Haylen Beck — Disparitia din Silver Water

Haylen Beck 


a” 


„Un thriller fantastic - o femeie singură, un scenariu de coşmar, 
mize ridicate, suspans care îţi taie răsuflarea 
şi final pe măsură. Nu se poate mai bine de atât.“ 
— Lee Child 
N 

„Un roman cu o tensiune aproape de hesuportat. 
Renunţă la orice planuri ai avea şi pregăteşte-te go călătorie palpitantă.“ 
— Ruth Ware — 


Fi 
A a 


Fă 
„Un rollercoaster genial şi intens, 
cu un suspans care îţi-va împinge trăirile la limită.“ 
— Peter James — 


Dspariț 


Silver a 


HAYLEN BECK 


DISPARIȚIA 
DIN SILVER WATER 


Original: Here and Gone (2017) 


Traducere din engleză de: 
FLAVIUS ARDELEAN 


y 


virtual-project.eu 


HERG BENET 


2017 


VP - 


CAPITOLUL 1 


Strada îi legăna când la stânga, când la dreapta, ritmul făcând 
pleoapele Audrei Kinney să atârne mai greu cu fiecare bornă 
depășită. Renunţase să le mai numere; număratul nu părea 
decât să tărăgăneze trecerea timpului. Nodurile degetelor 
arcuite pe volan o dureau, palmele îi erau năclăite de sudoare. 

Slavă Domnului că reparase nu de mult aerul condiţionat al 
breakului vechi de opt ani. Verile în New York sunt fierbinţi, dar 
nici chiar așa. Nici chiar ca în Arizona. O zăpușeală uscată, așa o 
numeau oamenii. Mda, uscată ca fața soarelui, își spuse Audra. 
Chiar și la cinci și jumătate după-masă, chiar și când ventilatorul 
sufla aer atât de rece, încât îi făcea pielea de găină pe brate, 
chiar și așa, dacă ar fi atins geamul cu degetul, și-ar fi retras 
mâna ca friptă de un ibric aflat pe foc. 

— Mami, mi-e foame, zise Sean de pe bancheta din spate. 

Vocea aceea smiorcăită ce dădea de înțeles că era obosit și 
arţăgos și predispus spre a deveni brusc dificil. Louise aţipise 
lângă el în scaunul pentru copii, gura-i deschisă, părul blond 
îmbibat de transpiraţie lipit de frunte. Îl ţinea pe Gogo în brațe, 
rămășițele zdrențăroase ale iepurelui de pluș pe care îl avea de 
când era doar un bebeluș. 

Sean era un băiat bun. Toţi cei care îl cunoșteau spuneau 
asta. Dar parcă niciodată nu fusese atât de limpede ca în 
ultimele câteva zile. | s-au cerut atât de multe, iar el a rezistat. Îl 
privi în oglindă. Trăsăturile ascuţite ale tatălui său, dar 
membrele lungi ale mamei. În ultimele luni s-au lungit și mai 
mult, amintindu-i că fiul ei, acum în vârstă de aproape 
unsprezece ani, se apropia de pubertate. Sean s-a plâns puţin 
de când au părăsit New York-ul, în ciuda a toate cele, și fusese 
de un real ajutor pentru Audra în relaţia sa cu sora lui mai mică. 
Dacă nu ar fi fost el, Audra și-ar fi pierdut minţile pe acolo. 

Să-și piardă minţile? 

Nu era exclus - nu era nimic normal în toate astea. 

— Câţiva kilometri și ajungem la un oraș, zise Audra. Putem 
să luăm ceva de mâncare de acolo. Poate că au un loc în care să 
putem sta. 


VP-3 


— Sper să aibă, spuse Sean. Nu vreau să dorm iar în mașină. 

— Nici eu. 

Ca programată: durerea aceea dintre omoplaţi, ca și cum 
mușchii de pe spate s-ar fi descusut. De parcă s-ar fi dezlânat, 
iar umplutura s-ar fi tălăzuit printre cusături. 

— Cum stai cu apa acolo în spate? întrebă, uitându-se la el 
prin oglinda retrovizoare. 

Îl văzu privind în jos și auzi apa clipocind într-o sticlă de 
plastic. 

— Mi-a mai rămas un pic. Louise și-a băut-o deja pe a ei. 

— Bine. Mai luăm când ne oprim. 

Sean își întoarse atenţia la lumea ce se scurgea prin faţa 
geamului. Dealuri pietroase acoperite cu buruieni povârnindu-se 
de pe drum, cactuși drepţi ca santinelele, braţele ridicate la cer 
ca soldaţi ce capitulau. Deasupra lor o pojghiţă de albastru 
închis, pete stinse de alb, un icter al cerului în urma soarelui ce 
călătorea spre vest, spre orizont. Era o ţară frumoasă într-un fel 
ce-i aparţinea doar ei. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, Audra ar fi 
putut să se îmbete cu acele imagini, ar fi putut savura peisajul. 

Dacă nu trebuia să fugă. 

Însă nu era ca și cum fusese necesar să fugă, nu chiar. Ar fi 
putut aștepta ca lucrurile să pornească pe propriul lor curs, dar 
așteptarea ar fi fost o tortură, rămânând acolo și neștiind nimic 
timp de secunde adunându-se în minute, adunându-se în ore. 
Așa că a împachetat totul și a fugit. Ca un laș, ar fi spus Patrick. 
Mereu i-a reproșat că e slabă. Chiar și atunci când, cu 
următoarea respiraţie, îi zicea că o iubește. 

Audra își aminti de un moment anume - în patul lor, pieptul 
soțului ei lipit de spatele ei, mâna lui prinzându-i în căuș sânul. 
Patrick spunându-i că o iubește. Că, în ciuda tuturor celor 
întâmplate, o iubește. Ca și cum o femeie ca ea nu ar fi meritat 
dragostea lui. Limba lui, mereu lama blândă cu care să o 
înjunghie, atât de blândă, încât nici nu și-ar fi dat seama de 
tăietură decât cu mult după, când ar fi rămas trează cu vorbele 
lui încă rostogolindu-i-se prin minte. Rostogolindu-se ca pietre 
într-un borcan de sticlă, zornăind ca... 

— Mami! 

Își ridică brusc capul și văzu camionul venind spre ea cu 
farurile licărind intermitent. Trase de volan spre dreapta, înapoi 
pe partea ei a carosabilului, și camionul trecu pe lângă ei, 


VP -4 


șoferul aruncându-i o privire mustrătoare. Audra scutură din cap 
și clipi des, ca să-și înlăture uscăciunea murdară din ochi, 
respirând cu greu pe nas. 

Nu fusese chiar atât de aproape. Dar totuși prea aproape. 
Înjură încet. 

— Sunteţi bine? întrebă. 

— Înâm, zise Sean, vocea urcându-i din adâncurile gâtului, 
așa cum se întâmpla când nu voia să arate că era speriat. Poate 
ar trebui să ne oprim mai repede. 

Louise, cuvintele-i îngroșate de somn, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, zise Sean. Culcă-te la loc. 

— Dar nu mi-e somn, spuse ea. _ 

Apoi tuși, un mic hărâit ascuns în tuse. Încă de dimineață 
tușea așa, hăârâitul tot mai îndârjit. 

Audra își privi fiica în oglindă. Să se îmbolnăvească Louise era 
ultimul lucru de care avea nevoie acum. Intotdeauna a fost mai 
predispusă la boli decât fratele ei, era mică de statură pentru 
vârsta ei și slabă. Louise îl îmbrățișă pe Gogo, își lăsă capul pe 
spate și își închise din nou ochii. 

Mașina urcă pe un povârniș de teren plat, deșertul întinzându- 
se în toate părţile, cu munţii spre nord. Să fi fost San Francisco 
Peaks? Sau Superstition? Audra nu știa, trebuia să verifice o 
hartă pentru a-și aminti geografia locului. Nu conta. Tot ce conta 
în acea secundă era magazinul de mai sus. 

— Mami, uite. 

— Da, îl văd. 

— Putem să oprim? 

— Da. 

Poate aveau cafea. O ceașcă cu cafea tare ar fi ajutat-o să 
parcurgă și următorii câţiva kilometri. Audra semnaliză spre 
dreapta, încetini la marginea drumului, apoi făcu stânga peste 
un podet pentru vite și intră într-o curte nisipoasă. Semnul de 
deasupra magazinului spunea BUNURI ALIMENTARE ȘI GRAVURI, 
în litere de tipar roșii pe tablă albă. Clădirea joasă era din lemn, 
de-a lungul ei un șir de bănci, ferestrele întunecate, puncte de 
lumină artificială abia vizibile dincolo de geamurile prăfuite. 

Observă prea târziu că singura mașină parcată în faţă era a 
poliţiei. Patrula de autostradă a statului sau șeriful ținutului, de 
unde se uita Audra nu putea spune cu siguranţă. 


VP-5 


— La dracu', spuse. 

— Ai înjurat, mami. 

— Știu. Scuze. 

Audra încetini, cauciucurile sfărâmând prund și pietriș. Să 
facă un ocol și să se întoarcă în stradă? Nu. Șeriful, patrula sau 
oricine era în mașina aia probabil că o observaseră până acum. 
Dacă s-ar fi întors, ar fi trezit suspiciuni, iar polițistul ar fi privit-o 
cu interes crescut. 

Conduse până în faţa magazinului, cât mai departe de mașina 
de poliție, fără să pară că încearcă să păstreze distanţa. Motorul 
hurui înainte de a se stinge; își apăsă cheile de buze și se gândi. 
leşi, cumpără ce-ti trebuie. Nu e nimic rău în asta. Sunt doar o 
persoană care are nevoie de o cafea, poate vreo două sucuri, 
câteva pungi de chipsuri. 

In ultimele câteva zile, Audra fusese atentă la fiecare mașină 
de poliție văzută. Oare o căutau? Bunul simț îi spunea că nu, 
mai mult ca sigur nu. Nu era ca și cum ar fi fost un fugar, nu-i 
așa? Și totuși, acea parte mică și înspăimântată a creierului ei 
nu dădea drumul fricii și nu avea de gând să înceteze a-i spune 
că o urmăreau, o căutau. Ba chiar că o vânau. 

Insă, dacă aveau să caute pe cineva, atunci trebuia să fie 
copiii. 

— Așteaptă aici cu Louise, zise. 

— Dar vreau să vin și eu, spuse Sean. 

— Vreau să ai grijă de sora ta. Nu discutăm. 

— Hai, mă. 

— Fii băiat cuminte. 

Işi ridică poșeta de pe bancheta de lângă și își luă ochelarii de 
soare din suportul de pahar. Zăpușeala îi urlă în faţă când 
deschise portiera. leși cât de repede putu, trântind ușa pentru a 
păstra aerul rece înăuntru, iar cel fierbinte afară. Obrajii și 
antebraţele primiră forța soarelui, pielea ei palidă și pistruiată 
neobișnuită cu ferocitatea desăvârșită a astrului. Folosise puţina 
cremă de protecţie solară pe copiii ei; avea să se ardă ea și să 
economisească banii. 

Audra își îngădui o scurtă privire spre mașina de poliţie în 
timp ce-și așeză ochelarii de soare pe nas; o singură persoană 
pe scaunul șoferului, bărbat sau femeie, nu-și dădea seama. 
Insigna de pe portieră spunea; ELDER COUNTY SHERIFF'S 
DEPARTAMENT. Se învârti, își întinse mâinile, observă dealurile 


VP-6 


ce se înălțau pe deasupra magazinului, drumul liniștit, 
rotocoalele buruienilor de deșert rostogolindu-se pe partea 
cealaltă a străzii. Completând cercul, aruncă o ultimă privire 
spre mașina șerifului. Şoferul lua o înghiţitură dintr-o sticlă și 
părea să nu-i acorde niciun fel de atenţie. 

Păși în pridvorul betonat și merse către ușă, simțind briza 
aerului condiţionat când o deschise. In ciuda răcorii, mirosuri 
stătute se revărsară odată cu briza spre căldura de afară. 
Înăuntru, lumina chioară o făcu să-și ridice ochelarii de soare pe 
frunte, deși ar fi preferat să-i ţină pe nas. Se gândi că era mai 
bine să riște să rămână în memoria cuiva pentru cumpărat apă, 
decât pentru împiedicat de cutii. 

O femeie mai în vârstă, cu părul vopsit negru, era în spatele 
tejghelei din capătul opus al magazinului, cu un pix într-o mână 
și o carte cu rebusuri în cealaltă. Nu-și ridică privirea de pe ea 
pentru a cerceta clientul, ceea ce Audrei îi convenea de minune. 

Lângă perete zumzăia un frigider plin cu apă și sucuri. Audra 
luă trei sticle cu apă și o Cola. 

— Mă scuzaţi, strigă spre femeia în vârstă. 

Fără să-și ridice capul, femeia făcu: 

— Înâm? 

— Aveţi un automat de cafea? 

— Nu, doamnă. 

Femeia arătă cu pixul spre vest. 

— Silver Water, cam la opt kilometri în direcţia aia; acolo au 
un restaurant cu cafea destul de bună. 

Audra se apropie de tejghea. 

— Ok. Atunci doar astea. 

Când așeză cele patru sticle în faţa femeii, Audra observă 
vitrina de sticlă de pe perete. Vreo doisprezece pistoale de 
forme și mărimi diferite, revolvere, semiautomate, cel puţin atât 
cât își dădea seama. Locuise toată viaţa pe coasta de est și, deși 
știa că Arizona era tărâmul armelor, tot găsea imaginea 
pistoalelor neliniștitoare. Un suc și o armă, vă rog, își zise, și 
gândul aproape că o făcu să râdă cu voce tare. 

Femeia bătu bunurile pe casă și Audra scormoni prin geantă, 
temându-se pentru o clipă că a rămas fără numerar. Dar, iată, 
găsi o bancnotă de zece dolari într-o chitanţă de la o farmacie și 
i-o înmână; așteptă restul. 

— Mulţumesc, spuse, ridicând sticlele. 


VP -7 


— lhâm. 

Femeia abia o privise pe parcursul întregului schimb, iar 
Audra era mulțumită. Poate avea să-și amintească de o femeie 
înaltă cu păr castaniu, dacă avea să fie întrebată de cineva. 
Poate că nu. Audra merse la ușă și ieși în zidul de toropeală. 
Sean o urmări de pe bancheta din spate a mașinii, Louise încă 
moțăind lângă el. Audra întoarse capul spre mașina de poliţie. 

Nu mai era. 

O pată întunecată pe pământ, acolo unde polițistul își vărsase 
cafeaua, fantoma unor urme de cauciuc în pietriș. Își umbri ochii 
cu mâna, privi în jur, nu văzu nici urmă de mașină. Sentimentul 
de ușurare o șocă; nu-și dăduse seama cât de mult o tulburase 
de fapt prezența mașinii de poliţie. 

Nu contează. Porneşte la drum, du-te în orașul despre care ti- 
a zis acea femeie, găsește un loc în care să vă odihniti peste 
noapte. 

Audra se îndreptă spre portiera din spate, pe partea Louisei, 
și o deschise. Se ghemui, întinse o sticlă de apă lui Sean și apoi 
își zgâlţâi blând fiica. Louise mârâi și lovi din picioare. 

— Trezește-te, scumpete. 

Louise își frecă ochii, clipind des și privindu-și mama. 

— Ce? 

Audra scoase dopul și duse sticla la buzele fetei. 

— Nu vreau, spuse Louise, cu un glas smiorcăit. 

Audra apăsă sticlă de buzele Louisei. 

— Nu vrei, dar trebuie. 

Înclină sticla și apa picură printre buzele fetei. Louise dădu 
drumul lui Gogo, luă sticla din mâna Audrei și o sorbi dușcă 
după dușcă. 

— Vezi? zise Audra. 

Se uită la Sean. 

— Bea și tu. 

Sean făcu precum i se ceru, iar Audra se urcă la volan. Intră în 
marșarier, întoarse și conduse spre podeţul pentru vite și spre 
drumul de dincolo de el. Nu era trafic, nu trebuia să aștepte în 
curbă. Motorul mașinii hurui și magazinul se micșoră în oglinda 
retrovizoare. 

Copiii rămaseră în liniște, doar sunetele înghiţiturilor și ale 
respiraţiilor mulțumite. Audra strânse sticla de Cola între pulpe 
cât deșurubă dopul, apoi luă o înghiţitură lungă, bulele reci 


VP-8 


pișcându-i limba și gâtul. Sean și Louise izbucniră în hohote 
când Audra râgâi și femeia se întoarse spre ei cu un rânjet. 

— Bună asta, mamă, zise Sean. 

— Da, asta chiar a fost una bună, spuse Louise. 

— Tânjesc să vă fac pe plac, doamnelor și domnilor, zise 
Audra, întorcându-se cu ochii pe drumul din faţa lor. 

Incă niciun semn de oraș. Opt kilometri spusese femeia, și 
Audra numărase două borne, deci mai dura ceva timp. Dar nu 
prea mult. Audra își imagină un motel, unul drăguţ și curat, cu 
un duș - ah, Doamne, un duș - sau, și mai bine, o cadă. Nutri 
speranţa unei camere de motel cu cablu, unde să-i poată pune 
pe copii să se uite la desene animate, cât timp ea se bălăcea 
într-o cadă plină cu apă caldă și spumă, lăsând mizeria și 
transpirația și greutatea de pe umeri să se scurgă de pe ea. 

Incă o bornă și spuse: 

— Nu mai e mult, poate doar vreo trei kilometri, bine? 

— Bine, zise Sean. 

Louise ridică mâinile și șopti un: 

— Yey! 

Audra mai zâmbi o dată, simțind deja apa pe piele. 

Apoi privirea îi căzu pe oglindă și observă mașina șerifului 
conducându-i pe urme. 


VP-9 


CAPITOLUL 2 


O senzaţie ca mâini reci încleștându-i-se pe umeri, inima 
bubuind cu putere. 

— Nu te panica, zise. 

Sean se aplecă spre ea. 

— Poftim? 

— Nimic. Lasă-te pe spate, ai grijă să ai centura de siguranţă 
pusă bine. 

Nu te panica. Poate că nu te urmărește pe tine. Ai doar grijă 
la viteză. Nu-i oferi niciun motiv să te oprească. Audra își alterna 
atenţia de pe kilometraj, pe drumul din față, limba de pe bord 
indicând cincizeci și cinci în timp ce mai lua câteva curbe. 

Mașina de poliţie își păstră distanţa la vreo patruzeci de metri, 
fără să accelereze sau să încetinească. Trena acolo, urmărind-o. 
Da, în mod cert o urmărea. Audra înghiţi în sec, își puse ambele 
mâini pe volan, transpiraţie proaspătă gâdilând-o pe spate. 

la-o încet, își spuse. Nu te panica. Nu te caută pe tine. 

Strada se îndreptă din nou, trecu pe sub șiruri de cabluri 
întinse între piloni de-o parte și de alta. Cu cât înaintau, 
suprafața părea mai aspră, zgâlțâind mașina. Din nou munții la 
orizont. Se concentră pe ei, un punct pe care să-și odihnească 
mintea. 

Ignoră polițistul. Uită-te doar în față. 

Dar mașina de poliţie se umflă în oglindă, șeriful apropiindu- 
se tot mai mult. Acum putu vedea șoferul, un cap lat, umeri laţi, 
degete groase pe volan. 

Vrea să treacă, se gândi. Poftim, treci. 

Dar nu trecu. 

Încă o bornă și un indicator: SILVER WATER PRIMA LA 
DREAPTA. 

— O să fac dreapta, zise Audra. O să fac dreapta și el o să 
meargă mai departe. 

Sean întrebă: 

— Poftim? 

— Nimic. Bea-ţi apa. 

Mai în faţă: curba. 


VP - 10 


Se pregăti să vireze, dar înainte ca degetele să-i atingă 
semnalizatorul, auzi un singur WHOOP! și văzu luminile pâlpâind 
în oglindă - albastru și roșu. 

— Nu, zise Audra. 

Sean se întoarse să se uite prin geam. 

— Mama, asta-i poliţia. 

— Da, spuse Audra. 

— Ne opresc? 

— Cred că da. 

Incă un WHOOP! și mașina de poliţie intră în depășire și 
acceleră până când ajunse la același nivel cu ea. Geamul 
portierei cobori și șoferul arătă spre marginea drumului. 

Audra dădu din cap că da, semnaliză și trase pe dreapta, 
stârnind praf și moloz. Mașina șerifului încetini și opri în spatele 
ei. Se opriseră amândoi într-un nor de praf, astfel încât Audra 
abia putea să-i vadă mașina, cu excepţia luminilor încă 
învârtindu-se și licărind. 

Louise se foi din nou. 

— Ce se întâmplă? 

— Ne-a tras poliţia pe dreapta, zise Sean. 

— Avem probleme? întrebă fata. 

— Nu, răspunse Audra cu prea multă putere pentru a mai fi 
convingătoare. Nu are nimeni probleme. Sunt sigură că nu-i 
nimic. Staţi acolo și lăsaţi-o pe mami să se ocupe de asta. 

Se uită în oglindă în timp ce praful se așeza în jur. Portiera 
mașinii se deschise și polițistul ieși. Se opri, își aranjă cureaua, 
mânerul armei ițindu-se din teacă, apoi se întinse în mașină 
după pălărie. Un bărbat la vârsta a doua, poate cincizeci, 
cincizeci și cinci de ani. Păr negru, cernit pe alocuri. Clădit bine, 
dar nu gras, cu antebraţe groase. Genul de bărbat care ar fi 
jucat fotbal american în tinereţe. Ochii săi ascunși în spatele 
ochelarilor de soare; își trase borul larg al pălăriei peste frunte, 
același bej ca al uniformei. Așeză o mână pe pistol și se apropie 
de mașină. 

— Căcat, șopti Audra. 

Venea tocmai din New York, alegând să o ia pe drumuri de 
țară, atunci când avusese de ales, evitând autostrăzile, și nu 
fusese oprită niciodată. Atât de aproape de California și acum 
asta. Strânse tare de volan pentru a ascunde tremurul. 


VP -11 


Polițistul se opri în fața geamului Louisei, se aplecă să se uite 
la copii. Apoi veni în dreptul geamului Audrei, ciocăni în el, își 
mișcă mâna într-un gest circular, spunându-i să coboare 
geamul. Ea se întinse după butonul de pe portieră, apăsă și 
geamul zbârnâi și gemu. 

— "nă seara, doamnă, zise. Faceţi-mi pe plac și opriţi motorul, 
vă rog. 

Rămâi calmă, se gândi Audra în timp ce învârti cheia în 
contact și opri motorul. Totul va fi bine. Doar stai calmă. 

— Bună seara, zise ea. S-a întâmplat ceva, domnule șerif? 

Plăcuța cu numele de deasupra insignei zicea: SHERIFF R. 
WHITESIDE. 

— Permisul și talonul, vă rog, zise el, ochii încă ascunși în 
spatele ochelarilor de soare. 

— In portieră, spuse ea, arătând spre bord. 

El încuviinţă și ea își întinse mâinile încet, deschise trapa, un 
mănunchi de hărți și gunoi amenințând să se verse pe covorașul 
de picioare. După câteva clipe de scormonit, găsi documentele. 
El le studie, cu chipul fără nicio expresie, iar ea își puse din nou 
mâinile pe volan. 

— Audra Kinney? 

— Da, zise ea. 

— Doamnă sau domnişoară? întrebă el. 

— Doamnă, bănuiesc. 

— Bănuiți? _ 

— Ne-am despărțit. Incă nu am divorţat. 

— Ințeleg, zise, dându-i documentele înapoi. Sunteţi foarte 
departe de casă. 

Ea le luă și le păstră în poală. 

— Excursie, spuse ea. Mergem în vizită la prieteni în 
California. 

— lhâm, spuse el. Totul în regulă, doamnă Kinney? 

— Da, sunt bine. 

El își așeză mâinile pe capotă, se aplecă ușor, vorbi într-un 
hârâit din străfundul gâtlejului. 

— Doar că păreți un pic agitată. Vreun motiv anume? 

— Nu, răspunse, știind foarte bine că minciuna era limpede pe 
chip. Doar că îmi crește ușor tensiunea când sunt oprită de 
poliție. 

— Se întâmplă des, așa-i? 


VP - 12 


— Nu. Voiam să zic că de fiecare dată când am fost oprită, 
mă... 

— Mă gândesc că vreţi să știți de ce v-am oprit. 

— Da, adică, nu cred că am... 

— Motivul pentru care v-am oprit e că mașina e supra- 
încărcată. 

— Supra-încărcată? 

— Se lasă pe osia din spate. De ce nu coborâţi să vedeți? 

Înainte ca Audra să poată răspunde, șeriful deschise ușa și 
făcu un pas în spate. Ea rămase nemișcată, cu documentele 
încă în poală, uitându-se în sus spre el. 

— V-am rugat să ieșiți din vehicul, doamnă. 

Audra așeză talonul și permisul pe scaunul de lângă și își 
desfăcu centura de siguranță. 

— Mama? 

Se întoarse către Sean și zise: 

— E în regulă. Trebuie doar să vorbesc cu domnul poliţist. 
Sunt chiar aici. Ok? 

Sean dădu din cap că înţelege, apoi își mută din nou atenţia 
pe șerif. Audra ieși, soarele arzându-i aprig pielea. 

Șeriful merse în partea din spate a mașinii și arătă. 

— Uitaţi-vă. Vedeţi? Nu aveţi destul spaţiu între cauciuc și 
caroserie. 

Puse mâinile pe capotă și împinse, zgâlțâind mașina pe arcuri. 

— Uitați-vă la asta. Pe aici drumurile nu sunt atât de bune, nu 
sunt bani pentru a le repara. Prindeţi o gaură prea tare și vă 
treziţi cu belele pe cap. Am văzut oameni pierzându-și controlul 
din cauza asta, li se găurește un cauciuc, li se rupe osia, sau 
Dumnezeu mai știe ce, și ajung cu capul în jos într-un șanț sau 
se izbesc de vreun camion de pe contrasens. Nu e o priveliște 
frumoasă, credeţi-mă. Nu pot să vă las să conduceţi așa. 

Audra răsuflă ușurată și un fior o străbătu; șeriful nu știa cine 
era, nu o căuta. Dar senzaţia se diluă îndată în insistența lui de 
a o opri. Audra trebuia să meargă mai departe, dar nu putea 
risca să-l calce pe nervi pe omul acesta. 

— Nu mai am decât puţin de mers, spuse ea, arătând spre 
curba din faţă. Mă îndrept spre Silver Water pentru a petrece 
noaptea acolo. Pot să mai las din lucruri când ajung. 

— Silver Water? întrebă el. Staţi la pensiunea doamnei 
Gerber? 


VP - 13 


— Nu m-am decis încă. 

Șeriful dădu din cap. 

— Oricum, tot sunt mai mult de doi kilometri până la Silver 
Water, drum îngust, multe serpentine. Multe se pot întâmpla de 
aici până acolo. Uitaţi cum facem... luaţi-vă cheile și mergeţi 
acolo, pe marginea drumului. 

— Dacă pot să mai conduc doar un pic o să... 

— Doamnă, încerc să vă ajut aici. Acum, luaţi cheile cum v-am 
rugat și veniţi aici. 

Audra se întinse în mașină, se aplecă pe lângă volan și scoase 
cheile din contact. 

— Mamă, ce se întâmplă? întrebă Sean. Ce vrea? 

— E în regulă, spuse Audra. O rezolvăm într-un minut. Stai 
acolo cuminte și ai grijă de sora ta. Poţi face asta pentru mine? 

Sean își frământă degetele. 

— Da, mamă. 

— Bun băiat, îi spuse și îi făcu cu ochiul. 

Îi aduse cheile șerifului - Whiteside era, nu? - și i le înmână. 

— Urcaţi pe acostament, zise el, arătând spre nisipul de lângă 
stradă. Nu vreau să vă lovească ceva. 

Făcu precum i se spuse, Sean și Louise răsucindu-se pe 
banchetă pentru a se uita la ea prin geamul din spate. 

Whiteside întinse mâna spre portbagaj. 

— la să vedem ce avem aici. 

Avea voie s-o facă? Să îi deschidă portbagajul și să se uite 
înăuntru? Audra își duse mâna la gură, păstră liniștea în timp ce 
el își plimbă privirea peste cutiile împachetate, gențile cu haine, 
două coșuri pline cu jucării. 

— Să vă zic ce pot face pentru dumneavoastră, spuse 
polițistul, făcând un pas în spate și proptindu-și mâinile în șold. 
O să mut câteva dintre lucrurile astea în mașina mea, doar 
pentru a ușura un pic încărcătura, vin în spatele dumneavoastră 
până în Silver Water - aș zice chiar că doamna Gerber s-ar 
bucura de asta -, iar apoi vă gândiţi ce faceţi mai departe. Va 
trebui să lăsaţi niște lucruri în urmă, vă zic de pe acum. E un 
second-hand caritabil în oraș, sunt sigur că cei de acolo vă pot 
ajuta. Pe aici avem cel mai sărac petec de pământ din stat și 
second-hand-ul e cam singurul rămas deschis. În fine, să vedem 
ce aveţi. 


VP - 14 


Whiteside se aplecă și ridică o cutie pe buza portbagajului. 
Deasupra ei, pături și cearșafuri împăturite. Dedesubt, doar 
așternuturi și prosoape, îşi aminti Audra. Împachetase păturile și 
feţele de pernă preferate ale copiilor: Star Wars pentru Sean, 
Doc McStuffins pentru Louise. Văzu culorile pastelate, vii, în 
timp ce polițistul scormonea pe fundul cutiei. 

Atunci îi trecu prin minte să-l întrebe ce anume căuta în cutie 
și deschise gura să o facă, dar el vorbi primul: 

— Doamnă, asta ce este? 

Bărbatul se îndreptă, cu mâna încă în cutie, ţinând la o parte 
un teanc de pături și cearșafuri. Audra rămase nemișcată pentru 
o clipă, mintea ei incapabilă de a conecta întrebarea lui de un 
răspuns logic. 

— Pături și chestii din astea, spuse. 

El arătă cu mâna dreaptă în cutie. 

— Și asta? 

Frica se aprinse ca o lumină. Crezuse că mai înainte fusese 
speriată, dar nu, aceea nu fusese decât o simplă îngrijorare. Dar 
asta, acum, asta era frică. Ceva nu era deloc în regulă aici, și 
nu-și dădea seama ce anume. 

— Nu știu la ce vă referiţi, spuse ea, neizbutind să ţină fiorul 
departe de voce. 

— Mai bine veniţi să vedeţi, zise el. 

Audra făcu încet câţiva pași spre el, tenișii ei crăpând pietriș 
și nisip. Se aplecă și privi în măruntaiele întunecate ale cutiei. 
Acolo jos, o formă a unui obiect pe care nu-l putea discerne prea 
bine. 

— Nu știu ce e asta, zise ea. 

Whiteside își vâriî mâna înăuntru, prinse obiectul de un colț și 
îl ridică în lumina dură de afară. 

— Nu vreţi să ghiciţi? întrebă el. 

Nu era niciun dubiu - o punguliță destul de mare plină pe 
jumătate cu frunze verzi și uscate. 

Audra dădu din cap și zise: 

— Aia nu-i a mea. 

—Aș zice că seamănă cam mult cu marijuana. 
Dumneavoastră ce credeţi? 

Teama rece din pieptul Audrei îi împânzi braţele și pulpele ca 
apa îngheţată îmbibându-i-se în haine. În centrul ei - amortizată. 


VP -15 


Da, știa ce era. Dar nu mai folosise așa ceva de ani de zile. Nu 
mai folosise nimic de genul de doi ani. Nici măcar bere. 

— Nu e a mea, zise. 

— Sunteţi sigură? 

— Da, sunt sigură, răspunse, dar o mică parte din ea se gândi 
că fusese cândva o perioadă în care consumase așa ceva, nu-i 
așa? 

Aș fi putut să o ascund și să uit de ea între cearșafuri? Nu aș fi 
putut. Aș fi putut? 

— Atunci aveţi de gând să-mi spuneţi cum a ajuns în 
portbagajul mașinii dumneavoastră? 

— Nu știu, zise și se întrebă neîncetat dacă era posibil - era? 

Nu. În mod cert nu. De când se măritase, nu mai fumase 
nimic, iar de atunci se mutase de trei ori. În niciun caz nu ar fi 
putut să o urmărească punga aia până aici, indiferent cât de 
neatentă ar fi fost. 

Văpaie în ochi, lacrimi ameninţând-o, mâinile ei începând să 
tremure. Dar trebuia să se controleze. Pentru copii, se gândi. Nu 
îi lăsa să te vadă pierzându-ți controlul. Își şterse obrazul cu 
palma, își trase nasul zgomotos. 

Whiteside ridică punga în lumină, o scutură. 

— Păi, atunci trebuie să avem o discuţie despre cui aparţine. 
Totuși, vă zic, cred că e un pic mai mult decât s-ar putea 
considera pentru consum propriu. Așa că trebuie să purtăm o 
discuţie lungă și serioasă. 

Genunchii Audrei se înmuiară și își așeză o mână pe marginea 
capotei, pentru a se sprijini. 

— Domnule, jur pe Dumnezeu, nu-i a mea și nu știu de unde a 
apărut. 

Și ăsta era adevărul, nu? 

— După cum am spus, doamnă, va trebui să purtăm o discuţie 
despre asta. 

Whiteside așeză pungulița peste pături și scoase cătușele din 
curea. 

— Dar deocamdată vă arestez. 


VP - 16 


CAPITOLUL 3 


— Poftim? 

Picioarele Audrei amenințau să cedeze. Dacă nu s-ar fi 
rezemat de mașină, s-ar fi prăbușit. 

— Mama? 

Sean își desfăcuse centura de siguranţă și se aplecase peste 
banchetă, cu ochii larg deschiși. 

— Mamă, ce se întâmplă? 

Louise se uită și ea în spate, cu frică pe chip. Lacrimile își 
croiseră urme fierbinţi pe obrajii Audrei. Își trase din nou nasul și 
își șterse lacrimile. 

— Nu se poate, zise. 

Trăsăturile lui Whiteside rămaseră neschimbate. 

— Doamnă, trebuie să veniţi cu mine la mașină. 

Audra își scutură capul. 

— Dar... copiii mei. 

El se apropie, își cobori vocea. 

— Să ne purtăm civilizat acum, de dragul lor. Faceţi ce vă 
spun eu și totul va merge mult mai ușor pentru dumneavoastră 
și pentru ei. Acum, haideţi. 

Whiteside întinse mâna să o prindă de braţ, iar ea îl lăsă să o 
conducă din spatele breakului ei spre partea din faţă a mașinii 
de poliție. 

— Mama? Mamă! 

— Spuneţi-i că e totul în regulă, zise Whiteside. 

Audra privi spre mașina ei. 

— Totul e în regulă, Sean. Ai grijă de sora ta. O rezolvăm în 
câteva minute. 

Ajunseră la mașina de poliţie și bărbatul spuse: 

— Goliţi-vă buzunarele aici, pe capotă. 

Audra își vâri mâinile în buzunarele blugilor și lăsă pe capotă 
o grămăjoară de batiste de hârtie și mărunţiș. Whiteside aruncă 
punga de marijuana peste ea. 

— Asta-i tot? Acum întoarceți-vă buzunarele pe dos. 

O făcu, iar el o întoarse de braţ cu spatele la el. 

— Mâinile la spate. 


VP - 17 


Audra auzi clicul metalului și îi simţi degetele dure pe 
încheieturi. 

— Aveţi dreptul să nu spuneți nimic. Orice veţi spune poate și 
va fi folosit împotriva dumneavoastră într-o sală de judecată. 
Aveţi dreptul la un avocat în timpul interogatoriului; dacă nu vă 
puteţi permite un avocat, vi se va aloca unul din oficiu. 
Înţelegeţi? 

Când metalul răcoros se încolăci în jurul fiecărei încheieturi, 
portiera din spate a breakului se deschise. Sean dădu buzna din 
mașină și ateriză în palme și-n genunchi, în praf. 

— Mamă, ce se întâmplă? strigă, ridicându-se în picioare. 

Din mașină se auzi plânsul Louisei, din ce în ce mai tare. 

— E totul în regulă, zise Audra, dar Sean nu se opri. 

— Înțelegeţi? întrebă Whiteside din nou. 

Sean, deja alergând, zise: 

— Hei, las-o pe mama în pace. 

— Sean, du-te înapoi... 

Whiteside smuci și roti cătușele, împungând durere în 
încheieturile și umerii Audrei. Ea scoase un icnet și Sean se opri 
brusc. 

— Vă înțelegeți drepturile? Whiteside întrebă încă o dată, gura 
aproape de urechea ei. 

— Da, răspunse ea, cuvântul strecurat printre dinţi, oţelul 
mușcând din piele. 

— Atunci spuneţi-o. Spuneti: Da, înţeleg. 

— Da, înțeleg. 

— Mulţumesc. 

Bărbatul se întoarse spre Sean. 

— Mai bine te întorci în mașină, fiule. O rezolvăm noi într-un 
minut sau două. 

Sean se îndreptă, era înalt pentru vârsta lui, dar părea foarte 
mărunt acolo, la marginea drumului. 

— Lasă-mi mama în pace. 

— Asta nu pot face, fiule. Acum întoarce-te la mașină. 

Smuci cătușele din nou și îi rosti în ureche: 

— Spuneţi-i. 

Audra sâsâi de durere. 

— Spuneţi-i, altfel totul se complică. 


VP-18 


— Sean, întoarce-te în mașină, zise ea, străduindu-se să-și 
alunge frica din glas. Auzi, sora ta plânge. Trebuie să mergi să ai 
grijă de ea. Hai, fii băiat bun pentru mine. 

Sean arătă spre Whiteside. 

— Să nu-i faceţi rău, spuse, apoi se întoarse și merse la 
mașină, uitându-se înapoi peste umăr. 

— Viteaz băiat, zise Whiteside. Acum, aveţi ceva ascuţit 
asupra dumneavoastră? Ceva ce m-ar putea răni în timpul 
percheziţiei? 

Audra dădu din cap că nu. 

— Nu, nimic. Staţi un pic - ce? Mă percheziționați? 

— Corect, spuse Whiteside și se ghemui în spatele ei. 

Işi încolăci degetele mari în jurul gleznelor și apăsă, plimbând 
materialul blugilor ei între palme. 

— Nu puteţi face așa ceva, spuse ea. Puteţi? O femeie poliţist 
ar trebui să o facă. 

— Pot să vă percheziţionez și asta fac. Nu veţi fi tratată 
special doar pentru că sunteţi femeie. A fost o vreme în care aș 
fi putut suna la poliţia din Silver Water să chem o femeie poliţist, 
doar așa, din curtoazie, nu pentru că aș fi obligat - că nu sunt -, 
dar acum nu mai pot. Primarul a închis secţia din Silver Water 
acum trei ani. Orașul nu și-a mai permis așa ceva. 

Mâinile îi urcară pe gambe și pulpe, apăsând, explorând. Apoi 
își împinse dosul unei palme între pulpele ei, în zona inghinală, 
doar pentru o clipă, dar suficient cât Audra să strângă din ochi și 
să i se facă rău. Apoi pe fese, în buzunarele din spate, și jos pe 
celălalt picior, înainte ca arătătoarele să-i scurme în teniși. Apoi 
se ridică, mâinile brăzdându-i spatele leoarcă de transpiraţie, în 
faţă apoi, pe burtă, abia răzuind conturul sânilor, sus pe umeri, 
în jos pe braţe. 

Abia când termină, Audra observă că-și ţinuse respiraţia. 
Acum o eliberă într-o expiraţie lungă, înfiorată. 

Apoi auzi plânsetul venind din mașina ei, tot mai puternic, 
aproape isteric. 

— Copiii mei, zise. 

— Nu vă faceţi griji pentru ei, zise Whiteside și o conduse în 
partea din spate a mașinii de poliţie. 

Deschise portiera. 

— Aveţi grijă la cap. 

Işi așeză o mână pe creștetul ei, apăsă, o ghidă înăuntru. 


VP-19 


— Picioarele, spuse. 

Pentru o clipă Audra nu pricepu, dar apoi își ridică picioarele 
în mașină. Șeriful trânti ușa și lumea amuţi dintr-odată. 

— Oh, Doamne! spuse ea și nu-și mai putu reține lacrimile. 
Oh, Doamne. 

Panica îi zăngăni prin minte, prin piept, amenințând să-i ia 
cumpătul de tot dacă nu se controla. Se strădui să respire adânc 
pe nas, să ţină respiraţia, să sufle aerul pe gură, vârful limbii 
apăsând partea din spate a danturii. Exerciţiu de relaxare 
învățat în perioada de detoxifiere. Concentrează-te pe clipa de 
acum, găsește ceva cu privirea, concentrează-te pe acel punct 
până când lumea se adună la loc. 

Prin grilajul ce separa bancheta din spate de cea din faţă văzu 
o tăietură de cinci centimetri în tetiera tapiţată cu piele. Țintui 
tăietura cu privirea, respirând. /nspiră, ține, expiră, inspiră, tine, 
expiră. 

Îl văzu cu colţul ochiului pe Whiteside mergând în partea din 
spate a mașinii de poliţie, apoi auzi portbagajul deschizându-se 
și închizându-se. Merse în față, ridică punga cu marijuana de pe 
capotă, o lăsă să cadă într-un plic maro, făcu apoi la fel cu 
resturile de șerveţele și mărunţișul pe care Audra le scosese din 
buzunare. Ea își reașeză privirea pe tăietura din tetieră, se 
concentră din nou pe respiraţie. Portiera se deschise în față, pe 
partea pasagerului, și Whiteside așeză cele două plicuri pe 
banchetă înainte de a se apleca șia se uita la ea. 

— Aveţi familie prin apropiere? 

— Nu, răspunse Audra. 

— Poate veni cineva să ia copiii pentru dumneavoastră? 

— Am un prieten, zise ea. În California. San Diego. 

— Păi, asta nu prea ne e de ajutor acum, nu? Dar tatăl lor? El 
unde e? 

— New York. Nu mai suntem împreună. 

Whiteside expiră prin buzele țuguiate, dispăru dincolo de 
gânduri pentru câteva clipe, apoi dădu din cap - decizia fu luată. 
Se întinse și ridică staţia radio de pe bord. 

— Collins, ești? 

Rămase tăcut pentru o vreme, capul aplecat, ascultând. 

— Collins, unde ești? 

Un pârâit, apoi vocea unei femei. 

— Sunt pe Gisela Road, domnule. Cu ce vă pot ajuta? 


VP - 20 


— Sunt pe County Road, chiar înainte de curba spre Silver 
Water, zise el. Tocmai am arestat pe cineva pentru deţinere. Am 
doi copii în mașina suspectei, așa că am nevoie să ai grijă de ei, 
bine? Și vezi dacă poţi da de Emmet. Am nevoie să remorcheze 
ceva de aici. 

Liniște preţ de câteva clipe, înainte ca Whiteside să vorbească 
din nou: 

— Collins? 

— Da. 

— Crezi că poţi da de Emmet pentru mine? 

Incă o pauză și Whiteside își umezi buzele. 

— Collins? Da sau nu? 

— Sigur, zise femeia. Daţi-mi cinci, zece minute. 

Whiteside îi mulțumi și așeză staţia înapoi în furcă. Se uită în 
spate la Audra și zise: 

— In regulă. Acum trebuie să așteptăm un pic. 

Prin ușa deschisă, Audra auzi vaietul Louisei, secerând prin 
panica ce-i fierbea în minte. 

— Auziţi, spuse ea. Copiii mei plâng. Nu pot să-i las acolo. 

Bărbatul oftă, apoi spuse: 

— Bine. Mă duc eu până la ei. 

— Staţi, pot să... i 

Ușa se trânti, zgâlțâind mașina pe suspensii. În timp ce se uita 
la el cum pășea încet spre mașina ei, Audra rosti o rugăciune 
șoptită. 


VP -21 


CAPITOLUL 4 


Sean îl văzu prin portbagajul deschis, apropiindu-se. Louise se 
văita, strângându-l pe Gogo tare la piept. Ghemotocul de 
umplutură și cârpă roz ce fusese cândva un iepure încă mai 
avea doi ochi - încă. 

— Taci, spuse Sean. Mama a zis că totul va fi bine. Așa că 
taci, da? 

Degeaba. Continuă să plângă, chiar mai tare după ce masivul 
poliţist trântise ușa portbagajului. Veni în dreptul portierei lui 
Sean și o deschise, se ghemui acolo jos pentru a fi la același 
nivel cu ei. 

— Sunteţi bine aici, copii? 

— Ce se întâmplă? întrebă Sean. 

Polițistul își șterse buzele cu palma. 

— Ei bine, nu pot să te mint, fiule. Mama ta a cam dat de 
belea. 

— Dar n-a făcut nimic. 

Șeriful Whiteside - Sean îi citi pe ecuson - își dădu jos 
ochelarii de soare, dezvelindu-și ochii gri. lar ceva de acolo, din 
ei, îl sperie atât de tare pe Sean, până în miezul său, îl zgudui 
atât de tare, încât trimise un junghi în vezică și-l furnică, simțind 
acum nevoia de a se elibera. 

— Păi, uite, asta e problema, spuse Whiteside. Avea ceva în 
portbagaj ce nu trebuia să aibă. Ceva ilegal. Acum trebuie să o 
duc în oraș, ca să putem purta o discuţie despre asta. Dar vă 
promit că totul va fi bine. 

— Ce-a avut? întrebă Sean. 

Șeriful zâmbi ușor. 

— Ceva ce n-ar fi trebuit să aibă. Doar atât. O să fie bine. 

Acum Whiteside își lăsă privirea să i se plimbe prin mașină, 
peste Sean și Louise, iar băiatul aproape că putu simţi căutătura 
pe el, scormonindu-i pe piele. Șeriful se ridică un pic pentru a o 
vedea ceva mai bine pe Louise, o studie din cap până în 
picioare. Incuviinţă din cap și limba îi apăru între buze, le udă și 
se retrase. 


VP - 22 


— O să fie bine, repetă. Acum, uite ce se va întâmpla: după 
cum am spus, trebuie să o iau pe mama voastră în oraș să 
discut cu ea, dar nu pot să vă las singuri aici. Deci colega mea, 
ajutorul de șerif Collins, va veni să vă ducă undeva în siguranță, 
unde să poată avea grijă de voi. 

Louise scoase un văitat ascuţit. 

— Mergem la pușcărie? 

Whiteside zâmbi, dar privirea ce-l înspăimântase pe Sean încă 
îi mai zăbovea în ochi. 

— Nu, drăguță. Nu mergeţi la pușcărie. Ajutorul de șerif 
Collins o să vă ducă într-un loc sigur. 

— Unde? întrebă Sean. 

— Un loc sigur. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Totul va fi bine. 

— Pot să-l iau pe Gogo? întrebă Louise. 

— Sigur că poţi, drăguță. Ajutorul de șerif Collins va fi aici în 
câteva clipe și totul o să fie bine. 

— O tot spuneți. 

Whiteside se uită la Sean și zâmbetul îi dispăru de pe chip. 

— Ce anume? 

Apoi Sean pricepu ce-l deranjase la ochii șerifului. 

— Tot spuneţi că totul o să fie bine. Dar păreţi speriat. 

Whiteside clipi și zâmbetul i se întări. 

— Nu sunt speriat, fiule. Vreau doar ca amândoi să știți că o 
să fie bine. Ajutorul de șerif Collins o să aibă mare grijă de voi. 
Mama voastră și cu mine o să rezolvăm problema cât se poate 
de repede, apoi puteţi merge toţi acasă. Hei, nu mi-aţi spus cum 
vă cheamă. 

Sean își închise gura. 

Whiteside se uită la Louise, ale cărei vaiete se transformaseră 
în scâncete și-un nas înfundat. 

— Cum te cheamă, drăguță? 

— Louise. 

— Și pe fratele tău cum îl cheamă? 

— Sean. 

— Bune nume, zise Whiteside, zâmbind atât de larg de-și 
arătă dinţii. De unde sunteţi? 

— New York, răspunse Louise. 

— New York, repetă și el. Chiar așa? Păi, sunteţi tare departe 
de casă. 

— Ne mutăm în California, spuse Louise. 


VP - 23 


— Taci, zise Sean. Nu trebuie să-i spunem nimic. 

Whiteside râse ușor. 

— Domnișoara poate vorbi cu mine dacă vrea. 

Sean se întoarse spre el, îi aruncă o privire aspră. 

— Am văzut la TV. Nu trebuie să vă spunem nimic. 

Șeriful se întoarse din nou spre Louise. 

— Fratele tău cel mare e un băiat isteț. Cred că o să se facă 
avocat când va fi mare, ce zici? 

Louise îl îmbrăţișă pe Gogo. 

— Nu știu. 

— În fine, vorbim și noi, să mai treacă timpul, nu? Cum fac 
oamenii. Și voiam doar să mă asigur că sunteţi bine. Aveţi apă 
aici? 

Louise ridică sticla, i-o arătă. Sean se uita drept în faţă. 

— Păi, să beţi tot. E foarte cald aici. Nu vreau să vă 
deshidratați. 

Louise luă o înghiţitură lungă. Sean nu. 

Zgomot de afară și șeriful se uită spre stradă. 

— lat-o că vine, zise, ridicându-se. 

Sean trase cu ochiul prin parbriz, printre tetierele din faţă. O 
altă mașină de poliţie se apropie, încetini și se întoarse. Dădu cu 
spatele pe marginea drumului până când bara din spate ajunse 
la doar câţiva metri de break. O femeie mai tânără în uniformă 
asemănătoare celei de pe Whiteside ieși din mașină. Avea părul 
blond prins la spate, maxilar ferm ca al unui băiat, șolduri 
înguste. 

Ajutorul de șerif Collins trecu pe lângă partea din faţă a 
mașinii și se alătură lui Whiteside, în dreptul portierei. 

— Ei sunt Sean și Louise, spuse el. Sunt un pic supăraţi, dar 
le-am zis că vei avea mare grijă de ei. Nu-i așa? 

— Așa e, zise ea în timp ce se ghemui lângă ușă. Bună, Sean. 
Bună, Louise. Eu sunt ajutorul de șerif Collins și o să am grijă de 
voi. Doar pentru puţin timp, până rezolvăm problema. Nu vă 
faceţi griji. Totul va fi bine. 

Când îi văzu ochii albaștri, Sean simţi atingerea unui deget 
înghețat pe inimă; în ciuda zâmbetului și glasului blând, părea și 
mai speriată decât șeriful. 

— Acum haideţi cu mine. 

— Unde ne duceti? întrebă Sean. 

— Undeva în siguranţă, spuse Collins. 


VP - 24 


— Dar unde? 

— Undeva în siguranţă. Poate o ajuţi și pe Louise cu centura. 

Sean dădu să răspundă, să-i spună că nu, nu aveau de gând 
să meargă nicăieri, dar Louise spuse: 

— Pot să o desfac singură. A spus că pot să-l iau și pe Gogo. 

— Sigur că poţi, zise Collins. 

Înainte ca Sean să aibă cum să o oprească, Louise se ridică 
din scaunul de copii și se cocoţă peste el, luând-o pe Collins de 
mână. Cât timp ajutorul de șerif o ajută să coboare, Sean 
rămase nemișcat. 

Collins întinse mâna liberă spre el. 

— Hai. 

Sean își încrucișă braţele. 

— Nu cred că artrebui. 

— Sean, nu ai de ales, spuse ea. Trebuie să vii cu mine. 

— Nu. 

Whiteside se aplecă și rosti pe-o voce joasă: 

— Fiule, cum ţi-a spus și ajutorul de șerif, nu ai de ales în 
toată treaba asta. Dacă trebuie, te arestez, îţi pun cătușele și te 
car până la mașina ajutorului de șerif. Sau poţi să ieși pe 
picioarele tale și să mergi până la ea. Ce alegi? 

— Nu mă puteţi aresta, zise Sean. 

Șeriful se aplecă, apropiindu-se tot mai mult, cu frica din 
priviri întărâtată. 

— Eşti sigur de asta, fiule? 

Sean înghiţi în sec și zise: 

— Ok. 

leși din mașină, iar Whiteside îi așeză o mână grea pe umăr și 
îl îndrumă spre mașina de poliţie, Collins ținând-o pe Louise de 
mână și mergând în faţă. Ajutorul de șerif deschise ușa din 
spate a mașinii și o ajută pe Louise să intre. 

— Dă-te un pic mai încolo, scumpo, zise Collins. 

Întinse mâna pentru Sean. 

Sean se întoarse să arunce o privire spre mașina șerifului, 
încercând să-și vadă mama prin parbriz. Tot ce reuși să 
deslușească fu o siluetă vagă ce putea să fie ea sau nu. 
Degetele groase ale lui Whiteside se strânseră pe umărul său, îl 
ghidară spre Collins. 


VP -25 


— Hai, intră, spuse Collins, cu o mână sub braţul băiatului, 
încurajându-l să intre în mașină. Fă-mi pe plac și ajut-o pe sora 
ta cu centura de siguranţă, bine? 

Sean se blocă când văzu bancheta din spate a mașinii de 
poliție acoperită cu o folie transparentă de plastic, lipită ca să nu 
se miște, întinsă peste banchetă, partea din spate a locurilor din 
faţă, covorașele de pe jos, tetierele. Collins îi așeză o mână pe 
spate și îl împinse să intre cu totul. 

Ușa se închise în urma lui, iar Sean se uită prin geamul prăfuit 
la cei doi polițiști vorbind foarte aproape unul de celălalt. Collins 
dădea din cap la tot ce-i spunea Whiteside, apoi șeriful se 
întoarse și merse înapoi la mașina lui. Collins rămase locului 
pentru o vreme, cu o mână la gură, privind în gol. Sean avu timp 
să se întrebe pentru câteva clipe ce gânduri puteau să o 
țintuiască acolo, înainte ca femeia să ocolească mașina, să 
deschidă portiera din faţă și să intre. 

Invârti cheia în contact și se uită în spate la Sean și zise: 

— Te-am rugat să-ţi ajuţi sora cu centura de siguranţă. Poţi 
face asta pentru mine? 

Fără să-și smulgă privirea de pe Collins, Sean trase centura 
peste Louise, o prinse, apoi făcu la fel și cu a sa. 

— Mulţumesc, zise ajutorul de șerif. 

Collins porni mașina și ieși de pe marginea drumului, 
accelerând, îndepărtându-se de breakul lor în care călătoriseră 
de-a lungul ţării. Intersecţia pentru Silver Water se apropie și 
Sean așteptă ca femeia să frâneze și să vireze. 

Dar nu o făcu. In schimb, trecând de ieșire, prinse tot mai 
multă viteză. Sean își întoarse capul, privi indicatorul și curba 
dispărând în urma lor. Teroarea ce-i viermuia prin stomac de 
când fuseseră opriţi de șerif urcă acum în piept și-n gâtlej. Il 
năpădiră lacrimile, fierbinţi și șocante, picurând de pe obraji pe 
tricou. Încercă să le ţină în frâu, dar nu izbuti. Nici vaietul nu-l 
putu ţine închis în gură. 

Collins se uită la el. 

— Nu te teme, zise. Totul o să fie bine. 

Cumva, faptul că-l surprinse plângând ca un bebeluș 
înrăutăţise situația, îngrămădind rușine peste frică, iar Sean 
plânse și mai abitir. Plângea după mama lui și după casa lui și 
după perioada pe care o avuseseră împreună înainte de a fi 
nevoiţi să plece. 


VP - 26 


Louise se întinse pe banchetă, mâna ei mică atingând-o pe a 
lui. 

— Nu plânge, spuse ea. Totul va fi bine. Ne-au zis. 

Dar Sean știa că minţiseră. 


VP - 27 


CAPITOLUL 5 


Audra văzu cealaltă mașină de poliţie îndepărtându-se în 
ceața lacrimilor sale. Își urmărise copiii cum fuseseră scoși din 
mașina ei și duși la mașina ajutorului de șerif, văzuse privirile lui 
Sean aruncate spre ea, plânsese când dispărură. Acum șeriful 
Whiteside porni înapoi la pas lent, își așeză ochelarii de soare, 
degetele mari agăţate-n curea, de parcă totul pe lume era în 
regulă. De parcă propriii ei copii nu fuseseră tocmai acum luaţi 
de un străin. a 

Un străin, poate, dar o polițistă. In orice fel de belea ar fi 
călcat ea, poliţista avea să le poarte de grijă. Aveau să fie în 
siguranţă. 

— O să fie în siguranţă, rosti Audra cu glas tare, vocea-i 
dogită în ureche. 

Închise ochii și o zise din nou, ca pe o dorinţă pe care o voia 
îndeplinită cu disperare. 

Whiteside deschise portiera și se strecură înăuntru, greutatea 
sa zgâlțâind mașina. Închise ușa, vâri cheia în contact și porni 
motorul. Ventilatoarele se treziră la viaţă, împingând aer cald în 
interior. 

Audra îi văzu reflexia ochelarilor de soare în oglinda 
retrovizoare și știu că o urmărea ca pe o albină prinsă într-un 
borcan. Își trase nasul zgomotos, clipind să-și alunge lacrimile. 

— Remorcherul e pe drum, zise el. Apoi putem să plecăm. 

— Acea polițistă... 

— Ajutorul de șerif Collins, spuse el. 

— Ajutorul de șerif - unde îmi duce copiii? 

— Într-un loc sigur. 

Audra se aplecă spre el. 

— Unde? 

— Un loc sigur, răspunse. Ai alte lucruri la care să te gândești 
acum. 

Inspiră, expiră, simţi isteria umflându-se în ea, o înăbuși. 

— Vreau să știu unde îmi sunt copiii, spuse ea. 

Whiteside rămase nemișcat și tăcut pentru câteva secunde 
înainte de a zice: 


VP - 28 


— Mai bine să tăceţi acum. 

— Vă rog, spuneţi-mi doar... 

Işi dădu ochelarii de soare jos, se roti spre ea. 

— Am spus să tăceți. 

Audra cunoștea privirea aia - îi îngheţă inima. Acel aliaj de 
ură și furie din ochii săi. Aceeași privire pe care o avusese tatăl 
ei de fiecare dată când își umplea burta cu alcool și trebuia 
neapărat să rănească pe cineva, de obicei pe ea sau pe fratele 
ei mai mic. 

— Imi pare rău, spuse pe un ton atât de jos, încât nici șoaptă 
nu era. 

Ca o fetiţă de opt ani, sperând ca un îmi pare rău să-i ţină 
cureaua tatălui în jurul șoldurilor, nu strânsă în pumn. Nu izbuti 
să-i ţină isonul, plecă privirea în poală. 

— In regulă, spuse el, și se întoarse spre deșertul de dincolo 
de parbriz. 

Liniște acum, doar huruitul motorului pornit și Audra 
împotmolită într-o senzaţie de ireal, ca și cum toate acelea nu 
erau decât o parte a unui vis febril, ca și cum era martor în visul 
altcuiva. 

Dar nu fuseseră la fel și ultimele optsprezece luni? 

De când l-a părăsit pe Patrick, luându-i pe Sean și Louise cu 
ea, nu avusese parte decât de zile și săptămâni și luni de griji. 
Spectrul soțului mereu ghicindu-se pe la colţurile ochilor; știind 
despre el, despre ce voia să ia de la ea, toate atârnau peste 
mintea ei ca un voal constant. 

Din clipa în care Patrick a priceput că a pierdut-o, că nu mai 
avea să se plece în faţa lui, a început să dea târcoale, căutând 
să pună mâna pe singurul lucru care știa că ar distruge-o. El nu- 
și iubea copiii, așa cum niciodată nu o iubise pe Audra. Pentru el 
erau posesiuni, ca o mașină sau un ceas scump. Un simbol 
pentru toţi cei din jurul său - uitaţi-vă la mine, am succes, îmi 
trăiesc viaţa ca oamenii adevăraţi. Audra a realizat prea târziu 
că ea și copiii nu erau decât simple bucăţi din fațada pe care și- 
o clădise în jurul său pentru a crea iluzia unui bărbat decent. 

Când, în sfârșit, a reușit să se elibereze, rușinea a provocat o 
furie în el ce nu s-a mai stins niciodată. lar Patrick putea trage 
de atâtea sfori jegoase. Alcoolul, pastilele, cocaina, toate. Deși 
obișnuise să se îngrijească de aceste slăbiciuni ale ei ca 
modalităţi de a o îmblânzi - un facilitator, îl numise psihologul -, 


VP - 29 


acum se folosea de acele slăbiciuni ca de arme cu care să o 
lipsească de copiii ei. Patrick prezentase dovezi avocaţilor, 
judecătorului, apoi Protecția Copilului s-a arătat, i-a luat interviu 
în micul apartament din Brooklyn în care se mutase. Intrebări 
atât de maliţioase, de jignitoare. 

Ultimul interviu a frânt-o. Bărbatul și femeia îngrijoraţi, 
glasurile lor cumsecade, întrebând dacă era adevărat ceea ce li 
se spusese, și oare nu avea să le fie mai bine copiilor cu tatăl 
lor, chiar și numai pentru câteva săptămâni, până se putea pune 
pe picioare? 

— Sunt pe picioarele mele, le-a zis. Nu am mai consumat de 
peste doi ani. 

Și spusese adevărul. Dacă nu s-ar fi curățat mai întâi, nu ar fi 
avut puterea de a-și părăsi soţul, de a lua copiii cu ea. Cele 
optsprezece luni de atunci au fost o bătălie, cu siguranță, dar 
niciodată în toată acea perioadă nu s-a întors la obiceiurile care 
cândva aproape o omorâseră. Işi reclădise viața pentru ea și 
copiii ei, pusese mâna pe un job stabil de chelneriţă într-o 
cafenea. Nu făcea mulţi bani, dar avea ceva pus deoparte, o 
sumă luată din contul comun al ei și al lui Patrick înainte să 
plece. Reîncepuse chiar să picteze. 

Dar bărbatului și femeii nu a părut să le pese de toate astea. 
S-au uitat unul la celălalt cu milă pe chipuri, iar Audra i-a rugat 
să plece. 

lar bărbatul și femeia au zis: 

— Am prefera să nu se ajungă la proces. E întotdeauna mai 
bine să se rezolve între părinți. 

Așa că Audra a urlat la ei și le-a cerut să plece naibii din casa 
ei și să nu se mai întoarcă niciodată. 

Și-a petrecut tot restul acelei zile într-o stare de agitaţie 
frenetică, tremurând, poftind câte ceva, orice, ca să-i 
netezească muchiile fricii. În cele din urmă și-a sunat prietena, 
pe Mel, singura amică păstrată din facultate, și Mel i-a zis să 
vină la ea, să vină în San Diego, doar pentru câteva zile, aveau 
loc. 

Audra a început să împacheteze chiar în clipa în care a așezat 
receptorul în furcă. La început nu fuseseră decât suficiente 
haine pentru ea și copii ca să le ajungă scurt timp, apoi s-a 
gândit la jucării și la faptul că probabil și-ar fi dorit așternuturile 
preferate, așa că genţile au devenit cutii și și-a dat seama că nu 


VP - 30 


putea zbura, trebuia să aleagă mașina îmbătrânită cumpărată 
cu un an în urmă, iar apoi și-a dat seama că nu putea să fie doar 
pentru câteva zice, trebuia să fie pentru totdeauna. 

Nu s-a oprit să se gândească la ce făcea decât pe la 
jumătatea lui New Jersey. Cu patru zile în urmă, de dimineaţă, a 
tras pe dreapta cuprinsă de o panică ce părea să fi explodat de 
undeva din miezul ei. Deși Sean a tot întrebat-o de ce a oprit, 
Audra a rămas nemișcată, cu mâinile pe volan, pieptul 
ridicându-se și coborându-se în timp ce se lupta pentru câteva 
guri de aer. 

Sean a fost cel care a calmat-o atunci. Și-a desfăcut centura 
de siguranță, s-a cocoţțat pe locul de lângă ea, a ţinut-o de mână 
și i-a vorbit pe un ton cald și calm. După câteva minute, s-a 
adunat, iar Sean a rămas lângă ea să se gândească la ce era de 
făcut, încotro mergeau și cum aveau să ajungă acolo. 

Străzi mai mici, a decis. Nu știa ce s-ar fi putut întâmpla dacă 
Protecţia Copilului ar fi aflat că plecase cu copiii, dar era posibil 
să alerteze poliţia și aceștia ar fi început să o caute. Așa că o 
luaseră pe drumuri înguste și șerpuitoare prin nenumărate 
orășele. Și nicio problemă cu poliţia. Până acum. 

— lată, zise Whiteside, smulgând-o pe Audra din visare. 

În faţă, un remorcher ieși de pe Silver Water Road și se 
apropie. Încetini la câţiva metri de ei și șoferul se apucă să dea 
în marșarier acompaniat de un bip până când partea din spate 
se alinie cu mașina Audrei. Şoferul, un bărbat jigărit în salopetă 
albastră, sări din cabină. Whiteside ieși din mașină și i se alătură 
în spatele camionetei. 

Audra îi privi pe cei doi bărbaţi vorbind, șoferul ţinând un 
chitanţier ca Whiteside să semneze, înainte de a-i rupe foaia și a 
i-o înmâna. Apoi șoferul îi aruncă o privire lungă și Audra se 
simţi ca o maimuță expusă la grădina zoologică, iar o furie 
iraţională cauzată de intruziunea bărbatului o făcu să vrea să-l 
scuipe. 

În timp ce șoferul își văzu de treabă, atașând un troliu de 
partea din faţă a mașinii, Whiteside se întoarse la mașina de 
poliţie. Urcă, dar nu zise nimic și porni mașina. Când trecură pe 
lângă șoferul camionului, Whiteside îi făcu cu mâna. Şoferul 
profită de ocazie pentru a mai arunca o ultimă privire spre 
Audra, iar înnoita atenţie o făcu să-și întoarcă capul. 


VP - 31 


Whiteside viră cu viteză spre ieșirea spre Silver Water și 
Audra fu nevoită să-și înfigă în podea picioarele crăcănate larg, 
pentru a nu cădea pe o parte. Drumul șerpuia în timp ce urca pe 
dealuri și în curând coapsele o dureau de la efortul de a sta 
dreaptă. Panta înclinată părea a nu se mai opri vreme de o 
veșnicie, povârnișuri maro de-o parte și de alta, pătate de 
cactușii Opuntia și de tufișurile aspre. 

Șeriful tăcea în timp ce conducea, din când în când uitându-se 
la ea în oglinda retrovizoare, ochii săi din nou ascunși în spatele 
ochelarilor de soare. De fiecare dată când se uita la ea, Audra 
deschidea gura să vorbească, să întrebe din nou de copiii ei, dar 
de fiecare dată șeriful își muta privirea de pe ea înainte ca 
Audra să-și găsească glasul. 

Aveau să fie bine, își spuse din nou și din nou. Sunt cu 
ajutorul de șerif. Indiferent ce mi s-ar putea întâmpla, ei o să fie 
bine. Toată asta nu e decât o greșeală teribilă și, îndată ce se 
rezolvă, vom porni din nou la drum. 

Bineînțeles, asta dacă nu aflau că fugise de Protecţia 
Copilului. În cazul ăsta în mod cert aveau să o trimită pe ea și pe 
copiii ei înapoi la New York pentru a suporta consecințele. Dacă 
asta era cel mai rău lucru care se putea întâmpla, fie. Cel puţin 
Sean și Louise puteau fi în siguranță până când ar putea veni 
Mel după ei. 

Oh, Doamne, Mel. Audra o sunase de pe stradă, îi spusese că 
erau pe drum, iar Mel răspunsese prin tăcere. Audra și-a dat 
seama că oferta de a o primi ca musafir în San Diego fusese 
lansată din amabilitate, dar fără așteptări prea mari. Fie. Dacă 
Mel nu-i voia, Audra mai avea suficienţi bani pentru o 
săptămână într-un motel ieftin. Avea să se gândească ea la 
ceva. 

O ultimă curbă abruptă când mașina crestă vârful dealului și 
un bazin adânc le ieși în faţă, o întindere de pământ plată ca 
fundul unei cratiţe. În mijlocul ei, o mână de clădiri. Portocaliul și 
roșul însemnau poalele dealurilor din lateral, în depărtare, forme 
nefirești săpate în peisaj sub munţi. Whiteside își ghidă mașina 
în jos pe o serie de serpentine și Audra se rezemă de ușă pentru 
a nu fi aruncată dintr-o parte în alta. Prin geam văzu primele 
case, barăci prefabricate și case mobile, acolo jos, printre 
copacii sfrijiţi. În jurul proprietăţilor, garduri din lanţuri. Unele 
dintre ele aveau antene de satelit pe acoperișuri. Lângă câteva 


VP - 32 


dintre ele erau parcate dubiţe, altele cu cauciucuri proptite de 
pereţi, piese de mașină îngrămădite în curți. 

Asfaltul albit de soare se transformă în pământ tasat când 
drumul se îndreptă și mașina începu să se zgâlţâie și să 
tremure. Acum treceau pe lângă casele pe care Audra le 
observase de pe versantul dealului și dezordinea se arătă mai 
limpede. Unii dintre proprietari își dăduseră silinţa să 
înveselească clădirile cu vopsea ţipătoare și clopoțele de vânt, 
mai ales cele cu indicatoarele cu DE VÂNZARE în curte, dar 
disperarea se simțea prin geam. 

Recunoștea sărăcia când o vedea, pentru că Audra nu era 
decât la o generaţie distanţă de ea. Părinţii mamei sale nu au 
trăit sub soarele arzător al deșertului, ci mai degrabă sub 
cerurile întunecate ale Pennsylvaniei rurale, dar orașul lor 
muribund de oțel avea aceleași muchii jerpelite. Uneori făceau 
un drum până la New York, unde obișnuia să se joace pe un 
leagăn ruginit din grădină când era și mama cu ei, bunicul lor 
deja de ani buni la pensie, ultimele lor zile atârnând rece pe 
deasupra lor. 

Audra se întrebă de unde venea numele de Silver Water. Se 
gândi că trebuia să fie un lac prin apropiere, sau poate un râu. 
Comunitățile din deșert trebuiau să se fi adunat în jurul unei 
surse de apă. Și ce anume îi ţinea acolo? Cine ar alege să-și 
trăiască viaţa într-un loc atât de dur, în care soarele putea să-ţi 
smulgă pielea de pe spate? 

Casele de pe ambele părți ale străzii se înmulţeau, dar abia 
dacă se puteau crea străzi. Printre prefabricate, câteva case mai 
trainice ridicate în lemn, vopseaua bășicându-se și decojindu-se 
de pe pereți. Un bărbat mai în vârstă în pantaloni scurți și vestă 
se opri din scormonit prin cutia poștală pentru a ridica un deget 
și a-l saluta pe șerif. Whiteside răspunse la gest, cu degetul său 
arătător ridicat pentru o clipă de pe volan. Bătrânul îi aruncă o 
privire Audrei în timp ce trecură pe lângă el, cu ochii mijiţi. 

Un atelier de reparaţii auto, închis de multă vreme, firma 
ștearsă. Mai multe case, aliniate acum pe marginea drumului, 
unele mai curate decât altele. Strada deveni mai netedă și mai 
largă și un trotuar se ivi și o însoţi până în oraș. 

O biserică, atât de strălucitor de albă, încât îi înțepă ochii 
când se uită la ea. Își feri privirea, se uită prin parbrizul din faţă 
și observă clădiri cu unul sau două etaje înșiruite pe aproape un 


VP - 33 


kilometru și pricepu că strada principală se afla de partea 
cealaltă a podului de lemn de care se apropiau. 

Se uită peste balustradă când trecură peste pod, așteptându- 
se să vadă un râu curgător. În schimb zări o albie uscată, nu mai 
mult de un pârâiaș nămolos șerpuind prin mijloc. Apa, argintie 
sau nu, de pe urma căreia își luase acel oraș numele, se 
pricăjise aproape de tot. Murea, precum o făcea și orașul. Pe sub 
rumoarea din capul ei simţi o ușoară tristeţe pentru locul acela 
și oamenii săi. 

Ferestre întunecate de pe strada principală în spatele cărora 
cândva magazinele făcuseră comerț. Panouri cu DE INCHIRIAT și 
DE VÂNZARE se crăpau și se ștergeau deasupra multora dintre 
ele. Un magazin, un second-hand caritabil și un bufet erau 
singurele care mai stăteau în picioare. Câteva străzi secundare 
porneau într-o parte și-n alta și, din câte reușise să vadă, erau 
cel puţin la fel de ruinate ca restul. În cele din urmă, în capăt de 
tot, Whiteside trase într-o parcare de lângă o clădire joasă din 
bolțari pe care se puteau citi cuvintele SECȚIA ȘERIFULUI DIN 
ELDER COUNTY în litere negre pe un panou alb. In parcare 
aveau loc cam doisprezece mașini, dar a lui Whiteside era 
singura de acolo. 

Unde era mașina lui Collins? 

Whiteside opri motorul, rămase tăcut și nemișcat pentru o 
clipă, cu mâinile pe volan. Apoi îi ceru Audrei să aștepte și ieși. 
Se îndreptă spre o rampă joasă din beton cu un grilaj, ce ducea 
spre o ușă de metal dintr-o parte a clădirii, culese o cheie din 
mănunchiul de la curea și o descuie, apoi se întoarse la mașină. 
Degetele o prinseră strâns pe Audra de braţ în timp ce o ajută 
să iasă și o ghidă spre clădire, câteva secunde de căldură 
nimicitoare înaintea răcorii relative a biroului. 

Îi luă câteva minute pentru a se obișnui cu întunericul 
dinăuntru, luminile slabe sclipind pe deasupra capului. Un birou 
mic, plan deschis, patru mese, una dintre ele cu un calculator ce 
părea a fi vechi de cel puţin un deceniu. Celelalte mese păreau 
a nu fi fost folosite de ani întregi și erau separate de partea din 
față a biroului printr-un grilaj de lemn cu o ușă zăvorâtă. În jur 
era un miros stătut de spaţiu nefolosit, o umezeală a aerului în 
ciuda toropelii de afară. 

Whiteside lovi cu piciorul un scaun de sub una dintre mese și 
o împinse pe Audra cu spatele până când nu mai avu de ales 


VP - 34 


decât să se așeze. Whiteside luă și el loc și aprinse calculatorul. 
Pârâi și vâjâi aprinzându-se, ca un motor ce nu agrea dimineţile 
reci. 

— Unde mi-a dus ajutorul de șerif copiii? întrebă Audra. 

Whiteside apăsă pe câteva taste pentru a se loga. 

— O să vorbim despre asta în curând. 

— Domnule, nu vreau să fiu dificilă, chiar nu vreau, dar 
trebuie să știu că băiatul și fata mea sunt în siguranţă. 

— După cum am zis, doamnă, o să vorbim despre asta în 
curând. Acum să terminăm cu ce avem aici de făcut. Cu cât 
rezolvăm mai repede, cu atât vă pot da drumul mai devreme. 
Acum, numele complet. 

Cât dură procesul colectării de date - numele ei, data nașterii, 
reședința - Audra cooperă, și o făcu chiar și când îi desfăcu 
cătușele ca să-i poată apăsa vârfurile degetelor într-o tușieră. 

— Suntem mai de modă veche aici, zise, cu tonul îmbunându- 
i-se. Fără prostii din acelea digitale. Nu avem fonduri pentru așa 
ceva. Înainte aveam șase ajutoare de șerif și un șerif adjunct să 
mă ajute cu astea. Și un departament de poliţie, așa cum era și 
ăla. Acum nu sunt decât eu și Collins aici să păstrăm ordinea în 
oraș, și Sally Grames, care face muncă de secretariat trei 
diminețţi pe săptămână. Nu e ca și cum am avea multă treabă. 
Cred că ești prima persoană pe care am adus-o aici în ultimul an 
care să nu fi fost un caz de ebrietate și tulburare a liniștii 
publice. 

Whiteside îi întinse un suport plin cu șervețele umede și 
Audra alese unul de sus, apoi încă unul, și se apucă să-și curețe 
negreala de pe degete. 

— Acum, uitaţi, zise el, nu e nevoie să facem o mare scenă 
din asta. Cred că dacă nu vă pun din nou cătușele o să vă 
purtaţi civilizat. Am dreptate? 

Audra dădu din cap că da. 

— Bun. Acum am de făcut câteva verificări, să mă asigur că 
nu sunt ceva mandate pe numele dumneavoastră, dar mă 
îndoiesc că voi găsi ceva. După cum am spus, cantitatea de 
marijuana pe care o aveati la... 

— Nu e a mea, zise Audra. 

— Așa ziceţi dumneavoastră, dar cantitatea găsită în mașina 
dumneavoastră ar putea părea, pentru unii, a fi ceva mai mult 
decât ar fi necesar pentru consum propriu. Dar dacă vă purtaţi 


VP - 35 


cumsecade cu mine, bănuiesc că pot fi cât de cât flexibil în 
privinţa asta. Poate că aș cataloga totul ca posesie și aș uita de 
intenţia de a comercializa. Deci, în cazul ăsta, doamna judecător 
Miller vă va da o mică amendă și câteva mustrări. Acum, 
doamna judecător Miller de obicei ţine procesele miercurea 
dimineaţa ceva mai încolo, la primărie, dar o voi suna să văd 
dacă poate aranja să vină mâine dimineaţă să ţină o sesiune 
specială. In felul ăsta nu va trebui să staţi aici decât o singură 
noapte. 

Audra încercă să protesteze, dar el ridică o mână pentru ao 
reduce la tăcere. g 

— Acum, lăsaţi-mă să termin. In orice caz, va trebui să vă pun 
într-o celulă peste noapte. Dar, dacă cooperaţi cu mine, de 
îndată ce v-am instalat, o pot suna pe doamna judecător Miller. 
Dar dacă nu, dacă îmi îngreunaţi munca, voi fi fericit să vă mai 
amân o zi sau două. Deci credeţi că vă puteţi purta cumsecade? 
Să nu faceţi figuri? 

— Da, domnule, zise Audra. 

— In regulă, atunci, spuse el ridicându-se. 

Merse în dreptul unei uși din capătul biroului pe care scria 
CUSTODIE, scormonind printre cheile din mănunchi, apoi se opri 
și se întoarse spre ea. 

— Veniti? 

Audra se ridică și îl urmă. El descuie ușa, băgă mana înăuntru 
pentru a aprinde un nou șir de becuri. Ținând ușa deschisă, se 
dădu la o parte pentru a o lăsa să treacă. lnăuntru găsi o masă 
mică, cu suprafaţa de furnir ciobită și pătată, o cană de cafea cu 
un mănunchi de creioane în ea. Dincolo de masă, un șir de trei 
celule, cuburi îngrădite cu podele de beton, două paturi subțiri 
în fiecare dintre ele și toalete și chiuvete ferite în spatele unor 
pereţi scunzi de cărămidă. 

Ea se opri, frica ce fiersese în ea începând acum a se umfla. 
Umerii ei se ridicară și se coborără în ton cu respiraţia zorită, un 
talaz amețţitor scăldând-o. 

Whiteside trecu pe lângă ea, merse la cea mai îndepărtată 
celulă și descuie ușa. Când o trase într-o parte, metalul scârţăi 
pe metal. Se întoarse și se uită la ea cu o expresie a îngrijorării 
pe chipul său colţuros. 

— Sincer, zise, nu e atât de rău. E răcoros, paturile nu sunt 
atât de incomode, puteţi avea intimitate când doriţi. Doar o 


VP - 36 


noapte, atât. Am nevoie doar să vă descălțaţi și să vă scoateti 
cureaua și să o așezați cu papucii pe birou, acolo. 

Audra se holbă la aerul gol din celulă în timp ce un tremuro 
străbătea prin membrele și corpul ei, picioarele lipite de 
podeaua de beton. 

El îi întinse o mână. 

— Haideţi, cu cât intraţi mai repede și vă instalaţi, cu atât 
putem rezolva totul mai repede. 

Ea își desfăcu cureaua, o scoase din jurul șoldurilor, își 
descălță tenișii, apoi le așeză pe birou. Tălpile șosetelor șopteau 
pe linoleum în timp ce pășea spre celulă, apoi intră. Auzi din nou 
același scârțâit și se întoarse la timp pentru a vedea ușa 
închizându-se. Whiteside învârti o cheie în yală. g 

Audra se apropie de gratii și își așeză mâinile pe ele. Il privi 
pe Whiteside în ochi, aflat de partea cealaltă, la doar câțiva 
centimetri de ea. 

— Vă rog, zise, incapabilă de a ține tremuratul departe de 
glas. Am făcut tot ce ați cerut. Am cooperat. Vă rog, spuneți-mi 
unde îmi sunt copiii. 

Whiteside o privi drept în ochi și întrebă: 

— Care copii? 


VP - 37 


CAPITOLUL 6 


Când ajutorul de șerif Collins ieși de pe stradă și viră într-un 
drum de ţară nemarcat, Sean tocmai urmărea norii de praf prin 
geam. Fără să se gândească, se întinse și o luă pe Louise de 
mână, cu degetele sale calde și transpirate. Stomacul îl jena de 
fiecare dată când mașina se bălăngănea când într-o parte, când 
în alta, drumul șerpuind printre dealuri. 

Era de parcă ar fi mers de secole. Sean crezuse că orașul spre 
care se îndreptase cu mama lui nu putea fi mai departe de doi, 
trei kilometri de unde se opriseră, ţinând cont de ce arătaseră 
indicatoarele, dar acum merseseră mult mai mult de atât. Era 
sigur de asta. 

Îngrijorarea sâcâitoare nu îl părăsise de când plecaseră, chiar 
dacă încetase a plânge ca un bebeluș. Un /oc sigur fusese ceea 
ce le zisese ajutorul de șerif când o întrebaseră încotro 
mergeau. Întrebase de atâtea ori, încât femeia strigase la el să 
mai tacă, la naiba, să stea cuminţi acolo în spate. Louise nu 
spusese nimic tot drumul, îl strânsese pe Gogo în braţe și privise 
pe geam, ca și cum ar fi pornit într-o excursie de o zi. 

Drumul de ţară se îngusta atât de mult, încât Sean nici nu mai 
putea spune cu siguranţă dacă era un drum sau nu. Mașina se 
zgâlțâia și tremura și se smucea, săltându-i pe el și pe sora lui 
de pe banchetă. În cele din urmă, pământul se nivelă și se 
apropiată de o mică ruină a unei barăci, cu acoperișul surpat, 
rămășițele zidurilor înnegrite și carbonizate de un foc de mult 
stins. Lângă era ceva ce Sean bănui a fi un șopron pentru 
mașini, o simplă ramă de lemn cu un acoperiș din metal vălurit. 
În umbra de sub el era o dubă. 

Ajutorul de șerif Collins parcă mașina de poliţie lângă dubă și 
interiorul se întunecă dintr-odată. Deschise portiera, ieși și veni 
în dreptul ușii Louisei. Când o deschise, copiii simţiră un val de 
zăpușeală. Femeia se aplecă. 

— Hai, zise, întinzându-se să desfacă centura de siguranţă a 
Louisei. 

Înainte ca Sean să o poată opri, Louise își retrase mâna dintr- 
a lui și o lăsă pe Collins să o ridice. Collins se aplecă încă o dată. 


VP - 38 


— Și tu, spuse. 

— Nu vreau, zise Sean. 

Collins își aranjă strânsoarea pe mâna Louisei. 

— O am pe sora ta, spuse femeia. 

Sean simţi sudoarea de pe spate răcindu-se. Se roti și desfăcu 
centura de siguranță, o lăsă să se retragă în banchetă. Ezită 
pentru o clipă, apoi se împinse și ieși din mașină. 

— Așa, zise Collins în timp ce-i așeză mâna Louisei în cea a lui 
Sean. Stați aici. 

Inchise ușa mașinii de poliție, apoi merse în partea din spate 
a dubei, pescuind prin buzunarele pantalonilor după o cheie. 
Duba părea la fel de dărăpănată ca baraca, vopseaua bej pătată 
de rugină. Portierele din spate scârțâiră când le deschise. Făcu 
un pas în spate, arătă spre bezna din ea. 

— Intraţi, spuse. 

Louise făcu un pas în faţă, dar Sean o trase înapoi. 

— Nu, zise. 

Collins arătă spre întuneric. 

— Haideţi acum. 

Sean dădu din cap. 

— Nu. 

— Nu fi încăpățânat, spuse, chipul asprindu-i-se. 

— Nu intrăm, zise Sean. 

Collins făcu un pas spre ei, apoi se ghemui, cu genunchii la 
piept, balansându-se pe vârfurile degetelor. li vorbi Louisei: 

— Scumpete, fratele tău se poartă ridicol. Acum, trebuie să 
intraţi, ca să ieșiţi din căldura asta. Dacă nu, mama voastră va 
avea probleme și mai mari decât cele pe care le are acum. Ar 
putea chiar să meargă la pușcărie pentru o vreme foarte 
îndelungată. 

— Asta-i o minciună, zise Sean. 

— Louise, scumpo, nu vrei ca mami să aibă probleme și mai 
mari, nu? Nu vrei să meargă la pușcărie, nu? 

Louise dădu din cap că nu. 

— Păi, atunci, hai să... 

Când Collins întinse mâna spre sora lui, își mută echilibrul, și 
Sean alese acea clipă pentru a se arunca asupra ei, împingându- 
i umărul. Nu tare, dar suficient. Ochii lui Collins se lărgiră a 
uimire și braţele-i plutiră prin aer, încercând să oprească ceea 
ce cu siguranţă avea să se întâmple. 


VP - 39 


Sean nu aşteptă să o vadă căzând pe spate, ci se întoarse și 
fugi, trăgând-o pe Louise după el. Ea icni și se împiedică, 
aproape căzu, dar avântul lui o ţinu în picioare și în mișcare. O 
luă pe urmele cauciucurilor, gândindu-se, spunându-și fugi în 
stradă, îl semn unei mașini. Orice s-ar întâmpla, fugi, fugi cât 
poti de tare. 

— Gogo! 

Sean aruncă o privire peste umăr, văzu rămășițele iepurelui 
roz ţopăind prin praf. Dincolo de el, Collins ridicându-se în 
picioare, cu furie pe chip. 

— O să ne întoarcem după el, zise, smucindu-i mâna Louisei. 
Ne întoarcem după el, îţi promit. 

Continuă, zbătându-și picioarele tot mai tare, sora lui 
bălăngănindu-se în urma lui. Undeva în urma lor o auziră pe 
Collins strigându-le să se oprească, la naiba, să se oprească 
chiar acum. Praf și pământ alunecară pe sub tălpi când porniră 
pe pantă în jos, sărind peste porțiunile mai abrupte, spatele 
zdruncinându-se cu fiecare aterizare, Louise reușind cumva să 
rămână în picioare lângă el. 

— Opriţi-vă! sună cu ecou vocea lui Collins printre pantele 
abrupte din jur. Pentru numele lui Dumnezeu, opriţi-vă! 

Sean o ignoră, concentrându-se pe un punct îndepărtat al 
drumului aflat printre dealuri. Doar să nu te oprești, să fugi, asta 
e tot. 

Mai în faţă, o cotitură în drum, poate un loc în care să se 
poată adăposti. Sean cobori privirea, izbi pământul tare, simţi 
smucitura umărului când picioarele Louisei părăsiră drumul. 

Apoi bubuitura pistolului, presiunea din ureche. Mai degrabă 
din instinct, decât conștient, se aruncă pe jos, trăgând-o pe 
Louise după el. Louise ţipă, rostogolindu-se mai departe de el. El 
se uită în urmă, o văzu pe Collins în vârful pantei, cu pistolul 
îndreptat spre cer, un șomoiog de fum suflat de briză. Collins 
cobori pistolul, îl cuprinse cu ambele mâini, tinti spre ei. Respira 
greu, ghetele ei clănțănind pietrișul în timp ce sălta spre ei pe 
povârniș în jos. 

Sean se ridică în genunchi, pietrișul arzându-i podul palmelor, 
și se întoarse să vadă arma îndreptată spre capul lui, la doar 
câţiva metri de el. 

— Nu te mișca, zise Collins. 


VP - 40 


Îngheță, urmări cum femeia se aplecă să o prindă pe Louise 
de partea din spate a tricoului, cum o ridică, cum duse pistolul la 
tâmpla fetei. Louise se holbă la el, cu ochii și gura căscate, 
genunchii blugilor rupţi și pielea julită și însângerată. 

— Vrei să o omor? întrebă Collins, ochii ei strălucind a lacrimi 
și furie. Asta vrei? 

Sean își ridică mâinile, un gest de capitulare. Dădu din cap că 
nu. 

Collins îi dădu drumul Louisei, își îndreptă pistolul spre 
pământ. Umerii i se ridicau și cădeau, luptându-se cu respiraţia. 
Işi trase nasul și își șterse fața cu podul palmei libere, mânjindu- 
și bărbia în dâre de praf. 

— In regulă, zise, cu un tremur în voce. Să mergem. 

Sean o ajută pe Louise să se ridice și conștientiză usturimea 
din coate, găurile din blugi. Collins arătă înapoi spre pantă, iar el 
își luă sora de mână și începu să urce spre dubă. Collins își târî 
picioarele în urma lor. Pe drum, Sean se opri să-l ridice pe Gogo 
și i-l înmână Louisei. Ea strânse iepurele roz la piept, trăgându-și 
nasul și îmbufnându-se. 

Păstrară tăcerea când o săltă pe Louise în dubă. O urmă și el, 
atent la așchiile din podeaua de placaj. Odată intraţi, Sean o 
strânse pe Louise la piept. Ea se ghemui acolo, în poala lui, iar el 
începu să o legene, așa cum făcuse și mama lui când era mic și 
se temea. Își întoarse capul, o văzu pe Collins privindu-l și citi 
frica din privirea femeii. 

Ea ridică un telefon mobil, iar Sean auzi vâjâitul și clicul 
electronic când Collins îi poză. 

Apoi trânti portierele și o beznă îngrozitoare îi cuprinse. 


VP - 41 


CAPITOLUL 7 


Audra păși gânditoare până într-un capăt al celulei, se 
întoarse, păși până în celălalt capăt. Se întoarse din nou. Și din 
nou. Trecuse o oră, poate mai mult, și gâtul o ustura din cauza 
strigătelor. Tipase și urlase până când plămânii începură să o 
doară și ochii i se împăienjeniră cu lacrimi. 

Nu mai avea lacrimi de vărsat, dar frica și furia încă se 
goneau prin minte, fiecare dintre ele amenințând să preia 
puterea, să jupoaie ultima urmă de luciditate. Asta era tot ce 
putea face pentru a le ţine sub control și oboseala o îndemna să 
se ghemuiască pe unul dintre paturi și să dispară pe interior. 
Dar cumva reușea să stea în picioare, reușea să pășească dintr- 
o parte în alta. 

Când Whiteside a rostit cele două cuvinte, ea a rămas 
nemișcată și tăcută pentru câteva clipe înainte de a răspunde: 

— Cum adică? 

Whiteside nu a mai zis nimic, doar s-a întors și a ieșit prin ușa 
de lemn, pe care a încuiat-o în urma lui. Strigătele ei au 
reverberat între pereți până când nu a mai putut striga. Acum 
nu-i rămăsese decât mișcarea, mereu înainte, un pas în faţa 
celuilalt. Asta sau să o ia razna închisă acolo. Așa că nu încetă. 

Zdrăngănind cheilor o opri pe loc, cu spatele la ușă. O auzi 
deschizându-se, auzi pașii grei ai șerifului pe ciment, apoi ușa 
închizându-se la loc. 

— Ai terminat de urlat? întrebă el. 

Audra se întoarse, îl văzu apropiindu-se de gratii. 

— Ce aţi vrut să ziceţi? întrebă ea, cu glasul un croncănit 
ragușit. 

— Despre ce? întrebă el, nicio expresie pe faţă. 

Ba chiar plictisit. 

— Ce aţi spus despre copiii mei. Unde sunt? 

Bărbatul se sprijini de gratii, se uită la ea. 

— Dumneavoastră și cu mine trebuie să purtăm o discuție. 

Audra plesni gratiile cu palma și simţi o durere fierbinte în 
oase. 

— Unde îmi sunt copiii? 


VP - 42 


— Dar mai întâi trebuie să vă calmati. 

— Duceţi-vă dracului! Unde-mi sunt copiii? 

— Dacă vă calmaţi, putem vorbi despre asta. 

încercă să strige, dar vocea îi cedă. 

— Unde îmi sunt copiii? 

Whiteside se împinse în gratii, zise: 

— Bine, cum vreți. Putem discuta altă dată. 

Se întoarse și se îndreptă spre ușă. 

Audra prinse gratiile în pumni și zise: 

— Nu, vă rog, întoarceţi-vă. 

El o privi peste umăr. 

— Sunteţi gata să vă liniștiți? 

— Da, răspunse, încuviinţând violent din cap. M-am liniștit. 

— În regulă. 

Își luă cheile de la brâu apropiindu-se de celulă, arătă spre 
patul din capătul opus. 

— Luaţi loc acolo. 

Ea ezită și el spuse: 

— Haideţi, luaţi loc, sau putem discuta altă dată. _ 

Audra merse la pat și făcu precum i se ceru. In timp ce 
Whiteside strecura cheia în broască, îi ceru să se așeze pe mâini 
și ea se conformă. El trase de ușa glisantă, păși înăuntru și o 
închise la loc. Se rezemă în umăr de gratii și puse la loc cheile în 
mănunchiul de la curea. 

— V-aţi liniștit? o întrebă. 

— Da, domnule. 

— Ok. Acum, o să vă explic cât de bine pot, și vreau să staţi 
acolo și să nu vă agitaţi. Credeţi că puteţi face asta? 

— Da, domnule. 

— Bine. Acum, o să vă vorbesc despre copiii dumneavoastră, 
și nu o să vă placă ce o să auziţi. Dar chiar și așa, vreau să vă 
păstraţi calmul. Veţi încerca din răsputeri să vă păstraţi calmul? 

— Da, domnule, răspunse, vocea ei o șoaptă pe care abia o 
mai putea auzi. 

Whiteside își inspectă unghiile pentru câteva clipe, cu o cută 
în sprânceană. Apoi inspiră adânc și o privi în ochi. 

— Uitaţi, din câte înțeleg eu, în mașina dumneavoastră nu era 
niciun copil. 

Audra își scutură capul. 


VP - 43 


— Despre ce vorbiţi? Sean și Louise erau în mașină când m-aţi 
tras pe dreapta. Ajutorul de șerif, nu-i mai știu numele, a venit și 
i-a luat de acolo. 

— Nu așa îmi amintesc eu lucrurile, zise Whiteside. Ce îmi 
amintesc e că v-am oprit, eraţi singură. Am chemat ajutorul de 
șerif Collins prin staţie să vină să mă ajute cu percheziţia și am 
rugat-o să dea de Emmet pentru a vă remorca mașina. Am 
așteptat, a venit, v-am adus aici și v-am încarcerat. Fără copii. 

— De ce spuneţi așa ceva? Știţi că nu e adevărat. Erau acolo. 
l-aţi vazut. Aţi vorbit cu ei. Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, 
spuneti-mi... 

Whiteside se împinse în gratii, își propti mâinile în șolduri. 

— Chestia e că ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră e 
problematic. 

— Vă rog, doar... _ 

— Liniște acum, zise și ridică o mână. Eu vorbesc. Imi spuneți 
că, atunci când aţi plecat din New York, aveaţi copiii în mașină. 
Acum sunteți aici în Silver Water fără urmă de copii. 
Presupunând că e adevărat că aţi plecat la drum cu acei copii, 
trebuie să vă întreb: Unde sunt copiii? 

— Ajutorul de șerif, ea a... 

— Doamnă Kinney, ce aţi făcut cu copiii dumneavoastră? 

Audra auzi un zgomot îndepărtat, ca o streche, ca un uragan, 
ca o mie de animale urlând. Răceala din miezul sufletului ei, ca 
și cum ar fi căzut într-un lac îngheţat. Se uită la el, sunetul 
propriilor bătăi de inimă adunându-se în ea, acoperind totul, 
chiar și rumoarea sălbatică din depărtare. 

Whiteside zisese ceva. Audra nu știa ce. Nu-l mai putea auzi. 

Apoi distanţa dintre ei dispăru în ceață ștearsă și ea se 
năpusti asupra lui, pumnii ei izbindu-i faţa, și el căzu, ea era pe 
pieptul lui, unghiile zgâriindu-i pielea, iar apoi mâinile îi erau din 
nou pumni și le prăvăli peste el, din nou și din nou, în timp ce 
capul lui se întorcea când pe-o parte, când pe alta, loviturile ei 
ricoșau din obrajii săi. 

Nu știa cât timp trecuse, îl lovise repetat, dar nu se opri până 
nu simţi mâna lui cărnoasă în mijlocul pieptului, între sâni, și 
pricepu că nu-l putea răni pe acest bărbat de sub ea, nu chiar, 
era prea puternic. Apoi o împinse, iar ea zbură pe spate, pentru 
o clipă fără greutate, înainte de a se izbi de podea, ciocnindu-și 
coatele, ceafa lovindu-i-se pe beton. 


VP - 44 


Prin punctele negre din privire Audra îl văzu pe Whiteside 
ridicându-se peste ea, apoi lăsându-se în jos, pumnii săi mari, un 
baston telescopic în unul dintre ei. Din instinct, își ridică mâinile 
și genunchii, iar el o biciui cu bastonul peste gambe. Durerea 
tăie prin toate, luminoasă și feroce, și ar fi strigat dacă ar mai fi 
avut glas. Apoi pumnii aceia mari o prinseră de umeri, o 
întoarseră pe burtă de parcă ar fi fost un nimic, iar Whiteside își 
plantă genunchiul în ceafa Audrei. 

Ea încercă să respire pentru a-l implora, pentru a cere 
îndurare, dar abia reuși să icnească. Whiteside o prinse de 
încheietura mâinii stângi, o trase la spate, răsucindu-i braţul în 
umăr. Îi forță încheietura cât mai sus pe spate, și ea fu sigură că 
avea să-i smulgă braţul, chiar înainte de a simţi fierul 
încolăcindu-i-se în jurul încheieturii. Țintuindu-i mâna stângă, îi 
luă încheietura dreaptă și făcu același lucru. Durerea era atât de 
pronunţată, încât Audra simţea că-și pierdea minţile. 

Când termină de încătușat ambele încheieturi, Whiteside le 
ținu acolo, și se aplecă pentru ca Audra să-i simtă gâfâitul pe 
ureche. 

— Copiii tăi au dispărut, șopti. Dacă poţi accepta asta, poate 
că mai poţi supravieţui. Dacă nu? Ei bine... 

Apoi își ridică greutatea de pe ea, ușa celulei deschizându-se, 
închizându-se, zdrăngănitul cheilor. 

Singură pe podea, Audra începu să plângă. 


VP - 45 


CAPITOLUL 8 


Danny Lee urcă treptele două câte două, trei etaje. Se opri în 
capul scărilor, îngăduind pulsului să se calmeze. Apoi păși pe 
coridor, numărând ușile în lumina slabă până ce dădu de 
numărul 406. Numărul pe care i-l dăduseră părinţii băiatului. 

Un băiat bun, zisese doamna Woo. Dar în ultima vreme se 
schimbase. Încetase să mai comunice, devenise posac și tăcut. 
Nu le mai arăta respect. 

Danny cunoștea povestea. O auzise de multe ori. 

Ușa se zgâlțâia în ton cu basul din apartament, hip-hop-ul 
duduind înăuntru. Sigur îi înnebunea pe vecini, se gândi. Dar nu- 
i ca și cum vecinii s-ar fi plâns. 

Făcu mâna pumn, lovi în ușă și așteptă. Niciun răspuns. Bubui 
din nou în ușă. Tot zadarnic. Încă odată cu pumnul, apoi două 
izbituri cu piciorul ca să pună punctul pe i. 

Acum ușa se deschise câţiva centimetri, dezvăluind chipul 
unui tânăr pe care Danny îl recunoștea vag. Unul dintre băieţii 
lui Harry Chin. 

— Ce dracu’? zise tânărul. Dacă vrei să rămâi fără mână, 
atunci mai ciocănește o singură dată, muistu... 

Danny izbi ușa violent cu talpa, împingându-l pe băiat 
împleticit pe spate. Abia reuși să se ţină pe picioare și se sprijini 
de perete înjurând. 

Danny intră și inspectă camera. Șase tineri cu tot cu băiatul 
lui Chin holbându-se la el. Cinci dintre ei ședeau pe o canapea și 
pe două fotolii din jurul unei măsuţe pline cu marijuana și 
jointuri, o pungă de cocaină și câteva linii pe placa de sticlă a 
mesei. Încă o pungă de metamfetamină, deși nu părea ca 
vreunul dintre ei să fi consumat deja. 

Gagiul lui Chin avea acea privire mirată pe faţă, suflând 
nervos, iar pojghiţa de transpiraţie de pe frunte era dovada că 
trăsese cel puţin două linii de cocaină. Dar lui Danny nu-i păsa 
de el. Treaba lui era cu Johnny Woo, cel mai tânăr dintre băieţi, 
care stătea în mijlocul canapelei. O umbră de mustăcioară 
deasupra buzei, coșuri pe nas și frunte. Un copil, de fapt. 

— Johnny, vino cu mine, zise Danny. 


VP - 46 


Johnny nu răspunse. 

Danny auzi un clic în urechea stângă. Își întoarse capul și îl 
văzu pe șmecherul lui Chin și .38-ul din mâna acestuia, pistolul 
armat și pregătit. 

— leşi în pula mea afară, spuse tânărul, până nu-ţi zbor 
creierii. 

Danny tăcu. 

— Băi, omule, zise unul dintre ceilalţi, ăsta-i Danny Doe Jai. 

Băiatul lui Chin se întoarse spre amicul său. 

— Care Danny? 

Un copil, își reaminti Danny, nimic mai mult. Atât de ușor. Nu 
făcu decât să ridice mâna și să-l prindă pe tânăr de încheietură, 
să i-o împingă în faţă, o smuci, apăsă. Pistolul căzu pe podea, cu 
un bocănit greu, și băiatul îngenunche. Gemu și Danny apăsă 
mai tare. Simţi oasele măcinându-se pe sub carne. 

Danny se întoarse spre tânărul de pe canapea. 

— Nu-mi spune așa. 

Tânărul își plecă privirea, bolborosi: 

— Scuze, Lee-sook. 

Băieţii dădură toţi din cap, îl numiră unchi și îi arătară 
respectul ce i se cuvenea. Danny își întoarse atenţia pe băiatul 
lui Chin. 

— Vreun motiv pentru care să nu-ţi rup braţul ăsta nenorocit 
chiar acum? întrebă. 

Băiatul se văita. Danny roti încă un pic, apăsă ceva mai tare. 

— Te-am întrebat ceva. 

Băiatul deschise și închise gura, apoi zise: 

— Scuze... Lee... Sook... 

Danny îi dădu drumu', iar băiatul se prăbuși, strângându-și 
încheietura la piept. Johnny Woo își ciupi unghiile, fără să își 
ridice privirea. 

— Hai, zise Danny. Te așteaptă ai tăi. 

Johnny își aprinse un joint, trase adânc și zise: 

— Sugi pula. 

Ceilalţi tineri tresăriră. Unul dintre ei îi dădu un ghiont cu 
cotul, îi zise: 

— Du-te, mă. Fă cum zice Lee-sook. 

— Du-te-n pula mea, nu mă duc nicăieri. Tu dă din cap și 
spune-i unchiule cât vrei, hai, fii o pizdă. Nu mă sperie el pe 
mine. 


VP - 47 


— Ascultă de prietenii tăi, spuse Danny. Hai. 

Johnny mai trase un fum, suflă un nor lung și îl privi pe Danny 
direct în ochi. 

— Sugi. Pula. 

Danny se aplecă, prinse măsuţa de un picior, o aruncă într-o 
parte, împrăștiind așchii verzi și pudră albă. Se izbi de perete, 
spărgând sticla. Ceilalţi băieţi i se dădură din drum, când Danny 
făcu un pas în față și îi plesni jointul dintre buze. Işi duse ambele 
mâini la gâtul băiatului și-l ridică. Johnny scoase un singur 
croncănit sugrumat și Danny îl târî în urma lui prin cameră, apoi 
îl trânti de perete. Îl plesni din nou, zguduindu-i capul pe umeri, 
stârnindu-i lacrimi în ochi. 

— Acum ești dur? întrebă Danny. 

ÎI plesni din nou, mâna sa suficient de puternică, chiar dacă 
Johnny încerca să se ferească. 

— Ești într-o gașcă? 

Palmă. 

— Eşti gata să te pui cu mine? 

Palmă. 

— Hai. 

Palmă. 

— Hai, băiete, încearcă, dacă ești așa barosan. 

Johnny alunecă pe perete în jos, cu mâinile pe deasupra 
capului. Ş 

— Oprește-te, gata! Imi pare rău! Oprește-te! 

Danny se aplecă și îl ridică pe Johnny de guler. 

— leși dracului afară! 

Când Johnny se împletici prin ușă, Danny îi dădu un singur șut 
în fund, aproape doborându-l. Aruncă o ultimă căutătură aspră 
celorlalți băieţi. Niciunul dintre ei nu-l privi, dintr-odată parcă 
mai interesaţi de papucii lor sau de unghii, decât de el. Il urmă 
pe Johnny pe hol, închise ușa în urma lui. Johnny se uită la el, 
acum doar un copil ce aștepta instrucţiuni. 

Danny arătă spre scări și zise: 

— Mergi. 

Afară, pe Jackson Street, aerul era umed și răcoros, o briză 
bătând direct din miezul golfului San Francisco. Danny își 
strânse geaca în jurul său. Îl împunse pe Johnny între omoplați, îi 
ceru să nu se oprească. Băiatul nu purta nimic peste tricoul cu 


VP - 48 


mânecă scurtă cu 49ers, iar Danny aproape că putea vedea 
pielea de găină de pe el. 

Trecură pe lângă un salon de înfrumusețare aprins strălucitor 
în beznă și auziră sunetul glasurilor de femei dinăuntru. O piață 
de pește, mirosul copt al cărnii și al sării. Pe aici era relativ 
liniște, în comparaţie cu vacarmul și strălucirea de pe Grant 
Avenue, unde trotuarele erau constant doldora de turiști din 
Chinatown. Şanse mai mici ca băiatul să o rupă la fugă și să se 
piardă prin mulţime. 

Johnny privi în urmă peste umăr. 

— Hei, de ce ţi se spune Danny Doe Jai? 

— Taci și mergi, spuse Danny. 

Băiatul întoarse din nou privirea spre el. 

— Doe Jai. Băiatul cu lama. Nu primește nimeni așa un nume 
degeaba. 

— Mi-a zis maică-ta că ești băiat deștept, zise Danny. 
Dovedește-mi că avea dreptate și ţine-ţi gura. 

— Hai, omule, zi-mi doar... 

Danny îl prinse pe Johnny de umăr, îl întoarse spre el și îl 
trânti de obloanele unui magazin alimentar închis. Metalul hărăi 
și se cutremură. Îl prinse pe băiat de gât cu mâna dreaptă, 
apăsându-i pe trahee. 

Două cupluri tinere, turiști de Chinatown, îi ocoliră, pricepând 
că nu era treaba lor. 

Danny își apropie nasul de cel al băiatului, ochii lor la doar 
cinci centimetri unii de ceilalţi. 

— Mai întreabă-mă o dată, zise. Mai întreabă-mă o singură 
dată și îţi voi arăta de ce mi se zice Băiatul cu Lama. 

Băiatul clipi, iar Danny slăbi strânsoarea. 

— Ce? întrebă Danny. Acum nu te mai interesează? 

— Nu, Lee-sook, croncăni băiatul. 

— Bun. 

Danny îi dădu drumul, îi mai trase un șut în fund. 

— Acum mișcă-ţi curul ăla prost. 

O plimbare de treizeci de minute - Johnny gâfâind și târându- 
și picioarele, Danny împungându-l în spate - îi duse la casa 
familiei Woo din Richmond. Doamna Woo răspunse la ușă, icni, 
apoi strigă după soţul ei, în cantoneză. 

— E Lee-gor! Ni l-a adus pe Johnny acasă! 


VP - 49 


Domnul Woo veni la ușă, îl salută respectuos dintr-un gest al 
capului pe Danny și îi aruncă fiului o privire furtunoasă. Băiatul 
nu zise nimic când se strecură pe lângă tatăl lui, intrând în holul 
unde îl aștepta mama. Doamna Woo încercă să-l îmbrăţișeze, 
dar el o evită și dispăru în casă. 

— Mulţumim, Lee-gor, zise ea, dând din cap, cu ochii umezi. 
Mulţumim foarte mult. 

Îi dădu un ghiont domnului Woo și acesta își scoase portofelul 
din buzunarul de la pantaloni. Două bancnote de câte o sută de 
dolari. Îi luă încheietura lui Danny în mâna stângă, încuviinţă din 
nou din cap și îi împinse banii în palmă cu mâna dreaptă. 
Mândria lui Danny i-ar fi putut spune să returneze cele două 
sute de dolari, dar partea sa raţională îi reaminti că se apropia 
scadenţa chiriei. Strecură banii în buzunar și dădu din cap a 
mulțumire. 

— Staţi cu ochii pe el, zise. Probabil că acum îi e prea rușine 
să se întoarcă în apartamentul ăla, dar nu se știe niciodată. Nu-l 
luați prea tare. Nu-i mai daţi motive să plece din nou. 

— Nu o să-i dăm, zise doamna Woo. 

Se întoarse spre soțul ei, privindu-l aspru. 

— Nu-i așa? 

Domnul Woo lăsă ochii în jos. 

— Nu vrem probleme, spuse domnul Woo. Tong, o să...? 

Nu putu termina propoziţia. Nu avu nevoie să o facă. 

— O să văd ce pot face, spuse Danny. 

e 

La mai puțin de o oră mai târziu, îl găsi pe Burtă de Porc pe 
un scaun dintr-un colț al barului Golden Sun, o găoază de băut 
de la etaj, într-o alee ce dădea în Stockton Street. Genul de alei 
pe care turiștii le ocolesc grăbiţi, fără să privească prea 
îndeaproape spre bărbații ce zăbovesc în ele. 

Abdomenul lui Burtă de Porc atârna între pulpele acestuia, 
cămașa căscată între nasturi și dezvelind maioul alb de 
dedesubt. O pojghiţă de sudoare îi acoperea permanent fruntea 
și mereu purta asupra sa o batistă, în cazul în care sprânceana 
cerea să fie ștearsă. Se zvonea că bunica lui Burtă de Porc, 
impresionată de apetitul și de circumferința sa, fusese cea care 
îi dăduse porecla asta pe când era copil - Kow Yook pe limba ei - 
și cu ea a rămas. Se îngrijea de un rom întunecat și sorbea la o 
bere în timp ce se uita la un meci de baschet universitar la 


VP - 50 


televizorul de deasupra barului. Danny știa că romul era de 
decor, că Burtă de Porc avea să tragă toată noaptea de paharul 
ăla, mulţumindu-se cu ușoara ametțeală a berii. 

Înainte fusese altfel. Existase o vreme în care Freddie Burtă 
de Porc Chang putea înghiţi o sticlă întreagă de rom fără să 
simtă nimic. Acum nu. Nu de când, cu trei ani în urmă, lovise un 
om al străzii cu mașina, acolo jos, printre depozitele și pustiul 
din înaltul lui Hunter's Point. A rămas atunci în mașină încă o 
jumătate de oră, beţia încă grea pe umerii săi, înainte de a-l 
suna pe Danny. Și Danny l-a ajutat, chiar dacă asta l-a 
îngreţoșat profund. Pentru că Burtă de Porc era un frate al lui 
Tong, și nu poţi refuza un frate. 

Singura condiţie pe care Danny a atașat-o ajutorului său a 
fost ca Burtă de Porc să se lase de băut. Și reușise, mai mult sau 
mai puţin, cu ajutorul lui Danny. De atunci, atât cât putea 
spune, Burtă de Porc se păstrase aproape treaz, așa că Danny 
putea trăi cu ceea ce-și ajutase vechiul său prieten să ascundă. 
Și, din când în când, putea să apeleze la acel om masiv pentru 
câte o favoare. 

Ca acum. 

— Salut, Danny Doe Jai, zise Burtă de Porc când îl văzu pe 
Danny apropiindu-se de barul aproape pustiu. Ce bei? 

— Cafea, fără cofeină, spuse Danny. 

Nici el nu se mai atinsese de ani buni de băutură, nici măcar 
de o singură bere, și era prea târziu pentru cofeină. Oricum îi 
era greu să adoarmă. Se așeză pe scaunul de lângă Burtă de 
Porc și dădu din cap mulțumind barmanului ce-i așezase o 
ceașcă în fața lui, iar acum turna dintr-un recipient de sticlă. 

— Cum îţi merge? întrebă Burtă de Porc. 

— Ok. Ție? 

— Meh, făcu Burtă de Porc, dând din mână prin aer și ridicând 
din umeri. Genunchii mi-s varză. Câteodată mă dor ca dracu'. 
Un căcat de artrită, mi-a zis doctorul. Cică trebuie să slăbesc, să 
mai dau jos din greutatea de pe articulaţii. 

— Ar fi bine și pentru inimă, spuse Danny. 

— Auzi la el - doctor Danny. 

— Înot. 

Burtă de Porc își întoarse capul spre el. 

— Ce? 


VP -51 


— Înotul face bine la artrită. Faci sport ca lumea, dar e și 
blând cu articulațiile. 

Burta omului se zgâlţăi. 

— Fugi dracu' de aici. Înot? Mă vezi pe mine în slip și cu bască 
din aia mică de cauciuc pe cap? 

— De ce nu? Îţi facem rost de un colac gonflabil, poate câteva 
aripi. 

— Mda, dacă intru în apă mă trezesc cu vreun muist cu 
harponul după mine. 

Danny zâmbi în jurul unei guri de cafea stătută, apoi înghiţi. 
Televizorul se mută pe știrile de la ora zece, muzica pompoasă 
pe deasupra titlurilor din burtieră. 

— Bânuiesc că știi de ce am venit, zise Danny. 

Burtă de Porc dădu din cap că da. 

— Da, am primit un telefon. Te așteptam. 

— Woo sunt oameni buni, zise Danny. Doamna Woo o 
cunoștea pe mama cu mulţi ani în urmă. Johnny, băiatul ei, nu e 
un golan. E un băiat bun. Era, cel puţin. Se descurca bine la 
școală. Ar fi absolvit la anul; încă poate reuși, dacă își reface 
mediile. Poate chiar să aibă o șansă să meargă la facultate. 

Buna dispoziţie se scurse de pe chipul lui Burtă de Porc, 
privirea i se înceţoșă. 

— Trebuia să fi venit la mine mai întâi. 

— Și tu ce ai fi făcut? 

— Poate nimic, zise Burtă de Porc. Poate ceva. Dar era 
alegerea mea. Nu a ta. Dacă treci peste mine, arăt ca o curvă în 
fața băieţilor mei. Încă nu l-am sunat pe Cap de Dragon. Când o 
să o fac, o să îmi ceară să-ţi frâng rotula, poate chiar să-ţi tai 
două degete. Ce să-i zic? 

Tocmai când Danny deschise gura să spună ceva, mișcarea 
de pe ecranul televizorului îi atrase atenţia. O filmare neclară de 
pe o cameră de supraveghere: o celulă dintr-o închisoare, un 
poliţist într-o parte, o femeie stând pe patul din partea cealaltă. 
Apoi femeia se aruncă asupra poliţistului, doborându-l, 
zgâriindu-l și izbindu-l cu pumnii. 

— Fă-l să se răzgândească, zise Danny, aducându-și din nou 
atenţia pe Burtă de Porc. Spune-i că Johnny Woo e prea moale 
pentru genul ăsta de viaţă, ar fi cauzat mai multă bătaie de cap 
decât ar fi meritat, că ţi-am făcut o fav... 


VP - 52 


ÎI opriră două cuvinte din televizor. Copii dispăruți, zise 
știrista. Se uită din nou la ecran. 

— O să încerc, spuse Burtă de Porc. Nu știu dacă o să 
accepte, dar o să încerc, doar că te iubesc ca pe un frate. Dar 
dacă mai faci așa un căcat o dată... 

Pe burtiera din partea de jos a ecranului stătea scris: Femeia 
a părăsit New York-ul în urmă cu câteva zile însoțită de copiii ei, 
dar șeriful local nu a găsit niciun copil în mașină când a oprit-o 
pentru o infracțiune minoră în trafic. 

Din nou, aceeași imagine: femeia aruncându-se asupra 
polițistului. 

Înapoi la moderatoare, o expresie serioasă pe chip: 

— Poliţia statală și agenţi FBI se îndreaptă spre micul oraș 
Silver Water, Arizona, pentru a interoga femeia încă 
neidentificată în legătură cu copiii ei. Vom reveni la acest caz 
când vom primi mai multe informații. 

Burtă de Porc spusese ceva, dar Danny nu-l mai asculta. 
Privirea îi rămase lipită de televizor, deși prezentatoarea trecuse 
deja la știrea următoare. O femeie călătorind singură cu copiii 
ei, apoi e oprită de un poliţist, iar copiii dispar. 

Un fior trecu peste pielea lui Danny. Inima îi goni în piept, 
plămânii muncindu-i de zor. 

Nu, își spuse, dând din cap. Te-ai mai înșelat până acum. 
Probabil te înșeli și de data asta. 

Burtă de Porc îl prinse de braț. 

— Ce-i cu tine, omule? 

Danny întoarse violent capul spre Burtă de Porc și se holbă la 
el, în timp ce mintea i se năruia. 

— Căcat, omule, mă bagi în sperieţi. 

Danny cobori de pe scaun. 

— Tre' să plec. Suntem ok? 

Burtă de Porc dădu din umeri. 

— Mda, suntem ok. 

— Mulţumesc, spuse Danny, așezându-și o mână pe umărul 
lui Burtă de Porc, strângând. 

Apoi ieși din bar fără a privi în urmă. Telefonul îl avea în mână 
încă înainte ca tălpile-i să atingă trotuarul, degetul mare 
alegând litere, căutând mai multe despre acea femeie din 
Arizona și copiii ei dispăruţi. 


VP-53 


Ecranul se umplu cu o listă a rezultatelor căutării, iar Danny 
se întrebă dacă femeia avea un soț. Un soț a cărui lume se 
năruia acum, așa cum și a lui se năruise cu cinci ani în urmă. 


VP - 54 


CAPITOLUL 9 


Sean stătea pe podea, cu spatele la perete, cu genunchii la 
bărbie. O pătură era înfășurată strâns în jurul umerilor. Louise 
era întinsă pe saltea în mijlocul camerei, cu pleoapele ridicându- 
se și lăsându-se într-un ritm adormit; ambalajul unei bomboane 
încă îi era în pumn. Ajutorul de șerif le lăsase o pungă de 
batoane de ciocolată, câteva pungi de chipsuri și un bax de apă. 
Le-a promis că se va întoarce mai târziu cu niște sandvișuri, dar 
Sean nu o credea. 

Era frig în beci, iar aerul se simţea umed în plămâni. Un miros 
de mucegai și mușchi și frunze putrezite. Atât pereţii, cât și 
podeaua erau întărite cu scânduri de lemn, pământul compact 
vizibil prin spărturi. Sean se întreba cum de nu se prăbușea 
peste ei, să-l îngroape de viu alături de sora sa. 

Atât cât reușise să vadă când se apropiară de luminiș, cabana 
păruse veche. Collins i-a lăsat să iasă din dubă și i-a condus pe o 
cărare adânc în pădure, obligându-i să mărșăluiască printre 
copaci. l-a părut bine de plimbare după tot timpul petrecut în 
dubă, dar Louise s-a văitat tot drumul, tușind în mers. Își udase 
pantalonii și acum se plângea că blugii îi erau reci și lipicioși. 
Sean abia a izbutit să se abţină în întunericul dubei. 

Cu cât înaintau mai mult, cu atât mai tare se răcea aerul în 
jurul lor. Umbra împiedicase ca duba să devină un cuptor, dar 
mașina se încălzise pe drum, îngroșând și îngreunând aerul din 
ea. Sean simţise urcușurile și coborâșurile drumului, mai mult în 
sus, decât în jos, și după un timp a început să simtă presiunea 
crescându-i în ureche, ca într-un avion. Mergeau undeva mai în 
sus, poate în munţii ce bântuiseră orizontul și pe care îi 
văzuseră din mașina mamei prin Arizona. Nu știa multă 
geografie, dar o amintire vagă îi spunea că deșertul Arizonei 
făcea loc pădurilor la nordul ei, ridicându-se la mii de metri 
deasupra nivelului apei. Asta ar fi explicat scăderea 
temperaturii, el și Louise fiind când cuprinși când de 
transpiraţie, când de tremurat de frig. 

Louise a plâns tare când a făcut pe ea, lacrimi disperate, 
rușinoase, punctate de tusea și râcâiala pieptului, și nu s-a oprit 


VP-55 


nici chiar când Sean i-a zis că era în regulă, că nu avea să zică 
nimănui. Acum se simțea prost că se ferise de pata umedă de 
pe placajul dubei, când ar fi trebuit să-și ţină sora în braţe. 
Oricât de rușinată ar fi fost Louise că nu se putuse abţine, el era 
și mai rușinat pentru că nu o consolase. 

Sean își amintea foarte clar sentimentul ce-l cuprinsese când 
duba pornise la drum, zdruncinăturile și răpăiturile când 
traversă terenul aspru. Nu după mult timp, zgomotul crengilor 
de afară, zgâriind și agăţându-se. Ce fel de copaci creșteau în 
Arizona? Teren înalt, vreme mai răcoroasă. Sean își spusese că 
probabil erau pini. Când duba s-a oprit și Collins a deschis 
portierele din spate, s-a dovedit că avusese dreptate. 

Sean și Louise își feriră ochii, chiar dacă la acea oră soarele 
coborâse mult în spatele copacilor, transformând lumina din 
spatele coroanelor într-un albastru lăptos. 

— Afară, zise Collins. 

Sean și Louise rămaseră locului. 

Collins întinse o mână. 

— Haideţi. O să fie bine. Nu aveţi de ce să vă temeţi. 

Sean vru să-i spună că era o mincinoasă, dar își ţinu gura. 

— Am avut un accident, zise Louise. Sunt udă toată. 

Collins o privi confuză pentru o clipă, apoi dădu din cap, 
înțelegând. 

— E ok, scumpete. Am haine curate pentru tine. Vino. 

Louise se târî până la marginea dubei și îi dădu voie lui Collins 
să o ajute să coboare. Ajutorul de șerif se întoarse spre Sean, 
ținând-o pe Louise de mână. 

— Sean, e ok, sincer. Totul va fi bine. Trebuie doar să vii cu 
mine. 

Sean își cântări opţiunile și înţelese că nu avea niciuna. Nu 
putea rămâne în dubă pentru totdeauna. Dacă o rupea la fugă, 
nu avea niciun dubiu că el și sora lui aveau să fie împușcați. Așa 
că se ridică și merse la marginea dubei. Ignoră mâna lui Collins 
ce se oferea să-l ajute și sări. Sub teniși, pământul era moale, 
acoperit de ani întregi de ace de pin scuturate, conuri scheletice 
ici și colo. O prospeţime a aerului după cel închis din dubă. 

Se întoarse în cerc, uitându-se în jurul său. O potecă îngustă 
într-o pădure, doar copaci în toate direcţiile. 

— Unde suntem? întrebă Louise. 

Collins deschise gura să răspundă, dar Sean zise: 


VP - 56 


— În siguranţă? 

Ajutorul de șerif îi aruncă o privire, cremene îi scăpărară în 
ochi, mâna liberă pe mânerul pistolului. 

— Așa e, zise. In siguranţă. Hai să facem o plimbare. 

O conduse pe Louise de mână, iar Sean nu avu de ales decât 
să le urmeze. 

După un timp ce-i păru un secol, ajunseră la o cabană din 
lemn, cu geamurile și ușile acoperite cu scânduri, părţi din 
acoperiș începând să se lase, neîngrijite. Collins urcă pe prispă, 
ocoli scândurile rupte și deschise ușa descuiată, înăuntru, 
beznă. Louise se opri în dreptul pragului. 

— Nu vreau să intru, zise. 

— E ok, nu trebuie să-ți fie frică. 

Collins se uită în urmă spre Sean, din nou acea căutătură 
aspră în ochi, mâna întorcându-i-se pe pistol. 

— Spune-i că n-are de ce să-i fie frică. 

Sean păși pe prispă, luă cealaltă mână a fetei într-a sa. 

— Mda, nu-i nimic de speriat aici. E doar întuneric. Sunt chiar 
în spatele tău. 

Collins încuviinţă, apoi îi zise Louisei: 

— Ai auzit? Fratelui tău nu îi este frică. Vino. 

O lumină slabă se furișă în cabană, suficientă pentru a ilumina 
vechea mobilă adunată într-o parte și trapa din mijlocul podelei. 
Un metru pătrat, cu o încuietoare glisantă, un lacăt nou agăţat 
de ea. Collins eliberă mâna Louisei, se ghemui și desfăcu 
lacătul. Duse mâna la încuietoare și se uită în sus spre Sean. 

— O să fii un băiat bun, așa-i? O să mă ajuţi. Pentru că, dacă 
nu o faci, dacă lucrurile merg prost... 

Lăsă gândul să atârne în aerul dintre ei. 

— Da, doamnă, spuse Sean. 

— Bun, zise ea și deschise încuietoarea, mârâi când ridică 
trapa. 

Două lanţuri întinse opriră trapa să nu se trântească la loc în 
podea, ţinând-o în unghi drept deasupra deschizăturii. Louise se 
opri, plantându-și ferm picioarele în scândurile de lemn. 

— E prea întuneric, zise. 

Collins o trase mai aproape de ea. 

— E o lumină. O să o aprind. E și o baterie mare ca să o ţină 
aprinsă. Poţi să o lași aprinsă tot timpul, dacă vrei. 

— Nu, vreau la mami. 


VP - 57 


Louise încercă să-și smulgă mâna, dar Collins nu-i dădu 
drumul. 

— Sean, spune-i. 

El se uită la degetele lui Collins încolăcindu-se în jurul tocului 
pistolului, văzu asprimea expresiei și frica teribilă din ochi. Ca și 
cum toate aceasta s-ar fi putut sfârși rău de tot. Chiar dacă 
lucrurile erau deja rele, chiar dacă nu ar fi vrut, s-ar fi putut 
înrăutăţi și mai mult. 

— O să o vedem pe mami în curând, spuse Sean, ghidând-o 
pe Louise spre trapă. Promit. 

Louise începu din nou să plângă și Sean fu nevoit să se lupte 
cu propriile lacrimi ce se zbăteau să iasă. Collins își luă lanterna 
din curea și lumină gura trapei, cu scări de lemn abrupte 
coborând în beznă. Sean îi simţea tremuratul prin degete. Işi 
așeză un braț pe după umărul ei și Collins îi dădu drumul, 
permițându-i băiatului să-și conducă sora pe scări în jos. Una 
câte una, încet și ușor, cu pașii ceva mai grei ai ajutorului de 
șerif la un metru în urma lor. 

Podeaua beciului era din lemn ce scârţâia și se curba sub 
picioarele lor. Collins se îndreptă spre peretele opus, către o 
bibliotecă veche care se rezema de el. Pe ea era o lampă 
electrică conectată la o baterie mare, așa cum spusese. Roti 
întrerupătorul, iar lumina de-un galben palid spălăci încăperea. 
Sean văzu lucrurile lăsate acolo - o saltea, două găleți și hârtie 
igienică, apă, batoane de ciocolată, câteva cărți și benzi 
desenate - și simţi atingerea unei noi groaze, mai rece și mai 
grea decât până atunci. 

Totul fusese planificat. Lucrurile astea fuseseră acolo de 
săptămâni, poate chiar luni, așteptând copii ca ei. 

— Mâncaţi ceva, zise Collins, aruncând pe saltea câteva 
batoane dintr-o pungă. 

Luă două sticle de apă din cutie și le așeză pe podea. 

— Beţi. 

Merse la altă pungă, scotocind prin ea. Scoase haine, 
pantaloni, lenjerie, verifică etichetele înainte de a le împinge 
înapoi. În cele din urmă găsi o pereche de blugi tociţi și chiloţi ce 
păreau a fi pe mărimea Louisei. Se întoarse către Louise. 

— Hai să dezbrăcăm chestiile astea ude de pe tine. 

— Nu, spuse Louise. Mami a zis să nu las pe nimeni să mă 
dezbrace în afară de ea și de doamna de la școală. 


VP - 58 


— Mami are dreptate, dar vezi, eu sunt o polițistă, așa că e 
ok. Nu poţi sta în chestiile alea ude. 

Din nou Collins se uită la Sean pentru ajutor, și el îi făcu semn 
din cap surorii sale, zise: 

— E ok. Hai. 

Sean se uită la Collins cum o dezbrăca pe Louise, o curăţă cu 
un șervet ud și o îmbrăcă cu hainele curate. Ce anume voia să 
vadă? Nu era sigur. Știa că existau adulți răi care voiau să facă 
chestii copiilor, să-i atingă în moduri rele. Dacă vedea ceva 
greșit, atingeri nepotrivite, ce putea face? Nu avea nicio idee, 
dar continuă să se uite până la capăt. 

Collins se ridică și zise: 

— Acum mâncaţi ceva. Și beţi niște apă. Mă întorc mai târziu 
cu niște sanavișuri. 

Nu mai zise nimic când urcă scările și ieși prin trapă. Ușa se 
trânti în urma ei și Sean simţi presiunea în urechi și o răcoare 
fără precedent. Voia atât de tare să plângă, încât îl durea în 
spatele ochilor, dar știa că, dacă o făcea, dacă lăsa să i se vadă 
groaza, mintea fragilă a Louisei avea să se crape. In schimb se 
așezară unul lângă celălalt pe saltea și mâncară ciocolată și 
chipsuri până când Louise anunţă că era obosită. Se întinse, iar 
Sean trase o pătură peste ea și încercă să-și amintească una 
dintre poveștile ei preferate, cea despre șoarecele și pădurea 
adâncă și întunecată și monstrul ce se dovedea a fi totuși real. 

(J 

Orele trecură. Sean își dori să fi avut ceasul la mână, ca să 
poată spune cu certitudine câte. Tatăl lui îi dăruise unul de ziua 
lui, spunând că un bărbat trebuie să aibă un ceas bun, dar Sean 
nu a reușit niciodată să se obișnuiască cu senzaţia obiectului în 
jurul  încheieturii. Pielea lipicioasă, cureaua ce-i juca pe 
încheietură, răcoarea metalului. Mereu fie prea strâmt, fie prea 
larg. La câteva săptămâni mai târziu a încetat să-l mai poarte și 
mama nu i-a zis nimic, deși fusese un ceas scump. Costase mai 
mult decât majoritatea ceasurilor purtate de adulţi, îi zisese 
tatăl său, pentru că tatălui său îi păsa de aceste lucruri. 

Mâna dreaptă a lui Sean se duse la încheietura stângă, cu 
amintirea ceasului încă pe pielea sa. Uneori își visa tatăl. Vise 
furioase, înspăimântătoare, din care se trezea confuz și fără 
suflu. Bănuia că trebuia să-l urască pe Patrick Kinney, deși asta 
era o emoție cam intensă pentru un bărbat pe care nu-l văzuse 


VP -59 


decât foarte rar în viaţă. De obicei la micul dejun, uneori cina, 
împărţiseră o masă, dar nu purtaseră prea multe discuţii. Uneori 
îl mai întreba de note, prieteni, profesori. Una sau două întrebări 
la care Sean răspundea cu bâlbâituri și cam atât. 

De obicei, când se gândea la tatăl lui, simțea un gol pe 
interior, de parcă nu-i fusese niciodată tată. Nu unul pe bune. 

Acum nu mai conta. Ceasul se afla într-una dintre cutiile din 
portbagajul mamei. 

Louise se văită și se foi, nici trează, nici complet adormită, și 
tuși puternic. Sean se opuse impulsului de a se așeza lângă ea, 
de a închide ochii și de a... 

Asta ce a mai fost? Un bâzâit prin pereţii beciului, 
amplificându-se. 

Apoi zgomotul se opri undeva pe deasupra capetelor lor și 
Sean auzi un clinchet metalic. Se întrebă dacă era Collins, 
întorcându-se la ei, așa cum promisese. 

O parte din el se aprinse în scânteia speranţei că avea să vină 
să-i ia de acolo, să-i ducă înapoi la mama. Dar partea adultă a 
minţii lui Sean - partea pe care mama o numea Bătrânul 
Inţelept - îi zicea că nu, nu aveau să plece nicăieri. Oricum, 
nicăieri unde să le fie bine. 

Pași pe scândurile podelei de deasupra, iar Louise icni când 
țâșni în capul oaselor, ochi largi holbându-se la lacăt. 

— E ok, zise Sean. 

Sean nu se putu abţine să nu tresară când încuietoarea se 
deschise ca focul unei puști de vânătoare pe deasupra capetelor 
lor. Apoi scârţăitul trapei și Collins mărâind din nou, deschizând- 
o de tot. Aruncă o privire înăuntru și, satisfăcută de ce văzuse, 
cobori scările, în mâna dreaptă cu o pungă de hârtie maro. Nu 
mai era îmbrăcată în uniformă. Acum purta blugi, o jachetă și 
ghete de motociclist. Sean pricepu ce fusese bâzâitul de 
deasupra lor. 

Collins se uită la el și arătă spre locul liber de pe saltea, lângă 
Louise. Se ridică, ţinându-și pătura în jurul său, traversă 
podeaua și se lăsă în jos pe saltea lângă sora lui. Simţi căldură 
acolo unde umerii li se atinseră. Collins lăsă punga de hârtie să-i 
cadă, îngenunche și o deschise. Mirosul întunecat al ţigărilor îi 
întina respiraţia. Vâri mâna în pungă și scoase două sandvișuri. 

— Unt de arahide cu gem, zise. Ok? 


VP - 60 


Un junghi de foame înăbuși precauţia lui Sean și se întinse 
spre unul dintre sandvișuri, luând o mușcătură. Stomacul îi 
ghiorţăi când simţi gustul dulce și sărat. Oftă de plăcere, deși n- 
ar fi vrut. 

După ce înghiţi, zise: 

— Arătaţi obosită. Cât e ceasul? 

— Sunt obosită, zise Collins, înmânându-i Louisei un sandviș. 
Un pic înainte de miezul nopţii, cred. 

Louise dădu din cap. 

— Nu-mi place coaja. 

Collins împinse sandvișul spre ea. 

— Mâncă-l. 

— Mami o taie, spuse Louise. 

Collins o privi aspru, apoi oftă, aplatizând și întinzând punga 
de hârtie pe podea și așezând sandvișul pe ea. Își duse mâna la 
buzunarul de la spate și scoase ceva ce semăna cu o bară 
scurtă de metal. Cu mâna liberă trase de o lamă fioroasă din 
bară, apoi o fixă. Sean nu mai văzuse niciodată un cuţit de 
buzunar, dar auzise despre așa ceva și bănui că asta trebuia să 
fie. Collins se apucă să taie marginile sandvișului până ce 
separă coaja. Ridică pâinea și i-o înmână din nou Louisei. 

— Acum mănâncă, zise. 

Louise luă sandvișul și mușcă o dată din el, înainte de a-l 
împinge tot mai mult în gură, abia mestecând. Expresia de pe 
chipul lui Collins se înmuie și vâri briceagul la loc în buzunar. 

— Știu că sunteţi speriaţi, spuse ea. Dar nu trebuie. O să fiți 
bine, la fel și mama voastră. Toate se vor rezolva, poate că nu 
mâine, dar poimâine da, sau cel târziu răspoimâine. Și iată ce se 
va întâmpla: o să faceţi o excursie. 

— Ca o vacanţă? întrebă Louise. 

Collins zâmbi. 

— Da, ca o vacanţă. 

— Încotro? întrebă Sean. 

— O să locuiţi cu un bărbat foarte cumsecade. 

— Tatăl nostru? 

Collins ezită, apoi zise: 

— Un bărbat cumsecade. 

— Unde? insistă Sean. 

— Acasă la el. E o casă mare, o casă drăguță. 

— Unde locuiește? Unde e casa? 


VP-61 


Zâmbetul lui Collins se șterse. 

— E un om cumsecade și are o casă drăguță. O să aibă multă 
grijă de voi. 

Se aplecă și o privi pe Louise în ochi. 


— Și știi ce? 
Louise clipi. 
— Ce? 


— Mama o să fie și ea acolo. 

— Cred că asta e o minciună, spuse Sean. 

Collins își mută privirea pe el, iar băiatul simţi nevoia să se 
retragă. 

— Culcaţi-vă un pic, amândoi. Și încercaţi să nu vă faceţi prea 
multe griji. 

Când urcă scările care scârțâiau, Sean o luă pe Louise de 
mână. Trapa se închise, lemn pe lemn, încuietoarea pocni, iar 
lacătul zornăi. Sean se întinse pe saltea, o trase pe Louise 
aproape de el și se înveliră cu pătura, încercând să nu se 
gândească la bărbatul cumsecade și la casa drăguță a acestuia. 


VP - 62 


CAPITOLUL 10 


FORUM PRIVAT 447356/34 
Administrator: RR, Membri: DG, AD, FC, MR, JS 
Titlu: Weekendul acesta; Iniţiator: RR 


De la: RR, miercuri, 8:23 p.m. 

Domnilor, presupun că aţi primit cu toţii mesajul meu. Un 
potenţial vânzător a luat legătura cu noi. Ținând cont de 
fotografii, bunurile sunt excelente. Mici vătămări, dar nimic care 
să ne îngrijoreze. Verificările iniţiale sunt mulţumitoare, 
vânzătorul pare autentic. Desigur, voi continua verificările, dar, 
deocamdată, sunt mulţumit. 

Deoarece bunurile sunt în condiţie bună și vin la pereche, 
sugerez să oferim 3m dolari (trei milioane), ceea ce înseamnă o 
contribuţie de 500K dolari de persoană. Mă voi aștepta să 
primesc contribuţiile dvs. prin transfer bancar până vineri cel 
târziu, presupunând că suntem cu toţii încă solvabili? LOL. Dacă 
bunurile nu mai suportă alte pagube între timp, voi oferi și un 
bonus de 250K dolari, dar voi acoperi asta din propriul buzunar. 

Veţi observa o schimbare în lista membrilor. Ca urmare a 
comportamentului său din timpul celei mai recente ședințe, CY 
un ni se va mai alătura în viitor. M-a asigurat de discreţie și l-am 
asigurat de consecinţe în cazul în care discreţia sa cedează. Dar, 
pe o notă ceva mai optimistă, daţi-mi voie să vă prezint pe JS, 
pentru care a garantat DG. Am făcut personal verificări în 
trecutul și profilul lui JS și nu am identificat vreun motiv de 
îngrijorare, așa că vă rog să îl primiţi cum se cuvine în micul 
nostru grup. Dacă toate decurg cum trebuie, veţi avea ocazia de 
a-l întâlni în persoană chiar sâmbătă seara. 

Dacă tot veni vorba despre asta, următoarea întâlnire se va 
desfășura în locul obișnuit. Șoferul meu vă va lua de la aeroport; 
ca de obicei, vă rog să nu veniţi însoţiţi de secretari sau 
asistenţi. Știu că aveţi încredere în ei, dar, cu cât sunt mai puţini 
cei care știu, cu atât este mai sigur pentru noi toţi. Vă rog să 
confirmaţi prezenţa dvs. Și să-mi comunicaţi orele de sosire, dar 
încercaţi să fie între 4 p.m. și 6 p.m. 


VP - 63 


Până atunci aveţi grijă de dvs. Și postați aici dacă aveţi 
întrebări. 


De la: DG, miercuri, 8:36 p.m. 

Multumim, RR, voi veni cu siguranţă și îţi voi trimite orele de 
sosire ASAP. Și, vă rog, să-l primim cu toţii cum se cuvine pe JS 
în grupul nostru. E un vechi prieten din facultate și un băiat bun. 


De la: JS, miercuri, 8:41 p.m. 
Mesaj șters de administratorul forumului. 


De la: RR, miercuri, 8:47 p.m. 

JS, înțeleg că ești nou în grup, dar te rog să dai dovadă de mai 
mult tact. Da, acesta este un forum privat, dar tot este nevoie 
de discreţie. Întâlnirile noastre sunt, bineînţeles, amuzante, dar 
asta rămâne totuși o afacere serioasă, cu consecinţe serioase 
pentru noi toţi, în cazul în care ceva dă greș. 


De la: JS, miercuri, 8:54 p.m. 

Domnilor, vă rog să acceptaţi sincerele mele scuze pentru 
comportamentul meu de mai înainte - nu a fost o introducere 
prea reușită! Ce am vrut să zic a fost, pur și simplu, mulțumesc 
mult tuturor că m-ați primit în grup, în special lui DG, care a 
garantat pentru mine. Ne vedem sâmbătă - zborul meu e deja 
rezervat, voi ajunge la 4:55 p.m. 


De la: AD, miercuri, 9:06 p.m. 
Contaţi pe mine. Revin cu ora. 


De la: MR, miercuri, 9:15 p.m. 

Și eu - și mulțumesc, RR, pentru că te oferi să acoperi 
bonusul. Foarte generos din partea ta. Aterizez sâmbătă la 5:40 
p.m. Se bagă cineva la un biliard scurt duminică dimineaţa? 


De la: FC, miercuri, 9:47 p.m. 

Scuze că v-am făcut să așteptați un răspuns din partea mea. 
Am un angajament pentru sâmbătă după-masă și încerc să văd 
dacă pot scăpa la timp pentru a ajunge. Sper să pot, dar dau de 
veste până mâine dimineaţă. 


VP - 64 


De la: RR, miercuri, 10:12 p.m. 

Mulţumesc pentru răspunsurile rapide. FC, m-am uitat ceva 
mai atent la fotografie - chiar nu vrei să ratezi așa ceva. 
Eliberează-ţi calendarul și vino aici, prietene, nu o să îţi pară rău 
- nu vei regreta. Sunt frumoși. Chiar sunt. 


VP - 65 


CAPITOLUL 11 


Audra plutea prin vise, pe valuri moi, bolnăvicioase. De 
fiecare dată când întunericul punea stăpânire pe ea, un vis 
zimţat o smulgea din miezul lui. Din nou și din nou, tresări din 
somn pe salteaua subţire a patului, îngrozită, dezorientată, 
durerea agăţându-i-se de umeri și încheieturi. Noaptea își lungi 
orele până când Audra pierdu cu totul noţiunea timpului. Când 
lumina zorilor se furișă prin luminatorul de deasupra holului, 
liniștea locului deveni atât de grea, încât Audra își spunea că ar 
putea fi zdrobită sub ea. 

La un moment dat, în cele mai întunecate ore ale nopţii, s-a 
trezit din somnul ei superficial ca să-l vadă pe Whiteside privind- 
o din spatele gratiilor. Ea rămase acolo încremenită, îngheţată, 
temându-se să se miște ca nu cumva să se năpustească din nou 
asupra ei. Un minut sau două mai târziu, tăcând, șeriful se 
întoarse și părăsi încăperea. 

La început, Whiteside i-a amintit Audrei de tatăl ei, dar acum 
o făcea să se gândească la soţul ei. Işi amintea nopţile în care 
se trezea și-l vedea pe Patrick stând în capătul opus al camerei, 
privind-o. O singură dată a făcut greșeala de a-l întreba ce făcea 
acolo; bărbatul a traversat camera într-un timp atât de scurt, 
încât Audra abia a izbutit să smulgă o gură de aer, a prins-o de 
păr și a tras-o din pat. Stând pe covor, cu Patrick aplecat peste 
ea, i-a zis că era apartamentul lui, dormitorul lui și că nu trebuia 
să-i explice ei nimic. 

S-au întâlnit cu zece ani în urmă. Audra Ronan lucra la galeria 
de pe East 19" Street - care mai era numită și Block Beautiful 
după îngrămădeala de case ghemuite acolo - deja de șase luni, 
folosindu-și serile pentru a picta. Jobul îi făcea plăcere, mergea 
mereu la prânz până la Union Square pentru a mânca ce-și 
permisese să-și împacheteze. Salariul era oribil, dar ocazionalele 
comisioane de vânzări o ajutau să se descurce. Uneori chiar să- 
și permită să meargă la marele Barnes & Noble din partea de 
nord a pieței, sau la librăria Strand din sud, de pe Broadway, 
pentru a-și face un moft de la raionul de albume de artă. In tot 
timpul acela, obișnuia să cultive contacte cu agenții artiștilor ale 


VP - 66 


căror opere de artă îi treceau prin mână la galerie. Câţiva dintre 
ei i-au văzut picturile, i-au spus să-și amintească de ei când o să 
fie pregătită să vândă. 

Dar cumva nu a reușit niciodată să fie pregătită. Fiecare 
lucrare începea cu speranţa că, poate, de data asta, viziunea din 
mintea ei avea să-și facă loc pe pânză neiîntinată, dar niciodată 
nu a fost așa. Mel, prietena ei, i-a zis că era prea perfecţionistă, 
că era un caz clasic de Dunning-Kruger: cei cu cel mai mult 
talent nu-l recunosc în munca lor, iar cei cu cel mai puţin nu văd 
cât de puţin înzestrați sunt. Audra și-a pierdut o jumătate de oră 
de viaţă citind articole despre studiile Dunning-Kruger, despre 
sindromul impostorului, încercând să se convingă că era în stare 
de așa ceva. Într-unul dintre articole a dat peste un citat din 
Cum vă place de Shakespeare: 


The Foole doth thinke he is wise, but the wise man knowes 
himselfe to be a Foole.! 


Îl printă în litere mari și îl lipi pe peretele micii sale 
garsoniere. 

Audra a încercat cocaina pentru că auzise că întărea 
siguranţa de sine. Fumase iarbă la facultate, ca toți, de altfel, și 
și-a imaginat cocaina ca fiind ceva nu foarte diferit de iarbă. Dar 
a descoperit că îi făcea greață, părâitul din creier prea de 
nesuportat, așa că s-a lăsat de ea pe cât de repede se și 
apucase. Mai obișnuia să fumeze ocazionalul joint, dar rar. 
Uneori o relaxa, dar alteori o agita și o făcea să tremure. 

În schimb, bea. 

Începuse în timpul facultăţii, toate acele petreceri, și mereu 
păruse a fi ultima în picioare. Duce la băutură, ziceau. După 
facultate s-a mai lăsat un pic, păstrând alcoolul pentru sfârșitul 
de săptămână. Dar, odată cu trecerea timpului și cu tot mai 
multe pânze ratate adunându-se în colțul atelierului său, a 
început să bea din ce în ce mai mult. In curând avea să bea în 
fiecare noapte. 

Dar îl ţinuse sub control. Cel puţin, așa își spunea. 

— Trimite câteva lucrări agentului, Mel tot insista, vezi ce 
zice. Ce se poate întâmpla? 


' Neghiobul crede că e înțelept, însă înțeleptul știe despre sine 
că e neghiob. 
VP - 67 


Refuzul se putea întâmpla. Agentul ar fi putut să-i spună că 
opera ei era bună, dar nu destul de bună. Și știa că, dacă s-ar 
întâmpla așa ceva, bruma de încredere pe care o mai avea s-ar 
fi dus și ea. Așa că a lucrat mai departe la tabloul perfect, dar 
care n-a mai sosit niciodată. 

Patrick Kinney venise la avanpremiera unei noi expoziţii. 
Audra tocmai lipea un abţibild roșu pe o pânză imensă pe care 
cineva plătise douăzeci și cinci de mii de dolari, când o voce 
blândă se auzi peste umărul ei. 

— Mă scuzaţi, domnişoară, lucrarea aceasta e vândută? 

S-a întors și a văzut un bărbat înalt și slab, poate cu zece ani 
mai în vârstă decât ea, într-un costum atât de bine croit, încât 
părea a face parte din el. Când i-a zâmbit și a zis - Domnișoară? 
-, Audra și-a dat seama că rămăsese nemișcată, îngheţată 
pentru câteva clipe. 

— Îmi cer scuze, a zis ea, simțind zăpușeala de pe gât și 
obraji. Da, s-a vândut acum câteva minute. 

— Păcat, a zis el. Îmi place. 

Audra și-a dres glasul și a zis: 

— Poate vă pot arăta altceva? 

— Poate, a zis el, și a izbit-o felul în care o privea în ochi, 
totala sa siguranţă, și, chiar dacă și-a dat sau nu seama de 
atunci, din acel moment i-a aparținut. 

Audra a trebuit să se forțeze să privească în altă parte. 

— Vă gândiţi la o investiţie, ori vreţi ceva pentru peretele 
dumneavoastră? 

— Ambele, a zis el. M-am mutat în noul apartament acum 
șase luni și încă nu am nici măcar un singur lucru la care să mă 
uit, în afară de TV și fereastră. 

Avea o locuinţă în East Village, plină de pereţi goi, a explicat 
cât timp s-au plimbat prin galerie. Patrick a cumpărat în acea 
seară două lucrări, cu o sumă totală de patruzeci și două de mii 
de dolari. A plecat cu o chitanţă și cu numărul ei de telefon. 

La prima lor întâlnire, Audra s-a îmbătat. A băut o jumătate de 
sticlă de Sauvignon Blanc încă dinainte de a pleca de acasă 
pentru a-l întâlni. Pentru emoții, și-a spus. La un moment dat, în 
timpul serii, a trebuit să se scuze pentru a merge în baia 
restaurantului să vomite. A doua zi, de dimineaţă, s-a trezit în 
patul ei cu o mahmureală bubuitoare și cuprinsă de o rușine 
uleioasă, bolnăvicioasă. 


VP - 68 


Asta e, și-a zis. Am dat-o în bară. Apoi s-a mirat când Patrick a 
sunat-o în aceeași după-masă pentru a o întreba când putea să 
o mai vadă. 

Patru luni mai târziu, a cerut-o de soție și ea a acceptat, știind 
chiar din clipa în care s-au îmbrățișat că era o nebunie. Avea să 
zărească primele semne ale naturii sale reale o săptămână mai 
târziu, când Patrick a pus la cale o întâlnire cu părinţii săi în 
apartamentul lor din Upper West Side. 

Patrick a venit în acea seară la garsoniera ei, a intrat cu cheia 
pe care i-o oferise Audra. Ea era în spatele paravanului ce 
separa patul de restul garsonierei, hainele sale atârnate de bare 
sau împăturite în coșuri împletite. Nu avea bani pentru mobilă 
adevărată. Toată după-amiaza o încercaseră nervii în așteptarea 
cinei. Aveau să fie de acord ai lui cu ea? Totuși, erau o familie 
veche, înstărită, în timp ce mama Audrei se trăgea din 
sălbăticiunile Pennsylvaniei, tatăl ei din Ohio, niciunul dintre ei 
cu o diplomă de facultate. Părinţii lui Patrick aveau să miroasă 
sărăcia de pe ea și să-și tragă fiul deoparte, să-i spună că sigur 
putea mai bine de atât. 

Și-a ales hainele cu grijă. Având doar trei rochii bune, patru 
perechi decente de pantofi și doar un pumn de bijuterii, nu prea 
avusese de unde alege, dar totuși oferise mare atenţie selecției. 

Audra tremura când a ieșit de după paravan, făcând tot 
posibilul să se miște cu eleganța ce-i păruse mereu că o ocolise. 

Patrick a rămas nemișcat în mijlocul camerei, holbându-se, cu 
chipul fără expresie. 

Când a simţit că nu mai rezista așteptării, Audra a întrebat: 

— Deci? Primesc notă de trecere? 

Incă o pauză și Patrick a zis: 

— Nu. 

Audra a simţit ceva frângându-se în ea. 

— Mai ai altceva? a întrebat-o, flexându-și palmele, trăsăturile 
asprindu-se. ; 

— Imi place asta, a zis ea. Imi place culoarea, se potrivește, 
și... 

— Audra, știi cât de importantă e seara asta pentru mine, a 
zis el, frecându-și pleoapele cu buricele degetelor. Acum, ce alte 
haine mai ai? 

Audra era pe punctul de a se certa cu el, dar ceva din glasul 
lui a făcut-o să se răzgândească. 


VP - 69 


— Vino să te uiţi, a zis ea. 

Patrick a urmat-o în zona de dormit, pe partea cealaltă a 
paravanului, și la cele două rochii aflate încă pe cuier. Ea le-a 
ridicat și le-a așezat pe rând pe corp. 

— Pe astea le-am mai văzut, a zis el. Le porți mereu. 

— Îmi pare rău, a spus Audra. Nu am bani de cheltuit pe 
haine. Fac ce pot din ce am. 

Patrick s-a uitat la ceas, de data asta un Breitling butucănos, 
și a zis: 

— Nu mai e timp să cumpărăm altceva. lisuse, Audra, știai cât 
de mult mi-am dorit să-i impresionez. Și acum trebuie să te iau 
arătând așa. 

— Îmi pare rău, a zis ea, abţinându-se să nu plângă. Putem 
anula, zi-le că sunt bolnavă. 

— Nu fi fraieră, a zise el și dinţii ei i-au clănțănit surd când și-a 
închis gura. Vino, o să întârziem. 

A oprit un taxi și nu au schimbat nicio vorbă până în 
Manhattan. Ea s-a oprit pe trotuar până a plătit el taxiul, cu faţa 
spre capătul străzii, privind copacii din Central Park unduindu-se 
în briza serii. Patrick a luat-o de braţ și a condus-o către treptele 
de piatră ale clădirii în care locuiau părinţii săi. 

Urcând cu liftul spre apartament, el s-a aplecat și i-a șoptit: 

— Să nu bei prea mult. Nu mă face de râs. 

În cele din urmă, seara nu a fost cu totul neplăcută. Patrick și- 
a dat drumul șarmului său, așa cum făcea întotdeauna, iar 
mama lui a sufocat-o pe Audra, spunându-i cât de frumoasă era 
și, nu-i așa?, ce bine se îmbrăca. Și inelul - pur și simplu superb, 
de unde e? Cât a costat? Ah, și tu ești irlandeză? De unde sunt 
ai tăi? 

Audra a reușit să tragă de un singur pahar de vin toată 
noaptea, abia ce și-a udat buzele cu el, în timp ce Patrick și 
mama lui au dat gata două sticle împreună. 

Tatăl lui Patrick - Patrick senior - nu a băut decât apă, abia 
dacă a scos câteva cuvinte toată seara, oferind doar pe alocuri 
câteva comentarii fără rost. În schimb, conversaţia a fost 
condusă de mama lui, Margaret, printre ocazionalele răstiri la 
servitori. Și cum o privea Patrick pe mama lui... Pentru o clipă, 
Audra și-a dorit să fie și ea privită la fel de Patrick, dar ideea o 
tulburase prea tare pentru a zăbovi prea mult asupra ei. 


VP - 70 


După cină, Patrick a condus-o pe Audra înapoi la 
apartamentul său - niciodată nu a petrecut noaptea la ea în 
garsonieră - și a dus-o direct în dormitor. A luat-o cu o 
asemenea forță, încât a fost nevoită să-și muște nodurile 
degetelor pentru a-și înăbuși un țipăt. Când a terminat, 
transpirat și fără suflare, s-a rostogolit de pe ea și a luat-o de 
mână: 

— Te-ai descurcat bine azi, a zis Patrick. Mulţumesc. 

În timp ce el dormea, Audra a decis să anuleze logodna. Să 
plece, pur și simplu. Dispreţuia bobul tare de neîncredere în sine 
pe care Patrick îl descoperise în miezul ei și pe care îl lucra cu 
atâta măiestrie. O viaţă plină de așa ceva? Nu, mulţumesc. 

A petrecut următoarele două săptămâni încercând să 
găsească o modalitate de a anula logodna, momentul potrivit, 
locul potrivit. Dar în tot acel timp Patrick a fost atât de șarmant 
și de drăguţ, încât gândurile despărțirii au alunecat în adâncurile 
minţii. Apoi și-a dat seama că i-a întârziat și nu s-a mai gândit 
deloc la plecare. 

Între acele zile și acestea de acum se scurseseră aproape 
doisprezece ani, patul ei dintr-o garsonieră din Brooklyn 
dispărut, în locul lui un pat dintr-o celulă din Arizona. 

Se întrebă: oare era mâna lui Patrick în toate astea? Se 
putea? 

Audra bănui că șeriful Whiteside trebuia să fi fost acolo pe 
toată perioada nopţii, stând cu ochii pe ea. Camera de 
supraveghere din colțul de sus a rămas în tot timpul acela 
îndreptată spre ea, luminiţa roșie ţintuind-o. Îi întorsese spatele, 
dar o simţea arzând-o ca un laser între omoplaţi. Acum, în timp 
ce umbrele celulei se ascuțeau, Audra era întinsă pe spate, 
privind camera de supraveghere. 

Apoi lumina se stinse. 

Audra rămase nemișcată pentru câteva clipe, așteptând să se 
reaprindă. Când nu se întâmplă, Audra se ridică, ignorând fiorii 
proaspeți de durere când tălpile îi atinseră podeaua. Undeva în 
miezul ei sună alarma, spunându-i că era de rău, că așa ceva nu 
era în regulă. Camera nu ar fi trebuit să fie stinsă. De ce să... 

Înainte de a putea termina întrebarea, ușa biroului se 
deschise și Whiteside intră, urmat de Collins. Mâinile Audrei 
strânseră marginea patului, inima grăbindu-și galopul. Whiteside 
merse în dreptul ușii celulei, o descuie, o culisă. 


VP -71 


— Ce e? întrebă Audra, vocea ascuţindu-i-se de teamă. 

Whiteside se dădu la o parte pentru a o lăsa pe Collins să 
intre, apoi o urmă. 

— Ce vreţi? 

Niciunul dintre polițiști nu vorbi în timp ce se apropiară de ea. 
Audra ridică mâinile în reflex, ca un gest de supunere. 

— Vă rog, ce aţi... 

Dintr-o singură mișcare, Collins o prinse pe Audra de braţ și o 
izbi de podeaua celulei. Audra se împrăștie pe jos, plină de 
usturime în palme și coate. Își duse mâinile la cap, pregătită 
pentru o lovitură din partea unuia dintre ei. 

— Ce... 

Collins o prinse pe Audra de gulerul tricoului și o ridică în 
genunchi. Audra se uită în sus la chipul gol al lui Whiteside, 
deschise gura pentru a vorbi din nou, pentru a implora, dar 
Collins o luă de ceafă, îi împinse capul în jos, astfel încât nu 
izbuti să-l mai vadă pe șerif decât de la mijloc. 

Destul pentru a îl vedea scoțând un revolver din spate. 

— Oh, Doamne, nu. 

Șeriful îi apăsă ţeava pe creștet. 

— Oh, Doamne, vă rog, nu. 

Vezica Audrei o înţepa. 

— Vă rog, nu, vă rog, nu, vă rog, nu... 

Armă pistolul, sunetul metalic ricoșând între pereţi și gratii. 
Collins îi strânse gâtul și mai tare. 

Audra ridică mâinile ca pentru a se ruga. 

— O, lisuse, te rog, nu, să... 

Un singur, dur, SNAP! când Whiteside apăsă pe trăgaci. Un 
butuc gol. 

Audra ţipă, cu un vaiet lung, gutural. Collins îi dădu drumul. 

Whiteside duse pistolul la loc la spate. 

În timp ce plecară, Audra se prăbuși pe ciment. Se ghemui în 
ea, cu genunchii la piept și mâinile prinse deasupra capului. În 
lumina slabă a dimineţii, deși nu era credincioasă, se rugă. 


VP- 72 


CAPITOLUL 12 


Șeriful Ronald Whiteside o urmă pe Collins prin ușa laterală 
până la rampa pentru scaunul cu rotile. Soarele atârna jos pe 
cer, promițând zăpușeala ce avea să vină, reflectându-se în 
barele mașinilor de poliție parcate. Collins scoase un pachet de 
țigări și o brichetă din buzunarul de la piept. Işi aprinse o ţigară, 
trase adânc și vâri pachetul la loc în timp ce suflă un nor de fum 
albastru ce rămase în aer, cu nicio urmă de briză pentru a-l 
împrăștia. 

— Vrei să mai rămân pe aici? întrebă. 

— Nu, răspunse el. Du-te și verifică-i pe ceilalţi doi. Asigură-te 
că sunt ok. O să zic că ești în patrulă. 

Collins trase din nou un fum. 

— Băiatul ne-ar putea face probleme. 

— Nu și dacă te ocupi de asta cum trebuie. Dă-mi și mie una. 

Collins se holbă la mâna lui întinsă. 

— Nu fumezi. 

— Mă gândesc să mă apuc. 

Pocni din degete. 

— Hai, dă-mi una. 

Ea scoase din nou pachetul din buzunar și i-l înmână cu tot cu 
brichetă. El scoase o ţigară, o prinse între buze și aprinse 
bricheta. Plămânii i se umplură de fum, și nu se putu abţine să 
nu-l tușească. Îi dădu pachetul înapoi, cu ochii umezi. Fumase 
ultima ţigară în urmă cu douăzeci de ani. Savura părâitul 
nicotinei prin creier. Încă un fum, pe care de data asta îl păstră 
în plămâni. 

— Nu e prea târziu, spuse Collins. 

Whiteside dădu din cap: 

— Nu. 

— Îi dăm copiii înapoi, o facem să promită să nu spună ce am 
făcut și putem să uităm de toată... 

— La naiba, taci! zise, regretând îndată furia din glas. Suntem 
în asta, acum, și o s-o ducem până la capăt. Ti-am oferit șansa 
să te retragi ieri, când te-am căutat prin staţie. Îţi amintești ce 
am stabilit. 


VP-73 


să-l cheme pe Emmet, remorcherul. Vorbiseră despre asta 
timp de luni întregi. Dacă și când avea să găsească copiii 
potriviţi în situaţia potrivită, avea să o sune prin staţie și să-i 
zică să-l cheme pe Emmet cu remorcherul lui. Dacă ar fi vrut să 
se retragă, tot ce ar fi trebuit să zică fusese că Emmet era de 
negăsit. 

— Știu, dar... 

— Dar ce? 

Ea scutură din cap. 

— Nu m-am gândit niciodată că o vom face pe bune. Una era 
să vorbim despre asta. Chiar și ieri, când ai sunat. Nu se simțea 
ca ceva real. Dar aseară, când m-am dus să le duc mâncare... 
Mi-am zis, Cristoase, e pe bune. Și nu știu dacă sunt suficient de 
puternică pentru asta. 

— Faptul e consumat, zise Whiteside. Dacă o lăsăm baltă 
acum, mai bine ne-am preda direct la FBI. 

Collins tăcu, privind în sus spre dealuri, scuturând cenușă din 
vârful ţigării. Arsese deja până la jumătatea filtrului până ce 
vorbi din nou: 

— Trebuia să o fi omorât. 

— Eu? Nu tu? 

— Bine, noi ar fi trebuit să o fi omorât. Acolo, pe stradă. Să o 
fi îngropat undeva și să facem să-i dispară mașina. 

— Nu așa vrea cumpărătorul să procedăm, zise Whiteside. 
Vrea să facem în așa fel încât căutarea să ducă înapoi la părinte. 
Altfel se inițiază o căutare de cadavre. In așa fel, există cineva 
pe care se poate da vina. Tot ce trebuie să facem e să 
continuăm să o speriem, să vedem dacă putem să o împingem 
spre o criză de nervi. Cu puţin noroc, o să ne facă ea treaba 
noastră. 

— Chiar și așa, zise Collins, ar fi mai simplu dacă ar fi moartă. 

Whiteside își scoase revolverul din centură și îl înmâna lui 
Collins, cu mânerul spre ea. 

— Bine, atunci. În sertarul meu e o cutie de gloanţe de .38. 
Du-te și încarcă arma, intră în celulă și împușc-o în cap. Sau, și 
mai bine, du-o în deșert și fă-o acolo. 

Ea se uită la el. 

El împinse pistolul în mâna ei. 

— Hai. Du-te și fă-o. 


VP - 74 


Collins aruncă ţigara și o strivi cu călcâiul. Îi aruncă lui 
Whiteside o ultimă privire aspră, înainte de a cobori rampa și de 
a se îndrepta spre mașina ei. Când ieși din parcare, motorul 
pocni turat. Whiteside vâri pistolul la spate. Incă un fum din 
țigară, căldura intensă devenind mai plăcută cu fiecare 
inhalație. 

Sigur, avea dreptate Collins. Cel mai simplu ar fi fost să o 
ducă pe Kinney cât mai departe în sălbăticie, să-i înfigă un glonţ 
în cap și să lase corbii și coioţii să se ocupe de ea. Dar ăsta nu 
era genul cumpărătorului lor. Și mai era un detaliu pe care nu i-l 
spusese lui Collins. Auzise că acestui cumpărător - Bogatul, îi 
mai spuneau unii - îi plăcea să urmărească desfășurarea 
evenimentelor la știri. Savura suferinţa celorlalți. 

Whiteside se întrebă dacă se mai auzise ceva. 

Termină ţigara, sufocă mucul sub gheată și merse la portiera 
mașinii de poliție. Deschise compartimentul din bord, vâri mâna 
adânc și în sus și găsi săculeţul lipit în adâncul bordului. Scoase 
telefonul ieftin și îl deschise. După ce se aprinse, porni o 
fereastră de internet privată pentru a evita ca vreun cookie sau 
istoricul să fie înregistrate. Navigă pe un server proxy, apoi 
tastă din memorie adresa forumului, o înșiruire obscură de 
numere și litere. Ecranul de logare apăru și își introduse datele. 

Un mesaj privat nou. Apăsă pe link. 


De la: RedHelper 
Subiect: Re: Obiecte de vânzare 
Mesaj: 


Dragă domnule, 

Vă mulțumesc pentru ofertă. Am făcut verificări și credem că 
bunurile oferite sunt autentice și sigure. Oferta noastră este de 
trei milioane de dolari ($3.000.000). vă rog să tineti cont că 
ambele obiecte au urme de vătămare minoră. O sumă adițională 
de două sute cincizeci de mii de dolari ($250.000) va fi plătită, 
dacă nu mai apar alte pagube. Acești termeni sunt finali și de 
nenegociat. Sperăm să fie satisfăcători pentru dvs. 

Schimbul trebuie să aibă loc sâmbătă între 3 p.m. și 4 p.m; 
alt interval de timp nu este îngăduit. Vă rog să confirmati 
acceptarea acestor termeni și vă vom contacta în decursul 
următoarelor douăzeci și patru de ore pentru a aranja transferul. 


VP-75 


Nu este cazul să vă reamintim că orice incercare de a 
perturba operațiunea noastră va fi primită cu represalii rapide și 
aspre. 

Cu stimă. 

RedHelper 


— lisuse Cristoase, zise Whiteside. 

Transpiraţia rece îl gâdila pe tot corpul. Trei milioane. Nu, trei 
milioane și două sute cinci zeci de mii. Membrii forumului 
spuseseră că aveau să plătească în plus pentru o pereche, dar 
nu se așteptase la atât de mult. 

In urmă cu un an, șeriful Ronald Whiteside a ucis un bărbat 
pentru cincisprezece mii de dolari și suma îi păruse o avere, 
până când i-a ras. Același forum i-a adus acel contract. Un colţ 
întunecat al internetului, în subterane, unde perverșii, pedofilii, 
amatorii de filme snuff, tot jegul omenesc se întâlnește pentru a 
face comerţ cu plăceri sordide. Dark Web îi ziceau. Un nume 
cam fițos pentru un loc unde, indiferent cât de rău ești, găsești 
mereu pe cineva mai rău decăt tine. 

In acel loc, în colţul său ferit, se găsea un forum, un spaţiu de 
mesagerie. Un loc pentru polițiști și membri ai armatei care 
puteau oferi diferite servicii. Dacă aveai nevoie de ceva ce 
numai un om conectat putea face, dădeai de veste pe forumul 
acela. Whiteside fusese introdus pe forum de un vechi prieten 
din armată. După săptămâni de verificări l-au lăsat să acceseze 
nivelurile superioare ale forumului. După alte șase luni i-au 
permis să intre în miezul adânc. Locul în care se puteau face 
banii adevărați. 

Tipul asasinat fusese un dealer minor din Phoenix. Whiteside 
nu a știut niciodată motivul, probabil o datorie neplătită, sau 
poate că tipul era pe punctul de a deveni informator. Nu îi păsa 
cu adevărat. Pur și simplu a acceptat jobul și s-a apucat de 
treabă. După câteva zile de urmărit și furișat, i-a găurit capul 
dealerului în faţa unei taverne jegoase din Tolleson. A dispărut 
pe o motocicletă pe care o luase de la fier vechi, cu casca 
acoperindu-i fața, dar nu era ca și cum cineva din afara barului 
acela ar fi suflat vreo vorbă poliţiei. A doua zi, de dimineață, 
banii i-au apărut în contul său offshore. 

Simplu. 


VP - 76 


Apoi un alt nivel al forumului i s-a deschis, unul despre care 
nu știa că exista. Un miez al miezului. lar acolo se discutau 
sumele adevărate. Sute de mii, nu zeci de mii. Și acolo era un 
mesaj cu o cerere simplă. Un cumpărător dispus să plătească și 
șapte cifre pentru un articol anume. O serie de instrucţiuni, 
metode, cerinţe. O adresă de email, în cazul în care se găsea 
cineva capabil de a se ocupa de cerere. 

Acum, cu mâinile tremurându-i, Whiteside citi din nou 
mesajul. Apoi apăsă pe Răspunde: 


Către: RedHelper 
Subiect: Re: Bunuri de vânzare 
Mesaj: 


Dragă RedHelper. 

Mulţumesc pentru răspunsul prompt. Confirm că oferta este 
acceptabilă ti aştept instrucțiuni. 

Cu stimă. 

AZMan 


Apăsă pe Trimite și așteptă confirmarea expedierii mesajului. 


Gata. 
Inchise telefonul și îl puse la loc în săculețul de sub bord. 


VP - 77 


CAPITOLUL 13 


Audra tăcea. Cătușele o apăsau în jurul încheieturilor, legate 
cu un lanț printr-un inel de metal de pe masă. Incăperea era 
vopsită în acel gri de câmp de luptă peste boltari, pe podea un 
linoleum ciobit, alături de o fereastră mică și jegoasă ranforsată 
cu o plasă de sârmă. Placa din vinil a mesei se tocise pe alocuri, 
având PAL pe dedesubt. Toată staţia se afla pe buza ruinei, de 
parcă oamenii de acolo s-ar fi dat de mult bătuți. 

Audra știa că, probabil, o smucitură sănătoasă ar fi desprins 
inelul de masă. Dar apoi ce-i rămânea de făcut? Polițistul de 
lângă ușă ar fi trântit-o cu fața la podea în câteva clipe, asta ar 
fi fost tot. 

Bărbatul se uita drept în față. De o oră de când Audra se afla 
în camera de interogatoriu, omul nu se mișcase din loc, nici 
măcar nu-și dresese gâtul. A încercat să vorbească cu el, 
întrebând de copiii ei, cerând un avocat. Nimic. Era un bărbat 
masiv, tot numai mușchi și pumni cărnoși. Uniforma lui avea o 
nuanţă de bej aproape identică cu cea a șerifului; dacă nu i s-ar 
fi spus, Audra nu și-ar fi dat seama că era din poliţia statală. 

O ciocănitură la ușă și privirea Audrei ţâșni spre ea. Polițistul 
se întoarse și o deschise câţiva centimetri. Un șir de șoapte, 
apoi bărbatul se dădu la o parte pentru a permite unui tânăr 
bine îmbrăcat să intre. Un costum conservator, o cravată seacă. 
Polițistul îi spusese că FBl-ul era pe drum, iar tânărul acesta 
trebuia să fie unul dintre agenţii federali. 

Căra un trepied, cu picioarele făcute mănunchi, în vârf cu un 
mic aparat de fotografiat. După un minut de foit și ajustat, reuși 
să îl instaleze în colţul încăperii, cu lentila îndreptată spre Audra. 
Bărbatul apăsă pe un buton, apoi pe altul, după care roti micul 
ecran pentru a o vedea mai bine. Dădu din cap satisfăcut și vru 
să plece. 

— Mă scuzaţi, spuse Audra. 

Agentul FBI o ignoră și duse mâna spre clanţă. 

— Domnule, vă rog. 

Se opri, întorcându-se către ea. 

— Vă rog, domnule, spuneţi-mi ce se petrece. 


VP - 78 


Agentul îi oferi un zâmbet chinuit. 

— Ne întoarcem la dumneavoastră în scurt timp, doamnă. 

Când deschise ușa și trecu pragul, Audra strigă: 

— Mi-aţi găsit copiii? Îi căutaţi? 

Ușa se închise. Audra își plecă capul, își duse mâinile la gură, 
șopti în palmă. 

— Să te ia naiba. 

Polițistul îi aruncă o privire. 

— Poftim? 

Audra se uită în ochii lui. 

— Îmi caută copiii? 

— Nu am de unde să știu așa ceva, doamnă. 

Bărbatul își mută din nou atenţia pe peretele opus. 

— Când pot primi un avocat? întrebă. 

Dar polițistul tăcea. 

Audra expiră adânc, își întinse palmele pe masă și își forță 
mintea să se adune, să se calmeze. Găsi o crăpătură în vinil ce-i 
semăna cu un fulger negru. Se holbă la el, urmărindu-i arcuirile 
și braţele, se concentră pe detalii, simțind ordinea restabilindu- 
se pe interior. 

Altă ciocănitură, de data asta mai puternică, și ușa se 
deschise larg, polițistul fiind nevoit să facă un pas într-o parte. 
Un bărbat și o femeie intrară, amândoi îmbrăcaţi în costume, 
hainele ei mai îngrijite decât ale lui. Era înaltă, cu membre lungi, 
piele întunecată, freza afro tunsă periuță, ochi luminoși ce 
sugerau profundă inteligenţă. Bărbatul abia se târî în spatele ei, 
un cuib de păr gri-blonziu pe cap, cu chipul brăzdat al unui 
fumător. Tuși umed o singură dată și trase de un scaun, 
așezându-se apoi pe el. Femeia rămase în picioare, cu un iPad, o 
mapă și un pix prinse la subraț. 

— Doamnă Kinney, sunt agentul special Jennifer Mitchell de la 
Echipa de Investigaţie a Răpirilor de Copii, din cadrul Biroului 
Federal de Investigaţii, din Los Angeles. Pot să iau loc? 

Audra încuviinţă din cap. 

Mitchell zâmbi, mulțumi și se așeză. Bărbatul se foi și tuși din 
nou. Audra simţi mirosul stătut de ţigări în aerul de deasupra 
mesei. 

— Domnul este detectivul Lyle Showalter de la Departamentul 
de Siguranţă Publică Arizona, Divizia de Investigaţii Criminale 
din Phoenix. Detectivul Showalter este aici strict pentru a 


VP - 79 


observa desfășurarea interogatoriului. Să explic: eu mă ocup de 
investigarea dispariţiei copiilor dumneavoastră. 

Când Showalter își dădu ochii peste cap și împărtăși un rânjet 
cu polițistul de lângă ușă, Audra deschise gura pentru a vorbi, 
dar Mitchell i-o tăie cu o mișcare a mâinii. 

— Înainte să începem, zise, sunt câteva lucruri de care trebuie 
să ţineţi cont. În primul rând, deși sunteţi arestată pentru 
deţinere de marijuana, interogatoriul nu este în legătură cu 
acest lucru. Mai departe, nu sunteţi arestată în legătură cu 
dispariția copiilor dumneavoastră și nu aveţi dreptul la un 
avocat pe parcursul acestui interogatoriu. Din acest motiv 
sunteţi liberă să încheiaţi colaborarea când doriţi. Însă insist să 
vă avertizez că, dacă eșuațţi în a coopera pe aceste chestiuni, nu 
vă va fi de niciun folos. În final, vedeţi acel aparat de filmat? 

Audra dădu din cap că da. 

— Acea cameră înregistrează interogatoriul nostru și voi pune 
filmarea la dispoziţia oricăror investigatori sau agenţii voi 
considera necesar pentru soluţionarea acestui caz. Doamnă 
Kinney, aţi înțeles tot ceea ce v-am spus acum? 

— Da, doamnă, zise Audra, vocea ei mică și șoptită închisă 
până în adâncul gâtului. 

Mitchell arătă spre cătușele de la mâinile Audrei. 

— Domnule poliţist, nu cred că sunt necesare, ce spuneţi? 

Bărbatul se uită la Showalter, care încuviinţă din cap. Plecă de 
lângă ușă, scoțând o cheie din buzunar și, apropiindu-se de 
masă, desfăcu cătușele, lăsându-le să cadă cu zgomot pe masă. 

— Acestea sunt hainele pe care le purtaţi când aţi fost 
arestată ieri? întrebă Mitchell, arătând cu pixul spre ea. 

— Da, răspunse Audra. 

Mitchell închise ochii și oftă. Îi deschise din nou și zise: 

— Ar fi trebuit să le ia pentru probe. După ce terminăm aici, 
vă dăm altceva să vă îmbrăcaţi. Acum, putem începe? 

— Ok, zise Audra. 

Mitchell zâmbi. 

— Staţi comod? Aţi vrea niște apă? 

Audra dădu din cap că nu. 

— Doamnă Kinney... Audra... pot să-ţi spun Audra? 

Audra dădu din cap că da. 

Mitchell inspiră adânc, zâmbi și întrebă: 

— Audra, ce ai făcut cu copiii tăi? 


VP - 80 


Capul Audrei deveni brusc ușor și păru a se umple de scântei. 
Strânse de marginea mesei pentru a se abţine. Gura i se tot 
deschidea și închidea, fără cuvinte să iasă din ea. 

— Audra, unde sunt? 

Stai calmă, se gândi. Ințelege-te cu ea. Explică-i. 

Incă strângând marginea mesei, Audra inspiră adânc și își 
umplu plămânii cu aer. 

— Mi i-au luat. 

— Cine ţi i-a luat? 

— Șeriful, zise Audra, glasul subţiindu-se. 

Audra arătă spre perete, de parcă Whiteside ar fi fost de 
partea cealaltă, cu urechea lipită de bolţari. 

— Și ajutorul de șerif, femeia, nu-mi amintesc numele ei. 

— Te referi la șeriful Whiteside și ajutorul de șerif Collins? 

— Da, Collins, ea e. 

Audra își sesiză vocea sacadată și respiră din nou, încercând 
să se calmeze. 

— În timp ce aşteptam remorcherul în mașina șerifului, 
ajutorul de șerif Collins i-a luat pe Sean și pe Louise cu ea. 

— Chiar așa? 

— Da, chiar așa. Mi i-au luat. 

— Înţeleg. 

Mitchell îi oferi un zâmbet mic, blând. 

— Problema e, Audra, că șeriful Whiteside nu-și amintește ca 
lucrurile să fi stat așa. Mi-a spus de dimineaţă că, atunci când 
te-a oprit, nu era niciun copil în mașină. 

— Minte, zise Audra, unghiile săpând în palmă. 

— Și ajutorul de șerif Collins pretinde că nu a fost nicidecum 
prin apropiere de autostradă când Whiteside te-a tras pe 
dreapta. A condus până acolo pentru a-l ajuta pe șerif cu 
inspecția corporală. 

— Și ea minte. Nu vedeți? 

— Am avut și o scurtă discuţie cu un domn Emmet Calhoun 
cam acum treizeci de minute și mi-a confirmat că nu erau copii 
prin preajmă când a remorcat mașina. Pe moment i s-a părut 
ciudat, văzând scaunul de copil și celelalte obiecte dinăuntru. 
Mi-a zis că nu erai decât tu pe bancheta din spate a mașinii de 
poliție. 


VP - 81 


— Dar el a venit după, spuse Audra, suficient de tare pentru 
ca Showalter să tresară. Bineînţeles că nu i-a văzut, a ajuns 
acolo abia după ce mi-au luat copiii. 

Mitchell își așeză palmele pe masă și își îndepărtă degetele, 
ca și cum ar fi netezit o foaie. 

— Audra, trebuie să te calmezi. Am nevoie să te liniștești, 
pentru mine, ok? Nu te pot ajuta dacă nu ești calmă. 

— Sunt calmă, spuse Audra, coborând vocea. Sunt calmă. Dar 
îmi vreau copiii înapoi. Mi i-au luat. De ce nu sunteţi acolo, 
afară, să-i căutaţi? 

Showalter vorbi pentru prima dată. 

— Avem un elicopter în aer încă din primele ore ale zilei, 
survolează de aici până în jos, spre Scottsdale. Colegii mei 
colaborează cu poliţia și departamentele șerifilor din comitatele 
vecine, organizând grupuri de căutare. Nu vă faceţi griji, 
doamnă Kinney, orice aţi fi făcut acelor copii, noi o să-i găsim. 

Audra plesni cu palma în masă. 

— Nu le-am făcut nimic. Sunt la Whiteside și Collins, pentru 
numele lui Dumnezeu, de ce nu auziţi ce zic? 

Mitchell îi contră privirea pentru o clipă, înainte de a-și muta 
atenția pe tableta din faţa ei. Tastă un cod de acces, iar ecranul 
se aprinse. 

— Audra, trebuie să-ţi arăt ceva. 

Audra se lăsă pe spătar, pieptul încordându-i-se-n spaimă. 

Mitchell zise: 

— Agenţii de pe teren din Phoenix au organizat o verificare 
preliminară a mașinii tale înainte de a fi predată 
departamentelor abilitate pentru o analiză mai detaliată. Au 
făcut câteva fotografii. Recunoști asta? 

Deschise o imagine și întoarse iPad-ul ca Audra să o poată 
vedea. Un tricou în dungi. Al lui Sean. O pată roșie, maronie, pe 
piept. 

— Staţi, nu... 

Mitchell trecu cu degetul peste ecran, înlocuind poza cu 
următoarea. 

— Dar asta? 

Interiorul mașinii Audrei, covorașele din spate, spătarul 
banchetei, portiera din spate. Mitchell indică câteva puncte în 
fotografie cu vârful pixului. 

— AȘ zice că seamănă cu pete de sânge. Ce părere ai? 


VP - 82 


Audra dădu violent din cap. 

— Nu, e Sean, îi curge des sânge din nas. A păţit-o alaltăieri. A 
trebuit să opresc ca să-l curăţ. Am șters prin mașină, dar nu am 
reușit prea bine, nu mai aveam timp, se întuneca. 

Mitchell schimbă din nou poza. 

Audra zise: 

— Oh, Doamne. 

— Audra, spune-mi ce vezi în fotografia asta. 

— Blugii Louisei, spuse Audra și lacrimi noi o năpădiră când 
începu să tremure. Oh, Doamne. Și chiloțeii ei. 

— Aflaţi pe covorașul din spate, zise Mitchell. Erau îndesate 
sub scaunul din față. 

— Cum... cum...? 

— Audra, recunoști asta? 

Mitchell așeză vârful pixului pe imagine. 

— Blugii par rupţi, cu sânge pe ei. Nu îţi poţi da seama din 
poză, dar sunt și umezi, pare a fi urină. E ceva ce vrei să-mi zici 
despre asta? 

Audra studie fotografia, blugii, lalele din material textil cusute 
pe post de buzunare. 

— l-a purtat ea, zise. 

— Fiica ta purta acești blugi, repetă Mitchell. Când i-a purtat? 

— Când a luat-o. 

— Când a luat-o cine? 

— Ajutorul de șerif Collins. Când mi-a luat copiii, Louise purta 
blugii ăștia. Dar nu erau rupţi. Nu aveau sânge pe ei. 

— Atunci cum au ajuns blugii înapoi în mașină? După ce a fost 
remorcată? Cum au ajuns acolo? 

Audra își scutura capul, lacrimi curgându-i pe obraji și 
picurând grași și grei pe masă. 

— Nu știu, dar șeriful și ajutorul de șerif mi-au luat copiii, ei 
știu unde sunt. Vă rog să-i faceţi să vă spună. 

O idee se aprinse în mintea ei, atât de luminoasă și limpede, 
încât gemu. Își duse o mână la gură. 

Mitchell se aplecă. 

— Ce e? 

— Camerele de filmat, zise Audra, simțind o furnicătură 
ameţitoare în spatele urechilor. Mașinile de poliţie, toate au 
camere, nu? Cum arată la TV, când opresc pe cineva în trafic, 
înregistrează tot, nu-i așa? Nu? 


VP - 83 


Mitchell zâmbi trist. 

— Nu, Audra. În Elder County nu. Mașina ajutorului de șerif 
Collins are aproape cincisprezece ani vechime, nu a avut 
niciodată o cameră de bord, iar cea din mașina șerifului 
Whiteside s-a defectat acum trei ani. Nu au avut niciodată 
mărunţiș în buget pentru a o repara. 

— Dar GPS, ceva de genul? 

— Nimic de genul. 

Greutatea se lăsă din nou pe umerii Audrei - frica, furia, 
impotenţa. Audra își acoperi ochii cu mâinile și Mitchell zise: 

— Acum, am ascultat ce mi-ai spus despre șeriful Whiteside și 
despre ajutorul de șerif Collins, și, crede-mă, voi vorbi cu ei 
despre asta. Dar deocamdată, chiar dacă ignor cele găsite în 
mașină, este cuvântul tău împotriva al lor. Și am vorbit cu niște 
oameni astăzi. Inclusiv câţiva din restaurantul în care ai mâncat 
ieri dimineaţă. Managerul a confirmat că Sean și Louise erau cu 
tine. Din câte știu, e ultima persoană care v-a văzut împreună. 
Mi-a zis că păreai agitată. ` 

— Sigur că eram agitată, zise Audra în palme. Incercam să 
scap de soțul meu. 

— Am vorbit și cu el. 

Mâinile Audrei căzură din dreptul feței. 

— Nu. El nu. Nu-l ascultați. E un mincinos. 

— Încă nu știi ce mi-a zis. 

— E un mincinos nenorocit, glasul Audrei se umflă din nou. 
Nu-mi pasă ce a zis. El a făcut toate astea. l-a plătit pe 
Whiteside și Collins să-mi ia copiii. 

Mitchell rămase în liniște pentru o vreme, lăsând tăcerea să 
înăbușe furia Audrei. 

— De dimineaţă, așteptând să mă urc în avion pentru zborul 
de la LAX la Phoenix, am stat de vorbă cu Patrick Kinney. Mi-a 
povestit despre probleme pe care le-aţi avut în trecut. Alcoolul. 
Cocaina. 

— Cocaina a fost demult, înaintea copiilor, chiar și înaintea lui 
Patrick. 

— Poate că da, dar nu și alcoolul. Sau medicamentele pe 
reţetă. Mi-a zis că aveai trei doctori care îţi prescriau chestiile 
astea ca pe bomboane. Mi-a zis că a existat o vreme în care 
abia îți mai recunoșteai copiii. 

Audra închise ochii și șopti: 


VP - 84 


— Naiba să-l ia. El a făcut-o. Știu că el a făcut-o. 

— Domnul Kinney mi-a spus că, de când ai plecat și ai luat 
copiii cu tine, a tot încercat să-i recupereze. 

— Uitaţi, vedeți? zise Audra, ignorând expresia iritată a lui 
Mitchell. A încercat să mi-i ia. l-a plătit pe... 

— Lasa-mă să termin, Audra. Protecţia Copilului din New York 
ţi-a dat târcoale, amenințându-te că vor ceda copiii tatălui lor. 
Asta-i motivul pentru care ai fugit acum patru zile. Nu-i așa? 

— Nu aveam de gând să-l las să-mi ia... 

— Ce s-a întâmplat, Audra? 

Mitchell se aplecă spre ea, cu antebrațele pe masă, vocea 
caldă și moale și joasă. 

— Și eu am trei copii și un fost soț. Am noroc că o am pe 
mama să mă mai ajute, dar chiar și așa, nu-i ușor. E greu să 
crești copii. Foarte greu. E stresant, știi? Chiar și cu toată iubirea 
pe care le-o port în mine, când mă împing atât de tare, amo 
limită și eu. Fiecare mamă ar trebui să primească o medalie, 
cred, chiar și numai pentru supraviețuirea unei zile întregi 
alături de cei mici. 

Se apropie și mai mult, vocea îngroșându-i-se, dulceagă, ochii 
ei căprui aţintiţi asupra ochilor Audrei. 

— Deci, spune-mi ce s-a întâmplat. Ai condus timp de patru 
zile fără pauză, ești obosită, ești speriată, zăpușeala te ajunge 
din urmă. Poate că Sean și Louise sunt puși pe harță pe 
bancheta din spate, știi cum fac copiii. Poate că nu încetează să 
ceară lucruri pe care nu le pot avea, deși le-ai zis de o sută de 
ori că nu. Poate că urlă și ţipă încontinuu, tot mai tare, și pur și 
simplu nu se opresc. Le-ai făcut ceva, Audra? Ai oprit undeva, 
acolo, în deșert și te-ai dus la ei pe bancheta din spate? Poate 
că n-ai vrut decât să-i cerți un pic. Poate o mică palmă pe picior 
sau pe mână. Poate să-i scuturi un pic, doar atât. Știu că e tot 
ce-ai vrut să faci, și eu am vrut să o fac copiilor mei de 
nenumărate ori, dar, pentru o clipă, ţi-ai pierdut cumpătul. Doar 
pentru o fracțiune de secundă, asta-i tot, și ai făcut ceva. Asta s- 
a întâmplat, Audra? Știu că te roade. Tot ce trebuie să faci e să- 
mi Spui și putem să mergem să-i luăm de unde sunt și totul se 
va sfârși. Spune-mi, Audra, ce ai făcut? 

Audra se holbă la Mitchell, ceva arzându-i în piept. 

— Credeţi că le-am făcut vreun rău copiilor mei? 

Mitchell clipi și zise: 


VP - 85 


— Nu știu. Le-ai făcut vreun rău? 

— Fiul meu, fiica mea - amândoi sunt acum acolo, undeva, și 
voi nu-i căutați pentru că bănuiţi că le-am făcut eu ceva. 

Același zâmbet moale, același glas mieros: 

— Ai făcut-o? 

Fără să conștientizeze ce face, mâna dreaptă a Audrei ţâșni 
pe deasupra mesei, palma aterizând tare și plat pe obrazul lui 
Mitchell. Agentul se feri, cu furie în priviri, înțepăturile înflorind 
pe palma Audrei. 

Audra se ridică și spuse: 

— La naiba cu voi, găsiţi-mi copiii! 

Nu-l observă pe poliţist năpustindu-se asupra ei, simţi doar 
imensitatea acestuia izbindu-i-se de corp, podeaua apropiindu- 
se cu viteză. Pieptul i se lovi de linoleum, zdrobindu-i tot aerul 
din plămâni, genunchiul bărbatului în spate, mâini masive 
prinzând-o de încheieturi, forțându-le între omoplați. 

Audra își păstră privirea pe Mitchell, care stătea acum lângă 
peretele opus, respirând greu. 

— Găsește-mi copiii, zise Audra. 


VP - 86 


CAPITOLUL 14 


— lisuse, zise Whiteside, mutându-și atenţia de pe clipul de pe 
ecran pe tânărul agent federal care instalase laptopul, rânjind 
spre puști cu toată puterea sa. V-aţi descurcat de minune. 

Agentul - agentul special Abrahms, dacă Whiteside își 
amintea corect - nu răspunse. In schimb, apăsă pe câteva taste, 
făcând să apară și să dispară diverse ferestre. 

Laptopul fusese așezat pe masa din spate a biroului, o mână 
de polițiști statali holbându-se, alți câţiva vorbind la telefon, 
preluând apeluri și organizând operaţiunea de căutare. O hartă 
a lui Elder și a ținuturilor vecine era deja lipită pe perete, un 
bold roșu marcând locul în care Audra Kinney fusese oprită, mai 
multe bolduri marcând locurile în care fusese văzută ultima 
dată, o sfoară întinsă de la unul la altul oferind o aproximare a 
rutei pe care o parcursese în ultimele zile. Mai mulți agenți 
federali și polițiști ai statului trebuiau să mai ajungă în ţinut între 
miezul nopţii și dimineaţă, motelul din Gutteridge mai să 
plesnească. Se zvonea că în curând urmau să mute operaţiunea 
în clădirea primăriei. 

Collins bântuia spaţiile dintre mese, plimbându-se de colo, 
colo prin cameră, uneori întâlnind privirea lui Whiteside, alteori 
nu. Câţiva polițiști încercaseră să flirteze cu ea, dar au fost 
refuzaţi destul de dur. 

Ușa camerei de interogare se deschise și polițistul ieși, o 
mână mare pe umărul Audrei Kinney, mâna detectivului pe 
celălalt umăr. Whiteside se ridică și se îndreptă spre peretele 
opus, rezemându-se cu spatele de el. Collins i se alătură. 

Audra îi văzu pe amândoi și își dezveli dinţii. Condusă de cei 
doi polițiști înapoi în camerele de custodie, își suci gâtul pentru 
a-i putea păstra în priviri. 

— Unde sunt copiii mei? Ce aţi făcut cu ei? Cât v-a plătit soțul 
meu? Nenorociţilor, spuneţi adevărul! Spuneţi-le unde-mi sunt 
copiii. Mă auziţi? Spuneţi-le, că jur că... 

Vocea i se pierdu într-un strigăt înăbușit când ușa se închise 
în urma ei. 


VP - 87 


— Păstrează-ţi calmul, zise Whiteside atât de încet, încât doar 
Collins să-l poată auzi. 

— Încerc, spuse, cu vocea șovăielnică. 

— Nu e suficient să încerci. Adună-te sau suntem morți. 

— Crezi că nu știu? 

— Concentrează-te la ce urmează, zise el. La ce poţi face cu 
toţi banii ăia. 

— N-o să mă ajute la prea multe, dacă... 

— Taci. 

Mitchell se apropie de ei cu iPad-ul într-o mână, caietul și 
pixul în cealaltă. Își mută privirea de pe Collins pe Whiteside și 
înapoi, chipul ei greu de descifrat. Apoi zâmbi și zise: 

— Şerif Whiteside, îmi puteţi acorda un minut? 

— Sigur că pot, zise el. 

Bărbatul se îndepărtă de Collins și merse spre ușa laterală a 
staţiei, cu Mitchell pe urmele sale. Deschise ușa, iar zăpușeala 
dădu buzna înăuntru. O ţinu larg deschisă pentru ca Mitchell să 
treacă pragul, apoi o închise în urma lor. Un petec de umbră de 
pe partea aceea a clădirii îi adăposti de furia soarelui, dar, chiar 
și așa, aerul apăsa pe umerii lui Whiteside, strălucirea flotei 
mașinilor de poliție și a SUV urilor federale forțându-l să-și 
mijească ochii. 

— Ce e acolo? întrebă Mitchell, arătând în depărtare. Acele 
dungi portocalii de pe dealuri. Ca urme de picioare. 

— Mină de cupru, răspunse Whiteside. Sau a fost cândva, cel 
puţin. Groapă deschisă, toată munca la suprafaţă. Urmele roșii 
sunt de la cleiul pe care l-au întins peste pământul expus; au 
făcut-o când au închis mina. Ar trebui să ţină apa de ploaie 
departe, să nu dizolve acid și alte chestii de genul în mediul 
înconjurător. Dar nu-i ca și cum pe aici ar ploua mai mult cât să 
umezească un șervet. Îi zic „reabilitare”. Nu că-i tare asta? Au 
reabilitat mina de parcă ar fi fost vreun dealer tocmai ieșit din 
penitenciar. 

Mitchell își umbrea ochii de strălucirea din jur, studiind 
versantul dealului. 

— Ce s-a întâmplat? De ce au închis-o? 

— N-a mai fost profitabilă, zise el. Nu mai scoteau destul din 
câtă muncă băgau în ea, așa că, pfft! Gata. Orașul ăsta obișnuia 
să trăiască de pe urma acelei mine. De fapt, tot ţinutul ăsta 
blestemat. A fost cândva un loc bogat, dacă vă vine să credeți. 


VP - 88 


Genul de loc în care un tânăr putea crește o familie știind că se 
putea îngriji de ea. Mai e cupru acolo sus, dar domnii în costume 
au fost de părere că e mai ieftin să-l lase în pământ, și-am 
încălecat pe-o șa și... Lumea tot mai are nevoie de cupru, mai 
mult ca oricând are nevoie de el, pentru laptopurile noastre și 
telefoanele mobile și toate astea, dar lumea vrea totul ieftin. 
Așteptaţi doar și o să vedeţi că, mai devreme sau mai târziu, 
finanţiștii vor decide că e mai profitabil să aducă tot cuprul din 
China, cum au făcut cu oţelul, iar apoi toată țara se duce de 
râpă. Pe aici, în locuri ca astea, începe totul, dar nu se termină 
aici. Orașe trăind și murind după planurile cine știe cărui student 
de Ivy League aplecat peste calculatoarele și tabelele sale. Când 
s-a închis mina aia, a fost ca o condamnare la moarte pentru 
noi. Cine mai putea munci s-a cărat de aici de mult. Ce ţi-a mai 
rămas e să trăiești de la un ajutor social la altul, așteptând să 
mori deodată cu Silver Water. 

— Bănuiesc că acesta e și motivul pentru care nu aveţi bani 
să vă reparaţi camera de bord, zise Mitchell. 

Whiteside suflă tot aerul din piept într-un lung oftat, apoi se 
întoarse pentru a o privi în ochi. 

— Agent Special Mitchell, care e salariul dumneavoastră? 

Ea dădu din cap. 

— Nu voi răspunde la întrebarea asta. 

— Ei bine, eu a trebuit să suport o tăiere salarială timp de 
cinci ani întregi. Fie accept, fie îmi pierd locul de muncă, așa mi- 
a zis primarul. Pun pariu că plătiţi taxe mai mari decât pot duce 
eu acasă într-un an. Știţi, anul trecut am cedat salariul meu pe 
trei luni, doar ca să fie bani pentru a plăti salariul ajutorului de 
șerif Collins. Și, pe cât de mizerabilă e leafa mea, a ei e și mai și, 
și ea are și mai mare nevoie de ea. E posibil ca, chiar în acest 
moment, să staţi pe cel mai sărac petec de pământ din Statele 
Unite, și am un buget cam de cincizeci de cenți și o gumă de 
mestecat pentru a-l păzi. 

Mitchell privi pentru o vreme spre munţii îndepărtați, cu 
buzele strânse, apoi spuse: 

— Știţi că va trebui să vă pun întrebarea. 

— Mda, mi-am dat seama. Daţi-i drumul, atunci. 

— E ceva adevărat în ce a zis? Aţi jucat dumneavoastră sau 
ajutorul de șerif Collins vreun rol în dispariţia copiilor Audrei 
Kinney? 


VP - 89 


ÎI ţintui cu privirea, iar șeriful îi susținu privirea, pe cât de dură 
era. 

— Știţi că nu, zise el. E o fabulaţie. Poate că ea chiar o crede. 
Poate că pentru ea e mai ușor să inventeze o poveste, decât să 
accepte adevărul. 

— Poate, spuse Mitchell. Dar trebuie să cercetez toate 
posibilităţile. Chiar dacă nu vă place. 

— Nu am nimic de ascuns, zise Whiteside. 

— Sunt sigură. O să-l rog pe Agentul Special Abrahms să 
trimită filmarea analistului comportamental de la secţia din 
Phoenix. Vom afla în scurt timp dacă minte sau nu. Și-mi voi 
dispune echipa să cerceteze mașina lui Collins. Dacă nu e nimic 
adevărat în declaraţiile Audrei Kinney, n-aveţi de ce să fiți 
îngrijorat. Nu? 

— Nu, zise Whiteside. Nu am. 

Mitchell zâmbi, dădu din cap și deschise ușa. Intră în staţie și 
lăsă ușa să se închidă singură în urma ei. 

Whiteside așeză o mână pe zid, pentru a nu se prăbuși. 


VP - 90 


CAPITOLUL 15 


Dacă ar mai fi avut putere în glas, ar fi strigat. De fiecare dată 
când încerca să strige, ţipătul se preschimba în gâtul ei în ceva 
asemănător unui guiţat șoptit. Se plimba prin celulă dintr-o 
parte în alta, îndemnându-se să nu se izbească cu capul de 
gratii. Un arc prea întins în miezul pieptului. Panica se furișa pe 
la marginea întregului, amenințând să se năpustească și să 
capete controlul asupra ei. Așa că se concentra pe furie. Furia îi 
era mai utilă acum decât frica. 

Nimeni nu o asculta. Nimeni. De parcă ce avea de spus nu 
însemna nimic pentru ei. Când Mitchell a intrat în camera de 
interogatoriu, fusese sigură că acea femeie avea să considere 
că era măcar o brumă de adevăr în vorbele sale. Dar nu, 
Mitchell nu era decât un alt poliţist într-un costum, care fie nu 
putea, fie nu voia să vadă dincolo de cele expuse în faţa lor de 
Whiteside. 

Calculând după ceasul de perete, trecuseră patruzeci și cinci 
de minute până ca Mitchell să revină, cu un recipient din 
polistiren într-o mână, o pungă de plastic în cealaltă și un sac 
mare de hârtie împăturit la subţioară. Mitchell se apropie de ea, 
dar Audra nu se opri. 

— Ai mâncat ceva de când te-au arestat? întrebă Mitchell. 

Ca smuls din somn de acele cuvinte, stomacul Audrei mârâi 
lung și grav. Audra se opri, își încrucișă mâinile pe burtă. 

— Bănuiesc că nu, zise Mitchell. Am luat asta de la 
restaurantul de mai jos de pe stradă. Miroase destul de bine. 

Așeză recipientul pe masa de lângă ușă, cu sacul de hârtie, un 
șerveţel și o furculiţă de plastic lângă. 

— Mai întâi, vreau hainele acelea. Am mers la un second hand 
și am luat câteva lucruri. A trebuit să-ți ghicesc mărimea, dar 
deocamdată ar trebui să fie de ajuns. Nu aveau lenjerie, așa că 
am pus și câteva lucruri de-ale mele. 

Mitchell descuie celula, culisă ușa și aruncă punga cu haine 
pe podea, la picioarele Audrei. Audra rămase nemișcată, nu se 
întinse după ea. 


VP - 91 


— Am nevoie de hainele tale, spuse Mitchell. Nu vreau să fiu 
nevoită să chem polițiștii să te dezbrace cu forţa. Camera de 
supraveghere e stinsă, iar eu o să mă întorc cu spatele. 

Se întoarse, iar Audra deschise punga și scoase un tricou și o 
pereche de blugi. Găsi un sutien de sport ce părea să-i vină 
destul de bine, două perechi de chiloţi și o singură pereche de 
șosete. Se dezbrăcă și se îmbrăcă cât de repede putu. 

Duse hainele sale la Mitchell, care le îndesă în punga curată și 
le lăsă pe masă. Mitchell ridică cutia de polistiren, furculița și 
șerveţelul și le duse în celulă. Audra își păstră brațele pe lângă 
Corp. 

— Hai, zise Mitchell. Trebuie să mănânci. 

Audra se apropie și luă cutia din mâinile lui Mitchell. O 
deschise, iar aroma de carne de vită, roșii și orez îi inundă 
simțurile. Stomacul mârâi din nou și gura i se umplu de salivă. 

— Chilli, spuse Mitchell. Ciudat, nu? Cu cât e mai călduros 
locul, cu atât mai picantă e mâncarea. Ai zice că oamenii ar vrea 
să se răcorească, dar... 

Audra se retrase la pat, se așeză și înfipse furculita de plastic. 
Nu se putu abţine să nu geamă de plăcere în timp ce mesteca. 

— Ți-am adus și asta, spuse Mitchell, scoțând o sticlă de 
plastic de Cola din buzunarul hainei. Pot intra? 

Audra înghiţi și dădu din cap că da, de parcă ea ar fi deţinut 
controlul asupra celor care intrau și ieșeau din spatele acelor 
gratii. Mitchell arătă spre camera de filmat din colț. 

— Nu ești urmărită, spuse, dar știu că nu vei încerca să faci 
vreo prostie. 

— Au închis-o azi-noapte, zise Audra. 

Mitchell traversă celula, puse sticla de Cola pe pat și se așeză 
lângă Audra. 

— Au închis-o? 

— Whiteside și Collins, zise Audra. Au venit aici în timpul 
nopţii și mi-au pus un pistol la cap. Whiteside a apăsat pe 
trăgaci. Am crezut că o să mor. 

— Asta e o acuzaţie gravă, spuse Mitchell. 

— O acuzaţie gravă, repetă Audra. Mai gravă decât că mi-au 
luat copiii, sau mai puţin gravă de atât? 

Mitchell se aplecă spre ea. 

— Audra, trebuie să întelegi în ce situaţie te afli. Șeriful 
Whiteside și ajutorul de șerif Collins au împreună ani de serviciu 


VP - 92 


public, dosare curate. Șeriful Whiteside e un erou de război, 
pentru numele lui Dumnezeu. A fost în primul război al Golfului, 
a primit medalii și tot tacâmul. Tu ești o fostă dependentă de 
droguri care fuge de Protecția Copilului. Cam cât crezi că poate 
cântări cuvântul tău împotriva cuvântului lor? 

Carnea și orezul din gura Audrei își pierdură savoarea, se 
preschimbară pe limbă în cenușă. Lăsă furculita să-i cadă în 
cutie și își șterse gura cu șerveţelul. 

— Poftim, zise, împingând mâncarea spre Mitchell. 

Agentul le luă. 

— Audra, vreau să te ajut. Nu te retrage. 

— Pot să dau un telefon? 

— Chiar dacă așa arată la TV, nu ai un drept automat de a... 

— Pot să dau un telefon? 

Mitchell închise ochii, îi deschise din nou și se ridică. 

— În regulă. 

Scormoni prin buzunarul jachetei și scoase un telefon mobil, 
după care tastă un cod pentru a-l deschide. 

— Eşti conștientă că sunt cam șase polițiști de partea cealaltă 
a ușii, care vor să te rupă-n bucăți, nu? 

— Da, răspunse Audra. 

— Păi, atunci, zise Mitchell, poartă-te ca atare. 

Audra se ridică, merse în colţul opus al celulei și tastă singurul 
număr la care se putea gândi. Câteva clipe de liniște, apoi 
pârâitul unui ton de apel, înainte ca o voce de femeie să 
răspundă. 

— Alo? 

Audra deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun sunet. 
Ascultă sâsâitul și vaietul semnalului ce călătorea până în 
California în acea clipă. Ar trebui să fiu acolo acum, se gândi. Eu 
și Sean și Louise, acolo, lângă mare. Nu captivă aici, nu așa. 

— Alo? Cine e la telefon, vă rog? Dacă sunteţi vreun reporter, 
nu vreau să... 

— Mel? 

Pentru o clipă, liniște, apoi: 

— Audra? Tu ești? 

— Da, eu sunt. Mă bucur să-ți aud vocea. 

— Audra, ce se întâmplă? 

— Am nevoie de ajutor. 

— Poliţia știe că mă suni? Suni din închisoare? 


VP - 93 


— Mda. 

Se strădui să zâmbească. 

— Știu, e o nebunie, nu? Eu, în pușcărie. Mel, mă poţi ajuta? 

— lisuse, m-a sunat presa încontinuu de dimineaţă, întrebând 
de tine. Am răspuns acum doar pentru că așteptam un telefon 
de la școala lui Suzie. Ce vrei? 

— Vreau să mă ajuţi, Mel, am probleme. Indiferent ce ai văzut 
la televizor, să știi că n-am făcut-o. Șeriful încearcă să mi-o 
însceneze. El și ajutorul de șerif, ei mi-au luat copiii. Mă gândesc 
că, dacă aș putea face rost de cineva, adică de un detectiv 
privat, ar putea să facă ceva. Dacă aș avea banii să-l plătesc, aș 
putea angaja unul. Dar nu am. Nu am la cine altcineva să 
apelez. Mel, mă poţi ajuta? 

Audra își ascultă prietena respirând, inspirând și expirând, 
inspirând și expirând. Mitchell o privea, cu expresia feţei golită 
de sens. 

— Vrei bani, zise Mel. 

— Da, spuse Audra. Mă poți ajuta? 

— Îmi pare rău că te-am cunoscut, spuse Mel. Să nu mă mai 
suni. 

Un clic, apoi un șir de bipuri. 

Audra se holbă la telefon. Voia să-l izbească de pereţi. Voia să 
se lovească cu el în figură. În schimb, își înghiţi furia și nu-i 
permise energiei distructive să iasă în lume. O făcuse de prea 
multe ori înainte și niciodată nu rezolvase nimic. Strânse 
telefonul puternic între palme și se strădui să se gândească. 

Cine altcineva? 

Părinţii Audrei nu mai trăiau de mult. Singurul ei frate se 
străduia să-și trăiască viaţa de muzician pe undeva prin Seattle. 
Chiar dacă ar fi avut orice urmă de relaţie cu el, fratele ei nu 
păstrase niciodată un dolar în buzunar mai mult timp decât îi lua 
să ajungă până la cel mai apropiat bar. 

Atunci cine? 

— Ai terminat? întrebă Mitchell. 

— Așteptaţi, zise Audra. 

Închise ochii strâns de tot, încercând să se gândească la 
cineva. La oricine. Doar un singur nume îi mai venea în minte, 
dar nu avea de gând să apeleze acel număr. Nici dacă viaţa i-ar 
fi depins de asta. 


VP - 94 


— Nu vrei să-ţi suni soţul? întrebă Mitchell, parcă citindu-i 
gândurile. 

— La ce m-ar ajuta? 

— E tatăl copiilor tăi. 

— Așa e, spuse Audra. E soţul meu. Și e tatăl copiilor mei. Și e 
genul de bărbat care ar plăti pe cineva să-mi ia copiii, doar 
pentru a încerca să mă frângă. Încearcă de un an și jumătate să 
mă macine. Nu-i voi ceda acum. 

Se întoarse înfrântă la pat și îi dădu telefonul înapoi. 

— Ai de gândit, spuse agentul, stând în picioare. 

Audra nu răspunse. Stătea pe pat, cu faţa îngropată în palme. 
Mitchell ieși din celulă și încuie ușa în urma ei. 

Amintirile o apăsau ca râul pe rocă, săpând adânc. 

Primele luni ale căsniciei cu Patrick fuseseră bune. S-au 
căsătorit la primărie, doar o mână de oameni de față. Mama lui 
Patrick fusese nemulțumită la început, chiar numind-o o nuntă 
rușinoasă, dar ideea unui nepot o îmbunase. Și când Margaret 
era fericită, Patrick era fericit. Sau pe cât de aproape de fericire 
a putut fi vreodată. Deja Audra se obișnuise cu neobositele sale 
critici la adresa ei, cam așa cum se obișnuiește omul cu o durere 
de dinţi sau cu o încheietură artritică. Dar reproșurile sale 
deveniseră deja o îngrijorare continuă pentru viaţa ce-i creștea 
în pântece. Dintr-odată, apartamentul său cu două dormitoare și 
două băi din Village nu mai era destul de bun. Mama lui Patrick 
insistase să se mute mai aproape de părinţii săi în Upper West 
Side. 

Dar nu ne permitem, a protestat Audra. 

Poate că voi nu, a zis Margaret, dar eu da. 

Atunci și așa a înţeles Audra că stilul de viață al lui Patrick era 
susținut mai puţin de locul său de muncă de pe Wall Street, 
decât de indulgența mamei sale. Nu era ca și cum nu ar fi avut 
bani; era, în orice caz, un bărbat bogat. Dar nu bogat pentru 
Upper West Side. Spre deosebire de apartamentul soacrei sale, 
al lui nu avea priveliștea spre parc, și totuși era un lux mult mai 
mare decât și-ar fi imaginat Audra vreodată că și-ar fi putut 
permite. 

Chiar și cu tot acel spaţiu, tot nu avea o cameră a ei în care 
să poată picta. In timp ce mama lui Patrick alegea tapetul și 
covoarele și angaja cei mai buni muncitori pentru a duce munca 
la bun sfârșit, Audra își muta șevaletul din colț în colţ, mereu 


VP - 95 


atentă să nu verse vreun ocru sau vreun roșu, ori să apropie 
vreo pensulă de perdele sau să dărâme vreun borcan plin cu 
terebentină sau cu ulei de in. 

In unele zile nu picta deloc. Mirosul o îngreţoșa, iar sarcina o 
incomoda când încerca să stea în poziţie de lucru. Unele zile au 
devenit apoi toate zilele și, când s-a născut Sean, și-a dat seama 
că nu mai pusese mâna pe pensule de săptămâni întregi. 

Privind acum în urmă, Audra reuși să-și amintească limpede 
acea primă săptămână alături de bebeluș. Dorise să-l hrănească 
la sân, deși mama lui Patrick spusese că sunt prostii, biberonul 
fusese destul de bun pentru fiul ei și în mod cert avea să fie bun 
și pentru nepotul ei. Dar Audra a insistat, oricum, nu era ca și 
cum ar fi fost treaba acelei hoaște. Petrecuse zile și săptămâni 
citind despre asta, urmărind clipuri pe un site nou numit 
YouTube, fermecată de simpla frumusețe a actului. Avea, 
probabil, să fie greu la început, toate cărţile și site-urile o 
spuneau, însă nu-ți face griji, își zicea, bebelușul se va prinde. 

Dar Sean nu sugea. Chiar și când o făcea, durea atât de tare, 
încât Audrei îi dădeau lacrimile. Și cum mai plângea băiatul, 
foamea făcându-l să sune ca o drujbă pe viteză maximă. Fără 
biberon, ziceau toţi. Chiar dacă Audra avea lapte, un biberon 
putea strica șansele succesului unui alăptat la sân. Așa că-l 
ținea pe Sean drept pe genunchi, picurându-i dintr-o ceșcuță 
lapte în gura micuță. Își trăgea nasul de plâns în timp ce toată 
mâncarea pentru care suportase chinuri teribile îi curgea 
bebelușului pe bărbie și piept. Și copilul tot plângea, Patrick și 
Margaret privindu-i cu chipurile aspre și fără milă. 

Totul a durat aproape o săptămână. Doctorul l-a cântărit pe 
Sean, a zis că nu era prea îngrijorat de lipsa îngrășării și că avea 
să se prindă de alăptat în curând. Dar mama lui Patrick nici nu 
voia să audă de așa ceva. 

— Imi înfometezi nepotul, a zis Margaret în a șasea noapte, în 
timp ce Audra umplea în faţa frigiderului o ceașcă de lapte muls. 

— Nu e adevărat, a zis Audra. 

__ Oboseala îi prefăcuse mintea într-o mlaștină groasă și grea. 
Incă o mai ardea și o mânca între picioare, deși ruptura nu 
fusese atât de rea și sângerarea se împuţinase în ultimele 
douăzeci și patru de ore. Işi simțea abdomenul ca pe un sac de 
box, de parcă fusese întoarsă pe dos, sânii grei și dureroși, 


VP - 96 


sfârcurile înţepând-o. Fiecare mișcare minusculă îi părea un 
efort ce-o măcina, dar rezista. 

— Ascultă-l, pentru numele lui Dumnezeu, a arătat Margaret 
spre ușă, Sean urlând de partea cealaltă a ușii. Dă-i un biberon 
și gata. 

— Nu, a zis Audra. Vreau să mai încerc. Doctorul a zis că... 

— Nu îmi pasă ce a zis doctorul. Știu cum sună un copil care 
suferă. 

Audra a trântit ușa frigiderului. 

— Crezi că eu nu-l aud? a întrebat, încercând să nu facă 
zgomot, dar în zadar. Crezi că zgomotul ăsta nu-mi sapă-n cap zi 
și noapte? 

Margaret s-a uitat la ea preț de câteva secunde lungi. 

— Te rog să nu ridici vocea la mine. 

— Atunci nu-mi spune cum să-mi hrănesc bebelușul, a zis 
Audra. 

Ochii Margaretei s-au căscat. A dat buzna din bucătărie, ușa 
trântindu-se în urma ei. Audra a înjurat și a turnat un pic de 
lapte în ceașca mică pe care o folosea să-și hrănească 
bebelușul. Câteva secunde în cuptorul cu microunde și a dus-o 
apoi în sufragerie, unde o aștepta Patrick, cu mâinile în 
buzunare, Sean încă guițând în coșul împletit. 

— Am crezut că l-ai luat în braţe, a zis ea. Trebuie liniștit. 

— Ce i-ai zis mamei mele? a întrebat Patrick. 

— l-am spus să nu se mai bage. Nu cu atât de multe cuvinte, 
dar asta a fost ideea. 

Audra a așezat ceașca de lapte cald pe măsuţa de cafea și a 
scos o bucată de tifon moale din teancul împăturit. L-a scuturat 
și l-a întins pe braț. 

— E foarte supărată, a spus Patrick. 

— Mă doare fix în... 

Dosul palmei lui Patrick i-a zguduit capul pe umeri, lăsând o 
bilă fierbinte de durere în obrazul Audrei. Ea s-a legănat doi pași 
mai la dreapta, privirea înceţoșându-i-se, sprijinindu-se în două 
degete de canapea pentru a nu cădea. 

Patrick a rămas nemișcat, clipind, cu buzele strânse, gura 
mică. 

— Îmi pare rău, a zis, buzele abia mișcându-i-se. Nu am vrut. 
Adică, n-am vrut. Te rog, nu fi supărată. 


VP - 97 


Audra a așteptat să se spulbere valurile ameţelii înainte de a 
zice: 

— Trebuie să-mi hrănesc bebelușul. 

— Sigur, a zis Patrick. 

Și-a târât tălpile, și-a îndesat mâinile la loc în buzunare. Cu 
ochii pe covor, a ieșit din cameră. 

Audra a suspinat zgomotos și și-a șters lacrimile cu podul 
palmei. Apoi s-a dus la coșuleţ și l-a ridicat pe Sean. Atât de mic, 
de delicat, asemenea unui trandafir ale cărui petale ar cădea 
dacă ai sufla prea tare asupra lui. Plânsul i s-a îmblânzit și s-a 
apucat să molfăie pielea de pe gâtul ei. 

Mai încearcă, s-a gândit. 

L-a adus la canapea și l-a culcat în braţe, și-a desfăcut 
cămașa de noapte și i-a ghidat buzele spre sân. Copilul s-a ferit, 
picioarele sale micuţe lovindu-i burta. Și-a așezat sfârcul pe 
buza de sus a pruncului și, ca la comandă, gura i s-a deschis. 

Te rog, Doamne, și-a spus. Te rog, de data asta. 

Gura s-a închis în jurul ei, a tras-o în el. 

— Oh, Doamne! a zis. Te rog. 

Fără durere. Presiune, da, dar nu și durerea aceea înţepătoare 
pe care o simţise înainte. S-a uitat la maxilarul lui Sean cum 
muncea, sus și jos, obrajii umplându-i-se. Apoi o pauză. Apoi o 
înghiţitură. 

— Da, a șoptit Audra. Așa, micuţule. Așa se face. 

Lacrimile îi curgeau de pe obraz pe păr. 

— Bun băiat, a zis. 

Timp de o oră, Sean a mâncat pe săturate. Chiar și atunci 
când Audra s-a întors pe partea cealaltă, l-a mutat la celălalt 
sân, s-a agăţat din nou de ea, el a continuat să sugă, iar ea a 
chicotit a bucurie, cu fierbințeala palmei soţului ei deja uitată. 

Când a terminat Sean, cu totul sătul, Audra a vărsat ceașca 
cu lapte muls în chiuveta bucătăriei și și-a dus fiul în dormitor. L- 
a învelit într-o pânză moale și curată, iar el abia s-a mai mișcat 
când l-a coborât în pătuţul de lângă patul lor. Așternuturile au 
înghiţit-o apoi pe Audra, perna i-a scufundat capul în 
îmbrățișarea sa răcoroasă. A închis ochii și nu a mai știut nimic 
de ea până ce soarele strecurat prin fereastra dormitorului i-a 
atins fața. 

Audra s-a ridicat, și-a deznodat picioarele dintre așternuturi. A 
verificat ceasul de lângă pat: șase și un pic. Cât o fi dormit? Cel 


VP - 98 


puţin șapte ore. S-a întins până la pătuț, s-a uitat înăuntru, l-a 
găsit gol. 

— Sean? 

Mai simţise frică în viaţa ei. În acele clipe ale copilăriei în care 
se ascundea de tatăl ei, ascultându-i pașii grei pe scări în timp 
ce acesta o căuta, ţinând cureaua în mână. Sau atunci când a 
rămas cocoțată pe un gard, nu se putea cobori și nu era nimeni 
în jur pentru a o ajuta. Dar acum, asta - asta era altceva. Asta 
era un pumnal rece în piept, smucindu-i-se în miez. 

Audra a dat așternuturile la o parte și a fugit la ușă, tălpile-i 
goale plesnind podeaua lustruită. A deschis ușa dormitorului și a 
ieșit pe hol, strigând numele fiului ei. 

Când a dat buzna în sufragerie, Margaret și Patrick au ridicat 
privirile. Zâmbind. De ce zâmbeau? 

Apoi l-a văzut pe Sean în braţele Margaretei. Biberonul la 
gură. Obrajii umflându-se de supt, suflând pe nas după fiecare 
înghiţitură. 

— Ce e aia? a întrebat Audra, arătând spre biberon. 

— E formulă, a răspuns Margaret, zâmbetul lărgindu-i-se. 
Uită-te la el cum bea. Un băiat atât de înfometat. 

— A adus-o mama în timpul nopţii, a zis Patrick de parcă 
fusese o imensă bunătate din partea ei. E a doua masă alui. A 
înfulecat tot. 

— Nu am suportat să îl aud plângând așa, a zis Margaret. Nu 
când avem un Duane Reade chiar după colț. Ştiai că îl poți 
cumpăra gata preparat, în ziua de azi? Într-o cutie? Așa, ca sucul 
de portocale? 

Mâna Audrei s-a dus la sân. Incă își mai simţea fiul acolo, 
căldura acestuia. 

— De ce ai făcut-o? a întrebat. 

— Nu a fost niciun deranj, a răspuns Margaret. Ți-am zis, 
magazinul e chiar aici, e atât de ușor de pregătit. Doar îl pui în 
cuptorul cu microunde și... 

— De ce ai făcut-o? 

Sean a tresărit la auzul ţipătului ei. Zâmbetele au părăsit 
chipurile lui Patrick și al lui Margaret. Se holbau la ea. 

— Eu vreau să-l hrănesc, a zis Audra. 

— Dacă înseamnă atât de mult pentru tine - a reacţionat 
Margaret, scoțând biberonul din gura lui Sean și întinzându-l 
apoi spre ea - poftim, ia-l. 


VP - 99 


— Nu! a urlat, strângându-și sânii. Eu vreau să-l hrănesc. Eu. 

Margaret și-a întors colțurile buzelor în jos a dezgust. 

— Serios, nu știu ce e greșit în... 

— Dă-mi-l|, a zis Audra, traversând camera, cu mâinile întinse. 

Margaret s-a ridicat și a rămas în picioare. 

— Bine. Dar, ţine minte, sănătatea bebelușului tău este mai 
importantă decât mândria ta. 

Audra l-a luat pe Sean din braţele femeii, strângându-l la piept 
în timp ce el scâncea ușor. 

— Aş vrea să pleci acum, a zis. 

Patrick a ţâșnit în picioare, cu gura deschisă, dar Margaret i-a 
făcut semn să tacă. 

— E în regulă, scumpule, e firesc să fie sensibilă. Primele 
săptămâni sunt întotdeauna cele mai grele. 

În timp ce se îndepărta spre ușa de pe hol, Audra i-a zis: 

— Cred că e cazul să știi ceva. 

Margaret s-a oprit și s-a întors spre ea cu o sprânceană 
ridicată. 

— Noaptea trecută fiul tău m-a lovit. 

Margaret s-a uitat la Patrick, care și-a coborât privirea pe 
covor. 

— E greu și pentru tată, dar nu trebuia să facă așa ceva. Deși 
îmi imaginez că ai meritat-o. 

A părăsit încăperea. Liniștea s-a lăsat în urma ei până când a 
vorbit Patrick, cu glasu-i tremurat și umed. 

— Să nu mai faci niciodată așa ceva, a zis. 

— Că ce? 

— Ce se întâmplă între noi rămâne între noi, a zis. 

— Mă duc să-l culc pe Sean, a zis Audra. O să fac un duș, apoi 
o să-mi fac bagajele. 

— Nu ai unde pleca, a zis Patrick. 

— Am prieteni. 

— Care prieteni? a întrebat Patrick. Când i-ai văzut ultima 
dată pe căcănarii ăia cu pretenţii artistice? 

— Nu vorbi așa despre ei. 

Sean se foia în braţele ei, agitat de furia ei crescândă. 

— În fine, când i-ai văzut ultima dată? 

Dar Audrei nu i-a venit niciun răspuns potrivit, așa că s-a 
întors și a ieșit din cameră, s-a dus în dormitor și a închis ușa. L- 
a înfășat pe Sean încă o dată și a intrat în baia din cameră. A 


VP - 100 


făcut duș cu ușa deschisă, lacrimile amestecându-se cu apa 
fierbinte, scurgându-se prin canalizare. O senzaţie rece în 
pântece, înțelegând că Patrick avea dreptate: nu avea unde 
pleca. El nu a dorit niciodată să fie pe lângă prietenii ei când 
timp s-au curtat, iar ea s-a îndepărtat de ei, trasă pe nebănuite 
din orbita lor în a lui. 

Indată ce s-a uscat și și-a înfășurat halatul în jurul corpului, s- 
a lungit pe pat, privindu-l pe Sean prin zăbrelele pătuţului. 
Ascultându-i respiraţia, lăsându-se purtată de ea. 

Câteva ore mai târziu, s-a trezit, din nou înfometat. Audra l-a 
ridicat din pătuț, l-a adus în patul ei, unde i-a oferit din nou 
sânul. 

Sean l-a refuzat, iar Audra a vărsat lacrimi amare de 
înfrângere. 

Chiar și așa, a încercat de nenumărate ori de-a lungul zilei. El 
a plâns și s-a zbătut, buzele alunecându-i de pe ea. Urletele au 
revenit, acel burghiu dând găuri în capul ei. Ceașca mică cu 
lapte nu l-a satisfăcut, marea parte vărsată și irosită. L-a zărit pe 
Patrick urmărind-o din pragul ușii, tăcând, și ea știa ce aștepta 
soțul ei. 

La ora zece seara, la douăzeci și patru de ore de la prima și 
ultima dată când Sean a supt de la sânul ei, Audra s-a dus la 
dulapul de lângă frigider și a scos o mică cutie cu lapte praf. La 
fel de ușor pe cât spusese și Margaret. Doar pune biberonul în 
cuptorul cu microunde, încălzește-l. Atât de simplu. 

S-a așezat pe canapea, Sean sugând formula, nimic altceva 
decât un gol uscat în inima ei. Patrick a venit și s-a așezat lângă 
ea. Și-a pus un braţ după umărul ei, i-a sărutat părul. 

— E mai bine așa, a zis el. Pentru tine și pentru el. 

Audra nu mai avea putere să se certe. 


VP - 101 


CAPITOLUL 16 


În timp ce exersa în sufrageria sa, Danny Lee urmărea știrile. 
Ridică perechea de gantere de 10 kilograme de pe pulpe, le 
duse la umăr și înapoi, păstrându-și respiraţia egală, fără să 
grăbească ridicarea sau coborârea, lăsând bicepșii să facă toată 
treaba. Zece repetiții pe set, treizeci de secunde între seturi. 

Imaginea aceea a femeii năpustindu-se asupra șerifului, din 
nou și din nou. În timpul după-amiezii și al serii nu a mai reieșit 
nimic nou, dar el continua să privească materialul. 

Trecu la ridicări laterale, schimbând greutățile cu cele de 6 
kilograme. Păr îmbibat de transpiraţie îi căzu în ochi și îl dădu la 
o parte. La televizor, un detectiv de la Departamentul de 
Siguranță Publică din Arizona, Divizia de Investigaţii Criminale, 
vorbea despre grupuri de căutare și survolări. Imaginea se 
schimbă, arătând un elicopter făcând ture pe deasupra unui 
drum din deșert, apoi echipe de bărbaţi în uniformă căutând 
printre buruieni și pietre și cactuși, doi polițiști rutieri aplecaţi 
peste o hartă desfăcută pe capota unei mașini de poliţie. 

Apoi o fotografie cu femeia, o poză de identificare a poliţiei. 
Frică și consternare pe chip. Prezentatoarea de știri spunea că 
femeia avusese cândva probleme cu dependenţa de substanțe. 
Băutură și medicamente pe rețetă, o supradoză în urmă cu doi 
ani. l-a distrus căsnicia. Și Protecţia Copilului i-a fost pe cap de 
curând, încercând să treacă copiii pe numele tatălui. Și-a urcat 
copiii în mașină și a fugit. După patru zile, a ajuns în Arizona. 

Dar fără copii. 

Acum o imagine cu copiii, o poză ceva mai veche. Amândoi 
strălucind a bucurie între munţi de ambalaje rupte și de cadouri 
de Crăciun. Apoi prezentatorul adresându-se camerei de filmat, 
spunând că operaţiunea era încă în desfășurare, în încercarea 
forțelor de ordine de a-i găsi pe Sean și Louise Kinney înainte de 
a fi prea târziu. Dar omul nu și-a putut ascunde acel ton din 
voce, care voia să însemne că deja era prea târziu, copiii aceștia 
erau dispăruți fără urmă de întoarcere. 

Danny așeză greutăţile pe podea, își roti umerii, frământă 
mușchii cu nodurile degetelor. Inchise ochii pentru o clipă, 


VP - 102 


savurând furnicăturile din braţe și spate, valul de oxigen când 
inspiră pe nas, suflând apoi aerul pe gură. 

Chipul Myei îi străluci în minte. 

De cinci ani Mya nu mai era. Sara dispăruse cu șase 
săptămâni înainte. Mya nu se împăcase cu asta. Danny a 
încercat să rămână puternic și pentru ea, dar nu a putut face 
mai mult de atât. Mya l-a întrebat în repetate rânduri dacă o 
credea. 

O credea că acei polițiști au furat-o pe Sara? 

Sigur că o credea. Sigur. 

Dar pesemne că a văzut ceva în ochii lui, o brumă de 
neîncredere. Și nu-și pusese și el întrebarea asta în unele nopți? 
Dacă poliţia avea dreptate? Dacă Mya minţea? Dacă chiar 
făcuse acele lucruri oribile pe care le sugeraseră polițiștii și 
agenţii federali? 

Când Mya și-a luat viața, polițiștii au încetat a o mai căuta pe 
Sara. Dar Danny nu. Chiar dacă acea parte raţională a minţii 
sale îi spunea că era mai mult ca sigur moartă, trebuia să 
continue să o caute până se răceau urmele. Pe cât de lipsit de 
noimă era, în el rămăsese o scânteie, ca o lumânare ce nu se 
stingea. Poate că Sara mai era undeva, acolo, afară. 

Mai mult ca sigur nu. Dar poate. 

lar acum femeia asta din Arizona. Semăna un pic cu Mya. 
Amândouă albe, desigur, dar era mai mult de atât. Pomeți 
identici. Maxilarul puternic, liniile buzelor. 

— Ti-au furat copiii? întrebă Danny în golul încăperii. 

Se dojeni că vorbea golului din jur ca un nebun, goli sticla de 
apă de pe masa de lângă el și stinse televizorul. Zece minute 
mai târziu, se strecură în patul său rece și gol. Mya nu dormise 
niciodată în el - a schimbat patul după moartea ei, incapabil de 
a suporta să se întindă pe el fără ea - dar încă mai simţea lipsa 
siluetei sale, ghemuită pe sub așternuturi, obrazul lui odihnindu- 
se pe palma ei, torsul blând al respirației sale. 

Mya îl salvase. Niciun dubiu. Dacă nu ar fi fost ea, el ar fi 
ajuns închis undeva, poate că ar fi devenit chiar un barosan 
acolo, înăuntru, dar totuși închis. Ea știa că i se spunea Danny 
Doe Jai, Băiatul cu Lama, dar niciodată nu l-a întrebat de ce. Și 
el nu i-a spus niciodată. 

Fusese introdus în banda lui Tong la cincisprezece ani. Burtă 
de Porc garantase pentru el, îl luase sub aripă. La șaisprezece 


VP - 103 


ani locuia deja într-un apartament de pe Stockton Street cu alți 
cinci tineri cu ceva mai multă furie în ei decât creiere în cap. A 
colectat câteva datorii pe aici, a vândut câteva ceva pe dincolo. 
La nouăsprezece ani era portar la un bordel de deasupra unui 
restaurant, având grijă să ţină beţivii afară sau asigurându-se că 
băieții aveau destul cash pentru plăcerile lor. Având grijă ca 
fetele să nu fie plesnite de nimeni altcineva în afară de cei care 
le dețineau. 

Acolo a atras atenţia lui Cap de Dragon. Un marinar beat în 
uniformă a intrat chiar când Danny dăduse o fugă să se pișe, și 
cine rămăsese să aibă grijă de ușă nu a avut tupeul să-l trimită 
la plimbare. Marinarul a spart nasul unei fete și refuza să plece. 
Danny a ieșit din baie, l-a înșfăcat pe marinar și l-a aruncat pe 
scări în jos. La baza scărilor, Danny și-a scos cuțitul și l-a tăiat 
atât de tare, încât Burtă de Porc a trebuit să intervină, să ia 
marinarul și să-l arunce pe unul dintre cheiuri. Danny nu a mai 
aflat niciodată dacă tipul a murit sau nu. Oricum nu avea să fie 
ultimul om ucis de el. 

Danny nu a prea urcat în ierarhie. Era prea folositor pe străzi, 
chiar și așa, deștept cum era. Prea priceput cu lama. A rănit pe 
mulți. 

Până când a întâlnit-o pe Mya. 

Era la masa vecină într-o zi în care Danny mânca și bea cu 
Burtă de Porc și prietenii săi în restaurantul de sub bordel. Tipii 
au tot râs înfundat când ea s-a ridicat și a venit la masa lor. 

Dar acea fată albă a zis, în cea mai muzicală cantoneză pe 
care o auzise Danny vreodată: 

— Băieți, ar trebui să aveţi grijă cum vorbiţi în public. Ce-ar 
zice mamele voastre dacă ar ști? 

Băieţii au izbucnit în hohote de râs și Mya s-a întors la 
prietena ei, aparent înfrântă. A luat-o de braţ pe cealaltă femeie 
și a condus-o la bar, unde a stat de vorbă cu barmanul înainte 
de a pleca. 

Când a sosit nota de plată pentru masa lui Danny, Burtă de 
Porc a ridicat foaia și a zis: 

— Asta nu-i ok. Cine a comandat astea? 

Au dat nota din mână în mână în jurul mesei și nimeni nu știa 
răspunsul. 

Dar Danny știa. Până să cheme Burtă de Porc chelnerul, 
Danny deja râdea de se spărgea. 


VP - 104 


— Domnișoara, a zis chelnerul. A spus că v-aţi oferit să plătiţi 
pentru cina dânselor. 

Burtă de Porc a rămas tăcut și nemișcat pentru câteva clipe, 
cu ochii arzând. Apoi și-a lăsat capul pe spate și a izbucnit într- 
un hohot de râs. R 

l-a luat o săptămână să o găsească. Incă o săptămână să o 
convingă să iasă cu el. Alte două săptămâni să se 
îndrăgostească atât de tare de ea, încât să-i fie clar că nu mai 
putea respira fără să-i ceară aprobare. 

Ea preda part-time la Departamentul de Studii Asiatice de la 
USF în timp ce lucra la doctorat. Tatăl ei fusese un bancher 
stabilit la Hong Kong pe durata unei mari părţi din copilăria ei, 
întorcându-se în State doar când l-au diagnosticat cu acel 
cancer ce avea să-i ia mai târziu și viaţa, și banii. Vorbea 
cantoneză fluent, putea vorbi mandarina bine și știa câte ceva 
în japoneză și coreeană. Amicii lui Danny l-au avertizat la 
început că nu era mai mult decât o turistă atrasă de exotismul 
său, un trofeu de băiat rău cu care să facă paradă prin faţa 
celorlalţi albi. 

Dar se înșelaseră. Danny fusese sigur, fără urmă de îndoială. 
În ziua în care s-au căsătorit, Mya a fost prima persoană - după 
mama lui aflată pe patul de moarte - care l-a chemat pe numele 
său chinezesc: Lee Kai Lum. 

Mya a fost cea care l-a împins pe drumul cel bun. Mya a fost 
cea care l-a încurajat să-și folosească rețeaua de contacte 
pentru a ajuta copiii să nu intre în bande. Să lucreze cu poliţia și 
comunitatea. Să transforme cartierul său într-un loc mai bun, nu 
mai rău. 

Danny i-a cerut mâna în noaptea în care Mya i-a spus că era 
gravidă. Fusese aproape de a întrerupe sarcina, i-a mărturisit, 
chinuită de decizie, înainte să accepte că ar putea fi mamă. 
Danny a jurat să nu o părăsească niciodată, că viaţa din ea, deși 
deocamdată doar o gâlmă de celule, era și o parte din el. Drept 
urmare și el era o parte din Mya. Erau legaţi pe vecie, fie că le 
plăcea sau nu, așa că de ce să nu o facă la modul serios? 

Când acei polițiști au oprit-o pe Mya pe acel drum singuratic și 
i-au luat-o pe Sara, a fost ca și cum i-ar fi pus un pistol la cap. 
Atunci au ucis-o, chiar dacă a părut să mai fi trăit în cele șase 
săptămâni câte i-au trebuit pentru a se da bătută. Și totuși, 


VP - 105 


moartea ei și a Sarei nu a secerat legăturile dintre ei. Încetul cu 
încetul, Mya îl trăgea și pe el spre groapă. 

Dar încă mai avea treburi de rezolvat. 

Fiecare gură de aer o simțea ca pe o datorie față de ea, ca și 
cum cei cinci ani scurși între ei nu fuseseră decât Împrumutați. 
Doamne, le simţea lipsa - ei și a fiicei lor - de parcă ar fi fost 
oase smulse din corpul său. Mai ales în nopţi ca acestea, în care 
tot ce-i mai rămăsese erau stafiile din minte. 

Cumva, cândva, în următoarea oră, somnul îl năpădi, îl înghiţi 
întreg. Vise însângerate îl bântuiră; mereu îl chinuiau. Dar acum, 
printre chipurile vechi, se strecuraseră unele noi: doi copii și 
mama lor. Toate acele lucruri pe care nu le-a putut schimba, pe 
care nu le-a putut atinge - acum iată-le, dar dacă, poate, ar 
încerca să se întindă destul de mult, să sângereze destul de 
mult, poate că ar putea să le mai ajungă din urmă. 

Danny tresări în beznă, inima bubuindu-i, plămânii muncind, 
nervii încărcaţi cu sirene aprinse. Verifică ceasul: trecut de 
miezul nopţii. 

Când inima i se potoli și reuși să-și controleze respiraţia, trase 
așternuturile de pe el și se ridică din pat. Părăsi dormitorul și 
cobori scările îmbrăcat doar în lenjerie. Doar când ajunse jos se 
întrebă de ce oare coborâse. 

— Sete, spuse cu voce tare. _ 

Işi șterse buzele cu podul palmei și se gândi, mda, sete. Işi 
aminti de cutia aproape plină cu suc de portocale din frigider, 
traversă sufrageria și intră în bucătărie. Luă un pahar din dulap 
și își turnă o porţie generoasă. Bău jumătate de pahar dintr-o 
singură înghiţitură, apoi se întoarse cu spatele la frigider. 

Laptopul era închis pe masă. 

Fără să se gândească prea mult, se așeză, puse paharul lângă 
și deschise computerul. Ecranul se aprinse și Danny tastă 
parola. Browserul de net se deschise pe Google. 

Tastă: Zbor SFO > PHX 

— Hm, spuse când o listă cu pagini de voiaj și prețuri de bilete 
umplu ecranul. Deci asta fac. 


VP - 106 


CAPITOLUL 17 


Pentru Sean, noaptea cea lungă se scurgea încet. Credea, cel 
puţin, că era noapte. Temperatura scăzuse de la răcoros la rece, 
liniștea preschimbându-se într-o tăcere mai adâncă. Louise 
dormise iepurește în cea mai mare parte a zilei și a nopţii și 
fruntea i se înfierbântase, deși tremura și se plângea de frig. 

Sean știa că sora lui se îmbolnăvea, dar nu știa ce să facă. Se 
gândea că ar putea să o roage pe Collins să-i aducă niște 
medicamente când se întorcea la ei. 

Dacă se mai întorcea. 

Nu mai trecuse pe acolo de dimineaţă, când le-a lăsat mai 
multe sandvișuri, chipsuri și fructe. Sean a devorat două banane 
și un pumn de chipsuri. Louise a luat o mușcătură de măr, iar de 
atunci nu a mai mâncat nimic. 

— Când putem pleca? a întrebat-o Sean. 

— Poate mâine, i-a răspuns Collins. Poimâine, cel târziu. 

— Poliţia o să ne caute peste tot, a zis Sean. Vor fi grupuri de 
căutare. Nu o să ne muţi de aici până când nu o să fie sigur. 
Până când n-o să fii prinsă. 

Collins i-a zâmbit. 

— Eşti un băiat deștept. Ştii, am un băiat cam cu un an mai 
mic decât tine. 

— Cum îl cheamă? 

Collins a ezitat, apoi a zis: 

— Michael. Mikey. 

— Cum e? 

Privirea i s-a îndepărtat. 

— Isteț, cum ţi-am zis. Și amuzant. 

— Are un tată? 

Ea a dat din cap că nu. 

— Nu mai e pe aproape. Ca să fiu sinceră, era cam cretin. 

— Nici al meu nu mai e pe aproape, a zis Sean. Cred că și-al 
meu e un cretin. 

— N-ar trebui să folosești cuvinte ca astea. 

Sean i-a ignorat mustrarea. 

— Ce îi place lui Mikey să facă? Face vreun sport? 


VP - 107 


— Nu, a răspuns Collins. Mikey se îmbolnăvește des. Are o 
problemă la inimă. Inseamnă că nu prea poate face chestii din 
astea. Trebuie să stea în pat o mare parte a timpului și să ia 
medicamente. Așa că în general citește. Benzi desenate și 
chestii din astea. 

— Și eu, a zis Sean. Nu partea cu statul în pat, cea cu benzile 
desenate. Imi plac benzile desenate. Poate o să-l pot întâlni pe 
Mikey cândva. Poate ne putem împrieteni. 

Dintr-odată, Collins și-a revenit, privirea asprindu-i-se, buzele 
subţiindu-se. S-a aplecat, l-a prins pe Sean de tricou și l-a tras 
aproape de ea, ca să-i poată simţi respiraţia pe piele. 

— Știu ce încerci să faci, căcat pricăjit. Ești deștept, dar nu 
atât de deștept. Acum, nu te mai apropia de mintea mea. 

În tot timpul acela, Sean a privit-o în ochi și nu a văzut nici 
urmă de furie în ei. Dar Collins a cedat și a privit în altă parte în 
timp ce obrajii i s-au înroșit. S-a întors și a urcat scările, a trântit 
trapa în urma ei și a încuiat-o. Sean a auzit băzâitul 
motocicletei, nota motorului urcând pe portativ în timp ce se 
îndepărta prin pădure. 

Cât timp trecuse de atunci? Să fi trecut deja douăzeci și patru 
de ore? Sean pur și simplu nu știa. _ 

Se întinse pe saltea și așeză palma pe fruntea Louisei. Incă 
fierbinte, încă umedă de transpiraţie. Louise gemu și alungă 
mâna. 

— Nu-ţi face griji, zise el. O să te scot de aici. O să o găsim pe 
mama și o să plecăm în California, la San Diego, și putem să 
mergem la plajă. Așa cum ne-a promis. Mă auzi? 

Louise clipi și zise: 

— Te aud. 

— Bine, spuse el. Acum culcă-te. 

O privi cum își închise ochii, apoi făcu la fel, cu braţele în jurul 
surorii sale, corpul ei cald pe al lui. Somnul sosi ca o umbră, 
alunecă peste el, și băiatul nu mai știu nimic altceva până când 
se deschise trapa și-l trezi. 

Sean clipi spre dreptunghiul de lumină și spre silueta lui 
Collins coborând treptele, ţinând o pungă cu mâncare într-o 
mână. 

— Cred că Louise e bolnavă, zise. 


VP - 108 


Collins așeză punga pe jos și veni la marginea saltelei. Se 
ghemui și se întinse să simtă fruntea fetei, apoi strecură o mână 
sub tricou. Louise abia se foi la atingerea ei. 

— La naiba, zise Collins. 

Sean se ridică în picioare pe saltea. 

— Trebuie să-i aduceţi medicamente, zise. 

— Nu știu dacă pot face rost. 

— Dacă se înrăutățește? 

— În regulă, zise Collins, ridicându-se. Asigură-te că bea 
suficientă apă. Dă jos pătura de pe ea, poate chiar să-i dai și 
tricoul jos, să încerci să o răcorești. Mă întorc mai târziu. 

Se întoarse și păși înapoi spre trepte. Sean o strigă. 

— Doamnă Collins? 

Ea se opri, se uită înapoi peste umăr. 

— Mulţumesc, zise Sean. 

Collins clipi. Se întoarse, urcă scările și încuie trapa, fără să-i 
răspundă. 


VP - 109 


CAPITOLUL 18 


Pe Audra o durea mintea. Lumea se întinsese atât de subțire, 
încât își imagină că o putea găuri doar cu vârfurile degetelor. 
Toate se mișcau smucit, fie prea încet, fie prea repede, iar toţi 
vorbeau în frânturi de zgomote. O parte din ea înţelegea că era 
vorba despre extenuare, dar cealaltă parte a ei se simţea ca și 
cum străbătea un vis, ca și cum nimic din toate acelea nu era 
real. Ca și cum toate se petreceau unei alte femei dintr-un alt 
oraș, urmărind totul desfășurându-se ca un serial de televiziune 
straniu. 

Stătuse trează pe timpul nopţii privind luminita roșie a 
camerei de supraveghere, așteptând să se stingă, temându-se 
că aveau să se întoarcă pentru a-i așeza din nou pistolul la 
tâmplă. Uneori se întreba dacă acele lucruri chiar se 
întâmplaseră. Oare le visase, pur și simplu, unul dintre acele 
coșmaruri care te bântuie și la trezire? Dar la un moment dat a 
adormit, doar pentru a se trezi din nou, ca înaintând prin 
smoală, inima bubuindu-i în coșul pieptului, plămânii incapabili 
de a înșfăca aerul necesar. 

Când deschise ochii, îl găsi pe Whiteside deasupra ei. 

Se apleca peste ea lângă pat. 

— Trebuie să renunțţi la ei, zise el. Au dispărut și asta-i tot. 

Paralizată, nu izbuti să ridice pumnul pentru a-l lovi. 

O parte a minţii ei se întreba dacă visa, dacă chiar era acolo. 

Mâna lui îi apăru în faţa ochilor, degetele despărțite ca și cum 
s-ar fi întins după un pahar cu apă. Alunecară în jurul gâtului ei. 
Presiune. Doar un pic. Cât să doară. 

— Să nu-ți imaginezi că nu o voi face, spuse el. Dacă trebuie. 

Apoi îi dădu drumul, se îndreptă, se întoarse și ieși din celulă. 

Gemu, din nou singură, inima bătându-i dintr-odată în pas 
grăbit și dureros. Pieptul ridicându-se și coborându-se, căutând 
aer. 

Nu-și dădu seama cât îi luă să netezească valurile fricii, 
pricepu doar că soarele se ridicase deasupra lumii de afară, 
colorând totul din jurul ei în griuri și albastruri adânci. 


VP - 110 


După un timp, Audra nu mai fu așa sigură că Whiteside fusese 
acolo, la ea. Putea să fi fost o stihie a creierului său privat de 
somn. Încă o fărâmă a sănătăţii sale mintale frângându-se și 
căzând. 

Poate că asta și era ideea. Să-i intre în cap, să o frângă de pe 
interior. Să o înnebunească, să o ţină în frică. Pentru că fricosul 
e mereu ușor de controlat. Așa cum a făcut și Patrick în toți anii 
aceia în care au fost împreună. 

Soţul ei reușise să o facă să se îndoiască de fiecare fațetă a 
propriei sale vieţi, izbutise să o păstreze mereu în dezechilibra 
până când abia mai știa care-i susul și care-i josul. In fiecare 
dimineaţă o dojenea pentru mahmureala ei. În fiecare seară 
venea acasă cu o nouă sticlă. Intr-o zi spunându-i cât de jalnică 
era pentru că încă mai avea nevoie de pastile, a doua zi 
aducându-i o nouă rețetă. 

Totul a început în seara eșecului ei, când i-a dat lui Sean un 
biberon pentru întâia oară. Patrick venise de la serviciu cu o 
sticlă de vin alb și i-o înmânase chiar în timp ce ea își hrănea 
bebelușul. 

— Asta pentru ce e? a întrebat Audra. 

— Dacă nu alăptezi, a zis Patrick, nu ai niciun motiv să nu bei 
un pahar. 

— Nu vreau, a spus ea. 

Nu mai băuse alcool de când aflase de sarcină, jurase să nu 
se mai atingă de sticlă până după nașterea bebelușului. Prea 
multe nopţi pierdute-n ceață. Nu avea de gând să se mai lase 
trasă în acea mlaștină din nou. 

Patrick a ridicat din umeri. 

— Ok. O găsești în frigider, dacă te răzgândești. 

Dacă ar fi avut atunci limpezimea minţii de a-l întreba de ce 
adusese o sticlă de vin, de ce voia să o știe din nou beată după 
toate acele luni în care nu mai băuse deloc, poate că lucrurile ar 
fi stat diferit. Dar nu a întrebat. Era prea frântă pentru a mai 
gândi raţional. 

Biberoanele pe timp de noapte au venit și au trecut, mintea 
Audrei întunecându-se cu fiecare dintre ele, somnul părând o 
noţiune vagă și stranie, nu ceva ce ar fi putut savura. Margaret 
apărea dimineaţa și se oferea să preia munca și să o lase pe 
Audra să se odihnească. Audra încercase să reziste, dar 
insistența Margaretei și căutătura aspră a lui Patrick au avut 


VP - 111 


câștig de soartă. l-a dat bebelușul Margaretei și a plecat în 
dormitor, unde a visat că laptele îi otrăvea copilul, că-i făcea 
rău, și s-a trezit cu o tristețe înțepătoare ce nu a mai părăsit-o 
toată ziua. 

In acea seară, Audra a văzut sticla de vin în frigider, dar a 
ignorat-o, deși fusese foarte, foarte însetată. 

Incă o noapte de somn fragmentat și vise toxice. Chiar și 
strângându-l pe Sean tare la piept, ascultând cum înghiţea 
laptele praf, simţea că ceva se frânsese între ei. Il dezamăgise și 
ea pierduse ceva ce nu avea cum să mai recâștige, indiferent 
cât de mult și-ar fi dorit-o. 

De dimineaţă, Margaret a venit din nou. Și, din nou, Audra i-a 
înmânat bebelușul. Din nou s-a dus la culcare. Acum 
așternuturile și salteaua îi păreau nisip mișcător, și voia să fie 
înghițită, să rămână în beznă pentru totdeauna. 

In acea noapte și-a turnat un pahar de vin. Dar numai unul. 

A doua noapte și-a mai turnat un pahar. Și încă unul. 

După încă o zi, o nouă sticlă de vin a apărut în frigider. Audra 
a terminat-o pe prima și a desfăcut-o pe a doua. S-a oprit doar 
când a leșinat beată pe canapea. Patrick a trezit-o în zori, i-a 
spus să-i fie rușine. 

Seara, a venit acasă cu o sticlă de votcă. 

Din nou, privind acum în urmă, ar fi trebuit să-l întrebe de ce. 
Dar momeala ceţii era prea puternică pentru a-i rezista, iar tot 
ce voia Audra era să șteargă totul. 

Așa au trecut săptămânile, nopţi și zile stingându-se în aburi 
de beţie și mahmureli uleioase. Bona fusese în apartament deja 
de aproape douăzeci și patru de ore înainte ca Audra să o 
observe. O chema Jacinta, o tânără frumoasă din Venezuela, 
care a privit-o pe Audra cu milă când s-au întâlnit prima dată pe 
bol. 

— Nu ești în stare să ai grijă de Sean, i-a explicat Patrick, așa 
că am angajat pe cineva care este. 

Audra s-a retras la pat pentru următoarele patru zile, 
ridicându-se doar pentru o nouă sticlă de orice lăsată pentru ea 
de Patrick în frigider sau dulap. În a cincea zi, a venit un doctor 
la ei. Unul pe care Audra nu-l recunoștea. Mirosea urât, 
transpiraţie cu mucegai, miasmele mascate de loţiune de ras. l- 
a pus câteva întrebări, a mâzgălit pe un caiet și i-a dat hârtiile 
lui Patrick. Soţul ei s-a întors după o oră cu o sticlă cu pastile și 


VP - 112 


un pahar cu apă. Audra a refuzat apa, a dat două pastile pe gât 
în jos cu o dușcă de votcă bună și s-a culcat. 

Privind în urmă, Audrei îi păru că cineva sau ceva o trăsese 
într-un canal, imposibil de a se ridica din nou. De fiecare dată 
când lua hotărârea de a supraviețui fără un pahar de alcool sau 
vreo pastilă, Patrick apărea cu un nou pahar plin sau cu vreun 
flacon zdrăngănitor. _ 

Uneori se întreba ce-i face copilul. Intr-o zi, traversând 
sufrageria în drum spre bucătărie, a fost uimită să-l vadă pe 
Sean pășind împleticit prin cameră sprijinit de Jacinta, cu mâinile 
sus și fluturându-le, chicotind la fiecare pas. 

— Când a început? a întrebat Audra, pricepând brusc că 
trecuseră luni fără să le observe. 

— Acum o săptămână, a zis Jacinta. L-ai văzut și ieri făcând la 
fel. M-ai întrebat același lucru. 

Audra clipi. 

— Da? 

— Vrei să îl ţii? 

Audra nu a mai răspuns. A intrat în bucătărie și și-a mai luat o 
sticlă de vin. 

Își aminti de ziua de naștere a lui Sean. Organizaseră o mică 
adunare în apartamentul părinţilor lui Patrick. Patrick ascunsese 
pastilele și băutura, îi spusese că o voia trează. 

— Să nu mă faci de râs, i-a zis. Și să nu te dai în spectacol. 

În acea dimineaţă, ceața i se spulberase din minte și s-a privit 
în oglindă după duș. Întunericul din jurul ochilor, petele de pe 
obraji. Pielea prea flască pe oase. Dar și-a dat silința cu 
machiajul și noile haine cumpărate pentru ea de Patrick. S-a 
prezentat în faţa lui înainte de a porni spre apartamentul aflat la 
doar câteva străzi de ei. 

— Merge, a zis el cu un oftat obosit. 

A mers la pas cu Patrick pe lângă Central Park West, Jacinta 
ținându-l pe Sean de mână. Agitaţia traficului frământa în 
creierul ei, aerul răcoros gâdilându-i pielea, conștientă de 
fiecare senzaţie a hainelor sale pe corp, greutatea picioarelor pe 
caldarâm. În ciuda vuietului dureros din spatele ochilor, a simţit 
ceva ce nu mai trăise de mult. Se simţea vie. 

— Patrick, a zis. 

— Hm? 

El se uita în faţă, nu și-a întors privirea spre ea. 


VP - 113 


— Poate că ar trebui să primesc niște ajutor. 

Patrick nu i-a răspuns, s-a oprit. S-a oprit și ea, amândoi 
rămânând ca insule, șiroi de oameni spre oceanul din jur 

— Poate ar trebui să vorbesc cu cineva, a zis ea. Despre băut. 
Și pastile. Să încerc să mă schimb. 

Patrick tăcea, dar maxilarul muncea, măcinând dinţii. 

— Nu am știut că e ziua fiului meu până nu mi-ai zis. 

Lacrimi fierbinţi pe obraji. 

Patrick a luat-o de mână, a strâns-o tare, a strâns-o atât de 
tare, încât a durut-o. 

— O să vorbim despre asta după ce ajungem acasă, a zis. 
Adună-te. Nu mă face de râs în faţa prietenilor mamei mele. 

— De ce mă ţii așa? l-a întrebat. De fapt, de ce mă mai ții pe 
lângă tine? Nu-ţi sunt soţie. Nu sunt mamă fiului meu. De ce nu 
mă lași să plec? 

A strâns-o din nou de mână, și mai tare, și a trebuit să-și 
muște buza pentru a nu ţipa. 

— Vrei să mă umilești? a întrebat-o, apropiindu-se de ea. Asta 
vrei? Să mă ajute Dumnezeu de nu te bat de leșini aici pe 
stradă. Asta vrei să fac? 

Audra dădu din cap că nu. 

— Atunci taci în pula mea și mișcă-te, a zis. 

Audra și-a șters obrajii, și-a tras nasul, s-a potolit și a mers, 
mâna ei în mâna lui, durere în oase. 

În apartamentul părinţilor lui, oamenii pluteau printre mese 
pline cu gustări și pahare de șampanie. Audra se uita la bule, 
imaginându-și cum se simțeau pe limbă, dulcele înghiţiturii. Ea 
și Patrick stăteau la o masă din mijlocul camerei, Sean într-un 
scaun înalt, Jacinta hrănindu-l cu o bucată de tort. 

Patrick senior stătea liniștit într-un colț, mâinile tremurându-i 
în poală, dementa deja limpede pentru toată lumea. Musafirii îl 
ignorau, la fel ca fiul său și soţia sa. Din partea cealaltă a 
încăperii, privirea sa distantă a întâlnit-o pe a Audrei, a zăbovit 
în ea doar pentru o clipă, dar suficient să o facă să se întrebe 
dacă bătrânul o observa. O recunoscuse oare, așa cum ea Îl 
recunoscuse, fiecare rătăcit și singur într-o cameră plină cu 
oameni? 

Margaret s-a așezat lângă Audra și Patrick junior. Părintele 
Malloy - preotul care le botezase fiul - i-a urmat, zâmbind. 
Margaret i-a luat mâna lui Patrick în a ei. 


VP - 114 


— Acum, voi doi, a zis, nu credeţi că e timpul să-mi mai oferiţi 
un nepoțel? Nu putem să-l lăsăm pe Sean să crească singur la 
părinţi, ca Patrick. 

Patrick s-a înroșit și a zâmbit, iar Margaret i-a strâns 
genunchiul cu drag. lar atunci Audra a înţeles un pic mai mult 
din funcţia ei în acea căsnicie. S-a înfiorat și a început să 
numere minutele până când avea să fie din nou acasă, înapoi în 
ceața ei. 


VP - 115 


CAPITOLUL 19 


Danny ieși cu mașina închiriată din parcarea lui Phoenix Sky 
Harbor și urmă indicaţiile GPS-ului spre Ak-Chin Pavilion din 
vestul orașului. Un bistro mexican în apropiere, îi spuseseră, cu 
un bar popular printre localnici. 

Căldura aceea blestemată. lisuse, era obișnuit cu răcoarea din 
San Francisco, niciodată prea cald, niciodată prea rece. Nu așa. 
Căldura aceea blestemată îi prăjea gâtlejul. După ce a închiriat 
mașina, a făcut greșeala de a așeza mâna pe capota Chevrolet- 
ului și a trebuit să și-o retragă ca de pe o plită. 

Călătoria dură douăzeci de minute pe autostradă, apoi doar o 
mână de viraje până când loturile întinse ale amfiteatrului îi 
ieșiră în faţă. Porni spre vest preț de vreo două străzi și găsi 
restaurantul. Deasupra ușii, un semn pictat de mână, cu litere 
mari, roșii, cactuși verzi cu sombrero-uri. La acea oră din zi se 
găsea suficient loc liber pe trotuar, așa că parcă. 

Danny atinse portiera cu degetele și se pregăti. Aerul 
condiționat al mașinii abia începuse să o răcorească și sudoarea 
i se adunase pe spate și între fese. Deschise portiera, iar 
zăpușeala îi urlă în faţă. 

Câţiva pași și ajunse la ușa restaurantului. Înăuntru, simţi 
aerul rece ca gheața revărsându-se dintr-o staţie de aer 
condiționat suspendată deasupra pragului. Rămase acolo pentru 
o clipă, savurând senzaţia pe tot corpul. O tânără hispanică se 
apropie de el, luă un meniu de pe măsuţa de lângă semnul ce 
zicea VA RUGAM AŞTEPTAŢI PENTRU A PRIMI UN LOC. 

— O persoană? întrebă ea, un zâmbet larg pe chip. 

Danny zâmbi și el. 

— Bună, ce faci? Am venit să mă văd cu George. Cred că mă 
așteaptă. 

Zâmbetul de pe faţa fetei dispăru. 

— Așteaptă aici, zise și se grăbi spre bar pentru a vorbi cu un 
bărbat masiv. 

Părul negru al acestuia era geluit pe spate, iar braţele îi erau 
pline de tatuaje. Se uită spre Danny în timp ce fata îi vorbea. 


VP - 116 


Ridică un receptor, rosti câteva cuvinte, ascultă, apoi închise 
telefonul și spuse ceva fetei. 

Ea se întoarse agitată la Danny și zise: 

— Pe aici, te rog. 

O urmă prin miezul întunecat al restaurantului, făcând slalom 
printre mese și clienţii împrăștiați ai după-amiezii. O ușă 
perdeluită în franjuri cu mărgele, semnul de deasupra zicând 
SALĂ DE MESE PRIVATĂ. Fata strecură o mână prin perdea, 
trase de ea pentru a-i permite lui Danny să treacă pragul. Odată 
intrat, mărgelele răpăiră și șoptiră pe spatele lui când fata le 
dădu drumul. 

În cameră era o singură masă mare, rotundă. Destul de 
încăpătoare încât să adune confortabil în jurul ei doisprezece 
oameni, chiar mai mulţi dacă erau dispuși să-și frece coatele 
unii de alţii. Fusese așezată pentru o întâlnire, având o faţă de 
masă albă, curată, tacâmuri strălucitoare și pahare. Pe unul 
dintre scaune: George Lin. 

— A trecut ceva timp, Danny Doe Jai, zise George. 

— Zece ani, spuse Danny. 

— Mi-a părut rău să aflu despre soţia ta și fetița voastră. 
Niciun om n-ar trebui să treacă prin căcaturi d-astea. Vino, 
așază-te. 

Danny merse în jurul mesei și se puse la două scaune distanţă 
de George. Un pic mai mult de lungimea unui braţ. Nu se temea 
de George Lin, dar asta nu însemna că avea încredere în el. 

Danny aruncă o privire în jur. 

— Mexican? 

— Când ești în Arizona..., zise George. 

— Cum suporţi căldura? 

— Ce, nu-ţi place? În San Fran e mereu frig și umed. Aici e 
vară tot anul. De ce crezi că m-am mutat aici? Am piscină în 
grădină și tot tacâmul. 

Danny scutură din cap. 

— Nu cred că aș suporta. Aș lua-o razna după o vreme. 

George zâmbi. 

— Relaxează-te, omule,  răcoreşte-te, mănâncă niște 
înghețată, bea niște apă, o să-ţi revii. In fine, n-ai venit până aici 
ca să vorbim despre vreme. 


VP - 117 


Întinse mâna pe sub masă spre ceva aflat pe scaunul de lângă 
el. Un plic mare căptușit, îndoit și rupt. Il așeză pe masă, un 
clonc greoi dinăuntru. 

— Poftim, zise George și se lăsă pe spate, fluturând cu o 
mână spre plic. Verifică-l, vezi dacă se potrivește. A 

Danny trase plicul spre el, îl deschise și se uită înăuntru. Il 
ridică, iar un Smith & Wesson Model 60 se rostogoli pe masă, 
urmat de trei cutii cu muniţie și un încărcător rapid. 

George ciocăni fiecare cutie în parte. 

— Vârf gol .357, FMJ .357 și FMJ .38 Special. Mă gândesc că-ți 
ajung, asta dacă nu plănuiești să începi un război pe acolo. 

Danny ridică pistolul, îndreptă ţeava scurtă spre perete și 
deschise cilindrul pentru a se asigura că butucul de cinci gloanţe 
era gol. ÎI roti, îl închise, trase piedica și trase în gol de trei ori. 

— E bun, zise. 

Strecură pistolul și muniţia înapoi în plic. 

George îi întinse palma deschisă. Danny pescui un sul de 
bancnote din buzunar și numără mai multe foi de o sută în 
palma lui George. 

George întrebă satisfăcut: 

— Deci, ai de gând să tragi niște runde de exerciţiu cât ești pe 
aici, doar așa, pur și simplu? 

— Ceva de genul, zise Danny, în timp ce luă plicul și începu să 
se ridice. Mi-a părut bine să te revăd, George. 

Când ajunse aproape în dreptul perdelei din prag, George 
strigă după el: 

— Danny Doe Jai, indiferent ce pui la cale, să ai grijă, bine? 

Danny aruncă o privire înapoi peste umăr și zise: 

— O să încerc. 

Se strecură prin perdea, înapoi în restaurant, cu plicul sub 
braţ. Tânăra ce-l primise îi zâmbi emoţionată când trecu pe 
lângă ea spre ușă. Când ajunse sub briza rece a unităţii de aer 
condiționat, îi veni o idee. Se întoarse către fată. 

— Hei, zise, e vreun magazin cu materiale de construcţie prin 
apropiere? 


VP - 118 


CAPITOLUL 20 


Bărbatul în costum întinse mâna pe deasupra mesei și zise: 

— Numele meu este Todd Hendry. Sunt avocatul din oficiu. 

Lanţul zornăi când Audra ridică mâna pentru a-l saluta. 

— Sunteţi ce? 

— Sunt avocatul dumneavoastră, zise el. 

Lumina camerei de interogatoriu se reflecta de pe scalpul său 
pistruiat. Așeză un dosar subţire, un caiet și un pix pe masă, 
apoi luă loc. 

— De ce sunteţi aici? întrebă Audra. 

— Nu vă puteţi prezenta la o trimitere în judecată fără 
reprezentat legal, zise. Adică, puteţi, dar nu v-aș recomanda să 
o faceți. 

— Trimitere în judecată? 

— Acuzaţia de posesie cu intenţie, zise Hendry. Audierea e 
cam într-o oră. Nu v-au spus? 

— Nu, răspunse ea. Tot ce au făcut a fost să mă interogheze 
în privinţa copiilor mei. 

O altă ședință cu Mitchell noaptea trecută, una în primele ore 
ale dimineţii. Din nou aceleași întrebări, din nou aceleași 
răspunsuri. Indiferent cât de des i-ar fi spus agentului FBI că 
Whiteside și Collins i-au luat copiii, că soţul ei sigur era implicat, 
Mitchell o tot întorcea, ţintind aceeași întrebare spre ea. Și 
mereu acea bunătate în priviri și-n voce. 

De dimineaţă, la un moment dat, în timpul unei scurte pauze 
a interogatoriului, singură cu polițistul în cameră, un gând a 
început să-i roadă prin minte: dacă era adevărat că ea le-a făcut 
rău copiilor? Dacă aveau dreptate? Poate că mintea ei nu putea 
suporta adevărul și crease o nouă realitate? Oricum, nimic din 
toate acelea nu se simțeau ca fiind prea reale, nu? 

Aceea a fost clipa în care s-a apropiat cel mai mult de a se 
frânge în sine. Se simţise fărâmițându-se, ca un zid fără 
fundaţie. 

Hendry deschise dosarul - în el era ceva ce arăta ca un fel de 
raport al poliţiei -, făcu un clic cu pixul și duse vârful aproape de 
caiet. 


VP - 119 


— Deci, spuneţi-mi exact ce s-a întâmplat în dimineaţa zilei 
de cinci. 

li povesti. Povestea generală despre trasul pe dreapta, 
mașina lui Whiteside parcată în faţa ei, apoi plecând, luminile 
clipocind în oglindă, oprirea, căutarea. 

— O clipă, ceru Hendry. Înainte ca șeriful Whiteside să 
deschidă portbagajul mașinii dumneavoastră, v-a cerut acordul 
pentru a o face? 

— Nu, zise Audra. 

— Punga cu marijuana era vizibilă din afara vehiculului? 

— N-a fost în mașina mea de la bun început. A plantat-o el 
acolo ca să... 

Hendry ridică o mână. 

— Ascultaţi, haideţi să nu spunem nimic despre lucruri 
plantate în mașina dumneavoastră. Presupunând - doar 
presupunând - că marijuana fusese în mașina dumneavoastră, 
acolo unde a găsit-o, putea fi văzută din afara autovehiculului? 

— Nu, spuse Audra. A băgat mâna pe sub niște pături pentru 
a o scoate, dar nu... 

— Asta-i tot ce am nevoie să știu, zise Hendry zâmbind. 

e 

Judecătoarea Miller privi pe deasupra ochelarilor spre cineva 
din spatele Audrei. 

— Şerif Whiteside, e adevărat? întrebă, cutele feței 
adâncindu-i-se, zbârcindu-i-se în jurul gurii. Nu ați cerut acordul 
pentru a verifica autoturismul? 

Audra întoarse capul, îl văzu pe Whiteside ridicându-se de pe 
scaun în mijlocul mulțimii, cu pălăria strânsă în pumni, 
dregându-și glasul. 

— Nu, Onorată Instanță, răspunse, nu e adevărat. Am cerut 
acordul. 

— Apărarea susține altceva, spuse judecătoarea. Am nevoie 
de ceva mai mult decât cuvântul dumneavoastră, domnule șerif. 

Whiteside îi întâlni căutătura și se îndreptă de spate, ridicând 
capul. 

— Cuvântul meu este tot ce am. Și, dacă nu e suficient de bun 
pentru... 

— Nu, nu e suficient de bun pentru mine, domnule șerif. Să 
încercăm să aplicăm niște logică în toate astea, bine? 


VP - 120 


Whiteside păru să fi pierdut doi centimetri din înălţime. Pielea 
îi zvâcni sub ochiul stâng. 

Liniștea căzu peste jurnaliștii ce ocupau partea din spate a 
sălii de conferinţe a primăriei. Mesele fuseseră aranjate într-o 
aproximare a unei curți de justiţie, câte una pentru acuzare și 
apărare, amândouă în faţa unei alte mese la care stătea acum 
judecătoarea Miller, cu o expresie obosită pe chip. Ea își dădu 
jos ochelarii de pe nas și îi așeză pe caietul din faţa ei. 

Îndată ce au ajuns, Hendry s-a îndreptat spre omul de vârstă 
mijlocie de la masa vecină, cel căruia costumul îi era prea 
strâmt și prea ponosit, și și-au șoptit câte ceva. Procurorul, a 
trebuit să ghicească Audra. Hendry îi explicase Audrei că Joel 
Redmond avea să vină așteptându-se la o simplă pledoarie 
pentru o infracţiune minoră. În mod cert nu părea pregătit 
pentru ceea ce-i spusese Hendry. Procurorul s-a reașezat, dând 
încet din cap, apoi s-a ridicat și a mers în dreptul judecătoarei. 
Miller a dat și ea din cap, cam așa cum o făcuse și Redmond cu 
câteva clipe mai înainte, iar procurorul s-a retras la masa lui 
pentru a-și strânge lucrurile. 

Acum judecătoarea Miller vorbi din nou: 

— Deci, observați această mașină pe care o consideraţi a fi 
prea încărcată. O trageţi pe dreapta, găsiţi în ea o femeie 
singură. 

Audra vru să vorbească, dar Hendry o prinse de încheietură, o 
făcu să tacă. 

— Ce anume în acest scenariu v-a dat motiv să cercetaţi 
mașina? 

Înainte ca Whiteside să poată răspunde, Miller ridică mâna. 

— Daţi-mi voie să răspund pentru dumneavoastră. Nimic. Nu 
ați avut niciun motiv întemeiat pentru a percheziționa mașina, 
așa că nu ați avut niciun motiv întemeiat pentru a cere acordul 
șoferului. Drept urmare, sunt înclinată spre a da crezare 
versiunii clientului apărării. 

Whiteside își foi picioarele, își plimbă degetele pe borul 
pălăriei. 

— Păi, Onorată Instanță, eram deja la portbagaj cu intenţia de 
a muta unele dintre cutii în mașina mea, astfel ușurând povara 
de pe osia din spate a mașinii. De vreme ce eram deja acolo, am 
considerat că acordul fusese implicit. 


VP - 121 


— Domnule şerif Whiteside, dumneavoastră tocmai aţi 
devenit organ de ordine în ultimele cinci minute? 

— Nu, Onorată Instanță. 

— În ultimele cinci zile? Cinci săptămâni? Cinci luni? 

Whiteside oftă. 

— Nu, Onorată Instanță. Am intrat în departamentul acesta de 
poliţie când am terminat armata, în 1993. 

— Deci sunteți ofiţer al legii de aproape un sfert de secol, zise 
ea, o urmă a unui zâmbet pe buzele ei mici. 

— Da, Onorată Instanță. 

Chipul i se aspri, ochii fixându-l pe Whiteside ca lasere verzi. 

— Atunci știți al naibii de bine că acel portbagaj era 
proprietate privată și că nu aveaţi nicio treabă să îl deschideţi și 
să scormoniţi prin el, și nimic din ce aţi găsit acolo nu poate fi 
considerată probă în nicio sală de judecată, nici măcar într-una 
atât de prăpădită ca asta. 

— Onorată Instanță. 

Privirea lui Whiteside o întâlni pe cea a Audrei. Încă un 
zvâcnet. 

Judecătoarea Miller își așeză din nou ochelarii pe nas, scrijeli 
ceva pe caiet. 

— Domnul Redmond îmi zice că are de gând să nu mai 
irosească timpul niciunuia dintre noi și să lase cazul ăsta stupid 
să cadă ca un cartof fiert. Domnule șerif Whiteside, nu apreciez 
să mi se care fundul până în Elder County doar pentru a 
descoperi că mai bine stăteam acasă. E iritarea mea suficient de 
limpede pentru dumneavoastră, domnule șerif? 

— Da, Onorată Instanță, zise. 

Judecătoarea Miller își mută atenţia asupra Audrei. 

— Doamnă Kinney, după cum înţeleg eu, nu aţi fost arestată 
în legătură cu dispariţia copiilor dumneavoastră și nici nu aţi fost 
acuzată de alte delicte. Drept urmare, sunteţi liberă. 

Audra se opuse impulsului de a plânge. Jurnaliștii începură a 
bâzâi și a răpăi ca un motor tocmai pornit. Procurorul își închise 
servieta, se ridică și porni spre ieșire. 

— Totuși, zise Miller, plesnind masa cu o palmă osoasă. La 
naiba, tăceţi dracului acolo în spate. leșiţi pe hol dacă trebuie să 
trăncăniţi între voi, vulturi blestemați. 

Așteptă o clipă ca liniștea să revină printre ei. 


VP - 122 


— Totuși, cred că domnul detectiv Showalter are ceva pentru 
mine. 

— Da, Onorată Instanță, zise Showalter, ridicându-se. Mă pot 
apropia? 

— Da. 

Showalter trecu de biroul în spatele căreia era așezată Audra. 
Nu se uită la ea, merse direct la judecător și îi înmână un plic. 

— Onorată Instanță, spuse acesta, după cum știți, Audra 
Kinney se află în mijlocul unei investigaţii în desfășurare în 
legătură cu dispariţia copiilor săi. In această dimineață m-am 
întors în Phoenix pentru a cere Parchetului de pe lângă 
Tribunalul pentru Minori și Familie un ordin special pe numele 
doamnei Kinney, ordin ce îi interzice să părăsească orașul Silver 
Water până la încheierea investigaţiei noastre. 

Judecătoarea scoase o scrisoare și un formular din plic, 
aruncă o privire fugară asupra lor. 

— Doamna Kinney are unde sta? 

— Onorată Instanță, am vorbit cu doamna Anne Gerber, 
proprietara pensiunii River View. Nu a mai avut clienţi de ceva 
vreme, dar a fost de acord să închirieze una dintre camere 
doamnei Kinney, pentru câteva nopţi. 

— Foarte bine, zise judecătoarea Miller. Doamnă Kinney, aţi 
înțeles? Sunteţi liberă să părăsiţi această sală de judecată, însă 
nu sunteţi liberă să părăsiţi orașul. Dacă așezați un singur picior 
dincolo de limitele Silver Water, veți fi trimisă direct înapoi în 
celulă. E clar? 

Audra nu mai asculta. 

Afară. 

Un val de amețeală o spălăci și se prinse de marginea mesei. 

Pot ieși din celulă. 

Nu conta că nu avea voie să părăsească orașul, nici nu își 
dorea. Însă acum putea încerca să-și găsească copiii. Nu avea 
nicio idee cum anume avea să o facă, dar măcar era loc de 
gândit. 

— Da, Onorată Instanță, spuse. 

Judecătoarea Miller merse să-și strângă lucrurile. 

— Curtea se suspendă, spuse. O zi bună tuturor. 

Audra se ridică. 

— Doamnă, pot să vorbesc ceva cu dumneavoastră, vă rog? 


VP - 123 


Miller își dădu din nou ochelarii jos, oftă, apoi o chemă cu un 
gest simplu dintr-un deget lung. 

Audra se apropie, nesigură pe picioarele sale, dar izbuti și, 
odată ajunsă în dreptul judecătoarei, se aplecă pentru ca ochii 
să le fie la același nivel. 

— Doamnă, eu... 

— Vă rog să vă adresaţi cu Onorată Instanță. 

— Onorată Instanță, am nevoie de ajutor. 

— Scumpa mea, asta nu mai e nicio noutate pentru nimeni. 

Audra arătă peste umăr spre șeriful Whiteside. 

— Acel bărbat, el și ajutorul de șerif, ei mi-au luat copiii. Sean 
și Louise. Cred că soțul meu i-a plătit să o facă. Trebuie să îmi 
iau copiii înapoi. Sunt tot ce mai am pe lume. Fără ei, mor. Vă 
rog să mă ajutaţi. Vă rog să faceţi ceva. 

Judecătoarea Miller îi zâmbi cumsecade. Se întinse peste 
masă și luă mâna Audrei în a ei. 

— Draga mea, singurul ajutor pe care ţi-l pot oferi este un 
sfat. Spune adevărul. Orice s-ar întâmpla, orice ţi-ar zice, tu să 
spui adevărul. Este singurul lucru care poate ajuta pe cineva. Mă 
înţelegi? 

Degetele ei se strânseră în jurul încheieturii Audrei. 

— Spune-le ce le-ai făcut copiilor, zise. Spune-le unde sunt 
cadavrele și totul se va sfârși. Îţi promit. 


VP - 124 


CAPITOLUL 21 


Drumul de la primărie la pensiune dură mai puţin de cinci 
minute, dar Audrei îi păru o veșnicie. Hendry refuzase să o 
acompanieze, spunându-i, pe picior de plecare, că 
responsabilitățile sale tocmai se încheiaseră. Adunându-se în 
jurul mesei din sala de judecată improvizată, șeriful Whiteside s- 
a oferit să o conducă el, dar Audra l-a refuzat, preferând să 
confrunte jurnaliștii de una singură. 

— La dracu', zise agentul special Mitchell. O fac eu. Detectiv 
Showalter, agent special Abrahms, veniţi și voi. Să mergem. 

Showalter se îndepărtă de masă: 

— Nă-ăh, eu nu. Nu, mulţumesc. 

— Nu a fost o rugăminte, detectiv, zise Mitchell. Abrahms, 
dezbracă-ţi haina. 

Pentru un moment, simțind degetele puternice ale lui Mitchell 
pe braţul ei, Audra se opuse, dar apoi se lăsă condusă spre ușă. 
Majoritatea jurnaliștilor părăsiseră deja sala și Audra îi auzea 
bâzâind în faţa intrării principale a primăriei, așteptând să o 
fotografieze, poate chiar să arunce cu întrebări în ea. Fuseseră 
cu toţii înghesuiți în curtea improvizată, un murmur constrâns 
străbătându-i când Audra a intrat cu cătușele la mâini, cu câte 
un polițist de fiecare braț. Acum erau acolo afară, în sălbăticie, 
și păreau gata să muște. 

Mitchell îl întrebă pe Whiteside: 

— Mai e vreo altă ieșire? 

— leșirea de incendiu din lateral, spuse el, smucind un deget 
în direcţia respectivă. Prin sala principală, acolo, pe dreapta. 
Probabil cu alarmă, dar... 

Mitchell nu mai așteptă să asculte restul. O trase pe Audra 
spre ușile mari ale sălii, apoi trecu pragul cu ea, lăsându-le să se 
balanseze în urma lor. Una dintre ele îl izbi pe Showalter în 
genunchi și acesta înjură. 

Vreo șase, șapte polițiști se întoarseră să vadă. Sala fusese 
transformată într-un soi de centru de operaţiuni, o hartă mare a 
Arizonei montată pe un stativ, bolduri roșii trasând o linie prin 
mijlocul statului. Poliţiștii se uitară la Mitchell cum o conducea 


VP-125 


pe Audra printre ei spre cele două uși de pe partea dreaptă. Un 
semn verde de deasupra tocului anunţa ieșirea de urgentă. 
Mitchell nu încetini pasul până nu ajunseră în dreptul ușii. Se 
opri, făcu un semn din cap spre colegi. 

Abrahms așeză haina peste capul și umerii Audrei, lăsându-i o 
mică despărţitură pentru a privi prin ea. Audra mai mult o auzi 
decât să o vadă pe Mitchell împingând bara ușii, apoi sunetul 
alarmei, simțind zăpușeala soarelui amiezii în timp ce o ghidau 
prin curte. De undeva, nu prea departe, se auziră glasurile 
reporterilor: 

— Acolo, acolo jos, uite-o. 

— Mișcă, zise Mitchell. 

Cu Abrahms ţinând-o de un braț, Mitchell de celălalt, 
picioarele Audrei plutiră peste pământul aleii, printr-o parcare, 
apoi înapoi pe trotuar. În urma lor, sunetele pașilor în alergare. 
Și vocile, chemând-o: 

— Audra, unde sunt copiii tăi? 

— Audra, le-ai făcut vreun rău? 

— Audra, ce ai făcut cu Sean și Louise? 

Mâna lui Mitchell se încorda în jurul brațului ei. 

— Ține-ţi capul jos, mergi mai departe. 

Audra nu reușea să-și vadă decât picioarele abia călcând pe 
trotuarul crăpat; pașii din urmă alergând, depășind-o. 

— În regulă, daţi-vă mai în spate, daţi-vă din drum, se auzi 
vocea lui Showalter, dură și nervoasă. 

— Audra, unde sunt cadavrele copiilor tăi? 

S-ar fi prăbușit, dacă nu ar fi fost sprijinită de Abrahms și 
Mitchell. Pricepuse: oamenii ăștia cred că mi-am ucis copiii. 
Bineînțeles că autorităţile credeau asta, dar acum știa că și 
restul lumii credea la fel. Gândul o îngrozi. 

— Pe aici, zise Mitchell și o trase pe Audra printr-o altă alee, 
înapoi în strada principală. 

Încă: paşii din jur, întrebările, strigătele, acuzaţiile. Audra se 
concentra pe a-și păstra picioarele în mișcare, pe a nu se 
împiedica. Tot ce se gândea era să iasă din stradă, să scape din 
calea jurnaliștilor. 

Câinii, câinii mă fugăresc. 

Scânteia unei amintiri, o fetiță în apropierea grădinii bunicilor, 
temerii vecinului fugind după ea, lătrând, colții lor ascuţiţi la 
vedere. 


VP - 126 


Ajutor, mă fugăresc! 

Voia să fugă, adrenalina izbind-o tare deodată cu frică. 

— Imediat ajungem, zise Mitchell. Imediat. 

Ajunseră la câteva scări, iar acum Audra chiar se poticni. 
Căzătura fu întreruptă de braţele salvatoare ale celor doi, nu 
înainte ca muchia unei trepte să-i ciupească din gambă și os. 
Vocile din jur, întrebările în crescendo; nu mai auzea decât 
aceleași cuvinte, din nou și din nou, rău, cadavre, copii. Și 
numele lor. jurnaliștii strigau fără încetare numele copiilor ei, iar 
Audra voia să urle la ei, să le ceară să tacă, să o lase în pace, să 
nu mai scoată niciun cuvânt despre Sean și Louise. 

Când Abrahms și Mitchell o ridicară din nou, o ușă se deschise 
și Audra fu înghițită de interiorul răcoros al clădirii. Auzi ușa 
trântindu-se în spatele ei și vocea lui Showalter de partea 
cealaltă, cerându-le reporterilor să se retragă, gata, suficient, 
înapoi. 

Cu braţele libere, Audra își smulse haina de pe cap și o aruncă 
pe podea. Inima îi bubuia atât de tare, încât o simţea în cap, în 
gât. Adrenalina se preschimbase într-un răpăit dureros în jurul 
corpului ei, cu ea încercând să respire aproape imposibil. Se 
sprijini de un perete, cu fruntea lipită de antebraţ. 

— Ești bine?, zise Mitchell, și ea fără suflu. Calmează-te. 

— Poftim? întrebă Audra printre guri de aer. 

— Eşti o știre babană, spuse Mitchell, aplecându-se și ridicând 
haina lui Abrahms, pe care i-o dădu înapoi acestuia. Nu știai? 

Audra se uită spre ușă, prin geam, și văzu zidul de bărbaţi și 
femei. Microfoanele și camerele de filmat. Showalter cu braţele 
ridicate, încercând să le obstrucționeze. 

— lisuse! exclamă Audra. 

— Bate-ţi capul cu ei mai târziu, spuse Mitchell. Hai să-ți 
găsim un loc de dormit. 

Audra privi în jur. Se afla în holul unei case vechi ce pesemne 
fusese cândva grandioasă, cu scări late și tavane înalte. Un mic 
birou al recepţiei la baza scărilor, vreo doisprezece cuiere goale 
ce probabil cândva păstraseră chei agăţate pe o placă din spate. 
În jur un miros rânced, mirosul obiectelor scoase din uz, de 
abandon, de uși mereu închise. 

O femeie în vârstă stătea la birou, cu privirea sa gri poposind 
pe Audra. 


VP - 127 


Mitchell așeză o mână pe spatele Audrei și o conduse mai 
adânc în hol, mai aproape de birou. 

— Audra, dânsa este doamna Gerber. A fost foarte 
cumsecade și ţi-a oferit o cameră pentru câteva zile. 

Audra fu cât pe ce să-i mulțumească, dar doamna Gerber fu 
cea care vorbi mai întâi: 

— In calitate de mamă, aș vrea să te dau afară în stradă în 
șuturi, spuse. Dar, în calitate de creștină, nu te voi alunga. 
Acum, a trecut aproape un an de când nu am mai închiriat o 
cameră, așa că nu te aștepta la prea multe. Am aerisit cât am 
putut de bine, am schimbat așternuturile și toate cele. Nu voi 
pregăti masa, nu sunt dispusă să împart mâncarea cu tine, așa 
că va trebui să te descurci altfel în privinţa asta. 

Doamna Gerber strecură mâna în buzunarul cardiganului și 
scoase o cheie lungă de alamă cu un breloc de piele, cu numărul 
3 abia vizibil pe el. Audra întinse mâna tremurândă, dar doamna 
Gerber o ignoră, așezând cheia în palma lui Mitchell. 

— Mulţumim, doamnă, spuse Mitchell. Ne descurcăm de aici. 

li ceru lui Abrahms să aștepte acolo, apoi o conduse pe Audra 
spre scări și urcară la etajul doi. Audra așteptă cât Mitchell 
descuie ușa, o deschise și trecu pragul pentru a o lăsa să intre. 
Incăperea era modestă, cu un pat de mărime medie și o baie. 
Singura fereastră dădea spre o grădină și partea din spate a 
unei alte clădiri, cu o alee între ele. 

Mitchell așeză cheia pe o servantă. 

— Incuie ușa în urma mea după ce plec. Mă întorc deseară, îţi 
aduc ceva de mâncare, mai multe haine și ceva de spălat. În 
regulă? 

— Mulţumesc, zise Audra. Pentru tot. 

Expresia lui Mitchell se întări, ca și cum mulţumirile Audrei o 
jigniseră. Făcu un pas spre ea. 

— Cât sunt plecată, vreau să te gândești bine de tot la ce vei 
avea de zis. Copiii tăi lipsesc deja de cel puţin patruzeci și opt 
de ore. Sper că sunt vii, dar toată experienţa mea de până acum 
îmi spune că mai mult ca sigur nu sunt vii. Și toată experiența 
mea de până acum îmi spune că știi unde sunt. Când mă întorc, 
vreau să-mi spui. Imi pierd răbdarea cu tine, Audra. Nu mai 
există decât o singură cale de a repara totul. Știi ce ai de făcut. 

Agentul merse înapoi în colţ, la un televizor vechi cu tub 
catodic. Mitchell apăsă pe un buton și ecranul prinse viaţă, cu o 


VP - 128 


imagine distorsionată și tremurată. Trecu prin posturi până găsi 


unul de știri. 

Audra își văzu chipul și fu străbătută de un fior rece. 

— Mai bine te-ai uita la asta, spuse Mitchell, aruncând 
telecomanda pe pat în drum spre ușă. Poate te ajută să te 


gândești. 


VP - 129 


CAPITOLUL 22 


— În continuare, zise prezentatoarea  știrilor, noi detalii 
tulburătoare în cazul copiilor dispăruţi în Silver Water, Arizona: 
Sean și Louise Kinney. 

Moderatorul se întoarse spre cameră. 

— Și, credeţi-ne, nu vreţi să rataţi cele mai recente întorsături 
de situaţie ale acestei povești dramatice ce a atras atenţia 
întregii naţiuni. 

— Doamne, zise Audra, așezându-și palmele pe ambele părţi 
ale televizorului, de parcă imaginile ar fi avut de gând să 
plesnească pe la cusături. 

O fanfară, logo-ul postului de știri rotindu-se prin spaţiu, apoi 
o pauză publicitară. O reclamă farmaceutică la un medicament 
antidepresiv. O femeie hașurată-n griuri transformându-se în 
culori orbitoare în timp ce povestea cât de fericită era că 
discutase cu doctorul ei despre asta. Apoi vocea unui bărbat 
recitând o listă lungă de efecte secundare, inclusiv tendințe 
suicidale. Dacă nu și-ar fi ţinut respirația, Audra ar fi putut râde, 
așteptând următorul segment de știri. 

O nouă fanfară, din nou logo-ul rotindu-se și gazdele 
reapărură. 

— Bine aţi revenit, zise femeia. Cum spuneam înainte de 
pauză, au ieșit la iveală detalii tulburătoare în cazul copiilor 
dispăruţi, Sean, în vârstă de zece ani, și Louise, în vârstă de 
șase. Mama copiilor a fost arestată miercuri seara chiar lângă 
micul oraș Silver Water, Arizona, pentru posesia unui drog ilegal. 
Femeia, în vârstă de treizeci și cinci de ani, a părăsit Brooklyn, 
New York, cu patru zile înainte, având copiii pe bancheta din 
spate. Când mașina a fost oprită de șeriful din Elder County 
pentru o infracţiune rutieră minoră, copiii nu mai erau în mașină. 
Intr-o surprinzătoare întorsătură de situaţie, cazul de posesie a 
fost suspendat în fața judecătoarei Henrietta Miller, care a 
concluzionat că percheziția mașinii s-a desfășurat ilegal. 
Reporterul nostru în Silver Water, Rhonda Carlisle, cu mai multe 
informații. 


VP - 130 


Imaginea fu tăiată pentru a arătă o tânără afro-americană 
atractivă aflată pe strada principală a orașului, alţi jurnaliști 
bântuind în fundal. 

— Așa este, Susan, scene dramatice astăzi în Silver Water, 
când judecătoarea Miller a considerat că șeriful Ronald 
Whiteside nu s-a asigurat că avea acordul proprietarului de a 
percheziţiona mașina condusă de Audra Kinney, ceea ce face ca 
proba fizică să nu fie admisă în nicio sală de judecată. Nu a avut 
de ales și a renunţat la caz, eliberând-o pe doamna Kinney. Și 
totuși, nu chiar. Un detectiv al Departamentului de Siguranţă 
Publică din Arizona, Divizia de Investigaţii Criminale, a obţinut 
un ordin de la Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori și 
Familie din Phoenix, ceea ce o obligă pe Audra Kinney să 
rămână pe raza orașului Silver Water pe toată durata 
investigaţiilor legate de dispariţia copiilor săi. 

Audra împiedicându-se pe scările pensiunii, iar Mitchell o 
ajută să se ridice. 

— Kinney a primit arest la domiciliu și se află în momentul de 
față la o pensiune locală. Folosindu-se de datele de pe GPS-ul 
acuzatei, FBI și poliția statală își concentrează căutarea pe ruta 
pe care Kinney a străbătut-o dinspre estul spre vestul statului 
Arizona. Forţele de ordine știu că aceasta a trecut granița 
dinspre New Mexico cam cu douăzeci și patru de ore înainte ca 
șeriful din Elder County să o oprească, iar martorii aflaţi într-un 
restaurant de pe marginea șoselei au declarat că au văzut copiii 
alături de ea în dimineaţa respectivă, așa că autorităţile sunt 
sigure că ceea ce s-a petrecut cu Sean și Louise s-a întâmplat în 
Arizona. 

Inapoi în studio, unde prezentatorul se adresă unei imagini a 
reporterului: 

— Rhonda, să înţelegem că noi detalii tulburătoare au ieșit la 
iveală despre Audra Kinney, mama copiilor dispăruți. 

Înapoi în Silver Water. 

— Așa este, Derek. Așa cum s-a mai spus și în altă parte, 
Audra Kinney s-a despărţit de soţul ei înstărit în urmă cu 
optsprezece luni, ducându-și copiii din apartamentul de pe 
Upper West Side într-o garsonieră din Brooklyn. Bunica copiilor a 
stat de vorbă cu jurnaliștii în fața casei din apropiere de Central 
Park în cursul dimineţii. A prezentat-o pe Audra Kinney ca pe o 


VP - 131 


femeie cu o istorie a problemelor psihice și a dependențelor de 
stupefiante. 

Rhonda Carlisle își mută privirea de pe cameră, având o 
expresie serioasă și îngrijorată pe chip. 

— Oh, nu, spuse Audra. 

Chiar acolo, pe ecran, Margaret Kinney, cu părul ei vopsit 
roșu, cu faţa ei palidă, marmorată. Stătea pe trotuarul din fața 
clădirii ei, un portar așteptând să o lase să intre. Părintele 
Malloy era lângă ea, expresia de pe chipul acestuia fiind una de 
simpatie caldă. 

— Blestem ziua în care fiul meu a întâlnit-o pe această 
femeie, zise Margaret. l-a făcut viaţa fiului meu un iad în acești 
ultimi ani. Cu alcoolul și medicamentele. Vin și votcă, în general, 
și orice antidepresive și sedative reușea să convingă doctorul 
să-i dea. Abia dacă își cunoștea copiii, mai mult eu i-am crescut, 
împreună cu bona lor. 

— Mincinoaso, spuse Audra. Mincinoasa dracului! 

— Înainte ca ea și fiul meu să se despartă, lucrurile au mers 
de la rău la și mai rău, abia dacă se mai putea ridica din pat. 
Apoi a făcut o supradoză și a ajuns la spital. Fiul meu, din 
dragoste pentru ea, a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a o 
repune pe picioare, dar ea apoi s-a mutat cu copiii. De 
optsprezece luni încearcă să-i recupereze pe ăia micii, pentru că 
pur și simplu nu sunt în siguranţă cu ea. Protecţia Copilului a 
fost de acord, erau pe punctul de emite un ordin pentru ca acei 
copii să fie predaţi tatălui, dar apoi a dispărut. Și acum asta. 
Poftim? 

Un nod în sprânceană când își plecă capul, ascultând. 

— Da, zise. Da, sunt foarte îngrijorată. 

Ochii ei înlăcrimaţi. Părintele Malloy așeză o mână pe umărul 
ei. 

— Încercăm să rămânem încrezători, m-am rugat neîncetat, 
dar mă tem de ce e mai rău pentru acei copii. 

Înclină din nou capul, ștergându-și o lacrimă. 

— Ce i-aș spune? Zi-ne ce ai făcut cu ei! 

Margaret privi în cameră, cedă, părintele Malloy încercând să 
o sprijine în necazul ei. 

— Audra, indiferent ce ai făcut cu nepoţii mei, oriunde ar fi, te 
rog, spune-ne. Nu ne tortura așa. Nu pot să suport. Patrick e 


VP - 132 


frânt în bucăţi. Cu toţii abia mai rezistăm. Fă singurul lucru 
decent pe care îl mai poţi face acum. Spune adevărul. 

Dispăru, Rhonda Carlisle și Silver Water luându-i locul. 

— Vorbe puternice din partea Margaretei Kinney, bunica 
copiilor dispăruţi. Dau legătura înapoi în studio. 

Prezentatorii reapărură, mulţumiră reporteriţei. 

— Dar Whiteside? întrebă Audra spre televizor. Dar Collins? 

Plesni ecranul cu palma, alungă imaginea, apoi reveni. 

Expresia prezentatoarei de știri se întunecă. 

— Bineînţeles că vă vom ţine la curent cu acest caz, dar se 
împlinesc deja patruzeci și opt de ore de când au dispărut acei 
copii, spuse și se întoarse spre colegul ei. Derek, cu siguranţă 
autorităţile se tem de ce e mai rău. 

Derek încuviinţă grav. 

— Cred că suntem cu toţii de aceeași părere. 

Audra lovi din nou ecranul. 

— Sunt vii, nenorocitule! 

Derek se întoarse din nou spre camera de filmat. 

— Staţi alături de noi în următoarea oră, când ne întrebăm: 
cine este Audra Kinney? De la tânăra atractivă care s-a căsătorit 
și a intrat într-una dintre familiile de elită ale New York-ului, la 
presupusa mamă dependentă de droguri suspectată de cea mai 
cumplită crimă imaginabilă. Aflaţi mai multe după pauza 
publicitară. 

Audra lovi butonul televizorului cu pumnul, julindu-și nodurile 
degetelor. 

— La naiba cu toți! zise. 

O furie fierbinte și luminoasă se aprinse în ea. Cu toţii păreau 
a zice că-și omorâse copiii și că le aruncase cadavrele pe 
undeva prin deșert. Nicio vorbă despre ceea ce îi spusese lui 
Mitchell. Nimeni nu punea la îndoială versiunea lui Whiteside. 
Pricepând ce credea întreaga ţară despre ea, furia se 
preschimbă în teamă rece. Țara credea că Audra era un 
monstru. Niciodată nu-și bătuse capul cu social media, 
Facebook, Twitter, toate alea, dar putea să-și imagineze ce 
ziceau despre ea pe acolo. O rupeau în bucăţi. 

Audra merse în colțul camerei, se ghemui acolo, lăsând capul 
în palme. Își prinse craniul între degete, încercând să-l cuprindă 
pe tot. Greutatea zdrobitoare pe umerii ei, șerpuind în piept. 

— Adună-te, își spuse. Asta vor, să te frângă. 


VP - 133 


De unde stătea putea vedea grădina de sub geam, gardul 
încercat de vreme. Și, de partea cealaltă a gardului, așezat pe 
ceva pentru a vedea mai bine, un tânăr cu o cameră de filmat 
țintită direct spre ea. 

— lisuse, spuse Audra. 

Traversă camera, închise obloanele. 

Se trânti pe pat și își ridică genunchii la piept, încolăcind 
braţele în jurul lor. 

Zăcând acolo în umbre, își aduse aminte de o cameră de 
spital, departe de unde era acum. O cameră în care se trezise cu 
durerea măcinând-o în spatele ochilor. Confuzie și frică. Un 
doctor îi explicase că luase o supradoză. Dădaca o găsise pe 
podeaua dormitorului, pe jumătate goală, abia conștientă. Cel 
mai probabil că ar fi murit dacă nu ar fi fost găsită la timp. 
Medicii de la urgenţă i-au pompat stomacul și au umplut-o de 
adrenalină. 

Patrick a vizitat-o în acea noapte. A rămas în salon doar 
pentru câteva minute. 

— Cum ai putut să fii așa proastă? a întrebat-o. 

A doua zi, a primit o altă vizită. Purta o rochie simplă, gri, cu 
un crucifix la gât. Numele ei era Sora Hannah Cicero și a 
întrebat-o pe Audra de ce a luat atât de multe pastile, de ce le-a 
luat cu votcă? Audra i-a răspuns că nu își mai aduce aminte. 

— Ai luat supradoza dinadins? a întrebat-o Sora Hannah. Ai 
încercat să te omori? 

— Nu-mi amintesc, a zis Audra. 

Dar și ea și-a pus aceeași întrebare: oare? Oare ajunsese deja 
la acel punct în care moartea era o alegere mai bună decât 
viața? Ştia că ultimele luni fuseseră întunecate, că fusese sigură 
că lumii nu i-ar fi păsat dacă ar fi dispărut. 

— Ai vrea să te rogi? a întrebat-o călugăriţa. 

— Nu sunt credincioasă, a spus Audra. 

— E în regulă, a zis Sora Hannah. Nu sunt doar călugăriţă, ci și 
psiholog. Prima și a doua calificare nu se suprapun întotdeauna. 

— Un psiholog, a repetat Audra, amintindu-și discuţia pe care 
o avusese cu Patrick de ziua lui Sean, în urmă cu cinci ani. 

Acum Sean avea șapte ani și jumătate, Louise încă nu avea 
patru. La insistenţele lui Patrick, Audra a renunţat la băutură de 
îndată ce testul i-a arătat că avea un nou bebeluș în ea. I s-a 
permis să continue să ia medicamentele, dar la un dozaj mai 


VP - 134 


redus. Odată ce s-a născut Louise, Margaret a apărut din nou și 
a preluat controlul. De data asta, Audra nici măcar nu a mai 
avut ocazia de a încerca să o alăpteze la sân. De fapt, nu-și 
amintea să o fi hrănit deloc pe Louise. La trei zile de la nașterea 
bebelușului, Patrick i-a dat din nou o sticlă cu vin și așa a 
coborât din nou în groapă. 

— Ai chef să vorbești? a întrebat-o Sora Hannah. 

Audra nu a mai zis nimic. S-a întors pe o parte, uitându-se 
spre perete. 

— Ai prefera să plec? 

Audra a deschis gura să spună că da, dar cuvântul nu i-a ieșit 
de pe buze. Tăcerea atârna în cameră și liniștea a îngrozit-o atât 
de tare, încât a trebuit să spună ceva. 

— Nu-mi cunosc copiii. 

— Le știi numele? 

— Sean și Louise. 

— Păi, e un început. Câţi ani au? 

— Opt și trei. Adică, poate mai aproape de patru. Nu sunt 
sigură. 

— Și asta e ceva. Mai încearcă un al treilea lucru. 

Audra s-a gândit pentru o vreme. 

— Louise are un iepure roz. li spune Gogo. 

— Ce simţi în inima ta când te gândești la copiii tăi? 

Audra a închis ochii, concentrându-se pe junghiul din piept. 

— Că mi-e dor de ei. Că i-am dezamăgit. Că nu-i merit. 

— Nimeni nu merită copii, a zis Sora Hannah. Nu sunt un 
premiu pe care îl primești pentru bună purtare. Înţeleg că 
dădaca copiilor te-a găsit inconștientă. Cine a angajat-o? 

— Soțul meu, a răspuns Audra. A zis că nu sunt în stare să am 
grijă de fiul meu. E în casa noastră încă de atunci, îmi văd copiii 
la cină și ei mă sărută de noapte bună. Îi văd la micul dejun și 
mă sărută de bună dimineaţa. Îmi spun Mama. Îi spun lui Patrick 
Tata. Nu mami și tati. Nu e în regulă, nu? Ar trebui să fiu 
mămica lor. 

— Ar trebui. În cazul ăsta, întrebarea e de ce nu ești? 

— Ți-am spus, nu-i merit. 

— Rahat, a zis Sora Hannah. Dacă mai spui asta, îţi dau un șut 
în fund. Patrick bea? 

— Nu, a zis Audra. Nu așa ca mine. 


VP - 135 


— Dar medicamentele, antidepresivele, toate astea? Le ia și 
el? 

— Nu. Niciodată. 

— Ce are de zis despre băutul tău? 

Gura Audrei s-a uscat. Și-a imaginat răcoarea dulce a vinului 
pe limbă, pe gât. 

— Nu-mi stă în cale când sunt beată, a spus. Dimineaţa, când 
sunt mahmură, îmi spune că sunt un căcat. Apoi, când se 
întoarce de la serviciu, îmi mai aduce o sticlă. De obicei vin, 
uneori votcă. 

Sora Hannah a tăcut pentru o vreme, apoi a întrebat: 

— Tot el îţi face rost și de pastile? 

— Da, a zis Audra. Ce nu înțeleg e de ce? De ce mă mai ţine 
prin preajmă? La ce-i servesc? Dacă nu sunt nici soţie, nici 
mamă, la ce bun sunt? 

Din nou, liniște. Audra simţea privirea Surorii Hannah pe 
spatele ei. 

— Spune-mi, ai prieteni? 

— Nu, a zis Audra. Nu mai am. 

— Dar ai avut. 

— Înainte să mă căsătoresc. Dar lui Patrick nu i-a plăcut de ei. 

— Așa că te-ai îndepărtat de prietenii tăi, a zis Sora Hannah. 

— Da. 

— leşi vreodată fără Patrick? La magazin, să te plimbi, 
oriunde? 

— Nu, a răspuns Audra. 

— Te-a lovit vreodată? 

Audra s-a simţit micșorându-se în pernă, scofâlcindu-se pe 
sub așternuturi. 

— Uneori. Nu des. 

A simţit mâna Surorii Hannah pe umăr. 

— Audra, ascultă-mă cu mare atenţie. Nu ești prima femeie 
care trece prin așa ceva. Dumnezeu știe că nu vei fi nici ultima. 
Am văzut tot felul de abuzuri. Crede-mă, bătaia nu e singurul 
fel. Soţul tău este un facilitator. Te ţine beată și drogată pentru 
a fi mai tăcută și mai ușor de controlat. Nu te iubește, dar din 
cine știe ce motiv nu te lasă să pleci. Trebuie să înţelegi că te 
ţine prizonieră. Alcoolul și medicamentele sunt lanţurile cu care 
te leagă. 

— Ce pot să fac? a întrebat Audra. Cum ies din asta? 


VP - 136 


— Pleacă. Du-te, pur și simplu. Când poţi pleca din spitalul 
acesta, nu te mai întoarce acasă. Îţi pot face rost de un loc într- 
un refugiu unde să fii în siguranţă. Patrick nu va putea să îţi facă 
rău acolo. 

— Dar copiii mei... 

— Nu-i poţi ajuta până nu te-ai ajutat pe tine. Trebuie să te 
însănătoșești, apoi te poţi gândi la ei. 

— Vreau să dorm acum, a zis Audra și și-a săpat calea în 
adâncurile patului. 

Până să părăsească Sora Hannah salonul, Audra era deja 
departe, adânc în somn. 


VP - 137 


CAPITOLUL 23 


Danny luă o mușcătură din sandviș. Nu era rău. Șuncă destul 
de bună, curcanul nu prea uscat. Scosese rondelele de roșii 
dintre feliile prăjite de pâine și le lăsă pe farfurie. Lui Danny nu-i 
placeau roșiile. 

Chelneriţa se opri în dreptul mesei sale de lângă geam pentru 
a-i reumple cana cu cafea. Și cafeaua era destul de bună. Dar 
servirea era lentă. Bănuia că locul nu prea mai văzuse agitaţie 
de ani buni. 

— Mulţumesc, zise. 

Işi șterse gura cu un șervetel. 

— Auziţi, ce se întâmplă? 

Chelneriţa - ecusonul zicea SHELLEY - râse, apoi zâmbetul îi 
dispăru de pe faţă. 

— Nu știți? 

Danny se uită în stradă la reporterii ce umblau de colo-colo ca 
niște zombies în căutare de carne proaspătă. 

— Ce să știu? 

— Mă scuzați, am presupus doar..., zise și flutură o mână prin 
faţa lui. Adică, nu sunteţi de prin zonă, așa că am presupus că 
sunteti un jurnalist. Ca ei. 

Danny zâmbi și zise: 

— Nu, sunt doar în trecere. O doamnă de la un magazin din 
apropiere a zis că aveţi cafea bună. Avea dreptate. Deci, ce se 
întâmplă? 

— Oh, Doamne, zise Shelley, așezându-se pe scaunul din față, 
cu ibricul în mână. E oribil. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. 
Adică, în orașul ăsta, cât a mai rămas din el, cea mai mare știre 
e dacă cineva se bășește în public. 

Danny râse horcăit. 

Shelley cobori vocea, arătând cu degetul spre tejghea. 

— Acum câteva zile, șeriful Whiteside a oprit-o pe femeia 
asta. 

Danny aruncă un ochi prin sală și îl zări pe șerif. Un om masiv, 
lat în spate și-n șold. Stătea pe scaunul ăla ca pe un tron, el fiind 
regele tărâmului. 


VP - 138 


— l-a găsit droguri în mașină, continuă Shelley șoptit. La știri 
zic că era iarbă, destul pentru un dealer, dar eu am auzit că era 
mai mult. Gen cocaină și metamfetamină și mai ce știu eu ce. 
Așa că o arestează. Se pare că ar fi plecat acum patru zile din 
New York cu amândoi copiii ei, dar când Ronnie, șeriful, a oprit- 
o, ăștia nu erau în mașină. Are un istoric, cică, probleme psihice 
și chestii de genul, și oamenii zic că sigur le-a făcut ceva 
copiilor, poate că pe undeva prin deșert, pe acolo. 

— lisuse, zise Danny. Ce cred că s-a întâmplat? 

— Dumnezeu știe, zise Shelley, scuturând din cap. Dar au 
adus poliția și FBl-ul să investigheze. Nu îmi place să-mi 
imaginez ce le-a făcut bieților copii. Mă rog să mai fie în viață pe 
undeva, dar în inima mea nu mai cred că sunt. Sigur nu. 

— Crezi că le-a făcut rău? 

— Ah, i-a omorât, zise Shelley. Clar ca bună ziua, a scos viaţa 
din micuţii ăia. Măcar dacă ar fi spus ce a făcut cu cadavrele, 
așa am ști toți. Cum e sandvișul? 

— Bun, zise Danny. 

— Ai noroc că a mai rămas ceva. Harvey, șeful meu, a trebuit 
să conducă până la Phoenix aseară pentru a aduce provizii. Nu 
am mai avut atâta comerț pe aici de dinainte de închiderea 
minelor de cupru. Aseară ajunsesem să nici nu mai pot turna o 
ceașcă de cafea. 

Se aplecă și îi atinse mâna. 

— Ei bine, poftă bună. Mi-a făcut plăcere. 

— Și mie, Shelley, arătându-i cel mai larg zâmbet de care era 
capabil. 

Ea îi zâmbi și ea, cu dobândă chiar, și se strecură afară din 
separeu. 

Înainte ca Danny să mai ia o îmbucătură din sandviș, o umbră 
se lăsă peste masă. Privi în sus. Șeriful Whiteside se uită în jos. 

— Cum vă merge azi? întrebă Whiteside. 

— Destul de bine, spuse Danny. Dumneavoastră? 

— Ah, destul de bine, ţinând cont de toate cele întâmplate. Nu 
am putut să nu aud discuţia pe care aţi avut-o cu Shelley. 

— E o doamnă de treabă, spuse Danny. 

— Este și se spetește de ieri încoace. O să aveți grijă să-i 
lăsaţi un bacșiș decent, nu-i așa? 

— Așa o să fie, zise Danny. 


VP - 139 


— În fine, după cum spuneam, nu am putut să nu aud discuţia 
dintre voi. Deci să înțeleg că nu sunteți cu oamenii ăștia de la 
presă? 

— Nu, domnule, zise Danny. 

— Ei bine, vedeţi, asta mi se pare mie straniu. 

— Da? 

— Da, spuse Whiteside. Pot să mă așez? 

Danny arătă spre locul de vizavi și zise: 

— Vă rog. 

Dar Whiteside se așeză lângă el pe banchetă, cu umărul lipit 
de al lui Danny. 

— După cum ziceam, mi se pare ciudat. Adică, sper că nu vă 
supăraţi dacă zic că e limpede că nu sunteţi de prin zonă. 

Danny își păstră glasul calm și calculat. 

— De ce aţi crede asta? 

— Păi, o să vă zic direct, că la mine nu ţine chestiunea asta cu 
corectitudinea politică. Vedeţi, Silver Water e un oraș pe cât se 
poate de alb, alb ca un crin. De când s-a închis mina, n-a mai 
rămas nici un singur hispanic pe raza orașului. Sunt câteva 
familii de mormoni, dar cam asta e și culmea diversităţii prin 
zonele astea. 

— Înţeleg, zise Danny. 

— Înțelegeţi? Înţelegeţi unde bat? Deci, dacă nu sunteţi cu cei 
de la ziare, ce căutați aici? 

— Sunt în trecere, atât, zise Danny. Mi s-a spus că ar avea 
cafea bună. 

— Da, cafeaua e bună, dar asta nu prea îmi răspunde la 
întrebare. Vedeţi, Silver Water e un orășel cam izolat. Nu prea 
suntem în drumul nimănui spre nicăieri. Asta doar dacă nu 
cumva sunteţi cu afaceri pe aici. Oamenii nu prea sunt în 
trecere pe la noi. Mai ales un domn ca dumneavoastră. 

Danny zâmbi. 

— Ca mine? 

— Știţi la ce mă refer. 

— Nu, nu știu. 

Whiteside își scărpină bărbia. 

— Asiatico-american. Asta-i termenul acceptat în zilele 
noastre? 

— Chinez e ok, zise Danny. 


VP - 140 


— Chinez, japonez, coreean,  mongolez din Mongolia 
Exterioară, mă cam doare în cur, zise și se aplecă spre el. Ce 
vreau să știu e cum se face că sunteţi în trecere printr-un oraș 
în care nimeni niciodată nu e în trecere și o faceţi chiar azi, 
dintre toate zilele posibile, când toate astea sunt în toi. Aveţi de 
gând să-mi spuneţi că e o coincidenţă? 

Danny îl privi drept în ochi. 

— Nu știu cum să-i spun altfel. 

— Ok, deci e o coincidenţă. E în regulă. Dar dacă rămâneți pe 
aici după ce vă terminaţi sandvișul ăsta, voi înclina să nu o mai 
văd la fel. Ne-am înțeles? 

— Nu sunt sigur, spuse Danny. Staţi să mă lămuresc. Îmi 
spuneţi că, după ce îmi termin sandvișul și îmi beau cafeaua, 
trebuie să părăsesc orașul. Pentru că nu arăt ca și cum aș 
aparţine acestui loc. Corect? 

Whiteside dădu din cap că da. 

— Cam așa e, da. 

— Pentru că nu sunt alb. 

Whiteside nu răspunse, privirea ascuţindu-i-se. 

— În primul rând, continuă Danny, nu aveţi autoritatea de a- 
mi ordona să plec din oraș. În al doilea rând, cred că unii dintre 
jurnaliștii ăștia de afară ar găsi foarte interesant faptul că mă 
alungaţi din cauza culorii pielii mele. 

Whiteside se holbă la el, cu chipul ca cioplit în piatră. Apoi 
vorbi. 

— Ei bine, eu am zis ce am avut de zis, spuse și alunecă spre 
marginea banchetei. Nu mă aștept să vă mai văd pe aici după 
ce aţi terminat. S-o lăsăm așa. ) 

Șeriful se ridică și își luă pălăria de pe masă. In timp ce se 
îndepărta, Danny vorbi: 

— Știu ce aţi făcut. 

Whiteside se opri și se întoarse spre el. 

— Poftim? 

— M-aţi auzit bine. 

Whiteside își strânse degetele groase în jurul braţului lui 
Danny. 

— Cred că noi doi ar trebui să ieșim până afară să vorbim mai 
multe. 

Danny îi zâmbi. 

— Nu, cred că voi rămâne aici și-mi voi termina prânzul. 


VP - 141 


— Nu mă pune la încercare, băiete, se aplecă Whiteside, 
coborându-și vocea. Mă împingi, te împing, să-ţi fie clar. Acum 
vino cu mine. 

— Uită-te în jur, zise Danny. Locul ăsta-i plin de reporteri. 
Câte camere de filmat poţi număra? Și sunt și mai multe afară, 
pe stradă. Ce crezi că poţi face în faţa tuturor acestor oameni? 
Acum, ia-ţi în pula mea mâna de pe brațul meu. 

Whiteside își încordă mușchii maxilarului. Işi amplifică 
strânsoarea, dar apoi îi dădu drumul. 

— O să fiu cu ochii pe tine, îi zise. 

Se îndreptă, își așeză pălăria pe cap și vorbi suficient de tare 
pentru a fi auzit de tot restaurantul: 

— Poftă bună mai departe. Și, cum am zis, să faceţi bine să 
lăsaţi un bacșiș decent. Săraca Shelley s-a spetit de nu mai 
poate. 

Shelley dezveli un zâmbet strălucitor din spatele tejghelei, iar 
șeriful atinse borul pălăriei cu vârful degetului, înainte de a se 
îndrepta spre ușă. Trecând prin dreptul geamului, își păstră 
privirea ţintuită pe Danny, apoi porni spre staţie. 

Danny nu se grăbi să-și termine sandvișul, savurând fiecare 
mușcătură. În timp ce mânca, se tot uita spre pensiunea de 
peste drum, gândindu-se la Audra Kinney, întrebându-se ce 
făcea acolo, înăuntru. Își pierdea minţile, bănui. Se întrebă dacă 
mâncase ceva. 

Împinse farfuria și goli ceașca de cafea. Shelley apăru lângă el 
chiar la fix. 

— Vreţi să aruncaţi un ochi pe meniul pentru desert? întrebă. 

— Nu, mulţumesc, spuse, scoțându-și portofelul. Mi-a ajuns. 

— Desigur, spuse ea, întorcându-se. Vă aduc nota. 

— Așteptaţi, zise Danny. Faceţi și la pachet? 


VP - 142 


CAPITOLUL 24 


În acele prime săptămâni după externare a ajuns Audra să-și 
cunoască copiii pentru prima dată. A dormit mult în acele câteva 
zile petrecute acasă, ore negre punctate de coşmaruri ţipătoare. 
Până în a treia zi a și pierdut șirul clipelor în care s-a trezit din 
somn gâfâind după aer, cu cearșafurile înnodate în jurul ei. Nu a 
prea mâncat mare lucru. În a patra dimineaţă, când Sean era la 
școală și Louise trăgea un pui de somn, Jacinta a ciocănit la ușa 
dormitorului ei. 

— Intră, a zis Audra, clipind pentru a alunga somnul de pe 
pleoape. 

Jacinta a intrat, cărând o tavă cu pâine prăjită cu unt, un 
baton de ciocolată, un măr și două căni mari pline cu cafea. A 
așezat tăcută tava pe pat lângă Audra. A ridicat una dintre căni 
și a pus-o în mâinile Audrei, a ridicat-o pe a doua și s-a așezat 
pe scaunul de sub geam. 

— Cum vă simţiţi? a întrebat-o. 

— De parcă aș avea cea mai oribilă mahmureală din istoria 
mahmurelii, a zis Audra, așezându-și palma pe frunte. 

— V-am auzit ţipând, a zis Jacinta. Domnul Kinney nu m-a 
lăsat să vin la dumneavoastră. Dar m-am strecurat după ce a 
plecat la serviciu. 

— Da? Nu-mi amintesc. 

— Am mai trecut prin asta, a zis și s-a uitat în jos la cafeaua 
din cană. Tatăl meu a fost alcoolic. La el a fost mai rău decât la 
dumneavoastră, când a încercat să se lase. Halucinaţii. Zicea că 
l-a vizitat diavolul. Că erau găini pe jos ce fugeau de colo-colo și 
că dracul le-a prins și le-a rupt gâturile. Dacă aveţi doar 
coșmaruri, nu e atât de rău. A trecut o săptămână de la 
supradoză. Partea cea mai rea a trecut deja. 

— La spital mi-au zis că tu m-ai găsit. Mi-ai salvat viaţa. 

Jacinta ridică din umeri. 

— Nu am făcut decât să sun la ambulanţă. 

— Chiar și așa, îţi mulţumesc. 

— Ar trebui să mâncaţi ceva. 

Audra dădu din cap că nu. 


VP - 143 


— Nu mi-e foame. 

— Ar trebui să mâncaţi oricum. V-aţi simţi mai bine. Chiar și 
numai batonul dacă îl mâncaţi. 

Audra a întins mâna după batonul Milky Way și a desfăcut 
ambalajul. Ciocolata și caramelul i s-au amestecat pe limbă și, 
Doamne-Dumnezeule, ce bun era. A devorat batonul în mai 
puţin de un minut. 

Jacinta a zâmbit și a zis: 

— V-am spus eu. 

Audra a sorbit o dată din cafeaua savuroasă și caldă, a simțit- 
o pe gât și în stomac, încălzind-o pe dinăuntru. Jacinta a arătat 
spre flaconul cu pastile de pe noptieră, pe jumătate gol. 

— Le luaţi din nou? a întrebat-o. 

— Mi le-a adus soţul, a zis Audra, evitând întrebarea. 

— Nu cred că ar trebui să le mai luaţi, a zis Jacinta și și-a 
coborât privirea. Dacă nu vă supăraţi că vă zic. 

Lângă pastile era o sticlă de vin goală și un pahar cu o gură 
de vin rămas pe fund. Jacinta și-a mutat privirile de pe una pe 
alta, expresia feței i s-a întunecat. 

— Ce? a întrebat Audra. 

— leri a sunat cineva, a zis Jacinta. Dormeaţi. Domnul Kinney 
era la serviciu. Era o femeie de la spital. 

— Sora Hannah, a zis Audra. 

— Așa e. 

— Ce a zis? 

— A întrebat cum vă merge. Dacă luaţi vreo pastilă. Dacă beţi 
ceva. 

— Și ce i-ai zis? 

— l-am zis că nu am de unde să știu. 

— Nu, a zis Audra. 

— Nu ce? 

— Nu am luat pastile. Nu am băut. 

Jacinta a arătat spre obiectele de pe noptieră. 

— Dar... 

— Aruncate la toaletă, a zis Audra. Nu-i spune domnului 
Kinney. 

Jacinta a zâmbit și a zis: 

— Nu o să-i spun. Și mă bucur. Nu ar trebui să vă dea chestiile 
astea. 


VP - 144 


— E un facilitator, a zis Audra. Mă abuzează. Se folosește de 
ele pentru a mă controla. Dar gata. 

— Pot să vă spun ceva? a întrebat Jacinta. 

Audra a încuviințat printr-un gest din cap. Stomacul i-a 
grohăit și a luat o felie de pâine de pe tavă, s-a bucurat de untul 
sărat de pe limbă. 

— Nu îmi place de domnul Kinney. Aș fi renunţat de mult la 
job, dar îi iubesc pe copiii dumneavoastră. Chiar îi iubesc. Fiind 
cum eraţi și cu domnul Kinney fiind mereu plecat, nu puteam 
renunţa. Dacă plecam, nu mai aveau pe nimeni. 

Audra a înghiţit pâinea prăjită. 

— Mulţumesc. Nu voi mai fi așa de acum înainte. 

— Bine, a zis Jacinta și chipul i s-a luminat. Louise o să se 
trezească imediat din somn. Vreţi să mergem împreună la ea? 

— Mi-ar plăcea, a zis Audra. 

— De fapt trebuie să-l iau pe Sean de la școală cam într-o 
jumătate de oră. De obicei o iau pe Louise cu mine, dar poate 
acum ar putea să stea aici cu dumneavoastră? 

— Ok, a zis Audra. 

Așa că Audra a stat pe covorul sufrageriei, îmbrăcată doar în 
halat și jucându-se cu o fetiţă pe care abia o cunoștea. Louise 
protestase puţin când a ridicat-o Audra în loc de Jacinta din 
pătuţul ei, dar s-a obișnuit îndată. Acum ridica jucării dintr-un 
coș mare din colț, una câte una, și i le aducea mamei sale, îi 
spunea cum le chema. l-a arătat cum să se joace cu ele. 

Preferata ei era Gogo, pe atunci aproape intact, având încă 
cei doi ochi. 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, Louise stătea în poala 
Audrei, cu o carte cu povești deschisă în faţa lor, când ușa 
sufrageriei s-a deschis și Sean a apărut în prag, cu ghiozdanul 
într-o mână, holbându-se la ea. Privirea îi era rece și precaută. 

— Bună, a zis Audra. 

Jacinta i-a dat un ghiont ușor în umăr. 

— Du-te și salut-o pe mama. 

Sean a intrat în cameră și și-a așezat ghiozdanul lângă coșul 
cu jucării. Și-a dezbrăcat haina și a lăsat-o să cadă lângă 
ghiozdan. 

— Sean, a zis Jacinta din prag. Nu ne lăsăm lucrurile pe jos. 
Nu? 

— Nu, a zis Sean. 


VP - 145 


— Ok. Doar de data asta. Adu-mi-le și le pun eu unde le este 
locul. 

Sean și-a adunat haina și ghiozdanul și i le-a dus. Jacinta a 
închis ușa în urma ei, lăsându-l acolo, cu privirea spre parchet. 
Au trecut câteva clipe până să se întoarcă și să se uite din nou 
la Audra. 

— Zi bună la școală? a întrebat Audra. 

Sean a dat din umeri și a continuat să o privească. 

— Vrei să vii lângă mine să asculți și tu o poveste? 

— Alea sunt povești pentru bebeluși, a zis. 

— Ce povești îţi plac? 

— Benzi desenate, a răspuns. Supereroi. 

— Vrei să-mi arăţi câteva? 

Sean s-a dus la dulap, a deschis o ușă și a tras de o cutie de 
plastic. Din ea a scos șase reviste și le-a împrăștiat pe jos. 

— X-Men, a zis, arătând spre ele. Asta e Wolverine și ăsta-i 
Profesor X. Astea două sunt Star Wars, fac și comicsuri, nu doar 
filme. Și asta, asta e preferata mea. 

— Spider-Man, a zis Audra. 

— Ştii de el? 

— Sigur că da. Obișnuiam să citesc benzile astea desenate 
când eram fetiţă. Le furam de la fratele meu. Se enerva când nu 
le găsea, dar n-a știut niciodată că erau la mine sub pat. 

Sean a zâmbit și au rămas acolo, pe podeaua sufrageriei, 
vreme de trei ore. Apoi Jacinta s-a întors și a zis că Patrick 
trebuia să vină în curând acasă. Audra și-a sărutat copiii și s-a 
întors în pat. 

Lucrurile au continuat așa vreme de șase luni. Patrick aducea 
zilnic sticlă după sticlă de alcool, flacon după flacon cu pastile, și 
Audra le arunca la toaletă în fiecare zi. Înainte de cină își clătea 
gura cu votcă și vin, suficient cât să prindă miros. In fiecare 
seară bucătarul servea masa și ei mâncau în liniște. Sean a 
simţit cumva că era mai bine să nu spună nimic tatălui despre 
reprizele lor de joacă și, în ceea ce o privea pe Louise, niciodată 
nu a venit vorba. 

Până într-o seară de septembrie. 

În acea seară Louise - avea deja patru ani și jumătate - a 
întrebat: 

— Putem mânca îngheţată? 


VP - 146 


Patrick nu a ridicat privirea de pe articolul pe care îl citea pe 
telefon, cu mânecile suflecate, cu cravata desfăcută. 

— Nu, a zis. Fără înghețată în timpul săptămânii. Poţi mânca 
niște fructe. 

Louise și-a mutat privirea pe celălalt capăt al mesei. 

— Mami, putem mânca îngheţată? 

Audra a vrut să răspundă, parcă prea repede, limba prea 
tăioasă. S-a corectat, a clipit, și-a lăsat pleoapele să cadă peste 
ochi. 

— Întreabă-l pe tatăl tău, a zis. 

Prea târziu. Patrick observase. Nu și-a luat ochii de pe ea când 
i-a zis Louisei: 

— Nu e nevoie să o întrebi pe mama. M-ai întrebat deja pe 
mine și eu am zis nu. 

Audra s-a întins după paharul cu vin de pe masă, l-a dus la 
gură, l-a lăsat să i se ciocnească de dinţi, înainte de a sorbi o 
înghiţitură. L-a așezat prea tare, vinul s-a scurs pe buza 
paharului. 

— Ascultă ce îţi spune tatăl tău, a zis, netezind consoanele. 

— Eşti bine, dragă? a întrebat Patrick. 

— Mai bine ca nicicând, a zis Audra, forțând un surâs între 
cuvinte. Mă duc la pat. A 

S-a ridicat și a plecat de la masă fără a mai privi în urmă. In 
pat, cu pătura ridicată până la bărbie, a ascultat glasurile 
copiilor săi în timp ce Jacinta îi ajuta să se spele pe dinţi și le 
citea povești. Liniște pentru o vreme, posibil ca Audra chiar să fi 
și adormit, nu putea fi sigură, dar următorul lucru pe care l-a 
conștientizat a fost că Patrick era în cameră și stătea lângă 
noptieră. Îl simţea uitându-se la spatele ei. 

Audra asculta cum ridica sticla, restul de votcă clipocind în ea. 
Apoi flaconul cu antidepresive, un zdrăngănit când a examinat 
conținutul. Liniște cât a rămas acolo, în picioare, privind-o. 
Audra și-a păstrat respiraţia calmă și adâncă, așteptându-l să 
plece. 

În cele din urmă, Patrick a zis: 

— Știu că ești trează. 

Audra a rămas nemișcată, respirând. 

— Gândește-te doar la lucrurile pe care ţi le-aș putea face, a 
zis, un calm teribil în glas. Aș putea deschide fereastra aia să te 
arunc pe geam. Crezi că ar fi cineva care să nu creadă că e 


VP - 147 


sinucidere? Sau ai putea deschide seiful din dulap, ai putea găsi 
pistolul în el, ai putea să-ţi împuști creierii. Sau poate ai da 
drumul la apă în cadă și ţi-ai tăia venele. 

S-a lăsat pe pat, greutatea lui rostogolind-o pe Audra, 
aducând-o cu faţa spre el, uitându-se la el, fără prefăcătorii 
acum. 

— Ce vreau să spun e că, a zis el, ești o dependentă, o 
alcoolică, o pastilată. Toţi știu. Cine să creadă că nu te-ai 
omorât? Acum, mâine o să-i cer doctorului Steinberger o nouă 
rețetă pentru tine. Apoi o să trec pe la magazinul de băuturi. 
Apoi o să împingem lucrurile pe făgașul normal în casa asta. 

Patrick s-a ridicat și a plecat din cameră. 

De dimineaţă, după ce Patrick a plecat la serviciu, Audra a 
rugat-o pe Jacinta să-l schimbe pe Sean din hainele de școală 
cât dădea ea un telefon. Sora Hannah a răspuns, i-a dat Audrei 
adresa unui adăpost din Queens, i-a zis că ea și copiii ei erau 
așteptați. 

Jacinta i-a ajutat să coboare scările cu tot ce puteau căra. Pe 
trotuar a îmbrățișat copiii, cu lacrimi în ochi. In timp ce 
taximetristul încărca bagajele în portbagaj, Audra a strâns-o pe 
Jacinta în brațe. 

— Ai grijă, a zis Audra. O să fie nervos. 

— Știu, a zis Jacinta. O să am. 

Sean și Louise i-au făcut cu mâna prin parbriz. Louise, știind 
că nu avea să o mai vadă niciodată pe Jacinta, a plâns. L-a 
strâns pe Gogo tare în braţe și Audra i-a șters lacrimile de pe 
obraji. Ghemuiţi împreună pe bancheta taxiului, Audra simţea o 
frică încurajatoare față de tot ce avea să urmeze. 

Trecuseră optsprezece luni, doi ani de când renunţase la 
băutură și pastile. Audra își jurase să nu se mai despartă de 
copiii ei. Nu contase că Patrick o urmărise cu tot arsenalul, 
mama lui îmboldindu-l încontinuu. Audra avea să se agate de 
copiii ei până nu se mai putea agăța deloc. 

Și totuși, i-au fost luaţi de lângă ea. 

e 

Audra făcu un duș lung; apa pensiunii era fierbinte și din 
belşug. Răsuci robinetul de apă fierbinte cât de tare putu 
suporta și își frecă trupul până i se înroși pielea. Jegul părea 
încastrat în fiecare rid și adâncitură și nici măcar după treizeci 
de minute de duș nu reuși să se simtă curată. 


VP - 148 


Dar mintea i se limpezi. Deși era obosită, Audra începu să 
asambleze evenimentele ultimelor patruzeci și opt de ore într-un 
soi de ordine. Pentru câteva secunde se puse din nou la 
îndoială. Dacă aveau dreptate? Dacă le făcuse ceva îngrozitor și 
nu-și putea recunoaște faptele sieși? Apoi își aminti de chipul lui 
Sean cerându-i șerifului Whiteside să nu-i facă rău mamei sale. 
Sean, bărbăţelul ei, apărând-o. Aproape că zâmbi la gândul 
acesta, dar apoi își aminti plânsul îngrozit al Louisei de pe 
bancheta din spate. 

Timpul scurs de atunci se compresase, astfel încât cele două 
zile îi păreau acum două ore. Dar, totuși, copiii ei erau acolo, 
undeva, afară. Speriaţi, întrebându-se de ce nu venea după ei. 

Nu, Audra știa că agentul special Mitchell greșea. Nu făcuse 
rău propriilor copii. Şi Mitchell se mai înșela în privinţa unui 
lucru: Sean și Louise erau încă în viaţă. Audra o simţea în oase. 
Nu era vorba de cine știe ce idioţenie legată de intuiţia maternă; 
toată logica ei ţintea spre asta. Whiteside și Collins nu i-ar fi luat 
copiii doar ca să-i omoare. Aveau ceva de câștigat în toată 
treaba asta; copiii valorau ceva. Și nu puteau fi valoroși decât 
vii. 

Cine ar fi plătit pe cineva să-i fure copiii? Un singur răspuns 
avea sens. Și-l imagină pe soţul ei înmânând o sumă din banii 
mamei sale, strecurând un plic în palma lui Whiteside. 

O idee îngrozitoare, dar însemna că Sean și Louise erau încă 
în viaţă. Dacă erau vii, însemna că încă îi mai putea salva. 
Intrebarea era cum. 

Audra închise apa, ieși din duș și trase de un prosop de pe 
suport. Câteva minute mai târziu, corpul îi era uscat, iar părul 
umed. Se îmbrăcă cu aceiași blugi jerpeliţi și cu același tricou 
primit cu o zi în urmă. Încă mai miroseau a transpiraţie, dar 
măcar corpul îi era curat. 

Se așeză pe pat lângă noptieră. Telefonul vechi se afla pe ea. 
Trebuie să fac ceva, se gândi. Orice. Cel mai mic lucru tot ar fi 
însemnat ceva, tot ar fi fost mai bine decât să stea acolo știind 
că Sean și Louise erau pe undeva prin deșert. 

O ciocănitură în ușă o sperie. Audra se ridică, traversă 
încăperea și puse lanțul la ușă. Descuie ușa și o deschise doar o 
crăpătură, nu mai mult de cinci centimetri. Proprietara, doamna 
Gerber, era dincolo de prag, cu chipul înroșit. 


VP - 149 


—E un bărbat jos care insistă să vorbească cu 
dumneavoastră, zise fără suflare. l-am spus nu, dar nu acceptă. 
Zice că trebuie să vorbească cu dumneavoastră îndată. Aproape 
că a dărâmat ușa când... 

— Un bărbat? întrebă Audra. Cum îl cheamă? 

— Nu mi-a zis. l-am cerut, spuneţi-mi cine sunteți și ce doriţi, 
dar s-a împins pe lângă mine. Mă bate gândul să chem unul 
dintre polițiștii care au fost aici cu dumneavoastră, să-l arunce 
în stradă. 

— Cum arată? i 

Gândindu-se, doamna Gerber părea să se mai adune. In cele 
din urmă ridică din umeri și zise: 

— De parcă n-are ce căuta prin părțile noastre, aşa arată. Vă 
aşteaptă jos, în sala de mese. 

Audra închise ușa și o urmă pe proprietară pe scări în jos, 
până la ușa de la intrare. 

— Nu-mi place, zise doamna Gerber peste umăr. Bărbaţi 
străini apărând și dând buzna. La vârsta mea nu am nevoie de 
toate problemele astea. E acolo. 

Audra urmă indicaţiile doamnei Gerber și trecu printr-un set 
de două uși din partea opusă scărilor. Una dintre ele era 
deschisă, dar nu putea vedea pe nimeni înăuntru. Se apropie, 
întrebându-se dacă era cazul să ciocănească. O idee stupidă, 
împinse ușa și intră. 

Bărbatul se ridică de la masa goală, cu chipul abia vizibil în 
umbrele încăperii. Dar îl cunoștea prea bine. 

— Bună, Audra, zise Patrick Kinney. 


VP - 150 


CAPITOLUL 25 


Audra vru să se întoarcă, să trântească ușa în urma ei și să 
fugă. Dar nu putu. În schimb, întrebă: 

— Ce vrei? 

Patrick se așeză. Haina îi era aruncată pe spătarul scaunului. 
O mână pe masă, un ceas masiv la încheietură. Rolex, Tag 
Heuer, ceva scump și urât. 

— Vreau să vorbim, zise el, cu un tremur în glas. la loc. 

Trebuia să-i fi spus că nu avea de gând să vorbească cu el, 
dar o anume posibilitate plutea prin mintea ei. Așa că merse la 
masă, păstrând două scaune libere între ea și soţul ei, și se 
așeză. 

Era o cameră mare, un bovindou într-un capăt, o perdea 
mascând interiorul de cei de afară. Fotografii mari înrămate 
înșirate pe pereți, peisaje din Arizona în nuanţe de sepia și 
clienţi faimoși. Pe consola masivului șemineu era o fotografie de 
nuntă, o tânără doamnă Gerber la braţ cu noul ei soț. Părea 
fericită. Audra bănui că trebuia și ea să fi fost cândva fericită cu 
Patrick, deși nu-și mai amintea așa ceva. 

— Despre ce vrei să vorbim? întrebă ea. 

— Tu ce crezi? 

— Vrei să mă ajuţi? Sau vrei să mă rănești? 

El se înfioră, fața sa chipeșă întunecându-se. 

— Îmi vreau copiii înapoi. 

— Și eu, zise ea. 

Pleoapele lui zvâcniră. Un semn. Furia crescând în el. 

Grijă mare, își spuse ea. Ai grijă. 

— Ești singura persoană care știe unde sunt, zise Patrick. 
Vreau să-mi spui. 

— Să nu..., zise ea. 

— Să nu ce? 

— Să nu mă minţi. Nu te preface. Amândoi știm adevărul. 

O privi o clipă, apoi zise: 

— Despre ce vorbești? 

— Vrei să o spun cu voce tare? 


VP - 151 


El își ridică mâna de pe masă, formă un pumn sub buze, 
ghiulul fraternității din facultate strălucind pe deget. 

— Da, vreau, răspunse. 

— Tu ești în spatele întregii chestiuni, zise ea. Tu i-ai plătit pe 
Whiteside și Collins să ne fure copiii. 

Patrick strânse pumnul, dădu din cap. 

— Pe cine? 

— Oprește-te! zise Audra. Mă dau bătută. Nu știu cum ai 
făcut-o, dar ai făcut-o. Ai câștigat. Zi-mi doar ce vrei de la mine 
și o poţi avea. Atâta vreme cât știu că Sean și Louise sunt teferi. 

Patrick își frecă tâmplele cu buricele degetelor. Se aplecă spre 
ea, își înfipse coatele în genunchi, trase greu aer în piept. 

— Ești nebună, zise. 

Glasul ei tremură ridicându-se din ea: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi doar ce vrei! 

El plesni masa cu putere. 

— Vreau să-mi spui unde-mi sunt copiii! 

— Oprește-te, Patrick, știi doar unde... 

— Nu știu, zise, izbind din nou în masă. Ti-ai pierdut minţile, la 
dracu'. Nu te-ai uitat la știri? 

— Doar un pic. Mă lasă doar să... 

— Îți vor capul, zise el. Toate posturile, toate canalele de știri. 
Fiecare dintre ele are fața ta pe ecran, întrebând ce ai făcut cu 
copiii noștri. Ştiu ce ai făcut înainte, băutura, drogurile, nebunia. 
Cum ai fugit de Protecţia Copilului. O prezintă mereu. Că ești un 
pericol pentru tine și copiii noștri. Nu e niciun suflet în toată ţara 
asta care să nu creadă că ești un monstru. Că le-ai făcut rău lui 
Sean și Louise. Mă sună în fiecare minut al zilei pentru 
declaraţii. O sună pe mama, pentru numele lui Dumnezeu. Cum 
crezi că o afectează așa ceva? 

Audra bufni într-un râs uscat și fărâmicios. 

— Păi, rahat, n-aș vrea să o supar pe Margaret. 

Patrick sări în picioare, cu pumnii pregătiţi, făcu un pas spre 
ea. Se răzgândi, se opri, desfăcu pumnii și clătină din cap. 

— Tot ce vreau sunt băieţelul și fetița mea, zise el. Te rog, 
spune-mi unde sunt. 

În miezul tuturor acelor întâmplări, indiferent unde fuseseră 
duși copiii lor, el rămânea preocupat de propria sa persoană și 
de cea a mamei sale. Nici măcar nu avea bunul simţi să o 


VP - 152 


ascundă, se gândi Audra, sau să se prefacă a ţine cu adevărat la 
ei. 

Dar dacă Sean și Louise erau la el, atunci s-ar fi prefăcut că-i 
pasă. Era suficient de inteligent și de manipulator pentru a-și 
masca adevăratele dorinţe. 

Înţelegând asta, Audra rămase locului - Patrick chiar nu știa 
unde erau Sean și Louise. Nu știa, pentru că nu el aranjase toate 
astea. Singura speranţă de care se agăţase de când începuse 
calvarul se fărâmiță în faţa ei și simţi cum camera se răcori 
dintr-odată. 

— Oh, Doamne, zise și duse mâinile la gură. Dacă nu-s la 
tine... 

El stătea aplecat deasupra ei, flexându-și degetele. 

— Te mai întreb o dată. 

— Dacă nu-s la tine, la cine sunt? 

Audra duse palmele la cap și începu să se clatine în față și-n 
spate. 

— Oh, nu, nu, nu. 

— Trebuie să te oprești, zise Patrick. Numai tu poţi pune capăt 
situaţiei ăsteia. Spune-mi unde sunt. 

În mintea ei fulgeră din nou o idee, aceeași pe care o avusese 
în timpul discuţiei cu Mei. 

— Un detectiv particular, zise. 

— Poftim? 

— Trebuie să fie cineva în Phoenix care să se poată ocupa de 
asta. Folosește-te de banii tău. Plătește pe cineva să 
investigheze pe Whiteside și Collins, să afle ce vor. Poţi să o faci. 

Ridică privirea spre el, palmele lipite în faţa ei. 

El dădu din cap. 

— Curvă nebună! 

Patrick ridică haina de pe spătarul scaunului și porni spre ușă. 

— Nu vrei s-o faci? întrebă Audra. 

El prinse clanţa în pumn. 

— Curvă nebună. 

— Patrick, zise ea. 

El se opri și se întoarse, iar ea observă cât de mult 
îmbătrânise, cât de adânci erau ridurile chipului său, cât de 
zimţate. 

Audra își șterse o lacrimă de pe obraz și zise: 


VP - 153 


— Ştii, mi-a luat mult prea mult timp pentru a te citi. Pentru a 
pricepe ce voiai cu mine. 

— Acum nu e momentul, zise el. 

— E un moment la fel de bun ca oricare altul, spuse Audra. 
Mai ţii minte că te-am întrebat? În ziua aia în care m-am trezit 
pentru ziua lui Sean. Te-am întrebat de ce mă mai ţii în viața ta 
așa beată și drogată. Îl aveai pe Sean. Puteai să mă dai afară. 
Dar nu ai făcut-o și aproape că a trebuit să mor înainte de a 
înțelege de ce. 

El își vâri pumnii în buzunare și se uită peste ea, dincolo de 
ea. 

— Ce să înţelegi? 

— Nu ai vrut niciodată o căsnicie, zise ea. Niciodată n-ai vrut o 
familie. Voiai aparențele unei familii. Voiai să pari normal. Să-ţi 
ţii mama fericită și împăcată. Îndată ce i-am oferit nepoți, nu ți- 
am mai fost de niciun folos. Așa că m-aţi ţinut drogată și 
ascunsă. În final nu mai eram decât bagaj excesiv. lar asta m-a 
pus în faţa unei alte întrebări. Vezi, eu nu îmi amintesc să fi luat 
supradoza aia. Da, abia dacă mai știam de mine în marea parte 
a timpului, dar nu-mi amintesc să fi luat acea decizie. Ai luat-o 
tu pentru mine, Patrick? 

Acum o privi, cu ură în ochi. 

— Ce vrei să zici? 

— Ai încercat să mă ucizi? 

— Să nu..., încercă Patrick. 

— Să nu ce? întrebă Audra, ridicându-se, glasul înălțându-se 
odată cu ea. Să nu-ţi răspund? Să nu te enervez? 

Patrick făcu un pas spre ea, apoi își aruncă haina pe jos și își 
calibră greutatea pe ambele picioare. 

— Ăsta nu-i momentul pentru jocurile tale nenorocite, Audra. 
O să-mi spui unde-mi sunt copiii, chiar acum, că dacă nu... 

— Dacă nu ce? zise și făcu și ea un pas spre el. Osă mă 
plesnești? O să-mi faci vânătăi pe unde nu se văd? O să mă... 

Degetele groase ale mâinii sale drepte se încolăciră în jurul 
gâtului ei, apăsară tare și o împinse în perete, picioarele ei abia 
atingând covorul. Fotografiile înrămate se zgâlțâită când capul i 
se izbi de perete. Ea își așeză palma dreaptă pe pieptul lui. Işi 
lăsă degetele să se târască în sus în timp ce strânsoarea lui se 
înrăutăţea, pipăind locul de deasupra gulerului cămășii. Presiune 
în urechi, în spatele ochilor ei. 


VP - 154 


Patrick ridică pumnul stâng, îi arătă nodurile degetelor. 

— Spune-mi unde sunt, sau, să mă ajute Dumnezeu, dacă... 

Degetele Audrei se aliniată, vârfurile formând o linie solidă, și 
înjunghiară adâncitura dintre stern și mărul lui Adam. Impinse 
din umăr, păstrând presiunea pe gâtul său chiar și când acesta 
se retrase. Înainte de a se îndepărta de ea, Audra își curbă 
aceleași degete în adâncitură. Apoi lovi cu pumnul o singură 
dată în același loc. 

Ochii lui Patrick se bulbucară și duse mâinile la gât. Se 
împletici cu spatele spre masă, greutatea corpului împingându-l 
până atinse marginea de lemn cu pulpele. Apoi se întoarse și se 
prăbuși pe masă, o mână străduindu-se să-l ţină în picioare, 
cealaltă căutând la gât. 

— Respiră! zise Audra, îndepărtându-se de perete. 

Patrick se holba la ea și se lupta după aer. 

— Respiră! zise ea, mimând cu gesturi din mâini, rotindu-și 
brațele prin aer ca și cum ar fi educat un cântăreț. Respiraţii 
mari, încet și ușor. Am învăţat-o în lecţiile de autoapărare. 
Niciodată nu a trebuit să o folosesc, dar e bine să știi cum 
funcționează. 

Patrick se trânti din nou pe scaunul de pe care ţâșnise cu mai 
puţin de un minut în urmă, furia spălăcită acum prin el. Abia 
acum își arăta adevărata sa natură - un bărbat slab și jenant, 
captiv al mamei sale. 

— Ascultă-mă, zise Audra. Ascultă-mă bine. Nu mai ai voie să 
mă atingi. Niciodată. Nu ești stăpânul meu, nici al copiilor mei. 
Nu suntem bunurile tale personale. Niciodată nu ţi-ai iubit copiii 
cu adevărat, dar eu îi iubesc. Acum, o să-i găsesc pe Sean și 
Louise. Tu poţi fie să mă ajuţi, fie să mi te dai din drum. Ce 
alegi? 

El tuși, scuipând pe covor. 

— Eşti nebună. 

— Mă gândeam eu, zise ea. leși și să nu te mai întorci! 

El o împunse cu privirea. 

— Crezi că o să renunţ așa ușor? întrebă el. 

Audra arătă spre ușă. 

— leși. Acum. R 

Patrick se ridică, tuși și scuipă din nou. Işi ridică haina de pe 
covor și păși spre ușă. Fără să se întoarcă spre ea, zise: 

— O să suferi pentru asta. 


VP - 155 


— Știu, spuse Audra. 


VP - 156 


CAPITOLUL 26 


Patrick părăsi camera și, o clipă mai târziu, Audra auzi ușa de 
la intrare deschizându-se și închizându-se, apoi o avalanșă de 
voci când reporterii tăbărâră pe el. Se uită prin fereastra ce 
dădea spre stradă. Îi vedea prin perdea, corbi pe stârv. Patrick 
vorbea, iar ei tăceau, cu microfoanele și aparatele de înregistrat 
sub nas. Apoi, când termină, un nou torent, dar Patrick își croi 
drum printre ei. 

Monștri, toţi. Vârcolaci căutând carne de vândut. Și totuși ea 
era cea portretizată ca un monstru. Criminalul propriilor copii. 

Audra îl urmări pe Patrick străduindu-se să ajungă la mașina 
parcată neregulamentar pe stradă, jurnaliștii fugărindu-l tot 
timpul. Claxonă pentru a-i dispersa, apoi un scârțâit de roţi și 
plecă, reporterii ţopăindu-i din cale. 

Se răspândiră, miezul concentrat pierzându-se, adunându-se 
în grupuri mai mici. Femeile își aranjau machiajul. Bărbaţii își 
aranjau părul. Cameramani și sunetiști trebăluiau. Unii se mutau 
în restaurantul de peste drum. 

— Sunt un monstru? întrebă Audra în camera goală. 

— Ești? 

Audra se întoarse brusc și o văzu pe doamna Gerber în pragul 
ușii din capătul opus al camerei, o ușă pe care nu o observase 
până atunci. Putea vedea peste umerii ei că se deschidea spre 
bucătărie. 

— Nu, nu sunt, zise Audra. 

Doamna Gerber se uită la covor, cu buzele încreţite. 

— Bărbatul acela a scuipat pe covorul meu? 

— Da, zise Audra. Aţi auzit tot? 

— Da, spuse doamna Gerber și ciocăni ferestruica rotundă cu 
vârful degetului. Am și văzut tot. 

— Îmi pare rău, spuse Audra, întorcându-se să plece. 

— Îți pare rău? Nu fi prostuţă. Prea multe femei își cer scuze 
pentru comportamentul bărbaţilor. 

Audra nu știu cum să răspundă. Merse spre hol. 

— Și soțul meu mă bătea, spuse doamna Gerber. Ce e 
amuzant e că toată lumea credea că era cel mai cumsecade om. 


VP - 157 


Mergeam la magazin și cineva venea și zicea, ah, l-am întâlnit 
ieri pe Jimmy, nu-i așa că-i un drăguţ? Dar nu știau. Nimeni nu 
se gândea să întrebe ceva, nici măcar când purtam mâneci prea 
lungi pentru vremea de afară. Credeau pur și simplu că era ţâţă 
de mâță. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse Audra. 

— Termină cu scuzele, pentru numele lui Dumnezeu. La fel 
vorbesc oamenii și despre Ronnie Whiteside. E un om bun, un 
erou militar, toate astea. Dar eu știu ce fel de om e. Am văzut-o 
cu ochii mei. 

— Spuneţi-mi, ceru Audra. 

Doamna Gerber răsuflă adânc, micii ei umeri coborându-se în 
cardigan. 

— Într-o seară, nu cu mult după ce au închis mina, eram sus, 
uitându-mă în stradă. Înainte era un bar vizavi, McGleenan's, nu 
mare lucru. L-am văzut pe Lewis Bodie împleticindu-se din bar, 
abia era în stare să pună un picior în fața celuilalt. Bodie primise 
o plată compensatorie pentru că-și pierduse locul de muncă la 
mină, așa cum mai toţi bărbații de pe aici primiseră, dar el și-o 
băuse mai repede decât majoritatea. A dat buzna din bar și 
direct în braţele șerifului Whiteside. Au vorbit un pic și l-am 
văzut pe Bodie devenind mai agitat, și îmi amintesc că mă 
gândeam taci odată și du-te acasă, că ajungi într-o celulă. Apoi, 
din senin, șeriful Whiteside l-a izbit peste bărbie. Bodie s-a 
prăvălit ca un sac de nisip și m-am gândit că, păi, poate că o 
meritase. Dar nu s-a oprit aici. 

Privirea doamnei Gerber alunecă spre fereastră, apoi în 
stradă. 

— Ronnie Whiteside s-a așezat pe Lewis Bodie de parcă ar fi 
fost gata să-l omoare. Îl lovea și-l lovea și puteam auzi sunetul 
pumnilor și ghetelor și pe Bodie plângând și rugându-se de el. Și 
chiar și după ce a tăcut, șeriful Whiteside nu s-a oprit. Când a 
încetat în cele din urmă, a rămas acolo o vreme, respirând greu. 
Apoi s-a aplecat, a luat portofelul lui Bodie și s-a servit de toți 
banii pe care i-a găsit. Și îmi amintesc că mă gândeam că, dacă 
vedeam pe altcineva bătându-l pe Bodie, sunam după șerif. Așa 
că acum pe cine sun? Apoi, a doua zi, de dimineaţă, mă uit din 
nou pe fereastră și văd o ambulanţă de la spitalul Gutteridge în 
fața staţiei de poliţie. Lewis Bodie a murit în celulă pe timpul 
nopţii. Și n-am suflat o vorbă nimănui. Dar acum aud că zici că 


VP - 158 


Whiteside ţi-a luat copiii. Pe el îl cred în stare, dar Mary Collins? 
Ea, cu copil bolnav cu tot? 

— Așa e, zise Audra. 

— Pe aici toţi cred că Ronnie Whiteside e un om bun. Așa cum 
au crezut că soţul meu era un om bun. Dar eu știu. Spune-mi 
ceva. 

— Ce? 

Doamna Gerber o privea din ușă, se uitau una la alta din prag 
în prag, ochii sprinteni și duri ca lamele. Audra observă că 
amândouă stăteau pe câte un prag și bănui că asta trebuia să 
însemne ceva. Dar nu-și dădea seama ce. 

— Le-ai făcut rău copiilor tăi? 

— Nu, doamnă, răspunse Audra, privind-o drept în ochi. 

Doamna Gerber încuviinţă din cap. 

— Ei bine, atunci. Du-te sus în camera ta și încearcă să dormi. 
Îți aduc mai târziu o cafea, poate niște prăjitură. 

— Mulţumesc, spuse Audra. Mi-ar plăcea. 

Doamna Gerber dădu din nou din cap și dispăru în bucătărie. 
Audra intră în hol și urcă cele două etaje. Apropiindu-se de 
camera ei, observă că ușa era căscată vreo cinci centimetri. Işi 
aminti că nu o încuiase și fu sigură că o închisese. Dar era o 
casă veche, din cele cu podele ce scârțâie, ferestre ce răpăie și 
uși ce uneori nu se închid cum trebuie. 

Audra intră în cameră și împinse ușa cu umărul pentru a o 
închide bine. Așeză lanţul, apoi se duse la pat. Când se întinse 
pe marginea saltelei și se descălță, oboseala deja atârna greu în 
spatele ochilor. 

Numai când își ridică capul văzu bărbatul din colţ, în mână cu 
o pungă de hârtie maro. 


VP - 159 


CAPITOLUL 27 


Microfoanele roiau în jurul feţei chipeșe a lui Patrick Kinney. 

— Cinci sute de mii de dolari pentru returnarea copiilor mei. 
Înţeleg că, în momentul de faţă, șansele de a-i mai găsi în viaţă 
sunt slabe. Dar, chiar și așa, recompensa e valabilă. Îmi vreau 
copiii înapoi, fie să-i ţin în braţe, fie să-i îngrop. 

— La naiba, zise Mitchell, închizând laptopul pe care derulase 
clipul. 

— Mda, spuse Showalter, coatele pe masă, bărbia în mână. 
De asta chiar n-aveam nevoie. 

Whiteside stătuse în spatele lor pentru a urmări filmarea. 

— Dar nu contează, nu? întrebă. 

Mitchell se întoarse pe scaun, îl privi de parcă ar fi fost un 
idiot. 

— Nu ne ajută să-i găsim, nu, dar înseamnă că linia telefonică 
o să fie plină cu indicii de căcat de la cretini cu dolari pe creier. 

— Atunci mai bine sunaţi la Phoenix, zise Whiteside, să cereţi 
să vi se mai trimită niște inși în costume. 

Showalter tânji. 

Mitchell se ridică. 

— Mulţumesc pentru sugestie. Mă scuzaţi, am de găsit doi 
copii pierduţi. 

— Oh, haideţi acum, zise Whiteside. Știţi că sunt morți deja. 
Când o să vă daţi la o parte să-l lăsaţi pe Showalter și polițiștii 
lui să o aresteze pe femeia asta? Și-a ucis copiii, știți că a făcut- 
o, i-a ucis și i-a aruncat în deșert. 

— Nu, șerif Whiteside, zise Mitchell, nu știu. Și nici 
dumneavoastră. Nu voi ști nimic sigur până când nu-i vom găsi. 
Sunt la primărie dacă aveţi nevoie de mine. 

leşi prin ușa laterală, lăsând-o să se balanseze în ţăţâni. 

Whiteside se uită în jos la Showalter. 

— Ştii de ce are nevoie femeia aia? 

Showalter rânji. 

— Maa, știu. 

Îi buși râsul. 


VP - 160 


În capătul celălalt al odăii, stând în picioare cu braţele 
încrucișate pe piept, agentul special Abrahms își drese vocea. 

— Liniște, junior, acum vorbesc bărbaţii, zise șeriful. 

Whiteside ridică laptopul de pe birou și îl întinse către el. 

— Gata, am terminat cu calculatorul tău. 

Abrahms se apropie și dădu să ia laptopul. Whiteside i-l 
smuci. 

— Terminati, zise Abrahms. Daţi-mi-l. 

Whiteside i-l înmână. 

— Nu plânge, puștiule. 

Showalter râse horcăit. 

Abrahms făcu un pas spre el. 

— Eşti un căcănar, știi? 

— Oameni mai buni decât tine m-au numit mult mai rău, 
spuse Whiteside încet. Când vrei să purtăm o conversaţie 
serioasă despre asta, dă-mi de știre. Te duc în spatele stației, îţi 
arăt ce căcănar sunt de fapt. 

— Du-te dracului, zise Abrahms, îndepărtându-se. 

Se așeză la biroul pe care îl luase în stăpânire de când 
ajunsese în Silver Water, deschise laptopul și începu să 
butoneze. 

Whiteside îl bătu pe umăr pe Showalter și își ridică pălăria de 
pe masă. 

— Stai cu ochii pe puştiul ăsta. Vezi să nu se rănească cu 
chestia aia. 

Showalter chicoti, iar Whiteside ieși prin ușa laterală. Soarele 
îl izbi puternic și își scoase ochelarii de soare din guler. Dădu 
ocol clădirii, coborând în stradă. Câţiva reporteri se apropiară, 
cu întrebări în priviri, cu microfoanele pregătite. 

— N-am nimic pentru voi, spuse Whiteside, alungându-i 
fluturând mâna prin aer. 

Când intră în restaurant, se făcu liniște, dar tot erau mai mulţi 
clienţi decât văzuse el de ani buni. Jurnalişti, în marea parte. Ti 
ignoră și merse în capătul tejghelei. Shelley veni direct la el. 

— Cafea, la pachet, drăguță, zise. 

— Incă una? întrebă Shelley. A câta e pe ziua de azi? Sigur nu 
vreți una fără cofeină? 

— Nu, normală. 

Se întoarse un minut mai târziu, cu un pahar de carton mare 
cu un capac de plastic. El aruncă câteva bancnote pe tejghea, 


VP - 161 


smulse un șerveţel din suport și înveli paharul cu el pentru a-și 
feri degetele de fierbințeală. 

— Shelley, ai o secundă? 

Chelneriţa tocmai pornise spre casă, dar se întoarse. 

— Desigur. 

Whiteside o încurajă să se apropie, șopti. 

— Îţi amintești de acel domn cu care ai vorbit mai devreme? 
Acolo, lângă geam. 

Ea flutură degetele prin faţa ochilor. 

— Ah, vreţi să spuneţi... 

— Da, domnul acela asiatic. 

— Sigur, îmi amintesc. Un om de treabă. Ce e cu el? 

— Despre ce aţi vorbit? 

— Despre asta, zise și arătă din mâini spre lumea din jur. 
Despre tot ce se petrece pe aici. Nu urmărise știrile, așa că i-am 
povestit eu tot. 

— A întrebat de cineva anume? De Kinney? Sau de mine? 

Shelley își scutură capul. 

— Nu, din câte îmi amintesc nu. Părea doar interesat de toată 
chestiunea asta. Dar, no, cine nu ar fi? 

— Așa e, bănuiesc. Ai văzut cumva în ce direcţie a luat-o după 
ce a plecat de aici? 

— Nu, îmi pare rău, eram îngropaţi aici. Prea ocupată cu 
comenzile ca să mă mai și uit după el. A mai comandat un 
sandviș la pachet și mi-a lăsat un bacșiș bun. Apoi nu l-am mai 
văzut. 

Whiteside se aplecă spre ea. 

— A mai comandat un sandviș? 

— Mda, zise Shelley. La pachet. Probabil că îi era foame. 

— Sigur îi era foame. 

— Nu credeţi că are ceva de-a face cu toate astea, nu? 

— Nu, nicidecum. Eram doar curios, atâta tot. 

Mai puse două bancnote pe tejghea. 

— Nu-l lăsa pe Harvey să te muncească prea tare. 

Whiteside își luă cafeaua și ieși pe trotuar, așezându-și 
ochelarii de soare pe nas și proptindu-și pălăria pe creștet. Se 
uită pe stradă în sus și în jos, știind bine că nu mai avea cum să- 
| găsească pe bărbat. Un sanaviș la pachet, se gândi. Poate că îi 
era cu adevărat foame, cum zicea Shelley, dar Whiteside avea o 
idee cu totul diferită. Se uită la pensiunea de peste drum, 


VP - 162 


întrebându-se dacă nu cumva Audra Kinney mușca din acel 
sandviș chiar în acea clipă. 

De fapt nu-l deranjase culoarea pielii atât de tare, deși era 
ceva neobișnuit prin zona lor. Mai degrabă era vorba despre 
genul de om care era. Whiteside întâlnise destui de-a lungul 
anilor. De la un punct încolo îi citești pe loc. Un om e fie 
programat să ucidă, fie nu. Cei mai mulţi nu-s. Dar bărbatul 
acela avea acea privire, ochi ce parcă văd mai departe decât ar 
trebui, și, dacă te uiţi mai atent, golul din ei. 

Whiteside mai văzuse acel gol - în oglindă. Gândul îi dădu 
fiori. 

În orice caz, de ce să apară un om ca ăla chiar în acea zi, 
dintre toate zilele posibile? Ar fi putut fi o coincidență, dar 
Whiteside credea în coincidenţe cam la fel de mult pe cât 
credea în Moș Crăciun. Whiteside era sigur că bărbatul acela era 
o ameninţare. Și, în acea clipă, era de părere că omul era în 
pensiune, dându-i mâncare Audrei Kinney. Tot ce-i rămânea de 
făcut era să aștepte și să urmărească. 

Whiteside se așeză pe una dintre băncile din faţa 
restaurantului, sorbind o gură de cafea. De unde era putea 
vedea fațada pensiunii și câţiva metri de alee ce dădea spre 
nord. 

Nici nu-și terminase bine cafeaua, când totul se duse dracului. 


VP - 163 


CAPITOLUL 28 


După întâlnirea sa cu Whiteside, Danny făcuse o plimbare. 
Merse mai ales pe strada principală, dintr-un capăt în celălalt al 
ei. Atât de multe locuri închise, magazine de mult apuse. Arme 
și articole sportive, mâncare pentru animale, un bar, articole de 
îmbrăcăminte pentru femei, magazin de mobilier, o prăvălie 
pentru haine bărbătești de inspiraţie western, pe firmă o 
pereche de cizme cu pinteni și o pălărie Stetson. Toate 
dărăpănate, vitrinele vopsite-n alb sau acoperite cu scânduri. 

Puţinii localnici de pe stradă întorseseră capul după el. S-ar fi 
holbat și mai mult, dacă nu presupuseseră, probabil, că dăduse 
buzna printre ei laolaltă cu presa. El a dat din cap și a zâmbit și 
i-a salutat politicos, iar unii l-au salutat înapoi, alţii nu. 

A ajuns la podul de la capătul străzii pe care condusese în 
urmă cu o oră sau două. S-a plimbat pe trotuarul îngust, până la 
mijloc, și s-a uitat peste balustradă. Râul de dedesubt se 
pricăjise într-un pârâu roșiatic și nămolos ce șerpuia prin 
mijlocul unui bazin larg, pământ roșcat, crăpat înjur. Pe moarte, 
la fel ca orașul. 

Danny și-a croit din nou drum înapoi. Un rând de case, 
majoritatea goale, cu faţa spre ceea ce trebuia să fi fost cândva 
o frumoasă promenadă a râului. O alee o tăia prin spatele lor, pe 
lângă grădini, bifurcându-se către curţile magazinelor închise de 
pe Main Street. De acolo putea vedea până departe, chiar până 
la zidul ce încingea parcarea staţiei șerifului. La jumătatea 
distanței, fierbinţeala tulbura aerul din jurul ventilatoarelor 
exterioare ale restaurantului. Doisprezece clădiri între el și stația 
șerifului, majoritatea părăsite. Fiecare dintre ele potrivită pentru 
a înnopta în ea. Mai întâi avea să încerce în magazinul de 
mobilier, poate mai aveau ceva în depozit suficient de 
confortabil pentru un somn. Putea intra pe o ușă laterală sau 
fereastră, poate chiar un luminator. Danny se pricepea la așa 
ceva. 

Și-a refăcut drumul înapoi pe Main Street și s-a uitat în sus și 
jos pentru a vedea dacă cineva îl observase. Apoi a alergat pe 
partea cealaltă a străzii și a găsit aleea ce oglindea pe cea pe 


VP - 164 


care tocmai fusese. De data asta aleea era ciuntită de peretele 
sudic al primăriei, curtea îngrădită. A numărat în minte. 
Pensiunea trebuia să fie a opta clădire. A mers spre ea. 

Gardul de pin ieșea în evidenţă; fusese singurul vopsit în 
ultimii ani. Lângă o ușă erau înșirate containere. A făcut un pas 
în spate și a ridicat capul. Casa părea ponosită, dar arăta mai 
bine decât cele vecine. Toate ferestrele intacte, totul încă prins 
bine în cuie. 

O nouă privire aruncată în toate părțile, apoi a încercat 
poarta. O gaură suficient de mare pentru a-și strecura mâna și a 
simţi lacătul de pe partea cealaltă. Nu conta. S-a dus la unul 
dintre containere, a observat urme prăfuite de tălpi pe capac. 
Cineva se folosise pentru a se ridica, poate pentru a vedea mai 
bine ce se întâmpla în casă. Danny a făcut la fel, apoi s-a 
aruncat peste gard. A aterizat tăcut ca o pisică de partea 
cealaltă a gardului. O curte de mărime bunicică, dar complet 
uscată. Ce fusese cândva un gazon era acum o întindere arsă de 
pământ. Un strat de legume dintr-o parte încă mai purta câteva 
chestii vii, dar în mare parte deja prea stafidite pentru a mai 
hrăni pe cineva. 

Danny s-a oprit și a ascultat pentru câteva clipe, cu urechile 
atente la orice fel de alarmă ce l-ar fi putut da de gol. Nimeni 
nu-l zărise. A traversat curtea și a urcat cele câteva trepte până 
la porticul din spate, cu ale sale scaune împletite și fotoliu 
balansoar. O plasă închisă în faţa unei uși deschise. S-a 
strecurat printre ușă și fereastră, s-a apropiat de geam și a tras 
cu ochiul înăuntru. 

Pe un televizor mic se derulau știrile locale, ecranul arătând 
imagini ale străzii de pe care tocmai venise. Nu prea putea 
desluși cuvintele prezentatorului. La o masă, o bătrână tăia roșii. 

La naiba, și-a spus Danny. 

Era pe punctul de a se întoarce și a pleca, dar femeia a 
tresărit. Danny a îngheţat, la fel și femeia. Apoi a auzit un 
clopoțel din casă, iar femeia s-a ridicat de la masă și a ieșit din 
bucătărie. 

Danny și-a scos pila de unghii din buzunar și a strecurat-o 
între ușa cu plasă și ramă, a descuiat-o și a intrat în bucătărie. 
Un ventilator din tavan muta aerul cald prin încăpere, un 
mormăit constant deasupra capului. A închis plasa și s-a furișat 
prin ușa deschisă ce dădea spre hol. Acolo - voci, rezonând pe 


VP - 165 


sub tavanul înalt. Danny s-a strecurat prin ușă și s-a ghemuit cât 
mai adânc în umbrele de sub scări. 

Ascultând, desluși vocea puternică și insistentă a bărbatului, 
glasul bătrânei protestând. Apoi bărbatul condus într-o cameră, 
înainte ca femeia să urce treptele pe deasupra capului lui 
Danny, care a rămas în întuneric, ascultând altă conversaţie, 
acum de la etaj, urmată de patru picioare coborând scările. 

Când bătrâna s-a oprit în drum spre bucătărie, Danny s-a 
împins și mai tare în umbrele de sub trepte. Câteva secunde 
ascultând, glasuri în camera dinspre hol. Apoi Danny a ieșit din 
alcov și a mers în capul scărilor. A urcat cele două etaje și a 
verificat fiecare ușă. 

Toate, cu excepția camerei cu numărul trei, erau încuiate. A 
intrat și a așteptat. 

Douăzeci de minute mai târziu, a auzit-o pe Audra apropiindu- 
se de cameră. 


VP - 166 


CAPITOLUL 29 


Audra țâșni în picioare. 

— Cine ești? Ce cauţi aici? 

Bărbatul ridică mâinile, cu punga maro de hârtie încă în 
pumnul stâng. 

— Îmi pare rău că a trebuit să mă furișez așa, dar e singurul 
mod în care... 

Audra indică spre ușă și se retrase în colţ. 

— leși! 

— Doamnă... Audra... lasă-mă, te rog, să-ţi vorbesc. 

— leşi, zise, încă arătând spre ușă. leşi afară! 

— Te rog, ascultă-mă doar. 

— leşi! 

Audra își inventarie puținele obiecte pe care le avea în jur, 
întrebându-se care i-ar fi putut servi drept armă. 

— Mă numesc Danny Lee, spuse el. 

— Nu mă interesează cum te numești, doar să ieși afară 
acum! 

— Prin ceea ce treci tu acum, zise el, am trecut și eu acum 
cinci ani. 

Frica Audrei fu depășită de furie. 

— Habar n-ai prin ce trec eu acum. 

El înaintă cu un pas spre ea, dar Audra înșfacă vaza goală de 
pe pervaz. 

— Ascultă-mă, zise el, cu mâinile ridicate și capul plecat. Cred 
că știu ce fac cu copiii tăi. Poate că nu e prea târziu pentru ei. 
Poate că te pot ajuta să-i găsești. 

Mută vaza dintr-o mână în alta. 

— Vorbești prostii. 

— Vrei măcar să asculţi ce am de zis? 

Audra arătă spre pungă. 

— Acolo ce-ai? 

— E pentru tine, zise el. Un sanaviș de la restaurant. Ți-e 
foame? 

Fără să gândească, Audra duse mâna liberă la stomac. 

— la-l, spuse el, aruncând punga pe pat. 


VP - 167 


Audra părăsi colţul camerei, lăsă vaza să-i cadă pe pături și 
ridică punga. O deschise, iar mirosul de șuncă și de pâine caldă 
o învălui. Stomacul îi ghiorăi. 

— E bun, spuse bărbatul. Am luat și eu unul ceva mai 
devreme. Mănâncă. 

Audra știa că nu trebuia să o facă. Ar fi putut să bage cine știe 
ce în el. Dar mirosul. Și îi era atât de foame. Vâri mâna în 
pungă, scoase jumătate de sandviș și luă o îmbucătură. 

— De ce nu iei loc, spuse el. Oferă-mi cinci minute să-ţi explic. 

Audra se așeză pe marginea patului, mestecă, înghiţi. 

— Ai timp până termin sandvişul ăsta, zise ea. Dă-i drumul. 


VP - 168 


CAPITOLUL 30 


Înainte ca Mya să plece, Danny și ea se certaseră. Sara 
întrebase de ce, ce s-a întâmplat? Danny îi mângâiase părul și îi 
zisese nimic, pui, nimic. Dar Sara era isteață și știa. Vedea 
lacrimile mamei în oglinda retrovizoare. 

Niciunul dintre ei nu a văzut-o ca pe o despărţire. Doar câteva 
zile departe unul de celălalt, Mya conducând preț de câteva ore 
până în nord, la părinţii ei care locuiau între Redding și Palo 
Cedro. Mya a zis că urma se întoarcă după weekend, dar 
niciunul dintre ei nu a crezut-o. 

La două ore după ce a plecat, a ieșit de pe autostradă pentru 
a găsi un loc unde să mănânce. A fost trasă pe dreapta înainte 
de orășelul Hamilton de un poliţist pe nume sergent Harley 
Granger, pentru o minoră infracţiune rutieră. Ceva atât de 
trivial, încât Danny nici măcar nu-și mai putea aminti ce fusese. 
Conform declarațiilor poliţistului, Mya fusese agitată și 
necooperantă, de aceea a chemat prin staţie o a doua mașină 
de poliţie pentru a-l ajuta. Două mașini de poliţie din flota de 
șase a departamentului de poliţie din Hamilton. Conform 
spuselor lui Granger și ale celuilalt poliţist, Lloyd, Mya nu avea 
niciun copil cu ea. În mașină se găsea un scaun pentru copii și o 
geantă cu haine, dar nici urmă de Sara. 

Până să ajungă Danny în staţia din Hamilton, Mya era deja 
aproape într-o stare de isterie. 

— Mi-au luat-o, zicea fără încetare. Mi-au luat-o. 

Cei de la FBI au venit a doua zi de dimineaţă. Au interogat-o 
pe Mya vreme de trei zile. În a patra zi, Mya a încercat să se 
spânzure în celulă. După asta i-au dat drumul, iar ea și Danny s- 
au întors în San Francisco. Povestea ajunsese pe posturile 
regionale și fotografia Myei devenise un refren al buletinelor de 
știri. Cunoscuţi, vechi prieteni, toți se holbau la ei pe stradă. 
Povestea a rămas în interesul presei pentru vreo două 
săptămâni, înainte ca reporterii să treacă la altceva. Dar 
prietenii lui Danny și Mya nu. Au continuat să se holbeze la ei, 
să refuze să răspundă când îi sunau la telefon. În tot acel timp, 


VP - 169 


Danny și Mya participau regulat la interviuri voluntare în biroul 
regional al FBl-ului, iar poliţia din Hamilton compila dovezile. 

Ce nu știa Danny pe atunci era că, în acea ultimă dimineaţă, 
șeful poliţiei din Hamilton o sunase pe Mya să-i ceară să se 
predea lor în curs de douăzeci și patru de ore pentru arestarea 
ei în legătură cu uciderea fiicei sale. Dacă nu o făcea, aveau să 
emită un mandat de urmărire, iar departamentul de poliţie avea 
să-l execute îndată. 

Înainte să plece la ședința din acea seară de la Youth 
Outreach, Danny a îmbrăţișat-o și a sărutat-o pe obraz. Dacă ar 
fi știut finalitatea acelui gest, ar fi strâns-o mai tare, mai mult, ar 
fi sărutat-o mai prelung. 

Cinci ani, aproape întregi. Danny s-a întors de la întâlnire, 
obosit și dărâmat. A strigat-o pe nume când a intrat în casa 
întunecată, liniștea dându-i de înţeles că ceva nu era în ordine. 
În camerele de la parter nu era nici urmă de ea. Urcând scările, 
a văzut ușa de la baie închisă și cureaua sa blocată între capătul 
de sus al ușii și ramă. 

A trebuit să izbească ușa cu umărul pentru a o deschide și a 
auzit catarama cedând și o greutate greţoasă s-a prăbușit pe 
podea de partea cealaltă. A trecut o veșnicie stând așa, știind ce 
urma să vadă când avea să-și culeagă curajul pentru a se uita. 
Dar, în cele din urmă, s-a uitat și a scos cureaua din jurul gâtului 
Myei și a ţinut-o în braţe o oră întreagă, orbit de lacrimi, apoi a 
sunat la ambulanţă. 

Două luni mai târziu, Danny s-a întors în Hamilton. Prin 
contactele pe care și le făcuse în departamentul de poliţie, 
Danny a aflat că sergentul Granger își luase concediu din cauza 
stresului acelui caz. Plecase în Mexic pentru a se recupera. 
Nimeni nu știa când avea de gând să se întoarcă. 

Dar Lloyd încă mai era în oraș, trăgând în fiecare seară la 
măsea în singurul și minusculul bar al orașului. În ultimul timp 
fusese cam generos cu bacșișul, făcuse cinste de multe ori 
prietenilor. Chiar își cumpărase și o nouă mașină. Nimic prea 
pretenţios, un Infiniti, dar destul de scump pentru a fi luat la 
ochi de cei cu care obișnuia să bea. 

Însă Lloyd mai era cunoscut și pentru că era un idiot. 

Danny l-a așteptat în fața barului. Lloyd locuia la doar 
douăzeci de minute pe jos și de obicei își lăsa noul Infiniţi parcat 


VP - 170 


pe stradă, pentru a reveni după el de dimineaţă. Lloyd tocmai se 
pișa într-o alee când Danny l-a luat pe sus. 

O oră mai târziu, Lloyd atârna agăţat de încheieturi de o 
grindă dintr-un depozit abandonat pe care îl descoperise Danny 
cu o săptămână înainte. Nu era nimeni pe o rază de câţiva 
kilometri care să-l audă urlând. Danny nu s-a grăbit cu lama, a 
tăiat încet. Lloyd nu știa mult, doar ce-i spusese Granger. Când 
Lloyd i-a zis lui Danny că primiseră mai puţini bani decât 
ceruseră pentru că fetița fusese „de rasă mixtă”, Danny și-a 
pierdut și bruma de control pe care o mai avea, iar Lloyd a murit 
prea repede pentru a-i mai oferi vreo satisfacţie. Nu conta, 
pentru că Danny avea de gând să se revanșeze cu Granger și să 
afle cum să dea de cumpărător. 

Când avea să dea cumpărător, avea de gând să-l ţină în viaţă 
suficient de mult pentru a afla ce au făcut cu Sara. Dacă au 
tinut-o în viaţă sau nu. În sufletul lui știa răspunsul la întrebare, 
dar avea să întrebe oricum. Avea să întrebe tare și apăsat. 

Danny și-a cumpărat bilet pentru un zbor spre Cabo San 
Lucas doar două zile mai târziu, însă, când a ajuns în Mexic și s- 
a interesat în stânga și-n dreapta, a aflat că Granger fusese 
înjunghiat mortal în urmă cu o săptămână în urma unei bătăi 
într-un bar. Pe o plajă, cu nisipul arzând fierbinte sub tălpi, 
Danny și-a plâns soţia și fiica, știind că era posibil să nu afle 
niciodată cine îi distrusese viața. 

e 

Nu îi spusese Audrei despre acele ore petrecute cu Lloyd, cum 
îi arătase poliţistului bucăţi din propriul corp înainte de a le 
azvârli în foc. Dar i-a povestit despre Granger. Audra se 
calmase, mâncarea dispăruse. Ea rămase pe pat în timp ce el 
șezuse pe scaunul tapițat. 

— E un grup de bărbaţi, zise Danny, bărbaţi foarte bogaţi. 
Plătesc sume imense pentru copilul potrivit. Am auzit că e vorba 
despre șapte cifre. E un cap al bandei, care organizează 
petreceri la o vilă, undeva pe coasta de vest. El și prietenii lui 
fac rost de copiii ăștia și... 

Audra își feri privirea. Danny își drese glasul. 

— In fine, cred că înţelegi, continuă el. Ar putea face rost 
foarte ușor de copii traficaţi, refugiaţi, mai știu eu ce, dar vor 
copii americani. Albi, dacă se poate. Au o metodă specifică, un 
fel de a lucra. Se folosesc de Dark Web, e un fel de subterană a 


VP - 171 


internetului, pe unde își pierd vremea criminalii și perverșii. E un 
cerc închis de polițiști corupți din toată ţara care comunică unii 
cu alţii. De ani de zile încerc să găsesc o modalitate de a intra, 
dar nu reușesc. Mi s-a spus că discută despre feluri în care se 
pot face bani. Tot soiul de joburi stranii pentru mafie, 
denaturarea dovezilor, uneori chiar și crime la comandă. lar 
bogaţii ăștia cer copii. Dacă vreunul dintre polițiștii ăștia dau 
peste vreun părinte singur și vulnerabil care călătorește cu 
copii, găsesc o scuză pentru a-l aresta și a-l separa de copii și 
apoi spun că nu erau în mașină. Dacă o fac cum trebuie, dacă 
găsesc ţinta potrivită, bănuielile pică pe părinte. Le poate reuși 
o dată pe an, hai, de două ori cel mult. 

— De ce nu ucid părintele? întrebă Audra. De ce nu m-a 
omorât Whiteside? Ar fi mai ușor, nu? 

Danny dădu din cap că nu. 

— Ar fi mai ușor pentru poliţist, poate, dar nu pentru cei care 
plătesc. Uite, teoria mea e că dacă fură copilul și ucid părintele, 
autoritățile știu că e un criminal liber și se pun pe căutat. Dacă 
părintele e viu și suspiciunile cad asupra lui, autorităţile își pierd 
zile în șir alergând în cerc. Te uiţi la toate cazurile alea de copii 
dispăruţi, e organizată o mare căutare și apoi găsesc un 
cadavru. De câte ori nu iese la iveală că vinovat e tatăl, tatăl 
vitreg, unchiul, vărul? În mod firesc, polițiștii se interesează de 
ultimul membru al familiei care a văzut copilul în viaţă. Și dacă e 
un părinte care face ce a făcut soția mea... 

Audra termină propoziţia pentru el: 

— Atunci cazul moare odată cu el. 

— Exact. 

Ea rămase nemișcată și tăcută, cu privirea plecată. 

— Crezi că sunt nebun? întrebă Danny. Vreun descreierat care 
a dat buzna aici să te zăpăcească? 

Audra nu ridică privirea. 

— Nu știu ce ești. Mintea îmi spune să te dau afară, dar... 

— Dar ce? 

— Dar în momentul de faţă nu am pe nimeni de partea mea. 

Danny, încă șezând, se aplecă spre ea. 

— Să lămurim un lucru. Eu sunt de partea mea. Nu de partea 
ta. Dacă te ajut, e pentru că mă ajută pe mine să dau de cei 
care mi-au furat fiica. Și, dacă e vie pe undeva, poate chiar să o 
găsesc. Nu sunt bunul tău samaritean. 


VP - 172 


— Atunci lasă-mă și pe mine să lămuresc un lucru, zise Audra. 
Te ascult doar pentru că nu am de ales. 

— Corect, zise el. Dar iată încă o întrebare: de ce să mă 
încred în tine? Dacă au dreptate în ceea ce te privește? 

— Dacă ai crede asta, n-ai mai fi aici. 

— Deci niciunul dintre noi nu are motive să se încreadă în 
celălalt. Și, totuși, iată-ne. 

Audra oftă și zise: 

— lată-ne. Dacă ai dreptate, crezi că i-au predat deja pe Sean 
și Louise? Sau încă îi mai ţin undeva? 

— Greu de zis, spuse Danny. Bănuiesc că vor vrea să-i mute 
curând, dacă nu cumva au făcut-o deja. Oricum ar fi, nu mai 
avem mult timp la dispoziţie. 

Acum îl privi cu asprime. 

— Cum îi recuperez? 

In acea clipă Danny pricepu că această femeie nu era ca Mya. 
Această femeie poseda o forță pe care Mya nu o avusese. Tot ce 
a suportat în timpul vieţii a întărit-o. 

— E doar o singură cale, zise el. Ne folosim de polițiști. Ai zis 
că șeriful te-a arestat și ajutorul de șerif ţi-a furat copiii. 

— Așa e, zise Audra. Numele ei e Collins. 

— In regulă, trecem prin ea. O luăm, îi punem un pistol la 
tâmplă și îi dăm de ales, simplu: ne zice unde sunt copiii sau 
moare. 

Audra se ridică și începu să se plimbe de colo-colo prin 
cameră, dând puternic din cap. 

— Nu. Nu, nu pot face așa ceva. Nu sunt genul ăsta de 
persoană. 

— Tu poate nu, zise Danny. Dar eu sunt. 

Ea se opri brusc și îl ţintui cu privirea. 

— Ai mai omorât pe cineva? 

Dar el nu răspunse, în schimb zise: 

— Trebuie să ajungem la ajutorul de șerif cât mai repede. În 
seara asta, dacă putem. 

— Nu, zise Audra. Nu putem. Dacă dăm greș, dacă păţește 
ceva, o să mă pună pe cruce. Presa n-a zis nimic de Whiteside și 
Collins, pentru că, bănuiesc, nu le-a fost transmis ce am zis. Din 
punctul de vedere al publicului, Collins e doar un adjunct care-și 
face datoria. Dacă îi facem ceva, nu reușim decât să înrăutățim 
situaţia. Trebuie să fie altă cale. 


VP - 173 


— Dacă ai un plan mai bun, zise Danny, ascult. 

— Agentul FBI. Mitchell. Mergem la ea. Îi spui tot ce mi-ai zis 
acum. O să-i interogheze pe Whiteside și Collins. 

— l-ai spus deja despre ei, spuse Danny. l-a interogat până 
acum? 

Audra își mută privirea de pe el. 

— Nu, încă nu. Dar nu știe povestea ta. 

— Și cazului Sarei a fost atașat unui agent FBI. Departamentul 
de Intervenţie Rapidă - Dispariţii Minori, nu? 

Audra încuviință din cap. 

— Numele agentului meu era Reilly. l-a povestit totul în seara 
de dinainte să... În fine, nu știu dacă nu m-a crezut sau doar nu 
a vrut să aibă de-a face cu repercusiunile. In orice caz, nu a 
făcut nimic. 

— Dar Mitchell o va face, zise Audra. O știu. E un om bun. 

— Oamenii buni pot greși. Se întâmplă des. 

— Lasă-mă să încerc. 

Se ghemui în faţa lui, cu palmele împreunate în gestul unei 
rugaminți. 

— Dacă o conving să ne asculte, vorbești cu ea? 

— Asta ar însemna să mă pun în pericol, zise Danny. 

— Pericol de ce? 

— Poate că nu vreau ca FBl-ul și poliţia să se uite prea 
îndeaproape la cazul meu. 

— De ce? Ce-ai făcut? 

Danny nu putu să o privească prea mult în ochi. 

— Nu voi vorbi cu polițiștii sau cu federalii. Nu sunt de ajutor. 
Nu fără vreun avantaj de partea noastră. 

— Avantaj? 

— Presiune exterioară, spuse Danny. Dacă Mitchell nu a făcut 
nimic până acum din proprie iniţiativă, e posibil ca un impuls din 
altă parte să-i poată forța mâna. 

Audra se ridică și se plimbă dintr-o parte în cealaltă a 
camerei, rozând o unghie care nu părea să mai aibă prea multe 
de oferit. 

— Ziarele, zise ea. O să vorbesc cu jurnaliștii. Dacă Mitchell 
nu le zice ce am spus, o voi face eu. Să știe și publicul. Așa va fi 
nevoită să-i interogheze. 

— E riscat, zise Danny. Dacă dai așa în șerif, o să dea și el 
înapoi. 


VP - 174 


Audra se opri. 
— Imi asum riscul. Vor o știre? Le dau eu o știre. 


VP - 175 


CAPITOLUL 31 


Audra strigă: 

— Hei! 

Unii reporteri se întoarseră, alţii nu. 

— Hei! Aici! 

De data asta o observară mai mulţi și se împrăștiară. 

Microfoane, camere, telefoane mobile, orice putea fotografia 
sau înregistra. 
_ Audra era pe treapta de sus a scărilor din faţa pensiunii. 
Incercase să se aranjeze puţin, dar tot arăta ca o epavă. Doar să 
nu par o nebună, își spusese în timp ce se aranja în oglinda de 
pe hol. Doamna Gerber a strigat-o când a auzit-o mergând spre 
ușă, i-a zis să nu iasă, dar Audra a ignorat-o. Acum stătea și 
aștepta, uitându-se la jurnaliștii alergând spre ea ca porcii la 
troacă. 

Primii ajunseră în dreptul ei, cu microfoanele întinse, vârâte 
chiar sub nasul ei. Strigară întrebări, dar nu-i auzea. Tăcu până 
ce se adunară toţi în jur, îmbrâncindu-se pentru cel mai bun 
unghi. Incă strigau, o voce îngropând-o pe alta. 

— Liniște, spuse Audra. 

Vocile se amplificau. 

— Tăceţi! strigă suficient de tare pentru a-și zgâria gâtul. Am 
ceva de zis. 

Acum tăceau și zgomotul străzii părea să se umfle în jurul lor. 
Audra îl zări pe șeriful Whiteside uitându-se la ea de pe banca 
din fața restaurantului de peste drum. Moarte în ochii săi. li 
trecu prin gând să se întoarcă și să intre înapoi în pensiune, dar 
alungă ideea. Spune.-o, își zise. Spune-o pentru Sean și Louise. 

— Nu le-am făcut niciun rău copiilor mei, zise Audra. 

Larma crescu din nou, dar Audra ridică o mână pentru a-i 
reduce la tăcere. 

— Sean și Louise au fost cu mine, le era somn și cald, dar 
erau cu mine atunci când, în urmă cu două zile, am fost trasă pe 
dreapta puţin mai înainte de Silver Water. 

Arătă spre partea cealaltă a străzii. Buzele lui Whiteside se 
subţiară. 


VP - 176 


— Bărbatul acela, șeriful Whiteside, m-a oprit. Mi-a spus că 
mașina era supra-încărcată. Apoi a căutat prin portbagaj și a 
găsit o pungă cu marijuana. Punga aceea nu era a mea. El a 
pus-o acolo pentru a mă putea aresta. În tot timpul în care m-a 
percheziționat și mi-a pus cătușele, copiii mei erau în mașină. A 
chemat prin staţie pe ajutorul de șerif Collins pentru a-i lua pe 
Sean și Louise. L-am întrebat unde avea de gând să-i ducă și tot 
ce mi-a spus a fost: undeva unde vor fi în siguranţă. Adjunctul 
de șerif Collins a plecat cu ei în mașină. Asta a fost ultima dată 
când mi-am văzut copiii. 

Microfoanele i se zbăteau prin faţa gurii. Un cor de întrebări. 
Audra le ignoră pe toate. 

— Când șeriful Whiteside m-a dus în celulă, l-am întrebat 
unde-mi sunt copiii. Mi-a spus că nu aveam niciun copil cu mine 
în mașină. De atunci minte încontinuu, el și adjunctul Collins. Le- 
am povestit tuturor, poliţiei, FBl-ului, tuturor, dar nimeni nu mă 
crede. Nici măcar nu v-au spus, vouă, jurnaliștilor, ce le-am 
declarat. Dar vă spun acum. Copiii mei sunt undeva acolo, sunt 
vii, iar acel om știe unde sunt. 

Arătă din nou spre Whiteside și acesta se îndepărtă din faţa 
restaurantului, pornind pe trotuar spre stație. 

— Mergeti și întrebaţi-l, zise Audra. Vedeţi ce vă spune. 

Unii reporteri porniră spre Whiteside. Șeriful își grăbi pasul, 
privind ţintă spre ușa staţiei. 

— Asta e tot ce am de zis. 

Se întoarse spre ușă, cu spatele la torentul de întrebări. Intră 
și încuie în urma ei. Privi prin geam la restul jurnaliștilor ce o 
rupseseră la fugă spre Whiteside. Apoi intră în umbrele holului. 

Doamna Gerber o aștepta în pragul bucătăriei, aproape 
ascunsă de trepte, urmărind-o. 

— Tocmai ţi-ai pus o grămadă de probleme-n cap, spuse ea. 

Audra nu zise nimic, ci urcă scările. 

— Ştii ce cred despre Ronnie Whiteside, continuă doamna 
Gerber, înaintând spre prima treaptă. Însă Mary Collins?... E o 
fată bună. Ești sigură? 

Audra se opri și zise: 

— Da, sunt sigură. 

— Și ai impresia că cunoști un om... Încă mai vrei cafeaua și 
prăjitura? 


VP - 177 


— Da, vă rog, spuse Audra. Puteţi aduce două porții? Am un 
musafir. 

— Un musafir? Să știi că eu nu accept musafiri în camere. Pe 
cine aveți acolo sus? 

Audra se gândi câteva clipe înainte de a răspunde: 

— Nu știu sigur. 

Urcă până la etajul doi și intră în camera ei. Danny o aștepta 
șezând încă pe locul în care îl lăsase când coborâse. 

— Deci? întrebă el. 

— Deci le-am zis, spuse Audra. Să vedem dacă sapă ceva. 

Danny se ridică, mâna coborând în buzunarul de pe pulpă al 
pantalonilor să-i cargo. 

— Bănuiesc că ţi-au luat telefonul. Poftim. 

Aruncă un telefon ieftin pe pat. 

— Cartela e plătită, zise el. Un singur număr în lista de 
contacte. Al meu. Dacă se întâmplă ceva, mă suni imediat. O să- 
mi ţin telefonul deschis. Să faci și tu la fel. 

Audra ridică telefonul și îl deschise. 

— Ok, zise ea. Mulţumesc. 

— Bine. Acum ar trebui să ies de aici. 

— Așteaptă, zise Audra, surprinsă și ea de propria-i nerăbdare 
în dorinţa ei ca acest străin să mai rămână. 

Își dădu seama că, încă de când i-au luat copiii, fusese singură 
tot timpul și nu mai voia să fie singură. Oricum, încă nu. 

— Proprietara, doamna Gerber, ne aduce niște cafea. ȘI 
prăjitură. 

Danny ridică din umeri și se așeză. 

— Păi, dacă e și prăjitură... 


VP - 178 


CAPITOLUL 32 


Când intră în staţie, toate privirile se întoarseră spre 
Whiteside. Poliţia statală, FBl-ul, toți se holbau la el. Chiar și 
agentul special Mitchell, care îndată porni spre el din colţul opus 
al camerei. 

— Deci, bănuiesc că toţi aţi auzit-o, zise Whiteside. Nu 
schimbă nimic. Femeia e dusă cu pluta. 

— Schimbă multe, spuse Mitchell. 

— Știţi că vorbește prostii, nu? Poate că ea chiar crede, dar 
tot rahat e. Nu le poţi lua în serios. 

— lau totul în serios, zise Mitchell și își încrucișă braţele pe 
piept. De când am ajuns aici, iau totul în serios. lar în momentul 
de faţă nu exclud nimic. 

— Bine atunci, zise el, făcând un pas spre ea. Arestaţi-mă. 
Interogaţi-mă. Băgaţi-mă la poligraf, la naiba. Veniţi cu tot ce 
aveți. Aţi căutat în mașina lui Collins, nu? 

— Corect, zise Mitchell. 

— Și aţi găsit vreo urmă a copiilor aceia? Nu? Era curată, nu? 

— Era foarte curată, zise Mitchell. Nu am găsit nimic în afară 
de câteva urme de clor, de parcă ar fi fost frecată de curând. 

— Dar mașina mea? întrebă Whiteside, întărindu-și glasul. 
Vreți să căutaţi și-n ea? Sau poate la mine acasă? Am un beci. 
Vreți să căutaţi și acolo? 

— Nu e nevoie, spuse Mitchell întorcându-se. Deocamdată. 

— Daţi presei pozele, spuse el. 

Mitchell se opri. 

— Poftim? 

— Tricoul și blugii. Cu sânge pe ei. Arătaţi-le jurnaliștilor, să 
vadă și ei ce am găsit în mașina femeii. Asta i-ar potoli. 

— O să mă gândesc la asta, zise Mitchell. Asta-i tot? 

— Mda, asta-i tot. 

Whiteside scrută încăperea în timp ce Mitchell se îndepărta, 
sfidând pe oricine să-l privească în ochi. Dar cu toţii se 
prefăceau că erau ocupați cu mapele și laptopurile lor. 

— Mai are cineva să-mi zică ceva? întrebă, vocea bubuindu-i. 

Nici măcar unul dintre ei nu mai ridică privirea. 


VP - 179 


— Mă gândeam eu, zise el. 

Merse la ușa laterală, apăsă bara de urgente și ieși pe rampă. 
O poftă uscată în gâtlej. Nu de băutură. Ci de una dintre ţigările 
lui Collins, imaginându-și fumul fierbinte în piept. 

Ca și cum ar fi fost chemată de gândul său, mașina lui 
Whiteside parcă în parcare. Collins o folosea pe a lui cât timp 
federalii o puricau pe a ei. Conduse până în capătul parcării, 
căutând un loc liber, toate celelalte fiind ocupate de mașinile 
polițiștilor statali și de mașini ale FBl-ului. Whiteside cobori 
rampa joasă și merse în direcţia ei. Se întâlniră la jumătatea 
drumului. 

— Ai ascultat știrile? întrebă el. 

Collins privi peste umărul șerifului și se asigură că nu era 
nimeni înjur. 

— O parte din ele. Ce facem? 

— Nimic, zise el. Presa încă mai crede că e nebună, încă mai 
vor să o vadă pe rug. Aș putea să-i mai încurajez un pic. 

— Cum? 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta. 

— Poate... 

Dar rămase nemișcată, gura deschizându-se și închizându-se, 
o idee prea temătoare pentru a-i ajunge pe limbă. 

— Ce? întrebă Whiteside. Zi-o. 

— Poate că mai e vreo cale de a ieși din toate astea. Poate nu 
e prea târziu. 

— Despre ce vorbești? 

— li spunem că își poate primi copiii înapoi, dacă jură să nu ne 
implice. li găsim pe undeva rătăcind, am fi eroi - atâta vreme 
cât își tin gura. E recompensa aia de jumătate de milion a 
tatălui. Nu e cât am vrut, dar e mai mult decât nimic. 

O prinse de braţ, strângând cu putere. 

— Oprește-te! Gândești așa și ne termini pe amândoi. 
Calmează-te. Facem schimbul mâine, apoi e gata. In regulă? 

Collins încuviinţă din cap, dar ochii i se înlăcrimară. 

— În regulă. 

— Bine, zise el. Acum adună-te. Încă o zi, asta-i tot. 

Whiteside se întoarse să plece, dar Collins vorbi din nou: 

— Fata e bolnavă. 

— Cum bolnavă? 

— Are febră, un horcăit în piept, doarme mult. 


VP - 180 


— Băiatul? 

— Ele ok. Doar ea. 

— Căcat, zise Whiteside. 

Își propti pumnii în șold și se uită adâncit în gânduri spre 
dealurile din depărtare. 

— Ai medicamente la tine acasă, nu? Pentru al tău. 

— Am ceva, zise Collins. 

— Ai antibiotice? Penicilină, Amoxicilină? Ceva de genul? 

— Amoxicilină, zise Collins. Trebuie să o am mereu la 
îndemână, dacă face Mikey vreo infecţie. 

— Ok, dă-i niște Amoxicilină. Du-i-o în seara asta, dacă poți. 
Dă-i o porție dublă pentru început. 

— Dare a lui Mikey. 

— Atunci fă-i rost de mai multă. 

Se uită în jos și își cobori vocea. 

— La naiba, Mary, trebuie să începi să gândești cum trebuie. 
Nu-mi fute planul. 

Whiteside porni spre stație, încercând să-și potolească furia. 


VP - 181 


CAPITOLUL 33 


FORUM PRIVAT 447356/34 
Admin: RR, Membri: DG, AD, FC, MR, JS 
Titlu: Weekendul acesta; Iniţiator: RR 


De la: DG, vineri 6:02 p.m. 

RR - Continuăm conform planului? Nu știu ce crede toată 
lumea, dar eu încep să mă agit un pic. Până acum nu am avut 
niciodată atâta atenţie din partea presei. 


De la: MR, vineri 6:11 p.m. 
Și eu m-am întrebat același lucru. Să ne oprim aici? 


De la: FC, vineri 6:14 p.m. 

Eu deja am plătit partea mea de jumate de mil. Bănuiesc că 
toți am făcut-o. Nu am aruncat cu atâţia bani doar pentru a 
vedea cum se anulează seara din cauza unor știri. 


De la: MR, vineri 6:18 p.m. 
FC - Sunt mai multe în joc decât banii. Dacă nu îţi permiţi să 
pierzi o jumătate de mil, nu ai ce căuta în acest grup. 


De la: FC, vineri 6:20 p.m. 

MR - Sugi pula. Îmi permit să pierd mai mult decât ai câștigat 
tu tot anul trecut fără să mă treacă vreun bob de transpiraţie. 
Dacă vrei să te tragi pe cur, n-ai decât. 


De la: MR, vineri 6:23 p.m. 
FC - Ție ţi-e ușor de zis, când ai plasa tatălui tău să te prindă 
atunci când cazi. 


De la: DG, vineri, 6:27 p.m. 

Domnilor, vă rog să vă purtaţi civilizat. Nu suntem pe 
Facebook și nu e cazul să vă șicanaţi. Să așteptăm să vedem ce 
are de zis RR. 


VP - 182 


De la: JS, vineri, 6:46 p.m. 
Ceva vești, domnilor? Trebuie să recunosc că și eu sunt destul 
de neliniștit. E pe toate posturile de știri. 


De la: DG, vineri 6:50 p.m. 
Liniștiţi-vă. RR ne va da de veste în curând. 


De la: RR, vineri 7:08 p.m. 

Domnilor, continuăm cum am plănuit. Vânzătorul a intrat în 
contact cu noi și ne-a asigurat că totul este sub control. Mai 
mult, am făcut rost de niște bunuri de import, așa că, chiar dacă 
ceva dă greș, vom avea distracţie pentru seara planificată. 
Desigur, cu toţii preferăm bunuri din producţie locală, dar cele 
de import trebuie să fie suficient de bune, în cazul în care nu 
putem achiziționa obiectele dorite - și nu am niciun motiv să 
cred că nu o vom face. 

FC & MR - vă mai ciondăniţi așa încă o dată și zburați. 

Ne vedem mâine. 


VP - 183 


CAPITOLUL 34 


Sean aștepta în bezna de sub scări. În urmă cu câteva 
secunde, stătuse întins lângă Louise, strângând-o la piept, 
corpul ei arzând de parcă ar fi avut un cuptor înăuntru. Tricoul 
lui, încă umed pe piept de la transpiraţia ei, se răcorea încet. 
Respirația ei horcăia și fluiera. 

Când a auzit pârâitul motocicletei apropiindu-se, s-a ridicat de 
pe saltea. Acum pașii pe deasupra capului, trecând peste prag. 
Zgâlţâitul  încuietoarei,  pocnetul  lacătului, apoi lumina 
pătrunzând înăuntru. Sean se retrase, lăsă umbrele să-l înghită. 

Collins coborî primele câteva trepte și se opri în ultima treime 
a scărilor. Sean ridică mâinile. 

— Sean? Unde ești? 

Băiatul rămase nemișcat și tăcut, cu mâinile pregătite. 

— Am medicamente pentru sora ta, zise Collins. leși acum, hai 
să o facem bine. 

Nemișcat și tacut. 

— Sean, ieși să te văd. Nu vreau să mă enervez pe tine. 

Făcu un pas. Apoi încă unul. 

— Hai odată. Sunt ruptă de oboseală și nu am răbdare pentru 
așa ceva. 

Acum cobori mai departe, mai repede, iar Sean îi urmări pașii 
prin spaţiile dintre trepte. Când călcâiele ajunseră la nivelul 
ochilor săi, întinse mâinile și o prinse de glezne. Abia o atinse, 
dar fu suficient. 

O clipă ce părea să se lungească într-o veșnicie: picioarele ei 
ștergând marginile treptelor, braţele rotindu-se prin aer. Apoi se 
rostogoli în faţă și se izbi de scări atât de tare, încât Sean simţi 
forța impactului prin podea și tălpile papucilor săi. Collins se 
rostogoli până jos, umerii și capul ciocnindu-i-se de trepte. 
Ateriză greoaie pe scândurile podelei, direct pe spate, iar Sean 
auzi aerul smuls din piept. 

Mișcă-te, se gândi. Acum. 

Sean ţâșni din spatele scărilor, merse la baza lor și urcă două 
câte două. De jos: un strigăt, furie și frică. Nu privi în urmă, dar, 


VP - 184 


apropiindu-se de capul scărilor, simţi greutatea lui Collins pe 
primele trepte. 

Ajunse sus și intră în cabană. Încercă să se întoarcă pentru a 
închide trapa, dar alunecă. Se târî spre ea, o văzu pe Collins 
urcând scările. Ajunse la ușiţă și o trânti cu toată puterea. O izbi 
în cap și Collins urlă din nou, mâinile zbătându-se pe podea. 

Sean fugi spre ușă, sări peste scări și o șterse prin covorul de 
ace de pin al pădurii. Aer curat, răcoros în plămâni; trecu pe 
lângă motocicletă și se îndreptă spre copaci. 

— Oprește-te! 

Se strecură printre pini, ba la stânga, ba la dreapta, pregătit 
ca glonţul să-i smulgă pământul de sub picioare. 

— Oprește-te, nenoro... 

Dar vocea nu se apropia. Poate reușea să fugă mai repede 
decât ea. Poate. 

Apoi se împiedică de rădăcina unui copac și susul deveni josul 
și văzu pământul căzând și ridicându-se plutind pentru o clipă 
prin aer fără greutate. Se rostogoli prin povârniș, umărul apoi 
șoldul lovindu-i-se de pământul moale, din nou și din nou. Când 
se opri, Collins îi apăru în față. Lumea rămase fără aer. Sean 
încercă să-și strecoare picioarele sub corp, dar ea îl lovi cu 
putere, corp la corp, trântindu-l din nou. 

Luptă-te, se gândi. Luptă-te sau mori. 

Strânse mâinile în pumni, îi aruncă spre ea, îi simţi lipindu-se 
de carnea moale a sânilor. Collins își prăbuși întreaga greutate 
asupra lui și încercă să-l prindă de încheieturi. Sean reuși să se 
smulgă prinsorii, o boxă în laterale, se întinse, o prinse de 
materialul uniformei. Palma ei grea și plată se izbi de obrazul lui 
Sean, o scânteie albă în cap, apoi puncte negre în ochi. Collins îl 
lovi cu genunchiul în piept, ţintuindu-l locului. 

— lisuse Cristoase, vrei să te omor? ţipă ea, glasul prinzând 
ecou printre copaci. Și pe soră-ta? Asta vrei? 

Sean ridică privirea spre cer, clipi. Sus, deasupra lor, un avion 
lăsase o urmă pe albastrul adânc. În miezul acelei frici, băiatul 
se întrebă dacă cineva ar fi putut să arunce o privire în jos și să-l 
vadă la ananghie. Apoi Collins se aplecă peste el, nasul ei 
aproape atingându-l pe al lui, și Sean nu mai putu vedea 
avionul. 

— O să o fac, spuse. Să nu te îndoiești de asta nici măcar o 
clipă. 


VP - 185 


Duse mâna la spate, căutând ceva. 

Pentru o fracțiune de secundă, Sean își spuse: o, Doamne, o 
să știe, o să știe și o să mă omoare. Apoi Collins apăsă ţeava 
pistolului în obrazul băiatului și Sean răsuflă ușurat, ba chiar 
aproape chicoti. 

Ea apăsă mai tare. 

— O să-ţi bag un glonț în capul ăla nenorocit al tău, mă auzi? 
Și ţie și lui soră-ta. Mai întâi pe ea și pe tine te pun să te uiţi. 

Collins îi luă genunchiul de pe piept și se ridică, îndreptă 
pistolul spre fruntea lui Sean. 

— Ridică-te și mergi. 

Sean rămase nemișcat pentru o clipă, uitându-se la cer, 
căutând avionul. Găsi urma și o petrecu din priviri până observă 
avionul printre crengi. Apoi se ridică, scutură acele de pin 
maronii de pe tricou și blugi. 

Collins flutură pistolul spre cabană. 

— Mișcă-te. 

Sean făcu ce i se ceru, fără suflu, ţinând capul plecat. Când 
intrară în luminiș, zise: 

— Nu cred că aţi putea să o faceți. 

— Taci, spuse Collins. 

— Cred că șeriful ar fi în stare, zise el, riscând chiar și o 
căutătură scurtă spre ea și zărind pistolul încă ţintit spre el. Dar 
dumneavoastră nu. Pentru că aveţi un copil de vârsta mea. 

— Tine-ţi gura și intră. 

O îmbrânceală între omoplaţi îl trimise împleticindu-se peste 
prag și prin ușă. Merse până la trapă, apoi la scări. Louise era 
tot acolo unde o lăsase, ochi privind în sus spre el de pe acel 
chip transpirat. 

Collins îi călcă pe urme până la jumătatea scărilor și se opri. 
Sean ajunse jos și privi spre ea. Ea arătă spre pungile maro de 
hârtie de pe podea. 

— Acolo aveţi mâncare, zise. Și un flacon de antibiotice. Dă-i 
surorii tale trei acum și încă trei deseară. Trebuie să se 
însănătoșească, dacă vreţi să scăpaţi de aici. 

Sean  îngenunche, căută prin pungi, așeză deoparte 
sandvișurile și fructele. Acolo, o mică sticluță ce zornăi când o 
ridică. Pe ea scria Amoxicilină. 

— Mai încerci o dată rahatul ăsta, zise Collins, și vezi apoi ce 
pot și nu pot face. 


VP - 186 


Se întoarse și urcă, lăsă trapa să se trântească, o încuie. 

— M-ai părăsit, zise Louise. 

Sean se întoarse speriat. 

— Poftim? 

— Ai fugit și m-ai lăsat aici, spuse, cu ochii duri și neiertători. 

— Nu e adevărat. 

— Ba da, zise ea. Am văzut eu. 

Sean se târî pe podea și îngenunche lângă saltea. 

— Nu am fugit, zise el. A trebuit doar să iau ceva. 

— Ce să iei? întrebă ea, ridicând capul. 

Sean vâri mâna în buzunarul blugilor, pipăi după metal cu 
vârful degetelor. 

— Asta, zise. Uite. 

— Ce e? 

Sean deschise briceagul pe care tocmai îl furase din 
buzunarul ajutorului de șerif Collins și îi arătă lama strălucitoare. 


VP - 187 


CAPITOLUL 35 


Audra urmări știrea, cu mâna la gură. 

Cei din studio făcuseră legătura lui Rhonda Carlisle, strada 
principală din Silver Water întunecându-se în spatele ei. 

— O nouă evoluţie a faptelor în Elder County în această seară, 
ca urmare a declaraţiilor șocante de mai devreme ale Audrei 
Kinney, zicea Rhonda Carlisle. O sursă anonimă din cadrul 
investigației dispariţiei lui Sean și Louise Kinney a dat publicului 
o serie de fotografii cu dovezi fizice din mașina mamei, care a 
fost oprită chiar înainte de acest mic oraș în urmă cu patruzeci 
și opt de ore. 

Fotografiile cu tricoul pătat și blugii rupţi. Audra vru să-și 
ferească privirea, dar nu putu. 

— Sursa ne-a declarat că aceste obiecte au fost găsite sub 
scaunul pasagerului din mașina Audrei Kinney de o echipă a 
biroului regional din Phoenix al FBl-ului. Aceeași sursă ne-a 
declarat că în mașină au mai fost descoperite și urme de sânge, 
amplificând temerile autorităţilor în ceea ce privește siguranţa 
copiilor dispăruți. 

Înapoi în studio moderatorul se adresă reporteriţei: 

— Acum, Rhonda, este posibil ca aceste informaţii să vină ca 
un răspuns direct la acuzaţiile de mai devreme ale Audrei 
Kinney la adresa departamentului șerifului din Elder County? 

Din nou reporterița, cu o expresie aspră pe chip. 

— În mod cert e vorba despre o coincidenţă remarcabilă, 
Derek. Desigur, nu putem decât să speculăm, dar putem bănui 
că echipa de investigaţii a vrut să desfacă răul făcut astăzi de 
declarația Audrei Kinney. Ținând cont de hainele însângerate ale 
copiilor și de ce știm despre problemele emoţionale și psihice 
ale acestei femei - ca să nu mai vorbim despre problemele ei cu 
dependența -, nu avem un tablou prea favorabil nici pentru ea, 
nici pentru cei doi copii ai săi. lar sursa anonimă a mers chiar 
mai departe și a declarat că, având la dispoziţie aceste dovezi 
materiale, Divizia de Investigaţii Criminale a Departamentului de 
Siguranță Publică din Arizona are tot ce-i trebuie pentru a o 
pune sub arestare pe Audra Kinney pentru suspiciunea de 


VP - 188 


crimă. Dar, am fost informaţi, departamentul FBl-ului care 
conduce această operaţiune a sistat acţiunile poliţiei 
deocamdată, în speranţa că doamna Kinney va dezvălui unde se 
află copiii, vii sau morţi. Conform sursei menţionate, autorităţile 
au ajuns la capătul răbdărilor și intenţionează să emită un 
mandat de arestare pe numele femeii în următoarele douăzeci 
și patru de ore. Când se va întâmpla, acest caz nu va mai fi un 
caz de dispariţie a unor copii, ci va fi în mod oficial o investigaţie 
a unei crime. 

Audra închise televizorul: 

— Whiteside a dat presei pozele. Trebuie să fie el. 

— Ti-am spus că te va lovi, zise Danny. 

Un pahar de plastic gol și o farfurie cu firmituri de prăjitură 
erau pe podea lângă scaun. 

— Dacă intenționau să te aresteze azi, ar fi făcut-o până 
acum. Bănuiala mea e că vor veni după tine de dimineață. Dacă 
vrem să acţionăm împotriva lui Collins, trebuie să o facem în 
seara asta. 

— Nu putem, zise Audra. Eu nu pot. Nu sunt... 

ÎI privi, dar își mută îndată privirea de pe el. 

— Ca mine? 

— Nu asta am vrut să zic. Nici măcar nu te cunosc. 

Audra stătea în picioare lângă pat, aruncându-și din nou ochii 
pe harta împrumutată de la doamna Gerber. 

Proprietara s-a răstit la ei când l-a văzut pe Danny în colț, a 
cerut să știe cine era acest nou intrus și cum a intrat. Audra abia 
a reușit să o liniștească și să o asigure că totul era în regulă. 

După o muncă de convingere serioasă, doamna Gerber a adus 
harta și a indicat regiunile. 

— Dacă aș vrea să ascund doi copii, a zis ea, nu aș face-o în 
partea de jos a deșertului. M-aș duce spre nord, unde e mai 
răcoare, mai sus, prin păduri, a continuat și a ciocănit cu 
degetul în hârtie. Asta e Mogollon Rim. Urcă rapid spre Colorado 
Plateau. O clipă sunt cactuși, apoi dai de ienupăr și, până să te 
prinzi, ai ajuns la aproape două mii de metri înălţime și ai doar 
pini în jur, kilometri întregi. Între acolo și Flagstaff nu-s decât 
păduri. Dacă aș vrea să fac pierdut pe cineva, acolo l-aș duce. 

Audra se uită acum la vasta întindere și dădu din cap. 

Danny veni lângă ea. 


VP - 189 


— Chiar dacă aș reuși să te scot de aici pe ascuns, unde ai 
începe să cauţi? Trebuie să punem mâna pe Collins. E singura 
noastră șansă. Știi că am dreptate. 

— Mai e o opţiune, spuse Audra. Vorbește tu cu Mitchell. 

— Nu-ţi mai spun o dată, nu pot... 

Dar un ciocănit la ușă îl reduse la tăcere. Se uită la Audra, ea 
la el. 

— Cine e? întrebă Audra. 

— Agent special Mitchell. Detectivul Showalter e cu mine. 
Audra, putem sta de vorbă? 

Audra merse la ușă, se uită prin vizor și văzu formele 
distorsionate ale lui Mitchell și Showalter așteptând în umbrele 
holului. 

— Acum? întrebă. 

— Da, chiar acum, răspunse Mitchell cu nerăbdare în glas. 

Audra se întoarse spre Danny, arătând către baie. El se 
strecură înăuntru și închise ușa încet. Audra descuie ușa și o 
deschise. 

Mitchell și Showalter intrară fără să fie invitaţi. 

— Am auzit o voce, spuse Mitchell. M-am gândit că poate ai 
musafiri. 

— Televizorul, spuse Audra. Ce vreţi? 

Mitchell observă harta, încă larg deschisă pe pat. 

— Plănuiești o călătorie? 

— Mă întrebam unde au putut să-mi ducă Whiteside și Collins 
copiii. 

Showalter își dădu ochii peste cap. Mitchell îl ignoră. 

— Și ai ajuns la vreo concluzie? 

— În nord, zise Audra. Sus, prin păduri. E mai răcoare acolo, 
destule ascunzișuri. 

Mitchell își înclină capul. 

— Nu spre est? Nu spre locul din care ai venit? 

Audra se trânti pe scaun. 

— Vă rog, sunt foarte obosită. De ce aţi venit? 

— Să-ţi spunem că ai făcut un lucru stupid mai devreme. 

— Nu-mi pasă, spuse Audra. Trebuia să fac ceva. 

Mitchell se așeză pe marginea patului și se aplecă în faţă, 
împături palmele. 

— Vrei să faci ceva? Încearcă să-mi spui unde sunt copiii. 

Audra închise ochii, lăsă capul pe spate. 


VP - 190 


— Oh, Doamne, nu mai pot trece din nou prin asta. Dacă asta 
e tot ce aveţi, atunci aș prefera să plecaţi. 

Mitchell se ridică, traversă spaţiul dintre ele și se ghemui în 
faţa ei. 

— Uite, am venit aici pentru a vorbi neoficial. Fără camere de 
filmat, fără caiete. Să-ţi mai acord o șansă înainte să intervină 
poliţia statală. 

— Să intervină? 

— Audra, nu au nevoie de un cadavru pentru a te aresta 
pentru crimă. Hainele găsite în mașină sunt de ajuns. Singurul 
motiv pentru care nu ai fost arestată pentru crimă până acum a 
fost că am vrut să-ţi ofer o șansă de a spune adevărul. De a-ţi 
îmbunătăţi situaţia. În momentul de faţă sunt angajată să-ți 
găsesc copiii, dar în clipa în care cazul devine o investigaţie a 
unei crime, Showalter preia cazul. Când urmează să se 
întâmple, e decis de Divizia de Investigaţii Criminale, nu de 
mine. l-am amânat cât de mult am putut, dar nu îmi mai merge. 
Ai avut tu grijă de asta cu micul tău artificiu de azi. Acum, 
pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde sunt Sean și 
Louise. 

— lisuse! zise Audra. Cum puteţi fi atât de oarbă? 

— Mâine dimineaţă la ora zece, zise Mitchell. Paisprezece ore. 
E tot ce primești. După asta, ești pe mâinile Departamentul de 
Investigaţii Criminale. Apoi nu voi mai fi aici pentru tine. Crezi că 
acum e rău? Te vor mânca de vie. 

Audra se îndreptă pe scaun. 

— L-aţi interogat pe Whiteside? 

— Am vorbit cu el, da, dar... 

— L-aţi interogat? întrebă Audra, glasul asprindu-se. Ca 
suspect. 

Mitchell dădu din cap și zise: 

— Nu, nu l-am interogat ca suspect. 

— Dar pe Collins? 

— Nu. 

Audra se uită dur în ochii ei. 

— Atunci nu mă ajutaţi cu nimic. Aș vrea să plecaţi acum. 

Nu-l observă pe Showalter apropiindu-se de ea dintr-o parte, 
simţi doar mâna lui prinzând-o de păr și smucindu-i capul pe 
spate. Gemu și strigă de durere. Mâinile ei se duseră la pumnii 
acestuia, încercă să-i deznoade degetele. El se aplecă și Audra 


VP-191 


putu simţi respiraţia tabagică, scuipatul pe piele când detectivul 
îi vorbi. 

— Acum ascultă la mine, târfă nebună. Dacă ar fi după mine, 
te-aș bate până ai vorbi. Poate că o s-o și fac. Ai până mâine 
dimineaţă să ne zici ce ai făcut cu copiii tăi. După, ești a mea. ȘI 
eu nu mă joc frumos. 

Mitchell se ridică. 

— Detectiv Showalter, daţi-i drumul. 

El se aplecă și mai aproape și o smuci din nou de păr. 

— Mâine dimineaţă, auzi? 

— La naiba, Showalter, terminati! 

Showalter strânse pumnul și mai tare și Audra strigă. 

— la-ţi mâinile de pe ea! strigă Danny Lee. 


VP - 192 


CAPITOLUL 36 


Danny ascultase cât de mult putuse. Vocile îl trimiseseră 
înapoi în timp cu cinci ani. Acuzaţiile, neîncrederea voită. 
Stătuse în spatele ușii băii cu pumnii strânși, scrâșnindu-și dinţii, 
imaginându-și-o pe Mya în acea cameră, aceleași întrebări 
aruncate spre ea. Apoi auzi icnetul, cuvintele amare și pline de 
ură ale poliţistului. 

leşi de după ușă cu intenţia de a-l dobori pe Showalter. Dar 
când o văzu pe Audra - nu pe soția sa de mult moartă - mintea i 
se limpezi. 

În timp ce toţi trei se holbau la el, se întrebă ce mai putea 
face. Dacă nu le pot face rău, ce-mi rămâne de făcut? 

— Dumneavoastră cine naiba mai sunteţi? întrebă Mitchell cu 
ochii căscați. 

— Numele meu e Danny Lee, zise el, trecând pragul, apoi se 
întoarse spre polițistul cel mare cu pumnii înfipţi în părul Audrei, 
cu glasul încă fierbând de nervi. Domnule, v-am rugat să vă luaţi 
mâinile de pe ea. 

Showalter îi dădu drumul și îi împinse capul de parcă ar fi 
aruncat gunoi. 

— Prietene, zise Showalter, ai face bine să vii cu o explicaţie 
repede, că te bat de-ţi sună apa-n cap. 

Se întrebă ce putea face. 

Apoi decise. 

— Doamnă, se adresă lui Mitchell, pot să vorbesc cu 
dumneavoastră? 

Femeia își propti mâinile în șold. 

— Despre ce? 

— Aș prefera să fie între patru ochi, zise Danny, făcând un 
gest din cap spre Showalter. 

— Doar o clipă..., mârâi Showalter. 

Mitchell ridică o mână în faţa lui Showalter și îi ceru să tacă. 

— Vă rog să-mi spuneţi din nou numele dumneavoastră, ceru 
ea. 

— Danny Lee. 


VP - 193 


— Domnule Lee, nu am nici cea mai vagă idee cine sunteţi 
sau ce faceţi aici. Ca să fiu sinceră, prezenţa dumneavoastră 
mai degrabă mă alarmează și mă bate gândul să-i cer 
detectivului Showalter să vă aresteze curu' ăla al dumitale 
pentru obstrucţia unei anchete în derulare. Așa că de ce v-aș 
oferi din timpul meu? 

— Pentru că vreţi să găsiţi copiii ăia, zise Danny. 

e 

Agentul special Mitchell stătuse liniştită şi ascultase, cu 
caietul deschis pe masa veche. Fusese de părere că dormitorul 
era prea aglomerat, aşa că au urmat-o la parter. Mitchell i-a 
cerut lui Showalter să aștepte în hol și bărbatul a protestat, dar 
agentul i-a reamintit că, cel puţin pentru încă o seară, ea încă 
mai conducea ancheta. 

Audra s-a rezemat cu spatele de perete și a urmărit-o pe 
Mitchell luând notițe în timp ce Danny vorbea. Mitchell nu l-a 
întrerupt și nu și-a spus punctul de vedere. El încercase de 
câteva ori să-i citească expresia, dar nu izbutise. 

Danny a stat în capătul opus al mesei, în faţa lui Mitchell, și a 
vorbit pe un ton pe cât de lipsit de emoţii era în stare, chiar și 
atunci când a povestit despre cum a găsit cadavrul soției sale. 
De parcă lepădase toate lacrimile posibile cu multă vreme în 
urmă. Nimic nu mai rămăsese acum, decât un simplu recital sec 
al faptelor. 

Când termină, Mitchell rămase nemișcată și tăcută, cu 
privirea pe caiet. Mușchii maxilarului se frământau. După câteva 
clipe inspiră, expiră și se ridică. 

— Acordaţi-mi un minut, zise, ridicând caietul. 

leși pe hol, închizând ușa în urma ei. 

Audra își părăsi locul de lângă perete, veni la masă și se 
așeză. Danny se uită la ea și clătină din cap. 

— Nu va mușca, zise el. 

— Ar putea, spuse ea. Oricum ar fi, trebuia să încercăm. 

Danny se ridică și merse la geamul ce dădea spre stradă. 
Strecură degetele prin perdea și aruncă o privire afară. Strada 
părea atât de stearpă acum. Atât de pustie. 

— Reporterii s-au cărat, zise el. Majoritatea. 

— Cred că e un motel în orașul vechi, zise Audra. Nu te 
îngrijora, se întorc de dimineaţă. Nu ratează ei un nou festin. Știi 
doar. Ți s-a întâmplat și ţie. 


VP - 194 


— Din punctul lor de vedere, ești un monstru, spuse Danny, 
încă uitându-se în stradă. Lui Mya i-au făcut-o urât când ni s-a 
întâmplat, dar ţie parcă ţi-o fac și mai rău. 

— De ce? întrebă. 

Se întoarse și o privi. 

— Chiar nu-ţi dai seama? 

Ea dădu din cap că nu. 

— Pentru că Sean și Louise sunt albi. O micuță chinezoaică nu 
a contat așa mult pentru ei. 

— Cristoase, zise Audra și închise ochii, acoperindu-și fața cu 
palmele. Nu cred că voi putea trăi fără ei, dacă nu îi iau înapoi. 
Ce a făcut soţia ta... Cum aș putea să n-o fac și eu? 

— Cred că ești mai puternică decât a fost Mya, zise Danny. 

Merse la masă. Se reașeză. 

— Ai trecut prin lucruri nasoale, nu? 

Audra își luă mâinile din dreptul feței și zise: 

— Da. 

— O să supravieţuiești, spuse el. 

Tot ce putu face fu să dea din cap și să zâmbească slab, dar 
Danny observă dubiul din ochii ei. Nu-i mai oferi cuvinte de 
încurajare. Rămaseră amândoi în tăcere până se întoarse 
Mitchell. 

Când închise ușa, cei doi văzură că fața îi rămăsese la fel de 
lipsită de expresie ca mai înainte. Se apropie de masă, dar nu 
luă loc, așezându-și mâinile pe spătarul unui scaun, strângându-l 
cu degete puternice. 

— Domnule Lee, am reușit să dau de agentul special Reilly. 
Mi-a confirmat că fata dumneavoastră a dispărut și că soția 
dumneavoastră și-a pus capăt zilelor. Condoleanţele mele, 
domnule Lee, însă agentul special Reilly mi-a spus că nu a 
crezut niciodată în declaraţiile soției dumneavoastră. Mi-a mai 
spus și că aveţi un istoric colorat. Două perioade de detenţie 
pentru acte de violenţă, o listă lungă de arestări, inclusiv pentru 
crimă. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, zise Danny. 

— Deci sunteți un caracter reformat, asta e grozav, dar nu mă 
ajută deloc în momentul de faţă. Nici pe doamna Kinney. Acum, 
aș vrea să părăsiţi orașul în această seară. Dacă nu o veţi face, 
îi voi cere detectivului Showalter să vă aresteze pentru 
obstrucţionarea anchetei. 


VP-195 


Audra ridică privirea spre Mitchell și își strânse mâinile în 
pumni. Căutătura aspră a lui Mitchell aproape că o făcu să-și 
mute privirea de pe ea. Aproape. 

Mitchell îi zise: 

— Mâine dimineaţă la ora zece va fi emis un mandat de 
arestare pe numele tău în legătură cu presupusa crimă a 
copiilor tăi, Sean și Louise Kinney. Ai o noapte timp să te 
gândești bine. Am fost cât de bună și răbdătoare am putut cu 
tine, dar, repet, îndată ce acel mandat e emis, nu te mai pot 
ajuta. Crede-mă, nu vor avea milă. Te vor rupe-n bucăți. 

Audra se ridică și se aplecă peste masă, spre Mitchell. 

— Vă rog să mai faceți doar un singur lucru pentru mine. Vă 
rog. 

— Ce anume? 

— Interogaţi-l pe Whiteside cum m-aţi interogat pe mine. Și 
pe Collins. Puneţi-i în faţa situaţiei. Puneţi presiune pe ei, vedeţi 
dacă puteți găsi vreo fisură în versiunile lor. In seara asta. 

— Te rog să te oprești cu lucrurile astea, zise Mitchell, 
apăsându-și buricele degetelor pe frunte. Oprește-te, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Interogaţi-i, zise Audra. Atunci măcar puteți spune că aţi 
încercat tot, că v-aţi făcut datoria. 

— Du-te dracului, zise Mitchell și ochii i se aprinseră. Îmi fac 
datoria și mi-o fac bine. Am recuperat mai mulţi copii decât 
oricare alt agent din departament. Pe bune, du-te dracului! Ce 
te face să crezi că ai vreun drept să pui la îndoială cum îmi fac 
eu meseria? 

— De ce? întrebă Audra. Pentru că nu mă credeţi când vă 
spun că nu le-am făcut rău copiilor mei? 

Mitchell tăcu, privirea ei arzându-i pielea Audrei. 

— Interogaţi-i, zise Audra. Vă rog. 

Mitchell dădu din cap și respiră adânc. 

— O să văd ce pot face. Dar, dacă Whiteside și Collins nu mă 
duc direct la cei doi copii, vei fi arestată de dimineaţă. Și nici să 
nu-ţi treacă prin cap să te sustragi. Vor fi patrule pe toată 
strada. 

Indică spre Danny. 

— Pe tine nu vreau să te mai văd pe aici. 

Mitchell se întoarse și părăsi camera, trântind ușa în urma ei. 

— Cred că ai enervat-o, zise Danny. 


VP - 196 


— Foarte bine. 

Danny se ridică de pe scaun și veni lângă Audra. 

— Pregătește-te să plecăm la cinci dimineaţa. O să te aştept. 

— De ce? 

— Pentru că indiferent ce le spune Mitchell acelor polițiști, cei 
doi nu vor renunţa la copii. Așa că mâine dimineaţă mergem 
după ei. 

Danny porni spre ușă și ieși fără să mai scoată o vorbă. 


VP - 197 


CAPITOLUL 37 


Whiteside traversă strada prin fața primăriei, de unde se 
coordonau eforturile de căutare. Soneria telefonului încă îi 
zbârnâia în urechi, liniile parcă incendiate de acea recompensă 
de jumătate de milion de dolari. Acum că rândurile jurnaliștilor 
se mai subțiaseră, orașul părea gol, fantomatic. Işi imagină toți 
acei reporteri  odihnindu-se în motelul acela ieftin din 
Gutterridge. Oboseala începuse să macine și pe la muchiile 
minţii sale și, dacă ar fi crezut pentru o clipă că ar fi putut 
dormi, s-ar fi dus acasă chiar în acea clipă și s-ar fi urcat în pat. 
Ar fi putut să încerce oricum, dar Mitchell îl sunase pe telefonul 
mobil și îi ceruse să se întoarcă la staţie. 

A sunat-o și i-a scris mesaje lui Collins de câteva ori, dar, de 
când a plecat la cabană, nu i-a mai răspuns. Ideea că ceva se 
întâmplase îi dădea târcoale, dar își dădea silinţa să o ignore. 
îngrijorarea nu putea să-l ajute cu nimic. 

Stația era liniștită, polițiștii mai în vârstă plecaseră deja la 
casele lor. Totul avea un iz de calm, acum, ca și cum lumea 
acceptase că acei copii erau dispăruţi pe veci și cu asta basta. O 
vedea pe chipurile polițiștilor și agenţilor federali. 

Pe toate chipurile, cu excepţia celui al lui Mitchell, care părea 
să nu renunţe niciodată la nimic. 

Mitchell așteptase cu dobitocul ăla de Showalter lângă 
camera de interogări. Whiteside dădu din cap când Mitchell îi 
făcu semn să vină. Abrahms, lacheul ei, era la un birou, cu 
laptopul deschis în faţa lui. Când Whiteside trecu pe lângă el, 
ridică ochii de pe calculator pentru a-l privi. 

— Ce vă trebuie? întrebă Whiteside. Mă gândeam să merg 
acasă să mă odihnesc un pic. 

Mitchell deschise ușa camerei de interogaţii și o lăsă să se 
bălăngăne în balamale, destul loc ca Whiteside să o depășească 
și să treacă pragul. Whiteside își mută privirea de pe Mitchell pe 
Showalter și înapoi la ea. 

— Ce? 

— Doar câteva minute din timpul dumneavoastră, zise 
Mitchell. Nu vă deranjează, nu? 


VP - 198 


— O să mă interogați? întrebă, arătând spre ușa deschisă. Pe 
bune? 

— Doar câteva întrebări, asta-i tot. 

Whiteside se uită la Showalter, care ridică din umeri - ce să-i 
faci? 

— În regulă, zise Whiteside, zâmbindu-i lui Mitchell. Dar să ne 
grăbim. Mă cheamă patul. 

Se așeză la masă și Mitchell începu să umble la camera de 
filmat. Whiteside pricepu ce făcea Abrahms în spatele laptopului 
său. 

— O să trimiţi asta la băiatul ăla cu comportamentul din 
Phoenix, nu? 

— Corect, zise Mitchell. 

— Și la ce comportament se va uita mai exact? 

Mitchell veni la masă, se așeză, își aranjă pixul și caietul. 

— Ah, nimic anume. Rutină. Înţelegeţi dumneavoastră. 

— Sigur, înțeleg. A zis  flăcăul dumneavoastră cu 
comportamentul ceva despre interogările doamnei Kinney? 

— Da, raportul dumnealui a venit în cursul zilei de azi. 

— Și? 

— Doamna Kinney crede ce zice. 

Whiteside fu pregătit să o contrazică, dar Mitchell ridică o 
mână. 

— Vă rog să vă spuneţi numele și ocupaţia. 

Whiteside se uită la ea fix. 

— Numele meu este Ronald Whiteside, șeriful din Elder 
County. Doamna Kinney poate crede în prostiile pe care le zice, 
dar chiar dacă am ignora dovezile materiale din mașina dânsei, 
amândoi știm că doamna Kinney e nebună de legat. 

— Starea mintală a doamnei Kinney este încă discutabilă, 
domnule șerif, dar a rămas constantă în versiunea ei asupra 
evenimentelor încă de când am interogat-o prima dată. 

Whiteside clipi ștrengărește spre Showalter. 

— Da, e constantă în nebunia ei. 

Showalter rânji. 

— Haideţi să tratăm situaţia cu seriozitate, domnule șerif, zise 
Mitchell. 

— Oh, dar o tratez cu seriozitate, credeţi-mă. O tratez cu 
seriozitate încă dinainte să veniţi dumneavoastră cu costumul 


VP - 199 


dumneavoastră scump și camera aceea de filmat. Acum, 
haideţi, întrebaţi-mă ce aveți de întrebat ca să pot pleca odată. 

Mitchell deschise caietul la o pagină nouă. 

— Unde aţi întâlnit-o prima dată pe doamna Kinney? 

— În parcarea magazinului general, cam la opt kilometri 
înainte de intersecţia spre Silver Water. Așteptam acolo în 
mașina mea, bând cafea din termos, când a intrat în parcare. A 
ieșit din mașină și s-a uitat în jur. M-a observat și asta a părut să 
o agite un pic. 

— Cum așa? 

— Se străduia tare să pară obișnuită, dacă înţelegeţi ce zic. 
Uitaţi, v-am zis toate astea acum două zile. 

— Nu în fața camerei. Deci aţi simţit că era agitată în 
prezența dumneavoastră. 

— Corect. De parcă nu voia să vadă un poliţist. Așa că, cât 
timp a rămas în magazin, am condus până în spatele clădirii, am 
așteptat-o să iasă și să plece. Așa puteam să o urmăresc și să 
identific eventuale probleme cu mașina sau cu felul ei de a 
conduce. Întâmplarea a făcut că mașina era supra-încărcată, 
deci am tras-o pe dreapta. 

— Și doamna Kinney cum s-a purtat când v-aţi apropiat de 
dumneaei? 

— Agitată, răspunse Whiteside. Ca o căprioară care știe că ai 
țeava îndreptată spre ea. 

— Și dumneavoastră cum v-aţi purtat? 

— Politicos, firesc, prietenos. Ca de obicei. 

Whiteside își imagină conversaţia, femeia de pe scaunul 
șoferului, mâinile ei pe volan. 

— În acel moment aţi observat scaunul pentru copil de pe 
bancheta din spate? 

Și-l imagină - gol. 

— Da. 

— Nu vi s-a părut straniu să vedeţi scaunul, dar niciun copil? 

— Nu prea, zise Whiteside. De multe ori părinţii pleacă la 
drum fără copiii lor, dar nu iau scaunul din mașină. 

— Într-o mașină cu numere de înmatriculare de New York, zise 
Mitchell. V-aţi gândit că e normal ca cineva să meargă atât de 
mult, din statul New York, cu un scaun pentru copil pe bancheta 
din spate, dar fără copil. 

— Nu chiar în clipa aia, dar mai târziu, da, am... 


VP - 200 


— Aţi întrebat-o pe doamna Kinney în legătură cu scaunul? 
Sau în legătură cu copilul sau copiii care nu erau în mașină? 

El dădu din cap că nu. 

— Nu, nu am întrebat-o. Nimeni nu a ridicat problema copiilor 
până nu am închis-o în celulă. Atunci m-a întrebat unde sunt. 

— Și dumneavoastră ce aţi răspuns? 

Whiteside încercă să o citească. Nimic. Se întrebă oare ce 
cărți i se serviseră. 

— Am întrebat: ce copii? În momentul acela a început să se 
agite, așa că am lăsat-o în pace pentru o vreme, sperând că se 
liniștește. Când m-am întors la ea, am stat de vorbă și i-am 
explicat că nu era niciun copil în mașină când am oprit-o. Atunci 
m-a atacat, cum aţi văzut pe camera de supraveghere. După 
asta am început să întreb autorităţile despre acești copii. Și cam 
pe atunci v-aţi autoinvitat și dumneavoastră. 

— Ajutorul de șerif Collins unde era în acel moment? 

— Patrulând. Face un circuit al orașului și al drumurilor din 
împrejurimi. Chestiuni rutiere de bază. Apoi, din câte știu, s-a 
dus acasă. Locuiește cu mama ei și cu băieţelul ei pe Ridge 
Road. O să o interogați și pe Collins? 

— Nu am reușit să dau de dânsa, zise Mitchell. Aveţi vreo idee 
cum pot să o contactez? 

El se uită la ceasul de la mână. 

— La ora asta a terminat deja munca. Vineri seara. Se 
relaxează cu o bere sau un pahar de vin, dacă are ceva minte în 
cap. Poate și-a închis telefonul. 

Mitchell dădu o pagină. 

— Să vorbim despre versiunea doamnei Kinney. 

— lisuse, făcu Whiteside. Dacă tot ne ocupăm de asta, hai să 
vorbim și despre cum aterizarea pe lună a fost un fals. Sau cum 
9/11 a fost o lucrătură a guvernului. 

Mitchell nu schiţă niciun gest. 

— Doamna Kinney este insistentă în declaraţiile ei că, atunci 
când aţi oprit-o, copiii ei, Sean și Louise, erau pe bancheta din 
spate. Zice că aţi vorbit cu ei, ba chiar că l-aţi sfătuit pe băiat să 
intre înapoi în mașină. Mai spune și că aţi chemat-o pe Collins 
prin staţie să vină să ia copiii, pentru a-i ţine în siguranţă cât 
timp vă ocupați de mama lor. Aţi ajutat-o pe Collins să urce 
copiii în mașina ei și, odată ce a plecat cu ei, nu i-a mai văzut 
niciodată. 


VP - 201 


Whiteside aşteptă să vadă dacă mai avea ceva pe ţeavă, dar 
nu mai primi decât privirea ascuţită a lui Mitchell. 

Când îi fu limpede că nu mai urma nimic, zise: 

— Mda, asta e povestea ei. Nu contează de câte ori o spuneţi, 
asta nu o face să fie adevărată. Conform soţului acestei femei, e 
instabilă de mulţi ani. Dumnezeu știe ce fantezii are în mintea 
aia a ei. E o prostie, totul. Eu și Collins i-am furat copiii. Adică, 
pentru ce dracului? Aţi mai auzit vreodată de așa ceva? 

Mitchell zâmbi; un zâmbet rece. 

— De fapt, da, am auzit. Chiar în această seară. 

El se uită de la Mitchell la Showalter, care dădu din umeri, 
apoi înapoi la Mitchell. 

— Poftim? întrebă. Nu mă mai frecaţi, Mitchell. 

Zâmbetul ei se ascuţi. 

— Ceva mai devreme mi s-a povestit o întâmplare 
interesantă. Despre un bărbat a cărui soţie a plecat cu fetiţa lor. 
Soţia sa a fost arestată de un poliţist dintr-un orășel în baza 
unor acuzații scornite. Când femeia a întrebat de fetița ei, 
polițistul a zis: ce fetiță? Erați singură în mașină când v-am 
oprit. Sună cunoscut? 

Whiteside își aminti de bărbatul din restaurant de după- 
amiază, bărbatul care comandase încă un sandviș la pachet, 
bărbatul care zisese că știa ce-a făcut Whiteside. 

— Deci altcineva și-a închipuit aceeași poveste. Și ce dacă? 
Lăsaţi-mă să ghicesc, povestea asta v-a fost spusă de un domn 
chinez? 

— Un bărbat asiatico-american, da, așa e. Ce vi s-ar mai 
putea părea cunoscut este că prezumția de vinovăţie a căzut pe 
mamă. Toată lumea era convinsă că femeia îi făcuse rău 
copilului undeva între casă și locul în care a fost trasă pe 
dreapta de poliţie. 

— E o ţară mare, zise Whiteside. Trebuie să fie zeci de mii de 
opriri în trafic în fiecare zi. Și câți copii dispăruți? Și din toţi acei 
copii dispăruţi - ar trebui să știți asta -, dintre toţi copiii aceia, 
de câte ori a ieșit la iveală că unul dintre părinţi e vinovatul? Așa 
că nu aveți decât o poveste asemănătoare de la un alt lunatic. 
Un nebun atrage alt nebun. Sunt sigur că și de asta aţi mai 
auzit. 

Mitchell nu-și șterse nenorocitul acela de zâmbet de pe faţă, 
de parcă acolo, în spatele acelor dinţi, păstra toate secretele 


VP - 202 


lumii. Whiteside își concentră toate eforturile pe a-și păstra 
chipul fără expresie, o ușoară iritare în faţa acuzațiilor, dar nimic 
mai mult. 

— În orice caz, au fost niște detalii interesante, zise ea. 

Whiteside voia să-i plesnească zâmbetul acela de pe mutră. 

— Cum ar fi? întrebă. 

— Aţi auzit de Dark Web, nu? 

— Cred că da, spuse el, ridicând din umeri. E ca un fel de 
periferie a internetului. Pun porno-uri cu copii pe acolo, din câte 
am auzit. 

— Printre altele, zise Mitchell. Pornografie infantilă, filme 
snuff, software ilegal, instrumente de hacking, orice ar vrea 
cineva să discute în secret cu oameni care gândesc la fel. De 
fapt, orice soi de activitate ilegală. Oamenii aranjează comerțul 
cu droguri și arme, ba chiar organizează crime la comandă. Și 
mi s-a spus că, într-un colţ mic și jegos, un grup de bărbaţi 
foarte bogaţi se folosesc de polițiști corupți pentru a le procura 
copii. 

Gura lui Whiteside se uscă, limba lipindu-i-se de cerul gurii. Pe 
spate un bob rece de transpiraţie o luă la goană. Dar își păstră 
trăsăturile lipsite de expresie, nicio clipire, nicio zbatere. Dacă 
lăsa să-i scape vreun semn, oricât de mic, ar fi fost ca și cum și- 
ar fi pus singur pistolul la tâmplă, acolo și atunci. Plimbă scuipat 
prin gură, își dezlipi limba și zise: 

— N-am de unde să știu de așa ceva. Pare un lucru oribil. 

— Este, zise Mitchell. Bănuiesc că nu vă oferiţi să predați 
toate computerele, tabletele și telefoanele mobile colegului 
meu, agent special Abrahms, pentru inspecţie, nu? 

Încă un bob de transpiraţie. Și o zbatere a pielii. Sub ochiul 
stâng, o simţi ca pe atingerea unui înger. Și Mitchell o zări, 
privirea fugindu-i mereu în acel loc. 

— Bănuiţi corect, zise el. Dacă vreţi să investigaţi ceva, orice, 
ce-mi aparține, arătaţi-mi un mandat. Acum, cred că am 
suportat destule. Am nevoie de un somn și mă duc acasă să mă 
culc. Dacă vreți să mă mai interogaţi, arestaţi-mă și întrebaţi-mă 
în prezenţa unui avocat. 

Se ridică, împinse scaunul, merse la ușă și zise: 

— Noapte bună amândurora. 

În birou, lumina ecranului laptopului se reflecta pe faţa 
băieţoasă a lui Abrahms. Purta căști, măzgălind ceva pe un 


VP - 203 


caiet. Whiteside se abținu să nu-i plesnească pixul din mână și 
să-i rupă foile. În schimb, merse la baie și lovi ușa, trântind-o în 
urma lui. 

Înăuntru, trecu de pisoar și intră în singurul compartiment, 
după care se încuie înăuntru. 

— La dracu'! La-dracu-băga-mi-aș-pula-la-naiba! 

Din miezul său erupeau zbateri, tremurat prin braţe și 
picioare, mâinile furnicându-l. Își duse nodurile degetelor între 
dinți și mușcă cu putere, așteptând limpezimea gândului în acel 
gest, dar nimic nu se limpezi. Plămânii se umflară și se goliră, 
aerul ieșind tremurat din el, intrând în el, ca și cum o mână 
gigantică i-ar fi apăsat pe piept. În ochi o constelație de stele 
negre, capul parcă plutind pe undeva pe deasupra umerilor săi. 
Plămânii respirând parcă mai tare, mai repede, inima galopând 
să țină pasul. 

Atac de panică. 

Am un atac de panică, își zise. 

Se așeză pe colacul toaletei, cu palmele lipite pe pereți pentru 
a se sprijini. 

— lisuse, zise. lisuse Cristoase. 

Se aplecă, cu capul între genunchi. Respiră, își zise. Respiră. 
Pe nas, unu-doi-trei-patru, ține, unu-aoi-trei-patru-cinci-șase- 
șapte, pe gură, unu-doi-trei-patru-cinci-șase-șapte-opt. Din nou 
și din nou, inspiră, fine, expiră. 

In cele din urmă, lumea se îndreptă suficient de mult pentru a 
se simţi în stare de a se ridica din duhoarea antică de urină și 
excremente. După încă un minut sau două, respira normal. Incă 
un minut și se putea ridica. 

Whiteside scormoni prin buzunar după telefon. Ezită, știind că 
nu trebuia să-și folosească telefonul principal, trebuia să-l 
folosească pe cel ascuns, dar nu mai avea timp. O sună pe 
Collins pentru a cincea oară în acea seară. Ascultă tonul, 
convins că nu avea să răspundă. 

— Alo? 

Whiteside își înăbuși un icnet de surprindere. 

— Alo? Ronnie? 

— Mary, ascultă-mă. Nu te întoarce la staţie. Nu te duce 
acasă. Ne întâlnim în treizeci de minute. Știi tu unde. 

— Ronnie, ce s-a... 


VP - 204 


Whiteside închise și vâri telefonul înapoi în buzunar. Trase 
apa, ieși din cubicul, se spălă pe mâini. Apoi traversă biroul fără 
să se uite la Mitchell, Showalter sau Abrahms și merse la 
mașină. 


VP - 205 


CAPITOLUL 38 


Danny se trezi în beznă absolută, senzaţia greţoasă a 
prăbușirii, dezorientat. Trecură câteva minute înainte de a-și 
aminti unde se afla: camera de la etaj a magazinului de mobilă 
pe care pusese ochii cu o zi în urmă. 

După ce a plecat de la pensiune, a mers direct la mașină și a 
ieșit din Silver Water, a părăsit bazinul și a urcat pe dealuri. A 
parcat acolo și a așteptat ca orizontul să se preschimbe din 
albastru închis în negru. 

S-a uitat la banda portocalie a orizontului devorată de munţi, 
s-a gândit la frumuseţea naturii în peisaje de țară. Danny nu 
părăsise San Francisco de prea multe ori. Mya spunea des că 
voia să călătorească după ce mai creștea Sara. Să exploreze 
America, poate chiar Europa. Acel vis s-a preschimbat în praf, 
odată cu Mya. 

Indată ce întunericul a sufocat pământul, s-a întors în oraș, a 
stins farurile și s-a strecurat cu mașina printre casele de la 
periferie, a traversat podul și a intrat pe o alee de pe Main 
Street. A lăsat mașina acolo, ascunsă în umbre, și a pornit prin 
spatele caselor până la magazinul de mobilier. În două minute 
era înăuntru; magazinul nu avea alarmă. Sus, a dat peste o 
cutie cu perne. Le-a întins pe jos, le-a aranjat într-un culcuș și și- 
a pus telefonul să sune la trei dimineața. 

Acum, treaz și alert, își verifică ceasul: două patruzeci și șase. 
Dar ce-l trezise? 

Ascultă. 

Acolo: mișcare, pași. Un foșnet. Piele pe linoleum, țesătură pe 
țesătură. 

Danny se întinse spre mica grămăjoară de obiecte personale 
pe care o făcuse lângă perne, papucii, portofelul, telefonul. 
Smith &  Wesson-ul Model 60 și muniţia rămăseseră în 
portbagajul mașinii închiriate, ascunse în spatele roții de 
rezervă, laolaltă cu cablurile, foarfecele pentru sârmă, banda 
adezivă, cuțitul și alte obiecte cumpărate de la acel magazin din 
Phoenix. 


VP - 206 


Zgomot pe scări. Două perechi de picioare. Un corp mai greu 
decât altul. 

În acea clipă își dădu seama cine erau și răsuflă ușurat că își 
lăsase pistolul în mașină. Dacă l-ar fi avut la el, cei doi ar fi avut 
toate motivele să-l împuște. Se ridică, își îndesă lucrurile în 
buzunare, se apropie cu spatele de perete și ridică mâinile. 

Foială și șoapte de partea cealaltă a ușii ce dădea spre scări. 
Pe sub ușă se mișca o dâră subţire de lumină. 

— Vă aud, zise Danny. Intraţi. Nu sunt înarmat. 

Pentru o clipă - liniște, apoi ușa bubui de perete, lumina 
lanternei orbindu-l. Ridică mâna dreaptă să-și ferească ochii. 

Un clic și lumina de deasupra lor se aprinse. 

În faţa lui: Whiteside și Collins, amândoi îmbrăcaţi civil. Collins 
ținea un Glock îndreptat spre pieptul său, Whiteside stinse 
lanterna. 

— Doar în trecere, hă? întrebă Whiteside. 

— M-am gândit să mai rămân pe aici o zi, spuse Danny, 
mâinile încă ridicate. Cum m-aţi găsit? 

— N-a fost greu. Ştiam că nu aveai de gând să pleci din oraș 
cum ţi-am cerut, sunt destule clădiri părăsite, așa că m-am uitat 
după o intrare prin efracţie. Și iată-te. 

— lată-mă, zise Danny. 

— Trebuia să fi mers la motelul din Gutteridge, zise Whiteside. 
Nu e cine știe ce, dar, lisuse, tot e mai bine decât aici. 

— Sunt ușor de mulţumit. 

— Mda, și văd că nici nu-ți ţii gura. Acum, asta mă pune în 
faţa unei dileme. Te arestez pentru vagabondaj, pentru intrare 
prin efracţie sau pentru ambele? 

— Sau ai putea să mă lași să plec, spuse Danny. Fără pagube. 

— Fără pagube? râse Whiteside. Băiete, chiar mă faci să râd. 
Ai făcut destule pagube. Eşti neînarmat, zici? 

— Maa, zise Danny zâmbind. Păcat, nu? 

Whiteside zâmbi și el. 

— Păi, ar fi simplificat unele lucruri. Nu te deranjează dacă 
verific, totuși, nu? Du-ţi mâinile la ceafă și fă câţiva pași spre 
mine. 

Danny făcu ce i se ceru și rămase nemișcat cât timp 
Whiteside îl pipăi, verificându-i buzunarele. Șeriful examină ce 
găsi, căutând prin portofel, analizând cardurile, numărând banii. 


VP - 207 


Scoase carnetul de șofer și citi detaliile înainte de a-l strecura la 
loc. 

Whiteside îi dădu portofelul și telefonul înapoi. Danny cobori 
mâna, le luă și le băgă din nou în buzunar. 

Observă pumnul lui Whiteside apropiindu-se, dar prea târziu 
pentru a-l bloca. 

Lovitura îl prinse pe Danny în partea stângă a maxilarului, îi 
împinse capul în spate și la dreapta. Picioarele dispărură de sub 
el când camera se înclină. Se izbi de podea cu umărul înainte. 
Deși fiecare instinct îi cerea să se ridice, să se lupte, se forță să 
rămână jos. Când mintea și ochii i se limpeziră, își duse o mână 
la obraz, își verifică maxilarul. Nicio fractură, poate un dinte 
clătinat, asta-i tot. Trecuse prin chestii mai grave. 

— Ridică-te, zise Whiteside. 

Danny scuipă pe podea, văzu sânge pe linoleum. 

— Sunt ok aici jos. 

— Ridică-te, la dracu'! 

Whiteside își înfipse gheata sub coastele lui Danny. Diafragma 
lui Danny se zgudui și îi împinse aerul din plămâni, dar îi 
împiedică o nouă respiraţie. Incercă să se ridice în pumni și-n 
genunchi pentru a se târî, dar Whiteside îl lovi din nou, de data 
asta izbindu-i pulpa. Danny se rostogoli pe-o parte, ridică 
mâinile, destul. 

— Ridică-te, zise șeriful. Ai zece secunde, altfel îţi rup coastele 
una după alta. 

Danny își împinse genunchii sub el, apoi se ghemui tușind 
până ce văzul i se încețoșă. Mâna grea a lui Whiteside îl prinse 
de subţioară, ridicându-l în picioare. 

— În regulă, spuse Whiteside, îndepărtându-se. Domnule Lee, 
aș aprecia foarte tare dacă v-aţi încălţa și aţi merge cu ajutorul 
de șerif Collins și cu mine până afară. 

— Sunt arestat? 

Whiteside scoase un revolver de la spate. Armă și înfipse 
țeava în stomacul lui Danny. 

— Nu, zise, nu ești arestat. 


VP - 208 


CAPITOLUL 39 


Mâinile lui Sean sângerau și umerii îl dureau. Muncise în lemn 
toată noaptea, împingând lama, înjunghiind, săpând, scobind, 
învârtind, așchii și bucăţi căzând. lIntroducând lama între 
marginea trapei și ramă și plimbând-o pe lungime, reușise să 
găsească locul în care era prinsă încuietoarea. Trapa era 
formată din nouă scânduri înșurubate de pe partea cealaltă într- 
o ramă în formă de „z”. Se gândise să încerce să separe rama 
de scânduri, dar știa că lama s-ar fi rupt cu mult înainte de a 
reuși. În schimb, și-a concentrat energia pe locul din jurul 
încuietoarei. Scândura de care era atașată nu era mai groasă de 
un centimetru și jumătate și lemnul era vechi. Nu era putred, 
dar nici la fel de puternic pe cât fusese cândva. Chiar și așa, 
fusese muncă înceată și grea și sângele îi picura pe braţ în jos. 

Cu ceva vreme în urmă, Sean se oprise pentru a se odihni și 
a-i da Louisei a doua doză de antibiotice. Prima părea deja să-și 
fi făcut efectul, fruntea fiindu-i mai rece la atingere, frisoanele 
duse. Acum stătea în capul oaselor pe saltea, uitându-se la 
fratele ei din capul scărilor. 

— Ai terminat? întrebă ea cu vocea răgușită. 

— Nu, răspunse el. 

Tuși horcăit și întrebă: 

— Când o să termini? 

— Nu știu, zise Sean. Mai durează. 

— Dar când? 

— Mai durează, repetă el, ridicându-și glasul. 

— Când ieșim, mergem să o găsim pe mami? 

— Da. 

— Unde o să fie? 

— Nu știu. 

— Atunci unde mergem? 

— Nu știu. Fugim, cât de departe putem. 

— Dar unde? _ 

— Nu știu. Auzi, întinde-te la loc și culcă-te un pic. Iți zic eu 
când e gata. 


VP - 209 


Făcu cum îi ceru și se întinse pe saltea, cu mâinile împreunate 
sub obraz pe post de pernă. Sean simţi împunsătura regretului 
de a se fi răstit la ea. Ignoră senzaţia și se întoarse la treabă. 

O amintire a unui loc îndepărtat i se strecură prin minte: o 
lecție a tatălui său, unul dintre puţinele momente în care Patrick 
Kinney a încercat să comunice cu fiul său. Despre importanţa 
muncii grele. Nu poți obţine nimic bun în viaţă fără efort. Munca 
grea este cea care i-a adus averea. Dar Sean bănuia că se 
datora mai degrabă banilor bunicilor. 

Reușise să scobească lemnul în care două șuruburi prindeau 
încuietoarea de lemn. Bănuia că erau patru. Tot ce trebuia să 
facă era să slăbească lemnul din jurul șuruburilor, să împingă 
trapa cât de tare putea, iar încuietoarea avea să cedeze. li 
luaseră multe ore să localizeze primul șurub, dar de acolo 
reușise să stabilească poziţia celui de-al doilea. Acum îi era greu 
să-l găsească pe al treilea. : 

Sean încercă un loc mai apropiat de margine. Impunse în sus, 
adâncind vârful lamei cam jumătate de centimetru. Apoi o smuci 
în faţă și-n spate de-a lungul fibrelor, apoi îndărăt, lărgind 
scobitura. Înjunghie încă o dată, balansă din nou lama și o 
bucată cât o unghie se ciobi. Incă una și... 

Acolo. Duritatea dinăuntru, ceva ceda. Șurubul. Acum trebuia 
să scobească în jurul lui și să cioplească lemnul pentru a isca un 
gol în jurul șurubului de care să se agaţe. 

Nu putu să-și mascheze un rânjet, să savureze plăcerea 
intensă a descoperirii. 

Câteva minute mai târziu, reuși să elibereze cam două treimi 
din lemnul din jurul şurubului. Işi imagină deja zgomotul 
încuietorii plesnind, aerul de afară, din pădure, el și Louise 
alergând printre copaci. Ce minunat trebuia să fie. Prinzând și 
mai mult curaj, săpă mai tare și mai adânc, răsucind și mai mult 
cuțitul. 

Apoi lama se rupse. 

Işi împinsese greutatea în cuţit, cu presiunea pornită din 
umeri. Apoi cedă și Sean împinse în aer, mânerul încă strâns în 
pumnul său însângerat. Îi dădu drumul, se întinse după 
balustradă, o prinse și gemu când așchiile mușcară din carnea 
deja tumefiată. Intoarse corpul în jurul axei, picioarele purtând 
avântul și umerii primind duritatea impactului. 


VP - 210 


Sean atârna acum acolo, cu o mână pe balustradă, cu spatele 
pe trepte, privind mânerul cuţitului rostogolindu-se pe scări 
până jos. Ridică privirea și văzu lama încă prinsă în lemn. 
Picioarele găsiră o treaptă și se îndreptă, examină mâna și 
așchiile din podul palmei. 

— La naiba, zise el, smulgând-o pe cea mai mare. 

— Ai spus o înjurătură, zise Louise. 

— Mda, și o să mai zic câteva. 

Se uită din nou la lamă, apoi în jos la mâner, știind că singura 
lor șansă tocmai se spulberase. Işi odihni braţele pe genunchi, 
plecând capul. Apoi plânse, prea obosit pentru a-i mai păsa că-l 
vedea Louise. 


VP - 211 


CAPITOLUL 40 


Conduseseră aproape o oră. Danny la volanul mașinii sale 
închiriate, Whiteside în spatele lui. Din când în când, Danny 
simţea ţeava pistolului prin scaun. În oglinda retrovizoare vedea 
singurul far al motocicletei, Collins în urma lor. 

Mașina sălta și trepida pe drum. Părăsiseră de mult strada, 
acum folosindu-se de drumurile neasfaltate pe care fermierii le 
pătătoreau cu ATV-urile și dubiţele lor. Danny își dădu seama că 
nu mai fusese niciodată mai departe de civilizație decât acum. 

Nu exista decât un singur motiv pentru a-l duce acolo. 
Probabil că nici măcar nu aveau să se mai obosească cu a-l 
îngropa. Avea să-l lase cu mașină cu tot în deșert, animalele 
necrofage să-i ciugulească rămășițele până când cineva avea să 
dea peste el, poate la câteva luni de la moarte, poate ani. Se 
gândi la Sara și se întrebă dacă urma să o reîntâlnească 
neschimbată, împietrită la vârsta la care fusese luată sau poate 
ceva mai mare? Dacă l-ar fi întrebat cineva, Danny ar fi negat 
aceste credinţe, dar, în adâncul fiinţei sale, simţea cordonul ce-l 
ținea legat de soţia și de copilul său. 

Se gândi la Audra Kinney și la copiii ei, știind că erau încă vii 
pe undeva. Și se mai întrebă dacă mai erau speranţe pentru ei 
sau dacă erau deja pierduţi? 

— Încetinește, ceru Whiteside. 

Danny ridică piciorul de pe acceleraţie și apăsă încet frâna. 
De la douăzeci la zece, la cinci, la aproape târâș. 

— Trage aici, la stânga. 

Mașina se smuci și porni zgălţâindu-se în jos pe un povârniș 
nu prea înalt, Danny făcând slalom printre cactuși. In faţa lor, 
lumina farurilor căzu pe siluetele rocilor. 

— Acolo, zise Whiteside. Între alea. Acum oprește-te. Lasă 
motorul pornit. 

Danny trase frâna și așeză ambele mâini pe volan. O văzu pe 
Collins parcând lângă mașină. Opri motorul motocicletei, lovi 
cricul cu piciorul și cobori. Agăţă casca de ghidon. Danny 
observă pentru prima dată că o a doua cască era agăţată de 


VP - 212 


locul pasagerului și pricepu cum plănuiseră să se întoarcă în 
oraș. 

Collins scoase Glock-ul din teacă și îl ţinti prin parbriz spre 
capul lui Danny. Se întinse și deschise ușa. 

— leși, zise ea. 

Făcu precum i se ceru, nu se grăbi. Mișcări line și ușoare. 
Collins nu-și putea ascunde tremuratul mâinilor în timp ce făcu 
semn cu pistolul să meargă în faţa mașinii. Ușa din spate se 
deschise și Whiteside ieși. Ocoli mașina pentru a li se alătura, 
toţi trei acum strălucind în lumina farurilor. 

— Bănuiesc că înţelegi ce se întâmplă aici, zise Whiteside. 

— Mda, zise Danny. 

— Atunci așază-te în genunchi. 

— Nu, spuse Danny. 

Whiteside făcu un pas spre el. 

— Poftim? 

— De la moartea tatălui meu nu am mai îngenuncheat în faţa 
niciunui bărbat, zise Danny, și nu o să îngenunchez în faţa ta, 
căcănar ce ești. 

Văzu cu colţul ochilor mișcările lui Collins, simțind gheata ei 
izbindu-i plica piciorului. Bulgări de pământ îi săpară în 
genunchi. 

— Spune-mi un lucru doar, zise Danny. 

— Scuze, amice, nu ai parte de ultime cuvinte. 

— De ce o faci? Știi prin ce vor trece acei copii. Crezi că banii 
vor ţine coșmarurile la distanță? 

— Am fost înrolat în Golf, zise Whiteside. Am văzut căcaturi 
mai oribile decât îţi poți imagina. De când am plecat din armată 
n-am mai avut parte de un somn bun, așa că nu cred că așa 
ceva îmi va face mai rău. Cât despre de ce, e destul de simplu. 
M-am săturat și am obosit să fiu sărac. Am cincizeci și cinci de 
ani și nu am nimic. Absolut nimic. E un motiv destul de bun 
pentru tine? 

Danny își miji ochii în strălucirea farurilor, încercând să vadă 
ochii lui Whiteside. 

— Numele fiicei mele a fost Sara, zise el. Îi plăcea să danseze 
și să citească. Voia să devină o gimnastă sau un dresor de câini, 
niciodată nu a putut să se hotărască. Când au luat-o avea șase 
ani. Încerc să nu mă gândesc la ce i-au făcut. Dar nu mă pot 


VP - 213 


abţine. Pe soția mea a omorât-o. Și pe mine; doar că eu încă n- 
am coborât sub pământ. 

— Hai, fă-o, zise Whiteside lui Collins. 

Duse Glock-ul la tâmpla lui Danny. El se întoarse spre ea 
pentru a-i citi frica din ochi. Teroarea. Umerii ridicându-se și 
căzând la loc, repeziciunea pleoapelor. 

— Numele lor sunt Sean și Louise. El are zece ani. Ea șase. 
Aceeași vârstă ca fetița mea. Ştii ce le vor face. 

— Taci, zise Collins. 

— Apasă pe trăgaci, spuse Whiteside. 

— Ai copii? o întrebă Danny și observă zbaterea din expresia 
ei. Ai, nu-i așa? Doi? Trei? 

— Taci. 

Whiteside mai făcu un pas. 

— La naiba, Collins. 

— Poate doar unul, zise Danny. Unul, nu? Băiat sau fată? 

Collins izbi pistolul în ceafa lui Danny. O explozie de stele 
acolo în spate, o văpaie strălucitoare dincolo de ochi. Căzu în 
față, se sprijini în mâini, se împinse din nou în picioare. 

— O faci pentru copilul tău? Atâta vreme cât al tău nu suferă, 
nu? Dar Sean și Louise vor avea de suferit. Fiecare dolar pe care 
îl vei cheltui îi va costa pe acei copii... 

Încă o lovitură, încă o explozie luminoasă, și de data asta 
Danny se prăbuși la pământ, nisip și pământ murdărindu-i 
obrazul. O durere greţoasă ce se umfla în craniul său, ca un 
balon plin. Nu /eșina, își zise. Nu. Își împinse mâinile sub piept și 
se ridică din nou. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o odată, zise Whiteside. 
Sau trebuie s-o fac eu? 

Danny îl ignoră și se întoarse la Collins. Ochii ei largi, 
respiraţia sacadată, dinţii la vedere. 

— Chiar ai de gând să lași acei copii, pe Sean și pe Louise, să 
sufere pentru bani? întrebă și dădu din cap spre Whiteside. El 
poate trăi cu asta pe conștiință. Dar tu nu ești ca el. Eşti? Poţi... 

Lovi din nou, dar de data asta Danny fu pregătit. 

Se feri, o prinse de încheietură cu mâna stângă, se folosi de 
avântul ei și o lăsă să cadă peste el. Mâna lui dreaptă îi ridică 
braţul și-l suci, găsi degetul pe trăgaci și apăsă o dată, apoi încă 
o dată. Ambele gloanţe plesniră aerul de deasupra umerilor lui 


VP - 214 


Whiteside. Nicio șansă de a-și atinge ţinta, dar suficient pentru 
ca Whiteside să se arunce la pământ. 

Danny reuși să smulgă pistolul din mâna lui Collins, presând 
țeava fierbinte de tâmpla ei, cu Whiteside întins prin nisip. 
Collins se zbătu, dar Danny împinse ţeava și mai tare în tâmplă. 

— Oprește-te, zise el. Nu te mișca. 

Collins se opri, iar Danny își lipi tălpile de pământ, cu spatele 
lipit de radiatorul mașinii. Se împinse în picioare, ridicând-o și pe 
Collins cu el. Whiteside se ridică în genunchi, dar Danny mai 
trase un nou glonț pe deasupra capului șerifului. 

— Stai acolo, zise Danny. Aruncă arma. 

Whiteside își umezi buzele, flexându-și degetele. 

— Să n-o faci, zise Danny. O să-ţi bubui capul. Arunc-o. 

Whiteside rămase nemișcat preţ de câteva clipe, cu ură-n 
priviri. Apoi aruncă revolverul în oceanul de beznă de dincolo de 
conurile de lumină ale farurilor. 

— Du-ţi mâinile la cap, zise Danny, apoi șopti în urechea lui 
Collins. Scoate cheile motocicletei din buzunar. Aruncă-le încolo. 

Arătă cu Glock-ul spre întuneric. Collins o făcu. Danny auzi 
zdrăngănitul înfundat în umbre. 

— Să mergem, zise el. 

Merse cu spatele spre portiera șoferului și deschise ușa, 
împingând ţeava în ceafa lui Collins pentru a o ţine nemișcată în 
timp ce încerca să deschidă ușa din spate. 

— Când îţi spun eu, intri și închizi ușa, spuse Danny. Acum. 

Amândoi se urcară în mașină, Collins în față, Danny în spate, 
în timp ce Whiteside îi privea cu furie în ochi. Trântiră ușa la 
unison. 

— Ok, spuse Danny când Whiteside se uită spre el din lumina 
farurilor. Acum du-mă înapoi în Silver Water. 

Collins intră în marșarier și amândoi putură auzi strigătele lui 
Whiteside peste huruitul motorului. 


VP - 215 


CAPITOLUL 41 


Audra visa casa copilăriei sale. O casă veche la marginea unui 
oraș, nu prea departe de Albany. Mărul din capătul curții celei 
mari. Camerele în care se temea să intre pentru că tatăl ei zicea 
să nu, nu te duce acolo. L-ar fi înfuriat să intre în acele locuri, i- 
ar fi stârnit pumnul și cureaua. 

Visa dormitorul ei din înaltul casei, la cum intrau luminile și la 
cum, dacă se întindea pe pat și se uita prin fereastră, nu vedea 
decât cerul. De parcă toată casa ar fi plutit cu mult pe deasupra 
pământului și se prefăcea că era Dorothy, plutind spre tărâmuri 
minunate. 

Alarma ceasului de pe noptieră o smulse din vis și căzu în pat 
ca de la o mare înălțime, trupul săltându-se pe saltea. 
Adunându-și simţurile, se întrebă la ce oră adormise. Cândva 
după miezul nopţii, întinsă pe pat îmbrăcată, se holbase la 
tavan, întrebându-se ce făceau Sean și Louise. 

Sperase că dormeau. 

Sperase că nu le era frică. 

Sperase că erau teferi. 

Când și-a pus ceasul să sune la 4:30 a.m. nu crezuse că va 
mai putea aluneca spre bezna somnului, dar totuși reuși și se 
bucura că dormise un pic. Se ridică din pat și traversă desculţă 
camera pentru a intra în baie. Merse la toaletă, își clăti mâinile 
și corpul cu apă rece. Se privi în oglindă, văzu noi riduri în jurul 
ochilor și gurii, noi fire albe în păr. Fără să se gândească, își 
atinse imaginea din oglindă, degetele alunecând pe conturul 
chipului. 

O nouă și bruscă senzaţie o cuprinse și jeli. Jeli pentru ea, fata 
care fusese cândva, anii pierduţi într-o căsnicie ce-i secase 
sufletul, lăsând în urmă doar o femeie scobită. Prea târziu 
pentru a mai recupera acei ani, nu prea târziu pentru anii ce mai 
urmau. Dar numai alături de copiii ei. Fără ei nu mai avea sens. 
Nimic nu mai avea sens. 

Inapoi în dormitor, îmbrăcă o cămașă curată, deși nepotrivită. 
Șosete curate, tenișii cu un număr prea mari. Se strecură din 
cameră, închise ușa cât de încet putu, vrând să n-o trezească pe 


VP - 216 


doamna Gerber. Scările scârțâiră sub tălpile ei și Audra se 
strâmba la fiecare pas. Cobori în hol și porni spre bucătăria din 
spate. 

Audra deschise ușa, trecu pragul și o văzu pe doamna Gerber 
la masă, cu o ceașcă de cafea în fața ei, o ţigară pe jumătate 
fumată suspendată pe marginea unei scrumiere curate. Se 
priviră pentru o clipă, amândouă prinse în flagrant. 

— Nu fumez decât una pe zi, spuse doamna Gerber. Poate 
două, dacă sunt îngrijorată. 

Audra dădu din cap și porni spre ușa din spate. 

— Fugi? întrebă doamna Gerber. 

— Nu, zise Audra. Plec să-mi găsesc copiii. 

Doamna Gerber îi aruncă o privire dură, mijită. 

— Nu le-am făcut rău, spuse Audra. Orice s-ar întâmpla, vă 
rog să nu uitaţi asta. 

Doamna Gerber duse mâna la buzunarul halatului și scoase 
un set de chei. Le împinse pe masă, către Audra. 

— Vei avea nevoie de ele pentru ușă și lacătul de la poartă, 
zise și arătă spre haina care atârna în cuier lângă ușă. Mi le-ai 
furat din buzunar. O să le găsesc în scurt timp pe aleea din 
spate. 

Audra se întinse după ele și împinse ușa cu plasă. Se uită 
peste umăr și zise: 

— Mulţumesc. 

Când învârti cheia în yală, o auzi pe doamna Gerber vorbind 
din nou: 

— Mi-am ucis soțul. 

Audra se opri, se întoarse spre ea. 

— În urmă cu aproape cincisprezece ani, zise doamna Gerber. 
A venit beat într-o noapte și l-am așteptat în vârful scărilor. Nici 
măcar nu a trebuit să împing. Nu chiar. Doar mi-am întins mâna, 
am așezat-o în punctul în care trebuia să aibă centrul greutăţii. 
Încă mai îmi amintesc expresia de pe faţa lui. Șocul. Și, e 
amuzant, știi, pentru că mă simt mai vinovată că fumez o ţigară, 
decât că m-am uitat la el cum și-a rupt gâtul acela nenorocit. 

Trase încă un fum lung din ţigară și zise: 

— Sper să-i găsești. 

Audra o privi pentru o clipă, apoi dădu din cap. Doamna 
Gerber făcu la fel și Audra ieși din casă. 


VP - 217 


Prin curte bătea o briză ușoară, răcorindu-i pielea. Își croi 
drum până la poartă, deschise lacătul, ieși pe alee. Deschise 
pumnul, lăsă cheile să cadă pe un petec de pământ. 

Audra privi în stânga și în dreapta, nici urmă de Danny. Vârî 
mâna în buzunar, scoase telefonul mobil pe care i-l dăduse cu o 
zi în urmă. Chiar când își aruncă privirea pe singurul număr din 
lista de contacte, telefonul îi vibră în mână. Apăsă să răspundă 
și îl duse la ureche. 

— Danny? 

— Da. 

— Unde ești? 

— La câteva străzi distanţă, în spatele pensiunii. E o mașină a 
poliţiei statale ce face ture pe Main Street; nu-i cine știe ce, dar 
totuși nu putem risca să fim văzuţi. la-o în sud pe alee, spre râu. 
Mai e o altă alee ce o ia la stânga cam douăzeci de yards. Mergi 
pe acolo, să ajungi în cealaltă stradă, traversează și intră pe 
aleea care îţi iese în faţă. Sunt pe partea cealaltă a ei. Dar ai 
grijă. Să nu te vadă nimeni. 

Audra închise, îndesă telefonul la loc în buzunar și porni pe 
alee. Găsi străduţa din stânga, așa cum spusese Danny, și porni 
pe ea până la strada de pe partea cealaltă. La câţiva metri de 
capătul aleii o voce o opri. 

— Fă, zise un bărbat. La naiba, fă! 

Audra se lipi de perete și ascultă. 

— Bine, cum vrei, dar dacă te mai căci pe covor, îţi vâr un dop 
în cur. 

Se uită la un bărbat mic de statură la vârsta a doua trecând 
prin alee, cu o corcitură mică în lesă în urma lui. Omul dispăru, 
dar câinele se opri și își înșurubă picioarele în trotuar. Se uita 
drept, picioarele din spate tremurând. Scoase un lătrat ascuţit și 
lesa se smuci, bărbatul cerându-i să se miște, /a naiba. 

Audra numără până la zece și ieși în stradă. Îi văzu pe bărbat 
și câinele său plimbându-se pe trotuar, câinele întorcându-și 
capul spre ea, bărbatul trăgând de lesă. Traversă strada, intră 
pe alee și zări o umbră întunecată ce putea fi mașina. Alergă 
ușor spre ea, cu capul plecat, cu pasul pe cât de silențios putea. 

Când ajunse pe partea cealaltă, îl observă pe Danny în 
întuneric, rezemându-se de un Chevrolet prăfuit. Plămânii 
Audrei se străduiau după aer. Se opri la câţiva pași de el și văzu 
sângele din păr, buza sa umflată. 


VP - 218 


— lisuse, ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Danny zâmbi, se strâmbă, duse degetele la buze. 

— Am purtat o discuţie cu șeriful Whiteside. Uite, am ceva 
pentru tine. 

Duse mâna la spate și scoase un pistol din curea. Ea făcu un 
pas în spate când Danny vru să i-l înmâneze. 

— Doamne, nu, nu-l vreau, zise ea. 

— la-l, spuse el, trebuie să fim înarmaţi. 

— Dar nu știu să-l folosesc. 

— E un Glock. Nu are siguranţă. Doar ţintești și apeşi pe 
trăgaci. Ușor. la-l. 

Audra se apropie. Întinse mâna, simțind răceala metalului în 
pumn. Danny apăsă ţeava cu vârfurile degetelor, ghidând-o spre 
pământ. 

— Doar să nu-ţi ţii degetul pe trăgaci, zise el. Nu-l îndrepta 
spre nimic, dacă nu ești pregătită să tragi. Ai înțeles? 

— Cred că da. Chiar o facem? O răpim pe Collins? 

Danny se uită la ea dintr-o parte. 

— Ah, nu ţi-am zis? 

Deschise ușa din spate a mașinii și se dădu la o parte. 

— Oh, la naiba! exclamă Audra. 

Collins era întinsă pe ambele covorașe, cu gleznele legate cu 
cabluri de ranforsările de sub scaunul pasagerului, încheieturile 
mâinilor legate la spate și o bucată de bandă adezivă lipită pe 
buze. Se uita cu ochi mari la Audra. 

— Sunt într-o cabană mai la nord de aici, zise Danny. Sus în 
pădure, pe Colorado Plateau, așa cum ţi-a zis și proprietara 
pensiunii. Două ore cu mașina. 

Audra simţi zăpușeală în ochi și un nod îngroșându-se în gât. 
Îl luă pe Danny în braţe, apăsă buzele tare pe obraz și se retrase 
când bărbatul icni a durere. 

— Mulţumesc, zise ea. 

— Încă nu i-am recuperat, zise el. Să ne mișcăm. Whiteside e 
încă acolo, în deșert. Trebuie să fim dispăruţi de mult, înainte ca 
el să se întoarcă. 

(J 

Danny conducea, cu Audra lângă el. O luară pe un drum de 
tară ce ducea spre est, apoi cotea spre nord. Soarele 
străpungea munţii din depărtare și căldura se întețea, așa că 
Danny dădu drumul la aerul condiţionat. O ridicaseră pe Collins 


VP - 219 


și o îndesaseră în colțul dintre ușă și banchetă, cu mâinile încă 
legate la spate. Când i-a smuls banda adezivă de pe gură, a icnit 
grav. Un dreptunghi roșu i se formase în jurul buzelor. Le-a 
indicat un drum lăturalnic, o rută ce obișnuia să ducă spre mină 
înainte de a fi fost închisă cu mulţi ani în urmă. În pământul 
prăfuit, mașini măreţe săpaseră șanțuri, umbrele urmelor 
cauciucurilor imense încă vizibile în lumina zorilor. 

După douăzeci de minute de drum dificil, intrară pe o potecă 
îngustă, dar nivelată, ce șerpuia printre dealuri, urmată de lungi 
și drepte urcușuri ce stârneau presiune în urechile Audrei. În 
curând soarele avea să ardă lumea din jur și Audra tânji după 
ochelarii de soare pe care îi lăsase pe scaunul mașinii ei. Cobori 
parasolarul și își umbri ochii cu palma. 

Apoi o amintire a unor întâmplări din urmă cu patru zile îi 
apăru în faţa ochilor. Un gând aiurea, dar îi apăru limpede și dur. 
O încurajă și-și așeză degetele pe parbriz. O secundă sau două 
mai târziu fu nevoită să și le retragă, cu pielea înroșită de la 
căldură. Își aminti cum îi spusese lui Sean să încerce și el. O 
făcuse, spusese „au” și chicotise retrăgându-și mâna. 

Audra își întoarse capul pentru a se uita pe geam, încercă să- 
și ascundă tremurul din glas în timp ce se lupta cu lacrimile. 

— Dacă contează vreun pic, zise Collins, îmi pare rău. 

Audra își șterse lacrimile și zise: 

— Du-te dracului. 


VP - 220 


CAPITOLUL 42 


Trecu o oră până ce vreunul dintre ei să scoată o vorbă. 

Drumul a continuat să urce, șerpuind printre dealuri ca o 
panglică în vânt. Au trecut pe lângă o singură mașină, o 
camionetă, șoferul ei bătrân și încărunţit. Când s-au întâlnit, 
moșul a ridicat un deget de pe volan a salut. Drumul lung și 
drept era punctat pe alocuri de reprize de serpentine ce îi 
împingea tot mai sus - Mogollon Rim, își aminti Audra - și 
temperatura scăzu atât de mult, încât Danny fu nevoit să 
închidă aerul condiţionat. 

Ajunseră la un platou și drumul se îndreptă. În jur, pini cât 
puteau vedea cu ochii. Pe alocuri, pe-o parte sau alta, pământul 
dispărea și pădurile se întindeau până la orizont. Frumos și 
teribil, se gândi Audra, sute de kilometri de nimic altceva în 
afară de copaci. 

Copiii mei sunt singuri aici, își zise. Dar vin după ei. 

O întrebare îi apăru în minte parcă de nicăieri și o cuprinse 
disperarea după un răspuns. 

— Cât? întrebă. 

Danny se întoarse spre ea. 

Audra se roti pe scaun, se uită la Collins. 

— Am întrebat cât? 

Collins își păstră privirea pe geam. 

— Jumătate de milion, zise ea. Partea lui Ronnie era mai 
mare. Nu știu cât în total. 

— Jumătate de milion de dolari, spuse Audra ca un ecou. Ce ai 
fi făcut cu ei? 

— l-aș fi asigurat băiatului meu tratamentul de care are 
nevoie, zise Collins și ochii îi străluciră. Are o problemă la inimă. 
Medicamentele costă atât de mult, iar asigurarea nu acoperă 
nici măcar jumătate din ele. Mama mea și-a ipotecat casa a 
doua oară și banii aproape s-au dus. De fiecare dată când se 
înrăutățește, trebuie să meargă la spital, iar cei de acolo își iau 
partea. Nu mai am nimic. Nimic. Nu am vrut decât să-mi vindec 
băiatul. Atât. 

Audra se uită la ea, îi văzu urmele lacrimilor pe obraji. 


VP - 221 


— Și erai dispusă să sacrifici alţi doi copii pentru asta. 

— Da. 

Collins își mută privirea de pe geam și se uită direct în ochii 
Audrei. 

— Până la urmă nu sunt copiii mei. 

Aerul din mașină se răci brusc și Audra își încrucișă brațele pe 
piept. 

— Aici sus, poate încă o sută de metri, zise Collins. E o ieșire 
pe un drum de țară. Intră pe el. 

Danny încetini și viră, un grilaj pentru vite zbârnâind sub roți. 
Pământul era mai moale, mai iertător decât deșertul de jos, un 
așternut de ace de pini pentru a amortiza tot ce-i mai rău. 

— Mergi pe poteca asta cam cinșpe, douăzeci de minute, zise 
Collins. Apoi trebuie să coborâm și să mergem pe jos. 

Merseră mai departe în liniște până când Collins îi ceru lui 
Danny să oprească. 

Audra ieși, își întinse brațele și un fior o cuprinse când simţi 
aerul. Fu nevoită să-și amintească că era încă dimineaţă 
devreme, ecranul de pe bordul mașinii indicând șapte și 
jumătate. Danny ocoli mașina și deschise ușa din spate. 

— la Glock-ul, zise. 

Audra se strecură prin portiera pasagerului și scoase pistolul 
din compartimentul de bord. Rece și grea în mână, arma îi 
trimise un nou val de fiori. 

— Ține-l îndreptat spre ea, zise Danny. Dacă încearcă ceva, 
trage în picior sau în braţ. Nu o omori. 

— O să încerc să n-o omor, zise Audra, ridicând pistolul și 
țintind pe lângă Danny, spre pulpele lui Collins. 

Danny se folosi de clești de sârmă pentru a tăia cablurile de la 
picioare. 

Danny se îndepărtă și Collins ieși. Făcu doi pași înainte de a 
se prăbuși, aterizând dur pe umăr, incapabilă de a-și amortiza 
căderea cu mâinile încă legate la spate. 

— La naiba, zise. 

— Hai, făcu Danny, aplecându-se și ridicând-o. Mișcă-te un 
pic. Pune-ţi sângele în mișcare. 

li acordară un minut sau două pentru a-și reveni înainte ca 
Audra să zică: 

— În ce direcţie? 

Collins se uită peste mașină și zise: 


VP - 222 


— Pe acolo. Cam zece, cinșpe minute pe jos. 

— Să mergem, zise Audra. Tu prima. 

Collins părăsi poteca și își croi drum printre copaci. Audra și 
Danny după ea. Progresau greu și Audra o împinse pe Collins 
între omoplaţi, pentru a o grăbi. Collins se împiedică, dar nu 
căzu. Întoarse capul spre Audra. 

— Dacă mă dezlegi la mâini, pot merge mai repede, zise ea. 
Nu îmi pot ţine echilibrul așa. 

Audra se uită la Danny. El dădu din umeri. 

— N-o să fac nimic, zise Collins. Pistoalele sunt încă la voi. 

— În regulă, zise Audra, ridicând Glock-ul în dreptul umerilor 
lui Collins. 

Danny scoase cleștii din buzunar și se apropie. Tăie cablurile 
și le lăsă să cadă. Collins își frecă încheieturile, își întinse braţele 
și își roti umerii. 

— Acum mișcă-te, zise Audra. 

Răcoarea se mai risipi, împingând transpiraţia pe spate în jos. 
Sus, în copaci, păsările cântau și se stârneau prin frunziș, 
foindu-se prin umbre. Audra își păstră privirea înainte, pe lângă 
Collins, căutând orice urmă de cabană. 

Și iat-o, printre pini. 

Audra îngheță. lat-o, și copiii ei înăuntru. 

O rupse la fugă. Cu brațele agitate, cu tălpile bubuind pe 
covorul pădurii, pe lângă Danny, pe lângă Collins, fugi cum nu o 
mai făcuse de ani întregi, din liceu, când obișnuia să alerge de 
plăcere. Danny strigă după ea, dar îl ignoră. 

— Sean! prinse vocea ecou printre copaci. Louise! 

Când dădu buzna în luminiș, Audra nu se opri, nici când se 
urcă pe tindă, nici când împinse ușa. Picioarele îi alunecară pe 
podeaua de lemn și echilibrul o părăsi. Ateriză pe șold, nu se 
opri, se ridică în palme și-n genunchi, cu Glock-ul încă în pumn. 
Se târî până la trapa deschisă, strigându-i, strigându-i... 

Deschisă? 

Văzu trapa spartă ce se odihnea pe balamale. Văzu 
încuietoarea spartă în lemn, încă atârnând în gol. Se uită în beci 
și îl văzu gol. 

Știind că nu o puteau auzi, Audra își strigă copiii încă o dată. 


VP - 223 


CAPITOLUL 43 


Sean și Louise mergeau fără oprire. Louise se târa în spatele 
lui și Sean renunţase la a mai insista să o grăbească. De ceva 
vreme, își dăduse seama că se rătăciseră, așa că nu mai avea 
rost să iuţească pasul. Dar trebuiau să se miște, orice ar fi fost. 

— Vreau niște apă, strigă Louise, aflată cam la trei metri în 
spate. 

— Ai băut deja, zise Sean. Ti-am zis, trebuie să tragem de ea. 
Nu știu cât timp o să fim pe aici. Poate chiar zile. Trebuie să 
păstrăm rezervele. 

Sean căra proviziile într-o pungă de plastic: două sticle cu apă 
de 350 ml, patru batoane de ciocolată, două mere și o banană. 
Răsuci mânerele în jurul încheieturilor; palmele însângerate încă 
îl mai usturau. Pungile păreau extraordinar de grele pentru cât 
duceau în ele, greutatea chinuindu-i umărul. Și plămânii. 
Indiferent cât de adânc respira, nu părea să aibă destul aer. 
Altitudinea, își zicea, și era limpede că și Louise o simțea. 

Nu știa cât de mult merseseră, dar bănuia că trebuia să fi 
trecut cel puţin o oră. Poteca ce ducea înapoi la drum nu fusese 
atât de departe de cabană, deci știa că o luaseră pe o cale 
greșită. Acum se înjura pentru asta. Se grăbise prea tare să 
scape pentru a mai fi atent la direcţia fugii. Dacă ar fi avut 
senzația pământului ridicându-se și coborându-se, poate că ar fi 
putut să-și găsească calea spre șes, dar pădurea rămânea la 
același nivel, indiferent cât de mult mergeau. Poate se puteau 
opri în curând, să împartă unul dintre batoanele de ciocolată și 
banana. Dar încă nu. 

Ce își dorea Sean cel mai mult acum, în afară de a-și vedea 
mama, era să se întindă pe acel pat de ace de pini și să 
adoarmă. Nu dormise în noaptea ce tocmai se terminase și 
mâinile încă îi mai sângerau de efort. Mânerul cuţitului 
rămăsese pe treapta de jos pentru o vreme nemăsurat de lungă, 
Sean uitându-se la el, furios că lama se frânsese, furios pe el că 
nu-i trecuse prin minte că se putea rupe. In cele din urmă, a 
coborât scările și a ridicat mânerul de pe jos, l-a învârtit în mâini 
și l-a studiat. 


VP - 224 


Abia atunci a observat că lama nu se rupsese, ci mânerul se 
desprinsese, jumătăţile separându-se și lama rămânând în lemn. 
A încercat jumătăţile cu degetele și a observat cum se îndoiau. 
Apoi s-a așezat pe prima treaptă și s-a uitat la mâner mai 
departe. Louise deja adormise și acum sforăia pe saltea. Somn 
adevărat, nu leșinul acela febril din ultimele zile. 

S-a uitat din nou în sus la trapă și la lama încă înfiptă lângă 
cel de-al treilea șurub. O lamă și-un mâner erau tot ce-i trebuia, 
nu? Trebuia pur și simplu să găsească o modalitate de a le 
îmbina la loc. A urcat și s-a uitat la lamă. Și-a scos tricoul, l-a 
înfășurat în jurul mâinii drepte, a tras de lamă, a împins și s-a 
eliberat. 

Lama se potrivea ușor în mâner, așa că cele două jumătăţi nu 
trebuiau decât lipite sau legate. S-a uitat la papuci și a văzut 
șireturile. Un minut mai târziu și era gata să lege lama de 
mâner. Dar s-a oprit pentru o clipă. Mai avea o metodă, nu? Una 
mai bună. 

Da. Da, mai avea. 

A întors mânerul într-o parte ca să formeze un „T” întors cu 
lama. Imaginea i s-a format în minte: bucăţile legate cu șireturi, 
poate ceva mai mult material de la tricoul său pentru a-i 
amortiza mâna. După ce s-a hotărât, nu i-a mai luat mult. 

Sean s-a întors la muncă, având noul instrument în mână, 
lama ieșindu-i de printre degete, mare parte din ea înfășurată în 
bumbac, doar vreo trei centimetri la vedere. Acum putea să 
consume mai puţin efort și să scobească mai mult lemn. Chiar și 
așa, i-a luat câteva ore, dar nu conta. Mai ales când a auzit acel 
glorios pârâit al lemnului când a împins trapa. 

În acea clipă a înţeles că totul avea să fie bine. 

Dar acum, acum nu mai era atât de sigur. 

Se opri, se învârti în cerc, căutând o ruptură a monotoniei 
copacilor. Un luminiș, o clădire, un drum. Orice. Nu mai avea 
nimic de făcut decât să meargă și să spere. 

— Putem să ne oprim? întrebă Louise. 

— Nu, zise el, cu glasul mai aspru decât și-ar fi dorit. Ține 
pasul. 

Își reaminti că Louise era bolnavă. Partea mai rea a febrei 
dispăruse, dar o lăsase slăbită și obosită. Işi spuse să-i mai dea 
niște antibiotice la următoarea oprire. 

— Suntem în sălbăticie? întrebă Louise. 


VP - 225 


— Cred că da, zise Sean. 

— Oamenii nu mor în sălbăticie? 

— Poate, zise el. Uneori. 

— O să murim? 

— Nu, răspunse Sean. Nu o să murim. 
Merseră mai departe. 


VP - 226 


CAPITOLUL 44 


Audra îndreptă Glock-ul spre fruntea lui Collins. 

— Unde sunt? 

Collins rămase în luminiș, cu mâinile ridicate. 

— Aici i-am lăsat noaptea trecută. Nu ș... 

— Unde-mi sunt copiii? 

Audra cobori de pe trepte și se duse către ea, cu pistolul 
pregătit. 

— Jur pe ce am mai sfânt, zise Collins, am încuiat trapa 
aseară. Erau aici, îţi promit, au... 

Mâna stângă a Audrei porni, plesnind-o pe Collins. Se împletici 
pe spate sub forța impactului, obrazul îmbujorat. 

— Ce fel de animal ești? zise Audra. 

Collins ridică din nou mâinile, iar Audra o lovi din nou, la fel de 
tare. Și din nou, de data asta agăţându-i nasul, vărsând sânge. 
Danny făcu un pas în spate, privind impasibil. 

— În genunchi, zise Audra. 

Ochii lui Collins se căscară. 

— Ce? 

— În genunchi, repetă Audra, calmul străbătându-i mintea și 
corpul. Acum. 

Collins îngenunche, cu mâinile sus, palmele spre Audra. 

— Dacă te gândești să... te rog, nu... 

— Taci, zise Audra. Uită-te-n altă parte. 

— Te rog, zise Collins. 

Audra așeză degetul pe trăgaciul Glock-ului și lipi ţeava de 
tâmpla lui Collins. 

— Te rog, nu, zise Collins. 

Audra privi spre Danny. 

— Fă ce ai nevoie să faci, zise el. 

— Oh, Cristoase, oh, lisuse, șopti Collins, un tremurat în mâini 
înainte de a le împreună. Oh, Doamne, iartă-mi păcatele! 

O pată întunecată se împrăștie între picioare. 

— Te rog, lisuse, iartă-mă. Ai grijă de băiatul meu, Doamne, te 
rog, și de mama mea. Te rog, Doamne Dumnezeule, ai milă de 
mine. 


VP - 227 


Audra se uită la ea cum se ruga și își imagină glonțul 
săpându-și drum prin capul femeii, existența scursă și 
împrăștiată printre acele de pin. 

— La naiba, zise Audra și ridică ţeava pistolului de pe tâmpla 
lui Collins. 

Apoi îl cobori din nou și îi izbi craniul cu mânerul. Audra simţi 
forța impactului în încheietură, în braț, apoi în umăr. 

Collins se prăbuși înainte, un tremur în pleoape, un pârâu de 
sânge întunecat șerpuind pe lângă ureche spre bărbie. Mormăi 
ceva de nedescifrat în acele de pin. 

Din partea cealaltă a luminișului, Danny se uită la Audra. 

— Și-acum? întrebă. 

Audra se roti în cerc, cercetă curenţii abia vizibili prin ceața 
dintre copaci. 

— Îmi căutăm copiii. 

— Acolo? întrebă Danny și se apropie de ea. Ar putea fi 
oriunde. 

— Atunci cum îi găsim? 

Danny arătă spre Collins, încă pe jumătate conștientă în praf. 

— O ducem înapoi în oraș. l-o predăm lui Mitchell. Ei pot 
organiza o partidă de căutare, acum că știm pe ce să se 
concentreze. 

— Asta înseamnă încă două ore pe drum, zise Audra. Și 
Dumnezeu știe cât mai durează să o determini pe Mitchell și pe 
polițiști să se miște. 

Făcu din nou un cerc, întrebându-se în ce direcţie ar fi putut 
să o ia. Dacă știau unde erau, cu siguranţă s-ar fi dus spre 
potecă și apoi spre drum. Își miji ochii, căutând ceva, orice. 

Audra se opri. Aia ce era? Ceva îi sări în ochi. Se întoarse din 
nou încet, căutând, ceva, orice. Vită-te, uită-te, uită-te. 

Acolo. 

O urmă de roz pe maroul covorului de ace de pin. Când vântul 
zăpăci cele mai de jos crengi ale unui copac, o pierdu, punctul 
de culoare rătăcindu-se. O rupse la fugă fără cuvinte printre 
copaci, aplecându-se pe sub crengile joase, sărind peste 
rădăcini. 

Era? Putea fi? 

— Audra, stai, strigă Danny. 

ÎI ignoră, fugi până ajunse în acel loc. Și iată-l: Gogo. Ace de 
pin prinse în blăniţa sa, acoperindu-l pe jumătate. Audra se opri 


VP - 228 


fără suflare, amețită, îngenunche, ridică bătrânul iepuraș de 
pluș. Jerpelitul și bătrânul iepuraș, pe care a vrut de atâtea ori 
să-l arunce la gunoi, dar Louise s-a opus întotdeauna. 

Audra îl duse pe Gogo la nas și buze, trase aer adânc în piept, 
lăsă mirosul Louisei să-i umple capul. 

— Oh, Doamne, zise, simțind fierbințeala din ochi. Oh, 
scumpa mea, vin după tine. 

Întoarse privirea și-l văzu pe Danny strecurându-se printre 
copaci, venind spre ea. 

— Au luat-o pe aici, zise ea. Putem merge după ei. 

Un zgomot din luminiș, un mâărâit de animal. Danny se învârti 
pe călcâie, Audra se uită pe lângă el. O văzu pe Collins 
împleticindu-se spre copacii de-o parte și de alta ei, brațele 
întinse pentru echilibru, fluturându-le în sus și-n jos. 

— La dracu', zise Danny, vrând să pornească spre ea, 
scoțându-și revolverul din curea. 

— Las-o, zise Audra. 

Danny încetini, dar nu se opri. 

— Cheile sunt în mașină. Dacă ajunge la ea, ne lasă aici. 

— Nu contează, zise Audra. Să mergem. 

Danny se opri, se uită la Audra. 

— Uite, zise ea. E Gogo. L-a scăpat. Au luat-o pe aici. 

Danny porni pe lângă ea. 

— Dar cu cât timp în urmă? 

— Nu vezi? întrebă Audra, plimbându-și degetele pe blăniţa lui 
Gogo, simțind lacrimi proaspete pe obraji. E uscat. Totul din jur 
e acoperit cu rouă. Gogo e uscat, înseamnă că nu a trecut atât 
de mult timp. Dacă mergem după ei, îi putem găsi. 

Danny veni lângă ea, se ghemui și mângâie căptușeala lui 
Gogo cu buricele degetelor. 

— Atunci cred că ar trebui să ne mișcăm, zise el. 


VP - 229 


CAPITOLUL 45 


Sean simţea că picioarele nu-l mai puteau duce. Îl dureau și 
simţea văpaia umedă a bășicilor din șosete. Să o ţină pe Louise 
în mișcare devenise o luptă constantă. Fata cerea să se 
odihnească la fiecare douăzeci de metri, așezându-se pe covorul 
de ace, indiferent dacă o lăsa sau nu. A urlat la ea de două ori, o 
dată a ridicat-o dur de braţ și de fiecare dată Louise a plâns cu 
lacrimi amare, un plâns sacadat. 

— Nu vreau să fiu rău, i-a zis, dar trebuie să ne mișcăm. 

Și așa au mers cel puţin încă o oră, poate chiar mai mult, 
terenul uneori urcând, alteori coborând. Sean nu avea nicio idee 
în ce direcţie se îndreptau și nu-și amintea defel dacă soarele 
străbătea cerul de la est la vest sau invers. Tot ce putea face 
era să încerce să păstreze soarele pe umărul său drept, măcar 
așa știind că mergeau într-o singură direcţie. 

— Nu mai pot! strigă Louise din spate. 

Sean se întoarse și o văzu trântindu-se din nou pe jos. Merse 
și se așeză lângă ea. 

— Bine, zise el. Cinci minute, atât. Apoi trebuie să mergem. 

Scoase o sticlă cu apă din geantă, desfăcu dopul și i-o oferi. O 
luă și bău, apoi i-o dădu înapoi lui Sean. Luă și el o dușcă mare, 
o plimbă printre dinţi și pe limbă și apoi puse sticla la loc în 
plasă. 

— Azi nu mai merg, zise Louise. 

Fata își plimba degetele prin acele maro de pin, desenând 
mici urme. 

— Trebuie, zise Sean. 

— Nu, nu trebuie. Putem campa aici și să mai mergem și 
mâine. 

— Cum să campăm? întrebă el. Nu avem cort. 

— Putem face un adăpost din crengi, zise ea. Am văzut la TV. 

— Nu știu să fac așa ceva. O să fie frig la noapte. 

— Atunci putem face un foc. 

— Nici aia nu știu să fac. Suntem sus, în munţi. Ar putea fi 
urși. Și pume. Poate lupi, nu știu. 

— Taci, zise Louise îmbufnându-se. 


VP - 230 


— Pe bune, zise el. 

— Nu e pe bune. Cum de nu am văzut niciun animal până 
acum? 

— Pentru că de obicei ies noaptea. De aia trebuie să ne 
mișcăm până dăm de ajutor. Nu vrem să fim aici când se trezesc 
urșii și lupii. 

— Minţi și, când vine după noi, o să-i zic lui mami. 

Sean îi luă mâna într-a lui, chiar dacă palmele încă îl usturau. 
În ultimele zile se ţinuseră deseori de mâini. Nu-și mai amintea 
când fusese ultima oară când se ţinuse de mână înainte de asta. 
Poate doar pe când Louise era încă un bebeluș. 

— Ascultă-mă cu atenţie, zise el. Tii minte că m-ai întrebat 
mai devreme dacă o să murim aici, în sălbăticie? Și eu am zis 
nu, mai știi? 

Louise dădu din cap că da, își șterse nasul cu brațul. 

— Am minţit, zise Sean. Adevărul e că am putea muri. Dacă 
nu mergem mai departe, dacă nu găsim ajutor, am putea muri 
aici. Poate că nu în seara asta, dar mâine, sau poimâine. O să 
murim și n-o s-o mai vedem niciodată pe mama. 

Louise începu să plângă, cu faţa roșie, săltând din umeri 
sacadat. 

— Nu o spun ca să fiu rău, zise el. Vreau să te fac să înţelegi 
de ce trebuie să mergem mai departe. Pentru a găsi pe cineva 
să ne ajute, pe cineva care să o sune pe mama sau poate chiar 
să ne ducă la ea. Vrei s-o vezi pe mami din nou, nu? 

Louise își trase nasul și zise: 

— Da. 

— Atunci trebuie să mergem mai departe. Ești gata? 

Se șterse la ochi cu palmele și zise: 

— Da. 

— Ok, atunci. Să mergem. 

Sean se ridică și o ajută și pe ea. Porni, dar ea îl trase de 
mână. Când se întoarse, Louise își încolăci brațele în jurul 
mijlocului său și își apăsă chipul de pieptul lui Sean. 

— Te iubesc, zise ea. 

El o îmbrăţișă și zise: 

— Și eu te iubesc. 

Porniră, merseră de mână printre copaci, soarele încă pe 
umărul drept al lui Sean. Ceva mai târziu începură să cânte. 
Cântece de copii, melodii pe care Sean nu le mai cântase din 


VP - 231 


grădiniță și pe care acum le urla, ascultându-și vocea cum 
prindea ecou prin pădure. Old MacDonald had a farm, ee-aye- 
ee-aye-o, Bingo was his name-o, și altele. Sean ametți, nu era 
suficient aer pentru cântece acolo sus unde erau, dar nu-i păsa. 
Cânta cât de tare putea. 

Pierdu noţiunea timpului, așa că, atunci când copacii se 
răriseră și Sean observă aer limpede în faţă, nu știa cât era 
ceasul. 

— Ce e aia? întrebă Louise. 

— Nu știu, zise el, grăbind pasul, trăgând de sora lui. 

Dacă ar fi putut, ar fi fugit. Câteva clipe mai târziu, ieșiră 
dintre copaci, Sean așteptându-se să dea peste un nou luminiș. 
Dar asta era ceva cu totul diferit. 

Erau în vârful unui povârniș mic, cu buruieni și iarbă până jos, 
unde o suprafață plată se întindea până departe. Ca o tigaie, 
având laturile oblice și fundul întins, dar fără să fie rotundă. Era 
mai mult ca un oval și se întindea la stânga și la dreapta cât de 
mult puteau vedea. Chiar în faţă era cealaltă parte a bazinului și 
din nou copaci. Intre acel loc și cel în care erau, o întindere de 
pământ sterp și crăpat, ca un peisaj extraterestru dintr-o 
poveste știinţifico-fantastică. 

— Ce e? întrebă Louise. 

— Cred că a fost un lac, zise el. Dar s-a uscat. 

— Unde s-a dus toată apa? 

— Nu știu, zise el. S-a evaporat, cred. 

— Știu ce înseamnă, zise Louise mulțumită de sine. E atunci 
când soarele suge toată apa și apoi o transformă în ploaie în 
altă parte. 

— Așa e, zise el. Cred că așa a fost. 

In depărtare, pe deasupra copacilor, o mișcare în colţul 
ochilor. O pasăre imensă făcând cercuri pe deasupra pinilor. 
Sean își umbri ochii cu mâna, uitându-se la aripile largi care abia 
se mișcau în timp ce pasărea plutea într-un cerc amplu. Părea 
atât de departe, și totuși atât de mare. Corpul și aripile de un 
maro închis, capul de un alb pur, coada în formă de deltă. 

Sean arătă spre pasăre. 

— Ştii ce e? 

— Ce? 

— E un vultur pleșuv, zise el. Sunt destul de sigur că asta e. 

— E mare, zise ea. 


VP - 232 


— Mda. Știi cât de norocoși suntem? Sunt rari. Majoritatea 
oamenilor nu văd niciodată un vultur pleșuv în sălbăticie. Uite, o 
să aterizeze. 

Priviră amândoi cum plutea spre vârful unuia dintre ei mai 
înalţi pini și Sean ghici că trebuia să fie la cel puţin un kilometru 
și jumătate depărtare, poate chiar mai mult. Vulturul încetini, cu 
aripile ridicate și picioarele întinse. Pinul se aplecă sub 
greutatea lui. 

Pe deasupra copacilor, sus în aer, cea mai mică urmă de gri, 
nimic mai mult decât un firișor. 

Sean își umbri din nou ochii, încercă să-și concentreze privirea 
pe acel loc. 

Era? Da. Da, era. 

— Fum, zise Sean și un chicotit îi ieși pe gură. 

— Ce? 

— E fum. Cineva a făcut un foc. E cineva acolo. 

O strânse și mai tare de mână și porni în jos spre fundul 
lacului uscat, degetul fantomatic al fumului țintuit în ochi. 


VP - 233 


CAPITOLUL 46 


Mărșăluiră pe stradă. Showalter în frunte, un poliţist în 
uniformă lângă el. În mână purta mandatul. Mitchell în urma lui, 
Whiteside lângă ea, simţindu-și creierul pe punctul de a-i 
exploda prin urechi. Ochii îl usturau de oboseală și era conștient 
de tremurul din mișcări. 

— lisuse, arăţi de căcat, i-a zis Showalter când Whiteside a 
ajuns la staţie cam cu douăzeci de minute în urmă. 

Abia dacă avusese timp să-și schimbe uniforma și nu se 
bărbierise. Nu l-a ajutat cu nimic să-și clătească faţa cu apă 
rece. 

Whiteside a fost tentat să zică ceva, poate chiar să-l 
plesnească pe poliţaiul acela prost, dar s-a abținut. Ştia că, în 
acele clipe, nu era prea stăpân pe sine și predispus la decizii 
pripite. Și acum nu-și permitea niciun fel de greșeală. 

l-a luat câteva ore să găsească cheile motocicletei lui Collins. 
A mers în cerc în pași de bebeluș, aruncând lumina lanternei în 
pământ și-n buruieni uscate, atent să nu dea peste vreun șarpe. 
Un șarpe cu clopoței sau un coral ar fi putut transforma o 
situaţie deja rea într-una al dracului de rea. Abia după ce s-a 
ridicat soarele pe deasupra munţilor a reușit să zărească 
strălucirea metalului într-un loc în care deja căutase cheile de 
mai multe ori. A chicotit când le-a găsit și și-a dus mâna la gură, 
auzindu-și nebunia din propriul râs. 

Trebuia să-și păstreze minţile. Trebuia. 

Dar simţea că se deșira. Știa că era nevoie ca cineva doar să 
tragă de șnurul care trebuia și s-ar fi deșirat de tot. 

Adună-te, își spunea. 

Banii erau acum cu siguranţă pierduţi, nu mai avea ce să 
facă. Dar încă mai era un bărbat liber și voia să rămână așa. 
Trebuia doar să aibă grijă de unele lucruri. In primul rând de 
femeie. După ce Showalter avea să-i dea mandatul și să o 
aresteze din nou, Whiteside nu trebuia decât să găsească o cale 
pentru a rămâne singur cu ea. Apoi avea de gând să găsească 
un petec de cearșaf, o curea, poate chiar cracul pantalonilor ei, 


VP - 234 


și să-l înfășoare în jurul gâtului ei, să o agaţe de ceva. Oamenii 
se sinucid mereu în celule. Putea face și ea la fel. 

Dar mai întâi trebuia să o aresteze. 

Showalter ciocăni la ușa pensiunii. Silueta palidă a doamnei 
Gerber aștepta deja pe partea cealaltă a geamului, ca o stafie 
bântuind holul. O deschise doar un pic și se uită în stradă. 

— Doamnă, zise Showalter, am aici un mandat de arestare 
pentru Audra Kinney. Acest mandat îmi permite să intru în 
domiciliu și sa... 

— Nu-i aici, zise doamna Gerber. 

— Poftim? 

— Am coborât de dimineaţă să îmi iau micul dejun și am găsit 
ușa din spate deschisă și poarta curţii la fel. Am ieșit pe acolo și 
am găsit cheile pe alee. Apoi m-am întors și am verificat camera 
ei și nu mai era. A lăsat totul și a plecat. 

Mitchell se întoarse spre Whiteside cu o expresie de furie 
reprimată. 

Showalter flutură mandatul prin faţa doamnei Gerber. 

— Doamnă, înţelegeți că eu și colegii mei vom intra oricum în 
proprietate și vom cerceta, nu? 

Doamna Gerber se dădu la o parte și deschise ușa larg. 

— Intraţi și faceţi ce aveţi de făcut. 

Showalter și polițistul dispărură înăuntru. Mitchell rămase în 
portic, cu mâinile pe șolduri, clătinând din cap. 

— Aveţi vreo idee unde a putut pleca doamna Kinney? 
întrebă. 

— Păi, zise doamna Gerber, dacă mă întrebaţi pe mine, aș 
zice că mai mult ca sigur a plecat să-și găsească copiii. Se pare 
că nimeni nu prea își bate capul cu asta, așa că bănuiesc că se 
ocupă ea. 

Mitchell se foi. 

— Doamnă Gerber, e ceva ce aţi vrea sa-mi spuneţi? 

— Nu, nu-mi vine nimic în minte, zise femeia, dând din cap. 
Doar că recunosc un nebun când îl văd și o minciună când o 
aud. Și, domnule șerif Whiteside, nu sunteţi binevenit pe 
proprietatea mea. Vă rog să coborâţi din portic și să mergeţi pe 
trotuar. 

Ușa se închise și Whiteside se întoarse, cobori scările și 
traversă strada. O auzi pe Mitchell în spatele lui, alergând ușor 
spre el pentru a-l ajunge din urmă. 


VP - 235 


— Lăsaţi-mă în pace, zise bărbatul. 

— Domnule șerif, trebuie să... 

Whiteside se întoarse brusc și îndreptă un deget spre faţa ei. 

— Fie mă arestaţi, fie mă lăsaţi dracului în pace. 

O lăsă pe Mitchell acolo și pomi spre staţie și spre parcarea 
din spate. Se crăpa, se crăpa, se crăpa, totul se fărâmiţța. Toată 
acea lume blestemată preschimbându-se în așchii și praf. Dădu 
din cap ca și cum ar fi încercat să alunge o muscă insistentă. 

— Se fărâmiţează, zise tare, înainte de a-și da seama ce 
făcea. 

La jumătatea drumului, telefonul mobil îi vibră în buzunar și 
Whiteside tresări. Îl scoase, se uită la ecran: numărul lui de 
acasă. Se opri. Transpiraţie rece pe frunte. Apăsă pe butonul 
verde. 

— Cine e? 

— Eu, zise Collins. 

Whiteside se întoarse în cerc, uitându-se după Mitchell. Nu 
era prin preajmă. 

— Ce cauţi la mine acasă? 

— Nu știam unde să merg altundeva. Nu pot merge la mine 
acasă. Și n-am cum să merg nici la staţie. 

— Bine, zise el. Așteaptă-mă acolo, stai ascunsă. Ajung 
imediat. 

Fugi la mașină, intră, porni motorul. Când ieși din parcare, 
cauciucurile scârțâiră pe ciment. 

e 

Whiteside conduse mașina prin poartă și intră în curte. Sub 
șopron observă forma unui vehicul acoperit cu una dintre 
prelatele sale. Mașina închiriată de Lee, ghici el. Conduse până 
la bara de protecţie, ocoli casa și merse în spate. Ușa de plasă 
era deschisă. Se apropie de ea, așeză piciorul pe singura treaptă 
și observă că ușa fusese forțată. Scârțâi când o împinse pentru a 
intra. 

— Unde ești? întrebă. 

Collins ieși din hol și apăru în prag. Obrazul îi era zgâriat și 
vânăt, o dâră de sânge uscat dintr-o rană de pe cap. Whiteside 
luă un prosop de lângă chiuvetă și îl aruncă spre ea. Duhoarea 
de transpiraţie și urină stătută plutea prin aer. 

— Cristoase, sângerezi prin toată casa, zise el. 

Ea apăsă prosopul pe rană. 


VP - 236 


— Scuze, nu am știut ce să fac. 

— Ce s-a întâmplat? 

Lacrimi izbucniră din ochii lui Collins. 

— M-a pus să conduc până în oraș. M-a legat pe bancheta din 
spate și a mers după Audra Kinney. Apoi m-au pus să-i duc la 
cabană. 

Whiteside simţi ceva umflându-se în spatele ochilor și o 
presiune în maxilar. Dacă nu s-ar fi rezemat de chiuvetă, ar fi 
căzut. 

— l-ai dus acolo? 

— Nu am avut de ales. 

— l-ai dus acolo?! glasul i se frânse în gât. 

Collins lăsă prosopul să cadă pe un scaun și făcu un pas 
înapoi în hol. El o urmă, cu pumnii strânși de-o parte și de alta a 
corpului. 

— Așteaptă, ascultă-mă. Plecaseră. Am ajuns la cabană, iar 
trapa era deschisă și copiii nu mai erau. Nu știu unde au plecat. 
Dacă nu aș fi scăpat, m-ar fi omorât. Dar ascultă-mă, m-am 
gândit bine. Nu mai avem de ales acum. Trebuie să ne predăm. 

— Să nu..., zise el. 

— Avem de ales? întrebă ea încă mergând cu spatele, cu 
vocea plânsă. 

El după ea. 

— Taci, Mary. 

— Nu există altă cale, zise ea. 

— Ține-ți gura, spuse el. 

— Suntem terminaţi, orice s-ar întâmpla, vom fi prinși. Măcar 
dacă mă predau, poate primesc... 

Whiteside simţi nasul lui Collins pârâind sub pumnul său. Până 
să înţeleagă ce o lovise, simţi durerea pornind prin braţ. 

Collins căzu tare. Ceafa se izbi de gresia podelei. Ea clipi de 
câteva ori spre tavan. Apoi tuși, sângele îi picură de pe nas pe 
buze și de acolo în jos pe obraji. Scuipă sânge prin aer. 

— La dracu’, zise Whiteside. La dracu'! 

Își apăsă palmele pe tâmple ca și cum ar fi încercat să-și ţină 
mintea în loc, de parcă, dacă nu o strângea destul de tare, se 
putea crăpa și sparge. 

— lisuse, zise el, pe un ton speriat. 


VP - 237 


Collins se strădui să se întoarcă pe-o parte, apoi pe burtă. 
Încercă să-și vâre genunchii sub ea, încercă să se târască cât 
mai departe. 

Whiteside îngenunche și puse mâna pe ea. Ea îi plesni braţul, 
dar el izbuti să o ridice de pe jos și să o aducă aproape de el. 

— Îmi pare rău, zise el. Cristoase, îmi pare rău. Nu am vrut. 

Ea tuși din nou, stropindu-i mânecile cu roșu. Corpul ei se 
smuci și se contorsionă încercând să scape. 

— Îmi pare atât de rău, zise el. 

Bărbia ei se potrivea de minune în plica cotului când 
Whiteside își încolăci braţul drept strâns în jurul gâtului ei. Braţul 
lui stâng se arcui pe creștetul lui Collins. Whiteside apăsă. 

— Atât de rău, zise el. 

Corpul femeii cedă, picioarele loviră, mâini agăţându-se de 
braţele și umerii săi, unghiile căutându-i faţa. 


— Îmi pare rău. 
Apoi Collins deveni foarte tăcută, nemișcată, iar el îi sărută 
creștetul capului. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, 


îmbinându-se cu părul ei. 


VP - 238 


CAPITOLUL 47 


— L-ai iubit? întrebă Danny. 

— Am crezut că da, zise Audra. Și, la început, am crezut că 
mă iubește și el. Am vrut să fie adevărat. Mi-am spus că 
lucrurile se vor îmbunătăți cu timpul, că se va schimba. Dar nu 
s-a schimbat. 

Stăteau amândoi cu spatele, sprijiniți de câte o parte a unui 
trunchi de copac. Câteva minute de odihnă după neabătuta 
alergătură prin pădure. Conform ceasului lui Danny, trecuseră 
deja două ore. Audra răgușise strigând numele copiilor să-i și 
auzind nimic altceva decât ecoul propriei voci. Cu aerul atât de 
rarefiat cum era acolo sus, poate că nu ar fi trebuit să-și 
irosească suflul strigând, dar îi păruse singurul lucru demn de 
făcut. 

Fără semnal la telefon, nu aveau de ales decât să continue tot 
înainte. Puteau ţine cont de direcţia în care mergeau folosind 
compasul de pe telefonul lui Danny. Chiar și așa, riscul de a se 
rătăci acolo sus era mare. Cu cât se îndepărtau mai mult de 
cabana în care fuseseră Sean și Louise, cu atât mai mare era 
pericolul de a nu-și găsi drumul înapoi. Audra fusese de acord cu 
sfatul lui Danny de a mai continua doar o oră și, dacă nu găseau 
nimic, să-și refacă pașii înapoi, să se întoarcă la drum și să 
spere să dea de o mașină în trecere. 

— Povestește-mi despre soția ta, zise Audra. 

— Mya, zise Danny. A fost un miracol. Mi-a salvat viaţa. Fără 
ea până acum eram în pușcărie. Sau mort. Ea și fetița mea erau 
tot ce aveam. Și nenorociţii aceia mi le-au luat. Când o să-i 
găsesc... 

Nu mai trebui să termine propoziţia. 

— Sper să-i găsești, zise Audra. 

— Am petrecut cinci ani gândindu-mă la asta, zise Danny. La 
cum nu ar fi trebuit să o las să plece în acea dimineaţă. La cum 
ar fi trebuit să o implor să rămână. Dar am fost prea mândru, 
prea încăpățânat, la naiba. Și acum nici ea și nici Sara nu mai 
sunt, iar eu nu mai pot să le aduc înapoi niciodată. 


VP - 239 


Rămaseră tăcuţi, copacii șoptind în jur, dantelaţi cu triluri de 
păsări. 

Audra auzi suspinul lui Danny. Își întoarse privirea spre el și-i 
văzu fruntea plecată. Se întinse după mâna lui și o luă în a ei. 

— O să facem ce trebuie, zise ea. Orice am avea de făcut, o 
vom face. 

Degetele lui strânseră degetele ei. 


VP - 240 


CAPITOLUL 48 


Fundul uscat al lacului era mai mare decât îi păruse lui Sean. | 
se părea că avea nevoie de un secol să-l traverseze, iar 
pământul de sub tălpile lor era dur ca piatra. Soarele se ridicase 
deasupra copacilor și pielea îi resimțea toată puterea, căldura 
secerând răcoarea aerului de munte. 

Până au trecut pe partea cealaltă, panglica de fum s-a 
îngroșat, s-a înnegrit. Sean a ţinut-o pe Louise de mână în timp 
ce au urcat și au intrat iarăși printre copaci. Din nou, răcoare, 
soarele ţinut la distanţă de crengi. 

Sean se uită în sus printre pini. Când nu mai văzu fumul, se 
panică pentru o clipă. Se opri, dădu drumul mâinii Louisei și se 
roti. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— L-am pierdut, zise el. 

— Ce ai pierdut? 

— Fumul. Trebuia să ne luăm după el, dar nu mai e. 

Se învârti în cerc, cu ochii ţintuiţi pe petecele de cer care se 
zăreau pe alocuri printre coroanele copacilor. Gândește-te, își 
zise. Unde e lacul secat? Se întoarse într-acolo. Acum, unde 
fusese vulturul? |și întinse braţul ca pe un ac al compasului și îl 
roti prin aer până fu sigur că degetele arătau în direcţia corectă. 
Apoi se uită în sus și își concentră privirea în acel punct. 

Acolo. Slavă Domnului, acolo era, cu un gri palid mânjit pe 
cer. 

— Hai, zise, luând-o din nou pe Louise de mână. 

Işi croiră drum printre copaci, Sean păstrându-și atenţia pe 
firicelul de fum, de teamă să nu-l piardă din nou. Indiferent cât 
de repede ar fi mers, cât de mult, fumul nu părea să se apropie. 
O fantomă pe fundal albastru, un miraj pentru a-i ademeni mai 
adânc în pădure. 

— Putem să ne oprim? întrebă Louise după un timp. 

— Nu, zise Sean, aproape am ajuns. 

— La fel ai spus și acum o grămadă de timp și nu am ajuns. 
Putem să ne oprim și să mâncăm un baton? 


VP - 241 


— Nu, zise Sean, grăbind pasul, strângând-o mai tare de 
mână. Încă puţin, îţi promit. 

Apoi privi din nou spre cer și se opri, Louise împiedicându-se 
în el. 

Fără fum. Îl pierduse din nou. Panica ameninţa să plesnească 
prin el. Acum erau deja prea departe de lac pentru a se mai 
putea folosi de el ca reper. Sean nici măcar nu mai era sigur că 
putea să-l găsească dacă se întorceau. 

— Căcat, zise el. 

— Ai spus o înjurătură, zise Louise. 

— Știu. Taci un pic. 

Caută, caută, caută, își zise. Se uită la cer până îl durură ochii. 
Nu îndrăznea să se întoarcă de frică de a nu-și fi pierdut cu totul 
orientarea. Se concentră, căutând cel mai palid firișor. Nimic. 
Privirea îi cobori pe pământ, gata să renunțe, dar ceva îi intrase 
în colțul ochiului. Ceva strălucitor, portocaliu. Se uită din nou în 
sus, printre copaci. 

Uite-l iară. Ca un iris arzător în depărtare. Un foc, era sigur de 
asta. 

Sean o luă de mână pe Louise și fugi, trăgând-o după el. Ea 
strigă, protestând, dar el nu se opri, fugi cât putu de repede, 
ţinând-o de mână în același timp. În scurt timp, văzură un 
luminiș, cu străluciri crăpate printre copaci. 

— Vezi? întrebă printre respiraţii sacadate. 

— Nu, zise Louise. Mergi mai încet! 

— Uite, zise el. E un foc. 

Acum se vedea mai bine, un mănunchi de flăcări într-un butoi 
de metal. Luminișul apropiindu-se în timp ce el fugea mai 
repede și mai repede, cu bășicile de pe tălpi uitate. Zări o 
cabană mică printre copaci. O camionetă, de un roșu mat pe 
fundal verde. 

Țâșniră dintre copaci prin luminiș, iar Sean se opri. Louise 
continuă până când fu oprită de mâna strânsă a lui Sean. 
Butoiul era în faţa cabanei, un grătar metalic peste butoi, flăcări 
dansând prin grilaj. Dar nu vedea pe nimeni. 

Un lătrat îi speriară, iar Louise se apropie de Sean. Un câine 
ieși dintr-o parte a cabanei, o corcitură soioasă cu o blană 
neagră jerpelită și ochi mari și aprinși a tăciune. Câinele fugea 
spre ei cu colții la vedere. Sean o împinse pe Louise în spatele 
lui, cu braţele întinse pentru a o apăra. 


VP - 242 


— Ce e, Constance? 

Un bătrân îmbrăcat în camuflaj șters ieși din spatele cabanei, 
braţele-i pline cu bucăţi de cartoane și hârtie. Se opri când îi 
văzu pe copii la marginea luminișului. 

— Taci, Constance. 

Câinele nu se opri din lătrat. 

— Am spus să taci, Constance, la naiba. 

Lătratul lui Constance se transformă într-un mârâit gutural. 
Nu-și dezlipea ochii de pe intruși. 

— Du-te la culcare, zise bătrânul. Constance, du-te la culcare 
chiar acum! Bănuiesc că ăștia doi sunt prea mici ca să ne 
jefuiască. 

Constance porni spre tinda cabanei, tot uitându-se în urmă la 
Sean și Louise și cuibărindu-se în cele din urmă într-un coteţ. 
Bătrânul merse până la butoi, aruncă braţul de cartoane lângă 
hârtii și folosi un cârlig pentru a îndepărta grătarul. Ridică 
gunoaiele și le lăsă să cadă în butoi. Flăcări proaspete și tăciuni 
se stârniră, cu tot mai mult fum. Așeză grilajul la loc înainte de a 
se întoarce spre Sean și Louise. 

— Deci, ce căutaţi voi, copii, aici, la curu' lumii? 

Sean făcu un pas în faţă. Câinele ridică capul și lătră. Bărbatul 
strigă la Constance să tacă, la naiba. Se întoarse spre Sean și 
zise: 

— Mai tare, băiete. 

— Domnule, ne-am pierdut. Avem nevoie de ajutor. 

Bătrânul își mută privirea de pe Sean pe Louise și înapoi. 

— Chiar așa? Păi, atunci cred că ar fi bine să intrăm, zise el. 


VP - 243 


CAPITOLUL 49 


Whiteside îndesă în geantă cele câteva sute de dolari pe care 
le mai avea. Calcă peste cadavrul lui Collins și lăsă geanta lângă 
ușa din spate. Câteva haine, puţinii bani la îndemână; cam la 
asta se redusese toată viaţa lui. 

În ultima oră, plimbându-se de colo colo prin casă și adunând 
cele necesare, gândurile îl apăsaseră adânc - după cincizeci și 
cinci de ani, nu avea nimic. De fiecare dată când îl năpădea 
sentimentul acesta, se oprea din ce făcea și se lăsa purtat de 
valul de mâhnire și tristeţe, încercând să nu izbucnească în 
plâns ca un bebeluș. _ 

Nu avea nicio idee încotro putea fugi. În jos, spre graniţă, era 
alegerea evidentă, dar, odată intrat în Mexic, ce? Cu trei sute de 
dolari și un pumn de mărunţiș nu putea ajunge prea departe. 
Dar acum ce altceva îi mai rămânea de făcut? 

Ultima sa misiune era să distrugă orice urmă a conversaţiei 
de pe Dark Web. Laptopul său vechi era pe masa din bucătărie. 
Nu se pricepea prea bine la astea, dar știa că dacă federali 
puneau mâna pe computerul lui, aveau tot ce le trebuia. 

În afară de cadavrul de pe hoh 

Un râs ridicol se ivi în el și îi urcă din stomac, iar Whiteside își 
duse o mână la gură. Prea mult, a fost prea mult, își zise. 
Nebunia străpungând rândurile și ieșind la suprafaţă înainte să o 
poată opri. Gata, atât. Acum nu era timpul pentru nebunie. 

Se întinse după laptop, îl întoarse și îl cercetă. Pe partea de 
jos găsi o apărătoare dreptunghiulară prinsă peste o încuietoare 
mică de plastic, iar dincolo de ea era hardul. Impinse 
încuietoarea cu degetul mare, iar capacul căzu. Scoase discul, 
trase de cablurile late, apoi îl trânti de podea. Cutia cu scule era 
în dulap. O deschise, scoase ciocanul și se ghemui lângă hard- 
disk. După șase lovituri puternice, mecanismul părea dincolo de 
orice salvare. Lăsă bucăţile pe podea și ieși în hol, sărind din 
nou peste cadavrul lui Collins. 

Whiteside se opri și se uită în jos la ea. 

Ce să facă? Putea pur și simplu să o lase acolo, știind că 
Mitchell și ai ei urmau să vină să-l caute, dând în schimb peste 


VP - 244 


Collins. Sau putea să încerce să o ascundă. Poate să o mute în 
portbagajul mașinii închiriate din parcare. 

Și la ce l-ar fi ajutat asta? Poate că la nimic, dar simţea că 
trebuia făcut. 

Când se aplecă să o prindă pe Collins de glezne, telefonul 
mobil îi vibră în buzunar și-l sperie. Îl scoase și se uită la ecran, 
nu recunoscu numărul. Apăsă butonul verde. Duse telefonul la 
ureche, dar tăcu. 

După câteva momente, se auzi o voce de bărbat: 

— Alo? 

— Cine e? întrebă Whiteside. 

— Ronnie? 

— Da. Cine e? 

— Salut, Ronnie, cum ești? Bobby McCall la telefon, din Janus. 

Şerif Bobby McCall, aproape șaptezeci de ani, șerif în Janus 
County de mai mult de patru decenii. Avea cu doi adjuncţi mai 
mult decât Whiteside și un buget mai mare. 

Whiteside își drese glasul și se adună. 

— Salut, Bobby, ce pot să fac pentru tine? 

— Păi, uite, tocmai am fost sunat prin staţie de un bășinos 
chiar mai bătrân decât mine, John Tandy, de aici, de sus, din 
păduri. Are o coșmelie în creierii munţilor, nu prea departe de 
lacul Modesty, sau, mă rog, unde fusese lacul Modesty înainte 
de secetă. Un nenorocit dus cu pluta, un pustnic încă înainte ca 
ăștia să inventeze termenul. Trăiește acolo cu pistoalele și 
cuțitele lui, pleacă doar o dată pe lună sau așa ceva, să mai facă 
rost de provizii. În fine, John tocmai m-a sunat prin staţie - nu 
are telefon acolo - și mi-a zis că doi copii tocmai i-au apărut în 
prag. 

Whiteside înghiţi în sec, simțind un talaz de ameţeală 
spărgându-i-se în cap. 

— Doi copii? întrebă. 

— Da, dom'le, un băiat și o fată. Zice că au ieșit pur și simplu 
dintre copaci și au cerut ajutor. Desigur că m-am gândit direct la 
problemele pe care le ai acolo, în Silver Water, și am sunat la 
secţie. Nu a răspuns nimeni, așa că te-am sunat pe telefonul 
mobil. Sper că nu te superi. 

Whiteside își lipi fruntea de perete. 

— Deloc. Tatăl copiilor a anunţat o recompensă, iar de atunci 
avem liniile blocate. Ai făcut ce trebuie. Mulţumesc. 


VP - 245 


— Cu plăcere, dar chestia e că, după cum ţi-am zis, John 
Tandy e cel mai nebun nenorocit pe care l-ai putea întâlni. Acum 
vreo două luni m-a sunat prin staţie să-mi zică că sunt oameni 
de la guvern, agenţi ai securităţii sau Serviciile Secrete sau mai 
știu eu ce, spionându-l printre copaci. Cu o lună înainte de asta 
că cică sunt OZN-uri pe deasupra lacului, doar că nu erau OZN- 
uri, ci avioane experimentale pe care le testa guvernul. Așa că, 
trebuie să îţi zic că există șanse ca nea John să fi auzit cumva de 
încurcăturile din Elder, cu cei doi copii, și să-și fi imaginat că au 
apărut la el pe proprietate. De fapt, aș zice că e cel mai 
probabil. S-a oferit să-i aducă cu mașina până la mine, dar m-am 
gândit să verific cu tine mai întâi, să văd cum vrei să facem. 

— Nu-l lăsa să-i mute de acolo, zise Whiteside parcă prea 
repede, prea tare; trase aer adânc în piept. Faza e că FBl-ul se 
ocupă acum de asta. E femeia asta, Mitchell. 

— E negresa aia pe care am văzut-o la TV? 

— Da, ea e. E cam cu băţul în cur, vrea să aibă mereu 
controlul. Știi genul. O să vrea să organizeze un grup pe care să- 
| trimită acolo. Dacă află că te-am lăsat să treci peste ea, mă 
face praf. Mai bine să o lași pe ea să se ocupe. 

— Nu știu..., spuse McCall. Cum ziceam, John Tandy e un 
antisocial și are cabana plină de pistoale și arme din podea 
până-n tavan. Dacă vede federali în prag, posibil să tragă-n ei. 

— Uite cum facem, zise Whiteside. Ce-ar fi dacă le-aș zice lui 
Mitchell și echipei sale să treacă pe la tine mai întâi, să te ia cu 
ei? Așa poţi să ai grijă de Tandy ăsta când vă întâlniți. 

Liniște cât McCall rumegă ideea. 

— Păi, cred că e în regulă, spuse el. Cum ţi-am zis, e mai mult 
ca sigur e o pierdere de vreme pentru toţi. O să ajungem acolo 
și moș John Tandy o să zică că puștii tocmai ce au plecat. Dar 
dacă așa vrei să facem... Ai un număr la care pot da de ea? 

— Nu-ţi bate capul, îi transmit eu, zise Whiteside. Ştii 
coordonatele pentru cabană? 

— Da, ai un pix la îndemână? 

— Da. Spune. 

Whiteside scrijeli numerele pe mână, îi mulțumi lui McCall și 
închise. Apoi se rezemă de perete, cuprins de un torent de 
entuziasm. Apoi izbucni și râse atât de tare și atât de mult, încât 
genunchii i se înmuiară și capul i se înceţoșă. Când crezu că nu 


VP - 246 


mai putea rezista, se plesni tare peste obraz, o dată, de două 
ori, de trei ori. Gândul limpede se întoarse într-un val brutal. 

Se îndreptă și zise: 

— Bun. Știi ce ai de făcut. 

Cadavrul lui Collins nu mai conta. Aveau s-o găsească în 
curând, nu era important ce făcea cu ea. Acum ceva mai urgent 
trebuia rezolvat imediat. 

Whiteside ieși din casă pe ușa din faţă și merse la mașină. 
Deschise compartimentul din bord, căută și găsi telefonul. 
Așteptă să se aprindă și apoi deschise o fereastră de internet. 
După un minut se logase deja la forum. 

Un nou mesaj privat: 


De la: RedHelper 
Subiect: Re: Bunuri de vânzare 
Mesaj: 


Dragă AZMan. 
_ Schimbul va avea loc astăzi la 4:00 p.m. în locul stabilit. 
Indată ce schimbul a avut loc, banii vor fi virați în contul indicat. 
Vă rog să confirmati. 

Din nou, fin să vă reamintesc importanta discreției. Siguranța 
este grija noastră cea mai mare. 

Cu bine, 

RedHelper 


Whiteside răspunse: 


Pentru: RedHelper 
Subiect: Re: Bunuri de vânzare 
Mesaj: 


Dragă RedHelper. 

Confirm schimbul azi la 4 p.m. cum am stabilit. 
Cu stimă, 

AZMan 


Whiteside trimise mesajul, închise telefonul, apoi îl prinse din 
nou de bord. Se întoarse în casă, își luă geanta, după care se 
întoarse la mașină. După câteva minute, avea deja coordonatele 


VP - 247 


indicate de McCall în GPS-ul telefonului său principal și ieși cu 
mașina din curte. 

O oră patruzeci și cinci de minute, spunea GPS-ul. 

Mai puţin de două ore și avea să-i aibă din nou. 

Peste puţin timp, urma să fie în drum spre sud, își zise, cu trei 
milioane de dolari mai bogat. 


VP - 248 


CAPITOLUL 50 


Forum Privat 447356/34 
Admin: RR, Membri: DG, AD, FC, MR, JS 
Titlu: Weekendul acesta; Initiator: RR 


De la: RR, sâmbătă 10:57 a.m. 

Domnilor, avem undă verde. Vânzătorul a confirmat predarea 
bunurilor în această după amiază, asistentul meu se va ocupa 
de asta. Șoferul meu vă va lua de la aeroport în două ture, la 5 
p.m., respectiv la 6 p.m. 

Și, nu uitaţi, mai avem și alte trei bunuri importate, așa că 
sunt destule. 

Abia aștept să vă văd, prieteni, și abia aștept minunata seară. 


De la: DG, sâmbătă 11:05 a.m. 

Plec acum spre aeroport, sper să trag un pui de somn în 
avion. Și eu abia aştept să văd pe toți, dar, chiar mai mult de 
atât, sunt nerăbdător să întâlnesc bunurile. 


De la: FC, sâmbătă 11:13 a.m. 
Și eu. Ne vedem în curând. 


De la: MR sâmbătă 11:14 a.m. 
Sunt pe drum. Va fi o seară minunată. 


De la: AD, sâmbătă 11:20 a.m. 
Sunt atât de fericit că s-a rezolvat! Ne vedem acolo! 


De la: JS, sâmbătă 11:27 a.m. 

Excelent. Şi mulțumesc din nou, tuturor, că m-aţi primit în 
grup. Nu știu cum să vă spun cât de bine e să întâlnești oameni 
care gândesc la fel. Atât de des m-am simţit izolat și singur cu 
chestia asta în mine, dar acum s-a terminat. 

Și, RR - mulţumesc pentru procurarea bunurilor. Cu toţii am 
văzut fotografiile la știri și aveai dreptate, sunt frumoși. 


VP - 249 


CAPITOLUL 51 


Danny se opri și se rezemă de un copac, cu pieptul ridicându- 
i-se și coborându-i-se în agitaţie. Scoase telefonul din buzunar, 
verificând compasul. Din câte putea vedea, erau pe direcția în 
care credeau că au mers și copiii, în linie mai mult sau mai puţin 
dreaptă. Nu era un Cercetaș, nu avea nici cea mai mică idee 
despre cărările prin pădure, dar își dăduse silința. 

— Ar trebui să ne întoarcem acum, zise el, știind că ea avea 
să-l contrazică. 

— Nu, i-o tăie scurt Audra. Sunt copii. Nu puteau ajunge prea 
departe. Nu putem renunţa. 

— Problema nu se pune cât de departe au ajuns, spuse el, și 
se împinse în copac, în faţa ei. Nu au niciun mod de a naviga. Au 
putut coti în orice direcție. Oricum, asta nu înseamnă că 
renunțăm. Ne întoarcem pe unde am venit, găsim drumul, 
încercăm să ajungem înapoi în oraș. Apoi putem da de Mitchell, 
îi spunem ce s-a întâmplat și ei pot organiza o partidă de 
căutare. Sigur au avioane, câini, tot ce le trebuie. Știu cum să 
caute pe cineva aici. Noi nu. 

Ochii ei se umplură de lacrimi și îi șterse cu mâna. 

— Dar suntem atât de aproape... Sunt aici, o știu. 

Danny o luă în braţe. 

— Cu cât mergem mai departe, cu atât pierdem mai mult 
timp. Nu putem să continuăm să rătăcim. Nu avem de unde să 
știm, poate cineva a dat deja de ei. Trebuie să găsim un oraș 
sau pe cineva cu un telefon mobil, ca să putem să o sunăm pe 
Mitchell. 

— Încă o oră, ceru ea. Treizeci de minute. 

— Nu, Audra, trebuie să... 

Ea căscă ochii și îi duse o mână la gură. 

— Ascultă, zise. 

El se conformă, dar nu auzi nimic. Îi luă mâna de la gură și 
trase aer în piept, pregătit să protesteze, chiar când Audra îi 
opri din nou buzele cu palma. 

— Ascultă. 


VP - 250 


Acum auzi. Un vuiet pe undeva prin apropiere. Zdrăngănit 
metalic. Zgomotul unui motor urcând și coborând în schimb de 
viteze. 

— Pe aici, zise Audra. Hai! 

Ea porni printre copaci, iar Danny o urmă. Deși îl dureau 
plămânii, picioarele și spatele, ţinu pasul cu ea la doar câţiva 
metri mai în spate. În faţă, văzu copacii rărindu-se, o schimbare 
în lumină. Un drum sau o potecă. Zgomotul motorului umflându- 
se. 

Cărarea - asta era, vedea acum - urca de la dreapta la 
stânga, intrând mai adânc în pădure. Pe pantă în jos, Danny zări 
un licăr alb. O mașină urcând cu motorul ambalat tare. 

— Hai, zise din nou Audra, aproape fără suflare, apropiindu-se 
tot mai mult de linia copacilor. 

Mașina se apropie și Danny văzu insigna aurie, literele în 
albastru închis. Luminile aprinse albastru și roșu. 

— Nu, zise el. Jos! 

Dacă îl auzi, Audra nu schiţă niciun gest. Continuă să rotească 
braţele prin aer, să tropăie cu picioarele în pământ. Danny căută 
adânc în sine și găsi încă un strop de energie. Icni de efort, se 
întinse după cămașa ei, o prinse și trase. Audra căzu în 
genunchi, iar Danny ateriză dur lângă ea. 

— Ce fa... 

— Așteaptă, zise el. Uite. 

Mașina trecu prin fața lor, cu literele vizibile clar: 
DEPARTAMENTUL ȘERIFULUI DIN ELDER COUNTY. Şoferul cu 
mâinile sale mari și umeri și mai mari. 

— Whiteside, zise Audra. 

— Da, spuse Danny printre respirații. 

— Ce caută aici? 

— Nu știu, zise Danny. Dar nu e nicio coincidență. 

— Trebuie să mergem după el. 

— Da, însă rămâi printre copaci. 

Merseră pe lângă potecă, păstrând-o în dreapta lor, chiar și 
după ce zgomotul motorului se pierdu în depărtare. Porniră în 
pas rapid și constant până auziră focurile de armă. 

Apoi o luară la fugă. 


VP - 251 


CAPITOLUL 52 


Sean stătea în faţa bătrânului, cu mâinile pe masă. Oboseala 
se agăța de pleoape, îi umplea capul cu bumbac. Louise era 
întinsă pe o canapea acoperită cu blănuri de animale și dormea 
dusă, scoțând din când în când mici sforăituri și șuierături. 
Uneori tușea atât de tare, încât îi hârâia pieptul. 

Pe pereţii cabanei erau înșirate arme agăţate în cârlige. Puști, 
automate, pistoale, câteva arcuri, tolbe cu săgeți, chiar și o 
arbaletă. Sean nu reuși să le numere. Bătrânul i-a spus că-l 
cheamă John Tandy. A sunat după șerif printr-o staţie conectată 
la o baterie de mașină. În cabană mirosul era stătut, ca și cum 
aerul nu se mai mișcase pe acolo de ani întregi. 

— Sunteţi bine, puștiule? întrebă Tandy și se scărpină pe 
obrazul neras. Vrei să tragi un fum? 

— Nu, mulțumesc, domnule, zise Sean. 

— Vrei să iei o dușcă? 

Până în acel moment, Sean nu-și dăduse seama cât de însetat 
fusese de fapt. Gândul la apă, poate chiar un suc, îl făcu să-și 
plimbe limba peste dinţi. 

— Da, vă rog, spuse. 

Tandy se ridică de la masă, merse la o ladă de lângă șemineu 
și luă două sticle. Le aduse înapoi, scoase capacele de muchia 
mesei, apoi așeză una dintre sticle în faţa lui Sean. 

Bere, observă băiatul. 

— Scuze că nu-i rece, zise Tandy. Nu am frigider. Ti-aș pregăti 
ceva de mâncare, dar șeriful McCall ar trebui să ajungă în 
câteva minute. Auzi, ajută-mă cu ceva când ajunge, vrei? 

— Ce? întrebă Sean. 

— Nu-i spune că aveam focul aprins. Nu am voie, din cauză că 
uite și tu ce uscat e aici sus. Poate dau foc la toată pădurea asta 
nenorocită. 

— Nu o să zic. 

Tandy făcu din ochi. 

— Bun băiat. 


VP - 252 


Sean se uită la sticlă. Tandy scoase un săculeţ cu tutun din 
buzunar, scormoni după un pachet de foițe și începu să-și ruleze 
o ţigară. 

— Bea, zise. O să-ţi facă bine. 

Sean ridică sticla, o duse la buze și luă o gură. Încercă să nu 
se strâmbe, dar nu se putu abţine. 

— Ce e? întrebă Tandy, aprinzându-și ţigara. Nu există bere 
de unde vii? 

— Pentru copii, nu, spuse Sean. 

Tandy pufni un nor de fum și râse tare, un râs ca un lătrat de 
câine. 

— Taică-meu mi-a dat să beau prima bere când aveam cinci 
ani, iar prima ţigară la șase. Mama nu i-a mulţumit niciodată, 
imaginează-ţi, dar eu nu m-am plâns. 

Sean mai luă o dușcă. A doua nu fusese atât de rea ca prima. 

— Locuiţi singur? întrebă. 

— Mda, zise Tandy. De când a murit mama. Asta a fost, oho!, 
acum douăzeci de ani. E îngropată afară, în curte, lângă taică- 
meu. Ai tăi mai trăiesc? 

— Da. Dar sunt despărțiți. Locuim cu mama. 

— Te înţelegi bine cu taică-tău? 

Sean dădu din cap că nu. 

— Nu prea îi pasă de noi. 

— Cred și eu, zise Tandy, trăgând încă un fum. Ştii, 
majoritatea bărbaţilor - cu excepţia mea și a ta - sunt niște 
găinari. D-aia mă ţin departe de toţi. 

Sean privi prin încăpere. 

— Vă plac armele. 

— Cred că se poate zice și așa. Și intenţionez să le păstrez 
până în ziua în care mor. Dacă apare vreunul de la guvern p-aici 
și vrea să mi le ia, ei bine, o să se trezească cu un război pe cap. 

Sean mai luă o gură de bere și gustul nu-l mai deranja deloc. 

— De la guvern? 

— FBl-ul, zise Tandy și se aplecă peste masă, cu o șoaptă 
furioasă. Sunt peste tot nenorociţii ăia. Întotdeauna cu ochii pe 
mine. Ei cred că nu știu, dar eu știu. Dacă își arată vreunul 
dintre ei moaca, le vâr două butoiașe de alice în cur, ascultă la 
mine. 

Sean chicoti, deși nu era sigur ce era așa de amuzant. 

— Uită-te acolo jos, spuse Tandy arătând spre podea. 


VP - 253 


Sean observă trapa și nimic nu-i mai părea amuzant acum. 

— Taică-meu a săpat aia cu mâinile goale, a zidit-o cu ciment, 
pe atunci pe când credeau că avea să cadă bomba, încă am 
provizii acolo jos. Destule conserve cât să mă ţină câţiva ani, cel 
puţin. Dacă vin federalii pe aici, îi împușc de le sare apa din cap 
și mă ascund acolo. Rahatul ăla de guvern nu pune el mâna pe 
John Tandy, nu, dom'le! 

Afară, Constance mârâi. 

Tandy se roti pe scaun pentru a arunca o privire pe geam. 

Mărâitul lui Constance deveni un lătrat constant. 

— Ce să vezi, se pare că șeriful McCall a decis să vină în 
persoană, zise Tandy. 

Se ridică de la masă, merse la ușă și o deschise. Sean auzi 
motorul, huruind spre luminiș. Se duse lângă Tandy, pentru a-l 
vedea pe șerif apropiindu-se. Mașina albă de poliţie ieși din 
umbrele copacilor. î 

— la stai un pic, zise Tandy. Asta nu-i McCall. 

Sean își simţi stomacul înghețând. Mașina se opri, cu motorul 
încă pornit. Sean se uită spre parbriz, dar nu reuși să 
deslușească chipul șoferului. Tandy vorbi ţintuind mașina cu 
privirea. 

— Fiule, fii băiat bun și întinde mâna și dă-mi pușca aia de 
acolo. 

Sean merse în colț și ridică arma, simțind greutatea. O pușcă 
de asalt, se gândi, cum văzuse în filme. O duse la ușă. Tandyo 
luă și o ţinu lejer pe lângă corp. Sean se strecură alături de 
bătrân, aruncând o privire spre mașină. 

— leşi afară! strigă Tandy. Hai să te văd la faţă! 

După câteva clipe, ușa șoferului se deschise. Constance ţâșni 
spre mașină, un lătrat isteric frângându-se din gâtlejul ei. 

— Constance, stai, zise Tandy. 

Câinele împietri, mârâind. 

Șeriful Whiteside ieși, iar Sean simţi un junghi. 

— Nu! spuse băiatul. 

Tandy se uită în spate și întrebă: 

— Ce e? 

— Nu el, zise Sean. Nu-l lăsaţi să ne ia. 

Tandy ridică arma și o îndreptă spre pieptul lui Whiteside. 

— Stai locului, amice. L-am chemat pe șeriful McCall, iar 
dumneata nu ești el. Ce te-a adus aici? 


VP - 254 


— Sunt șeriful Ronald Whiteside din Silver Water, Elder 
County. Poate aţi văzut la știri. Copiii aceștia sunt dispăruţi de 
patru zile și am venit să-i duc înapoi la mama lor. Fiţi bun și 
chemaţi-vă câinele. 

— Nu am televizor, așa că nu prea sunt la curent cu știrile. În 
orice caz, flăcăul ăsta îmi zice că nu vrea să plece cu dumneata. 
Așa că aș zice că ai bătut degeaba cale până aici. Mai bine te 
întorci de unde ai venit. 

Whiteside păstră portiera deschisă între el și Tandy. 

— lmi pare rău, dar nu pot. Locul copiilor ăstora e alături de 
mama lor și i-am promis că-i voi duce înapoi teferi și sănătoși. 
Acum, hai să nu avem probleme. 

Tandy zâmbi: 

— Ei bine, amice, probleme primești. Văzând că nu te-ai mai 
ras de câteva zile și că ai și sânge pe cămașă, eu zic că nu te ţii 
de lucruri prea sfinte. Ai zece secunde să intri în mașină și să 
pleci, că, dacă nu, îi cer lui Constance să-ţi sară la gât. 

Bătrânul aruncă o privire spre Sean și șopti: 

— Du-ţi sora în beci, încuie după tine. 

Sean se uită la trapă. 

— Nu. 

— Fă-o acum, băiete. Du-te! 

Sean fugi la canapea, unde Louise tocmai se trezise. Își frecă 
ochii și întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

— Trebuie să ne ascundem, zise el, luând-o de mână și 
trăgând-o de pe canapea. 

O duse la trapă, îi dădu drumul și prinse mânerul în pumn. 
Ușa nu se mișca, oricât ar fi tras de ea. 

— Ajută-mă, îi ceru. 

Louise își așeză mâinile pe ale lui și traseră împreună. Acum 
izbutiră și Sean o ţinu deschisă destul cât să zărească scara 
dinăuntru. 

— Coboară, spuse el. 

— Nu vreau, icni Louise. 

— Acum. 

Louise așeză piciorul pe prima treaptă și începu să coboare, 
mâinile și picioarele tremurându-i. După ea, Sean se lăsă și el în 
jos, străduindu-se să ţină ușa trapei deschisă în timp ce cobora. 


VP - 255 


Înainte să o închidă, îl auzi pe Tandy zicând ceva, un ultim 
avertisment. Sean pipăi prin întuneric și găsi încuietoarea. 

Sări de pe ultimele trepte chiar în clipa în care, pe deasupra 
lor, se porniră focurile de armă. 


VP - 256 


CAPITOLUL 53 


Whiteside scoase pistolul său de serviciu, un Glock 19. Îl ţinu 
în spatele portierei, pentru ca bătrânul să nu-l poată vedea. Nu 
avea niciun dubiu că moșul l-ar fi găurit cu acel AR-15 înainte ca 
el să poată ţinti, nici vorbă de a mai apăsa pe trăgaci. 

— Uite cum facem, zise Whiteside. Ce-ar fi să lăsaţi arma jos 
și sa mergeţi să-l sunațţi pe șeriful McCall? El o să vă confirme că 
m-a sunat și m-a rugat să vin până aici. 

— Nu cred c-o s-o fac, zise Tandy. Nu știu dacă ţii socoteala, 
dar cele zece secunde au expirat, ba mai multe chiar. Iți mai 
acord o singură șansă să îţi vezi de treaba ta. O vrei? 

Whiteside se pregăti. 

— Cred că nu, zise. 

— Ei bine, atunci, zise Tandy și scuipă la picioare, Constance, 
pe el! 

Câinele țâșni spre șerif de parcă picioarele din spate ar fi fost 
pe arcuri. Whiteside se aruncă în mașină, trase portiera după el, 
dar piciorul său stâng fu prea lent. Câinele îl prinse de gheată, 
mușcând mai mult din talpa de cauciuc, însă câţiva dinţi 
străpunseră pielea. Whiteside urlă și încercă să-și tragă piciorul, 
dar câinele mârâi mai tare și scutură capul violent dintr-o parte 
în alta, refuzând să renunţe la premiu. 

Whiteside deschise ușa larg, duse pistolul în dreptul spinării 
câinelui și trase două focuri de armă ce străpunseră animalul 
între umeri. Îi auzi plânsetul prin ţiuitul din ureche, și totuși 
câinele tot nu-i dădea drumul, nici măcar când picioarele 
animalului cedară. Șeriful izbi botul cu gheata dreaptă și, când 
ochii animalului se închiseră, dinţii scăpară strânsoarea. 

Vru să iasă din mașină, însă un glonţ șuieră prin aerul de 
deasupra capului. Se ghemui, folosindu-se de portieră ca de un 
scut, iar un alt glonţ spulberă geamul. Cioburi răpăiau pe umerii 
săi și pe creștetul capului. 

Whiteside numără unu, doi, trei, imaginându-și cam pe unde 
stătea Tandy în prag, calculând distanţa dintre ei. Apoi se ridică, 
pistolul ţintit prin geamul spart, cătarea din faţă și cea din spate 
aliniate, și apăsă pe trăgaci de trei ori. 


VP - 257 


Al treilea glonţ îl nimeri pe Tandy în umăr, iar bătrânul căzu 
pe spate, în casă. Whiteside auzi bubuitura trupului izbind 
podeaua, apoi sunetul puștii rostogolindu-se pe scânduri. Un șir 
de înjurături urmară. 

Whiteside se ridică și ocoli portiera, cu Glock-ul îndreptat spre 
ușă. Înăuntru, înjurăturile deveniseră un murmur de gemete. 
Whiteside făcu pași lenți și atenţi spre cabană, mergând spre 
stânga, pentru a ieși din bătaia puștii. 

Zări o mișcare pe podea și, din reflex, sări într-o parte. Flama 
de pe țeavă ilumină interiorul pentru o fracțiune de secundă, 
ochii largi și dinţii dezveliţi ai lui Tandy vizibili în strălucirea 
aceea. Glonţul zbură aiurea, frângând crengi de pin de pe 
partea cealaltă a luminișului. 

Whiteside o luă la fugă aplecat în faţă, înaintând spre portic, 
ferind ușa. Ajunse la cabană, se lipi de perete, chiar lângă 
fereastră, și ascultă. 

— Dracu' să te ia, fiu de... fiu de... 

Se ridică până la geam și trase cu ochiul înăuntru suficient cât 
să-l vadă pe Tandy străduindu-se să îndrepte arma spre 
fereastră. Whiteside se chirci chiar când geamul explodă în mii 
de cioburi. Se târî în faţă, spre ușă, cu genunchii văitându-i-se 
sub greutate. 

Când ajunse în prag, vâri mâna prin ușă și ţinti orbește spre 
podea. Trase de trei ori. Câteva clipe de liniște, doar ecoul 
focurilor de armă printre copaci, apoi auzi un urlet agonizant. Se 
târî încă ghemuit și se uită înăuntru. 

Tandy zăcea întins pe spate, cu pușca lângă el. Unul dintre 
gloanţe îi străpunsese talpa stângă, al doilea săpase-n vintre, al 
treilea în pulpă. Dar încă mai respira, cu un văitat ascuţit și 
disperat. 

Whiteside se ridică și se îndreptă, ţintind spre Tandy. Intră în 
cabană, se apropie de bătrân și dădu un șut puștii. 

— Unde sunt? întrebă Whiteside când păși pe partea dreaptă 
a bătrânului. 

— Du-te dracului! scrâșni Tandy printre dinţi, cu glasul ca un 
croncănit pierdut. 

Whiteside apăsă cu cizma umărul rănit al bătrânului și își lăsă 
toată greutatea în el. Tandy urlă. 

— Unde sunt? 

Tandy râse și hârâi. 


VP - 258 


— Tot aici ești? întrebă. Parcă ţi-am zis să te duci dracului. 

Whiteside se uită în jur, prin umbrele cabanei. O ușă deschisă 
spre dormitor, nici urmă de cineva acolo. Nimic altceva în 
spatele căruia să te ascunzi. 

Apoi observă mânerul din podea. 

— Nu contează, zise. Cred că i-am găsit. 

Whiteside duse ţeava Glock-ului la doi centimetri de fruntea 
lui Tandy. Nu-i mai dădu ocazia moșului să mai înjure încă o 
dată. 


VP - 259 


CAPITOLUL 54 


Audra fugi cât de tare îi permitea corpul ostenit, picioarele 
lovind pământul și acele de pini, zidul de copaci abandonat. 
Danny era la doar câţiva pași în spate. Respirația lui era ascuţită 
și egală, a ei sacadată. Audra observă o întindere vastă spre est, 
fundul uscat al unui lac secat. Știa că zgomotul focurilor de 
armă trebuia să fi venit de la capătul acelei poteci. 

Câte împușcături auzise? Nu putea fi sigură. Se auziseră în 
mănunchiuri, două sunete distincte, primul un pârâit dur, al 
doilea un bubuit ce se rostogolise printre copaci. Ultimul foc de 
armă avusese o finalitate teribilă în el, ca încheierea unui lucru 
bine făcut. 

Poteca părea să urce la nesfârșit, iar Audra își simţea plămânii 
ca și cum erau pe punctul de a-i exploda în piept. Se zbătu după 
oxigen și pulpele i se slăbiră, iar pasul îi șovăi. Se împiedică, 
brațele rotindu-i-se prin aer în avântul mișcării, dar mâna lui 
Danny o sprijini, o ţinu în picioare și o îndemnă să meargă mai 
departe. 

— Acolo, spuse, cuvântul îndesat între două respirații. 

Danny indica spre o potecă ceva mai mică ce ducea către un 
luminiș cu o cabană și mașini ivindu-se printre copaci. Audra se 
lăsă ghidată într-acolo și, cumva, de undeva, găsi rezerva de 
energie necesară pentru a se împinge tot mai înainte. 

Când ajunseră, Audra începu să strige numele copiilor, cu 
gura larg deschisă, dar Danny o reduse la tăcere cu o palmă 
așezată peste buze. O prinse de braţ și o obligă să se oprească. 

Danny arătă spre ochii lui, apoi spre urechile ei. Vită-te. 
Ascultă. 

Porniră spre linia copacilor, ghemuiţi și atenţi. Mașina lui 
Whiteside era în faţa cabanei, cu portbagajul deschis. Un câine 
zăcea într-o baltă de sânge lângă portieră. Intr-o parte a 
cabanei, un fum leneș șerpuia pe deasupra rămășițelor unui foc 
dintr-un butoi. Ușa din faţă era larg deschisă, cu una dintre 
ferestre spartă. 

Danny merse ghemuit, păstrând mașina de poliţie între el și 
cabană. Audra îl urmă, ghemuită și ea. Luă pistolul pe care îl 


VP - 260 


ținea în curea. Danny se opri lângă portiera deschisă a mașinii, 
aruncând o privire prin spaţiul în care nu demult fusese un 
geam. Cioburile scârțâiau sub tălpile Audrei - ajunse lângă el. 

— Uite, șopti Danny. În prag. 

Audra se uită în umbre și văzu picioarele unui bărbat și știu că 
era corpul celui care locuia acolo. Apoi auzi un mormăit 
dinăuntru, urmat de înjurături înfundate. Se uită la Danny, iar el 
dădu din cap că da, le auzise și el. Danny indică spre partea 
dreaptă a clădirii, cea cu fereastra intactă, apoi arătă spre 
pământ, spunându-i să stea ascunsă. 

Danny ocoli mașina, cu Audra chiar în spatele lui. Se uită 
atent la ușă preţ de câteva clipe, apoi o luă la fugă aplecat spre 
cabană. Se opri chiar imediat lângă și urcă în tindă, pas cu pas, 
pe cât de încet putea. 

Alte înjurături și gemete din interior. 

Danny făcu semn Audrei să vină lângă el. Ea luă o gură de 
aer, apoi fugi cu capul plecat. Ajunse în portic, se uită la 
scândurile de lemn și se întrebă cum să le traverseze fără să 
scârțâie sub picioarele ei. Danny o chemă din nou, iar Audra 
traversă tinda în doi pași largi, fără să scoată un sunet. 

— La naiba. Hai odată! se auzi dinăuntru. 

Audra mai auzi un zgomot puternic, urmat de un zdrăngănit 
metalic. Apoi un scrâșnet ritmic acompaniat de un mormăit 
gutural. Se înălţă și privi prin fereastră. Un dormitor, un pat 
simplu de metal de o singură persoană, un minimum de 
mobilier. Danny se apropie de ușă, cu șoapta mișcărilor sale 
mascate de zgomotul din interior, iar Audra în spatele său. 

Când ajunseră la ușă, Danny se ridică și Audra îl ocoli, 
imitându-i poziţia și îndreptând Glock-ul pregătit. 

Acolo, în genunchi, șeriful Ronald Whiteside, având cămașa 
pătată cu sânge, încerca să deschidă cu un levier o trapă, 
transpiraţia  adunându-i-se în broboane pe frunte, dinţii 
încleștaţi. Nu îi observase, lumea sa fiind concentrată în acea 
misiune, atât de aproape de finalul promis. 

O ultimă crăpătură, iar ce o ţinea închisă cedă. Whiteside 
scoase un urlet satisfăcut, mută levierul în mâna stângă, prinse 
de mânerul ușii și o ridică. 

— Whiteside! strigă Danny. 

Ochii șerifului se lărgiră când își auzi numele. Se întoarse. 
Mâna dreaptă merse la pistolul de pe podea. Danny apăsă pe 


VP - 261 


trăgaci, dar Whiteside se aruncă la pământ, iar glonţul săpă o 
gaură în perete. 

Cu pistolul în mână, Whiteside se rostogoli și dispăru prin 
trapa beciului. 


VP - 262 


CAPITOLUL 55 


Whiteside se prăbuși în beznă. Din instinct, dădu drumul 
levierului și întinse mâna, degetele rașchetând una dintre 
treptele scării și prinzându-se de următoarea. Levierul se izbi 
zgomotos de podea, iar greutatea șerifului se smuci în umărul 
acestuia. Degetele alunecară și se lovi dureros cu spatele de 
podeaua dură. Gemu înfundat. 

Auzi pași pe podea de deasupra, apoi Lee apăru pe buza 
trapei. Whiteside ridică Glock-ul și trase de două ori spre lumină, 
însă Lee dispăruse deja. Se rostogoli pe-o parte în umbre, apoi 
se ridică în genunchi. 

— Cristoase, zise printre dinţi. 

Durerea din spate îl înjunghia, amenințând să acopere totul, 
dar reuși să o înăbușe. Nu avea nevoie de ea acum. Înghiţind un 
nou icnet și se strădui să se ridice. 

leși din pătratul de lumină slabă proiectat de trapa deschisă 
pe podeaua de ciment. Atinse levierul cu călcâiul și se 
împiedică. Ceva tare atârna pe deasupra capului său. intinse 
mâna și găsi lanterna suspendată de o grindă. O strânse în 
mână și făcu un cerc prin întuneric, ochii cercetând nuanțele de 
negru. Aprinse lanterna și un con ascuţit de lumină seceră 
bezna, aruncând umbre sălbatice prin beci, conul de lumină al 
becului legănându-se de sfoară. 

Își plimbă privirea pe rafturile cu conserve, păturile și hainele 
împăturite, toaleta chimică. lar acolo, în spatele unui turn de 
cutii din capătul beciului - băiatul și fata. Whiteside porni 
legănându-se spre ei, ţinând Glock-ul îndreptat către pieptul 
fetei. 

Întinse mâinile să-i prindă. Băiatul se zbătu, dar Whiteside îl 
plesni puternic peste cap. Îl scoase pe băiat de guler din spatele 
cutiilor, apoi făcu la fel și cu fata. Brațul liber înconjură copiii, 
strângându-i în față, la piept, în timp ce aceștia icniră scurt. Tinti 
Glock-ul spre trapă. 

— Mama! strigă băiatul. 

— Taci, zise Whiteside. Liniște sau vă omor. 


VP - 263 


Capul femeii apăru în deschizătura din podea, uitându-se în 
jos, spre ei. Băiatul strigă din nou. 

— Ascultă-mă, zise Whiteside. Tu și prietenul tău să vă luaţi 
tălpășiţa de aici sau le smulg ochii din cap! 

Fața femeii dispăru din trapă și, pentru o fracțiune de 
secundă, Whiteside chiar crezu că îi ascultase avertismentul. 
Apoi picioarele ei apărură în trapă și găsiră scara. De sus se 
auzi: 

— Audra, nu. 

Coborî neînarmată. Cât timp coborî, Whiteside nu-și luă ţinta 
de pe ea. Când ajunse jos, se întoarse spre el, ochii arzând văpăi 
sub lanterna ce dansa între ei. Chipul lui Lee apăru din nou în 
ușa trapei. 

— Audra, ce... 

— Stai acolo, zise ea. Dacă încearcă să iasă din beciul ăsta, 
împușcă-l. 

— Audra, ascul... 

— Fă-o, zise ea, apropiindu-se de Whiteside. 

— Stai acolo, spuse șeriful. Copiii ăștia vin cu mine și cu asta 
basta. 

— Nu, zise Audra, făcând un pas spre el. Nu îi mai iei încă o 
dată de lângă mine. 

Whiteside dădu un pas în spate, trăgând băiatul și fata cu el, 
brațul său stâng încă încolăcit înjurai lor. 

— La dracu’, zise, vocea rezonând între pereţii de ciment. 
Oprește-te! 

— Sean, Louise, spuse ea, o să fie totul bine. 

— Taci, zise el, împungând prin aer cu ţeava pistolului spre 
ea. li iau cu mine. Nu mă face să-i rănesc. Am omorât-o pe 
Collins. L-am omorât pe moșul de sus. Ai face bine să mă crezi 
că, dacă mă încolțești, o să omor din nou. 

Se apropie și mai mult de el, cu un glas ferm: 

— Dă drumul copiilor mei. 

Whiteside simţi un râs isteric în gât, dar îl înghiţi. 

— Ascultă-mă, spuse el. E un tip care-mi dă un milion de 
dolari de copil. Trei milioane pe pereche. Acum, poţi implora și 
ruga și ameninţa cât vrei. Dar nu-i nimic ce-mi poţi zice care să 
valoreze mai mult de trei milioane de dolari, nu? 

Audra se aplecă și luă levierul de pe podea. Răzui lemnul, 
ridică braţul și-l îndreptă în pumn. Îl ţinea lejer într-o parte. 


VP - 264 


— Îți mai zic o dată: lasă-mi copiii să plece. 

Whiteside se uită la levierul din mâna ei. 

— Ce-o să faci cu aia? întrebă. 

Audra îl privi dur în ochi, iar un fior rece atinse inima șerifului. 

Apoi Audra ridică și flutură levierul, izbindu-l de lanternă, care 
de îndată zbură prin beci. Becul se stinse. 


VP - 265 


CAPITOLUL 56 


Audra văzu flama orbitoare a ţevii chiar când se aruncă la 
podea, presiunea descărcată în urechi. Printre scâncete, auzi 
pași mici ţâșnind în întuneric, apoi un țipăt furios și răgușit. 

Se ridică în genunchi și avansă ghemuită prin beznă. 

Incă o explozie luminoasă a ţevii, de data asta în direcţia 
pașilor. Işi tinu respirația auzind cimentul  pulverizat 
fărâmiţându-se pe podea și rămase așa până desluși din nou 
pașii - alergau spre colțul opus al pivniţei. 

Whiteside trase din nou, iar Audra simţi glonțul șuierând pe 
lângă cap. Se trânti pe stomac și rămase nemișcată sub 
avalanșa de conserve, lichid scurgându-se dintr-un recipient. 
Șeriful urlă de nervi, vocea ascuţindu-se înțepător. 

Audra se târî pe burtă spre el, cu ochii fixaţi pe punctul din 
care venise ultimul glonț și cu levierul ridicat de pe podea, 
pentru a nu se da de gol. 

— La dracu', strigă Whiteside. La dracu' cu tine! 

Vocea era acum deasupra capului ei; o fixă. Încă puţini 
centimetri, cimentul aspru răzuindu-i coatele și genunchii. 

— La dracu' cu tine! zise el din nou, cu glasul devenit deja un 
urlet pătrunzător. 

Audra se ridică în genunchi și flutură levierul prin aer, 
împingându-și toată puterea umerilor în el. Metalul se izbi de os, 
iar Whiteside urlă. li auzi corpul izbindu-se de podea și se ridică, 
ținând fierul deasupra capului, pregătită să-l coboare peste 
trupul șerifului. 

Văzu scânteia din nou, de data asta de sub ea, și simți un 
brânci fierbinte în umăr. Înainte ca mintea ei să înregistreze 
durerea, cobori levierul tare, simțind ceva rupându-se la impact. 
Auzi pistolul rostogolindu-se pe ciment și pierdu metalul din 
mână, cu o nouă răbufnire de durere. 

Audra urlă, o furie animalică izbucnind din miezul ei. Se urcă 
pe bărbat și își ridică pumnii, îi cobori peste el, îi ridică, îi cobori 
din nou, din nou și din nou, fiecare lovitură trimițând șocuri în 
sus prin încheieturile ei, prin coate și umeri. Auzi plesnitul cărnii 


VP - 266 


și suna ca o muzică și începu să râdă și râse până rămase fără 
aer în plămâni. 

Cineva strigă oprește-te, oprește-te, te rog, oprește-te, dar 
vocea era departe, în beznă, un scâncet patetic ce nu însemna 
nimic pentru ea. 

Strălucirea unui fulger umplu camera, un pâlpâit sclipitor, și îl 
văzu pe Whiteside sub ea, cu braţele ridicate pentru a-și proteja 
fața. Apoi palme și zdrăngănit, mai multe scântei, Whiteside 
parcă dansând sub ea, tot doar mișcări smucite și tăieturi roșii. 

— Mama, zise Sean. 

Audra împietri, cu pumnii însângeraţi deasupra capului, și se 
întoarse spre vocea fiului ei. 

Acolo, de partea cealaltă a camerei, lumina din mâini, sora lui 
lângă el. Sean zgâlţăia lanterna, plesnind-o de palmă, încercând 
să ţină becul în viaţă. 

— Mamă, oprește-te, zise el. 

În spatele lor apăru Danny, cu revolverul spre Whiteside. 

Audra lăsă mâinile să-i cadă pe lângă corp. Se cobori de pe 
trupul lui Whiteside și porni în genunchi spre copiii ei, cu brațele 
deschise larg. Ei veniră la ea, pielea transpirată și caldă a feţelor 
lipindu-se de chipul ei, braţele ei înghiţindu-i cu totul, corpurile 
lor îmbinându-se perfect. 

Audra plângea și lumina pâlpâitoare dansa în jurul lor. 


VP - 267 


CAPITOLUL 57 


Soarele urcase mult deasupra copacilor și îmbăia luminișul în 
lumină dură. Audra simțea căldura pe piele și o savura. Dintre 
toate lucrurile ce ar fi trebuit să-i pară importante în acea clipă, 
soarele de pe cer ar fi trebuit să fie ultimul. Și, totuși, iată-l. 

Whiteside stătea pe tindă, capul însângerat aplecat, brațul 
drept umflat și atârnat în poală, stânga legată de ea cu cătușele 
șerifului. Urlase de durere când Danny îi așezase oasele rupte. 
Acum tremura, sângele amestecându-se cu sângele din nas și 
buze, formând mici râuri de-un roșu palid pe bărbie în jos. 

Sean stătea și îl privea. A întrebat dacă putea primi un pistol 
pe care să-l îndrepte spre Whiteside pentru a-l păzi. Pentru o 
clipă, Audra se îndoise de capacitatea băiatului ei de a avea 
nervii atât de puternici pentru a ţinti spre altă persoană. Apoi a 
observat o nouă răceală în privirile lui Sean și s-a răzgândit. 
Înţelegând, un junghi i-a străbătut inima, ecoul căruia încă mai 
răsuna în ea. Chiar și așa, i-a zis că nu. Whiteside nu pleca 
nicăieri. 

Danny a găsit o trusă veche de prim ajutor în beciul cabanei 
și se ocupa acum de rana din umărul Audrei, în timp ce Louise 
stătea ghemuită în poalele ei. Doar o zgârietură, îi zisese, dar 
tot o duru ca naiba când pulveriză niște antiseptic peste ea. 
Pansă rana și o prinse cu leucoplast. 

— O să fii bine, zise el. Când ajungem înapoi în civilizaţie, va 
trebui să fie cusută de cineva, dar până atunci o să 
supravieţuiești. 

Danny vru să se ridice, însă Audra îl opri: 

— Hei! 

Se așeză din nou lângă ea. 

— Mulţumesc, zise ea. Îţi datorez... totul. 

El întinse mâna și îi mângâie obrajii cu degetele. 

— Ai grijă de ei. E suficient pentru mine. 

Danny se ridică, iar Audra îi făcu semn fiului ei. Sean urcă 
lângă ea și se cuibări în braţele ei. O duru când își ridică braţul 
pentru a-l îmbrăţișa, dar o făcu. El se sprijini de ea și Audra îi 
sărută creștetul. 


VP - 268 


Danny se apropie de Whiteside, așeză un picior lângă el pe 
trepte și se aplecă să vorbească. 

— Când și unde ar trebui să aibă loc schimbul? întrebă. 

— Sugi pula, zise Whiteside. 

Danny îi izbi un pumn în brațul devastat, iar Whiteside ţipă. 

Louise își îngropă fața în pieptul Audrei, dar Sean se uită. 
Audra îl trase mai strâns lângă ea și îi ghidă chipul, mutându-i 
privirea de pe Whiteside. 

Danny scoase un cuţit dintr-o teacă de la curea, cea pe care o 
luase de pe peretele bătrânului. Tinu lama în dreptul ochilor lui 
Whiteside, razele soarelui strălucind pe metal. Apoi prinse 
urechea stângă a șerifului și pregăti lama. 

— Spune-mi, zise, sau îţi arăt de ce mi se zice Băiatul cu 
Lama. 

— La patru, scuipă Whiteside vorbele printre dinţii încleștați. 
La jumătatea drumului între aici și Las Vegas. La un mall închis 
de pe l-40. 

Danny dădu drumul urechii și întrebă: 

— Asta cât e, cam la două ore de drum? 

— Cam așa. 

Danny se uită la ceas, tăcu pentru o clipă, apoi zise: 

— Până în Silver Water avem două, poate două ore și 
jumătate de mers. Ar trebui să ne grăbim. Să-l predăm pe 
căcatul ăsta lui Mitchell. 

— Nu, zise Audra. 

Danny o privi confuz. 

— Poftim? 

— Schimbul ar fi la două ore spre nord-vest de aici, la patru. 

— Așa zice el. 

— Acum cât e ceasul? întrebă Audra. 

Danny se uită din nou la ceas. 

— Unu și patruzeci. 

— Mă ocup eu de Whiteside, zise Audra și își mută privirea de 
pe Danny la camioneta ruginită de lângă cabană, apoi înapoi pe 
Danny. Doar să mă ajuţi să-l urcăm în mașina de poliţie și îl duc 
eu înapoi. Între el și noi o să fie o cușcă. Nu ne mai poate face 
rău. Tu ia camioneta și mergi la schimb. Gaăsește-i. Apoi 
întreabă-i ce i-ai întrebat pe ceilalţi, pe polițiștii care ţi-au luat 
fetița. 

Danny se uită îndelung la ea, apoi își mută privirea. 


VP - 269 


— Deja știu răspunsul. 

— Nu, nu îl știi, zise Audra. Nu ești sigur de el. 

Suflă tot aerul din plămâni, cu un oftat tremurat. 

— Poate că nu vreau să îl știu. Poate că m-am obișnuit cu 
ideea de a nu-i mai găsi pe acei bărbați. 

— Nu cred că e așa, zise Audra. Nu vei avea liniște până nu 
vei ști. 

— Și dacă îi întreb, iar ei nu-mi oferă răspunsul corect... 

El se uită din nou spre ea și Audra pricepu că îi cerea 
permisiunea, de parcă ar fi fost a ei de oferit. 

— Atunci fă ce ai de făcut, zise Audra. 


VP - 270 


CAPITOLUL 58 


Danny urmări prin parbrizul murdar al camionetei SUV-ul 
negru intrând în parcarea goală. Işi verifică ceasul: patru fără 
cinci. Ajunsese cu aproape cincisprezece minute mai devreme. 
Camioneta bătrână s-a zguduit și a pufăit atât de tare până 
acolo, încât se temuse că nu avea să reziste drumului. Acum nu 
mai conta. Dacă lucrurile aveau să decurgă așa cum plănuise, 
nu va mai avea nevoie de camionetă. 

Parcarea se întindea la sute de metri în toate direcțiile, 
asfaltul gri și palid albit de soare. Acolo, la un kilometru de 
autostradă, ar fi trebuit să fie plin ochi cu mașini, cumpărători 
venind și plecând cu banii și pungile lor. În schimb, clădirile 
mall-ului se ghemuiau unele într-altele ca niște copii abandonați. 
O afacere imobiliară ratată, fără îndoială o victimă a crizei 
economice. Cineva ti-a pierdut cămașa de pe spate cu mall-ul 
ăsta, se gândi Danny. 

SUV-ul se târa prin parcare spre el. Danny nu putea discerne 
oamenii din mașină, ascunși în spatele geamurilor fumurii. Chiar 
și cu tot jegul de pe parbriz, tot l-ar fi văzut cu mult înainte ca el 
să-i poată zări. Danny a aranjat o grămadă de pături pe 
bancheta din spate, pentru a da impresia că cineva era bulucit 
acolo. Pușca de asalt pe care o luase de pe podeaua bătrânului 
era lângă el, la un braţ distanţă. 

Avea să moară azi? 

Danny se gândi că era posibil. Și nu-l deranja. Atâta vreme cât 
reușea să facă ceea ce avea de făcut. Atâta vreme cât afla ceea 
ce voia să afle. Atâta vreme cât acei oameni plăteau. 

SUV-ul se opri cu faţa la camionetă, cam la zece metri 
depărtare. Danny se uită și așteptă. La fel și cei din SUV. Se 
întinse ușor spre scaunul de lângă și trase pușca în poala sa, cu 
mânerul bine strâns în pumn și degetul pe garda trăgaciului. 
Conform ceasului, trecuse un minut întreg fără ca ceva să se 
întâmple. 

In cele din urmă, ușa SUV-ului se deschise. Trecură încă alte 
câteva minute până ce un bărbat masiv cu capul ras și îmbrăcat 
în costum negru să-și scoată trupul imens din mașină. Lăsând 


VP - 271 


ușa deschisă, făcu pași mici spre camionetă. Danny îi numără în 
timp ce se apropia, judecând după timp cam cât i-ar fi luat 
omului să se întoarcă la mașină dacă ar fi rupt-o la fugă. 
Barosanul se opri la jumătatea drumului, mâinile libere de-o 
parte și de alta a corpului, greutatea împărțită egal pe ambele 
picioarele. 

Danny cobori geamul. Bărbatul își înclină capul, mijindu-și 
ochii și ascultând scârţăitul geamului. Alte câteva secunde de 
tăcere. Bărbatul aruncă o privire peste umăr, spre SUV, și își 
întoarse din nou privirea pe camionetă. 

Danny se gândi: Acum. 

Deschise ușa larg, ieși din camionetă, ridică pușca la piept și 
tinti prin geamul deschis. Ochii bărbatului se căscară și își duse 
panicat mâna la teaca de sub haina costumului. 

— Nu, zise Danny. 

Poate că omul nu auzi. Poate crezu că putea scoate pistolul și 
trage suficient de repede. Oricum nu mai conta, pentru că 
explozia de focuri de armă îl trânti pe spate, pistolul clămpănind 
pe asfalt. 

Danny nu ezită. leşi din spatele portierei și porni spre SUV, 
ignorând gâlgâiturile și gemetele disperate ale bărbatului pe 
care tocmai îl culcase la pământ. Apropiindu-se de mașină, auzi 
o voce de femeie: 

— Oh, Doamne, zise ea, te rog! Doamne, nu, nu, nu, nu, 
Doamne, nu, Dumnezeule!... 

Se apropie și se opri lângă ușa încă deschisă a SUV-ului. Se 
uită înăuntru și văzu femeia, trupul ei întins peste cotieră, 
buzunarul pantalonilor costumului ei albastru agăţat în 
schimbătorul de viteze, mâinile pe volan, încercând să treacă pe 
scaunul șoferului. Cam de patruzeci de ani, cu păr lung, roșcat, 
legat la spate pentru a îmblânzi buclele. Se uită în sus, la 
Danny. 

— Te rog să nu mă omori! imploră ea. 

Danny privi la bancheta din spate, însă nu mai văzu pe 
nimeni. 

— Unde aveai de gând să-i duci? întrebă. 

— Las Vegas, răspunse femeia. E o petrecere acolo. O casă 
din Summerlin. 

Îi zise numele proprietarului casei, liderul grupului, și Danny 
își imagină chipul acestuia. Un miliardar ce-și făcuse averea de 


VP - 272 


pe urma internetului, un tip cunoscut pentru actele sale 
filantropice și pentru averea sa. 

— Acum cinci ani, zise Danny. Îţi amintești de o fetiță? Avea 
șase ani. Păr negru, ochi negri. 

Femeia dădu drumul volanului și scutură din cap că nu. 

— Nu știu, zise ea. Au fost atât de mulți, atât de multe. 

Danny împinse ţeava puștii în creștetul femeii. Ea strânse din 
ochi tare. 

— Nu îmi amintesc, îmi pare rău, te rog, nu, te rog să nu... 

— Du-mă acolo, zise el. 

Femeia deschise ochii, își potoli respiraţia și întrebă: 

— O să mă omori? 

— Rămâne de văzut, zise Danny. 


VP - 273 


CAPITOLUL 59 


Audra conducea, iar vântul bătea prin geamul spart, 
zăpăcindu-i părul îmbibat de transpiraţie și răcorindu-i fruntea. 
Sean și Louise erau ghemuiţi pe scaunul din față, amândoi 
dormind adânc. Whiteside în spate, cușca de metal între el și ei. 
II privi prin oglinda retrovizoare și-l văzu trântit de portieră, ochii 
acoperiţi, gura lăsată. Salivă cu sânge îi picura de pe buze. 

Luase telefonul lui Whiteside pentru a-i folosi GPS-ul către 
înapoi în Elder County. Conducea deja de două ore și jumătate, 
mai avea douăzeci de minute. Rana din umăr o ardea și o 
mânca de fiecare dată când se mișca, dar nu-i păsa. Tot ce-și 
dorea acum era să se strecoare într-un pat cu copiii ei și să 
adoarmă cu ei în brațe. 

Încă alte câteva minute și văzu indicatorul pentru Silver 
Water. Audra încetini, trase pe dreapta și puse frâna de mâna. 
Mai în faţă, de partea cealaltă a ieșirii, era locul în care 
Whiteside o oprise în urmă cu doar trei zile. 

— Collins a avut dreptate. 

Vocea lui o făcu să tresară. Se uită în oglindă și îl surprinse 
uitându-se la ea, ochii strălucitori. 

— In legătură cu ce? întrebă ea. 

— Trebuia să te fi omorât, zise el. 

— Dar n-ai făcut-o. Chiar dacă ai fi făcut-o, tot aici ajungeai. 
Chiar dacă ai fi pus mâna pe toți banii ăia, te-ar fi blestemat. Ştii 
asta, nu? 

Whiteside își mută privirea de pe oglindă, apoi din nou pe ea. 

— Vrei să faci un lucru pentru mine, totuși? 

— Ce? întrebă Audra. 

Whiteside oftă - un oftat apos. O lacrimă i se scurse pe 
obrazul plin de sânge. 

— Omoară-mă, îi ceru. Trage-mi un glonț în cap și aruncă-mă 
în deșert. 

Acum Audra fu cea care își mută ochii de pe oglindă. Se uită 
spre deșertul întins, spre munţii din depărtare, spre oceanul 
albastru de deasupra capetelor lor. 

— Știu că vrei, zise el. 


VP - 274 


Ea se uită din nou în oglindă, ţintuindu-l din priviri. 

— Mda, vreau. Dar n-o s-o fac. Nu te îngrijora, îţi vine și ție 
rândul. 

Audra roti cheia în contact, băgă mașina în viteză și porni din 
nou. Viră în ieșirea spre Silver Water și urcă pe serpentină, 
amintindu-și că fusese pe bancheta din spate a aceleași mașini, 
în spatele acelei cuști, fără vreo idee despre ce urma în viaţa ei. 
O cuprinse o tristeţe profundă când ajunse în vârful dealului și 
începu să coboare în bazinul de pe partea cealaltă. 

Aceleași serpentine, aceleași mănunchiuri de case, aceeași 
sărăcie disperată din urmă cu câteva zile, dar totul atât de 
diferit acum. Știa că nimic nu avea să mai fie la fel pentru ea și 
copiii ei. 

Whiteside icni pe bancheta din spate în timp ce trecură podul 
peste ce mai rămăsese din râu și intrară în Silver Water. Își lovi 
capul de geam o dată, de două ori, de trei ori, lăsând câte o 
dâră de sânge pe sticlă. 

Audra conduse mașina prin Main Street până în capătul străzii 
unde mașinile poliţiei statale erau parcate în faţa staţiei și a 
clădirii primăriei. Pe marginea trotuarului erau dubițele 
jurnaliștilor, reporteri mișunând cu expresii plictisite pe faţă. 
Parcă în mijlocul străzii și opri motorul. Apoi apăsă pe mijlocul 
volanului și claxonă până când polițiștii și reporterii își ridicară 
capetele. Deschise ușa și o lăsă să se întindă cât îi permiteau 
balamalele. 

Unul dintre polițiști o recunoscu: 

— lisuse, ea e! 

Audra ieși din mașină, luptându-se cu oboseala. Același 
poliţist observă Glock-ul din mână și scoase propriul pistol. 

— Aruncă arma! 

Ceilalţi polițiști o luară la fugă spre ea, toţi cu pistoalele 
smulse din teacă. Vreo doisprezece, poate mai mulți. Un cor de 
strigăte, /a pământ, aruncă arma. Audra ridică mâinile deasupra 
capului, dar păstră Glock-ul în mâna dreaptă, cu degetul 
depărtat de trăgaci. Incă nu era pregătită să renunțe la el. Nu 
încă. 

Reporterii se adunară cu camerele de filmat spre ea. Poliţiștii 
se apropiară, strângând cercul. Corul se amplifica. 

La pământ. Aruncă arma. Audra era sigură că dacă nu ar fi 
fost camerele de filmat în jur ar fi împușcat-o. Trebuia să fi fost 


VP - 275 


speriată, dar, odată ce a parcat, un calm ademenitor s-a lăsat 
asupra ei. Chiar și acele douăsprezece pistoale îndreptate spre 
ea, pregătite să-i spulbere capul, nu puteau scutura calmul ce 
pusese stăpânire pe centrul ființei ei. 

O altă voce se auzi peste ale celorlalţi, iar Audra o recunoscu: 
agentul special Mitchell. 

— Opriţi-vă! Nu trageţi. Să nu trageţi! 

Iși croi drum printre polițiști, fără suflare, cu ochii mari. 

— Audra, dă-mi arma. 

— Incă nu, zise Audra și făcu un pas în spate spre ușă, mâinile 
încă ridicate. 

Cu mâna stângă prinse mânerul și deschise ușa. Whiteside se 
scurse din mașină, mai întâi cu umărul, dar nu se izbi încă de 
asfalt. Audra îl prinse de guler și îl trase de tot afară. Șeriful 
strigă de durere când se prăbuși pe asfalt. 

Mitchell clătină din cap. 

— lisuse, Audra, ce ai făcut? 

— Acest bărbat mi-a luat copiii, zise Audra, ridicând din nou 
mâna stângă deasupra capului. 

Merse în fața mașinii cu pași înceţi, calculați. 

Poliţiștii își aliniară ţintele pe ea, unii strigând din nou. 

— Nu trageti, le ceru Mitchell. 

Audra ocoli mașina de poliţie și deschise ușa de pe partea 
cealaltă. Sean se foia, dar Louise încă dormea. 

Mitchell merse spre acea latură a mașinii și se uită înăuntru. 

— Oh, Doamne! zise și se suci spre polițiști, strigând către ei: 
coborâţi armele! Coborâţi-le acum. 

Unul câte unul, încet, polițiștii făcură ce li se ceruse. Mitchell 
se întoarse spre Audra, întinse mâna. 

— Dă-mi pistolul. Te rog. 

Audra nu ezită. Cobori mâinile și îi înmână pistolul. Mitchell 
scoase încărcătorul și îl goli. 

Audra se lăsă în jos, lângă ușă. Se întinse și mângâie părul lui 
Sean, o atinse pe Louise pe obraz. Ochii fetiţei se deschiseră. 

— Mami, zise ea. Am ajuns acasă? 

— Încă nu, pui, zise Audra. Dar în curând. Vino. 

Se întinse, o luă pe Louise în braţe și o ridică. Sean o urmă. 
Cu braţele Louisei în jurul gâtului, picioarele în jurul taliei, mâna 
lui Sean într-a ei, Audra trecu printre polițiști și reporteri. Ignoră 
ochii holbaţi și gurile deschise, întrebările strigate spre ea. 


VP - 276 


Mai jos, pe stradă, ușa pensiunii era deschisă, doamna Gerber 
așteptând în prag, cu mâinile la gură și lacrimi în ochi. 
Mitchell se apropie de Audra, alergând. 


— Audra, unde te duci? 
Audra se uită peste umăr fără a încetini pasul. 


— Să îmi culc copiii, zise ea. 


VP - 277 


CAPITOLUL 60 


Odată ajunși la spitalul din Scottsdale, asistentele au încercat 
să-i despartă, să-i pună în saloane separate. Audra a refuzat și i- 
a strâns tare pe Sean și Louise la piept. Mitchell a fost cea care 
a intervenit și a insistat ca spitalul să le dea un salon privat 
pentru toţi trei. Cel mai bun lucru pe care au putut să-l ofere a 
fost o mică sală cu două paturi. 

Unul dintre paturi era acum gol, Audra și copiii ei înghesuiți în 
celălalt. l-au pus Louisei o nouă doză de antibiotic și acum 
sforăia încet cu capul pe sânul stâng al mamei sale. Sean se 
odihnea uitându-se la televizorul de pe perete. 

Audra se plictisise de fluxul de știri. Aceleași imagini mișcate 
cu ea ocolind mașina, Whiteside căzând, copiii pe scaun lângă 
ea. Jurnaliștii epuizaseră hiperbolele, iar știrea începea să se 
răcească, dând de înțeles că era gata să fie povestită la trecut. 

Singurele imagini noi din ultima oră fuseseră cele cu Patrick 
ajutându-și mama să urce într-o limuzină neagră din faţa unui 
hotel, spunând reporterilor că nu avea nimic de comentat. 

Dar, când toate aveau să se potolească, Audra avea un 
comentariu pentru ei. Când presa avea să vină să devoreze 
povestea ei, avea să le povestească toate acele lucruri 
nenorocite de care fuseseră în stare el și mama lui. Ca prietenii 
lor puternici și bogaţi să-i vadă așa cum erau cu adevărat. Ideea 
o umplea de satisfacție, însă era pentru altă dată. 

Audra întinse mâna după telecomandă și fu cât pe aici să 
închidă televizorul, când tonul prezentatorului se schimbă. 
Bărbatul de pe ecran studia o foaie de hârtie pe care cineva o 
așezase în faţa lui. 

— Părăsim pentru câteva momente evenimentele din Silver 
Water, zise acesta, cuvintele șovăite în timp ce le rostea, pentru 
a vă prezenta o știre de ultimă oră despre mai multe victime ale 
unui atac în masă la o vilă de lux din suburbia Summerlin, Las 
Vegas. Nu avem încă numele proprietarului, însă ni s-a spus că 
ar fi o figură publică proeminentă, foarte bogată, din industria 
IT. Detaliile sunt neclare, dar se pare că unul sau mai mulți 
atacatori înarmaţi au intrat pe proprietate cândva între orele 


VP - 278 


șase și șapte p.m. și au deschis focul asupra celor din casă. 
Numărul victimelor este incert deocamdată, la fel și ceea ce s-a 
întâmplat cu atacatorul, sau atacatorii. Ceea ce știm este că 
toate victimele sunt adulţi și că vieţile a trei copii au fost 
cruţate. Mai multe detalii despre această știre de ultimă oră 
îndată ce avem mai multe informații. 

Moderatorul trecu mai departe la o știre despre un protest 
politic din Washington DC, protestatari mărșăluind pe o stradă, 
fluturând pancarte și strigând. Audra stinse televizorul. 

— Era Danny? întrebă Sean. 

— Nu știu, zise Audra. 

— Sper că... 

Sean nu izbuti să termine gândul, ideea prea mare pentru el. 

— Și eu, zise Audra. 

Îl sărută pe Sean pe creștet, îi mirosi părul, încă pur în ciuda 
dușului fierbinte de mai devreme. 

Mitchell a acompaniat-o pe Audra în pensiune, a lăsat-o să-și 
pună copiii la culcare, apoi au discutat pe hol. Pe Whiteside l-au 
arestat pe loc; îl căutaseră încă de când au dat peste cadavrul 
lui Collins la el acasă în acea după-masă. Acum era undeva în 
același spital, asistentele îngrijindu-se de brațul și de rănile sale. 
Audra i-a cerut lui Mitchell să-i promită că nu-l va lăsa să se 
sinucidă. Să se asigure că era judecat pentru ce făcuse. Mitchell 
a asigurat-o că aveau să-l pună sub supraveghere. 

Zilele următoare urmau să fie dificile, Mitchell a avertizat-o, 
chiar dacă nu ar fi avut de ce să o facă. Intrebările aveau să fie 
fără sfârșit, autorităţile și jurnaliștii aliniaţi pentru a stoarce din 
ea orice picătură de informaţie. Dar deocamdată universul era 
liniștit. Cât încă mai putea, Audra savura acea pace. 

— Mai mergem în San Diego? întrebă Sean. 

— Nu cred, zise Audra. 

— Ne întoarcem în New York? 

— Vrei? Tatăl tău e acolo. 

Sean se gândi la asta pentru o clipă, apoi zise: 

— Nu, nu vreau să mă întorc acolo. 

— Nici eu, zise Audra. 

— Deci unde o să mergem? 

Sean se uită în sus spre ea și Audra zări bărbatul din spatele 
acelor ochi. : 

— Nu știu, zise Audra. Dar o să ne descurcăm noi. Impreună. 


VP - 279 


VP - 280 


Multumiri 


Mulți oameni diferiți m-au ajutat să dau formă acestui roman 
și le datorez recunoştinţa mea: 

Agenţilor mei, Nat Sobel și Judith Weber, și tuturor celor de la 
Sobel Weber Associates, care au lucrat atât de mult pentru mine 
și care mi-au oferit un sprijin atât de mare, dar și excelentului 
Caspian Dennis de la Abner Stein. 

Nathan Roberson, Molly Stern și tuturor celor de la Crown; 
Geoff Mulligan, Faye Brewster, Liz Foley și tuturor celor de la 
Harvill Secker și Vintage Books; vă mulțumesc că ați pariat pe 
romanul meu. 

Trei persoane mi-au oferit un ajutor inestimabil în cercetarea 
acestei cărți și datorez fiecăruia dintre ei câteva beri: vechiul 
meu prieten și excelent scriitor Henry Chang, care m-a ajutat 
să-l aduc la viaţă pe Danny Lee; John Doherty de la 
Universitatea din North Arizona, cu care am pornit într-o 
călătorie prin stat, ale cărui detalii sunt presărate printre aceste 
pagini; detectivul Jim McSorley de la Departamentul de Poliţie 
din Los Angeles, care m-a ajutat cu aspectele legale. Orice 
greșeală sau libertăţi luate cu realitatea îmi aparțin în totalitate. 

Mulţumiri speciale celor mulţi prieteni ai mei din comunitatea 
pasionaţilor de literatură polițistă, al căror sprijin m-a ţinut la 
suprafață. 

Și familiei mele, fără de care această carte nu ar exista. 


VP - 281 


Despre autor 


Haylen Beck este un pseudonim al multi-premiatului autor de 
literatură polițistă Stuart Neville, a cărui serie de romane thriller 
având acţiunea în Irlanda a atras atenţia criticii și publicului din 
întreaga lume. 


VP - 282 


ai bine de atâ 
—— Lee Child — 


Renunţă la ori 


Un roman cu o tensiune apro 


ice planuri ai avea și Pregăteşe 
~ Ruth W; 

„Un rollercoaster 

ans care își va în 

—— Peter 


genial şi intens, 
pinge trăirile la limită,“ 


James — 


virtual-project.eu 


VP - 283