[RD] Coetzee John Maxwell_Copilaria lui Isus

Cuprins 


Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 

Capitolul 


1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 

11 

12 

13 

14 

15 

16 

17 

18 

19 

20 

21 

22 

23 

24 

25 

26 

27 

28 

29 

30 


John Maxwell Coetzee 
Copilăria lui Isus 

Traducere din engleză de 
IRINA HOREA 

HUMANITAS 



Lui D.K.C. 



Capitolul 1 


Bărbatul de la poartă le arată o clădire joasă, lungă, aflată nu departe. 

— Dacă vă grăbiţi, le spune el, puteţi să vă cazaţi înainte să se închidă porţile pe ziua 
de azi. 

Pornesc repede într-acolo. Centro de Reubication Novilla, scrie pe firmă. Reubicacion: oare 
ce înseamnă? N-a învăţat acest cuvânt. 

Biroul e mare şi gol. Şi încins - mai tare decât afară. In celălalt capăt, o tejghea de lemn 
se întinde pe toată lăţimea încăperii, fiind împărţită de panouri de sticlă mată. La perete, 
o sumedenie de fişete cu sertare, din lemn lăcuit. 

Atârnată între două panouri, o pancartă: Recien Llegados, cuvintele scrise cu negru pe 
dreptunghiul de carton. Funcţionara din spatele tejghelei, o femeie tânără, îi întâmpină 
cu un zâmbet. 

— Bună ziua, spune el. Suntem nou-veniţi. Articulează cuvintele rar, în spaniola pe 
care s-a străduit din greu s-o înveţe: Caut de lucru şi un loc unde să stăm. II prinde pe 
băiat pe la subsuori şi-l ridică, să-l vadă şi femeia. Am un copil cu mine. 

Tânăra se întinde ca să dea mâna cu băiatul. 

— Salut, tinere! spune ea. E nepotul tău? 

— Nu-i nepotul meu, nici fiul meu, dar se află în responsabilitatea mea. 

— Un loc unde să staţi. (Tânăra se uită pe documentele ei.) Avem o cameră liberă aici, 
la Centru, pe care o puteţi folosi până găsiţi altceva. Nu-i luxoasă, dar poate că n-o să vă 
deranjeze. Cât despre un loc de muncă, hai să examinăm posibilităţile mâine-dimineaţă - 
arătaţi obosiţi, sunt sigură că vreţi să vă odihniţi. Veniţi de departe? 

— Suntem pe drum de-o săptămână. Venim din Belstar, din lagăr. Ştii ce e Belstar? 

— Da, ştiu foarte bine ce e Belstar. Am trecut şi eu prin Belstar. Acolo ai învăţa 
spaniola? 

— Am avut lecţii în fiecare zi, timp de şase săptămâni. 

— Şase săptămâni? Ai fost norocos. Eu am stat în Belstar trei luni. încă puţin ş: 
muream de plictiseală. Singurul lucru care m-a ţinut pe linia de plutire au fost orele de 
spaniolă. Ai avut-o cumva pe senora Pinera ca profesoară? 

— Nu, am avut un profesor. Ezită: Pot să ridic o altă problemă? Băiatul meu - şi se uit; 

A 

la copil - nu se simte bine. In parte, din pricină că e tulburat, derutat şi tulburat, şi nici n- 
a prea mâncat ca lumea. Mâncarea din lagăr i s-a părut ciudată, nu i-a plăcut. Putem 
mânca undeva ca lumea? 

— Câţi ani are? 

— Cinci. Asta e vârsta care i s-a dat. 

— Şi spui că nu e nepotul tău. 

— Nici nepot, nici fiu. Nu suntem înrudiţi. Poftim, spune el, scoate două legitimaţii din 
buzunar şi i le arată. 

Ea verifică legitimaţiile. 

— Astea au fost eliberate în Belstar? 

— Da. Acolo ni s-au dat numele, numele spaniole. 



Ea se apleacă peste tejghea. 

A 

— David - ce nume frumos! spune ea. Iţi place numele tău, tinere? 

Băiatul o priveşte liniştit, dar nu răspunde. Ce vede ea? Un copil subţirel, palid 
îmbrăcat cu un paltonaş de lână, încheiat la nasturi până la gât, cu nişte pantaloni gri 
până sub genunchi, încălţat cu bocanci negri din care ies nişte şosete de lână, şi o şapcă 
de pânză aşezată pieziş. 

— Nu te sufoci în hainele astea? Nu vrei să-ţi scoţi paltonaşul? 

Băiatul clatină din cap. 

El intervine: 

— Hainele sunt de la Belstar. Singur şi le-a ales din ce aveau acolo. S-a ataşat de ele. 

— înţeleg. Am întrebat pentru că mi se pare îmbrăcat puţin cam gros pentru o zi ca 
asta. Să nu uit: aici, la Centru, avem un depozit unde oamenii donează îmbrăcămintea 
care nu le mai vine copiilor lor. E deschis în fiecare dimineaţă în timpul săptămânii. 
Puteţi să vă duceţi să vă alegeţi ce doriţi. O să vedeţi că varietatea e mai mare decât la 
Belstar. 

— Mulţumesc. 

— Iar după ce ai completat toate formularele, poţi să scoţi bani cu legitimaţia. Ai uri 
ajutor de instalare de patru sute de reali. La fel şi băiatul. Patru sute fiecare. 

— Mulţumesc. 

— Acum să vă arăt camera. 

Se apleacă şi îi şopteşte ceva femeii de la ghişeul alăturat pe a cărui pancartă scrie 
Trabajos. Femeia deschide un sertar, caută în el, clatină din cap. 

— O mică bubă, zice fata. Se pare că nu avem cheia de la camera voastră. Mai mult a 
sigur că e la administratoarea clădirii. Administratoarea se numeşte senora Weiss. 
Duceţi-vă la Clădirea C. Iţi fac un desen. Când o găseşti pe senora Weiss, roag-o să-ţi de 
cheia de la C-55. Spune-i că v-a trimis Ana, de la biroul principal. 

— N-ar fi mai simplu să ne dai altă cameră? 

— Din păcate, C-55 este singura cameră liberă. 

— Şi mâncare? 

— Mâncare? 

— Da. Putem mânca undeva? 

— Tot cu senora Weiss trebuie să vorbeşti. Ea ar trebui să vă ajute şi cu chestia asta. 

— Mulţumesc. încă o întrebare. Ultima: Există aici organizaţii specializate în reuniret 
oamenilor? 

— Reunirea oamenilor? 

— Da. Cu siguranţă sunt mulţi cei care îşi caută membrii familiei. Există organizaţi 
care ajută la reîntregirea familiilor - a familiilor, a prietenilor, a celor care se iubesc? 

— Nu, n-am auzit niciodată de-o asemenea organizaţie. 

In parte pentru că este obosit şi dezorientat, în parte pentru că harta pe care i-a schiţat- 
o fata nu este limpede, în parte din pricină că nu există indicatoare, îi ia multă vreme 
până găseşte Clădirea C şi biroul senorei Weiss. Uşa este închisă. Bate. Niciun răspuns. 

Opreşte o persoană care trece pe-acolo, o femeie mărunţică, ascuţită la faţă, parcă-i un 
şoarece, şi care poartă uniforma ciocolatie a Centrului. 



— O caut pe senora Weiss, îi spune el. 

— A plecat, zice tânăra şi, pentru că el nu înţelege, adaugă: Şi-a încheiat programul. Se 
întoarce mâine-dimineaţă. 

— Atunci poate ne poţi ajuta. Căutăm cheia de la camera C-55. 

Tânăra clatină din cap. 

— îmi pare rău, nu am treabă cu cheile. 

Se întorc la Centro de Reubicacion. Uşa este încuiată. 

El ciocăneşte puternic în geam. Niciun semn de viaţă înăuntru. Bate iar. 

— Mi-e sete, scânceşte băiatul. 

— Mai rezistă puţin, îi spune el. O să caut o cişmea undeva. 

Fata, Ana, apare de după colţul clădirii. 

— Tu băteai? întreabă ea. 

El e surprins încă o dată: de tinereţea ei, de sănătatea şi prospeţimea ce radiază din ea. 

— Din cât se pare, senora Weiss s-a dus acasă, zice el. Chiar nu ne poţi ajuta? N-ai un - 
cum se numeşte? - o llave universal ca să ne descui camera? 

— Llave maestra. Llave universal nu există. Dacă am avea o llave universal, s-ar sfârşi cu 
toate necazurile noastre. Nu, senora Weiss este singura care are o llave maestra pentru 
Clădirea C. N-ai niciun prieten care să vă adăpostească în noaptea asta? Şi vii mâine 
dimineaţă, şi vorbeşti cu senora Weiss. 

— Un prieten care să ne adăpostească? Am debarcat acum şase săptămâni, de atunci 
am dormit într-un cort, într-un lagăr în deşert. De unde să avem prieteni aici, la care să 
tragem peste noapte? 

Ana se încruntă. 

— Duceţi-vă la poarta principală, le ordonă ea. Aşteptaţi-mă dincolo de ea. Să văd ce 
pot face. 

Trec de poartă, traversează strada, se aşază la umbra unui copac. Băiatul îşi pune capul 
pe umărul lui. 

— Mi-e sete, se plânge el. Când o să găseşti o cişmea? 

— Şşşşt, spune el. Ascultă păsările. 

Ascultă amândoi cântecul ciudat al păsărilor, simt adierea vântului ciudat pe pielea lor. 

Apare Ana. El se ridică în picioare şi-i face semn cu mâna. Băiatul se ridică şi el, ci 
braţele ţepene pe lângă trup, cu degetele mari strânse în pumni. 

— Am adus nişte apă pentru fiul tău, zice ea. Poftim, David, bea. 

Copilul bea, îi înapoiază cana. Ea o pune în geantă. 

— A fost bună? îl întreabă ea. 


— Da. 

— Perfect. Acum urmaţi-mă. Avem ceva de mers, dar gândiţi-vă că e un pic de 
gimnastică. 

Ea porneşte iute pe poteca ce traversează pajiştea cu arbori răzleţi. O tânăra 
atrăgătoare, nu încape vorbă, deşi hainele pe care le poartă n-o avantajează: o fustă 
închisă la culoare, fără formă, o bluză albă închisă la gât, pantofi fără toc. 

De unul singur, ar putea să ţină pasul cu ea, dar cu băiatul în braţe, nu reuşeşte. Striga 
în urma ei: „Te rog - mai încet!" Ea îl ignoră. Rămânând tot mai în urmă, se ţine după ea 



peste pajişte, traversează o stradă, apoi altă stradă. 

Ea se opreşte şi aşteaptă în faţa unei case înguste, simple. 

— Aici locuiesc eu, zice ea. Descuie uşa de la intrare: Urmaţi-mă. 

Ii duce printr-un coridor întunecos, ies printr-o uşă din spate, coboară nişte trepte de 
lemn şubrede, până într-o curte mică, năpădită de iarbă şi buruieni, mărginită pe două 
laturi cu un gard de lemn, iar pe a treia, cu o plasă de sârmă. 

— Aşază-te, îi spune ea, arătându-i un scaun din fier forjat ruginit, pe jumătate înghiţit 
de iarbă. Vă aduc ceva de mâncare. 

N-are chef să şadă. Aşteaptă la uşă împreună cu băiatul. 

Fata se întoarce aducând o farfurie şi o cană. In cană e apă. Pe farfurie, patru felii de 
pâine unse cu margarină. Exact ce au mâncat la micul dejun, la staţia de binefacere. 

— Ca nou-venit, eşti obligat prin lege să locuieşti în locuri aprobate sau la Centru 
spune ea. Dar n-o să fie problemă dacă vă petreceri prima noapte aici. Deoarece sunt 
angajata Centrului, putem argumenta că locuinţa mea se socoteşte loc aprobat. 

— Eşti foarte amabilă, foarte generoasă, răspunde el. 

— In colt acolo, arată ea, sunt nişte materiale rămase de la şantier. Poţi să improvizezi 
un adăpost. Vă descurcaţi singuri, da? 

El se uită la ea complet zăpăcit. 

— Nu sunt sigur că înţeleg, zice el. Unde ne vom petrece noaptea? 

— Aici, zice ea, arătând curticica. O să mă întorc să văd cum v-aţi instalat. 

Materialele de construcţie cu pricina sunt şase foi de tablă galvanizată, ruginite pe 

alocuri - de la un acoperiş vechi, mai mult ca sigur -, şi câteva bucăţi de scândură. Asta o 
fi un fel de test? Sau chiar vrea să le dea de înţeles că vor dormi sub cerul liber? O 
aşteaptă să se întoarcă, aşa cum a promis, dar ea nu vine. El încearcă uşa din spate: e 
încuiată. Bate; niciun răspuns. 

Ce se petrece aici? Femeia asta stă în spatele perdelelor şi-l urmăreşte să vadă cum 
reacţionează? 

Nu sunt prizonieri. Ar fi floare la ureche să se caţăre pe gardul de sârmă şi s-o şteargă. 
Asta ar trebui să facă? Sau să aştepte să vadă ce se va mai întâmpla? 

Aşteaptă. Când ea îşi face din nou apariţia, soarele apune. 

— N-ai prea făcut mare lucru, observă ea, încruntându-se. Poftim, zice şi îi întinde c 
sticlă de apă, un prosop de mâini, un sul de hârtie igienică. Şi, când el o priveşte 
întrebător, ea zice: N-o să vă vadă nimeni. 

— M-am răzgândit, spune el. Ne întoarcem la Centru. Trebuie să fie o sală publici 
acolo, unde să ne putem petrece noaptea. 

— Nu se poate. Porţile Centrului sunt închise. Se închid la şase. 

Exasperat, se îndreaptă cu paşi mari spre mormanul de tablă, trage afară două foi şi le 
aşază pieziş, sprijinite de gardul de lemn. Face acelaşi lucru cu a treia foaie şi cu a patra, 
improvizând un şopron rudimentar. 

— La asta te-ai gândit pentru noi? întreabă el întorcându-se spre ea. 

Dar ea a dispărut. 

— Aici o să dormim la noapte, îi spune el băiatului. O să fie o aventură. 

— Mi-e foame, zice băiatul. 



— Nu ţi-ai mâncat pâinea. 

— Nu-mi place pâinea. 

— Ei bine, va trebui să te obişnuieşti cu ea, pentru că altceva nu avem. Mâine o să 
găsim ceva mai bun. 

Neîncrezător, băiatul ia o felie de pâine, muşcă puţin din ea. Unghiile băiatului suni 
negre de murdărie, observă el. 

Când se întunecă, se vâră în adăpostul lor, el pe o brazdă de buruieni, băiatul cuibărit 
lângă el. Curând, băiatul adoarme, cu degetul mare în gură. La el însă somnul nu se 
îndură să vină. El n-are haină; în scurt timp, frigul prinde să i se strecoare în trup; începe 
să tremure. 

Nu-i mare lucru, e doar frig, n-o să te omoare, îşi spune el. Noaptea o să treacă, soarele o să 
răsară, ziua va veni. Numai să nu fie insecte târâtoare. Insectele târâtoare chiar ar pune capac la 
toate. 

Adoarme. 

Se trezeşte în toiul nopţii, e înţepenit, amorţit de frig. II cuprinde mânia. De ce să se 
chinuie aşa? Se târăşte afară din adăpost, merge pe bâjbâite până la uşa din spate, 
ciocăneşte, întâi discret, apoi din ce în ce mai tare. 

Se deschide o fereastră deasupra; în lumina lunii, distinge vag obrazul fetei. 

— Da? face ea. E ceva în neregulă? 

— Nimic nu e în regulă, zice el. E frig. Te rog, dă-ne drumul în casă. 

Urmează o pauză lungă. Apoi: 

— Aşteaptă, spune ea. 

El aşteaptă. Apoi: 

— Poftim, se aude vocea ei. 

Un obiect cade la picioarele lui: o pătură, nu foarte lată, împăturită în patru, făcută din 
ceva aspru, cu miros de camfor. 

— De ce ne tratezi aşa? strigă el. Ca pe nişte gunoaie! 

Fereastra se închide cu o bufnitură. 

El se târăşte înapoi în adăpost, întinde pătura peste sine şi copilul adormit, se înveleşte 
cât poate de bine. 

II trezeşte hărmălaia păsărilor. Băiatul, care încă doarme tun, s-a răsucit cu spatele la el, 
şapca îi e sub obraz. îşi simte hainele umede de rouă. Adoarme la loc. Când deschide din 
nou ochii, fata se uită în jos, la el. 

— Bună dimineaţa, zice ea. V-am adus ceva de mâncare. Trebuie să plec curând. Câne 
sunteţi gata, vă las să ieşiţi. 

— Ne laşi să ieşim? 

— Vă las să treceţi prin casă. Vă rog, grăbiţi-vă. Nu uita să aduci pătura şi prosopul. 

El îl trezeşte pe copil. 

— Hai, e timpul să te scoli, zice el. E timpul pentru micul dejun. 

Fac pipi unul lângă altul, într-un colţ al curţii. 


Micul dejun nu e altceva decât pâine şi apă. Copilul se uită cu dispreţ; nici lui nu i-e 
foame. Lasă tava neatinsă pe treaptă. 

— Suntem gata, strigă el. 



Fata îi conduce prin casă, până în strada pustie. 

— La revedere, le zice ea. Dacă aveţi nevoie, puteţi să vă întoarceţi diseară. 

— Ne-ai promis o cameră la Centru, cum rămâne cu ea? 

— D acă nu se găseşte cheia sau camera a fost dată între timp, puteţi dormi din nou 
aici. La revedere. 

— Stai niţel. Ne poţi da nişte bani? 

Până acum, nu a fost nevoit să cerşească, dar nu are altă soluţie. 

— Am zis că vă ajut, n-am zis că vă dau bani. Pentru asta, va trebui să mergi la 
birourile Asistencia Social. Poţi lua un autobuz până în oraş. Să-ţi iei neapărat cu tint 
legitimaţia şi permisul de rezidenţă. Aşa o să poţi să-ţi încasezi alocaţia de relocare. Sau 
găseşte-ţi o slujbă şi cere un avans, în dimineaţa asta n-o să fiu la Centru, am nişte 
întâlniri, dar, dacă te duci acolo şi le spui că îţi cauţi o slujbă şi vrei un vale , vor şti la ce te 
referi. Un vale. Acum chiar trebuie să fug. 

Poteca pe care o apucă el şi băiatul peste pajiştea pustie se dovedeşte una greşită; când 
ajung în cele din urmă la Centru, soarele e deja sus, pe cer. La ghişeul Trabajos se află o 
femeie de vârstă mijlocie, cu faţă severă, cu părul pieptănat peste urechi şi strâns bine la 
spate. 

— Bună dimineaţa, spune el. Ne-am înregistrat ieri. Suntem nou-veniţi şi caut de lucru 
înţeleg că îmi poţi da un vale. 

— Vale de trabajo , spune femeia. Arată-mi legitimaţia. 

El îi dă legitimaţia. Ea o cercetează, i-o înapoiază. 

— O să-ţi întocmesc un vale, şi apoi trebuie să-ţi alegi munca pe care vrei s-o faci. 

— Dar îmi poţi da un sfat unde anume să încep? Mă mişc într-un teren necunoscut. 

— încearcă la docuri, zice femeia. De obicei sunt în căutare de mână de lucru. Mergi cr 
autobuzul 29. Pleacă la fiecare jumate de oră din faţa porţii principale. 

— Nu am bani pentru autobuz. Nu am deloc bani. 

— Autobuzul e gratuit. Toate autobuzele sunt gratuite. 

— Şi un loc unde să stăm? Am voie să întreb unde putem locui? Tânăra care a fost de 
serviciu ieri, o cheamă Ana, ne-a rezervat o cameră, dar n-am reuşit să intrăm în ea. 

— Nu mai sunt camere libere. 

— Ieri mai era o cameră liberă, C-55, dar cheia nu era de găsit. Cheia se afla la senorc 
Weiss. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Revino după-amiază. 

— Nu pot să vorbesc cu senora Weiss? 

A 

— In dimineaţa asta, şefii au şedinţă. Senora Weiss participă la şedinţă. Va reveni 
după-amiază. 



Capitolul 2 


.A. 

In autobuzul 29, cercetează vale de trabajo pe care l-a primit. E o simplă foaie de hârtie 
ruptă dintr-un caiet, pe care a fost scris în grabă: „Purtătorul este nou-venit. Vă rog să-] 
aveţi în vedere pentru angajare". Nicio ştampilă oficială, nicio semnătură, pur şi simplu 
iniţialele P.X. Totul arată foarte neprotocolar. E destul ca să poată obţine o slujbă? 

Ei sunt ultimii pasageri care coboară. Ţinând cont de cât de întinse sunt docurile - 
cheiurile se înşiruie în susul râului cât vezi cu ochii, arată ciudat de pustii. La un singur 
chei pare să fie ceva activitate: un cargobot este încărcat sau descărcat, bărbaţi urcă şi 
coboară o pasarelă. 

Se apropie de un bărbat înalt, în salopetă, care pare să supravegheze operaţiile. 

— Bună ziua, îl salută el. Caut de lucru. Cei de la Centrul de Relocare mi-au spus să vii 
aici. Eşti persoana căreia e nimerit să mă adresez? Am un vale. 

— Poţi vorbi cu mine, răspunde omul. Dar nu eşti niţeluş prea bătrân pentru ur 
estibador ? 

Estibador ? Probabil că are un aer confuz, pentru că bărbatul (şef de echipă?) mimează 
că aburcă o greutate în spinare şi se clatină sub ea. 

/'V 

— Aha, estibador\ exclamă el. îmi pare rău, spaniola mea nu e grozavă. Nu, nu-s deloc 
bătrân. 

Oare ceea ce tocmai i-a ieşit pe gură e adevărat? Chiar nu e prea bătrân pentru munca 
grea? Nu se simte bătrân, aşa cum nu se simte nici tânăr. Nu simte că ar avea o vârsta 
anume. Se simte fără vârstă, dacă e cu putinţă aşa ceva. 

— Pune-mă la încercare, propune el. Dacă hotărăşti că nu sunt potrivit, am şi luat-o dir 
loc, fără nicio supărare. 

A, _ 

— In regulă, zice şeful de echipă. (Mototoleşte vale, îl aruncă în apă.) Puştiulache e cu 
tine? Poate să aştepte aici cu mine, dacă eşti de acord. O să am eu grijă de el. Cât despn 
spaniola ta, nu-ţi face griji, insistă. Intr-o bună zi, n-o s-o mai simţi ca pe o limbă, ci va 
deveni felul de-a fi al lucrurilor. 

El se întoarce către băiat. 

— Stai cu domnul ăsta până ajut eu la căratul sacilor? 

Băiatul dă din cap că da. Iar îşi suge degetul mare. 

Pasarela e lată doar cât să treacă un om. El aşteaptă până când coboară un docher care 
cară în spinare un sac burduşit. Apoi urcă pe punte, coboară o scară de lemn solidă, până 



din ăştia burduşiţi, sute de asemenea saci, poate chiar mii. 

— Ce-i în saci? îl întreabă el pe bărbatul din spatele lui. 

Omul îl priveşte ciudat. 

— Granos, răspunde acesta. 

Vrea să întrebe cât cântăresc sacii, dar nu mai are timp. I-a venit rândul. 

In vârful grămezii, cocoţat, e un tip mătăhălos cu antebraţele vânjoase şi un rânjet până 
la urechi, a cărui treabă este evident aceea de a plasa un sac pe umerii docherului aflat la 
rând. El se întoarce cu spatele, sacul coboară; el se clatină, apoi prinde colţurile aşa cum i- 



a văzut făcând pe alţii, face un prim pas, al doilea. Chiar va reuşi să urce scara, ducând 
povara asta teribilă, la fel ca ceilalţi? Are vlaga asta în el? 

— Uşurel, viejo, zice o voce în spatele lui. Ia-o-ncetişor. 

Pune piciorul stâng pe treapta cea mai de jos a scării. E 

o chestie de echilibru, îşi spune el, de a-şi păstra echilibrul, de a nu lăsa sacul să 
alunece sau conţinutul să se mute din loc. Dacă apucă să se mute sau să alunece, eşti 
pierdut. Din docher ajungi un cerşetor care tremură într-un adăpost de tablă, în curtea 
din spate a unui străin. 

Ridică piciorul drept. începe să înveţe ceva despre scară: dacă-ţi sprijini pieptul de ea, 
greutatea sacului nu mai ameninţă să te răstoarne, ci te stabilizează. Piciorul lui stâng 
găseşte a doua treaptă. Se aud aplauze uşoare de jos. Strânge din dinţi. Optsprezece 
trepte de urcat (le-a numărat). N-o să dea greş. 

încet, un pas o dată, odihnindu-se după fiecare, ascultându-şi inima cum o ia razna (Şi 
dacă o să aibă un atac? Ce jenant ar fi!), el urcă. Chiar în vârf, se clatină, sacul se sprijină 
de punte. 

Se ridică în picioare, arată spre sac. 

— Mă poate ajuta careva? întreabă el, încercând să-şi stăpânească gâfâitul, încercând să 
dea impresia că nu s-a întâmplat nimic. 

Mâini binevoitoare îi aburcă sacul pe spinare. 

Pasarela prezintă alte dificultăţi: se leagănă încet dintr-o parte într-alta, după cum se 
mişcă şi vasul, neoferindu-i sprijinul pe care i l-a dat scara. Face tot ce poate să se ţină 
drept în timp ce coboară, chiar dacă asta înseamnă că nu poate să vadă pe unde păşeşte, 
îşi fixează privirile la băiat, care stă neclintit ca o stană de piatră lângă şeful de echipă, cu 
ochii la el. Să nu-l fac de râs! îşi spune el. 

Fără să se împiedice, ajunge pe mal. 

— Ia-o la stânga! strigă şeful. 

Se răsuceşte cu mare grijă. O căruţă e trasă tocmai acum, o căruţă joasă, cu fundul plat 
la care sunt înhămaţi doi cai uriaşi cu smocuri de păr zburlite. Ras âpercheron? N-a văzut 
în viaţa lui un percheron în carne şi oase. Mirosul lor de urină îl învăluie. 

Se răsuceşte şi lasă sacul cu grăunţe să cadă pe fundul căruţei. Un tânăr cu o pălărie 
boţită sare fără probleme în căruţă şi trage sacul mai în faţă. Unul dintre cai dă drumul 
unei baligi aburinde. 

— Dă-te din drum! strigă o voce din spatele lui. 

Este următorul docher, următorul coleg al lui de muncă, ducând următorul sac. 

îşi poartă iarăşi paşii până în cală, se întoarce cu a doua încărcătură, apoi cu a treia. E 
mai încet decât colegii lui (ei sunt nevoiţi uneori să aştepte după el), dar nu cu mult; va 
face progrese pe măsură ce se va obişnui cu munca, iar trupul i se va deprinde. La urma 
urmei, nu-i chiar atât de bătrân. 

Deşi îi întârzie, nu simte nicio animozitate din partea celorlalţi bărbaţi. Dimpotrivă, îi 
spun câte-o vorbă veselă, îl bat prieteneşte pe umăr. Dacă asta înseamnă să fii docher, 
nu-i chiar o muncă rea. Măcar realizezi ceva. Măcar ajuţi la mutarea grânelor, grâne ce se 
vor transforma în pâine, substanţa vieţii. 

Se aude un fluier. 



— Pauza, îi explică omul de lângă el. Dacă vrei să... ştii tu. 

Urinează amândoi în spatele unui şopron, se spală pe mâini la un robinet. 

— E vreun loc unde se poate lua o ceaşcă de ceai? întreabă el. Şi poate ceva de 
mâncare? 

— Ceai? face omul. Pare amuzat. N-am auzit de-aşa ceva. Dacă ţi-e sete, poţi si 
foloseşti cana mea; dar mâine adu-ţi-o pe-a ta. (îşi umple cana la robinet, i-o dă.) Şi adu-ţi 
şi o pâine, sau o jumate. Ziua-i lungă când ai burta goală. 

Pauza durează numai zece minute, apoi reîncepe munca de descărcare. Când şeful de 
echipă fluieră sfârşitul zilei, el a dus treizeci şi unu de saci din cală până pe chei. Intr-o zi 
întreagă de muncă, ar putea probabil duce cincizeci. Cincizeci de saci pe zi: două tone, 
mai mult sau mai puţin. Nu-i mare scofală. O macara ar putea duce două tone într-ur 
singur transport. De ce nu folosesc o macara? 

— Băiatul tău i-un tânăr de treabă, zice şeful de echipă. Nu mi-a făcut probleme. 

De bună seamă că îi spune tânăr, un jovencito, ca să-l facă să se simtă bine. Un tânăr 
bun care va creşte şi va deveni şi el docher. 

— Dacă aţi aduce o macara, observă el, aţi isprăvi cu descărcatul într-un timp de zece 
ori mai scurt. Chiar şi o macara mică. 

— Aşa-i, e de acord şeful de echipă. Dar ce rost ar avea? Ce rost ar avea să faci lucrurile 
de zece ori mai repede? Nu e nicio urgenţă, bunăoară o criză alimentară. 

Ce rost ar avea? Sună ca o întrebare adevărată, nu o palmă peste obraz. 

— Ca să ne dăruim energiile pentru o treabă mai bună, propune el. 

— Mai bună decât ce? Mai bună decât să-i asigurăm pâinea omului de lângă noi? 

El dă din umeri. Ar fi trebuit să-şi ţină gura. Cu siguranţă n-o să spună:Mfli bună decât 
să cari poveri, ca un animal de povară. 

— Băiatul şi cu mine trebuie să ne grăbim, zice el. Trebuie să fim înapoi la Centri 
înainte de sase, altfel vom fi nevoiţi să dormim sub cerul liber. Să mă întorc mâine- 
dimineaţă? 

— Cum să nu, cum să nu. Te-ai descurcat bine. 

— Şi pot să obţin un avans la plată? 

— Din păcate, nu e posibil. Casierul nu-şi face rondul decât vineri. Dar, dacă eşti îr 
criză de bani - îşi vâră mâna în buzunar şi o scoate plină de monede, poftim, ia cât îţi 
trebuie. 

— Nu ştiu sigur cât îmi trebuie, n-am idee de preţuri. 

— Ia-i pe toţi. Mi-i dai înapoi vineri. 

— Mulţumesc. Eşti foarte bun. 

Aşa e. Să aibă grijă de tinerelul tău ,de jovencito, cât tu munceşti, apoi, colac peste 
pupăză, să-ţi mai şi împrumute bani; nu te prea aştepţi la aşa ceva din partea unui şef de 
echipă. 

— Chiar pentru nimic. Ai face la fel. La revedere, tinere, zice, întorcându-se spre băiat 
Să te văd proaspăt şi vioi mâine-dimineaţă. 

Ajung la birou tocmai când femeia cu faţă acră închide. Nici urmă de Ana. 

— Ceva veşti despre camera noastră? întreabă el. Aţi găsit cheia? 

Femeia se încruntă. 



— Urmează drumul, faci prima la dreapta, cauţi o clădire lungă, teşită, se numeşte 
Clădirea C. întreabă de senora Weiss. O să vă arate camera. Şi întreab-o pe senora Weis; 
dacă puteţi folosi spălătoria, să vă spălaţi hainele. 

El înţelege aluzia şi roşeşte. După o săptămână fără să se fi spălat, copilul a început să 
miroasă; iar el, fără îndoială, miroase şi mai rău. 

El îi arată banii. 

— Poţi să-mi spui cât am aici? 

— Nu ştii să numeri? 

— Adică, ce pot să cumpăr de ei? Pot să cumpăr ceva de mâncare pentru o masă? 

— Centrul nu oferă mâncare, numai micul dejun. Dar vorbeşte cu senora Weiss 
Explică-i situaţia. Poate are cum să vă ajute. 



luminată de un singur bec fără abajur, zăreşte un tânăr care citeşte o revistă prăvălit pe 
un scaun. Ca o completare la uniforma ciocolatie a Centrului, individul poartă c 
pălărioară rotundă, prinsă cu o cureluşă sub bărbie, ca pălărioara unei maimuţe de circ. 

— Bună seara, spune el. O caut pe senora Weiss, pe care n-o găsesc nicăieri. Ai vrec 
idee pe unde se află? N i s-a repartizat o cameră în clădirea asta, cheia se află la ea, sau cel 
puţin cheia principală. 

Tânărul se ridică în picioare, îşi drege glasul şi răspunde. Răspunsul lui e politicos, dai 
câtuşi de puţin util în cele din urmă. Dacă biroul senorei Weiss e încuiat, înseamnă că 
probabil senora s-a dus acasă. Cât despre vreo cheie principală, dacă există aşa ceva, 
atunci nu se poate găsi decât în acelaşi birou încuiat. La fel şi cheia de la spălătorie. 

— Poţi măcar să ne arăţi unde e camera C-55? întreabă el. C-55 este camera ce ne-a fos 

• 9 

repartizată. 

Fără alt cuvânt, tânărul îi duce printr-un coridor lung, pe lângă C-49, C-50... C -54 
Ajung la C-55. încearcă uşa. Nu e încuiată. 

— Problemele voastre au luat sfârşit, observă el cu un zâmbet şi se retrage. 

C-55 este mică, fără ferestre, mobilată cum nu se poate mai sumar: un pat de o singură 
persoană, un scrin, o chiuvetă. Pe scrin, o tavă conţinând o farfurioară şi două cuburi şi 
jumătate de zahăr pe ea. El îi dă zahărul băiatului. 

— Trebuie să stăm aici? întreabă băiatul. 

— Da, trebuie să stăm aici. Doar o vreme, până ne găsim ceva mai bun. 

La capătul îndepărtat al coridorului, găseşte o cabină de duş. Săpun nu există. I] 
dezbracă pe copil, se dezbracă şi el. împreună stau sub un firicel de apă călâie, iar el se 
străduieşte să se spele şi să-l spele şi pe băiat. Apoi, în timp ce copilul aşteaptă, el ţine 
lenjeria lui şi a copilului sub acelaşi firicel (care se răceşte curând, apoi devine rece-rece 
de tot) şi o stoarce. Gol puşcă, sfidător, cu copilul alături de el, lipăie prin coridorul 
pustiu, până la camera lor, şi pune cârligul la uşă. Cu singurul prosop pe care îl au, îl 
şterge pe copil. 

— Acum, în pat, spune el. 

— Mi-e foame, se plânge băiatul. 

— Ai răbdare. Mâine-dimineaţă o să avem un mic dejun cât toate zilele. Crede-mă 
Gândeste-te la asta. 



îl vâră în pat, îl înveleşte, îl sărută de noapte bună. 

Dar băiatului nu-i e somn. 

— De ce suntem aici, Simon? îl întreabă el liniştit. 

— Ţi-am spus: suntem aici doar pentru o noapte sau două, până găsim un loc mai bun 
unde să stăm. 

— Nu, adică, de ce suntem aici ? 

Gestul băiatului cuprinde camera. Centrul, oraşul Novilla, totul. 

— Eşti aici ca s-o găseşti pe mama ta. Eu sunt aici să te ajut. 

— Dar după ce o găsim, de ce ne aflăm aici? 

— Nu ştiu ce să spun. Suntem aici din acelaşi motiv ca toţi ceilalţi. Ni s-a dat o şansă si 
trăim şi am acceptat această şansă. Să trăieşti este ceva extraordinar. E cel mai 
extraordinar lucru dintre toate. 

— Dar trebuie să trăim aici? 

— Dacă nu aici, unde în altă parte? Nu avem unde în altă parte, doar aici. Acuir 
închide ochii. E timpul să dormi. 



Capitolul 3 


Se trezeşte binedispus, plin de energie. Au unde locui, are o slujbă. E timpul să se 
concentreze pe treaba cea mai importantă: să o găsească pe mama băiatului. 

Lăsându-1 pe băiat să doarmă, se strecoară afară din cameră. Biroul principal tocmai s-e 
deschis. Din spatele tejghelei. Ana îl salută cu un zâmbet. 

— Aţi dormit bine? întreabă ea. V-aţi instalat? 

— Mulţumesc, ne-am instalat. Dar acum trebuie să-ţi mai cer o favoare. Poate îţ 
aminteşti că te-am întrebat despre găsirea membrilor familiei. Trebuie s-o găsesc pe 
mama lui David. Problema e că nu ştiu de unde să încep. Păstraţi documente privitoare la 
cei care sosesc în Novilla? Dacă nu, există vreun registru central, pe care îl pot consulta? 

— Sunt înregistraţi toţi cei care trec prin Centru. Dar registrele nu te vor ajuta dacă ni 
ştii pe cine cauţi. Mama lui David are sigur un nume nou. O viaţă nouă, un nume nou. Vi 
aşteaptă? 

— De mine nu a auzit niciodată, aşa c ân-are niciun motiv să mă aştepte. Dar în clipa în 
care băiatul va da ochii cu ea, o va recunoaşte, sunt convins. 

— De când sunt despărţiţi? 

— Povestea e complicată, n-o să-ţi împui capul cu ea. Spun doar atât, i-am promis lui 
D avid că o să-i găsesc mama. Mi-am dat cuvântul. Prin urmare, pot să mă uit la registrele 
voastre? 

— Dar, fără un nume, cum te vei descurca? 

— Păstraţi copii după legitimaţii. Băiatul o s-o recunoască după o fotografie. Sau o s-c 
recunosc eu. O s-o recunosc în clipa în care o s-o văd. 

— N-ai întâlnit-o niciodată, dar o vei recunoaşte? 

— Da. Separat sau împreună, el şi cu mine o s-o recunoaştem. Sunt sigur de asta. 

— Dar cum stă treaba cu mama asta anonimă? Eşti sigur că vrea să-şi regăsească fiul? 
Poate să pară lipsit de inimă ce spun, dar majoritatea oamenilor, când au ajuns aici, şi-au 
pierdut orice interes pentru vechile legături. 

— Cazul ăsta e altfel, crede-mă. Nu pot să explic de ce. Acum: pot să mă uit în registru? 

Ea clatină din cap că nu. 

— Nu, nu pot permite aşa ceva. Dacă ai avea numele mamei, alta ar fi situaţia. Dar nr 
te pot lăsa să dai iama în dosarele noastre. Nu e numai împotriva regulamentelor 
noastre, ci şi absurd. Avem mii de persoane înregistrate, sute de mii, mai multe decât îţi 
poţi imagina. In plus, de unde ştii că a trecut prin Centrul Novilla? Există un centru d( 
primiri în fiecare oraş. 

— Recunosc, e lipsit de sens. Şi totuşi, te implor. Copilul nu are mamă. S-a pierdut 
Trebuie să fi văzut şi tu ce aer pierdut are. E în limb. 

— In limb. Nu înţeleg ce înseamnă asta. Răspunsul este nu. Nu o să cedez, aşa că ni 
insista. îmi pare rău pentru copil, dar nu este corect să procedăm aşa. 

Urmează o tăcere lungă. 

— Pot să o fac noaptea târziu, spune el. N-o să ştie nimeni. N-o să fac niciun zgomot 
discreţie absolută din partea mea. 



Dar ea nu mai e atentă la el. 

— Salutare! spune ea, privind peste umărul lui. Abia te-ai trezit? 

El se răsuceşte. In prag, ciufulit, desculţ, în chiloţi, cu degetul în gură, încă adormit pe 
jumătate, stă băiatul. 

— Hai încoa'! spune el. Salut-o pe Ana. Ana o să ne ajute să căutăm. 

Băiatul se apropie de ei cu paşi mărunţi. 

— O să vă ajut, spune Ana, dar nu aşa cum m-ai rugat. Oamenii de aici s-au spălat de 
vechile legături. Ar trebui să faceţi acelaşi lucru: lăsaţi în urmă trecutul, nu căutaţi să-l 
regăsiţi. (Se apleacă, ciufuleşte părul băiatului.) Salutare, somnorilă! zice ea. Nu-i aşa ti 
te-ai spălat? Spune-i tatei că te-ai spălat. 

Băiatul se uită de la ea la el şi iar la ea. 

— M-am spălat, murmură el. 

— Asa! zice Ana. Ce ti-am zis? 


Sunt în autobuz, în drum spre docuri. După un mic dejun consistent, băiatul este 
vizibil mai vesel decât ieri. 

— O să-l vedem din nou pe Alvaro? întreabă el. Lui Alvaro îi place de mine. Mă lasă sa 
suflu în fluierul lui. 

— Grozav. Ţi-a spus că-i poţi zice Alvaro? 

— Da, aşa îl cheamă. Alvaro Avocado. 

/ /■ 

— Alvaro Avocado? Ei bine, ţine minte că Alvaro este un om ocupat. Are de făcut o 
groază de lucruri în afară de a avea grijă de tine. Trebuie să ai grijă să nu-i stai în drum. 

— Nu e ocupat, zice băiatul. Stă şi se uită. 

— Aşa crezi tu, că stă şi se uită, dar de fapt ne supraveghează, având grijă ca vasele să 
fie descărcate la timp, având grijă ca fiecare să facă ceea ce are de făcut. E o treabă 
importantă. 

— Zice că o să mă înveţe să joc şah. 

— Foarte bine. O să-ţi placă şahul. 

— O să fiu întotdeauna cu Alvaro? 

— Nu, în curând o să găseşti alţi băieţi cu care să te joci. 

— Nu vreau să mă joc cu alţi băieţi. Vreau să fiu cu tine şi cu Alvaro. 

— Dar nu tot timpul. Pentru tine nu-i bine să fii tot timpul cu oamenii mari. 

— Nu vreau să cazi în mare. Nu vreau să te îneci. 

— Nu-ţi fie teamă, o să am mare grijă să nu mă înec, îţi promit. Poţi să alungi gândurile 
astea negre. Poţi să le laşi să zboare, ca pe nişte păsări. Ai înţeles? 

Băiatul nu răspunde. 

— Când ne întoarcem? întreabă el. 

— Să ne întoarcem peste mare? Nu ne întoarcem. Acum suntem aici. Aici trăim. 

— Pentru totdeauna? 

— Definitiv. In curând vom începe s-o căutăm pe mama ta. Ana o să ne ajute. Şi, după 
ce-o s-o găsim pe mama ta, n-o să te mai gândeşti să te întorci. 

— Mama e aici? 

— Undeva în apropiere, te aşteaptă. Aşteaptă de multă vreme. Totul se va lămuri din 



clipa în care vei da ochii cu ea. Tu o să-ţi aminteşti de ea, şi ea o să-şi amintească de tine. 
Ai tu impresia că te-ai spălat, dar nu-i aşa. încă ai amintiri, sunt doar îngropate temporar. 
Acum trebuie să coborâm. Aici e statia noastră. 

9 

Băiatul s-a împrietenit cu unul din cai, căruia îi spune El Rey. Deşi e mic de tot îi 
comparaţie cu El Rey, nu se teme de el. Stă pe vârfuri şi îi dă snopuri de paie, pe cart 
animalul uriaş le ia aplecându-şi leneş capul. 

Alvaro taie o gaură într-unul dintre sacii descărcaţi, şi pe acolo se scurg grăunţele. 

— Hei, dă-le din astea lui El Rey şi amicului său să mănânce, îi spune el băiatului. Da 
fii atent să nu le dai prea mult, altfel burticile lor o să explodeze ca nişte baloane şi va 
trebui să le prindem cu un ac de siguranţă. 

El Rey şi amicul său sunt de fapt iepe, dar Alvaro - observă el - nu-1 corectează pe 
băiat. 

Ceilalţi docheri, alături de care munceşte, sunt destul de prietenoşi, dar lipsiţi de 
curiozitate, ceea ce e ciudat. Nimeni nu-i întreabă de unde vin sau unde stau. E] 
bănuieşte că îl consideră tatăl copilului - sau poate, asemenea Anei de la Centru, bunicul 
lui. El viejo. Nimeni nu întreabă unde e mama băiatului sau de ce e nevoit copilul să-şi 
petreacă toată ziua la docuri, fără niciun rost. 

Pe chei se află o baracă de lemn, pe care bărbaţii o folosesc drept vestiar. Deşi uşa nu 
are încuietoare, ei par fericiţi să-şi depoziteze acolo salopetele şi cizmele. El îl întreabă pe 
unul dintre bărbaţi de unde îşi poate cumpăra o salopetă şi cizme. Bărbatul îi scrie o 
adresă pe o bucată de hârtie. 

Şi cât urmează să plătească pentru o pereche de cizme? întreabă el. 

— Doi, poate trei reali, răspunde omul. 

— Pare foarte puţin, zice el. Că veni vorba, mă numesc Simon. 

— Eugenio, zice omul. 

— Dacă nu te superi. Eugenio, eşti căsătorit? Ai copii? 

Eugenio clatină din cap în semn că nu. 

— Ei, eşti încă tânăr, zice el. 

— Da, răspunde Eugenio evaziv. 

El aşteaptă să fie întrebat despre băiat - băiatul care pare să fie fiul ori nepotul său, dar 
de fapt nu e nici una, nici alta. Aşteaptă să fie întrebat despre numele băiatului, vârsta 
lui, de ce nu e la şcoală. Aşteaptă degeaba. 

— David, copilul de care am grijă, e încă prea mic să meargă la şcoală, zice el. Ştii ceva 
despre şcolile de-aici? Există - caută în gând expresia - un jar din para los ninos? 

— Adică un loc de joacă? 

— Nu, o şcoală pentru copiii mai mici. O şcoală înainte de şcoala propriu-zisă. 

— îmi pare rău, nu te pot ajuta. (Eugenio se ridică în picioare.) E timpul să ne 
întoarcem la lucru. 

A doua zi, când se aude fluierul pentru pauza de masă, soseşte un străin, călare pe 
bicicletă. Cu pălărie, costum negru şi cravată, arată nelalocul lui pe chei. Omul descalecă. 

/V /■ 

II salută familiar pe Alvaro. Manşetele pantalonilor sunt prinse la spate cu clame 
speciale, pe care nu se osteneşte să şi le scoată. 



— Ăsta-i casierul, zice o voce din spatele lui. 

E vocea lui Eugenio. 

Casierul lărgeşte curelele portbagajului bicicletei şi dă la o parte o muşama, dezvelind 
o cutie de metal vopsită în verde, pe care o pune pe un butoi întors cu fundu-n sus. 
Alvaro le face semn oamenilor să se apropie. Păşesc în faţă, unul câte unul, spun cum îi 
cheamă, îşi primesc salariul. Se pune şi el la coadă, îşi aşteaptă rândul. 

— Numele este Simon, îi zice el casierului. Sunt nou, s-ar putea să nu fiu încă pe liste 
asta. 


— Ba da, uite-aici, zice casierul şi îi bifează numele. 

Numără banii în monede. Atât de multe, că-i trag în jos buzunarele. 

— Mulţumesc, zice el. 

/V 

— Cu plăcere. Ii meriţi. 


Alvaro rostogoleşte butoiul la o parte. Casierul prinde caseta pentru bani înapoi pe 
bicicletă, dă mâna cu Alvaro, îşi pune pălăria, încalecă pe bicicletă şi o ia pe chei la vale. 


— Ce faci după-amiaza asta? întreabă Âlvaro. 

— Nimic. S-ar putea să mă duc cu băiatul la o plimbare; sau, dacă e vreo grădina 
zoologică, poate îl duc acolo, să vadă animalele. 

E sâmbătă, ora prânzului, sfârşitul săptămânii de lucru. 


— Ai vrea să vezi un meci de fotbal? îl întreabă Alvaro. Tânărului tău îi place fotbalul? 

— E încă prea mic pentru fotbal. 

— Tot trebuie să înceapă la un moment dat. Meciul e la trei. Hai să ne întâlnim h 
poartă, la, să zicem, două patruzeci şi cinci. 

— In regulă, dar la care poartă, unde? 

— Poarta stadionului. Nu există decât o poartă. 

— Şi unde e stadionul? 

— Urmează poteca pe malul râului şi n-ai cum să nu-1 vezi. La vreo douăzeci de minute 
de-aici, să zic. Sau, dacă n-ai chef de plimbare, poţi lua autobuzul numărul 7. 


Stadionul de fotbal este mult mai departe decât a spus Alvaro; băiatul oboseşte şi îşi 
târâie picioarele; ajung târziu. Alvaro e la poartă, îi aşteaptă. 

— Iute, zice, meciul începe dintr-o clipă în alta. 

Trec de poartă, intră în incintă. 

— Nu trebuie să cumpărăm bilete? întreabă el. 

Alvaro îi aruncă o privire ciudată. 

— E fotbal, zice el. E un joc. Nu trebuie să plăteşti ca să urmăreşti un joc. 

Stadionul e mult mai modest decât şi-a închipuit. Terenul este delimitat cu o frânghie; 
tribuna acoperită numără cel mult o mie de spectatori. Găsesc locuri fără probleme. 
Jucătorii sunt deja pe teren, îşi dau pase, se încălzesc. 

— Cine joacă? întreabă el. 

— Aia în albastru sunt Docurile, iar în roşu. Dealurile Nordice. Meci de ligă. Meciuril 
de campionat se joacă duminica dimineaţa. Dacă auziţi strigăte şi fluierături într-o 
duminică dimineaţa, înseamnă că se joacă un meci de campionat. 

— Cu ce echipă ţii? 



— Cu Docurile, desigur. Care alta? 

Alvaro pare în toane bune, surescitat, chiar debordant. Se bucură să-l vadă aşa, şi e 
recunoscător că l-a ales pe el să-l însoţească. Alvaro i se pare un om bun. De fapt, toţi 
colegii lui de la docuri i se par oameni buni: muncitori, prietenoşi, săritori. 

Chiar în primul minut al meciului, echipa în roşu comite o eroare banală în defensivă şi 
Docurile marchează. Alvaro îşi ridică braţele, îi scapă un strigăt de triumf, apoi se 
răsuceşte către băiat: 

— Ai văzut faza, tinere? Ai văzut-o? 

Tânărul n-a văzut-o. Neştiutor într-ale fotbalului, tânărul nu pricepe că ar trebui să fie 
atent la indivizii care aleargă de colo-colo pe teren, şi nu la marea de străini din jurul lor. 

El îl ia pe băiat în braţe. 

— Vezi, zice el, arătând cu degetul, ei încearcă să şuteze mingea în poartă. Şi tipul de 
colo, ăla cu mănuşi, este portarul. El trebuie să oprească mingea. La fiecare capăt e uri 
portar. Când mingea e şutată în poartă, înseamnă că e gol. Echipa în albastru tocmai £ 
marcat un gol. 

Băiatul dă din cap, dar pare să fie cu gândurile în altă parte. 

Cu voce înceată, el îl întreabă: 

— Ai nevoie să mergi la toaletă? 

— Mi-e foame, şopteşte băiatul. 

— Ştiu. Şi mie. Trebuie să ne obişnuim cu asta. Să văd dacă pot să cumpăr nişte cartofi 
prăjiţi, la pauză, ori nişte alune. Ţi-ar plăcea nişte alune? 

Băiatul dă din cap. 

— Când e pauza? întreabă el. 

— Curând. Până una-alta, mai au de jucat şi să încerce să mai bage nişte goluri 
Priveşte. 

9 



Capitolul 4 


întorcându-se în camera lor în acea seară, găseşte un bilet împins sub uşă. E de la Ana: 
Aţi vrea să veniţi, tu şi David, la un picnic pentru nou-sosiţi? Ne întâlnim mâine la prânz, î? 
parc, lângă fântână. A. 

La prânz, sunt la fântână. E deja foarte cald - până şi păsările par letargice. Departe d( 
zgomotul traficului, se aşază sub un copac cu o coroană mare. După o vreme, soseşte şi 
Ana, aducând un cos. 

— Scuze, zice ea, a intervenit ceva. 

— Câte persoane trebuie să mai vină? întreabă el. 

— Nu ştiu. Cinci-şase. Să mai aşteptăm şi să vedem. 

Aşteaptă. Nu mai vine nimeni. 

— Se pare că numai noi suntem, zice Ana în cele din urmă. începem? 

Coşul nu conţine altceva decât un pachet de biscuiţi, o conservă de fasole bătută 
nesărată, o sticlă de apă. Dar copilul îşi înfulecă partea fără să se plângă. 

Ana cască, se întinde pe iarbă, închide ochii. 

— Ce-ai vrut să spui deunăzi, când ai folosit cuvântul spălaţi o întreabă el. Ai zis că eu 
şi David trebuie să ne spălăm de vechile ataşamente. 

Ana clatină leneşă din cap. 

— Altădată, zice. Nu acum. 

In tonul ei, în privirea pe care i-o furişează, el desluşeşte o invitaţie. Cei cinci-şase 
oaspeţi care nu au mai venit - erau născociţi? Dacă n-ar fi copilul aici, s-ar întinde pe 
iarbă lângă ea şi poate că şi-ar lăsa mâna peste a ei, uşor ca o pană. 

— Nu, murmură ea, parcă citindu-i gândurile. Umbra unei încruntături îi flutură peste 
frunte. Asta nu. 

Asta nu. Cum s-o ia el pe femeia asta tânără, acum caldă, acum rece? Există ceva în 
eticheta sexelor sau a generaţiilor în această ţară nouă, care lui îi e greu de înţeles? 

Băiatul îl înghionteşte şi îi arată pachetul de biscuiţi aproape gol. El unge un biscuit şi 
i-1 întinde. 

— Are un apetit sănătos, spune fata fără să deschidă ochii. 

— E flămând tot timpul. 

— Nu-ţi face griji, se va adapta. Copiii se adaptează repede. 

— Să se adapteze să fie flămând? De ce să se adapteze să fie flămând, când nu e criză 
de alimente? 

— Să se adapteze la o dietă moderată, asta vreau să spun. Foamea e ca un câine îr 
pântec: cu cât îl hrăneşti mai mult, cu atât vrea mai mult. Se ridică brusc în capul oaselor, 
se adresează copilului: Aud că îţi cauţi mămica, zice ea. Ţi-e dor de mămica? 

Băiatul dă din cap că da. 

— Şi cum o cheamă pe mămica ta? 

Băiatul îi aruncă lui o privire întrebătoare. 

— Nu o ştie după nume, zice el. Avea o scrisoare cu el când a urcat pe vas, dar 
scrisoarea s-a pierdut. 



— S-a rupt aţa, explică băiatul. 

— Scrisoarea era într-o punguliţă, zice şi el, pe care o avea la gât, legată de-o sforicică. 
Sforicică s-a rupt, scrisoarea s-a pierdut. Toţi au căutat-o pe vapor. Aşa ne-am întâlnit noi, 
David cu mine. Dar scrisoarea n-a mai fost găsită. 

— A căzut în mare, zice băiatul. Au mâncat-o peştii. 

Ana se încruntă. 

— Dacă nu îţi aminteşti numele mamei, poţi să ne spui cum arată? Poţi să ne-c 
desenezi? 

Băiatul face semn din cap că nu. 

— Prin urmare, ţi-ai pierdut mămica şi nu ştii unde s-o cauţi. (Ana se opreşte sa 
cugete.) Atunci cum te-ai simţi dacă padrino al tău ar începe să-ţi caute o altă mămică, şi 
ea să te iubească şi să te îngrijească? 

— Ce-i padrino ? întreabă băiatul. 

— Continui să-mi atribui tot felul de roluri, se bagă el în vorbă. Nu sunt tatăl lui David 
nu-i sunt nici padrino. Pur şi simplu îl ajut să-şi găsească mama. 

Ea ignoră admonestarea. 

— Dacă ţi-ai găsi o soţie, zice ea, ar putea fi mama lui. 

El izbucneşte în râs. 

— Ce femeie ar vrea să se mărite cu un bărbat ca mine, un străin care nu are nici măcar 

.A. 

un rând de haine? (Aşteaptă ca fata să continue, dar ea n-o face.) In plus, reia el, chiar 
dacă mi-aş găsi o nevastă, cine poate spune că ea va dori - ştii - un copil de suflet? Sau 
dacă tânărul nostru prieten aici de faţă o va accepta? 

— Nu se ştie niciodată. Copiii se adaptează. 

— Cum tot zici. 

II cuprinde mânia. Ce ştie tânăra asta încrezută despre copii? Şi ce-o îndreptăţeşte să-i 
ţină lui predici? Deodată, elementele tabloului se leagă. Hainele care nu-i vin deloc bine, 
severitatea deconcertantă, discuţia despre naşi... 

— Eşti cumva călugăriţă. Ana? întreabă el. 

Ea zâmbeşte. 


— De ce spui asta? 

— Eşti o călugăriţă din aceea care a lăsat mănăstirea în urmă, ca să trăiască în lume? Ce 
să accepte slujbe pe care nimeni altcineva nu vrea să le facă - în închisori şi orfelinate, şi 

A 

aziluri? In centre de primire a refugiaţilor? 

— Ce ridicol! Bineînţeles că nu. Centrul nu e o închisoare. Nu e o instituţie caritabilă 

• 9 

Face parte din Asistenţa Socială. 

— Chiar şi aşa, cine poate face faţă unui flux nesfârşit de oameni ca noi, neajutoraţi, 
ignoranţi, nevoiaşi, dacă nu are o anumită credinţă care să-i dea putere? 

— Credinţă? Credinţa n-are niciun amestec în asta. Credinţa înseamnă să crezi în ceet 
ce faci, chiar dacă roadele nu sunt vizibile. Centrul nu este aşa ceva. Oamenii sosesc şi au 

/V 

nevoie de ajutor, iar noi îi ajutăm. Ii ajutăm şi vieţile lor devin mai bune. Asta nu este 
invizibil. Pentru asta nu e nevoie de credinţă oarbă. Noi ne facem treaba, si totul ia c 
întorsătură bună. Simplu ca bună ziua. 

— Nimic nu este invizibil? 



— Nimic nu este invizibil. Acum două săptămâni, eraţi în Belstar. Săptămâna trecut; 
ţi-am găsit o slujbă la docuri. Azi staţi la un picnic în parc. Ce e invizibil în toate astea? E 
progres, progres vizibil. Mă rog, să revenim la întrebarea ta, nu, nu sunt călugăriţă. 

— Atunci de unde ascetismul ăsta, pe care-1 propovăduieşti? Ne spui să ne stăpânim 
foamea, să flămânzim câinele din noi. De ce? Ce-i rău în a fi flămând? Ce rost au poftele 
pe care le avem, dacă nu să ne semnaleze de ce anume avem nevoie? Dacă n-am avea 
apetituri, dorinţe, cum am trăi? 

Lui i se pare o întrebare bună, o întrebare serioasă, una care ar putea s-o tulbure şi pe 
cea mai erudită călugăriţă tânără. 

Răspunsul ei vine prompt, atât de prompt şi cu voce atât de şoptită, ca şi când n-ar fi şi 
pentru urechile copilului, încât el nu o înţelege în prima clipă: 

— Şi, în cazul tău, încotro te duc dorinţele? 

— Dorinţele mele? Pot să fiu franc? 

— Bineînţeles. 

— Nu vreau să fiu nerecunoscător faţă de tine sau faţă de ospitalitatea voastră, dar mă 
duc la ceva mai mult decât biscuiţi săraţi şi pastă de fasole. Bunăoară, mă duc la o 
friptură de vită cu piure de cartofi şi sos de carne. Şi sunt sigur că şi tânărul acesta - se 
întinde şi-l prinde pe băiat de braţ - simte la fel. Nu-i aşa? 

Băiatul dă din cap. 

— Carne de vită suculentă, continuă el. Ştii ce mă surprinde cel mai mult la această 
ţară? (In vocea lui se strecoară o notă de sfidare; ar fi mai înţelept să tacă, dar n-o face.) 
Că e atât de lipsită de nerv. Toţi cei pe care-i întâlnesc sunt la locul lor; amabili, bine 
intenţionaţi. Nimeni nu înjură, nu se supără. Nimeni nu se îmbată. Nimeni nici măcar nu 
ridică vocea. Trăiţi într-o dietă de pâine şi apă, şi pastă de fasole. Şi vă declaraţi sătui. 
Cum e posibil aşa ceva, omeneşte vorbind? Minţiţi, vă minţiţi chiar şi pe voi înşivă? 

Imbrăţişându-şi genunchii, fata se uită la el fără un cuvânt, aşteaptă sfârşitul tiradei. 

— Copilul ăsta şi cu mine suntem flămânzi. (îl trage cu putere pe băiat spre sine.) Toi 
timpul suntem flămânzi. N e spui că foamea noastră e ceva străin, adus de noi, că nu ţine 
de locul ăsta, că trebuie s-o chinuim până se va supune. Şi după ce ne vom fi anihilat 
foamea, spui tu, vom fi dovedit că ne putem adapta şi atunci vom fi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. Dar eu nu vreau să înfometez câinele foamei! Vreau să-l hrănesc! Nu eşti d( 
acord? îl scutură el pe băiat. Băiatul se vâră la subsuoara lui, zâmbind, dând din cap. Nr 
eşti de acord, băiatul meu? 

Se lasă tăcerea. 

— Chiar eşti mânios, zice Ana. 

— Nu mânios, ci flămând! Spune-mi: ce-i rău în a-ţi satisface o poftă banală? De ce 
trebuie învinse impulsurile noastre obişnuite, poftele şi dorinţele? 

— Chiar vrei s-o ţii tot aşa, în faţa copilului? 

A 

— Nu mi-e ruşine de ceea ce spun. In vorbele mele nu-i nimic de care ar trebui ferit un 
copil. D acă un copil poate dormi afară, pe pământul gol, atunci cu siguranţă poate auzi 
un schimb de replici aprinse între adulţi. 

— Prea bine, îţi voi oferi replica mea aprinsă. Ceea ce vrei de la mine este ceva ce eu nu 
fac. 



El se uită la ea zăpăcit. 

— Ceea ce vreau eu de la tine? 

— Exact. Vrei să te las să mă îmbrăţişezi. Amândoi ştim ce înseamnă asta '.îmbrăţişarea. 

9 9 9 9 9 

Ceea ce eu nu permit. 

— N-am zis că te-as îmbrăţişa. Si, în fond, ce-i rău în îmbrăţişare, dacă nu eşti 
călugăriţă? 

— A refuza dorinţele n-are nimic de-a face cu a fi sau a nu fi călugăriţă. Pur şi simplu n- 
o fac. Nu permit asta. Nu-mi place. N-am poftă de aşa ceva. N-am poftă de asta ca atare ş 
nu vreau să văd ce efect are asupra fiinţelor omeneşti. Asupra unui bărbat. 

— Cum adică, ce efect are asupra unui bărbat ? 

Ea se uită grăitor la copil. 

— Eşti sigur că vrei să continui? 

— Continuă. Niciodată nu e prea devreme să înveţi una-alta despre viaţă. 

— Foarte bine. Mă găseşti atrăgătoare, văd asta. Poate mă găseşti chiar frumoasă, ş 
pentru că mă găseşti frumoasă, pofta ta, impulsul tău este de a mă îmbrăţişa. Citesc 
corect semnele, semnele pe care le transmiţi? Or, dacă nu m-ai găsi frumoasă, n-ai simţi 
un asemenea impuls. 

El tace. 

— Cu cât mă găseşti mai frumoasă, cu atât mai presantă îţi este pofta. Cam aşa 
funcţionează poftele astea, pe care le iei drept principiu călăuzitor şi-l urmezi orbeşte. I a 
gândeşte-te niţel. Ce-are a face - rogu-te, spune-mi - frumuseţea cu îmbrăţişarea căreia 
vrei să-i cedez? Care-i legătura între una şi alta? Explică-mi. 

El tace, chiar mai mult de-atât: e redus la tăcere. 

— Hai. Ziceai că nu te deranjează ca fiul tău să audă. Ziceai că vrei să afle una-alt£ 
despre viaţă. 

— Intre un bărbat şi o femeie, zice el în sfârşit, uneori apare o atracţie naturală, 
neprevăzută, nepremeditată. Cei doi se consideră atrăgători unul pe altul, ba chiar, ca să 
folosesc celălalt cuvânt, frumoşi. De obicei, femeia mai frumoasă decât bărbatul. De ce 
una derivă din cealaltă, anume atracţia, dorinţa de a îmbrăţişa din frumuseţe, e un mister 
pe care nu-1 pot explica, nu pot spune decât că a fi atras de o femeie este singurul tribut 

A 

pe care eu, fiinţa mea fizică, îl pot aduce frumuseţii unei femei. II numesc tribut, pentru 
că îl consider o ofrandă, si nu o insultă. 

Se opreşte. 

— Continuă, zice ea. 

— Asta e tot ce-am vrut să spun. 

— Asta e tot. Şi, ca un tribut adus mie - o ofrandă, nu o insultă, vrei să mă apuci strâns 
şi să-ţi vâri o parte a trupului tău în mine. Ca un tribut, susţii tu. Sunt uluită. Mie toah 
povestea asta mi se pare absurdă - e absurd ca tu să vrei s-o faci, şi e absurd s-o permit. 

— Dacă o formulezi astfel pare absurdă. In sine nu este absurdă. Nu poate fi absurdă, 
atâta vreme cât este dorinţa naturală a trupului natural. N atura e cea care vorbeşte în noi. 
E în firea lucrurilor. Firea lucrurilor nu poate fi absurdă. 

— Serios? Şi dacă zic acum că mie nu mi se pare doar absurd, ci şi urât? 

El clatină din cap a neîncredere. 



— Nu se poate să gândeşti astfel. Oi fi eu bătrân şi neatrăgător - eu şi dorinţele mele. 
Dar cu siguranţă nu poţi considera natura urâtă. 

— Ba da, pot. Natura are şi din cele frumoase, dar are şi din cele urâte. Părţile 
trupurilor noastre pe care din bunăcuviinţă nu le numeşti în prezenţa finului tău le 
consideri frumoase? 

— In sine? Nu, în sine nu sunt frumoase. întregul este frumos, nu părţile. 

— Şi părţile astea care nu sunt frumoase - vrei să le vâri în mine! Ce să cred eu despre 
asta? 

— Nu ştiu. Spune-mi tu ce crezi. 

— Că toată vorbăria asta frumoasă a ta, despre tributul plătit frumuseţii, este una 
tonteria. Dacă m-ai considera o încarnare a binelui, nu ai vrea să comiţi un asemenea act 
asupra mea. Prin urmare, de ce vrei s-o faci dacă sunt o încarnare a frumuseţii? 
Frumuseţea este inferioară binelui? 

Explică-mi. 

— Una tonteria : ce-i asta? 


— Nonsens. Prostii. 

El se ridică în picioare. 

— Cu scuzele de rigoare, mă retrag. Ana. Nu cred că discuţia asta va ajunge undeva. 
Nu cred că ştii despre ce vorbeşti. 

— Serios? Consideri că sunt o puştoaică neştiutoare? 

— Poate că nu mai eşti puştoaică, dar, într-adevăr, cred că eşti neştiutoare într-ale 
vieţii. Hai, îi zice el băiatului, luându-1 de mână. Am fost la picnic, acum e timpul să-i 
mulţumim doamnei şi să plecăm, să ne luăm ceva de mâncare. 

Ana se lasă pe spate, îşi întinde picioarele, îşi pune mâinile în poală, zâmbeşte în sus la 
el, batjocoritor. 

— Am pus degetul pe rană, nu-i aşa? 

Sub un soare dogorâtor, ei traversează cu paşi mari pajiştea pustie, iar copilul aproape 
că aleargă ca să ţină pasul cu el. 

— Ce-i un padrino ? întreabă băiatul. 

— Un padrino este cineva care îşi asumă rolul de tată atunci când, dintr-un motiv sau 
altul, tatăl tău nu poate fi prezent. 

— Tu eşti padrino pentru mine? 

— Nu, nu sunt. Nimeni nu m-a poftit să fiu padrino al tău. Sunt doar prietenul tău. 

— Te poftesc eu să-mi fii padrino. 

— Nu de tine depinde, băiete. Nu-ţi poţi alege singur un padrino, aşa cum nu-ţi poţi 
alege tatăl. Nu există un cuvânt potrivit pentru ceea ce sunt eu pentru tine, aşa cum nu 
există un cuvânt potrivit pentru ce eşti tu pentru mine. Totuşi, dacă vrei, poţi să-mi spui 
unchi. Când te întreabă cineva: E/ ce îţi este? tu poţi răspunde: E unchiul meu. E unchiul 
meu şi mă iubeşte. Iar eu o să spun: E băiatul meu. 

— Dar doamna aia o să fie mama mea? 

— Ana? Nu. Nu vrea să fie mamă. 


— O să te căsătoreşti cu ea? 

— Bineînţeles că nu. Nu sunt aici ca să-mi găsesc o nevastă, sunt aici să te ajut să-ţi 



găseşti mama, mama ta adevărată. 

încearcă să-şi păstreze tonul degajat; adevărul însă este că atacul fetei l-a zguduit. 

— Te-ai supărat pe ea, zice băiatul. De ce te-ai supărat? 

El se opreşte locului, îl ridică pe băiat, îi dă o sărutare pe frunte. 

— îmi pare rău că m-am supărat. Nu pe tine m-am supărat. 

— Dar te-ai supărat pe doamna aia şi ea s-a supărat pe tine. 

— M-am supărat pe ea pentru că se poartă urât cu noi şi nu înţeleg de ce. Ne-am certat 
eu m-am cam aprins. Dar s-a terminat. N-a fost ceva important. 

— Ea zicea că vrei să vâri ceva în ea. 

El tace. 

— Ce-a vrut să spună? Chiar vrei să vâri ceva în ea? 

— Era un fel de-a spune. A vrut să spună că încercam să-i impun ideile mele. Şi a avut 
dreptate. Nu trebuie să încerci să-ţi impui ideile faţă de alţii. 

— Eu mi-am impus ideile faţă de tine? 

— Nu, bineînţeles că nu. Acum, hai să găsim ceva de mâncare. 

Străbat străzile aflate la est de pajişte, în căutarea unui loc unde să poată mânca. E uri 
cartier de vile modeste, din loc în loc câte un bloc mic cu câteva apartamente. Dau de un 
singur magazin. NARANJAS, scrie pe firmă, cu litere mari. Obloanele de metal sui 
închise, prin urmare n-are cum să vadă dacă acolo se vând într-adevăr portocale, sau 
Naranjas este doar un nume. 

Opreşte un trecător, un bărbat mai în vârstă, care plimbă un câine în lesă. 

— Scuzaţi, zice el, băiatul meu şi cu mine căutăm o cafenea sau un restaurant unde să 
putem mânca ceva, sau, dacă nu un restaurant, măcar un magazin de alimente. 

— Duminica după-amiază? face omul. 

Câinele adulmecă pantofii băiatului, apoi îl adulmecă pe el între picioare. 

— Nu ştiu ce să zic. Ar trebui să vă duceţi în oraş. 

• 9 9 

— Există un autobuz? 

— Numărul 42, dar nu circulă duminica. 

— Prin urmare, de fapt nu putem merge în oraş. Şi nu există niciun loc în apropiere 
unde să putem mânca. Şi toate magazinele sunt închise. Atunci ce ne sfătuiţi să facem? 

Trăsăturile bărbatului se înăspresc. II bate pe câine pe cap. 

— Vino, Bruno, zice el. 

Cum nu se poate mai indispus, o ia înapoi spre Centru. Nu pot să meargă repede 
pentru că băiatul tot ezită şi sare, ca să evite crăpăturile din pavaj. 

— Hai odată, mai repede, îi spune el iritat. Joacă-te în altă zi, nu azi. 

— Nu. Nu vreau să cad într-o crăpătură. 

— Ce prostie! Cum poate un băiat mare ca tine să cadă într-o crăpătură mică aşa ce 
asta? 

A 

— Nu în asta. In alta. 

— Care crăpătură? Arată-mi crăpătura. 

— Nu ştiu! Nu ştiu care crăpătură. Nimeni nu ştie. 

— Nimeni nu ştie, pentru că nimeni nu poate să cadă printr-o crăpătură din asfalt. Hai, 
grăbeşte-te. 



Ba eu pot! Şi tu poţi! Oricine poate! Habar n-ai 



Capitolul 5 


A doua zi la muncă, în timpul pauzei de la prânz, îl ia pe Âlvaro la o parte. 

— Iartă-mă dacă ridic o problemă personală, zice el, dar mă îngrijorează tot mai mult 
starea de sănătate a tinerelului, în special dieta lui, care - după cum poţi vedea - constă 
din pâine, pâine şi iar pâine. 

Şi, într-adevăr, îl văd pe băiat, care şade împreună cu docherii, lângă baracă, la adăpost 
de vânt, mestecând trist bucata lui de pâine muiată în apă. 

— Mi se pare, continuă el, că un copil care creşte are nevoie de mai multă varietate, mai 
multă hrană. Nu poate trăi doar cu pâine. Nu este o hrană universală. Ştii cumva de unde 
pot să cumpăr carne fără să fiu nevoit să mă duc în oraş? 

Âlvaro se scarpină în cap. 

— Pe-aici prin preajmă, în zona docurilor, nu. Sunt unii care prind şobolani, am auzit. 
Şobolani sunt cu duiumul. Dar pentru asta ai nevoie de o cursă, şi nu ştiu aşa, pe loc, de 
unde poţi face rost de o cursă de şoareci bună. Probabil va trebui să-ţi faci una. Cu sârmă 
şi un mecanism de prindere. 

— Şobolani? 

— Da. Ce, nu i-ai văzut? Unde sunt vapoare, sunt şi şobolani. 

— Dar cine mănâncă şobolani? Tu mănânci şobolani? 

— Nu, nici prin gând nu mi-ar trece. Dar m-ai întrebat unde poţi găsi carne, şi asta e tot 
ce-ţi pot sugera. 

Se uită lung în ochii lui Âlvaro. Nu vede niciun semn că glumeşte. Sau, dacă e o glumă 
e una foarte subtilă. 

După muncă, se duce cu băiatul direct la enigmaticul Naranjas. Ajung tocmai câne 
proprietarul dă să închidă obloanele. N aranjas este într-adevăr un magazin, după cum se 

A 

dovedeşte, şi într-adevăr vinde portocale, precum şi alte fructe şi legume. In timp ce 
proprietarul aşteaptă nerăbdător, el alege atât cât pot duce ei doi: o plasă mică de 
portocale, şase mere, câţiva morcovi şi castraveţi. 

întorşi în camera lor de la Centru, el taie în felii un măr pentru băiat şi curăţă o 
portocală. In timp ce băiatul le mănâncă, el taie un morcov şi un castravete în felii 
rotunde subţiri, pe care le aşază pe o farfurie. 

— Poftim, spune el. 

Suspicios, băiatul împunge castravetele cu degetul, îl adulmecă. 

— Nu-mi place, zice. Miroase. 

A 

— Prostii. Castravetele n-are niciun miros. Partea verde este coaja, atât. Gustă-1. Iţi fact 
bine. Te ajută să creşti. 

Mănâncă şi el jumătate din castravete, un morcov întreg şi o portocală. 

A doua zi dimineaţa, se duce din nou la Naranjas şi cumpără şi mai multe fructe - 
banane, pere, caise, pe care le aduce în camera lor. Acum au o adevărată provizie. 

A întârziat la muncă, dar Âlvaro nu-i face observaţie. 

In ciuda acestui supliment bine-venit, e mereu obosit, în loc să-i sporească puterile, 
munca zilnică de ridicare şi cărat în spinare pare să-l secătuiască. începe să se simtă ca o 



umbră; îi e teamă să nu leşine în fata tovarăşilor săi si să se facă de râs. 

7 *999 

.A. / 

II caută din nou pe Alvaro. 

— Nu mă simt bine, îi zice el. Nu mă simt bine de ceva vreme. Poţi să-mi recomanzi ur 

7 5 

doctor? 

— La Cheiul Şapte e o clinică, deschisă după-amiaza. Du-te acolo chiar acum. Spune-1( 
că munceşti aici; aşa n-o să trebuiască să plăteşti. 

Urmează indicatoarele până la Cheiul Şapte, unde într-adevăr există o clinică mică, 
numită simplu Clinica. Uşa e deschisă, la recepţie nimeni. Apasă pe sonerie, care însă nu 
funcţionează. 

— Salutare, strigă el. E cineva aici? 

Linişte. 

Trece în spatele recepţiei şi bate în uşa închisă, pe care scrie Cirurgia. 

— Aloooo! strigă el. 

Uşa se deschide şi se pomeneşte în faţa unui bărbat masiv, cu faţa îmbujorată, 
îmbrăcat cu un halat alb de laborator, pe al cărui guler se vede o pată mare - aparent de 
ciocolată. Individul transpiră abundent. 

— Bună ziua, îl salută el. Sunteţi medic? 

— Poftiţi, îl invită bărbatul. Luaţi loc. (Ii arată un scaun, îşi scoate ochelarii, şterge 
lentilele grijuliu, cu o cârpă specială.) Munciţi aici, la docuri? 

— La Cheiul Doi. 

— Aha, Cheiul Doi. Şi ce vă supără? 

— De vreo săptămână-două, nu mă prea simt bine. Nu am simptome precise, doar cl 
obosesc repede şi din când în când am ameţeli. Probabil din pricina regimului alimentar, 
a lipsei alimentelor hrănitoare. 

— Când aveţi crizele acestea de ameţeală? Intr-un moment specific al zilei? 

— Nu. Mă apucă atunci când sunt obosit. Muncesc ca docher, descarc şi încarc, aşa cun 
v-am spus. Nu sunt obişnuit cu o asemenea muncă. Pe parcursul zilei, sunt obligat să 
străbat de multe ori o pasarelă. Uneori, când mă uit în jos, în spaţiul dintre chei şi vapor, 
la valurile care se lovesc de chei, mă ia cu ameţeală. Am senzaţia că acuşi alunec si cad, si 

7 9 9 9 9 7 9 

mă lovesc la cap, şi mă înec. 

— Astea nu-s simptome de subnutriţie. 

— Poate că nu. Dar, dacă m-aş hrăni mai bine, n-aş mai ameţi aşa rău. 

— Aţi mai avut înainte asemenea stări de frică, frica de cădere şi înec? 

— Nu-i vorba de ceva psihologic, domnule doctor. Sunt muncitor. Fac muncă grea. Dui 


în cârcă greutăţi mari, oră după oră. Inima îmi bubuie. Sunt tot timpul solicitat L 


maximum. Mi se pare normal ca trupul meu să fie uneori pe punctul de a ceda, de a mă 
lăsa baltă. 


— Bineînţeles că e normal. Dar, dacă e normal, de ce aţi mai venit la clinică? C( 
aşteptaţi de la mine? 

— Nu credeţi că ar trebui să-mi ascultaţi inima? Nu credeţi că ar trebui să vedeţi daca 


nu sunt anemic? Nu credeţi că ar trebui să discutăm despre posibilele lipsuri din 
alimentaţie? 


— O să vă controlez inima, aşa cum sugeraţi, dar nu vă pot face analize pentru 



depistarea anemiei. Aici nu e laborator medical, doar o clinică, o clinică de prim-ajutor 
pentru muncitorii de la docuri. Scoateţi-vă cămaşa. 

îşi scoate cămaşa. Doctorul îi apasă un stetoscop pe piept, se uită în tavan, auscultă. 
Respiraţia lui are damf de usturoi. 

— N-aveţi nimic la inimă, zice el în cele din urmă. E o inimă bună. O să vă tină mult 
ani. Puteti să vă întoarceţi la muncă. 

• 9 

El se ridică. 

— Cum puteţi spune una ca asta? Sunt epuizat. Nu-s în apele mele. Sănătatea mea e to 
mai şubredă. Nu asta îmi închipuiam când am sosit. Boală, epuizare, nefericire - nu m- 
am aşteptat la nimic din toate astea. Am presimţirea - nu numai intelectuală, ci şi fizică, 
pur şi simplu - că o să cedez. Trupul îmi dă semnale, în toate felurile posibile, că nu mai 
funcţionează. Cum puteţi spune că nu am nimic? 

Tăcere. Doctorul îşi strânge meticulos stetoscopul în trusa neagră, îl pune la loc, într- 
un sertar. îşi pune coatele pe birou, îşi împreunează mâinile, îşi sprijină bărbia pe mâini, 
zice: 

— Dragă domnule, sunt sigur că nu aţi venit la această clinică mică aşteptând un 
miracol. Dacă asta aţi sperat, un miracol, v-aţi fi dus la un spital ca lumea, cu un laborator 
ca lumea. Eu nu vă pot oferi decât sfaturi. Sfatul meu e simplu: nu vă uitaţi în jos. Aveţi 
atacurile acestea de vertij pentru că vă uitaţi în jos. Vertijul este o chestiune psihologică, 
nu medicală. E provocat de faptul că vă uitaţi în jos. 

— Asta e tot ce-mi puteţi spune: să nu mă uit în jos? 

— Asta e tot, în caz că nu aveţi simptome de natură obiectivă, pe care mi le puteţi 
împărtăşi. 

— Nu, nu am asemenea simptome. Câtuşi de puţin. 

Când se întoarce, Alvaro îl întreabă: 

— Ei, cum a fost? Ai găsit clinica? 

— Am găsit clinica, am vorbit cu doctorul. Mi-a spus că trebuie să mă uit în sus. Atâta 
vreme cât mă uit în sus, totul va fi bine cu mine. Dacă însă mă uit în jos, s-ar putea să 
cad. 

— Pare un sfat ca lumea, de bun-simt, zice Alvaro. Nimic aiuristic. Ce-ar fi să-ti iei libei 

'9' 9 

azi şi să te odihneşti puţin? 


în ciuda fructelor proaspete de la N aranj as, în ciuda asigurării medicului că inima lui e 
sănătoasă şi că nu are motive să nu trăiască mulţi ani de-aici înainte, el continuă să se 
simtă epuizat. N ici ameţeala nu-i trece. D eşi urmează sfatul doctorului, să nu se uite îr 
jos atunci când merge pe pasarelă, nu poate ignora zgomotul ameninţător pe care-1 fac 
valurile când se lovesc de zidul unsuros al cheiului. 

— Nu e decât vertij, îl asigură Alvaro, bătându-1 uşor pe spate. Mulţi suferă de asta. 
Din fericire, e doar în mintea ta. Nu e real. Ignoră-1 şi foarte curând o să dispară. 

El nu e convins. Nu crede că ceea ce-1 apasă o să dispară. 

— Oricum, zice Alvaro, dacă se întâmplă totuşi să aluneci şi să cazi, n-o să te îneci. O să 
te salveze careva. Te salvez eu. Nu suntem camarazi? 

— Ai sări după mine să mă salvezi? 



— La nevoie. Sau ţi-aş arunca o frânghie. 

— Da, cred că ar fi mai eficient să-mi arunci o frânghie. 

Alvaro ignoră uşoara ironie din remarca lui, sau probabil n-o sesizează. 

— Mai practic, zice. 

— Numai asta descărcăm tot timpul - grâu? îl întreabă pe Alvaro în alt moment. 

— Grâu şi secară, răspunde Alvaro. 

— Dar numai asta importăm la docurile astea: cereale? 

— Depinde ce înţelegi prin importăm. Cheiul Doi este pentru cargourile de cereale 
Dacă ai lucra la Cheiul Şapte, ai descărca încărcături diferite. Dacă ai lucra la Cheiu 
Nouă, ai descărca oţel şi ciment. N-ai dat o raită pe la docuri? N-ai explorat niţel? 

— Ba da. Dar celelalte cheiuri erau mereu pustii. Ca şi acum. 

— Păi, e logic, nu? N-ai nevoie de o bicicletă nouă în fiecare zi. N-ai nevoie de pantof 
noi în fiecare zi, ori de haine noi. Dar de mâncat, mănânci în fiecare zi. Prin urmare, 
avem nevoie de multe cereale. 

— Prin urmare, dacă m-aş transfera la Cheiul Şapte sau la Cheiul Nouă, aş avea ui 
program mai relaxat. Mi-aş putea lua liber săptămâni întregi. 

— Corect. Dacă ai lucra la Şapte sau la Nouă, ai avea un program mai relaxat. Dar nu a 
avea normă întreagă. Prin urmare, una peste alta, ţi-e mai bine la Doi. 

A 

— înţeleg. Prin urmare, la urma urmei, e cum nu se poate mai bine că mă aflu aici, la 
acest chei, în acest port, în acest oraş, în această ţară. Totul e cum nu se poate mai bine în 
această lume care e cea mai bună dintre toate lumile posibile. 

Alvaro se încruntă. 

— Aceasta nu este o lume posibilă, zice el. Este singura lume. Nu hotărâm noi dacă dir 
cauza asta este cea mai bună, nu tu ai căderea să hotărăşti, şi nici eu. 

Ii stau pe limbă mai multe replici, dar se abţine. Poate că, în această lume care e 
singura lume, e mai prudent să lase ironia deoparte. 



Capitolul 6 


Aşa cum a promis, Âlvaro îl învaţă pe băiat şah. Când nu e mult de muncă, îi vezi 
aplecaţi peste un şah de buzunar, la umbră, absorbiţi de joc. 

— Tocmai m-a bătut, raportează Âlvaro. Abia au trecut două săptămâni, şi e mai bun 
ca mine. 

Eugenio, cel mai învăţat dintre docheri, îl provoacă pe băiat la o întrecere. 

— O partidă-fulger, zice el. Fiecare are cinci secunde să mute. Unu-doi-trei-patru-cinci. 
înconjuraţi de spectatori, joacă partida-fulger. In câteva minute, băiatul l-a încercuit pe 

Eugenio. Eugenio dă un bobârnac regelui său, care se răstoarnă. 

— O să mă mai gândesc dacă să mai joc cu tine, zice el. Ai pe dracu' în tine, zău aşa. 

In autobuz, seara, el încearcă să discute despre partidă şi despre remarca ciudată a lui 
Eugenio: dar băiatul e reticent. 

— Vrei să-ţi cumpăr un joc de şah? îl întreabă el. O să poţi să exersezi acasă. 

Băiatul scutură din cap. 

— Nu-mi place să exersez. Nu-mi place şahul. 

— Dar joci atât de bine! 

Băiatul dă din umeri. 

— Dacă eşti binecuvântat cu un talent, ai datoria să nu-1 ascunzi, se încăpăţânează el. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că lumea e un loc mai bun, zic eu, dacă fiecare dintre noi excelează în 


ceva. 

Băiatul se uită bosumflat pe fereastră. 

— Eşti supărat pe ce a spus Eugenio? Nu trebuie să fii. 

A zis şi el aşa. 

— Nu sunt supărat. Pur şi simplu nu-mi place şahul. 

— Păi, Âlvaro o să fie dezamăgit. 

A doua zi, un străin îşi face apariţia la docuri. E mic, vânos; pielea îi e bronzată, are c 
nuanţă brun-roşcată; ochii, înfundaţi, nasul, coroiat, ca un cioc de şoim. Poartă blugi 
decoloraţi, mânjiţi de ulei de motor, şi cizme de piele zgâriate. 

Din buzunarul de la piept scoate o bucată de hârtie, i-o întinde lui Âlvaro; fără să 
scoată un cuvânt, stă şi se uită în depărtare. 

— In regulă, zice Âlvaro. O să descărcăm azi toată ziua şi mâine aproape toată ziua. 
Când eşti dispus să începi, te pui la rând. 

Din acelaşi buzunar de la piept, străinul scoate un pachet de ţigări. Fără să ofere şi 
altora, îşi aprinde una şi trage adânc. 


— Ţine minte, zice Âlvaro, nu se fumează în cală. 

Bărbatul nu dă semne că a auzit. Se uită netulburat în jur. Fumul de la ţigară se înalţi 
încet în văzduhul liniştit. 

Numele lui, face Âlvaro cunoscut, este Daga. Nimeni nu-i spune altcumva, nici „tipul 
nou", nici „insul nou". 

Deşi e scund, Daga e vânjos. Nici nu clipeşte când primul sac îi e pus pe umeri; urci 



scara iute, picioarele nu-i şovăie; străbate pasarela cu pas săltat şi lasă sacul să cadă în 
căruţă, fără niciun semn de efort. După care se retrage în umbra barăcii, se pune pe vine, 
îşi aprinde altă ţigară. 

Alvaro se duce la el. 

— Fără pauze, Daga, zice el. Treci la treabă. 

— Care-i norma? întreabă Daga. 

— Nu există normă. Suntem plătiţi cu ziua. 

— Cincizeci de saci pe zi, spune Daga. 

— Descărcăm mai mulţi de-atât. 

— Câţi? 

— Mai mult de cincizeci. Nenormat. Fiecare duce câţi poate. 

— Cincizeci. Nu mai mulţi. 

— Ridică-te. Dacă vrei să fumezi, aşteaptă pauza. Lucrurile ating punctul culminau 
vineri la prânz, când sunt plătiţi. Când Daga se apropie de scândura de lemn ce serveşte 
drept masă, Alvaro se apleacă şi susură ceva în urechea casierului. Casierul dă din cap. 
Pune banii lui Daga pe scândură, în faţa lui. 

— Ce-i asta? întreabă Daga. 

/■ 

— Plata pentru zilele muncite, zice Alvaro. 

Daga ia monedele şi, cu o mişcare rapidă, dispreţuitoare, i le aruncă în faţă casierului. 

— Ce-ai? se miră Alvaro. 

— Salariu de şobolan. 

— Asta-i tariful. Asta ai câştigat. Asta câştigăm toţi. Vrei să spui că suntem şobolani cr 
toţii? 

Oamenii se strâng în jurul lor. Prudent, casierul îşi strânge hârtiile, închide capacul 
casetei. 

Simon îl simte pe băiat că-1 strânge de picior. 

— Ce fac? scânceşte el. Chipul îi e palid, îngrijorat. O să se bată? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Spune-i lui Alvaro să nu se bată. Spune-i! 

Băiatul îl trage de mână, îl trage, îl trage. 

— Hai să plecăm de-aici, îi spune el. II trage pe băiat spre dig. Uite! Vezi focile? Aii 
mare cu nasul în vânt e masculul. Celelalte, mai mici, sunt nevestele lui. 

Dinspre mulţime se aude un ţipăt ascuţit ce produce agitaţie. 

— Se bat! scânceşte băiatul. Nu vreau să se bată! 

Un semicerc s-a format în jurul lui Daga, care s-a lăsat pe vine, cu un zâmbet stins pe 
buze şi un braţ întins în faţă. In mâna lui luceşte lama unui cuţit. 

— Hai! zice, şi face un semn de chemare cu arma. Cine urmează? 

Alvaro stă jos, aplecat. Pare să-şi strângă braţele peste piept. Pe cămaşă se vede o 
dungă de sânge. 

— Care mai vrea? repetă Daga. 

Nimeni nu se clinteşte. El se ridică, îndoaie lama, vâră cuţitul în buzunar, apucă casete 
cu bani, o răstoarnă pe scândură. Monedele se revarsă peste tot. 


— Pămpălăi! zice el. Numără cât îi trebuie, bate în butoiul de tablă a derâdere. Serviţi 



vă, zice, şi le întoarce bărbaţilor spatele. Nonşalant, încalecă bicicleta casierului şi pleacă. 

Alvaro se ridică în picioare. Sângele de pe cămaşă vine de la mână, curge dintr-o 
crestătură făcută în palmă. 

El, Simon, este cel mai cu prestanţă dintre ei, în orice caz cel mai în vârstă: el ar trebui 
să preia iniţiativa. 

— Trebuie să te duci la doctor, îi spune el lui Alvaro. Hai să mergem. Ii face semn 
băiatului: Vino, îl ducem pe Alvaro la doctor. 

Băiatul nu se mişcă. 

— Ce-i? 

Buzele băiatului se mişcă, dar nu se aude niciun cuvânt. Se apleacă spre el. 

— Ce-i? întreabă el din nou. 

— Alvaro o să moară? şopteşte el. 

Trupul îi este înţepenit. Tremură tot. 

— Bineînţeles că nu. Are o tăietură la mână, asta-i tot. Are nevoie de un pansamenl 
care să oprească sângerarea. Hai. II ducem la doctor şi el o să-l facă bine. 

De fapt, Alvaro a şi pornit-o, însoţit de un alt ins. 

— S-a bătut, zice băiatul. S-a bătut, şi acum doctorul o să-i taie mâna. 

— Aiurea. Doctorii nu taie mâini. Doctorul o să-i spele rana şi o să-i pună un plasture 
poate că o să i-o şi coasă cu ac şi aţă. Mâine, Alvaro o să se întoarcă la muncă şi o să şi 
uităm ce s-a întâmplat. 

Băiatul se uită la el pătrunzător. 

— Nu-ţi vând gogoşi, îi spune el. Ţie nu ţi-aş vinde niciodată gogoşi. Rana lui Alvaro nu 
e gravă. Omul ăla, senor Daga sau cum îi zice, n-a vrut să-l rănească. A fost un accident 
A alunecat cuţitul. Cuţitele ascuţite sunt periculoase. Să ţii minte: să nu te joci ci 
cuţitele. Dacă te joci cu ele, te poţi răni. Alvaro s-a rănit, din fericire nu e grav. Iar senoi 
Daga a plecat, şi-a luat banii şi a plecat. N-o să se întoarcă. Locul lui nu era aici, ştie asta. 

— Tu nu ai voie să te baţi, spune băiatul. 

— N-o să mă bat, îţi promit! 

— Să nu te baţi niciodată. 

— Nu-mi stă în obicei să mă bat. Nici Alvaro nu s-a bătut. A încercat doar să se apere 
A încercat să se apere şi s-a rănit. 

îşi întinde mâna, ca să-i arate cum a încercat Alvaro să se apere, cum s-a ales cu rana. 

— Alvaro s-a bătut, spune băiatul, pronunţând cuvintele solemn, ca pe un verdict final. 

— Când te aperi nu înseamnă că te baţi. A te apăra e un instinct firesc. Dacă cineva ai 
încerca să te lovească, te-ai apăra. N-ai sta pe gânduri. Uite. 

De când sunt împreună, n-a ridicat niciodată mâna asupra băiatului. Acum, deodată, 
ridică o mână ameninţătoare. Băiatul nici măcar nu clipeşte. El se face că-1 pălmuieşte 
Băiatul nu tresare. 

— In regulă, zice. Te cred. (îşi lasă mâna să cadă.) Ai dreptate. Am greşit. Alvaro nu ar 
fi trebuit să încerce să se apere. Ar fi trebuit să fie ca tine. Ar fi trebuit să fie curajos. Hai 
să mergem la clinică, să vedem cum se simte. 


Alvaro vine la muncă a doua zi, cu mâna rănită tinută într-o eşarfa. Refuză să discute 

' 9 9 



incidentul. Urmându-i exemplul, nici ceilalţi nu vor să discute despre cele întâmplate. 
Dar băiatul îi sâcâie. 

— Senor Daga o să aducă înapoi bicicleta? întreabă el. De ce i se spune senor Daga? 

— Nu, n-o să se întoarcă, răspunde el. Nu-i place de noi, nu-i place munca pe care c 
facem, n-are de ce să se întoarcă. Nu ştiu dacă Daga e numele lui adevărat. Nu contează 
Numele n-are importanţă. Dacă el vrea să-şi spună Daga, n-are decât. 

— Dar de ce a furat banii? 

— Nu a furat banii. Nu a furat bicicleta. A fura înseamnă a lua ceea ce nu-ţi aparţine, 
atunci când nimeni nu se uită. Noi ne-am uitat cu toţii când a luat banii. Am fi putut să-l 
oprim, dar n-am făcut-o. Am preferat să nu ne batem cu el. Am preferat să-l lăsăm să 
plece. Sunt convins că eşti de acord cu asta. Tu eşti cel care spune că n-ar trebui să ne 
batem. 

— Omul ar fi trebuit să-i dea mai mulţi bani. 

— Casierul? Casierul ar fi trebuit să-i dea cât ar fi vrut? Băiatul dă din cap. 

— Nu putea face asta. Dacă ne-ar plăti cât vrem, n-ar mai avea bani. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că toti vrem mai mult decât ni se cuvine. A sa e natura umană. Pentrr 

9 9 

că toţi vrem mai mult 
decât merităm. 


— Ce e natura umană? 

— E felul în care sunt alcătuite fiinţele omeneşti, tu, eu, Alvaro şi senor Daga, şi oricine 
altcineva. E felul în care suntem când venim pe lume. Toţi o avem în comun. Ne place se 
credem că suntem deosebiţi. Dar, strict vorbind, nu poate fi aşa. Dacă am fi cu toţii 
speciali, n-ar mai exista nimic deosebit. Insă continuăm să credem în noi înşine. 
Coborâm în cala vaporului, în căldură şi praf, aburcăm saci pe spinare şi îi cărăm în sus, 
la lumină, ne vedem prietenii trudind ca noi, făcând exact acelaşi lucru ca noi, nimic 
deosebit în asta, şi ne simţim mândri de ei şi de noi înşine, suntem tovarăşi care muncim 
împreună cu un scop comun; totuşi, într-un ungher mic al inimilor noastre, pe care îl 

A 

ţinem ascuns, şoptim: Şi totuşi, şi totuşi, tu eşti deosebit, o să vezi! Intr-o bună zi, când o să ne 
aşteptăm cel mai puţin, fluierul lui Alvaro va bubui, vom fi cu toţii chemaţi pe chei, unde vor 
aştepta o mulţime numeroasă şi un bărbat cu un costum negru şi o pălărie înaltă; iar bărbatul în 
costum negru te va striga să faci un pas în faţă, spunând: Priviţi-1 pe acest muncitor anume, 
de care suntem foarte mulţumiţi! şi îţi va strânge mâna şi îţi va prinde o medalie de piept - 
Pentru servicii deosebite, va spune medalia - şi toată lumea va ovaţiona şi va aplauda. E în 
natura omenească să viseze astfel, chiar dacă ar fi înţelept să păstrăm asemenea visuri 
pentru noi. La fel ca oricare dintre noi, senor Daga s-a gândit că este deosebit; dar nu şi-a 
ţinut gândul pentru sine. A vrut să iasă în evidenţă. A vrut să fie recunoscut. 

Se opreşte din vorbit. Pe chipul copilului nu se vede niciun semn că a priceput vreun 
cuvânt. E una din zilele în care nu-i merge mintea, sau e pur şi simplu îndărătnic? 

— Senor Daga a dorit să fie lăudat şi să primească o medalie, zice el. Când noi nu i-air 
dat medalia la care a visat, el a luat în schimb bani. A luat ceea ce a considerat că merită. 
Asta e tot. 

— De ce nu a primit o medalie? întreabă băiatul. 



— Pentru că dacă am primi cu toţii medalii, atunci medaliile n-ar mai avea nicio 
valoare. Pentru că medaliile trebuie să fie câştigate. La fel ca banii. Nu primeşti o medalie 
doar pentru că vrei una. 

— Eu i-aş da lui senor Daga o medalie. 

— Ei bine, poate că ar trebui să te facem casierul nostru. Atunci cu toţii am primi 


medalii şi oricâţi bani vrem, iar săptămâna viitoare nu va mai rămâne nimic în caseta cu 
bani. 

A 

— In caseta cu bani vor fi mereu bani, zice băiatul. De aceea se numeşte caseta cu bani. 
El îsi ridică mâinile în aer. 


— N-o să mă cert cu tine dacă vrei să faci pe prostul. 



Capitolul 7 


La câteva săptămâni după ce s-au prezentat prima oară la Centru, soseşte o scrisoare de 
la Ministerio de Reubicacion din Novilla, informându-1 că lui şi familiei lui li s-c 
repartizat un apartament în Satul Estic, unde trebuie să se instaleze nu mai târziu de 
lunea viitoare până-n prânz. 

Satul Estic, cunoscut mai ales sub numele de Blocurile Estice, este un cvartal în parte; 
de răsărit a pajiştii, câteva imobile cu apartamente, între care sunt spaţii verzi. El şi 
băiatul s-au plimbat deja prin zonă, aşa cum s-au plimbat şi în cartierul geamăn. Satul 
Vestic. Clădirile care compun satul sunt toate la fel, înalte de patru etaje. La fiecare etaj 
sunt şase apartamente, care dau spre un scuar cu dotări comunitare, precum un loc de 
joacă pentru copii, un bazin de înot, un rastel de biciclete şi frânghii de uscat rufe. Se zice 
că Satul Estic are mai multe avantaje decât Satul Vestic; se pot considera norocoşi că sun 
trimişi acolo. 

Mutarea de la Centru nu ridică probleme, deoarece au puţine lucruri, iar prieteni nu şi- 
au făcut. Vecinii lor au fost, de o parte, un bătrân care abia se târăşte încoace şi-ncolo, 
îmbrăcat în halat, vorbind singur, iar de partea cealaltă, un cuplu distant, care pretinde 
că nu înţelege spaniola pe care o vorbeşte el. 

Noul apartament, aflat la etajul doi, este micuţ, mobilat sumar: două paturi, o masă şi 
scaune, un birouaş, rafturi de metal. Intr-o anexă minusculă se află o plită electrică pusă 
pe un suport şi o chiuvetă cu robinet. Un panou glisant ascunde un duş şi un closet. 

Pentru prima lor cină la bloc, el îi pregăteşte băiatului felul lui preferat, clătite cu unt şi 
gem. 

— O să ne placă aici, nu-i aşa? îl întreabă el pe băiat. O să fie un nou capitol în viaţa 
noastră. 

După ce l-a anunţat pe Alvaro că nu se simte bine, nu are remuşcări să-şi ia zile libere 
de la muncă. Câştigă destul pentru nevoile lor, nu prea are pe ce cheltui banii, nu vede de 
ce să se epuizeze fără rost. In plus, mereu sosesc nou-veniţi pentru munci ocazionale, 
care pot să-i ţină locul la docuri. Astfel că în unele dimineţi leneveşte în pat, moţăind, 
savurând căldura soarelui ce intră pe ferestre. 

A A 

îmi protejez şalele , îşi spune el. îmi protejez şalele pentru următorul capitol al acestei 
întreprinderi. Prin următorul capitol, el înţelege căutarea mamei băiatului, căutare pe care 
încă nu ştie de unde s-o înceapă. îmi concentrez energiile; fac planuri. 

In vreme ce el se relaxează, băiatul se joacă afară, la groapa cu nisip sau la leagăne, ori 
hoinăreşte printre frânghiile de rufe, îngânând o melodie, rotindu-se şi înfăşurându-se în 
cearşafuri ca într-un cocon şi apoi eliberându-se. E un joc de care pare să nu se sature 
niciodată. 

— Nu cred că vecinii noştri vor fi încântaţi să te vadă cu mâinile pe aşternuturile lor 
proaspăt spălate, spune el. Ce-ţi place atât de mult la ele? 

— îmi place cum miros. 

Data următoare când trece prin curte îşi lipeşte discret faţa de un cearşaf şi inspiră 
adânc. Mirosul e curat, cald, mângâietor. 



Mai târziu în aceeaşi zi, privind pe fereastră, îl vede pe băiat culcat în iarbă, nas în nas 
cu un băiat mai mare. Par să vorbească ceva important. 

— Văd că ai un prieten nou, remarcă el la prânz. Cine e? 

— Fidel. Ştie să cânte la vioară. Mi-a arătat vioara lui. îmi iei si mie o vioară? 

• 3 

— Locuieşte la Blocuri? 

/'V 

— Da. îmi iei şi mie o vioară? 

— Vom vedea. Viorile costă mult, şi vei avea nevoie de un profesor, nu iei pur şi simplu 
vioara în mână şi te apuci de cântat. 

— Pe Fidel îl învaţă mama lui. Zice că mă poate învăţa şi pe mine. 

— E bine că ţi-ai făcut un prieten nou, mă bucur pentru tine. Cât priveşte lecţiile de 
vioară, cred că mai întâi ar trebui să discut cu mama lui Fidel. 

— Putem merge acum? 

— Putem merge mai târziu, după ce dormi un pic. 

Apartamentul lui Fidel este în capătul celălalt al curţii. 

înainte să apuce să ciocănească, uşa se deschide brusc şi Fidel stă în faţa lor, voinic, 
cârlionţat, zâmbitor. 

Deşi apartamentul nu e mai mare decât al lor şi nici atât de însorit, are un aer mai 
primitor, poate din cauza perdelelor viu colorate, al căror imprimeu cu flori de cireş se 
repetă pe cuverturile de pe pat. 

Mama lui Fidel le iese în întâmpinare: e o tânără uscăţivă, chiar sfrijită, cu dinţi ieşiţi îr 

A 

afară şi părul dat după urechi şi prins la spate. Intr-un fel nedesluşit, este dezamăgit de 
înfăţişarea ei, la această primă întâlnire, deşi nu are niciun motiv să fie. 

— Da, confirmă ea, i-am spus fiului tău că poate să vină şi el cu Fidelito la lecţiile de 
muzică. Mai apoi putem discuta din nou, să vedem dacă are aptitudini şi dorinţa de a 
progresa. 

— Eşti foarte amabilă. De fapt, David nu e fiul meu. Eu nu am copii. 

— Unde sunt părinţii lui? 

— Părinţii lui... E complicat. O să-ţi explic când o să avem mai mult timp. La lecţii o s; 
aibă nevoie de o vioară a lui? 

— Cu începătorii folosesc mai întâi flautul. Fidel - îl trage pe fiul ei mai aproape, el o 
îmbrăţişează afectuos -, Fidel a învăţat să cânte la flaut un an, înainte să treacă la vioară. 

El se răsuceşte către David. 

— Ai auzit, băiete? întâi înveţi să cânţi la flaut, abia după aceea la vioară. Ne-am 
înţeles? 

Băiatul face o faţă lungă. îi aruncă o privire noului său prieten, tace. 

— E greu să devii violonist. Nu vei reuşi dacă n-ai tragere de inimă pentru asta. (El st 
întoarce către mama lui Fidel.) Pot să te întreb cât ceri pentru lecţie? 

Ea îl priveşte surprinsă. 

— Nu cer nimic, zice. O fac pentru muzică. 

Numele ei e Elena. N-ar fi zis că o cheamă asa. Ar fi bănuit că o cheamă Manuela, sai 

5 7 

chiar Lourdes. 

îi invită pe Fidel şi pe mama lui la o plimbare cu autobuzul, până la Pădurea Nouă, c 
ieşire recomandată de Alvaro („Odată a fost plantaţie, dar apoi a fost lăsată să se 



sălbăticească, o să vă placă")- De la capătul liniei, băieţii o rup la fugă înainte, pe o 
potecă, el şi Elena se ţin după ei. 

— Ai mulţi elevi? o întreabă el. 

— O, nu sunt chiar profesoară de muzică. Am câţiva copii pe care-i ajut cu noţiunile de 
bază. 

— Cum îţi câştigi existenţa dacă nu ceri bani pentru lecţii? 

— Cos. Una-alta. Primesc o alocaţie mică de la Asistencia. îmi ajunge. Există lucrui 
mai importante decât banii. 

— Adică muzica? 

— Muzica, da, dar şi felul în care trăieşti. Cum urmează să trăieşti. 

Un răspuns bun, un răspuns serios, un răspuns filosofic. Câteva clipe, rămâne tăcut. 

— Te întâlneşti cu mulţi oameni? întreabă el. Adică - îsi ia el inima-n dinţi, există 
vreun bărbat în viata ta? 

9 

Ea se încruntă. 

— Am prieteni. Şi femei, şi bărbaţi. Nu fac nicio deosebire între ei. 

Poteca se îngustează. Ea merge înainte, el rămâne în urma ei, cu ochii la coapsele ei 
care se leagănă. Preferă o femeie mai împlinită. Dar îi place de Elena. 

— Eu, unul, nu pot renunţa la această deosebire, zice el. Şi nici n-aş vrea să renunţ la 
ea. 

Ea încetineşte pasul, pentru ca el s-o ajungă, îl priveşte drept în faţă. 

— Nimeni nu trebuie să renunţe la ceea ce e important pentru el, zice ea. 

Cei doi băieţi vin înapoi, gâfâind din pricină că au alergat, strălucind de sănătate. 

— Avem ceva de băut? întreabă Fidel. 

Abia când se află din nou în autobuz, îndreptându-se spre casă, are iarăşi ocazia să stea 
de vorbă cu Elena. 

— Nu ştiu cum stă treaba cu tine, zice el, dar în mine trecutul nu a murit. Poate ce 
detaliile s-au estompat, însă încă simt cu intensitate cum a fost viaţa odată. Bunăoară, 
bărbaţi şi femei: zici că ai depăşit modul acesta de gândire; eu nu. încă simt că eu sunt 
bărbat, iar tu, femeie. 

— Sunt de acord. Bărbaţii sunt altfel decât femeile. Interpretează roluri diferite. 

Cei doi băieţi, aşezaţi pe banca din faţa lor, şuşotesc între ei, chicotesc. El o ia de mâne 
pe Elena. Ea nu şi-o retrage. Cu toate acestea, în felul enigmatic prin care vorbeşte corpul, 
mâna ei îi răspunde. Moare în strânsoarea lui ca un peşte pe uscat. 

— Dă-mi voie să te întreb, zice el. Nu mai eşti capabilă să simţi ceva pentru un bărbat? 

— Nu e vorba că nu simt, replică ea încet, apăsând cuvintele. Dimpotrivă, siml 
bunăvoinţă, multă bunăvoinţă, şi pentru tine, şi pentru fiul tău. Căldură şi bunăvoinţă. 

— Prin bunăvoinţă, vrei să spui că ne doreşti binele? Mă lupt să înţeleg conceptul. A 
bune intenţii fată de noi? 

• 9 

— Da, exact. 

— Trebuie să-ţi spun că asta ne întâmpină peste tot aici, bune intenţii. Toată lumea ne 
doreşte binele, toată lumea este gata să fie binevoitoare faţă de noi. Pur şi simplu suntem 
purtaţi pe un nor de bunăvoinţă. Dar totul rămâne cam abstract. Poate bunăvoinţa ce 
atare să ne satisfacă nevoile? Oare nu stă în natura noastră să tânjim după ceva mai 



palpabil? 

In mod deliberat. Elena îşi retrage mâna dintr-a lui. 

— Poate că îti doreşti ceva mai mult decât bunăvoinţă; dar oare ceea ce îti doreşti este 
mai bun decât bunăvoinţa? 

9 

Asta ar trebui să te întrebi. (Se opreşte din vorbit.) Lui David îi spui mereu „băiat". D 
ce nu-i spui pe nume? 

— David este numele pe care i l-au dat în lagăr. Nu-i place, zice că nu-i numele lui 
adevărat. II folosesc doar dacă n-am încotro. 

— Un nume se poate schimba uşor, să ştii. Te duci la registratură şi completezi uri 
formular de schimbare de nume. Asta-i tot. Fără întrebări. Ea se apleacă în faţă. Ce to 
şuşotiţi voi acolo? îi întreabă ea pe băieţi. 

Fiul ei îi zâmbeşte, îşi duce degetul la gură, în semn că ceea ce-i preocupă pe ei doi e o 
chestie secretă. 

Autobuzul îi lasă în dreptul Blocurilor. 

— Mi-ar fi plăcut să te invit la o ceaşcă de ceai, spune Elena, dar din păcate e ora la care 
Fidelito face baie şi mănâncă de seară. 

A 

— înţeleg, zice el. La revedere. Fidel. Mulţumesc pentru plimbare. Ne-am simţit bine. 

— Tu şi Fidel păreţi să vă înţelegeţi bine, îi spune el băiatului, când rămân singuri. 

— E cel mai bun prieten al meu. 

— Prin urmare. Fidel simte bunăvoinţă fată de tine, da? 

— Multă bunăvoinţă. 

— Dar tu? Si tu simţi bunăvoinţă? 

* • 9 

Băiatul dă energic din cap. 

— Şi altceva pe lângă bunăvoinţă? 

Băiatul îl priveşte contrariat. 

— Nu. 

Poftim, până şi un copil ştie. Din bunăvoinţă decurg prietenie şi fericire, decurg 
picnicuri amicale pe pajişti sau după-amiezi amicale hălăduind prin pădure. Câtă vreme 
din iubire, sau cel puţin din doruri în manifestările lor cele mai urgente, decurg frustrare 
şi îndoială, şi amărăciune. Simplu ca bună ziua. 

Şi, în fond, ce-are el de gând cu Elena, o femeie pe care abia o cunoaşte, mama noului 
prieten al copilului? Speră să o seducă, deoarece, în amintirile lui ce nu s-au pierdut cu 
totul, bărbaţii şi femeile se seduc unii pe alţii? Insistă oare asupra faptului că ceea ce e 
personal (dorinţa, iubirea) primează în faţa a ceea ce e universal (bunăvoinţa, bunele 
intenţii)? Şi de ce îşi pune mereu întrebări, în loc să trăiască pur şi simplu, la fel ca toţi 
ceilalţi? E oare vorba de o tranziţie mult prea înceată, de la vechi şi confortabil (ceea ce e 
personal), la nou şi incert (ceea ce e universal)? Aceste întrebări sunt o fază în creşterea 
fiecărui nou-sosit, o fază pe care oameni precum Alvaro, şi Ana, şi Elena au depăşit-o 
deja cu succes? Dacă aşa stă treaba, cât va mai trece până va fi şi el un om nou, superior? 



Capitolul 8 


— Deunăzi îmi vorbeai despre bunăvoinţă, bunăvoinţa ca balsam universal pentru 
nenorocirile noastre, îi spune el Elenei. Dar nu ţi se întâmplă uneori să-ţi fie dor de 
contactul fizic? 

Sunt pe pajişte, lângă un teren unde se desfăşoară câteva meciuri de fotbal jucate 
oarecum haotic. Fidel şi David au fost şi ei primiţi într-un joc, deşi sunt încă mult preş 
mici. Conştiincioşi, se agită împreună cu ceilalţi jucători, dar mingea nu le este pasată 
niciodată. 

— Cine creşte un copil nu simte lipsa contactului fizic, răspunde Elena. 

A /V 

— Prin contact fizic înţeleg cu totul altceva. înţeleg să iubeşti şi să fii iubit. înţeleg să 
dormi cu cineva în fiecare noapte. Nu ţi-e dor de asta? 

— Dacă mi-e dor? Nu sunt genul de persoană care să sufere din pricina amintirilor 
Simon. Ceea ce spui tu îmi pare undeva foarte departe. Şi - dacă prin a dormi cu cineva 
înţelegi sex - chiar ciudat. Ciudată preocupare. 

— D ar fără îndoială nimic nu se compară cu sexul în a apropia doi oameni. S exul ne-ai 
apropia mai mult, pe tine şi pe mine. Bunăoară. 

Elena se întoarce cu spatele la el. 

— Fidelito! strigă ea şi face cu mâna. Vino! Trebuie să 

I s-a năzărit lui, sau ea chiar a roşit un pic? 

Adevărul e că Elena îl atrage doar într-o mică măsură. Nu-i place că e ciolănoasă, nu- 
plac maxilarul ei puternic, dinţii proeminenţi. Dar el e bărbat, ea e femeie, iar prietenia 
copiilor lor îi tot aduce împreună. Prin urmare, în ciuda faptului că l-a trimis politicos la 
plimbare de câteva ori, el continuă să-şi permită uşoare libertăţi ce par mai curând s-o 
amuze, nu s-o enerveze. Vrând-nevrând, se pomeneşte că visează cu ochii deschişi că o 
întâmplare fericită i-o va împinge pe Elena în braţe. 

întâmplarea fericită, când se iveşte, ia forma unei întreruperi de curent. întreruperile 
de curent nu sunt ceva neobişnuit în oraş. De obicei sunt anunţate cu o zi înainte şi se 

A 

aplică fie clădirilor cu numere pare, fie celor cu numere impare. In cazul Blocurilor, sunt 
aplicate unor clădiri întregi, prin rotaţie. 

In seara cu pricina, totuşi, nu se anunţă nimic, dar Fidel bate la uşă şi întreabă dacă 
poate rămâne acolo să-şi facă temele, deoarece în apartamentul lor nu e lumină. 

— Aţi mâncat? îl întreabă el pe băiat. 

Fidel clătină din cap. 

— Fugi înapoi, îi zice el. Spune-i mamei că vă invit pe amândoi la cină. 

Cina pe care le-o oferă constă în pâine şi supă (orz şi dovlecei fierţi cu fasole din 
conservă; încă nu a găsit un magazin care să vândă condimente), dar e suficient. Fidel îşi 
termină iute temele. Băieţii se asază si se uită la cărţi ilustrate; si deodată, ca lovit cu 
leuca. Fidel adoarme. 

A, 

— Aşa face de când e mic, spune Elena. Nimic nu-1 mai trezeşte. II duc în braţe şi-l ba£ 
în pat. Mulţumesc pentru masă. 

— Nu vă puteţi întoarce în apartamentul ăla întunecat. Rămâneţi aici peste noapte 



Fidel poate dormi cu David în pat. Eu dorm pe un scaun. Sunt obişnuit cu asta. 

E o minciună, nu e obişnuit să doarmă pe scaune, iar pe micul scaun de bucătărie, cu 
speteaza dreaptă, se îndoieşte că e omeneşte posibil să dormi. Dar astfel nu-i lasă Elenei 
vreo portiţă de a refuza. 

— Ştii unde este baia. Poftim un prosop. 

Când el se întoarce din baie, ea s-a culcat în patul lui, băieţii dorm unul lângă celălalt. 
El se înveleşte într-o pătură şi stinge lumina. O vreme, domneşte tăcerea. Apoi, dir 
întuneric, ea spune: 

— Dacă ţi-e incomod, şi sunt sigură că îţi este, pot să-ţi fac loc. 

El se strecoară în pat lângă ea. Pe tăcute, discret, ei îndeplinesc raportul sexual, ciulind 
urechile la copiii care dorm la un braţ distanţă de ei. 

N u e cum a sperat. E a nu pune suflet, simte asta din prima clipă; cât despre el, rezerva 
de dorinţă refulată pe care a contat se dovedeşte o iluzie. 

— Vezi, ce ţi-am spus? şopteşte ea când isprăvesc. îşi trece un deget peste buzele lui. 
Nu ne-a ajutat cu nimic, nu-i aşa? 

Are dreptate? Ar trebui să se lase descurajat de această experienţă şi să-şi ia adio de la 
sex, aşa cum pare să fi făcut Elena? Poate. Şi totuşi, simplul fapt că ţinea o femeie în 
braţe, chiar dacă nu-i o frumuseţe care să te dea pe spate, îl umple de energie. 

— Nu sunt de acord, murmură el. De fapt, cred că greşeşti. Se opreşte. Te-ai întreba 
vreodată dacă nu cumva preţul pe care-1 plătim pentru viaţa asta nouă, preţul uitării, ar 
putea fi prea mare? 

Ea nu răspunde, ci îşi aranjează lenjeria şi se întoarce cu spatele. 

Deşi nu locuiesc împreună, îi place să se gândească la el şi la Elena, după acea noapte 
dormită împreună, ca la un cuplu în devenire, şi la cei doi băieţi ca la doi fraţi sau fraţi 
vitregi. Aproape că devine un obicei să cineze toţi patru; la sfârşit de săptămână, se duc 
la cumpărături sau la picnicuri, sau în excursii la ţară; şi, deşi el şi Elena nu mai petrec 
vreo altă noapte împreună, din când în când ea îl lasă să facă dragoste cu ea, când băieţii 
nu sunt prin preajmă. începe să se obişnuiască cu trupul ei, cu oasele ascuţite ale 
bazinului şi sânii mici. E limpede că ea nu e atrasă sexual de el; dar lui îi place să se 
gândească la felul în care face el dragoste ca la un act stăruitor şi prelungit de resuscitare, 
de readucere la viaţă a unui trup de femeie care e practic mort. 

Când ea îl invită să facă dragoste cu ea, nu există nici cel mai mic semn de cochetărie. 

— Dacă vrei, o putem face acum, zice ea, apoi închide uşa şi începe să se dezbrace. 

Altădată, un asemenea prozaism i-ar fi tăiat orice chef, iar pasivitatea ei l-ar fi umilit. 

Dar el decide că nu se va da bătut şi nu se va simţi umilit. Va accepta ce oferă ea cu toată 
bucuria şi recunoştinţa de care este capabil. 

De obicei, ea se referă la act spunând pur şi simplu s-o facem , dar uneori, când vrea să-l 
tachineze, foloseşte cuvântul descongelar, decongelare: „Dacă vrei, poţi să mai încerci o 
dată să mă decongelezi". Un cuvânt care i-a scăpat lui odată, într-un moment de 
neatenţie: „Lasă-mă să te decongelez!" Ideea de a fi readusă la viaţă prin decongelare i s- 
a părut atunci şi îi pare şi acum teribil de amuzantă. 

Intre ei doi sporeşte, dacă nu intimitatea, atunci o prietenie pe care el o simte destul de 
solidă, pe care se poate baza. Poate că prietenia lor ar fi sporit între ei oricum, date fiind 



prietenia copiilor lor şi nenumăratele ore petrecute de ei împreună, şi poate că a 
contribuit la asta şi faptul că au făcut-o , dar el n-ar putea spune dacă e adevărat sau nu. 

Oare aşa apar familiile în lumea asta nouă, se întreabă el: se întemeiază mai curând pe 
prietenie decât pe iubire? Nu e obişnuit să fie doar prieten cu o femeie. Dar remarcă 
beneficiile. Şi, cu oarece prudenţă, se poate chiar bucura de această prietenie. 

— Povesteşte-mi despre tatăl lui Fidel, o roagă el pe Elena. 

— Nu mi-1 prea aduc aminte. 

— Dar cu siguranţă a avut un tată. 

— Bineînţeles. 

— Tatăl semăna oarecum cu mine? 

— Nu ştiu. Nu-mi dau seama. 

— Vorbind ipotetic, ai putea să te gândeşti la cineva ca mine ca la un soţ? 

.A. 

— Cineva ca tine? In ce sens ca tine? 

— Te-ai mărita cu cineva ca mine? 

— Dacă ăsta e felul tău de a mă întreba dacă m-aş mărita cu tine, atunci răspunsul este 
da, m-aş mărita. Ar fi bine pentru Fidel şi David, pentru amândoi. Când ai vrea s-c 
facem? Pentru că oficiul de stare civilă este deschis numai în timpul săptămânii. Poţi să-ţi 
iei liber? 

— Sigur că da. Şeful nostru este foarte înţelegător. 

După această propunere ciudată şi după ciudata acceptare (în privinţa căreia el nu face 
nimic), el începe să simtă o oarecare precauţie din partea Elenei şi o nouă tensiune în 
relaţia lor. Dar nu regretă că a întrebat. îşi caută şi el drumul. îşi croieşte o viaţă nouă. 

— Cum te-ai simţi, o întreabă el în altă zi, dacă m-aş vedea cu o altă femeie? 

— Prin m-aş vedea înţelegi să faci sex cu ea? 

— Poate. 

— Şi la cine te gândeşti? 

— La nimeni în mod special. Pur şi simplu explorez posibilităţi. 

— Explorezi? N-a sosit timpul să te aşezi la casa ta? Nu mai eşti om tânăr. 

El tace. 

— Mă întrebi cum m-aş simţi. Vrei un răspuns scurt, sau unul complet? 

— Unul complet. 

— Prea bine. Prietenia noastră este bună pentru băieţi, asupra acestui aspect suntem 
de acord. Au devenit apropiaţi. Pe noi ne consideră drept o singură prezenţă protectoare. 
Prin urmare, pentru ei nu ar fi bine dacă prietenia noastră s-ar sfârşi. Şi nu văd de ce s-ar 
întâmpla asta doar pentru că te vezi cu altă femeie. Totuşi, bănuiesc că vei dori să încerci 
cu această femeie acelaşi experiment pe care l-ai încercat şi cu mine şi că în cursul 
experimentului nu vei mai ţine legătura cu Fidel şi cu mine. Prin urmare, o să formule 2 
acum ceva ce speram să ajungi să înţelegi singur. Vrei să te vezi cu această altă femeie 
pentru că eu nu-ţi ofer lucrul de care crezi că ai nevoie, adică o izbucnire pasională. 
Singură prietenia nu te satisface. Ii lipseşte ceva dacă nu e însoţită de o erupţie pasională. 
După părerea mea, ăsta e un mod vechi de a gândi. Conform acestui mod vechi de a 
gândi, indiferent cât de mult ai, întotdeauna îţi va lipsi ceva. D enumirea pe care ai ales s- 
o dai acestui şi-mai-mult care lipseşte e pasiune. Dar uite că sunt dispusă să pun pariu că. 



dacă mâine ţi s-ar oferi toată pasiunea pe care ţi-o doreşti - cu lopata ţi s-ar oferi, ai găsi 
de îndată ceva nou ce-ţi lipseşte, ce nu ai. Această nemulţumire fără sfârşit, această 
tânjire după şi-mai-multul care lipseşte, e un mod de gândire de care noi ne-am dezbărat, 
în opinia mea. Nimic nu lipseşte. Nimicul despre care tu crezi că îţi lipseşte e o iluzie. 
Trăieşti o iluzie. Poftim. Ai vrut un răspuns complet, ţi l-am dat. Iţi ajunge, sau tânjeşt 
după şi mai mult? 

E o zi fierbinte, această zi a răspunsului complet. Radioul e dat încet; zac amândoi pe 
pat, în apartamentul ei, complet îmbrăcaţi. 

— Din punctul meu... începe el, dar Elena îl întrerupe: 

— Ssst, zice ea. Gata cu vorba, măcar azi. 

— De ce? 

— Pentru că una-două o să ne luăm la harţă, şi nu vreau. 

Prin urmare, amuţesc amândoi, zac tăcuţi unul lângă altul, ascultând ba ţipătul 
pescăruşilor care se rotesc deasupra curţii, ba râsetul băieţilor care se joacă, ba muzica de 
la radio, a cărei melodicitate necontenită, calmă, îl liniştea cândva, dar acum îl irită pur şi 
simplu. 

Ceea ce vrea el să spună, din punctul lui de vedere , este că viaţa aici e mult prea placidă 
pentru gustul lui, prea îi lipsesc suişurile şi coborâşurile, drama, tensiunea - în fapt, 
seamănă prea mult cu muzica de la radio. Anodina : ăsta e cuvântul spaniol? 

A / 

îşi aminteşte că odată l-a întrebat pe Alvaro de ce nu sunt niciodată ştiri la radio. 

— Ştiri despre ce? n-a priceput Alvaro. 

— Ştiri despre ce se petrece în lume, a replicat el. 

— A, a făcut Alvaro, păi, se-ntâmplă ceva? 

Ca şi înainte, era să-l suspecteze că-1 ironizează. Dar nu, niciun strop de ironie. 

Alvaro nu e omul care să ironizeze. Nici Elena. Elena este o femeie inteligentă, dar nr 
vede nicio ambiguitate în lume, nicio diferenţă între felul în care lucrurile par să fie şi 
felul în care sunt. O femeie inteligentă, o femeie admirabilă, care din cele mai 
neînsemnate lucruri - croitorie, lecţii de muzică, treburi gospodăreşti - şi-a încropit o 
viaţă nouă, o viaţă din care ea susţine - pe bună dreptate? - că nu-i lipseşte nimic. 
Aceeaşi poveste şi în cazul lui Alvaro şi al docherilor: n-au nicio năzuinţă secretă, nici 
gând să tânjească după un altfel de viaţă. Doar el e excepţia, cel nesatisfăcut, cel 
nepotrivit. Ce-i rău cu el? E oare, aşa cum spune Elena, doar modul vechi de a gândi şi d( 
a simţi, care încă nu a murit în el, ci se zvârcoleşte cu ultimele puteri? 

Aici, lucrurile nu-şi au greutatea pe care o merită: asta ar vrea el să-i spună Elenei îr 
cele din urmă. Muzica pe care o auzim n-are greutate. Amorul nostru n-are greutate. 
Mâncarea pe care o mâncăm, groaznicul nostru regim de pâine, n-are substanţă - îi 
lipseşte substanţialitatea cărnii de animal, cu toată gravitatea implicită a vărsării de 

.A. 

sânge şi a sacrificiului. înseşi cuvintelor noastre le lipseşte greutatea, cuvintele astea 
spaniole care nu vin din inima noastră. 

Muzica ajunge la sfârşitul ei graţios. El se ridică. 

— Trebuie să plec, zice el. Iţi aminteşti cum mi-ai spus deunăzi că nu te chinuie 
amintirile? 

— Asa am zis? 

9 



— Da, aşa ai zis. Când ne uitam la meciul de fotbal în parc. Ei bine, eu nu sunt ca tine 
Pe mine, amintirile mă chinuie, sau umbrele amintirilor. Ştiu că drumul până aici ar fi 
trebuit să ne cureţe cu totul de trecut, şi e adevărat, nu am un repertoriu bogat la care să 
fac apel. Dar umbrele stăruie totuşi. Mă chinuie. Doar că nu folosesc cuvântul chin. Mă 
tin cu dinţii de umbre. 

9 • 

— Asta e bine, zice Elena. E nevoie de tot felul în grădina lumii. 

Fidel şi David se reped în cameră, îmbujoraţi, asudaţi, plini de viaţă. 

— Avem biscuiţi? întreabă Fidel. 

— In borcan, în dulap, zice Elena. 

Băieţii dispar în bucătărie. 

— Vă distraţi bine? strigă Elena. 

— îhî, răspunde Fidel. 

— Foarte bine, zice Elena. 



Capitolul 9 


— Cum merg lecţiile de muzică? îl întreabă el pe băiat. îţi plac? 

— îhî. Ştii ceva? Când o să crească mare. Fidel o să-şi cumpere o vioară mică, mică - 
arată cât de mică va fi vioara: doar două lăţimi de palmă - şi o să poarte un costum de 
clovn şi o să cânte la vioară la circ. Putem să mergem la circ? 

— Când o să vină circul în oraş, o să mergem cu toţii. Putem să-l invităm şi pe Alvaro, 
poate şi pe Eugenio. 

Băiatul se bosumflă. 

— Nu vreau să vină Eugenio. Zice tot felul de lucruri despre mine. 

— A zis o singură chestie, că ai pe dracu' în tine, e un fel de-a zice. Adică înseamnă că 
ai o scânteie în tine care te face să fii bun la sah. Un drăcusor. 

9 9 

— Nu-mi place de el. 

— Bine, bine, nu-1 invităm pe Eugenio. Ce înveţi la lecţiile de muzică, în afară de game? 

— Să cânt din gură. Vrei să mă auzi? 

— Mi-ar plăcea. Nu ştiam că Elena predă şi canto. E plină de surprize. 

Sunt în autobuz, ies din oraş, se duc la ţară. Mai sunt câţiva pasageri, dar băiatul nu se 
jenează să cânte: 


Wer reitet so spat durch Dampfund Wind? 

Er ist der Vater mit seinem Kind; 

Er halt den Knaben in dem Arm, 

Er futtert ihn Zucker, er kiisst ihm ivarm. 

— Asta-i tot. E în engleză. Pot să învăţ engleza? Nu vreau să mai vorbesc spaniola. Ni 
pot să sufăr spaniola. 

— Vorbeşti foarte bine spaniola. Şi cânţi foarte frumos. Poate te vei face cântăreţ când 
o să fii mare. 

— Nu. O să mă fac magician, la circ. Ce înseamnă Wer reitet so? 

— Nu ştiu. Nu vorbesc engleza. 

— Pot să mă duc la scoală? 

— Va trebui să mai aştepţi pentru şcoală, până la următoarea ta zi de naştere. Şi atunci 
te vei putea duce cu Fidel. 

Coboară la staţia denumită Terminal, unde autobuzul se întoarce. Harta pe care a luat-o 
din staţia de autobuz indică poteci şi trasee până între dealuri; planul lui este să urmeze 
o potecă şerpuitoare care duce la un lac - pe hartă, acesta este înconjurat de raze, indiciu 
pentru un loc pitoresc. 

Sunt ultimii pasageri care coboară şi singurii care pornesc pe potecă. Ţinutul prin care 
trec este pustiu. Deşi pământul pare fertil, vegetaţia plină de sevă, nu-i nici urmă de 
aşezare omenească. 

9 

— Ce linişte e aici, la ţară! observă el, deşi, de fapt, pustietatea i se pare mai curând 
dezolantă decât liniştită. Ar fi mai bine să dea peste nişte animale pe care să i le arate 



băiatului, vite sau oi, sau porci, văzându-şi de treabă. Sau măcar nişte iepuri. 

Din când în când, văd păsări zburând, dar mult prea departe şi prea sus ca să-şi dea 
seama ce sunt. 

— Am obosit, îl anunţă băiatul. 

El se uită pe hartă. Sunt pe la jumătatea drumului până la lac. 

— O să te duc eu o vreme, îi zice el, până îţi revin puterile. (îl cocoaţă pe băiat pe 
umeri.) Să-mi zici dacă vezi un lac. De acolo vine apa pe care o bem noi. Să-mi zici dacă î 
vezi. De fapt, să-mi zici dacă vezi orice apă. Sau dacă vezi oameni. 

Merg înainte. Dar fie a citit el prost harta, fie harta e greşit întocmită, pentru că, după 
un urcuş abrupt şi un coborâş la fel de abrupt, poteca se termină fără veste la un zid de 
cărămidă şi la o poartă ruginită, acoperită de iederă. Lângă poartă, o pancartă roasă de 
vreme. El dă la o parte iedera. 

— La Residencia, citeşte el. 

— Ce-i residencia ? întreabă băiatul. 

— Residencia e o casă, una mare. Dar residencia asta poate că nu e decât o ruină. 

— Putem să intrăm? 

încearcă poarta, nu se clinteşte. Tocmai când dau să se întoarcă, vântul aduce până la ei 
sunetul slab al unor hohote de râs. Luându-se după zgomot, făcându-şi cu greu drum 
prin tufărişul des, ajung într-un loc unde zidul de cărămidă e înlocuit cu un gard din 
plasă de sârmă. De partea cealaltă a gardului e un teren de tenis, iar pe teren sunt trei 
jucători, doi bărbaţi şi o femeie, îmbrăcaţi în alb, bărbaţii cu cămăşi şi pantaloni lungi, 
femeia cu fustă largă şi o bluză cu guler răsfrânt, şi o şepcuţă cu cozoroc verde. 

Bărbaţii sunt înalţi, cu umeri laţi şi şolduri înguste; par să fie fraţi, poate chiar gemeni. 
Femeia a făcut echipă cu unul din ei împotriva celuilalt. Sunt jucători cu experienţă - îşi 
dă el seama din prima clipă, iscusiţi, cu joc rapid de picioare. Tipul care joacă singur este 
chiar foarte bun, le ţine piept fără probleme celor doi. 

— Ce fac? şopteşte băiatul 

— E un joc, explică el tot şoptit. Se numeşte tenis. încerci să trimiţi mingea pe lânge 
adversar. Aşa cum bagi gol la fotbal. 

Mingea nimereşte în gard. Intorcându-se să o recupereze, femeia îi vede. 

— Bună! salută ea şi îi zâmbeşte băiatului. 

Ceva se stârneşte în el. Cine e femeia asta? Zâmbetul ei, vocea ei, tinuta ei - are ceva 
vag familiar. 

— Bună dimineaţa, spune el, cu uscăciune în gât. 

— Hai, grăbeşte-te! o strigă partenerul ei. Minge de ghem. 

Nu mai urmează alt schimb de cuvinte. De fapt, când partenerul ei vine un minut mai 
târziu să recupereze mingea, le aruncă amândurora o privire încruntată, ca pentru a le da 
de înţeles că nu sunt bine-veniţi, nici măcar să privească. 

— Mi-e sete, şopteşte băiatul. 

Ii dă sticla cu apă, pe care a luat-o cu el. 

— Altceva n-avem? 

— Ce vrei... nectar? se răsteşte el în şoaptă. 

In clipa următoare îşi regretă iritarea. Scoate din rucsac o portocală şi scobeşte o gaură 



în coaj ă. Băiatul suge lacom. 

— E mai bine? întreabă el. 

Băiatul dă din cap. 

— Mergem la Residencia? 

— Asta trebuie să fie Residencia. Terenul de tenis trebuie să facă parte din ea. 

— Putem intra? 

— Putem încerca. 

Lăsând în urmă terenul de tenis, se afundă din nou în tufişuri, urmând zidul, până 
ajung pe neaşteptate la un drum ce duce la o poartă de fier dublă, înaltă. In spatele 
zăbrelelor, printre copaci, zăresc o clădire impozantă, din piatră închisă la culoare. 

Poarta este închisă, nu şi încuiată. Ei se strecoară înăuntru şi merg pe o alee, 
cufundându-se până la glezne în frunze moarte. O pancartă cu o săgeată indică o intrare 
arcuită ce dă într-o curte în mijlocul căreia se află o statuie de marmură, o siluetă mai 
înaltă de-un stat de om, a unei femei sau a unui înger în voaluri umflate de vânt, cu 
privirile îndreptate spre zare şi cu o torţă aprinsă în mână. 

— Bună ziua, domnule, zice o voce. Vă pot fi de folos? 

Vocea aparţine unui bărbat mai în vârstă, ridat, cocârjat. Poartă o uniformă neagre 
decolorată; a apărut dintr-un oficiu mic sau o gheretă, de lângă intrare. 

— Da. Tocmai am venit din oraş. Aş vrea să ştiu dacă am putea schimba o vorbă cr 
unul dintre rezidenţi, o doamnă care joacă tenis pe terenul din spate. 

— Doamna respectivă doreşte să stea de vorbă cu dumneavoastră, domnule? 

— Aşa cred. Trebuie să discut cu dânsa o chestiune importantă. O chestiune de familie 
Dar putem aştepta până se încheie meciul. 

— Şi numele doamnei? 

— Nu vi-1 pot spune, pentru că nu-1 cunosc. Dar o pot descrie. Aş spune că are vrec 
treizeci de ani, de înălţime medie, cu păr negru pe care-1 poartă pieptănat pe spate. Se 
află în compania a doi bărbaţi tineri. Şi e îmbrăcată complet în alb. 

— Sunt mai multe doamne la La Residencia care corespund în mare acestei descrieri 
domnule, şi câteva dintre ele joacă tenis. Tenisul este un mod de recreere destul de 
popular. 

Băiatul îl trage de mânecă. 

— Spune-i despre câine, şopteşte el. 

— Câine? 

Băiatul dă din cap. 

— Câinele pe care-1 aveau cu ei. 

— T ânărul meu prieten spune că au un câine, repetă el - deşi nu-şi aminteşte de niciun 
câine. 

— Aha, spune portarul. 

Se retrage în ghereta lui, trage uşa de sticlă după el. In lumina slabă, îl văd răsfoind 
hârtii. Apoi ridică receptorul, formează un număr, ascultă, pune receptorul jos, se 
întoarce. 

— Regret, domnule, nu răspunde. 

— Asta pentru că e pe terenul de tenis. Nu putem merge pur şi simplu la teren? 



— Regret, nu e permis. Vizitatorii nu au acces la facilităţile noastre. 

— Atunci putem aştepta aici până termină jocul? 

— Asta se poate. 

— Putem să ne plimbăm prin grădină cât aşteptăm? 

— Da. 

Se depărtează prin grădina năpădită de tufăriş. 

— Cine e doamna? întreabă băiatul. 


— N-ai recunoscut-o? 

Băiatul clătină din cap. 

— N -ai simţit nicio mişcare ciudată în piept când ni s-a adresat, când ne-a salutat - un 
fel de ciupitură de corzile inimii, ca şi când ai mai văzut-o cândva, în alt loc? 

Băiatul clatină din cap nesigur. 

— Te întreb pentru că doamna s-ar putea să fie tocmai persoana pe care-o căutăm. Cel 
puţin ăsta e sentimentul pe care îl am eu. 

— O să fie mama mea? 

— Nu pot să bag mâna-n foc. Va trebui s-o întrebăm. 

încheie un tur al grădinii. De data asta, există un răspuns. „Un domn la poartă, ca să ve 
vadă", îl aude el pe portar spunând. „Da... da..." 

Se întoarce către ei: 

— Aţi spus că e o problemă de familie, nu-i aşa, domnule? 

— Da, o problemă de familie. 

— Şi numele? 

— Numele nu contează. 

Portarul închide uşa şi reia conversaţia. In sfârşit, iese din nou. 

— Doamna vă primeşte, domnule, zice el. Dar există o mică problemă. Copiii nu ai 
voie în Residencia. Mă tem că băieţelul dumneavoastră va trebui să aştepte aici. 

— Ciudat. De ce n-au copiii voie? 

— Fără copii în La Residencia, domnule. Asta e regula. Nu fac eu regulile, eu doar I 
aplic. Va trebui să stea aici, în timp ce dumneavoastră vă veţi vizita familia. 

— Rămâi cu acest domn? îl întreabă el pe băiat. Mă întorc cât pot de repede. 

— Nu vreau, spune băiatul. Vreau să vin cu tine. 

— înţeleg. Dar sunt sigur că, în clipa în care va auzi că aştepţi aici, doamna va dori să 


vină să te întâlnească. Prin urmare, vrei să faci acest mare sacrificiu si să rămâi aici cu 

7 9 

acest domn, doar pentru foarte puţin timp? 

— O să te întorci? Promiti? 

9 

— Bineînţeles. 


Băiatul tace, nu vrea să-l privească în ochi. 


— Nu puteţi face o excepţie în acest caz? îl întreabă el pe portar. O să fie foarte 
cuminte, n-o să deranjeze pe nimeni. 


— Regret, domnule, fără excepţii. Unde am ajunge dacă am începe să facem excepţii! 
In curând, fiecare va dori să fie o excepţie, şi-atunci n-ar mai rămâne nicio regulă, nu-i 
asa? 

9 

— Poţi să te joci în grădină, îi zice el băiatului. Sunt mulţi copaci în care te poţi căţăra 



Mă întorc cât ai clipi. 

Urmând indicaţiile portarului, el traversează curtea pătrată, trece printr-o altă intrare, 
bate la o uşă pe care scrie Una. Niciun răspuns. Intră. 

Se pomeneşte într-o cameră de aşteptare. Zidurile sunt tapetate cu alb, cu un motiv de 
lire şi crini în verde-pal. Din lămpi ascunse, o lumină albă este proiectată discret în sus. 
Există o canapea albă din imitaţie de piele şi două fotolii. Pe o măsuţă lângă uşă, câteva 
sticle şi pahare de toate formele. 

Se aşază, aşteaptă. Minutele trec. Se ridică şi se uită pe coridor. Niciun semn de viaţă 

/'V 

In lipsă de altceva, cercetează sticlele. Xeres dulce, xeres sec. Vermut. Conţinut de alcool 
4. Oblivedo. Unde e Oblivedo? 

Ea apare brusc, îmbrăcată tot în costumul de tenis, mai vânjoasă decât părea pe teren, 
aproape voinică. Aduce o farfurie pe care o pune pe masă. Fără să-l salute, se aşază pe 
canapea, îşi încrucişează picioarele pe sub fusta lungă. 

— Voiaţi să mă vedeţi? îl întreabă. 

— Da. (Inima lui bate nebuneşte.) Mulţumesc că aţi venit. Numele meu este Simon. Nu 
mă cunoaşteţi, eu nu contez. Vin în numele altcuiva, şi vin cu o propunere. 

— Nu vreţi să luaţi loc? îl invită ea. Ceva de mâncare? Un pahar de xeres? 

Cu mâna tremurândă, îşi toarnă un pahar de xeres şi se serveşte din sandviciurile 
triunghiulare mici şi subţiri. Castravete. Se aşază de partea cealaltă a mesei, în faţa ei, dă 
pe gât lichiorul dulce. I se urcă imediat la cap. Tensiunea se evaporă, cuvintele se revarsă. 

— Am adus pe cineva aici. De fapt, copilul pe care l-aţi văzut la terenul de tenis. E 
afară, aşteaptă. Portarul nu l-a lăsat să intre. Pentru că e copil. Vreţi să veniţi să- 
cunoaşteţi? 

— Aţi adus un copil să mă cunoască? 

— Da. (El se ridică, îşi mai toarnă un pahar din xeresul eliberator.) îmi pare rău - 
trebuie să fie derutant, nişte străini care vin pe nepusă masă. D ar nu vă pot spune cât de 
important este. Am... 

Brusc, uşa se dă de perete şi băiatul însuşi apare în faţa lor, cu răsuflarea tăiată, 
gâfâind. 

— Vino aici, îi face el semn băiatului să se apropie. O recunoşti acum pe doamna? (Se 
întoarce către ea. Chipul ei e încremenit, tulburat.) Poate să vă ia de mână? întreabă el 
Iar către băiat: Vino, ia-o pe doamna de mână. 

Băiatul rămâne stană. 

Portarul îşi face intrarea în scenă, vădit supărat. 

— îmi pare rău, domnule, zice el, dar e împotriva regulilor, după cum v-am avertizat. 
Trebuie să vă rog să plecaţi. 

El se întoarce către femeie, aşteptând ajutor. E sigur că ea nu trebuie să se supune 
portarului ăstuia şi regulilor lui. Dar ea nu scoate niciun cuvânt de protest. 

— Aveţi milă! îl roagă el pe portar. Venim de foarte departe. Ce-ar fi să ne retragem cu 
toţii în grădină? Şi asta ar fi împotriva regulilor? 

— Nu, domnule. Dar ţineţi cont că porţile se închid la cinci fix. 

El se adresează femeii: 

— Putem merge în grădină? Vă rog! Acordaţi-mi şansa asta, să vă explic. 



în tăcere, cu băiatul ţinându-1 de mână, cei trei traversează curtea şi ies în grădina 
neîngrijită. 

— Complexul acesta trebuie să fi fost magnific odată, observă el, încercând să degajeze 
atmosfera, să se comporte ca un adult cu scaun la cap. Păcat că grădina e lăsată în 
paragină. 

— Avem un singur grădinar cu normă întreagă. E depăşit. 

— Şi dumneavoastră? Locuiţi aici de multă vreme? 

- D e ceva timp. Dacă urmăm poteca de colo, ajungem la un iaz cu caraşi aurii. S-ai 
putea ca fiului dumneavoastră să-i placă. 

— De fapt, eu nu sunt tatăl lui. Am grijă de el. Sunt un fel de îngrijitor. Temporar. 

— Unde sunt părinţii lui? 

— Părinţii lui... Din acest motiv suntem aici. Băiatul nu are părinţi, nu în felul obişnuit. 
A fost un incident nefericit la bordul vaporului în timpul voiajului încoace. S-a pierdut c 
scrisoare care ar fi explicat totul. Ca rezultat, părinţii lui s-au pierdut sau, mai corect, el s- 
a pierdut. El şi mama lui au fost despărţiţi, şi încercăm să o găsim. Cu tatăl lui e alte 
poveste. 

Au ajuns la iazul promis, în care se găsesc într-adevăr caraşi aurii, şi mici, şi mari. 
Băiatul îngenunchează la margine şi, cu o frunză de rogoz, încearcă să-i ademenească 
spre el. 

— Ca să fiu mai exact, zice el, vorbind încet şi iute, băiatul nu are mamă. De când am 
coborât de pe vapor, o căutăm. Vreţi să vă gândiţi la posibilitatea de a-1 lua 
dumneavoastră? 

— Să-l iau? 


— Da, să-i fiţi mamă. Vreţi să-l luaţi ca fiu al dumneavoastră? 

— Nu înţeleg. De fapt, nu înţeleg nimic. Sugeraţi să vă adopt băiatul? 

— Nu să-l adoptaţi. Ci să-i fiţi mamă, mamă întru totul. Nu avem decât o mamă, fiecare 
dintre noi. Vreţi să fiţi acea unică mamă pentru el? 

Până în acest punct, ea l-a ascultat cu atenţie. Acum însă începe să se uite în jur, cu c 
privire rătăcită, parcă sperând ca cineva - portarul, unul dintre companionii de tenis, 
oricine - să vină s-o salveze. 

— Şi mama lui reală? întreabă ea. Unde e? Mai trăieşte? 

El crezuse că băiatul era prea absorbit de caraşii aurii ca să asculte. Dar acum, deodată 
prinde glas: 

— Nu e moartă! 

— Atunci, unde e? 

Băiatul tace. O vreme, tace şi el. Apoi spune: 

— Vă rog să mă credeţi - vă rog să mă credeţi pe cuvânt, chestiunea aceasta nu e 
simplă. Băiatul este fără mamă. Ce înseamnă asta nu vă pot explica, pentru că nu-mi pol 
explica nici mie însumi. Dar vă promit că dacă veţi spune pur şi simplu da, fără să staţi pe 
gânduri, fără regrete, totul se va limpezi, limpede ca lumina zilei, eu aşa cred. Prin 
urmare: îl veţi accepta pe acest copil ca fiind al dumneavoastră? 

Ea se uită la încheietura mâinii, la care nu are niciun ceas. 

— Se face târziu, spune ea. Fraţii mei mă aşteaptă. 



Se răsuceşte pe călcâie şi porneşte cu paşi mari şi iuţi spre clădire, cu fusta foşnindu-i 
prin iarbă. 

El fuge după ea. 

A 

— Vă rog, zice. încă o clipă. Uite, vă scriu numele lui. Numele lui e David. Asta est 
numele sub care este cunoscut, numele care i s-a dat în lagăr. Şi la această adresă locuim, 
chiar în afara oraşului, în Satul Estic. Vă rog să vă gândiţi. 

Ii vâră cu forţa bucata de hârtie în mână. Apoi ea dispare. 

— Nu mă vrea? întreabă copilul. 

— Ba cum să nu?! Eşti un băiat atât de frumos, de deştept, cine nu te-ar vrea? Dar ma 
întâi trebuie să se obişnuiască cu ideea. Am plantat sămânţa în mintea ei, acum trebuie 
să avem răbdare şi să o lăsăm să crească. Atâta vreme cât tu şi cu ea vă simpatizaţi, cu 
siguranţă sămânţa va creşte şi va înflori. Iţi place de doamna asta, nu-i aşa? Vezi cât de 
bună e, bună şi blândă! 

Băiatul tace. 

Când nimeresc drumul de întoarcere spre capătul liniei de autobuz, e aproape 
întuneric. In autobuz, băiatul adoarme în braţele lui; e nevoit să-l ducă în braţe, adormit, 
de la staţia de autobuz până la apartament. 

In mijlocul nopţii, e trezit dintr-un somn adânc. Băiatul stă în picioare lângă patul lui, 
cu lacrimi şiroindu-i pe obraji. 

— Mi-e foame! scânceşte el. 

El se ridică din pat, încălzeşte nişte lapte, unge cu unt o felie de pâine. 

— O să locuim acolo? întreabă băiatul cu gura plină. 

— La Residencia? Nu cred. Eu n-aş avea ce să fac acolo. Aş ajunge ca o albină din ai 
care se învârte în jurul stupului, aşteptând ora mesei. Dar putem vorbi mâine-dimineaţă. 
Avem destul timp. 

— Nu vreau să locuiesc acolo. Vreau să stau aici, cu tine. 

— Nimeni n-o să te oblige să locuieşti unde nu vrei. Acum hai înapoi în pat. 

Stă cu copilul, îl mângâie încet, până ce acesta adoarme. Vreau să stau cu tine. Ce se 
întâmplă dacă această dorinţă va deveni amarnicul adevăr? Oare are în el capacitatea să-i 
fie şi tată, şi mamă acestui copil, să-l crească în spiritul a tot ce e bun, şi în acelaşi timp 
să-şi păstreze slujba de la docuri? 

Se blestemă în sinea lui. Dacă ar fi prezentat cazul lor cu mai mult calm, mai raţional! 
Dar nu, trebuia să se comporte ca un nebun, năpustindu-se asupra bietei femei, cu 
rugăminţile şi pretenţiile lui. Ia copilul ăsta! Fii singura lui mamă posibilălMai bine găsea 
o cale de a-i pune copilul direct în braţe, trup lipit de trup, carne lipită de carne. Atunci 
amintirile care sunt mai adânci decât orice gând s-ar fi putut trezi, şi totul ar fi fost bine. 
Dar, vai, pentru ea a fost totul prea brusc, momentul acesta nemaipomenit, aşa cum şi 
pentru el a venit prea brusc. A explodat asupra lui ca o stea, iar el n-a putut fi la aceeaşi 
înălţime. 



Capitolul 10 


Se dovedeşte totuşi că nu e totul pierdut. Când bate miezul zilei, băiatul urcă în fuga 
scările, într-o stare de agitaţie teribilă. 

— Sunt aici, sunt aici! strigă el. 

— Cine-i aici? 


— Doamna de la La Residencia! Doamna care va fi mama mea! A venit într-o maşină. 

Doamna, care soseşte la uşă purtând o rochie albastră-închis, cam sobră, cu o 

pălărioară caraghioasă, prinsă cu un ac de pălărie aurit, de prost gust, şi - nu-i vine să-şi 
creadă ochilor - mănuşi albe, ca şi când ar urma să întâlnească un avocat, nu a venit 
singură. E însoţită de tânărul înalt, bine făcut, care a jucat cu atâta îndemânare împotriva 
a doi adversari pe terenul de tenis. 

— Fratele meu, Diego, explică ea. 

Diego îl salută cu o înclinare a capului, fără să scoată un cuvânt. 

— Vă rog, luaţi loc, le spune el oaspeţilor. Dacă nu vă deranjează să folosiţi patul.., 
încă nu am cumpărat mobilă. Pot să vă ofer un pahar cu apă? Nu? 

Doamna de la La Residencia se aşază lângă fratele ei, pe marginea patului; trag( 
nervoasă de mănuşi, îşi drege glasul. 

— Vreţi, vă rog, să repetaţi ce aţi spus ieri? zice ea. începeţi de la început, de la 
începutul începutului. 

— Dacă aş începe de la începutul începutului, am sta aici toată ziua, spune el, 
încercând să pară cumpănit, şi mai ales încercând să pară întreg la minte. D aţi-mi voie 
mai curând să vă spun următoarele: Noi, David şi cu mine, am venit aici, la fel ca toate 
lumea, în căutarea unei vieţi noi, a unui nou început. Ceea ce vreau pentru David, ceea ce 
vrea şi D avid, este o viaţă normală la fel ca a oricărui alt tânăr. D ar - e de la sine înţeles - 
pentru a duce o viaţă normală are nevoie de o mamă, trebuie să se fi născut dintr-o 
mamă, ca să spun aşa. Am dreptate, nu-i aşa? zice, întorcându-se către băiat. Asta îţi 
doreşti. Iţi doreşti să ai mamă. 

Băiatul dă energic din cap. 

— Am fost întotdeauna sigur - nu mă întrebaţi de ce - că o s-o recunosc pe mama lui 
D avid în clipa în care o voi vedea; şi acum, că v-am întâlnit, ştiu că am avut dreptate. N r 
se poate să fi ajuns din întâmplare la La Residencia. Trebuie să fi fost îndrumaţi într- 
acolo de o mână. 

Din câte vede el, Diego va fi cel care îi va face probleme: Diego, nu femeia, al cărei 
nume nu-1 cunoaşte şi nici nu vrea să-l afle. Femeia n-ar fi aici dacă n-ar fi dispusă să se 
lase cucerită. 

— O mână nevăzută, repetă el. Zău! 

Privirea lui Diego îl sfredeleşte. Mincinosule! zice privirea. 

El trage adânc aer în piept. 

— Aveţi îndoieli, îmi dau seama. Cum poate acest copil, pe care nu l-am văzut în viaţa mea, 
să fie copilul meu? vă întrebaţi. Vă implor: daţi îndoiala la o parte, ascultaţi în schimb ce 
vă spune inima. Uitaţi-vă la el. Uitaţi-vă la băiat. Ce vă spune inima? 



Tânăra nu răspunde, nu se uită deloc la băiat, ci se întoarce către fratele ei, ca pentru a 
spune: Vezi? E aşa cum ţi-am spus. Ascultă ce propunere incredibilă, dementă îmi face! Ce si 
fac? 

Bărbatul spune cu voce joasă: 

— E vreun loc retras unde putem merge? 

— Bineînţeles. Putem ieşi afară. 

II conduce pe Diego jos, traversează curtea, traversează pajiştea, până la o bancă, la 
umbra unui copac. 

— Luaţi loc, îl invită el. 

Diego ignoră invitaţia. El însă ia loc. 

— Cu ce vă pot ajuta? întreabă el. 

Diego se propteşte cu un picior de bancă şi se apleacă spre el. 

— In primul rând, cine eşti mata şi de ce umbli după sora mea? 

— N-are importanţă cine sunt. Eu nu contez. Eu sunt un fel de servitor. Am grijă dt 
băiat şi nu umblu după sora dumneavoastră. O caut pe mama copilului. E o diferenţă. 

— Cine-i copilul ăsta? De unde l-ai cules? Ţi-e nepot? Unde-i sunt părinţii? 

.A. 

— Nu mi-e nici nepot, nici fiu. Nu suntem rude. întâmplător ne-am întâlnit, pe vapor, 
când el a pierdut nişte documente pe care le ducea cu sine. D ar ce importanţă au toate 
astea? Sosim aici curăţaţi de trecut, cu toţii, dumneavoastră, eu, sora dumneavoastră, 
băiatul. Din întâmplare, băiatul e în grija mea. Poate că nu e destinul pe care să mi-] 
doresc, dar îl accept. Cu timpul, băiatul a ajuns să conteze pe mine. Ne-am apropiat. Dai 
nu pot să fiu totul pentru el. Nu pot să-i fiu mamă. Sora dumneavoastră - îmi pare rău, 
nu-i cunosc numele - este mama lui, mama lui naturală. Nu pot explica cum e posibil aşa 
ceva, dar aşa este, pur şi simplu. Şi ea ştie în inima ei. Altfel de ce ar fi venit azi aici? La 
suprafaţă poate că este calmă, dar sub această suprafaţă văd cât de emoţionată este de 
acest dar extraordinar, darul de a avea un copil. 

— In La Residencia, copiii nu au voie. 

— Nimeni n-ar îndrăzni să despartă o mamă de copilul ei, indiferent de ce scrie în 
regulament. Iar sora dumneavoastră n-ar trebui să continue să locuiască la La Residencia. 

Ar putea să se instaleze în apartamentul de aici. E al ei. 1-1 cedez. Găsesc eu unde s; 
locuiesc. 

Aplecându-se ca pentru a vorbi între patru ochi, Diego îi dă brusc o palmă peste cap 
Şocat, încercând să se ferească, primeşte o a doua palmă. Nu sunt lovituri grele, dar îl 
zdruncină. 

— De ce faci asta? exclamă el, sărind în picioare. 

— Nu-s idiot! sâsâie Diego. Crezi că sunt idiot? 

Şi iar ridică o mână ameninţătoare. 

— Nu te-am luat nicio clipă de idiot. (Trebuie să-l oprească pe tânărul ăsta, care 
probabil e foarte supărat - şi cine n-ar fi? - de această intervenţie bizară în viaţa lui.) E o 
poveste neobişnuită, recunosc. Dar gândeşte-te puţin şi la copil. Nevoile primează. 

Rugămintea lui n-are efect: Diego îl priveşte la fel de agresiv ca înainte. El îşi joad 
ultima carte. 


— Hai, Diego, zice, ascultă-ţi inima! Dacă există bunătate în inimă, sigur n-o să ţii ur 



copil departe de mama lui! 

— Nu eşti tu ăla care să se îndoiască de bunătatea mea, zice Diego. 

— Atunci dovedeşte-o! Vino înapoi cu mine şi dovedeşte-i copilului de câtă bunătate 
eşti capabil. Hai! 

Se ridică şi-l ia pe Diego de braţ. 

Ii întâmpină un spectacol ciudat. Sora lui Diego stă în genunchi pe pat, cu spatele la ei, 
călărindu-1 pe băiat - care zace întins pe spate, sub ea, cu rochia ridicată încât i se zăresc 
coapsele solide, destul de groase. 

— Unde-i păianjenul, unde-i păianjenul...? lălăie ea cu voce înaltă, piţigăiată. Degetele 
ei coboară pe pieptul lui în jos, până la catarama curelei; îl gâdilă, iar băiatul se zbate 
zguduit de hohote nestăpânite de râs. 

— Ne-am întors, anunţă el cu voce tare. 

Ea se dă iute jos din pat, chipul îi e îmbujorat. 

— Ines şi cu mine jucăm un joc, zice băiatul. 

Ines! Prin urmare, ăsta e numele! Şi în nume, esenţa! 

— Ines! exclamă fratele şi o cheamă cu un gest poruncitor. 

Netezindu-şi rochia, ea porneşte repede după el. Din coridor se aud şoapte furioase. 

Ines se întoarce cu pas apăsat şi cu fratele pe urme. 

— Vrem să ne mai spui toată povestea încă o dată. 

— Vreţi să-mi repet propunerea? 

-Da.’ 

— Foarte bine. Eu propun ca dumneata să devii mama lui David. Eu nu mai am nici< 
pretenţie asupra lui (el poate să pretindă ceva de la mine, dar asta e o altă chestiune). Voi 
semna orice hârtie pe care mi-o pui în faţă, ca să confirm. Dumneata şi el puteţi locui 
împreună ca mamă şi fiu. Când vrei. 

Diego pufneşte exasperat. 

— Ce aiureală totală! exclamă el. Nu poţi să fii mama acestui copil, are deja o mamă, 
mama care l-a născut! Fără permisiunea mamei lui, nu poţi să-l adopţi. Ascultă la mine! 

Schimbă priviri tăcute cu Ines. 

.A. .A. 

— II vreau, zice ea, adresându-se nu lui, ci fratelui ei. II vreau, repetă ea. Dar nu putem 
sta la La Residencia. 

— După cum i-am spus fratelui dumitale, eşti bine-venită să te muţi aici. Se poate şi 
azi. Mă mut imediat. Aceasta va fi noua dumitale casă. 

— Nu vreau să pleci, spune băiatul. 

— Nu plec departe, băiete. Mă duc să stau cu Elena şi Fidel. Tu şi mama ta puteţi veri 
oricând în vizită. 

— Vreau să stai aici, zice băiatul. 

— E frumos din partea ta, dar nu mă pot băga între tine şi mama ta. De-acum, tu şi ea c 
să fiţi împreună. Veţi fi o familie. Eu nu pot să fac parte din această familie. Dar vă voi 
ajuta, vă voi servi şi vă voi ajuta. Promit. Se întoarce către Ines: Ne-am înţeles? 

— Da. (Acum, că s-a hotărât, Ines a devenit destul de imperioasă.) Ne vom întoarci 
mâine. Vom aduce şi câinele. Vecinii tăi vor avea ceva împotriva unui câine? 

— N-ar îndrăzni. 



Până să se întoarcă Ines şi fratele ei a doua zi dimineaţa, el a măturat podelele, a frecai 
faianţa, a schimbat aşternuturile; catrafusele lui sunt strânse într-o legătură, el e gata de 
plecare. 

D iego conduce procesiunea care intră în apartament, cărând o valiză mare pe umăr. O 
trânteşte pe pat. 

— Mai sunt de venit, anunţă el ameninţător. 

Şi aşa e: un cufăr, încă şi mai mare, şi un maldăr de aşternuturi, care include o plapumă 
de puf imensă. 

El, Simon, nu se lungeşte cu despărţirea. 

— Să fii bun, îi spune el băiatului. Nu-i plac castraveţii, îi spune lui Ines. Şi lasă c 
lumină aprinsă când se culcă, nu-i place să doarmă pe întuneric. 

Ea nu dă semne că l-ar fi auzit. 

— E frig aici, zice ea, frecându-şi mâinile. Mereu e aşa frig? 

— O să cumpăr un radiator electric. O să-l aduc într-o zi-două. 

Lui Diego îi întinde mâna, pe care acesta o strânge în silă. Apoi îşi ia legătura cr 
lucrurile sale şi, fără să se uite în urmă, pleacă. 

Spusese că va sta la Elena, dar de fapt n-are de gând una ca asta. Se îndreaptă spre 
docuri, care sunt pustii la sfârşit de săptămână, şi-şi depozitează catrafusele în mica 
baracă de lângă Cheiul Doi, unde oamenii îşi ţin hainele de lucru. Apoi se întoarce le 
Blocuri şi bate la uşa Elenei. 

— Bună, putem sta de vorbă? 

In timp ce beau o ceaşcă de ceai, el îi înfăţişează noul aranjament. 

— Sunt sigur că David o să înflorească, acum că are o mamă care să-l îngrijească. Ni 
era bine pentru el să-l cresc eu. Era aproape silit să se poarte ca un om mare. Un copil are 
nevoie de copilărie, nu crezi? 

— Nu pot să cred ce aud, ripostează Elena. Un copil nu e un pui de găină pe care să- 
vâri sub aripa unei găini străine ca să crească. Cum ai putut să-l dai pe David pe mâne 
cuiva care ţi-e cu totul necunoscut, o femeie care 

probabil acţionează sub imboldul unui capriciu şi care îşi va pierde interesul înainte să 
se sfârşească săptămâna şi va vrea să ţi-1 dea înapoi? 

— Te rog. Elena, nu o judeca pe această Ines înainte să o fi întâlnit. Nu acţionează 
dintr-un capriciu; dimpotrivă, cred că o mână o forţă mai puternică decât ea însăşi. 
Contez pe tine să ne ajuţi, să o ajuţi. Se află pe un teritoriu necunoscut; habar nu are ce 
înseamnă să fie mamă. 

— Nu o judec pe această Ines a ta. Dacă îmi va cere ajutorul, o să i-1 dau. Dar ea nu < 
mama băiatului tău şi ar trebui să încetezi s-o numeşti astfel. 

— Elena, ea este mama lui. Am sosit în ţara asta fără nimic altceva în afară de o 
convingere de neclintit: că o voi recunoaşte pe mama băiatului atunci când o voi vedea. 
Şi, în clipa în care am dat cu ochii de Ines, am ştiut că ea este. 

— Te-ai luat după o intuiţie? 

— Mai mult decât o intuiţie. O convingere. 

— O convingere, o intuiţie, o amăgire - care-i deosebirea, când nu poate fi pusă sub 



semnul îndoielii? Ţi-a trecut prin cap că, dacă am trăi cu toţii după intuiţiile noastre, 
lumea ar fi cuprinsă de haos? 

— Nu ştiu dacă ăsta ar fi efectul. Şi ce-i rău într-un pic de haos din când în când, dacă 
are ca rezultat ceva bun? 

Elena ridică din umeri: 

— Nu vreau să mă cert cu tine. Fiul tău nu a fost la oră astăzi. Nu e prima lecţie la can 
lipseşte. Dacă e să renunţe la muzică, te rog, anunţă-mă. 

— Nu mai sunt eu în măsură să decid. Şi, încă o dată, nu este fiul meu, nu sunt tatăl 
lui. 

— Serios? Continui să negi acest lucru, dar uneori nu ştiu ce să cred. Nu mai zic nimic 
Unde o să-ţi petreci noaptea? In sânul noii tale familii? 

Nu. 

— Vrei să dormi aici? 

El se ridică de la masă. 

— Mulţumesc, dar am aranjat altceva deja. 

In ciuda faptului că turturelele care şi-au făcut cuib în uluc râcâie şi se foiesc şi uguie 
fără încetare, el doarme destul de bine în noaptea aceea, pe patul de saci din micul său 
bârlog. Nu mănâncă nimic de dimineaţă, cu toate acestea e în stare să muncească toată 
ziua şi se simte bine la sfârşitul ei, chiar dacă uşor aerian, uşor spectral. 

Alvaro îl întreabă de băiat, iar el este atât de impresionat de grija lui Alvaro, încât preţ 
de o clipă se gândeşte să-i spună vestea cea bună, anume că mama băiatului a fost găsită. 
Apoi însă, amintindu-şi reacţia Elenei exact la aceeaşi veste, se abţine şi spune c 
minciună: David a fost luat de profesoara lui de muzică la un mare eveniment muzical. 

Eveniment muzical, repetă Alvaro cu un aer de îndoială pe chip: ce-i aia, şi unde are 
loc? 

N-are idee, zice el şi schimbă subiectul. După părerea lui, ar fi păcat ca băiatul să 
piardă legătura cu Alvaro şi să nu-şi mai vadă prietenul, pe El Rey, calul de tracţiune. 
Speră ca, după ce-şi va fi întărit legătura cu el, Ines să-l lase pe băiat să viziteze docurile. 
Trecutul este atât de împresurat de norii uitării, încât nu e sigur că amintirile sale sunt cu 
adevărat amintiri, şi nu poveşti pe care le născoceşte el; dar ştie că i-ar fi plăcut teribil 
dacă, în copilărie, ar fi fost lăsat să plece într-o bună dimineaţă în compania unor bărbaţi 
în toată firea şi să-şi petreacă ziua ajutându-i să descarce şi să încarce vapoare mari. O 
doză de realitate nu poate decât să-i facă bine copilului, aşa gândeşte el, atâta vreme cât 
doza nu e prea bruscă sau prea mare. 

Intenţionase să treacă pe la Naranjas, după provizii, dar a lăsat-o pentru mult prea 
târziu; când ajunge acolo, prăvălia a închis. Flămând, simţindu-se singur, bate încă o dată 
la uşa Elenei. Uşa o deschide Fidel, îmbrăcat în pijama. 

— Salut, tinere Fidel, zice el, pot să intru? 

Elena sade la masă, coase. Nu-1 salută. Nu-şi ridică ochii de pe lucrul ei de mână. 

— Bună, o salută el. E ceva în neregulă? S-a întâmplat ceva? 

Ea clatină din cap. 

— David nu mai poate veni aici, zice Fidel. Doamna cea nouă zice că nu poate veni. 

— Doamna cea nouă, zice Elena, ne-a anunţat că fiul tău nu are voie să se joace cu 



Fidel. 

— Dar de ce? 

Ea ridică din umeri. 

— D ă-i răgaz să se acomodeze, spune el. E ceva nou pentru ea să fie mamă. E normal sa 
fie niţel imprevizibilă la început. 

— Imprevizibilă? 

— Imprevizibilă în judecăţile ei. Exagerat de prudentă. 

— Bunăoară să-i interzică lui David să se joace cu prietenii lui? 

— Nu vă cunoaşte, nici pe tine, nici pe Fidel. După ce vă va cunoaşte, o să vadă ce 
influenţă bună ai asupra lui. 

— Şi ce soluţie propui ca să ne cunoască? 

— Intr-o bună zi tot o să vă întâlniţi. In fond, sunteti vecine. 

9 '9 

— Vom vedea. Ai mâncat? 

— Nu. Magazinele s-au închis până să ajung eu. 

— Adică Naranjas. Naranjas e închis lunea, ţi-aş fi putut spune eu. Pot să-ţi ofer c 
farfurie de supă, dacă nu te deranjează să mănânci la fel ca aseară. Unde locuieşti? 

— Am o cameră lângă docuri. Cam primitivă, dar nu-mi trebuie mai mult deocamdată. 
Elena încălzeşte oala cu supă, îi taie o felie de pâine. El încearcă să mănânce încet, deşi 

în realitate e hămesit. 

— îmi pare rău, dar nu poţi rămâne peste noapte, îi spune ea. Ştii de ce. 

— Bineînţeles. Nu-ţi cer să rămân. E foarte confortabil unde stau acum. 

— Ai fost dat afară, nu-i aşa? Din casa ta. Asta e adevărul, îmi dau seama. Bietul de 
tine. Rupt de băiatul tău, pe care-1 iubeşti atâta. 

El se ridică de la masă. 

— Aşa trebuie să fie, spune el. E în firea lucrurilor. Mulţumesc pentru masă. 

— Vino si mâine. O să te hrănesc. Măcar atâta să fac. Să te hrănesc si să te consolez 

• 9 

Deşi cred că ai făcut o greşeală. 

îşi ia la revedere. Ar trebui să se ducă direct la noua lui locuinţă, la docuri. Dar ezită, 
apoi traversează curtea, urcă scările, bate încet la uşa vechiului său apartament. Pe sub 
uşă răzbate o rază de lumină, Ines mai mult ca sigur e încă trează. După o vreme, el bate 
din nou. 

— Ines? şopteşte el. 

La un lat de palmă distanţă, de partea cealaltă, o aude: 

— Cine-i acolo? 

— Simon. Pot să intru? 

— Ce vrei? 

— Pot să-l văd? Doar un minut. 

— Doarme. 

— Nu-1 trezesc. Vreau doar să-l văd. 

Tăcere. El încearcă uşa. E încuiată. O clipă mai târziu, lumina se stinge. 



Capitolul 11 


Probabil că încalcă vreo regulă prin faptul că se adăposteşte la docuri. Dar nu-i pasă 
Insă nici nu vrea ca Alvaro să afle, căci, fiind atât de bun la inimă, Alvaro se va simţi 
obligat să-i ofere găzduire. Prin urmare, în fiecare dimineaţă, înainte să iasă din baraca 
pentru echipamente, are grijă să-şi ascundă bruma de lucruri între grinzi, unde nu poate 
fi văzută. 

E o problemă să-şi îngrijească ţinuta şi să fie curat. Merge la sala de sport de la 
Blocurile Estice, ca să facă duş; îşi spală hainele de mână şi le atârnă pe frânghiile de rufe 
de la Blocurile Estice. Nu-şi face probleme în această privinţă - la urma urmelor, încă se 
află pe lista rezidenţilor - dar, din prudenţă, nevrând să dea nas în nas cu Ines, vizitează 
cartierul numai după lăsarea întunericului. 

Trece o săptămână, în care îşi dăruieşte întreaga energie muncii. Apoi, vineri, cu 
buzunarele pline de bani, bate la uşa fostului său apartament. 

Uşa este deschisă valvârtej de o Ines zâmbitoare. Când îl vede, zâmbetul i se ofileşte. 

— Ah, tu eşti. Tocmai voiam să plecăm. 

Din spatele ei apare băiatul. E ceva ciudat în înfăţişarea lui. Nu numai faptul că poarte 
o cămaşă nouă, albă (mai degrabă bluză, decât cămaşă - are pliuri în faţă şi atârnă peste 
pantaloni), ci stă agăţat de fusta lui Ines, nu-i răspunde la salut, se uită la el cu ochi mari. 

S-a întâmplat ceva? A făcut el o greşeală catastrofală dându-1 acestei femei? Şi de ce 
poartă această bluză excentrică, de fetită - el, care a fost atât de ataşat de costumaţia lui 
de băieţel, de paltonaş, de şapcă, de ghetele cu şireturi? Pentru că şi ghetele s-au dus, au 
fost înlocuite de pantofi: pantofi albaştri cu barete în loc de şireturi şi cu butoni de alamă 
pe o latură. 

— In cazul acesta, noroc că v-am prins, spune el, încercând să-şi păstreze tonul cât mai 
degajat. Am adus radiatorul promis. 

Ines aruncă o privire suspicioasă micului radiator, cu o rezistenţă, pe care i-1 întinde el. 

— La Residencia e şemineu în fiecare apartament, zice ea. Un tip aduce lemne îr 
fiecare seară şi face focul. (Tace visătoare.) E minunat. 

— îmi pare rău. îmi dau seama că mutarea la Blocuri e un pas înapoi. Se întoarce către 
băiat: Prin urmare, îţi petreci seara în oraş. Şi unde te duci? 

Băiatul nu răspunde direct, ci se uită în sus, la noua lui mamă, ca pentru a zice: Spune-i 
tu. 


— Mergem la La Residencia în weekendul ăsta, spune Ines. 

Şi, ca pentru a-i confirma spusele, Diego, îmbrăcat în costumaţie albă de tenis, se 
apropie cu paşi mari pe coridor. 

— Grozav, spune el. Dar parcă la Residencia copiii nu au voie. Aşa ştiam că e regula. 

— Aşa e regula, spune Diego. Dar personalul are liber în acest weekend. Nu e nimen 
care să controleze. 

— Nu face nimeni control, îi ţine Ines isonul. 

— Bine atunci, am trecut doar să văd dacă totul e în regulă şi poate să vă ajut la 
cumpărături. Poftim: contribui şi eu cu ceva. 



Fără un cuvânt de mulţumire, Ines acceptă banii. 

— Da, totul e bine cu noi, zice ea. (îl lipeşte pe băiat de coapsa ei.) Am mâncat bine de 
prânz, apoi am tras un pui de somn şi acum plecăm cu maşina, să ne întâlnim cu Bolivar, 
iar mâine-dimineaţă mergem să jucăm tenis şi să înotăm. 

— Sună nemaipomenit, zice el. Şi văd că avem şi o cămaşă nouă foarte frumoasă. 

Băiatul nu răspunde. Cu degetul mare în gură, s-a uitat fix la el tot timpul, cu ochii 

aceia mari ai lui. El e din ce în ce mai convins că ceva nu-i în regulă. 

— Cine e Bolivar? întreabă el. 

Băiatul deschide în sfârşit gura: 

— Bolivar este un assacion. 

— Un ciobănesc alsacian, zice Ines. Bolivar e câinele nostru. 

— Ah, da, Bolivar, zice el. Era cu voi la terenul de tenis, nu-i aşa? Nu vreau să pai 
alarmist, Ines, dar se zice că alsacienii nu sunt prea prietenoşi cu copiii. Sper să ai grijă. 

— Bolivar este cel mai blând câine din lume. 

El ştie că ea îl antipatizează. Până acum, a presupus că e din cauză că-i este îndatorată 
D ar nu, antipatia e mult mai personală şi mai directă, prin urmare mai greu de lămurit. 
Ce păcat! Băiatul o să se deprindă să-l considere un duşman, duşmanul beatitudini: 
relaţiei lor de mamă şi fiu. 

— Petrecere frumoasă, zice el. Poate trec luni să vă văd. Şi-atunci o să-mi povesteşti 
totul. Bine? 

Băiatul dă din cap. 

— La revedere, zice el. 

— La revedere, spune Ines. 

Din partea lui Diego, niciun cuvânt. 

Se târâie înapoi la docuri, simţind că în el s-a stins ceva, simţindu-se ca un bătrân. A 
avut o misiune importantă, care a fost dusă la îndeplinire. Băiatul i-a fost predat mamei. 
La fel ca bietele insecte mascul, a căror unică funcţie e să-şi transmită femelei sămânţa, n- 
are decât să se usuce şi să moară. Nu mai are nimic în jurul căruia să-şi construiască 
viaţa. 

Ii este dor de băiat. Când se trezeşte a doua zi dimineaţa, cu un weekend gol în faţă, e 
ca şi cum s-ar trezi după o operaţie şi ar descoperi că i-a fost retezat un picior - un picior 
sau chiar inima. îşi petrece ziua hălăduind, ca să-şi omoare timpul. Se plimbă pe la 
docurile pustii; traversează dintr-o parte în alta pajiştea unde o grămadă de copii se joacă 
cu mingea sau înalţă zmeie. 

Senzaţia mânuţei transpirate a băiatului într-a sa este încă foarte vie. Nu ştie daca 
băiatul l-a iubit, dar cu siguranţă a avut nevoie de el şi a avut încredere în el. Locul 
copilului este lângă mamă: nu va nega niciodată acest lucru. Dar ce se întâmplă dacă 
mama nu e o mamă bună? Dacă Elena are dreptate? Ce complex de nevoi personale £ 
împins-o pe Ines, despre al cărei trecut el nu ştie nimic, să profite de şansa de a avea un 
copil? Poate că există ceva înţelepciune în legea naturii, care spune că, înainte de a veni 
pe lume ca un suflet viu, fiinţa embrionară, fiinţa-în-devenire, trebuie să fie purtată o 
anumită perioadă de timp în pântecul mamei. Poate că, asemenea săptămânilor de forţă 
lăuntrică, când pasărea îşi cloceşte ouăle, este necesară o perioadă de recluziune şi 



cufundare în sine, nu numai ca un homuncul să devină fiinţă umană, ci si ca o femeie să 

' 9 ' 9 

se transforme din virgină în mamă. 

Cum-necum, ziua trece. Se gândeşte să-i facă o vizită Elenei, în ultima clipă se 
răzgândeşte, incapabil să suporte interogatoriul sâcâitor care-1 aşteaptă acolo. N-a 
mâncat nimic, nu-i este foame. Se trânteşte pe patul lui de saci, pradă neliniştii, se 
foieşte. 

A doua zi dimineaţa, la ivirea zorilor, e în staţia de autobuz. Trece o oră până vine 
primul autobuz. De la staţia terminus, el urmează poteca ce urcă spre La Residencia 
până la terenul de tenis. Terenul e pustiu. Se pune pe aşteptat. 

La ora zece, al doilea frate, cel pe care n-a avut plăcerea să-l cunoască personal, soseşte 
îmbrăcat în alb şi se apucă să fixeze fileul. Nu acordă nicio atenţie străinului cum nu se 
poate mai vizibil, aflat la mai puţin de treizeci de paşi distanţă. Nu trece mult şi-şi fac 
apariţia şi ceilalţi. 

Băiatul îl zăreşte imediat. Cu mersul lui împleticit, din pricina picioarelor în X (la fel d( 
împleticit şi aleargă), traversează terenul glonţ spre el. 

— Simon! O să jucăm tenis! Vrei să joci şi tu? 

El prinde degetele copilului prin ochiurile gardului. 

— Eu nu joc tenis, răspunde el. Prefer să mă uit. Te distrezi? Mănânci destul? 

Băiatul dă viguros din cap. 

— La micul dejun am băut ceai. Ines zice că sunt destul de mare să beau ceai. S( 
răsuceşte pe călcâie şi strigă: Pot să beau ceai, nu-i aşa, Ines? şi fără pauză, dintr-c 
răsuflare: Şi i-am dat lui Bolivar să mănânce din mâncarea lui, iar Ines zice că-1 putem lua 
pe Bolivar la o plimbare, după tenis. 

— Bolivar alsacianul? Te rog să fii atent când e Bolivar în preajmă. Să nu-1 provoci. 

— Alsacienii sunt cei mai buni câini. Când prind un hoţ, nu-i mai dau drumul. Vrei se 
vezi cum joc tenis? încă nu sunt foarte bun, mai trebuie să exersez. 

Cu aceste vorbe, face stânga-mprejur şi se repede înapoi până la locul unde Ines şi 
fraţii ei discută ceva. 

— Acum ne putem antrena? întreabă el. 

L-au îmbrăcat cu un şort alb. Având şi bluză albă, e îmbrăcat complet în alb, în afară de 
pantofii albaştri cu barete. Dar racheta de tenis pe care i-au dat-o e mult prea mare: chiar 
şi cu două mâini abia o poate mânui. 

Alsacianul Bolivar se furişează în partea cealaltă a terenului şi se întinde la umbră. 
Bolivar e un dulău cu umeri uriaşi şi spinare neagră. Arată ca un lup. 

— Vino-ncoa', uriaşule! strigă Diego. 

Se apleacă asupra băiatului, mâinile lui cuprind mâinile băiatului, care ţin racheta. 
Celălalt frate lobează. împreună se leagănă; lovesc mingea curat. Eratele mai execută ur 
lob. Ei lovesc şi această minge. Diego se retrage. 

— N-am ce să-l învăţ, îi strigă el surorii lui. E un talent înnăscut. 

Fratele lobează a treia oară. Băiatul avântă racheta grea şi ratează, aproape cade în nas 
din pricina efortului. 

— Voi doi jucaţi, le strigă Ines fraţilor ei. David şi cu mine vă aruncăm mingi. 

Cu o dexteritate firească, cei doi fraţi lovesc mingea pe rând, peste plasă, în timp ce 



Ines şi băiatul dispar în spatele micului pavilion de lemn. El ,el viejo, spectatorul tăcut, 
este pur şi simplu ignorat. Nici că poate fi mai limpede că nu e dorit. 



Capitolul 12 


A jurat să nu dezvăluie nimic din necazurile lui, dar când Âlvaro îl întreabă a doua 
oară ce s-a întâmplat cu băiatul („Ii simt lipsa - toţi îi simţim lipsa"), întreaga poveste e 
dată în vileag. 

— Ne-am dus s-o căutăm pe mama lui şi, ce să vezi! am găsit-o, zice el. Acum sunt 
împreună şi sunt foarte fericiţi. Din nefericire, Ines crede că băiatul n-are de ce să piarde 
vremea la docuri, cu bărbaţii, şi că are nevoie de haine frumoase, maniere elegante, mese 
regulate. Ceea ce e destul de corect, aş zice. 

Bineînţeles că e destul de corect. Ce drept are el să se plângă? 

/V /■ 

— îmi închipui că te-a afectat chestia asta, zice Alvaro. Tinerelul e un copil deosebit. 
Oricine poate vedea asta. Şi voi doi eraţi foarte apropiaţi. 

— Da, eram apropiaţi. Dar nu se pune problema să nu-1 mai văd. Doar că mama lu 
simte că se vor apropia mult mai uşor dacă eu ies din scenă o vreme. Ceea ce, din 

nou, e destul de corect. 

— Intr-adevăr, zice Alvaro. Dar nu ţine seama de imboldurile inimii, nu-i aşa? 

/■ 

Imboldurile inimii: cine-ar fi crezut că Alvaro era genul care să vorbească astfel? Un 
bărbat puternic şi neprefăcut. Un camarad. De ce nu-şi poate deschide cu adevărat inime 
în faţa lui Alvaro? Nu. 

— Nu am niciun drept să pretind ceva, se aude spunând. Ipocritule! In plus, drepturile 
copilului prevalează întotdeauna în faţa celor ale adulţilor. Nu e ăsta un principiu în 
legislaţie? Drepturile copilului ca purtător al viitorului. 

Alvaro îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— N-am auzit niciodată de un asemenea principiu. 

— Atunci e o lege a firii. Sângele apă nu se face. Locul unui copil e lângă mama lui. Ma 
ales când e vorba de un copil mic. Comparativ, pretenţiile mele sunt foarte abstracte, 
foarte artificiale. 

A 

— II iubeşti. El te iubeşte. Asta nu e artificial. Legea e artificială. El ar trebui să fie cr 
tine. Are nevoie de tine. 

A /■ 

— Iţi mulţumesc, Alvaro, dar oare chiar are nevoie de mine? Poate că adevărul e că eu 
sunt cel care are nevoie de el. Poate că eu depind mai mult de el, decât el de mine. Cine 
poate şti cum îi alegem pe aceia pe care-i iubim? Totul este un mister uriaş. 

In acea după-amiază, are un oaspete-surpriză: tânărul Fidel, care soseşte la docuri cu 
bicicleta, aducându-i un bilet scris de mână: Te aşteptăm pe la noi. Sper că totul e în ordine. 
Ai vrea să vii la cină în seara asta? Elena. 

— Spune-i mamei tale: Mulţumesc, voi fi acolo, îi zice el lui Fidel. 

— Aici munceşti tu? îl întreabă Fidel. 

— Da, asta fac. Ajut la încărcarea şi descărcarea vapoarelor. îmi pare rău că nu te pot 
lua la bord, dar e periculos. Poate când o să fii mai mare. 

— E un galion? 

— N u, nu are pânze, prin urmare nu poate fi numit galion. E ceea ce se numeşte un vas 
cu aburi. Cu alte cuvinte, foloseşte cărbune ca să acţioneze motoarele care-1 pun în 



mişcare. Mâine o să încarce cărbune pentru călătoria de întoarcere. Asta se va întâmpla la 
Cheiul Zece, nu aici. Eu n-am treabă cu asta. Şi mă bucur. E o treabă murdară. 

— De ce? 

— Deoarece cărbunele te umple de praf negru din cap până-n picioare, până-n păr. In 
plus, cărbunele e foarte greu de cărat. 

— De ce nu mai are voie David să se joace cu mine? 

— Nu e că nu mai are voie. Fidel. Doar că mama lui îl vrea numai pentru ea 
deocamdată. Nu l-a văzut de multă vreme. 

— Parcă ziceai că nu l-a văzut niciodată. 

— E un fel de-a zice. L-a văzut în visele ei. Ştia că va veni. II aştepta. Şi acum el a venit, 
iar ea e cum nu se poate mai fericită. Inima îi este plină. 

Băiatul tace. 

— Fidel, trebuie să mă întorc la treabă. Diseară vin în vizită la tine si la mama ta. 

— O cheamă Ines? 

— Pe mama lui David? Da, o cheamă Ines. 

— Nu-mi place de ea. Are un câine. 

— N-o cunoşti. Când o s-o cunoşti, o să vezi că o să-ţi placă de ea. 

— Ba nu. Câinele e fioros. Mi-e teamă de el. 

— Am văzut câinele. II cheamă Bolivar, şi sunt de acord cu tine, trebuie să te ţii departe 
de el. E un alsacian. Alsacienii sunt imprevizibili uneori. Mă mir că ea l-a adus la Blocuri. 

— Muşcă? 

— Poate să muşte. 

9 

— Şi unde locuieşti tu exact, acum că ai renunţat la apartament? întreabă Elena. 

— Ţi-am spus: mi-am luat o cameră lângă docuri. 

— Da, însă unde exact? Intr-o pensiune? 

— Nu. Nu contează unde anume si ce fel de cameră este. Pentru ce îmi trebuie mie, îm 
ajunge. 

— Ai o bucătărie sau o plită ca să-ţi găteşti? 

— Nu am nevoie să-mi gătesc. Dacă aş avea o bucătărie, n-aş folosi-o. 

— Prin urmare, trăieşti cu pâine şi apă. Credeam că te-ai săturat de pâine şi apă. 

— Pâinea e substanţa vieţii. Cel care are pâine nu va duce lipsă de nimic. Elena, te rog 
nu mă mai descoase. Pot să am grijă de mine. 

— Mă îndoiesc. Mă îndoiesc foarte tare. Cei de la centrul de sosiri nu-ţi pot găsi al 
apartament? 

— Din câte ştiu cei de la Centru, sunt instalat confortabil în vechiul meu apartament 
N-o să-mi acorde a doua locuinţă. 

— Şi Ines? N-ai zis că Ines are un apartament la La Residencia? De ce nu poate st 
acolo cu copilul? 

— Copiii n-au voie la La Residencia, ăsta-i motivul. La Residencia e un fel de comple 
rezidenţial, din câte am înţeles eu. 

— Cunosc locul. Am fost în vizită acolo. Ştii că si-a adus si un câine cu ea? Una e să ti 

... 9 

un căţeluş într-un apartament, dar ăsta e ditamai câinele-lup. Nu e igienic. 



— Nu e câine-lup, e un ciobănesc alsacian. Recunosc că-mi dă fiori. L-am avertizat pe 
David să fie atent. Şi pe Fidel l-am avertizat. 

— Fii sigur că n-o să-l las pe Fidel nici măcar să se apropie de el. Eşti sigur că a 
procedat bine dându-ţi copilul unei femei ca asta? 

— Unei femei cu un câine? 

— Unei femei de treizeci de ani, care n-a avut copii. Unei femei care îşi petrece timpul 
jucând tenis cu bărbaţii. Unei femei care ţine câini. 

— Ines joacă tenis. Multe femei joacă tenis. E plăcut. Te ţine în formă. Şi are un singu 
câine. 

— Ţi-a spus ceva despre familia ei, despre trecutul ei? 

— Nu. Nu am întrebat-o. 

— Ei bine, eu, una, cred că nu eşti în toate minţile, să-ţi dai copilul unei străine care 
poate foarte bine să aibă un trecut dubios. 

— Prostii, Elena. Ines nu are trecut, niciunul care să conteze. Niciunul dintre noi nu ar< 
vreun trecut. Toţi o luăm de la capăt aici. începem o pagină nouă, o pagină virgină. lai 
Ines nu este o străină. Am recunoscut-o din prima clipă, ceea ce înseamnă că probabil 
aveam un fel de cunoaştere apriorică. 

— Ajungi aici fără amintiri, cu o pagină goală, şi totuşi susţii că recunoşti chipuri din 
trecut. E absurd. 

— Aşa e: n-am amintiri. Dar persistă imagini, umbre de imagini. Nu pot să explic cuir 
e posibil aşa ceva. Persistă şi ceva mai adânc, ceea ce eu numesc amintirea faptului că am 
avut o memorie. Pe Ines nu o recunosc din trecut, ci din altă parte. Ca şi când imaginea e 
a fost încastrată în mine. Nu am nicio îndoială în ce o priveşte, nicio clipă de cădere pe 
gânduri. Nu am nicio îndoială că ea e mama adevărată a băiatului. 

— Atunci ce îndoieli ai? 

— Sper doar ca ea să fie bună pentru el. 



Capitolul 13 


Retrospectiv, acea zi, ziua în care Elena l-a trimis pe fiul ei la docuri, să-l invite, 
marchează momentul în care el şi ea - ca două vapoare, credea el, pe un ocean lipsit 
aproape complet de orice boare, aflate poate în derivă, dar plutind de bine, de rău, unul 
spre celălalt - încep s-o apuce în direcţii diferite. încă sunt multe lucruri care îi plac la 
Elena, nu în ultimul rând disponibilitatea ei de a-i asculta văicărelile. Dar simte tot mai 
limpede că lipseşte între ei ceva ce ar trebui să existe: şi dacă Elena nu împărtăşeşte acest 
sentiment, dacă ea crede că nu lipseşte nimic, atunci ea nu poate fi ceea ce lipseşte din 
viaţa lui. 

Aşezat pe o bancă, în afara perimetrului Blocurilor Estice, el îi scrie un bilet lui Ines. 

M-am împrietenit cu o femeie care locuieşte de partea cealaltă a curţii, în Blocul C. Numele e 
este Elena. Are un fiu pe care îl cheamă Fidel şi care a ajuns să fie cel mai bun prieten al lui 
David, cu o influenţă liniştitoare asupra lui. Pentru un copil de vârsta lui, Fidel are o inimă 
bună, o să vezi. 

David lua lecţii de muzică de la Elena. Poate îl convingi să-ţi cânte şi ţie. Cântă minunai 
Sentimentul meu e că ar trebui să-şi continue lecţiile, dar tu hotărăşti, desigur. 

David se înţelege bine şi cu şeful meu, Alvaro, un alt prieten bun. Când ai prieteni buni, prinzi 
curai să fii şi tu bun, aşa cred eu. Or, noi amândoi dorim ca David să urmeze calea bunătăţii, nu- 
i aşa ? 

Dacă există vreo cale prin care te pot ajuta, scrie el drept încheiere, trebuie doar să ridici un 
deget. Sunt la docuri mai tot timpul, la Cheiul 2. Fidel poate duce mesajele; David ştie şi e 
drumul. 

Pune biletul în cutia poştală a lui Ines. Nu se aşteaptă să primească vreun răspuns, şi 
într-adevăr, nu primeşte. Nu prea îşi dă seama ce fel de femeie e Ines. E genul de femek 
pregătită să accepte un sfat bine intenţionat, bunăoară, sau e genul care se enervează 
atunci când străinii îi spun cum să-şi trăiască viaţa, şi azvârle la coş orice semn din partea 
lor? îşi deschide vreodată cutia poştală? 

La subsolul Blocului F din Satul Estic, acelaşi bloc în care se află sala de sport 
comunităţii, se găseşte o brutărie, căreia el îi spune Comisariatul. E deschisă în timpul 
săptămânii, de la nouă dimineaţa până la prânz. Pe lângă pâine şi alte produse de 
panificaţie, se vând acolo, la preţuri ridicol de mici, alimente de bază precum zahăr, sare, 
faină şi ulei. 

De la Comisariat, cumpără câteva conserve de supă, pe care le duce la bârlogul lui de la 
docuri. Când e singur, cina lui constă în pâine şi supă de fasole, neîncălzită. De-acum s-a 
obişnuit cu lipsa de varietate. Deoarece majoritatea locatarilor din Blocuri frecventează 
Comisariatul, bănuieşte că Ines îl va frecventa şi ea. Cochetează cu ideea de a zăbov 
acolo într-o dimineaţă, în speranţa de a-i vedea pe ea şi pe băiat, apoi îşi ia seama. Ar fi 
prea umilitor pentru el ca ea să dea peste el pândind din spatele rafturilor, spionând-o. 

Nu vrea să se transforme într-o fantomă care nu e în stare să-si abandoneze vechile 

9 



locuri preferate. E dispus să accepte că, pentru Ines, cel mai bun mijloc de a consolida 
încrederea copilului este acela de a fi o vreme singură cu el. Dar nu reuşeşte să scape de o 
teamă ce nu-i dă pace: poate copilul e singur, nefericit, tânjind după el. Nu poate uita 
privirea din ochii copilului, plină de îndoială nerostită, când el s-a dus în vizită. Ii e dor 
să-l vadă din nou aşa cum era odată, purtând şepcuţa cu cozoroc şi ghetele negre. 

Din când în când, cedează tentaţiei şi arde gazul la marginea Blocurilor. Intr-una dintre 
aceste escapade, o vede pe Ines strângând rufele de pe frânghie. Nu poate fi sigur, dar îi 
face impresia că e obosită, obosită şi tristă. Te pomeneşti că ceva nu-i merge bine? 

Recunoaşte hainele băiatului pe frânghie, inclusiv bluza cu pliuri în faţă. 

In altă vizită din aceasta furişată - şi ultima, după cum se dovedeşte, el observă trioul 
familial - Ines, băiatul, câinele - apărând dintre blocuri, tăind-o peste peluză în direcţia 
pajiştii. Ceea ce-1 surprinde e că băiatul, îmbrăcat cu paltonaşul lui gri, nu merge, ci e 
împins într-un cărucior. Ce nevoie are un copil de cinci ani să fie dus cu căruciorul? De ce 
permite aşa ceva? 

Ii prinde din urmă în zona cea mai sălbatică a pajiştii, unde un pod de lemn 
traversează un pârâiaş înghiţit de papură. 

— Ines! strigă el. 

Ines se opreşte si se răsuceşte. Câinele se răsuceşte si el, ciuleşte urechile, se smuceşte 

L 9 9 9 9 9 ' 9 ' 9 

/V -I W 

m lesa. 

El îşi ia un aer zâmbitor când se apropie. 

— Ce coincidenţă! Mă duceam la magazin când v-am văzut. Ce mai faceţi? Apoi, fără si 
aştepte răspunsul ei, îi spune băiatului: Salutare! văd că mergi în şaretă. Ca un prinţişor. 

Ochii copilului se ţintuiesc într-ai lui şi rămân fixaţi acolo. Pe el îl inundă un sentiment 
de pace. Totul e bine. Legătura dintre ei nu s-a rupt. Dar degetul mare e din nou în gun 
lui. Nu e un semn promiţător. Degetul mare în gură înseamnă insecuritate, înseamnă ur 
suflet abătut. 

— Facem o plimbare, zice Ines. Avem nevoie de aer. E înăbuşitor în apartamentul ăla. 

— Ştiu, zice el. E prost proiectat. Eu ţin fereastra deschisă zi şi noapte, să-l aerisesc 
Adică, ţineam fereastra deschisă. 

— Eu nu pot să fac asta. Nu vreau să răcească David. 

— Ah, nu răceşte el aşa uşor. E un băiat rezistent - nu-i aşa? 

Băiatul dă din cap. Paltonaşul e îmbumbat până sub bărbie, de bună seamă pentru ca 
microbii aduşi de vânt să nu aibă pe unde pătrunde. 

Urmează o tăcere lungă. El şi-ar dori să se apropie mai mult, dar câinele încă îl aţinteşte 
vigilent. 

— De unde ai luat - şi face un gest - chestia asta? 

— De la depozitul familial. 

— Depozitul familial? 

A 

— In oraş e un depozit unde se găsesc lucruri pentru copii. I-am găsit şi un pat de 
copil. 

— Pat de copil? 

— Un pat cu pereţi laterali. Ca să nu cadă. 

— Ciudat. Doarme în pat de când îl ştiu, şi n-a căzut niciodată. 



înainte să termine de vorbit, îşi dă seama că n-ar fi trebuit s-o spună. Buzele lui Ines se 
crispează, ea întoarce vehiculul, ar lua-o din loc imediat, însă lesa câinelui s-a încâlcit în 
roţi şi trebuie descâlcită. 

/'V 

— îmi cer iertare, spune el, nu vreau să mă amestec. 

Ea nu catadicseşte să răspundă. 

Mai târziu, analizând episodul, el se miră că nu are niciun sentiment pentru Ines ce 
femeie, nici cea mai mică tresărire, cu toate că nu-i găseşte vreun cusur. Oare pentru că e 
atât de ostilă faţă de el şi a fost aşa de la bun început? Sau e neatrăgătoare pentru că 
refuză să fie atrăgătoare, refuză să se deschidă? O fi, aşa cum susţine Elena, virgină, sau 
cel puţin genul virginal? Ce-a ştiut el odată despre virgine s-a pierdut în negura uitării. 
Aura virginală înăbuşă dorinţa bărbatului sau, dimpotrivă, o aţâţă? Se gândeşte la Ana, 
de la Centrul de Relocare, care lui i se pare a fi o virgină de un soi de-a dreptul fioros. Pe 
Ana a găsit-o atrăgătoare, fără doar şi poate. Ana are ceva ce lui Ines îi lipseşte, dar ce 
anume? Sau poate că întrebarea ar trebui pusă invers: ce are Ines şi nu are Ana? 


— Ieri m-am întâlnit întâmplător cu Ines şi tânărul David, îi spune el Elenei. Tu îi vez 
mai des? 

— Pe ea o văd la Blocuri. Nu ne-am vorbit. Nu cred că vrea să aibă de-a face cu locatari 
de-aici. 

— Presupun că, după ce te-ai obişnuit cu viaţa de la Residencia, ţi-e greu să te 
pomeneşti locuind la Blocuri. 

— Faptul că a locuit la Residencia n-o face mai bună decât noi. Toţi am început d( 
nicăieri, de la nimic. E doar o chestiune de noroc că a aterizat acolo. 

— Cum crezi că face faţă maternităţii? 

— E foarte protectoare faţă de copil. Exagerat de protectoare, în opinia mea. îl 
urmăreşte ca un uliu, nu-1 lasă să se joace cu alţi copii. Ştii asta. Fidel nu poate pricepe. Se 
simte rănit. 

— îmi pare rău. Ce-ai mai văzut? 

— Fraţii ei o ţin tot într-o vizită. Au o maşină - una din alea cu patru locuri, cu acoperiş 
care poate fi dat la o parte, cabrioletă, parcă aşa i se spune. Pleacă toţi cu maşina şi se 
întorc după lăsarea întunericului. 

— Şi câinele? 

— Şi câinele. Oriunde merge Ines, merge şi câinele. Mă ia cu fiori. E ca un arc sul 
tensiune. într-o bună zi, o să atace pe cineva. Sper să nu fie un copil. Nu poate fi convinsă 
să-i pună botniţă? 

— Nicio şansă. 

— Ei bine, eu zic că e o nebunie să ţii un câine rău când ai copil mic. 

.A. 

— Nu-i câine rău. Elena, doar niţel imprevizibil. Imprevizibil, dar credincios. îmi faa 
impresia că asta e ceea ce contează cel mai mult pentru Ines. Fidelitatea, regina virtuţilor. 

— Serios? Eu n-aş numi-o aşa. Aş numi-o o virtute de rang mediu, asemenea 
temperanţei. Genul de virtute pe care o cauţi la un soldat. Ines îmi dă impresia că e ea 
însăşi un câine de pază, îi dă târcoale lui David, îl păzeşte să nu păţească ceva. De ce 
naiba ai ales o asemenea femeie? Erai un tată mult mai bun pentru el decât îi este ea 



mama. 

— Nu-i adevărat. Un copil nu poate creşte fără mamă. N-ai zis-o chiar tu: mamei î 
datorează copilul substanţa, câtă vreme tatăl oferă doar ideea? Odată ideea transmisă, 
tatăl este dispensabil. Iar în acest caz eu nici măcar nu sunt tatăl. 

— Un copil are nevoie de pântecul unei mame ca să vină pe lume. După ce el a părăsii 
pântecul, mama e la fel de dispensabilă ca tatăl. Din acel moment, copilului îi trebuie 
iubire şi îngrijire, pe care le poate oferi atât un bărbat, cât şi o femeie. Ines a ta nu ştie 
nimic despre iubire şi grijă. E ca o fetiţă cu o păpuşă - o fetiţă neobişnuit de geloasă şi de 
egoistă, care nu lasă pe nimeni să-i atingă jucăria. 

— Prostii. Sari tot timpul s-o condamni pe Ines, deşi aproape că nici n-o cunoşti. 

— Şi tu? Cât de bine o cunoşteai înainte să-i pui în braţe preţioasa ta povară? Zici că nu 
era necesar să-i investighezi calităţile de mamă: te puteai baza pe intuiţie. Puteai 
identifica adevărata mamă pe loc, în clipa în care dădeai ochii cu ea. Intuiţia: ce bază e 
asta pentru a decide viitorul unui copil? 

— Am mai vorbit despre asta. Elena. Ce-are intuiţia? La urma urmei, în ce ne puten 
încrede? 

— In bun-simţ. In raţiune. Orice persoană rezonabilă te-ar fi avertizat că o virgină de 
treizeci de ani, obişnuită cu o viaţă de lenevie, izolată de lumea reală, păzită de doi fraţi 
ca nişte brute, nu poate deveni o mamă de încredere. Şi orice persoană rezonabilă s-ar fi 
interesat cine e această 

Ines, i-ar fi cercetat trecutul, i-ar fi evaluat caracterul. Orice persoană rezonabilă ar fi 
impus o perioadă de probă, ca să fie sigură că cei doi se împacă bine - copilul şi doica lui. 

El clatină din cap. 

— Tot nu înţelegi. Sarcina mea a fost să-l aduc pe băiat la mama lui. Nu să-l aduc lao 
mamă, la o femeie care a trecut cine ştie ce test de maternitate. Nu contează dacă, după 
standardele tale, Ines nu este cine ştie ce mamă bună. Fapt e că ea e mama lui. El e cu 
mama lui. 

— Dar Ines nu este mama luil Ea nu l-a conceput! Nu l-a purtat în pântecul ei! Nu l-< 
adus pe lume cu durere şi sânge! E doar o persoană pe care ai ales-o dintr-un capriciu, 
bunăoară pentru că ţi-a amintit de mama ta. 

El iar clatină din cap. 

— D in clipa în care am zărit-o pe I nes, am ştiut. D acă nu avem încredere în vocea can 
grăieşte înlăuntrul nostru şi care spune Ea el, atunci nu mai avem în ce crede. 

— Mă faci să râd! Voce lăuntrică! Oamenii îşi pierd economiile la cursele de cai pentri 
că ascultă de voci lăuntrice. Oamenii se aruncă cu capul înainte în relaţii amoroase 
catastrofale pentru că ascultă de voci lăuntrice. E... 

— Nu sunt îndrăgostit de Ines, dacă asta vrei să zici. Nici pe departe. 

— Poate că nu eşti îndrăgostit de ea, dar ai o fixaţie nerezonabilă, ceea ce e şi mai rău. 
Eşti convins că ea e destinul copilului tău. Numai că adevărul e că Ines nu are nicic 
legătură, mistică sau de altă natură, cu tine sau băiatul tău. E doar o femeie oarecare, 
asupra căreia tu ai proiectat nişte obsesii personale. Dacă acest copil era predestinat, aşa 
cum zici tu, să se reunească cu mama lui, de ce n-ai lăsat destinul să-i aducă împreună? 
De ce a trebuit să intervii? 



— Pentru că nu e de ajuns să stai şi să aştepţi ca destinul să acţioneze. Elena, aşa cum 
nu e de ajuns să ai o idee şi apoi să stai şi să aştepţi să se materializeze. Cineva trebuie să 
aducă ideea în lume. Cineva trebuie să acţioneze în numele destinului. 

— Exact asta am spus. Vii cu o idee personală despre cum trebuie să fie o mamă, pe 
care apoi o proiectezi asupra acestei femei. 

— Elena, discuţia asta nu mai e rezonabilă. Nu aud decât animozitate, şi prejudecăţi, şi 
gelozie. 

— Nu e nici animozitate, şi nici prejudecată, iar a spune că e gelozie e şi mai absurd, 
încerc să te ajut să înţelegi de unde vine intuiţia asta a ta sacră, în care ai mai multă 
încredere decât în ceea ce-ţi spun simţurile. Vine dinlăuntrul tău. îşi are originea într-un 
trecut de care ai uitat. Nu are nimic a face nici cu băiatul, nici cu fericirea lui. Dacă te-ai 
interesa cu adevărat fericirea băiatului, l-ai lua imediat înapoi. Femeia asta e rea pentru 
el. El a dat înapoi de când e în grija ei. II transformă în bebeluş. Ai putea să-l iei chiar azi 
înapoi, dacă ai vrea. Ai putea să intri acolo şi să-l iei. Ea n-are niciun drept legal asupra 
lui. E o străină. Poţi să-ţi ceri înapoi copilul, poţi să-ţi ceri înapoi apartamentul, şi femeia 
se poate întoarce la Residencia, unde-i este locul - la fraţii ei şi la meciurile ei de tenis. De 
ce n-o faci? Sau eşti prea speriat - speriat de fraţii ei, speriat de câine? 

— Elena, încetează. Te rog, încetează. Da, mă intimidează fraţii ei. Da, îmi dă fior 
câinele. Dar nu de asta refuz să-l iau înapoi pe copil. Pur şi simplu refuz, şi gata. Ce crez 
tu că fac eu în ţara asta, unde nu cunosc pe nimeni, unde nu pot da glas sentimentelor 
mele, pentru că toate relaţiile umane se desfăşoară în spaniola pentru începători? Am 
venit aici să car saci grei, zi de zi, ca un animal de povară? N u, am venit să-l aduc pe copil 
la mama lui, si treaba asta s-a încheiat. 

Elena râde. 

— Spaniola ta e mult mai bună când îţi pierzi cumpătul. Poate ar trebui să-ţi pierzi 
cumpătul mai des. In privinţa lui Ines, hai să acceptăm că nu ne înţelegem. Cât despre 
restul, adevărul e că nu ne aflăm aici, nici tu, nici eu, ca să trăim nişte vieţi fericite şi 
împlinite. Suntem aici de dragul copiilor noştri. Noi poate nu ne simţim acasă vorbinc 
spaniola, dar David şi Fidel o vor face. Va fi limba lor maternă. O vor vorbi ca nişte nativi 
din inimă. Şi nu-ţi bate joc de munca pe care o faci la docuri. Ai ajuns în ţara asta în 
pielea goală, neavând nimic de oferit decât munca mâinilor tale. Ai fi putut fi respins, dar 
n-ai fost: ai fost primit cu braţele deschise. Ai fi putut fi abandonat sub cerul liber, dar n- 
ai fost: ţi s-a dat un acoperiş deasupra capului. Ai multe pentru care poţi fi recunoscător. 

El tace. Intr-un târziu zice: 


— Ai terminat predica? 

— Da. 



Capitolul 14 


Ora patru, ultimii saci de pe cargobotul de la Cheiul Doi sunt stivuiţi în căruţă. El Re 
şi tovarăşa ei sunt înhămate, molfăie placide din sacii cu nutreţ. 

Alvaro îşi întinde braţele şi îi zâmbeşte. 

— încă o treabă făcută, zice. E o mulţumire, nu-i aşa? 

— Aşa aş zice, răspunde el. Dar nu pot să nu mă întreb de ce are nevoie oraşul de 
atâtea grâne, săptămână după săptămână. 

— E hrană. Nu putem trăi fără hrană. Şi nu e numai pentru Novilla. Ci pentru tot ce s< 
află mai departe de Novilla. Asta înseamnă să fii port; ai de servit ţara. 

— Şi totuşi, până la urmă, pentru ce toate astea? Vapoarele aduc cerealele de peste 
mări, noi le descărcăm de pe vapoare şi altcineva le macină şi le coace, şi până la urmă 
vor fi mâncate şi se vor transforma în - cum să zic? - reziduuri, iar reziduurile se scurg 
înapoi în mare. Ce anume din toate astea te face să te simţi bine? Cum se potriveşte într- 
o perspectivă mai largă? Eu nu văd nicio perspectivă mai largă, niciun ţel mai înalt. E 
doar consum. 

— Azi eşti în toane proaste! N-ai nevoie de un ţel mai înalt ca să justifici faptul că eşti o 
parte a vieţii. Viaţa e bună în sine; de două ori mai bună când ajuţi ca hrana să circule, 
încât să poată trăi şi semenii tăi. Cum poţi să te îndoieşti de asta? Şi mă rog, ce ai 
împotriva pâinii? Aminteşte-ţi ce-a spus poetul: pâinea e calea prin care soarele pătrunde 
în trupurile noastre. 

— Nu vreau să mă cert, Alvaro, dar, vorbind obiectiv, tot ce fac eu, tot ce facem noi, 
docherii, e să mutăm materie de la punctul A la punctul B, sac după sac, zi după zi. Dace 
toată sudoarea noastră ar fi pentru o cauză mai înaltă ar fi cu totul altceva. D ar a mânca 
pentru a trăi si a trăi pentru a mânca - asta fac bacteriile, nu... 

-Nuce? 

— Nu fiinţele umane. Nu culmea creaţiei. 

De obicei, pauzele de prânz sunt cele dedicate disputelor filosofice - Murim sau ne 
reîncarnăm ad infinitum? Planetele mai îndepărtate se rotesc în jurul Soarelui, sau una în 
jurul celeilalte? Insă astăzi, în loc să se îndrepte spre casă, câţiva dintre hamali se apropie 
să asculte discuţia. Spre ei se răsuceşte acum Alvaro. 

— Voi ce părere aveţi, camarazi? Avem nevoie de un plan măreţ, aşa cum pretinde 
prietenul nostru, sau ne ajunge să ne facem treaba şi s-o facem bine? 

Tăcere. Din prima clipă, oamenii l-au tratat pe el, Simon, cu respect. E suficient de îi 
vârstă ca să le fie tată unora dintre ei. Dar ei îşi respectă şi şeful, ba chiar îl venerează. E 
limpede că nu vor să ia partea nimănui. 

— Dacă nu-ţi place munca pe care o facem, dacă nu crezi că e bună, zice unul dintre ei 
- de fapt. Eugenio, ce altă muncă ţi-ar plăcea să faci? Ai dori să munceşti într-un birou? 
Crezi că munca de birou este mai bună pentru un bărbat? Sau poate să munceşti într-c 
fabrică? 

— Nu, răspunde el. Vă rog, nu mă înţelegeţi greşit. Munca pe care o facem noi esh 
bună în sine, e muncă cinstită. Dar nu despre asta discutam Alvaro şi cu mine. Discutam 



despre scopul trudei noastre, scopul final. Nici prin cap nu-mi trece să dispreţuiesc 
munca pe care o facem. Dimpotrivă, înseamnă mult pentru mine. De fapt - pierde şirul, 
dar nu contează, nu mi-aş dori să fiu nicăieri altundeva decât aici, muncind cot la cot cu 

/V 

voi. In timpul petrecut aici, n-am cunoscut altceva decât sprijin camaraderesc şi iubire 
camaraderească. Mi-au luminat zilele. Datoria lor... 

Nerăbdător, Eugenio îl întrerupe: 

— Prin urmare, ţi-ai răspuns singur la întrebare. Inchipuie-ţi că nu ai loc de muncă. 
Inchipuie-ţi că eşti nevoit să-ţi petreci zilele stând pe o bancă fără să ai nimic de făcut, 
aşteptând să treacă orele, fără niciun camarad în preajmă cu care să faci glume, fără 
bunăvoinţa camaraderească să te sprijine. Camaraderia nu e posibilă, nu mai are 
fundament fără muncă şi fără să împărţi cu cineva munca. Se răsuceşte şi se uită 
surescitat la cei din jur: Nu-i aşa, camarazi? 

Se aude un murmur de consimţire. 

— Dar fotbalul? întreabă el, încercând o nouă abordare, fără convingere. Sunt sigur că 
ne-am iubi şi ne-am sprijini unii pe alţii şi dacă am face parte din aceeaşi echipă de 
fotbal, jucând împreună, câştigând împreună, pierzând împreună. Dacă iubirea 
camaraderească este binele suprem, de ce e nevoie să mutăm sacii ăştia grei, de ce să nu 
dăm cu piciorul într-o minge? 

— Deoarece nu poţi trăi doar din fotbal, zice Alvaro. Ca să joci fotbal, trebuie să fii viu; 
şi, ca să fii viu, trebuie să mănânci. Prin munca noastră de aici, le dăm oamenilor 
posibilitatea să trăiască. El clatină din cap: Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atâl 
sunt mai convins că munca nu poate fi comparată cu fotbalul, cele două aparţin unor 
domenii filosofice diferite. Nu văd, sincer nu văd de ce vrei să defăimezi munca noastră 
în acest fel. 

Toţi ochii sunt întorşi spre el. Tăcerea este grea. 

— Crede-mă, nu vreau să desconsider munca noastră. Ca să-mi dovedesc sinceritatea 
voi veni la muncă mai devreme cu o oră mâine-dimineaţă şi nu-mi voi lua nici pauza de 
masă. O să mut la fel de mulţi saci pe zi ca orice bărbat de aici. Dar tot voi întreba: Dect 
facem asta? Pentru ce? 

Alvaro păşeşte în faţă, îşi aruncă un braţ vânjos în jurul umerilor lui. 

— Prietene, nu-s necesare fapte de muncă eroice, zice el. Ştim care-ţi sunt 
sentimentele, nu trebuie să faci demonstraţii. 

Vin şi alţi bărbaţi ca să-l bată pe spate, să-l strângă în braţe. El le zâmbeşte tuturor, fără 
excepţie; ochii i se umplu de lacrimi; nu-şi poate curma zâmbetul. 

— încă nu ai văzut magaziile noastre principale, nu-i aşa? zice Alvaro, continuând să-l 
strângă de mână. 

-Nu. 

— Un complex impresionant, ca să spun aşa. Ce-ar fi să-l vizitezi? Poţi să te duci chiai 
acum, dacă vrei. (Se răsuceşte către vizitiul cocoţat pe capră, care aşteaptă ca hamalii să 
încheie dezbaterea.) Camaradul nostru poate merge cu tine la magazii, nu-i aşa? Da, 
bineînţeles că poate. Hai! - şi îl ajută să urce lângă căruţaş. Poate o să apreciezi mai mull 
munca noastră după ce le vei fi văzut. 

Depozitul e mult mai departe de docuri decât şi-a imaginat, pe malul sudic, la cotul 



unde râul începe să se îngusteze. în pas mărunt - căruţaşul are un bici, dar nu-1 foloseşte, 
îmboldeşte caii plescăind din limbă când şi când, le ia aproape o oră să ajungă acolo, 
timp în care nu se rosteşte niciun cuvânt. 

Depozitul stă de unul singur pe câmp. Este uriaş cât un teren de fotbal şi înalt cât c 
casă cu două etaje, cu porţi mari, glisante, prin care căruţa încărcată trece cu uşurinţă. 

Ziua de muncă pare să se fi încheiat, nu e nicio echipă care să descarce. în timp ce 
căruţaşul manevrează căruţa în lungul platformei de descărcare şi se apucă să deshame 
caii, el pătrunde mai adânc în clădirea uriaşă. Lumina ce se filtrează prin spărturile 
dintre ziduri şi acoperiş dezvăluie saci aşezaţi în stive de câţiva metri înălţime, munte 
după munte de grăunţe întinzându-se în spate, până în cotloanele întunecate. în joacă, se 
apucă să socotească, dar pierde şirul. Cel puţin un milion de saci, probabil câteva 
milioane. Să fie oare destui morari în Novilla care să macine tot grâul ăsta, destui brutari 
să-l coacă, destule guri să-l consume? 

De sub talpă se aude un scrâşnet uscat: grăunţe vărsate. Ceva moale se loveşte de 
glezna lui, iar el loveşte involuntar cu piciorul. Un ţipăt; deodată, el îşi dă seama că e 
înconjurat de şuşoteli înăbuşite, precum zgomotul de apă curgătoare. Scoate un strigăt. 
Podeaua, de jur-împrejur, colcăie de viaţă. Şobolani! Şobolani peste tot! 

— Sunt şobolani peste tot! strigă el, dând fuga înapoi la căruţaş şi la portar. Podeaua e 
acoperită de grăunţe şi sunteţi invadaţi de şobolani! E înspăimântător! 

Cei doi schimbă o privire. 

— Bineînţeles că avem şi noi porţia noastră de şobolani, zice portarul. Şi şoareci. Mai 
mulţi decât crezi. 

— Si nu faceţi nimic? E nesănătos? îsi fac culcuş în hrană, o contaminează! 

Portarul ridică din umeri. 

— Ce-ai vrea să facem? Unde sunt cereale, sunt şi rozătoare. Aşa e lumea. Am încerca 
să aducem pisici, dar şobolanii s-au învăţat să nu se mai teamă, şi oricum sunt prea 
mulţi. 

— Asta nu-i un argument. Puteţi pune capcane. Puteţi pune otravă. Puteţi afumi 
clădirea. 

— Nu poţi pompa gaze otrăvitoare într-un depozit de alimente - gândeşte-te! Şi acum, 
dacă nu te superi, trebuie să încui. 

A doua zi dimineaţa, primul lucru pe care-1 face e să-l ia la întrebări pe Alvaro. 

— Vă lăudaţi cu depozitul, dar ai fost acolo vreodată? Mişună de şobolani. De ce să fi 
mândru că munceşti ca să hrăneşti o asemenea vermină? Nu e numai absurd, e o 
adevărată nebunie. 

Alvaro îi adresează un zâmbet binevoitor, exasperant. 

— Oriunde sunt vapoare, sunt şi şobolani. Oriunde sunt depozite, sunt şi şobolani. 
Unde înfloreşte specia noastră, înfloresc şi şobolanii. Şobolanii sunt creaturi inteligente. 
Poţi spune că sunt umbra noastră. Da, consumă o parte din grâul pe care-1 descărcăm 
Da, alimentele se mai şi strică în depozit. Dar se strică pe tot parcursul: pe câmp, îr 
trenuri, pe vapoare, în depozite, în magaziile brutăriilor. N-are niciun rost să te necăjeşti 
că se strică. Degradarea face parte din viaţă. 

— Dar asta nu înseamnă că nu putem lupta împotriva ei! De ce să înmagazinăm tone 



de grâne, mii de tone de grâne, în depozite infestate de şobolani? De ce nu importăm 
exact atât cât ne trebuie, de la o lună la alta? Şi de ce nu poate tot acest proces de 
descărcare să fie organizat mai eficient? De ce trebuie să folosim cai şi căruţe, când 
putem folosi camioane? De ce trebuie grâul să vină în saci şi să fie încărcat pe spinările 
oamenilor? D e ce nu poate fi pur şi simplu turnat în cală la capătul ăla şi pompat afară la 
capătul ăsta, printr-o conductă? 

Alvaro rămâne pe gânduri o vreme, înainte să răspundă: 

— Ce crezi că s-ar alege de noi toţi, Simon, dacă grâul ar fi pompat, aşa cum propui tu? 
Ce s-ar alege de cai? Ce s-ar alege de El Rey? 

— N-ar mai fi muncă pentru noi aici la docuri, răspunde el. Sunt de acord, aşa ar fi. Dai 
ne-am găsi slujbe asamblând pompe sau conducând camioane. Am avea cu toţii ce să 
muncim, exact ca înainte, doar că ar fi alt gen de muncă, ce ne-ar solicita inteligenţa, nu 
numai forţa brută. 

— Prin urmare, ai vrea să ne eliberezi de o viaţă de animale de povară. Vrei să plecăm 
de la cheiuri şi să găsim altfel de muncă, unde n-am mai putea aburca o povară pe umeri, 
simţind boabele mişcându-se în sac şi luând forma trupului nostru, auzindu-le cum 
fâşâie, unde am pierde contactul cu lucrul în sine - cu hrana care ne hrăneşte şi ne dă 
viaţă. De unde această convingere, Simon, că avem nevoie să fim salvaţi? Crezi că trăim 
viaţa de docheri pentru că am fost consideraţi prea proşti să facem orice altceva - prea 
proşti să asamblăm o pompă ori să conducem un tractor? Bineînţeles că nu. Ai ajuns să 
ne cunoşti. Eşti prietenul nostru, camaradul nostru. Nu suntem proşti. Dacă aveam 
nevoie să fim salvaţi, ne-am fi salvat până acum. Nu, nu noi suntem proşti, ci 
raţionamentul isteţ pe care te bazezi tu, care îţi dă răspunsuri greşite, ăsta e prost. Acesta 
e docul nostru, cheiul nostru - corect? Se uită în dreapta şi în stânga; oamenii murmură 
aprobator. Aici nu e loc pentru isteţime, doar pentru lucrul în sine. 

Nu-i vine să creadă că persoana care enunţă acest nonsens obscurantist este prietenul 
său Alvaro. I ar restul echipei pare înregimentat solid în spatele lui - tineri inteligenţi, cu 
care discută în fiecare zi despre adevăr şi aparenţă, bine şi rău. Dacă nu ar ţine la ei, ar 
pleca, pur şi simplu - ar pleca şi i-ar lăsa cu truda lor inutilă. Dar ei sunt camarazii lui, le 
doreşte tot binele, lor le este dator să încerce să-i convingă de faptul că urmează calea 
greşită. 

/ A 

— Ascultă-te ce spui, Alvaro .Lucrul în sine. Iţi închipui că lucrul rămâne pentru 
totdeauna în sine, neschimbat? Nu. Totul curge. Ai uitat asta când ai traversat oceanul 
ca să vii aici? Apele oceanului curg şi, curgând, se schimbă. Nu poţi păşi de două ori în 
aceleaşi ape. Aşa cum peştii trăiesc în mare, aşa trăim noi în timp şi trebuie să ne 
schimbăm odată cu timpul. Indiferent cât de categoric ne angajăm să urmăm tradiţiile 
venerabile ale muncii la docuri, schimbarea ne va copleşi. Schimbarea este ca mareea. 
Poţi construi bariere, dar întotdeauna se va infiltra prin crăpături. 

/■ A 

Docherii s-au apropiat şi au format un semicerc în jurul lui şi al lui Alvaro. In 
atitudinea lor, el nu detectează nici urmă de ostilitate. Dimpotrivă, se simte încurajat să- 
şi susţină punctul de vedere. 

— Nu încerc să vă salvez, zice el. Nu sunt prin nimic deosebit, declar că nu suni 
salvatorul nimănui. La fel ca voi, am trecut oceanul. Ca şi voi, nu aduc niciun trecut cu 



mine. Ce trecut am avut, l-am lăsat în urmă, sunt pur şi simplu un om nou într-o ţară 
nouă, şi ăsta e un lucru bun. Dar nu am renunţat la ideea de istorie, la ideea de 
schimbare fără început şi fără sfârşit. Ideile nu pot fi eliminate din nou, nici măcar de 
timp. Ideile sunt peste tot. Universul e plin de ele. Fără ele, nu ar exista univers, căci ni 
ar fi nicio fiinţă. Ideea de dreptate, bunăoară. Toţi dorim să trăim într-un sistem drept, 
într-un sistem în care efortul cinstit aduce recompensă pe măsură; ceea ce e o dorinţă 
bună, bună şi admirabilă. Dar ceea ce facem aici, la docuri, nu ne ajută să creăm acel 
sistem. Ceea ce facem aici e doar o paradă de muncă eroică. Şi parada depinde de o 
armată de şobolani care o întreţin - şobolani care vor trudi noapte şi zi să devoreze 
aceste tone de grâne pe care le descărcăm, pentru a face loc în hambar altei cantităţi de 
grăunţe. Fără şobolani, inutilitatea trudei noastre ar ieşi la iveală. 

Se opreşte. Oamenii tac. 

— Nu vedeţi asta? Sunteti orbi? 

^ * 5 

Alvaro se uită în jur. 

— Spiritul agorei, zice el. Cine vrea să-i răspundă elocventului nostru prieten? 

Unul dintre docherii tineri ridică mâna. Alvaro îi face semn cu capul. 

— Prietenul nostru a invocat conceptul realului într-un mod confuz, zice tânărul, 
vorbind fluent şi încrezător, ca un student eminent. Pentru a-i demonstra confuzia, să 
comparăm istoria cu clima. Clima în care trăim, suntem de acord cu asta, este deasupra 
noastră. Nimeni nu poate porunci cum să fie clima. Dar nu faptul că e o face reală. Clime 
este reală pentru că are manifestări reale. Manifestările includ vântul şi ploaia. Prir 
urmare, când plouă, ne udăm; când vântul se înfoaie, şepcile ne zboară de pe cap. Ploaia 
şi vântul sunt trecătoare, realităţi de rang secund, aşa cum sunt cele accesibile simţurilor 
noastre. Deasupra lor, în ierarhia realului, se află clima. Acum, istoria. Dacă istoria 
asemenea climei, ar fi o realitate mai înaltă, atunci istoria ar avea manifestări pe care le- 
am putea percepe prin simţurile noastre. Şi unde sunt aceste manifestări? Se uită în jurul 
său. Căruia dintre noi i-a zburat istoria şapca? 

Tăcere. 

— Nimănui. Pentru că istoria nu are manifestări. Pentru că istoria nu e reală. Pentru ce 
istoria este doar o poveste inventată. 

— Mai exact - vorbitorul de acum este Eugenio, care ieri dorea să ştie dacă el ar vrea se 
lucreze într-un birou, deoarece istoria nu are manifestări în prezent. Istoria este doar un 
model pe care-1 vedem în ceea ce s-a întâmplat. Nu are nicio putere să ajungă până în 
prezent. Prietenul nostru Simon zice că trebuie să luăm maşini care să ne facă treaba 
Pentru că aşa porunceşte istoria. Dar nu istoria ne spune să renunţăm la munca onestă, ci 
lenea şi seducţia lenei. Lenea este reală într-un fel în care istoria nu este. O percepem ev 
simţurile noastre. Ii simţim manifestările de câte ori ne întindem pe iarbă şi închidem 
ochii, şi ne jurăm că nu ne mai ridicăm niciodată, nici când se aude fluierul, într-atât de 
dulce ne e plăcerea. Care dintre noi, lăfăindu-se în iarbă într-o zi însorită, va zice: Simt 
istoria, îmi spune să nu mă ridici Nu: simţim, de fapt, lenea în oasele noastre. De unde şi 
vorba: Mi-e o lene de mă doare. 

Pe măsură ce vorbea. Eugenio s-a înfierbântat tot mai mult. Poate de teamă că nu se va 
mai opri, colegii săi îl întrerup cu aplauze. El tace, iar Alvaro profită de ocazie. 



— Nu ştiu dacă prietenul nostru Simon vrea să răspundă, zice el. Prietenul noştri 
socoteşte truda noastră o paradă inutilă, o observaţie pe care unii dintre noi au 
considerat-o jignitoare. Dacă remarca a fost făcută din nesăbuinţă, dacă, după o gândire 
mai chibzuită, ar dori să şi-o retragă sau s-o dreagă, sunt sigur că gestul va fi apreciat. 

E rândul lui. Curentul e împotriva lui, fără îndoială. Are voinţa să-i ţină piept? 

— Bineînţeles că îmi retrag remarca nechibzuită, zice el, şi îmi cer scuze, în plus, 
pentru orice supărare pe care a pricinuit-o. Cât despre istorie, tot ceea ce pot spune e că, 
în vreme ce azi putem refuza să ţinem cont de ea, nu putem refuza la nesfârşit. Prin 
urmare, vă fac o propunere. Să ne întâlnim pe acest chei peste zece ani, chiar peste cinci 
ani, şi să vedem atunci dacă grâul este descărcat tot cu mâna şi depozitat în saci, într-o 
magazie deschisă, pentru hrănirea duşmanilor noştri, şobolanii. Bănuiala mea e că nu va 
mai fi aşa. 

— Şi dacă se dovedeşte că ai greşit? zice Alvaro. D acă peste zece ani noi o să descărcăm 


grâul exact aşa cum facem azi, o să accepţi că istoria nu e reală? 

— De bună seamă, răspunde el. Mă voi pleca în faţa forţei realului. Voi spune că m-an 
supus verdictului istoriei. 



Capitolul 15 


O vreme, după discuţia despre şobolani, simte că atmosfera la muncă este tensionată. 
Deşi camarazii lui sunt la fel de amabili ca întotdeauna, par să amuţească atunci când se 
află el în preajmă. 

De fapt, când se gândeşte la izbucnirea lui, roşeşte de ruşine. Cum a putut sa 
desconsidere munca de care prietenii lui sunt atât de mândri, o muncă la care i se 
permite să se alăture, lucru pentru care e recunoscător? Dar treptat lucrurile se relaxează 
din nou. Intr-o pauză de dimineaţă. Eugenio vine la el agitând o pungă de hârtie. 

— Biscuiţi, zice el. Ia unul. Ia doi. Cadou de la un vecin. 

Şi când el îşi exprimă aprecierea (biscuiţii sunt delicioşi, simte gustul de ghimbir, poate 
chiar de scorţişoară). Eugenio adaugă: 

— Ştii, m-am gândit la ce ai spus deunăzi, poate ai şi tu dreptatea ta. De ce să hrănim 
şobolanii, când ei nu fac nimic să ne hrănească? Sunt unii oameni care mănâncă şobolani, 
dar eu nu mănânc. Tu? 

— Nu, răspunde el. Nici eu nu mănânc şobolani. Prefer biscuiţii tăi. 

La sfârşitul zilei de muncă. Eugenio revine la subiect: 

— Mi-e teamă să nu-ţi fi jignit sentimentele, zice el. Crede-mă, n-a fost nicic 
animozitate. Toţi manifestăm deplină bunăvoinţă faţă de tine. 

— Nu mă simt deloc jignit, răspunde el. Am avut o dispută filosofică, asta e tot. 

— O dispută filosofică, aprobă Eugenio. Locuieşti la Blocurile Estice, nu-i aşa? T< 
conduc până la autobuz. 

Prin urmare, ca să continue ficţiunea cum că locuieşte la Blocuri, trebuie să-l însoţească 
pe Eugenio până la staţia de autobuz. 

— De la o vreme, mă preocupă o întrebare, îi spune el lui Eugenio, în timp ce aşteaptă 
autobuzul nr. 6. Este cu totul nefilozofică. Cum vă petreceţi tu şi alţi bărbaţi timpul liber? 
Ştiu că multora le place fotbalul, dar seara ce faceţi? Nu păreţi să aveţi soţii şi copii. Aveţi 
prietene? Mergeţi la cluburi? Alvaro îmi spune că sunt cluburi în care te poţi înscrie. 

Eugenio roşeşte. 

— N-am habar despre cluburi. Eu, unul, mă duc în special la Institut. 

— Povesteşte-mi. Am auzit vorbindu-se despre un institut, dar n-am idee ce se petrece 
acolo. 

— Institutul organizează cursuri, conferinţe, proiecţii de film, grupuri de discuţie. Ar 
trebui să te înscrii. Ţi-ar plăcea. Nu e doar pentru tineri, sunt şi bătrâni, şi e gratuit. Ştii 
cum să ajungi acolo? 

Nu. 


— E pe Strada Nouă, lângă intersecţia mare. O clădire albă înaltă, cu uşi de sticlă 
Probabil că ai trecut pe-acolo de multe ori fără să ştii. Vino mâine-seară. Poţi să intri îr 
grupul nostru. 

— Perfect. 

După cum se dovedeşte, cursul la care s-a înscris Eugenio împreună cu încă trei 
docheri este de filosofie. El ia loc pe un rând din fundul sălii, departe de camarazii lui, ca 



să se furişeze afară dacă se plictiseşte. 

Profesoara soseşte şi se lasă tăcerea. E o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată cam 
demodat, după părerea lui, cu păr cărunt tuns foarte scurt, nefardată. 

— Bună seara, spune ea. Să reluăm de unde am rămas săptămâna trecută şi sa 
continuăm analiza mesei - a mesei şi a rudei sale apropiate, scaunul. După cum vă 
amintiţi, discutam tipurile diverse de mese care există în lume, şi diferitele tipuri de 
scaune. Ne întrebam care e unitatea din spatele diversităţii, ce face ca mesele să fie toate 
mese, iar scaunele toate scaune. 

Pe tăcute, el se ridică şi iese din sală. 

Coridorul e pustiu, în afara unei siluete într-o robă lungă, albă, care se îndreaptă grăbit 
spre ele. Pe măsură ce se apropie, vede că e Ana, de la Centru. 

— Ana! strigă el. 

— Salut, răspunde Ana. Regret, nu pot să mă opresc, am întârziat. Dar se opreşte 
totuşi. Te cunosc, nu-i aşa? Ţi-am uitat numele. 

— Simon. Ne-am cunoscut la Centru. Aveam un băietei cu mine. Ai avut amabilitate; 

9 

să ne găzduieşti în prima noastră noapte în Novilla. 

— Da, aşa e! Ce face fiul tău? 

Roba albă este de fapt un halat alb de baie; ea e desculţă. Ciudată ţinută. Există c 
piscină în Institut? 

Ea observă aerul lui contrariat şi râde. 

— Pozez ca model, explică ea. Pozez de două ori pe săptămână. Pentru lecţii dupe 
natură. 

— Lecţii după natură? 

— Lecţii de desen. Desenează după natură. Eu sunt modelul. 

îşi întinde braţele, ca şi când ar căsca. Pliul halatului i se desface la gât; pentru o clipă, 
el îi zăreşte sânii pe care i-a admirat atâta. 

— Ar trebui să vii şi tu. Dacă vrei să afli una-alta despre corp, nici că se poate metodă 
mai bună. Apoi, înainte ca el să-şi revină din buimăceală: La revedere - am întârziat. 
Salută-1 pe fiul tău. 

El merge mai departe pe coridor. Institutul este mai mare decât şi-a închipuit când 1 -e 
văzut de-afară. Din spatele unei uşi închise se aude muzică, o femeie interpretează un 
cântec trist, acompaniată de harpă. El se opreşte în faţa unui avizier. O listă lungă cr 
oferte de cursuri. Desen arhitectural. Contabilitate. Calcul. Tot felul de cursuri d< 
spaniolă: spaniola pentru începători (douăsprezece secţiuni), spaniola pentru nivel 
mediu (cinci secţiuni), spaniola pentru avansaţi, compoziţie în spaniolă, conversaţie în 
spaniolă. Ar fi trebuit să vină aici, în loc să se lupte cu limba de unul singur. Nu vede 
nimic legat de literatura spaniolă. Probabil că literatura intră la spaniola pentru avansaţi. 

Niciun alt curs de limbă. Nici portugheză. Nici catalană. Nici galiciană. Nici bască. 

Nici esperanto. Nici volapiik. 

Caută cursul de desen după natură. Uite-1: Desen după natură, Luni-vineri, de la 7 la ' 
p.m., sâmbăta de la 2 la 4 p.m.; înscrieri per secţiune 12; Secţiunea 1 COMPLET^ 
Secţiunea 2 COMPLETĂ, Secţiunea 3 COMPLETĂ. Clar, un curs popular. 

Caligrafie. Ţesătorie. împletituri din nuiele. Aranjamente florale. Olărit. Marionete. 



Filosofie. Elemente de filosofie. Filosofie: Teme alese. Filosofia muncii. Filosofia si viate 

9 9 

cotidiană. 

Sună un clopoţel, anunţând pauza. Elevii ies pe coridoare, câte unul la început, apoi ur 
torent, nu numai tineri, ci şi oameni de vârsta lui, şi mai bătrâni, exact cum a spus 
Eugenio. Nu-i de mirare că oraşul e ca o morgă după lăsarea întunericului! Toată lumea ( 
aici, la Institut, perfecţionându-se. Fiecare se agită să devină un cetăţean mai bun, c 
persoană mai bună. Toată lumea, în afară de el. 

O voce îl opreşte. Eugenio, făcându-i semn cu mâna, din valul de oameni. 

— Vino! Mergem să mâncăm ceva! Vino cu noi! 

II urmează pe Eugenio în jos, pe nişte scări, într-un bufet expres, puternic luminat. 
Deja s-au format cozi lungi de oameni care aşteaptă să fie serviţi. îşi ia şi el o tavă şi 
tacâmuri. 

— E miercuri, ceea ce înseamnă paste, zice Eugenio, îţi plac pastele? 

— Da, îmi plac. 

Vine rândul lor. El întinde o farfurie şi un angajat îi trânteşte o porţie mare de 
spaghete. Un alt angajat adaugă un polonic de sos de tomate. 

— Ia şi o chiflă, spune Eugenio. Dacă vrei să te umili. 

— Unde plătim? 

— Nu plătim. E gratis. 

Găsesc o masă, li se alătură şi alţi docheri tineri. 

— Cum a fost la curs? îi întreabă el. Aţi lămurit ce e un scaun? 

A zis-o în glumă, dar tinerii se holbează la el. 

— Nu ştii ce-i un scaun? întreabă unul dintre ei în cele din urmă. Uită-te în jos. Şezi pe 
unul. 

El se uită în jur la colegii săi. Toţi izbucnesc în râs. 

încearcă şi el să râdă, să arate că e băiat de gaşcă. 

— Adică, zice el, aţi aflat ce constituie... nu ştiu cum să zic... 

— Sillicidad, îi suflă Eugenio. Scaunul tău - face un semn către scaun - întruchipează 
sillicidad , sau face parte din sillicidad, sau îl realizează, aşa cum îi place profesoarei 
noastre să spună. Aşa ştii că e un scaun, şi nu o masă. 

— Sau un taburet, adaugă colegul lui. 

— V-a spus vreodată profesoara, întreabă el, Simon, despre individul care, întrebai 
fiind cum ştia că un scaun e un scaun, el dădea un şut scaunului cu pricina şi spunea: 
Iată, domnule, cum ştiu ? 

— Nu, zice Eugenio. Dar nu aşa înveţi că un scaun e un scaun. Aşa afli că e un obiect 
Obiectul unui şut. 

El tace. Adevărul e că el nu-şi are locul în institutul ăsta. Filosofarea îl agasează. Puţin îi 
pasă de scaune şi de calitatea lor de scaun. 

Spaghetele n-au niciun gust. Sosul nu-i altceva decât suc de roşii încălzit. Se uită în jur 
după o solniţă, dar nu vede niciuna. Nici piper nu vede. Totuşi, spaghetele sunt c 
schimbare. Mai bune decât eterna pâine. 

— Prin urmare... la ce curs crezi că te vei înscrie? îl întreabă Eugenio. 

— încă nu m-am hotărât. M-am uitat la listă. Ofertă, nu glumă. M-am gândit la deser 



după natură, dar văd că-i plin. 

— Prin urmare, nu vii la cursul nostru. Păcat. Discuţia a devenit mult mai interesând 
după ce-ai plecat. Am vorbit despre infinitate şi despre pericolele infinităţii. Ce-ar fi 
dacă, dincolo de scaunul ideal, există un scaun încă şi mai ideal, şi tot aşa, la nesfârşit? 
Dar şi desenul după natură e interesant. Ai putea alege desenul în semestrul ăsta - desen 
obişnuit. Şi în semestrul următor, îţi exprimi preferinţa pentru desenul după natură. 

— Desenul după natură e foarte solicitat întotdeauna, explică alt tinerel. Oamenii voi 
să afle despre corp. 

El caută ironia, nu găseşte niciuna, aşa cum nu e nici sare. 

— Dacă vrei să afli despre corpul uman, n-ar fi mai bun un curs de anatomie? întreabă 
el. 

Tinerelul nu e de acord. 

— Anatomia te învaţă despre părţile trupului. Dacă vrei să afli despre întreg, ai nevoie 
să te înscrii la desen după natură sau modelaj. 

— Prin întreg înţelegi...? 

— înţeleg întâi trupul ca trup, apoi trupul în forma sa ideală. 

— Experienţa obişnuită nu face acelaşi lucru? Adică, dacă petreci câteva nopţi cu o 
femeie, nu înveţi tot ce ai nevoie să ştii despre trupul ca trup? 

Băiatul roşeşte, se uită în jur după ajutor. Lui îi vine să-şi dea palme. Glumele astei 
proaste ale lui! 

— Cât despre trup în forma sa ideală, continuă el, probabil va trebui să aşteptăm viaţa 
următoare să apucăm să-l vedem. 

împinge deoparte spaghetele, pe jumătate mâncate. Prea mult pentru el, prea mult 
aluat. 

— Trebuie să plec, zice el. Noapte bună. Ne vedem mâine, la docuri. 

— Noapte bună. 

Nu fac niciun efort să-l reţină. Şi bine fac. Cum trebuie să le pară el acestor tineri de 
treabă, muncitori, idealişti, inocenţi? Ce pot ei să înveţe din miasma amară pe care o 
emană el? 


— Ce-ţi face băiatul? întreabă Âlvaro. îi simţim lipsa. I-ai găsit o şcoală? 

— încă nu-i destul de mare să meargă la şcoală. E cu mama lui. Ea nu vrea ca el să-şi 
petreacă prea mult timp cu mine. Sentimentele lui vor rămâne împărţite, zice ea, atâta 
vreme cât există doi adulţi care să-l revendice. 

— Dar întotdeauna sunt doi adulţi care-1 revendică: tatăl si mama. Doar nu suntem 

9 9 

albine sau furnici. 

— Aşa o fi. Dar eu nu sunt tatăl lui David. Mama lui este mama, dar eu nu sunt tatăl 
Asta e diferenţa. Alvaro, pentru mine e un subiect dureros. Putem s-o lăsăm baltă? 
Âlvaro îl prinde de braţ. 

— David nu e un băiat oarecare. Crede-mă, l-am urmărit, ştiu despre ce vorbesc. Eşt 
sigur că acţionezi în interesul lui? 

— I l-am predat mamei lui. E în grija ei. De ce spui că nu e un băiat obişnuit? 

— Zici că l-ai predat, dar el chiar vrea să fie predat? Şi, mai ales, de ce l-a abandonat 



mama lui? 

— Nul-a abandonat. El şi ea au fost separaţi. O vreme, au trăit în alte sfere. Eu l-an 
ajutat să o găsească. El a găsit-o, şi ei doi s-au reunit. Acum au o relaţie naturală, aceea 
dintre o mamă si fiul ei. Câtă vreme el si eu nu avem o relaţie naturală. Asta e tot. 

• • j 

— Dacă relaţia cu tine nu e naturală, cum e? 

— Abstractă. El are o relaţie abstractă cu mine. O relaţie cu cineva care are grijă de el îr 
abstract, dar nu e obligat să aibă grijă de el. Ce voiai să zici când ai spus că nu e un băiat 
obişnuit? 

Alvaro clatină din cap. 

— Natural, abstract... Eu, unul, nu pricep. Cum îţi închipui tu că ajung împreună c 
mamă şi un tată - mama şi tatăl viitorului copil? Pentru că îşi datorează reciproc o 
obligaţie naturală? Bineînţeles că nu. Drumurile li se intersectează din întâmplare şi se 
îndrăgostesc. Ce poate fi mai puţin natural şi mai arbitrar ca asta? Din această legătură 
întâmplătoare, o nouă fiinţă vine pe lume, un suflu nou. Cine, în această poveste, 
datorează ceva, şi cui anume? Eu nu pot răspunde, şi cred că nici tu nu poţi. Simon, mă 
uitam la tine şi la fiul tău, şi asta am văzut: el are deplină încredere în tine. Te iubeşte. Şi 
tu îl iubeşti. Prin urmare, de ce îl dai? De ce te rupi de el? 

— Nu mă rup de el. Mama lui l-a rupt de mine, e dreptul ei. Dacă ar fi după mine, aş f 
cu el şi acum. Dar nu am de ales. Nu am dreptul să aleg. Nu am niciun drept în această 
privinţă. 

Alvaro tace, pare să se retragă în sine. 

— Spune-mi unde o pot găsi pe femeia asta, zice el în cele din urmă. Vreau să am c 
vorbă cu ea. 

— Fii atent. Are un frate foarte afurisit. Să n-ai de-a face cu el. De fapt, are doi fraţi 
unul mai antipatic decât celălalt. 

— Pot să-mi port singur de grijă, zice Alvaro. Unde o găsesc? 

— O cheamă Ines şi mi-a preluat vechiul apartament de la Blocurile Estice: blocul E 
numărul 202, la etajul doi. Să nu-i spui că te-am trimis eu, pentru că nu ar fi adevărat. Nu 
e câtuşi de puţin ideea mea, ci a ta. 

— Nu-ţi face griji, o să-i spun răspicat că e ideea mea, tu nu ai nimic de-a face cu asta. 

A doua zi, în timpul pauzei de prânz, Alvaro îi face semn să se apropie. 

— Am vorbit cu Ines a ta, zice el fără preambul. Acceptă să-l vezi pe băiat, dar nu 
acum. La sfârşitul lunii. 

— Ce veste minunată! Cum ai convins-o? 

Alvaro flutură din mână. 

— Nu contează cum. Zice că-1 poţi lua la plimbare. Te va informa când anume. Mi-< 
cerut numărul tău de telefon. Nu-1 ştiam, aşa că i l-am dat pe-al meu. I-am zis că o sa 
transmit mesajele. 



Capitolul 16 


Ines îl convoacă mai devreme decât se aştepta. Chiar a doua zi, Âlvaro îl cheamă la el. 

— O urgenţă la apartamentul tău, îi zice el. Ines a telefonat tocmai când plecam de- 
acasă. M-a chemat pe mine, dar i-am zis că eu nu am timp. Nu te alarma, nu e vorba de 
băiat, ci de canalizare. Vei avea nevoie de scule. Ia trusa din baracă. Fuga. Ea e-ntr-un ha 
fără de hal. 

Ines îl întâmpină în uşă, purtând (de ce? - nu e o zi rece) un palton greu. E într-adevăi 
într-un hal fără de hal, furioasă rău. Closetul e înfundat, îi spune ea. Administratorul a 
venit să vadă despre ce e vorba, dar a refuzat să facă ceva pentru că (a spus el) ea nu este 
locatara legală, ori ea, ori o bucată de săpun, pentru el e totuna (aşa a zis). Le-a telefonat 
fraţilor ei la La Residencia, dar ei s-au fofilat cu tot felul de pretexte, prea sunt închipuiţi 

(zice ea îndârjită) ca să-şi murdărească mâinile. Aşa că în această dimineaţă, ca ultimă 

/■ 

soluţie, l-a contactat pe colegul lui, Alvaro, care, fiind muncitor, trebuie să se priceapă la 
canalizare. Şi, în loc de Alvaro, îl are pe el. 

Vorbeşte fără pauză, măsurând furioasă camera în sus şi-n jos. A slăbit de când a 
văzut-o el ultima oară. La colţurile gurii i-au apărut riduri. El ascultă în tăcere, dar ochii îi 
sunt aţintiţi asupra băiatului care, aşezat în capul oaselor în pat - abia acum s-a trezit? se 
uită la el neîncrezător, de parcă ar fi înviat din morţi. 

Ii furişează un surâs scurt. Salut! mimează el cu buzele, fără să scoată un sunet. 

Băiatul îşi scoate degetul mare din gură, dar nu spune nimic. Părul lui, cârlionţat de lc 
natură, i-a crescut lung. Poartă o pijama albastră-deschis, cu un imprimeu roşu cu 
elefanţi şi hipopotami care se zbenguiesc. 

Ines încă vorbeşte. 

— Closetul ăla ne-a dat bătăi de cap de când ne-am mutat aici, zice ea. Nu m-ar mira sa 
fie de vină cei care locuiesc în apartamentul de dedesubt. I-am cerut administratorului să 
vadă ce se întâmplă acolo jos, dar nici măcar n-a vrut să mă asculte. In viaţa mea n-am 
întâlnit un tip atât de bădăran. Puţin îi pasă că se simte duhoarea şi pe coridor. 

Ines vorbeşte de problemele closetului fără nicio jenă. II surprinde ca o ciudăţenie: 

A 

chestiunea, dacă nu e intimă, e cel puţin delicată. II priveşte oare doar ca pe un muncitor 
care a venit să facă o treabă, ca pe cineva cu care ea nu va mai da niciodată ochii; sau 
turuie ca să-şi mascheze tulburarea? 

El traversează camera, deschide fereastra, se apleacă peste pervaz. Ţeava de scurgere a 
closetului duce direct într-o conductă de canalizare fixată vertical pe zidul exterior. Trei 
metri mai jos se găseşte ţeava de scurgere a apartamentului de dedesubt. 

— Ai vorbit cu cei de la 102? întreabă el. Dacă e înfundată toată coloana, au şi ei aceeaşi 
problemă ca tine. O să mă uit însă mai întâi la closet, poate descopăr vreo defecţiune. Se 
răsuceşte către băiat: Dai mâna cu mine? Nu e vremea să te scoli, lenesule? Uite cât e d( 
sus soarele! 

Băiatul se foieşte, îi zâmbeşte încântat. Lui îi creşte inima. Cum îl mai iubeşte p( 
copilul ăsta! 

— Vino-ncoa'! zice. Doar n-ai crescut atâta încât să nu-mi mai dai un pupic! 



Băiatul sare din pat şi se repede să-l îmbrăţişeze. El trage adânc în piept mirosurile de 
nespălat şi de lapte. 

— îmi place pijamaua ta nouă, zice. Mergem să inspectăm? 

Vasul closetului e plin aproape până la margine cu apă şi zoaie. In trusa de scule pe 
care a adus-o cu sine se găseşte o rolă de sârmă de oţel. îndoaie capătul sârmei, făcând 
un cârlig, scociorăşte pe nevăzute în gâtul vasului, scoate un şomoiog de hârtie de 
toaletă. 

— Ai o oliţă? îl întreabă el pe băiat. 

— O oliţă pentru pipi? întreabă băiatul. 

El dă din cap că da. 

Băiatul se repede şi se întoarce cu o oală de noapte acoperită cu o cârpă. O clipă mai 
târziu, Ines intră val vârtej, apucă oala şi iese fără un cuvânt. 

— Găseşte-mi o pungă de plastic, îi spune el băiatului. Vezi să nu aibă găuri. 

El pescuieşte o cantitate impresionantă de hârtie din ţeava înfundată, dar nivelul apei 
nu scade. 

— îmbracă-te, mergem puţin jos, îi zice el băiatului. Iar lui Ines: Dacă nu e nimen 
acasă la 102, o să încerc să deschid chepengul de la parter. Dacă blocajul e după acel 
nivel, n-o să pot face nimic. Vor trebui chemate autorităţile locale. Dar să vedem. S( 
opreşte. Să ne-nţelegem, aşa ceva i se poate întâmpla oricui. Nu e vina nimănui. E 
ghinion, atâta tot. 

încearcă să facă lucrurile mai uşoare pentru Ines şi speră ca ea să-şi dea seama de asta. 
Dar ea nu vrea să-i întâlnească privirea. E jenată, e furioasă; mai mult de-atât, el nu-şi de 
seama ce poate să aibă. 

însoţit de băiat, bate la uşa apartamentului 102. După o aşteptare lungă, un zăvor e tras 
şi uşa se deschide de-un deget. în semiobscuritate, distinge o siluetă întunecată, însă nu- 
si dă seama dacă e de femeie sau de bărbat. 

3 ^ 

— Bună dimineaţa, spune el. îmi cer scuze că vă deranjez. Locuiesc în apartamentul de 
deasupra, avem un closet înfundat. Voiam să ştiu dacă vă confruntaţi cu aceeaşi 
problemă. 

Uşa se deschide mai larg. E o femeie, bătrână, îndoită de spate, cu ochi de-un cenuşiu 
sticlos, semn că nu vede. 

— Bună dimineaţa, repetă el. Closetul dumneavoastră. Aveţi probleme cu closetul! 
înfundat, atascos ? 

Niciun răspuns. Ea stă ca o stană, chipul întrebător e îndreptat spre el. E şi surdă, ni 
numai oarbă? 

Băiatul face un pas în faţă. 

— Abuela, zice el. 


Bătrâna întinde o mână, îl mângâie pe păr, îi pipăie faţa. Preţ de-o clipă, el se lipeşte 
încrezător de ea; apoi se strecoară în cameră. Se întoarce după încă o clipă, zice: 

— E curat. Closetul e curat. 

— Mulţumesc, senora, zice el şi face o plecăciune. Mulţumesc pentru ajutor. îmi pare 


rău că v-am deranjat. Iar către băiat: Closetul lor e curat, prin urmare - prin urmare, ce? 
Băiatul se încruntă. 



— Aici, jos, apa curge fără probleme. Acolo, sus - şi arată cu degetul pe trepte în sus, 
apa nu curge. Prin urmare, ce? Prin urmare, ţevile sunt blocate... unde? 

— Sus, spune băiatul sigur pe el. 

— Corect! Prin urmare, unde trebuie să mergem ca să reparăm: sus, sau jos? 

— Sus. 

— Şi mergem sus pentru că apa curge... cum: în sus, sau în jos? 

— In jos. 

/'V 

— întotdeauna? 

— întotdeauna. întotdeauna curge în jos. Şi uneori în sus. 

.A. A 

— Nu. Niciodată în sus. întotdeauna în jos. Aşa e natura apei. întrebarea e, cuir 
ajunge apa sus, în apartamentul nostru, fără să-şi contrazică natura? Cum de se face că 
atunci când învârtim robinetul sau tragem apa la closet, apa curge pentru noi? 

— Pentru că pentru noi ea curge în sus. 

— Nu. Acesta nu e un răspuns bun. Să pun altfel întrebarea: Cum poate apa ajunge h 
noi în casă fără să curgă în sus? 

— Din cer. Curge din cer în robinete. 

Adevărat. Apa cade din cer. 

— Dar, continuă el şi ridică un deget de avertizare, cum ajunge apa în cer? 

Filosofie naturală. Să vedem, zice el, câtă filosofie naturală se află în copilul ăsta. 

— Pentru că cerul inspiră, zice copilul. Cerul inspiră - inspiră şi el, şi îşi ţine respiraţia, 
cu faţa numai zâmbet, un zâmbet de încântare intelectuală pură, apoi expiră cu un gest 
dramatic - şi cerul expiră. 

Uşa se închide. Aude păcănitul zăvorului împins la loc. 

— Ines ţi-a spus asta - despre respiraţia cerului? 

— Nu. 

— Te-ai gândit singur la asta? 

-Da. 

— Şi cine-i acolo în cer care inspiră şi expiră, şi face ploaia? 

Băiatul tace. Faţa i se încruntă de concentrare. In cele din urmă, clatină din cap. 

— Nu ştii? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu contează. Hai să mergem şi să-i spunem mamei tale noutăţile. 

Sculele pe care le-a adus sunt inutile. Numai bucata primitivă de sârmă pare mai 
promiţătoare. 

— Ce-ar fi să mergeţi voi doi la plimbare? îi sugerează el lui Ines. Ceea ce urmează sa 
fac nu este neapărat plăcut. Nu văd de ce tânărul nostru prieten ar trebui expus la aşa 
ceva. 

— Aş prefera să chem un instalator adevărat, zice Ines. 

— Dacă eu nu mă descurc, mă duc să găsesc un instalator adevărat, promit. Intr-un fel 
sau în altul, closetul tău va fi reparat. 

— Nu vreau să mă duc la plimbare, zice băiatul. Vreau să te ajut. 

— Mulţumesc, băiatul meu, apreciez lucrul acesta. Dar nu e genul de muncă la care sa 
am nevoie de ajutor. 



— Iţi pot da idei. 

Are un schimb de priviri cu Ines. Ceva nespus trece de la unul la altul. Fiul meu deştept! 
zice privirea ei. 

— Aşa e, spune el. Ai idei. Dar, vai, closetele n-au nevoie de idei. Closetele nu fac parte 
din tărâmul ideilor, sunt doar lucruri brute, iar a lucra cu ele nu e altceva decât muncă 
brută. Aşa că du-te la plimbare cu mama ta, până termin eu treaba. 

— De ce nu pot să stau şi eu? vrea să ştie băiatul. E numai caca. 

O notă nouă se desluşeşte în vocea băiatului, o notă provocatoare, care lui nu-i place. 
Toată lauda asta i se urcă la cap. 

— Closetele sunt doar closete, dar caca nu e doar caca, zice el. Anumite lucruri nu sunt 
doar ceea ce par, nu tot timpul. Caca e unul dintre ele. 

Ines îl trage pe băiat de mână. E îmbujorată de furie. 

— Vino! zice ea. 

Băiatul clatină din cap. 

— E caca meu, zice. Vreau să rămân! 

— A fost caca tău. L-ai scos din tine. Ai scăpat de el. Nu mai e al tău. Nu mai ai niciui 
drept asupra lui. 

Ines pufneşte şi se retrage în bucătărie. 

— După ce-a intrat în ţevile de canalizare, nu mai e caca nimănui, continuă el. In 
canalizare se alătură cacaului tuturor celorlalţi oameni şi devine un caca general. 

— Atunci de ce e supărată Ines? 

Ines. Aşa-i spune el? Nu mami sau mamă ? 

— E stânjenită. Oamenilor nu le place să vorbească despre caca. Caca miroase urât 
Caca e plin de bacterii. Caca nu e bun pentru tine. 

— De ce? 

— Ce de ce? 

— E şi caca ei. De ce e supărată? 

— Nu e supărată. E doar sensibilă. Unii oameni sunt sensibili, aşa e natura lor, nu poţ 
întreba de ce. Dar nu e nevoie să fii sensibil, pentru că, aşa cum ţi-am spus, dintr-un 
anumit punct de vedere nu e caca nimănui în particular, e doar caca. Intreabă-1 pe oricare 
instalator şi-ţi va spune acelaşi lucru. Instalatorul nu se uită la caca şi nu-şi spune: Ce 
interesant , cine s-ar fi gândit că senor X sau senora Z va avea un asemenea caca! Ca un 
antreprenor de pompe funebre. Un antreprenor nu-şi spune: Ce interesant !... 

Se opreşte. Mă las dus de val îşi zice în gând. Vorbesc prea mult. 

— Ce e un antreprenor de pompe funebre? întreabă băiatul. 

— Un antreprenor de pompe funebre se ocupă de cadavre. E ca un instalator. Are grija 
să trimită cadavrele acolo unde le e locul. 

Şi acum o să mă întrebi: Ce e un cadavru? 

— Ce-s alea cadavre? 

— Cadavrele sunt trupuri care au fost lovite de moarte şi cu care nu mai avem ce face. 
Dar nu trebuie să ne batem capul cu moartea. După moarte există întotdeauna o alta 
viată. Ai văzut asta. Nu suntem cum e caca, care rămâne si se amestecă din nou cu 
pământul. 



— Noi cum suntem? 

— Cum suntem dacă nu suntem cum e caca? Noi suntem cum sunt ideile. Ideile ni 
mor niciodată. O să înveţi asta la scoală. 

9 9 

— Dar facem caca. 

— Aşa e. Facem parte din ce e ideal, dar facem şi caca. Asta pentru că avem o natura 
dublă. Nu ştiu cum s-o zic mai simplu. 

Băiatul tace. Lasă-l să cugete la treaba asta, îşi zice el. îngenunchează lângă closet, îşi 
suflecă mâneca până unde o poate ridica. 

— Du-te la plimbare cu mama ta, zice. Du-te. 

— Şi antreprenorul? întreabă băiatul. 

— Antreprenorul? Ce face el e o treabă ca oricare alta. Antreprenorul de pompe 
funebre nu se deosebeşte de noi. 

Şi el are o natură dublă. 

— Pot să-l văd? 

— Nu acum. Acum avem alte lucruri de făcut. Data viitoare când mergem în oraş, o si 
văd dacă găsesc un salon de pompe funebre. Şi atunci o să vezi. 

— Putem să vedem cadavre? 

— Nu, bineînţeles că nu. Moartea e o chestiune privată. Pompele funebre sunt c 
profesie discretă. Antreprenorii nu arată publicului cadavre. Acum, gata. 

Scociorăşte cu sârma în fundul vasului. Cumva, trebuie să facă sârma să urmeze S-u] 
sifonului. Dacă blocajul nu e în sifon, atunci trebuie să fie la punctul de unire de afară. Şi, 
dacă aşa stă treaba, n-are idee cum poate rezolva problema. Va trebui să renunţe şi să 
găsească un instalator. Sau ideea de instalator. 

Apa, în care încă plutesc cocoloaşe din caca lui Ines, se închide peste mâna lui, peste 
încheietura mâinii lui, peste braţul lui. împinge cu forţa sârma de-a lungul cotului în 
formă de S .Săpun antibacterian, gândeşte el: Va trebui să mă spăl cu săpun antibacterian, să 
mă frec foarte atent pe sub unghii. Deoarece caca e doar caca, deoarece bacteriile sunt doar 
bacterii. 

Nu se simte ca o flintă cu o natură dublă. Se simte ca un bărbat care pescuieşte după 
un blocaj într-o ţeavă de scurgere, folosind scule primitive. 

îşi trage braţul, trage şi sârma. Cârligul de la capăt s-a îndreptat. îndoaie din nou 


sarma. 

— Poţi să foloseşti o furculiţă, zice băiatul. 

— O furculiţă e prea scurtă. 

— Poţi să foloseşti furculiţa lungă din bucătărie. O poţi îndoi. 

— Arată-mi despre ce e vorba. 

Băiatul tropăie într-acolo cu paşi mici, se întoarce cu furculiţa lungă pe care au găsit-o 
în casă când s-au mutat aici şi căreia el nu i-a găsit nicio întrebuinţare. 

— O poţi îndoi dacă ai forţă, zice băiatul. 

îndoaie furculiţa într-un cârlig şi o împinge în S-ul ţevii, până când aceasta nu mai 
înaintează. Când încearcă s-o tragă afară, simte că i se opune rezistenţă. întâi încet, apoi 
mai repede, blocajul iese: un cocoloş de cârpă cu o margine de plastic. Apa din vas se 
scurge. El trage lanţul. Apa curată spală closetul. El aşteaptă, trage din nou lanţul. Ţeava 



e desfundată. Totul e bine. 

— Am găsit asta, îi zice el lui Ines. Ridică în aer obiectul din care curge încă apă. I 
recunoşti? 

Ea roşeşte, stând în faţa lui cu un aer vinovat, neştiind unde să se uite. 

— Asta faci de obicei - le arunci în closet? Nu ţi-a spus nimeni să nu faci asta? 

Ea clatină din cap. E roşie ca focul în obraji. Băiatul o trage neliniştit de fustă. 

— Ines! zice el. 

Ea îl bate absentă pe mână. 

— Nu-i nimic, dragul meu, şopteşte ea. 

El închide uşa de la baie, se dezbracă de cămaşa mânjită şi o spală în chiuvetă. Ni 
există săpun antibacterian, doar săpunul de la Comisariat, de care au toţi. Stoarce 
cămaşa, o clăteşte, o stoarce din nou. Va fi nevoit să poarte o cămaşă udă. îşi spală 
braţele, se spală la subsuori, se şterge. N-o fi atât de curat pe cât ar vrea, dar cel puţin nu 
miroase a căcat. 

Ines şade pe pat, cu copilul strâns la sân, parcă ar fi un bebeluş, legănându-se înainte şi 
înapoi. Băiatul a aţipit, din gură i se prelinge un fir de salivă. 

— Plec, zice el. Cheamă-mă dacă ai nevoie de mine. 

Când stă şi se gândeşte ulterior la această vizită făcută lui Ines, ceea ce-1 surprinde este 
cât de ciudat a fost episodul în viaţa lui, cât de imprevizibil. Cine s-ar fi gândit, când a 
văzut-o prima oară pe această tânără pe terenul de tenis, atât de stăpână pe sine, de 
senină, că va veni o zi când el va fi nevoit să-şi spele trupul de căcatul ei! Ce s-ar zice 


despre asta la Institut? Oare doamna aceea cu părul cărunt l-ar boteza căcătoşenis 
căcatului? 



Capitolul 17 


— Dacă tu cauţi o descărcare, zice Elena, dacă faptul că te descarci îţi face viaţa mai 
uşoară, există locuri unde se poate duce un bărbat. Nu ţi-au spus despre ele prietenii tăi, 
bărbaţii ăia? 

— Niciun cuvânt. Mai exact, ce înţelegi tu prin descărcare? 

— Descărcare sexuală. Dacă asta cauţi, nu trebuie să fiu eu singurul tău port. 

— îmi pare rău, zice el înţepat. Nu mi-am dat seama că tu aşa priveşti lucrurile. 

— N-o lua ca pe-o jignire. E un fapt al vieţii; bărbaţii au nevoie să se descarce, toţi ştim 
asta. Iţi spun doar ce poţi să faci în această privinţă. Intreabă-i pe prietenii tăi de la 
docuri, sau, dacă ţi-e ruşine s-o faci, întreabă la Centrul de Relocare. 

— Vorbeşti despre bordellos? 

— Spune-le bordellos, dacă aşa vrei, dar din ceea ce-am auzit nu e nimic mizer acolo, 
sunt curate şi plăcute. 

— Fetele care servesc poartă uniformă? 

Ea îi aruncă o privire nedumerită. 

— Adică poartă o ţinută standard, ca infirmierele? Cu lenjerie standard? 

— Asta va trebui să afli singur. 

— Şi este o profesie acceptată, să lucrezi într-un bordel? Ştie că o irită cu întrebările lui, 
dar iar e în starea aceea, înverşunată, impulsivă, care-1 chinuie de când l-a dat pe copil. Şi 
continuă: O fată poate face asta şi în acelaşi timp să meargă cu capul sus în public? 

— N-am idee, spune ea. Du-te şi află. Şi acum, fără supărare, aştept un elev. 

De fapt, minţea când i-a spus Elenei că habar n-are de locurile în care se pot duce 
bărbaţii. Alvaro i-a zis deunăzi de un club pentru bărbaţi, nu departe de docuri, numit 
Salon Confort. 

De la Elena de acasă, se duce direct la Salon Confort Centru de relaxare şi recreere, e 
gravat pe placa de la intrare. Deschis între 2 p.m. —2 a.m. Lunea închis. Drept de accet 
restricţionat. Pentru a deveni membru - cerere de înscriere. Si cu litere mai mici: Consiliere 
personală. Eliberare de stres. Terapie fizică. 

împinge uşa şi intră. Se pomeneşte într-o anticameră pustie. De-a lungul unui perete, c 
banchetă tapiţată. Biroul marcat RECEPŢIE n-are nimic pe el, doar un telefon. El ia loc 
aşteaptă. 

După mult timp apare cineva dintr-o cameră din spate, o femeie de vârstă mijlocie. 

— Scuze că v-am făcut să aşteptaţi, zice. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Aş dori să devin membru. 

— Cum să nu. O să vă rog să completaţi formularele astea două, apoi am nevoie de ur 
act de identitate. 

Ii întinde un clipboard şi un pix. 

El se uită la primul formular. Numele, adresa, vârsta, ocupaţia. 

— Probabil că primiţi marinari care coboară de pe vapoare, observă el. Şi ei trebuie să 
completeze formulare? 

— Sunteti marinar? întreabă femeia. 

j 



— Nu. Lucrez la docuri, dar nu sunt marinar. Vorbesc de marinari, pentru că ei stau p( 
ţărm doar o noapte sau două. Trebuie să devină membri dacă vă vizitează? 

— Trebuie să fii confirmat ca membru pentru a folosi aceste facilităţi. 

— Şi cât durează până primeşti aprobarea? 

— Pentru aprobare, nu mult. Dar, după asta, trebuie să vă stabiliţi o consultaţie cu c 
terapeută. 

— Eu trebuie să stabilesc o consultaţie? 

— Trebuie să fiţi acceptat pe lista uneia dintre terapeutele noastre. Asta s-ar putea să ia 
timp. De obicei, listele sunt pline. 

— Prin urmare, dacă aş fi unul dintre marinarii despre care vorbeam, un marinar cu 
numai o noapte sau două pe ţărm, n-ar avea niciun sens să vin aici. Vaporul meu ar fi din 
nou în larg până să apuc să-mi fac o programare. 

— Salon Confort nu-i aici pentru beneficiul marinarilor, senor. Marinarii îşi ar 
facilităţile lor acolo de unde au venit. 

— Le-or fi având acolo, dar nu le pot folosi. Pentru că sunt aici, nu acolo. 

— Da, într-adevăr: noi le avem pe ale noastre, ei pe ale lor. 

— înţeleg. Sper să nu vă supăraţi că v-o spun, dar vorbiţi ca un absolvent de Institui 
din oraş - Institutul de Studii Avansate, parcă aşa se numeşte. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Ca unul de la cursurile de filosofie. Poate de la logică sau retorică. 

— Nu, n-am absolvit Institutul. Acum: v-aţi hotărât? Faceţi cerere? Dacă da, începeţi s 
completaţi formularele. 

Al doilea formular îi dă mai multă bătaie de cap decât primul. Cerere pentru terapeutul 
personal, aşa se numeşte. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a vă autocaracteriza şi pentru a 
descrie nevoile dumneavoastră. 

„Sunt un om obişnuit, cu nevoi obişnuite", scrie el. „Ceea ce înseamnă că nevoile mele 
nu sunt extravagante. Până de curând, am fost tutore cu normă întreagă al unui copil. 
După ce am predat copilul (încheindu-se rolul meu de tutore), am fost oarecum singur. 
N-am ştiut ce să mai fac." Se repetă. Pentru că foloseşte un pix. Dacă ar avea un creion ci 
gumă, s-ar putea prezenta în mai puţine cuvinte. „Mă pomenesc că am nevoie de o 
ureche prietenoasă, ca să mă despovărez. Am o prietenă apropiată, dar în ultima vreme a 
fost cu mintea în altă parte. Relaţiei mele cu ea îi lipseşte intimitatea adevărată. Doar îr 
intimitate te poţi despovăra, eu aşa consider." 

Şi altceva? 

„Mi-e foame de frumuseţe", scrie el. „De frumuseţe feminină. Un fel de foame. Im 
doresc cu ardoare frumuseţea, care, în experienţa mea, trezeşte veneraţia şi gratitudinea 
- gratitudinea faţă de marele noroc ce dă peste tine când ţii în braţe o femeie frumoasă." 

Se gândeşte să taie tot paragraful despre frumuseţe, apoi se răzgândeşte. Dacă e să fie 
judecat, să fie după imboldurile inimii sale, nu după limpezimea gândului său. Sau după 
logica lui. 

„Ceea ce nu înseamnă că nu sunt un bărbat cu nevoi bărbăteşti", concluzionează el în 
forţă. 

Oue tonteria! Ce talmes-balmes! Ce confuzie morală! 



Predă cele două formulare. Recepţionera le examinează - şi nici nu se preface că le 
examinează - de la un capăt la altul. Sunt singuri în camera de aşteptare. Nu e o perioade 
aglomerată a zilei. Frumuseţea trezeşte veneraţie: oare detectează un zâmbet abia schiţat 
pe chipul ei, atunci când ea ajunge la declaraţia respectivă? E recepţioneră, pur şi simplu, 
sau are şi ea un fundal de gratitudine şi veneraţie? 

— N-aţi marcat o căsuţă, zice ea .Durata sesiunilor: 30 de minute, 45 de minute, 60 de 
minute, 90 de minute. Ce durată preferaţi? 

— Să spunem durata maximă de relaxare: nouăzeci de minute. 

— S-ar putea să trebuiască să aşteptaţi ceva timp ca să obţineţi o sesiune de nouăzeci 
de minute. Din motive de programare. Cu toate acestea, vă trec pentru o primă sesiune 
lungă. Puteţi schimba mai târziu, dacă decideţi altminteri. Mulţumesc, asta e tot. Ţinem 
legătura. Vă vom scrie, informându-vă când anume va fi prima programare. 

— Ce procedură? înţeleg de ce marinarii nu sunt bineveniţi. 

— Da. Salonul nu a fost deschis pentru cei aflaţi în trecere. A fi trecător este o stare 
trecătoare. Cineva care e în trecere aici va fi acasă în locul de unde vine. A sa cum cineva 

3 

care e acasă aici va fi un trecător în altă parte. 

— Per definitionem, zice el. Logica dumneavoastră e impecabilă. Aştept scrisoarea 
dumneavoastră. 

Pe formular, în dreptul adresei, a menţionat apartamentul Elenei. Zilele trec. C 
întreabă pe Elena: nicio scrisoare pentru el. 

Se duce din nou la Salon. Aceeaşi recepţioneră de serviciu. 

— Vă amintiţi de mine? întreabă el. Am fost aici acum două săptămâni. Ziceaţi că o se 
primesc o veste de la dumneavoastră. N-am primit nimic. 

— Să mă uit, zice ea. Numele dumneavoastră este... Deschide un biblioraft, scoate ur 
dosar. Amânarea pare să fie cauzată de necesitatea de a găsi terapeuta potrivită cu care 
să fiţi însurat. 

— Să fiu însurat ? Cred că nu m-am exprimat suficient de clar. Ştiţi ce, uitaţi ce-am scris 
pe formular despre frumuseţe şi aşa mai departe. Nu caut perechea potrivită, pur şi 
simplu caut companie, compania unei femei. 

— înţeleg. Mă voi interesa. Daţi-mi câteva zile. 

Zilele trec. Nicio scrisoare. N-ar fi trebuit să folosească cuvântu Iveneraţie. Care femeie 
tânără, încercând să obţină câţiva reali în plus, doreşte să i se pună în cârcă o asemenea 
responsabilitate? Adevărul o fi bun, dar uneori e mai bine să nu-1 zici pe tot. Prin urmare: 
De ce doriţi să deveniţi membru al Salon Confort? Răspuns: Pentru că sunt nou în oraş şi nu 
cunosc pe nimeni. întrebare: Ce gen de terapeută căutaţi? Răspuns: Tânără şi drăguţă. 
întrebare: Cât doriţi să dureze sesiunile? Răspuns: Treizeci de minute sunt de ajuns. 


Eugenio pare să ţină morţiş să demonstreze că diferendul lor privind şobolanii, istoria 
şi organizarea muncii la docuri n-a produs resentimente. Tot mai adesea, când pleacă de 
la muncă, se pomeneşte cu Eugenio pe urmele lui, şi atunci trebuie să repete sceneta cu 
prinsul autobuzului 6, în direcţia Blocurilor. 

— Te-ai hotărât cu Institutul? îl întreabă Eugenio într-una din zile, în timp ce mer£ 
spre staţia de autobuz. Crezi că te vei înscrie? 



— Mă tem că nu m-am prea gândit la Institut în ultima vreme. Am încercat să me 
înscriu la un centru de recreere. 

— Un centru de recreere? Adică de tipul Salon Confort? De ce să te înscrii la un centri 
de recreere? 

— Tu şi prietenii tăi nu le frecventaţi? Ce faceţi cu - cum să le numesc - impulsurile 
fizice? 

— Impulsurile fizice? Impulsurile trupului? Am discutat despre ele la oră. Vrei să auz 
la ce concluzie am ajuns? 

— Te rog. 

— Am început prin a observa că impulsurile cu pricina n-au un obiect specific. Cu alte 
cuvinte, nu ne împing spre o femeie anume, ci spre femeie în abstract, spre idealul 
feminin. Prin urmare, când, pentru a potoli impulsul, apelăm la un aşa-numit centru de 
recreere, de fapt negăm impulsul. De ce? Pentru că manifestările idealului, oferite în 
asemenea locuri, sunt copii inferioare; iar unirea cu o copie inferioară nu face decât să-l 
lase pe solicitant dezamăgit şi întristat. 

El încearcă să şi-l imagineze pe Eugenio, acest tânăr onest, cu ochelarii lui ca ochii de 
bufniţă, în braţele unei copii inferioare. 

— Dai vina pentru dezamăgirea ta pe femeile pe care le întâlneşti la Salon, răspunde el 
dar poate ar trebui să te gândeşti la impuls ca atare. Dacă natura dorinţei e de a obţine 
ceea ce îi este inaccesibil, atunci de ce ne miră că nu e satisfăcută? Profesoara voastră de 
la Institut nu v-a spus că a îmbrăţişa copii inferioare ar putea fi un pas necesar în 
ascensiunea spre bine, adevăr şi frumuseţe? 

Eugenio tace. 

— Gândeşte-te la asta. Intreabă-te unde am fi dacă n-ar exista scări. Uite autobuzul. Pe 
mâine, prietene. 


— E ceva aiurea la mine de care eu nu sunt conştient? o întreabă el pe Elena. Mă refei 
la clubul în care am încercat să mă înscriu. De ce crezi că m-au refuzat? Poţi să fii sinceră 

9 

cu mine. 

In ultima lumină violetă a serii, el şi ea şed lângă fereastră, urmărind rândunicile care 
fac viraje, plonjează. Companioni: asta au devenit ei, odată cu trecerea timpului. 
Companeros, prin înţelegere reciprocă. Căsătorie de convenienţă: dacă el ar face o 
asemenea propunere, oare Elena ar consimţi? Dacă ar locui cu Elena şi Fidel îi 
apartamentul lor, ar fi desigur mult mai confortabil decât cum trăieşte acum, în baraca 
lui singuratică de la docuri. 

— încă nu poţi fi sigur că te-au respins, zice Elena. Probabil că au o listă de aşteptare 
lungă. Deşi mă surprinde că ţii la un răspuns de la ei. De ce nu încerci la alt club? Sau d( 
ce nu te retragi, pur şi simplu? 

— Să mă retrag? 

— Să nu mai faci sex. Eşti destul de în vârstă să nu mai faci. Destul de în vârstă să-t 

9 9 

cauţi satisfacţie în altceva. 

El clatină din cap. 

— Nu încă. Elena. încă o aventură, încă un eşec, apoi probabil mă voi gândi să me 



retrag. Nu mi-ai răspuns la întrebare. E ceva la mine care-i îndepărtează pe oameni? Felu 
în care vorbesc, bunăoară, îi ţine la distanţă? Spaniola mea e într-atât de proastă? 

— Spaniola ta nu e perfectă, dar devine tot mai bună. Aud mulţi nou-veniţi care 
vorbesc mult mai prost spaniola. 

— Drăguţ din partea ta că mi-o spui, dar adevărul e că nu am o ureche bună. Adeseori 
nu înţeleg ce spun oamenii şi merg mai mult pe ghicite. Femeia de la club, de pildă: am 
crezut că îmi spune că vrea să mă însor cu una dintre fetele care lucrează acolo; dar se 
prea poate s-o fi înţeles greşit. I-am zis că nu caut mireasă, iar ea m-a privit de parcă eram 
nebun. 

Elena tace. 

— Ea fel cu Eugenio, continuă el. încep să cred că e ceva în felul meu de a vorbi ce mă 
face să par un tip ancorat în vechile deprinderi, un om care n-a uitat. 

— Ia ceva timp să uiţi, zice Elena. După ce vei fi uitat cu totul, sentimentul tău de 
nesiguranţă va dispărea şi totul va deveni mult mai simplu. 

— Abia aştept acea zi binecuvântată. Ziua în care voi fi primit cu braţele deschise la 
Salon Confort si la Salon Relax si la toate celelalte saloane din Novilla. 

• 9 

Elena îl priveşte tăios. 

— Sau poţi rămâne agăţat de amintirile tale, dacă asta preferi. Dar să nu vii să mi te 
plângi. 

— Te rog. Elena, nu mă înţelege greşit. Nu pun niciun preţ pe amintirile mele vechi ş 
obosite. Sunt de acord cu tine: sunt doar o povară. Nu, la altceva nu vreau eu să renunţ: 
nu la amintiri în sine, ci la senzaţia de împotrivire într-un trup cu un trecut, un trup 
cufundat în trecutul său. înţelegi asta? 

— O viaţă nouă e o viaţă nouă, spune Elena, nicidecum o viaţă veche reluată într-ur 
decor nou. Uită-te la Fidel... 

— Dar, o întrerupe el, ce rost are o viaţă nouă, dacă nu ne transformă, nu ne 
transfigurează? Eu cu siguranţă nu sunt transfigurat. 

Ea îl lasă să continue, dar el nu mai spune nimic. 

— Uită-te la Fidel, repetă ea. Uită-te la David. Nu sunt făpturi ale memoriei. Copi 
trăiesc în prezent, nu în trecut. De ce nu iei exemplu de la ei? In loc să aştepţi 
transfigurarea, de ce nu încerci să fii din nou copil? 



Capitolul 18 


Se plimbă împreună cu băiatul pe pajişte, într-una dintre primele excursii permise de 
Ines. Mâhnirea i-a părăsit inima, pasul îi e săltăreţ. Când e cu copilul, anii par să-i cadă de 
pe umeri. 

— Şi ce mai face Bolivar? întreabă el. 

— Bolivar a fugit. 

— A fugit! Ce surpriză! Credeam că Bolivar vă este devotat ţie şi lui Ines. 

— Bolivar nu mă place. O place doar pe Ines. 

— Dar se poate să-ţi placă de mai multe persoane, nu numai de una singură. 

— Bolivar o place doar pe Ines. E câinele ei. 

— Tu eşti fiul lui Ines, dar n-o iubeşti doar pe Ines. Mă iubeşti şi pe mine. Ii iubeşti p( 
Diego şi pe Stefano. II iubeşti pe Alvaro. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— îmi pare rău să aud asta. Prin urmare, Bolivar a plecat. Unde crezi că s-a dus? 

— S-a întors. Ines i-a pus mâncarea afară, şi el s-a întors. Acum nu-1 mai lasă deloc 
afară. 

— Sunt sigur că e doar pentru că nu e obişnuit cu noua lui casă. 

— Ines zice că e din cauză că miroase câini-doamne. Vrea să se împerecheze cu ur 
câine-doamnă. 

— Da, asta e una dintre probleme când ţii un câine-domn - vrea să fie cu câini-doamne. 
Asta e natura. Dacă nu s-ar mai împerechea câinii-domni şi câinii-doamne, nu s-ar mai 
naşte căţeluşi şi după o vreme n-ar mai fi câini deloc. Prin urmare, poate că e mai bine să 
i se permită lui Bolivar puţină libertate. Cum îţi mai este somnul? Dormi mai bine? Ar 
dispărut visele rele? 

— Am visat barca. 

— Care barcă? 

— Barca mare. Unde am văzut omul cu pălărie. Piratul. 

— Pilotul, nu piratul. Ce-ai visat? 

— S-a scufundat. 

— S-a scufundat? Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte. Au venit peştii. 

— O să-ţi spun eu ce s-a întâmplat. Am fost salvaţi. Trebuie să fi fost salvaţi, altfel cum 
de-am ajuns aici? Prin urmare, a fost doar un vis urât. Oricum, peştii nu mănâncă 
oameni. Peştii sunt inofensivi. Peştii sunt buni. 

Trebuie să se întoarcă. Soarele apune, apar primele stele. 

— Vezi cele două stele de acolo, unde arăt eu - cele două strălucitoare? Sunt Gemenii 
se numesc aşa pentru că sunt mereu împreună. Şi steaua aia de colo, chiar deasupra 
orizontului, cu nuanţă roşiatică - e luceafărul de seară, prima stea care apare când apune 
soarele. 

— Gemenii sunt fraţi? 

— Da. Am uitat numele lor, dar cândva au fost faimoşi, atât de faimoşi că au fost 

7 5 7 9 



prefăcuţi în stele. Poate că Ines îşi va aminti povestea. Ines îţi spune poveşti? 

— îmi spune poveşti de adormit. 

— Asta e bine. După ce vei fi învăţat să citeşti singur, nu va mai trebui să depinzi nici 
de Ines, nici de mine, nici de nimeni altcineva. Vei putea să citeşti toate poveştile din 
lume. 

— Ştiu să citesc, doar că nu vreau. îmi place să-mi spună Ines poveşti. 

— Câtă nesocotinţă, nu crezi? Cititul îţi deschide noi orizonturi. Ce poveşti îţi spune 
Ines? 

— Povesti cu Al Treilea Frate. 

— Poveşti cu Al Treilea Frate? Nu le ştiu. Despre ce sunt? 

Băiatul se opreşte, îşi prinde mâinile în faţă, se uită în depărtare şi începe să spună: 

— Au fost odată ca niciodată trei fraţi, şi era iarnă şi ningea, iar mama a spus: Trei 
Fraţi, Trei Fraţi, simt o mare durere înlăuntrul meu şi mă tem că o să mor dacă unu 
dintre voi nu se duce s-o caute pe Femeia înţeleaptă care păzeşte preţioasa buruiană a 
tămăduirii. 

Atunci Primul Frate a spus: Mamă, mamă, eu o s-o găsesc pe Femeia înţeleaptă. Şi- 
pus mantaua şi a ieşit în zăpadă, a întâlnit o vulpe, iar vulpea i-a spus: Unde te duci. 
Frate? iar Fratele a zis: O caut pe Femeia înţeleaptă care păzeşte buruiana preţioasă ; 
tămăduirii, prin urmare nu am timp să stau de vorbă cu tine. Vulpe. Iar vulpea a spus 
Dă-mi să mănânc şi îţi arăt drumul, şi Fratele a spus: Dă-te din drumul meu. Vulpe, şi i-; 
dat un şut vulpii şi a intrat în pădure, şi nimeni n-a mai auzit de el vreodată. 

Atunci mama a spus: Doi Fraţi, Doi Fraţi, simt o mare durere înlăuntrul meu şi mă ten 
că voi muri dacă unul din voi nu se va duce s-o caute pe F emeia înţeleaptă care păzeşte 
preţioasa buruiană a tămăduirii. 

Atunci al Doilea Frate a spus: Mamă, mamă, mă duc eu, şi şi-a pus mantaua şi a ieşit îi 
zăpadă, şi a dat peste un lup, iar lupul a spus: Dă-mi să mănânc, iar eu o să-ţi arăt drumul 
până la Femeia înţeleaptă, iar Fratele a zis: Dă-te din calea mea, Lupule, şi i-a dat un şut 
s-a dus în pădure şi nu s-a mai auzit nimic despre el. 

Atunci mama a zis: Al Treilea Frate, Al Treilea Frate, simt o mare durere înlăuntrr 
meu şi mă tem că voi muri dacă nu-mi aduci buruiana tămăduirii. 

Atunci Al Treilea Frate a zis: Nu te teme, mamă, o găsesc eu pe Femeia înţeleaptă s 
aduc preţioasa buruiană a tămăduirii. 

A ieşit el în zăpadă şi a întâlnit un urs, iar ursul a spus: Dă-mi să mănânc şi-ţi arăl 
drumul până la Femeia înţeleaptă. Iar Al Treilea Frate a zis: Bucuros îţi voi da inima met 
Si i-a dat ursului inima sa, iar ursul a mâncat-o. 

Atunci ursul i-a arătat poteca tainică, şi el a ajuns la casa Femeii înţelepte, a bătut la 
uşă, iar Femeia înţeleaptă a zis: De ce sângerezi. Al Treilea Frate? Iar Al Treilea Frate 
zis: Mi-am dat inima ursului, s-o mănânce, ca să-mi arate drumul, căci trebuie să duc 
înapoi preţioasa buruiană a tămăduirii, care o va face bine pe mama mea. 

Atunci Femeia înţeleaptă a zis: Iată, aici este buruiana preţioasă a tămăduirii, care se 
numeşte E scamei, şi, pentru că ai credinţă şi ţi-ai dăruit inima să fie devorată, mama ta va 
fi vindecată. Urmează pi curii de sânge înapoi prin pădure şi o să-ţi găseşti drumul spre 



Apoi Al Treilea Frate şi-a găsit drumul spre casă şi i-a spus mamei sale: Iată, mama 
aceasta este buruiana Escamei, iar acum rămâi cu bine, trebuie să te părăsesc, pentru că 
ursul mi-a mâncat inima. Mama lui a gustat buruiana Escamei şi într-o clipă s-a vindecai 
şi i-a spus fiului ei: Fiul Meu, Fiul Meu, văd că Străluceşti cu o lumină mare, şi atunci el s 
a născut sus, pe cer. 

Şi? 

— Asta-i tot. Aşa se sfârşeşte povestea. 

— Prin urmare, ultimul frate s-a transformat într-o stea şi mama a rămas singură. 

Băiatul n-a spus nimic. 

— Nu-mi place povestea. Sfârşitul e prea trist. Oricum, tu nu poţi fi al treilea frate şi se 
te naşti pe cer asemenea unei stele, deoarece tu eşti singurul, unicul frate, prin urmare şi 
primul frate. 

— Ines spune că pot să am mai mulţi fraţi. 

— Zău aşa! Şi de unde vor veni fraţii ăştia? Se aşteaptă să-i aduc eu, aşa cum te-am 
adus pe tine? 

— Zice că-i va avea din burtica ei. 

— Ei bine, nicio femeie nu poate face copii de una singură, va avea nevoie de un tată 
care s-o ajute, ar trebui să ştie asta. E o lege a naturii, aceeaşi lege pentru noi ca şi pentru 
câini, şi lupi, şi urşi. Dar chiar şi dacă va avea mai mulţi fii, tot vei fi primul fiu, nu al 
doilea sau al treilea. 

— Nu! Vocea băiatului este mânioasă. Vreau să fiu al treilea fiu! I-am zis lui Ines si ea ; 
spus da. A zis că pot intra înapoi în burtica ei şi să ies din nou. 

— Ţi-a zis Ines asta? 

— Da. 


— Ei bine, dacă veţi reuşi să faceţi asta, va fi un miracol. N-am auzit în viaţa mea de un 
băiat mare ca tine să intre înapoi în burtica mamei, cu atât mai puţin să iasă din nou. 
Ines trebuie că a vrut să-ţi spună altceva. Poate că a încercat să-ţi spună că întotdeauna 
vei fi cel mai iubit. 

— Nu vreau să fiu cel mai iubit, vreau să fiu al treilea fiu! Ea mi-a promis asta! 

— Unu vine înainte de doi, David, iar doi înainte de trei. Ines poate să facă promisiun 
până îi iese fum pe nas, dar n-are cum schimba asta. Unu-doi-trei. E o lege mai puternica 
până şi decât legea naturii. Se numeşte legea numerelor. Oricum, tu vrei să fii al treilea 
fiu doar pentru că al treilea fiu este eroul poveştilor ăstora pe care ţi le spune ea. Există o 
mulţime de alte poveşti în care fiul cel mare este eroul, nu al treilea fiu. N ici nu trebuie 
să fie trei fii. Poate fi un singur fiu, şi nu trebuie să-şi dea inima ca să-i fie devorată. Sau 
mama poate să aibă o fiică, şi niciun fiu. Există multe, foarte multe feluri de poveşti şi 
multe feluri de eroi. Când o să înveţi să citeşti, vei descoperi singur acest lucru. 

— Ştiu să citesc, doar că nu vreau. Nu-mi place să citesc. 

— Asta nu-i o chestie foarte deşteaptă. In plus, o să împlineşti curând şase ani şi va 
trebui să te duci la scoală. 

— Ines spune că nu trebuie să mă duc la şcoală. Ea zice că sunt comoara ei. Zice că po 
învăţa totul singur acasă. 

— Sunt de acord că eşti comoara ei. E foarte norocoasă că te-a găsit. Dar eşti sigur ce 



vrei să stai acasă cu Ines tot timpul? Dacă ai merge la şcoală, ai întâlni alţi copii de vârste 
ta. Ai putea citi cu adevărat. 

— Ines spune că trebuie să mi se acorde atenţie individuală, pentru că sunt deştept. Ea 
zice că la şcoală copiii deştepţi nu se bucură de atenţie individuală şi se plictisesc. 

— Şi ce te face să crezi că eşti atât de deştept? 

— Ştiu toate numerele. Vrei să le auzi? Ştiu 134 şi ştiu 7, şi ştiu - trage adânc aer în 
piept - 4 623 551, şi ştiu 888, şi ştiu 92, şi ştiu... 

— Stop! Asta nu înseamnă să ştii numerele, David. Să ştii numerele înseamnă să fii îr 
stare să numeri. înseamnă să ştii ordinea numerelor - care numere vin înainte şi care vin 
după. Mai încolo, va însemna să aduni şi să scazi numere - să treci de la un număr la 
altul dintr-un singur salt, fără să numeri toate treptele între ele. Să numeşti numerele nu 
înseamnă că te pricepi la numere. Poţi să stai aici şi să numeşti numere toată ziua şi n-ai 
ajunge la capătul lor, pentru că numerele n-au sfârşit. Nu ştiai asta? Ines nu ţi-a spus? 

— Nu-i adevărat! 

— Ce nu-i adevărat? Că nu există sfârşit la numere? Că nimeni nu le poate numi p( 
toate? 

— Pot să le numesc pe toate. 

— Foarte bine. Zici că ştii 888. Care e următorul număr după 888? 

— 92. 

— Greşit. Următorul număr este 889. Care e mai mare, 888, sau 889? 

— 888 .’ 

— Greşit. 889 e mai mare, pentru că 889 vine după 888. 

— De unde ştii? N-ai fost niciodată acolo. 

— Cum adică, n-am fost acolo? Bineînţeles că n-am fost la 888. Nu e nevoie să fi fost 
acolo ca să ştiu că 888 este mai mic decât 889. De ce? Pentru că am învăţat cum sunt 
construite numerele. Am învăţat regulile aritmeticii. Când te vei duce la şcoală, vei învăţa 
şi tu regulile, şi atunci numerele nu vor mai fi... - caută cuvântul - ... o asemenea 
complicaţie în viaţa ta. 

Băiatul nu răspunde, îl priveşte liniştit. Nu şi-a închipuit nicio clipă că vorbele lui îi 
intră băiatului pe-o ureche şi-i ies pe alta. Ba nu, sunt absorbite toate: absorbite şi 
respinse. Oare de ce copilul ăsta, atât de deştept, atât de nerăbdător să-şi facă intrarea în 
lume, refuză să înţeleagă? 

— Zici că ai vizitat toate numerele, spune el. Prin urmare, spune-mi ultimul număr 
ultimul număr dintre toate. Dar să nu-mi spui că e Omega. Omega nu se pune. 

— Ce e Omega? 

— Nu contează. Numai să nu spui Omega. Spune-mi ultimul număr, ultimul şi cel d< 
pe urmă. 

Băiatul închide ochii şi trage adânc aer în piept. Se încruntă de atâta concentrare 
Buzele i se mişcă, dar el nu rosteşte niciun cuvânt. 

O pereche de păsări se aşază pe ramura de deasupra lor, gângurind împreună, gata să 
se culce. 

Pentru prima oară îi trece prin cap că s-ar putea ca acesta să nu fie doar un copil 
deştept - există mulţi copii deştepţi în lume -, ci şi altceva, ceva pentru care, în acest 



moment, nu are cuvântul potrivit. întinde mâna şi-l scutură uşor pe băiat. 

— Gata, zice el. Gata cu număratul. 

Băiatul tresare. Ochii i se deschid, chipul îşi pierde expresia concentrată, distantă, se 
schimonoseşte. 

— Nu mă atinge! ţipă el cu o voce ciudată, piţigăiată. Mă faci să uit! Vrei să uit? T( 
urăsc! 

— Dacă nu vrei să se ducă la şcoală, îi spune el lui Ines, măcar lasă-mă să-l învăţ se 
citească. E pregătit pentru asta, o să înveţe cât ai clipi. 

La centrul comunitar al Blocurilor Estice există o bibliotecă mică, cu două rafturi d( 
cărţi: învaţă singur tâmplărie, Arta croşetatului, O sută una reţete de vară şi aşa mai departe. 
Dar, culcată pe prima copertă, sub alte cărţi, cu cotorul sfâşiat, zace Don Quijote, ediţie 
ilustrată pentru copii. 

Triumfător, îi arată lui Ines descoperirea. 

— Cine e Don Quijote? întreabă ea. 

— Un cavaler în armură, din vremuri de demult. 

Deschide cartea la prima ilustraţie: un bărbat înalt, slăbănog, cu câteva fire de barbă, 
îmbrăcat într-o armură, cocoţat pe o mârţoagă deşelată; lângă el, un individ bondoc, 
călare pe un măgar. în faţa lor, drumul şerpuieşte până în depărtare. 

— E o comedie, zice el. O să-i placă băiatului. Nimeni nu se îneacă, nimeni nu ( 
omorât, nici măcar un cal. 

Se aşază la fereastră, cu băiatul pe genunchi. 

— Tu şi cu mine o să citim cartea asta împreună, în fiecare zi câte o pagină, uneori 
două pagini. întâi o să citesc eu povestea cu glas tare, apoi citim împreună de la un 
cuvânt la altul, privind la felul cum sunt legate cuvintele unele de altele. Eşti de acord? 

Băiatul dă din cap că da. 

— Trăia odată un om în La Mancha - La Mancha este în Spania, de unde a venit < 
limba spaniolă, un om care nu mai era tânăr, dar nici bătrân nu era încă, şi care într-o 
bună zi şi-a băgat în cap că trebuie să devină cavaler. Aşa că a coborât armura ruginită de 
pe peretele unde stătea agăţată, şi-a încins-o, şi-a fluierat calul, care se numea Rosinanta, 
l-a chemat pe prietenul său Sancho şi i-a spus: 

Sancho, eu sunt hotărât să plec călare în căutare de aventuri cavalereşti -vrei să mi te 
alături? Vezi, aici e Sancho şi din nou Sancho , acelaşi cuvânt, începe cu S mare. încearcă să 
tii minte cum arată. 

9 

— Ce sunt alea aventuri cavalereşti? întreabă băiatul. 

— Aventurile unui caballero, ale unui cavaler. Să salveze preafrumoase domniţe aflate 
la ananghie. Să se bată cu căpcăuni şi uriaşi. O să vezi. Cartea e plină de aventur 
cavalereşti. 

Acum, Don Quijote şi prietenul său Sancho - vezi Pon Quijote, cu Q buclat, şi din nou 
Sancho - n-au călărit foarte departe, când au văzut, stând pe marginea drumului, un uriaş 
nemaipomenit de înalt, cu nu mai puţin de patru braţe care se terminau cu patru ditamai 
pumnii, pe care uriaşul îi flutura ameninţător către călători. 

Iată, Sancho, prima noastră aventură, a zis Don Quijote. Până nu voi învinge acest uriaş, 
niciun călător nu va fi în siguranţă. 



Sancho i-a aruncat prietenului său o privire descumpănită. Nu văd niciun uriaş, a zis el. 
Tot ce văd e o moară de vânt cu patru pânze care se rotesc în vânt. 

— Ce e o moară de vânt? întreabă băiatul. 

— Uită-te la ilustraţie. Braţele astea mari sunt cele patru pânze ale morii de vânt. Câne 
pânzele se rotesc în vânt, ele răsucesc roata, iar roata răsuceşte o piatră mare înăuntrul 
morii, care se numeşte piatră de moară, iar piatra de moară râşneşte grâu şi-l face faină, 
pentru ca brutarul să coacă pâine pentru noi, să o mâncăm. 

— Dar nu e cu adevărat o moară de vânt, nu-i aşa? zice băiatul. Mai departe. 

— Poate că tu asta vezi, Sancho, o moară de vânt, a zis Don Quijote,dar numai pentru că ai 
fost vrăjit de vrăjitoarea Maladuta. Dacă ochii tăi ar fi neacoperiţi de nor, ai vedea un uriaş cu 
patru braţe, care stă cu un picior de-o parte a drumului, şi cu celălalt de cealaltă parte. Vrei să 
ştii ce e o vrăjitoare? 

— Ştiu ce sunt vrăjitoarele. Mai departe. 

— Cu aceste cuvinte. Don Quijote a întins lancea în faţă, şi-a înfipt pintenii în coastele 
Rocinantei şi s-a repezit la uriaş. Cu unul dintre cei patru pumni ai lui, uriaşul a parai 
fără probleme lancea lui Don Quijote.Ha, ha, ha, biet cavaler zdrenţuit, a râs el, chiar crezi 
că mă poţi învinge? 

Atunci Don Quijote şi-a scos paloşul din teacă şi iar a atacat. Dar, la fel de uşor, cu a 
doilea pumn, uriaşul i-a smuls paloşul din mână şi a azvârlit cât colo şi cavaler, şi bidiviu. 

Rocinante s-a chinuit să se ridice în picioare. Cât despre Don Quijote, el a suferit < 
asemenea lovitură la cap, încât era cu totul ameţit. Vai, Sancho, a zis Don Quijote,daca nu 
mi se ung rănile cu un balsam tămăduitor, de mâna doamnei mele, frumoasa Dulcineea, mă tem 
că n-o să trăiesc să mai prind zorile. 

— Prostii, înălţimea Ta, a răspuns Sancho, e doar un cucui, o să-ţi vii în fire de cum o să te 
duc departe de moara asta de vânt. 

— Nu e moară de vânt, ci un uriaş, Sancho, a zis Don Quijote. 

— De cum o să te duc departe de moara asta de vânt, a spus Sancho. 

— De ce nu se luptă şi Sancho cu uriaşul? întreabă băiatul. 

— Pentru că Sancho nu e cavaler. Nu e cavaler, prin urmare nu are nici paloş, nici 
lance, doar un briceag pentru curăţatul cartofilor. Tot ce poate să facă - aşa cum vom 
vedea mâine - este să-l urce pe Don Quijote pe măgarul său şi să-l ducă la cel mai 
apropiat han, ca să se odihnească şi să-şi vină în fire. 

— Dar de ce Sancho nu-1 loveşte pe uriaş? 

— Pentru că Sancho ştie că uriaşul este de fapt o moară de vânt, şi cu o moară de vânt 
nu ai cum să te lupţi. O moară de vânt nu e o fiinţă vie. 

— Nu e o moară de vânt, e un uriaş! E moară de vânt doar în desen. 

El pune cartea jos. 

— David, zice el, Don Quijote este o carte neobişnuită. Pentru doamna de la bibliotecă, 
cea care ne-a împrumutat-o, este doar o carte pentru copii, dar adevărul e că nu e o carte 
simplă câtuşi de puţin. Ne prezintă lumea prin două perechi de ochi, cei ai lui Dor 
Quijote şi cei ai lui Sancho. Pentru Don Quijote, e vorba de un uriaş, cel cu care se lupta 
Pentru Sancho, e o moară de vânt. Cei mai mulţi dintre noi - nu tu, poate, dar cei ma 
mulţi dintre noi - vor fi de acord cu Sancho că e vorba de o moară de vânt. Printre aceştia, 

9 9 ' 



si artistul, care a desenat o moară de vânt. Dar si omul care a scris cartea. 

9 ' 9 

— Cine a scris cartea? 

— Un om pe nume Benengeli. 

— Locuieşte în bibliotecă? 

.A. 

— Nu cred. Nu e imposibil, dar aş zice că e puţin probabil. In mod sigur nu l-am văzul 
acolo. Ar fi uşor de recunoscut. Poartă o robă lungă şi are un turban pe cap. 

— De ce citim cartea lui Bengeli? 

— Benengeli. Pentru că am dat peste ea în bibliotecă. Pentru că m-am gândit că s-ai 
putea să-ţi placă. Pentru că va fi bună pentru spaniola ta. Ce mai vrei să ştii? 

Băiatul tace. 

— Hai să ne oprim aici şi să continuăm mâine cu următoarea aventură a lui Dor 
Quijote şi Sancho. Mâine mă aştept de la tine să poţi să mi-1 arăţi p eSancho cu S mare şi 
pe Don Quijote cu Q buclat. 

— Nu sunt aventurile lui Don Quijote şi Sancho. Sunt aventurile lui Don Quijote. 



Capitolul 19 


Unul dintre cargoboturile mai mari a ajuns la docuri, un cargobot cu pântec dublu, 
cum îl numeşte Alvaro, având cală şi la prora, şi la pupa. Docherii se împart în două 
echipe. El, Simon, se alătură echipei de la prora. 

La mijlocul dimineţii, în prima zi de descărcare, jos în cală aude agitaţie pe punte şi 
tiuitul unui fluier. 

9 

— Asta e semnalul de foc, îi spune un coleg de muncă. Să ieşim repede! 

Simte miros de fum încă de când urcă pe scară. Vine în valuri din cala de la pupa. 

— Ieşiţi toţi! urlă Alvaro de la locul său de pe pod, alături de căpitanul vasului. Toţi pe 
ţărm! 

9 

Abia au apucat docherii să-şi tragă afară scările, că membrii echipajului împing 


uriaşele capace de bocaporţi. 

— Nu sting mai întâi focul? întreabă el. 



pierdută, fără îndoială. E ca şi când am arunca-o la peşti. 

Hamalii se strâng pe chei. Alvaro începe să strige lista. 

— Adriano... Agustin... Alexandre... 

— Aici... aici... aici... se aud răspunsurile. 

Până ajunge la Marciano. 

— Marciano... 

Tăcere. 

— L-a văzut careva pe Marciano? 

Tăcere. 

Din bocaportul închis, un fuior de fum se înalţă în văzduhul neclintit. 

Marinarii dau capacul la o parte. Un fum cenuşiu, compact, îi învăluie deodată. 

— Acoperiţi! ordonă căpitanul vasului; iar către Alvaro: Dacă omul tău e acolo, s-a 
sfârşit cu el. 

— Nu-1 abandonăm, zice Alvaro. Voi coborî acolo. 

— Cât sunt eu căpitan, nu vei face asta. 

La prânz, capacele de la pupa sunt date la o parte. Fumul e la fel de gros. Căpitanu 
ordonă inundarea calei. Docherii sunt trimişi acasă. 

9 

El îi relatează lui Ines evenimentele zilei. 

— Cât despre Marciano, nu vom şti sigur decât după ce vor fi golit cala de apă, mâine- 
dimineaţă, spune el. 

— Ce nu veţi şti despre Marciano? Ce i s-a întâmplat? întreabă băiatul, băgându-se îr 
vorbă. 

— Bănuiala mea e că a adormit. N-a avut grijă şi a inhalat prea mult fum. Dacă inhalez 
prea mult fum, te vlăguieşti, ameţeşti şi adormi. 

— Şi-apoi? 

— Apoi mă tem că nu te mai trezeşti în viaţa asta. 

— Mori? 



— Da, mori. 

— Dacă a murit, se va duce în viaţa următoare, zice Ines. Prin urmare, nu trebuie să-ţ 
faci griji pentru el. E timpul să faci baie. Vino. 

— Poate Simon să-mi facă baie? 

Nu l-a mai văzut pe băiat dezbrăcat de multă vreme. Observă cu plăcere cum i se 
împlineşte trupul. 

— Ridică-te, zice el şi-l clăteşte de ultimele dâre de săpun, îl înveleşte în prosop. Să te 
ştergem repejor, apoi poţi să îmbraci pijamaua. 

— Nu, zice băiatul. Vreau să mă şteargă Ines. 

— Vrea să-l ştergi tu, îi spune lui Ines. Eu nu sunt suficient de priceput. 

întins pe pat, băiatul o lasă pe Ines să se ocupe de el, să-l şteargă între degetele de la 
picioare, în pliul dintre picioare; ochii lui, îmbătaţi de plăcere omnipotentă, o urmăresc 
leneşi. 

Ea îl pudrează cu talc, parcă ar fi bebeluş; îl ajută să-şi îmbrace pijamaua. 

E ora de culcare, dar el insistă cu povestea despre Marciano. 

— Poate nu e mort, zice el. Putem să mergem să ne uităm, Ines, tu şi eu? N-o să inhale: 
fum, promit. Putem? 

— N-are rost, David. E prea târziu să-l salvăm pe Marciano. Şi oricum, cala vaporului t 
plină de apă. 

— Nu-i prea târziu. Pot să înot sub apă, să-l salvez, ca o focă. Pot să înot oriunde. Ţi-an 
spus, sunt magician. 

— Nu, băiatul meu, e prea primejdios înotul într-o gaură inundată, chiar şi pentru un 
magician. Ai putea fi prins acolo şi să nu te mai întorci niciodată. In plus, magicienii nu 
salvează alţi oameni, se salvează doar pe ei. Şi nu eşti focă. Nu ştii să înoţi. E vremea sa 
înţelegi că nu ajungi să înoţi şi să te pricepi să evadezi doar dorindu-ţi acest lucru. E 
nevoie de ani de antrenament. Oricum, Marciano nu vrea să fie salvat, să fie readus la 
viaţă. Marciano şi-a găsit pacea. Probabil că traversează mările chiar în acest moment 
aşteptând cu nerăbdare următoarea viaţă. Va fi o aventură extraordinară pentru el să 
înceapă din nou, curat ca lacrima. N -o să mai trebuiască să fie hamal şi să ducă saci grei 
în spinare. Va putea fi o pasăre. Va putea fi tot ce-şi doreşte. 

— Sau o focă. 

— O pasăre sau o focă. Sau chiar o balenă mare. Poţi fi orice în viaţa următoare. 

— O să mergem şi noi în viaţa următoare? 

— Numai dacă murim. Iar noi n-o să murim. Noi o să trăim vreme îndelungată. 

— Ca nişte eroi. Eroii nu mor, nu-i asa? 

— Nu, eroii nu mor. 

— Va trebui să vorbesc spaniola în viaţa următoare? 

— Sigur nu. Pe de altă parte, s-ar putea să trebuiască să învăţăm chineza. 

— Şi Ines? Va veni şi Ines? 

— Ea va hotărî. Dar sunt sigur că, dacă tu te duci în viaţa următoare, Ines va vrea sa 
vină după tine. Te iubeşte foarte mult. 

— O să-l vedem pe Marciano? 

— Sigur. Dar s-ar putea să nu-1 recunoaştem. O să ni se pară că am văzut o pasăre, sai 



o focă, sau o balenă. Iar Marciano - Marciano va crede că vede un hipopotam, când de 
fapt vei fi tu. 

— Nu, eu vorbesc de Marciano adevăratul, de la docuri. O să-l vedem pe adevăratu 
Marciano? 

— După ce cala va fi golită de apă, căpitanul va trimite oameni acolo jos, să scoată 
corpul lui Marciano. Dar adevăratul Marciano nu va mai fi cu noi. 

— Pot să-l văd? 

— Nu pe Marciano cel adevărat. Adevăratul Marciano este invizibil pentru noi. Câ 
despre corp, corpul din care Marciano a scăpat, când vom ajunge la docuri, el va fi fost 
dus de-acolo. Oamenii vor face asta la primul ceas al zilei, când tu încă dormi. 

— Va fi dus unde? 

— Va fi dus să fie înmormântat. 

— Dar ce se-ntâmplă dacă nu-i mort? Dacă-1 înmormântează, şi el nu-i mort? 

— Asta nu se va întâmpla. Oamenii care-i înmormântează pe morţi, groparii, sunt 
atenţi să nu înmormânteze pe cineva care încă e în viaţă. Ii ascultă inima, să audă dacă 
mai bate. Ascultă să audă dacă mai respiră. Dacă aud cea mai firavă bătaie de inimă, nu-1 
îngroapă. Prin urmare, nu ai de ce să te îngrijorezi. Marciano e liniştit... 

— Nu, nu înţelegi! Dacă burtica lui e plină de fum, dar el nu e mort cu adevărat? 

— Plămânii lui. Respirăm cu plămânii, nu cu burtica. Dacă Marciano şi-a umplu 
plămânii cu fum, cu siguranţă a murit. 

— Nu-i adevărat! Spui numai aşa! Putem merge la docuri înainte să ajungă gropari 
acolo? Putem merge acum? 

— Acum, în întuneric? Nu, categoric nu. De ce eşti atât de nerăbdător să-l vezi pe 
Marciano, băiatul meu? Un cadavru nu e important. Sufletul contează. Sufletul lu 
Marciano este adevăratul Marciano; iar sufletul este deja pe drum, spre viaţa următoare. 

— Vreau să-l văd pe Marciano! Vreau să sorb fumul afară din el! Nu vreau să fit 
îngropat! 

— David, dacă am putea să-l aducem înapoi pe Marciano sorbind fumul afară dir 
plămânii lui, atunci marinarii ar fi făcut asta de mult, crede-mă. Marinarii sunt ca noi, 
plini de bunăvoinţă. Dar nu poţi readuce oamenii la viaţă sorbindu-le plămânii după ce- 
au murit. E una din legile naturii. Odată ce-ai murit, ai murit. Corpul nu revine la viaţă 
Numai sufletul continuă să trăiască. Sufletul lui Marciano, sufletul meu, sufletul tău. 

— Nu-i adevărat! Eu nu am suflet! Eu vreau să-l salvez pe Marciano! 

— Nu te las să faci asta. Vom merge cu toţii la înmormântarea lui Marciano, şi h 
înmormântare o să poţi să-l săruţi de rămas-bun, la fel ca toată lumea. Şi cu asta basta. 
Nu mai stau să discut despre moartea lui Marciano. 

— Nu-mi poţi spune ce să fac! Nu eşti tatăl meu! O s-o rog pe Ines! 

— Te asigur că Ines n-o să pornească fuga-marş la docuri cu tine, pe întuneric. Fi 
cuminte. Ştiu că-ţi place să salvezi oameni, şi asta e de toată admiraţia, dar uneori 
oamenii nu vor să fie salvaţi. Lasă-1 în pace pe Marciano. Marciano nu mai e. Să m 
amintim lucrurile bune despre el, să-i lăsăm învelişul să plece. Hai: Ines aşteaptă să-ţi 
spună povestea de noapte bună. 



Când se prezintă la serviciu a doua zi dimineaţa, apa a fost aproape complet scoasă din 
cala de la pupa. Intr-o oră, o echipă de marinari poate să coboare; şi curând după aceea, 
în timp ce docherii privesc în tăcere de pe chei, trupul neînsufleţit al prietenului lor, legat 
de o targă, este adus pe punte. 

Alvaro li se adresează: 

— Băieţi, peste o zi sau două vom putea să ne luăm rămas-bun de la prietenul nostru 
aşa cum se cuvine. Până atunci, treaba continuă ca de obicei. In cală e un haos de 
nedescris, şi e treaba noastră să facem curăţenie. 

Tot restul zilei, docherii sunt jos, în cală, cu apa până la glezne, înăbuşiţi de mirosul 
pişcător al cenuşii ude. Toţi sacii, până la ultimul, au explodat; treaba lor e să încarce 
mizeria lipicioasă cu lopata în găleţi pe care să le scoată, din mână în mână, sus pe punte, 
de unde sunt vărsate peste bord. O muncă lipsită de veselie, făcută în tăcere, într-un loc 
al morţii. Când se duce acasă la Ines în acea seară, este extenuat şi într-o dispoziţie 
sumbră. 

— N-ai ceva de băut din întâmplare? o întreabă el. 

.A. 

— Regret, nu mai am de nici unele. Iţi fac un ceai. 

.A. 

întins pe pat, băiatul e absorbit de carte. L-a uitat pe 

Marciano. 

— Bună, îl salută el. Ce mai face Don astăzi? Ce mai pune la cale? 

Băiatul ignoră întrebarea. Arătând cu degetul, întreabă: 

— Ce înseamnă cuvântul ăsta? 

/'V 

— înseamnă Aventuras, cu litera mare A. Aventurile lui Don Quijote. 

— Şi cuvântul ăsta? 

— Fantastico , cu f. Şi cuvântul ăsta - îţi aminteşti de litera mare Q? - este Quijote. II poţi 
recunoaşte oricând pe Quijote după Q-ul ăsta mare. Parcă mi-ai spus că ştii literele. 

— Nu vreau să citesc literele. Vreau să citesc povestea. 

— Nu se poate. O poveste e formată din cuvinte, iar cuvintele sunt formate din litere 
Fără litere, n-ar exista nicio poveste, niciun Don Quijote. Trebuie să înveţi literele. 

— Arată-mi care e fantastico. 

El pune degetul băiatului pe cuvânt. 

Uite-1. 

Unghiile băiatului sunt curate, frumos tăiate; în schimb, mâna lui, atât de moale şi 
curată odinioară, e crăpată şi murdară, mizeria e bine îndesată în crăpături. 

Băiatul închide strâns ochii, îşi ţine respiraţia, deschide larg ochii. 

— Fantastico. 

— Excelent. Ai învăţat să recunoşti cuvântul fantastico. Poţi învăţa să citeşti în două 
feluri, David. Unul e să înveţi fiecare cuvânt, pe măsură ce înaintezi. Celălalt fel, ma 
rapid, e să înveţi literele care formează cuvintele. Există doar douăzeci şi şapte. După ce 
le-ai învăţat, poţi să descifrezi tot felul de cuvinte necunoscute, fără să trebuiască să ţi le 
spun eu tot timpul. 

Băiatul clatină din cap. 

— Vreau să citesc în primul fel. Unde e uriaşul? 

— Uriaşul care era de fapt o moară de vânt? El dă pagina: Uite-1. 



Pune degetul băiatului pe cuvântul gigante. 

Băiatul închide ochii. 

— Citesc cu degetele, anunţă el. 

— Nu contează cum citeşti, cu ochii sau cu degetele, ca un orb, atâta vreme cât citeşti. 
Arată-mi Quijote, cu Q. 

Băiatul împunge pagina cu degetul. 

— Uite-1. 

— Nu. (Mută degetul băiatului la locul potrivit.) Iată-1 pe Quijote cu Q mare. 

Băiatul îşi retrage mâna ciudos. 

— Asta nu e numele lui adevărat - nu ştii asta? 

— Poate n-o fi numele lui în lume, numele după care îl cunosc vecinii, dar e numele pe 
care şi l-a ales singur şi numele după care îl cunoaştem noi. 

— Nu e numele lui adevărat. 

— Care e numele lui adevăraţi 

Brusc, băiatul se retrage în sine. 

— Poţi să pleci, murmură el. O să citesc singur. 

— Foarte bine, voi pleca. Când o să-ţi vină din nou mintea la cap, când vei hotărî că vrei 
să citeşti ca lumea, cheamă-mă. Cheamă-mă şi spune-mi numele adevărat al lui Don. 

— N-o să ţi-1 spun. E secret. 

Ines e absorbită de treburi la bucătărie. Nici măcar nu se uită la el când pleacă. 

Trece o zi până la următoarea lui vizită. II găseşte pe băiat la fel de absorbit de carte, 
încearcă să-i vorbească, dar băiatul îi face un semn impacientat cu mâna - Şşşşş! - şi dă 
pagina cu o mişcare rapidă, şfichiuitoare, ca şi când un şarpe s-ar afla în spatele ei, care 1- 
ar putea muşca. 

Imaginea îl arată pe Don Quijote legat într-un coş de frânghie şi coborât într-o groapă 
în pământ. 

— Vrei să te ajut? Să-ţi spun ce se întâmplă? îl întreabă el. 

Băiatul dă din cap. 

El ia cartea. 

— Acesta e un episod intitulat „Peştera lui Montesinos". Auzind el multe despre 
Peştera lui Montesinos, Don Quijote s-a hotărât să vadă cu ochii lui vestitele minuni. Prii 
urmare, i-a instruit pe prietenul său Sancho şi pe cărturar - bărbatul cu pălărie trebuie să 
fie cărturarul - să-l coboare în peştera întunecoasă şi apoi să aştepte răbdători semnalul 
lui, ca să-l ridice. 

Timp de o oră întreagă, Sancho şi cărturarul au aşteptat la gura peşterii. 

— Ce e un cărturar? 

— Un cărturar e un om care a citit o mulţime de lucruri. Timp de o oră, Sancho ş 
cărturarul au aşteptat până când, în sfârşit, au simţit smucitura frânghiei şi au început să 
tragă în sus, şi uite-aşa a ieşit la lumină Don Quijote. 

— Prin urmare. Don Quijote nu era mort? 

— Nu, nu era mort. 

Băiatul scoate un suspin de fericire. 

— Ce bine, nu-i asa? zice el. 




— Da, bineînţeles că e bine. Dar de ce-ai crezut că e mort? El e Don Quijote. El e eroul. 

— Ele eroul şi un magician. II legi cu frânghii, îl pui într-o ladă şi, când deschizi lada, 
el nu mai e acolo, a scăpat. 

— A a, ai crezut că Sancho şi cărturarul l-au legat fedeleş? Nu, dacă ai citi cartea, în loc 
să te uiţi numai la ilustraţii şi să ghiceşti ce-ar vrea povestea să spună, ai afla că ei 
folosesc frânghia ca să-l scoată din peşteră, nu ca să-l lege. Să continui? 

Băiatul dă din cap. 

— Don Quijote le-a mulţumit frumos prietenilor săi. Apoi i-a desfătat cu o poveste 
despre tot ce s-a întâmplat în peştera lui Montesinos. In cele trei zile şi trei nopţi pe care 
le-a petrecut sub pământ, zicea el, a văzut multe peisaje frumoase, nu în ultimul rând 
cascade ale căror revărsări nu erau stropi de apă, ci diamante strălucitoare, şi procesiuni 
de prinţese în robe de satin, şi chiar, minunea minunilor, pe domniţa Dulcineea, călare 
pe-un armăsar alb, cu frâul încrustat cu giuvaieruri, care s-a oprit şi a avut amabilitatea să 
i se adreseze. 

Dar, înălţimea Ta, a zis Sancho,de bună seamă că greşeşti, căci nu ai stat sub pământ trei 
zile şi trei nopţi, ci o oră cel mult. 

Nu, Sancho, a zis Don Quijote gra v,trei zile şi trei nopţi am lipsit; dacă ţie ţi s-a părut doar 
o oră, asta a fost din pricină că ai adormit în timp ce ai aşteptat şi nu ţi-ai dat seama cum a 
trecut vremea. 

Sancho a dat să protesteze, apoi şi-a luat seama, amintindu-şi cât de îndărătnic putea fi 
Don Quijote. Da, înălţimea Ta, a spus el, uitându-se la cărturar şi făcând cu ochiul, trebuie 
că ai dreptate, timp de trei zile întregi şi trei nopţi întregi am dormit amândoi, până la 
întoarcerea ta. Dar rogu-te, spune-ne mai multe despre domniţa Dulcineea şi despre ce s-a 
întâmplat între tine şi ea. 

Don Quijote l-a privit cu gravitate pe Sancho.Sancho, a început el, o, prieten cu prea 
puţină credinţă, când ai să înveţi, când ai să înveţi? Şi a tăcut. 

Sancho s-a scărpinat în creştet. înălţimea Ta, a zis el, nu o să neg că e greu de crezut că ai 
petrecut trei zile şi trei nopţi în peştera lui Montesinos, când nouă ni s-a părut doar o oră, prin 
urmare nu o să neg că e greu de crezut că există, în această clipă, trupe de prinţese sub picioarele 
noastre, şi domniţe care călăresc pe armăsari albi ca neaua şi alte asemenea. Acuma, dacă 
domniţa Dulcineea a încredinţat înălţimii Tale un semn al fidelităţii ei, un rubin, bunăoară, sau 
un safir din frâul bidiviului ei, pe care l-ai putea arăta unor bieţi necredincioşi, cum suntem noi, 
ar fi cu totul altceva. 

Un rubin sau un safir, a zis visător Don Quijote.O să vă arăt un rubin sau un safir, ca 
dovadă că nu mint. 

Un fel de-a zice, a spus Sancho. Un fel de-a zice. 

Şi dacă ţi-aş arăta un asemenea rubin sau un asemenea safir, Sancho, ce-ai zice? 

Atunci o să cad în genunchi, înălţimea Ta, şi o să-ţi sărut mâna şi o să-ţi cer iertare că m-am 
îndoit vreodată de tine. Şi o să te servesc cu credinţă până la sfârşitul zilelor. 

El închide cartea. 

— Şi? întreabă băiatul. 

— Şi nimic. Acesta e sfârşitul capitolului. Până mâine nu mai e nimic. 

Băiatul ia cartea din mâinile lui, o redeschide la desenul cu Don Quijote în hamurile d( 



frânghie, se uită lung la textul care înconjoară ilustraţia. 

— Arată-mi, îi cere băiatul cu voce mică. 

— Ce să-ţi arăt? 

— Arată-mi sfârşitul capitolului. 

El îi arată sfârşitul capitolului. 

— Vezi, aici începe un capitol nou, numit „Don Pedro y las marionetas", „Don Pedro şi 
marionetele". Peştera lui Montesinos este în urma noastră. 

— Dar Don Quijote i-a arătat lui Sancho rubinul? 

— Nu ştiu. Senor Benengeli nu ne spune. Poate i l-a arătat, poate nu. 

— Dar chiar a avut un rubin? Chiar a stat sub pământ trei zile şi trei nopţi? 

— Nu ştiu. Poate că, pentru Don Quijote, timpul nu este aşa cum e pentru noi. Poate c 
ceea ce pentru noi e o clipire de ochi pentru Don Quijote e un întreg eon. Dar, dacă eşt 
convins că Don Quijote a urcat din peşteră cu rubine în buzunare, poate ar trebui să-ţi 
scrii propria carte în care să spui lucrul ăsta. Şi-atunci putem duce cartea lui Benengeli 
înapoi la bibliotecă şi o citim pe-a ta. Din nefericire, totuşi, înainte să-ţi poţi scrie cartea, 
va trebui să înveţi să citeşti. 

• 9 

— Ştiu să citesc. 

— Nu, nu ştii. Poţi să te uiţi pe pagină şi să-ţi mişti buzele, şi să născoceşti poveşti îr 
capul tău, dar asta nu înseamnă că citeşti. Pentru a citi cu adevărat, trebuie să te supui 
celor scrise pe pagină. Trebuie să renunţi la propriile tale fantezii. Trebuie să încetezi sa 
te porţi prosteşte. Trebuie să încetezi să te porţi ca un bebeluş. 

Niciodată înainte nu-i vorbise atât de direct copilului, cu atâta duritate. 

— Nu vreau să citesc aşa cum citeşti tu, spune copilul. Vreau să citesc în felul meu. E n 
un om ce făcea una-două si îi trebuiau balabala două si când călărea era cal si când 

9 9 9 

mergea era sal. 

— Ce aiureală! Sal nu există. Don Quijote nu e aiureală. Nu poţi inventa aiureli şi s 
pretinzi că citeşti despre ele. 

— Ba pot! Nu e aiureală şi ştiu să citesc! Nu e cartea ta, e cartea mea. 

Şi cu o încruntătură reîncepe să dea paginile furios. 

— Dimpotrivă, este cartea lui senor Benengeli, el a dăruit-o lumii, prin urmare, cartea 
aparţine tuturor - tuturor, într-un anumit sens, bibliotecii, în alt sens, dar în niciun sens 
nu-ţi aparţine numai ţie. Şi încetează să mai tragi de pagini. De ce te porţi atât de brutal 
cu cartea asta? 

— De-aia. Pentru că, dacă nu mă grăbesc, o să se caşte o gaură. 

— Unde se cască? 

— Intre pagini. 

— Ce prostie! Nu există aşa ceva, o gaură între pagini. 

— E o gaură. E în pagină. Tu nu o vezi pentru că tu nu vezi nimic. 

— încetează! zice Ines. 

Preţ de o clipă, el crede că ea i s-a adresat copilului. Preţ de o clipă, el crede că ea s-£ 
trezit în sfârşit şi-l apostrofează pentru îndărătnicia lui. Dar nu, ea la el se holbează. 

— Credeam că vrei să înveţe să citească, spune el. 

— Dar nu cu preţul harţei ăsteia. Găseşte altă carte. Găseşte o carte mai simplă.Dow 



Quijote asta e prea dificilă pentru un copil. Du-o înapoi la bibliotecă. 
— Nu! Băiatul strânge cartea la piept. N-o s-o iei! E cartea mea! 



Capitolul 20 


De când Ines a preluat apartamentul, acesta şi-a pierdut aerul auster dinainte. De fapt 
a ajuns să fie umplut cu tot felul de lucruri, nu numai ale ei. Cel mai rău e colţul unde se 
află patul băiatului, unde o cutie de carton e plină până sus cu tot felul de obiecte pe care 
el le-a strâns şi le-a adus acasă: pietricele, conuri de pin, flori veştede, oase, scoici, bucăţi 
de ceramică şi de metal vechi. 

— Nu-i vremea să azvârli toată mizeria asta? sugerează el. 

— Nu-i mizerie, spune băiatul. Sunt lucruri pe care le strâng. 

El împinge cutia cu piciorul. 

— E gunoi. Nu poţi strânge orice lucru care-ţi iese în cale. 

— E muzeul meu, zice băiatul. 

— O grămadă de vechituri nu-i muzeu. Lucrurile trebuie să aibă oarece valoare înainte 
să-şi găsească loc într-un muzeu. 

— Ce înseamnă valoare? 

— D acă lucrurile au valoare înseamnă că oamenii în general le preţuiesc, acceptă faptul 
că sunt preţioase. O cană veche spartă nu are valoare. Nimeni n-o preţuieşte. 

— Eu o preţuiesc. E muzeul meu, nu al tău. 

El se răsuceşte spre Ines. 

— Chestia asta are binecuvântarea ta? 

— Lasă-1 în pace. îmi spune că-i pare rău pentru lucrurile vechi. 

— Nu-ţi poate părea rău pentru o ceaşcă veche fără toartă. 

Băiatul se uită la el nedumerit. 

— O ceaşcă nu are sentimente. Dacă ai arunca-o, nu i-ar păsa. Nu ar durea-o. Dacă îţ 
pare rău pentru o ceaşcă veche, de ce să nu-ţi pară rău pentru - se uită în jur exasperat, 
pentru cer, văzduh, pământul de sub picioarele tale? L a urma urmei, îţi poate părea rău 
pentru orice. 

Băiatul continuă să se uite lung la el. 

— Lucrurile nu sunt făcute să dureze o veşnicie, zice el. Fiecare lucru îsi are durate 
dată. Ceaşca aia veche şi-a 

trăit traiul; acum e timpul să se retragă şi să lase loc pentru o ceaşcă nouă. 

Pe chipul băiatului se instalează acea expresie încăpăţânată care lui îi este atât de 
familiară. 

— Nu! zice el. O s-o păstrez! N-o să te las să mi-o iei! E a mea! 

Deoarece Ines cedează în faţa lui pe toate fronturile, băiatul devine tot mai îndărătnic 
Nu trece o zi fără ceartă, fără voci ridicate şi tropăituri din picioare. 

El o îndeamnă pe Ines să-l trimită la şcoală. 

— Apartamentul devine prea mic pentru el, îi spune lui Ines. Are nevoie să se înfrunte 
cu lumea reală. Are nevoie de orizonturi mai largi. 

Dar ea continuă să se opună. 

— De unde vin banii? întreabă băiatul. 

— Depinde la ce bani te referi. Monedele vin dintr-un loc numit Monetărie. 



— Tu îţi primeşti banii de la Monetărie? 

— Nu, eu îmi primesc banii de la casierul de la docuri. Ai văzut. 

— De ce nu te duci la Monetărie? 

— Pentru că Monetăria nu ne dă bani pur şi simplu. Trebuie să muncim pentru ei 
Trebuie să-i câştigăm. 

— De ce? 

— Pentru că aşa e făcută lumea. Dacă n-ar trebui să muncim pentru banii noştri, dacă 
Monetăria ar da bani oricui, banii n-ar mai avea valoare. 

.A. 

II ia pe băiat la un meci de fotbal şi plăteşte la intrare. 

— De ce trebuie să plătim? înainte n-a trebuit să plătim. 

— Acum e meci de campionat, ultimul meci al sezonului. La sfârşitul jocului, 
câştigătorii primesc cozonac şi vin. Cineva trebuie să strângă bani, ca să cumpere 
cozonacul şi vinul. Dacă brutarul nu primeşte bani pentru cozonac, nu va putea cumpăra 
faina şi zahărul şi untul pentru următorul cozonac. Asta e regula: dacă vrei să mănânci 
cozonac, atunci trebuie să plăteşti pentru el. La fel şi pentru vin. 

— De ce? 

— De ce? Răspunsul la toate De ce-urile tale, trecute, prezente şi viitoare, este: Pentru că 
aşa e făcută lumea. Lumea n-a fost făcută după cum ne-ar conveni nouă, tinere prietene. 
Noi trebuie să ne găsim locul în ea. 

Băiatul deschide gura să răspundă. El îi pune repede un deget pe buze. 

— Nu, zice. Gata cu întrebările. Taci şi urmăreşte meciul. 

După meci, se întorc la apartament. Ines e ocupată cu aragazul. în aer pluteşte miros 
de carne arsă. 

— Tocmai la timp! strigă ea. Fuga la spălat mâinile! 

— Eu plec, zice el. Pa, ne vedem mâine. 

— Trebuie să pleci? întreabă Ines. Nu vrei să mai stai şi să-l vezi cum mănâncă? 

Masa e pusă pentru o singură persoană, pentru micul prinţ. Ines transferă din tigaie îr 
farfuria lui doi cârnaţi subţiri. într-un arc în jurul acestora, ea aşază jumătăţile unui 
cartof fiert, felii de morcov bucăţi de conopidă, peste care picură grăsimea din tigaie. 
Bolivar, care a adormit lângă fereastra deschisă, se ridică şi lipăie până la masă. 

— Mmm, cârnaţi! face băiatul. Cârnaţii sunt cea mai bună mâncare. 

— N-am mai văzut cârnaţi de nu ştiu când, îi spune el lui Ines. De unde i-ai cumpărat? 

— Diego a făcut rost de ei. S-a împrietenit cu cineva de la bucătăria de la Residencia. 

Băiatul îşi taie cârnaţii în bucăţele, la fel şi cartofii, mestecă viguros. Nu pare tulburat 

de cei doi adulţi care îl supraveghează de aproape, ori de câinele care şi-a pus capul pe 
genunchiul lui, urmărindu-i fiecare mişcare. 

— Nu-ţi uita morcovii, spune Ines. Ei te fac să vezi în întuneric. 

— Ca o pisică, zice băiatul, 

— Ca o pisică, zice Ines. 

Băiatul îşi mănâncă morcovii. 

— La ce e bună conopida? întreabă el. 

— Conopida e bună la sănătate. 

— Conopida e bună la sănătate şi carnea te face puternic, da? 



A 

— întocmai, carnea te face puternic. 

— Trebuie să plec, îi zice el lui Ines. Carnea într-adevăr te face puternic, dar poate ai 
trebui să te mai gândeşti înainte să-i dai cârnaţi. 

— De ce? întreabă băiatul. De ce trebuie Ines să se mai gândească mai bine? 

— Din cauză că în cârnaţi se pun de toate. Ce se pune în cârnaţi nu e întotdeauna bur 
pentru tine. 

— Ce se pune în cârnaţi? 

— Păi, ce crezi? 

— Carne. 

— Da, însă ce fel de carne? 

— Carne de cangur. 

— Acum te prosteşti. 

— Carne de elefant. 

— Se pune carne de porc, nu întotdeauna, ci uneori, şi porcii nu sunt animale curate. 
Nu mănâncă iarbă, la fel ca oile sau vacile. Ei mănâncă tot ce le cade sub rât. 

Se uită la Ines. Ea se uită fix la el, cu buzele strânse. 

— Bunăoară caca. 

— Din closet? 

— Nu din closet. Dar, dacă dau peste un caca pe câmp, îl mănâncă. Fără să st 
gândească de două ori. Sunt omnivori, ceea ce înseamnă că mănâncă orice. Până şi între 
ei se mănâncă. 

— Nu-i adevărat, spune Ines. 

— Caca e şi în cârnaţi? întreabă băiatul. 

Şi-a pus furculiţa pe masă. 

— Vorbeşte prostii, nu-1 asculta. Nu-i niciun caca în cârnatul tău. 

— N-am spus că în cârnatul tău e caca, zice el. Dar carne puturoasă este în el. Porci 
sunt animale necurate. Carnea de porc e carne puturoasă. Dar asta e părerea mea. Nu toţ 
oamenii sunt de aceeaşi părere. Tu trebuie să decizi de unul singur. 

— Nu mai vreau, zice băiatul, împingând farfuria deoparte. Să mănânce Bolivar. 

— Termină de mâncat şi-ţi dau ciocolată, spune Ines. 

— Nu. 

— Sper că eşti mândru de tine, se răsuceşte Ines către el. 

— E o chestie de igienă. Igienă etică. Dacă mănânci porc, ajungi să fii ca un porc. Ir 
parte. Nu întru totul, în parte. Te înfrupţi din porc. 

— Eşti nebun, zice Ines. Iar către băiat: Nu-1 asculta, a înnebunit. 

— N-am înnebunit. Se numeşte consubstanţiere. De ce crezi că există canibali: 
Canibalii iau în serios consubstanţierea. Dacă mâncăm pe cineva, întrupăm acea 
persoană. In asta cred canibalii. 

— Ce-i aia canibali? întreabă băiatul. 

— Canibalii sunt nişte sălbatici, zice Ines. Nu trebuie să-ţi faci griji, aici nu există 
canibali. Canibalii sunt doar un mit. 

— Ce-i un mit? 

— O poveste de demult, care nu mai e adevărată. 



— Spune-mi un mit. Vreau să aud un mit. Spune-mi un mit despre cei trei fraţi. Sai 
despre fraţii din cer. 

— Habar n-am despre fraţii din cer. Hai, termină-ţi cina. 

— Dacă nu-i povesteşti despre fraţii din cer, spune-i despre Mica Scufiţă Roşie, zice el 
Povesteşte-i cum o înfulecă lupul pe bunica fetiţei şi cum se transformă într-o bunică, o 
bunică lup. Prin consubstanţiere. 

Băiatul se ridică, aruncă ce-a mai rămas în farfurie în bolul câinelui şi pune farfuria în 
chiuvetă. Câinele înfulecă restul de cârnati. 

9 


— Eu o să fiu salvamar, anunţă băiatul. O să mă înveţe Diego la piscină. 

— Grozav, zice el. Şi ce mai vrei să fii, pe lângă salvamar, magician şi iluzionist? 

— Nimic altceva. Asta-i tot. 

— Să scoţi oameni din piscină, să scapi din lăzi şi să faci tot felul de scamatorii sunt 
hobby-uri, nu o carieră, nu o profesie. Cum o să-ţi câştigi existenţa? 

Băiatul îi aruncă mamei o privire ca pentru a-i cere un sfat. Apoi, îmbărbătat, zice: 

— Nu trebuie să-mi câştig existenţa. 

— Toţi trebuie să ne câştigăm existenţa. Face parte din condiţia umană. 

— De ce? 

— De ce? De ce? De cei Nu aşa se poartă o conversaţie ca lumea. Cum o să mănânci 
dacă-ţi vei petrece tot timpul salvând oameni şi scăpând din lanţuri, şi refuzând să 
munceşti? De unde o să faci rost de hrană, ca să te facă puternic? 

— Din magazin. 

— O să te duci la magazin şi o să-ţi dea mâncare, aşa, pe nimic. 

— Da. 


— Şi ce se va întâmpla după ce oamenii de la magazin vor fi dat toată hrana pe nimic? 
Ce se va întâmpla când magazinul se va goli? 

Senin, cu un mic zâmbet ciudat pe buze, copilul răspunde: 

— De ce? 

— Ce de ce? 

— De ce se goleşte magazinul? 

— Pentru că dacă ai X pâini pe care le dai pe nimic, pe toate, atunci nu mai ai nici 
pâine, şi nici bani cu care să cumperi pâini noi. Pentru că X minus X egal zero. Ega 
nimic. Egal gol. Egal un stomac gol. 

— Ce e X? 

— X e orice număr, zece sau o sută sau o mie. Dacă dai ceea ce ai, rămâi fără. 

Băiatul închide strâns ochii şi face o grimasă caraghioasă. Apoi începe să chicotească. 
Se apucă de fusta mamei şi-şi ascunde faţa în coapsa ei şi chicoteşte, şi chicoteşte, până 
se înroşeşte la faţă. 

— Ce-i, dragul meu? întreabă Ines. 

Dar băiatul nu se mai opreşte din râs. 

— Mai bine ai pleca, zice Ines. II tulburi. 

A 

— Ii fac educaţie. Dacă l-ai trimite la scoală, n-ar fi necesare aceste lecţii de acasă. 

9 '9 



Băiatul s-a împrietenit cu un bătrân de la Blocul E, care are un columbar pe acoperiş 
Conform cutiei de scrisori din hol, numele lui este Palamaki, dar băiatul îi spune senoi 
Paloma, domnul Porumbel. Senor Paloma îl lasă pe băiat să hrănească din palmi 
păsările. I-a dăruit chiar şi un porumbel, o pasăre complet albă căreia băiatul i-a dat 
numele de Blanco. 

Blanco e o pasăre placidă, chiar apatică - se lasă luată la plimbare, stând cocoţată pe 
încheietura mâinii băiatului sau uneori pe umărul lui. Nu dă semn că ar vrea să zboare 
de-acolo şi nici că ar vrea să zboare în general. 

— Cred că lui Blanco i-au fost tăiate vârfurile aripilor, îi zice el băiatului. Asta ar explica 
de ce nu zboară. 

— Nu, zice băiatul. Uite! 

Aruncă pasărea în văzduh. Ea dă leneşă din aripi, dă un ocol-două, se reaşază pe 
umărul băiatului, îşi aranjează penele cu ciocul. 

— Senor Paloma zice că Blanco poate duce mesaje, spune băiatul. Zice că, dacă mi 
pierd, pot să-i leg lui Blanco un mesaj de picior şi Blanco o să zboare acasă şi atunci senoi 
Paloma o să vină şi o să mă găsească. 

— E un gest frumos din partea lui senor Paloma. Să nu uiţi să ai mereu la tine ur 
creion şi o bucată de hârtie, şi o bucăţică de sfoară, ca să poţi lega hârtia de piciorul lui 
Blanco. Ce vei scrie? Arată-mi ce vei scrie, când vei vrea să fii salvat. 

Traversează amândoi pajiştea pustie. In groapa cu nisip, băiatul se aşază pe vine, 
netezeşte suprafaţa şi începe să scrie cu un deget. El citeşte peste umărul copilului. O, 
apoi £, apoi o literă pe care nu poate s-o descifreze, şi iarăşi O, apoi X şi încă un X. 

Băiatul se ridică. 

— Nu-mi dau seama. E în spaniolă? 

Băiatul dă din cap. 

— Nu, mă dau bătut. Ce zice? 

— Zice: Urmează-l pe Blanco, Blanco e cel mai bun prieten al meu. 

— Aşa deci. Odată, Fidel a fost cel mai bun prieten al tău, iar înainte de el. El Rey. Ce î 
a întâmplat, de ce nu mai e Fidel prietenul tău şi în locul lui e o pasăre? 

— Fidel e prea mare pentru mine. Fidel e necivilizat. 

— Niciodată nu l-am văzut pe Fidel purtându-se necivilizat. Ines ţi-a spus că ( 
necivilizat? 

Băiatul dă din cap. 

— Fidel e un băiat cum nu se poate mai blând. Ţin la el şi odată şi tu ţineai la el. Hai să- 
ţi spun ceva. Fidel suferă că nu te mai joci cu el. Părerea mea e că te porţi urât cu Fidel 
De fapt, tu te porţi necivilizat cu el. Părerea mea e că ar trebui să-ţi petreci mai puţir 
timp cu senor Paloma pe acoperiş, şi mai mult cu Fidel. 

Băiatul mângâie pasărea de pe braţ. Mustrarea este acceptată fără murmur. Sau poah 
că pur şi simplu lasă vorbele să curgă pe lângă el. 

— Şi cred că trebuie să-i spui lui Ines că e vremea să te duci la scoală. Ar trebui să 
insişti. Ştiu că eşti foarte deştept şi ai învăţat singur să scrii şi să citeşti, dar în viaţa reală 
trebuie să fii în stare să scrii ca lumea. N-are rost să-l trimiţi pe Blanco cu un mesaj legat 
de picior, dacă nimeni nu poate citi mesajul, nici măcar senor Paloma. 



— Eu pot să-l citesc. 

— II poţi citi pentru că tu l-ai scris. Dar treaba cu mesajele e că ele trebuie să poată fi 
citite şi de alţi oameni. Dacă te pierzi şi îi trimiţi un mesaj lui senor Paloma să vină să te 
salveze, el trebuie să poată citi mesajul. Altfel, ar trebui să te legi tu însuţi de piciorul lui 
Blanco şi să-i spui să te ducă acasă în zbor. 

Băiatul îl priveşte contrariat. 

— Dar... dă el să spună, apoi vede că e o glumă şi râd cu poftă amândoi. 

* 


Sunt pe locul de joacă al Blocurilor Estice. L-a dat pe băiat în leagăn atât de tare, încât 1 
a făcut să ţipe de spaimă şi plăcere. Acum şed amândoi unul lângă altul, îşi trag sufletul, 
se îmbată de ultimele raze ale apusului. 

— Ines poate să aibă gemeni în burtica ei? întreabă băiatul. 

— Bineînţeles că poate. Nu e ceva obişnuit, dar e posibil. 

— Dacă Ines ar avea gemeni, eu aş fi al treilea frate. Gemenii trebuie să fie merer 
împreună? 

— Nu trebuie, dar de obicei preferă să fie. Gemenii ţin din fire unul la altul, ca stelele 
gemene. Dacă n-ar face-o, ar porni-o fiecare pe drumul său şi s-ar pierde pe cer. Dai 
iubirea ce şi-o poartă îi ţine împreună. Şi îi va ţine împreună până la sfârşitul sfârşitului. 

— Dar stelele gemene nu sunt împreună, nu chiar împreună. 

— Nu, aşa e, nu sunt legate una de alta pe cer, e un spaţiu mic între ele. Aşa-i natura. 
Gândeşte-te la doi îndrăgostiţi. Dacă îndrăgostiţii ar fi legaţi unul de altul tot timpul, n-ai 
mai trebui să se iubească unul pe altul. Ar fi o singură fiinţă. Nu şi-ar mai dori nimic. De 
aceea natura lasă spaţii. Dacă toate ar fi vârâte unele în altele, toate din univers, atunci n- 
am mai exista tu, Ines, eu. Tu şi cu mine n-am mai vorbi unul cu altul în această clipă, n- 
ar fi decât tăcere - contopire şi tăcere. Aşa că, una peste alta, e bine să existe spaţii între 
lucruri, e bine ca tu şi eu să fim doi, în loc de unul. 

— Dar putem cădea. Putem cădea în spaţiu. In crăpătură. 

— Un spaţiu nu e acelaşi lucru cu o crăpătură, băiatul meu. Spaţiile fac parte dir 
natură, din felul în care sunt lucrurile. Nu poţi să cazi într-un spaţiu şi să dispari. Nu se 
întâmplă aşa ceva. Crăpătura e cu totul altceva. Crăpătura e o ruptură în ordinea 
lucrurilor. E ca şi cum te-ai tăia cu un cuţit sau ai rupe o hârtie în două. Tot spui să fim cu 
ochii în patru după crăpături, dar unde sunt crăpăturile astea? Unde vezi tu o crăpătură 
între noi doi? Arată-mi. 

Băiatul tace. 

— Gemenii din cer sunt ca gemenii de pe pământ. Şi sunt la fel ca numerele. 

E prea dificil pentru un copil? Poate. Dar băiatul îi va absorbi cuvintele, trebuie sa 
spere că aşa va fi - le va absorbi şi le va pritoci în mintea lui, şi poate va începe să le 
priceapă sensul. 

— La fel ca unu şi doi. Unu şi doi nu sunt la fel, există o diferenţă între ele, care e ur 
spaţiu, dar nu o crăpătură. Asta ne dă putinţa să numărăm, să ajungem de la unu la doi, 
fără să ne temem de cădere. 

— O să putem merge să-i vedem cândva, pe gemenii din cer? Putem merge cu o navă? 

— Cred că da, numai să găsim nava potrivită. Dar ne-ar lua multă vreme să ajungem 



acolo. Gemenii sunt foarte departe. Nimeni n-a ajuns până acum să-i viziteze, din câte 
ştiu eu. Asta - şi bate cu piciorul în pământ - e singura stea pe care noi, pământenii, am 
vizitat-o vreodată. 

Băiatul se uită la el uimit. 

— Asta nu e stea, zice el. 

— Ba este. Doar că nu arată ca o stea, văzută de aproape. 

— Nu străluceşte. 

— Nimic nu străluceşte de aproape. Dar de la distanţă, totul străluceşte. Tu străluceşti 
Eu strălucesc. Stelele strălucesc, fără doar şi poate. 

Băiatul pare încântat. 

— Toate stelele sunt numere? întreabă el. 

— Nu. Eu am spus că gemenii sunt ca numerele, dar e doar un fel de-a zice. Nu, stelele 
nu sunt numere. Stelele şi numerele sunt lucruri cu totul diferite. 

— Eu cred că stelele sunt numere. Eu cred că aia - şi întinde un deget spre cer - este 
numărul 11, şi aia e numărul 50, şi aia e numărul 33 333. 

— Aha, vrei să spui că putem da fiecărei stele un număr? E şi ăsta un mod de-a le 
identifica, dar e foarte plicticos, foarte neinspirat. Eu cred că e mai bine să aibă fiecare 
câte un nume adevărat, bunăoară Ursa, Luceafărul, Gemenii. 

— Nu, prostule, am zis că fiecare stea e un număr. 

El clatină din cap. 

— Nicio stea nu e un număr. Stelele sunt ca numerele în câteva privinţe, dar în cele mai 
multe privinţe sunt cu totul deosebite. De pildă, stelele sunt risipite pe cer haotic, câtă 
vreme numerele sunt ca o flotilă de vapoare care plutesc ordonat, fiecare ştiindu-şi locul. 

— Pot să moară. Numerele pot să moară. Ce se întâmplă cu ele când mor? 

— Numerele nu pot muri. Stelele nu pot muri. Stelele sunt nemuritoare. 

— Numerele pot muri. Pot să cadă de pe cer. 

— Nu-i adevărat. Stelele nu pot să cadă de pe cer. Cele care par să cadă, stelele 
căzătoare, nu sunt stele adevărate. Cât despre numere, dacă un număr ar cădea din rând, 
atunci ar fi o crăpătură, o ruptură, numai că numerele nu funcţionează astfel. Intre 
numere nu există niciodată vreo crăpătură. Niciun număr nu lipseşte. 

— Ba da! Nu înţelegi! Nu-ţi aminteşti nimic! Un număr poate să cadă de pe cer, aş; 
cum a căzut Don Quijote prin crăpătură. 

— Don Quijote n-a căzut prin crăpătură. El a coborât într-o grotă, folosind o scări: 
făcută din frânghie. Oricum, Don Quijote nu e relevant. El nu e real. 

— Ba e! E un erou! 

— Iartă-mă. N-am vrut să spun ce-am zis. Bineînţeles că Don este un erou ş 
bineînţeles că e real. Ce-am vrut să spun e că ceea ce i s-a întâmplat lui nu li se mai 


întâmplă oamenilor. Oamenii îşi trăiesc vieţile de la început până la sfârşit, fără să cadă 


în crăpături. 


— Ba cad! Cad în crăpături şi nu-i mai poţi vedea, pentru că nu mai pot ieşi de-acolo 
Singur ai spus-o. 


— Acum încurci crăpăturile cu găurile. Te gândeşti la oameni care mor şi sunt 


înmormântaţi în morminte, în găuri în pământ. Un mormânt este făcut de gropari cu 



cazmale. Nu e ceva contra naturii, aşa cum e o crăpătură. 

Se aude un foşnet de haine şi Ines se materializează din întuneric. 
— Tot strig de ceva vreme, zice ea ţâfnoasă. Chiar n-aude nimeni? 



Capitolul 21 


Data următoare când vine şi bate la uşa apartamentului, uşa e dată de perete de băiat, 
surescitat şi exaltat. 

— Simon, ia ghici! strigă el. L-am văzut pe senor Daga! Are un pix vrăjit! Mi l-a arătat! 

Aproape că-1 uitase pe Daga, omul care-i umilise pe Alvaro şi pe casier la docuri. 

— Un pix vrăjit, zice el. Sună interesant. Pot să intru? 

Boli var se apropie de el solemn, îl adulmecă între picioare. Ines stă aplecată peste 
lucrul ei de mână; preţ de o clipă, el o vede aşa cum va arăta la bătrâneţe, şi viziunea îl 
nelinişteşte. Fără să-l salute, ea îi spune: 

— Am fost în oraş, la Asistencia, să luăm alocaţia copilului, şi omul ăsta era acolo, 
prietenul ăsta al tău. 

— Nu-i prieten cu mine. Nici măcar n-am schimbat o vorbă cu el vreodată. 

— Are un pix vrăjit, zice băiatul. E o doamnă înăuntru, şi crezi că e o fotografie, dar nu 
e, e o doamnă adevărată, mică, mică de tot, şi, când întorci pixul cu fundu-n sus, hainele 
cad de pe ea şi ea rămâne în pielea goală. 

— Aha. Şi ce ţi-a mai arătat senor Daga, în afară de doamna micuţă? 

— A zis că n-a fost vina lui că Alvaro s-a tăiat la mână. A zis că de la Alvaro a început 
totul. A zis că Alvaro a fost de vină. 

/V .A. 

— Aşa zic oamenii întotdeauna. întotdeauna altcineva începe. întotdeauna altcineva e 
de vină. Ţi-a zis cumva senor Daga ce s-a întâmplat cu bicicleta pe care a luat-o? 

-Nu.’ 

— Data viitoare când îl vezi, întreabă-1. Intreabă-1 cine e vinovat că omul care ne 
plăteşte nu mai are bicicletă şi trebuie să-şi facă turul pe jos. 

Tăcere. II surprinde că Ines are atât de puţine de zis despre bărbaţii care-i iau pe 
băieţei deoparte să le arate pixuri cu doamne goale înăuntru. 

— Cine-i de vină? întreabă băiatul. 

— Cum adică? 

— Ai zis că întotdeauna altcineva e de vină. E vina lui senor Daga? 

— Că a dispărut bicicleta? Da, e vina lui. Dar, când zic că întotdeauna altcineva e de 
vină, vorbesc într-un sens mai general. Dacă ceva nu merge ca lumea, ne grăbim să 
spunem că nu e vina noastră. Aşa fac oamenii de când lumea. Pare să fie înnăscut în noi, 
să ne fie în fire. Nu suntem niciodată pregătiţi să admitem că e vina noastră. 

— E vina mea? întreabă băiatul. 

— Ce să fie vina ta? Nu, nu-i vina ta. Tu eşti doar un copil, cum o să fie vina ta? Dai 
ceea ce cred e că trebuie să te ţii departe de senor Daga. Nu e un exemplu de urmat. 

El vorbeşte măsurat şi serios: avertismentul e adresat atât lui Ines, cât şi băiatului. 

Câteva zile mai târziu, ieşind din cala unui vapor, la docuri, e surprins s-o vadă pe Ines 
în carne şi oase, pe chei, adâncită într-o discuţie cu Alvaro. Inima i se strânge. E prima 
oară când vine la docuri: nu poate fi vorba decât de veşti proaste. 

A dispărut băiatul, spune Ines, a fost furat de senor Daga. Ea a sunat la poliţie, dar e 
nu vor s-o ajute. Nimeni nu vrea s-o ajute. Trebuie să vină Alvaro; Simon trebuie să vine 



şi el. Trebuie să dea de urma lui Daga - nu poate fi complicat, doar munceşte cu ei ca ea 
să-şi ia copilul înapoi. 

Femeile nu sunt o privelişte obişnuită la docuri. Bărbaţii se uită curioşi la femeia 
disperată, cu părul vâlvoi, cu hainele ei de oraş. 

El şi Alvaro reuşesc cu greu să scoată toată povestea de la ea. Coada la Asistencia era 
lungă, băiatul îşi pierduse răbdarea, din întâmplare senor Daga era acolo, s-a oferit să-i 
cumpere băiatului o îngheţată, şi, când ea s-a uitat din nou după ei, nu mai erau, parcă-i 
înghiţise pământul. 

— Dar cum ai putut să-l laşi să plece cu un asemenea om? protestează el. 

Ea concediază întrebarea cu o mişcare hotărâtă din cap. 

— Un băiat care creste are nevoie de un bărbat în viaţa lui. Nu poate sta cu mama lui 
tot timpul. Şi mi-a făcut impresia că e un om cumsecade. Mi-a făcut impresia că e sincer. 
David e fascinat de cercelul din urechea lui. Vrea si el unul. 

5 

— Şi i-ai spus că o să-i iei şi lui? 

— I-am spus că o să poată purta cercel când o să mai crească, nu acum. 

— Vă las cu ale voastre, spune Alvaro. Chemaţi-mă dacă aveţi nevoie de ceva. 

— Şi tu ce rol ai jucat în chestia asta? întreabă el când rămân singuri. Cum ai putut să-l 
încredinţezi pe băiat omului ăluia? E ceva ce nu-mi spui? E posibil ca şi tu să-l găseşti 
fascinant, cu cercelul lui de aur şi doamnele sale despuiate din pixuri? 

Ea se face că nu aude. 

— Am aşteptat şi iar am aşteptat, spune ea. Apoi am luat autobuzul, pentru că m-am 
gândit că or fi venit acasă. Şi, când nu i-am găsit acolo, i-am telefonat fratelui meu, el a zis 
să sun la poliţie, după care m-a sunat el să-mi spună că poliţia n-o să mă ajute pentru că 
eu nu sunt... pentru că nu am documente legale pentru David. 

Ea tace, cu privirile aţintite în zare. 

— El mi-a spus... a zis ea, el mi-a spus că o să-mi dea un copil. El nu mi-a spus... nu mi- 
a spus că o să-mi ia copilul. Brusc, izbucneşte în plâns. El nu mi-a spus... nu mi-a spus... 

Lui nu i s-a stins mânia, dar i se face milă de femeia asta. Fără să-i pese de docherii care 
se uită, o îmbrăţişează. Ea hohoteşte pe umărul lui. 

— Nu mi-a spus... 

El mi-a spus că o să-mi dea un copil. II ia cu ameţeală. 

— Hai de-aici, zice el. Să ne retragem undeva. 

O duce în spatele barăcii. 

— Ascultă-mă, Ines. David n-a păţit nimic, sunt sigur de asta. Daga nu ar îndrăzni să- 
facă ceva. Du-te acasă şi aşteaptă acolo. O să aflu unde locuieşte şi o să-i fac o vizită. Tace 
câteva clipe. Ce-a vrut să spună când ţi-a zis că o să-ţi dea un copil? 

Ea se smulge din îmbrăţişare. Suspinele încetează. 

— Ce crezi că a vrut să spună? întreabă ea, cu o notă dură în voce. 

O jumătate de oră mai târziu, el e la Centrul de Relocare. 

— Am urgent nevoie de o informaţie, îi spune el Anei. Cunoşti un bărbat pe nume 
Daga? Trecut de treizeci, slab, poartă cercel. A muncit la docuri la un moment dat. 

— De ce te interesează? 

— Pentru că trebuie să vorbesc cu el. L-a luat pe David de la mama lui şi a dispărut 



Dacă tu nu mă ajuţi, va trebui să mă duc la poliţie. 

— Numele lui este Emilio Daga. Toată lumea îl ştie. Locuieşte în Blocurile Oraşulu 
Cel puţin acolo e înregistrat. 

— Unde anume în Blocurile Oraşului? 

Ea se duce în spate, unde se găsesc fişierele, se întoarce cu o adresă pe o bucată de 
hârtie. 

— D ata viitoare când mai treci pe-aici, zice ea, spune-mi cum ai dat de urma mamei lui. 
Aş dori să ştiu, dacă vei avea vreme. 

Blocurile Oraşului sunt cel mai dichisit dintre complexele administrate de Centru 
Adresa pe care i-a dat-o Ana îl duce la un apartament de la ultimul etaj al blocului 
principal. Bate la uşă. Ii deschide o tânără atrăgătoare, fardată cam strident, mergând 
nesigur pe tocuri înalte. De fapt, nu-i deloc femeie - el nu-i dă mai mult de şaisprezece 
ani. 


A 

— II caut pe un anume Emilio Daga, zice el. Aici locuieşte? 

— Sigur, zice fata. Ai venit să-l iei pe David? 

Interiorul e îmbâcsit de fum de ţigară. Daga, îmbrăcat în tricou de bumbac şi blugi, 
desculţ, şade în dreptul unei ferestre largi de la care se văd oraşul şi soarele care apune. 
Se răsuceşte în scaun, ridică o mână drept salut. 

— Am venit după David, spune el. 

— E în dormitor, se uită la televizor, spune Daga. Tu eşti unchiul? David! A veni 
unchiul tău! 

Băiatul se repede teribil de surescitat din camera alăturată. 

— Simon, vino să vezi! E Mickey Mouse! Are un câine pe care-1 cheamă Plato, s 
conduce un tren, şi Pieile Roşii trag cu săgeţi în el. Vino repede! 

El îl ignoră pe băiat, i se adresează lui Daga. 

— Mama lui e înnebunită de îngrijorare. Cum ai putut să faci aşa ceva? 

E prima oară când se află atât de aproape de Daga. Claia trufaşă, numai cârlionţi bălai 
se vădeşte a fi neîngrijită, soioasă. Tricoul are o gaură la subsuoară. Spre surprinderea 
lui, nu simte nicio teamă fată de individ. 

Daga nu se ridică. 

— Potoleşte-te, viejo, zice el. Ne-am distrat împreună. Apoi puştiul a făcut nani. A 
dormit buştean, ca un înger. Acum se uită la programul pentru copii. Ce-i rău în asta? 

El nu răspunde. 

— Vino, David! zice el. Plecăm. Spune-i la revedere lui senor Daga. 

— Nu, vreau să mă uit la Mickey Mouse! 

__ /V 

— O să te uiţi la Mickey Mouse data viitoare, zice Daga. Promit. II ţinem aici anum 
pentru tine. 

— Şi pe Plato? 

— Şi pe Plato. II ţinem şi pe Plato, nu-i aşa, bombonico? 

— Sigur, zice fata. Ii ţinem închişi în cutia şoriceilor, până data viitoare. 

— Hai, îi zice el băiatului. Mama ta s-a îmbolnăvit de grija ta. 

— Nu-i mama mea. 

— Bineînţeles că e mama ta. Te iubeşte foarte mult. 



— Cine-i, tinere, dacă nu e mama ta? întreabă Daga. 

— E doar o doamnă. Eu nu am mamă. 

— Ai mamă. Ines e mama ta, zice el, Simon. Dă-mi mâna. 

— Nu! N-am mamă, n-am tată. Eu doar sunt. 

— Prostii. Fiecare dintre noi are o mamă. Fiecare dintre noi are un tată. 

— Tu ai mamă? întreabă băiatul, adresându-se lui Daga. 

— Nu, zice Daga. Nici eu n-am mamă. 

— Vezi?! zice triumfător băiatul. Vreau să stau cu tine, nu vreau să mă duc la Ines. 

— Vino-ncoa', zice Daga. 

Băiatul se repede la el cu paşi mici; el îl ridică pe genunchi. Băiatul se cuibăreşte le 
pieptul lui, îşi vâră degetul mare în gură. 

— Vrei să stai cu mine? 

Băiatul dă din cap. 

— Vrei să locuieşti cu mine si cu Frannie, doar noi trei? 

Băiatul iar dă din cap. 

— E OK, iubito, ca David să vină să locuiască împreună cu noi? 

— Sigur, zice fata. 

— El nu are căderea să aleagă, zice el, Simon. E doar un copil. 

— Ai dreptate. E doar un copil. Părinţii lui trebuie să decidă. Dar, după cum ai văzut, e 
n-are părinţi. Aşa că ce facem? 

— David are o mamă care îl iubeşte la fel de mult ca orice mamă de pe lume. Câl 
despre mine, n-oi fi tatăl lui, dar ţin la el. Ţin la el, îmi fac griji pentru el şi am grijă de el. 
El vine cu mine. 

Daga ascultă acest mic discurs în tăcere, apoi, spre surprinderea lui, îi aruncă un 
zâmbet mic, un zâmbet destul de atrăgător, dezvelindu-şi dinţii desăvârşiţi. 

— Asta-i bine, zice. Du-1 înapoi la doamna mama lui. Spune-i că s-a simţit bine. Spune-i 
că băiatul va fi întotdeauna în siguranţă cu mine. Te simţi în siguranţă cu mine, nu-i aşa, 
tinere? 

Băiatul dă din cap, încă ţinând degetul în gură. 

— In regulă, atunci poate că e timpul să pleci cu domnul tutore. (îl dă pe băiat jos de pe 
genunchi.) Să mai vii. Promiţi? Să vii să te uiţi la Mickey. 



Capitolul 22 


— De ce trebuie să vorbesc spaniola tot timpul? 

— Trebuie să vorbim o limbă, băiatul meu, dacă nu vrem să lătrăm şi să urlăm ca 
animalele. Şi, dacă tot e să vorbim o limbă, cel mai bine e să vorbim toţi o singură limbă. 
Nu ţi se pare? 

— Dar de ce spaniola? Urăsc spaniola. 

— Nu urăşti spaniola. Vorbeşti spaniola foarte bine. 

Spaniola ta e mai bună decât a mea. Eşti doar pus pe hartă. Ce limbă vrei să vorbeşti? 

— Vreau să vorbesc limba mea. 

— Nu există aşa ceva, o limbă a ta. 

— Ba da! La la fa fa iam ing tu tu. 

— E doar păsărească. Nu înseamnă nimic. 

— Ba înseamnă ceva. Pentru mine înseamnă ceva. 

— Aşa o fi, dar pentru mine nu înseamnă nimic. Limba trebuie să însemne ceva şi 
pentru mine, şi pentru tine, altfel nu contează ca limbă. 

Cu un gest pe care probabil l-a deprins de la Ines, băiatul scutură din cap sfidător. 

— La la fa fa iam ingl Uită-te la mine! 

Se uită în ochii băiatului. O fracţiune de secundă, vede ceva acolo. Nu poate spune ce. E 
ca şi - aşa i se năzare, în fracţiunea aceea. Ca un peşte care se zvârcoleşte şi-ţi scapă 
tocmai când dai să-l prinzi. Dar nu ca un peşte - nu, ci ca şi cum ar fi un peşte. Sau ca şi 
cum ar fi ca şi cum ar fi un peşte. Şi tot aşa. Apoi fracţiunea s-a încheiat, iar el rămâne 
tăcut, holbându-se. 

— Ai văzut? întreabă băiatul. 

.A. 

— Nu ştiu. încetează puţin, mă simt ameţit. 

— Văd ce gândeşti! zice băiatul cu un zâmbet triumfător. 

— Ba nu vezi. 

— Crezi că pot face vrăji. 

— Nicidecum. Habar n-ai ce gândesc. Ascultă-mă. O să-ţi spun ceva despre limbă, ceva 
serios, ceva ce vreau să ţii bine minte. Fiecare vine în ţara asta ca străin. Eu am venit ca 
străin. Tu ai venit ca străin. Ines şi fraţii ei au fost străini cândva. Am venit din locuri 
diferite, din trecuturi diferite, căutând o viaţă nouă. D ar acum suntem cu toţii împreună 
în aceeaşi barcă. Deci trebuie să ne înţelegem unii cu alţii. Unul dintre modurile în care 
ne înţelegem este acela de a vorbi aceeaşi limbă. Asta e regula. E o regulă bună şi ai 
trebui să ne supunem ei. Nu numai să ne supunem, ci să ne supunem de bunăvoie, nu ca 
un catâr care se pune mereu contra. De bunăvoie şi cu bunăvoinţă. Dacă refuzi, daca 
continui să vorbeşti urât despre limba spaniolă şi să insişti să vorbeşti propria ta limbă, 
atunci te vei trezi că trăieşti într-o lume numai a ta. N-o să ai prieteni. Vei fi evitat. 

— Ce înseamnă evitat? 

— N-o să ai unde să pui capul. 

— Oricum n-am prieteni. 

— Asta o să se schimbe după ce-ai să începi să mergi la şcoală. La şcoală o să-ţi faci c 



/ 

mulţime de prieteni noi. Dar tu ai prieteni. Fidel şi Elena sunt prietenii tăi. Alvaro e 
prietenul tău. 

— Şi El Rey este prietenul meu. 

— El Rey îţi este, şi el, prieten. 

— Şi senor Daga. 

— Senor Daga nu-ţi este prieten. Senor Daga încearcă să te ispitească. 

— Ce înseamnă „să ispitească"? 

— încearcă să te ademenească şi să te depărteze de mama ta, cu Mickey Mouse şi 
îngheţată. Iţi aminteşti cât ţi-a fost de rău de la toată îngheţata pe care ţi-a dat-o în ziua 
aceea? 

— Mi-a dat şi apă de foc. 

— Cum adică, apă de foc? 

— M-a ars pe gât. Zice că e medicament pentru când eşti trist. 

— Senor Daga îşi duce medicamentul într-o butelcă mică, plată, argintie, pe care-o ţine 
în buzunar? 


— Da. 

— Te rog, David, să nu mai bei niciodată din butelca lui senor Daga. O fi medicamen 
pentru oameni mari, dar nu e bun pentru copii. 

Nu-i raportează lui Ines despre apa de foc, dar îi spune Elenei. 

— Capătă influenţă asupra lui, îi zice el. Nu pot să concurez cu el. Poartă cercel, poarte 

/'V 

cuţit, bea apă de foc. Are o prietenă drăguţă. II are pe Mickey Mouse acasă, într-o cutie 
N-am idee cum să-i bag băiatului minţile în cap. Ines e şi ea vrăjită de individ. 

— La ce te aşteptai? Priveşte chestiunea din punctul ei de vedere. E la o vârstă la care c 
femeie care n-a avut copii - propriii copii - începe să simtă o nelinişte. E o treabă 
biologică. Se găseşte într-o stare receptivă, din punct de vedere biologic. Mă surprinde ca 
nu-ţi dai seama de asta. 

— Nu mă gândesc la Ines în acest fel - biologic. 

— Gândeşti prea mult. Asta n-are nicio legătură cu gândirea. 

— Nu văd de ce şi-ar dori Ines încă un copil. Elena. II are pe băiat. A venit la ea ca ui 
cadou, din senin, un cadou pur şi simplu. Un asemenea cadou ar trebui să-i ajungă unei 
femei. 

— Da, însă nu e copilul ei natural. Ea n-o să uite niciodată acest lucru. Dacă o să stai ci 
mâinile în sân, tânărul David o să-l aibă pe senor Daga drept tată vitreg într-o bună zi, şi 
apoi o liotă de frăţiori vitregi şi surioare vitrege din spiţa D aga. S au, dacă nu a lui D aga, £ 
altui bărbat. 

— Cum adică dacă stau cu mâinile în sân? 

— Dacă nu-i faci tu un copil. 

— Eu? Nici prin gând nu-mi trece. Nu-s făcut să fiu tată. Am fost făcut să fiu unchi, nr 
tată. In plus, lui Ines nu-i plac bărbaţii - cel puţin asta-i impresia mea. Nu-i place că suni 
zgomotoşi, grosolani şi păroşi. Nu m-ar surprinde dacă ar încerca să-l împiedice pe David 
să se maturizeze. 

— A fi tată nu e o carieră, Simon. Şi nu e nici destin metafizic. Nu eşti obligat s-o placi 
pe femeie, ea nu trebuie să te placă pe tine. Ai o relaţie sexuală cu ea, şi numai ce te 



pomeneşti, nouă luni mai târziu, că eşti tată. Foarte simplu. Orice bărbat o poate face. 

— Nici chiar asa. A fi tată nu înseamnă doar să ai o relaţie sexuală cu o femeie, asa cum 
a fi mamă nu înseamnă doar să oferi un vas pentru sămânţa bărbătească. 

— Ei bine, ba înseamnă, în lumea reală. Nu poţi intra în lumea reală decât dacă eşti 
implantat de sămânţa unui bărbat şi gestezi în pântecul unei femei şi apoi cobori prin 
canalul de naştere al aceleiaşi femei. Trebuie să te naşti dintr-o femeie şi dintr-un bărbat. 
Fără excepţie. Iartă-mi exprimarea directă. Prin urmare, pune-ţi întrebarea :Cine o să-şi 
sădească sămânţa în Ines , prietenul meu senor Daga, sau eu? 

El clatină din cap. 

— Ajunge, Elena. Putem schimba subiectul? David îmi zice că Fidel a aruncat cu < 
piatră în el deunăzi. Ce se-ntâmplă? 

— Nu era o piatră, ci o bilă de sticlă. La asta trebuie să se aştepte David dacă mama lu 
nu-1 lasă să se joace cu ceilalţi copii, dacă îl încurajează să se creadă un soi de fiinţă 
superioară. Alţi copii o să se unească împotriva lui. Am vorbit cu Fidel, l-am certat, dai 
nu va avea niciun efect. 

— Erau cei mai buni prieteni odată. 

— Erau cei mai bun prieteni înainte ca tu s-o fi adus pe Ines în peisaj, cu ideile ei 
bizare despre cum se cresc copiii. Asta e un alt motiv pentru care ar trebui să pui piciorul 
în prag în casa aia. 

El oftează. 


— Putem vorbi între patru ochi? o întreabă el pe Ines. Vreau să-ţi propun ceva. 

— Nu poate aştepta? 

— Ce şuşotiţi voi acolo? întreabă băiatul din camera alăturată. 

— Nu te priveşte. I se adresează lui Ines: Te rog, putem ieşi afară un minut, nu ma 
mult? 

— Şuşotiţi despre senor Daga? nu se lasă băiatul. 

— N-are nicio legătură cu senor Daga. E ceva între mama ta şi mine. 

Ines îşi şterge mâinile, îşi scoate şorţul. Ies împreună din apartament, traversează locul 
de joacă, ajung pe pajişte. Cocoţat pe pervaz, băiatul îi ţine sub observaţie. 

— Ceea ce am de spus îl priveşte pe senor Daga. Se opreşte, trage aer în piept 
continuă: înţeleg că vrei să mai ai un copil. E adevărat? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— David zice că o să-i dăruieşti un frate. 

— Ii spuneam povestea de noapte bună. A fost ceva pomenit în treacăt; o idee, atâta 
tot. 


— Mă rog, ideile pot deveni realitate, aşa cum sămânţa poate deveni carne şi sânge. 
Ines, nu vreau să te fac să te simţi prost, aşa că dă-mi voie să-ţi spun pur şi simplu, cu tot 
respectul, că, dacă te gândeşti să intri într-o relaţie cu un bărbat doar ca să rămâi 
însărcinată, poţi să mă iei în considerare. Sunt pregătit să joc acest rol. Să joc rolul şi apoi 
să mă retrag, deşi voi continua să fiu protectorul tău. Să am grijă de tine şi de copiii pe 
care-i vei avea. Poţi să mă consideri naşul lor. Sau, dacă preferi, unchiul lor. O să uit tot ce 
se va fi întâmplat între noi, între tine şi mine. Va fi şters din memorie. Va fi ca şi când nu 



s-a întâmplat niciodată. Poftim. Am spus-o. Te rog să nu-mi răspunzi acum. Reflectează. 

In tăcere, în întunericul care se lasă, se întorc în apartament. Ines merge în faţă, cu pas 
apăsat. E limpede că-i supărată ori tulburată: nici măcar nu se uită la el. El dă vina pe 
Elena că l-a montat în chestia asta, se învinovăţeşte pe sine. Ce mod barbar de a se oferi! 
Parcă se oferă să-i repare canalizarea! 

O ajunge din urmă, o prinde de braţ, o răsuceşte spre el. 

— E de neiertat, zice el. îmi pare rău. Te rog să mă ierţi. 

Ea nu spune nimic. Stă ca o statuetă de lemn, cu braţele pe lângă trup, aşteptând ca el 
să-i dea drumul. El slăbeşte strânsoarea, ea pleacă împleticit. 

De la fereastra de sus, îl aude pe băiat strigând: 

— Ines! Simon! Veniţi! Senor Daga e aici! Senor Daga e aici! 

El înjură în barbă. D acă ea îl aştepta pe D aga, de ce nu l-a avertizat? Oricum, ce vede e; 
la omul ăsta, cu aerele lui de fanfaron şi mirosul de pomadă, şi vocea plată, nazală? 

Senor Daga nu a venit singur. împreună cu el este prietena lui drăguţă, care poartă c 
rochie albă cu volane roşu aprins, cu cercei grei, în formă de roţi de car, care se clatină la 
fiecare mişcare. Ines o salută cu o rezervă îngheţată. Cât despre Daga, pare să se simtă ce 
acasă, s-a lungit pe pat şi nu face nimic s-o salveze pe fată din situaţia jenantă. 

— Senor Daga vrea să mergem la dans, anunţă băiatul. Putem merge la dans? 

— In seara asta mergem la La Residencia. Ştii asta. 

— Nu vreau să merg la La Residencia! E plicticos! Vreau să merg la dans! 

— Nu poţi merge la dans. Eşti prea mic. 

— Pot să dansez! Nu-s prea mic! Vă arăt. 

Se învârte prin cameră, păşind uşor şi nu lipsit de graţie în pantofii lui albaştri moi. 

— Poftim! Vedeţi? 

— Nu mergem la dans, spune Ines ferm. Diego vine să ne ia, mergem cu el la L; 
Residencia. 

— Atunci senor Daga şi Frannie trebuie să vină şi ei! 

— Senor Daga are alte planuri. Nu te poţi aştepta să renunţe la planurile lui şi să vim 
cu noi. 

Ea vorbeşte ca şi cum Daga n-ar fi în cameră. 

A 

— In plus, după cum ştii foarte bine, la La Residencia nu au voie musafirii. 

— Eu sunt musafir, zice băiatul. Pe mine mă lasă. 

— Da, însă cu tine e altceva. Tu eşti copilul meu. Eşti lumina vieţii mele. 

Lumina vieţii mele. Surprinzător să spui aşa ceva în faţa unor străini! 

Acum îşi face apariţia Diego, împreună cu celălalt frate, cel care nu deschide gura 
niciodată. Ines îi întâmpină răsuflând uşurată. 

— Suntem gata. David, ia-ţi lucrurile. 

— Nu! zice băiatul. Nu vreau să merg. Vreau o petrecere! Putem să facem o petrecere? 

— N-avem timp de petrecere şi nu avem ce le oferi oaspeţilor. 

— Nu-i adevărat! Avem vin? In bucătărie! Cât ai clipi, s-a căţărat pe bufetul dir 
bucătărie şi se întinde la raftul de sus. Uite! strigă el, arătând triumfător sticla. Avem vin! 

Roşie ca focul, Ines încearcă să-i ia sticla din mână. 

— Nu e vin, e xeres, zice ea, dar el reuşeşte să-i scape. 



— Cine vrea vin? Cine vrea vin? scandează el. 

— Eu! zice Diego. 

— Eu! zice fratele tăcut. 

Râd amândoi de zăpăceala surorii lor. Li se alătură şi senor Daga: 

— Şi eu! 

Nu există destule recipiente pentru toţi cei şase, aşa că băiatul face turul camerei, cu 
sticla şi cu un pahar, turnând Xeres fiecăruia în parte şi aşteptând solemn să se golească 
paharul. 

Ajunge şi la Ines. Ea se încruntă, refuză paharul. 

— Trebuie! porunceşte băiatul. Eu sunt regele în seara asta, eu poruncesc că trebuie sa 
bei! 

Ines bea un strop, ca o doamnă ce este. 

— Acum eu, anunţă băiatul şi, înainte să apuce careva să-l oprească, ridică sticla la 
buze şi ia o gură zdravănă. Se îneacă, tuşeşte, scuipă. E groaznic! horcăie el. 

Sticla îi cade din mână; îndemânatic, senor Daga o salvează. 

Diego şi fratele lui mor de râs. 

— Ce te chinuie, bunule rege? strigă Diego. Nu ţii la băutură? 

Băiatul îşi recapătă suflul. 

— Mai vreau! strigă el. Mai mult vin! 

Dacă Ines nu face nimic, e timpul ca el, Simon, să intervină. 

— Gata! zice el. E târziu, David, oaspeţii trebuie să plece. 

— Nu! spune băiatul. Nu e târziu! Vreau să jucăm un joc. Vreau să jucăm „Cine sur 
eu"? 

— Cine sunt eu? repetă Daga. Cum se joacă? 

— Te faci că eşti cineva şi toată lumea trebuie să ghicească cine eşti. Ultima oară m-am 
prefăcut că eram Bolivar şi Diego a ghicit imediat, nu-i aşa, Diego? 

— Şi pedeapsa care e? întreabă Diego. Care e pedeapsa, dacă ghicim? 

Băiatul pare să nu înţeleagă. 

— Pe vremuri aşa jucam, spune Daga, dacă ghicim, trebuie să ne spui un secret, 
secretul tău cel mai ascuns. 

Băiatul tace. 

— Trebuie să plecăm, nu avem timp de jocuri, îngaimă Ines. 

— Nu! zice băiatul. Vreau să jucăm un alt joc. Vreau să jucăm „Adevăr sau urmări". 

— Asta sună mai bine, spune Daga. Spune-ne cum se joacă „Adevăr sau urmări". 

— Eu pun o întrebare şi voi trebuie să răspundeţi şi nu puteţi minţi, trebuie să spuneţi 
adevărul. Dacă nu spuneţi adevărul, primiţi o pedeapsă. Da? încep. Diego, ai curu' curat? 

Se lasă tăcerea. Al doilea frate roşeşte, apoi explodează într-un hohot de râs fornăit. 
Băiatul râde încântat şi face piruete. 

— Hai! strigă el. „Adevăr sau urmări"! 

— Doar o tură, se înduplecă Ines. Şi gata cu întrebările obraznice. 

— Fără întrebări obraznice, acceptă băiatul. Tot eu sunt la rând. întrebarea mea e 
pentru... - se uită în jur, de la un chip la celălalt, întrebarea mea e pentru... Ines! Ines, de 
cine-ţi place cel mai mult pe lume? 



— De tine. De tine îmi place cel mai mult. 

— Nu, nu de mine! De car ebărbat îţi place cel mai mult pe lume, cu care să faci un 
bebeluş în burtică? 

Tăcere. Ines strânge din buze. 

— Iţi place de el, sau de el, sau de el, sau de el? întreabă băiatul, arătând cu degetul pe 
rând la cei patru bărbaţi din cameră. 

El, Simon, al patrulea bărbat, intervine. 

— Fără întrebări obraznice, spune el. Asta a fost o întrebare obraznică. O femeie nr 
face copii cu fratele ei. 

— De ce nu? 

— Pur şi simplu. Fără niciun de ce. 

— Ba de ce! Pot să pun orice întrebare vreau! E un joc. Vrei ca Diego să-ţi facă u] 
bebeluş în tine, Ines? Sau vrei să-l facă Stefano? 

El intervine din nou, de hatârul lui Ines: 

— Ajunge! 

Diego se ridică. 

— Să mergem! 

— Nu! zice băiatul. „Adevăr sau urmări"! De cine îţi place cel mai mult, Ines? 

Diego se răsuceşte către sora lui: 

— Spune ceva, spune orice. 

Ines tace. 

— Ines nu vrea să aibă nimic de-a face cu bărbaţii, spune Diego. Poftim răspunsul. Nu 
1 vrea pe niciunul dintre noi. Vrea să fie liberă. Acum hai să mergem. 

— E adevărat? o întreabă băiatul pe Ines. Nu-i adevărat, nu-i aşa? Ai promis că pot si 
am un frate. 

El intervine încă o dată: 

— O singură întrebare odată, David. Asta e regula. Ai pus întrebarea, ai primi 
răspunsul. Aşa cum zice Diego, Ines nu-1 vrea pe niciunul dintre noi. 

— Dar vreau un frate! Nu vreau să fiu singurul fiu! E plicticos! 

/V 

— D acă vrei cu adevărat un frate, du-te şi găseşte-ţi tu unul. începe cu F idei. I a-1 p( 
Fidel drept frate. Fraţii nu trebuie să iasă toţi din acelaşi pântec. Incepe-ţi o frăţie a te 
proprie. 

— Nu ştiu ce-i aia o frăţie. 

— Mă surprinde să aud asta. Dacă doi băieţi se înţeleg să-şi spună frate unul altuia, ar 
întemeiat o frăţie. Simplu ca bună ziua. Pot să strângă şi alţi băieţi şi să-i numească şi pe 
ei fraţi. îşi pot jura credinţă unii altora şi să-şi aleagă un nume - Frăţia celor Şapte Stele, 
sau Frăţia Grotei, sau ceva de genul ăsta. Chiar şi Frăţia lui David, dacă vrei. 

— Sau poate fi o frăţie secretă, intervine Daga. Ochii îi scapără, pe buze are un zâmbel 
subţire. 

Băiatul care abia dacă l-a ascultat pe el, Simon, pare cu totul transfigurat acum. 

— Puteţi face un jurământ de păstrare a secretului. Nimeni nu trebuie să afle cine sunt 
fraţii tăi secreţi. 

El intervine: 



— E destul pentru seara asta. David, du-te şi ia-ţi pijamaua. L-ai făcut pe Diego să t( 
aştepte destul. Gândeşte-te la un nume bun pentru frăţia ta. Apoi, după ce te întorci, poţi 
să-l inviţi pe Fidel să fie primul tău frate. Se răsuceşte spre Ines: Eşti de acord? Consimţi? 



Capitolul 23 


— Unde e El Rey? 

Căruţa e pe chei, goală, urmează să fie încărcată, dar locul lui El Rey a fost luat de ur 
cal pe care nu l-au văzut până acum, un jugan negru, cu o stea albă pe frunte. Când 
băiatul se apropie, calul cel nou îşi mişcă ochii nervos şi izbeşte cu copita în pământ. 

— Hei! strigă Alvaro către căruţaş, care moţăie pe capră. Unde-i iapa mare? Tinerelul e 
venit anume s-o vadă. 

— Are gripă cabalină. 

— Numele lui e El Rey, zice băiatul. Nu e iapă. Putem să-l vizităm? 

Alvaro şi căruţaşul schimbă o privire precaută. 

— El Rey este la staul, se odihneşte, spune Alvaro. Doctorul de cai îi dă medicamente 
O să-l vizităm când se va simţi mai bine. 

— Vreau să-l văd acum. Pot eu să-l fac mai bine. 

El, Simon, intervine: 

— Nu acum, băiatul meu. întâi să vorbim cu Ines. Apoi poate că o să facem mâine toţ 
trei o excursie la grajduri. 

— Mai bine să aşteptaţi câteva zile, spune Alvaro şi îi aruncă o privire pe care el nu ştie 
cum s-o interpreteze. Să-l lăsăm pe El Rey să-şi revină ca lumea. Gripa cailor e afurisit; 
rău, mai afurisită decât gripa oamenilor. Când eşti bolnav de gripa cailor, ai nevoie de 
odihnă şi linişte, nu de musafiri. 

— Ba vrea vizitatori, zice băiatul. Mă vrea pe mine. Eu sunt prietenul lui. 

Alvaro îl ia pe el, Simon, deoparte. 

— Mai bine să nu-1 duci pe puşti la grajd, zice el; şi, cum Simon tot nu pricepe, 
continuă: Iapa e bătrână. Şi-a trăit traiul. 

— Alvaro tocmai a primit un mesaj de la doctorul de cai, îi zice el băiatului. Au hotărât 
să-l trimită pe El Rey la ferma de cai, ca să se facă bine mai repede. 

— Ce e ferma de cai? 

— O fermă de cai e locul unde se nasc caii tineri si unde se odihnesc caii bătrâni. 

9 

— Putem merge acolo? 

— Ferma e departe, la ţară, nu ştiu exact unde. O să mă interesez. 

Când oamenii îşi termină treaba la ora patru, băiatul ia-1 de unde nu-i. 

— A plecat cu ultimul transport, zice un docher. Credeam că ştii. 

O ia imediat la picior. Când ajunge la depozitul de cereale, soarele apune. Nu e nimen 
acolo, porţile mari sunt încuiate. Cu inima bătându-i nebuneşte, îl caută pe băiat. II 
găseşte în spatele depozitului, pe o platformă de încărcare, şezând pe vine lângă trupul 
lui El Rey, mângâind-o pe cap, alungând muştele. Centura solidă de piele, folositE 
probabil pentru a ridica iapa, e încă prinsă în jurul pântecului ei. 

Urcă şi el pe platformă. 

— Săracul, săracul El Rey! murmură el. Apoi observă sângele care s-a coagulat îi 
urechea iepei şi gaura neagră de glonţ, deasupra urechii, şi nu mai spune nimic. 


— E în regulă, zice băiatul. O să se facă din nou bine peste trei zile. 



— Asta ţi-a spus doctorul de cai? 

Băiatul clatină din cap. 

— El Rey. 

— El Rey ţi-a spus asta cu gura lui - că peste trei zile? 

Băiatul dă din cap. 

— Dar nu e numai gripa cailor, băiatul meu. Sunt sigur că vezi asta. A fost împuşcat cr 
o puşcă, de milă. Probabil că se chinuia. Se chinuia, şi ei au hotărât să-l ajute, să-i uşureze 
chinul. N-o să se facă bine. E mort. 

— Nu, nu este. (Lacrimi curg pe obrajii băiatului.) Se va duce la ferma de cai, să se face 
bine. Aşa ai spus. 

— Se va duce la ferma de cai, aşa e, dar nu la ferma asta, nu la ferma de cai de aici; se 
duce la o altă fermă de cai, într-o altă lume. Unde nu va mai fi nevoit să poarte ham şi să 
tragă la o căruţă grea, ci va putea să alerge pe câmpuri în lumina soarelui şi să pască 
piciorul-cocoşului. 

— Nu e adevărat! Se duce la fermă să se facă bine. O să-l pună pe căruţă şi o să-l duet 
la ferma de cai. 

Băiatul se apleacă şi-şi lipeşte gura de nara largă a calului. El îl prinde iute pe băiat de 
braţ şi-l trage îndărăt. 

— Nu face asta! Nu e igienic! O să te îmbolnăveşti! 

Băiatul se smulge din strânsoare. Plânge în hohote. 

— O să-l salvez! hohoteşte el. Vreau să trăiască! E prietenul meu! 

.A. 

II prinde pe băiatul care se zbate şi-l strânge tare la piept. 

— Dragul, dragul meu copil, uneori cei pe care-i iubim mor şi nu putem face nimic 
altceva decât să aşteptăm ziua în care vom fi cu toţii din nou împreună. 

— Vreau să-l fac să respire! hohoteşte băiatul. 

— E cal, e prea mare pentru tine, ca să poţi sufla viaţă în el. 

— Atunci suflă tu! 

— Nu merge aşa. Degeaba. Nu am răsuflarea care trebuie. Nu am răsuflarea vieţii. To 
ce pot să fac e să fiu trist. Tot ce pot să fac e să-l jelesc şi să fiu lângă tine când îl jeleşti. 
Acum iute, înainte să se-ntunece, să mergem la râu, să căutăm nişte flori pentru El Rey 
ce zici? O să-i placă. A fost un cal blând, nu-i aşa? cu toate că era uriaş. O să-i placă se 
ajungă la ferma cailor cu o ghirlandă de flori în jurul gâtului. 

Aşa reuşeşte să-l îndepărteze pe băiat de cadavru, să-l ducă pe malul râului, să-l ajute 
să culeagă flori şi să le împletească într-o ghirlandă. Se întorc; băiatul aranjează 
ghirlanda peste ochii morţi, ficşi. 

— Aşa, zice el. Acum trebuie să-l părăsim pe El Rey. Are de făcut o călătorie lungă 
taman până la marea fermă a cailor. Când o să ajungă, ceilalţi cai o să-l privească, aşa 
cum e împodobit cu flori, şi îşi vor spune unii altora: „Trebuie că a fost un rege acolo de 
unde a venit! Trebuie să fie marele El Rey despre care am auzit, prietenul lui David!" 


Băiatul îl ia de mână. Sub o lună plină care răsare, îşi târâie amândoi paşii pe potece 


îndărăt, spre docuri. 


— Crezi că El Rey se ridică acum? întreabă băiatul. 


— Se ridică, se scutură, scoate nechezatul acela pe care i-1 ştii, porneşte la drum, clop- 



clop-clop, spre noua lui viaţă. Gata cu plânsul. Nu mai plângem. 

— Nu mai plângem, zice băiatul, înalţă capul şi chiar zâmbeşte jucăuş în colţul gurii. 



Capitolul 24 


El şi băiatul au aceeaşi zi de naştere. Cu alte cuvinte, sosind în aceeaşi ambarcaţiune, îr 
aceeaşi zi, li s-a notat, la data naşterii, data sosirii lor împreună, intrarea împreună într-o 
nouă viaţă. Băiatului i s-au dat cinci ani, pentru că arăta de cinci ani, aşa cum lui i s-au dat 
patruzeci şi cinci (aşa scrie pe fişa lui), pentru că de atâţia ani arăta în acea zi. (A fost 
rănit în amorul propriu: se simţea mai tânăr. Acum se simte mai bătrân. Se simte de 
şaizeci; sunt zile în care se simte de şaptezeci.) 

Deoarece băiatul nu are prieteni, nici măcar un prieten cal, nu are rost să-i organizeze o 
petrecere de ziua lui. Totuşi, el şi Ines se înţeleg să sărbătorească cum se cuvine ziua cr 
pricina. Prin urmare, Ines pregăteşte un tort, îl acoperă cu glazură şi înfige în el şase 
lumânări, amândoi îi cumpără pe ascuns şi cadouri, ea, un pulovăr (iarna e după colţ), el, 
un abac (e îngrijorat de rezistenţa pe care o manifestă băiatul faţă de ştiinţa numerelor). 

Sărbătorirea zilei este umbrită de o scrisoare ce vine prin poştă, amintindu-i că, 
întrucât David a împlinit şase ani, trebuie să fie înscris în sistemul şcolilor publice, 
responsabilitatea înscrierii revenind părintelui/părinţilor sau tutorelui/tutorilor. 

Până acum, Ines l-a încurajat pe băiat să creadă că e prea deştept pentru şcoală, ca 
puţina învăţătură de care are nevoie o poate primi şi acasă. Dar îndărătnicia lui în 
privinţa lui Don Quijote, insistenţa cu care susţine că ştie să scrie şi să citească şi să 
socotească, deşi e limpede că nu ştie, au însămânţat îndoiala până şi în mintea ei. Poate 
că ar fi cel mai bine, recunoaşte ea acum, ca băiatul să încapă pe mâna unui dascăl de 
meserie. Aşa că îi cumpără amândoi un al treilea cadou, comun, o trusă din piele roşie, 
cu litera D stanţată în auriu într-un colt şi conţinând două creioane noi-nouţe, o 
ascuţitoare şi o gumă. Pe aceasta i-o dau dimpreună cu puloverul şi abacul, de ziua lui de 
naştere. Trusa, îi spun ei, este cadoul surpriză, care să însoţească vestea fericită şi 
neaşteptată că în curând, poate chiar săptămâna viitoare, el va merge la şcoală. 

Băiatul primeşte vestea placid. 

— Nu vreau să mă duc cu Fidel, zice el. 

Ei îl asigură că, fiind mai mare decât el. Fidel va fi cu siguranţă în altă clasă. 

— Şi vreau să-l iau pe Don Quijote cu mine, spune el. 

El încearcă să-l convingă pe băiat să nu ia cartea la şcoală. Cartea aparţine biblioteci: 
Blocurilor Estice, îi spune el; în cazul în care s-ar pierde, nu ştie cum ar putea s-c 
înlocuiască. In plus, şcoala trebuie să aibă propria bibliotecă, unde probabil se găseşte 
un exemplar al cărţii. Dar băiatul, nu şi nu. 

Luni, soseşte devreme la apartament, ca să-i însoţească pe Ines şi pe băiat la staţia de 
unde el va lua autobuzul care îl va duce la prima lui zi de şcoală. Băiatul poartă puloverul 
cel nou, duce trusa din piele roşie, purtând iniţiala D, şi ţine strâns sub braţ exemplarul 
hărtănit din Don Quijote, de la biblioteca Blocurilor Estice. Fidel e deja în staţie, la fel ş 
alţi copii de la Blocuri. Ostentativ, David nu-1 salută. 

Deoarece ei vor ca mersul la şcoală să pară că e ceva normal în viaţă, hotărăsc să nu-1 
preseze pe băiat să le povestească despre cum e la şcoală; în ceea ce-1 priveşte, băiatul e 
mut, ceea ce nu-i stă în fire. 



în a cincea zi, el îndrăzneşte să-l întrebe: 

— A fost bine la scoală azi? 

3 

/V 

— îhî. 

— Te-ai împrietenit cu cineva? 

Băiatul nu catadicseşte să răspundă. 

Şi tot aşa, timp de trei săptămâni, chiar patru. Apoi soseşte o scrisoare la cutia poştală, 
cu adresa poştei în colţul din stânga sus. Intitulată „Informare extraordinară", scrisoarea 
îl/îi invită pe părintele/părinţii elevului cu pricina să contacteze secretariatul şcolii cât 
mai curând cu putinţă pentru a stabili o dată pentru o consultaţie cu profesorul de la 
clasa elevului, pentru a analiza câteva chestiuni ce s-au ivit legate de fiul/fiica lui/ei/lor. 

Ines telefonează la scoală. 

— Sunt liberă toată ziua. Spuneţi-mi o oră şi voi fi acolo. 

Secretara propune ora unsprezece a doua zi dimineaţa, când senor Leon este liber. 

— Cel mai bine ar fi să vină şi tatăl băiatului, adaugă secretara. 

— Fiul meu nu are tată, răspunde Ines. O să-l rog pe unchiul lui să vină. Unchiul lui s< 
ocupă de el. 

Senor Leon, profesorul care răspunde de clasa întâi, se dovedeşte a fi un tânăr înalt, 
subţire, cu barbă neagră şi cu un singur ochi. Ochiul mort, din sticlă, nu se mişcă; el, 
Simon, se întreabă dacă pe copii nu-i zăpăceşte chestia asta. 

— Avem foarte puţin timp la dispoziţie, zice senor Leon, prin urmare voi vorbi direct. 
Consider că David este un băiat inteligent, foarte inteligent. Are o minte ageră; prinde 
imediat ideile noi. Totuşi, îi e greu să se adapteze la realităţile clasei. Se aşteaptă ca toate 
să se facă aşa cum vrea el. Poate pentru că e puţin mai mare decât media clasei. Sau poate 
pentru că acasă s-a obişnuit să-şi impună mult prea uşor voinţa. Oricum ar fi, evoluţia nu 
e pozitivă. 

Senor Leon face o pauză, îşi lipeşte degetele de la o mână de degetele de la cealalte 
mână, vârf la vârf, şi aşteaptă răspunsul. 

— Un copil ar trebui să fie liber, spune Ines. Un copil ar trebui să poată să se bucure de 
copilăria sa. Am avut reţineri să-l trimit pe David la şcoală atât de mic. 

— La şase ani nu e prea mic să meargă la şcoală, zice senor Leon. Dimpotrivă. 

— Cu toate astea, e mic şi e obişnuit cu libertatea lui. 

— Un copil nu renunţă la libertate atunci când vine la şcoală, zice senor Leon. Ni 
renunţă la libertate dacă stă locului. Nu renunţă la libertate dacă ascultă ce are de spus 
profesorul. Libertatea nu e incompatibilă cu disciplina şi munca asiduă. 

— David nu stă liniştit? Nu ascultă ce aveţi de spus? 

— E agitat şi îi agită şi pe ceilalţi copii. îşi părăseşte locul şi mişună prin clasă. Iese dir 
clasă fără să i se dea voie. Şi nu, nu e atent la ceea ce spun. 

— Ciudat. Acasă nu mişună. Dacă mişună la scoală, trebuie să existe o explicaţie. 

Ochiul solitar o sfredeleşte pe Ines. 

— Cât despre agitaţie, zice ea, întotdeauna a fost aşa. Nu doarme destul. 

— Un regim alimentar insipid rezolvă problema, spune senor Leon. Fără condimente 
Fără stimulente. Şi acum, chestiuni specifice. La citit, David, din nefericire, nu a făcui 
niciun progres, absolut niciunul. Alţi copii, care nu sunt atât de dotaţi din naştere, citesc 



mai bine decât el. Mult mai bine. El pare să nu înţeleagă ceva legat de activitatea cititului. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru cifre. 

El, Simon, intervine: 

•A. 

— Dar iubeşte cărţile. Nu se poate să vă fi scăpat asta. II duce p eDon Quijote cu el 
oriunde merge. 

— E ataşat de carte pentru că are ilustraţii, zice senor Leon. In general, nu e indicat sa 
înveţi să citeşti din cărţi cu ilustraţii. Ilustraţiile distrag mintea de la cuvinte. Iar Don 
Quijote, orice s-ar spune despre ea, nu e o carte pentru cititori începători. Spaniola lui e 
bună, dar David nu ştie să citească. Nu ştie nici măcar să pronunţe literele alfabetului 
Până acum n-am mai întâlnit un asemenea caz. Aş dori să vă sugerez să apelăm la uri 
specialist, un terapeut. Am sentimentul - împărtăşit şi de colegi de-ai mei pe care i-am 
consultat - că s-ar putea să existe un deficit. 

— Un deficit? 

— Un anume deficit legat de activităţile simbolice. De mânuirea cuvintelor şi a 
numerelor. Nu poate citi. Nu poate scrie. Nu poate număra. 

— Acasă citeşte şi scrie. Petrece ore întregi cu asta în fiecare zi. E absorbit de cititul şi 
scrisul lui. Şi ştie să numere până la o mie, la un milion. 

Pentru prima oară, senor Leon zâmbeşte. 

— Poate recita tot felul de numere, dar nu în ordinea corectă. Cât despre semnele pe 
care le face cu creionul, le veţi fi numind dumneavoastră scris, le-o fi numind el scris, dar 
nu sunt scris în sensul general acceptat al cuvântului. Poate au un înţeles privat, n-am de 
unde să ştiu. Or fi având. Poate sugerează un talent artistic. Ceea ce ar fi un al doilea 
motiv, şi mult mai pozitiv, de a vedea un specialist. David este un copil interesant. Ar fi 
păcat să-l pierdem. Un specialist ne-ar putea spune dacă există o motivaţie banală la baza 
deficitului, pe de o parte, şi dacă, pe de altă parte, e vorba de inventivitate. 

Clopoţelul sună. Senor Leon scoate un carneţel din buzunar, notează ceva în el, rupe 
pagina. 

— Acesta e numele specialistei pe care v-o propun eu, şi numărul ei de telefon. Vine la 
şcoală o dată pe săptămână, prin urmare o puteţi întâlni aici. Telefonaţi şi fixaţi o 

A 

întâlnire. Intre timp, David şi eu vom continua cu eforturile noastre. Mulţumesc că aţi 
venit să mă vedeţi. Sunt sigur că deznodământul va fi fericit. 

El se duce la Elena, îi spune despre întrevedere. 

— II cunoşti pe senor Leon? o întreabă el. Fidel l-a avut profesor? îmi vine greu să dar 
crezare obiecţiilor lui. Bunăoară, că David e neascultător. E uneori încăpăţânat, dar ni 
neascultător, din câte ştiu eu. 

Elena nu răspunde, ci îl cheamă pe Fidel în cameră. 

— Fidel, dragule, spune-ne despre senor Leon. David şi el nu prea par să se înţeleagă 
şi Simon e îngrijorat. 

— Senor Leon e OK, spune Fidel. E sever. 

— E sever cu copiii care vorbesc neîntrebaţi? 

— Aşa cred. 

— De ce crezi că el şi David nu se înţeleg? 

— Nu ştiu. David spune lucruri trăsnite. Poate că lui senor Leon nu-i place asta. 



— Lucruri trăsnite? Ce fel de lucruri trăsnite? 

— Nu ştiu... Spune lucruri trăsnite la locul de joacă. Toată lumea crede că e nebun 
chiar şi băieţii mari. 

— Dar ce fel de lucruri? 

— Că poate să-i facă pe oameni să dispară. Că se poate face pe sine să dispară. Zice ti 
sunt vulcani peste tot, pe care noi nu-i putem vedea, doar el poate. 

— Vulcani? 

— Nu mari, ci mici. Pe care nimeni nu-i poate vedea. 

— Ii sperie pe alţi copii cu poveştile lui? 

— Nu ştiu. Zice că se va face magician. 

— O zice de multă vreme. Mi-a zis că voi doi o să daţi spectacol la circ într-o bună zi. E 
o să facă scamatorii şi tu vei fi clovn. 

Fidel şi mama lui se uită scurt unul la altul. 

— Fidel va fi muzician, nu magician, nici clovn, zice Elena. Fidel, i-ai spus lui David ti 
vrei să te faci clovn? 

— Nu, spune Fidel, foindu-se stânjenit. 


întrevederea cu psihologul are loc la sediul şcolii. Sunt duşi într-o cameră bine 
luminată, oarecum antiseptică, unde senora Otxoa îşi tine consultaţiile. 

— Bună dimineaţa, îi salută ea zâmbind şi le întinde mâna. Sunteţi părinţii lui David 
M-am întâlnit cu fiul dumneavoastră. Am stat mult de vorbă, de mai multe ori. Ce tânăi 
interesant! 

— înainte să discutăm ce-avem de discutat, întrerupe el, daţi-mi voie să lămuresc cine 
sunt. Deşi îl cunosc pe David de multă vreme, şi la un moment dat am fost un fel de 
tutore pentru el, nu sunt tatăl lui. Totuşi... 

Senora Otxoa ridică o mână. 

— Ştiu. Mi-a spus David. David spune că nu şi-a cunoscut tatăl real. Şi mai spune - aic 
se adresează lui Ines - că dumneavoastră nu sunteţi mama lui reală. Să discutăm aceste 
convingeri ale lui, înainte de orice altceva. Deoarece, deşi ar putea fi implicaţi factori 
organici, bunăoară dislexia, senzaţia mea e că atitudinea agitată a lui David în clasă poate 
fi cauzată - la un copil - de o situaţie familială confuză: faptul că nu e sigur cine anume 
este, de unde vine. 

El şi Ines schimbă priviri. 

— Aţi folosit cuvântul real, zice el. Spuneţi că nu suntem tatăl lui real şi mama lui 
reală. Ce anume înţelegeţi prin reali Am impresia că e vorba de o supraevaluare a 
biologicului. 

Senora Otxoa îşi ţuguie buzele, clatină din cap. 

— Să nu devenim prea teoretici. Mai bine să ne concentrăm pe experienţa lui David ş 
pe felul în care el înţelege realul. Vreau să spun că realul este ceea ce lipseşte din viaţa lui 
David. Experienţa pricinuită de lipsa realului include şi experienţa de a nu avea părinţi 
reali: David nu are niciun reper în viaţa lui. De aici, retragerea şi refugiul lui într-o lume a 
fanteziei, unde simte că deţine controlul. 

— Dar are un reper, intervine Ines. Eu sunt un reper. îl iubesc. îl iubesc mai mult decâ 



orice pe lume. Şi el ştie asta. 

Senora Otxoa dă din cap a confirmare. 

— Ştie, cum să nu. Mi-a spus cât de mult îl iubiţi - cât de mult îl iubiţi amândoi. 
Bunăvoinţa dumneavoastră îl face fericit; şi, la rândul său, este copleşit de bunăvoinţă 
faţă de dumneavoastră amândoi. Cu toate acestea, încă lipseşte ceva, ceva ce nu poate fi 
compensat de bunăvoinţă sau iubire. Deoarece, deşi un mediu emoţional pozitiv 
contează într-o mare măsură, nu poate fi îndeajuns. Acea diferenţă, lipsa unei prezenţe 
părinteşti reale, m-a făcut să vă convoc astăzi ca să stăm de vorbă. De ce? veţi întreba. 
Pentru că, aşa cum am spus, am impresia că dificultăţile de învăţare ale lui David 
izvorăsc dintr-o derută în privinţa unei lumi din care părinţii lui reali au dispărut, o lume 
în care el nu ştie cum a ajuns. 

— David a ajuns cu vaporul, ca toată lumea, obiectează el. De pe vapor, în lagăr, din 
lagăr în Novilla. Niciunul dintre voi nu ştie mai mult decât atât despre originile sale 
Minţile ne-au fost curăţate de memorie, mai mult sau mai puţin. Ce e atât de special îr 
cazul lui David? Şi ce legătură au toate astea cu scrisul şi cititul, cu problemele lui Davic 
în clasă? Aţi pomenit dislexia. David suferă de dislexie? 

/'V 

— Am pomenit-o ca pe o posibilitate. încă nu am cercetat acest aspect. Dar, dacă e 
prezentă, e doar un factor complementar. Nu, ca să revin la întrebarea dumneavoastră 
principală, aş spune că ceea ce e special în cazul lui D avid e că el se simte special, chiar 
anormal. Bineînţeles că nu e anormal. Cât despre faptul că e special, să lăsăm aceasta 
întrebare deoparte, pentru moment. Iar noi trei să facem efortul să vedem lumea prin 
ochii lui, fără să-i impunem modul nostru de a vedea lumea. David vrea să ştie cine e el 
în realitate, dar, când întreabă, primeşte răspunsuri evazive, precum „Cum adică în 
realitate?" sau „N-avem trecut, niciunul dintre noi, totul a fost şters cu buretele". Puteţi 
să-l învinovăţiţi că se simte frustrat şi rebel şi apoi se retrage într-o lume a lui, în care e 
liber să-şi născocească propriile răspunsuri? 

— Vreţi să spuneţi că paginile ilizibile pe care le scrie pentru senor Leon sunt poveşti 
despre locul din care vine el? 

— Da şi nu. Sunt poveşti pentru sine însuşi, nu pentru noi. De aceea le scrie cu scrieret 
lui personală. 

— De unde ştiţi asta, dacă nu le puteţi citi? Vi le-a tradus el? 

— Senor, pentru ca relaţia lui David cu mine să se adâncească, este important ca el sa 
aibă încredere în mine că nu voi dezvălui ce s-a petrecut între noi. Chiar şi un copil ar 
trebui să aibă dreptul la micile lui secrete. Dar, din discuţiile pe care eu le-am avut cu 
David, da, cred că în mintea lui el scrie poveşti despre sine şi părinţii lui reali. Pe care, 
din grijă pentru dumneavoastră, pentru amândoi, le ţine ascunse, ca să nu vă supere. 

— Şi care sunt părinţii lui reali? De unde vine el în realitate, după părerea lui? 

— Nu eu pot să spun asta. Dar există aspectul unei anumite scrisori. El vorbeşte despn 
o scrisoare care conţine numele părinţilor săi reali. El spune că dumneavoastră, senor, 
ştiţi despre scrisoare. E adevărat? 

— O scrisoare de la cine? 

— Zice că avea scrisoarea asupra lui, când a urcat pe vapor. 

— Aha, acea scrisoare! Nu, greşiţi, scrisoarea s-a pierdut înainte să ajungem pe ţărm. S- 



a pierdut în timpul călătoriei. N-am văzut-o niciodată. Din cauză că el a pierdui 
scrisoarea, eu mi-am asumat responsabilitatea de a-1 ajuta să-şi găsească mama. Altfel ar 
fi fost neajutorat. Şi acum ar fi în Belstar, în limb. 

Senora Otxoa îşi face o însemnare energică în carneţelul ei. 

— Ajungem acum, zice ea, punând jos stiloul, la problema practică a 
comportamentului lui David în clasă. Indisciplina lui. Incapacitatea de a progresa 
Consecinţele acestei incapacităţi de a progresa şi ale indisciplinei, pentru senor Leon şi 
pentru ceilalţi copii din clasă. 

— Indisciplină? (El aşteaptă ca Ines să intervină şi ea, dar nu, ea îl lasă pe el si 
vorbească.) Senora, acasă David este întotdeauna politicos şi bine-crescut. îmi vine grec 
să dau crezare acestor rapoarte ale lui senor Leon. Cum adică e indisciplinat, ce vrea sa 
spună? 

— Adică îi sfidează permanent autoritatea de profesor. Adică refuză să accepte sfaturi. 
Ceea ce mă aduce la aspectul principal. Aş vrea să vă propun să-l retragem pe David dir 
clasa normală, cel puţin pentru o vreme, şi să-l înscriem într-un program de învăţământ 
adaptat nevoilor lui individuale. Unde poate înainta în ritmul lui, dată fiind situaţia lui 
familială dificilă. Până când va fi pregătit să revină la clasa lui. Ceea ce sunt sigură că se 
va întâmpla, deoarece e un copil inteligent, cu minte ageră. 

— Şi programul acesta de predare...? 

— Programul la care m-am gândit se desfăşoară la Centrul Special de Educaţie dii 
Punto Arenas, nu departe de Novilla, pe coastă, într-un cadru foarte atrăgător. 

— Cât de departe? 

— Cincizeci de kilometri, mai mult sau mai puţin. 

— Cincizeci de kilometri! Cam mulţi pentru ca un copil mic să-i poată parcurge zilnic, 
dus-întors. E vreun autobuz? 

— Nu. D avid va locui la Centrul de Educaţie şi va veni acasă la fiecare două săptămâni 
dacă va dori. Din experienţa noastră, cel mai bine pentru copil e să locuiască acolo. Se dă 
astfel posibilitatea unei anumite distanţe faţă de o situaţie domestică ce poate accentua 
problema. 

El şi Ines se uită unul la altul. 

— Şi dacă refuzăm? întreabă el. Dacă alegem să rămână în clasa lui senor Leon? 

— Dacă alegem să-l scoatem din şcoala asta unde nu învaţă nimic? intervine Ines, 
ridicând vocea. Oricum e prea mic să meargă la şcoală. Acesta e motivul real al faptului 
că are dificultăţi. E prea mic. 

— Senor Leon nu mai e dispus să-l primească pe David în clasa lui şi, după ce am făcu 
şi eu investigaţii, înţeleg de ce. Cât despre vârstă, David are vârsta normală pentru şcoală. 
Senor, senora, v-am sfătuit gândindu-mă doar la interesul lui David. Nu face niciur 
progres la şcoală. Are o influenţă subminantă. A-1 retrage de la şcoală şi a-1 readuce într- 
un mediu familial pe care în mod limpede îl consideră deconcertant nu poate fi soluţia. 
Prin urmare, trebuie să luăm o măsură alternativă, mai radicală. De aceea recomand 
Punto Arenas. 

— Şi dacă refuzăm? 

— Senor, as dori să nu discutăm în aceşti termeni. Credeti-mă, Punto Arenas este ce; 

' 9 9 ' 



mai bună soluţie pe care o avem. Dacă dumneavoastră şi senora Ines doriţi să vizitaţi 
Punto Arenas înainte, pot să aranjez şi veţi vedea singuri ce instituţie de primă mână 
este. 

— Şi, dacă vizităm instituţia şi totuşi refuzăm, ce se întâmplă atunci? 

— Ce se întâmplă atunci? Senora Otxoa îşi răsfiră mâinile într-un gest de neputinţă 

A 

Mi-aţi spus, la începutul acestei consultaţii, că nu sunteţi tatăl băiatului. In actele lui nu 
scrie nimic despre părinţii lui, părinţii lui reali. Aş zice... Aş zice că drepturile 
dumneavoastră de a dicta unde anume să-şi primească educaţia sunt restrânse. 

— Prin urmare, o să ne luaţi copilul. 

— Vă rog să nu interpretaţi astfel. Nu vă luăm copilul, îl veţi vedea cu regularitate. Ie 
fiecare două săptămâni. Casa dumneavoastră va continua să fie casa lui. Veţi continua să 
fiţi părinţii lui, în afară de cazul în care el va decide să fie despărţit de dumneavoastră. 
Or, el n-a dat prin nimic de înţeles aşa ceva. Dimpotrivă, ţine foarte mult la 
dumneavoastră, la amândoi - tine la dumneavoastră şi e ataşat de dumneavoastră. Repet, 
în opinia mea, Punto Arenas este cea mai bună soluţie pentru problema cu care ne 
confruntăm, şi încă o soluţie generoasă. Gândiţi-vă. Nu vă grăbiţi. 

Vizitaţi Punto Arenas, dacă doriţi. Apoi, împreună cu senor Leon, putem discuţi 
detaliile. 

— Şi între timp? 

— Intre timp, propun ca David să meargă acasă cu dumneavoastră. Nu-i face niciur 
bine să stea în clasa lui senor Leon, şi cu siguranţă nu le face bine colegilor lui de clasă. 



Capitolul 25 


— De ce mergem acasă aşa devreme? 

Sunt în autobuz, toţi trei, în drum spre Blocuri. 

— Pentru că totul a fost o greşeală, spune Ines. Băieţii ăia din clasa ta sunt prea mar: 
pentru tine. Şi profesorul ăla, senor Leon ăla, nu ştie să predea. 

— Senor Leon are un ochi magic. II poate scoate şi-l bagă în buzunar. L-a văzut unu 
dintre băieţi. 

Ines tace. 

— Mâine mă duc la şcoală? 

Nu. 

— Mai exact, intervine el, nu te mai duci la clasa lui senor Leon. Mama ta şi cu mim 
vom discuta despre o altă şcoală pentru tine. Poate. 

— N-o să discutăm nicio altă şcoală, zice Ines. De la bun început şcoala a fost o ider 
proastă. Nu ştiu de ce am promis aşa ceva. Ce zicea femeia aia despre dislexie? Ce e 
dislexia? 

— Când nu poţi citi cuvintele în ordinea corectă. Când nu poţi citi de la stânga le 
dreapta. Ceva de genul ăsta. Nu ştiu. 

— N-am dislexie, zice băiatul. N-am nimic. Vor să mă trimită la Punto Arenas? N 
vreau să mă duc. 

— Ce ştii despre Punto Arenas? întreabă el. 

— Are sârmă ghimpată şi trebuie să dormi într-un dormitor comun şi nu ai voie să te 
duci acasă. 

— N-o să fii trimis la Punto Arenas, spune Ines. Nu atâta vreme cât trăiesc eu. 

— O să mori? o întreabă băiatul. 

— Nu, bineînţeles că nu. E un fel de-a spune. N-o să te duci la Punto Arenas. 

— Mi-am uitat caietul. Caietul în care scriu. E în pupitru. Putem să ne întoarcem să- 
luăm? 

— Nu. Nu acum. O să mă duc eu într-una din zile să-l iau. 

— Şi trusa. 

— Trusa pentru creioane, pe care ţi-am dat-o de ziua ta? 

— Da. 

— O s-o iau şi pe aia. Nu-ţi face griji. 

— Vor să mă trimită la Punto Arenas din pricina poveştilor mele? 

— Nu-i vorba că vor să te trimită la Punto Arenas, zice el. Mai degrabă nu ştiu ce si 
facă cu tine. Eşti un copil excepţional şi ei nu ştiu ce să facă cu copiii excepţionali. 

— De ce sunt excepţional? 

— întrebarea asta n-are rost. Eşti excepţional, pur şi simplu, şi va trebui să trăieşti cu 
asta. Uneori îţi va uşura viaţa, alteori ţi-o va face mai grea. Acesta e unul din cazurile 
când ţi-o face mai grea. 

— Nu vreau să merg la şcoală. Nu-mi place şcoala. Pot să învăţ singur. 

— Nu cred, David. Cred că în ultima vreme ai învăţat cam prea mult de unul singur 



Asta e jumătate din problemă. Puţin mai multă modestie, puţin mai multă dorinţă de c 
învăţa de la alţii, e nevoie si de asta. 

— Poţi să mă înveţi tu. 

— Mulţumesc. Eşti foarte amabil. După cum poate îţi aminteşti, m-am oferit de câteve 
ori în trecut să te învăţ, şi am fost respins. Dacă m-ai fi lăsat să te învăţ să citeşti şi să scrii 
într-o manieră normală, n-am fi fost în încurcătura asta. 

Forţa izbucnirii sale îl surprinde în mod vădit pe băiat: îi aruncă o privire de năuceală 
îndurerată. 

— Dar toate astea au rămas în urmă, se grăbeşte el să adauge. O să începem o pagina 
nouă. 

— De ce nu mă place senor Leon? 

— Pentru că e prea plin de sine, zice Ines. 

— Lui senor Leon îi place de tine, zice el. Doar că el trebuie să predea unei clase întreg 
şi nu are timp să-ţi acorde numai ţie atenţie. El se aşteaptă din partea copiilor să mai 
lucreze şi singuri din când în când. 

— Mie nu-mi place să lucrez. 

— Toţi trebuie să muncim, prin urmare, mai bine te obişnuieşti cu ideea. Munca face 
parte din viaţa oamenilor. 

— Mie nu-mi place să muncesc. Mie îmi place să mă joc. 

— Da, însă nu te poţi juca tot timpul. Timpul de joacă e după ce ţi-ai terminat munca 
din acea zi. Când ajungi în clasa lui dimineaţa, senor Leon se aşteaptă să munceşti, t 
normal. 

— Lui senor Leon nu-i plac poveştile mele. 

— Nu se poate să nu-i placă, atâta vreme cât nu le poate citi. Ce poveşti îi plac? 

— Poveşti despre vacanţe. Despre ce fac oamenii în timpul vacanţelor. Ce suni 
vacanţele? 

— Vacanţele sunt zile goale, zile în care nu trebuie să munceşti. Pentru restul zilei de 
azi, ti s-a dat vacantă. Nu trebuie să mai înveţi. 

— Şi mâine? 

— Mâine vei învăţa să citeşti si să scrii si să numeri ca o persoană normală. 

9999 JT 


— O să scriu o scrisoare către şcoală, îi spune el lui Ines, ca să-i anunţ oficial că îl 
retragem pe David. Că o să ne ocupăm singuri de educaţia lui. Eşti de acord? 

— Da. Şi, dacă tot te apuci de treaba asta, scrie-i şi lui senor Leon ăla. Intreabă-1 cum de 
s-a apucat să predea copiilor mici. Spune-i că asta nu-i treabă de bărbat. 


Stimate senor Leon , scrie el. 

Vă mulţumim că ne-aţi prezentat-o pe senora Otxoa. 

Senora Otxoa a propus ca fiul nostru David să fie transferat la şcoala specială din Punte 
Arenas. 

După o matură chibzuinţă, am hotărât să nu fiin de acord cu această mutare. Considerăm că 
David este prea mic pentru a trăi departe de părinţii săi. Ne îndoim, de asemenea, că la Punte 
Arenas se va bucura de atentia ce i se cuvine. Prin urmare, vom continua instruirea lui acasă. 

9 ' 



Nutrim toată speranţa că dificultăţile lui de învăţare vor fi curând de domeniul trecutului. 
După cum aţi recunoscut şi dumneavoastră, e un copil inteligent, care învaţă repede. 

Vă mulţumim, în numele lui, pentru efortul depus. Alăturăm o copie a scrisorii pe care am 
trimis-o directorului şcolii dumneavoastră, în care îl anunţăm despre retragere. 


.A. 

Nu primesc niciun răspuns. In schimb, primesc prin poştă un formular pe trei pagini, 
care să fie completat pentru înscrierea la Punto Arenas, plus o listă de articole de 
îmbrăcăminte şi obiecte personale (periuţă de dinţi, pastă de dinţi, pieptene) pe care 
trebuie să le aducă noul elev, precum şi un permis de călătorie cu autobuzul. Ei nu se 
sinchisesc. 

Urmează un apel telefonic, nu de la şcoală sau de la Punto Arenas, ci, din câte pricepe 
Ines, de la un oarecare birou administrativ din oraş. 

— Am hotărât să nu-1 mai trimitem pe David la şcoală, o informează ea pe femeia de la 
celălalt capăt al firului. Nu s-a ales cu nimic de pe urma şcolii. O să înveţe acasă. 

— Instruirea la domiciliu a unui copil este permisă numai dacă părintele este cadru 
didactic acreditat, zice femeia. Sunteţi cadru didactic acreditat? 

— Eu sunt mama lui David, şi nimeni altcineva nu va hotărî cum va fi educat, răspunde 
Ines şi închide telefonul. 

O săptămână mai târziu, soseşte altă scrisoare. Purtând titlul „Notificare 
judecătorească", îi somează pe nenumiţii „părinte/ţi sau tutore/i" să se înfăţişeze în faţa 
unei comisii de investigaţie, pe 21 februarie, la 9 a.m., ca să prezinte motivul pentru care 
copilul în cauză nu trebuie transferat la Centrul Special de Educare de la Punto Arenas. 

A 

— Refuz, spune Ines. Refuz să mă duc la tribunalul lor. II iau pe David şi ne ducem L 
La Residencia, îl ţin acolo. Dacă întreabă cineva unde suntem, spune-le că am plecai 
undeva în interiorul ţării. 

— Te rog, mai gândeşte-te, Ines. Dacă faci asta, vei deveni o evadată. Cineva de la Li 
Residencia - portarul acela scorţos, bunăoară - va raporta autorităţilor. Haide să ne 
prezentăm în faţa comisiei ăsteia, tu, David şi cu mine. Hai să le dăm posibilitatea se 
vadă că David nu poartă coarne, că e un băieţel obişnuit, în vârstă de şase ani, mult prea 
mic să fie despărţit de mama lui. 

— Asta nu mai e joc, îl avertizează el pe băiat. Dacă nu-i convingi pe oamenii ăştia că 
vrei să înveţi, te vor trimite la Punto Arenas şi la sârma ghimpată. Ia-ţi cartea. O să înveţ 
să citeşti. 

— Dar ştiu să citesc, spune băiatul răbdător. 

— Ştii să citeşti în felul ăla al tău. O să te învăţ să îi i citeşti ca lumea. 

Băiatul iese din cameră tropăind cu paşi mici, se întoarce cu Don Quijote al lui, îl 
deschide la prima pagină. 

— Undeva în La Mancha, citeşte el încet, dar sigur pe sine, conferind fiecărui cuvânl 
greutatea cuvenită, într-un loc al cărui nume nu mi-1 amintesc, trăia un domn care avea o 
mârţoagă deşelată şi un câine. 

— Foarte bine. Dar de unde ştiu eu că nu ai învăţat fragmentul ăsta pe dinafară? E 
alege o pagină la întâmplare. Citeşte! 

— Dumnezeu ştie dacă există sau nu vreo Dulcinee pe lumea asta, citeşte băiatul, daca 



e fantastică sau nu e fantastică. 

— Fantastică. Mai departe. 

— Astea nu sunt lucruri care să fie dovedite drept adevărate sau false. Nici n-am 
zămislit-o, nici n-am adus-o pe lume. Ce înseamnă „zămislit-o"? 

— Don Quijote zice că nu e nici tatăl, şi nici mama Dulcineei. Zămislirea e ce face tată 
ca să apară un bebeluş. Continuă. 

— Nici n-am zămislit-o, nici n-am adus-o pe lume, dar o venerez aşa cum trebuie 
venerată o doamnă cu virtuţi care îi duc vestea peste tot în lume. Ce înseamnă venerez? 

— A venera înseamnă a diviniza. De ce nu mi-ai spus că ştii să citeşti? 

— Ba ţi-am spus. Dar nu m-ai ascultat. 

— Te-ai prefăcut că nu ştii. Ştii şi să scrii? 

— Da. 


— Adu-ţi creionul. Scrie ce-ţi citesc. 

— N-am creion. Mi-am lăsat creioanele la scoală. Ziceai că o să mi le recuperezi tu. Aş; 
ai promis. 

— N-am uitat. 

— La următoarea mea zi de naştere pot să primesc un cal? 

— Un cal ca El Rey? 

— Nu, un căluţ care să poată dormi în camera mea, împreună cu mine. 

— Fii rezonabil, copile. Nu poţi să ţii un cal într-un apartament. 

— Ines îl ţine pe Bolivar. 

— Da, însă un cal e mult mai mare decât un câine. 

— Puteţi să-mi luaţi un pui de cal. 

/V 

— Un pui de cal se face ditamai calul. Iţi spun eu cum facem. Dacă eşti cuminte şi îi 
demonstrezi lui senor Leon că locul tău e în clasa lui, o să-ti luăm o bicicletă. 

— Nu vreau bicicletă. Pe bicicletă nu poţi salva oameni. 

— Ei bine, n-o să primeşti cal, şi cu asta basta. Scrie acolo: „Dumnezeu ştie dacă exist; 
sau nu vreo Dulcinee pe lumea asta". Arată-mi. 

Băiatul îi arată caietul de exerciţii. D eos sabe si hay Dulcineea o no en el mundq citeşte el. 
Linia cuvintelor înaintează dreaptă de la stânga la dreapta; literele sunt spaţiate egal, 
perfect caligrafice. 

— Sunt impresionat, spune el. O singură observaţie: în spaniolă. Dumnezeu îşi scrie 
numele Dios, nu D eos. Altfel, foarte bine. A-ntâia. Deci ai ştiut să scrii si să citeşti în toi 
acest timp şi ne-ai dus de nas pe mama ta, pe mine şi pe senor Leon. 

— Nu v-am dus de nas. Cine e Dumnezeu? 

— Dumnezeu ştie e o expresie. Un fel de a zice că nimeni nu ştie. Nu poţi... 

— Dumnezeu e nimeni? 

— Nu schimba subiectul. Dumnezeu nu e nimeni, dar trăieşte prea departe de noi ce 
să stăm de vorbă cu el sau să avem treabă cu el. I ar dacă el ne bagă în seamă sau nu, Dios 
sabe. Ce o să-i spunem senorei Otxoa? Ce o să-i spunem lui senor Leon? Cum o să 1 
explicăm că ţi-ai bătut joc de ei, că ai ştiut tot timpul să scrii şi să citeşti? Ines, vino-ncoa'! 
David are să-ţi arate ceva. 

A i îi dă caietul de exerciţii al băiatului. Ea citeşte. 

J 9 9 



— Cine e Dulcineea? întreabă ea. 

— Nu contează. E o femeie de care e îndrăgostit Don Quijote. Nu e o femeie reală. E u 
ideal. O idee în mintea lui. Uite ce bine a caligrafiat literele. Ştie de mult să scrie. 

— Bineînţeles că ştie să scrie. Poate să facă orice - nu-i asa, David? Poţi să faci orice. Ti 
eşti băiatul mamii. 

9 

Cu un zâmbet larg şi (aşa i se pare lui) satisfăcut de sine pe chip, David se caţără în pal 
şi-şi întinde braţele către mama lui, care-1 strânge la piept. El închide ochii, se cufundă în 
beatitudine. 


— Ne ducem înapoi la şcoală, îl anunţă el pe băiat, tu, Ines şi cu mine. îl luăm şi pe 
Don Quijote cu noi. O să-i arătăm lui senor Leon că ştii să citeşti. După ce-am făcut asta, c 
să-i spui ce rău îţi pare pentru că ai pricinuit toată tevatura asta. 

— Nu mă întorc la şcoală. Nu am nevoie. Ştiu deja să citesc şi să scriu. 

— Alegerea nu mai e între a merge la şcoala lui senor Leon şi a sta acasă. Alegerea e 
între şcoala lui senor Leon şi şcoala cu sârmă ghimpată. în plus, şcoala nu înseamnă doar 
citit si scris. înseamnă si să înveţi să te împaci cu alţi băieţi si alte fete. înseamnă să devii 
un animal social. 

A 

— In clasa lui senor Leon nu sunt fete. 

— Bine. Dar te întâlneşti cu fete în timpul pauzelor şi după ore. 

— Nu-mi plac fetele. 

— Aşa spun toţi băieţii. După care, într-o bună zi, se îndrăgostesc dintr-odată şi se 
însoară. 

— Eu nu o să mă însor. 

— Aşa spun toţi băieţii. 

— Tu nu eşti însurat. 

— Da, însă eu sunt un caz special. Sunt prea bătrân să mă însor. 

— Poţi să te însori cu Ines. 

— D avid, eu am o relaţie specială cu mama ta, pe care tu n-o poţi înţelege, pentru că 
eşti prea mic. N-o să spun mai mult despre asta, decât că nu e o relaţie de căsătorie. 

— De ce nu? 

— Pentru că înlăuntru e o voce, numită uneori vocea inimii, care ne spune ce fel de 
sentiment avem pentru o anumită persoană. Şi genul de sentiment pe care îl am pentru 
Ines este mai curând bunătate, nu iubire, iubirea care te face să te căsătoreşti. 

— O să se însoare cu ea senor Daga? 

— Asta te îngrijorează pe tine? Nu, mă îndoiesc că senor Daga vrea să se însoare cr 
mama ta. Senor Daga nu e genul care să se însoare. în plus, are o prietenă a lui, de care se 
arată foarte mulţumit. 

— Senor Daga spune că el şi Frannie fac artificii. Zice că fac artificii sub lună. Zice c; 
pot să mă duc să văd. Pot? 

— Nu, nu poţi. Când senor Daga spune artificii, nu se gândeşte la artificii. 

— Ba da! Are un sertar întreg plin cu artificii. Zice că Ines are sâni perfecţi. Zice că sun 
cei mai perfecţi sâni din lume. Zice că o să se însoare cu ea pentru sânii ei, şi că o să facă 
bebeluşi. 



— Ca să vezi ce zice! Ei bine, să vedem dacă şi Ines e de acord. 

— De ce nu vrei ca senor Daga să se însoare cu Ines? 

— Pentru că, dacă mama ta chiar ar vrea să se mărite, ar putea găsi un soţ mai bun. 

— Pe cine? 

— Pe cine? Nu ştiu. Nu-i ştiu pe toţi bărbaţii pe care-i cunoaşte mama ta. Probabil că h 
La Residencia cunoaşte mulţi bărbaţi. 

— Nu-i plac bărbaţii de la La Residencia. Zice că sunt mult prea bătrâni. Pentru o 
sunt sânii? 

— O femeie are sâni ca să poată da lapte bebeluşului ei. 

— E lapte în sânii lui Ines? O să am şi eu lapte în sânii mei când o să cresc mare? 

— Nu. Tu o să creşti mare şi o să devii bărbat, iar bărbaţii nu au sâni, sâni ca sânii. 
Numai femeile dau lapte cu sânii lor. Sânii bărbaţilor sunt seci. 

— Vreau şi eu să am lapte. De ce nu pot să am lapte? 

— Ţi-am zis: bărbaţii nu fac lapte. 

— Ce fac bărbaţii? 

— Bărbaţii fac sânge. Dacă un bărbat vrea să dea ceva din trupul său, dă sânge. Merge 
la spital şi îşi dă sângele oamenilor bolnavi şi celor care au suferit accidente. 

— Ca să-i facă bine? 

— Ca să-i facă bine. 

— Eu o să dau sânge. Pot să dau sânge în curând? 

— Nu. Va trebui să aştepţi până te faci mare, până o să ai mai mult sânge în trup. 
Acum însă vreau să te întreb altceva. Iţi este greu la şcoală pentru că nu ai un tată 
normal, ca alţi copii, că mă ai doar pe mine? 

-Nu' 

— Eşti sigur? Pentru că senora Otxoa, doamna de la şcoală, ne-a spus că eşti necăjit ci 
nu ai un tată ca lumea. 

— Nu sunt necăjit. Nu sunt necăjit de nimic. 

— Mă bucur să aud asta. Pentru că, să ştii, taţii nu sunt foarte importanţi în comparaţie 
cu mamele. O mamă te scoate din trupul ei în lume. Iţi dă lapte, cum am spus. Te ţine în 
braţe, te protejează. Câtă vreme tatăl poate fi uneori niţel cam hoinar, aşa cum e Dor 
Quijote, nu e întotdeauna acolo când ai nevoie de el. El ajută să fii făcut chiar la început, 
după care merge mai departe. Până să vii tu pe lume, el poate va fi dispărut dincolo de 
orizont, în căutare de noi aventuri. De aceea avem naşi, naşi bătrâni, de încredere, 
cumpătaţi, şi unchi. Pentru ca, în vreme ce tatăl e plecat, să fie cineva care să-i ţină locul, 
cineva pe care să te poţi bizui. 

— Tu eşti nasul meu, sau unchiul meu? 

— Şi una, şi alta. Poţi să mă consideri cum vrei tu. 

— Cine e tatăl meu real? Care e numele lui? 

— Nu ştiu. Dzos sabe. Probabil că era în scrisoarea pe care o duceai, dar scrisoarea s-a 
pierdut, a fost mâncată de peşti şi n-o aducem înapoi nici dacă plângem. Ţi-am mai spus 
că se întâmplă adesea să nu ştim cine e tatăl. N ici măcar mama nu e întotdeauna sigură. 
Acum eşti pregătit să-l vezi pe senor Leon? Să-i arăţi cât de deştept eşti? 



Capitolul 26 


Aşteaptă răbdători, timp de o oră, în faţa cancelariei, până a sunat ultimul clopoţel şi s- 
a golit ultima clasă. Apoi senor Leon trece, cu servieta în mână, în drum spre casă. Ir 
mod limpede nu e încântat să-i vadă. 

— Doar cinci minute din timpul dumneavoastră, senor Leon, îl imploră el. Vrem să vi 
arătăm cât a progresat David cu cititul. Vă rog. David, arată-i lui senor Leon cum ştii s; 
citeşti. 

Senor Leon îi pofteşte într-o clasă. David deschide Don Quijote. 

— Undeva în La Mancha, într-un loc al cărui nume nu mi-1 amintesc, trăia un domr 
care avea o mârţoagă deşelată şi un câine. 

Senor Leon îl întrerupe categoric: 

— Nu sunt dispus să ascult o recitare. (Traversează sala, deschide cu un gest smucit ur 
dulap, se întoarce cu o carte, o deschide în faţa copilului.) Citeşte-mi! 

— Să citesc unde? 

— începutul. 

— Juan şi Maria se duc la mare. Astăzi, Juan şi Maria se duc la mare. Tata le spune c 
prietenii lor, Pablo şi Ramona, pot să vină şi ei. Juan şi Maria sunt bucuroşi. Mama i 
sandviciuri pentru excursie. Juan... 


— Opreşte-te! zice senor Leon. Cum ai învăţat să citeşti în două săptămâni? 


— Şi-a petrecut mult timp cu Don Quijote , intervine el, Simon. 


— Să-mi răspundă băiatul, zice senor Leon. Dacă nu ştiai să citeşti acum dom 


săptămâni, cum de ştii azi? 


Băiatul dă din umeri. 


— E uşor. 

— Foarte bine, dacă cititul e atât de uşor, spune-mi ce-ai citit. Spune-mi o poveste dir 
Don Quijote. 

— El cade într-o gaură în pământ şi nimeni nu ştie unde este. 

Da? 

— Şi apoi scapă. Cu o frânghie. 

— Şi mai ce? 

— II închid într-o cuşcă şi el face caca în pantaloni. 

— Şi de ce fac ei asta - de ce-1 închid? 

— Pentru că nu cred că e Don Quijote. 

— Nu. O fac pentru că nu există o persoană cu numele de Don Quijote. Pentru că Do 
Quijote e un nume inventat. Vor să-l ducă acasă pentru ca el să-şi revină în simţiri. 

Băiatul îi aruncă lui Simon o privire nesigură. 

— David citeşte cartea în felul său, îi spune el lui senor Leon. Are o imaginaţie vie. 
Senor Leon nu catadicseşte să răspundă. 

— Juan şi Pablo se duc la pescuit, zice el. Juan prinde cinci peşti. Scrie asta pe tablă 
cinci. Pablo prinde trei peşti. Scrie asta sub cinci: trei. Câţi peşti prind împreună Juan ş 
Pablo? 



Băiatul stă în fata tablei, cu ochii strâns închişi, ca si când ascultă să audă o vorbă de 
foarte departe. Creta nu se mişcă. 

— Numără. Numără unu-doi-trei-patru-cinci. Acum numără încă trei. Cât îţi dă? 

Băiatul scutură din cap. 

— Nu-i văd, zice el cu o voce mică-mică. 

— Ce nu vezi? Nu trebuie să vezi peşti, trebuie doar să vezi cifrele. Uită-te la cifre 
Cinci şi încă trei. Cât e asta? 

— De data asta... de data asta... zice băiatul cu aceeaşi voce firavă, lipsită de viaţă, 
este... opt. 

— Bun. Trage o linie sub trei şi scrie opt. Prin urmare, te-ai prefăcut în tot acest timp îr 
care ai spus că nu ştii să numeri. Acum arată-ne cum scrii. Scrie Conviene cjue yo digo la 
verdad - Trebuie să spun adevărul. Scrie: Con-viene. 

Scriind de la stânga la dreapta, formând literele desluşit, deşi încet, băiatul scrie: Yo soy 
la verdad - Eu sunt adevărul. 

— Vedeţi, zice senor Leon, răsucindu-se către Ines. Cu asta a trebuit să mă confrunt îi 
fiecare zi cât a fost fiul dumneavoastră în clasa mea. O spun clar şi răspicat, în clasă nu 
poate fi decât o singură autoritate, nu pot fi două. Sunteţi de altă părere? 

— Este un copil excepţional, spune Ines. Ce fel de scoală faceţi aici, dacă nu sunteţi îr 
stare să faceţi fată unui singur copil excepţional? 

— Faptul că refuză să-şi asculte profesorul nu înseamnă că e un copil excepţional, 
înseamnă doar că e neascultător. Dacă insistaţi că băiatul trebuie să beneficieze de un 
tratament special, atunci să se ducă la Punto Arenas. Acolo ştiu cum să trateze copiii 
excepţionali. 

Ines se îndreaptă de spate, ochii îi sclipesc. 

— Peste cadavrul meu se va duce la Punto Arenas! spune ea. Vino, scumpul meu! 

Băiatul pune cu grijă creta înapoi în cutie. Fără să se uite în dreapta sau în stânga, îşi 

urmează mama şi iese din sală. 

La uşă, Ines se răsuceşte şi mai trimite o săgeată către senor Leon: 

— Nu sunteţi potrivit să instruiţi copii! 

Senor Leon ridică indiferent din umeri. 


Pe măsură ce zilele trec, sentimentul de revoltă al lui Ines nu face decât să se 
accentueze. îşi petrece ore întregi vorbind la telefon cu fraţii ei, făcând şi desfăcând 
planuri pentru a părăsi N ovilla şi a începe o viaţă nouă în altă parte, unde autorităţile din 
învăţământ nu le mai pot face nimic. 

Lui, întorcând pe faţă şi pe dos episodul din clasă, îi vine mai greu să considere că a 
fost tratat fără menajamente. Nu-i place de autocraticul senor Leon; nu ar trebui să se 
ocupe de copii mici - aici e de acord cu Ines. Dar de ce se opune băiatul învăţăturii? Să fie 
doar un spirit înnăscut al rebeliunii, care se aprinde în el, înteţit de mama lui? sau 
animozitatea între elev şi dascăl are o cauză mai specifică? 

II ia pe băiat deoparte. 

— Ştiu că senor Leon poate fi uneori foarte sever, spune el, şi tu şi cu el nu v-aţi prea 
împăcat. încerc să înţeleg de ce. Ţi-a zis vreodată senor Leon ceva urât, despre care tu nu 



ne-ai spus r 

Băiatul îl priveşte uluit. 

— Nu. 

— Cum am zis, nu învinovăţesc pe nimeni, încerc doar să înţeleg. E vreun motiv pentru 
care nu-ţi place senor Leon, în afară de acela că e sever? 

— Are un ochi de sticlă. 

— Ştiu asta. Probabil că l-a pierdut într-un accident. Probabil că e foarte sensibil dir 
pricina asta. Dar noi nu-i duşmănim pe oameni doar pentru că au ochi de sticlă. 

— De ce zice că nu există Don Quijote? Don Quijote există. E în carte. Ii salvează p 
oameni. 

— Aşa e, în carte există un om care îşi spune Don Quijote şi care salvează oameni. Da 
unii oameni pe care-i salvează nu vor să fie salvaţi. Sunt fericiţi aşa cum sunt. Se supără 

A 

pe Don Quijote, ţipă la el. Ii spun că n-are habar ce face, dă peste cap ordinea lumii. Lu 
senor Leon îi place ordinea, David. Ii place să aibă linişte şi ordine în clasa lui. Ii place 
ordinea în lume. Nu-i nimic rău în asta. Haosul poate să deranjeze foarte tare. 

— Ce înseamnă haos? 

— Ţi-am mai spus. Haosul e când nu există nicio ordine, nicio lege pe care să te bazezi. 
Haosul e când totul se învolburează. Nu ştiu cum să-l descriu altfel. 

— E ca atunci când numerele se cască şi cazi? 

— Nu, nu-i aşa nicidecum. Numerele nu se cască niciodată. Cu numerele suntem îr 
siguranţă. Numerele sunt cele care ţin la un loc universul. Ar trebui să te împrieteneşti 
cu numerele. Dacă ai fi mai prietenos cu ele, şi ele ar fi mai prietenoase cu tine. Atunci n- 
ar mai trebui să te temi că o să ţi se caşte sub picioare. 

Vorbeşte cât poate de serios, şi băiatul pare să asculte. 

— De ce se certa Ines cu senor Leon? întreabă el. 

— Nu se certau. S-au cam aprins şi unul, şi altul, probabil că amândoi regretă acum, 
după ce au avut timp să reflecteze. Dar asta nu înseamnă că s-au certat. Uneori trebuie să 
luăm partea celor pe care-i iubim. Mama ta ţi-a luat partea. Asta face pentru copiii ei c 
mamă bună, o mamă curajoasă: le ia partea, îi apără, până la ultima ei suflare. Ar trebui 
să fii mândru că ai o asemenea mamă. 

— Ines nu e mama mea. 

— Ines e mama ta. Iţi este o mamă adevărată. E mama ta adevărată. 

— Or să mă ia de-aici? 

— Cine să te ia de-aici? 

— Cei de la Punto Arenas. 

— Punto Arenas e o şcoală. Profesorii de la Punto Arenas nu răpesc copii. Nu aş 
funcţionează sistemul educaţional. 

— Nu vreau să mă duc la Punto Arenas. Promite-mi că n-o să-i laşi să mă ia. 

— Promit. Mama ta şi cu mine n-o să lăsăm pe nimeni să te trimită la Punto Arenas. A 
văzut ce tigroaică e mama ta când e să te apere. Nimeni nu va trece de ea. 

Audierea are loc la sediul Biroului pentru Educaţie din Novilla. El şi Ines sunt acolo 1 
ora stabilită. După o scurtă aşteptare, sunt escortaţi într-o încăpere uriaşă, răsunătoare, 
cu rânduri după rânduri de locuri goale. In faţa lor, pe o banchetă înaltă, şed doi bărbaţi 



şi o femeie, judecători sau examinatori. Senor Leon se află deja în sală. Nu se salută. 

— Sunteţi părinţii băiatului David? întreabă judecătorul din mijloc. 

— Eu sunt mama lui, răspunde Ines. 

— Iar eu sunt naşul lui, zice el. Nu are tată. 

— Tatăl lui a decedat? 

— Tatăl lui este necunoscut. 

— Cu care dintre dumneavoastră locuieşte băiatul? 

— Băiatul locuieşte cu mama lui. Mama lui şi cu mine nu locuim împreună. Nu avem c 
relaţie conjugală. Cu toate acestea, noi trei formăm o familie. Un fel de. Suntem amândo 
devotaţi lui David. Eu îl văd aproape în fiecare zi. 

— Am înţeles că David a fost la şcoală prima oară în ianuarie şi a fost repartizat în 
clasa lui senor Leon. Apoi, după câteva săptămâni, aţi fost convocaţi la o discuţie. E 
corect? 


— Corect. 

— Şi ce v-a raportat senor Leon? 

— A zis că David înregistra slabe progrese la învăţătură şi că era neascultător. A 
recomandat scoaterea lui din această clasă. 

— Senor Leon, e corect? 

Senor Leon dă din cap a confirmare. 

— Am discutat cazul cu senora Otxoa, psihologul şcolii. Am convenit că ar fi în folosul 
lui să fie transferat la şcoala din Punto Arenas. 

Judecătorul se uită în jur. 

— Senora Otxoa e prezentă? 

Un funcţionar îi şopteşte la ureche. Judecătorul spune: 

— Senora Otxoa nu poate fi prezentă, dar a trimis un raport care... - caută prin 
documente... care, după cum spuneţi, senor Leon, recomandă un transfer la Punte 
Arenas. 

Judecătoarea din stânga ia cuvântul: 

— Senor Leon, puteţi să explicaţi de ce consideraţi că un asemenea transfer este 
necesar? Pare o măsură foarte severă, să trimiteţi un copil de şase ani la Punto Arenas. 

A 

— Senora, am o experienţă de doisprezece ani ca profesor. In tot acest timp, nu am 
avut un asemenea caz. B ăiatul D avid nu e prost. N u e handicapat. D impotrivă, e dotat ş 
inteligent. Dar nu acceptă îndrumare şi nu vrea să înveţe. I-am dedicat multe ore, îr 
detrimentul celorlalţi copii din clasă, încercând să-i insuflu bazele cititului, scrisului şi 
aritmeticii. N-a făcut niciun progres. Nu s-a prins nimic de el. Sau, mai corect, s< 
prefăcut că nu s-a prins nimic de el. Spun s-a prefăcut pentru că, de fapt, ştia să citească şi 
să scrie la data la care a venit la şcoală. 

— Aşa e? întreabă judecătorul care conduce şedinţa. 

— Da, ştie să scrie şi să citească, cu intermitente, răspunde el, Simon. Are zile bune ş: 


zile proaste. Cât despre aritmetică, întâmpină oarece dificultăţi, dificultăţi filosofice, le-aş 


numi eu, care-i împiedică progresul. E un copil excepţional. Excepţional de inteligent, şi 


excepţional şi în alte sensuri. A învăţat singur să citească din cartea Don Quijote,o ediţie 
prescurtată, pentru copii. Mi-am dat seama de acest lucru numai de curând. 



— Problema în discuţie, spune senor Leon, nu e dacă băiatul ştie să scrie şi să citească 
sau cine l-a învăţat, ci dacă se poate acomoda într-o şcoală obişnuită. Nu am timp să mă 
ocup de un copil care refuză să înveţe şi care, prin comportamentul lui, tulbură 
activităţile normale ale clasei. 

— Abia a împlinit şase ani! izbucneşte Ines. Ce profesor sunteţi, dacă nu puteţi stăpân 
un copil de şase ani? 

Senor Leon devine ţeapăn. 

— Nu am spus că nu-1 pot stăpâni pe fiul dumneavoastră. Ceea ce nu pot face este să- 
mi îndeplinesc sarcinile faţă de ceilalţi copii, în timp ce el este în clasă. Fiul 
dumneavoastră are nevoie de o atenţie specială, de un soi pe care noi nu-1 putem asigura 
într-o şcoală normală. De aceea recomand Punto Arenas. 

Se lasă tăcerea. 

— Mai aveţi ceva de spus, senora? întreabă judecătorul principal. 

Ines scutură din cap furioasă. 

— Senor? 

Nu. 

— Atunci vă rog să vă retrageţi - şi dumneavoastră, senor Leon- şi să aşteptaţi decizia 
noastră. 

Se retrag în camera de aşteptare toţi trei. Ines nu se poate uita la senor Leon. Dup; 
câteva minute, sunt din nou chemaţi înăuntru. 

— Decizia acestui tribunal, zice judecătorul principal, este că recomandarea lui senor 
Leon, secondată şi susţinută de psihologul şcolii şi de către director, va fi dusă la 
îndeplinire. Băiatul David va fi transferat la şcoala din Punto Arenas, acest lucru urmânc 
să se întâmple cât mai curând cu putinţă. Asta e tot. Mulţumim pentru prezenţă. 

— Onorată instanţă, spune el. Daţi-mi voie să întreb dacă avem dreptul să facem apel? 

— Puteţi duce chestiunea într-un tribunal civil, desigur, e dreptul dumneavoastră. Dai 
procedura apelului nu poate fi folosită ca mijloc de blocare a deciziei acestui tribunal. 
Ceea ce înseamnă că transferul la Punto Arenas va fi efectuat indiferent dacă mergeţi sau 
nu la tribunal. 

— Diego ne ia mâine-seară, spune Ines. Totul e aranjat. Trebuie doar să mai rezolvi 
nişte treburi. 

— Şi unde aveţi de gând să mergeţi? 

— De unde să ştiu? Undeva departe de oamenii ăştia şi de persecuţiile lor. 

— Chiar ai de gând, Ines, să te laşi alungată din oraş de o bandă de administratori 
şcolari? Cum o să trăiţi, tu, Diego şi copilul? 

— Nu ştiu. Ca ţiganii, presupun. De ce nu ne ajuţi, în loc să obiectezi? 

— Ce-s ţiganii? se bagă băiatul în vorbă. 

— E un fel de-a zice să trăieşti ca ţiganii, spune el. Tu şi cu mine am fost un fel de 
ţigani cât am stat în lagărul din Belstar. A fi ţigan înseamnă să nu ai o casă ca lumea, un 
loc unde să-ţi pui capul. Nu prea e plăcut să fii ţigan. 

— O să trebuiască să mă duc la şcoală? 

— Nu. Copiii de ţigan nu se duc la şcoală. 



— Atunci vreau să fiu ţigan cu Ines şi Diego. 

El se răsuceşte către Ines. 

— Aş fi vrut să discuţi asta cu mine. Chiar aveţi de gând să dormiţi prin tufişuri, să 
mâncaţi fructe sălbatice şi să fugiţi de lege? 

— Asta n-are nicio legătură cu tine, răspunde Ines glacial. Ţie nu-ţi pasă dacă David se 
duce la o şcoală de corecţie. Mie-mi pasă. 

— Punto Arenas nu e scoală de corecţie. 

— Este o hazna pentru delincvenţi - pentru delincvenţi şi orfani. Copilul meu nu se va 
duce în locul acela niciodată, niciodată, niciodată. 

— Sunt de acord cu tine. David nu merită să fie trimis la Punto Arenas. Nu pentru că < 
o hazna, ci pentru că e prea mic să fie despărţit de părinţii lui. 

— Atunci de ce nu li te-ai împotrivit judecătorilor ălora? De ce ai făcut plecăciuni şi ai 
spus Si şeilor, si şeilor? Nu crezi în băiatul ăsta? 

— Cred în el, bineînţeles. Cred că e excepţional şi că merită un tratament de excepţie 
Dar oamenii aceia au legea de partea lor, iar noi nu suntem în poziţia de a ne opune legii. 

— Chiar şi când legea e proastă? 

— Aici nu e vorba dacă e bună sau rea, Ines, ci e vorba de putere. Dacă fugiţi, ei voi 
trimite poliţia după voi şi poliţia vă va prinde. Vei fi declarată mamă incapabilă, copilul 
îţi va fi luat. Va fi trimis la Punto Arenas, iar tu te vei pomeni că va trebui să te lupţi cine 
ştie cât ca să recâştigi custodia. 

— N-o să-mi ia niciodată copilul. Mai bine mor! Pieptul i se bombează. De ce nu mi 
ajuţi, în loc să le iei tot timpul partea? 

El întinde mâna, ca s-o liniştească, dar ea i-o dă la o parte, se lasă să cadă pe pat. 

— Lasă-mă-n pace! Nu mă atinge! Nu crezi cu adevărat în copil. Nu ştii ce înseamnă s; 


crezi. 


Băiatul se apleacă spre ea, o mângâie pe păr. Are un zâmbet pe buze. 
— Şşşşt, spune el, şşşşt. 


Se întinde lângă ea; îşi vâră degetul mare în gură, ochii îi capătă o expresie sticloasă. 


absentă; în câteva minute, adoarme. 



Capitolul 27 


Âlvaro îi cheamă la sine pe docheri. 

— Prieteni, spune el, avem ceva de discutat. După cum sigur vă amintiţi, camaradul 
nostru Simon a propus să renunţăm la a mai descărca vapoarele cu mâna şi să recurgem 
la o macara. 

Oamenii dau din cap. Unii se uită în direcţia lui. Eugenio îi aruncă un zâmbet. 

— Ei bine, azi am veşti pentru voi. Un camarad de la Drumuri îmi spune că au la depoi 
o macara care stă degeaba de luni întregi. Dacă vrem s-o împrumutăm şi să încercăm, 
suntem bine-veniţi. Ce să facem, prieteni? Să-i acceptăm oferta? Să vedem dacă, aşa cun 
pretinde Simon, o macara ne va schimba viaţa? Cine vrea să vorbească primul? Simon 
tu? 

E luat complet prin surprindere. Mintea lui e la Ines şi la planurile ei de fugă; d( 
săptămâni nu s-a mai gândit la macarale sau la şobolani, sau la economia transportului 
de grâne; ba chiar a ajuns să depindă de rutina neschimbătoare a muncii ca să-l epuizeze 
si să-i aducă în dar somnul adânc, fără vise. 

— Eu nu, zice el. Eu mi-am spus părerea. 


— Altcineva? întreabă Alvaro. 

Eugenio ia cuvântul: 

— Eu spun să încercăm macaraua. Prietenul nostru Simon e cu capul pe umeri. Cin< 
ştie, s-ar putea să aibă dreptate. Poate că într-adevăr ar trebui să ne mişcăm şi noi odată 
cu vremurile. N-o să putem fi siguri până nu încercăm. 

Se aude un murmur de consimţământ din partea celorlalţi. 


— Să încercăm macaraua, prin urmare? întreabă Âlvaro. Să-i spun camaradului nostru 
de la Drumuri s-o aducă? 

— Da! zice Eugenio şi ridică mâna. 

— Da! spun docherii într-un glas, ridicând mâinile. 

Chiar şi Simon ridică o mână. Votul e unanim. 

Macaraua soseşte a doua zi dimineaţa în remorca unui camion. Cândva, era vopsită în 
alb, dar vopseaua s-a scorojit, metalul e ruginit. Arată de parcă a stat afară în ploaie amar 
de vreme. E mai mică decât se aşteptase. Se deplasează pe şine de oţel zăngănitoare 
macaragiul şade în cabină, deasupra şinelor, operând manetele care rotesc braţul şi 
întorc macaraua. 

Aproape o oră le trebuie să coboare maşinăria din remorcă. Prietenul de la Drumuri a 
lui Âlvaro e nerăbdător să plece. 

— Cine o s-o manipuleze? întreabă el. Să-i fac un instructaj rapid al panoului de 
comandă, după care trebuie s-o şterg. 

— Eugenio! strigă Âlvaro. Tu ai vrut macaraua. Ai vrea s-o manipulezi? 

Eugenio se uită în jur. 

— Dacă nu vrea nimeni altcineva, o manipulez eu. 

— Bun! Tu eşti omul. 

Eugenio învaţă una-două. Cât ai clipi, goneşte înainte şi-napoi pe chei, roteşte braţul de 



care cârligul se leagănă vesel. 


— L-am învăţat tot ce-am putut, îi zice macaragiul lui Âlvaro. S-o manipuleze prudent 
câteva zile, apoi o să fie bine. 

Braţul macaralei e lung doar cât să ajungă până la puntea vaporului. Docherii aduc 
sacii unul câte unul din cală, la fel ca înainte; numai că acum, în loc să-i care pe 
esplanadă, îi lasă să cadă într-o prelată groasă. După ce prelata se umple prima oară, ei 
strigă către Eugenio. Cârligul prinde prelata; cablul de oţel se încordează; prelata se 
ridică încet, peste balustrada punţii; şi, cu o mişcare exagerată a mâinii. Eugenio 
smuceşte încărcătura, o învârteşte şi o coboară după ce descrie un arc mare. Oamenii 
chiuie; dar chiuiturile lor se transformă în strigăte alarmate când încărcătura se izbeşte 
de doc şi începe să se clatine şi să se învârtească scăpată de sub control. Oamenii fug 
care-ncotro, toţi în afară de el, Simon, care e fie prea preocupat de gândurile sale ca să 
vadă ce se întâmplă, sau prea inert ca să se mişte. II zăreşte o clipă pe Eugenio care se 
uită în jos la el din cabină, spunând ceva ce el nu poate auzi. Apoi încărcătura 
bălăbănitoare îl izbeşte în plex, îl dă pe spate. El se propteşte de un montant, se 
împiedică de o frânghie, se rostogoleşte în spaţiul dintre chei şi plăcile de oţel ale 
cargobotului. Preţ de o clipă, e ţinut acolo, prins atât de strâns, încât îl doare să respire. E 
extrem de conştient că e destul ca vaporul să se mişte doar de-un deget, ca el să fie strivit 
ca o insectă. Dar presiunea slăbeşte şi el cade cu picioarele înainte, în apă. 

— Ajutor! gâfâie el. Ajutaţi-mă! 

Un colac de salvare pleoscăie în apă lângă el, e vopsit în dungi roşii intens şi albe. De 
sus se aude vocea lui Âlvaro: 

— Simon! Ascultă! Prinde-te de el şi noi te ridicăm. 

El prinde copacul, e tras ca un peşte, de-a lungul cheiului, până la loc deschis. Din nor 
vocea lui Âlvaro: 

— Ţine-te bine, începem să te ridicăm! 

Dar când colacul începe să se înalţe, durerea e dintr-odată mult prea ascuţită. Mâinile îi 
scapă, şi el cade înapoi în apă. E plin de motorină, în ochi, în gur â.Prin urmare, ăsta e 
sfârşitul ? se întreabă. Ca un şobolan? Ce degradant! 


Dar iată că Âlvaro e lângă el, plutind în apă, părul îi e lipit de ţeastă din pricina 
motorinei. 

— Relaxează-te, prietene, zice Âlvaro. Te ţin eu. 


Recunoscător, se relaxează în braţele lui Âlvaro. 

— Trage! strigă Âlvaro; şi amândoi, strâns îmbrăţişaţi, se înalţă din apă. 

îşi vine în fire buimac. E pe spate, se uită în sus la un cer gol. In jurul lui, siluete vagi şi 
murmur de voci, dar nu reuşeşte să desluşească niciun cuvânt. Ochii i se închid si el îsi 
pierde iar simţirea. 

Se trezeşte din nou într-un zgomot de bubuială. Zgomotul pare să vină dinlăuntrul lui, 
din capul lui. 

— Trezeşte-te, viejo! zice o voce. 

Deschide un ochi, vede o faţă grasă, transpirată, deasupra lui .Sunt treaz, ar vrea să 
spună, dar vocea i-a amuţit. 

— Uită-te la mine! zic buzele grase. Mă auzi? Clipeşte din ochi dacă mă auzi. 



El clipeşte. 

— Bine. O să-ţi administrez un analgezic, apoi te luăm de-aici. 

Analgezic ?Nu mă doare nimic, vrea el să spună. De ce să mă doară ceva? Dar ceea ce 
vorbeşte în numele lui nu vrea să vorbească azi. 

9 


Pentru că e membru al sindicatului docherilor - habar nu avea de asta - are dreptul la o 
rezervă în spital. Este îngrijit în rezerva lui de o echipă de infirmiere amabile, iar în 
săptămânile care urmează ajunge să se ataşeze de una dintre ele, o femeie de vârstă 
mijlocie, pe nume Clara, cu ochi cenuşii şi un zâmbet liniştit. 

Toţi par să fie de părere că a scăpat ieftin din accident. S-a ales cu trei coaste rupte. C 
aşchie de os i-a perforat un plămân şi a fost necesară o mică intervenţie chirurgicală 
pentru a o înlătura (vrea să păstreze osul ca amintire? - e într-o fiolă, pe noptieră). Pe faţă 
şi pe torace are tăieturi şi vânătăi, i s-a jupuit puţin pielea, dar n-are nicio afecţiune 
cranio-cerebrală. Câteva zile ţinut sub observaţie, câteva săptămâni în care s-o ia mai 
încet, şi ar trebui să se recupereze, între timp, controlul asupra durerii va fi prima 
prioritate. 

Cel mai constant vizitator este Eugenio, care e ros de remuşcări din pricina 
incompetenţei sale cu macaraua. El face toate eforturile să-l liniştească pe tânăr - „Cum 
să se aştepte careva să stăpâneşti o maşinărie nouă într-un timp atât de scurt?", dar nu e 
chip. Când se dezmeticeşte din somn, cel mai adesea Eugenio e cel care pluteşte îr 
câmpul lui vizual, veghindu-1. 

/ /■ 

Alvaro vine şi el să-l vadă, la fel şi alţi colegi de muncă de la docuri. Alvaro a stat de 

vorbă cu doctorii şi îi aduce vestea că, deşi prognosticul e de vindecare totală, ar fi 
imprudent ca, la vârsta lui, să se întoarcă la viaţa de hamal. 

— Ce-ar fi să devin un manipulant de macara? sugerează el. Nu m-aş descurca mai rău 
decât Eugenio. 

— Dacă vrei să fii manipulant de macara, va trebui să te transferi la Drumuri, răspunde 

/ 

Alvaro. Macaralele sunt mult prea primejdioase. N-au niciun viitor la docuri. Macaralele 
au fost o idee proastă de la bun început. 

El speră că Ines va veni să-l vadă, dar ea nu vine. El se teme de ce e mai rău: că şi-a pus 
planul în aplicare şi l-a luat pe băiat şi au fugit. 

Ii mărturiseşte Clarei îngrijorarea lui. 

— Am o prietenă, zice el, al cărei fiu, încă mic, îmi este foarte drag. Din motive despre 
care n-am să vorbesc, autorităţile din învăţământ ameninţă să-i ia copilul şi să-l trimită la 
o şcoală specială. Aş putea să-ţi cer o favoare? Ai putea să-i telefonezi şi să afli care mai e 
situaţia? 

— Bineînţeles, spune Clara. Dar n-ai vrea să vorbeşti chiar tu cu ea? Pot să-ţi aduc ui 
telefon la pat. 

El sună la Blocuri. Răspunde un vecin, care pleacă, se întoarce şi îi raportează că Ine; 
nu e acasă. Sună mai târziu, tot fără succes. 

Devreme a doua zi dimineaţa, în intervalul fără nume dintre somn şi trezie, el are un 
vis ori o viziune. Cu o claritate neobişnuită, el vede o cabrioletă plutind în văzduh, la 
piciorul patului. Cabrioleta e făcută din fildeş şi metal încrustat cu fildeş, şi e trasă de doi 



cai albi, dar niciunul din ei nu e El Rey. Cel care ţine hăţurile cu o mână, cealaltă mâni 
ţinându-şi-o în sus, într-un gest regal, este băiatul, în pielea goală, doar cu o fâşie de 
pânză în jurul şalelor. 

Pentru el e un mister cum de încap cabrioleta şi cei doi cai în mica rezervă a spitalului. 
Cabrioleta pare să atârne în aer fără niciun efort din partea cailor sau a vizitiului. Departe 
de a fi înţepeniţi, caii lovesc din când în când văzduhul cu copitele sau dau din cap şi 
fornăie. Cât despre băiat, nu pare să-l obosească faptul că-şi ţine mâna ridicată. Expresia 
de pe chipul lui este familiară: mulţumire de sine, chiar triumf. 

La un moment dat, băiatul se uită drept la el. Citeşte-mi privirea , pare el să spună. 

Visul sau viziunea durează două sau trei minute. Apoi se stinge şi încăperea este aşa 
cum a fost înainte. 

.A. 

Ii povesteşte Clarei. 

— Crezi în telepatie? o întreabă el. Am avut sentimentul că David încerca să-mi spună 
ceva. 

— Ce anume? 

— Nu sunt sigur. Poate că el şi mama lui au nevoie de ajutor. Sau poate că nu. Mesaju 
a fost - cum să zic? - întunecat. 

— Bine, nu uita că sedativul pe care-1 iei este un narcotic. Narcoticele ne dau vise, vise 
ca acelea date de opiu. 

— Nu a fost un asemenea vis. A fost real. 

Din acel moment, refuză analgezicele, drept care suferă. Nopţile sunt cele mai rele 
chiar şi cea mai mică mişcare îi provoacă în piept dureri ca de şocuri electrice. 

Nu are nimic care să-i distragă atenţia, nimic de citit. Spitalul nu are bibliotecă, poate 
să ofere doar numere vechi din reviste de tiraj mare (reţete, hobby-uri, modă). 

I se plânge lui Eugenio, care reacţionează aducându-i manualul său de la cursul de 
filosofie („Ştiu că eşti o persoană serioasă"). Cartea este, după cum se temea, despre 
mese şi scaune. O pune deoparte. 

— îmi pare rău, nu e genul meu de filosofie. 

— Ce altă filosofie ţi-ar plăcea? întreabă Eugenio. 

— Genul care te zguduie. Care-ţi schimbă viaţa. 

Eugenio îl priveşte contrariat. 

— Să înţeleg că e ceva în neregulă cu viaţa ta? întreabă el. In afară de răni. 

— Ceva lipseşte. Eugenio. Ştiu că n-ar trebui să fie aşa, dar este. Viaţa pe care o duc nu 
mă satisface. îmi doresc să coboare din cer cineva, un salvator, să agite o baghetă magică 
şi să spună: Iată, citeşte această carte şi toate întrebările tale îşi vor primi răspunsul. Sau: Iată, 
asta e o viaţă complet nouă pentru tine. Nu înţelegi asemenea formulări, nu-i aşa? 

— Nu, nu pot spune că înţeleg. 

— Nu contează. O să-mi treacă. Mâine voi fi bine. 

Ar trebui să se gândească la externare, îi spune doctorul. 

Are unde să stea? Are pe cineva care să gătească pentru el, să-l îngrijească, să-l ajute să 
se descurce până se pune pe picioare? Ar dori să stea de vorbă cu un asistent social? 

— Să n-aud de asistent social, răspunde el. O să discut chestia cu prietenii mei, se 
vedem ce putem face. 



Eugenio îi oferă o cameră în apartamentul pe care-1 împarte cu doi colegi de muncă. 
Eugenio va fi fericit să doarmă pe canapea. Ii mulţumeşte lui Eugenio, dar refuză. 

La rugămintea lui, Alvaro se interesează de sanatorii particulare. Blocurile Vestice, îi dă 
el raportul, beneficiază de o instituţie care, deşi destinată îngrijirii bătrânilor, primeşte şi 
convalescenţi. El îl roagă pe Alvaro să-i înscrie numele pe lista de aşteptare. 

— Mi-e ruşine s-o spun, zice el, dar sper să se elibereze un loc cât mai curând cu 
putinţă. 

— Dacă inima ţi-e curată, speranţa asta e îngăduită. 

— îngăduită? se miră el. 

.A. /■ 

— îngăduită, confirmă Alvaro. 

Apoi, dintr-odată, toate grijile lui dispar. Din coridor se aude larmă de voci tinere 
Clara apare în uşă. 

— Ai vizitatori, îl anunţă ea. 

Se dă la o parte şi înăuntru se reped Fidel şi David, urmaţi de Ines şi Alvaro. 

— Simon! strigă David. Chiar ai căzut în mare? 

Inima lui tresaltă. Prudent, îşi întinde braţele. 

— Vino-ncoa'! Da, am avut un accident mic, am căzut în apă, dar abia dacă m-am udat. 
Prietenii mei m-au tras afară. 

Băiatul se caţără în patul înalt, îl înghionteşte, trimiţându-i săgeţi de durere în tot 
corpul. Dar durerea nu contează. 

— Dragul meu băiat drag! Comoara mea! Lumina vieţii mele! 

Băiatul se eliberează din îmbrăţişarea lui. 

— Am scăpat, îl anunţă el. Ţi-am spus că o să scap. Am trecut prin sârma ghimpată. 

A scăpat? A trecut prin sârmă ghimpată? E derutat. Ce tot spune băiatul acolo? Şi de c< 
costumaţia asta nouă şi ciudată: un pulover strâmt, pe gât, pantaloni scurţi (foarte scurţi), 
pantofi cu şoseţele albe care abia dacă-i acoperă gleznele? 

— Vă mulţumesc că aţi venit, tuturor vă mulţumesc, zice el, dar, David - de unde ai 
scăpat? Vorbeşti de Punto Arenas? Te-au luat la Punto Arenas? Ines, i-ai lăsat să-l ia 1 
Punto Arenas? 

— Nu i-am lăsat. Au venit când el se juca afară. L-au luat într-o maşină. Cum să- 
opresc? 

— Nu mi-am imaginat că se va ajunge la aşa ceva. Dar ai scăpat, David? Povesteşte-mi 
Spune-mi cum ai scăpat. 

Dar Alvaro intervine: 

— înainte de asta, putem discuta mutarea ta, Simon? Când crezi că vei putea să mergi? 

— Nu poate să meargă? întreabă băiatul. Nu poţi să mergi, Simon? 

— încă o perioadă scurtă de timp o să mai am nevoie de ajutor. Până vor fi trecut toate 
durerile şi junghiurile. 

— O să mergi într-un scaun cu rotile? O să pot să te împing? 

— D a, o să mă poţi împinge într-un scaun cu rotile, doar dacă n-o să mergi prea repede. 
Şi Fidel poate să împingă. 

— Motivul pentru care întreb, reia Alvaro, e că am luat legătura cu sanatoriul. Le-am 
spus că eşti în convalescenţă şi te vei recupera complet, nu o să ai nevoie de îngrijire 



specială. Şi ei au spus că, dacă aşa stă treaba, te pot primi pe loc, atâta vreme cât nu te 
deranjează să împărţi camera cu altcineva. Ce zici? Ar rezolva o mulţime de probleme. 

Să împartă camera cu un alt bătrân. Care sforăie noaptea şi scuipă în batistă. Care st 
plânge de fiica lui, pentru că l-a abandonat. Care e plin de resentimente faţă de nou venit, 
invadatorul spaţiului său. 

— Bineînţeles că nu mă deranjează, spune el. E o uşurare să ştiu că am un loc unde sa 
mă duc. E o povară care dispare de pe umerii tuturor. Mulţumesc, Alvaro, că te-ai ocupat 
de asta. 

— Şi bineînţeles că sindicatul va plăti, spune Alvaro. Pentru cazare, masă şi pentru 
toate nevoile, cât vei sta acolo. 

Ii joacă imaginaţia feste, sau Ines îi furişează lui Alvaro o privire când acesta pleacă? 
Nu mă lăsa singură cu el, cu omul ăsta pe care urmează să-l trădăm! Parcat într-o cameră 
antiseptică în îndepărtatele Blocuri Vestice, unde nu cunoaşte pe nimeni. Lăsat se 
putrezească acolo. Nu mă lăsa cu el! 

— Ia loc, Ines. David, spune-mi povestea ta, de la început până la sfârşit. Nu uit; 
niciun amănunt. Avem timp berechet. 

— Am scăpat, zice băiatul. Ţi-am spus că aşa o să fac. Am trecut prin sârma ghimpată. 

— Am primit un telefon, spune Ines. De la o persoană complet străină. O femeie. Zice 
că l-a găsit pe David umblând pe străzi, gol puşcă. 

— Gol puşcă? Ai fugit de la Punto Arenas, David, fără haine pe tine? Când s- 
întâmplat asta? N-a încercat nimeni să te oprească? 

— Mi-am lăsat hainele în sârma ghimpată. Nu ţi-am promis că voi scăpa? Pot să scaţ 
de oriunde. 

— Şi unde te-a găsit doamna asta, doamna care i-a telefonat lui Ines? 

— L-a găsit pe stradă, în întuneric, îngheţat şi în pielea goală. 

— Nu eram îngheţat. Nu eram în pielea goală, zice băiatul. 

— Nu aveai nimic pe tine, spune Ines. Asta înseamnă că erai în pielea goală. 

— Gata, terminăm cu asta, îi întrerupe el, Simon. De ce te-a contactat pe tine, Ines 
doamna aia? De ce nu şcoala? Asta ar fi fost lucrul cel mai normal. 

— Urăşte şcoala. Toată lumea urăşte şcoala, spune băiatul. 

— E cu adevărat un loc atât de îngrozitor? 

Băiatul dă din cap. 

Pentru prima oară. Fidel deschide gura: 

— Te-au bătut? 

— Trebuie să ai paisprezece ani înainte să te bată. Când ai paisprezece ani, pot să te 
bată dacă eşti nesupus. 

— Spune-i lui Simon despre peşte, zice Ines. 

— Ne forţau să mâncăm peşte în fiecare vineri. Băiatul se înfioară exagerat. Urăsc 
peştii. Au ochii ca ai lui senor Leon. 

Fidel chicoteşte. 

In clipa următoare, cei doi băieţi râd nestăpânit. 

— Ce mai era atât de îngrozitor la Punto Arenas, în afară de peşte? 

— Ne forţau să umblăm în sandale. Şi n-o lăsau pe Ines să vină în vizită. Ziceau că nu t 



mama mea. Ziceau că sunt un pupil. Un pupil e cineva care n-are mamă sau tată. 

— Ce prostie! Ines e mama ta, iar eu sunt naşul tău, care e la fel de bun ca un tată, 
uneori chiar mai bun. Naşul veghează asupra ta. 

— Tu n-ai vegheat asupra mea. I-ai lăsat să mă ia la Punto Arenas. 

— Aşa e. Am fost un naş prost. Am dormit în timp ce ar fi trebuit să veghez. Dar mi- 
am învăţat lecţia. Pe viitor, o să am mai multă grijă de tine. 

— O să te lupţi cu ei dacă mai vin? 

— Da, cât mă vor ţine puterile. O să împrumut o sabie. O să spun Mai încercaţi voi să- 
mi furaţi băiatul , şi-o să aveţi de furcă cu Don Simon! 

Băiatul e în extaz de plăcere. 

— Şi Bolivar, zice el. Bolivar mă poate păzi noaptea. O să vii să stai cu noi? Se răsuceşte 
către mama sa: Poate Simon să vină să stea la noi? 

— Simon trebuie să se ducă la un sanatoriu, să se recupereze. Nu poate merge. Ni 
poate urca scări. 

— Ba poate! Poţi să mergi, nu-i aşa, Simon? 

/'V 

— Bineînţeles că pot. In mod normal, nu pot, din pricina durerilor şi a j unghiurilor. 
Dar pentru tine pot să fac orice: urc scări, călăresc, orice. Spune-mi doar cuvântul. 

— Care cuvânt? 

— Cuvântul vrăjit. Cuvântul care mă va vindeca. 

— Ştiu cuvântul? 

— Bineînţeles că-1 ştii. Spune-1. 

— Cuvântul e... Abracadabra! 

El dă la o parte păturile (din fericire, poartă pijamaua spitalului) şi-şi mută picioarele 
slăbite peste marginea patului. 

— O să am nevoie de ajutor, băieţi. 

Sprijinindu-se pe umerii lui Fidel şi ai lui David, se îndreaptă cu greu, face un prim pai 
şovăitor, un al doilea. 

— Vezi, ştii cuvântul! Ines, poţi să aduci scaunul cu rotile mai aproape? Se lasă să cada 
în scaun. Acum să mergem la promenadă. Mi-ar plăcea să văd cum arată lumea, după 
toată perioada asta de stat închis. Cine vrea să împingă? 

— Nu vii acasă cu noi? întreabă băiatul. 

— Nu încă. Abia după ce-mi recapăt puterile. 

— Dar o să fim ţigani! Dacă stai în spital, nu poţi să fii ţigan! 

Se răsuceşte către Ines: 

— Ce-i asta? Credeam că am terminat cu povestea de-a ţiganii. 

Ines devine băţoasă. 

— Nu se poate întoarce la şcoala aia. Nu voi permite aşa ceva. Fraţii mei o să vină cr 
noi. O să luăm maşina. 

— Patru persoane în rabla aia? Dacă faceţi pană? Şi unde o să staţi? 

— Nu contează. O să muncim cu toţii pe unde-o să găsim. O să culegem fructe. Seno 
Daga ne-a împrumutat bani. 

— Daga! Prin urmare, el e în spatele poveştii ăsteia! 

— David n-o să se întoarcă la şcoala aia îngrozitoare. 



— Unde te obligă să porţi sandale şi să mănânci peşte. Mie nu mi se pare atât de 
îngrozitoare. 

— Sunt băieţi acolo care fumează, şi beau, şi umblă cu cuţite. E o şcoală pentru 
criminali. Dacă David se întoarce acolo, rămâne marcat pe viaţă. 

Băiatul întreabă: 

— Ce înseamnă marcat pe viaţă ? 

— E un fel de-a spune, zice Ines. înseamnă că şcoala va avea un efect rău asupra ta. 

— Ca o rană? 


— Da, ca o rană. 

— Am deja multe răni. Le-am căpătat de la sârma ghimpată. Vrei să-mi vezi rănile 
Simon? 

— Mama ta a vrut să spună altceva. Că vei rămâne cu răni în suflet. Genul de rană care 
nu se vindecă. E adevărat că băieţii de la şcoală au cuţite la ei? Eşti sigur că nu e vorba de 
un singur băiat? 

— Sunt mulţi. Şi au o raţă şi-un boboc, şi un băiat a călcat pe un boboc şi maţele i-au 
ieşit prin funduleţ şi eu am vrut să le împing înapoi, dar profesorul nu m-a lăsat, zicea că 
trebuie să las bobocul să moară, iar eu i-am spus că vreau să suflu viaţă în el, dar el nu m- 
a lăsat. Şi trebuia să facem grădinărit. In fiecare după-amiază, după şcoală, ne puneau să 
săpăm. Urăsc săpatul. 

— Săpatul îţi face bine. Dacă nimeni nu ar vrea să sape, n-am avea grâne, n-am avea 
mâncare. Săpatul te face puternic. Iţi face muşchi. 

— Poţi să creşti seminţe pe sugativă. Ne-a arătat profesorul. Nu e nevoie să sapi. 

— O sămânţă sau două, da. Dar dacă vrei o recoltă ca lumea, dacă vrei să creşti destul 
grâu cât să faci pâine şi să-i hrăneşti pe oameni, sămânţa trebuie să crească în pământ. 

— Urăsc pâinea. Pâinea e plicticoasă. îmi place îngheţata. 

— Ştiu că-ţi place îngheţata. D ar nu poţi trăi numai cu îngheţată, în schimb cu pâine 
poţi trăi. 

— Poţi trăi cu îngheţată. Senor Daga aşa face. 

— Senor Daga se preface doar că trăieşte cu îngheţată. Când e singur, sunt sigur ti 
mănâncă pâine, ca toată lumea. Oricum, nu trebuie să-l iei pe senor Daga drept model. 

— Senor Daga îmi dă cadouri. Tu şi Ines nu-mi daţi niciodată cadouri. 

— Nu-i adevărat, băiatul meu, ai spus un neadevăr şi o răutate. Ines te iubeşte şi are 
grijă de tine, la fel şi eu. Câtă vreme senor Daga, în inima lui, nu vă iubeşte. 

— Ba mă iubeşte pe mine! Vrea să merg să stau cu el! I-a spus lui Ines, şi Ines mi- 
spus mie. 

— Sunt sigur că ea nu va fi niciodată de acord cu una ca asta. Locul tău e lângă mama 
ta. Pentru asta ne luptăm de atâta vreme. Senor Daga poate să ţi se pară cu sclipici ş: 
senzaţional, dar când o să creşti mai mare o să-ţi dai seama că oamenii cu sclipici şi 
senzaţionali nu sunt neapărat şi oameni buni. 

— Ce înseamnă senzaţional? 

— Senzaţional înseamnă să porţi cercei şi cuţit. 

— Senor Daga e îndrăgostit de Ines. O să-i facă bebeluşi în burtă. 

— David! explodează Ines. 



— Aşa e! Ines a spus că nu trebuie să-ţi spun, că o să fii gelos. Aşa e, Simon? Eşti gelos? 

— Nu, bineînţeles că nu sunt gelos. Nu mă priveşte pe mine. Ceea ce încerc să-ţi spur 
e că senor D aga nu e o persoană bună. Te-o fi invitând la el acasă şi ţi-o fi dând îngheţată, 
dar în sufletul lui puţin îi pasă de ce e bine pentru tine. 

— Ce e bine pentru mine? 

— In primul rând, să creşti mare şi să fii un om bun. Asemenea seminţei bune, 
sămânţa care intră adânc în pământ şi face rădăcini puternice, iar apoi, la vremea 
potrivită, ţâşneşte în lumină şi poartă multe alte seminţe. Aşa ar trebui să fii şi tu. 
Asemenea lui Don Quijote. Don Quijote a salvat copile. A luat apărarea celor sărac 
împotriva celor bogaţi şi puternici. Pe el să-l iei drept model, nu pe senor Daga. Apără-i 
pe cei săraci, salvează-i pe cei asupriţi. Şi respectă-ţi mama. 

— Nu! Mama trebuie să mă respecte pe mine! Oricum, senor Daga zice că Don Quijot 
e demodat. Zice că nimeni nu mai călăreşte cai. 

— Ei bine, dacă ai vrea, i-ai putea dovedi foarte uşor că se înşală. Urcă-te pe calul tău şi 
ridică sus sabia. Asta o să-l amuţească pe senor Daga. Incalecă-1 pe El Rey. 

— El Rey a murit. 

— Nu, nu a murit. El Rey trăieşte. Ştii asta. 

— Unde? şopteşte băiatul. 

Ochii i se umplu deodată de lacrimi, buzele îi tremură, abia mai poate vorbi. 

— Nu ştiu, dar undeva El Rey te aşteaptă să vii. Dacă îl cauţi, sigur îl vei găsi. 



Capitolul 28 


E ziua externării. îşi ia rămas-bun de la infirmiere. Clarei îi spune: 

— N-o să uit grija pe care mi-ai purtat-o. Mi-ar plăcea să cred că n-a fost doar un semr 
de bunătate. 

Clara nu răspunde; însă, din privirea ei directă, el ştie că are dreptate. 

Spitalul a pus la dispoziţie o maşină şi un şofer, ca să-l ducă la noua lui locuinţă din 
Blocurile Vestice; Eugenio s-a oferit să-l însoţească şi să-l ajute să se instaleze. Dar, dup; 
ce-au pornit, el îl roagă pe şofer să facă un ocol pe la Blocurile Estice. 

A 

— Nu pot face asta, răspunde şoferul. îmi depăşeşte atribuţiile. 

— Te rog, spune el. Trebuie să iau nişte haine. Cinci minute, nu mai mult. 

Şoferul acceptă fără tragere de inimă. 

— Ziceai că ai probleme cu şcoala puştiului tău, zice Eugenio, când maşina coteşte spre 
est. Ce probleme? 

— Autorităţile şcolare vor să mi-1 ia. Cu forţa, dacă e necesar. Vor să-l trimită înapoi le 
Punto Arenas. 

— La Punto Arenas! De ce? 

— Pentru că au făcut o şcoală la Punto Arenas anume pentru copiii pe care-i plictisesc 
poveştile despre Juan şi Marfa şi ce-au făcut ei la mare. Care se plictisesc şi îşi manifestă 
plictiseala. Copiii care nu se supun regulilor adunării şi scăderii, enunţate de profesorul 
lor. Regulilor făcute de om. Doi plus doi egal patru şi aşa mai departe. 

— Asta nu-i bine. Dar de ce nu vrea băiatul tău să facă socotelile aşa cum îi spune 
profesorul lui? 

— De ce s-o facă, dacă o voce lăuntrică îi spune că metoda profesorului nu este corectă? 

— Nu înţeleg. Dacă regulile sunt valabile pentru tine şi pentru mine, şi pentru oricine 
altcineva, de ce să nu fie valabile şi pentru el? Şi de ce le numeşti reguli făcute de om? 

— Pentru că doi şi cu doi pot foarte bine să facă trei sau cinci sau nouăzeci şi nouă. 
Dacă hotărâm astfel. 

— Dar doi şi cu doi fac patru. Doar dacă nu dai vreun sens ciudat, special, cuvântului 
fac. Poţi să numeri şi singur: unu doi trei patru. Dacă doi şi cu doi ar face trei, atunci totul 
s-ar prăbuşi în haos. Am putea fi în alt univers, cu alte legi fizice. în universul existent, 
doi şi cu doi fac patru. Este o lege universală, independentă de noi, nicidecum fixată de 
om. Chiar dacă tu şi cu mine am înceta să mai existăm, doi şi cu doi tot patru ar face. 

— Da, însă care doi şi care doi fac patru? Cel mai adesea. Eugenio, îmi vine să cred ce 
băiatul pur şi simplu nu înţelege cifrele, aşa cum nu le înţelege nici pisica ori câinele. D ar 
uneori sunt nevoit să mă întreb: Există cineva pe pământ pentru care numerele sunt mai 
reale? Cât am stat în spital, neavând altceva de făcut, am încercat un exerciţiu mental, 
anume să văd lumea prin ochii lui David. Pune un măr în faţa lui, şi el ce vede? Un măr 
nu un măr, ci doar un măr oarecare. Pune două mere în faţa lui. Ce vede? Un măr şi ur 
măr: nu două mere, nu acelaşi măr de două ori, ci un măr şi un măr. Şi vine senor Leon - 
senor Leon e profesorul lui de la clasă - şi îl întreabă: Câte mere, copile? Care e răspunsul? 
Ce e aia mere? Care e singularul al cărui plural este mere? Trei bărbaţi într-o maşină care 



se îndreaptă spre Blocurile Estice: care e singularul a cărui formă de plural ebărbaţi - 
Eugenio, sau Simon, sau prietenul nostru şoferul, al cărui nume nu-1 cunosc? Sunten 

.A. 

trei, sau suntem unu şi unu şi unu? Iţi ridici mâinile exasperat, şi înţeleg de ce. Unu cu 
unu cu unu fac trei, zici tu, şi sunt nevoit să-ţi dau dreptate. Trei bărbaţi într-o maşină: 
simplu. Dar David nu e de aceeaşi părere. El nu urmează aceiaşi paşi ca noi, atunci câne 
numără: unu pas doi pas trei. La el e ca şi când numerele ar fi insule plutind într-o mare 
uriaşă neagră, o mare de nimicnicie, şi de fiecare dată i s-ar cere să închidă ochii şi să se 
arunce în gol. Şi dacă o să cad? - asta se întreabă el. Şi dacă o să cad şi o să tot cad pentru 
totdeauna? Zăcând în pat, în miez de noapte, eram uneori gata să jur că şi eu cădeam - 
cădeam sub aceeaşi vrajă care pune stăpânire pe băiat. Dacă este atât de greu să alungi de 
la unu la doi, îmi spuneam eu, cum o să alung vreodată de la zero la unu ? De nicăieri până 
undeva: de fiecare dată părea să fie nevoie de un miracol. 

— E limpede că băiatul are o imaginaţie vie, cugetă Eugenio. Insule plutitoare. Dar < 
să-i treacă. Trebuie că provine dintr-un vechi sentiment de insecuritate. Nu poţi să nr 
observi ce tensiune există în el, cum îl cuprinde agitaţia fără niciun motiv. Există ceva din 
trecut în spatele acestei stări, ai habar? Părinţii lui se certau mult? 

— Părinţii lui? 

— Părinţii lui reali. Are vreo cicatrice, vreo traumă din trecut? Nu? Nu contează. Cân< 
va începe să se simtă mai sigur în lumea din jurul lui, când va începe să priceapă că 
universul - nu doar tărâmul numerelor, ci şi tot restul - este supus legilor, că nimic nu 
are loc întâmplător, o să-i vină mintea la cap şi o să se cuminţească. 

— Aşa a spus şi psihologul şcolii. Senora Otxoa. Când va ajunge să stea pe picioarele 
lui, când va accepta cine este, problemele de învăţare vor dispărea. 

— Sunt sigur că are dreptate. Dar va mai dura. 

— Poate. Poate. Dar dacă noi greşim şi el are dreptate? Dacă între unu şi doi nu exist; 
niciun pod, doar spaţiu gol? Şi dacă noi, care facem câte un pas cu atâta încredere, cădem 
prin spaţiu, doar că nu ştim asta, pentru că insistăm să stăm legaţi la ochi? Dacă acest 
băiat este singurul dintre noi care are ochi să vadă? 

— E ca şi cum ai spune: Dar dacă nebunii sunt de fapt sănătoşi la cap, şi sănătoşii la cap 
sunt de fapt nebunii Nu te supăra că ţi-o spun, Simon, dar asta e filosofie de doi bani. 
Unele lucruri sunt pur şi simplu adevărate. Un măr e un măr e un măr. Un măr şi încă ur 
măr fac două mere. Un Simon şi un Eugenio fac doi pasageri într-o maşină. Un copil m 
are probleme să înţeleagă asemenea enunţuri - un copil obişnuit. Nu are probleme, 
deoarece sunt adevărate, deoarece încă de la naştere suntem, ca să zic aşa, racordaţi la 
adevărul lor. Cât despre a te teme de spaţiile goale dintre numere, i-ai spus vreodată lui 
David că numărul numerelor este infinitul? 

— Nu numai o dată. N u există un ultim număr, i-am spus asta. N umerele continuă îr 
eternitate. Dar ce-are asta a face? 

— Există infinităţi bune şi infinităţi rele, Simon. Am mai vorbit noi despre infinităţi 
rele - îţi aminteşti? O infinitate rea este ca atunci când te pomeneşti într-un vis într-alt 
vis care e la rândul său într-un vis şi tot aşa la nesfârşit. Sau te pomeneşti într-o viaţă care 
e doar preludiul la o altă viaţă care nu e altceva decât un preludiu et cetera. Dar numerele 
nu sunt asa. Numerele constituie o infinitate bună. De ce? Pentru că, fiind infinite ca 

9 ' 



număr, ele umplu toate spaţiile universului, înghesuite unele în altele precum 
cărămizile. Prin urmare, suntem în siguranţă. Nu avem unde cădea. Spune-i ash 
băiatului. O să-l liniştească. 

— Aşa o să fac. Dar am cumva impresia că nu se va linişti. 

— Nu mă înţelege greşit, prietene. Nu sunt de partea sistemului de învăţământ. Sun 
de acord, pare foarte rigid, foarte învechit. In opinia mea, sunt multe de spus în favoarea 
unui sistem educaţional mai practic, mai vocaţional. David ar putea învăţa să fie 
instalator sau tâmplar, bunăoară. Pentru asta nu-ţi trebuie matematici superioare. 

— Sau docher. 

— Sau docher. A fi docher este o ocupaţie perfect onorabilă, după cum ştim amândoi. 
Nu, sunt de acord cu tine: tinerelul tău e tratat fără menajamente. Cu toate acestea 
profesorii au şi ei dreptate, nu crezi? Nu e vorba doar de a urma legile matematicii, e 
vorba şi de a învăţa să urmezi legile în general. Senora Ines este o doamnă foarte 
drăguţă, dar îl răsfaţă prea mult, se vede de la o poştă. D acă unui copil i se îngăduie toate 
toanele şi i se spune tot timpul că e special, dacă e lăsat să-şi facă singur regulile, cum îl 
taie capul, în cel fel de bărbat se va transforma? Poate că puţină disciplină în această 
etapă a vieţii lui nu-i va face niciun rău tânărului tău David. 

Deşi simte cea mai mare bunăvoinţă faţă de Eugenio, deşi este mişcat de 
disponibilitatea acestuia de a se împrieteni cu un coleg mai în vârstă, precum şi de 
gesturile sale de prietenie, cu toate că nu-1 învinovăţeşte câtuşi de puţin pentru 
accidentul de la docuri - vârât acolo, în faţa manetelor macaralei, el, unul, nu s-ar fi 
descurcat mai bine, n-a găsit în sufletul său puterea de a-1 plăcea pe omul acesta. I se 
pare că e afectat, mărginit, plin de sine. II supără foc felul în care şi-a permis să vorbească 
despre Ines. îşi păstrează totuşi cumpătul. 

— Există două şcoli de gândire. Eugenio, referitor la creşterea copiilor. Una spune ti 
trebuie să-i modelăm ca pe argilă, transformându-i în cetăţeni virtuoşi. Cealaltă spune că 
suntem copii o singură dată, că o copilărie fericită este fundamentul unei vieţi fericite 
mai târziu. Ines aparţine celei de-a doua şcoli; şi, deoarece ea e mama lui, deoarece 
legătura între un copil şi mama lui este sacră, eu o ascult pe ea. Prin urmare, nu, nu cred 
că mai multă disciplină în clasă îi va face bine lui David. 

Călătoresc mai departe în tăcere. 

La Blocurile Estice, îl roagă pe şofer să aştepte, în timp ce Eugenio îl ajută să coboari 
din maşină. împreună, urcă încet scările. Când ajung pe coridorul de la etajul doi, îi 
întâmpină o privelişte consternantă. In faţa apartamentului lui Ines stau două persoane, 
un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi în uniformă bleumarin. Uşa e deschisă; dinăuntru se 
aude vocea lui Ines, piţigăiată, mânioasă. 

— Nu! spune ea. Nu, nu, nu! N-aveţi niciun drept! 

Ceea ce-i împiedică pe străini să intre - vede asta când se apropie - este câinele, 
Bolivar, care s-a pus în prag, cu urechile pe spate - îşi arată colţii, mârâie încetişor, le 
urmăreşte fiecare mişcare, gata să sară. 

— Simon! îi strigă Ines. Spune-le oamenilor ăstora să plece. Vor să-l ducă pe Davii 
înapoi la şcoala aia de corecţie îngrozitoare. Spune-le că nu au niciun drept! 

El trage adânc aer în piept. 



— Nu aveţi niciun drept asupra băiatului, spune el, adresându-se femeii în uniformă, 
mică şi zglobie ca o păsăruică, în comparaţie cu colegul ei corpolent. 

— Eu l-am adus aici, la Novilla. Eu sunt tutorele lui. Eu sunt, din toate punctele d( 
vedere care contează, tatăl lui. Senora Ines - şi face un gest către Ines - este din toah 
punctele de vedere mama lui. Nu ne cunoaşteţi fiul aşa cum îl cunoaştem noi. Nu are 
niciun defect care să trebuiască să fie corectat. E un băiat sensibil, care are câteva 
dificultăţi în ce priveşte programa şcoală - nimic altceva. El vede capcane, capcane 
filosofice, acolo unde un copil obişnuit nu le vede. Nu puteţi să-l pedepsiţi pentru 
neînţelegeri filosofice. Nu puteţi să-l luaţi de acasă şi de lângă familia lui. Nu vom 
permite una ca asta. 

Discursul lui este urmat de o tăcere lungă. Din spatele câinelui ei de pază, Ines î 
aruncă femeii priviri bătăioase. 

— Nu vom permite una ca asta, repetă ea, într-un târziu. 

— Şi dumneavoastră, domnule? întreabă femeia, adresându-se lui Eugenio. 

— Senor Eugenio e un prieten, intervine Simon. A avut amabilitatea să mă însoţească 
de la spital. Nu are nicio treabă cu această situaţie încurcată. 

— David este un copil excepţional, spune Eugenio. Tatăl lui îi este devotat. Am văzul 
asta cu ochii mei. 

— Sârmă ghimpată! pufneşte Ines. Ce fel de delincvenţi aveţi în şcoala aia, de e nevoie 
de sârmă ghimpată ca să-i ţineţi înăuntru? 

— Sârma ghimpată e un mit, spune femeia. O pură născocire. N-am habar de unde c 
apărut. La Punto Arenas nu există sârmă ghimpată. Dimpotrivă, avem... 

— El a ieşit prin sârma ghimpată! o întrerupe Ines, ridicând din nou vocea. I-a rup 
hainele, i le-a făcut fâşii-fâşiuţe. Şi dumneavoastră aveţi tupeul să spuneţi că nu există 
sârmă ghimpată! 

— Dimpotrivă, politica noastră este a porţilor deschise, insistă femeia bărbăteşte. 
Copiii noştri sunt liberi să vină şi să plece. Nu există nici măcar yale la uşă. David, spune 
ne adevărul, există sârmă ghimpată la Punto Arenas? 

Acum, uitându-se mai atent, el vede că băiatul a fost prezent pe tot parcursul acestei 
altercaţii, pe jumătate pitit în spatele mamei lui, ascultând solemn şi sugându-şi degetul 
mare. 

— Chiar e acolo sârmă ghimpată? repetă femeia. 

— E sârmă ghimpată, spune încet băiatul. Am trecut prin sârmă ghimpată. 

Femeia clatină din cap, surâde a neîncredere. 

— David, spune ea încet, tu ştii şi ştiu şi eu că asta e o născocire. La Punto Arenas ni 
există sârmă ghimpată. Vă invit pe toţi să vedeţi cu propriii ochi. Putem urca în maşină şi 
pleca într-acolo chiar în clipa asta. Nu există sârmă ghimpată, nimic de acest fel. 

— N-am nevoie să văd cu ochii mei, spune Ines. Eu îl cred pe copilul meu. Dacă el zici 
că există sârmă ghimpată, atunci aşa e. 

— Dar este aşa? întreabă femeia, adresându-se băiatului. Este sârmă ghimpata 
adevărată, pe care o putem vedea cu ochii noştri, sau este sârma aia ghimpată pe care 
numai unii oameni o pot vedea şi atinge, anumiţi oameni cu o imaginaţie vie? 

— E adevărată. Asa este, zice băiatul. 

9 ' 



Se lasă tăcerea. 

— Prin urmare, asta e problema, zice femeia în cele din urmă. Sârmă ghimpată. Daci 
vă pot dovedi, senora, că nu există sârmă ghimpată, că băieţelul dumneavoastră 
născoceşte poveşti, îl lăsaţi să se ducă? 

— N-o să-mi puteţi dovedi aşa ceva, spune Ines. Dacă băiatul îmi zice că e sârme 
ghimpată, atunci eu îl cred, e sârmă ghimpată. 

— Şi dumneavoastră? întreabă femeia. 

— Şi eu îl cred, zice el, Simon. 

— Şi dumneavoastră, senor? 

Eugenio are un aer de stânjeneală. 

— Ar trebui să văd cu ochii mei, spune el în cele din urmă. Nu vă puteţi aştepta să mă 
pronunţ fără să fi văzut. 

— Ei, se pare că suntem într-un impas, zice femeia. Senora, uitaţi cum stă treaba. Aveţi 
două opţiuni: fie vă supuneţi legii şi ni-1 daţi pe copil în grijă, fie ne vedem obligaţi să 
chemăm poliţia. Ce variantă alegeţi? 

— Peste cadavrul meu o să-l luaţi, spune Ines. Se răsuceşte spre el: Simon! Fă ceva! 

El se uită la ea neputincios. 

— Ce trebuie să fac? 

— Nu e o despărţire permanentă, zice femeia. David poate veni acasă din două în două 
weekenduri. 

Ines păstrează o muţenie sumbră. 

El face o ultimă încercare: 

— Senora, vă rog să reflectaţi. Ceea ce propuneţi să faceţi va zdrobi inima unei mame. 
Şi pentru ce? Avem aici un copil care, din întâmplare, are propriile lui idei despre 
aritmetică, dintre toate lucrurile - nu istorie, nu limbă, ci umila aritmetică, idei pe care le 
va da uitării la un moment dat. Ce crimă face un copil dacă spune că doi plus doi egal 
trei? Cum va schimba asta ordinea socială? Şi pentru asta vreţi să-l smulgeţi de lângă 
părinţi şi să-l închideţi în spatele sârmei ghimpate. Un copil de şase ani! 

— Nu există sârmă ghimpată, repetă femeia răbdătoare. Iar copilul a fost repartizat Ic 
Punto Arenas nu pentru că nu ştie să facă socoteli, ci pentru că are nevoie de o îngrijire 
specială. Pablo, aşteaptă aici, se adresează ea însoţitorului ei tăcut. Aş dori să am o 
discuţie în particular cu acest domn. Iar către el: Senor, pot să vă rog să veniţi cu mine? 

Eugenio îl prinde de braţ, dar el se fereşte de tânăr. 

— Sunt în regulă, mulţumesc, atâta vreme cât nu trebuie să mă grăbesc. Femeii îi 

A 

explică: Abia am ieşit din spital. Un accident de muncă. încă mă resimt un pic. 

Se retrag mai încolo, pe palier. 

— Senor, spune femeia, cu voce joasă, vă rog să înţelegeţi, nu sunt un inspector şcolar 
din cei care-i dibuiesc pe chiulangii. Ca pregătire, sunt psiholog. Lucrez cu copiii la Punto 
Arenas. In perioada scurtă în care David a fost cu noi, înainte să fugă, mi-am asumai 
sarcina să-l observ îndeaproape. Pentru că - sunt de acord cu dumneavoastră - el e foarte 
mic ca să fie luat de acasă şi m-am temut să nu se simtă părăsit. Şi am văzut un copil 
dulce, foarte sincer, foarte direct, care nu se teme să vorbească despre sentimentele lui. Şi 
am mai văzut ceva. Am văzut cât de repede s-au ataşat de el ceilalţi băieţi, mai ales băieţii 



mai mari. Chiar şi cei mai duri dintre ei. Nu exagerez când vă spun că îl adoră. Voiau să- 
facă mascota lor. 

— Mascota lor? Singurul tip de mascotă pe care-1 ştiu eu este un animal pe care-] 
împodobeşti cu o ghirlandă şi-l duci de frânghie. Ce motiv de mândrie e să fii mascotă? 

— Era răsfăţatul lor, răsfăţatul tuturor. Ei nu înţeleg de ce a fugit. Sunt distruşi 
întreabă de el în fiecare zi. De ce vă spun asta, senor? Ca să înţelegeţi că, de la buri 
început, David şi-a găsit locul său în comunitatea noastră de la Punto Arenas. Punt( 
Arenas nu este ca o şcoală normală, unde un copil petrece câteva ore în fiecare zi, 
absorbind învăţătură, şi apoi se duce acasă. La Punto Arenas, profesorii, elevii ş: 
îndrumătorii întreţin legături foarte strânse între ei. Atunci de ce a fugit David, vă veţi 
întreba? Nu pentru că era nefericit, vă asigur. Ci pentru că are o inimă bună şi nu suporta 
gândul că senora Ines tânjea după el. 

— Senora Ines e mama lui, spune el. 

Femeia ridică din umeri. 

— D acă mai aştepta câteva zile, ar fi venit acasă, în vizită. N -o puteţi convinge pe soţia 
dumneavoastră să-i dea drumul? 

— Şi ce credeţi că ar trebui să fac ca s-o conving, senora? Aţi văzut-o. Ce formulă 
magică vă închipuiţi că posed ca să schimb opinia unei femei ca aceasta? N u, problema 
dumneavoastră nu este cum să-l luaţi pe David de la mama lui. Aveţi această putere. 
Problema dumneavoastră este că nu-1 puteţi ţine. Odată ce-şi va pune în cap să vină acasă 
la părinţii lui, va veni. Nu aveţi niciun mijloc să-l opriţi. 

— Va fugi din nou, atâta vreme cât crede că mama lui îl cheamă. De aceea vă rog să 
vorbiţi cu ea. Convingeţi-o că e spre binele lui să vină cu noi. Pentru că e spre binele lui. 

— N-o veţi convinge niciodată pe Ines că e spre binele copilului ei să fie luat de lângă 
ea. 


— Atunci măcar convingeţi-o să-l lase să plece fără lacrimi şi ameninţări, fără să-l 
bulverseze. Pentru că, într-un fel sau altul, el va fi obligat să vină. Legea e lege. 

— Aşa o fi, dar există considerente mai presus de supunerea în faţa legii, imperative 
mai înalte. 

— Serios? N-am de unde să ştiu. Mie îmi ajunge legea, mulţumesc. 



Capitolul 29 


Cei doi inspectori au plecat. Eugenio a plecat. Şoferul a plecat şi el, fără să-şi fi dus 
misiunea la îndeplinire. El a rămas cu Ines şi cu băiatul, deocamdată în siguranţă îr 
spatele uşii încuiate a vechiului său apartament. Bolivar, după ce şi-a încheiat rolul, s-a 
întors la locul său în faţa radiatorului, de unde urmăreşte totul cu aer gra\; şi, cu urechile 
ciulite, îl aşteaptă pe următorul intrus. 

— Ce-ar fi să ne aşezăm şi să analizăm situaţia calm toţi trei? sugerează el. 

Ines scutură din cap. 

— N-avem timp de discuţii. II sun pe Diego şi-i spun să vină să ne ia. 

— Să vă ia şi să vă ducă la La Residencia? 

— Nu. O să mergem cu maşina până când oamenii ăia n-o să ne mai poată ajunge. 

/'V 

Niciun plan pe termen lung, nicio schemă ingenioasă de a scăpa, asta e limpede. Ii este 
milă de ea, de femeia asta căpoasă, fără umor, căreia i-a dat peste cap viaţa de petreceri 
pe terenul de tenis şi de cocktailuri la orele apusului când i-a dat un copil; al cărei viitor 
nu mai înseamnă altceva decât să conducă fără ţintă, pe drumuri lăturalnice, până când li 
se va urî fraţilor ei, sau până când li se vor termina banii şi ea nu va mai avea de ales 
decât să se întoarcă şi să-şi predea preţioasa încărcătură. 

— Ce-ai zice, David, îl întreabă el, dacă te-ai întoarce la Punto Arenas o vreme să lt 
arăţi cât eşti de deştept, ajungând în fruntea clasei? Să le arăţi cum ştii să socoteşti mai 
bine decât oricare altul, cum te poţi supune regulilor şi că poţi să fii un băiat bun. După 
ce-au văzut asta, o să te lase să vii acasă, crede-mă. Şi atunci o să poţi duce din nou o viaţă 
normală, viaţa unui băiat normal. Cine ştie, poate că într-o bună zi vor pune o placă la 
Punto Arenas, în amintirea ta: Vestitul David a fost aici. 

— Pentru ce să fiu vestit? 

— O să trebuiască să aşteptăm şi să vedem. Poate vei fi un magician faimos. Poate ur 
matematician faimos. 

— Nu. Eu vreau să merg cu Ines şi Diego în maşină. Vreau să fiu ţigan. 

El se întoarce către Ines. 

— Te implor, Ines, mai gândeşte-te. Nu merge mai departe cu această soluţie 
necugetată. Trebuie să existe o variantă mai bună. 

Ines se ridică în picioare cât e ea de lungă. 

— Iar te-ai răzgândit? Vrei să-mi dau copilul pe mâna străinilor - să le dau lumina 
vieţii mele? Ce fel de mamă crezi că sunt? Iar către băiat: Du-te şi strânge-ţi lucrurile. 

— Le-am împachetat deja. Poate Simon să mă dea în leagăn înainte să plecăm? 

— Nu cred că pot să dau în leagăn pe nimeni, zice el, Simon. Nu mai am puterea de 
altădată, ştii asta. 

— Numa' puţin. Te rog. 

Coboară cu greu jos, la terenul de joacă. A plouat, leagănul e ud. II şterge cu mâneca. 

— Te împing de câteva ori, atât, zice el. 

Poate să împingă doar cu o singură mână; leagănul abia se mişcă. Dar băiatul pare 
fericit. 



— Acum e rândul tău, Simon, spune el. 

Uşurat, se aşază în leagăn şi-l lasă pe băiat să-l împingă. 

— Tu ce-ai avut, Simon, un tată sau un naş? îl întreabă băiatul. 

— Sunt foarte sigur că am avut un tată, care mă dădea în leagăn aşa cum mă dai tu 
acum. Toţi am avut taţi, e o lege a naturii, aşa cum ţi-am spus; din nefericire, unii dintre 
ei dispar sau se rătăcesc. 

— Tatăl tău îţi făcea vânt tare? 

— Până sus de tot. 


— Şi ai căzut? 

— Nu-mi amintesc să fi căzut vreodată. 

— Ce se întâmplă când cazi? 

— Depinde. Dacă ai noroc, te alegi cu un cucui. Dacă ai ghinion, ghinion mare, îţi poţ 
rupe un braţ sau un picior. 

— Nu, ce se întâmplă când cazi? 

— Nu înţeleg. Vrei să ştii cum e când cazi prin aer? 

— Da. E ca şi când zbori? 

— Nu, nicidecum. A zbura şi a cădea nu-i acelaşi lucru. Numai păsările pot să zboare 
noi, oamenii, suntem prea grei. 

— Dar măcar niţel, când eşti acolo sus, e ca şi când ai zbura, nu-i aşa? 

— Poate, dacă uiţi că de fapt cazi. De ce mă întrebi? 

Băiatul îi aruncă un zâmbet enigmatic. 

— De-aia. 

Pe scări se întâlnesc cu o Ines întunecată la chip. 

— Diego s-a răzgândit, zice ea. Nu mai vine. Ştiam că aşa o să se întâmple. Zice să luăn 
trenul. 

— Să luaţi trenul? încotro? Până la capătul liniei? Şi ce-o să faceţi când ajungeţi acolo, 
tu şi copilul, singuri? Nu. Telefonează-i lui Diego. Spune-i să aducă maşina. O să condu 
eu. N-am idee unde ne vom duce. Insă merg cu voi. 

— N-o să fie de acord. N-o să renunţe la maşină. 

— Nu e maşina lui. Vă aparţine la toţi trei. Spune-i că a avut-o destul, acum e rându 
tău. 

O oră mai târziu, apare Diego, morocănos, pus pe hartă. Dar Ines îi taie scur 
bombănelile. E încălţată cu ghete şi îmbrăcată cu palton, şi se poartă atât de autoritar, 
cum el n-a mai văzut-o niciodată. In timp ce D iego stă cu mâinile în buzunare, ea ridică o 
valiză grea pe capota maşinii şi o ancorează. Când vine băiatul, trăgând după el cutia cu 
obiecte găsite, ea clatină ferm din cap. 

— Trei obiecte, nimic mai mult, zice ea. Ceva mic. Alege. 

Băiatul alege mecanismul unui ceas stricat, o piatră cu o vână albă, un greiere mort 
într-un borcan şi iadeşul uscat al unui pescăruş. Calmă, ea ia osul între două degete şi-l 
aruncă. 

— Restul, la lada de gunoi. 

Băiatul se uită la ea trăsnit. 

— Ţiganii nu duc muzee cu ei, zice ea. 



în sfârşit, maşina e încărcată. El, Simon, urcă în spate cu mare grijă, urmat de băiat 
urmat de Bolivar care se instalează la picioarele lor. Conducând mult prea repede, Diegc 
o apucă pe drumul spre La Residencia, unde, fără un cuvânt, coboară, trânteşte portiera 
şi pleacă ţanţoş. 

— De ce e Diego atât de supărat? întreabă băiatul. 

— E obişnuit să fie prinţul, zice Ines. E obişnuit să i se facă pe plac. 

— Acum eu sunt prinţul? 

— Da, tu eşti prinţul. 

— Iar tu eşti regina, şi Simon regele? Suntem o familie? 

El şi Ines se uită unul la altul. 

— Un fel de familie, spune el. în spaniolă nu există un cuvânt potrivit pentru ceea ce 
suntem noi, prin urmare, hai să spunem că suntem familia lui David. 

Băiatul se aşază mai bine în locul său, cu un aer satisfăcut. 

Conducând încet - simte un ghiont de durere de câte ori schimbă viteza el lasă Ls 
Residencia în urmă şi începe să caute drumul principal spre nord. 

— Unde mergem? întreabă băiatul. 

— Spre nord. Ai o idee mai bună? 

— Nu, însă nu vreau să locuiesc într-un cort, ca în celălalt loc. 

— Belstar? De fapt, asta nu-i o idee rea. Putem merge la Belstar şi de acolo luăm ui 
vapor spre vechea noastră viaţă. Şi atunci se termină cu toate grijile noastre. 

— Nu, nu vreau viaţa veche, vreau o viaţă nouă! 

— Glumeam, băiatul meu. Stăpânul portului din Belstar n-ar lăsa pe nimeni să ia ur 
vapor înapoi, spre viaţa dinainte. E foarte strict în această privinţă. Fără întoarcere. Prir 
urmare, fie o viaţă nouă, fie viaţa pe care-o avem. Vreo sugestie, Ines, despre unde am 
putea găsi o viaţă nouă? Nu? Atunci să mergem înainte şi să vedem ce se mai întâmplă. 

Găsesc autostrada spre nord şi o urmează, întâi prin suburbiile industriale ale Novillei, 
apoi printr-o zonă rurală lăsată în paragină. Şoseaua începe să se strecoare printre munţi. 

— Vreau să fac caca, anunţă băiatul. 

— Nu te mai poţi tine? întreabă Ines. 

Nu. 

Nu au hârtie igienică, asta e. Ce-o mai fi uitat Ines să pună, în graba de-a o şterge? 

— îl avem pe Don Quijote în maşină? îl întreabă el pe băiat. 

Băiatul dă din cap că da. 

— Vrei să renunţi la o foaie din Don Quijote ? îl întreabă el pe băiat. 

Băiatul clatină din cap. 

— Atunci o să ai un funduleţ murdar. Ca ţiganii. 

— Poate folosi o batistă, spune Ines băţoasă. 

Opresc; merg mai departe. Lui începe să-i placă maşina lui Diego. Nu prea ai ce să vez 
la ea, se manevrează greoi, dar motorul pare solid, răspunde bine comenzilor. 

Din înălţimi coboară într-un ţinut colinar, acoperit de lăstăriş, gospodării risipite ici- 
colo, foarte diferit de întinderile nisipoase din partea de sud a oraşului. Pe porţiuni 
întinse de drum, maşina lor este singura care le străbate. 

Ajung într-un oraş numit Laguna Verde (de ce? - nu e nicio lagună), unde fac plinul 



Trece o oră, alţi cincizeci de kilometri, ajung la următorul oraş. 

— Se face târziu, spune el. Ar trebui să căutăm un loc unde să înnoptăm. 

O iau pe strada principală. Nu se vede niciun hotel. Se opresc la o benzinărie. 

— Unde putem găsi cel mai apropiat loc de cazare? îl întreabă el pe tipul de la pompă. 

Omul se scarpină în cap. 

— Dacă vreţi hotel, trebuie să mergeţi până la Novilla. 

— De acolo venim. 

— Atunci, nu ştiu, zice pompistul. De obicei, oamenii campează sub cerul liber. 

Se reîntorc la autostradă, în întunericul tot mai adânc. 

— O să fim ţigani în seara asta? întreabă băiatul. 

— Ţiganii au rulote, răspunde el. Noi nu avem rulotă, doar maşinuţa asta ticsită. 

— Ţiganii dorm sub garduri, spune băiatul. 

— Prea bine. Anunţă-mă când vezi un gard. 

N-au hartă. Habar n-are ce se află în faţa lor. îşi continuă călătoria în tăcere. 

El se uită peste umăr. Băiatul a adormit, cu braţele în jurul grumazului lui Bolivar. El s( 
uită în ochii câinelui. Păzeşte-l, îi spune el, fără să scoată un cuvânt. Chihlimbarul 
îngheţat al ochilor îi întoarce privirea, fără să clipească. 

Ştie că dulăul nu-1 place. Dar poate că nu-i place de nimeni; poate că în inima lui nu are 
capacitatea de a plăcea pe cineva. Oricum, ce contează plăcutul, iubitul, în comparaţie cu 
faptul de a fi credincios? 

— A adormit, îi spune el lui Ines, vorbind încet. Apoi: îmi pare rău că a trebuit să vir 
cu tine. Ai fi preferat să vină fratele tău, nu-i aşa? 

Ines ridică din umeri: 

— Am ştiut dintotdeauna că o să mă lase baltă. Cred că e cel mai egoist om de pe lume. 

E pentru prima oară că o aude criticându-şi un frate în prezenţa lui, prima oară că îi ia 

lui partea. 

— Ajungi să fii foarte egoist când locuieşti în La Residencia, continuă ea. 

El aşteaptă ca ea să mai zică ceva - despre La Residencia, despre fraţii ei, dar ea a zis ce- 
a avut de zis. 

— N-am îndrăznit niciodată să te întreb, spune el: De ce l-ai acceptat pe băiat? In ziue 
în care ne-am întâlnit ai părut să ne antipatizezi profund. 

— A fost prea brusc, prea am fost luată prin surprindere. Aţi apărut din senin. 

— Toate darurile mari vin din senin. Ar trebui să ştii asta. 

Aşa e? Chiar vin din senin darurile mari? Ce-a fost în mintea lui să spună una ca asta? 

— Tu chiar îţi închipui, zice Ines (iar el nu poate să nu audă sentimentul din spatele 
cuvintelor), chiar îţi închipui că nu îmi doream un copil? Cum crezi că era să stau închisă 
tot timpul la La Residencia? 

Acum poate da un nume sentimentului: amărăciune. 

— N-am habar cum era. N-am priceput niciodată ce-i cu La Residencia asta sau cum aţ 
ajuns să locuiţi acolo. 

Ea nu aude întrebarea sau nu socoteşte că merită să răspundă. 

— Ines, zice el, te întreb pentru ultima oară: Eşti sigură că asta vrei să faci - să fugi de 
viaţa pe care o cunoşti, şi totul din cauză că băiatul nu se înţelege cu profesorul? 



Ea tace. 

— Asta nu-i viaţă pentru tine, o viaţă de fugă, insistă el. Nu e nici pe gustul meu. Câl 
despre băiat, o să fie un fugar, o vreme. Mai devreme sau mai târziu, pe măsură ce creşte, 
va trebui să se împace cu societatea. 

Ea strânge din buze. Priveşte furioasă înainte, în întuneric. 

— Gândeşte-te la asta, încheie el. Gândeşte-te bine. Dar, orice vei decide, fii sigură d 
eu - se opreşte, se împotriveşte cuvintelor care vor să iasă, eu te voi urma până la capătul 
pământului. 

— Nu vreau să sfârşească aşa ca fraţii mei, spune Ines, vorbind atât de încet încât e] 
trebuie să-şi încordeze auzul ca să-i prindă vorbele. Nu vreau să ajungă funcţionar sau un 
învăţător aşa ca senor Leon. Vreau să facă ceva din viaţa lui. 

— Sunt sigur că va face. Este un copil excepţional, cu un viitor excepţional. Amândoi 
ştim asta. 

j 

Farurile prind în lumina lor un indicator la marginea drumului. Cabanas 5 km. Curând 
după aceea, încă un indicator: Cabanas 1 km. 

Cabanas în chestiune sunt aşezate mai departe de drum, în beznă totală. Găsesc 
recepţia; el coboară din maşină, bate la uşă. Deschide o femeie în capot, cu o lanternă în 
mână. D e trei zile li s-a tăiat curentul, îi informează ea. N u e lumină, nu se închiriază nici 
cabanas. 

Ines spune: 

— Avem un copil în maşină. Suntem frânţi. Nu putem să conducem toată noaptea. Ni 
aveţi nişte lumânări pe care să le folosim? 

El se duce la maşină, îl scutură uşor pe copil. 

— E timpul să te trezeşti, scumpete. 

Intr-o singură clipă fluidă, câinele se ridică şi se strecoară afară din maşină. Umerii lui 
grei îl împing pe el la o parte ca pe un pai. 

Băiatul se freacă somnoros la ochi. 


— Am ajuns? 

— Nu, nu încă. Ne oprim peste noapte. 

La lumina lanternei, femeia îi duce la cea mai apropiată dintre ca ba nas. Utilată sumar, 
dar cu două paturi. 

— O luăm, zice Ines. Putem mânca undeva? 

— Cabanas sunt cu autoaprovizionare, zice femeia. Aveţi aragaz acolo. Face semn cu 
lanterna în direcţia aragazului. Nu v-aţi adus nimic de mâncare? 

— Avem nişte pâine şi suc de fructe pentru copil, zice Ines. N-am avut timp de 
cumpărături. Putem cumpăra ceva de mâncare de la dumneavoastră? Nişte cotlete sau 
cârnati? Dar nu peste. Copilul nu mănâncă peste. Si nişte fructe. Si orice resturi aveţi 
pentru câine. 

— Fructe! exclamă femeia. N-am mai văzut fructe de nu ştiu când. Dar veniţi să veden 

9 9 

ce putem găsi. 

Cele două femei pleacă, lăsându-i pe ei în întuneric. 

— Eu mănânc peşte, zice băiatul, dar să nu aibă ochi. Ines se întoarce cu o conservă de 
fasole, o conservă cu ceva ce pe etichetă se numeşte cârnaţi de cocktail în aspic, şi o 



lămâie, precum şi o lumânare şi chibrituri. 

— Şi Bolivar? întreabă băiatul. 

— Bolivar va trebui să mănânce pâine. 

— Poate să mănânce cârnatul meu, zice băiatul. Nu-mi plac cârnaţii. 

Mănâncă o cină frugală la lumina lumânării, şezând unii lângă alţii pe pat. 

— Spală-te pe dinţi, apoi la culcare, spune Ines. 

— Nu sunt obosit, zice băiatul. Putem să ne jucăm de-a ceva? Putem să jucăm „Adevă 
sau urmări". 

E rândul lui să se împotrivească: 

— Mulţumesc, David, dar mi-au ajuns urmările pe ziua de azi. Am nevoie de odihnă. 

— Atunci pot să deschid cadoul de la senor Daga? 

— Ce cadou? 

— Senor Daga mi-a dat un cadou. A zis că trebuie să-l deschid la ananghie. Acun 
suntem la ananghie. 

— Senor Daga i-a făcut un cadou. Să-l ia cu el, zice Ines, evitându-i privirea. 

— Suntem la ananghie, aşa că pot să-l deschid? 

— Nu suntem cu adevărat la ananghie acum, ananghia adevărată abia urmează, spune 
el, dar bine, deschide-1. 

Băiatul dă fuga la maşină şi se întoarce cu o cutie de carton, pe care-o rupe şi o 
deschide. Conţine o robă de satin negru. O scoate de acolo şi o desface. Nu e robă, e c 
mantie cu glugă. 

— E şi-un bilet, spune Ines. Citeşte-1. 

Băiatul aduce hârtia mai aproape de lumânare şi citeşte: Iată mantia vrăjită a 
invizibilităţii. Cine o va purta va umbla prin lume nevăzut. 

— V-am zis eu? strigă el, ţopăind de surescitare. V-am zis că senor Daga se pricepe h 
magie! (Se înfăşoară în mantie. E prea largă.) Mă vezi, Simon? Sunt invizibil? 

— Nu chiar. Nu încă. Nu ai citit tot biletul. Ascult ^Instrucţiuni pentru purtător. Ca sa 
ajungă la invizibilitate, purtătorul îşi pune mantia în faţa unei oglinzi, apoi dă foc pulberii 
magice şi rosteşte formula secretă. La care trupul pământesc va dispărea în oglindă, lăsând în 
urmă doar spiritul căruia nu i se poate lua urma. 

El se răsuceşte spre Ines: 

— Ce zici, Ines? Să-l lăsăm pe tânărul nostru prieten să-şi pună mantia invizibilităţii ş 
să rostească formula secretă? Dacă dispare în oglindă şi nu se mai întoarce niciodată? 

— Poţi purta mantia mâine, decide Ines. E prea târziu acum. 

— Nu! se împotriveşte băiatul. O s-o port acum! Unde e pulberea magică? Caută îi 
cutie, scoate un borcan de sticlă. Asta e pulberea magică, Simon? 

Deschide borcanul, adulmecă pulberea argintie. Niciun miros. 

Pe peretele cabanei, o oglindă înaltă, plină de scârnă de muşte. El îl pune pe băiat în 
faţa oglinzii, îi încheie mantia cu nasturii de la gât. Mantia cade în falduri grele în jurul 
picioarelor băiatului. 

— Poftim: ţine lumânarea în mână. Ţine pulberea magică în cealaltă. Eşti pregătit cr 
formula secretă? 

Băiatul dă din cap. 



— Prea bine. Presară pulberea peste flacăra lumânării şi rosteşte formula. 

— Abracadabra, spune băiatul şi presară pulberea. Aceasta cade pe podea într-o 
ploaie scurtă. Sunt invizibil? 

— Nu încă. Mai încearcă nişte pulbere. 

Băiatul vâră flacăra lumânării în borcan. Urmează o erupţie de lumină uriaşă, apoi 
întuneric deplin. Ines ţipă; el însuşi se fereşte, orbit. Câinele se pune pe lătrat, ca ur 
apucat. 

— Mă vedeţi? se aude vocea băiatului, firavă, nesigură. Sunt invizibil? 

Nimeni nu rosteşte un cuvânt. 

— Eu nu văd, zice băiatul. Salvează-mă, Simon. 

Pe pipăite, ajunge la băiat, îl ridică de jos, dă mantia la o parte cu piciorul. 

— Nu văd, zice băiatul. Mă doare mâna. Am murit? 

— Nu, bineînţeles că nu. Nu eşti nici invizibil, nici mort. (Pipăie pe jos, găseşte 
lumânarea, o aprinde.) Arată-mi mâna. N-ai nimic la mână. 

— Doare. 

Băiatul îşi suge degetele. 

— Te-oi fi ars. Mă duc să văd dacă doamna mai e trează. Poate îmi dă nişte unt, sa 
calmăm arsura. 

1-1 dă pe băiat lui Ines în braţe. Ea îl îmbrăţişează, îl sărută, îl întinde pe pat, î 
fredonează încetişor la ureche. 

— E întuneric, zice băiatul. Nu văd nimic. Sunt în oglindă? 

— Nu, scumpul meu, zice Ines, nu eşti în oglindă, eşti cu mama ta şi totul o să fie bine. 
(Se întoarce spre el, Simon.) Adu un doctor! şuieră ea. 

— Trebuie să fi fost pulbere de magneziu, zice el. Nu înţeleg cum a putut prietenul tău 
Daga să-i dea unui copil un asemenea cadou periculos. Dacă-i pe-aşa - devine el maliţios, 
fără să vrea, sunt multe pe care nu le înţeleg în privinţa prieteniei tale cu individul ăla. Şi 
te rog, potoleşte câinele - m-am săturat de lătratul lui dement. 

— Nu te mai văicări atâta! Fă ceva! Senor Daga nu te priveşte. Du-te! 

El iese din cabana, urmează raza lunii până la biroul senorei. Ca un cuplu căsătorit de 


multă vreme, se gândeşte el. Nu ne-am culcat niciodată împreună, nici măcar nu ne-am 
sărutat, dar ne certăm ca şi când am fi căsătoriţi de ani de zile! 



Capitolul 30 


Copilul doarme profund, dar, când se trezeşte, e limpede că vederea îi este încă 
afectată. Băiatul descrie raze de lumină verde care îi traversează câmpul vizual, cascade 
de stele. Departe de a fi neliniştit, pare vrăjit de aceste manifestări. 

El bate la uşa senorei Robles. 

— Am avut un accident noaptea trecută, îi spune el. Fiul nostru trebuie consultat de uri 
medic. Unde este cel mai apropiat spital? 

— Novilla. Putem chema o ambulanţă, dar va trebui să vină din Novilla. Mai iutt 
ajungeţi dumneavoastră dacă îl duceţi cu maşina. 

— Novilla e cam departe. Nu există niciun medic în apropiere? 

— E un cabinet medical în Nueva Esperanza, cam la şaizeci de kilometri de-aici. Vi 
caut adresa. Bietul copil! Ce s-a întâmplat? 

— S-a jucat cu material inflamabil care a luat foc şi lumina puternică l-a orbit. Am 
crezut că vederea o să-i revină până dimineaţa, dar nu i-a revenit. 

Senora Robles ţâţâie compătimitor. 

— Vin eu să văd ce are, zice ea. 

O găsesc pe Ines nerăbdătoare să plece. Băiatul sade pe pat, purtând mantia neagră 
ţinând ochii închişi, cu un zâmbet pierdut pe buze. 

— Senora Robles zice că e un doctor la o oră de mers cu maşina de-aici, anunţă el. 

Senora Robles îngenunchează cu greu în faţa băiatului. 

— Scumpete, tatăl tău spune că nu poţi să vezi. E adevărat? Nu poţi să vezi? 

Băiatul deschide ochii. 

— Te văd pe tine, zice. Ai stele care-ţi ies din păr. Dacă închid ochii - şi închide ochii, 
pot să zbor. Pot să văd toată lumea. 

— E minunat că poţi vedea întreaga lume, zice senora Robles. Poţi s-o vezi pe sort 
mea? Locuieşte în Margueles, lângă Novilla. Numele ei e Rita. Arată ca mine, doar că 
mai tânără şi mai drăguţă. 

Băiatul se încruntă de concentrare. 

— Nu o văd, zice el într-un târziu. Mă doare mâna prea tare. 

— Şi-a ars degetele aseară, explică el, Simon. Voiam să vă cer nişte unt, să-i pun pe 
arsură, dar era târziu şi n-am vrut să vă trezesc. 

— Mă duc să aduc nişte unt. Aţi încercat să-i spălaţi ochii cu sare? 

— Este genul de orbire cu care te alegi când priveşti în soare. Sarea nu va avea efect. 
Ines, eşti gata de plecare? Senora, cât vă datorăm? 

— Cinci reali pentru căsuţă şi doi pentru alimentele de aseară. Doriţi nişte cafea, 
înainte de plecare? 

— Mulţumim, dar nu avem timp. 

El îl ia pe băiat de mână, dar băiatul şi-o trage. 

— Nu vreau să plec, spune el. Vreau să rămân aici. 

— Nu putem rămâne. Trebuie să te duc la doctor şi senora Robles trebuie să cureh 
cabana pentru următorii ei oaspeţi. 



Băiatul îşi încrucişează braţele strâns, refuză să se urnească. 

— Uite cum facem, zice senora Robles. Tu te duci la doctor si, când vă întoarceţi, tu s 
părinţii tăi puteţi veni să staţi din nou cu mine. 

— Ei nu sunt părinţii mei şi nu ne mai întoarcem. Mergem spre o viaţă nouă. Vrei să vi 
cu noi, spre viaţa cea nouă? 

— Eu? Nu cred, scumpete. E drăguţ din partea ta să mă inviţi, dar am prea mulh 
lucruri de făcut aici, şi oricum sufăr de rău de maşină. Unde vă duceţi ca să găsiţi viaţa 
asta nouă? 

— în Estell... în Estrellita del Norte. 

Senora Robles clatină din cap cu un aer de îndoială. 

— Nu prea cred să găsiţi cine ştie ce viaţă nouă în Estrellita. Am prieteni care s-ar 
mutat acolo, iar ei spun că este cel mai plicticos loc din lume. 

Ines intervine: 

— Haide, îi ordonă ea băiatului. Dacă nu vii singur, te duc pe sus. Număr până la trei 
Unu. Doi. Trei. 

Fără un cuvânt, băiatul se ridică şi, săltând poala mantiei, se târâie pe potecă, până la 
maşină. Cu buzele ţuguiate a îmbufnare, se urcă la locul lui de pe bancheta din spate. 
Câinele sare fără probleme lângă el. 

— Poftim untul, zice senora Robles. Unge-te pe degetele care te dor şi înveleşte-le cu c 
batistă. Arsura va trece curând. Şi uite şi o pereche de ochelari de soare, pe care soţul 
meu nu-i mai foloseşte. Poartă-i până ţi se vindecă ochii. 

/'V 

Ii pune ochelarii pe nas. Sunt mult prea mari, dar el nu-i scoate. 

Fac semne de rămas-bun cu mâna şi pornesc la drum, spre nord. 

— N-ar trebui să le spui oamenilor că nu suntem părinţii tăi, îi spune el, Simon. îr 
primul rând, nu este adevărat. în al doilea rând, pot să creadă că te răpim. 

— Nu-mi pasă. Nu-mi place de Ines. Nu-mi place de tine. Nu-mi plac decât fraţi 
Vreau să am fraţi. 

— Azi eşti în toane rele, zice Ines. 

Băiatul n-o ia în seamă. Prin ochelarii întunecaţi ai senorei, se uită în soare, bine înăltal 
deasupra liniei munţilor albaştri din depărtare. 

Se zăreşte un indicator: Estrellita del Norte 475 km. Nueva Esperanza 50 km. Lângă 
indicator, stă un autostopist, un tânăr care poartă un poncho verde-măsliniu, cu un 
rucsac la picioare, arătând foarte singur în peisajul pustiu. El încetineşte. 

— Ce faci? întreabă Ines. N-avem timp să luăm cu noi străini. 

— Pe cine luăm? vrea să ştie băiatul. Despre cine vorbeşti? 

— Pe unul care vrea să fie luat cu maşina, zice Ines. N-avem loc în maşină. Si n-avem 
vreme. Trebuie să te duc la doctor. 

— Nu! Dacă nu opriţi, sar din maşină! şi deschide portiera din dreptul lui. 

El, Simon, pune brusc frână şi opreşte motorul. 

— Niciodată să nu mai faci aşa ceva! Poţi să cazi şi să mori. 

— Nu-mi pasă! Vreau să merg în viaţa cealaltă! Nu vreau să fiu cu tine şi Ines! 

Se lasă o tăcere împietrită. Ines se uită fix la drumul din faţa lor. 

— Habar n-ai ce vorbeşti, şopteşte ea. 



Scrâşnet de paşi şi un chip bărbos se iveşte la geamul şoferului. 

— Mulţumesc! gâfâie străinul. Deschide cu o smucitură portiera din spate. Salutare 
tinere! zice, apoi îngheaţă când câinele întins pe banchetă, lângă băiat, îşi înalţă capul şi 
mârâie înfundat. Ce câine uriaş! zice. Cum îl cheamă? 

— Bolivar. E un alsacian. Taci, Bolivar! 

Incolăcindu-şi braţele în jurul câinelui, băiatul izbuteşte să-l dea jos de pe banchetă. 
De voie, de nevoie, câinele se întinde pe jos, la picioarele lui. Străinul îi ia locul; maşina 
se umple deodată de mirosul acru al hainelor nespălate. Ines coboară geamul din dreptul 
ei. 


— Bolivar, repetă tânărul. Un nume neobişnuit. Iar pe tine cum te cheamă? 

— Eu n-am nume. Eu încă trebuie să-l primesc pe-al meu. 

— Atunci o să te numesc senor Anonimo, îi zice tânărul. Salutare, senor Anonimo, ev 
sunt Juan. (întinde mâna, dar băiatul o ignoră.) De ce porţi mantie? 

— E vrăjită. Mă face invizibil. Sunt invizibil. 

El îl întrerupe: 

— David a avut un accident, îl ducem la doctor. Mă tem că te putem duce numai până 
la Nueva Esperanza. 

— In regulă. 

— Mi-am ars mâna, zice băiatul. Mergem să luăm medicamente. 

— Te ustură? 


— Da. 

— îmi plac ochelarii tăi. Mi-ar plăcea să am asemenea ochelari. 

— Pot să ţi-i dau, dacă vrei. 

După o călătorie prin dimineaţa rece, în remorca unui camion care ducea cherestea, 
pasagerul lor se bucură de căldura şi confortul maşinii. Din pălăvrăgeala lui rezultă că 
lucrează în domeniul tipăriturilor şi se îndreaptă spre Estrellita, unde are prieteni şi 
unde, dacă e să dea crezare veştilor, va găsi mult de muncă. 

Când coteşte spre Nueva Esperanza, el opreşte maşina ca să-l lase pe nou-venit se 
coboare. 

— Am ajuns la doctor? întreabă băiatul. 

— încă nu. Aici ne despărţim de prietenul nostru. El îşi continuă călătoria spre nord. 

— Nu! Trebuie să rămână cu noi! 

El se adresează lui Juan: 

— Te putem lăsa aici, sau poţi veni cu noi până în oraş. Tu alegi. 

— Vin cu voi. 

Găsesc uşor cabinetul medical. Doctorul Garda e plecat la o vizită la domiciliu, î 
informează asistenta, dar sunt poftiţi să aştepte. 

— Mă duc să caut ceva de mâncare, zice Juan. 

— Nu, să nu pleci, zice băiatul. O să te pierzi. 

— Nu mă pierd, spune Juan. Mâna lui e pe mânerul uşii. 

— Stai, aşa îţi poruncesc eu! se răsteşte băiatul. 

— David! îl admonestează el, Simon. Ce te-a apucat? Nu aşa se vorbeşte unui străin! 

— Nu e străin. Şi nu-mi spune David. 



— Dar cum să-ţi spun atunci? 

— Trebuie să-mi spui pe numele meu adevărat. 

— Şi care e acesta? 

Băiatul tace. 

El i se adresează lui Juan: 

— Du-te liniştit şi explorează. Ne întâlnim aici. 

— Nu, cred că am să rămân, zice Juan. 

Doctorul apare, un bărbat scund, voinic, cu un aer energic şi o coamă de păr argintiu. 
Se uită la ei, prefăcându-se alarmat. 

— Ce-i asta? Şi un câine, pe deasupra! Ce pot face pentru toţi? 

— Mi-am ars mâna, zice băiatul. Doamna a pus unt pe ea, dar încă mă ustură. 

— Ia să văd... Da, da... trebuie să fie dureros. Vino în cabinet, să vedem ce putem face. 

— Domnule doctor, nu din pricina mâinii suntem aici, spune Ines. Am avut ur 
accident aseară, cu un foc, iar acum fiul meu nu mai vede bine. Vreţi, vă rog, să-i 
examinaţi ochii? 

— Nu! strigă băiatul, ridicându-se ca s-o înfrunte pe Ines. 

Câinele se ridică şi el, traversează lipăind încăperea, îşi ocupă locul lângă băiat. 

— Vă tot spun, văd, voi nu mă vedeţi pe mine, din pricina mantiei de invizibilitate. Me 
face nevăzut. 

— Pot să mă uit? întreabă doctorul Garcia. Mă lasă paznicul tău? 

Băiatul îşi pune mâna pe zgarda câinelui, pentru a-1 înfrâna. 

Doctorul ridică ochelarii de soare de pe nasul băiatului. 

— Mă vezi acum? îl întreabă el. 

— Eşti mic, mic, cât o furnică, şi-ţi fluturi braţele şi spui: Mă vezi acum ? 

— Aha, pricep. Eşti invizibil şi niciunul dintre noi nu te poate vedea. Dar ai şi o mâne 
rănită, care, din întâmplare, nu e invizibilă. Aşa că tu şi cu mine mergem în cabinet şi o 
să mă laşi să mă uit la mâna ta - o să mă laşi să mă uit la partea ta vizibilă, bine? 

— Bine. 

— Să vin şi eu? întreabă Ines. 

— Puţin mai încolo, zice doctorul. întâi fiul dumneavoastră si cu mine trebuie să 
vorbim între patru ochi. 

— Bolivar trebuie să vină cu mine, zice băiatul. 

— Bolivar poate veni cu tine atâta vreme cât se poartă frumos, zice doctorul. 

— De fapt, ce-a păţit fiul vostru? întreabă Juan, când rămân singuri. 

— Numele lui e David. S-a jucat cu magneziu, acesta a luat foc, iar flacăra l-a orbit. 

— Zice că nu îl cheamă David. 

— Zice multe lucruri. Are o imaginaţie bogată. David e numele care i s-a dat la Belstar 
Dacă vrea să-şi ia alt nume, n-are decât. 

— Aţi venit pe la Belstar? Şi eu am venit tot pe acolo. 

— Atunci ştii cum funcţionează sistemul. Numele pe care le folosim sunt numele ce ni 
s-au dat acolo, dar la fel de bine ni se puteau da şi numere. Numere, nume - la fel de 
arbitrare, la fel de întâmplătoare, la fel de lipsite de importanţă. 

— De fapt, nu există numere la întâmplare, spune Juan. îmi zici: „Gândeşte-te la ur 




număr la întâmplare", şi eu spun „96 513", pentru că ăsta e primul număr care-mi vine în 
minte, dar nu e chiar întâmplător, e numărul meu de la Asistencia sau vechiul meu 
număr de telefon sau ceva de genul ăsta. In spatele unui număr e mereu o motivaţie. 

— Prin urmare, şi tu eşti un mistic al numerelor! Tu şi David ar trebui să întemeiaţi c 
şcoală împreună. Tu poţi preda cauzele secrete din spatele numerelor, iar el poate să-i 
înveţe pe oameni cum să treacă de la un număr la altul fără să cadă într-un vulcan. 
Bineînţeles că nu există numere la întâmplare în ochii lui Dumnezeu. Dar noi nu trăim în 
ochii lui Dumnezeu. In lumea în care trăim noi, există numere la întâmplare şi nume la 
întâmplare, şi evenimente la întâmplare, cum ar fi, bunăoară, să ţi se întâmple să fii luat 
de o maşină în care se află un bărbat şi o femeie, şi un băiat pe nume David. Şi un câine. 
Care a fost cauza secretă din spatele evenimentului, ei? 

înainte ca Juan să apuce să răspundă tiradei lui, uşa cabinetului se deschide brusc. 

— Vă rog să poftiţi, zice doctorul Garda. 

El şi Ines intră. Juan ezită, dar vocea tânără şi clară a băiatului răsună dinăuntru: 

— El e fratele meu, şi el trebuie să vină. 

Băiatul şade pe marginea canapelei doctorului. Cu un zâmbet de încredere senină pe 
buze, cu ochelarii întunecaţi cocoţaţi pe creştet. 

— Am avut o discuţie bună, lungă, prietenul meu şi cu mine, spune doctorul Garda. 
Mi-a explicat cum de se face că el este invizibil pentru noi, iar eu i-am explicat cum se 
face că el ne vede ca pe nişte insecte care îşi agită antenele în văzduh, în timp ce el zboară 
în înalt. I-am spus că am prefera să ne vadă aşa cum suntem în realitate, şi nu ca pe nişte 
insecte, iar în replică el mi-a spus că, atunci când va fi din nou vizibil, i-ar plăcea să-l 
vedem asa cum e el cu adevărat. Am redat corect conversaţia noastră, tinere? 

Băiatul dă din cap. 

— Tânărul nostru prieten mai spune că dumneavoastră - şi se uită plin de înţeles la el, 
Simon - nu sunteţi tatăl lui real, iar dumneavoastră - şi se răsuceşte spre Ines - nr 
sunteţi mama lui reală. Nu vă cer să vă apăraţi. Am şi eu familie, ştiu că uneori copiii 
spun bazaconii. Cu toate acestea, e ceva ce aţi dori să-mi spuneţi? 

— Eu sunt mama lui adevărată, zice Ines, şi îl salvăm de la a nu fi trimis la o şcoală de 
reeducare, unde va fi transformat într-un infractor. 

Spunând ceea ce a avut de spus, ea strânge buzele şi priveşte sfidător. 

— Şi ochii lui, domnule doctor? se interesează el, Simon. 

— N-are nimic la ochi. Am făcut un consult medical şi i-am testat vederea. Ca organe 
ale vederii, ochii lui sunt perfect normali. Cât despre mână, i-am pus o pomadă. Arsura 
nu e serioasă, se va ameliora într-o zi sau două. Acum permiteţi-mi să întreb: să-mi fac 
griji din pricina poveştii pe care mi-o spune tânărul acesta? 

El se uită la Ines: 

— Ar trebui să ţineţi cont de orice spune băiatul. Dacă zice că vrea să ne fie luat şi dus 
înapoi la N ovilla, atunci duceţi-1 înapoi la N ovilla. E pacientul dumneavoastră, în grij £ 
dumneavoastră. El se întoarce către băiat: Asta vrei, David? 

Băiatul nu răspunde, ci îi face semn să se apropie. Ţinându-şi mâna căuş, băiatul îi 
şopteşte la ureche. 

— Domnule doctor, David mă informează că nu vrea să se întoarcă la Novilla, dar vrei 



să ştie dacă veţi veni cu noi. 

— Să vin unde? 

— In nord, la Estrellita. 

— La viaţa cea nouă, zice băiatul. 

— Şi cum rămâne cu pacienţii mei de aici, din Esperanza, care depind de mine? Cine se 
va îngriji de ei, dacă îi las de izbelişte, doar ca să am grijă de tine? 

— Nu e nevoie să ai grijă de mine. 

Doctorul Garda îi aruncă lui Simon o privire uluită. Trage adânc aer în piept. 

— David vă sugerează să vă abandonaţi profesia şi să veniţi în nord, cu noi, să începeţi 
o viaţă nouă. Şi ar fi spre binele dumneavoastră, nu al lui. 

Doctorul Garda se ridică. 

— Aha, înţeleg! E foarte generos din partea ta, tinere, să mă incluzi în planurile tale. 
Dar viaţa pe care o am aici, în Esperanza, este suficient de fericită şi împlinită. Nu am de 
ce să fiu salvat, mulţumesc. 

Sunt din nou în maşină, îndreptându-se spre nord. Băiatul este într-o dispoziţie 
exuberantă, a uitat de mâna vătămată. Flecăreşte cu Juan, se luptă cu Bolivar pe banchete 
din spate. Juan intră şi el în joc, deşi se cam fereşte de câine, care încă nu l-a acceptat. 

— Ţi-a plăcut de doctorul Garda? îl întreabă el, Simon. 

— E-n regulă, zice băiatul. Are păr pe degete, parcă-i vârcolac. 

— De ce ai vrut să vină cu noi la Estrellita? 

— De-aia. 

— Nu poţi invita chiar orice străin pe care-1 întâlneşti să vină cu noi, zice Ines. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu e loc în maşină. 

— E loc. Bolivar poate să stea la mine în braţe, nu-i aşa, Bolivar? 

Pauză. 

— Ce-o să facem când o să ajungem la Estrellita? 

— Mai e mult până la Estrellita. Ai răbdare. 

— Dar ce-o să facem acolo? 

— O să mergem să găsim Centrul de Relocare şi o să ne prezentăm la recepţie, tu, ş 
Ines, şi eu, şi... 

— Şi Juan. N-ai zis Juan. Şi Bolivar. 

— Tu, şi Ines, şi Juan, şi Bolivar, şi eu, şi o să spunem -.Bună dimineaţa , suntem nou- 
veniţi , căutăm un loc unde să stăm. 

— Şi? 

— Asta-i tot. Căutăm un loc unde să stăm, să ne începem viaţa cea nouă.