poţi să dai buzna şi să faci la fel de fiecare dată! 

— Adică să nu las casa părinţilor tăi să fie devastată de 
nişte ticăloşi bogaţi? 

— Hei, mă jigneşti! spuse o fată aproape goală care se 
legăna pe un balansoar şi care nu lăsa nimic imaginaţiei. 

Sean o privi. 

— Serios? Ce cuvânt anume te jigneşte: „ticălos” sau 
„bogat”? Apropo, prin cârpa pe care o porţi, ţi se vede tot. 

Sean se întoarse spre Albert. 

— Să-ţi spun care e treaba, Burt. Tatăl tău mi-a dat 
mână liberă să intervin de fiecare dată când consider că e 
nevoie. Ridică bâta. Prin urmare, iată, eu am decis că 
trebuie să intervin. Aşa că e timpul să vă căraţi toţi de aici 
înainte să sun la poliţie. 

— Poliţia ne poate spune cel mult să dăm muzica mai 
încet, zise Burt în batjocură. 


11 


— Nu şi dacă le spune cineva că există droguri. Şi 
minore, şi băutură. Sean îşi aruncă privirea către 
adolescenţi. Ce ar zice mămica şi tăticul dacă v-ar aresta 
poliţia? Credeţi că v-ar lua cheile de la Mercedes şi banii 
de buzunar? 

Acestea fiind spuse, jumătate de cameră se goli. Cealaltă 
jumătate dispăru când Burt sări la Sean, iar Sean îl lovi în 
stomac. Apoi îl apucă de guler şi-l trânti la pământ. 

— Mi se face rău, mormăi Burt. Mi se face rău! 

— Respiră adânc. Dar niciodată să nu mai încerci aşa 
ceva. 

Când îşi reveni, Burt îi spuse: 

— O să plăteşti pentru asta. 

— Tot ce poţi să faci este să cureţi locul. 

— Nu o să fac nimic! 

Sean îl apucă pe băiat de braţ şi i-l răsuci. 

— Faci curat aici sau mergi cu mine la poliţie. Sean îi 
arătă cu bâta barul distrus. Mă întorc într-o oră să văd ce 
ai făcut. 

Dar Sean nu se mai întoarse. Patruzeci de minute mai 
târziu, primi un telefon. Michelle zăcea inconştientă într- 
un spital din D.C. după ce fusese arestată pentru acte de 
violenţă. Sean ţâşni afară din casă şi aproape că dărâmă 
uşa în drum spre maşină. 


12 


CAPIIOLUL 3 


O privea cum stătea întinsă în pat. Sean se întoarse 
către doctor, şi acesta îi spuse: 

— Nu-ţi face griji, nu e atât de grav cum pare. A suferit 
leziuni, dar tomografia arată că e în regulă şi că nu are 
hemoragie internă. Are un dinte scos, două coaste rupte şi 
vânătăi pe tot corpul. Va avea dureri când se va trezi, chiar 
dacă îi vom administra calmante. 

Sean observă ceva ciudat: încheietura dreaptă a lui 
Michelle era prinsă în cătuşe. Şi mai era şi polițistul solid 
din faţa uşii salonului care îl percheziţionase pe Sean şi îi 
spusese că avea zece minute la dispoziţie să stea cu ea. 

— Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Sean. 

— Prietena ta a intrat într-un bar şi s-a luat la bătaie cu 
un bărbat. Un tip masiv. 

— Cum de ştiţi toate astea? 

— Pentru că tipul e pe hol şi primeşte îngrijiri medicale. 

— Ea s-a luat la bătaie cu el? 

— Presupun că din cauza aceasta i-au pus cătuşele, deşi 
oricum nu ar fi în stare să plece. Tipul e şi el bumbăcit 
bine. Cred că e o bătăuşă destul de bună. 

— N-ai idee, murmură Sean în barbă. După ce doctorul 
ieşi, Sean îşi trase scaunul mai aproape de pat. Michelle? 
Michelle, mă auzi? 

leşi din încăpere, cu ochii ţintă la cătuşe. Nu îi luă prea 
mult timp să afle ce se întâmplase. Avea un amic în poliţie 
care verificase cazul şi îl informă. 

— Se pare că tipul va depune plângere penală, îi spuse 
polițistul la telefon. 

— E sigur că nu ea a fost cea provocată? 

— Există aproape cincizeci de martori care jură că ea l-a 
atacat prima. Şi oricum, ce naiba căuta ea în partea aceea 
a D.C.-ului, Sean? Voia să se sinucidă? 


13 


„Îţi doreai să mori, Michelle?” 

Pe holul spitalului, dădu peste Rodney, care era cu 
prietena lui. Aceasta îşi curăța şi acum rochia pătată. 

— A trecut printr-o perioadă foarte grea, explică Sean. 

— Crezi că ne pasă?! ţipă femeia. 

— O s-o dau în judecată! zbieră Rodney. 

— Chiar aşa! îi întări spusele prietena lui. Ticăloasa! 
Uită-te la hainele mele. 

— Nu are bunuri pe care să i le puteţi lua, spuse Sean. 
Puteţi să-i luaţi camioneta, dar are peste 170 000 de 
kilometri la bord. 

— Ai auzit de poprire? O să-i luăm tot salariul pe 
următorii douăzeci de ani. Să vedem cum îi va plăcea asta! 

— Nu, îi puteţi lua doar o parte din salariu, dar ea nici 
măcar nu are o slujbă. De fapt, cum iese de aici, probabil 
că o vor lua înapoi la institut. 

— Institut? Ce institut? întrebă femeia şi se opri. 

— Sfânta Elisabeta. Ştiţi, pentru oameni cu probleme 
psihice. 

— Nu cred porcăria asta! exclamă Rodney. Nenorocita 
m-a atacat! 

— Adică vrei să spui că e nebună? se grăbi femeia să 
întrebe. 

Sean îi aruncă o privire lui Rodney. 

— Să fim serioşi, chiar credeţi că o persoană sănătoasă 
la cap ar sări la bătaie cu el? Mai ales o femeie? 

— La naiba, poate omul are dreptate. Adică trebuie să fi 
fost nebună să facă asta, nu, iubitule? Totuşi, eu tot vreau 
bani de la cineva, spuse femeia şi-şi puse mâinile în şolduri 
în timp ce-l privea cu subînţeles pe Sean. De la un prieten, 
poate. Sau pe Domnişoara Karate o paşte închisoarea. 

— În regulă, probabil că o să mă descurc să strâng nişte 
bani. 

— Cât de mulţi bani? sări femeia. 

Sean calculă rapid cât mai avea în cont. 

— Zece mii, cel mult. O să vă ajungă să plătiţi asigurarea 
medicală şi vă mai rămân şi ceva bani după aceea. 


14 


— Zece? Mă crezi idioată? Eu vreau cincizeci de mii! 
răcni femeia. Doctorul spune că Rodney trebuie să-şi facă 
radiografie la genunchi. Şi i-a rupt şi degetul! 

— Nu am cincizeci de mii. 

— Bine, dar eu nu accept niciun cent sub patruzeci şi 
cinci de mii, să fie clar! susţinu femeia. Sau putem lăsa să 
se ajungă la tribunal, şi prietena ta va sta câţiva ani în 
spatele gratiilor să-şi rezolve problemele cu nervii. 

— În regulă, patruzeci şi cinci, se învoi Sean. 

Asta însemna să ajungă la fundul sacului. 

— Şi barul a fost destul de devastat, punctă Rodney. 
Omul o să-şi vrea şi el banii. 

— Cincisprezece mii pentru barman. Şi asta e ultima 
mea ofertă. 

În dimineaţa următoare, problema se rezolvase în faţa 
spitalului. Procurorul renunţase la acuzaţii după ce 
reclamantul îl anunţase că nu avea să depună plângere. În 
timp ce-şi împăturea cecul, Rodney spuse: 

— Trebuie să mărturisesc, aproape că mă bătuse, dar... 

— Dar ce? se repezi Sean. 

Rodney ridică din umeri. 

— M-a bătut măr, omule. Nu mi-e ruşine să recunosc. 
Făcea kung fu cu mine, dar exact când putea să mă 
termine, a lovit slab. Şi după asta, totul s-a terminat. De 
parcă ar fi aşteptat să o pun la pământ. Dar de fapte 
nebună, cum ai zis şi tu. 

Sean se năpusti înapoi în spital. Nu voia că Michelle să 
se trezească şi să vadă că e încă legată cu cătuşe. 


15 


CAPITOLUL 4 


Condiţia fizică bună o ajutase pe Michelle să-şi revină 
destul de repede, cel puţin la trup. Cucuiul dispăruse, 
coastele se vindecaseră şi i se pusese un dinte nou în locul 
celui rupt. Sean se cazase la un motel de lângă spital ca să 
fie lângă ea în fiecare zi. Dar se ivi o altă problemă. După 
ce se externă şi merseră la casa de oaspeţi, descoperiră că 
între timp fuseseră schimbate yalele şi că bagajele lor 
fuseseră scoase afară pe terasă. 

Sean îl sună pe prietenul său, proprietarul casei. Omul 
care răspunse la telefon îi spuse să se considere norocos 
că proprietarul nu depusese plângere penală împotriva lui, 
având în vedere că-i atacase fiul cu bâta de baseball şi că 
ar fi bine să încerce să nu-i mai contacteze niciodată. 

Sean o privi pe Michelle, care stătea în scaunul 
pasagerului. Ochii femeii erau goi, şi nu din cauza 
medicamentelor. 

— Michelle, se renovează casa, spuse el. Ştiam, dar am 
uitat între timp. 

Ea privea pe geam, fără să audă ceva. Sean conduse 
până la un motel şi se cazară într-o cameră dublă, căci nu 
avea încredere s-o lase pe Michelle singură. Scosese ceva 
bani de la bancă, fără să aibă curajul să se uite cât a mai 
rămas. În seara aceea, la cină, Sean comandă mâncare 
chinezească, dar Michelle, cu maxilarul încă vătămat şi 
dintele nou pus, nu putu să bea decât lichide. 

Sean se aşeză pe marginea patului unde se cuibărise ea. 

— Trebuie să-ţi schimb bandajul, îi spuse. Bine? 

Avea tăieturi superficiale pe faţă şi pe frunte. Zonele 
acelea erau încă sensibile la atingere şi ea tresărea de 
fiecare dată când el încerca să-i scoată bandajul. 

— Scuză-mă. 

— Fă-o odată! izbucni ea speriindu-l. 


16 


O privi lung, dar ochii ei deveniră sticloşi. 

— Cum sunt coastele? întrebă el, încercând să 
converseze. 

Ea îşi întoarse privirea. 

După ce termină cu pansatul, se interesă: 

— Mai ai nevoie de ceva? Niciun răspuns. Michelle, 
trebuie să vorbim despre asta. 

Drept răspuns, ea se întinse pe pat şi se ghemui. 

El începu să se plimbe prin cameră, cu o sticlă de bere 
în mână. 

— De ce naibii te-ai luat de un tip care arată ca un 
jucător la Redskins? 

Linişte. 

— Uite, lucrurile se vor rezolva. Am nişte promisiuni, 
adăugă el şi se aşeză pe pat. Te face să te simţi mai bine? 

— Opreşte-te, Sean. 

— Să mă opresc? Adică să nu mai fiu optimist şi să nu-ți 
mai ofer sprijin? 

Primi drept răspuns un mormăit. 

— Uite ce e, poate data viitoare când mai intri în vreun 
bar şi te iei de vreun tip, o să scoată un pistol să-ţi zboare 
creierii şi cu asta, basta! 

— Foarte bine. 

— Ce se întâmplă cu tine? 

Ea se ridică brusc, se împletici până la baie şi încuie uşa 
după ea. O putea auzi icnind. 

— Michelle, eşti bine? Ai nevoie de ajutor? 

— Lăsă-mă naibii în pace! ţipă ea. 

Sean ieşi şi se aşeză pe marginea piscinei motelului, 
legănându-şi picioarele în apa caldă şi inspirând mirosul 
de clor în timp ce-şi bea berea. Era o seară minunată. Şi, 
ca să fie peisajul complet, o frumoasă domnişoară de 
douăzeci şi ceva de ani, purtând bikini care cu greu 
acopereau ceva, se băgă în piscină. Începu să facă ture de 
bazin cu mişcări ample viguroase. La a patra tură, se opri 
în faţa lui, cu sânii plini plutind deasupra apei. 

— Vrei să ne întrecem? 


17 


— Din ce-am văzut, nu cred c-aş putea să fiu un 
concurent pe măsura ta. 

— Ar trebui să mă vezi înotând cu adevărat. Nu mă 
deranjează să dau şi lecţii. Eu sunt Jenny. 

— Mulţumesc pentru invitaţie, Jenny, dar va trebui să te 
refuz. 

Se ridică şi plecă. O auzi pe Jenny în spate: 

— Doamne, de ce de fiecare dată când agăţ un tip 
drăguţ trebuie să fie gay? 

— La naiba, a fost o zi atât de frumoasă, murmură Sean. 

Când se întoarse în cameră, Michelle dormea. Se aşeză 
pe partea lui de pat şi se uită lung la ea. 

Încă două zile trecură fără ca starea ei să se amelioreze. 
Sean luă o decizie. Orice o făcea să sufere pe această 
femeie, el nu putea nicicum să o ajute. Se pare că o 
prietenie adevărată nu era de ajuns ca să vindece un suflet 
bolnav. Dar ştia pe cineva care era în stare să o ajute. 


18 


CAPIIOLUL 5 


În dimineaţa următoare, Sean îşi sună un vechi prieten, 
pe Horatio Barnes, un psiholog din nordul Virginiei. In 
vârstă de vreo 50 de ani, Horatio purta coadă şi etala un 
barbişon des şi cărunt. Îi plăceau jeanşii decoloraţi, 
tricourile negre şi avea un Harley de epocă. Specialitatea 
lui era să-i ajute pe agenţii federali în multitudinea de 
probleme legate de stresul cauzat de muncă, şi aşa îl şi 
cunoscuse pe Sean. 

Sean îi povesti despre bătaia cu Rodney de la bar. 
Programă o întâlnire şi o luă pe Michelle sub pretextul că 
mergeau la un doctor care să-i vadă rănile. 

Biroul lui Horatio se afla într-o hală abandonată, cu 
ferestre murdare şi teancuri de cărţi stivuite pe podea, 
însă altfel locul era spaţios şi aerisit. Masa de scris era de 
fapt o capră de tăiat lemne peste care fusese aşezată o uşă 
imensă. Harley-ul era parcat într-un colţ al încăperii. 

— În cartierul ăsta, dacă aş lăsa-o afară, nu aş mai găsi- 
o, explică el cu un zâmbet larg. În regulă, Sean, afară cu 
tine. Michelle nu are nevoie să-ţi vadă faţa jalnică în timp 
ce îmi povesteşte despre ea. 

Sean ieşi supus afară şi aşteptă într-o anticamera 
dezordonată. După o oră, Horatio ieşi afară, lăsând-o pe 
Michelle în birou. 

— OK, are nişte probleme serioase, spuse Horatio. 

— Cât de serioase? întrebă Sean precaut. 

— Suficient de serioase încât să fie internată. 

— Asta nu se face doar atunci când persoana reprezintă 
un pericol pentru societate? 

— Eu cred că o parte din ea, când s-a dus acolo, a vrut 
să moară. 

Sean tresări. 

— Michelle ţi-a spus asta? 


19 


— Nu. Dar e treaba mea să citesc printre rânduri. 

— Unde trebuie să meargă? 

— Reston. Clinica privată, spuse Horatio. Dar nu e deloc 
ieftin, prietene. 

— O să fac eu rost de bani. Cumva. 

Horatio se aşeză pe o ladă veche şi îi făcu semn lui Sean 
să se aşeze şi el. 

— Vorbeşte-mi, Sean. Spune-mi care crezi că ar fi 
problema. 

Şi Sean povesti jumătate de oră despre ce li se 
întâmplase în Wrightsburg. 

— Sincer, mă mir că nu sunteţi amândoi la terapie, 
spuse Horatio. Sigur tu eşti bine? 

— Ne-a afectat pe amândoi, dar pe Michelle a lovit-o din 
plin. 

— Se pare că ea simte că nu mai poate avea încredere în 
propria judecată. lar pentru ea, asta e foarte grav. 

— 'Ţinea mult la tip, spuse Sean. Şi apoi află cum era el 
în realitate. Cred că lucrul acesta ar fi dat peste cap pe 
oricine. 

Horatio îl privi cu atenţie. 

— Dar tu ce părere ai despre asta? 

— Un tip care măcelăreşte alţi oameni? Cum naiba crezi 
că aş fi putut să mă simt? 

— Nu, mă refeream la faptul că Michelle avea o relaţie 
cu alt bărbat. 

— Oh, la vremea aceea aveam şi eu pe cineva. 

— Nu la asta mă refeream. 

Sean se uită la el nedumerit, dar prietenul său nu mai 
continuă. 

— Crezi că-şi poate reveni? întrebă Sean. 

— Dacă îşi doreşte cu adevărat. Dacă e confuză, putem 
să-i îndrumăm paşii pe care să-i facă să se însănătoşească. 

— Şi dacă nu vrea? 

— Asta e deja altceva. Horatio făcu o pauză. Ţii minte că 
ţi-am spus că se dusese în barul acela pentru că o parte 
din ea voia să moară? Faptul că Michelle a intrat într-un 


20 


bar ca să se ia la bătaie cu cel mai solid bărbat de acolo e 
un semn că s-ar putea să-şi dorească să-şi revină. 

Sean se uită la el ciudat. 

— Cum îţi dai seama de asta? 

— A fost un strigăt de ajutor, Sean; un strigăt bizar, dar 
tot un strigăt. E curios de ce e ales să facă asta. Se pare că 
avea problemele acestea de o perioadă bună de timp. 

— Ai vreo bănuială? 

— Cum am spus, ea simte că nu mai poate avea 
încredere în propria judecată. Următoarea oprire a fost 
barul acela şi pumnul tipului. Pedeapsa pe care a căutat-o. 

— Pedeapsă? Pentru ce? 

— Nu ştiu. 

— Şi dacă nu doreşte să se interneze? 

— N-aş vrea să se ajungă la tribunal. Fie se duce de 
bunăvoie, fie va trebui să o consiliez eu. 

— Atunci o s-o conving, cumva. 

— Cum? 

— O s-o fac eu pe avocatul. 


21 


CAPIIOLUL 6 


În seara aceea, după ce se întoarseră la motel, Sean 
încercă să discute cu Michelle. 

— Uite ce e, începu Sean. Tipul pe care l-ai bătut a 
depus plângere penală împotriva ta. Pot să rezolv să 
renunţe la plângere, dar judecătorul va aştepta şi din 
partea ta ceva. 

Ea se făcu mică în faţa lui. 

— Ce anume? 

— Tratament psihiatric. Horatio ştie un loc unde să te 
trimită. 

Ea holbă ochii la el. 

— Crezi că sunt nebună? 

— Ce cred eu nu contează. Dacă vrei să fii judecată şi 
trimisă la închisoare, n-ai decât. Dar dacă recunoşti ce-ai 
făcut şi accepţi să fii internată, se va renunţa la acuzaţii. E 
o afacere convenabilă. 

El se rugă ca ea să nu-şi dea seama că toate erau numai 
minciuni. Dar, ca prin minune, Michelle acceptă să se 
interneze. De asemenea, acceptă să semneze o hârtie prin 
care Sean era informat periodic în legătură cu tratamentul 
şi cu evoluţia stării ei de sănătate. Acum mai rămânea doar 
ca Horatio să facă puţină magie. 

— Nu aştepta miracole peste noapte, îi spuse psihologul 
lui Sean a doua zi la cafea. Lucrurile astea necesită timp. 
Iar ea are o personalitate fragilă. 

— Niciodată nu mi s-a părut fragilă. 

— Pe dinafară, nu. Dar în interior cred că e o altă 
dinamică. E tipul de persoană ambițioasă, cu obsesii clare. 
Mi-a spus că obişnuia să facă exerciţii fizice ore întregi în 
fiecare zi. E adevărat? 

Sean încuviinţă din cap. 

— Un obicei enervant, dar de care mi-e dor acum. 


22 


— E obsedată de curăţenie? Nu mi-a răspuns la 
întrebarea asta. 

Sean fu cât pe ce să se înece cu cafeaua pe care tocmai 
o sorbise. 

— N-ai spune asta dacă i-ai vedea camioneta. E cea mai 
dezordonată fiinţă din lume şi niciodată nu am văzut-o 
făcând curat. 

— Şi e cel mai mic copil dintre cei cinci fraţi şi singura 
fată? 

Sean aprobă din cap. 

— Şi tatăl ei a fost şeful departamentului de poliţie din 
Tennessee, iar fraţii ei sunt toţi poliţişti. 

— Sunt multe lucruri cărora se pare că a trebuit să le 
facă faţă. Poate prea multe. Dacă aş fi făcut parte din 
familia ei, probabil că aş fi intrat la închisoare de cel puţin 
douăzeci de ori până să termin facultatea. 

Sean zâmbi. 

— O maşină de ucis, nu-i aşa? 

— Omule, erau anii 1960. Toţi oamenii sub treizeci de 
ani erau nişte maşini de ucis pe atunci. 

— Nu am luat încă legătura cu părinţii ei. Nu vreau să 
afle. 

— Unde sunt? 

— Mama şi tatăl ei sunt în Hawaii, spuse Sean, în a doua 
lună de miere. Am vorbit totuşi cu fratele ei mai mare, Bill 
Maxwell. E poliţist în Florida. l-am povestit câte ceva. A 
vrut să vină încoace, dar i-am zis să nu vină încă. Sean 
întrebă brusc: O să se facă bine? 

— Ştiu ce vrei să auzi, dar depinde doar de ea. 

Mai târziu, Sean o vizită pe Michelle la sanatoriu. Purta 
o pereche de jeanşi, pantofi sport şi un tricou larg, iar 
părul îi era prins în coadă. 

Se aşeză în faţa ei pe un scaun şi o luă de mână. 

— O să fii bine. Eşti aici pentru că trebuie să te faci bine. 

El se aşteptase ca ea să-i strângă mâna. Dar şi-o 
retrăsese imediat. 

În seara aceea, Sean se duse să scoată nişte bani de la 
un bancomat şi aproape că îi veni să râdă când văzu cât de 


23 


puţini mai aveau. Facturile de la primul spital erau şi aşa 
copleşitor de mari şi nu puteau fi acoperite de asigurarea 
medicală a lui Michelle. Retrăsese deja bani dintr-un fond, 
încasase o poliţă de asigurare mai veche şi nu mai lucrase 
nici măcar o singură zi de când Michelle o păţise, iar 
situaţia devenea din ce în ce mai grea. 

Incercase la toate cunoştinţele sale, dar nimeni nu putea 
să-l ajute. Cele mai multe lucrări de investigaţii nu i se mai 
potriveau. Astfel că-şi luă inima în dinţi şi continuă să dea 
telefoane şi să bată la uşi. 

În cele din urmă, decise să facă ceva ce nu ar fi făcut 
altfel. O sună pe Joan Dillinger, o fostă agentă în Serviciul 
Secret şi acum vicepreşedinta unei firme private de 
investigaţii. Printre altele, fusese şi iubita lui. 

Joan îi răspunse imediat la telefon şi spuse: 

— Absolut, Sean. Hai să luăm prânzul împreună mâine. 
Sunt sigură că pot găsi ceva ce să putem face. 

Sean închise telefonul şi privi lung pe fereastra 
motelului ieftin în care era cazat şi pe care nu şi-l mai 
permitea. 

— Mi-era teamă că o să spună asta, murmură el. 


24 


CAPITOLUL 7 


Femeia arăta bine, Sean trebuia să recunoască asta. 
Bine şi letal. Părul şi machiajul îi erau perfecte. Cu o fustă 
scurtă şi mulată, tocuri înalte şi subţiri care îi înălţau 
trupul minion. Avea picioare zvelte şi ferme, pieptul plin. 
Arăta bine, de fapt mai mult decât bine, arăta trăsnet. Iar 
el nu simţea absolut nimic pentru ea. 

Joan Dillinger părea să-şi dea seama de asta şi îi făcu 
repede semn să se aşeze pe canapea. Ea se lăsă pe un 
scaun şi îşi turnă cafea. 

— Nu ne-am văzut de mult, începu ea pe un ton plăcut. 
Ai mai prins ceva criminali în serie? 

— Nu săptămâna asta, spuse el şi se forţă să zâmbească 
în timp ce-şi punea zahăr în cafea. 

— Ce face nesuferita aceea? Mildred, parcă? 

— Numele ei e Michelle, răspunse el. Şi e bine, 
mulţumesc de întrebare. 

— Voi doi încă mai lucraţi împreună? 

— Da, încă mai lucrăm. 

— Înseamnă că ştie bine să se facă nevăzută. 

Acum Sean deveni suspicios. Oare Joan aflase ce păţise 
Michelle? Ştia bine că îi plăcea să controleze totul. 

Se grăbi să-i răspundă: 

— E ocupată astăzi. După cum am spus şi la telefon, 
tocmai ne-am mutat în oraş şi mă întrebam dacă ştii de 
ceva oferte de lucru. 

Joan îşi puse cafeaua pe masă, se ridică în picioare şi 
începu să se plimbe prin încăpere. Sean nu pricepea de ce 
făcea ea acest lucru, dar îşi închipui că poate dorea să-şi 
arate corpul. Deşi o femeie complexă, când venea vorba de 
sex şi relaţii personale, Joan devenea o persoană ciudat de 
previzibilă. De fapt, el credea că pentru ea sexul era 
acelaşi lucru cu a avea o relaţie. 


25 


— Să reluăm. Deci tu vrei ca eu să-ţi dau ţie ceva de 
lucru, în ciuda faptului că am o companie de investigatori 
care sunt gata oricând să îndeplinească orice sarcină le-aş 
cere? Şi nu am mai auzit nimic de tine de când, de vreun 
an? 

— Pur şi simplu mi s-a părut mai corect să menţinem 
distanţa. 

Trăsăturile feţei ei se înăspriră. 

— Aşa nu mă convingi să te ajut, Sean. 

— Dacă nu aveai nimic să-mi oferi, de ce ai vrut să mă 
vezi? 

Ea se cocoţă pe masă şi îşi încrucişă picioarele. 

— Nu ştiu. Poate pentru că îmi place să mă uit la tine. 

El se ridică şi se îndreptă spre ea. 

— Joan, chiar am nevoie de o slujbă. Dacă nu ai cu ce să 
mă ajuţi, bine. Nu îţi voi mai risipi timpul preţios. 

Sean îşi puse cana jos şi se întoarse să plece. Abia atunci 
Joan îl prinse de braţ. 

— Aşteaptă o clipă, bătrâne. Trebuie să laşi o fată să se 
desfăşoare puţin. Doar ştii că aşa se face. Joan se aşeză la 
birou şi scoase un document. Mai stai câteva minute să-l 
citeşti. Ştiu că, de fapt, tu eşti avocat. 

— Şi remuneraţia? 

— Plata standard pentru genul acesta de muncă, o 
diurnă rezonabilă pentru cheltuieli şi un bonus interesant 
dacă dai lovitura. Ea îşi plimbă privirea pe trupul lui. Ai 
slăbit. 

— Am ţinut regim, spuse el absent, în timp ce citea 
contractul. Semnă contractul şi i-l înapoie. Pot să văd 
dosarul acum? 

— Ce zici dacă îţi fac cinste cu prânzul ca să putem 
discuta? Eu am câteva idei şi tu trebuie să mai semnezi 
nişte documente. Partenera ta va trebui să facă la fel. 

Sean se sperie. 

— Ştii, de data asta ea nu va lucra cu mine. 

Joan bătu uşor cu pixul în masă. 

— Are alte afaceri drăguţa de Mildred? 

— Da, Michelle are alte afaceri. 


26 


Discutară cazul în timpul prânzului la  Morton's 
Steakhouse, iar Sean păru să înfulece mâncarea. 

— Nu mai suntem la dietă? întrebă ea, privindu-i 
gesturile de om înfometat. 

Râse ruşinat. 

— Mi-era mai foame decât am crezut. N 

— Măcar de ar fi adevărat, remarcă ea sarcastic. În 
regulă, iată care e cazul. S-ar putea să fie unul care să te 
provoace. O moarte suspectă. Numele bărbatului - Monk 
Turing. A fost găsit pe o proprietate a CIA-ului din 
apropiere de Williamsburg, Virginia. Ori a fost crimă, ori 
sinucidere. Trebuie să afli ce, de ce şi, dacă a fost crimă, 
cine l-a omorât. 

— Turing a lucrat pentru CIA? 

— Nu. Ai auzit vreodată de un loc numit Babbage Town? 

El negă. 

— Despre ce e vorba? 

— Mi-a fost descris ca un loc cu un mare potenţial 
economic. Acolo, Turing lucra ca fizician. Cum CIA-ul e 
implicat, iar FBI-ul investighează cazul fiindcă s-a petrecut 
pe o proprietate federală, va trebui să acţionezi cu grijă. 
Aş putea să trimit nişte veterani din firma mea, dar nu 
cred că sunt atât de buni ca tine. 

— Îţi mulţumesc pentru votul de încredere. Şi cine e 
clientul? 

— Oamenii din oraşul Babbage. 

— Şi ei cine sunt? 

— Şi asta trebuie s-o afli tot tu. Dacă poţi. Intri în joc? 

— Ai spus ceva de un bonus? 

Ea zâmbi şi îl bătu pe mână. 

— Te referi la bani sau la servicii? 

— Hai să spunem că la bani. 

— Politica noastră este să împărţim bonusul 60—40 la 
sută cu agenţii noştri. 

El scutură din cap. 

— Îţi aduci aminte de data trecută, Sean. Atunci ai 
refuzat banii pe care îi meritai şi mi i-ai dat mie. Nu prea 
am înţeles de ce ai făcut asta. 


27 


— Să zicem că am crezut că ar fi fost mai sigur pentru 
amândoi. Plus că am presupus că aveai să foloseşti banii 
aceia ca să te retragi. 

— Vai, dar cheltuisem foarte mult până la urmă. Aşa că 
nu m-am mai retras. 

— Deci, dacă batem palma, cam cât mi-ar reveni mie? 

— E destul de complicat pentru că sunt anumite lucruri 
pe care trebuie să le faci. Dar e suficient să-ţi spun că e 
vorba de o mare lovitură. Il privi cu interes. Nu vei mai fi 
atât de slab, presupun. 

Sean se lăsă pe spate şi mai luă o furculiţă de piure. 

— Deci, te interesează? întrebă ea. 

El ridică dosarul stufos. 

— Îţi mulţumesc pentru masă. Şi pentru oferta de 
muncă. 

— Voi aranja să poţi pleca în câteva zile acolo. 

— În regulă. Voi avea nevoie de puţin timp să pun 
lucrurile în ordine. 

— Ca, de exemplu, să-i spui la revedere lui Mildred? 

Inainte ca el să apuce să-i răspundă, ea îi întinsese un 
plic. O privi întrebător. 

— Un avans pentru cheltuieli. M-am gândit că poate vei 
avea nevoie. 

Se uită la cec înainte să-l vâre în buzunar. 

— Îţi rămân dator, Joan. 

„Sper să te ţii de cuvânt”, îşi spuse ea în timp ce el se 
îndepărta. 


28 


CAPIIOLUL 8 


Michelle se holba la mânerul uşii de la camera unde se 
afla, aşteptând să intre cineva care să-i pună iarăşi 
întrebări. Aici toate zilele semănau între ele. Mic dejun, 
discuţie cu psihiatrul, prânz, ora de exerciţii fizice, apoi 
încă o şedinţă de pălăvrăgeală cu psihiatrul, apoi o oră în 
care putea să facă orice dorea şi mai apoi încă o întâlnire 
cu psihiatrul legată de controlul emoţiilor, stăpânirea 
pornirilor violente care amenințau să o distrugă. După 
aceea urma cina, câteva pastile, în cazul în care dorea să 
le ia, dar de obicei nu dorea să le ia, şi patul, unde putea 
să viseze următoarea zi de iad. 

Mânerul uşii nu se mişca, aşa că ea îşi mută privirea pe 
cei patru pereţi fără ferestre, vopsiți într-un alb strălucitor. 
Se legăna înainte şi înapoi pe călcâie, apoi trase adânc aer 
în piept ca să vadă dacă o mai dureau coastele. 

Michelle nu se mai gândise în ultimul timp la noaptea 
aceea din bar. Mersese acolo să bea şi să uite, apoi, băută, 
dăduse tot ce era mai bun din ea să omoare un om. De 
fapt, nu chiar tot ce era mai bun. Oare, undeva în adâncul 
sufletului ei, îşi dorise să fie rănită, poate chiar omorâtă? 

Nu, Michelle nu putea să admită lucrul acesta. Şi totuşi, 
dacă într-adevăr aceasta fusese intenţia ei, atunci se pare 
că nu reuşise. „Cum ar putea cineva să califice atât de 
multă neputinţă?” 

Se întoarse brusc când uşa se deschise şi Horatio 
Barnes păşi înăuntru, îmbrăcat ca de obicei în blugii săi 
decoloraţi, pantofi sport şi un tricou negru cu imprimeu, cu 
imaginea lui Hendrix fumând. 

Îl văzuse de câteva ori de când fusese internată, dar 
conversațiile lor erau foarte generale. Ajunsese să creadă 
fie că omul nu era prea inteligent, fie nu-i prea păsa dacă 
ea se făcea bine sau nu. „Dar oare mie îmi pasă?” 


29 


Avea la el un reportofon şi o rugă pe Michelle să ia loc. 
Ea se conformă. Întotdeauna făcea ce i se cerea. Ce 
altceva putea să facă? 

Horatio se aşeză în faţă ei ţinând reportofonul în mână. 

— Te superi? Cred că încep să mă sclerozez. Câteodată 
mă consider norocos dacă îmi amintesc unde e uşa de la 
intrare. 

Michelle ridică din umeri. 

— Nu-mi pasă, poţi să înregistrezi dacă vrei. 

Horatio porni reportofonul şi îl aşeză pe masă. 

— Şi cum ne simţim astăzi? 

— Noi ne simţim minunat. Dar cum vă simtiti 
dumneavoastră astăzi, domnule doctor Barnes? 

Michelle îi imită mimica. 

Psihologul zâmbi. 

— Spune-mi Horatio. Tatăl meu era domnul doctor 
Barnes. 

— Ce fel de doctor era? 

— A fost decan la Şcoala de Medicină Harvard. Dr. 
Stephen Cawley Barnes. De aceea îl enerva când îi 
spuneam Stevie. 

— Cum de nu ai devenit şi tu doctor? 

— Tatăl meu ar fi vrut asta. Şi-a făcut planuri legate de 
mine. M-a botezat Horatio după un strămoş foarte 
îndepărtat, din perioada colonială, pentru că el credea că 
îmi va oferi o anumită prestanţă. Îţi poţi închipui una ca 
asta? Ştii cât am suferit în liceu din cauza numelui meu? 
Mi se spunea în toate felurile, de la „târfă” la „şobolan”, şi 
asta numai din cauză că tatăl meu a fost un snob elitist. 
Aşa că m-am dus la Yale şi m-am făcut psiholog. 

— Ai fost un rebel, nu-i aşa? 

— Dacă nu eu, atunci cine? Văd din raport că nu ai avut 
o noapte prea liniştită. 

Pe Michelle o uimi această schimbare bruscă a 
subiectului conversaţiei. 

— Nu mi-era somn. 

— Coşmaruri, se pare, spuse Horatio. Trebuia la un 
moment dat să se întâmple şi asta. 


30 


— Nu-mi amintesc. 

— De asta sunt aici. Să te ajut să-ţi aminteşti. 

— Şi de ce crezi că mi-aş dori să-mi amintesc un 
coşmar? 

— După părerea mea, te cunoşti cel mai bine prin 
intermediul coşmarurilor. 

— Şi dacă eu nu vreau să ştiu? Contează? 

— Sigur. Vrei să ştii? 

— Nu chiar. 

— Am înţeles. Mi-am dat seama că nu trebuie să 
depăşesc anumite limite legate de coşmaruri. Văd, de 
asemenea, că l-ai întrebat pe doctorul Reynolds dacă face 
suficient sex. Poţi să-mi spui de ce anume ai făcut asta? 

— Pentru că se tot uita sub halatul meu de fiecare dată 
când îmi încrucişam picioarele. După cum poţi observa, 
acum port pantaloni. i 

— Ce noroc pe mine! În regulă, hai să vorbim despre 
noaptea aceea din bar. 

— Nu am mai discutat despre asta deja? 

— Nu te supăra pe mine. Trebuie să-mi justific cumva 
salariul uriaş. 

— M-am dus acolo să beau ceva. De ce se duce cineva la 
un bar? 

— Să zicem că am spart şi eu câteva scaune prin baruri 
în vreo unsprezece state. 

— Da, spuse Michelle, dar eu m-am dus acolo să beau. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Şi apoi am sărit la bătaie şi am fost bătută rău. Ţi-e de 
ajuns? 

— Ai mai fost acolo înainte? N 

— Nu. Îmi place să mă duc tot timpul în locuri noi. Imi 
place provocarea. 

— Şi mie, dar să te iei la bătaie într-un local din zona cea 
mai rău famată din Districtul Columbia, în mijlocul noptii? 
Crezi că a fost înțelept? 

Ea zâmbi şi spuse politicos: 

— Nu a ieşit cum ar fi trebuit să iasă, nu-i aşa? 


31 


— Îl cunoşteai pe muntele acela de om cu care te-ai luat 
la bătaie? 

— Nu. Şi nici măcar nu mai rețin cum a început totul, ca 
să fiu sinceră. 

— Şi tocmai asta vreau eu de la tine, Michelle, să începi 
să fii sinceră. Cred că poti. 

— Ce anume vrei să sugerezi prin asta? 

— Toţi martorii interogaţi de poliţie au declarat că tu te- 
ai dus la cel mai solid nenorocit de acolo, l-ai bătut pe 
umăr şi apoi, când s-a întors spre tine, l-ai lovit direct în 
faţă. 

— Se ştie bine că martorii oculari nu sunt surse de 
încredere. 

— Sean a vorbit cu omul pe care l-ai atacat. 

Michelle tresări la auzul acestor vorbe. 

— Serios? De ce? 

Horatio nu se lăsă păcălit. 

— Omul i-a spus lui Sean ceva interesant. Vrei să ştii ce? 

— Din moment ce doreşti atât de mult să-mi spui, dă-i 
drumul. 

— l-a spus că era cât pe ce să-l omori. 

— Din păcate, se înşală. Am făcut o mişcare greşită şi 
atât, punct. 

— Asistentele mi-au spus că azi-noapte ţipai în somn: 
„La revedere, Sean”. Îţi aminteşti? 

Michelle scutură scurt din cap. 

— Te gândeai poate să renunţi la colaborarea cu Sean? 
Dacă da, nu ar trebui să-i spui şi lui? Sau vrei să-i spun eu? 

Michelle sări brusc: 

— Nu, eu... dar se opri deoarece simţi că i se întinsese o 
capcană. Cum ai vrea să ştiu la ce mă refeream, dacă 
dormeam? 

— Sunt destul de bun în materie de interpretare a 
viselor. Vreau să fac asta pentru că nu prea înaintăm cu 
terapia. 

Michelle îşi dădu ochii peste cap. Fără să fie tulburat de 
gestul ei, Horatio continuă: 

— Ai încredere în Sean, nu-i aşa? 


32 


— Ca în oricine altcineva, rosti ea răspicat. Ceea cenue 
prea mult zilele astea. 

— Zilele astea. Deci ceva s-a schimbat pentru tine? 

— Uite ce e, dacă doreşti să te iei de fiecare cuvânt pe 
care îl spun, nu voi mai spune nimic, bine? 

— Mi se pare just. Am înţeles că părinţii tăi nu ştiu că tu 
eşti aici. Vrei să-i contactăm? 

— Nu! Adică îţi suni părinţii să le spui că ai făcut ceva 
bun, bunăoară, că ţi-ai găsit un serviciu. Nu să le spui că 
te-ai internat într-un spital de nebuni. 

— Şi de ce ai venit aici? 

— Pentru că Sean mi-a spus că trebuie să fac asta. Ca să 
nu intru la închisoare, adăugă ea sfidătoare. 

— Acesta e singurul motiv? Nu mai e nimic altceva? 

Michelle să lăsă pe spate în scaun şi îşi strânse 
picioarele lungi la piept. Trecură douăzeci de minute, iar 
ea nu mai scoase niciun cuvânt, şi nici Horatio. Într-un 
final, psihologul închise reportofonul şi se ridică. 

— Mă voi întoarce mâine. Între timp, mă poţi găsi la 
telefon la orice oră. Dacă nu răspund, înseamnă că sunt 
prin vreun bar sau că fac cam ce-ai făcut tu. 

— Presupun că şedinţa aceasta a fost un eşec. Scuze, 
spuse cu sarcasm, dar cred că oricum tu îţi iei salariul, nu? 

— Bineînţeles. Deşi eu cred că şedinţa aceasta a fost 
explozivă. 

Michelle îl privi confuză. 

— Cum îţi dai seama de asta? 

— Pentru că tu stăteai acolo şi te gândeai de ce anume 
eşti aici. Şi ştiu, de asemenea, că vei continua să te 
gândeşti la asta şi după ce plec eu pentru că pur şi simplu 
nu te vei putea abţine. Dădu să plece, dar apoi se întoarse. 
Vreau să te previn în legătură cu ceva. 

— Da? spuse Michelle cu privirea omului care aştepta un 
motiv de ceartă. 

— Au pregătit friptură Salisbury pentru cină. la PBJ mai 
bine. Friptura Salisbury nu are niciun gust. Nici nu cred că 
e carne adevărată. Cred că e ceva ce ruşii au inventat în 


33 


timpul Războiului Rece ca să-i facă pe disidenţi să 
vorbească. 

După ce Horatio ieşi, Michelle se aşeză pe podea şi se 
rezemă de perete. 

— De ce sunt aici? ţipă ea şi lovi scaunul cu piciorul, 
aruncându-l cât colo. 

Când asistenta dădu buzna, scaunul era deja la locul lui 
şi Michelle stătea în picioare. 

— Am înţeles că friptura nu e bună. 

— Aşa e. Vrei în schimb PBJ? întrebă asistenta. 

— Nu, vreau friptură, chiar două porţii, spuse Michelle, 
în timp ce se îndrepta agale spre uşă. 

— Ce e, îţi place să fii pedepsită? întrebă asistenta în 
urma ei. 

„Bineînţeles că îmi place.” 


34 


CAPITOLUL 9 


Mai târziu în seara aceea, Michelle stătea pe marginea 
patului în camera ei şi simţea cum carnea râncedă 
cunoscută drept friptură Salisbury îi făcea o gaură în 
stomac. Din moment ce se afla în această instituţie de 
bunăvoie, nu era atât de strict supravegheată, ca alţi 
pacienţi, aşa că putea să meargă la toaletă de câte ori voia. 
Nu toţi pacienţii se bucurau de libertatea aceasta. Exista o 
clădire separată, bine păzită şi patrulată, unde erau 
internaţi cei aduşi cu forţa. Michelle auzise chiar că i se 
spunea „Cuibul de Cuci”. 

Uşa se deschise şi intră colega ei de cameră, Cheryl. Aici 
nu se foloseau numele de familie ale pacienţilor. Cheryl 
era îngrozitor de slabă, cu nişte cârlionţi cărunţi lipiţi de 
faţă. Avea un pai pe care-l ţinea tot timpul în gură. 
Michelle nu ştia exact de ce era Cheryl internată, dar 
presupunea că din cauza anorexiei. 

Cheryl se lăsă pe pat şi începu să molfăie paiul. 

„Nu e de mirare că am coşmaruri, se gândea Michelle. 
Monştrii imenşi care vin după mine în pat molfăind.” 

— Cum te simţi, Cheryl? 

Aceasta se opri o secundă din molfăit, după care îşi 
reluă activitatea. 

Michelle începu să se plimbe prin cameră. Ar fi vrut să-l 
sune pe Sean, dar ce-ar fi putut să-i spună? „Îmi pare rău 
pentru toată treaba cu barul. Vino şi ia-mă acasă.” 

În disperare, se întoarse către Cheryl. 

— Friptura aia a fost ceva de vis, nu-i aşa? Parcă aş avea 
un cauciuc în stomac. 

Cheryl se întoarse cu spatele şi începu să molfăie şi mai 
tare paiul. 

Michelle renunţă şi se duse în sala de gimnastică. Din 
motive de securitate, în afara programului, echipamentul 


35 


era încuiat. Doar o minge mare de cauciuc rămăsese afară. 
Michelle o folosi pentru exerciţiile de abdomen şi picioare, 
iar după jumătate de oră de efort, se simţea din nou în 
formă. Totuşi, abia se lăsase noaptea şi trebuia să-şi ocupe 
timpul cu ceva, din moment ce nu îi era somn şi nu putea 
să adoarmă. 

Se întoarse în hol şi trecu pe lângă doi pacienţi 
îmbrăcaţi în halate şi purtând papuci albaştri, însoţiţi de o 
asistentă. Pe alt coridor, unul dintre infirmierii voinici se 
opri lângă ea. 

— Ai nevoie de ajutor, Michelle? 

Era genul de bărbat înalt, musculos, predispus să se 
îngraşe după cincizeci de ani, cu păr blond, tuns scurt şi cu 
trei lanţuri de aur la gât, care se vedeau pe sub tricoul lui 
verde. Numele de pe ecusonul lui era Barry. 

Nu-i plăcu tonul pe care o întrebase, dar poate că fusese 
doar o impresie. Apoi, îi atinsese cotul şi intenţiile lui 
deveniră cât se poate de clare când îi simţi degetele pe 
piele. 

— Ai nevoie de ajutor să te întorci în salon? 

Ea îşi trase braţul. 

— Nu e o clădire atât de mare încât să nu-mi găsesc 
camera. 

O luă din loc, dar îi simţea privirea cum îi arde spatele în 
timp ce se îndepărta. Îşi întoarse capul şi îl surprinse 
zâmbind. 

Se grăbi înapoi în salon. Cheryl încă molfăia paiul. 
Michelle se aşeză pe pat şi se uită la uşă. Nu avea zăvor, 
aşa că pacienţii nu se puteau încuia pe dinăuntru. Dar asta 
însemna că nici nu puteai să-i opreşti pe alţii să ajungă 
înăuntru, alţii ca Barry. 

O oră mai târziu, se dădu stingerea, dar Michelle nu 
putea să adoarmă. Aştepta să audă paşi din clipă în clipă. 
În jurul orei unu noaptea, îşi spuse: „Doar ţi-a atins braţul, 
pentru numele lui Dumnezeu, şi a făcut un comentariu 
aluziv”. Oare devenea şi paranoică pe lângă toate celelalte 
probleme pe care le avea? „Nu, nu am probleme”, îşi zise 
ea. 


36 


La ora două, o treziră nişte zgomote de paşi pe coridor. 
Se ridică uşor din pat şi o verifică pe Cheryl, dar 
molfăitoarea de paie dormea buştean. Michelle dădu încet 
la o parte cuvertura şi îşi puse tenişii. O clipă mai târziu, 
era deja pe coridor. În timpul nopţii, personalul din 
instituţie era redus, iar paznicul trebuia să patruleze o 
zonă destul de mare, şi o făcea fără prea mare tragere de 
inimă. 

Urmări sunetul unor paşi ce veneau de pe alt coridor. O 
uşă se deschise şi se închise. Se ascunse într-un colţ, 
ciulind urechile. Apoi îi îngheţă brusc sângele în vine când 
auzi alt zgomot, chiar în spatele său. Se dădu puţin înapoi, 
apoi o luă pe un alt coridor. 

O clipă mai târziu, de după colţ îşi făcu apariţia chiar 
Barry, infirmierul cu lanţuri de aur. Acesta înaintă cu paşi 
mari, fără s-o observe pe Michelle. Odată ce dispăru 
pericolul, Michelle se strecură înapoi în salonul ei. 


37 


CAPITOLUL 10 


În ziua următoare, Michelle se întoarse în acea parte a 
clădirii. Două lucruri îi atraseră atenţia: o doamnă plăcută 
şi bine îmbrăcată care era scoasă afară în scaunul cu rotile 
de către o asistentă şi farmacia de la capătul coridorului. 

După-amiază, Michelle avu obişnuita şedinţă de la acea 
oră cu Horatio. 

— Nu ai mai avut coşmaruri? întrebă Horatio. 

— Nu, a fost chiar o noapte liniştită. Ştii, e o femeie într- 
un scaun cu rotile chiar la capătul coridorului din aripa de 
est? 

Horatio îşi ridică privirea din foi. 

— Da, ce e cu ea? 

— Cine e? 

— Nu e pacienta mea. Şi, chiar dacă ar fi fost, nu aş fi 
putut să-ţi spun cine e. Confidenţialitatea medic-pacient, 
înţelegi tu. Tot din această cauză nu vorbesc cu nimeni 
altcineva despre tine. Şi adăugă în glumă: decât dacă aş fi 
plătit cu o sumă exorbitantă. Eu am principiile mele, şi 
prost nu sunt. 

— Dar vorbeşti totuşi cu Sean. Despre mine, vreau să 
Zic. 

— Doar pentru că ai semnat acel document. 

— Ai putea să-mi spui măcar de ce femeia e în scaun cu 
rotile? Nu e vorba despre o problemă psihică, nu? 

— Cu siguranță, ar putea fi. Dar după cum am spus, nu e 
pacienta mea. De ce vrei să ştii? 

— Eram doar curioasă. Nu prea ai cu ce să-ți umpli 
timpul pe aici. 

— Hai să îţi dau eu ceva de lucru. Ce-ar fi dacă ne-am 
concentra să te ajutăm să te faci bine? 

— Bine, ce e în meniu azi? 


38 


— Nu mai e friptură, dar sunt spaghete, care nu sunt 
nici ele prea grozave. Deci, am stabilit ieri de ce te afli aici. 
Ce concluzii ai tras? 

— Nu prea multe, am fost ocupată. 

— Ocupată? Serios? Parcă ai zis că te-ai plictisit. 

— Bine, sunt aici pentru că vreau să mă însănătoşesc. 

— O spui doar de formă sau chiar îţi doreşti acest lucru? 

— Nu ştiu, ce răspuns ai vrea să auzi? 

— Ne putem juca, Michelle, dar ne vom pierde foarte 
mult timp. 

— Asta i-ai spus şi lui Sean, că îi irosesc timpul şi banii? 
Ştiu că el plăteşte toate astea. 

— Şi asta contează pentru tine? 

— Ştiu că încearcă să mă ajute. E un tip de treabă. Dar... 

— Dar ce? 

— Cred că ar putea să-şi folosească timpul şi banii în 
alte feluri, atâta tot. 

— Adică ai prefera să te lase în voia sorții? Devii cumva 
melodramatică? Să adaug chestiunea asta la lista de 
lucruri ciudate despre tine? Horatio zâmbi şi asta îi atenuă 
asprimea comentariului. 

Michelle îşi pironi privirea în podea preţ de câteva 
momente. 

— Crezi că îl cunoşti suficient de bine pe Sean? o întrebă 
Horatio într-un final. 

— Bineînţeles. Am trecut prin multe situaţii periculoase 
împreună. 

— El mi-a zis că i-ai salvat viaţa, chiar de mai multe ori. 

— Şi el a făcut acelaşi lucru pentru mine, se grăbi ea să 
adauge. 

— Dacă îl cunoşti pe Sean atât de bine, înseamnă că ştii 
că el nu o să te lase baltă. 

— Tot ce fac acum e să-l ţin pe loc. 

— Oh, el ţi-a spus asta? 

— Bineînţeles că nu. Nu ar spune aşa ceva. Dar nici eu 
nu sunt proastă. 

— Aţi devenit vreodată mai apropiaţi, fizic vorbind? 


39 


Întrebarea lui Horatio o lăsă pe Michelle cu gura 
căscată. 

— E o întrebare standard, Michelle. Trebuie să înţeleg 
ce roluri joacă oamenii apropiaţi din viaţa ta. Şi rolurile 
sexuale au mare influenţă. 

— Nu am fost intimi în sensul acela, spuse ea pe un ton 
mecanic. 

— Bine. Îţi doreai să faci sex cu el? 

— Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? explodă Michelle. 

— Am voie să te întreb aproape orice. Depinde de tine 
dacă vrei sau nu să-mi răspunzi. 

— Nu înţeleg întrebarea. 

— Nu e foarte grea, nu-i aşa? Adică Sean King e înalt, 
arătos, deştept şi curajos. Horatio zâmbi. Cred că acestor 
trăsături le-a fost acordată o prea mare importanţă în 
ultimul timp, dar cine sunt eu să zic aşa ceva? Şi e şi un tip 
de treabă, cum ai zis şi tu. Aţi lucrat împreună. 

— Doar pentru că lucrezi cu cineva nu înseamnă că vrei 
şi să te culci cu persoana respectivă. 

— Ai mare dreptate. Aşa că, dacă aş spune că tu nu l-ai 
dorit niciodată din punct de vedere sexual, aş avea 
dreptate. Zâmbi. Trebuie să bifez un răspuns aici, pe foaie, 
aşa mi se cere. 

— Doamne, mă simt de parcă aş fi interogată la tribunal. 

— Întrebările pe care ţi le pui singur sunt deseori mai 
dificile decât cele ale unui avocat versat. Deci niciun 
sentiment de intimitate faţă de Sean? 

— Vezi ce-ţi spune intuiţia, doctore. Mai mult nu pot să 
Zic. 

— De fapt, asta îmi spune multe. Mulţumesc. 

— Acum că am terminat cu Sean, probabil că o să vrei să 
afli dacă mi-am dorit să mă culc cu tatăl meu. 

— Hai să vorbim despre asta. 

— Încetează, nu vorbeam serios. 

— Înţeleg. Dar cum a fost relaţia cu tatăl tău? Bună? 

— Nu bună, grozavă. A fost căpitan de poliţie, acum s-a 
pensionat. El şi mama sunt în Hawaii acum într-o a doua 


40 


lună de miere. De ăsta nu am vrut să le spun nimic despre 
treaba asta. Ar fi venit într-o clipă aici. 

Horatio nu lăsă să se vadă că ştia deja această 
informaţie de la Sean. 

— Foarte frumos din partea ta. Crezi că i-ar şoca dacă ar 
afla unde eşti? 

— Sper să-i uimesc! 

— Am înţeles că fraţii tăi sunt poliţişti. Te-ai gândit 
vreodată să faci altceva pentru a-ţi câştiga existenţa? 

Michelle ridică din umeri. 

— Nu prea. De fapt, am avut şi eu o ambiţie, de a fi o 
mare sportivă, dar n-am reuşit. 

— Nu te subestima. Eşti prima campioană olimpică pe 
care o tratez. Medalia de argint la canotaj, mi-a spus Sean. 

— Da, răspunse ea, cu un zâmbet timid în colţul gurii. A 
fost grozav. Punctul culminant al vieţii mele, sau cel puţin 
aşa am crezut atunci. Poate chiar a fost, până la urmă, 
adăugă repede. 

— Apoi ai fost polițistă un timp, după care ai intrat în 
Serviciul Secret. Ai avut un motiv anume să faci asta? 

— Toţi fraţii mei erau poliţişti. Mi s-a părut grozav să pot 
să fiu agent federal. 

— Şi tatăl tău a fost de acord? 

— Nu prea. De fapt, el nu voia ca eu să fiu polițistă. 

— Şi tu ce părere aveai despre asta? 

— L-am înţeles. Fetiţa tatei. Mamei îi displăcea faptul că 
toţi eram poliţişti. Dar eu am făcut-o oricum, sunt genul 
independent. 

— O să te uimească faptul că deja mă convinsesem de 
acest lucru, spuse Horatio. Deci să înţeleg că-ţi iubeşti 
părinţii foarte mult? 

— Aş face orice pentru ei. 

Lui Horatio i se păru ciudat. 

— Imi dai permisiunea să vorbesc cu ei despre tine? 

— Nu, cu părinţii mei, nu! 

— Atunci măcar cu vreun frate de-al tău? 

— Poţi să vorbeşti cu Bill, el e cel mai mare, lucrează în 
Florida. 


41 


— Cum doriţi dumneavoastră, doamnă. 

— Aş fi vrut să nu fiu aici! izbucni Michelle. 

— Poţi pleca oricând doreşti. Ştii asta, nu? 

— Da, ştiu. 

— Poţi pleca şi acum, să te ridici şi să ieşi pe uşă. Dacă 
asta e ceea ce îţi doreşti. Întoarce-te la viaţa ta 
independentă. Nimeni nu te opreşte. Uite uşa. 

Se instală un moment lung de tăcere. După care, ea 
spuse: 

— Cred că momentan o să rămân. 

După încheierea şedinţei, Michelle îl urmă pe Horatio 
afară din încăpere. În timp ce vorbeau, Barry trecu pe 
lângă ei fără să-i observe. 

— Ce ştii despre tipul ăla? întrebă Michelle. 

— Nu prea multe. De ce? 

— Eram doar curioasă. 

— Oare de ce nu te cred? 

— Îmi pui la îndoială cuvântul, Horatio? 

— Mă gândeam mai degrabă la o expresie mai tehnică, 
bunăoară, mincinosu' roade osu’. 


42 


CAPITOLUL 11 


Peninsula Beale se întinde pe râul York până în districtul 
Gloucester, la jumătatea drumului către pitorescul 
Tidewater din Virginia, între Clay Bank şi Wicomico. La fel 
ca multe locuri din Virginia, şi Beale a fost construit în 
perioada colonială. Avusese parte de primele glorii ale noii 
ţări care peste un secol avea să devină Statele Unite ale 
Americii. La mai puţin de 20 de kilometri către sud, la 
Yorktown în 1781, generalul britanic Cornwallis îşi preda 
sabia, decoraţiile, precum şi armata sa lui George 
Washington. Aceasta pusese capăt Războiului de 
Independenţă pe care yankeii îl câştigaseră cu o victorie 
răsunătoare, yankeii care până atunci nu purtaseră vreun 
război pe care să nu-l piardă până la urmă. 

Pe câmpiile întinse ale acelor vremuri au fost ridicate 
plantaţii întreţinute cu sudoarea sclavilor. În mai puţin de 
100 de ani, Războiul Civil urma să pună capăt definitiv 
acestei societăţi sudice de aristocrați. 

Al doilea val de prosperitate venise odată cu Revoluţia 
Industrială, când noua generaţie de aristocrați alesese 
acest loc liniştit de pe malul râului York, un loc cu apă 
curată plină de peşti şi o climă plăcută. De asemenea, era 
un loc prielnic pentru cei cu probleme de sănătate datorită 
altitudinii joase la care era situat şi a brizei, precum şi 
numeroşilor pini galbeni despre care se credea că lecuiesc 
tuberculoza. Şi odată ce familiile acestea se aşezaseră 
acolo, multe aveau să se întâmple de-a lungul timpului. 

Se construiseră linii ferate de la nord la sud şi alte trei 
care porneau din vest şi traversau regiunea aceasta 
argiloasă a Virginiei. 

Peste ani, se construiseră şi hanuri, şi hoteluri. 
Majoritatea însă au ajuns ruine, ca şi casele şi plantațiile 
ce erau aici odinioară, dar care acum lăsau loc 


43 


numeroaselor aventuri de care se bucurau copiii în timpul 
lungilor plimbări din zilele călduroase şi plictisitoare. 

Exact peste râu, în regiunea districtului York, se simţea 
prezenţa guvernului american din cauza instituţiei numite 
Camp Peary, ce se afla lângă un centru naval de 
aprovizionare şi un centru de armament. Acest triumvirat 
era aşezat pe malul râului York până la Lightfoot, Virginia. 
Se spunea că cei din Camp Peary, un centru ultrasecret de 
training al agenţilor CIA, poreclit „Ferma”, avea o 
tehnologie ce putea distinge culoarea ochilor unei 
persoane care se afla dincolo de râu chiar şi pe timpul 
nopţii. Localnicii acceptaseră şi povestea conform căreia 
orice persoană care se apropia prea mult de acea zonă 
urma să fie supravegheată prin satelit. Nimeni nu putuse 
demonstra acest lucru, dar cei care intraseră în acea zonă 
auziseră povestea de cel puţin trei ori. 

Beale a suportat urcuşurile şi coborâşurile economiei 
de-a lungul istoriei, precum şi mofturile celor bogaţi, în 
timp ce locuitorii care făceau parte din pătura de mijloc a 
societăţii îşi duceau viaţa lor normală. Aceasta până nu 
demult, când fusese ridicat un mic orăşel în zonă. 

Şi acel orăşel se numea Babbage Town. 

Avionul lui Sean King ateriză lin pe pistă. Un Hummer 
albastru trase lângă avion şi un tânăr de culoare, în 
uniformă de agent de pază, cobori să-l ajute pe Sean cu 
bagajele. 

În timp ce Hummerul rula pe şosea, Sean se lăsă pe 
spate şi se gândi la ultima sa vizită la Michelle. Îl sunase 
pe Horatio să-l întrebe dacă era în regulă să o vadă înainte 
să plece la Babbage Town. În schimb, psihologul îl rugase 
să-l lase să arunce o privire peste lucrurile personale ale 
lui Michelle din apartamentul pe care Sean îl închiriase. 
De asemenea, voia să vadă şi camioneta. 

— Dar ai grijă să porţi mănuşi şi să faci vaccinul 
antitetanos, spuse Sean. 

Când Sean se întâlni cu Michelle în camera de vizite, îl 
surprinse plăcut aspectul ei sănătos. Ea îl şi îmbrăţişă, 
ascultă ce avea de zis şi îi răspunse la întrebări. 


44 


— Cât timp vei fi plecat în Babbage Town? vru ea să ştie 
după ce el o anunţă despre noua lui slujbă. 

— Nu ştiu. Voi lua avionul pe care mi l-a închiriat Joan. 

— Şi ce face fosta ta prietenă cu schizofrenie paranoidă, 
Joan? Comentariul ei îl făcu să creadă că începea să-şi 
revină. 

— Nu va veni cu mine. E un tip acolo pe nume Len 
Rivest, care este şeful securităţii din Babbage Town. A 
lucrat cu FBl-ul, o ştie pe Joan şi mi-a recomandat firma ei. 
El va fi singura mea legătură acolo. 

— Ai spus că a fost omorât un om? 

— Nu se ştie încă. Numele lui era Monk Turing. Lucra la 
Babbage Town ca fizician. 

— Mai exact, ce e Babbage Town? 

— Mi-a fost descris doar ca un think tank secret unde se 
lucrează la multe proiecte importante. 

— Cine conduce locul ăsta? 

— După cum scria în dosar, un tip pe nume Champ 
Pollion. 

— Monk!? Champ”? 

— Ştiu. Pare ciudat de la bun început, cu toate numele 
astea. Dar dacă aflu ce i s-a întâmplat, o să primesc o 
grămadă de bani, asta contează. 

— Astfel mă ţii tu pe mine aici? Ştiu că nu asigurarea 
acoperă cheltuielile. 

— Tu fă-te bine. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru 
restul. 

— Dar mă simt deja bine. Vocea ei scăzu în intensitate. 
Şi se întâmplă ceva ciudat aici. 

— Ciudat? Adică? 

— Sunete care se aud noaptea. Oameni care sunt mutaţi 
în locuri în care n-ar trebui să fie. 

Sean respiră adânc şi spuse pe un ton mustrător: 

— Îmi promiţi că nu o să te amesteci în toate astea, orice 
ar fi? Nu voi fi prin preajmă să te ajut. 


1 Călugăr 
2 Campion 


45 


— Tu eşti cel care pleacă într-un loc necunoscut fără 
mine. Eu ar trebui să te dojenesc. 

— Promit că o să am grijă. 

— De îndată ce ies de aici, voi veni să te ajut. 

— Am auzit că tu şi Horatio vă înţelegeţi de minune. 

— Nu-l suport pe nenorocit. 

— Bun, asta înseamnă că vă înţelegeţi. 

Câteva minute mai târziu, când el se ridicase să plece, 
ea îl prinse de braţ. 

— Dacă lucrurile încep să se agite, sună-mă. Pot să vin 
oricând acolo să te ajut. 

— Pot să-mi port singur de grijă. 

— Nu cred că poţi să te uiţi şi în faţa, şi în spatele tău în 
acelaşi timp. 

Îi făcu semn cu degetul. 

— Cel mai important lucru e ca tu să te faci bine. Abia 
atunci putem să fim din nou echipa aceea strălucită de 
detectivi. 

— Abia aştept. 

— Şi eu. 

Acum el era singur în drum spre Babbage Town şi 
regreta mai mult ca niciodată că Michelle nu era cu el. 
Totuşi, partenera lui mai avea mult până să se recupereze, 
şi se temea că s-ar putea să nu reuşească. 

În timp ce treceau pe lângă râul York, un stol de păsări 
se ridică în aer, iar şoseaua a fost traversată în goană de 
şase cerbi. Ultimul cerb se afla doar la câţiva centimetri de 
maşină când şoferul frână. Sean aproape îşi imagină 
cornul acestuia trecând prin parbriz şi înfigându-se în 
pielea scumpă a Hummerului. 

— Mi s-a întâmplat des anul acesta, spuse şoferul pe un 
ton plictisit. 

— Ce e asta, moarte subită? se răsti Sean. 

Se uită în dreapta lui unde, printre peticele de teren 
defrişat, se zărea râul, iar puţin mai departe, se putea 
distinge gardul din sârmă ghimpată de pe partea cealaltă a 
malului. 

— Camp Peary? arătă el cu degetul. 


46 


— Zona crepusculară CIA. I se spune Ferma. 

— Uitasem că se află aici. 

Sean ştia foarte bine că era acolo, dar prefera să nu 
arate, în speranţa că ar putea afla mai multe. 

— Oamenii care trăiesc aici nu pot să uite. 

— Animalele mici şi copiii care dispar noaptea? întrebă 
Sean cu un zâmbet pe faţă. N 

— Nu, dar ştii avionul acela cu care ai venit? Iți dai 
seama că cei din Fermă ar fi lansat o rachetă dacă te-ai fi 
apropiat de zona lor. 

— Sunt sigur. Dar cred că au creat multe locuri de 
muncă în zonă. 

— Da, dar au şi tăiat multe. 

— Cum adică? întrebă Sean. 

— Marina, de exemplu, când a venit, a dat pe toată 
lumea afară. 

— Pe toată lumea? 

Sean era nedumerit. 

— Da, mai demult aici erau două oraşe. Magruder şi 
Bigler's Mill. Bunicii mei au locuit în Magruder. În timpul 
războiului, au fost mutaţi în districtul James City. Apoi cei 
din marină au plecat după război, iar în anii 1950 s-au 
întors. De atunci, e o zonă cu restricţie. 

— Interesant. 

— Da, dar nu a fost la fel de interesant pentru bunicii 
mei. Oricum, de fapt, armata face ce vrea ea. 

— Acum poţi să stai liniştit că eşti vecin cu CIA-ul care 
te supraveghează prin binocluri. 

Omul chicoti, iar Sean schimbă subiectul. 

— Îl ştiai pe Monk Turing? 

— Da, dădu omul din cap. 

— Şi? 

— Şi era un om obişnuit din Babbage Town. Prea mult 
creier. Nu eram pe aceeaşi lungime de undă. 

— De când lucrezi acolo? 

— De doi ani. 

— De ce are nevoie locul acesta de securitate? 

— Din cauza lucrurilor importante la care se lucrează. 


47 


— Ce anume? 

— Nu întrebi pe cine trebuie. E legat de cifre şi 
computere. O să-ţi spună, probabil, dacă îi întrebi. Rânji. 
Îţi vor spune în aşa fel încât să nu înţelegi, dar tot îţi vor 
spune. lată. Şoferul arătă cu degetul. Bine ai venit în 
Babbage Town! Şi adăugă cu un alt rânjet: Sper să-ţi placă 
la noi. 


48 


CAPITOLUL 12 


În timp ce Sean îşi derula investigația, Michelle 
intenţiona să înceapă şi ea una. Îşi luă tava şi se îndreptă 
spre masa la care femeia din scaunul cu rotile lua prânzul. 
Se aşeză lângă ea şi îşi deschise sticla cu apă. 

— Eu sunt Michelle. 

— Sandy, se prezentă femeia. Pentru ce ai fost 
internată? 

— Se pare că am tendinţe sinucigaşe. 

Femeia se lumină la faţă. 

— Oh, şi eu am avut ani de zile, dar îţi va trece. Adică 
sper că-ţi va trece sau că vei reuşi. 

Michelle o privi lung pe femeie. Avea peste patruzeci de 
ani, păr blond lung, aranjat, pomeţi delicaţi, ochi căprui vii 
şi sâni plini. Machiajul şi manichiura erau ireproşabile. 
Deşi era îmbrăcată normal, cu nişte pantaloni simpli kaki, 
tenişi şi cu un pulover vişiniu cu anchior, le purta cu aerul 
unei femei încrezătoare, obişnuite cu cele mai scumpe 
lucruri din lume. Vocea ei avea un accent sudist. 

— Tu de ce eşti aici? întrebă Michelle. 

— Depresie, ce altceva? Psihiatrul îmi spune că toată 
lumea e depresivă. Dar nu-l cred. 

— Mie îmi pari în regulă. 

— Cred că am o problemă hormonală. De fapt, mai nou, 
toţi dăm vina pe hormoni. Dar, vezi tu, e ca o lovitură care 
mă lasă fără energie. Şi tu pari în regulă. Sigur nu eşti aici 
ca să eviţi alte îndatoriri? 

— Am auzit de treaba asta doar când e vorba de traume 
fizice. 

— Oamenii care au probleme cu legea pot invoca tot 
soiul de dezastre emoţionale sau traume ca să scape. Ai un 
pat, un spaţiu al tău, trei mese şi toate medicamentele de 
care ai putea avea nevoie. Pentru unii, asta e nirvana. 


49 


Apoi, psihiatrii vor declara la tribunal cum pacienţii lor nu 
pot atinge orgasmul niciodată sau cum leşină când ies din 
casă, şi gata! Îi scot cât ai clipi din închisoare. 

— Destul de urât. 

— Nu spun că nu sunt oameni cu adevărat bolnavi, eu 
sunt unul dintre ei, zise Sandy. 

Michelle se uită preţ de o clipă la picioarele femeii. 

— Accident? 

— Un glonţ de nouă milimetri mi-a străpuns coloana, 
explică ea pe un ton firesc. Paralizie ireversibilă. Intr-o 
singură secundă, Sandy cea atletică a devenit o biată 
paralitică. 

— Doamne, dar cum s-a întâmplat?! exclamă Michelle. 

— Am fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. 

— De aceea ai vrut să te sinucizi? Din cauza paraliziei? 

— M-am obişnuit cu paralizia. Altele erau lucrurile pe 
care mi-era greu să le accept. 

— Care altele? întrebă Michelle. 

— Nu vreau să discut despre asta. Tu crezi că te vei face 
bine? 

Michelle ridică din umeri. 

— Cred că e prea devreme să mă pronunţ. Fizic, mă simt 
bine. 

— Eşti tânără şi drăguță. Odată ce vânătăile îţi vor 
trece, îţi poţi reface viaţa. 

— Cum să-mi refac viaţa? 

— Ia-ţi un bărbat cu bani şi lasă-l să aibă grijă de tine. 
Foloseşte-te de fizicul tău, scumpo, de aceea ţi l-a dat 
Dumnezeu. Şi ai grijă cum faci - trece totul sub titlul de 
colocatar cu drept de moştenire. Nu te lăsa ameţită de 
prostiile pe care o să ţi le invoce el, că banii lui sunt 
problema lui şi că ştie el cum trebuie să procedeze. 

— Pare că ai trecut prin aşa ceva. 

Sandy ridică din umeri. 

— Doamne, ce mi-ar plăcea să mă lase să fumez aici, dar 
ei spun că nicotina e un drog care dă dependenţă. Eu le zic 
să-mi dea ţigările şi să dispară din ochii mei. 

— Dar vrei să fii aici, nu? întrebă Michelle. 


50 


— Oh, toţi vrem să fim aici, scumpo. 

Zâmbi şi îşi vâri câteva fire de sparanghel în gură. 

Barry trecu prin faţa lor însoţind un tânăr. 

— Îl cunoşti pe infirmierul acela? 

Sandy îl studie cu atenţie o clipă. 

— Nu-l cunosc, dar după cum arată îmi pot da seama 
cam ce are în cap. 

— Unde e casa ta? 

— Oricum, nu acolo unde mi-e inima, scumpo. Acum 
trebuie să plec, simt că mă ia o migrenă şi nu vreau să mă 
vadă cineva aşa. S-ar putea să-ţi schimbi părerea despre 
bătrâna Sandy. 

Porni brusc cu scaunul său cu rotile şi o lăsă pe Michelle 
singură cu mâncarea în faţă. 

După prânz, Michelle se plimbă pe coridor şi ajunse în 
faţa camerei lui Sandy. Privi prin fereastra de plexiglas şi o 
zări pe femeie dormind. Michelle îşi continuă plimbarea şi 
ajunse la capătul holului, unde era farmacia. Privi printre 
barele de la fereastră şi văzu un bărbat scund, chel, într-un 
halat alb, care scria o reţetă. Când ridică privirea şi o 
văzu, ea îi zâmbi. Dar el se întoarse cu spatele la ea şi 
continuă să scrie. 

„Bine, ţie nu-ţi mai iau un cadou de Crăciun”, îşi spuse 
ea. 

— Iarăşi te plimbi? se auzi o voce. 

Michelle se întoarse şi dădu cu ochii de Barry, care o 
studia cu mare atenţie. 

— Ce altceva aş putea face? spuse ea. 

— Ţi-aş putea sugera câteva lucruri. Faţa ta arată mai 
bine, în curând o să-ţi recapeţi pomeţii aceia trăsnet. 

— Mulţumesc, răspunse ea tăios. 

— Te-am văzut că vorbeai cu Sandy azi la prânz, 
remarcă el. 

— O doamnă de treabă. 

— Eu m-aş feri de ea. 

— Oh, o cunoşti bine? 

— Să spunem că mă pricep la oamenii ca ea. Cei ca ea 
creează probleme. Nu vrei probleme, nu-i aşa? 


51 


— Niciodată nu caut probleme, minţi ea. 

— Ce fată de treabă! rosti el cu condescendenţă. Uite, 
dacă ai nevoie vreodată de ceva, nu ezita să-mi spui. 

— Ce aş putea să-ţi cer ţie? 

El păru mirat şi în acelaşi timp amuzat de întrebarea ei. 

— Orice înseamnă orice. Barry privi în jur şi îi şopti: Ştiu 
că o femeie atrăgătoare ca tine se poate simţi singură la 
un moment dat într-un loc ca ăsta. 

— Nu sunt chiar atât de singură, spuse ea şi plecă. 

Sandy nu se înşelase cu privire la acest individ. 


Mai târziu, Horatio Barnes se aşeză în faţa lui Michelle. 

— Azi n-ai adus reportofonul? observă ea. 

El îşi lovi uşor tâmpla cu degetul arătător. 

— Azi mi-am luat vitaminele, aşa că o să mă ajute 
memoria să-mi amintesc tot ce-mi zici. Am vorbit cu fratele 
tău. 

Michelle veni mai aproape şi păru brusc neliniştită. 

— Ce anume i-ai zis? 

— l-am spus suficient cât să priceapă cum stă treaba. 

— I-ai spus de bar? 

— Cum să-i spun că te-ai dus într-un bar să bei şi te-ai 
luat din întâmplare la bătaie cu Incredibilul Hulk? 

— Nu-ţi bate joc de mine. I-ai spus? 

— De fapt, m-a interesat mai mult ce avea el să-mi spună 
despre tine. Răsfoi câteva pagini din caietul pe care-l avea 
la îndemână tot timpul. A spus că erai o dinamită, cu o 
energie nelimitată, o tornadă pe două picioare. Sunt sigur 
că a spus-o cu afecţiune. 

— Bill exagerează de obicei. 

— Cred că a avut dreptate. Dar a mai spus ceva 
interesant. 

— Ce anume? 

— Nu vrei să ghiceşti? 

— Uite ce e, nu te mai juca şi spune-mi odată! 

— A spus că atunci când erai mică erai extrem de 
ordonată. Fiecare lucru la locul lui. Făceau chiar mişto de 
tine. Dar brusc s-a petrecut ceva. 


52 


— Ce mare lucru? M-am schimbat pur şi simplu. Acum 
sunt foarte dezordonată. 

— Ai dreptate, se întâmplă, dar nu peste noapte şi nu la 
vârsta de şase ani. Dacă ai fi fost adolescentă, nu mi s-ar fi 
părut mare lucru. Există un cromozom care se schimbă pe 
la vârsta de treisprezece ani. Îţi comandă să trăieşti în 
total dezacord cu tot ce se întâmplă în jurul tău şi în ciuda 
tuturor amenințărilor părinţilor. Mă întreb ce te-a 
determinat pe tine să te schimbi aşa la doar şase ani şi nu 
la vârsta la care de obicei se petrece schimbarea aceasta. 

— A fost demult. Cui îi pasă? 

— Pentru a ne atinge scopul, trebuie să ne întoarcem în 
timp. Trebuie să aflu ce se întâmpla în capul tău la vremea 
aceea. 

— Ştii, nici măcar nu am apucat să vorbim despre relaţia 
mea cu un bărbat care a omorât oameni. Nu sunt psiholog, 
dar nu crezi că ar fi relevant? 

— Bine, hai să vorbim despre el. 

Michelle se lăsă pe spate şi începu să-şi frământe 
mâinile. 

— Nu sunt prea multe de spus, de fapt. Era un bărbat 
arătos şi bun, un artist desăvârşit şi un sportiv cu un 
palmares interesant. Mă făcea să mă simt bine cu mine 
însămi. Avea un mariaj care mergea prost şi încerca să 
facă lucrurile să meargă mai bine. Singurul lui defect era 
că omorâse o grămadă de oameni, adăugă apoi sarcastic. 

— Şi nu-ți vine să crezi că ai fost înşelată de un 
asemenea tip? 

— Nu mi s-a mai întâmplat până acum. 

— Dar trebuie să ştii că toţi criminalii în serie sunt 
maeştri ai înşelătoriei; disimularea face parte din structura 
lor psihică şi le permite să ajungă mai uşor la victime. Ted 
Bundy este dat ca exemplu pentru a ilustra teoria aceasta. 

— Vai, mulţumesc, asta mă face să mă simt mult mai 
bine. 

— Şi din cauza unui singur incident de felul acesta ai dat 
cu piciorul unei cariere de succes? Crezi că e rezonabil? 


53 


— Nu mă interesează dacă e rezonabil sau nu, eu aşa am 
simţit. 

— Crezi că l-ai iubit? 

Se gândi puţin înainte să răspundă. 

— Cred că l-am iubit atunci. Şi de fiecare dată când mă 
gândesc la asta, îmi vine să-mi tai venele. Nenorocitul a 
încercat să mă omoare şi ar fi reuşit dacă Sean nu ar fi fost 
acolo. 

— Sean te-a salvat. Un lucru pentru care îi eşti 
recunoscătoare. 

— Normal că îi sunt. 

— Am înţeles că în timp ce aveai relaţia respectivă, Sean 
avea şi el o relaţie. 

Michelle răspunse sec: 

— E băiat mare, poate să facă orice vrea. 

— Dar din ce mi-a spus el, se pare că şi relaţia lui a fost 
o greşeală. 

— Normal că a fost. 

— Crezi că Sean e un bărbat inteligent? 

— Unul dintre cei mai inteligenţi pe care i-am întâlnit. 

— Şi totuşi, a fost şi el păcălit. 

— Dar şi-a dat seama. Eu însă eram cu capul în nori. 

— Ce ai simţit faţă de relaţia lui cu această femeie? 

— Cum am spus, e băiat mare. 

— Nu asta te-am întrebat. 

Lui Michelle îi sărise ţandăra. 

— Am suferit, în regulă? Eşti mulţumit? 

— Ai suferit pentru că a ales-o pe ea în locul tău? 

Michelle miji ochii. 

— Nu prea ai tact, aşa-i? 

— Să presupunem că nu aş avea. Dar asta ai simţit? 

— Cred că am simţit că se va face de râs. 

— De ce? 

— Pentru că ea era o vrăjitoare. Disperată să pună 
gheara pe el. Şi ea era o asasină, deşi nu am reuşit 
niciodată să demonstrăm asta. 

— Deci o suspectai şi pe ea că ucisese? 

Michelle ezită. 


54 


— Nu, pur şi simplu era ceva la ea care nu-mi plăcea. 

— Deci intuiţia nu te-a înşelat. 

Michelle se rezemă de spătarul scaunului. 

— Cred că da. Nu m-am gândit la asta. 

— De asta sunt aici, să te ajut să te gândeşti la lucrurile 
acestea. Adesea, pacienţii contribuie la procesul de 
vindecare fără ca măcar să-şi dea seama. 

— Cum anume? 

— Bunăoară, ca atunci când te-ai dus în bar. O parte din 
tine voia să ucidă pe cineva. Cealaltă parte dorea să te 
pedepsească. Rezultatul a fost că ai fost bătută până ai 
căzut lată, dar nu ai murit şi nici nu cred că ai avut o 
intenţie serioasă. 

— Cum de eşti atât de sigur? întrebă ea pe un ton 
batjocoritor. 

— Pentru că oamenii care chiar vor să moară folosesc 
metodele clasice: un glonţ în cap, ştreang, otravă, gaz în 
cuptor. Oamenii aceia nu vor ajutor; vor să moară pur şi 
simplu şi reuşesc întotdeauna. Tu nu ai murit pentru că nu 
ai vrut asta de fapt. 

— Cred că ai dreptate. Acum ce se întâmplă? 

— Acum vreau să vorbesc despre Michelle la vârsta de 
şase ani. 

— Du-te la dracu’! 

Michelle ieşi afară din birou şi trânti uşa după ea. N 

Horatio îşi puse capacul la stilou şi zâmbi mulțumit. „In 
sfârşit, facem progrese.” 


55 


CAPITOLUL 13 


Conacul din cărămidă şi piatră depăşea şaizeci de metri 
lungime şi avea trei niveluri. Era un amalgam de stiluri 
arhitecturale; clădirea avea cel puţin opt coşuri, ferestre în 
stil englezesc la mansardă, verandă toscană cu stâlpi la 
geam, un turn în stil asiatic şi o aripă bombată placată cu 
aramă. Fusese construit de arhitectul Isaac Range Peter, 
după spusele lui Joan, care făcuse o avere din industria de 
ambalat carne. Botezase conacul după fiica sa, Gwendolyn. 
Numele se afla încă pe coloanele de la intrare. După 
părerea lui Sean, nu se potrivea deloc, pentru că 
Gwendolyn părea mai degrabă un fort supraîncărcat şi cu 
o acută criză de identitate. 

În faţa clădirii era o parcare cu pavaj din piatră cubică, 
unde o gardă în uniformă deschise poarta pe unde intrase 
Hummerul, care fu parcat lângă un Mercedes decapotabil. 

Câteva minute mai târziu, bagajele lui Sean erau deja 
sus în cameră, iar el stătea singur în biroul lui Champ 
Pollion, şeful din Babbage Town. Încăperea era înţesată de 
cărţi, laptopuri, hărţi, dispozitive electronice şi documente 
cu simboluri şi formule pe care Sean, la o primă vedere, îşi 
dădu seama că nu are nicio şansă să le descifreze. 

Pe uşă atârna un costum de arte marţiale, împreună cu o 
centură neagră. „Deci un geniu cu braţe letale. Frumos.” 

Un moment mai târziu, uşa se deschise şi Champ Pollion 
îşi făcu apariţia. Se apropia de patruzeci de ani şi era la fel 
de înalt ca Sean, dar mai slab. Părul său castaniu avea o 
şuviţă căruntă în creştet şi era pieptănat pe o parte. Purta 
pantaloni kaki, jachetă din tweed cu petice din piele la 
coate, o cămaşă albă, un pulover cu gulerul în V şi papion. 
O pipă, se gândi Sean, ar fi întregit imaginea desprinsă 
parcă dintr-un film din anii 1940 a acestui savant. 


56 


Bărbatul se aşeză pe scaun, se rezemă de spătar, îşi 
puse mocasinii uzaţi pe biroul ticsit de cărţi şi îl privi 
neliniştit pe Sean. 

— Eu sunt Champ Pollion. Tu eşti Sean King. 

Sean dădu din cap. 

— Vrei o cafea? 

— Mulţumesc. 

Champ ceru o cafea, apoi se rezemă din nou pe spătar. 

— Deci FBl-ul e implicat în afacere? întrebă Sean. 

Champ confirmă. 

— Nimănui nu-i place că s-au amestecat şi FBl-ul, şi 
poliţia. 

— Şi Turing a fost găsit pe proprietatea CIA-ului? 

— De ce s-ar fi dus Monk acolo? Oamenii ăia au arme, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

— Şi tu ai oameni înarmaţi, sublinie Sean. 

— Dacă ar fi după mine, nu ar mai fi. Dar eu abia dacă 
pot conduce Babbage Town, nu e decizia mea. 

— Şi de ce ai nevoie de pază aici? 

— Munca noastră are mare potenţial comercial. Suntem 
într-o cursă contra cronometru. Altora le-ar plăcea să ne 
vadă morţi. Aşa că avem pază. Peste tot. Flutură distrat 
din mână. Peste tot. 

— CIA-ul a fost deja aici? 

— Ştii, spionii nu prea vin să-ţi spună: „Bună, sunt de la 
CIA, zi-mi tot ce ştii sau te omor”. 

Champ scoase din buzunar ceva ce semăna cu un tub de 
sticlă subţire. 

— Ai venit de la laborator? întrebă Sean. 

— De ce? întrebă nedumerit Champ. 

— Păi din cauza obiectului pe care îl ţii în mână. Sunt 
sigur că are şi o denumire tehnică. 

— Acest obiect ar putea fi cea mai mare descoperire din 
lume, mai mare chiar decât telefonul lui Bell sau becul lui 
Edison. 

— Ce naiba poate fi? întrebă curios Sean. 

— Ar putea fi cel mai rapid computer nonclasic din 
istoria universului, dacă am putea să facem drăcia asta să 


57 


se şi ridice la nivelul potenţialului său. Nu e un model care 
să funcţioneze, ci doar un prototip conceptual. Dar să ne 
întoarcem la ce s-a întâmplat de curând aici. În Babbage 
Town a venit multă lume în ultima vreme. Chiar şi poliţia 
locală în persoana unui bătrân senil pe nume Merkle 
Hayes şi multe alte personaje din FBI. Puse obiectul în 
formă de tub pe masă şi îl privi pe Sean. Ştii ce cred? 

— Ce? 

— Cred că e vorba de o conspirație. Fără CIA. Ar fi prea 
evident. Nu, cred că are de-a face cu un complex militar- 
industrial despre care preşedintele Eisenhower ne-a 
avertizat înainte de a-şi încheia mandatul. 

Sean încercă să-şi ascundă scepticismul. 

— Şi ce legătură are asta cu descoperirea cadavrului lui 
Monk Turing la Camp Peary? 

— Păi chiar lângă Camp Peary se află depozitul de 
armament al marinei. lar Camp Peary a aparţinut cândva 
marinei. 

— Ce lucraţi voi are legătură cu armata? 

— Nu pot să spun. 

— Dar nu lucraţi pentru guvern? 

— Ţi se pare că instituţia aceasta arată ca şi cum ar 
lucra pentru guvern? întrebă el tăios. 

— Poate. Sean aruncă o privire la costumul de arte 
marţiale agăţat pe uşă. Karate? Kung fu? 

— Taekwondo. Tatăl meu m-a convins să mă antrenez 
după ce am intrat la liceu. 

— Era pasionat de arte marţiale? 

— Nu, voia să le învăţ ca să mă pot apăra la şcoală. 
Poate te va şoca să afli că eram un tocilar, domnule King. 
Şi dacă e ceva ce adolescenţii, în special cei cu gâtul mai 
lat decât IQ-ul lor, urăsc, atunci acel ceva sunt tocilarii. 

Champ se uită la ceas şi adună hârtiile de pe birou. 

După ce îi observă mişcările, Sean spuse repede: 

— Trebuie să mă mai uit o dată peste detaliile cazului. 
Dacă te-ai plictisit să mai discuţi despre asta, aş putea să 
vorbesc cu Len Rivest. 


58 


Chiar atunci, o femeie scundă cu părul cărunt intră în 
încăpere cu cafeaua. Lăsă pe birou ceştile, zahărul şi 
linguriţele. 

— Doris, îl rogi pe Len Rivest să ni se alăture? spuse 
Champ. 

După ce femeia plecă, Sean se întoarse spre Champ. 

— Deci să clarificăm, fără să trebuiască să-mi dai detalii 
confidenţiale, ce anume e Babbage Town? Şoferul nu mi-a 
zis mare lucru. 

Champ ezită să răspundă. 

— Doar decor, Sean, atât. Ai auzit vreodată de Charles 
Babbage? 

— Nu. 

—A avut un rol foarte important în dezvoltarea 
calculatoarelor şi, deşi nu pare mare lucru, gândeşte-te că 
omul s-a născut în 1791. A inventat vitezometrul. Pasionat 
de statistică, a creat un set de tabele pentru a stabili 
mortalitatea, un instrument standard pentru casele de 
asigurări de astăzi. Dar, în opinia mea, lucrul cel mai 
uimitor pe care l-a realizat Babbage a fost să spargă cifrul 
polialfabetic Vigenere care a fost imposibil de descifrat 
timp de aproape trei secole. 

— Cifrul polialfabetic Vigenère? 

Champ dădu din cap. 

— Blaise de Vigenere a fost un diplomat francez care a 
revoluţionat cifrul în secolul al XVI-lea. Era cunoscut drept 
polialfabetic pentru că folosea mai multe alfabete în locul 
unuia singur. Totuşi, a rămas nefolosit timp de două sute 
de ani pentru că se credea că era prea complex, chiar şi 
pentru analiza de frecvenţă. Ştii ce e aceea analiză de 
frecvenţă? 

— Sună cunoscut, spuse Sean încet. 

— A fost Sfântul Graal al comunităţii de spărgători de 
coduri, musulmanii l-au inventat în secolul al IX-lea. Acum, 
analiza de frecvenţă este exact ce îi spune numele. 
Analizezi de câte ori apare o literă în scris. De exemplu, în 
engleză, litera „e” este de departe cea mai des folosită, 
urmată de „t” şi apoi de „a”. Acest lucru este extrem de 


59 


important în decodări. Astăzi, decriptarea se bazează pe 
lungimea cifrei-cheie şi pe viteză, precum şi pe puterea 
computerelor de a decoda. Tot romantismul limbajului a 
dispărut aici. Acum o mie de ani, se credea că cifrul este 
inatacabil. Totuşi, musulmanii au reuşit să îl spargă şi au 
deţinut supremaţia timp de secole. Apoi a venit cifrul lui 
Vigenere, care a fost atât de revoluţionar, încât analiza de 
frecvenţă a devenit inutilă. 

Sean se foi în scaunul său în timp ce asculta lecţia de 
istorie mult prea lungă. 

— Iartă-mă, domnule King, dar îţi promit că la final o să 
am o concluzie. 

— Nu, e foarte interesant, spuse Sean, reţinându-şi un 
căscat. 

— Cum am spus, analiza de frecvenţă era inutilă în faţa 
monstrului Vigenere, atât de performant. Şi totuşi, 
bătrânul Charlie Babbage a reuşit să înfigă un cuţit în 
inima lui numerică. 

— Cum? întrebă Sean. 

— L-a abordat dintr-o direcţie nouă şi a pus bazele 
analizei de frecvenţă folosite de generaţiile următoare. Cu 
toate acestea, nu s-a bucurat de recunoaştere pentru că nu 
s-a obosit să-şi publice cercetările. 

— Şi cum a devenit cunoscută descoperirea lui 
Babbage? 

— În secolul XX, când i-au fost studiate notițele, mult 
după moartea lui, s-a stabilit că a fost primul care a făcut 
asta. Şi iată care e, în sfârşit, concluzia mea: am botezat 
acest loc Babbage Town ca un omagiu adus omului cu un 
creier deosebit şi prea puţină abilitate de a se promova. 
Totuşi, dacă ne atingem scopurile aici, atunci cu siguranță 
vom striga în gura mare. Champ zâmbi. După aceea, ne 
vom asigura că vom ajunge putred de bogaţi odată ce va 
începe exploatarea comercială a invențiilor noastre. 

— Şi tu vei primi ceva, nu-i aşa? 

— Nu aş fi aici altfel. Chiar dacă nu facem avere, munca 
tot e copleşitoare. 

— Deci cine deţine Babbage Town? 


60 


Uşa se deschise brusc şi un bărbat de vreo cincizeci de 
ani, scund, pieptos şi îmbrăcat în costum cu cravată păşi 
înăuntru. Părul argintiu îi era dat cu gel, şi avea ochii 
albaştri şi vii. 

Champ le făcu cunoştinţă: 

— Len, Sean King. 

Cu aceasta, Champ îşi luă tubul său  nonclasic 
experimental şi ieşi afară. Doar atunci, Sean îşi dădu 
seama că omul îi povestise multe, dar nu-i spusese nimic. 


61 


CAPITOLUL 14 


Horatio Barnes îşi parcă Harley-ul în faţa complexului 
rezidenţial de lângă Fairfax Corner, luă cheile de la 
apartamentul lui Sean şi al lui Michelle şi ezită un 
moment. Să verifice camioneta sau apartamentul mai 
întâi? Se decise asupra Toyotei Land Cruiser. Era parcată 
lângă intrarea în bloc. 

Horatio deschise portiera din faţă. 

— La naiba! fu prima lui reacţie. Sean nu glumise când îl 
avertizase să-şi pună mască şi să-şi facă vaccinul 
antitetanos. Portbagajul era atât de ticsit, încât nu se 
vedeau podelele. Echipamente sportive, batoane 
energizante topite, sticle de Gatorade, gunoi, mâncare 
mucegăită, o cutie cu douăsprezece gloanţe, haine 
mototolite şi o pereche de gantere cu înveliş de plastic 
erau împrăştiate în portbagaj. Horatio săltă cu greu una 
din ganterele aruncate acolo, apoi se uită pe una dintre 
revistele de arte marțiale din spate. 

„În regulă, domnule psiholog, ia aminte: nu o enerva 
vreodată pe domnişoara asta, căci îţi va tăbăci fundul 
slăbănog.” 

Se aşeză pe scaun şi se gândi: „Un haos complet”. 

Apoi, urcă în apartamentul de la etajul întâi. Işi dădu 
seama imediat care era camera lui Sean pentru că era 
foarte ordonată. Cealaltă cameră, cea a lui Michelle, era şi 
ea curată, hainele puse în ordine în dulap şi nimic aruncat 
la întâmplare, dar asta doar pentru că femeia nu fusese 
acolo încă. 

Într-un balcon îngust se aflau schiful şi vâslele lui 
Michelle. Erau perfect lustruite. Horatio se întoarse 
înăuntru. Pe o masă din micul foaier văzu un teanc de 
scrisori. 


62 


Cele mai multe îi erau adresate lui Sean, retrimise de la 
vechea adresă. Altele erau doar facturi. Mai rămăsese o 
scrisoare; îi era adresată lui Michelle Maxwell şi era din 
Hawaii, de la părinţii ei. Era probabil, genul de scrisoare 
prin care o anunțau cât de bine se simțeau şi cât de mult 
se distrau. 

În timp ce cerceta apartamentul, lui Horatio îi veni o 
idee. Îl sună pe Bill Maxwell în Florida. Bărbatul răspunse 
de la al doilea apel al telefonului. 

— E un moment nepotrivit? întrebă Horatio. Dacă alergi 
după vreun criminal, pune-mă pe „aşteptare” până îl 
prinzi. 

Bill chicoti. 

— Nu sunt la muncă azi. Chiar mă pregăteam să merg la 
pescuit. Ce mai e nou? Cum se simte Mick? 

Horatio află că toţi fraţii ei îi spuneau surorii lor Mick. 
Era o chestiune între fraţi. 

— Se simte tot mai bine. Uite ce voiam să te întreb, 
părinţii voştri locuiesc în Tennessee? 

— Da. În noua casă pe care au construit-o după ce tata s- 
a pensionat. Toţi am sărit să le dăm o mână de ajutor. Şefii 
de poliţie câştigă destul de bine, dar cu atâţia copii, nu au 
reuşit să strângă prea mulţi bani. A fost un fel de a le 
spune mulţumesc. 

— E foarte frumos din partea voastră, Bill. Tu îţi vezi des 
părinţii? 

— Probabil de patru sau cinci ori pe an. Sunt departe, 
aici, în Tampa. Zborurile sunt scumpe şi e drum lung de 
mers cu maşina până în Tennessee, iar eu am trei copii. 

— Ceilalţi fraţi ai tăi îi vizitează mai des? 

— Probabil că mai des decât mine. Locuiesc mai 
aproape. De ce doreşti să ştii? 

— Vreau să-mi lămuresc nişte treburi. Şi Michelle? 
Presupun că îşi vede părinţii mult mai des. Ea locuieşte 
aproape, în Virginia. 

— Nu cred. Cel puţin, de fiecare dată când am fost eu ea 
nu era acolo. Am vorbit cu ceilalţi fraţi ai mei şi i-am 
întrebat, dar niciunul nu mi-a zis că ar fi văzut-o. 


63 


— Poate mergeau ai tăi la ea. 

— Ea nu a stat niciodată într-o casă care să aibă o 
cameră de oaspeţi, răspunse Bill. Eu m-am dus la ea de 
câteva ori deoarece copiii mei sunt înnebuniţi după ea şi 
consideră că e grozav că mătuşa lor e campioană olimpică 
şi că a fost gardă de corp a preşedintelui. Dar mi s-a părut 
că se purta ciudat şi nu mi-am mai dus copiii acolo. 

— Cum adică? 

— Tot timpul era prea ocupată. Cât lucra pentru 
Serviciul Secret, înţelegeam. Dar când a ajuns în sectorul 
privat, ai fi crezut că va avea şi timp liber, dar nu s-a 
întâmplat asta niciodată. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

— Acum câţiva ani, şi doar pentru că s-a întâmplat să fiu 
în Washington pentru o întrunire poliţienească. Am luat 
cina. Pe atunci, încă lucra pentru Serviciul Secret. 

— Crezi că s-a înstrăinat de familia ta? 

— Nu credeam până nu ai început să-mi pui tu 
întrebările astea. 

— Îmi cer scuze dacă par prea băgăreţ, dar trebuie să 
ştiu lucrurile astea ca să o pot ajuta să se facă bine. 

— Da, ştiu asta. Adică, ea e de treabă, dar e ciudată. 

— Ciudată, da. Tocmai am aruncat o privire în maşina ei. 

Bill râse. 

— Nu i-ai chemat încă pe cei de la dezinsecţie? 

— Presupun că ştii şi tu ce ţine sora ta în maşină. 

— M-a luat cu ea când am mers la cină în seara aceea. 
Mi-am ţinut respiraţia tot drumul şi când am ajuns la hotel 
am făcut două duşuri ca să scap de miros. 

— Ai văzut-o să-şi spele foarte des mâinile sau să verifice 
încuietorile sau scaunele înainte să se aşeze? 

— Adică tulburare obsesiv-compulsivă? Nu, nimic de 
genul acesta. 

— Şi spui că la vârsta de şase ani lucrurile s-au schimbat 
deodată? Eşti sigur? 

— Eu am fost la colegiu şi nu am stat prea mult prin 
preajma ei, dar când m-am întors, ea era deja o altă 
persoană. Locuiau într-un orăşel la sud de Nashville. 


64 


— Şi nu crezi că a fost doar o schimbare de personalitate 
a unui copil care e în creştere? Lucrurile astea se 
întâmplă, ştii? 

— Era mai mult de atât, Horatio. Şi copiii mei se 
schimbă, dar nu atât de abrupt. 

— Spui că a devenit retrasă, din vorbăreaţă, timidă, din 
încrezătoare, suspicioasă. Şi plângea des? 

— Numai noaptea. 

— Şi a devenit dezordonată? _ 

— "Ţin minte că-şi arunca totul pe jos. Inainte, era atât de 
curată şi de îngrijită. Apoi, peste noapte, a început să fie 
tot mai neglijentă. Nu se vedea covorul de atâta mizerie. 
Tot timpul am zis că e din cauza firii ei independente. 

— Ar explica multe lucruri, Bill, dar nu toate lucrurile pe 
care le văd. Şi în domeniul meu, când lucrurile nu pot fi 
explicate, trebuie să aflu de ce, pentru că undeva, 
îngropată adânc, trebuie să existe o explicaţie. Horatio 
făcu o pauză. În regulă, mă bucur că eşti la peste o mie de 
kilometri distanţă având în vedere următoarea întrebare 
pe care vreau să ţi-o pun. 

— Mick nu a fost abuzată. 

— Văd că te-ai gândit la asta. 

— Sunt poliţist. Am văzut copii abuzaţi, copii cu 
coşmaruri, dar Michelle nu era aşa. Nu dădea niciun semn. 
Şi tata nu ar fi făcut aşa ceva, adică nu e genul. Şi, fiind 
poliţist, nici nu era prea des pe acasă. Îţi spun că-mi iubesc 
tatăl, dar dacă aş fi bănuit vreo secundă că i-a făcut ceva 
lui Michelle, nu aş fi stat pe gânduri deloc. Nu m-am făcut 
poliţist ca să trec lucrurile cu vederea. 

— Sunt sigur, Bill. Dar părinţii tăi au avut vreo explicaţie 
legată de schimbarea ei? Au mers cu ea la vreun 
specialist? 

— Nu, din câte ştiu eu. Şi pe atunci nu dădeai fuga la un 
specialist de fiecare dată când ceva nu era în regulă şi nu- 
ţi îndopai copilul cu medicamente doar pentru că nu putea 
să stea locului zece minute, fără supărare, domnule doctor. 


65 


— Eu cunosc mulţi psihiatri care mai degrabă ar putea fi 
etichetaţi drept farmacişti. Vorbeşti des cu părinţii tăi 
despre Michelle? 

— Cred că toţi am decis s-o lăsăm să meargă pe calea ei. 
Dacă vreodată va dori să se alăture din nou familiei, 
suntem aici pentru ea. 

— Şi nu le-ai spus nimic despre ce a păţit acum? 

_ — Nu. Dacă Mick nu vrea ca ei să ştie, nu mă pot băga. 
În plus, crezi că mi-aş dori ca o campioană olimpică, o 
trăgătoare de elită şi posesoare a centurii negre la karate 
să fie supărată pe mine, soră sau nu? 

— Şi pe mine mă sperie. Crezi că mi-ai mai putea spune 
ceva folositor? 

— Doar dă-mi-o pe sora mea cea mică înapoi, Horatio. 
Dacă faci asta, o să ai un prieten pe viaţă în Tampa. 


66 


CAPITOLUL 15 


Len Rivest îl conduse pe Sean prin Babbage Town. În 
spatele conacului se aflau o mulţime de clădiri de mărimi 
diferite. Sean observă că fiecare uşă era dotată cu un 
sistem de alarmă. Cea mai mare clădire se întindea pe un 
sfert de acru şi era înconjurată de un gard înalt de peste 
doi metri. Lângă ea era o construcţie care semăna cu un 
siloz pentru cereale. 

— Ce e acolo? întrebă Sean. 

— Apă. Au nevoie de apă să răcească echipamentul. 

— Şi în celelalte clădiri? 

— Alte lucruri. 

— Monk Turing unde a lucrat? Ce făcea acolo? 

— Speram să eviţi asemenea întrebări. 

— Len, aveam impresia că tu ne-ai angajat ca să aflăm 
de ce a murit Monk. Dacă nu vrei să facem asta, spune 
aşa, mă întorc acasă şi nu mai irosesc timpul tuturor. 
Tocmai am stat şi am ascultat o jumătate de oră vorbele 
goale ale lui Champ şi nu vreau să păţesc acelaşi lucru şi 
cu tine. 

Rivest îşi vâri mâinile în buzunare. 

— Imi pare rău, Sean. Ştiu că ai lucrat cu Joan pentru 
Serviciul Secret şi nu îmi place să mă joc de-a şoarecele şi 
pisica aşa cu un coleg de breaslă. Intre noi fie vorba, cred 
că „stăpânirea” s-a răzgândit cu privire la prezenţa unui 
investigator privat aici. 

— Şi cine e „stăpânirea” asta? 

— Dacă aş şti, ţi-aş spune. 

Sean rămase cu gura căscată. 

— Vrei să spui că tu nu ştii pentru cine lucrezi? 

— Dacă cineva are suficienţi bani, atunci îşi poate 
acoperi urma foarte uşor. Salariul meu e plătit de Babbage 
Town, LLC. Am fost curios o dată şi am vrut să văd cine 


67 


deţine compania aceasta şi mi s-a atras atenţia că, dacă 
mai fac ceva asemănător vreodată, voi fi dat afară. Am doi 
copii la facultate. Nu vreau să o dau în bară. 

— Şi de unde ştii că s-au răzgândit? 

— Pentru că am un schimb confidenţial de informaţii 
prin intermediul mailului personal. Le-am spus că erai deja 
în avion şi că trebuie să-ţi acorde măcar o şansă. Pentru că 
s-ar putea să fie riscant. 

— Din cauza implicării FBl-ului şi a CIA-ului? 

— Dintre toate locurile, tocmai la nenorocitul de Camp 
Peary. Dar, dacă reuşeşti să rezolvi rapid cazul şi să 
dovedeşti lumii că Babbage Town nu are nicio legătură cu 
moartea aceea, atunci poate dispar şi problemele noastre. 

— Şi dacă are legătură cu Babbage Town? 

— Atunci probabil că ar trebui să încep să-mi caut de 
lucru. 

— Champ Pollion crede că are legătură cu o mare 
conspirație orchestrată de complexul militar-industrial. 

Rivest mormăi. 

— Te rog, am şi aşa suficiente probleme ca să-mi pierd 
timpul cu teoriile tocilarului ăluia, mormăi Rivest. 

— Bine, să ne concentrăm pe lucrurile esenţiale. Cum a 
murit Monk Turing? 

— Împuşcat în cap. Pistolul era lângă cadavru. 

— Unde anume în Camp Peary a fost găsit? 

— În partea cea mai de est a complexului din apropiere 
de râul York. Ai trecut pe lângă el când ai venit. 

— Zona înconjurată de gard? 

— Da, corpul i-a fost găsit înăuntru. Se pare că a 
încercat să sară gardul. Sunt sigur că zona e patrulată, dar 
nu douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore. Sunt mii 
de acri în proprietatea Camp Peary. Şi nici CIA-ul nu are 
atâţia bani să supravegheze fiecare centimetru pătrat. 
Monk a intrat acolo cumva. 

— Unde e corpul acum? 

— La morga dintr-un orăşel din vecinătate, White 
Feather. Un medic legist din Williamsburg i-a făcut 
autopsia. Nu există dubii legate de moartea lui. Am văzut 


68 


corpul şi raportul. Dar dacă doreşti, poţi şi tu să arunci o 
privire. 

— În regulă. Turing era căsătorit? 

— Divorţat. Încercăm şi acum s-o găsim pe fosta soţie. 
Până acum n-am avut noroc. 

— Copii? 

— Unul. Viggie Turing, 11 ani. 

— Unde se află acum? 

— Aici, locuia cu tatăl ei în Babbage Town. Făcu semn 
din cap şi arătă spre nişte cabane. Oamenii care locuiesc 
aici lucrează tot aici. Unii locuiesc şi în conacul cel mare. 

— Viggie e o poreclă sau numele de familie? 

— Cred că vine de la Vigenere sau, cel puţin, eu aşa am 
auzit. 

— După Blaise de Vigenere? se miră Sean. 

— Cine? 

— Nu contează. Turing avea vreun duşman? 

— Avea cel puţin unul necunoscut. 

— Şi cum e cu teoria suicidului? Rană făcută de aproape, 
pistol găsit lângă cadavru? 

— S-ar putea să fie, spuse Rivest în şoaptă, dar intuiţia 
îmi spune altceva. 

— Uneori intuiţia greşeşte. 

— Pe mine nu m-a înşelat douăzeci şi cinci de ani cât am 
lucrat pentru FBI. Şi în cazul acesta îmi spune că cevanue 
în ordine. 

— Aş vrea să vorbesc cu Viggie. 

— Vei avea foarte mari probleme cu fetiţa aceea. 

— De ce? 

— Dacă nu e autistă, ceva asemănător tot are. Monk era 
singurul cu care putea comunica, nimeni altcineva nu a 
reuşit. 

— A aflat că tatăl ei e mort? 

— Hai să zicem că nimeni nu ştie cum să-i spună asta. 
Dar nu cred că va ieşi prea frumos. 

— De ce, e un copil violent? 

Rivest scutură din cap. 

— E tăcută şi timidă, şi o foarte bună pianistă. 


69 


— Şi care e problema atunci? 

— Trăieşte în lumea ei, Sean. Vorbeşti cu ea şi deodată 
parcă dispare. Nu comunică la acelaşi nivel la care 
comunicăm noi. 

— A fost dusă la un specialist? 

— Nu ştiu. 

Sean se gândi la Horatio Barnes. 

— Dacă se poate, am pe cineva care o poate ajuta. Cine 
are grijă de ea acum? 

— Alicia Chadwick, printre alţii. 

— Cine e ea? 

— Lucrează într-unul dintre departamentele de aici. 
Spuneam că Monk era singurul care putea vorbi cu ea, dar 
se pare că şi Alicia reuşeşte, chiar dacă mult mai puţin. 

— Cine a găsit corpul lui Monk? 

— Un gardian care patrula. 

— S-au găsit ceva probe la faţa locului care să ne ofere 
nişte indicii? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— Pistolul? 

— Era al lui Turing. Avea permis pentru el. 

— Amprentele de pe pistol erau ale lui? 

— Se pare că da. 

— Se pare că da? Erau sau nu erau ale lui? 

— Da, erau. De asemenea, nu există indicii cum că ar fi 
fost legat sau lovit. Rivest răbufni: Uite ce e, se prea poate 
ca un gardian din Camp Peary să-l fi împuşcat. 

— Cu pistolul lui Turing? 

— Monk încălca o proprietate. Un gardian l-a împuşcat 
şi încearcă acum să-şi acopere fapta. 

Sean scutură din cap. 

— Dacă încălcase proprietatea, atunci gardianul avea un 
motiv bun să-l împuşte. Însă, dacă acoperi fapta, cineva 
până la urmă tot va săpa mai adânc, până găseşte ce 
caută. Şi nu ai folosi arma lui Monk ca să faci asta. 

— Cine naiba poate şti, când e vorba de CIA? protestă 
Rivest. 


70 


— Al doilea motiv e şi mai bun. Monk a fost omorât de la 
distanţă mică. Dacă un gardian a fost atât de aproape de 
el, putea foarte bine să-l aresteze, nu să-l omoare. 

— S-au luat la bătaie şi arma s-a declanşat accidental? 
sugeră Rivest. 

— Dar nu există semne de violenţă, ai spus. 

Rivest suspină. 

— Cine naiba mai ştie care e adevărul? 

— Şi poziţia CIA-ului care e? 

— Că a sărit gardul şi s-a împuşcat. 

— Dar tu nu crezi asta? 

Rivest privi îngrijorat împrejur. 

— Sunt mulţi ochi pe aici. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că într-un loc ca ăsta pot fi spioni. 

— Spioni? De ce ai crede asta? 

— Nu am nicio dovadă. Doar intuiţia, din nou. 

— Sunt ceva dovezi printre lucrurile personale ale lui 
Turing? întrebă Sean. 

— FBl-ul a luat toate lucrurile. Computerul, 
documentele, paşaportul etc. 

— Cine a fost ultima persoană care l-a văzut pe Monk în 
viaţă? 

— Cred că fiica lui, spuse Rivest. 

— Biroul nu are experţi care o pot ajuta? 

Rivest se arăta încântat să schimbe subiectul. 

— Au adus pe cineva, dar nu a ajuns la niciun rezultat cu 
copilul. 

Sean se gândi din nou la prietenul lui, Horatio Barnes, 
iubitor de motociclete Harley, şi se hotări să-l sune mai 
târziu, deşi, într-un fel, ar fi vrut ca el să se concentreze 
asupra lui Michelle. 

— A fost văzut la cină în seara de dinainte de a i se fi 
descoperit cadavrul, continuă Rivest. Apoi, s-a dus să mai 
verifice ceva în biroul său. 

— De unde ştii asta? întrebă Sean brusc. 

— Computerul arăta că a plecat la ora 8.30. Tot ce s-a 
întâmplat după aceea sunt doar speculaţii. 


71 


— Cum a ajuns la Camp Peary? A înotat sau a luato 
barcă? Sau o maşină? 

— Nu văd cum ar fi putut conduce. Nu poţi ajunge în 
partea aceea a complexului decât trecând prin poarta 
principală. Şi nu putem să ne dăm seama dacă a înotat 
pentru că plouase şi hainele îi erau toate ude. Dar ar fi fost 
prea mare distanţa, totuşi. 

— Dacă eliminăm şi posibilitatea înotului, atunci 
înseamnă că a luat o barcă. S-au găsit bărci prin 
apropiere? 

— Nu. 

— Aveţi bărci prin zonă? 

— Oh, da. Sunt nişte bărci cu vâsle şi un caiac, câteva 
schifuri, o barcă mare de pescuit şi două bărci cu motor 
deţinute de Babbage Town. 

— Deci o mulţime de ambarcaţiuni disponibile, dar nu 
lipseşte niciuna. 

— Corect. Dar dacă l-a luat cineva şi l-a dus acolo, ar fi 
putut să ducă barca la locul ei şi nimeni să nu ştie. 

— Unde sunt păstrate bărcile? întrebă Sean. 

— Într-un hangar pentru bărci, pe malul râului. 

— A auzit cineva vreun motor de barcă în noaptea 
aceea? 

Rivest scutură din cap. 

— Dar hangarul respectiv e la o depărtare foarte mare, 
şi mai există şi o pădure. Se prea poate să nu se fi auzit 
nimic. 

— Iarăşi ne lovim de un zid. 

— Vrei să luăm ceva de băut? întrebă Rivest. 

— Crezi că aş avea nevoie? 

— Nu, nu cred. Hai să luăm cina, să bem câteva pahare 
şi mâine îţi voi povesti mai multe decât ai fi vrut să ştii 
despre Babbage Town. 

— Sincer, chiar merită să moară cineva pentru Babbage 
Town? 

În lumina slabă a apusului de soare, Rivest privi lung 
peste umărul lui Sean şi spuse: 

— La naiba, Sean, merită să intri în războaie pentru el. 


72 


CAPITOLUL 16 


Era deja ora unu când, în ciuda sforăitului uşor al lui 
Cheryl, Michelle auzi din nou paşi pe coridor. Deja 
îmbrăcată, ieşi pe hol doar în şosete şi urmări persoana 
respectivă. Era sigură că era vorba de Barry. 

Se opri brusc de îndată ce nu se mai auziră paşii. Se uită 
în jur. Se afla pe coridorul care ducea la salonul lui Sandy. 
Nu-l crezuse pe Barry când îi spusese că nu o cunoştea pe 
femeie. Explicaţia lui scârţâia. Când paşii se auziră din 
nou, ea îşi ciuli urechile. 

Se puse din nou în mişcare, scrutând coridorul slab 
luminat. Auzi o uşă deschizându-se şi apoi închizându-se. 
Michelle înaintă şi aruncă o privire după colţ. Un bec era 
aprins la capătul holului. Apoi cineva îl stinse. Se trase 
înapoi şi se lipi de perete când altă uşă se deschise şi se 
închise. După ce aşteptă aproape cinci minute, Michelle 
auzi iarăşi uşa deschizându-se şi apoi închizându-se la loc. 
Paşii se îndreptau spre ea. Se uită repede în jur să 
găsească un loc unde să se ascundă. Intră într-o cameră 
goală şi se piti după uşă. Când persoana trecu pe lângă 
uşă, Michelle aruncă o privire pe gemuleţ. Nu era Barry. 
Acesta era prea scund. Nu-l recunoscuse pentru că avea pe 
cap o pălărie şi gulerul de la haină ridicat. Când omul 
dispăru din raza ei vizuală, Michelle se întrebă dacă să se 
întoarcă în camera ei sau să meargă să-l urmărească. Optă 
pentru ultima variantă. Se furişă pe hol, luă colţul şi merse 
mai departe. 

La capătul coridorului se afla farmacia. Oare aceasta era 
uşa pe care o auzise deschizându-se şi închizându-se mai 
devreme? Se uită în stânga ei. Aici era şi camera lui Sandy, 
care părea să doarmă liniştită. 

Michelle privi în jos şi observă ceva. Se aplecă şi luă o 
bucată dintr-o folie de plastic, din acelea care se folosesc 


73 


pentru a împacheta obiectele fragile din cutii. O puse în 
buzunar, se uită încă o dată la Sandy care dormea şi se 
furişă înapoi în salonul ei. 

În dimineaţa următoare, Michelle se trezi devreme şi 
porni pe coridoare. Trecu de camera lui Sandy chiar când 
femeia ieşea pe uşă. Sandy purta o şapcă Red Sox pe cap 
şi un zâmbet generos pe faţă. 

— Cum e migrena? întrebă Michelle. 

— A dispărut. O noapte bună de somn de obicei ajută 
mult. Mulţumesc de întrebare. 

— Când ai şedinţă la psihiatru? 

— Prima e la ora 11. Apoi urmează o şedinţă de grup. 
Apoi îmi dau medicamentele. Apoi vine un consilier să mă 
vadă. După aceea, îmi iau pilulele fericirii şi mă duc să 
trăncănesc cu alţi străini. Le voi spune tot ce-şi doresc să 
audă. De exemplu, că mama m-a alăptat până la balul de 
absolvire. Ei iau de bună tot ce le povestesc şi scriu chiar 
şi articole pe tema asta, în timp ce eu mă distrez pe seama 
lor. 

— Nu cred că aş putea participa la şedinţa de grup, 
spuse Michelle. 

Sandy se învârti în cerc cu scaunul său cu rotile. 

— Oh, e uşor. Tot ce trebuie să faci e să te ridici în 
picioare, iar în cazul meu, să stau jos: „Bună, sunt Sandy şi 
sunt cam sărită de pe fix, dar chiar vreau să mă fac bine. 
De aceea sunt aici”. Şi apoi toată lumea bate din palme şi 
îţi spune cât de curajoasă eşti. După care mi se dă un 
somnifer şi nu mă mai ridic din pat ore întregi. 

— Se pare că ţi-ai făcut deja o rutină din asta. 

— Oh, scumpa mea, sunt în punctul în care le pot deja 
prevedea întrebările. E ca jocul de-a şoarecele şi pisica, 
numai că ei nu şi-au dat seama că eu sunt de fapt pisica, şi 
nu şoarecele. 

— Ai încercat măcar să vorbeşti despre ce te face cu 
adevărat să te simţi deprimată? 

— Nu, că ar deveni prea complicat. Adevărul nu mă va 
elibera, ci mă va face să mă sinucid. Şi până mă 
externează, dansez după cum îmi cântă ei, la figurat, 


74 


bineînţeles, spuse ea şi lovi roţile scaunului. Sandy face 
orice vor ei, doar atâta timp cât îmi vor da pilulele. 

— Te doare tare? 

— Când ţi se spune că ai paralizat de la talie în jos, te 
gândeşti „OK, e o nenorocire, dar măcar nu voi mai simţi 
nimic”. Greşit! Nu-ţi vor spune cât de dureros e să fii 
paralizat. Glonţul care mi-a intrat în şira spinării e încă în 
corp. Doctorii mi-au spus că e prea aproape de coloană ca 
să rişte să-l scoată. A fost o chestiune de câţiva milimetri. 
Şi în fiecare an se deplasează puţin. Nu e o ironie a sorții? 
El se poate mişca, iar eu nu. Medicii spun că, dacă fac vreo 
mişcare mai bruscă, s-ar putea să cad moartă, pur şi 
simplu, sau să devin o legumă. Nu-i aşa că e prea mult să 
pot exprima în cuvinte? 

— Îmi pare foarte rău, spuse Michelle. Problemele mele 
par atât de mărunte acum. 

Sandy nu luă în seamă remarca aceasta. 

— Hai să mergem să luăm micul dejun. Ouăle sunt 
stricate, iar carnea arată ca o bucată de cauciuc, dar 
măcar ne putem bucura de o cană bună de cafea. Haide, te 
întrec! 

Sandy prinse viteză cu scaunul cu rotile, iar Michelle 
zâmbi şi fugi după ea. Brusc, îi prinse mânerele scaunului 
cu rotile din mers şi o împinse. Sandy chiui şi râse tot 
drumul. 

După micul dejun, Michelle se întâlni, ca de obicei, cu 
Horatio. 

— Am vorbit cu Bill din nou. 

— Ce mai face Bill? 

— Bine. A zis că nu prea te-a văzut în ultima vreme. Nici 
restul familiei, de altfel. 

— Suntem toţi ocupati. 

Îi întinse scrisoarea de la mama ei. 

— Am fost în apartamentul tău şi al lui Sean şi am luat-o. 
Ştiu că nu ai văzut apartamentul până acum, dar e foarte 
frumos. Mă bucur că am apucat să-l văd înainte să-l faci 
praf, cum ai făcut cu maşina. Apropo, te-ai gândit vreodată 


75 


să-ţi cureţi Toyota? Vreau să zic măcar ca să previi o 
epidemie de ciumă bubonică. 

— Poate că e cam dezordine în maşină, dar ştiu unde se 
află fiecare lucru de care am nevoie. 

— Da, şi eu după ce mănânc mâncare mexicană ştiu ce e 
în colonul meu, dar asta nu înseamnă că şi vreau să văd. 
Vrei să citeşti scrisoarea de la părinţii tăi? Poate e ceva 
important. 

— Dacă era aşa important, probabil că ar fi dat de mine 
până acum. 

— "Ţin legătura cu tine? 

Michelle îşi încrucişă braţele. 

— Deci azi vorbim despre părinţi. 

Horatio îşi luă carneţelul şi îi arătă. 

— Uite, scrie aici că trebuie să te întreb. 

— Vorbesc cu ei. 

— Dar aproape niciodată nu îi vizitezi. Şi nu sunt la mare 
depărtare de tine. 

— Mulţi copii nu-şi vizitează părinţii. Nu înseamnă că 
nu-i iubesc. 

— Adevărat. Ce părere ai despre faptul că eşti singura 
fată, iar tatăl tău şi fraţii tăi sunt toţi poliţişti? 

— Prefer să mă gândesc că îmi dau o motivaţie 
sănătoasă. 

— În regulă, dar îţi place ideea că poţi domina fizic orice 
bărbat care îţi iese în cale? 

— Îmi place să pot avea grijă de mine. Trăim într-o lume 
violentă. 

— Şi fiindcă ai lucrat în domeniu, ai văzut mai mult 
decât ai avut parte. Şi bărbaţii sunt cei mai violenţi, nu-i 
aşa? 

— Prea mulţi bărbaţi se bazează mai mult pe muşchi 
decât pe creier. 

— Încă mai vrei să-ţi faci rău? 

— Mă întrebi cele mai ciudate lucruri. 

— Îmi place să cred că te vor trezi, în caz că moţăiai. 

— Nu am vrut niciodată să-mi fac rău. 


76 


— Bine, atunci te cred. Dar care e problema după 
părerea ta? Şi cum gândeşti că te pot ajuta? 

Michelle privi nervoasă în altă direcţie. 

— Nu e o capcană, Michelle, chiar vreau să te faci bine. 
Simt că vrei asta. Deci cum doreşti să te faci bine? 

— Vorbim despre asta, nu e şi acest lucru important? 

— Este. Dar, în ritmul ăsta, eu voi fi demult mort până să 
ajungem la un consens. Nu e nevoie să opui atâta 
rezistenţă. 

— Nu înţeleg ce vrei de la mine, Horatio! se răsti 
Michelle. 

— Sinceritate, candoare, o dorinţă reală de a participa la 
acest exercițiu pe care-l numim introspecţie, dar 
întrebările nu te pot ajuta dacă răspunsurile sunt vorbe 
goale. _ 

— Încerc să fiu cât mai sinceră cu tine. Întreabă-mă. 

— Îţi iubeşti fraţii? 

— Da! 

— Îţi iubeşti părinţii? 

Ea din nou răspunse cu da. Dar Horatio simţi că nu era 
în totalitate sinceră. 

— Vrei să-mi vorbeşti despre copilăria ta? 

— Asta e tot ce poate un psiholog? Totul se reduce la ce 
ai făcut când ai fost copil? Să ştii că nu mergi pe drumul 
cel bun. 

— Atunci arată-mi-l tu. Totul e în capul tău. Ştii că aşa e, 
trebuie doar să ai curajul să-mi spui. 

Michelle se ridică brusc, tremurând de mânie. 

— Cum îndrăzneşti să-mi pui la îndoială curajul? Nu ai fi 
rezistat nici zece minute în locul meu! 

— Nu mă îndoiesc. Dar răspunsul la problemele tale e 
creierul tău. Acolo, pe o suprafaţă de câţiva centimetri, se 
află trilioane de gânduri şi amintiri care fac din tine 
persoana care eşti. Dacă am scoate la suprafaţă ceea ce ai 
îngropat acolo, atunci niciodată nu te vei mai lua la bătaie 
cu un bărbat. 

— Îţi spun că nu s-a întâmplat aşa ceva! 

— Şi eu îţi spun că mă minţi. 


77 


Michelle îşi strânse pumnii şi urlă: 

— Vrei să te rănesc?! 

— Tu vrei să mă răneşti? i-o întoarse el. 

Michelle rămase în picioare privindu-l lung. Apoi îşi 
desfăcu pumnii, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă lăsând-o 
deschisă, poate simbolic, se gândi Horatio, sau măcar 
inconştient. 

El rămase singur, reflectând în timp ce privea uşa: „Te 
trag eu după mine, Michelle, şi cred că suntem deja 
aproape de asta”. 


78 


CAPITOLUL 17 


După ce luară cina în sufrageria conacului, Sean şi 
Rivest merseră în cabana lui Rivest să bea ceva. După 
nişte vin şi trei pahare de votcă martini, Len Rivest adormi 
în fotoliul din camera de zi, după ce îi promise lui Sean că 
aveau să se întâlnească a doua zi. Sean, care abia dacă 
gustase din ginul tonic, se ridică şi se duse să se plimbe 
prin Babbage Town. Rivest îi dăduse o legitimaţie cu 
numele şi fotografia sa. Aceasta nu-i dădea libertatea de a 
intra neînsoţit în orice clădire, ci doar în conac, dar îi era 
de folos pentru a nu fi reţinut şi încarcerat de forţele de 
ordine din complex. 

Bungalow-ul lui Rivest se afla în partea de est, la fel ca 
toate celelalte reşedinţe. În apropierea locuinţei lui Rivest 
se afla o clădire mare. Când Sean trecu pe lângă ea, 
observă semnul de pe una din cele două uşi. „Baraca 
numărul 3”. Părea împărţită în două loturi egale. Sean se 
uită cum doi gardieni înarmaţi ieşiră pe uşa din stânga şi 
plecară probabil să-şi facă rondul. Erau foarte bine 
înarmaţi. Dar de ce? 

Se întoarse pe unde venise şi trecu pe lângă o curte cu o 
piscină de dimensiune olimpică, pe marginea căreia erau 
scaune, mese, umbrele şi un grătar. Mai mulţi oameni erau 
adunaţi în jurul grătarului, cu beri şi pahare de vin în 
mână, vorbind încet. Câteva capete se întoarseră în 
direcţia lui, dar nimeni nu se obosi să-l salute. Sean 
observă un tânăr care ţinea în mână o bere. Se aşeză lângă 
el şi se prezentă. R 

Bărbatul privea foarte agitat în jos. Il cunoscuse pe 
Monk şi lucrase cu el. 

— Care este domeniul tău? 


79 


— Fizica moleculară, cu o specializare în... Tânărul ezită 
să-i spună şi luă o gură de bere. Ce crezi că i s-a întâmplat 
lui Monk? 

— Încă nu ştiu. Ţi-a vorbit vreodată despre ceva care i-ar 
fi putut ameninţa viaţa? 

— Nu, niciodată. Muncea foarte mult, ca toţi ceilalţi. Are 
o fiică. E un pic mai specială. Foarte inteligentă, adică ştie 
să facă multe calcule pe care nici măcar eu nu pot să le 
fac. Dar Viggie e foarte ciudată. Ştii ce colecţionează? 

— Ce? 

— Numere. 

— Numere? Cum colecţionezi numere? 

— Are toate combinaţiile de cifre în cap. Şi se gândeşte 
într-una la altele noi. Le etichetează folosindu-se de litere. 
Dacă o întrebi de numărul „x” sau de numărul „zz”, îţi dă 
de fiecare dată răspunsul corect. Am testat-o. E uimitoare. 
Nu am mai văzut aşa ceva. 

— Monk ţi-a vorbit vreodată de Camp Peary? Poate că a 
mers acolo cu un motiv. 

Bărbatul scutură din cap. 

— Dar ştiai despre asta, nu? 

— Nu prea poţi să nu ştii. 

Câţiva oameni de lângă piscină le făcură semn. Băiatul 
se ridică numaidecât. 

— Mă scuzaţi, trebuie să plec. 

Sean îşi continuă plimbarea. Nimeni de aici nu părea 
dispus să vorbească. Totuşi, dacă Monk s-ar fi sinucis, 
trebuia să fi avut un motiv. Dacă va continua să caute, la 
un moment dat, ceva tot va trebui să iasă la suprafaţă, 
Sean era sigur de asta. 

Se opri în faţa clădirii de lângă turnul de apă. Pe ea era 
o plăcuţă pe care scria „Baraca numărul 2”. In timp ce se 
apropia de intrare, un gardian înarmat îl văzu şi ridică 
mâna. 

Sean scoase legitimaţia şi îi explică cine era. Gardianul 
cercetă legitimatia şi apoi se uită lung la Sean. 

— Auzisem că urma să trimită pe cineva. 

— Îl cunoşteai pe Monk Turing? întrebă Sean. 


80 


— Nu. Adică ştiu cine era, dar nu avem voie să ne 
împrietenim cu „creierele” de aici. 

— Ai observat vreun comportament ciudat la el? 

Gardianul râse. 

— Omule, toţi cei care lucrează aici mi se par puţin duşi 
cu capul. Prea mult creier strică uneori, ştii? 

Sean porni încet spre clădire. 

— Ce e „Baraca numărul 2”? 

— Nu pot să-ţi spun. Nu că aş şti mare lucru. 

Sean mai încercă să afle câte ceva, dar, spre cinstea lui, 
gardianul se ţinu ferm pe poziţii. 

— Ştii cumva unde locuia Monk Turing? întrebă el în 
final. Gardianul îi arătă o cărare străjuită de copaci. 

— Prima pe dreapta, al doilea bungalow. 

— Fiica lui locuieşte tot aici? 

Gardianul încuviinţă. 

— Împreună cu cineva de la Asistenţă Socială. Şi cu un 
gardian înarmat. 

— Gardian înarmat? 

— Tatăl ei a murit. Aşa că au luat măsuri de precauție. 

— De fapt, locul acesta pare destul de bine păzit, spuse 
Sean. 

— La fel e şi Camp Peary, dar cineva tot a reuşit să-l 
omoare acolo pe Monk Turing. 

— Deci crezi că a fost omorât? Nu s-a sinucis? 

Acum gardianul părea nesigur pe el. 

— Eu nu sunt detectiv. 

— Cu FBl-ul şi cu poliția locală aţi vorbit? 

— Toţi am vorbit cu ei. 

— Au ceva ipoteze? 

— Chiar de ar avea, nu mi le-au împărtăşit. 

— Nu aţi avut probleme de securitate cu Turing? Sau 
ceva străini prin zonă? 

— Nimic de genul acesta, zise gardianul. 

— Turing a murit împuşcat cu propria arma. Ştiai că 
poseda o armă? 

— Din câte ştiu eu, doar gardienii au voie să poarte 
arme aici. 


81 


Sean îşi continuă plimbarea şi văzu şirurile de 
bungalow-uri în faţă. Primul nu avea nicio lumină aprinsă, 
iar al doilea, al lui Monk Turing, avea o luminiţă la geamul 
din faţă. Toate aceste clădiri erau construite din cărămidă 
roşie şi păreau să se întindă pe o suprafaţă de vreo şapte 
sute de metri pătraţi. „Frumoase case”, îşi spuse Sean. 
Peluzele erau îngrijite, iar gardurile albe, frumos vopsite. 
Ghivece cu flori erau presărate pe trepte, până în faţa uşii. 
Eră ca în acele picturi idilice care înfăţişează viaţa exact 
aşa cum ea nu era, de fapt. Deschise poarta şi o luă pe 
aleea care ducea la uşă. 

Observă o grămadă de echipament sportiv pe o băncuţă 
din curte. Două maşinuţe de golf, o minge de baschet, o 
bâtă de baseball şi o mănuşă de baseball puteau fi văzute. 
Sean ridică mănuşa; mirosea a piele curățată. Lui Turing 
trebuie să-i fi plăcut sportul, după atâta muncă 
intelectuală. 

Sean aruncă o privire prin uşa de plasă. O femeie 
rotofeie, în halat şi papuci de casă, dormea pe canapea. Nu 
se zărea niciun gardian prin preajmă. În colţul celălalt al 
camerei, o fetiţă cânta la pian. Avea părul blond şi lung şi 
tenul alb. In timp ce Sean stătea pironit şi o asculta, fetiţa 
trecu de la muzică clasică, Rahmaninov, se gândi Sean, la 
Alicia Keys, fără să greşească nicio notă. 

Brusc, Viggie Turing îşi ridică privirea şi îl zări. Nu se 
sperie. Nici măcar nu se opri din cântat. 

— Ce faci aici? 

Vocea venea din spatele lui Sean. Se întoarse şi o văzu 
pe femeie lângă el. Işi scoase legitimaţia. 

— Sunt Sean King, explică el. Sunt aici ca să investighez 
moartea lui Monk Turing. 

— Ştiu asta, spuse femeia iritată. Te întrebam ce faci 
aici la ora aceasta? 

Ea părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani şi un 
metru şaizeci şi cinci. Părul roşcat, scurt, prins cu o 
bentiţă. Lumina de la uşa era aprinsă, aşa ca putea să vadă 
că femeia avea pistrui şi ochii verzi. Purta blugi, mocasini 
negri şi o cămaşă de catifea reiată. Buzele îi erau prea 


82 


pline pentru faţa subţire, umerii puţin prea largi, nasul nu 
foarte proporţionat cu ochii şi bărbia prea ascuţită. Şi 
totuşi, cu toată simetria aceea, era una dintre cele mai 
fermecătoare femei pe care le văzuse Sean. 

— Mă plimbam şi am auzit-o pe Viggie cântând la pian. 
Am presupus că ea e, aşa că m-am apropiat să o ascult. 
Sean îşi închipui că explicaţia era suficientă. Tu cine eşti? 

— Alicia Chadwick. 

— E o pianistă desăvârşită, comentă Sean. 

Ochii verzi ai femeii îl scrutară. N 

— E o fetiţă minunată din multe puncte de vedere. Il 
trase de mânecă, îndepărtându-l de uşă. Haide să vorbim. 
Am o mulţime de lucruri să-ţi spun. 

Sean zâmbi. 

— Eşti prima persoană pe care am întâlnit-o aici şi care 
vrea să vorbească. 

— Nu te bucura până nu auzi ce am de zis. 


83 


CAPITOLUL 18 


Cinci minute mai târziu, Alicia şi Sean se îndreptau spre 
o casă cu şindrilă, cu acoperiş din lemn de cedru şi cu o 
verandă mare la intrare. El o urmă înăuntru într-un birou 
ticsit cu cărţi. În mijlocul încăperii se afla un birou cu un 
computer cu ecran plat. li arătă cu degetul un fotoliu din 
piele roasă, iar ea se aşeză pe scaunul din spatele mesei de 
scris. 

El privi cu interes cum ea îşi puse piciorul drept pe masă 
şi îşi trase în sus manşeta de la pantaloni. Atunci, Sean 
putu să vadă că femeia avea un picior din metal. Ea îl privi. 

— Sunt sigură că Emily Post ar spune că nu e bine că îţi 
arăt piciorul meu din metal, mai ales că eşti un străin, dar 
nu-mi pasă. Şi cu toată tehnologia, doare foarte tare. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Sean în timp ce ea 
înghiţea trei calmante cu un pahar cu apă. Îmi pare rău, nu 
cred că vrei să vorbeşti despre asta, adăugă el repede. 

— Nu-mi place să-mi pierd timpul sau să fiu 
nepoliticoasă. Sunt matematician, dar lingvistă din 
pasiune. Tatăl meu a lucrat în diplomaţie şi am călătorit 
mult în Orientul Mijlociu când eram mică. Aşa că vorbesc 
araba, farsi şi alte dialecte pe care guvernul le-a 
condamnat de mult. Acum patru ani, am lucrat ca 
interpretă din partea Statelor Unite în Irak. Totul era în 
regulă, până când într-o zi, mergând într-un Humvee, o 
bombă ne-a explodat în faţă. Mi-am recăpătat cunoştinţa o 
săptămână mai târziu, în Germania, ca să aflu că mi-am 
pierdut şapte zile din viaţă şi o mare parte din piciorul 
drept. Numai doi oameni au supravieţuit exploziei, eu şi un 
alt bărbat care m-a tras afară din maşină. Oricum, ţara 
mea m-a recompensat oferindu-mi acest echipament, spuse 
ea şi bătu cu mâna piciorul din metal. 

— Îmi pare rău, spuse Sean. 


84 


Îi admira detaşarea cu care putea vorbi despre un lucru 
atât de trist. 

Alicia se lăsă pe spate în scaunul său şi îl studie cu 
atenţie pe Sean. 

— Tot nu am nici cea mai vagă idee de ce te-au chemat 
aici. 

— Pentru că e vorba de o moarte misterioasă şi pentru 
că eu sunt detectiv. 

— Asta înţeleg. Doar că au mişunat atâţia poliţişti pe 
aici, încât până şi Jack Spintecătorul ar fi tremurat de fiică. 
Iar ei lucrează pentru guvern, tu eşti la privat. 

— Ce înseamnă asta mai exact? 

— Adică ei nu te pot controla, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, oare pot? 

Ea nu-i răspunse. 

— Parcă aveai multe lucruri să-mi spui. 

— Tocmai ţi-am spus unul dintre ele. 

— În regulă, dar cine sunt ei? Adică patronii lui Babbage 
Town? Nimeni de aici nu pare nerăbdător să-mi spună. 
Unii nici măcar nu ştiu. Amândouă variantele mi se par 
incredibile. 

— Aici nu pot să te ajut. 

— FBl-ul a vorbit cu tine? 

— Da, un bărbat pe nume Michael Ventris. Fără umor, 
dar eficient. 

— În regulă, bine că mi-ai spus. Ce părere ai despre 
Champ Pollion? Lăsă-mă să ghicesc, a fost primul din clasa 
lui de la MIT. 

— Nu, chiar a fost al doilea la Institutul Indian de 
Tehnologie, o şcoală pe care toţi o consideră mai mult 
decât prestigioasă. 

— Şi el pare nerăbdător să afle ce i s-a întâmplat lui 
Monk. 

— E om de ştiinţă. Ce poate şti el despre morţi violente 
şi investigaţii? Eu am văzut suficient sânge în Irak pentru o 
mie de ani, şi totuşi m-a tulburat foarte mult moartea lui 
Monk. Cel puţin, în Irak ştiai cine te pândeşte să te 
omoare. Aici nu ştii. 


85 


— Deci crezi că Monk a fost omorât? 

— Nu ştiu. Tocmai asta e neliniştitor. 

— A fost găsit pe teritoriul CIA-ului? 

— Da. Dar crezi că dacă CIA-ul ar fi avut vreo legătură 
cu moartea lui, i-ar fi lăsat corpul acolo? Adică, ar fi putut 
să-l arunce pe undeva. 

— Care este rolul tău în Babbage Town? Nu cred că eşti 
o simplă funcţionară. 

— Cum ţi-ai dat seama de asta? 

— Casa ta e mai mare decât celelalte. 

— Conduc un departament. Champ locuieşte peste 
drum, lângă Baraca numărul 1. 

— Ce se întâmplă acolo? 

— Acolo e departamentul meu, de fapt. Champ conduce 
Numărul 2, lângă Numărul 1. 

— Aşadar, nu vrei să-mi spui cu ce te ocupi. 

— Nu e nimic interesant. Lucrăm cu numere foarte mari 
sau, cel puţin, încercăm. Vânăm ceva ce mulţi oameni din 
domeniu nu cred că există. O scurtătură matematică. 

Sean o privi sceptic. 

— Ce înseamnă asta? Atunci cum se justifică gărzile şi 
tot armamentul? 

— Se justifică, pentru că, dacă găsim ce căutăm, o să 
revoluţionăm lumea. Şi nu suntem singuri. Îi avem de 
partea noastră pe cei de la Microsoft, NSA, Stanford 
University, Oxford şi ţări precum Franţa, Japonia, China, 
India, Rusia sunt toate implicate în activităţi similare. 
Chiar şi ceva organizaţii. 

— Nu sunt sigur că aş vrea să fiu în competiţie cu NSA. 

— Poate din această cauză avem nevoie de gardă. Ca să 
ne protejeze de ei. 

— Să înţeleg că tot Babbage Town este implicat în aşa 
ceva? 

— Nu, eu vorbeam despre mine şi de mica mea 
operaţiune din Baraca numărul 1. Şi, sincer, mă simt de 
parcă aş fi sora vitregă a lui Champ. E clar că munca mea 
e doar un plan de acoperire pentru posibilele eşecuri ale 
lui. Totuşi, răsplata ar putea fi imensă. 


86 


— Ca să revoluţionezi lumea? spuse Sean, repetându-i 
vorbele. La ce te referi? 

— Unele invenţii, bunăoară, becul sau antibioticele, au 
ajutat omenirea. Alte invenţii, cum ar fi armele nucleare, 
pot să distrugă lumea. Şi totuşi, lumea le cumpără şi alţii 
le inventează. 

— De ce mă simt oare ca Alice în Ţara Minunilor? 

— Nu trebuie să ne înţelegi lumea, domnule King. 
Trebuie doar să afli ce i s-a întâmplat lui Turing. 

— Spune-mi Sean. Monk lucra în departamentul tău? 

— Nu, în cel al lui Champ. Monk era fizician, nu 
matematician. Dar îl cunoşteam. 

— Şi? 

— Şi petreceam timpul cu el şi cu Viggie, dar nu pot să 
spun că am ajuns să-l cunosc prea bine. Era tăcut, metodic 
şi retras. Nu vorbea niciodată despre viaţa personală. 
Acum, haide, întreabă-mă lucrurile cele mai evidente. A 
avut Monk duşmani? S-a implicat în lucruri care i-ar fi 
putut provoca moartea? 

Sean zâmbi. 

— Dacă tot ai pus întrebările, aştept şi răspunsurile. 

— Nu am niciunul. Dacă lua droguri, fura sau avea vreun 
comportament sexual deviant care să-i fi provocat 
moartea, se ascundea destul de bine. 

— Ştiai că a murit împuşcat cu propriul pistol şi că au 
fost găsite doar amprentele lui? 

— Deci s-a sinucis? 

— Nu ştim încă. Spui că nu l-ai cunoscut atât de bine, 
dar ţi s-a părut vreodată deprimat? 

— Nu, nimic de genul acesta. 

— Se purta frumos cu Viggie? 

Chipul Aliciei se însenină. 

— Era un tată foarte bun. Se juca în fiecare zi cu ea în 
curte şi a învăţat să cânte la chitară doar ca s-o poată 
acompania la pian. 

— Deci ai petrecut suficient timp cu ei? 

— Nu atât cu Monk, cât cu Viggie. Fiica pe care eu nu 
am avut-o. 


87 


— Şi Monk a acceptat? 

— El lucra foarte mult, nu că eu n-aş lucra. Dar aveam 
programe diferite, aşa că se nimerea să pot să fiu liberă 
când el era la serviciu. 

— Înţeleg. Şi mama ei? 

Alicia scutură din cap. 

— Habar nu am. Nu am cunoscut-o. 

Lui Sean îi veni brusc în minte o întrebare pe care ar fi 
vrut să i-o pună lui Rivest. 

— A călătorit Monk pe undeva în ultimul timp? 

— Nu, nu recent. Nu prea ai vacanţă aici. Făcu o pauză. 
Dar cred că a fost în străinătate acum opt sau nouă luni. 

Sean îşi ridică fruntea. 

— Ştii unde? 

Ea făcu semn din cap că nu. 

— Nu mi-a spus. 

— Cum de ştii că a ieşit din ţară? 

— Îmi amintesc că mi-a zis că are de gând să-şi 
înnoiască paşaportul. Aşa o să-ţi dai seama unde a călătorit 
în străinătate. Văzându-i paşaportul. 

„Care a ajuns în mâinile FBl-ului.” 

— Cât timp a fost plecat? 

— Aproape două săptămâni. 

— Şi cine a avut grijă de Viggie? 

— Eu l-am ajutat. Şi Babbage Town a angajat câţiva 
oameni să aibă grijă de ea. 

— Şi Viggie i-a acceptat pe acei străini pe lângă ea? 

— Cred că Monk a vorbit cu ea. Dacă eli-a spus că e în 
regulă aşa, probabil ea l-a crezut. Aveau o relaţie 
apropiată. 

— Poţi să te înţelegi cu Viggie? 

— Câteodată. De ce? 

— Pentru că voi avea nevoie de ajutorul tău când voi 
vorbi cu ea. 

— Ce ar putea Viggie să ştie? 

— Ar putea să ştie câte ceva. 

— Dacă vorbeşte cu tine, s-ar putea să nu vorbească pe 
limba ta. 


88 


Sean zâmbi. 

— Voi avea un lingvist de talie mondială cu mine. 

Ea răspunse condescendent: 

— Nu-ţi pasă dacă Monk Turing s-a sinucis sau a fost 
omorât. Oricum vei fi plătit. 

— Greşeşti. Chiar îmi doresc să fie prins asasinul, dacă e 
vorba de un omor. 

— De ce? 

— Teoretic, sunt detectiv particular. Practic, sunt 
poliţist, iar poliţiştii aşa gândesc. De aceea facem ceea ce 
majoritatea oamenilor nu pot face. Ai spus că ai multe 
lucruri să-mi spui. Despre ce e vorba? 

Ea se uită lung la el. 

— Sunt foarte obosită şi vreau să mă culc. Sunt sigură 
că poţi găsi singur uşa. 

Se ridică şi urcă încet scările. 

Sean încuie uşa după el. Dacă într-adevăr un criminal se 
afla în libertate, niciodată nu poţi fi prea grijuliu. 

În timp ce se îndrepta spre camera lui din conac, Sean 
nu se gândi decât la un singur lucru: „În ce naiba m-am 
băgat?” 


89 


CAPITOLUL 19 


După ce îl lăsă baltă pe Horatio, Michelle sări şi peste 
masa de prânz. În schimb, munci atât de intens la sala de 
forţă, încât, la final, transpiraţia îi curgea şiroaie. Se 
simţea mai bine. Se pare că endorfinele reuşeau să facă tot 
ceea ce Horatio nu putea. IÎncepea să se convingă că 
întâmplarea din bar fusese doar o clipă de pripeală după 
ce băuse un pahar în plus. În curând, avea să plece de aici 
şi să se întoarcă la Sean ca să rezolve probleme mai 
importante. 

Se duse în cameră să facă un duş. După ce-şi pieptănă 
părul, se înfăşură în prosop şi ieşi din baie. Se aşeză pe pat 
şi începu să-şi ungă picioarele cu cremă. Apoi făcu o 
mişcare bruscă şi prosopul se desfăcu şi îi căzu pe podea. 

Barry fusese acolo tot timpul, într-un colţ al camerei. 
Zâmbind, făcu un pas în faţă ca ea să-l poată vedea. 

— Ce dracului faci aici? urlă Michelle. 

— Cheryl nu a venit la şedinţă. M-au trimis după ea, se 
repezi Barry, cu privirea aţintită asupra trupului gol al lui 
Michelle. 

Ea smulse un cearşaf de pe pat şi se înfăşură cu el. 

— Nu e aici, aşa că ieşi dracului afară! 

— Îmi pare rău că te-am speriat, spuse Barry cu 
zâmbetul pe buze. 

— O să te raportez pentru asta, nenorocitule! urlă ea 
furioasă. Ştiu exact ce ai de gând! 

— Mi s-a spus să vin aici să caut o pacientă. Nu e vina 
mea că tu te plimbai goală. Nu ai citit ce scria în 
regulament când te-ai internat, că saloanele pacienţilor 
sunt considerate spaţii publice ziua și că personalul poate 
intra sau ieşi oricând? Mai spune şi că pacienţii ar trebui 
să se îmbrace în baie. 


90 


— Se pare că te-a interesat foarte mult partea aceasta, 
domnule pervers. 

El se îndreptă cu spatele spre uşă, cu privirea aţintită la 
picioarele ei lungi. 

— Şi dacă ai de gând să depui o plângere, eu va trebui 
să mă apăr. 

— Ce anume vrea să însemne asta? întrebă Michelle 
curioasă. 

— Înseamnă că multe paciente încearcă să seducă 
personalul masculin pentru a primi tratamente speciale, 
cum ar fi droguri, ţigări, dulciuri, mici favoruri, chiar şi 
vibratoare. Adică, din punctul meu de vedere, tu ai fost cea 
care s-a dezbrăcat şi s-a fâţâit goală prin faţa mea. Ai 
nevoie de un vibrator, scumpo? Dar pentru că sunt un 
angajat model, nu am cum să te ajut. Îmi pare rău. 

Michelle îşi încleştă pumnii de nervi. 

— Nu te-am văzut, nenorocitule! Erai ascuns în colţ! 

— Tu spui că eu mă ascundeam, iar eu spun că nu mă 
ascundeam. O zi bună! El o mai privi o dată foarte insistent 
şi apoi ieşi pe uşă. 

Michelle era atât de furioasă, încât tremura. Luă câteva 
guri de aer să se calmeze, îşi înşfăcă hainele şi se ascunse 
în baie să se îmbrace. Uşa nu avea încuietori din motive 
evidente, aşa că se sprijinea de uşă cu spatele pentru cazul 
în care bărbatul se întorcea pentru ceva mai mult decât să 
se holbeze la fundul şi la sânii ei. Se simţea violată în 
propria intimitate. Nu se hotărâse încă dacă să depună sau 
nu o plângere împotriva lui Barry, când o asistentă intră în 
cameră. 

— Am venit să te iau la şedinţa de grup, spuse femeia. 

— Ce şedinţă? întrebă Michelle. 

— Horatio Barnes te-a programat pentru o şedinţă de 
grup în după-amiaza aceasta. 

— Nu mi-a pomenit nimic despre asta. 

— Scrie în fişa ta. Aşa că va trebui să vii cu mine. 

Michelle ezită. „Să-l ia naiba”, se gândi. 

— Câţi oameni sunt în grup? 


91 


— Zece. Sunt sigură că te vei integra. Şi durează doar o 
jumătate de oră. 

— Bine, hai să terminăm odată şi cu asta! se răsti 
Michelle. 

— Asta nu-i cea mai bună atitudine, îi spuse femeia pe 
un ton mustrător. 

— Doamnă, în clipa de faţă e singura atitudine pe care o 
am. 

Şedinţa era condusă de un doctor pe care Michelle nu-l 
mai văzuse niciodată. Singurul lucru plăcut era prezenţa 
lui Sandy acolo. Se aşeză lângă ea. Imediat după aceea, 
Barry îşi făcu apariţia în încăpere şi se sprijini cu spatele 
la perete. De fiecare dată când îi simţea privirea, i se făcea 
pielea ca de găină. Blestematul o văzuse goală. Lucrul ăsta 
o chinuia. Nici Sean nu o văzuse dezbrăcată. 

În timp ce doctorul împărțea nişte materiale, Sandy se 
uită la Michelle şi îi remarcă expresia nefericită de pe 
chip. 

— Eşti în regulă? 

— Nu, dar îţi voi spune mai târziu despre ce e vorba. Ce 
se întâmplă la şedinţa asta? întrebă ea în şoaptă. 

— Uită-te ce o să fac eu. O să fie bine. Psihiatrul ăsta e 
bun. E bine intenţionat, dar habar nu are ce se întâmplă în 
lumea reală. 

— Chestia asta chiar mă inspiră, zise Michelle ironică. 

După încheierea şedinţei, Michelle luă scaunul cu rotile 
al lui Sandy şi îl împinse spre uşă. Barry le văzu, le ţinu 
uşa deschisă şi le spuse: 

— Doamnelor, să aveţi o zi bună! 

— Du-te dracului! rosti Michelle suficient de tare cât să 
fie auzită de toată lumea. 

Sandy se încruntă. 

— Oh, Doamne, numai ce am mâncat şi eu prânzul. 

Lui Barry îi pieri zâmbetul de pe buze. 

În drum spre camera lui Sandy, Michelle îi povesti totul. 

— Am auzit că ascultă pe la uşi să audă duşul mergând 
şi intră peste femeile tinere şi frumoase. 

Michelle simţi că se sufocă de indignare. 


92 


— Şi de ce nu a fost dat afară până acum? 

— Pentru că oamenilor de aici le e teamă să vorbească. 
Să fim serioși, majoritatea suntem aici pentru că avem 
probleme cu capul, suntem vulnerabili. Nu suntem în 
măsură să ne apărăm, cine ne-ar crede pe noi? 

— Mi-ar plăcea să-l prind odată singur pe tipul ăsta. I-aş 
stâlci mutra aia nesuferită. 

— Ar fi cam greu. 

Michelle o duse pe Sandy în salonul ei şi înăuntru văzu 
un buchet mare de flori. 

— Un admirator secret? întrebă Michelle. 

— Ca toate femeile, zise Sandy mângâind petalele unui 
trandafir. Apropo de admiratori, cine era bărbatul acela 
superb cu care te-am văzut când ai venit aici? 

— Sean King. E partenerul meu. 

— Partener? Fără inel? 

— Nu, suntem parteneri într-o agenţie de detectivi. 

— Eşti detectiv? 

— Şi fostă agentă a Serviciului Secret. 

— Nu aş fi bănuit că eşti agent federal. De obicei ştiu să 
disting oamenii buni de cei răi. 

— Ai atât de multă experienţă? 

— Să spunem că am avut perioada mea. O bătu uşor pe 
Michelle pe mână. Şi e ceva între voi doi? În afara 
serviciului? 

— Acum parcă ai fi psihiatrul meu. 

— E atât de bun la suflet pe cât e de arătos? 

— Chiar mai bun. 

— Atunci, drăguță, cum de nu văd un inel la tine pe 
deget? 

— Suntem parteneri de serviciu. 

— Sunt multe feluri de a trăi cu cineva. Dar, din 
experienţa mea, bărbaţii frumoşi buni la suflet sunt extrem 
de rari. Când îl găseşti, ţine-l aproape. 

Michelle se gândi că Sean şi Joan lucrau chiar în acest 
moment împreună, în timp ce ea se lupta cu Horatio 
„Harley-Davidson”, şi că era privită pe ascuns de idiotul de 
Barry. 


93 


— Nu e atât de simplu, spuse ea. 

— Femeile îşi spun asta tot timpul. Din cauză că nimic 
nu e simplu pentru o femeie. Doar pentru bărbaţi e simplu, 
fiindcă ei nu văd foarte multe. 

— Sean e diferit. 

— Atunci nu faci decât să-mi dai dreptate. Dă-le încolo 
de lucruri complicate şi rămâi cu cele simple. Un inel pe 
deget. Doar atât. 

— Să spunem, de dragul conversaţiei, că eu aş fi de 
acord. Poate că el nu vrea. 

Sandy o măsură din priviri pe Michelle. 

— Înseamnă că el ar trebui să fie internat aici, nu tu. 
Adică o fi el arătos, dar sper că e şi bărbat. 

— Atractia fizică nu ţine pe termen lung. 

— Bineînţeles că nu. Dar trebuie să te bazezi şi pe 
aspectul fizic. 

— Ai fost vreodată căsătorită? 

— Da. Timp de zece minute. 

— Un divorţ rapid? 

— Nu, am fost împuşcată în ziua nunţii mele. Cel care a 
fost soţul meu preţ de zece minute nu a fost la fel de 
norocos ca mine. 

— Dumnezeule, a fost ucis? În ziua nunţii! 

Sandy aprobă din cap. 

— Organizatoarea a rămas şocată. Se agita cu crevetele 
şi cu sculptura în gheaţă şi nu-i venea să creadă. 

— Cum s-a petrecut? 

Sandy se ridică încet în mâini şi se aşeză pe pat. Purta 
un tricou şi i se puteau vedea venele îngroşate de la efort 
şi muşchii tricepsului. Se întinse pe pat. 

— S-a întâmplat acum mult timp. Am fost cu iubirea 
vieţii mele timp de zece minute în mod oficial. Dar să ştii 
că nu aş schimba asta pentru nimic în lume. Aşa că 
gândeşte-te bine. Şi dă-ţi seama că nu va fi aici pentru 
totdeauna. Pentru că sunt o mulţime de femei acolo, în 
lume, cărora nu le pasă că lucrurile sunt complicate. Ele 
pur şi simplu iau ce îşi doresc, drăguţo. Pur şi simplu iau 
ce îşi doresc. 


94 


CAPITOLUL 20 


În prima noapte petrecută în Babbage Town Sean 
încercă să adoarmă şi, cum nu reuşea, se tot uita pe geam. 
Camera lui se afla la etajul doi al conacului şi avea vedere 
spre vila lui Champ Pollion şi Baraca numărul 1, condusă 
de femeia aceea aspră cu un singur picior, Alicia 
Chadwick. Decoraţiunile conacului erau în stil european, şi 
fiecare cameră de oaspeţi era dotată cu propriul computer 
conectat la internet. 

În jurul orei două noaptea, Sean observă mişcare în 
apropierea casei lui Champ. Se gândi că fizicianul era cel 
care urca treptele către uşa din faţă, dar lumina lunii era 
prea slabă ca să fie sigur. Apoi Sean auzi un zgomot care-l 
luă cu totul prin surprindere. Ridică fereastra şi se uită cu 
atenţie. 

Era un avion care tocmai ateriza. Şi nu orice avion, ci 
unul cu reacţie, unul mare, judecând după zgomotul 
motoarelor. 

Se aplecă în afară, însă pe cer nu văzu nicio lumină. 
Ciuli urechile să audă mai bine şi îşi dădu seama că 
motoarele avionului tocmai fuseseră oprite după aterizare. 
Şi totuşi, unde aterizase avionul? La Camp Peary? La 
centrul de armament al marinei? Şi ce putea să caute un 
avion de mari dimensiuni, fără lumini, în mijlocul noptii, 
aici? 

După aproape două ore, se trezi din nou. Se duse la 
geam şi văzu pe aleea pietruită doi gardieni înarmaţi 
discutând în timp ce-şi beau cafeaua; le auzi până şi 
pârâitul radiourilor portabile. 

La ora cinci, Sean renunţă să mai încerce să adoarmă, 
se duse să facă un duş şi apoi cobori scările cu un rucsac 
în spinare. De pe hol simţi mirosul cafelei, al ouălor prăjite 
şi al şuncii. Işi mâncă micul dejun, iar cafeaua şi-o luă cu 


95 


el. În faţa conacului, se opri la ghereta paznicului şi îi 
arătă bărbatului legitimaţia. Omul dădu aprobator din cap, 
luă legitimaţia şi o trecu printr-o fantă de deasupra 
ecranului de la computerul său. 

„Se pare că vor să ştie unde e fiecare om în fiecare clipă, 
se gândi Sean. Până şi detectivul pe care ei l-au angajat.” 

— Ai auzit cumva avionul care a aterizat azi-noapte? îl 
întrebă el pe gardian. 

Omul nu răspunse. Îi dădu lui Sean legitimaţia înapoi şi 
se întoarse la monitorul computerului. 

— Şi mie îmi place de tine, murmură Sean. 

Era încă întuneric şi Sean rămase o clipă pe loc, 
chibzuind ce să facă. Alicia greşea; el chiar nu făcea asta 
doar pentru bani. Chiar dorea să afle ce i se întâmplase lui 
Monk. Orice copil are dreptul să ştie ce i s-a întâmplat 
părintelui său. Şi fiecare criminal trebuie pedepsit. 

Monk ieşise din ţară în urmă cu opt sau nouă luni. Oare 
unde se dusese? Pe paşaport ar trebui să scrie asta. Dar 
dacă folosise un alt nume sau zburase cu o companie de 
zbor străină? Oare era şi spion? Oare se dusese altundeva, 
pentru a vinde informaţii despre Babbage Town unei ţări 
străine? 

Trase o gură de aer în piept, un aer proaspăt, nu 
încărcat de noxe precum cel din Washington. 

Apoi ciuli urechile când auzi paşi grăbiţi venind dinspre 
păduricea din apropiere. Probabil veveriţe şi cerbi, se 
gândi el; oamenii făceau cu totul altfel de zgomote când se 
deplasau. Sean fusese instruit să deducă intenţia din 
spatele fiecărei mişcări pe care o făcea o persoană. 
Majoritatea oamenilor nu reuşeau să-şi ascundă motivul 
adevărat şi să-şi salveze viaţa, dacă era cazul. Dacă ar fi 
ştiut să facă asta, probabil că mai mult de patru preşedinţi 
americani ar fi fost asasinați. 

Sean avusese câţiva prieteni în FBI care se antrenaseră 
mai demult la Camp Peary împreună cu unităţile 
paramilitare ale CIA-ului. Oamenii din aceste unităţi 
călătoreau prin lume şi făceau lucruri de care nici CIA-ul, 
nici altcineva n-ar vrea să vorbească. Cu siguranţă. 


96 


Sean nu ar dori să se intersecteze cu aceşti oameni. Dar 
oare Turing făcuse asta? 

Sean merse mai departe, ajungând în cele din urmă la 
vila lui Len Rivest. Era încă foarte devreme, iar Rivest 
băuse zdravăn noaptea trecută. Se hotări să-l lase să 
doarmă. Îşi aruncă paharul de cafea într-un coş de gunoi, 
trecu pe lângă sediul pazei şi pe lângă clădirea scundă cu 
un nivel care semăna cu un garaj şi o luă la stânga, unde 
văzu un semn pe care scria „Hangar pentru bărci”, 
îndreptat spre o alee pietruită. Sean se luă după acel semn 
şi numaidecât se trezi în pădure. 

După douăzeci de minute, ieşi din pădure şi ajunse pe 
malul râului York şi la hangar. Apa era liniştită şi părea 
adâncă. Era o construcţie lungă din scânduri de cedru 
vopsit în galben. Încercă uşa hangarului, dar aceasta era 
încuiată. Aşa că aruncă un ochi pe geam şi putu să 
desluşească formele bărcilor, apoi se duse pe docul de 
lângă hangar şi văzu câteva caiace şi două bărci cu vâsle. 
Una dintre ele nu era acoperită cu prelată. Dacă Monk 
folosise o barcă să treacă râul la Camp Peary, oare cine o 
adusese înapoi? Morţii nu sunt buni marinari. 

Soarele începu să se arate pe cer şi arunca fâşii de 
lumină pe suprafaţa plată a apei. Sean scoase un binoclu 
din rucsac. Razele soarelui jucau pe gardul din sârmă 
ghimpată de pe malul celălalt al râului York. Sean se 
apropie de firul apei până la marginea acoperită cu nisip şi 
privi în zare. Nu vedea nimic interesant. Doar câteva bărci 
care pluteau. Marcatoarele se ridicau şi ele din apă, iar un 
bâtlan îşi căuta de mâncare în apa tulbure. 

Sean merse mai departe, căutând locul unde ar fi putut 
ateriza avionul de azi-noapte. Când se uită la stânga, îl 
descoperi. Un loc defrişat, gol, probabil de unde începea 
pista. 

Mai la stânga, braţele unor macarale se ridicau spre cer. 
Sean îşi aminti că în drum spre Babbage Town, văzuse o 
construcţie care apăra centrul de armament naval. Locul 
acesta părea viu doar datorită prezenţei unor gardieni 
înarmaţi. 


97 


Dintr-un motiv oarecare, lucrul acesta nu-l liniştea. O 
crenguţă se rupse din copac şi îi căzu în cap. Sean se 
aruncă la pământ, dar nu pentru că ramura îl lovise, ci 
pentru că altcineva aproape că o făcuse. Probabil că prin 
preajmă era cineva cu o carabină, iar glonţul atinsese 
ramura de deasupra capului său. Se aşeză pe vine în iarba 
înaltă. Cine naiba îl ochise? După aproape un minut, privi 
dincolo de râu. Probabil că de acolo venise glonţul. Oare 
trăgătorul îl ratase intenţionat, doar că să-l sperie? Când 
următorul glonţ îi zbură pe la ureche, Sean îşi dădu 
imediat seama că cineva încerca să-l ucidă. Se lăsă mai jos, 
lipindu-se de pământ cât putu de mult. Aşteptă vreo două 
minute. Când nu părea să mai fie vreun pericol, începu să 
se târască precum un şarpe prin iarbă. Ajunse la cărarea 
pe care venise. Se ridică brusc şi se sprijini de un stejar 
gros. Apoi, începu să facă slalom printre ceilalţi arbori, 
înapoindu-se în Babbage Town. Se duse ţintă la bungalow- 
ul lui Rivest. Cum acesta nu-i deschise, împinse uşa şi 
intră. 

— Len, Len, cineva tocmai a încercat să mă omoare! 

Nu era nimeni la parter. Urcă în goană câte două scări 
deodată şi deschise prima uşă ce-i ieşi în cale, respirând 
anevoios. 

Len Rivest zăcea mort în cadă, dezbrăcat, cu ochii în 
tavan. 


98 


CAPITOLUL 21 


Horatio Barnes stătea la biroul său studiind harta 
oraşului în care locuise Michelle pe când avea şase ani. 
Ştia de la Bill că Michelle era cu mulţi ani mai mică decât 
penultimul copil al familiei. Poate că Michelle fusese o 
întâmplare, se gândi el. Asta într-adevăr poate afecta grav 
un copil. 

Horatio se interesă la Serviciul Secret şi află unele 
lucruri noi despre ea. În dosarul său erau trecute toate 
calităţile pe care şi el intuise că le poseda: mania 
controlului, exigenţa cu subalternii, dar o exigenţă şi mai 
mare cu sine însăşi, incoruptibilă, corectă, toate trăsăturile 
unui bun agent federal. Dar cumva, pe drum, îşi pierduse 
capacitatea de a-şi controla fricile, de a avea încredere în 
ceilalţi oameni, deşi cei doi agenţi cu care stătuse el de 
vorbă avuseseră păreri foarte asemănătoare despre ea. 
Amândoi afirmaseră că ar fi avut încredere să-şi lase viaţa 
în mâinile ei, doar că nu reuşiseră niciodată să o cunoască 
pe enigmatica persoană din spatele vestei antiglonţ şi a 
pistolului Glock. 

Mai avusese pacienţi precum Michelle, dar cu ea era 
ceva deosebit. Voia neapărat să o scoată din această stare, 
poate din cauză că era suficient de curajoasă cât să-şi dea 
viaţa pentru ţara ei sau poate din cauză că era atât de 
apropiată de Sean King, un bărbat pe care îl respecta 
enorm. Sau poate din cauză că se simţea chinuită de o 
suferinţă cumplită pe care el ar fi vrut să i-o alunge. 

Şi mai exista un motiv pentru care făcea asta, un motiv 
pe care nu-l mărturisise nimănui. Oamenii care încercau să 
se sinucidă, oricât de neîndemânatic o făceau, până la 
urmă, la a doua, a treia sau a şasea încercare, reuşeau. Şi 
nu voia să i se întâmple asta lui Michelle. Il aştepta o 
săptămână de vacanţă în care plănuia să meargă în 


99 


California să facă scufundări cu nişte prieteni. În schimb, 
îşi luă un bilet de avion către Nashville. 


100 


CAPITOLUL 22 


Michelle auzi din nou paşi, de data aceasta pe la ora unu 
noaptea. Se ridică şi se furişă pe uşă afară. Prinse curaj 
pentru că voia neapărat să vadă cine era persoana care tot 
umbla pe holuri noaptea şi spera să fie Barry. Înainta pe 
holul întunecat, măsurând fiecare pas pe care îl făcea 
persoana respectivă. Ajunse la capătul coridorului şi se 
aplecă în faţă să vadă de unde venea lumina. Era farmacia. 
Cineva se afla înăuntru. Omul se apropie de fereastra uşii, 
şi ea putu să vadă că nu era Barry. Era bărbatul pe care îl 
văzuse în ziua aceea scriind o reţetă. „E o oră destul de 
târzie pentru medicamente”, se gândi ea. 

Deodată, o altă siluetă îşi făcu apariţia pe hol, în dreptul 
uşii. Barry privi cu precauţie în jur şi apoi păşi înăuntru, 
închizând uşa după el. Michelle se apropie şi mai mult de 
locul cu pricina, încercând să vadă mai bine. Brusc, îşi 
aduse aminte. Barry lucrase în tura de zi, atunci ce căuta 
aici la ora aceasta? Ştia că personalul lucra douăsprezece 
ore pe tură şi se întorcea dimineaţa şi seara la ora opt fix. 
Barry îşi terminase programul de patru ore. Oare făcea ore 
suplimentare? 

Deodată, auzi ceva asemănător unui zgomot de roţi pe 
linoleum, deşi iniţial crezuse că era încălţămintea vreunei 
asistente. Abia apoi văzu scaunul cu rotile. Era Sandy, 
îmbrăcată, cu mâinile pe roţile scaunului. Aceasta se opri 
şi se uită în direcţia lui Michelle, care se trase subit înapoi. 
Un minut mai târziu, când Michelle îndrăzni să privească 
din nou, Sandy dispăruse. Barry şi celălalt bărbat părăsiră 
farmacia şi o luară în direcţia opusă. Ce o surprinse pe 
Michelle era că amândoi bărbaţii ieşiră de acolo cu mâinile 
goale. 

După ce nu se mai auzi niciun zgomot de paşi, Michelle 
se îndreptă spre camera lui Sandy. Femeia se prefăcea că 


101 


doarme. Michelle se întrebă ce căutase ea pe coridor. Oare 
era părtaşă la ce făceau cei doi? Nu putea elimina 
posibilitatea. 

Michelle se întoarse în camera ei şi încercă să adoarmă, 
dar nu reuşi. Se foi în pat câteva ore, construind teorii 
legate de ceea ce văzuse, una mai neverosimilă decât alta. 

Se trezi devreme şi cobori la micul dejun. După ce 
mâncă, participă la şedinţa de grup la care o înscrisese 
Horatio, apoi la întâlnirea cu unul dintre doctori, după 
care se duse aţă către camera lui Sandy. Acolo însă o 
sperie mulţimea de oameni adunată, asistente şi un 
gardian. Sandy era aşezată pe pat şi gemea. 

— Te rog să te întorci în salonul tău chiar acum! îi 
ordonă o asistentă. 

Gardianul o prinse de mână şi repetă: 

— Chiar acum! 

Michelle ieşi, dar nu se îndepărtă prea mult. După 
câteva minute, mulţimea se împrăştie şi ea se apropie pe 
furiş de salonul lui Sandy, a cărei uşă era deschisă. O văzu 
pe femeie întinsă în pat, legată la o perfuzie. Părea că 
doarme. Era foarte neîngrijită, iar acest lucru i se păru 
ciudat, pentru că Sandy era întotdeauna foarte pedantă. 
Michelle aşteptă să plece toată lumea şi se grăbi să intre, 
închizând uşa în urma ei. Se simţi puţin vinovată că 
trebuia să profite de boala lui Sandy ca să-i cerceteze 
camera. 

Nu trecu mult până îşi dădu seama că femeia nu îşi 
adusese multe lucruri personale. Nu avea fotografii cu 
familia sau prietenii. Ce era drept, nici Michelle nu îşi 
adusese. Totuşi, după felul în care vorbise despre soţul 
său, se aştepta să găsească măcar o fotografie de-a lui. 
Sau poate că nu mai dorea să-şi amintească de momentul 
acela tragic. Apoi ochii îi căzură pe buchetul de flori. 
Observă un praf ciudat pe noptiera pe care era vaza, la fel 
şi pe podea. Asta o nedumerise la mâinile lui Sandy. Avea 
pământ pe ele. De parcă... 

Michelle se duse repede în spatele uşii şi se lipi de 
perete. Uşa se deschise încet şi cineva intră. Era Barry. 


102 


Michelle se strecură încet pe lângă uşă şi ţâşni afară, 
ducându-se direct la biroul asistentelor. 

— Tocmai am văzut pe cineva intrând la Sandy în salon. 
Nu cred că ar trebui să fie acolo, se repezi ea. 

Femeia se ridică imediat de pe scaun şi alergă pe hol 
spre camera lui Sandy. 

Michelle se îndrepta spre salonul ei când aproape că se 
ciocni de Cheryl; se bucură să nu fie singură în cazul în 
care Barry afla cine îl pârâse. Era convinsă că asistenta nu 
va putea să-şi ţină gura şi îi va dezvălui identitatea, mai 
ales după ce avea să vadă că intrusul care se furişase în 
salonul lui Sandy făcea parte din personalul spitalului. 
Nenorocitul putea să facă orice voia. 

— Cheryl, vrei să vorbim? 

Femeia se opri o secundă din molfăit şi se uită la 
Michelle de parcă ar fi văzut-o prima dată. 

Michelle începu să turuie: 

— Ştii, suntem colege de salon şi nici măcar nu ştim 
mare lucru una despre cealaltă. Şi cred că e indicat să 
comunicăm, e o formă de terapie. Să vorbim deschis, din 
suflet, una cu cealaltă. 

Michelle nu părea deloc sinceră, iar Cheryl simţi lucrul 
ăsta, aşa că se întoarse cu spatele şi începu să molfăie şi 
mai abitir paiul din mână. 

Michelle intră în salonul ei şi închise uşa, sprijinindu-se 
de ea. Trecură douăzeci de minute şi nici urmă de Barry. 
Ei nu îi era frică de el fizic, pentru că îl măsurase şi îşi 
dăduse seama că era genul de bătăuş care ar rupe-o la 
fugă de îndată ce ar încasa o lovitură mai puternică decât 
cea pe care a dat-o. Dar putea să-i facă rău altfel, acuzând- 
o de diverse lucruri sau putea să-i strecoare droguri furate 
în pat. lar dacă toată lumea l-ar crede pe el, oare ce s-ar 
întâmpla? Oare va fi ţinută aici împotriva voinţei ei? Va 
ajunge la închisoare? Îşi plecă bărbia în piept şi o depresie 
cumplită puse stăpânire pe ea. 

„Sean, vino şi salvează-mă de aici”, îşi spuse. Apoi avu o 
revelaţie: ea fusese cea care se internase de bunăvoie, deci 
putea să se externeze oricând. Putea pleca exact în acest 


103 


moment. Ar merge la apartamentul ei şi al lui Sean, ar sta 
câteva zile să-şi revină şi apoi s-ar duce direct la el, să-l 
ajute. Intotdeauna avea nevoie de ajutorul ei. 

Ţâşni afară pe uşă şi aproape că dărâmă o asistentă. 

Michelle clipi şi se dădu în spate. 

— Da? 

— Sandy vrea să te vadă. 

— Este bine? 

— Starea ei s-a stabilizat. Şi vrea să-ţi vorbească. 

— Ce are? 

— Din păcate, nu-ţi pot spune. 

— Bineînţeles că nu, bombăni Michelle în timp ce o 
urma pe asistentă. 

Grăbi paşii. Voia s-o vadă neapărat pe Sandy. Chiar voia 
s-o vadă. 


104 


CAPITOLUL 23 


Horatio Barnes închirie o maşină din aeroportul din 
Nashville. O oră mai târziu, se afla deja în zona rurală din 
Tennessee, căutând drumul către orăşelul unde locuise 
Michelle Maxwell pe vremea când avea şase ani. După ce 
greşi de câteva ori direcţia şi îşi pierduse timpul încercând 
să găsească drumul, se opri să întrebe. Transpira abundent 
fiindcă maşina nu avea aer condiţionat. 

Cartierul în care copilărise Michelle părea să fi cunoscut 
şi zile mai bune. Casele erau vechi şi neîngrijite, gardurile 
vii lăsate în voia sorții. Casa familiei Maxwell nu era la 
şosea. Avea o grădina mare în faţă, cu un stejar care părea 
să se fi uscat. De o creangă atârna un leagăn făcut dintr-un 
cauciuc. În curte, un Ford din anii '60 pus pe butuci. 

Vopseaua de pe gard se scorojea, iar uşa de plasă de la 
intrare căzuse. Horatio nu-şi dădea seama dacă mai locuia 
sau nu aici cineva. Era o fermă veche. Probabil că 
proprietarii iniţiali o vânduseră unui dezvoltator imobiliar, 
iar cartierul răsărise în jurul acestei ferme. 

Se întrebă cum ar fi fost dacă tânăra fată ar fi crescut 
aici doar cu părinţii ei, fără fraţi. Şi se întrebă încă o dată 
dacă Michelle fusese concepută dintr-un accident. Oare 
cum se purtaseră părinţii cu ea? El ştia din experienţă că 
lucrul acesta avea avantajele şi dezavantajele sale. Oare 
cum fusese în cazul ei? 

Parcă maşina şi ieşi, ştergându-şi fruntea de transpiraţie 
cu o batistă. Cartierul nu părea animat la ora aceea, căci 
nimeni nu-l băga în seamă. Probabil nici nu erau multe 
lucruri de furat pe aici. i 

Horatio o apucă pe aleea din pietriş. Intr-un fel, aproape 
se aştepta să vadă vreun câine bătrân ieşind de după vreun 
colț şi arătându-şi colții. Dar nici urmă de vreun animal sau 
ființă umană care să-l întâmpine sau să-l atace. Deschise 


105 


poarta şi aruncă o privire înăuntru. Locul părea abandonat 
sau poate proprietarii erau adepţii vreunui nou curent 
minimalist. 

— Vă pot ajuta cu ceva? se auzi o voce fermă. 

Horatio se întoarse şi dădu cu ochii de o tânără rotofeie 
la capătul aleii. Purta o rochie de plajă, avea părul negru şi 
un copilaş grăsuţ în braţe. Porni spre ea. 

— Sper să mă puteţi ajuta. Aş dori să ştiu cine a locuit 
aici mai demult. 

Ea se uită peste umărul lui. 

— Vă referiţi la vagabonzi, drogaţi sau la prostituate? 

— Oh, deci casa e pentru aşa ceva? 

— Mă rog Domnului să-i pedepsească pe păcătoşii 
aceştia. 

— Presupun că păcătoşii ies doar noaptea afară. 

— Nu există lege care să ne interzică să ieşim afară când 
se întunecă. Aşa că vedem de fiecare dată răul de aici. 

— Îmi pare rău pentru asta. Dar nu vorbeam despre răul 
acesta. Mă gândeam mai degrabă la familia care a locuit 
aici mai demult, familia Maxwell. 

— Eu sunt aici de cinci ani, aşa că nu am de unde să 
ştiu. 

— Cunoaşteţi pe cineva care ar putea să mă 
lămurească? 

Ea arătă cu degetul casa din faţă. 

— Din cauza răului de aici, nimeni nu vrea să rămână 
prea mult timp în casa aceasta. 

Bebeluşul sughiţă şi îi curse salivă din gură. Ea îi şterse 
guriţa cu o batistă pe care o scosese din buzunar. 

Horatio luă o carte de vizită şi i-o întinse. 

— Dacă vă amintiţi de cineva care ar putea să mă ajute, 
vă rog să mă contactaţi la numărul acesta. 

— Eşti psiholog? 

— Ceva de genul acesta. 

— Din Wash-ing-ton? întrebă pe un ton batjocoritor. Aici 
e Tennessee! 

— Trebuie să fac studiu de caz. 

— De ce te interesează să afli despre familia aceasta? 


106 


— E confidenţial, dar ce-ţi pot spune e că încerc să-mi 
ajut un pacient. 

— Şi ţie ce-ţi iese? 

— Credeam că nu îi cunoşti. 

— Cunosc pe cineva care ar putea să te ajute. Bunica 
mea. Ne-a dat casa în care stăm când a fost dusă la 
sanatoriu. A locuit aici vreo patruzeci de ani. Bunicul e 
îngropat în curte. 

— Ce drăguţ! 

— Şi iarba de pe mormântul lui creşte foarte bine, să 
ştii. 

— Sunt sigur de asta. Deci bunica ta e la azil? E aproape 
de aici? 

— E un sanatoriu de stat. La o oră de mers. Nu şi-a 
permis nimic spectaculos, aşa că ne-a dat nouă casa ca s-o 
ajute statul. Nu voia să se ştie că avea ceva avere. 

— Cu care să-şi plătească întreţinerea la azil? 

— Da. Guvernul îşi bate joc de toată lumea. A trebuit să 
ne luptăm ca să îi găsim locul acela la sanatoriu. Peste 
câţiva ani, mexicanii vor fi cei care vor conduce. Se uită la 
cer. Doamne, ia-mă până să văd că se întâmplă asta. 

— Ai grijă ce-ţi doreşti. Crezi că ar putea bunica ta să 
stea de vorbă cu mine? 

— Poate. Are zile bune şi zile mai proaste. Dar am copii 
mulţi şi benzina e scumpă până acolo. Ea îl studie atent. 
Deci cât de mult contează pentru tine treaba asta? 

— Depinde ce îmi povesteşte. Horatio o privi lung. Să 
zicem că, dacă informaţia e utilă, o să-i dau o sută de 
dolari. 

— S-o plăteşti pe ea? Ce să facă ea cu banii? Mă 
gândeam să mi-i dai mie. 

Horatio zâmbi. 

— În regulă, ţi-i dau ţie. Poţi să aranjezi o întâlnire? 

— Având în vedere că am stabilit ceva, o să merg cu 
tine. Nu vreau să pleci din oraş fără să-mi dai banii. 

— Când putem merge? 


107 


— Bărbatul meu ajunge acasă pe la ora şase. Putem 
merge atunci. Aşa o să ajungem după cină. Bătrânilor nu le 
place să-şi întrerupă cina. 

— În regulă. Cum o cheamă pe bunica ta şi la ce azil e? 

— Ţi se pare că sunt proastă? Va trebui să mergi cu 
mine, te voi duce eu la ea. 

— Bine. Spui că are zile bune şi zile proaste. Ce 
înseamnă asta mai exact? 

— Adică îşi pierde raţiunea. Cred că-l are pe dracu’ în 
ea. Horatio mustăci la această remarcă, îngrijorat de 
faptul că tânăra părea să nu fie în toate minţile. Apoi îşi 
dădu seama la ce se referea. 

— Vrei să spui că are demenţă? 

— Exact. E imprevizibilă. 

— Bun, îţi mulţumesc pentru ajutor şi pentru timpul 
acordat, doamnă... 

— Linda Sue Buchannan. Prietenii îmi spun Lindy, dar tu 
nu eşti prietenul meu, aşa că deocamdată să-mi spui Linda 
Sue. 

— Mie îmi poţi spune Horatio. 

— E un nume ciudat. 

— Pentru că şi eu sunt un tip ciudat. Ne vedem aici la 
ora şase. Şi, apropo, micuțul tocmai a vomat pe pantoful 
tău. 

O lăsă în urmă înjurând şi ştergându-şi pantoful de 
iarbă. 


108 


CAPITOLUL 24 


Sandy stătea în capul oaselor pe pat şi părea să se simtă 
mult mai bine. Asistenta le lăsă singure, iar Michelle se 
aşeză pe scaun şi o luă de mână pe Sandy. 

— OK, ce naiba ţi s-a întâmplat? întrebă Michelle 
imperativ. 

Sandy zâmbi şi flutură dintr-o mână, strângând-o în 
acelaşi timp cu cealaltă. 

— Nimic, drăguță, mi se mai întâmplă din când în când. 
Nu trebuie să-ţi faci griji. Mi-au dat un pic de sirop al 
fericirii şi iată că sunt mai bine. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. 

— Credeam că ai fost operată. 

— Acum vezi şi tu de ce nu aş putea să am un serviciu 
stabil. Mi-ar fi plăcut să fiu pilot, ştii? Sandy mimă 
gesturile unui pilot: „Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte 
căpitanul. Suntem pe punctul de a cobori în iad, iar pilotul 
avionului, adică eu, o să vă bage în sperieţi! Ţineţi-vă bine, 
nenorociţilor, până încerc să aduc la sol minunăţia asta”. 

Râse uşor şi îi dădu drumul mâinii lui Michelle. 

— Îmi pare rău, Sandy, chiar îmi pare rău. 

— Asta e. M-am obişnuit. 

Michelle ezită un moment. 

— Ştii, am intrat mai devreme în salonul tău. Nu ştiu de 
ce, probabil avusesem un şoc. Apoi am auzit că venea 
cineva, aşa că m-am ascuns în spatele uşii. Era Barry. 

Sandy, auzind asta, se ridică mai sus. 

— Te-a văzut? 

— Nu, că m-am ascuns după uşă. Dar m-am dus să-i 
spun asistentei-şef. Probabil că acum îşi pune la cale 
răzbunarea. 

Sandy se aşeză la loc. 


109 


— Dar oare ce căuta aici? 

Michelle ridică din umeri. 

— Poate a vrut să vadă dacă e ceva valoros de furat. 

Sandy expiră cu zgomot. 

— Numai dacă merge la bancă să-mi ia bijuteriile, că eu 
nu mi-am adus nimic de valoare aici. 

— Foarte bine ai făcut. 

Sandy încercă să se ridice şi să se tragă mai sus, iar 
Michelle îi veni în întâmpinare, ajutând-o. 

— Eşti puternică, remarcă Sandy. 

— Şi tu ai ceva masă musculară. 

— În partea de sus a corpului, da. Dar picioarele îmi 
sunt ca nişte spaghete. Sandy suspină. Să fi văzut ce 
picioare aveam cândva. 

Michelle zâmbi. 

— Sunt sigură. 

Sandy avea într-adevăr picioarele foarte ofilite şi 
subţiate. Michelle dădu la o parte pătura să se convingă. 
Ceva era în neregulă cu Sandy. 

— Pari un om care gândeşte prea mult, spuse Sandy. 

— E cam tot ce avem de făcut pe aici, nu-i aşa? 

Într-o oră, Michelle era deja la şedinţa de grup la care o 
înscrisese Horatio. 

— Când se întoarce domnul motociclist? o întrebă 
Michelle pe o asistentă. 

— Cine? 

— Horatio Barnes. 

— Nu a precizat. Dar are pe cineva foarte calificat care îi 
tine locul. 

— Ce bine pentru el! 

În drum spre salon, Michelle dădu peste Barry care 
venea din direcţia opusă. Când îl văzu, se îndepărtă cât 
putu de mult. 

— Ce face prietena ta, Sandy? o întrebă acesta. 

Michelle ştia că nu trebuia să cadă în capcana lui, dar 
ceva pur şi simplu o făcea să nu se poată abţine. 

— Se simte foarte bine. Ai găsit ceva de furat în salonul 
ei? 


110 


— Deci tu eşti cea care m-a pârât? 

— Ţi-a luat cam mult timp să-ţi dai seama. Ce ratat! 

El rânji. 

— Tu nu îţi dai seama de realitate. Eşti doar o nebună 
închisă aici. 

— Exact. Sunt o nebună care o să-ţi rupă gâtul! 

Barry surâse batjocoritor. 

— Auzi, fetiţo, eu am crescut în cel mai dur cartier din 
Trenton. Tu nu ştii ce înseamnă cuvântul dur. La dracu'! 

În timp ce el vorbea, ea înfipse brusc un picior în perete, 
la câţiva milimetri de capul lui. Apoi şi-l retrase încet, în 
timp ce el se ghemui cu mâinile pe cap. 

— Dacă te mai iei de mine sau de Sandy, o să-ţi zdrobesc 
capul. Dădu să plece, apoi se întoarse să se uite la gaura 
pe care o făcuse în perete. S-ar putea să trebuiască să 
cureţi aici. Ştii, regulile de igienă. 

— O să te raportez că ai încercat să mă ataci! 

— Bine, foarte bine. Iar eu o să iau semnăturile tuturor 
femeilor la care te-ai dat. Cu siguranţă, abia aşteaptă să te 
vadă la închisoare. 

— Cine le-ar crede pe ele? Sunt nebune! 

— O să fii surprins, Barry. Când e vorba de un număr 
mare de persoane, oricine va crede. lar dacă cineva va 
avea răbdare să investigheze, o să ai probleme. Crede-mă, 
eu ştiu cum să fac asta. 

Barry o înjură şi plecă mai departe, cu paşi apăsaţi. 
Michelle se întoarse în salonul ei şi se gândi cum să-i vină 
de hac lui Barry. Îşi propuse să îşi dedice toată energia ca 
să realizeze acest lucru şi ştia şi de unde să înceapă. 


111 


CAPITOLUL 25 


Poliţia locală şi FBl-ul sosiră la locul crimei, FBl-ul fiind 
reprezentat de persoana lui Michael Ventris. Bărbatul abia 
dacă îi aruncă o privire lui Sean după ce acesta termină de 
explicat cum găsise cadavrul. 

— Şi de ce te-ai întors aici? întrebă Ventris. 

— Pentru că am stabilit să ne vedem. Nu a răspuns 
nimeni la uşă, aşa că am intrat. 

Sean nu pomeni nimic despre faptul că cineva încercase 
să-l omoare şi pe el. Intuiţia îi spunea că era mai bine să 
tacă momentan. 

— Am auzit că a fost trimis un detectiv aici. Tu eşti? 

— Da, eu sunt. 

— Îţi dau un sfat: să nu-mi stai în cale. Ai înţeles? 

— Da, am înţeles. 

Sean nu îndrăzni să întrebe de ce FBl-ul investiga 
moartea unui cetăţean de rând. Monk măcar fusese găsit 
mort pe o proprietate federală. 

Rivest avea să fie dus la aceeaşi morgă la care se afla şi 
cadavrul lui Monk. Acum, şeriful stătea şi privea cada 
goală unde fusese găsit trupul neînsufleţit al lui Rivest. 
Sean era şi el tot acolo şi amândoi se gândeau la aceleaşi 
lucruri, deşi Sean considera că gândurile sale erau mult 
mai complexe decât ale şerifului. 

Rivest fusese omorât după ce Sean îl lăsase singur în 
casă, în intervalul de şase ore şi jumătate. Şi i se păruse că 
îl văzuse pe Champ Pollion intrând în casa lui pe la ora 
două noaptea, dar nu era sigur de asta. 

— Sunt  şeriful Merkle Hayes, spuse bărbatul, 
întrerupând gândurile lui Sean. Tu eşti detectivul? 

— Exact. 

— Ai lucrat în Serviciul Secret? 

— Da. 


112 


Hayes avea 50 de ani, părul grizonant, umerii lati, 
puţină burtă şi picioare groase. Era puţin adus de spate şi 
asta îl făcea să pară mai scund decât în realitate. 

— Ai vreo idee ce s-a întâmplat? 

— Am fost la Len aseară. A băut câteva pahare, de fapt 
prea multe. L-am lăsat dormind pe canapea pe la miezul 
nopţii. 

— Şi despre ce aţi vorbit? 

Sean era pregătit pentru întrebarea aceasta şi se mira 
că Ventris nu-l întrebase acelaşi lucru. 

— Despre mai multe. Despre moartea lui Monk Turing şi 
despre Babbage Town. 

— Crezi că a fost atât de beat încât să intre în cadă şi să 
se înece? 

— Nu ştiu dacă nu a fost suficient de beat să nu o facă. 

Hayes tăcu şi aprobă din cap. _ 

— Uşa nu era încuiată când am ajuns, spuse Sean. Imi 
amintesc că am încuiat-o azi-noapte. 

— Deci ori el a descuiat-o, ori... 

— Corect. 

— Am început să interogăm oameni. Până acum, nimeni 
nu a văzut nimic. Bineînţeles că FBl-ul a preluat controlul. 

— Şi de ce e FBl-ul implicat aici? Rivest nu avea 
legătură cu FBl-ul, iar asta nu e proprietate federală. 

— Ce-ar fi să facem o plimbare? 

Locuinţa lui Rivest fusese sigilată cu o panglică galbenă 
standard, de parcă o crimă poate fi vreodată una standard. 
Ambulanţa tocmai pleca, luând corpul lui Rivest. Sean se 
uită la grupul de oameni adunaţi în faţa casei şi îi zări pe 
Champ şi pe Alicia şuşotind. 

Când Alicia îl observă, probabil spera că el li se va 
alătura, însă Sean îşi întoarse rapid privirea. Nu era încă 
pregătit să aibă de-a face cu ei. 

Hayes îl conduse la maşină şi se urcară. 

— Ceea ce îţi voi propune poate va părea neortodox, dar 
o să risc. Ce-ar fi dacă noi doi ne-am alia în cazul acesta? 

Sean ridică dintr-o sprânceană. 


113 


— Să fim parteneri? Dar tu eşti şerif districtual, iar eu 
detectiv particular. 

— Nu oficial. Dar se pare că amândoi avem acelaşi scop, 
să-l găsim pe ucigaşul lui Rivest. 

— Şi Turing? 

— Nu este prima dată când o crimă este făcută să pară 
un suicid. 

— Rivest credea la fel. 

— Serios? Interesant. Ce a mai zis? 

— Cam asta a fost tot. Dar îşi dorea să fie vorba mai 
degrabă de o crimă decât de un suicid, dacă înţelegi la ce 
mă refer. Nu că a vrea ceva ar face ca lucrul acela să şi fie 
adevărat. 

— Avem mult de lucru. Arma, amprentele şi se pare că 
Monk s-a dus de bunăvoie la Camp Peary. 

— Turing nu părea să vrea să se sinucidă, din câte am 
înţeles. 

— Nu toţi arată asta, spuse Hayes. M-am uitat peste 
dosarul tău de la Serviciul Secret şi am citit despre 
cazurile din Wrightsburg la care ai lucrat. Dacă vreau să 
rezolv cu FBl-ul, voi avea nevoie de ajutor. 

— Îţi voi da un răspuns după ce vorbesc cu superiorii 
mei. 

— Dar ce-ar fi dacă ai zice „da”? 

— Atunci facem aşa: lucrez la caz oricum, la cazuri, mai 
bine zis. Dacă găsesc ceva interesant, te voi anunţa. Il privi 
pe Hayes. Dar asta e valabil şi în cazul tău. Dacă dai peste 
ceva, mă anunţi. 

— În regulă. Sunt de acord. 

Hayes şi Sean bătură palma. 

— Poţi face ceva pentru mine acum? 

— Ce anume? 

— Vreau să văd corpul lui Monk. 


114 


CAPITOLUL 26 


Morga se afla într-un birou mic din centrul orăşelului 
White  Feather. Acolo lucra un medic legist din 
Williamsburgh care nu părea deloc fericit că fusese nevoit 
să vină aici. 

Monk nu fusese un bărbat frumos la viaţa lui, iar mort 
nici atât. Era scund şi musculos, cu o incizie în Y de la gât 
până la pelvis. Sean încercă să găsească o asemănare între 
el şi fiica lui, dar nu putu găsi niciuna. „Probabil o 
moşteneşte pe mamă”, se gândi el. 

Medicul îi împărtăşi lui Sean datele personale ale lui 
Monk. Monk Turing. Vârsta: 37. Înălţimea: 1,70 m. 
Greutatea: 77 de kilograme. Omul într-adevăr murise 
împuşcat în tâmpla dreaptă. 

— Monk era dreptaci, observă Sean. Se potriveşte 
perfect cu teoria suicidului. 

— Nu am ajuns la partea aceasta încă, spuse medicul. 
Cum ţi-ai dat seama? 

— Mâna dreaptă e mai umflată. Şi am văzut o mănuşă de 
baseball la el acasă. Nu era pentru stângaci. 

Hayes dădu aprobator din cap în timp ce medicul se uită 
peste notițele sale. 

Sean privi mâinile lui Monk. 

— Se pare că are ceva murdărie pe mâini. 

— Urme de pământ pe palme şi degete. Pământ roşiatic, 
preciză medicul. 

Apoi luă o lupă şi le arătă pământul de pe mâinile 
acestuia. 

— Se pare că are şi rugină pe mâini. Se poate să fie de la 
gardul pe care s-a căţărat la Camp Peary, spuse Hayes. 

— Hainele pe care le purta sunt aici? îl întrebă Sean pe 
legist. 


115 


O pereche de pantaloni negri, un tricou din bumbac 
albastru cu dungi, jachetă cu glugă, chiloţi, ciorapi şi 
pantofi. 

Hayes îi dădu lui Sean o geantă din material 
impermeabil. 

__—A fost găsită lângă cadavru. Îi aparţine lui Turing. 
Inăuntru erau o pătură şi o lanternă. 

— Probabil a folosit pătura să treacă peste sârma 
ghimpată, spuse Sean în timp ce pipăia rupturile din 
țesătură. Dar nu sunt sigur. Nu au fost găsite tăieturi pe 
corp? 

Medicul negă. 

— Ciudat că nu au fost găsite mănuşi, spuse Hayes. 
Adică pentru a trece peste sârma ghimpată. 

— Oricum, nu s-ar putea detecta amprentele de pe 
mănugşi. Se pare că s-a sinucis totuşi, spuse Sean. 

Medicul îşi ridică privirea din carneţel. 

— Nu putem spune încă dacă e vorba de sinucidere sau 
nu. 

— Raportul spune că a fost un glonţ tras de aproape. Nu 
sunt semne că s-ar fi apărat. Cineva să se fi apropiat atât 
de mult de el şi el să nu se apere? Nu e plauzibil. 

— Poate a fost drogat înainte, spuse Hayes. 

— S-a stabilit dacă luase droguri sau nu? 

— Nu avem încă rezultatele analizelor. 

— Deci nu putem încă renunţa la teoria sinuciderii. Şi 
dacă s-a sinucis, de ce pe proprietatea Camp Peary? Vreo 
legătură între el şi CIA? A lucrat vreodată aici? Voia să 
lucreze, dar a fost respins? 

Hayes scutură din cap. 

— Nu am ajuns încă atât de departe cu cercetările. Apoi 
se întoarse către medic şi întrebă: Aţi aflat ora la care a 
murit Rivest? 

— Nu a stat atât de mult în apă. Poate cinci, şase ore. 
Avea sânge în gură. Se pare că a murit înecat. După ce îi 
fac autopsia, o să pot spune cu siguranţă. 

Hayes se uită la ceas. 


116 


— Cinci, şase ore. Având în vedere când a fost găsit 
corpul, înseamnă că s-a petrecut pe la ora unu sau două 
noaptea. 

— Nu la mult timp după ce am plecat eu, spuse Sean. „Şi 
asta se potriveşte cu ora la care l-am văzut pe Champ 
întorcându-se acasă”, se gândi Sean. Băuse mult, adăugă 
el. Cocktailuri şi nişte vin roşu. 

Medicul trecu pe foaie informaţia. 

— Mulţumesc. 

— Se poate să fi fost pur şi simplu prea beat şi să se fi 
înecat în vană? întrebă Hayes. Apa care i-ar fi intrat în 
gură şi în nas nu l-ar fi trezit? 

Medicul scutură din cap. 

— Dacă era inconştient de la consumul de alcool, apa nu 
l-ar fi putut trezi neapărat. 

— Eu îl lăsasem aproape leşinat. Mă întreb de ce ar fi 
vrut să facă baie după ce şi-a revenit? întrebă Sean. 

— Poate a vomat şi a vrut să se spele, spuse medicul. 

— Când eşti murdar de vomă, nu aştepţi să se umple 
vana, pur şi simplu te arunci în duş. 

De îndată ce rosti cuvintele, lui Sean îi îngheţă sângele 
în vine. 

— Ai dreptate, adăugă Hayes, fără să vadă privirea lui 
Sean. 

Când se înapoiară în maşină, Hayes întrebă: 

— Acum unde mergem? 

— Vreau să mai văd o dată vana. Tocmai mi-am dat 
seama de ceva. 

— Cum ar fi? 

— Ştiu că Len Rivest a fost omorât. 


117 


CAPITOLUL 27 


Când se întoarseră la casa lui Rivest, Sean o luă către 
baie şi se opri în uşă. 

— Am intrat aseară în baie pe la ora 11 să folosesc 
toaleta. Şi asta e singura baie din casă. 

— În regulă. Şi? 

— A luat cineva ceva din baie, subalternii tăi sau FBl-ul? 

— Nu, nimeni nu s-a atins de nimic, în afară de corpul lui 
Rivest. De ce? 

— Uită-te în jur. Ce lipseşte? 

Hayes studie interiorul băii. 

— Nu ştiu, nu-mi dau seama. Ce lipseşte? 

— Nu sunt prosoape, nu mai e nici măcar covoraşul. 
Când am intrat aseară, erau aici. Se duse în spatele 
comodei şi spuse: Aici era o pompă de desfundat cu coadă 
de lemn. Nu mai este! 

— Deci vrei să spui că...? 

Sean se puse în genunchi şi atinse cu vârful degetelor 
gresia de pe jos şi peretele. 

— E încă umed. Se ridică. Vreau să spun că trebuie să 
faci să dispară prosoapele dacă le-ai folosit pentru a şterge 
apa împroşcată pe jos. Cineva s-a luptat cu Rivest şi l-a 
înecat. 

— Şi pompa de desfundat? 

Sean mimă gestul prin care ar apuca pompa de 
desfundat. 

— Uite, cu ea putea să-l ţină sub apă pe Rivest fără să-şi 
folosească mâinile. Dacă îşi folosea mâinile, puteau 
rămâne urme de ADN pe pielea victimei sau sub unghii. 
Dar dacă te foloseşti de o pompă de desfundat chiuvete cu 
mâner lung, poţi să o faci fără să trebuiască să atingi 
victima. 

— La naiba! exclamă Hayes. 


118 


— Dar făcând aşa, a împroşcat în jur cu apă. Aşa că a 
luat frumos prosoapele şi covoraşul, pentru că altfel 
poliţia, dacă le vedea ude, se gândea automat la crimă. 
Poate dacă nu s-ar fi îmbătat, ar mai fi fost în viaţă şi 
acum. 

— Deci dacă era băut şi persoana a folosit o pompă de 
desfundat, nu putem elimina posibilitatea că ar fi fost 
vorba de o femeie. 

— Corect! Sună-l pe medic şi spune-i să caute o urmă 
circulară pe pieptul sau abdomenul lui Rivest. Se poate ca 
urma să se observe şi acum la microscop. Şi, de asemenea, 
să caute bucăţi de lemn din mânerul pompei pe sub unghii. 

Hayes îşi smulse telefonul din buzunar, în timp ce Sean 
îşi vâri nasul în continuare prin baie. După ce termină de 
vorbit cu medicul, Hayes spuse: 

— Am ştiut eu că decizia de a colabora cu tine a fost 
înţeleaptă. 

— Nu fi prea entuziasmat. E o diferenţă mare între a afla 
că un om a fost omorât şi a afla cine l-a omorât. Acum va 
trebui să cercetăm zona ca să vedem dacă cineva a 
observat ceva mişcări prin preajma casei. Sunt gardieni 
peste tot. Cineva tot trebuie să fi văzut ceva. Mai ales dacă 
ipoteza mea e corectă şi persoana a plecat cu prosoapele şi 
cu pompa de desfundat. 

— În regulă. Altceva? 

Sean se gândi puţin şi apoi spuse: 

— Am fost de dimineaţă la râu, în jurul orei şase şi 
jumătate. Voiam să văd hangarul unde se ţin bărcile şi să 
arunc o privire prin zonă. Şi cineva a încercat să mă 
omoare, trăgând cu arma după mine. Asta am venit să-i 
spun lui Len. 

Hayes se holbă la el. 

— De unde veneau împuşcăturile? 

— Probabil de peste râu. 

— Camp Peary? 

Sean aprobă din cap. 


119 


— Şi Monk a fost găsit mort tot pe proprietatea Camp 
Peary, spuse Hayes încet, dar Sean putea să-i citească 
gândurile dinainte. 

Totuşi, dacă Rivest fusese omorât de cei de peste râu, 
întrebarea era de ce. Şi era o întrebare care-l intriga foarte 
tare pe Sean. Dar problema era dacă voia să-şi rişte viaţa 
ca să afle răspunsul. 

— Şi nu sunt sigur, dar cred că l-am zărit pe Champ 
Pollion întorcându-se acasă pe la ora două azi-noapte. 

— Dar nu eşti sigur? 

Sean scutură din cap. 

— Nu aş putea să depun mărturie. Era prea întuneric. 
Trebuie să mai verificăm unele lucruri. Oh, încă ceva. Am 
înţeles că Monk a călătorit la un moment dat în 
străinătate, acum vreo opt sau nouă luni. Trebuie să aflăm 
unde a fost. 

— FBl-ul are toate lucrurile lui. 

— Tu eşti şeriful. Cere nişte copii. 

— Crezi că ar putea fi important? 

— Acum orice ar putea fi important. 

Sean ieşi afară, în lumina soarelui. Se întrebă când avea 
viaţa lui să devină normală. Simţi o bătaie uşoară pe umăr. 
Era Alicia Chadwick. 

— Trebuie să vorbim. Acum! 

— Şi dacă nu vreau? 

— Atunci o să-mi scot piciorul din metal şi o să te bat 
măr cu el. 

— Nu aş vrea să mă ai pe conştiinţă. Să mergem! 


120 


CAPITOLUL 28 


Barry mergea pe hol cu o cutie din carton. La câţiva paşi 
în spatele lui se afla Michelle, care-l pândea. Scrisorile şi 
coletele care sosiseră azi-noapte erau chiar în faţa uşii. 

Barry deschise uşa principală cu cheia şi intră. Michelle 
se luă după el tiptil. Păşi în foaier şi se ascunse în spatele 
unei plante mari dintr-un ghiveci. 

Când Barry descuie uşa, Michelle încremeni. Putea 
rămâne încuiată aici. Cu un ochi la Barry şi cu unul la uşa 
care dădea să se închidă, ţâşni afară pe vârfuri. Era la mai 
puţin de doi metri distanţă în spatele lui, iar Barry nu 
auzea nimic, atât de silențios păşea ea. Când Barry dispăru 
după colţ, Michelle îşi înfipse vârful piciorului între uşă şi 
toc să nu se închidă. Îşi scoase pantoful şi-l lăsă acolo. 
Dură doar un minut să găsească pachetul pe care-l lăsase 
Barry. Luă un creion şi o foaie şi notă adresa unde urma să 
fie trimis pachetul. Se uită şi la numele expeditorului şi nu 
fu prea surprinsă să vadă că nu era al lui Barry. 

„Lola Martin”, îşi spuse ea citind numele expeditorului. 
Apoi se strecură înapoi pe hol, îşi luă pantoful şi se furişă 
în sectorul ei de clădire. Reuşi să-i distragă atenţia unei 
asistente, suficient cât să poată trage cu ochiul la fişa 
pacientei Lola Martin. Aceasta se afla în Cuibul de Cuci, 
sectorul pentru psihotici. Apoi se infiltră în biroul centrului 
de informare al pacienţilor şi dădu un telefon unui amic 
de-ai ei din poliţie pentru a afla mai multe date. 

— E importantă informaţia, Maxwell? 

— Lucrez sub acoperire. 

După o oră, Michelle se îndrepta spre salonul lui Sandy. 
Observă că florile se aflau tot acolo, dar praful de pe podea 
fusese înlăturat. Probabil la fel şi praful de pe mâinile lui 
Sandy, chiar şi de sub unghii. Michelle nu-şi făcuse 


121 


manichiura niciodată, pur şi simplu nu voia să-şi bată 
cineva joc de degetele cu care trăgea. 

După cinci minute, Michelle se întoarse în salon. După- 
masă, se duse la şedinţa de grup. Era atât de mulţumită de 
faptul că reuşise să-l prindă pe Barry, încât se ridică 
singură în picioare şi vorbi. 

— Bună, sunt Michelle şi vreau să mă fac bine. De fapt, 
cred că deja sunt mai bine. 

Zâmbi şi îi privi pe ceilalţi, care dădeau aprobator din 
cap. Unii bătură uşor din palme în timp ce alţii şopteau 
cuvinte de încurajare. Alţii stăteau acolo şi o priveau cu 
neîncredere. 

Dacă lui Michelle i se păru vreun moment că singurul 
motiv pentru care credea că se însănătoşea era fiindcă 
fusese ocupată, cel puţin nu arăta că ar avea o asemenea 
dilemă. Trăia pentru adrenalină şi nu pentru revelaţiile 
adesea catastrofale ale introspecţiei. Se gândea doar la 
Barry şi la Sandy. Şi oricum, voia să plece cât mai repede, 
înainte ca ei să-şi dea seama că locul ei era de fapt în 
Cuibul de Cuci. 


122 


CAPITOLUL 29 


Sean se aşeză în faţa Aliciei, în biroul acesteia din 
Baraca numărul 1. Femeia îl târâse înăuntru cu o viteză 
atât de mare, încât el abia dacă apucase să vadă încăperea 
uriaşă cu numeroase mese mici de lucru, la care robotea, 
fără îndoială, câte un geniu. Aproape că putea să simtă 
mirosul puterii minţii indivizilor care munceau acolo, în 
zgomotul numeroaselor servere. 

Arătă către piciorul de metal al Aliciei şi spuse pe un ton 
glumet: 

— Dacă mă vei ciomăgi cu chestia aia, te las baltă. 

Fața ei rămase nemişcată. 

— Cum a murit Len Rivest? Şi nu-mi spune că s-a 
sinucis. 

Abia acum Sean văzu că ochii ei erau roşii. 

— Nu ştiu cum a murit. 

— Cum se poate să nu ştii? 

— Numai criminalul ştie. Şi luând în consideraţie faptul 
că nu eu l-am ucis, pot doar specula. 

— Bine, speculează. 

— Nu pot să fac asta. Ancheta e în desfăşurare. 

Ea cedă nervos. 

— Nu pot să cred că-mi vii cu asemenea prostii! 

— Am fost poliţist şi eu cândva şi ştiu ce înseamnă 
pentru anchetă să existe scurgeri de informaţii. Poliţia 
consideră că e o moarte suspectă. 

— Dar a murit accidental sau a fost omorât? 

El zâmbi. 

— Poate a murit din cauze naturale. 

— Ai spus că cineva l-a ucis. 

— Aş putea să mă înşel. 

— Oh, îţi mulţumesc pentru ajutor, spuse ea. 

Sean se aplecă în faţă şi rosti: 


123 


— Problema e că te cunosc doar de ieri. Din partea mea, 
şi tu poţi fi criminalul. 

— Eu nu am ucis pe nimeni. 

— Nu am cunoscut până acum un criminal care să spună 
altceva. 

— Crezi că are vreo legătură cu moartea lui Monk? 

— Cred că nu ai înţeles ce am spus mai devreme. Vrei să 
repet? 

Alicia se trase mai aproape. 

— Aseară a fost descoperit testamentul lui Monk Turing 
în casă. Mi s-a spus că m-a numit tutore pentru fetiţă. Am 
de gând să-mi îndeplinesc perfect datoria. Vreau să ştiu 
dacă fata e în pericol. 

— Monk te-a numit pe tine tutore? se miră el. Nu ştiam 
că eraţi atât de apropiaţi. 

— Monk ştia că eu ţin la Viggie. Vreau să-i fie bine. 

— Dar cu moartea lui Rivest, Babbage Town nu pare a 
mai fi un loc sigur. 

Alicia îşi acoperi ochii şi gemu: 

— Bietul Len! Doamne, nu pot să cred că e mort! 

Sean se lăsă pe spătar. 

— Se pare că suferi după Len. Ai vreun motiv anume? 
Prieteni sau foarte buni prieteni? 

— Asta nu e treaba ta! 

— Dacă aveai o relaţie apropiată cu Rivest, oricum 
poliţia te va interoga la un moment dat. 

— Bine. Ne întâlneam din când în când. 

— leşeaţi împreună? Ceva mai mult de atât? Planuri de 
nuntă? 

— Îmi faci greață! 

— Eşti o persoană foarte inteligentă, dar nu cred că-ţi 
dai seama că încerc să te pregătesc pentru ceea ce te vor 
întreba poliţia şi FBl-ul. Crezi că Ventris va fi politicos? 
Omul e mort şi avea o relaţie cu tine, vei fi principalul 
suspect. 

— Nu l-am omorât eu! La naiba, chiar ţineam la el. Era 
un om cumsecade. Cred că am fi avut un viitor împreună. 
Şi acum? 


124 


Alicia îşi întoarse capul, în timp ce lacrimile îi curgeau 
pe faţă. 

— Bine, Alicia, bine, spuse Sean amabil. Ştiu că e greu 
pentru tine. Făcu o pauză. Poţi măcar să-mi spui dacă Len 
ţi-a povestit vreodată despre cineva care voia să-i facă rău? 
Sau dacă ştia că era în pericol? Legat de Babbage Town? 
Camp Peary? 

Alicia trase aer adânc în piept de câteva ori înainte să-i 
răspundă: 

— Camp Peary? Ce legătură are cu Len? 

— Dacă moartea lui Monk are legătură cu Camp Peary, 
atunci poate are şi cu Len. 

— Dar credeam că ai zis că s-a sinucis. 

— Nu ştim asta încă. Te rog, răspunde-mi la întrebare. 

— Nu mi-a spus niciodată că cineva voia să-i facă vreun 
rău. De ce? 

— Pentru că mie mi-a zis ceva. Mai ai să-mi spui şi 
altceva? 

— A spus odată că oamenii de aici nu au habar în ce se 
bagă. Că la ce lucrăm noi avea să schimbe lumea întreagă. 
Dar nu în sensul bun. Încercă să zâmbească. Spunea că 
noi, tocilarii, nu avem habar despre cum stau lucrurile în 
lumea reală. Poate că avea dreptate. 

— Mie mi-a spus că pentru ceea ce se face aici la 
Babbage Town merită chiar ca ţările să intre în război. Nu 
poate fi vorba doar despre numere. 

— Mi-e frică, Sean. Len era un om foarte capabil. Faptul 
că cineva ar fi putut să-l omoare aşa, în casa lui, mă sperie 
îngrozitor. 

Se cutremură de teamă şi se lăsă pe spătarul scaunului. 

Părea atât de nefericită, încât Sean se ridică şi o luă în 
braţe. 

— O să fie în regulă, Alicia. 

— Nu mă compătimi! Mi-e teamă pentru Viggie. Ar 
putea fi în pericol acum. 

— De ce? întrebă el. 

— Tu să-mi spui. Tu eşti expertul. 

— Fata ştie că tatăl ei e mort? 


125 


Alicia păru foarte stânjenită de întrebare. 

— Încerc să pregătesc terenul ca să-i spun, dar nu mi-e 
uşor. 

— Dacă într-adevăr îţi pasă de ea, atunci scoate-o din 
Babbage Town. 

— Nu pot să fac asta. 

— Credeam că binele lui Viggie te interesează cel mai 
mult. 

— Viggie e fericită aici. Nu pot pur şi simplu să o scot de 
aici şi s-o duc undeva printre străini. Ar putea să aibă 
probleme. 

— Ştiu că nu prea ai soluţii acum. 

— Am altă propunere, spuse  dintr-odată Alicia, 
strângându-l de mână. Rămânem aici, şi tu ai grijă ca 
Viggie să fie în siguranţă. 

— Am deja o slujbă. „De fapt, am două slujbe”, se gândi 
Sean, aducându-şi aminte de parteneriatul cu şeriful. 

— E un copil. Are nevoie de ajutor. O să stai deoparte şi 
o să refuzi să ajuţi un copil vulnerabil care tocmai şi-a 
pierdut tatăl? _ 

Sean vru să spună ceva şi apoi se opri. Într-un final, 
suspină. 

— De fapt, cred că aş putea să o supraveghez. 

Alicia începu iarăşi să plângă. 

— Iţi mulţumesc. 

— Cred că, dacă acum sunt bodyguardul ei neoficial, ar 
trebui să fac cunoştinţă cu tânăra domnişoară. 

Alicia îşi aranjă hainele şi se ridică. 

— Tocmai a terminat de făcut nişte exerciţii pentru 
mine. 

— Ce anume? 

— Viggie are capacitatea de a face în minte calcule cu 
numere uriaşe. Nu atât de mari cât să-mi facă mie munca 
inutilă, dar cred că în mintea ei se află cheia pentru ceea 
ce caut eu. 

— Şi fetiţa vulnerabilă va îngenunchea lumea? 

Alicia zâmbi. 

— Se spune că cei blânzi vor moşteni pământul. 


126 


CAPITOLUL 30 


Sean se aşteptă să găsească o fetiţă timidă şi retrasă. 
Copila însă deborda de energie, ochii ei păreau să capteze 
fiecare mişcare. Purta un tricou roşu aprins, nişte 
pantaloni trei sferturi şi era desculţă. După ce Alicia i-l 
prezentă pe Sean, Viggie îl luă de mână şi îl duse la pian. 

— Stai jos. 

El se aşeză. 

— Tu cânţi? întrebă ea, uitându-se la el cu o privire 
intensă. 

— Chitară bas. Nu foarte bine, dar având în vedere că 
zilnic pierd la slujbă milioane de neuroni, eu zic că e un 
lucru bun că mai pot să fac şi asta. 

Ea nu îi băgă în seamă gluma. Se aşeză la pian şi cântă o 
melodie pe care el n-o mai auzise până atunci. 

— Mă uimeşti, spuse el. Cine a scris-o? 

— Vigenere Turing, spuse fata. E compoziţia mea. 

El se uită impresionat la ea. 

— Iţi place? 

El dădu din cap. 

— Eşti o muziciană foarte talentată. 

Când ea zâmbi, el văzu în sfârşit în ea fetiţa de 
unsprezece ani, doritoare să intre în grațiile tuturor. Şi 
asta îl sperie. Poate că va avea încredere în oameni în care 
n-ar trebui. „Sunt spioni aici” îşi aminti el că spusese 
Rivest. 

— Viggie, tu... 

Ea începu să cânte altă melodie. Când termină, se ridică 
şi merse în bucătărie să se uite pe geam. 

Sean se ridică. 

— Viggie? 

Sean se uită la Alicia şi o văzu făcându-i semn să meargă 
să stea lângă ea pe canapea. 


127 


— Se retrage uneori în lumea ei, îi explică Alicia în 
şoaptă. Dacă avem răbdare, îşi revine repede. 

— A fost consultată de specialişti? la medicamente? 

— Nu ştiu ce să spun despre specialişti, dar nu ia niciun 
medicament. Acum că îi sunt tutore, o să mă interesez. 

— Ce ştii despre mama ei? 

— Monk mi-a spus că au divorţat de ani de zile. El avea 
custodia. 

— Aşa mi-a spus şi Rivest. Dar ştii, Alicia, dacă mama lui 
Viggie apare şi te dă în judecată, ar putea câştiga custodia, 
în afară de cazul în care e la închisoare sau are probleme 
grave de sănătate. 

— Dar Monk m-a numit pe mine tutorele ei. 

— Asta nu mai contează, dacă mai există un părinte la 
mijloc. 

— Nu am de gând să-mi fac griji legate de acest lucru 
până nu se întâmplă. 

— 18 313 şi 22 307. 

Se întoarseră amândoi să se uite la Viggie, care era 
acum lângă ei. 

— Acestea sunt numerele prime ale lui 408 508 091, 
explică fata. Nu-i aşa? 

Alicia dădu din cap că da. 

— Dacă înmulţeşti 18 313 cu 22 307, face 408 508 091. 

Viggie bătu din palme fericită şi chicoti. 

— Abia acum o oră ţi-am dat acest număr. Cum de ai 
calculat atât de repede? 

— Le-am văzut în minte. 

— Cum le-ai aliniat? Calculai în minte? 

— Nu. Pur şi simplu mi-au venit în cap. Nu trebuie să fac 
matematică. 

— Oricum nu genul de matematică cu care sunt obişnuiţi 
oamenii de rând, spuse Alicia, căzând pe gânduri. Viggie, 
cred că domnul Sean voia să te întrebe ceva. 

— De fapt, voiam să-ţi spun că voi veni des să te văd, 
spuse Sean. Ai vrea asta? 

Viggie se uită la Alicia, care încuviinţă din cap. 


128 


— Cred că da, răspunse Viggie. Dar ar trebui să-l întreb 
pe Monk. 

— Îi spui tatălui tău pe nume? 

— Şi el îmi spune pe nume. Nu aşa se procedează? 

— Cred că da. Nu l-am cunoscut pe tatăl tău, dar am 
auzit că e un tip de treabă. 

— Este. A cântat într-o formaţie de rock în liceu. Viggie 
privi din nou pe geam şi Sean crezu că va cădea din nou în 
starea ei, dar Viggie zise încet: Mi-aş dori să se întoarcă. 
Am atâtea lucruri să-i spun. 

— Cum ar fi? întrebă Sean puţin prea repezit. 

Viggie se ridică şi merse la pian. Se aşeză şi începu să 
cânte din nou, din ce în ce mai tare. Când ea se opri puţin, 
Sean spuse: 

— Viggie, când a fost ultima oară când l-ai văzut pe tatăl 
tău? 

Această întrebare o făcu să cânte şi mai tare. 

— Viggie! strigă Sean, dar Alicia îl luă de mână şi îl 
trase spre uşă. 

Viggie lovea clapele pianului cu tot mai multă ură, până 
când se opri brusc şi o luă la goană în camera ei. O 
secundă mai târziu, femeia pe care Sean o văzuse dormind 
noaptea trecută pe canapea apăru în încăpere. 

— Mă voi întoarce în câteva minute, doamnă Graham, 
spuse Alicia şi îl conduse afară pe Sean. 

— Acum înţeleg problema cu  Viggie, spuse «el 
scărpinându-se în cap. 

— Cred că simte că ceva nu e în regulă cu tatăl ei. De 
fiecare dată când cineva vorbeşte despre el, ea se închide 
în sine. 

Sean o zări pe Viggie privindu-i de la geamul camerei 
sale, dar într-o fracțiune de secundă, dispăru. 

— Numerele acelea, oare nu putea să fi folosit 
calculatorul? 

— Ba da, dar i-ar fi luat toată ziua. 18 313 este al două 
miilea număr prim, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să ia 
la rând toate numerele ca să vadă dacă 408 508 091 se 
împarte la ele fără rest. 


129 


— Şi de ce e asta atât de important? 

— Sean.. 

— La naiba, Alicia, oamenii mor aici! Am fost de acord să 
am grijă de Viggie pentru că tu crezi că e în pericol. Ai 
putea măcar să-mi spui de ce crezi asta! 

— Bine. Lumea se bazează pe informaţiile trimise 
electronic. Cum să te mişti dinspre A spre B. Asta e cheia 
civilizaţiei. Când foloseşti cardul de credit să cumperi, 
când scoţi bani din bancomat, când trimiţi un e-mail sau 
cumperi lucruri online. Criptarea se bazează numai pe 
cifre şi pe lungimea lor. Cel mai puternic sistem de 
criptare se bazează pe criptografia asimetrică. E singurul 
lucru care face posibilă transmiterea electronică de la 
guvern către persoane fizice sau juridice a informaţiilor 
într-un mod viabil. 

— Cred că am auzit despre asta. RSA, nu? 

— Da. Acum, cheia standard pentru încriptare este un 
număr foarte mare, alcătuit din sute de cifre, care ar 
presupune utilizarea a sute de milioane de computere care 
să lucreze în paralel câteva mii de ani pentru a descifra cei 
doi factori. Deşi toată lumea ştie care e numărul cheie, sau 
cel puţin computerul tău îl ştie, nu poţi să citeşti o 
informaţie decât dacă foloseşti cele două chei private de 
decodificare. Doar software-ul computerului tău ştie ce 
sunt. Ca să-ţi dau un singur exemplu, numărul 35 poate fi 
cheia publică, iar şapte şi cinci ar fi cheile private. Dacă 
ştii că e vorba de numerele şapte şi cinci, poţi decodifica 
transmisiunea. 

— Cum sunt numerele pe care ţi le-a dat Viggie? 

— Da. Având în vedere că toate computerele devin mai 
rapide, şi codificarea se complică. Totuşi, tot ce trebuie să 
faci este să mai adaugi câteva cifre la cheia publică de 
decodificare şi timpul necesar pentru a le descoperi ajunge 
până la mii, dacă nu milioane de ani. 

— Dar munca ta ar putea să dea greş. 

— Comunitatea criptologilor nu crede că există vreo 
scurtătură deoarece nimeni nu a găsit vreuna în două mii 
de ani de căutări. Şi totuşi, Viggie reuşeşte să facă asta din 


130 


timp în timp. Dar poate oare să facă asta cu numere şi mai 
mari? Dacă ar putea, atunci nimic în lume nu ar mai fi în 
siguranţă. 

— Ne întoarcem la maşini de scris, curieri şi poştaşi? 

— Ar cădea guverne şi afaceri. Şi generalii nu ar mai 
putea comunica uşor cu armatele lor. Puţină lume îşi dă 
seama că înainte de anii 1970, înainte de a se fi inventat 
criptografia cu chei publice, marile afaceri şi guvernele 
trebuiau să trimită constant mii de curieri cu noi coduri şi 
parole. Nimeni nu vrea să se întoarcă la zilele acelea. 

— E incredibil cum întreaga noastră civilizaţie se 
bazează pe neputinţa noastră de a descompune rapid în 
factori, spuse el. 

— Noi am vrut să ajungem aici. 

— Cu siguranţă, oamenii nu sunt conştienţi de toate 
astea. 

— Cred că ar speria lumea de moarte dacă s-ar întâmpla 
asta. 

— Crezi că există vreo scurtătură? 

— Viggie mă face să cred că da. Dar, în pofida acestui 
lucru, nu numerele mă interesează acum, ci siguranţa lui 
Viggie. Nu pot permite să i se întâmple ceva. 

— Crezi că cineva care îi cunoaşte abilităţile lui Viggie 
ar fi în stare să-i facă rău? 

— Ai zis că Len era convins că pe aici sunt spioni. Tatăl 
ei ştia de abilităţile ei şi acum e mort. Nu ştiu. Nu mai ştiu 
nimic. 

Sean o luă din nou în braţe. 

— Nu i se va întâmpla nimic rău. Peste tot sunt gardieni. 

— Asta era valabil înainte să moară Len, sublinie ea. 

— Dar acum am preluat eu cazul. 

— Şi cum crezi c-o poţi proteja pe Viggie? 

— Câte dormitoare ai acasă? 

— Patru. De ce? 

— Unul pentru Viggie, unul pentru tine, unul pentru 
mine şi unul rămâne liber. 

— Vrei să te muţi cu mine? 


131 


— Dacă rămân la conac, nu voi putea să acţionez la timp 
dacă se va întâmpla să fie atacată Viggie. 

— Trebuie să obţin aprobarea lui Champ şi să-i spun şi 
lui Viggie. Mâine ies de la lucru pe la ora şase. Ce zici? 

— De ce nu te muţi în casa lui Viggie? 

— Prea multe lucruri acolo îi amintesc de Monk. Am 
crezut că e mai bine dacă o iau de acolo. 

— Cum îi vei explica lui Viggie? 

— Mă gândesc eu la ceva. 

Alicia plecă. Sean se uita lung după ea când îi sună 
telefonul. Văzu numărul lui Joan Dillinger şi mormăi iritat. 
Cum îi va explica faptul că luase încă un caz? Nu răspunse 
la telefon. 

Se întoarse la el în cameră şi se gândi cum să iasă din 
încurcătura în care se afunda tot mai tare. 


132 


CAPITOLUL 31 


Când Horatio se întoarse acasă la Linda Sue Buchanan 
în acea seară, soţul ei nu păru prea încântat de planul 
nevestei sale. Era un tip şleampăt, mare, cu un tricou 
unsuros care i se mula pe burta bombată şi pe piept. 

— Nici măcar nu-l cunoşti pe tip, Lindy, răcni Daryl. 
Poate e vreun violator de sex! 

— Dacă nu ştiai, majoritatea violatorilor violează pentru 
sex, spuse Horatio în glumă. De fapt, chiar am văzut câţiva 
în închisoare. 

— Vezi? Ce ţi-am spus? Tipul a fost la închisoare, zise 
Daryl răspicat. 

— Nu, am vizitat câteva închisori federale ca să vorbesc 
cu deţinuţii. Dar, din fericire, eu puteam să plec la sfârşitul 
zilei acasă. 

Linda Sue îşi scoase din geantă nişte chei. 

— Mergem cu maşini separate, Daryl, şi am spray-ul 
paralizant cu mine, şi ăsta. 

Linda scoase un revolver. 

Daryl păru uşurat când văzu arma. 

— Dacă încearcă ceva, împuşcă-l! 

— Asta şi intenţionez să fac, spuse Linda, verificând 
gloanţele. _ 

— Staţi un pic, oameni buni, interveni Horatio. In primul 
rând, nimeni nu împuşcă pe nimeni. Şi în al doilea rând, ai 
permis pentru chestia aia? 

Daryl răsuflă anevoie. 

— Aici e Tennessee, nu ai nevoie de niciun permis. 

— Cred că ai vrea să verifici treaba asta, spuse Horatio. 
Şi vreau doar să vorbesc cu bunica Lindei Sue. l-am spus 
că poate doar să-mi zică unde e şi mă duc singur. 

Daryl se întoarse să se uite la ea. 

— Chiar aşa? Şi de ce nu-l laşi să se ducă singur? 


133 


— Mă duc ca să mă plătească, prostule! se răsti ea. 

— Uite ce e, îţi dau chiar acum cei o sută de dolari şi tu 
poţi rămâne aici, cu soţul tău, spuse Horatio în timp ce 
Daryl îi aruncă o privire confuză. 

— În niciun caz! Înțelegerea era ca o sută de dolari să fie 
minimul. Dacă informaţiile pe care ţi le dă bunica sunt 
preţioase, atunci trebuie să-mi dai mai mult. 

— Dar nu asta a fost înţelegerea. 

— Vrei sau nu s-o vezi pe bunica? 

— O sută de dolari! La naiba! ţipă Daryl, dându-şi în 
sfârşit seama despre ce era vorba. 

— În regulă. Ai câştigat, hai să mergem! spuse Horatio. 

— Ştiam eu că vei fi de acord, zise Linda cu un surâs 
şiret. 

Daryl îi însoţi până la poartă. 

— Hei, Lindy, dacă trebuie să-l împuşti, asigură-te 
dracului că mai întâi îi iei banii. 

— Păi, dacă mă împuşcă, ar putea foarte bine să ia toţi 
banii, din moment ce nu aş fi în stare să mă apăr, spuse 
Horatio glumeţ. 

— Da, ai dreptate, răspunse Daryl entuziasmat. 

Horatio ridică o mână. 

— Dar, dacă ar face asta, ar intra la închisoare pe viaţă 
pentru jaf armat şi crimă. De fapt, în bătrânul Tennessee 
fapta aceasta se pedepseşte cu moartea. Şi asta s-ar putea 
aplica şi pentru complicitatea dinainte de săvârşirea faptei. 
Sper că îţi recunoşti implicarea. 

Daryl se holbă la el fără să fie capabil să-i răspundă. 

Horatio se întoarse către Linda şi-i spuse: 

— Ai grijă să nu te răneşti. 

— Nu, am pus piedica, se repezi ea. 

— E şi asta o chestie, din moment ce revolverele nu au 
piedică. 

— Oh, zise Sue. 

— Da, exact, oh. 


134 


CAPITOLUL 32 


Azilul se afla la aproape o oră de mers cu maşina. Când 
intră în incintă, duhoarea de urină şi fecale îl izbi pe 
Horatio ca un baros. Mai fusese în stabilimente de stat, ca 
să-i trateze pe unii dintre cei internaţi de depresii. Dar, la 
naiba, cine nu ar fi deprimat într-un loc ca acesta? Bătrânii 
stăteau îngrămădiţi în scaunele lor cu rotile. Din capătul 
holului, se auzi zgomotul unui televizor, însă acesta nu 
putea să acopere gemetele şi mormăielile oamenilor 
abandonaţi între aceşti pereţi de beton urât mirositori. 

Cei doi se îndreptară spre recepţie. Linda Sue o luă 
înainte cu paşi repezi, ignorând cumva suferinţa umană ce 
o înconjura din toate părţile. 

În două minute, cei doi se aflau deja în salonul bunicii, 
un loc de trei metri pe trei, cu televizor propriu care nu 
părea să funcţioneze. Persoana cu care împărțea camera 
nu era acolo, iar bunica zăcea într-un scaun cu rotile, 
îmbrăcată cu un halat în carouri, cu picioarele roşii şi 
umflate vârâte în nişte papuci jerpeliţi. Părul ei cenuşiu, 
cât îi mai rămăsese, era turtit sub o plasă pe cap. Faţa îi 
era flască, ridată, dinţii îngălbeniţi şi cariaţi, dar ochii îi 
erau limpezi şi pătrunzători. Îi privi când pe Horatio, când 
pe Linda Sue. 

— Nu te-am mai văzut de ceva timp, Lindy, spuse femeia 
cu un accent sudist. 

Pe Lindy o irită vizibil comentariul bătrânei. 

— Sunt ocupată, am copii de crescut şi un bărbat de 
satisfăcut. 

— Pe care dintre bărbaţi? Pe cel care a ieşit din 
închisoare sau pe cel care urmează să intre? 

Pe Horatio aproape îl pufni râsul. Se vedea clar că 
bunica nu suferea de demenţă. 


135 


— Omul ăsta vrea să ştie nişte treburi, spuse Lindy, 
arătându-i-l pe Horatio, despre nişte oameni care au locuit 
în cartier pe vremea când şi tu erai acolo. 

Bătrâna îl ţintui cu privirea. Horatio văzu curiozitatea în 
ochii aceia bătrâni. Probabil ar face orice ca să nu se mai 
gândească la locul acesta. 

— Sunt Horatio Barnes, se prezentă el şi îi întinse mâna. 
Mă bucur să vă cunosc şi vă mulţumesc că vă faceţi timp 
pentru mine. 

— Hazel Rose, răspunse bătrâna. Şi timpul este singurul 
lucru care nu-mi lipseşte aici. Ce doreşti să ştii? 

Îi spuse despre familia Maxwell. 

— Îmi amintesc. Frank Maxwell arăta foarte bine în 
uniformă. Şi îmi amintesc că aveau nişte băieţi. Toţi erau 
frumoşi. 

— Şi fata, Michelle? 

— Da, mi-o amintesc şi pe ea. Dar spune-mi de ce vrei să 
ştii toate astea? 

— Cred că v-ar plictisi dacă v-aş zice. 

— Nu cred că există ceva pe lume mai plictisitor decât 
locul acesta, aşa că te rog, fă-mi ziua mai frumoasă. 

— Am fost angajat de familia ei să aflu ceva. Ceva ce s-a 
întâmplat când Michelle avea şase ani. Asta trebuie să se fi 
petrecut în urmă cu douăzeci şi opt de ani. 

— Ce s-a întâmplat? Cum adică? 

— Ceva care i-ar fi putut schimba personalitatea. 

Linda Sue răsuflă cu zgomot. 

— La naiba, un copil de şase ani nu are personalitate. 

— Dimpotrivă, personalitatea unui copil este în mare 
parte formată la vârsta de şase ani. 

Linda Sue pufni din nou şi începu să cotrobăie prin 
geantă, iar Horatio îşi întoarse atenţia spre bătrână. 

— Aţi observat ceva neobişnuit pe atunci? Ştiu că s-a 
întâmplat acum mult timp, dar mi-ar fi de mare ajutor dacă 
mi-aţi spune. 

Hazel căzu pe gânduri. 

Linda Sue sparse tăcerea: 


136 


— Mă duc să fumez. Îi arătă degetul lui Horatio. Să nu 
crezi că poţi ieşi de aici, există o singură ieşire şi nici să 
nu-ţi treacă prin cap s-o ştergi fără să... ştii tu ce. 

Schiţă ceea ce considera un zâmbet sincer în direcţia 
bunicii şi plecă. 

— Cât ai promis că îi dai? întrebă Hazel de îndată ce 
nepoata nu-i mai putea auzi. 

Horatio zâmbi, îşi trase un scaun şi se aşeză lângă ea. 

— O sută. Mai bine vi i-aş da dumneavoastră. 

Hazel flutură din mână. 

— Nu mi-ar folosi la nimic. Dă-i lui Lindy. Are patru copii 
cu patru donatori de spermă diferiţi. Scuză-mi limbajul. Şi 
probabil va mai face încă patru cu alţi patru bărbaţi. 
Femeia tăcu pentru câteva momente. Ce face Michelle? 
întrebă Hazel. 

— A avut zile mai bune, spuse Horatio, sincer. 

— l-am urmărit cariera, recunoscu Hazel. Am citit 
despre ea în ziare. 

— Da? De ce? 

— Uite ce a reuşit fata să facă. Campioană olimpică. 
Serviciul Secret. Se poate mândri cu ce-a realizat. 
Intotdeauna am ştiut că va face asta. 

— Cum? 

— Cum ai zis şi tu. Îţi poţi da seama cum vor fi copiii la o 
vârstă fragedă. Fata asta era foarte ambițioasă şi hotărâtă. 
Când o vedeam, îmi amintesc că mă gândeam că nu 
contează cât de mare e câinele care luptă, ci cât de mare e 
dorinţa lui de a lupta. Iar fata asta nu lăsa pe nimeni să-i 
stea în cale. 

— Aţi fi fost un psiholog bun. 

— Am vrut să mă fac medic la un moment dat. Am 
absolvit colegiul a treia din anul meu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Şi fratele meu mai mare a vrut să fie medic. Şi mai 
demult băieţii aveau prioritate în faţa fetelor. Aşa că eu m- 
am retras, mi-am îngrijit părinţii, apoi m-am măritat şi am 
avut copii. Soţul meu a murit de infarct a doua zi după ce 


137 


s-a pensionat, şi iată-mă aici. Viaţa mea nu e 
spectaculoasă, dar e singura pe care o am. 

— Să ai grijă de familie nu e puţin lucru. 

— Nu spun că regret ceva, doar că am avut şi eu visuri. 
Unii oameni, ca Michelle, luptă din răsputeri pentru 
visurile lor. 

— Aţi observat vreo diferenţă la ea? 

— Da. Nu aş putea să spun dacă asta se întâmpla când 
avea şase ani. Dintr-odată, fetiţa nu mă mai privea în ochi, 
deşi eram prietene. Mergea la petreceri sau lucruri de 
genul acesta cu alţi copii din cartier. Apoi a încetat. Orice 
o făcea să tresară sau să plângă. Am încercat să vorbesc 
cu mama ei, dar Sally Maxwell nici nu a vrut să audă. 
Oricum, după aceea s-au mutat. 

— Şi nu aveţi nicio idee despre ce ar fi putut fi vorba? 

— M-am tot gândit de-a lungul anilor, dar nimic nu mi-a 
venit în minte. 

— Am înţeles că devenise brusc foarte dezordonată. Aşa 
e şi acum. 

— Nu ştiu, nu prea m-au invitat la ei acasă. Sally era 
foarte ocupată, iar Frank muncea foarte mult. 

— Credeam că la poliţie au un program relativ fix. 

— Da, dar pe Michelle au avut-o târziu. El muncea mult 
să întreţină familia. Voia să se mute la o secţie de poliţie 
dintr-un oraş mai mare. Muncea ziua, şi seara mergea la 
colegiu ca să-şi ia diploma de masterat în criminalistică. 

— Ce bărbat ambițios! Ce altceva mai puteţi să-mi 
spuneţi? 

— S-a întâmplat odată ceva care m-a tulburat. Probabil 
că nu are legătură cu ce te interesează. 

— În momentul ăsta orice amănunt e important. 

— Familia Maxwell avea un gard viu cu trandafiri în faţa 
casei. Frank îl plantase într-un an de ziua lui Sally. Era 
foarte frumos şi avea un parfum minunat. Uneori mă 
duceam până acolo doar ca să miros trandafirii. 

— Nu mai e acolo. 

— Tocmai. M-am dus într-o noapte la culcare şi când m- 
am trezit a doua zi de dimineaţă, pur şi simplu dispăruse. 


138 


— Aţi aflat cine a fost autorul? 

Femeia scutură din cap. 

— Frank credea că fusese un băiat pe care îl prinsese 
beat la volan şi-l arestase. Dar mă îndoiesc. Ce le pasă 
adolescenților de flori? De obicei, când băieţii se răzbună, 
îţi taie cauciucurile la maşină sau sparg geamurile. 

— Mai ţineţi minte când a fost asta? 

Hazel îşi pironi privirea în tavan şi se gândi câteva 
secunde. 

— Acum vreo treizeci de ani. 

— Sau poate douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt? 

— Da, se poate. 

Horatio se ridică brusc şi îşi scoase portofelul. Hazel 
făcu un semn cu mâna refuzându-l. 

— Dă-i-i lui Lindy, că te va bate la cap până o să i-i dai. 

Dar Horatio nu scoase bani din portofel, ci o carte de 
vizită. 

— Acestea sunt numele şi numărul de telefon ale unei 
femei care vă poate scoate de aici şi să vă mute într-un loc 
mult mai bun. Lăsaţi-mă o zi să fac aranjamentele 
necesare, apoi sunaţi-o. 

— Nu am bani pentru ceva mai bun. 

— Nu e vorba de bani, e vorba de persoanele pe care le 
ştii. Iar în locul acela se ţin tot felul de cursuri, inclusiv 
cursuri de medicină, dacă vă mai interesează. 

Femeia luă cartea de vizită. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea încet. 

Horatio tocmai se întoarse să plece, când Hazel îi spuse: 

— Când o vezi pe Michelle, transmite-i salutări din 
partea mea! Şi că sunt foarte mândră de ea! 

— E ca şi făcut. 

Horatio ieşi pe hol, o găsi pe Lindy flirtând cu un 
îngrijitor solid, o plăti şi ieşi din iadul acela. 

Se urcă în maşină, gândindu-se cum ar fi putut dispariţia 
tufelor de trandafiri să-i distrugă viaţa lui Michelle 
Maxwell, după aproape treizeci de ani. 


139 


CAPITOLUL 33 


Următoarea dimineaţă, Michelle lucră intens la sala de 
forţă, se luă chiar şi de o asistentă pe care o întrebă de 
absenţa nejustificată a lui Horatio Barnes, se întoarse în 
cameră şi îi smulse paiul din gură lui Cheryl, 
nemaisuportând sunetele pe care le scotea. 

Apoi auzi pe hol nişte paşi alergând şi ştiu că sosise 
momentul. O luă pe Cheryl, care protesta în gura mare şi o 
împinse în baie. 

— Nu ieşi până nu auzi un corp trântit la pământ! îi ţipă 
ea în faţă. 

Remarca asta o făcu pe Cheryl să înceteze să mai plângă 
după paiul ei. 

Michelle trânti uşa de la baie, se întoarse cu faţa şi îşi 
făcu puţin curaj. Uşa salonului fu brusc dată de perete de 
Barry care ţinea în mână o ţeavă de metal. 

— Ticăloaso! răcni el. 

— Dealer de droguri ce eşti! urlă şi ea. Deci lasă-mă să 
ghicesc. L-au prins pe prietenul tău de dimineaţă şi te-a 
turnat. 

— Ticăloaso! ţipă el din nou. 

Michelle îi făcu semn cu mâinile. 

— Hai, prinde-mă, Barry, drăguţule. Ştiu că asta vrei şi, 
după ce mă baţi, poţi să te şi distrezi cu mine. 

El se dădu înapoi şi îşi luă avânt s-o lovească. Dar ea îi 
aplică o lovitură de picior direct în faţă. Nu aşteptă ca el 
să-şi revină. Îi dădu un pumn în stomac şi un picior în 
maxilar care-l aruncă până în patul lui Cheryl. Barry se 
zbătu să-şi revină, uimit de forţa cu care fusese lovit. 
Aruncă ţeava spre ea, ratându-i capul cu doar câţiva 
centimetri. Apoi luă un scaun şi îl azvârli spre ea, dar 
Michelle era prea agilă. Sări peste pat şi încercă să o 


140 


prindă, dar ea îi mai aplică o lovitură în rinichi, care îl lăsă 
fără vlagă. 

Căzu în genunchi gemând, iar ea, ca să se asigure, îi mai 
aplică un ultim cot în ceafă. Barry se prăbuşi lat pe podea. 

— Aştept, Barry, dacă vrei să termini ce-ai început. 
Poliţia trebuie să apară. 

— Ticăloaso! mormăi el încet. 

— Am mai auzit asta. Zi ceva nou! 

El încercă să se ridice şi ea vru să-l lovească din nou, 
însă pe uşă îşi făcură apariţia poliţişti cu armele scoase. 

— Ele cel pe care-l căutaţi, spuse Michelle arătându-l pe 
Barry cu degetul. Eu sunt Michelle Maxwell, cea care a 
sunat-o ieri pe doamna detectiv Richards. 

Unul din poliţişti, uitându-se prin camera devastată, 
întrebă: 

— Sunteţi bine, doamnă? 

Barry gemu. 

— Idiotule! Eu sunt cel care nu se simte bine. Am nevoie 
de un doctor. M-a atacat! 

— Asta e camera mea. A intrat cu ţeava de plumb pe- 
acolo, amprentele lui sunt peste tot, spuse Michelle. A 
încercat să se răzbune fiindcă i-am dat în vileag afacerea 
cu droguri pe care o aveau el şi farmacistul. Cred că 
măsluiau fişierele cu inventarul de medicamente din 
computer, ca să nu se observe furtul, iar Barry, aici de 
faţă, scotea pachetele din clădire şi le trimitea echipei lui 
de pe străzi, folosindu-i pe pacienţi ca acoperire, 
pretinzând că sunt expediate de ei. Se uită la bărbatul 
căzut pe podea. Se pare însă că lucrurile nu i-au ieşit chiar 
cum a plănuit. 

Poliţiştii îl săltară pe Barry, în ciuda protestelor lui, cum 
că era grav rănit, îi puseră cătuşele şi îi citiră drepturile. 

— Vom avea nevoie de declaraţia dumneavoastră, 
doamnă. 

— O, abia aştept s-o dau! 

Îşi puseseră armele în tocuri şi tocmai îl scoteau pe 
Barry din cameră, când toată lumea înlemni. În pragul uşii 


141 


stătea Sandy, în scaunul ei cu rotile. Totuşi, privirile erau 
concentrate nu asupra femeii, ci a pistolului din mâna ei. 


142 


CAPITOLUL 34 


Unul din poliţişti îşi duse mâna la arma laterală, dar 
Sandy urlă: 

— Opreşte-te! Ţinea arma cu ambele mâini. Opreşte-te, 
spuse ea din nou. Nu vreau să te rănesc pe tine, ci pe el, 
adăugă ea, arătând cu pistolul spre Barry. Se întoarse din 
nou spre el şi-i spuse: Nu mă recunoşti, nu, nenorocitule? 
Nici n-ai avea de ce. Nu pe mine ai venit să mă omori în 
ziua aia; ai venit să-l omori pe cavalerul de onoare. Dar ai 
ratat şi, în schimb, l-ai omorât pe mire. Pe soţul meu! 

Barry trase aer în piept şi Sandy zâmbi şi mai larg. 

— O, da, acum îţi aminteşti. Scutură din cap. Ce trăgător 
prost ai fost! Mi-ai omorât soţul, pe mine m-ai lăsat 
paralizată şi, pe deasupra, ţi-ai ratat ţinta. Şefii tăi mafioţi 
trebuie să se fi enervat la culme. 

Michelle făcu un pas înainte, iar pistolul se întoarse 
către ea. 

— Michelle, nu face pe eroina, zise Sandy. Chiar nu 
vreau să te rănesc. Dar o s-o fac dacă încerci să mă 
împiedici să-i dau nenorocitului ăstuia ceea ce de mult ar fi 
trebuit să primească. 

— Sandy, nu trebuie să faci asta! Barry este arestat 
pentru trafic de droguri. O să stea închis multă vreme. 

— Nu, nu va sta, Michelle. 

— Ba da, Sandy, avem toate dovezile, l-am prins! 

— E în programul de protecţie a martorilor. O să 
măsluiască totul, ca în trecut. 

Michelle se întoarse spre Barry, apoi din nou spre 
Sandy. 

— Programul de protecţie a martorilor? 

— Da, şi-a turnat şefii mafioţi şi n-a fost închis nici 
măcar o zi pentru că l-a ucis pe omul pe care-l iubeam. 
Agenţii federali au trecut cu vederea ce-a făcut, pentru că 


143 


i-a ajutat să prindă o familie mafiotă importantă. Şi vor 
face la fel şi acum. Nu-i aşa, Barry, sau să-ţi spun pe 
numele tău real, Anthony Bender? 

Barry zâmbi şi spuse: 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. Şi dacă încerci să mă 
împuşti, te împuşcă şi ei pe tine. 

— Crezi că-mi pasă? Mi-ai luat singurul lucru la care am 
ţinut în viaţa mea. 

— Mi se frânge sufletul pentru tine, domnişoară 
Schiloadă. 

— Taci din gură, taci din gură! răcni Sandy, degetul 
alunecându-i spre trăgaci. 

Poliţiştii priveau fix la arma lui Sandy. Michelle îşi dădu 
seama, se răsuci şi spuse ceva fiecăruia mişcându-şi doar 
buzele. Apoi se puse între Barry şi Sandy. 

— Sandy, dă-mi pistolul. De data asta merge la 
închisoare, o să mă asigur eu de asta. 

— Şi mai ce? râse Barry. 

Michelle se întoarse brusc spre el. 

— Tu să taci din gură, idiotule! Apoi se răsuci din nou 
spre Sandy. Va merge la închisoare, ţi-o jur. Acum dă-mi 
pistolul. 

— Michelle, dă-te la o parte. Ani de zile l-am căutat pe 
nenorocitul ăsta şi am de gând să termin cu el. 

— Ţi-a luat soţul şi picioarele, nu-l lăsa să-ţi ia şi viaţa! 

— Ce viaţă? Asta numeşti tu viaţă? 

— Poţi ajuta alţi oameni, Sandy. Asta înseamnă atât de 
mult! 

— Nu mă pot ajuta nici măcar pe mine însămi, cum i-aş 
putea ajuta pe alţii? 

— M-ai ajutat pe mine. Michelle mai făcu un pas înainte. 
M-ai ajutat pe mine, repetă ea, mai în şoaptă. Nu eşti o 
criminală. Nu eşti o ucigaşă. Eşti o persoană bună, Sandy. 
Nu-l lăsa să-ţi ia şi asta. 

Pistolul tremură pentru câteva secunde în mâna lui 
Sandy, dar apoi deveni rigid şi vocea i se calmă. 

— Îmi pare rău, Michelle. Ai dreptate. Nu-l pot omori pe 
nenorocitul ăsta, chiar dacă o merită. 


144 


— Aşa e, Sandy. Acum dă-mi arma. 

— La revedere, Michelle. 

— Ce? 

Sandy îşi duse arma la tâmplă şi apăsă pe trăgaci. 
Pocnetul trăgaciului se auzi în toată încăperea. Sandy 
apăsă din nou pe trăgaci, şi apoi din nou, dar niciun glonţ 
nu ieşi pe ţeavă ca să-i curme viaţa. Privi împietrită cum 
Michelle se apropie de ea şi îi ia pistolul din mână. 

— Am scos gloanţele mai devreme. 

Sandy o privea uimită. 

— Cum de-ai ştiut? 

— Am văzut noroi pe degetele tale şi pe podea. Oamenii 
nu scurmă de obicei în pământul din ghiveciul cu flori. Mi- 
am dat seama că trebuie să fie ceva în el. 

— De ce nu i-ai luat pur şi simplu pistolul, atunci? 
bombăni unul dintre poliţişti. Dacă nu ne-ai fi zis mai 
înainte că pistolul e gol, poate c-am fi împuşcat-o. 

Michelle apucă mâna tremurândă a lui Sandy. 

— M-am gândit că trebuie să facă asta, ca să treacă 
peste. Să vadă de ce-ar fi şi de ce nu ar fi în stare. Michelle 
îi zâmbi blând femeii. Uneori, asta e cea mai bună terapie. 

— Ştiai de Barry? întrebă ea. 

— Nu ştiam că el ţi-a împuşcat soţul, dar am văzut cu ce 
interes îl priveai şi mi-am dat seama că era ceva în 
neregulă. Nu ştiam însă despre partea cu Programul de 
protecţie a martorilor. 

— Apropo, începu Barry încrezător, sună-l pe agentul 
federal care se ocupă de mine. Îl cheamă Bobby Truman şi 
lucrează în Biroul Şerifului chiar în D.C. 

Michelle se însenină. 

— Bobby Truman? 

Barry îi aruncă o privire goală. 

— ÎI ştii? 

— Da. Am câştigat o medalie olimpică de argint 
împreună cu fiică-sa. Când o să-i spun ce s-a întâmplat, o 
să fii norocos dacă mai apuci să vezi lumina zilei înainte de 
80 de ani. Cred că e ziua mea norocoasă. 


145 


Poliţiştii îl luară pe Barry, care tipa şi dădea din 
picioare. Poliţiştii spuseră ceva despre a o acuza şi pe 
Sandy, dar Michelle îi convinse în cele din urmă să n-o 
facă. 

— Chiar vreţi să completaţi rapoarte şi despre asta? În 
plus, fiecare soţie din America ar urla la voi că sunteţi 
nişte nenorociţi, adăugă ea, uitându-se ţintă la verigheta 
unuia din poliţişti. 

— Pistolul era gol, îi spuse polițistul respectiv 
partenerului lui. 

— La naiba, n-am nevoie de probleme, răspunse celălalt. 
Dar confiscăm arma. 

Michelle o duse pe Sandy înapoi în salonul ei şi stătu 
puţin de vorbă cu ea. Când se întoarse în camera ei, 
Michelle auzi un plânset surd venind din baie. Deschise 
uşa şi o găsi pe Cheryl aproape leşinată. 

— Cheryl, îmi pare atât de rău! Am uitat de tine! 

Michelle o duse pe femeia care tremura până la patul ei 
şi se aşeză lângă ea. Apoi observă paiul de pe podea, îl 
ridică şi i-l dădu. Spre surprinderea ei, Cheryl nu începu 
să-l molfăie. În schimb, se agăţă de umerii lui Michelle. 
Aceasta îi simţi oasele ascuţite pe piele. 

Michelle oftă, apoi zâmbi şi o îmbrăţişă la rândul ei pe 
femeie. 

— Am auzit că azi are loc o şedinţă pentru cei cu 
tulburări de alimentaţie. Ce zici dacă am merge împreună? 
După cină. 

Cheryl şopti tremurând: 

— Dar tu nu ai probleme de alimentaţie. 

— Glumeşti, Cheryl? Am mâncat friptură Salisbury, 
porţie dublă. Şi chiar mi-a plăcut. Dacă asta nu e tulburare 
de alimentaţie, atunci nu ştiu ce e. 


146 


CAPITOLUL 35 


În seara următoare, Sean împacheta, când cineva bătu 
la uşa dormitorului său. 

— Intră. 

Champ Pollion îşi vâri capul pe uşă. 

— A vorbit Alicia cu tine? întrebă Sean. 

— Despre mutarea ta? Da. Nu mă deranjează dacă vrei 
să ai grijă de Viggie. Te-aş sfătui doar să ai grijă să nu 
mori, adăugă el hotărât. 

— Spiritul de supravieţuire a fost mereu în capul listei 
mele de priorităţi. Sean îşi închise geanta şi o puse jos. 
Ştii, n-am prea apucat să vorbim despre ce faci tu mai 
exact în Babbage Town. 

Champ intră în cameră. 

— Speram ca Len să-ţi spună detaliile. 

— Din moment ce Len nu poate face onorurile, vrei să-mi 
faci tu un tur? Am putea merge până la Baraca numărul 2 
chiar acum. 

— Deci ştii despre Baraca numărul 2? 

— Da, şi sunt foarte curios şi în legătură cu maşinăria 
aia a ta, care i-ar face pe oameni să uite de Edison şi Bell. 

— Lumea ştie că uneori mai folosesc şi hiperbole. 

— De ce nu mă laşi să văd singur despre ce e vorba? 

— Uite ce e, nu vreau să fiu necooperant, începu Champ. 

— Atunci nu fi, i-o tăie Sean. 

— Există lucruri pe care nu le poţi spune, adăugă Champ 
trufaş. Ă 

— Să-ţi explic cum stau lucrurile, Champ. În primul 
rând, lucrez împreună cu şeriful Hayes la cazul acesta şi el 
te poate obliga să-mi arăţi despre ce e vorba, dacă insişti 
să facem lucrurile aşa. În al doilea rând, avem doi bărbaţi 
morţi în Babbage Town. Nu cred că vrei să se ajungă la 
trei, mai ales dacă se întâmplă să fii tu al treilea. 


147 


— Eu? Crezi că eu sunt în pericol? 

— Ştiu că eu sunt în pericol, aşa că şi tu trebuie să fii. 

— Uite ce e, putem vorbi altă dată? Sunt foarte ocupat. 

— Asta mi-a spus şi Len Rivest. Şi uite unde-a ajuns. 

Champ îşi îndreptă spatele, apoi se relaxă. 

— Nu ştiu ce să spun. E foarte ciudat. 

— Din experienţa mea, oamenii care nu vor să coopereze 
au ceva de ascuns. 

Champ roşi. 

— Eu n-am nimic de ascuns. 

— Foarte bine, deci nu te deranjează să-mi spui unde 
erai între 24.00 şi 2.00 în noaptea în care a murit Rivest? 

— Atunci a fost ucis? 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu trebuie să răspund la nimic, spuse el sfidător. 

— Adevărat. Sună-ţi avocatul, ţine-ţi gura şi lasă FBl-ul 
să scormonească fiecare detaliu din trecutul tău, de la 
grădiniţă până în prezent. Şi te asigur că sunt minuţioşi. 

Champ căzu pe gânduri câteva momente. 

— Nu puteam să dorm, aşa că m-am dus în baraca mea 
să verific nişte rezultate. 

— Te-a văzut cineva? 

— Bineînţeles. Tot timpul lucrează cineva acolo. Operăm 
24 din 24. 

— Şi-ai fost acolo tot timpul? De la douăsprezece la două 
noaptea? Şi mai târziu? Cu martori? Haide, Champ, spune- 
mi o minciună. Haide. 

Broboane de transpiraţie apărură pe fruntea lui Sean. 

— Din câte-mi amintesc, da. Nu poţi să-mi ceri să-ţi spun 
exact, fiecare minut. 

— Eu nu, dar sunt alţii care pot, şi-o vor face. Să 
mergem să vedem baraca. 

Pe drum, Sean întrebă: 

— Aveţi personal care face curăţenie? Sau vă faceţi 
singuri curat? 

— Avem femei de serviciu care vin zilnic în câteva ture. 
Cam douăzeci şi ceva de persoane odată. Arătă în faţă, 
spre o femeie în uniformă de femeie de serviciu, care 


148 


împingea un cărucior încărcat cu rufe pe trotuar. Clădirea 
spălătoriei se află într-o parte a Barăcii numărul 3, lângă 
sediul de securitate. Tot personalul de curăţenie a fost 
vaccinat, poartă uniforme identice şi deţin o legitimaţie 
nontransferabilă. E suficient? 

— Nu, nu e. Ce detergent folosesc? 

Champ se opri din mers şi se holbă la el. 

— Poftim? 

— Glumeam, Champ, glumeam. 


149 


CAPITOLUL 36 


Baraca numărul 2 era mult mai mare decât a Aliciei. Ca 
să treacă de uşa încuiată, Champ îşi introduse ecusonul de 
identificare într-o fantă, în timp ce un dispozitiv de pe 
perete îi scană amprenta. Interiorul adăpostului era format 
dintr-o zonă de lucru enormă în mijloc, cu încăperi 
separate în jurul ei. Prin uşile deschise ale unora dintre 
ele, Sean putu să vadă nişte maşinării sofisticate şi oameni 
care le mânuiau. Pe unul dintre pereţi atârna o pancartă 
pe care scria: „P=NP”. 

Sean arătă spre el. 

— Ce înseamnă? 

Champ ezită o clipă, apoi îi spuse: 

—E o ecuaţie, în care NP, timpul polinomial 
nedeterminat, care este egal cu P, adică timpul polinomial. 
Când ecuaţia va fi rezolvată, E=ME? va părea o joacă de 
copii. 

— Cum aşa? 

— Timpul polinomial reprezintă problemele uşor de 
rezolvat, ei bine, relativ uşor. Problemele complete NP 
reprezintă cele mai dificile probleme din univers. 

— Ca, de exemplu, cum să vindeci cancerul? 

— Nu chiar. Deşi, cine ştie care vor fi aplicaţiile sale. De 
fapt, avem un departament care se ocupă să descopere 
cum de proteinele nou create îşi asumă exact forma care le 
determină funcţia în corp. Sunt trilioane de feluri în care s- 
ar putea plia, şi totuşi, majoritatea o fac exact cum trebuie. 

Sean îşi dădu seama că bărbatul era mult mai vorbăreţ 
şi mai coerent când era vorba de domenii în care era 
expert şi intenţionă să profite de acest avantaj. 

— Atunci, dacă de obicei găsesc soluţia, de ce e 
important să înţelegem cum o fac? 


150 


— Pentru că nu o nimeresc mereu. Şi, când nu o fac, 
poate fi catastrofal. Alzheimerul şi boala vacii nebune sunt 
exemple de greşeli de pliere. Dar eu mă refer mai degrabă, 
de exemplu, la absolut cel mai bun mod de a fabrica o 
maşină sau de a dirija traficul aerian, nu unul dintre cele 
mai bune moduri, ci cel mai bun mod posibil, luând în 
consideraţie orice factor imaginabil. Cum să duci energia 
din punctul A oriunde altundeva cu o eficienţă maximă; sau 
cum să-l pui pe proverbialul vânzător itinerant pe drum în 
cel mai bun mod posibil. Într-adevăr, cu doar cincisprezece 
oraşe în itinerar, săracul vânzător are peste 650 de 
miliarde de posibilităţi pe care să le ia în consideraţie. 
Ştiai că niciun software din lume nu îţi garantează că n-are 
bug-uri? Totuşi, dacă putem rezolva problemele NP, am 
putea furniza software perfect de fiecare dată. Şi 
şmecheria e că, ţinând cont de felul în care e alcătuit 
universul, avem motive să credem că, dacă rezolvi o 
problemă NP, le-ai rezolvat pe toate dintr-o lovitură. Ar fi 
cea mai mare descoperire din istorie. Nici măcar Premiul 
Nobel n-ar fi suficient de bun pentru cel care ar descoperi 
soluţia. 

— Şi cum de computerele n-o pot face acum? 

— Computerele sunt maşinării deterministe, pe când, 
cum le spune şi numele, NP sunt nedeterministe. Aşa că 
avem nevoie de o tehnologie nedeterministă ca să le 
rezolvăm. 

— La asta lucraţi aici? 

— La asta şi la factorizarea rapidă a numerelor mari. 

— Alicia mi-a explicat conceptul. Încearcă să găsească o 
scurtătură, şi, dacă o găseşte, nimic nu va mai fi în 
siguranţă, şi lumea, aşa cum o ştim noi, va înceta. Şi să 
opreşti mersul lumii e o chestiune demnă de Premiul 
Nobel? 

Champ ridică din umeri. 

— E treaba politicienilor, nu a unor oameni de ştiinţă 
umili. Cercetările Aliciei sunt de perspectivă. Champ arătă 
cu degetul prin cameră. Răspunsul e aici. Trebuie doar să-l 
găsim. Ezită un moment, apoi continuă: Uită-te la asta. 


151 


Îl duse entuziast pe Sean la o masă ovală acoperită cu 
sticlă. Sub sticlă era o maşinărie mică ciudată. 

— Ce e asta? întrebă Sean. 

— O maşină Turing, răspunse Champ, cu reverență. 

— Turing. Adică numită după Monk Turing? 

— Nu, după Alan Turing. Deşi cred că erau rude, ca să 
vezi că şi genetica are rolul ei. Alan Turing a fost un geniu 
care a salvat milioane de vieţi în al Doilea Război Mondial. 

— A fost doctor? 

— Nu, Turing a fost matematician, deşi e foarte puţin 
spus. A fost angajat în faimosul Bletchley Park, de lângă 
Londra. Ne-am numit clădirile barăci ca omagiu adus 
spărgătorilor de coduri care lucrau la Bletchley, pentru că 
e termenul pe care l-au folosit şi ei pentru facilităţile lor de 
lucru. Pe scurt, Turing a inventat maşina care a descifrat 
unul dintre cele mai importante cifruri germane Enigma. 
Războiul din Europa s-a terminat cu cel puţin doi ani mai 
devreme datorită lui. De asemenea, era homosexual. Noroc 
că guvernul nu o ştia atunci, pentru că l-ar fi marginalizat 
şi Aliaţii ar fi putut pierde războiul, idioţii! De fapt, după 
război s-a descoperit că era homosexual, cariera lui s-a 
încheiat şi săracul s-a sinucis. Atâta talent irosit doar 
pentru că îi plăceau băieţii şi nu fetele. 

— Şi asta e o maşină Turing. 

— Da. Turing a venit cu ipoteza unei maşini de gândit 
universale, din lipsa unei descrieri mai bune. Deşi pare 
foarte simplă, te asigur că, cu instrucţiunile potrivite, o 
maşină Turing poate rezolva orice problemă. Toate 
computerele de azi sunt construite pe baza ei. Poţi s-o 
consideri un software foarte timpuriu. Nimeni nu poate 
inventa un calculator clasic care să fie conceptual mai bun 
sau mai puternic decât o maşină Turing. Poţi doar să 
construieşti una care parcurge etapele mai rapid decât cea 
clasică. 

— Din nou cuvântul clasic. 

Champ ridică un tub de sticlă lung şi subţire. 

— Şi acesta este singurul dispozitiv din lume potenţial 
mai puternic ca o maşină Turing. 


152 


— Mi-ai arătat chestia aia când ne-am întâlnit prima 
dată, dar nu mi-ai explicat ce e. 

— "Ţi-aş putea spune, dar nu ai înţelege. 

— Haide, nu sunt prost, zise Sean iritat. 

— Nu e vorba despre asta, se răsti celălalt bărbat. Nu 
vei înţelege pentru că nici măcar eu nu înţeleg prea bine. 
Mintea umană nu funcţionează în plan subatomic. Orice 
fizician care îţi spune că înţelege pe deplin lumea cuantică 
minte. 

— Deci fizica cuantică? Despre asta e vorba? 

— Particule subatomice specifice care au un potenţial de 
putere de calcul pe care mintea umană nu îl poate 
înţelege. 

— Nu pare mare lucru, spuse Sean, privind tubul. 

Champ îşi trecu degetul peste tub. 

— În domeniul computerelor, se spune că mărimea 
contează. În Laboratorul Naţional Los Alamos, există un 
supercomputer numit Blue Mountain. După cum ştii, toate 
PC-urile din lume au un cip. Este creierul calculatorului şi 
are milioane de întrerupătoare care vorbesc în 1-uri şi O-ri. 
Blue Mountain are peste şase mii de cipuri, ceea ce face 
din el un computer de trei teraop; asta înseamnă că poate 
executa trei trilioane de operaţii pe secundă. Il folosesc 
pentru a simula efectele unei explozii nucleare, de când, 
slavă Domnului, SUA nu mai foloseşte explozii reale. 
Totuşi, oricât de performantă ar fi o maşinărie teraop, 
când au încercat să reproducă doar a milioana parte dintr- 
o secundă de explozie nucleară, i-a luat patru luni 
bătrânului Blue să mestece numerele. 

— Nu are chiar o viteză ameţitoare, spuse Sean. 

— Se lucrează la un alt supercomputer care o să-l facă 
pe Blue să pară învechit, o maşină de treizeci de teraop, 
nume de cod Q, care va acoperi un acru de pământ. Va 
putea efectua mai multe calcule într-un minut decât ar 
face-o orice persoană umană cu un calculator într-un 
miliard de ani, şi există planuri să se construiască altele şi 
mai rapide. Totuşi, toate computerele astea nu sunt mai 
bune ca maşinăria Turing; doar ocupă mai mult spaţiu şi 


153 


costă mai mult. Iată tot ce-am putut face mai bun. Ridică 
tubul. Până acum. 

— Vrei să spui că e un computer? 

— În starea lui curentă e un dispozitiv rudimentar care 
poate face câteva calcule, dar nu asta e ideea. Un 
computer vorbeşte în limbaje de 1 şi 0. Cu un computer 
clasic, eşti ori 1, ori 0. Nu amândouă. În lumea cuantică, 
aceste legi limitative nu se aplică. De fapt, un atom poate fi 
şi 1 şi 0O în acelaşi timp, şi în asta constă frumuseţea 
întregului concept. Un computer clasic trece printr-o 
problemă în principiu în linie dreaptă, până ajunge la 
răspunsul corect. La un computer cuantic, fiecare atom în 
parte caută răspunsul corect în paralel. De exemplu, dacă 
vrei să afli rădăcina pătrată a tuturor numerelor de la 1 la 
100 000, aşezi toate numerele pe o linie de atomi, 
manipulezi atomii cu energie şi apoi o restrângi foarte 
atent, pentru că, odată observată, toată treaba se 
destramă ca un castel de cărţi de joc. Şi voilă, ai toate 
răspunsurile corecte, în acelaşi timp, în câteva 
milisecunde. 

— Nu înţeleg cum ar fi posibil una ca asta. 

Faţa lui Champ se întunecă. 

— Normal că nu. Nu eşti un geniu! Dar hai să punem 
problema în termeni pe care poţi să-i înţelegi. Un 
supercomputer ca monstruosul Q se hrăneşte cu date în 
porţii de 64 de biţi. Deci haide să legăm un şir de 64 de 
atomi. Nu uita, Q se întinde pe o suprafaţă de un acru; cei 
64 de atomi sunt microscopici. Teoretic, un computer 
cuantic cu 64 de atomi poate opera 18 cvintilioane de 
calcule simultan, în comparaţie cu cele doar treizeci de 
trilioane pe secundă ale lui Q. 

Sean rămase gură-cască. 

— 18 cvintilioane? Ăsta chiar e un număr? 

— Să încerc să pun lucrurile într-un context. Pentru a 
egala puterea acelor 64 de biţi microscopici de energie, 
supercomputerul Q ar avea nevoie de o suprafaţă de 
mărimea a 500 de sori, pentru a acumula toate cipurile 
necesare. Zâmbi răutăcios. Dacă ai rezolva cu căldura, 


154 


evident. Sau poţi folosi molecule. După cum vezi, acestea 
ocupă mult mai puţin spaţiu. Şi, cum ziceam, de aceea 
mărimea contează în lumea computerelor. Doar că mic e 
mult mai bun decât mare. 

— Şi Monk Turing ştia toate astea? întrebă Sean. 

— Da, a fost un fizician foarte înzestrat. 

— Şi ce ştia el ar fi putut fi cumva vândut? 

— Sigur sunt oameni gata să plătească pentru asta. 

— Ţi-a zis cineva că s-ar putea să existe spioni în 
Babbage Town? 

Sean aruncă întrebarea doar ca să-i surprindă reacţia. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Deci ştiai că s-ar putea să existe spioni? 

— Nu, adică, tot ce se poate, spuse Champ ezitant, cu 
faţa foarte palidă. 

— Bine, calmează-te şi spune-mi adevărul. 

Celălalt bărbat şovăi. 

— Nu ştiu sigur dacă sunt sau nu spioni pe aici. Ăsta e 
adevărul. 

— Dar dacă ar fi, ce-ar urmări să afle? 

— Avem în spate ani de date, de cercetări, de încercări 
şi eşuări, de progres, de posibilităţi. Ne apropiem de 
răspuns. 

— Şi e valoros? 

— Foarte valoros. 

— Merită să declari război pentru el? 

Champ făcu ochii mari. 

— Doamne, sper că nu, dar... 

— Se pare că Monk Turing a ieşit din ţară acum vreo 
nouă luni. Mai mult ca sigur i-ai aprobat ieşirea. Ştii unde 
s-a dus? 

— Nu, dar mi-a zis că erau treburi de familie. Nu crezi 
că Monk Turing era spion, nu-i aşa? 

Sean nu răspunse. Se uită la o muncitoare care ieşea din 
adăpost. Când trecu de uşă, un panou mic de lângă uşă 
clipi. Sean nu-l observase când intraseră. 

— Ce e aia? 


155 


— Un scanner, spuse simplu Champ. Înregistrează 
automat cine şi când pleacă. 

— Aşa e. Len Rivest mi-a spus despre înregistrările pe 
calculator. Aşa au aflat ce făcuse Monk Turing. Aşa că 
putem întreba calculatorul când ai venit tu azi-noapte şi 
când ai plecat. 

Champ fu pe punctul de a-i răspunde, când atenţia 
amândurora se îndreptă spre uşă, care fu trântită de 
perete. Şeriful Hayes dădu buzna înăuntru, cu un gardian 
agitat în urma lui. 

— Te-am căutat peste tot, îi spuse Hayes lui Sean, 
respirând greoi. Trebuie să mergem la o şedinţă, adăugă 
el. Acum. Cu lan Whitfield. De fapt, invitaţia a fost pentru 
mine, dar vreau să mă însoţeşti. 

— Cine naiba e lan Whitfield? întrebă Sean, surprins. 

— Conduce Camp Peary, îi răspunse Hayes. Am face 
bine s-o luăm din loc. Îi aruncă o privire ascuţită lui Sean. 
Vii, da? 

— Vin. 


156 


CAPITOLUL 37 


După suferinţa îndurată de a mânca o cină timpurie şi de 
a participa la sesiunea despre tulburări de alimentaţie cu 
Cheryl, Michelle se externă din sanatoriu. Înainte să plece, 
trecu pe la Sandy. 

— Am vorbit cu amicul meu, Bobby Truman. Mi-a zis că 
s-au săturat de porcăriile lui Barry. Il scot din Programul 
de protecţie a martorilor şi le-a spus procurorilor să ceară 
pedeapsa maximă. 

— Nu pot să-ţi mulţumesc suficient pentru ce-ai făcut, 
Michelle. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă pistolul ar fi fost 
încărcat. 

— Hei, la ce sunt buni prietenii psihopaţi, dacă nu 
pentru asta? 

— Acum, nu-ţi mai face griji pentru mine şi du-te la 
bărbatul tău. 

— Sandy, suntem doar amici. 

— Dar te duci să-l vezi, nu? 

— Da, la naiba, mi-e dor de el. 

— Bun, atunci o să vezi dacă vreţi să fiţi în continuare 
doar amici. 

În timp ce Michelle se îndrepta spre uşă, Sandy îi strigă: 

— Nu uita să mă inviţi la nuntă! Şi, în locul tău, aş 
investi într-un detector de metale. Cu slujba ta, nu ştii 
niciodată cine-o să apară la petrecere! 

În drumul spre ieşire, Michelle îi lăsă asistentei-şef un 
mesaj pentru Horatio Barnes. 

— Spuneţi-i domnului Harley-Davidson că mă poate 
şterge de pe lista lui. M-am vindecat. 

— Mă bucur că tratamentul nostru a fost eficient pentru 
dumneavoastră. 


157 


— O, n-are nicio legătură cu tratamentul vostru. Trebuia 
să-l prind pe vulpoiul ăla de Barry în flagrant. Prefer 
oricând asta în locul „pilulelor de fericire”. 

Spuse asta şi ieşi trântind uşa în urma ei. 

Trase adânc în piept aerul proaspăt de seară şi luă un 
taxi spre noul apartament. Folosind setul de chei pe care i- 
| lăsase Sean, intră înăuntru şi începu să-şi arunce 
lucrurile în toate părţile. Ba chiar şi câteva de-ale lui Sean. 
Avea să le ridice el când se întorcea, bineînţeles, la cât de 
obsedat de curăţenie era, dar avea măcar să-l forţeze să 
facă un efort. 

Apoi aproape zbură spre camioneta ei şi conduse aiurea 
o jumătate de oră, cu geamurile lăsate în jos, cu Aerosmith 
ţipând din CD-player, şi un sentiment de uşurare când 
simţi toată mizeria ei la picioare. Avea nevoie doar de nişte 
odihnă şi relaxare, îşi spuse singură. Da, şedinţele cu 
Barnes fuseseră cumplite, dar le supravieţuise. Intr-un 
război al voinţelor, nu se îndoise de cine avea să câştige. 

Apoi toate gândurile la Horatio Barnes se risipiră, pe 
măsură ce se concentră pe următoarea mutare: să i se 
alăture lui Sean. Probabil c-ar fi trebuit să-l sune, să-i 
spună că vine. Totuşi, Michelle rareori alegea să facă ceea 
ce se cuvenea. Şi, chiar dacă nu voia s-o recunoască, o 
părticică din ea se temea că dacă l-ar fi sunat, Sean i-ar fi 
spus să nu vină. 

După ce se întoarse în apartament, Michelle găsi ceea 
ce avea nevoie după ce scotoci rapid printre lucrurile lui 
Sean: copia unui dosar complet despre Babbage Town. 
Sean spusese că urma să ia un avion mic până acolo, fără 
îndoială, din bunăvoința domnişoarei Joan Pacoste. 
Michelle preferă să meargă cu maşina. Estimă că avea să 
dureze cam patru ore pentru şoferi normali, dar cu 
detectorul ei ilegal de radar şi cu acceleraţia călcată la 
maximum, era sigură c-ar fi putut ajunge acolo în mai 
puţin de trei ore. Faptul că nu fusese angajată de 
compania lui Joan nu o împiedică deloc. Cazul conta. Şi 
Michelle ştia sigur un lucru: ea şi Sean împreună, odată 


158 


porniţi la vânătoare, erau aproape de neoprit. Despre asta 
era vorba de fapt. Nu despre ea. Ci despre ei. 

Împachetă şi o şterse, oprindu-se doar pentru o cafea 
tare şi trei batoane energizante. Adrenalina îi alerga prin 
vene. Doamne, ce bine era să trăieşti din nou. Şi să fii 
liberă. 


De la aeroport, Horatio se duse direct la clinică, unde 
descoperi că pacienta lui principală plecase. 

— A zis unde se duce? o întrebă el pe asistenta-şef. 

— Nu, dar mi-a zis să vă transmit că e vindecată. 

— Serios? Mai nou se ocupă şi de autodiagnosticare? 

— Nu ştiu, dar să vă spun ce-a făcut cât a stat pe-aici. 

Asistenta îi explică rapid despre Barry şi Sandy, 
Programul de protecţie a martorilor şi despre afacerea cu 
droguri. 

— A făcut toate astea cât am fost eu plecat? La naiba, n- 
am lipsit chiar atât de mult. 

— Nu creşte iarbă pe unde calcă femeia aia. Am auzit că 
l-a snopit în bătaie pe Barry. Ştiţi, nu mi-a plăcut niciodată 
de el. 

— Ca să vezi, bombăni Horatio în timp ce plecă. 

— Noapte bună şi dumneavoastră, domnule Harley- 
Davidson! bâigui asistenta. 

Horatio se gândi. Trebuia să deducă ce avea să facă 
Michelle acum. De fapt, nu era chiar aşa de greu. Mai mult 
ca sigur că voia să dea de Sean. Probabil că se îndrepta 
spre el chiar acum. Legal, nu putea face nimic ca s-o 
oprească. Dar ştia şi că femeia nu era vindecată. Incidentul 
de la bar putea să se repete, manifestându-se într-o 
manieră diferită şi mai letală. Se gândea dacă să-l anunţe 
pe Sean, când îi sună telefonul. 

— Vorbind de lup, chiar mă gândeam să te sun, spuse 
Horatio. 

Sean chicoti. 

— Ţi-aş zice că minţile mari gândesc la fel, dar chiar 
sunt înconjurat de genii acum, aşa c-o să sar peste. Mă duc 


159 


să mă întâlnesc cu şeful de la Camp Peary, dar voiam să te 
întreb ceva. 

— Camp Peary? Adică Ferma CIA? N 

— Exact. Trebuie să-mi faci o favoare. li povesti despre 
Viggie. Ştiu că ti-ar fi greu să vii până aici, pentru că eşti 
ocupat cu Michelle şi cu ceilalţi pacienţi. 

Horatio îl întrerupse. 

— De fapt, nu sunt. Pacienta mea favorita m-a lăsat 
baltă. 

Îi povesti lui Sean atât despre aventura lui Michelle în 
clinică, cât şi despre faptul că se externase. 

— La naiba, dă de necazuri oriunde se duce, spuse Sean, 
dar în vocea lui se simţi şi o urmă de mândrie. 

— Şi bănuiesc că se îndreaptă spre tine. 

— Spre mine? l-am zis puţin despre caz, dar nu şi locul. 

— Ai lăsat ceva în apartament care are legătură cu 
cazul? 

Sean mormăi. 

— O, la naiba, am lăsat o copie după dosar, pentru că n- 
am birou. 

— Nu prea ai instincte organizatorice, prin urmare, 
probabil c-o să ajungă la tine dimineaţă, dacă nu chiar mai 
devreme. 

— Joan o să facă urât, nu prea se înţeleg. 

— De necrezut. Vin mâine. Există cazare pe-aproape? 

— Probabil că te pot caza în Babbage Town. Deci, ce fac 
când apare Michelle? 

— Poartă-te normal, ea cu siguranţă va părea normală. 

— Ai făcut progrese cu cazul ei? 

— Am făcut o excursie interesantă în Tennessee, despre 
care o să-ţi vorbesc când ne vedem. Trebuie să-ţi 
mulţumesc că mi-ai dat un caz atât de fascinant. Şi Viggie 
pare un caz interesant. 

— Horatio, tot locul ăsta e interesant. Şi mai mult decât 
periculos acum, aşa că, dacă vrei să refuzi respectuos, n-o 
să te condamn. 

— O să mă fac că n-am auzit ce-ai spus. 

— Michelle se simte mai bine? 


160 


— Trebuie s-o ajutăm să scape de ce-are pe suflet, Sean, 
ca să nu se mai teamă c-o să izbucnească din nou într-o 
criză. Şi n-o s-o las în pace până nu ajungem în punctul ăla. 

— O să fiu lângă tine, Horatio. 

— Bine, pentru că, din ce-am văzut până acum, nu cred 
că există vreun bărbat care să-i poată face faţă de unul 
singur. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu. 


161 


CAPITOLUL 38 


În timp ce treceau prin campusul universitar William 
and Mary, cu clădirile sale îngrijite din cărămizi roşietice, 
Sean îl privi pe Hayes. Şeriful era aplecat în faţă, 
strângând atât de tare de volan, încât încheieturile i se 
albiseră. 

— Şerif Hayes, dacă rupi volanul în două, n-o să ne 
putem întoarce. 

Faţa lui Hayes se înroşi şi îşi slăbi strânsoarea. 

— Spune-mi Merk, aşa îmi spune toată lumea. Nu prea 
mă port ca un şerif adevărat, nu-i aşa? 

— Majoritatea poliţiştilor nu sunt chemaţi să-l 
întâlnească pe lupul cel rău în mijlocul unei investigaţii. 

— Ce crezi c-o să spună? 

— Cred că nimic din ce-am vrea să auzim. Şi pot să-ţi 
spun de pe acum că nu cred că va coopera cu noi. 

— Ziua asta devine din ce în ce mai interesantă! exclamă 
Hayes. 

— Ai vorbit cu Alicia? 

Hayes dădu din cap că da. 

— După ce mi-ai spus că se vedea cu Rivest, a trebuit s-o 
fac. 

— Aveau o relaţie serioasă? 

— Ea părea să creadă că da. 

Parcară în faţa adresei pe care o primise Hayes. Era o 
clădire din cărămidă, cu trei etaje, care părea să fie 
alcătuită din mai multe unităţi rezidenţiale. Un bărbat 
îmbrăcat într-un tricou cu guler şi pantaloni kaki le ieşi în 
întâmpinare în hol. Sean îşi dădu seama că era 
bodyguardul lui Whitfield. Nu era la fel de înalt ca Sean şi 
nu era foarte musculos, dar nu avea niciun milimetru de 
grăsime pe corp, abdomenul lui lucrat se vedea prin tricou. 
Şi, pentru ochiul format a lui Sean, bărbatul se purta de 


162 


parcă te-ar fi putut omori în zece feluri diferite fără să 
transpire măcar. 

Le verifică legitimaţiile, apoi îi confiscă arma lui Hayes. 
După aceea îl percheziţionă pe Sean, fără să spună o 
vorbă. 

Luară liftul până la etajul trei şi curând şedeau în nişte 
scaune confortabile, în jurul unei mese ovale, într-una din 
camerele de pe colţ. Domnul Abdomen-cu-Pătrăţele 
dispăru pentru o clipă, apoi se întoarse cu un alt bărbat. 
Acesta purta la rândul lui un tricou cu guler şi pantaloni 
kaki şi era într-o condiţie fizică aproape la fel de bună ca a 
celuilalt, chiar dacă avea păr des şi cărunt şi probabil că se 
apropia de şaizeci de ani. Totuşi, Sean observă că omul 
şchiopăta. Avea ceva la piciorul drept. 

Bărbatul îi aruncă o privire scurtă domnului Abdomen- 
cu-Pătrăţele şi un dosar apăru în mâinile lui Whitfield, 
pentru că bătrânul trebuia să fie Whitfield, presupuse 
Sean. 

Urmară câteva momente de tăcere, în timp ce gazda citi 
metodic dosarul. Apoi, într-un final, se întoarse către cei 
doi. 

— Au existat patru sinucideri confirmate în vecinătatea 
instituţiei noastre în ultimele 27 de luni, spuse Whitfield. 

Sean nu se aşteptase să înceapă aşa şi, evident, nici 
Hayes. 

— Din cine ştie ce motiv, continuă Whitfield, se pare că 
am devenit locul unde oamenii depresivi şi sinucigaşi îşi 
pun capăt zilelor. Nu ştiu de ce, dar ar putea fi mai multe 
motive, inclusiv dorinţa de notorietate sau de a cauza 
probleme. Am început să mă cam satur de isprăvile astea. 

— Moartea cuiva nu e o chiar o ispravă, nu-i aşa? întrebă 
Sean, în timp ce Hayes păli. Circumstanţele morţii lui 
Monk Turing încă n-au fost lămurite. Sinucidere, crimă, 
încă nu ştim. 

Whitfield lovi dosarul cu degetul. 

— Toate dovezile indică sinucidere. Se uită la Hayes. Nu- 
i aşa, şerif Hayes? 

Hayes se bâlbâi. 


163 


— Bănuiesc c-am putea spune asta. 

— Nu există dovezi care să arate că Monk ar fi fost 
destul de deprimat ca să se sinucidă, sublinie Sean. 

— Nu toate geniile sunt depresive? răspunse Whitfield. 

— De unde ştii că era un geniu? 

— Când oamenii se mută în cartierul meu, îmi place să-i 
cunosc mai bine. 

— Ai fost în Babbage Town, nu-i aşa? continuă Sean. 

Whitfield se întoarse din nou către Hayes. 

— Sunt sigur că mi-am făcut înţeleasă părerea. Patru 
sinucideri, şi acum cinci. Răbdarea mea a ajuns la capăt. 

— Un om a murit, replică Hayes, aparent prinzând curaj 
în faţa tonului superior adoptat de celălalt. 

— Oricine poate sări un gard să-şi zboare creierii. 

— Doar pentru că o spui tu, nu înseamnă că e adevărat, 
zise Sean. 

Whitfield îşi aţinti privirea asupra lui Hayes. 

— Bănuiesc că bărbatul acesta ţi-e cumva asociat. 

Sean se ridică. 

— Îmi pare rău, sunt Sean King. Am sărit peste 
prezentări. Sunt asociatul şerifului Hayes în această 
chestiune. Şi noi presupunem că sunteţi lan Whitfield, 
şeful de aici, de la Camp Peary? Dacă nu, pierdem timp 
preţios. 

— FBl-ul şi-a terminat investigația şi concluzia a fost 
sinucidere, spuse Whitfield. 

— Ei bine, nu ar fi prima oară când Biroul trage 
concluzii pripite, nu-i aşa? Şi, bineînţeles, avem şi uciderea 
lui Len Rivest, şeful securităţii din Babbage Town. 

— Asta nu mă interesează, afirmă Whitfield. 

— Ei bine, vă va interesa, dacă se află că moartea lui 
Turing are vreo legătură cu moartea lui. 

— Mă îndoiesc că lucrurile stau aşa. 

— De aceea ne ocupăm noi, nu-i aşa? Pentru că opinia 
dumneavoastră nu contează prea mult. N 

Ca răspuns, Whitfield privi spre uşă. In secunda 
următoare, domnul Abdomen-cu-Pătrăţele îl prinse pe 


164 


Sean de braţ şi îl conducea rapid spre ieşire. Sau poate pe 
acoperiş, să-i dea un brânci. 

În hol, Hayes îşi primi arma înapoi, domnul Abdomen-cu- 
Pătrăţele îl strânse mult prea tare de mână pe Sean, şi 
ambii bărbaţi ieşiră în întuneric. Când ajunseră la maşină, 
Hayes spuse: 

— Eşti nebun de-i vorbeşti aşa? 

— Probabil. 

— Haide, te-ai chinuit din greu ca să-l scoţi din sărite. 
De ce? 

— Pentru că-i un imbecil, de-aia. 

— Are dreptate cu cele patru sinucideri, spuse Hayes. 

— Asta nu înseamnă că Monk s-a sinucis. De fapt, e 
posibil ca acela care l-a ucis să facă să pară o sinucidere. 

— E o idee bună. 

— Mulţumesc. Încerc să am cel puţin una pe zi. 

— Deci ne întoarcem în Babbage Town? 

— Mai întâi vreau să verific ceva. 

Sean se urcă la volan, în timp ce Hayes se aşeză pe locul 
din dreapta. 

— Nu sunt sigur că regulamentul îţi permite să conduci 
maşina asta, spuse Hayes. 

— Ce mai contează, spuse Sean, în timp ce băgă în 
marşarier, ieşi şi apoi se opri la oarecare distanţă de 
intrarea în clădire. 

— Ce facem mai exact aici? întrebă Hayes. 

— Se numeşte supraveghere. Bănuiesc că ştii ce 
înseamnă. 

— Pe cine naiba crezi că supraveghezi? Pe şeful de la 
Camp Peary? 

— Există o lege care să mă oprească? 

— La naiba, probabil că da. 

Un sfert de oră mai târziu, o maşină neagră trase în faţa 
clădirii şi o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani cobori 
din ea. Era înaltă, blondă, bronzată, cu picioare lungi şi cu 
o siluetă care te făcea să întorci capul după ea de mai 
multe ori. Când se apropie de uşa principală, apărură 
Whitfield şi umbra lui. Femeia vorbi cu Whitfield câteva 


165 


momente, după care acesta porni şchiopătând împreună cu 
domnul Abdomen-cu-Pătrăţele, se urcă într-un sedan negru 
şi demară, lăsând-o pe femeie mai mult decât bosumflată. 

— Interesant, spuse Sean. E ori soţia lui, ori amanta. 

— Sau poate iubita. 

— Nu, nu, Whitfield avea verighetă. 

În timp ce ei pălăvrăgeau, femeia urcă în maşina ei şi 
plecă. Sean băgă în viteză şi o porni pe urmele ei. 

— Ce naiba faci? întrebă Hayes. 

— O urmăresc. 

— Sean, am putea avea probleme din cauza asta. 

— Am deja probleme. 

Hayes se lăsă în scaun, cu un aer de resemnare. 

Sean zâmbi şi-l întrebă: 

— Te mai bucuri că te-ai hotărât să mă iei ca partener? 

— Nu! 

— Bun, asta înseamnă că începem să facem echipă bună. 

Remarca aceasta îi aminti lui Sean că în câteva ore 
Michelle avea să fie acolo. În mod normal, ar fi fost 
bucuros să-şi vadă partenera reală. Totuşi, îşi tot amintea 
de cuvintele lui Horatio, cum că Michelle ar fi putut fi un 
pericol pentru ea însăşi. N-ar fi trebuit să plece de la 
clinică. Nu era vindecată. Şi venea spre el. Şi cine naiba 
ştia ce s-ar fi putut întâmpla? 


166 


CAPITOLUL 39 


Michelle profită de călătorie şi îşi sună o prietenă care 
lucrase la Naţional Intelligence Center după o perioadă 
scurtă în Serviciul Secret, unde Michelle o sprijinise în 
carieră. O sună pe femeie acasă, gândindu-se că telefonul 
de la serviciu era monitorizat. 

După ce pălăvrăgiră puţin, Michelle îi spuse: 

— Nu mă interesează secrete de stat, Judy, dar ce poţi 
să-mi spui despre Camp Peary? 

— Vrei să zici Centrul de Antrenament al Forţelor 
Armate? 

— Haide, Judy. Vorbim despre CIA. 

— Bine, bine, scuză-mă pentru răspunsul oficial. 
Prietena ei îi dădu câteva date despre mărimea locului, 
istoria lui şi misiunea oficială. Majoritatea instructajelor 
avansate se fac în Point, Carolina de Nord, continuă Judy. 
Dar rămâne centrul principal de spionaj al CIA. De fapt, 
Pentagonul se gândeşte să-şi stabilească propria şcoala de 
spionaj şi să formeze centre de spionaj operaţionale peste 
tot în lume. 

— Uneori, prea multă inteligenţă strică, constată 
Michelle nemulțumită. 

Judy râse. A 

— Oficial, nu pot să comentez pe tema asta. În prezent, 
şeful rezervației Camp Peary este un bărbat pe nume lan 
Whitfield. Fost militar, Delta Force, cred, erou de război în 
Vietnam. N-ai vrea să ai de-a face cu el. A intrat în CIA 
prin anii 1980. A stat în Orientul Mijlociu în ultimii ani. 
Acum, că s-a întors în Statele Unite, se zvoneşte că face tot 
ce-i stă în putinţă ca să reabiliteze faima complexului de la 
Camp Peary. 

— Şi cum face asta? 

— De ce te interesează? 


167 


— Am o treabă acolo. Cineva a fost găsit mort pe 
proprietatea lor. 

— Am citit despre asta în ziare. Credeam că s-a sinucis. 

— S-ar putea. Vorbeam despre Whitfield? 

— Păi, acum doi ani, Congresul a finanţat construirea 
unei noi clădiri acolo, se zice că un cămin. 

— Se zice? 

— Uite ce e, n-ai auzit asta de la mine. 

— Judy, nici măcar n-am vorbit cu tine. Spune-mi tot ce 
ştii. 

— În anii 1990, au construit un cămin cu 105 camere 
pentru noua şcoală de instrucţie. Aşa că se zvoneşte că 
restul banilor ar fi fost alocaţi pentru un centru de 
interogare. 

— De interogare? De ce ar fi atât de secret? 

— Depinde pe cine interoghează şi... 

Michelle termină fraza pentru ea: 

— Şi cum interoghează. 

— Exact. 

— 'Terorişti? 

— Ştii că NSA probabil că ne ascultă conversaţia. 

— N-au decât. N-au suficient personal ca să asculte 
toate conversațiile tipilor cu adevărat răi, darămite pe ale 
noastre? Deci aduc acolo oameni despre care probabil că 
nu ştie nimeni şi pe care e posibil să îi tortureze? 

— Oficial? Categoric, nu. Neoficial, cine ştie? Nu e ca şi 
cum am tipa în gura mare că, vezi Doamne, în Tidewater, 
Virginia, s-a deschis o nouă cameră de tortură, la trei ore 
depărtare de capitala lumii libere. Nu îmi place ideea de a 
tortura prizonieri, dar e un război împotriva terorii. Nu 
prea putem lupta ca înainte. 

— În regulă, cum îi duc acolo? 

— Odată cu banii pentru „cămin”, s-au alocat şi bani 
pentru o pistă nouă care să accepte şi avioane mai mari. 

— Cum ar fi cele capabile de zboruri intercontinentale? 

— Exact. 

Michelle tăcu pentru câteva clipe. 

— Detaşamentul paramilitar mai e în Camp Peary? 


168 


— Nu pot să-ţi spun. 

— Haide, Judy! 

— Hai să-ţi spun altfel: nu te duce acolo la picnic, s-ar 
putea să nu te mai întorci. 

— Mulţumesc. Mi-ai fost de mare ajutor. 

— Tu m-ai ajutat să supraviețuiesc în primul an în 
Serviciul Secret. 

— Prietenele trebuie să se ajute. 

— Lucrezi la asta cu Sean King? 

— Da. 

— Deci sunteţi mai mult decât nişte parteneri de afaceri, 
sau nu încă? 

— De ce vrei să ştii? 

— Pentru că dacă nu te interesează, încerc eu. E superb. 

— Ar trebui să-l vezi când e nervos. 

— Crede-mă, îl vreau şi nervos. 

Michelle închise telefonul, hăpăi un baton energizant şi 
îşi termină cafeaua. Se uită la ceas, apoi la GPS. 145 de 
kilometri pe oră şi încă vreo 60 de minute. Dragul ei 
detector de radar vechi. 


169 


CAPITOLUL 40 


Hayes şi Sean o urmăriră pe femeie până în parcarea 
unui bar foarte popular, la vreo trei străzi distanţă de 
campusul William and Mary. În timp ce aceasta intra în 
bar, Hayes şi Sean se consultară rapid. Deciseră ca Sean 
să intre singur, lăsându-l pe Hayes, care era în uniformă, 
în maşina lui de poliţie. 

În timp ce Sean ieşea din maşină, Hayes ridică o mână, 
în semn de avertizare. 

— Uite ce e, vreau să se consemneze că după mine, dacă 
femeia aia e nevasta lui Whitfield, faptul că te apropii la 
mai puţin de trei kilometri de ea e de rău. 

— Dar, pe de altă parte, dacă moartea lui Monk are 
legătură cu Camp Peary şi cu lan Whitfield, atunci doamna 
s-ar putea să ne conducă spre o scurtătură. Şi, ca bonus, 
poate aflu şi cine a încercat să mă omoare. 

Localul era plin de un amestec interesant de studenţi şi 
de oameni care chiar munceau ca să-şi câştige traiul. În 
spatele barului de modă veche, care părea desprins chiar 
de pe platourile de filmare ale serialului Cheers, doi tineri 
şi un bărbat mai în vârstă umpleau pahare cu băuturi pe 
cât de repede le funcționau creierele şi li se mişcau 
mâinile. Se ştie că educaţia superioară provoacă o sete 
neobişnuită, reflectă Sean. 

Iat-o în spate, la o masă înaltă, lângă mesele de biliard. 
Avea deja băutura comandată şi încerca să reziste 
avansurilor unui tânăr care părea a fi membru al echipei 
de fotbal William and Mary, probabil înaintaş, judecând 
după statura lui. Nu că Sean l-ar fi învinovăţit pe tip. 
Doamna avea fustă scurtă şi picioare lungi, şi felul în care 
părul blond îi cădea pe umeri, revărsându-se peste 
decolteul adânc, şi ochii aceia albaştri intenşi, năucitori... 
La naiba, dacă ar fi fost student, ar fi făcut pe dracu-n 


170 


patru ca s-o seducă. Hei, şi-apoi ar fi avut cu ce să se laude 
în toţi cei patru ani de şcoală. 

Tipul scrise ceva pe un şerveţel şi i-l înmână. Ea citi - 
probabil un număr de telefon sau descrierea vreunui act 
sexual pe care voia să-l aibă cu ea -, dădu din cap şi îi făcu 
semn să plece. 

Sean profită şi se aşeză lângă ea. Femeia îi zâmbi 
recunoscătoare, fie datorită faptului că, fără îndoială, Sean 
părea suficient de matur ca să poată bea legal, fie pentru 
că o extenuase înaintaşul. 

— Nu te-am mai văzut pe aici, spuse ea. _ 

— Asta pentru că n-am mai fost pe aici. li captă atenţia 
unei ospătăriţe. Aduceţi-mi ce bea doamna. 

Aceasta îşi ridică băutura. 

— Şi tu eşti amator de Mojito? 

— Acum, da. 

Îi privi verigheta. 

Ea observă. 

— Nu cred că există o lege care să-i interzică unei femei 
măritate să iasă singură. 

— Chiar deloc. Scuze. Eu sunt Sean Carter. 

— Valerie Messaline. 

Dacă era măritată cu lan, înseamnă că nu i-a luat 
numele de familie. 

Îşi strânseră mâinile. Avea o strângere de mână 
puternică, plină de încredere. Se gândi la o strângere de 
mână la fel de viguroasă: a lui Michelle. 

— Şi ce te aduce prin sătucul nostru? 

— Afaceri, răspunse Sean. Să înţeleg că eşti din zonă? 

— Nu, dar soţul meu are biroul prin zonă. De fapt, 
plănuiam să ies cu el în seara asta. Privi în jos, la pahar. Se 
pare că nu a fost posibil. 

Asta explica scena din faţa clădirii. 

— Pot să întreb cum de soţul tău nu vede cât de norocos 
e, sau aş fi indiscret? 

Ea râse. 

— Întrebarea nu e indiscretă, dar răspunsul meu s-ar 
putea să fie. Sean îşi primi băutura şi fiecare sorbi din a 


171 


lui, iar el aruncă o privire prin bar. Încerca să observe 
dacă le acorda cineva mai multă atenţie decât ar fi trebuit. 

— Tu cu ce te ocupi, Sean? 

— Rezolv probleme. 

— O, perfect, pot să te angajez? spuse ea în glumă. 

— Nu mă vând ieftin. 

— Nu te-aş fi lăsat să stai lângă mine dacă aş fi crezut 
asta. 

— Dar tu ce faci? 

— Nu prea multe în ultimul timp. 

— Copii? 

— Nu, n-a fost să fie. 

— Nici la mine. 

Privi spre mâna lui. 

— Nu mai eşti însurat? 

— Divorţat. N-am mai intrat încă o dată în joc. 

— Şi ce-ai făcut de-a divorţat de tine? 

— Se pare că sforăi, şi încă foarte tare. 

— Există un tratament sigur pentru asta. 

— Serios? Ce anume? 

— Să-ţi faci de cap. 

El zâmbi. 

— Fir-ar să fie, ar trebui să roşesc acum? 

— Doar făceam un comentariu. Nu mă refeream 
neapărat la tine, deşi eşti un bărbat foarte atrăgător, dar 
nu cred că trebuie să-ţi spun eu asta, nu-i aşa? 

Avea un ton direct, agresiv. Femeia nu flirta cu el. Cu 
siguranţă era vorba de altceva. 

Îşi privi ceasul. Michelle trebuia să ajungă. Şi nu dorea 
să întindă coarda cu Valerie din prima. 

— Îmi pare rău dacă te plictisesc, spuse ea iritată. 

El îşi ridică privirea şi o văzu uitându-se la el, jignită. 

— Am o întâlnire la care trebuie să ajung. 

— Atunci, grăbeşte-te. Aşa îmi termin şi eu băutura în 
linişte. 

— Valerie, l-am văzut pe tipul ăla care se dădea la tine. 
Eu nu simt aşa. 

— Toti ziceţi asta. 


172 


Îşi vâri mâna în buzunar, scoase o hârtie şi scrise ceva 
pe ea. I-o înmână. 

— Trebuie să plec acum, dar ai aici numărul meu. 

— De ce-aş vrea numărul tău? 

— Să zicem că e doar un schimb prietenesc de 
informaţii. 

O privi, aşteptând o reacţie. 

— Nu trebuie să-mi dai numărul tău dacă nu vrei. 

— Perfect, pentru că nu cred că vreau. 

El îşi termină paharul de Mojito şi se ridică. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Valerie. 

Femeia nu-i răspunse, dar, cu fiecare pas pe care-l 
făcea, el îi simţi privirea sfredelindu-i spatele. Afară, în 
maşină, îi povesti lui Hayes totul. 

— Tu vrei neapărat să mori?! exclamă şeriful. Whitfield 
părea gata să te omoare doar pentru că i-ai pus o întrebare 
despre Camp Peary. Îţi dai seama ce ti-ar face dacă află că 
te-ai dat la nevastă-sa? 

— Doar am băut ceva cu doamna. La început a fost 
prietenoasă, după care brusc s-a schimbat. E unul dintre 
motivele pentru care-am bătut în retragere. 

— Poate că e obişnuită ca oamenii să-i dea târcoale, să 
încerce să afle câte ceva despre soţul ei şi să se folosească 
de ea pentru asta. Exact ca tine! 

Conduseră înapoi spre Babbage Town în tăcere. După ce 
se dădu jos din maşină, Sean îi spuse: 

— Am doi asociaţi care mi se vor alătura. Ai vrea să faci 
şi cu ei aceleaşi aranjamente? 

— Adică să colaborăm? 

Sean dădu din cap. 

— Nu ştiu, e ceva de capul lor? 

— La fel de buni ca mine, dacă nu mai buni. 

— Vedem, poate că da, ţinând cont că probabil o să fii 
omorât curând de un soţ gelos. 

În timp ce Hayes ieşea pe porţile Babbage Town, Sean 
zări nişte faruri clipind. Când camioneta se apropie, Sean 
trase adânc aer în piept. Sosise Michelle Maxwell. 


173 


CAPITOLUL 41 


Sean se prefăcu surprins când o văzu pe Michelle, dar 
nu îi ceru prea multe explicaţii, concentrându-se pe 
găsirea unei modalităţi de a o duce înăuntru. Se lăsă cuo 
ceartă aprinsă cu agenţii de pază de la poarta principală şi 
cu un apel către Champ Pollion, care veni să rezolve 
disputa. 

Când dădu cu ochii de Michelle, strălucitul fizician se 
transformă imediat într-un căţeluş care se gudură. 

— Normal că poţi rămâne, spuse Champ, fâstâcindu-se 
uşor în timp ce-i întinse mâna lui Michelle. 

— Poate luăm cina în sala de mese, ca să discutăm cazul, 
zise Sean. 

— În regulă, spuse Michelle, privindu-l pe Champ. 
Mulţumesc, domnule Pollion. 

— Te rog, spune-mi Champ. 

— Sunt sigură că te ridici la nivelul numelui, îl flată ea. 

În timp ce se îndepărtau, Sean aruncă o privire în urmă 
şi-l văzu pe Champ uitându-se cu jind după Michelle. „S-o 
crezi tu, amice.” 

Sufrageria era destul de goală la ora aceea, dar, având 
în vedere programul non-stop, bucătarii din Babbage Town 
erau la datorie şi, în niciun sfert de oră, aveau deja 
mâncare şi cafea calde în faţă. 

Sean îi povesti totul lui Michelle, inclusiv că fusese 
atacat, teoria lui despre uciderea lui Rivest şi conversaţia 
scurtă cu Valerie Messaline. La rândul ei, Michelle îl puse 
la curent cu ce aflase de la Naţional Intelligence Center. 

— Am auzit un avion aterizând pe la ora două dimineaţa 
în prima noapte petrecută aici. Unul mare. Chiar mă 
întrebam de ce n-am văzut farurile de poziţie. 

— Persoana mea de contact din NIC mi-a mai zis că 
Whitfield nu e un om cu care să te joci. 


174 


— Crede-mă, deja ştiam asta, spuse Sean. 

— Deci eşti partener cu şeriful ăsta, Hayes? 

Sean îşi amestecă nişte zahăr în cafea. 

— Mi s-a părut o idee bună să aflu informaţii din 
interior. 

— Şi micuța Joanie e de acord? 

— Micuta Joanie nu ştie, pentru că nu i-am răspuns la 
apeluri. 

— Ştiam eu de ce te ador. 

— Nu te grăbi cu aplauzele; va trebui s-o informez la un 
moment dat. 

— Şi tipul ăsta, Hayes? E OK? 

— Da, de treabă, chiar dacă puţin cam fricos. Crede că 
n-ar trebui să mă apropii de soţia lui Whitfield. 

— Şi eu cred la fel. 

— Dacă Monk a fost ucis de amicii din Camp Peary, ea s- 
ar putea să fie singura persoană care să ne fie de folos ca 
să aflăm ceva. 

— Din ce mi-ai spus, cum i-a făcut vânt în seara asta, mă 
îndoiesc că îi dă raportul zilnic. 

— S-ar putea să fi aflat ceva oricum. Femeia nu e 
proastă şi nici nu e prea fericită cu soţiorul ei. 

— Bine, să zicem că Whitfield a ordonat ca Monk Turing 
să fie ucis. De ce? 

— A văzut ceva? Poate zborurile astea secrete? Oricum, 
e clar că se întâmplă ceva ciudat acolo. Cineva a încercat 
să mă împuşte. Şi poţi să spui ce vrei despre CIA, dar de 
obicei nu atentează aiurea la viaţa cetăţenilor americani. 

— Poate că a văzut când a fost torturat cineva. Sau 
poate chiar ucis, adăugă Michelle. 

— Oamenii zic că Turing a escaladat gardul şi că apoi a 
murit chiar acolo. Dar dacă a mers mai departe? De fapt, 
dacă voia să iasă din Camp Peary când a fost ucis? 

— Dar spuneai că toate dovezile arată că s-ar fi sinucis. 

— Haide, de parcă CIA n-ar putea face o crimă să pară 
sinucidere? 

— Sean, în definitiv, de ce s-ar fi furişat Monk Turing 
acolo? 


175 


— Din câte spune Whitfield, s-a sinucis fie ca să 
compromită CIA-ul, fie ca să se bucure după moarte de 
publicitate. 

— Dar tu nu crezi aşa ceva. 

— Nu, dar poate că a văzut avioanele şi, fiind un geniu 
curios, a decis să vadă despre ce era vorba. 

— Şi geniul ăsta nu şi-a dat seama că asta însemna 
sinucidere curată? a zis ea sceptică. 

— Deci poate avea un alt motiv pentru care se ducea 
acolo. Dar mai e o posibilitate. Poate spiona locul ăsta şi îşi 
vindea secretele celui care plătea mai bine. Se pare că 
Rivest credea că sunt spioni pe-aici. Iar Turing a ieşit din 
ţară. 

— Asta nu explică modul cum a ajuns să moară pe o 
proprietate a CIA-ului. Şi poate Turing nu spiona locul 
ăsta. 

— Ce vrei să zici? întrebă Sean curios. 

— Vreau să spun, la urma urmei, ce fac cei din Babbage 
Town? Se joacă cu cifre şi cu nişte computere mici, sau aşa 
zic ei. Îşi cobori vocea. Cum ştii că locul ăsta nu e un 
centru de spionaj? Chiar peste râu se află o instituţie CIA 
ultrasecretă. Poate că toate treburile astea ştiinţifice sunt 
doar o acoperire pentru ceea ce fac de fapt: spionaj 
împotriva acestei ţări. 

Sean zâmbi. 

— E o teorie superbă. Ştiam eu de ce mi-era dor de tine. 

— De asta se numeşte parteneriat. 

— Dar, dacă tot locul ăsta e un centru de spionaj, de ce 
ne-au chemat pe noi? 

— Rivest ne-a chemat. Poate că nu era implicat în 
spionaj, dar zicea că şefii lui începeau să se răzgândească. 

— Când îmi fac niscai curaj ca să vorbesc cu Joan, o să-i 
cer mai multe detalii despre toate astea. Vreau mai ales să- 
i verific pe Champ, pe Alicia şi pe Monk Turing. 

— Computere cuantice, zici? 

— Len Rivest spunea că merită ca ţările să pornească un 
război pentru ele. 


176 


— Şi crezi că moartea lui Rivest are legătură cu a lui 
Turing? 

— Dacă nu, cel puţin are cu Babbage Town. Avea de 
gând să-mi spună totul despre locul ăsta. Apoi se duce să 
facă o baie şi e ucis în cadă. 

— Dar FBl-ul crede în continuare că a fost un accident? 

— Ventris e tipul care se ocupă. Nu ştiu ce crede el. Mi-a 
dat foarte clar de înţeles c-o să mă strivească ca pe un 
gândac dacă îi stau în cale. 

— E târziu. Ce-ai zice să mergem în noua noastră casă? 

Sean luă bagajul şi se îndreptară spre bungalow. Nicio 
lumină nu era aprinsă. 

— Probabil că dorm. Sean descuie uşa cu cheia pe care 
i-o dăduse Alicia şi o conduse pe Michelle înăuntru. 
Aprinse lumina din foaier şi spuse: Eu stau într-unul dintre 
dormitoarele de la etaj. E unul liber vizavi de-al meu. li 
explic eu Aliciei de dimineaţă. 

O studie discret. 

— Deci eşti OK? întrebă el încet. 

— De fapt, mai mult decât OK. Trebuie să recunosc că 
mi-a prins bine puţină odihnă. 

— Şi treburile dubioase care ziceai că se petrec la 
clinică? Ceva interesant? întrebă el nepăsător, ştiind deja 
răspunsul. 

— Nimic interesant, minţi ea. Trebuie să-ţi mărturisesc 
că prietenul tău, Horatio, a fost o mare dezamăgire. După 
ce mi-a pus o grămadă de întrebări irelevante şi 
insultătoare, pur şi simplu a dispărut şi nu l-am mai văzut 
pe rahatul ăla de atunci. 

— Serios? Mă surprinde. 

Sean preferă să nu-i spună că „rahatul” urma să ajungă 
acolo în câteva ore. 

— În regulă, arată-mi unde e patul meu. Sunt pe punctul 
de-a mă prăbuşi, spuse ea. 

În secunda următoare, Michelle îşi scoase arma şi o 
îndreptă spre locul de unde se auzeau nişte sunete în 
întuneric. 


177 


CAPITOLUL 42 


Sean o apucă pe Michelle de braţ şi spuse: 

— Viggie? Viggie? Tu eşti? 

Sunetele deveniră mai clare acum. Cineva plângea. 

Sean merse în camera de alături şi găsi întrerupătorul. 
Viggie stătea ghemuită într-un scaun, lângă perete. Era în 
pijamale şi părul îi era despletit pe umeri. Părea mai în 
vârstă decât cu codițe. Ochii îi erau roşii de plâns şi părea 
să sufere foarte tare. 

Michelle îşi vâri rapid pistolul în toc şi se îndreptă cu 
paşi repezi spre fată. Se aplecă spre ea şi-i spuse încet: 

— Scumpo, eşti bine? 

Poate datorită blândeţii cu care îi vorbise Michelle, 
poate ca urmare a privirii îngrijorate de pe faţa ei, Viggie îi 
întinse o mână, iar Michelle i-o strânse. 

— Viggie, s-a întâmplat ceva? Alicia e aici? întrebă Sean. 

Viggie nu spuse nimic, privind-o ţintă pe Michelle. 

— Stai cu ea, mă duc să văd ce face Alicia. 

Sean urcă în fugă scările, iar Michelle se aşeză pe podea 
şi o mângâie pe Viggie pe mână. 

— Va fi bine, Viggie. Eu sunt Michelle. Michelle 
Maxwell. Sunt prietenă cu Sean. Poţi să-mi zici Michelle 
sau chiar Mick dacă vrei. 

— Mick, spuse Viggie imediat şi îşi şterse ochii cu mâna 
liberă. 

— Vrei să-ţi zic Viggie sau preferi domnişoara Turing? 

Viggie scutură puternic din cap. 

— Viggie, şopti ea. 

— Viggie să fie atunci. E un nume mişto. Am întâlnit 
multe Michelle, dar niciodată o Viggie. Înseamnă că 
trebuie să fii foarte specială. 

Viggie dădu din cap, ca şi când ar fi fost de acord, dar o 
strânse şi mai tare de mână pe Michelle. 


178 


— Mick, spuse ea din nou. 

— Suntem prietene acum. OK? 

Viggie încuviinţă încet din cap, căutând privirea lui 
Michelle, încercând parcă să găsească o urmă de îndoială, 
sau mai rău, de neadevăr în ochii ei. 

Sean se întoarse, urmat de Alicia. Michelle observă ca 
femeia părea abia trezită din somn, apoi, coborând 
privirea, remarcă proteza pe sub pijamaua scurtă. Sean le 
prezentă scurt. 

— Nu ştiam că a coborât, spuse Alicia. Se uită la Sean 
furioasă. Te-am aşteptat până s-a făcut foarte târziu. 

— Îmi pare rău, Alicia, am fost reţinut. 

— Atunci poate că ar trebui să regândim aranjamentul. 

— Sunt aici, spuse Michelle ridicându-se de pe jos, dar 
ţinând-o în continuare pe Viggie de mână. Sunt Michelle 
Maxwell, partenera lui Sean. Acum că suntem doi, ar 
trebui să ne ocupăm mai bine de tot. 

Alicia îl privi lung pe Sean, apoi dădu din cap spre 
Michelle. 

— Văd că tu şi Viggie v-aţi împrietenit deja. 

Michelle îi zâmbi fetiţei. 

— Cred că eu şi Viggie vom fi prietene foarte bune. 

Viggie sări brusc în picioare şi fugi la pianul din cealaltă 
cameră. Din întuneric, se auzea melodia pe care o cânta. 
Michelle se întoarse spre Sean. 

— Uau, e uimitor! 

— E felul lui Viggie de a-ţi arăta că te place, explică 
Alicia. 

— De ce era atât de supărată? întrebă Sean. 

— Idiotul ăla de agent FBI, Ventris, a trecut pe aici. A 
început să vorbească despre moartea lui Monk. Iar Viggie 
l-a auzit. 

— La naiba! exclamă Sean. 

— S-o fi văzut acum câteva ore. Era devastată. A trebuit 
să-i spun adevărul. N-am putut s-o mint, nu când era în 
halul acela. În cele din urmă, l-am rugat pe medicul 
personalului să-i prescrie un sedativ. Adormise când m-am 


179 


dus eu la culcare; dar se pare că medicamentele şi-au 
pierdut efectul. 

— Ce naiba căuta Ventris aici, de ce-a vorbit cu tine? 

— La început a vrut s-o interogheze pe Viggie, dar i-am 
interzis. Nu cred c-a vrut să-l audă, dar nici n-a rămas să 
m-ajute după aceea. 

— Ce voia să ştie? întrebă Michelle. 

— Dacă aveam vreo idee ce căuta Monk în Camp Peary. 
Sau dacă mi-a pomenit vreodată că se va duce acolo. 

Sean şi Michelle schimbară nişte expresii nedumerite. 

— Mi s-a spus că, oficial, Biroul consideră că Monk s-a 
sinucis, zise Sean. 

Alicia o trase pe Viggie de la pian, dar fetiţa refuză să se 
ducă la culcare până ce Michelle nu o luă de mână, o 
conduse sus şi o băgă în pat. 

După ce îi spuseră noapte bună Aliciei, Sean şi Michelle 
se duseră în camerele lor. Sean intră în dormitorul lui 
Michelle şi se aşeză pe pat în timp ce ea despacheta. 

— Nu-ţi face griji, n-o să dureze mult până o să întorci 
locul ăsta cu susu-n jos. 

— Ce glumeţ eşti! Deci, ce a păţit Alicia la picior? 

Sean îi povesti despre experienţa ei în Irak şi despre 
slujba ei în Babbage Town. 

— O femeie incredibilă, adăugă Michelle. Cred c-a fost 
oribil pentru Viggie să afle în felul acesta ce i s-a întâmplat 
tatălui ei. 

— Aşa e, fu de acord Sean. Se auziră vibrații. El mormăi 
şi se uită la telefon. 

Michelle zâmbi şi spuse: 

— Lăsă-mă să ghicesc: domnişoara Joanie? O s-o ignori 
din nou? 

— Nu, dacă nu-i răspund acum, probabil c-o să vină 
direct în Babbage Town. 

— Uau, ar fi foarte distractiv! zise Michelle şi îşi vâri 
pistolul sub pernă. Poate că n-ar trebui să răspunzi atunci. 
Dacă vine aici, aş putea s-o împuşc din greşeală, gândindu- 
mă că e un animal de pradă care caută carne proaspătă. 


180 


Nu, stai, n-ar funcţiona pentru că într-adevăr e un animal 
de pradă şi dacă o împuşc, nu va fi un accident. 

— Nu prea mă ajuţi. Eu sunt cel care trebuie să 
vorbească cu ea. 

— Fă-o. Dar, între timp, chiar mi-ar plăcea să te aud c-o 
pui la punct pe vrăjitoarea aia, o dată pentru totdeauna. 

Sean se ridică. 

— Vrăjitoarea aia ne semnează cecurile, sau cel puţin 
pe-al meu. Aşa că lasă-mă să rezolv şi treaba asta în tihnă 
în confortul propriei mele camere. 

— Laşule. O să-i spui că sunt aici? 

— Am zis să mă laşi pe mine să rezolv, Michelle. 

— Ce naiba au bărbaţii de evită confruntările? Femeile 
nu au nicio problemă să sară la jugulară. 

După ce Sean plecă, Michelle se strecură pe hol şi 
deschise uşa de la camera lui Viggie. Fata stătea în şezut 
pe pat, în întuneric. 

— Sunt eu, Mick, spuse Michelle. 

— Bună, Mick, îi răspunse Viggie în şoaptă. 

— Vrei să stau puţin cu tine? 

Viggie îi întinse mâna. 

Michelle se aşeză lângă copilul speriat, în întuneric. 
Când mâna copilei o atinse pe a ei, crâmpeie ale unor 
amintiri nedorite o făcură pe Michelle să tresară. O altă 
fetiţă speriată stătea singură pe întuneric, încercând să 
înţeleagă ceva de neînțeles. Imaginea dispăru într-o clipă, 
lăsând-o pe Michelle la fel de nedumerită, confuză şi 
speriată ca fetiţa de lângă ea. 


181 


CAPITOLUL 43 


Joan Dillinger urlă la el două minute întregi, deşi lui i se 
păru că durase mai mult de-atât. Ba chiar încercă să-l facă 
să se simtă vinovat. 

— Am făcut tot posibilul să-ţi găsesc de lucru, şi aşa mă 
răsplăteşti? 

— Nu ţi-am răspuns la telefoane pentru că nu aveam 
nimic de raportat. Mare scofală! 

— Hai să-ţi zic eu de ce e aşa de mare scofală. Şeful meu 
a fost sunat de nimeni altcineva decât de directorul 
adjunct pentru operaţiuni speciale de la CIA, care i-a spus 
clar să ne retragem naibii din toată treaba, numindu-te pe 
tine ca principal vinovat. Directorul adjunct pentru 
operaţiuni speciale în persoană, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Se pare că lan Whitfield n-a pierdut deloc timpul. Mă 
întreb cum de ştia că firma ta se ocupă de caz. 

— Sunt CIA-ul, Sean, pot să afle lucruri! La naiba, 
jumătate din oamenii din firma mea au lucrat la un 
moment dat în Langley! 

— Nu pot opri poliţia să investigheze o crimă, Joan! 

— O, da, să înţeleg că te-ai aliat cu poliţia locală? 

— Am acces unde altfel n-aş avea, ceea ce îmi sporeşte 
şansele de a afla adevărul. Nu asta ar trebui să fac? 

— Sean, când ai fost angajat să te ocupi de cazul ăsta... 

— Da, hai să lămurim asta chiar acum, o întrerupse 
Sean. Cine ne-a angajat? 

— Len Rivest. 

— Era doar şeful securității. Cineva trebuia să-l fi 
autorizat ca să-ți angajeze firma! 

— Te-ai gândit să-l întrebi pe el? 

— Nu mai contează acum. E mort. 

— Ce?! 


182 


— A murit. Mă surprinde faptul că directorul adjunct 
pentru operaţiuni speciale a uitat să menţioneze acest 
detaliu insignifiant. 

— Nu pot să cred! Len era un băiat bun! Ne cunoşteam 
de mult. 

— Sunt sigur că îl cunoşteai de mult, spuse Sean. Totuşi, 
statutul lui de băiat bun nu prea m-a convins. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă ea răstit. 

— A fost ucis, Joan! Şi, din experienţă, ştiu că cineva e 
ucis dintr-unul dintre următoarele motive. Unu, pentru că 
cineva nu l-a plăcut foarte tare. Doi, pentru că cineva nu a 
vrut ca el să trăiască şi să ciripească. 

— Crezi că Len a fost implicat în moartea lui Monk 
Turing? 

— Două morţi atât de apropiate tind să aibă legătură. 

— Nu s-a stabilit că Monk a fost ucis. 

— Tehnic, nu s-a stabilit nici că Len ar fi fost, dar eu 
sunt sigur de asta. Şi, apropo, cineva a încercat să mă 
omoare şi pe mine. Cred că gloanţele au venit din 
apropiere de Camp Peary. 

— Doamne, s-au întâmplat toate astea şi nu m-ai sunat 
deloc? 

— Am fost ocupat. Revin la întrebarea mea iniţială: cine 
ne-a angajat? 

— Nu ştiu! 

— Joan, sunt obosit şi extrem de supărat pe lume. Aşa că 
nu te juca cu mine! Len Rivest mi-a spus că ţările ar 
declara război pentru ce e aici. 

— A spus asta? 

— Şi nu ştiai? 

— Nu ştiam! Jur, Sean. Din puţinul pe care-l ştiam 
despre caz, îmi imaginam c-o să stai acolo câteva zile, că 
vei ajunge la concluzia că Turing s-a sinucis pe perimetrul 
Camp Peary. Nu e prima oară când se întâmplă! 

— Da, lan Whitfield m-a luminat în privinţa asta. Dar 
dinamica situaţiei s-a schimbat odată cu moartea lui 
Rivest. 

— Dacă au legătură una cu cealaltă. 


183 


— Instinctul îmi spune că au. 

— Atunci îţi trimit întăriri. 

— Am deja pe cineva. 

Se instală o pauză mai lungă, după care Joan şuieră: 

— Vrei să-mi spui că ea e acolo, cu tine?! 

— Cine, Mildred? 

— Michelle-naiba-s-o-ia-Maxwell! urlă ea atât de tare că 
Sean trebui să-şi îndepărteze telefonul de la ureche. 

— Exact! răspunse el calm. Tocmai a ajuns şi s-a 
prezentat la datorie. 

— Ea nu lucrează pentru firma asta! 

— Ştiu. O subcontractez şi pe ea. 

— Nu ai autoritatea să faci asta! 

— De fapt, am. Sunt un contractor independent al firmei 
tale. În paragraful 15, subsecţia d a contractului pe care l- 
am semnat, se specifică faptul că rămâne la latitudinea 
mea dacă mă consult cu persoane pe care le consider 
folositoare pentru caz, atâta timp cât le plătesc din 
onorariul meu. 

— Tu chiar ai citit contractul? 

— Întotdeauna citesc contractele, Joan. Aşa că poate 
împreună o să îi putem da de capăt acestei chestiuni. De 
asemenea, mi-am chemat un alt prieten, un psiholog pe 
nume Horatio Barnes. 

— De ce? Sau, potrivit contractului, nu pot să-ţi pun la 
îndoială alegerile? 

— Fetiţa lui Monk Turing, spuse el simplu. Cu puţin timp 
în urmă a aflat că tatăl ei a murit şi a devenit isterică. Şi 
nici în cele mai bune zile ale ei nu se poate comunica prea 
bine cu ea. Dar cred că Horatio ar putea s-o facă să se 
deschidă. 

Joan păru să se resemneze în faţa deciziilor luate de 
Sean şi întrebă: 

— Crezi că fata ar putea şti ceva legat de moartea 
tatălui ei? 

— În momentul de faţă, e una dintre puţinele piste pe 
care le avem. 

— Sean, să-ţi rişti viaţa nu intră în fişa postului. 


184 


— O să ţin minte asta. 

— Pe de altă parte, spune-i lui Mildred că i-ar sta foarte 
bine dacă ar încasa un glonţ de mare calibru pentru tine. 

— Fără îndoială că deja cunoaşte sentimentele pe care le 
nutreşti faţă de ea. 

Sean închise telefonul, se prăbuşi pe pat, îmbrăcat cum 
era, şi adormi. Acum nu-i mai păsa de siguranţa lui. Echipa 
de şoc era chiar în dormitorul de vizavi. Probabil că era 
bine că nu putea să vadă cât de speriată şi de confuză era 
echipa lui de şoc. Altfel, n-ar mai fi dormit atât de profund. 


185 


CAPITOLUL 44 


Când Horatio Barnes ajunse a doua zi de dimineaţă, 
Champ nu mai fu la fel de binevoitor ca în cazul lui 
Michelle. 

— Aici nu e o staţiune! explodă Champ. 

— Dar cred că o poate ajuta pe Viggie, explică Sean. 

— O poate face şi de la distanţă, la naiba! E o zonă de 
înaltă securitate, unde se fac cercetări ultrasecrete, şi nici 
măcar nu ştiu cine e omul ăsta! 

— Pot să garantez pentru el. lar pe Michelle ai lăsat-o să 
stea, ripostă Sean. Nici pe ea n-o ştii. Deci care ar fi 
diferenţa? 

— Nu! se răţoi Champ şi apoi plecă. 

Horatio se cază la un motel într-un oraş din apropiere, 
White Feather. Din fericire, Michelle nu se trezise încă, 
aşa că Sean împrumută o maşină şi-l însoţi pe Horatio 
până în White Feather. După ce acesta se cază, cei doi 
merseră în sala de mese să bea o cafea. 

— Frumoase locuri, spuse Horatio. Dacă oamenii nu ar fi 
măcelăriți în zonă, poate chiar m-aş fi gândit să mă retrag 
aici la pensie. 

— Spune-mi despre Tennessee, îl întrerupse Sean. 

După ce Horatio îi povesti, Sean spuse: 

— Care e legătura dintre distrugerea unui gard viu din 
tufe de trandafiri cu problemele lui Michelle? 

— Nu ştiu dacă are vreo legătură. Îl studie pe Sean pe 
deasupra ceştii de cafea. Ce mai face fata noastră? 

— Pare să fie într-o formă bună. Se simte tot mai bine. 

— S-ar putea să nu dureze. Povesteşte-mi despre Viggie. 

Sean îl puse la curent, iar Horatio se lăsă pe spate. 

— Nu va fi uşor. Cum vrei să procedăm? Tipul ăsta, 
Champ, n-o să mă lase în Babbage Town. 


186 


— Pot s-o aduc aici pe Viggie. Alicia va fi de acord.. 
Chiar îi pasă de fată. 

— Bine. I-ai spus lui Michelle că vin şi eu? 

— Nu, dar va afla curând. Când o să-i explic că e spre 
binele lui Viggie, va înţelege. Se pare că s-a apropiat foarte 
tare de ea. 

— E revelator din anumite puncte de vedere, spuse 
Horatio gânditor. Poate pot împuşca doi iepuri dintr-o 
lovitură. 

Când Sean se întoarse în Babbage Town, o găsi pe 
Michelle în sufragerie, vorbind cu Champ. Viggie stătea la 
celălalt capăt al mesei, mestecând ceea ce păreau a fi nişte 
cereale Cheerios. Când Champ îl observă pe Sean, se 
ridică de la masă. 

— Sper că înţelegi de ce prietenul tău nu poate sta aici. 

— Ce prieten? întrebă Michelle. 

— Horatio Barnes, răspunse tăios Sean. 

Când Champ observă reacţia de uimire a lui Michelle, 
păru luat prin surprindere. 

— Mă scuzati, se bâlbâi el şi plecă. 

După ce Champ dispăru, Michelle se răsti la Sean: 

— Ce naiba caută Barnes aici? 

— Pentru Viggie. Avem nevoie de cineva care să 
comunice cu ea. 

— Şi a trebuit să-l chemi pe tipul care m-a închis şi dup- 
aia a dispărut? Nu pot să cred c-ai face una ca asta, Sean. 

— Nu te-a închis. Te-ai dus de bunăvoie. Şi nu te-a 
abandonat. 

— Ce tot vorbeşti? Pur şi simplu s-a evaporat. 

— S-a dus în Tennessee. 

Michelle îngheţă. După aproape un minut de tăcere, 
întrebă în şoaptă: 

— De ce s-ar duce în Tennessee? 

— De ce crezi? 

— Nu-mi place când te joci cu mine. 

— Bine. S-a dus în Tennessee ca să vadă casa unde ai 
locuit şi să afle ce ţi s-a întâmplat când aveai şase ani. 

— Nu-mi vine să cred! Ce porcărie! 


187 


Niciunul din ei nu observă că oamenii de la celelalte 
mese se întorseseră către ei când începuseră să ridice 
vocile. 

— După spusele fratelui tău, în anul acela personalitatea 
ţi s-a schimbat brusc. 

— Eram un copil! 

— Haide, Michelle, ce s-a întâmplat? 

— Nimic! Tu ţii minte ce ţi s-a întâmplat când aveai şase 
ani? 

Brusc, Sean realiză ce făcea. De fapt, o dădea în bară. 
Încălca nepermis „jurisdicţia” lui Horatio, punându-i 
întrebări personale lui Michelle, într-o manieră lipsită de 
tact, de faţă cu nişte străini. N 

— Nu, nu Îmi amintesc, spuse el grăbit. Imi pare rău. 

Tonul lui spăşit păru s-o mai înmoaie. Se uitară la 
Viggie, care îi privea speriată. Michelle se aşeză imediat 
lângă ea şi îşi puse braţul pe după umerii ei. 

— E în regulă, Viggie, doar o ceartă mică, ne certăm tot 
timpul. Apoi îl întrebă tăios pe Sean: Nu-i aşa? 

Sean încuviinţă din cap. 

— Da, tot timpul. 

Viggie era îmbrăcată într-o salopetă de blugi şi avea 
părul prins în codițe. Michelle observă că fata îşi rosese 
unghiile până la carne. 

— Trebuie să meargă la ore, spuse Sean. Au o şcoală 
pentru copiii angajaţilor cu familii. E la capătul holului de 
la conac. Apoi îşi cobori vocea. Am aranjat să stea un 
gardian cu ea. Ne întoarcem înainte să termine cursurile. 

— Ne întoarcem de unde? 

— O să vezi. 


188 


CAPITOLUL 45 


O lăsară pe Viggie la şcoală. Înainte să plece, Michelle şi 
Sean vorbiră cu profesoara, o femeie de vârstă mijlocie. 

— Un caz special, spuse învăţătoarea despre Viggie. 
Dar, în zilele ei bune, e la fel de capabilă ca oricare alt 
elev. 

— Alicia Chadwick spune că poate calcula numere mari 
din cap, zise Sean. 

— Exact. Poţi să-ţi închipui cum e să vezi milioane, dacă 
nu chiar miliarde de numere frumos aliniate în mintea ta? 

— Nu, nu pot. De fapt, eu am probleme să-mi amintesc şi 
numărul meu de telefon. 

O lăsară pe Viggie cu profesoara şi gardianul şi se 
îndreptară spre uşă. Pe hol, dădură peste Alicia Chadwick. 

— E în siguranţă aici, îi spuse Sean, apoi îi explică 
despre Horatio. Poate că o poate ajuta. 

— Să treacă peste suferinţa provocată de moartea 
tatălui ei? îl întrebă Alicia şi îi aruncă o privire tăioasă. Sau 
e vorba de altceva? 

— Alicia, dacă ştie ceva despre moartea lui Monk, 
trebuie să aflăm. Cu cât aflăm noi mai repede, cu atât 
Viggie devine mai puţin importantă pentru criminal. 

— Bine, s-o facem şi pe asta, zise Alicia. 

În timp ce Sean şi Michelle se îndepărtau de vilă, el îi 
spuse: 

— Locul ăsta a fost construit de un tip care a făcut o 
avere vânzând conserve de carne de tot rahatul care 
probabil că au omorât o mulţime de oameni. 

— Nu am văzut niciun indicator pe care să scrie 
Babbage Town. : 

— Ciudat, nici eu. li vorbi despre sistemul de barăci, 
apoi o puse la curent cu tot ce îi povestise Champ despre 
locul acela şi despre computerele cuantice. 


189 


— Am rugat-o pe Joan să afle cine conduce locul ăsta. 
Poţi spune ce vrei despre ea, dar e foarte bună în ceea ce 
face. 

— Majoritatea animalelor de pradă sunt bune în ceea ce 
fac, i-o întoarse Michelle. 

Ajunseră în cele din urmă în faţa cabanei, acum 
nelocuite, a lui Monk Turing. 

— Nesuferitul ăla de agent special FBI, Michael Ventris, 
a luat toate lucrurile, dar am pus-o pe Joan să verifice unde 
a călătorit Monk. 

— Alicia parcă a spus că peste ocean. 

— Da, dar nu ştie unde. 

Apoi o conduse la cabana lui Rivest. 

— Ai verificat alibiul lui Champ în noaptea în care a 
murit Rivest? întrebă ea. 

— Computerul spune că a ajuns în Baraca numărul 2 la 
ora 23.30 şi a plecat pe la trei dimineaţa, aşa că persoana 
pe care am văzut-o în preajma casei lui Rivest pe la două 
dimineaţa nu era el. 

— Şi cum se pare că Rivest era mort de vreo cinci ore 
când l-ai găsit, îl elimină ca suspect. 

— Suspecţii vin şi se duc, zise Sean cu un suspin în glas. 

Se îndreptară apoi spre debarcader. Michelle aruncă un 
ochi de profesionistă la ambarcaţiuni. 

— Nimic excepţional, mai degrabă de agrement, spuse 
ea. Arătă spre o barcă Formula Bowrider de aproape 8 
metri, ridicată pe o platformă. Unul dintre proprietarii de 
aici trebuie să fie newyorkez. 

Sean se uită la numele inscripţionat pe traversă: „The 
Big Apple”. Arătă spre râu. 

— Cât ti-ar trebui ca să treci râul? Nu pentru cineva ca 
tine, ci pentru un muritor de rând. 

Ea se gândi puţin. 

— Dacă nu cunoşti curenţii, aş zice 45 de minute. 
Întotdeauna pare mai aproape de la sol. Când vâsleşti prin 
apă, e mult mai departe. 

— Deci dus şi întors ţi-ar lua vreo două ore, ţinând cont 
c-ai vâsli mai încet la întoarcere. 


190 


— Exact. 

O duse prin pădure, până la zona de unde putea să vadă 
Camp Peary. Michelle îşi scoase binoclul din rucsac şi îl 
reglă. Soarele se reflecta în gardul strălucitor care 
înconjura proprietatea CIA. 

— Te-a ţintit destul de bine, spuse ea studiind distanţa şi 
traiectoria. 

— Da, ar trebui să fiu recunoscător că n-a avut ţinta 
prea bună, că altfel n-aş mai fi fost pe-aici. 

Arătă cu degetul în stânga, printre copaci. 

— Pista? 

— Da. 

Apoi privi înspre macaralele din josul râului. 

Sean dădu din cap. 

— Unde i-au găsit corpul? 

— Din ce mi-am dat eu seama, cam pe acolo. Arătă spre 
un loc la vreo 450 de metri de pistă. 

— Deci dacă Monk s-a dus acolo de bunăvoie, şi nu ca să 
se sinucidă, atunci ori s-a dus să se întâlnească cu cineva, 
ori să spioneze locul şi cineva l-a atacat, spuse ea. 

— Exact, dar dacă s-a dus să spioneze, atunci CIA-ul 
avea tot dreptul să-l împuşte. Aşa că de ce să acopere 
crima şi să o facă să pară sinucidere? 

— Poate chiar s-a sinucis, spuse Michelle. 

— Şi Rivest? El cu siguranţă a fost ucis. 

— N-are legătură cu moartea lui Monk, zise ea. 

Sean nu păru să fie atât de sigur. 

— Poate. 

Pe drumul de întoarcere, Sean îi spuse fără legătură cu 
discuţia de dinainte: 

— Uite ce e, îmi pare rău că nu ţi-am pomenit nimic de 
Horatio. Voiam doar să ajut. 

— Las-o baltă, făcu ea, dar pe un ton care îi dădu lui 
Sean de înţeles că ea nu avea să uite. 


191 


CAPITOLUL 46 


Îndată ce urcară în camioneta lui Michelle, Sean lăsă în 
jos geamul şi luă o gură de aer. 

— Îmi amintesc că odată ai curăţat maşina special 
pentru mine, să nu am nevoie de o mască de oxigen. 

— Asta era odată, pe vremea când îmi plăcea de tine, 
spuse ea, băgând în viteză. Bine, încotro? 

Merseră cu maşina de-a lungul râului. La fiecare 800 de 
metri treceau pe lângă o casă sau plantație părăsită; de 
cele mai multe ori, singurul lucru rămas în picioare din ele 
fiind coşurile de cărămidă. 

— Al treilea porcuşor avea dreptate, construieşte-ţi casa 
din cărămidă şi-o să dureze, comentă Michelle. 

În cele din urmă se opriră pe o proprietate şi se dădură 
jos. Sean se duse spre aleea năpădită de vegetaţie şi 
Michelle îl urmă. Pe coloana de piatră înclinată de la 
intrare scria „Farleygate”, cu litere de bronz şterse. 

— Există o carte despre istoria locală a Babbage Town, 
pe care am răsfoit-o, a spus Sean. Farleygate i-a aparţinut 
fiului unui mare inventator. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Michelle. 

— Ca mulţi oameni bogaţi care moştenesc averi, a dat-o- 
n bară. Majoritatea conacelor de aici, cum ar fi 
Brandonfield sau Tuckergate, au ajuns nişte ruine. 

— Sau laboratoare secrete unde mor oameni, adăugă 
Michelle. 

O pală rece de vânt trecu peste peluza din faţa casei, 
care se pierdea în pădurea dimprejur. 

— Pun pariu că era frumoasă când era nouă, spuse 
Michelle,  încolăcindu-şi braţele în jurul umerilor şi 
holbându-se la clădire. Spre deosebire de celelalte case 
părăsite, pereţii conacului Farleygate încă rezistau, deşi 
uşile mari de lemn de la intrare fuseseră roase de cari, 


192 


majoritatea ferestrelor erau sparte, iar acoperişul de ţigle 
era plin de găuri. Probabil că a fost un loc frumos în care 
să copilăreşti, adăugă ea melancolic. 

Sean o privi surprins. 

— Tu n-ai avut niciodată o casă a ta. Nu ştiam că te 
interesează bunurile. 

— Nici măritată n-am fost. Dar nu înseamnă că nu pot să 
mă uit, să văd cum e, îi replică ea. 

Din casa se auzi un zgomot. 

— Parcă ar fi voci, spuse Michelle. 

Îşi scoase arma şi se îndreptă spre casă, urmată de 
Sean. Înăuntru, scotoci în rucsac după o lanternă, apoi 
lumină de jur împrejur. 

Coridorul pe care se aflau era lung, podelele putrezite, 
bucăţi din perete căzute pe jos. În aer se simțeau umezeala 
şi mucegaiul, şi Sean începu să tuşească. Zgomotele se 
auziră din nou, ca nişte şoapte precipitate. Apoi se auzi un 
țipăt în dreapta lor. Tresăriră amândoi şi Michelle îşi 
îndreptă pistolul şi lanterna în direcţia aceea. Un zid alb le 
apăru în faţă, şi auziră un fel de bâzâit. 

Îl privi pe Sean nedumerită. 

— Un cuib de viespi? se miră ea. 

El păru confuz şi apoi făcu câţiva paşi spre zid, 
ciocănind cu degetul în el. Zgomotul se opri brusc. 

O privi şi scutură din cap. 

— Cuib de oameni. 

Pipăi peretele până găsi ceea ce căuta: un inel mic de 
metal. Sean trase de el şi peretele se deschise. Ceva îl lovi 
peste picioare şi altceva peste piept. Căzu în fund şi 
porţiunea de zid se deschise şi mai tare. Se auziră zgomote 
de paşi fugind pe hol. 

În timp ce se ridica, Sean auzi şi alte sunete: ţipete şi un 
hohot de râs. Se uită peste umăr. Ţipetele veneau de la un 
băieţel de vreo opt ani, pe care Michelle îl prinsese. Râsul 
venea de la Michelle şi îi era clar adresat lui Sean. 

După ce se scutură de praf, Michelle se prefăcu serioasă 
şi îl întrebă pe băiat: 

— Bine, nume, grad şi numărul de identitate, domnule. 


193 


Băiatul o privea speriat şi Michelle îşi dădu seama că 
uitase să-şi pună pistolul în toc. 

— Vai, scuze. Îşi băgă pistolul la loc şi-i spuse: Haide, 
vorbeşte. Ce făceai aici? 

— Ai putea să te răneşti într-un loc ca ăsta, puştiule, zise 
Sean. 

— Venim des pe aici, spuse copilul sfidător. Niciodată nu 
ne-am rănit. 

Sean inspectă locul ascuns. 

— O cameră secretă. Cum ai găsit-o? 

— Fratele meu, Teddy. Venea des aici cu gaşca lui, când 
era de vârsta mea. Acum e locul meu. Toate casele astea 
părăsite au camere secrete. N 

Sean îşi îndreptă spatele şi o privi pe Michelle. Işi 
scoase portofelul şi îi dădu copilului zece dolari. 

— Mulţumesc, fiule. 

După ce copilul fugi, cei doi ieşiră şi se aşezară pe o 
bancă din piatră. 

— Deci căutăm în Babbage Town o cameră secretă? 
întrebă Michelle. 

— Mda. 

— Pot să întreb de ce? 

— Ca să avem o ocupaţie. Şi dacă e un spion în Babbage 
Town...? Vocea lui scăzu în intensitate. 

— Chiar crezi că un spion ar folosi o cameră secretă? 
Ce, crezi că se furişează noaptea pe acolo, când îşi face 
rondurile de trădător? Să fim serioşi. 

— Ce ştii despre Camp Peary? 

— Nimic în plus faţă de ce ţi-am spus. 

— Dacă îl cauţi pe internet, nu găseşti mai nimic. Apar 
doar aceleaşi câteva articole. 

— Şi te surprinde? întrebă ea. 

— Tipul care m-a luat de la aeroport mi-a zis că locul 
ăsta a aparţinut marinei în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Antrenau aici batalioanele Seabees. Apoi au 
plecat, dar s-au întors prin anii 1950 şi-au dat afară pe 
toată lumea. 

— Pe toată lumea? Care toată lumea? 


194 


— Erau oraşe acolo. Magruder şi încă unul, al cărui 
nume nu mi-l amintesc. Se pare că au rămas casele şi 
celelalte clădiri. 

— Şi ce legătură are asta cu investigația noastră? 

— Nimic, îmi omor timpul până găsesc şi eu ceva 
relevant, recunoscu el. 

— Apropo de relevanţă, cât de bine îl cunoştea Rivest pe 
Monk Turing? întrebă Michelle. 

— Din câte mi-a zis Rivest, nu foarte bine. Deşi, când am 
băut împreună, s-a deschis puţin şi mi-a zis ceva 
interesant. 

— Ce? 

— Mi-a spus că el şi Monk au mers la pescuit împreună 
într-o zi, pe râul York. Erau într-o barcă mică şi beau bere, 
aruncând undiţele fără să se aştepte să prindă ceva. 

— Şi? 

— Şi Monk a zis la un moment dat, uitându-se spre 
Camp Peary: „Ce ironic că ei sunt cel mai mare depozit de 
secrete din lume”. 

— De ce să fie ironic? întrebă Michelle. 

— Din ce mi-a zis Rivest, Monk nu a mai vrut să 
comenteze remarca. 

— Nu văd cum ne-ar putea ajuta asta. 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe Monk Turing, dar nu 
cred c-ar spune ceva fără motiv. Haide! 

— Unde? 

— "Ţii minte că ţi-am zis că pe internet sunt doar câteva 
articole despre Camp Peary? 

— Da, şi? 

— Ei bine, două dintre ele sunt scrise de un tip pe nume 
South Freeman care locuieşte în apropiere, într-un orăşel 
numit Arch. El conduce ziarul local şi e şi istoricul regiunii. 
Mă gândesc că, dacă ne poate da cineva informaţii despre 
Camp Peary, el e acela. 

Michelle se lovi peste pulpă când se ridică de pe bancă. 

— South Freeman? Monk Turing? Champ Pollion? Ce 
naiba au cazul ăsta şi numele astea dubioase? 


195 


CAPITOLUL 47 


Arch era un orăşel de câteva străzi, cu un singur 
semafor, cu câteva magazine de modă veche, nişte şine de 
tren abandonate care traversau Main Street ca nişte suturi 
şi o clădire cu un singur etaj, care avea nevoie urgentă de 
reabilitare, unde se afla sediul Magruder Gazete. Un alt 
indicator ruginit spunea că tot acolo se afla şi Societatea 
de Istorie Magruder. 

— Dacă numele oraşului e Arch, de ce nu îi spune Arch 
Gazette? întrebă Michelle în timp ce coborau din 
camionetă. 

— Am eu bănuielile mele, dar îl putem întreba pe 
bătrânul South, răspunse Sean misterios. 

Intrară în clădire şi fură întâmpinați de un bărbat înalt 
de culoare, la vreo 60 de ani, cu o faţă cadaverică, barbă 
căruntă şi cu o ţigară între buzele crăpate şi subţiri. 

Făcură cunoştinţă. 

— South Freeman, se prezentă el. Am primit apelul 
vostru. Deci vreţi să ştiţi câte ceva despre istoria zonei? Aţi 
venit exact unde trebuia. 

Sean aprobă din cap şi South îi conduse într-o încăpere 
îngustă ce ţinea loc de birou. Lângă perete erau dulapuri 
din metal pline cu dosare şi nişte mese destul de şubrede, 
deşi pe una dintre ele se afla un computer nou-nouţ. Pe 
ziduri erau agăţate fotografii ale regiunii, inclusiv o 
imagine mare din satelit a ceea ce Sean recunoscu a fi 
Camp Peary. Deasupra lor scria „Iadul pe Pământ”. 

Sean arătă spre ea. 

— Văd că eşti un mare fan al serviciilor de securitate 
premium din ţara ta. 

South se uită la fotografie şi ridică din umeri. 

— Guvernul le-a luat casa părinţilor mei şi ne-a dat pe 
toţi afară. Cum ar trebui să mă simt? 


196 


— Vrei să zici marina, nu CIA, îl corectă Sean. 

— Marina, armata, CIA, prefer să mă gândesc la toate ca 
la un imperiu colectiv al răului. 

— Ţi-am citit articolele despre Camp Peary, spuse el. 

— N-ai prea avut de unde să alegi, aşa-i? 

South îşi stinse ţigara şi îşi aprinse imediat alta. 
Michelle dădu la o parte fumul cu mâna. 

Privind-o pe Michelle, Sean spuse: 

— Deci, să înţeleg c-ai locuit în Magruder? Mă gândeam 
că de asta i-ai dat acest nume ziarului. 

Freeman încuviinţă din cap. 

— Aşa-i. Erau două orăşele pe locul unde e acum Camp 
Peary: Bigler's Mill şi Magruder, unde m-am născut eu. 
Acum sunt pe lista localităţilor care au dispărut pur şi 
simplu de pe teritoriul Virginiei. 

— Se păstrează date de genul acesta? întrebă Sean. 

Ca răspuns, Freeman arătă o listă prinsă pe un panou. 

— Priveşte singur. Aici sunt toate districtele, oraşele şi 
alte localităţi care fie au fuzionat cu alte locuri, fie şi-au 
schimbat numele, fie, ca Magruder, au dispărut de pe 
hartă, furate de guvern. 

Sean privi lista şi spuse: 

— Am înţeles din articolele tale că locuinţele sunt încă 
acolo, chiar cartiere întregi. 

— Nu pot s-o confirm, bineînţeles, având în vedere că nu 
li se permite celor ca mine să se plimbe în voie pe acolo. 
Dar din ce-am vorbit cu oamenii care au fost pe-acolo, da, 
o mare parte din clădiri încă sunt acolo. Inclusiv locul în 
care m-am născut şi crescut eu. De aceea ziarul meu se 
numeşte Magruder Gazette. E felul meu de-a ţine oraşul în 
viaţă. 

— Bănuiesc că toată lumea a trebuit să facă sacrificii în 
timpul celui de al Doilea Război Mondial, preciză Sean. 

— Nu mă deranjează sacrificiul, atâta timp cât toţi îl fac 
în mod egal. 

— Cum adică? întrebă Sean. 

— Magruder era o comunitate de muncitori 
afroamericani, sau de culoare, cum ni se spunea pe-atunci. 


197 


N-am văzut marina măturând de pe faţa pământului 
cartiere de albi bogaţi. A fost ca întotdeauna. Daţi-i afară 
pe bieţii negrotei, pentru că nimănui n-o să-i pese. 

— Înţeleg, South, chiar înţeleg, spuse Sean. Dar am 
venit să vorbim despre Camp Peary şi istoria locală. 

— Asta mi-ai spus şi la telefon, dar nu mi-ai zis de ce. 

— Suntem detectivi particulari care au fost angajaţi de 
şefii din Babbage Town ca să investigheze moartea lui 
Monk Turing. 

— Da, bărbatul pe care l-au găsit mort acolo. Am scris 
un articol despre asta. Nu l-am publicat încă, pentru că 
aştept finalul. Îi privi suspicios. Deci lucraţi pentru cei din 
Babbage Town? Ce ziceţi de-un schimb de informaţii? Eu 
vă spun despre Fermă, iar voi îmi spuneţi despre ce se 
întâmplă de fapt în oraşul geniilor. 

— Mă tem că nu putem face asta. Trebuie să păstrăm 
confidenţialitatea. 

— Poate că şi eu. 

— Încercăm doar să descoperim adevărul despre 
moartea lui Monk, interveni Michelle. 

— Şi celălalt tip, cel care a fost omorât în Babbage 
Town? Se spune că a murit înecat în vană, accident. Sigur, 
şi Lee Harvey Oswald, şi James Earl Ray au acţionat pe 
cont propriu. Apoi, o mână spală pe cealaltă. Nu puteţi 
vorbi, nici eu nu pot. Uşa e acolo. La revedere. 

— Şi dacă reuşim să aflăm adevărul despre moartea lui 
Monk Turing, continuă Michelle, s-ar putea să nu dea bine 
pentru Camp Peary. Poate chiar ar trebui să se mute. 

Expresia de pe chipul lui South se schimbă imediat. 
Acum părea mai degrabă intrigat decât sfidător. 

— Crezi c-ar fi posibil? 

— Orice e posibil. lar Monk Turing a fost găsit mort 
acolo. 

— Dar toată mass-media proguvernamentală spune că a 
fost sinucidere. Ca în cazul celorlalţi oameni găsiţi morţi 
acolo în ultimii ani. Toţi bloggerii de pe internet ţipă în 
gura mare că e vorba de o conspirație a guvernului. Mă 
întreb cine-o fi având dreptate. 


198 


— Poate o să aflăm cu ajutorul tău, insistă Sean. 

South îşi stinse ţigara, luă un ziar de pe birou şi păru să- 
l citească. 

— Ce vrei să ştii? 

— Ce ne poţi spune despre Camp Peary? Mă interesează 
mai mult evenimentele recente. 

South îi aruncă o privire pe deasupra ziarului. 

— Evenimente recente? 

— Da, adică ce se mai aude. 

— Ai observat avioanele? Bănuiesc că poţi să le vezi din 
Babbage Town. Aterizează imediat după ce trec de râu. Am 
dreptate? Dar la ora două noaptea nu prea ai o vizibilitate 
bună, mai ales când luminile de poziţie sunt stinse. 

— Da, ştiu. 

— Le-ai văzut? întrebă Michelle. 

— Da, afurisitul de guvern nu deţine tot terenul de aici. 
Am fost la un picnic a-ntâia la Pierce, chiar mai jos de 
Oraşul Groazei, şi mă îndreptam peste râu spre casa unui 
prieten de-al meu. Am stat pe debarcaderul lui şi l-am 
văzut aterizând, încărcat cu marfa despre care guvernul nu 
vrea să ştie cineva. Să vă spun un lucru: ştiam că se 
întâmplă ceva înainte să înceapă Primul Război din Golf, 
din Afghanistan şi Irak, pentru că blestemata aia de pistă 
din Peary părea aeroportul O'Hare din Chicago, cu tot 
traficul de pe ea. O dată pe săptămână mă duc cu maşina 
spre intrarea în Camp Peary, văd acoperişurile verzi 
metalice ale garnizoanelor, toate avertismentele alea cu 
„Trecerea interzisă”, „Proprietatea SUA” şi le zic: „Hei, 
nenorociţilor, aia e proprietatea mamei mele, daţi-mi-o 
înapoi”. Bineînţeles, n-o zic destul de tare ca să mă audă, 
adăugă el chicotind. Apoi întorc spre locul special pe care 
l-au construit pentru cei care se rătăcesc sau sunt doar 
curioşi. Întoarcerea ultimei reîntoarceri, cum îi spun ei. 
Mă face să mă simt mai bine. 

South tăcu preţ de câteva momente. 

— Avioanele alea vin o dată pe săptămână, în fiecare 
sâmbătă. Mereu la aceeaşi oră. Şi sunt avioane mari. Am 
un amic la Controlul Traficului Aerian, care are contacte la 


199 


baza militară din Norfolk. Avioanele alea nu aterizează 
nicăieri în altă parte în ţara asta decât în Camp Peary. Nu 
trec prin vamă, puncte de control militar, nimic. 

— Dar sunt avioane militare? întrebă Michelle. 

— Nu, din câte mi-a zis prietenul meu. Se pare că sunt 
înregistrate ca avioane particulare. 

— Avioane particulare aparţinând CIA-ului? întrebă 
Sean. 

— La naiba, CIA-ul îşi are propria flotă. Doar nu crezi că 
trebuie să dea cuiva raportul pe ce anume cheltuiesc banii 
din impozitele noastre. 

— Mă întreb oare ce încărcătură or fi transportând 
avioanele alea, zise Sean. 

South îl privi tăios. 

— Poate genul de încărcătură în viaţă, care respiră, care 
vorbeşte doar arabă sau persană? 

— Deținuți străini? 

— Nu îmi plac deloc teroriştii, dar şi procesul contează, 
spuse South ferm. Şi dacă CIA-ul decide pe cine să înşface 
şi să aducă aici fără să fie urmăriţi de vreo instanţă? Nu 
sunt nici ei uşă de biserică atunci când vine vorba de 
lucruri din astea. Zâmbi. Acum, dacă într-adevăr se 
întâmplă astfel de lucruri jurnalistul care va dezvălui 
treaba asta va lua un Pulitzer. 

— Da, Magruder Gazette ar da lovitura, zise Michelle cu 
sarcasm. 

— Au lungit recent pista ca să aterizeze avioane şi mai 
mari şi au primit bani şi pentru o nouă clădire, un cămin. 
Ce crezi despre asta? 

South se ridică. 

— Să-ţi arăt ce cred despre asta. 

Îi invită să meargă într-o altă încăpere. Sean rămase în 
urmă, iar când South ieşi, se întoarse rapid şi fotografie cu 
telefonul mobil harta din satelit a bazei Camp Peary, 
înainte să li se alăture în cealaltă cameră. În centru se afla 
o masă mare. Pe masă era întinsă o hartă la scară mare. 

— Aceasta e porţiunea din Câmp Peary unde înainte 
erau Bigler's Mill şi Magruder. Arătă cu degetul diverse 


200 


locuri de pe hartă. Vezi câte case sunt? Foarte solide. Ai 
străzi bune, acces la tot. Deci, ai tot acest spaţiu la 
dispoziţie, şi totuşi ai nevoie să mai construieşti un cămin 
unde să cazezi oameni? Nu are sens. 

— Poate clădirile s-au deteriorat sau au fost dărâmate? 
îşi dădu cu părerea Michelle. 

— Nu prea cred, răspunse South. Cum am spus, am 
vorbit cu oameni care au lucrat acolo. Şi dacă dărâmi 
cartiere întregi, trebuie să scapi de moloz. Aş fi auzit 
despre aşa ceva. Arătă spre un alt loc pe hartă. Şi Camp 
Peary mai adăposteşte şi singura proprietate din Registrul 
Naţional de Istorie care nu va fi niciodată deschisă 
publicului: Porto Bello. A fost casa ultimului guvernator 
regal al Virginiei, John Murray, al patrulea conte de 
Dunmore. Nici măcar CIA-ul nu se poate atinge de ea fără 
să dea de necazuri. 

— Cum a ajuns un loc ca ăsta în Camp Peary? 

— Dunmore l-a mutat din Williamsburg, unde era situat 
conacul guvernatorului, în Porto Bello, casa lui de 
vânătoare, când armata lui Washington s-a apropiat prea 
tare în timpul Războiului de Independenţă. Apoi laşul s-a 
furişat în timpul nopţii pe un vapor britanic şi s-a întors în 
Anglia. Există o stradă în Norfolk care îi poartă numele. 
Nu în onoarea lui, ci pentru că se credea că a fost ultimul 
loc în America în care a pus piciorul imbecilul dracului. 
Dar ideea e că au suficient spaţiu unde să-i cazeze pe 
oameni, deci de ce ar avea nevoie să construiască un 
cămin? 

— Ai vreo persoană de contact în Camp Peary cu care ai 
putea lucra? 

— Dacă aveam, aş fi lucrat deja. Uneori mai aflu lucruri 
mărunte. Nimeni nu o să-mi dea lista pasagerilor pentru 
zborurile alea, dacă la asta te referi. Arătă spre alte zone 
de pe hartă. Au unităţi paramilitare care se antrenează 
cam tot timpul acolo. Înfricoşători. Exersează tot felul de 
tehnici de lupte, bănuiesc. Sau asasinate comandate de 
guvern. Cei din CIA ştiu să omoare mai bine decât oricine 
altcineva. Simulează că execută misiuni în întreaga lume. 


201 


La naiba, au până şi baloane enorme pe care le înalţă ca să 
schimbe vremea. Fac să plouă sau să ningă, chestii de 
genu' ăsta. Şi maşini mari de vânt. Sau maşini de încălzit 
enorme. Cel puţin, aşa am auzit. 

— Ca să simuleze lupte în deşert. Cum ar fi în 
Afghanistan, comentă Michelle. 

Mai rămaseră câteva minute în compania lui South 
Freeman şi apoi plecară, cu promisiunea să-l ţină la 
curent. În schimb, el le făgădui că avea să-i informeze dacă 
avea să descopere ceva interesant. 

— Cine ştie, spuse el înainte ca ei să plece, poate o să 
recuperez casa părinţilor mei. Asta da, treabă! 

În timp ce urcau în camioneta lui Michelle, lui Sean îi 
sună telefonul mobil. 

— King. Trase rapid o gură de aer şi ascultă. La naiba! 

Închise telefonul. 

— A mai murit cineva? 

— Da, şi doi bărbaţi morţi sunt acum şi mai morţi. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Era şeriful Hayes. Morga tocmai a sărit în aer. 


202 


CAPITOLUL 48 


— Scurgere de gaze, îi informă şeriful Hayes, în timp ce 
se holbau la mormanul de moloz în care se transformase 
morga. 

— Nu asta spun tot timpul? zise Michelle. 

— Şi-ai spus c-a murit şi medicul legist? întrebă Sean. 

Hayes încuviinţă din cap. 

— Era înăuntru, examina rămăşiţele lui Rivest. N-a 
rămas nimic din el, nici cât să faci o autopsie. 

— Şi trupurile lui Rivest şi Monk? 

— Oase şi cenuşă. 

— E mult prea convenabil, nu crezi? întrebă Sean. 

— Parcă îţi spusesem să nu-mi stai dracului în cale! 
bubui o voce. 

Se întoarseră toţi trei şi-l văzură pe agentul special FBI 
Ventris îndreptându-se cu paşi mari spre ei. Se opri la doar 
câţiva centimetri de Sean. 

— Stai prost cu auzul? 

— Lucrează cu mine, agent Ventris, spuse Hayes grăbit. 

— Mă doare în cur! Ai putea să lucrezi chiar şi cu 
Dumnezeu Atotputernicul! 'Ţi-am zis să nu-mi stai în cale. 

— Am venit aici pentru că m-a chemat şeriful Hayes, 
spuse Sean calm. Şi îmi poţi spune şi mie cum de FBl-ul 
are jurisdicție asupra unui deces care nu are nicio legătură 
cu vreo chestiune sau persoană federală? 

Ventris părea gata să-l pocnească pe Sean. Michelle se 
puse imediat între ei. 

— Uite ce e, eu şi Sean am lucrat pentru FBI, agent 
Ventris. Persoana principală de contact era Len Rivest, şi 
acum e mort. Sean a descoperit cadavrul; e normal să 
vrem să fim informaţi despre ce se întâmplă. Dar nu ne 
vom amesteca sub nicio formă într-o investigaţie federală. 
Vrem doar să descoperim adevărul, la fel ca tine. 


203 


Cuvintele ei parcă îi mai domoliră furia lui Ventris. 

— Sean, interveni Hayes, poate ar fi bine să-i spui 
agentului Ventris teoria ta despre Rivest. 

— N-aş vrea să pară că mă bag peste el, mormăi Sean. 

— Spune-o! se răsti Ventris. 

Sean îi povesti fără tragere de inimă despre absenţa 
prosoapelor, a covoraşului din baie şi a pompei de 
desfundat chiuveta şi cum toate astea îl făceau să creadă 
că s-ar putea ca Rivest să fi fost ucis. 

— L-am rugat pe medicul legist să verifice dacă există 
vreo urmă care să susţină ipoteza asta. 

Ventris privi preţ de câteva clipe în jos. 

— Chiar am observat că nu erau prosoape, spuse el. Şi 
covoraşul, dar n-am ştiut despre pompă. 

— Deci şi tu crezi că e vorba de o crimă? întrebă 
Michelle. 

— Întotdeauna cred asta, spuse Ventris. Aduc o echipă 
care să verifice totul. 

— Şi te interesează moartea lui Rivest pentru că eşti de 
părere că are legătură cu moartea lui Monk Turing, care s- 
a petrecut pe o proprietate federală, zise Sean. 

— Poate ar trebui să ne unim forţele, interveni Michelle. 

— Nu se poate, spuse Ventris. Dacă aveţi informaţii pe 
care vreţi să mi le daţi, în regulă, dar eu nu pot să fac la 
fel. Biroul are modul lui de-a lucra. 

— Credeam că modul vostru de-a lucra include 
colaborarea cu poliţia locală, spuse Sean. 

— Iar eu mă potrivesc descrierii, adăugă Hayes. 

— Dar ei nu, răspunse Ventris furios, uitându-se urât la 
Sean şi la Michelle. 

— Nu ar trebui să ne intereseze doar să-l prindem pe 
făptaş? spuse Michelle. 

— Nu, mă interesează să-l prind eu! se răsti Ventris. 

— O să-ţi uşurez munca, începu Sean. O să facem din 
asta o competiţie. Cine-l prinde primul primeşte laudele. 
Dar, doar ca să ştii, o să te călcăm în picioare. 

Se răsuci şi se îndepărtă cu paşi mari. 

Ventris i se adresă lui Hayes: 


204 


— Dacă se amestecă cumva în investigaţiile mele, o să te 
tragă şi pe tine cu el, Hayes! 

— Încerc doar să-mi fac treaba, îi replică şeriful. 

— Nu, se pare că încerci să faci treaba mea. 

Ventris observă că Michelle îl privea lung şi zâmbea. 

— La ce naiba te holbezi, doamnă? 

— Ar fi trebuit să accepţi oferta de colaborare, Ventris. 
Pentru că, atunci când o să-i dăm de cap, o să pari un idiot. 

Se întoarse şi plecă. 

— Te-aş putea aresta pentru ce-ai spus! ţipă Ventris în 
urma ei. 

Michelle se răsuci spre el. 

— Ba nu poţi, e chestia aia care se numeşte libertate de 
exprimare. O zi bună! 

Un minut mai târziu, Hayes li se alătură lui Sean şi lui 
Michelle în faţa camionetei ei. 

— Minunat, am reuşit să enervăm şi CIA-ul, şi FBl-ul, 
spuse Hayes. Cine urmează? DEA? 

— Să presupunem că morga a fost aruncată în aer 
intenţionat, zise Michelle, întrebarea e de ce. 

— lar răspunsul pare evident, remarcă Sean. Existau 
dovezi pe cadavrele alea pe care medicul legist le-ar fi 
descoperit şi care ne-ar fi dus pe calea cea bună. 

— Terminase deja autopsia lui Monk, preciză Hayes. 
Deci nu cred că-şi făceau griji din cauza cadavrului lui 
Monk. 

— Exact, spuse Sean. Ținând cont că trupul lui Rivest a 
ars, nu putem verifica dacă teoria mea legată de felul cum 
a fost ucis e corectă. 

— Ştim dacă medicul a verificat deja asta? întrebă 
Michelle. 

— Dacă a făcut-o, n-a mai apucat să ne spună, răspunse 
Hayes rapid. L-am rugat să mă sune de îndată ce găseşte 
ceva, şi nu m-a sunat. 

— Putem să urmărim o pistă pe care Ventris n-o are, zise 
Sean încrezător. 

Michelle îl privi. 

— Şi anume? 


205 


— Valerie Messaline. 
— La naiba, mormăi Hayes. Mi-era teamă că o să zici 
asta. 


206 


CAPITOLUL 49 


Horatio Barnes îi strânse mâna lui Viggie, în timp ce 
Alicia Chadwick privea agitată. Se aflau în salonul mic de 
la motelul unde era cazat Horatio. 

Înainte ca Horatio să apuce să spună ceva, Viggie sări 
de pe scaun şi se duse la pianul mic din colţul încăperii. 
Începu să cânte. Horatio se ridică şi se aşeză lângă ea pe 
bancă. În timp ce ea cânta, el spuse: 

— Te superi dacă te acompaniez? 

Ea scutură din cap, iar el aşteptă un moment, ca să 
prindă ritmul, după care i se alătură. Cântară în duet cam 
cinci minute, apoi Viggie se opri brusc. 

— Am terminat, zise ea. 

Se duse înapoi la scaunul ei, iar Horatio îşi reluă şi el 
locul, studiind-o cu atenţie. 

— Eşti o pianistă excelentă, spuse Horatio. Şi am auzit 
că eşti bună şi la matematică. a 

— Cifrele sunt amuzante, zise Viggie. Imi plac pentru că, 
dacă aduni aceleaşi numere, îţi dau mereu aceleaşi 
rezultate. Nu multe lucruri fac asta. 

— Vrei să spui că viaţa e prea imprevizibilă? Da, aş fi de 
acord cu asta. Deci numerele ţi se par sigure? 

Viggie dădu din cap absentă şi cercetă încăperea cu 
privirea. _ 

Horatio continuă să o studieze în tot acest timp. În 
meseria lui, limbajul trupului era deseori la fel de 
important precum comunicarea verbală. Puse câteva 
întrebări preliminare despre viaţa ei în Babbage Town. 
Horatio intenţionase să trateze cu delicateţe subiectul 
Monk Turing, dar următoarele cuvinte ale lui Viggie îi 
aruncară în aer toată strategia: N 

— Monk e mort. Ştiai asta? îl întrebă Viggie. Inainte ca 
el să-i poată răspunde, fetiţa adăugă: Era tatăl meu. 


207 


— Ştiu, am aflat. Îmi pare foarte rău. Sunt sigur că l-ai 
iubit foarte tare. 

Viggie încuviinţă din cap, luă un măr dintr-un bol de pe 
masă şi începu să-l mănânce. 

— Şi mama ta? 

Viggie se opri din mestecat. 

— Nu am mamă. 

— Toată lumea are o mamă. Vrei să zici că e moartă? 

Viggie ridică din umeri. 

— Vreau să spun că nu am mamă. Monk mi-ar fi spus. 

Horatio o privi pe Alicia, pe care această conversaţie 
părea s-o întristeze. Ea scutură din cap neajutorată. 

— Deci nu-ţi aminteşti nimic despre ea? 

— Despre cine? 

— Despre mama ta. 

— Nu mă asculţi. Eu nu am mamă. 

— Bine, ce-ţi plăcea să faci cu tatăl tău? Şi el era bun la 
numere, nu-i aşa? Poate vă jucaţi jocuri cu numere? 

Viggie înghiţi o bucată de măr şi încuviinţă din cap. 

— Tot timpul. Îmi spunea că eram mai deşteaptă ca el. 
Iar el ştia despre fizica cuantică. Tu ştii despre asta? 

— IQ-ul meu nu e exact cât ar trebui să fie ca să 
înţeleagă domeniul ăla. 

— Eu am înţeles-o. Înţeleg multe lucruri pe care oamenii 
cred că nu le înţeleg. 

Horatio o privi din nou pe Alicia, care dădu din cap 
încurajator. 

— Deci oamenii nu cred că înţelegi lucruri? 

— Sunt un copil. Un copil, un copil, un copil, spuse ea 
cântând. Cel puţin aşa cred ei. 

— Pun pariu că Monk nu credea asta. 

— Monk mă trata special. 

— Cum anume? 

— Avea încredere în mine. 

— Foarte impresionant, un adult care să aibă încredere 
în cineva de vârsta ta. Cred că te-a făcut să te simţi foarte 
bine. 

Fata ridică din umeri indiferentă. 


208 


— Mai ţii minte când l-ai văzut ultima oară pe Monk? 

Ea ridică din nou din umeri. 

— Cu o minte ca a ta, pun pariu că, dacă încerci, o să-ţi 
aminteşti uşor. 

— Cel mai mult îmi place să-mi amintesc numere. 
Numerele nu se schimbă niciodată. Unu e mereu unu şi 
zece e mereu zece. 

— Dar şi numerele se schimbă, nu-i aşa? Dacă le 
înmulţim, de exemplu? Sau dacă le adunăm, sau dacă le 
scădem, sau dacă le împărţim? Şi zece poate fi zece sau 
zece mii. Şi unu poate fi unu sau o sută. Corect? 

Acum, Viggie se uită lung la el. 

— Corect, spuse ea automat. 

— Sau e greşit? întrebă Horatio. 

— E greşit, spuse Viggie. Greşit, greşit, greşit. 

Mai muşcă o dată din măr. 

Horatio se lăsă pe spate. „E ca o pasăre cântătoare.” 

— Îţi plac jocurile cu numere? Am învăţat unul în 
facultate. Vrei să-l joci? E destul de greu. 

Viggie lăsă mărul din mână şi spuse nerăbdătoare: 

— Pentru mine n-o să fie. 

— Să zicem că sunt un bunic şi că am un nepot care are 
atâtea zile câte săptămâni are fiul meu şi nepotul meu are 
atâtea luni câţi ani am eu. Fiul meu, nepotul meu şi cu 
mine avem împreună 140 de ani. Câţi ani am eu? 

Horatio o privi pe Alicia, care încerca să rezolve 
problema pe o bucată de hârtie pe care o scosese din 
poşetă. Când se uită din nou la Viggie, o întrebă: 

— Ai vrea nişte hârtie şi creion? 

— Pentru ce? 

— Ca să rezolvi problema? 

— Am rezolvat-o deja. Ai 84 de ani, dar pari mai tânăr. 

Un minut mai târziu, Alicia îşi ridică privirea. Pe bucata 
ei de hârtie se vedeau o serie de calcule, numărul 84 la 
sfârşit. Îi zâmbi lui Horatio şi scutură obosită din cap. 

— Clar noi două nu suntem făcute din acelaşi aluat. 

Horatio o privi din nou pe Viggie, care stătea aşteptând. 


209 


— Ai văzut toate numerele în minte? o întrebă, şi ea 
dădu din cap că da, înainte să înceapă să muşte din nou 
din măr. 

Îi spuse două numere mari şi o rugă să le înmulțească. 
Fetiţa o făcu în câteva secunde. li dădu o problemă de 
împărţire, pe care o rezolvă aproape instantaneu. Apoi o 
puse să extragă rădăcini pătrate. Viggie îi răspunse la 
toate problemele în câteva secunde şi apoi păru plictisită, 
în timp ce Horatio mâzgălea ceva pe hârtie. 

— Am o altă problemă la care vreau să te gândeşti, 
spuse el. 

Ea îşi îndreptă spatele, deşi părea în continuare 
plictisită. 

„Nu eşti o pasăre cântătoare. Mai degrabă un câine bine 
antrenat, nu-i aşa, Viggie?” 

— Să zicem că ai o prietenă foarte bună cu care faci 
totul. Şi să zicem acum că această prietenă cea mai bună a 
ta s-ar muta şi n-ai mai vedea-o niciodată. Cum te-ai simţi? 

Viggie clipi o dată, apoi încă o dată. Apoi începu să 
clipească atât de tare, încât toată faţa i se schimonosi de la 
efort. Horatio avu senzaţia că priveşte un computer a cărui 
placă de bază se supraîncălzea. 

— Cum te-ai simţi, Viggie? întrebă el din nou. 

— Nu există numere în problema asta, răspunse ea 
confuză. 

— Ştiu, dar nu toate întrebările au de-a face cu numere. 
Te-ai simţi fericită, tristă, ambivalentă? 

— Ce înseamnă ambivalent? 

— Că nu te simţi, de fapt, în niciunul din aceste feluri. 

— Da, răspunse ea automat. 

— Sau poate tristă? 

— Da, tristă, aş fi tristă. 

— Dar nu fericită? 

Viggie se uită la Alicia. 

— Nu există cifre în problema asta. 

— Ştiu, Viggie, doar dă tot ce poţi tu mai bun. 

Viggie ridică din umeri şi începu din nou să muşte din 
măr. Horatio îşi mai notă nişte lucruri. 


210 


— Te-ai mai gândit la ultima oară când l-ai văzut pe tatăl 
tău? 

— De ce n-aş fi fericită? întrebă ea brusc. 

— Nu ai fi fericită pentru că prietena ta a plecat. Faci 
lucruri distractive cu prietenii tăi. Deci, dacă prietena ta 
cea mai bună a plecat, n-aţi mai putea face lucruri 
distractive, explică Horatio. Aşa cum sunt sigur că te-ai 
distrat cu tatăl tău înainte să plece. Eşti tristă că tatăl tău 
a plecat, nu-i aşa? Nu te mai poţi distra cu el? 

— Monk a plecat. 

— Exact. Te-ai distrat cu el ultima dată când l-ai văzut? 

— Da, mult. 

— Cum te-ai distrat? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— O, e secret? Secretele sunt distractive. Aveai multe 
secrete cu Monk? insista el. 

Viggie îşi cobori vocea şi se apropie de Horatio. 

— Totul era secret. 

— Şi nu mai poţi spune nimănui, aşa-i? 

— Aşa-i. 

— Dar ai putea, dacă ai vrea. 

— Da, dacă aş vrea. 

— Vrei s-o faci? Pun pariu că vrei. 

Pentru prima dată, ea păru că ezită la îndemnul lui. 

— Ar trebuie să o spun într-un fel secret. 

— Cum ar fi într-un cod? Mă tem că nu sunt foarte bun 
la coduri. E 

— Monk iubea codurile. Iubea codurile secrete. Îl făceau 
sângeros. Aşa mi-a zis. 

Horatio o privi întrebător pe Alicia, care păru la fel de 
nedumerită ca el. 

— Îl făceau sângeros, Viggie? se miră Horatio. Ce vrei să 
spui cu asta? 

Ea zâmbi. 

— Ce vrei tu să spui cu asta? vru să ştie fetiţa. 

— Te întreb la ce se referea Monk când zicea că codurile 
îl făceau sângeros? 


211 


— Exact asta a spus, codurile îl făceau sângeros. Coduri 
şi sânge, asta zicea. 

Horatio se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Monk a devenit sângeros ultima dată când te-a văzut? 

— Da, spuse ea veselă. 

— Deci ţi-a spus un secret. 

Ea încuviinţă din nou din cap. 

— Ne poţi spune ce era? 

Zâmbetul îi pieri şi scutură încet din cap. 

— De ce nu? Era un supersecret? 

Alicia interveni cu blândeţe: 

— Viggie, dacă ştii ceva, este foarte important să ne 
spui. 

— Nu cred că-mi place de el, zise Viggie arătând cu 
degetul spre Horatio. Trebuie să plec acum. Se ridică şi 
ieşi din cameră. 

Horatio o privi pe Alicia, care părea să-şi fi ţinut 
respiraţia. 

— Ţi-am zis că e dificilă. Ai aflat ceva folositor? 

— O cunosc mai bine decât acum o oră, zise el. E ceva. 

— Ei bine, data viitoare când o vezi, s-ar putea să fie 
complet diferită, îi atrase ea atenţia. 

După ce Alicia ieşi cu Viggie, Horatio îl sună pe Sean şi-i 
povesti despre întâlnirea cu fetiţa. 

— Deci Viggie are autism? întrebă Sean. 

— Autismul e un termen foarte general, răspunse 
Horatio. Dar chiar şi aşa, nu cred. 

— Atunci? 

— Cred că, în anumite privinţe, e cu mult mai deşteaptă 
ca noi şi din pricina asta nu poate relaţiona. În alte 
privinţe, nu e foarte inteligentă, sau, mai bine zis, matură. 
S-ar putea să fie o problemă de percepţie. Din partea 
noastră. Ne aşteptăm ca abilităţile ei emoţionale să fie pe 
măsura celor intelectuale, dar ea e încă o fetiţă. Şi am 
simţit câteva chestii ciudate în legătură cu tatăl ei. 

— Ce anume? 


212 


— Se pare că Monk o trata ca pe un adult, cel puţin 
câteodată. Dar alteori o trata ca pe... ei bine, ca pe o 
maşină. 

— O maşină? 

— Ştiu că nu sunt foarte coerent. Aş fi vrut să ştiu ceva 
despre mama ei. Se pare că Viggie nici măcar nu crede că 
a avut vreodată o mamă. 

— Deci ce înseamnă asta pentru noi? întrebă Sean. 

— Nu prea mult, mă tem. 

— Ei bine, cel puţin rezultatele noastre sunt 
remarcabile. Adică zero. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Păi, o să bat mingea şi-o să văd dacă reuşesc să ajung 
la bază. 


213 


CAPITOLUL 50 


Din moment ce femeia nu îi dăduse numărul ei, Sean 
căută în cartea de telefon şi pe internet, dar fără succes. În 
cele din urmă, hotărî să se întoarcă în Williamsburg în 
seara aceea, în acelaşi bar în care o întâlnise în seara 
dinainte. Michelle vru să-l însoţească, dar Sean se opuse în 
timp ce stăteau în camera lui din cabana Aliciei. 

— Nu cred că Valerie ar aprecia prezenţa ta la fel de 
mult ca mine. 

— Sean, gândeşte-te puţin, un tip că lan Whitfield n-o să- 
şi lase nevasta să-şi facă de cap. Probabil că a pus pe 
cineva s-o urmărească douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

— Dacă e aşa, atunci m-au văzut deja cu ea. Şi dacă mă 
văd a doua oară, poate că încep să se agite şi fac o 
greşeală care să-i dea de gol. 

— E puţin probabil, nu crezi? 

— Nu avem multe alte opţiuni. Cadavrele s-au făcut 
scrum, Ventris ne pune la zid, nimeni din Babbage Town 
nu ştie nimic şi singura persoană care ne-ar putea ajuta, 
Viggie, nu vorbeşte limba noastră. 

— Credeam că Horatio s-a întâlnit cu ea. 

— Aşa a şi făcut. 

Sean îi povesti pe scurt ceea ce-i spusese Horatio despre 
întâlnirea cu Viggie. 

— Deci se pare că Monk chiar i-a zis ceva fiicei lui, dar e 
codificat. 

— Dacă e s-o credem. Coduri şi sânge. Ce vrea să 
însemne asta? 

Michelle ridică din umeri. 

— Habar n-am. 


214 


— Tocmai asta e problema cu cazul ăsta. Avem câteva 
piste, dar tot dispar. Şi nu sunt semne să apară altele în 
loc. 

— Apropo de asta, ai mai vorbit cu pitbullul ăla în fustă? 

Sean îşi scoase o bucată de hârtie din buzunar. 

— Monk a călătorit în Anglia. Joan a reuşit să-i refacă 
itinerarul. A vizitat câteva oraşe. Londra, Cambridge, 
Manchester şi un loc numit Wilmslow, din Cheshire. Şi 
încă un loc care le dă un sens tuturor celorlalte. 

— Şi anume? întrebă ea. 

— Bletchley Park, răspunse el. Acolo a lucrat ruda lui, 
Alan Turing, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, 
după spusele lui Champ Pollion, a salvat lumea. 

— Şi care e legătura cu celelalte locuri? 

— Cu excepţia a trei ani în Princeton, practic, a mers pe 
urmele lui Alan Turing. S-a născut în Paddington, Londra, 
a făcut facultatea la Cambridge, şi-a dat doctoratul la 
Princeton în SUA, s-a întors la Cambridge, apoi în 
Bletchley Park, apoi la Universitatea Manchester după 
război, după care, în 1954, s-a sinucis în Wilmslow, 
Cheshire. 

— Deci tipul era un strămoş al lui Monk, iar el s-a decis 
să facă o mică plimbare înapoi în istorie, spuse Michelle. 
Sau poate că e mai mult de-atât. 

— Posibil. 

— Şi, în timp ce tu te întâlneşti cu o femeie măritată, ce 
vrei să fac eu? 

— În seara asta ai grijă de Viggie, dar, înainte de asta, 
Horatio vrea să discute cu tine. Şi, dacă ai timp şi de asta, 
ai putea să cauţi o cameră secretă în conac. 

— Şi dacă nu vreau să vorbesc cu Horatio? 

— Nu te forţez să faci nimic. Dar, sincer, el chiar vrea să 
te ajute. 

— Adică vorbind pe la spatele meu cu familia mea şi 
băgându-şi nasul în trecutul meu? 

— Uite adresa la care stă. 

— Şi tu ce vrei să faci între timp? 

— Mă pregătesc pentru întâlnire. 


215 


Ea se încruntă. 
— Uneori chiar mă calci pe nervi. 
— Serios? Chiar nu ştiu cum e să simţi asta. 


216 


CAPITOLUL 51 


Michelle îşi petrecu următoarea oră căutând la etajul 
principal al conacului cât mai metodic şi mai discret cu 
putinţă. Cercetă sala de biliard, biblioteca vastă, fumoarul, 
camera cu arme - carabine şi puşti vechi ferecate în 
spatele unor grilaje de fier, salonul şi o cameră cu trofee, 
cu obligatoriile capete de animal pe pereţi. Totuşi, nu 
observă nimic neobişnuit. Sătulă de lambriuri mâncate de 
viermi, de covoare persane, de mirosul de praf dintr-un alt 
secol care-i punea la încercare nervii din secolul XXI şi 
extenuată de lipsa de progrese, ieşi să-şi cântărească 
opţiunile. 

Era prea devreme s-o ia pe Viggie, şi totuşi mai dură o 
jumătate de oră până să se urce în camionetă şi să se ducă 
să-l vadă pe Horatio. 

— Fac asta doar pentru Sean, spuse ea, când se aşezară 
în aceeaşi cameră în care Horatio se întâlnise mai devreme 
cu Viggie. 

— Eu mă bucur că eşti aici, indiferent de motivele tale. 
Le-ai lăsat o impresie foarte puternică celor din clinică. Ai 
prins un răufăcător şi practic i-ai salvat viaţa femeii ăleia. 
Trebuie că te simţi bine. 

— Da, mă simţeam foarte bine, până când Sean mi-a zis 
că vrei să vorbeşti cu mine. 

— Încerc să-mi fac şi eu treaba. 

— Bine, hai să nu ne mai învârtim după deget. Am fost la 
şedinţe, mi-am făcut exercițiile, ţi-am răspuns la 
întrebările jignitoare, mi-am vărsat amarul, am prins un 
traficant de droguri şi, cum ai spus tu, am salvat o femeie 
de la moarte. Cred că putem concluziona că m-am 
vindecat, ca să nu mai cheltuim aiurea banii lui Sean, OK? 
Acum mă întorc la slujba mea. Şi tu de ce nu te întorci la a 


217 


ta, oricare ar fi ea, că nu mi-a fost niciodată prea clar. Se 
ridică. 

Vocea lui tună şi ea tresări. 

— Nu te-ai vindecat! Nici măcar pe departe! Eşti total 
dezechilibrată, cucoană. Lucrurile vor merge din rău în 
mai rău şi va veni ziua în care, fiind la slujbă, te vor apuca 
pandaliile şi-o să mori, tu şi poate şi Sean, din cauza asta. 
Dacă ţie îţi convine, atunci du-te şi urcă-te în groapa aia de 
gunoi căreia tu îi spui maşină şi condu spre iadul care te 
aşteaptă. Dar nu sta aici şi nu te gândi măcar vreo secundă 
că ai fi vindecată, pentru că ar fi cea mai mare minciună pe 
care am auzit-o. Oamenii care vor să se facă bine se 
străduiesc să se facă bine. Nu se simt singuri şi nu-i mint 
pe ceilalţi. Nu stau pe loc, afundându-se tot mai mult într-o 
existenţă jalnică şi negând că ar fi ceva în neregulă cu ei. 
Sunt plini de curaj, nu de rahat! Iar eu m-am cam săturat 
de reacţiile tale. 

Michelle simţi cum o furie oarbă pune stăpânire pe ea. 
Pumnii i se încleştară, corpul i se tensionă, gata de atac. 

— Vezi câtă furie ai în tine chiar acum? continuă el calm. 
Vezi cât de uşor se clădeşte, Mick? Doar din cauza unor 
cuvinte. Cuvinte adevărate, apropo, şi totuşi doar nişte 
cuvinte. Asta înseamnă să-ţi pierzi stăpânirea de sine. Vrei 
să mă omori, nu-i aşa? Ştiu că vrei. Pot să văd asta în 
fiecare moleculă din tine. Aşa cum ai vrut să-l omori pe 
nătângul ăla de la bar. Singura diferenţă e că la bar a 
trebuit să te faci mai întâi praf, înainte ca furia ta să 
crească atât de mult încât a trebuit pur şi simplu să te 
descarci pe o altă fiinţă umană. De data asta eşti trează şi 
furia asta pune stăpânire pe tine, de-ţi vine să-mi iei gâtul. 
La asta m-am referit când am zis că toate lucrurile vor 
merge din rău în mai rău. Ce urmează? Oare te vei înfuria 
de cum te priveşte un străin pe stradă? Sau de cum se 
ciocneşte de tine la metrou? Sau poate doar din cauza 
mirosului cuiva? Totul se reduce la furia aia interioară, 
Michelle. Şi tu trebuie să te-ocupi de-a ta chiar acum. 

— Şi dacă n-o fac? spuse Michelle absentă. 

— Tu pierzi. Şi demonii câştigă. E alegerea ta. 


218 


Încet, cu mişcări aproape imperceptibile, Michelle se 
aşeză înapoi pe scaun. Horatio n-o scăpa din ochi. Ea 
privea în podea, simțind cum îi zvâcneşte un muşchi de la 
gât. 

— Nu înţeleg ce vrei de la mine, zise cu glas tremurând. 

— Aş putea să fiu slobod la gură şi să-ţi spun adevărul, 
dar nu aşa funcţionează mintea. Vreau să discutăm, 
Michelle, atâta tot. Vreau să-ţi pun nişte întrebări, să-ţi 
ascult răspunsurile, dar, în mare, vreau doar să vorbim 
despre tine. Atât. Crezi că poţi să faci faţă? 

Trecu un minut întreg, în timp ce ea apucă scaunul atât 
de tare, că încheieturile degetelor i se albiră. 

— OK, spuse ea în cele din urmă, atât de încet, încât el 
de-abia o auzi. 

— Am fost în casa în care ai locuit pe vremea când aveai 
şase ani. Sean ţi-a spus deja. 

— Da. 

— Am întâlnit o bătrână pe nume Hazel Rose. [i-o 
aminteşti? 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Hazel, cu siguranţă, îşi aduce aminte de tine. Mi-a 
spus să-ţi transmit că e foarte mândră de tine. Horatio 
aşteptă câteva clipe, dar Michelle nu avu nicio reacţie. 
Hazel mi-a spus că obişnuiai să mergi la ea acasă la un 
ceai cu alţi copii din cartier. Îţi mai aminteşti de asta? 

— Nu. 

Horatio continuă să o privească atent. Nu existau 
manuale care să-ţi spună ce să faci în situaţii precum 
aceasta. În general, Horatio interpreta limbajul trupului 
pacientului şi spera să o fi făcut corect. 

— Hazel mi-a zis că ai avut un minunat gard viu din tufe 
de trandafiri în faţa casei. 

În clipa în care rosti cuvintele, tot corpul lui Michelle se 
înmuie. La început, el crezu că o să leşine. Apoi ea se 
adună şi se îndreptă în scaun. 

— Tata a plantat gardul acela de trandafiri, spuse ea pe 
un ton automat. 

— Da. Un cadou aniversar. Dar cineva l-a tăiat. 


219 


— Nişte copii, supăraţi pe tata. 

— Asta e o teorie. 

Ea îşi îndreptă corpul din nou, dar nu-l privi în ochi. 

— Hazel a observat că şi tu te-ai schimbat atunci. Îţi 
aminteşti de ce? 

— Aveam şase ani, cum să-mi amintesc? 

— Păi, ţi-ai amintit de gardul de trandafiri, ţi-ai amintit 
că tatăl tău l-a plantat şi că cineva l-a tăiat. 

— Poate c-am omorât pe cineva când aveam şase ani şi 
acum reprim amintirea, zise ea pe un ton răstit. Asta ţi-ar 
satisface curiozitatea? 

— Iarăşi faci pe deşteaptă? Speram să te abţii măcar 
zece minute, după muştruluiala mea. Nu obişnuiesc prea 
des să fac lucrul ăsta. 

Acum îl privi, curioasă, flămândă. 

— Şi în cazul meu de ce ai făcut-o? 

— Pentru că mi-am dat seama că te pierzi, Michelle, 
spuse el în şoaptă. Şi nu vreau să ajungi în punctul ăla din 
care nu te mai poţi întoarce. 

— La naiba, Horatio, sunt chiar aici, lucrez, gândesc, îi 
ajut pe Sean şi pe o fetiţă care are nevoie de cineva acum. 
Cât de grav poate să fie? Spune-mi? Cât de grav poate să 
fie? 

— E o întrebare la care numai tu poţi răspunde. 

Pentru câteva clipe, lui Horatio i se păru că ochii femeii 
se umeziseră, după care deveniră duri şi uscati. 

— Ştiu că încerci să mă ajuţi. Sean la fel. Ştiu şi că am 
probleme. Şi încerc să mă descurc cu ele, să fiu utilă. 

— Toate bune şi frumoase. Dar, în timp ce tu încerci să 
fii utilă, nu te ocupi de problemele alea. Mai mult, le 
ignori, Michelle. 

Tonul ei deveni sfidător. 

— Spui că m-am schimbat la vârsta de şase ani? Ei bine, 
lucrurile n-au ieşit chiar atât de rău. Tu ai concurat 
vreodată la olimpiadă? Sau ai fost poliţist? L-ai păzit 
vreodată pe preşedinte? Eu, da. Ai salvat vreodată viaţa 
altcuiva? Eu, da. De mai multe ori. 


220 


— Nu spun că n-ai avut o viaţă exemplară, ceea ce ai 
reuşit să faci a fost extraordinar. Eu vorbesc despre viitor. 
Vorbesc despre un comportament autodistructiv. Incerc 
să-ţi spun că odată şi odată va trebui să-ţi faci bilanţul. 

Ea se ridică. 

— Vrei să-mi spui că tot ce am făcut în viaţa asta are 
legătură cu ceva care e posibil să se fi întâmplat pe când 
eram copil? urlă ea. Asta încerci să-mi spui mie? 

Practic, urlă ultimul cuvânt. 

— Nu, n-am spus eu asta, tu ai spus-o. 

Ca şi Viggie, Michelle dispăru într-o fracțiune de 
secundă. Îi auzi camioneta pornind şi împroşcând pietriş în 
timp ce demara în forţă. 

Horatio îşi frecă tâmpla, ieşi, se urcă pe Harley şi-o 
urmări. De data aceasta, n-avea s-o lase să scape. 


221 


CAPITOLUL 52 


— Cred c-ar trebui să mă laşi cel puţin să-ţi păzesc 
spatele, Sean, spuse şeriful Hayes. 

Bărbaţii se aflau în maşina personală a lui Hayes, în 
drum spre Williamsburg. 

— N-o să funcţioneze, pentru că Whitfield ştie cum arăţi. 

— Atunci unul dintre subalternii mei. Whitfield nu e 
genul de tip care să te lase pur şi simplu să-ţi faci de cap 
cu soţia lui. 

— Nu pare să-l deranjeze că soţia lui iese singură prin 
baruri şi că alţii încearcă s-o agaţe. Nu era prima oară 
când mergea acolo. 

— Dar te cunoaşte şi pe tine. Dacă te vede cu ea, o să 
creadă că încerci să-l spionezi. 

— Dar nu ştie că ştiu că ea e nevastă-sa. Dacă se 
întâmplă să apară, el sau domnul Abdomen-cu-Pătrăţele, o 
să par surprins şi o să-mi văd de drum. 

— Chiar crezi că un tip ca Whitfield o să înghită treaba 
asta? 

— Probabil că nu, dar, dacă ai tu o pistă mai bună, te 
ascult. La naiba, nici măcar nu ştiu dacă va fi în bar în 
seara asta. S-ar putea să fie o goană după cai verzi pe 
pereţi. 

— Şi chiar dacă Messaline ştie ceva, de ce ţi-ar spune 
ție? 

— Poate pentru că nu sunt chiar un novice când vine 
vorba să aflu informaţii? 

— Dar ai zis că te-a refuzat prima dată. 

— Aia a fost prima dată. 

— Şi chiar crezi că Whitfield are legătură cu moartea lui 
Monk şi-a lui Len? 

— Monk a murit pe o proprietate CIA. Whitfield a 
subliniat faptul că nu mai vrea să ne ocupăm de caz. L-a 


222 


pus chiar şi pe directorul adjunct pentru operaţiuni să-mi 
transmită să mă potolesc. Şi, de pe acelaşi petic de 
pământ, cineva a tras în mine. Unde mai pui că nişte 
avioane care zboară fără lumini aterizează acolo noaptea. 

— Avioane? se miră Hayes. 

— Da, trec chiar pe deasupra Babbage Town. Şi sunt 
avioane mari, capabile de zboruri intercontinentale. 
Nimeni nu ştie cine vine în avioanele alea. Şi Congresul a 
finanţat construirea unui alt aşa-zis cămin pentru agenţii 
instruiți în Câmp, chiar dacă au deja suficient spaţiu de 
cazare acolo. 

— Ce vrei să spui prin „aşa-zis”? 

— O clădire poate adăposti multe lucruri. Chiar şi un 
centru de interogare. Chiar şi o cameră de tortură. 

Hayes aproape că ieşi cu maşina de pe şosea. 

— Ai înnebunit de tot!? Asta e absolut ilegal în ţara 
noastră! 

— Poate că Monk a văzut prizonieri despre care nu ştie 
nimeni, gâdilaţi cu nişte curent electric. Ce motiv mai bun 
ca să-l omori? 

— Nu pot să cred asta. Şi Len Rivest? 

— I-o fi spus Monk, sau poate bănuia el ceva, sau poate 
a aflat cumva. Whitfield a descoperit asta şi s-a terminat cu 
Rivest. 

— Dar, dacă ştia ceva, de ce nu s-a dus Len la poliţie? 
Era fost agent FBI, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Poate că nu voia să se pună cu CIA-ul şi cu lan 
Whitfield. Poate că sunt oameni şi mai sus-puşi în guvern 
care ştiu ce se întâmplă la Camp Peary. Sau poate că a 
spus cuiva, cui nu trebuia. 

— Acum o dai în teorii conspiraţioniste. 

— Şi ce dacă? Se întâmplă în fiecare zi. Dacă mizele sunt 
suficient de mari, conspiraţiile tind să se dezvolte destul de 
mult, pe măsura lor. Şi, apropo, în D.C. nu se numesc 
conspirații, ci politici. 

— Treaba asta începe să mă depăşească, Sean, nu te 
supăra că-ţi spun, zise agitat Hayes. Sunt doar un poliţist 
mărunt, care vrea să se pensioneze peste câţiva ani. 


223 


— Merk, poţi oricând să mă laşi de capul meu, fără să te 
uiţi măcar în urmă. Parteneriatul nostru poate fi dizolvat 
fără resentimente, dar eu n-o să las baltă toată treaba asta. 

Hayes reflectă preţ de un minut. 

— Ce naiba, spuse el într-un final. Dacă e să mi se 
întâmple ceva, măcar să fie pentru ceva important. Dar tot 
cred că cineva ar trebui să te urmărească în seara asta. 

Dacă unul din ei şi-ar fi întors capul, ar fi văzut că cineva 
îi urmărea deja în seara aceasta. 


224 


CAPITOLUL 53 


Horatio opri motocicleta lângă maşina lui Michelle. 
Femeia ieşise de pe drumul principal şi parcase sub nişte 
copaci, în apropiere de râu. Nu era în camionetă şi Horatio 
o luă pe o cărare care ducea spre apă, unde o găsi stând 
pe un copac căzut care se apleca parţial peste apă. Ea nu-l 
băgă în seamă când el se aşeză la capătul celălalt al 
trunchiului. 

— E o seară frumoasă, spuse Horatio şi aruncă o 
pietricică în apele repezi ale râului York, care căra mâl 
dislocat de o furtună de mai devreme spre Chesapeake 
Bay. 

Ea tăcu vreme de câteva minute, holbându-se doar la 
apă, până când Horatio începu să se teamă că ea avea să 
sară în râu. 

Primele ei cuvinte îi captară atenţia. 

— Mi-am curăţat camioneta odată, spuse ea. Am făcut-o 
de dragul lui Sean. 

— De ce? 

— Pentru că îmi plăcea de el şi el trecea printr-o 
perioadă proastă. 

— A fost greu - să-ţi cureţi camioneta? 

— Mai greu decât ar fi trebuit. Totul părea să 
cântărească o tonă. Dar e doar o camionetă, nu? Se răsuci 
pe spate, până ajunse cu faţa spre el. E doar o camionetă, 
spuse ea. N 

— Camionetă, dormitor, stil de viață. Imi imaginez că a 
fost foarte greu. 

— Nu am putut să păstrez curăţenia. Am încercat. De 
fapt, nu chiar. Pur şi simplu n-am putut. După o zi, am pus 
totul înapoi. 

— Sean spune că barca ta e imaculată. Că poţi mânca de 
pe carenă. 


225 


Ea zâmbi. 

— O spune aşa, deşi are şi el fixaţiile lui. Adică, ai mai 
văzut pe cineva atât de îngrijit şi de ordonat ca el? Să fim 
serioşi. 

Rupse o crenguţă din copacul căzut şi o aruncă în apă. 
În timp ce o privea cum pluteşte, zise: 

— Nu ştiu de ce m-am schimbat, Horatio. Chiar nu ştiu. 
Sincer, nici măcar nu-mi amintesc să mă fi schimbat, dar 
atât de multă lume susţine că am făcut-o, încât bănuiesc că 
trebuie să accept asta. 

— Bine, este un lucru bun. Un pas înainte, Michelle. 
Totuşi, când am menţionat gardul de trandafiri, ai 
reacţionat. De ce? 

Ea ridică din nou din umeri. Mai trecură câteva minute. 
Michelle se uita la trunchiul de copac pe care stătea; 
Horatio o privea ţintă. Nu spuse nimic, de teamă să nu 
zădărnicească posibilitatea unui prim progres real de când 
începuse. Răbdarea lui fu răsplătită din plin. 

— Îţi poate fi frică de ceva şi nici măcar să nu ştii de ce 
anume? întrebă ea. 

— Da, poate fi îngropat atât de adânc în mintea ta, încât 
conştientizezi doar frica, fără să îţi dai seama de sursa ei. 
Reprimarea în subconştient a unor evenimente trecute cu 
mare impact la momentul respectiv este un mecanism fals 
de siguranţă al creierului, ca să ne protejeze. Pur şi simplu 
îl blocăm. 

— Pur şi simplu? 

— Pur şi simplu. În cele din urmă, daunele ajung să fie 
atât de grave, încât întreaga fundaţie a casei este 
ameninţată de apa care începe să pătrundă prin locuri 
neaşteptate, locuri pe care nici măcar nu le vezi până răul 
nu e făcut. 

— Deci sunt o casă care putrezeşte? 

— Iar eu sunt cel mai bun zidar peste care ai putea da. 

— Dar dacă nici măcar nu-mi amintesc de ce sunt atât 
de speriată, cum mă poţi ajuta? 

— Există o metodă verificată: hipnoza. 

Michelle scutură din cap. 


226 


— Nu cred în prostiile alea. Nimeni nu mă poate 
hipnotiza. 

— De obicei, cei care sunt siguri că nu pot fi hipnotizaţi 
sunt cel mai uşor de hipnotizat, de fapt. 

— Dar trebuie să vrei să fii hipnotizat, nu? 

— Asta ajută, da. Dar vrei să te faci bine, nu-i aşa? 

— Altfel n-aş sta aici, vorbind cu tine despre tot felul de 
lucruri. Nu am mai discutat cu nimeni despre asta, 
niciodată. 

— O s-o iau ca pe un compliment. Mă laşi să te 
hipnotizez? 

— Nu-mi place să pierd controlul, Horatio. Şi dacă îţi 
spun ceva ce nu pot controla? Dacă e chiar atât de rău? 

— De-aia am fost prin atâtea şcoli şi am toate diplomele 
alea pe pereţi. Eu sunt profesionistul aici. Lasă-mă să-mi 
fac meseria. Atât îţi cer. 

— Imi ceri mult. Poate prea mult, spuse ea sincer. 

— Măcar o să te gândeşti la asta? 

Ea se ridică şi păşi amorţită pe trunchi, apoi sări de pe 
copac. Când trecu pe lângă Horatio, îi strigă peste umăr: 

— O să mă gândesc. 

Horatio o privi exasperat. 

— Unde mergi acum? 

— Să am grijă de Viggie. 


227 


CAPITOLUL 54 


Sean avu noroc, pentru că o găsi pe Valerie la aceeaşi 
masă ca data trecută. Şi, la fel ca data trecută, încerca să 
scape de un alt Don Juan. 

De data aceasta, Valerie era îmbrăcată mai puţin 
provocator, cu pantaloni şi cu o bluză din caşmir. Părul îi 
era prins într-o coadă franţuzească, iar rujul, discret. 

Când îl văzu pe Sean îndreptându-se spre ea, Valerie îşi 
întoarse rapid privirea în altă parte. Când se aşeză în faţa 
ei, ea tot nu îl privi. 

— Văd că încă eşti foarte populară pe-aici, spuse el. 

— Şi eu văd că nici tu nu înţelegi ce-nseamnă „lasă-mă-n 
pace”. 

— Seara asta e o aventură nouă. 

— Eu n-aş zice asta. 

— Vrei să mâncăm ceva? 

— Trebuie să chem agentul de pază ca să scap de tine? 

— Lasă-mă să reflectez la asta în timp ce tu te gândeşti 
unde vrei să mâncăm. 

Ea aproape că zâmbi. El observă imediat. 

— OK, există o mică speranţă, dar mă mulţumesc cu 
orice. 

— Şi de ce crezi c-aş vrea să iau cina cu tine? 

— Bine, acum că ţi-am captat toată atenţia, o să-ţi spun. 
Făcu o pauză, apoi continuă: Vreau doar să vorbesc cu 
cineva. Călătoriile de unul singur te îmbătrânesc rapid. Nu 
caut altceva decât o conversaţie plăcută la un pahar de vin 
bun. Şi putem împărţi nota de plată, fără favoruri de nicio 
parte. 

— Şi tu presupui că pot să fiu un interlocutor plăcut? Şi 
că îmi place vinul? 

— Conversaţia cred că e un fapt dat. Radarul meu vechi 
funcţionează destul de bine. Nu a scos un sunet de când 


228 


te-am cunoscut. Cât despre vin, sunt flexibil, deşi am 
trecut pe lângă un restaurant pe drum, care are un 
cabernet pe care vreau neapărat să-l încerc. 

— Ştii câte ceva despre soiuri? 

— Obişnuiam să colecţionez vinuri. 

— Obişnuiai? 

— Da, până când cineva mi-a dat foc la casă şi la pivniţa 
cu vinuri. Sean se ridică de pe scaun. Mergem? 

Aşezaţi la o masă cu vederea spre stradă şi savurând o 
sticlă de cabernet, Sean privi încă o dată la verigheta lui 
Valerie. O făcu astfel încât ea să observe acest lucru. 

— Te întrebi de ce iau cina cu tine dacă se întâmplă să 
fiu căsătorită? spuse ea. 

— Mă gândeam că, dacă eram soţul tău, nu te lăsam 
singură prin baruri. 

— Pot să-mi port singură de grijă. 

— Mie mi-ar fi teamă că s-ar putea să-ţi cadă cu tronc 
unul dintre domnii pe care-i întâlneşti. 

— Şi crezi că mi-ai picat cu tronc? 

— Cred că te întrebi dacă într-adevăr sunt sincer sau 
dacă sunt doar alt ciudat gata de atac. 

— Şi ce eşti? 

— Ei bine, dacă aş fi un ciudat, ţi-aş spune că sunt 
sincer. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Că trebuie să hotărăşti tu, în funcţie de ce observi. 
Sună rezonabil? 

— Şi despre ce să vorbim, ca să încep să observ lucruri? 

— Biografiile sunt un protocol acceptat. Incep eu. Cum 
am spus, sunt divorţat, nu am copii. Ţi-am spus că rezolv 
probleme, şi asta fac. Sunt avocat, dar să nu foloseşti asta 
împotriva mea. Am venit să rezolv necazurile unui client 
de-al meu care s-a îmhbârligat într-o afacere destul de 
urâtă. Tu? 

— Sunt măritată, nu am copii, cum ţi-am spus. Am avut 
şi eu o carieră. Acum stau acasă sau mai ies din când în 
când. Cam atât. 


229 


— Fără soţul tău? Adică, nu vede cât de frumoasă şi de 
inteligentă eşti? 

Ea ridică un deget în semn de avertizare. 

— Vezi că începi să întreci limita. 

— Îmi pare rău, mă voi retrage într-o poziţie 
respectuoasă. Ce faci ca să te distrezi? 

— Nu fac nimic ca să mă distrez. Cred că am avut partea 
mea de distracţie la viaţa mea. Acum totul merge în jos. 

— Haide, nu poţi să zici că eşti cu un picior în groapă. 

— Nu? 

— Eşti bolnavă sau ceva? 

— Nu în sensul la care te gândeşti tu, nu. 

El se aşeză confortabil şi învârti vinul în pahar. 

— În regulă, intri în topul celor mai interesante trei 
femei pe care le-am cunoscut. Doar ca să-ţi formezi o idee, 
fosta mea n-a intrat nici măcar în top zece. 

— Ceea ce spune că nu te pricepi la oameni. 

— Am devenit mai bun. 

— Soţul meu ar intra în top cinci al oricui. E foarte 
interesant. Sau cel puţin ce face e interesant. 

— Şi ce face? 

Ea scutură din cap. 

— Limbile slobode scufundă corăbii, să ştii. 

Sean se arătă nedumerit. 

— Scufundă corăbii? E în armată? Ştiu că au o bază aici. 

— Lucrează pentru guvern, dar nu în branşa aceea; deşi 
a lucrat şi acolo. Vietnam. 

— Vietnam? Dar nu eşti atât de bătrână. 

— A aşteptat foarte mult timp până să se însoare. De ce 
a ales să se însoare după atâţia ani de celibat, nu ştiu să-ţi 
spun. 

— Atunci ce? FBI? Am nişte prieteni din armată care au 
intrat dup-aia în FBI. 

— Ai auzit vreodată de Camp Peary? 

Sean scutură încet din cap. 

— Dar îmi sună cunoscut. E un soi de tabără pentru 
copii? 

Ea zâmbi. 


230 


— Într-un fel, doar că e vorba de copii mari cu jucării pe 
măsură. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Camp Peary e un centru de antrenament pentru o 
agenţie guvernamentală ale cărei iniţiale încep cu C şi se 
termină cu A. 

— CIA! Soţul tău lucrează pentru CIA? spuse el într-o 
şoaptă furioasă. 

Ea îl privi suspicioasă. 

— Sigur n-ai auzit de Camp Peary? 

— Sunt din Ohio. O fi faimoasă pe aici, dar cu siguranţă 
n-a ajuns până în Dayton. Îmi pare rău. 

— Ei bine, soţul meu conduce locul ăla. De fapt, nu e 
chiar un secret de stat. 

Sean se prefăcu surprins. 

— Valerie, permite-mi să-ţi pun o întrebare simplă. Cum 
se poate ca un bărbat ca soţul tău să-şi lase soţia să 
meargă singură prin baruri şi să ia cina cu bărbaţi străini? 

— Păi, permite-mi să-ţi dau un răspuns simplu: Nu îi 
pasă ce fac. Uneori nici nu mai înţeleg de ce s-a însurat cu 
mine. De fapt, ştiu. Fac o impresie foarte bună. Dar, pe 
Ian, lucrul ăsta a început să-l lase rece. 

— Atunci, dacă lan merge pe drumul lui, iar tu pe al tău, 
de ce nu divorţaţi pur şi simplu? 

Ea ridică din umeri. 

— Divorţurile sunt de obicei urâte şi consumă prea 
multă energie. Ai spus că eşti divorţat. Nu e aşa? 

— Foarte adevărat, recunoscu el. Bănuiesc că e foarte 
ocupat. Cu războiul împotriva terorismului şi toate cele. 

— Sau poate pur şi simplu nu sunt destul de interesantă, 
spuse ea. 

Sean se lăsă pe spate şi păru gânditor. 

— Pentru mine şi soţia mea, a fost dragoste la prima 
vedere. Dar apoi ea s-a schimbat, sau eu m-am schimbat, 
cine dracu' mai ştie. Nu-i prea plăceau avocaţii. Cred că 
relaţia a fost sortită eşecului de la bun început. 

— Poate asta mi s-a întâmplat şi mie. 

— De ce, cum v-aţi întâlnit tu şi lan? 


231 


— Lucram cu un contractor privat care colabora cu CIA- 
ul. Domeniul meu este sau a fost bioterorismul, cu mult 
înainte să devină atât de popular. Eu şi lan ne-am întâlnit 
la o conferinţă în Australia. A fost înainte ca el să fie 
promovat ca şef al Camp Peary, bineînţeles. Chiar 
vizitasem locul înainte să-l cunosc pe lan. Dar m-am 
săturat şi-am plecat. El încă trăieşte în lumea aia. Asta e 
diferenţa dintre el şi mine. Şi a devenit o diferenţă majoră. 

— Stai puţin. De-asta îmi suna cunoscut. N-au găsit un 
cadavru în Camp Peary? 

Valerie dădu din cap încet. 

— Se pare că tipul a sărit gardul şi s-a împuşcat. 

— La naiba, de ce-ar face cineva una ca asta? 

— Toată lumea are necazuri, probleme. 

— Pare că vorbeşti din experienţă. 

— Toţi vorbim din experienţă, Sean. 

După ce terminară cina, făcură o plimbare împreună. 

— A fost o seară minunată, Valerie. Îţi mulţumesc. 

— A fost o seară deprimantă, în mare parte din cauza 
mea. 

Sean tăcu, pur şi simplu nu avea ce să-i răspundă la 
asta. În cele din urmă, spuse: 

— O să rămân în oraş cam o săptămână. Ai vrea să ne 
vedem din nou? 

— Nu cred că e o idee bună, zise ea. 

— Îmi dai măcar numărul tău de telefon? 

— De ce? 

— E ceva rău în a vorbi? 

— E ceva rău în orice. 

Cu toate acestea, îşi vâri mâna în poşetă, scoase un pix 
şi o bucată de hârtie, notă un număr şi i-l dădu. 

— Poţi lăsa un mesaj aici. Dacă nu te sun înapoi, ei bine, 
îmi pare rău. Îţi mulţumesc că m-ai salvat de la o altă 
noapte în barul acela. La revedere. 

Îl atinse pe braţ, apoi plecă, lăsându-l pe Sean foarte 
încurcat. 

Valerie Messaline era probabil ceea ce părea să fie: o 
femeie singuratică aşteptând să se întâmple ceva. Singura 


232 


lui pistă validă spre Camp Peary tocmai dispăruse. Acum 
unde ar trebui să înceapă să caute? 

Răspunsul îi veni aproape la fel de repede ca întrebarea. 
Problema era dacă avea suficient curaj sau, mai bine zis, 
suficientă nebunie ca s-o facă. 


233 


CAPIIOLUL 55 


Michelle decise să combine responsabilitatea de a sta cu 
Viggie cu o mişcare tactică îndrăzneață. Era încă lumină, 
aşa că o duse pe fetiţă la hangarul pentru bărci, după ce îi 
ceru voie Aliciei. Acolo îi puse o vestă de salvare doar după 
ce se convinsese că fata ştia să înoate destul de bine. 
Scoaseră un caiac şi în curând pluteau pe apă, Viggie în 
faţă, cu o vâslă, Michelle ghidând ambarcaţiunea din 
spate, în timp ce o învăţa pe Viggie cum să vâslească. 

Fetiţa prinse repede mişcarea corectă şi, curând, vâslea 
lin şi eficient prin apă. Viggie era cu siguranţă mai 
puternică decât părea, decise Michelle. 

— E amuzant, spuse Viggie, în timp ce vântul îi flutura 
părul. 

— Mie îmi place la nebunie, zise Michelle. 

Avu nevoie de doar două mişcări din vâslă ca să-şi între 
iarăşi în mână. Când, pus cap la cap, ai vâslit sute de mii 
de kilometri prin apă, lucrul ăsta ţi se întipăreşte în 
memorie. 

După cum plănuise Michelle, ajunseră în porţiunea de 
pe râu din dreptul rezervației Camp Peary. Se opri din 
vâslit şi îi zise lui Viggie să facă la fel. In timp ce curentul 
le purta pe apă, Michelle se lăsă pe spate şi privi discret 
facilitatea CIA. Gardul care o înconjura lucea. Nu se vedea 
niciun gardian prin preajmă, dar al şaselea simţ al lui 
Michelle îi spunea că erau urmărite. 

— Ăsta e Camp Peary! exclamă deodată Viggie. Acolo a 
murit Monk, explică ea. 

— Ştii de Camp Peary? 

Viggie dădu din cap. 

— Ţi-a vorbit vreodată Monk despre asta? 

Viggie dădu din nou din cap. 

— Ce ţi-a zis? 


234 


— Chestii. 

— Coduri şi sânge? 

Viggie se întoarse spre ea şi o privi lung. 

— Ai vorbit cu bărbatul ăla? 

— Horatio Barnes, da. E un prieten. Michelle îşi muşcă 
buza după acest ultim comentariu. 

— Nu-mi place de el. 

— Ei bine, uneori lasă o impresie proastă. Deci coduri şi 
sânge? Sună foarte interesant. 

Ceea ce era foarte bine în faptul că se aflau într-un 
caiac, pe apă, era că Viggie nu se putea ridica pur şi 
simplu să plece, unul dintre motivele pentru care Michelle 
o adusese acolo. 

— Lui Monk îi plăceau codurile. M-a învăţat despre ele. 
Era rudă cu un om de ştiinţă foarte renumit. 

— Şi tu eşti rudă cu el, bineînţeles. 

Viggie confirmă, cu o expresie mândră pe faţă. 

— Alan Turing a fost homosexual. Şi oamenii de atunci 
nu au fost de acord cu asta, aşa că a mâncat un măr otrăvit 
şi a murit. 

Michelle nu mai avu ce să spună când conversaţia o luă 
în direcţia aia. Monk chiar o trata ca pe un adult. 

— E foarte trist, zise ea într-un final. 

— Eu sper să nu trebuiască să mănânc vreodată un măr 
otrăvit când lumea se supără pe mine. 

— Sunt sigură că n-o s-o faci, Viggie, spuse Michelle 
ferm. Să-ţi iei singură viaţa nu e niciodată răspunsul 
corect. 

Michelle simţi o undă de remuşcare când rosti asta. 

—E ca regina aia rea din Albă-ca-Zăpada. S-a 
transformat într-o cotoroanţă, s-a urcat într-o barcă veche 
şi-a plutit pe râu până la căsuţa din pădure. Apoi a păcălit- 
o pe Albă-ca-Zăpada să mănânce un măr otrăvit. Nu a 
murit, dar a adormit. A trebuit să vină un prinţ s-o sărute 
ca să-şi revină. Bleah! 

— Nu e prea deştept să te bazezi pe prinți arătoşi ca să- 
ţi facă viaţa mai bună. Nu-i aşa? 


235 


— Corect, dar ne mai spune şi că oricine are mărul e 
destul de puternic. 

Michelle decise să schimbe subiectul. 

— Viggie, ai auzit vreodată de o cameră secretă în 
conac? 

Viggie se răsuci. 

— O cameră secretă? 

— Da. Am vizitat o altă casă din zonă şi-am găsit nişte 
copii care se ascundeau într-o cameră secretă. Unul dintre 
ei ne-a zis că multe dintre casele din zonă au camere 
secrete. 

— N-am auzit niciodată despre vreuna în Babbage Town, 
spuse Viggie. 

— OK. Michelle aşteptă o clipă, după care adăugă: Că 
tot veni vorba de lucruri secrete, mă înveţi şi pe mine nişte 
coduri? 

— Sunt multe tipuri de coduri. Poţi să le şi inventezi. 

— Tu şi Monk le inventaţi? 

— O, da, de multe ori. 

— Cred că voia să ţină multe lucruri secrete faţă de alţi 
oameni. Ştii faţă de cine voia Monk să se ascundă? 

— De toată lumea, spuse Viggie. Apoi se întoarse şi îi 
aruncă un rânjet şiret lui Michelle. Inclusiv de tine. 

Michelle îşi dădu brusc seama că fata ştia foarte bine ce 
încerca ea să facă şi se distra pe seama ei. Hotări să fie 
mai directă. Era riscant, dar nu prea aveau multe opţiuni. 

— Viggie, noi încercăm să aflăm cine l-a luat pe Monk de 
lângă tine, înţelegi asta? E singurul motiv pentru care 
suntem aici. 

Michelle privi cum umerii lui Viggie se lăsară. Neştiind 
cum să interpreteze gestul, Michelle continuă: 

— Dacă se temea de cineva, sau avea secrete, ne-ar 
ajuta foarte mult să ştim de cine se ferea. Încercăm doar 
să ajutăm. 

— Oamenii care spun că vor să ajute au alte motive. 

— Nu şi noi, Viggie, crede-mă. 

Viggie se răsuci şi se uită lung la ea. 

— Sunteţi plătiţi ca să ajutaţi? 


236 


Întrebarea o luă pe Michelle pe nepregătite, dar simţi că 
n-ar fi fost bine s-o mintă pe faţă. 

— E treaba mea să ajut oamenii. Aşa îmi câştig traiul. 

— Deci eşti plătită. De-aia îţi petreci timpul cu mine. 
Altfel n-ai vrea să fii cu mine. Pun pariu că ţi-ai dori să fii 
cu prietenii tăi adevăraţi. 

— Viggie, eu nu am mulţi prieteni adevăraţi. De fapt, în 
afară de Sean, nu pot să spun că am vreunul. 

— Pun pariu că nu e adevărat. 

— De ce crezi că toţi au prieteni, în afară de tine? Şi 
sunt şi alţi copii în Babbage Town, la şcoală. 

— Niciunul nu mă place. Toţi cred că sunt ciudată. 

— Fiecare e ciudat în felul lui. Dacă te-ai urca în 
camioneta mea, ai şti că am dreptate. E o groapă de gunoi 
de care nu pot să scap oricât aş încerca. 

Viggie se holbă la ea. 

— De asta l-au adus pe domnul acela Barnes aici. Pentru 
că sunt atât de ciudată. 

Michelle înghiţi în sec. 

— De fapt, domnul Barnes mă ajută şi pe mine. Să trec 
peste nişte probleme pe care le am... de pe vremea când 
eram fetiţă. 

— Serios? 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Sigur? N-o spui doar aşa. 

— Sigur. Săracul, mă tot ridicam şi plecam în timp ce el 
îmi punea întrebări, încercând să mă ajute să mă fac mai 
bine. 

Viggie spuse în şoaptă: 

— Şi eu am făcut asta. Tu de ce ai plecat? 

Michelle ezită. Nu pentru că n-ar fi ştiut răspunsul la 
întrebare, ci pentru că îi era greu să recunoască. 

— Pentru că mi-era teamă. 

— Teamă de ce? vru să ştie Viggie, uitându-se cu 
respiraţia tăiată la Michelle. 

— Teamă că se apropia prea tare de adevăr şi că n-aş fi 
putut să controlez ce se întâmplă. 

Viggie îşi apucă vâsla. Spuse cu o voce foarte joasă: 


237 


— Şi eu. 

— Vezi tu, nu îmi amintesc exact ce s-a întâmplat cu 
mine. De-aia vrea să mă hipnotizeze, să mă ajute să-mi 
amintesc. 

— O să-l laşi? 

— Nu ştiu, tu ce crezi? 

— Vrei părerea mea? 

— Da. Eşti foarte deşteaptă. S-o fac sau nu? Adică, aş 
putea pur şi simplu să merg mai departe, fără să ştiu ce se 
întâmplă. Uneori, adevărul nu e prea plăcut. 

— Cred c-ar trebui să-l laşi s-o facă, spuse Viggie 
hotărât. 

— Serios? De ce? 

— Întotdeauna e mai bine să ştii, nu-i aşa? 

Michelle nu răspunse imediat. 

— Cred că ai dreptate. E mai bine să ştii. 

— Putem să ne întoarcem acum? întrebă Viggie, 
începând să vâslească. 

— Sigur, sper că te-ai distrat. A 

Viggie dădu din cap, dar nu spuse nimic. În timp ce 
vâsleau, un bărbat ieşi şchiopătând din pădurea de pe 
malul pe care se afla Camp Peary. lan Whitfield îşi cobori 
binoclul, dar continuă să privească mica ambarcaţiune cu 
cele două persoane. Unul dintre oamenii lui îl informase 
despre prezenţa acestora. Scoase un telefon din tocul de la 
centură şi formă nervos un număr. Era negru la faţă în 
timp ce vorbea. După câteva minute, apăru bodyguardul 
lui, domnul Abdomen-cu-Pătrăţele. 

— Au lucrat pentru Serviciul Secret? Şi ea, şi Sean King? 
spuse lan Whitfield. 

— Exact. Michelle Maxwell a venit să investigheze 
moartea lui Turing şi a lui Rivest, pentru cei din Babbage 
Town. 

Whitfield spuse: 

— Fata lui Turing era în caiac. 

— Ce vreţi să faceţi, domnule? 


238 


Whitfield nu răspunse, rămase doar locului, privind prin 
gardul cu zăbrele la apă. În cele din urmă se întoarse spre 
domnul Abdomen-cu-Pătrăţele. 

— Uneori slujba asta nu-mi aduce nicio satisfacţie, fiule. 

Whitfield se răsuci şi merse şchiopătând înapoi spre 
pădure. 


La hangarul pentru bărci, Michelle şi Viggie puseră la 
loc caiacul şi echipamentul. În drum spre Babbage Town, 
Viggie o luă de mână pe Michelle şi o strânse. 

— Sper ca domnul Barnes să te ajute să-ţi aminteşti, 
spuse ea. 

— Mulţumesc, Viggie. Apreciez că mă ajuţi să mă 
hotărăsc. 

Când ajunseră la cabană, Viggie fugi la pian şi începu să 
cânte. 

Când termină cântecul, o privi pe Michelle. 

— Îmi place de tine, Michelle. 

— Şi mie îmi place de tine, Viggie. 

Fetiţa sări de la pian şi urcă în goană scările. Când 
ajunse sus, se opri şi se întoarse brusc. 

— Coduri şi sânge! strigă ea, apoi fugi pe hol, spre 
camera ei, lăsând-o pe Michelle cu gura căscată. 


239 


CAPITOLUL 56 


Sean închiriase o maşină în Williamsburg şi se îndrepta 
spre Babbage Town după cina cu Valerie. Traversase podul 
peste York şi tocmai trecea de Gloucester Point, când 
maşina care îl urmărise toată seara îl ajunse din urmă şi-l 
forţă să iasă de pe carosabil. Inainte ca Sean să apuce să 
coboare din maşină, un bărbat se postase deja lângă 
fereastra şoferului. 

— Dă-te jos din maşină! urlă el la Sean, fluturându-şi 
legitimatia. 

Agentul special FBI Michael Ventris nu părea prea 
prietenos. 

— Pot să întreb de ce? întrebă Sean politicos. 

— Taci dracului din gură şi intră în maşina mea! Acum! 

Sean îl urmă la cruiserul lui federal. Se urcă pe scaunul 
din dreapta, în timp ce Ventris se aşeză la volan. După ce 
portierele se închiseră zgomotos, Ventris se răsuci spre el 
şi se răsti: 

— Ce dracu' crezi că faci, idiotule? 

— Conduceam înapoi spre Babbage Town când m-ai scos 
de pe şosea, răspunse calm Sean. Crezi c-ar trebui să-ţi 
împrospătezi cunoştinţele de condus la Birou sau o faci 
doar de distracţie? 

— Nu o mai face pe deşteptul. Mai întâi te-ai dus la Ian 
Whitfield. 

— De fapt, el ne-a chemat pe mine şi pe şeriful Hayes. 

— Dup-aia, te-ai văzut cu soția lui la bar. 

— Nu, ne-am întâlnit întâmplător. 

— Şi ați ieşit la cină. 

— Nu e nicio crimă, din câte ştiu eu. 

— Care este mai exact natura relaţiei cu Valerie 
Messaline? 

— Ne-a apropiat pasiunea pentru Mojito. 


240 


Ventris îl împunse cu degetul în piept. 

— Sunt pe punctul de-a te aresta. 

— Pot să întreb pentru ce? 

— Pot să te arestez pentru 48 de ore fără să am vreun 
motiv. Între timp, probabil c-aş putea găsi ceva. 

— Sunt aici ca să muncesc, exact ca tine. Incerc să aflu 
cine i-a omorât pe Monk Turing şi pe Len Rivest. [i 
aminteşti micul nostru concurs? 

— Şi eu ţi-am zis să nu-mi stai în cale. 

— Nu ştiam că a mă întâlni cu Valerie Messaline 
înseamnă să-ţi stau în cale. 

— Nu are nicio legătură cu cazul, şi nici lan Whitfield. 
Omul are lucruri mai importante de rezolvat decât să-şi 
facă griji în legătură cu un detectiv particular de rahat 
care-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. 

Sean îl privi neîncrezător. 

— De când e Biroul căţeluşul CIA-ului? 

— Îţi spun pentru binele tău să nu te mai bagi. Sunt 
lucruri mult mai importante aici decât cele două crime. 

— Vrei să-mi spui ce anume? 

— Coboară din maşină. Şi dacă ne vom întâlni din nou, 
chiar că n-o să-ţi placă. 

Sean se dădu jos din maşină şi apoi îi bătu în geam. 

— Apropo, ai mai aflat ceva despre scurgerea de gaz de 
la morgă? 

Ventris aproape că-l călcă peste picioare când maşina 
demară în trombă. 

Deşi se purtase sfidător cu Ventris, Sean nu zâmbea 
când se îndreptă cu paşi apăsaţi spre maşină. Se adâncea 
tot mai mult în chestiunea asta şi nimic nu părea să aibă 
sens. În timp ce conducea înapoi spre Babbage Town, îşi 
dădu seama ce avea de făcut. 


— Doar nu vorbeşti serios, Sean, spuse Horatio. 

Cei trei stăteau lângă camioneta lui Michelle şi Harley-ul 
lui Horatio, care erau parcate pe marginea unui drum de 
ţară, la un kilometru şi jumătate de Babbage Town. 

— Monk Turing a sărit gardul de la Camp Peary şi uite 


241 


ce i s-a întâmplat, continuă Horatio. 

— Crede-mă, nu vreau să sar gardul ăla, dar nu am alte 
opţiuni, răspunse Sean pe un ton calm. 

Michelle se sprijini cu spatele de camioneta ei şi îşi 
studie partenerul. 

— Când vrei să mergem? 

Horatio căscă ochii la ea. 

— Ai de gând să mergi cu nebunul ăsta? 

Sean o privi pe Michelle. 

— Mă duc singur. 

— Nici să nu te gândeşti. Dacă mergi tu, merg şi eu. 

— Dacă ne prind, am încurcat-o rău de tot, îi spuse el. 
Chiar rău de tot. 

— Nu mă plictiseşti niciodată, trebuie să recunosc, 
răspunse ea. 

— Voi doi vă auziţi? îi apostrofa Horatio. E vorba de CIA, 
pentru numele lui Dumnezeu! Aţi putea fi executaţi pentru 
trădare. 

— Mergem sâmbătă, spuse Sean, ca răspuns la 
întrebarea anterioară a lui Michelle. Asta dacă nu apar alte 
piste până atunci. 

— Următorul zbor programat? zise ea. 

Sean dădu din cap. 

— Nu ştiu dacă ai observat pe harta din biroul lui South 
Freeman, dar... 

Ea îi luă vorba din gură: 

— Pista e de cealaltă parte a şirului de copaci, unde a 
fost găsit corpul lui Monk. Deci mergem în recunoaştere? 

— Cel puţin ar fi interesant să vedem cine sau ce vine cu 
blestematul ăla de avion. 

— OK, începi să mă sperii foarte tare, Sean, spuse 
Horatio. Ştiţi că nu pot să vă las să faceţi asta. 

— Dacă nu vrei să sărim gardul ăla, ripostă Sean, vino tu 
cu o idee mai bună ca să ajungem la adevăr. Te pricepi de 
minune să scormoneşti după adevăr, nu? Ai lucrat cu 
Viggie şi cu Michelle încercând s-o faci, nu-i aşa? 

— E diferit. 

— Pentru mine nu este. Trei oameni au fost ucişi. 


242 


Instinctul îmi spune că Câmp Peary e în centrul afacerii. 
Cineva de acolo a încercat să mă omoare. Nu pot să trec 
asta cu vederea. 

— Atunci du-te la autorităţi. 

— Şeriful Hayes ar face atac cerebral dacă ar şti ce 
plănuim. Ventris m-ar împuşca direct şi ar pretinde că i s-a 
descărcat arma din greşeală. l-am zis lui Hayes despre 
cina cu Valerie şi despre confruntarea cu Ventris, dar asta 
e tot. 'Ţie ţi-am spus despre asta pentru că am încredere în 
tine. Şi nu ţi-aş face nimic rău. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Horatio agitat. 

— Dacă ne prind, poliţia o să îi caute pe toţi cei care 
cred că au legătură cu noi. Adică pe tine. Deci, asta e 
şansa ta să pleci acasă, chiar acum. Eu şi Michelle vom 
jura că nu ştiai nimic despre asta. 

Horatio se rezemă de camionetă. 

— Trebuie să recunosc că majoritatea delincvenţilor cu 
care am lucrat nu sunt nici pe departe la fel de atenţi ca 
voi. 

— Şi dacă trecem de asta cu bine, poţi să te mai 
întâlneşti cu Michelle. Sean îşi privi partenera. Numai 
dacă ea vrea, se grăbi să adauge. 

Michelle tăcu. 

— Şi dacă aleg să rămân? întrebă Horatio. 

— Nu e nicio problemă dacă nu ne prind. Dar dacă da, s- 
ar putea ca poliţia să-şi bage nasul, în cazul în care mai 
eşti încă prin zonă. Nu pot să-ţi garantez că nu vei deveni o 
ţintă pentru ei. 

— Dacă sunteţi prinşi, vă pot ajuta să vă construiți 
apărarea pe motiv de nebunie. 

Sean zâmbi. 

— E frumos să ai opţiuni. 

— Dar îţi rişti viaţa, Sean, spuse Horatio. 

— Şi? De când am devenit adult tot fac asta. 

— După o vreme, o faci aproape din instinct, ştii, adăugă 
Michelle. 

Horatio se uită la cei doi, care se priviră cu subîinţeles, 
aşa cum numai doi oameni care îşi riscau zilnic viaţa ar fi 


243 


putut s-o facă. 

— Viggie ştie ceva. Coduri şi sânge. Dacă am afla ce 
înseamnă, s-ar putea să elucidăm totul, fără ca voi doi să 
săriţi blestematul ăla de gard. 

— Orice detectiv bun urmăreşte mai multe piste, pentru 
că majoritatea se înfundă. E un joc al cifrelor. Dar, 
momentan, mă concentrez pe terenul acela de peste râu. 

— Între timp, spuse Michelle, aş putea să discut cu 
Champ. 

— lar eu aş putea să vorbesc cu Alicia, zise Sean. 

— Care e prognoza meteo pentru sâmbătă noaptea? 
întrebă Michelle. 

— Vreme rece şi cer înnorat. 

— Cel puţin, vom avea timp să ne pregătim. Vom avea 
nevoie de câteva lucruri. 

— Deja am sunat să fac rost de ele. 

— Deci Joan n-a pus întrebări? 

— N-am folosit-o pe Joan, pentru că n-am încredere în 
ea. Cel puţin, nu în treaba asta. 

— Nu vreau să mai aud nimic, spuse Horatio, 
prefăcându-se că-şi acoperă urechile. Oricum, deja sunt 
complice. 

— Nu-ţi face griji. Cum am spus, dacă ne prind, nu te 
dăm în gât. Rânji. Doar dacă am ajunge la o înţelegere 
bună te turnăm. 

— Nu ştiu ce-am făcut ca să merit prieteni ca voi. 

— Horatio, spuse Sean, trebuie să continuăm cu Viggie. 
Coduri şi sânge. Ai dreptate, trebuie să însemne ceva. 

— Pot să mă mai întâlnesc cu ea, propuse Horatio. 

— M-am apropiat destul de mult de ea, zise Michelle. 
Lasă-mă să încerc. 

Horatio o privi. 

— "Ţi-a zis că îi place de tine? 

— Da, şi mi-a mai zis că nu-i place de tine. 

— Am remarcat satisfacția cu care mi-ai comunicat asta, 
comentă calm psihologul. 

— Mai e un lucru care nu-mi dă pace, interveni Sean. 
Dacă am dreptate şi Rivest a fost omorât, nimeni n-a văzut 


244 


pe nimeni ieşind din cabana lui. Locuia pe strada 
principală. Cineva tot trebuia să vadă ceva. 

— Eşti sigur că şeriful tău le pune întrebările potrivite 
persoanelor potrivite? întrebă Horatio. 

— Presupuneam că da. Poate că m-am înşelat. Poate că 
ar trebui s-o facem chiar noi. 

— Şi eu ce fac în timp ce voi doi vă pregătiţi să fiţi 
măcelăriți? 

— Asta înseamnă că... începu Sean, dar Horatio îl 
întrerupse. 

— Da, rămân. Probabil că sunt la fel de nebun că voi. 
Vestea bună e că o să am timp mai mult decât suficient 
pentru consiliere la mititica, după ce ne prind. Dă-mi ceva 
de făcut înainte să-mi vin în fire, să sar pe Harley şi să plec 
naibii de lângă voi, nebunilor. 

— Ai putea să te duci să vorbeşti cu un tip pe nume 
South Freeman, din Arch, Virginia. Conduce ziarul local de 
acolo şi ştie multe despre istoria locală. Spune-i că noi te- 
am trimis. Invaţă tot ce poţi despre zonă de la el. 

Când şedinţa se încheie, Horatio îi şopti lui Michelle: 

— Te-ai mai gândit la hipnoză? 

— Fac o înţelegere cu tine. Dacă mă întorc vie, o să te 
las să mă hipnotizezi. 

— Pentru simplul fapt că vă gândiţi să faceţi asta, 
sunteţi amândoi buni de internat. Ştii asta, nu? 

— Urează-mi noroc, Horatio. 

După ce ea închise uşa de la camionetă, el mormăi: 

— Noroc bun. 


245 


CAPITOLUL 57 


Devreme în dimineaţa următoare, Michelle o luă pe 
Viggie la o plimbare, ajungând în cele din urmă pe malul 
râului, unde se aşezară pe doc şi îşi vârâră picioarele în 
apă. Încercă de câteva ori să îndrepte discuţia spre coduri 
şi sânge, dar Viggie reuşi foarte abil să ocolească 
răspunsurile. 

— Mai ieşim cu caiacul? întrebă Viggie. 

— Sigur, vrei acum? 

— Nu, doar întrebam. Arătă peste râu. Nu-mi place locul 
ăla. 

— Camp Peary? De ce? Din cauza a ceea ce i s-a 
întâmplat lui Monk acolo? 

— Nu doar de asta, spuse ea pe un ton firesc. 

— Atunci de ce? 

— Monk a fost plecat mult timp, zise ea, schimbând 
subiectul. M-a lăsat singură pentru mult timp. 

— Când? Vrei să zici când a plecat din ţară? 

Viggie încuviinţă din cap. Michelle nu putu să creadă că 
nu-i trecuse prin minte s-o întrebe mai demult pe fată 
despre asta. 

— Ştii de ce-a plecat din ţară? De ce a vizitat locurile 
alea? 

— A vorbit mult despre Alan Turing când s-a întors. N-a 
fost prima dată când s-a dus acolo. li plăcea mult de Alan, 
chiar dacă era mort. 

— Când s-a dus prima dată acolo? 

— Înainte să venim aici. Când stăteam în celălalt loc. 

— Care loc? 

— În New York City. Nu-mi plăcea acolo. Locuiam într- 
un bloc de apartamente. Erau numai oameni bătrâni. Nu- 
mi plăceau pentru că miroseau ciudat. Toţi, în afară de 
unul. Un bătrân. Pe el îl plăceam. Şi Monk îl plăcea. 


246 


Vorbeau mult. Dar vorbea ciudat. Era greu să-l înţelegi. 

— Ţii minte despre ce discutau? Michelle nu credea că 
era ceva important, dar voia s-o facă pe Viggie să 
vorbească. 

— Nu prea. Discutau despre lucruri de demult. 

— Înţeleg. 

— Eu doar cântam la pian foarte tare când ei vorbeau. 

— Dar ai zis că-ţi plăcea de bătrânul ăsta. 

— Da, era de treabă, dar vorbea numai despre chestii de 
demult şi nu prea înţelegeam. 

— Ei bine, uneori, oamenilor în vârstă le place să facă 
asta, să-şi amintească despre trecutul lor. Şi, pesemne, şi 
lui Monk i se părea interesant. 

— Bătrânul ştia multe despre matematică şi ştiinţă. Şi i-a 
arătat lui Monk nişte hărţi vechi şi o dată l-am văzut 
scriind nişte litere pe o hârtie şi l-a întrebat pe tatăl meu 
dacă le înţelege. 

— Un fel de cod? 

— Aşa bănuiesc. 

— Ai zis că erau litere. Credeam că Monk folosea cifre. 

— Monk spunea că istoria e plină de numere, de numere 
importante. Alan Turing a folosit numere cu mult timp în 
urmă ca să pună capăt unui război mare. Monk îmi 
povestea despre asta. Dar au folosit şi litere din alfabet. 

— Despre asta vorbeau el şi bătrânul? Despre Alan 
Turing şi ce-a făcut el în al Doilea Război Mondial? 

— Uneori. 

Lui Michelle, nerăbdătoare din fire, îi venea să urle din 
toţi rărunchii: „Termină odată cu prostiile şi spune-mi 
adevărul, scârbă mică!“ În schimb, spuse cât putu de 
calmă: 

— Atunci despre ce vorbeau de obicei? 

Viggie se ridică în picioare. 

— Să vedem cine ajunge prima acasă. 

Se întoarse şi-o rupse la fugă. 

După cinci paşi, Michelle o prinse din urmă, dar apoi 
rămase în spatele ei, de parcă ar fi obosit. Prefăcându-se 
că nu mai poate respira, îi spuse: 


247 


— Uite ce e, Viggie, dacă te întrec până să ajungem 
acasă, trebuie să-mi spui care e treaba cu codurile şi 
sângele. Dacă mă întreci tu, îţi promit să nu te mai întreb 
niciodată despre asta. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles! În clipa următoare, Viggie schimbă 
viteza şi goni pe cărare, spre cabana Aliciei, lăsând-o în 
urmă pe Michelle. 

Când ajunse la ultima cotitură şi văzu cabana în faţa ei, 
ţipă de fericire şi mări viteza. Mai avea vreo trei metri 
până la scările de la intrare, când o privi uimită pe 
Michelle, care rămăsese intenţionat în urmă, cum goneşte 
pe lângă ea, urcă în fugă scările şi se aşază pe treapta de 
sus. Viggie se opri brusc şi se uită şocată la ea. 

— Ai trişat, spuse ea. 

— Şi cum anume am făcut asta? Tu ai fugit, eu am fugit. 
Eu am câştigat. Plăteşte. 

— Îmi place de tine, Michelle. 

— Bine, Viggie, zise Michelle precaută. Dar cum rămâne 
cu înţelegerea noastră? 

Viggie trecu în fugă pe lângă ea şi intră în casă. Michelle 
o urmă rapid. Când ajunse ea, Viggie era deja aşezată la 
pian. Începu să cânte frenetic, lovind clapele cu buricele 
degetelor. Ritmul deveni atât de alert, că Michelle nu mai 
putu urmări muzica. 

— Viggie, te rog opreşte-te! Opreşte-te! VIGGIE! 

În clipa următoare, Viggie se opri, sări în picioare şi fugi 
pe scări. Se opri, se răsuci spre Michelle şi strigă: 

— Coduri şi sânge! 

Apoi o tuli pe scări. O clipă mai târziu, uşa de la 
dormitorul ei se închise cu zgomot. 

În câteva momente, Alicia Chadwick, pe jumătate 
dezbrăcată, cobori în goană pe scări. 

— Dumnezeule, ce se întâmplă? strigă ea. 

Michelle îşi luă mâinile de pe urechi şi se întoarse spre 
ea. 

— Să fiu a naibii dacă ştiu. A luat-o razna cu pianul. 

— Nu face asta decât dacă o supără ceva sau cineva, 
zise Alicia pe un ton acuzator. 


248 


— De data asta, a fost doar vina ei. 

Michelle o bătu pe umăr pe Alicia. 

— Te-am prins! E rândul tău. Am nevoie de o pauză cu 
fetiţa asta. 

leşi cu paşi mari şi repezi pe uşă, trântind-o în urma ei. 

Michelle îi spuse mai târziu lui Sean că, pentru moment, 
Viggie era o fundătură. 

— Asta înseamnă că e şi mai important să intrăm în 
Camp Peary, zise el. Echipamentul comandat ajunge 
mâine. 

— Bine, te sun mai târziu, promise Michelle. 

— Unde te duci? 

— Am dat-o în bară cu Viggie. Mă duc să văd dacă am 
mai mult noroc cu Champ. Dar mai întâi mă duc să mă 
îmbrac în ceva mai... ştii tu. 

— Michelle, sunt impresionat de cât de departe eşti 
dispusă să mergi ca să afli adevărul. 

— O să fii şi mai impresionat când o să-ţi trag un picior 
în gură. 

— Şi în timp ce tu seduci cea mai mare minte a lumii, eu 
merg să stau de vorbă cu oamenii din Babbage Town, să 
văd dacă a văzut careva ceva la casa lui Rivest în noaptea 
în care a fost ucis. Şi apoi mă duc să caut vreo cameră 
secretă. 

— Ţi-am spus c-am făcut-o deja. 

— Nu strică niciodată să verifici de două ori. 

Două ore mai târziu, Sean terminase treaba. Nimeni nu 
văzuse nicio persoană dubioasă, pe nimeni care n-ar fi 
trebuit să fie acolo. Sean se îndreptă nedumerit spre conac 
să ia prânzul în sufrageria de acolo. O văzu pe Viggie 
mâncând cu alţi copii, în timp ce Alicia stătea singură în 
celălalt capăt al încăperii, ospătarii mişunând grăbiţi să 
hrănească toate acele genii flămânde. Se aşeză lângă 
Alicia, îşi comandă mâncarea şi spuse: 

— Ai mai calculat divizorul comun al unor numere mari? 

Alicia se încruntă. 

— Mă bucur să văd cât de uşor te amuzi singur. Unde ti- 
e partenera? A lăsat-o complet bulversată pe Viggie în 


249 


dimineaţa asta. Nu asta aveam în gând când te-am angajat. 

Sean se aplecă spre ea. 

— Ei bine, Alicia, ideea e că nu tu ne-ai angajat. Lucrăm 
pentru o firmă contractată de proprietarii Babbage Town, 
oricine ar fi ei, ca să aflăm cine l-a ucis pe Monk Turing. 

— Sarcină pe care, până acum, nu aţi dus-o la 
îndeplinire. 

— Oamenii care ucid alţi oameni de obicei încearcă din 
răsputeri să se asigure că nu sunt prinşi. 

— Foarte liniştitor. 

— Am înţeles că şedinţa lui Horatio cu Viggie a mers 
bine. 

— Dacă asta înseamnă că Viggie a ieşit în mijlocul 
şedinţei, da. 

— Şi „coduri şi sânge”? Asta a zis Viggie, nu-i aşa? 

Alicia se jucă agitată cu cana de cafea. 

— N-am mai auzit-o spunând asta. De fapt, felul în care a 
spus-o a fost puţin înfricoşător. 

— Şi n-ai idee la ce se referea? 

— Nu. l-am zis deja lui Barnes. 

— Haide, Alicia, ai o minte analitică, foloseşte-o. 

Ea suspină adânc. 

— Sunt multe tipuri de coduri. A învăţat-o Monk pe 
Viggie cum să creeze un cod? Poate. Comunicau prin 
coduri? Posibil. Cum poţi descifra un cod dacă nici măcar 
nu ştii ce tip de cod este? Dă-mi o mostră şi poate te pot 
ajuta. 

— Cum rămâne cu cuvântul „sânge”? 

— Suficient de sângeros e felul în care a murit Monk. 

— Corect, dar să presupunem că Monk nu era mort când 
a vorbit cu ea despre asta. 

— Viggie e o fetiţă foarte labilă, emotivă, cu schimbări 
de dispoziţie severe şi care exagerează. Nu cred că e prea 
înţelept să îţi bazezi întreaga anchetă pe ceva ce a spus ea. 

— Dacă îţi mai vine vreo idee, te ascult. 

— Şi eu am o slujbă, să ştii. 

— Champ ştie cine deţine Babbage Town? 

— Habar n-am. Ştiu că pleacă o dată pe lună pentru 


250 


câteva zile. Poate că se întâlneşte cu ei atunci. 

— Interesant. Merge cu maşina sau cu avionul? 

— Cu avionul particular. 

— Serios? Unde îl ţine? 

— La un terminal privat, la vreo opt kilometri de aici. 
Am zburat o dată cu el. 

— Minunat să îţi permiţi propriul avion. 

— Ei bine, nu ştiu dacă e chiar al lui. 

Sean tăcu brusc. În timp ce privi o chelneriţă în 
uniformă trecând pe lângă el cu o tavă cu mâncare, îi pică 
fisa. Pusese întrebarea greşită. Se ridică şi fugi afară, 
lăsând-o pe Alicia holbându-se după el. 


251 


CAPITOLUL 58 


Michelle alese o pereche de blugi negri strâmţi, nişte 
sandale decupate în faţă şi o bluză albă largă, cu primii doi 
nasturi desfăcuţi. Nu avea o fustă mini, şi pantofii cu toc 
înalt nici nu intrau în discuţie. Îl găsi pe Champ în biroul 
lui, şi bărbatul aproape că pică de pe scaun când o văzu 
intrând, neanunţată. La cererea ei, o însoţi prin Baraca 
numărul 2, iar ea făcu remarci apreciative şi lăudă munca 
„importantă” pe care o făcea el. În timp ce îi arăta modelul 
pentru maşina Turing, ea se aplecă să privească mai atent 
şi îşi puse o mână pe spatele lui, chipurile, ca să se 
sprijine. Îl simţi pe bietul om tremurând violent. Rânji în 
sinea ei. Bărbaţii erau atât de simpli! Şi de proşti. Chiar şi 
geniile. 

Luară prânzul într-o mică încăpere privată din conac, 
aparent rezervată pentru şeful Babbage Town. 

— Conduci o operaţiune pe cinste, spuse Michelle. Cum 
de-ai ajuns aici? 

— Nu cred că te-ar interesa, zise el, privind-o. 

— Dacă nu mă interesa, nu întrebam. 

— Am făcut nişte descoperiri importante în domeniu, 
mai întâi la Stanford şi, mai apoi, la MIT, care au avut ca 
rezultat obţinerea mai multor brevete. Şi teza mea de 
doctorat a fost din domeniul mecanicii cuantice şi a fost 
considerată o revelaţie. Cred că ele mi-au asigurat 
numirea în postul ăsta. 

— Sean mi-a spus că e secret cine sunt proprietarii 
Babbage Town. 

— Foarte secret. Şi plătesc bine pentru 
confidenţialitatea asta. 

— Generozitatea e o modalitate grozavă ca să creezi 
loialitate. 

— Au fost mai mult decât generoşi. Mi-au dat chiar şi un 


252 


avion particular. îi 

— Serios? Nu pilotez, dar am zburat foarte des. Imi 
place la nebunie. 

— Te-aş putea lua cu mine o dată. Priveliştea e 
excepţională. 

— Ar fi grozav! Atâta timp cât eviţi zona aeriană de 
deasupra Camp Peary. 

— Nu-ţi face probleme, parametrii aceia sunt programaţi 
în computerul de zbor. Făcu o pauză. Pari să îmi acorzi 
multă atenţie. 

— Eşti o persoană interesantă. 

— Şi un posibil suspect. 

— Am înţeles că ai un alibi pentru când a murit Len 
Rivest. 

— Da, lucram. 

— Şi cum merge treaba? 

— Cu puţin noroc, vom avea un prototip rudimentar la 
începutul anului viitor. 

— Şi atunci lumea se va sfârşi, sau cel puţin asta zice 
Sean că i s-a spus. 

— Nu chiar. Nu, computerul acela va putea face doar 
calculele elementare. Suntem încă la ani de zile distanţă 
de ceva ce ar şoca lumea. 

— E mult de aşteptat. f 

— De fapt, în lumea fizicii, e destul de puţin. Îşi termină 
vinul. Şi cu Viggie cum merge? 

— E o fată bună. Îmi place de ea. Dar o şi compătimesc, 
având în vedere ce s-a întâmplat. Sigur nu e uşor. 

— Nici Monk nu era uşor de citit. Cum spun britanicii, 
nu lăsa să se citească prea multe. 

— Apropo de britanici, am înţeles că a călătorit de 
curând în Anglia. 

— Da, a spus că trebuie să se ocupe de nişte chestiuni 
de familie. 

— Ţi-a spus ceva când s-a întors? Despre ce alte ţări a 
vizitat? 

— Nu chiar. Bănuiesc că, dacă aveţi paşaportul lui, o să 
vedeţi pe unde a călătorit. Champ pocni din degete. Stai 


253 


puţin! Nu pot să cred că nu mi-am amintit mai repede! Mi- 
a adus un cadou. A fost o mişcare inteligentă din partea 
lui, pentru că plecase într-un moment mai puţin 
convenabil. 

— Cadou. De unde, din Anglia? 

— Nu, era o halbă de bere din Germania. 

— Germania? Eşti sigur? 

— O am în cabană, dacă vrei să vezi cu ochii tăi. 

Cabana lui Champ nu era la fel de dezordonată ca biroul 
său, dar nu era nici la standardele lui Sean King. li dădu 
puncte în plus pentru dezordine. El o conduse într-un 
birouaş ticsit cu cărţi. Pe o etajeră se afla o halbă de bere 
albastră complicat decorată. 

— Iat-o. Destul de frumoasă, deşi nu sunt mare băutor 
de bere. 

Michelle examină îndeaproape halba. Avea un capac din 
cositor, cu balama, pe care erau pictate în relief locuri 
renumite din mari oraşe germane. O întoarse şi se uită. 

— Nu zice de unde e, spune doar că e făcută în 
Germania. 

— Da. Bănuiesc că poate să fie de oriunde. 

— Pot s-o păstrez eu? 

— Te rog, dacă ne apropie de adevăr. Aş vrea să pot să 
vă ajut cumva. 

— Ai putea face ceva, îi spuse ea. 

El o privi aşteptând. 

— Ai putea să-l laşi pe Horatio Barnes să stea în 
Babbage Town. 

Champ păru luat prin surprindere şi Michelle adăugă 
repede: 

— Doar o cameră şi masă. Ar însemna foarte mult pentru 
mine. 

— Bănuiesc că n-ar fi o problemă, spuse el încet. 

— Mulţumesc, Champ, apreciez. Apropo, am văzut 
costumul de arte marţiale pe uşa de la birou. Ce anume? 

— Taekwondo. Centura neagră. Tu? 

— Eu nu, minţi ea. 

În timp ce ieşiră din casă în lumina soarelui, Champ 


254 


spuse: 

— Pot să te iau poimâine, pe la nouă, dacă vremea e 
bună. Îşi aranjă ochelarii. Ă, şi pentru întoarcere ştiu un 
restaurant micuţ unde se mănâncă destul de bine. 

Michelle îl măsură din ochi pe omul înalt şi deşirat din 
faţa ei. Cu siguranţă ar fi avut forţa necesară să-l ucidă pe 
Rivest, folosind un desfundător cu care să-l ţină pe 
bărbatul beat sub apă până s-a înecat. Dar, cum o spusese 
şi Sean, Champ avea un alibi pentru ora crimei. Sau poate 
nu avea? 


255 


CAPITOLUL 59 


— Se pare că eşti expertul local în Camp Peary, spuse 
Horatio. 

Stătea în biroul lui South Freeman, faţă în faţă cu 
acesta. 

— Da, dar în zilele noastre, nimeni nu vrea să asculte, 
zise South amărât. CIA-ul n-are decât să facă ce vrea. Mai 
nou, îmi ţin capul plecat, înainte să mi-l zboare careva. 

— Ei bine, majoritatea americanilor vor să fie în 
siguranţă prin orice mijloace posibile. 

— Mda? Nu mă face să comentez unde duce logica asta, 
că n-o să fie prea frumos. 

Horatio recapitulă pe scurt ce îi spusese Sean că se 
întâmplase când el şi Michelle îl vizitaseră pe South 
Freeman. 

— Ar vrea să ştie dacă sunt şi alte poveşti, mai puţin 
cunoscute, despre locul acesta. 

— Pe tip îl interesează moartea lui Monk Turing, nu-i 
aşa? 

Horatio încuviinţă. 

— Şi pe mine. Şi dacă vă spun ceva care vă ajută să 
rezolvaţi cazul, vreau exclusivitate. Şi vorbesc serios când 
zic exclusivitate. Ziarul meu zdrenţuit ar fi din nou în top, 
pe bune de nu. 

— Nu ştiu sigur dacă pot să vorbesc în numele lui Sean 
în această privinţă. 

Freeman se încruntă imediat. 

— Atunci poţi să ieşi naibii de aici. Nu fac favoruri pe 
gratis, e împotriva principiilor mele. 

Horatio ezită un moment. 

— Bine, iau o decizie executivă. Dacă rezolvăm cazul cu 
ajutorul vreunei informaţii primite de la tine, vei fi primul 
căruia îi spunem povestea. Dacă vrei, îţi dau în scris. 


256 


— Scrisul nu înseamnă nimic, mai ales când e plin de 
avocaţi vicleni prin jur. South îi întinse mâna lui Horatio. 
Îmi place să mă uit în ochii omului şi să batem palma. Dacă 
mai încolo mă păcăleşti, o să vezi tu. 

— Ce drăguţ eşti! 

— Deci, ce vă interesează mai exact? întrebă South. 

— Păi, de ce să n-o luăm cronologic. Ştiu câte ceva 
despre CIA şi Camp Peary, dar cum rămâne cu ce-a fost 
înainte de asta? Am înţeles că marina a antrenat soldaţi 
acolo, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar se 
mai întâmpla şi altceva? 

— O, da, s-au întâmplat multe. Aşa cum le-am zis şi 
prietenilor tăi, erau două oraşe acolo, Magruder şi Bigler's 
Mill. Magruder a fost numit după ce altceva decât un 
general confederat; se pare că era o modă pe aici. Pufni. 
Părinţii mei au avut evident alte motive când m-au botezat 
South. 

— South Freeman’, spuse Horatio. Inteligent. 

— Mda. În fine, Bigler's Mill a fost construit pe locul 
unui fost spital din timpul Războiului Civil. Aşa că scena 
era deja pregătită când a venit marina. 

— Mă întreb de ce a ales armata zona asta? 

— Adică, în afară de faptul că zona era populată de 
oameni de culoare, care n-aveau niciun drept de apel? Ei 
bine, ai o grămadă de teren ieftin, apă în apropiere - la 
urma urmei, e vorba de marină, şi căile ferate au construit 
o ramificaţie din Williamsburg şi staţia Magruder. 

— De ce-au făcut asta? Ca să aducă marinari şi provizii? 

— Da. Majoritatea oamenilor nu îşi dau seama că, în 
trecut, majoritatea soldaţilor foloseau trenul. Dar au avut 
şi-un alt motiv pentru ramificaţia ferată. 

— Care anume? 

— Când marina conducea locul, exista şi o palisadă 
militară. 

— O palisadă? Adică o închisoare pentru soldaţii 
americani care au comis infracţiuni? 

— Nu. Era pentru prizonierii de război germani. 


3 Omul liber din Sud 
257 


— Germani? 

— Majoritatea erau marinari. De pe submarine şi nave 
scufundate pe Coasta de Est. Nebunul de Hitler a crezut că 
fuseseră ucişi, bineînţeles. De aceea toată discreţia. 
Guvernul nu voia să se ştie că nemţii ăia sunt ţinuţi aici. 

— De ce? Ce era aşa mare lucru? întrebă Horatio. 

South arătă înspre el cu degetul şi rânji. 

— Asta-i întrebarea de 1 000 de puncte, nu-i aşa? 

— Este evident că tu te-ai gândit deja la asta. Tu ce 
crezi? 

— E evident. Dacă îi făceam pe băieţii ăia să vorbească, 
să toarne secrete sau dacă-i prindeam cu cărţile de coduri 
Enigma pe care le folosea marina germană, atunci Hitler şi 
nebunii lui ar fi făcut pe dracu-n patru ca să-i omoare. Şi fii 
sigur că erau foarte mulţi spioni şi asasini germani pe aici 
la vremea respectivă. Intr-o oarecare măsură, se pare că 
situaţia războiului din Atlantic a luat o nouă turnură cam 
în acelaşi timp când au apărut prizonierii aceia de război la 
Camp Peary, aşa că bănuiesc că ai noştri i-au făcut să 
vorbească despre codul Enigma. 

— Ce s-a întâmplat cu prizonierii când războiul s-a 
încheiat? 

— Bănuiesc că unii dintre ei s-au întors în Germania. 
Vreau să spun că, după război, ce sens avea să-i mai ţină 
aici? Dar nu cred că s-au întors toţi în Germania. Ce îi 
aştepta acolo, în afară de praf, moloz şi haos? Şi oricum 
familiile lor îi credeau morţi. Aşa că presupun că unii 
dintre ei au rămas în America. 

În timp ce Horatio digera informaţiile, South îşi continuă 
povestea: 

— Războiul s-a terminat, marina a plecat şi pământul a 
fost transformat în ocol silvic şi rezervaţie cinegetică. Apoi 
marina s-a întors, în 1951, a închis-o şi de atunci a rămas 
închisă pentru public. 

— CIA-ul a preluat terenul în iunie 1961, chiar dacă încă 
apărea ca bază militară. Destul de ironic, dacă stai să te 
gândeşti. La dată mă refeream. 

Horatio tresări. Sean îi spusese că Monk Turing 


258 


pomenise ceva de „ironie“ când pescuise împreună cu Len 
Rivest pe râu. 

— Ironic? În ce sens? 

— Pentru că toate astea se întâmplau la două luni după 
fiascoul CIA-ului din Golful Porcilor, Cuba. La vremea 
respectivă, marina a anunţat că avea să deschidă oficial o 
altă facilitate, în locul a ceea ce ei numeau o bază 
Seamaster. Şi au transferat o parte din instructaj, cum ar fi 
demolări şi arme neconvenţionale, la o altă facilitate. Dar 
totul a fost o mascaradă. Sunt sigur că în iunie 1961 Camp 
Peary a devenit principala şcoală de spionaj a CIA. Le-a 
fost ruşine după eşecul din Golful Porcilor şi, într-adevăr, 
ar fi trebuit să le fie. Dar asta nu e singura ironie. 

— Ce mai e? 

— Ţi-am spus că oraşul a fost numit după un general 
confederat. Ei bine, Generalul „Prince John“ Magruder a 
fost unul dintre marii maeştri ai înşelăciunii în timpul 
războiului. Acum, oraşul care i-a purtat numele este 
populat de oameni care îşi câştigă traiul minţind. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Chiar e ironic, fu de acord 
Horatio. Deşi nu vedea ce legătură aveau toate astea cu 
ceea ce-i spusese Monk lui Rivest în ziua aceea. Maie 
ceva? 

South Freeman se uită în jur, chiar dacă erau singuri. 

— Am început să le spun asta prietenilor tăi, dar pe 
urmă am decis să nu o fac. Dar, la naiba, de ce nu? E o 
parte din Camp Peary despre care majoritatea oamenilor 
nu ştiu nimic. Nici măcar unii dintre cei care lucrează 
acolo. 

— Şi tu cum de ştii? 

— Oamenii ăştia trebuie să mănânce şi cineva trebuie să 
facă curat, nu-i aşa? Păi, eu cunosc o mulţime de oameni 
de serviciu şi bucătari. La fel ca înainte, mulţi de aceeaşi 
culoare ca mine, ce zici de asta? 

— OK, continuă, îl încurajă Horatio. 

— Ei bine, tabăra are o zonă neagră. Şi nu mă refer la 
oameni de aceeaşi rasă cu mine. E vorba de zona unde se 
desfăşoară partea secretă a diplomaţiei SUA. 


259 


— Diplomatie secretă? 

— Da. Tot timpul se întâmplă câte ceva. Lideri ai altor 
tări, agenți, rebeli, dictatori, chiar şi teroriști care se 
întâmplă să fie de partea noastră, cel puțin momentan, vin 
cu unele dintre avioanele alea pe care le vezi că aterizează 
la două noaptea. Nu trebuie să treacă de vamă sau chestii 
de genu' ăsta. Şi, oficial, întâlnirile astea n-au avut loc 
niciodată. Inainte să invadăm Irakul, o grupare de lideri 
kurzi a fost adusă la Fermă ca să discute despre cum să-l 
răstoarne pe Saddam din interior. 

Foarte impresionat, Horatio exclamă: 

— Deci cum de ştii tu toate astea? 

Freeman păru jignit. 

— Omule, sunt un jurnalist al naibii de bun! 

Horatio se lăsă pe spate, părând îngrijorat. 

Freeman rânji maliţios. 

— O treabă înfricoşătoare. 

— O treabă înfricoşătoare, fu de acord Horatio. 


260 


CAPITOLUL 60 


Când Sean şi Michelle se întâlniră mai târziu, acesta îi 
spuse: 

— N-am apucat să mă uit după vreo cameră secretă mai 
devreme, vrei să încercăm împreună? 

Câteva minute mai târziu, se aflau în holul principal al 
conacului. După ce aşteptară să nu mai fie nimeni prin 
preajmă, începură să-şi facă rondul. Cercetară vreo 
douăsprezece camere, şi tocmai terminaseră cu biblioteca, 
când o voce îi sperie la ieşire: 

— N-o faceţi cum trebuie. 

Se întoarseră şi o văzură pe Viggie, cu o expresie 
superioară, cocoţată pe o canapea decorată, sprijinită de 
un perete din sala principală. 

— N-ar trebui să fii la şcoală? întrebă Michelle. 

— Sunt bolnavă. 

— Nu pari bolnavă. 

— Mi-am terminat deja toată treaba, inclusiv tema 
pentru acasă. Şi v-am văzut dând târcoale pe aici. 

— Nu dăm târcoale, spuse Sean. 

— Căutaţi camera aia secretă de care m-ai întrebat, dar 
nu o faceţi cum trebuie. 

— OK, şi cum ai face-o tu? vru să ştie Sean. 

Ca răspuns, Viggie ridică nişte foi pe care erau scrise 
numere şi ecuaţii. 

— Am rezolvat deja. Imediat după ce m-ai întrebat, am 
măsurat fiecare dimensiune exterioară şi interioară a casei 
şi am comparat-o cu configuraţia ei fizică. 

— Serios? se miră Sean. Ai doar 11 ani. 

Viggie ignoră comentariul. 

— Şi am descoperit ceva foarte interesant. 

— Ce anume? întrebă Michelle. 

— Există un spaţiu de aproximativ 3,65 metri pătraţi 


261 


care nu se justifică. Le arătă hârtiile, prea complicate 
pentru Michelle sau Sean. 

— OK, domnişoară Einstein, spuse Sean. Unde e? 

— Al treilea etaj, coridorul de vest, lângă ultimul 
dormitor de pe dreapta. 

Sean reflectă. 

— E exact lângă dormitorul în care stăteam eu! 

Viggie îşi puse mâinile în şolduri şi îl sfredeli cu privirea. 

— Hm, te-ai fi aşteptat să observi, nu, domnule Einstein? 

Sean urcă pe scări. Michelle şi Viggie îl urmară 
numaidecât. 

Un minut mai târziu, se aflau la etajul trei, uitându-se 
lung la ceea ce părea a fi un perete gol. 

— Tu ţine de şase, o rugă Sean, examinând holul cu 
privirea. Începu să pipăie peretele cu degetele, încercând 
să găsească o crăpătură în lemn sau un cârlig ascuns, ca la 
cealaltă casă. Zece minute mai târziu, se dădu bătut. 

— Nu găsesc nimic, vrei să încerci tu? o întrebă Sean pe 
Michelle. 

După alte zece minute, aceasta zise: 

— Nimic. 

— Viggie, eşti sigură că ăsta e locul? 

— Absolut, spuse ea scurt. 

— Atunci, sau e doar spaţiu irosit şi nu există o cameră 
secretă, sau există o altă modalitate de a deschide uşa. 

— Sean, ai spus că e lângă fostul tău dormitor? întrebă 
Michelle. Să încercăm pe dinăuntru. 

— Exact! Le duse în dormitor şi începu să bată în perete. 
Sună a gol, constată el. 

Apoi căută un mâner sau ceva asemănător, dar nu găsi 
nimic. Se duseră spre camera de cealaltă parte a peretelui 
gol, dar uşa era ferecată. 

— OK, şi-acum, ce facem? Nu prea poţi să faci o gaură în 
perete fără să observe cineva, zise Michelle. Şi ce dacă e 
un loc secret? Probabil e gol, ca acela din cealaltă cameră. 

— Michelle, am vorbit despre asta. Dacă Rivest avea 
dreptate şi sunt spioni pe aici, ar putea folosi camera 
aceea. 


262 


— Spioni! exclamă Viggie. 

— Nu mai spune la nimeni, o avertiză Sean. 

— Şi pentru ce anume ar folosi spionii camera asta? 
întrebă Michelle. 

— Dacă aş şti asta, n-aş mai încerca să intru în ea, sări 
Sean. 

— Ei bine, se pare că oricum n-o s-o facem acum. Se 
întoarse către Viggie. Mulţumesc de ajutor. Eu şi Sean mai 
mult ca sigur nu ne-am fi dat seama de asta. 

Faţa lui Viggie strălucea. 


263 


CAPITOLUL 61 


Horatio îi mulţumi lui Freeman şi se întoarse la motelul 
său. Când ajunse acolo, îşi verifică mesajele de la serviciu. 
Avea destul de multe, dar numai unul îl entuziasmă cu 
adevărat. O sună imediat înapoi. 

— Alo? 

— Doamnă Rose? Hazel Rose? 

— Numai puţin, vă rog, e în patul de lângă mine. 

Horatio aşteptă câteva momente, auzind cum telefonul 
era dat mai departe. Apoi o voce cu un profund accent 
sudist vorbi în receptor. 

— Alo? Cine este? 

— Doamnă Rose. Sunt Horatio Barnes. Tocmai am primit 
mesajul dumneavoastră. 

— O, da. Domnule Barnes, voiam să vă mulţumesc 
pentru ce aţi făcut. Mă transferă la instituţia aceea despre 
care mi-aţi vorbit. Nu îmi vine să cred. Chiar au o 
bibliotecă plină cu cărţi adevărate, nu doar reviste. 

Entuziasmul lui Horatio dispăru. El crezuse că Hazel îşi 
amintise ceva despre copilăria lui Michelle. 

— Da, categoric. Mă bucur că s-au rezolvat toate. Ştiu că 
o să fiţi mult mai fericită acolo. Vă mulţumesc pentru 
telefon. 

— Stai aşa. Nu e singurul motiv pentru care am sunat. 

Horatio încremeni imediat. 

— Nu e? 

— Mi-am mai amintit ceva. Nu ştiu dacă vă va ajuta, dar 
am zis să vă spun oricum. 

— În momentul de faţă, doamnă Rose, accept orice. 

Vocea lui Hazel Rose deveni o şoaptă, probabil ca să nu 
fie auzită de colega de cameră. 

— Ţineţi minte că v-am spus că Frank Maxwell mergea 
la cursuri serale ca să-şi dea masteratul, ca să obţină un 


264 


post mai bun în poliţie? 

— Da, îmi amintesc. Cum fraţii ei erau deja mari şi 
plecaţi de-acasă, sunt sigur că Michelle trebuie să se fi 
simţit foarte singură. 

— Ei bine, nu cred că Michelle era singura care se 
simţea singură în casă. 

— Cum adică? 

— Nu aţi auzit asta de la mine. 

— Vă jur. Acum spuneţi-mi, vă rog. 

Urmă un oftat lung, apoi femeia zise: 

— Cam o dată pe săptămână în perioada despre care 
vorbim, vedeam o maşină parcată mai în jos de casa 
familiei Maxwell. 

— O maşină? 

— Nu i-am dat prea mare atenţie, sinceră să fiu. Şi nu 
era niciodată acolo dimineaţa, când soţul meu pleca la 
lucru. Ştiu, pentru că mă trezeam să-i pregătesc micul 
dejun. 

— Ştiţi a cui era maşina? 

— Nu, dar o dată am văzut maşina şi în alt loc. Era 
parcată în faţa unui magazin Dairy Queen. 

— Aţi văzut cine o conducea? 

— Da, un bărbat arătos. Purta uniformă. 

— Ce fel de uniformă? 

— De armată. 

— Era o bază militară în zonă? 

— Nu, dar exista un centru de recrutare în oraş. 

— Credeţi că lucra acolo? 

— Poate. Nu m-am interesat, pentru că nu era treaba 
mea. 

— Dar de ce credeţi că maşina avea legătură cu casa lui 
Maxwell? 

— Pentru că pe atunci era singura casă după a mea în 
partea aceea de stradă. Şi în toate celelalte case de pe 
stradă locuiau femei ai căror bărbaţi erau acasă seara. 

— Şi Frank Maxwell nu era? 

— Exact. Şi în nopţile în care era el acasă, maşina nu era 
acolo. 


265 


— Sunteţi sigură? 

— Absolut. 

— Şi tocmai v-aţi gândit la asta? spuse el sceptic. 

— M-am gândit la asta şi când aţi fost aici. Dar de ce să 
scormonim prin gunoaie? Ce-ar fi ieşit bine din toate 
astea? 

— Şi ce v-a făcut să vă răzgândiţi? 

— Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât cred că 
adevărul, oricare ar fi el, s-ar putea s-o ajute cumva pe 
Michelle. Era doar o fetiţă. Orice i s-ar fi întâmplat atunci, 
n-a fost din vina ei. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi că s-a întâmplat, doamnă 
Rose? 

— Domnule Barnes, asta nu pot să vă spun. De aici 
încolo, e treaba dumneavoastră. Sper să vă ajute. l-aţi 
transmis lui Michelle salutările mele? 

— Da, şi şi-a amintit de dumneavoastră. 

Vocea lui Hazel Rose tremură uşor. 

— Îi doresc tot binele din lume acestei fete. 

Horatio îi mulţumi, închise telefonul şi se prăbuşi pe 
scaun. Conversaţia pusese totul într-o lumină nouă care 
nu-i plăcea deloc psihologului. 


266 


CAPITOLUL 62 


Mai târziu în seara aceea, Horatio se instală într-o 
cameră goală din conacul din Babbage Town, după ce 
Michelle îi spusese că Champ autorizase mutarea. 

— Mă surprinde, zise el. 

— Până şi geniile se răzgândesc, îi atrase ea atenţia. 

— Nu, mă surprinde că tu l-ai rugat. 

— De unde ştii că l-am rugat eu? 

— Eu sunt doctorul de capete aici, bine? Pur şi simplu 
ştiu. 

După ce despachetă, Horatio îl rugă pe Sean să vină în 
camera lui. Apoi îl puse la curent cu tot ce îi povestise 
South despre Camp Peary şi despre prizonierii de război 
germani deținuți acolo. Şi, de asemenea, despre 
convorbirea telefonică pe care o avusese cu Hazel Rose. 
Sean medită la ultima. 

— Ce crezi că înseamnă asta? întrebă el. 

— Ce cred? Cred că mama lui Michelle avea o aventură 
cu tipul acela din armată. 

— Da, mi-am dat şi eu seama de asta. Dar ce legătură 
are asta cu schimbarea de personalitate a lui Michelle? 

— Nu sunt sigur, recunoscu Horatio. 

— Ţi-a zis Hazel când a încetat tipul ăla din armată să 
mai treacă pe la ei? 

— Nu. De fapt, nici n-am întrebat-o. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt. 

— Crezi că Michelle a văzut ceva, nu-i aşa? 

Horatio dădu încet din cap. 

— Cum ar fi? 

— E doar o speculație, dar cred că... ceva rău. Poate pe 
mama ei în pat cu tipul ăsta. Dar la ce mă gândesc de fapt 
e şi mai rău. Fratele ei, Bill, nu credea c-ar fi cazul, dar mă 
gândesc că poate a abuzat-o sexual pe Michelle. 


267 


Sean îl privi plin de scepticism. 

— Şi mama ei ar fi lăsat pur şi simplu să se întâmple 
asta? Să fim serioşi! 

— Crede-mă c-am văzut de toate. Şi poate că mama ei nu 
ştia, sau nu voia să ştie despre asta, atâta timp cât tipul 
continua să vină s-o vadă. 

— Şi cum ar afecta-o toate astea pe o fetiţă de şase ani? 

— S-o vadă pe mama ei în pat cu un străin? La vârsta aia 
s-ar putea să nu înţeleagă mai mult decât că un străin e cu 
mami. Şi dacă mama i-a explicat rapid situaţia? Dar abuzul 
sexual? Asta ar putea fi devastator. Mai ales dacă mama ei 
l-a consimţit tacit. 

— Nu pot să cred asta, Horatio. Michelle a avut multe 
succese în viaţă. Ar fi putut să realizeze toate astea ducând 
o asemenea povară? 

— Uneori, abuzul îl face pe un om incredibil de ambitios, 
iar ambiția asta îi permite să realizeze multe. Dar dincolo 
de succes, zace ceva complet diferit. Un dezechilibru 
cumplit în viaţă. Şi, la un moment dat, datorită acelui 
dezechilibru, se poate prăbuşi totul. 

— Seamănă cu ce i s-a întâmplat lui Michelle, zise Sean. 

— Ştiu. 

Sean privi pe fereastră. 

— Dacă Michelle a văzut-o pe mama ei în pat cu un 
străin sau a fost abuzată de tipul ăla, şi apoi i-a spus 
tatălui despre asta? 

Horatio suspină adânc, tulburat. 

— Atunci ai intra pe un teritoriu mintal foarte periculos. 
Hazel a spus că tipul din armată n-a mai trecut brusc pe 
acolo. Poate că n-a mai venit pentru că era mort. 

— Stai aşa! exclamă Sean. Un soldat! Bărbatul pe care l- 
a bătut în bar. Era îmbrăcat în haine de militar când l-am 
văzut! 

— Atunci are o logică, spuse Horatio încet. 

— Cum adică are o logică? 

— Am vorbit cu oameni care au lucrat cu Michelle de-a 
lungul anilor, cu prieteni, sportivi. Unii dintre ei mi-au 
povestit despre bătăile în care se băga. 


268 


— Lăsă-mă să ghicesc. Toţi erau din armată? 

— Da, din câte am înţeles. 

— Horatio, trebuie să aflăm dacă i s-a întâmplat ceva 
tipului ăluia din armată. 

— Nu sunt sigur că e o idee bună, zise Horatio. 

— De când adevărul nu e o idee bună? 

— Nu e o anchetă de-a ta, Sean. E vorba de mintea unei 
persoane. Uneori, adevărul poate să facă mai mult rău 
decât bine. 

— Cel puţin trebuie să aflăm ca să hotărăşti ce să faci cu 
Michelle. A spus că vrea s-o hipnotizezi. Dacă faci asta şi 
începi să-i pui întrebări, s-ar putea să ajungi la chestii la 
care n-ai vrea să ajungi. Mai bine să ai toate datele înainte 
s-o faci. 

— De fapt, ai dreptate, admise Horatio. Dar cum aflu? 

— Sunt sigur că South Freeman ştie pe cineva care ştie 
pe altcineva care ne-ar putea ajuta în Tennessee. 

— Îi dau un telefon. 

O bătaie în uşă îi întrerupse. Era Michelle. Le observă 
imediat privirile abătute. 

— Voi doi aveţi o faţă de parcă v-aţi pregăti de-o 
înmormântare şi de plecat la război în acelaşi timp, spuse 
ea. 

— Horatio mă punea la curent cu ce a aflat de la South 
Freeman, zise repede Sean. Se pare că avioanele alea 
secrete aduc nişte oameni care, oficial, n-au fost niciodată 
acolo. Au o zonă neagră pentru servicii de diplomaţie 
secretă. 

— Şi acest lucru i-a fost fatal lui Monk Turing, dacă a 
fost martor la aşa ceva, comentă Michelle. 

— Şi asta nu e tot, continuă Sean. Inainte să existe 
Camp Peary, marina ţinea prizonieri de război germani 
acolo. 

— Prizonieri de război germani? se miră Michelle. 
Ciudat. Champ mi-a arătat o halbă de bere din Germania 
pe care spune că Monk i-a adus-o. 

Sean se ridică pe scaun. 

— Monk Turing a fost în Germania? 


269 


— Ei bine, nu pot fi sută la sută sigură. Dar a adus halba 
cu el din călătoria aia de peste ocean, în timp ce lucra aici. 
Pot să încerc să aflu dacă Monk chiar s-a dus în Germania, 
de la şeriful Hayes. Poate l-a convins pe Ventris să-l lase să 
arunce un ochi pe paşaportul lui Monk. 

— Germani în Camp Peary şi Monk în vizită în Germania, 
repetă Sean gânditor. 

— Ce ţi-a mai spus Champ? întrebă Horatio. 

Le povesti ce discutase cu Champ şi adăugă: 

— Şi se pare că s-a îndrăgostit lulea de mine. 

— Să-l loveşti bine dacă încearcă ceva, spuse Sean ferm, 
făcându-l pe Horatio să-l privească cu interes. 

— Mda, s-ar putea să nu fie chiar aşa de uşor. Are 
centura neagră în Taekwondo. 

— Şi propriul avion. Mi-a zis Alicia. 

— De fapt, nu e al lui. E al celor care deţin Babbage 
Town. Chiar o să zbor cu el poimâine. 

— Nu sunt sigur că-mi place ideea de a fi singură cu 
tipul ăla, la patru mii de metri în aer. 

— Nu mă interesează să fac sex cu el în avion, dacă asta 
sugerezi. 

— Ştiu că are un alibi pentru noaptea în care a fost ucis 
Rivest, spuse Sean. 

— S-ar putea să nu aibă. 

— Cum adică? Am verificat înregistrările de pe 
computer. A fost în Baraca numărul 2 până la trei 
dimineaţa. 

— Posibil ca Champ să aibă privilegii de acces la 
sistemul de securitate. Plus că e un supercreier. Vrei să-mi 
spui că un geniu ca el nu ar şti să manipuleze informaţiile 
de pe un amărât de computer? 

Sean păru să se întristeze. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Ai vorbit cu vreo persoană care a fost acolo în 
noaptea aia, ca să confirme informaţiile de pe computer? 
întrebă Michelle. 

— Nu, dar o să corectez greşeala asta chiar acum. Bine 
gândit, Michelle. 


270 


— Am şi eu momentele mele. 

— Acum chiar că nu-mi place ideea de a te urca în avion 
cu tipul ăla. 

— Ştiu, dar o să-ţi treacă. 

— Şi eu am mai aflat ceva, spuse el. Ştii că i-am întrebat 
pe oameni dacă au văzut ceva ieşit din comun în noaptea 
în care a murit Rivest? 

— Şi nimeni n-a văzut nimic, răspunse Michelle. 

— Ei bine, m-am întors şi am pus întrebarea puţin 
diferit, am întrebat dacă au văzut pe cineva în jurul 
cabanei lui Rivest, inclusiv oameni care ar fi trebuit să fie 
acolo. 

— M-ai pierdut, recunoscu Horatio. 

— Vrea să spună alţi oameni de ştiinţă, paznici etc., 
explică Michelle Maxwell. 

— Oameni care fac curat. Şi unul dintre paznici a văzut 
un om de serviciu în uniformă, împingând un coş cu rufe 
murdare spre Baraca numărul 3 pe la ora unu noaptea. 

Amândoi se uitară la Sean. 

— Nu vă daţi seama? Care e metoda cea mai bună dea 
scoate prosoape umede, covoraşe din baie şi o pompă de 
desfundat, dacă nu într-un coş de rufe murdare? 

Michelle sări prima. 

— Asta e cea mai bună metodă. Foarte bine gândit, 
Sean. 

— Deci un om de serviciu l-a omorât pe Rivest? întrebă 
Horatio în şoaptă. 

— Nu, mai degrabă cineva îmbrăcat aşa. Şi-am verificat 
spălătoria. N-au apărut prosoape umede, covoraşe de baie 
sau vreo pompă pe acolo. 

— În cazul ăsta, înseamnă că o femeie l-a omorât pe 
Rivest, spuse Horatio. Adică, i-ar fi mult mai uşor unei 
femei să se deghizeze în femeie, nu-i aşa? 

Sean scutură din cap. 

— N-am spus că era o femeie. De fapt, paznicul a zis că 
era un bărbat. Am verificat cu  supraveghetorul 
departamentului de curăţenie şi au un număr aproape egal 
de angajaţi bărbaţi şi femei. Dar şi o femeie ar putea să se 


271 


îmbrace cu o pereche de pantaloni şi să pretindă că e 
bărbat. 

— Deci trebuie să aflăm cine era de serviciu în-noaptea 
aceea, spuse Michelle. 

— Da şi nu, răspunse Sean. Cu siguranţă, o să facem 
rost de listă şi-o să verificăm, dar mă gândesc că ar putea 
fi vorba de un intrus deghizat în om sau femeie de serviciu. 
Dacă apari într-o uniformă, cu o legitimaţie care pare 
autentică, cine-o să te ia la întrebări? 

— Sau ar putea fi cineva care lucrează în Babbage Town, 
deghizat în om de serviciu, adăugă Michelle. 

— Asta s-ar putea să ne dea şi mai multă bătaie de cap. 

Sean se întoarse să plece. 

— Unde te duci? întrebă Michelle. 

— Să aflu dacă geniul nostru local, Champ Pollion, a fost 
de fapt în Baraca numărul 2 sau poate împingând un 
cărucior cu rufe murdare plin cu dovezi după ce l-a înecat 
pe Len Rivest. 


272 


CAPITOLUL 63 


Sean nu găsi pe nimeni care să-l fi văzut pe Champ la 
Baraca numărul 2 în noaptea în care fusese ucis Len 
Rivest, până pe la trei dimineaţa. Prin urmare, Champ fu 
pus din nou pe lista de suspecți. În timp ce se îndrepta 
înapoi spre cabana Aliciei, îi telefonă Joan. 

— Tocmai am primit un comunicat de la proprietarii 
Babbage Town, începu ea. 

— Cine sunt? întrebă Sean repede. 

— Nu ştiu. 

— Şi de unde ştii că e valid? 

— Există parole şi s-a creat un canal secret sigur. Ei 
sunt. Oricum, de când a fost ucis Rivest, au început să se 
răzgândească cu privire la prezenţa noastră. Acum, dacă ai 
da dovadă de un progres... 

— Joan, mă dau peste cap să rezolv treaba asta. N-ai 
văzut pietre mai greu de mutat din loc ca astea de-aici. Şi 
nici măcar nu ştim cine e clientul nostru. 

— Ce anume ai aflat? 

Sean ezită, apoi îi povesti despre prizonierii de război 
germani. 

— Chiar crezi că asta ar avea vreo legătură cu moartea 
lui Monk Turing? întrebă ea. 

— E posibil. Dacă ai putea să dai de o listă a 
prizonierilor de război ţinuţi în Camp Peary în timpul 
războiului şi să afli ce li s-a întâmplat ar fi de mare ajutor. 
Şi dacă ai reuşit să descoperi pe unde-a fost Monk în 
Anglia, crezi c-ai putea să faci la fel şi pentru Germania? 
Aş putea să încerc şi eu să arunc un ochi pe paşaportul lui, 
dacă aş reuşi să-l scot din mâinile lacome ale Biroului. 

— Să văd ce pot face. Ai vreo idee unde anume în 
Germania? 

— Nu. 


273 


— Văd că ai cerut fonduri pentru nişte echipamente. 

— Exact. 

— Dar ai uitat să precizezi pentru ce echipament mai 
exact. 

— Nimic ieşit din comun, te asigur. 

— Atunci n-o să te deranjeze să-mi spui ce anume. 

— Joan, dacă nu vrei să aprobi fondurile, spune-mi 
direct. Am făcut rost de echipament la un preţ bun şi unele 
chestii sunt doar închiriate. 

— Nu dezbat costurile. 

— Atunci ce mare scofală? 

— Pur şi simplu mă simt exclusă din toată treaba asta. 

— Când voi avea ceva de raportat, o să-ţi spun. 

— Ce face nebuna de parteneră a ta? 

El se încordă. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Am şi eu sursele mele, zise Joan secretoasă. 

— E foarte bine. 

— Sunt sigură. Dar dacă vrei sfatul meu, nu cred că ai 
nevoie de o persoană instabilă care să-ţi acopere spatele 
într-o situaţie de criză. 

— Spatele meu e în siguranţă. 

— Ştiu, la fel şi alte părţi din corpul tău. Dar, vorbind 
serios, Sean, prietenia e una, dar ţi-ai risca viaţa pentru 
ea? Trei oameni au fost deja ucişi. Nu vreau să fii tu al 
patrulea. 

Sean încheie conversaţia urându-se pentru faptul că 
dintr-odată se îndoia de Michelle, dar nu putea să evite 
asta. Dacă avea să cedeze pe teritoriul CIA? Dacă făcea 
ceva care avea să-i omoare pe amândoi? 


274 


CAPITOLUL 64 


În după-amiaza următoare, Michelle încerca s-o 
găsească pe Viggie, numai că nimeni nu ştia unde era fata. 
Alicia lucra în cabana ei, iar agentul de pază care trebuia 
să aibă grijă de Viggie o pierduse cumva din vedere. 
Totuşi, Michelle îşi aminti ceva ce spusese Viggie mai 
devreme şi o luă la goană spre râu. 

Cinci minute mai târziu se afla deja la hangarul pentru 
bărci şi observă imediat că unul dintre caiace lipsea. Privi 
râul. Se apropia o furtună, vântul se înteţea şi curentul era 
rapid. Auzi un tunet în depărtare şi simţi brusc mirosul 
ploii care se apropia cu repeziciune. Următorul sunet pe 
care-l auzi o făcu să încremenească. 

— Ajutor, ajutor! 

Michelle apucă un caiac de două persoane şi o vâslă din 
suportul de lângă hangarul pentru bărci, aruncă o frânghie 
în ea şi se grăbi spre capătul docului. Câteva clipe mai 
târziu era în caiac, spintecând râul înspumat cu fiecare 
mişcare. 

— Ajutor! 

Văzu pata roşie din depărtare. Pe măsură ce Michelle se 
apropie, observă că barca lui Viggie se răsturnase. Fata se 
agăța de ea, dar era luată de curenţii de apă tot mai 
puternici. Michelle îşi dublă efortul şi caiacul zbură prin 
apă. Michelle nu mai vâslise atât de tare de luni bune şi, 
chiar şi pentru ea, ritmul era crunt. O clipă mai târziu fu 
mai motivată ca oricând. Un fulger lovi de cealaltă parte a 
râului cu atâta forţă, că pământul se cutremură. Acesta fu 
urmat de un tunet asurzitor. Ţipetele lui Viggie deveniră şi 
mai stridente. Michelle nu-şi luă privirea de la fată, lăsând 
ca muşchii braţelor, spatelui şi picioarelor să facă restul. 
După cinci minute şi câteva tunete înfiorătoare urmate de 
fulgere, Michelle ajunse lângă fată. Când îşi întinse vâsla 


275 


pentru ca Viggie să se agaţe de ea, cerurile se deschiseră 
şi ploaia începu să se reverse cu atâta forţă, că picăturile 
le înţepau feţele şi braţele. 

Viggie nici măcar nu încercă să apuce vâsla; se ţinea 
strâns de marginea caiacului ei răsturnat. 

Michelle îi spuse cât de calm putu: 

— Viggie, te-am prins. O să fii bine. Înţelegi? 

Fata scutură din cap, după care zise cu o voce 
tremurătoare: 

— O să mă înec, nu am o vestă de salvare. 

— Nu o să te îneci. Apucă vâsla cu mâna liberă. 

— Nu pot. 

— Ba da, poţi, Viggie. 

Un fulger lovi atât de aproape de ele, încât lui Michelle i 
se zbârli părul de pe ceafă. 

— Viggie, apucă vâsla. Acum! i 

Viggie nu se mişcă, dar curentul, da. li smulse caiacul 
din mână şi îl duse cu el, învârtindu-l. Ea ţipă şi începu să 
se scufunde. Michelle îşi legă funia pe care o luase cu ea în 
jurul unei glezne şi agăţă celălalt capăt de inelul bărcii. 

— Ajută-mă! ţipă Viggie, zbătându-se în apă şi apoi 
scufundându-se. 

Michelle se aruncă după ea. Apa era murdară şi 
Michelle căuta mai mult cu mâinile, decât cu ochii. În cele 
din urmă o simţi. Apucând-o pe fată de păr, o scoase la 
suprafaţă. Viggie lovea din picioare, ţipa şi scuipa apa 
murdară. Michelle privi în jur. Caiacul ei era la 18 metri 
depărtare şi se deplasa rapid. Frânghia legată de piciorul 
ei aproape că se terminase. O forţă pe Viggie să se lase pe 
spate, îşi puse braţul peste pieptul fetiţei şi spuse cât putu 
de calm: 

— Te-am prins, scumpo. Eşti bine. O să te duc la caiac şi 
atunci o să fim bine, OK? Trebuie doar să te relaxezi. Dacă 
te împotriveşti, o să fie mai greu. Relaxează-te. Te-am 
prins. 

Viggie observă că nu se scufunda, aşa că se linişti. Dar 
Michelle îşi dădu seama că nu erau încă în afara 
pericolului, deoarece caiacul se îndepărta rapid şi le 


276 


trăgea şi pe ele. Avea două opţiuni. Fie să scape de 
frânghie şi să înoate cu Viggie până la mal, fie să încerce 
să tragă caiacul spre ea cu un braţ şi să încerce să se urce 
în el. Niciuna din opţiuni nu era lipsită de complicaţii. Intre 
timp, furtuna se tot înteţea. 

Michelle era o înotătoare foarte puternică, dar simţea că 
oboseşte. Şi mai era mult până la mal. Putea să înoate în 
direcţia curentului, dar, la un moment dat, tot trebuia s-o 
ia perpendicular, spre mal. Până atunci s-ar putea să nu 
mai aibă suficientă forţă pentru asta. Însă nu avea de gând 
să se salveze pe sine, şi nu pe Viggie. Din clipa în care 
sărise în apă, Michelle se hotărâse că avea să fie ori 
amândouă, ori niciuna. Funia legată de piciorul ei era atât 
de întinsă acum, încât îi era imposibil să o ţină bine pe 
Viggie. În cele din urmă, îşi scoase funia de pe picior şi 
caiacul se îndepărtă de ele. Michelle aruncă o privire în 
spate. Trebuia să ajungă la mal, şi încă repede. O prinse 
mai bine pe Viggie cu un braţ, dădu tare din picioare şi se 
împinse împotriva curentului cu braţul liber. Degeaba. Pur 
şi simplu nu putea înota împotriva curentului în timp ce o 
tinea şi pe Viggie. Furtuna era chiar deasupra lor acum. 
Tot ce putea auzi erau bubuiturile tunetului, vâjâitul 
vântului şi geamătul copacilor care se aplecau încoace şi 
încolo. Viggie începu să se agite, simțind probabil panica 
din membrele tensionate ale lui Michelle. 

Nu auzi deloc sunetul motorului până nu se află chiar în 
dreptul lor. Nişte mâini puternice se aplecară, o prinseră 
pe Viggie şi o traseră. Apoi pe Michelle. În timp ce se 
cocoţă pe unul dintre scaune, cu braţele în jurul lui Viggie 
care plângea, Michelle îşi ridică privirea spre Champ 
Pollion, care pilota barca. Acesta stabili un curs direct spre 
docul din Babbage Town. 

După ce se asigură că Viggie era în regulă, Michelle se 
ridică şi se apropie de el. 

— Mersi. Începuse să fie o nebunie acolo. 

— leşisem la o plimbare; am văzut-o pe Viggie 
răsturnându-se, apoi pe tine cum te-ai dus s-o salvezi. 
Atunci am dat fuga după barca cu motor. M-am gândit că 


277 


cel mai bine era să vă scot pe amândouă de acolo cât mai 
repede. 

Ancoră lin şi o ajută pe Michelle să o dea pe Viggie jos 
din barcă. Fata încă era aproape leşinată. 

— Sigur e în regulă? întrebă Champ agitat. 

— Da, doar speriată. 

— Nu pot s-o învinovăţesc pentru asta. 

Michelle o apucă uşor pe Viggie de umăr şi o conduse pe 
cărarea spre Babbage Town. Champ le însoţi până la 
cabana Aliciei. 

— Dacă pilotezi avioanele la fel de bine ca bărcile, mâine 
ar trebui să fie un zbor foarte plăcut, spuse Michelle. 

— Ă, te superi dacă amânăm cu o zi? A intervenit ceva. 

— E în regulă. Când poţi tu. 

Champ zâmbi timid, mormăi ceva neinteligibil şi plecă 
grăbit. 

— Mi-ai salvat viaţa, Mick, spuse Viggie, după ce se 
schimbară amândouă în haine uscate. 

— Domnul Champ îşi are partea lui de merit, zise ea. Şi 
ce căutai singură pe râu? întrebă ea pe un ton mustrător. 

Viggie îşi privi mâinile, întunecându-se la faţă. 

— À... voiam să fiu singură. 

— Sunt destule modalităţi de a fi singur fără să-ţi pui 
viaţa în pericol. 

— Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa, repetă Viggie. 

— Mă bucur c-am fost prin preajmă. 

Viggie se ridică, se duse la pian şi începu să cânte. Uşor, 
nu nebuneşte ca ultima dată. Ritmul era lent, aproape 
trist. O privi pe Michelle în timp ce cânta, cu o expresie 
impenetrabilă. 

După ce termină, Michelle spuse: 

— Mulţumesc, Viggie, a fost foarte frumos. Ce a fost? 

Viggie nu-i răspunse. Se răsuci şi urcă scările. O clipă 
mai târziu, uşa de la dormitorul ei se închise. 


Pe râul York, o barcă RIB, o barcă gonflabilă rigidă, 
mijlocul de transport principal al echipelor militare de atac 
pe apă, naviga prin zonă cu lan Whitfield la cârmă. 


278 


Bărbatul părea să nu ia în seamă furtuna care se 
dezlănţuia în jurul lui. Pe puntea bărcii RIB se afla caiacul 
lui Michelle, cu frânghia încă prinsă de inel. Lovi 
acceleraţia şi ambarcaţiunea sprintă spre malul râului pe 
care se afla Babbage Town. Ancoră barca, sări afară din ea 
şi trase caiacul pe debarcader. Făcu o grimasă când sări 
înapoi în barca sa. Purta un impermeabil galben şi 
pantaloni scurţi kaki. Gambele îi erau musculoase şi 
puternic bronzate. Ce-i drept însă, erau şi pline de 
cicatrice. Ploaia rece îl făcea întotdeauna să tremure. 

Lovi acceleraţia şi barca RIB săltă înainte; se înclină la 
45 de grade, călărind valurile ca nişte ziduri. Într-un 
minut, barca RIB şi şeful Camp Peary erau doar o pată pe 
râu, în timp ce furtuna continua să biciuiască zona. 


279 


CAPIIOLUL 65 


Până în dimineaţa următoare, vremea rea trecuse, iar 
Sean şi Michelle se întâlniră în acelaşi loc izolat cam la un 
kilometru şi jumătate distanţă de Babbage Town. Când 
vorbiseră în ziua dinainte, Michelle îi povestise despre 
experienţa ei pe râu. La rândul lui, el îi spusese că Champ 
nu avea un alibi. Se întâlneau în dimineaţa aceasta ca să 
discute totul mai în detaliu, departe de privirile curioase 
din Babbage Town. 

— Mai spune-mi o dată: ce căuta Viggie pe apă, într-un 
caiac, singură-singurică? 

— Păi, mi-a zis că voia să fie singură. 

— Sau poate că voia să mai arunce o privire la Camp 
Peary. 

— De ce? întrebă ea. 

— Nu ştiu. 

— Tu ai găsit ceva? 

Sean dădu din cap. 

— Am vorbit cu Hayes. A verificat paşaportul lui Monk şi 
apare că, într-adevăr, a călătorit în Germania. 

— Ştim unde? 

— A intrat prin Frankfurt. Asta e tot ce-a putut să-mi 
spună Hayes. Am sunat-o pe Joan şi încearcă să verifice 
mai exact ce şi cum. 

Desfăcu o bucată mare de hârtie şi o întinse pe capota 
camionetei lui Michelle. 

— Am făcut o poză a hărţii din satelit a rezervației Camp 
Peary pe care o avea Freeman în birou şi-am mărit-o. 

Îi arătă diferite secţiuni. 

— Am auzit mai multe versiuni, dar eu cred că locul are 
vreo zece mii de acri, cea mai mare parte neconstruită. 
După cum ştim deja, pista este destul de aproape de locul 
unde a fost descoperit trupul lui Monk. Un pic mai la sud 


280 


par a fi o serie de buncăre. Mai în jos este un doc pentru 
bărci. Urmări alte secţiuni cu degetul, care aveau denumiri 
imprimate. Astea par unele dintre cartierele menţionate de 
Freeman. lazul din Bigler's Mill e aici, casa Porto Bello 
aici, Queen's Lake în spate, iar Magruder acolo. Complexul 
principal este îngrădit la vest de Autostrada 64 şi la sud de 
Parcul Istoric Naţional Colonial. Şi Anexa Cheatham de 
Aprovizionare Navală e aici, adăugă el, lovind hârtia cu 
degetul arătător. 

— Există un canal al râului York la sud de pistă şi care te 
duce adânc în perimetrul Camp Peary, sublinie Michelle. 

— Şi putem fi siguri că totul e bine păzit, spuse Sean. 
Cel puţin pe uscat, iar din câte ştiu eu, au minat canalul. 

— Atunci, sărim gardul? A ajuns echipamentul? 

— Da, tot. Deodată, se sprijini cu spatele de camionetă. 
Michelle, nu vreau să sărim gardul, e o nebunie. Şi dacă nu 
ne omoară nimeni, nu vreau să-mi petrec restul zilelor în 
închisoare şi n-o să te las nici pe tine s-o faci. 

— Dar dacă mergi, nu vreau să mergi singur. 

— Poate nu va trebui, dacă Joan află unde a fost Monk în 
Germania. 

— Care s-ar putea să nu aibă legătură cu ce se întâmplă 
aici. 

— Dar Viggie? Coduri şi sânge? 

Michelle clătină din cap. 

— Nimic nou. A fost ascultătoare când ne-am întors de la 
râu, ceea ce e de înţeles. A cântat foarte calm, ceea ce e 
neobişnuit. În mod normal, spune „Michelle, îmi place de 
tine”, apoi cântă ca o zână prevestitoare de moarte, ţipă 
„Coduri şi sânge”, apoi fuge sus în camera ei. Nu şi de 
data asta. Doar mi-a mulţumit că i-am salvat viaţa, apoi a 
cântat încet şi frumos, calm şi liniştit. A fost chiar foarte 
emoţionant... Michelle tăcu şi se uită la Sean. Te gândeşti 
la ce mă gândesc şi eu? spuse ea aproape în şoaptă. 

— Da, şi mă gândesc şi cât de idiot sunt că nu mi-am dat 
seama până acum. Săriră în camionetă. 

El îşi verifică ceasul. 

— Cum rămâne cu zborul cu Champ? 


281 


— Amânat până mâine. 

— Perfect, poate până atunci te răzgândeşti. Sună-l pe 
Horatio şi spune-i să ne întâlnim la cabana Aliciei. 

— De ce? 

— Pentru că el ştie să cânte la pian, de-aia. 


282 


CAPITOLUL 66 


— După ce i s-a întâmplat pe râu, n-au mai trimis-o pe 
Viggie la şcoală azi, spuse Michelle, în timp ce Horatio şi 
Sean o urmau pe cărarea spre cabana Aliciei. Dar cred că 
va cânta numai pentru mine. 

— Horatio şi-a adus reportofonul, îi zise Sean. O să stăm 
deoparte, dar tot vom auzi cântecul. 

— Şi apoi ce? întrebă Michelle. 

— Apoi, dacă e un cod, putem cere ajutor ca să-l 
descifrăm. Cunosc cel puţin un geniu pe aici. 

Horatio îşi puse reportofonul lângă pian, dar ascuns în 
spatele unor cărţi. Apoi, el şi Sean se furişară afară, în 
spatele uşii de plasă, pe verandă. Puteau auzi melodia de 
acolo, printr-o fereastră deschisă. 

Michelle merse sus, o chemă pe Viggie şi o rugă să-i 
cânte din nou melodia. Fata făcu întocmai şi apoi se 
întoarse în camera ei. Michelle luă reportofonul şi li se 
alătură lui Horatio şi Sean. 

— l-am telefonat Aliciei la lucru, spuse Sean. Vine 
imediat. Horatio, între timp, ai putea transcrie notele 
muzicale ale cântecului doar ascultându-l? 

— N-ar trebui să fie o problemă. 

— Stai puţin, n-ai recunoscut melodia, nu-i aşa? Dacă ai 
recunoaşte cântecul, am putea căuta partiturile. Trebuie 
să fie pe aici pe undeva. 

— Îmi pare rău, e puţin prea dulceag pentru mine, 
recunoscu Horatio. Eu sunt mai mult cu rockul clasic. 

Când Alicia ajunsese acasă, Horatio transcrisese deja 
notele pe hârtie, iar Sean i le arătă. 

— Deci crezi că astea formează un cod, cumva? întrebă 
ea. 

— Exact, spuse Sean. 

— Problema cu notele muzicale este că nu-ţi oferă prea 


283 


multe posibilităţi. 

Horatio încuviinţă din cap. 

— De, re, mi, fa, sol, la, şi, de şi, bineînţeles, diez, bemol 
etc. 

— E suficient pentru tine, Alicia? 

— Nu voi şti până nu voi şti, spuse ea. Aveţi vreo idee 
despre ce e vorba? 

Sean o privi pe Michelle, dar rămase tăcut. Alicia, care îl 
urmărise, explodă: 

— La naiba, dacă n-ai destulă încredere în mine ca să-mi 
spui ce cauţi, găseşte pe altcineva care să te ajute. 

— Bine, bine. Luă o gură de aer. Gândeşte-te la chestii 
de genul Camp Peary, prizonieri de război germani şi 
zboruri secrete. 

Alicia căscă ochii. 

— Doar ca să ştii, sunt lingvistă şi matematiciană, nu 
specialistă în criptanaliză. 

— Dar unii dintre cei mai buni spărgători de coduri au 
fost matematicieni şi lingvişti, ripostă Sean. 

— Ei bine, ar fi drăguţ dacă aş avea mai multe date cu 
care să lucrez. Monk Turing a fost un bărbat foarte 
inteligent. Mă îndoiesc că e ceva simplu. 

— Turing! Coduri şi sânge. Asta trebuie să fie! strigă 
Sean. 

— Ce anume? îl întrebă Michelle foarte mirată. 

— Monk Turing era rudă de sânge cu Alan Turing. 
Recent, a vizitat Anglia şi a refăcut traseul geografic al 
vieţii lui Turing. Alan a spart aproape de unul singur unul 
dintre codurile nemţeşti Enigma. Trebuie să aibă legătură 
cu asta. 

Alicia răsfoi paginile. 

— Ei bine, asta chiar mă ajută. Am cărţi despre Alan 
Turing şi munca sa. Când vrei să ştii ceva? 

— Cât de repede posibil. 


284 


CAPITOLUL 67 


Michelle, mereu atrasă de apă, se decise să iasă cu 
caiacul. O ajuta să gândească mai bine şi voia să treacă din 
nou pe lângă malul pe care se afla Camp Peary. Dacă chiar 
aveau să pătrundă în Camp Peary la un moment dat, nu le- 
ar fi stricat puţină recunoaştere a zonei. Când ajunse la 
hangarul pentru bărci, îşi văzu caiacul tras pe doc. 

„Cum a ajuns aici?“ se întrebă ea. 

Preţ de o jumătate de oră studie zona din diverse 
unghiuri. Gardul de sârmă n-ar fi chiar atât de greu de 
sărit, dar după aceea? Pentru prima dată, se gândi cu 
adevărat la ce îi aştepta dacă aveau să fie prinşi. Şi la ce se 
puteau aştepta să găsească pe o suprafaţă de mii de acri, 
dintre care majoritatea de teren forestier, sălbatic? Era 
suficient ca să-şi rişte viaţa? Şi, chiar dacă părea că Sean 
se răzgândea, dacă se răzgândea din nou şi hotăra să 
meargă până la capăt cu planul? Avea să fie alături de el 
sau să facă un lucru logic, şi anume să refuze? Şi dacă se 
ducea singur şi avea să fie ucis, când poate că prezenţa ei 
acolo ar fi schimbat lucrurile? Ar fi putut oare să trăiască 
ştiind asta? 

Gândurile acestea îi fură brusc întrerupte de un claxon 
de barcă. Privi în jur. Ambarcaţiunea RIB se apropia de ea 
din spate. La cârmă se afla lan Whitfield, în pantaloni şi cu 
un tricou alb, care lăsa să i se vadă trupul frumos lucrat. 
Pe cap purta o şapcă Yankees, iar pe faţă o expresie 
prietenoasă. 

lşi trase expert barca lângă a ei, apoi o scoase din 
viteză, în timp ce ea îşi trecu vâsla prin copastia bărcii 
RIB, ca să-şi stabilizeze ambarcaţiunea. 

— Ian Whitfield, anunţă el, ridicând o mână în semn de 
salut. 

Michelle încercă să îşi ascundă surprinderea. 


285 


— E mai frumos azi decât ieri, nu-i aşa? spuse el vesel. 

— Aţi ieşit pe furtună? întrebă ea. 

— Puțin. Am găsit caiacul în care eşti acum plutind în jos 
pe apă. S-a întâmplat ceva? 

— O prietenă de-a mea s-a răsturnat. Am scos-o, într-un 
final. 

— Foarte bine. Curentul Yorkului poate fi destul de 
înşelător, domnişoară... 

— Michelle Maxwell. Poţi să-mi spui Michelle. Privi spre 
celălalt mal al râului. Şi cum e pe partea cealaltă a 
Yorkului? 

— Nu-mi amintesc să fi spus că sunt de pe vreo parte a 
râului. 

— Auzi tot felul de lucruri. Şi eu aud mai mult ca 
majoritatea. Am lucrat pentru Serviciul Secret. Dar sunt 
sigură că ştiaţi deja. 

El continuă să privească apa. 

— Visul meu era să joc pentru echipa Yankees, însă 
talentul n-a fost pe măsura visului. Să-mi slujesc ţara n-a 
fost o a doua alegere prea proastă, totuşi. 

Pe Michelle o surprinse recunoaşterea tacită a slujbei 
sale. 

— Să zbor cu Air Force One şi să-l protejez pe El a fost 
una dintre cele mai mari onoruri din viaţa mea. Se opri şi 
adăugă: Ştiam nişte băieţi în Delta care au fost în Vietnam. 

El îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Cum v-am zis, aud mai multe ca majoritatea. 

El ridică din umeri. 

— Asta a fost demult. 

— Dar nu uiţi niciodată. 

— Unii uită, eu n-am făcut-o niciodată. Arătă cu degetul 
spre Babbage Town. Şi pe partea ta de râu cum merge 
treaba? 

— Incet. 

— M-am tot întrebat de ce s-au aşezat chiar aici. 

— Adică vizavi de voi? 

— Ai un partener? spuse el, ignorându-i întrebarea. 

— Da. 


286 


— Moartea lui Monk Turing a fost nefericită, dar nu a 
fost o crimă. 

— l-aţi spus partenerului meu că s-a sinucis. 

— Nu, i-am spus că au fost patru alte sinucideri în 
interiorul şi în jurul rezervației Camp Peary. Şi i-am mai 
spus că FBl-ul a ajuns la concluzia că Turing s-a sinucis. 

— Nu sunt sigură că încă mai cred asta. Şi mai e şi 
moartea lui Len Rivest. 

— Ziarele locale au spus că a băut foarte mult şi că a 
fost găsit înecat în cadă. Nu pare chiar atât de sinistru. 

— Două morţi într-un timp atât de scurt? 

— Oamenii mor tot timpul, în toate felurile, Michelle. 

Părea, se gândi Michelle, că ştia despre ce vorbeşte. 

— Asta aproape a sunat ca o avertizare, spuse ea. 

— Nu pot să controlez felul în care îmi interpretezi 
cuvintele. Arătă înspre malul râului. E un centru federal 
important aici, iar asta include şi marina. Oameni care îşi 
servesc ţara, făcând lucruri periculoase, riscându-şi vieţile. 
Ar trebui să înţelegi asta. Şi tu ţi-ai riscat viaţa pentru ţara 
ta. 

— Înţeleg foarte bine, spuse Michelle. Şi unde anume 
duce conversaţia asta? 

— Reţine doar că partea asta a râului York poate fi 
foarte periculoasă. Orice-ai face, nu uita asta. Să ai o zi 
frumoasă! 

Michelle îşi trase vâsla, în timp ce Whitfield băgă în 
viteză, viră şi se îndepărtă încet. Michelle îşi manevră 
caiacul în aşa fel încât să îl poată vedea în timp ce se 
deplasa în aval spre docul din Camp Peary. Omul nu privi 
nici măcar o singură dată înapoi. Când dispăru, Michelle 
se îndepărtă încet. lan Whitfield îi dăduse suficiente 
subiecte la care să reflecteze, dar şi un motiv în plus ca să 
se teamă. 


287 


CAPITOLUL 68 


La o cafea, în sufrageria conacului, Michelle îi povesti 
lui Sean ce vorbise cu lan Whitfield. 

— Nu mi se pare genul de bărbat care face ameninţări 
doar de dragul de a le face. 

— Am avut pielea de găină tot timpul cât am stat de 
vorbă cu el. 

— Acum mă gândesc şi mai mult dacă să sărim gardul 
ăla. 

— Atunci trebuie să găsim alte piste, spuse ea. Doar că 
nu-mi prea dau seama care ar putea fi. 

— Să recapitulăm ce ştim. Monk s-a dus în Germania şi-a 
murit în Camp Peary. În Camp Peary au fost ţinuţi 
prizonieri germani în timpul războiului. Len Rivest a vrut 
să-mi vorbească despre Babbage Town şi acum e mort. 
Credea că există spioni aici. Alicia Chadwick avea o 
aventură cu Rivest şi e tutorele lui Viggie. Champ nu are 
un alibi pentru noaptea morţii lui Len, dar nu avem nicio 
dovadă că ar avea vreo legătură cu moartea lui. Ian 
Whitfield m-a ameninţat pe mine, apoi pe tine, iar soţia lui 
e o fundătură. Morga a explodat. Ca să distrugă dovezile 
că Rivest a fost ucis? 

— Stai puţin, zise Michelle. Ai ajuns la concluzia că 
Rivest a fost ucis din cauză că lipseau prosoapele, 
covoraşul din baie şi pompa de desfundat. 

— Exact. l-am spus lui Hayes, iar el l-a rugat pe medicul 
legist să caute urme de la pompă pe corp. 

— Şi? 

— Şi n-am mai auzit nimic despre asta înainte să moară 
medicul legist. 

— Dacă morga a explodat din cauză că cineva ştia ce 
suspiciuni aveai, cum de au aflat de ele? 

— Poate că Hayes i-a spus cuiva din greşeală. 


288 


— Sau în mod deliberat, sugeră Michelle. 

— De ce-ar face asta? 

— Să facă pe avocatul diavolului. Ce ştii de fapt despre 
el? 

— E un şerif districtual. 

— Dar nu ştim cui îi e fidel de fapt. 

— Devii paranoică? 

— Când Babbage Town şi Camp Peary sunt vizavi una de 
cealaltă, aş spune că ai fi picat în cap să nu fii paranoic. 

Sean încuviinţă. 

— Tot ce putem face e să ne continuăm treaba. Vezi 
dacă Alicia descoperă ceva. Verifică şi pista cu nemţii. Nu 
mai văd altă alternativă acum. 

— Şi poate că tot ar trebui să sărim gardul ăla, spuse ea. 

După ce Michelle plecă, Sean scoase o bucată de hârtie 
cu un număr de telefon pe ea. Formă numărul şi, după bip, 
spuse: „Valerie, sunt Sean Carter. Pot să te văd?“ 


În timp ce Michelle se îndrepta spre cabană, văzu ceva 
în faţă care o făcu să o ia la goană. 

— Ce dracu” faci? ţipă ea. 

Viggie se opri şi se holbă la ea, zâmbetul larg de pe faţa 
ei pălind, când dădu drumul sacului de gunoi pe care îl 
ţinea. Michelle se uită în camioneta ei - era curată ca 
lacrima. Se întoarse spre fată. 

— Cum de îndrăzneşti să te bagi în lucrurile mele? E 
camioneta mea! Cine ţi-a dat voie să intri în ea şi să te- 
atingi de lucrurile mele? Cine? 

Viggie făcu un pas în spate. 

— Eu... Mi-ai zis că nu poţi să faci curat, oricât ai 
încerca. Mă gândeam că o să fii fericită. 

Michelle îi smulse sacul de gunoi şi începu să scoată 
lucruri din el şi să le arunce înapoi în camionetă. 

— Astea nu sunt gunoaie. Pleacă naibii de lângă maşina 
mea! Viggie se întoarse şi fugi plângând spre casă. 
Michelle nu păru să observe. Era ocupată să scoată 
lucrurile din sacul de gunoi şi să umple din nou podelele 
camionetei cu ele. 


289 


— Te-am prins într-un moment nepotrivit? 

Se întoarse şi îl văzu pe Horatio holbându-se la ea, şi 
mormăi în sinea ei. 

— Doar o neînțelegere, spuse ea repede. 

— Nu, cred că e clar ca bună ziua. 

— Lasă-mă dracului în pace! 

— Deci o lăsăm pe Viggie în casă, să plângă până crapă? 
Michelle se uită spre casă; vaietele lui Viggie erau uşor de 
auzit. 

Michelle se rezemă cu spatele de camionetă, scăpând 
pantoful sport şi coaja de banană pe care le ţinea în mână. 
O lacrimă i se scurse pe obraz. Se aşeză pe scara 
camionetei şi privi la iarbă. 

— Îmi pare rău, spuse Michelle încet. Dar şi-a băgat 
nasul în lucrurile mele. N-avea niciun drept s-o facă. 

Horatio se aproprie de camionetă. 

— Ei bine, într-un fel, ai perfectă dreptate. Oamenii n-ar 
trebui să-şi vâre nasul în lucrurile altora, dar cred că 
Viggie încerca doar să te ajute, sau cel puţin aşa credea. 
Îţi dai seama de asta, nu-i aşa? 

Michelle dădu scurt din cap. 

— Te-ai mai gândit la hipnoză? 

— Ţi-am zis, dacă mă întorc vie... 

— Bine, o întrerupse el, dar hai să lăsăm tot 
histrionismul ăsta la o parte, pentru că nu cred că mai ai 
atâta timp la dispoziţie. 

Ea îşi ridică încet capul şi se uită lung la el. 

— Şi asta ce vrea să însemne? 

— Exact ce am zis. 

Femeia se ridică şi aruncă tot gunoiul înapoi în 
camionetă. 

— Ce bine ar putea să-mi facă? Evident, sunt prea dusă 
cu pluta. 


290 


CAPITOLUL 69 


Se plimbau de-a lungul plajei. Valerie îşi ţinea sandalele 
în mâini, în timp ce Sean mergea gârbovit lângă ea, cu 
capul plecat, mocasinii lui umplându-se numaidecât cu 
nisip. O sunase pe Valerie pentru că nu-i venise în minte 
altă pistă mai bună, dar şi ca urmare a conversaţiei dintre 
soţul ei şi Michelle. Ea se năpusti asupra lui cum ieşi din 
maşină. Ştia totul despre Sean Carter, inclusiv faptul că 
numele lui real era Sean King. 

— Să înţeleg c-ai vorbit cu soţul tău? spuse el. 

— O, da! Dacă e ceva de capul bătrânului lan, să ştii că 
se pricepe să afle lucruri. Ai lucrat în Serviciul Secret şi 
acum investighezi crimele din Babbage Town. Nu pot să 
cred că ţi-am înghiţit gogoşile. Chiar nu pot să cred! 

— Valerie, nu a fost chiar aşa. 

Ea se răsuci către el. 

— Negi faptul că te-ai folosit de mine că să încerci să 
obţii informaţii despre soţul meu? Negi că m-ai urmărit la 
bar după ce lan ţi-a spus să stai deoparte? 

— Nu, nu neg asta, dar... 

— Atunci nu există niciun „dar“. 

— Da, căutam informaţii, dar îmi făceam doar treaba. 

— Ce-ai făcut e de neiertat. 

— Valerie, îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar când 
încerci să afli cum au fost ucişi nişte oameni... Dacă aş fi 
avut altă modalitate de-a obţine informaţii, aş fi ales-o. 

Ea se uită lung la el, cu braţele încrucişate peste piept; 
sandalele zăceau în nisip, unde le aruncase. Briza oceanică 
îi flutura pantalonii largi. Încet, furia de pe chipul ei păli. 

— Cred că nu m-am aşteptat să mi se întâmple mie. Nu 
m-am aşteptat să fiu păcălită. Nu după Ian, oricum. 

— Cum adică? 

— Credeam că s-a însurat cu mine pentru că mă iubea. 


291 


Evident, m-am înşelat. 

— Atunci de ce? 

— Cine naiba ştie? Apoi apari tu şi, pentru prima dată de 
când sunt căsătorită, m-am gândit oare cum ar fi fost cu un 
alt bărbat. Nenorocitule! 

Sean o privi stânjenit. 

— Valerie, pot doar să mărturisesc că mi-a fost foarte 
greu să păstrez o distanţă profesională. 

— Distanţă profesională! Oh, mă simt atât de iubită. 

Lacrimi i se prelingeau pe obraji şi ea şi le şterse 
nervoasă. 

— Îmi pare rău, Valerie. Chiar îmi pare rău. 

— Păstrează-ţi minciunile pentru altcineva. Nu vreau să 
le mai aud. 

Se opri, se aplecă, luă o scoică şi o aruncă furioasă într- 
un val. 

Se răsuci şi îl apucă de haină. 

— Şi vrei să ştii care-i ironia? 

Expresia feţei lui Sean spunea că nu, chiar nu voia să 
afle. Totuşi, zise: 

— Spune-mi, o merit. 

— Poate că nu o meriti. 

— Valerie, dacă aş putea să repar ceva, aş face-o, dar nu 
pot. Aşa că spune-mi. 

În cele din urmă, ea îşi mută privirea de la el, dar numai 
pentru o secundă. 

— Nici nu ştii cât îmi doresc să mă culc cu tine. După 
toată porcăria asta. După tot ce mi-ai făcut, după ce m-ai 
folosit, m-ai trădat. Cât de proastă pot să fiu? Cât? Pentru 
că vreau să ţi-o trag până crăpi. Ce naiba spune asta 
despre mine, Sean? 

Ea începu să plângă. Sean dădu s-o ia în braţe, dar ea îl 
împinse. El încercă din nou, iar ea îl lăsă de data asta. 

Trecură câteva minute în care perechea rămase acolo, 
legănându-se împreună în nisip. În cele din urmă, Valerie 
se smulse din braţele lui, scoase o batistă din buzunar şi-şi 
şterse ochii. 

— Uite ce e, am putea merge undeva mai intim. Adică... 


292 


Respiră adânc. Ar trebui să te urăsc, dar nu e aşa. În seara 
aceea la bar, când ţi-am făcut vânt, am plecat de-acolo 
gândindu-mă că eram cea mai mare idioată din lume, 
pentru că simţisem că e ceva special la tine. Adăugă în 
şoaptă: Mult mai special decât am văzut vreodată în 
căsnicia mea. Aşa că, te rog, am putea merge undeva? 

— Sigur, putem merge undeva, Valerie, spuse Sean. O 
luă de mână. Dar nu poate fi mai mult de-atât. Şi ştiu că 
sună nebuneşte, dar cred că nici tu nu vrei să fie mai mult 
de-atât. 

— De ce? 

— Pentru că eu cred că încă îţi iubeşti soţul. 

— Ce frumos! spuse o voce. Ce special! 

Amândoi îşi ridicară privirea spre bărbatul care se 
apropia de ei. 

— Dumnezeule, şopti Valerie. 

Ian Whitfield se îndrepta şchiopătând spre ei. 

Sean păşi în faţa lui Valerie. 

— Nu e ceea ce pare, Whitfield. 

Acesta se opri chiar în faţa lui Sean. 

— Nu cred că vrei s-o apuci pe drumul ăsta, nu? Pentru 
că minciunile de doi bani s-ar putea să mă supere şi mai 
tare. Şi asta da, realizare! 

— lan, nu! zise Valerie disperată. 

Nici măcar nu se sinchisi să se uite la ea. 

— Ai băut cu soţia mea, ai luat cina cu ea şi acum vă 
plimbaţi de mână pe plajă? Eşti sinucigaş sau doar prost? 

— Şi dacă ştiai toate astea, de ce sunt încă aici? De ce 
nu le-ai cerut gorilelor tale să mă căsăpească după paharul 
de Mojito din bar? 

Sean făcu un pas înapoi şi se pregăti, lan părând gata 
să-l lovească. 

— Nu sunt mafia, King. Nu pun oameni să căsăpească 
alţi oameni. Sunt doar un funcţionar public care lucrează 
pentru poporul american. 

— Bine, domnule funcţionar public, munceşte mai puţin 
şi stai mai mult timp cu soţia ta. Poporul american va 
înţelege. 


293 


Whitfield o privi pe Valerie, care se trase înapoi. 

— Acum eşti şi consilier marital? Credeam că eşti doar 
un detectiv particular incompetent. 

— Imi fac şi eu treaba cum pot. 

— Şi treaba ta presupune să-mi seduci soţia? 

— Nu ţi-am sedus soţia. Şi soţia ta îmi tot face vânt 
pentru că eu cred că te iubeşte. De ce mai exact, nu ştiu. 
Aşa că, poate, în loc să faci pe durul cu mine, mai bine aţi 
merge undeva să staţi de vorbă. 

Whitfield făcu un pas înapoi. Sean se uită la Valerie. 

— Vrei să rămân? 

Ea scutură din cap şi rosti mut „nu”. 

Sean îl privi din nou pe Whitfield. 

— N-o da în bară! 

Sean plecă de pe plajă lăsându-i pe Whitfield şi pe 
Valerie privindu-se, în timp ce vântul vuia în jurul lor. 


294 


CAPITOLUL 70 


Michelle se aşeză pe treptele verandei din faţa cabanei 
Aliciei. Horatio plecase, iar plânsul lui Viggie încă se putea 
auzi din casă. În cele din urmă, Michelle se ridică, intră în 
casă şi aşteptă cam un minut, lovind clapele de la pian. 
Plânsetele se opriră în sfârşit. Michelle luă o gură de aer şi 
se îndreptă spre scări. 

Nu se obosi să bată la uşa lui Viggie, ci păşi pur şi 
simplu înăuntru. Viggie stătea pe burtă în pat, cu capul 
sub o pernă. Trupul încă i se zguduia de suspine. Michelle 
ridică încet perna. O auzi pe Viggie recitând şiruri de 
numere, de numere foarte mari. 

Michelle se gândi: „Şi-a pierdut tatăl şi eu am tratat-o ca 
pe-un rahat. Nici măcar nu m-am chinuit să înţeleg cât de 
tare suferă”. 

Se aşeză pe pat, îşi întinse o mână şi o puse pe spatele 
lui Viggie. Fetiţa se încordă brusc. 

— Viggie, îmi pare atât de rău pentru ce-am făcut. N- 
aveam niciun drept s-o fac. Sper să mă poţi ierta. Eu, ei 
bine, în ultima vreme eu nu m-am simţit prea bine. Am 
nişte probleme, cum ţi-am spus deja. Unele zile, ei bine, 
unele zile sunt mai bune ca altele. Cred că azi a fost o zi 
proastă. Dar n-ar fi trebuit să mă descarc pe tine. Ştiu că 
doar încercai să mă ajuţi. 

Michelle privea peretele din faţa ei, şi nu observase că 
Viggie se răsucise şi se uita la ea. Când în sfârşit o văzu, 
Michelle se întinse spre ea şi o strânse pe fetiţă în braţe, 
plângând aproape la fel de tare ca Viggie înainte. 

— E în regulă, Mick. Şi eu am zile proaste. Uneori... o 
iau razna. Pare că nu înţeleg nimic, şi asta mă înfurie aşa 
de tare. 

Michelle plânse şi mai tare, şi Viggie o apucă şi mai 
strâns. 


295 


— E OK. Nu sunt supărată pe tine. Chiar... îmi place de 
tine. Eşti prietena mea. 

Michelle o strânse pe Viggie şi şopti printre suspine: 

— Şi tu eşti prietena mea, Viggie. Aş face orice pentru 
tine. Nu te voi mai răni niciodată. Promit. Promit, şopti 
Michelle printre suspine. 


Când Sean se întoarse acasă, o găsi pe Michelle roşie la 
faţă, stând în camera de zi a cabanei. 

— Eşti OK? întrebă el rapid. S-a întâmplat ceva cu 
Viggie? 

— E în regulă. Şi eu sunt în regulă. 

— Eşti sigură? spuse el bănuitor. 

Ea dădu din cap, ca şi când, ca să vorbească, ar fi fost 
nevoie de o energie pe care pur şi simplu nu o avea. Sean 
se aşeză lângă ea. 

— Ei bine, eu nu sunt în regulă. 

Îi povesti ce se întâmplase pe plajă. 

— Doamne, Sean, ar fi putut să te omoare. 

— Încă ar putea. 

— Ce facem acum? 

— Du-te să dormi. Ceva îmi spune că mâine va fi o zi 
plină şi că un somn bun ne-ar prinde bine la amândoi. 

Din păcate, niciunul din ei nu avea să doarmă. 


Michelle, care întotdeauna dormea iepureşte, îşi vâri 
mâna sub pernă şi apucă pistolul când uşa de la camera ei 
se crăpă încet. Îşi întredeschise ochii, până văzu cine se 
apropia de ea. Viggie purta un tricou lung, care-i trecea de 
genunchi. 'Ţinea ceva în mână. 

Stătu o clipă lângă pat şi apoi puse încet obiectul pe 
cuvertură. Câteva secunde mai târziu, Michelle auzi uşa 
închizându-se. După câteva clipe, Michelle auzi uşa lui 
Viggie închizându-se. 

Se ridică imediat în capul oaselor şi aprinse lumina de 
pe noptieră. Apucând obiectul pe care i-l lăsase Viggie, 
văzu că era un plic mare de manila. În el erau două lucruri: 
o scrisoare într-un plic normal şi o fotografie. Fu atât de 


296 


entuziasmată, încât ţâşni pe uşă doar în hainele în care 
dormea, chiloţi şi un maiou strâmt. Bătu încet la uşa 
dormitorului lui Sean. Niciun răspuns. Bătu din nou, puţin 
mai tare. Îşi lipi buzele de uşă. 

— Sean? Sean? 

În cele din urmă auzi un mormăit, nişte bombăneli şi 
scârţâitul saltelei. Apoi se aprinse o lumină, nişte paşi se 
îndreptară spre ea şi uşa se deschise. 

Sean era adormit şi în pijamale în dungi. 

— Ce-i? întrebă el poruncitor. 

Michelle zâmbi. 

— Dormi în pijamale? spuse ea, holbându-se la el. Pe 
bune? 

El nu zise nimic pentru o clipă, pe măsură ce privirea i 
se limpezi şi i se concentră pe corpul ei pe jumătate gol. 

— Iar tu dormi aproape goală? Pe bune? 

Ea păru speriată, se privi şi îşi puse rapid o mână peste 
piept, acoperindu-şi zonele mai intime cu plicul. 

Acum Sean zâmbea. 

— În ce mă priveşte, stai liniştită, Mick. Tocmai am fost 
trezit dintr-un somn adânc, aşa că mi-e greu să mă 
concentrez pe chestii cum ar fi sâni şi... privi în jos spre 
plicul de manila. Mă rog, înţelegi tu. Când ea nu spuse 
nimic şi doar stătu acolo, încremenită, el adăugă: Voiai 
ceva sau doar să îmi ridiculizezi ţinuta? 

Michelle se strecură pe lângă el, intră în camera lui, se 
aşeză pe pat şi-i făcu semn să i se alăture. 

— Grăbeşte-te, am ceva să-ţi arăt. 


— Văd! 

— Nu sunt în călduri, bine? E vorba de altceva. E 
important. 

El suspină, merse după ea şi se trânti pe pat. 

— Ce e? 


Ea îi spuse despre vizita lui Viggie şi îi arătă lucrurile. 

Lui Sean îi dispăru oboseala. Studie scrisoarea şi apoi 
fotografia. 

— De unde le are Viggie? 

— Trebuie să fie de la tatăl ei. Nu? 


297 


— Deci Viggie ţi le-a dat ţie. Mai întâi muzica, apoi asta. 
De ce? 

— Îi place de mine. l-am salvat viaţa. Are încredere în 
mine. 

Sean o privi curios. 

— Cred că ai nimerit-o, Michelle. Are încredere în tine. 
Puse lucrurile înapoi în plicul de manila. Trebuie să te duci 
să vorbeşti cu Viggie, chiar acum. Scrisoarea ne spune şi 
altceva, o informaţie nouă de care avem nevoie ca să 
înţelegem ce se întâmplă aici! Dacă ţi-a dat asta, o să-ţi 
dea şi restul. 

— O să încerc. 

Michelle se întoarse în dormitorul ei, îşi puse un halat de 
baie şi se duse în camera lui Viggie. Zece minute mai 
târziu se întoarse la Sean, părând dezamăgită. 

— Nu numai că nu vrea să-mi spună nimic altceva, dar 
nici măcar nu recunoaşte că mi-a dat ceva. 

Petrecură o oră încercând să descifreze scrisoarea şi 
fotografia. În cele din urmă, Sean spuse: 

— Nu că m-ar deranja să am o femeie aproape goală în 
patul meu, dar trebuie să te îmbraci. 

— Ce? zise Michelle, luată prin surprindere. 

— Tu m-ai trezit pe mine, acum o să-l trezim pe Horatio. 
Am nevoie de părerea lui. 

După ce ea se ridică şi părăsi camera, Sean se uită la 
plic. Poate că asta era în sfârşit cheia de care aveau 
nevoie. Spera din tot sufletul să fie aşa, pentru că nu le 
mai rămâneau opţiuni. Şi nu voia ca singura lor opţiune 
validă să fie aceea de a sări gardul în Camp Peary. 


298 


CAPITOLUL 71 


Soarele începea deja să răsară când Sean şi Michelle 
merseră să-l vadă pe Horatio în camera lui din conac. Se 
înregistrară la gardianul de la biroul de securitate şi o 
porniră pe scări. 

Sean îl sunase înainte şi Horatio le deschise imediat. 
Psihologul era deja îmbrăcat, deşi nu-şi mai prinse părul în 
coadă cum făcea de obicei, aşa că i se cârlionţase în sus, 
ca un val gata să se lovească de plajă. 

Vru să spună ceva. 

— Nu aici, zise Sean. Hai să mergem undeva. 

Peste 20 de minute, se aflau lângă camioneta lui 
Michelle, parcată sub nişte copaci de pe malul râului York. 
Lumina soarelui se furişa peste suprafaţa apei, în timp ce 
Sean şi Michelle îl urmăriră pe Horatio studiind scrisoarea 
şi fotografia. 

— În regulă, adresa expeditorului de pe scrisoare e 
Wiesbaden, Germania. Bine că e în engleză, deşi scrisul e 
al unei persoane foarte în vârstă, a cărui limbă maternă nu 
e engleza. Şi îi e adresată lui Monk Turing de... 

Horatio îşi miji ochii şi îşi potrivi ochelarii de citit. 

— Henry Fox, îl ajută Michelle. 

— Practic, Fox îi mulţumeşte lui Monk că l-a ajutat să se 
întoarcă în Germania. 

Horatio privi partea de sus a scrisorii. 

— E datată cu aproape un an în urmă. Deci înainte că 
Monk să meargă în Anglia şi Germania. 

— Cel puţin, ultima oară când a fost. Uită-te la ultimele 
două rânduri din scrisoare, spuse Sean. 

— „Acum că tu m-ai ajutat pe mine, aşa cum am 
convenit, o să-ţi întorc favoarea. O am. Şi ţi-o voi da când 
vei veni în vizită“, citi Horatio şi ridică privirea. Deci Fox 
avea ceva pe care voia să i-l dea lui Monk Turing pentru că 


299 


l-a ajutat să se întoarcă acasă? 

— Aşa se pare, spuse Michelle. Iar Monk s-a dus în 
Germania ca să-l ia. Şi, în aceeaşi călătorie, s-a gândit să 
se intereseze şi de istoria familiei lui, mai ales despre Alan 
Turing, în Anglia. 

— Şi ce-a luat Monk de la Fox? 

— Nu ştim încă, recunoscu Michelle. 

— Deci Monk l-a ajutat pe Fox să se întoarcă în ţara lui, 
spuse Horatio, dar Henry Fox nu pare un nume nemtesc. 

— Am o teorie legată de acest lucru, zise Sean misterios. 
Dar trebuie să aştept o confirmare. Luă fotografia. În ea 
erau trei oameni pe nişte trepte în faţa unei clădiri mari. 
Unul dintre ei era Monk Turing; o Viggie mai mică stătea 
lângă el. Cea de-a treia persoană era un bărbat mărunţel, 
foarte în vârstă, cu o barbă albă şi cu ochi albaştri mijiţi. În 
josul fotografiei era o dată. 

— Poza a fost făcută acum mai bine de trei ani, zise 
Michelle. Viggie mi-a spus că pe atunci ea şi tatăl ei 
locuiau într-un apartament din New York. Mi-a mai spus că 
nu aveau niciun prieten, în afară de un bătrân care vorbea 
cu tatăl ei despre lucruri din trecut. A mai spus şi că omul 
vorbea ciudat. 

— Probabil că voia să spună cu accent, cu un accent 
nemtesc, completă Sean. 

— Deci, presupunem că omul din poză e Henry Fox? 

— Exact, zise Sean. Ne explică multe, dar nu ne spune 
ce i-a dat Fox lui Monk. 

— Viggie mi-a spus că bătrânul scria litere pe hârtie şi îl 
provoca pe Monk Turing să le... ei bine, cred că să le 
descifreze, adăugă Michelle. 

— Stai puţin, interveni Horatio. South Freeman spunea 
că unul dintre motivele pentru care armata ţinea secretă 
prezenţa prizonierilor de război germani era pentru că unii 
dintre ei puteau să aibă cunoştinţe despre codul Enigma. 
Am citit puţină istorie după ce am vorbit cu South. Fiecare 
departament al armatei militare folosea o reţea diferită a 
codului Enigma. Codul naval era considerat cel mai dificil 
dintre toate. Cei din Bletchley Park, inclusiv Alan Turing, 


300 


x 


n-au putut nici măcar „să-l ciobească”. Iar nemţii şi 
submarinele lor îi măcelăreau pe Aliați în Bătălia de pe 
Atlantic. Asta până când Aliaţii au obţinut nişte cărţi de 
coduri navale. Având informaţiile respective, cei din 
Bletchley Park şi-au făcut treaba şi lucrurile au început să 
se schimbe. 

— Cu ce ne ajută asta? întrebă Michelle. 

— South mi-a mai spus că războiul de pe Atlantic a 
început să se întoarcă în favoarea Aliaților după ce 
prizonierii aceia germani au fost duşi în Camp Peary. lar 
aceştia proveneau de pe vapoare şi submarine care 
fuseseră scufundate. Asta înseamnă că e posibil ca 
prizonierii din Camp Peary să fi deţinut cărţi ale codului 
Enigma naval şi alte informaţii secrete pe care Aliaţii le-ar 
fi putut folosi. 

— Deci crezi că acest Henry Fox e posibil să fi fost unul 
dintre prizonierii de război? întrebă Michelle încet. 

— Are vârsta potrivită, se presupune că vorbeşte cu un 
accent german, scrie coduri pe hârtie şi povesteşte despre 
război. Da, cred că probabilitatea înclină înspre asta. 

— Şi de-asta am vrut să vorbesc cu tine, spuse Sean. 
Pentru că trebuie să aflăm ce i-a dat Fox lui Monk Turing, 
lucrul despre care vorbeşte în scrisoare. 

Horatio părea nedumerit. 

— Eu? De unde să ştiu eu ce i-a dat Fox? 

— Viggie i-a strecurat scrisoarea şi fotografia lui 
Michelle, pe când dormea. Cred c-a făcut-o pentru că are 
încredere în Michelle. 

— În regulă, dar ce rol am eu în toate astea? 

— Crezi că Turing i-a lăsat toate aceste indicii lui Viggie 
şi i-a spus să i le dea doar cuiva în care avea încredere? 

Horatio dădu din cap. 

— Este absolut plauzibil. Viggie este foarte inteligentă, 
dar destul de uşor de manipulat. Uneori îţi va da orice 
răspuns pe care i-l insinuezi. Am văzut asta destul de clar 
când am vorbit cu ea. 

— Dar Michelle a vorbit cu ea după ce Viggie i-a dat 
lucrurile şi pur şi simplu s-a închis în sine. Nici măcar n-a 


301 


recunoscut că i-ar fi dat ceva lui Michelle. De ce ar face 
asta? 

Horatio rămase tăcut câteva momente. Când vorbi, 
cuvintele îi ieşiră încet. 

— Oricât de dubios ar suna, cred că Monk Turing nu şi-a 
manipulat pur şi simplu fiica, ci a programat-o. 

— A programat-o?! exclamă Michelle. 

— Am suspectat asta mai demult, dar ce-mi spuneţi 
acum mă face să cred că sunt mai aproape de adevăr decât 
credeam. Cred că tatăl genial i-a dat fiicei sale geniale, dar 
naive, informaţii şi a antrenat-o să le divulge doar în 
anumite circumstanţe. Viggie i-a cântat cântecul lui 
Michelle pentru că Michelle s-a purtat frumos cu ea şi 
Viggie a simţit că poate avea încredere în ea. Apoi 
Michelle şi-a riscat viaţa ca s-o salveze pe Viggie, aşa că 
Viggie a mers mai departe şi i-a mai dat nişte informaţii. 
Horatio o privi. E ciudat totuşi că ţi-a dat plicul după 
treaba cu camioneta. 

— Treaba cu camioneta? Despre ce vorbiţi? întrebă 
Sean. 

— Eu şi Viggie ne-am împăcat, spuse Michelle în grabă, 
fără să-l privească pe Sean, care se holba la ea întrebător. 
Nu cred c-o să-i mai salvez viaţa, cel puţin sper că nu va 
trebui s-o fac. Deci ce altceva trebuie să fac ca să-mi dea şi 
restul de informaţii? 

— Nu ştiu ce să-ţi zic. 

Sean se gândi la asta. 

— Deci momentan ne-am blocat, până ne spune Joan 
ceva sau până când Alicia decodează cântecul. Puse cele 
două obiecte în buzunar, se întinse şi căscă. Dacă tot ne- 
am trezit atât de devreme, am putea să mergem să 
mâncăm. 

Michelle îşi verifică ceasul. 

— Repede. Champ mă ia la ora nouă, ca să mergem să 
zburăm cu avionul. 

— Deci te duci? întrebă Sean pe un ton aspru. 

— Da, mă duc. 

— Dar n-are un alibi pentru când a fost ucis Rivest. 


302 


— Mă îndoiesc că vom obţine informaţii bune de la 
oameni nevinovaţi. Aşa că ar trebui să ne concentrăm pe 
cei care par vinovaţi. 

— Instinctul îmi spune să-l lăsăm în pace pe tipul ăsta. 

— Mda, zise Michelle. Ei bine, eu cred că nu ne 
permitem asta. 

Horatio îl privi pe Sean. 

— E rândul tău, sau vrei să cedezi în faţa doamnei? 

— Taci naibii din gură, izbucni Sean în timp ce se urca în 
camionetă. 

Horatio se întoarse spre Michelle. 

— Doamne, ar putea să fie mai evident de-atât? 

— Mai evident? spuse ea, nedumerită. 

Horatio îşi dădu ochii peste cap, suspină adânc şi se 
urcă în camionetă. 


303 


CAPITOLUL 72 


Horatio îl sună pe South Freeman mai târziu în 
dimineaţa aceea, din două motive. În primul rând, ca să-l 
întrebe dacă avea vreo listă cu prizonierii germani ţinuţi în 
Camp Peary în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Bărbatul îi râse în nas. 

— O, da, o am chiar pe birou. Pentagonul n-a vrut să mi- 
o dea, aşa că m-am dus la CIA şi agenţii secreţi mi-au 
imprimat o copie nou-nouţă, după care m-au întrebat dacă 
aş mai dori şi alte chestii secrete. 

— Să înţeleg că vrei să spui nu, la naiba, zise Horatio. 
Apoi îl întrebă pe Freeman dacă ştia pe cineva care 
deţinea ziare în Tennessee, în zona în care crescuse 
Michelle. Aici, Horatio avu noroc. 

— Un bărbat pe nume Toby Rucker are un ziar 
săptămânal într-un orăşel la o oră spre sud de Nashville. 

Când Freeman îi spuse numele oraşului, Horatio 
aproape că sări de pe scaun de fericire. Era chiar orăşelul 
în care locuise Michelle. 

— De ce vrei să ştii? întrebă Freeman. 

— Am nişte întrebări legate de dispariţia unei persoane 
de-acolo, acum vreo treizeci de ani. 

— Păi, Toby e acolo de peste patruzeci de ani, aşa că, 
dacă a apărut în ziare, cu siguranţă va şti. Freeman îi dădu 
lui Horatio numărul de telefon şi adăugă: O să-l sun chiar 
acum să-i spun că-l vei căuta. 

— Apreciez, South. Chiar apreciez. 

— Ai face bine! Şi să nu uiţi înţelegerea noastră! 
Exclusivitate! Sau te strangulez. 

— Bine. 

Horatio puse telefonul în furcă, aşteptă douăzeci de 
minute, apoi formă numărul. 

Un bărbat care se prezentă drept Toby Rucker răspunse 


304 


la al doilea apel. Tocmai vorbise cu South Freeman, îi 
spuse acesta. Horatio îi explică pe scurt ce voia şi Rucker 
îi promise că va încerca să afle ceva. 

Când Horatio închise telefonul, se auzi un zgomot de 
deasupra. Scoase capul pe geamul dormitorului. Era un 
elicopter care huruia. Pe măsură ce se îndepărta, Horatio 
se gândi la Michelle, care era la mii de metri în aer cu un 
bărbat în care Sean King evident nu avea încredere. Atât 
de evident, că îi ceruse o favoare specială lui Horatio, pe 
care acesta i-o acordă. 

— Intoarce-te vie, Michelle, murmură el pe sub mustață. 
Mai avem atâtea de vorbit. 


Decolaseră frumos şi lin. Cessna Grand Caravan era 
foarte spaţios şi luxos, cu un singur culoar, cu paisprezece 
locuri, inclusiv al pilotului şi copilotului. De asemenea, 
avea toate butonaşele de navigare şi comunicare posibile, 
o asigurase Champ. 

— Când zbori, iei mulţi oameni cu tine? 

— Sunt genul mai singuratic. Adăugă grăbit: Îmi place 
să gândesc aici, în aer. 

Michelle se uită înapoi, la scaunele libere. 

— Pare o risipă, cu atâta spaţiu disponibil. 

— Cine ştie, dacă lucrurile merg foarte bine, poate îmi 
cumpăr avionul meu personal. 

— Nu mi se pare că eşti chiar aşa de materialist. 

El ridică din umeri. 

— Nici nu sunt. M-am apucat de ştiinţă pentru că îmi 
place să descifrez lucruri. Dar devine complicat, şi nu mă 
refer la ştiinţă. 

Tăcu brusc. 

— Haide, Champ, vorbeşte-mi. 

El se uită pe geamul avionului. 

— Computerele cuantice au un potenţial enorm de-a face 
bine, dar şi rău lumii. 

— Sunt sigură că şi cel care a inventat bomba atomică 
îşi făcea aceleaşi griji. 

Champ se cutremură. 


305 


— Putem schimba subiectul, te rog? 

— Bine, arată-mi ce poate să facă avionaşul ăsta vechi. 

Champ urcă abrupt, avionul descurcându-se uşor. Apoi 
ghidă avionul Cessna în picaje controlate, făcând manevre 
din scurt şi chiar se dădu peste cap. Niciuna dintre aceste 
scamatorii nu o deranjă pe Michelle; zburase cu aproape 
orice vehicul cu două aripi, în cele mai dure condiţii. 

El arătă cu degetul prin fereastra avionului. 

— Infamul Camp Peary. Cam până aici ne putem apropia 
fără să fim doborâţi. 

— Am putea măcar să coborâm puţin? 

Cobori avionul la şase sute de metri şi întoarse. Michelle 
privi topografia, asimilând orice detaliu posibil. 

— Deci mai aproape de atât nu se poate? 

— Depinde cât de mult te fereşti de riscuri. 

— Nu prea mult. Dar bănuiesc că tu da. 

— Ciudat, nu şi de când te-am cunoscut. 

Trase maneta spre stânga şi reduse viteza. Avionul 
zbură în linie dreaptă, urmând contururile râului York. 

— Mai jos de-atât nu se poate fără să încasăm o rachetă, 
spuse el. 

Michelle văzu docul pentru bărci pe care presupunea că 
lan Whitfield îl folosise ca să-şi lanseze barca RIB. Lângă 
acesta păreau a fi buncărele pe care Sean i le arătase pe 
harta din satelit. Din aer arătau ca nişte blocuri de beton 
aliniate. La nord de acestea era braţul acela al râului York, 
care părea să împartă în două Camp Peary. Şi mai la nord 
de asta văzu pista uriaşă. Apoi observă cartierele vechi pe 
care le descrisese South Freeman, apoi o casă veche din 
cărămidă şi un iaz mic. Şi la sud de Camp Peary se aflau 
Centrul Naval de Aprovizionare şi Centrul de Armament. 

— Se pare că agenţii au ferecat zona asta, spuse ea. 

— Da, într-adevăr. Se înclină spre dreapta, zbură spre 
est peste râul York, rămânând la şase sute de metri, şi apoi 
trecu pe deasupra uneia dintre cele mai frumoase 
panorame pe care le văzuse Michelle vreodată. 

— E frumos. 

— Da, este, zise Champ, holbându-se la ea. 


306 


Apoi, brusc, se uită în altă parte. 

— Haide, Champ, fata ar trebui să se înroşească. 

El privi pe geam. 

— L-am luat o dată pe Monk. 

— Serios? A vrut să vadă ceva în particular? 

— Nu chiar, deşi a vrut să zboare foarte jos pe deasupra 
râului. 

Michelle îşi spuse: „Ca să meargă în recunoaştere. Exact 
ca mine“. 

— Hm, ai vrea să preiei comanda avionului? 

Ea trase de manetă înspre ea şi înclină avionul spre 
stânga, apoi spre dreapta. 

— Putem urca puţin? 

— Poţi urca până la 2 500 de metri. Doar fă-o încet şi lin. 

Ridică nasul avionului şi se menţinu la 2 500 de metri. 

— Ce zici de un picaj controlat, cum ai făcut tu? 

El o privi puţin agitat. 

— Cum? OK, în regulă. 

Ea împinse maneta în faţă şi botul avionului se înclină. 
Apoi şi mai mult. Michelle vedea pământul apropiindu-se 
de ei îngrozitor de repede. Şi totuşi, menţinu maneta în 
jos. Deodată, prin faţa ochilor îi trecură crâmpeie din 
coşmarurile care o bântuiau de aproape trei decenii. Un 
copil înmărmurit, dar cine era copilul? Ea? Nu putea fi 
sigură. Şi totuşi, teroarea pe care o simţea era foarte 
reală. 

Plonjau aproape drept în jos. Cu toate acestea, Michelle 
nu părea să observe altimetrul scăzând vertiginos sau să 
audă claxonul de avertizare în carlingă. De asemenea, nu 
păru să-l vadă pe Champ, care trăgea frenetic de manetă, 
ţipând la ea să-i dea drumul; că avea să prăbuşească 
avionul. Dar ea nu putea să-şi ia mâinile de pe manetă. Era 
ca şi cum ar fi fost electrocutată. Pentru a doua oară se 
auzi spunând: „La revedere, Sean“. 

În cele din urmă, ca prin ceaţă, auzi: 

— Dă-i drumul! 

Michelle privi într-o parte şi îl văzu pe Champ, alb ca 
varul, forţându-se din răsputeri să tragă înapoi de manetă, 


307 


ca să scape din acea spirală a morţii. Michelle îşi smulse 
mâinile de pe manetă. Champ reuşi să îndrepte avionul şi 
apoi ateriză cu hurducăituri, cauciucurile ricoşând pe pistă 
de două ori, înainte să se stabilizeze. 

În sfârşit se opriră. Câteva minute, fiecare auzi doar 
respiraţia încordată a celuilalt. În cele din urmă, Champ o 
privi. 

— Eşti în regulă? 

Ea simţi gustul de acid urcându-i din gât. 

— Ţinând cont că era aproape să murim amândoi, da, 
sunt bine. _ 

— Ştiam că alţii încremenesc când preiau manetele. Imi 
pare rău, n-ar fi trebuit să te las să preiei comanda. 

— Champ, n-ai făcut nimic greşit. Îmi pare rău. Îmi pare 
nespus de rău. 

Tocmai se îndreptau spre Mercedesul lui Champ, când o 
motocicletă se apropie de ei. Era Harley-ul lui Horatio 
Barnes. Bărbatul care o conducea îşi trase casca, şi Sean 
King spuse: 

— O zi frumoasă pentru zbor, nu-i aşa? 

— Ce cauţi aici? întrebă ea iritată. 

El îi aruncă o cască de rezervă. 

— Să mergem. 

— Mersi pentru lecţia de zbor, Champ. Mă tem că nu 
prea am starea necesară să iau prânzul acum. 

Se cocoţă pe motocicletă, în spatele lui Sean. 

După ce părăsiră terminalul aerian privat şi erau deja de 
câteva minute pe drum, Michelle îi spuse lui Sean să tragă 
pe dreapta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Doar fă-o, îi ceru ea. 

El trase pe dreapta şi Michelle fugi după nişte copaci şi 
vomită. 

Reveni un minut mai târziu, albă ca varul şi ştergându- 
se la gură. Se urcă încet înapoi pe motocicletă. 

— Cerul n-a fost prea prietenos cu tine? întrebă el. 

— Nu, să zicem că a fost o eroare de pilotaj, spuse ea 
încet. Deci, ce cauţi pe Harley-ul drag al lui Horatio? 


308 


— Am ieşit să dau o tură. 

— Şi s-a întâmplat să ajungi chiar la terminalul aerian, 
chiar când am aterizat noi? 

Se răsuci şi spuse furios: 

— Aia numeşti tu aterizare? Veneaţi direct cu botul în 
jos. Am crezut că v-a murit nenorocitul de motor. Aproape 
că m-am sinucis încercând să ajung la pistă, chiar şi dacă 
ar fi fost doar ca să te răzuiesc de pe asfalt! Ce naiba s-a 
întâmplat acolo sus? 

— Ceva problemă la motor. Champ a corectat-o. Se simţi 
îngrozitor pentru că-l mintea, dar s-ar fi simţit şi mai rău 
dacă i-ar fi spus adevărul. Şi care era adevărul? Că 
înmărmurise, cât pe ce să se omoare pe ea şi încă o 
persoană nevinovată? 

— Parcă tocmai ai spus că a fost o eroare de pilotaj. 

— Las-o baltă, zise ea. Orice aterizare în urma căreia 
pleci pe propriile picioare este una minunată. 

— lartă-mă pentru că-mi pasă. 

— Deci ai umblat cu motocicleta prin toată zona, 
privindu-ne cum zburăm? 

— Ţi-am spus că nu voiam să mergi acolo sus cu tipul 
ăsta. 

— Nu crezi că mă descurc şi singură? 

— Ei, pe dracu’, nu încerca porcăria aia cu mine. Eu 
voiam doar să... 

Ea îl pocni peste cască. 

— Sean? 

— Da? 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Îşi continuară drumul cu motocicleta. 

Michelle se agăţă strâns de haina lui Sean. Nu voia să-i 
dea drumul, pentru nimic în lume. Niciodată nu fusese mai 
îngrozită în viaţa ei. lar de data aceasta nu se temea din 
cauza vreunui duşman extern. Ci de ea însăşi. 


309 


CAPITOLUL 73 


Sean opri la motelul unde se cazase iniţial Horatio. 

— Joan îmi trimite nişte informaţii prin fax, explică el. 

Primiră documentele şi conduseră spre un restaurant 
din zonă. 

Stomacul lui Michelle se liniştise suficient ca să 
comande sandviciuri şi cafea. li spuse lui Sean că Monk 
zburase cu avionul. 

În timp ce mâncau, se uitară peste paginile pe care le 
trimisese Joan prin fax. 

— Monk Turing chiar a fost la Wiesbaden, spuse Sean. 

— Cum de-au aflat asta aşa de iute? 

— Firma lui Joan are o companie afiliată în Frankfurt. L- 
au urmărit prin intermediul chitanţelor de la cardul de 
credit. Printre altele, a cumpărat halba aceea de bere pe 
care i-a dat-o lui Champ. Apoi se uită peste nişte foi de 
hârtie. E lista pe care-am cerut-o cu prizonieri de război 
reţinuţi în Camp Peary în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. 

— Bine, cum naiba a făcut Joan rost de ea atât de 
repede? 

— Unul dintre directorii executivi este un fost 
contraamiral şi a condus cândva NSA-ul. A putut să treacă 
de linia roşie. Şi, oricum, chestiile astea nu mai sunt 
secrete. Doar putrezesc într-un birou din Pentagon. 

Trecură prin lista cu soldaţi germani. Lângă fiecare 
nume erau trecute data capturării, rangul şi ce se 
întâmplase cu el. 

— Din câte văd, zise Sean, majoritatea au fost eliberaţi 
la sfârşitul războiului sau au murit în captivitate. Dar nu 
văd niciun Henry Fox pe listă. 

— Stai puţin. Ia uită-te la tipul ăsta. Degetul lui Michelle 
arătă înspre un spaţiu gol. Nu spune ce s-a întâmplat cu el. 


310 


Ea cercetă paginile. Şi e singurul. 

Sean citi numele bărbatului: 

— Heinrich Fuchs. 

— Heinrich Fuchs, repetă Michelle încet. Varianta în 
engleză ar fi Henry Fox. 

Sean se holbă la ea. 

— Cred că ai dreptate, şi există şi un motiv. 

— Adică? 

— Adică pariez tot ce am, oricât ar fi de puţin, că 
Heinrich Fuchs era un operator naval german şi că a fost 
şi singurul care a evadat din palisada navală care e acum 
Camp Peary-ul CIA-ului. De-aia nu scrie ce s-a întâmplat cu 
el. Marina nu avea să recunoască faptul că a scăpat 
vreunul. 

Michelle trase adânc aer în piept. 

— A evadat şi şi-a schimbat numele în Henry Fox? 

— Şi s-a mutat la New York, şi-a construit o nouă viaţă, a 
îmbătrânit şi a ajuns să locuiască în aceeaşi clădire de 
apartamente ca Monk şi Viggie Turing. Sări în picioare. 
Haide. Trebuie s-o vedem pe Viggie. 

— De ce? 

— Horatio spune c-a fost programată. Ei bine, numele 
Heinrich Fuchs s-ar putea să fie cheia de care are nevoie 
ca să ne spună mai multe. Sau chiar totul. 

Conduseră spre Babbage Town şi se grăbiră spre sala de 
clasă unde învăţa Viggie. Doar că Viggie nu era acolo. 

— A anunţat că e bolnavă, zise învăţătoarea. 

— V-a spus în persoană? întrebă Sean. 

— Nu, a trimis un bileţel. Era pe biroul meu azi- 
dimineaţă, când am ajuns. 

Câteva minute mai târziu, Sean şi Michelle urcau în 
goană treptele de la intrarea în cabana Aliciei. Dădură 
buzna pe uşă şi Michelle strigă: 

— Viggie? Viggie! 

Se repezi pe scări şi deschise uşa de la dormitorul lui 
Viggie. Camera era goală şi cobori tropotind înapoi la 
parter. Ea şi Sean căutară în restul cabanei. 

— Nici urmă de ea, zise el, cu vocea uşor panicată. 


311 


— Unde naiba e gardianul ei? întrebă Michelle aspru. 

Uşa de la cabană se deschise şi Alicia îşi făcu apariţia. 
Căra un teanc de hârtii şi părea foarte obosită. Păru 
surprinsă să-i vadă acolo şi apoi le spuse pe un ton 
dojenitor: 

— Bine, am rulat toate combinaţiile posibile ale notelor 
ăstora nenorocite prin cele mai puternice programe 
computerizate pe care le avem şi de fiecare dată mi-au 
rezultat doar  bolboroseli. Deci, fie codul depăşeşte 
capacitatea noastră de a-l descifra, fie nu e deloc un cod, 
cea de-a doua fiind concluzia spre care mă îndrept 
vertiginos. Dar am descoperit numele cântecului. E 
Shenandoah, din secolul al XIX-lea. Oricum, ca să vezi, are 
versuri, nu prea multe, nimic spectaculos, dar are cuvinte. 
Aşa că mi-a venit ideea genială că poate versurile sunt 
cheia codului. Le-am analizat cu tot ce avem, în orice 
combinaţie imaginabilă. Şi ştiţi ce? Tot aiureli erau şi alea. 

Ei stăteau doar locului, holbându-se la ea. 

— Ce e? spuse ea bănuitoare. 

— Unde e Viggie? întrebă Michelle încet. 

Alicia se uită la ceas. 

— E la şcoală. E la şcoală de la opt dimineaţa. 

— Nu e acolo, Alicia, zise Sean. Învăţătoarea a spus că 
cineva i-a lăsat un bilet pe birou în dimineaţa aceasta, 
anunțând că Viggie era bolnavă. 

Îi privi pe amândoi pătrunzător. 

— Am stat trează toată noaptea, încercând să-i dau de 
cap porcăriei ăsteia. Voi trebuia să aveţi grijă de ea. 

— Era bine dis-de-dimineaţă, explică Michelle. A venit la 
mine puţin înainte de răsăritul soarelui. După care s-a 
întors în camera ei. 

— Şi dup-aia? vru să ştie Alicia. 

Sean şi Michelle se priviră unul pe celălalt. Sean spuse 
pe un ton încurcat: 

— Apoi ne-am dus să verificăm nişte piste. 

— Şi-aţi lăsat-o singură!? exclamă Alicia. Aţi lăsat-o pe 
Viggie singură? Din nou! 

— Am crezut că eşti aici, explică Michelle. 


312 


Alicia azvârli hârtiile în aer. 

— Aţi crezut că sunt aici? Cum naiba să fiu aici, când mi- 
aţi dat mizeria asta să mă ocup de ea? Trase adânc aer în 
piept de câteva ori. Gardianul ei trebuia s-o însoţească la 
şcoală. Am cerut altul imediat după ce prostul ălălalt a 
lăsat-o pe Viggie să se îndepărteze şi aproape să se înece. 

Sean o privi curioasă. 

— De la cine ai cerut gardianul? 

— De la Champ. 

— Champ m-a luat la nouă să mergem la avion, zise 
Michelle. 

— Despre ce vorbiti, ce avion? întrebă Alicia furioasă. 

— Linişteşte-te, Alicia. S-ar putea ca Viggie să fi plecat 
de una singură, spuse Sean. 

— Uite ce s-a întâmplat ultima dată când a făcut asta! 

— Are dreptate, Sean. O să verific lângă râu. 

— O să cer o echipă de securitate care să înceapă să 
caute pe aici, spuse el. 

Plecară amândoi, lăsând-o pe Alicia Chadwick holbându- 
se neajutorată la teancul de hârtii. 


313 


CAPITOLUL 74 


Viggie nu era pe râu. Toate ambarcaţiunile se aflau la 
locul lor. Căutară prin Babbage Town şi n-o găsiră. Biletul 
lăsat învăţătoarei fusese scris pe un computer. Nimeni nu 
văzuse cine livrase biletul. 

Gardianul care fusese însărcinat s-o păzească pe Viggie 
povesti că se dusese la cabană în dimineaţa aceea, cu 
câteva minute înainte de ora opt, dar găsise un bilet pe 
uşă, care spunea că Viggie era bolnavă şi nu avea să 
meargă la şcoală în ziua aceea. Aşa că plecase. Le arătă 
biletul. 

Ca şi celălalt, fusese scris pe calculator şi era de 
nelocalizat. 

— Deci oricine ar fi putut s-o facă, constată Sean. 

EI, Michelle şi Horatio nu se aflau în Babbage Town. 
Psihologul li se alăturase şi o căuta pe Viggie împreună cu 
ei. Tocmai scotociseră zona împreună cu şeriful Hayes şi 
un grup de voluntari şi nu găsiră nici măcar un indiciu 
referitor la ce i se întâmplase fetei. 

În timp ce stăteau acolo, un sedan negru trase lângă ei. 

— O, la naiba! exclamă Sean. Nu el. Nu acum. 

Agentul special Ventris se dădu jos din maşină şi se 
îndreptă spre ei. 

— Am înţeles că aţi pierdut-o pe fată. Din nou! 

— Ce vrei, Ventris? întrebă Sean aspru. 

— Vreau să plecaţi de aici. Prezenţa voastră aici este 
contra-productivă. N 

— Şi ce anume ai produs tu? In afară de confuzie? 

Michelle îşi puse o mână pe umărul lui Sean, 
temperându-l. 

— Păstrează-ţi calmul, Sean, la urma urmei, e un agent 
federal, murmură ea. 

— Mai bine ţi-ai asculta prietena, spuse Ventris, care îi 


314 


auzise avertizarea. 

— Dacă fata a fost răpită, o s-o găsim. Este una dintre 
îndatoririle Biroului Federal. 

— Moartă sau vie? rosti Sean cu amărăciune. 

Ventris se urcă din nou în maşină şi plecă, în vreme ce 
Sean se uita mânios după el. 

— Nenorocitule! strigă el în urma agentului FBI care 
pleca. 

— Bine, cred că trebuie să ne calmăm cu toţii, propuse 
Horatio. 

— Nu vreau să mă calmez, urlă Sean. Vreau să-l snopesc 
în bătaie pe nenorocitul de agent special Ventris. 

— Bine, gândurile violente pot fi pozitive, spuse Horatio 
stânjenit. 

Toţi trei îşi întoarseră capetele spre şosea, pe măsură ce 
un şir de autocare huruiau înspre ei, oprindu-se la poarta 
principală şi primind apoi permisiunea să intre. 

Sean şi Michelle se grăbiră spre gardianul de acolo. 

— Ce se întâmplă? 

— Evacuăm Babbage Town, cel puţin pentru moment. 

— De ce? întrebă Michelle. 

— Două morţi misterioase şi acum dispariţia unei fetiţe. 
Oamenii care muncesc aici şi familiile lor sunt speriaţi. 
Sunt transportaţi la Williamsburg până se clarifică 
lucrurile. 

— Cine-a ordonat asta? întrebă Sean. 

— De fapt, eu am ordonat asta, răspunse o voce. Se 
întoarseră cu toţii spre Champ Pollion, care venea cu paşi 
mari spre ei. Mă puteţi învinovăţi? 

— Putem rămâne? întrebă Sean. 

— Nu! Nu voi fi responsabil pentru alte persoane rănite. 

Se răsuci ca să plece. 

— Unde te duci? întrebă Michelle. 

— Şi eu plec. Nici măcar descoperirea computerelor 
cuantice nu merită să plătesc cu viaţa. 


315 


CAPITOLUL 75 


Două ore mai târziu, Babbage Town era gol, cu excepţia 
câtorva gardieni. Michelle şi Sean continuară să verifice 
incinta, căutând vreun indiciu referitor la dispariţia lui 
Viggie, în timp ce Horatio se dusese în camera lui să-şi 
strângă lucrurile. 

Pe când Sean şi Michelle erau în cabana Aliciei, 
împachetând de plecare, Merkle Hayes îl sună pe Sean cu 
veşti care nu-i surprinseră aproape deloc. 

— E ca şi cum fetiţa a dispărut de pe faţa pământului. 
Apoi Hayes făcu un comentariu la care Sean aproape că 
scăpă telefonul. Chiar şi CIA-ul s-a implicat, dar nici ei n- 
au putut s-o găsească pe fată. 

— CIA-ul! 

— Aha. lan Whitfield a spus că a auzit că Viggie a 
dispărut şi s-a oferit să trimită resurse ca să ne ajute s-o 
căutăm. Dar n-au găsit nimic. 

— Uau, cine şi-ar fi închipuit că CIA-ul are o inimă aşa 
de mare! spuse Sean. 

Inchise şi îşi aruncă telefonul pe pat, dezgustat. Se duse 
în camera lui Michelle şi îi povesti ce vorbise cu Hayes. 

— Trebuie să-l luăm pe Horatio şi s-o ştergem de aici, îi 
aminti ea. Drept răspuns, Sean se răsuci şi plecă. Unde te 
duci? 

— La doc. Să gândesc. Haide. O să-l luăm pe Horatio 
imediat. 

Străbătură cărare prin pădure spre hangarul de bărci şi 
se aşezară pe doc. 

— Unde ar putea să fie Viggie? întrebă Michelle cu 
tristeţe în glas. Unde? 

Sean privi peste râu. 

— Cred că e acolo, spuse el, arătând spre Camp Peary. 
Cred că e în acelaşi loc unde a fost ucis tatăl ei. 


316 


— Şi Whitfield s-a oferit să ne ajute doar de faţadă? 

El încuviinţă din cap. 

— Deci crezi că e moartă? 

— Nu sună prea frumos. 

— Dar de ce, Sean? De ce Viggie? 

— Pentru că tatăl ei i-a spus anumite lucruri, Michelle. 
Ea ne-a spus nouă anumite lucruri şi cineva a aflat. Şi n-au 
vrut să ne mai spună şi altceva. 

— Dar cum de ştiau? 

— Se pare că niciun secret nu e sigur în Babbage Town 
şi Camp Peary. 

Ea se uită peste râul calm. Calm cel puţin pentru 
moment. 

— Ştiu că sunt de la CIA, Sean. Ştiu asta. Dar să ucidă o 
fetiţă? R 

— Glumeşti, nu? În interesul securităţii naţionale şi-ar 
ucide propriile bunici. 

— Oare ce-a aflat Monk Turing, de CIA-ul a vrut să-l 
omoare? întrebă ea. Şi apoi s-o răpească pe Viggie? 

— Nu ştiu destule şi se pare că nu sunt nici suficient de 
deştept ca să îmi dau seama de asta din puţinul pe care 
chiar îl cunosc. Dar sunt sigur de un lucru: Monk a fost 
ucis, la fel şi Len Rivest. Nu cunosc încă motivele, şi s-ar 
putea să fi fost ucişi de persoane sau organizaţii diferite şi 
din motive diferite, dar, cu siguranţă, au fost ucişi. Şi 
Monk Turing cunoştea un bătrân care probabil că a fost 
prizonier acolo şi care i-a povestit ceva despre locul ăla. 
Ceva care l-a făcut pe Monk să meargă acolo. Şi să moară. 

— Deci Henry Fox a evadat de acolo, dar Monk, nu. Ce 
ironic. 

— Aşa se pare, spuse Sean trist. 

— Şi acum, Viggie. 

Michelle încercă să se abţină să nu plângă. Sean îşi puse 
un braţ pe după umerii ei. 

— Îmi pare rău, Michelle. De data asta chiar am dat-o în 
bară. 

— Amândoi am lăsat-o singură, Sean, spuse ea. 
Amândoi. 


317 


Sean păru gânditor. N 

— Am plecat de la cabană azi-dimineaţă pe la şase. Incă 
era destul de întuneric. Alicia era în Baraca numărul 1, 
lucrând la cod. Aşa că, practic, oricine ar fi putut să vină şi 
s-o ia pe Viggie după aceea. Într-o barcă rapidă poţi trece 
râul spre Camp Peary în câteva minute. 

Lacrimile se rostogoliră pe obrajii lui Michelle în timp ce 
el vorbea. 

El îi dădu batista şi ea îşi şterse ochii. 

— Şi-acum ce facem? întrebă ea. 

El se uită peste râu. 

— Acum sar gardul. 

Ea se trase de lângă el. 

— Ce? 

— Este singura soluţie, Michelle. Am dat-o în bară şi-am 
lăsat-o pe Viggie fără protecţie. Nu pot să stau cu mâinile 
în sân, fără să nu fac nimic. Trebuie să încerc s-o salvez. 

— Bine, când vrei să mergem? 

— Tu nu mergi. 

— Atunci, nici tu. 

— Michelle, nu pot să te las s-o faci. La dracu’, s-ar 
putea să mă înşel. Nu te pot lăsa să-ţi distrugi toată viaţa. 

— Ce viaţă, Sean? Uneori, nici măcar nu mai ştiu cine 
sunt. Singura viaţă de care-mi pasă acum e cea a lui Viggie 
Turing. Aşa că, dacă ai de gând să sari nenorocitul ăla de 
gard, la fel o să fac şi eu. 

El se holbă la ea, într-un fel mândru de faptul că ea nu 
voia să-l abandoneze. Şi, într-un fel, temător, pe măsură 
ce-şi amintea avertizările lui Joan şi ale lui Horatio. 

— Sean, spuse ea, zborul CIA ajunge mâine-noapte. 
Crezi că s-ar putea să încerce s-o scoată pe Viggie de acolo 
cu avionul? Poate c-o vor ţine în viaţă până atunci. 

El nu-i răspunse. Sean privi râul. Oare chiar voia să aibă 
de-a face cu cei ca lan Whitfield? Oare chiar voia să se 
pună cu tipul ăsta? Răspunsul era nu. Şi, bineînţeles, da. 

li veni brusc o idee. Sări în picioare. 

— Haide! 


318 


CAPITOLUL 76 


Toby Rucker îl sună pe Horatio în timp ce acesta 
împacheta. Reuşise, îi spuse el psihologului. 

— Cam în perioada care te interesează pe tine, s-a găsit 
o maşină abandonată la vreo oră distanţă de aici, în Smoky 
Mountains. Pe atunci eram doar un reporter independent, 
dar după ce-am citit povestea din arhive, mi-o amintesc 
destul de bine. 

— Pe numele cui era înregistrată maşina? 

— Un anume William Joyner, sergent în armată. A fost 
trimis la biroul de recrutare pe care îl aveau aici. Asta se 
întâmpla prin anii 1970. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— Nimeni nu ştie, spuse Rucker. Au găsit maşina, dar nu 
şi pe el. Poliţia locală a investigat, şi armata şi-a trimis şi 
ea oamenii ei, dar n-au descoperit nimic. 

— Joyner era căsătorit? 

— Nu. Avea aproape 30 de ani. S-a înrolat în armată la 
18. A luptat în Vietnam, a rămas în armată şi se întorsese 
în Statele Unite cam de şase ani când a dispărut. 

— Vreo relaţie romantică? întrebă şovăind Horatio. Vreo 
iubită? 

— Nimic în arhive. De ce, ştii tu altceva? 

— Nu, zise Horatio rapid. 

— Pot să te întreb de ce te interesează? South nu mi-a 
spus. 

— Să zicem că sunt curios. Deci investigația pur şi 
simplu s-a înfundat? 

— Aşa se întâmplă deseori, dacă nu găseşti cadavrul. 
Poate că Joyner s-a săturat de armată şi a găsit o 
oportunitate mai bună altundeva şi s-a decis să dezerteze. 
Se întâmplă. 

Horatio îi mulţumi bărbatului şi închise. Se părea că 


319 


William Joyner chiar avusese o aventură cu soţia lui Frank 
Maxwell şi că apoi dispăruse. Corpul lui, presupunând că 
era mort, nu fusese găsit niciodată. Oare ce văzuse 
Michelle cu atâţia ani în urmă care s-o fi afectat atât de 
grav? Horatio ştia că singura persoană de la care putea să 
obţină aceste răspunsuri era chiar Michelle. Chiar dacă ea 
îngropase cu mult timp în urmă amintirea, mai ştia şi că 
subconştientul ei nu avea s-o uite niciodată. 


Sean şi Michelle luară nişte unelte din garaj şi le 
ascunseră într-o geantă. Merseră la conac şi îi explicară 
gardianului că veniseră după Horatio. 

— Trebuie să evacuăm locul, cum a spus Champ. 

Gardianul îi lăsă să treacă, iar Michelle şi Sean urcară în 
goană scările spre ultimul etaj şi apoi pe hol înspre camera 
în care stătuse iniţial Sean. Pătrunseră în cameră şi se 
opriră în faţa peretelui unde Viggie calculase că se afla 
camera secretă, dacă într-adevăr exista. 

— Trebuie să existe o uşă pe undeva, dar n-avem timp s- 
o găsim, spuse Sean. 

Izbind peretele cu uneltele, decupară metodic o gaură 
mare în el. Luminând cu lanterna, Sean se uită înăuntru. 

— La naiba! 

— Ce e? 

— O să vezi, îi răspunse el. Repede! A 

Sparseră peretele cu şi mai multă vigoare. În curând, 
treceau printr-o gaură mare şi se holbau la pereţi plini de 
dispozitive electronice. Pe partea cealaltă a zidului, părea 
să fie o uşă. Sean arătă spre ea. 

— Accesul e din camera cealaltă, cea care a fost 
ferecată. 

O serie de ecrane TV de pe un perete arătau imagini din 
interiorul tuturor cabanelor. 

— Uite Baraca numărul 1, spuse Sean, arătând spre unul 
dintre ecrane. 

— Şi Baraca numărul 2 a lui Champ, adăugă Michelle, 
arătând spre un alt ecran. 

Indică spre nişte monitoare de pe alt perete. Şiruri de 


320 


numere se derulau pe toate. 

— Înregistrează secret toate informaţiile din 
computerele din baraca lui Champ! exclamă Sean. 

— Deci Len Rivest avea dreptate. Există un spion în 
Babbage Town, unul electronic, spuse Michelle. Se uită la 
o lumină roşie care clipea pe un dispozitiv de pe perete. O, 
la dracu”, asta e ceea ce cred eu că e? ţipă ea. 

Plonjară prin gaură şi alergară spre scări, în timp ce 
alarma silenţioasă se înroşise. 

— Cum rămâne cu Horatio? strigă Michelle. 

Sean se opri brusc, se întoarse şi alergă spre un alt 
coridor. Bătu cu pumnii în uşa lui Horatio. Când acesta îi 
deschise, Sean îl apucă şi îl împinse pe coridor. 

— De ce alergăm? pufni Horatio. 

— Ca să scăpăm de moarte! se răsti Michelle. 

Auzind asta, micul psiholog alergă cu o viteză de 
invidiat. 

— Cum ieşim de aici? întrebă Michelle. Intrarea din faţă 
e păzită. 

— Cu barca, răspunse Sean. Haide! 

Cei trei se grăbiră spre hangarul pentru bărci, văzând 
doar vreo doi agenţi de pază pe drum şi niciunul dintre ei 
nepărând să ştie că descoperiseră camera secretă. 

— Sigur alarma aia silenţioasă funcţiona? spuse 
Michelle. 

— Ar trebui să-l sunăm pe şeriful Hayes? sugeră Horatio. 

— N-am încredere în nimeni deocamdată, răspunse Sean 
ferm. 

Ajunseră la hangarul pentru bărci şi Sean sparse uşa, 
smulse cheile de la barca Formula, cobori liftul şi în 
curând pluteau pe apă, în jos pe York, încet, cu luminile 
stinse. 

— Stai cu ochii-n patru, avertiză Sean. 

Michelle părea nedumerită. 

— Ce e? întrebă Sean, privind-o de pe locul căpitanului. 

— De ce-a venit Viggie la hangarul pentru bărci, s-a 
urcat într-un caiac şi a vâslit pe râu? 

— Ai zis că n-a spus de ce. 


321 


— Am mai fost aici o dată şi-am ieşit împreună cu 
caiacul. A spus că s-a simţit foarte bine. Apoi am făcut 
pariu cine ajunge acasă prima. Dacă eu câştigam, trebuia 
să-mi vorbească despre „coduri şi sânge”. Am câştigat, s-a 
enervat puţin şi a început să cânte cam furioasă melodia la 
pian, dar a cântat-o. 

— Şi? 

— Deci de ce s-a întors la râu? întrebă ea din nou. 

— E puţin periculos să încercăm să ne dăm seama ce 
gândea Viggie, Michelle, îi avertiză Horatio. 

— De ce am impresia că încerca să-mi spună ceva? De ce 
am impresia că încerca să mă facă să cobor la doc? 
Michelle rămase locului, privind peste râu, la Camp Peary. 
Şi-a mai făcut ceva ciudat. Mi-a spus o poveste ciudată. 

— Ce poveste? 

— Că ştia că Alan Turing se sinucisese mâncând un măr 
otrăvit. Mi-a spus că-i amintea de povestea cu Albă-ca- 
Zăpada. Ştii că regina cea rea se deghizează într-o 
bătrână, se duce cu barca pe râu şi-o păcăleşte pe Albă-ca- 
Zăpada să mănânce din mărul otrăvit şi Albă-ca-Zăpada 
aproape că moare. Aşa cum Viggie aproape c-a murit pe 
râu. Spunea ceva de genul că acela care ţine mărul este 
puternic. De ce mi-ar spune asta? 

— Nu ştiu, dar cum ne ajută asta? vru să afle Sean. 

Michelle exclamă brusc: 

— Doamne! Barcă? Măr? Fugi spre pupa bărcii Formula, 
se aplecă şi se holbă la numele de pe tronson: „The Big 
Apple”! citi ea. 

— The Big Apple, adică New York, spuse Sean. 

— Nu, adică mărul din Albă-ca-Zăpada, îl corectă 
Michelle. Haide, trebuie să întoarcem barca asta cu susul 
în jos. 

— De ce? întrebă Horatio. 

— Tu ajută-mă! Ajută-mă. 

O oră mai târziu, toţi trei stăteau pe scaunele de la pupă 
holbându-se la ea. Hârtia rulată fusese ascunsă în capătul 
închis al bărcii, în spatele unor roluri de hârtie igienică de 


+ În rom., Marele Măr; de asemenea, porecla oraşului New York 
322 


rezervă, într-un compartiment de depozitare. 

— Cu siguranţă c-a venit aici în ziua aia ca să ascundă 
documentul, zise Michelle. Probabil că voia să-mi dea un 
alt indiciu sau să-mi aducă documentul, cum a făcut cu 
celelalte, dacă aş fi rostit cuvintele magice. Doar că n-a 
mai apucat. 

— Şi faptul că a crezut că are nevoie de o ascunzătoare 
sugerează că îi era frică, adăugă Horatio. 

— Ei bine, temerile ei s-au dovedit fondate, nu-i aşa? 
zise Michelle amărâtă. 

— E veche, spuse Sean, ţinând documentul. Din al 
Doilea Război Mondial. Asta trebuie să-i fi dat Henry Fox, 
adică Heinrich Fuchs, lui Monk Turing când l-a vizitat în 
Germania. 

— E o hartă, spuse Horatio, studiind-o. 

— A proprietăţii Camp Peary sau a ceea ce a fost aceasta 
când era condusă de marină. Recunosc topografia de pe 
harta din biroul lui South Freeman, explică Michelle. 

Sean arătă spre o linie care mergea de lângă malul 
râului până în inima facilităţii. 

— Singura chestiune e că nu e niciun canal acolo. 
Probabil că e greşită. 

— Nu e greşită, dacă linia nu delimitează un canal de 
apă, contracara Michelle. 

— Atunci, un drum. 

Întoarse documentul pe cealaltă parte. Acolo erau scrise 
inițialele „H.F“. 

— Heinrich Fuchs, spuse Horatio. 

— Şi e ceva scris aici, dar e în germană. 

— Priviţi acolo, zise Sean, arătând spre alte însemnări 
făcute cu un alt scris. 

— E în engleză, observă Michelle. Poate e scrisul lui 
Monk Turing. Uite, coordonate, instrucţiuni, de toate. 

— Corect, dar spre ce? 

Michelle întoarse harta din nou pe faţă. 

— Trebuie să fie spre linia aia. Stai puţin. Sean, dacă ai 
dreptate, Fuchs a evadat din Camp Peary. 

— OK. 


323 


— Deci, cum a făcut-o? 

— Nu ştiu. Bănuiesc că cel mai bine era să ajungă la râu. 
Dacă mergea pe drum sau chiar doar prin câmpuri şi 
păduri, câinii puteau să îi ia urma după miros. Pe apă 
aproape întotdeauna reuşeşti să evadezi, dar trebuie să 
ajungi mai întâi la ea. Şi sunt sigur că aveau o mulţime de 
gardieni pe atunci. 

— Sunt sigură că da, deasupra, spuse ea. 

— Deasupra? 

— Sean, s-ar putea ca linia aia să fie un tunel, chiar 
înspre Camp Peary. Sau, în cazul lui Heinrich Fuchs, un 
tunel prin care se ieşea din Camp Peary, spre libertate. 
Tunelele sunt o modalitate destul de populară de a scăpa 
dintr-o închisoare. 

— Dar de ce s-ar chinui Monk atâta ca să obţină o hartă 
a unui tunel care duce în Camp Peary? A fost ucis. 

— Nu l-au ucis în tunel. Trebuie să-l fi prins după cea 
ieşit din tunel. S-ar putea ca ei să nu ştie nimic despre el. 

— Asta nu ne spune de ce ar risca să meargă în tunel. 

— Poate că Fuchs i-a spus despre ceva ce e acolo, 
interveni Horatio. Ceva care se află în Camp Peary. Ceva, 
nu ştiu, poate ceva valoros. 

— Totul pare o nebunie, Michelle, dar faptul că am 
descoperit harta ne oferă o soluţie: o modalitate de a intra 
în Camp Peary. 

— Deci chiar crezi că Viggie e acolo? 

— Chiar şi dacă nu e, s-ar putea să găsim ceva 
important. Destul de important ca să-l dăm la schimb 
pentru Viggie. 

— Şi dacă mă înşel, şi ei ştiu despre tunel? 

Sean îi privi solemn pe ceilalţi doi în timp ce împacheta 
cu grijă harta. 

— Atunci, mă tem că suntem morţi. 


324 


CAPITOLUL 77 


Hotărâră să meargă cu barca să ia echipamentul pe care 
Sean îl comandase pentru asaltul lor asupra Camp Peary. 
După aceea, Sean îi duse să-l vadă pe South Freeman. 
Arch, Virginia, nu era pe malul râului, aşa că trebuiră să 
ancoreze barca într-un debarcader vechi şi să parcurgă 
cam opt sute de metri pe sol. Sean folosi celularul lui 
Michelle ca să sune dinainte şi, deşi era târziu, îl găsiră pe 
South la biroul lui, fumând o ţigară, ca de obicei, degetele 
zburându-i pe tastatură. 

— Fată dispărută în Babbage Town. E peste tot. Chestii 
fierbinţi. Şi mai bine, e vorba de fiica lui Monk Turing. O să 
scot o ediţie specială. Faceţi-mi viaţa mai frumoasă şi 
spuneti-mi că are ceva de-a face cu agenţii secreţi de peste 
râu. 

— Are ceva de-a face cu o fetiţă care s-ar putea să fie 
moartă, zise Michelle pe un ton sever. Voi, jurnaliştii, vă 
opriţi vreodată să reflectaţi la asta? 

El se opri din tastat, se întoarse pe scaun şi se încruntă 
la ea. 

— Hei, nu am nimic cu copilul ăla. Mă rog s-o găsească 
teafără şi să facă bine să-l aresteze pe cel care a răpit-o. 
Dar ştirile sunt ştiri. 

Michelle privi în altă parte dezgustată. 

— South, zise Sean, ai auzit vreodată cum că ar exista 
ceva de valoare la Camp Peary? Vreau să spun, mai 
demult, pe vremea când marina se afla acolo, în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial? 

— De valoare? Nu, din câte îmi amintesc eu. Cu excepţia 
vechilor cartiere şi a facilităţilor CIA, sunt doar păduri şi 
nişte iazuri. De ce? 

Sean părea dezamăgit. 

— Speram să spui că e vreo comoară îngropată pe-acolo, 


325 


ştii tu, dintr-o navă scufundată sau ceva de genu' ăsta. 

Freeman zâmbi uşor. 

— Ei bine, există o legendă despre asta, dar, crede-mă, 
sunt doar vrăjeli. 

— Spune-ne despre asta, South, îl îndemnă Horatio. 

— De ce? Mai mult ca sigur nu puteţi ajunge la ea dacă 
se află în Camp Peary. 

— Fă-ne pe plac, îl rugă Sean. 

Freeman se lăsă pe spătarul scaunului şi se linişti 
înainte să-şi înceapă povestea. 

— Ei bine, s-a întâmplat cu mult timp în urmă, în 
perioada colonială, de fapt. 

— Ai putea să treci la subiect? interveni Michelle, 
nerăbdătoare. 

South sări în picioare. 

— Hei, doamnă, nu trebuie să vă spun nimic! 

Sean ridică o mână ca să-i calmeze. 

— Când vrei tu, South. 

Se aşeză într-un scaun vizavi de Freeman şi se uită la 
Michelle, care se cocoţă pe marginea biroului şi îl privi 
rece pe jurnalist. 

Freeman părea să se fi potolit, se aşeză la loc şi începu 
din nou să vorbească: 

— Vă amintiţi că v-am pomenit ceva despre caracterul 
lordului Dunmore? 

— Ultimul guvernator regal al Virginiei, da, zise Sean. 

— Ei bine, legenda locală spune că britanicii au trimis 
tone de aur pentru a contribui la finanţarea războiului. 
Aveau de gând să-l folosească pentru a plăti pentru spioni, 
pentru mercenarii germani care luptau de partea 
britanicilor şi, de asemenea, ca să atragă populaţia de 
partea lor. Şi Dunmore trebuia să-i facă pe indieni să se 
revolte împotriva americanilor, astfel încât să fie nevoiţi să 
se lupte şi cu aceştia în timp ce oricum aveau de furcă cu 
britanicii. Mulţi oameni nu-şi dau seama, dar, pe atunci, 
majoritatea cetăţenilor schimbau de mai multe ori partea 
care voiau să câştige. În mare, totul se baza pe cine 
câştigase ultima mare bătălie şi pe armata care se afla 


326 


chiar pe proprietăţile lor. Aşa că aurul pe care, cică, 
Dunmore îl avea ar fi putut provoca multe daune. 

— Dar Dunmore era în Williamsburg, sublinie Sean. 

— Dar a fost gonit de armata colonială, contracară 
Freeman. Şi a trebuit să fugă spre cabana lui de 
vânătoare, Porto Bello, aceeaşi cabană care, potrivit 
Registrului Naţional, se află exact în inima Câmp Peary. Se 
ridică şi arătă spre o hartă. Cam pe aici. 

Se aşeză din nou. 

— Dacă aurul a ajuns în Porto Bello, ce s-o fi întâmplat 
cu ea? întrebă Sean şi începu să se plimbe de colo-colo 
prin încăpere. 

— Cine ştie? Dar n-a ajuns acolo, pentru că n-a existat 
niciodată. 

— Eşti sigur de asta? întrebă Sean din partea cealaltă a 
camerei. 

— Să fim puţin realişti. Dacă comoara aia s-ar fi aflat în 
Camp Peary, cineva ar fi găsit-o şi acel cineva ar fi spus 
cuiva. Nu poţi păstra un secret ca ăsta. 

— Şi dacă nimeni n-a găsit-o încă? replică Sean. 

— Mă îndoiesc că Dunmore era suficient de deştept ca 
să ascundă o grămadă de aur atât de bine încât să nu-l 
găsească nimeni. 

— Camp Peary se întinde pe mii de acri, îi aminti 
Michelle. Probabil că există unele porţiuni pe care nici 
marina, nici CIA-ul nu le-au explorat încă. 

Freeman părea extrem de neîncrezător. 

— Mda, ei bine, şi dacă e să fie, nimeni n-o să ajungă la 
ea tocmai acum. Aşa că, dacă n-o găsesc agenţii secreţii, n- 
o s-o găsească nimeni. Corect? Îl privi pe Sean, care se 
holba la ceva pe perete. Am dreptate? spuse Freeman din 
nou, mai tare. 

Sean se uita ţintă la o bucată de hârtie lipită pe perete. 

Michelle părea îngrijorată. 

— Sean, ce e? 

Sean se răsuci spre ei. 

— South, lista cu locuri din Virginia care nu mai există, 
cea pe care ne-ai arătat-o mai devreme, este exactă? Eşti 


327 


sigur? 

Freeman se ridică şi se apropie de el. 

— Sigur că sunt sigur. Lista a venit chiar din Richmond. 
Este lista oficială. 

— La naiba, asta era! exclamă Sean. 

— Adică? strigă Horatio. 

Drept răspuns, Sean îşi înfipse un deget pe unul dintre 
numele de pe lista. 

— A existat un ţinut în Virginia care se numea Dunmore. 

— Mda, spuse Freeman vesel. Numai că, după ce l-au 
gonit pe ticălos, i-au schimbat numele. Acum se numeşte 
ţinutul Shenandoah. O zonă foarte drăguță. 

Sean ieşi în goană, ceilalţi urmându-l. Nu fusese vorba 
de notele muzicale sau de versuri. Fusese numele 
cântecului. Shenandoah. Asta era cheia. 

Freeman fugi spre uşă şi strigă după ei: 

— Ce e aşa de important în ţinutul Shenandoah? Tăcu, 
după care adăugă: Nu uitaţi de înţelegerea noastră. Vreau 
un nenorocit de Pulitzer! M-aţi auzit? 


328 


CAPITOLUL 78 


În noaptea următoare, barca se strecură pe râu cu mai 
puţin de cinci noduri, suficient pentru a se deplasa. 
Luminile de marş erau aprinse şi o figură solitară se afla la 
cârmă. Horatio Barnes îşi închise fermoarul de la geacă 
atunci când vântul care se iscă răci aerul. Valurile împinse 
de vânt mişcau uşor ambarcaţiunea. Horatio navigase prin 
golful Chesapeake zeci de ani, aşa că râul York, chiar şi 
noaptea, nu i se părea prea periculos. 

În timp ce îşi sorbea cafeaua dintr-un pahar de plastic, 
Horatio ştia că el se alesese cu partea cea mai uşoară în 
noaptea aceea, că trebuia doar să se plimbe pe râu. Dar 
fără îndoială că ochi umani şi electronici îl urmăreau - atât 
pe el, cât şi nava. Dar erau ape publice şi, atâta timp cât 
nu se apropia prea mult de ţărmul opus, CIA-ul nu putea 
să-l oprească. 

Apoi Horatio îşi aminti că cineva trăsese în Sean când 
acesta se aflase pe teren privat. Se aşeză imediat în 
scaunul lui de căpitan şi se aplecă înainte. Nu avea de ce 
să dea nenorociţilor o ţintă prea mare. Apoi gândurile lui 
se întoarseră la cele două persoane la care ajunsese să 
ţină foarte mult. 

— Aveţi grijă, spuse el, în faţa vântului rece, aspru. Apoi 
privi spre cer. Şi dacă suntem prinşi, Doamne, poţi să-i faci 
să ne trimită doar la un penitenciar de minimă securitate? 


Pe mal, vizavi de Camp Peary, Sean şi Michelle erau 
îmbrăcaţi în costumele lor de neopren şi îşi verificau 
echipamentul. 

Sean trase adânc aer în piept. 

— Fără greşeli, Michelle. O singură mişcare greşită, şi 
suntem morţi. 

Ea nu-i răspunse. 


329 


El îi aruncă o privire. 

— Michelle, eşti gata? 

De fiecare dată când Michelle auzise această întrebare 
pusă de el, răspunsul fusese „Da! “Acum, ezită. Imaginile 
care îi trecură imediat prin minte fură puternice. Şi toate 
indicau un potenţial dezastru, cum că ar fi să 
încremenească într-un moment crucial sau să sufere un 
impuls sinucigaş copleşitor care avea să ducă la moartea 
ei. Dar mult mai înspăimântătoare era imaginea mentală a 
lui Sean King mort, pentru că ea făcuse sau nu făcuse 
ceva. 

— Michelle? el o atinse pe braţ şi ea tresări. Hei, eşti 
bine? 

Ea nu-l putu privi în ochi şi începu să tremure. 

— Michelle, ce s-a întâmplat? 

— Sean, suspină ea. Nu... Nu pot s-o fac. Elo strânse şi 
mai tare de braţ. Îmi pare atât de rău, dar pur şi simplu nu 
pot să vin cu tine. Ştiu că probabil crezi că sunt cea mai 
mare laşă din lume. Dar nu e vorba de asta. Nu e. Doar 
că... 

Nici măcar nu putu să-şi încheie propoziţia. 

— Opreşte-te! îi spuse el, ferm. Opreşte-te! Eşti cea mai 
curajoasă persoană pe care-o cunosc. Şi e vina mea. 
Pentru că n-aveam niciun drept să-ţi permit să faci asta. 
Niciunul! 

Ea îl apucă de umăr. 

— Sean, nu te poţi duce, nu singur. Nu poţi. O să... o să 
te omoare. 

Sean se lăsă pe vine şi se jucă cu masca lui, fără s-o 
privească în ochi. 

— Trebuie să mă duc, Michelle. Dintr-o mulţime de 
motive. 

— Dar e prea periculos. 

— Aşa cum sunt majoritatea lucrurilor pentru care 
merită să mori în viaţă. Privi dincolo de râu. Se întâmplă 
ceva rău acolo. Şi trebuie să aflu ce anume. Şi trebuie să-i 
pun capăt. 

— Sean, te rog, spuse ea, ţinându-se strâns de el. 


330 


El îşi puse masca şi îşi pregăti restul echipamentului. 

— Dacă nu mă întorc până dimineaţa, contactează-l pe 
Hayes şi spune-i ce s-a întâmplat. Îi dădu cu blândeţe 
mâinile la o parte. O să fie bine, Michelle. Ne vedem mai 
încolo. 

Intră în râu şi dispăru. Michelle rămase acolo, pe ţărmul 
din argilă roşie, privind unduirile apei până suprafaţa 
acesteia se calmă. Nu se simţise niciodată mai singură ca 
acum. Şi nu se simţise niciodată mai ruşinată ca acum. 
Michelle se lăsă încet pe spate pe pământul umed, se uită 
la cerul înnorat şi simţi cum lacrimile i se preling pe obraji. 

În nori, Michelle văzu lucruri, lucruri îngrozitoare 
întâmplate cu ani în urmă. Luară forma unor creaturi 
desprinse din coşmarurile pe care le avusese ani de zile şi 
pe care nu le înţelesese niciodată şi nu sperase niciodată 
să le poată explica. În formele acelea, văzu o fetiţă, 
îngrozită la culme, întinzându-se spre cineva, ca să o ajute, 
dar neprimind niciun ajutor. Fusese o singuratică toată 
viaţa, în mare parte pentru că nu putea să aibă încredere 
în nimeni, nu complet. Şi totuşi, un om îi câştigase 
respectul, încrederea absolută. Îi dovedise lui Michelle că 
nu avea s-o dezamăgească niciodată şi efectiv sacrificase 
tot ce avea ca s-o ajute. lar ea tocmai îl lăsase să intre 
singur în apele râului York. Să se ducă în ceea ce părea să 
fie o misiune sinucigaşă. Singur. 

Nu putea să permită una ca asta. La naiba cu tot ce se 
întâmpla în capul ei. Sean nu avea să înfrunte asta fără ea. 
Dacă aveau să moară, aveau să moară împreună. 

Imaginile dintre nori se risipiră brusc, redevenind fâşii 
cenuşii-albicioase de puf inofensive. Michelle îşi luă 
echipamentul şi intră în apă. 


331 


CAPITOLUL 79 


La câţiva centimetri sub suprafaţa râului, Sean se 
deplasa uşor prin apă, graţie unui propulsor pentru 
scafandri şi mişcărilor eficiente pe care le făcea cu ajutorul 
înotătoarelor. Işi trăgea oxigenul dintr-un rezervor în 
miniatură prins în partea de jos a feţei. Mai căra cu el şi o 
pungă impermeabilă, legată de gleznă. Asaltul asupra 
Camp Peary din noaptea aceasta era mai mult o 
improvizație. Existau un milion de motive pentru care 
toate lucrurile puteau să meargă prost, şi foarte puţine ca 
totul să iasă bine. 

Revelația pe care o avuseseră în legătură cu titlul 
cântecului Shenandoah îl făcea pe Sean să creadă că se 
afla pe calea cea bună. Ținutul Shenandoah se numea 
înainte Dunmore. Era un indiciu subtil, dar, o dată 
descoperit, arăta într-o singură direcţie: cabana de 
vânătoare a lui Dunmore din incinta Camp Peary, Porto 
Bello. Acolo trebuie să se fi dus Monk Turing. Singurul 
mod în care putea descoperi de ce era să meargă pe 
acelaşi drum. Drum care îi adusese acestuia moartea. 

Ajunse la țărm, ceva mai departe de locul pe unde ieşise 
Monk Turing, cu speranţa că plimbarea nocturnă a lui 
Horatio, cu barca, avea să distragă atenţia securităţii din 
Camp Peary. Într-o oarecare măsură, Sean se mai baza şi 
pe faptul că cei din Camp Peary nu se aşteptau ca 
altcineva să fie atât de prost, încât să încerce să pătrundă 
pe teritoriul lor atât de curând după ce Turing fusese ucis. 

De lanternă nici nu putea fi vorba, aşa că îşi scoase o 
pereche de ochelari pentru vedere pe timp de noapte din 
pungă, şi-i puse şi îi activă. Câmpul lui vizual deveni brusc 
de un verde amorf, dar cel puţin putea distinge câte ceva 
în absenţa oricărei lumini ambientale. 

Sean se târi pe burtă, după ce îşi ascunse unitatea de 


332 


propulsie sub un arbust de pe mal. Gardul, punctul fără 
întoarcere, era chiar în faţă. Sean scoase un dispozitiv mic 
care făcea un singur lucru: înregistra prezenţa energiei de 
orice fel. Îl îndreptă spre gard şi aşteptă până apăru o 
lumină verde. Gardul nu era electrificat, nici nu era 
înconjurat de senzori de monitorizare. 

Sean aflase că perimetrul exterior al Camp Peary era 
atât de vast, încât CIA nu irosise nici timp, nici bani ca să 
elaboreze acolo un sistem de securitate bine pus la punct. 
Apărarea interioară care acoperea fiecare centimetru 
pătrat al facilităţilor, al zonelor de operaţii şi de instruire 
era cu totul altă poveste. Era cât se poate de letală. Motiv 
pentru care Sean se baza pe Heinrich Fuchs, aparent 
singura persoană care evadase vreodată din ceea ce Sean 
presupunea că era o palisadă militară federală în toată 
regula. 

Totuşi, în clipa de faţă părea de-a dreptul absurd să-şi 
pună în joc libertatea, ba chiar viaţa, pe ceva care se 
întâmplase cu peste şaizeci de ani în urmă. Şi brusc, în 
timp ce stătea pe solul ud de argilă roşie de pe malul 
râului York, pregătindu-se să intre într-una dintre cel mai 
bine păzite facilităţi din Statele Unite, se simţi cuprins de 
panică. Chiar acum, Sean îşi dorea doar să se întoarcă, să 
alunece înapoi în apele ademenitoare ale râului şi să se 
ducă acasă. Totuşi, nu se putea mişca. Era paralizat. 

Aproape că ţipă când o simţi. Pe umăr. Apoi auzi vocea 
cunoscută care îi şopti la ureche, pe un ton calm, liniştitor: 

— E în regulă, Sean. Putem s-o facem, zise Michelle. 

Se răsuci şi-o văzu îngenunchind lângă el, cu o privire 
care îi spuse tot ce trebuia să ştie. Drept răspuns, el o 
strânse de braţ şi dădu din cap. Ce prost fusese să se 
gândească măcar pentru o secundă că ea nu ar fi fost în 
stare de asta. La naiba, ea era mai capabilă decât el. De 
îndată ce starea de panică îl părăsi, Sean trase adânc aer 
în piept şi apoi înaintă rapid, urmat de Michelle. Se aflau 
acum chiar în faţa gardului. În timp ce femeia stătea de 
pază, Sean decupă o bucată din plasa de sârmă. Alunecară 
prin deschidere împreună cu echipamentul, apoi Sean fixă 


333 


secţiunea tăiată la locul ei şi se adânciră în pădure. 

Un minut mai târziu îngenuncheară şi Sean scoase 
documentul pe care Heinrich Fuchs i-l dăduse lui Monk 
Turing. Hârtia era acum plină de alte înscrisuri şi calcule 
pe care Sean şi Michelle le făcuseră. Trebuiră să rişte şi să 
aprindă o lanternă ca să se uite la hartă. 

Fuchs nu lăsase niciun semn util pe copaci sau un X pe 
pământ ca să marcheze intrarea în tunel, nu că ar fi 
supravieţuit de-a lungul anilor, oricum. Cu toate astea, nu 
trebuiau să se bazeze pe asta mulţumită lui Monk Turing. 
Pe documentul de la Fuchs, Monk notase cu atenţie 
instrucţiuni, repere terestre, coordonate şi, prin fiica lui, le 
lăsase un indiciu important în ceea ce privea ţinta lor. Mai 
ştia şi că Monk Turing nu-şi riscase viaţa ca să reconstituie 
cu nesăbuire ruta evadării unui prizonier german. Turing 
trebuie să fi avut un alt motiv, unul bun. Urmând 
instrucţiunile lui Turing, se îndreptară spre nord-vest şi 
ajunseră la un mic luminiş complet înconjurat de 
mesteceni. Asta era. Sean începu să meargă, dar Michelle 
îl opri. 

— Cât de înalt era Turing? întrebă ea. 

— 1,70. 

— Eşti cu doisprezece centimetri mai înalt ca el, şopti 
ea. Lasă-mă pe mine. Aşa că făcu paşi mai mici decât de 
obicei. Monk Turing trebuie să fi avut o minte extrem de 
meticuloasă, gândi Sean, pentru că atunci când Michelle 
încetă să mai meargă în jurul copacilor şi printre arbuşti şi 
ierburi, ştia că o găsiseră. Se aflau într-o parte a pădurii 
care părea să nu fi văzut picior de om vreme de zeci de 
ani, dacă nu de secole întregi; şi totuşi, dacă ştiai ce ştia 
Sean, lucrurile nu stăteau chiar aşa. 

Ingenunche şi atinse litera cu mâna. Fusese făcută cu un 
lujer lung de kudzu rupt de pe unul dintre copaci şi aşezat 
pe pământ. 

Nu un „X“ marca locul; ci litera „V“. V, ştia Sean, de la 
Viggie, fiindcă Monk notase asta şi pe document. Cei doi 
îşi vârâră mâinile sub ceea ce părea a fi un strat gros de 
frunze. Totuşi, degetele lor găsiră într-un final marginea 


334 


scândurii învechite şi traseră. Un pătrat de lemn de 1,20 x 
1,20 m se ridică, dând la iveală intrarea în tunel. 

Se strecurară prin deschizătură şi apoi dădură drumul 
marginilor, sărind şi aterizând pe podeaua de pământ a 
tunelului. Cocoţată pe umerii lui Sean, Michelle se întinse 
şi acoperi din nou intrarea. 

În timp ce făcea asta, Michelle observă o bucată de 
frânghie încercuind scândura care marca intrarea în tunel. 

— Probabil că Monk a pus o frânghie aici înainte să intre 
în tunel, zise ea, arătându-i-o lui Sean. Avea nevoie de ea 
ca să iasă. Trapa e prea departe de pământ. 

— Şi eu am adus nişte frânghie, spuse el. La ieşire, te 
ridic şi poţi să legi frânghia acolo sus. Şi eu o s-o folosesc 
ca să ies de aici. 

După ce puseră trapa la loc, riscară şi îşi aprinseră 
luminile. Pe măsură ce înaintau, peretele tunelului se 
înclina, forţându-i pe cei mai înalţi să se aplece în timp ce 
mergeau. Pereţii erau din argilă roşie solidă, uscată şi 
fermă. La fiecare şaizeci de centimetri, erau scânduri 
putrezite fixate în tavan, cât şi sprijinite pe pereţi. 

— Nu cred c-ar trece o inspecţie standard de siguranţă 
într-o mină, constată Michelle puţin neliniştită. Crezi că l-a 
construit singur? Vreau să spun că e multă treabă pentru 
un singur om. 

— Cred că l-au ajutat şi alţi prizonieri, dar că el a fost 
singurul care l-a folosit efectiv. 

— De ce? 

— Cred că ceilalţi prizonieri au fost eliberaţi după ce s-a 
încheiat războiul în Europa, poate cam pe când a fost 
finalizat tunelul. Dar Fuchs nu. 

— De ce nu? 

— La fel ca Horatio, am citit şi eu nişte lucrări de istorie. 
Dacă Heinrich Fuchs a fost un operator de semnale pe 
nava lui, codul Enigma trebuie să-i fi fost familiar. Pe 
atunci, Aliaţii nu eliberau niciun prizonier care cunoştea 
codul ăla. l-au ţinut ca să exploateze informaţiile 
respective şi ca să nu-i lase să se întoarcă în Germania. 

— Dar Germania fusese înfrântă. 


335 


— Corect, dar mai erau o grămadă de nazişti şi de ofiţeri 
germani de rang înalt în toată lumea. Ultimul lucru pe care 
voiau să-l facă Aliaţii era să le trimită înapoi în Germania 
operatori de cod care i-ar fi putut ajuta pe nazişti să 
dezvolte o altă reţea de comunicaţii. 

— Ceea ce demonstrează că puţină istorie poate fi foarte 
utilă în viaţa de zi cu zi. 

— Intotdeauna am crezut asta. Bine, haide, la treabă! 


336 


CAPITOLUL 80 


Boeingul 767 avea motoare puternice şi alte capacităţi 
îmbunătăţite necesare pentru călătorii lungi peste ocean. 
Avionul uriaş se înclină spre stânga şi ajunse în Statele 
Unite, trecând peste Norfolk, Virginia, şi continuându-şi 
coborârea spre destinaţia finală. Avionul 767 nu aparţinea 
nici unei companii aeriene comerciale naţionale sau 
internaţionale. Nu era deţinut de nicio companie, persoană 
fizică sau de Armata Statelor Unite. În mod normal, dacă 
un astfel de aparat de zbor ar fi trecut prin spaţiul aerian 
al SUA, pe deasupra uneia dintre cele mai importante 
instalaţii militare pe care le deţinea America, ar fi pornit 
avioane de luptă din Norfolk, care l-ar fi interceptat în aer. 
Totuşi, nu se declanşase nicio alarmă şi niciun pilot al 
marinei nu dăduse fuga spre avionul lor, fiindcă această 
aeronavă avea autorizaţie de la cele mai înalte niveluri de 
comandă ca să zboare oriunde voia în Statele Unite. 
Boeingul 767 îşi continuă drumul, aşa cum făcuse în 
fiecare sâmbătă la ora aceasta de cel puţin doi ani. În mai 
puţin de treizeci de minute, piloţii aveau să activeze 
trenurile de aterizare după ce vor fi setat aripile pentru 
coborârea finală pe o pistă plătită în întregime de 
contribuabilul american, o fâşie lungă de beton pe care 
efectiv niciun cetăţean al SUA nu avea să pună vreodată 
piciorul. 


Sean şi Michelle ajunseră la capătul tunelului şi 
ascultară să vadă dacă se aude vreun sunet de cealaltă 
parte a peretelui la care se uitau, la nici 15 centimetri 
deasupra capetelor lor. 'Tocmai trecuseră de unele dintre 
cele mai complicate sisteme de apărare din America. 

Dacă ar fi fost deasupra pământului, detaliile sistemului 
de securitate i-ar fi ucis sau prins deja. 


337 


Punându-şi mâinile pe tavan, împinseră constant, cu 
atenţia încordată, pregătiţi să fugă dacă vreun zgomot le 
semnaliza prezenţa altora. Era linişte, tavanul fu dat la o 
parte şi ei se căţărară ajungând într-o cameră pe care o 
luminară cu lanternele. Pereţii erau din cărămidă, aerul 
umed şi mirosea urât. 

— E ca şi cum ne-am fi întors în timp, şopti Michelle, 
privind cărămida veche, scândurile putrezite şi o podea de 
pământ. 

— Bine-ai venit în Porto Bello, spuse Sean. Marina 
trebuie să fi folosit locul ăsta ca să-i ţină pe Fuchs şi pe 
ceilalţi prizonieri de război. Şi germanii au reuşit să sape 
un tunel chiar pe sub nasul marinei. 

Într-unul dintre colţuri, o parte din cărămidă se 
dărâmase şi căzuse grămadă pe pământ. 

— Nu prea liniştitor, constată Michelle, uitându-se la 
cărămizile căzute. Tot locul ăsta s-ar putea dărâma peste 
noi în orice clipă. 

Sean ridică una dintre cărămizi. 

— A rezistat peste două sute de ani. Ar trebui să mai 
reziste o oră. 

Sean lumină podeaua. Pământul fusese deranjat. 

— Monk Turing, sau cel puţin aşa sper, spuse el. 

— Deci unde e aurul? întrebă Michelle. 

— Încă n-am percheziţionat locul, îi aminti Sean. 

— Mă interesează mai degrabă s-o găsesc pe Viggie, 
decât comoara. 

Sean se uită la ceas. 

— Trebuie să ne grăbim. Avionul va ateriza curând. 

După ce verificară pivniţa, urcară scările. Etajul 
principal era gol-goluţ, fără nici măcar un obiect de 
mobilier. Şi totuşi, pe ici-colo, semnele eleganţei de 
altădată se puteau observa la tâmplărie, la şemineu, la 
polita frumos sculptată şi la creasta coroanei britanice 
încrustată în perete, deasupra uşii de la intrare. Trecerea 
timpului redusese impactul. Cu toate acestea, încă îi făcu 
să privească în jur cu o oarecare uimire, pe măsură ce 
picioarele lor călcau pe scânduri care erau acolo încă de 


338 


pe vremea când Washington, Jefferson şi Adams luptau 
pentru independenţa americană. 

Evident, locul ăsta dărăpănat nu era folosit de CIA. De 
îndată ce se uitară printr-o crăpătură a unei ferestre 
frontale, îşi dădură seama de ce. Nu era mai nimic acolo. 
Singurul lucru din apropiere era un afluent mic. 

Sean arătă înspre el. 

— Canalul râului York, spuse el. Heinrich Fuchs şi 
ceilalţi prizonieri au urmat evident linia canalului când au 
săpat tunelul, gândindu-se, aşa cum s-a şi întâmplat până 
la urmă, că avea să ducă spre York şi spre libertate. 

Canalul era foarte important şi pentru planul lui Sean şi 
al lui Michelle, pentru că trecea pe lângă capătul pistei. 

Căutară prin casă ca să se asigure că Viggie nu era 
acolo. Nu găsiră nici vreo comoară. După aceea, ieşiră din 
vechea cabană şi se îndreptară spre apă. Michelle privi 
înapoi la casa întunecată. Se afla pe un petic neted de 
pământ fără niciun copac masiv în faţa ei. Avea un 
acoperiş plat, şindrilele acoperind treimea de sus a 
structurii, unde se afla un şir de ferestre ascuţite. Un 
singur coş de fum se ridica aproape din centrul cabanei. 
Casa era în întregime din cărămidă, cu excepţia unei 
verande mici din lemn care se înclina riscant. 

— Am văzut locul ăsta din aer, când zburam cu Champ, 
spuse ea. 

Sean dădu din cap. 

— Sunt sigur că de-asta a zburat Monk cu Champ. Voia 
să vadă dacă Porto Bello era locuit şi ce altceva mai era 
prin jur. 

Un minut mai târziu, alunecară în canal şi se îndreptau 
spre est, parcurgând în sens invers drumul pe care 
veniseră prin tunel. Până acum, nu remarcară niciun semn 
al prezenţei unei alte fiinţe umane. Totuşi, amândoi ştiau 
că acest lucru se putea schimba instantaneu şi că 
următoarea persoană pe care aveau s-o vadă mai mult ca 
sigur avea să aibă o puşcă şi să dorească să-i ucidă. 


339 


CAPITOLUL 81 


Avionul, cu luminile stinse, trecu razant peste şirul de 
copaci de la periferia Babbage Town, peste râul York, pe 
deasupra gardului de securitate şi atinse suprafaţa dură a 
pistei de trei kilometri, apoi se opri complet cu mult 
înainte să se termine lungimea pistei. 

Avionul se deplasă până la capătul pistei şi piloţii îl 
întoarseră pe fâşia lată de beton. Un autobuz, un Hummer 
şi un camion de marfă aşteptau deja acolo. Motoarele fură 
oprite şi uşa de la pupa avionului se deschise; fură aduse 
scări portabile şi câţiva oameni începură să coboare. Uşa 
de la cala avionului era deschisă şi camionul dădu cu 
spatele spre ea. 

Sean şi Michelle se târâră pe burtă până la un gard de 
sârmă care înconjura zona cu pista. Cu ajutorul ochelarilor 
pentru vedere pe timp de noapte urmăriră întreaga 
activitate. De asemenea, Sean înregistra tot ce se întâmpla 
folosind o cameră video specială care avea să le furnizeze 
nişte imagini surprinzător de exacte, în pofida lipsei de 
lumină. Michelle tresări când primul om îmbrăcat într-un 
costum de afaceri şi purtând un kaffiya arab tradiţional pe 
cap cobori din avion. Fu urmat de alţi doisprezece, toţi în 
veşminte asemănătoare. 

Michelle arătă spre partea din spate a avionului. Sean 
tresări când văzu marfa pe care o descărcau. Pe lângă 
bagaje erau grămezi de baloturi negre din plastic. 

O privi alarmat pe Michelle şi şopti: 

— La naiba! Aia e ce cred eu că e? 

Intre timp, un Range Rover trase lângă autobuzul mic de 
pasageri şi cineva cobori din el. 

Când văzu cine era, Sean încremeni. 

Valerie Messaline era îmbrăcată într-un costum bej. Se 
duse spre arabi şi începu să discute cu ei. Sean observă că 


340 


în jurul gâtului avea ceea ce părea a fi o legitimaţie de 
acces. Era agent CIA. Şi o actriţă de zile mari; îl făcuse să 
creadă fiecare cuvinţel din povestea ei tristă. 

Michelle observă cât de uimit era şi spuse încet: 

— Valerie? 

El dădu din cap prosteşte. 

Valerie continuă să vorbească cu acelaşi arab câteva 
minute, în timp ce toţi ceilalţi bărbaţi erau conduşi la 
autobuz, cu bagajele lor. Din când în când, Valerie şi 
arabul aruncau câte-o privire la marfa care era descărcată 
din cala avionului. O dată, Valerie şi arabul se duseseră 
spre unul dintre baloturi, îl atinseră şi râseră de ceva ce 
spusese omul. 

Un minut mai târziu, Valerie şi arabul se urcară în 
Range Rover şi urmăriră autobuzul de pasageri, probabil 
spre complexul din apropiere care apărea pe harta din 
satelit. 

Marfa fiind descărcată, toţi bărbaţii, mai puţin doi, se 
urcară în Hummer şi plecară. Bărbaţii care rămaseră se 
suiră în camionul de marfă, şi acesta plecă, la rândul lui. In 
timp ce Hummerul urma drumul pe care apucase 
autobuzul de pasageri cu arabii, camionul o luă în direcţia 
opusă, direct spre locul unde se ascundeau Sean şi 
Michelle, lângă poarta ferecată cu lanţ. 

— Inapoi, şopti el. 

Se lăsară pe spate, la pământ. 

Camionul se opri la poartă. Unul dintre bărbaţi cobori, o 
descuie, apoi camionul trecu, urmat de bărbat. Acesta 
încuie poarta şi se sui înapoi în camion. 

Michelle îşi dădu jos rucsacul şi se întoarse spre Sean. 

— Întoarce-te în Babbage Town, ia legătura cu Merkle 
Hayes şi arată-i înregistrarea. Apoi aşteaptă să primeşti 
veşti de la mine. 

El se uită nedumerit la ea. 

— Să aştept să primesc veşti de la tine? Unde te duci? 

— Înregistrarea video nu e de-ajuns, spuse ea. Trebuie 
să ne asigurăm ce e în baloturile alea. 

Înainte ca el să poată spune ceva sau măcar să apuce s-o 


341 


prindă de braţ, ea ţâşni înainte, se apropie de camion prin 
spate, se aruncă sub el, se prinse cu braţele şi picioarele 
de metalul de dedesubtul camionului şi se ţinu bine în timp 
ce acesta se îndepărtă. 

Sean era atât de uimit că nici măcar nu se putea mişca. 
Nu-i venea să creadă ce se întâmpla. 

În timp ce partenera lui dispărea în noapte, Sean rămase 
singur exact în mijlocul celei mai secrete facilităţi CIA şi se 
întrebă la modul serios dacă nu cumva îl păştea un infarct. 
În cele din urmă, se calmă puţin, deşi nici el nu ştia cum. 
Puse rucsacul lui Michelle în al lui şi începu să se târască 
pe burtă spre vechiul Porto Bello. Pe apă era la mai puţin 
de cinci sute de metri distanţă. Putea la fel de bine să fi 
fost la cinci sute de kilometri. 

Sean nu era singurul care se întreba de ce Michelle o 
făcuse. Chiar şi ea începuse să se îndoiască de decizia ei, 
şi nu o singură dată fu pe punctul de a-şi da drumul pe 
pământ, de a privi camionul trecând peste ea şi de a 
sprinta înapoi spre Sean. Totuşi, din anumite motive, 
continuă să se ţină de el. 

Incepu să audă şi alte zgomote în afară de huruitul 
camionului. Probabil că se apropiau de poarta principală, 
îşi spuse ea, pe măsură ce camionul încetini şi apoi se opri 
complet. Se panică pentru o clipă. Oare aveau să 
percheziţioneze camionul înainte să plece din Camp Peary? 
Apoi îşi dădu seama că nimeni nici măcar n-o să clipească 
spre vehicul. Avea dreptate; scârţâitul porţilor de 
securitate motorizate îi ajunse la urechi şi camionul porni 
din nou la drum, părăsind complexul Camp Peary. 

leşiră pe o stradă şi camionul prinse viteză. Braţele şi 
picioarele începură să-i obosească, dar nu avea altă 
opţiune decât să se ţină de metal. Dacă şi-ar fi dat drumul 
acum, la viteza cu care se deplasau, s-ar fi ales cel puţin cu 
capul spart. După un minut, văzu roţile altor maşini 
trecând pe lângă ei. 

După o vreme, camionul ieşi de pe drum şi intră pe o 
alee din pietriş. Pietrişul se transformă curând în asfalt şi, 
cinci minute mai târziu, vehiculul se opri. Uşile se 


342 


deschiseră şi Michelle văzu două perechi de picioare 
coborând din cabina camionului şi îndepărtându-se. Când 
nu mai auziră paşi, îşi dădu drumul, se lăsă încet la 
pământ şi se rostogoli spre partea opusă celei în care 
plecaseră bărbaţii. 

Privi în jur. Dintr-un oarecare motiv, zona îi părea 
cunoscută, chiar dacă era foarte întuneric, şi cea mai mare 
parte din ceea ce vedea nu era clar. 

Michelle îi auzi întorcându-se şi, folosind camionul ca 
acoperire, fugi în spatele unei clădiri mici pe care tocmai o 
zărise. Luă colţul, se opri şi apoi riscă şi aruncă o privire. I 
se puse un nod în gât. Acum, Michelle ştia exact unde se 
afla. 


343 


CAPITOLUL 82 


Sean ajunse pe terenul din faţa cabanei Porto Bello fără 
să fie văzut. Se târi pe scările frontale putrezite şi nu avu 
timp să reacționeze când scândura se rupse sub el. Sean 
simţi cum cade; piciorul i se lovi de ceva ascuţit şi, fără să 
vrea, ţipă de durere. Înmărmuri pe măsură ce ţipătul lui 
păru să plutească în aer şi apoi să cadă ca o cascadă peste 
tot locul ăla nenorocit. 

Să fie oare o sirenă? Să fie oare paşi care aleargă spre 
el? Sau lătratul ascuţit al unui câine? Nu, erau produsele 
groazei lui. Se chinui să se elibereze dintre dărâmăturile 
verandei frontale, înjurându-l încet pe guvernatorul regal 
pentru că alesese un lemn de proastă calitate, şi nu 
cărămidă trainică. Se aplecă şi simţi cum îi curge sângele 
dintr-o tăietură adâncă din coapsă. 

Şchiopătă înspre casă şi se grăbi spre pivniţă. Acolo se 
împiedică de nişte moloz şi se lovi de perete, dărâmând 
chiar o cărămidă la impact. Înjurând, se ridică în genunchi 
şi îşi frecă palmele julite. La acelaşi nivel cu peretele 
fundaţiei zări o gaură mică lăsată de cărămida care picase. 
Lumină locul şi observă ceva. Era ceva în spatele zidului 
fundaţiei, din câte vedea el... 

— La naiba! 

Sean apucă o bucată de lemn ruptă şi o vâri în 
deschizătură, mişcând-o tot mai tare şi mai tare, până se 
desprinse mortarul. Îşi băgă mâna şi scoase obiectul, 
julindu-şi mâinile. 

O monedă din aur solid. Mai săpă şi scoase o piatră 
mică, dură. O scutură de pământ şi o lumină. Piatra era un 
smarald strălucitor. 

Continuă să sape şi văzu ceea ce părea a fi un lingou de 
aur şi apoi alte monede de aur. Era comoara lordului 
Dunmore şi nu era doar aur. O găsise şi, pesemne, la fel 


344 


făcuse şi Monk Turing. 

Asta îi spusese Heinrich Fuchs lui Monk ca să-l ajute să 
se întoarcă în Germania. Sean îşi dădu seama că era mai 
mult decât o comoară de rege acolo. South Freeman se 
înşelase. Dunmore fusese îndeajuns de deştept ca să 
păstreze comoara nedescoperită în toţi aceşti ani, folosind 
un perete de fundaţie fals. Până apăruse un prizonier de 
război german cu iniţiativă, care încerca să-şi sape drumul 
spre libertate. 

Când Sean îşi privi mâinile, elucidă un alt mister. Şi 
acesta avea de-a face tot cu Monk Turing. Zâmbi 
triumfător, sentiment întrerupt de un zgomot. 

Paşi alergând. Paşi alergând spre casă. De data aceasta 
nu era doar imaginaţia lui; era real. 

Apucă nişte cărămizi şi le vâri în gaura din perete ca să 
acopere comoara, îşi puse moneda de aur şi smaraldul în 
geantă, alergă spre partea de podea de deasupra tunelului 
şi o dădu la o parte. Puse câteva cărămizi deasupra 
capacului de lemn, îl trecu parţial peste gaură, cobori prin 
ea, se întinse din nou şi trase capacul greu peste intrarea 
în tunel. 

Apoi o luă la fugă, în ciuda piciorului rănit. 

Când ajunse la celălalt capăt al tunelului, îşi dădu seama 
că dăduse de necaz. Se holbă la ieşirea din tunel care se 
afla la un metru deasupra lui. Chiar dacă ar fi putut să sară 
până acolo rănit cum era, tot nu avea de ce să se apuce. 
Michelle se suise pe umerii lui ca să pună la loc capacul. 
Planul lor de ieşire o implica pe Michelle, legând o 
frânghie pe care s-o folosească el ca să se caţere. 

„Stai puţin.” Dacă avea dreptate, şi Heinrich Fuchs 
evadase singur, cum o făcuse? Se lăsă în genunchi lângă o 
scândură căzută pe lângă care trecuseră la intrare. Reuşi 
să împingă scândura din cale şi dădu frenetic la o parte 
pământul, până ieşi la iveală o scară simplă. Probabil că 
rămăsese acolo, nemişcată, de când evadase Fuchs, cu ani 
în urmă, până când o scândură căzută o acoperise, 
împreună cu praful multor decenii. 

Ridică scara şi o fixă de partea de sus a intrării în tunel. 


345 


La fel ca Monk Turing, Heinrich Fuchs fusese la rândul lui 
un bărbat minuţios. Se potrivea perfect într-o lespede de 
lemn de sub intrarea în tunel. Îşi aruncă rucsacul pe spate, 
apucă scara şi se căţără cât de repede putu. Împinse la o 
parte capacul, ieşi şi apoi trase scara cu el. Apoi se opri. 
Dacă Michelle nu ieşise din Camp Peary cu camionul, s-ar 
putea să aibă nevoie de scară ca să scape prin tunel. 
Gândul îi fu izgonit din minte în clipa următoare, când auzi 
zgomote. Erau alţi oameni în tunel acum. Michelle nu avea 
să iasă pe acolo. Aruncă scara în pădure. 

Sean acoperi la loc intrarea în tunel, se răsuci şi începu 
să numere paşi înapoi spre luminiş, pe când începu să 
plouă uşor. Acum auzea zgomote îngrijorătoare din toate 
direcţiile. Luminile proiectoarelor spintecau cerul negru ca 
un cuţit. La naiba! Se aruncă la pământ, căutând prin 
rucsac. 

Câteva secunde mai târziu, bărbatul aproape că îl călcă. 
Sean văzu MP5-ul, faţa pictată cu negru, ochii care 
începură să se rotească în direcţia lui. Trase şi bărbatul 
înlemni şi căzu la pământ. Sean puse pistolul cu şocuri 
electrice înapoi în geantă, îi luă centura cu armă şi o 
verifică. Un pistol, cătuşe, baston şi ceva care chiar îi era 
de folos lui Sean: două grenade. Puse centura în rucsac, 
dar păstră una din grenade afară, stând pe vine în pădure. 

Ca să ajungă la echipament, trebuia să o ia spre dreapta. 
Din păcate, sunetele pe care le auzea veneau din direcţia 
aceea. Sean ridică una dintre grenade, trase cuiul şi o 
azvârli cât putu de departe spre stânga. Se lăsă la pământ, 
îşi acoperi urechile. Cinci secunde mai târziu, tot Camp 
Peary se trezi la viaţă, când explozia bubui în noapte. 

Sean auzi strigăte şi paşi alergând. Şi totuşi, aşteptă. 
Zece secunde, douăzeci de secunde. Un minut. Apoi sări în 
picioare şi fugi. 

Două minute mai târziu, trecuse prin gard şi îşi găsise 
unitatea de propulsare. O lăsă pe a lui Michelle, în cazul în 
care reuşea să se întoarcă până acolo. 

Sean auzi o barcă, cu motoarele la maximum, venind 
dinspre sud. Nu aşteptă să vadă ce era. Îşi băgă duza de la 


346 


rezervorul de oxigen în gură şi plonjă sub apă. Cobori 
destul de mult ca să evite elicea bărcii, îşi porni unitatea 
de propulsare şi traversă râul York, ieşind pe partea 
cealaltă, cam la două sute de metri de hangarul pentru 
bărci. Fusese o călătorie epuizantă, dar nu avea timp să se 
odihnească. Se avântă în pădure, apucă o geantă pe care o 
ascunseseră acolo mai devreme, îşi dădu jos costumul de 
neopren şi se schimbă în haine obişnuite, îşi puse 
majoritatea lucrurilor în geantă şi o ascunse la loc sub un 
arbust. Camera lui video avea o funcţie de copiere, aşa că 
aşteptă câteva momente ca să copieze înregistrarea pe 
care o făcuse pe un alt stick digital. Apoi Sean fugi prin 
pădure spre Babbage Town. Cumva, nu ştia cum anume, 
trebuia s-o găsească pe Michelle înainte să fie prea târziu. 


347 


CAPITOLUL 83 


Avionul mic fu încărcat cu marfa din camion. Era destul 
de spaţios cu scaunele scoase. Champ Pollion se urcă în 
cabină şi pregăti avionul Cessna pentru decolare. Chiar şi 
cu ploaia care începuse să se înteţească şi cu vântul care 
tot sufla mai tare, se gândi că n-ar trebui să fie vreo 
problemă ca să se încadreze în timp. Bărbaţii terminară de 
încărcat marfa în avion, dar, fără să vadă Champ, lăsară 
câteva baloturi mari în camion. Plecară şi dispărură rapid 
în întuneric. 

Champ trecu prompt prin lista de verificări dinainte de 
decolare şi apăsă un buton; elicele se treziră zgomotos la 
viaţă. Champ tocmai îşi pusese căştile, când uşa fu 
deschisă brusc şi Michelle îşi vâri capul pe ea. 

— Hei, Champ, mai e loc pentru o persoană? 

El o privi câteva secunde, ca şi când n-avea cum să fie 
reală. Un moment mai târziu, îşi duse mâna spre curea, 
dar pumnul lui Michelle fu mai rapid. Lovitura îl trânti pe 
Champ în lateral pe scaun, cu sângele ţâşnindu-i din nas. 

Se rostogoli pe scaunul copilotului şi apoi afară, pe 
cealaltă uşă. Michelle sări peste scaun după el. 

Champ căzu la pământ şi Michelle se puse imediat peste 
el. Când încercă să se ridice, îi trase o lovitură brutală în 
tâmplă, care îl trânti din nou la pământ. El îşi întinse 
piciorul şi-i puse piedică. Michelle se lovi de avion. Cessna 
vibra cu motorul pornit. 

Champ reuşi să-şi scoată arma, dar lovitura bine ţintită a 
lui Michelle i-o zbură din mână. O secundă mai târziu, el îi 
trase un pumn în coaste, şi Michelle urlă de durere. În 
clipa următoare, un picior îi urmă pumnului şi, pusă la 
pământ, Michelle îşi dădu seama că era o luptă serioasă, 
dar se ridică la fel de rapid. 

Cei doi stăteau faţă în faţă, avionul huruind pe fundal. 


348 


— Ce naiba cauţi aici? ţipă Champ. 

— Fac o arestare civilă, îi strigă Michelle, privind 
dincolo de el, căutând o breşă. 

— Habar n-ai ce faci. 

— Eu! De când un fizician respectat s-a transformat într- 
un dealer de droguri pentru CIA? Asta e în baloturi, nu-i 
aşa? Droguri? 

— Michelle, nu înţelegi ce se întâmplă aici. 

— Atunci, explică-mi. 

— N-am cum, şi nu vreau să te rănesc. 

— Să mă răneşti! Cum rămâne cu Monk Turing? Len 
Rivest? 

— Incerc doar să-mi fac slujba. Trebuie să mă crezi. 

— Îmi pare rău, Champ, tocmai mi-am pierdut orice 
dram de încredere în tine. 

În timp ce vorbea, ea se îndrepta spre el. Acum, 
Michelle se răsuci şi îl lovi peste cap, aruncându-l pe 
bărbat în spate. Totuşi, înainte să poată lovi din nou, 
acesta îşi reveni şi-o nimeri cu piciorul în umăr, trântind-o 
la pământ, în şezut. Ea sări în picioare şi evită o altă 
lovitură, reuşind să se ferească, aplecându-se sub lovitura 
lui, şi îl izbi cu forţă în rinichi. Uimitor, nu-l dobori. Se 
împiedică în spate, respirând greu, dar cu apărarea încă 
intactă. 

— Eşti bun, îi strigă ea peste zgomotul scos de motor. 

— Poate că nu la fel de bun ca tine, recunoscu el. Privi 
peste umăr. Michelle, trebuie să ieşi de aici. 

— De ce? Ca să poţi zbura cu drogurile? 

— Nu comit nicio infracţiune. Trebuie să mă crezi. 

— Ţi-am spus, nu. 

Făcu un salt înainte şi îl lovi cu piciorul peste piept. El 
căzu pe spate şi, din nefericire, ajunse chiar lângă pistolul 
lui. Apucă pistolul, ţinti şi... 

Michelle plonjă în carlingă şi trânti uşa, exact când 
pistolul lui Champ se descărcă nimerind în geam. Michelle 
privi frenetic la controale. Îl urmărise pe Champ trecând 
prin lista sa de verificări când zburaseră împreună. Acum, 
pasiunea ei pentru detaliu îşi arăta roadele. Decuplă frâna 


349 


de picior, apăsă acceleraţia înainte şi Cessna alunecă 
înainte. 

Un alt glonţ zbură prin carlingă şi, de data asta, 
Michelle nu reuşi să se ferească. Mârâi de durere, când 
glonţul muşcă din braţul ei, lăsând în urma lui o cută 
sângeroasă înainte să iasă pe fereastra opusă. Impinse 
puternic acceleraţia şi Cessna prinse viteză, şuierând pe 
beton, spre pista principală. Champ sprintă după ea, cu 
arma fluturându-i în mână. Mai trase un foc spre coada 
avionului, dar rată. 

— Opreşte-te! ţipă el. Nu ştii ce faci. Opreşte-te! 

Michelle nu avea nicio intenţie de a decola. Acceleră în 
continuare şi, în acelaşi timp, se lăsă pe pedala din 
dreapta, avionul virând la 180 de grade. Champ se opri 
brusc, pe când avionul se întorcea direct spre el. Işi ridică 
pistolul ca să tragă, dar, în schimb, se răsuci şi fugi. Chiar 
dacă era foarte rapid, Michelle trebui să frâneze ca să nu 
dea peste el. În timp ce avionul ajunse lângă el, ţipă şi se 
aruncă în lateral, rostogolindu-se de-a lungul unui zid şi 
izbindu-se de nişte canistre de benzină. 

Michelle tăie acceleraţia, cuplă frâna, sări din avion şi 
alergă spre el. Nu aşteptă ca Champ să încerce să se 
ridice. Se lansă asupra lui cam pe la jumătatea înălţimii şi 
ateriză peste el, lovindu-l cu cotul în ceafă. Champ 
mormăi, apoi ochii i se închiseră şi corpul îi amorti. 

— Nici să nu te gândeşti să mori, Champ, spuse ea 
furios, în timp ce îl rostogoli şi-i verifică pulsul. Te- 
aşteaptă închisoarea, geniu ciudat şi prost ce eşti. 

Respirația îi era constantă şi pulsul stabil şi avea, fără 
îndoială, să se trezească curând cu o durere de cap 
monstruoasă şi cu o dorinţă copleşitoare de a-şi chema 
avocatul. Privi în jur, văzu un cablu care atârna pe peretele 
exterior al unei magazii, îl luă şi îl legă pe Champ. 

li căută prin buzunare, îi găsi celularul şi cheile de la 
maşină şi fugi înapoi spre avion. Trântind uşa de perete, se 
urcă în el, opri motorul, înfipse una dintre chei în cel mai 
apropiat balot şi îl verifică. Heroină, era mai mult ca 
sigură. Luă puţin din ea într-o pungă pe care o găsise în 


350 


carlingă. Chiar când dădea să plece, un sunet îi ajunse la 
urechi din partea din spate a avionului, de după baloturi. 
Apoi observă că unul dintre pachete se mişcă puţin. 

Începu să dea la o parte baloturile. Chiar în spatele 
cabinei, ceva era împachetat într-o pătură. Şi acel ceva se 
zvârcolea. 

Michelle trase de pătură, care se desprinse într-un final, 
permițându-i s-o vadă pe Viggie legată şi cu căluş. 

Michelle o eliberă rapid şi coborâră în goană din avion. 

— Mick... începu Viggie. 

— Îmi spui mai târziu. Acum, fugi. 

Ajunseră la Mercedesul lui Champ şi se urcară în el. 
Michelle îl sună pe Merkle Hayes acasă, trezindu-l pe 
bărbat şi făcându-i un rezumat a ceea ce se întâmplase. 

— Du-te în Babbage Town cu toţi oamenii disponibili, îi 
ţipă ea în telefon. 

— La naiba, fu tot ce reuşi şeriful să spună. 

Michelle porni maşina şi ambală motorul. Viggie, cu 
ochii larg căscaţi, se agăța de orice putea, Michelle lăsă 
urme de anvelope pe toată lungimea micii parcări înainte 
să o apuce pe drum, virând spre stânga şi accelerând, 
lăsând în urma ei un geniu inconştient, numai bun pentru o 
sentinţă lungă şi un Cessna plin de heroină, mulţumită 
CIA-ului. Atinse 160 de kilometri la oră pe şosea şi nu-şi 
ridică piciorul de pe pedală. 


351 


CAPITOLUL 84 


Sean se lăsă pe vine după un gard viu scund. Ceea ce 
vedea Îi risipi orice speranţă că ar putea să 
supravieţuiască în noaptea aceea. Oameni în echipament 
negru de luptă, cu MP5-uri - evident mitraliere 
guvernamentale de dincolo de râu - vorbeau cu doi dintre 
gardienii de la Babbage Town. 

Grupul se răspândi şi începu să se îndrepte spre Sean. 
Se avântă numaidecât în pădure, unde spera să scape de 
agenţi. leşi câteva minute mai târziu într-un luminiş, chiar 
în spatele cabanei răposatului Len Rivest. Vizavi de 
aceasta se afla Baraca numărul 3. Se furişă de la un copac 
la altul. Putea auzi ţipete şi paşi alergând pe măsură ce 
înainta încet. 

Folosind o piatră, sparse lacătul de la uşa din spate a 
spălătoriei şi se furişă înăuntru. Mirosul de detergent şi de 
înălbitor îl lovi în timp ce privea în jur la maşinile mari de 
spălat. Nu dură mult până văzu ce căuta. Apucă hainele şi 
ieşi din nou. 

Privind în faţă, îşi văzu destinaţia: cabana Aliciei 
Chadwick. Înăuntru era întuneric. Ajunse până la uşa din 
spate fără să fie văzut şi zgâlţâi mânerul. Era descuiată. 
Intră, se opri şi ascultă. Părea liber. Se aplecă imediat, 
când nişte umbre trecură în goană pe stradă. 

Urcă scările, ajunse în fosta lui cameră şi se furişă 
înăuntru. Voia să-şi ia celularul, pe care îl uitase din 
neglijenţă când fugiseră din Babbage Town. Totuşi, îşi 
dădu seama aproape imediat că încăperea fusese 
percheziţionată şi toate lucrurile luate. Plecă şi se îndreptă 
spre uşa Aliciei, o deschise şi se furişă înăuntru cu intenţia 
de a încerca să găsească un telefon în camera ei. 

Simţi o lovitură în umăr. 

— Pleacă de aici. Pleacă! ţipă o voce. 


352 


Îi prinse mâna înainte să-l poată lovi din nou. 

— Alicia, sunt eu. Sean. 

Aşteptase în spatele uşii şi se repezise asupra lui cu - 
culmea! — proteza ei. 

— Sean! spuse ea uimită. 

El o prinse, încercând s-o ajute să se ţină pe singurul ei 
picior. 

— Ce cauţi aici? Am crezut c-ai plecat, spuse el. 

— Şi eu credeam c-ai plecat. M-am întors în cazul în care 
apărea Viggie. Apoi am auzit pe cineva furişându-se pe 
lângă casă. 

— Alicia, trebuie să plecăm de aici. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— N-am timp să-ţi explic chiar acum, dar are de-a face 
cu CIA-ul, posibil droguri şi crimă. Agenţii sunt peste tot, 
dar am un plan. 

Ea îşi fixă rapid proteza. 

— Unde e Michelle? întrebă ea. 

— Aş vrea să ştiu. S-a dus cu drogurile. Sper... spercăe 
în regulă. Ai un celular? Trebuie să sun la poliţie. 

— L-am lăsat în maşină. 

— Ai un telefon fix aici? 

— Nu, doar celularul. 

— La naiba! Privi în jur. Bine, uite ce-o să facem. Tu te 
duci la maşină. Bănuiesc că e parcată în faţă. 

— Da. 

Scoase hainele pe care le luase din spălătorie. Era o 
uniformă de agent de pază. Se schimbă rapid. Când îi văzu 
rana de la picior, Alicia strigă: 

— O, Doamne, Sean, eşti rănit! 

— Nu-ţi face griji. O s-o păţesc şi mai rău dacă nu ieşim 
de aici. Dacă te opreşte cineva, spune că ţi-e foarte frică şi 
că pleci de aici. Eu o să te prind din urmă. 

— Porţi uniforma aia. De ce nu te prefaci că eşti escorta 
mea? 

— Gardienii mă vor recunoaşte de aproape. Dar, de la 
distanţă, ei şi tipii de la CIA o să vadă doar o uniformă. Ne 
întâlnim în faţă şi putem merge la poliţie. 


353 


Părea panicată. 

— Sean, şi dacă nu mă lasă să plec? S-ar putea să creadă 
că ştiu ceva. 

— Alicia, prefă-te doar că eşti speriată. 

Reuşi să zâmbească uşor. 

— N-o să fie prea greu, pentru că sunt îngrozită. Lacrimi 
i se prelinseră pe obraji. Crezi că ei au luat-o pe Viggie? 

El nu-i răspunse imediat. 

— Da, ei au luat-o. 

Privi prin cameră şi-i dădu un prespapier greu de pe 
noptiera ei. 

— Nu e cine ştie ce ca armă, dar e tot ce avem acum. 

Se auziră şi alte zgomote de afară. 

— Alicia, mergi pe drumul principal, treci de Baraca 
numărul 3 şi de piscină şi ieşi prin curtea principală. O 
prinse de umeri. Poţi s-o faci. Poţi! 

În cele din urmă, ea încuviinţă din cap, inspiră adânc să 
se calmeze şi cobori scările după el. 

Un minut mai târziu, părea în regulă. Doi agenţi de pază 
trecură pe lângă ea, dar nu o opriră. Tocmai ajunsese la 
piscină, când totul se duse de râpă. O echipă de bărbaţi 
înarmaţi veniră în fugă spre ea. Conducătorul lor îşi ridică 
mâna, în semn să se oprească. 

— La naiba! murmură Sean din ascunzătoare. 

Privi în jur după orice-ar fi putut folosi ca să iasă din 
încurcătură. Şi atunci îl văzu. Băgă mâna în geantă şi 
apucă grenada pe care o luase de la gardianul din Camp 
Peary, scoase cuiul şi o aruncă peste gardul care înconjura 
Baraca numărul 2. Acesta se izbi de peretele de metal al 
turnului de apă din apropierea piscinei şi căzu pe pământ. 
Sean se îndepărtase deja şi se căţărase pe ramurile joase 
ale unui copac. 

Cinci secunde mai târziu, explozia făcu o gaură mare în 
peretele turnului de apă şi tone de apă se revărsară, 
măturând totul în cale, în toate direcţiile, ca un râu 
revărsându-se peste malurile sale. Sean auzi ţipete şi privi 
de unde stătea cocoţat la timp s-o vadă pe Alicia şi pe 
bărbaţii înarmaţi cum sunt loviți şi doborâţi din picioare de 


354 


torentele repezi. 

Alicia fu dusă de-a lungul punţii şi înspre nişte scaune de 
la celălalt capăt al piscinei. Cei trei bărbaţi înarmaţi fură 
lăsaţi inconştienţi când se ciocniră de grătarul de piatră. 

Când rezervorul se goli, Sean răzbi prin apele până la 
genunchi, dar rapide, care se retrăgeau, spre Alicia. 

— Îmi pare rău pentru tsunami, strigă el. A fost singurul 
lucru care mi-a venit în minte. 

Pe măsură ce se apropia, îşi dădu seama că ceva nu era 
în regulă. 

Alicia se ţinea strâns de proteză, crispată de durere. 

Fugi şi îngenunche lângă ea. 

— Alicia, ce e? 

— Când m-a lovit apa, gemu ea. Cred că o bucată de oţel 
mi-a intrat în coapsă. Nu pot să merg. 

— O, la naiba! E 

Sean se uită la piciorul ei. În clipa următoare, cădea cu 
capul înainte în piscină. Parcă i-ar fi crăpat ţeasta. Atinse 
fundul din partea cu apă mică şi apoi se împinse înapoi 
spre suprafaţă. În clipa aceea, simţi ceva în jurul gâtului, 
strângându-se. Prinse instinctiv acel ceva, dar era deja atât 
de strâns în jurul gâtului, încât degetele nu-l puteau 
ajunge. Privi în spatele lui. 

Alicia îl strângea cu o frânghie. Îl strangula. 

Nu putea să respire; ochii i se bulbucară. Încercă să o 
arunce de pe el, dar ea îşi înfăşură piciorul sănătos în jurul 
taliei lui şi trase de frânghie cu toată forţa. Panicat, Sean 
îşi azvârli pumnii înapoia lui, încercând s-o lovească, dar 
rată. Îi dădu un pumn în piciorul înfăşurat în jurul lui, dar 
ea îl lovi în spate cu celălalt picior, tăindu-i respiraţia. Pică 
pe burtă în apă, cu ea în spinare. Dar, spre deosebire de el, 
Alicia reuşi să inspire adânc. Creierul îi era pe punctul de 
a exploda şi frânghia aia nenorocită se strângea tot mai 
tare. Trebuia să ia aer. Simţea că cedează. Trupul lui se 
stingea. 

„Ajută-mă, Michelle. Ajută-mă, mor.“ Dar Michelle nu 
era acolo. 

Şi apoi, ca un miracol, presiunea din jurul gâtului său 


355 


dispăru. La fel şi greutatea Aliciei. Într-o secundă, ieşi din 
piscină, respirând adânc şi vomitând în apă. 

— Haide! 

Creierul lui aproape ceda şi de-abia putea înţelege 
cuvintele. Da, era Michelle; ajunsese la timp ca să-l 
salveze, acum e în siguranţă, în siguranţă! 

— Acum! Mâna îl prinse aspru. 

Privi chipul de deasupra lui. lan Whitfield îl privea la 
rândul lui. Pe betonul din jurul piscinei zăcea Alicia, 
inconştientă. 

— Trebuie să plecăm de-aici, spuse şeful Camp Peary în 
timp ce-l ridica pe Sean. 

— Ce naiba cauţi aici? reuşi să îngaime Sean, tuşind apă 
şi frecându-şi gâtul rănit. 

— N-avem timp să vorbim. Mişcă-te. Locul ăsta e plin de 
oameni. 

— Mda, ai tăi, nenorocitule! 

— Nu în noaptea asta. Sunt două trupe de paramilitari 
din tabără şi nu-mi raportează mie. Haide! 

Whitfield şchiopătă iute spre poarta dintre Baraca 
numărul 3 şi garajul principal. 

Sean ezită o clipă. Privi la Alicia. Prespapierul cu care-l 
izbise era lângă ea. Încercase să-l omoare. Dar de ce? În 
clipa următoare auzi strigăte din spatele lui. Fugi şi i se 
alătură lui Whitfield, care se lăsase pe vine lângă un copac. 

— Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? întrebă Sean, 
cu o voce slabă, ascuţită. 

— Nu acum! se răsti Whitfield. Scoase un pistol de la 
centură şi i-l dădu lui Sean, iar el apucă o puşcă MP5 pe 
care evident o ascunsese mai devreme în spatele tufişului. 
Dacă îl foloseşti, trage la cap. Armura corporală o să 
oprească orice muniţie de pistol. 

— Unde încercăm să ajungem? 

— Am legat o barcă la aproape 180 de metri de doc. 

— Nu patrulează pe apă? 

— Ba da, dar o dată ce ajungem la barcă, te ascund sub 
o prelată. Când o să vadă că sunt eu, nu ne vor deranja. 

— Atunci, să mergem. 


356 


Whitfield îşi ridică mâna. 

— Nu te grăbi. Am văzut planul lor de căutare. Când au 
terminat cu o zonă, intrăm în ea. O să mergem înapoi spre 
râu. 

— Unde e Michelle? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Era sub camion când a ieşit din Camp Peary. 

Whitfield păru uimit pentru o clipă, apoi faţa i se 
întunecă. 

— La naiba! 

— Au adus heroină cu avionul? Şi arabii? Cine erau? 

Whitfield îşi flutură arma ameninţător. 

— Uite ce e, King, nu-ţi datorez nicio explicaţie. Am 
venit să-ţi salvez pielea şi poate să îndrept câteva greşeli. 
Nu mă face să mă răzgândesc. 


357 


CAPIIOLUL 85 


Michelle scăpă de Mercedes înainte să ajungă la 
şoseaua principală care ducea spre Babbage Town şi o luă 
prin pădure spre râu, cu Viggie în spatele ei. Pe drum, 
Viggie îi explicase cum cineva intrase în dormitorul ei şi îi 
apăsase ceva pe faţă. În clipa următoare, se trezise legată 
în spatele avionului. 

Înainte să se avânte spre pădure, Michelle văzu un şir de 
vehicule negre de teren ţâşnind pe drumul spre Babbage 
Town; cruiserul de poliţie al lui Merkle Hayes conducea 
procesiunea. Cel puţin, cavaleria sosise. 

Michelle şi Viggie ocoliră malul râului York, ferindu-se 
pe cât posibil, pentru că activitatea de pe apă îi spunea lui 
Michelle că se întâmplase ceva. 

Cele două se strecurară de-a lungul debarcaderului 
umed al râului York, dar ajunseră în sfârşit în Babbage 
Town. Michelle privi spre cer, când un avion plană 
deasupra lor. Acesta dispăru curând, şi ea îşi concentră din 
nou atenţia asupra duşmanilor de la sol. Încercase să sune 
pe celularul lui Sean înainte să-şi aducă aminte că acesta îl 
lăsase în Babbage Town. Apoi avu o inspiraţie. Îl sună pe 
Horatio. Acesta răspunse de la primul ţârâit şi ea îi explică 
pe scurt ce se întâmplase, inclusiv faptul că o avea pe 
Viggie. 

Psihologul îi puse o singură întrebare: 

— De unde te iau? 

Ajunseră la râu şi, câteva minute mai târziu, Horatio 
trase la țărm în barca Formula Bowrider. 

— Am ancorat într-un golf din apropiere, îi explică el. 
Speram să mă sune cineva. Unde e Sean? 

— Nu ştiu... Michelle privi peste umăr la pădure. Sean! 

Un val de uşurare o năpădi când Sean King ieşi dintre 
copaci. O clipă mai târziu, uşurarea aceasta fu înlocuită de 


358 


groază când îl văzu pe lan Whitfield şi mitraliera lui. Ţinti 
pistolul spre capul acestuia. 

— Dă-i drumul! 

— E în regulă! Michelle, strigă Sean. A venit să ne ajute. 

— Pe naiba, mârâi ea. 

— Mi-a salvat viaţa. 

— Am auzit că eşti o trăgătoare a naibii de bună, 
Maxwell, spuse Whitfield. Făcu un pas înainte şi-i aruncă 
MP5-ul. Ai face bine să fii. 

Michelle prinse mitraliera cu o mână, cu pistolul încă 
aţintit asupra bărbatului, dar expresia de suspiciune îi 
dispăruse. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă pe Sean. 

— Babbage Town colcăie de tipi din Camp Peary, 
înarmaţi până în dinţi, iar Alicia a încercat să mă omoare. 

— Am chemat poliţia, spuse Michelle. Sunt în Babbage 
Town. 

Sean privi peste umărul ei. 

— Viggie? 

Fata îi făcu timid din mână. 

Whitfield îl privi pe Horatio din barca Formula. 

— Cine-i ăsta? 

— E un prieten de-al nostru, explică Sean. Haide. 

Dădu să se urce în barcă. 

— Nu! exclamă Whitfield. Barca aia n-o să reziste acolo. 
Urmaţi-mă. 

Străbătură cu toţii ţărmul şi se urcară în barca RIB pe 
care Whitfield o legase de un pilon care ieşea din apă. li 
puse pe cei patru să se întindă pe punte şi îi acoperi cu o 
prelată. 

Sean îşi scoase capul de sub prelată şi flutură arma. 

— Ca să ştii, dacă încerci să ne tragi pe sfoară, încasezi 
unul direct în cap. 

Furtuna se înteţi rapid; râul începea să se umfle şi să se 
ridice, iar ploaia cădea din cerurile întunecate. Michelle 
ieşi o clipă de sub prelată, apucă o vestă de salvare şi o 
îmbrăcă pe Viggie. 

Nu ajunseră departe, când o altă barcă se apropie de ei. 


359 


De sub prelată, Sean îl auzi pe Whitfield înjurând; lucru pe 
care nu-l luase ca pe un semn încurajator. Apucă mai bine 
pistolul. 

Cealaltă barcă era mult mai mare decât RIB-ul pe care îl 
pilota Whitfield şi la bord se aflau zece bărbaţi înarmaţi, şi 
încă cineva. 

Sean tresări când auzi vocea persoanei: 

— Pe unde-ai umblat, lan? spuse Valerie Messaline. 

— Babbage Town. Se pare că cineva a chemat poliţia. 

— Şi cine crezi c-a făcut asta? întrebă femeia. 

— Cine a intrat în Camp Peary, aş zice eu, îi răspunse 
Whitfield. Dar nu contează cine-a făcut-o. Lucrurile au 
scăpat de sub control. Trebuie să te retragi. Acum. 

— Nu prea cred, spuse ea. De ce nu iei câţiva oameni ca 
să cobori în aval cu barca ta? Cine a încercat să intre în 
tabără e posibil să fi încercat să scape tot în direcţia aia. 

— Nu, cred că ar trebui să-ţi iei echipa şi să te duci spre 
Babbage Town. Se pare că băieţii noştri vor avea nevoie de 
tot ajutorul posibil. Mă întorc la Camp Peary şi încerc să 
reduc puţin daunele de acolo. 

În timp ce el vorbea, Valerie se uita la barca lui. Când îşi 
ridică privirea, pe faţa ei se putea citi un zâmbet 
triumfător. 

— Barca ta e puţin prea lăsată în apă pentru o singură 
persoană, lan. 

Whitfield acceleră în faţă şi se ciocni de lateralul 
celeilalte bărci, doborându-i pe doi bărbaţi peste bord şi pe 
Valerie de pe picioare. 

Whitfield băgă RIB-ul în marşarier, elicele învârtindu-se 
pe jumătate în afara apei, şi barca ţâşni înapoi. Împinse 
acceleraţia înainte şi ambarcaţiunea îşi luă avânt. Focurile 
trase de oamenii lui Valerie ciupiră din apă şi găuriră 
carena RIB-ului. 

— Mi-ar prinde bine nişte ajutor, strigă Whitfield. 

Sean şi Michelle aruncară la o parte prelata şi veniră 
lângă el, dar Horatio rămase pe loc, protejând-o pe Viggie. 
Barca mai mare se ţinea după ei. In timp ce focurile de 
armă zburau pe lângă ei, Sean şi Michelle se lăsară la 


360 


podea şi traseră la rândul lor. Michelle ciurui prora 
celeilalte ambarcaţiuni cu MP5-ul ei. 

— Păstraţi-vă muniţia! strigă Whitfield, mai am doar 
două rezerve pentru MP şi una pentru fiecare pistol. 

Îi aruncă lui Michelle o altă rezervă pentru mitralieră. 

Se deplasau cu peste o sută de kilometri pe oră, 
ambarcaţiunea ricoşând în salturi ameţitoare de-a lungul 
râului, pe măsură ce vântul se înteţea. Valurile atinseră 
rapid peste un metru în înălţime. 

Sean ţinti cu atenţie şi trase patru focuri. Doar că, de la 
distanţă aceasta şi în mişcare, un pistol nu era prea 
eficient. 

— Deci, pot să-ţi pun o întrebare prostească? îi strigă 
Sean lui lan Whitfield. 

— Poţi, îi strigă Whitfield înapoi. 

— Poţi să ne spui de ce femeiuşca ta încearcă să ne 
omoare? 

Whitfield navigă de-a lungul unui val dificil şi lătră: 

— Nu e soţia mea. E şefa mea. 

Sean se holbă la el. 

— Şefa ta! Despre ce dracu’ vorbeşti? Credeam că tu 
eşti şeful Camp Peary! 

— Poţi să crezi ce vrei, se răsti Whitfield. 

— Şi faceţi trafic cu droguri? 

Whitfield nu spuse nimic. 

— Şi arabii din avion? vru să ştie Sean. 

Whitfield scutură din cap. 

— N-o să discut despre asta. 

— Alicia l-a ucis pe Len Rivest? 

Tăcere. 

— Femeia aia aproape că m-a ucis, şi-ar fi reuşit dacă nu 
erai tu, urlă Sean. Acesta este singurul motiv pentru care 
nu te arestez, nenorocitule. 

— Şi Champ? întrebă Michelle. Lucrează pentru CIA? 

— Să ne concentrăm pe cum o să supravieţuim în 
următoarele zece minute, zise Whitfield. 

— Ne ajung, strigă Michelle, privind în urma lor. 

— Motoarele lor sunt de două ori cât ale mele, spuse 


361 


Whitfield peste umăr, pregătindu-se. Ţineţi-vă bine. 

— Ce naiba crezi că fa...? 

Sean nu apucă să termine, pentru că Whitfield reuşi 
cumva să vireze la 90 de grade în apă, cu acceleraţia la 
maximum. Sean ar fi căzut peste bord, dacă Michelle nu l- 
ar fi prins când aluneca pe lângă ea. Îşi prinse picioarele în 
jurul lui Viggie, în cazul în care Horatio n-ar fi putut s-o 
ţină. 

— Mick! ţipă Viggie. 

— Te-am prins, Viggie, nu pleci nicăieri. 

Whitfield acceleră şi RIB-ul ţâşni înspre malul opus, 
îndreptându-se direct spre canalul care ducea în interiorul 
rezervației Camp Peary. Trecură în goană pe lângă nişte 
balize luminoase, aflate la 450 de metri de țărm care 
avertizau de pericol extrem persoanele care încălcau 
proprietatea, şi Sean avea toate motivele să creadă că 
vorbeau serios. Trecură zgomotos pe lângă două bărci 
staționate la intrarea în canal. Bărbaţii de la bord îşi 
îndreptară armele spre ei, inclusiv un lansator de grenade, 
dar, când văzură cine era, îşi coborâră armele şi se holbară 
doar uimiţi. 

Whitfield avu chiar şi tupeul de a-i saluta. 

Whitfield viră RIB-ul spre stânga şi apoi spre dreapta, 
aparent evitând obstacole invizibile în apă, în timp ce 
continua să se uite la un ecran luminat de pe consola lui. 

— Încă se apropie, strigă Michelle. Apoi păli şi mai mult. 
Vor să tragă cu o rachetă, ţipă ea. 

Într-adevăr, bărbatul de la prora bărcii care îi urmărea îi 
ochea. 

Viggie ţipă îngrozită. 

— Horatio, să nu-i dai drumul! urlă Michelle. 

Whitfield ochi un punct în apă şi păru să cronometreze 
ceva. Un val. 

— Ţineţi-vă bine, tună el. 

Sean şi Michelle se aruncară la podea şi se apucară de 
orice găsiră, inclusiv unul de celălalt. 


362 


CAPIIOLUL 86 


RIB-ul se lovi de val, îl călări şi ţâşni în aer, elicele sale 
gemene scrâşnind când apa din jurul lor dispăru. Apoi 
barca se lovi de suprafaţa canalului, la 60 de centimetri 
mai în aval. 

— Atenţie! strigă Valerie Messaline din ambarcaţiunea 
care îi urmărea. 

Evident, îşi dăduse seama ce făcuse Whitfield. 

Michelle se uită înapoi la timp ca să o vadă sărind din 
barcă, împreună cu alţi bărbaţi. Pilotul încercă să vireze în 
locul pe care Whitfield reuşise să-l sară, dar fu prea târziu. 
Barca se lovi de mină şi explodă. 

Whitfield se lansă imediat într-un viraj abrupt şi ieşi din 
canal în râu, trecând pe lângă Messaline şi ceilalţi, care se 
chinuiau să scape de armurile lor înainte ca acesta să-i 
tragă la fund. 

— Cum naiba ai făcut asta? întrebă Sean, uimit. 

Whitfield bătu cu degetul pe ecranul din faţa lui. 

— E uşor când ştii unde sunt minele. l-am pus să 
schimbe poziţia uneia dintre ele ieri. Încerc să fiu pregătit. 

RIB-ul îşi continuă cu zgomot călătoria pe York. Niciunul 
dintre ei nu văzu racheta lansată de pe una dintre bărcile 
de patrulare. Îi rată, dar nu cu mult. RIB-ul aproape că se 
răsturnă de la forţa exploziei, când racheta lovi apa, la 
nouă metri de ei, înainte ca Whitfield să redobândească pe 
deplin controlul asupra bărcii. Ploaia cădea acum într-o 
parte, înţepându-le feţele, când Sean şi Michelle se 
ridicară tremurând. 

Michelle privi în jur. 

— Viggie! Horatio! 

Priviră în urma lor. În vesta sa de salvare, Viggie se 
legăna pe apă, deja la cincizeci de metri distanţă. La 
stânga ei, Horatio se zbătea şi se scufunda. 


363 


Michelle nu ezită. Apucă un colac de salvare, sări din 
barcă şi înotă spre Horatio. Nu-l văzu pe Sean care plonjă 
în partea cealaltă a bărcii şi se îndreptă spre Viggie. 
Michelle ajunse la Horatio şi îi împinse colacul de salvare 
în mâini. 

— Eşti în regulă, Horatio, doar nu te panica. Poţi să 
ajungi la barcă, să mă duc după Viggie? 

El dădu din cap, iar Michelle o porni spre Viggie. Ceea 
ce văzu când se apropie de locul în care căzuse Viggie o 
ţintui locului. Fata era ridicată într-o barcă condusă de 
câţiva bărbaţi din Camp Peary. Pe măsură ce Michelle se 
chinuia să vadă prin ploaie şi întuneric, o aşteptă un alt 
spectacol îngrozitor. Doi bărbaţi de pe barcă îl ochiră pe 
Sean, care încă se lupta cu disperare să ajungă la Viggie: 

— Nu! strigă Michelle, dar nu avea cu ce să-i rănească. 

O clipă mai târziu, auzi un sunet în urma ei. Se răsuci şi 
zări barca lui Whitfield îndreptându-se cu viteză spre ea. 
Horatio era deja la bord, aşa că Whitfield trebuie să fi 
întors şi să-l fi luat din apă. Pe măsură ce barca se apropia, 
Michelle îl văzu pe Whitfield predându-i cârma lui Horatio. 
Apoi, şeful Camp Peary se aplecă peste marginea bărcii 
RIB şi îşi trecu piciorul printr-o frânghie de pe copastie. Îşi 
întinse mâna. Michelle ştiu imediat ce făcea. Exersase 
această manevră într-un antrenament comun cu FBl-ul, pe 
vremea când lucra în Serviciul Secret. Când barca trecu în 
viteză pe lângă ea, se întinse şi apucă mâna lui Whitfield. 
Bărbatul o prinse cu un braţ de fier şi, folosindu-şi cealaltă 
mână, forţa şi viteza bărcii o ridică din apă şi o săltă pe 
punte. Ea nici măcar nu îi mulţumi. Se rostogoli, se ridică, 
apucă o armă şi ţinti spre cealaltă ambarcaţiune. 

Michelle ştia că Viggie era la bord, aşa că nu putu să 
tragă direct spre ei, dar reuşi să plaseze cinci focuri atât 
de compact, că pistolarii se lăsară jos şi-i dădură lui Sean o 
şansă să scape. 

— Apropie-te şi-l putem prinde, strigă Michelle. 

— Nu cred că pot s-o fac, strigă Horatio de la cârmă. 

Michelle preluă cârma, în timp ce Whitfield se aplecă din 
nou peste copastie. Pe când RIB-ul alunecă pe lângă el, 


364 


Sean fu săltat în barcă. 

— Calc-o! ţipă Whitfield. 

— Şi Viggie? îi ţipă Michelle. 

— Calc-o sau murim cu toţii! 

Michelle lovi acceleraţia înainte şi RIB-ul ţâşni atât de 
tare, că Horatio şi Sean aproape căzură peste bord. 

Michelle ţipă pe deasupra urletelor furtunii: 

— Strângem o armată şi apoi trecem nenorocitul ăla de 
râu şi o scoatem pe Viggie de-acolo. 

Duse RIB-ul pe țărm, pe celălalt mal al râului. Săriră din 
barcă şi fugiră spre intrarea în Babbage Town. Pe drum, 
Sean se opri şi îşi luă geanta de unde o ascunsese, în 
spatele tufişului. 

Caravana de vehicule de teren era parcată la intrare şi 
Michelle îi conduse spre ea, într-un singur şir. În clipa în 
care îşi făcură apariţia, fură înconjurați de agenţi. Merkle 
Hayes păşi în faţă. Nu era îmbrăcat în uniformă de poliţie. 
Purta o geacă cu literele „DEA“ pe ea. Agentul Ventris 
stătea chiar lângă el. 

Sean se holbă la el. 

— DEA? 

— Poveste lungă, spuse Hayes. 

— I-ai prins pe toţi? întrebă Michelle. 

— Pe cine? întrebă Ventris mânios. Nu e nimeni aici, cu 
excepţia câtorva gardieni. 

— Locul mişuna de tipi de la CIA în armuri, spuse Sean. 

— Ei bine, acum nu mai sunt aici. 

— Tocmai ce-am purtat o bătălie pe râu cu ei. Au tras în 
noi cu o rachetă. Îmi spui că n-aţi auzit nimic din toate 
astea? întrebă Michelle neîncrezătoare. 

— O sirenă a urlat tot timpul cât am fost aici, explică 
Hayes. Abia ce-am reuşit să închidem blestemăţia aia. Cu 
sirena şi furtuna, n-am auzit nimic. 

— Aţi găsit măcar avionul la pista privată, plin cu 
droguri? întrebă Michelle. 

Hayes scutură din cap. 

— Nu era niciun avion şi nici urmă de Champ Pollion 
când oamenii mei au ajuns aici. 


365 


— Deci, care droguri? întrebă Ventris. 

Drept răspuns, Michelle îşi vâri mâna în buzunar şi 
scoase punga udă. 

— Astea. Era cel puţin o tonă în avionul lui Champ. 
Heroină. 

Hayes luă punga şi o privi. 

— Şi de unde-a venit? 

Sean arătă spre partea cealaltă a râului. 

— De acolo. Din Camp Peary. 

În clipa aceea, o minge de foc lumină cerul. Venea clar 
de pe malul celălalt al râului York. 

Toţi îşi întoarseră atenţia spre privelişte. 

— Ce naiba-i aia? ţipă Ventris. 

— O, la naiba! strigă Michelle. Avionul pe care l-am auzit 
trecând mai devreme. Pun pariu că era avionul lui Champ. 
Probabil c-a scăpat şi a zburat spre Camp Peary cu 
drogurile. L-au aruncat în aer ca să scape de dovezi. 

— Deci spuneţi că drogurile alea veneau din Camp 
Peary? zise Hayes, privindu-l agitat pe Ventris. 

— Spune-le, Whitfield, îl îndemnă Sean. 

Numai că Whitfield nu era acolo. 

— Unde naiba s-a dus? spuse Sean. 

— Sean, nu cred că a venit cu noi când am ieşit din 
pădure, zise Michelle. 

— Ian Whitfield era cu noi. Mi-a salvat viaţa. 

— E adevărat, spuse Michelle, şi Horatio dădu din cap 
că aşa era. 

— La naiba, trebuie să ne credeţi! strigă Sean. 

— Vrem să vă credem, spuse Hayes încet. 

— Staţi aşa! ţipă Sean, scoțând camera video din rucsac. 
Priviţi. 

Le puse filmul, arătându-le avionul, pe arabi, pe Valerie 
Messaline şi baloturile care erau descărcate. 

— Filmarea e din Camp Peary, spuse Ventris. Cum naiba 
ai obținut-o? 

— Va trebui să trecem peste asta, zise Sean neliniştit. 

Michelle îl dădu la o parte pe Sean, ajungând direct în 
faţa agentului Ventris. 


366 


— Ascultă-mă! se răsti Michelle. Au răpit-o pe Viggie 
Turing. Au luat-o într-o barcă şi probabil că se îndreaptă 
spre Camp Peary. 

— Ai văzut tu asta? spuse Hayes rapid. 

— Da! ţipă Michelle. Il apucă pe Ventris de haină. Au 
răpit-o. lţi aminteşti că asta e treaba FBl-ului? Aşa că 
haide! 

— Nu putem să intrăm valvârtej în Camp Peary, pentru 
numele lui Dumnezeu! interveni Hayes. Ne trebuie 
mandat. 

— Atunci fă rost de unul, la naiba! Eşti şeriful local, 
Hayes! 

El oftă şi spuse: 

— Nu, nu sunt. Sunt de la DEA. În ultimii doi ani, Mike a 
lucrat cu noi. Doar m-au „plantat” aici, ca şerif local. 

— De ce aici? întrebă Michelle. 

— Pentru că au început să apară o grămadă de droguri 
pe Coasta de Est. Am restrâns sursa la zona aceasta, 
explică Ventris. Credeam că sursa este Babbage Town, dar 
nu ştiam cum le aduceau în ţară. Credeam că vin cu barca. 

— Sunt sigur că ştiaţi că Champ are un avion, zise Sean. 

— Da. Dar Cessna nu era destul de mare ca să aducă 
transporturi din afara ţării. Voiam să descoperim sursa, 
spuse Hayes. 

— N-am suspectat niciodată zborurile CIA. Sunt o 
agenţie guvernamentală, adăugă Ventris, părând agitat. 

Michelle îi smulse lui Sean caseta din mână şi i-o dădu 
lui Ventris. 

— Uite nenorocita de dovadă. Acum nu mai pălăvrăgi 
despre rahaturi care nu contează, cere un mandat şi ia un 
nenorocit de batalion de poliţişti peste râu înainte ca 
Viggie să păţească ceva. Pentru că îţi jur pe Dumnezeu că 
dacă o rănesc în timp ce tu stai şi te pişi pe tine aici, osă 
te urmăresc şi o să te snopesc în bătaie. 

Fără să ezite, Ventris spuse scurt: 

— Să mergem! 

— Mike, e CIA, la dracu’! zise Hayes. 

— Putem să încercăm. 


367 


CAPITOLUL 87 


Dură ceva timp să obţină un mandat la ora aceea, şi 
judecătorul care îl semnase nu părea deloc încântat că 
autorizase o percheziţie la Camp Peary. Însă caseta video 
şi mărturiile lui Sean, Michelle şi Horatio fuseseră de 
ajuns. Totuşi, se iveau deja zorii când şirul de vehicule de 
teren opriră în faţa intrării în facilitatea CIA, iar Ventris şi 
Hayes conduseră peste douăzeci de agenţi federali şi pe 
Sean şi Michelle înspre gheretele paznicilor. 

La insistența lui Sean, Horatio Barnes fusese escortat 
înapoi în Virginia de Nord de doi agenţi DEA, ca să-şi 
îngrijească spatele, plămânii obosiţi şi sistemul nervos 
extrem de încordat. Sean îi dăduse stickul cu copia 
înregistrării video cu avionul, arabii şi drogurile din Camp 
Peary, dându-i instrucţiuni lui Horatio să facă alte copii şi 
să le pună în cutii de valori diferite. 

Ventris ridică mandatul şi legitimaţia, când trei gardieni 
înarmaţi de la poarta principală se apropiară de el. 

— Mai bine v-aţi chema unul dintre superiori, domnilor, 
spuse Hayes, fluturându-şi şi el insigna. 

Gardianul rosti pe un ton aspru, profesional: 

— De fapt, domnule, superiorii dumneavoastră sunt aici. 

Din clădire ieşiră alţi doi bărbaţi. Unul dintre ei purta un 
costum; celălalt era îmbrăcat în pantaloni kaki şi o geacă 
DEA albastră. 

Sean se demoraliză când îi văzu pe Ventris şi pe Hayes 
încordându-se. Bărbatul în costum spuse: 

— Agent Ventris, dă-mi mandatul. 

— Dar, domnule, eu... începu Ventris. 

— Acum! 

Ventris i-l dădu. Bărbatul îl privi, apoi rupse hârtia. 

Bărbatul în jachetă DEA îi spuse lui Hayes: 

— Acum dă-mi înregistrarea video. 


368 


— De unde ştiţi despre asta? întrebă Hayes. 

— l-aţi arătat-o judecătorului ca să obţineţi mandatul. 
Acum dă-mi-o. 

Hayes scoase caseta din buzunar şi i-o dădu şefului său, 
care, la rândul lui, i-o dădu unuia dintre gardienii din 
Camp Peary. 

— Acum urcă-ţi oamenii în maşini şi plecaţi de aici. 

Hayes începu imediat să protesteze, dar bărbatul i-o 
reteză scurt. 

— Sunt în joc interese de securitate naţională, Hayes. 
Nu înseamnă că-mi place, dar aşa stau lucrurile şi gata. 
Pleacă! 

Şeful lui Ventris făcu un scurt gest din cap către acesta. 

— Şi tu. 

Bărbaţii se întoarseră spre vehicule. Michelle şi Sean 
dădură să-i urmeze, dar gardienii de la Camp Peary îi 
opriră. 

— Voi doi sunteţi reţinuţi, spuse unul dintre ei. 

— Ce? strigă Sean. 

Ventris şi Hayes începură să protesteze, dar superiorii 
lor interveniră. 

— Urcaţi-vă în blestematele alea de maşini şi plecaţi 
naibii de aici! Nu avem jurisdicție aici, spuse şeful lui 
Ventris. 

— Aveam mandat, zise Ventris amărât. 

— Mike, vrei să ajungi la închisoare pentru 
obstrucționare? Bărbatul se holbă la Sean şi la Michelle. 
Sau pentru că ai adăpostit, ajutat şi asistat nişte infractori? 
Mişcă-ți fundul în maşină şi prefă-te că a fost totul doar un 
coşmar. E un ordin. 

Ventris şi Hayes îi priviră neajutoraţi pe Michelle şi 
Sean. Sean dădu din cap. 

— Duceţi-vă, băieţi, o rezolvăm noi cumva. Nu părea 
prea convins de asta, pentru că nici nu era. 

Când vehiculele se îndepărtară, sunete de paşi îi făcură 
pe Sean şi pe Michelle să se întoarcă. Valerie Messaline 
stătea în faţa lor, în pantaloni de camuflaj bej, cu 
legitimaţia CIA atârnându-i la gât. 


369 


— Bine-aţi venit în Camp Peary, spuse ea. Am înţeles că 
mureaţi de nerăbdare s-o vizitaţi. 


370 


CAPIIOLUL 88 


Celula era de doi pe doi, rece, umedă şi fără ferestre. 
Sean fusese dezbrăcat şi i se ordonase să stea în picioare 
în colţ. După şase ore, epuizat, se lăsă pe vine pe podea. 
Uşa celulei se deschise imediat şi nişte mâini îl ridicară din 
nou. O oră mai târziu, când picioarele îi amorţiră, se lăsă 
din nou pe vine. Acest lucru se repetă din nou şi din nou. 
Douăzeci şi două de ore mai târziu, i se permise să cadă pe 
spate, pe patul lui tare. Un minut mai târziu, apa rece îl 
lovi peste faţă. Apoi fu forţat să stea pe marginea unui 
scaun de metal țintuit de podea. Dacă se mişca până şi un 
milimetru, uşa se deschidea imediat şi era forţat să se 
întoarcă în poziţia iniţială. O oră mai târziu, fu silit să stea 
atât de aproape de margine, că de-abia se ţinea pe scaun. 
După treizeci de minute, fu forţat şi mai aproape de 
margine. De fiecare dată când îl mişcau, o parte din pielea 
de pe fese îi rămânea pe scaunul de metal rece. Muşchii i 
se făcură numai noduri după cinci ore. După zece ore, 
vomită tot din stomac. După alte şaisprezece ore, i se 
permise să se prăbuşească pe pat, acoperit în propria 
vomă. I se dădu o cană de apă, dar nu mâncare. 

În clipa în care aţipea, uşa se deschidea din nou şi era 
pocnit uşor în şale cu bastoane de lemn şi i se ordona să 
rămână treaz. În clipa în care aţipea din nou, scena se 
repeta. Acest lucru dură două zile, când se prăbuşi la 
podea, corpul zvârcolindu-i-se incontrolabil. 

După trei zile de astfel de tratament, găsi puterea să 
tipe: 

— Sunt cetățean american, la naiba. Nu puteţi să faceţi 
asta. Nu puteţi să faceţi asta! 

Sări în picioare şi se repezi spre uşă, dar nişte mâini 
puternice îl traseră înapoi. Căzu pe beton, julindu-şi pielea 
de pe genunchi şi mâini. 


371 


— Nu puteţi face asta, spuse el din nou. Încercă să se 
ridice, să se lupte cu ei, dar era prea slab. Nu puteţi face 
asta. Nu aveţi niciun drept. 

— Avem tot dreptul, rosti o voce. 

Sean îşi ridică privirea şi-o văzu pe Valerie acolo. 

— Ai intrat cu forţa într-o facilitate secretă a Statelor 
Unite. Ai furat lucruri. 

— Eşti nebună. 

— Ţi-ai trădat ţara. Avem dovezi că ai venit aici sub 
pretextul că investighezi o crimă, dar că adevăratul tău 
scop era să spionezi CIA-ul. 

— Prostii, şi tu o ştii! Vreau un avocat, chiar acum! 

— În urma anchetei pe care am iniţiat-o, continuă ea 
calm, am ajuns la concluzia că tu şi Michelle Maxwell 
faceţi parte din categoria celor care ajută material inamici 
ai acestei ţări spionând CIA-ul. Prin urmare, nu aveţi 
dreptul la reprezentanţă legală sau la habeas corpus până 
nu ne hotărâm să vă acuzăm de o infracţiune şi să vă 
judecăm. 

— Nu mă poţi ţine aici doar pentru că aşa vrei tu, 
răbufni el. 

— Legea e destul de permisivă în sensul acesta. 

— Ce vrei de la mine? ţipă el. 

— Să-mi spui ce-ai văzut, ce-ai auzit. Chiar şi lucrurile 
pe care ţi le imaginezi tu. Dar o să vorbim despre asta 
după ce te-ai mai înmuiat puţin. Ne-ai dat ceva de furcă pe 
râu; a venit momentul să ne luăm revanşa. 

Se întoarse ca să plece. 

— L-ai ucis pe Monk Turing. Şi pe Len Rivest. Şi-ai 
aruncat în aer morga? Totul sub pretextul că-ţi serveşti 
ţara? Ştii câte legi ai încălcat? 

— Monk Turing a făcut ce-aţi făcut voi, spuse Valerie. A 
intrat prin efracţie. A fost împuşcat pentru asta. Şi aveam 
tot dreptul s-o facem. 

— Cum să nu. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, n-aţi fi făcut-o 
să pară sinucidere. Ca oamenii să creadă că s-a întâmplat 
ca în cazul celorlalţi. I-a văzut pe oameni coborând din 
avion, nu-i aşa? A văzut drogurile. Aşa că Turing a trebuit 


372 


să moară. Dar nu ştiai că a mai fost aici şi că a notat totul 
într-un cod. Alicia a luat codul şi, în pofida a ceea ce ne-a 
spus, pun pariu că l-a spart, de fapt. Aşa că Viggie dispare. 
Am dreptate? Haide, Val, spune-mi! 

— Nu prea eşti în măsură să ceri răspunsuri. 

Chiar dacă era slăbit, pentru Sean fusese doar 
încălzirea. 

— Şi Rivest. Avea de gând să-mi spună câte ceva despre 
Babbage Town înainte să fie ucis. Poate c-a descoperit că 
CIA-ul spiona locul. Poate că i-a mărturisit Aliciei, care se 
prefăcea că era îndrăgostită de el. Numai că nu ştia că era 
de partea voastră. Bum! moare. Apoi aruncaţi morga în aer 
ca să scăpaţi de nişte dovezi incriminatorii. Cum mă 
descurc, Val? Am nimerit-o? 

— Poţi specula cât vrei. 

— FBl-ul şi DEA-ul ştiu că ne ţineţi aici. N-ai cum să 
scapi cu asta. 

Valerie îl privi cu superioritate. 

— Pur şi simplu nu înţelegi cum merg lucrurile, nu-i aşa? 
În planul mare de a salva milioane de vieţi, ce înseamnă 
câteva morţi? Pe bune, acum! Ce înseamnă câteva morţi? 
Eşti doar un coş pe fundul istoriei. Nimeni n-o să-şi aducă 
măcar aminte de tine. li spuse gardianului: Ocupă-te de el. 

Apoi închise uşa celulei după ea. 


373 


CAPITOLUL 89 


Două zile mai târziu, Sean King de-abia îşi amintea cum 
îl cheamă. 

— Vă rog, opriţi-vă, le tot cerea el. Vă rog, opriţi-vă. 

Nu-l ascultau niciodată. 

În schimb, îl ridicară şi îl cărară într-o altă cameră. Îl 
puseră într-o cutie lungă care semăna cu un sicriu. Il 
îngrămădiră atât de tare, că de-abia se putea mişca. li 
puseră fire de sârmă pe piept şi braţ. Când coborâră 
capacul, acesta se afla la cinci centimetri de faţa lui. 
Sentimentul de claustrofobie era extrem. Ceea ce nu vedea 
Sean erau ţevile din cameră. La intervale regulate, 
temperatura din cameră era coborâtă până la limita 
hipotermiei. Se chinuia să respire, pe măsură ce nivelurile 
de oxigen se reduceau. Chiar când era pe punctul de a 
leşina, pompau mai mult aer. Procedeul acesta se repetă 
timp de zece ore. Şi el era din ce în ce mai slăbit. În sfârşit, 
din fericire, îşi pierdu cunoştinţa. 

Mai târziu, când se trezi în celula lui, observă că de data 
asta avea un alt vizitator. 

— Bună, Sean, spuse Alicia. 

— Ai venit să te bucuri? răspunse el slab. 

— Nu. Nu-mi place să te văd aici. 

— Serios? Cam greu de crezut. Sean se ridică în capul 
oaselor şi se sprijini de perete. Trafic de droguri, crimă, 
răpire, tortură. Mi-a scăpat ceva? 

— Nu ştiu sigur la ce te referi, zise ea calm. 

— Vreau să spun că tu şi Val aduceţi droguri cu avioane. 

— Tu poţi să-i spui aşa, dacă vrei. Eu, nu. 

— Şi cum numeşti faptul că i-aţi omorât pe Monk Turing 
şi pe Len Rivest? 

— Monk a fost împuşcat pentru că a intrat ilegal aici. 

— Dar tu l-ai omorât pe Len, nu-i aşa? Şi eu care 


374 


credeam că-ţi plăcea de el. 

— Cu toţii trebuie să ne facem treaba. 

— Deci recunoşti că l-ai omorât. 

— Suntem în război. Cu toţii avem o treabă de îndeplinit, 
răspunse ea mai încet. 

— Şi aproape că m-ai omorât pe mine. 

— Ştiam că tu ai intrat în tabără. Aţi văzut diverse 
lucruri. Tu şi Michelle. Ca şi Monk Turing. De aceea eşti 
aici. 

— Deci ne torturați, aflaţi ce ştim, şi apoi ce se 
întâmplă? Ne daţi drumul? întrebă el. 

— Nu e responsabilitatea mea. 

— O, ce frumos, pasează-i-o altcuiva. Deci, ce-o să fie? 
Explozie de gaz? Sinucidere? O să mor în cada de baie? 
Apropo, ai folosit pompa de desfundat sau piciorul tău de 
metal? 

— Doar urmez ordinele. 

— De la Valerie? De-asta ai nevoie ca să ucizi pe cineva? 
Ordine de la o psihopată? Şi doctorul de la morgă? Ce 
naiba a făcut ca să merite să fie aruncat în aer? 

— Întotdeauna există şi victime colaterale. Vin la pachet. 
Nu-mi place, dar n-am ce să fac. 

— Ba ai ce să faci. Poţi să-i pui capăt. 

— Nu ştiu în ce lume vrei să trăieşti tu, dar evident nu e 
cea pe care mi-o imaginez eu. 

— Lumea aia include s-o omori pe Viggie? 

Alicia privi rapid în jos. 

— Viggie o să fie bine. 

— Ba nu, n-o să fie bine, Alicia! urlă el. O să fie şi ea o 
victimă colaterală. Probabil că deja e. O ştim amândoi. 

Alicia se întoarse să plece. 

— Ce, ai venit doar să mă vezi înainte de lovitura finală? 
Aşa-i? Să-ţi iei la revedere de la o altă victimă? Sunt sigur 
că Len a apreciat gestul. A ştiut măcar că tu ai făcut-o? S-a 
gândit că te-ai dus să i-o tragi? Puţină distracţie în cada 
veche? 

— Taci! spuse ea tăios. 

— Nu, n-o să tac. Şi tu o să mă asculţi, cucoană. 


375 


Pe când Alicia ieşea în goană din celulă, ţipetele lui 
furioase se auzeau în urma ei. 

— O s-o omori şi pe Viggie? Zi! 

Alicia o luă la fugă, dar nu putu să scape de ţipete. 
Podeaua din piatră era alunecoasă şi ea se împiedică. În 
timpul căderii, proteza îi lovi piciorul bun, tăindu-i pielea. 
Se prăbuşi la podea, plângând încet în timp ce strigătele 
lui Sean bubuiau pe holul mohorât. 

— Îmi pare atât de rău, Viggie, spuse ea. Îmi pare atât 
de rău. 


376 


CAPITOLUL 90 


Alte trei zile, Sean fu forţat să stea în picioare sau pe 
vine. De-abia dacă era hrănit şi primea doar o cană de apă 
pe zi, suficient cât să rămână în viaţă. Fu dus în sicriu de 
trei ori. 

Ori de câte ori încerca să adoarmă era trezit cu un jet de 
apă. Fără nicio avertizare, o muzică asurzitoare răsuna în 
celula lui ore întregi. Îi montară fire electrice în celulă care 
îl electrocutau uşor când atingea patul sau peretele, sau 
anumite locuri de pe podea. Intr-un final, se chirci doar 
într-un colţ, temându-se să se mişte. Stomacul îi era gol, 
pielea îi era rană vie; îşi pierduse pe jumătate minţile. 

După ultima lui excursie în sicriu, se trezi două ore mai 
târziu în celula lui şi privi în jur. Nu ştia de cât timp se afla 
acolo. Puteau fi zile, săptămâni sau ani. Creierul refuza pur 
şi simplu să-i mai funcţioneze. Când se deschise uşa 
celulei, începu să plângă încet, îngrozit de ce aveau să-i 
facă acum. 

— Bună, Sean, eşti gata să fi un băiat cuminte? întrebă 
Valerie. 

El nu putu nici măcar să-şi ridice capul. 

— Prietena ta e mult mai dură. Pe ea n-am făcut-o 
niciodată să plângă. 

Acum îşi ridică privirea. 

— Unde e Michelle? 

— Asta chiar nu te priveşte, nu-i aşa, omuleţule? 

Pe măsură ce Sean se holba la Valerie Messaline, la 
expresia arogantă de pe chipul ei, la trupul ei încrezător, 
frica lăsă locul furiei. Îşi puse mâna pe perete, ca să se 
echilibreze. Şi apoi, înainte să poată reacţiona cineva, se 
împinse în perete şi se năpusti asupra femeii, cu mâinile în 
jurul gâtului ei. Voia să o omoare, s-o golească de fiecare 
strop de aroganță, de superioritate din fiinţa ei urâtă, 


377 


murdară. 

Gardienii îl traseră de pe ea şi-l aruncară într-un colţ. 
Când se ridică în capul oaselor, o privi. Valerie stătea la 
capătul îndepărtat, încercând să pară calmă, dar el îi citi 
teama din ochi. Şi acel mic triumf îi fu de ajuns. 

Se ridică în picioare, tremurând, sprijinindu-se de zid, şi 
spuse: 

— Ce vânătaie urâtă, Val. Poate vrei să-ţi programezi o 
sesiune în sicriu. Se spune că lipsa de oxigen face bine 
urmelor de strangulare, dacă nu te sufoci, bineînţeles. 

— Crezi că tot ce-ai îndurat până acum a fost rău? şuieră 
ea. Aşteaptă numai ce urmează. 

— Unde-i Michelle? 

— Cum ţi-am spus, ar trebui să-ţi faci griji pentru tine. 

— E partenera şi prietena mea. Dar bănuiesc că nu 
înţelegi aceste concepte. li aruncă o privire unuia dintre 
gardieni, un tânăr cu păr blond, scurt şi cu trup musculos. 
Hei, băiete, ai face bine să speri că nu faci nimic care s-o 
scoată din sărite pe cucoana asta. S-ar putea să hotărască 
într-o doară că eşti spion, şi să te tortureze, şi se pare că n- 
o să poţi face nimic în privinţa asta. 

Gardianul nu spuse nimic, dar Sean observă o urmă 
minusculă de îndoială strecurându-i-se în privire, în timp 
ce se uita cu coada ochiului la şefa lui. 

Se întoarse spre Valerie. 

— Unde-i Michelle? ţipă el, cu o forţă de care nu fusese 
conştient că o mai avea. 

— Se pare că mai avem de lucru cu tine. 

— Am prieteni în CIA. Sunt sigur că Agenţia n-a 
autorizat sub nicio formă ceea ce faci. O să putrezeşti în 
închisoare pentru asta. 

Ea îl privi rece. 

— Asta mi-e slujba. Tu eşti cel care încearcă să distrugă 
ţara asta. Tu eşti duşmanul. Tu ai intrat aici ilegal. Eşti un 
spion. Eşti un trădător. 

— Şi tu eşti o mincinoasă fără seamăn. 

— Avem chiar şi dovezi că eşti implicat în trafic de 
droguri. 


378 


— Ha, asta-i bună, venind de la tine. 

— Când o să terminăm cu tine, o să ne spui tot ce vrem 
să ştim. 

— Poţi să mă torturezi ca să spun ce vrei tu, dar asta n-o 
să schimbe adevărul. 

— Şi care-i ăla? 

— Că eşti nebună! răcni el. 

Ea se răsuci spre gardian. 

— Treci la următoarea fază. Şi fă-o ca lumea! 

Înainte ca gardianul să reacționeze, uşa de la celulă se 
deschise şi un alt bărbat, în costum, urmat de doi agenţi de 
pază înarmaţi îşi făcură apariţia. 

— Ce cauţi aici? se răsti Valerie. 

Cel în costum spuse: 

— lan Whitfield m-a trimis să vă dau instrucţiuni. 

— Instrucţiuni de la Whitfield? Nu are autoritate asupra 
mea. 

— Poate că nu, dar această persoană, da. A 

Îi înmână lui Valerie o bucată de hârtie. În timp ce 
femeia o citea, Sean, care o privea îndeaproape, ştia exact 
ce se întâmplase: Valerie fusese lăsată să fie ţapul 
ispăşitor într-o mişcare de putere clasică din Washington, 
uşor de recunoscut de către toţi cei din Beltway şi complet 
necunoscută de către populaţia de rând. 

Valerie împături hârtia şi o puse în buzunar. 

Unul dintre gardieni păşi în faţă, o răsuci pe Valerie şi îi 
puse cătuşe. În timp ce era scoasă din celulă, Valerie îl 
privi pe Sean. Poziţiile lor tocmai ce se inversaseră, iar el 
n-avea de gând să piardă oportunitatea. Cu o voce obosită, 
dar clară, spuse: 

— Ai face bine să faci rost de un avocat al naibii de bun, 
cucoană, pentru c-o să ai nevoie! 


379 


CAPITOLUL 91 


În ziua următoare, Sean şi Michelle fură transportaţi cu 
avionul, separat, la un spital privat unde se părea că erau 
singurii pacienţi. Nu aveau nici cea mai mică idee unde se 
afla facilitatea şi nimeni de acolo nu le răspundea la nicio 
întrebare. Totuşi, fură foarte bine îngrijiţi. După câteva zile 
de perfuzii şi perioade lungi, neîntrerupte, de somn, 
urmate de două săptămâni de mâncare sănătoasă şi 
exerciţii, amândoi îşi reveniră aproape complet. 

Doctorii îi ţinură pe Sean şi pe Michelle despărțiți, 
refuzând să le dea veşti despre celălalt. În cele din urmă, 
Sean nu mai suportă. Îndreptând un scaun înspre o 
asistentă şi o însoţitoare speriate, ceru s-o vadă pe 
Michelle. 

— Acum! ţipă el. 

Când Sean intră în camera ei, aceasta stătea lângă 
fereastră, uitându-se la un cer gri, deprimant. Ca şi cum i- 
ar fi simţit prezenţa, se răsuci, strigând „Sean!“ şi alergă 
spre el. Rămaseră acolo, în mijlocul camerei, agăţându-se 
unul de celălalt, tremurând. 

— Nu... nu au vrut să-mi spună nimic despre tine, începu 
ea, în timp ce ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nici măcar n-am ştiut dacă mai eşti în viaţă, bâigui el. 
Dar s-a terminat, Michelle, spuse el. Suntem în siguranţă. 
Şi-au arestat-o pe Valerie. 

— Te-au pus în sicriu? întrebă ea. 

— De mai multe ori. Au spus că n-ai plâns deloc. 

— Ba am plâns, Sean. Crede-mă. Am plâns mult. Privi pe 
fereastră. Sub fereastra ei era un strat de flori. Florile erau 
ofilite; tulpinile erau aplecate. Mult, adăugă ea. 

— Îmi pare rău, Michelle. 

— Pentru ce? Ai avut parte de acelaşi tratament ca mine. 

— A fost ideea mea să sărim gardul. 


380 


— Sunt fată mare, Sean. Puteam să te las să te duci 
singur, adăugă ea încet. 

— Ştiu de ce n-ai făcut-o, spuse el. Ştiu. 

Stătură la fereastră, privind florile moarte. 


După ce Sean şi Michelle se recuperară suficient, fură 
transportaţi cu un avion privat spre o altă destinaţie, apoi 
cu o maşină cu ferestre fumurii într-o parcare subterană, 
urcați într-un lift până într-un birou enorm în care nu se 
afla nimic cu excepţia a trei scaune. În timp ce doi agenţi 
musculoşi cu pistoale în tocurile ascunse sub hainele de la 
costume aşteptau afară, ei se aşezară în faţa unui bărbat 
mărunţel, slab, îmbrăcat impecabil, cu păr alb des şi 
ochelari cu rame subţiri. Acest domn îşi uni buricele 
degetelor şi se uită la ei cu milă. 

— În primul rând, vreau să vă cer oficial scuze din 
partea guvernului vostru pentru ceea ce s-a întâmplat. 

Sean vorbi furios: 

— Ciudat, credeam că guvernul nostru a încercat să ne 
ucidă. 

— Guvernul poate fi un lucru greu de controlat, domnule 
King, şi anumite persoane îşi pot depăşi limitele de 
autoritate din când în când, îi răspunse omul calm. Aceasta 
nu înseamnă că tot guvernul e rău. Totuşi, aţi încălcat o 
proprietate CIA. 

Sean nu era într-o dispoziţie împăciuitoare. 

— Demonstreaz-o! 

Inainte să poată răspunde, Michelle interveni: 

— Înţelegeţi ce se întâmpla acolo? Ne învinovăţiţi pentru 
că am încercat să facem ce-am făcut? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Treaba mea nu e să spun cine este vinovat şi cine nu, 
domnişoară Maxwell. Sarcina mea este să merg înainte din 
acest punct într-un mod care ne este benefic tuturor. 

— Şi cum anume facem asta? întrebă Sean. Guvernul 
nostru ne-a tras-o pe spinare. O fată pe nume Viggie 
Turing a fost răpită de guvernul nostru. Oameni au fost 
ucişi de guvernul nostru. Cum anume mergem înainte într- 


381 


un mod benefic pentru toţi, după toate astea? 

Bărbatul se aplecă înainte. 

— lată cum. Am vizionat caseta care a fost folosită 
pentru emiterea mandatului de percheziţie pentru Camp 
Peary. După cum bine ştiţi, se poate vedea... o anumită 
activitate compromiţătoare. Oamenii din departamentul 
tehnic ne spun că s-au făcut copii după înregistrare. 

— Vreti înregistrarea în care se vede cum guvernul 
nostru încalcă vreo sută de legi. 

— Nu a fost guvernul nostru, domnule King! se răsti 
omul. După cum am spus, uneori, oamenii îşi încalcă 
limitele de autoritate. 

— În cazul nostru, nu doar le-au încălcat, ci le-au călcat 
în picioare de-a binelea. Sean îl studie pe bărbat. Deci de- 
asta te-au trimis pe tine, cu manierele tale frumoase, cu 
părul alb şi cu ochelari, aducând a veteran din Războiul 
Rece desprins de pe paginile unui nenorocit de roman de 
John le Carre, ca să ne dai ghes. 

— Mă bucur că înţelegeţi situaţia. Şi că avem nevoie de 
toate copiile, domnule King, adăugă bărbatul încet. 

— Cum să nu! Dar sunt avocat şi trebuie să văd quid pro 
quo-ul aici şi să-ţi spun ceva: ar fi bine să fie de zece ori 
mai mare ca orice ai de gând să ne oferi, dacă vrei să 
batem palma. 

— Am autoritatea de-a face anumite concesii... 

— La naiba cu asta! Iată condiţiile. În primul rând, vrem 
ca Viggie să se întoarcă în siguranţă şi dacă-mi spui că nu 
se poate, caseta ajunge direct la un prieten jurnalist de-al 
meu, care o va lua şi va câştiga Pulitzerul ăla pe care şi-l 
doreşte cu disperare. Apoi, Valerie Messaline, sau cum o 
chema-o, primeşte exact ceea ce merită, şi nu mă refer la o 
promovare. În al treilea rând, Alicia Chadwick cea cu un 
singur picior primeşte acelaşi tratament. Şi toate 
porcăriile pe care le fac la Camp Peary trebuie să înceteze. 
De tot. Fără droguri. Fără torturi. Şi consideră-te norocos! 

Bărbatul se lăsă pe spate şi se gândi. 

— Ne-am ocupat deja de cele două femei. Ai cuvântul 
meu de onoare, zise el. 


382 


— Cuvântul tău nu înseamnă nimic pentru mine. Vreau 
dovezi reale! 

— Bine. 

— Şi cum rămâne cu Viggie? nu se putu abţine Michelle. 
E bine? 

Bărbatul dădu scurt din cap. 

— Dar activităţile despre care vorbiţi din Camp Peary... 
unele vor înceta, domnule King, unele deja au încetat. Dar 
nu vă pot promite că vor înceta toate. Vă pot asigura însă 
că aceste activităţi sunt absolut esenţiale pentru a menţine 
siguranţa acestei naţiuni. 

— Nu asta spuneţi de fiecare dată când vreţi să călcaţi 
în picioare drepturile cuiva? 

— Şi cum anume este traficul de droguri esenţial pentru 
siguranţa naţiunii noastre? vru să ştie Michelle. 

— Nu le vindem, spuse bărbatul, nerăbdător. Le 
distrugem. 

— Da, bine, iar eu n-am fumat niciodată, pufni Sean. 

— Trei oameni au fost ucişi, sublinie Michelle. Ucişi. 

— Un lucru foarte trist. Dar sacrificiul a trei vieţi pentru 
a salva mii sau chiar milioane? 

— Mda, bănuiesc că e grozav atâta timp cât tu sau 
cineva drag ţie nu se numără printre cei sacrificati, 
contracară Sean. 

— Cu toate acestea, nu pot promite că toate activităţile 
la care aţi fost martori în Camp Peary vor înceta. 

— Atunci bănuiesc că avem o problemă, spuse Sean. Şi 
dacă te gândeşti să scapi de cele două probleme pe care le 
vezi în faţa ta, gândeşte-te la asta. Am cerut să se facă 
cinci copii. Şi toate sunt în locuri foarte sigure. Dacă eu şi 
Michelle nu murim în somn la nouăzeci de ani, o copie 
ajunge la prietenul meu despre care pomeneam mai 
înainte, cel care vrea să câştige un Pulitzer, ca el să scrie 
primul povestea, iar celelalte copii ajung la New York 
Times, Washington Post şi Times din Londra. 

— Sunt doar patru. Şi a cincea? 

— Aia merge la preşedinte. Sunt sigur c-o să se distreze 
de minune când o s-o vadă. 


383 


— Şi totuşi, cum aţi spus, se pare că am ajuns într-un 
impas. 

Sean se ridică şi se plimbă prin birou. 

— Avocaţii buni se gândesc mereu la un compromis, aşa 
că îţi propun unul. Există o comoară ascunsă în Camp 
Peary. 

— Poftim? făcu bărbatul, uimit. 

— Taci şi ascultă. Este ascunsă în zidul de fundaţie al 
cabanei Porto Bello al lordului Dunmore. Aur, argint, 
bijuterii. Valorează pe puţin câteva milioane. 

— Doamne! exclamă bărbatul. 

— Mda, înainte să ţi se imprime simboluri de dolar pe 
retină, comoara aceea trebuie vândută la cel mai mare 
preţ posibil. La dracu’, dacă guvernul poate, n-are decât s- 
o cumpere. Nu-mi prea pasă. Dar banii primiţi pe ea 
trebuie împărţiţi în trei părţi egale. 

Bărbatul scoase un pix şi o bucată de hârtie. 

— Bine. Bănuiesc că voi primiţi câte o parte. 

— Nu! se răsti Sean. O parte o primeşte Viggie Turing. 
N-o să compenseze faptul că tatăl ei a fost ucis, dar e un 
început. A doua parte e pentru cei doi copii ai lui Len 
Rivest. Sunt la facultate şi probabil că banii le-ar fi de 
folos. Şi a treia parte e pentru familia medicului legist care 
a fost ucis în explozia de la morgă. Ai înţeles? 

Bărbatul termină de scris şi dădu din cap. 

— Am înţeles. 

— Bine. Vezi c-o să verific sumele pe care li le plătiţi, aşa 
că nu încerca să mă tragi pe sfoară. Şi nu-mi pasă dacă e 
nevoie de o lege a Congresului, dar banii trebuie să fie 
neimpozabili. 

— Nu va fi nicio problemă, se învoi bărbatul. 

— Nici nu credeam c-ar fi. 

— Şi vrem s-o vedem pe Viggie, să ne asigurăm că e 
bine, adăugă Michelle. 

— Se poate aranja. 

— Atunci pregăteşte totul, spuse Sean. Cât mai repede 
posibil. 

— Daţi-ne o săptămână şi se va aranja totul. 


384 


— Asigură-te că aşa va fi. 

— Şi nu veţi spune nimic despre toate astea? întrebă 
bărbatul. 

— Corect. Nu vreau să merg la închisoare. 

— Şi, oricum, cine ne-ar crede? adăugă Michelle. 

— Şi apoi primim copiile? întrebă bărbatul. 

— Şi apoi primiţi copiile. 

— Şi putem să avem încredere în dumneata? 

— Cam tot atât cât eu pot să am în tine, spuse Sean. 


385 


CAPITOLUL 92 


O săptămână mai târziu, Sean şi Michelle se întâlniră cu 
Joan Dillinger în biroul ei şi cu un alt bărbat care nu îşi 
spuse nici numele, nici funcţia. Îi anunţă doar că 
proprietarii Babbage Town erau recunoscători pentru 
treaba pe care o făcuseră şi le înmână direct un cec. Suma, 
observă Sean, avea să le rezolve problemele financiare pe 
termen scurt şi să le ofere o vacanţă. Cu siguranţă, aveau 
nevoie de una. 

— Sper că aţi găsit pe cineva care să îi înlocuiască pe 
Champ şi pe Alicia. Păcat că aţi pierdut nişte oameni atât 
de valoroşi. 

— O, am găsit. Dar mulţumită vouă, cercetările noastre 
nu vor mai fi spionate de ochi electronici, spuse bărbatul. 

Pe când bărbatul pleca, Sean nu rezistă să nu-i mai 
arunce o replică, de despărţire: 

— Deci de ce ar investi cineva atâta timp şi atâţia bani 
ca să creeze ceva care va opri lumea-n loc? întrebă el. 

Bărbatul îl privi confuz. 

— Cine v-a spus că asta se întâmplă la Babbage Town? 

— Nişte genii reale. 

Bărbatul ridică dintr-o sprânceană. 

— Păi, să spunem că, deşi ceea ce tocmai ai descris este 
cu siguranţă o posibilitate, e puţin mai complicat de-atât. 

— Şi tu eşti gata să arunci zarul când toată lumea e în 
joc?! exclamă Sean. 

— Ei bine, dacă n-o facem noi, o va face altcineva. 

După ce plecă, Michelle adăugă posacă: 

— M-am săturat de genii. 

Joan zâmbi. 

— Bună treabă, Sean. Făcu o pauză şi o privi pe 
Michelle. Şi tu, Maxwell. Din câte-am auzit, nu cred că 
Sean s-ar fi descurcat fără tine. 


386 


Nu ştia nimic despre chinurile la care îi supusese pe 
amândoi Valerie Messaline sau despre înţelegerea lor cu 
guvernul, şi nu avea să afle niciodată. 

Cele două femei îşi strânseră mâinile. 


Când se întoarseră la apartamentul lor şi tocmai 
coborau din maşină în parcarea subterană, o limuzină 
trase în faţa lor. lan Whitfield se aplecă în afară şi spuse 
ferm: 

— Urcaţi. 

Se aşezară în faţa lui Whitfield. 

— Îmi pare rău c-a durat atât să vă scot de-acolo, începu 
el. 

— Şi cum ai reuşit mai exact să schimbi cărţile împotriva 
vrăjitoarei celei rele? întrebă Sean. 

— Surprinzător, răspunse Michelle. 

— Ai descoperit că îşi oprea o parte din droguri şi le 
vindea. Cu asta ai terminat-o, nu-i aşa? 

— Şi cum ţi-ai dat seama de asta, Maxwell? vru să ştie 
Whitfield. 

— Când eram la aeroport şi mutau drogurile în avionul 
lui Champ, am observat că n-au încărcat toate baloturile. 
Aia era partea lui Valerie. Bătrânul din guvern ne-a spus că 
CIA-ul distrugea drogurile, dar Hayes şi Ventris ziceau că 
zona era inundată de droguri. 

— Nici măcar Valerie nu avea destule relații ca să iasă 
din asta! comentă Whitfield. 

Sean pocni din degete. 

— Asta explică de ce mergea în bar şi se prefăcea că se 
lasă agăţată. De fapt, coordona vânzarea de droguri. 

Whitfield încuviinţă. 

— Am reuşit în cele din urmă să-l fac pe unul din echipa 
ei să o dea de gol. M-am folosit de informaţiile de la el ca 
s-o deconspir, să vă scot pe voi doi de-acolo şi s-o prind pe 
ea. 

— Dar de ce şi-a asumat riscul să transporte Champ 
drogurile? De ce nu le-a distrus pur şi simplu în Camp 
Peary? întrebă Michelle. 


387 


— Nu avem facilităţile necesare acolo. Dar când 
Michelle l-a prins pe Champ în flagrant delict, nu am mai 
avut timp pentru alte variante. 

— OK, ce s-a întâmplat cu Val şi cu asistenta ei ucigaşă, 
Alicia? întrebă Sean. 

Drept răspuns, Whitfield ridică un exemplar din 
Washington Post. La pagina şase era un articol scurt 
despre două angajate ale Departamentului, care şi-au 
pierdut viaţa într-un accident de maşină în apropiere de 
Beijing. Erau două fotografii neclare ale victimelor. 

Sean o privi pe Michelle, şi apoi din nou pe Whitfield. 

— La naiba, nu voiam să fie ucise. 

— Şi ce te aşteptai mai exact că li se va întâmpla? Că le 
vom judeca într-un tribunal, unde poveştile lor aveau să 
iasă la iveală? Unde programele extrem de sensibile în 
care erau implicate puteau fi dezvăluite publicului? Privi 
fotografia Aliciei. Eram cu ea în Humvee în Iraq când ne- 
am lovit de IED. Eu am scos-o de acolo. Aşa mi-am distrus 
piciorul. Era un agent bun. Doar că undeva, pe drum, 
lucrurile au mers prost. 

— Şi comoara? spuse Sean. 

Whitfield scoase nişte documente şi i le înmână lui Sean. 

— Câştigurile totale au fost împărţite în trei părţi, 
neimpozabile, aşa cum ai cerut. Frumos gest, adăugă el. 
Majoritatea oamenilor n-ar fi fost atât de mărinimoşi. 

— Şi Viggie? spuse Michelle. 

— Spre ea ne îndreptăm chiar acum. Şi e absolut în 
regulă. Din fericire, Valerie era atât de ocupată cu voi doi, 
că şi-a amânat planurile pe care le avea în ce-o privea pe 
Viggie. 

Sean se aplecă înainte. 

— lan, ai fost de partea noastră, împotriva propriei 
agenţii. De ce nu eşti mort sau arestat? 

Se întunecă la chip. 

— Eu eram şeful tehnic al Camp Peary, dar Valerie era 
cea care conducea propriu-zis. A făcut o treabă 
impresionantă şi a avansat în cadrul Agenţiei incredibil de 
repede. Nu ştiam cum stau lucrurile când am acceptat 


388 


slujba, dar trebuia să mă împac cu ideea dacă voiam să-mi 
continui cariera. În foarte scurt timp, am văzut că era o 
greşeală, deoarece începuse să facă lucruri mult prea 
deplasate. A cooptat mai multe echipe de paramilitari cu 
baza în tabără. Puteam doar să aştept o oportunitate, deşi 
nu părea că avea să vină vreuna. Whitfield se uită la Sean. 
Ştiu că Valerie s-a chinuit să te prindă în mreje. 

— Nici eu nu m-am opus prea tare, spuse Sean, aproape 
sincer. 

— Bine. Pentru că n-ai fi plecat de acolo viu. De-aia am 
apărut pe plajă. Ştiam că era îngrijorată în legătură cu 
lucrurile pe care le descopereai. Am urmărit-o şi-am făcut- 
o pe soţul gelos. A fost furioasă pe mine că te-am lăsat să 
scapi. 

Sean păru uimit. 

— Mersi că mi-ai salvat viaţa. Din nou. 

— E treaba mea să-i protejez pe cetăţenii americani, 
chiar şi de propria agenţie. 

— Mă miră că Valerie nu ne-a ucis imediat. 

— Cred că voia să se răzbune pe voi, pentru că i-aţi 
încurcat planurile. Şi trebuia să afle şi ce ştiaţi. 

— Deci cine l-a ucis pe Len Rivest? întrebă Sean. 

— Tot ce pot să-ţi spun este că Alicia era interesată de 
Rivest, dar nu în sensul romantic. 

— Şi faptul că ea şi Champ se aflau amândoi în Babbage 
Town nu a fost o coincidenţă, nu? zise Sean. 

— Champ şi Alicia au fost recrutaţi cu mult timp în urmă 
de către CIA. Au fost trimişi în Babbage Town încă de la 
început. Apropo, chiar erau oameni de ştiinţă excepţionali. 

— Şi se aflau în Babbage Town ca să fure tehnologie 
despre computerele cuantice? spuse Michelle. 

— Să spunem doar că erau nişte observatori foarte 
interesaţi. Dar, de fapt, în Babbage Town se lucra la un 
opus al computerului cuantic. 

— Un opus? spuse Michelle. 

— Se ştie deja că, de fapt, computerele cuantice fiabile 
comercial vor fi o realitate într-o zi. Cei din Babbage Town 
încercau să construiască un computer cuantic ca să poată 


389 


construi şi un opus eficient al acestuia. 

— Deci proprietarii Babbage Town erau cei care ar avea 
de suferit din cauza computerelor cuantice? spuse Sean. 

— Cum ar fi bănci şi companii multinaționale? adăugă 
Michelle. Cu buzunare foarte adânci. 

Whitfield dădu din cap că da. 

— Trebuiau s-o facă în ascuns. Dacă ar fi aflat publicul, 
s-ar fi creat panică. Dar CIA-ul nu avea de gând să lase una 
ca asta să se petreacă chiar sub nasul lor. Totuşi, nu pot să 
spun că ne interesa un opus. Suntem spioni, la urma 
urmei. 

— Deci, cât de aproape sunt de a opri lumea în loc? 

Whitfield ridică din umeri. 

— În locul vostru, aş începe să plătesc în numerar şi-aş 
face provizii de hârtie şi pixuri pentru corespondenţă. 

— Dar a fost o coincidenţă faptul că Babbage Town se 
află chiar vizavi de Camp Peary? întrebă Sean. 

Whitfield scutură din cap. 

— CIA-ul deţine proprietatea printr-o companie fantomă. 
Au cumpărat-o pentru că era chiar peste drum de Camp 
Peary. Champ i-a convins pe cei de la Babbage Town să 
închirieze locul. 

— Şi Champ era pilot şi putea să vă transporte 
drogurile, adăugă Michelle. 

— Trebuie să clarificăm un lucru: Champ este un agent 
bun. Îndeplinea ordinele. Atâta tot. Nu lucra nici cu 
Valerie, nici cu Alicia. O privi pe Michelle. Mi-a spus să-ţi 
transmit că-i pare rău de cum au ieşit lucrurile. 

— Îi pare rău! Nenorocitul m-a împuşcat în braţ! 

— Dacă voia să te omoare, ai fi moartă. 

— Viggie era în avionul lui. Avea de gând s-o omoare? 

— Nu. O duceam pe fată departe de Valerie. Doar că te- 
ai băgat tu. 

— O! făcu Michelle, cu amărăciune. 

— Champ mi-a mai spus să-ţi transmit că ai multe lucruri 
pentru care merită să trăieşti. Şi să renunţi la pilotaj. Nu 
ştiu sigur ce voia să spună cu asta. 

Michelle îşi privi mâinile. 


390 


— Deci Champ e bine? spuse ea. 

— Da. Şi, la fel ca mine, a fost repartizat în altă parte. 

— De ce aţi răpit-o pe Viggie? întrebă Michelle. 

— Era un cod şi în notele cântecului pe care Alicia a 
reuşit să-l spargă folosind calculatoarele din Babbage 
Town, explică Whitfield. De fapt, se baza pe codul Enigma 
din al Doilea Război Mondial. 

— Ştiam eu! exclamă Sean. S-a folosit de indiciul meu în 
legătură cu codul Enigma ca să-l spargă şi apoi ne-a minţit. 
Şi Viggie era şi ea un cod, unul viu. 

— Şi titlul cântecului a fost indiciul cel mare: 
Shenandoah, adăugă Michelle. 

— Aşa e, fu de acord Sean. 

— Ce spunea cântecul decodat? întrebă Michelle. 

— Descria unele dintre lucrurile pe care Monk Turing le- 
a văzut în Camp Peary. A fost suficient pentru ca Valerie 
să-i ordone Aliciei să o răpească pe Viggie. 

— Alicia a răpit-o? se miră Michelle. 

El încuviinţă din cap. 

— Ştiu că probabil nu mai prea contează după tot ce-a 
făcut, dar Alicia ne-a ajutat pe mine şi pe Champ s-o 
ducem pe Viggie în avion. Cred că îi păsa cu adevărat de 
fată, deoarece a riscat mult făcând asta. 

— S-ar putea să conteze puţin, recunoscu Sean. 

— lan, cum poţi să continui să lucrezi pentru o 
organizaţie care face trafic cu droguri? exclamă Michelle. 

Whitfield ridică din umeri. 

— Ai nevoie de seminţe de mac ca să faci opium şi ai 
nevoie de opium ca să faci heroină. Şi, chiar acum, în 
Afghanistan, recolta de mac este singurul lucru care le 
menţine economia în viaţă. Şi, dacă n-o cumpărăm noi, o 
vor face teroriştii şi vor folosi profiturile enorme din 
traficul de droguri ca să ne atace. Cel mai mic dintre cele 
două rele; uneori este singura opţiune pe care o avem. 

— Tot greşit e, continuă Michelle. Şi ceea ce-a făcut 
Valerie e infracţiune de-a dreptul. 

— Valerie nu era în toate minţile. Şi, oricât de nebuneşte 
ar suna, cred că avea de gând să vă omoare pe amândoi 


391 


după ce termina cu tortura, şi probabil credea c-o să scape 
cu faţa curată. Rolul CIA-ului pe care şi-l imagina ea e 
diferit de cel pe care mi-l imaginez eu, şi nu va fi niciodată 
altul atâta timp cât am ceva de spus despre asta. 

— lan, trebuie să ne spui ceva: cum a trecut Monk 
Turing râul? întrebă Sean. 

Whitfield ezită. 

— Bănuiesc că vă sunt dator cu asta. Cu un dispozitiv 
acvatic de propulsie. L-am găsit. 

Sean o privi pe Michelle. 

— Nu, ăla era... 

— Am găsit două, de fapt, îl întrerupse Whitfield. Unul în 
noaptea în care s-a dezlănţuit iadul. li privi pe amândoi. 
Ştiţi ceva despre asta? 

Sean zâmbi. 

— Minţile mari chiar gândesc la fel. 

Limuzina încetini şi se opri. 

— Am ajuns, anunţă Whitfield, deschizând portiera. Staţi 
cât vreţi. O să aştept afară. 


392 


CAPITOLUL 93 


Când li se deschise uşa, Michelle văzu că Viggie Turing 
semăna într-adevăr cu mama ei. 

Femeia le spuse că îi aştepta şi îi pofti înăuntru. 

— Sunteţi mama lui Viggie? întrebă Michelle. 

— Nu, sunt mătuşa ei. Sora mea a murit cu ani în urmă. 
Dar oamenii au spus întotdeauna că semănăm mult. 

Îi conduse în camera de zi. De îndată ce Viggie o văzu pe 
Michelle, începu să cânte la pian. Michelle se aşeză lângă 
ea şi o îmbrăţişă. 

Mătuşa lui Viggie, al cărei nume era Helen, spuse: 

— Nici măcar nu am ştiut că sunt în Virginia. Şi nici căi 
s-a întâmplat ceva lui Monk. Şi apoi, într-o zi, Viggie a 
apărut de nicăieri. Aproape c-am leşinat. 

— Deci Monk avea custodia fetiţei? 

Helen îşi cobori vocea, ca Viggie să nu audă. 

— Sora mea a avut o viaţă foarte zbuciumată. Droguri, 
boli mintale; credem că a abuzat-o chiar şi fizic pe Viggie. 
Monk a reuşit în cele din urmă s-o ia de lângă ea, dar 
poate c-ar fi trebuit să intervin mai mult. Însă mă pot 
revanşa. O voi adopta pe Viggie. 

— Ce bine, Helen, spuse Michelle, fără să audă Viggie. E 
o fetiţă foarte deosebită. 

— Ştiu că are nevoie de consiliere şi de tratament. La 
început mi-am făcut griji, pentru că ajutorul de care se 
pare că are nevoie este foarte scump. Dar, de curând, am 
aflat că Monk a murit foarte bogat. Viggie va avea mai 
mult decât suficienţi bani pentru orice. 

— Dacă aveţi nevoie de un psiholog bun, vă pot 
recomanda pe cineva, spuse Sean. Şi deja a consultat-o pe 
Viggie. 

Viggie o trase pe Michelle spre fereastră şi îi arătă un 
lac din apropiere. 


393 


— Putem merge din nou pe apă? 

— Crezi că eşti în stare? Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat 
ultima dată. 

— Asta pentru că m-am dus singură. Dacă merg cu tine, 
totul va fi bine, nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

Pe când se întorceau la limuzină, Michelle spuse: 

— Chiar ai fost generos să dai comoara, ţinând cont că 
tu ai găsit-o. 

— De fapt, Heinrich Fuchs şi-a dat seama de tot. Dar, 
când am descoperit comoara, am mai elucidat un lucru pe 
care nu-l înţelegeam. 

— Ce anume? întrebă Michelle. 

— Îţi aminteşti că Monk avea pete roşii pe mâini? 

— Da, pete de rugină de la cum s-a căţărat pe gard. 

— Nu. Gardul acela era nou-nouţ, nu avea pete de 
rugină. Am văzut asta când am tăiat gardul. La fel ca mine, 
Monk se pătase când dislocase cărămizile ca să ajungă la 
comoară. Sean dădu din cap. „Coduri şi sânge.“ M-am 
înşelat. N-avea nimic de-a face cu Alan Turing şi cu 
genealogiile. Monk vorbea la modul metaforic. Mâinile lui 
păreau însângerate deoarece săpa prin cărămidă ca să 
ajungă la comoară. 

— De câte ori crezi că s-a infiltrat Monk în Camp Peary? 
întrebă ea. 

— Cu siguranţă, de prea multe. Evident a văzut ce-am 
văzut şi noi. Numai că el n-a scăpat. Ţinând cont că a lăsat 
un mesaj codificat în acele note muzicale despre ceea ce 
văzuse acolo, mă face să cred că a început ca o vânătoare 
de comori şi a sfârşit prin a încerca să dea în vileag 
activitatea ilegală din Camp Peary. 

— Dar cum voia să scoată comoara de acolo? Lingourile 
de aur nu sunt uşor de cărat. 

— Poate că Monk a făcut-o doar pentru provocarea de a 
găsi comoara. Dar tipul era un geniu. Poate că plănuia să 
ia doar bijuteriile. Ar fi fost relativ uşor de cărat. 

— Şi când Monk i-a spus lui Len Rivest că era ironic... 
începu Michelle. 


394 


— Exact, era ironic că organizaţia cu cele mai multe 
secrete din lume nu ştia. Despre o comoară secretă 
ascunsă chiar sub nasul lor. 

Când se întoarseră în limuzină, Whitfield spuse: 

— Trebuie să încheiem înţelegerea. 

— Copiile înregistrării video? întrebă Sean, iar Whitfield 
încuviinţă din cap. 

Sean îi spuse şoferului limuzinei unde să meargă. El 
recuperase copiile de la Horatio şi le ascunsese în diverse 
locuri sigure. După ce luară copiile, i le dădu lui Whitfield. 
Bărbatul le privi şi-i dădu una înapoi lui Sean. 

— lan, spuse Sean, ei se aşteaptă să fie cinci. Dacă le 
duci doar patru, s-ar putea să ai şi tu un accident în China, 
ca să nu mai pomenim de ce-o să păţim noi. 

— O să fac o altă copie după una din astea patru. N-aţi 
auzit-o de la mine, dar când ai de-a face cu CIA-ul, 
întotdeauna e mai bine să ai un as în mânecă. Voi sublinia 
faptul că nu avem cum să ştim dacă aţi făcut şi alte copii. 
Aşa ar trebui să fiţi amândoi în siguranţă. 

Limuzina îi duse înapoi la apartamentul lor şi cei doi 
coborâră din maşină. Sean se întoarse. 

— Uite ce e, ştiu că probabil n-o să ne mai vedem, dar 
dacă ai vreodată nevoie de ajutor, să ştii că ai vreo doi 
prieteni în Virginia. 

Whitfield dădu mâna cu amândoi. 

— Dacă am învăţat ceva din afacerea asta e că prietenii 
adevăraţi sunt al naibii de greu de găsit. 


395 


CAPITOLUL 94 


Era o zi răcoroasă la începutul lui noiembrie, când Sean 
o duse pe Michelle la biroul lui Horatio. 

— Nu vreau s-o fac, Sean. Chiar nu vreau. 

— Hei, ai ieşit din Camp Peary vie. Şi dacă ştiu ceva 
despre tine, asta este că nu îţi iei niciodată cuvântul 
înapoi. 

— Mulţumesc pentru sprijin, spuse Michelle fără tragere 
de inimă. 

Horatio îi aştepta. 

Sean dădu să plece, dar Michelle îl prinse de mână. 

— Te rog, rămâi cu mine. 

Sean îl privi pe Horatio. 

— Nu e o idee bună, zise psihologul. 

— Dar vreau să rămână. 

— Va trebui să ai încredere în mine, Michelle. Sean nu 
poate rămâne. 

După ce Sean ieşi din cameră, nu dură mult ca Horatio 
s-o hipnotizeze pe Michelle. 

Horatio petrecu câteva minute făcând-o pe Michelle să 
se întoarcă la vârsta de şase ani. Şi mai dură câteva 
minute ca ea să-şi amintească de noaptea aceea, în 
Tennessee, când viaţa ei se schimbase pentru totdeauna. 
Michelle avea ochii deschişi, chiar dacă mintea ei nu mai 
deţinea controlul. Horatio o urmări cu un mare interes 
profesional, dar şi cu o durere tot mai profundă, în timp ce 
ea povestea ce se întâmplase. Uneori vorbea ca un copil şi 
alteori gândind şi folosind vocabularul unui adult al cărui 
subconştient se luptase cu evenimentele din noaptea aceea 
şi încercase din greu să le înţeleagă. 

Bărbatul în uniformă venise în noaptea aceea. Michelle 
nu-şi amintea să-l mai fi văzut înainte. Probabil că dormise 
de fiecare dată când venise el. Dar, în noaptea aceea, 


396 


mama ei era foarte agitată şi o ţinuse pe Michelle cu ea. 
Mama ei îi spusese bărbatului că nu voia să-l vadă; că 
trebuia să plece. La început, el crezu că ea glumeşte, şi 
când era clar că nu glumea, el se înfurie. Incepu să se 
dezbrace. Când se apropie de mama lui Michelle, ea îi 
spuse lui Michelle să fugă. Bărbatul începu s-o dezbrace pe 
mama ei. Aceasta încerca să-l oprească, dar era prea 
puternic. O puse cu forţa la podea. 

Dură doar o secundă ca Michelle să ajungă la el. Ţinuse 
uneori pistolul tatălui ei în mână, neîncărcat, bineînţeles. 
Trase pistolul soldatului din tocul pe care îl aruncase pe 
canapea cu celelalte haine ale lui. Îl îndreptă spre el şi 
trase o dată. O pată roşie mare apăru pe spatele 
bărbatului, chiar în mijloc. Murise liniştit, prăbuşindu-se 
peste mama lui Michelle. Femeia fu atât de şocată, că 
leşină. 

— L-am omorât. Am omorât un om. 

Lacrimi se rostogoliră pe faţa lui Michelle, în timp ce 
vorbea despre această întâmplare de mult îngropată din 
viaţa ei. 

Ea stătea acolo, cu pistolul în mână, când uşa se 
deschise şi intră tatăl ei. Michelle nu ştia de ce se 
întorsese mai devreme, dar o făcuse. Văzu ce se 
întâmplase, luă pistolul din mâna lui Michelle şi îl trase pe 
bărbat de pe soţia lui. Incercă s-o facă să-şi vină în fire, dar 
era încă inconştientă. O duse în patul ei, cobori din nou şi 
o luă pe Michelle de mână, vorbindu-i cu blândeţe. 

— M-a luat de mână, spuse Michelle încet. Mi-a spus că 
trebuia să plece pentru o vreme, dar că avea să se 
întoarcă. Am început să ţip, să tip să nu mă părăsească. L- 
am apucat de picior, nu voiam să-i dau drumul. Nu voiam. 
Apoi mi-a spus c-o să mă ia cu el. Că o să mergem cu 
maşina. M-a pus pe scaunul din faţă al maşinii. Apoi a 
intrat din nou în casă şi l-a scos pe bărbat şi l-a pus în 
spate, pe podea. 

— De ce nu în portbagaj? spuse Horatio. 

— Era plin de gunoaie, răspunse Michelle imediat. Aşa 
că tati l-a pus pe bărbat în spate. l-am văzut faţa. Avea 


397 


ochii încă deschişi. Era mort. Ştiam că e mort pentru că-l 
împuşcasem. Ştiu ce se întâmplă când te împuşcă. Mori. 
Întotdeauna mori. 

— Şi ce-a făcut tati dup-aia? întrebă Horatio încet. 

— A pus ziare peste bărbat. Şi o haină veche şi nişte 
cutii, tot ce-a găsit. Dar încă vedeam ochii bărbatului, 
privindu-mă. Am început să plâng şi i-am spus lui tati: 
„Tati, încă pot să-i văd ochii, se uită la mine. Fă-l să nu se 
mai uite la mine“. 

— Şi ce-a făcut tati? 

— A pus şi mai multe lucruri peste el. Şi mai multe 
lucruri până nu l-am mai văzut. Până ochii lui nu se mai 
uitau la mine. 

— Şi tati a mers undeva cu maşina? 

— Sus, în munţi. A parcat maşina şi-a plecat o vreme. 
Dar mi-a promis că se întoarce. Şi aşa a fost. S-a întors. 

— Fără bărbat? 

Lui Michelle i se tăie respiraţia şi apoi începu să plângă: 

— L-a dus pe bărbat departe. Dar nu puteam să privesc 
podeaua. De teamă că s-ar putea să fie acolo. Că s-ar putea 
să fie acolo, uitându-se la mine. 

Se aplecă în faţă, copleşită de suferinţă. 

— Odihneşte-te, Michelle, îi spuse Horatio. Odihneşte-te 
câteva momente, e în regulă. Lucrurile astea nu te pot 
răni. Bărbatul nu se mai întoarce. Nu-l mai poţi vedea. 

Ea se îndreptă şi se opri în cele din urmă din plâns. 

— Eşti gata să continui? o întrebă Horatio. 

Ea dădu liniştită din cap şi spuse: 

— Şi apoi am mers acasă, la mama. Tati m-a dus acasă. 

— Era trează? 

Michelle încuviinţă din cap. 

— Plângea. A vorbit cu tati. Tati era furios. Mai furios ca 
niciodată. Credeau că nu pot să aud, dar am auzit. Apoi 
tati a venit şi-a vorbit cu mine. Mi-a spus că el şi mami mă 
iubeau. Mi-a spus că tot ce s-a întâmplat a fost un vis urât. 
Un coşmar, mi-a spus el. Mi-a spus să uit ce s-a întâmplat. 
Să nu vorbesc niciodată despre asta. Începu din nou să 
plângă. Şi n-am făcut-o niciodată. Promit, tati, n-am spus 


398 


niciodată nimănui. Jur. Plângea în hohote. L-am ucis. L-am 
ucis pe bărbatul ăla. 

— Odihneşte-te din nou, Michelle, spuse Horatio repede, 
şi ea se lăsă pe spate în scaun, lacrimile prelingându-i-se 
pe faţă. 

Horatio ştia că ceea ce o distrugea pe Michelle era că 
ţinea în ea toate astea. Era ca o rană care nu fusese 
curățată niciodată; infecția se adunase până devenise 
letală. Purtase atâta timp povara adulterului mamei ei şi a 
faptului că tatăl ei ascunsese o moarte. Şi totuşi, Horatio 
ştia că toate astea păleau în comparaţie cu vina pe care 
probabil c-o simţea pentru că ucisese o altă fiinţă umană. 

Işi aminti că în Babbage Town răbufnise spunându-i cum 
că e posibil ca problemele ei să izvorască din faptul că 
ucisese brutal pe cineva când avea şase ani. Horatio 
credea că făcea doar pe deşteaptă, dar, de fapt, 
subconştientul ei vorbise. Doar că el nu-şi dăduse seama. 

Horatio nu credea că Michelle vedea chipul bărbatului 
holbându-se la ea de pe podeaua camionetei sau a 
dormitorului ei. De fapt, credea că nu vedea nimic. Mai 
degrabă simţea ceva îngrozitor, dar nu ştia ce. Reacţia ei 
fusese să o acopere, să facă şi concret ceea ce încerca să 
facă la nivel psihologic. 

Horatio mai aşteptă câteva secunde, apoi spuse: 

— Bine, Michelle, îmi poţi spune despre tufele de 
trandafiri? 

— Tati le-a tăiat într-o noapte. L-am văzut de la 
fereastră. 

Horatio se lăsă pe spate şi îşi aminti că Frank Maxwell 
plantase tufişul ca un cadou de aniversare pentru soţia lui. 
Aparent, familia Maxwell trecuse prin coşmarul acesta 
îngropându-l pur şi simplu. Şi totuşi, undeva în lume, o 
familie se întrebase timp de aproape treizeci de ani ce se 
întâmplase oare cu bărbatul mort. Şi în toţi aceşti ani, 
oasele lui fuseseră îngropate undeva în dealurile din 
Tennessee. Într-o zi, familia Maxwell avea să se confrunte 
cu ceea ce făcuseră, cel puţin în locşoarele complicate din 
propriile minţi, dacă nu într-un tribunal. O privi din nou pe 


399 


Michelle. 

— Odihneşte-te acum. Doar odihneşte-te. 

leşi din cameră şi vorbi cu Sean, dar nu-i împărtăşi 
nimic din ce-i dezvăluise Michelle. 

— Şi nu pot să-i spun nici ei, îl informă el pe Sean. 

— Atunci, la ce bun toate astea? 

— Deoarece subconştientul ei ne-a descoperit despre ce 
era vorba, s-ar putea să-i mai aline conştientul. Iar eu pot 
să găsesc un tratament care s-o ajute. De fapt, la 
următoarea şedinţă de hipnoză, îi pot da anumite sugestii 
la nivel subconştient, care s-ar putea să rezolve în 
întregime problema. 

— De ce nu acum? 

— Dacă o fac acum, s-ar putea să-i suprasolicit 
subconştientul, ceea ce s-ar putea dovedi dăunător. 

— Ce pot să fac? 

— Ai putea să fii mai înţelegător cu micile ei ciudăţenii. 
Ar fi un început. 

Horatio se întoarse în biroul lui şi o scoase încet pe 
Michelle din transă. 

— Ei bine, ce-am spus? zise ea neliniştită. 

— Ştii, cred c-am făcut progrese mari azi, spuse Horatio. 

— N-ai de gând să-mi spui, nu-i aşa, nenorocitule! răcni 
Michelle. 

— Uite-o pe Michelle pe care-o iubesc şi de care mi-e 
frică. 


După ce plecară de la Horatio, Michelle îi zise lui Sean: 
— Ai de gând să-mi spui sau nu? 

— Nu pot, pentru că nu mi-a spus nici mie. 

— Pe bune acum, chiar te aştepţi să cred asta? 
— E adevărul. 

— Nu poţi să-mi spui nimic? 

— Ba da. N-o să mai spun că eşti nătângă. 

— Asta-i tot? Mi-aş da sufletul pentru asta. 

— E tot ce pot să fac acum. 

— Nu pot să cred. 

El îşi puse braţul în jurul ei. 


400 


— Bine, pot să-ţi mai spun ceva. Dar mai întâi trebuie să- 
ţi dau ceva. 

Îşi vârî mâna în buzunar şi scoase smaraldul pe care îl 
luase din ascunzătoarea lordului Dunmore. Ceruse să fie 
montat într-un colier pentru ea. 

Când Michelle făcu ochii mari, el adăugă stingherit: 

— Ah, nu părea corect să nu primeşti nimic din comoară. 
O ajută să şi-l prindă la gât. 

— Sean, e frumos. Dar ce voiai să-mi spui? 

— E mai degrabă o cerere, de fapt, zise el agitat. 

— Ce e? întrebă ea precaută, privindu-l fix. 

El făcu o pauză, o luă de mână şi-i spuse: 

— Nu mă părăsi niciodată, Michelle. 


401 


Nota autorului 


ATENŢIE: A i p 
NU CITIŢI ACEASTĂ SECŢIUNE ÎNAINTE SĂ CITIŢI 
ROMANUL 


Stimaţi cititori, 

Babbage Town este un loc absolut fictiv, dar a fost 
inspirat parţial de Bletchley Park, de lângă Londra, unde 
Aliaţii au spart coduri militare germane, în timpul celui de- 
al Doilea Război Mondial. Am inventat anumite detalii 
geografice şi alte fapte legate de amplasarea geografică a 
Babbage Town, am creat locuri din nimic şi o istorie 
pentru zona aceea din Virginia, inclusiv  conace 
abandonate, şi, în general, am fabulat. Totuşi, cititorii care 
cunosc istoria statului Virginia vor recunoaşte în poveste 
influenţele unora dintre proprietăţile reale din Tidewater, 
de-a lungul râului James (şi nu York) de importanţă 
istorică, cum ar fi Westover, Carter's Grove şi Shirley 
Plantation. Din fericire, acest triumvirat al proprietăţilor 
din Virginia nu a căzut în ruină. 

Acestea fiind spuse, „inventarea” şi distorsionarea 
faptelor sunt instrumente legitime ale unui romancier, aşa 
că vă rog să nu-mi scrieţi pentru a-mi enumera diversele 
gafe istorice sau care ţin de realitatea de azi. Nu numai că 
le cunosc, dar sunt şi mândru de ele. 


Acum, materialul care are de-a face cu computerele 
cuantice este adevărat, sau cel puţin într-atât de adevărat 
pe cât poate o persoană obişnuită ca mine să înţeleagă 
astfel de concepte uimitoare şi apoi să le comunice 
cititorului într-o formă narativă care să nu îl adoarmă. 
Chiar există universităţi, companii şi ţări care se întrec să 
vadă cine ajunge acolo primul. Şi dacă cineva chiar va 


402 


reuşi, lumea se va schimba pentru totdeauna, într-adevăr. 
În ce măsură şi dacă în mod pozitiv sau negativ, depinde, 
bănuiesc, de cine va câştiga cursa. O carte care m-a ajutat 
să scriu despre fizica cuantică a fost, A Shortcut Through 
Time”, de George Johnson. 

Din moment ce cartea explorează coduri secrete şi 
istoria anumitor criptanalişti reali, m-am inspirat din acest 
domeniu ca să creez numele unora dintre personaje. lată 
lista: 

1. Champ Pollion derivă din Jean-François Champollion, 
un sclipitor lingvist francez, care a jucat un rol important 
în descifrarea cartuşelor lui Ptolemeu şi ale Cleopatrei. 
Opera sa le permite, de asemenea, erudiţilor să citească 
istoria faraonilor după cum a fost consemnată de către 
scribii lor. 

2. Michael Ventris a fost numele bărbatului care a 
descoperit că aşa-numitele tablete Lineare B dezgropate 
pe insula Creta erau scrise în greacă. 

3. Numele de familie al Aliciei Chadwick provine de la 
numele John Chadwick, ale cărui cunoştinţe vaste de limba 
greacă veche au jucat un rol important când el şi Ventris 
au descifrat tabletele Lineare B. Ca o observaţie 
interesantă, rezultatele cercetărilor lor au fost făcute 
publice cam în aceeaşi perioadă în care Everestul a fost 
cucerit prima dată, motiv pentru care descoperirea lor a 
fost numită şi „Everestul arheologiei greceşti”. 

4. Numele de familie al lui lan Whitfield provine de la 
numele lui Whitfield Diffie, care a inventat un cifru 
inovator care folosea o cheie asimetrică, în locul unei chei 
simetrice. Simetric înseamnă doar că modul în care cineva 
descifrează un cifru este acelaşi mod în care îl cifrează. 

5. Prenumele lui Merkle Hayes mi-a fost inspirat de 
Ralph Merkle, cel care a lucrat cu Diffie şi cu profesorul 
Martin Hellman de la Universitatea Stanford la 
descoperirea revoluţionară a metodei de distribuţie a 
cheilor publice. 


> O scurtătură prin timp 


403 


6. Numele de familie al lui Len Rivest provine din 
numele Ron Rivest, care a lucrat cu Adi Shamir şi Leonard 
Adelman pentru a crea RSA, sistemul de criptografie cu 
cheie publică asimetrică, dominantă astăzi în toată lumea. 

7. Numele de familie al lui Monk Turing provine, 
bineînţeles, din numele Alan Turing, a cărui istorie este 
prezentată în carte. Charles Babbage şi Blaise de Vigenere 
au fost de asemenea persoane reale, ale căror descoperiri 
sunt menţionate în roman. 

8. Pentru numele de familie al lui Valerie Messaline, 
(scris uşor diferit), nu m-am inspirat din lumea 
criptanaliştilor. Totuşi, studenţii la istorie s-ar putea să 
observe importanţa numelui. Indiciu: spre deosebire de 
RSA, care este ingenios de asimetrică, numele lui Valerie 
şi personajul său sunt remarcabil de simetrice. 

Deci, aşa cum se spune, ce înseamnă un nume? Ei bine, 
în cazul romanului Un simplu geniu, un nume înseamnă 
mult! 


Istoria complexului Camp Peary dezvăluită în roman se 
bazează pe cercetările pe care le-am putut face şi este 
corectă. Totuşi, descrierile a ceea ce se întâmplă acolo 
sunt doar produsele imaginaţiei mele. A fost necesar să 
inventez lucruri, deoarece mă îndoiesc că vreunui 
romancier i se va permite vreodată să intre acolo pentru 
cercetări. În acest sens, dacă există angajaţi ai Camp 
Peary care citesc romanul, vă rog să reţineţi că am 
inventat tot ce se întâmplă acolo; personajele şi dialogul, şi 
nimic din poveste nu se referă la voi sau la munca pe care 
o faceţi pentru ţara voastră. Un agent „rătăcit” trebuie luat 
ca atare. Cunoscut ca „locul secret“ de unii localnici, 
merită să mergeţi până acolo doar ca să treceţi pe lângă 
Camp Peary. Nu, nu puteţi face un tur al locului; CIA-ul 
nici măcar nu va recunoaşte că există. 


Ideea de a scrie Un simplu geniu mi-a venit, cel puţin în 
parte, după ce-am citit despre cifrul Beale. Cifrul Beale 
este unul dintre acele secrete oximoronice fenomenale. 


404 


Are de-a face cu un cod extrem de complicat, trei pagini de 
numere, şi o presupusă comoară care valorează milioane 
de dolari, presupus ascunsă de Thomas Jefferson Beale la 
începutul anilor 1800. O pagină a cifrului a fost, chipurile, 
descifrată cu succes cu mult timp în urmă de un prieten al 
unui prieten al lui Beale. Pagina a fost descifrată folosind 
Declaraţia de Independenţă americană ca sursă pentru 
litere corespunzând numerelor din cifru. 

De exemplu, al treilea număr din cifru este 24, ceea ce 
înseamnă că trebuie să cauţi al douăzecilea cuvânt din 
Declaraţie. Acesta e „another“, aşa că iei prima literă din 
cuvântul acela, adică „a“, şi o inserezi în textul cifrului ca 
să formezi cuvinte. 

Pagina descifrată vorbeşte despre amplasamentul vag al 
comorii în ţinutul Bedford, Virginia - cât şi despre tipul şi 
valoarea comorii - aur, argint şi nişte bijuterii - şi că este 
îngropată în peşteri, în recipiente din fier. Având în vedere 
preţurilor actuale ale metalelor preţioase, comoara ar 
valora mai bine de 20 de milioane de dolari. Nu se poate 
calcula valoarea bijuteriilor. Totuşi, mesajul descifrat 
spune că valorau 13 000 de dolari în 1821, aşa că acum ar 
trebui să valoreze mult mai mult. 

Uşor, probabil că spuneţi. Am descifrat o pagină, mai 
rămân două, şi îmi iau un avion privat. Ei bine, ăsta-i 
şpilul: se pare că toţi criptanaliştii care au încercat să 
descifreze celelalte două pagini, folosind tehnologie de 
ultima oră şi supercomputere, au eşuat. Într-adevăr, se 
estimează că unul din zece dintre cei mai buni criptanalişti 
din lume au încercat să spargă cifrul Beale şi niciunul nu a 
reuşit. Dificultatea constă în faptul că, dacă textul cifrului 
are de-a face cu un anumit document - bunăoară, 
Declaraţia de Independenţă - trebuie să ştii care document 
este cel potrivit. Şi chiar şi în 1820 existau o grămadă de 
posibilităţi. Cele mai evidente, cum ar fi Constituţia Statele 
Unite şi Magna Carta, au fost deja încercate. 

Totuşi, cel puţin un site web a pretins că a descifrat 
cifrul şi include fotografii ale presupusului cavou găsit în 
locul respectiv. Cei care deţin site-ul mai pretind şi că 


405 


acesta era gol când au ajuns acolo. Hm. Poate că da, poate 
că nu. 

Cifrul Beale a căpătat un statut atât de mitic, că un alt 
site web oferă software specializat în cifrul Beale, care 
poate fi folosit pentru a descifra codul şi pentru a 
descoperi locul unde se află comoara. Te face să te întrebi 
de ce nu folosesc ei software-ul pentru a descifra codul şi 
pentru a găsi chiar ei comoara. Totuşi, se prea poate să 
vândă multe exemplare ale software-ului şi să fie mulţumiţi 
cu profiturile respective. 

Există chiar şi o Asociaţie a Cifrului şi a Comorii Beale, 
fondată în anii 1960, pentru a stimula interesul în misterul 
respectiv, nu că n-ar fi deja suficiente persoane interesate. 
Se spune că greu mai găseşti un fermier sau un proprietar 
de pământ în Bedford, Virginia, al cărui teren să nu fi fost 
săpat de vânători de comori entuziaşti, deseori fără 
permisiune. 

Mai jos am reprodus cele trei pagini ale cifrului pentru 
voi, inclusiv textul celei descifrate. Prima pagină de 
numere dezvăluie, chipurile, locul exact unde se află 
comoara. A treia pagină enumeră părţile care au drept 
legal la comoară. Îmi imaginez că, practic, toţi vânătorii de 
comori interesaţi nici măcar nu se vor sinchisi să se uite la 
a treia pagină! 

Pentru a descoperi mai multe informaţii despre 
misteriosul domn Beale şi cum şi de ce a făcut ceea ce se 
spune că a făcut, citiţi The Beale Treasure: New History of 
a Mystery, de Peter Viemeister, sau citiţi gratuit articolul 
de pe Wikipedia. Un alt volum pe care aţi vrea să-l citiţi 
voi, criptanalişti în devenire, este The Code Book”, de 
Simon Singh. 

Să fie oare doar o farsă, cum cred mulţi? Cu siguranţă, e 
posibil să fie aşa. Dacă astfel stau lucrurile, cineva s-a 
chinuit din greu să îi reuşească. Pentru curiozitatea 
voastră, am încercat şi eu de câteva ori să sparg codul, dar 


€ Comoara lui Beale: O istorie nouă a unui mister 
7 Cartea codului 


406 


nu sunt nici pe departe un expert. Va fi nevoie de un 
criptanalist mai bun decât umilul vostru romancier ca să 
reuşească, dacă e real. Un sfat pentru cei care vor să se 
îmbogăţească rapid: Nu vă daţi demisia de la slujba 
curentă în timp ce căutaţi comoara. Şansele de a sparge 
cifrul Beale şi de a găsi comoara, dacă într-adevăr există, 
sunt probabil mai mici decât de a câştiga la loteria 
Powerball. Încă un sfat: Nu săpaţi niciodată pe pământul 
cuiva fără consimţământul acestuia. Aţi putea fi daţi în 
judecată sau împuşcaţi, niciuna din opţiuni nefiind prea 
sănătoasă pentru voi. 

Celor care, în pofida şanselor extrem de mici, tot vreţi să 
vă puneţi cu probabil una dintre cele mai impenetrabile 
enigme din toate timpurile- vă doresc mult succes. 

Şi sper că v-a plăcut revenirea lui Sean King şi a lui 
Michelle Maxwell în Un geniu simplu. 

Numai bine, şi continuaţi să citiţi. 

Cu stimă, 

David Baldacci 


407 


Cifrul Beale 


# 1 Locul cavoului 


71, 194, 38, 1701, 89, 76, 11, 83, 1629, 48, 94, 63, 132, 16, 111,95, 
84, 341, 975, 14, 40, 64, 27, 81, 139, 213, 63, 90, 1120, 8, 15,3, 
126, 2018, 40, 74, 758, 485, 604, 230, 436, 664, 582, 150, 251, 284, 
308, 231, 124, 211, 486, 225, 401, 370, 11, 101, 305, 139, 189, 17, 
33, 88, 208, 193, 145, 1, 94, 73, 416, 918, 263, 28, 500, 538, 356, 
117, 136, 219, 27, 176, 130, 10, 460, 25, 485, 18, 436, 65, 84, 200, 
283, 118, 320, 138, 36, 416, 280, 15, 71, 224, 961, 44, 16, 401, 39, 
88, 61, 304, 12, 21, 24, 283, 134, 92, 63, 246, 486, 682, 7, 219, 184, 
360, 780, 18, 64, 463, 474, 131, 160, 79, 73, 440, 95, 18, 64, 581, 
34, 69, 128, 367, 460, 17, 81, 12, 103, 820, 62, 116, 97, 103, 862, 
70, 60, 1317, 471, 540, 208, 121, 890, 346, 36, 150, 59, 568, 614, 
13, 120, 63, 219, 812, 2160, 1780, 99, 35, 18, 21, 136, 872, 15,28, 
170, 88, 4, 30, 44, 112, 18, 147, 436, 195, 320, 37, 122, 113,6, 140, 
8, 120, 305, 42, 58, 461, 44, 106, 301, 13, 408, 680, 93, 86, 116, 
530, 82, 568, 9, 102, 38, 416, 89, 71,216, 728, 965, 818, 2, 38, 121, 
195, 14, 326, 148, 234, 18, 55, 131, 234, 361, 824, 5, 81, 623, 48, 
961, 19, 26, 33, 10, 1101, 365, 92, 88, 181, 275, 346, 201, 206, 86, 
36, 219, 324, 829, 840, 64, 326, 19, 48, 122, 85, 216, 284, 919, 861, 
326, 985, 233, 64, 68, 232, 431, 960, 50, 29, 81, 216, 321, 603, 14, 
612, 81, 360, 36, 51, 62, 194, 78, 60, 200, 314, 676, 112, 4, 28, 18, 
61, 136, 247, 819, 921, 1060, 464, 895, 10, 6, 66, 119, 38, 41, 49, 
602, 423, 962, 302, 294, 875, 78, 14, 23, 111, 109, 62, 31, 501, 823, 
216, 280, 34, 24, 150, 1000, 162, 286, 19, 21, 17, 340, 19,242, 31, 
86, 234, 140, 607, 115, 33, 191, 67, 104, 86, 52, 88, 16, 80, 121,67, 
95, 122, 216, 548, 96, 11, 201, 77, 364, 218, 65, 667, 890, 236, 154, 
211, 10, 98, 34, 119, 56, 216, 119, 71, 218, 1164, 1496, 1817, 51, 
39, 210, 36, 3, 19, 540, 232, 22, 141, 617, 84, 290, 80, 46, 207,411, 
150, 29, 38, 46, 172, 85, 194, 39, 261, 543, 897, 624, 18, 212, 416, 
127,931, 19, 4, 63, 96, 12, 101,418, 16, 140, 230, 460, 538, 19,27, 
88, 612, 1431, 90, 716, 275, 74, 83, 11, 426, 89, 72, 84, 1300, 1706, 


408 


814, 221, 132, 40, 102, 34, 868, 975, 1101, 84, 16, 79, 23, 16,81, 
122, 324, 403, 912, 227, 936, 447, 55, 86, 34, 43, 212, 107, 96, 314, 
264, 1065, 323, 428, 601, 203, 124, 95, 216, 814, 2906, 654, 820, 2, 
301, 112, 176, 213, 71, 87, 96, 202, 35, 10, 2, 41, 17, 84, 221, 736, 
820, 214, 11, 60, 760 


43 Numele şi adresele asociaţiilor, rudelor lui Beale etc. 


317, 8, 92, 73, 112, 89, 67, 318, 28, 96, 107, 41, 631, 78, 146, 397, 
118, 98, 114, 246, 348, 116, 74, 88, 12, 65, 32, 14, 81, 19,76, 121, 
216, 85, 33, 66, 15, 108, 68, 77, 43, 24, 122, 96, 117, 36, 211,301, 
15, 44, 11, 46, 89, 18, 136, 68, 317, 28, 90, 82, 304, 71, 43, 221, 
198, 176, 310, 319, 81, 99, 264, 380, 56, 37, 319, 2, 44, 53, 28, 44, 
75, 98, 102, 37, 85, 107, 117, 64, 88, 136, 48, 154,99, 175, 89, 315, 
326, 78, 96, 214, 218, 311, 43, 89, 51, 90, 75, 128, 96, 33, 28, 103, 
84, 65, 26, 41, 246, 84, 270, 98, 116, 32, 59, 74, 66, 69, 240, 15,8, 
121, 20, 77, 89, 31, 11, 106, 81, 191, 224, 328, 18, 75, 52, 82, 117, 
201, 39, 23, 217, 27, 21, 84, 35, 54, 109, 128, 49, 77, 88, 1, 81,217, 
64, 55, 83, 116, 251, 269, 311, 96, 54, 32, 120, 18, 132, 102, 219, 
211, 84, 150, 219, 275, 312, 64, 10, 106, 87, 75, 47, 21,29, 37, 81, 
44, 18, 126, 115, 132, 160, 181, 203, 76, 81,299, 314, 337, 351,96, 
11,28, 97, 318, 238, 106, 24, 93, 3, 19, 17, 26, 60, 73, 88, 14, 126, 
138, 234, 286, 297, 321, 365, 264, 19, 22, 84, 56, 107, 98, 123, 111, 
214, 136, 7, 33, 45, 40, 13, 28, 46, 42, 107, 196, 227, 344, 198, 203, 
247, 116, 19, 8, 212, 230, 31, 6, 328, 65, 48, 52, 59, 41, 122, 33, 
117, 11, 18,25, 71,36, 45, 83, 76, 89, 92, 31,65, 70, 83,96, 27, 33, 
44, 50, 61,24, 112, 136, 149, 176, 180, 194, 143, 171, 205, 296, 87, 
12, 44, 51, 89, 98, 34, 41, 208, 173, 66, 9, 35, 16, 95, 8, 113, 175, 
90, 56, 203, 19, 177, 183, 206, 157, 200, 218, 260, 291, 305, 618, 
951, 320, 18, 124, 78, 65, 19, 32, 124, 48, 53, 57, 84, 96, 207, 244, 
66, 82, 119, 71, 11, 86, 77, 213, 54, 82, 316, 245, 303, 86, 97, 106, 
212, 18, 37, 15, 81, 89, 16, 7, 81, 39, 96, 14, 43, 216, 118, 29, 55, 
109, 136, 172, 213, 64, 8, 227, 304, 611, 221, 364, 819, 375, 128, 
296, 1, 18, 53, 76, 10, 15, 23, 19, 71, 84, 120, 134, 66, 73, 89, 96, 


409 


230, 48, 77, 26, 101, 127, 936, 218, 439, 178, 171, 61, 226, 313, 
215, 102, 18, 167,262, 114,218, 66, 59, 48, 27, 19, 13, 82, 48, 162, 
119, 34, 127, 139, 34, 128, 129, 74, 63, 120, 11, 54, 61, 73, 92, 180, 
66, 75, 101, 124, 265, 89, 96, 126, 274, 896, 917, 434, 461, 235, 
890, 312, 413, 328, 381, 96, 105, 217,66, 118,22, 77, 64, 42, 12,7, 
55, 24, 83, 67, 97, 109, 121, 135, 181, 203, 219, 228, 256, 21, 34, 
77,319, 374, 382, 675, 684, 717, 864, 203, 4, 18, 92, 16, 63, 82, 22, 
46, 55, 69, 74, 112, 134, 186, 175, 119, 213, 416, 312, 343, 264, 
119, 186,218, 343, 417, 845, 951, 124, 209, 49, 617, 856, 924, 936, 
72, 19, 28, 11, 35, 42, 40, 66, 85, 94, 112, 65, 82, 115, 119, 236, 
244, 186, 172, 112, 85, 6, 56, 38, 44, 85, 72, 32, 47, 73, 96, 124, 
217, 314, 319, 221, 644, 817, 821, 934, 922, 416, 975, 10, 22, 18, 
46, 137, 181, 101, 39, 86, 103, 116, 138, 164, 212, 218, 296, 815, 
380, 412, 460, 495, 675, 820, 952 


42 Conţinutul comorii 


115, 73, 24, 807, 37, 52, 49, 17, 31, 62, 647, 22, 7, 15, 140, 47, 29, 
107, 79, 84, 56, 239, 10, 26, 811, 5, 196, 308, 85, 52, 160, 136, 59, 
211, 36, 9, 46, 316, 554, 122, 106, 95, 53, 58, 2, 42, 7, 35, 122, 53, 
31, 82, 77, 250, 196, 56, 96, 118, 71, 140, 287, 28, 353, 37, 1005, 
65, 147, 807, 24, 3, 8, 12, 47, 43, 59, 807, 45, 316, 101, 41,78, 154, 
1005, 122, 138, 191, 16, 77, 49, 102, 57, 72, 34, 73, 85, 35,371, 59, 
196, 81, 92, 191, 106, 273, 60, 394, 620, 270, 220, 106, 388, 287, 
63, 3, 6, 191, 122, 43, 234,400, 106, 290, 314, 47, 48, 81, 96, 26, 
115, 92, 158, 191, 110, 77, 85, 197, 46, 10, 113, 140, 353, 48, 120, 
106, 2, 607, 61, 420, 811,29, 125, 14,20, 37, 105, 28, 248, 16, 159, 
7, 35, 19, 301, 125, 110, 486, 287, 98, 117, 511, 62, 51, 220, 37, 
113, 140, 807, 138, 540, 8, 44, 287, 388, 117, 18, 79, 344, 34, 20, 
59, 511, 548, 107, 603, 220, 7, 66, 154, 41, 20, 50, 6, 575, 122, 154, 
248, 110, 61, 52, 33, 30, 5, 38, 8, 14, 84, 57, 540, 217, 115, 71,29, 
84, 63, 43, 131, 29, 138, 47, 73, 239, 540, 52, 53, 79, 118, 51, 44, 
63, 196, 12, 239, 112, 3, 49, 79, 353, 105, 56, 371, 557, 211, 515, 


410 


125, 360, 133, 143, 101, 15, 284, 540, 252, 14, 205, 140, 344, 26, 
811, 138, 115, 48, 73, 34, 205, 316, 607, 63, 220, 7, 52, 150, 44, 52, 
16, 40, 37, 158, 807, 37, 121, 12, 95, 10, 15, 35, 12, 131, 62, 115, 
102, 807, 49, 53, 135, 138, 30, 31, 62, 67, 41, 85, 63, 10, 106, 807, 
138, 8, 113, 20, 32, 33, 37, 353, 287, 140, 47, 85, 50, 37, 49, 47, 64, 
6, 7, 71, 33, 4, 43, 47, 63, 1, 27, 600, 208, 230, 15, 191,246, 85, 94, 
511, 2, 270, 20, 39, 7, 33, 44, 22, 40, 7, 10, 3, 811, 106, 44, 486, 
230, 353, 211, 200, 31, 10, 38, 140, 297, 61, 603, 320, 302, 666, 
287, 2, 44, 33, 32, 511, 548, 10, 6, 250, 557, 246, 53, 37, 52, 83, 47, 
320, 38, 33, 807, 7, 44, 30, 31, 250, 10, 15, 35, 106, 160, 113, 31, 
102, 406, 230, 540, 320, 29, 66, 33, 101, 807, 138, 301, 316, 353, 
320, 220, 37, 52, 28, 540, 320, 33, 8, 48, 107, 50, 811, 7,2, 113,73, 
16, 125, 11, 110, 67, 102, 807, 33, 59, 81, 158, 38, 43, 581, 138, 19, 
85, 400, 38, 43, 77, 14,27, 8, 47, 138, 63, 140, 44, 35, 22, 177, 106, 
250, 314, 217, 2, 10, 7, 1005, 4, 20, 25, 44, 48, 7, 26, 46, 110, 230, 
807, 191, 34, 112, 147, 44, 110, 121, 125, 96, 41, 51, 50, 140, 56, 
47, 152, 540, 63, 807, 28, 42, 250, 138, 582, 98, 643, 32, 107, 140, 
112, 26, 85, 138, 540, 53, 20, 125, 371, 38, 36, 10, 52, 118, 136, 
102, 420, 150, 112, 71, 14, 20, 7, 24, 18, 12, 807, 37, 67, 110, 62, 
33, 21, 95, 220, 511, 102, 811, 30, 83, 84, 305, 620, 15, 2, 108, 220, 
106, 353, 105, 106, 60, 275, 72, 8, 50, 205, 185, 112, 125, 540, 65, 
106, 807, 188, 96, 110, 16, 73, 33, 807, 150, 409, 400, 50, 154,285, 
96, 106, 316, 270, 205, 101, 811, 400, 8, 44, 37, 52, 40, 241, 34, 
205, 38, 16, 46, 47, 85, 24, 44, 15, 64, 73, 138, 807, 85, 78, 110, 33, 
420, 505, 53, 37, 38, 22, 31, 10, 110, 106, 101, 140, 15, 38, 3, 5,44, 
7, 98, 287, 135, 150, 96, 33, 84, 125, 807, 191, 96, 511, 118, 440, 
370, 643, 466, 106, 41, 107, 603, 220, 275, 30, 150, 105, 49, 53, 
287, 250, 208, 134, 7, 53, 12, 47, 85, 63, 138, 110, 21, 112, 140, 
485, 486, 505, 14, 73, 84, 575, 1005, 150, 200, 16, 42, 5, 4, 25, 42, 
8, 16, 811, 125, 160, 32, 205, 603, 807, 81, 96, 405, 41, 600, 136, 
14, 20, 28, 26, 353, 302, 246, 8, 131, 160, 140, 84, 440, 42, 16, 811, 
40, 67, 101, 102, 194, 138, 205, 51, 63, 241, 540, 122, 8, 10, 63, 
140, 47, 48, 140, 288 


411 


Mesajul descifrat din 2 spune: 


Am depozitat în ţinutul Bedford, la vreo şase 
kilometri de Buford, într-o excavaţie sau cavou, la 
aproape doi metri adâncime, următoarele lucruri, 
aparţinând împreună părţilor ale căror nume sunt 
menţionate în secţiunea a „3“-a, şi anume: 

Prima tranşă este formată din patru sute cincizeci şi 
nouă de kilograme de aur şi o mie şapte sute douăzeci 
şi nouă de kilograme de argint, depozitate în noiembrie 
1819. A doua a fost efectuată în decembrie 1821, şi era 
formată din opt sute şaizeci şi cinci de kilograme de 
aur şi cinci sute optzeci de kilograme de argint; de 
asemenea, bijuterii, obţinute în St. Louis în schimbul 
argintului, pentru facilitarea transportului, şi estimate 
la 13 000 US. 

Articolele de mai sus sunt puse în recipiente de fier, 
cu capac de fier. Cavoul este căptuşit cu piatră, iar 
vasele se sprijină pe piatră solidă şi sunt acoperite cu 
altele. Documentul numărul „1“ descrie locul exact al 
cavoului, pentru a fi găsit cu uşurinţă. 


Cifrul 2 poate fi tradus folosind orice copie a Declaraţiei 


de Independenţă, dar descifrarea necesită editarea 
ortografiei. 


412 


Mulţumiri 


Lui Michelle, pentru 13 ani norocoşi! Ce călătorie 
incredibilă până acum! 

Lui Frances Jalet-Miller, pentru o altă muncă minunată 
de editare. Mă bucur că suntem din nou o echipă. 

Lui Aaron Priest, Lucy Childs, Lisa Vance Erbach şi 
Nicole Kenealy, pentru tot ceea ce faceţi în fiecare zi 
pentru mine. Şi lui Abner Stein, care mă ajută enorm pe 
partea cealaltă a Atlanticului. 

Lui David Young, Jamie Raab, Emi Battaglia şi Jennifer 
Romanello de la Hachette Book Group UŞA, pentru tot 
sprijinul şi prietenia lor. 

Lui David North, Maria Rejt şi Katie James pentru toate 
informaţiile şi sprijinul de dincolo de iaz. 

Lui Patty şi Tom Maciag pentru că sunt nişte prieteni 
atât de grozavi. 

Lui Karen Spiegel şi Lucy Stille pentru că au pus 
Hollywoodul din nou în mişcare. 

Lui Spencer, pentru sprijinul în materie de muzică din 
poveste. Şi lui Collin, care îmi arată zilnic, în fiecare mod 
posibil, puterea unui schimb animat de replici. 

Lui Alli şi Anshu Guleria, David şi Catherine Broome şi 
Bob şi Marilyn Schule pentru că mi-au fost mereu alături. 
Mulţumiri speciale lui Alli pentru materialul despre 
indieni, şi lui Bob pentru comentariile sale editoriale 
atente. 

Lui Neal Schiff, pentru că m-a ajutat să ajung în locurile 
în care trebuia să ajung. 

Lui Deborah şi Lynette, adevăratele şefe ale 
„Enterprise”. 


413