Puncte Cardinale anul XII, nr. 11 (143), noiembrie 2002

"Oare poate conştiinţa apartenenţei la uniunea popoarelor din Europa să devină mai putemică decât conştiinţa apartenenţei 
la un popor dat? Oare este posibil ca acel caracter european să devină la fel de real cum este caracterul francezilor, nemților, 





italienilor şi al altor popoare europene? Şi nu se va transforma, oare, integrarea popoarelor europene într-o dezintegrare dintre 








credinta 
iubire 
speranta 






cele mai proaste, cum se poate vedea în fosta Uniune Sovietică?” 


PUNCIE 
CASDI:NALE 


Aleksandr Zinoviev 








ANUL XII 
Nr. 11/143 


INOT lo u[e 
pi Ip 


16 pag. - 10000 lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





IDENTITATEA NAȚIONALĂ 


Totul se judecă din perspectiva 
eternității națiunii. Ceea ce contează 
cu adevărat este supraviețuirea ei 
creatoare. Lumea în care trăim tinde, din păcate, să îmbrace uniforma 
occidentalizării de tip american. Mediul ambiant suferă modificări radicale, 
făcând de nerecunoscut natura în care trăiam până acum. Misterul unicității 
persoanei umane (imagine a Chipului divin) este pus sub semnul întrebării prin 
clonare, prin manipulare genetică. 

Provocarea extrem de serioasă pe care ne-o lansează secolul XXI cere un 
răspuns rapid şi vital. El trebuie dat în termenii foarte concreți ai supraviețuini 
etnice. Poţi fi deposedat de propria ta cultură etnică în mod violent, prin şocuri 
istonice intervenite manu militan (invazii, cucerirea ta de către forțe străine de 
ocupație), sau, insidios, prin acceptarea tacită de către tine a unor forme de 
organizare a vieții şi a unor norme simbolice şi culturale care, chiar dacă nu 
contrazic tota! specificitatea ta etno-culturală, îți sunt în esenţă străine, nu le 
resimţi ca făcând parte din ființa ta profundă, din modul tău de a fi în lume. 
Rezultatul se va vedea imediat: începi să priveşti cu indiferență, sau cu tot mai 
puțină înțelegere, propria ta etno-cultură; începi, comparând-o cu imaginarul pe 
care l-ai importat de la forța colonizatoare, să o devalorizezi, să o refulezi şi, 
finalmente, să o laşi pradă unei uitări iresponsabile 

Or, a uita de tine însuţi ca grup etnic, a te auto-descalifica prin părăsirea 
competiției istorice cu alte popoare, înseamnă a-ți semna irevocabil sentința la 
moarte. Este o formă de abandon istoric dictată de un fel de patologie colectivă: 
un popor refuză să mai trăiască prin sine însuşi, refuză să se mai conceapă ca 
grup etno-cultural distinct de altele, acceptând cu lejeritate şi pasivitate propria 
disoluție şi transformarea în orice 
altceva decât el însuşi. Am putea numi 
acest fenomen e!no-masochism. De 
aceea, nu trebuie să încetăm să 
recurgem la miturile fondatoare ale 
națiunii, la memoria comunității noastre 
etnice, la acea moştenire culturală care 
ne premerge şi care ne transcende, în 
pofida oricăror cataclisme ale istoriei. 

Problema supravieţuirii naţionale 
se pune astăzi nu atât în termeni 
politico-militari, cât, maiales, sub aspect 
atnologic. Ceea ce îngrijorează astăzi 
este dispariția lentă a etno-diversității 
La scară planetară, are loc un proces 
de omogenizare progresivă a popoa- 
relor şi culturilor, de contopire a lor într- 
o masă biologică indistinctă, însumând 
miliarde de "consumatori standardizați 


a 


între etern şi conjunctural 


Marea demonstraţie antiglobatistă de la Genoa 
şi una dintre primele victime ale jandarmilor “Noii Ordini Mondiale” 





Capitalismul transnaţional are nevoie 
de o piață globală şi de agenţi de 
întreţinere a ei. Diversitatea de cutume 
Şi spirite etno-naţionale, statele care încă îşi mai orientează politica în funcţie de 
aceste repere”, pot constitui o frână în calea expansiunii sale. Popoarele sunt 
practic somate, ca şi în vechiul comunism marxist, să se alinieze direcțiilor 
imprimate de Sistem, să asigure fără sincope buna lui funcţionare, să se ofere 
ca materie primă mecanismelor bazate pe logica strictă a profitului economic, pe 
dictatura tehnologicului, pe sub-cultura furnizată de canale mediatice ce emit în 
toată lumea delirul de tip publicitar. 

in dezbaterile doctrinare ale Dreptei se vorbeşte tot mai accentuat de 
necesitatea abordării conservatoare a lumii şi politicii. Ea ne învaţă că, în pofida 
oricăror mutații politice de proporții, a unei discontinuități de forme instituționale 
şi de mode trecătoare, există o continuitate a conținutului etno-naţional. Pomind 
de la această premisă, orice conservator militează pentru punerea în acord a 
oricărei noi formule, intervenite prin schimbări politice “epocale”, cu conținutul 
etno-naţionai particular, care constituie adevărata realitate a vieţii istorice. 

Schimbările majore care vor interveni o dată cu integrarea noastră în 
structurile euro-atlantice trebuie, de aceea, gândite din această perspectivă 
conservativă. Ele nu trebuie refuzate a pnori, dar trebuie remodelate curajos în 
favoarea naţiunii. Din perspectiva etemității ei, unde totul se măsoară în secole, 
NATO şi Europa Unită reprezintă chestiuni de conjunctură. Alianța Nord 
Atiantică şi Uniunea Europeană, privite îndeobşte de naţionalişti ca nişte 
locomotive ale globalizării, nu sunt nici entități demonice, nici megamaşini 
infemale. Dar, desigur, nici rațiunea noastră de a fi în lume. Aderarea noastră la 
ele înseamnă, în definitiv, a specula o 
conjunctură istorică favorabilă 
necesităților noastre de apărare şi de 
supravieţuire. Atât. În lumina interesului 
naţional, aceste organisme se justifică 
numai din rațiuni strategice de 
oportunitate. 

Bogdan George RĂDULESCU 


* Statele care se opun integrării în “noua 
ordine mondială” devin, în optica 
jandarmului mondial, ceea ce gânditorul 
american Noam Chomsky numea 
Rogue States. Termenul rogue din 
anglo-americană poate fi tradus printr- 
o paletă de adjective din categoria lui 
horribile dictu şi care denotă intenția 
vădită de a criminaliza un subiect: 
“țicălos”, "netrebnic”, “trântor”, "mişel', 
“Iindărătnic”, “nemernic”, tâlhar', 
“smecher” 











PAG. 2 NR. 11/4143 Noiembrie 2002 PUNCTE CARDINALE 


Parafrazându-l pe Marx din Manifestul Parhdului Comunist, nu greşim din care provin În unele cazuri, astfel de legătun suntinexistente, obiectivul urmănt prin actul 
spunând că în vremea noastră "o stafie bântuie prin lume — stafia terorismului. . terorist find tocmai desființarea propriei comunități prin distrugerea ordinii sociale existente. 
Toate puterile Statelor Unite şi ale bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă Cele mai multe organizații teroriste îşi au însă rădăcinile în comunitatea din care fac parte, 
hăituială împotnva acestei stafii” membrii lor participând cu intensitate la problemele, frământărie şi aspirațile comunități 

Ultimul act terorist de mare amploare — ocuparea teatrului Dubrovka de la mamă. O participare care oferă răspunsul la întrebarea: De ce?. | 
Moscova şi luarea a peste şapte sute de ostateci de către un comando cecen Originile terorismului de tip demolator se găsesc în ideologiile secolului al XIX-lea, care 
-aimpresionatputemic opinia publică de pretutindeni şi a determinat din partea  propovăduiau diferite forme de anarhism, în speranţa că, din haosul creat prin distrugerea 
conducătorilor politici ai Rusiei reacţiuni pe măsura gravităţii faptului. Preşedintele — instituțiilor existente, se va naşte o societate mai bună, în care omul seva bucura de libertate 
Putin s-a alăturat de data aceasta, fără rezerve, "Cruciadei antiteroriste” iniţiate absolută. Teoriile lui W. Godwin în Anglia, P. J. Proudhon în Franta şi M. Stimer în Germania 
de preşedintele Bush, declarând: “"Țeronsmul intemaţional devine din ce în ce . încearcă să expună conţinutul acestui vis utopic. Dar cei care au depăşit stadiul romantic al 

„ mai prezent, mai crud, atât în această zonă, cât şi în întreaga lume, folosind anarhismului, insistând să se treacă la acțiuni cu caracter teronst, au fost anarho-comunişti 
mijloace comparabile cu cele de distrugere în masă. În cazul în care cineva ruşi, M. A. BakuninșiP. Kropotkin. (În decembrie 1920, evreul comunist Max Goldstein, adept 
incearcă să folosească asemenea mijloace impotriva țării noastre, Rusia va al acestei filozofii politice, a detonat în Senatul României o bombă; bilanţul a fost tragic: P.S. 

„ răspunde prin măsun adecvate impotriva teronştior și a susținătorilor lor Radu, episcop unit de Oradea, Dimitrie Greceanu, ministrul de Justiţie, şi senatorul Spirescu 

“ ideologic, oriunde s-ar afla ei. şi-au pierdut viața în acest atentat cnminal). 
ţ Modul de abordare a problemei terorismului de către conducătorii politici O recrudescență a terorismului cu motivație ideologică a avut loc după cel de-al doilea 

„ aițănilorafectate de acest flagel este dezolant de simplist, el reducându-se la războimondial Ideile din care s-a inspirataceastă nouă generaţie de terorişti le-au fost oferite 

„ aplicarea principiului din fizică: "acţiune și reacțiune”. Cum însă atât autori, cât de “Institutul pentru Cercetări Sociale”, rai cunoscut sub denumirea de “Şcoala de la 

„ şivictimele actelor teronste sunt ființe umane, atitudinea faţă de aceste acte nu Frankfurt”. Întemeiată în 1923 de Cari Grunberg, “Şcoala” a numărat printre protagonişti ei 

„ ar trebui să se limiteze la reacţiunea politică. Fără o prealabilă analiză şi nume cu rezonanță în gândirea contemporană ca Max Horkheimer, Georg Lukâcs, Teodor 
investigaţii cu caracter antropologic, psihologic, sociologic şi, nu în ultimul rând,  Adomo şi Herbert Marcuse, toți evrei de orientare manistă, care în 1933 au emigrat în Statele 
istoric, reacţiunea politică la actul terorist poate să fie nu numai greşită, dar chiar Unite. În 1950, au revenit în Germania răvăşită de război, cu scopul mărturisit de a revigora 

„să conducă la o exacerbare, adeseori scăpată de sub control, a acţiunilor manismul printr-o navă “sensibilitate revoluponară” care să ia locul învechitei “luptă de 
teronste (cazul conflictului iudeo-palestinian fiind elocvent în acest sens) clasă”. Pe acest suporţt ideologic, sub semnul sloganului “limbajul nostru este acțiunea”, au 

Actul teronist are întotdeauna o încărcătură gravă, tragică, atât pentru apărutcele două principale grupări teroriste: în Germania, “Fracțiunea Armatei Roşii”, având x 
făptuitori, cât și pentru cei împotriva cărora este îndreptat De cele mai multe ori, în frunte grupul “Bader-Meinhof”, iar în Italia, "Brigăzile Roşit. Completându-şi arsenalul Ș 





insă, această ambivalenţă este nesocottă de cai care formulează judecăţi de  ideologicou preceptele lui Che Guevara despre gherila urbană şi cu"catehismul revoluţionar” i 
valoare despre acțiunile teronste. În mod obişnuit, 'partea vătămată” este cea al lui Mao, cele două grupări au săvârşit nenumărate crime odioase, acoperindu-se de 9 
care prezintă faptele, ea având !a dispoziție masa mijloacelor de formare şi  oprobriul justificat al opiniei publice din întreaga lume. Conştienţi de eşecul lor moral, S 
onentare a opiniei publice. Astăzi, în componența tuturor guvernelor, indiferent - principalii membri ai grupului “Bader-Meinhof' s-au sinucis în închisoarea de la Stuttgart, “ 
de culoarea lor politică, funcționează ministere ale propagandei, chiar dacă unde executau sentințe de condamnare pe viață pentru crimele săvârşite. f 


uneon, dintr-o falsă pudoare politică, li se dă denumirea de “ministere ale Cu totul altfel se petrec lucrunie cu organizațiile teroriste care au rădăcini în comunitățile 
informațiilor” din care fac parte, aşa cum sunt, de pildă în Irlanda de Nord, IRA (Armata Republicană 
“Cuvântul propagandă ne lâmurește Vladimir Volkoff în remarcabilul său — Irlandeză), motivată atât etnic, cât şi religios, în Spania, ETA (Țara basailor şi libertate), 
” Tratat de dezinformare- apare pentru prima oară în 1689. Provine din expresia motivată etnic, în Palestina, PLO (Organizaţia pentru eliberarea Palestinei), cu multiplele ei 
„ latinăcongregatode propaganda fide, «congregația de propagarea credinței». ramificații teroriste, motivate atât etnic, cât şi religios. În acelaşi context se înscrie, la polul 
„ Termenul presupune, evident, transmiterea unei informații către un public, opus, organizația /rgun Zwaj Leumi (Organizaţia Militară Naţională) a evreilor din Palestina, 
4 informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de care a luptat atât impotriva britanicilor care dețineau mandatul asupra provinciei, cât şi 
„informator ca mincinoasă, ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevăr împotriva arabilor, care prin prezenţa lor majoritară împiedicau înființarea Statului Israel. Şi 
— zi existent. Totuşi, sensul termenului s-a alterat rapid. Începând din 1972, este . tot din aceeaşi categorie fac parte organizațiile şi acţiunile teroriste cecene. 
„definita «acțiune exercitată asupra opinie: pentru a o determina să aibă Existența cecenilor este menționată în arhivele ruseşti la 1708, dareitrăiesc în Caucazul 
„anumite idei politice şi sociale, a don şi a sustine o politică, un guvem, un de nord de când lumea. La sfârşitul secolului al XVII-lea, se convertesc la Islamul sunnit 
 reprezentant>” devenind musulmani exemplari. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după lupte grele, sunt 
Attudinea față de actele de terorism nu trebuie să fie influențată de cotropițide ruşi, darnuuită că Allahi-a sortitsă fie un poporliber. La sfârşitul veacului următor 
propaganda autontăților impotriva cărora au acționat teronştii. Intr-o lume în - conduşi de imamul Şamil, se revoltă împotriva stăpânirii ruseşti După douăzeci de ani de 
care domnește respectul față de valonle autentice, actele teronste ar trebui să lupte, sunt învinşi şi se supun din nou stăpânini ruseşti, în aşteptarea unui moment favorabil J 
facă obiectul unor analize complexe, care, în final, vor conduce la obținerea pentru a se ridica din nou. Invazia Germaniei în Rusia bolşevică a avut darul să le trezească | 
răspunsunlor la următoarele trei întrebăn fundamentale: Cine?, De ce? şi speranta eliberării, de data aceasta de sub stăpânirea comunistă. Stalin însă nu i-a iertat. În 
Cum?. Așadar, în primul rând, opinia publică trebuie să afle, fără politizarea şi anul 1943, cecenii au fost strămutați forțat în Siberia. Se vor reîntoarce la locurile de baştină, 
“poluarea” adevărului, cine suntautonii actului teronist, identificarea lor făcându- după moartea lui Stalin, abia în 1957. 
se cât mai amănunțit, prin precizarea sexului, vârstei, națonalitătu, religiei, “in toamna lui 1991 — scrie Aleksandr Soljeniţin în cartea sa Rusia sub avalanşă, 
originii sociale, nivelului cultural, stării civile, temperamentului şi caracterului. O publicată la Moscova, în 1998 — liderii ceceni şi şefii de grupări armate n-au pierdut prilejul A 
importanță deosebită în întocmirea "actelor de identitate” ale apartenențior la de a profita de pe urma dezagregării statului sovietic. Dudaev a pus mâna pe putere şi a | 
organizațiiteronste oare stabilirea legătunlorpe care aceştia le aucucomunitatea proclamat independența la care cecenii au aspirat întotdeauna cu înfrigurare (.. ) l-am | 
| i cunoscut pe ceceni în anii '50, în timpuldeportăni din Kazahstan. Acolo am înțeles bine şi firea 
„or dârză, aprinsă, faptul că nu suportă nici o constrângere şi că sunt combatanți iscusiţi şi 
inventivi. Chiar din primele zile ale conflictului cecen (1991) a fost limpede că pentru Rusia, | 
dezorganizată, destabilizată, confruntată cu tot felul de curente politice, sociale şi naționale, - 
ciocnirea militară cu Cecenia va genera dificultăți unaşe, ba mai mult consideram că este cu | 
totul lipsit de perspectivă planul politic de a pacifica Cecenia”. 





5 af, 





Bad 17 i Încercarea Rusiei de a pune capăt confiictului cu Cecenia, trimițându-l pe generalul 
Lebed să conducă operaţiile, a eșuat. Acesta, spirit realist, şi-a dat seama că cecenii nu pot L 
fi “pacificați” pe calea armelor. În consecință, "şi-a asumat — scrie în continuare Sojjenițin — 
decizia de a semna capitularea într-un război pe care nu el l-a declanşat şi nu el l-a pierdut”, 
Un război purtat cu sălbăticie, în care ruşii s-au luptat mai mult cu populația civilă, pe care au 
maşacrat-o fără milă. "Lista acțiunilor criminale — continuă laureatul Premiului Nobel pentru 
|iteratură — provocate de autoritățile rusești în acest război este de necuprins (şi toate au ca 
preţ victime nevinovate). 

În confiictele lor cu popoarele mici, care luptă pentru libertate şi demnitate, supraputerile 
au o optică cel puțin ciudată. Ruşii pot face una cu pământul capitala Ceceniei, Groznii, dar 
dacă ceceni întreprind o acțiune asupra Moscovei, capitala Rusiei, aşa cum s-a întâmplat cu | 
ocuparea teatrului Dubrovka, acțiunea lor este înfierată ca “act teronst”. Victima, “Marea 
Rusie”, cu care s-a asociat aproape în întregime mass media din Occident, a descris, cu lux 
de amănunte, "cum (cea de a treia întrebare menită să elucideze un act teronist) s-a petrecut 
tragedia, evitând însă răspunsurile la celelalte două întrebări. cine? şi nai ales de ce?. 

În cartea sa Pandaemonium, cu subtitiul "Etnicitatea în politica internațională”, publicată 
în 1993, deci in plin conflict ruso-cecen, autorul, senatorul american Danie! Patrick Moynihan, 
fost profesor la Harvard, îi reproşează preşedintelui Wilson faptul că “dreptul la 
autodeterminare”, statuat de acesta, ar sta la baza revendicărilar comunităților naționale şi | 
ar ficauza conflictelor etnice sângeroase. Desigur că Wilsonnuşi-a dat seama de răul pe care 
l-a provocat, încearcă ei să-l scuze politicianul american, şi ar fi fost surprins dacă i s-ar fi 
înfățișat un grup de azeri (sau ceceni-n.n )din Caucaz, despre a cărorexistență nu ştia nimic, 
pentru a discuta cu e) despre drepturile lor. Un mod straniu de a privi realitățile timpului nostru 
Să fie oare teama că din mozaicul de “indivizi”, de difente nalionalități, din care este alcătuită 
astăzi America, într-a bună zi s-ar putea constitui comunități cu conștiința etnicității lor, care 
ar acționa ca atare? 

Gabriel CONSTANTINESCU 





că T-Pe_- 17 








(urmare din numărul trecut) 


Temperatura în relațiile politice dintre țara noastră, pe 
de o parte, şi Statele Unite şi Anglia, pe de altă parte (cele 
două democrații occidentale mergând în tandem, în cel de- 
al doilea război mondial, aşa cum de altfel mere şi în zilele 
noastre), a crescut dramatic, atingând punctul de fierbere 
o dată cu intrarea României în război alături de Germania 
şi celelalte state semnatare ale pactului tripartit împotriva 
Uniunii Sovietice. lată cum o descrie, cu remarcabilă 
obiectivitate şi respect față de adevăr, Generalul Platon 
Chirnoagă în lucrarea sa Istoria politică şi militară a 
războiului României contra Rusiei sovietice: 

“Intrarea României în război contra Rusiei a avut o 
urmare dureroasă, dar — după cum s-a văzut din 
evenimentele pe care le-am trăit— inevitabilă, în raporturile 
noastre cu Anglia şi Statele Unite. Încă de la 10 februarie 
1941, guvemul britanic îşi rechemase ambasadorul de la 
Bucureşti, Sir Reginald, iar de la 15 februarie a aplicat 
României blocada maritimă. Guvemul român, la rândul 
lui, şi-a rechemat ministrul de la Londra, Viorel Tilea, şi a 
oprit transporturile de combustibil către Turcia. Deşi 
relațiile României Cuaceastă ţară erau cât se poate de bune, 
guvemul român a luat această măsură pentru a nu da 
posibilitatea Angliei să cumpere petrol românesc. Situaţia 
a rămas neschimbată până la 4 septembrie 1941, când 
guvemul englez a fost presat de ruşi — după memoriile lui 
Churchill — să declare război aliaților Germaniei. 

Churchill s-a opus la început, dar la 30 noiembrie a 
trimis României o notă ultimativă, în care avertizează că, 

dacă trupele române nu vor înceta până la 5 decembrie 
acțiunile de război contra Rusiei şi nu se vor retrage în 
spatele Nistrului, guvemul englez se va vedea obligat să 
declare război României. Cum guvemul român a refuzat 
condiţiile imposibil de acceptat în acele împrejurări, în 
ziua de 7 decembrie s-a creat starea de război între cele 
două țări. 

În ceeace priveşte Statele Unite, evenimentele până la 
declararea stării de război s-au petrecut astfel. Încă de la 1 | 
octombrie 1940, guvernul american blocase averileromâne 
din Statele Unite sub pretextul că, de la sosirea misiunii 
militare germane, România era o țară ocupată. Acesta a 
fost un gest inamical, făcut la o dată când nici nu se putea 
vorbi despre un război germano-rus (...) La 12 decembrie 
1941 —o zi după ce Germania şi talia au declarat război 
StatelorUnite—ministrul german von Killingerşi ministrul 
italian Bova Scopa s-au prezentat împreună la Mihai 
Antonescu şi au dat de înțeles că, pe baza condiţiilor din 
pactul tripartit la care România aderase, are datoria să se 
considere în stare de război cu Statele Unite. Obligat prin 
această impunere, guvernul român a trimis guvemului 
americano declarație de război, prin însărcinatul de afaceri 
american Beton. Guvemul american a reacționat abia la 5 
iunie 1942, când la presiunile ruseşti a trimis o contra- 
declaraţie de război semnată de Roosevelt. 

Aceste declaraţii de război contra Angliei şi Statelor 
Unite nu corespondeau nici cu sentimentele şi nici cu 
interesele guvernului României. Ele au fost rezultatul unor 
obligaţii şi presiuni venite din afară. România a purtat 
război cutoată puterea de care a fost capabilă numai contra 
Rusiei. Faţă de Anglia şi Statele Unite numai s-a apărat, 
atât pe cât a fost posibil, adică aproape de loc, ceea ce n- 
a împiedicat aceste două mari puteri occidentale să ne 
lovească cât au putut de crunt în folosul Rusiei. Declaraţiile 
de război române față de aceste două aliate ale Rusiei 
comuniste aveau caracter simbolic. Nu aveam nici un 
mijloc de luptă, nici o armă cu care ne-am fi putut bate cu 
ei, şi n-aveam nici un motiv de război; aveam, în schimb, 
tot interesul să evităm orice act de război între noi şi ei, 
Englezii şi americanii — mai bine zis Churchill şi cu 
Roosevelt — au ținut însă să ajute atât de puternic pe ruși, 


PUNCTE CARDINALE 


AMAĂAGIRI & DEZAMÂAGIRI 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (V) 


încât au reuşit, prin bombardamentele lor aeriene asupra 
oraşelor şi populaţiei, să ridice în toatățara un nemaipomenit 
val de ură în contra lor. 

Mareşalul Antonescu a exprimat clar poziţia politicii 
lui externe la 12 decembrie 1941,spunând unor ziarişti: «Eu 
sunt aliatul Germaniei contra Rusiei; sunt neutra! între 
Germaniaşi Anglia; sunt pentruamericani contra Japoniei”. 

Dacă pentru România declarația de război adresată 
Statelor Unite a avut doar valoare de “simbol”, în sensul 
unei condamnări morale a alianţei nefireşti dintre ““cea mai 
mare democrație occidentală şi regimul criminal de la 
Kremlin”, ea nua fost tot astfel percepută de Casa Albă. (De 
altfel, românii voravea curând prilejul să se dezrneticească, 
constatând că alianța arnericano-sovietică era cât se poate 
de firească, fapt confirmat de conferințele de la Teheran şi 
Yalta, dar mai ales de consecințele lor, sub a căror povară 
trăim şi astăzi.) 

La numai o săptămână de la data la care Statele Unite 
au declarat război României (5 iunie 1942), efectele 
declarației s-au făcut simțite. O formaţie de 12 bombardiere, 
de tipul Consolidated B-24 “Liberator”, a decolat de la o 
bază din Egipt, a pătruns în spaţiul aerian românesc şi a 
aruncat câteva bombe, la întâmplare, de la Constanța la 
Ploieşti, unde a distrus câteva case la periferia oraşului, 
Raidul a fost un eşec. Americanii, ca şi românii, l-au trecut 
sub tăcere. Dar el a constituit un avertisment. Petrolul 
românesc reprezenta sursa vitală pentru eforturile de război 
ale Germaniei şi, fără îndoială, că “aliații” nu vor zăbovi 
preamultpână la reluarea bombardamentelor asupra regiunii 
petrolifere. 

Şi, într-adevăr, americanii au revenit. Cel de-al doilea 
raid aerian îndreptat asupra resurselor de petrol româneşti 
a fost decis la conferința de la Casablanca, la începutul 
anului 1943, la care Roosevelt şi Churchill au formulat 
obiectivele majore în desfăşurarea ostilităților împotriva 
Germaniei şi aaliaților ei. Organizarea şi executarea acestui 
al doilea bombardament, denumit 7idal ave (“Valul 
nimicitor”), au fost încredințate Forţei a 9-a aeriene. Cinci 
grupe de avioane B-24 “Liberator”, cu un total de 175 de 
bombardiere, au făcut în vara anului 1943, în regiunea 
Benghazi din Nordul Afiicii, numeroase exerciţii asupra 
unor machete care reprezentau oraşul Ploieşti cu toate 
rafinăriile lui, precum şi rafinăria de la Câmpina. 
Bombardamentul urma să fie executat prin zbor la joasă 
înălțime (20 m deasuprasolului) pentru ase obține maximum 
de precizie şi a se reduce pierderile la minimum. Atacul a 
fost executat în ziua de 1 august, între orele 12-]2,30, de 
către toate cele cinci grupe. Apărarea antiaeriană germană, 
care înconjura complexul de rafinării, precum şi aviația de 
vânătoare germană şi română, şi-a făcut datoria din plin. 
Americanii au pierdut 45 de bombardiere doborâte în luptă; 
8 au aterizat în Turcia, unde echipajele au fost internate; 23 
au aterizat în Sicilia, Cipru şi Malta şi numai 88 au ajuns la 
baza de la Benghazi. Din acestea din urmă, numai 33 mai 
erau capabile de zbor. Din personalul navigant american, 
108 au fost făcuți prizonieri în România. 

O concluzie interesantă la efectele produse de 
bombardamentul american de la | august este formulată de 
istoricul Florin Constantiniu, care scrie în cartea sa O istorie 

sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 
Bucureşti, 1998: “Într-o Europă greu lovită de război, 
România rămânea o insulă de prosperitate şi linişte, unde se 
petreceau lucruri stranii, Regele Mihai vizita pe prizonierii 
americani, deținuți confortabil pe Valea Prahovei, la Timişu 
de Jos (bucătarii erau prizonieri ruşi!), iar întimp ce punerea 
în practică a «Soluției finale» (Endlosung) ducea la moarte 
milioane de evrei în lagărele permane, la Bucureşti ființa 
teatrul evreiesc «Baraşeum»”. Cât priveşte evaluarea 
economico-strategică a bombardamentului de la | august 


Noiembrie 2002 NR. 11/143 PAG. 3 


1943,să-lascultăm din nou pe Generalul Platon Chimoagă, 
care scrie în lucrarea citată mai înainte: “Acest 
bombardament a provocat indiscutabil pierderi grele 
rafinăriilor române, dar n-a reuşit să împiedice 
aprovizionarea germană cu petrol românesc; în schimb, 
pentru americani — față de pierderile pe care le-au suferit 
în avioane — a fost un adevărat dezastru”. 

Laoconcluzie asemănătoare au ajuns şi planificatonii 
acțiunilor strategice ale aviației americane. Pentru a evita 
pierderi de proporțiile celor suferite la 1 august, “aliații” 
au sistat ofensiva aeriană asupra României, aşteptând 
ivirea unor condiţii prielnice pentru reluarea 
bombardamentelor. Aşteptarea nu va fi de hungă durată. 
În iunie 1943, după recucerirea Africii de Nord, forțele 
anglo-americane au dezlănțuit atacul asupra “Fortăreţei 
Europa” prin cucerirea Siciliei şi debarcarea în Peninsulă. 
Regimul fascist nu a rezistat însă moral turnurii luate de 
evoluția ostilităților şi s-a prăbuşit. La 25 iulie, Mussolini 
a fost înlăturat de la conducerea Italiei şi guvernarea țării 
a fost preluată de Generalul Badoglio, care la 6 septembrie 
a anunțat încetarea stării de război cu Anglia şi Statele 
Unite, iar la 15 octombrie a declarat război aliatului de 
până deunăzi, Germania. 

Înacestrăstimp, pe teritoriul Italiei, continuau luptele, 
armata germană opunându-se cu îndârjire invaziei 
“aliaților”. Pierderile au fost considerabile de ambele 
părți şi Roma va fi cucerită abia la 4 iulie 1944, iar 
Florența la 10 august. În timp ce în nord se purtau încă 
lupte grele, în sud, imediat după cucerire, “aliaţii” au 
construit aerodromuri de pe care “Liberatoarele” 
americane (ziua) şi avioanele englezeşti (noaptea) puteau 
întreprinde raiduri de bombardament asupra teritoriului 
României în condiţii optime. 

“La 4 aprilie 1944 — relatează Generalul Platon 
Chirnoagă în stilul sobru, caracteristic militarului de 
profesie—americanii aureluat bombardamentele, pornind 
de pe aerodromurile de la Bari şi Brindisi, din sudul Italiei. 
De această dată n-au mai bombardat numai regiunea 
petroliferă Ploieşti — Câmpina, dar şi oraşul Bucureşti şi 
alte orașe fără nici un fel de apărare antiaeriană. Chiar şi 
populația de la sate, țărani aflați la munca câmpului, au 
fost mitraliați de aviatorii americani după efectuarea 
bombardamentelor, ridicând un adevărat val de ură în 
contra americanilor. 

luliu Maniu a intervenit prin prinţul Ştirbey, care se 
afla ca delegat al lui Cairo pentru tratativele de armistițiu, 
ca să se înceteze cu aceste bombardamente, pentru că 
aveau o influență dezastruoasă asupra sentimentului de 
prietenie al poporului român față de americani. Intervenţia 
n-a avut nici un efect. 

Statele Unite ale Americii se bucurau în România de 
o simpatie aproape generală şi nimeni nu s-ar fi gândit că 
avioanele americane ar fi putut veni să ne distrugă oraşele 
şi viața economică a statului. Pentru poporul român, 
bombardamentul de la 4 aprilie executat asupra 
Bucureştiului, urmat şi de altele, a însemnat un fel de 
dezmeticire. Am fost scoşi dintr-o iluzie a prieteniei 
americane şi am fostaruncaţi în fața unei realități cumplite. 
Era peste puterile noastre de pricepere că americanii ar fi 
fost capabili să ne lovească din spate, atunci când întreg 
poporul român era în luptă pentru independența lui în 
contra Rusiei comuniste. Furiaşi uraau luat locul simpatiei. 
Este drept că exista o infimă minoritate de români, din 
clasa superioară, care ar fi preferat să vadă în fiecare zi 
distrugându-se resursele de viaţă ale națiunii de către 
americani, decât să mai fie un soldat german în România; 


Li 
Gabriel CONSTANTINESCU 


—— TI =. 


ET a = 2 


7 








PAG. A NR. 11/143 Noiembrie 2002 





dar această minontate era departe de a reprezenta țara. 
intervenția lui luliu Maniu a dovedit cu prisosință că 
națiunea română era de altă părere decât aceste câteva sute 
de filoamericani cu orice preţ 

Este de constatat că ruşii au lăsat pe seamaaliaţilor lor 

acțiunea de distrugere aplicată în interiorul țării pe calea 
aerului. Nu aveau ruşii avioane de bombardament care să 
lovească pe români cât mai adânc în spatele frontului, când 
se găseau deja stăpâni pe o parte din teritoriul României, 
sau a fost o acțiune de diplomaţie psihologică? Dându-și 
seama câtă ură se poate acumula în sufletele oamenilor 
atunci când sunt Joviți fără să se poată apăra, au lăsat pe 
americani să îndeplinească ei această tristă şi nefericită 
misiune, de adistruge viațaunui popor aflat în imposibilitate 
nu numai de a contraataca, dar chiar de a se apăra, 
nedispunând de mijloace corespunzătoare. Bombar- 
damentele s-au continuat până la 23 august 1944, data 
capitulării Regelui Mihai”. 

Puternic marcat de grozăvia bombardamentului de la 
4 aprilie, Pamfil Șeicaru, directorul cotidianului Curentul, 
publică a doua zi după tragicul eveniment editorialul 
intitulat “Bombardarea Capitalei”, Rechizitoriu care 
stigmatizează ipocrizia criminală a celor care, chipurile, 
intenționau “să salveze” România cu covoarele de bombe 
lansate de “Liberatoarele B-24” asupra oraşelor țării şi 
totodată avertisment adresat celor care, uitând că hoardele 
armatei roşii pătrunseseră deja pe pământ românesc, îi 
aşteptau pe americani ca pe Mesia, editorialul marelui 
ziarist român nu şi-a pierdut actualitatea. Îl reproducem ca 
pe un memenio necesar în atmosfera de dezorientare în 
care trăiesc astăzi românii, incapabili să facă pasul hotărâtor 
pentru a ieşi din consecinţele nefaste ale comunismului: 

“Mângăetoarea iluzie în care ne-am complăcut a luat 
sfârșit: aviația anglo-americană a chemat la realitatea 
tragică a războiului pe locuitorii Capitalei. A fost 
bombardată cu fanteziasălbatecă, cu înverşunareadementă 
care nu mai caută ținte militare, ci urmăreşte să creeze doar 
climatul spaimei. Bombe risipite la întâmplare, fără să se 
urmărească ceva, doar case prăbuşite, altele ruinate şi 
victime omeneşti). 

Apenţia Reuter ne înştiinţa în ziua de 30 Martie că 
subiectul ce) mai subliniat în presa engleză este declaraţia 
făcută de generalul Arnold, şeful aviației americane, care 
a spus următoarele' Operaţiile aeriene contra Germanie! 
nu sunt numai preliminariile celui de al doilea front, ci 
constituie chiar al doilea front. Scopul lor este de a zdrobi 
pe inamic până când acesta va înțelege că a pierdut partida. 
Este sistemul englez şi american de a face războiul cu 
riscuri reduse, cueconomie de oameni şi risipă de material. 
Dar nu mai puţin acest sistem are toată neomenia, tot acel 
accent de sălbăticie rafinată al unei civilizații materialiste. 

Moartea vine cu vuiet sinistru din văzduh. Oamenii 
sunt fără apărare. O bombă căzută la întâmplare omoară 
sute de oameni, incendiază zeci de căminuri. Totcea putut 
agonisi o familie într-o viață este mistuit de foc în câteva 
clipe. Am străbătut străzile acoperite de cioburi, am privit 
la casele fără geamuri şi căutam să înțeleg sensul acestui 
război al forțelor de nimicire. Care poate fi sufletul, 
concepția de viață pe care vor căpăta-o aceşti Oameni 
cărora nu le rămâne, dacă scapă cu viață, decât cămaşa de 
pe ei? Şi suntem numai la începutul încercărilor. Vor mai 
veni, poate, şi altele, înmulţind ruinele, semânând moartea 
printre zidurile fumepânde. Îndurâm şi această primă 
încercare pe care ne-o dă soarta. 

Va trebui să recunoaştem, că populația a păstrat o 
perfectă disciplină, dând dovadă de stăpânire totală a 
nervilor. Este un semn bun calmul în furtună, este un semn 
de tărie morală acceptarea tragicelor încercări, fără risipă 
de gesturi în neorânduială. Bietele victime ale acestui 
bombardament formează prima serie a jertfelor Capitalei. 
Să nu ne mângâiern cu speranța deşartă că vor îi singurele 
jerțfe, Este bine să ne deprindem bărbăteşte cu toate 
cruntele încercări ale acestui război”. 

Caracterul de “act terorist” al bombardamentului 


PUNCTE CARDINALE 


american este învederat de faptul că nu a avut drept țintă un 
obiectiv militar sau strategic, ci populația civilă. În această 
perspectivă, bombardarea Capitalei României se aseamănă 
mai mult cu atentatul terorist de la 1! septembne 2001 
decât, de pildă, cu raidul aerian de la | august 1943 asupra 
regiunii petrolifere, acțiune justificată prin importanța 
strategică a petrolului pentru funcționarea mașinii de război 
germane. În memoriile sale, intitulate Cruciadă în E uopa, 
Generalul Dwight D. Eisenhower vorbeşte cu lux de 
amănunte atât despre primul bombardament asupraregiunii 
Ploieşti, cel din primăvara anului 1942, “Proiectul 
Halverson”, denumit astfel după numele comandantului 
formației, cât şi despre cel de la 1 august 1943, despre care 
serie: “În primăvara anului 1943 s-aelaborat la Washington 
proiectul unui raid extraordinar împotriva regiunii petrolifere 
Ploieşti, cea mai importantă sursă de petrol natural de care 
dispunea Axa (..) Țintaerao marerafinărie, dar informaţiile 
arătau că germanii dispuneau de mai multe capacități de 
rafinare a țițeiului”. Şi relatarea comandantului suprem al 
forțelor aliate se încheie cu o precizare care subliniază 
caracterul militaral acțiunii: “Echipajele s-au ilustrat printr- 
oremarcabilă vitejie, cinci oameni fiind decorați cu Medalia 
de Onoare”. În schimb, despre bombardamentul de la 4 
aprilie, nici un cuvânt. 

Aceeaşi “discreție” asupra raidului de la 4 aprilie o 
întâlnirn şi în cele două lucrări de referință despre cel de-al 
doilea război mondial: (în traducere germană) Geschichte 
des Zweiten Welrkrieges (Istoria celui de al doilea război 
mondial) de Liddel! Hart şi Der Zweite Weltkrieg (Al doilea 
război mondial). autorul lucrării fiind cea ma: indicată 
personalitate în abordarea acestei teme, nimeni altul decât 
Winston S. Churchill. Mai puţin riguroşi cu analiza 
motivațiilor care au stat la baza ofensivei aeriene asupra 
“Fortăreţei Europa” au fost istoricii americani. În capitolul 
intitulat “Pe marginea prăpastiei”, din vol. 1! al amplei 
lucrăn Vlustrated World War 11 Encyclopedia (Enciclopedia 
ilustrată a celui de-al doilea război mondial), editată de H. 
S$. Stuttman Inc. Publishers. sunt menționate succint raidurile 
aviaţiei americane asupra “sondelor şi instalațiilor de la 
Ploieşti”. După raidul de la | august 1943, “al cărui succes 
ru a fost pe măsura curajoasei execuţii”, este amintit raidul 
de la 4 aprilie. Contextul este însă astfel formulat încât se 
crează impresiacă “cele 230 de bombardiere cvadrimotoare 
decolate dela Foggia” ar fi bombardattotregiunea petroliferă, 
Bucureştiul fiind menționat (alături de Giurgiu. Budapesta 
şi Viena) ca localitate în care ar funcționa tafinăni. 

Adevărul în această privință este lămurit, fără echivoc, 
de Rene Sedillot, autorul lucrării /s/oria petrolului, publicată 
în traducere, în 1979, de Editura Politică, din care cităm: 
“Raidul istoric asupra Ploieştiului [raidul de la 1 august 
1943 — n.n.] poate servi drept pildă pentru toate atacunle 


| Bombardament american asupra Ploieștiului 


Și 


dp 
Înă 


+ 
BE, 


; ă =: Pă 


E E Toba . 
: itzi ai fă vi 4 
4 în 


Si pi 
Nazi Seci fă 3: 


e E 
i fin 


d TA 


3 DEE GI ZE SIGLA E 





declanşate împotriva obiectivelor petroliere. Raidul 
următorasupra Ploieştiului se va desfăşuraabia la începutul 
lunii mai 1944, cu efective mult superioare”. În baza 
acestei precizări, este clarcă rostul şi semni ficaţia bombar- 
damentului de la 4 aprilie asupra Capitalei trebuie căutate 
altundeva, 

La2 februarie 1943, Armataa 6-a germană, comandată 
de Generalul Paulus, încercuită la Stalingrad, capitulează. 
Este momentul în care îndoiala cu privire la şansele 
Germaniei de a câştiga războiul setransformă în certitudine. 
Răspunzător de destinul țării a cărei conducere şi-o 
asumase, Mareşalul Antonescu s-a văzut nevoit să găsească 
o cale de a scoate România din război. În acest sens, la 
Lisabona, sunt iniţiate contacte cu anglo-americanii, în 
vederea încheierii unui armistițiu. Cum însă aceste tratative 
băteau pasul pe loc, se stabilesc contacte directe cu ruşii 
prin diplomaţii români de la Stockholm. Din păcate, 
eforturile diplomatice de a scoate țara din război nu erau 
duse dintr-un singur centru, aşa cum proceda Finlanda, 
aflată într-o situație similară cu a României. Opoziția 
antiantonesciană, temându-se că armistițiul cu “aliații” ar 
putea fi semnat de guvern, ea fiind exclusă de la banchetul 
la care se va sărbători înfrângerea României, a declanşat 
tratative paralele, la concurență cu tratativele purtate de 
guvern. În această situaţie confuză, la 2 aprilie 1944, 
Uniunea Sovietică adresează României documentul 
cunoscut sub denumirea de “Declaraţia solemnă a lui 
Molotov”, care conținea oferta sovietică pentru ieşirea 
României dinrăzboi. Şi pentruca notacu caracterultimativ 
a Rusiei bolşevice să fie luată în serios, americanii au 
înțeles să-şi sprijine aliatul printr-un act de forță. 
Bombardamentul asupra Capitalei, de la 4 Aprilie, a avut 
rostul să ne transmită următorul mesaj:*'latăce vă aşteaptă 
dacă nu capitulați în fața Uniunii Sovietice!”. 

În pofida gravităţii avertismentului american, suvemul 
român nu s-a grăbit să accepte “Declarația solemnă a lui 
Molotov”, sperând să obțină, prin tratative directe cu 
“ahaţii”, condiții mai bune în schimbul ieşirii din război 
Consecința acestor tergiversări a fost dezastruoasă pentru 
țară. Americanii, fideh alianței cu Rusia bolşevică, au 
reluat bombardamentele cu intensitate spontă; atât asupra 
regiunii petrolifere (din rațiuni strategice), cât şi asupra 
obiectivelorcivile(din rațiuni politice). Nimic nu sugerează 
mai convingător monstruozitatea acestor bombardamente 
şiefectul lorasupra populației lipsite de apărare ca invocarea 
ajutorului divin de către ferneile bătrâne din Capitală, care 
de căte ori răsunau lugubru sirenele, anunțând pătrunderea 
“Liberatoarelor” în spaţiul aerian românesc, se închinau, 
rugându-se fierbinte: “Du-i, Doamne, la Ploieşti!”. 


(va urma) 







%; n 
i 


„9 ee re 
N ryp Avlte | 
779 Iota 


pe i e 


AL 


Ar, 

















1. PERSPECTIVA IMAGO-HERMENEUŢICĂ 


“Se mai poate europeanul, omu! modern în general, 
lecui de nevrozele de care suferă?“ este refrenul final al 
cărții lui Culianu, reluat de intelectualii ieşeni în dezbaterea 
din 24 mai 1998 asupra vieții şi operei lui (1). Textul 
acestei dezbateri a fost publicat de d-l Nicu Gavriluţă, 
| moderatorul întâlnirii, lector la aceeaşi facultate, în 

Addenda 2 a lucrării citate. Deoarece, în ultima perioadă, 
“subiectul” Culianu şi relația acestuia cu mentorul lui, 
Mircea Eliade, a reintrat în actualitate (2), “obsedanta” 
intrebare de mai sus poate constitui un bun punct de 
plecare pentru o analiză mai cuprinzătoare a mentalități 
intelectualului de azi. Că rădăcinile acestei nevroze sunt 
mai adânci decât credem, o demonstrează în bună măsură 
răspunsurile oferite în cadrul acestei pasionante discuții, 
ale cărei somații rămân tot atât de actuale şi după patruani. 
O demonstrează, de asemenea, fascinația față de 
“fenomenul Culianu” şi redutabilul ecleraj întreținut de 
labirintul “terifiant” (caracterizarea îi aparține d-lui 
Afloroaei; vezi N. Gavniluță, op. cit. p. 171)al scenariului 
gnostic multidimensiona! şi fractalic în slujba căruia şi-a 
pus genialitatea şi erudiția (3). Putem fi, deci, în continuare 
sceptici în privința şanselor de vindecare, atâta vreme cât, 
departe de a constitui remedii pentru nevrozele noastre, 
unele opinii de-ale ieşenilor—poate nu întru totul personale, 
dar care colportează teorii la modă — sunt de-a dreptul 
neliniştitoare. Un inventar global al acestora ar identifica 
trei teme majore, integrabile în tendința generală a epocii: 
minimalizarea hermeneuticii ca tehnică spirituală (chiar 
dacă pare straniu la nişte specialişti în domeniu), 
demonelizarea reperelor axiologice şi supralicitarea 
logicii hazardului (ca principiu explicativ al fenomenelor 
spirituale şi istorice). 

Voi începe cu recurența frecventă la hazard, prin care 
d-l Liviu Antonesei (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţeale 
Educaţiei) înlocuieşte simpla înlănțuire cauzală. 
Combaterea pe bună dreptate a determinismului materialist 
“uni factorial”” cade, la cunoscutul autor şi publicist, în 
extrema opusă: cea a lipsei oricărei determinări 
evenimențiale. Cel puţin aşa reiese din text, Intrebat de 
d-l George Ceauşu (Facultatea de Filosofie) cum se face 
legătura în istorie între cauză şi efect, L. A. răspunde: 
“Statistic şi stochastic. E simplu. Probabilistic. Atâta tot.” 
(N. Gavriluţă, op. cit. p. 183). Răspunsul avea în vedere 
modelul loviturii de stat a lui Lenin din 1917, când (dacă 
prin pur hazard, vom vedea) reuşeşte să pună mâna pe 
putere într-un moment când tot grupul lui era prizonier al 
social-democraților în Ambasada germană. Norocul (?)a 
făcut ca ei să fie despresuraţi de un batalion de pază leton, 
căruia Leninreuşise să-i strecoare un bilet în care solicitarea 
intervenției spre a-l elibera era susținută de făgăduiala 
unei Letonii independente în caz că obține puterea. (Cf. 
pp.175-176). Dacăn-ar fi intervenitacest hazard, conchide 
L.A, “se termina cu Revoluţia bolşevică şi altul ar fi fost 
destinul istoric” (ibidem, p. 176). Prinacesttip deexplicație 
esteevidentcăL. A. transpune în domeniul politic factorii 
cu care opera “ultimul Culianu” în **morfodinamica” 
sistenelorreligioase, unde numai hazardul (care acționează 


(1)1.P.Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484 (trad. din 
Ib. fr. de Dan Petrescu), Ed. Nemira, Bucureşti, 1994, p. 
305, în Nicu Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi lumile 
mulțidimensionale, Ed. Polirom, laşi, 2000, vezi p. 180 
(intervenţia d-lui Ştefan A floroaei, profesor de filosofie la 
Catedra de hermeneutică din cadrul Facultăţii de Filosofie 
a Universităţii din lași). 

(2) Vezi dezbatearea din 19 februarie 2002, organizată de 
d-l Andrei Oişteanu la GDS, reprodusă parțial în Dilema şi 
integral în Timpul, revistă de cultură ieşeană (director: 
Liviu Antonesei), numerele pe mai, iunie şi iulie-august 
2002. 

(3) Pe marginea acestuia am scris articolul “I. P. Culianu și 
«schimbarea de paradigmă» în istoria relgiilor”, publicat în 
Puncte cardinale, numerele pe ianuarie/februarie şi martie 
1999, Continui să cred că paradigma “revoluționară” a lui 
Culianu reflectă o concepție scientistă şi reducționistă, 
nerelevantă pentru fenomenele spirituale, 





PUNCTE CARDINALE 
FASCINANTUL CULIANU ŞI CENTRALELE DE INTELIGENŢĂ 


inclusiv prin arbitrariul deciziilor politice) alege una dintre 
variantele miturilor existente idealifer pe “harta minții” 
pentru a o impune în istorie (4). Insă, anterior, Culianu 
privise cu totul altfel raportul dintre hazard şi natură: “În 
general, magiareprezintăo tehnică de manipulare a «naturii». 
Pentrunoi, termenul «natură» înseamnăo organizare riguros 
determinată, în care totuşi există nişte margini de hazard, 
mai ales în microsistemele complexe, precum atomul. 
Cuvântul «hazard» este deopotrivăaplicat (fortuit, dealtfel) 
unor sisteme dependente, precum acelaal speciilor animale 
sau vegetale, care demonstrează o destul de largă capacitate 
de adaptare la schimbări ecologice. Lucrul acesta a permis 
deseori să se spună că selecția naturală e datorată 
«hazardului», ceea ce este valabil, fără îndoială, în interiorul 
unei categorii ca aceea a speciei, dar nu mai are sens de 
îndată ce raportăm toate acestea la determinismul general al 
naturii” (5). 

Prin urmare, pentru a reveni la ceea ce ne interesează, 
este adevărat că regulile de apariție ale evenimentelor 
istorice nu sunt legi de precizie, ci legi statistice, dar 
selectarea unui anumit eveniment are loc dintr-o mulțime 
de acelaşi tip. Stilul unei epoci nu permite actualizarea unei 
serii evenimențiale străine lui. Din acest punct de vedere, 
revoluția bolşevică se încadra perfect în norul de posibilități 
ale unei epoci inaugurate încă la 1789. 

Dacă ar fi să medităm mai puțin grăbit la modalitatea 
folosită de Lenin pentru a ieşi din situația lui disperată, la 
miza pe care o aruncă în joc, ne-am feri să o mai utilizăm ca 
exemplu de hazard istoric. “Arma” de care uzează liderul 
bolşevicnupoate figura în nici un cazpe lista unorevenimete- 
hazard, atâta vreme cât este vorba de o forță psihogenă, 
iraţională dar activă, căreia este suficient să-i cunoşti 
încărcătura emoţională şi capacitatea de operare, pentru ate 
plasa în postura de a crea tu evenimentele, nu doar de a le 


(4) Vezi Gnozele dualiste ale Occidentului, (trad. din b. fr. 
de Thereza Petrescu), Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, p. 340: 
“Blestemul rasei umane este că toate miturile ei sunt 
deopotrivă adevărate. Numai puterea le face pe unele mai 
«adevărate» decât altele ” (subl. aut). După ce, în pagina 
anterioară, Culianu ilustrase modul în care o putere seculară 
a putut actualiza o “mitologie” precum cea marxistă: În rest, 
hazardul se îngrijeşte de toate: îl trimite pe exilatul Lenin de 
la Zărich în Rusia sub o formidabilă escortă prusacă, pentru 
a realiza acolo cea mai aberantă erezie marxistă pe care ar fi 
putut-o gândi cineva — şi care constă într-o simplă răsturnare 
de semne în raport cu mitul de bază”. Opus hazardului este 
conceptul de natură, în care autorul a încetat să creadă: “Din 
nefericire, dacă există o «rațiune naturală», ea este numai una 
între miriadele de soluții mitice posibile, iar Demiurgul lumii 
s-a revelat până într-atâta de coțcar că nu ne-a arătat-o 
explicit. La urma urmei, este mai avantajos să nu credem în 
ea: căci orice pretenţie de a cunoaşte dogmele misterioase ale 
naturii sfârşeşte prin a genera teroarea împotriva celor carenu 
i se supun” (p. 340). 

(5) Eros şi magie, ed. cit., p. 162. Aceste precizări au o 
oarecare relevanţă, înserându-se în argumentele pe care îmi 
voi construi această parte a discursului, deoarece, aşa cum ne 
asigură tot Culianu, “operatorul magic, care este un expert al 
determinismului natural, știe că există şi breşe în aceste 
momente convenabile în care voința sa poate induce nişte 
schimbări în evenimentele universului” (ibid., p. 163). lar la 
pagina 252, autorul ne oferă şi justificarea paralelismului 
dintre ştințele naturii şi cele ale spiritului, analogie pe care 
este construită interpretarea centrală a cărții: “Ştiinţa modemă 
rezultă din interacțiunea extrem de complexă a unor forțe 
ideologice, printr-un proces ce seamănă foarte mult cu selecția 
naturală a speciilor. Or, se ştie că aceasta nu este determinată 
de o lege providențială, ci de accidentele mediului, acele 
accidente pe care ]. Monod le-a numit, poate pe nedrept, 
«hazard”. Indeterminismul extrem, aproape anomic, al 
autorului citat (cf. Le Hazard et la necesite) este totuşi fin 
ironizat de Culianu în Gnozele dualiste: “În ce-l priveşte, 
Monod susține că dacă dăm un răgaz de cinci milioane de ani 
unei păduri în care sunt prezente toate sunetele, ele vor sfârşi 
prinacompune, ce/puțino dată, Simtoniaa V-a de Beethoven. 
Arfiuşor de replicat că, dacă n-ar exista corelare lamarckiană 
între mediul care propune mutăţia şi mutaţia însăşi, caii ar fi 
avut poate aripi sau gheare şi nu copite” (p. 336, subl. aut.), 
La rândul nostru, ne-am putea amuza de “răzbunarea 
inconştientului” din exemplul Simfoniei Destinului ales de 
evoluţionistul francez ca posibilă creaţie a hazardului! 


Noiembrie 2002 NR. 11/143 PAG. 5 


domina. Este vorbade sentimentul de apartenență națională 
aletonului. Şi vom recurge chiar la lucrarea de specialitate 
a lui Culianu în privința instrumentelor de manipulare. 
După Giordano Bruno, “există un mare instrument de 
manipulare şi acesta este Erosul în sensul cel mai general: 
ceeace iubim, de la plăcere fizică până la lucruri nebănuite, 
trecând, desigur, prin bogăţie, putere etc.” (Eros și magie, 
p. 136). “Existența amorului propriu la subiect facilitează 
oarecum crearea legăturilor”. 

“În general, e mai uşor să exerciţi o influență durabilă 
asupra maselor decât asupra unui individ. Pentru mase, 
vincula folosite sunt de ordin mai general” (ibid. p. 141). 
Între aceste “legături” se poate include fără rezerve şi 
sentimentul de apartenență națională. Abnegaţia față de 
grupul etnic sau comunitar de apartenenţă este o formă de 
eros şi de credință, calificată de Bruno ca vinculum 
vinculorum (ibid. p. 139). Aşadar, ca manipulator al 
letonului, Lenin a ştiut să se slujească de “emoțiile” şi 
“imaginaţia maselor ignorante”, de “amorul lui propriu”, 
provocând sentimente de abnegație şi autosacrificiu” (cf. 
pp. 140şi 141). Este un caz clar de manipulare prin magie 
intersubiectivă. Ca un veritabil operator magic, Lenin a 
întors cursul istoriei inducând modificări în evenimentele 
universului. Revolutio. Acelaşi agent (erosul intersubiectiv) 
este răspunzător de stratagema germanilor de a-i ““exporta” 
pe Lenin şi pe Troțki în Rusia, ca prin acțiunile lor 
subversive să le permită câştigarea rapidă a războiului, 
evident în folosul propriului interes politic şi a mândriei 
lor naționale. 

Casă explici era comunistă prin absurdul istoriei este 
cel puțin  fortuit, ca să folosesc ironia lui Culianu la 
pretențiile explicative cu care este onorat hazardul. Ar 
însemnasă neglijăm nunumai apariția rnaselor în orizontul 
majoral istoriei, ci şi priza pe care o aveau ideile comuniste 
la intelighenţia epocii, să neglijăm rădăcinile intelectuale 
ale leninismului, studiate de Alain Besangon, căzând în 
greşeala unei istorii contrafactuale. Chiar presupunând că 
“revoluția” de la 1917 ar fi eşuat, e cert că se formase deja 
o pleiadă de activişti ai marxismului, gata să încerce din 
nou preluarea puterii prin exercițiu violent, după teza lui 
Bakunin. 

De altfel, chiar d-l L. Antonesei va reveni, în decursul 
discuţiei, pe un teren mai sigur atunci când, aproape somat 
de d-l G. Ceauşu (N. Gavriluţă, op. cir. pp. 184-185)dacă 
acceptă sau nu o cauzalitate (şi nu hazardul), concede că 
trebuie luate în calcul şi pasiunile noastre, mai importante 
(cauzal) decât rațiunea, că “pasiunile ne pun în mişcare”, 
deci acceptând faptul că ““umorile noastre excitate” (vezi 
p. 182 — expresie preluată de moderator din textul lui 
Culianu) constituie putemici factori decizionali. 

Prin urmare, trebuie să fim conştienţi de existența 
acestor umori şi interese, care se pot transforma în tot 
atâtea pârghii de manipulare. Iluzia este să credem că ele 
ar putea fi “albite” scufundându-le în baia de sterilizare a 
rațiunii sau expunându-le iradierii hipercritice, 
deconstructiviste, când prin aceste operații nu facem 
decât să oferim loc cu aceeaşi pasiune(cognitivă, desigur!) 
altorconcepte revendicate de noi ca instanțe, iar pe autorii 
lor ca autorități. Este tocmai cazul unei concluzii de-a lui 
Culianu, pe care d-l N. Gavriluţă şi-o însuşeşte, din 
moment ce emite bizara propunere de a suprima criteriile 
axiologice (ibid., p. 181-182) ca remediu pentru 
“nevrozele” omului modem. Însă, prin aceasta, nu face 
decât să instituie un contracriteriu axiologic. 
““Contracriteriu”, deoarece are pretenţia de a eradica orice 
reper; “fiecare interpretare îşi construieşte propria €i 

realitate” (p. 181); irealizabi! în fapt, el este nihilist în 
intenție, sugerând abolirea credințelor omenirii, ca sursă 
a tuturor relelor. Pentru cine nu se lasă furat de idealism, 
această prescripţie nu poate avea decât un efect contrar. 
Vindecarea începe acolo unde valorile sunt instituite, 
ipostaziate sau restaurate; relativizarea lor nu poate duce 
decât la alienare. Acuzaţia că aceste criterii axiologice ar 
fi “exterioare şi artificiale” (ibid ) este subminată chiar de 
unul dintre participanţi, d-l Nicolae Creţu (Facultatea de 


(continuare în pag. 6) 
Florea TIBERIAN 


a 





| 
| 
| 





PAG. O NR. 11/143 Noiembrie 2002 





FASCINANTUL CULIANU ŞI CENTRALELE DE INTELIGENŢĂ 


(urmare din pag.5) 
Litere), Analizând noțiunea de interpretare, acesta arată că 
ea implică intotdeauna un act valorizator (2nter-pretium), 
fund lipsit de sens să interprețăm ceea ce este fără valoare 
(cf. ibid. p. 186). În paranteză fie spus, mentă menționată 
această caracteristică a interpretării celor cărora [i se pare 
că nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât hermeneutica 
hip-hop-ului. Or, dacă valoarea e conferită ŞI de oradul de 
adeziune faţă de un obiect (fizic sau nu), care ne spune 
ceva, nu e opac, atunci nu poți suprima ceea ce e intrinsec 
atât obiectului cât şi subiectului, Deci trebuie subliniat că 
valoarea nu este acordată de către subiect, ci este intricată 
în obiectul interprețării noastre. Acesta ajunge în câmpul 
ei tocmai fiindcă ne-a atras atenția, ni s-a semnalat, ne-a 
făcut, într-un fel, cu ochiul. lar un obiect care are “ochi”, 
adică interfață de comunicare cu subiectul. merită atenția 
noastră Şi este preţios în sine. incidența celor doi membri 
ai binomului “cunoaştere” (obiectul + subiectul) nu a fost 
întâmplătoare, nu a ținut de anomia hazardului. A te îndoi, 
așa cum o face d-l Afloroaei, că “orice fenomen simbolic 
—să spunem un mit, o imagine, 0 reprezentare "slujesc unui 
sens ce poate fi arătat lumii (cf ibid, p. 178), înseamnă a 
depune o demisie în alb în faţa unui curios fenomen de 
descompunere ahenmeneuticii modeme, la modă de câteva 
deceni: și caracteristic postmodernismului. Metoda 
hermeneutică se constituise numai foarte recent, ca o 
prețioasă tehnică de studiere a religiilor, în practicarea 
căreiaun Eliade vedea singura disciplinăspirituală capabilă 
să întemeieze “un nou umanism, în sensul de a transfigura 
dininterior natura umană” (6). Desipur, Culianusesituează 
la capătul unei întregi pleiade de intelectuali care se fac 
răspunzăton de introducerea acestui relativism radical, 
pentru care metafizica este “joc de limbaj sau eveniment 
de discurs ce urmează a fi deconstruit (Wittgenstein, 
Foucault, Derrida)” (7), 

Forţa recuperatoare a hermeneuticii, constând într-un 
imediatism suspect spiritului relativizant, insurgent şi 
antropocentric al noii orientări analitice a filosofilor, a fost 
subminată pe două căi. Una a deturnat tehnica în sine. 
reducând-o la deconstrucție, “această operație militară a 
Hlosofiei” (/bid.. p. 263), folosindu-se ca de un berbec de 
asalt pentru a dernola orice tradiţie stânjenitoare. Cealaltă 
metodă dizolvă, am văzut, înseşi obiectele interpretării, 
insistând asupra inutilităţii căutării vreunui sens, declarat 
pură proiecţie subiectivă. S-aajuns lao veritabilă devalidare 
a conceptului. lar lucrurilor jefuite de sens nu le mai 
rămâne decât ipostaza de marfă. Cel care refuză să le 
încastreze în propriul lor sistem de referinţă şi le dis- 
prețuieşte, ştie, în schimb, să le prețăluiască. Acolo unde 
hermeneutica eșuează, prosperă negoțul cu “valori de 
întrebuințare”, cu lucruri de toate zilele ce satisfac necesități 
mundanie, Or, acest clivaj mental, rezultat prin valorizarea 
exclusivă a feței palpabile a lumii şi neglijarea celei 
ascunse, este tocmai consecința acelei “cenzuri a 
imaginarului” documentată abundent de Culianu (8). Şi 
totuşi, în pofida diagnosticului corect, remediul prescris de 
autor în controversatul final al cărții, pentru “lecuirea de 
rievrozele” penerate de această refulare colectivă, este 
ilogic, autocontradictoriu. Culianu preconizează “o nouă 


(6) “Un nou umanism”, în VWostalgia originilor, Ed. 
Humanitas, București, 1994, pp.133-28, în special pp.l6 şi 
23-24. 

(7) Vezi Ştefan A (loroaei, Cum este pasibilă filosofia în 
estul Europei, Ed. Polirom, laşi, 1997, p. 89. Dacă este 
adevărat, cum scrie autorul, că “interpretarea — sau, mai 
precis, comprehensiunea — este constitutivă oricărei 
experiențe omeneşti” (op, cit., pp. 193-194),ea nu poate lua, 
însă, orice formă. Nu este posibil decât în cazuri extrem de 
rare, pe care le calificăm patologice, ca experienţei noastre 
serisibile să i se înfăţișeze un cal și ea să-l categorisească 
drept ceas; nu putem asculta Simfonia a V-a şi să credem că 
avem de-a face cu zumzetul de fond al unui stup; în scurt, nu 
putem aprehenda oricum datele ce se oferă simţurilor noastre. 
E drept că, în logica simbolului şi a unor experienţe mistice, 
această coincidentia oppositorum a formelor-sensuri este 
prezentă. Dar obiectul devenit simbol al conştiinţei mistice, 
deşi opereazăo transcendere către altă semnificație, continuă 
să rămână totodată și ceea ce este ca existență “naturală” 
(8) Eros şi magie, ed. cit, în special cap. LX: “Marea cenzură 
a fantasticului” 


PUNCTE CARDINALE 


reformă, care să producă di nou o modificare protundă a 
imaginației umane, spre a-i fixa alte câi şi alte scopuri” 
(ibid, pp. 305-306), deşi numai cu o pagină în unmă 
formulase cauzele acestei alienări: “apariția tuturor 
nevrozelor noastre cronice, datorate orientării preaunilaterale 
a civilizaţiei reformate, refuzului ei principial al 
imaginarului.” (p. 304, subl. aut.). Acest dezacord 
“hermeneutic” dintre diagnostic şi tratament poate fi 
constatat analizând şi nivelul discursului simbolic al celor 
două lucrări publicate în premieră la o distanţă de 6 ani. 
Ambele imagini la care mă refer se raportează la tipologia 
mutaţiei (evident, culturale): musca apteră din Eros şi 
magie (Flammarion, 1984) şi calul cu aripi din Onozele 
dualiste ale Occidentului (Plon, 1990). Cele două topos-uri 
se află într-o corespondență simbolică secretă, elementul de 
legătură, aripile, avându-și obârşia în imaginarul care 
umpregnează relieful de suprafață al scriituni lui Culianu. În 
1984, musca apteră, ca produs al Reformei, este pusă în 
contrast cu musca normală, aripată (i. e. omul renascentist, 
de dinainte de Retorma seculanizantă). Omologul acesteia 
este calul cu aripi, contraexemplu fantast de adaptare a 
organismelor la prezumtive “condiţii de mediu” (1990). 
Semnificativă această alegere a unei transformări care 
vizează aripile unei vietăţi, dintre sutele de exemple avute 
la îndemână! Aşa cum “mutantul”, adică omul-muscă 
apteră al modernităţii, castrat de aripile fanteziei, de lirism, 
poate şi de facultăți mai speciale (pentru care parapsihologia 
de azi dispune de un dosar impresionant, dar de idei vagi), 
afostunprodus determinist, rezultat al cenzurii distrugătoare 
instituite de autoritățile ecleziastice apusene, de spiritul 
Reformei, totaşaşi ştiinţele Renaşterii (astrologia, alchimia, 
arta memoriei, teatrul de fantasme, asta interpretării 
semnelor — adică acele discipline care utilizau tocmai 
facultățile misterioase ale imaginarului) au părăsit terenul 
în tavoarea ştiinţei empirice, seci, obiective. Mediul socio- 
politic şi psiho-social a operat o selecție nestochastică între 
tipurile umane şi dexterităţile acestora, defavorizând sever 
vechile capacități creatoare şi artistice, devenite azi relicțe. 
Le itâlnim la “supraviețuitari” izolați, aparținând unui 
univers revolut. Tocmai acest exemplar atipic, premodem, 
pentru care religiozitatea autentică şi speculația metafizică 
necenzurată nu constituiau exerciții silogistice, care putea 
vorbi în deplina proprietate a cuvintelor de “Pegasul 
inspiraţiei”, deoarece el însuși nu-şi pierduse aripile, a fost 
inlăturat de nemiloasa selecție. O dată smulse de vântul 
Refonmei, a rămas doar cu credința oarbă, fatidică şi 
iconoclasă, ce avea să fie repudiață de generațiile următoare 
(9). Consecințe constatate şi de Culianu: “Într-un anumit 
sens, se poate spune că muştele care zboară au despre lume 
o imagine complet di ferită de aceea a muştelor care se târăsc 





(9) În lipsa fantasmelor interioare care să fixeze şi să 
disciplineze experiențele personale de tip Kierkegaard, 
credința se pierde, nemaifiind dublată şi de imagini 
contemplate direct, oferind, în afară de simpla credinţă, 
certitudinea cunoaşterii. 


j 





pe pământ, din pricină că nu posedă aripi” (did, p. 254), 
lată cum recomandarea din finalul căsții se află într-o 
stranie contradicție cu concluzia asupracondițiilor care Au 
pesmis proliferarea "muşte aptere”. In loc să stipuleze 
reconstituirea mediului care ar permite redobândirea 
“aripilor” pentru specia om, el sugerează soluţia unei noi 
reforme care “să pregătească climatul ecologic pentru ca 
o nouă «muscă apteră» să se poată târi fără a fi distrusă ” 
Dar tocmai ea, această vietate cu statut de minoritate 
deviată genetic, nu fusese distrusă de “vântul Reformei”, 
care exterminase *muştele” normale! Astiel că, în prezent, 
progenitura ei, carea pierdut simţul verticalităţii, obişnuită 
să supraviețuiască (drându-se pe pământ, a umplut lumea, 
eliminând complet “musca” înzestrată pentruzbor. Cade 
obicei, discursul lui Culianu este foarte derutant şi paradoxal 
(10), 

Dacă distorsionarea religiozităţii a provocat 
“afecțiunile” imaginarului colectiv de azi (ce a mai râmas 
din el), tarele conştiinţei moderne, atunci căutarea vechii 
deplinătăţi mentale trebuie să înceapă cu recuperarea 
dimensiunii sacrale aexistenței, custimularea capacităților 
creatoare (deziderate pe care un Eliade nu obosea să le 
susțină) şi nu cu o nouă cenzurare a acestor facultăți. Cel 
mult, ținând contderolul imensal imaginii pentrucivilizația 
actuală (deşi într-o accepțiune exterioară, pur optică), se 
putea prescrie o canalizare a imaginarului, dar nu o 
stăvilire a lui, Deoarece, din iconoclastă cum era 
mentalitatea occidentală pe timpul Reformei, eaa devenit, 
în secolul XX, iconodulă, sărind de la raționalism în 
senzitivitate printr-un mecanism compensatoriu de 
defulare colectivă, declanşat din momentul în care 
puntanismul canonic care instituise cenzura a ieşit din 
scenă, delegitimat de autoritatea temporală. 

Simptomele acestui joc de reflux şi fluxal imaginarului 
au fost înregistrate, de altfel, de şcoala de psihanaliză de 
la Chicago, care a observat la majoritatea pacienţilor de 
prinanii *70-'800 mutare de accent, o schimbare a tipului 
de nevroză: în topul tulburărilor psihice, “complexul lui 
Narcis” a luat locul “complexului lui Oedip” (11), Tâlcul 
acestei mutații nu este greu de ghicit; civilizația americană 
a devenit narcisiacă (sindrom hollywoodian?) complă- 
cându-se în a-şi admira muşchii în oglindă, “exhibiţionist 
şi adulatoriu”, după expresia aceluiaşi invitat. Dacă ne 
amintim că ambele complexe constituie două momente 
narative ale aceluiaşi mit hermetic (12), după gestul 
deicidar al lui Oedip, apariţia autodestructivă a lui Narcis 
se înscrie în logica complacerii în imanenţă a celui care şi- 
a uitat rădăcinile cereşti. 

(Va urma) 





(10) Oricum, realitatea nu-i contrazice aserțiunea dintâi, 
arătându-se şi mai inedită. Acel wind of change de după 
1989 nu a anunţat post-reformismul, ci a confirmat 
postmodemismul, deja lansat ca mişcare de idei. Folosind 
limbajul ieşeanului, se poate spune că societatea nu şi-a 
rulat încă toate vanantele de program pe baza căruia 
funcționează de la Reformă încoace. 

(11) N. Gavriluţă, op cir., pp. 180 şi 188. Referinţa 
aparține lui L.. Antonesei. 

(12) În tratatul Poimandres. 














PUNCTE CARDINALE xoicmbric 2002NR. 11143 PAG. 7 





| Argument, Lumea şi Biserica au fost dintotdeauna 
reciproc permeabile. Acest fapt stă la baza întregii dinamici 
a istoriei mântuirii. Diferența de “potențial duhovnicesc” 
dintre cele două continuă să genereze o Circulaţie intensă a 
valonlor şi semnificaţiilor. 

be de o parte, Biserica este chemată să asume ŞI să 
Sfințească lucrurile lumii ("Atât de mult a iubit Dumnezeu 
lumea...”), Pe de altă parte, lumea, în conotaţia ei secundă 
(ținut al neascultării de Dumnezeu şi "poartă a iadului”), 
exercită o presiune corozivă asupra Bisericii, fără a reuşi în 
cele din urmă să o biruiască. 

A trăi înseamnă a te sluji într-un fel sau altul de lucrurile 
acestei lumi. Omul este iconom al lucrurilor lumii, de buna 
lor chivemisire depinzând însăşi mântuirea sufletului său. 
Fapt este că dorim uneori să scăpăm de povara acestei 
responsabilități Şi “soluția” cea mai la îndemână se arată a fi 
un soi de “ipocrizie cucemică”: 1) lucrurile lumii trebuie 
condamnate, întrucât ne îndepărtează de Dumnezeu, 2) însă 
continuăm să ne folosim (copios) de ele, din pricina 
“slăbiciunii” proprii. 

Rugăciunea Bisericii este întâi de toate euharistică. Mulţumim lui Dumnezeu pentru 
darurile Sale, în felul acesta, sfințindu-le. Sub incidența acțiunii sfințitoare nu intră doar 
pâinea, grâul, vinul şi untdelemnul, ci întreg evantaiul alcătuitor al Creaţiei. Prin stropire cu 
aceasta apă sfințită, obiectele realității “profane” devin parte a lucrării ziditoare a Trupului 
lui Hristos. 

Metabolismul Sfințitor al Bisericii depășește granițele priceperii omeneşti şi ne 
scandalizează adesea prin caracterul neobişnuit al “soluțiilor” izbăvitoare. 

Până în ziua de astăzi, fiul cel mare continuă să fie indignat de fervoarea declanşată la 
intoarcerea mezinului risipitor. Această ““risipă”, pe care Dumnezeu găseşte de cuviință să 
o sancționeze într-un chip atât de contrar aşteptărilor noastre, îşi află însă tâlcul în abisurile 
preştiinței şi ale iconomiei Sale. “De multe ori, ceea ce numim Biserică este de fapt lume, 
iar ceea ce numim lume sălășluieşte chiar în tinda Bisericii” (Ch. Y annaras). 

“Membrană” ce străjuieşte această vecinătate plină de riscuri şi de promisiuni, tinda este 
prin excelență un inferval al pocăinței. Pocăința necesară celor din lume ca să înainteze către 
Biserică, iar celor căzuţi din Biserică pentru ca să i se poată alătura din nou. Tinda este loc 
al opțiunii şi al unei prime purificări. Prin tindă, lucrurile lumii privesc către Biserică şi iarăşi 
prin tindă Biserica îşi deschide larg braţele (într-un elan cosmic, integrator). În fine, tinda este 
locul ieșirii cărre lume, ieşire care poate fi ieşire “a lui luda” (“şi era noapte...”), ori atânărului 
bogat, ori ieşirea cea binecuvântată, cea “în pace”. 


Creaţia ca antropofanie (în care se arată că persoana umană este producti vă/creatoare, 
în vreme ce natura este reproductivă/multiplicatoare). Consideraţiile ce vor urma se pliază 
pe distincția tradițională dintre natura umană şi persoană. Actul omenesc a! creației poate fi 
înțeles mai bine dacă este considerat împreună cu partenerul, rivalul şi fratele său geamân. 
actul fabricării. 

Fabricarea şi creația întruchipează pe Marta şi Maria în sfera activităților omeneşti. Dacă 
ar fisăriscăm o definiție, am spune că actul de creaţie constituie expresiaabsolutăa persoanei. 
Știm însă că persoana se manifestă strict în perimetrul propriei naturi şi nicidecum în afăra 
ei. Prin urmare, creația nu poate fi aflată ca atare “în stare pură”, ci asociată în permanență 
“meşteşugului”, fabricării. 

Atunci când spunea “nimic nou sub soare”, Solomon se referea cu siguranță la 
sinuozitățile firii omeneşti, pe care le cunoştea mai bine ca oricare altul. Lucrurite stau însă 
cu totul altfel! dacă abordăm omul în latura sa intimă, în identitatea sa. Constatăm aşadar, cu 
surprindere, că persoana umană reuşeşte, în momentele sale de autenticitate, performanța de 
a aduce în sfera existenței o calitate absolut nouă, unică, irepetabilă. 

În comparaţie cu fabricarea, actul de creaţie este — mmuraris mutandis — “născut iar nu 
făcut”. Le deosebeşte radical faptul că fabricarea este silită să urmeze un proiect (structură, 
cod) prestabilit, deerminar, în vreme ce creația survine dintr-o mare “necunoaştere”, dintr- 
un sentiment dureros al limitei. Ceea ce rezultă în urma unui autentic act de creație este o 
configuraţie absolut nouă, o expresie adecvată intimității sufletului omenesc, realității lui. 
Ne spune ceva adevărat despre om, şi o face într-un mod cu totul original. 


Natură, persoană, creație. Narura, persoana şi creația îşi dau întâlnire în spaţiul şi pe 
durata operei. Vocea intimității personale grăieşte pe limba naturii umane, din această 
“coliziune” creatoare luând naştere ceea ce numim generic “cultură”, 

Termenul “coliziune” sugerează âmbivalența acestui proces. Pe de o parte, omul doreşte 
să ipostazieze natura în felu/ său: personal, unic şi neasemănător. Natura, la rândul ei, îşi 
manifestăcu tărie autonomia existențială (dobândită în momentul căderii adamice), sufocând 
până la anihilare identitatea originară a persoanei. Captiv în lanțul — uneori foarte lung — al 
determinismelor naturale, omul riscă să îşi rateze vocația creatoare a propriei vieți. Aceasta 
înseamnă, în accepțiunea Părinților Bisericii, atrăi “în chip firesc”, redus la statutul de individ 
- previzibil, lipsit de relief, amestecat în masa colectivă a indivizilor umani. 


Creaţie și ideologie. Mizele actului de creaţie trebuie căutate în afara determinărilor 
câmpului cultural. Deşi întrupată în condiții istorice concrete, activitatea de creație îşi trage 
sevele din profunzimile personale — ori dacă vrem, interpersonale — ale subiectului creator, 
Fa ține de ceea ce este autentic, de elanul intim, transcendent al ““omenescului”, 

Spre deosebire de individul natural, care poate fi izolat şi '“cuantificat” ca atare, persoana 
are O existență în mod esențial dialogică. Persoana se actualizează în actul comuniunii şi în 
afara actului comuniunii nu putem vorbi de persoană. În această perspectivă, creația este o 
chemare la împărtăşire/cuminecare,. 

Pe această distincție — fundamentală — între om ca persoană, chip irepetabil al 
dumnezeirii, şi om ca individ al speciei umane, se fundamentează diferența radicală dintre 
creație şi ideologie 





ACTUL 
DE CREATIE 


ÎN ICONOMIA 
MÂNTUIRII 





Ideologia este circumscrisă unei intenționalități 
utilitare, În limbaj informatic, putem spune că ea operează 
un algoritm asupra unei baze de date în vederea îndeplinirii 
unei sarcini (task). Un exemplu la îndemână îl fumizează 
industria reclamelor: se urmăreşte sporirea vânzărilor unui 
produs; se înveşmântează “artistic” ideea oportunității 
cumpărării acelui produs; ideile sunt diverse, pe măsura 
diversității produselor colportate, fte ele materiale, culturale, 
politice ori chiar religioase. 

La distanţă astronomică de fabricarea unui veşmânt 
ideologic, actul de creaţie este în sine absolut gratuit. Cu el 
nu se intenţionează “să se facă” ceva. Ori, dacă dorim, el 
manifestă o intenționalitate mult mai intimă a sufletului 
omenesc. 

Una dintre cele mai grave confuzii pe care le putem 
face atunci când evaluăm un produs cultural este aceea 
dintre ”tematică” şi conținutul propriu-zis. Se consideră 
adesea cu uşurătate că valoarea de adevăra unui enunțrezidă 
în mod necesar în "tematică”, în CE-ul enunțului. Însă 
tocmai coerenţa formală şi logică a “ învelişului” poate să 
înşele în chip fatal vigilența noastră critică, dacă nu luăm aminte [a mesajul de fond, la duhul 
respectivului enunţ. 

“Tonul face muzica” şi, spus într-un anume fel, “Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!” 
poate fi transformat în cea mai cruntă blasfemie!... 

Insinuarea ideologiilor în spaţiul activității de creație capătă o conotaţie îndoit suspectă 
atunci când tezele redactate artistic sunt bune” şi "frumoase”, pe scurt: pi/duitoare. 
Nocivitatea sporită a unor filme, tablouri ori muzici religioase stă în deviația subtilă pe care 
o promovează — acea fărâmă de inautentic care amenință să dospească în întregime fibra 
verticală a inimii creatoare, şi anume evlavia. 


Profesionalism și creație. Nu există criterii logice pe baza cărora să putem stabili dacă 
Şi în ce măsură un produs cultural este sau nu rezultatul unui autentic act de creație. Există 
criterii pentru evaluarea profesionalismului, şi pe acestea din urmă le putem însuşi prin 
educaţie. 

Actul de creație, însă, nu se lasă obiectivat ca atare. Cunoaşterea şi stăpânirea 
mijloacelor de expreste constituie doar una dintre premizele sale. În câmpul acestor premize 
el survine. Un minunat “accident”. Un “trăsnet” ce va lovi cu precădere cele mai înalte cote 
ale profesionalismului. Nu le va lovi însă în mod necesar — şi nu doar pe cele mai înalte. 
Biografia marilor creatori cunoaşte destule “pauze de inspiraţie”. De cealaltă parte, întâlnim 
uneori pecetea inconfundabilă a““momentului de grație” în cele mai mărunte şi mai anonime 
demersuri făuritoare. 

Doar capodoperele au privilegiul de a ilustra în chip magistral caracterul dumnezeiesc 
al elanului creator. Majoritatea produselor culturale se situează într-un plan secund, în care 
momentele de autenticitate sunt împletite în mreaja tehnicilor de expresie. Făuritorul nu are 
întotdeauna resurse (curaj, jertfelnicie) pentru a duce la capăt travaliul actului de creație şi 
se lasă uneori pradă ispitei de a plini opera prin “fabricarea” mădularelor lipsă. Mlaştina 
conformităţii stereotipe se află întotdeauna la pândă, gata să-i amăgească setea de identitate. 
Elanul creator poate fi sufocat uneori chiar de către exuberanța trufaşă a “uneltelor” cerefuză 
să i se subordoneze. Profesionalismul, în acest caz, rămâne doar un profesionalism al 
aplicării rețetelor de fabricație. 

In fine, există produse culturale ce nu au parte nici măcar de această brumă de 
profesionalism (şi el un reflex al darului lui Dumnezeu). 

Acest descrescendo sugerează deja reperele unei axiologii. Determinarea valorii este 
relativă; nu într-atât de relativă însă încât să fie cu totul lipsită de obiectivitate. Dacă nu ne 
putem sprijini pe criterii logice şi evaluări cantitative, suntem totuşi înzestrați cu un “aparat 
de măsură şi control!” infinit mai adecvat: gustul, instinctul valorii, discernământul. 

Literatura creştină numeşte două tipuri de discemământ: natural şi duhovnicesc. Primul 
dintre ele este sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia. Pecel din urmăîl dobândim la cote înalte 
ale vieți: duhovniceşti. 

Discernământul natural 2 se mvaţă, ci se cultivă. Prin exercițiu, prin contact îndelung 
cu valorile autentice. Prin consolidarea unei sensibilităţi orientate în sens contrar confortului 
intelectual. Şi — nu în ultimul rând — prin rugăciune asiduă. 

Asemenea sistemelor sofisticate de ochire, discemământul fixează valoarea prin 
coincidența a trei repere: autenticul, eticul şi esteticul, Orientarea în spaţiul culturii nu cere 
mai ar prezență de spirit decât pilotarea unui avion de luptă. 

n sprijinul acestei activități de orientare axiologică vom încerca să developăm câteva 
din mizele profunde ale activităţii de creaţie, 


Creaţia ca percepere justă a realităţii lucrurilor. “Îndreptător credinţei şi chip 
blândețelor, povăţuitor înfrânării Te-ai arătat pe Tine turmei Tale, Adevărul lucrurilor...” 
(Minei). Faptul că, între alte nume dumnezeieşti. Hristos îl asumă şi pe acela de “Adevăr al 
lucrurilor” legitimează interesul pentru autenticitatea celor mai mărunte realități ale vieții de 
zi cuzi, Autenticitatea unui lucru cere însă, întâi de toate, o autenticitate a percepției, Departe 
de a fi un act de înregistrare şi asamblare pur mecanică a senzațiilor elementare, percepția 
dovedeşte o dată în plus autonomia identității personale în raport cu natura “obiectivă” a 
lucrurilor. În actul percepției, ponderea o constituie nu componenta senzorială, ci sofhvare- 
ul prin care interpretăm şi integrăm, într-o imagine de ansamblu, datele realității. 

Acest “'sofhvare interpretativ al lunii” face parte din însăşi ființa noastră. Ne naştem 
oameni, dar mai ales devenim oameni prin integrare treptată în sânul familiei şi al 
comunității, Omul este o ființă socială în chiar existența sa psihosomatică, cel mai bun 
argument în acest sens fiind cele câteva cazuri de “copii lup” (adoptați de către animale) pe 
care societatea nu a mai reuşit să-i integreze ulterior, în ciuda unor foarte mari eforturi, 


(continuare în pag. 10) 














PAG. 8 NR, 11/143 Noiembrie 2002 


PUNCTE CARDINALE 





TDI 1E280 ACINC TILA FI III i OAO LARICTA,A N TINESCU 
PUBLICISTICA D-LUI-GABRIEL CONSTA INESU 


N 2.” 


Gabriel 
Constantinescu 


GÂLCEAVA 
ANTICOMUNISTULUI 
CU LII MEA > ea or deceniu 


Născutla Sibiu (5 noiembrie 1921), fiual scnitorului 
Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu, 
înaințe dea fi autor de cărți, publicist sau editor, este o vie 
şi lucidă conștiință românească, mărturisitor exemplaral 
unei generații de excepție, care a ştiut să moară şi să învie 
pe toate crucile istoriei, zdrobită dar niciodată înfrintă, 
cu destinul tăiat în “camea vie” a celui: mai smintit dintre 
veacuri 

Pentru că este un om de dreapta şi pentru că revista 
Puncte cardinale (pe care a întemeiat-o în 1991) a 
susținut, vreme de mai bine de zece ani, o fermă poziţie 
națională şi creştină, Gabriel Constantinescu a trecut în 
ochii multora drept un fost deținut politic cu trecut 
lepionar, ceea ce ar fi poate onorant, dacă ar fi adevărat, 
pentru că marea aventură legionară, dincolo de erorile, 
excesele şi neimplinirile ei, a avut şi o latură pozitivă de 
românism jertfeinic şi de solidaritate europeană în numele 
lui Hristos. Cînd se va scrie adevărata istorie şi exegeză 
alegionarismului interbelic, fără patimi şi fără prejudecăți, 
se va vedea în ce măsură virtuțile lui răscumpără nu 
puținele-i păcate. 

Dar Gabriel Constantinescu n-a fost legionar şi nici 
măcar “frate de cmce”. A fost doar contemporanul şi 
martorul parţia! a! umui fenomen pe care s-a străduit să- 
| înțeleagă și cu care a venit în contact mai mult în 
prizonierat şi în temniță decit în Sibiul primei tinereți. A 
crescut însă organic în duhul românismului (care “suflă” 
unde vrea”, iar nu doar în faldurile cămăşilor verzi) și în 
cultul sănătos al valorilor clasice, al moralității și al 
onoarei. 

Generaţia sa intelectuală, încă imberbă la 1940, s-a 
caracterizat, în cea mai mare parte a ei, printr-o instruire 
temeinică (deşi adeseori nedefinitivată, din pricina 
contextului istoric), prin seriozitate, idealism curat și 
spiritde dăruire. Ea n-a mai apucat decîtagonia României 
Mari, iar comunismul a bulversat-o de timpuriu; de nu 
s-ar fi întîmplat aşa, acesta ar fi fost elementul uman 
capabil să facă din România, pe bazele puse deja de 
strălucitele generații anterioare ale lui N. Iorga şi M. 
Eliade, o adevărată putere europeană a Estului, creştină 
şi anticomunistă, cu o civilizaţie şi cu o cultură de nivel 
occidental, darși cunota sa de specificitate (dată îndeosebi 
prin sinteza de Occident şi Orient, de latinitate şi 
ortodoxie). Dar crudul “destin” românesc al lui “n-a (ost 


Textul de faţă reprezintă pre faţa volumului Gâlceava 
“anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de 
tranziţie (1991-2001) de Gabriel Constantinescu, ediție 
îngrijită şi prefațată de Răzvan Codrescu, recent apărută 
la Editura Christiana din Bucureşti (394 pagini). Lansarea 
volumului a avut loc joi, 7 noiembrie 2002, la Biblioteca 
“ Astra” din Sibiu, în ajunul zilei onomastice a autorului 
(8 noiembrie — Sfinții Arhancheli Mihail şi Gavriil) şi 
"puțin după împlinirea vârstei de 81 deani (S noiembrie). 
" Întreaga Redacţie a revistei Puncte cardinale îi urează 
şi pe această cale LA MULŢI ANI, SĂNĂTATE ȘI 
SPOR!, stându-i alături cu ucenicească recunoştinţă, CU . 
dreaptă prețuire şi cu vie dragoste întru Hristos, - 


să fie” i-a împins pe tinerii de atunci — şi țara o dată cu ei 
— într-o trapică fundătură. Faptul că cei mai mulţi dintre 
aceştia, deşi anulaţi social şi profesional, au rezistat mroral 
tragicelor încercări este o dovadă în plus a bunei lor 
plămade, dar şi un posibil reper de “exemplaritate”, din 
păcate insuficient valorificat în haosul imund al lumii 
postcomuniste. 

Traseul biografic al lui Gabriel Constantinescu este 
grăitor pentru destinul general al acestei elite sacrificate. În 
1940, cîndactualul directoral Pznctelor cardinale absolvea 
Liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu, marele război izbucnise 
deja, bătîndu-ne şi nouă la uşă!. În fața acestei situaţii, 
tinărul se sirnte dator, civic şi moral, să îmbrăţişeze cariera 
armelor. În 1942 absolvă Școala Militară de Ofiţeri de 
Cavalene “Regele Ferdinand !” din Tîrgovişte și este 
repartizaț în Regimentul de Gandă Călare, cu care ia parte, 
ca tînăr sublocotenent, la campania anticomunistă din 
Râsănt. Cade în miinile ruşilor, refuză categoric actul de 
trădare militară de la 23 august 1944 (numit eutemistic 
“întoarcerea annelor” şi concretizat în înfiinţarea, la 
inițiativa şi sub controlul Moscovei, a celor două divizii 
roşii numite “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi 
Crişan”) şi rămîne în prizonierat pînă în mai 1948 (trecînd 
pe la Oranki, Mănăstirca, Krasnigorsk, Gorki, Usciova, 
Marşansk). 

Eliberat şi revenit în țară, încearcă să-şi croiască o 
nouă cale, în pofida potrivniciei vremurilor. Dă curs, cu o 
anume naivitate, mai vechii sale pasiuni pentru filosofie; 
capătă anevoie dreplul de a se înscrie la Facultatea de 
Filosofie din Bucureşti (pe atunci doar în “tranziție” spre 
totala ideologizare), dar în cele din urmă reuşeşte, iar după 
numai doi ani obține licenţa, 

Performanţa rămîne fără finalitate imediată, pentru că 
în iunie 1950 este arestat de Securitate (sub tripla acuzație 
de “tipărire şi difuzare de publicaţii interzise”, “uneltire 
împotriva ordinii sociale” şi “deţinere ilegală de arme şi 
muniţie”), judecat şi condamnat la 10 ani de închisoare 
(Securitatea Sibiu, Ministerul de Inteme, Jilava, Aiud, 
Canal-Peninsula, Baia Sprie,Valea Nistrului, Lugoj şi 
Gherla, de unde s-a eliberat în 1960). Între 1960-1962 are 
domiciliu obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara), 
unde se căsătoreşte (la aproape 40 deani) cu Maria Blaj (la 
rindul său deținută politic, ca fostă membră a “Cetăţuilor 
de fete”) şi unde li se va naște, în 196], prima din cele două 
fete. 

întors la Sibiu, unde casa părintească fusese între timp 
asaltată de “chiriaşii” impuşi de Stat, trăieşte cu proaspăta 
familie în bucătăria şi dependinţele propriei case (a cărei 
reconquista se va încheia abia în 1976). Încercînd fără 
succes să se angajeze pe un post mai apropiat pregătirii 





1. România intrase în război, de partea Axei, la 22 iunie 1941, 
nu doar cu năzuința reîntregirii, dar şi cu conştiinţa misionară 
a unei Cruciade împotriva bolşevismului. Cel puţin la nivelul 
corpului ofițeresc, ambele motivații erau la fel de putemice 





SAU GÂLCEAVA ANTICOMUNISTULUI CU LUMEA 


Gilceava anticomunstului cu juna. Cronka 
unui deceniu de tranziție (1991-2001) este o 
selecție din editorialele si comentariile pu- 
blicate de aulor în menta Puncte cardinale, al 
cărei director este, be reconstituie astfel, prin 
prisnta unei viziuni critice de dreapta, traseul 
sinuos al unui deceniu de tori românească 
Desi politicul este punctul generator și dom 
nat al discursului, el este conformat in adân- 
cinte de a înaltă risoare morală. Dincalo se 
analisțuj politic, cititorul va descoperi aici un 
moralist superior, dublat de un temeinic om 
de cultură. Tocmai prin această dimensiune 
etică şi culturală (i-ar putea spuna deopotrivă 
„pedagogică“ sau „paideică” |, textele se sal 
vează de viemeritatea contextulu», alcătuind 
nu doar un corpus documentar, dar si un 0 
horent mesaj teoretic si formator insaflept de 
accente bostamentare şi chiar protetice 

Chiar dacă Într-un mod nesistematic «cțisul 
gazetăresc al lui Gabriel Constantinescu con- 
ține o imrează ductrină de dreapta, credin 
cioasă prutwipillor traditionale, dar su mai 
puţin atentă la problematica sperilică a ace 
tuațității, Adversarii săi declarau sunt, în- 
deobste, (exucomunismul, politicianismul 
lenea. indolență si valzantatea. E] îsi asumă să 
iupte donquijotezte cu „nermernicia” romă- 


———————— 


nească a ceasului du faţă, mloptână fără rabat 


poziţia unui naționalism critic, străin de orice 


urmă ce populism 


Răzvan Codrescu 


EDITURA CHRISTIANA 


sale, nu este acceptat nici măcar în învățămîntul ajutător, 
aşa că este nevoit să se mulțumească, pornind de la 
munca necalificată, să fie slubaş al Întreprinderii de 
Construcţii din Sibiu (unde mai tirziu va face pe 
contabilul). Simţind că nu se va putea consolida social 
decît printr-o novă recalificare, găseşte energia ca la 45 
de ani să redevină student (de data aceasta la lără 
frecvență). la Facultatea de Cibemetică din Bucureşu 
(1966-1972). optiunea fund acum evident una pragmatică. 
Din 1975 este informatician în cadrul Centrului de 
Proiectări Sibiu, de unde se pensionează, ca regretat 
profesionist, în 1987. 

După căderea comunismului, devine membru al 
Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din România şi al 
Uniunii Veteranilor de Război. Participă la constituirea 
Uniunii Democrat-Creştine din România (januane 1990), 
dar înțelege relativ repede, pe deo parte că, în inconsistența 
şi neorînduiala vieţii româneşti postcomuniste, un efort 
de pedagogie naţională este mai urgent decit o hazardată 
acțiune politică de dreapta, iar pe de altă parte că adevărata 
misiune a generației închisorilor, cu precădere în faţa lui 
Dumnezeu şi a morților săi, este una de mărturisire și de 
veghe morală. Din această atitudine principială şi din 
această stare de spirit s-au născut, în pofida puținătății 
mijloacelor materiale, revista şi editura Puncte cardinale. 

Întrucît, în ultimii zece ani, existența lui Gabriel 
Constantinescu se conțundă cu cea a Punctelor cardinale 
(cărora le-a asigurat o apariție neîntreruptă, în care a scris 
regulat și din care sînt extrase şi textele ce alcătuiesc 
recentul volum), îmi voi îngădui să insist asupra genezei 
şi obiectivelor publicației sibiene, citînd cîteva pasaje 
din interesantul interviu apărut în ambianța festivă a 
Numărului 100 (apnilie 1999), sub titlul “Principiile nu 
au vîrstă” (p. 2). 

“Spre jumătatea anului 1990 — spune G. C. — toţi 
oamenii cu capul pe umeri au înţeles că speranțele din 
Decembne 89 fuseseră doar o amăgire. Reînființarea 
Securităţii (în urma evenimentelor de la Tîrgu Mureş), 
rezultatele alegerilor din Mai şi constituirea unui guvern 
«legitim», acărui primă măsură a tost chemarea minerilor 


i 


2. Care la un moment dat a avut şi un supliment popular 
intitulat Lumea satelor (din octombrie 1994 pînă în iunie 
1996), abandonat din motive financiare 








PT”... CS 


pe Pe pi ir e «e 


eronat ds o A e la 
Sa a d su Universităţii, m-au pus în 
a: a. Ed sa tă sau luptă. Valori ficind 
Decembrie, 9. a ia Ale: Cveoispe teloedia 
E » Wbertatea de asociere şi libertatţea de 
presie, am optat pentru luptă, arma aleasă fiind însă 
cuvîntul. Cu un grup alcătuit din foşti deţinuţi politici şi 
din tineri intelectuali sibieni, am luatiniţiativa întemeierii 
unei publicați i caresăapere tradiția românească autentică, 
demascînd diversiunile neocomuniste, dar şi celelalte 
forme de stîngismanticreştinşiantinațional (...) Iniţiativa 
noastră agăsitdintru început sprijin în Bucureşti, mediator 
n scniitorul Marcel Petrişor”, şi el fost deținut politic 

Mai întîi am ținut să cinstim memoria celor căzuți şi 
să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat cîteva 
punți: între bătrîni şi tineri, între Ţară şi Exil, între 
difentele confesiuni creştine Ne-am atras un public fidel 
(chiar dacă nu foarte numeros), ce poate deja constitui 
nucleul unet noi drepte româneşti, deşi se află destul de 
risipit. In fine, am arătat, cred, că o publicaţie serioasă de 
dreapta este posibilăşi că Tradiţia poate răspunde plauzibil 
provocărilor actualităţii”, 

Aşa cum persoana lui Gabriel Constantinescu a fost 
abrupt asociată cu legionarismul, tot astfel revista a fost 
mecanic pusă în legătură cu un faimos volum de 
publicistică ortodoxistă al lui N. Crainic“. Directorul ei 
ține să lămurească: 

“În ceea ce priveşte denumirea revistei, unii cred că 
a fost preluată din titlul cărții lui Nichifor Crainic, Puncte 
cardinale în haos. E însă o simplă coincidență (non € 
vero, ma € ben trovalo). Ceea ce am avut noi în vedere, 
dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea 
pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, 
atit de necesară unui popor dez-orientat cu brutalitate de 
lungile decenii de comunism”. (Trebuie adăugat, în 
privinţa subtitlului revistei, că, după mai multe variante 
abandonate, el s-a fixat, din iunie 1992, la: “Periodic 
independent de orientare naţional-creştină”.) 

În Puncte cardinale şi-a publicat inițial Gabriel 
Constantinescu. aproape în exclusivitate, lucidele şi 
uneori causticele comentarii politice şi morale (multe 
sub formă de editorial), precum şi — în serial — lungile 
studii despre arabi*, evrei”, Talmud: şi Cabala”. 

Poate unora li se va părea straniu, dar după cultura 
română şi cea germană, fostul ofițer de Cavalerie a 
manifestat o pasiune constantă față de istoria şi valorile 
semitice'. Teza sa de doctorat în Filosofie (definitivată 
mult înainte de 1989, recomandată călduros de un lon 
Banu sau de un Gh. Vlăduţescu, dar care n-a ajuns să fie 
susținută din pricina numeroaselor obstrucții securistice 
şi birocratice) a fostînchinată filosofului arab Ibn Haldun 
(sec. XVI), recunoscut astăzi de tot mai mulți specialişti 
drept adevăratul părinte al sociologiei şi unul dintre cei 
mai interesanți precursori ai filosofiei istoriei. Din cîtam 
cunoştinţă. ampla monografie adomnului Constantinescu 
este unica pînă astăzi din bibliografia românească de 
specialitate. Ea a constituit şi debutul său editorial, în 


3. Născut în 1930, autor a numeroase volume de proză 
literară, eseistică şi memorialistică, membru al Colegiului 
Redacţional pînă în momentul de față. 

4. Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura 
“Cugetarea” — Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1936; reed. 
Editura Timpul, laşi, 1996 (cu inadmisibile modificări de 
conţinut) şi Editura Albatros, Bucureşti, | 998. 

5.“În fond. noi am fostconsecvenți. Încă de la primul număr 
am afirmat ideea națională şi ideea creştină, chiar dacă din 
rațiuni strategice sau conjuncturale am întrebuințat temporar 
şi alte etichete”, a explicat Gabriel Constantinescu cu mai 
multe prilejuri (inclusiv în interviul menționat). 

6. “Lumea arabă — adevăr şi prejudecată” (de la Nr. 8-9/ 
1993 pină la Nr. 2/1996); c/ și “Islamismul între adevăr şi 
prejudecată” (de la Nr. | 1/72001 la Nr. 7/2002) 

7.“ Evreii în România” (de la Nr. 7/1992 pînă laNr 4/1995), 
8. De la Nr. 3/1996 pînă la Nr. 3/1999. 

9, De la Nr. 4/1999 pînă la Nr. 8/2001, 

10. Face parte din pitorescul tragicomic al presei dimboviţene 
faptul că anumiţi politruci ai “politicii corecte” au crezul 
că-l pot învinui tocmai de “antisemitism”! 





PUNCTE CARDINALE 


colecția “Religiile Cărţii” a Editurii Anastasia'!, Citez de 
pe coperta finală: 

“Fostofiţerîn timpul celui de-al doilea război mondial, 
cu studii de Filosofie şi Matematică, autorul acestei cărți 
(...), deşi trecut prin cele mai cumplite experiențe ale 
acestui secol (frontul de Răsărit, prizonieratul la ruşi, 
închisorile comuniste din România, domiciliul forțat în 
Bărăgan, apoi libertatea «controlată» şi marginalizarea 
socio-profesională), a găsit totuşi puterea să se întoarcă la 
filosofie, sfidind «teroarea istoriei». Cartea de faţă reprezintă 
nu doar rodul unei pasiuni constante şi unei competențe 
îndelung dobîndite, dar şi un fel de răscumpărare a 
destinului” (pentru întreaga povestea acestei cărți /Jaben/ 
sua fata libelli — a se vedea postfața ediţiei Anastasia, pp. 
237-243), 

Ulterior îi vor apărea alte două volume (alcătuite pe 
bazatextelor din Punctecardinale'?): Marginalii la Talmud 
(Editura Dacia, Colecţia““Homoreligiosus”, Cluj-Napoca, 
1999) şi Evreii în România (secolele AVI-XX) (Editura 
FRONDEY, Alba-lulia — Paris, 2000). Volumul de față 
este deci al patrulea ce poartă semnătura lui Gabriel 
Constantinescu'“. 

Reprezentîndu-l pe autor mult mai intim decît volumele 
anterioare, Gilceava anticomunistului cu lumea. Cronica 
unui deceniu de tramziţie (1991-2001) este o selecţie 
(inevitabil subiectivă)'* din editorialele şi comentariile 
publicate în intervalul menționat. Se reconstituie astfel, 
prin prisma unei viziuni critice de dreapta, traseul sinuos 
al unui deceniu de istorie românească. Deşi politicul este 
punctul generator şi dominant al discursului, el este 
conformat în adîncime de o înaltă rigoare morală. Dincolo 
de analistul politic (foarte “la zi”, cum se va vedea, cu 
lucrările de istorie, politologie şi filosofie politică ale 
momentului, atît din aria autohtonă, cît şi din cea 
occidentală), cititorul va descoperi aici un moralist superior, 
dublat de un temeinic om de cultură. 

Tocmai prin această dimensiune etică şi culturală (i- 
arm putea spune deopotiivâ “pedagogică” sau “paideică”), 
textele se salvează de efemeritatea contextului, alcătuind 
nu doar un corpus documentar, dar şi un coherent mesaj 
teoretic şi formator, însuflețit de accente testamentare și 
chiar profetice. Deşi într-un mod nesistematic, scrisul 
gazetărescal lui Gabriel Constantinescu conţine o întreagă 
doctrină de dreapta, credincioasă principiilor tradiționale, 
dar nu mai puţin atentă la problematica specifică a 
actualități. Adversarii sâi declarați sînt, îndeobşte, 
(neo)comunismul, politicianismul, lenea, indolența şi 
vulgaritatea. EI îşi asumă să lupte donquijoteşte cu 
“nemermicia'” românească'*, adoptînd fără rabat poziția 
unui naționalism critic, străin de orice urmă de populism. 

Dacă Punctele cardinale ar fi avut posibilitatea unei 
audiențe mai largi, Gabriel Constantinescu ar fi fost fără 
îndoială o voce mult mai “grea” şi mult mai respectată în 
peisajul atit de pestriț al dezbaterilor etice, ideologice şi 
doctrinare ale ultimului deceniu românesc. Volumul de 
față încearcăsă recupereze ceva dinaceastă nobilă excelență 
a marginalităţii, adăugîndu-se, cred, bibliografiei esențiale 
a unei drepte româneşti reconstruite din mers, spre în- 
dreptarea unei lumi ce se cere deopotrivă iubită şi certată, 
în numele lui Dumnezeu şi al “neamului cel adormit”, 
adică al Etemnităţii ce se cuvine să puncteze Istoria, pentru 


ca nu cumva apocalipsa să înceapă cu noi... 
Răzvan CODRESCU 





11. Gabriel Constantinescu, Fi/asofia arabă a istoriei. Ibn 
Haldun, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996. 

12. Vezi mai sus, notele 5 şi 6. Se află în pregătire pentru 
editarea în volum şi studiul despre Cabala. 

13. Fundaţia româno-franceză FRONDE a acordat revistei 
Puncte cardinale premiul său pe anii 1996 şi 1997. 

14. Se cuvine observat, în treacăt, că pină acum Gabriel 
Constantinescu nu şi-a edita! nici un volum propriu la Editura 


Puncte Cardinale... 

15. Alcătuită de autor, cu sprijinul discret al subsemnatului. 
16. “Nemernicia românească” este chiar titlul unuia dintre 
articole. Semnificativ, pe această linie, este şi necruțătorul 
ciclu “Noroiul la români” (I-IV). 





Noiembrie 2002 NR. 11/143 PAG.9 





Ă Ă 
- - . 
aaa St do ami in Daia ii a e ș 
„i 





LE A POD ars ig: 


„LDIZURA | 


Ma 


Gabriel 
Constantinescu 


MARGINALII LA 


ZEEEDACA 
HOOD 
REL KV OSUS i 





gabriel constantinescu 


în românia 

















PAG. IO NR. 11/143 Noiembrie 2002 


PUNCTE CARDINALE 





ACTUL DE CREATIE ÎN ICONOMIA MÂNTUIRII 


(urmare din pag. 7) 


Din pruncie, omul învață să privească lucrurile. Societatea îi pune la dispoziție — prin 
cultură — un bogat repertoriu interpretativ care îi contigurează (“mobilează”) treptat 
personalitatea. Rodal unei umanităţi avariate de păcatul strămoşesc, cultura este, însă, o armă 
cu două tăişuri. Extrem de permeabilă ideologiilor de tot felul, ea se transformă adesea, din 
depozitară şi promotoare a valorilor, în duşmancă a vieţii înseşi. 

Un exemplu: de la lungirea gâtului prin aplicarea unor inele din lemn, ori îngustarea 
forțată a picioarelor (la chinezi), până la siliconarea sânilor, mersul pe tocuri ori practica 
tatuajelor, frumusețea ideologizatţă a făcut, de-a lungul istoriei, numeroase victime. 

Nu doar frumuseţea, însă, ci întreaga paletă a realităților elementare, “de zi cu zi”, este 
uneori atât de instrumentată ideologic încât se ajunge la o pervertire a sensibilităţii vecină 
cu schizofrenia. Aceste ideologizări nu ar avea în sine un caracter atât de nociv dacă ar rămâne 
benigne. Ele parazitează însă trupul concret al realităţii omeneşti pe care obişnuim să o 
trecem cu vederea din “comoditate” (presupusă a fi solidă ancorare în reperele unei tradiții). 

Viaţa duhovnicească însă nu a fost niciodată rod al unei inerții. “Cel ce stă, să ia seama 
să nu cadă” — ne avertizează Apostolul, iar amănuntele cele mai banale ale cotidianului sunt 
de regulă şi cele mai problematice. 

Raportul de inadecvare dintre felul în care sumem îndemnați să privim lucrurile şi 
realitatea însăşi a lucrurilor poate fi uneori răstumat grație unui moment de autenticitate 
creatoare. Dacă formele culturii ne configurează în genera! sensibilitatea, acea formă 
rezultată în urma unui act de creație autentică are puterea de a restabili percepția justă asupra 
unui fapt oarecare al vieții noastre. 

Poate că acesta este sensul în care scriitorul contemporan Uwe Johnson (Ze/re 
Internationale, toamna 2000) consideră că misiunea literaturii (prin extensie: a întregii 
creații artistice) nu este aceea de a administra lecţii de morală istoriei, realităţii, ci pur şi 
simplu de a o înfățişa, numindu-i corect determinările. 

Percepția justă a unei realități oarecare este, în sine, o valoare extraordinară! A exprima, 
bunăoară, printr-un fapt de artă (un film, de exemplu), durerea atroce provocată de trădarea 
unei iubiri — în contextul cultural acțual în care infidelitatea a devenit aproape normativă — 
înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât restabilirea sensibilităţii în reperele ei esențiale, 


Creaţia în dialectica plăcere-— durere. Vorbind despre plăcere şi durere, ne precipităm 
adesea ipocrit în judecăţi de valoare. Plăcerea — suspectă, dar râvnită; durerea — onorabilă, 
dar de ocolit. Incercăm de fapt să camuflărn, să domolim oarecum, în spatele acestei ipocrizii, 
tragismul funciar al propriei noastre condiţii: aceea de ““purtători de trup şi vieţuitori în lume”, 

Ambrvalența acestor termeni, în special “plăcerea”, ne scandalizează, paralizându-ne 
astfel resorturile analitice. CE ESTE PLĂCEREA? Avem impresia că ştim atât de bine, din 
experiență, încât ne refuzăm lămurirea absolut elementară a conceptului. it 

Este evident că atât plăcerea cât şi durerea sunt stări ale sensibilităţii, “semafoarele” ei. 
Sensibilitatea fiind una dintre componentele naturii umane, iar aceasta fiind disociată în 
sinea el, din pricina păcatului strămoşesc, rezultă de aici că şi sensibilitatea este disociață, 
imbrăcând felurite forme, cel mai adesea contradictorii. Practic, plăcerea şi durerea se 
asociază diferitelor secvențe (compartimente, niveluri, mădulare) ale firii. Un aliment ce 
place gurii poate să nu placă stomacului (ori ficatului), Un act ce place trupului poate provoca 
O atroce durere morală şi invers. Ca s/are a sensibilităţii, plăcerea semnalează că unei 
anumite secvenţe a firii “îi merge bine”, adică: se manifestă, se conservă, se reproduce, se 
dezvoltă. Contrar plăcerii, durerea semnifică disfuncția, disconfortul, epuizarea ori chiar 
distrugerea acelei secvențe a firii. 

De pe urma cunoaşterii (superficiale, de altfel) a mecanismelor firii profită din plin 
fabricanți bunurilor culturale de larg consum. 

Realitatea nu este în mod necesar plăcută, aşa cum nu este dureroasă cu tot dinadinsul, 
Eaeste aşacumeste şi esenţial pentru noi e să o percepem caatare, în chip nemincinos. Atunci 
când un produs cultural ne flatează sensibilitatea, prin cultivarea în exces a celor plăcute, ori 
prin îndulcirea “părților dure”, putem să-l suspectăm de “făcătorie”. Anume, că încearcă să 
ne manipuleze, să ne adoarmă conştiinţa entică. 

Spre deosebire de “circul pentru mase”, opera autentică de artă — în speță, capodopera 
— nu mizează câtuşi de puțin pe “inducerea unor stimuli plăcuți”. Dimpotrivă chiar, ea 
provoacă uneori o durere intensă, ce poate fi semn al trezirii şi însănătoşirii sensibilităţii. 

Plăcerea ori durerea nu pot fi asociate în chip mecanic valorii unui produs cultural. 
Satisfacția pe care o procură un fapt de artă autentic nu trebuie absolutizată, transformată în 
idol, dar nici demonizată. Fa are locul ei, hrăneşte “omenescu!” până la un punct şi sugerează 
prin analogie perspectiva lainică a întâlnirii omului cu propria identitate. 


Actul de creație ca interogaţie. Nu întotdeauna suntem capabili ori dispuşi să ne 
intâlnim cu un fapt de artă, Vrem, de regulă, să evităm efortul de a satisface exigenţele 
participatorii ale unei asemenea întâlniri. Simpla percepție a unui fapt cât se poate de oarecare 
poate declanșa fisură adâncă în banalul nostru cotidian. F isură prin care, dacă avem curajul, 
interpelăm şi suntem la rândul nostru interpelaţi de către realitate. Cu alte cuvinte, suntem 
somați să o privim faţă către faţă şi să dăm seamă de raporturile noastre cu ea. 

Opera de artă are ca prim atribut pe acela că nu îşi minte contemplatorul, 

“Această privire fulgerătoare în şi dinspre absolut proiectează în noi o interogație gravă 
cu privire la propria noastră existență, la sensul ei. Ideologiile sunt cele care fabrică “idoli 
mentali”, pe care creația autentică îi face de râs, punându-i în lumina neapropiată a 
adevărului. Dezbărată de false certitudini, de subterfugii şi inerții, inima omului rămâne în 
compania propriei identități, a propriului destin. Chiar dacă acest eveniment are loc pe durata 
uneori a unei singure clipe, ori și mai puțin... 

Spre deosebire de “întrebare”, interogația nu urmăreşte aflarea unui răspuns, întrucât 
știe că ace! răspuns nu există. Ea nu urmărește rezolvarea vreunei probleme, ci sondează 
nemăr ginirea unei taine (izvor de nenumărate răspunsuri), 

Înainte de toate, însă, interogația se adresează acelei Prezențe aflate în spatele tainei, 


Arta — spune Borges — este iminenţa unei revelații care nu se produce. 

Prin urmare, nu revelația, ci faptul că este Cineva capabil să o aducă în viața noastră, 
aceasta este intuiţia fundamentală a artei. Fără îndoială că acest simplu fapt constituie deja 
o mare revelație... 

Interogaţia este o mărime vectorială. Punctul ei de aplicație se află în inima omului. 
Vârful ținteşte profunzimile tainei existenței; suportul energetic al acestei săgeți îl constituie 
capacilatea noastră de a dori. 


Creaţie şi dorire. “Capacitatea de a dori” este tradusă în termenii antropologiei liturgice 

rin preafrumosul cuvânt dorire:“ intoarce dorirea mea către cele de sus”. Dumnezeu nu doar 

Îşi iubeşte creația, ci o și doreşte, cu o dorire ce traversează distanța ontologică dintre Făcător 
şi Făptură, imprimând fiecărei existențe un elan ascendent, comuniant. 

Asemenea unui cristal impur, firea omenească împrăștie însă această “unică putere 
simplă” (c/. Sf. Dionisie Areopagitul, Numirile dumnezeiești, cap. IV) într-o mie şi una de 
dorinţe contradictorii. (Dorinţă = dorire atașată unui obiect, obiect ce promite să ne procure 
acele atribute care, în ultima analiză, îşi au izvorul în Sfânta Treime: binele, frumosul, 
autenticul, eficientul etc.) Unirea deplină a doririi o vom dobândi pe cele mai înalte trepte 
ale sfințeniei. Până atunci ne revine sarcina anevoioasă de a gestiona acest bâlci — generat de 
mulțimea contradictorie a dorințelor — în sensul unei cât mai fericite investiții, ceea ce 
constituie una dintre mizele majore ale culturii. 

De la picturile rupestre şi până la mediile digitale interactive, expresiile culturale ne 
“învață”, într-un fel saualtul, ce anume să dorim şi de ce anume săne ferim. Acesta este marele 
risc: faptul că fluxul principal ar doririi poate fi “drenat” prin tot felul de dorințe colaterale 
este intens speculat de către diavol. Sensul principal al tuturor ideologiilor insinuate, în scop 
de manipulare, în spaţiul culturii, acesta este: să abată dorirea noastră de la cele de sus, prin 
tot soiul de capcane “logice” ori “estetice”, 

Nueste mai puțin adevărat, însă, că în chiar sânul unor astfel de inginerii culturale elanul 
creator al persoanei reuşeşte uneori să înfrângă dorințele centripete, servituțile şi bovarismul 
funciar al firii omeneşti, realizând expresii de o surprinzătoare curăție. În caruselul efemer 
al modelelor culturale, capodopera rămâne un punct static, un reper. Poate că de aceea se 
discută despre actualitatea, respectiv contemporaneitatea ei perpetuă. 

Anvergura valorii unei capodopere atrage cu autoritate dorirea noastră, proiectând-o în 
transcendența imediată a lucrurilor, de unde răzbat semnificațiile şi sensul lor profund. 


Actul de creație în iconomia mântuirii. Pentru mulți dintre noi, cu/fura şi viața 
duhovnicească sunt domenii iremediabil disociate. 

Ne-am străduit în textul de faţă să arătăm că între ele ar putea fi practicată cel puțin o 
joncțiune, şi anume pe teritoriul valorii, plecând de la care viața duhovnicească ar putea 
asimila, în metabolismul ei potențaror şi transfigurator, cultura. Această intenție explică 
titlul lucrării: “actul de creație” stă la temelia culturii, iar “iconomia mântuirii” la temelia 
existenţei înseşi. 

Etimologic, “iconomia” înseamnă restaurarea ordinii (nomos) în creaţie (oikos). Reflex 
al ordinii universale, ordinea din viața noastră presupune aşezarea fiecărui lucru la locul său, 
potrivit valorii sale. “Omul nu cred că se îmbogăţeşte disprețuind vreo realitate oarecare”, 
spune Părintele Rafail Noica. Atunci când este vorba de cultură, însă, cel mai adesea ne 
caracterizează nu atât disprețul, cât mai ales incapacitatea de a o integra vieţii duhovniceşti. 
Am în vedere în special muzica şi filmul — “monezile culturale” de cea mai larcă circulație 
la ora actuală. 

Auzim adesea; “Este un film excelent, dar nu are nimic creştin în el”. Țrebuie să 
înţelegem că o piesă muzicală sau un film sunt excelente î7 măsura în care sunt autentice 
(creații, fapte de artă, mărturisind ceva autentic despre om); şi în măsura în care sunt autentice, 
eleaude-a face cu Hristos, Adevărul. Ce este au/enticul în om? Desigur, chipul lui Dumnezeu 
în el. Căutările acestuia în sine şi în semeni, mai mult sau mai puțin conştiente, cu mijloace 
şi în moduri diferite, dar neapărat sincere, duc în cele din urmă la Adevăr şi penerează valori 
autentice, Dumnezeul nostru este şi Dumnezeul lucrurilor, al faptelor şi al situațiilor 
complexe ce alcătuiesc ceea ce numim generic “viața noastră de zi cu zi”. Nu este nevoie, 
prin urmare, ca o creaţie să se refere explicit la Dumnezeu pentru a-l mărturisi prezența 
inefabilă. 

Asimilarea culturii comportă, tără îndoială, o serie de riscuri pe care suntem îndreptățiți 
să ni le asumăm numai în măsura în care le putem face cât de cât față, Pe de altă pante, 
perspectiva unei vieți în afara culturii, într-o atmosferă simbolic “aseptică”, rămâne pur 
teoretică, întrucât ar însemna o viaţă în afara societății. Ceva asemănător sectei Amishi din 
S.U.A. adică total străin de duhul şi viața Tradiţiei bisericeşti. 

Lăsăm deschisă dezbaterea cu privire la strategia individuală de orientare în spaţiul 
culturii. Există în mediile ultraortodoxe a mentalitate extrem de păguboasă, asupra căreia 
trebuie să fim avertizați. Nu atitudinile extreme — idolatrizarea culturii, sau demonizarea ei 
— sunt cele mai nocive, ci aceea — infinit mai pernicioasă — a duplicități: aderăm formal la un 
purism ideatic, aşa cum ni-l imaginăm la pustnicii secolului al IV-lea, continuând totuşi să 
trăim în miezul societăţii postindustriale şi să profită, comod, de produsele ei. Suntem cu 
toții, într-un fel sau altul, consumatori de cultură; îi gustărn valorile, dar evităm să ne asumăm 
locul şi rolul pe care le are în viața noastră, întrucât aceasta ar cere un efort pe care nu suntem 
dispuşi să-l facem: acela al discernerii, pe care ni-l cere Sfântul Apostol Pavel (“Cercetaţi 
toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” — / fes. 5,21), 

Leacul acestei fățămicii îl constituie fără îndoială o reconsiderare absolut onestă a 
raporturilor noastre cu cultura în mijlocul căreia trăim. Fie că ne place, fie că nu, a lua de 
coarne “taurul” culturii, cu forța, curajul, luciditatea şi trezvia dreptei credinţe, pare singura 
soluție onorabilă şi în perfect acord cu îndemnurile Mântuitorului: “Cel ce este în voi e mai 
mare decât cel ce este în lume” şi “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. 


i 


TPI 3, d... 


VIN IPP PE pri 


ZI m 


PUNCTE CARDINALE 





MOȘTENIRILE 


Puia Ai Pe ata vf et PI 
AQ smog Si în 0 ua 4 





lată, destul de repede, au trecut doi ani de la moartea lui Horia Benea [4 decembrie 
2000]... Celor mai mulţi dintre cei apropiaţi lui ne-a fost tare greu fără el. Lipsa lui, în loc 
să se atenueze cu timpul, din contră, parcă se accentuează. În curtea bisericii Mavrogheni 
se află mormântul care, puțin stingherit, parcă nu reuşeşte să-şi afle încă alcătuirea justă. 
Poţi vedea adesea flori proaspete lângă cruce, câteodată oameni veniţi să-şi plângă acolo, 
mocnit, durerile şi dorul... 

Un om ca Horia Bernea lasă nu numai amintiri pregnante, dar şi multe probleme în 
urma sa. Ca totdeauna, ele provin în principal din moştenirea sa, care se lasă greu 
gestionată. Şi nu mă refer acum la cea materială (şi ea destul de încurcată şi de aducătoare 
de griji), ci lacea spirituală, pe care nici măcar nu am început s-o inventariem cu adevărat. 
Desigur, nici valorificarea pripită nu este bună, dar nici espectativa prelungită. 


Prietenia era unul dintre darurile sale fermecate — şi tare bine făcea prietenia lui! De 
aceca, prietenii îi resimt cel mai mult lipsa. Din păcate, asta nu-i uneşte mai mult. 
Incearcă să-i mai adune, din când în când, la Otopeni, pe grupuri mai mici, continuându- 
le pe cele de odinioară, soția lui. 

Otopeni Atelierul (şi el un tablou?), locul ultimelor aniversări, acum cu alura sa de 
mereu proaspăt părăsit Pânze pe pereți, scule de pictură şi culori scumpe, plante mari, 
masa cu cărți şi albume, cu şapca trântită pe ea, rafitul cu tării, dulapul cu jazz, balustrada 
palierului presărată cu trofee de artă țărănească, mereu uluitoare în genialitatea lor 
Grădina, în drum spre asemănarea cu grădinile de la Văratic, purtătoare de urme, în 
răbdătoare aşteptare... Valurile de cârciumărese... 

Toţi se simt datori. pentru că toţi sunt datori. Cei mai mulți încercă să întreprindă câte 
ceva, în prelungire. spre păstrare şi valorificare, fiecare după cugetul său, după putere. 

Două femei purtându-i amintirea prin însăşi existența lor... Marga(reta) Bernea, 
împuţinată la trup, zbicită de un imens tainic plâns existențial, plutind uşure, ca un 
imaculat fulg negru în praful oraşului... Pentru ea este până la unmă cel mai greu. Căci ea 
a împărțit cu el cel mai mult şi cele mai multe. Privind-o, realizezi încă o dată minunea 
inexplicabilă a acestor energii nebănuite, care pot fi aflate, în situații de criză, şi în cele 
mai plăpânde femei. Tudora (Dodi) Bernea, încercând eroic, chiar dincolo de puterile- 
i (fizice şi sociale) mărginite, să valorifice împreună două moşteniri majore: pe cea a 
tatălui [Emest Bernea] şi pe cea a fratelui [Horia Bernea]. 

Din când în când mi se arată fotografii vechi, din timpuri când nu-l cunoşteam. Îmi 
apare un străin frumos, un soi de cavaler gata mereu să apere cauze nobile. Şi să câştige! 
Când l-am cunoscut eu mai îndeaproape, cu 2-3 ani înainte de '89, era aşa cum arăta în 
ultimi ani. 

Horia Berea era omul care, oriunde s-ar fi aflat, umplea locul. Deborda. Polariza, 
ca de la sine înţeles, liniile de forță ale oricărei reuniri. Era şi un domic de o intensă 

comunicare, dar şi un timid. Îşi masca timiditatea printr-o abordare suverană a locurilor 
şi a situațiilor, dorind să dea impresia că este peste tot acasă, în largul lui. In casele 
prietenilor hotăra ca unul de-al casei. Sentimentele şi le manifesta cu delicateţe şi cu 
decenţă, uneori exuberant, alteori reţinut. Cu el, viața da în clocot mereu. | 

Aflai la el o anumită oroare de singurătate. Nevoia de prezențe în preajmă. Ne 
îndemna, ca pe mulți alții, să cumpărăm locul de alături de el, la Otopeni, ca să ne facem 
vecini şi să putem sta mai mult, dacă nu neapărat împreună, cel puţin în apropiere, Avea 
un fel de înciudare că nu ne întâlnim, că nu comunicăm suficient. Deplângea într-o 
ilustrată trimisă de la Roma faptul că, în vâltoarea noilor timpuri, s-a cam renunțat, 
păgubos, la “genul epistolar”, la comunicarea prietenească de acest tip. | $ 

Avea o evidentă nerăbdare, o febrilitate de a face, de a spori, spre sfârşit adăugându- 
se şi o dorinţă de a lămuri situațiile, dar toate îmbinate, în chip minunat, cu a) certă 
împăcare cu Dumnezeu, cuosiguranțăa lucrării, cu o nădejde de izbândă bine întemeiată. 
Un nesaţ al trăirii era vizibil la el. Uneori dus până lao trăire înverşunată. Simţea cu necaz 
că timpul nu-i ajunge pentru câte le avea de implinit. d | 

Eraun tip mai degrabă nocturn. O dată cu apropierea serii tonusul lui creştea. Acum 
îi veneau gândurile cele mai importante, acum avea întâlnirile adevărate. Detectai la 
Horia Bernea o dorinţă de a fi în preajma celor mari, a valorilor acreditate, a celor real 
afirmaţi profesional şi social. O dorinţă de a fi în societate în prima linie a ei. Mai ales că, 
practic, nu se simţea concurat. Îşi aflau, însă, loc în preajma lui şi oameni “mai mărunți”, 
fără performanțe sociale atât de vizibile, dar care impuneau prin calitatea lor umană. 


Societatea civilă, destul de spulberată în momentul de față, duce și ea lipsa 
personalităţii lui, pe cât de tumultoasă în formă, pe atât de echilibrată în fond. Mă întreb 
cum ar fi reacționat la slăbirea și destrămarea tot mai accentuată a acestei societăţi după 








Noiembrie 2002 NR. 11/143 PAG. LI! 





noiembrie 2000... Îl enerva această suceală nebună a lumii de astăzi, în care ceea ce este 
privat (viața sexuală, de pildă) se discută de obşte, iar ceea ce ar trebui să fie de obşte (Şi 
chiar şi era în timpuri normale) — credința, îndeosebi — se caută a fi exilat 
aiurea, în zona privatului. 

Cât de decentă şi de asumată era condiţia sa naţională! Vorbea mereu, insistent, 
despre adecvare, despre nevoia de judeca oamenii şi neamurile în funcţie de darurile lor 
specifice, iar nu după şabloane ideologice prefabricate. Critica națională, pe care o 
practica şi el,o cerea conjugată cu asumarea apartenenței, cu autocritica personală și, mai 
ales, cu o evaluare adecvată, pe baza datelor existențiale şi darurilor divine reale. In felul 
acesta, drumul spre iubirea de neam = iar nu spre idolatrizarea lui — este deschis şi poate 
fi parcurs cu cuviință. 

A dorit mult reabilitarea picturii ca nobil meşteșug, promovând, îndeosebi 
împreună cu prietenii săi din grupul Prolog, dar poate mai îndrăzneț şi mai nonşalant, 
continuitatea în linia marilor maeştri români. Se reclama, cu multă căldură, poate şi cu 
puţină frondă, de la Nicolae Polcovnicu, pictor necunoscut chiar şi unor oameni cu o 
anumită cultură în domeniu. Detesta diletantismul şi impostura. Substanţa tradiției o 
dorea prelungită nu epigonic, ci într-o trăire proaspătă, care să devină o verigă valabilă 
pentru pictura de mâine. Se îmbină în pictura lui o seninătate augustă cu un dramatism 
sfâşietor. Lucrul acesta este vizibil mai ales în ““Vechi peisaje româneşti”. Se va vedea 
tot mai limpede, în timp, cum lucrarea sa şi a celor pe care-i aprecia şi de care era legat 
a constituit o bună alegere de drum într-un moment dificil, de răspântie, în pictura 
românească; cum, prin simplitatea smerită a studiului şi abordării lor, aceasta s-a salvat. 

Pictura sa spune despre el, despre pictură, despre frumuseţea şi robustețea lumii, 
chiar în condiţia ei tragică. De dincolo de obiecte, de peisaje, de portrete şi de autoportrete 
răzbate Dumnezeu. Nu-mi spunea el într-un interviu că “pictura este sora mai mică a 
misticii"? Se tot pregătea, neprogramatic, pentru clipa izbăvitoare a pictării de icoane, 
pictând interioare de biserici, practic icoane ale acelor biserici, ceea ce reprezintă, până 
la urmă, o teologumenă demnă de toată încrederea. De la pictarea acestor interioare pe 
pânză, a ajuns în anul de dinaintea morţii să facă panourile decorative de sub icoanele 
împărăteşti, pentru catapeteasma bisericii Sfântul Grigorie Palamadin incinta Universității 
Politehnica din Bucureşti. 

Dar pictura era pentru el mai mult decât un meşteşug sau o artă. Era o stare de a trăi 
viața. Privea lumea toată sub auspiciile ei picturale. Părea hărăzit ca tot ceea ce atinge 
să se transforme în pictură. Se picta când se îmbrăca. A pictat când a născut Muzeul 
Ţăranului Român. Îşi picta relațiile... Şi descoperea pictura oriunde s-ar fi aflat ea, chiar 
în straturi ascunse sau în zăcăminte sărace. 

Pentru Biserică era omul dintre liniile frontului, trecând cu uşurinţă din tabăra 
intelectualității (mai mult sau mai puțin inculte teologic) în cea a clerului (fără apetit 
pentru cultura unei intelectualități socotite snoabe şi adverse). Nu purta mesaje. Mesajul 
erael însuşi, felul lui dea fi. Prietenosşi critic cuambele tabere, în egală măsură, el încerca 
să propună, atât unora cât şi altora, cunoaşterea reciprocă şi urcuşul întru întâlnire sinceră 
şi curată. Nu era un nebun întru Hristos, ci un înțelept nativ întru El. 

Tulburătoare mărturisire, cea dintr-unul dintre ultimele sale interviuri, cel cu 
Eugenia Vodă, în care spunea că ar fi putut alege şi calea monahismului — şi că se mai 
gândea şi acum laea! O spunea grav, cu toată asumarea, şi poate multe sunt acum de văzut 
în virtutea ei. 


Muzeul Ţăranului Român, în ridicarea căruia s-a zidit prin multă viaţă jertfită, a 
fost construit ca o operă de artă; mai apropiat spus: a fost zugrăvit aşa cum zugrăveşti o 
icoană. Ca atare, aşa trebuie privit, aşa trebuie receptat. 

L-am văzut lucrând la sălile de icoane. Desigur, cei mai mulți n-ar fi făcut altceva 
decât să înşire icoanele în simeză, după un criteriu sau altul, bazându-se pe forța lor 
artistică şi religioasă intrinsecă. Legată marcat de vizual, icoana constituia pentru el calea 
cea mai adecvată de întâlnire cu Dumnezeu. Era preocupat ca întâlnirea dintre vizitator 
şi icoană, în toată profunzimea ei teologică, existenţială şi artistică, să se producă, iar 
omul săaibă folosul cultural şi spiritual cuvenit. Nu forța niciodată construirea expunerii. 
Când nu “simţea” sau nu “vedea” un lucru, îl abandona până când inspirația i-l sugera 
limpede. Erauzile când intra pentru ceva ore în sală, altele când ieşea după câteva minute, 
Sau în care nu intra deloc. || vedeai cum, lucrând într-un colț, se întorcea fulgerător spre 
un altul, pentru a pune un accent care brusc i se revelase, Gândirea lui exploda prin 
fulgerări conceptuale de geniu, nu prin tratări sistemic-academice. 

Pomea de la înțelegerea şi uneori admirația fără margini față de obiecte. Trăia prin 
ochi. Avea un fel de văz absolut. Orice abatere de la ordinea vizualului îl enerva. Cel mai 
mic accident — o scamă, o pată imperceptibilă altora, o cută, o distonanță — îl irita vizual 
şi îl semnala imediat, fără nici un fel de reținere, riscând nu o dată să fie nedelicat. Dar 
prin acest văz absolut, de pictor, şi printr-un văz mai ascuns, spiritual, de creştin aşezat 
temeinic în adevărul de credinţă, şi el foarte acut, reuşea să aibă față de obiecte o apropiere 
mistică, adică descoperitoare de taine care altora le rămâneau inaccesibile direct. În 
sensul acesta, e! era un desăvârşit mijlocitor. Şi apoi, nu spunea el, privind scoarțe sau 
piese de ceramică țărănească: “Simţi că pentru ele poţi să mori!”? 

Venea, după contactul cu obiectele şi cu frumusețea lor, vizibilă sau mai discretă, grija 
de a crea pentru acele obiecte un spaţiu primitor şi convingător con-grăitor, precum şi 
efortul de a asambla obiectele într-o spunere coerentă, dar în nici un caz discursivă, ci 
poetică. Mesajul ultim este prea încărcat, plin de semnificaţii importante şi de o forță 
spirituală prețioasă, pentru a fi exprimat pur ştiinţific. Pentru a trece prin materialitatea 
fascinantă a obiectelor dincolo de ea, şi a vorbi în cele din urmă despre taina ţăranului 
român, el avea nevoie de un grai poetic sau, cu alte cuvinte, apotatic, antinomic şi 
inefabil. Desigur, sunt şi destui cei care contestă acest tip de zuprăvire, dar asta este 


(urmare în pag. 12) 
Costion NICOLESCU 











PAG. 12 NR. 11/143 Noiembrie 2002 





LA CENTENARUL 
LUI PETRE ȚUȚEA 
(1702-2002) 


Sâmbătă 26 octombrie (ziua Sfântului Dumitru), la Boteni, judeţul Argeş, a avut 
loc (sau ar fi trebuit să aibă loc, căci, până la urmă, această solemnitate a fost ratată) 
comemorarea centenarului naşterii lui Petre Ţuţea şi dezvelirea bustului celui care, 
"dacă ar fi trăit la Paris, cu verva sa fără pereche, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială” 
(Emil Cioran); şi, adăugăm noi, cu siguranţă, comemorarea centenarului naşterii sale 
ar fi tost una pe măsură. Dar nu a fost să fie aşa. 

Când am plecat din Bucureşti, invitat de un prieten care i-a fost aproape lui Ţuţea 
și în închisoare, şi în aşa-zisa libertate, şi care s-a şi îngrijit de înmormântarea lui, am 
crezut că acolo, la Boteni, voi întâlni “toată floarea cea vestită” a intelectualilor care, 
în cel doi ani cât a mai apucat să trăiască “țăranul imperial” în “Je nouveau Ancien 
Regime ”, au roit în jurul lui precum muştele în jurul unui borcan cu miere, “nu pentru 
a-l slăvi pe el”, ci “pentru a se lustrui pe ei”. Dar, spre stupefacția mea, şi nu numai a 
mea, nici unul dintre cei care, în anii 1990-1991, îi dădeau târcoale şi se înfruptau din 
gloria lui nu a fost prezent la această comemorare, după cum foarte mulți dintre ei nu 
fuseseră prezenți nici acum [1 ani, la înmormântare. Mai mult decât atât, nici una dintre 
instituțiile oficiale care ar fi avut obligaţia morală să se implice în organizarea 
comemorării nu s-a deranjat nici măcar să participe la solemnitate. Nu am văzut acolo 
nici un reprezentant al Ministerului Culturii sau Uniunii Scriitorilor, de pildă. De 
asemenea, a fost cu totul inexistentă presa, aceeaşi presă care în anii 1990 şi 1991 
aproape că îl sufoca cu interviurile pe cel considerat a fi un “Socrate al României”. Nu 
mai vorbesc de Academia Română, care nu ar fi trebuit să piardă prilejul de a-l primi, 
cu această ocazie, post mortem, în rândurile membrilor ei (chiar dacă, în paranteză fie 
spus, Academia d-lor Eugen Simion, Gabriel Ţepelea et comp. se aseamănă mai mult 
cu Academia “savante: de renume mondial” decât cu cea a lui Vasile Pârvan, Nicolae 
lorga şi Lucian Blaga). 

Dacă vârfurile intelectuale au lipsit cu desăvârşire de la această ratată comemorare 
(de la care n-a lipsit însă un Mihai Ungheanu, venit mai degrabă în calitate de membru 
al Partidului România Mare), au fost prezenți, în schimb, câțiva politicieni, mai ales 
reprezentanți ai Partidului Liberal. În afară de d-l Ungheanu şi de individul care a citit 

mesajul transmis de cel mai mare impostor al acestei perioade de tranziţie, ex-senatorul 
Constantin Ticu Dumitrescu, controversatul președinte al Asociaţiei Foştilor Deținuți 
Politici, majoritatea celor prezenți erau liberali, în frunte cu d-l Constantin Bălăceanu- 
Stolnici. Am mai remarcat, printre ei, prezenţa discretă (şi parcă puţin speriată) a d-lui 
Crin Antonescu, precum şi a altor figuri liberale de mai mică importanță. Nu era greu 
să-ți dai seama că această garnitură a partidului liberal venise la Boteni într-un fel de 
campanie electorală. Şi într-adevăr, din luările de cuvânt care au urmat, am aflat, spre 
stupefacția multora dintre noi, că Petre Ţuţea ar fi fost de fapt un autentic liberal. S-au 
adus chiar și argumente în acest sens. Faptul că el a militat pentru proprietatea privată 
şi pentru libera inițiativă, precum şi acela căa avut o deosebită considerație pentru unele 


MOSTENIRILE 
HORIA 
BERNEA 


(continuare din pag. 11) 


măsuraslăbiciunii lor. Accesul 
la Muzeul împlinit de Horia 
Bernea nu ține, cum greşit sau 
tendenţios încearcă să sugereze 
unii, de apartenența la elita 
intelectuală rece; ea ține în 
primul rând de caracter şi de 
sensibilitate, de racordarea la 
credință şi la tradiţia pură şi 
simplă a culturii ţărăneşti. De 
libertatea adevărată şi de 
rațiunea fierbinte. Până la 















urnă, de un soi de smerenie, aş îndrăzni să spun. 

Ne-au rămas de la e!, pe lângă discursul muzeistic propriu-zis, o serie de sentinţe în 
legătură cu ceea ce își propunea să facă şi în ce fel, De la aceste două elemente s-ar putea 
purcede la un seminar de muzeologie, care să transtorme o experiență unică în teorie, spre 
întemeiere de școală. Cineva avea sugestia ca Muzeul să fie filmat — spre mărturie — aşa 
cum ni |-a lăsat el, înainte ca să se producă modificări importante sau alterări grave. 

intrând în Muzeul Ţăranului Român, așa cum este construit de Horia Berea, ai 
acelaşi sentiment ca la intrarea într-o biserică. Prin țăran, o dată cu țăranul, pictorul şi cei 
capabili să-l însoțească ajung la Dumnezeu. Probabil acesta este motivul pentru care sunt 
mișcaţi cei mai mulți, indiferent cât de mult conștientizează această conotaţie, Din punct 
de vedere spiritual, este treapta cea mai înaltă la care se poate urca. Interpretările 
ideologizante sunt neavenite în general, iar în acest caz cu atât mai mult. 

A plecat la Paris îingândurat şi îngrijorat. Nu se gândea la moarte, se pândea la ce va 
avea de făcut acolo după intervenția chisurpicală, ca și lace urma să facă la înapoiere, căci 
avea încă multe proiecte de dus spre împlinire. Dar dacă el nu se gândea la moarte, se pare 
că se pândea ea la el, şi asta probabil că se vedea pe undeva... 

Se pare că unicul Bernea a dat naştere |a mulţi Bernea. Dincolo de el, cel adevărat, 


PUNCTE CARDINALE 


personalități liberale (în specia! pentru lonel Brătianu, pe care îl considera, pe drept 
cuvânt, ca fiind artizanul înfăptuirii României Mari) au constituit, pentru ei, argumente 
suficiente de a şi-l revendica. Este adevărat, Petre Ţuţea s-a declarat adesea pentru 
liberalism (şi chiar se înscrisese în urmă, ostentativ, în Partidul Liberal), dar el se 
referea, nu la liberalismul politic, ci la celeconomic, ceea ce este cutotul altceva. Aceste 
discursuri de confiscare politică a lui Petre Ţuţea au fost întrerupte de intervenţia, ce- 
i drept cam dură şi lipsită de tact, a profesorului Marcel Petrişor, care a pus, oarecum, 
lucrurile la punct. 

Dar apogeul ridicolului a fost atins atunci când a sosit momentul dezvelirii unui 
bust care, de fapt, nu exista! Este adevărat că, încă de la începutul solemnității, primarul 
localităţii, liberal bineînţeles (ceea ce şi explică prezența masivă a liberalilor la 
eveniment), care a inițiat şi organizat această comemorare, s-a scuzat pretextând că cel 
căruia i-a fost comandat bustul nu a onorat comanda la timp şi că, deocamdată, va fi 
dezvelit doar... soclul cu placa comemorativă, iar bustul va fi pus la locul lui atunci când 
va fi gata. Treabă românească! Dacă la noi se pot inaugura edificii de abia începute şi 
se pot da în folosinţă lucrări încă neterminate, de ce nu s-ar putea dezveli şi un soclu 
pe care, cândva, va fi pusun bust? Asistând la această sinistră farsă, mi-au'venit în minte 
nişte versuri dintr-o poezie care circula prin Aiudul tinereţilor noastre şi care îi plăcea 
mult lui nea Petrache: Ce sicriu fără de mort / Înlăuntrul meu îl port / Şi ce mort fără 
sicriu / Putrezeşte-n mine viu! Participând la dezvelirea acestui soclu fără de bust am 
avut sentimentul că particip la înmormântarea unui sicriu fără de mort, 

A doua zi, înaințe de a părăsi Botenii, ne-am oprit în dreptul şcolii în curtea căreia 
se afla amplasat soclul cu pricina, pentru a-l fotografia. Şi nu ştiu de ce, în timp ce 
prietenul care mă însoțea făcea această operație, eu am simțit nevoia să cer iertare 
memoriei marelui nedreptăţit: “Ne iartă, nea Petrache, pentru nevrednicia noastră”. Şi, 
în huruitul maşinii care se îndepărta, mi s-a părut că aud râsul sacadat şi inconfundabil 
al “hâtrului” filozof, precum şi replica lui promptă: “Lasă, măi făgărță, că merge şi 
așa!”,.. 

Demostene ANDRONESCU 


P.S. “Tăgârţă” era apelativul cu care Petre Ţuţea se adresa mai tinerilor lui camarazi de 
suferință, cu deosebire acelora pe care îi simpatiza. 


E 4 A 
„Lu VE 
CE a d 
sad : ăi 
Na i 


TR AZ A ru 
Ca PE Se 


ni N 
UN SOCLU IN AŞTEPTAREA BUSTNLU 


Pi să 
i 

[] - 
ȘI, 


e Ne tii șI ap Va Part sifon pi Vad 


se adaugă dublurile lui, venind din strabismul interior al multora dintre noi. Fiecare îşi 
configurează un Bernea al său, de cele mai multe ori închipuit după măsură proprie, până 
la supărătoare detormare, nu o dată micşorat în idol. Alţi se simt, în continuare, 
complexați. 

Câţi pricep cu adevărat ce a vrut el să facă? Probabil că toți suntem încă departe de 
a înțelege cum se cuvine. Mulţi ar dori un portret realist, cât mai realist Va veni Şi 
momentul acela... Dar acum este prea devreme, iar eu cred că Horia Berea trebuie spus 
aşacumelobişnuiasăspună lucrurile serioase, poetic şi mistic. Oricum, o dată cutrecerea 
timpului lucrurile se decântează, se aşează într-o altă perspectivă, mai propice corectelor 
evaluări. Căci ne mai trebuie adăugată perspectivă. Mai trebuie să treacă un timp. Dar 
această aşteptare este dublată de teama că multe se vor pierde, că nu vor mai putea fi 
recuperate. Mulţi şi-l revendică, mulţi se revendică de la el, nu o dată în chip fals. În 
numele lui se fac destule neghiobii, unele inocente, altele de-a dreptul periculoase. 

Transtormarea lui Horia Bemea într-un idol, de orice tip ar fi el, ar fi păguboasă. 
Niciodată nu mi-am pus problema că Horia Bernea ar fi fost un sfânt. dar în acelaşi timp 
am sentimentul acut că statutul lui eshatologic este în continuă creştere. Cu toate acestea, 
îl văd acolo nepărăsit de o sporită întristare, venită din multe care se întâmplă după 
plecarea lui, aici, printre cei în mijlocul cărora trăia şi pe care ar fi vrut să-i unească într- 
o lucrare continuatoare. Fără el, multe lucruri tind să se împotmolească. 

Toate actele lui Horia Bemea au o evidentă susținere teologică. Din acest punct de 
vedere se cere observată o minunată filiație şi însațire în termeni majori: Emest Bemea 
— Horia Berea. Ceea ce-i leagă pe cei doi este, dincolo de legătura de sânge, așezarea 
extrem de temeinică în credință şi dorința de reliefare şi de slujire a valorilor naționale. 
Slujire prin iubire lucrătoare. 

În pictura lui cea de-o viaţă, în pictarea Muzeului, în pictarea prieteniilor, în pictarea 
vieții sale s-a comportat ca un slujitor, ca un sacendot. Conștient de valoarea talanților 
cu care Dumnezeu l-a înzestrat, ştia că rodirea lor după cuviință cere jertfă. Şia jertht în 
felul său inimitabil, fără ostentație, darcu fermitate, cu demnitate, cu un aer Suveran, care 
ştie ce trebuie făcut — şi care face, 











PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2002 NR. 11/143 PAG. 13 





VEȘTI TRISTE DIN SPANIA 


In numărul pe septembrie am publicat, cu 
îndurerare, necrologul lui Traian Popescu (1919- 
2002), fost diplomat, reputat editor şi filatelist, unul 
dintre liderii exilului românesc din Spania. Traian 
Popescu stătuse imobilizat în pat vreme de trei ani, 
vegheat de soția sa, doamna Chiriachiţa (Kika) 
Popescu, ce nu i-a supraviețuit decât câteva zile. 
Între timp, ne-au parvenit de la Madrid veşti încă mai 
întristătoare despre sfârşitul celor doi. Din păcate, 
ele nu privesc doar tragedia unei familii sau a unei 
comunități înstrăinate, ci ne pun pe gânduri asupra 
gravei pervertiri a sufletului românesc în genere, 
asupra nebănuitelor resurse de abjecție ieşite la 
iveală mai ales în ultimii 12 ani, atât în țară, cât şi 
pretutindeni pe unde românii au plecat să-şi caute 
norocul. 

S-ar zice că în sânul exilului românesc din 
Spania există o predispoziţie obscură spresfărşiturile 
“de pomină”, spre scenariile cvasipicareşti (dar de 
coloratură balcanică) ale jafului mai mult sau mai 
puţin postum (amintind, mutatis mutandis, de acea 
celebră scenă din Zorba grecul în care casa Bubulinei 
este jefuită fără scrupule, ca de un nor de lăcuste, 
chiar mai înainte ca biata femeie să fi apucat să 
închidă ochii). Dacă în cazul regretatului inginer şi 
profesor multimilionar Aureliu Răuţă (mort 
octogenar, în 1995) ceea ce n-a rămas băncilor 
elveţiene a fost prădat printr-o escrocherie 
sentimentală cu lustru de legalitate, în cazul mai 
modest al soților Popescu s-a produs un jaf în toată 
regula, “vioara întâi” fiind o slujnicuţă din os 
ardetenesc, acum dispărută fără urmă. 

Abjecţia înşelătorului este cu atât mai mare 
cu cât exploatează slăbiciunile sentimentale ale celui 
înşelat. Bătrâni, singuri, bolnavi şi tot mai 
neputincioşi, soţii Popescu se văzuseră nevoiţi, în 
ulțima vreme, Să-şi tocmească ten ajutor; din raţiuni 
în primul rând sentimentale, au ținut să găsească o 
menajeră de origine română (“o fată de-a noastră, 
de la țară, bună şi curată”), ca să facă totdeodată un 
bine cuiva cât de cât apropiat, alăruri de care să se 
simtă cât mai “acasă”, Generaţia lor (şi mai ales 
segmentul ei legionar, creştin şi ultranaţionalist, în 

frunte cu Codreanu însuşi) a plătit nu o dată tribut 
greu unui anume idealism naţional, nobil dar 
păgubos. Românii au înşelat nu o dată dragostea, 
încrederea şi aşteptările pe care elita naționalistă 
le-a investit în ei, confirmând mai degrabă, la diferite 
niveluri, realismul cinic al unui Nae Ionescu!. În 


Nae lonescu către Petre Ţuţea: “Măi Petrică, ştii cun e 
cu tine și cu băieții ăştia buni care sunteţi Voi, legionarii? 





"P MIRCEA DUMITRESCU 


Duminică, 13 octombrie a.c., a plecat dintre 
noi, trecând în lumea celor drepți, Mircea 
Dumitrescu, unul dintre reprezentanții de frunte ai 


generaţiei de la 1948, 
Născut la 4 iulie 1927 la Buftea, Mircea 


condiţii de înstrăinare, tendinţa spre hoţie şi trădare 
s-a dovedit nu o dată încă şi mai mare. Soții Popescu 
o mai păţiseră în urmă cu câţiva ani (cum mi-au 
povestit ei înşişi când i-am vizitat, în 1996), cu un alt 
“şarpe” de pe acasă pe care-l cocoloşiseră “la sân” şi 
care într-o zi o ştersese cu tabloul original al lui 
Grigorescu de care cei doi erau atât de mândri. Atunci 
hoţul fusese prins pe aeroport; de data aceasta, însă, 
hoaţei pare să i se fi pierdut urma, la scurtă vreme 
după ce soții Popescu au fost internaţi amândoi în 
spital, spre sfârşitul primei decade a lunii septembrie”. 
Fatidica pânză a lui Grigorescu (un car cu boi pictat 
la Barbizon) fusese înlocuită, în rama de pe perete, cu 
0 copie xerox; conturile bancare fuseseră golite; 
inestimabila colecţie filatelică şi alte bunuri de preț 
dispăruseră fără urmă. 

Dar nu este vorba numai de cazul particular al 
menajerei. Cele mai valoroase cărţi din bogata 
bibliotecă a familiei au fost furate bucară cu bucată, 
încă dinainte de tragicul deznodământ (“Ne fură 
mereu”, seplânsese în mai multe rânduri Kika Popescu 
prietenului de familie din România, dr. Flor Strejnicu), 
de către persoane cu pretenţii intelectuale (şi chiar cu 
grade universitare). Dacă Traian Popescu a avut 
parte de o înmormântare decentă, pentru Kika Popescu 
nu s-au mai găsit bani, iar românii din Madrid, cărora 
li s-a solicitat sprijinul, n-au catadicsit să-şi desfacă 
pungile, chiar dacă unora dintre ei familia Popescu le 
făcuse mult bine. Kika Popescu a fost ţinută în frigider 
timp de aproape două săptămâni, după care, făcându- 
se apel disperat la oficialitățile spaniole, a fost 
înmormântată “din mila publică”. 

Tragedia soţilor Popescu se înscrie în tragedia 
mai generală a exilului românesc anticomunist din 
Spania. Din strădaniile de aproape o jumătate de veac 
ale legionarilor găzduiţi în patria lui Franca se alege 
praful, văzând cu ochii. Căminul Moţa-Marin de la 
Aravaca (din care văduva lui Nicolae Şeitan — Laurie 
Ferrando între timp trecută la cele veşnice —a fost pur 
şi simplu alungată) a încăput pe mâna unor mitocani 
din țară (în frunte cu un anume Sorin Costache), 
veniți, după decembrie *89, să lucreze la negru în 
Spania şi primiți iniţial cu aceeaşi naivă bunăvoință 
de cei ce răspundeau pe atunci de soarta căminului. 





Voi vreţi să călăriți România ca pe un armăsar, dar ea nu 
e decât o mârţoagă...” 

2 Într-o noapte, Kika Popescu încercând să-şi sprijine 
soțul spre a ajunge la baie, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit 
sub greutatea lui, fracturându-şi femurul. Au rămas aşa 
până dimineața, când a sosit menajera şi a chemat o 
ambulanţă. Traian Popescu a murit puțin după internare, 
iar Kika Popescu — câteva zile ma: târziu. 





Cu totul incertă a rămas şi situația patrimonială a 
locului pe care se află ridicat monumentul Moţa- 
Marin de la Majadahonda (fiul lui Ovidiu Târlea — 
ultimul decedat dintre proprietarii iniţiali — este 
membru ai Partidului Comunist din Spania!), lăsat 
deja în părăsire şi paragină (gardul împrejmuitor 


surpat; lanţurile rupte; crucea mică — pusă în 1947 
de către Traian Popescu — spartă şi culcată la 
pământ, cum se vede în imaginile alăturate; totul 
mânjit şi profanat cu simboluri satanice şi/sau 
comuniste). Fundaţia Culturală Română, întemeiată 
pe vremuri de Aureliu Râuţă, s-a risipit şi ea, laolaltă 
cu uriaşa lui avere... şi pomelnicul acesta tragic ar 
putea continua, riscând să devină paradigmatic 
pentru toatectitoriile europene ale exilului legionar. 
(Să sperăm că măcar pentru marea bibliotecă de la 
Freiburg se va găsi, în cele din urmă, o soluţie!) 

În pragul mileniului trei, atât în ţară cât şi în 
diaspora, românii ţin parcă să dovedească a nu-și 
mai merita nici trecutul, nici viitorul — deopotrivă 
compromise de nevrednicia şi de abjecţia unui 
prezent patibular. “Mândria de a fi român” se 
preface tot mai mult într-un sentiment de ruşine 
pentru toți cei ce mai păstrează un rest de decență în 
acestrârziu al istoriei. Naționalismul însuşi rămâne 
treptat fără obiect, iar locul lui este luat tot mai mult 
de mirarea perpetuă că Dumnezeu ne mai îngăduie 
să facem umbră pământului! 

Vasile A. MARIAN 





conspirativității aproape perfecte în care l-a lăsat, unități din cadrul acestui grup au 
rezistat şi activat până tirziu, prin anii 1955-1956. Pentru această “activitate 
contrarevoluționară” a fost condamnat la 15 ani muncă silnică. În timpul anchetei, care 
a fost desebit de dură, s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi din această pricină a fost trimis la 
penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna, scăpând astfel de “iadul” de la Piteşti, unde ar fi 
fost trimis dacă nu se îmbolnăvea. 

La expirarea pedepsei, în 1963, nu a fost eliberat, ci a fost trimis cu domiciliu 
obligatoriu într-un sat din Bărăgan (de unde s-a eliberat, o dată cu toți camarazii lui de 
suferinţă, în vara anului 1964). După eliberare, la fel ca mulți alți camarazi de generaţie, 








aluatcucuraj viața de la început. S-a înscris şi a absolvit Academia de Ştiinţe Economice 
Şi şi-a întemeiat o exemplară familie, reușind să fie, cu toate greutățile materiale prin care 
a trecut, un soț şi un părinte model, 
După 1989, s-a implicat cu tinerească dăruire în activitățile Asociaţiei Foştilor 
Deținuți Politici, fiind iubit şi stimat de toți foştii lui camarazi de suferinţă. 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 


Dumitrescu își începe cursurile liceale în urbea 
natală şi le continuă la Liceul “Mihai Viteazul” din 
Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1946. După terminarea liceului se înscrie şi urmează în 
parale! cursurile facultăților de Matematică şi de Agronomie, fiind în acelaşi timp şi un 
excelent organizator şi însuflețitor al mişcării de rezistență anticomunistă. În momentul 
arestării, în 1948, el era şeful grupului F.D.C. 76 din București, datorită organizării şi 








PAG. IA NR. 11/143 Noiembrie 2002 


PĂRINTELE 


ARSENIE BOCA 


MARE ÎNDRUMĂTOR DE SUFLEŢE 
DIN SECOLUL XX 


O sinteza a gindini Parintelui Arsenie în 800 de capete 


Sergiu Grossu 


JOAN DURĂ 


Editura „Cuget Românesc” 


a RR a me e 


ALEXANDRU | 
ȘAFRAN | 


- i An y 
APARAND AY; S, 
ADEVARUL 





PUNCTE CARDINALE 


n 
EDiTrURnAa Pi 


ALEXANDR 
ZINOVIEV 


OCCIDENTUL 
FENOMENUL 
OCCIDENTALISMULUI 


e 


Faramul Civir Creştin 


DUMNEZEU 


în slujba 


ROMÂNIEI 


Gânduri 
vechi 
la 
incenut 
(je 

a0u 
mileniu 


eee 
(ta Se (i MTTIA 


L.acrările simpazicanclor arganizate 
ta anul 2901 de forumul Civic Creştin 


Editura ARITMOS 
Baceregii. 2002 


MIRCEA 
27 ELIADE 


SALAZAR 


ȘI REVOLUȚIA 
IN PORTUGALIA 


pata ap 
A e, (A 


AŞ po a: 2 Cm i 


Stoa Bba 
oi dia E, 


MIRCEA ROMAN 


STEFAN CUCU 


CRUCILE NOASTRE 


a > 


DREPTATE 


PET DE FERP m m meaerIay Meteora ez 


„MIRCEA RORAN 


ADEVAR 


CU ORIZONTURI 
„ECUIPSATE. | 


ARESTATA. 


SI Pi PRAI AX 


Da 


SERI 4 Fei ps 





VLADIMIR 
VOLKOFF 


MANUALUL 
CONST ORI 


POLITICE 


Corectitudinea polutică este un inamic 
al adevărului și al hbertătii de gândire. 


SEROCIU 
CuculEțu 


CONSTANTIN IORGULESCU 


MEMORIA 
CA EXERCIȚIV D5 


"UITARE 


VOL.W 
TA NZD DEO ESI ARO UER E VEI RA Ea 


STONICUL$ ȘI GRAIUL 
COMUNEI ŞARU DORNII 


m a ——— - rr pe _... _ 











SCARA 1:200 


ASOCIAȚIA MEDICALĂ CREȘTINĂ «CHRISTIANA» 
Șos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(Amediasat.ro 


INIŢIATIVA ÎNFIINŢĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 
ANUL ÎNFIINȚĂRII: 1990. 


TEMEIUL STATUTAR:; asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială şi spirituală: 
promovează conceptul de medicină creştină. 


REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 


e 27 de filiale în România, cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenți şi 5.000 elevi în curs 
de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent medical; 

e editură profilată pe teme medicale și teologice (peste 50 titluri de carte editate); | 

e a iniţiat şi sprijinit substanţial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 

e a organizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 
filantropie. 


IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAŢIEI 


În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii şi a editurii, se desfăşoară într-o clădire 


închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării să 


nu mai acorde şcolii avizul de funcționare. 

Pentru construirea unui sediu propriu. conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie de cca 
140.000 dolari SUA. 

Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect. 


Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, Preşedinte 


Persoane de contact: Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133); Prof. Elizeta Dincă, director 
al școlii (252 05 17), Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii (tel: 448 03 07). 


Cont în valută: Cont în lei: 

ROMANIAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG A.F.M.C. CHRISTIANA 

Bucharest Branch B.R.D. -S.M.B, 
i = 251100996130457 

4 Doamnei Street, 3 District Bucharest, Romania 

Account: 5410251100296130457 

Code Swift: BRDEROBU 


Titular cont: A.F.M.C. CHRISTIANA (Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod postal 73381) 





PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie 2002 NR. 11/143 PAG. 15 


Preol loan Satin Usca 


Vechiul Testamenti in tâlcuirea Sfinților Părinți 


Dai o-ru-m 
PAPA URAIO 


- Seria de tâlcuiri. SV Lset cu i verset ale cărților 
“Vechiului. Testament, inaugurată la Editura 
4 Christiana: din Bucureşti prin volumul despre Cartea 
„Facerii: işi realizată de preotul loan Sorin Usca, se 
întemeiază cu precădere | pe marele tezaur exegetic | 
“al | patristicii răsăritene, dar aduce, de câte ori este 
„cazul,şi precizări istoriceşi filologice de dată recentă. 


"Autorul. îmbină rigorile teologiei cu exigenţele 


„culturii actuale, oferind un valoros instrument de 
“lucru adresat mai ales seminariştilor şi studenţilor 
“în Teologie, dar şi intelectualității creştine în general. 
Este iminentă şi apariția volumului al doilea 
(comentariul la Cartea Ieşirii). Pentru mai buna 
„lămurirea celorinteresaţi, reproducemaici cuvântul 
_înainteal autorului la volumul nul întâi (darşit ia întreaga 
serie, intitulată “Vechiul Testament în tâlcuirea 
Sfinţilor Părinţi” — comentarii publicate parţial, de- 
a jangul XESgn Şi în paginile Punctelor cardinale). 


SEE, “Dacă: azi is fânta Scriptură este cartea cea mai citită 
„şi răspândită, înțelegerea ei ne rămâne dificilă. din 
pricina timpului îndepărtat şi a spațiului diferit de al 
- nostrufi încareau luatnaştere cărțile ei, din pricinalimbii 
(ori a limbilor, socotind şi traducerile timpurii) î în care. 
„acestea au fost: scrise şi, nu în ultimul rând, din pricina 
slăbiciunii firii omeneşti. De aceea ne-a părut necesar 
-uncomentariu la cărțile Scripturii, bazat în mod predilect 
„ petălcuirile Sfinţilor Părințiai Bisericii şiale scriitorilor. 

bisericeşti, adăugând şi unele precizări ținând de 
 arheologia| biblică ori de diferitele versiuni ale textului - 
biblic. lardacă uneori am încercat şi soluţii personale în. 
„explicarea Scripturii, sperăm că. o vom fi făcut tot în 

„Spiritul scrierilor patristice, ABE: 

„Din motive de spaţiu, oct că Jucrările: fenil 

 săaibao întindere rezonabilă, precizări e istorice, geoera- 
„Fice ori de altă natură sunt sumare, ut căzând ja 
acl6ul mistic al Scripturii. d e ai - 

„ Nadăjduim e ca în următorii Re ani, cu uaj jutonul ; 
Sr: Dumnezeu şi cu bunăvoinț a Editurii “Christiana”, 
„să putem publica astfel de comentarii la toate cărțile, 
 canoniceale Vechiului Testament (urmând săneocupăm. 
apoi, dacăvremile o vorîngădui, şi de Noul Testament). 

Ca text biblic de bază am folosit, pentu primele 
patru volume, ediția Sfintei Scripturi din 1982, 

„comparată, de câte oris-asimitnevoia,cualte traduceri | 
„româneşti, ori cu textele originale: ebraic, grec şi latin 
(dacă-l includem şi pe acesta din urmă la “onginale Da 
„Pe viitor, însă, începând. cu volumul al cincilea, vom 

„pretera versiunea alcătuită de Î. P, S. Bartolomeu 
Valeriu Anania, apropiată de Septuaginta, ; A iai 

„În încheiere, rugăm pe bunul Duninezeu să trimită. 

“harul Său asupra noas Istră, ca să Sporim. în dreapta. 
înțelegere a Scripturii. şi, de Atu 2 i leevi, la. 
făptuinea celor ce li înfeies . Aa 

SILAĂ "NO e ao pod 


sat na! „Pr, an Sorin n USG i: 


e poa vi ERE a AED ape ab CC 














PAG. 10 NR. 11/143 Noiembrie 2002 


PUNCTE CARDINALE 





Tainele credinţei 





La Editura Christiana din Bucureşti a apărut 
recent volumul: Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi 
Taina Nunții. O introducere ortodoxă în antropologia 
conjugală, urmată de Acatistul Sfântului Arhanghel 
Rafail (tipărit cu binecuvântarea P. S. Dr. Laurenţiu 
Streza, Episcopul Caransebeşului), 202 pagini (pe 
coperta I: Scoaterea protopărinţilor din iad, detaliu de 
mozaic, San Marco, Veneția; pe coperta II: Maica 
Domnului şi loan Bogostovul sub cruce, detaliu de 
relicvar bizantin, sec. XI). Reproducem mai jos scurtul 
cuvântintroductiv al autorului (pp.7-12),cu menţiunea 
că studiul său are în vedere fundamentele teologice ale 
ontologiei sexelor şi dimensiunea mistică a căsătoriei, 
iar nu aspectele practice ale vieţii conjugale, pecarenu 
le atinge decât în mod tangenţial. 


Dintr-un dat firesc şi dintr-o problemă între altele, 
sexualitatea a devenit o obsesie a lumii contemporane. 
Politicieni, jurişti, filosofi, antropologi, sociologi, medici, 
psihologi, ba chiar şi teologi (mai ales din aria protestantă) 
— toţi se Simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare 
în preocupările lor. Ideea generală este aceea că menta- 
litatea tradițională a îngrădit nelegitim libertatea sexuală, 
ocultând sub rabu-uri şi prejudecăți funcţia individuală ŞI 
socială a sexualității. Liberalismul sexual, atât în teorie cât 
şi în practică, devine astfel criteriu al “modernităţii”, 
indiferent de formele lui de manifestare. 

Grija exagerată — ceea ce va să zică: prioritară, iar 
adesea chiar exclusivă — a omului față de propriul trup şi 
de funcțiile imediate ale acestuia este rezultatul consec- 
Vent al unui lung proces de despiritualizare, inaugurat de 
antropocentrismu! şi de naturalismul păgânizant al 
Renaşterii şi culminând cu formele de perversiune şi 
degenerare curente în lumea de azi. 

Se vorbeşte uneori (dar din ce în ce mai timid) despre 
o “animalizare” (într-un limbaj mai crud: “îndobitocire”) 
a speței umane. Până şi teologia s-a lăsat ispitită de 
definirea omului ca “animal îndumnezeit” Animalul are 
însă o ingenuitate instinctuală cu care omul nu se poate 
lăuda. Fiind singura fiinţă corporală capabilă să-şi 
pervertească instinctele prin conştiinţă, omul decăzut intră 
mai degrabă într-o condiţie de sub-animalitate. El rămâne 
tot mai mult dator nu doaricoanei sale spirituale (“chipului” 
ŞI “asemănării” lui Dumnezeu), dar şi propriei “animalități”. 
Îndepărtându-se — premeditat sau doar mimetic — de 
centrul spiritual al existenței, e! perverteşte şi dimensiunea 
materială a ființei sale, reuşind astfel “să-şi iasă din fire” 
sub toate aspectele. 

Cu atât mai nelegitimă ne apare forțarea unui sens 
pozitiv al “animalității” noastre. E doaro iluzie, bunăoară, 
că liberalizarea sexuală ar fi echivalentă cu o conformare 
la “natura umană”, cu o asumare “dezinhibată” a celor 
“fireşti” (în sensul şabloanelor clasice — exploatate pro 
domo-—de genul Naturalia non sun hpia sau Homo sum; 
nihil humani a me alienum puto). Faptul de a poseda 
conștiință ne împiedicăsă fim “animale” şi în sensul bun, 
şi în sensul rău al cuvântului. Omul se poate armoniza cu 
natura înconjurătoare, dar nu se poate reduce la ea; el o 
depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt. 

“Natura” omului nu poate fi definită material şi, din 
unghi de vedere creştin (dar şi general religios), ea nu-şi 
află sensul fără raportare la Dumnezeu*. De altfel, e lesne 
de observat că aventura perversă a omului dezdumnezeit 
depăşeşte cu mult cadrele obiective ale naturalului. Așa, de 
pildă, una dintre smintelile lumii actuale este ceea ce am 
putea numi “disoluția sexelor”'**; ea ține de tendința 
generală a omului modem de a se opune, cu fapta sau 
măcar cu gândul, rânduielilor firii, ceea ce va să însemne, 
creștineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 





- 


Pi a + Ș [ 
cpt p%. a 2 î3 ] zi 
: 7 € [4 zi” p 
Iad pl Oe SU 
leii SE 7 ml 7ă Pa APA vi Pa 


ja cuAcatistul. 


AR d pi 


Creaţia Sa. Nu este vorba decât până la un punct de 
slăbiciunea cămii sau a minții; îndărătul acestor manifestări 
stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău infinit mai 
adânc, pe care Părinții îl numiseră “rădăcină a tuturor 
celorlalte rele”: orgoliul de tip luciferic, revolta uzur- 
patoare a creaturii împotriva Creatorului. Plecând de la o 
înțelegere dizolvantă a libertăţii, nu mai suferim 
determinaţiile absolute, care ţin de înţelepciunea divină, ci 
am vrea să ne aufo-determinăm- după propriile noastre 
capricii [...]. 

În aceste condiţii, expunerea sintetică şi sistematică a 
punctului de vedere ortodox asupra problematicii generale 
a sexelor, pe fondul mai larg al antropologiei creştine, 
precum Şi a rânduielilor tainice pe care Biserica le păzeşte 
şi le săvârşeşte, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta 
Tradiţie, apare ca o necesitate prioritară, mai ales în 
paradoxala noastră lume românească, pe cât de legată de 
“vechi” pe de o parte, pe atât de permeabilă la *“nou” pe de 
alta, plătind încă tribut, inclusiv prin starea de ignoranță sau 
de confuzie moral-religioasă, lungilor ani de distorsionare 
comunistă a vieții şi a mentalităților***, 

Cartea de față încearcă să răspundă în felul ei acestei 
necesități actuale. Titlul studiului teologic dinprimasecţiune, 
Teologia sexelor şi Taina Nunții, indică limpede tema sau 
aria problematică pe care am avut-o în vedere, iar subtitlul, 
O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, 
lămureşte tipul și scopul expunerii. Cartea se adresează, cu 
precădere, tineretului studios: seminarişti, studenți în 
Teologie, dar şi studenți ai altor facultăți umaniste. Nu mi- 
am propus un demers de popularizare ieftină, dar nici un 
tratat arid, cu pretenții de exhaustivitate. Unora li se vapărea 
poate că am abuzat de notele de subsol, numeroase şi uneori 
destul de lungi****, Cartea poate fi citită în două feluri (în 
funcție de timpul disponibil, de sfera şi gradul de interes al 
fiecăruia): cu întreg corpul de note sau făcând abstracție de 
e]. Sigur că “sărind” notele lectura are de pierdut, dar textul 
propriu-zis este conceput astfel încât să fie suficient de 
lămuritor şi numai prin el însuşi. Principalele repere 
bibliografice, risipite în ţext şi în note, au fost adunate într- 
o bibliografie finală (c/. pp. 175-186], care sper că le va fi 
de folos celor domici să adâncească studiul unei tematici pe 
care eu n-am avut nici orgoliul şi nici puterea s-o '“epuizez”. 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şeț), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN : 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail (publicat integral 
Şi în numărul trecut al Punctelor cardinale, pp. 8-9], care 
constituie a doua secțiune a cărții, mută problema în aria 
ei liturgică, spre rugăciunea cea prisositoare peste toate 
cuvintele. Mistic vorbind, pe el cade centrul de greutate 
al cărții, cu atât mai mult cu câtel nu se mai adresează unui 
anumit “public-țintă”, ci futuror celor ce au trebuință de 
ajutor şi de mângâiere. Umplând un gol din acatistierele 
curente, textul este inedit, dar respectă limbajul şi tipicul 
acatistelor tradiționale. El apare cu binecuvântarea Prea 
Sfințitului Dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caran- 
sebeşului, care a binecuvântat şi cuprinzătorul acatistier 
editat de Asociaţia “Christiana” şi de Sfânta Mănăstire 
Nera, apărut până acum în trei ediții (ultima: Acatiste, 
Bucureşti, 2001). De ce tocmai Sfântul Arhanghel Rafail? 
Pentrucăel nueste, conform tradiţiei, numai vindecătorul 
celor bolnavi (în evreieşte, rafael înseamnă “Dumnezeu 
a vindecat”) şi călăuzitorul tainic al celor ce călătoresc, ci 
şi ocrotitorul nunţii şi al dragostei conjugale (cf. Cartea 
lui Tobit, mai ales 6, 18-19: “«Iar când va fi să te apropii 
de ea [de Sara, fiica lui Raguel], ridicaţi-vă amândoi, 
rugaţi-vă la Domnul cerului şi cereți ca asupra voastră să 
vină îndurare şi mântuire. Nu te teme, căci ea ţi-a fost 
rânduită dintotdeauna. Tu eşti cel care o vei scăpa [mân- 
tui], ea va merge cu tine, iar eu mă pun chezaş că vei avea 
copii care-ţi vor fi ca nişte frați [...]». Când Tobie a auzit 
cuvintele lui Rafail, că ea era sora [neamul şi perechea] 
lui, din seminția casei tatălui său, a iubit-o mult şi inima 
i s-a lipit de ea*****). 

Închei prina mulțumi tuturor celor ce m-au încurajat 
ŞI sprijinit în realizarea acestei cărți (inedite, în felul ei, în 
bibliografia teologică românească), precum şi tuturor 
celor ce-şi vor lua osteneala de a o citi, şi mă rog lui 
Dumnezeu să ne lumineze, să ne unească într-un duh şi să 
ne îngăduie pe toți în cămara de nuntă a lubirii Lui — care 
“niciodată nu se trece”. 


Răzvan CODRESCU 





*V aţa creştină nu înseamnă doar secundum naturam vivere, 
ci, mai presus de toate, imitatio Christi. 

** S-aajuns, pas cu pas, nu numai la operaţii de preschimbare 
a sexului sau la căsătorii legale (ba şi consfinţite religios, ca în 
Anglia sau Olanda! ) între homosexuali (atât cupluri de bărbaţi 
gay,cât şi cupluri de lesbiene), ci chiar la luarea în discuţie, sub 
egida O.N.U. (întrunirile relativ recente de la Cairo şi Beijing), 
a unei noi taxinomii a sexelor, cea tradițională nemaicores- 
punzând, chipurile, realităților şi exigențelor actuale! Ne pasc 
vremurile în care omenirea va fi “legal” împărțită în patru sau 
chiar mai multe categorii sexuale, simpla condiţie de “bărbat” 
sau “femeie”, ca şi matrimoniul clasic, bazat pe “banala” 
heterosexualitațe, devenind “irelevante”... 

*** Din păcate, oricât de benefică pealte planuri, noua ordine 
democratică, în pofida câtorva mutații structurale la nivel 
instituțional, nu numai că nu a reuşit să determine o asanare 
reală a stării moral-spirituale a societăţii româneşti, dar a ŞI 
adâncit degringolada ei sufletească şi intelectuală, adăugând 
relelor moştenite o întreagă gamă de rele noi, cu respectarea 
convenției formale a libertății (“drepturilor omului”), dar pe 
aceeași linie de gândire materialistă şi atee (definitorie pentru 
toate ideologiile contemporane de stânga şi disimulată sub 
masca “jaicismului” principial). 

**** Notele — care-l au în vedere nu doar pe cititorul exigent 
sau “profesional”, ci şi pe cel mai puţin avizat, dar domic de 
informaţie sintetizată — nu conţin doar precizări bibliografice 
sauterminologice, nici doarsimple exemplificări suplimentare, 
ciuneori capătă aspectul unor mici excursuri pe firul câte unui 
detaliu semnificativ, fie el teologic sau cultural (istoric, mito- 
logic, filologic, filosofic, sociologic etc.), într-o abordare— cel 
puţin în intenția mea ideală — didactică fără didacticism. 
*»*** Citalele biblice (cu doar câteva excepții, semnalate la 
locurile respective) sunt date după recenta ediţie jubiliară a 
Sfântului Sinod, deci în noua versiune românească (după 
Septuaginta) a Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, pe alocuri 
simţitor diferită de versiunile aflate până astăzi în uz. 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CAADINALE" 
Îi i a i a a iai 


: S.R.L 
Printing Company