Puncte Cardinale anul XVI, nr. 8 (188), august 2006

[i — „a i A a .. a > . . die ww . +. . 47 . 
“Sunt Surprins de modul în care oamenii acceptă «corectitudinea politică». Bolșevicii au trebuit Să extermine 





vreo 40 de milioane de oameni pentru a-şi putea instaura monopolul gândirii. În noua Europă unită, acesta a Jost 
acceptati fără ca nimeni Să tragă vreun foc de armă! E șocant. Faptul că nu mai poți vedea o dezbatere de idei decât 
prin grila a ceea ce este «corect» politic (sau nu) este în ochii mei cea mai mare amenințare la adresa libertății, de 





“Ci 


a IE 


În colecția “Fapte, Idei, Documente” a Editurii 
Vremea din Bucureşti a apărut, de curând, în traducerea 
românească a d-lui Dan C. Mihăilescu, cartea lui Vladimir 
Bukovski intitulată Uniunea Europeană... o nouă URSS ? 
(lansată la Târgul de Carte din iunie). Deşi interogativ, titlul 
este incitant, dar mult mai incitant este conținutul, care nu 
mai este deloc interogativ, ci categoric afirmativ şi foarte 
solid argumentat. Apariţia, la noi, a acestei cărți 
nonconformiste, “eretice” char, a stârnit deja un “legitim” 

] de indignare în rândunle unora dintre înfocațu noştri 
“curopeniști , adepţi a. aşa-nunutei “corectitudini politice”, 
Conşuent de această primire ostilă, traducătorul (care este, 
in acelaşi timp, şi prefațatorul ediției româneşti) îşi ta unele 
măsuri de precauţie, lansând “teoria mai multor jumătăți, 
(decât două) ale adevărului politic”. Pentru a explica acest 
paradox, el invocă defimția hegeliană a tragediei, “unde 
fiecare parte angajată în conflict are motivațiile ei și propria- 
i doză de dreptate, tor așa și rotundul analizei geopolitice are 
adesea nevoie de mai multe. emisfere” (sublimierea ne 
aparține). Și mai departe; “Exact cu senzația aceasta am 
terminat traducerea cărții de faţă; Bukovski are perfectă 
dreptate până la jumătatea pledoarie: sale, timp în care se 
adună justificările părții adverse, adică vest-europene”. Da, 
este adevărat, dar justficările acestea sunt valabile doar pentru 
“dreptatea” vest-europenilor, nu şi pentru “dreptatea” celor 
dm Est, care au cunoscut pe propia lor piele binefacenle 
experimentului bolșevic, și mai cu seamă nu şi pentru 
“dreptatea” lui Bukovski, care și-a dedicat întreaga viaţă 
luptei cu orice risc împotriva comunismului, 

Încă din primele pagini ale cărţii, disidentul rus îşi 
manifestă deziluziile şi nedumerirea pentru cele ce se 
întâmplă după “falsa moarte a Leviathanului”, cum se 
exprimă el: “Logica îmi spune că, o dată dispăruţi de pe fața 
pământului cei doi dușmani ireductibili ai mei — Uniunea 
Sovietică şi sistemul ei comunist —, eu ar trebui să fiu cel mai 
fericit om din lume. Or, lucrurile sunt departe de a sta așa. 
Am văzut cu oroare cum a renăscut Leviathanul pe care-l 
crezusem mort și îngropat, monstrul care a devastat atâtea 
țări, a subjugat atâtea popoare și a distrus generații întregi 
inainte de a binevoi să se prăbușească — speram noi = definitiv, 
De cincisprezece ani încoace, el reapare sub alte și alte 
forme, folosindu-se de străvechile-i trucuri... Și iată că o 
nouă Uniune hepeinonică e pe punctul de a vedea lumina 
zilei”. Este vorba de Uniunea Europeană, bineînțeles. Luând 
la puricat această nouă “construcție”, el descoperă cu 
stupoare că ea “este un fel de clonă a URSS, impusă statelor 
europene prea puţin entuziaste de către aceleași forțe politice 
care au transformat odinioară Rusia țarilor într-un imperiu al 
ideologiei comuniste”. Descoperă, de asemenea, că “noua 
construcție” este concepută de aceiași arhitecți care au 
conceput şi defuncta Uniune Sovietică (reprezentanţii stângii 
socialiste europene), că ea are aceleași obiective 


când a căzut comunismul şi până astăzi. ” 


Demostene ANDRONESCU 


(implementarea “nobilelor principii” ale libertăţii, progresului 
și drepturilor omului), precum şi aceleaşi principii de funcționare 
ŞI organizare (comisarii europeni versus comisarii poporului, 
Parlamentul European versus Sovietul Suprem, Comisia 


Europeană versus Biroul Politic... şi lista punctelor de 
convergență dintre ele ar putea continua. Doar Gulagul îi lipseşte 
Uniunii Europene, dar el este suplinit, cu succes deocamdată, 
de “păselnița” care se cheamă “corectitudine politică” 

Este normal ca fostul disident rus să fie revoltat şi 
deziluzionat acum când descoperă că, de fapt, Occidentul a 


UE 
O NOUĂ 
U.R. $.S.? 





luptat, în timpul “războiului rece”, împotriva altui dușman decât 
cel împotriva căruia a luptat el și întreaga disidență 
anticomunistă. În timp ce aceștia din urmă se înverşunau 
impotriva unei ideologii criminale, care făcuse zeci de milioane 
de victime, Occidentul se războia cu un imperiu concurent la 
hegemonia mondială, Și, la un moment dat, el a mai observat 
un lucru care la vremea respectivă i s-a părut de neînțeles 
Într-un moment În care țara “socialismului real”, angajată în 
dementa cursă a Înarmărilor, dădea semne de sufocare, 
Occidentul, în loc să profite de dificultățile adversarului și să- 
i dea lovitura de graţie, “i-a prelungit acestuia artificial 





(Vladimir Bukovski) 





NR. 8/188 


August 
2006 


16 PAG.-3lei 





supraviețuirea printr-o politică de împrumuturi. Ajutorul extern 
avea să atingă punctul culminant în ultimii şapte ani din 
existența URSS, ridicându-se la cca. 45 miliarde dolar”, În 
acelaşi timp, relatează în continuare Bukovski, “Vestul a 
încetat de a-i mai susține pe disidenţii sovietici — singuni cu 
adevărat democrați din țară —, pentru a-i spnjini pe «comuniştii 
liberali» şi pe «reformatoni comunişti», al căror scop nu era 
decât supraviețuirea regimului...” De altfel, acesta era şi 
scopul viitorilor câştigători ai „războiului rece”: salvarea şi 
“conservarea”, deocamdată la rece, a ideologiei (utopiei) 
comuniste, pentru a-i servi la construcţia viitorului edificiu 
european. În 1991, insă, atunci când Occidentul şi-a dat 
seama că sistemul sovietic este de nereformat şi că terapia 
lor economică nu foloseşte cu nimic “grandiosului” proiect 
gorbaciovisto-mitterandist al “Casei Comune Europene”, 
transfuziile de credit au încetat şi Golemul s-a prăbuşit, nu 
însă şi “utopia” — care a fost preluată spre fructificare de 
“menşevicii occidental”. 

lată cum explică Bukovski această inversare a 
rolurilor. “Istoria secolului XX poate fi sumplu caracterizată 
ca istoria relațiilor dintre cele două ramuri rivale ale mişcării 
socialiste internaționale; socialiştii, sau social-democrațiu fideli 
Internaționalei a II-a, şi comuniștii care, sub impulsul lui 
Lenin, au provocat schisma menită să lanseze Internaționala 
a IIl-a, sau Kominternul. În 1903, Partidul Social-Democrat 
Muncitoresc din Rusia a fost cel dintâi atins de sciziune: 
bolşevicii (sau majoritarii) lui Lenin, care preconizau preluarea 
puteni pnn forță, i-au învins pe menşevici (sau minoritarii), 
care, precum alte partide socialiste europene, se orientau 
către reformism, nu către radicalismul revoluționar, În 
realitate, diferența dintre cele două forțe nu rezida în scop, ci 
în mijloacele de a-l atinge. Bolșevicii considerau violența, 
teroarea, execuțiile în masă şi dictatura drept calea ideală 
pentru făurirea societăţii perfecte. Menşevicii credeau în 
virtutea reformelor, în acțiunea socială, în educarea claselor 
muncitoare și în alegeri libere...” Până la urmă “bolşevicii au 
câştigat Estul, iar menşevicii Vestul”, iar astăzi, după eşecul 
expenmentului bolşevic, asistăm la revanşa menşeviclor. 

Această stare de lucruri este sintetizată foarte bine 
și de traducător în prefață: “Forţele planetare care au decis 
experimentarea bolşevismului pe spinarea Estului european 
visează acum, după jumătate de veac de eşecuri succesive, 
la experimentarea menșevismului, a soft-socialismului, deşi 
este clar că-i hărăzit aceluiaşi destin”, Şi îi este hărăzit acelaşi 
destin pentru că scopul pe care îl vizează noua “construcție 
europeană” nu este fundamental diferit de cel al bolşevicilor 
falimentaţi. Diferite sunt, după cum am amintit deja, doar 
metodele întrebuințate pentru atingerea acestui scop. "In 
definitiv, e ca şi când ai fierbe raci” — observă foarte plastic: 
“Unii îi aruncă direct în apa fiartă, iar alții îi pun de la început 
în apă rece, lăsându-i să fiarbă încet. Rezultatul final, însă, 
va fi acelaşi: raci fierți”.., 








PAG. 2 Nr. 8/188 August 2006 





PUNCTE CARDINALE 


MAREA TISMĂNEALA 


Demostene 
ANDRONESCU 





Este deja un truism faptul că, atunci când 
vrei să “îngropi” o problemă, pui de o comisie. Eu 
nu cred că preşedintele Băsescu nu cunoştea acest 
adevăr atunci când a creat “Comisia prezidenţială de 
analiză a dictatunii comunismului”. Dat fiind faptul 
că dumnealui a demonstrat de mai multe ori — şi în 
timpul campaniei electorale pentru preşedinţie, şi după 
ce a ajuns preşedinte — că ştie prea bine cât de nefast 
și de odios a fost, pentru poporul român, acest 
criminal regim, crearea acestei comisii ne apare cel 
puțin suspectă. Suntem, deci, îndrituiți să bănuim că 
ea a fost creată tocmai pentru a “îngropa” problema 
sau, în cel mai fericit caz, pentru a o prezenta cât 
mai diluat. Căci stai şi te întrebi ce argumente noi şi 
“irefutabile privind crimele şi restricțiunile comuniste” 
(l-am citat pe d-l Tismăneanu) îi va aduce preşedintelui 
nostru o “sinteză” a acestora realizată — în grabă şi, 
deci, şi de mântuială — de o comisie ce are în fruntea 
ci un ins mai degrabă suspect decât competent, față 
de ceea ce i-ar fi putut pune la dispoziţie deja existentul 
“Institut de Investigare a Crimelor Comunismului” 


condus de istoricul Marius Oprea, precum şi 


nenumăratele gropi comune descoperite pe cuprinsul 
întregii țări, ori mărturiile celor ce au trăit pe pielea 
lor, în lagăre şi închisori, ororile acestui regim 
subuman? 

Chiar să fie nevoie de această comisie care 
să certifice crimele fostului regim pentru ca acesta 
să poată fi condamnat formal printr-o declaraţie 
publică? Eu mă îndoiesc, deoarece nimeni nu mai 
neagă astăzi această evidenţă. Poate doar cei implicați 
în abuzuri. Și cei de rea-credință. Numai preşedintele, 
căruia i se cere, în sfârșit, de către societatea civilă, 
să condamne public comunismul, atât ca doctrină 
politică, cât și ca regim criminal, are nevoie de dovezi, 
deși mai înainte, prin declaraţii făcute în diverse ocazii, 
vădise că știe destul de bine ce și cum. Amintim, în 
acest sens, doar de remarca făcută de dumnealui în 
timpul campaniei electorale, în legătură cu blestemul 
ce apasă asupra poporului român, de a fi nevoit să-și 
aleagă președintele dintre doi foşti comuniști. Deci 
atunci știa bine că regimul comunist a fost “blestem” 
pentru poporul român. Acum, însă, se pare că optica 
i s-a obturat, Și-a schimbat convingerile, poate și 
datorită faptului că între timp “a învăţat politică”, ca 
să îl citez tot pe d-l Tismăneanu (care a întrebuințat 
expresia în legătură cu lon Iliescu, în Marele şoc...), 
Nu știu câtă “politică a învățat” d-l Traian Băsescu 
de când a ajuns în fruntea statului, însă este evideni 
că a înţeles foarte bine ce este “corectitudinea 
politică”, şi mai ales că trebuie să se conformeze cu 
grijă cutumelor perverse ale acesteia. A înţeles, de 
exemplu, printre multe altele, că nu este “corect 
politic” să se condamne prea vehement comunismul 
(fascismul — da!) sau să se facă prea mare tam-tam 
publicitar în jurul unei eventuale condamnări fie şi 
formale. 

După prăbușirea nazismului a existat un 
Niimberg care a condamnat, atât pe cei învinuiți de 


crime, cât şi nazismul ca ideologie, Mai mult decât 
atât, imediat a început o amplă campanie de 
denazificare, întinsă pe o lungă perioadă de timp şi 
făcută fără menajamente. După pretinsa prăbuşire a 
comunismului, însă, câştigătorii “războiului rece”, care 
pretind că au luptat împotriva lui, nu s-au gândit nici 
un moment să judece şi să condamne această sinistră 
utopie care a făcut zeci de milioane se victime şi a 
distrus viaţa câtorva generaţii. Și nu au făcut-o pentru 
că ei nu au luptat, de fapt, împotriva comnismului ca 
ideologie, ci împotriva “Golemului sovietic” pe care 
tot ei îl moşiseră, dar care, scăpat de sub control, 
devenise extrem de primejdios. După implementarea 
sa în Rusia, comunismul doctrinar a suferit o serie de 
mutații, transformându-se cu timpul într-un soi de 
hibrid ideologic, “naţional-comunismul”, care a servit, 
după cel de-al doilea război mondial îndeosebi, drept 
suport ideologic mesianismului dintotdeuna al poporului 
rus, transformând astfel “Golemul” docil de odinioară 
într-un concurent redutabil la supremaţia mondială. 
Argumente că Occidentul, luptând împotriva 
imperialismului sovietic, nu a luptat şi împotriva 
comunismului ca ideologie sunt multe şi la îndemâna 
oricui vrea să le vadă. Amintim în cele ce urmează 
doar unul — care, cred eu, este edificator. Dacă 
Occidentul ar fi luptat împotriva comunismului, aşa 
cum a pretins la vremea respectivă, atunci ar fi trebuit 
să lupte mai întâi împotriva celui din propria ogradă. 
Or, în majoritatea țărilor occidentale au existat în 


perioada „războiului rece” — și continuă să existe şi az 


partide comuniste, unele destul de puternice ca să 
spere că vor accede la putere prin alegeri democratice. 
De asemenea, este edificator, în acest sens, şi 
comportamentul democrațiilor occidentale faţă de 
comunism după destrămarea Uniunii Sovietice şi 
prăbuşirea întregului lagăr comunist din Est. Subliniez 
că este vorba de prăbuşirea regimurilor comuniste, a 
comunismului russian style, nu a comunismului 
doctrinar şi ideologic, care continuă să fie nu doar 
tolerat, ci şi menajat, din moment ce, în ultimul timp, 
asistăm la o viguroasă acțiune de reabilitare a acestuia 
și a ideologiei lui fondatoare, marxism-leninismul. 
Două sunt motivele principale pentru care 
democrațiile occidentale (includ aici şi Statele Unite 
ale Americii) refuză cu atâta obstinaţie judecarea 
comunismului și a bestialelor lui crime: În primul rând, 
pentru că planurile arhitecturale ale viitoarei ordini 
mondiale (mondialismul) au la bază aceleași fundamente 
ideologice ca şi comunismul doctrinar şi, în consecință, 
acesta trebuie strategic menajat. În al doilea rând, pentru 
că nu se poate face procesul comunismului fără a fi 
implicaţi masiv în acest proces și evreii. Sintagma de 
iudeo-comunism nu este nici nouă şi nici nu ne aparține. 
Ea s-a impus o dată cu apariția comunismului şi 
scoate în evidenţă rolul jucat de evrei, atât în geneza, 
cât și în răspândirea acestuia în lume. Or, repunerea 
pe tapet a acestei evidențe ar constitui o “incorectitudine 
politică” mai gravă chiar decât negarea holocaustului 
nazist,,, 
Astiel se explică şi de ce preşedintele Băsescu 
a numit în fruntea acestei comisii tocmai pe d-l Vladimir 
Tismăneanu, [iu al unui fost nomenclaturist evreu şi el 
însuși, în tinereţe, zelos propagandist de partid şi lector, 
printre altele, al Comisiei de propagandă a Comitetului 
Municipal PCR București. Nu are importanță, în ceca 
ce ne priveşte, dacă d-l Tismăneanu a plecat din țară 
ca agent acoperit al Securităţii, cum susțin unii (vezi 








articolul “Agentul Volodea”, apărut în ziarul Ziua din 
13 mai) sau dacă a plecat ca “transfug politic”, după 
cum nu are importanță dacă a avut sau nu dosar de 
urmărire la Securitate, pentru că dosare de urmărire 
la Securitate au avut mai toți cetățenii României 
socialiste Important este cine a fost el odinioară şi 
cine este astăzi. După cum am amintit deja, el a fost, 
în trecut, un disciplinat activist de partid, iar astăzi 
este un “apostat” convertit (sincer sau din 
oportunism) la democraţie, care, ca majoritatea 
foştilor activişti comunişti “reciclați”, a devenit un 
“mare expert” în analiza comunismului şi, în acelaşi 
timp, şi un “important specialist în a rescrie istoria”. 
În această ultimă calitate i-a fost “recomandat” 
preşedintelui Băsescu (căci cu siguranță i-a fost 
“recomandat” de cineva) pentru a-l pune în fruntea 
respectvei comisii. Nici nu se putea o alegere mai 
nimerită, pentru că d-l Tismăneanu a dovedit şi cu 
alte ocazii că se pricepe de minune să “rescrie 
istoria”. Amintim că printre cei care au beneficiat de 
serviciile sale (contra cost, bineînţeles) se numără şi 
d-l Ion Iliescu, căruia “politologul”, în cartea lor de 
dialoguri Marele şoc din finalul unui secol scurt, i-a 
cosmetizat fără scrupule imaginea, ajutându-l să-şi 
“rescrie autobiografia” şi să-şi înfrumuseţeze tupeist 
trecutul. Şi acum, pentru a fi pe placul noului său 
“client”, îşi face un fel de autocritică pentru acea 
prestație, reproşându-şi ipocrit că a avut o excesivă 
încredere în interlocutorul său de atunci. “Am 
subestimat talentul lui Lon Iliescu de a ocoli 
răspunsurile tranşante”, spune el, cu seninătate, într- 
o declarație făcută cu ocazia numirii în fruntea 
Comisiei respective. Nu spune însă că nici dumnealui 
nu i-a lipsit „talentul” de a ocoli întrebările tranşante, 
dialogul dintre cei doi fiind de fapt unul prestabilit 
tovărăşeşte. 

Probabil că aşa va proceda şi acum. Va 
deturna cu siguranță problema şi va bate cu 
nonşalanţă câmpii. De altfel, se şi prefigurează, din 
unele declaraţii pe care le-a făcut după ce a fost 
înscăunat în “înalta funcţie”, cam cum va arăta 
“argumentaţia ştiinţifică imbatabilă” (l-am citat tot 
pe dumnelui) pe care o va oferi preşedintelui. Căci 
iată ce spune d-l Tismăneanu, într-o “neaoşă limbă 
de lemn”, în interviul acordat revistei “Radio România 
Actualități” din aprilie curent: “Am luat modelul 
german. Există în Germania o comisie pentru 
studierea dictaturii Partidului Socialist Unit din 
Germania. Noi suntem o comisie care vrea să arate 
cum a fost posibilă dictatura (sublinierea ne aparține). 
Copiii dumneavoastră și copiii copiilor dumneavoastră 
vor putea citi acest document, care va fi de doar 50- 
60 de pagini, cu nişte anexe, va fi asumat de 
preşedintele României, şi după aceea România poate 
intra, zic eu, cu fruntea sus în Uniunea Europeană, 
mai ales că în octombrie-noiembrie sunt 60 de ani 
de la enorma fraudă electorală, când comuniştii, 
practic, au pus mâna pe putere. Deci, la 60 de ani de 
la alegerile furate din noiembrie '46, domnul 
preşedinte Băsescu va putea să spună: «A fost vorba 
de un regim fundamental ilegal, un regim care de la 
început şi până la sfârşit a funcționat pe bază de 
minciună şi fraudă». Aceste lucruri vor fi 
documentate...”, 

Dacă doar pentru a ajunge la această 
“genială” concluzie a fost creată comisia cu pricina, 
atunci nu mai este loc de nici un comentariu. 





| 
| 
| 








PUNCTE CARDINALE 


August 2006 Nr. 8/188 PAG. 3 





Biserica Ortodoxă Română are nevoie 
de o nouă organizare teritorial-administrativă 
Şi nu 0 spun doar eu ca gazetar, ci şi mulți alți 
oameni ai Bisericii, preoți sau ierarhi Înfiinţarea 
Mitropoliei de la Cluj este un prim pas în această 
direcţie, însă acțiunea trebuie să continue. 

Comuniştii au desfiinţat eparhii impor- 
ante, tocmai pentru a reduce influența Bisericii 
asupra credincioşilor; acum este de datoria 
Sfântului Sinod să ia în calcul vremurile pe care 
le trăim şi provocările lumii contemporane 
Episcopul, ca urmaş al Sfinţilor Apostoli, 
reprezintă prin tradiție Biserica. Există şi astăzi 
sate şi comunităţi care nu au văzut la faţă vreun 
ierarh de zeci de ani — sau poate niciodată 
Eparhiile sunt mari (unele de-a dr ptul enorme), 
iar unii vlădici abia prididesc să-şi desfăşoare 
activitatea pastorală pe o asemenea întindere 


O analiză de. 


PENILRU 
O 
REORGANIZARE 
A BISERICII 


Florian 


A 


Apostol Andrei, provincie istorică de o certă 
individualitate, Dobrogea merită să fie ridicată 
la rangul de Mitropolie În plus, Tulcea merită 
să aibă episcopie. Să plece episcopul de la 
Constanţa sute de kilometri, să meargă cu lotca 
prin Deltă? În câți ani ar putea să viziteze toate 
parohiile? Nu e mai uşor şi benefic să aibă şi 
Tulcea episcopul său? 

Dorința credincioşilor nu este insă 
ascultată din motive puerile sau impure, la mijloc 
fiind interese şi orgolii personale. Mai pe 
româneşte, există sinodali care nu vor cu nici un 
preț ca ÎPS Teodosie să ajungă mitropolit. Şi nu 
înțeleg de ce i-ar deranja. Se pot spune vrute ȘI 
nevrute pe seama Arhiepiscopului Teodosie, dar 
că nu ar fi un bun administrator şi un străluci! 
organizator nu i se poale imputa. De când e la 
Constanţa, s-au deschis nu mai puțin de 22 de 


= PI 


Bichir* 


1 rr iti ge 
Curea ÎL sd dt — Apa 4 tal 


Li 
. 
. 


Înființarea Mitropoliei Dobrogei este unuia îmi scapă. Poartă a creştinismului româ- mănăstiri, iar Biserica înfloreşte văzând cu ochii. 


amânată de peste doi ani, din motive care mie 


O nouă hartă a BOR 


Episcopia Argeşului mentă şi ea 
să fie înălțată la rangul nu de 
Arhiepiscopie, ci chiar de Mitropolie. 
Curtea de Argeş e o capitală a 
Ortodoxiei, iar faptul că necropola 
regală se află în măreaţa ctitorie a lui 
Neagoe Basarab e grăitor. Dacă 
Târgovişte e arhiepiscopie (şi e pe drept 
cuvânt), de ce n-ar fi şi la Curtea de 
Argeş, mai ales că istona consemnează 
că inițial la Argeş a existat mitropolie 
lar despre vrednicia gospodărească şi 
culturală (recent a fost primit şi în 
rîndurile Uniunii Scriitorilor) a P. S 
Calinic este de pnisos să mai vorbim. 

Braşovul e văduvit de episcopie 
de decenii întregi, iar boala Mitropohtului 
Antonie a făcut ca proiectul să se tot 
amâne. La Bistriţa-Năsăud, dar şi la 
Huneadoara a început să se incolțească 
deea înființării de episcopii. Maramu- 
reşul, ținut istoric, ţinteşte şi el rangul de Arhiepiscopie. Galaţiul, care poartă 
numele de Episcopia Dunării de Jos, jinduiește şi el după demnitatea arhiepiscopală. 

Vrancea speră de ani buni să fie ridicată la rang de episcopie, iar recent 
Episcopia Buzăului şi Vrancei a înaintat Sfântului Sinod cererea de a fi înălțată la 
rangul de arhiepiscopie, cu speranţa ca un viitor episcop-vicar să aibă reşedinta la 
Focşani (Şi care ar putea purta numele de “Vrânceanul”), Dacă Focşani au ratat 
şansa de a deveni capitala României moderne în 1859, acum vrâncenii speră măcar 
la un vicar... 

În Moldova situaţia este şi mai încurcată. De circa 10 ani, cei din Rădăuți 
fac cereri, memorii şi intervenţii pentru înființarea unei episcopii, iar IPS Pimen, 
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, cere reînființarea istoricei Mitropolii a 
Bucovinei. Pretextul că Mitropolia Bucovinei a avut sediul la Cernăuţi şi că, vezi 
Doamne, tot acolo ar trebui să fie — e ridicol. O Mitropolie a Bucovinei la Suceava 
nu ar face decât să îi ajute pe românii bucovineni aflați sub stăpânirea ucrainiană. 

Credincioșii din marile orașe au început tot mai des să se întrebe: dacă în 
alte țări ortodoxe există episcop pentru fiecare oraş, de ce ei n-ar avea? O 
reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române nu ar aduce decât beneficii, parohii 
mult mai bine organizate și vizitate de episcopi, ceea ce ar reduce și unele fapte 
mai puţin ortodoxe ale unor slujitori ai altarelor, lată o provocare la care Biserica 
are datoria să răspundă cu luciditate și realism. 


„Noul” a plecat de la vlădica Bartolomeu 


Înoirea Bisericii este dorită şi mocneşte în interiorul Sfântului Sinod, iar 
voință există. Ea este sprijinită de însuși Părintele Patriarh Teoctist, care după 
1989, înțelegând vremurile, a înfiinţat, ca Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, nu 
mai puţin de patru noi eparhii: arhiepiscopii la Tomis și Târgoviște, episcopii la 
Slobozia şi Giurgiu. ÎPS Bartolomeu Anania a dat viață unei mitropolii istorice la 
Cluj, ÎPS Teofan a înființat episcopie la Severin, PS Calinic și-a dat jumate de 
eparhie pentru înființarea Alexandriei, iar lucrurile par că nu se vor opri aici, 

Printr-o reorganizare a BOR nu au de câștigat numai credincioșii, dar şi 
prestigiul Bisericii. Bineînţeles, numai Sfântul Sinod — cea mai înaltă autoritate a 
BOR — poate rezolva aceste lucruri. 


* Publicistul Florian Bichir este licenţiat in filologie şi teologie ortodoxă şi 
are un master În comunicare 








nesc şi teritoriu străbătut cu pasul de Sfântul Şi cazul nu e singular. 


Ideea de înnoire şi reorganizare 
a fost lansată de ÎPS Bartolomeu al 
Clujului, o autoritate a Sfântului Sinod, 
încă de acum şase ani. Astfel, în anul 
2000, prin temeiul nr. 5074, IPS 
Bartolomeu a cerut Sinodului ca 
episcopii-vicari să poarte, după alegere, 
timp de doi ani, tot rangul de 
arhimandrit şi să aibă un vot consultativ 
în Sfântul Sinod. Votarea unei asemenea 
prevedeni ar fi revoluționat Sinodul, însă 
nu s-a aprobat. Conform statutului, 
episcopul-vicar este ales la recomanda/ 
rea ierarhului locului, iar această alegere 
a devenit o formalitate în Sinod. De 
obicei, episcopii-vicari ajung titulari 
după avansarea sau decesul ierarhului. 


Episcopii-vicari — o anomalie 


În prezent, din cei 50 de 
membn ai Sinodului, 19 sunt episcopi/ 
arhierei-vicari, ceea ce spune multe, 
Episcopii-vican sunt de fapt o anomalie 
canonică, €1 reprezentând episcopii titulari în teritoriu, de aceea având titulatură 
geografică: Bistrițeanul, Maramureşeanul etc. Din nefericire, existenţa vicariatului 
creează false jerarhii în interiorul episcopatului, care conform canoanelor ortodoxe 
este unic. In fapt, investitura harică este unică şi identică întru totul cu a titularilor. 

Episcopu-vicari sunt legați de mâini, ei făcând în eparhii doar ce doreşte 
titularul, E trimis să slujească în cele mai dificile parohii, face cam toată munca, 
dar nu primeşte niciodată laude, ci, de obicei, doar reproșuri. Oameni de mare 
anvergură culturală şi spirituală de ani de zile stau într-un con de umbră, aşteptând 
decesul titularilor, lar când utularul este bolnav, situaţia devine şi mai dramatică. 
PS Petromu, PS Corneliu sau PS Ioachim sunt în această situație, pentru a cita 
doar câteva nume. 


» Organigrama” trebuie modificată 


În mod firesc, după modelul Bisericilor Apostolice, orice eparhie ar trebui 
condusă de un mitropolit, iar canonul 8 al Sfântului Sinod III Ecumenic arată că 
fiecare provincie trebuie să aibă mitropolitul ei. Biserica Greciei, a Ierusalimului, a 
Antiohiei, pentru a nu mai cita și alte Biserici autocefale, nu au episcopi-vicari, iar 
fiecare eparhiot primește la instalare titlul de mitropolit. 

Biserica Ortodoxă Română, a doua Biserică ortodoxă din lume, după 
numărul de credincioși, are în prezent doar şase mitropolii în țară şi trei în afară, 
la un număr de peste 20 de milioane de credincioşi! Asta în timp ce Grecia, cu 9 
milioane de credincioşi, are peste 80 de mitropoliți! 

Problema reorganizării BOR este de stringentă actualitate. Nu din mândrie 
sau pentru a mulțumi pe toată lumea, umplând țara de mitropoliți, ci din nevoia 
unei alinieri la lumea ortodoxă şi la complexitatea vieții contemporane. La întâlnirile 
internaționale, ierarhii români ies, tocmai din pricina titulaturii, destul de şitonați şi 
sunt prezenţi întotdeaua la coada listei, Episcopi-vican care conduc eparhii mai 
mari decât Albania sunt dominați de mitropoliți care conduc o eparhie cât Găeştiul! 
Episcopi plini care conduc judeţe întregi sunt trataţi ca ultimul protopop! Românii 
nu au avut de spus nimic în comisiile de dialog, mixte sau internaţionale, pentru că 
în fruntea listei apar întotdeauna greci, bulgari, albanezi, vlădicii noştri fiind la 
urmă, tocmai din pricina rangului! 

Desființarea episcopilor-vicari şi atribuirea titlului de mitropolit, respectiv 
arhiepiscop pentru mitropoliţii actuali, ar rezolva problema definitiv şi spre binele 
tuturor, fără nici o abatere de la rânduielile Ortodoxiei. 





PAG. 4 Nr. 8/188 August 2006 


i E Zi 5 
e 2) 37 DI iu 
e $ ad 


oi .. RY 
AA 










4 
Că 
dei a ME 
& mu Pr > 
ia ai 
că 4 
E 


Era ai 


REGE ... (30) 


DER SI ae Gabriel CONSTANTINESCU 


După recunoaşterea guvernului Petru Groza de către Statele Unite şi Marea 
Britanie, în februarie 1946, în România procesul de comunizare a devenit „starea de 
normalitate”. Cei ce conduc efectiv țara sunt consilierii sovietici. Prezența masivă a trupelor 
de ocupaţie era argumentul care le conferea dreptul de decizie nu numai în instituţiile 
statului, dar chiar în viața privată a cetățenilor. Cât priveşte personalitățile politice autohtone 
care au condus destinul României în primii ani după capitularea de la 23 august 1944, 
acestea au fost recrutate din rândul speciei devertebrate cunoscute sub denumirea de 
„tovarăși de drum”. 

Spre deosebire de comuniştii autentici, păstraţi de partid în rezervă, „tovarăşii de 
drum”, figuri de tristă amintire, prezentau pentru Kremlin un dublu avantaj. Pe de o parte, 
slugărnicia față de patronul sovietic îi făcea să-şi îndeplinească sarcinile primite cu zelul 
caracteristic neofitului, dar şi pentru a li se uita trecutul, nu întotdeauna imaculat în raport 
de standardele comuniste, iar pe de altă parte, fiind nume cunoscute din viaţa politică 
interbelică, constituiau un paravan în spatele căruia agenții comunişti puteau manevra în 
voie, protejați de privirile Occidentului. Din păcate pentru prestigiul şi viitorul monarhiei 
române, în acest context dezonorant, pe primul loc se află regele Mihai 1. Un „merit” pe 
care sovieticii n-au întârziat să i-l recunoască. La 20 iulie 1945, Stalin i-a conferit suveranului 
României cea mai înaltă distincție militară a Uniunii Sovietice, Ordinul Victoria, „pentru că 
a perinis o schimbare decisivă a politicii române, rupând (alianța) cu Germania hitleristă şi 
trecând alături de Naţiunile Unite într-un moment când înfrângerea germană nu era 
evidentă”. 

„Pentru luptătorii români — scrie generalul Platon Chirnoagă în Istoria politică şi 





țării pe teatrul de operaţii difi sudul Rusiei și apoi în Moldova, Basarabia și Bucovina 
această decorare a insemnat o usturătoare insultă, dar pentru Regele Mihai era răsplata 
actului de la 23 august, când — prin capitularea ordonată soldatului român — a deschis porţile 
României, pe unde au invadat armatele ruse în toată Peninsula Balcanică şi în Câmpia 
Tisei, şi a permis ocuparea fără lupte a României”. 

În evoluția situației politice din România postbelică, anul 1946 are o importanță 
deosebită. Este anul în care, în țară, regimul comunist îşi dobândeşte formală legitimitate 
prin „alegeri libere”, iar la Paris se desfăşoară lucrările Conferinței de Pace, la capătul 
cărora, la 10 februarie 1947, este semnat Tratatul de Pace între Naţiunile Unite şi România. 

Primele alegeri de după actul de la 23 august 1944 au avut loc conform prevederilor 
unei noi legi electorale, concepute de guvernul Groza și promulgată de rege la 14 iulie 
1946. Cât de „libere” au fost aceste alegeri, românii care au trăit pe viu evenimentul îşi mai 
aduc aminte. Cei care însă cunosc istoria noastră recentă din surse comuniste sunt victimele 
unei acțiuni deliberate, nu numai de dezinformare, dar chiar de spălare a creierului. Ca 
urmare, restabilirea adevărului cu privire la acest eveniment tragic din istoria noastră 
recentă este imperios necesară. Aceasta, pentru o justă orientare politică şi o corectă 
atitudine morală. În acest scop, următoarea evaluare a alegerilor din 19 noiembrie 1946, 
dintr-o sursă independentă, este lămuritoare. (Este vorba de lucrarea istoricului R. ]. Wolff, 
intitulată The Balkans in our Time, din care prof, Ghiţă lonescu de la Universitatea din 
Manchester reproduce următorul fragment în amplul său studiu Comunismul în România): 

„Comuniștii nu aveau însă, în mod evident, nici o intenţie de a respecta 
aranjamentul de la Moscova [adoptat la Conferința miniştrilor de Externe ai Statelor Unite, 
Angliei și Uniunii Sovietice din decembrie 1945 - n. n.]. Deși Partidele Țărănesc şi Liberal 
au primit permisiunea de a-și tipări ziarele, distribuirea lor a fost sabotată. Bătăuşi au 
invadat întrunirile opoziției politice şi îi loveau cu sălbăticie pe participanți; arestările s-au 
inmulțit, protestele Statelor Unite și Angliei au fost ignorate pur şi simplu. Guvernul nu a 
putut ține nici măcar alegeri falsificate până când nu a intimidat și sfărâmat cât mai mult 
opoziţia. 

Legea electorală asigura toate avantajele comuniştilor. Centrele electorale au 
fost așezate în fabrici și cazărmi, unde agenţii F.N.D. au putut exercita o presiune directă 
asupra muncitorilor și soldaţilor, Listele electorale au fost întocmite în grabă, astfel încât nu 
s-a putut face nici un control asupra erorilor, Femeilor li s-a dat dreptul de vot pentru prima 
dată, iar fasciștilor, membrilor Gărzii de Fier și celor care din propria lor voință luptaseră 
împotriva aliaților i s-a luat dreptul de vot... În ajunul alegerilor, aliații occidentali au 
protestat încă o dată împotriva acestor practici, însă guvernul Groza a respins aceste 
proteste, de vreme ce URSS nu li se alăturase, adăugând că Statele Unite și Anglia se 
făceau vinovate de un nejustificat amestec în treburile interne ale României. La 19 noiembrie 
1946, poporul român s-a prezentat la vot în nişte alegeri în care toate mijloacele de furt, 
violenţă şi lipsă de scrupule ce s-au văzut vreodată în Balcani au fost utilizate din plin”, 

Rezultatele acestei adevărate crime politice, indreptate împotriva ființei neamului 
românesc, se cunosc, Frontul Partidelor Democrate (comuniştii împreună cu „tovarășii de 


militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, acei care s-au jertfit pentru salvarea  C 











o. a Lă w * » 
“monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. 






drum”) — 347 de mandate, Naţional Ţărăniştii — 33 şi Liberalii — 3! România avea un 
Parlament aşa cum şi-l dorise Andrei lanuarevici Vişinski! 

La 29 iulie 1946, dându-se curs hotărârilor luate la Conferinţa de la Potsdam, se 
deschid lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, la care urma să se stingă starea de război 
intre cele 22 de naţiuni, în frunte cu Statele Unite, Anglia, Uniunea Sovietică şi Franța, 
învingătoarele din cel de-al doilea război mondial, şi statele foste satelite ale Germaniei. 
„Delegaţia română - ne spune prof. Ghiţă Ionescu în lucrarea menționată mai sus — era 
condusă de Gheorghe Tătărescu, vice-președinte al Consiliului de Miniştri, însoțit de un 
număr surprinzător de mare de experți diplomatici și economici din vechiul regim. Această 
situație reflectă jalnica lipsă de specialişti a Partidului Comunist în acea perioadă, însă, în 
acelaşi timp, compoziţia delegaţiei fusese cu grijă întocmită de guvernul Groza pentru a 
încerca să convingă delegațiile occidentale și guvernele lor că delegația României nu e 
doar un exponent al Moscovei. În cursul întâlnirilor pe coridoarele Palatului Luxembourg 
(care găzduia Conferința) a fost activă şi o delegație neoficială a exilaților români. Ei au 
ridicat unele chestiuni speciale şi au distribuit diferite memorii, care erau necesare, deoarece 
delegația guvemamentală română nu putea lupta pentru interesele țării în nici o chestiune 
care venea în conflict cu interesele Uniunii Sovietice”. 

Dar „tovarășii de drum” din care era alcătuită delegaţia României au refuzat 
orice colaborare cu românii din exil, care şi-au oferit atât profesionalismul consacrat în 
problemele puse în discuţie, cât și dragostea de țară. Teama de consecințele nerespectării 
directivelor primite de la Bucureşti era atât de mare, iar slugărnicia față de sovietici atât de 
dezgustătoare, încât i-a indignat pe delegaţii occidentali. În consecință, nici o mirare că la 


Pace muaavutprieteni 















alături de Aliați, până la sfârşitul războiului. Cu toate că armata română a sufenit pierderi 
înfiorătoare (circa 50% din efectivele sale), condiția de cobeligeranță nu i-a fost recunoscută. 
Mai mult, soarta prizonierilor români, peste o jumătate de milion de oameni, siliți să accepte 
condiții de muncă mai barbare decât ale ocnaşilor, nu a fost reglementată. Imensa masă a 
prizonierilor devenise un instrument de şantaj în mâinile Uniunii Sovietice. 

Când s-a fixat volumul despăgubirilor, nu s-a ținut seama de situația disperată a 
României şi nici de tot ce luaseră ruşii timp de doi ani, sau de milioanele de dolari cheltuite 
cu întreținerea armatei și funcționarilor sovietici în România. Cifra de trei sute de milioane 
de dolari reprezenta o falsificare grosolană. În realitate, cu tot ce au luat ŞI au primit trupele 
de ocupaţie, cifra reparațiilor se apropie de două miliarde de dolari, aşa cum a subliniat 
delegatul american Willard Thorp. 

În privința clauzelor politice, Tratatul de Pace pomenea despre organizații de tip 
fascist, ca şi de pedepsirea criminalilor de război, fără să se dea nici cea mai mică definiție 
juridică cu privire la aceste noțiuni și fără să fie stabilită o instanță de supraveghere sau de 
recurs, Aceste clauze erau puse în aplicare de guvernul Groza. guvern denunțat ca 
nereprezentativ, arbitrar şi abuziv de către Aliați, 

Problema Basarabiei şi Bucovinei, străvechi provincii româneşti, nu a fost ridicată 
decât în Memoriul întocmit de Grigore Gafencu. Guvernul român n-a îndrăznit nici măcar 
să pomenească despre ținutul Herţei. Pentru el problema fusese rezolvată însă din 1924, 
când, la Congresul Partidului Comunist, Ana Pauker a declarase că Basarabia e pământ 
rusesc”, 

Cea mai sugestivă caracterizare a celor cinci tratate de pace semnate la Paris o 
face Andre Fontaine prin chiar titlul capitolului din cartea sa Istoria războiului rece, în care 
analizează acest eveniment: „Cinci tratate şi nici o pace”. În schimb, James Byrnes, 
ministrul de Externe al Statelor Unite (şi, într-un anumit fel, artizanul acestei înfăptuiri) 
vede lucrurile altfel; „Această Conferinţă de Pace a fost un succes” 


„ Succes?! Pentru 
cine?! 


| Edificator pentru situația politică din România, după alegerile din 19 noiembrie 
1946 şi în timp ce lucrările Conferinţei de Pace de la Paris erau în plină desfăşurare, este 
Raportul pe care reprezentantul american în Comisia Aliată de Control de la Bucureşti 


(ai 








Burton Berry, îl înaintează superiorului său, Secretarul de Stat de la Washington, la sfârșitul 
lunii noiembne 1946. Telegrama, cu mențiunea „Secret-Urgent”, este descoperită de Nicolae 
Baciu în arhivele americane și publicată în capitolul intitulat „Regele României prizonier 
politic sovietic” din cartea sa Agonia României: 1944-1948: 

1] „leri dimineaţă, Regele României mi-a trimis un mesaj urgent și personal, cerându- 
mi să-i primesc în mod privat pe mareșalul curții, pe secretarul său particular şi pe unul din 
consilierii săi apropiați. Am cinat împreună cu ei trei şi cu dl. Melbourne [unul din adjutanţii 
săi n. n.). Toţi trei au fost de acord că alegerile au fost antidemocratice şi rezultatele 
falsificate. Problema este ce trebuie să facă regele în fața acestor alegeri falsificate? Toţi 
trei au fost de acord că popularitatea regelui s-a micşorat în ulumele luni, că ruşii tolerează 
pe rege numai atâta vreme cât el reprezintă o forță în țară, că sancţionarea regală a âlegerilor 
astfel falsificate va dăuna și pe mai departe prestigiul regelui. Că atunci când prestigiul 
regelui se va stinge, ruşii nu vor pierde timp să se debaraseze de el. Ei mi-au amintit că 
parlamentul se deschide la 1 decembrie şi că obiceiul este ca regele să-l deschidă în 
persoană, citind mesajul tronului. Prin acest act, regele acceptă în felul acesta rezultatul 
fraudulos al alegerilor şi actele parlamentului «ales» 
prin aceste fraude. Dar mai departe de aceste 
observaţii cei trei nu au mai fost de acord, secretarul 
particular al regelui [desigur dl. Mircea loaniţiu — n. 
n.] a susținut că regele are obligaţia față de poporul 
român de a refuza să accepte rezultatele acestor 
alegeri falsificate, indiferent de acţiunea sau 
pasivitatea americanilor şi britanicilor. El a adăugat 
că ştie că, luând această poziție, regele va intra din 
nou în conflict deschis cu guvernul Groza şi cu 
sovieticii. Aceasta va mări pericolul personal şi poate 
să însemne chiar abdicarea. Dar aceasta înseamnă 
în acelaşi timp că până la sfârşitul domniei sale regele 
s-a conformat voinței poporului său. Dar dacă el va 
accepta rezultatul alegerilor, va fi tolerat de ruşi încă 
un timp oarecare, însă până la urmă va fi obligat 
oricum Să plece, și poate chiar mai curând, fiindcă el 
devine un rege fără nici un suport popular. Mareșalul 
curții crede că regele trebuie să câştige timp, să 
accepte rezultatul alegerilor şi să deschidă în persoană 
parlamentul, afară de cazul când anglo-americanii îl 
sfătuiesc să nu o facă. Al treilea român [cu siguranță 
Savel Rădulescu, diplomat liberal — n. n.] mi-a 





devenit simbolul guvernării e uniune națională, iar + 
prin actul de la 20 august 19 Mala 6 ci 
ă dată 


simbol al rezistenței naționale. De la ace 
regele a pierdut din popularitatea sa, decorându-l pe 
Groza, confirmând sentința de moarte a mareșalului 
Antonescu, acceptând demiterea a sute de ofițeri din 
armată, acceptând și semnând legea electorală și 
astfel asociindu-se în mod public cu oficialitățile 
sovietice. El a adăugat că, dacă regele va accepta 
rezultatul fraudulos al alegerilor, el işi va distruge 
singur ultima lui legătură cu poporul și rațiunea sa de | 
a fi. El nu poate fi un trădător faţă de sine însuşi, Trebuie deci să refuze să accepte rezultatul 
alegerilor, În același timp, a încheiat acest consilier, americanii și britanicii nu pot face 
altceva decât să refuze aceste alegeri. Opt note de protest au fost înmânate guvernului 
Groza, pe care acesta le-a respins cu impertinenţă, În virtutea obligațiilor asumate faţă de 
România la Yalta, Potsdam şi Moscova, anglo-americanii nu pot accepta să fie tratați astfel 
şi să mai spere să fie priviţi în Europa de răsărit ca luptători pentru democraţie. Regele, 
americanii și britanicii sunt toţi trei în aceeași barcă și toți trei trebuie să refuze să accepte 
rezultatul falsificat al alegerilor”. 4 

Și după ce Nicolae Baciu subliniază valoarea conţinutului acestui raport, scriind: 
„Ce admirabilă poziţie de demnitate americană și democraţie la Burton Berry cu această 
ocazie!”, adaugă cu amărăciune că, rămas singur, prizonierul sovieticilor, regele României 
deschide parlamentul comunist la 1 decembrie 1946. Prizonierul lor prin impotența anglo- 
americanilor, el mai „câştigă” un an. Anul 1947 îi găsește pe comuniştii români cu toate 
obiectivele atinse; un parlament în care aveau 347 de mandate, faţă de cele 36 ale opoziţiei, 
şi un tratat de pace care satisfăcea toate interesele Kremlinului în România. Cât priveşte 
situaţia din țară și starea de spirit a românilor după mai bine de doi ani de ocupație sovietică, 
iată ce scrie Ghiţă lonescu în documentatul său studiu Comunismul în România! 
„Amărăciunea, neliniştea şi mânia erau fără precedent în România. Din nou oamenii și-au 
pus nădejdea în Rege, care erau siguri că va refuza deschiderea Parlamentului. Când cl a 
făcut însă acest lucru, acțiunea sa a fost și mai puţin bine privită decât de obicei și s-au auzit 
critici de la cei ale căror rude și prieteni erau deja în inchisori, lagăre de concentrare sau 
ascunși. Într-adevăr, după alegeri şi după consolidarea comuniștilor la putere, persecuțiile 
au luat forma unei terori organizate, care a luat amploare, Se auzea acum că zeci de mii de 
oameni dispăreau, mare parte din ei în lagăre şi temnițe, unii se ascundeau în munţi, unde 
se instituiseră puncte de întâlnire, iar alții plecau în străinătate”. 

Pentru conducătorii opoziţiei anticomuniste, în condiţiile în care aparatul de 
represiune organizat şi condus de „consilieri sovietici” era din ce în ce mai eficace, devenise 
evident că lupta nu se putea duce numai în țară, „Ea trebuia extinsă în afară = scrie Nicolae 
Baciu în Agonia României —, de unde putea veni un ajutor. Cel puţin așa a crezut luliu Manu. 
De aceea el a incercat să convingă misiunea anglo-americană să ușureze plecarea din țară 


PUNCTE CARDINALE 





IULIU MANIU 


August 2006 Nr. 8/188 PAG. 5 


a câtorva fruntaşi ai partidului său, fiindcă «el nu era mulțumit de cei care erau în străinătate». 
După el, ei erau «slab. Misiunile nici nu voiau însă să audă”. 

Dar luliu Maniu nu s-a descurajat în fața opacității și indiferenţei propovăduitonlor 
democrației în lume. „La 13 martie 1947, el s-a prezentat la reprezentantul politic american 
la Bucureşti, același binevoitor Burton Berry — ne informează în continuare Nicolae Baciu 
=, cu un memoriu colectiv al partidului său, al celui liberal și al celui socialist. Cu această 
ocazie, luliu Maniu a spus reprezentantului Americii că el este gata să răstoarne guvernul 
Groza şi cere sfatul și sprijinul anglo-american pentru a o face. lată în traducere, în părțile 
esențiale, textul telegramei trimise de Burton Berry subsecretarului de stat Dean Acheson: 
«Maniu mi-a spus că partidul său vrea să răstoarne guvernul minoritar şi dictatorial actual, 
ce ruinează țara. Planul său nu implică o revoluţie, dar s-ar putea să fie și oarecare vărsare 
de sânge. Înlăturarea guvernului Groza nu se putea face decât cu concursul a trei elemente: 
poporul român, regele şi marile puteri. Poporul s-a pronunțat prin votul masiv dat contra 
acestui guvern la recentele alegeri. Regele — după spusele lui Maniu — este de acord. 
Atitudinea guvernelor american și britanic este de aflat. De aceea a venit să mă vadă, ca 

să afle atitudinea noastră... Am adăugat că trebuie 
să refer propunerea dumisale la Washington pentru 
studiere...». 

Mesajul telegrafic al reprezentantului 
american în Comisia Aliată de Control a ajuns în 
mâna superiorului său direct, subsecretarul de Stat 
Dean Acheson, aflat la Moscova, unde participa 
la conferința celor trei miniştri de Externe. 
Răspunsul acestuia, datat 19 martie 1847 — top 
secret, suna astfel: «Informaţi vă rog pe Maniu 
că, cu toate că guvernul Statelor Unite nu aprobă 
procedura dictatorială a guvernului minoritar 
Groza, care este contrară principiilor democratice 
ale Statelor Unite, la care ele țin cu tărie, guvernul 
Statelor Unite nu poate sprijini sau preconiza 
răsturnarea guvernului prin violenţă, cu posibile 
grave urmări pentru poporul român. Acheson»”. 

Urmând  uzanțele din - relațiile 
diplomatice anglo-americane, Departamentul de 
Stat îl informează pe lordul Inverchapel, 
ambasadorul britanic la Washington, despre 
intențiile opoziției anticomuniste din România. La 
20 martie 1946, aceasta îşi informează telegrafic 
supenoni de la Londra: „Departamentul de Stat 

"m-a informat că Maniu s-a informat recent de 


"guvernului Groza. EI afirmă că ar avea pentru 
asta sprijinul regelui. Departamentul de Stat a dat 
instrucțiuni domnului Burton Berry să răspundă 
lu: Maniu că, deși guvernului american îi displac 
multe din aspectele guvernului Groza, el nu poate 
să-i dea lui Maniu sprijinul său”. La rândul său, 
ministrul de Externe britanic dă instrucțiuni 
ministrului său la Bucureşti: „Sunt întru totul de 
acord cu instrucțiunile date lu: Burton Berry de 

Departamentul de Stat. Dacă Maniu vă contactează, d-ta trebuie să-l pui în gardă că 

guvernul Majestății Sale nu concepe nici un singur moment să-i acorde suportul lui”. 

Aşadar, tentativa lui luliu Maniu, având drept scop nu numai să sensibilizeze, dar 
chiar să „asocieze” marile democrații occidentale, Statele Unite şi Marea Britanie, la o 
acțiune disperată de a pune capăt sovietizării României, a eşuat lamentabil. „Nici un 
sprijin!”. Acesta a fost răspunsul categoric dat de cei pe care „opoziția democrată” din 
România i-a ajutat, prin actul de la 23 august 1944 să termine războiul cu şase luni mai 
devreme, Ingratitudinea marilor puteri este însă un comportament frecvent întâlnit în istoric, 
iar noi românii am fost confruntați adeseori cu ea. Dacă însă lucrurile s-ar fi oprit aici, ne- 
am fi împăcat cu gândul că va trebui să luptăm singuri pentru a ne elibera din ghearele 
comunismului. Dar atât Departamentul de Stat de la Washington, cât și Foreign Oftice-ul 
de la Londra erau puternic infiltrate cu agenţi sovietici, care acționau în slujba Kremlinului 
din convingeri comuniste. Așa fiind lucrurile, deşi corespondența între centralele de la 
Washington şi Londra cu agenţiile lor de la Bucureşti ar fi trebuit să fie purtate în condiții de 
totală confidenţialitate, nu încape nici o îndoială că Moscova a luat cunoştinţă de conținutul 
ei, poate chiar înaintea celor cărora le era destinată. lar consecințele, tragice pentru români, 
nu Vor întârzia. 

Pentru a stinge focarele de agitație, care creau probleme guvernului de la Bucureşti, 
Kremlinul hotărăște lichidarea tuturor formelor de opoziţie din România. Dar pentru ca o 
astfel de măsură să nu stârnească proteste în lumea liberă, ea trebuia pusă în practică cu o 
acoperire legală cât de cât credibilă. Cunoscând intenția lui luliu Maniu de a trimite în 
Occident câteva personalităţi cu greutate, Siguranța și consilierii sovietici din Ministerul de 
Interne au concepul un scenariu simplu, dar care s-a dovedit eficace. Un agent provocator 
a propus conducerii PNȚ să ducă, pe calea aerului, un grup de fruntași ai partidului în 
Occident, de unde urmau să acţioneze împotriva comunizării țării. luliu Maniu a fost de 
acord cu această acțiune, urmând ca din acest grup să facă parte lon Mihalache, 
vicepreședintele PNȚ, Nicolae Penescu, secretarul general al Partidulu, şi Nicolae 
Carandino, directorul ziarului Dreptatea. În ziua de 14 iulie 1947, „fugarii”, încărcaţi cu 
bagaje, s-au deplasat la acroportul Tămădău, aflat la 46 km. de Bucureşti. Acolo, însă, 


(continuare în pag. 6) 


“atitudinea Statelor Unite în cazul răsturnării | 


ră 
. 
4 
| 









PAG. 6 Nr. 8/188 August 2006 


ŞAH LA REGE... i cota 


ui 







—— 


PROCLAMAȚIE 

PENTRU PREGATIREA 
lângă cele trei „avionete”, care în nici un caz nu ar fi putut zbura până dincolo de hotarele României, îi aşteptau, înarmaţi |! REUNIFICARII PATRIEI 
până în dinți, agenții Siguranței. Tentativa de evadare din spatele „Cortinei de Fier” eşuase. Toţi cei 10 fruntaşi ţărănişti au |. 


fost arestați sub acuzarea de „tentativă de fugă într-o țară străină”, Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi, acuzați de PE Ia 
„tentativă de răsturnare a regimului existent în România”, luliu Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici şi 

Ilie Lazăr au fost arestaţi, după ce, în prealabil, Adunarea Deputaţilor le ridicase imunitatea parlamentară. Şi în timp ce 
toată conducerea PNȚ se afla în beciurile Siguranței, la 29 iunie 1947, Adunarea Deputaţilor adoptă Jurnalul Consiliului de 
Miniştri care decreta dizolvarea Partidului Naţional Țărănesc, De aceeași măsură sunt lovite „orgafizaţiile militare, de 
tineret, de femei și orice alte organizații sau asociații” conduse de partid. Jurnalul mai prevedea închiderea sediilor 
partidului, confiscarea arhivelor şi corespondenței, precum şi lichidarea patrimoniului. De măsuri similare, dar fără „focul 
de artificii” de la Tămădău, s-a bucurat şi Partidul Naţional Liberal, Pe scena politică românească mai rămăsese, cu titlul 
de partid de opoziție, doar Partdiul Social Democrat. Acesta însă era păstrat în vederea unificării cu Partidul Comunist, 




































comunişti ai procesului, ar fi trebuit să fie marea despărțire a apelor. „Între tribunal şi acuzați nu a fost posibil nici un fel |! nevin. 
de dialog. Procesul a ajuns să aibă o ciudată claritate a sensului ce-l avea, căci nici una din părți nu şi-a ascuns nici  susținăto ai 
sentimentele ce le încerca şi nici părerile. Spre deosebire de cardinalul Mindszenty, de pildă, care a mărturisit şi mai târziu | de pe a : 
a retractat cele spuse, și care s-a aflat sub un vizibil stres moral şi fizic, Maniu și-a expus clar şi calm propriile păreri şi şi- 
a recunoscut acțiunile. Toţi acuzații, cu excepția a doi dintre ei, au făcut la fel”. 
Pe aceeaşi linie se înscrie şi comentariul lui Nicolae Baciu din Agonia României despre procesul prin care s-a 
urmărit decapitarea şi lichidarea opoziției româneşti. Tentativa eşuată de la Tămădău a fost consecința refuzului | parte 
reprezentanților anglo-americani la Bucureşti de a oferi fruntașilor autenticei opoziții anticomuniste posibilitatea de a SĂ. egi 
ajunge în Occident. „Cei ce ajutaseră pe Niculescu-Buzeşti — obscur funcționar de la Externe, şi pe Constantin Vişoianu | PE 
— obscur diplomat, să fugă din țară în toamna lui 1946, în avion militar american, refuzau acest ajutor opoziției româneşti. 
Cum bătrânul luptător transilvănean considera că lupta trebuie să continue, se caută în vara lui 1947 un mijloc de plecare 
din țară pentru câţiva fruntași național-țărănişti. Plecarea trebuia să se facă într-un mic avion cu un echipaj «sigur». În 
realitate, totul a fost o cursă întinsă de Siguranța comunistă. Toţi sunt arestați, judecați şi condamnați. Acuzaţii absurde, 
judecători abuzivi şi servili, sala curții plină de golani aduşi cu camioanele sovietice pentru a striga «La moarte!». Era un ae 
proces tipic sovietic ă la Vişinski, străin de obiceiul, de conştiinţa şi de sufletul românesc. luliu Maniu şi-a asumat cu o |. 
extraordinară demnitate întreaga răspundere, ca un comandant de oştire ce ştie că ținuta sa este destinată Istoriei. A fost o 
lecție de ținută naţională ce merită într-o zi să fie imortalizată. Iuliu Maniu, ce avusese curajul să strângă mâna mareșalului 
Antonescu la procesul acestuia din anul 1946, pentru a-i marca respectul său, pleca pe acelaşi drum, al mormintelor fără 
nume şi cruce, ca şi el. Urmează arestări masive, încercări de fugă peste graniță, sinucideri, fuga în munți, rezistență 
eroică, dar inutilă. Arestarea fruntașilor Partidului Naţional Țărănesc a fost urmată de proteste în vârful buzelo 
| de Departamentul de Stat și de Foreign Office, cât și de luarea controlului absolut al țării de către comunişti. Ultimele slug 
«burgheze», ce-şi terminaseră rolul de cozi de topor în sovietizarea României, sunt îndepărtate. Ana Pauker ia locul lui 
Guţă Tătărescu (disident liberal ce făcuse un pact special cu comuniştii încă din mai 1944), iar Emil Bodnăraş devine 
ministru de Război. Partidul liberal se autodizolvă. La 12 noiembrie 1947, luliu Maniu şi lon Mihalache sunt condamnaţi 
la muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi fruntaşi la pedepse grele, toți fără nici o altă vină decât aceea de a-și fi iubit țara. Maniu 
avea 75 de ani când a fost condamnat «pe viață»”. 

Dintr-un cu totul alt unghi de înțelegere şi interpretare priveşte Pamfil Șeicaru evenimentele care au avut drept 
consecință comunizarea țării. „Partidele — scrie marele ziarist român în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional 
Țărănist, publicată în 1963 la Madrid — erau complet nepregătite, atât teoretic cât şi moralmente, pentru o rezistență eroică 
(...), Ele nu aveau nici tradiția acțiunilor revoluţionare, nici temperamentul revoluționar, care implică un curaj excepțional 
şi acceptarea riscurilor unei acţiuni nelegale”. După ce analizează amănunţit cele trei partide istorice, PNȚ, PNL şi PSD, 
iși încheie analiza întrebându-se retoric: „Care din aceste trei partide ar fi fost în stare să facă opoziție comuniștilor, 
susținuți nu de masele populare, ci de armata sovietică? Nici unul. Singurul partid deprins cu lupta clandestină era Garda 
de Fier, dar era proscris”, 

Pamfil Șeicaru nu se mulțumește însă să constate situația creată după 23 august 1944, EI se duce spre cauze; 
„Avusese Iuliu Maniu vreo asigurare, dacă nu un angajament scris, cel puţin unul verbal din partea lui Roosevelt şi a lui 
Churchill? Absolut nici unul. Atunci pe ce s-a rezemat? Pe o simplă interpretare falsă a scopurilor de război ale anglo- 
americanilor, luliu Maniu judeca sensul politic al celui de-al doilea război mondial conform criteriilor impuse de faimoasele 
puncte ale președintelui Wilson din 1918. Pe această eroare de interpretare, agravată de totala ignorare a problemelor 
internaţionale în raport de forțele secrete care activau, s-a rezemat certitudinea lui Iuliu Maniu. La totala necunoaştere a 
comunismului și a imperialismului sovietic se mai adaugă și greşeala de a crede că s-ar fi putut capta bunăvoința Rusiei 
sovietice, Când, în iunie 1944, luliu Maniu constituia «Blocul democrab», care includea şi pe comuniști, cu toate că acest 
partid se reducea la o infimă minoritate, şi realiza pentru prima oară în România «Frontul Popular, el nu-şi dădea seama 
că, evitând lupta cu comuniştii, virțual capitula. Spiritul de tranzacție între două antagoniste, care este esența democraţiei, 
nu intră în concepția totalitară a comunismului. Frontul popular este pentru Moscova un expedient spre a adormi instinctul 
de conservare al partidelor democraţiei liberale”, p 

În lumina a ceea ce s-a întâmplat de fapt, concluzia la care ajunge Pamfil Șeicaru nu poate fi contestată. O cc 
concluzie care include și un punct de vedere asupra procesului conducerii Partidului Naţional Țărănesc, diferit de cel al lui || ine 
Ghiţă Ionescu și de cel al lui Nicolae Baciu. Dacă acești doi analiști ai istoriei noastre recente pun accentul pe semnificația 
morală a procesului, Pamfil Șeicaru se oprește asupra semnificației politice, care, așa cum se întâmplă întotdeauna în 
politică, are și umbre, nu numai lumini, „Pentru lichidarea partidelor democratice și înscăunarea Partidului Comunist, 
Moscova a avut nevoie numai de șase luni, La sfârșitul lui februarie 1945, liberalii, național-țărăniştii şi social-democraţii 
erau lichidaţi. Speranţele pe care le mai păstraseră cu ocazia alegerilor din noiembrie 1946 dovedesc totala lor ignoranță | piesei Asa esa cabeaăie CA. 
în ce priveşte comunismul. Procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Țărânist a fost un prilej de a da un penibil jucau WI (imnbă “Su lpura AS 
spectacol de lipsa de unitate și de curaj politic a conducerii partidului. Când toţi fruntașii partidului — afară de Lon || cita pg Erau at 
Mihalache, care a păstrat o ținută demnă — au azvârlit toată răspunderea asupra lui Iuliu Maniu, cel mai vehement acuzator |. > maluri ale E clu 
fiind Mihai Popovici, cu speranţa că vor fi achitaţi sau vor scăpa cu pedepse mai uşoare, putem să ne dăm seama de lipsa 
de capacitate de luptă a Partidului Naţional-Țărănist. La începutul anului 1948, toate partidele democratice au fost 
lichidate, atât ca organizare, cât și ca ideologie”, stai 

Pe câmpul de luptă împotriva comunismului mai rămăsese doar o singură piesă: monarhia. Dar și ea va fi pa SEE LO CONSILIUI: M Aa fir onicaiie A 
lchidată la sfârșitul anului 1947, 3 TRI datei 2 NNE E Tadeo iri 

(Va urma) || iei în Os A A Tula. 0 pă 


45. 
d 
EA 


i] 

(j 
Sa 
VA 












msi oii i poata iar adiere lant ȚESUT CSI TR 
identitare din anti '90 şi al unificării, au regresat, 
ajungându-se astăzi la un adevărat război rece, 
atea unei singure naţiuni 


n 3 
9 












o 






: 
$ 
acti ci 
eŞU ŞI 

Ni 











AZI 





Psihanaliza și Dreapta Credinţă a Bisericii 


le GALERIU / Ast 







nte 


ări 


Laba sa Nanu 
Pa po Xa 


IP, 





"07 ae 4 ape ri 
- zi Va he 
sai d ip tir bda ici 





o la 


ÎI. Punerea problemei 





Ultimii zece ani, în mod special, sunt martoni 
unei intensificări fără precedent a interesului pentru 
studierea legăturii dintre cunoaşterea prin rațiunea 
ştiinţifică şi cea prin credință religioasă. Inițiativa 
aparține, neindoios, lumii ştiinţifice: la sfârşitul anilor 
'90 ai secolului trecut, American Association for the” 
Advancement of Science (AAAS) — cea mai mare 
asociație mondială a oamenilor de ştiinţă — crea o 
secțiune specială de dezbateri şi cercetări menită să 
contribuie la dezvoltarea dialogului dintre Știință şi 
Religie; prestigioasa Oxford University din Anglia 
înființa, în aceiași ani, prima mare catedră universitară 
din Europa dedicată domeniului „Știință şi Religie”; 
revista Scientific American semnala, în numărul său 
din 7 septembrie 1999, faptul că deja existau la vremea 
respectivă mai mult de câteva sute de cursuri univer- 
sitare ce se predau în facultățile americane și care 
abordau o nouă disciplină universitară în formare — 
„Șuinţă și Religie”. Și exemplificările ar putea continua 
din abundență 

Se pare că majoritatea analiștilor care au 
încercat să explice această evoluţie relativ recentă 
înclină să creadă că apropierea interesului științific al 
savanților de astăzi de zona de interfață cu cunoșterea 
adusă prin credința religioasă exprimă redescoperirea 
de către lumea științei a convergenţelor epistemologice 
și gnoseologice între cele două modalități distincte de 
cunoaştere [Staune, 2000, p. 5], pe fundalul 
conștientizării faptului că „ştiinţa trece acum printr-o 
criză de identitate” [[Haught, 2002, p. 198], în condiţiile 
în care întrebările pe care și le pun tot mai des științele 
naturale de vârf (fizica și biologia, mai ales), precum 
„de ce există complexitate în univers”, sunt despărțite 
foarte puțin de întrebările teologice despre motivul 
existenței tuturor lucrurilor. Este contextul în care se 
cuvine să arătăm că, în condiţiile în care adepţii 
scepticismului ştiinţific ce a dominat secolul XX, 
bazându-se confortabil pe scientism, materialism și 
reducționism, au anulat în mod efectiv toate ideile 
despre Dumnezeu, considerându-le iluzorii în 
domeniul ştiinţei. Noua orientare a ştiinţei, bazată pe 
științele complexității și haosului, vine acum şi 
contrazice serios, poate chiar demolându-le, părerile 
fundamentale din care s-au născut, în timpurile 
moderne, criticile scepticismului ştiinţific contra ideii 
de Dumnezeu. O dovadă serioasă în acest sens este 






PUNCTE CARDINALE 


August 2006 Nr. 8/188 PAG. 7 


Luna acesta se împlinesc 3 ani de lă strămutarea la ceruri a Părintelui Canstantin Galeriu (1915- 
2003). În fiecare an, sul egida Editurii Harisma şi sub titlul generic Părintele Galeriu astăzi, apare în luna 
august o broșură comemorativă, structurată tematic, cu texte de şi despre Părintele Galeriu, dar şi cu « 


bogată ilustrație fotografică 


Prima broșură, cea din 2004, a cuprins un „Recviem pentru Fărintele Galeriu” (semnat de Răzvăn 


Codrescu). un „„Secvenţial biografic”, o ,, Piblicgrafie selectivă 


” /ragmente din Jerifă şi răscumpărare 


(teza de dactorat a Fărintelui) şi, Psihanaliza şi dreapta credință a Bisericii", eseurile „„ Umanismul fără 
Dumnezeu s-a davedit a fi inuman” şi ., Fericirea credinţei” (text apărut şi în Puncte cardinale), o predică 


la ;, Duminică de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci”, 
citeva pagini epistolare. 


un grupaj de ,, Mărturii despre Fărintele Galeriu” şi 


A doua braşură, cea din 2005, a cuprins un ,, Cuvint înainte sau despre Sens şi Tămăduire ” (semnal: 
Editura Harisma), amplul studiu al Fărintelui ,, Psihanaliza şi dreapta credinţă a Bisericii" (de data aceasta 
integral), textul marelui psihiatru Viktor E. Frankl (1905-1997) intitulat „Omul în căutarea sensului ultim 
al existenței” (tradus din limba germană ae Pr Prof. Ivan Caraza şi Monica iba ala 4004 ȘI0, Post/aţă ZA: 


editorială. 


A treia broșură, cea din acest an, dedicată prescupărilor constante ale Fărintelui cu privire la 
raportul dintre Religie şi Ştiinţă, cuprinde, ca prefaţă, eseul d-lui ing. Costea Munteanu intitulat ,„Lialogul 
Știință-Religie la Părintele Galeriu”, prefețele pe care Fărintele le-a semnat împreună cu Ion Andrei Dorobanțu 
la cărţile Certitudine şi adevăr şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice de Alexandru Mironescu, articolul pe care 
Părintele i l-a închinat în pagina creştină a cctidianului Ziua (din 08.09.2001) marelui savant Nicolae C. 
Paulescu (...Faulescu — «cel mai mare interpret Ştiinţific al divinității» ") şi, ca pestfață, eseul lui Kăzvan 
Codrescu intitulat „Savanţi şi mărturisitori în predania Fărintelui Galeriu... | 

| Două dintre textele ultimei broşuri comemorative (cele semnate de Costea Munteanu , Şi respectiv | 
Răzvan Codrescu) Sint incluse, ca omagiu adus Părintelui Galeriu şi inepuizabilei sale actualități, „Şi în acest. 


IMN ALOGUL ȘTIINȚA - RELIGIE LA PĂRINTELE GALEINIU 


faptul că, în prezent, știința analizează obsesia sa 
anterioară față de abstracțiile liniare, care au constituit 
miezul intelectual al ateismului materialist modern. Noua 
percepere științifică, privind predominanţa sistemelor 
neliniare din natură, pune însă sub semnul întrebării 
respectabilitatea științifică a materialismului şi 
„reducționismului, care s-au bazat, în general, pe o 
credință naivă în caracterul absolut liniar al proceselor 
naturale. Fapt este că ştiinţa însăşi clatină acum 
temeiurile scepticismului ştiinţific modern, această 
schimbare remarcabilă alimentând, cum spuneam, un 
interes cu totul nou pentru dialogul Știinţă-Rehgie. 

De cealaltă parte, afirmarea noului tip de știință 
nu avea cum să rămână indiferentă lumii teologice. Pe 
lângă faptul că s-au înmulțit studiile teologice pe tema 
relațiilor dintre credință şi ştiinţă (lucrarea, deja citată 
de noi, a teologului John Haught de la Georgetown 
University, fiind doar un exemplu în acest sens), 
preocuparea legată de acest subiect s-a extins și la 
sferele eclesiale (vezi, în acest sens, amplul colocviu 
internaţional organizat în luna mai 2000 la Vatican, cu 
ocazia „Jubileului oamenilor de știință” [Convergences, 
2000, p. 4]. La noi, reflecția pe această temă s-a 
concretizat mai ales prin apariţii editoriale special 
dedicate dezbaterii în cauză (Popescu, 2001] sau 
contextual aparținătoare ei [Comșa, 2003], precum şi 
prin activităţi specifice iniţiate de diverse grupuri de 
profil (vezi, mai ales, iniţiativele Centrului pentru Studii 
de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei). 


II. Încadrarea viziunii Părintelui Galeriu 


Faţă de acest context general, se cuvine să 
precizăm că tema dialogului dintre cunoşterea ştiinţifică 
şi credinţa religioasă a reprezentat, se pare, o preocupare 
permanentă a Părintelui Galeriu, dincolo şi independent 
de circumstanţele istorice particulare ale sfârşitului de 
secol XX la care ne-am referit anterior. Este adevărat, 
există motive să credem că această preocupare a sporit 
în intensitate în anii din urmă ai vieţii sale, probabil şi 
sub influenţa afirmării preocupărilor reînnoite ale lumii 
ştiinţifice pentru fertilitatea dialogului Știinţă-Religie, dar 
caracterul de reflecţie teologică perenă asupra statutului 
cunoașterii științifice rămâne o particularitate ce îl 
singularizează pe Părintele Galeriu în contextul 
contemporaneităţii sale. De altfel, inițierea şi îndrumarea, 
de-a lungul anului 2001, de către Părintele Galeriu a 
grupului de reflexie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea 


. 
No Ip 50 Die e PO i AI 


î lac al Punctelor a/di/iala (cu Jeicerafii ii reproduse. din  Eroşurile anterioare). (Redacţia) 


ta, 
fe SEE; ARE, n EA 


mana il nm e i mi Dia rai DR ÎN ai a a a ÎN e 3 ae e 








cu iubire a Adevărului” poate fi înțeleasă, credem, mai 
curând ca o încununare a maturizării gândirii sale 
teologice pe acest subiect, decât ca o formulă de 
acomodare la un curent de gândire în plină afirmare 
la aceea vreme. 

În orice caz, studierea contnbuției specifice 
a Părintelui Galeriu la dezbaterea problemei relaţiilor 
Şuinţă-Religie reclamă, neîndoios, un efort exegetic 
tenace, sistematic şi competent. În ceca ce ne priveşte, 
cutezăm ca; prin cele câteva pagini următoare, să 
încercăm a schița doar ceea ce ni se pare nouă a fi 
aspectele fundamentale ale acestei contribuţii. 

















III. Despre cele trei nivele 
ale problematizare 








Impărtăşim opinia că, la Părintele Galeriu, 
înțelegerea naturii specifice a legăturii ce există între 
cunoșterea ştiinţifică şi credința religioasă se aşază pe 
trei mivele distincte şi întrepătrunse de problematizare, 
Şi anume: 

- limitele cognitiv-epistemologice ale ştiinţei 
rupte de credinţă; 

- imperativul statutului înduhovnicit al omului 
de ştiinţă, 

- miza ontologică a împreună-lucrării dintre 

Știință şi Religie. 

















1. Limitele cognitiv-epistemologice 
ale științei rupte de credință 








În acord cu gândirea Sfinţilor Părinţi [vezi şi 
Ieromonahul Serafim Rose, 2001], Părintele Galeriu 
consideră că datele adevărului ştiinţific nu vin în 
contradicție cu Adevărul revelat [prefața la Comşa, 
2003, p. 6], dar, „în timp ce adevărul ştiinţific este de 
la Dumnezeu, Adevărul revelat este dumnezeiesc” 
(citându-l, aici, pe Sfântul Grigorie Palama). De aceea, 
în timp ce adevărul creştin este obligatoriu pentru 
mântuire, adevărul ştiinţific nu este, dar poate fi 
„precum frunzele care oferă fructului înveliş şi 
înfăţişare frumoasă”, Acest lucru este convergent cu 
spusele Sfântului Vasile cel Mare, după care activitatea 
rațională (prin ştiinţă) este bună dacă ne duce la 
admirația față de Dumnezeu, dar, în caz contrar, 
„simpla credinţă să ne fie mai puternică decât 
argumentele logice” [op. cit., p. 5]. 


(continuare în pag.10) 
























PAG. 8 Nr. 8/188 August 2006 





SAVANȚI 
ŞI MĂRTURISITORI 
ÎN PREDANIA 
PĂRINTELUI GALERIU 


|. Religie şi ştiinţă 








Raportul dintre religie şi ştiinţă, cu înțelegerea lui corectă şi cu consecințele lui 
multiple, a fost unul din leit-motivele predicii Părintelui Galeriu. Nu era la sfinția sa, cum poate 
unii ar fitentaţi să creadă, reflexul unei deosebite curiozități sau al vreunei nelinişti gnoseologice 
(căci adevărata credință — pe care părintele o respira plenar — hrăneşte şi echilibrează spiritul 
dincolo de meandrele cunoaşterii omeneşti), ci o necesitate catehetică realist conştientizată 
şi asumată, atit în contextul mai general al pozitivismului mentalității moderne, cit şi în cel 
particular al „terorismului ideologic” impus la noi (şi în tot lagărul comunist) de ateismul şi 
materialismul radical al marxism-leninismului. Mai aderent sufleteşte, prin însuşi tipul de 
sensibilitate pe care-l reprezenta prin formație şi profesie, era părintele la relaţia complexă a 
religiei cu universul literaturii şi artelor, dar şi în acest caz prima tot imperativul catehetic, iar 
nu problema estetică în sine. 

Preot de parohie urbană (întii la „Sf. Vasile” din Ploieşti, apoi — din 1973 la „Sf. 
Silvestru” din Bucureşti, biserică destul de centrală şi frecventată de multă „lume bună”), dar 
şi profesor de teologie cu mare aplecare spre apologetică (domeniu aflat, din păcate, în mare 
suferință în învățămintul teologic românesc de după al doilea război mondial), Părintele 
Galeriu a fost pus în situaţia de a predica unei asistențe adeseori de o exigență superioară, cu 
pregătire şi preocupări (sau măcar pretenţii) intelectuale, în sînul căreia tineri (elevi, studenți, 

oameni la început de carieră) au constituit un segment important, pe care părintele l-a avut 
atent în vedere, ca temei al unui viitor mai bun, în care n-a încetat nici o clipă să creadă, în 
pofida tuturor vitregiilor istoriei. Predica sa s-a conformat în mare măsură acestui public 
preponderent tinăr şi preponderent intelectual, prins adeseori, cu sau fără voie, în capcana 
divergenţelor moderne dintre cultura laică şi cea religioasă, dintre cunoaştere şi credință, 
dintre adevărul „oficial” şi trăirea „intimă”, dintre pragmatismul civilizației tehnico-ştiințifice 
Şi reperele moral-spirituale ale tradiţiei. 
Meritul părintelui este nu numai acela de a fi pus decenii de-a rîndul (şi în momente 
cînd cei mai mulți evitau să o facă) problema principială a raportului dintre religie şi ştiinţă, 
sau dintre creativitatea omului (făcut „după chipul şi asemănarea” Creatorului) şi creația 


PUNCTE CARDINALE 


II. Cazul Nicolae C. Paulescu 


L-am întilnit şi l-am auzit vorbind cu patos despre doctorul Paulescu, în fața Ape! 
asistențe pestrițe (de oameni nu întotdeauna „duşi la biserică ), dar reuşind să dona a 
fel ca de la amvon, la A XIV-a Conferinţă Naţională de Fiziologie (Bucureşti, 29- mA 
1997, dar o făcuse şi a mai făcut-o în nenumărate rînduni (cam pînă prin 2001, cînd iza - 
a răpus înainte de a-l omori”), iar o parte din considerațiile sale au fost puse ŞI pe : Ie, 
văzînd lumina tiparului, pe 8 septembrie 2001, în pagina creştină săptăminală sunca ea, 
Adevărul şi Viaţa” — a cotidianului Ziua“ (ce apărea sub egida Fundației Anastasia ), E 

Pe Paulescu îl prețuia şi-l dădea drept pildă nu doar pentru opera in sine (tratate e 
medicale, articolele de specialitate, cursurile universitare şi performanțele de laborator), Ci 
şi pentru exemplaritatea vieții lui creştine (îl impresiona, bunăoară, faptul că, deşi ocupat 
pînă peste cap, acceptase să fie epitrop al parohiei de care aparținea şi-şi onorase funcția cu 
toată seriozitatea care-l caracteriza). Alții doar afirmă un ideal: Paulescu l-a şi întruchipat „în 
viul vieții”. Trăise în castitate şi arsese numai pentru adevăr, iar dragostea de Dumnezeu se 
împletise constant în viața lui cu dragostea față de semeni. De altfel, iubirea era pentru el alfa 
şi omega existenței, iar admirabila armonie a întregii creaţii, analizată cu minuţie la toate 
nivelele, o vedea în principiul dumnezeiesc al iubirii: “Prin urmare, legea supremă care 
conduce societățile naturale, la oameni şi la animale, este lubirea'. Părintele Galeriu 
comentează, speculind în registru simbolic: “Cu certitudine, atunci trebuie spus ca in această 
viziune a iubirii, a înțelegerii vieții, însăşi marea lui descoperire în slujirea cu iubire a omului 
- descoperirea insulinei (1921) a fost rod al concepției şi muncii lui în universul iubirii, 
întrucît acest hormon «reglează metabolismul glucidelor, ca şi al lipidelor, protidelor şi 
mineralelor din organism», deci restaurează ordinea, armonia în structurile vieţii, astfel că în 
întregime existența noastră se conduce, din adinc, de lumina iubirii”. 

Pomind atit de la ideile şi faptele savantului, cit şi de la memorabila caracterizare pe 
care i-o făcuse Nicolae Iorga în iunie 1931, în necrologul din Neamul Românesc (“Un învățat: 


divină, eliminînd sistematic prejudecățile de incompatibilitate sau antagonism, ci şi acela de “E 


a fi convocat efectiv ştiinţele şi artele să se reveleze conştiinţei contemporane ca nişte co- 
mârtunsitoare ale Adevărului suprem, răsfrint specific în adevărunle lor particulare. Pentru a 
izbuti în acest îndrăzneţ demers, părintele, apelind deopotrivă la bibliografia ortodoxă şi 
occidentală, a desfăşurat un amplu efort de informare Ia zi, şi-a însuşit cu răbdare şi răspundere 
esența limbajului propriu diferitelor ştiinţe sau arte, încît adeseori ascultătorul era surprins de 
precizia unei referințe sau de subtilitatea unui detaliu, mai ales că din gura popilor noştri rar 
se intimplă să auzi altceva deci litera bătătorită a predaniei. Transfigurate de hanul şi autoritatea 
morală a părintelui, nu numai simplele aluzii, dar şi dezvoltările mai ample se integrau 
organic în predică, se subsumau firesc priorităților duhului, nu păreau niciodată pretenţioase 
sau distonante (cum se întimplă în cazul altora); ele creşteau parcă de la sine pe vrejul 
credinței, se hrăneau din sevele ei, se îmbrăcau în aceeaşi lumină de sus, se smereau 
aceleiași Raţiuni Supreme. Luind cazul excursului ştiinţific, nu ţi se părea deloc nepotrivit să 
auzi consecutiv din gura părintelui un citat din Sf. loan Gură de Aur şi unul din Jacques 
Monod, sau să măsori proprietatea unui termen teologic cu cea a unui termen ştiinţific (entropie- 
deșertăciune, finalism-ordine divină etc.). În felul acesta, ştiinţele deveneau, fără a lise forța 
statutul, vehicule convergente spre Absolut, depăşindu-şi relativitatea în Duhul Adevărului, 
imanența formală în esențialitatea transcendentă, orgoliul luciferic în jubilaţie cuminecătoare. 
Ceea ce părintele ținea să demonstreze cu predilecție, ocolind abil detaliile futile, era că între 
știința omenească și revelația divină nu există conflict real sau raport de excluziune, ci că 
totul se subsumează spiritului şi se străluminează în Dumnezeu, a Cărui taină este însă 
omenește inepuizabilă', 

Plecat în căutarea lămuririi, omul nu face decit să-şi folosească talantul conştiinţei şi 
să dea curs la elanul „chipului” spre „asemănare”, smintindu-se numai dacă — şi atunci cînd 
— îşi pierde farul originar al credinței și predispoziția genuină a iubirii, ajungind să confunde 
duhurile, sau cele trei lumini despre care părintelui îi plăcea atit de des să vorbească (astrală, 
intelectuală, divină). Altfel spus, numai atunci cînd la adevărul ca pe o afacere pe con! propriu, 
uitind — sau ignorind deliberat — „nodul divin care leagă lucrurile”, 

Părintele avea o mare pricepere de a și-l lua martori (citeodată nesperaţi) chiar pe cel 
mai iluștri dintre înșiși oamenii de știință mal vechi sau mal noi (începînd cu un R. Bacon sau 
cu un Newton), lar aceasta îl sporea conjunctural persuasivitatea, mal ales în ochii celor mal 
puțin dedaţi cu teologia, dar crescuți în cultul intelectual al savanților modemi. ȘI era mindru 
şi bucuros ca un copil că printre astfel de savanți referențiali (Planck, CI, Bernard, Einstein, 
Heisenberg, H. Poincare, Frankl etc.), exemplar și prin știință, şi prin credință, se numără ŞI 
o seamă de români, circumscriși bisericeşte Ortodoxiei și nu prea îndepărtați în timp (deci 
incă perfect concordanți cu problemele și provocările actualității). 

Asupra a două personalități cultural-științifice românești obişnuia să revină cu 
predilecție, mai ales după 1990 (cînd — şi prin contribuția sfinției sale — acestea reîncepuseră 
să ocupe locul ce li se cuvine în conştiinţa noastră publică); Nicolae C, Paulescu (1869-1931 ) 
și Alexandru Mironescu (1903-1973), 


' Pentru aspectele generale ale „Dialogului Știință-Religie la Părintele Galeriu”, c/. eseul d- 
lui Costea Munteanu din acest număr. 


)- pd e aa * să 
Mormântul lui N: C. Paulescu 
de la Ciihitirul Bellu 

SI 4 E, 


Pa 4 ' 





D-rul Paulescu” —text inclus, cîțiva ani mai tirziu, în volumul al treilea din Oameni cari au 
fost), Părintele Galeriu nu ezită să vadă în viața şi activitatea doctorului Paulescu o 
întruchipare sui generis a paradigmei marianice: “Paulescu a trăit în lumina de taină a 
Preacuratei, menită a fi, deopotrivă, Fecioară şi Mamă; astfel spus, menită a uni, în simbioză 
de har, castitatea şi maternitatea. În castitatea pură a spiritului vezi adevărul, iar în iubirea 


maternă iubeşti lucrarea şi rodul adevărului, cum iubeşte mama jertfelnic pruncul. În acest 





Cai 


5 Organizată sub egida Societăţii Române de Științe Fiziologice şi a Catedrei de Fiziologie 
„Nicolae C, Paulescu” de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din 
București, comitetul de organizare avîndu-l în frunte pe regretatul prof. dr. Radu Cârmaciu 
şeful catedrei respective, La Editura Universitară „Carol Davila” a apărut pe atunci şi o 
broșură cu programul și rezumatele conferințelor. 

"Mi s-a relatat că în 2003, pe patul de spital, cu puţin înaintea morții, mai avea totuşi puterea 
ȘI disponibilitatea să vorbească avîntat despre Nicolae C, Paulescu cu medicul care-l îngrijea 

* „Paulescu = «cel mai mare interpret ştunţific al Divinităţi»»” (formula din titlu este a vrednicului 
de pomenire arhiereu Nicolae Mladin, la rîndul său un mare admirator al savantului). 

La Editura Anastasia (întemeiată de maestrul Sorin Dumitrescu şi condusă pe atunci de 
teologul Teodor Baconsky), apăruse, spre sfârşitul lui 1995, ŞI prima reeditare postdecembristă 
a unei cărți a profesorului Paulescu; /nstincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale 
(text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comentarii de Răzvan Codrescu) 
urmată în 1999 de Noţiunile de „Suflet ” şi „Dumnezeu ” în fiz 
ambele din ciclul „Fiziologie filosofică”. Pentru Viața şi opera adevăratului d 
insulinei, cf. şi crestomaţia Doctorul Nicolae C. Paulescu sau 
am alcătuit-o şi publicat-o în 2002 la Editura Christiana. 

**,.. a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfint“; “Cine l-ar fi văzut, discret, rece, tăcut, nu 
şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om 0 avea în urma sa. A trebuit ca moartea ă 
dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai c : 
producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperi 
faima precede munca şi valorile adevărate sînt respinse de ob 
și moartea acestui om de merit sînt un îndemn şi o învățătură pentru tineretul 
reziste gloriei repede făcute”, 


a escoperitor al 
Știința mârturisitoare, pe care 


rilor lui”; “Într-o vreme cind 








iologie (sub aceeaşi îngrijire) — 


redincioşi, ca revelația să se 


răznicia care se îndeasă, viața 
care trebuie să 


| 
| 
| 


| 
| 
| 
| 








iz 


PUNCTE CARDINALE 





August 2006 Nr. 8/188 PAG.9 





sens, revelația divină pune în lumină paradigma tainică a Preacuratei în opera mintuirii. Fiul 
lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfint, "Duhul Adevărului”, şi din Fecioara. Ea a fost 
pregătită ca was ales». Patriarhul Filotei al Constantinopolului tilcuind cuvintul Pildelorlui 
Solomon: «înțelepciunea şi-a zidit casa...» (9,1), arată pe Maica Domnului drept «casă a 
înțelepciunii lui Dumnezeu»...”. Şi, oarecum surprinzător (dar relevant pentru erudiția sa 
diversă ŞI generoasă), părintele îşi ia drept sprijin livresc “inspiratul cuget” al lui... lon 
Heliade-Rădulescu: “Mesia, sau Logosul, prin natura Sa, avea să fie rodul Sfîntului Duh, 
care, peste tot în Evanghelii, în Epistolele Apostolilor, în cărţile Părinților Bisericii, e slăvit şi 
înțeles ca Duhul Adevărului... Deci rațiunea este rodul Duhului Adevărului. Dar unde e 
conceput Logosul de către Duhul Adevărului? În sînul unei Fecioare..." (cit. din Sowvenirs et 
impressions d'un proscrit, Pans, 1850, p. 23; indicaţia aparţine chiar părintelui). Şi conchide: 
De aceea, în înțelesul adinc al descoperirii dumnezeieşti, nu te poți realiza, împlini ca om de 
ştiinţă, ca filosof, deci iubitor de înțelepciune, ca artist şi în orice alt act creator decit în duhul 
acesta al Preacuratei, hărăzită a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotrivă Fecioară şi Maică. 
Nicolae C. Paulescu, nu numai că aduce, prin gîndirea şi opera lui, un omagiu Maicii Domnului, 
ci însăşi viața lui, în întregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se revelează, 
în simbioză pilduitoare, castitatea şi matemitatea”. 
Din opera teoretică a celui ce năzuise să prefacă “medicina în sacerdoțiu”, Părintele 
Galeriu accentuează, cum era de aşteptat, asupra celor trei cursuri universitare adunate în 
1905, la apogeul polemicilor sale antidarwiniste, în volumul Noţiunile de “Suflet” şi “Dumnezeu” 
în fiziologie. Dumnezeu este “Cauza primă” a tot ce există, iar sufletul — care este tot de la 
Dumnezeu — acționează drept “cauză secundă”, conformind şi ghidind lăuntric ființa creată 
(este, zice autorul, “agent al finalităţii vitale”). Paulescu nu se mulţumeşte să combată 
evoluționismul darwinist (lesne atacabil chiar şi pe teren strict ştiinţific), ci construieşte, cu 
raționamente de o logică strinsă, un model creaţionist şi finalist coherent, convenabil deopotrivă 
ştiinţei şi religiei. “Tema fundamentală a gindirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea”, 
iar prin aceasta apare ca un demn contemporan mai tînăr al lui Claude Bernard şi ca un 
îndrăzneț precursor al unei întregi linii de gindire din secolul XX (sînt citați Merleau-Ponty, 
Jean Lacroix, Jacques Monod, John C. Eccless — părintele avînd grijă, strategic, să-şi 
aleagă cu precădere în sprijin laureați ai Premiului Nobel, distincţie de care doctorul Paulescu 
fusese atit de pe nedrept văduvit). Le hazard et/a necesite îi este o sursă îndeosebi familiară 
(văzînd în gîndirea lui Monod dezvoltarea ulterioară a intuițiilor paulesciene): “mesajul 
esenţial al ştiintei modeme” decelează, în ontologia viului, “trei priorităţi care conferă identitate 
acestei ordini a realului şi o deosebesc de restul universului: a) (eleonomie (ființele vii sînt 
înzestrate cu un proiect pe care îl reprezintă în structurile [...]şiîl realizează prin performanțele 
lor); b) morfogeneză autonomă (fiinţele vii sînt maşini chimice care se construiesc pe ele 
însele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicînd o «libertate» cvasitotală față de 
agenți sau condiţii exterioare); c) reproducere invariantă (fiinţele vii sînt maşini care se 
reproduc în mod invariant)”. Va să zică, “aşa cum spusese Paulescu, stejarul rămîne stejar, 
bobul de grîu rămîne bob de grîu, mieluşelul rămine mieluşel. Încă şi mai profund exclamase 
Psalmistul: «Hotar ai pus pe care nu-l vor trece...» (Psalm 103, 10). 

Apologelic şi catehetic, punctul nodal e acesta. 'lar în final, pe această cale Ştiinţifică, 
Nicolae Paulescu ajunge la mărturia lui Dumnezeu. [...] «Demonstrația existenței unei cauze 
primare a vieţii, nematerială, unică şi înțeleaptă, acesta este termenul sublim la care ne 
conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu», proclama Paulescu în fața 
studenţilor săi uimiţi şi fermecați...” (cum uimiţi şi fermecați erau şi auditorii părintelui, 
urmărindu-l în harismaticele sale excursuri culturale, însoțite de gesturi largi şi modulaţii 
retorice ale vocii, pentru mulţi rămase unice şi de neiutat). 


III. Cazul Alexandru Mironescu 


Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru 
“Codin” Mironescu” rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună 
întilnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură 
proeminentă a grupării spirituale a "Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om 
de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credința şi 
scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atit ca teoretician al 
cunoaşterii ştiinţifice*, cit şi ca romancier”. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul 
său cu căldură în Timpul Rugului Aprins, Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană (Editura 
Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie 
a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în 
timpul războlului, dar şi cîțiva ani buni după aceea)"; refuzind orice compromis cu regimul 
comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, 
eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tirziu, la înmormintarea sa, Părintele 
Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiați al răposatului) spunea: "AI. Mironescu 
a iubit credința autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate 
şi normalitate», cum îi plăcea lui însuși să spună [...], Despre toată credința aceasta a lui vor 
mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”, ȘI într-adevăr, de la Alexandru 
Mironescu a rămas o însemnată operă postumă”, însumind eseuri, dialoguri, mărturisiri şi 


” Licenţiat al Facultăţii de Științe din Bucureşti (1926), doctor “es Sciences Physiques” la 

Paris (1929), apoi profesor universitar de chimie organică, 

* Spiritul ştiinţific (1938), Limitele cunoaşterii ştiinţifice (1945 — cartea sa cea mai solidă), 

Claude Bernard (1946), Certitudine şi adevăr ( 1947), Mai tirziu a scris Structura atomului. 

Experienţe și revelații (lucrare, din cîte știu, rămasă pină astăzi în manuscris), 

” Oamenii nimănui (1935, roman prefaţat de Panait Istrati), Destrămare (1939, roman consemnat 

de G. Călinescu în Istoria... sa din 1941: „ bmdân 

“un volum de agreabile amintiri din copilărie, scrise cu uşurinţă şi spirit...), | 
'% Principalul animator al grupării, poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenii 

ieroschimonahul Daniil de la Rarău, a şi murit în închisoare, la Aiud, prin noiembrie 1962. 

'! Esenţialul se găseşte în volumele (înşirate aici după cronologia apariției): Ziduri între vii, O 

4 e un roman, un roman care nu e o poveste (Editura R.A.]., București, 1995), 

Serile singurătăţii (Editura C.B.C., Bucureşti, 1996, cu prefață de acad. Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga — viitoarea monahie Benedicta), Kairos. Eseu despre teologia istoriei (Editura 

Anastasia, București, 1996), Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (Editura Anastasia, 

Bucureşti, 1998, cu un cuvînt înainte de acad. Virgil Cândea — volum pe care am avut şansa 


povesle care 1 


scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele 
filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creației sale şi pe care am avut prilejul să 
constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră). 

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă 
creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist'2), dar a înțeles să pună umărul, la începutul 
anilor'90, la relansarea sa publică; sub egida Editunii Harisma au fost reeditate — în premieră 
după 1989 -—două dintre cărțile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefațeze 
(în colaborare cu lon Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşteni 
ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia — 
care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare — fusese aceea de a se (re)edita la Harisma 
întreaga operă mironesciană. Rămine însă semnificativ faptul că atenția părintelui a mers 
prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei. 

Ceea ce părintele a ținut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea 
vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea față de cunoaştere şi 
creaţie a unui adevărat savant creştin, chematsă reprezinte o pildă şi un model pentru noile 
generaţii. “Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă miine. Ea 
implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele 
glosează: “Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cit şi a noastră înşine, este chiar mai 
mult decit o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o 
rațiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”. Mironescu era de părere că "în nici un alt 
domeniu al activității, mai mult decit în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai 
aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă 
sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: “Căci el poate să cadă în 
păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate 
substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un 
mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; loan 17, 3) şi patristic (Sf. loan Damaschin), arătindu-se 
că avertizarea originară de a nu mînca din “pomul cunoştinței binelui şi răului” nu viza 
interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli 
(“Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfişierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul 
otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). 
Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendință stupidă şi un corolar al smintelilor 
potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată 
memorabil de Shakespeare în Hamlet There are more things in heaven and earth, Horatio, 
than are dreams ofin your philosophy (“Tainele cerului şi-ale pămintului, Horatio, sînt mult 
mai multe decit închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci (“lată că din marea 
cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referință cultural. 
Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credință şi 
cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în 
genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă'*; 
creştineşte vorbind, "dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele "rămîn semne 
moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitind pînă la urmă că nu este 
vorba decit de un jOG.). 2 

În prefața mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după 
lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realitățile pe care trebuie să le reafirmăm 
astăzi cu precădere: că “spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că “dincolo de 
spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor (Sophia divină 
necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui 
Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat 
de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar 
pertinența şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de 
după el au îmbrățişat şi adîncit concepții asemănătoare (de data aceasta sint invocați, între 
alții, Roger Spermy, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf — care, prin 
1975, a conferențiat şi la Bucureşti despre "Limitele şi frontierele ştiinţei”). 

"Cartea lui Alexandru Mironescu — conchide părintele — este o formidabilă pledoarie 
nu doar pentru utilitatea efortului de a gindi, ci şi pentru bucuna pe care o poate aduce în minte 
şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înțelegerea actului Creaţiei 
şi, implicit, a rostului şi rolului ființării noastre pe fața Pămîntului. [...] Într-un secol în care fie 
s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiință-religie (extinzind-o pină la incompatibilitatea cu 
credința chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele 
«Ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii... întilnim o adevărată comuniune ştință- 
religie, în care credința (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, 
care n pl este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe 
care |-l dăm”. 

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, 
iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credință, atunci poate vom 
fimal recunoscători decit sintem astăzi față de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile 
adevăruri au loc deplin în limba și în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de 
vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decit sîntem... 

Răzvan CODRESCU 


și bucuria să-l îngrijesc şi să-l „botez” editorial), Poeme filocalice (Editura Episcopiei Sloboziei 
şi Călăraşilor, 1999, cu un cuvint înainte de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, la rîndul său 
remarcabil poet), Floarea de foc (Editura Elion, Bucureşti, 2001, cu un cuvînt înainte de 
Mihai Şora) — toate editate mai cu seamă prin eforturile d-nei Ileana Mironescu Sandu, fiica 
autorului, stabilită în Elveţia. În manuscris își aşteaptă încă editarea (fie şi selectivă) 19 caiete 
de Jurnal (de o mare importanță documentară pentru cine va scrie cîndva o istorie a „Rugului 
Aprins”), Pentru mai multe informaţii despre viața şi opera profesorului Mironescu, c/. volumul 
colectiv omagial Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003 (Editura 
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, incluzind şi material fotografic), pentru care s-au zbătut mult 
d-nii Virgil Cândea și Fănuş Băileşteanu, 

'2 Oare ciți mai ştiu astăzi că şi Părintele Galeriu a făcut mai bine de un an de temniţă sub 
comunişti? 

5 m. nu e posibil a gîndi [corect] şi deci a descoperi adevărul dacă nu avem o credinţă. 
Viziunea aceea organică, unitară, articulată, nu este de fapt decit universul unei credințe. Nu 
putem pune în mişcare resorturile noastre spirituale dacă nu avem o credință; nu o obsesie 
care e o sclavie, ci o credință care e prilejul unei fertilizări”. 














PAG. 10 Nr. 8/188 August 2006 








PUNCTE CARDINALE 











UL ȘTIINȚA - RELIGIE PARINTELE GALEMIU 
A m-a 4 4 ia 4 < Ş 
NDALOUGI d j A d) | (|) Ph Ş A A A 45 4 BD. A 5 4 


(urmare din pag. 7) 


Faţă de această înțelegere în spiritul patristic 
a relației dintre Știință şi Religie, Părintele Galeriu pune 
în discuție condiția ştiinţei de astăzi, care a încercat 
să rupă legătura între credință şi rațiune. Ca atare, 
susține Părintele, ştiinţa a ajuns dogmă, încât ceea ce 
oferă ea, în cel mai bun caz, este adaptarea Revelaţiei 
la datele ştiinţifice. Pe această linie de analiză, Părintele 
Galeriu observă că ştiinţa ruptă de credință a căutat 
„înlocuirea Unului Dumnezeu şi a pornirii ca 
«Dumnezeu să fie totul în toate» cu orientarea atenției 
asupra interpretării materialiste a «Unului» (W. 
Heisenberg). S-a încercat realizarea unei antropologii 
în care «chipul» a fost înlocuit cu «amprenta oarbă 
întâmplătoare», socotindu-se că paradigma propusă 
de Freud pentru cunoaşterea omului este mai bună 
decât cea propusă de creştinism (R. Rorty)” [op. cit., 
p. 5]. Sunt evoluţiile parcurse de ştiinţa secularizată 
care îl determină pe Părintele Galeriu să constate că 
„la acest sfârşit de secol şi de mileniu, după uimitorul 
progres al ştiinţelor naturii, apare o mărturie totodată 
revoltătoare şi revoluționară: ştiinţa îşi recunoaşte 
limitele” [Părintele Galeriu, Anastasia, 2001, p. 43). 
Mai mult decât atât. Smerită de incapacitatea ei de a 
întemeia o conştiinţă morală adevărată şi de a oferi 
un răspuns la întrebarea sensului existenței şi a vieții 
noastre [aici, se dialoghează cu ideile dezvoltate de 
Jean-Pierre Longchamp în Science et croyance, 
Desclce de Brouwer, Paris, 1992), ştiinţa a ajuns — în 
interpretarea Părintelui — să considere acum ca o 
dovadă de maturitate faptul că îşi poate stabili limitele 
(cf. ]. D. Barrow), iar formularea unor abordări 
precum Principiul Antropic Cosmologic (cf..B. 
Carter) sau Teoria Modernă a Designului Inteligent 


(ef. W. Dembsky), are menirea, în opinia Părintelui, .. 


să aducă o viziune încurajatoare privind menirea 
creației. Este cât de poate de grăitor pentru maniera 
„Ziditoare” în care interpretează Părintele Galeriu 
evoluțnle recente ale ştiinţei moderne secularizate — 
care, în spusele sale, s-a dorit obiectivă şi ruptă de 
credință — şi următorul gând al său: „Dar lucrul cel 
mai important este că ştiinţa (...) se constată astăzi 
că este «semn social al vremurilor în care este 
elaborată (S. ]. Gould), că ştiinţa are la bază o credință 
(A. Louth), o tradiţie (H. G. Gadamer), o «dimensiune 
tacită» (M. Polanyi), ceea ce Sfântul Vasile cel Mare 
a spus-o acum 1600-1700 de ani, când afirma că «în 
științele omeneşti, în orice caz, noi susţinem că 
credința este cea care precede cunoaşterea». Acest 
adevăr este la începutul explorării lui şi va da rezultate 
deosebite. Se deschide calea propovăduită de marele 
ierarh care cere: «Îngăduie-i minții credința» pentru 
că «rațiunea numai prin credință poate înțelege 
binele»” [prefața la Comşa, 2003, p. 5]. 


2. Imperativul statutului înduhovnicit 
al omului de știință 


Suntem de părere că o astfel de viziune 
luminoasă și ziditoare asupra condiţiei actuale și 
dezvoltării viitoare a ştiinţei secularizate smerite prin 
recunoașterea propriilor sale limite cognitiv- 
epistemologice cerea, din partea Părintelui Galeriu, o 
înțelegere plină de iubire faţă de însăşi condiţia umană 
a omului de ştiinţă. „Ca orice om modest, împărtăşesc 
şi eu din cultură, mai ales din știință, din tinereţe am 
iubit ştiinţa (...) Eu mă simt atât de aproape de oamenii 
de ştiinţă, cu o singură deosebire. Eu înțeleg omul de 
știință, el lucrează cu instrumentele lui fizice. Dar 
instrumentele materiale sunt prea grosiere ca să 
sesizeze lumea spirituală. Deci, omul de ştiinţă vine 
cu aceste aparate și sesizează efectele lumii interioare, 
manifestările exterioare. Dar omul duhovnicesc, 
înduhovnicit, el merge direct, intuitiv, prin harul lui 
Dumnezeu, pe care l-a împărtăşit Dumnezeu omului, 
har din lumina cea fără de ani, har din eternitatea lui 
Dumnezeu, din slava fini dumnezeieşti” |Herjeu, 2001, 


p.127]. Şi tocmai o astfel de înţelegere de profunzime 
a relației intime ce există intre statutul cognitiv al omului 
de ştiinţă şi condiția sa duhovnicească credem că i-a 
permis Pânntelui Galeriu o formulare memorabilă — ce 
sintetizează adâncimile profesiunii de cercetător ştunțific 
— precum aceasta: „Ar trebui ştiut, o dată mai mult, că 
în nici un domeniu al existenţei nu se poate realiza, 
înfăptui o operă autentică fără această simbioză între 
munca științifică pentru adevăr şi sfințenia vieții pentru 
adevăr” [Părintele Galeriu, în Ziua, 2001). De aceea, 
pentru Părintele nostru, „calea ştiinţifică este o cale de 
a ajunge la mărturia lui Dumnezeu”, iar acest lucru îl 
spunea cu referire la eminentul savant român Nicolae 
Paulescu, pe care îl considera drept model a ceea ce 
poate să însemne „omul de ştiinţă cast și sfânt” (a se 
vedea, în acest număr, eseul semnat de d-l Răzvan 
Codrescu). 


ți 





ii 


3. Miza ontologică a împreună-lucrării 
dintre Știință şi Religie 


Ceea ce asigură, însă, o unicitate exemplară 
gândirii în domeniu a Părintelui Galeriu este perspectiva 
istorică crucială pe care o atribuie dialogului 
contemporan dintre Ştiinţă și Religie. Nu numai că 
smerenia ştiinţei secularizate este văzută ca un atnbut 
definitoriu al zilelor noastre [,,... ştiinţa îşi recunoaște 
limitele (,..). Se recunoaște aici un semn al vremurilor 
noastre” — Părintele Galeriu, Anastasia, 2001, p. 43], 
dar vremurile însele conservă un caracter excepțional, 
epocal: „Semnele vremii arată neindoios că ne aflăm 
nu doar la sfârşitul unui secol sau al unui mileniu. Timpul 
se toarce firesc din caierul eternității. Se mistuie o lume 
veche, O nouă epocă se naşte în istorie, cu noi, sub 
ochii noştri. Astăzi, ştiinţa, în domeniile ei fundamentale 
— fizica şi biologia =, vine în întâmpinarea Revelaţiei, a 
credinței Bisericii (...), Cad zidurile separării, se întâlnesc 
acum Revelația și Ştiinţa” [Părintele Galeriu, Anastasia, 
2001, coperta finală], 

lar în alt loc spune: „... eu cred azi următorul 
lucru: revelaţia Sfintei Scripturi, a Bibliei și a tradiţiei 
începe tot mai mult să se întâlnească cu revelaţiile 
ştiinţei, Știința bate astăzi la porţile spiritului (...). Acesta 
e viitorul ştiinţei. Eu aşa cred, şi atunci acesta va fi 
adevăratul umanism, în sensul că modelul omului nu e 
un simplu om, cum au încercat renascentiştii, ci e lisus 
Hristos, Dumnezeu-Omul” [Herjeu, 2001, p.127). 


Caracterul epocal al vremurilor pe care le 
trăim, de împreună-lucrare între Știință şi Rehgie, îşi 
trage seva, în viziunea Părintelui Galeriu, dincolo de 
smerenia limitelor cognitiv-epistemologice ale ştiinţei 
moderne secularizate, dincolo de statutul firesc 
înduhovnicit al omului de ştiinţă, din faptul că are loc 
o mutație în conştiinţa umană, pe care Părintele o 
explică astfel: pe de o parte, ca restaurare a vocației 
umane (adică, o mutație din cădere, în sens pozitiv), 
exprimată prin faptul că mintea noastră este dornică 
de întâlnirea cu Adevărul; iar pe de altă parte, conştința 
noastră simte o chemare spre împărtăşirea de darurile 
Duhului Sfânt. Şi, susţine Părintele Galeriu, este 
caracteristica epocală a vremurilor pe care le trăim 
astăzi ca în mod special darul Cunoaşterii şi darul 
Bunei Credinţe să se unească ca într-o cununie; pentru 
Părintele Galeriu, raportul Știinţă-Religie nu poate fi 
conceput decât numai în comuniune, ele neînsoțindu- 
se în luptă, ci într-o perihoreză (întrepătrundere). 
Astăzi, susține repetat Părintele Galeriu, ştiinţa se 
îndreaptă spre un orizont divin însont; altfel spus, ca 
bate la porțile transcendentului. 

Drept urmare, atunci când, prin însoțirea prin 
comuniune a Ştiinţei şi Religiei, Părintele vede şi simte 
caracterul epocal al vremurilor noastre, el are în 
vedere, în mod declarat, două realități de adâncime: o 
primă realitate, aceea a existenței unei relații de 
nedesfăcut între Revelaţie şi Istorie (Istoria nu se 
mişcă la întâmplare, în afara Revelaţiei, ea fiind sub 
puterea Revelaţiei); şi o a doua realitate, cea a relației 
între lubire şi Adevăr, ca atribute ale Revelaţiei, ce 
sunt şi ele într-o unitate de nedesfăcut (pe măsură ce 
iubesc mai mult, cunosc mai mult, sunt mai în Adevăr. 


„Dar, cum ştiu că mă aflu în Adevăr? Atunci când orice 
„gând, act, fapt al meu se află în lumina Adevărului 


„Cred UI $ 


: - PI. . z 
Acaâtor, ac că în lumina lui 


ATISt0s), 

“De act, mesajuli 2 al Părintelui Galeriu: 

o astfel de Conştiinţă (Ştiinţa) în slujirea Adevărului 
creator şi de-viaţă-făcător asigură iubirea între oricine, 
între toți oamenii, indiferent de convingerile lor, de 
diferențele dintre ei. Deci, caracterul epocal al 
vremurilor pe care le trăim stă în faptul că împreună- 
lucrarea între Ştiinţă şi Religie ce are loc în lumina 
lui Hristos (prin comuniunea dintre darul Cunoştinţei 
şi darul Bunei Credinţe) este parte inseparabilă a iubirii 
şi înțelegerii între oameni. De aceea, miza dialogului 
dintre Știiință şi Religie nu este numai una 
epistemologică şi egnoseologică, ci mai ales una 


de-viaţă 


n «a 


„ ontologică, întrucât calitatea duhovnicesc-lumească 


a Vieţii pe care o trăim astăzi depinde şi de împreună- 
lucrarea, în Hristos, dintre Ştiinţă şi Religie. 


Costea MUNTEANU 


Referinţe bibliografice 


Pr. Petre Comşa, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul 
Vasile cel Mare, Editura ASA, Bucureşti, 2003. 
Părintele Galeriu, Tă/cuiri la mari praznice de peste an. 
22 de modele omiletice, Editura Anastasia, Bucureşti, 
2001. 

Părintele Galeriu, „Paulescu — «cel mai mare interpret 
ştiinţific al divinității»”, în „Calea, Adevărul şi Viaţa”, ziarul 
Ziua din 08.09.2001. 

John F. Haught, Știință şi religie: de la conflict la dialog, 
Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2002. 

Radu Hergeu, Printre rânduri, Editura S.C.O P, Bucureşti, 
2001, 

Pr. Dumitru Popescu (coord.), Știință şi Teologie: 
preliminarii pentru dialog, Editura XXI: Eonul Dogmatic, 
Bucureşti, 2001, 

leromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii 
şi omul începuturilor. Perspectiva creştin-ortodoxă, 
Editura Sophia, Bucureşti, 2001. 

Jean Staune, „Science et Religion: une discipline 
emergente”, în Convergences, Numero special „Science 
& Religion”, Printemps 2000, Universite Interdisciplinaire 
de Paris. 











sună NR Cica dintii e În iad ac aaa sacul ama a cil cae bin a ani 


ptr ame 





MIRCEA ELIADE ȘI 


2. Atmosfera epocii, 
în paginile revistei 
(urmare din numărul trecut) 


Dezamăgitul titlu (“Dezacordul dintre adevărurile 
spintului şi fenomenele prezentului”), ca o concluzie de la 
care pomesc tineri entenonişti, reprezintă însăşi realitatea 
aşa cum 0 percepe această grupare gânditoare; chiar locul 
articolului semnat de Petru Comarnescu, pe cea dintâi pagină 
a sa, face să credem că trebuie considerat ca articol-program 
al bilunarului Criterion. Falha suiletească denunțată este 
aşadar efectul: „unei lumi care a răsturnat atâtea sisteme şi 
metode, atâtea principii şi idealuri, — ca de pildă acelea 
fundate pe libertate, egalitate, fraternitate, universalism, 
gratuitate, omenie, instaurând în locul lor disciplina, ierarhia, 
subordonarea, particularismul şi provincialismul, ordinea 
interesată, omenia condiționată”. lar în fața acelei reahtăți, 
gânditorul (specie socială sub al cărei semn evoluează tineni 
redactori, numit de P. Comamescu: „omul cugetător şi voitor 
de bine universal şi permanent)” se supune unui proces de 
autoevaluare dramatică, ce îi relativizează „orgoliile de 
castă a spintului. La pragul dintre numen şi fenomen, dintre 
conştiinţă şi realitate, el trăieşte existențial îndoiala, până la 
gândul inutilității de sine, punându-și problema ratăni 
ontologice a omului „cugetător”: „se întreabă dacă nu cumva, 
împreună cu cei din secolul XVIII, din evul mediu şi din 

Grecia lui Socrate, Plato şi Aristoteles, a rămas un visător 
ridicol de naiv şi artificial. Dacă nu cumva realitatea este 
altceva decât gândul, dacă oamenii donți de antichitatea 
greacă, de creştinism sau de enciclopedişti nu sunt şi nu au 
fost și nu sunt decât simple proecțiuni imaginare, păpuşi 
construite în ciuda naturii şi care niciodată nu s-au bucurat 
de adecvația cu lumea înconjurătoare. Dacă, în sfârşit, 
adevărul spiritului nu este cu totul independent şi ca atare 
steril față de adevărurile pe care viața le scoate din ea însăşi” 
În spiritul admirabilei emulații libere, despre care 
vorbeam ceva mai sus, chiar Eliade — autor militant 
Împotriva- deznădejdii [1] — va combate aceste îndoieli, 
incercând să demonstreze aderenţa intelectului la realitate, 
exclusiva şi definitiva sa ancorare în concret (în articolul 
“Poimâine”, din chiar acelaşi număr al revistei). 

Petru Comarnescu — „cugetătorul voitor de bine” - 
denunță, tot aici, un „crunt dezacord” în relația dintre 
„adevărurile spiritului” şi „adevărurile vieții”, pentru că 
„Oamenii vieţii îi cer să pue adevărurile în armonie cu viața 
de azi”, fapt impardonabil şi grav perturbator al ordinii fireşti 
a lucrurilor, şi a propriei conștiințe, după principiile căreia 
„viaţa de azi şi de totdeauna era aceca care trebuia supusă 
acestor adevăruri ale spiritului. Că numai astfel oamenii s- 
au putut uncori înțelege şi ajuta, că numai în acest chip s-a 
putut creia ceva temeinic, că numai călăuzită de criteriile și 
idealurile spiritului viața a însemnat cu adevărat ceva inalt 
şi vrednic”, Nevrednică, realitatea contingentă punea, cu 
alte cuvinte, carul înaintea boilor. Chiar „netrădându-şi spintul 
şi adevărurile lui”, omul spiritului cugetător nu va putea eluda 
„0 cruntă dramă”, şi anume aceea a dezacordului dintre „el 
şi milioanele de oameni care, chiar orbi fiind, încă se 
sacrifică pentru un mit, pentru o afirmaţie de creaţiune 
parțială, pentru a turna viața într-o mare, moartă în ciuda 
albiilor ei infinit de frumoase”. Referire la Mişcarea 
legionară sau la cea comunistă? Dacă activitatea politică și 
nemulțumirile sociale sunt acute în epocă, ale cui sunt 
sacrificiile, ale luptătorilor cărui mit? 


Scurt recurs la Istorie (1): Pe de o parte, la 1 ianuarie 
1935. Corneliu Z. Codreanu, “Căpitanul” Mişcării 
Legionare, „lansează circulara După prigoană: A trecut 
cel mai greu an; cel mai greu pe care l-am întâlnit noi în 
lupta noastră, cel mai greu pe care poale de sute de ani, nu 
L-a întâlnit tineretul românesc. Bilanţul: 18 000 de arestări, 
18.000 de case călcate de barbari şi umplute sânge nevinovat, 
300 de bolnavi în închisori, 16 morţi şi trei înmormântați de 
vii sub pământ”; iar la 25 septembrie | 937, este dat 
publicităţii rezultatul statistic al calculului anilor de temniţă 
ai legionarilor, numărând 1851 de ani, 11 luni şi 23 de zile, 


! Vezi volumul lui Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica 
exilului, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, cu o prefață de 
Monica Spiridon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. 





PUNCTE CARDINALE 
MOMENTUL „CRITERION” 





până la acea dată [2]. Pe de altă parte, între 17 iulie şi 19 
august 1933, Tribunalul Militar din Bucureşti va judeca 
procesul împotriva conducătorilor acțiunilor de revoltă ale 
ceferiştilor şi petroliştilor, din ianuarie-februarie acelaşi an, 
cu 37 de inculpați, condamnaţi la 421 de ani închisoare — 
sentință anulată la 29 martie 1934 Între 4 şi 30 iunie 1934, 
Consiliul de Război al Corpului Patru de Armată rejudecă la 
Craiova cazul, fără alte urmări [3] 


Indoiala sporeşte, filosofic, în textul lui Comarnescu. 


„Dacă ceilalți au dreptate, totuşi ? Căci natura € cu ei, nătura 
sălbatecă, strâmtă, nemiloasă, dar organică în ciclurile ei 
imperfecte şi provizorii”, iar „majoritatea lumii, expresie sau 
nu a «forțelor țelunice», acționează şi creiază (ără gândire, 
fără adevăruri eterne, fără viziuni sublume şi universale, ci 
doar cu tăna instinctelor şi mitunlor, cu afinități locale şi 
lumitate, cu scopuri imediate şi posesive”. Apor: „Dacă lumea 
ar fi compusă numai din intelectuali puri şi oameni practici, 
corelația gând-fapt nu ar mai constitui o dramă a istoriei 
prezentului. În acest caz intelectualii puri ar rămâne în lumea 
ideilor şi a simbolurilor iar ceilalți în lumea revendicărilor 
imediate” [sublinierile ne aparţin]. Sesizăm aceşti doi termeni 
preluaţi colegial şi creator de Mircea Eliade: intelecrualul 
pur (la Eliade „intelectualul” pur) şi omul practic, = în sensul 
transformării lor în teme de dezbateri colocviale de idei, în 
ceea ce astăzi obişnuim să numim prin sintagma „comentani 
de presă”, Eliade, tânăr intelectual-jurnalist, face din acest 
principiu al comentării conţinuturilor de termeni-temă (d. ex.; 
filosofice, lingvistice, ale efectelor sociale etc.), o metodă 
(Şi) jurnalistică de lucru. Dar acest dialog permanent, aceste 
dueluri publice de idei, dau naştere sentimentului de fair-play 
intelectual, prin care se remarcă demersul publicistic al tinerilor 
generaţiei '27, în speţă al celor de la Criterion — dimensiune 
esenţială a efortului lor cultural, în luptă cu vremea şi vremurile 
- conştiinţă cultural transfigurată, prin act publicistic, în faptă 
de politică culturală, Se poate vorbi de asumarea rolului 
paideic, În conștiința criterioniştilor şi, prin extrapolare, a 
generației Eliade în ansamblu. lată, spre exemplu, 
introducerea, nesemnată (dar scrisă de Mircea Vulcănescu, 
după cum notează ingrijitorul ediției anastatice, Marin 
Diaconu), la „dicționarul” prezent în fiecare număr al revistei 
Criterion, în rubrica intitulată „O Ideie”: „Ideia acestui 
dicționar s-a născut din trei motive: primul de ordin logic 
discriminativ, al doilea de ordin filosofic cultural, al treilea de 
ordin pedagogic. În primul sens, dicționarul trebue privit ca o 
reacție impotriva confuziei și echivocurilor strecurate prin 
vorbă şi prin scris în gândirea contimporană. Arătând 
înțelesurile deosebite acoperite cu acelaşi termen, se 
invederează, pe de o parte, deosebitele preocupări aflate în 





: Apud Flor Strejnicu, Hronic Legionar, Editura Imago, Sibiu, 
2000, pp. || și 98. 


August 2006 Nr. 8/188 PAG. 1] 





(1934-1935) (1) 






prezență; iar pe de alta, se risipesc pretinsele discuţii de 
idei, în măsura în care nu sunt decât certuni de cuvinte. Al 
doilea temeiu isvorăşte din constatarea că fiecare epocă 
are anumiți termeni care par a stâmi un interes supenor 
altora. Evidenţierea valorii de circulație a acestor termeni 
şi a sensurilor lor ajută la fixarea fizionomie: spintuale a 
epocei, Precizând sensul ideilor principale ale vremi şi 
determinând valoarea lor de circulație, dicționarul mai poate 
servi de îndreptar gândului celor mai tineri, care vor să se 
orienteze exact față de problemele pe care le găsesc 
deschise de înaintaşii lor. intr-o formă mai succintă 
dicționarul de față îşi propune deci să continue activitatea 
de lămurire începută în symposioanele Asociaţiei Cntenon”. 

„Dicţionarul filosofic” din paginile revistei Criterion 
cra urmarea firească a influenței şi inițiativei profesorului 
Nae lonescu, ne informează acelaş: Marin Diaconu, în 
intervenția radiodifuzată din 28 ianuane 2004, prin canalul 
Radio România — Cultural, pe tema generală a dicţionarelor. 

Trecerea în revistă a acestei analize pe care Petru 
Comarnescu o face „prezentului” are o mare importanţă, în 
măsura în care este important să înțelegem fenomenele şi 
frământările epocii, amalgamul din care să extragem câte 
ceva despre cauzele mult controversatei onentări a cvasi- 
totahtății Generației la idealurile proclamate de Legiunea 
Arhanghelul Mihail prin Mişcarea ce-i poartă numele 
(Mişcarea Legionară), cum şi a restului acestei generații, 
la ideile marxiste, Mai departe, autorul studiului despre 
dihotomia „adevărunle spiritului — fenomenele prezentului” 
constată: „Dar cum în ambele tagme există şi adevăraţi 
oameni care cer faptelor lor adecvaţia pândului şi care trăesc 
deopotrivă de intens dragostea de lume ca şi cea pentru 
adevărurile minţii, ncînțelegând să se lase pe ei şi semenii 
lor în imperfecție, unilateralitate şi micime, — drama trăeşte 
multiplicată în atâţia dintre noi pe care inima nu ne lasă să 
fim părtaşii celui mai greu păcat, indolenţa”. Indolenţă a 
gândirii, în primul rând, ca o absenţă incrimina(n)tă a nevoii 
de a problematiza; şi ne vedem parcă în fața unei prezentări 
critic-literare, a romanelor scrise de membrii aceleiaşi 
generaţii scriitoriceşti: un Camil Petrescu sau, bunăoară, un 
Mircea Eliade. Şi de ce nu, chiar dacă din altă ane 
curopeană, un Antoine de Saint-Exupery, romancierul-pilot 
de război şi filosof, cu precădere autor al Ciradelei, roman 
în care exaltă, ca pe un motor de ascensiune ontologică, 
„fervoarea” necesară. 

(Va urma) 
Mihai POSADA 

(din studiul Opera publicistică a lui Mircea Eliade) 


' Apud Chronological History of Romania (ediţia a doua 
revăzută și adăugită), volum coordonat de acad. Constanti 
C. Giurescu, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974 
pp. 319 şi 322. 























PAG. 12 Nr. 8/188 August 2006 


Joseph Anthony Mazzeo 


Ideea de creaţie constituie una dintre 
problemele centrale ale gândirii patristice şi medievale, 
iar unele dintre cele mai interesante contribuţii ale 
filozofiei scolastice reprezintă rezultatul încercării de 
a defini creația ex nihilo (din nimic] şi de a rezolva 
implicaţiile acestui concept [1]. Actul divin al creaţiei, 
conferirea de existență, a ajuns să fie considerat actul 
creației în sensul propriu al cuvântului, în timp ce 
toate celelalte forme de creație erau înrudite cu aceasta 
prin analogie sau prin imitație [2]. Exista, astfel, o 
deosebire clară între creaţia primei cauze şi activitatea 
cauzelor secunde ale naturii. Ultimele, în realitate, nu 
creau deloc; ele actualizau ceea ce Dumnezeu crease 
deja în potență, poate ca rationes seminales, sau 
transmiteau puterea Lui, astfel nefiind capabile decât 
de „generare”. Omul putea făce, dar nu putea crea 
precum Dumnezeu şi nici „genera”, cu excepția 
faptului că el însuşi este un instrument al naturii şi 
deține, prin urmare, puterea de a se reproduce [3]. 

Principalul punct de pornire al secolelor de 
speculație în ceea ce priveşte ideea de creație a fost 
desigur Geneza. Totuşi, acestui text i s-a alăturat 
curând Zimaios-ul lui Platon, în ciuda faptului. că 
Demiurgul nu creează ex nihilo [4]. În Evul Mediu 
târziu, cosmografii şi poeții şcolii din Chartres — 

Willam din Conches, Alan din Lille, Bernard Silvestris 
Şi alții — erau cei care se preocupau cel mai mult de 
teoria creaţiei. Aceştia şi-au luat ca o sarcină ideală 
interpretarea Genezei şi a' Timaios-ului în lumina ce 
şi-o ofereau reciproc, înicercând să armonizeze şi să 
sintetizeze aceste două opera [5]. i 

Chartrienii au început prin a afirma că cel 
mai frumos dintre lucrurile create este lumea sau 
natura. Natura nu este doar văzută ca având valoare 
estetică, ci este de asemenea înțelească ca fiind 
frumoasă deoarece este o era Artizanului Divin. Ca 
orice artefact, această posedă două aspecte care fac 

in ea o creație: maăterie senzorială şi o ordine 
TRIEȚIOIBIlă pe de altă parte, Natura arc de isemenca o 
putere cvasi-creatoare proprie, lucru ce face din ca o 
creație divină [6] 

Metafizică pe care se baza această estetică 
poate fi formulată ca un set de „trinități” analoage, 
unele divine și altele naturale, toate reflectându-se 
reciproc. Trinitatea divină este prima; Pater, Filius, 
$. Sanctus. Sinonimele acesteia sunt unitas, 
dequalitas, amor €t connexio; potentia, unitas, 
bonitas şi causa &/ficiens, causa formalis, causă 
finalis; Aceste denumiri pot fi de asemenea aplicate 
nâturii în mod analog și sunt înrudite cu o altă 
„trinitate” pur naturală, narura primordialis, forma 
rerum, animă mundi. Astfel, ființa creată reflectă toate 
acele atribute şi puteri divine ceo califică drept operă 
a Absolutului [7]. adanca SEA Si 





|. E. Gilson, The Spirit 2f Medieval Philosophy (New 
York, 1940), mai ales cap. 4 şi 5. 

2. Toma de Aquino, Summa Contra Genriles, DI, 21: 
„Creatia est propria Dei actio, et quod eius solius est 
creare”, tr deea 
3-C/, observaţiile Sf. Ambrozie, L'Esamerone, ed, şi trad. 


de E, Pasteris, 2rona Fatrum Salesiana, Series Lătină,— 


IV (Torino, 1937), n. 1,pp: 384-385; „Les gloses-de 
Guillaume de Conches sur la Consolation de Boâce”, 
ed, J, M. Parent în La doctrine de la creation dans 
/'ec”le de Chartres (Paris, 193 8), 

4. Prima încercare importantă de a elucida Jeneza prin 
Timaios îi aparține Sf. Augustin. Vezi E. Gilson, 
Introduction ă l'ctude de Saint Augustin, ed. a Il-a 
(Paris, 1943), pp. 246 sqq. Despre ideea de creaţie ce 
separă clar gândirea greacă de cea creştină, vezi J, 
Chevalier, La Notion du ndcessaire chez Aristote et chez 
ses predecesseurs (Paris, 1915), 

5. Edgar De Bruyne, Eudes d esthetique medievale, 3 
vols, (Bruges, 1946), II, 256 sqq. Discuţia din această 
lucrare despre școala de la Chartres se bazează pe De 
Bruyne, Parent, 2p. cit. Şi P. Duhem, Le Sysrâme du 
monde: Histoire des doctrines cosmologiques de 
Flaton ă Cepernic, 5 vols. (Paris, 1913-1917), vol. LL. 
6. De Bruyne, 2p. cit, Il, 279, 

7. IPid, p. 265. Formula chartriană natura parens illa ac 
divina rerum artifex poate fi identificată până la Pliniu 
cel Tânăr, iPid.,p.277. 











PUNCTE CARDINALE 











- ANALOGIA CREAȚIEI LA DANTE (1) 








Natura este artefactul produs de primul dintre 
cele trei tipuri de operă productivă, opera Creatorului, 
care a înzestrat-o cu o putere proprie de actualizare. 
Acest aspect se manifestă prin procesele familiare de 
generare şi corupție care întrupează şi perpetuează 
speciile — manifestări ale ideilor arhetipale divine — prin 
producerea de indivizi succesivi. Al treilea tip de operă 
este cea a omului, care fabrică imitând natura într-un 
mod analog cu cel în care natura îl imită pe Dumnezeu 
[8]. 

Acolo unde noi am folosi în mod liber termenul 
„creativitate”, gânditori patristici şi medievali îl foloseau 
cu mare grijă, referindu-se numai la opera Creatorului. 
Termenul care putea fi folosit în mod echivoc cu privire 
la agenţii creaţiei, generării şi fabricării (sau facerii) era 
auctor. Aucior este acela care aduce la existență orice 
lucru sau veghează creşterea şi bunăstarea acestuia. 
Auctor-ul nu este în mod necesar iniţiatorul. Acesta ar 
putea pur şi simplu să fie păstrătorul şi continuatorul, 
Astfel, în uzanţa clasică, acest cuvânt avea mai multe 
sensuri: creator, fabricant, autor, inventator, tată, 
învățător, conducător, cauză etc. Dumnezeu, natura ŞI 
omul sunt toți auctores pe o scală descendentă, creația 
fiind cuvenită numai primului [9]. 

Prima creaţie este cea fără materie preexistentă, 
cum este creația elementelor şi a spiritelor sau a acelor 
lucruri ce se petrec împotriva cursului firesc al naturii, 
cum este o fecioară ce dă naştere. Natura are nevoie 
de semințele sau germenii lucrurilor şi este 
continuatoarea indivizilor asemănători din indivizi 
asemănători. Aceasta posedă o putere productivă 
înnăscută, în timp ce omul fabrică lucruri pur şi simplu 


datorită propriei insuficiențe [10]. Acesta are nevoie de 


haine, de adăpost şi de alte necesităţi; dar natura şi. 


ma! presus de toate, Dumnezeu nu au nevoie de nimic 
Aceştia creează sau generează, în funcție de caz, pur 
ȘI simplu din „bunătate”, pentru a-şi revela şi manifesta 
propria valoare şi înțelepciune intrinsecă, dintr-un fel 
de exces de ființă şi de putere [11]. În plus, ceea ce 
Dumnezeu creează în mod direct este etern, pe când 
operă. naturii este eternă-numai în ceea ce priveşte 
speciile, individul născându-se și mutind, în timp ce 
tot ceea ce face omul este trecător [12]. ' 

Astfel, orice operă umană este întru totul 
diferită ca gen și calitate de cea a naturii sau a lui 
Dumnezeu. Produsele sale nu se pot perpetua de unele 
singure şi cu atât mat puţin nu pot dura. De asemenea, 
aşa cum am văzut, producțiile aircror-ilor superiori 
posedă putere revelatoare, acestea sunt creații ale căror 
intenție este-pur şi simplu cea de a manifesta bunătate 
Și înțelepciune. Prin urmare, din punct de vedere 
teoretic, artefactele umane sunt în primul rând utilitare, 
deși posibilitatea ca acestea să posede frumusețe, putere 
revelatoare, nu este exclusă în mod explicit [13]. Aşa 
cum-vom vedea; frumuseţea artefactelor umane (de 
ex;, pictura şi poezia) era'de obicei formulată teoretic 


că. fiind reprezentarea'sau descrierea fidelă a-unei 
“frumuseți preexistente, anterioară şi externă operei - 


însăși. 





8. Irid., pp. 266 sqq.; „Les gloses...”, în 2p. cit., pp. 127- 
128. Cf. Hugo de Saint Victor, Erudit. Didascal,, PL, 
CLXXVI, cols. 747-748, 

9, „Les gloses.,.”, ed. Parent, în sp. cit, p. 154: „iile id est 
creator est auctor maximus, quia magnus auctor est homo 
major natura et maximus creator”, În această lucrare voi 
aluneca în mod inevitabil în uzanța modernă a termenului 
„creativitate” și aş prefera să-i amintesc cititorului să 
păstreze în minte distincţia medievală, 

10. JFid.,p. 147, 

11. De Bruyne, op. cir, IL, 267, 

12, „Les gloses de Guillaume de Conches sur le Timee”, 
ed. Parent, op. cir., p. 148, 

13, Despre creația adevărată ca presupoziţie a operei 
naturii și omului, vezi Sf. Toma de Aquino, Sum. Theo, |. 
q. 45 a. 8: „creatio non admiscetur in operibus naturae, 
nec artis sed praesupponitur”, 


creația divină 


m e d A; 4 A sri x” 
“vreun acord între om și naturi 


Analogia creaţiei a fost elaborată, mai departe, 
printr-o a doua analogie între artistul care creează 
conform unui model interior şi Dumnezeu Creatorul 
care făcea acelaşi gen de lucru la un nivel superior şi 
calitativ diferit. Această analogie poate fi regăsită, cel 
puţin, încă de la Sf. Augustin, care, urmând tradiția 
platonismului- mediu, punea ideile tuturor lucrurilor 
în mintea Dumnezeului Creator [14]. 

În această schemă, Dumnezeu este cel care 
posedă adevărata Idee şi, prin urmare, adevărata putere 
creatoare. Ceea ce artistul deține, atât ca idee cât şi 
ca putere creatoare, este departe de aceasta. Imaginea 
lui Deus Pictor sau Deus Artifex din gândirea medievală 
sau patristică nu este destinată cinstirii artistului. Este 
mai degrabă o încercare de înțelegere a creaţiei divine 
prin folosirea artistului ca analog. Teoria medievală, 
în esență plotiniană, nu a dat niciodată creativității 
umane un rol pozitiv sau activ în relație cu natura 
[15]. O astfel de concepție a fost până la urmă cucenrea 
Renaşterii. Cu atât mai puţin, nu exista nicio concepție 
despre activitatea artistică ca fiind ceva „divin”. 
Artistul sau fabricantul nu crează niciodată. în sens 
metafizic, deşi acesta are o „cvasi-idee” interioară şi. 


se aseamănă cu Divinitatea prin folosirea unui model 


preexistent. O pictură sau o statuie nu era nici măcar 
la modul primar considerată ca o imitație a unui obiect 
natural, ci pur şi simplu ca o reprezentare a ideii. 
interioare. Teoretic, nu exista nicio diferenţă esenţială 
între pictură şi arhitectură, căci artistul nu avea nicio. 
relație cu natura. Există pur şi simplu o paralelă între; 
ia diva âa al Sar produs ete Nafura, ŞI, CVasia 
creata umană, al cărei produs este un artefact sau 
iz O ser Ea ie. Vreo ie ar Ea 
dci fault 



















ez 


impunerea unei forme interioare asupra unei materii 
exterioare, Icoria artei medievale a rămas o prelungire 
a cosmologie: medievale. 

Ideea de univers ca operă de artă este 
anterioară concepției creştine despre acesta ca creație. 
Concepția conform căreia universul — în termeni de 
formă şi materie — trebuia înțeles prin analogie cu o 
operă de artă deținea un loc important în platonismul 


_- şi aristotelismul grec. Astfel, morphe este forma dată 


lui Pyle, lit. „lemn”, deşi elaborarea acestei concepții 
de bază a luat forme diferite odată cu gânditori diferiţi. 
[16]. Este important de reţinut că principala 
transformare a acestei analogii călăuzitoare ce s-a 
petrecut în gândirea creștină a fost ideea lumii ca 
creație, o adevărată oeuvre, nu pur şi simplu ceva 
asemenea unei opere făurite, căci universul în gândirea 
grecească era coetern cu Dumnezeu, iar nu cu lucrarea 
Sa [17]. Ari ce să ceapa Fa 


. - 


SA (Va urma) 


AA Traducere de 
îi Alexandru ANGHEL 
14. E. Panofsky, /dea; Ein Beitrag zur Begrifsgeschichte 
der ălteren Kunsttheorie (Leipzig, 1924), cap. 2. 
Traducerea italiană (Florenţa, 1952) include o nouă prefață 
a autorului și una a traducătorului, Edmundo Cione. 
Următoarea analiză are la bază studiul clasic al lui 
Panotsky, 

15. Panolsky, ap. cit, cap. 4. Cf, de ex., folosirea metaforei 
la Sf. Toma din Aquino în Sum. Theol., |. q. 65 a. 3ad2, şi 
Contra gentiles, |, 3, c. 99, 

16, R, Bultmann, primitive Christianity (New York, 1956), 
pp. 128 sqq. şi, de ex,, pasajele din Merafizica lui Aristotel, 
1032a și b, 1034a, 1070a. 

17. Faptul că, pentru unii, analogiile creației dintre 
Dumnezeu Creatorul şi artist nu şi-au pierdut deloc 
puterile teologic persuasive este dovedit de 7he Mind 
of the Maker (New York, 1941) deD.L. Sayer, o operă 


bazată în întregime pe paralelele dintre creativitatea divină 
ŞI cea artistică. 
E et ai RI E a ia i i E 


"Articol apărut în Speculum, 32, 4 (octombrie 1957), 









PL 

















PUNCTE CARDINALE 


August 2006 Nr. 8/188 PAG. 13 





M-am săturat să am dreptate 


- Înger, îngeraşul meu, 

ce mi Te-a dat Dumnezeu, 

venele se taie greu ... 

Inutilitatea noastră cea de toate zilele 
nu mai mi-o da mie astăzi 

nici în timpul zilei 

pentru a-mi câştiga Cu ea „existența ” 
făcând sluj în fața proştilor atotştiutori 
ŞI a curvelor atotputernice, 

ŞI nici în timpul nopții 

când, după ce-mi iau calmantul, 

aştept cu nesaţ 

entuziasmul încremenirii 

Cu speranța că numai în somn 

există un viitor 

M-am săturat să am dreptate, Îngere ! 
Pentru mine, gloriosul 

veni, vidi, vici 

se traduce : am venit, am văzut, am scuipat ! 
Dar, de la o vreme, scuipatul mi-a secat ; 
nu mai am resurse, Îngere, 

înţelegi ?!... 


„„-Nu Ştiu ce şi cât înțelege Îngerul î 

stau de vorbă cu El 

pentru că n-am cui spune ce mă doare. 
Cert e că, smerit fiind, 

ştie să tacă, 

ştie să asculte ... 

Ciudat mai e şi Îngerul ăsta ! 

Când am dreptate, 

nu mă contrazice, dar nici nu-mi vorbeşte. 
Uneori însă, deşi nu am dreptate, 

mă ia în braţe pe neașteptate, ca pe-un copil, 
şi — fără să merit câtuşi de puţin — 

mă strânge la piept 

până când orice zbatere, orice scâncet 
se-neacă în dragostea Lui 


Dă-ne un semn, Căpitane ! 


Pe-aici, 

nu se mai întâmplă nimic, Căpitane. 
Noi ținem rânduiala, 

aşa cum Iu ai lăsat-o, 

zilnic 

lustruim armura şi spada, 

mijlocul ne este încins, 

dar, s-ar părea că aici, , 

nimeni nu are nevoie de noi, 

nici de Tine ; 

singurii care ne mai bagă în seamă 
sunt nebunii, rataţii şi copiii. 

Noi ştim 

că Te vei întoarce, 

Te aşteptăm 

cu ochii pironiți în zarea cenuşie, 
dar, de când nu-Ți mai auzim glasul, 
auzul prăfuil, 

în care ni S-au cuibărit păienjeni, 
a începul Să ruginească..+ 

Dă-ne un semn, Căpitane ! 


Partuj pe cale amiabilă... 


Uneori stăm la taclale până târziu, 

când îi rog să mă ierte, 

pentru că mâine, eu unul trebuie să mă trezesc 
din somn. 

Ei, însă, sunt foarte înfelegă!ori, 


de fapt, sunt singurii care mă înțeleg în întregime, 


pentru că ei înțeleg totul, 

mai ales după ce i-am lăsat 

să plece din mine şi să ducă cu ei 
tot ce cred de cuviință. 

În urma acestui partaj amiabil, 
am rămas în relaţii foarte bune 
cu morții mei. 


PROFILURI LIRICE: 


TRAIAN CĂLIN UBA 





jena ; "Ajun: în arati îrstei NE 50 i ani, A 
poetul şi publicistul bucureştean. Traian | y 
„ Călin Uba de-acum Vis cunoscut cititorilor ilor 


o. arvună ide e sunet, scai Sci eiA, pri i 
„de poeme Vom reveni, desigur, la apariția | 


lu ic are sperăm să nu întîrzie piedă 
3 toti: sites iti i sad stă 
PAGE SA îi 6 ducat ala Ma Stea 






Poezie pură 


Senzualitatea cărților 

a-ncepul şi ea să se treacă... 

Zbârcite, pieile metaforei — 

odinioară atât de nurlii =. STEI 
atârnă flasc 

pe scheletul reumatic al ideilor... 


Împroşcat cu balade diurne, 
spiritul critic renunță la cuvinte ; 
smerit, cu mâinile pe piept aşezate, 
de-acum visează — 

în castitatea refuzului — 

frigidități polare. 


Intrusul 


Toată noaptea 
am deschis cu febrilitate cărțile, 
căutând Altceva, 


dar cărțile nu se parcurg dinafară înăuntru, 
cărțile nu se deschid la întâmplare, 

când te apucă, 

nu vii tu, hodoronc-tronc, să dai buzna, 

să ciocăneşti în coperţi 

şi să vociferezi de afară, 


pentru că nu-ți deschide nimeni, băiatule, 
oricât de nevrozat sau de disperat ai fi, 
nu Stă nici o carte de vorbă cu tine, 
neinvital. 


Pre limba oilor ! 


Când conspirau cum să atace turma, 
le-am opus poezia, 

când îşi ascuțeau colții, 

când făceau prăpăd sfârtecând oile, 
le-am opus lenea şi somnul ; 

când mi-au explicat foarte clar 

că toți, absolut toți, 

chiar şi leneşii şi poeții — 

mai ales poeţii — 


frebuie să urle împreună cu lupii, 

le-am adus scutiri medicale 

din care reieşea foarte clar 

că, pe urletul meu, nu se poale conta ; 

când au începul să-şi dea seama 

că eu unul aduc mai degrabă a oaie decăt a lup, 
m-au pus să behăi în fața comisiei 

ca să se convingă dacă am vocea corespunzătoare 
pentru a fi trimis de ei 

pre limba oilor, 

în mijlocul oilor, 

dar am făcut pe prostul 

(prost ca oaia !) 

atăt de bine, încât au începul să râdă 

şi, mulţumiţi de sine, 

în cele din urmă, m-au lăsat în pace 


N-am avul însă, niciodată, curajul 
să-i înfrunt pe faţă, 

nici să mărturisesc răspicat adevărul 
care mă [ine în viaţă 

și care-i deosebeşte pe lupi de oi, 
pentru că nu am vocaţie de martir. 
Aici cred că trebuie lucrat, 

până când poporul oilor sacrificate 
O să-i hărțuiască zilnic pe lupi 

cu mărturia de credinţă a oilor 

şi lupii, innebuniţi, 

nu vor mai Şti Cum Să scape 

de la înecul în sânge de oaie ! 


Corectura finală 


Încă răspund la această adresă, la acest nume, 
încă n-am început să împachetez 

sentimentele, chiar dacă trecutul 

se înseninează. 

Deocamdată mă străduiesc să fac ordine 
printre acele imagini 

pe care nu pol să le arunc, 


dar nu pol nici să le iau cu mine. 


în al cincilea anotimp. 

Zadarnic mă străduiesc să le salvez 
coerenţa şi unitatea, 

sau să înlătur abaterile 

de la ideea dominantă — 

de parcă totul s-ar reduce 

la corectura finală a unui poem. 
De data aceasta, însă, poemul eşti tu ! 
Trebuie să tai — 

fără milă, fără anestezie — 

în carnea vie a imaginilor 

din care eşti alcătuit, 

ca să poți fi primit, 

ca poem, 

în al cincilea anotimp. 


Și totuşi, rodim... 


Și totuşi, rodim — 

dar nu aceste fructe care 

ne putrezesc de vii pe ramuri 
așteptând în zadar să se dăruie 
când vremea culesului trece 
Jără să fi venit, 


şi totuşi, rodim — 
deşi albinele roiesc mereu 
în jurul altor polenuri, 


da, continuăm să rodim — 

printre fisurile stâncii, 

solitari pe buza prăpastiei 

sau sufocați, în pustiu, de scaieți uriaşi 
pe care seceta ii îngraşă, 


căci nu carnea, ci Duhul 

rodeşte — 

pe tărâmul ostil, în veacul potrivnic — 
miresme de viață 

pentru mirii văzduhului. 














PAG. 14 Nr. 8/188 August 2006 


SERBAN GHICA 


Șerban (Bani) Ghica, săvârşit din viaţă pe 26 iulie a. c,, 
descendent din mai mulţi vechi domnitori şi cărturari ai Țărilor 
Române (printre care şi lon Ghica, beiul de Samos, autorul 
celebrelor Scrisori către V Alecsandri), se născuse la 25 martie 
1919. A absolvit Institutul Politehnic - Facultatea de Mine şi 
Metalurgie — în promoția 1942, apoi a făcut studii de inginerie în 
Angha, la Birmingham. Membru al Partidului Naţional Ţărănesc 
din 1943 (recomandat de tatăl său direct lui luliu Maniu, căruia i- 
a fost secretar personal în 1946-47), a fost întemnițat de comunişti 
şi a trecut prin închisorile de la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Ocnele 
Mari, Capul Midia ş. a. (la un moment dat fiind coleg de celulă 
cu Corneliu Coposu, de care l-a legat o lungă prietenie). După 
evenimentele din decembrie *89, şi-a reluat activitatea în noul PNȚ-CD, ocupând poziţii 
importante în ierarhia partidului, 

Mai mult însă decât ca om politic s-a afirmat ca jucător și antrenor de rugby (la 18 
ani debuta în echipa națională, ulterior devenind căpitanul acesteia şi președinte al Federaţiei 
Române de Rugby), cariera sa sportivă fiind însă curmată de abuzurile noului regim. După 
eliberarea din detenţia politică, ajungînd şef de şantier la Buzău, a înființat acolo o echipă 
care a promovat spectaculos în prima divizie a țării şi a reuşit chiar să câştige Cupa României. 

S-a stins după o boală îndelungată şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, pe 29 
iulie 2006, lăsând însă o amintire de neuitat tuturor celor care l-au cunoscut şi cu care a 
colaborat de-a lungul vieţii, ca un mare român şi ca un desăvârşit aristocrat, triumfător 
moral şi profesional asupra vremurilor (care, din păcate, trag în urma lui o cortină tot mai 
cenuşie). Odihnească-se în pace! (R. C.) 


| TUDOR POPESCU 


ș În dimineaţa zilei de 28.06.2006 s-a stins din viaţă, la Iaşi, 
“ după o lungă suferință, avocatul Tudor Popescu. Fiu de țărani, s-a 
născut în anul 1920 la Darabani, jud. Botoşani, şi a urmat studiile 
liceale la Dorohoi şi Cernăuţi, absolvind apoi Facultatea de Drept a 
Universităţii din laşi. Încă din primii ani de stagiatură s-a impus ca 
avocat de prestigiu şi de mare viitor, Destinul a vrut însă altceva. 
Angajat politic în Mişcarea Legionară încă din prima tinerețe, 
a luptat pentru cinste şi corectitudine, a militat pentru un ideal de măreție 
românească. A fost ales pentru o perioadă şef al studenților legionari din centrul universitar 


laşi. Convingerile sale de bun român nu au fost agreate de regimul comunist şi a trebuit să 
plătească pentru ele cu ani grei de temniță. Arestat în decembrie 1947, a trecut prin închisorile 


comuniste până în august 1964, când a fost eliberat cu ultimul lot de deținiți politici de la 
Aiud, după ce-și petrecu-se mai toată tinereţea în minele de la Baia Spne şi Cavnic, în închisorile 
din Suceava şi mai ales Aiud. În anii de detenţie a avut un comportament exemplar. Cu toată 
suferința prin care a trecut, nu a cedat niciodată şi nu a făcut compromisuri sau “pactul cu 
diavolul”, fiind un luptător dârz şi un caracter puternic. În Aiud, a legat prietenii cu oameni de 
mare valoare (Nichifor Crainic, părintele Nicolae Grebenea, părintele lustin Pârvu sau 
profesorul Gabriel Constantinescu). În anul 1971 a fost reținut din nou de Securitate, în 
încercarea de a-l intimida şi de a-i frânge voința, dar a rezistat cu tărie şi acestor presiuni 
târziu. 

Fie ca bunul Dumnezeu să-l aşeze în rândul celor drepți, iar noi, cei care vremelnic 


trecem prin viața pământească, să-i păstrăm o vie amintire. 
(Dr. ing. Marian Popescu) 


ALEXE VODĂ 


| Născut în localitatea Sânmărghita, jud. Mureş, la 
26 februarie 1917, dintr-o familie numeroasă (el era al 10-lea 
copil), Alexe Vodă a absolvit Liceul “Papiu Ilarian” din Târgu 
" Mureş şi apoi Facultatea de Drept din Bucureşti. Pentru 
convingerile sale național-creştine şi antipoliticianiste, a fost 
închis la Aiud în perioada 1941-1942. A participat la războiul 
împotriva bolşevismului, ajungând cu o unitate de Vânători de 
munte până în Caucaz. După terminarea războiului și-a întemeiat 
o familie, dar nu s-a putut bucura prea mult de libertate, căci în 
primăvara anului 1948 a fost din nou arestat şi a cunoscut timp 

de 6 ani ororile închisorilor comuniste: Aiud și Canalul Morţii. 
În aşa-zisa “libertate” nu şi-a mai putut exercita profesiunea de 
avocat, fiind mereu marginalizat şi mult timp bolnav ca urmare 

a rigorilor regimului de exterminare din închisori. 

A fost un om generos, drept, onest, fără a face concesii regimului care l-a prigonit, 
Spre deosebire de alţi foşti deţinuţi politici din generaţia lui, a avut mulțumirea sufletească de 
a prinde acel decembrie *89 şi de a mai supravieţui încă aproape 16 ani, Dumnezeu i-a dăruit 
o soție credincioasă — Eugenia — şi două fiice, Alina şi Eugenia Vodă, cea care ne mai trimite, 
seara târziu, o rază de lumină şi speranţă, prin cunoscuta emisiune “Profesioniştii” de la 
Televiziunea Română. 

Deşi de confesiune era ortodox unit cu Roma, slujba de înmormântare s-a oficiat în 
Catedrala Ortodoxă din Sighişoara, cu doi preoți ortodocși și un preot greco-catolic, La 
cimitir, după ce ultimii bulgări de pământ au acoperit sicriul lui Alexe Vodă, un admirabil cor 
mixt al catedralei ortodoxe a intonat melodia de rămas-bun. Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibă 
în grija Lui, (Zaharie Urdea) 


PUNCTE CARDINALE 


De la Doamna Aspazia Otel Petrescu citire 


Dragi fraţi şi surori, ortaci ai suferinței, 


Ca în fiecare an, ne-am adunat aici, la picioarele Crucii, Simbol pe 
care ne-am răstignit suferințele, ca să aducem, cu evlavie, o rugă şi o floare 
in amintirea surorilor noastre decedate aici şi pentru toți cei jertfiți pe întreg 
cuprinsul țarii, pentru toţi care au fost “invitaţi” să intre în rai (nici prin minte 
nu le-a trecut că vor ajunge acolo) de “inocenţii” lor călăi. Vă rog să puneţi 
ghilimelele de rigoare, şi să le puneţi mai mari decât toată istoria lor. 

Din nefericire, mai multe decât în anii precedenţi am venit cu 
sufletele cernite, să agonisim, aflându-ne împreună, mai multă speranţă şi 
mai multă încredere în ziua de mâine. Am venit să acoperim cu speranță 
amarul zilei de azi. 

Nu cred că e bine, dar am venit, dragi surioare plecate de lungă 
vreme, să vă spunem ce ni se pregătește la începutul acestui mileniu ce ar 
trebui să fie creştin, că de nu, s-ar putea să nu mai fie de loc. Ni se pregătește 
O comisie în care cu mic, cu mare va trebui să aducem probe pentru cât de 
infam a fost sau nu a fost regimul comunist! Mai știți, s-ar putea ca doar unii 
oameni neînsemnaţi să fie vinovați de toate măcelărirea... 

Eu cred că în fața unor astfel de comisii ar trebui să treceţi voi, 
cohortele secerate, ar trebui să vă ridicați din hecatombele incomensurabile 
ca să depuneți mărturie cu numele voastre și să probaţi cu casele voastre 
zdrobite dacă a fost sau nu a fost criminală orânduirea comunistă, operă, 
zice-se, a dictaturii proletare. Ar fi bine când vă prezentaţi să purtați pe 
umerii voştri, uriaşi, harta patriei, pe care să fie cartografiat toate templele 
urii: închisori, tribunale, hăuri de ape, viroage şi măruntaie de munte, văi ale 
piersicilor şi câte şi mai câte, toate cu lista completă a tuturor celor care au 
trecut prin ele şi cu ce au îndurat acolo. Ar trebui să desfăşurați lista kilometrică 
de nume aşa cum o păstrează Bunul Dumnezeu în Cartea Vieţii. 

Numai că s-ar putea să nu fiți suficient de credibili şi chiar s-ar 


putea să muriți a doua oară, de uluire, când veți afla că nu top morții sunt la 


fel. Sunt morţi... mai morți decât alți! ceai 
0 “Dragilor, vă rog să! mă iertaţi că am cutezat să 

amar, ca să fiu în ton, mai amar ca alt amar, dar nu m-am putut Pi am 

simţit nevoia să mă impărtăşiți cu blânda Dumneavoastră înțelegere 

Mă apasă pe suflet o jale adâncă la gândul că la marele secenş vor 
fi maldăre de neghină şi mătrăgună pe duiosul nostru plai mioritic, unde 
odinioară cotropitori înlăturau din calea lor spicele aurite de grâu cu sulița 
sau cu paloşul. 

Dar nu pentru astfel de tânguiri suntem aici. Am venit cu amărâtele 
noastre dureri, dar mai ales cu amintirile noastre scumpe, pe care nu le vom 
umili în fața nimănui. Le aşternem la picioarele Domnului, slăvindu-L pentru 
toate câte ni le-a dat şi ni le va da încă, şi mai ales că v-a chemat la Sine în 
toiul suferințelor, dar v-a scutit de tragica lor urmare. 

Acum vă rog frumos pe toți să întoarceți capetele spre zarea cea 
largă şi să încercați să vă imaginaţi tabloul pe care vi-l sugerez. 

Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară este profilată silueta fină 
a Maicii Mihaela, care s-a stins aici, măcinată de suferințe, dar înflăcărată de 
o speranță scânteietoare în viitorul patriei, pe care ne-a descris-o în jerbe de 
lumină, în alfabetul morse, în zidurile acestei închisori. E îmbrăcată în 
veşmintele sale monahale și poartă pe creştet vălul şi culiomul uşor înclinat 
spre frunte. Frumusețea chipului său, mai fermecător ca oricând, e luminată 
de zâmbetul ei serafic. Ține în mână un superb trandafir alb, pe care 
străluceşte o lacrimă. . . Maica îl priveşte intens... 

Este lacrima iubirii noastre pentru voi, dragi surioare, care încă mai 
trăiţi în amintirea noastră, deşi v-aţi săvârşit pentru şi în numele Domnului, 
spre mai marea Sa glorie şi spre Învierea neamului românesc. 

Aceasta este şi dovada noastră cu privire la infamia comunistă, pe 
care Maica Mihaela, “purtătoarea noastră de cruce”, o va prezenta în Instanța 
Divină şi la Tribunalul Ceresc, cu o subliniere: “Vai, acestor nefericiți care 
nu au recunoscut şi nu s-au căit de păcatele lor mortale!”. 

Vă mulțumesc dacă aţi contemplat acest tablou. L-am descris cu 
potop de lacrimi, pentru că ceea ce vrea să ne spună Maica Mihaela nu se 
poate exprima în cuvinte. 

LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND AMINTIRILE. 


P. $. Sper să lie pe măsură cuvântul meu. L-am scris cu adâncă 
părere de rău că nu voi fi de faţă decât în spirit. Voi parcurge cunoscutul drum 
spre Miercurea Ciuc cu un gând cald pentru toate câte v-aţi învrednicit să fiţi 
Îgiizplt Cu ds Pazi. 





0 a 


“. pt i ageri sa 


cu IEI 





La 
— 



















PUNCTE CARDINALE 


August 2006 Nr. 8/188 PAG. 


VIAŢA ŞI ÎNVĂȚĂTURA 
SFÂNTULUI SRIGORIE PALAMA 


foamea îmi eta bea și e Mintea ui Gini Ceea dati 


Aatrine Doabatel LEPĂDAȚU . i x ; e | accea fim Fel Dumiuru Borţan 
. LUMINISURI 
Mișcarea in 
Ea YA 
legionară: E 


BIZNĂ Hașag pe dericdianele implinirii 
Stihuri 
între mit și realitate Bta e 00 Fa: 












i [Nr 


“ Meachinăriiia luă Petro Pandrea de ln 
inchisoarea buri, 1959 - 1964 
















LEE RE On IP SS DES RER 
“mea 


Gelu (Gheorghe) Netea, fiul regretatului istoric “4 ELA - De ce ai vrut să fac asta? 
ardelean Vasile Netea (militant țărănist şi fost deținut politic), GELU NETEA si Mi-a răspuns: 


a fost, acum cîţiva ani, colaborator apropiat al Punctelor - Ca să văd cum arată lumea privită de sus. 


cardinale. Între timp pare a fi renunţat la publicistica de 4 Pe vremea aceea, Laurian avea un metru cincizeci 
gazetă şi a se ocupa exclusiv de rotunjirea scrierilor sale de ia | şinouăşi eu un metru nouăzeci şi trei. Acum avem amîndoi 
creaţie (proză literară, memorialistică şi eseistică). Ultimele 29 DE CÂNDURI mai puţin, lar de aplaudat nu ne mai aplaudă nimeni...” 

două volume tipărite de Gelu Netea (rămas fidel Editurii |. LăTA Evreii din viața mea (carte dedicată fiicei sale 
Elisavaros din Bucureşti) sînt 29 de gînduri (2004) şi Evreii. Laura, ca pe un posibil certificat de bună descendență în 
din viața mea (2005), ambele lansate la Librăria Eminescu, [zu Ă j cine știe ce împrejurări viitoare...) adună într-o galerie sui 
dar ignorate cu suficiență de presa literară (care a devenit |. | generis de la farmacistul Forkosh (“primul nume de evreu 
la noi o afacere de castă închisă, iar pe deasupra şi „auzit în copilăria mea”) pînă la “unica Maia Morgenstern” 
dezgustător de timorată ideologic). fa (ca interpretă a Maicii Domnului în pelicula recentă a lui 


29 de gînduri (de ce tocmai 297) este o suită de Mel Gibson) — 50 de portrete schițate cu grație (de fapt 








parabole contemporane, în tonul meditaţiei cam pesimiste, m pai ile | 49, căci ultimul nu este decât un mare semn de întrebare, 
de fineţe și luciditate camusiană, cu care autorul ne-a pg te Sa motivat cu prudentă subtilitate în erata consecutivă: “Am 
obișnuit deja (inclusiv în ipostaza sa de romancier, despre | e dorit să-i prezint cititorului o expoziţie cu 50 de fotografii 
care am scris altădată), Cartea este dedicată, cu amară c-ai gi tibi Au realizate de-a lungul întregii mele vieți. [...] Unele sînt 
nostalgie de generaţie ratată sub grimasa istoriei, “prietenului | d: deh NOTE RA luminoase, altele întunecate. [...] M-am încurcat la portretul 





meu Laurian Comis, în amintirea viselor noastre de 
neînfăptuit”. Pe înzestratul cineast fără noroc, ajuns contabil 


50. Aş fi vrut să fie un instantaneu al tuturor celorlalte. Nu 


TI Li 
x . : 
„DE LECTURĂ i este. Acum e vernisajul. Nu mai pot schimba nimic. Rămine 















de taxe la Hollywood, acum “bătrin şi cu gura știrbă”, îl DI A ca privitorul să îmi îndrepte greşelile, De aceea, nevoia de 
ține, dacă nu ca pe un alter ego, în orice caz ca pe o i N erată. Şi semnul de întrebare în locul răspunsului pe care 
“oglindă paralelă” a propriei dezabuzări. Rămine memorabilă GRILA NIETRA ji “nu mi l-am putut da”). 


A 
- 


și grea de conotaţii această scenă din 1969 (cînd L. C.a A 
absolvit I.A.T.C.-ul, secția regie-film), relatată cu pană Ay 
sigură, de artizan al esenţialului camuflat în cotidian: A 

“În ziua absolvirii, cînd s-au afișat rezultatele pe pă) 


geamurile clădirii institutului din strada Schitu Măgureanu, | | 
emoţionat la culme în faţa singurului 10 existent, l-am Vi Evreii din Viaţa nea 


întrebat: 


Dacă n-am cunoaşte cinstea sulletească a autorului, 
şi dacă printre majoritatea evocărilor “luminoase” n-ar 
figura şi citeva mai “întunecate” (profesorul Schreiber, Willi 
Donea, torționarul Socol, “coşmarul” Isabela Tzeiger, 
Mauriciu Cohn, comerciantul Alecu, “strigoiul” Silviu 
Brucan), demersul ar putea să ne pună pe gînduri, cu 
presupoziţia unor impure intenţii de captatio a unei 


[.. 


% ȘI. 30% 
N co aia iii ta ai 


CaTa 
a 


ET cl PER 
BAe i 23 







ra SE a 
Pi 








iiă [ii sp 
- Ce cadou vrei să-ți fac? ă | iu. bunăvoințe mereu mai zgircite... La lectură, cartea se 
Mi-a răspuns: îi ţa, descoperă profund umană şi de un pitoresc gustos, 
- Să mă iei pe umeri şi să mă duci, așa, pină acasă, | 4] esa deranjind deopotrivă şi poncifele antisemiţilor, şi pe cele 
L-am luat şi l-am dus. Așa. Pînă acasă. Pe o pi] ale filosemiţilor, iar pînă la urmă părînd mai degrabă un 
distanţă de trei kilometri. În aplauzele bezmetice ale celor Hi E exercițiu de gratuitate sentimentală în amurgul unei vieți 
ce-mi numărau pașii. Cind am ajuns, l-am întrebat: fa: modele (5 care n-a trecut degeaba... 
N = a Răzvan CODRESCU 





PAG. 16 Nr. 83/1883 August 2006 


PUNCTE CARDINALE 





ÎNJURĂTURA ORTODOXĂ 


Circulă de la o vreme, inclusiv pe Internet, o 
inregistrare cu Gigi Becali înjurînd telefonic ca la 
uşa cortului (nici nu mai are importanţă pe cine şi de 
ce). “Pitorescul” personaj nici măcar nu se 
enervează, ci înjură calm, metodic, aproape cu 
voluptate, savurînd golăneşte perplexitatea victimei 
conjuncturale. Una dintre adresele predilecte ale 
turului său de înjurături sînt morții. Nu ştim, dincolo 
de mostra respectivă, cît de bogat este repertoriul 
personal al creştinului de Noua Generaţie, dar în speţă 
ortodoxul majoritar de pe la noi nu prea rămîne dator 
la acest capitol. Ne fălim cu creştinismul nostru “de 
2000 de ani”, ne dăm “gură de rai” şi “grădină a 
Maicii Domnului”, dar înjurăm răzbit, birjăreşte, nu 
numa! de mame şi de morţi, ci şi de... Dumnezeu 
(dumnezei), Cristos (cristoşi), cruce, biserică, altar, 
cristelniță, grijanie, anafură, Paşte, pască — şi 
inşiruirea ar putea să continue, căci fantezia noastră 
grobiană pare inepuizabilă şi straniu excitată de tot 
ce poartă o conotație de rînduială şi de sfințenie. 
Dacă ne-am ruga pe cît înjurăm, am fi un popor .de 
sfinți. lar dacă am înjura numai pe cît ne rugăm, am 
fi, cel puţin, un popor „civilizat”... (R. C.) 


MARII ROMÂNI 


Nu ştim cîte comentarii merită recenta campa- 
nie mediatică pentru desemnarea prin vot public a 
celor mai de seamă români din istorie. Votul fiind cu 
totul aleatoriu, rezultatele n-au nici măcar pertinența 
unui sondaj, care se face după anumite criteni şi pe 
segmente reprezentative de populaţie. Ideea am 
împrumutat-o de la alții, dar n-am ieşit mai rău decît 
ei. Chiar dacă Ceauşescu a ieşit pe locul 11 şi Becali 
pe locul 13, se pare că prostia românească este încă 
zăgăzuită de un anumit bun-simţ, căci între primii 
10 (a căror ierarhie n-a fost încă stabilită la data 


cînd scriu aceste rînduri) n-au pătruns nulități sau 


VIP-uri ieftine (nici măcar prezența Nadiei Comăneci 
nu trebuie să mire, pentru că, dincolo de orice alte 
considerente, a contribuit enorm, prin talentul şi 
performanțele ei, la imaginea internaţională a 
României, fiind invariabil unul dintre cele 2-3 nume 
de români pe care le cunoaşte omul mediu din 
Occident și de aiurea). Mai surprinzătoare este, 
printre cei 10 “finalişti”, prezența lui Richard 
Wurmbrandt, personaj onorabil în multe privinţe (fost 
deținut politic și om de carte, predicator cu vervă și 
inzestrat condeier), dar de care publicul larg din 
România nu prea are habar (dacă pe locul lui ar fi 
fost un N. Steinhardt, faptul ni s-ar fi părut mult 
mai firesc). Se vede că fanii protestanți ai pastorului 
Wurmbrandt, care-l vor fi votat în bloc (şi probabil 
de mai multe ori fiecare), în pofida numărului lor 
mic, sint mai solidari şi mai dedaţi cu Internetul decit, 
să zicem, ortodocşii, comuniştii sau legionarii. Din 
cazul Wurmbrandt se vede, pe de altă parte, cit de 
hazardat este acest gen de sondaj popular, despre a 
cărui pertinenţă ar fi o naivitate să ne facem iluzii. 
Cred că tocmai de aceea nici îngrijorarea stingii şi a 
evreilor nu depășește indispoziţia inițială faţă de 
locurile ocupate de “reacționari” notorii ca lon 
Antonescu (între primii 10), Corneliu Zelea Codreanu 
(23) sau Nicolae C. Paulescu (31), 

Aspectul cel mai delicat rămîne însă altul, despre 
care aproape că nu s-a adus vorba — și care este 
simptomatic dincolo de numărul sau calitatea 
voturilor. Mă refer la relativizarea (uneori împinsă 
pină la absurd) a conceptului de apartenenţă 
naţională, În ce fel este Wurmbrandt “român”? Evreu 
după sînge şi protestant după credinţă, el n-ar fi avut 
ce să caute într-un top din România circumscris 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(4 punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


național, aşa cum n-ar [i avut ce să caute în topul 
nemţesc un Karl Marx, care totuşi a ieşit al treilea “mare 
german”! Că Wurmbrandt a trăit şi în România şi a 
vorbit o brumă româneşte? Dar după aceste criterii, 
intră la “români”, mutatis mutandis, şi de-alde... Omar 
Hayssam! Se vede că ideologiile dizolvante își fac 
minten datoria și că noi nici măcar nu mai realizăm în 
ce hal de perversiune am fost aduși treptat, atit de 
comunismul roşu, cît şi de comunitarismul albastru 
Vorba “românului” Cilibi Moisi: “Martă ruptă gata, pe 
un Sfanţ bucata!”... (O parte a elitei intelectuale, în 
frunte cu d-nii Patapievici şi Cioroianu, au declarat 
că-l vor susține pentru primul loc pe Regele Carol |. 
Rezultă astfel că, după 2000 de ani de dăinuire daco- 
romano-valahă, cel mai mare român din istorie a fost... 
un neamț! Vă puteţi închipui o mai cinică afirmare a 
derizoriului nostru național?) (R. C.) 


CU BĂSESCU LA MAREA NEAGRĂ 


Îmi place de mor o expresie a politicienilor: trebuie 
să avem „relații pragmatice” cu Rusia sau SUA. Adică 
suntem un fel de buricul pământului şi trebuie să fim 
băgaţi în seamă, să discutăm de la egal la egal cu 
superputerile lumii. Cum ar putea negocia un purice 
cu un elefant? Este mai curând un reziduu mental de 
pe vremea lui Ceauşescu. 

Nu trebuie să fii mare geostrateg sau specialist 
în geopolitică spre a înțelege bătălia pentru Marea 
Neagră. De ce am făcut parte din Tratatul de la 
Varşovia? Pentru că ruşii trebuiau să-şi asigure accesul 
la Balcani. De ce suntem acum în NATO? Pentru că 
americanii au nevoie de acces la Marea Naegră (şi de- 
acolo spre Caucaz, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, 
Rusia însăşi...). 

Celor care bagatelizează, însă, Marea Neagră le 

amintesc că în 1949, la formarea Blocului Atlanticului 
de Nord, cei care au gândit strategia au integrat Turcia 
printre primele state, ca să controleze şi Marea Neagră. 
Lupta pentru controlul Mării Negre s-a dus și în timpul 
„războiului rece”, iar în 1962, când s-a produs „criza 
rachetelor”, cererea lui Hruşciov a fost clară: „Noi 
plecăm din Cuba, voi plecați din Turcia”. Aşa că, mai 
pe româneşte, e ceva şi de capul Mării Negre... 
La ce s-a referit Traian Băsescu când a spus că „de 
sute de ani Marea Neagră este lac rusesc” şi doreşte 
internaţionalizarea acesteia? Conform unui tratat 
internațional de la Montreaux, accesul în Marea Neagră 
este permis doar riveranilor. Or, mai nou, alături de 
Turcia există alte două state din zonă, România şi 
Bulgaria, membre ale NATO. Internaţionalizarea 
înseamnă, în limbaj nediplomatic, ca forțe navale ale 
NATO să poată staționa şi naviga în Marea Neagră. 
Mai precis americanii. Or, vă închipuiţi ce bucurie s-a 
produs la Moscova la propunerea lui Băsescu! Să se 
trezească ruşii cu câteva portavioane sau crucişătoare 
americane la Constanţa, la doar câteva sute de kilometri 
de Kremlin? V-aţi bucura în locul lor? E ca şi cum ar 
acosta ruşii în Caraibe, la o azvârlitură de băț de 
Miami... Pe loc, ministrul rus de Externe, Serghei 
Lavrov, a anunțat că „Rusia nu va lăsa navele militare 
NATO să participe la securizarea Mării Negre”. 

Dar putem [i noi neutri la Marea Neagră? N-am 
vrut noi în NATO? A spera că poţi [i o Finlandă sau o 
Elveţie cu ieşire la Marea Neagră, care este în prezent 
O frontieră între cele două blocuri NATO și Federaţia 
Rusă, e o utopie. Ca ţară membră a NATO, putem fi 
cu fundul în două luntrii sau trebuie să-i dăm dreptate 
lui Băsescu? (II, B.) 


MAL LĂSAȚI-MĂ CU SÂRBII ! 


Sintagmele „prinții sârbi se căsătoresc cu prințese 
românce” și „singurii buni vecini ai României sunt 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei; 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





AȘ PLANGE, 
DARNU POI 
D E RAS. : 


sârbii” mi se par simple legende. În ciuda faptului că 
niciodată nu am avut conflicte directe cu Serbia şi 
s-a bătut multă monedă pe „tradiționala prietenie 
româno-sârbă”, lucrurile nu stau tocmai aşa. Trebuie 
să înțelegem că orice popor îşi urmăreşte propriile 
sale interese şi că România are un singur vecin de 
nădejde, Marea Neagră, cum spunea Nicolae Iorga. 

În primul război mondial, armata sârbilor a 
pătruns în Banatul românesc, ocupându-l şi 
stabilindu-şi cartierul general la Timişoara. Doar 
intervenţia armatei franceze 1-a obligat pe militarii 
sârbi să evacueze Banatul românesc. Celor 80.000 
de români rămaşi în Regatul Sârbilor, Croaților şi 
Slovenilor li s-au respectat drepturile şi s-au simțit 
atât de bine încât, din cei 105 învățători care au 
funcţionat înainte de primul război mondial, 72 au 
trecut în România. Similar s-a întâmplat şi cu avocaţii, 
preoții, medicii şi funcționarii care au simțit pe pielea 
lor dragostea sârbilor faţă de străini, şi mai ales 
prietenia nețărmuntă pe care ne-o poartă. S-a ajuns 
la situația în care autoritățile române au purtat lungi 
tratative pentru ca românilor să li se acorde măcar 
atâtea drepturi câte aveau sub statul austro-ungar! 
Și astăzi românii din Serbia sunt crunt discriminați, 
atât de Biserica Ortodoxă Sârbă, cât şi de autoritățile 
fostei Iugoslavii, care nu le-au acordat dreptul de a 
avea școli, biserici și presă în limba română. Pe uşa 
sediului asociației culturale româneşti Ariadnae Filum 
din Bor a fost scris, în două rânduri, „Marş afară 
din Serbia!” şi desenate obscenităţi, iar în 6 iunie 
2005 sparte ferestrele, de “persoane necunoscute”, 
aşa cum îi place poliției să repete de fiecare dată. 
Publicația din Kladovo a Partidului Radical al lui Seseli 
l-a amenințat public, în aprilie 2005, pe Mihailo 
Vasilievici, neputând concepe că un român poate să 
lucreze în administrație! 

In mod incredibil, Episcopia română din Vârșeț 
(înființată în 2001), care are sub jurisdicția sa etnicii 
români din Valea Timocului, nu este recunoscută 
oficial nici de Biserica Ortodoxă Sârbă, nici de 
autoritățile de la Belgrad. Asta în timp Vicariatul sârb 
din România, cu sediul la Timişoara, se bucură de 
recunoaștere din partea BOR şi a statului român, ca 
și cult oficial! În 2004, episcopul Daniil a sfințit prima 
biserică românească din Malainiţa (Timoc) şi l-a 
hirotonit pe Boian Alexandrovici. Drept răspuns, 
ierarhii sârbi au cerut pedepsirea episcopului Daniil! 
În aprilie, preşedintele Băsescu a cerut la Belgrad ca 
statul sârb să recunoască Episcopia ortodoxă română 
în Serbia. Patriarhul Pavle nu a găsit de cuviință să- 
| primească pe preşedintele României, Drept cinic 
răspuns, la câteva zile după încheierea vizitei apare 
in Serbia legea cultelor în care nu se recunoaşte cultul 
român ortodox. 

Aşa că mai lăsaţi-mă, până la proba contrarie, 
cu prietenii noştri sârbi! (FI. B.) 





Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Mau S.R.L