Gandirea-An13-Nr.03-Martie1933

“GÂNDIREA 


No. 3 MARTIE 


So aU K ARE e U L: 


NICHIFOR CRAINIC: Tineretul și creştinismul . . . . . 65 
N CREVEDIA ROES H ELI RAI E e A E aa (le o Dre 74 
MARIA RĂDULESCU: Inscriere a. e 76 
STEPAN STANESCU POEs A A Maia pu, aa 80 
ADRIAN HURMUZ : Şabace inutile . . ... .... 82 
ALEXANDRU MARCU: Purgatoriul (trad) . . .. à 84 
MIRCEA STRĂINUL : Balada mateii bune ........ 86 
TRAIAN IONESCU: Prezentare a SEa e. a. 87 
VICTOR N. POPESCU: Frumosul şi creștinismul . . . . 88 


“e 


IDEI, OAMENI, FAPTE 


VASILE BĂNCILĂ : Corespondenţa lui Spiru Haret . . . 94 
MIHAIL POLIHRONIADE; Note asupra crizei tehnice 


a parlamentarismului aiurea și la noi +... so 99 
CONSTANTIN NOICA; Consideraţii impotriva istoricis- 
av Ele ocazie tite Sal, it să E e Mei aa IO SI 


CRONICA LITERARĂ 


OVIDIU PAPADIMA: Dr. C. Vlad: Mihail Eminescu din 
punct de vedere psihanalitic. .... .. 2 nice Abu NOIR) 


CRONICA MĂRUNTĂ 


NICHIFOR CRAINIC: Aron Cotruș: Printre oameni în 
mers; Al. Busuioceanu: Pârvan Gânditorul; Klingsor; 
Junimea literară; Viaţa Basarabiei; Poetul; Concep- [G i 
ţia religioasă a Ducelui; Dionisie Areopagitul . . . 108 : ERAO 


OVIDIU PAPADIMA: Fire din gândul lui Edgar Poe . . 111 
N. CREVEDIA ; Poesia românească în limba germană : 
Zoltan Franyò: Rumănische Dichter ....... 111 Ze 


DESENE IN INTERIOR ; Demian și Șt. Dimitrescu. ata, 


ANUL XINI 
No. 3 


GÂNDIREA 


TINERETUL ŞI CREŞTINISMUL? 


DE 


NICHIFOR CRAINIC 


N reies noastră e vremea tineretului. 

O lume veche se dărâmă, o lume nouă îşi caută formele de viață. Pulsul ei zvâc- 
nește în arterele tineretului. Puls iuțit de neliniște, întretăiat de nesiguranțe, biciuit de 
enigme. Intre generația veche și generația nouă există, incontestabil, un hiatus. Neliniştile 
generaţiei vechi se transformă în suspine după lumea care amurgeşte; zbuciumările ge- 
neraţiei noi sunt nădejdi aruncate spre lumea care vine. De aceea tineretul e azi preo- 
cuparea universală. Statele în care viața socială își caută mai accentuat noile forme de 
aşezare și-au făcut din această preocupare de tineret problema principală. Italia fascistă 
şi Rusia sovietică și-au legat destinul de generația tânără. Germania, unde zbuciumul 
căutărilor oscilează între extrema dreaptă și extrema stângă își bizuie triumful, fie într'o 
direcție fie în cealaltă, pe tineret. 

Lupta pentru noile tipare de viață nu are însă numai un caracter politic și social. 
Tendinţa ei este să consolideze noile forme într'o concepție integrală de existenţă, fie ea 
concepția religioasă, fie concepția ateistă. Din Evul Mediu ideea metafisică n'a mai fost 
atât de adânc amestecată în actualitatea vie. Dacă sub acest raport, epoca liberalismului 
burghez se caracterizează printr'o indiferentă metafizică ce îngăduia calea mediocrității, 
tendinţele dominante ale vremii de azi merg până la extrem; până la suprema afir- 
maţie sau până la suprema negaţie. Creștinismul și ateismul sânt punctele culminant care 
solicită psihologia zbuciumată a generației tinere. Am putea să definim spiritul nou al 
vremii prin oroarea față de dimensiunile mijlocii și prin pasiunea exclusivistă a liniilor 
infinite : fie linia orizontală, de platitudine uniformă, a comunismului ateist, fie verticala 
infinită a ierarhiilor cimentate de spiritualismul creștin. Aurea mediocritas a lui Horaţiu 
e o formulă de viață calmă ce nu-și găsește locul în gigantica încordare de forțe a e~ 
pocei noastre. 

Aşa dar, problema raportului dintre tineret și creștinism nu e azi o problemă numai 
de cateheză şi de pastorală în care biserica să aibă inițiativa, ci o problemă de atitudine 
impusă tineretului de spiritul extremist al vremii. Tineretul nostru românesc, în bătaia 
curentelor contrarii ce vin dinspre apusul fascist şi dinspre răsăritul bolșevic, se găsește în 
situația de a lua sua sponte o atitudine sau alta față de creștinism. Bisericii îi rămâne 
sarcina să capteze și să filtreze valurile afirmative ce-i năvălesc în prag sau să indiguiască 
valurile negative și rebele ce-i bat în coastă. 

Noi vom considera raportul dintre tineret și creștinism sub unghiul inițiativei tine- 
retului de a se apropia de lisus Hristos. Aceasta ni se pare trăsătura fundamentală a pro~ 


65 


blemei ce ne preocupă aici. Consideraţiile noastre vor avea în vedere tineretul univer- 
sitar fiindcă în sânul lui tendințele sânt mai clare și înlesnesc astfel concluzii mai sigure. 

Pe de altă parte, regimul politic al României actuale nefiind nici fascist nici bolșevic, 
ci un regim de indiferență democratică, ne îngăduie să observăm mai just tendințele ti- 
neretului a cărui spontaneitate e garantată de libertatea deliberării și a obțiunii. 

Vom spune ceva mai mult: statul nostru, în a cărui constituție scrie că biserica or~ 
todoxă e biserica dominantă, practică acest principiu ca o simplă formalitate oficială, fe~ 
stivă şi decorativă. In realitate e un stat laic, indiferent din punct de vedere religios, gata 
oricând să socotească religia ca o simplă afacere particulară după cea mai bună regulă 
democratică şi să se simtă incomodat ori de câte ori religia se conturează ca forță colec- 
tivă socială. Statul acesta laic nu vede în cultul organizat nici măcar o formă de disci- 
plină socială și de solidaritate morală, ci mai mult o sarcină bugetară pe care e gata so 
arunce în fiece moment. Sub acest raport, el e mult mai aproape de bolşevism decât de 
fascism. Nu impune concepția religioasă, nu impune concepția ateistă, dar ar fi încântat 
în ziua când cetățenii săi sar declara necredincioși părăsind cultele respective. 

Aceeaşi indiferență oficială se observă față de tineret. Când în lumea întreagă, stră- 
bătută de suflul aspiraţiitor către noi forme de existență, problema tineretului constitue 
preocuparea absorbantă, România e poate cea din urmă țară unde o asemenea problemă 
nu există încă. Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul 
nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă ce se 
apropie cu paşi uriași ? Nu se pun oare pentru el aceleaşi întrebări grele ca pentru ti- 
neretul de pretutindeni? Nu stă și el astăzi în faţa perspectivei tragice a şomajului inte» 
lectual ce pare iremediabil? Nu e şi el setos de o concepție integrală de viață în care 
să-şi salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur? Şi în definitiv, nu este el, 
acest tineret, în uruitul lavinelor ce strivesc umerii slăbănogi ai conducătorilor de azi, 
singura arvună de aur asupra viitorului ? 

Nimic din aceste preocupări nu hrănește grija statului român. Dimpotrivă. Statul 
acesta indiferent și fără nici o directivă clară spre enigma zilei de mâine, devine com- 
plice prin toleranță la infernala operă de conrupție a sufletului tânăr. Tiparul, cinemato- 
graful și radiofonia, care sânt instrumentele cele mai de seamă ale unei sănătoase îndru- 
mări, și care n'ar trebui să scape controlului continuu și sever al oficialități, sânt azi în 
România marile oficii ale dezagregării morale. Librăriile şi chioșcurile gem de tipăritura 
pornografică în care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii 
ale instinctelor inferioare. Cărţi și reviste ce sânt interzise în țările apusene se refugiază 
în România, sânt etalate pretutindeni și sânt recomandate insistent în conferințele radio- 
fonice. O literatură freudistă în toate limbile dă un prestigiu pseudoștiinţific tuturor ace- 
stor aberaţii proferate în numele nudismului, al naturismului și al eliberării de obsesiunile 
sexuale. Filme prigonite de censura vigilentă a altor țări își găsesc debuşeele libere în 
cinematografele noastre. lar la radio în fiecare zi celebrităţile cabaretelor bucureştene își 
miorlăie muzical şi insinuant chemările către cloaca nocturnă a desfrâului. Tiparul, cine- 
matograiul și radiofonia sânt stupefiantele zilnice ale sufletului tânăr. Tolerându-le, statul 
se face complice la funesta operă de demoralizare a tineretului. În ordinea politică şi so~ 
cială, pătura conducătoare nu oferă ca îndrumare decât cluburile de partid în care tine- 
retul e momit pentru a fi schilodit sufletește după chipul şi asemănarea politicianismului, 
- precum anume cerşetori de profesie fură copiii și le desfigurează trupurile de mici ca să-i 
facă apți pentru practica milogelii. 

În peisagiul dezolant al acestei părăsiri oficiale, se petrece un fenomen cu totul ne~ 
obișnuit: tineretul nostru universitar, sub imperiul unui sănătos instinct de conservare 


66 


morală, şi-a devenit singur îndrumător. Abandonat propriei sale soarte, el e o lume în 
sine cu o psihologie autonomă și cu o ideologie autonomă. Dece să ascundem că, precum 
există o detaşare complectă și o independență păzită cu gelozie față de partidele politice, 
există o semnificativă independenţă față de însuș corpul profesoral? Astfel pe lângă spi- 
ritul de spontaneitate ce caracterizează generația nouă, spiritul acesta autonom constitue o 
altă caracteristică. Tineretul universitar al României de azi, destipit de înnaintaşii săi, se 
găsește singur în fața viitorului. Ritmica mişcărilor lui e alta decât aceea a României ofi- 
ciale. Ideologia lui e alta decât a ei. Prăpastia se sapă tot mai adâncă între lumea veche 
și această: lume nouă ce se cristalizează din zbuciumul obştesc cu fața spre ziua ce vine. 


Un leit-motiv al acestei psihologii autonome, care străbate scrisul, cuvântările publice 
şi convorbirile particulare ale generaţiei tinere cu o nuanță de dureroasă melancolie e 
următorul: „Noi n'am avut copilărie!“ Intradevăr tinerii de azi, dintre 18 și 30 de ani, 
pau avut copilărie. Ei au deschis ochii pe lume în bubuitul tunurilor. Şi frăgezimea 
prunciei le-a veştejit-o arsura mizeriei şi haosul de după războiu. Copiii vremilor normale 
se desvoltă în atmosferă de idilă patriarhală înmuiată în nimbul basmelor. Plăpânda ființă 
a acestei generații nu s'a scăldat însă în izvoarele de cleştar ale zânelor, ci în bălțile de 
sânge ale măcelului. Fa a fost zguduită până în adânc de cea mai cruntă realitate. În 
locul poveştilor cu voinici biruitori, i-a fost dat să audă în casa părintească istorii aevea 
cu morți şi răniți şi să vadă figurile sluțite ale luptătorilor întorși de pe câmpul de bătaie. 
Războiul a adus doliu în fiecare casă şi în această sumbră atmosferă a crescut generația 
de azi. Intâia ei mare sensație de viață a fost contactul cu taina morții. Și această sensaţie 
a fost hotăritoare pentru psihologia ei. Psihologia ei e clădită pe morții cari îi zac in 
inimă. Aceasta o deosebeşte de generaţia de dinainte de războiu care purta în suflet, în 
loc de morţi, Cosânzene și Feţi-frumoși. Mai departe, spectacolul ce î l-a oferit viața pu~ 
blică de după războiu, cu desfrâul nebun al tuturor profitorilor victoriei naționale, i-a 
ascuţit sensibilitatea morală până la nefericire. În supraviețuitorii aceia lacomi de viaţă, 
cari au pus stăpânire pe bunurile publice, generația tânără, fica doliului, na văzut altceva 
decât pe uzurpatorii sălbatici şi impioși ai drepturilor morţilor. De aci ostilitatea față de 
ei. În toate țările care au trecut prin războiu s'a observat această ostilitate a tinerilor față 
de supraviețuitorii profitori. Citeam undeva despre tineretul Franței că privește pe înain- 
taşi cu un aer atât de dușmănos de parcă i-ar întreba: „Dece nu muriţi odată să ră- 
mânem liberi?“ E parcă în această ostilitate ceva din răzbunarea postumă a morţilor, ex- 
primată prin tinerii urmași, cari nu-şi dau seama de izvorul misterios al acestui sentiment. 

Fondul acesta subconștient alimentează detașarea de care am vorbit şi explică într'o 
măsură izolarea în psihologia autonomă a generaţiei tinere. Contactul prea de timpuriu 
„cu moartea i-a dat acestei generații un simț realist al vieții pe de o parte, iar pe de alta 
înclinarea către un sens metafisic al existenți. 


Sentimentul izolării jicnite pe care îl trăiește tineretul de după războiu capătă o acui- 
tate cruntă în contact cu Universitatea. Două sânt elementele care determină această 
acuitate : contactul cu camarazii minoritari, în special evrei, și contactul cu sfera culturii 
universitare. 

Contactul cu camarazii evrei pe băncile de studiu dă tineretului românesc ideea ime- 
diată a inferiorităţii sale economice. Studenţii români pe cât sânt de numeroși pe atât sânt 
de săraci. Copii de plugari şi de mici salariați în marea lor majoritate, gospodăriile fami- 
liilor lor sânt ruinate de iureșul războiului. In noua lor calitate de cetățeni academici, ei 
târăsc după ei sărăcia lucie de-acasă și li se pare că minoritatea evreiască, cu aspectul ei 


67 


n 


de belşug material, îi depăşeşte, ii ofensează şi le va lua înnainte. Se adaugă la aceasta 
amintirea proaspătă a felului cum mulţi evrei s'au purtat în vremea războiului. Ideea că 
in curând România Mare, polietnică și poliglotă, cu libertăţi egale pentru toți, va putea 
fi dominată de rasa întreprinzătoare a lui Israil, nu e dintre cele mai puţin chinuitoare 
idei ce frământă această generaţie tânără. Sentimentul că ea e victima nedreptăților și 
inegalităților sociale o face să reacționeze violent. Marile mișcări antisemite din această 
vreme sânt de altfel un fenomen general în țările Europei Centrale. Aceleaşi cauze, ace- 
leași efecte. 

În lupta pentru afirmarea întâietății româneşti în Universitate, studențimea noastră își 
dă un titlu nou care s'o diferențieze de elementul evreesc: ea își zice „studențimea ro~ 
mână creştină“. Calificativul de creştin apare astfel în viața universitară întâia oară acum 
după războiu. În România veche era un titlu necunoscut. Pe lângă deosebirea de sânge, 
el vine să tragă deosebirea de credință religioasă. E întâiul contur spiritual pe care și-l 
dă sufletul generaţiei tinere. Totuş nu se poate susține că la inceput această definiție cre- 
ştină corespunde unui conţinut lăuntric de religiositate profundă și limpede. E vorba mai 

X degrabă de un misticism vag în care pe lângă elementul național, elementul creștin vine 
ca un titlu de prestigiu din depărtatul şi strămoșescul trecut istoric. Creştinismul acesta 
nominal nu e, cu alte cuvinte, un fapt de conștiință cât o amintire glorioasă. Dar incon- 
testabil, el va rămâne de acum încolo o sugestie permanentă pentru clocotul năvalnic al 
sufletului tineresc înclinat spre un sens metafizic al existenții. 

Faptul că evreii prin foile lor şi în special prin ziarul „Mântuirea“, ce apărea în 1919, 
atacă ortodoxia noastră cu o violență neingăduită determină creștinismul nominal al stu- 
dențimii să evoluieze din ce în ce mai mult spre o stare de conștiință. De altfel rezi- 
stența ostilă a evreilor aduce un bine imens mișcării universitare: învierşunând naționa- 
lismul, ea face odioase ideile comuniste care în anii de după războiu ar fi putut să prindă 

X teren. Antisemitismul se confundă în mare parte cu anticomunismul. lar creștinismul stu- 
dențesc susținut de naționalism ia tot mai mult aspectul unei concepții pozitive în opoziție 
cu negația ateistă a comunismului. 

Se adaugă la toate acestea un lucru nou: debandada şi jalurile în averea publică ale 
politicianilor. Tineretul, care poartă în suflet răzbunarea misterioasă a morţilor din războiu, 
reacționează. EI e în stare de revoltă morală. Se nasc conspirații de exterminare a marilor 
tâlhari politici. Conspiraţiile sunt descoperite. Capii mișcărilor studențești sânt arestați. Se 
iscă procese care zguduie țara întreagă. Cu acest prilej, tinerii cari voiau purificarea mo- 
rală a vieţii publice prin mijloace violente dau dovadă în fața autorităţilor de o tărie de 
caracter uluitoare. E un fenomen cu totul necunoscut până acum în gelatinoasa pastă 
morală a păturii noastre suprapuse. Aruncaţi rând pe rând în închisori, capii mișcărilor 
au răgazul să-și analizeze mai adânc sufletul. Unii fac greva foamei, alţii îşi notează zi cu 
zi mișcările gândului şi ale inimii. Ţin post și, adunându-se în grup, încep să se roage lui 
Dumnezeu. Tinerețea lor prigonită pentru dreptate și comprimată între pereţii închisorii 
nu află alt sprijin decât în Cel-de-sus. Ea se sublimează în adorarea cerului. În exaltarea 
lor, tinerii încarcerați au viziuni religioase. Li se pare că arhanghelul Mihail însuș, coman- 
dantul cu spadă de foc al legiunilor cereşti, îi se arată şi-i ia sub ocrotitoarea-i aripă de 
azur. Din acel moment, misticismui religios va cobori în sufletul sbuciumat al acestui tineret, 
iar unii dintre acești tineri își vor pune organizaţiile de luptă sub hramul arhanghelului 
şi icoana lui, veghiată de candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireşte, ușu- 
ratica zeflemea de presă și de cafenea nu va cruța acest fenomen cu totul neașteptat 
pentru sceptica noastră lume intelectuală. Dar nu e mai puțin adevărat că misticismul re- 
ligios devine de acum încolo un element component al naționalismului şi că acest na- 


68 


ționalism nou, care până ieri se târă ;pe pământ, își scaldă avânturile în lumea nevăzută 
a îngerilor. 

Al doilea motiv de izolare a generației tinere, — ziceam adineauri, — e contactul cu 
sfera culturii universitare. Oricât ar părea de paradoxală această afirmaţie, ea corespunde 
realității. Niciodată între profesori şi studenți n'a existat o mai dureroasă răceală. Rapor- 
turile dintre cele două părți se reduc aproape numai la examene. Care e cauza acestei 
răceli ? 

Universitatea românească de după războiu e Universitatea românească de dinnainte 
de războiu. Spiritul dominant al prelegerilor nu sa schimbat. Ei e tributar acum ca şi 
atunci Sorbonei aţionaliste, sceptice, indiferente din punct de vedere religios, dacă nu 
deadreptul ironică față de orice manifestare mistică sau iraţională. Tinerii cari vin cu 
doliu! războiului în inimi, cu vâltoarea neliniștilor în suflet, cu toată covârșitoarea pro~ 
blematică a epocei or în creer, cu gustul acțiunii imediate hrănit din amintirea proas- 
pătă a epopeii naţionale, caută în prelegeri, dincolo de suma cunoștințelor instructive, 
formula vie în care să se rezolve sbuciumul vieţii lor interioare. Ei așteaptă dela Univer- 
sitate sinteza nouă sub semnul căreia să se orienteze și să se ordoneze puterile creatoare ale 
României mari atât de variată totuşi în graniţele ei rotunjite. Universitatea era datoare să 
dea generaţiei tinere a noului stat lozinca de luptă a marelui ideal de cultură naţională 
care să-i boltească deasupra prestigiu de lumină. 

Și Universitatea nu í l-a dat. 

Niciun „apostol“ al tineretului n'a apărut după războiu ca personalitatea lui să în- 
trupeze noul spirit al vremii şi să iradieze directive spre orizont. Sub acest raport, Uni- 
versitatea dinnainte de războiu sa înfățișat mult mai la înnălțimea misiunii sale de foc 
spiritual pe culmea neamului întreg. Nicolae Iorga a fost atunci figura reprezentativă 
care, în numele științei, a rostit cuvântul de ordine al vremii sale. Refractar oricărei me- 
tafizici, el a creat în schimb mistica națională a războiului, dând o credință unică tine- 
retului și creind un mare obiectiv dinamismului său sufletesc. După războiu, Nicolae 
lorga însuş a făcut figură deprimantă de dezorientat. Sedus de iluzia europenismului, el 
sa sorbonizat, abdicând total dela rolul de conducător spiritual. In vidul astfel creat, 
Vasile Pârvan a apărut un moment la cârmă. Dar misticismul său era un echivoc osci- 
lând între graniţile creştinismului și ale păgânismului antic, echivoc exprimat într'o formă 
laborioasă şi savantă, fără articulația clară a unei substanțe spirituale organice. Din do- 
meniul filosofiei de unde sa așteptat, deasemenea, sinteza gândului românesc, a venit 
atitudinea d-lui C. Rădulescu-Motru. Apologetul de acum 30 de ani al ortodoxiei ca 
formulă „magică“ a sufletului popular şi-a schimbat fundamental convingerile, evoluând 
către o ideologie raționalistă de marcă francmasonică și combătând cu un regretabil zel 
anacronic misticismul în numele unei filosofii ştiinţifice a cărei modă s'a îngropat impreună 
cu veacul trecut. 

Firește, Universitatea e templul ştiinţei elaborate după metoda impersonală a adevă- 
rului obiectiv. Dar în viața unui popor ea e mai mult decât atât. Ea e vastul laborator 
unde se verifică permanentele principii de viață ale neamului și din aliagiul lor se ză- 
mislesc marile idealuri spirituale menite să stârnească energiile creatoare. Acest lucru îl 
aşteaptă dela Alma Mater orice generație de studenți. Dar generaţia tânără n'a găsit în 
Universitatea de”iupă războiu decât atmosfera indiferentă a științei impersonale și ab- 
senfa oricărei preocupări de sbuciumul și de efervescența spirituală a vremii noastre. 

La aceasta se adaugă abținerea corpului profesoral dela sarcina de îndrumare edu- 
cativă a studenţimii. Profesorii, intimidați probabil de ideologia francmasonică a unor ziare, 
au crezut că nu e civilizat lucru să se amestece în vălmășag, să-i tempereze excesele 


69 


şi să»l dirijeze spre clarificări fecunde. Dezertarea statului dela pregătirea generaţiei tinere 
a fost secundată de dezertarea profesorilor. In aceste condiţii vitrege, generația tânără, 
izolată și părăsită propriului ei destin, şi-a creat o psihologie autonomă și o ideologie 
autonomă ce se transmit azi dela serie la serie prin organizaţiile studențești. După 15 ani 
de frământări, aceste organizații studenţeşti înfățișează o tradiție de viață proprie, cu idei 
proprii, cu directive proprii şi cu o disciplină exemplară întemeiată pe cultul demnității 
academice. 


Ce s'a petrecut cu acest tineret e o adevărată minune pe care foarte puțini oameni 
oficiali o înțeleg. Singur în fața vieţii, biciuit de vijeliile revoluționare ale epocei, cu 
viitorul înfundat de spectrul șomajului, acest tineret ar fi putut să alunece cu repeziciune 
în anarhie, sedus de utopiile comunismului. Spania sa prăbușit în momentul când Uni- 
versitatea ei a fost cucerită de ideile revoluționare republicane. Dar Italia a renăscut 
când tinerimea ei a fost invadată de slava fără moarte a Romei imperiale și catolice. 
Intre revoluționarismul internațional şi între naționalismul conservativ, instinctul tinere- 
tului nostru a ales fără deliberare. Idealul care îl însuflețeşte e crearea unei ordini româ- 
neşti întemeiată pe principiile fundamentale verificate de toată istoria poporului nostru ca 
valabile. Aceste principii trăiesc în sufletul tumultuos al tinerimii academice. Pentru a le 
designa, ea a adoptat formula d-lui A. C. Cuza: 


Hristos, 
Regele, 
Națiunea, 


adică religia patriei, monarhia națională şi demofilia, sentimentul adânc al dragostei de 


poporul românesc şi de instituţiile lui. 

Dacă ar fi să căutăm explicația acestui fapt cu adevărat minunat al orientării spon- 
tane şi autonome a tinerimii noastre, mie unuia mi se pare uşor de găsit: ea stă în moș- 
tenirea pe care aceşti tineri o aduc de acasă. In mare majoritate, studenții noștri, şi în 
special cei cari dau tonul și timbrul vieţii colective, sânt copii de țară. Sânt feciori de 
țărani sau, când sânt târgoveți, sânt nepoți de țărani. Prin sufletul lor, în pofida tuturor 
ispitelor culturii superioare și civilizației orășenești, irumpe sănătatea morală a poporului 
nostru. Patrimoniul acesta misterios e suportul întregii lor vieți colective de azi. Nu e 
greu să descoperim, printr'o analiză sumară, caracterul țărănesc al acestui patrimoniu. 
Dacă cultura noastră academică e încă deraiată pe linii divergente față de sufletul po~ 
„porului, tinerii aceştia nu şi-au uitat obârșia și, în preocupările lor, ridicarea poporului 
constituie un ideal vrednic de tinerețea lor. Demoiilia, care e substanța celei mai bune 
literaturi şi arte româneşti, e un fel de metodă instinctivă prin care tineretul ajunge la 
înțelegerea poporului, a datinelor şi a instituțiilor lui iubite. Prin această demofilie, care 
nu vine din partea politicei, ci dela un Nicolae Bălcescu, dela un Mihail Eminescu, dela 
un George Coşbuc, dela un Nicolae Grigorescu și dela toți marii visători cari și-au a~ 
plecat fruntea peste murmurul din veac al poporului nostru, prin această demofilie tine- 
retul pătrunde valoarea unei instituții ca monarhia care e coloana vertebrală a întregei 
istorii românești, dar e și suprema viziune de stat a țărănimii, căreia îi e drag să vadă 
pe Scaunul Țării împărat şi împărăteasă întrupaţi în carne și oase din basmul și din le~- 
genda milenară precum și din reminiscențele populare despre slava de odinioară a Tari- 
gradului împărătesc și ortodox. Prin această demofilie tineretul înțelege însemnătatea co~ 
"vârşitoare de acoperământ spiritual pe care o are Biserica străbună în viața acestui 
popor, 


70 


Despre atitudinea față de biserică să observăm un fapt semnificativ şi general care 
privește studenţimea noastră de totdeauna: această studențime, ca unitate de corp, nu s'a 
manifestat niciodată ostil bisericii străbune. Nici când un evreu refugiat aici, C. Dobro- 
geanu-Gherea, a săvârșit în cultura românească contrabanda de idei ateiste ale materia- 
Hsmului istoric, nici când a dominat în Universitate 'ateismul elegant al lui Titu Maiorescu, 

„nici când profesori agresivi şi de mâna a doua au insultat credința religioasă în numele 
biologiei lui Ernst Haeckel. In pofida acestor ostilități, tinerimea de altădată a continuat 
să păstreze un respect față de instituția sacră a poporului. E adevărat că înnainte de : 
războiu acest respect avea o nuanță pur naţională. Biserica era considerată ca un mo~ 
nument al trecutului, având un rol cultural-naţional de mâna întâia cum i-l atribuia 
Nicolae lorga care, fost marxist în adolescenţă, n'a putut înțelege nici mai târziu, ca istoric 
naţional, rolul spiritual al ortodoxiei în viața neamului românesc. Invățaţii noştri dinnainte 
de războiu cu excepția genialului creştin care a fost doctorul Nicolae Paulescu şi a d-lui 
Simion Mehedinţi, chiar când wau practicat ateismul ostentativ, au rămas opaci față de 
sensul supranatural al bisericii. Ei au fost victimele liberalismului apusean și ale ideii că 
ştiinţa pozitivă exclude posibilitatea credinței într'o ordine supranaturală. In vremea aceea 
de indiferentism, tinerimea a continuat să vadă în biserică un monument naţional ce 
trebuie înconjurat cu o anumită venerație. Să nu fi existat oare şi atunci necesitatea 
marilor descătuşări ale inimii, necesitatea elanurilor metafizice, a setei de absolut? Au 
existat, fără îndoială, dar atmosfera generală de pozitivism științific comprima elanurile 
în adâncul sufletelor sau aceste elanuri se satisfăceau în misticismul naționalist care a dus 
la războiul unirii româneşti. 

In atitudinea ei faţă de biserică, generaţia de după războiu manifestă cu totul altă 
înțelegere. Biserica nu mai e azi un simplu monument venerabil ce aparține trecutului, 
ci o putere vie şi actuală, o pârghie necesară a zbuciumatei vieţi prezente. Sa dus de 
mult vremea normală, cu așezări sociale ce păreau definitive, când viața curgea pe ca~ 
nalurile siguranței adiată de satisfacţii pașnice. Astăzi existența noastră e răvășită până în 
adâncuri de cutremure catastrofale sub a căror putere demonică sau prăbușit în țăndări 
eșafodajele de valori clădite de cultura și civilizația materialistă. Zburături din falşele 
dogme în care au crezut cei de ieri se amestecă pe dinnaintea noastră într'un haos fan- 
tasmagoric. Participăm parcă la o desfacere de lumi şi dibuim prin praful lor, care înneacă 
atmosfera, capetele unor noi întocmiri ce întârzie. Sau dărâmat băncile care au fost ca~ 
piştele de aur ale veacului al XIX-lea. S'au sinucis odată cu ele sacerdoții și prinții pă- 
gâni ai lumii moderne, — bancherii cu puteri planetare. Agonizează sistemele economice, 
sociale și politice. Se dărapănă imperii întercontinentale ce păreau atotputernice, și teme- 
tiile lumii se clatină de parcă ar fi așezate pe teren dârdâitor de mlaștină ce stă gata să 
le cufunde. Groazacare umple acest Univers apocaliptic se răsfrânge toată în inima omului. 

Unde e salvarea? Aceasta e întrebarea care ţipă din adâncul spaimei contimporane! 

Un lucru e astăzi sigur: rațiunea umană, idolul filosofic al veacului trecut, se arată 
în toată deșertăciunea și neputința. Suprema ei elaborare, — Liga Naţiunilor, — care a 
vrut să fie formula magnifică a păcii universale, zace ea însăși bolnavă de nulitate. E 
tot ceeace a putut să conceapă mai măreț omul modern. Dar în această măreție s'arată 
totdeodată mizeria puterii omenești, Căci Liga Naţiunilor, construcție raționatistă şi ateistă 
lipsită de suflet şi plină de vidul orgoliului ca diavolul însuș, nu e decât Turnul Babilonic 
prin care omenirea contimporană a voit să uzurpe atributele lui Dumnezeu pentru a 
conduce singură pământul. Acesta e însă termenul fatal al puterii omenești. Și termenul 
a fost atins. Rațiunea, în atotputernicia căreia a crezul omul civilizației materialiste, e de 
fapt cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi. 


ŢI 


Inima, a zis Pascal, își are raţiunile ei pe care raţiunea nu fe cunoaște, Să zicem in 
loc de inimă viață şi să repetăm adevărul profund al genialului gânditor că viaţa iși are 
rațiunile misterioase pe care rațiunea nu le cunoaște. Cheia oricărei deslegări din pacostea 
catastrofală a epocei noastre stă în acest fond misterios și insondabil al vieții, pe care 
rațiunea orgolioasă îl ignoră. Cultura şi civilizația modernă, ignorându-l la fel, sau clădit 
pe temeliile șubrede, de suprafaţă, ale rațiunii. Dar acest adânc misterios și amețitor al 
vieții l-au scrutat împreună cu Pascal toți marii mistici ai lumii. Ca printr'un crater prin 
care ai privi în străfund miezul de flacără al pământului, ei au descoperit în adâncul 
ignorat al sufletului principiul divin al oricărei existente. Dumnezeu e în noi fiindcă e 
deasupra noastră, precum focul e în miezul pământului fiindcă sa rupt odinioară din 
focul ceresc al soarelui. 

Infiorătorul cataclism al epocii noastre, răscolind până în taina existenți contimpo- 
rane, lasă să se vadă acest adevăr spiritual, fundamental al vieții, precum muntele bas- 
mului se despică în două lăsând să se întrezărească pentru o clipă, prin despicătură, apa 
fără moarte din adânc din care cine bea nu mai moare. Criza contimporană nu e numai 
economică, nu e numai financiară, nu e numai politică, nu e numai socială, nu e numai 
morală; ea e o criză ontologică ce pune din nou problema originii vieții şi deci a de~- 
stinului omenesc. 


Abandonat unor aspre experiențe și unor dureroase încercări, pe care le-am schițat, 
tineretul nostru a descoperit în adâncul suferințetor sale punctul arhimedic al existenţi, 
principiul spiritual al creștinismului. Teroarea vremii nu mai îngăduie mediocritatea in- 
diferenţii, ea impune deciziunea categorică între negația ateistă și afirmația creştină. Sau 
concepția pocită a bolşevismului, sau concepția integrală a spiritualismului! Alternativa 
aceasta nu e de altfel, un fenomen specific românesc. La negația diabolică a bolșevis- 
mului, răspunde azi dealungul și dealatul Europei o puternică recrudescență creștină în 
sufletul noii generații. O lume nouă renaște de sub dărâmăturile raționalismului. 

Pentru tineretul nostru, biserica nu mai e un simplu monument venerabil al trecu- 
tului cultural, ci puterea iînvăluitoare care integrează acest tineret, peste ruptura veacului 
al XIX-lea falimentar, în ființa de totdeauna a neamului românesc. Ea e totdeodată ma~ 
rele liman unde sufletele biciuite de furtună ancorează în certitudinea metafizică a cre~ 
dinței. Cum altfel sar putea explica fenomenul cu totul neobișnuit în viaţa universitară 
de până ieri că studenții aleargă la preot pe care îl numesc „duhovnicul studențimii“ ? 
Cum altfel s'ar putea explica fenomenul tot atât de neobișnuit că în congresul general 
din toamnă studențimea din întreaga țară a cerut înființarea capelelor în sânul Univer- 
sităților şi a mai cerut, — lucru ne mai auzit! — alungarea profesorilor atei din învă- 
țământul superior? Nu sânt acestea semnele fără greş ale unei renașteri în spirit? Nu 
sânt acestea pietre de hotar ale unei lumi noi fundamental deosebite de România oficială 
de azi, pradă dezorientării și cancerului franemasonic ? 


Conflictul dintre aceste două lumi, — căci există un conflict irezolvabil, — a is- 
bucnit în ultimul timp cu prilejul marei procesiuni religioase organizată de studențime 
la acel mormânt care simbolizează imensa jertfă națională şi creştină pe care sa clădit 
România de azi. La această temelie simbolică a patriei tinerimea a voit să ridice crucea 
marilor speranțe care sfidează moartea. Și sau întâlnit acolo, sub regretabil iureş de 
gloanțe, cele două Românii care au ajuns să nu se mai înțeleagă. Una e România su~ 
prapusă, care pluteşte pe deasupra acestui popor, descreștinată și ostilă creştină- 
tății, ultima rămăşiţă ce mai supravieţuieşte ideologiei liberale a veacului al XIX-lea. In 


72 


locul misterului divin care învăluie şi fecundează existența noastră omenească, ea pre~- 
feră ridicula. mistificare a hrubelor francmasonice. In locul crucii, semnul metafizicei reli- 
gioase sub care s'a desfăşurat viața de două ori milenară a neamului nostru, ea preferă 
anonimatul incolor și internațional care vrea să cufunde în incertitudine dezonorantă în- 
săşi oasele mortului ce simbolizează eroismul românesc. In rezistența ei categorică și ne~ 
justificată, am putut citi toată abdicarea eí, toată apostazia ei dela principiile spirituale ce 
au insuflat istoria naţională. 

Cealaltă e România generaţiei tinere. Am văzut această Românie, organizată în pro- 
cesiunea miilor și miilor de tineri, cântând în mersul ei solemn şi recules cântecul bise- 
ricesc: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeţi neamuri și vă plecaţi, căci cu noi este Dum- 
nezeu!“ Am văzut-o urcând dealul Patriarhiei, purtând pe umeri crucea durerilor și a 
speranţelor noastre so depună în biserică. Izolată, prigonită și neînțeleasă încă, am vă- 
zut-o strângându-şi legiunile fremătătoare în jurul Părintelui Patriarh, căutând astfel ocro- 
tirea sbuciumului ei sub acoperemântul din veac al sufletului românesc. Biserica e trecutul, 
e prezentul şi e viitorul. In sânul ei, cei vii trăiesc în familiaritatea celor morți și în dra- 
gostea celor cari vor veni. Cerul creştin, care înfășoară acest pământ al tuturor frămân- 
tărilor, e populat de sufletele celor adormiţi în credință și poartă germenii celor cari se 
vor naște. In doctrina creștină, morții mau rămas în urmă, ei se proectează dincolo de. 
mormintele naturii, în zarea veșniciei ce stă înaintea noastră. Cine merge sub semnul 
crucii spre morţii trecutului merge, de fapt, spre principiul de viață din viitor. lar cine 
se reintegrează în biserică intră cu adevărat în veșnica familiaritate morală a neamului său. 


Am descris aici evoluţia progresivă a tineretului de azi, rupt din indiferența ucigă- 
toare pentru a se salva în puterea spirituală a credinţei. E un drum printre Scylle și Cha~ 
rybde, printre grote de Ciclopi cari nu rmai văd cu singurul ochiu pe care îl au. Dar un 
drum pornit din spontaneitatea, din iniţiativa și din ardoarea de absolut a tineretului. El 
iși oferă de bunăvoie legiunile sale ofrandă Domnului Hristos. Eu sunt încredin'at că 
Duhul Sfânt, care asistă permanent sbuciumul acestei lumi, inspiră tainicele-i îndemnuri 
de viață nouă unor astfel de mişcări. li rămâne bisericii sarcina de a îmbrățișa ofranda 
şi de-a cultiva florile pentru rodul unei Românii renăscute în Duh. Căci de acum încolo 
responsabilitatea e a bisericii, 


73 


DE 


N. CREVEDIA 


PE SUB POALE DE LUNĂ 


Ne-a crescut și ne-a supus 
Ciurciumel de ochi — comuna; 
Candizi, năzuim cu mâna 
Rapiţa "nflorită, sus. 


Cade rouă? — că nu-i nea 
De scoţi gene de sulfină ? 
Dunărea-asta de lumină 

O vom sparge, bând din ea. 


Boziu dulce, nalt mohor, 
Muncile îmi cutrupeşti — 

Şi din pernă, noaptea, crești 
Ca un bir, ca un omor. 


Peste-aceste clăi de pâine, 
_ Peste-ambiţii de mătase, 
Fii-mi basm și 'mpărăteasă 
Să te apăr, ca un câine. 


Veche, de s'o stinge luna, 
Să-ţi aprind o floare 'n creștet, 
Rup luceafărul ce crește 

Cât un trandafir de lună... 


74 


AURORA 


Pentru somnul vostru, ochi mari, 
Zăbovesc în iarna de lână tigaie, 

C'o gloabă de vis de căpăstru, 

Prin satele cu miros de untură 'n tigaie. 


Nu e Calea Laptelui — sunt. lături 
Nu sunt stele — sunt firimituri 
Uitate la masă, pentru noi. 

Numai un căţel de usturoiu — luna. 


Zorile lipesc în geam coale albastre — 
Visul meu, rebegit subt ape "'nnalte... 
Viu din vremi cu triste de zahăr şi sare, 
Toarnă-mi în pahar ceaiul privirilor calde, 
îndulcite cu somn.. 


DEPĂRTĂRI 


Lumina vinu 'şi varsă pe poduri, din clondire. 
O pârtie de gârlă se culcă lângă cheiu — 
Castanul unei doine, trindav de amintire, 

Sub rochiile serii, sărut aceste chei. 


De părul, cum — de miere — albina să-mi desbăr? 
Privirile de moină, cuvinte — linte î-s. 

Cu stele noui de toamnă, cât florile de păr, 

Sus, Raiul nostru scrie județe mari de vis. 


Desfac mantaua setei, să curgă leneș rana... 
Ligheanul apei suge o lună — tampon de vată. 
Cum zorile destupă tristeții mele vrana, 

Să doarmă 'n amintire căprarul meu de fată. 


75 


I N SCRIERE 


MARTA RĂDULESCU 


P: coridor, studențimea forfotește ca un stup de albine, întărâtat de primăvară. 
Majoritatea fetelor sunt balice — aşa li se spune celor care se înscriu acum în anul | — 
unele timide, cu coade pe spate, străvechi, ameţite de noutatea evenimentului ; altele cu 
priviri înfipte'n propria încredere și bască nouă de culoarea Facultăţii visate, — așezate 
pe-o sprânceană, ca apașii. Aleargă dela un afiș la altul, desorientate ca acei căţei pier- 
duți în gară, întreabă câte ceva pe servitorii cu aere importante, pe studenţii din anii 
înnaintaţi cari nu știu nici ei nimic ori le dau răspunsuri care le încurcă și mai rău. 

La ușa secretarului, în anticamera decanatului, se înghesuiesc, ca văduvele la casa 
de pensii, chipuri îngrijorate, rourând de nădușală. Toate țin în mâini formulare albe și 
roșii, chitanțe și petiţii. 

Câţiva colegi mai vechi, curtezani bucuroşi să se afle în treabă, vor să indrumeze 
pe oile mai frumuşele : 

— Să vă înscriu eu, duduie. Imi daţi voie: Vasilescu. 

— Ionescu. Mulţumesc, nu vă deranjaţi. 

— Niciun deranj, domnişoară. La ce doriţi să vă înscrieţi? 

„— Nu sunt încă hotărâtă. 

Discuţia continuă. Cei doi pleacă 'mpreună, să vadă la ce să se inscrie duduia. 

Intr'un colț, două balice se socotesc: 

— Eu mă înscriu la Franceză. 

— Fugi, tu, sunt atâţia! 

— 2922 

— Ce faci cu diploma? Nu mai e niciun loc în învățământ. Hai la Drept. 

— Cot la cot cu toți obraznicii ăia? Eu nu mă fac avocat. 

— Eu unde să mă înscriu? — se bagă 'n vorbă o a treia, o blondă cu fața ieșită 
ca de soare, plină de pistrui, părul rar, lins, anemică. Desface diploma și arată cu de- 
getul pe dosul ei. 

— Am avut în liceu 10 la Geografie, 10 la Istorie. Nu ştiu Îa care să mă înscriu. 

— La care-ţi place mai mult — o consiliază bruneta care preferă să facă avocatură. 


76 


— Știu şi eu ... 

Blonda rămâne imprecisă, o nehotărâre adâncă, geologică, — par'c'ar fi pusă 'n fața 
măritișului și trebuie neapărat să aleagă între doi pretendenți. 

Un student înnalt, cu falca ?n galoș și părul viforos de orator popular, intervine pro~ 
tector și o bate pe umăr: 

— Să vă descurc eu, domnişoară. Avem o secţiune de Geografie cu Istorie. Vă 
puteți înscrie dintrodată la amândouă. Imi daţi voie: Atanasescu, Anul II. 

— Se poate, la amândouă? Chiriţă Maria. 


— Se poate. 
Pe chipul fetei anemice, răsare subit o lună veselă. 
— Ce bine 'mi pare! mulțumesc. Vedeţi — zice ea arătându-i și lui cu degetul 


notele : 10 la una, zece la alta, era păcat! 


* 
x x 


M'am retras în pervazul unei uși. Zarva și toată incertitudinea aceasta mă paralizează, 

Un tânăr c'o pălărie apocaliptică și niște pantofi lungi de parcă și-a aplicat șky la 
picioare, se apropie, amabil: 

— Doriţi să vă înscrieţi, domnişoară ? 

— Da, 

— Unde, anume ? 

— La Engleză. 

— Cunoașteţi bine Engleza? 

— N'o cunosc și nici formalităţile de înscriere. 

— Să vă înscriu eu, 

— Mulţumesc, nu; dar mi-aţi putea face un serviciu. Să-mi procuraţi un program 
și formularele. 

Skyorul care se recomandase Nicolaescu, foarte îndatoritor, mi le aduce, îi multu- 
mesc și mă retrag iarăși ca o sfântă în colţ, să mă lămuresc cum se face o înscriere. 
Textul era în românește. L-am citit odată, m'am frecat la ochi, l-am recitit a doua oară 
și văzându-mă tot aşa de buștean edificată, mi-am zis cu melancolie: „Universitatea e 
mai grea decât credeam!“ 

Descurajată, aproape să plâng, m'am întors acasă. 

— Ei, te-ai înscris? — mă întreabă tata. 

— Mm ... nu. 

— Cum asta? 

— N'am ştiut cum să fac. 

— N'ai luat programul ? 

— L'am luat. 

~- ŞI? 

— N’am înţeles nimic. Poftim. l 

Tata îmi ia documentul din mână, îl citește atent, ridică ochii la mine, zâmbeşte; 
mai citește odată, se scarpină după ureche, își drege cravata și 'n cele din urmă-l întinde 
doctorului Brătescu, asistentul lui : 

— Ia vezi, frate Nae, pricepi ceva? 

Nici fratele Nae nu pricepea însă nimic. Un rebus — zice dânsul, scărpinându-se 
după ceafă. 

— Ce să fac eu cu fata asta? Mi-a scos peri albi. 

— Să vă duceţi Dumneavoastră s'o înscrieţi, 


77 


— Pasta stau eu? 

Şi după o pauză cu fluierături a pagubă: 

— Stăi, frate, “avem aci pe Paraschiv, bibliotecarul. Chiamă-l, măi băete, pe domnul 
Paraschiv. 

Constantin pornește ca un meteor și într'o clipă, domnul Paraschiv, student la Litere, 
bolovănos şi brunet, ieşi ca din pământ: 

— Ordin, domnule Director. 

— Dumneata ești la Litere, nu-i așa? 

— Anul III, domnule Director. (Bibliotecarul îşi frecă obsecvios, mâtnile), 

— Ai putea să ne descurci programul ăsta ? Văd că nu-i ca la Științe și Medicină. 

Domnul Teofil Paraschiv, flatat că toată lumea asta învățată recurge la luminile lui, 
ia programul din mâna tatii și mă întreabă, superior: 

— La ce doriţi să vă înscrieţi? 

— La Engleză, Domnule. 

-— Și secundar? 

— 222 

— Ca secundar la ce vreți? 

— „Trebuie și secundar ? 

— Desigur, 

— Franceza. 

— Al treilea? 

— Ce mai e gasta? 

— Mai trebuie o materie. Limba română. 

— Limba română, Domnule. 

— Estetica literară, Istoria literaturii ? 

— Amândouă. 

— Acum, programul, ca să stabilim orele de curs reglementare. 

Și domnul Paraschiv ia un creion și începe să facă niște socoteli vorbindu-și singur: 

— Da, asta e, dar nu se ţine anul acesta. Asta n'ar fi, dar am auzit că se ține. Asta 
o fi contând oare ca valabilă pentru examen ? 

Însfârșit, după un lung conciliabul cu sine însuși bibliotecarul își ridică fruntea asu- 
dată și-și depune mandatul, dând jenat din umeri: 

== Programul ăsta e nou, modificat în vederea anului preparator a nu mă descurc 
în el. O înscriu eu pe Domnișoara. Nemereală, secretarul dela Litere, e văr cu mine și 
aranțăm noi materiile ca să iasă bine. 


x 
x x 


Un om de serviciu, grav de parc'ar păzi paranku, stă la ușa Decanatului şi mă 
opreşte să intru la secretariat. 
— Astăzi nu se fac înscrieri, Domnișoară, E consiliu. Lăsați actele aici. 


— N'am niciun act. Vreau să vorbesc cu d. Nemereală. 
— Domnul secretar e la Rectorat. 


Ocolesc prin săli lungi și întunecoase, urc și cobor câteva scări, îmi fac loc cu greu . 
prin înghesuiala din- fața Decanatului de Medicină și după un lung periclu, ajung la ușa 
Rectoratului. Pedelul îmi pune mâna 'n piept: | 

— Pe cine căutaţi, Domnișoară? Nu e voie, 

— Pe domnul secretar Nimereală. 

Cu un gest, îmi arătă ușa din dreapta, 


78 


Un domn mic, chel, strașnic de important, mă apostrofează c'o privire fulgerătoare 
ca o palmă. i 


— Domnişoara ? 

— Dumneavoastră sunteți Domnul Nemereală ? 

— Eu, ce aveţi cu el? 

— Eu sunt Marta Rădulescu. 

— Fiica Domnului Profesor Rădulescu ? 

— Da, 

Figura crâncenă a Domnului secretar se poleiește subit cu o bunăvoință de aur. 

— La dispoziția Dumneavoastră, Domnişoară. 

— Domnul Teofil Paraschiv v'a vorbit de înscrierea mea. 

Cu un gest elegant de frizer ne 'nsurat, Domnul Nemereală duce la frunte o mână, 
pentru a-și ajuta reflexia. Apoi, senin și luminat ca luna Maiu: 

— Nu mă căutați pe mine, Domnişoară, ci pe frate-meu, secretarul . dela Litere. Eu 
sunt șeful Can-ce-la-ri-ei Rectoratului. Frate-meu e la Chestură... 

Şi Domnul şef al Cancelariei, numai miere și zahăr, își ia ziua-bună, conducându-mă 
până la ușă şi asigurându-mă că totul se va aranja. 


x 
* * 


M'am înscris în cele din urmă, dar la examen s'a constatat că din lipsă de cursuri 
suficiente din programul obligator, trebuie să repet anul. 


“ate oi ss Ta qrr” $ "A FO - 
E RN MOTS A (PAI 


iz 
1 
e; 


P O E S I I 


DE 
ŞTEFAN STĂNESCU 


TOASTUL MELANCOLICULUI SILVIAR 


Voi mulți eroi cu sufletu 'n acuma 
Cu vârste ne ’ngelate, bravi convivi, 
Ospăţului fatal menţineţi gluma, 
Clar văzători jertfindu-vă, naivi! 


Eu cel dintâi, aş vrea acest îndemn 
Să-l împlinesc cu voi întrun tumult. 
Dar veșnicia trist îmi face semn 

Că nu mi-e îngăduit să mă ascult, 


De-am plâns, mwa 'nduioșat vreo depărtare | i 
Care-a trecut ca iarna peste urs, 

Cu vorbe-adânci de-am prins mărgăritare 
Sunt dintrun timp străin, care ma curs. 


Acum, de-mi auziți un râs întreg, 
Să nu vi-l însuşiți voioasei clipe. 

Cu el o viitoare rană leg 

Sau sborul mort al unei vechi aripe. 


Eu n'am uitat că vam făgăduit 
Participarea vieţii mele, crudă. 

De-aceea sparg paharul, umilit, 
La deşertarea lui, aici, cu trudă, 


-8o 


„LIED-UL SFÂRȘITULUI DE VARĂ 


Trecu și vara ce ne-a fost regină, 

Cu soare rog pe umeri verzi de lut. 
ȘI 'n trecerea, cu basmul, prin grădină 
Conduri de brumă şi-a. pierdut. 


Cu piept umflat de parfumul furtunii 
Şi-aprins penaj în sângele solar, 

Sub frunza deasă-a codrului şi-a lunii, 
Cântară păsări cântec rar... 


„i Noi, care zilelor le-am smuls, iubind, 


Vinul azurului în reci pahare — 
Și-am strălucit, cu toate strălucind, 
În tinerețea sărbătoare, 


La degetul durerii noastre-am pus 
„Inel din fulger și din trandafir 

Să lege flori, în țărm fără de-apus, 
Îngemânatului delir. 


Şi-azi când pe dealuri și din timp afar’ 
Și-a stins în arbori urma vara-albastră, 
De imnu-i ne lipim gândul amar 

Cum fruntea 'n arderi de-o fereastră. 


Si - 


ae 
m, 


ȘABACE INUTILE 


DE 
ADRIAN HURMUZ 


Barvați se pricep prea puțin în chestiuni de trusou, asta e sigur și dacă există câte 
o excepție, asemenea pasăre rară nu are decât o singură menire : aceia de a întări regula ` 
generală. 

Dar nici femeile nu se pricep la cravate și așa suntem chit; amândouă taberile deplin 
satisfăcute. 

Totdeauna m'am mirat, fără folos de altfel, de ce, ştiindu-și, prea bine aceste scăderi, 
nici bărbaţii nu se leapădă de cravate nici femeile de trusou. Ele să desființeze trusoul și 
ei cravatele. Simplu, natural şi economic. Și totuși bărbaţii își vor cumpăra mereu cravate 
crezând că femeile apreciază foarte mult aceste sgărzi la gâtul lor. 

Sunt şi oameni cari mau purtat niciodată o cravată. Ei se însoară cu femeile care 
wau trusou. 

Adelina, prietena de care e vorba aici, a refuzat, timp de patru ani, pe toţi preten- 
denții şi până ce n'a isbutit să-și alcătuiască un trusou cumsecade, n'a primit să se căsă- 
torească. Și nu era doar una dintre acele femei reci ca un sloi de ghiață. Avea în ea 
sânge de creolă sau mai pe românește de ţigancă. Inima-i era cărbune aprins în piept. O 
ardea dorul dar ea răbda şi când să cadă înfrântă, sub căldura sărutărilor logodnicului 
său, atunci, imediat, își aducea aminte că mare trusou. Se ridica, il da la o parte, devenea 
deodată serioasă. | 

— Dar bine, dragă, de ce nu vrei să ne căsătorim mai repede, zicea nefericitul său 
iubit. Eu am pierdut orice răbdare. De trei ani stăm logodiţi și nu te mai hotărăști. Mă 
tem să nu ne răsgândim până la urmă unul din doi. 

Dar cum e o ființă tenace, deşi nu era bogată, singură știu să strângă bani muncind 
ca funcționară la un magazin și la sfârșitul celui de-al patrulea an trusoul era gata. Ade- 
lina, după cum e lesne de înţeles, sburda ca o mielușea și zău că nu era urâtă și nu-i 
stătea de loc rău, când sărea prin cameră bucurându-se cu drăgălășenie. Dar şi logod- 
nicul ei Mitică Arghir s'a arătat un băiat, dacă nu unic în felul său, de o îndărătnicie, 
în orice caz, cu totul neobișnuită. S'o aștepte el patru ani! Ea nu avea niciun fel de avere 
alta, decât pe ea însăşi, așa cum se arăta, cuceritoare, ca înfățișare, cu un corp admirabil 
construit, dar pentru împodobirea căruia nu avea decât vreo trei rochii și acelea nu prea 
noi, prefăcute după moda actuală și un mantou în vârstă de doi ani împliniți chiar în 


82 


acea toamnă. $i totuși el a așteptat-o. Mult dorita zi a căsătoriei a venit și a trecut lă- 
sându-le la amândoi în urechi un murmur vag de arcușuri alunecate pe coarde de viori, 
amestecate cu sunetele saxofoanelor ce imită concertul broaștelor. În tradiționala noapte 
Adelina a îmbrăcat una din cele mai frumoase cămăși din trusoul ei, alcătuit după toate 
cerințele modei şi conform ultimului jurnal. Mitică Arghir, obosit poate, sau grăbit, ceeace 
e mai demn de crezut, n'a observat nimic. O admirabilă broderie lăsa să se intrezărească 
prin tăieturile ei înflorite sânii Adelinei, învăluiți în mister şi toate formele corpului său 
căpătau o înaltă și nouă valoare de puritate, perfecțiune și imbătătoare atracție. Mitică 
Arghir a trecut peste toate acestea însă, ca un măgar printr'un strat de flori, adică a 
păscut cu un sânge rece revoltător și nu și-a dat seama cel puțin că există o deosebire 


cât de mică între o buruiană ordinară și o floare rară. Asta:n'ar fi fost încă o prea mare 


cauză de mâhnire pentru Adelina dacă a doua, a treia zi, sau însfârşit peste o lună, două, 
Mitică, devenind mai calm, ar fi observat și el și ar fi admirat cât de puţin trusoul Ade- 
linei. Parcă i-ar fi scrijelat cineva inima cu o lamă de ras şi ar fi presărat piper peste 
rană, așa sensație de supărare avea Adelina. Și nu era doar nici ea proastă, sau lipsită de 
fireasca pricepere a oricărei femei, când e vorba să-și pună în valoare frumusețea unei 
podoabe. Întrebuinţa tot felul de mijloace, numai să atragă atenția lui Mitică Arghir. Doar 
o scoate și el o expresie de admirație, cât de scurtă. Un, ah, oh, sau vai, ce cămașă 
frumoasă ai tu, Adelino ! Totuşi era în zadar totul și Adelina era foarte nenorocită. Văzând 
că el nu remarcă se hotărî să-i atragă ea singură atenția. Ceeace i se părea Adelinei mai 
demn de admirat erau cămășile sale de noapte, in confecționarea cărora pusese maximum. 
de râvnă şi de entusiasm. Deci, îi spuse într'o seară, vârându-se în ochii lui Mitică Ar~ 
ghir: Ce zici de cămașa mea? E frumoasă, nu-i așa? 

—- Da, nu-i urâtă, răspunse el, fără nici un fel de mirare. Dar un lucru nu-mi place. 
De ce e aşa de găurită! Am observat de altfel că toate rufele tale sunt găurite. 

Adelina. era să cadă jos de disperare. 

— Cum! zise ea. Tu crezi în mod sincer că astea sunt rufe găurite? Dar, dragul 
meu, asta e cea mai fină și mai artistică broderie. Vai, ce decepție, gândi Adelina. 

— O fi broderie cum zici tu, dar pentru mine sunt numai niște şabace inutile, răs- 
punse Arghir foarte serios, 

Adelinei nu-i mai rămânea decât să reflecteze la cei patru ani de sforțări în care 
timp refuzase cu încăpățânare să se mărite, numai pentru că nu avea trusou. Și insomnia 
îi dădu timp suficient să disece problema in toate sensurile și să descopere că, târziu, 
după miezul nopții, când, probabil, până acum dormise profund, Mitică Arghir sforăia ca 
un hipopotam. : 


83 


| DANTE ALIGHIERI 
PURGATORIUL 


RUGĂCIUNEA TRUFAȘILOR *) 


„O, Tatăl nostru, care ești in ceruri, 
nu țărmurit, dar dintr'o dragoste mai mare 
pe care-o porți întâielor ființi de sus, 
slăvit să-Ţi fie numele, puterea, 

:- de ori și care din făpturi, 
precum a mulțumi se mai cuvine 
prea dulcii Tale 'nţelepciuni. 
Ci vie în spre noi a 'mpărăţiei Tale pace, 
căci noi spre ea, prin noi, cu toată sraon; 
de ea nu vine, nu putem. 
Precum şi îngerii Tăi jertfă 

„a lor voință Ţi-o aduc, cântând „Osanna“, 
de-o potrivă cu-a sa voință facă omul. 

- lar pâinea noastră cea de toată ziua, 
ne-o dă și azi; căci fără ea, 
prin ăst cumplit deşert, dă înnapoi 
acela care luptă mai mult, să poată merge. 
Precum îertăm și noi oricui greșala 
de care-atâta pătimim, 
ne-o iartă, bunule, și Tu pe-a noastră, 
nici Te uită de suntem vrednici. 
Tăria noastră sufletească, 
ce-așa ușor se dă bătută, 
wo pune Tu la încercare, 
cu vechi-străvechiul ei protivnic, 
ci izbăvește-ne-o de-acela, 


*) Fragment inedit, din volumul care va apărea în curând. 


84: 


ce-o îmboildeşte tot la rău. 

lar rugăciunea de pe urmă, Stăpâne drag, 
nu pentru noi cumvă o facem, 

căci nu avem de ea nevoie, 

ci pentru cei pe care 'n urmă 

ni i-am lăsat“. 

Astfel acele umbre, rugându-se cu bine 
pe drum să mergem noi şi ele, 

umblau pe sub povara lor, 

asemeni celeia pe care 

o simţi câteodată 'n vis, 

nu de-o potrivă canonite cu toate, 

roată și trudite, pe sus, 

prin cel dintâiu chenar de stâncă, 

a lumii ceață curăţind. 

De sus, acdlo, numai bine mereu se cere 
pentru noi, ce nu se poate spune 

şi face pentru dânşii, aicea, jos, 

de-aceia care şi voința, și harul sfânt 

il au cu ei? P 

Cuvine-se a-i ajută păcatele 
ce-adusu-le-au de pe pământ . i 
să şi le spele, astfel încât, l 
curați și mai ușori, spre roțile ’nstelate 
să-și ia zborul... . i 
Tradus de ALEXANDRU MARCU 


85 


BALADA MAICII BUNE 


DE 


MIRCEA STRĂINUL 


Stea de aur, fir de sânge, 

Maica 'n poarta jităriei plânge, 

căci în sat e judecată, 

spurcat craiu pe Domnul vrea să-l bată 
ca pe-un fur, să-l spânzure pe cruce, 
vântul sângele să i-l usuce. 


Îngerii au rupt din stele spini, 
Domnului cununi să-i facă din lumini, 


Cel mai mare peste sat 

a 'nţurat şi-a judecat 

ca Isus să moară 

(jidovii au râs de-ocară). 

Doi fârtați de rele-aveau să ție 
Domnului tovărășie. 

Un flăcău, Ion pe nume, 

sa jurat cu alţii, frați, anume, 
vorba celui mare 'n lumi s'o ducă. 


Stea căzut-a peste dealuri, ca o nucă. 
Maica vrea să ştie judecata, dară lefegii' 
dela jitărie i-au spus vorbe de copii. 


Colo ’n deal, pe cruce, Domnul 

a gustat din somnul 

Tatălui din ceruri și-a murit. 

Măi! cutremur strașnic s'a pornit, 
vornicii fugiau amarnic, 

cerul scutura din stele focuri darnic, 
dascălii s'au închis în școală 

și-au început ca 'ntotdeauna vorbă goală. 


86 


Maică, dormi și uită jalea. 

(Fiul îţi va da la adormire calea 

către el), să-l visezi în ţară 

unde îarna-i primăvară, 

unde nu sunt crai din ceia răi, 

nici oșteni vicleni, nici dascăli, nici călăi, 
unde crinii stau de vorbă 'n văi 
minunate cu privighetori, 

unde, între flori, 

stau luceferii la sfat în zori. ` 


Ya 
PREZENT A 


DE 
TRAIAN IONESCU 


Pentru voi, toți, cari râzând m'aţi văzut, 
Mi-aţi scrijelat piatra şi nu mați ştiut : 
Mângâierea mea: chiot de zăpadă. 
Durerea :.tăiuş dublu de spadă. 
Şoapta: freamăt de floare. 
Strigătul : cânt rostogolit din mare. l 
Mânia: pumn de granit svârlit peste zare. 
Am împletit gând pe coama merilor 
Şi zâmbet târziu cosiței verilor. 
M'am lungit alene, plop, pe lacuri 
Şi m'am istovit, de mii de ori, în veacuri. 
Am fost toiag de sprijin orbilor 
Şi hrană uitată pe câmv corbilor. 
Blândă mireasmă sub crucea troiţelor. 
Frânt am fost, nufăr, în mâna domniţelor; 
Şarpe de aur prin valuri adânci, 
Lacrimi brumate 'n scorburi de stânci. 
Umbră de basm pe drum nebătut 
" Cine-a 'mţeles, cine=a ‘văzut, 
„, Cum, prin lemn de. salcie sfânt 

o Mam, îinșurtibat, cu ghiare verzi în pământ 
Şi 'n vremuri de bejenie amară, 
Curcubeu vânţos svâriit peste țară. 


PY: 


l = 


° FRUMOSUL ŞI CREȘTINISMUL 


DE 


VICTOR N. POPESCU 


En prin anul 200. Păgânii atacau pe creştini că urăsc frumosul, pentrucă nu se 
mai închină statuilor de zei şi zeițe. l 

Intr'o zi de toamnă, în fermecătoarea cetate Ostia, pe malul mării, doi prieteni —— unul 
creştin și altul păgân —se întâlnesc cu scriitorul Minucius Felix. Plăcuta răcoare a toamnei 
venía după căldurile arzătoare ale verii. Un aer proaspăt inviora spiritele tuturor și se bu~- 
curau călcând încet pe nisipul de pe plajă, pe care rămâneau ușoare urmele pașilor lor, 
Cecilius care era păgân, văzând un idol al lui Seraphis, îl salută, sărutându-i mâna așa 
cum era obiceiul, ceeace-l făcu pe Octavius să-i spună că e o înjosire, ca un om să 

"se prosterne în fața unei pietre împodobită cu flori, dar care nu-i decât o piatră. 

Urmă o vie discuție. Așezaţi pe pietrele, în care valurile veneau să se lovească 
uşor, Minucius Felix făcea pe arbitrul intre cei doi rivali, iar discuția ce-a avut loc, ne-o 
redă în următorii termeni: 

Cecilius îi spunea lui Octavius: „Trist lucru, când vezi ignoranţi cari wau nici o cu~ 
noștință de literatură și cari sunt cu totul străini de viața muzelor, oameni de proastă 
condiție, ocupându-se cu meserii de rând și de disprețuit, însă vrând să hotărască cu in~ 
drăzneală, despre ceeace. este mai mare și mai important în natură şi care a preocupat pe 
filosofii din toate timpurile, fără ca să fi putut ajunge la rezolvarea problemei!“. 

Oamenii de proastă condiție și ignoranții cari mau cunoștință de literatură, străini de 
muze și neavând nici o preocupare cu arta și frumosul erau creștinii. 

Octavius, fa rândul lui, îi răspunse: „Voi nu vedeţi însă, că frumuseţea și bogăţia 
acestor lucrări au făcut ca statuile să fie adorate ca zei? Poporul ignorant a fost fermecat 
de aceste capodopere de::artă.. Orbit de strălucirea de aur, de argint și de fildeș, a ajuns 
să facă din ele idoli“, ceeace însemna: Noi nu protestăm împotriva acestor statui că 
sunt frumoase, însă ne mirăm de rătăcirea voastră, căci văzând frumuseţea lor, în loc să 
le socotiți numai simple opere de artă, care să vă dea numai o idee de ceeace trebue 
să fie adevărata frumusețe a lui Dumnezeu, aţi făcut din ele idoli și v'ați închinat lor. 
Ele au fost deci, o cauză de rătăcire. Simple pietre, tăiate de mâini omenești, v'ați in~ 
chinat lor ca unor zei, l 


88. 


Această discuţie redă adevărata atitudine a creștinilor față de creaţiunile artistice ate 
antichităţii. Aceste statui, simulacre ale zeilor, au adus pe oameni la idolatrie, iar prin 
mâna creatorului de statui, de tablouri sau de alte simulacre, ziceau că a lucrat diavolul. 

Din această convorbire nu rezultă că creştinii condamnau frumosul în sine, ci se ri~ 
dicau împotriva acelui frumos, care ațâță simţurile. 

Scriitorul creștin Clement Alexandrinul, pentruca să arate că frumosul păgân servia 
numai la ațâțarea simțurilor, reproducea următorul pasagiu din Ifigenia lui Euripide: „Când 
prinţul troian s'a apropiat de malurile Laconiei, frumusețea și veșmintele lui somptuoase, 
tesute cu aur şi mătasă, orbiră pe Elena și au incântat-o așa de mult, încât profitând de 
absența soțului său, urmă pe acest amant înșelător, cu care a fugit în locurile retrase ale 
muntelui Ida. O, frumuseţe, mamă a adulterului! Această iubire, îmbrăcată în mincinoase 
podoabe și cu plăceri voluptuoase, acest lux plin de impuritate, ruinează Grecia, conrupe 
castitatea lacedemoniană și schimbă pe fiica lui Jupiter într'o femeie infidelă.“ 

Insă, pentru ca să cunoaștem, care este adevărata concepție creștină despre frumos, 
trebue să ne gândim îndeosebi la Mântuitorul. 

Observând istorisirile Evangheliilor, în care reflectă acțiunea sufletului său, vedem că 
Isus avea o adevărată inspirație poetică, care l-a făcut să observe farmecul lucrurilor ca 
pe un reflect al puterii şi armoniei creatorului. Din acest punct de vedere Mântuitorul a 
fost un adevărat poet. 

Străbătând frumoasa Galilee și trecând printre lanuri, călcând sub picioare înaltele 
ierburi smălțate de maci roşii, a văzut toate florile câmpului, frumos catifelate, deschizân- 
duse ca un secret parfumat. Sub ultimele raze ale soarelui întârziat, fruntea Domnului 
sa plecat să vadă dintr'o privire toate aceste flori ce păreau că se înalță magic, împre~ 
jurul lui, 

Contemplând ceeace Tatăl a pus sub picioarele sale, se intoarce liniștit apoi, 
ca să zică oamenilor, cari sufăr, căutând fericirea lor: „Priviţi păsările cerului, ele nici nu 
seamănă, nici nu seceră, iar Tatăl vostru cel ceresc le nutrește.... Priviţi crinii câm- 
pului, ei nu lucrează, nici nu torc, și cu toate acestea Solomon, însuși, în toată strălu- 
cirea lui, nu era îmbrăcat ca unul din ei!... Nu valorați voi mai mult decât ei?“. 

Crinii, pe cari Isus Christos ne indeamnă să-i privim, prin simpla lor frumuseţe, sunt 
o plantă plăpândă, pe cari aceiaș ploaie binefăcătoare, care îi face să crească, îi poate 
rupe, când e însoțită de furtună. Viaţa lor e foarte scurtă, căci din parfumul şi armonia 
florii, nu rămâne nimic la vremea uscării și putrezirii lor, iar noi putem să-i strângem în 
mâini sau să-i strivim sub picioare. La fel cu crinii, tot așa de fragile, sunt toate frumu- 
seţile exterioare și in special omul, ale cărui zile Scriptura le compară cu iarba câmpului. 

In acest îndemn al Mântuitorului, vedem o indicație că în toate creaturile găsim o 
frumuseţe, care ne poartă până la frumusețea invizibilă a creatorului. 

„„ Acest îndemn pleca din intuiţia profundă că orice ființă omenească are nevoie de 
frumos. Curăţenia formelor și armonia culorilor ne farmecă ochii. Un peisaj, unde jocul 
umbrelor și luminilor desemnează o dantelă capricioasă, ne place. Toate acestea sunt fru- 
moase. Insă, pentru a descoperi frumosul în lucruri, trebue ca omul să poarte în el un 
ideal de armonie, căci frumusețea nu este în forme şi în sunete, ci în sufletul ome- 
nesc, care le împreună și le armonizează. 

Aceasta este atitudinea Mântuitorului față de frumos, care rămâne concepţia întregei 
cugetări creştine. 

Mântuitorul nu sa oprit la admiraţia frumosului ci a realizat el insuși frumosul. Luj 
Augustin, viața Mântuitorului îi apare ca o tragedie unitară, superioară oricărui poem 
eroic: „Un Christos pe cruce;era un scandal pentru iudei, o nebunie pentru greci..., însă 


89 


pentru noi cari credem, El este frumos ca un Dumnezeu. El e frumos în sânul Fe- 
cîoarei, în care se îmbracă cu natura omenească, fără să se lipsească de natura divină. 
El este frumos prin nașterea sa..., căci acest copil, în braţele mamei sale, dă cuvântul ce- 
rurilor să cânte mărirea sa de către îngeri, o stea aduce la peșterea sa pe magií, cari îl 
adoră, El care este hrana celor iubitori de pace. El este frumos în cer și pe pământ; 
frumos în trupul virginal al Fecioarei, frumos in brațele materne; frumos în minuni: 
frumos în flagelație; frumos când disprețueşte moartea; frumos când își dă sufletul, 
frumos când îl reia; frumos pe cruce, frumos în mormânt, frumos în cer“. (Comentar la 
Ps. XLIV, 3). 

Invăţându-ne spre ce lucruri să ne îndreptăm privirile, ca să descoperim frumosul, și 
apoi să vedem ce înseamnă acest frumos, sufletul nostru este captivat de cel care rea~ 
lizează în persoana sa această operă, abătându-ne privirile dela ceeace este trecător şi 
conrupător, atrăgându-le către Isus. Privind spre viața frumoasă a lui Isus, frumosul de~ 
vine o cale, pentru a descoperi adevărul, cu care întâlnindu-se, se confundă, aşa cum 
spune tot Augustin în Soliloguia: „Cel care caută frumosul, descoperă adevărul“. 

A căuta şi admira frumosul; a realiza frumosul, ca să te înalţi prin el şi să cunoşti 
adevărul sunt cele trei atitudini, pe care Mântuitorul le are faţă de frumos. 

Din cele spuse în legătură cu atitudinea Mântuitorului, sa putut vedea cât de ne~ 
întemeiată ar fi părerea unora, cari ar susține că creștinismul are anume rezerve față de 
frumos. lar dacă în creştinismul primelor secole există o condamnare a artei antice, aceasta 
se poate socoti o atitudine impotriva felului greşit cum acea lume înțelegea frumosul. 
Acele opere de artă, care au fost socotite frumoase, dar care au dus la o conrupere a 
moravurilor, creștinii le-au judecat după rezultatele lor şi au spus-o astfel: dacă ceeace 
voi numiţi artă, duce la conruperea moravurilor, ea însăși dovedeşte că nu întrupează 
adevăratul frumos, care, când e veritabil, spiritualizează şi stimulează în a face binele. 

Toată cugetarea creștină atribue frumosului o origine divină și-l socotește un mijloc 
de cunoaştere a divinității. 

Augustin, întruna din lucrările sale, se ocupă de muzică, arătând origina ei divină 
şi prin ce este frumoasă. Intrebându-se dacă sunetele muzicii sunt frumoase, pentrucă ne 
plac, sau ne plac pentrucă sunt frumoase, el răspunde că „muzica ne place pentrucă e 
frumoasă“. (Despre adevărata religie Cap. XXXVI). Pentru ca să cunoaștem care este 
adevărata frumuseţe, trebue ca sufletul însuși, în interiorul lui, să fie frumos, (Scrisoarea 
către Nebride). „Aceste frumuseți, care ies din sufletul artistului prin mâna lui, coboară 
din acea frumusețe superioară sufletelor noastre și către care aspiră ziua și noaptea. Ar~ 
tiştii acestor frumuseți împrumută din invizibil lumina, care le place, iar nu regula, care-i 
conduce. Această lumină este prezentă în sufletele lor, cu toate că ei nmo văd“. (Mărtu- 
risiri Cartea II, cap. 34). 

Despre Dumnezeu însuși spune: „că este frumos. Socotiţi cât este de mare frumu~ 
sețea lui. Toate aceste frumuseți ce vă plac şi care desfătează privirea voastră, sunt 
create de El. Dacă atât de mare este frumusețea operilor create de EI, cu atât mai mult 
va fi El însuşi!“. (Ps. LXXXIV T. IX. pag. 291). 

Insă, pentruca să poți vedea frumusețea și bunătatea, ce sunt în Dumnezeu, privirea 
omului nu se poate întoarce spre ele, fără aceste trei virtuți: credința, prin care să crezi 
că vei fi fericit, contemplând obiectul spre care spiritul trebue să se îndrepte; speranța, 
că va vedea pe Dumnezeu atunci când se va întoarce spre El ca să-l privească; iubirea, 
prin care să doreşti să-l vezi. Atunci privirea omului ajunge să vadă pe Dumnezeu. 
Această vedere este un act de inteligență care este în suflet şi presupune doi termeni; 
cel care concepe şi cel care este conceput. (Soliloguia, 1, 6). 


90 


„Insăşi frumuseţea corpului este un dar al lui Dumnezeu, însă cum acest dar este 
trupesc şi pieritor, nu-l iubeşti cum trebue când îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu, | 
care este etern şi neschimbător“... (Civitas Dei XV, Cap. 22). 

Adevărata frumusețe este frumusețea sufletului, „căci acela care la frumuseţea cor- 
-pului adaogă diformitatea sufletului, este cu mult mai de plâns, dacă pe lângă diformitatea 
corpului, ar avea şi diformitatea sufletului (De doctrina Christiana, cartea IV, cap. 28 Vol. IV). 

In exprimarea acestor idei, evident că Augustin suferă de o puternică influență pla~ 
tonică, Căci Platon spusese : că sufletul omenesc are imprimată în el o mișcare, pentru a 
se ridica din ziua întunecoasă, care îl înconjoară, până la adevărata lumină a ființei“. (Re~ 
publica, cartea VII, Cap. II). Ceeace însă deosebeşte concepțiunea despre frumos a lui 
Augustin și-i arată caracterul creştin este că el îl pune alături și îl confundă cu binele, 
ideie desvoltată mai ales de Dionisie Areopagitul. 

După Dionisie Areopagitul „totul se naşte din frumos și din bine, subsistă în frumos 
și în bine, aspiră spre frumos şi spre bine“ și mai ales are o putere de a armoniza un 
suflet: „Dacă unele ființe, purtate spre dezordine, sufăr o abatere dela perfecțiunea lor, fru- 
mosul le vindecă de pasiunile lor, de dezastru, ridicându-le din ceeace-i rău şi, mai mult 
încă, reintegrându-le în frumos. (Nume divine cap. IV. 10). 

„De altfel, nimic din ceeace există nu este complect lipsit de participarea la frumos“ 
(Terarchia cerească, cap. Il, 3). 

„Prin iubirea frumosului, care ne vine dela Isus şi prin care noi ne înălțăm la El, 
Isus împuţinează nenumăratele noastre contrarietăți, noi intrăm în uniformitatea vieţii,... iar 
ochii întorşi spre El pot vedea ceeace este îngăduit să vedem (/erarchia cerească, Cap. |, 1). 

Pe când Augustin făcea mai mult analiza psihologică a frumosului, Dionisie Areo- 
pagitul vorbea de originea lui transcendentă, iar loan Chrisostomul se ocupă mai ales de 
aspectul moral al frumosului. 

„Băgaţi de seamă!— zicea Chrisostom —, vedeţi care este frumusețea corpului și 
care este frumuseţea spirituală. Există suflet, există corp, există o frumusețe a corpului; 
există o frumuseţe a sufletului. Ce este frumuseţea corpului? Sprâncene arcuite, priviri 
surâzătoare, încadrând obrajii, buze purpurii, păr bogat, un bust bine făcut şi o faţă albă 
de culoarea crinilor. Această frumuseţe a feții, a ochilor, a părului, a corpului este un 
efect al naturii. Căci cine este urât, poate recurge la mii de artificii, pentruca să se înfru- 
musețeze, este imposibil ca să devină frumos în ce priveşte corpul, căci lucrurile naturii 
materiale nu se schimbă, ci rămân fixate în limite ce nu pot fi schimbate. Să comparăm 
această frumuseţe cu aceia a sufletului; vedeți-o și mai ales ascultați-o, voi nu puteţi so 
vedeţi, căci este invizibilă. Care este frumuseţea sufletului? cumpătarea, mila, iubirea de 
fraţii săi, bunăvoința, ascultarea de Dumnezeu, împlinirea legii, şi dreptatea, sunt însuşirile 
acestei frumuseți. Ele sunt podoabele sufletului, care nu depind de natură, ci de voința 
noastră. Cel care nu le are, și le poate procura, iar cel care ie posedă, le poate pierde. Vă 

spun că cel care are un chip urât, nu și-l poate schimba, pe când cel care are un 
suflet urât, și-l poate schimba. Trebue să ştiţi că frumusețea sufletului vine din supunerea 
către legea lui Dumnezeu, íar acela care are această urițenie a sufletului poate să scape 
de ea şi să devină frumos, prin această supunere“. 


x 
x x 


Această cugetare clasic creştină, după care frumosul este o necesitate a sufletului ; că 
sufletul însuși trebue să aibă în el o armonie, pentru ca să-l descopere; că frumosul este 
de esenţă divină și că spiritualizându-l îl duce la adevăr, credem că este de acord cu 
legile intime ale sufletului omenesc. Suntem îndreptăţiți să susţinem aceasta, pe temeiul 
următoarelor considerațiuni : 


QI 


1. Sufletul omenesc are în el această dublă lege: a) ideia tinde să devină act; b) iar 
actul exterior tinde să deștepte în noi o idee. 

Altfel zis: sufletul, care simte în el armonia, transpune din această armonie in- 
ternă, în orice manifestare exterioară. Prin urmare, cel care va avea în interiorul lui 
acest frumos, nu poate creia lucruri urite și fără armonie, iar din ceeace exteriorizează, 
deducem interiorul însuși. Arta este deci expresia unui suflet frumos! 

Din nenumăratele creaţiuni artistice, în care creștinismul a întrupat frumosul în toate 
domeniile artei, se poate deduce cât de profundă a fost armonia acelor suflete, care au 
creat operele de artă creștină. Le-a trebuit un suflet și o credință, așa cum a spus Heine 
în faţa catedralei dela Anvers: „Oamenii acelor vremuri aveau în suflet dogme, iar noi 
avem numai păreri. Cu simple păreri nu se pot înălța catedrale. Și cum asemenea cate- 
drale sunt frumoase, înseamnă că acolo, unde există o credință, există și o posibilitate 
de realizare a frumosului“. 

După concepția creștină, frumosul nu-i în legătură cu rațiunea ca mijloc de cunoaș- 
tere, ci intră între elementele intuiţiei, care are la bază sentimentul. 

Frumosul devine astfel un mijloc de cunoaștere a adevărului spiritual mult mai sigur 
decât rațiunea însăşi. O asemenea intuiție estetică, plecând dela lucruri sensibile, ne apropie 
de cele spirituale, stabilind o legătură între diferitele lor părți, pe care logica nu le poate 
încadra armonic. Când simțim că între lucrurile sensibile şi cele spirituale există ceva 
comun, atunci stabilim un raport între ele. Acest raport e mult mai exact, pentrucă e 
stabilit de sentiment, care este o luare de contact cu realităţile superioare, care nu pleacă 
din inteligență, nici din voință, ci din sentiment, în virtutea unei puteri. 

Insă, intuiţia sentimentală și ideia de frumos ar fi imposibile dacă în adâncul nostru 
nu sar găsi un presentiment al realităților superioare. Aşa că numai acolo poate să existe 
o experiență estetică, unde frumosul va putea fi luat ca un ecou al misterului. 

Aceste idei ne duc la următoarea afirmaţie: nu poate exista frumos unde nu există 
presentimentul lumei invizibile şi al misterului. Adevăratul frumos devine astfel un ele~ 
ment revelat și revelatoriu, prin care supranaturalul devine tangibil. Filozoful religios Rudolf . 
Otto, care sa ocupat de conţinutul noțiunii de sfânt și sfințit (le sacré), spune, că în expe- 
riențele pe care le facem cu frumosul şi sublimul, noi prezentăm în chip obscur, în 
viața naturii, lumea eternă a spiritului. Această experiență prin frumos, are toate elemen- 
tele unei experienţe religioase. Căci și religia și frumosul ne descopăr misterul. Am ajuns 
deci la aceiaşi concluzie a abatelui Bremond, care susține că poezia și rugăciunea au aceiași 
origine în suflet, dându-ne dreptul să afirmăm că credinţa şi frumosul sunt căi prin care 
atingem misterul lumii nevăzute și deci Divinul. 

Dacă subscriem la aceste afirmaţii, trebue să mergem până la capăt, trăgând urmă- 
toarea concluzie: pentrucă adevăratul frumos nu poate exista, când nu reflectă în el o 
lume transcendentă, sau când prin el nu mergem spre această lume superioară, orice în- 
cercare artistică, lipsită de acest fior, nu întrupează frumosul, ci numai simulacrul tui. Faţă 
de o asemenea artă, noi putem zice, așa cum Octavius îi spunea lui Cecilius: „statuile 
voastre le socotiți zei, însă ele nu sunt decât idoli, cari totdeauna sunt ridicați de voi la 
această cinste şi sunt dărâmaţi tot de voi“. 

Cum aprecierile despre frumos şi artă sunt atât de schimbătoare, încât ceeace este 
adorat astăzi, mâine e declarat învechit, putem zice că asemenea simulacre ale frumosului 
sunt simpli idoli, iar că venerația lor e o idolatrie, cu toate insușirile ei falșe și trecătoare. 
Nu credeți că absența de spiritualitate și de originalitate a producțiunilor artistice moderne, 
vine din faptul că le lipseşte fiorul invizibilului ? 


92 


sanii ARAA aaa iade as b eebe ae e e 


tn 


Cred că Eminescu făcea o adevărată experiență a sugestiunii lumei invizibile în 
frumos, când a scris Luceafărul. 

In primele trei strofe din Luceafărul, găsesc cele trei etape ale oricărei creațiuni 
geniale. 

„Cobori încet luceafăr blând“ este chemarea inspirației divine de către sufletul care 
vrea să se întrupeze în frumos. 

La aceste apeluri ale sufletului, divinul se descoperă și se apropie de el, aruncându-se 
fulgerător în interiorul lui. 

Din această cufundare a luceafărului în mare, din această fuziune a umanului cu di~- 
vinul, „un tânăr mândru creşte“. Tânărul mândru care își ia ființa este rezultatul întrupării 
frumosului în. opera genială : literară, muzicală sau plastică. 

Am mai spus că în noi este și această lege, după care un act exterior deşteaptă în 
suflet o idee sau o emoțţiune 'corespondentă. Un obiect de artă, un peisaj frumos, o au~ 
diție muzicală, crează în noi sentimentele de armonie și frumos, pe care e-a avut cel care 
a creat opera. Din acest punct de vedere, opera care intrupează frumosul este un ve~ 
hicul de transmitere a emoțiunilor unui suflet, altui suflet. 

Prin repetata deşteptare a unor asemenea stări, sufletul nostru ajunge la o obișnuință 
cu frumosul, care ne împiedică să mai privim la lucruri, ce nu sar armoniza cu cele 
frumoase. Prin aceasta, privirea frumosului crează frumosul, iar adevărata artă devine. 
moralizatoare, 

Arta creştină a urmărit acest lucru, iar creștinismul a întrebuințat-o pentru instruirea 
și spiritualizarea oamenilor. Picturi frumoase, architectură plină de armonie și măreție ; mu~ 
zică impresionantă și liniştită sunt mijloacele, prin care creştinismul a căutat să obișnuiască. 
ochiul și urechia cu armoniile exterioare, ca să se formeze în suflete armoniile interioare, 
în care se reflectă Dumnezeirea. 

Așa că din acest punct de vedere, concepția creştină despre frumos este în acord 
cu legile sufletului omenesc : 

Dacă frumosul, având astfel de origini divine, este așa de durabil, așa de universal 
și aşa de necesar, de ce nu se numește frumos totdeauna ceeace poartă însușirile fru- 
mosului, înţeles. de creştinism ? 

Pentrucă preferăm acestui frumos, ceeace ne place, care e mai mult modă, im~ 
pusă de capriciu, decât de legi eterne. Ceeace este astăzi, mâine dispare. Sunt flori de o zi, 
care se deschid dimineaţa și se scutură seara. 

Pe baza acestor considerațiuni, putem fi îndreptățiți să susţinem: frumosul în artă 


este punctul primei întâlniri a sufletului cu misterul și sugestiunea unuia prin altul. 


Adevărata artă sugerează toate virtuțile, când ea atinge cel mai înalt punct; iar mo~ 
rala, pentru artă, este perfecțiunea sa tehnică. 

Un lucru e frumos în proporția, în care el uită forma sa tranzitorie și s'acordă în ce~ 
lebrarea comunei esențe, cu ceeace în alte lucruri o depășește și în măsura în care face 
parte dintrun stil, adică dintro proectare vizibilă a Eternului. 

Sufletul omenesc selecționează adevăratele lucruri frumoase şi tot în el se proectează 
ca un ecou, toate lucrurile adevărat frumoase, așa că sufletul înalță frumosul de pe planul 
terestru și omenesc, în invizibil și supranatural. 

Creștinismul, având cultul sufletului, inspirat şi contopit cu divinitatea, este un cri- 
teriu de orientare, în cunoaşterea frumosului ; iar creștinismul de astăzi, ca și Octavius de 
altă dată, nu se oprește la zeii și zeițele, care împiedică descoperirea lui Dumnezeu, ci se 
îndreaptă spre GOA plete e tuturor P eea divine, în a căror armonie "vede mâna 
creatorului. - = > o l 


93 


IDEI, 


CORESPONDENŢA 


Un fenomen imbucurător —printre atâtea feno- 
mene rele și deprimante — care se manifestă dela 
un timp din ce în ce mai precis în viața publică ro~ 
mânească, e că începem însfârșit să luăm cunoștință 
de valorile culturale, sociale și politice din trecutul 
nostru mai mult sau mai puţin apropiat. Înmulțirea 
comemorărilor e și ea un indiciu, chiar dacă nu e 
cel mai însemnat, în acest sens. Unele din aceste 
comemorări rezervă adevărate surprize pentru inte- 
lectualii oneșşti, dar încă nedeplin informaţi în ceeace 
privește lucrurile românești. Acesta cred că a fost 
cazul mai ales cu învierea numelui și operii lui Spiru 
Haret. 

In adevăr, a apărut pentru mulți clar, cu acest 
prilej, că Haret a fost, pentru epoca lui, ceeace a 
constatat d. Radu Dragnea că a fost Kogălniceanu, 
pentru epoca acestuia. Desigur, Kogălniceanu a fost, 
în primul rând, un om de stat și un as al istoriei 
noastre. Haret a fost mai mult om de știință pozi- 
tivă și ministru de instrucție. Cu toate acestea, și 
despre Haret se poate spune că a dat expresie po~ 
litică și legislativă, pe cât îi îngăduia situația lui de 
simplu ministru al şcoalelor — și dacă această situaţie 
nu-i îngăduia mult din punct de vedere formal și 
direct, dar i-o îngăduia larg și cu ecouri îndepăr- 
tate în chip esenţial și indirect — epocii sociale și 
istorice, în care a trăit. Figura lui Haret, cu aparența 
ei modestă, între atâţia falși demiurgi scânteietori ai 
istoriei noastre contemporane, nu-și capătă adevă- 
rata semnificaţie şi valoare decât pusă în acest cadru. 

Realizarea lui Haret, în afară de faptul de a îi dat 
burgheziei noastre iîncepătoare un liceu adecuat, e 
aceasta ; a accentuat, cum n'a făcut-o niciun om 
politic în România, factorul cultural și economic în 
massa mare a poporului românesc, adică la sate, 
servindu-se pentru aceasta în primul rând de învă- 
țători. Dacă Haret nu s'a servit în aceeași măsură 
de preoți şi dacă sa servit de aceștia aproape nu- 
mai în sens laic, e, pe deoparte, fiindcă învățătorii 
puteau fi modelați mai ușor pentru anume scopuri 
şi fiindcă erau mai numeroși. Invățătorii n'aveau o 


OAMENI, 


FAPIE 


LUI SPIRU HARET 


tradiție de structură sufletească și n'aveau ca şef de 
cât pe ministrul școalelor. Pe de altă parte, și în pri- 
vința, acesta Haret a fost omul epocii lui. La 1878, 
formaţia sa sufletească era de fapt terminată în ceeace 
privește marile probleme ale vieţii ca atare. Haret 
sa format și atrăitîn epoca progresului și a „religiei 
laice“, Deși unele spirite noui aduceau o notă mai 
spiritualistă în metafizică încă din timpul tinereții lui 
Haret, dar ele nu erau băgate în seamă și !menta- 
litatea generală era alta. Era aproape imposibil pentru 
un om de știință să descifreze ultimele sensuri și 
virtualități ale devenirii gândului filozofic, Spiritul 
pozitiv și pozitivist al lui Haret nu poate deci mira, 
după cum nu poate mira că în sociologia lui pleacă 
dela individ, pe care-l consideră celula socială. | 
Ceeace trebuie să se scoată în evidenţă, e că prin 
nimic un om public din vremea lui Haret nu putea 
corespunde mai mult societății românești decât ac~ 
centuând factorul cultural şi economic în massele 
poporului. În felul cum Haret a înțeles și mai ales 
a aplicat această idee, e meritul lui în evoluția”so- 
cietății românești. Că și de pe urma introducerii 
culturii prin școală la sate au apărut acele viţii ale 
„Civilizării“ rurale, pe cari le ştim cu toţi? Că insti- 
tuţiile bancare și cooperativele sătești, așa de scumpe 
lui Haret, sunt azi la pământ? Că de pe urma ac- 
tivităţii luí Haret la sate a profitat partidul liberal? 
Că, mai ales, ceeace nu s'a remarcat, de pe urma 
aceleiași activități a prolitat, mai târziu, partidul ță~ 
rănesc, într'o măsură mai mare decât a făcut-o par- 
tidul liberal, în așa măsură încât, într'o privință, 
Haret ar putea fi socotit ca unul dintre anticipatorii 
țărănismului în România, ceeace a făcut poate, in- 
stinctiv, ca la{sărbăiorírea lui Haret į partidul liberal 
să nu contribuie cu strălucirea, la care ne-am fi aş- 
teptat? Dar de toate acestea Haret nu e întru nimic 
vinovat, Pe timpu! lui Haret un om'politic avea de 
ales între aceste două posibilităţi?principale; să fie 
conservator sau'să fie cum așfost Haret. Dacă is- 
toria sar repeta întocmai, un om politic, pus în fața 
aceleiași ambianţe soelaleica a luitHaret, ar trebui, 


94 


în linii generale, să procedeze la fel. Ceeace poate 
face un om cu instincte superioare, e să-și ser~ 
vească epoca după datele şi virtualitățile ei funda- 
mentale, după idealul ce! mai înalt care poate fi 
conceput în vremea sa. lar ceeace face mai târziu 
istoria cu.prinosul său, nu-i mai aparţine lui, ci a~ 
celui mister și acelei tiranii istorice, cari, în ultima 
analiză, ne stăpânesc pe toţi. 

lar Haret a știut să fie un tălmăcitor așa de în- 
semnat al epocii lui — în direcția marilor nevoi și 
drumuri luminoase ale acesteia, chiar dacă ele im- 
plicau tatal unele umbre și anume unilateralități — 
incât e perfect explicabilă înălțimea piedestalului, pe 
care tronează, blând, acum, figura istorică a fostului 
ministru aj școaleior. Haretismul e azi o realitate su~ 
fletească. Printre oamenii de școală dela noi, e a~ 
proape un cult pentru Spiru Haret, ceeace spune 
enorm pentru mediul intelectualilor români, castrat 
in cea mai mare parte de tot ce înseamnă cult adănc 
și dezinteresat. Această consideraţie pentru Haret 
incepuse să se formeze încă de pe timpul din urmă 
al vieţii lui. Când a murit Haret și sau suspendat 
pentru o zi cursurile în școli, noi, școlarii, cari eram 
atunci, am simţit în atitudinea mai marilor noștri și 
în melancoliile, cari ne spiritualizau fireasca bucurie 
de a fi liberi, că un doliu adânc se lăsase și că un 
om începuse să aibă un cult. Mai târziu, cineva a 
povestit despre acela care avea să fie regentul Buz- 
dugan, cât a lost de afectat de dispariţia lui Spiru 
Haret. Arătându-se pe pragul camerii copiilor gă- 
lăgioși, prea mici pentru ca să înregistreze durerea 
momentului, le-a spus, cu înalta şi calma lui pres- 
tanță fluidă: „copii, azi nu e o zi de veselie!“ Și 
copiii au înțeles. lar dela 1912 și până astăzi, con- 
sideraţia pentru Haret a crescut, deși imaginea lui 
se aburise într'un timp, eciipsată superficial de sgo- 
motul și tribulaţiile multor reforme școlare, cari trans- 
formaseră ministerul instrucţiunii în laborator didactic. 
Azi cultul pentru Haret e cel mai mare legat ai său. 

Cum se explică succesul lui Haret ? Prin inteligența 
lui? Prin cultura lui? Prin priceperea țăranilor și a 
problemei țărănești ? Prin intuiţia lui? Haret, îna- 
devăr, a avut o inteligență solidă, fără nimic din 
perversiunile gratuităţii, lără jocuri de reclamă pro~ 
prie, fără frivolități de levantinism intelectual. Mintea 
lui era mai mare decât aparențele și mergea în 
inima lucrurilor. Teza sa de doctorat, monument 
surprinzător pentru un tânăr din Orientul Europei 
nesusținut de nici o tradiţie, e mai mult decât o do~ 
vadă, Haret e poate exemplul cel mai propriu de 
om de știință riguroasă și productivă, chemat de 
nevoile mari ale societăţii sale să-și părăsească a- 
proape creaţia de specialitate pentru a se pune la 
dispoziția evoluției mediului social, căruia aparținea. 
Cultura lui Haret era temeinică, probând că a ştiut 
să-şi integreze organic, fără pedanterie, cu o sim- 
plicitate gospodărească, ideile fundamentale necesare 


unui reformator, cu toate că ele nu se găseau în 
specialitatea sa. Priceperea țăranilor uimește, nu o 
singură dată, pe cine se apropie de opera lui Haret, 
Intuiţia lui are lărgime și continuitate ca albia unui 
râu mare. Și cu toate acestea, nu în aceste prețioase 
elemente e întâia explicaţie a izbânzii lui Haret. 
Inteligență, cultură, înțelegerea stării țăranilor, in- 
tuiție, au avut și alţii, fără a realiza roadele lui. 

Desigur, Haret a avut și noroc. A avut norocul 
unei lungi ucenicii la ministerul de instrucție, ceeace 
înseamnă mult mai mult decât s'ar putea crede, de 
către cei cari nu cunosc complexitatea și gingășia 
problemelor învățământului. Nicăieri amatorismul nu 
e mai funest decât la acest minister. Pe urmă, Haret 
a avut norocul să dețină multă vreme demnitatea 
de şef al școalelor și să-și poată trece legile. In Ro~- 
mânia, cei mai mulţi reformatori ai învățământului 
nu şi-au văzut legile votate. Nici Conta, nici Maio- 
rescu, nici D. Sturza, nici Tache lonescu, nici Poni, 
nici Mârzescu, nici Mehedinţi, nici Negulescu, nici 
Petrovici... nu și-au văzut proectele sau intențiile 
puse în practică—ori numai unii dintre ei și în chip 
parţial. Dacă predecesorii lui Haret și-ar fi putut 
desvolta și aplica în voie ideile de reformă a școalei, 
cariera acestuia ar fi urmat alt curs. In sfârșit, cel 
mai mare avantagiu a lui Haret a fost în însăși struc- 
tura societății din timpul său. Chiar dacă nu era 
armonie socială, dar atunci societatea începea să-și 
precizeze tendințele. La această precizare și relativ 
echilibru exterior, Haret venia cu armonia lui su- 
fletească. Din această îndoită potrivire a folosit şcoala 
românească. Haret a murit prea de vreme. Totuşi 
trebuie să recunoaștem că moartea sa, ivită în ajunul 
războiului, se așeza la granița unei epoci de strati- 
ficare relativ ordonată și că, în vălmășagul aproape 
straniu de după războiu, sufletul așezat al lui Haret 
nu și-ar mai fi găsit uşor aceiași traiectorie organică 
de desvoltare și de realizare. Intre Haret şi epoca 
sa au fost anume corespondențe de structură spiri- 
tuală, ceeace cântărește mult. 

Dar nici norocul nu explică esenţial succesul luí 
Haret. Noroc au avut mulți în România. Oricât s'ar 
conta la noi pe noroc și oricât acesta ar fi factorul 
principal în cariera Daco-Românilor, la Haret n'a 
fost tot așa, Imprejurările externe sunt un factor in~ 
semnat. în producerea izbânzii lui Haret, dar nu prí- 
mordial. Ceeace a determinat, înainte de toate, reu- 
şita istorică a lui Spiru Haret e altceva: e carac- 
terul său moral. Haret a fost un idealist şi un pa~ 
triot. Sunt genii teoretice și genii morale: Oricât ar 
fi fost de excepţională mintea lui Haret, el se apropie 
însă mai mult de cele din urmă. Din acești trei fac- 
tori, cari explică succesul lui Haret, înţelegerea și 
cultura lui, împrejurările istorice și sociale și con~ 
strucţia sa morală, acest din urmă factor e cu mult 
cel care se impune înainte de toate. Haret, pe deo- 
parte, sa acordat cu epoca sa în ceeace privește 


93 


concepţia pozitivistă și liberală, adică în ceeace pri- 
vește inteligența sa, pe dealtă parte însă a fost în 
dezacord cu această epocă în ceeace priveşte ca- 
racterul său. Aici rezidă dinamica activităţii și rea~ 
lizărilor lui. Având, pe deoparte, aderențţă cu vremea 
sa, angrenându-se: în ea, având, pe dealta, posibili- 
tatea distanţării față de ea, a provocării ei morale, 
Haret a posedat conflictul necesar, fecund, de muncă 
și înfăptuire. Concordanţa intelectuală a lui Haret 


cu vremea și societatea sa e numai un punct de 


plecare, pe care l-au avut și alţii. Ceeace însă acești 
alții n'au avut şi ceeace face speciticul și determi- 
nantul principal al operei lui Haret, e felul carac- 
terului său moral. Prin acesta Haret a devansat cu 
mult mediul său. De aceea else cade să fie analizat 
în treacăt. A spune că Haret a fost un idealist și un 
patriot, nu înseamnă a-l individualiza, câtă vreme 
nu se precizează natura idealismului și patriotismului 
său. Haret n'a avut acel idealism subiectiv, filozofic 
sau poetic, platonic întotdeauna. Ci un idealism activ, 
practic, pe deoparte, impersonal, pe dealta. Haret 
n'a avut nimic din tembelismul naţional. Dar, mai 
ales, n'a avut nimic din acel personalism, steril sau 
nu, dar egotist întotdeauna. Haret aparţine acelor 
foarte rari Români făcuți să dăruiască, dar rămâ- 
nând impersonali în structura și ofranda lor. Dacă 
societatea noastră se va izbăvi vreodată, aceasta se 
va dătora inmulțirii caracterelor active, dar vinde- 
cate de plaga personalismului subiectiv. Haret ră- 
mâne un model ai genului. lar patriotismul lui Haret 
m'avea caracterul decorativ curent, de solemnitate 
și recuzită convenţională, și era tot ştiinţific și practic, 
eficient în fundamentul lui. Idealismul și patrio- 
tismul său aveau un caracter tehnic. Și aceasta în 
plină epocă de idealism literar și de patriotism re~ 
toric. Părăsind aproape producţia științifică de spe- 
cialitate, Haret nu și-a trădat știința, cum fac la noi 
cei mai mulți, cari, în momentul când părăsesc știința 
pentru activitatea politică, devin mai răi, răi cu sistem 
și cu prezumție, decât ceilalți, ci a păstrat ceeace 
ştiinţa are mai bun : spiritul ei idealist și eficient. In 
entuziasmul său de fond, Haret a păstrat obiectivi- 
tatea științei și criteriul rezultatelor. 

Aşa de mult felul caracterului moral al luí Haret ex- 
plică opera sa, încât sepoate urmări cum acesta a deter- 
minat, în cea mai mare parte, și scopul său și metodasa. 

Ca idealist activ, Haret nu putea să conceapă 
școala mai mult în sens pasiv, considerând-o numai 
sub raportul dependenței ei de societate. Ci era în- 
clinat să o considere şi sub raportul dependenței 
societăţii de școală. In concepția lui Haret, școala e 
o interpretă a nevoilor sociale actuale, dar nu e 
numai atât. Ci ea mai are și alte două scopuri prin 
excelență active și idealiste. Acela de a produce și 
acela de a preveni, de a produce virtuţi și valori, 
pe cari mediul social nu le are, corectând, la nevoie, 
viţiile, pe cari societatea le are. în locul virtuţilor 


corespondente; de a preveni evoluţia firească și po~ 
zitivă a corpului social, înlesnindu-i și înobilându-i 
această evoluţie. In chipul acesta, Haret era adus să 
privească școala ca un centru viu al complexului 
social, considerând-o atât în funcţie de tot, cât și 
servind totului. Expresie a societății, școala, la rândut 
ei, previne, dotează și îndreaptă societatea. Haret e 
ministrul de instrucţie, care, la noi, a prevazuti cel 
mai mult și mai eficace. 

Construcţia morală de fond a lui Haret trebuia 
să-l ducă și la alt rezultat: la accentuarea formării 
caracterului în procesul educației ca atare. E emo- 
ționant cât de mult și de sugestiv a insistat Haret 
în acest sens. Insăși colaborarea lui cu regele Carol, 
căruia îi adresa rapoarte despre școală, cu acel rege, 
care a proclamat august suveranitatea caracterului, 
nu e profund semnificativă ?. 

Natura idealismului său avea să producă insă o 
fericită modificare și complectare în întreaga sa ati~ 
tudine generală față de viață, adică acolo unde se 
izvodesc toate scopurile. Prin structura și pregătirea 
sa intelectuală, Haret era un pozitivist, un mecani- 
cist, un individualist, un liberalist. Căutând să explice 
totul prin mecanică și prin individ, Haret făcea gre- 
șeala de a explica superiorul prin inferior. Dar iată 
că structura sa morală corectează și depășește această 
atitudine. Mecanicist și individualist prin ecuaţiile pe 
cari le stabilește între lucruri și stări, Haret le sub- 
ordonează cu putere pe toate supremului scop moral. 
Dacă noi azi suntem adeseori spiritualiști în expli- 
carea lucrurilor, dar materialiști și chiar direct 
imorali în practică, la Haret era un proces invers : 
mecanicist în explicarea științifică și idealist în scop 
şi practica vieţii. La Haret, totul sfârșea într'un spi- 
ritualism practic, care e de bună semă superior 
practicei curente de azi. Minte pozitivă și inimă de 
idealist, Haret și-a acordat singur un remediu supe- 
rior. Ei e un exemplu al omului de știință de odi- 
nioară, care, oricât ar fi fost de elementar în prin- 
cipiile explicative, își găsea un refugiu, o compensație, 
cu atât mai preţioase, în perfectul idealism al eului 
pragmatic. Astfel se face că sociologul mecanicist și 
individualist, care era Haret, nu stăruie asupra feri- 
cirii indivizilor, ci doar asupra scăderii suferinţei, pe 
deoparte, iar, pe de alta, nu proclamă absolutul 
dreptului indivizilor, ci majestatea și bunăstarea so~- 
cietății și statului. La Haret se poate chiar observa 
și o curioasă sinteză de liberalism și etatism, ceeace 
e semnificativ și pentru faza sa istorică și, mai ales, 
pentru psihologia sa. Insăși „Mecanica socială“ a sa 
e simbolică pentru ce vrem să spunem, Ea e în a- 
celaș timp o etică şi o politică, în ea se vede ce 
concepție înaltă își făcea Haret despre omul politic 
și cum a scris această operă și pentru a contribui 
la pregătirea adevăratului om politic. La Haret totul — 
până la mecanica cea mai inferioară—se convertea 
în ideal, iar idealul în practică. $ 


96: 


In ceeace privește activitatea naționalistă a lui 
Haret, scopul acesteia este, iarăși, determinat de felul 
caracterului său. Nici industrie elocventă de vorbe 
şi gesturi, nici tedenţionism de idei, ci aceeași mare 
acțiune de prevedere și formare. Va trebui odată 
să se cerceteze partea acestei excepţionale termite 
pozitive în pregătirea sulfetească a lui 1916—1918, 
deși numele lui Haret nu figurează deobiceiu în pal- 
maresui gloriilor naţionale. 

Dar metoda lui Spiru Haret! Vorbind de aceasta 
ne referim, de fapt, la ceeace e mai intim la Haret, 
la ceeace îl explică mai mult, Toate realizările lui 
dacă ar pieri sau chiar dacă n'ar fi fost, el rămâne 
mare prin metoda sa. Haret a realizat enorm, totuși 
Cineva ar putea spune că el e mare în primul rând 
prin metoda sa. lar această metodă e aproape în- 
treagă nu în inteligență, ci în sufletul său moral. 

Mai întâiu, devotamentul și stăruința lui Haret 
pentru problemele de organizare școlară. Timp de 
treizeci de ani a fost obsedat de aceste probleme. 
Ajunsese să se încorporeze cu ministerul de ins- 
trucție și cu legile pe cari le concepea. E inutil să 
se mai vorbească de cinstea personală a lui Haret, 
In această privință, trebuie subliniat doar faptul că 
a ştiut să aibă tactica necesară ca să fie suportat 
multă vreme de politică pentru a lucra în folosul 
școalei. Fără această tactică, fără unele concesiuni 
indispensabile și metodice, Haret ar fi fost un izolat, 
un steril, cum au fost alţii, cari s'au singularizat pe 
un piedestal de cristal. Haret avea prea mult simțul 
vieții pentru ca să știe să rămână integrat în 
viață, pe deoparte, și prea mult fond moral istoric 
pentru ca, în adânc, să rămână întotdeauna al idea- 
lului și al vieţii generale. Idealismul său eficient și 
obiectiv i-a dat această devoțiune permanentă pentru 
binele general şi pentru școală şi i-a dat intuitiv 
secretul de a ști să se facă tolerat de morala epocii 
pentru a realiza zi de zi viziunea sa. Nu e altă pildă 
de mai mare continuitate în România decât aceea 
înfățișată de Haret. A fost în adevăr apostol, dar fără 
să facă vreodată caz de apostolatul său, un apostolat 
ce făcea impresia că se ignora. 

Pe urmă, ardoarea liniştită şi devotată a lui Haret 
a știut să-și găsească colaboratori. A ști acest lucru 
e piatra de încercare a oricărui om public. Haret a 
fost neîntrecut în acest sens. Numai Pârvan a mai 
avut în aceeași măsură darul de a găsi oameni cu 
posibilități și cu aderare totală pentru scopul lui. 
Ceeace însă la Pârvan era într'un cadru mai €ezo- 
teric și ceeace la el se realiza printr'o flacără a spi- 
ritului și a tinereţii la o înaltă temperatură, la Haret 
era într'un cadru larg, aproape popular şi se realiza 
printr'un omenesc plin de modestie și însuflețire. La 
noi oamenii politici, când ajung în situații mari, riscă 
să-și piardă până şi prieteniile bune de odinioară și 
să se înconjoare de iichele şi arivişti. Haret n'a urmat 
această regulă funestă. Structura sa sufletească îl 


ferea, în general, de acest pericoi sau îi făcea să 
pună în valoare acea parte din ființa colaboratorilor 
săi, care era de folos general. 

Metoda lui Haret se concentrează însă, arătându-și 
esenţa și valoarea, în corespondenţa sa. Omenirea cu~ 
noaște multe feluri de corespondențe : literară, filozo- 
fică, politică, erotică... Haret a venit cu un gen nou nu 
numai la noi, ci pretutindeni: corespondența unui 
ministru cu slujitorii modești ai școlii de pe tot în- 
tinsul ţării. Numai adâncind mai mult acest fapt, îi 
poţi vedea tot ineditul. Dar nu noutatea de gen îi 
interesa pe Haret, deși aceasta poate interesa pe 
urmași, ci finalitatea instrumentală a corespondenței 
sale. Haret n'a făcut niciodată un moment autonom 
din faptul de a scrie, ci l-a interesat numai rezul- 
tatul. De aceea epistolele sale, simple momente tran- 
zitorii într'o acțiune complexă și îndelungată, pot 
să aibă şi locuri comune, pot avea cacolonii, pot îi 
lipsite de poezie, Nu vanitatea de a scrie și cu atât 
mai puţin gândul cabolin al posterităţii, mobiiiza 
energia lui Haret. Ceeace înțelegem noi prin poezie, 
nici n'a făcut de altfel parte din zestrea suiletească 
a lui Haret. El a trăit altă poezie. aceea a faptei 
împiinite, urmată și precedată de altele la fel şi toate 
înserate pe o curbă largă de evoluție totodată as~ 
cultată și dirijată, Ceeace se cheamă stil și gândul 
de cum apare gestul propriu privit din afară, au lipsit 
complect dintre obsesiile lui Haret. El se lăsa condus 
de obsesia mare a ce avea de realizat prin școală 
pentru societatea românească. Nici urmă măcar din 
preocuparea acelor literatori, cari și când scriu in~ 
timilor în chestiunile cele mai neînsemnate, se gân- 
desc că rândurile lor s'ar putea să [ie odată publicate. 
Haret se uita pe sine și nu se uita în oglinda poste- 
rităţii, fiindcă de fapt lucra adânc pentru această 
posteritate... Haret nu scotea copii de pe scrisorile 
sale — unele desvoltate, altele simple misive cât o 
clipire a vieţii — le făcea el direct şi nu știu dacă a 
avut vreodată secretar particular. Corespondenţa lui 
Haret e o suită de comenzi ademenitoare, de sfaturi, 
de îndemnuri, de preveniri, de răspunsuri... toate în 
funcție numai de cât puteau ele să aducă pentru pro- 
movarea vieții, singurul lucru care-l interesa. EL 
dăltuia corpul spirituali al acțiunii, iar nu scrisoarea 
care nu era decât un mijloc. Dar era mijlocul cel 
mai caracteristic al metodei sale. Corespondența sa 
e simbolică pentru tot Haret, pentru firea, ideația, 
succesul său. Prin ceeace cuprinde și, mai ales, prin 
ceeace simbolizează, ea e cheia fenomenului Haret. 
Dacă multe din epistolele sale, privite în ele însele, 
nu însemnează mare lucru și nu e, cred, niciuna 
care să uimească, dar semnificaţiile ca atare ale a- 
cestei corespondențe au o valoare primordială pentru 
explicarea lui Haret. A fost odată în România un 
ministru, care a avut ideia — și, mai mult decât atât, 
a avut îndemnul înimei — să răspundă personal ori- 
cărui învățător — și nu numai învăţătorilor — care 


97 i + 


se adresa direct. Să-i răspundă spunându-i „domnule 
învățător“ și „al dumitale devotat“, Aceasta nu e 
aproape bizar peniru noi? Aceasta nu măsoară precis 
cât suntem de departe de posibilităţile morale ale 
lui Spiru Haret? Căci dacă Haret a trimes scrisori, 
n'a făcut-o niciodată dintr'un rafinament de tactică. 
Epistolele sale n'au nimic similar cu psihologia acelui 
mare bărbat de stat din timpul său, care promițând 
odată un serviciu unui partizan politic și neputând 
să-l satisfacă, l-a vizitat a doua zi dis-de-dimineaţă 
ia hotel, pentru a-i spune de ce nu poate să se țină 
de cuvânt. Bietul om a fost așa de flatat, că i-a rămas 
recunoscător pe viață marelui bărbat de stat. Haret 
nu s'a gândit la mici lovituri de strategie, deși une- 
ori refuza şi el prin scrisorile sale, cinstit, gospodă- 
reşte. Ci pe Haret îl interesa, pe deoparte, să excite 
fapta, iar, pe de alta, rarul său impersonalism devot 

— la care adăoga o blândeţe senină pe un fond de 
mare seriozitate, ce, la nevoie, știa să fie austeră —— 
îi imprima o urbanitate firească, lipsă totală de ceea 
ce se cheamă capricii sau morgă de rang, făcându-l, 
în schimb. să simtă nevoia de a lua contact direct 
cu cei mai neînsemnaţi și mai sărmani colaboratori 
ai săi, prin legătura—și cât a fost de creștin, aici 
Haret! de la om la om. de Ía suflet la suflet! Haret 
voia să-și vadă oamenii și să se arate lor măcar pe 
cale grafică, atunci când nu putea altfel. Ar părea 
ciudat, dar în Haret era totuși ceva ascetic și un fel 
de umilință adânc umană, o camaraderie profundă, 
un spirit de quasipaternitate generalizată. Scrisorile 
sale sunt mai ales o ofrandă, care s'a nimerit să fie 
și cea mai bună metodă. Corespondenţa lui Haret 
este însuși spiritul metodei sale. 

“Desigur, erau vremuri patriarhale acelea ale lui 
Haret, dacă le comparăm cu vremea noastră. Haret 
putea găsi liniște și timp să scrie. Dar aceasta e un 
factor cu totul secundar. Esenţial e că atunci mulţi, 
şi mai ales învățătorii noștri, puteau reirăi, într'un 
fel, perspectivele arhaice, când oamenii de pe me- 
leagurile noastre se puteau adresa direct judeților, 
cnezilor și voevuzilor pentru judecată, lămurire și 
îndemn. Cel mai umil învăţător știa că e cineva, 
sus, care-l poate asculta, îl poate ceti, îi poate răs- 
punde, Și chiar dacă nu i se adresa, dar conștiința 
că o poate tace, îi dădea înviorare şi tărie. Astfel, 
scrisorile lui Haret depășeau efectul individual asupra 
celui căruia îi scria și se constituiau într'un fenomen 
pentru întreaga învățătorime şi pentru mulți alţii, 
preoţi, profesori, cooperatișii. Ele deveneau un fe~ 
nomen cu efect colectiv. Dacă cel ce primea o seri- 
soare dela Haret primea totodată un stimulent moral 
aproape magic, pe deuparie, o excitare dinamică a 
orgoliului, a mândriei sale legitime, pe de alta, apoi 
cu cât mai mari trebuie să fi fost acest stimulent 
moral și această creștere a sentimentului de demni- 
tate ale întregei clase de educatori conduși ferm și 
părintește de Haret ! Încrederea, pe care el o acorda 


implicit umilului învăţător, căruia îi scria, se întindea 
la întreaga învăţătorime și la toți oamenii școalei, Și 
în privința aceasta Spiru Haret a fost pedagog ade- 
vărat — fiindcă a știut să aibă încredere în oameni, 
în putinţa lor de inobilare, în colaboratorii săi. Și 
să se noteze că Haret a venit cu această încredere 
într'o vreme când învățătorii începeau a fi bănuiţi, 
când, deșteptaţi la conștiința propriei lor demnități, 
erau consideraţi, de unii, ca instigatori, într'o vreme 
când învățătorii începând campania pentru lumi- 
narea satelor și raționalizarea vieţii economice, se 
vorbea de socialism agrar... Dacă e pedagogic să vii 
cu încredere. apoi aplicarea acestei norme - pe care 
Haret o găsea în primul rând în instinctul său —era 
o întreprindere eroică în epoca lui 1907. Şi era o 
întreprindere grea în România, unde învățătorii n’a- 
vuseseră niciodată o demnitate recunoscută, ei fiind | 
doar urmașii rurali ai grămăticilor și dascălilor de 
odinioară. Spiru Haret le-a dat, cel dintâiu, actul de 


„legitimaţie al demnității de educator. lar, ulterior, a 


98 


reușit să transtorme, pe unii, din simpli educatori în 
apostoli. E de mirare că atunci a fost ceeace se 
consideră epoca de aur a școalei poporului în Ro- 
mânia și că astăzi cei ce râvnesc vremuri mai bune 
caută să se inspire de la ea? Haret e o dovadă de 
ce poate să facă un om când se acordă cu vremea 
sa, când știe totuși să se distanțeze de ea prin ideal 
și când are intuiţia și instinctul metodei adevărate. 
Dacă azi Haret e sărbătorit cu atâta amploare, e 
fiindcă a răspuns chemării sale istorice, fiindcă a 
știut cum să trateze oamenii, precum și din spirit de 
adâncă recunoștință din partea celor, cărora le-a 
dat sentimentul de demnitate, 

lată de ce, pentru ceeace cuprind, dar mai ales 
pentru tâlcul lor, se impune publicarea tuturor scri- 
sorilor lui Spiru Haret (cum, de altlel, se impune 
reeditarea tuturor lucrărilor lui Haret, într'o formă 
accesibilă celor pe cari el i-a iubit). Aceste scrisori 
sunt așa de multe, încât aproape fiecare sărbătorire 
a lui Haret şi aproape fiecare număr festiv de re~ 
vistă școlară și-au îngăduit bucuria de a înfățișa 
scrisori dela fostul ministru și părinte al şcoalelor. 
Acum în urmă, profesorul I. Simionescu, cu marea 
și binefăcătoarea lui prestanță, a făcut un apel ca 
să se doneze toate scrisorile, provenind dela Haret, 
Academiei române, pentru ca apoisă se publice, Un 
apel pentru donarea acestor scrisori s'a mai făcut 
și înainte de războiu, dar fără rezultat apreciabil. E 
firesc, până la un punct, ca cei ce au primit scri- 
sorile să dorească să le păstreze. E preferabil să se 
scoată căpii de pe aceste scrisori şi să se tipărească, 
urmând ca originalele, eventual, să fie donate mai 
târziu, când nu se poate altfel. Să se înceapă prin 
a se face un tablou de toți cei cari posedă scrisori 
dela Haret, âceștia fiind invitați, prin organele publice 
şi prin circulări, să se anunțe. Scrisorile lui Haret 
sunt un bun colectiv, iar, pe de altă parte, sunt mij- 


locul specific de a-l explica pe Haret însuși, Ele nu 
pot fi deci lăsate şă se piardă. Orice intelectual cred 
că a avut gândul tipăririi acestor scrisori E nevoie 
însă ca să se găsească un om hotărît în acest sens. 
Sau e nevoie, poate, de intervenția ministerului de 
instrucție. Cu mijloacele lui de stat și, mai ales, dacă 


va aplica metoda nimerită, va isbuti în scurt timp, 
Publicarea scrisorilor lui Spiru Haret, în afară de 
acele, puţine, cari s'au publicat, ar fi omagiul cel 
mai mare, pe care ministrul școaleior de azi îl poate 


aduce predecesorului său. i N 
VASILE BĂNCILĂ 


NOTE ASUPRA CRIZEI TEHNICE A PARLAMENTARISMULUI 
AIUREA ȘI LA NOI 


In criticile din ce în ce mai vehemente, care se aduc 
democraţiei și parlamentarismului, defectele tehnice 
ale regimului parlamentar modern sunt rare ori puse 
în evidență, cel puțin la noi în țară. 

Notele care urmează încearcă să schițeze în linii 
mari aceste defecte şi să le studieze în România. 

Ca atare ele se ocupă — într'o largă măsură — cu 
cercetarea rezultatului ultimelor alegeri și cu reper- 
cusiunea lor politică, 


* 
+ x 


Poate părea curios ca o revistă de cultură să pu~ 
blice consideraţii tehnice și politice asupra rezul- 
tatului alegerilor, la trei luni de zile după efectu- 
area lor, 

Firește că n'aș fi îndrăznit să prezint cititorilor 
aceste note, dacă n'aș fi fost convins că ele pun în 
evidenţă unele probleme de maximă actualitate și 
că această punere în evidență nu sa făcut până 
acum, 

In adevăr, în afară de un distins gazetar care sub 
pseudonimul Gama publică în „Adevărul“, în legătură 
cu problemele electorale, consideraţii tehnice și pro- 
nosticuri de o uimitoare preciziune, nimeni nu se 
ocupă lą noi. nici chiar d. Gama, cu repercusiunea 
politică a rezultatelor electorale. 

Să ne înţelegem, nu este vorba de repercusiunea 
imediată a alegerilor în ceiace privește guvernul și 
opoziţia, ci de consecințele pe care tendințele con- 
stante ale corpului electoral le pot avea asupra unui 
sistem de guvernământ. 

Există o axiomă banală și veche de când lumea 
în politică, aceia că, cu cât un guvern are mai mult 
prestigiu și este mai „tare“ cu atât poate face mai ușor 
faţă greutăților. 

In democraţiile moderne sau, ca să fim mai preciși, 
în regimurile parlamentare, guvernul „iare“ cu pres- 
tigiu, este acela care se bizue pe o cât mai împo- 
zantă majoritate parlamentară, emanaţie a unei ma~ 
jorități electorale. Asta în primul rând, íar în al doilea 
rând, tăria şi prestigiul sunt proporţionale cu cohe- 
ziunea lui interioară. 

Pentru a obține majorităţi electorale, care se tran- 
sformă în majorități parlamentare, de care de- 
pinde guvernul, s'au constituit și sau desvoltat par- 
tidele, organisme politice care corespundeau ambelor 


necesități de guvernământ, aceia de a capta suiragii 
și mandate, și aceia de a poseda o coheziune inte~ 
rioară care se transmitea automat guvernului. ` 

Datorită acestor necesități tehnice, vedem ivindu-se 
partidele, ori unde se introduce regimul parlamentar, 
şi pentrucă în orice moment și în orice societate 
umană există un perpetuu antagonism între elemen- 
tele de pondere și elementele de exaltare, se explică 
structura oricărui parlamentarism primar, care are 
la bază două partide, conservatori și liberali, dreapta 
sau stânga. 

Ori unde s'a introdus regimul parlamentar, am 
avut, într'o perioadă mai lungă sau mai scurtă, acest 
dualism politic primar. 

Anglia dă exemplu şi este urmată de Franța re- 
voluţiei, (girondini — jacobini) restauraţiei și a mo~ 
narhiei constituționale, de Prusia între 1848 — 1866 
(conservatori — liberali), de Belgia, de Spania (con- 
servatori — liberali), de România (conservatori — li~ 
berali), de Italia (dreapta — stânga) etc. etc. 

lată deci regimul parlamentar clasic, două par~ 
tide cu o coheziune interioară solidă și cu atorita- 
tatea conducerii nediscutată, cucerind pe rând ma~ 
joritatea sufragiilor, deci majoritatea mandatelor și 
deci guvernul, 

Dar această structură idilică nu durează multă 
vreme. Desvoltarea capitalismului și proietarizarea 
masselor, specilicitățile politice naționale, diversitatea 
și multiplicitatea intereselor economice, duc la in~ 
mulțirea partidelor politice. 

În primul rând la extrema stângă, apar partidele 
socialiste care nu se mărginesc să pună accentul pe 
politic ci ridică problema socială și economică. In 
al doilea rând, în sânui partidelor vechi apar curente 
divergente care le paralizează acțiunea și adeseori 
le fac să se scindeze sau să dispară. In sfârşit, în al 
treilea rând, chiar partidele socialiste se scindează 
iar în lagărul burghez iau în continuu ființă par- 
tidele noui. 

Prin urmare, un lucru este cert, că în orice regim 
parlamentar dualismul politic iniţial face loc, după 
un interval de timp variabil, unei tendințe de exce- 
sivă înmulțire și fărâmițare a partidelor. Consecințele 
acestei tendințe devin imediat vizibile și dau naștere 
la complicaţii care une ori periclitează însuși regimul 
parlamentar. - 


De pildă în Anglia, din clipa în care partidul 
laburist a început să-și valorifice forța (1900) s'au 
ivit temeri asupra desvoltării vieții politice engleze 
și după război aceste temeri s'au realizat pe de~ 
plin. 

După război, Marea Britanie a avut pentru prima 
oară, de 60 de ani (din epoca în care sciziunea pro- 
dusă în sânul conservatorilor pe tema protecţionis- 
mului-— Robert Peel-Giladstone pe de o parte, Lordul 
Derby-Disragli pe de altă parte — slăbise forța aces- 
tuia) guverne minoritare. 

Cele două guverne laburiste (1923 — 1924 și 1929 — 
1931) au fost cabinete slabe și lipsite de eficiență 
politică, tocmai pentrucă erau în minoritate în par- 
lament, 

Evident, masivele reacţiuni conservatoare (Noem- 
brie 1924, Octombrie 1931) au permis restabilirea 
prestigiului guvernamental. 

Totuși, este incontestabil astăzi că — cu toată legea 
electorală favorizând dualismul — Marea Britanie 
merge spre o criză tehnică a parlamentarismului 
cauzată de mulțimea partidelor. 

Laburiștii sunt împărțiți în patru grupe: Laburiștii 
independenţi ai d-lui Maxton, laburiștii ortodocși ai 
d-lui Henderson, fascisto-laburiștii din jurul lui Sir 
Osvald Mosley și laburiștii d-lui Macdonald. 

„Liberalii au și ei trei ramuri: cea ortodox-intran- 
sigentă a d-lui Lloyd George, cea moderată al lui 
Sir Herbert Samuel și cea conservatorizantă al lui 
Sir John Simon. Chiar la conservatori se produsese 
la un moment dat spărtura lorzilor Beaverbroot și 
Rothermere, 

In Italia, aceiași fărimițare a partidelor a dus la 
imposibilitatea formării unei majorităţi parlamentare 
stabile și deci a unui guvern cu autoritate și prestigiu 
care să mateze comunismul și fascismul. Consecinţă : 
dictatura mussoliniană. 

Aceleaşi cauze, aceleași efecte în Germania! 

Fărâmiţirea partidelor politice germane, existentă 
încă de la 1870, dar care nu dădea naştere la prea 
mari complicaţii deoarece guvernul depindea de 
împărat și nu de Reichstag, se accentuează după 
război. Guvernele de coaliție se epuizează în lupte 
intestine, întâlnim adeseori guverne minoritare care 
lucrează jumătate dictatorial jumătate prin concesii 
(cazul Brâning). Această situație duce la paralizia 
guvernelor tocmai în momente grave ca cele de 
astăzi și permite instaurarea dictaturei Papen-Schlei- 
cher, care subtilizează puterea lui Hitler. 

(De remarcat acest fenomen paradoxal, că hitie- 
rismul, mișcare dictatorială, conține totuși principiul 
de însănătoșire tehnică a parlamentarismului, prin 
aceia că obţine aproape majoritatea absolută a su~ 
fragiilor (42%/.) în Iulie și a mandatelor. Rămâne de 
văzut cum va ieși din alegerile din Martie). 

Cine urmăreşte interesanta istorie parlamentară a 
Belgiei, ştie ce dificilă este situaţia politică la Bru- 


xelles, și ce adevărată. tortură chinezească înseamnă 
să constitui o coaliţie și un guvern parlamentar. 

Socialiștii, liberalii, catolicii și flamanzii se unesc și se 
ceartă de zece ani, fără a izbuti să rezolve nici una din 
problemele esenţiale ale politicei interne, în special pro- 
blema flamandă care ameninţă însăși unitatea națio- 
nală. 

Spania a ajuns la Primo de Rivera din aceleași 
motive íar astăzi guvernul Ozano nu izbutește să 
rezolve nici o problemă vitală, în frunte cu cea ca~ 
talană, din cauza multiplicităţii grupărilor cu ideologii 
şi înterese divergente pe care se sprijină. 

In sfârșit; în Jugoslavia s'a ajuns la dictatura regală 
din cauze tehnice-parlamentare, din imposibilitatea 
de a organiza o coaliție guvernamentală care să 
împace pretenţiile vechei Serbii cu legitimele aspirații 
ale noilor provincii. 

Am putea lungi lista dacă ne-am ocupa de țările 
nordice, de Grecia, de Bulgaria, de Statele Ame- 
ricei latine și chiar de Stateie-Unite, unde dualismul 
a fost la un moment dat serios amenințat. (1924. Miş- 
carea lui La Follette). E 

Ne vom opri însă un moment asupra Franţei care 
a găsit o soluţie originală problemei. 

Indată după ce republica a treia s'a statornicit 
definitiv, adică după 1880, problema fărîmiţărei gru- 
părilor mari (pentrucă partide după tipul anglo-saxon 
mau existat niciodată în Franța; excepţie fac astăzi 
socialiștii d-iui Léon Blum) în grupulețe mici și mo~ 
bile, s'a pus și la Paris ca pretutindeni. Problema 
a fost rezolvită imperfect, dar totuși a fost, datorită 
în primul rând imposibilității executivului de a di~ 
zolva Camera. 

Aceasta a dus, evident, la dominaţia parlamentului 
asupra cabinetului, însă a forțat în același timp Camera 
să găsească tot ea soluţia crizelor de guvern. In al 
doilea rând, s'au constituit echipele de „consulari“ 
care asigură continuitatea guvernărilor. La fiecare 
perioadă a istoriei republicane, sunt diferite perso~ 
nalităţi care guvernează în aproape toate cabinetele, 
trecând de la un departament la altul. 

De pildă, echipei Jules Ferry, Jules Simon, Floquet, 
Freycinet i-a succedat echipa Mâline, Delcass€, Rou~ 
vier, Léon Bourgeois, Waldeck Rousseau iar acesteia 
echipa Briand, Poincarè, Barthou, Caillaux, însfârșit 
după război í sau adăogat d-nii Tardieu, Herriot 
Laval, Daladier, Chautemps, Flandin, etc. (Spre di- 
ferență de Germania unde chiar când partidele sunt 
aceleași, oamenii sunt diferiţi. Exemplul tipic îl oferă 
partidul centrului care a dat patru cancelari Ger- 
maniei: pe Felorenbach, Wirth, Marx și Brüning.) 

Prin urmare, în afară de Franţa, pretutindeni criza 
tehnică a parlamentarismului duce la slăbiciunea gu- 
vernelor, la acumularea greutăților și adeseori la 
situaţii inextricabile care fac necesară chiar înlocuirea 
regimului. 


*, 
%4 


100 


Să analizăm acum, la lumina premizelor de mai 
sus, situația din România. 

România posedă un regim parlamentar bătrân de 
peste șaptezeci de ani, adică aproape de o vârstă 
cu mai toate regimurile parlamentare moderne. 

De la început, parlamentarismul nostru are două 
caracteristici; o reprezentare parlamentară nesinceră, 
deoarece guvernele noastre izbutesc să supună corpul 
electoral, hegemonie netă a partidului liberal, din 
cauza continuelor frământări existente în sânul par~ 
tidului conservator. 

Cu toate acestea, parlamentarismul nostru se dez~ 
voltă normal, permite ecloziunea unei pleiade de 
oameni de stat remarcabili și realizează — dat fiind 
mai ales că este moderat și dirijat de excepționalul 
spirit politic al Regelui Carol l-ul—o operă de pro- 
gres și de civilizare incontestabilă, 

Dar imediat după război peisagiul se schimbă brusc, 

Introducerea votului universal, realizarea unităţii 
naționale și noile nevoi economice și sociale dau 
naștere la o puzderie de partide politice. 

Parlamentul Federaţiei permite apariția unui spe~ 
cimen politic bizar pentru România, cabinetul de 
coaliţie, 

Ce a însemnat guvernul Federaţiei, la ce situații 
tragi-comice a dus, ce dezastre a clocit, este inutil 
să mai discutăm azi. El a dispărut datorită panicei 
de care fusese cuprinsă burghezia română și di- 
nastia. Inlocuirea lui s'a făcut prin guvernul Averescu, 
generalul fiind înconjurat de o aureolă și o popula- 
ritate formidabilă, 

Urmează apoi între 1922 — 1998, perioada dicta- 
turii liberale. Bizuit pe sprijinul regal, izbutind să-și 
creeze prin violență majorităţi compacte, exploatând 
abil disensiunile dintre partidele existente, dezbinân- 
du-le atunci când reușesc să se grupeze (cazul par- 
tidului naţionat-ardelean în 1926 care înglobase pe 
d-nii lorga, Argetoianu, Mironescu, loaniţescu, Fili- 
pescu etc.) și folosind pentru un scurt intermezzo 
ambiția generalului Averescu, lonel Brătianu domină 
în autocrat. 

In tot timpul dictaturii liberale, toată lumea poli- 
țică şi intelectuală oftează după dualismul antebelic, 
și toate sforțările se fac spre a crea un „al doilea 
partid de guvernământ“ care să contrabalanseze 
forţa liberalilor. 

De aitfel, această tendință era întărită și de noua 
lege electorală care favorizează partidele mari și 
lovește nemiloasă în cele mici. 

Astfel se explică fuziunea naţional-țărănistă. 

Aceasta, împreună cu imensa popularitate a noului 
partid, împiedică tendința de fărămițare a partidelor, 
care se făcuse simțită imediat după război. 

Odată cu epuizarea mitului naţional-țărănist și cu 
politica de sciziparitate (uzez de fericita expresie a 
d-lui Nichifor Crainic) a partidelor, practicată me- 
todic dela restaurație încoace, problema înmulţiri 


și a dislocării partidelor politice se pune din nou, 
de astă dată definitiv, în toată gravitatea ei. 

In adevăr, în ultimele alegeri au luat parte nu mai 
puţin de 16 partide, în afară de diferite grupări 
profesionale care se manifestă politic, 

Să enumerăm) 

Naţional-țărăniști, Liberali, Georgiști, Partidul Po~ 
porului, Naţionai-agrarieni, Uniunea Națională, Par~ 
tidul Ţărănesc, Cuziști, Garda de Fier, Conservatori, 
Social-democraţi,  Socialiști independenţi, Steriști, 
Blocul muncitoresc și țărănesc (Comuniști), Partidul 
Maghiar, Pariidul Naţional evreu însfârșit ca orga- 
nizaţiuni în afară de partide putem. număra Liga 
Agrară, Sfatul Negustoresc, Liga contra cametei, 
Blocul cetățenesc pentru mântuirea țării. 

O primă constatare: mai toate partidele sunt noui 
şi mai toate au provenit prin sciziune din organizații 
mai mari. 

Nafional-țărăniştii au produs Ţărăniştii d-lui Lupu 
și Steriştii d-lui Stere. Liberalii au dat pe Georgişti. 
Partidul Poporului a produs Naţional-A grarienii d-lui 
Goga. Social-democrații au dat pe Socialiștii-inde- 
pendenți şi încă de acum doisprezece ani pe Comu- 
nişti. Liga Apărării Naționale Creştine a dat Garda 
de Fier. In sfârșit chiar minoritatea evreească e des- 
părțită în două grupări violent rivale Partidul Na- 
fional Evreesc și Uniunea Evreilor Români iar în 
sânul Partidului Maghiar mocneşte de mult tendința 
de a crea un Partid Democrat Maghiar. 

Prin urmare iată primul fenomen: partidele se 
scindează și chiar minoritățile naționale se impart 
politicește în tabere rivale. Din acest punct de vedere, 
suntem și noi engleji! 

Dar în al doilea rând, în sânul partidului nu mai 
există coheziunea de odinioară manifestată printr'o 
relativă unitate de vederi și prin autoritatea șefului. 
Partidele mici prin însăși micimea lor scapă deo- 
camdată de această racilă, dar partidele mari, cu 
organizaţii vechi și cadre numeroase, sunt într'o si~ 
tuaţie lamentabilă. 

Toată lumea știe ce se petrece la național-țărăniști. 
D. Maniu, cu toate însuşirile și cu tot prestigiul său, 
își vede autoritatea incontinuu combătută iar frun- 
tașii partidului au păreri total divergente asupra tu~ 
turor problemelor esențiale. 

La liberali treburile nu merg mai bine și certurile 
deși mai mocnite nu sunt totuși mai puțin grave. Să 
vedem acum repercusiunea acestei ,stări în dome- 
niul electorali care ne interesează în deosebi. 

O altă constatare gravă: în 1931, pentru prima 
oară dela întemeerea României moderne, am avut 
un guvern bizuit pe o minoritate electorală iar a~ 
ceastă situaţie continuă azi cu noul cabinet. Uniunea 
Națională a d-lui Iorga împreună cu liberalii a ob- 
ținut anul trecut 47% din voturi iar anul acesta Na- 
țional-țărăniștii au obținut abea 40,365 %. 

Evident, nici guvernele anterioare nu se bizuiau 


TOI 


pe majorităţi electorale veritabile ; ele izbuteau însă 
să-și creeze prin fraudă sau violență pseudo-majo- 
rități. Şi să nu se creadă că este numai o diferență 
de formă, pentrucă național-țărăniștii au atins limita 
extremă permisă de legea electorală pentru a căpăta 
prima care le dă majoritatea în parlament, iar din 
analiza obiectivă a situaţiei politice și electorale, reese 
că este foarte puţin probabil ca în viitor să mai 
poată obţine vre-un guvern 40% din voturi. 

Ne îndreptăm deci către parlamente în care nu 
vor mai exista majorități absolute. 

Faţă de această stare de lucruri, se naște între- 
barea: nu cumva guvernele vor fi ispitite și vor 
putea să recurgă la violenţă și la fraudă spre a-și 
asigura majorităţi ? 

Că vor fi ispitite e probabi, dar că vor putea să 
falșifice în stii mare, așa cum făcea di. Goga în 1926 
voința alegătorilor e greu de crezut. 

Presiuni s'au executat în toate țările asupra ale- 
gătorilor dar numai în perioada copilăriei votului 
universal. De cinci ani — adică de la alegerile li- 
berale din 1927 — s'au făcut mici găinării electorale 
dar fraudă în stil mare nu s'a mai exercitat, 

Insfârșit, în mijlocul greutăților actuale când viața 
guvernelor și parlamentelor e fatal scurtă, nu poţi 
să faci alegeri violente din an în an fără a creia o 
stare primejdioasă în țară. 

Această problemă fiind — cel puţin teoretic — re- 
zolvită, să trecem la analiza rezuliatelor ultimelor 
alegeri. 

Catastrofala scădere a popularității naţional-țără- 
niste care scade de la circa 70% în 1928 (coeficientul 
exact al popularitățiilor nu se poate cunoaște de 
oarece în 1928 erau cartelaţi cu socialiștii și germanii 
iar în 1932 cu germanii) la circa 25% în 1931 și 


înmulţirea partidelor are drept consecinţă împărţirea 
voturilor. 


lată rezultatul numeric al alegerilor din 1932; 


Voturi exprimate 2.981.453 
Voturi anulate 86.974 
Guvernul (împreună cu germanii) 1.203.458 
Liberalii 401.931 
Georgiștii 195.129 
Averescanii 64.579 
Ţărăniştii 170.794 
Naţional A grarienii 108 880 
Cuziștii 139.080 
Garda de Fier 70.889 
Uniunea Naţională 68.204 
Maghiarii 143.140 
Social-democraţii . 94.089 
Evreii 66.308 
Conservatorii 18.167 
Blocul muncitoresc și țărănesc 9.441 
Sfatul Negustoresc 43.013 
Şteriştii 48.394 


Liga Agrară 14.952 
Socialiştii independenți 7,744 
Liga contra cametei 2.160 
Blocul cetățenesc 2.018 
Diverse 2.089 


Ce rezultă din acest tablou? Că unicele partide 
care ar putea teoretic să obțină majoritatea sufra- 
giilor, fie singure fie aliindu-se cu germanii (aliaţi 
credincioși ai tuturor guvernelor) și cu alte partide 
mici, sunt național-țărăniștii și cu greu liberalii, 

In ceeace privește național-țărăniștii toată lumea 
va fi de acord că nu după o guvernare grea vor 
putea înregistra un plus de popularitate. 


Deasemenea semnificativ este faptul că în Ardeal 
— citadela inexpugnabilă a d-lui Maniu -- au fost 
puși în minoritate, neîntrunind decât 42% iar în 
Basarabia și Bucovina situația a fost net proastă. 

Ceeace i-a salvat a fost procentul mare de voturi 
al vechiului Regat (Oltenia și Muntenia în special) 
unde, deși n'au obținut nicăeri majorităţi absolute, 
massele de voturi totalizate pe țară le-au permis să 
ia prima, Și trebue să ţinem seama că național-ţă- 
răniștii fiind la guvern au beneficiat — în afară de 
aportul săsesc — de zestrea guvernamentală care 
există în toate țările într'un grad mai mare sau mai 
mic, dar care la noi poate fi cotată fără exagerare 
la 10 -15% Aşadar, scăzând voturile săsești și zes- 
trea guvernamentală, național-țărăniștii au un procent 
propriu de voturi între 20% — 25%. Să analizăm acum 
situaţia liberalilor, fostul prim partid de guvernământ 
„marele” partid istoric care îndrăznește să revendice 
puterea singur. 

Electoraliceşte, liberalii stau astfel: în 1926, alege- 
rile Goga, obțin 7% din voturi și 16 mandate, în 
1928, alegerile Maniu, obţin 186.000 voturi, 6%, și 
13 mandate, în 1931 candidează împreună cu Uniu- 
nea Naţională și obțin 47% însfârşit în 1932 obţin 
14% şi 28 mandate, 

Deci între 1928—1932, în patru ani, trec dela 6% 
din voturi la 14%. Aplicându-le calculele făcute în 
ceeace privește național-țărăniștii, rezultă că actual- 
mente war putea lua prima. Au- însă liberalii pers- 
pective de viitor? Electoralicește vorbind, nu! 

In afară de faptul că partidul liberal -— frământat 
în interior, fără program, fără elan, fără un şef cu 
autoritatea necontestată — pare a fi luat definitiv 
drumul decadenței, popularitatea lui este net sta- 
ționară. A 

In adevăr, între 1928—1930 se putea vorbi deo 
continuă ascendență electorală a liberalilor, la alege- 
rile judeţene și comunale din primăvara lui 1950 ei 
întrunesc mai bine de 600.000 de voturi. 

Astăzi însă, după restauraţie, după sciziunea geor- 
gistă, după repetatele eșecuri politice suferite, ei iz~ 
butesc — împreună cu georgiștii — să întrunească abea 
600.000 voturi (401.931 liberalii +- 195.129 georgiștii), 


102 


D mii uită a iubi tării e e ei aer ani ie 3 


Celelalte “partide au cote atât de mici încât nu 
poate fi vorba — deocamdată — pentru ele de a 
conta efectiv în domeniul electorai. 

Dar nu numai atât. Este evident că nici nu există 
și nici nu se desenează, ceeace francezul numeşte, 
„une lame de fond” în câmpul electoral. 

Pentru a ne convinge n'avem decât să cercetăm 
procentele maxime și minime obţinute pe judeţe de 
diferitele partide. 

In afară de maghiari care iau întotdeauna majo- 
rități absolute în judeţele Ciuc, Odorhei și Trei-Sca- 
une, nlci un alt partid nu izbutește să ia majorităţi 
absolute în alte judeţe. 

Coeficieniele cele mai ridicate le are L. A. N. C. 
care întrunește maximum 33% la Bălți și minimum 
18% la lași. (Redăm numai cifrele din județele în 
care partidele de opoziţie au reușit să-și aleagă un 
reprezentant. Adică procentajele relativ maxime). 
Asta dovedește că antisemitismul este curentul la 
care aderă cel mai intens massele și evident lucrul 
nu poate să ne bucure, 

Partidul Ţărănesc al D-rului Lupu își plasează aleși 
între 34% la Fălciu şi 7% la Vâlcea. Deci o omo- 
geneitate de ritm mult inferioară L. A. N. C. 

Social-democraţii întrunesc maximum 32% la Is- 
mail și minimum 11% la Sălaj. 

Liberalii 50% ia Brăila și 14% la Argeș. In pri- 
vinja omogeneităţii se apropie de L. A. N. C. 

Garda de Fier 19% Covurlui — 15% Turda. ȘI 
ea, foarte omogenă. 

Georgiştii 16% Putna — 9% Buzău. 

Naţional-agrarienii 11 % la Teleorman—6 % Covoriui. 

Averescanii 19% Ialomiţa — 6% Vlașca. 

Analiza cifrelor arată deci că massele nu aderă 
entuziast cu nici o organizaţie — afară de un en- 
tuziasm relativ pentru L. A. N. C. 

Alegerile judeţene care au avut loc în luna De~ 
cembrie 1932 în 14 judeţe arată că nici o schimbare 
electorală notabilă nu s'a produs. 

Naţional-ţărăniștii înregistrează un spor procentual 
minim trecând de la 59,53%, cât avuseseră în aceste 14 
judeţe la alegerile generale, la 60, 20% liberalii cresc 
și ei de la 20,05% la 20,38%, Georgiștii scad de la 
5,87 la 5,63. Lupiştii de la 7,08 la 5,04 etc. 


Deci nici o schimbare notabilă în lagărul par- 
tidelor mari. 

Aceasta fiind situația, rezuită clar că este quasi 
imposibil guvernului unitar care ar urma celui de 
astăzi să obțină 40% din voturi. Bine înțeles în ipo- 
teza în care actuala lege electorală ar fi menținută 


— lege totalmente nedreaptă — dacă ea va fi în- 
locuită printr'una mai democrată, situația va fi și 
mai grea. 


România și, regimul său parlamentar au ajuns deci 
acolo unde au ajuns toate parlamentarismele mo~ 
derne, ia fărimițarea și înmulțirea partidelor, la ex- 
cesiva împărțire a voturilor, la lipsa de coheziune 
în sânul partidelor și la necesilatea guvernelor de 
coaliție, 

Dacă viaţa noastră politică va evalua în viitor tot 
pe teren parlamentar, și dacă nici un curent puternic 
— cazul hitlerismului în Germania — nu va veni să 
turbure evoluția electorală normală, atunci vom avea 
de suferit tot cortegiul de dificultăţi inerente crizei 
tehnice a parlamentarismului și agravate de faptul 
că ele se vor produce la noi pentru prima oară. 

Presupunând însă că regimul parlamentar româ- 
nesc va continua să existe, nu pot fi teoretic decât 
două posibilităţi: sau guverne unitare care să facă 
alegeri violente spre a-și asigura majorități parla~ 
mentare, lucru care-mi pare foarte greu de realizat 
sau guverne de coaliție, 

In ipoteza că un cabinet de coaliție sar putea 
constitui — dată fiind mentalitatea actualei generații 
politice, lucrul nu va fi prea ușor, dovadă încercările 
d-lui Titulescu — vom avea de suportat pe lângă 
dificultăţile inerente tuturor cabinetelor de coaliţie, 
cele create de nivelul inferior al personalului politic 
existent. 

lată motivele tehnice care fac necesară o reformă 
radicală a statului nostru, 

Parlamentarismul românesc, pe lângă gravele sale 
decăderi politice și morale, este deci pe cale de a 
deveni imposibil și din cauze tehnice. 

Un motiv în plus spre a-i grăbi înlăturarea! 


MIHAIL POLIHRONIADE 


„Y CONSIDERAȚII ÎMPOTRIVA ISTORICISMULUI 


Există un anumit principiu, în demonstrația ştiin- 
țifică, numit principiul solidificării. In cazul unei 
funcțiuni depinzând de mai multe variabile — și nu 
este aspect al realităţii care să nu fie făcut dependent 
de o pluralitate de variabile —se pot particulariză 
unele dintr'acestea, dându-li-se valori anumite, soli- 
dificându-le, adică, și cercetând apoi variația func- 
țiunii rest, Apoi se /iberează, rând pe rând fiecare 
din elementele solidificate și se capătă astfel conturul 
integral al funcţiunei variante. 


Fără să vrei, aproape, ești ispitit să aplici princi- 
piul acesta tuturor realităților care se cer descifrate. 
lată, de pildă, faptul istoric, viu, suplu, fluent. Contrun- 
tarea lui cu datele acestui principiu al solidificării 
îi anulează dintr'odată toate caracterele care i se 
atribuiau ca determinante. Este viu faptul istoric? 
Este ei abundent și bogat de valori? Dimpotrivă, e! 
reprezintă una singură dintre valorile posibile, moartea 
egală și omogenă a tuturor vieților posibile. Este el 
măcar suplu? Dar, nu vedeți, nici atât, Faptul istoric, 


103 


crește, dar se închistează. Și tentează, pentru a deveni 
imediat îndată, rigid. Și nu e clar că nici fluent nu 
poate fi acest fapt, curgător, în felul lui, dar curgă- 
tor ca un metal topit, ca o lavă care se va împietri 
cândva, pentrucă inchide dinainte în ea principiul 
împietririi ? 

Stărueşte, par'că, în cele istorice, un calcul supe- 
rior, căruia i-a plăcut să utilizeze până la capăt 
principiul solidificării. Istoria este, în acest înțeles, 
solidificarea'pe care un spirit operator și-a îngăduit-o, 
pentru că nu putea surprinde dintr'odată variaţia 
integrală a cine știe cărei funcțiuni cosmice. lar viața 
însăși, după cum poate și viața de toate zilele, con~- 
stitue aspectul solid al unor realități existente în stare 
de libertate. Dar starea de idee, care este posibili- 
tatea plurală, este singura stare de libertate. Un lucru 
semnificat cu existență, o dată, un lucru întâmplat, 
toate acestea sunt pietre. Toate acestea n'ar fi cu 
putință întrun univers liber, dar sunt cu putință în 
universul nostru, în care un fel de lege a gravitației 
înseamnă prima punere la punct. 

Pentru a fi vie, suplă, și fluentă, istoria ar trebui 
liberată, în înțelesul principiului nostru, de toate va- 
lorile care i s'au dat, Ar trebui, cu alte cuvinte, să 
procedăm tocmai pe dos de cum procedează istori- 
cismul să renunțăm la universul nostru solidificat, 
să renunțăm la noi inșine, triste realități gravitaţio- 
nale, și să înțelegem lumile care sunt prin lumile 
care nu sunt; să gândim lumile actuale prin lumile 
posibile, Istoria va fi atunci întâmplare a unui fapt 
viu și nu faptul viu însuși. Inţelesurile de viață vor 
fi desigur armonii de idei, iar viaţa va fi poate geo- 
metrie. 

Intr'un veac în care istoria înțelege să fundamen- 
teze și raporturile noastre cu universul și raporturile 
noastre cu noi înşine ; când ea devine prefața înţe- 
legerii fiecărei discipline în particular ; când filosofia 
culturii o declară singura competentă să dea soco- 
teală de sistemele noastre de viață; și când știința 
însăși se umilește, prea generos, declarând că par~ 
ticipă la relativismul istoric, o mai atentă cercetare 
a istoriei și caracterelor ei proprii înseamnă o pro~ 
pedeutică indispensabilă. 

Omul contemporan pare a fi câștigat această nouă 
dimensiune de viață: istoria. El se realizează trăind 
istoriceşte, se simte solidar cu istoria, pe de o parte 
și agent de istorie pe de alta, Poate că viaţa lui nu 
e mai puțin frivolă ca vieţile trecute, ale celor care 
nu știau încă să se integreze şi nu știau nici cum să 
procreeze. Dar omul contemporan își are luciditățile 
lui. Şi atunci înțelesurile și răspunderile își iau revanșa, 
agitând spiritul omului lucid cu tot felul de febre. 


Dar se întâmplă, acum, acelaș proces care are loc: 


în cazul vorbirii a doi oameni, de pildă. Oamenii 
nu știu bine sensul cuvintelor. Nici măcar sensul lor 
filologic, acest regres ad finitum al lucrurilor vor- 
bite. Ei nu înțeleg sistemul implicaţiilor în care se 


exprimă. Și atunci, poate că nu vorba este cel 
mai bun vehicul de transmitere a celor simţite, pentru 
că e prea bogată de înțelesuri, Oamenii ar trebui 
desigur să cânte. Cuvintele lor mau nici un regres 
şi nu văd dece n'ar utiliza atunci actul propriu zis 
lipsit de regres, care este actul cântecului: actul 
direct, spontan, și definitiv. 

La fel ca în cazul vorbirii, în cazul trăirii istorice 
oamenii nu ar trebui, poate, să gesticuleze pur și 
simplu, cí să danseze. Gestul este și el prea bogat 
de înțelesuri, prea greu de implicaţii atunci când 
vrei să gesticulezi istoricește, După cum filologia este 
regresul ad finitum al lucrurilor vorbite, istoria cu~ 
rentă este regresul ad finitum al lucrurilor trăite, 
De câte ori mai onest, de câte ori mai uman, de 
câte ori mai eficient, n'ar fi să dansăm trăirile noastre, 
în loc să le trăim pur și simplu și, de fapt, de ioc 
simplu ? 

Pentru orice conștiință care îşi închipue că reali- 
zează ceva istoricește — fie în înţelesul că ea tră- 
ește experiența istorică a formei de viață din care 
tace parte, fie în înțelesul că ea face posibilă trăirile 
viitoare — întrebarea, puţin modificată, a lui Pillat 
este decisivă : care este, anume, adevărul, cel istoric? 

In plină actualitate sunt, pe de o parte. categorii 
de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare 
istoria și sunt pe de altă parte fapte episodice care 
poate nici cu această calitate de episodic nu vor 
intra în istorie. Nu văd ce le deosebește astăzi, pe 
unele de altele. Faptul care are calitatea de a fi 
istoric nu este nici de cum un fapt de un rang de~ 
osebit, ierarhicește distinct de celelalte fapte. Viaţa 
este repartizată la fel de actual peste tot. Iar între 
două fapte vii nu e deloc adevărat că cel mai sonor 
are cele mai multe șanse de reuşită istorică. Toate 
apele curg la început. Undeva mai jos, unele din 
ele se vor opri într'o cotitură a malului și ele vor 
fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat și ele 
vor fi apele vii. Apele vii și apele moarte ale istoriei, 
cine le poate deosebi astăzi când toate lucrurile curg 
încă? Care sunt faptele care se vor prelungi, care 
sunt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? 
Și care este atunci adevărul istoric de astăzi, din 
moment ce toate lucrurile sunt adevărate acum și 
numai câteva vor fi adevărate mâine ? 

Pentru conștiințele în care tendinţele istoriciste sunt, 
așadar, accentuate, întrebările acestea nu pot fi lă- 
sate, așa, de o parte, Ele constituesc puncte de ple- 
care ; şi, pentru multe alte conștiințe, puncte de altă 
plecare. lată ceastălaltă orientare, care debutează 
prin aplicarea principiului solidificării. Istoria, aci, 


` înseamnă o valoare dată într'o ordine de lucruri, 


valoare provizorie, cu simplul titlu de artificiu de 
calcul într'un calcul pe care niciodată nu-l vom 
descifra. Pentrucă istoria este atunci întâmplare, 
neîntâmplarea va fi domeniul în care conştiințeie 
acestea transfiguratoare de istorie vor opera. Pentru 


104 


ele istoria trebue uitată, într'un anumit sens, Istoria 
este păcat, un păcat împotriva vieţii adevărate, care 
nu este întâmplare simplă, împotriva supleții adevă- 
rate, care nu este supleță de marionetă, împotriva 
curgerii adevărate, care nu este curgere în albie, 
Este păcat împotriva adevăratei geometrii. Istoria 
trebue uitată, în felul acesta, pentru a fi făcută po- 
sibilă geometria. La Egypteni, geometria s'a născut 


din nevoia pe care o resimțeau locuitorii de a-și 
regăsi limitele câmpurilor inundate de Nil. E nece- 
sară, în același fel, o revărsare vastă a ideii peste 
istorie pentru a reface apoi istoria cea vie, istoria 
cea adevărată, istoria lucrurilor care n'au fost și nu 
vor fi niciodată. Dar de aci încep geometriile, 


CONSTANTIN NOICA 


CRONICA LITERARĂ 


DR. C. VLAD: MIHAIL EMINESCU DIN PUNCT DE VEDERE PSIHANALITIC 
(ED. CARTEA ROMÂNEASCĂ) 


Mărturisesc dela început că efortul de a discuta o~ 
biectiv și serios cartea d-lui Vlad, este unul din 
cele mai ingrate şi dificile, ce mi-aş fi putut închipui. 
E în ea atâta morman de informații greşite, de in~ 
terpretări injuste, de afirmați pur și simplu uluitoare, 
respiră o atât de imensă, doctă și totuși incultă com- 
petenţă, e construită atât de barbar această cazarmă 
sinistră de gânduri și cuvinte menită, vezi Doamne, 
să închidă în ea fâlfâirea impalpabilă, ca o lumină 
lunară, a sufletului de poet al bietului Eminescu, in~ 
cât fizar trebui hârtie multă şi răbdarea unei le~ 
giuni de îngeri — iar nu truda și spaţiul limitat al 
unui foileton — ca să poţi discuta și lămuri temeinic 
această carte. 

DI. Viad reia.pur și simplu acea veche, atât de mult 
şi de inutil desbătută, problemă: geniu şi nebunie. O 
pune însă, spre deosebire de alții, în chipul cel mai 
nefericit posibil, sbătându-se în golul unei împătrite 
sărăcii spirituale : o lipsă barbară de fineţă și supleță 
a înţelegerii, deficiența vădită a unor posibilități de 
expresie literară astfel ca gândul să nu-i fie trădat 
de cuvinte, inexistența unei serioase culturi literare 
și filosofice şi, cu deosebire, a cunoștințelor de istorie 
a literaturii, în fine, ca un corolar al ei, o limitare 
excesivă la practica de clinician al bolilor nervoase, 
limitare ce împovărează enorm prin acea diformaţie, 
atât de cunoscută și frecvent ridiculizată, produsă de 
mentalitatea profesională. 

Di. Vlad e medic de boli nervoase, ca atare într'o 
neîntreruptă căutare de pacienţi — cari, fără nicio 
ironie, sânt foarte ușor de găsit, simptomatica ma~ 
jorităţii acestor maladii fiind sulicient de vastă și 
vagă, ca să poți încadra în cutiuțele etichetate ale 
acestui gen esculapic, cu oarecare dibăcie, pe orice 
rumân, fie el chiar sănătos tun. Fiindcă e una să 
spui: „uite, domnule, placa radiografică; ai un 
plămân atins“ și cu totul altceva să afirmi: bunul 
meu domn, ești skizoid, aproape skizofrenic, mizofil 
etc. fiindcă ai fugit de acasă, erai cam mândru, nu 
prea aveai haine bune şi am auzit că se zice că ai 
fi ucis niște gâște! DI. Vlad mai are, pe lângă a~ 


ceastă fericire de a putea găsi pacienţi pe toate dru- 
murile, și pe aceea de a fi docent universitar și deci 
de a fi obligat să citească literatură medicală. L-a 
citit pe Freud. 

Ca bun român, deși nu era obligator, l-a citit și 
pe Eminescu. 

Aceste personalităţi s'au cam ciocnit în capul dom- 
niei sale și s'a gândit că war îi rău să le împriete- 
nească: Freud e încă de actualitate, interpretarea 
freudistă a folklorului, e una din ultimele preocupări 
ale filologilor și savanților în literatură populară, 
Eminescu, bietul, e la ordinea zilei, exemplul psiha- 
nalizei lui Dostoiewski făcută de Neufeld deosebit 
de ispititor.... 

- Apreciez curajul ideei și chiar mă impresionează. 
efortul de a înpământeni la noi preocupări străine. 
Dar, pentru acest lucru, dl. Vlad trebuia să fie de 
zece ori mai puţin doctor și de o sută de ori mai 
mult literat, Dacă ar fí fost mai puţin medic nu l-ar 
fi decretat pe bietul Eminescu, pe care „era o ade- 
vărată plăcere să-l vezi râzând“ (Slavici: Amintiri 
88) despre care acest bun și apropiat prieten afirma 
„nu mi-l aduc aminte să-l fi văzut bolnav, nici po~ 
somorit“ (ibid. 149) — drept un „pacient al naţiunii 
întregi“, urmărit de groaza unei nebunii latente, pe 
care o sublima în literatură printr'un proces ce nu 
poate fi închipuit fără chin, și de care s'ar fi eliberat 
la sfârșit, printr'un fel de miracol pe care di. Vlad 
îl indică foarte sumar în vre-o două rânduri și un - 
cuvânt (p. 227). Această afirmație făcută cu jumă- 
tate de gură îmi dă impresia că sar enumera prin- 
ire acele concesii față de publicul mare și iubitor 
al iui Eminescu, concesii la cari di. V. face nedibace 
aluzii în p. 4 a prefeţti sale. Stau și mă gândesc, 
ce-ar fi ieșit din nenorocitul Eminescu, dacă ferocea 
știință a d-lui Vlad mwar fi fost dispusă la aceste re~ 
nunțări ? 

Dacă ar li fost mai mult literat, di Vlad și-ar fi 
dat seama: că teoriile lui Freud or îi ele foarte is- 
pititoare, un instrument de preţ şi capabil de multe 
surprize, însă — ca atâtea multe alte teorii cari își 


105 


încearcă aplicarea la realitate — o claviatură difi- 
cilă pe care n'o poate stăpâni deplin, decât cons- 
tructorul ei ; că, în pofida modei care decretase odată 
psihanaliza ca o cataplasmă bună pentru toate, a- 
ceastă metodă, ca și altele, nu are valoare de cheie 
universală, aptă pentru deslegarea oricărui mister ; 
că în artă, aplicarea unei teorii generale e nespus 
de dificilă, efortul artistic constând tocmai în exce- 
sivă individualizare, în diferenţiere față de massa 
inertă a oamenilor comuni ca și față de creatorii 
anteriori. Toţi cei cari au. vrut să închidă arta în 
sertărașele numerotate și etichetate ale unui sistem, 
au mutilat-o sau nu i-au pătruns esența. 

Pentru felui cum procedează di. Viad, e semni- 
ficativ planul cărţii: mai întâiu de toate (pag. 8) 
enunță diagnosticul, apoi (p. 9) înşiră matematic 
simptomele obicinuite, universale, ale boalei și în 
urmă, toată cartea nu e decât efortul de a găsi în 
fiecare capítol unul din simptomele pre-enunțate, 
utilizând, fără altă selecție decât aceea a „potrivelii” 
cu premizele, puține amănunte din scrierile asupra 
vieții poetului și multe, foarte multe din propriile lui 
opere. Construcţia arbitrară e evidentă. 

Altă premiză catastrofală, dela care pornește di. 
Vlad, ca să se justifice, e aceea că un scriitor nu 
poate da expresie frumoasă decât acelor stări şi în- 
tâmplări pe cari el însuși le-a trăit. D-sa uită sau 
nu ştie că experiența din care trăește opera de artă 
nu constă doar în materialul brut al vieții animalice, 
că în această experiență întră tot complexul a ceeace 
istoria literară numește „in/luenfe” : lucruri auzite, 
spectacole și lecturi, mai ales lecturi. Cu deosebire 
în acel prodigios comerț de gânduri și imagini, 
care era poezia de odinioară, problema infiuențelor 
e o pădure de spini, care nu l-a sgâriat deloc pe 
di. Vlad, fiindcă o ignorează cu o candoare ange- 
lică, Sar putea pune problema recepiivității acestor 
influențe, cari nu s'ar putea grefa decât pe un tem- 
perament înrudit. Dl. Vlad, nevinovat cu duhul, nu 
vrea să-și bată capul nici atât. Se aseamănă scrisul 
lui Eminescu, cu al altcuiva în anumite momente? 
Foarte simplu. Asta înseamnă că acei cineva a fost 
şi el la fel de bolnav... In urma acestui raționament 
sdrobitor cine ar mai putea continua discuţia ? 

lată un exemplu: problema influențelor romantice 
la Eminescu. Di. Vlad ia o mulțime de atitudini, 
expresii ale eroilor, material specific romantic, uni- 
versal până la clișeu, drept simptome ale maladiei 
lui Eminescu. Astfel : singurătatea și izolarea de lume 
a romanticului Toma Nour (p. 11); bizareria e~ 
roului din „Avatarii Faraonului Tia” (p. 19); deli- 
cateța, fragilitatea aproape, până la feminitate a fru- 
museţii diferiților tineri ce apar în proza lui Emi- 
nescu (p. 21, 33, 35, 43) acel „farmec dureros“ (p. 
53), iubirea trecutului și dorința de a se reîntoarce 
în el (p. 81), dublarea eroilor şi despicarea per~ 
sonalităţii (atât de frecventă și de caracteristică, mai 


mult decâtla romantici, în literatura modernă, care, 
considerând acest simptom acut, ar trebui să fie 
după di. Viad un imens balamuc) etc. De multe ori 
di. Vlad își dă seama de caracteristica romantică. 
(vezi p. 20, 78, 99, 107, 108, 115). Insă nu se în- 
curcă în constatări. Problema se rezolvă simplu : „ca 
să-l fi putut împrumuta dela romanticii germani, tre- 
buia mai întâiu să-l găsească în sine“ (p. 78). Mai 
mult: iată în pag. 61 o afirmaţie de o siguranță 
deadreptul uluitoare „Care romantic din toată ple- 
iada lor de pe atunci şi din totdeauna, a fost- bărbat 
în toată puterea cuvântului? Toţi erau femenini, 
narcişti mazochişti şi impresionabili ca o fată. în- 
târziată“. Demonstrația acestei grave afirmaţii se 
face în 6 rânduri și prin două, numai două, exemple : 
ochii lui Novalis și faptul că Hebbel a șters dintr'o 
carte de şcoală cuvântul „Rippe“. Ca să declari 
romantismul o maladie europeană, și să te docu- 
mentezi astfel, e, repet, deadreptul uluitor. 

Aceiaș problemă se pune și în raporturile dintre 
basmul lui Kunisch și Luceafărul. Și aici ea e rezol- 
vată prin acelaș hokus-pokus : Kunisch era gânditor, 
visa o altă lume, făcea călătorii imaginare în orient 
iar smeul din basmul său e „trivalent“ adică — să 
repet delicioasa formulă a d-lui Vlad — reprezintă 
„eroul +- femeea + autoritatea care pune piedici, ceea 
ce este egal în general cu tata +- mama + copilul“ 
(p. 218) deci era și el din „categoria“ lui Eminescu 
(p. 219) adică, pe românește: nebun 

Am analizat până acum erorile principiale ale d-lui 
Vlad: Falș punct de plecare (intenţia de a demonstra 
cu orice preț o teză medicală) și disconsiderarea 
voită a problemei influențelor, redusă la delicioasele 
formule pe cari le-am văzut. 

Dar în definitiv, istoria a cunoscut multe erori 
fecunde. Acestea ar putea să fie dintre ele. Da ; însă 
marile erori au fost justificate totdeauna prin talent, 
vervă și informaţie prodigioasă. Să vedem cum și 
le îndreptățește di. Vlad? Talentul d-sale? Dacă nu 
s'a văzut până acum, iată un tipic citat: 

„De unde acel „nu e voe* care apare instantaneu, 
orice ar vrea să întreprindă în folosul propriu ? 
Aceasta e o chestiune mare şi extrem de şocantă şi 
e şocantă poate tocmai pentrucă nu ne putem com- 
plet emancipa efectiv niciodată“... (p. 144). 

Informația ? O sărăcie complectă de izvoare, re~ 
lativ la viaţa și personalitatea lui Eminescu : citează 
trei însă utilizează de fapt, aproape exclusiv, bio- 
grafia și textele publicate de dl. Călinescu. Era ine- 
vitabil deci ca să hipertrofieze la rându-i, sau să 
interpreteze greșit, unele din exagerările d-lui Că- 
linescu, ca de pildă scrupulozitatea lui Eminescu (p. 
14) murdăria din odaia sa (p. 51), „pedanteria bar- 
bară“ (p. 64), basmul cu uciderea gâștelor (p. 66 
etc. Peste acestea se adaugă inexactități proprii lipsei 
de spirit critic a d-lui V. — ca de pildă afirmaţia 
despre insensibilitatea poetului la laude și injurii (p. 


106 


46) pe care o desmint relatările ca şi manuscrisele, 
utilizarea fără prudența cuvenită a afirmațiilor ten- 
denţioase ale lui Anghel Demetrescu (p. 49) ca și 
ale lui Gherea (p. 133) —sau enunțări fără justificare, 
de pildă aceea că „în toate lucrările sale Eminescu 
vrea ca femeea să ia iniţiativa“ (p. 132), sensibil 
clătinată de „Făt-Frumos din Teiu“, „Lasă-ţi lumea 
ta uitată”, „Călin”, „Scrisoarea IV-a” ; ș, a. sau acea 
cu privire la misterioasele hârtii cari descurcă finalul 
din „Sărmanul Dionis”. 

Insă racila cea mai evidentă a cărții constă în 
voința medicală a d-iui Viad de a-și demonstra cu 
orice preț și cu cât mai mare lux de argumente 
teza, De aci, interpretare tendenţioasă de citate cari 
mau nimic subversiv, de date cari sânt perfect nor- 
male. Ori unde apare dorința sau starea de contem- 
plativitate, di. Vlad o privește crunt ca o perver- 
siune. Ca să se vadă cât de subversive sânt citatele 
uțilizate de dl. Vlad în acest sens, e destul să amin- 
tesc că între ele figurează acea strofă din glossă (a 
Il-a) pentru versurile „tu așează-te deoparte, regă- 
sindu-te pe tine”, scena întâlnirii din Făt-Frumos 
din Teiu, sau : 


„Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin 
Dintr'un colț, pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc 
Pân'ce mintea îmi adoarme, pân'ce genele-mi 
| clipesc. 
Lumânarea-i stinsă'n casă... somnu-i cald, molatic 
lín... 


Ştiţi ce înseamnă asta pentru di. Vlad? Catatonie 
adică semn precis al nebuniei (p. '72). 

Tot atât de simptomatic e pentru di. Vlad, ori de 
câte ori un personaj se uită în oglindă. Prin aceasta 
pasaje nevinovate din Călin, La Aniversare, Cezara, 
etc, devin teribil de perverse, Ca o culme de ri~ 
: dicol amintesc între aceste pasaje găsite de dl. V. 
' simptomatice, următorul „Apoi se limpezi oglinda şi 

eternitatea din cer se uită în ea însăşi şi se miră 

de frumusețea ei” (p. 17) Perversul e aici cerul în- 
stelat iar Eminescu, fiindcă a scris aceste rânduri 

e... narcisist adică, iarăși, candidat la nebunie. 

Bietul Eminescu e declarat apoi verbigerant pentru 
că tânărul Toma Nour se visează tiran oriental (p. 
66) pentrucă leronim desenează în diferite expresii 
capul iubitei sale. (p. 71), etc. 

Aceiaș diformare tendențioasă a unor date nor- 
male a vieţii lui Eminescu: măzgălirea pe hârtie a 
numelui Verona, e verbigerație (p. 69), fuga lui dela 
şcoală (p. 11), independența lui de caracter față de 
Maiorescu și alţii, scrupulozitatea lui (vezi corespon- 
dența cu Maiorescu) conștiința valorii sale (p. 18 și 
45), acel „prea mult” care caracterizează pe toți 
oamenii cari au realizat ceva, bunătatea lui... toate 
aceste caracteristici de înaltă valoare etică ale per~ 
sonalităţii lui Eminescu, sânt pentru îngustimea de 
vederi a d-lui Vlad semne precise de nebunie la~ 


tentă. Tot astfel și unele atribute aproape generale 
ale creaţiei literare, ca reveriile şi visurile (p. 83), 
diformarea realului, adică filtrarea lui printr'o prizmă 
personală (p. 73), antropomorfizarea (ploșnițete cari 
merg cuvioase, în ,„Cugetările Sărmanului Dionis”),ete 

Pentru ca să-și demonstreze teza, di. Vlad încearcă 
acrobaţii de argumentare pe cari regret că nu le 
pot urmări cu toată atenția, din lipsă de spaţiu. Æ- 
xemple ; Di. Vlad vrea să demonstreze că la Emi- 
nescu iubirea e urmată de pedeapsă: în Geniu Pu- 
stiu, lucrurile se potrivesc, de bine de rău, dar de 
aici încolo „pedeapsa” devine vagabondă, fiindcă di, 
Vlad vrea s'o găsească cu orice preţ: în Sărmanul 
Dionis, pedeapsa o descopere dl. V, în visul eroului 
și declară satisfăcut „eroi sânt mai întâiu pedepsiţi 
şi pe urmă fac dragoste” (p, 143) ; în Strigoii, „în loc 
de moarte după păcat, eroi! fac dragoste după ce 
mor” (p. 150); în Făt-Frumos din Teiu, „poetul in- 
versează însă situația şi o lasă să facă dragoste 
tocmai ca să nu jie pedepsită prin tăierea părului” 
(p. 150); în Cezara „pedeapsa e mutată de la pä- 
cătoşi asupra celor ce aveau dreptul să pedepsească“ 
(p. 151). 

Acest efort de a demonstra cu orice preţ, duce 
la asociaţii pur și simplu uluitoare. Fiindcă în Înger 
şi Demon, tânărul stă cu brațele pe cruce, fiindcă, 
în Apari să dai lumină, Eminescu se plânge „Mă 
faci părtaş în lume durerilor lui Christ” - înseamnă 
că el se identifică cu Christ, (p. 155) după cum în 
S. Dionis se închipuise D-zeu. De ce? —fiindcă după di. 
V. pentru Eminescu Dumnezeu este egal cu tatăl 
său (Gheorghe Eminovici) și el deci vrea să-l do~ 
boare, înlocuindu-l, pentru a se apropia de Maica 
Domnului (=—mama sa, Raluca). Dar năzdrăvănia 
asta formidabilă nu e suficientă : știți dece bietul E~ 
minescu, nebun, a avut obsesia de a îimpușca pe 
rege? Fiindcă el reprezenta “simbolul patern” și 
Eminescu voia să-și scape mama (=ţara) de aceasta, 

Năzdrăvăniile acestea merg dela puerilitate (bo~ 
bocii pe care-i paşte copilul lui Călin n'ar fi altceva 
decât gâștele pe cari le-ar fi ucis Eminescu în co~ 
pilărie —- p. 68) până la pornografie, ca acea chestie 
cu „revolverul” (p. 157), acel faimos „raiu” din 
Cezara (p. 135) sau acea identificare a cerberului 
din poveste cu organul patern (p. 213). 

Dar sânt lucruri cari fac să roșească până și hârtia 
Regret că am fost nevoit să le însemn, însă trebuia 
să o fac fiindcă di. Vlad nu se prezintă simplu: Pi- 
tigrilli, nu e amuzant ca el; acest ins greoiu şi ru~ 
dimentar care vrea să facă știință iscălește docent 
universitar. Cititorul trebuia prevenit că nu va putea 
găsi nici una nici alta. 

Experienţa acestui volum-catastrofă nu e alta decât 
cea concretizată în vechea și cumintea fabulă a 
broaștei care a vrut să-şi mărească proporţiile in- 
ghițind aer. Dacă di. Vlad se limita la însemnarea 
sobră a unor observaţii cari sânt perfect juste ca 


107 


acele asupra poziţiei lui Eminescu și a fraţilor săi 
în mediul familiar, asupra timbrului matern (bineîa- 
țeles fără nici o notă maladivă) al eroticei sale, care 
nu e decât visul unei iubiri mângâietoare, spiritua- 
lizate prin blândeţe, ia unele remarce asupra silua- 
ţiei și experienţei cristalizate în Luceafărul — am fi 
avut un studiu modest, ca proporții și ca pretenţii, 


CRONICA 


ARON COTRUȘ a tipărit, de data aceasta în Po- 
lonia unde e atașat de presă, un nou volum de ver- 
suri. Al câtelea? Al cincilea, al șaselea, al șaptelea ? 
Nu mai știm precis. Printre oameni în mers e o 
continuare organică a ultimului volum. Fără scăderi 
fără plusuri. Socialul domină și-acum. lar politicul, 
furișat, dă unora din versurile recente caracter de 
manifest electoral și de program de civilizare in~ 
dustrială a României. Ceva din proclamațiile pro~ 
zaice ale eului plural, pe care a încercat să-l apo- 
teozeze, fără nimic din forța elementară a lui Walt 
Whitman, poetul oficial al bolșevismului, Maia- 
kovski, în ale sale 750 milioane, 

Dar afară de aceste încercări de politică „pro~ 
gresistă“, Aron Cotruș e, într'o măsură ce-i apar- 
ține, poetul muncitorimii. Plugarul, ciobanul. mun- 
citorul din fabrică, minerul, iau glas pe rând și ni 
se recomandă, după o manieră pe care o cunoaș- 
tem, cu aspirațiile și durerile clasei lor. Nu știu ce 
„grofi“, reminiscenţe literare de dinnaintea reformei 
agrare, revin în chip supărător ca obiecte de ură 
pentru țăranul care, totuşi, a fost împroprietărit. 


Dacă aceste poesii scurte ar fi scrise într'o rit- 
mică simetrică, ele s'ar putea transforma in cântece 
pentru breslele muncii. Literatura noastră nu are 
asemenea piese de pus la îndemâna sufletului co~ 
lectiv ca instrumente de educație socială. Dându-le 
această ritmică simetrică, Aron Cotruș ar putea 
crea expresii pentru o largă didactică socială, fă- 
când astfel din poesia sa o funcție efectivă a sufie~ 
tului colectiv. Fiindcă el în acest sens concepe 
arta. 

E ceeace a făcut înnainte de războiu, în Boemia, 
Petre Bezruc, ale cărui cântece dure, cu caracter 
naţional-socialisi am zice azi, au devenit populare. 

Poesiile lui Aron Cotruș sunt în genere, animate 
de un dinamism cuceritor, de un cuvânt optimist, 
de o afirmaţie viguroasă a existenţi, de o pornire 
năpraznieă spre un gigantism vizionar. 


Vrut-am co vorbă să umplu un veac ! 
E un duh mussolinean ce le străbate, o patimă 


frenetică de constructivism, de pământ regenerat, de 
orizonturi cucerite eroic : 


dar întru totul . onorabil și de care ar fi trebuit să 
se ţie seamă în cercetările asupra poetului. 

Dar împovărate de balastul enorm și ridicol al 
teoriilor freudiste înţelese rudimentar și aplicate cu 
nedibăcie barbară, aceste câteva firave gânduri de 
bun simţ sânt literalmente înecate într'un ocean de 


triste bazaconii. OVIDIU PAPADIMA 


MĂRUNTĂ 


Mă duc, vrăjită apă să-i dau murgului + 
din apele de foc ale amurgului, | 

sub baterile de pe urmă ale vântului ; 
dincolo de capătul pământului, Y 


Şi e o nobleță morală care circulă totdeodată 
prin aceste poesii, o credință energică în om, o 
dragoste robustă pentru masse şi o distanță colosală 
de bălțile putrede în care a căzut literatura evreo- 
maladivă dominată de freudism. Aron Cotruș e un 
George Coșbuc, cu Octavian Goga, cu Lucian 
Blaga, pe grindul bătut de vânturile aspre și rea~ 
vene ale ethosului ardelenesc. Modernist și tradițio~ 
nalist în acelaș timp, farmecul lui stă în această sin- 
teză necăutată, în spiritul căreia opinca și aeroplanul 
sunt extremităţile de jos și de sus ale aceleași ii. 
încordate în expansiune debordantă. 

Aspiraţiile spre gigantism nu-i împiedică să fie 
milos și demofil. Fiindcă gigantismul lui Aron Co- 
truș nu-și are isvorul in lirismul individualist și ego- 


centric de marcă nietzscheiană, ci într'o mare și 


generoasă iubire sociocenirică. Cu acest ethos care 
îl animă, el crează uneori poezii ca acest Copil de 
mof, ce va onora orice antologie, — icoană dură, 
făcută din substanță pur ardelenească: 

fără 'sârg, 

cu căciula cât un ciubăraş de mare, 


trece, domol, prin târg, 
să-şi vândă cele două ciubare, 


cu fața arsă de soare şi slabă, 

ca munele el ware nicio grabă... 

în ochii vineți azurul îl poartă 

din uliță?n uliţă din poartă 'n poartă. 


se pierde printre oameni, flămând, 
cu-al Detunatei cer, în gând... 

în lupta asta grea, pentru pâine, 
unde-l va duce ziua de mâine ? 


aka 


PÂRVAN GÂNDITORUL. este evocat de Al. Bu- 
suioceanu într'o plachetă format ceva mai mare 
decât al acestei reviste și de o rară frumusețe teh. 
nică. Sânt două esseuri reunite sub acest titlu ge- 


108 


a 


- 


neral: unui — „Pârvan singuraticul“ publicat în nu- 
mărul trecut al Gândirii şi al doilea — „Alegenor“ 
publicat tot în revista noastră în ultimii ani. Placheta, 
de o luxoasă sobrietate, e trasă numai în 160 de 
exemplare pentru bibliofiti. 

Al. Busuioceanu e un aristocrat și în gustul său 
susținut de o vastă erudiție artistică și în stilul său 
literar de o rară desăvârșire, și în discreţia cu care 
se ține departe de vălmășagul zilei. Preţuiesc în ve~ 
chea prietenie pentru el cele dintâiu calităţi ; pe cea 
din urmă nu pot să i-o sufăr fiindcă izolează prea 
mult una din cele mai ascuțite inteligențe critice din 
câte avem azi, și avem atât de puţine! 

Pârvan al său e surprins în linia interioară a de~ 
venirii filosofice, reconstruită de siguranța cuiva 
care se simte la el acasă în cosmosul ideologic al 
marelui dispărut. Nu e o linie dreaptă, ci șerpuită, 
în ezitări, înaintând spre creștinism, reîntorcându-se 
spre stoicismul antic, spre a sfârși în mistica tăcere 
insondabilă în care acest chinuit învăţat vedea esența 
lumii. Desigur, cele mai frumoase pagini închinate 
memoriei lui. Dacă ar trăi, Pârvan, care era atât 
de dificil în preferințe, s'ar bucura fără rezerve de 
un asemenea elegant omagiu. 


Ya 


KLINGSOR, revista minorităţii germane, ce apare 
în Brașov, intră în anul al zecelea. Cu trei ani mai 
tânără decât Gândirea, ea are un program similar 
și militează pentru idei ce sânt valabile pentru mi- 
noritatea săsească precum ale noastre pentru majo- 
ritatea românească. Ideea etnică la temelia creaţiei 
artistice, ideea spirituală, încoronarea acestei creaţii. 

Directorul acestei reviste, d. Heinrich Zillich, dis~ 
tins poet, suculent prozator și esseist cu o remar- 
cabilă cultură germană, pornind dela principiul et- 
nic, care îl ducea în mod logic către un panger- 
manism cultural, a desvoltat acum câțiva ani teoria 
unui regionalism ardelenesc, care ar fi un caracter 
comun al celor trei rase ce locuiesc în Transilvania. 
Faţă de cultura vechiului regat, acest ardelenism ar 
Îi nota deopotrivă de distinctivă atât pentru arta să- 
sească, maghiară, cât și pentru cea românească. 
N'am putut vedea în ce ar consta realmente acest 
specific ardelenesc comun celor trei rase. De altfel, 
însuș d. Heinrich Zillich se pare că a renunțat la 
teoria sa, rămânând la germanismul pe care, cu 
atâta demnitate, îl poartă în sânge. 

Aceasta nu l-a împiedicat să se apropie cu prie- 
tenie de literatura noastră. Klingsor a tradus adesea 
poezii și proză română din scriitorii contimporani și 
a comentat cu înțelegere unele fapte de cultură ale 
noastre, Aceeași largă înțelegere a arătat-o confra- 
ților maghiari din Ardeal, 

D. Heinrich Zillich a apărut adesea în paginile 
Gândirii cu nuvele, schițe și esseuri, Unul din aceste 


esseuri, tratând probiema unei colaborări culturale 
între noi și sași rămâne ca un punct dela care se 
poate pleca într'o operă de comun efort și frățească 
înțelegere. 

Un alt punct de apropiere intre revista dela Bra- 
şov şi noi e spiritualismul. In paginile noastre el se 
numește ortodoxism. In paginile lui Klingsor el se 
numește protestantism și e reprezentat de o pleiadă 
de gânditori cu ţinută occidentală sau cu adâncimea 
filosofică a unui Erwin Reisner, al cărui nume tânăr 
a depășit granița României și crește azi ca o auto- 
toritate în Germania înte'ectuală. 

In nouă ani, Klingsor mulţumită pasiunii îndărăt- 
nice a d-lui Henrich Zillich a izbutit să fie icoana 
gândirii și artei minorităţii germane dela noi. Va- 
loarea revistei de sub Carpaţi e subliniată elogios 
în marile publicaţti din Reich și scriitori cu renume 
îşi trimit de departe contribuţia lor. Printre dânșii, 
credincios a rămas în deosebi filosoful Gerhard von 
Mutius, fostul plenipotențiar german la București. 

Cu sentimentul camaraderesc ce ne leagă dela 
început de cercul intelectualilor și artiștilor sași din 
Ardeal, îi dorim lui Klingsor, ce trece în anul al 
zecilea, un destin fecund, subscriind frumoasele rân- 
duri cu care directorul revistei își sfârșește arti- 
colul-preambul : 

Und so gehe denn die Zeitschrift ins Zehnte Jahr 
des Wirkens, Suchens und der Erfüllung eines weiten- 
starken, oben an den Sternen und unten an der fes- 
ten Erde gegrtindeten Lebens ! 


Va 


JUNIMEA LITERARĂ, vechea publicaţie bucovi- 
neană condusă de d. I. Nistor, vine cu un voluminos 
număr pe Iulie — Decembrie și cu o tinereţe surprin- 
zătoare, variată și tumultoasă. Proză și versuri din 
belşug iscălesc nume cu totul noi, de visători fragezi 
pe băncile Universităţii cernăuțene. Suflu de prime- 
nire, noutate în expresie, îndrăzneală în zbor. E pul- 
saţia spirituală a unei generaţii care, dela războiu 
încoace. abia acum și-a găsit făgașurile afirmării. Nu 
cităm nume fiindcă deocamdată ele sânt falangă ne- 
diferențiată. Ceeace interesează e fenomenul de mul- 
tiplă efervescenţă al eliberării în duh, pe care, nerăb- 
dători, îl aşteptăm încă de mult. 

Să cităm o strofă care arată noul nivel al revistei: 


Coboară-ţi ochii peste văi, ușor, 
Și uită ziua care a scăzut, 

Vezi, omeneşte casele-au căzut 
Pe gânduri lângă focul vetrei lor. 


Ya 


109 


VIAŢA BASARABIEI. Ceeace face d. I. Nistor în 


Bucovina face de doi ani d. P. Halippa în Basa-: 


rabia. Revista sa are tot un caracter regional, dar 
oarecum enciclopedic, lucru care o deosebeşte de 
sora ei cernăuțeană. Salutând-o la apariţie, ne expri- 
mam temerea că întemeietorul ei o va părasi ime- 
diat ce va reajunge la guvern. Constatăm cu bucu- 
rie că ne-am înșelat. Și d, Nistor și d. Halippa au 
făcut multă politică dela unire, părăsind ani de zile 
vechile și frumoasele lor rosturi culturale în provin- 
ciile respective. Ce vor fi realizat în domeniul practic 
al acţiunii nu discutăm aici, dar revenirea la matca 
veche are dedesupt, poate, constatarea amară că 
politica fără fundament cultural se împrăștie, stearpă 
și zadarnică, în vânt. A descoperi un talent, a încu- 
raja o articulație a gândului românesc în pămân- 
turile pe care trebuie să le recucerim sufletește, face 
mai mult decât zece ani de politică democratică. 


Va 


POETUL. Am găsit întrun numar recent din Nou- 
velles Littéraires două terţine în care Saint-Paul-Roux 
defineşte poetul. Sensul nu .e nou. E sensul antic al 
poetului vates, deschizător de zări pentru semenii 
săi. Macedonski, care, la noi a trăit cu o candoare 
romantică, ce-l făcea ridicul printre contimporani, 
ideea poetică, spunea totdeauna că poetul e pre~ 
destinat. Predestinarea o vedea reflectată, la sine, 
până și în longevitatea de care s'a bucurat. Clădise 
și o teorie ad-hoc, după care P. Cerna, mort la 33 
ani, M. Eminescu, stins ca forță creatoare la aceiași 
vârstă, nu puteau fi mari poeţi din această pricină. 
Macedonski credea că el insuș e predestinat. Dar 
eu cred că și Cerna și Eminescu credeau, fiecare 
despre el însuşi, acelaș lucru. Fiindcă, cu voia sau 
fără voia lui Macedonski, erau poeţi adevăraţi. 

Orice ne-ar obiecta mentalitatea positivistă, poesia 
e o misiune, Acesta e sentimentul intim al tu~ 
turor poeţilor. Şi e sensul pe care îl redau poesiei 
în vremea noastră un Henri Bremond sau un Charles 
du Bos. Poesia nu poate fi o profesiune. Niciun poet 
n’a trăit din veniturile versurilor sale. Nici chiar 
Paul Valery care, poetul cel mai celebru pe când 
contimporanul său Paul Claudel e cei mai adânc, 
afectează o atitudine raționalistă faţă de propria-i 
misiune. Poesia nu se poate comercializa. lia rămâne 
un fel de profetism laic. lar profet comercializat nu 
s'a văzut, — afară de caraghiosul impostor Krishna- 
murti, măscăriciu în iarmarocul monden al teo- 
soafelor. 

Terţinele pe care le citez, ale lui Saint-Paul-Roux, 
definesc din nou poetul ca misionar sau ca profet: 


Favorise bune âme vierge Qui révèle 
Au moyen des rayons d'une force nouvelle, 
Un poëte ne monte pas du Souvenir. 


Provenant d'une cime où luit la délivrance, 
Afin de préparer la route à lespérance 
Un počte descend toujours de P Avenir. 

MUSSOLINI s'a supus unui interesant și variat in~ 
terogatoriu din care Emil Ludwig, acest întreprin- 
zător și gălăgios reporter, pe care fanaticii radiofo- 
niei îl socot un cugetător, a făcut o carte ce se poate 
citi cu folos. 

Intrebat despre artă, Ducele crede, contrar lui 
Hegel care vedea în poesie suma tuturor artelor, că 
arhitectura e cea mai înnaltă din ele, fiindcă ea cu- 
prinde totul. In poesie îi place Dante, fiindcă nu și-a 
iertat dușmanii nici chiar în Infern. In muzică, la 
obiecţia lui Emil Ludwig că arta cea mai materială, 
cea mai supranaţională, nu sar putea deosebi după 
rase, transcriem răspunsul just al marelui bărbat 
de stat: 

„Du-mă într'o cameră întunecoasă, lângă alta unde 
se face muzică, și cred că voiu deosebi: asta-i mu- 
zică germană, asta franceză, italiană, rusă. In limba 
ei, muzica e internaţională, în natura ei lăuntrică 
insă e cu desăvârşire naţională. O consider chiar ca 
expresia cea mai profundă a unei rase.“ 

Vorbind despre Napoleon. Ducele îi găsește o 
mare greșală în faptul că a crezut că poate înfrânge 
biserica Romei, cu care Musolini a încheiat celebrul 
acord. E creatorul Italiei fasciste un credincios, un ca~ 
tolic ? Personal, nu. E mai degrabă un deist. Așa 
reiese din următoarea conversație : 

„ Vreau să-ţi explic soluția mea. În tinereţe nu 
credeam în nimic. Implorasem zadarnic pe Dum- 
nezeu să scape pe mama mea și ea a murit totuș. Afară 
de aceasta, orice misticism mi-e străin. Dar întocmai 
ca Renan nu consider deloc exclus că cu milioane de 
ani în urmă ar fi putut avea loc o apariţie supra- 
naturală, aşa dar că natura ar fi divină. Eu însă n'am 


văzut-o, Se poate chiar ca peste alte milioane de 
ani o aparaţie asemănătoare să se repete... Cu anii 


s'a întărit în mine credința că există în Univers o 
putere divină. 

— Creştină? 

— Divină, — repetă el cu un gest de mânie ce 
lasă întrebarea mea în suspensie, — Oamenii pot adora 
pe Dumnezeu în multe feluri. Trebuie să lași fiecăruia 
felul pe care îl crede de cuviință“, 

Cartea, care cuprinde răspunsurile Ducelui la în- 
trebări în variate domenii, a fost tălmăcită și în ro- 
mânește sub titlul „De vorbă cu Mussolini“ Tălmă- 
cită — ca să zicem așa. Un domn, Vittorio Em, 
Pascutti, a desfigurat limba românească precum ar 
desfigura bolșevicii o biserică. E cu putință să se pe~ 
treacă sub ochii noștri astfel de erori cu ajutorul 
unei edituri destul de cunoscute? Ar trebui să in- 


TIO 


staurăm o adevărată stare de asediu împotriva unor 
anarhiști ca aceștia cari atentează cu bombe la viața 
gramaticei românești ! 


Ya 


DIONISIE AREOPAGITUL, genialul filosof mistic 


din epoca de aura creștinismului răsăritean, pe care 
lam pomenit adesea în paginile acestei reviste, a fost 
de curând tradus în românește de profesorul univer- 
sitar Cicerone Iordăchescu, Nu incă în întregime, ci 
numai două dintre cele patru cărţi ce supraviețuiesc 
sferei acestui om misterios: lerarhia cerească și le~ 
rarhia bisericească“. Mai rămân de tradus Numele 
divine şi Teologia mistică. Ducându-și sarcina până 
la capăt, Cicerone Iordăchescu va face pentru cul- 
tura noastră o faptă epocală. Filosofia patristică din 
care s'a inspirat Lucian Blaga când a conceput 
Eonul dogmatic, e.o terra incognita pentru intelec- 
tuaiii noștri. In învățământul României, cu program 
alcătuit de atei, nu există, deși patristica și fiica ei 
scolastica constituie un mileniu de fi'osofie europeană 
Lacuna sar putea împlini cu traduceri sistematice. 
Cicerone lordăchescu, tălmăcitorul lui Dionisie, stă- 
pânind cu o fantastică ușurință limbile antice şi în 
parte însemnată pe cele moderne, și-ar face un re~ 
nume monumental continuând opera începută, 


NICHIFOR CRAINIC 


Ya 


FIRE DIN GÂNDUL LUI E. A. POE. Studiile de 
literatură comparată sunt, de cele mai multe ori, un 
efort dificil și îngrat, atât pentru autor cât și pentru 
cel care citește. O tradiție, căreia d-l Paul Van Tie- 
ghem e unul din cei mai caracteristici reprezentanți, 
cere ca acest gen de cercetări să fie o aglomerare 
cât mai impresionantă și deci cât mai amorfă de 
date și nume, în cât mai multe limbi. Firește, astfel 
concepute, aceste studii justifică spaima lectorilor, 
rămânând doar ca material pentru uzul specialiștilor. 

Debarasându-se însă de obligaţia erudită a consem- 
nării mormanului de ediții, traduceri și adaptări, rezu- 
mându-se la problema pură a influențelor, la urmări- 
rea delicată a unei filiațiuni spirituale, la determinarea 
subtilă a subțirelui păinjeniș de gând pe care îl țese 
peste vremea sa o personalitate literară puternică, 
literatura comparată devine o trudă a cărei finețe 
nu e egalată decât de preţul sugestiilor ce le dega- 
jează, i 

lată, nu de mult, Léon Lemonnier a încercat să 
urmărească filonul pur al spiritului lui Edgar Allan 
Poe în amestecul atât de divers de metale, care e 
poezia franceză modernă. O carte modestă : „Edgar 
Poe et les poètes francais“ (Collection; „Essais criti- 
ques“). Și totuși un amalgam preţios de sugestii. Cu 
atât mai preţios cu cât cel care a încercat descur- 


carea acestui păinjeniș și-a dat s&ama — spre deose~ 
bire de mulți alți cercetători, copleșiți de erudiție — 
că urmărirea subtilului schimb intelectual, identificarea 
acelui impalpabil fir de gând străin care a făcut să 
se plece într'o anume parte cumpăna echilibrului 
spiritual al unui scriitor, în epoca lui de formaţie și 
chiar după —nu cere numaidecât proba prin su- 
prapunerea unor texte cât mai apropiate. 

In adevăr, ca să fie rodnică în înțelegeri, probie-— 
matica literaturii comparate, trebue să depășească 
scrutarea onestă dar măsurată a textelor, până la 
ondularea fină a unei linii spirituale, peste graniţi 
și timp. 

E ceeace încearcă, mai mult sau mai puţin clar, 
cu mai multă sau mai puţină izbândă, Lemonnier. 

Pe raza impalpabilă a gândului lui Poe se înșiră 
astfel în constelații — dela punctul de refracție în li~ 
teratura franceză, care a fost afinitatea spirituală a 
lui Baudelaire, până ia unul din capetele de drum, 
cristalul geometric al poeziei lui Valery — viziunile 
apropiate ale poeţilor parnasieni, ale trinităţii Verlaine 
Rimbaud, Mailarmee, și ale simboliștilor, cu deosebire 
ale acestora din urmă. 

Identificarea și luminarea acestui fin păienjeniş, 
țesut din unghiul obscur în care a trudit pe hârtie 
americanul Edgar Poe, e o frumoasă geometrie spi- 
rituală. - 

O însemn cu un regret. In lumea noastră literară 
în care atâţia — tineri și bătrâni — au umflat în brațe 
atâția bolovani enormi, mai presus de puterile lor — 
ca problema specificului național, a generaţiilor, a 
culturii noastre, a misiunii noastre, — cari le-au scăpat 
curând, fatal, turburând doar apele actualităţii, sunt 
atât de invizibili acei cari să se gândească la efortul 
cu mult mai puţin strivitor și mai rodnic — acum 
când ja noi e devreme pentru vaste sinteze — de a 
descurca unele fire de legătură, lămurind aspecte 
parțiale ale literaturii și culturii noastre. 

Critica noastră, limitată doar la însemnarea amorfă 
a actualități, continuă să pipăie mioapă doar faptele 
ce i se vâră sub nas, sau se răzbună de această su- 
focare, în esseuri care tind toate să îmbrăţișeze doar 
probleme care încep cu literă mare. 


OVIDIU PAPADIMA 


Nf 


POESIA ROMÂNEASCĂ IN LIMBA GERMANĂ 
(Zoltan Franyò: Rumänische Dichter). 

Poezia românească e încă necunoscută peste ho~ 
tare, E drept că s'au găsit mulţi binevoitori cari să-i 
îmbrățișeze cauza. Printre cei dintâi traducători în 
limba franceză a fost și d. Iorga, ín tinereţile sale. 
Dar se ştie că eruditul istoric, pre limba sa, e cel mai 
plat liric dela Paris Momuleanu. încoace. O nobilă 
strădanie a depus acum vreo 40 şi mai bine de ani 
și d-na Margareta Miller-Verghi, venerata fostă 


TTI 


amică a Carmen Sylvei. Tot pe Eminescu — mai apot 
și pe alţi poeţi români — l-au compromis o puz- 
derie de binevoitori, între cari, mai anul trecut, și 
un domn Marin Niculescu, care după nume se vede că 
nu e în niciun fel rudă cu sfintele mistere ale poesiei, 

Pentru limba germană, deasemenea, ni s'au pus la 
dispoziţie alţi câțiva amabili interpreţi. Cităm în ul- 
timul timp, sârguința d-lui Al. Botez și pe a emi- 
nentului profesor de germană d. Konrad Richter, 
dela institutul Schewitz din Capitală, 

D. Tiberiu Moraru a transpus în pasta făinoasă a 
limbii esperanto o serie întreagă de poeţi români iar 
un domn Segal a cheltuit acum câţiva ani o întreagă 
avere cu alcătuirea unei antologii a poesiei noastre 
în idiș, pentru uzul... evreilor din Basarabia. 

Peste Dunăre, Bulgarii, prin bunăvoința d-lor Ca- 
pítanoff și a excelentului poet Iordan Stratiev, lirica 
noastră mai de seamă a început să fie cunoscută; 
iar Sârbii, Grecii şi Turcii — din ţara de unde altă- 
dată savurau miere, tutun, galbeni și fete mari, nu 
mai cunosc astăzi decât activitatea lui Niculae Titu- 
iescu, care se știe, nu-i nici poet nici romancier. 

In Italia, poesia românească a răzbătut prin exce- 
lenta interpretare a lui Eminescu în versuri albe, de 
către d. prof, Ramiro Ortiz, autorul și al unui co~ 
pios studiu asupra liricei noastre contimporane, pu- 
blicat în „li giornaale di politica e di letteratura“. D. 
Theodor Solacolu, actualul atașat de presă dela Roma 
începuse într'o vreme să publice traduceri din lon 
Minulescu, dar le-a sistat fiindcă d. Iorga, pe atunci 
prim-ministru, prinsese de veste la București și-i 
ceruse suspendarea. (Minubhlescu e poet imohral). 

Suntem însă așa de total ignoraţi și în Península- 
Soră! Recent, scriitorul acestor rânduri fiind în 
Padova și spunându-i directorului unui muzeu că 
sunt dela București, acesta mi-a răspuns cu o seni- 
nătate michelangelică : „Da, da, știu, — și ce mai e 
prin Bulgaria pela D-voastră ?“ [Ce să mai spunem 
de Jules Claretie care cu mult mai înnainte scria 
negru pe alb: Rumelia în loc de România?) 

A apărut de curând în limba germană o carte pe 
care presa noastră literară n'a semnalat-o, deși 
închidea între coperţile ei sure un important eveni- 
ment românesc. E o antologie a poesiei noastre și 
e datorită unui ziarist minoritar dela Timişoara, d 
Zoltan Franyă care mai publicase în limba maghiară 
o mulțime de traduceri din poesia țării noastre. 

Nu știm dacă d. Franyo va fi în limba sa de țâţă 
un poet, un poet mare sau cel puţin de talent. „Ru- 
mänische Dichter“ (eine Anthologie zeitgenössischer 
Lyrik) — aşa se intitulează opul — e pentru noi o 
carte revelatorie. D. Zoltan a frământat din nou în 
170 de pagini, aluatul din 124 de piese, dintre cele 
mai reprezentative ale liricei cu care în 1916 limba 
germană se găsea. pe picior de răsboiu. Au fost 
traduși aci 43 de poeţi, începând cu Eminescu și sfâr- 
șind cu cea mai proaspătă generaţie din ultimii ani. 


Poate că traducătorul a fost rău sfătuit să nu intro- 
ducă două-trei pastele de Alecsandri; poate că s'a 
înșelat asupra valorii câtorva (trei-patru) dintre cei 
onoraţi cu verbul german și al căror nume preferim 
să-l trecem sub tăcere; poate că a ignorat activi- 
tatea unui poet de mare vis și temperament — 
George Gregorian; poate însfârșit că acel „ Vorwort” 
de două pagini s'ar fi putut desvolta sub forma unui 
studiu mai amplu asupra literaturii noastre... 

Demn de remarcat însă e chipul cum a reușit d. 
Zoltan Franyd să reconstitue cu elementele unei 
limbi care pare a nu-i fi maternă — toate acele 124 
de poeme românești. Limba germană e o limbă sil- 
nică, o limbă în care zăngănesc săbiile atâtor con~ 
soane, în care abstracţiunea ia proporţiile unui cuvânt 
lung cât fluviul Wistula, iar luna, vorba lui Carageale— 
e de genul masculin! (der Mond). De aci, multe difi- 
cultăţi, Dar dacă de pildă în următorul vers: 

Zaubervolle Horizonte 
Leuchten hell in Strahlenprachi 

— cuvântul Horizonte e un neologism fără putere 
de sugestie personală, el e ambiat însă de patru cu~ 
vinte al căror înţeles dă laolaltă, foarte pregnant, 
noțiunea originalului : 

Zările de farmec pline 
Sfrălucesc în luminiş ; 

— e vorba de celebra Noapte de vară a lui Cog- 
buc, una dintre cele mai bine traduse, ținând seamă 
de tehnica dificilă a poetului. 

Dealtfel, d. Franyo a respectat pretutindeni metrul 
şi atmosfera originală. 

lată, celebra romanţă a d-lui Minulescu : 


lch weiss, du wirst mich bald betrügen.. 
Doch weil du dich mir hingegeben, 
Verzeich ich dir — 

Alt ist die Sünde 

Und nicht die erste dir im Leben |... 


(Eu știu c'ai să mă 'nșeli chiar mâine...) 
Eminescu, cel mai bine reprezentat (opt piese) e 
redat pe înălțimi care apropie originalul. Două strofe 
din „Somnoroase păsărele” (Múde Vâglein). 
Selbst die Quellen seufzen stummer, 
Wenn der Wald in Dunkel ruht, 
Auch der Garten liegt im Schlummer, 
Schlafe gut! 


Durch die Zaubernacht im Raume 

Steigt der Mond in stolzer Pracht ; 

Alles ruht verklärt im Traume, — 

Gute Nacht! 

Din cerul poesiei românești întins de d. Zoltan 
de-a supra cititorilor de limbă germană, absentează 
Luceafărul. Poetul Franyo, după câte știm, pregă- ` 
tește în prezent traducerea integrală a lui Eminescu. 
Va obţine cu siguranţă premiul Hamangiu, cu această 
operă pe care o bănuim tot așa de valoroasă. 


N. CREVEDIA 


TIZ