Puncte Cardinale anul XI, nr. 6 (126), iunie 2001

%s 
Ce facem noi? Dăm oleacă de pămînt ţăranului, mai ciupim puțin pe orăşean, îl mai băgăm 


într-o fabrică în care-i proprietar, acolo, nu ştiu cine, nu știu cum. Şi de-aici pînă colea, facea 
criptocomunism.” 









credinta 
iubire 
speranta 





PU NC 
CATDINALE 





TA ai ANUL XI 


ina iza 


Petre TUŢEA 






Nr. 6/126 


Iunie 2001 


16 pag.= 6000 lei 





CEBLIODIC IDLE DE ORIEDIT ARE NATONAL-CRES TINA 


De la Nistru pin” la Tisa, comunismul se reface din 
bucăţi, asemenea balaurului din poveste. Făt-Frumoșii 
tranziției noastre, cam toți din os de Împărat Roşu, fie 
îmbătriniţi pe lingă spinii Răsăritului, fie vrăjiți de zînele 
Apusului, au lovit o dată cu năduf, pentru ca apoi, vreme 
de zece ani, să tot dea cu săbiile-n bălți... 

Lăsînd povestea la o parte, şi România, şi Republica 
Moldova au făcut ce-au făcut şi-au reușit să calce cu 
stingul în mileniul trei, Cucuveaua s-a întors la Cotroceni 
cu glone de acvilă imperială, implorată în genunchi de 
marile preotese ale democrației nevertebrate, Ana 
Blandiana și Doina Comea, secondate de toată clica 
falimentară a intelighentziei civico-mondialiste.. Într-o 
țară de mameluci clientelari, lon Iliescu este eternul 
„salvator”; după ce „ne salvase” de Ceauşescu (cu care 
mîncase dintr-un blid), maian „ne-a salvat” şi de Vadim 
(cu care pusese de mămâligă). O diversiune pe cît de 
jefiină pe atit de eficientă a fost de ajuns casă facă pulbere, 
peste noapte, din praful care se alesese demult de 
politicianismul liberalo-țărănist și de intelectualismul autist 
al elitetor occidentalizante, Astăzi Ihescu trăiește a doua 
tinereţe, P.D.S.R. cască din lipsă de adversari, poporul 
rabdă în ritm de manele, iar clasa intelectuală face analize 
şi teorii, îngrijorată să nu alunece prea la dreapta şi să nu- 
și piardă astfel şi solda de șabăs-goim. Cil despre triumiul 
electoral al comunismului rusofon de peste Prut, e! a fost 
atit de zdrobitor, la aceeaşi răscruce de milenii, încit te şi 
întrebi dacă visele noastre unioniste mai au un obiect 
plauzibil şi dacă nu cumva „celula românească” n-a ajuns 





să se îndulcească mai bine cu comunismul nedeghizat decit 
cu „faţa” lui „.umană”... 

După un deceniu de relativă derută, (nco)comunismul 
aajunslao perfectă, stabilizare”, cel puţin pe linia Moscova- 
Tiraspol-Chişinău-Bucureşti. Putin, Smirnov, Voronin şi 
Iliescu sînt garanții unui antieuropenism puțind a balegă de 
stepă, cioclii oricărei iluzii democrato-capitaliste şi, pină la 
urmă, „conducătorii pe care-i merităm'”, pentru că sîntem cu 
toții răspunzători de a fi ratat penibil şansa istorică pe care 
ne-o dăduse jertfa tinerilor din decembrie '89. 

Semnele cele mai certe ale puternicului reviriment 
comunist sînt nu atit succesele electorale, cit gesturile de 
„generozitate” pe care neocomunismul îşi permite să le 
facă, în deplină siguranță de sine. Şi e deopotrivă ridicol şi 
îngrijorător că nu doar prostimeacredulă, dar şi oameni care 
se pretind deştepţi ajung să se lase înşelaţi de astfel de 
gesturi, lăudindu-le ca pe nişte „victorii obiective” ale 
dreptății şi democrației. Această cecitate e la rindul ei un 
semn al impasului tragic în care am ajuns şi al viitorului 
sinucigaş care ne aşteaptă. 

Am jubilat laeliberarea lui Ilie Ilaşcu, dar prea puțini au 
înțeles că nu este vorba decit de Jichidarea parşivă a unei 
legende, cu toate implicaţiile ei politice şi morale. Cristian 
Tudor Popescu a găsit formula cea mai exactă: „Jlașcu a 

fost dat afară din inchisoare” Cind? Cind comunismul 
antiromânesc a dobindit poziţii de nezdruncinat atit la 
Tiraspol cît şi la Chişinău (cu concursul lasg a milioane de 
români!) cind Ilaşcu a pierdut-ca senator ales în Parlamentul 
României — cetăţenia basarabeană, cînd orice discurs 





revizionist (în care se încadrează şi crezul său unionist) e 
de naturăsă scandalizeze „„curțile” europene, cînd cirdăşia 
cu Comeliu Vadim Tudor e cel mai lesnicios mod de 
compromitere publică. Putin a dispus, iar Smimov şi 
Voronin s-au executat: scoaterea din cuşcă trebuia să pună 
capăt „„legendei” şi să dezamorseze „eroul”, în condițiile 
în care realitatea se modificase deja. Ce n-au reuşit ruşii şi 
rusofonii timp de nouă ani, vorreuşi românii în mai puţin 
de nouă luni: cu Vadim de-a dreapta şi cu Păunescu de-a 
stinga, Ilaşcu va deveni,,naţionalistul”” odios,,.extremistul” 
unei cauze pierdute, „sperietoarea” de serviciu a forurilor 
europene (unde va fi trimis să reprezinte România). Aşa 
stind lucrurile, bătaia pe Ilaşcu, dinrațiuni propagandistice 
inteme, devine ea însăşi de un ridiciol incomensurabil, cu 
atit mai mult cu cit, dacă n-ar fi fost la mijloc interesul şi 
unda verde a Kremlinului, toate demersurile româneşti şi 
chiareuropene pentru eliberarea lui Ilaşcu şi agrupului său 
n-ar fi făcut nici cît o ceapă degerată. Omeneşte vorbind, 
ebinecăllaşcu este liber, politic vorbind, eliberarea lui are 
gustul amar al înfrîngerii, al unui ideal care şi-a pierdut 
temeiur ile concrete şi forța mobilizatoare. 
alegorie face parte şi gestul de pretinsă 





per ă (termen folosit ca atare de un păcălici al 


anturajului de la Versoix) făcut de lon Iliescu prin invitaţia 
adresată familiei regale şi prin restituirea unor proprietăți 
ale Coroanei (restituire blocată ani întregi pe cale legală, 
iar acum săvîrşită ostentativ, prin abandonul procedurilor 
legale!). Cînd? Cîndmonarhismul s-a fisîitaproape complet 
în România, cînd neocomunismul este atotputernic 
(prezidenţial, guvemamental, parlamentar, financiar, 
mediatic), cînd Iliescu îşi cîntă - vrind-nevrînd - cîntecul 
de lebădă țigănească, nemaiavînd nimic de pierdut şi 
nimic de cîştigat dincolo de mandatul în curs. Dacă ar fi 
simțit că monarhia mai păstrează o cît de mică şansă, 
comuniştii l-ar fi tratat pe „ex-regele Mihai” cu aceeaşi 
mojicie de la începutul anilor '90; cum însă nu e cazul. de 
ce să nu-şi spele imaginea, întinind-o subtil pe a celuilalt? 
Căci trebuie spus, din păcate, că Mihai |, răspunzînd 
acestei invitații perfide, nu s-a purtat ca un rege, ci ca un 
ciubucar mărunt, girind, din interese personale, o putere în 
care s-au înmormîntat atit visele lui de restaurație, cît şi 
toate visele noastre de mai bine, 

În fine, deşi aparent marginal şi conjunctural, un fapt 
înrudit este şi acela că un Adrian Păunescu, maţul gros al 
comunismului şi neocomunismului românesc, a ajuns să 
iapublic apărarea unor Al. Paleologu sau Dan A. Lăzărescu, 
în urma dezvăluirii dosarelor de Securitate ale acestora. 
Victime neputincioase, căzute sub oprobriul public cu 
mai multă sau mai puţină dreptate, ei sînt numai buni să fie 
obiect de „compasiune” strategică, de ostentativă 
„înțelegere supenioarădin partea unei puteri neocomuniste 
care-şi poate permite de-acum chiar şi luxul 
„cavalerismelor” de paradă. 

Neocomunismul trăieşte un apogeu nesperat, sub 
privirile bovine ale unui popor român care este pata, de la 
vlădică pînă la opincă, să scoată din istorie neamul 
românesc, Sintem ruşinea şi fundătura propriei noastre 
istorii, lada de punoi a Curopei, cîinii întorși la propria 
vărsătură. Și în toată această metastază a dezastrului şi-a 
mizeriei, marea obsesie comună a clasei noastre politice 
şi a clasei noastre intelectuale = ştiţi care este? Să nu cumva 
să renască... lepionarismul! 

Răzvan CODRESCU 











PAG. 2 NR. 6/126 lunie 2001 


Revista presei de dreapta 


GENERAŢIA DREPTEI - 2 


Numărul 2 (mai 2001) al noii serii a revistei Generaţia Dreptei, apărut cu 
o întârziere care sperăm să nu fie de rău augur, confirmă calitativ buna primire 
de care s-a bucurat numărul anterior. Dacă în numărul 1 pe coperţile exterioare 
fgurase o Coloană a regretatului Horia Bernea, de data aceasta apare un 
Relicvariu al maestrului Sorin Dumitrescu, din ansamblul „Pâine, apă, ceară, 
foc” (Muzeul Bruckenthal - Sibiu), cu o simbolistică mai greu de decodat. De 
altfel, în cadrul secțiunii „Bursa ofertelor de dreapta” (pp. 14-21), se prezintă 
Fundația şi Editura „Anastasia” („Temeiurile unei drepte creştine”); după un 
lung interviu cu pictorul Sorin Dumitrescu (luat de Diana Coriciuc), urmează o 
prezentare a activităţii editurii şi un interesant articol al Părintelui Galeriu despre 
„Biserica națională” (apărut şi-n pagina creştină săptămânală a cotidianului 
Ziua, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, realizată chiar de Fundaţia „Anastasia”). 

Sectiunea tematică a numărului („/lomo oeconomicus: De la dreapta la 
stânga')este dedicată însă stării economiei româneşti și problemelor spinoase 
ale tranziției. Semnează câţiva specialişti reputați ai domeniului (Septimiu 
Stoica, Aurelian Dochia etc.), printre care şi omul politic Varujan Vosganian, 
co-preşedinte al U.F.D. („Deficitele societății româneşti”). Pe cât de incomod, 
pe atât de interesant este articolul „O critică de la dreapta a «capitalismului 
sălbatic»” de Bogdan G. Rădulescu, care exprimă nota particulară a dreptei 
naţionale în raport cu liberalismul şi neoliberalismul. 

Numărul se întregeşte cu secțiunile „Europa în prag de mileniu” (unde ni 
se oferă, preluată din Renaşterea clujeană, traducerea integrală a unui 
important - deşi cam stângist - document european; „Carta Drepturilor 
Fundamentale din Uniunea Europeană”) şi „O bibliotecă a dreptei” (unde sunt 
consemnate câteva titluri recente din bibliografia economică occidentală şi 
sunt recenzate - de către Costion Nicolescu şi Dan Stanca - volumele /spita . 
binelui de T. Baconsky şi Exerciţii de „reacționansm” de R. Codrescu). 

Editorialul (semnat GD şi intitulat „O şcoală a dreptei”) priveşte critic 
anumite manifestări prea intempestive ale unor grupuri de dreapta şi propune 
o reconstrucţie sistematică, sohdă şi avizată a acesteia. Din acest demers 
constructiv face parte şi o recentă şcoală a Dreptei organizată la Bucureşti şi 
destinată unui grup de tineri intelectuali atent selecționați din toată țara (între 
care se numără şi câțiva sibieni). Printre conferențiari se remarcă şi câteva 
„nurmne grele” (Neagu Djuvara, Sorin Dumitrescu, Adrian lorguiescu, Pr. lustin 
Marchiş, Mihai Răzvan Ungureanu,Varujan Vosganian etc.), dar rămâne 
îndoielnică angajarea la dreapta a unora ca Adrian Cioroianu, Dan Pavel! sau 
Stelian Tănase, notorii anticomunişt: de stânga. 

Şi pentru că a venit vorba despre diferențierile între stânga şi dreapia, 
trebuie semnalat articolul de fond al lui Răzvan Codrescu (pp. 3-5), care 
dovedeşte că teoriile dreptei sunt mai limpezi şi mai consecvente decât 
practicile ei... 

Posterul numărului (de data aceasta alb-negru) este legat de tematica 
economică. e! cuprinde un portret al regretatului Petre Ţuţea (foto: Mihai 
Oroveanu) şi o selecție de texte ce mărturisesc „viziunea economică” a marelui 
om de dreapta (cândva funcţionar superior în Ministerul Economiei Naţionale). 

Responsabili de acestaldoilea număr suntindicați Diana Coriciuc şi Adrian 
Ciocănea, iar printre grupurile 
co-editoare apar, în plus față 
de numărul 1, Fundaţia 


i 
j 
i 


Generatia DREPTEI: 





„Anastasia” şi Fundația „Dreapta i stinga 
„Alternativa 2000”. La p. 32 Lapi 88 
aflăm că se pot face şi De a stinge 1 dreapta 


abonamente pentru tot anul în Pure pl 
curs, la prețul de 320000 lei Preţ arată 
(ce include şi cheltuielile de 
expediție), pentru relații 
suplimentare fiind indicat 
numărul de tel./fax 311,15,28. 
Rămâne de văzut dacă 
publicația va rezista nu atât 
idiosincraziilor de stânga, cât 
maiales condiţiilor costisitoare 
pe care şi le-a asumat. 
Gabriel 


CONSTANTINESCU 


Lj 














Chiar dacă i se spune 
“II! Cavaliere” nu atil 

datorită comportamen- 
(ului său cavaleresc, cil 
faptului că a primit la un 
moment dat o distincţie ce 
implica acest titlu, 
magnatul italian Silvio 
Berlusconi, proprietarul 
unuia dintre cele mai mari 
frusturi mediatice din lume 
(incluzind şi trei posturi de 
feleviziune) şi liderul 
formațiunii politice “Forza 
Italia” (despre care am mai scris după triumful electoral din 1994), este un om 
politic căruia nu-i lipseşte harisma şi care reprezintă, în momentul de față, 
alături de austriacul J. Haider, poziţia cea mai avansată a dreptei europene (Cu 
un plus de fermitate ideologică faţă de un Chirac sau un Aznar). 

În alegerile din acest an, Berlusconi a ciştigai cu o majoritate destul de 
confortabilă, în fruntea unei coaliții din care mai fac parte formațiunile mai 
radicale ale lui Fini şi Bossi, precum şi resturile unei democraţii creştine cîndva 
puternice în peninsulă. Chiar dacă noua coaliție de dreapta include şi prelungiri 
ale fostei Mişcări Sociale (de sorginte fascistă), este greu de vorbit, în privința 
lui Berlusconi, de o dreaptă radicală, fiind vorba mai degrabă de un liberalism 
colorat cu sloganuri naţionale. 

Chiar şi în aceste forme ponderate, dreapta este privită cu o ostilitate fățişă 
şi concertată de presa internaţională, şi în special de publiciştii de origine 
evreiască (dintre care unul a ajuns la deliranta formulă “De la Mussolini la 
Berlusconi”, care nu este doar o exagerare între alrele, ci o pură enormitate). 
Lui Berlusconi i S-a scormonit (0! trecutul şi tot prezentul, i s-au pus la îndoială 
foare afacerile, i-au fost suspectate toate legăturile politice, i-au fost răstălmăcite 
(oâte intenţiile de viitor. Anumiți autori nu S-au sfiit să treacă de la rechizitoriul 
lui Berlusconi, al partidului şi al coaliţiei sale, la un adevărat rechizitoriu al 
electoralului italian, văzind în lriumful forțelor de dreapta o amenințare 
apocaliptică la adresa Sfintei Democraţii! Astfel de accente indispuse, preluare 
decerebrat din presa occidentală, s-au făcut simţite şi-n presa românească. 
Redactorul şefal Dilemei (ca să luăm un singur caz simptomatic) l-a încondeiat 
pe Berlusconi pe o pagină întreagă, cu o obidă absolut inexplicabilă pentru un 
Observator extern, dar care dă măsura intreagă a politrucului de modă nouă. 
Niciodată nu s-ar fi consumat atita cerneală şi atita patos gazetăresc pe un om 
de stinga, fie el democrat sau chiar comunist... 

Ceea ce rămine cit se poate de straniu în acest adevărat război mediatic 
(cum numai impotriva lui Haider s-a mai purtat în ultimul deceniu) este nu doar 
evidenta lipsă de rectitudine morală şi deontologică, dar şi, mai cu seamă, 
desconsiderareaflagrantă aregulilor “jocului” democratic, a “voinţei suverane” 
a poporului italian. Nu se poate ca pe de o parte să exalţi democraţia şi să 
perorezi în numele ei, iar pe de altă parte să-i diabolizezi rezultatele şi să faci 
proces de intenţie unui electorat liber şi civilizat. Pentru că - să nu omiten 
amănuntul! - poporul italian nici măcar nu e poporul român, îndobitocit de 
comunism şi manipulat de neocomunism: e un popor cu O lungă experiență a 
democrației şi cu o motivaţie a opțiunii politice superioară probabil chiar 
multora dintre naţiunile occidentale, dacă e să judecăm după gradul de cultură 
şi civilizație, cel puţin în partea nordică a peninsulei (de la Roma la Milano). 
Campania anti-Berlusconi devine astfel o ofensă adusă de polimucii insolenţi ai 
stingii însuşi poporului italian şi o relarivizare implicită a virtuţilor altminteri 
adulate ale sistemului democratic, care riscă să devină o simplă marotă 
demagogică, aşa cum devenise în jargonul comunist noţiunea de “democrație 
populară”. 

Noile organisme şi ideologii dominante mădează în astfel de împrejurări o 
mentalitate îngrijorătoare, ce conduce spre un viitor totalitarism camuftat, atit 
sub forma Europei comune (vechiul ideal masonic al “Statelor Unite ale 
Buropei"), cit şi sub aceea a Noii Ordini Mondiale (care a arătat deja, în 
conflictul din Iugoslavia, cum înțelege “să pacifice " omenirea!). 

Noi, “reacționarii”, fără să-l idealizăm pe Berlusconi şi fără să ne măsurăm 
neapărat destinul cu democraţia, considerăm coreci şi necesar să fie respectată 
opțiunea liber exprimată a poporului italian, care ştie cel mai bine s0nde-l strînge 
gheara... 


Vasile A. MARIAN 























Mai cu seamă în cercurile politice. stăruie părerea 
că România de astăzi nu are nevoie de nationalism, ba 
chiar că manifestarea acestuia ar putea dăuna țării. 

Temerea îşi are originea în evidența că marile 
puteri ale lumii sînt împotriva naționalismului alora. 
lar noi vrem ca România să fie primită în organismele 
controlate de marile puteri: Uniunea Europeană şi 
Pactul Nord-Atlantic. Prin urmare, o Românie 
naționalistă - ori în care naționalismul să joace un tol 
semnificativ - nu ar avea acces în UE şi NATO, ar fi 
izolată de Occident şi ar sfirşi într-o acută criză 
economică, 

Respingerea termenului de “naționalism” se mai 
datorează şi unei false percepții a naţionalismului, 
asimilat de mulți cu extremismul şi cunoscut sub o 
imagine neadevărată, compusă din atitudini, acțiuni şi 
discursuri care nu sint proprii naţionalismului, ci 
imperialismului şi şovinismului. În sarcina 
naționalismului au fost puse, de pildă, în mod eronat. 
pofta de dominare şi de expansiune, culminînd cu 
atrocitățile naziste. 

O astfe) de viziune falsă despre naționalism a plasat acest concept pe poziții 
antagonice cu democrația, cu progresul şi modernitatea, cu relaţiile armonioase 
între State etc. Pe aceleaşi fir logic, naționalismul este considerat, fără argumente 
de fond, sinonim cu xenofobia, cu fundamentalismul religios, cu tradiționalismul 
vetust, cu violența politică, cu populismul, cu demagogia patriotardă. La 
înrădăcinarea acestor prejudecăți au contribuit din plin diluarea sentimentului 
național şi propaganda ingenioasă, perfidă şi concertată. 

În realitate, naționalismul este la fel de firesc precum este apartenenţa la o 
națiune. Naționalismul este, întîi de toate, un sentiment: iubirea de neam. Dragoste 
din care izvorăsc faptele; apărarea intereselor respectivului grup etnic, promovarea 
valorilor sale specifice, acțiuni pentru libera sa dezvoltare... lubirea de neam nu 
înseamnă în mod obligatoriu ura pentru alte neamuri. Aşa cum dacă un copil îşi 
iubeşte părinții, nu înseamnă implicit că-i urăşte pe părinţii altor copii. Dorinţa de 

afirmare a propriului neam nu înseamnă negarea drepturilor altor neamuri, nici 
dezinteresul față de alteritate, Căci, dacă ar fi aşa, şi reducînd totul la nivel 
individual, afirmarea vieţii individului s-ar traduce prin negarea vieți; celorlalți 
indivizi sau, cel puţin. prin nepăsarea totală faţă de aceştia. În realitate, nu există 


| nici o contradicţie între a dori bisrle ian tată Şi. Role dațăsiza iv binels : 


celorlalte neamuri. Birt: jepini ia 

În cazul nostru, al ioăli ilor această teză se verifică mai abitir întrucît sn i 
un neam creștin, ba chiar născut creştin. Deci, naționalismul nostru, în măsura în 
care e autentic, nu poate fi altfel decît creştin. (În paranteză fie spus, adevăratul 
naționalism românesc nu poate fi cel practicat de național-comunişti, pentru că 
acesta este de sorginte atee, deci îndreptat contra firii noastre naționale creştine; nu 
poate fi nici de influență nazistă, căci acela este bazat pe miturile istorice ale 
păgînismului germanic). lar un naționalist-creştin nu poate uri alte neamuri, pentru 
că el vede în toate măreţia şi înțelepciunea lui Dumnezeu. 

Părintele Dumitru Stăniloae (Orfodoxre şi Românism) este convingător în 
această privinţă: “A fiorb şi nesimţiror pentru frumuseţile deosebite ce le reprezintă 
neamurile ca grupuri distincte şi a lucra pentru ştergerea acestor varietăţi de 
frumusețe, sau chiar a asista nepăsător la o astfel de întreprindere, înseamnă a nu 
vedea, a nu lăuda, ci a deprecia opera lui Dumnezeu”. 

Este locul aici să discernem între naționalism şi 
patriotism. Căci, astăzi, se încearcă înlocuirea 
termenului de “naționalism” cu cel de “patriotism” 
(denumit, în chip derutant, şi “naționalism civic”), 
Najionalismul se defineşte prin iubirea care porneşte 
din apartenența etnică, din asumarea credinţei 
neamului, a culturii şi a istoriei sale, din legăturile 
sufleteşti cu întreg neamul respectiv - neam alcătuit 
din generaţiile de acelaşi sînge şi de aceeași limbă ce 
au trăit, trăiesc şi vor trăi. Pafriot poate fi oricare 
cetățean, indiferent de originea sa etnică, dacă respectă 
Jegile, îşi face datoria faţă de stat şi are dragoste pentru 
țara în care trăiește. Nu e necesar nici măcar să fie 
creștin... 

Naționalismul îmbracă și forme doctrinare, fiind 
superior celorlalte doctrine, mai ales prin realismul și 
organicitatea lui. Dacă acelea slujesc intereselor unor 
grupuri aleatorii, mai mari sau mai mici, doctrina 
naționalistă slujeşte naţiunii înseși, veghindu-i destinul 
istorie, Spre deosebire de alte doctrine, care reflectă şi 
speculează slăbiciunile, calităţile şi trebuinţele unui 
popor în folosul unei clase sociale, naționalismul 
critică şi înfrînează căderile, stimulează calităţile și 




























Petre Ţuţea - o icoană 
a “românului absolut” 









2001 NR. 6/126 PAG. 3 





lunie 





satisface nevoile neamului întreg. E] este receptiv la 
nevoile de azi ale indivizilor, dar luptă şi pentru 
implinirea adevăratului scop creştin al vieţii naționale: 
mintuirea neamului. 

Aurel C. Popovici observă (Vaționalism sau 
democrație) că “naționalismul e politică normală, 
căci e 0 politică corespunzătoare cu natura poporului. 
Politica normală, națională, e singura fecundă pentru 
un popor. Ea lasă statului ceea ce-i trebuie statului şi 
dă poporului ceea ce-i trebuie lui, după loc, timp şi 
împrejurări... Ea acordă cetăţenilor pul inţa de progres, 
sub o administraţie pricepută, dreaptă şi cinstită, prin 
emulațiune între ei (nu înjugaţi la carul egalitarismului 
sau al individualismului utopic) ...”. 

Naționalismul este opus demagogiei, Care este 
caracteristică stîngii, pentru că nu agită nemulțumirile 
poporului, ci este un deşteptător al virtuţilor neamului. 
Dar nu este în opoziție cu democraţia, cultivînd şi el 
valori consacrate drept “democratice”, cum ar fi 
disciplina socială şi conștiința civică. 

Nu există contradicții fundamentale între 
naționalism şi democraţie. Însă naționalismul sancţionează anumite tare ale 
democraţiei şi unele curente de idei care nu se potrivesc ethosului românesc. 
Naționalismul nu acceptă să adoptăm democrația ca pe o modă, nici să ne conformăm 
necondiționat tuturor ideilor şi formelor catalogate drept““democrate” de o propagandă 
dizolvantă. În mod concret, spre exemplu, naționalismul nu poate admite pretenția 
unor state considerate democrate ca România să legalizeze prostituția şi 
homosexualitatea, ori să accepte o Uniune Europeană pe principii egalitariste, de 
nivelare a caracteristiciJor etnice. Acest lucru nu vădeşte însă că naționalismul este 
anti-democrat sau anti-european, ci doar că nu permite pervertirea anticreştină a 
poporului român, nici dispariţia lui din istorie ca identitate naţională. 

Naționalismul este pentru integrarea României în UE, în condiţiile realizării 
unei Europe unite a Naţiunilor. Naţionaliştii nu s-au jertfit degeaba în lupta pentru 
stoparea înființării unui stat european supranaţional de către comunişti, pentru a 
acceptă acum, fără rezerve, realizarea aceluiaşi obiectiv de forțele numite democrate. 

Najionalismul este pentru integrarea în NATO, pentru că strategia de apărare 
a României o cere, dar nu poate accepta fără murmur ca, spre exemplu, NATO să 
încalce. suveranitatea, independenya: ŞI demnitatea unui stat eur s-a întimplat 
recent în:cazul Iugoslaviei): 50 i ra 

De asemenea, naționalismul nu poate rămîne impasibil în oii acelor slăbiciuni 
ale democraţiei care conduc la anarhie, sau la exploatarea nemiloasă a cetățenilor. 
Aceste slăbiciuni sînt: politicianismul - caracterizat prin demagogie şi incompetență 
(ambele plătite cu bani grei), lipsa de autoritare a instituțiilor statului, favorizarea 
corupției şi a birocraţiei etc. 

Democrația actuală are şi alte neajunsuri, ce pot fi remediate fără o sacrificare 
a principiilor ei. Unele sînt legate de procesul electoral. Între noi, alegătorii, şi 
oamenii politici, candidații, se încheie prin vot un contract, Noi îl respectăm şi ne 
dăm votul. Politicienii, de cele mai multe ori nu-l respectă şi nu-şi onorează 
promisiunile. În schimb, ce pot păți politicienii care ne-au înşelat? Cel mult nu vor 
mai fi aleşi în următoarea legislatură. Dar ei au avut țara pe mînă patru ani. Au făcut 
legi care ne afectează pe toți, au folosit fonduri publice - adică banii noştri - în 
scopuri personale ş.a.m.d. Deci, unul dintre defectele sistemului democratic este că 
nu prevede sancțiuni pentru politicienii care ne înşeală. Iar o altă deficiență a 
. a-i E ii z sistemului democratic de la noi este că alegătorul nu 


— 


votează în cunoştinţă de cauză. El îl alege pe cel mai 
| bine mediatizat personaj politic, alege partidul cu cea 

E.) i | mai eficientă şi mai extinsă propagandă electorală. 
| „Omul nu are posibilitatea efectivă de a se informa 
direct, fără a fi manipulat, asupra calității unui om. ori 
cu privire la intenţiile reale ale unei formațiuni politice. 

Revenind la naționalism, acest concept este 
prost înțeles (la noi, dar şi aiurea), marginalizat şi 
dezaprobat fără multă judecată, atît din pricina unor 
tragedii ale trecutului (înscrise în mod nedrept în contul 
generical naționalismului), cît şi a manifestărilorpripite 
sau apresive ale unor grupări de azi care-şi spun 

“naţionaliste”. 

Naționalismul ar putea fi readus în prim-planul 
vieţii publice româneşti şi ar putea redeveni creator în 
plan politic doar pe umerii unei generații noi. O generaţie 
cu pindirea nealterată de concepţii comuniste şi cu 
sufletul nemurdărit de acceptarea unor grave 
compromisuri, O generaţie conştientă de misiunea sa, 
care să treacă printi-o şcoală de caractere şi care să 
activeze înu-o organizaţie devotată Prnelui public. 

Claudiu TÂRZIU 















Î.C, 8 to 








PAG. 4 NR. 6/126 Iunie 2001 





"Am să mai dau o dată cu el de pământ şi o să dau 
definitiv. Să-i fie ruşine obrazului pentru apucăturile 
astea torționare (...) Ilaşcu e un om prea curat, prea 
idealist, prea patriot ca să se împăuneze cu el o căzătură 
stalinistă ca Iliescu (...) Iliescue laal treilea saual patrulea 
mandat, nici el nu mai ştie, nu mai are ţinere de minte. e 
un cadavru viu (...) În curând o să-l vedem pe Iliescu şi 
la postul «Acasă», cântând manele. Nici nu ştii cum 
dansează ăsta din buric, că a învăţat la el la Şatră, la 
Olteniţa!”. 

Citatul de mai sus este o mostră de vulgaritate de 
limbaj, practicată curent, la cel mai înalt nivel, în politica 
românească. Sunt cuvintele senatorului C. V. Tudor, 
preşedintele Partidului România Mare, adresate 
preşedintelui României, lon Iliescu. Sămânţa de pricină: 
"cazul Ilaşcu”. 

În urma unor presiuni oculte, patriotul basarabean 
llie Ilaşcu a fost eliberat din temnițele comunistului 
transnistrean Smimov. Reîntors în sânul familiei, la 
Chişinău, se pare că prezența sa a devenit stânjenitoare 
pentru comunistul Voronin, proaspătul preşedinte al 
Moldovei, care |-a““sfătuit” să se stabilească în România, 
mai ales că la ultimele alegeri fusese ales senator de 
Bacău pe listele PRM. Planul comunistului C. V. Tudor 
de a-l primi pe Ilie Ilaşcu ca pe un trofeu personal a fost 
însă dejucat de comunistul lon Iliescu, preşedintele 
României. Oamenii acestuia au pândit la granița dintre 
“cele două state româneşti” intrarea în ţară a celui devenit 
la el acasă persona non grata şi, dacă dăm crezare 
senatorului C. V, Tudor, l-au răpit. Ca în romanele de 
"capăşi spadă”, răpitorii au pornit, în goana cailor putere, 
cu prada spre Bucureşti, urmăriți de delegaţia de 
“peremişti” care se considerau îndreptățiți ca ei să-l ia în 
primire, la frontieră, pe colegul de partid. Nedispunând 
însă de “cai putere” ]a fel de performanţi, urmăritorii au 
fost lăsați în urmă şi s-au întors la “sediu” cu coada între 
picioare, Dar nu numai activiştii PRM, în frunte cu 
iiderul lor, au fost indignați de iscusința şi iuțeala cu care 
au fost““lucraţi” de oamenii preşedintelui. La fel de vexat 
s-a simțit și primarul Iașilor. D-| Constantin Simirad. cu 
clarviziunea unui adevărat om politic, s-a pândit că 
pentru viitor nu ar fi rău să-şi asigure un plus de capital 
politic din “icazul Ilaşcu”. În acest scop, a dăruit familiei 
[laşcu un apartament în capitala Moldovei. Cum însă llie 
Ilașcu nu s-a oprit mai înţâi la laşi pentru a-şi arăta 

recunoştinţa față de ce! care avusese grijă de familia sa, 
primarul ieşean l-a acuzat de ingratitudine şi şi-a luat 
darul înapoi! Greu de imaginat un scenariu mai grotesc 
decât ce] schițat sumar mai sus. lar dacă mai amintim că 
a doua zi după “râpire”, la palatul Cotroceni, unde 
preşedintele lon Iliescu a ținut să-şi ratifice reuşita prin 
decorarea lui Ilie Ilaşcu cu o medalie simbolică, printre 
oficialitățile prezente se număra şi senatorul C. V. Tudor, 
care s-a întâlnit ochi în ochi cu “cadavrul viu”. Într-o 
lume normală ar fi trebuit să aibă loc o explozie provocată 
de insultele la adresa celui care “dansează din buric, cum 
a învățat la el la şatră, la Olteniţa”. Nu s-a întâmplat însă 
nimic. Probabil că, la sfârşitul ceremoniei, cei prezenți şi- 
au strâns chiar mâinile. De, verba volant! Ne găsim doar 
pe malurile Dâmboviţei, unde totul colcăie în vulgaritate. 

Curelatarea acestui episod rocambolesc am abordat, 
aşa cum îl avertizează Horaţiu pe amicul său Asinus 
Pallio într-una din ode, “un subiect plin de riscuri şi am 
pâșit pe Jarul încins, ascuns sub cenușa vicleană” a vieții 
publice din România de astăzi, Este vorba de moravurile 
unei anumite categorii de persoane, cocoțate la vârful 
societății, pentru care corupția. nepotismul, sfidarea 
normelor de conduită, precurn și disprețul faţă de legile 
şi instituțiile statului, la care se adaugă şi vulgaritatea ca 
stil de viață, sunttrăsături definitorii, Consecința: România 
a ajuns în situaţia de a se găsi nu numai în urma unor țări 
cărora odinioară le era superioară sub toate aspectele, dar 
chiar să i se conteste calitatea de țară europeană, cu toate 
atributele care decurg din această postură. Cei care-şi 
închipuie că pot acoperi pestilența emanată de mocirla 
morală în care se bălăcesc pseudopersonalităţile ce 
reprezintă de mai bine de unsprezece ani “fascinanta şi 
eterna Românie” cuo pospâială de democraţie, se Înşeală, 
Realitatea tristă este că suntem singura țară din fostul 
“lagăr comunist” care nu a reușit să se desprindă de 


PUNCTE CARDINALE 


(5) 


trecutul nefast. Delirul unui “înalt responsabil comunist”, 
aşa cum caracterizează editonialistul cotidianului Adevărul 
leşirile publice ale preşedintelui României, constituie cea 
mai convingătoare dovadă în acest sens, Pentru cel care 
reprezintă România, o țară care aspiră să fie primită în 
NATO şi în Uniunea Europeană, “chestiunea aceasta cu 
sfânta proprietate este un moft”, “Cuza Vodă a fost primul 
preşedinte al României”, organismele financiare 
occidentale “ne impun privatizarea sistemului bancar 
pentru ca, ulterior, noi să fim obligaţi să cerem de pomană 
pe lângă băncile care nu mai sunt românești”, pentru că 
“băncile privatizate îşi duc fondurile în strâinătate şi, 
astfel, plusvaloarea creată de societatea românească este 
folosită de interese străine”, iar mai recent, fidel concepției 
coihoznice bolşevice, învăţate [a Moscova, îndeamnă la 
refacerea cooperativelor agricole comuniste! 

Reacţiunea împotriva acestor manifestări, aberante ca 
mentalitate şi profund dăunătoare pentru viitorul țării, nu 
a lipsit. Din păcate, însă, intensitatea acestei reacțiuni nu 
este pe măsura răului ce trebuie combătut, iar orientarea ei 
este, uneori, de domeniul absurdului. La alegerile de anul 
trecut, electoratul s-a împărțit în două categorii distincte 
din punctul de vedere al capacității de înțelegere a răului 
ceamenință însăşi existența naţiunii. Pe deo parte, oamenii 
lucizi, capabili să înțeleagă cauzele dezastrului moral şi 


“materia! în care se zbate țara, dar care sunt totodată 


conştienţi de faptul că ofertanții de soluții salvatoare sunt 
aceiaşi politicieni veroşi, autori ai actualei mizerii 
generalizate; protestul lor împotriva amoralităţii actualei 
clase politice s-a concretizat în refuzul de a se prezenta la 
vot. Pe de altă parte, cei mult, românii copleşiţi de lipsuri, 
sărăcie şi nesiguranța zilei de mâine, şi-au închipuit că 
“ceilalți” (comuniştii din PDSR și PRM) ar putea fi 
“altfel”; şi i-au adus la cârma țării. Gravitatea situaţiei nu 
constă însă într-o alegere greşită, ci în inexistenţa (cel puțin 
în momentul actual) a acelei formatiuni politice, conduse 
de oameni de bună-credință, oneşti, cu dragoste de țară şi 
capabili să organizeze şi să conducă procesul de ieşire din 
consecinţele comunismului. 

Într-un regim democratic, oricât de rudimentar şi 
corupt ar fi, există întotdeauna un nucleu sănătos şi activ, 
capabil de a reacționa, care, deşi nu dispune de mijloace 
coercitive pentru a eradica racilele sociale, are totuşi 
meritul de a le semnala existenţa: Presa. Considerată ca “a 
patra putere” în stat, presa îndeplineşte un rol fundamental 
în viața organismului social, fiind instrumentul care asigură 
transparența vieții politice, atât prin dezvăluirea şi înfierarea 
abuzurilor puterii, cât şi prin îndrumarea civică şi politică 
a cetățenilor, Chiar și într-o democraţie neconsolidată, aşa 
cum este democrația românească, în care corupția şi 
relaţiile clientelare sunt cvasipeneralizate, deşi este greu să 
se vorbească de o “presă liberă”, de care puterea politică 
să se teamă şi să țină cont, există publicații cotidiene, 
săptămânale şi lunare care-şi onorează carțea de vizită de 
“publicaţii independente”, 

in mozaicul publicaţiilor care şi-au făcut apariția în 
România postdecembristă, o poziţie insolită o ocupă 
hebdomadarul Academia Caţavencu, Înainte de a vedea în 
ce măsură subtitlul revistei — “Săptămâna! de moravuri 
grele” — își găseşte justificare prin conținutul articolelor 
(chipurile, axate pe ideea de critică politico-socială a 
societăţii româneşti), considerăm utile şi lămuritoare câteva 
precizări cu privire la conducerea și orpanizarea acestei 
publicaţii, Caţavencu, aşa cum este îndeobşte denumită 
revista de cititori, a apărut în atmosfera plină de speranțe 
a României anului 1990, ceea ce constituie o veritabilă 
pertormanţă de longevitate, dacă ne gândim că în acest 
interval de timp au apărut şi apoi s-au stins multe alte 
periodice cu un profil temaţie înrudit, Din caseta 
redacțională a revistei aflăm că publicaţia ar fi “Ruletinul” 


unui“ Aşezământ cultural” cu aceeaşi denumire şi aceeaşi 
emblemă (chipul personajului caragialesc de la care şi-a 
împrumutat denumirea şi deviza; “Zagma cum laude”) 
În continuare, ne este înşicată componența redacției (32 
de persoane, unele cu funcția precizată, altele riumai 
nominalizate). Cum nu dispunem de un “Birou de 
investigaţii”, aşa cum dispune Caţavencu, cu un şef şi doi 
adjuncţi nominalizați, nu ştim nici cine sunt cele două 
nume din capul listei, nici cine este şi ce hram poartă 
“General Manager" -ul Sorin Vulpe, dar, înultimă instanță, 
aceste informaţii nu sunt edificatoare pentru stabilirea 
identităţii revistei. Conţinutul articolelor ne furnizează 
cu prisosință elemente pentru a afirma şi sublinia din 
capul locului că Acadernia Caţavencu este un instrument 
perfid de dezinformare şi dezorientare a cititorilor, care, 
prin vulgaritatea împinsă la extrem, reuşeşte să preschimbe 
caracterul grav al problemelor cu care este contruntată 
România în derizoriu şi deriziune. 

Academia Caţavencu tace parte din categoria 
publicaţiilor care, pentru a masca vulgaritatea care 
predomină în texte, afirmă sentențios că rostul ei este să 
“demaşte fără milă” şi să “oglindească neînduplecat” 
depravarea morală a societăţii. Doareste “Săptămânal de 
moravuri grele”! Analizat însă îndeaproape, “Buletinul 
Academiei” se dovedeşte a fi un hibrid cu pretenții de 
literatură, care cochetează cu satira şi umorul. Înainte 
însă de a vedea în ce măsură această pretenţie este 
onorată de conținutul şi calitatea textelor, se impun 
câteva consideraţii cu privire la prezentarea grafică a 
publicaţiei. 

Este ştiut că, în general, publicaţiile româneşti sunt 
mult inferioare, din punctul de vedere al calității hârtiei 
şi chiar a tiparului, față de publicaţiile similare din 
Occident. Cu toate acestea, am păcătui dacă nu am 
recunoaşte că, de cele mai multe ori, editorii încearcă să 
depăşească aceste neaţunsuri (şi într-o bună măsură 
reuşesc). În cazul Academiei Caţavencu o astfel de 
preocupare este însătotal inexistentă. Revista este tipărită 
pe hârtie de cea mai proastă calitate. (Odinioară, când în 
România se trăia mai bine decât astăzi. acest soi de hârtie 
era folosit de tarabagii din pieţe şi i se spunea “hârtie de 
împachetat scrumbii”). Ilustrația din corpul publicaţiei 
este, calitativ, pe măsura hârtiei. Face însă excepție 
publicitatea. Reclame în policromie pentru firme cu 
posibilități financiare, care-şi permit să plătească pagini 
intregi pentru a-şi face cunoscute produsele sau serviciile. 
(Că proprietarii Academiei Caţavencu pun preţ deosebit 
pe veniturile realizate din publicitate, o dovedeşte faptul 
căînstructura redacției figurează un “Director marketing- 
publicitate.) Şi ca o concluzie la cele spuse mai sus, nu 
greşin atinnând că Academia Caţavencu face parte din 
acele publicații pe care, dacă le-ai citit în tren, nu te 
osteneşti să le iei la coborâre. 

: Satira, pe care Academia Caţavencu'vrea să 0 resuscite 
în actualul peisaj românesc, îşi are rădăcinile în tradiția 
culturală a strămoşilor noştri latini, aşa cum ne aduce 
aininte marele retor Quintilian: “Satira guidem ora 
nostra est ”, Părintele genului a fost poetul Gajus Lucilius 
(m. 101 î. Chr.), care în Sarirele sale scrise în hexametri 
biciuieşte într-o limbă viguroasă. tăios şi fără 
menajamente, defectele din viața politică, economică şi 
literarăa timpulu său. lar dacă mai amintim că satira a fost 
cultivată, în continuare, de Varro, Horaţiu, Seneca, 
Petronius şi Lucian, D-l Mircea Toma, împreună cu 
colaboratorii săi din “Biroul Social-Politic” al Academiei 
Caţavencu se pot mândri cu o ilustră ascendență. 

in linii mari, satira este considerată o specie literară 
care tratează înti-o formă ironic-umoristică contradicția 
dintre ideal şi realitate, Ea biciuieşte prostia, slăbiciunile 
ŞI viciile oamenilor, cusururile societății, dar mai ales 
erorile Şi absurdităţile din viaţa politică. Satira înfloreşte 
în perioadele de tranziţie şi de siărşit ale unor instituţii 
sociale devenite desuete, În general, se distine patru 
categorii de satiră: satira morală şi religioasă, satira 
socială şi politică, satira literară Şi satira personală. De 
cele mai multe însă, ori liniile de demarcaţie dintre cele 
patry categorii sunt nesocatite şi apar produse cu referire 


ai 
Gabriel CONSTANTINESCU 








ia 








June 2001 NR. 6/126 PAG. 5 


PUNCTE CARDINALE 


multiplă. Datorită dependenţei de o anumită localizare în timp şi spaţiu, se consideră că operelor satirice nu li se poate 
conferi calitatea universalității. Fac însă excepție marile creații satirice, aşa cum sunt de pildă Gargpua şi Prmtagruel 
a lui Rabelais sau Dor Quijote a lui Cervantes, ca să numim numai două din piscurile genului. Scopul urmărit prin 
satirizare este scoaterea la lumină a ceea ce este ridicol, demn de criticat sau chiar primejdios în obiectul sau starea avute 
in vedere. Deşi există numeroase căi pe care le pot urma pentru a-şi atinge scopul cei ce cultivă satira, există anumite 
procedee care pot fi considerate clasice: reducerea obiectului criticat la miezul său negativ, confruntarea între diferitele 
straturi sociale care îşi afirmă punctele de vedere diferite ŞI se acuză reciproc, plasarea unor forme de comportament într- 
un astfel de context spre a se pune în evidenţă caracterul lor absurd. exagerarea caracterelor negative ale unei persoane 
sau categorii sociale. Şi pentru ca produsul rezultat să nu fie mumai convingător, ci şi atrăgător, adeseori el este prezentat 
intr-un ambalaj de umor şi ironie agresivă. “Riclerado dicere verum'” ŞI “Ridendo castigat mores ”, erau de părere latinii. 
A spune adevărul râzând uşurează într-un anumit fel rostirea lui, după cum ironizarea prin umor a proastelor moravuri 







La inițiativa unui grup de persoane şi fundaţii 
culturale reprezentative pentru societatea românească, 
în perioada 14-16 iunie 2001, la Bucureşti, se va ține 
un simpozion ştiinţific cu tema HOLOCAUST ÎN 
ROMÂNIA?, care îşi propune să dea un răspuns cât 
mai temeinic argumentat la două probleme: 

1. A existat un holocaust antisemit în România 
anilor 1940-1944? (Secţiunea ]) 










„nesemnificative, în 
 înti i a- E 


morale contribuie la asanarea morală a societăţii. Dar a transforma în subiect umoristic problemele grave, uneori de-a 
dreptul tragice cu care se confiuntă o naţiune constituie una dintre cele mai nocive forme de vulgaritate. Or, conținutul 
Academiei Caţavencu se subsumează în întregime umorului ratat în vulgaritate. 

Pentru a întări afirmaţia că ceea ce întâlnim în textele respective este vulgaritate nu umor, consideraţiile făcute de 
Theodor Lipps în lucrarea sa Estelica — Psihologia frumosului şi a artei, operă de referință în acest domeniu, sunt 
lâmuritoare. Inviziunea filozofului german există trei forme diferite de umor, pe care “le definim ca umor conciliant, umor 
discordant şi umor reconciliant”, ele fiind “etape posibile ale umorului privirii mele asupra lumii sau ale concepției mele 
despre lume”. “In primul rând eu mă comport față de lume în sens restrâns umoristic atunci când văd ceea ce este mic, 
mărunt sau ridicol în lume, dar, râzând, mă ridic deasupra acestora, atunci când rămân sigur de mine sau de credința mea 
în lume”. Aşadar, pentru ca umorul să fie doar umoristic, trebuie să mă detaşez de ceea ce este ridicol, fără a lua vreo 
atitudine. O poziţie de superioritate şi eleganță de care Caţavencu nu este capabil. Dimpotrivă, sunt căutate cazuri “mici”, 
cărora, printr-o manevră de o revoltătoare vulgaritate, le sunt amplificate dimensiunile ŞI apoi sunt folosite pentru a lovi 
într-un aspect adiacent cazului respectiv, care nu convine concepției proprii publicaţiei. În tinereţe, senatorul George 
Pruteanu ar fi “subtilizat” câteva borcane de zacuscă de pe balconul apartamentului vecin cu al său. Până acum, un fapt 
divers. Dar personajul luat în vizor de “cațavenci” are vederi politice “de dreapta”, ceea ce pentru condeierii revistei este 
un păcat capital. Ca urmare, “cazul Pruteanu” este reluat de câte ori senatorul are o ieşire cu iz naţionalist. Şi pentru ca 
superiontatea morală a acuzatorilor să fie subliniată, articolul este semnat “Dura plex, sed lex”. De altfel semnăturile 
articolelor care, prin schimonosirea unorsensuri primordiale, se vora fi“perlede umor”, abundă. Este grav însă că fantezia 
vulgarității se complace adeseori în imagini de profanare. Un articol, îndreptat în egală măsură împotriva Bisericii şi 
naționalismului, este semnat cu o de neiertată neruşinare, “Cuvioşii Mozart şi Marin”. 

“Umorul privirii mele asupra lumii -spune încontinuare Th. Lipps-este, în al doilea rând, satiric, atunci când recunosc 
ridicolul, absurdul, falsul în meschinăria şi absurditatea lor, şi mă opun lor, le opun conştiinţa mea despre ce este bine şi 
ce trebuie să fie bine, şi mă afirm prin opoziția faţă de acestea.” i 

Cu această a doua categorie de umor, “umorul discordant” sau “umorul satiric”, ne găsim pe terenul de acțiune al 

Academiei Caţavencu. Aşa ar fi lucrurile dacă între filozoful german şi colaboratorii revistei “de moravuri grele” nu ar 
exista un profund dezacord cu privire la “ceea ce este bine”. În timp ce Th. Lipps are în vedere valori permanente cu 
conținut universal, criteriile de valorificare ale “cațavencilor” sunt de natură subiectivă, inegale şi partizane. În cazurile 
care se urmăreşte doar 





atitudinii pe care Academia Caţavencu o are constant faţă de Biserica Ortodoxă şi de naționalismul creştin, în speță 
Mişcarea Legionară. În cadrul unei rubrici permanente, intitulată “Culta noastră cea de toate zilele”, ilustrată prin 
caricatura unei feţe bisericeşti ortodoxe, “cațavencii” se dezlănțuie cu “mânie proletară”. Articolul intitulat “Sfântă 
bătrâneţe legionară”, pe care-l reproducem aici, este ilustrativ în acest sens: “In Consiliul Internațional a! Romfest-ului 
- un festival bizaral ortodoxiei naţionaliste - majoritatea membrilor sunt legionari. Preşedintele Romfest-ului este preotul 
Gheorghe Calciu Dumitreasa, iar membri sunt lon Halmagi, Nicolae Popa şi Zahu Pană. In schimb, în Consiliul Naţional 
al Romfest-ului îi regăsim pe articlerit de la publicaţia legionară Puncre Cardinale, de la Sibiu. Adică pe Răzvan Codrescu 
şi Gabriel Constantinescu. Ca şi pe cei de la revista Scara a tineretului ortodox, care sunt tot legionaroizii de la Puncte 
Cardinale. Adică pe Răzvan Codrescu, Gabriel Constantinescu şi Demostene Andronescu, alături de Mugur Vasiliu = 
directorul Consiliului Naţional, Rafael! Udrişte - secretarul Consiliului Naţional, şi Costion Nicolescu = membru. Or, 
Costion Nicolescu este coconul de casă al ierarhilor Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, şi al Arbilegionarului 
Bartolomeu Anania al Clujului, Vadului şi Feleacului. În caseta redacțională a publicaţiei legionare Purzcre Cardinale, 
nr. |, anul [, din 1990, îl regăsim la colaboratori şi pe actualul mitropolit nemțesc, Serafim Joantă Făgărășanul. In 1990, 
Joantă era avansat la rangul de episcop vicar la Sibiu, ca în 1994 să fie uns mitropolit în Germania. În acelaşi an, 1994, 
apare la Sibiu încă o publicaţie legionară, Lumea satelor, avându-l redactor-şef pe Gabriel Constantinescu, iar printre 
colaboratori pe Răzvan Codrescu şi Demostene Andronescu, Adicătelea, oricum am lua-o, pe aceiaşi Legionarescu.” 

Articolul reprodus mai sus conţine erori care scot în relief faptul că “Biroul investigaţii” al “'cațavencilor” nu este 
infailibil. (Citează prezența Î.P.S. Serafim în calitate de colaborator al Punctelor Cardinale în nr. | din 1990, dar revista 
incriminată a apărut abia în 1991!) Eroarea nu este însă întâmplătoare. Inaltului ierarh trebuie să i se agaţe o codiță 
legionară pentru ca ecuația Ortodoxie = Legionarism să funcționeze, Şi lucrurile nu se opresc aici. Orice atac la adresa 
Bisericii Ortodoxe este binevenit, eficacitatea lui fiind direct proporțională cu demnitatea deținută de personalitatea 
atacată. Aşa se face căobiectivele predilecte ale investigatorilor de la Academia Caţavencu sunt prelaţii Bisericii Ortodoxe 
Române, în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Dar mizând pe efectele îndemnului “*Calomniaţi, calomniaţi, ceva 
tot va rămâne!”, pe care Beaumarchais îl pune în jura lui Don Basilio din Bărbieruldin Sevilla, “cațavencii” uită, cu privire 
la Biserică, adevărul magistral formulat de părintele Calciu: “ierarhia este trecătoare, Biserica este veşnică!”. Trist este 
însă faptul că, probabil datorită unui '*1Q” cu valoare subnormală, printre români se găsesc îngrijorător de mulţi imbecili 
care pustă umorul! otrăvit al Academiei Caţavencu, 

Despre comunism şi comunişti, revista are o atitudine conciliantă. Am ajuns Ja cea de a treia formă de umor din 
tipologia lui Lipps: “Umorul privirii mele asupra lumi; este, în fine, ironic, atunci când nu numa: că recunosc ridicolul, 
stupidul, absurdul, ci am, în acelaşi timp, conștiința că acestea duc ad absurdtm sau că vor duce ad absurdum, că tot ceea 
ce n-ar trebui să existe, n-ar trebui, în ultimă instanţă, să servească a-i amuza pe ze)”, 

Într-o lume normală, în care viața este puvernată de valori autentice, “ridicolul, stupidul şi absurdul” pot fi întâmpinate 
cu ironie. Când însă este vorba de o ideologie criminală, ale cărei reziduuri se menţin încă, atât în mentalitatea, cât şi în 
acțiunile celor care până deunăzi au fost comunişti înrăiţi, a reacționa prin ironie este nu numai disproporționat, dar fățiș 
partizan. Or, faţă de această specie, prezentă pretutindeni în societatea românească, Academia Caţavencu nu depăşeşte 
limita ironiei binevoitoare, folosind un umor de o calitate mai multdecât îndoielnică. Urmașii comunismului trebuie frataţi 
cu blândețe, înțelegere și bunăvoință, față de Biserică şi de naționalism trebuie să fim însă necruțători! Curat “moravuri 


grele”, cum s-ar Zicel, 


ultimii 10 ani, pe această temă s-au vehiculat cifre şi 
aprecieri inacceptabil de exagerate, iar, pe de altă parte, 
informații extrem de importante sunt în mod sistematic 
blocate, împiedicate să panicipe lastabilirea adevărului. 


instituționalizat? (Secţiunea a II-a) 


al XX-lea o serie de evenimente istorice nu pot fi 
înțelese corect fără a lua în calcul existența unor 
strategii antiromâneşti elaborate, concepute şi executate 
prin instituții înființate ad-hoc. Se ia act de faptul că o 
serie de voci autorizate ale opiniei publice româneşti, 
dar şi ale lumii academice, s-au pronunțat pentru a 
susține ideea că în România secolului XX s-a produs 
unventabil holocaustantiromânesc, pe multiple planuri, 
căruia încă nu i s-a pus capăt, un genocid provocat cu 
mijloace şi procedee extrem de insidioase şi de 
complexe. Gravitatea acestei ipoteze obligă la o 
investigâție cât mai responsabilă. 


fi incluse în primul volum de Acte ale Simpozionului, 
volum careva fi lansat înzilele Simpozionului. V ohamul 
al II-lea (şi. eventual, următoarele) va cuprinde celelalte 
intervenţii (scrise sau orale) produse în cadrul 
“Simpozionului, precum şi textele primite, dar ai căror 


îngroşarea ridicolului, vulgaritatea ia forma '“băşcăliei, . (De pildă, articolul |. Sinapozionului; precut şi tes 
autori nu au putut onora cu prezența lor Simpozionul. 


itulat “Senzaţional! Irina Lochin cântă şi la uibunal”, semnat: “Prezervativ”.) Când însă este vorba de instituții, idei 
sau personalităţi care prin atitudine şi manifestări contravin liniei revistei, vulgaritatea devine violentă. Este cazul 
documentată, argumentată şi cu bună-credință, purtată 
sine ira et Studio, care să ne apropie de adevărul 
adevărat cu privire la: 


Grupul de organizatori apreciază că, îndeosebi în 








2. Câtestede realşi de puternicantiromânismul 






Ne propunem să examinăm ipoteza că în secolul 















Textele primite din timp (până la20 mai 2001) vor 








"Se aşteaptă de la participanți o dezbatere serioasă, 







A Românii refugiaţi, evacuaţi şi deportaţi în sec. al 
XĂ-lea 
A Românii în prizonierat 
A Militari străini prizonieri în România 

A Romani exterminați în masă? 

A Exterminări în masă efectuate de români? 

A Românii ca armată şi adminisbraţie de ocupaţie 
(în Transnistria, la Budapesta etc.) 

A România ca teritoriu ocupat în primul şi al doilea 
război mondial 

A Dimensiunile represiunii antiromâneşti de după 
23 august 1944 

A Strategii şi proiecte antiromâneşti în sec. al XX- 
lea 

A Românii ca minoritari în ţările învecinate 

A Politici de deznaționalizare a românilor 

A Problemele populaţiei româneşti majoritare 

A Care evrei a avut de suferit în perioada 1940- 
1944? 

A Amestecul german (nazist) în viața evreilor din 
România 

A Pe ce calcul şi pe ce dovezi se înremeiază 
“arventarul "victimelor evreieşti consemnat mtarieric 
la Tel Aviv (Mzeul Yad Vashem), Mashineton 
(Muzeul Holocaustului) şi Bucureşti (Templul 
Coral)? 

„A Evreii "pământeni". De ce au dispehrul? 

A Suferințele evreilor din România - bre realitate 
şi propagandă. 

Relaţii suplimentare se pot obține Ja tel. 222.81.00 

sata 094/903890 (Prot. lon Coja) sau prin fax (01/ 
230.08.76, cu menţiunea Pentrz Simpozion). 






































E Si i m e Ii i — Ci e oi Cc ii pi e O N RN el n ti Li pp 














PAG. 0 NR. 6/126 lunie 2001 





Din Noul Testament, cu precădere din Epistolele 
Sfântului Apostol Pavel! şi din Apocalipsă, cunoaştem 
că, la Judecata de apoi, se va judeca omul cu “ceata” 
lui şi va fi răsplătit după cum a înţeles să respecte sau 
nu Legea cea nouă, pe care lisus Hristos o vesteşte în 
Evanghelii. 

Biserica Ortodoxă, comunitatea dreptei-credinţe, 
s-a instituit urmând acest mode! al împărțirii oamenilor 
pe neamuri. Biserica Ortodoxă Română, deci, nu 
poate să fie altfel decât națională în esenta ei. Nu doar 
că Ortodoxia de aici este românească şi că românitatea 
este ortodoxă, dar fiecare popor ortodox are Biserica 
lui. 

Acest caracter naţional al Bisericii Ortodoxe 
înseamnă foarte mult, pentru că este dovada identității 
naționale care se justifică astfel pe deplin. În opinia 
mea, societatea oamenilor se diferențiază de alte 
societăți prin sensibilitatea pentru sacru. Omul este 
religios prin definiţie, ceea ce înseamnă că între el şi 
Dumnezeu poate să existe legătură. Biserica Ortodoxă 
intermediază această legătură şi. aşa cum îi arată şi 
numele, o face într-o modalitate care este mai aproape 
de Adevăr decât în cazul altor Biserici creştine. 


Conştiinţa 






e da canoe 


Ei bine, în momentul în care această milenară 
Biserică Ortodoxă mărturiseşte existența neamurilor 
constituite pe legături de rudenie, importanţa cetăţeniei 
atestate de buletinul de identitate, sau de evidența 
oficială pe hârtie, păleşte. Nu îi va fi refuzată 
convertirea la Ortodoxie unei persoane născute în 
Kazahstan, de exemplu, însă dacă în Kazahstanexistă 
Biserică Ortodoxă, atunci respectiva persoană este 
supusă capului acelei Biserici. Odată acceptat acest 
lucru, rezultă că intreaga viaţă spirituală a aceluia 
trebuie trăită cu ai lui, 

Cele spuse până în acest punct. ar fi un zid trainic 
în calea încercărilor de deconstrucţie a identității 
culturale naţionale. Pentru a nu repeta regretabilul 
fenomen al “sfâşierii Ortodoxiei de naționalism”, voi 
lăsa ca acest argument să fie un argument de suflet şi 
de credinţă personală şi voi relua acest demers dintr- 
un alt capăt, paralel. 

În capitolul “Supuşi ai statului şi cetăţeni” din 
Mein Kampf, Adolt Hitler critica naționalismul strict 
politic al statului francez, după care s-a inspirat şi 
conducerea Germaniei din acea vreme, și îi opune 
naționalismul cultural specific spațiului german. 

Inamicul numărul | al““societății deschise”, expo- 
nent principal al concepției rasiste, considerat de unii 
“oaie neagră” apatriotismului, Adolf'Hitler este valoros 
în acest context prin modul în care el oglindeşte o serie 
de concepţii larg răspândite. Mein Kampf se remarcă 
de altfel, printr-o extraordinară abilitate de a specula 
în interes ideologic elemente teoretice din Hegel 
(spiritul dialectic), Herder (conceptul de Volksgeis/), 
Nietzsche (mistica voinţei de putere) [. Spencer 
(darwinismul social), Gobineau (teoria raselor), Goethe 
(exponentul cel mai important al culturii germane), la 
care se adaugă o bogată literatură antisemită. 

Acestea fiind spuse, revenim la problema 
criteriului de acordare a cetăţeniei şi la ceea ce [Hitler 
prezintă în cartea lui. Politica de “gpermanizare” nu era 
intemeiată, deoarece calitatea de german este un fel de 
titiu de nobleţe şi nu poate să le acordat doar pentru 
că o persoană s-a născut pe teritoriu german şi cunoaște 
limba germană. 

Există în principal! două mari direcţii de susţinere 
a cetățeniei naționale; în prima se aduce argumentul 
continuității organice a oamenilor de pe un anumit 


Ne n te i tinta, boul d ati pe Ma A ein Metale Ga. a arie pia PT Poza JADE în ia 4 0 ra a ibm a 





PUNCTE CARDINALE 


teritoriu, în al doilea se consideră că pământul pe care se 
naşte şi oamenii între care creşte individul sunt îndeajuns 
pentru a-l forma ca pe un cetățean adevărat. 

Din primul punct de vedere, în paradigma nazistă, 
neamul este în primul rând o comunitate bazată pe 
instinctul de conservare al rasei. Rasa înseamnă legături 
de rudenie care determină o continuitate a caracteristiciloy 
unei populaţii. Urmează apoi o întreagă teorie a voinţei 
abiective a Naturii, care se manifestă în procesul de 
autoselecție, în care cei mai slabi sunt dați la o parte. 
Între oameni însă nu se întâmplă ca între celelalte 
animale, din cauza că lepile naturii pot să fie eludate prin 
speculaţii raționale sau prin alte felui de corupere; 
astfel se întâmplă fenomene regretabile precum metisajul, 
mai ales când el survine între o rasă superioară Şi O rasă 
inferioară. Produsul metisajului este o regresie valorică 
în comparație cu valoarea iniţială a rasei superioare. 


aL 


n 


e PRE DEPP rea 
e SPERE ta LITRI CEE 


— a. n. 
ip a pat : 


CETE ZIS ICI LIZI LII IEI PIPI ri 


Partea bună a acestei teorii este ideea de instinct de 
rasă și de comunitate a sângelui. Cei care critică aceste 
concepții în fond nu cunasc nici ei adevărata natură a 
oamenilor, pentru că organismul uman mai are foarte 
multe enigme, astfel că aceşti critici nu fac decât să 
opună o concepție relativă. Faţa întunecată a teoriei este 
rezultatul practic al discriminării, care ajunge de multe 
ori până la legitimarea violenței şi genocidului. 

Pentru naţionaliştii - veritabili sau de fațadă - care 
nu împlinesc acest criteriu al legăturii de sânge există 
varianta teritoriului, Sociologul H. H. Stahl! susține că, la 
noi, comunitatea obştească devălmaşă are la baza 
existenţei sale teritoriul, proprietatea funciară. Stahl 
consideră că definiţia cea mai satisfăcătoare a satului 
românesc este: “tun trup de moşie şi o vatră a satului”, 
Acţiunea mediului, a specificului peisajului local este 
considerată drept factor care explică structura psihică a 
unei comunități şi la B. P. Haşdeu, V. Conta, L., Blaga. 
Apoi țăranul, locuitorul ferrei, este un adevărat tiu al 
gliei, rate cu codrul, şi în general există o pronunțată 
comuniune cu Natura. 

Nicolae Iorga defineşte neamul prin trei elemente: 
rasă, pămâni şi idee. Problema este care influențează 
mai mult ideea: rasa sau pământul? Răspunsul la această 
intrebare este foarte important, întrucât va arăta dacă 
structura etnică este sau nu singurul factor care determină 
apartenenţa la o comunitate, pentru că nu trebuie să 
uităm că, încă de la Aristotel, primacalitate a cetățeanului 
era participarea la viața politică a comunităţii, 

Pentru a clarilica deci această problemă, cred că 
trebuie să ne întoarcem la acei oameni care au dal tot 
ceea ce au avut pentru credința lor şi cărora Dumnezeu 


le face veşnică pomenire în sufletele generațiilor care 
vin. Dreapta nu a murit, dreapta credință nu moare 
niciodată. lată ce spunea Corneliu Zelea Codreanu în 
Pentru legionari: “Când zicem Neamul Românesc, 
înțelegem toți românii vii şi morţi, cari au trăit de la 
începutul istoriei pe acest pământ şi cari vor mai tră! şi 
în viitor”; şi mai departe: “Această cultură nu este 
internaţională. Ea este expresia geniului național, a 
sângelui. Cultura este internațonală ca strălucire, dar 
națională ca origine” (pp. 334-335). 

Elementul cel mai important al conceptului de 
identitate naţională sau instinct de rasă este acțiunea 
proprie aacestor concepte teoretice în viața comunității. 
instinctul de rasă nu este doar o constatare sociologică 
sau istorică, ci este un principiu activ. Când A. C. Cuza 
spune, în Naționalitatea în artă, că națiunea este puterea 
creatoare a culturii şi cultura este cea care întărește și 
dezvoltă națiunea, nu era o încercare de filosofie, ci o 
observaţie cu un caracter practic. Adică există o serie 
de particularităţi specifice care acceptă variațiuni locale 
şi care dau unicitate creației culturale româneşti. Politic, 
mersul societății româneşti poate să fie întors de la 
mersul normal (în acord cu specificul național) atunci 






SR e ei 








ae a a ai tape. a Daca? m a ie ao ri ae ape i a Dao ma ini ge 


când se infiltrează reprezentanții altor interese, a căror 
zestre organică nu este românească; mai departe, cine 
este interesat de această chestiune poate studia articolele 
şi manuscrisele lui Mihai Eminescu despre “pătura 
superpusă”, 

Pe dealtă parte, dacă nuarexista oacțiune a specificului 
etnic, atunci înseamnă că românii nu ar mai exista în 
Basarabia. în Caucaz, pe Valea Timocuhui, în Canada sau 
în Australia. lată că până să se adune în statul Israel. format 
după al doilea război mondial, evreii trăiau şi în Polonia, 
Şi în America, şi în Spania şi în secolul XII, şi în secolul 
XVII, şi erau la fel peste tot şi oricând. 

Citind pe Machiavelli afli însă că valoarea politică 
este autonomă față de valoarea morală, dacă vezi 
politica interesată absolut de lumesc. Explicația politică 
nu este nici sociologie, nici istorie, nici economie: ea 
este o ştiinţă a mecanismelor opțiunii personale şi 
colective la un moment dat. Ştiinţa politică nu este o 
ştiinţă a naționalismului sau a liberalismului, aceasta 
este literatură; este a știință a raportului cerere/ofertă, 
acțiune umană şi colectivitate, spaţiu privat şi spaţiu 
public. De aceea există Ja noi un haos în relaţia electorat- 
ideologie-partid-lideri de partid, pentru că oameni cu 
un dezvoltat simț politic au intuit sau au indus o 
anumită cerere, sacrificând încercarea de instituțio- 
nalizare pentru maximizarea profitului. De aceea, în 
spatele unor doctrine politice, la noi întâlneşti cel mai 
neaşteptat partid, cel mai neaşteptat lider de partid şi 
cel mai neaşteptat votant. 

Din fericire, ne fiind instituționalizată, această stare 
de lucruri nu va mai dura mult şi nu va mai fi mult până 
când social-democraţie, liberalism, naționalism, 
neocomunism Yor reprezenta pe cei care este normal 
să-i reprezinte. 

ideologii şi simpatizanţii dreptei de astăzi artrebui 
să țină cont de proverbul: “Apără-mă, Doamne, de 
prieteni, că de duşmani mă apăr singur!” A fost de 
ajuns perioada din a doua jumătate a secolului XIX 
când oameni precum Ruset-Rosetti, Carada etc. 
acumulau capital politic pe seama naționalismului şi 
nu am vrea nici astăzi să vedem afişe cu lideri de 
dreapta țigani (de ce nu şi evrei?) care să promită 
programe naționaliste. Sau dreapta românească nu mai 
este naționalistă? 


Mihai CIOBOTEANU 











PUNCTE CARDINALE 


lunie 2001 NR. 60/1260 PAG. 7 





« Philipp Lersch crede că cel mai negru orizont descris ca 
viitor al societăţii omeneşti este acelaal lui Ludw 18 Klages din 
monumentala operă Der Geist als Widersacher der Seele, în 
care afirmă că păşim pe o cărare care ne conduce în mod 
inexorabil la moarte. E vorba de moartea sufletului sugrumat 
de spiritul răului. Crede că geniul răului, înfrățit cu voința de 
stăpânire a materiei, va ajunge să înnăbuşească curăţenia 
aspirațiilor anagogice ale sufletului omenesc. Nu încape 
îndoială că societatea contemporană pare că oscilează între 
Surprize ce produc perplexitate (în fața uluitoarelor descoperiri) 
ŞI senzații care ne obligă la un conformism învăluit de fatalisn 
morbid. Cu cât mai des şi mai mult i se inculcă obligaţia de a 
acceptacu gratitudine faptul că schimbările sunt aducătoare de 
bucurie şi fericire, cu atât mai mult are senzația că trăteşte o 
viață care nu-i aparține. Omul de rând- care mai are vreme încă 
de introspecțiune - îşi simte mintea violată. Îşi dă seama că 
dinafară îi vin “gânduri de-a gata”. Sunt gânduri “servite”; nu 
trebuie să facă altceva decât să le “*adapteze” în aşa fel încât să 
numai fie nevoita “gândi singur”. Trebuie să capete obișnuința 
libertății. Trebuie să-şi dea seama că în sfârşit este un om liber 
şi că acum, în sfârşit, poate alege fără teama de a alege greşit. 
Pentru că a se adapta la ideile servite înseamnă a fi liber... 

Cinereciteşte opera lui Oswald Spenglerar puteadescoperi 
câteva idei profetice scrise acum optzeci de ani.! Sunt însă şi 
alți cercetători mai modemi, iar unii chiar contemporani”, care 
ajung la aceleaşi concluzii. 

Evident, cam toţi acceptă o realitate: “elitele” politice nu- 
şi mai pot desfăşura activitatea. Au fost înlocuite treptat, dar 
sigur, Societatea actuală s-a văzut deodată mânuită şi condusă 
de alianța între //omo oeconomicus şi homo recnicus, amândoi 
fiind creația lui /10n70 scientificus. Aceştia calcă pe urmele 
prometeicului Faust goethean, Nu-i interesează prea mult 
democraţia şi activitatea politică. Oricât ar susține campionii 
actuali ai democrației (în primul rând lumea anglo-saxonă) că 
țelul suprem al fiinţei omeneşti este să ajungă la un înalt grad 
de trăire “democratică”, ei îşi dau seama că foarte curând vor 
fi nevoiți să înlocuiască “sloganul”. Omul de rând a început să 
priceapă că dermocrația fiind mamaactivității politice, nicicând 
nu va ajunge să fie dătătoare de dreptate socială, sănătate 
morală și libertate individuală. Cetăţeanul american, italian, 
estonian, român sau german îşi dă seama că judiciozitatea 

elaborată în tăcerea rumegării gândurilor a ajuns la dureroase 






„conelu deea LIRE i ms ceai i - 
neîncredereaatunci când-iteşte sau ascultă discursurile umflate. 


deoptimism şi promisiunile unei vieţi în “bunăstare materială, 
siguranță şi fericire”. iv 
Ideea fixă, destinată să vrăjească sau să fascineze massa 
damnata, este că în progres, adică într-un necontenit lanț de 
“Schimbări”, stă secretul fericirii omenirii. In mod deliberat 
strecoară în cuvântul “progres” toate conținuturile şi esențele 
concepției “devenire”, “Schimbul” înseamnă dispariția sau 
sugrumarea unui concept, unei idei, unui proces sau unei scări 
axiologice şi înlocuirea acestora cu “noutăți”, destinate să 
dezavueze... şi să întunece “tradiționalul”, “obişnuitul” şi 
“sigurul” cunoscut” JIomo superbus, recrutat din lumea 
luciferică, cultivă, în primul rând, ideile destinate a confunda 
i întuneca aspiraţia spre obiectivitate în căutarea adevărului, 
A vederea acestui țel, sirategoi autokrator actuali instruiesc 
şi fac educaţia maselor în sensul unei selecții speciale a 
memoriei: uşurează “aducerea aminte” a tuturor faptelor sau 
evenimentelor care lepitimează elita suprapusă, îndrituind-o 
să procedeze la. intemnaţionalizarea şi globalizarea semi- 
valorilor. În mod simultan, încrustează în memoria mulțimii 
germenii îndoielii când e vorba de obligaţia de recunoaştere a 
valorilortradiționale ca legitime şi de necondiționată necesitate 


tru autodesăvârşirea individului. 
ia Trebuie să recunoaștem că globalizatorii pe drept cuvânt 


li aie desi e ase 
er Untergang des Abendlandes. 

- Cr, pentr The Ca of Civilizations and the remaking of 
World Order, Simon Schuster, New York, j 996; Thomas S$, Kuhn, The 
Structure of Scleniifie Revolution, University of Chicago Press, 1962, 
Zbigniew Brzezinsky, Out of Coniral- Global Turmoit on the Eve of the 
Twenty-first Century, New York, Scribner, 1993; Christopher Dawson, 
Dymamies af World Iistory, La Salle, Ilinots, 1978; Francis Fukuyama, 
Sfârşitul istoriei şi ultimulom(trad. sp.), Editura Planeta, Buenos Aires, 1998, 
3 Prin “devenire” ințelegem procesul unci trajectorii spirituale care tinde 
la o desăvârşire, învingând toate sfidările și contrastele inerente, opuse de 
puterite intunerecului și anulând rezistenţele opuse în răspântiile 
clarobscure, ivite În drum, În ultimele dialogurile lui Platon se observ 0 
preocupare permanentă atât pentru descoperirea relației (sau lipsei de 

| devenire, cât și pentru înțelegerea diferitelar 


ie) intre fiinţa adevărată și ; 
pui i: care I apărea devenirea (7im , 26c-27e şi 28), Aristotel n crezul 


mai nimerit să explice sensul ontologie al devenirii (determinată prin 


cunoscuta definiţie a mişcării ca actualizare n “posibilului”), 
4 * Vulguus, more umanae cupidinis. sibi antum factorum magnitudine 
interpretati, ne adversis quldem, ad vera mutabantur ” (Tacitus, Iistoria, 


V, XII). 


(3 
& 





au avut un succes deplin numai în momentul în care s-au 
înstăpânit pe pass media. Cu ajutorul presei, televiziunii, 
stațiilor de radio şi, de curând, al Internetului, au reuşit ceea ce 
scria Tacitus, după ce Titus cuceri cetatea: “Urmând pomirile 
condiției omeneşti, interpretau acele mari fapte ca pe o soartă 
nemaipomenit de norocoasă, în aşa fel încât nici măcar 
vitregele adversităţi nu reuşeau să-i facă să recunoască realitatea 
crudă”, Tacitus mai adaugă că, în asemenea circumstanțe, 
mulțimii, îmbătate de discursuri, “ajunge să-i fie mai multă 
frică de viață decât de moarte”. 

Relaţia existentă între succesele globalizării economiei, 
uniformizării producției bunurilor materiale şi treptatei dispanții 
a vămii (în anumite cazuri, chiar a frontierelor) şi, pe de altă 
parte, tăcuta impunere a limbei engleze ca limbă universală, şi 
a forțelor armate americane ca “jandarmerie internațională”, 
au dat naştere ideii existenței “sfârşitului istoriei”. 

In realitate, tema dezbătută cu virulență şi pasiune nu este 
chiar atât de nouă. Ne amintim de opera lui Hobbes*, care a 
schițat cu dibăcie viitorul unei lumi halucinante. Aproape că 
nici n-ar fi nevoie să se parcurgă cartea, deoarece figura de pe 
copertăexplicăconținutul: figura uriaşului Leviathan (balaurul 


care întruchipează massa eterogenă şi anonimă. Leviathan 
susține în mâna dreaptă simbolul puteri: (spada), iar în stânga, 
un instrument asemănător aceluia pe care îl purtau diriguitorii 
din antichitate, simbol al forței intelectuale. In dreapta e un 
prapur cu cinci gravuri (simbolizând puterea, legile şi armele). 
In stânga prapurului sunt simbolurile forței spiritului dominant 
aldiavolului. În textul primei pagini, Hobbes scrie: Mulțimea 
unită în felul acesta formează o singură persoană şi primeşte 
numele de «Stab,, iar în latină Civitas. Şi aceasta este originea 
acestui mare Leviathan, numit şi Zeul Mortal”... Citindu-l pe 
Hobbes, marele Novalis, cutremurat, a scris: Deine Mach 
muss bald verscinvinden,/Dein erborgtes Licht verblassen,/ 
Werden Dich in kurzem binden,/ Erdgeist, Deine Zeit ist um... 


Unul dincei maimari admiratori ai democrației americane, 


„ăi 


- F + RL: =”, . = g f Fe gu ai fac e ci a 24 
anifeste curajos îndoielile şi . Alexis de Tocqueville”, pe la inceputul secolului XIX, a scris: 


“Cred că dacă despotismul s-ar instaura în națiunile democrate: 
contemporane,... ar degrada oamenii fără să-i chinuiască”. 
Diplomatul şi sociologul fiancez a fost atât de convins de 
victoria democraţiei (în America și în restul lumii) încât, după 
cea prevestitcă lumeava fi împărțită în două tabere democratice 
(America şi Rusia), a afirmat că restul națiunilor vor suferi 
consecințele puterii exercitate de aceste două puteri, şi, inspirat 
profetic, adaugă: “Cred, deci, cătipul desubjugare şi oprimare 
care amenință popoarele democratice nu s-ar asemui cu niciun 
antecedent istoric: contemporanii noştri nu ar fi capabili să-şi 
amintească de ceva similar petrecut în trecut. Eu însumi în 
zadar fac eforturi să nimeresc o expresie care să traducă şi să 
intercepteze în mod exact ideea pe care doresc s-o exprim; 
vechile concepte asupra «despotismului» şi «tiranie» nu sunt 
potrivite. E vorba de ceva nou... Dacă mi-aş închipu: care ar 
putea fi trăsăturile sau caracteristicile pe care despotismul 
democratic le-ar implanta în ființele omeneşti, aş vedea poate 
o imensă mulțime de persoane (foarte asemănătoare între ele) 
fără privilegiile şi trăsăturile care să le permită a se deosebi 
unele de altele, rotindu-se necontenit şi căutând micile şi 
vulgarele plăceri cu care să-şi îndestuleze şi mulțumească 
sufletele, dar fără să se mişte din locul în care stau..*. 
Victor Hugo, inspirat de ideea obsedantă a “răscumpărăni 
omului prin ştiinţă şi rațiune”, a publicat Zegenda secofelor” şi = 





5 Cutitlul Sfârşitul istoriei şi altimul om şi-a inaugurat Francis Fukuyama 
intrarea în polemica sociologiei, politologiei, economiei şi = s-ar putea 
spune = în filosofia istoriei (£/ fin de la historia y el titrimo hombre, Ed. 
Planeta, Buenos Aires, 1989), Autor american de origine japoneză, a fost 
sub-director de Planificare Politică al Departamentului de Stat din 
Washington. În treacăt, Fukuyama a scris: “În acest Stat omogen universal 
toate contradicţiile se rezolvă și toate necesităţile omenești sc vor satisface 
Nuexistă lupte sau conflicte stârnite de «mari» chestiuni, şi, în consecinţă, 
nu vor mal fi necesari nici penerali nici oameni de Stat: va rămâne numai 
activitatea economică drept ocupaţie principală” (în revista Samos, 
9.X11.1991, Buenos Aires) 

6 Thomas Ilobbes, Leviaran, or Ihe Marter, Form and Power of a 
Commomvealth Ecelestlastial and Civil, London, 1651. 

7 Alexis de Tocqueville, Pa democracia en America, Cd. Alianza, 
Madrid, 1980, 


8 Op, cit. pag. 266, tom, ||, | | 
9 Victor [lugo, Legenda seeoletor (1859). Unii autori cred că această carte 


a fost Inspirată de Poemele antice a lui Leconte de Lisle (apărute şase ani 
inainte), ata altele, afirmă că râul este un simplu nivel de imperfecţiune, iar 
acțiunile omenirii, în mod fatal, merg spre un progres şi o ferictre pămânicască... 





> fârşitul “storiei şi 


d 
Mol 






Ai 
e, 


a, 


Cit 
îi e 


O fârşitul Cimpului 


ceva mai târziu-altă poemă: La/finde Satan. Înambele opere laudă 
noile cuceriri ale ştiinţei, care deschide drumul spre creşterea ŞI 
perfecționarea inteligenței şi a rațiunii, în vederea unui progres 
infinit. 

În anii'20 apăru un scriitor rus, Evgheni Zamjatin'”, care 
a fost inspiratorul lui Orwel!'!. În romanul Noi, Zamjatin 
descrie lumea ca o maşină cârmuită de inchizitori. Gândurile, 
emoțiile şi intenţiile persoanelor sunt înregistrate de aparate 
ultrasensibile. Statul ajunge să perfecţioneze nişte miniaturi 
care controlează chiar amorul între soţ şi soție!?. 

Altă încercare de prezentare a unui viitor plin de 
“perspective luminoase” a fostromanul Bravenew worldallui 
Aldous Huxley'?. Cu untalent excepțional, zugrăveşte în mod 
ironic o lume care pretinde să fie perfectă datorită progresului 
ştiinţific. Opera lui Huxley, la fel ca şi cele anterioare scrise de 
Zamjatin şi Orwell, constituie încercări de prezentare a 
“progresului omenesc” ca posibilă încoronare a efortului 
ambițios de a aduce fericirea pe pământ. Ca atare, au o 
finalitate imanentistă, cu evidentă ostilitate împotriva 
Transcendenței. Viziunile progresului necontenit şi a“ fericirii 
pe pământ” se istovesc pe măsură ce evenimentele demonstrează 
intercalarea unor “factori necunoscuți” care răstoarnă logica 
consecințelor când căutarea unui “schimb” şi recomandarea 
acestuia ca necesarse dovedeşte un lucru infructuos şi divergent. 
Temporalitatea imanentistă s-ar istovi şi termina anihilându- 
se pe sine ca istorie şi transformându-se într-o succesiune 
temporală fără contururi şi lipsită de faptele semnificative care 
obişnuiesc să reliefeze şi să marcheze avansul sau reoresul 
timpurilor. Acestaarputea fi finalul paradoxal şi contradictoriu 
al progresismului şi, în acelaşi timp, al idealizării temporarului 
ca opoziție a etemnității. Aşadar, ar fi putut fi (sau “ar putea 
fi...) în mod real un “sfârşit al timpurilor”, nu ca “împlinire”, 
ci ca “istovire”. Ar fi vorba de un sfârşit infra-istoric al 
timpurilor... 

Unul dintre teoreticieni consideră că “semnele” acestei 
caracterizări a sfârşitului nostru istoric ar fi echivalentul unei « 
“opriri a generațiilor”, care ar putea fi provocată printr-un 
control tot mai riguros al natalității, alături de “pierderea 
memoriei istorice” din pricina proliferării informaţiilor, şi 
suprimarea statelor naţionale (ca purtătoare ale tradițiilor, 
limbii şi obiceiurilor care caracterizează stilul de viaţă al unui 
neam etc.). Sfântul Augustin!* ne învaţă că trăirile noastre 
actuale nu reprezintă “împlinirea” şi consecinţele luptei | 
multiseculare, ci mai degrabăepuizarea sau istovirea succedării 
faptelor istorice, înainte ca istoria să-şi fi atins ținta (cam tot 
aşa cum se întâmplă cu un curent de apă care avansează spre 
mare, iar fluviul sau şuvoiul revărsat într-un şes se filtrează în 
nisip). Aşadar, istoria istovită în imanenţă nu ajunge la o dată 
determinată, dar poate să ajungă la o dată fără termen. Cu acest 
fapt, prin urmare, se dovedeşte, prin opoziție, netemeinicia sau 
falsitatea metafizică a istoriei imanentiste. 

S-ar părea că lumea necreştină, crescută şi nutrită în 
spiritul scientismului liberal, se simte obligată să proclame 
pretutindeni că fericirea omenirii va ajunge la apogeu o dată 
cu definitiva instaurare a unei etape “'anistorice”, a unei “Noi 
Ordini”, adică o nouă organizare a lumii. 

Oricare ar fi titlurile “operelor” ştiinţifice publicate de 
către duşmanii creştinismului, un lucru rămâne cert: toți 
autorii necreştini aspiră la înlocuireareligiei cu o nouăcultură, 
bazată pe lipsa totală de credință în valorile supreme. 

(va urma) 


Ovidiu GĂINĂ 


10 Zamjatin, fn nevoit să se exileze din cauza că romanul utopic publicat, 
intitula! Noi, a fost considerat subversiv de către autoritățile sovietice. 
11 George Orwell a fost pseudonimul englezului Eric Blair (1903-1950), 
care s-a [cul cunoscut cu Ferma animalelor, dar faima i-a crescut şi mai 
mult cu romanul 71954, 

12 Fiecare individ este “fişat” şi controlat de la naştere până la moarte. Se 
înregistrează toată evoluția copilului, atât în căminul părintesc, cât şi în 
grădinița de copii, şcoala primară, universitate, activitățile sportive, 
excursii, Mirturi şi momentele de îndoială sau neîncredere în atotputemicia 
Statului. Dacă cumva nu dau semne de căință şi voinţă de îmbunătățire a 
pânderilor, sunt trimişi într-o lume necunoscută, hră posibilitatea de a 
vedea lumina. 

13 A. L. Iluxley a fost un scriitor cerebral, implacabil şi sarcastic. Cartea 
sa Contrapunct este una dintre operele cele mai importante ate pnmei 
jumătăţi a secolului XX (alături de Murzzele vrăjit al lui Thomas Mann). 
14 San Agustin, “La ciudad de Dios” (Cetatea lui Dumnezeu), în Obras 
Completas, ed. bilingvă, Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid, 1977. 











e RECE ii, tm - a 
Sp iii iai » 











PAG. 8 NR. 6/120 lunie 200] 


PUNCTE CARDINALE 





Mihai Eminescu: diagnostic homeopal 


(urmare din numărul trecut) 


Etapa a şasea o reprezintă supravegherea atentă 
(Uberwachung, walching) sau memoria de tip |V. Ea constă în 
modul de apariţie al unui obiect, ori a unei stări de lucruri 
(Gegebenheilsgewesen), în tump!. Ne interesează cum apare 
ceva, În durata de timp, apreciind schimbarea acestui obiect, în 
perioada respectivă. Pentru o asemenea supraveghere atentă 
(Veneția, Melancolie, Strigoii, corespondența), nu este nevoie 
de observaţie continuă, deoarece memoria în “supravegherea 
atentă” preferă discontinuitatea. Ne interesează profilurile care 
se schimbă de-alungul duratei de timp şi nu detahile. Prin 
această metodă, obținem o cunoaştere în timp a structurii 
respective, în aşteptare (Melancolie), virtualitatea obiectului 
urmărit, studiul pe veriicală. Aşteptând un obiect anumit, 
periodic, prin observări discontinue şi discrete, obținem 
identitatea obiectului pândit, care inițial era ascuns. Acest tip de 
memorie |V se bazează pe experiență continuă, pe înfățișări de- 
a lungul timpului ale aceluiaşi obiect, prin vizionări discrete şi 
discontinue, care conduc la identificarea eidoszdui. 

Interpretarea semnificaţiilor constituie cea de a șaptea 
treaptă, care încheie metoda fenomenologică, pornind de la 
structurile existenţiale hermeneutice pentru a ajunge la cele 
apofantice?. Se mai numeşte şi reflecţie fenomenologică 
(transcendentală), având rolul de a explicita sensurile mascate 
ale tuturor fenomenelor semnificative. Astfel se efectuează 
translaţia de la materialul noematic la neoză”. 

in vederea efectuării acestei analize reflective, care 
dezvăluie fenomenele cu semnificații ce au loc în câmpul 
Conştiinţei pure, se folosesc mai multe căi: 

1) A avea mereu în vedere, a ține cont (Bearing in mind): 
atitudine strâns legată de metoda Grifj Behalten, însă limitată 
strict tranziției de la structurile existențiale hermeneutice la 
cele apofantice. Pentru aceasta trebuie să ținem cont de 
particularitățile materialului cu care lucrăm (simptomul, semnul, 
indiciul), pe care ni-l dă bolnavul şi care trebuie să fie menţinut 
în orice moment sub control, eliminând treptat elementele 
supraadăugate (am avut în minte acest procedeu în special la 
descifrarea caracterului deticat/gingaş al lui Mihai Eminescu). 
Acest procedeu constituie cel mai important lucru de la 
strângerea materialului noematic până la structurarea celui 
noetic, având mereu în vedere focalizareastructurilor intinseci, 
eidetice. În situaţia bolii lui Eminescu, am procedat, cu acuratețe, 
la clasarea, ordonarea simptomelor şi debarasarea lor de 
elemente parazite, în vederea calcării cu configurațiile 
rermediului din Materia Medica. 

2) Interpretarea temporală a lui Dasein, includerea în 
dimensiunile trecut-prezent-viitor” a lui Eminescu ca ființă în 
lume (ființare umană, fiinţă în deschis, ec-sistenţă), cu alte 
cuvinte istoricizarea experienței de boală cu fundalul său 
sedimentat. Noţiunea de Vorstrukzur, de anticipație a înţelegerii“, 
devine concept cheie al interpretării (Gadamer), subliniind 
rolul datelor vechi în interpretarea celor noi şi în anticiparea 
celor viitoare, Interpretarea temporală derivă din fundalul 
sedimentat adus experienţei prezente, A trebuit să țin seama de 
fuziunea trecutului cu prezentul şi viitorul, în ceea ce priveşte 
examinarea globală a lui Eminescu (La aniversară, Scrisoarea 
IV) Conştiinţa nu-şi poate aproptia realitatea cu mâinile goale: 
în fiecare caz aduce cu ea bagajul experienței sale anterioare. 
Am avutrnereu în vedere că descoperirile, acceptările particulare 
ale realităţii, au loc în configurații cu caracter temporal, și 
numai asifel ele se oferă umei interpretări relativistice. 

În studierea fiecărui element, document de experiență 
trăită autentic, m-am ferit de a solicita explicit trecutul (ca 
amintire) şi de a anticipa expres viitorul, în vederea explicării 
cauzale a experienței prezente, Am ținut seama că ele (trecut şi 
viitor) determină doar sensul notei pe care o aud acum. Melodia 
ființei (conştientă, inconştientă, preconștientă) poate fi de 
anvergură mai mare ori mai mică, conținută în alta ori nu, după 
cur o temă este conținută în mişcările unei simfonii”. 

În vederea interpretării experienţei de boală, adesea, este 





|. Casey S.F. Phenomenology in practice and theory, 1985, p. 47 

2. Husseri E, Jahrbuch fir Philosophie und phănomenologische 
Forsehung, 1929, Halle, Verlag M. Niemayer, Formale und iranszedentale 
Logik, p. 115; Heidegaer M. Fiinţă şi timp, 1994, Jurnalul Miterar, 
Bucureşti, p. 49 

3, Husseri E, Meditaţii carteziene, 1994, Humanitas, Buc, p, 125; 175, 
(useri E „Jahrhuch fir Philosophle und phănomenologische | orschung, 
1943, Haile, Verlag M. Niemayer, /deen zu einer reinen Phanomenalagie 
und phanomenologischen Philosophiae, |, p. 444 

4, Casey 5 E. Phenomenology In practice and theory, 1985, p. 47 

$, ldem, p. 178 

6. Husseri E, Jahrbuch fir Philosophie und phănomenologische 
Forsehung, 1929, Halle, Verlag M, Niemayer, Formale und 
franszendentale Logik, p. 205-210 

7. Husseri E, Jahrbueh făr Philosophie und phânomenologische 
Forschung, 1929, Halle, Verlag Niemayer, Formale und 
iranszendentale Logik, p. 205-210; Husseri E, Meditaţii carteziene, 
1994, Humanhas, Buc, p. 9Ă 


nevoie de intervenţia altei persoane, medicul homeopat *. In 
această interpretare ca dialog trebuie să existe o fuziune a 
orizontului celui cercetat cu al cercetătorului. Are loc un 
interschimb continuu în vederea clarificării fenomenului, 
obiectului, lucrului (Sache) care se cere interpretat. Poziţule, 
vederile celui cercetat var trebui să fie ca nişte răspunsuri la 
posibile întrebări ale investigatorului. Medicul homeopat, 
interpretatorul, trebuie să ţină searna de, să-şi însușească pe cât 
posibil, tradiţiile culturale, artistice, filosofice ale lui Eminescu. 
Dacă fuziuneaorizontului poetului cu orizontul celui ce încearcă 
să-i descifreze mecanismul bolii nu are loc, atunci obscurul 
devine şi mai obscur, Numai atunci când există o înțelegere 
autentică între cei doi, homeopatul fenomenolog va putea 
înțelege semnificaţiile unor fraze ori cuvinte ca “destin funest”, 
“urât de oameni şi de lume”. Numai memoria co-activă, bazată 
colectiv (homeopat-Eminescu, homeopat-Mite Kremnitz - 
Eminescu) poate lumina profunzimile şi ghida ieşirea din 
peştera ignoranței. Am căutat să luminez profunzimile obscure 
ale eului transcedental printr-o memorie co-activă, colectivă, 
asigurându-mi în sens platonic fie o contemplaţie dyadică, 
cointerpretare dyadică a cercetării cu cel ce răspunde, fie o 
contemplaţie triadicăeu-Mite Kremnitz-Eminescu (a cercetării, 
a celui ce observă cu cel ce răspunde), 

Cu ajutorul materialului existențial noematic (amintiri, 
variante imaginative, acte personale, corespondență) mi-a fost 
posibilă cunoaşterea apodictică esențial-eidetică şi implicit 
stabilirea diaanosticului homeopat al lui Eminescu. Ajuns la 
acest punct final (Wesenchau-Noesis) nu mai există investigări 
ulterioare”, deoarece totul devine clar, asemenea perspicacității 
noetice platonice!” sau a cercului luminos husserlian!!. 

M-au interesat actele, operațiile, experiențele lui Eminescu 
ca persoană umană, căci cunoscându-le îl puteam cunoaşte pe 
el. Toate datele sale personale, prin care el accede la existență, 
devin obiect de intenționalitate pentru conştiinţa sa, devin din 
sine pentru sine: de la in se la per se. a 

Posibilitatea de a-i cunosaşte boala ne conduce, de 
asemenea, la cunoaşterea lui Eminescu, întrucât boala aceasta 


a fost o experienţă a sa cu boala sa. Am căutat în mărturiile 


anturajului să, în corespondența, memoriile, opera sa scrisă, 
“alegerile” sale, implicările sale, în cele mai variate situații. În 
dorința de a elucida semnificaţia gândurilor, vorbelor, 
atitudinilor, faptelorsale;ameonsideratdiversitatea fenomenelor 
psihice şi somatice nu ca pe nişte date absolute, ci aşa cum au 
fost “trăite” de poet. Mai mult, le-am izolat, le-am clasat şi am 
căutat să înțeleg natusa internă a trăinilor sale, viața sa în 
totalitate, în relație cu gândurile sale, cu lumea, cu felul său de 
a fi în lurne (Daseini). Am mers cu Eminescu în gândurile mele, 
în diverse locuri, l-am pus în diferite situații şi m-am întrebat 
cum ar acţiona el în acele împrejurări. 

Astfel, am realizat că boala lui Eminescu nu a fost nici 
fatalitate, nici accident, ci a manieră a sa, dea fi, modul în care 
şi-a trăit boala, ca o experiență personală. Această expenenţă 
abolii sale, cutoate simptomele şi semnele prezentate, constituie 
din punct de vedere fenomenologic, modalitatea personală de 
revelare a lumii bolii eminesciene. Experiența sa cu această 
realitate (boala) a avut loc prin apropriere intențională. Ceea ce 
a cunoscut el, bagajul informațional, hermeneutic în legătură 
cu boala sa, nu are nimic a face cu ceea ce “lumea cunoaşte, 
în general, despre această boală. Mai mult, opinia hunii despre 
boala lui Eminescu nu face decât să împiedice accesul spre 
cunoaşterea adevărului. 

În una unei reducții fenomenologice, am avut în fața mea 
desfăşurarea imperiului fascinant al sferei de existenţă a lui 
Eminescu, domeniul experienţelor sale transcedentale, care 
mi-a oferit perspectiva ființei autentice, persoana umană a 
marelui poet, cu conștiința şi cu întreaga lume a actelor sale 
(Bowusststein), precum şi cu încărcătura lor morală (Gewissen). 
Experiențasacu boala capătă un accent personal, ca participare 
intersubiectivă'?, Este vorba de o persoană umană ce a trăit 
experiența bolii sale, iar această experienţă a pus stăpânire pe 
conştiinţa sa printr-un proces de conştientizare, urmat de 
retenție(Retention, Vorgefunden), încâtexperiențele ulterioare 
au fast anticipate în aşa-numitele orizonturi ale anteriorității 





8, Husserl E, Jahrbuch fir Philosophie und phânomenologische 
Forschung, 1929, Halle, Verlag M. Niemayer, Formale und transzedentale 
Logik, p. Il 

9, Husserl E, Jahrbuch fir phănomenologisehe Forschung, 1943, Halle, 
Verlag M; Niemayer, Ideen zu einer reinen Phânomenologie und 
phiinomenologischen Philosophie, |. p.57-107 

10, Platon, Oexvres completes, vol. 11, Bibl. De la Pleyade, lettre VII, 341» 
3, p. 1208-1212 

1], Husseri E, Jahrbuch fir Philosophiae und phănomenologische 
Forselumg, 1929, Halle, Verlag M. Niemayer, Formale und iranszedentale 
Logik, p.49-55, | busseri E, Jahrbuch făr phănomenologische Farschiing, 
193, Halle, Vertag M, Niemayer, /deenzu einer reinen Phanomenologie 
und phanomenologischen Philosophiae, |, p. 57-107 

12, Husseri E, Johrbuch fur Philasophle und phănomenologische 
Forsehung, 1929, alle, Verlag M. Niemuyer, Formale und transzedentale 
Logiă, p. 249-250 


Dr. Tiberiu TURCULET 
(urmare din numărul trecut) 


(Protentionen, Vorerinnerigung). Viitorului îi corespunde 
trecutul, cu conținuturile retenționale: un continuum 
Protentionen (proamintiri). Mi-am dat silința de a cunoaşte 
boala trăită de Eminescu: oboseala lui, durerile lui de cap, 
“gălbinarea” lui. Am aplicat metodele de lucru ale celor patru 
memorii în vederea obținerii clarifierii structurilor eidetice de 
boală, pentru ca apoi să suprapun acest model noetic pe 
modelul analogic din Materia Medica. Modelul structural 
eidetic (al cănui analog este remediul) constituie Mnd-ul, 
forma invariabilă a bolnavului, pe baza căreia experienţele 
trecute şi viitoare de boală determină sensul boli; actuale. 

Mite Kremnitz, în Fluchtige Erinnerungenan M Eminescu 
» oferă prețioase relatări, deoarece, prin calităţile sale de 
excepţie, este singura contemporană care reuşeşte să fuzioneze 
cu universul transcedental eminescian. 

“Îlvăd intrând în sufragerie, timid şi stângaci, cu toate că 
m era stingherit, neîndemânalec în fiecare mişcare .. 

Mai mult scund decăt înali, mai mult voinic decât svelt, cuun 

cap prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură 
pentru cei 26 de ani ai săi... Stimulat de cumnatul meu, vorbi 
foarte vioiu cu el şi cu câțiva domni, mânca cu Z8OMoI, râdea cu 
gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, 
peste masă, micuței mele nepoate, vocea ui, care de altfel nu era 
deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce şi ochii impăienjeniţi 
[verscheierlen] dobândeauo expresie simpatică... Lacetit vocea- 
i era plăcut monotonă... Cum şedea aplecat peste foile aşa de 
caligrafic scrise ale mamuscrisului său, Eminescuaveao înfăţişare 
mai puțin masivă: bărbia foarte pronunțată şi gura largă se 
atenuaul: fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana 
corbului: sprâncenile apăreau în toată frumuseţea lor şi Idietura 
fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o uşoară formă de 
vulgaritate... Nu mânca mult şi nici de toate, ci ştia să aprecieze 
mâncărurile alese... Părea că omul acesta trebuia din alte sfere 
Chemat energic la viaţă pentru a-i înlănţui atenția; odată trezii 
insă din această visare, trecea peste fața lui ca o iluminare şi 
atunci ți se da cu totul pentru ceasul acela... Când vorbeam aşa 
cu el, îi strălucea fața de un surâs blând... Atăla amărăciune şi 
vină va fi apăsa! pe tânărul om de lângă mine! Încercam 
câteodată să-l aduc a-mi povesti despre Jamilia sa, dar nu se 
îmvoia, părea o frunză desprinsă de ramura care o purlase, de 
pomul care o hrănise, Și nici despre propriul său trecul nu vorbea 
deloc... 

Și cu toată nahilaiea sa, care era caracteristica lui 
principală [Kindlichkeit, welche der Grunzug seiner Natur war], 
aducea În casa noastră o notă de vioiciune... Eminescu era 
atrăgător cu toată neingrijirea îmbrăcăminţii lui. Părea că, 
natural, aşa trebuia să fie pielea lui; după cum sunt de allfel şi 
copiii, care deşi se joacă în praf şi sunt îmbrăcaţi în haine 
inurdare, nu inspiră dezgust... 

El mă rugase încă de câlva timp să-i dau voie să mă strângă 
în braţele sale; cedai însfărşiişiel mă cuprinse în braţe, măridică 
de la pămâni şi mă lăsă înjos, cum ai face cu un copil, atunci când 
vrei să-i încerci greuiatea, Și era mulțumut... Mi-aduc aminte că 
diplomaţii care erau de faţă, la un dineu, il plăceau foarte mul!, 
şi finul american Mr. Shywyler observând numaidecât cu ce cap 
spiritual avea a face. Fondul lui Eminescu era fin şi nobil, aşa că, 
îndată ce exteriorul is-a schimbat, e] s-aadapiat cu uşurinţă vieții 
de salon... Anii trecură până să-mi dau seama, cu spaimă, de ceea 
ce era acel mister ce plutea asupra lui şi de care el se temuse din 
linerețe. Nici el, nici tatăl său, care fusese în cura bărbatuhii meu 
un timp mai îndehingat, când venise odată la Bucureşti, nu 
făcuseră vreo aluzie la grozava boală de care murise şi mama, şi 
fratele său mai mare... Niciodată n-am observat semne de boală 
în mintea lui... După ce eşi din ospiciul de la Viena şi în drum spre 
laşi se opri o zi la Bucureşti - o petrecu aproape toată ziua cu noi 
- l-am dus la Regină, care-l îmbărbătă din toată inima; el era 
foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranța că bucuria caldă, 
din cauza restabilirii sale, l-ar însenina, nu se îndeplini. Şi încă 
o dată, înainte de a cădea în noaptea fără nădejde a nebuniei, mi- 
a fost dat să-l văd ji să vorbesc cu el. Eram într-o lojă la teatru, 

iar el la parter. Într-o pauză veni la noi cu aer strălucitor, 
bărbatul meu, de felul său blajin, îl sahită călduros. Eminescu se 
îndreptă spre mine, luă brațul meu gol şi-l sărută de două ori mai 
sus de încheietura mâinii... Îmi spuse că arăt la faţă ca şi înainte, 
c-amrămas neschimbată, că e foarte fericit să măvază. Îl întrebai 
de ce nu vine la noi? « Mâne am să vin», zise, « mâne vin sigur», 
apoi vorbi de Beby, pe care-l văzuse pe stradă şi de care zicea că 
se făcuse tare frumos. Apoi nu Ştiu cun, ajunsesem a vorbi de 
regele loan al Saxoniei şi de trachicerea lui din Dante, pe care 
Eminescuo lăuda muli, Şi, în sfârşit, ne spuse că el însuşi traduce 
acum din sanscrită, « De când ştii d-ta sanscrita? », îl îmrebai eu 
mirată. « O, am ştiul-o totdeauna», zise el Cuasigurarearepetată 
că «are să vie mâne», părăsi loja noastră. Toate amintirile 


(Ai 





13, Kremnitz M, E luchtige Erinnernungen an Mihail Eminescu, Studii şi 


documențe literare, |... Taroţiu, vol. IV, Buc. 1939, 19, traducere Paul 
Zarilopal 


Aa) Vas 


j 
| 
: 
A 
pi 
Ă 
4 
ă 





-. . 


D008 i cite e dia Pa 











lecţiilor mele şi dicționarului nostru se deşteplară în mine şi-mi 
eraaproape frică deceea ce văzusem în Ochii omnelui acestuic 10Șa 
ne fc lesa 4 ui o mr 
n de 4 erten Mannes gesehen hate] 
Insă a doua zi de dimineaţă sărmanul avu un acces de furie şi 
acum se găsea din Hou într-un Spital de alienaţi.. Bărbatul meu 
il vIZIr& acolo, şi Eminescu îi spuse, zâmbind jenat, că face multe 
Poezii ŞI anume —Să nu se supere de asta soției sale, adică mie 
Et mincica d ni d : a punct de vedere somatic, cu un fizic 
„cuosi a corporală ce sugerează o falsă impresie 
musculară, timid, custângăcie în mişcări, dificultate în activitatea 
fizică obişnuită. Unul dintre principalele indicii îl constituie 
slăbiciunea generală, uneori excesivă. Mite Kremnitz 
remarcă “imposibilitatea poetului de a se interesa pentru ceva, 
căci zăcea în mijlocul unei cercetări, căera atăt de obosil ŞI că- 
jerador de linişte şi de singurătate, numai de n-ar Webai să mai 
audă glas omenesc ”. 

Slăbiciunea este iritabilă. Hiperexcitabilitatea nervoasă se 
manifestă de timpuriu prin insomnie: Se bate miezul nopții în 
clopotul de-aramă/Şi somnul, vameş vieții, nu vrea să-mi ieie 
vamă... 

Somnul este agitat de vise. Un asemenea vis transcris (ms. 
2306 din 11/12 februarie 1876) prezintă trei caracteristici: 
discuții cu persoane moarte, plimbări prin locuri depărtate 
geografic: Bucovina, Viena, Sofia. Oboseala se asociază unei 
depresiuni morale, cu tristețe, tendință spre singurătate, 
intabilitate prin consolare, lipsă de încredere în sine, discreție. 

"Sunt atât de bolnav şi mă Simt atât de rău şi moraliceşte 
ȘI fizic... Să-ţi spuncă abia mă târăsc pe picioare, că nu mai pot 
NICI Să mă-ncalț... ""*; "nu te pol cominge numai prin SCrIS 
căl de bolnav, căt de obosit, cât de redus sunt în toate 

privinţele... "5 

Oboseala se însoţeşte, în timp, de o stare de melancolie: 
Aşternulă-i iaxba verde/In poiană, către seară Aştept luna cea 
de vară/După deal ca sărăsară/ Şi pornesc cu drag învalea/Ce 
se-ntinde hăt deparle/Pân-ce munţii închid calea Unei hani ce 
ne desparie/Și lot trec gânduri o mie." 

Oboseala este urmarea unei hepatite icterigene contractate 
la Viena prin 1872: “Astăzi ies pentru prima oară dih casă 
după o troahnă îndelungată şi după o desăvărşită lipsă de 
apetit care a ținut mai douăzeci de zile .. Mă simt mai tare şi 
gălbinarea e ca şi dispărută de pe piele şi din faţă, numai în 
albul ochilor se mai vede... (scrisoare către părinţi, 10 febr. 
1872)". “ „Anul acestae într-adevăr un an nefast pentru mine. 


Abia am scăpat de catarul de stomac şi gălbinare şi m-a apucat - 
o aprindere de maje care-a ținut trei săptămâni şi era să mă 


coste viului. Și uceastă boală a fost unită cu o lipsă deplină de 
apetii, astfel încât, părăsind patul după trei săptămâni de 
zăcere, arăt mai mult a mumie decăl a om. În vremea din urmă 
am mai căpătat durerea de urechi care-am avut-o când am 
locuit ta Blonchim, in Cernăuţi. Această durere ține adesea 
ceasuri întregi şi dacă m-a apucal O dată în zi, ui mai pot nici 
gândi, nici lucra ziua-ntreagă.... (Scrisoare către părinţi, 
Viena, 18 martie 1872) *. dead 
În perioada 1872-1888 a suferit, în mai multe rânduri, 
acutizări ale unei otite supurate cronice recidivante, cu posibile 
efecte secundare asupraacuității auditive. Dintr-un vis transcris, 
aflăm o particularitate în legătură cu hipoacuzia față de vocea 
umană: “Don Carlos mă întreabă: - Cum așa, sora d-ale 
mi-a spus că oamenii trebuie să vorbească încet cu d-ta, alâl 
eşti de nervos. - Da! Dar locmai contrariul Aud rău şi trebuie 
să vorbească lare.” sI 
Principalele modalități de ameliorare suntliniştea, somnul, 
căldura: “Noapteapololitşi vânăt arde focul in cămin Dintr-un 
coly, pe-o sofa roşă, eu în fața lui privesc/Pân-ce mircea ini 
adoarme, pân-ce genele-mi clipesc;/Lumânarea-i stinsă-n casă, 
somnu-i cald, molatec, lin... În schimb zgomotele, muzica 
puternicăși frigul sunt factori agravanți. Mai mult, frigu! capătă 
încărcăturăexistențială, fiindconsiderat adversaral vieţii: “Când 


intri icon într-o cameră rece ți se pare foarle goală, de ai mai 


fost în ea încălzită fiind, ți se pare că lipseşte ceva Te uiţi Ja 
pereți şi-ţi vine a crede că a luat cineva ceva din ea E pustiu 
- asemenea simjirii ce o are cineva, cânda muril cineva încasa 
în care şade. Lipseşte o suflare proprie, care se lățea asupră 
obiectelor casei, c-un cuvânt lipseşte ceva, fără să ştii ce” (ms. 
2285). ' 
EA rai agravarea la frig devine aversiune și dobândeşte 
pondere majoră în procesul terarhizării simptomelor de boală, 
Boala dermatologică, etichetată ectimă, l-a chinuit în 
ultima decadă a vieţii. Se caracteriza prin erupții periodice, de 
(ip fagedenic, la nivelul gambelor şi picioarelor, cu dureri 
arzătoare şi secreții sanghinolente, cu evoluţie spre ulceraţii şi 
ameliorare la băile cu nămol fierbinte de la Liman, Remarca 





14, Idem, p. 63-64 
15. dem, p. 217-218 
16, Nica |, Eminescu, 
Emi 269 | 
7, poa ca Opera III, Academia Română, Univers enciclopedic, 
1999, p. 751 

18. Ibidem, p. 752-3 


structura somatopsihică, Bucureşti 1972, Editura 


PUNCTE CARDINALE 


pertinentă a lui A. Cuza, ce stabileşte altemanţa tulburănior 
mentale cu cele dermatologice, are o valoare deosebită în 
stabilirea diagnosticului; .. "decăteori răiesc neregulat, mi se 
umflăpicioarele şi secoace... '"*,... "eulotcupiciorul imflat '...*, 

“Au trecut peste două săptămâni de când sunt aici şi mă coc 
zilnic în băile de glod de 30 grade Reaumur. Nu zic că vremea 
aceasta a trecul fără să-mi facă line. Durerile necontenile pe 
care le aveam la laşi, nu le ma: simt aici, încă nu toate rănile 
s-au închis...” (scrisoare către Vasile Burlă, Liman, 18 august 
1685)! 

Simptomele cutanate, din perioada finală a vieții, se 
încadrează în tablou! morbid Phosphorus?. 

In 1874, când se găsea la Berlin, a survenit un episod 
definit de poet ca paralizie reumatică a mâinii drepte, cu 
tremurături şi dureri crampoide. Simptomatologia este 
superpozabilă “crampei scriitorului”. In deceniul următor, se 
intensifică durerile de cap, cu caracter nevralpic, arzătoare, 
extrem de violente, cu debut şi sfârşit gradat, ce durează 1-3 
zile, întovărăşite de transpirații şi ameliorate la presiune şi de 
aplicații reci; “Și; (4 cum iţi scriu acum? C-o durere de cap 
cumplită... 

Caracterul arzător este extrem de pregnant şi cuprinde atât 
senzoriul cât şi sectoarele mai intime ale ființei, cu înaintări 
spre Mind: "Și prin gânduri suflă vântul/Capul arde pustiit”... 

Studiul lexical al operei artistice eminesciene, în ordine 
descrescândăca frecvenţă, constată [a grupul cuvintelor arzător- 
fierbinte-căldură o frecvență crescută absolută (173) şi relativă 
(0,26), cu situare pe locul 42, în imediata vecinătate a altui 
cuvânt ce caracterizează Mind-ul: dulce”. 

Totînaceastă perioadă, Şirianu ne reiateazăun alt simptom 
de boală: ... “îi auzeam pașii pe podeaua veche şi scormonitul 
prin lăzi şi câte o carte căzând şi zgomotul râşnicios al maşinei 
de cafea măcinând boabele. Și TUŞEA. ” 

Interpretarea (prin cele 3 metode) a materialului noematic, 
a experienţei de boală, conduce la structurarea noetică şi la 
posibilitatea identificării eidetice, cu suprapunere prin analogie 
pe configurația remediilor din Materia Medica. 

O încercare de vizionare pe verticală ne conduce la 
concluzia că, posibil, în a doua decadă a vieții, din care ne 
parvin relatări firave, Eminescu a corespuns remediului 
complementare (Graphites, Stannum, Phosphorus), cât şi 
principalele direcții de boală. Aceste jaloane morbide sunt 
indicate prin caracteristici neurologico-senzoriale (dureri 
ardente- paroxistice, slăbiciune progredientă), dar mai ales 

„centrate pe mind, Se conturează astfel, în această perioadă, 
sindromul nostalgic al strămutatului (față de casa părintească, 
codru, copilărie, cu dorința alimentară pentru mămăliga 
strămoşească), care evoluează, mai târziu, prin procesul de 
desedimentaţie, spre refugiul în trecut. Progresiv apar şi trăiri 
paroxistice ale dezrădăcinatului, cu sindrom de abandonare, cu 
sentimentul că nu va fi înţeles de cei din jur, al izolării, cu 
tentative disperate de a menține vii vechile legături afective, de 
care are nevoia în vederea menţinerii identității, cu nevoie de a 
fi protejat, dar şi cu atitudinea de compasiune loială față de cei 
apropiați sufleteşte. 

Intr-un proces de progresare a bolii, va apărea pierderea 
identității (moment Sfammum), iar mai târziu risipirea tuturor 
reperelor, cu întoarcere în trecut şi căutarea unei alte identități 
(moment Phosphorus). 

Procesul de de-realizare eminescian este fundamental 
deosebit de lumea iluzorie, deficitară, sterilă, îngustată şi 
inhibată de angoasăa melancolicului, cât şi de lumea artificială, 
neconsistentă, risipită în trăiri imaginare şi înghițită de cotidian 
a maniacului, cu refuz comun, al amândurora, de a se refugia 
în trecut ori în viitor %, 

În paralel, Causticum se face cunoscut prin astenie fizică, 
din ce în ce mai intensă, dar şi prin depresie morală, cu triada 
sa simptomatică: autoacuzare față de trecut (scrisori), 
incentitudine şi scrupulozitate față de prezent în ceea ce trebuie 
sau nu să facă (scrisori), pesimism disperat față de viitor (opera 
poetică, scrisori). Că este vorba numai de o particularitate 
existențială, legată de moral şi nu de mental, reiese din faptul 
că pesimismul eminescian este legat numai de persoana sa şi 
este exclus când este vorba de neamul său: problematică 
înşurubată într-un militantism politic careiîl apropie pe Eminescu 
mai mult de Eduard von Hartmann, îndepărtându-l de 
Schopenhauer“, Totîn această perioadă, întâlnim un Eminescu 
imaginativ, delicat, tacitum, neconformist (mpărar și proletar), 





19, Dulcea mea Doamnă Eminul meu inbit, Corespondenţă inedită, 
Polirom 2000, p. 56 

20, dem, p.77 

2]. Eminescu călre Vasile Burlă, Studii şi documente literare, Vol, |V, LE. 
Toronţiu, București, 1939, p. 161 

22. Cantergit M,, L homoeopaihie Francaise, 1971, 8, 451-475 

23, dem, p. 26] 

24, Seche L., Lexicul arilstie eminescian. în lumina statisticii, 1974, 
București, ed, Academiei R.S România 

34, Fooks M, Perivier-L.anouziere, Laine, Methis, Rion, Bonchel, Ann, 
Med-Psyehol,, 1961, oct, 119, 23,509 

26, Petroviet, De-asupra sbuc hemului, 1932, cd. Casa Școalelor, p. 63-84 


lunie 2001 NR. 6/126 PAG. 9 





cu sentiment al justiției faţă de cel ce suferă, fără a avea nimic 
comun cu anarhistul; iritabil, cu spirit critic, dar reticent, 

In urma suferințelor digestive, de la începutul anilor '70, 
apar tulburări hepatice (hepatită icterigenă), gastrointestinale, 
otice şi dermatologice, ultimele prezentând interesanta 
alternanță: tulburări dermatologice - tulburări mentale, Este 
tema caracteristicăa acestei perioade, Graphiles, carevapăstra 
răsunet şi în viitor. 

Studiul prezentat în această lucrare, care se bizuie pe o 
bogată fundaţie documentară (personală şi relatări ale 
anturajului), se referă la boala poetului începând de la mijlocul 
anilor'70 până la moarte, în care, cum am văzut, s-a sistematizat, 
într-o primă perioadă, untablou de boalăprogredientă,debutând 
cu “crampa scriitorului” şi evoluând cu tuse uscată, tulburări 
neurologice violente, cu cefalee ardentă intolerantă, ce se 
instalează şi regresează gradat, amelioratăde presiune şi mişcare, 
cu agravare generală la zzomaot şi frig şi ameliorare la căldură 
şi linişte, totul evoluând la un bărbat tânăr, îmbătrânit înainte de 
vreme, de o mare delicateţe şi gingăşie, exirem de friguros, atât 
de obosit că îşi efectua ocupațiile casnice cu multă greutate şi 
cu o slăbiciune progresivă, dar iritabilă. Progresiv devine 
epuizat, melancolic, mizantrop, apăsat de societate, descurajat, 
cusentimentul înstrăinării față de sine, cu derealizare şi evadare 
în trecut. 

Tabloul de boală “trăită” de Eminescu se suprapune 
remediului Stanman melalicum. 

Patogenezia acestuia a fost, prima dată, experimentată de 
către Hahnemann pe 10 subiecţi”, iar în anii '60 ai secolului 
nostru, Klunker**, pe 23 subiecţi, adăugă încă 72 simptome 
celor 102 existente deja în repertoriul lui Kent. Datele culese în 
studiul prezent, în legătură cu Eminescu, întrunesc 48 de 
simptome. 

In perioada ultimelor crize, noile simptome cardinale, 
supraadăugate celor anterioare, sunt demoralizarea şi bulimia. 
Bulimia, important simptom Phosphorus, survine cu fiecare 
criză. 

Eminescu este înfometat mereu şi este obsedat de mâncare. 
Apare un semn nou: dorința de băuturi alcoolice. Intr-o scrisoare 
a lui Titu Maiorescu către Emilia Marinescu Humpel, sunt 
revelate alte trei ameliorări caracteristice remediului 
Phosphorus: “Tare ar vrea el să aibă un pat căldu, într-o 
cameră a lui, se înțelege alături de cea a umii prieten, să-l 
îngrijească zilnic, cel puţin de mâncare. ” 

Inultimasacnză, Eminescu prezentat triada simptomatică 
neurologică-a remediului Phosphorus: slăbiciune. paralitică, 
tremurături la eforturi mici şi la mers, leşinuri. Moartea s-a 
datorat unei sincope. Simptomele psihice înregistrate minuţios 
au fost repertorizate. In repertoriul lui Kent, la capitolul psihism, 
Phosphorus reprezintă unul din principalele remedii ale 
psihicului, fiind prezent în 382 de rubrici. 


Toate simptomele lui Eminescu, din această perioadă, 


corespund Phosphorus-ului: nelinişte, agitație motorie, 
alternanță de veselie cu tristețe, confabulație, strigăte, delir de 
grandoare, apatie”. 

Pentru Kent, însă, simptomul de a se considera personaj de 
înalt grad trebuie discutat numai la trei remedii: Cupra, 
Phosphorus, Veratrum album”. În cazul lui Eminescu, tabloul 
de boală câtşi Mind-ul sunt acoperite de Phosphorus. Dar poate 
că cea mai importantă consemnare este aceea că Phosphorus 
este singurul remediu al lui Kent ce corespunde delirului de 
filiație nobilă”. Acest simptom a fost prezent la Eminescu cu 
câtevazile înaintea morții şi a fostrelatat de raportul medicolegal 
din 12.06.1880. 

Incadrarea bolii lui Eminescu dinultimele două decenii ale 
vieţii, în cele două remedii homeopate complementare Starmnum 
şi Phosphorus îl stabileşte pe Marele Poet în marea categorie 
psorotuberculinică, total la antipodul miasmei sifilitice. 

Epilog sau nou început? 

Reamintirile pe care Mite Kremnitz ni le oferă în 1893 în 
Fluchtige Erinnerungen an Mihail Eminescu Sunt dovada de 
netăgăduit că ea a fost singura, din anturajul Marelui Poet, care 
a avut acces la Universul fenomenologic atât de fascinanţ al 
acestuia. Aducerea aminte a episodului de la Teatru, petrecut 
doar cu câteva ore înaintea marti şi definitivei rupturi a lui 
Eminescu de această realitate, ni-l prezintă pe acesta complet 
în integritatea facultăților mentale, dar, ca pe Luceafărul, cu 

faţa strălucitoare şi ochii îngrozitor de trişti, având însă trăsăturile 
lui Nietzsche sau Mallarme, care îi dă iubitei salutul său: dublu 
sărut pe antebraţ (cutumă orientală), înaințe de a se retrage, 
senin şi definitiv, în “lumea sa”, a structurii sale cidetice 
complet desedimentate, unde traduce, mereu, din sanscrită şi 
compune iubitei sale, poezie după poezie; traduceri şi poeme la 
care nimeni nu a avut acces, 


27, Hahnemann $, Die chronischen KArankheiten. Neue Auflage, N. Haug 
Verlag, Ulm, Donau, 1956 

28. Nlunhker V, Stanmum metallicum eine Nachprăfung, Zeit. Făr Klas. 
Ho, 1972, 16, 248-256 

29, Robert Roger, L homoeopathie Francaise, 1970, 10, 587-615; Frey 
D., L 'homoeopathie Francaise, 1971, $, 451-475 

30. Frey D, £ homoeopathie Francaise, 1971, 8, 451-475 

















PAG. 10 NR. 6/126 Lunie 200| 


Ontologia imaginarului poetic eminescian este revelată de o lume 


a arhetipurilor în care eul se manifestă plenar şi comunică cu un a/fer arh ZA Z Ip 7/14 [7 / e 


originar, prim. Poezia lui Eminescu este dominată de un daimon al 

valorificării realului — expresie a cuprinderii unei masii a cosmosului, 

Incă din prima perioadă de creație, procesul de valorificare a realului implică realizarea unor 
legături magico-mitice între trecut şi prezent, între transcendent şi imanent. În poezii precum; 
Ondina, O călărire în zori, Speranța, Misterele nopții, poetul conturează imaginea unui 
univers galant, aproape imaterial, al cărui principiu îl constituie ludicul, jocul ca modalitate 
de existenţă şi de pătrundere într-un imaginar aparte. Astfel, Chloris"*din roze îşi pune la salbe/ 
Pe fruntea-i de crin”, Eol'*sboară prin valuri şi țipă/Fulgariul uşor”, Eco “îşi râde de blândele- 
i plângen,/De Junii amanți” (O că/ărire în zori). 

“Inzestrat cu o astfel de luciditate retrospectivă, luciditate ce nu ține de rațional, ci de 
stihial, de lucrarea inconştientului colectiv în ființă, poetul coboară adânc în stihial, în lumea 
arhetipurilor, reface întreaga dramă sacră a Cosmosului". Ontalogia eminesciană nu vrea să 
retacă un anume traseu, ci ea oglindeşte ontologia omului arhaic, în sensul în care imită sau 
repetă un arhetip. | 

In Demonism pactul pune în prim-plan aventura mitică, mmy//os-ul reprezentând trama 
acestei compuneri. Sunt inserate amintiri despre legendele lumii sacre babiloniene, greceşti, 
suprapuse şi contaminate. “Conştiinţa religioasă în criză îşi trădează o dată în plus răul, chiar 
Gacătravestirea limbajului va căuta să-jtransfere pe planul unui mit: Marduk, dupăce l-a învins 
pe Tiamat, creează cosmosul din haos'?. În Memento mori, poetul trece în revistă istoria 
universală, o istorie a creşterii şi descreşterii civilizațiilor, incluzând, sub aceeaşi incidență a 
răului universal, şi civilizația Daciei felix, distrusă de cuceritorii romani; secvenţa se încheie 
cu invective şi blesteme la adresa acestor cuceritori, care trebuie pedepsiţi, la rândul lor, în 
istorie, ca unii ce au îngropat o imagine a paradisului terestru. 

Eminescu pune, în /mpărar şi proletar, faţă în față două concepte filosofice: concepția 
heracliteeană, concrețizată social prin discursul proletaritor, şi concepția eleată, concretizată 
prin imaginea şi meditaţia Cezarului. În Sfrigoii, reprezentarea sugestivă a unui rit magic se 
desfăşoară în adâncul codrului, unde Bătrânul a găsit adăpost sub muşchi şi licheni. Este 
preotul lui Zalmoxe, zeu a cărui putere este sugerată printr-un antropomorfism mitic: “Cu 
glasul lui ce sună adânc ca de aramă, /E| noaptea cea eternă din eyii-i o recheamă,/Asată cum 
din neguri cu umeri ca de munte/Zalmoxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte”, A ala 

Eminesciologiarmai nouă i-a căutat acestei lumi începuturilor diverse modele cosmologice: 


PUNCTE CAADINALE 


Pa) - ni E) a — F 

A i] | ŞI 3 i 8 % a 8 
[4 A 7. E Și . 2 imi Fe 7-A a p m "2 2 Sam m >; ma ad d 00 0 ! - RI 
fi NQI/] IM ANOTIMP 3371 N/A 0TI10 DIMINoS (01071 * 
SL ELUVLUE SU SII LU A4ĂVĂ, ZĂ) SUA SEA Pi TPI IU UNA de 
1 c3 Ş % Vad & fa & 4 Vi SUB ji & Ș/ PADPIAAY Vo ÎI & (VA Bi îi AA We 

, / 
3 





angelitatea feminină şi conceperea frumuseții 
ca o imagine la nive! fenomenal a Frumuseţii 
absolute. “Iubireaaparecaunritdereintegrare 
în armonia cosmică pierdută, de recuperate a 
stării de «farmec» şi a timpului primordial. 
Somnul îndrăgostiților, rătăcirea în codru, în 
spaţiul marcat de bolți de pădure și-n timpul 
măsurat de greieri somnoroşi (Scrisoarea/V), 
lunecarea în barca fără vâsle pe întinderi 
acvatice, toate aceste componente ale viziunii 
redau idilelorsemnificația originară de expresii 
poematice ale inocentei vâsste paradisiace'”. ă 

Eminescu a creat, în Scrisoarea ], după 
un mode! indian de gândire, o construcție filozofică mai organizată, bazată pe o viziune 
cosmogonică: “La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață 
şi voinţă, /Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns, /Când pătruns de sine însuşi odihnea 
cel nepătruns...”. 

C. Noica vorbea de ființă ca individual ce se răsfrânge în mai multe determinaţi, ivindu- 
se din haos şi prefăcând dezordinea în “mumă”. Conjuncţia cosmogonicului cu ontologicul 
implică simultan a/&/heia —stare de ne-ascundere — şi /erhe — ascundere. F iința originară (Sein) 
este totala scoatere-din-ascundere şi totala ascundere: “Când nu s-ascundea nimica, deşi tot 
era ascuns,..”. 

Analizând dintr-a perspectivă strict filozofică Luceafărul, C. Noica lansează teoria unui 
model ontologic în care există încercarea generalului de ase individua în particular, fărăa reuşi, 
căci esenţele ontice nu-şi pot schimba substanța şi funcționalitatea.“ 

Pe urmele gândirii noiciene, Th. Codreanu este de părere că ultimele cuvinte ale 
Luceafărului (““Trăind în cercul vostru strâmt,/Norocul vă petrece,/Ci eu în hwmea mea măsirat/ 
Nemuritor şi rece”) ascund voit o contradicţie, căci în seninătatea autarhică a ființei-în-sine e 
un nenoroc, iar în deplinătatea norocului o undă de tragism, 





Platon, Pitacora, Kant, poetul asimilând asemenea sugestii arhetipale Ja nivelul gândirii Reluând sintagmele filozofiei heideggeriene şi încercând o apropiere de structură între 


filozofice. “Poetul nu face decât să repete riturile inițierii în ordinea sacră a lumii: se dedă, în 
chiar primele poezii, cavalcadelor noctume; degustă fienezia gândirii, se revoltă titanic 
împotriva ordinii; porneşte pe căile lumii, primind o a doua naştere, sacrală; trăieşte scindările 
elementare în sfera psihicului colectiv Ams-anima într-un cosmos în care se pătrunde de 
muzica de sfere...” 

foana Em.Petrescu ne propune o structurare a viziunii poetice eminesciene prin prisma 
unor modele cosmologice: modelul cosmologic platonician — un model al arhetipurilor, al 
lumii armonioase, al ldeii; modelul cosmologic pitagoreic — al muzicii de sfere; modelul 
cosmologic kantian-aluniversului camecanism. Toate aceste modele au ovaloaseatât lanivel 
poetic, cât şi la nivel ontologic, fiind posibile grile hbermeneutice pentru diversele etape ale 
creaţiei eminesciene. 

lpostaza adorării iubitei apare ca un mijloc platonician de cunoaştere, prin contemplarea 
frumuseţii din mediul fenomenal: “Ea nici nu poate să-nțeleagă că tu nu o vrei... că-n tine/E 
un demon ce-nseteazâ după duleile-i lumine,/C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză 
plânsu-şi,/Că o vrea... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi”. 

“În Epigonii, una dintre înfățişările mitice ale poeziei — reprezentată de Alecsandri — era 
aceea de instrument prin case se exprimă visul cosmosului (Visul apelor bătrâne şi a stâncilor 
cărunle...), căci lumile eminesciene trăiesc cu vocaţia universală a visului: undele visează 
spume, pustia Egiptului îşi visează gândul de piatră, Memfisul, Nilul este înecat în vecinici 
visuri, Grecia e un vis al mării calde şi, în general, civilizațiile din Memento mori se nasc 
împlinind un vis cosmic şi decad trădându-l'"*. 

Somnul devine, așadar, modul prin care mentalul! îşi regăseşte propria libertate, spațiul 
capătă melodicitate și feerie asemenea modelului cosmologic platonician. Filozofia reveriei 
și a somnolenţei presupune o scufundare a eului poetic în abisul ontologic, o sondare a 
resorturilor care declanşează un proces de hipnoză mentală, toate acestea fiind posibile doar 
printr-o poclique du reve (Gaston Bachelard). 

Dacă ne-am reduce ja schema propusă de Elena Tacciu în Poezia elementelor, schemă 
tradusă de necesitatea explicării universului eminescian prin structura bachelardiană a 
principalelor forțe stihiale, am remarca faptul că nu se poate ajunge ia o mai bună înțelegere 
a lui Eminescu decât tratându-l dintr-o perspectivă structurală profundă, prin aplicarea unei 
poetici a elementelor. În fond, această poetică trădează un fel de descensus Ja origini, la starea 
primordială a cosmosului; “imaginile imaginate” (G. Bachelard) ale sthialului sunt sublimări 
ale arhetipurilor şi nu câpii ale unei realități concrete, imediate. 

În mitul romantic al Daciei, edenul pierdut se regăseşte îmbogăţit cu elemente ale mitului 
clasic al Romei. Istoria parcurge, în viziunea poetică, trei vârste; primele două sunt creatoare 
şi se află reprezentate de vârsta Daciei mitice din Memen/o mori şi de vârsta eroică a statului 
natura! din Scrisoarea II[, iar cea de-a treia vârstă, contemporană, este resimţită ca un timp al 
înstrăinării de istorie, 

Din nucleul platonician se dezvoltă două ipostaze caracteristice eroticii eminesciene: 





1. Mihai Cimpoi, “Lumea arhetipurilor”, în Narcis şi Hyperion, Ed. Junimea, lași, 1994, p. 
2l, 

2, Rosa Del Conte, “De la Mureşanu (1869) fa Demonism (1872). Interogaţia metafizică în 
Mementa mori (1872), în Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 94, 

3, Mihai Cimpoi, op. cit, p. 25. 

4, loana Em. Petrescu -“Universuri compensative. Iubirea”, în Eminescu. Modele cosmalgice 
şi viziune poerică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 123, 


? 


poetul român şi filozoful german, Svetlana Paleologu-Matia propune un scenariu exemplar 
pentru capodopera eminesciană, aplicând pe text conceptul de “diferență ontologică” (definită 
de Heidegger ca rm-ul dintre ființare şi ființă), concept devenit funcțional ia nivelul unor 
categorii ființiale, căci neantul fiinţei nu-i un simplu vid.* Versul eminescian: “Nu e nimic și 
totuşi e...” devine versul cheie pentru constituirea unei variante românești a ființei, a unei 
ontologii eminesciene, 

Poemul Rugăciunea unui dac este un apel poetic la repaosul etern, poetul începe prin a 
evoca unitatea primordială: “Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/Nici sâmburele lumii 
de viață dătător,/Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici tatdeauna,/Căci unul era toate şi totul era 
una... ":elnu face decât să versifice, în acest poem, a concepție tragică a existenţei, nu este vorba 
de un pesimism schopenbauerian, (acea die Welt als Wille und Vorstellung), ci de o disperare 
gravă şi energică. 

Imaginarul poetic eminescian este dominat, la nivelul practicii semnificantului, de lunea 
arhetipurilor platoniciene, a armoniei cosmice (poetica erotică şi marile poeme de gândire 
filozofică), de muzica sferelor pitagoreice, de universul Vede/or şi al credințelor orientale, al 
miturilor orfice, de lumea mitologiei naționale, pentru a nu enumera decât câteva dintre liniile 
directoare ale unei poetici a imaginarului arhetipal. 

O posibilă cheie hermeneutică în înțelegerea şi funcționalitatea imaginarului arhetipal 
eminescian ne-o oferă studiul lui Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei (Ed. 
Nemira, 1998), Conform schemei lui G. Durand, din perspectivă mit-analitică — sociologie a 
cunoașterii pe fondul afirmării deconstructiviste a pluralismului — şi mito-critică— omologiile 
cu un mit de referință -, se poate decela sintaxa Imaginarului arhetipal la Eminescu, sintaxă 
subsumată unor nivele mitemice, Astfel, primele două miteme, cel al alterității, al inevitabilei 
umbre care însoţeşte lumina (miturile clasice ale Dioscuiilor, al lui Epitemeu sau al lui Anteu 
legat de mama sa, Gea), şi transpunerea dualității într-o întrupare model (mitul Pandorei sau 
al Elenei, sora Dioscurilor), provin amândouă din universul romantic protemeic. 

Ultimele douămiteme, interiorizarea dualității înactul poetic (mitul hermetic, Hermafiodit) 
şi mitemul Marii Opere (simbolizat prin potisul fermecat), propun schimbarea paradigmei 
romantice promeleice spre o paradigmă modemă. Entropia la Hermes este marca poelicii 
modeme. Această schemă hermeneutică, de factură mitologică, poate deschide calea unei 
revalorizări eminesciene, într-un plan de profunzime al circulației marilor mituri care se topesc 
în nucleul creației poetice, (A. se vedea lucrarea lui D, Mănucă, Eseu despre imaginarul 
eminescian, Polirom, 1999, unde autarul propune—numai sugerează, nu şi aplică-—o apropiere, 
la nivel hermeneutic, a lui Eminescu de G. Durand, prin prisma studiului Structurile 
antropologice ale imaginarului). 

Dimensiunea unui imaginar arhetipal rămâne, la Eminescu, un element fundamental al 
poeticii Imaginarului, una dintre modalităţile pentru o mai bună comprehensiune a creației sale 
poetice, 

Constantin MIHAI 





5, Ibidem, “Somnul şi moartea”, p, 158. 

6. Constantin Noica, "Luceafărul şi modelul fiinţei”, în /ntrodiucere la miracolul eminescian, 
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 320-338. 

7. Theodor Codreanu, “Marea confruntare: de la greci la Heidegger”, în Modelul ontologic 
eminescian, Ed. Porto-Lranco, Galaţi, 1992, p. 44. 

8, Svetlana Paleologu-Matia, “Diferenţă ontologică”, în Eminescu şi Abisul ontologie, Ed. 
Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pp. 86-97, 

















PUNCTE CARDINALE 


lunie 2001 NR. 6/126 PAG. 11 





METAFORA 


CA SEMN AL TRAGICULUI 


LA SESTOYV 


: In chip poetic se exprimătragicul. De aceea există cântăreți şi poeți tragici, iar nu scriitori 
Căci tragicul presupune muzică şi dans, scăpând oricărui criteriu semantic-consistent, adică 
oricărei forme propoziționale conceptuale, Altfel spus, despre tragic nu poţi să vorbeşti pur 
ŞI simplu, Cei ce totuşi încearcă să pună într-un limbaj experiența tragică au acel instinct al 
metaforizării care, mai mult decât ar înnobila limbajul, ridică sentimentele dincolo de cuvinte 
Şi de semnificaţia lor, destructurând prin aceasta limbajul conceptual. În cadrul experienţei 
tragice are loc o slăbire a gândirii, care-şi pierde funcția de “subiect logic”, dobândind o 
funcție simbolică. 

Metafora stă în vecinătatea simbolului şi de aceea un limbaj metaforizat presupune 
stăpânirea simbolului prin gândire. Această gândire “slabă” refuză dialectica, prin limbajul 
metaforic ce-i este specific, puterea mimetică şi anamnetică a imaeinii. Încă Platon folosea 
mitul ca metodă de cunoaştere, ce îşi impunea sensul prin imagine şi metaforă. A gândi 
simbolic presupune deci a gândi adogmatic, adică a refuza gândirii puterea de a edifica. Prin 
folosirea mitului, ori a metaforei cu valoare de mit, se trimite către realități față de care 
gândirea doar ia seama, fără a le construi ea însăși prin procedee logice. 

Acest tip de posedare a realității care “slăbeşte” gândirea se poate numi experienţă într- 
un sens larg. Constatarea existențialiştilor că “existența precede esența” se înscrie pe aceeaşi 
linie arupturii la nivel discursiv a gândirii simbolice de logica conceptelor. În acest sens, înseşi 
fundamentele sunt făcute posibile de experiență. Existența imaginilor simbolice probează, de 
altfel, insuficiența logicii discursive de a explica întreaga realitate a experienței. În cadrul 
experienței tragice, de exemplu, se exprimă o întreagă metafizică prin intermediul logicii 
contradictorii, fără a apela la concepte. Rațiunea discursivă nu face decât să constate apariția 
unei noi realități. Ea nu edifică această realitate, ci mai degrabă pare că ea însăşi se edifică 
în funcție de noua realitate. Poate că în realitate nu gândirea este cea care înțelege, ci 
înțelegerea însăşi se găseşte, în prealabil, gândind, iar ceea ce ne apare nouă nu este decât 
gândirea ce se articulează însă pe o înțelegere prealabilă. 

Nu cumva o astfel de aventură a gândirii ne comunică metafora ori mitul? Ne întrebăm 
deceo gândire în imagini, de ce imaginarul însuşi, devine o“*metodă” de prezentare sub formă 
aforistică, anagogicăori paralogică, la unii scriitori, filosofi ori poeți, sau chiar la întemeietorii 
de religii. Oare nu cumva avem nevoie de o gândire “slabă” pentru a putea înțelege ce se 
ascunde în spatele unei metafore ori al unui mit? 

Metafora scapă oricărei decodificări exhaustive, anunțând chiar insuficiența unui anumit 
mod de a gândi, bazat pe un discurs neconceptualizat (vezi, în acest sens, Gianni Vattimo, 


Aventurile diferenţei, cap. UI, p. 80 şi urm. Pontica, 1996). Expresia poetică, privitegiată la i 


anumiţi filosofi, nu reprezintă altceva decât “o altă modalitate de a face filosofie”, în care se 
indică un alt raport între cuvânt şi “lucru” şi în care *semnificantul se eliberează de dominaţia 
terorizantă a semnificatului, şi îl produce explicit ca efect al propriului său joc” (idem, p. 
84). Semnificatul produce, prin aceasta, o “diferență” în interiorul discursului însuşi, 
transformându-se, mai degrabă, într-un joc de limbaj, ce ține locul “reprezentării” semantice. 
Metafora se apropie mai mult de imaginea simbolică decât de “corespondenţa” logico- 
filosofică. Jocul de limbaj, ca imagine expresivă, serveşte gândirii simbolice la fel cum 
conceptul serveşte “gândirii forte”; sunt două tipuri de gândire ce au funcționalități diferite 
şi modalităţi de exprimare diferite, De aceea, atunci când o realitate este abordată printr-un 
mod de gândire inadecvat, avem o “confuzie a planurilor” ce nu poate sta ca fundament 
cunoașterii. O. deosebire a duhuri lor în planul gnoseologic apare astfel ca o necesitate 
“filosofică”, tocmai pentru că, în cazul nostru, celor două modalități de gândire amintite le 
corespund nu numai limbaje diferite ci şi realități diferite. Dar să încercăm să exprimăm otea 
ce am enunțat printr-un exemplu de limbaj metaforic care anunță o nouă epocă a gândi i şi, 
evident, o nouă modalitate de a pune problema cunoaşterii şi a Fiinţei: este vorba de tragicul 
în opera lui Ley Şestov, care reprezintă metafora cesusţine întregul edficiualexistențialistului 

'cului poate fi înțeleasă doar prin ideea de “mărturie”, exprimată pentru 
Mele op lraa ar Sa Gu, 1947, pp. 11-12). De aceea el nu poate 


rima oară de Jaspers (în Der philos Je P a e 
ta ră Are supus regulilor unei gândiri “forte”. Această gândire nu poate să 
înţeleagă decât ceea ce se prezintă coerent, într-un discurs logic, Numai că, ne spune Şestov, 


tragicul este absurd; o gândire care se afundă în absurd este o gândire care eşuează în 
antinomii, Metafora privilegiază antinomia, care, departe de a fi un obstacol în cunoaştere 
(cum era la Kant, de exemplu), este de fapt (2) depăşire a unui statut onto-gnoseologic, adică 
o depăşire a “gândirii forte”, edificatoare, Insuşi termenul cunoaştere capătă un nou înţeles 
într-un astfel de limbaj. În acest sens, tragedia pare aexprimaun impas al cunoaşterii şi, totuşi, 
o îmbogăţire a ei, este ca şi cum inaintezi către un semnificant mereu ultim care întârzie să 
apară. A te mișca în interiorul unui astfel de țext presupune a te cuprinde şi pe tine în procesul 
interpretării, într-un cerc drpRSINĂ hermeneutic şi gnoseologic, din care nu poți ieşi şi 

în interi i totodată. 
ring În leg Aa are un simbol: zidul, A exprima zidul înseamnă a interpreta 
tragicul, Cu alte cuvinte, tragicul poate fi interpretat, dar dincolo deel nu poți cunoaşte nimic, 
el însuşi nu face cunoscut un altceva. Aceste antinomii nu pol fi exprimate decât PI Ul 
apofatism metaforic care, departe de a da atribute tragicului, il luminează prin întuneric 4 ) 
Lumina vine din imaginea metaforică, jar întunericul din lipsa ori ambiguitatea semnificației 
acestor cuvinte, în sens camapian, Despre tragic nu se poale vorbi decât alegoric ori metaforic, 
iar dacă ar fi să (im stricţi ca analiştii limbajului, am putea spune că de fapt tragicul nu poale 
fi exprimat, iar despre ceca ce nu sc poate vorbi trebuie să se tacă, Metafora tragicului ne 
“vorbeşte”, deci, în interiorul “ăcerii” înseși, Această ambiguitate a sensului și semnificației 
limbajului metaforic vine din neputința gândirii “forte”, cea care se presupune a sta la baza 
edificiului cunoaşterii noastre, de a exprima conceptual ceea ce de fapt nu se poale 
conceptualiza. De aceea, înainte de a intra in esenţa tragicului, Şestov consideră necesar să 


“Vreau să-ini fie atât de rău cât poate să-i fie omului de rău; 
numai sub această apăsare dobândesc eu conştiinţa împăcată de a 


poseda ceva din ce au şi au avut numai puţini dintre oameni: aripi, 
pentru a putea vorbi în parabole” j | 
(Nietzsche - Scrisoare din 28 mai 1853) 





dărâme edificiul legilor gândirii şi să privilegieze antinomia, ironia, spiritul. “Obiceiul de a 
gândi logic omoară fantezia. Omul se convinge că spre adevăr există o singură cale, a logicii, 
şi că a te abate de la ea înseamnă a te îndrepta în mod sigur spre nerozie. Filosofia şi logica 
nu ar trebui să aibă nimic comun; filosofia este arta care năzuieşte să scape din lanțul logic 
al elementelor, purtând omul pe nețărmurita mare a fanteziei, a fantasticului, unde totul este 
în aceeaşi măsură şi posibil, şi imposibil” (Lev Şestov, Apofeoza lipsei de temeiuri, 
Humanitas, 1995, p. 60, af. 21). Mai departe Şestov încearcă să cuprindă esența tragicului: 
“Oamenii sunt prea în stare să reacționeze la ororile petrecute în jurul lor, dar exista totuşi clipe 
în care sălbăticia, absurdul strigător la cer şi caracterul jienitor al situației noastre ne apare 
brusc în fața ochilor cu o claritate zdrobitoare şi ne constrânge să ne privim pe noi înşine. ŞI 
atunci pământul ne fuge de sub picioare, Dar nu pentru multă vreme. Groaza pricinuită de 
sentimentul lipsei de temei îl trezeşte pe om. Să uite totul — numai să se întoarcă la pământul 
îndrăgit!” (ibidem, p. 56, af. 17). Confortul oferit de o rațiune sedentară, ce se ascunde în 
spatele evidenţei logice, este părăsit. Întregul edificiu se prăbușeşte: omul nu mai rămâne 
închis în propria sa minte, aflându-se în mijlocul “diferenței” înseşi; evadează, a fel ca omul 
din peşteră, şi pătrunde pe un tărâm nou, ce lucrează cu alte legi, antinomice. Este tărâmul 
Absurdului şi pe acest tărâm doar metafora are acces. Lipsa de temei este exprimată prin 
imaginea artistică a pământului care fuge de sub picioare. Rațiunea nu mai poate ajuta pe 
nimeni — doar sentimentul care stâmeşte imaginea metaforică are putere la acest nivel onto- 
logic. Gândirea despre tragic se poziţionează astfel în lipsa de temei. În acest plan, cuvântul 
devine expresie intuitivă. Absuidul reprezintă lipsa oricărui temei, a pământului, tărâmul 
tăcerii, a supremei lucidități a groazei, a singurătăţii absolute. Dacă dincolo de temeiul 
Raţiunii se ascunde Ungrund-ul Absurdului, atunci totul este, în acelaşi timp, şi posibil, şi 
imposibil. Antinomia devine astfel, dintr-o structură “slabă” a Raţiunii, sensul principal al 
unei gândiri “slabe” şi puternice totodată, o Raţiune care nu poate explica nimic, dar cuprinde 
în sine totalitatea comprehensibilă. 

Odată dărâmat edificiul logic, dispare şi întreaga construcție a sentimentului Binelui şi 
Răului, se sfârşeşte şi domnia moralei. Omul tragic, căruia i se revelează Absurdul — căci 
tragicul nu este altceva decât Absurdul în partea sa vizibilă, deci Absurdul catafatic — se 
situează “dincolo de Bine şi de Rău”. Subiectul simte cum picioarele îi tremură, iar pământul 
se mişcă sub el. El se simte descentrat, în afara oricărui fopos ontic. Despre omul absurd nu 
se poate spune că locuieşte Absurdul, căci însuşi Absurdul exprimă lipsa oricărui loc. Omul 
tragic “locuieşte” antinomiile, fără să mai pretindă a dezvălui Adevărul. Absurdul este astfel 
lipsa oricărui spaţiu, a timpului însuşi. lipsa pământului şi a Cerului deopotrivă. Numai 
Metafora poate accede la acest Absurd, fără însă a-i descifra esența, pentru simplul fapt că 
Ansurdul nu are esență. Metafora nu suportă nici un fel de determinări calitative; ea poate fi 
doar... '*metaforizată” printr-o sintagmă preluată de la Gianni Vattimo — “gândire slabă”- şi 
aceasta pentru a deosebi gândirea metaforică, ce lucrează cu logica contrariilor, de“*gândirea 
forte”, nemetaforizată, conceptuală. Gândirea “slabă” (Metafora) reuneşte în sine toate 
antinomiile care ţin locul “categoriilor”. In acest sens, întreg limbajul care vorbeşte despre 
Absurd este un limbaj anagogic, spiritual. Ironia nu este folosită în mod deliberat, ci face parte 
efectiv din acest limbaj. Numai că, pentru a-l înțelege, trebuie ca noi înşine să ne raportăm 
la Absurd, să trăim experiența tragicului, “uitându-ne” rațiunea “forte” şi pe noi înşine ca 
subiecți ai Realităţii ce ne constițuie, şi să devenim actori tragici... Şi atunci ne vom exprima 
prin intermediul unor cuvinte care nu mai au nici o semnificaţie, adică acele cuvinte-idei, 
descămate de materie, cuvinte ca incantații ce exprimă de fapt o realitate a purei interiorități. 
Insă aici, în lumea evidențelor, a lui 2+2=4, rămâne valabilă instanța lui Wittgenstein: 
“Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. 

X% 


“Sestov nu cunoaşte decât tragicul. În măsura în care însă tragicul este pe de-a întregul 
absurd, blochează şi el totul” (Ion Ianoşi — Prefaţă la Apoteoza lipsei de temeiuri, p. 7). 
Experienţa tragicului absurd la Şestov denunţă limita extremăa gândirii “forte” şi poate chiar 
sfârşitul acesteia. In acest sens, gânditorul evreu nus se înscrie pe linia contemporană a unor 
gânditori postmademişti cu un adevărat instinct metaforizant: Simone Weil, Albert Camus 
ori Martin Heidegger. La toți aceştia metafora, mai mult sau mai puţin legată de realitatea 
experienţei cotidiene, devine o instanță profetică. Slăbiciunea decide astfel un anumit orizont 
al existenţei, care pare a preceda gândirea. În acest nou mod de a filosofa, reflecția lasă loc 
reculegerii, iar cuvintele, ca semne ale reflecţiei, se transformă în desişul clar-obscur al 
metaforei, 

Identificând un alt limbaj, corespunzător unui alt tip de gândire, identificăm de fapt o 
experiență — nouă şi de aceea extrem de actuală — a omului contemporan aflat în faţa 
inexprimabilului Absurd, În fața acestei noi experiențe, luăm seama de o realitate cotidiană, 
familiară, de o stare-de-fapt care, departe de a fi pur şi simplu banală, cum s-ar putea crede, 
este edificatoare în însăşi negația ei. Filosofia se apropie tot mai mult de ceea ce proclama 
Heidegger, ca apertură a Fiinţei, ca Lichtung, în sensul acelei “lăsări-să-fie” (pe/anasse?ieir), 
de limbajul poetic şi al Naturii, în aşteptarea unei revelații ce stă să vină, în luminişul deschis 
către experienţă al gândirii “slabe”, 

Cu Șestov, omul se situează la limita între două lumi, între o lumină crepusculară a 
Raţiunii şi alta a Absurdului nimicnicitor ce poate sta la baza unei experiențe totalizatoare, 
revelate de tragic, 

Florea TIBERIAN 
Bibliografie 
|, LEV ȘESTOV - Filosofia tragediei, Humanitas, 1992 
2. LEV ȘESTOV = Apoteoza lipsei de temeiuri, Humanitas, 1995 
3, GIANNI VATIIMO = Gândirea slabă, Pontica, 1998 
4 GIANNI VATIIMO = Aventurile diferenţei, Pontica, 1996, cap. ] şi II 











PAG. 12 NR. 6/126 Iunie 2001 


8. CABALIȘTII CREȘTINI 


În Renaștere ni se dezvăluie in nuce întreaga gamă de 
preocupări și probleme care caracterizează orientarea noului 
ev de cultură - Epoca Modemă - pe care această perioadă de 
nelinişte, căutări şi eforturi de a pătrunde în lumea esențelor, 
o prefațează. Este suficient să priveşti Melancolia lui Direr 
pentrua înțelege spiritul acelui răstimp din cultura europeană 
în care pasiunea pentru misterele existenței a fost la fel de 
intensă ca şi entuziasmul față de Antichtate, Aidoma 
doctorului Faust, filozofii Renaşterii au căutat cheia care să 
le îngăduie să invoce spiritul pământului, pentru ca prin 
puterea lui să pătrundă în adâncurile firii, să înțeleagă cele ce 
sunt neințelese şi să stăpânească forțele naturii. Pentru 
atingerea acestor țeluri, oamenii Renaşterii nu au ocolit şi nu 
au discriminat nici una din realizările spiritului uman de-a 
lungul timpului. O deschidere spre universalitate care i-a 
apropiat de valorile iudaismului în toate aspectele lui, cu 
accentul pus pe Cabală, depozitarea misticii iudaice. 

In jurul anului 1440, la Florenţa, sub patronajul 
bancherului Cosimo dei Medici(1389-1464), afost întemeiată 
celebra Academie platonică, primul focar de cultură în care 
s-au cristalizat ideile umanismului Renaşterii. Țelul spre 
care năzuia atât iniţiatorul acestui centru intelectual, cât şi 
urmaşul său, Lorenzo Maenificul (1449-1492), a fost 
înfăptuirea unei sinteze între filozofia clasică greacă, în speţă 
filozofia lui Platon, şi creştinism. O astfel de sinteză nu era 
de fapt un lucru nou. Ea mai fusese făcută prin ceea. ce se 
cheamă platonismul Patristicii. Dar atunci, în contopirea 
dintre cele două viziuni, s-a impus creştinismul. Platon a fost 
increştinat! În sinteza realizată însă în Renaștere, a avut 
câștig de cauză păgânismul helen. Consecințele acestei 
răsturnări de perspectivă au fost multiple, dar cea mai 
importantă s-a concretizat în abandonarea rigorismului 
scolastic de inspiraţie aristotelică şi implicit acceptarea şi a 
altor izvoare de idei în alcătuirea unei concepții despre lume 
şi viață diferite de cea medievală. 

Prestigiul şi realizările Academiei de la Florenţa au 
devenit evidente odată cu numirea în fiuntea ei, de către 
Cosimo cel Bătrân, a lui Marsilio Ficino (1433-1499), 
eruditul philosophus platonicus, 1heologus şi medicus. 
Caracterizând personalitatea acestui ilustru reprezentant al 
umanismului italian, Johannes Hirschberger scrie în a sa 
Geschichte der Philosophie: “Ceea ce este creştin la Ficino 
se estompează în religia sa universală şi în mistica de 
coloraturăplatonică. .. Alte influenţe sunt evidente, îndeosebi 
cele din Cabală, realizându-se astfel un sincrețism tipic 
pentru gândirea Renaşterii”. Existența unor “influențe” de 
proveniență cabalistică în opera lui Marsilio Ficino constituie, 
de fapt, doarînceputul interesului pentru iudaism), în general, 
și pentru Cabală, în special, manifestat de umanişti. Un 
interes care se va accentua progresiv atât la ceilalți gânditori 
din Academie, cât şi în cercurile celorlalți filozofi ai timpului, 

Cel care ilustrează magistral această orientare a fost 
Giovanni Pico della Mirandola(1463-1494)-copilul minune 
al Renaşterii. La patrusprezece ani studia deja dreptul canonic 
la Bologna, iar în continuare şi-a desăvârşit studiile la 
universităţile de la Ferrara, Padova, Pavia şi Paris, La 
Penugsa, unde poposeşte un țirnp, cunoaşte un evreu convertit 
la creştinism - Guglielmo Moncada, care-| iniţiază în ebraică 
şi caldaică, dar mai ales în Cabala, pe care o aprofundează cu 
asiduitate, Ca urmare a cunoştinţelor dobândite în acest 
domeniu, în anul 1486 publică studiul Conclusiones 
philosophicae, cabalistae et theologicae, în cuprinsul cănuia 
sunt incluse patruzecişişapte de concluzii asupra Cabalei. În 
opinia lui, Cabala permite limpezirea misterelor 
creștinismului = întruchiparea Cuvântului, Sfânta Treime, 
divinitatea lui lisus, lerusalimul ceresc, ierarhiile îngereşti şi 
păcatul originar - şi totodată faptul că filozafiile lui Pitagora 
şi Platon, cu care Cabala este înrudiţă, sunt compatibile cu 





PUNCTE CARDINALE 


F. "289 e ia iu 
A A A . A poz 
£ . % 
fi 
fie Și 
di ST, 
Li 1 
d 
Je 4 
a da - . 
| d > i - 
3 0 A - 
3 d 
. ie 
- 
- > € 
= Ay > 
i y 
>) 
„ 4 


“Cabala îl face pe om ateut la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 


Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


creştinismul. De altfel, el a militat pentru înfăptuirea unei 
“religii universale”, din reunirea filozofiei greceşti, a 
creştinismului ş) a iudaismului, 

Pentru Pico della Mirandola, Cabala era “înțelepciunea 
perfectă şi supremă”. (De la prietenul său, Elia del Medigo, 
conducătorul şcolii talmudice din Padova, învățase acest 
adagiu din Talmud: “Îngerii nu înțeleg decât ebraica”.) După 
întoarcerea de la Roma, Pico face un gest de mare îndrăzneală: 
provoacă pe taţi învățații timpului la o dispună publică la care 
va susține 900 de teze despre toate ştiinţele timpului, el 
considerându-se “doctoromnibus scientiset guibusdamaliis 
(doctor în toate ştiinţele şi alte câteva pe deasupra), Dar 
treisprezece din teze! sale au fost socotite eretice (în acestea 
declara că magia şi Cabala sunt mijloace prin care se poate 
dovedi originea divină a lui lisus şi, drept urmare, papa 
Inocenţiu al VIil-lea l-a excomunicat. În urma garanțiilor 
oferite de Lorenzo Magnificul, după semnarea unei retractări, 
va fi absolvit, se va întoarce la Florenţa şi îşi va desfăşura 
activitatea filozofică în cadrul Academiei, până la moartea sa, 
survenită prematur. Pe lângă celelalte înfăptuiri din domeniul 
ştiinţelor și filozofiei, de nu numele lui se leagă meritul de a 
fi fost primul gânditor care, neaparținând iudaismului, a 
introdus Cabala în studiile filozofice şi, într-un anumit fel, a 
legitimat gândea iudaică printre sistemele filozofice modeme. 

Cu umanistul Johannes Reuchlin (1455-1522), originar 
din Pforzheim, o variantă aneoplatonismului, în care elementul 
cabalistic nu numai că precumpăneşte, dar chiar anihilează 
sensul primar neoplatonic, a pătruns din Italia în Germania, 

După ce studiază prin mai multe universități europene 
(Paris, Basel, Poitiers), Reuchlin se stabileşte la Stutioart unde 
practicăavocatura ŞI „pentu un timp, luncționcază ca judecător 
la Curtea de apel. In 1485 îşi desăvârşeşte studiile, obținând 
titlul de doctor al Universităţii din Tibingen. Cu prilejul unei 
călători în Italia îi cunoaște pe Massilio Ficino şi pe Pico della 
Mirandola, cu care stabileşte relații de prietenie, fiind influențat 
de vederile lor filozofice, cu precăcdere în domeniul Cabalei. 
Dupăun exil motivat politic, la Heidelberg, revine la Stuttgart 
unde va studia ebraica cu medicul evreu Jacob Jeche! Loans, 
ceea ce i-a permis să aprofundeze Cabala. După o temeinică 
documentare în anul 1494 publică opul De verbo mirifico, un 
dialog la care participă un filozot epicutian, un evreu şi un 
creştin, tema discuţiei fiind “puterea cuvintelor”, În final, cad 
de acord asupra superiorității limbii ebraice şi creștinul 
conchide: “În limba ebraică a vrut Dumnezeu să-şi dezvăluie 
secretele”, 

Devenită o autoritate ca ebraist, umanistul german a fost 
chemat de împăratul Maximilian să arbitreze o dispută privind 
cărțile iudaice aflate în posesia membrilor comunității evreieşti. 
Despre ce era vorba? Măcelarul evreu Johannes Pfefferkorn, 
convertit la creştinism, a publicat o serie de lucrări prin care 
incrimina cărțile evreieşti ca având un conținut anticreştin şi 
recomanda confiscare şi arderea lor, Reuchlin |-a consiliat pe 
împărat să nu dea curs cererilor apostatului evreu, invocând în 
sprijinul opiniei sale respectarea dreptului de proprietate, 
Intervenția sa favorabilă evreilor l-a făcut suspect în ochii 
marelui inchizitor de la Mainz, mai ales că Pfefferkom a 
publicat un pamflet injurios - Der Handspiegel - în care 
Reuchlin era acuzat că s-a vândut foştilor săi coreligionari. A 
fost nevoie de intervenția oraşelor din regiunea Schwaben 
pentru a fi scos de sub acuzaţie. (De altfel, pentru a combate 
acuzaţiile ce i se aduceau, a publicat lucrarea De/enso contra 
calumnialares), 

in anul 1547, Reuchlin publică opera sa fundamentală, 
De arte cabhalistice, Lucrarea este scrisă sub forma unei 
discuţii lacare participă un [lozotpitagorecian, un mahomedan 
şi evreul Simon ben Eliezer, ultimul explicându-le celorlalți 
doi sensurile Cabalei. Invățatul erveu îi lămureşte pe 
intertocutorii săi că în evoluția studiilor cabalistice trebuie 
făcută distincția între Cabadici (primii care au primit Tradiţia), 
Cabalaei (discipolii lor) şi Cabalistae (adepţii târzii), Ideea de 
bază pe care învățatul evreu o subliniază este urmâloarea: 





azi Mp $ 


Cabalei nu trebuie căutate nici prin contactul grosolan al 
simţurilor, nici cu argumentele Jogicii. Temelia ei se situează 
în cea de atreia zonă a cunoaşterii, “Explicațiile pe care le dă 
Simon ben Eliezer sunt remarcabile. Ele oglindesc erudiția 
lui Reuchlin. Dar mai importantă este lecţia de toleranță pe 
care o dă contemporanilor săi, punându-i pe reprezentanții 
unororientări filozofice diferite să dezbată, împreună, marile 
probleme ale existenței. 

Pentru aevita consecințele posibile, cauzate de atitudinea 
sa favorabilă Cabalei, Reuchlin a dedicat cartea papei Leon 
al X-lea, fiul lui Lorenzo de Medici, amintindu-i înaltului 
prelat pasiunea de cercetător pe care tatăl său o manifestase 
față de textele pitagorice. Demersul său a avut ecoul scontat, 
dar până la primirea deplinei absolviri a publicat scrierea 
Epistolae obscorrum virorum, un atac de o rară virulență la 
adresa dominicanilor din Germania, dar mai ales împotriva 
vestigiilor medievale care dominauclimatul spiritualal timpului. 

Odată cu Reuchlin, prin scrierile sale, De arte 
cabbalistica şi De verbo mirifico, studiul naturii, cu caracter 
riguros ştiinţific, este înlocuit cu simbolistica numerelor, a 
literelor şi acuvintelor inspirată de Cabală. Cercetătorul care 
adoptă această cale, seretrage de fapt din lumea fenomenelor 
naturale pe care vrea să le cunoască şi aşteaptă inspiraţie de 
undevadesus, inspirațiepecare ovadobândi prin intermediul 
Cărţii Zohar şi a celorlalte scrieri cabalistice. Un exemplu 
tipic pentru acest neastâmpâr intelectual, specific Renașterii, 
ne este oferit de abatele Johannes von Heidenberg (1462- 
1516), cunoscut sub numele de J. Trithemius. Un autentic 
erudit, cu vaste cunoştinţe în toate domeniile ştiinţei, a 
organizat la mânăstirea benedictină o bibliotecă cu peste 
două mii de volume în limbile latină, greacă şi ebraică. Prin 
intermediul Cabalei a pătruns în tainele “bunei şi sfintei 
ştiinţe a magiei”. Scrierile sale cu tentă cabalistică, 
Polygraphia şi Steganographia, sunt axate pe arta de a scrie 
Cu caractere secrete, concomitent cu simbolistica numerelor 
şi literelor. Ele au fost puse la index de Congregația Sfântului 
Oticiuşi abia în 1676, călugărul benedictin Wolfgang Heide! 
din Wonmsaobținut imprimanw” (autorizația de a le publica). 

Dintre discipolii abatelui Trithemnis s-a distins Comelius 
Agrippa von Nettesheim (1486-1533). A avut o viață 
aventuroasă. A fost savant, soldat, politician, alchimist, 
cabalist şi a practicat magia neagră. Un adevărat homo 
universalis, exponent al spiritului Renaşteni! Opera sa 
capitală este intitulată De occulta philosophiasive de magia. 
Un amplu studiu asupra tainelor naturii şi, mai ales, asupra 
misteriosului spirit al pământului (spirizus mundi), care 
poate fi invocat prin practici vrăjitoreşti, numere sfinte, 
formule astrologice şi prin literele din care este alcătuit 
numele divinității, eragrammaron-ul. La Agrippaalchimia 
se confundă cu magia neagră, iar filozofia cu conjurarea 
spiritelor. Interesul său față de magie dublat de 
comportamentul său cavaleresc, l-a determinat să intervină 
în apărarea celor urmăriți pentru practicarea vrăjitoriei. 
Această atitudine l-a pus în conflict cu Biserica şi pentru a nu 
suferi rigorile cauzate de criticile aduse spiritului intolerant 
al Inchiziției a publicat o scurtă scriere, De vanitate 
scientiarum, în care afirmă caracterul incert al ştiinţelor, 
precum Şi vanitatea celor care cred că pot ajunge la adevăr, 
ignorând religia, Dincolo însă de aceste mici compromisuri 
făcute pentru a evita o ciocnire frontală cu autoritatea 
intolerantă a Bisericii, Agrippa von Nettesheim, alături de 
Johannes Reuchlin şi abatele Trithemius sunt consemnați în 
paginile istoriei filozofiei, în principal, ca reprezentanți ai 
Cabalei în Renaştere. 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 












PUNCTE CARDINALE 


TARI [A CARTA Ure 


să se lase spre rodire numai semințele virtuţii; şi că sufletul să 
nua ibă părtăşie cu două duhuri, cu Duhul lui Dumnezeu şi cu 
duhul lumii, ci să se lase robit numai de Duhul lui Dumnezeu 
și să se producă numai rodurile Duhului”. “Nu trebuie să 
cultivăm în sufletul nostru virtute şi răutate; că numai germenii 
virtuţii trebuie să se dezvolte în noi; că sufletul nu trebuie să 
fie părtaş la două duhuri; la Duhul lui Dumnezeu şi la duhul 
lumii”». “Nu trebuie să sădeşti în același suflet, împreună, 
patima şi virtutea, nici să-ţi împarți viața între cele potrivnice, 
ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mireasa lui 
Hristos (sufletul) să nu preacurvească cu vrăjmaşii lui Hristos 


Iunie 2001 NR. 6/126 PAG. 13 








( 


Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului, 
Evreii o numesc fie Weigra (= şi El a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, după conţinut, Tora 
Haqohanim (= Legea Preoţilor) sau Torat Haqorbanot ! 
(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numește A 
Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel, pă > 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrulpentru | * i 

toate celelalte cărți biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 


N 
a 













Pi 






- 
Ax, . 














(urmare din numărul trecut) 


Cap. 19 1-3: “Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis: 
Vorbeşte Îa toată obştea fiilor hui Israel şi le zi: Fiţi Sfinţi, că 
Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. Să cinstească 

fiecare pe tatăl său şi pe mama sa şi zilele Mele de odihnă să 
le păziți, că Eu sunt Domul Dumnezeul vostru”. 

Multe porunci şi prevederi din acest capitol au mai fost 
enunțate în /eșirea, existând însă şi prevederi noi. 

4: “Să nu alergaţi la idoli şi chomnezei turnaţi să mu vă 
faceţi, că Eu sunt Domul Dumnezezul vostru” 

Din nou interdicţia de a da lui Dumnezeu un chip fictiv, 
rod al închipuirii omeneşti. 

5-8: “De veţi aduce Dommului jertfă de izbăvire, să o 
aduceți de bunăvoie. Și să o mâncaţi înzitta aducerii şi adoua 
Zi, iar ce va rămâne pentru a treia zi să ardeţi cu foc. Jar de 
va mânca cineva a treia zi, va face urâciune şi jertfa nu va fi 
primită; cel ce va mânca va agonisi păcat,că acela a spurcat 
lucrul Sfânt al Domnului și sufletul] acela se va stârpi din 
poporul său”. 

Din repetarea unor porunci putem deduce atât importanţa 
lor, cât şi slăbiciunile evreilor spre anumite păcate. 

9-10: “Când veţi secera holdele voastre în pământul 


vostru, Să nu seceri lot până da fir. în ogorul lău şi ceea ce- 


rămâne dupăsecerișul tău să rai aduni. Și înviatasănuculegi 
Shugurii rămaşi, nici Poabele ce cad în via ta să nu le aduni, 
lasă-le pe acestea săracului şi străirului, că Eu Sunt Domnul 
Dumnezeul tărt. 

“Indicaţia de a lăsa nestrânsă, pentru săraci şi străini, o 
parte infimă a recoltei este expresia grijii divine pentru cei 
neprivilegiaţi de soartă. Despre o ilustrare directă a acestei 
cutume citim în Rur2. Cao prefigurare a grijii creştine faţă de 
cel aflat în nevoie (cf. Fape 4, 34-35). Dumnezeu poruncește 
poporului ales să-i considere pe cei săraci drept fraţi ŞI să-i 
trateze ca atare. Practici de acest tip şi cu aceeaşi semnificaţie 
fac parte şi din comportamentul ţăranului român: vremea 
secerişului şi a culesului este un răstimp de grație şi mulțumire 
pentru întreaga familie, care trebuie sămulțumească Domnului 
prin gesturi de generozitate faţă de săraci, sau chiar faţă de 


99] 


celelalte făpturi ale câmpului”. E 
11-13: “Să mu fieraţi, să mu spuneți minciună şi să nu 
înșele nimeni pe aproapele său. Să nu vă jurați Strâmb pe 
numele Meu şi sănu pângăriţi numele celsfântal Dumnezeului 
vostru, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nu 
nedreptățeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. Plata 
simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi. 
Datoriile faţă de Dumnezeu se împletesc cu cele față de 
semeni. “Nimeni să nu-l înşele pe lucrător la plata datorată, 
Fiindcă suntem şi noi lucrătorii Domnului Dumnezeului 
nostru și de la EI aşteptăm plata muncii noastre. Și tu, orice 
lucru ai de făcut, dacă tăgăduieşti lucrătorului plata menitată, 
adică îl plăteşti prea puţin şi prea ieftin, vei fi refuzat când vei 
cere plata făgăduințelor cereşti”, 
(4: “Să ru grăieşti de rău pe surd şi inaintea orbului să 
nu pui piedică. Săte temi de Domnul Dumnezeul tu. Ex sunt 
Domnul Dumnezeul tău si 
Nu e vorba doar despre infirmii fizic, ci şi despre cei 
incapabili de a înţelege cuvintele Domnului. Aceştia trebuie 
întăriți cu răbdare, tar nu doborâţi prin sminteli. 
15: “Să nu faceţi nedreptale la judecată; să nu căutați la 
fața celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşri, ci cu 
dreptate să judeci pe aproapele tău ț PRL Să 
“Înscrierea principiului imparţialităţii în codul israelit de 
procedură judiciară reprezintă o notă extrem de originală în 


1, pi, p. 189, | 
2; sf A biod al Milanului, Scrisori, XIX, 3. 


: 9 i) al 
Tabeşnacolul Torei, cu slurile Cărţilor lui Mojse, 





comparație cu alte legislaţii ale Orientului Apropiat. Temeiul 
acestei prescripții nu este atât de natură socială sau economică, 
cât religioasă: în fața lui Dumnezeu toți fiii lui Israel sunt egali, 
indiferent de avere sau statut social”. 

16: “Să nu umbli cu clevertiri în poporul tău şi asupra 
vieții aproapelui (ău sănu te ridici. Eu sunt Domnul Dumnezeul 
vostru". 

“Expresia echivalentă (pentru a ru umblacu clevetiri) din 
Biblia Hebraica se traduce literal să nu fii calomniator. 
Calomniator (ebr. raAzi/) era considerat acela care, prin mărturii 
false, prin Zvonuri, defăimări, colportări de informaţii dubioase 
producea suferință cuiva. Calomnia era aspru pedepsită”. 

17: “Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să 
mustri pe aproapele tău, ca să porți păcatul lui". 

“Ura este un sentiment care poate fi justificat doar de 
repulsia față de rău (4mos 6, 15) şi nu poate fi îndreptată 
nicidecum împotriva unui compatriot. Această indicație 
umanitară nu exclude obligaţia de a lua o atitudine publică 
intransigentă împotriva celui aflat în păcat, căci neglijarea sau 
ascunderea unui păcat înseamnă implicit şi asumarea lui. “Să 
nu zici: nu urăsc pe fratele meu, în vreme ce te scârbeşti de 
pomenirea lui”. “Iar dacă va neglija cineva păcatul semenului 
şi, sub motivul aşa-zicând al îndelungii sale răbdări va tăcea, cu 

"dublă greşeală păcătuieşte: căci şi el însuşi calcă porunca, şi 
părtaş celui ce păcătuieşte se face prin tăcere, iar pe cel pe care, 
poate, prin mustrări l-ar fi putut câştiga precum şi Domnul a 
rânduit (Matei 18, 15), pe acesta îl lasă să piară întru răutate””. 

18: “Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra 

fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe ine 
însuţi. Eu sunt Domraul Dumnezeul vostru”. 

“Jubirea față de aproapele va deveni principiul de aur al 
vieții hristice; enunțat aici pentru ptima oară, el reprezintă unul 
dintre perceptele cele mai importante din Vechiul Testament şi 
este unic în literatura sapienţială a antichităţii». “Deci şi acolo 
(în legea veche) observi că este îndepărtată răutatea nu numai 
de [a faptă, dar chiar din gând, odată ce se cere alungată cu totul 
ura şi răzbunarea până şi din minte şi din inimă”. 

“Fiecare iubeşte pe aproapele lui după măsura sa. lar 
măsura dragostei desăvârşite este ca, după iubirea pe care oare 
faţă de Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele său ca pe sine 
însuşi”. 

19; “Legea Mea să o păziți, vitele tale să nu le faci să se 
împreune cual! soi; ogorul tău să nu-l semeni deodată cu două 

feluri de semințe: cu haină fesulă din felurite torturi, de lână şi 
de in, Să ru te imbraci”. 

“Rațiunea simbolico-religioasă a interdicției hibridării de 
orice fel pare să fi constat în nevoia de a păstra puritatea 
originară a fiinţei, aşa cum a creat-o Dumnezeu. În măsura în 
care Dumnezeu, separând mai întâi întunericul de lumină, a dat 
o formă definitivă fiecărei ființe, omul nu are dreptul de a 
încălca principiul intrinsec al distinctivității creaturilor, 
Interzicerea de a se încrucişa animale de specii sau rase diferite 
reflecta probabil şi temerea că poporul ar putea apoi să accepte 
astfel de practici în propria sa viaţă sexuală, ceea ce ar fi condus 
[a adoptarea unor rituri orgiastice canaanite”", Există, însă, şi 
alte înțelesuri, “Prin toate acestea ne dă în chip tainic să 
înțelegem că nu trebuie să cultivăm în noi păcatul şi virtutea, ci 





3, LEV, p. 189. 
4. LEV, p. 190. 
5, /bid, 

6. Sf. Maxim Mârturisitorul, Capete despre dragoste, 329, 
7. Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 232. 

3. LEV, p. 190, 

9, Sf, loan Casian, op, crt, VII, lă, 

10, Sf, Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 342, 

1. LEV, p. 190. 


şi, pe de o parte, să zămislească lumina, pe de alta, să nască 
întunericul”. “Trecând acum, ca de la o icoană, la înțelesul 
duhovnicesc, să nu lăsăm oile cuvântătoare să se supună 
însămânțărilor spirituale ale necredinței învăţătorilor eretici, 
adică învățăturilor lor prin cuvânt. Căci rodul! unei opinii 
nelegiuite e foarte urât şi cuvintele celor de altă credință se fac 
pricini ai unor embrioni pociţi celor ce le primesc. Deci noi, 
care suntem vii şi ținem loc de mlădițe, se cuvine să ne 
încununăm cu un rod de un singur soi şi să ne ferim de rodul 
de două soiuri. Căci între grâu şi strugure nu e nimic comun. 
Deci nici unul dintre noi să nu se facă loc pentru seminţe 
străine”*. Dar, în Hristos, grâul şi via se împreună, la fel cum 
cortul sfânt unea, în lucrătura sa, torturi şi culori diferite 
(Ieşirea 26, 1 ş.a.). Căci virtuțile ne este îngăduit să le 
îmbinăm, după chipul hainei pestnţe a lui Iosif (Facerea 37, 
3). 

20-22: “De va dormi cineva cu femeie, împreunându-se, 
şiaceeavafiroabă, logodităcuun bărbat, dar nerăscumpărată 
încă, sau dacă mu i s-a dat încă slobozenia, să-i pedepsiţi pe 
amândoi, dar mu cu moarte, pentru că ea nu este slobodă, ci 
săaducăel Domnului, lauşa cortului adunării, jertfă de vină, 
un berbec să aducă jertfă pentru vina sa; şi preotul îl vacurăţi 
de păcatul lui inaintea Domnului cu berbecul cel pentru vină 
şi i se va'ierta ui păcatul pe care l-a făcut. E 

“Femeie sclavă era în genere proprietatea stăpânului şi 
avea foarte puţine posibilități de a se apăra împotriva 
agresiunilor sexuale ale acestuia. Violarea unei sclave nu era 
socotită un păcat capital, deşi vinovatul era obligat să aducă 
o jertfă pentru păcat. Un bărbat liber nu se putea căsători cu 
o sclavă decât dacă o răscumpăra, plătindu-i prețul, sau dacă 
stăpânul său o elibera”, 

23-25: “Când veţi intra în pământul pe care Domnul 
Dumnezeul vostru vi-l va da, şi veţi sădi orice pom roditor, să 
curăţiți necurățenia lui: trei ani să socotiți roadele lui ca 
necurate şi să nu le mâncaţi; iar în anul al patrulea toate 
roadele lui să fie afierosite Domnului, întru lauda Lui. Și în 
anul al cincilea să mâncaţi din roadele lui şi să vă adunaţi 
roadele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. 

“Sădirea urmează după intrare. Şi pe drept cuvânt. Căci, 
înainte de desăvârşire, cele sădite nu sunt sigure, mai ales că 
cei ce vor să sădească umblă încă încoace şi încolo, după 
năravul celor nestatornici. Pentru că şi în lucrurile evlaviei 
este o rânduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi trebuie 
pomit şi în această viețuire de la început”, Cât priveşte 
timpul până la culesul roadelor bune, “prin an înțelege o 
perioadă. Trei au fost perioadele în care legea era încă 
necurățită, împovărată de grosimea întâmplărilor istorice a lui 
Moise, a lui Iosua, a Judecătorilor. După ele a urmat perioada 
în care a răsărit ceata strălucită a proorocilor. Atunci, rodul 
legii a fost sfânt şi vrednic de laudă. Căci de la sfinţii prooroci 
au început să-şi aibă puterea cele ale legii şi să nu mai fie nici 
măcar numite cele ce erau în umbre; dimpotrivă, să fie 
propovăduit în chip deschis adevărul şi să fie lăudată taina 
venirii lui Hristos. Aşadar, în perioada a patra, cele ale legii au 
ajuns la începutul curățirii şi rodul era de pe acum sfânt. Dar 
abia într-a cincea a fost bun de mâncat, când s-a făcut venirea 
lui Hristos, mărturisită prin lege şi prin prooroci”. 


(continuare în pag. 15) 
Ana USCA 





12, Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 4. 
13, Sf. Macarie Egipteanul, Cumânt despre desăvârşirea în Duh, 4. 
14. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă. 

15. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cir, VIIL 

16, LEV, p. 190. 

17. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, XXII. 

18. SE Chiril al Alexandriei, op. cit, VIII, 








PAG. 14 NR. 6/126 lunie 200] 





PUNCTE CARDINALE 


Tiroul de Carte “Boohkarest 2001” 


La Tirgul de Carte “Bookarest 2001 "(23-27 mai, 
Bucureşti, Teatrul Naţional-Artexpo) oferta de carte a 
Jos invers proporțională cu puterea de cumpărare a 
citilorilor. E un paradox că intr-o societate tot mai 
deculturalizatță se editează masiv (chiar dacă în tiraje 
mici) şi încă se mai cumpără carte, în pofida sărăciei. 
Cum reuşesc atitea sute de edituri să evite falimentul 
şi cum se absorb atitea cărţi fără nici un efect asupra 
nivelului cultural al societății - iată două mistere 
incitante ale tranziţiei româneşti! 

Ca profesor, editor şi ziarist, am percepția destul 
de exactă a fenomenului: tinerii - victime ale mass- 
media şi ale unei şcoli dezastruoase - nu mai citesc 
aproape deloc, iar dintre puţinii care mai citesc, 
majoritalea pricep incomplel sau defectuos, lipsindu- 
le cultura generală şi sensibilitatea intelectuală 
necesare unei lecturi cu adevăral profitabile. Există, 
probabil, o generaţie mai vîrsinică nărăvită cu cartea 
(Chiar dacă nu mai are timpul să citească tol ce şi-ar 
dori), aşa cum există, desigur, şi o categorie de snobi 
care cumpără carte fără a o citi vreodată. În general, 
cel care citeşte nu mai are cui împărtăşi, cultura 
adevărată e galopant demonetizată, rafinamentul 
intelectual riscă tot mai mult să stirnească hilaritalea 
suficienţei acefale şi milocăneşti. 

Oricit de sumbru ar fi peisajul nostru intelectual, 
cartea rămine o provocare, iar tirgurile de carte au 
farmecul lor inefabil, chiar dacă se prefac în afacerea 
unei minorităţi. Pentru cei care mai trăiesc bucuria 
lecturii şi mai au curiozități culturale ce depăşesc 
nivelul emisiunilor de genul “Vrei să fii miliardar? ", 
un pomelnic de titluri, precum cel de mai jos, cred că 

nu va fi lipsit de interes, în ciuda parțialităţii şi 
subiectivității lui. 








Din sfera literaturii beletristice, aş menţiona în 
primul rind proaspăta versiune românească (semnată 
de Ştefania Mincu şi apărută la Ed. Pontica)a ultimului 
roman al lu: Umberto Eco, Barwdolino, ce ne readuce, 
la mulţi ani după Numele trandafirului, în lumea 
fascinantă a Evului Mediu, pe vremea Cruciadei a 
patra, cu interesanta întîlnire a civilizaţiilor (Apusul 
catolic și Orientul bizanun, dar şi lumea arabă şi 
evreiască), zugrăvită cu mijloacele complexe ale 
postmodernismului, amestecînd realitatea istorică bine 
documentată cu tradiţiile legendare și cu inepuizabila 
fantezie şi vervă auctorială, 

Chiar despre această perioadă istorică (de la 1204 
pină spre sfirșitul secolului al XIV-lea) ne informează, 
cu competență teologică, dar și ştiinţifică, Arhie- 
piscopul Chrysostomos, in volumul Relaţiile dintre 





ortodocşi şi romano-catolici de la Cruciada a IV-a la 
controversa isihastă, tadus de Raluca Popescu şi 
Mihaela Precup şi apărut la Ed. Vremea (ce continuă să- 
şi lărgească îmbucurător aria tematică). 

La Ed. Anastasia, Jean-Claude Eslin ne introduce 
în istoria raporturilor complexe dintre spiritual şi secular, 
printr-un volum bine sintetizat, intitulat Dumnezeu şi 
Puterea. Teologie şi politică în Occident, tradus şi 
prefaţat de Tatiana Petrache. 

Un volum ce abordează cu precădere aceeaşi temă a 
relației dintre spiritual şi secular, dar din perspectivă 
ortodoxă şi cu referiri mai ales la contextul modern, este 
Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae 
Ionescu, antologie prefațată (“Predania - testamentul 
teologic al unui filosof ortodox”) şi realizată de diac. 
loan |. ică jr. (Ed. Deisis). Este mai întîi reprodusă 
anastatic colecţia revistei Predania (1937), apoi 
Îndreptarul ortodox editat mai întîi, în exil, de regretatul 
D. C. Amzăr (cuprinzind texte naeionesciene dintre 
anii 1920-1938), cîteva fragmente de cursuri universitare 
cu tematică sau deschidere teologică şi, în fine, cîteva 
“evaluări” autorizate, sub titlul ae Jonescu - teolog 
“nespecialist "(sintagma estea lui Dan Ciachir). Editorul 
ignoră cu prudență articalul meu critic pe această temă 
(inclus în volumul De la Eminescu la Petre Ţuţea). 

Ilustrul discipol, asistent şi prim editor al lui Nae 
lonescu, tot mai controversatul Mircea Eliade, ne este 
prezentat de Mircea Handoca în ipostaza diabolizată de 
aderent la crezul legionar, într-un volum intitulat Textele 
“legionare” şi despre “românism” (Ed. Dacia). Ampla 
prefaţă şi textele adunate cu grijă vorsă convingăcititorul 
actual că Eliade n-a fost un extremist şi un antisemit, aşa 
cum este calificat mai ales în mediile evreieşti (de prin 
anii '70 încoace). În acest context, este de înțeles de ce 

M, Handoca evită să citeze importantele contribuţii ale 
cercetătorului italian prolegionar Claudio Mutti (Mircea 
Eliade şi Garda de Fier. apoi Pentle Wiunolieluluii 
Intelectuali! români şi Garda de Fier. volume traduse 
şi-n româneşte, la care se adaugă numeroase articole 
apărute în presa italiană), de care altminteri este evident 
că s-a folosit. 

Ed.Uniwvers publică în româneşte (trad. Matei 
Martin). cu o excelentă prefață a lui Mircea Martin 
(“Fascismul şi comunismul dinspre partea omului”), 
corespondența ştiinţifică dintre doi mari istorici 
occidentali: francezul Francois Furet (m. 1997) şi 
germanul Ernst Nolte, sub titlul Fascism şi comunism 
(scrisori datînd din 1996 şi avînd la origine catea lui 
Furet Treculul unei iluzii, din 1995), 

O ultimă sinteză a lui Ernest Geliner (1925-1995) 
despre Naţionalism este tradusă de Anton Lepădatu 
pentru Ed. Librom Antet (col. “Incitatus”), cu unele 
nuanțări ale poziţiei sale din Națiuni şi naționalism 
(1983). Cartea este simptomatică pentru modul în care 
se pune astăzi problema națiunilor în gîndirea filosofico- 
politică occidentală: contestate ca realități ontologice şi 
relativizate chiar şi ca realități psibo-istorice (ceea ce 
răpeşte naționalismului baza sa reală şi obiectivă, 
metafizică şi istorică), 

Acelaşi punct de vedere se reflectă şi-n Enciclopedia 
Blackwell a gîndirii politice (coord. David Miller), 
tradusă anul trecut la Ed. Humanitas, unde figurează 
termenul de “naționalism”, dar nu şi cel de “naţiune”. 
Oricit de discutabilă din perspectiva unei gindiri de 
dreapta, lucrarea respectivă rămîne una de referință 
pentru o introducere în politologia curentă. 

Spre o percepție mai eseistică a politicului conduce 
cartea prietenului Paul Ghiţiu, apărută la Ed. Dacia. 
Inginer convertit la culțură, prozator şi traducător, 
scenarist, producător şi regizor de clipuri publicitare şi 
filme de scurt metraj, fostsenatorU.F.D., prieten apropiat 
al regretatului Laurenţiu Ulici, autorul propune, cu 
Reabilitarea politicii, o meditaţie responsabilă pe fondul 
propriei experienţe și o smerită ucenicie la cîțiva autori 
însemnați ai secolului XX, Prima paste a cărţii, cea 
personală, se numeşte “Labirintul” (metaforă complexă, 
evocind inclusiv teorema matematică de rezolvare a 





labirintului, care spune că trebuie s-o iei mereu /& 
dreapta), iar antologia temaţică (“Politica între bine şi 
rău”) include texte din mai mulți gînditori de seamă, cu 
vădită predilecție pentru Ortega y Gasset, Denis de 
Rougemont, Brice Parain şi N. Steinhardt. 

O carte onestă şi foarte utilă este Panteon regăsit. 
O galerie ilustrată a oamenilor politici români de 
loan Adam (Ed. Gramar). Este vorba de marii oameni 
politici români de pînă la instaurarea regimului 
comunist, modele de gîndise şi comportament, în 
comparaţie cu care actuala “clasă politică” românească 
nu reprezintă decăt o gloată de handicapați. 

Deşi a apărut de ceva mai multă vreme (Ed. 
Enciclopedică), nu se poate omite aici volumul 
documentar Gindirea interzisă. „Scrieri cenzurate. 
România: 1945-1989, coordonat de fostul deținut 
politic Paul Caravia, cu un cuvint înainte de acad. 
Virgil Cândea. Urmînd altui documentar de mare 
valoare, Biserica întemnițată (pe care l-am recenzat la 
vremea respectivă), cartea rotunjeşte munca 
investigatoare şi mărturisitoare a d-lui Caravia, aducînd 
în atenţia şi sub judecata generaţiilor mai noi cel mai 
monstruos regim politic pe care l-a cunoscut istoria şi 
din ale cărui consecinţe sintem încă departe de a fi ieşit. 

Se mai cade semnalată, în fine, inaugurarea 
unei colecții religioase la Ed. Nemira: “Alfa & Omega”, 
sub coordonarea lui Răzvan Bucuroiu. Primul titlu este 
[storia Liturghiei în primele trei veacuri de Pr. Prot. 
Petre Vintilescu, poate cel mai mare liturghist al 
teologiei româneşti. De îngrijirea textului s-a ocupat d- 
na Marilena Boţin (prezenţă veche, vrednică şi discretă 
în aria editorialisticii creştine). În aceeaşi colecție 
urmează să apară, în săptămînile următoare. “Războiul 
întru cuvînt” (sintagma este a lui N.Steinhardt), volum 
cuprinzind cuvintele către tineri şi alte texte 
mărturisitoare ale Părintelui Gh. Calciu-Dumitreasa 
(ediţie îngrijită, prefață şi note de R. Codrescu), de la 
sfîrşitul anilor '80 pînă astăzi. 


Să mai menționăm, în treacăt, că la deschiderea-ţ- 


ediției dimacest ana Tiîreului de la Bucureşti a fost 
prezent şi Maiestatea Sa Regele Mihai I. primit mai 
degrabă cuun respect complezent decit cu entuziasmul 
de altădată... 


Răzvan CODRESCU 


PR. N. CRĂCEA 


- IN MEMORIAM - 





Sîmbătă 26 mai a. c., la 
Biserica Sf. Jlie-Gorgani din 
Bucureşti, a avut loc parastasul 
de un an al vrednicului de 
pomenire preoi ortodox şi conuamn- 
dant legionar Nicu Crăcea (1914- 
2000), eroul de la Braşov al 
fierbinţilor zile de la începutul lui 
septembrie 1940 ce au dus la abdicarea Regelui 
Carol II şi la instaurarea Statului Naţional- 
Legionar. 

Trecul fără pată prin grelele experienţe ale 
exilului şi temniţelor comuniste, N. Crăcea a fost 
una dintre cele mai pure figuri ale lumii legionare, 
vegheat îndeaproape, încă din anii războiului, de 
minunata Sa soţie, D-na Flora Jianu Crăcea (de 
stirpe macedoneană), care mărturisea deunăzi: 
“Eu nu m-am măritat cu un om, ci cu o legendă”, 

Autor a cinci volume de Dezvăluiri legionare 
(ultimul în curs de apariţie la Editura Elisavaros 
din Bucureşti), crezul său de o viaţă se sintetizează 
în aceste mişcătoare cuvinte; “Spiritul de jertfă a 
fost valoarea pe care am preţuit-o mai presus de 
țoate în viața mea”, 

Fie ca uceastă mărturie testamentară să 
rodească în sufletul noilor generaţii româneşti, 
spre veşnică lui pomenire şi spre reînvierea acestui 
neam crucificat! 



























PUNCTE CARDINALE 











7 „= 


7 ..— ...".: 


.— —.—————” 7-a 


PUNCTE CARDINALE 





catre RIU LA CARTA Uamte 


(urmare din pag. 13) 


20: Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi, nici Păcatul era în acest caz cu atât mai abominabil, cu cât 
să giriciți”, implica şi păcatul suprem al idolatriei, conducând la 
Alăturarea dă de înțeles că sângele era folosit în pângărirea întregii comunități”, 


practicile vrăjitoreşti; probabil de aici interdicția fermă 
de a se mânca sânee. 
27; “Să nu vă tundeți rotund părul capului 


30; “Zilele Mele de odihnă să le păzeşti şi locaşul 
Meu să-l cinsteşti. Eu sat Domnul”. 
“Necesitatea respectării sabatului este subliniată 


VOStTU, NICI Să vă Stricaţi faţa bărbii voastre ”. din nou (...), din cauza importanței sale capitale pentru 

“Semnificația interdicției din acest pasaj este desfăşurarea întregului ansamblu ritualic”> 
greu de stabilit. Oricum, sunt vizate obiceiuri rituale 31: “Sămalergați la cei ce cheamă morții. pe la 
practicate de popoarele păgâne vecine. Herodot. Istorii vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cuei. Eu suni 
Il, 8, menționează de pildă obiceiul arabilor de a-şi Domnul Dumnezeul vostru”. 
rotunji părul în cinstea zeului lor (Ortal)”». Pe lângă vrăjitorie, e oprită şi necromanția sau 

28: “Pentru movţi să nu vă faceți tăieturi pe spiritismul. Cel ce se încrede în Dumnezeu nu are de 
trupurile voastre, nici semne cu împunsături să mu ce să consulte vestirile îndoielnice ale sufletelor 
faceți pe voi. Eu Sunt Domnul Dumnezeul vostru”. morților. 

“La majoritatea popoarelor antice exista obiceiul 32: “Inaintea celui cărunt să te scoli. să CinSteşti 
deamarcadoliul sau durerea colectivăprinautoincizii fața bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul 
corporale. Xenofon, Cyropaediall], 1,3, 13,povesteşte _răre Ea stat Donul Dumnezeul vostru”. 
cum babilonienii şi armenii îşi zeâriau în acest scop Bătrâneţea semnifică longevitatea, înțelepciunea, 
fețele şi brațele, iar Herodot, Istorii VI, 71, observă _ virtutea şi experienţa. Astfel, pretutindeni bătrânii au 
acelaşi obicei la sciți, Dumnezeu interzice poporului fost ținuți în mare cinste. Grecescul presviteros 
alesasttel de practici, pentrua-l diferențiade neamurile  (=bătrân) a ajuns să însemne preoI, arătând însă nu 
canaanene (cf. [7 Regi 18, 28). Totuşi, în ciuda vârsta, ci harul şi înțelepciunea persoanei consacrate. 
interdicței exprese, exprimarea doliului în acest chip 33-34: “De se va aşeza vreun străin în pământul 
era însă practicată şi de evrei (cf. Jeremia 16, 6; 41, vostru, sămu-l strâmtoraţi. Străinul care s-a așezat la 
5)'>. “Interzicerea tatuajului are o bază teologică voi, săfie pentru voi ca şi băștinașul vostru: să-l iubiţi 
limpede: încrustarea în piele a unor embleme păgâne, ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul 
a unor litere, chipuri sau a altor semne, desfigura Egiptuleai. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. 
imaginea divină din om, constituind astfel un păcat In sens mai larg, se arată primirea neamurilor în 
capital, o ofensă gravă [a adresa divinității. Tatuarea Biserică; totodată, se pune stavilă oricărui naționalism 
rituală este însă o practică generală în toate culturile îngust 
primitive”. 35-37: "Să nu faceți nedreptate ia judecată. la 

29: "Să mu necinsteşti pe fiicata, îngeăduindu-i să măsură lacântărit şi lamăsurătoare. Cântarul vostru 
facă desfrânare, casănuse desfrâneze pământulşica să fie drept, gretăţile drepte, efa dreaptă şi hinul 
Să nu se umple pământul de stricăciume ”. drept. Eu sunt Dorminul Dumnezeul vostru, Care v-am 

“Exegeții propun interpretări-sensibil diferite al. scos-din pămâztul. Egiptului. Să păziţi toare legile 
acestui comandamentdivin; ar fi vorba fiede prostituţia Mele şi roare orânduielile Mele şi să le pliniţi. Eu sunt 
ordinară, fie de prostituția sacră. Prostituția obişnuită - Doiri/ Dumnezeul vostru”. 
atenta la sacralitatea contractului marital, singurul Referitor [a judecată, “avem aici acelaşi cuvânt 
care asigura demnitatea femeii şi securitatea culticăa ca în versetul 15, darcu sens diferit, non-judiciar. Este 
comunităţii. Cum este însă preu de presupus că un vorba de împrejurările de viață economică socotite ca 
părinte îşi supunea în mod intenționat fiica prostituţiei — fiind juste, adică reglementate”. În orice împrejurare, 
mercantile, pare mai logic să vedem aici o interdicţie balanța noastră să fie dreaptă. Balanța e simbol al 
a prostituţiei rituale, practicată constant în cultele dreptății, măsuri: şi echilibrului în săvârşirea faptelor 


orpiastice ale zeităților canaanene Baal şi Astarteea. 





19. LEV, p. 190 
20. LEV, p. 191. 
2]. Ibid 











at, az ii i ee 
ne ad re al 


lu 


y NEL a 





az A | a SIE 

pie e. 

Se Ca N 
er SPER Ra IE Ta E 0 CI 





Am aşteptat cu nerăbdare continuarea 
articolulu; D-nei Maria Rodica Trosca din Puncre 
Cardinale, o pledoarie discretă dar bogat 
argumentată cu citatele atâtor iluştri gânditori ai 
Dreptei româneşti şi nu numai. Mulţumim D-nei 
Trosca pentru înțelegerea cu care a coborât în 
adâncul rănilor noastre şi a ştiut să ridice jertfa 
celor ce au murit şi celor ce au suferit holocaustul 
antiromânese pentru dragostea de Neam şi Ţară. 
Titlut“Don Quijote în est?" este ușor depreciabil 
pentru noi: comparația denotă mai curând o 
atitudine de simpatie, dar de fapt lupta lui Don 
Quijote de la Mancha are o doză de inconstanţă 
față de realitate, pe când peneraţia interbelică a 
Dreptei românești s-a angajat cu toată răspunderea 
în luptă şi şi-a asumat conştient toate riscurile. 
Niciodată nu vom cunoaşte îndeajuns 
suferințele fizice şi morale ale acestor fii ai 
neamului românesc, oricât s-a scris, fiecare 
descriind iadul lui propriu prin care a trecut. Dar 
câţi martiri anonimi şi câte suferințe anonime a 
înghiţit acest holocaust despre care nu se spune 
mai nimic, din păcate, nici la not, nici în străinătate, 
“Luptătorii cu morile de vânt” ai noştri poate 
seamănă cu ilustrul “Cavaler al Tristei Figuri” 
numai prin elanul suflețesc generos şi prin 





plătorilor cu 


MED 3 tou ui 
ri aaa: E je 





noastre, (va t7ma) 





22. Ibid 
23. Jbid. 
24. lbid 


“morile de vânt” 


cuminecarea acestui elan cu cei dimprejur. 

Dar să nu ne decepționeze această neînțelegere 
de ieri şi de azi. Mâine “fiicele noastre vor naşte 
zei” care o să înțeleagă dimensiunea jertfei 
legendarilor noştri eroi din generaţia interbelică, 
întreținând cultul martirajului lor. 

Căci Spania, cât timp va exista, va fi mai 
cunoscută în lumea întreagă prin Don Quijote de 
la Mancha decât prin vastele colonii pe care le-a 
avut în trecut şi prin tot aurul aztecilor pe care 
l-a posedat. 

Tot aşa şi România nu va fi cunoscută în lume 
prin bogăţiile ei țerestre şi subterane, pe care 
străinii le vor secătui, ci va fi cunoscută prin 
sublima luptă inegală pe care a dus-o Dreapta 
românească cu duşmanii neamului şi care va 
însufleți generaţiile viitoare. Şi nu numai ale 
noastre! Un străin, Claudio Mutt, a intuit sensul 
adânc al acestei lupte şi a spus: “Mesajul sângelui 
nu poate fi uitat”, 

Un neam care a dat atâția eroi şi atâţia martiri 
mu poate pieri; acest neam, într-adevăr, “a muşcal 
din eternitate”, 

Nu izbânda contează, ci lupta dreaptă! 























Flora Nicu CRĂCEA 











lunie 2001 NR. 6/126 PAG. 15 


25) 


i i 1 E 4 Pa A A [ * î p, .. . A FĂ „” p 
N" ș A ŢIA! . 
Si ) ! t IVI 


| ȚA | 
| A Fă 3 pi Ş 
4/7) Vii mi Vi A Se i Y Ai Vi. 


DES Sâm d d Pana 
— 1 DiViei Vit 


AN 


Luna aceasta, bunul nostru prieten din îndepărtata Californie, 
Niculai Popa, împlineşte 70 de ani. La început aş fi fost tentat Să-mi 
intitulez acest scurt memento, parafrazându-l pe Petre Ţuţea, “La 
aniversarea unui român absolut”. Nu am cuzetal însă Să o fac pentru 
Că, gândesc eu, ar fi fos! poate şi bombastic, şi necuviincios, aşa Că m- 
am muiţuumit cu a-l numi doar “un om de omenie”, deşi Nicu Popa este 
mai mult decât atât. Mărturisesccă nu cunosc pe altcineva din generația 
noastră care să fie la această vârstă, în ceea ce priveşte puterea de 
dăruire şi entuziasmul, atât de tânăr ca el. Astăzi, la cei 70 de ani ai săi, 
el se risipeşte cu aceeaşi generozitate şi este la fel de temerar ca şi acum 
0 jumătate de veac când, în timpul revoluției deţinutrilor de la Gherla, 
sfidând “votul democralic” ai celor “cuminţi” din celula sa, care 
hotărâseră să nu se arnestece, s-a repezit la fereastra sa şi, izbind în 
obloane cu picioarele, le-a năruit în afară, strigând ostaşilor din 
batalionul de securişti care înconjurau închisoarea şi trăgeau pe 
deasupra, pentru intimidare, rafale de arme automate: “Tragetți în plin, 
nemernicilor, ce mai aştepraţi!” Este de prisos să mai Spun că astăzi 
mulți dintre “cuninţii” de atunci îşi revendică şi se laudă cu acest gest 
sinucizaş al său. 

Nicu Popa s-a născut în cea mai lungă zi (22 iunie) a anului 193.1 
la Galaţi, unde a copilărit şi şi-a început studiile, pe care însă nu a apucat 
să şi le termine deoarece, în 1950, la nici 19 ani împliniţi, a fost arestat 
şi condanmat ia 25 de ani muncă silnică, acuzat fiind de spionaj. Astfel, 
acest tânăr abia ieşit din adolescenţă, în închisoare şi-a desăvârşit 
înstrucția şi educația morală, în închisoare s-a format ca om. A avut 
Şansa Să întâlnească şi să Stea în celulă cu oameni excepționali ca 
formaţie intelectuală şi statură morală, dela care a avut multe de în vățat | 
şi de la care a învățat mai ales să fie om. Suferinţele lui şi ale celor din 
jur hu b-au degradat, ci l-au înnobilat, făcând din el un om adevărat. Şi 
om adevărat s-a eliberat în 1964, după 14 ani de temniţă. Avea atunci 
33 de ani şi multe, multe năzuințe, printre care şi pe aceea de a-şi 
întemeia o familie şi de a se realiza prin muncă. S-a căsătorit la puțin 
timp după eliberareşi s-a angajat muncitor necalificat lao întreprindere 
socialistă. Meseria “a învăţat-o din vers”, cum spune el, calificându- 
se [a tocul de muncă. A fost un muncitor model Şi Sârguincios şi ar fi 
putut să trăiască şi să se realizeze în țară, dar “ţara” nu l-a vrut. | Tărțuit 
şi şicanat încontinuu de Securitate, în 1979 a fost nevoit să emigreze cu 
întreaga familie (soția şi patru copii) în Statele Unite ale.4 mericii. A fost 
a doua lui eliberare. I-a fost însă mult mai greu decât după prima, 


| Pentru că acum nu mai era singur. Avea o familie numeroasă de 


întreținulşi cum nici aici în noua lui patrie, “nu umblau câinii cu covrigi 
în coadă”, s-a pus cu înverșunare pe muncă, reuşind să-şi agonisească 
un cămin propriu şi să ofere numeroasei lui familii un trai decent. Între 
fimp i se mai născuseră doi copii (un băiat şi 0 fată), aşa că 
responsabilităţile crescuseră. 

Cu toate greutățile întâmpinate, în tot acest răstimp, el nu a uitat 
nici de țara din care plecase. A participat activ la toate acțiunile şi 
manifestările anticomuniste organizate de emigrația română şi a 
Scesținut material şi moral pe mutiți dintre cei care au venit după el în 
“Tara Făgăduinței”, După 1989, a reluat legătura Cu țara pe care o 
iubeşte cr aceeaşi ardoare ca şi atunci când şi-a sacrificat tinereţea 
pentru ea. Încă din primele zile de după căderea regimului ceauşist a 
venit personal în țară cu un prim lot de ajutoare pentru Spitale şi pentru 
populaţie, De atunci, în fiecare an, personal sau ca membru al unor 
asociații umanitare, acordă ajutoare unor familii în dificultate. În 
ultimul timp, împreună cu doi dintre băieții lui care sunt necăsătoriți, 
au instituit 1rei burse (modeste, este adevărat) pentru trei studenţi 
basarabeni, 

“Să nu se creadă cumva că Nicre Popa este un om bogat. Nu, nu este. 
Are doar o situaţie materială oarecum mulțumitoare, care-i permite să 
ofere familiei sale ur trai decent. Singura şi adevărata lui bogăţie este 
familia pe care a Ştiut să o ţină unită, EL a reuşit Să transmită copiilor 
săi câte ceva din bogăția sa sufletească şi credința în Dumnezeu, 
dragostea de aproapele, omenia şi cultul muncii. Cu toate că trei dintre 
cei şase copii ai lui sunt căsătoriți, având fiecare familia, căminul şi 
copiii lui (Nicu Popa are şase nepoți, iar al şaptelea este pe drum), tori 
muncesc Împreună în aceeaşi companie şi nu ies din cuvântul tatălui 
lor, care este încă activ şi munceşte la rând cu ei. 

Să trăieşti, Nicule, şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi putere de 
muncă pentru a-ţiputea duce până la capăr lucrarea! Fie ca optimismul 
şi entuziasmul tău tineresc să molipsească şi pe alții, căci este nevoie de 
oameni ca rine pe lumea asta! 

LA MULŢI ANI! 


Demostene ANDRONESCU 


a 














PAG. 10 NR. 06/1206 lunie 200] 










NAȚIONAL 
AL DREPTEI 





Dreapta recunoaşte existența obiectivă a entităților naţionale şi apără dreptul 
la identitate al indivizilor şi al comunităților. 
Naţiunile moderne sînt realități complexe, dar întemeiate pe o tradiţie istorică 
dominantă, asumată subiectiv de fiecare cetățean 
In toate statele moderne există majorități şi minorități etnice; caracterul 
național al unui stat de drept nu exclude diversitatea etnică a cetăţenilor săi, ci 
atestă existenţa unei majorităţi fondatoare, recunoscută ca prima inter pares. Toţi 
cetățenii se bucură de drepturi egale, dar este firesc ca viața națională să se 
coloreze cu precădere după tradiţiile, sensibilitatea şi stilul de viață al elementului 
majoritar. Elementele minoritare, la rindul lor, sînt factori de nuanţare a vieţii 
naționale, iar comunitatea de interese este chemată să ducă la o armonizare a 
tuturor notelor componente şi la un destin istoric solidar. Prin urmare, “specificul 
național” nu se reduce la tradiţia etnoculturală a elementului majoritar, ci 
reprezintă o sinteză complexă de convergenţe istorice. 
Sentimentul național ţine de firescul apartenenţei la o naţiune, la o magna 
familia deopotrivă sincronică şi diacronică. El este un liant al vieţii comunitare şi 
se împlineşte, responsabil şi creator, pe planu) superior al conștiinței naționale. 
“ideea națională” a fost factorul fondator şi mobilizator al întregii istorii a dreptei 
româneşti, însuflețind deopotrivă generația paşoptistă, generaţia junimistă, 
generația unionistă şi generația interbelică. Stînga, dimpotrivă, a propagat diferite 
forme de internaţionalism. culminînd cu sinistra aventură dizolvantă a 
“internaționalismului proletar”. După ce a adus, decenii întregi, cele mai grave 
prejudicii spiritului național, comunismul s-a deghizat într-un populism naţional 
izolaţionist, antieuropean și xenofob, pe care dreapta este datoare să-l deconspire 
şi să-l combată cu fermitate, în numele adevăratelor valori şi interese naţionale. 


Dreapta actuală; în formele e: lucide şi constructive; se delimitează-ferm atit -- 


de naţional-comunism, cîtşi de excesele extremiste ale unor grupări de dreapta din 
trecut. Ea nu diabolizează aprioric şi generic “naționalismul”, ci numai devienile 
şovine ale acestuia sau transformarea lui într-o formă de suficiență gregară. 

Principial, foate naţiunile au dreptul să-şi apere şi să-şi afirme ființa identitară 
(iar poporul evreu oferă, în această privinţă a conservării şi mîndriei de sine, 
probabil cea mai pilduitoare lecţie din istorie). Înţeles astfel, naționalismul, mai 
ales dintr-o asumată perspectivă creştină, este nu doar un drepf, dar şi o datorie; 
e] rămîne perfect legitim atîta vreme cît nu devine narcisist, agresiv şi exclusivist. 
Umanitatea nu este o massă amorfă, ci o simfonie de speciticităţi; universalul 
creşte organic din naţional. Dumnezeu a creat şi a binecuvîntat unitatea în 
diversitate a lumii: unitatea este principiu! Binelui, iar diversitatea este principiul 
Frumosului, amîndouă mărturisind, kalokagathic, Adevărul ordinii divine, Dreapta, 
în virtutea întregului ei spirit fondator, crede şi mărturiseşte că omul trebuie să 
respecte ordinea divină a lumii, căutind conformitatea, iar nu concurența cu 
Dumnezeu. 

În concluzie, însuşi autenticul spirit național ne somează, de la Eminescu la 
Mircea Eliade, şi cu atît mai mult în contextul politic actual, să participăm, cu 
specificitatea noastră creatoare, la o civilizație a dialogului, la circuitul european 
şi universal al valorilor, fără ezitări, complexe sau prejudecăţi. Europenitatea 
noastră de sînge, limbă şi tradiţie trebuie să se confirme şi să se consolideze, cu 
diferența ei specifică, în marele concert al națiunilor europene, al căror centru 
civilizaţional este astăzi Occidentul (aşa cum acum o mie de ani era Răsăritul, cu 
Bizanțul ortodox şi imperial). Orice altă orientare dată astăzi statului român şi 
conştiinţei naționale, fie că vine dinspre dreapta sau dinspre stînga, reprezintă o 
cecitate sinucigaşă, o specie perversă de '“'românism antiromânesc”. 

Un nou naționalism, dacă se vrea unul lucid şi onest, nu mai poate adopta nici 
O poziție izolaţionistă (în sensul exclusivist al lui “prin noi înşine” - gen de 
autarhism utopic şi decerebrat), nici o orientare spre Răsăritul asiato-moscovit 
(oricît ne-ar îmbia afinităţile confesionale), Singurul lui drum plauzibil este spre 
o (incă) posibilă “Europă a națiunilor”, democratică şi ecumenică, echidistantă 
atit față de americanismul piutocratic cit şi faţă de panslavismul neocomunist, 


PUNCTE CARDINALE 


Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor șeh), 
Se Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adiunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 069/422536 


_PUNCTE CARDINALE 


“B.R.D. Sucursala SIBIU 
„Cont nr. 251100996517509 





PUNCTE păi di 
















Pe ta RA 
RE pe E AA 


[a DEI Ta A Sf SEE e aaa PELĂ See a Sera i ă $= 
a rapi aia e 


3 
(E eo aaa 


este a dirttar a CIA 










Bunicii noştri şi-au asumat condiția de generaţie de sacrificiu. Părinţii noştri 
s-au considerat şi au fost o generaţie de sacrificiu. Primii s-au jertfit pentru 
crezul lor. Ceilalţi s-au lăsat să fie sacrificați de un regim opresiv, din neputinţă... 

Generaţia noastră, a tinerilor de azi, este şi ea provocată în acelaşi sens. Se 
află la o răscruce. Îşi va înțelege sau nu menirea? În funcţie de aceasta, va merge 
pe un drum sau altul: pe cel al supravieţuirii umile sau pe cel al gloriei 
mărturisitoare. De această generaţie, bună sau rea, depinde foarte mult viitorul 
României. 

Dacă nu vom înţelege că menirea noastră este să facem istorie, poate că nu 
o vom duce foarte rău, dar nici nu vom fi onorabili. Copiii noştri se vor afla în 
fața aceleiaşi alegeri pe care, astăzi, trebuie să o facem noi. 

Dar ce este o generaţie? 

Un grup de oameni devine o generaţie atunci cînd îşi conştientizează 
menirea şi se luptă pentru a şi-o îndeplini. O generaţie este caracterizată prin 
spiritul ei, prin întruchiparea aspirațiilor neamului căruia îi aparține, prin 
solidaritatea izvorită dintr-un idea! comun. Sigur că delimitarea unei generații 
se face şi după criteriul vîrstei, dar acesta nu este nici singurul, nici cel mai 
important. 

Noi, românii, am avut o istorie zbuciumată, care evidenţiază mai mult 
conducători decît generaţii. Totuşi, o dată cu mişcarea paşoptistă, noţiunea de 
generaţie a început să se impună. La răstimpuri, s-a cristalizat cîte o generaţie 
care a slujit unui ideal. Generaţia de la 1848 a fost revoluţionară, generația 
Junimii - culturală şi criticistă, generaţia de la 1900 - naționalistă şi unionistă, 
generaţia interbelică - spiritualistă, eroică şi jertfelnică. Apoi, tăcere de jumătate 
de veac.. 


E rindul nostru şi încă nu ne facern auzit glasul. In aceste condiții, sintem noi, 


Tinerii români de azi. o-generație?-Şi-dacă-da. vicIn Să fir reținuți drept ce? 
*Generaţia” înşelată a tranziției? "Generaţia” laşilor, a fugarilor din propria 
țară? Sau “generaţia” manelelor, şuşelor şi a destrăbălării? Acestea să fie 
“dealurile” noastre: satisfacerea exclusivă a simţurilor şi trădarea? Nu cred. Nu 
vreau să cred. 

Puteam fi “generația revoluției din '89", dacă aceasta nu ne-ar fi fost furată 
de neocomunişti. Ori “generaţia protestatară din Piaţa Universităţii”, dacă am fi 
rămas uniți şi am fi acționat mai departe în plan civic şi politic. Pînă acum, însă, 
nu ne-am priceput decit... să ratăm. 

Totuşi, timpul nu-i pierdut încă. Mai avem răgaz să ne adunăm, să ne 
identificăm menirea şi să ne concentrăm spre realizarea ei. Pentru aceasta, 
trebuie să redescoperim simţul istoriei, să ne antrenăm într-un curent cultural 
care îndeobşte naşte sau reinventează un crez politic şi, în fine, să acționăm 
politic. 

Pentru a fi o generaţie, în adevăratul sens al cuvîntului, e obligatoriu să ne 
asumăm un rol, o răspundere mai mare decît supraviețuirea, o misiune de care 
să ne achităm exemplar, raportîndu-ne la Dumnezeu şi la neamul românesc. 

O turmă manipulată, care aşteaptă “să i se dea”, care nu are curajul de a-şi 
lua ce i se cuvine şi tăria de a se achita de ceea ce datorează neamului, nu poate 
fi numită 0 generație. 

Noi trebuie să fim generația reînvierii naţionale şi creştine, generația unei 
drepte sănătoase, puternice şi hotărite. Generaţia noastră are datoria de a se face 
scară spre desăvirşirea idealurilor naționale: unitatea în istorie şi salvarea în 
eternitate. Menirea noastră este să determinăm renașterea României; prin 
reinduhovnicire, reîntregire, recăpătarea demnităţii naționale şi a unei decente 
prosperităţi. 

Cred că menirea generației noastre, în pofida tuturor piedicilor şi ispitelor, 
este să facă istorie, nu să fie consumată de istorie. Noi sîntem - trebuie să fim 
- “generaţia pariului cu istoria”, 

Claudiu TÂRZIU 


Nota Redacţiei; Acest text-manifest, poate prea retoric şi prea amar, mărturisind drama unei 
generaţii neîmpăcate cu sine, crescută în mistica lui a avea, dar încă tinjitoare după mistica lui a 
fi, este scris de tînărul director al publicaţiei Crezul nostru din Bacău. Dacă un aste! de “strigă! 
în pustiu” este simptomul unci agonii sau semnul unei renaşteri, aceasta timpul o va lămuri... 









Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


Tao SRL 


Printina Company