Puncte Cardinale anul XVII, nr. 5 (197), mai 2007

"O privire cu adevărat europeană te ajută să înţelegi că politica e ceea ce eşti tu dispus să accepți şi că 


mioritica ta resemnare se poate converti în furie. Furia de a găsi soluții şi de a renunţa la renuntare...” 
(leodor- Baconsky, “Ce pot face proştii ăştia?”, în Cotidianul din 27.04.2007) 


credinţă ll ANUL XVII 
iubire _H E NR. 5/197 
speranţa —————————————— 


Mai 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, PIAN UNITE, AUSTRALIA 














| te pa 


PUCI PARLAMENTAR |) 


Toți actorii părtași la dezastrul țării, foştii şi emanații, împreună cu UDMR-ul și liberalii lui Tăriceanu Şi-au dat 
mâna pentru a pune în aplicare un puci parlamentar împotriva poporului român, suspendându-l abuziv pe preşedintele 
ales de acesta. 

Neluând în considerare aprecierile foranlor internaționale (NATO şi UE) de care depinde în viitor existența 
noastră politico-economică, călcând în picioare voinţa electoratului şi ignorând decizia Curţii Constituţionale, ei ilustrează 
cu adevărat încălcarea Constituţiei (în numele căreia pretind a acționa), sfidează toate legile în vigoare, până la cele mai 
elementare drepturi şi libertăți cetățenești. Şi cine sunt ei? În primul rând, cei care s-au făcut vinovați de genocid 
impotriva poporului român, cei pe care un adevărat proces al comunismului şi o consecutivă lege a lustraţiei i-ar fi 
ehminat definitiv din viața politică și i-ar fi supus binemeritatului oprobriu al poporului în numele şi pentru “liniştea” 
căruia vorbesc de 17 ani toți politrucii şi trepăduşii perindați la cârma unei țări în derivă, ale cărei speranțe de mai bine 
le-au nesocotit şi continuă să le nesocotească fără scrupule 

Fără a fi consultați, suntem luaţi ca martori acuzatori la propria noastră crucificare, fiind făcuți părtaşi indirecți la 
suspendarea preşedintelui, la reîntoarcerea văcăroilor, ilieştilor, vadimilor şi voiculeştilor, alcătuind cea mai monstruoasă, 
incestuoasă şi morganatică coaliție, susținută de efemera alianță cu noii “tovarăşi de drum”, sinucigaşii liberali, inconştienți 
sau impur resemnați să mizeze pe asul din mâneca marelui scamator al oligarhiei petrolului, d-l Dinu Patriciu. 

Reuniți în parlamentul rușinii, et au acordat supremație de lege incontestabilă raportului “comisiei Voiculescu”, 
comisie fără nici o legalitate și autoritate, creată de imaginația bolnavă de ură a “securistului Felix”, dar primită şi 
acceptată cu mare bucurie și aplauze la scenă deschisă de toți cei care voiau să aplice legea mafiei celui pe care îl 
considerau “trădător”, pentru că, rupându-se de trecut, a declarat război mafioților “tranziției”, cu hotărârea de a-și duce 
la bun sfârşit mandatul cu care a fost învestit de popor şi angajamentele pe care şi le-a asumat în fața acestuia. 

Beneficiind pentru dezinformare de susținerea ticăloasă sau iresponsabilă a unor organe de presă clientelare, ei 
repetă continuu aceleași absurdități pentru sfidarea opiniei publice şi manipularea electoratului, răspunzând cu acest 
puci parlamentar voinţei liber şi legal exprimate la urne de poporul român. Ba mai mult, ei par a se fi lansat într-o luptă 
pe viață şi pe moarte împotriva a tot ceea ce le lezează interesele mafiote, amenințând libertatea preşedintelui ales şi 
amenințându-ne pe noi toți cu legi din ce în ce mai restrictive şi mai nedemocratice, pentru a ne timora. 

Numai prin solidaritate și prin participare masivă la vot ne vom putea pronunţa decisiv pentru continuarea mandatului 
preşedintelui abuziv suspendat, pentru un stat de drept, pentru o democrație nedemagogică. Absenteismul sau votul 
contrar ar însemna perpetuarea dezastrului naţional din ultimii 60 de ani şi compromiterea noastră definitivă în ochii 


ințregii lumi. 
V. lamandi 


LETONI “2075 SET FMI DEPELE DUI20T II 977 A7 0 A PRREEDI TITS 3 EI 


Aiud „CUVÂNT ROSTIT LA MEETING-UL SOCIETĂȚII CIVILE 
| (PIAȚA CONSTITUȚIEI, 22 APRILIE 2007) 


+ E pei E Saiia — n 4 p9A: but a at VI ÎN 





De a) Aa d he Da 


Numele meu este lamandi Vasile, sunt pensionar, fost deținut politic şi vice-preşedinte al Federaţiei 
Române a Foștilor Letinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti. 


Dragi prieteni și cetățeni ai României, 

Parlamentul țării — în băncile căruia și-au găsit refugiul cel mai comod, pentru a fi ocrotiți de imunitatea 
parlamentară, toţi criminalii și borfașii care de peste 60 de ani ne-au supt ca nişte căpuşe sângele şi vlaga, sub 
ocrotirea atotputernicei Securităţi (care, din fericire, azi nu le mai este scut) — a hotărât, pentru îndrăzneala de a 
fi pus Justiția pe roate, spre a fi trași la răspundere toți marii mafioți şi corupți ai “tranziției”, ca și pentru 
condamnarea oficială a comunismului de către șeful statului (singurul ales nominal, liber şi democratic, de 
majoritatea poporului român), să-l suspende abuziv din funcţie pe cel ce nu a acceptat să fie o mobilă mută la 
Cotroceni, ci a înțeles să-şi ia în serios şi să-și respecte până la capăt promisiunile făcute poporului de care a fost 
investit, 

Vorbind în numele nostru (fără să fim consultaţi, ca de obicei), şleahta de pucişti parlamentari ne-au luat şi 
pe noi, la fel de abuziv, ca martori-acuzatori la condamnarea și crucificarea țării şi a naţiunii de către tot ceea ce 
poate fi mai josnic în jurul nostru: deșeurile neo/post-comuniste încârdășite sub firmele politico-mafiote PSD, i 7 | i 
PRM şi PC, care au dat mâna cu noii lor “tovarăși de drum”, liberalii lui Tăriceanu şi UDMR-ul, trădători ai alianței instaurarea unei adevărate dreptăţi şi ordini legale, fără 





care i-a adus la cârma țării în urmă cu doi ani și jumătate, deosebire între “dulăi” şi “căţei”! 
Există momente în viața unei națiuni când tăcerea şi abţinerea sunt criminale şi condamnabile, putând fi Dorim şi considerăm absolut necesare: | 
interpretate drept consimţământ. Azi, când suntem la un pas de un dezastru naţional, a sosit momentul să O lege a lustraţiei. Un proces just al comunismului, 
abandonăm apatia și comoditatea şi să gândim că e mai bine să fim măcar o zi vulturi decât un an cioară! Un Parlament unicameral, Votul uninominal. 
Deci acum ori niciodată trebuie să fim hotărâți şi solidari: Îl imploram azi pe fostul şi viitorul preşedinte ales de 
Trebuie să vorbim! Trebuie să strigăm! Trebuie să urlăm chiar! n0i să ne ajute la realizarea acestor deziderate, fără de care 


Pentru a fi auziţi, Pentru a trezi la realitate şi la luptă toată țara, Îl susţinem şi îl vom vota din noupe nu poate fi deparazitată viaţa politică, nici realizată adevărata 
Preşedintele pe care l-am ales. O susţinem pe d-na Monica Macovei ca Ministru al Justiţiei, în lupta sa pentru noastră vocaţie europeană. 

















PAG, 2 Nr. 5/197 Mai 2007 PUNCTE CARDINALE 















S În vara trecută, un grup de pelerini din Bihor au vizitat mănăstirile | 
din Ucraina şi Rusia. Una dintre ele a fost cea de la Oranki, unde, pe 
mormintele foştilor deţinuţi politici, au ridicat o troiță, La săparea fundaţiei 
Peniru postamentul acesteia au găsit sfinte moaşte. Unul dintre pelerini, 
părintele Eftimie Mitra de la Schitul Ortodox Huta, ne-a relatat câteva | SI 
amănunte legate de acest subiect, To PR mere 
PO ai Dep 


Pa 


Pi. i j IX, +] 
î Y LI 7 ri mă 
. e | ? 


4 So 3 


Dor... e 


Oranki: clădiri din incinta mânăstirii 







Cum de v-aţi gândit să puneţi această troiță fe 
tocmai la mii de kilometri depărtare? 

Nu cu m-am gândit la aceasta. Iniţiativa a fost a 
părintelui Visarion, care vieţuieşte în acelaşi schit cu 
mine, şi a Rodicăi, o credincioasă din Oradea care 
organizează pelerinaje în Rusia şi Ucraina. Au fost acolo 
anul trecut şi au rămas profund impresionați de cele 
ce au văzut şi trăit acolo. 

Ce ne puteți spune despre Oranki? 

E un loc de multă sfinţenie, acolo sunt mulți 
martiri, mucenici. Localnicii povestesc că se fac multe 
minuni. Un supraviețuitor al lagărelor de la Oranki, pr. 
Dimitrie Bejan, de loc din Hârlău, povesteşte într- una 
din cărţile sale, Bucuriile suferinței, cum acolo, în 
răstimp de o săptămână, au fost executați cu mitraliera 
11.000 de călugări, împreună cu preoții și episcopii 
lor. Mai târziu, cu ocazia unor săpături au fost găsite 
moaşte întregi ale celor îngropaţi acolo, printre care şi 
un mitropolit. Veşmintele sale erau întregi, nestricate. 
Oranki a fost o mănăstire unde majoritatea călugărilor 
aveau studii superioare. Ultimii țari ai Rusiei mergeau 
des pe acolo, de multe ori pentru perioade mai lungi. 
Această mănăstire se afla în deşertul siberian şi, pentru 
că era foarte izolată de lume, comunişti au transformat- 
o în lagăr de exterminare a deţinuţilor politici şi 
prizonierilor de război. Azi, acolo e iarăşi mănăstire de 
călugări. Despre un loc asemănător celui de la Oranki, 
Patriarhul Alexei sunea; “Solovăţul e antimisul Rusiei”. 

Ce e Solovătul? 

O insulă în nordul Rusiei, aproape de cercul 
polar, unde, la fel ca la Oranki, este o mănăstire care 
în secolul trecut a fost transformată în lagăr. 

Spuneaţi de minuni care s-au petrecut la 
Oranki... 

Localnicii povestesc despre o femeie care avea 
copilul orb și după ce i-a pus la ochi pământ de pe 
morminte, copilul a început să vadă. O altă femeie, 
care suferea de o boală de piele căreia medicii nu-i 
găseau leac, după ce şi-a pus pământ de pe acele 
morminte, s-a vindecat... a Sine 1 2 7ONOII. 

Ce ne puteţi spune despre noua troiță i dp i 
aşezată la Oranki? A A Ab 

A fost confecționată la Beiuş, din marmură ad PU 
neagră. În centrul ei se află un desen reprezentându-L 7 Se Ve 
pe lisus Hristos în spatele unor gratii. De o parte și 
alta a ei se află, ca o filă de carte, un text în româneşte 
și traducerea lui în rusă: “Aţi suferit, ați răbdat, aţi 
plâns şi pentru noi, cei care nu am fost închişi... pentru 
păcatele noastre. Vă mulțumim”, 

Cum aţi dus-o din România, v-a ajutat 
cineva acolo? 

Acolo nu ne-a ajutat nimeni. Totul a fost pregătit 
de acasă, S-a cărat din Oradea inclusiv balastul, 
cimentul și o lopăţică. Fiind deşert, solul e foarte 
nisipos, uşor de săpat, În timp ce se săpa fundaţia 
troiței, s-au găsit fragmente de corp uman, mână, 
coaste şi coloană vertebrală de culoare maro-gălbuie, 
asemenea sfintelor moaşte. Am rămas cu toţii surprinşi, 
dar, în același timp, nici nu ne miram. Le-am pus într- 


o pungă şi le-am adus acasă pentru a le arăta şi altora. 
Dacă la intrarea în Rusia am avut numeroase probleme 
cu poliția rutieră, ce găsea mereu motive să amendeze 
şoferul, de când am avut moaştele la noi nu ne-a mai 
oprit nimeni. Am venit netulburați până acasă. Le-am 
mascat într-o batistă albă şi le-am dat unor posedaţi 
să le țină în mână. Cu toate că nu ştiau ce este înăuntru, 
cu toții au spus acelaşi lucru: îi liniştesc şi se simt mai 
bine avându-le în mână. 

În aceste închisori au fost doar ortodocşi? 

Au fost şi ortodocşi, şi catolici, şi protestanți, 
şi necreştini, de toate națiile şi religiile. Cea mai mare 
jertfă pe care a avut-o creştinismul în ultimul mileniu 


ra 


39]= 


Ortodoxia. [...] Părintele Dumitru Stăniloae spunea: 
“Comunismul nu e o ideologie, ci o satanologie”. Aici 
a fost lupta Bisericii Ortodoxe. La noi, peste 2.000 de 
preoți ortodocşi au înfundat închisonle şi lagărele 
secolului trecut, la Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, 
Periprava, Baia Sprie şi altele. Aceştia au suferit din 
motive de credinţă şi nu din motive propriu-zis politice. 
Dovadă în acest sens sunt moaştele preoților ortodocşi, 
care au trecut prin aceste închisori. Din toți preoții 
care au trecut prin aceste suferințe, întâlnim Sfinte 
moaşte doar la preoții ortodocşi. Am văzut cu ochii 
mei moaștele părintelui Ilie Lăcătuşu, din Bucureşti. 
Sunt întregi, cu carnea şi pielea pe ele, având 
temperatura unui trup în viaţă. Când am intrat în 
capelă, am simțit o puternică mireasmă caracteristică 
sfintelor moaşte. De altfel, Sf. Sinod i-a deschis dosar 
de canonizare. La Mănăstirea Petru-Vodă, jud. Neamţ, 
sunt câteva cranii ale unor preoți ortodocşi de la Aiud. 
In mausoleul din Aiud sunt rafturi întregi cu moaşte 
ale deținuților din „Râpa robilor”, din care avem şi noi 
câteva părticele în racla din biserica noastră. Şi 
exemplele ar putea continua... 

Care e motivația existenţei sfintelor 
moaşte? 

Acestea se păsesc doar în Ortodoxie, ca urmare 
a sfințenie: dobândite în timpul vieţii prin practicarea 
virtuților şi viețuirea într-o credință dreaptă, aşa cum 
a fost lăsată din timpul Sfinților Apostoli. 

Ce veți face cu sfintele moaşte pe care le- 
ați adus în țară? 

O părticică din ele le voi pune în racla din 
biserica noastră, O bucată mai mare o vom trimite la 
Aiud, Avem şi noi un antimis al României: Aiudul. Voi 
da câteva şi altor biserici şi mănăstiri din ţară, iar cea 


ee ze nd 


pere = 
E tt 


Ve 4 














împart preoților care au fost în închisori. Cine nu a 
trecut prin astfel de momente nu înţelege ce a însemnat 
acest capitol din viaţa lor. Le-am şi dat deja câtorva 
preoți. Emoțiile, bucuria care radia din ochii lor nu se 
poate exprima în cuvinte. Aceştia, cu siguranță, vor 
şti să le prețuiască aşa cum se cuvine. 


Interviu realizat de 
prof. Cristian MARC 


4% A: 





a fost în secolul trecut, iar cei mai mulți martiri i-a dat, 


mai mare parte din ele am considerat de cuviință să le. 

















“OMUL RECENT” 
AL PARINTELUI CALCIU 


Demult epuizată, cartea din 2002 a regretatului părinte Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa (1925-2006), Homo americanus. O radiografie ortodoxă, îngrijită şi prefațată 
de Răzvan Codrescu, revede lumina tiparului într-o a doua ediție, revăzută şi adăugită, la 
Editura Christiana din Bucureşti. După cum observă prefațatorul, homo americanus este 
„Omul recent” al Părintelui Calciu: un tip uman care tinde să devină model planetar (the 
american way of life), dar care vădeşte multe carenţe în ordinea moral-spirituală, asupra 
cărora autorul (exilat din 1985) avertizează în cunoştinţă de cauză, fără să treacă cu 
vederea nici resursele de regenerare internă a lumii americane, mai ales in contact cu 
mesajul nepervertit al religiilor tradiţionale (citeva pagini dense semnalează apetența 
pentru Ortodoxie a unor foşti catolici sau protestanți, convertiți inclusiv prin întilnirea 


catalizatoare cu tradiția ortodoxă românească). Reproducem mai jos prefața editorială a 
cărții. 


Cartea de față este o construcție editorială durată din cărămizile generos puse la 
îndemână de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa în ultimii zece ani. Cărămizile însele, 
prin forma şi prin dimensiunile lor, mi-au sugerat arhitectura ansamblului. Eu n-am adus 
decât mortarul, tencuielile şi spoiala, lucrând cu rutină de meşter, dar cu smerenie de 
ucenic. Se cădea făcută din capul locului această precizare, încât oricine va voi să vorbească 
de bine sau de rău volumul de față, să ştie cam ce trebuie pus în contul fiecăruia, 

Titlul editorial pe care i l-am dat — Homo americanus. O radiografie ortodoxă — 
s-ar putea să le sugereze unora (prea deştepţi pentru a nu fi circumspecți, sau prea oportunişti 
pentru a nu fi iritați) şi altora (prea pătimaşi pentru a nu se lăsa seduși, sau prea reacționari 
| -pentrua nu jubila aprioric) o frondă antiamericană cu tot dinadinsul, ceea ce nu se potriveşte 

cu poziți profund creştină a „autorului. Nu “au “antiamericanismul” pur şi simplu defineşte 

discursul necomplezent al p părintelui, ci irezistența moral-spirituală la fenomenul curent — şi 

galopant al “americanizării”. Diferenţa nu este tocmai anevoie de făcut (cu condiţia unei 

“minime onestități); “antiamericanismul”, ținând de trăirea “tragicomică” a accidentalului, 

este îndeobşte o reacție ofuscată şi exterioară la agresivitatea imperialistă (horribile dictu/) 

a “modelului american”, pe când “rezistența la americanizare”, ținând de trăirea “tragică” 

a esențialului, este o atitudine complexă, manifestată nu numai în afara lumii americane, 

dar şi înlăuntrul ci, ca refuz lucid al “semnului Fiarei”, adică al unei civilizații excesiv- 

materialiste şi cinic-utilitariste, din care hedonismul şi pragmatismul — diavoli “imbrăcați 

în îngeri de lumină” — riscă să elimine complet orice exigență morală şi orice elan spiritual 

| (a se vedea si motto-ul acestei editii. împrumutat din sariele orale ale regretatului Petre 

"| Ţuţea, care se mişca și el — “asimptotic”, cum îi plăcea să spună = între Adpeiraţia “de 
stânga” și disprețul “de dreapta” faţă de “liberala “Amenică”). 

Nu poate fi eludat faptul că Părintele * iradiOgra flgză America nu din exterior, ci 

| de la fața locului, după ani buni de convieţuire şi “cuminecare” nemijlocită (din 1985 

încoace). Pentru el, “omul american” nu este nici duşmanul, nici străinul, nici “departele”; 

el este fratele, vecinul, “aproapele”, Un frate adeseori “bolnav” — sau numai “păscut de 

boală” — în ordinea gingașă a spiritului (aşa cum și noi suntem “bolnavi” ori “păscuți de 


boală” într-o ordine mai terestră, prin care și e/ obișnuiește să ne judece — şi adesea nu fără” 


dreptate), Chiar criticând ŞI certând, autorul, ca om greu încercat Şi ca preot “mâncat de 
râvna lui Hristos” „o face cu iubire și i responsabilitate; homo americanus este dragostea lui 
răsuignită, aşa cum, acasă, dragoste răstignită i i-a fost, „0 viaţă întreagă, “bietul om de sub 
vremi”, cel “făcut frate cu dracul ca să treacă puntea”, întru a cărui vindecare s-a rostit 
fără înconjur, până la Jertfa de sine (21 de ani de inchisoare sub comunişti, nu doar cu toată 
recuzita supliciului fizic, ci și cu aceea, infinit mai peryersă, a “asasinatului moral”). Sunt 
destule texte ale sale (unele chiar şi în cartea de faţă) care-i vădesc fără putință de tăgadă 
această iubire de fond; și pe cât de mare îi este indignarea față de viciile proliferante ale 
Americii, pe atât de mare îi este şi bucuria pentru virtuțile ei, atâtea câte le (mai) arc, 
manifeste sau doar latente. Luând urma proorocilor vetero-testamentari, Părintele Gheorghe! . | 
Father George a mustrat “cetatea” și “poporul” ca “om al lui Dumnezeu”, când cu 
blândeţe, când cu asprime, “de la Răsărit şi până la Apus”, având măsură pe Hristos şi 
tradiția mistico-dogmatică a Bisericii luptătoare — Adevărul şi Duhul Adevărului. Dacă ar 
fi tăcut el (sau cei asemenea lui), “atunci pietrele ar fi strigat”.. 
wherever you are! | 

Este de ajuns să citească cineva, în chiar cartea de față, anexa la capitolul 
“Demonizarea Americii” (rechizitoriul desfăşurat de Anne Graham), sau înfiorata evocare 
meditativă pe care o face Federica Mathewes Green (în “Ziua judecății”), sau mărturisirea 
semnată de Mary Magdalene McCann (vezi “Povestea unei convertiri”), pentru a se 
lămuri că aici nu-i câtuși de puţin vorba de idiosincraziile unui “popă” ortodox alergic la 
“modernitate”, ci de zbuciumul istoric al unei lumi care, privindu-se ea însăși, pe alocuri, 
în oglinda sacrală a spiritului, se cutremură să-şi descopere acolo înfăţişarea de “Vavilon” 
apocaliptic, E lipsit de importanţă dacă * “popa” are sau nu dreptate în detalii; el poate greşi 
sau exagera pe alocuri, însă are dreptate în principiu, împotriva Americii, dar şi laolaltă cu 


ca. 


[d 


E aproape de prisos să spun că homo americanus nu înseamnă “tot americanul”, 
ci un anume tip predominant și epidemic, care, treptat, nu mai ține de un loc anume, ci de 
9) paradigmă existenţială (cu care începem să ne confruntăm tot mai serios și dincoace de 
ocean, ca şi cu un cancer tinzând spre metastază), Până la urmă /omo americanus zace, 
ca o ispită a veacului, în fiecare dintre noi, 

Într-un fel, homo americanus, aşa cum se află radiografiat aici, este “omul recent” 
al Părintelui Calciu (ca să evoc o sintagmă pe care d-l H.-R. Patapievici a făcut-o celebră 


PUNCTE CARDINALE 


„Wake up, America, 






Mai 2007 Nr. 5/197 PAG. 3 


peste noapte, într-o carte nu mai puțin radicală, în sistemul ei de referință, decât cea de 
față). În registre diferite, este vorba, aici şi acolo, de același tip uman, de acelaşi faliment 
al modernităţii, de acelaşi recurs soteriologic la “soluția creştină”, Definiţia “omului recent” 
i se aplică întocmai lui homo americanus (care nu este, în fond, decât “omul recent” 
investigat la sursa lui, în mod mai simplu şi mai concret, din perspectiva şi cu experiența 
istorică a altei generaţii): “... oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea 
(...] nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiți: sunt, asemeni conservelor cu dată de expirare 
pe etichetă, doar recenți... Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi 
oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne, Pentru că acest tip uman nu se mai poate 
sprijini pe existența” vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a 
întemeia tradiții şi nici măcar datini [...] Omul recent este omul care, dorind să se sature de 
toate fenomenele acestei lumi — stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac şi 
pătrunzându-se de toată materialitatea lor — s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un 
epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor”. 

Menţionez, în încheiere, că textele adunate aici au apărut prima oară în România 
fie în revista Puncte cardinale, fie în pagina creştină a cotidianului Ziua, iar o parte din ele 
se regăsesc în cteroclitul volum Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditații religioase 
(Editura Dacia, Cluj, 1998). Toate au fost revăzute şi îmbunătățite, fie de către autor, fie cu 
îngăduinţa sa. Parantezele drepte — de care am evitat să fac abuz — sunt editoriale (cu o 


“singură excepție, şemnalată însă la locul respectiv). Textele aparțin perioadei 1993-2002. 
Succesiunea lor în volum nu este însă determinată de criteriul cronoloeic. ci de cel tematic. 


Traducerea în româneşte a textelor străine anexate ii aparține de fiecare dată autorului, 
A et! A 
j Lili 
La cinci ani de la prima ediţie a acestei cărți (care se deschidea cu prefața de 
mai sus) și la o jumătate de an de la strămutarea la ceruri a Părintelui Calciu (23 nov. 1925 
— 21 nov, 2006), revenim cu această a doua ediție adăugită (a se vedea Addenda), răspunzând 
numeroaselor solicitări ale publicului (în condiţiile epuizării primei ediții). Fie ca autorul să 
stăruie necurmat in conștiința Şi-n rugăciunile noastre. 
| Răzvan CODRESCU 


55 AMERICANUS 


o radiogratie ortodoxă 


„CEAI ZAR ATA As 
MASON VA 
TI 2A ÎNSE AA io: hi N ic ăi 
| “ULUITOARE, ACO NVERIIRI dă hola 
DISE i! UCA ÎN 


1, 


N LUME A CONTI "MPOR Apă by 4 $ SU 
JCECĂȚI(FEDER 


VIEI POTI NVERIIȚILA CAT ODA ei 
ş VESTEA 1/ V IQ Ș, VERII (MARY "MM MZANN) 
ÎNARI, NA MÂRTURIEANENIMĂ) 
pi ROSE RMN LL DAMUS i IN). 
i, | 














PAG. 4 Nr. 5/197 Mai 2007 


ali DR. NICOLAE ROBITU 


Pe data de 2 aprilie se împlinea un secol de la naşterea doctorului Nicolae Robitu. 
care şi-a consacrat întreaga viață celor două idealuri pe care le-a moștenit de la părinţi, pe 
linia învăţăturii creştine: slujirea sfintelor idealuri ale neamului ȘI îngrijirea dezinteresată a 
celor suferinzi şi necăjiţi 

S-a născut la lanca, județul Brăila, la 2 aprilie 1907, ca fiu al lui Martin ȘI al 
Chiriachiţei, agricultori şi comercianți cerealieri. Şi-a luat bacalaureatul la Liceul Nicolae 
Bălcescu” din Brăila. A absolvit cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj, după care a fost 
numit medic chirurg la Spitalul „Sf. Pantelimon” din Brăila. În acest oraș, pe care l-a iubit 
cu constanță și cu abnegație, şi-a desfăşurat, modest şi devotat, întreaga carieră, în ciuda 
duşmănoasei şi permanentei prigoane din partea regimului comunist. Orice arestare în 
Brăila începea cu doctorul Robitu, socotit element reacționar şi instigator, înscris din oficiu 
pe lista de exterminare. 

Arestat pentru prima oară în noaptea din 15/16 mai 1948, a fost închis la penitenciarul 
oraşului, apoi, timp de câteva luni, în beciurile din Galaţi. Transferat la penitenciarul din 
Aud, a fost încarcerat la zarcă şi în celulă. Din ultimele luni ale anului 1948 până în toamna 
anului 1950 a fost închis la penitenciarul Ocnele Mari, unde i-a întâlnit, printre alții, pe 
Vasile Militaru, pe doctorul Munteanu și pe Petre Ţuţea. După ce a trecut şi prin penitenciarul 
Ghencea, a fost mutat spre sfârșitul lui 1950 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Capul 
Midia, în detașamentul 14 al coloniei de muncă, şi supus unui regim de izolare şi de 
exterminare: muncă silnică, înfometare, interogatorii. Aici i-a cunoscut pe prințul Şerban 
Ghica, pe inginerul Tache Funda, preot loan Vladovici, pe Corneliu Coposu, pe Radu 
Câmpeanu, pe doctorul Jovin, cu care a legat o durabilă prietenie. O amară mângâiere în 
timpul detenției la Canal a fost solicitarea, în calitate de deținut-medic, de a acorda ajutor 
sanitar colegilor deținuți. 

Avar la început cu amintirile din închisori, Nicolae Robitu şi le împărtășea în ultimii 
ani cu alți prieteni, veterani ai suferinței, camarazi de crez politic. Izolarea carcerală 










































-p EUGEN MAN 


L-am petrecut recent pe ultimul drum pe cel mai longeviv asistat 
al Căminului „Christiana” din Săcele-Braşov, Eugen Man (1911-2007), 
în vârstă de 96 de ani, două luni și o săptămână, ce a fost şi întâiul 
locatar al acestui azil, ocupând în ianuarie 2000 prima cameră dată în 
folosință. Și-a adus aici toată agoniseala mobiliară, cu convingerea 
nestrămutată că aceasta-i noua lui casă, ultima-i locuință pământească 
până la mutarea sa din această viață, care a fost să survină anul acesta, 
in a treia zi a marii sărbători a Invierii Domnului, adică în Săptămâna 


Luminată. Se spune că sufletele celor ce răposează în aceste zile 
sfinte ajung sigur în Rai. Plin de semnificație este şi faptul că admirabilul 
creştin care a fost Eugen Man s-a născut în alt praznic împărătesc, 
Întâmpinarea Domnului, pe care-l celebrăm la 2 februarie 

Eugen Man a slujit până în februarie 2007 capela noastră 
ecumenică în fiecare zi, ca dascăl şi ca ingrijitor, fiind pildă pentru 
fiecare dintre noi în ceea ce priveşte credința creştină și rugăciunea 
neîncetată. Pe lângă taxa lunară de întreținere, Eugen Man, având 
suflet mărinimos, a contribuit la bugetul căminului cu multe donații 
consistente, fiind și din acest punct de vedere un exemplu demn de 
urmat, A fost iubitor și milostiv nu numai faţă de semeni, ci şi față de 
necuvântătoare. Știe fiecare din noi cât de mult a suferit în zilele în care 
zăcuse câinele nostru Bubi, pe care el l-a crescut. 

Conducerea căminului nostru îşi va aminti mereu cu recunoștință 
sfaturile înțelepte, primite de la venerabilul asistat, care obișnuia să 
spună; „Cum vrea Domnul, nu cum dorește omul”. Erau aceste vorbe 
de duh nu doar o zicală frumoasă, ci și un crez profund. De aceea 
Dumnezeu l-a iubit atât de mult încât i-a scurtat suferința fizică, 
pricinuită de o boală fără leac, şi i-a luat sufletul în săptămâna în care 
„Sunt deschise porțile Raiului”, 

Eugen Man a pătimit ca un martir anticomunist pentru Sfânta 
Cruce, pentru Țară, stând închis în timp de 5 ani şi ceva pentru că nu a 
vrut să-și lepede credința greco-catolică și fiindcă şi-a iubit nespus 
Tatăl Ceresc, Neamul şi Patria, La proces, după 5 ani şi ceva fără 
Judecată, a fost achitat, Așadar, prea multă vreme i-a trebuit justiției 
comuniste ca să constate că „banditul” Man Eugen nu comisese, de 
fapt, nici o infracțiune politică! 

In toate împrejurările vitrege = n-au fost puţine nici obstrucţiile la 
încadrarea în muncă — Eugen Man și-a purtat crucea cu seninătate și 
cu stoicism, iar moartea trupească a primit-o cu sufletul împăcat. Cu 
puţine zile înainte de a-și da duhul, a primit de la părintele Raul Șerban 
ultima Sfântă Cuminecătură. Doamnele infirmiere povestesc că, în 
fiecare zi, în cele două luni de dureri prea chinuitoare, Eugen Man s-a 
rugat în continuu. 

Suntem toți convinși că, slujind cu dăruire totală și fără intrerupere 
capela noastră, Eugen Man merită să fie socotit unul dintre ctitorii 
acestui sfânt locaş, 

Te rog, camarade Eugen, în numele întregului personal şi al tuturor 
asistaților, să ne ierți pe toți cei care te-am supărat, că şi noi Îl vom ruga 
pe Dumnezeu să-ți ierte toate păcatele şi să primească în lumea îngerilor 
Săi sufletul tău credincios şi milostiv! 


viață mai bună. 























































1964, 


Mihai Stere Derdena 








PUNCTE CARDINALE 










În ziua de 4 aprilie 2007 ne-a 
părăsit Costache Bâclea, trecând într-o 


lonel-Costică Bâclea s-a 
născut la 28 septembrie 1922 în municipiul Bârlad (fostul județ Tutova). A urmat școala primară și Liceul 
Comercial din localitate şi, fiindcă a intrat și activat în cadrul Frăției de Cruce din liceu, a fost arestat în marite 
1942 şi condamnat. Pedeapsa i-a fost suspendată, fiind eliberat la mijlocul lunii august 1944. Nu s-a bucurat 
însă efectiv de această eliberare, fiindcă a fost imediat mobilizat; decorat pentru fapte de vitejie, a fost Iste 
lăsat la vatră pe 19.07.1946. a | 

S-a ânscris la Academia de Înalte Științe Comerciale şi Industriale din Bucureşti şi a activat în 
cadrul Corpului Studenţesc Legionar din această facultate. Căsătorit cu profesoara Alexandrina Ene. licentiată 
a Facultății de Fizică şi Chimie din Bucureşti, au avut o fetiță, Mariana. Pentru activitatea din cadrul Academiei 
Comerciale, a fost arestat şi condamnat 15 ani muncă zilnică. A fost eliberat la aprihe 1964, în urma 
decretului de grațiere pentru condamnați politici. 

In urma tratamentului inuman la care a fost supus în timpul detenţiei, sănătatea sa fizică a avut de 
suferit, însă nu și cea sufletească. După 1990 face parte din AFDPR Bârlad, filială pe care O Şi conduce. A 
mai făcut parte din Asociaţia Veteranilor de Război şi a fost membru al Partidului “Pentru Patrie”. 
Dumnezeu să-l primească în împărăția Lui. 


După o lungă şi grea suferință, 
a părăsit această viață vremelnică, 
păşind în cea veşnică, prietenul şi 
camaradul nostru de luptă şi de 
idealun Gheorghe Curpănaru. 

Născut la 22 februarie 1929 în satul Nadișa, com. Strugari, jud. Bacău, după absolvirea claselor 
primare, s-a înscris la liceul din Bacău, de unde va fi arestat de Securitatea comunistă, pentru faptul că a fost 
crescut și educat în dragoste de Dumnezeu și Țară, principii pe care nu le-a abandonat niciodată. A fost 
condamnat în anul 1949 la 5 ani de închisoare, deoarece pentru regimul comunist crezul şi ideile lui erau 
considerate “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. După condamnare a fost trimis | 
Poarta Albă, unde va face cunoştinţă cu torturiile din brigăzile 13 şi 14. Pe lângă teroarea, fo 
munca forțată, care parcă nu ar fi fost suficiente, a trebuit să mai poarte zile întregi şi lanțuri | 
aceste chinuri, a fost trimis diciplinar la Capul Midia, unde Dumnezeu nu l-a părăsit şi în 
în libertate. Ajuns în aşa-zisa libertate comunistă, a lucrat ca muncitor necalificat, iar în toamna anului 1957 
s-a căsătorit cu Valerica Țifrea, la rândul ei fostă deţinută politică, arestată în 1948, anchetată Şi judecată la 
inchisoarea Suceava, făcând parte din lotul de femei legionare (Cetăţui) din Județul Neamţ. A fost trimisă la 
inchisoarea Mislea, de unde s-a şi eliberat. 

Întrucât întemeierea familiei nu a fost pe placul Securității, Gheorghe Curpănaru 
anul 1958, fiind acuzat de diverse activităţii subversive (cunoscute doar de Securitate!), condamnat | 
muncă silnică și întemnitat în penitenciarul Aiud, de unde se va elibera în urma decretului de grațiere din 


O dată scăpat de teroarea instaurată de colonelul Crăciun în penitenciarul Aiud 
împotriveau reeducării, în aşa-zisa lbertate comunistă Gheorghe Curpănaru va fi supus unei noi terori, la fel 
de diabolice, exercitate acum de Securitatea din Piatra-Neamţ. În 1966 reuşeşte să-şi termine studiile 
liceale, Ca absolvent al Liceului “Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, abia în 1970 reu 
contabil la coopertiva “Constructorul” (de unde se va pensiona în anul 1990, din func 
remarcându-se ca un salariat de nădejde și bine pregătit profesional. 

Deşi toată viața a avut parte mai mult de necazuri şi încercări, a rămas tot tim 
demn și neînfricat, putând fi luat ca exemplu de toți cei care l-au cunoscut. Fiul, Tudor- 
izbutit să alunge din sufletul părinților amintirile dureroase din trecut, aducându-le în 
fericire și satisfacția îndatoririlor împlinite. 

A trecut la cele veşnice în dimineața zilei de | martie 2007, alăturându-se soției sale Valerica. 
Fie ca Dumnezeu să-l aşeze în rândul aleşilor Săi. 


totală. interogatoriile sălbatice, confruntarea cu delatorii transformați in fiare pentru o 
bucată de pâine, pentru o ţigară sau o promisiune de eliberare. Dar mai ales amintiri 
îndurerate despre cazurile cutremurătoare de «pacienți» din infernul Canalului Aoamicau 
făcea pe oameni neoameni. În cazuri de urgenţă, doctorul Robitu era chemat să-l S(rALEze) 
pe deținuții intoxicaţi cu oase adunate din gunoaie şi sparte ca să l se sugă măduva, cu câte 
o vietate prinsă prin gropi, cu rădăcini dezgropate la întâmplare şi care, uncori otrăvitoare, 
dădeau tulburări fatale, cu noroiul solului argilos ce putea aminti de... ciocolată „Sau să-l 
reanimeze pe cei care îşi pierdeau cunoştinţa atunci când paznicii, in chip de represalii 
pentru un praz furat, îl îndesau în văzul tuturor pe gâtul «hoțului», până la asfixiere. Exemple 
de cumplită şi sinistră degradare umană, programată şi aplicată. & 

Eliberat în 1953, după 5 ani de temnițe, timp în care nu a fost judecat, nici condamnat, 
a revenit în Brăila, stigmatizat ca «dușman al poporului». 1 s-a interzis să-şi practice 
meseria de medic de spital. 1 s-a interzis, de asemenea, să părăsească oraşul. dei 

În 1958, în timpul mişcării de represiune sălbatică ce pregătea așa-zisa colectivizare 
a agriculturii, adică distrugerea sistematică a țărănimii libere, a fost din nou arestat ca 
„element duşmănos instigator la tulburarea ordinii publice». Originar dintr-o comună cu 
țărani înstăriți, avea multe legături cu locuitorii din lanca şi din împrejurimi, unde 
personalitatea și opiniile lui aveau o deosebită influență. O nouă întemnițare timp de 4 ani; 
şi nici de data aceasta nu a fost judecat, nici condamnat. 

Eliberat în 1962, i s-a refuzat în continuare reintegrarea în mediul spitalicesc, fiind 
obligat să funcționeze ca simplu medic de circumscripție. Salvarea lui, ca şi a multor altor 
prizonieri politici, a fost, în afară de spnjinul sufletesc al familiei, credința în Dumnezeu, 
dragostea de România şi venirea în ajutorul celor bolnavi. 

S-a stins din viaţă în 25 iunie 1997. În ziua de 28 iunie, a fost însoțit pe ultimul drum, 
în pacea cimitirului bisericii din lanca, de camarazii care nu fuseseră încă răpuși de 
temniță, de boală sau de vârstă. Glasurile lor au intonat cu curaj un cântec patriotic de 
altădată și au recitat versuri din închisoare, rugându-i pe cei din jur să nu le uite jertfa. Eroi 
pierduţi în anonimat, vrednici de închinarea noastră recunoscătoare. 

Dumnezeu să-l pomenească în Împărăția Lui. 

























Ileana Verzea 






“F COSTACHE BÂCLEA 






Gh. Plop 


“ GHEORGHE CURPĂNARU 


a Canal, în colonia 
amea, frigul şi 
a piciore. După 
anul 1953 a fost pus 


a fost rearestat în 
a 18 ani 


asupra celor ce se 


şește să ocupe un post de 
ţia de economist), 


pul un model de luptător, 


Marius, inginer, a 
locul lor bucuni, 


Nicolae Popa 

















PUNCTE CARDINALE 


CELE DOUA ROMÂNII, 





La mai puțin de o lună de la evenimentele din 
decembrie '89, România adevărată cra din nou 
îngenuncheată de România comunistă. Lămurirea cauzelor 
care au contribuit decisiv la eşecul tentativei românilor de a 
leşi din comunism ne este oferită de însuşi artizanul 
„Revoluţiei”, în volumul său autobiografic De la capitalism 
la socialism şi retur, publicat de Editura Nemira în anul 
1998. (Precizarea datei de apariție este importantă: la distanță 
de un deceniu, Silviu Brucan, „agentul gorbaciovist”, militant 
al instaurăni unui „comunism reformat” în România, se 
vrea privit ca un critic al cursului impus „Revoluţiei” de Ion 
Iliescu, ba chiar ca un adept al sistemului capitalist 
occidental şi al unei guvernări de centru-dreapta! Ceea ce 
însă nu înseamnă că destăinuirile sale nu sunt interesante, 
îndeosebi atunci când sinceritatea se dovedeşte mai 
puternică decât efortul de a-şi cosmetiza contribuția la 
lovitura de stat anticeaușistă.) Dar să-l ascultăm pe „Profetul 
din Dămăroaia” (vom afla fapte şi întâmplări, pe care ar fi 
bine să nu le uităm): 

„La şedinţa Biroului Executiv al FSN din februarie 
1990, la care mi-am prezentat demisia, lon Iliescu, care 
prezida, a acceptat-o imediat. Era fericit să scape de mine. 
Ceilalți n-au fost de acord, și atunci am propus soluția de 
compromis: voi rămâne ca membru al Frontului până la 
alegerile din 20 mai, şi abia după aceea mă voi retrage. De 
fapt, fusesem singurul care, încă din zilele Revoluţiei, 
declarasem că Frontul va lua parte la alegeri, în timp ce 
Iliescu trăia în nori şi vorbea doar de «consens național». 

Am participat deci activ la formularea strategiei în 
campania electorală. Mi-am dat seama că populația țării 
era traumatizată de violenţa şi tensiunea din zilele Revoluţiei 
și că sentimentul ei dominant. în mai 1990, va fi dorința de 
linişte și stabilitate, pentru a se putea bucura de noile drepturi 
și libertăţi cucerite după atâtea decenii de dictatură, 
represiune şi teroare. De aceea, lozinca electorală «Un 
președinte pentru liniştea noastră» mi s-a părut cea mai 
potrivită, 

Forțele de opoziţie, în frunte cu cele două partide 
istorice — PNȚ şi PNL -— , nu şi-au dat seama de această 
realitate. Ele pierduseră trenul Revoluţiei şi incercau să 
recupereze terenul prin supralicitarea anti-comunismului şi 
o strategie a străzii, cu accent pe marșuri și demonstrații, 
culminând, în momentele critice, cu atacarea violentă a 


» 
“Gânditorul” de la Dămăroaia 


Gabriel CONSTANTINESCU 





clădirii guvernului şi incercarea de a pătrunde înăuntru cu 
forța. În fond, era o strategie dură de cucerire a puterii” 

ȘI, ca şi cum nu el ar fi fost atât arhitectul din umbră al 
eşafodajului politic construit în România, în decembrie '89, 
cât şi avocatul apărător al acestui eșafod în relaţiile cu 
Occidentul, Silviu Brucan se neagă pe sine însuși şi încearcă 
să ne convingă că eşecul „Revoluției” române s-ar fi datorat 
unor „cauze obiective” (eternul subterfugiu comunist, prin 
care cel vinovat se vrea exonerat de vinovăția sa evidentă). 
Mai mult chiar, pentru a se distanța de tot ceea ce s-a petrecut 
de fapt sub bagheta sa de magician marxist, se ascunde în 
spatele demisiei din februarie 1990 (o demisie formală, 
refuzată de „tovarăşii” din Biroul Executiv al FSN), 
clamându-și dezacordul cu linia impusă de lon Iliescu. 

„Este adevărat că a existat un substrat politico-ideologic 
în decizia mea de retragere. În ianuarie 1990, mi-am dat 
seama că formula politică venită la putere în România, o 
formulă de centru-stânga [eufemism menit să ascundă 
gorbaciovismul sadea instaurat sub îndrumarea sa atentă la 
Bucureşti —n. n.], este mai puțin fericită decât cea din Polonia, 
Ungaria și Cehoslovacia. Ba chiar era o soluţie politică 
anormală, nefirească şi simțeam acest lucru din ce în ce mai 
acut. Desigur, găseam o explicaţie ca analist politic. În cele 
trei țări central-europene, doi factori au permis o tranziție 
paşnică, negociată: un grup reformist influent în conducerea 
partidului comunist şi o opoziție, mai mult sau mai puțin 
organizată, în afara partidului (Solidarnosc, Carta 77 etc.) 
Compromisul istoric între cei doi factori a facilitat venirea la 
putere a unui guvern de centru-dreapta, dominat de opoziția 
anticomunistă. Tranziţia a devenit astfel normală, firească, 
deoarece sarcina istorică a instaurării sintezei democrație- 
piață într-un sistem capitalist de tip occidental poate fi 
efectuată numai de un guvern de centru-dreapta. [...] În 
România nu au existat cei doi factori, deoarece dictatura 
ceaușistă n-a permis nici formarea unui grup reformist în 
partid (pentru care am luptat eu), nici organizarea unei opoziții 
în afara partidului. Ca urmare, Revoluția s-a produs ca o 
explozie populară și a avut un caracter violent. Dar o explozie 
populară nu are nici program, nici conducere politică [subl. .n.] 
ŞI, ca atare, s-a creat un vacuum de putere. Cele două partide 
de opoziţie — PNȚ şi PNL -— au început să se organizeze abia 
după Crăciun, când au sosit de la Paris și Londra cei doi 
candidați la preşedinţie, Radu Câmpeanu şi lon Raţiu. Noi, 
cei câţiva disidenți din PCR, am pus mâna pe putere și am 
constituit un guvern de centru-stânga, o formulă politică aflată 
în conflict cu sarcina istorică” 

O pagină de virtuozitate în mânuirea dialecticii marxiste 
- „dialectica metrului de cauciuc” — în care, trebuie să 
recunoaştem, Silviu Brucan a dovedit că este un adevărat 
maestru, Prezentând fapte scoase din contextul lor istoric, 
fără a le explica prin cauzele care le-au produs, condiţie 
obligatorie pentru ca valorificarea lor să fie corectă, comunistul 
Brucan nu comite numai un atentat la adresa adevărului, ci, 
ocultând crimele săvârşite de coreligionarii săi politici, 
impiedică România adevărată să se afirme și să se impună în 
faţa României comuniste, 

A te limita la constatarea că, în cadrul procesului 
complex al „Revoluţiilor contra Revoluţiei”, România, spre 
deosebire de Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, nu a avut „o 
opoziţie mai mult sau mai puţin organizată în afara partidului”, 
fără a menționa cauza - dimensiunile de genocid ale 
exterminării opozanților anticomuniști în temniţele și lagărele 
de muncă forțată din anii în care „stalinistul” Brucan era unul 
din colaboratorii apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej, este în cel 
mai bun caz o dovadă de diletantism politico-istoric, Cum 
însă „profesorul” Silviu Brucan nu poate [i suspectat de 
necunoașterea trecutului comunist al României, singura 
explicație rămâne reaua-credință, 

Și tot un act de crasă rea-credinţă este informaţia 
strecurată insidios cum că „cele două partide de opoziție — 
PNȚ şi PNL — au început să se organizeze abia după Crăciun, 


Mai 2007 Nr. 5/197 PAG. 5 





când au sosit de la Paris şi Londra cei doi candidați la 
președinție, Radu Câmpeanu și lon Rațiu”. De data aceasta 
„profesorul” împinge dezinformarea prin omisiune până la 
nivelul mentalității brutei Vasile Ciolpan, comandantul 
închisorii Sighet în perioada 1950-1955. Sunt anii în care, 
în această temniță, au fost asasinați, prin foame, frig şi 
lipsa oricărei asistențe medicale, Iuliu Maniu, Gheorghe și 
Dinu Brătianu, Mihail Manoilescu, Alexandru Lapedatu, 
Mihail Racoviţă, Tit-Liviu Chinezu, Constantin Argetoianu, 
loan Suciu și Traian Frențiu, cu toate că bunul Ciolpan le 
oferea „patru mese pe zi, din care nu lipseau cafeaua cu 
lapte și pâinea cu unt”! Despre nici unul dintre acești martiri 
ai neamului românesc, nici despre grosul sutelor de mii de 
victime ale regimului comunist, Silviu Brucan, tovarășul 
de partid al lui Vasile Ciolpan, nu pomeneşte nici un cuvânt 
în biografia autorizată, care trece în grabă peste perioada 
„de la capitalism la socialism”, perioadă în care s-a făunt 
România comunistă. În schimb identifică „opoziția” — din 
nou un act de rea-credință — cu două figuri total 
nesemnificative pentru momentele dramatice, când 
conflictul dintre România adevărată şi România comunistă 
era în plină desfăşurare; Radu Câmpeanu şi lon Rațiu. Cât 
priveşte malițioasa remarcă despre venirea de la Paris și 
Londra a celor doi competitori ai opoziției la preşedinţia 
României, ea are un puternic iz de cinism şi chiar de 
blasfemie, amintindu-ne faptul că toți cei din țară, îndreptățiți 
să aspire la demnitatea supremă în stat, „nu mai sunt”. Ei 
zac în locuri neştiute, fără cruci la căpătâi, pretutindeni 
acolo unde comuniștii, tovarășii lui Silviu Brucan, au 
împânzit țara cu temnițe şi lagăre de muncă forțată. 
Conştient de faptul că românul anonim, românul care 
răspunde prezent şi se alătură tuturor marșurilor şi 
manifestațiilor cu caracter anțicomunist din zilele fierbinți 
ale lui ianuarie 1990, reprezintă o primejdie reală pentru 
planurile de consolidare a României (neo)comuniste, Silviu 
Brucan, eminența cenușie a Biroului Executiv al FSN. 
trasează măsunile care trebuiau adoptate pentru ca explozia 
populară anticomunistă, inițial lipsită de program şi de 
conducători, să nu-şi împlinească această lipsă, aşa cum 
s-a întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, devenind 
astfel o primejdie reală pentru guvernarea Frontului. Prima 
măsură în acest sens a fost luată la 23 ianuarie, când FSN, 
călcându-şi angajamentul de a servi doar ca guvern 
interimar până la alegeri libere, anunță că va lua parte la 
alegeri ca formaţie politică. Cea de-a doua măsură cu 
consecințe negative pentru valul protestatar al populației a 
fost luată câteva zile mai târziu. „Frontul — ne aminteşte 
Radu Portocală în documentata sa lucrare România - 
Autopsia unei lovituri de stat ia o inițiativă politică destinată 
criticilor ce 1 se aduceau: crearea unui Consiliu Provizoriu 
de Unitate Naţională (CPUN), care trebuia să cuprindă 
toate forțele politice, prin intermediul a câte trei 
reprezentanți din fiecare partid. Decizia nu a fost echitabilă 
dacă ținem cont că anumite formațiuni nu numărau mai 
mult de 251 de membri, minimul cerut pentru înscrierea la 
tribunal. Frontul își asigura marea majoritate printr-o 
strategie foarte simplă: își introducea oamenii în CPUN 
sub eticheta de «eroi ai revoluției» sau prin impulsionarea 
creării multor partide-satelit. Se va ajunge astfel, la sfârşitul 
primăverii, la numărul impresionant de 83 de partide”. 
Din păcate, cele două partide istorice — PNȚ şi PNL 
—, Singurele organizații politice care prin prestigiul dobândit 
în perioada interbelică ar fi putut să constituie fermentul 
coagulant al anticomunismului spontan şi viguros, s-au lăsat 
prinse în capcana CPUN, acceptând o falsă competiție 
democratică, în care ele dispuneau de 6 voci izolate în 
mijlocul corului zaomotos şi agresiv alcătuit din peste 200 
de adepţi ai FSN şi ai aliaților acestuia, şi dirijat cu dibăcie 
de lon Iliescu pe partitura compusă de Silviu Brucan. Privind 
astăzi, la distanța de 17 ani, evenimentele din anul 1990, 
înțelegem de ce adevărata Românie a căzut cu uşurinţă 
pradă României comuniste. O cădere din care, dacă suntem 
sinceri cu noi înşine, nu ne-am revenit încă. Simpla 
acceptare de a participa alături de comunişti în CPUN le 
conlerea acestora onorabilitate politică şi îi absolvea de 
nesfârşitul șir de fărădelegi şi crime săvârşite în anii în 
care întreaga putere se aflase în mâinile lor; echivala, dacă 
nu cu un act de trădare față de mulțimile de români care nu 


(continuare în pag. 6) 














PAG. 6 Nr. 5/197 Mai 2007 





conteneau să scandeze în stradă, din răsputeri, „Jos 
comunismul!”, cel puțin cu o condamnabilă incapacitate 
de a înțelege că în acele momente de frământări se hotăra 
yitorul României adevărate. 

O explicaţie pentru ciudata decizie a conducătorilor 
liberali şi ţărănişti de a se aşeza la aceeaşi masă cu 
comuniștii din FSN şi a purta negocieri sterile, aşteptându- 
se la promisele alegeri bere din luna mai, ne este furnizată 
indirect de Silviu Brucan. În timp ce liderii „Revoluţiilor 
contra Revoluției” din Ungana, Cehoslovacia şi Polonia au 
participat activ şi intens la pregătirea exploziei populare de 
la sfârşitul anului 1989, având pregătite proiectele pentru 
instituțiile post-comuniste din țările lor, „PNȚ şi PNL au 
inceput să se organizeze abia după Crăciun, când au sosit 
de la Paris şi Londra cei doi candidaţi la preşedinţie, Radu 
Câmpeanu şi lon Raţiu”, 

Mai explicit cu privire la potenţialul revoluționar al 
celor două partide istorice este Pamfil Șeicaru în lucrarea 
sa [storia Partidelor Liberal, Țărănist şi Naţional Țărănist: 
„Partidul liberal a trăit ca rentier din capitalul revoluționar 
acumulat de revoluționarii de la 1848. Se poate discuta 
ideologia acestor inițiatori ai revoluției liberale, dar nu li se 
poate contesta nici idealismul şi nici voința de sacrificiu. 
De la 1866, Partidul Liberal a deținut un quasi monopol al 
puterii. Dacă s-ar socoti durata guvernărilor liberale între 
1866 şi 1937, adică timp de 70 de ani, Partidul Liberal a 
fost la putere 45 de ani. Ce nerv revoluționar mai aveau 
liberalii la 23 august 19447”. lar noi întregim întrebarea: 
Ce nerv revoluţionar mai aveau liberalii lui Radu Câmpeanu 
în 1990? 


PUNCTE CARDINALE 


societatea românească de comunizare”, le cunoaştem. Le- 
am trăit timp de 45 de ani şi nu greşim afirmând că le trăim şi 
astăzi, O eroare politică gravă, pe care Pamfil Șeicaru o impută 
fără menajamente artizanului actului de la 23 august 1944: 
„La totala necunoaştere a comunismului și a imperialismului 
sovietic se mai adăuga și greşeala de a crede că s-ar fi putut 
capta buna voință a Rusiei sovietice. Când în iunie 1944 Iuliu 
Maniu constituia «Blocul democrat» care includea și pe 
comunişti, cu toate că partidul se reducea la o infimă minoritate 
— Ana Pauker însăși mărturisise că în august 1944 nu existau 
decât 1000 de comuniști —, şi realiza prima oară în România 
«frontul populan», nu-şi dădea seama că evitând lupta cu 
comuniştii virtual capitula. Spiritul de tranzacţie între două 
opinii antagoniste, care este de esența democrației, nu intră în 
concepția totalitară a comunismului, Frontul popular este 
pentru Moscova un expedient spre a adormi instinctul de 
conservare al partidelor democrației liberale”, 

La fel cum, după 23 august 1944, partidele istorice, 
cunoscând aversiunea românilor față de comunism, au mizat 
pe alegerile libere promise de Conferinţa de la Yalta, tot astfel 
şi după decembrie '89, urmașii lui Maniu şi Brătianu au fost 
convinşi că scrutinul organizat de guvernul FSN va limpezi 
situația din România și că se va ajunge la instaurarea unei 
democraţii autentice, nu a uneia conduse de un „despot 
luminat”. În noiembrie 1946 adepții spiritului legalist 
democratic au avut prilejul să afle ce înseamnă „alegeri libere 
organizate de comunişti”. Blocul Naţional Democrat (BND), 
denumirea sub care și-au ascuns comuniştii adevărata 
identitate, a obținut 378 din cele 414 locuri ale parlamentului. 
Acest tragic precedent ar fi trebuit să fie un puternic 


CELE DOUA ROMÂNII 


(urmare din pag. 5) 


La o concluzie similară va ajunge şi cu privire la 
național-țărăniști: „Ramura națională nu avea nici o tradiție 
revoluționară [...]. În cadrul monarhiei habsburgice, Partidul 
Naţional a luptat cu mijloace legale. Chiar Avram Iancu se 
socotea ca fiind în legalitate, deoarece el ducea o luptă 
legală pentru împărat, impotriva insurecților maghiari [...]. 
Cât priveşte Memorandumul, el a fost o acţiune tipic 
legalistă, și numai orbirea ungurilor a dat acestui act pacinic, 
perfect legal, o valoare revoluționară”. Pentru ramura 
țărănistă situația este aceeaşi. Accentele revoluționare ale 
țărănismului din perioada în care ideologul partidului a fost 
C, Stere s-au stins după fuziunea cu naţionali lui Maniu. 
Spint riguros legalist, luliu Maniu şi-a impus vederile noului 
partid constituit în 1926. O orientare doctrinară 
recomandabilă pentru perioadele de linişte și normalitate, 
dar păguboasă când situația politică impune să faci 
„Revoluţie contra Revoluţie”. 

Dar nu numai lipsa structurală a nervului revoluționar 
a făcut ca partidele istorice să nu aibă nici o contribuție la 
„Revoluţiile contra Revoluţiei” care au pus capăt 
comunismului în țările din centrul și estul Europei. Este 
greu să se uite că în vara anului 1944, când puhoiul bolşevic 
ameninţa să cotropească țara, „istoricii” români n-au 
pregetat să constituie „Blocul Naţional-Democratic”, 
expresie a colaborării PNȚ, PNL, PSD şi PC. „Aşa cum se 
arată într-o notă a SSI din 26 iunie — scoate la lumină 
adevărurile urâte din istoria noastră recentă Florin 
Constantiniu în lucrarea sa O istorie sinceră a poporului 
român =, |. Maniu considera că acordul său cu Brătianu 
reprezintă «principala forță politică, iar celelalte forţe 
democratice de stânga trebuie să se alăture acestei forțe». 
Pentru liderul naţional-țărănist, înțelegerea cu PCR era un 
fel de tratament homeopatic destinat să ferească societatea 
românească de comunizare. Aceeași notă a SSI sublinia 
că, din informaţiile deţinute, potrivit lui Maniu, «cel mai 
bun mijloc de a lupta impotriva comunizării țării este de a 
se ajunge la o înțelegere între organizaţiile politice 
democratice şi cele de stânga». Ceea ce îl preocupa pe 
Maniu era măsura în care reprezentanții PCR, deveniți 
interlocutori ai partidelor democratice, acționau cu acordul 
tovarășilor de la Moscova, considerați de el drept adevărații 
conducători ai PCR”, 

Care au fost consecinţele „tratamentului homeopatic” 
preconizat de liderul naţional-țărănist „să ferească 


avertisment pentru liderii partidelor istorice din 1990 și, urmând 
exemplul ungurilor, cehilor şi polonezilor, să refuze orice 
formă de compromis cu comuniştii. Bazându-se pe masivul 
sprijin al României adevărate, ar fi trebuit să forțeze 
abandonarea puterii de către FSN, ceea ce ar fi putut să 
insemne reaprinderea focarului revoluționar. Dar n-au făcut- 
0. Și nu numai atât. Nu au fost nici măcar capabili să elaboreze 
un program radical anticomunist care să devină crez pentru 
români şi să-i împingă la acțiune. În locul lor au făcut-o 
supraviețuitorii „Revoluţiei de la Timişoara”, lansând la || 
martie 1990 PROCLAMAȚIA DE LA TIMIȘOARA, singurul 
document într-adevăr revoluționar, în sensul plenar al ideii şi 
faptei de „Revoluţie contra Revoluţiei”. 

„Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea 
Revoluției române”, Aşa incepe preambulul acestui document, 
la fel de actual astăzi ca şi în momentul în care a fost adus la 
cunoştinţa României adevărate. „Între 16 şi 20 decembrie 1989, 
ca a purtat de una singură, un înverşunat război cu unul dintre 
cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. 
A fost o încleştare cumplită, pe care numai noi, timişorenii, o 
cunoaştem la adevăratele ei proporții. De-o parte populația 
neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliția, Armata şi 
trupele zeloase de activiști ai partidului. Toate metodele şi 
mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în 
fața dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărârii lor de a 
învinge, Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele 
în masă nu i-au putut opri, Fiecare glonţ tras a adus pe 
baricadele Revoluţiei alți o sută de luptători. Și am învins. La 
20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea 
populaţiei, transformându-se într-un oraş liber în marea 
închisoare care devenise în acele zile România. Din acea zi, 
întreaga activitate din oraș a fost condusă de la tribuna din 
Piaţa Operei, de către Frontul Democrat Român, exponent în 
acel moment al Revoluţiei de la Timişoara. În aceeaşi zi, 
armata a fraternizat cu demonstranți, hotărând să apere 
împreună cu ci victoria obținută, În 21 decembrie, în Piaţa 
Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau; «Suntem gata 
să murim!y”, 

În continuare, de-a lungul textului Proclamaţiei 
sistematizat în 13 puncte, autorii acestui document istoric au 
oferit României adevărate calea care ar [i trebuit urmată pentru 
ca România comunistă să nu triumfe. „Revoluţia de la 
Timişoara — se afirmă încă din primul punct al Proclamaţiei — 
a fost, încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă, ci şi 


categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluției s-a 
scandat de sute de ori: «Jos comunismul!». In consens cu 
aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, 
am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social 
totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a 
rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi 
civilizației europene”. 

Așadar, în Proclamaţie se afirmă fără echivoc că 
Revoluția de la Timişoara a fost parte a „Revoluţiilor contra 
Revoluţiei” care au măturat comunismul din Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia. Cât priveşte măsurile care trebuie 
luate şi la noi pentru ca şi ultimele rămăşiţe ale regimului 
comunist să fie spulberate, ele sunt prezentate în punctele 7 
şi 8 ale Proclamaţiei. Le reproducem integral, cu 
convingerea că recomandările și măsurile preconizate 
pentru definitiva eradicare a comunismului rămân unicul 
remediu pentru vindecarea actualei Românii, care se zbate, 
de 17 ani, fără succes, să iasă din consecinţele 
comunismului; 

„7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului 
regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum 
pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de 
dizidenţi anticeaușişti din interiorul P.C.R.-ului. Prezența 
acestora în fruntea țării face moartea eroilor din Timişoara 
zadarnică. l-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă 
la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui 
Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. 
Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcții importante, 
care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au 
ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. 
Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, 
cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros. 

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem 
ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi 
consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, a foştilor 
activiști comunişti şi a foștilor ofițeri de Securitate. Prezența 
lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor 
şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea 
românească. Până la stabilizarea situației şi reconcilierea 
națională, absența lor din viața piblică este absolut 
necesară. 

Cerem de asemenea ca în legea electorală să se treacă 
un paragraf special care să interzică foștilor activişti 
comunişti candidatura la funcția de preşedinte al țării. 
Preşedintele României trebuie să fie unul dintre 
simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost 
membru de partid nu este o vină. Ştim cu toții în ce măsură 
era condiționată viaţa individului, de la realizarea 
profesională până la primirea unei locuinţe, de cametul roşu 
Şi ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au 
fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru 
a Sluji partidului comunist şi a beneficia de privilegiile 
materiale deosebite oferite de acesta...”. 

ȘI pentru ca sublinierea caracterului profund 
anticomunist al Revoluţiei de la Timişoara să fie cât mai 
fermă, în partea finală a Proclamaţiei autorii documentului 
revin asupra ideii de bază care străbate textul de la un capăt 
la altul: 

„Această Proclamație s-a născut din necesitatea de a 
aduce la cunoştinţa națiunii române adevăratele idealuri 
ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de 
popor și numai de cl, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. 
A fost o revoluție autentică şi nu o lovitură de stat. A fost 
categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La 
Timișoara nu s-a murit pentru ca activiştii comunişti din 
nivelurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanții 
la genocid să fie numit ministru de Interne. Nu s-a murit 
pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul 
personalităţii, cenzura asupra mass-media, dezinformarea, 
amenințările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode 
comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, 
în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilității 
sociale”, 

Privind neruşinarea cu care astăzi România comunistă 
shidează adevărata Românie, trebuie să recunoaştem că 
noi toți suntem vinovaţi. Dacă Articolul 8 al Proclamaţiei de 
la Timișoara ar fi dobândit putere de lege, lanţul de abuzuri, 
umilințe și înjosiri la care sunt supuși românii de „tovarăşii” 
de ieri şi de „odraslele” lor de astăzi ar fi luat sfârșit. Dar 
n-a fost să fie aşa. 


(Va urma) 





fa: 1; 
U . 
îi îi 4 
| y 
d Di E 
a 4 A 
5 m) 





PD a e e aa 
4 DR 
km, a * 72) 


TI EA E ERIS ERE E E ES RINI 
EDIT INEDITE INEDIT INEDIT! 
pe DĂ edr e n A e et cale a e N UTA Re E Ca a CD a i 


(de 
Sp 
. e a 


ei 





1964: FOREIGN OFFICE DESPRE RELAȚIILE ROMÂNO:-SOVIETICE 


! Anul 1964 a fost decisiv pentru Viitorul României comuniste, A fost anul în care 
Dej anunța public ruperea de URSS, consemnată și într-un document oficial care a 
circulat în ambasadele Marii Britanii din toată lumea. Un an mai târziu, Gheorghiu-Dej 
moare, decesul său ridicând întrebări până astăzi, Declaraţia din aprilie 1964 a însemnat 
un nou capitol în istoria comunismului. Gheorghiu-Dej a avut curajul să înfrunte | 
Moscova, URSS fiind până în acel moment “farul călăuzitor al organizaţiilor comuniste 
din toată lumea”. | A > PL PT MIeI A dice a Pete uite | 

„Un tânăr istoric, lector univ. dr. Marian Zidaru, de la Universitatea “Andrei 
Șaguna” - Constanţa, a reuşit recent să ia din arhivele britanice un document zdrobitor, 
“În vara lui 1964, PCR Îşi câștigase recunoașterea atât pe plan național, cât şi internațional 
datorită opoziției sale față de amestecul Uniunii Sovietice și devotamentului faţă de 
cultivarea autonomiei politice şi economice a României. Ambasada Marii Britanii la 
București a urmărit cu atenție evoluția raporturilor româno-sovietice din această perioadă | 
Astfel, “documentul România: Curente anti-sovietice şi politica viitoare, pe care l-am . 





Sovietice de a obliga România să accepte o organizare de 
planificare la nivel supranaţional, dar şi asupra “exploatării economice” exercitate de către. 
| Cehoslovacia şi celelalte membre C.A.E.R. Cât despre relațiile româno-sovielice în general, 
vorbitorii şi-au ilustrat punctele de vedere într-un limbaj direct, fă ră menajamente, care a 
| uimit audiența. A fost atacată interpretarea sovietică a istoriei României. 
„Uniunea Sovietică a fost acuzață de a se fi infiltrat în cadrul serviciilor române de 
informații, inclusiv în Securitate. Profesori şi cadre didactice au fost “sfătuiţi” ca pe 
viitor să înceteze să idealizeze rolul Uniunii Sovietice în interiorul mișcării comuniste şi, 
cu ocazia unui briefing al Ministerului Educaţiei, s-a afirmat că manualele despre istoria 
României și relaţiile sovieto-române urmau să fie modificate, Remarcăm faptul că 
documentul britanic consemnează că, pentru prima dată după 1947, se făceau referințe 
ostile privind anexarea Basarabiei și Bucovinei de către URSS.(FL BICHIR) 


SECRET 


doar asupra încercărilor Uniunii 
























THIS DOCUMENT IS THE PROPERTY OF HER BRITANNIC MAJESTY'S 
GOVERNMENT 
NR: 103138/13 Foreign Office and Whithall Distnbution 


RUMANIA 
June 8, 1964 


ARCHIVES COPY 
NOT FOR CIRCULATION 


Section | 


RUMANIA: ANTI-SOVIET CURRENTS AND FUTURE POLICY 
Mr. Murray to Mr. R.A. Butler (Received June 8) 


SUMMARY 


In May the Rumanian leaders organised a nation-wide series of meeting to expound 
(he new independent policy laid down in their Declaration of the 26th of April, The briefing 
took a strongly anti-Soviet line and much play was made of past Russian economic 
exploitation, As a result there has been a spate of wild rumour (Paragraphs 1-3), 
2, Officials have admitted the holding of meetings but played down their anti-Soviet 
aspect, 
3, A possible explanation; recent attempts by the Soviet Union to interfere in Rumanian 
affairs, (Paragraphs 5-6), 
4. The Rumanians wish to stand on their own feet, to secure independence of action 
within the Communist bloc, and to promote their national interests through contacts with all 
friendly nations. They will continue to co-operate in C,M.E.A, and the Warsaw Pact. They 
calculate Moscow will accept this attitude though fears of Soviet reprisals remain 


(Paragraphs 6-9). 


(No. 51. Secret) Bucharest 














Sir June 4, 1964 

As | have reported briefly to the Department (my letter reference 1011 ofthe 2Ist 
of may) the vehement anti-Soviet tone of the meetings which the Rumanian authorities 
have, organised throughout the country to expound the significance of their major policy 
Declaration published on the 26th of April has given rise to much excited speculation in this 
capital. | now have the honour to consider the implications further and to attempt to relate 
(hem to the developments reported in Mr. Mc Gec's despatech No. 41 of the 30th of Apnl. 

2. The meetings to inform — and form — public opinion about the background to the 
Declaration went on during most of the month of May. At first confined to party members, 
they were later extended on a nation-wide basis to cover the entire membership of all sorts 
of organisations, such as trades unions, Ministries, State enterprises, newspaper offices, 
factories, universities, and cultural bodies. Members of the Politburo such as MM. Apostol, 
Draghici and Rautu adressed certain groups and at nearly every meeting senior party 
members were invited to express their views. The keynote was Rumania's independence 
and her determination to pursue a national economic and political line in future. According 
to numerous and well-authenticated reports, however, the most dramatic aspect consisted 
in direct accusations blaming the Soviet Union for economic exploitation over the last 20 
years and for interference in the internal affairs of the party and the country. In references 
to C.M.E.A., emphasis was laid not only on the Soviet Union's attempt to steam-roller 
Rumania into accepting a supra-national planning organisation but also on „economic 
exploitation” by Czechoslovakia and other C.M.E.A. members. On Rumano-Soviet relations 
generally, the spokesmen illustrated their points in blunt language that astonished their 
audiences. The Soviet interpretation of Rumanian history was attacked. Resentful references 
were made to the annexation of Bessarabia and Bukhovina. The Soviet Union was accused 
ofinfiltrating Rumanian intelligence organisations, including the Securitate. Professors and 
teachers were advised in future to cease idealising the Soviet role in the Communist 
movement and, at a Ministry of Education briefing, we hear, the spokesman said that text- 
books on Rumanian history and on Soviet-Rumanian relations would shortly be amended. 
The recent release of large numbers of political prisoners from Rumanian jails was 
mentioned in the context of attempts to shift the blame on to the Soviet Union for past 
„erors” such as the arbitrary arrest and imprisonment of opponents of the regime. Artists, 
writers, actors and musicians were told that in future the Soviet-style doctrinal approach to 
the arts would be abandoned and that the emphasis would be on the development of the 
Rumanian ethos. 

3. The stories have, of course, grown in the telling and have given rise to a spate of 
extraordinary rumours some of which are clearly in the realms of fantasy. | report a few of 
these merely to indicate the ferment of public opinion. The most widespread stories concern 
detailed and often plausible descriptions ofrecent attemps by Soviet agents or their tools on 
M. Gheorghiu-De)'s life. According to one story, a Deputy Minister of the Interior has 
already been arrested for complicity. Othears speak of the dismissal of Russian technicians 
from the Rumanian uranium mines and the cessation of supplies of uranium to the USSR. 
Khrushchev is alleged to have been described as a „thief” and „the corn and Pig specialist” 
There are even rumours that Soviet troops are massing on the Rumanian borders. In these 
circumstances it is hardly surprising that the public should be nervous, confused, excited, 
jubilant and expectant; moreover, by its encouraging content and friendly tone, the 
communiqu issued on the 2nd of June after the Rumanian-United States talks in Washington 
has contributed to the emotional atmosphere, pleasing and heartening official circles and 
țhe man in the street alike. 

4.A surprising, but in Rumania typical, aspect of the situation îs that not a single 
word about the existence or subject matter of the meetings should be published, although 
the meetings and their surprising tone and content have been the talk ofthe town for weeks. 
At the same time, while the meetings have not been mentioned in any organ of publicity 
(indeed, | understand the authorities were quick to deny, in an official Press statement 
issued by the Rumanian Embassy in Vienna, a suggestion in an Austrian newspaper that 
„anti-Soviet demonstrations” had occured in Bucharest), there has obviously been no 
attempt to keep secret either the fact that they were being held or the sort of thing that was 
being said. Given the scope of the meetings, said to have involved some 4 million people, 
this would have been impossible in any case. The absence of any newspaper or broadcast 
mention of what has been going on, which could lead to the Govermment being accused by 
the Soviet Union of striking an anti-Russian keynote is, however, entirely consistent with 
the current line of official comment to diplomats, joumnalists and enquirine Western visitors. 
This is to confirm that meetings have taken place but emphatically to play down their 
importance and above all their dramatic anti-Soviet slant. OfTicials simply explain that it is 
normal Rumanian practice to discuss and explain through their State organisation a major 
policy statement like the Declaration of the 26th of April. They refer questioners to this text, 
which they say speaks for itself, they discount the rumours as exaggerated and often 
malicious; and they are at pains to point out that Rumania is not „anti” anyone. They deny 
there was any anti-Soviet line as such and of course make no reference to the attacks on 
Khrushchev, One or two Rumanian ofTicials, however, were not so discreet when the 
meetings were on and before the spate of rumours had died down. For instance, a member 
of the Ministry of Foreign Affairs went so far as to tell the Amercian Charge dA ffaires that 
in the past there had been many violations of Rumanian national sovereignty and that the 
people had sulferes greatly from Soviet exploitation. He went on to say somewhat illogically 


(continuare în pag. $) 








PRESE Es Pe FCI ȚIA.-a 


DI N stă INEDIT EDIT [TD IN ED 
NET DA AB E aa De Ad ră) A 





dâ IL 
AA i 


Car? de ERA Sepia 


37 ea 1964: un document inedit din ar uivele. Britain Be 


(urmare din pag. 7) 


that if only the Americans had shown their willingness to help in the carly post-war years — 
as they were doing now — Rumania would not have suftfered from Russian exploatation 

5. Two very important question arise. 

a) Why are the Rumanian authorities adopting and encouraging such a violent and 
provocative anti-Soviet line at this particular moment: and 

b) what do they hope to achieve in the longer run ? 

In trying to answer these questions, | would start by discounting all the wilder ideas 
circulating here as possible explanations. 

6. Taking question (a), | do not belive the Soviet Government could be so crude or so 
foolish as to approach either General Bodnaras, long-supposed to be Moscow's „man in 
Bucharest”, General Salajan, the Minister of Defence, or M. Doncea, a former member of 
the Central Committee, purged in 1958, to oust M. Gheorghiu-Dej; all three names are 
being mentioned here. It is plausible, however, to atribute the Rumanian attitude to strong 
and secret Soviet pressure to behave more „reasonably”, and | am inclined to place credence 
in a report the French Embassy have had from a source they consider well-placed, to the 
effect that a secret meeting took place between Khrushchev and Gheorghiu-Dej before the 
former's visit to Cairo, or perhaps, more logically, even a good deal earlier, say when 
Khrushchev was on his way back from Hungary about the 10th of April. The suggestion is 
that at this meeting the Soviet leader thumped the table, threatened economic sanctions and 
demanded a change of policy and even of leadership. An unpublicised but outspoken and 
perhaps typically crude approach by Khrushchev on the lines described above would have 
been enough to arouse the anger of'the Rumanian leaders, and their determination to whip 
up public opinion against the Soviet Union for fear of stronger pressure later, but the issues 
aired in the Declaration of the 26th of April would not in themselves, in the absence of any 
overt Soviet adverse reaction, seem to make this bearbaiting necessary. 

7.]tis in any case now clear that Soviet-Rumanian relations had already deteriorated 
sharply by the time of Khrushchev's birthday. Not only did Gheorghiu-Dej fail to make an 
appearance in Moscow, but there is reliable evidence of striking coldness in the exchanges 
between the Rumanian Prime Minister Maurer and Khruschev. According to the Finnish 
Ambassador, President Kekkonen, who was standing in line behind M. Maurer at the 
reception, noted that M. Maurer had only two minutes with Khrushchev against his own 20 
minutes, and M, Maurer was alone among all the delegates at the formal banquet who 
failed to stand up and deliver an oration. 

8. Taking question (b), some Western observers here hold that the Rumanians 

- intend a dramatic reorientation of policy away from the European Communist bloc and 
towards the West. | am convinced that nothing of the kind is in the minds of the Rumanian 
leaders, at most they seek an intensification of relations with the West on all fronts, but this 
15 a difference of degree, not of kind, consistent with progress in the same direction over the 
last three years, and implies no abandonment of their position as convinced Communists 
applying Communist policies, The Minister of Foreign Affairs expounded Rumania's position 
and policy to me on the 2nd of June most earnestly and emphatically în the following terms, 
which seem to make good sense: Rumania is now a State which stands on her own feet, 
shoured up by no one and beholden to no one, anxious to promote Rumanian interests by 
maintaining and expanding friendly relations of all sorts with all other States friendly to her, 
the Soviet Union, the United States, Communist China, the United Kingdom, France, the 
African and Asian countries, &c. He pointed out that while the Rumanian had a high-level 
delegation in the United States, a member of the Politburo, M.Chivu Stoica, was leading a 
party to the Soviet Union, where they were very cordially received. The Rumanians had 
sent another top man to represent them at Mr. Nehru's funeral. Throughout, the implication 
was that the Rumanians consider themselves citizen of no mean State, and the interests of 
that State come before everything else in their calculations. 

9. The conclusion, | think, can only be that Rumania is determined to secure and 
hold on to complete independence of action, but within the Communist world, within the 
Warsaw Pact, and, so far as she is permitted, within C.M.E.A., with which, the Minister of 
Foreign AfTairs assured me, Rumania intended to continue to co-operate on a basis of 
respect for her sovereignty. In other words, they want almost as much freedom of action, 
externally as well as internally, as Marshall Tito enjoys, but do not at present desire to go as 
far along the road to „nonalignment” as he had to go to attain it. In behaving as they have 
been doing towards Russia, | suggest they have been concerned to sweep away the debris 
of the past, to let the people blow off steam, and to prepare for co-operation with the Soviets 
on â „policy basis”, that is, respect for each other's interests. Apparently there is a Leninist 
maxim that careful definition of boundaries is a necessary prerequisite to uniting; the 
Yugoslav Ambassador quoted this to me ilustrate Rumania's position. Obviously, on this 
hypothesis, the Rumanians must calculate that the Russians will not round on them: and 
confirmation from a senior Rumanian official that, despite renewed rumours to the contrary, 
the contracts for the Russian contribution to the Galati steel complex are going ahead tends 
to bear this out, But the fear that the Soviet Union may round on them one day still persists, 
so the nation must be alert — and after the recent briefings should certainly be on puard 

10. 1 am sending copies of this despateh to Her Majesty's Representatives in 
Moscow, Washington, Pekin Prague, Budapest, Sofia, Belgrad, Helsinki and Havana and to 
the United Kingdom Delegat and External Department, Berlin 

J, MeGee 
(for Her Majesty 5 A.) 


CONFIDENTIAL 


SECRET 


ACEST DOCUMENT ESTE PROPRIETATEA 
GUVERNULUI MAIESTĂȚII SALE BRITANICE 


Nr. 103138/13 Ministerul Afacerilor Externe şi Whitehall Distnbuţie 


FOTOCOPE DE ARHIVĂ 


NEDESTINATĂ CIRCULAȚIEI România, 8 lume 1964 


Secțiunea | 


ROMÂNIA: CURENTE ANTI-SOVIETICE ȘI POLITICA VIITOARE 
DI. Murray către Dl. R.A. Butler (primit pe data de 8 iunie) 


REZUMAT 


În luna mai, liderii români au organizat o serie de întâlniri la nivel național în scopul 
de a-și expune noua politică independentă proclamată în Declaraţia lor din data de 26 
aprilie. Briefing-ul a luat o puternică linie anti-sovietică și multe declaraţii au fost făcute 
împotriva exploatării economice trecute a Rusiei. Drept urmare, s-a produs o revărsare de 
Zvonuri ciudate. (Paragrafele 1-3). 

2. Oficialii au admis derularea unor întâlniri dar au minimalizat aspectul lor anti- 
sovietic. 

3. O posibilă explicație; încercări recente ale Uniunii Sovietice de a interveni în 
treburile româneşti. (Paragrafele 5-6). 

4. Românii își doresc să stea pe propriile lor picioare, să-şi asigure independența de 
acțiune în interiorul blocului comunist, şi să-şi promoveze interesele naționale prin intermediul 
contactelor cu toate națiunile prietene. Vor continua să co-opereze în C.A.E.R. și Pactul de 
la Varşovia, Ei estimează că Moscova va accepta această atitudine, în ciuda faptului că 
temerile față de represaliile sovietice încă persistă. (Paragrafele 6-9). 

(Nr. 51 $. Secret) 

Stumate Domn, 4 lunie, 1964 

Aşa cum am raportat pe scurt Departamentului, (scrisoarea mea de referință n* 
1011 din data de 21) cu referire la întâlnirile pe care autoritățile române le-au organizat 
de-a lungul țării pentru a-și expune declaraţia lor principală de politică, publicată pe data de 


a 


DR RI e Ag pm sii 


SE a, tt 


- i | 





Bucureşti . | spe 








7 


PUNCTE CARDINAL Mai 2007 Nr. 5/197 PAG. 9 


pr a . mud îi 
AS mă 3 a e Loc 


ut PS 


ile. 


A Pa aa 
fie a 3 d 


26 aprilie, a dat naştere unor speculații foarte mult vehiculate în această capitală. Acum am 
onoarea să au în considerare pe mai departe implicațiile ulterioare şi să încerc să fac 
legătura între ele şi evenimentele raportate în depeşa domnului McGee, nr. 41 din 30 aprilie. 
2. Întâlnirile pentru informarea şi formarea opiniei publice despre fundalul conținutului 
Declarației, au durat aproape toată luna mai. La inceput încredințate doar membrilor 
partidului, au fost ulterior extinse la nivel naţional pentru a acoperi întreaga componentă a 
oricăror feluri de organizații, precum sindicate, ministere, întreprinderi de stat, redacţii de 
ziare, fabrici, universități şi instituții culturale, Membrii ai Biroului Politic ca domnii Apostol, 
Drăghici şi Răutu, s-au adresat anumitor grupuri şi la următoarea întâlnire, membrii seniori 
| al partidului au fost invitați să-şi exprime părerile. Nota de bază s-a concentrat pe 
| independența României şi pe hotarârea ei de a urma, la nivel național, o linie economică şi 
politica națională în viitor. În conformitate cu rapoarte numeroase şi bine autentificate, 
totuşi, aspectul cel mai dramatic a constat în acuzații directe care învinuiau Uniunea Sovietică 
pentru exploatare economică de-a lungul ultimilor 20 de ani și pentru amestec În treburile 
interne ale partidului şi ale țării. În referirile la C.A.E.R., accentul a fost pus nu doar asupra 
încercărilor Uniunii Sovietice de a obliga România să accepte o organizare de planificare 
la nivel supra-național, dar şi asupra “exploatării economice” exercitate de către 
Cehoslovacia și celelalte membre C.A.E.R. Cât despre relațiile româno-sovietice în general, 
vorbitorii şi-au ilustrat punctele de vedere într-un limbaj direct, fără menajamente, care a 
uimit audiența. A fost atacată interpretarea sovietică a istoriei României. Referințe ostile au 
fost făcute privind anexarea Basarabiei și Bucovinei. Uniunea Sovietică a fost acuzată de 
a se fi infiltrat în cadrul serviciilor române de informaţii, inclusiv în Securitate. Profesori şi 
cadre didactice au fost “sfătuiți” ca pe viitor să înceteze să idealizeze rolul Uniunii Sovietice 
în interiorul mişcării comuniste şi, se spune că, cu ocazia unui briefing al Ministerului 
Educaţiei, s-a afirmat că manualele despre istoria României şi relațiile sovieto-române vor 
fi în curând modificate. Recentele eliberări a unui mare număr de prizonieri politici din 
| închisorile româneşti, au fost menționate în contextul încercărilor de a muta vina pe Uniunea 
Sovietică pentru “greșeli” din trecut, cum ar fi arestările arbitrare şi închiderea oponenților 
regimului. Artiști, scriitori, actori și muzicieni, au fost anunțați că în viitor se va trece la 
abandonarea abordării doctrinei sovietice (care fusese exercitată până atunci asupra artelor, 

în general) și că accentul va cădea pe dezvoltarea etosului românesc. 

3. Desigur, povestirile s-au înmulțit și au dat naștere unei adevărate avalanșe de 
zvonuri extraordinare, din care câteva s-ar zice că fac parte din tărâmurile fanteziei. Descriu 
doar câteva dintre acestea, în special pentru a vă forma o impresie despre agitația opiniei 
publice. Cele mai răspândite povestiri se referă la descrieri detaliate şi adesea plauzibile ale 
unor atentate recente din partea unor agenți sovietici sau a acoliților lor asupra vieții lui 
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Conform unei povestiri, un ministru adjunct de Interne fusese 
deja arestat pentru complicitate. Alte povestiri vorbesc despre concedierea tehnicienilor 
ruşi din minele româneşti de uraniu şi despre incetarea aprovizionărilor cu uraniu către 
URSS. Se pretinde că Hrusciov ar fi fost descris ca un “hoţ” și ca un “specialist în porumb 
și porci”. Există chiar și zvonuri cum că trupele sovietice sunt masate la granițele României, 
În aceste circumstanțe, nu este deloc surprinzător că oamenii sunt nervoși, confuzi, neliniştiți, 
emoționali, radioși, şi în expectativă; mai mult chiar, prin conținutul său încurajator și tonul 

prietenos, comunicatul emis pe 2 iunie, după întâlnirile bilaterale dintre România și Statele- 
Unite la Washington, a contribuit la crearea unei atmosfere emoționante, mulțumind şi 
însuflețind deopotrivă înaltele cercuri oficiale, cât şi oamenii de pe stradă. 

4. Un aspect surprinzător al situației, dar tipic pentru România, este că nici măcar un 
singur cuvânt despre existența sau subiectul întâlnirilor nu ar trebui publicat, deși întâlnirile, 
precum și tonul și conținutul lor surprinzător au fost pe buzele tuturor timp de săptămâni 
intregi. În același timp, în vreme ce întâlnirile nu au fost menționate în vreo publicație 
destinată publicității (într-adevăr, înțeleg că autorităţile au fost foarte rapide în a nega, într 
o declaraţie oficială de presă emisă de Ambasada României la Viena, o sugestie într-un ziar 
austriac cum că ar fi avut loc “demonstraţii anti-sovietice” la Bucureşti), în mod evident nu 
a fost nici o încercare de a păstra secret faptul că acestea au avut loc, sau că s-ar fi spus un 
asemenea lucru, dat fiind scopul întâlnirilor, ceea ce ar fi fost imposibil în acest caz. 
Absența oricărui ziar sau mijloc de propagare în masă despre ceca ce se petrecea, care ar 
fi putut să ducă la acuzarea guvernului român de către Uniunea Sovietică de atitudine anti- 
rusească este, totuși, în întregime consecventă cu linia curentă a comentariilor oficiale 
câtre diplomaţi, jurnaliști și vizitatori din Occident. Aceasta este pentru a confirma că 
întâlnirile au avut loc, dar în mod emfatic au minimalizat importanța lor, și mai ales poziţia 
lor dramatic anti-sovietică. Oficialii declară pur și simplu că este o practică românească 
curentă să discute şi să explice prin intermediul organizării lor statale o declarație de 
politică majoră precum declaraţia din 26 aprilie, Ei îi trimit pe cei care întreabă la acest text, 
care, spun ei, vorbeşte de la sine; ei nu țin cont de zvonuri, considerându-le ca fiind exagerate, 
și deseori malițioase; plus că se străduiesc să arate că România nu este “anti” nimeni, 
Neagă faptul că ar fi fost vreo linie anti-sovietică ca atare și desigur nu fac nici o referință 
la atacul asupra lui Hrusciov, Totuși, unul sau doi oficiali români nu au fost atât de discreţi 
pe când se derulau întâlnirile și înainte ca avalanşa de zvonuri să se fi stins, De exemplu, un 
membru al Ministerului Afacerilor Externe a mers într-atât de departe, încât i-a spus 
insărcinatului american cu afaceri că în trecut s-au produs multe violări ale suveranităţii 
naționale a României, și că oamenii au suferit mult din cauza exploatării sovietice, A 
continuat spunând că, oarecum ilogic, doar dacă americanii și-ar fi arătat dorința să ajute 
(așa cum fac acum) în primii ani postbelici, România nu ar fi suferit din cauza exploatării 


Lui 


ruseşti. 
5, Apar două întrebări foarte importante: | 
a) De ce autoritățile române adoptă și încurajează în acest moment o linie anti- 


sovietică atat de violentă şi de provocatoare? 





TERI PIPI TIPI ZE OR 
DA A ; pă 


IT INEDIT. INEDIT. 


dd 





b) Ce speră să dobândească prin asta pe termen lung? 

În încercarea de a răspunde la aceste întrebări, voi începe prin a nu tine cont de 
toate ideile exagerate care circulă ca fiind posibile explicații. 

6. Analizând prima întrebare — a) =, nu cred că guvernul sovietic a putut fi atat de 
crud sau atât de smintit, încât să-și apropie fie pe generalul Bodnăraș, mult timp presupus 
a fi “omul Moscovei la București”, fie pe generalul Sălăjan, Ministrul Apărării, sau fie pe 
domnul Doncea, un fost membru al Comitetului Central, epurat În 1958, să-l alunge de la 
putere pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Toate cele trei nume sunt menționate aici. Este plauzibil, 
totuşi, să atribuim o atitudine românească față de presiunea sovietică puternică şi secretă 
de a se purta mai “rezonabil”, și sunt înclinat să dau crezare unui raport pe care Ambasada 
Franceză l-ar fi avut de la o sursa considerată a fi bine plasată, cu rezultatul că o întâlnire 
secretă ar fi avut loc între Hrusciov şi Gheorghiu-Dej înainte de vizita primului la Cairo; sau 
poate, mai logic încă, chiar cu mult mai devreme, pe când Hrusciov se întorcea din Ungana. 
Aproximativ la această întâlnire, liderul sovietic a bătut cu pumnul în masă, amenințând cu 
sancțiuni economice şi cerând o schimbare a politicii şi chiar a conducerii. O abordare 
nepublicată, dar spusă cu voce tare și poate chiar crudă, aparținând lui Hrusciov în rândurile 
descrise mai sus, ar fi fost de ajuns pentru a stârni furia conducătorilor români, şi să-i 
determine să asmută opinia publică împotriva Uniunii Sovietice, de teama unei presiuni 
ulterioare mai puternice; însă chestiunile expuse în Declaraţia din 26 aprilie nu par prin ele 
insele să facă această “vânătoare de urşi” necesară în absența oricărei reacții adverse 
sovietice pe față. 

7, Este în once caz clar acum că relațiile sovieto-române s-au deteriorat profund 
încă dinainte de ziua de naştere a lui Hrusciov. Nu doar că Gheorghiu-Dej a dat preş în a 
face o figură bună la Moscova, însă există probe concrete a răcelii accentuate a replicilor 
dintre Primul Ministru român lon-Gheorghe Maurer şi Nichita Hrusciov. Conform opiniei 
ambasadorului finlandez, preşedintele Kekkonen, care stătea pe rândul din spatele lui 
Maurer la recepție, a observat că Maurer a stat doar două minute cu Hrusciov față de cele 
20 de minute cât petrecuse el; şi că Maurer era singur printre toți delegații prezenți la acel 
banchet care au eșuat în a ține câte un discurs. 

8. Luând în considerare întrebarea b), câțiva observatori occidentali remarcă aici 
că românii intenționează o reorientare dramatică a politicii, departe de blocul comunist 
european Și îndreptată către Vest. Sunt convins că nimic de acest gen nu se regăseşte în 
mintea conducătorilor români; cel mult, ei caută o intensificare pe toate fronturile a relațiilor 
cu Vestul, dar aceasta este o diferență de grad, nu de gen, consecvența cu progresul în 
aceeaşi direcție de-a lungul ultimilor trei ani, şi nu implică nici un fel de abandonare a 
poziţiei lor, după cum comuniştii convinşi aplică politici comuniste. Ministrul Afacerilor 
Externe mi-a prezentat politica şi poziția României pe data de 2 iunie la modul cel mai 
cinstit Și emfatic cu putință, în următorii termeni, care par să aibă logică: România este 
acum un stat care stă pe propriile sale picioare, sub umbrela nimănui şi fără nici un fel de 
obligaţie față de cineva, nerăbdătoare să promoveze interesele româneşti prin menţinerea 
ŞI lărgirea unor relaţii de prietenie de toate felurile cu toate celelalte state prietene: Uniunea 
Sovietică, Statele Unite, China comunistă, Regatul Unit al Marii Britanii, Franţa, Africa şi 
țănle asiatice. EI a arătat că în timp ce România avea o delegaţie la nivel înalt în Statele 
Unite, un membru al Biroului Politic, pe nume Chivu Stoica, conducea o delegație de partid 
în Uniunea Sovietică, unde erau primiţi foarte cordial, Românii au trimis o altă persoană 
importantă să-i reprezinte la înmormântarea domnului Nehru. Cu toate acestea, implicaţiile 
au fost că românii se consideră ca fiind cetățeni ai unui Stat liber, iar interesele statului au 
prioritate în calculele lor. 

9, Concluzia, în opinia mea, poate fi numai aceea că România este hotărâtă să-şi 
asigure şi să-şi mențină o completă libertate de acțiune, însă în interiorul lumii comuniste, 
al Pactului de la Varşovia și, pe cât de departe este permis, în interiorul C.A.E.R., cu care 
Ministrul Afacerilor Externe m-a asigurat că România intenționează să continue să co- 
opereze pe baza unui respect pentru suveranitatea ei, Cu alte cuvinte, ei vor aproape la fel 
de multă libertate de acțiune, atât externă cât și internă, la fel cum beneficiază mareșalul 
Tito, dar nu în ceea ce priveşte dezideratul actual de a ajunge până acolo încât să meargă 
pe drumul “nealinierii” pe care acesta a adoptat-o. Comportându-se aşa cum au făcut față 
de Rusia, în opinia mea, ei au fost preocupaţi să înlăture rămăşiţele trecutului, să-i lase pe 
oameni să-și descarce surplusul de energie și să se pregătească pentru cooperare cu 
sovieticii pe o “bază politică”, ceea ce înseamnă respect pentru interesele fiecăruia. Aparent, 
există o maximă leninistă, conform căreia o definiţie a granițelor este o condiție necesară 
a unității. Ambasadorul iugoslav mi-a citat asta, tocmai pentru a-mi ilustra poziția României, 
În mod evident, bazându-ne pe această ipoteză, românii trebuie să ia în calcul că ruşii nu 
le vor da un răspuns neașteptat: iar confirmarea din partea unui oficial român de frunte că, 
in ciuda reinnoitelor zvonuri în contradictoriu, contractele privind contribuția rusească 
pentru complexul siderurgic de la Galaţi sunt puse în practică, tinde să fie contrazisă. Însă 
persistă încă teama că, într-o bună zi, Uniunea Sovietică le va da un răspuns neaşteptat, 
astfel încât poporul trebuie să fie vigilent; iar după recentele briefing-uri, ar trebui cu 
siguranță să fie pus în gardă. 

10, Trimit copii ale acestei depeșe reprezentanților Maiestăţii Sale la Moscova, 
Washington, Pekin, Praga, Budapesta, Sofia, Belgrad, Helsinki, Havana, delegatului şi 
Departamentului de Afaceri Externe al Regatului Unit al Marii Britanii la Berlin. 


J. MeGee 
(pentru Maiestatea Sa, ...) 


CONFIDENȚIAL 





PAG. LO Nr. 5/197 Mai 2007 





5. Despre creştinism 
— revoluție spirituală — om nou 


(urmare din numărul trecut) 


Cel invitat de Mircea Eliade să colaboreze la 
alcătuirea unui Dicţionar de termeni pe baza Enciclopediei 
Religiei în 16 volume coordonate de maestru, tânărul savant 
loan Petru Culianu, afirmă că Eliade nici nu a fost „vreodată 
cu adevărat «ortodox»”, ci acceptă doar că acesta ar fi fost 
„acel reformator îndelung aşteptat de ortodoxia românească, 
pentru care vorbele tradiției («cantate», «păcat», «libertate», 
«om», «moarte»), golite de sens de inevitabila uzură, se 
reincarcă de semnificație”. Explicând dialectica „revoluției 
creştine”, Culianu formulează o părere cu totul diferită de a 
celor care au condus-o şi ne asigură că altul trebuia să fie 
drumul urmat pentru a fi izbândit. Acesta oferă şi o explicaţie 
originală la aderenţa Profesorului „tinerei generaţii” față de 
ortodoxie şi legionarism: „Ceea ce întrevăzuse el cu 
certitudine era necesitatea unei reforme puritane, pe care 
n-o concepea totuşi decât mergând în sensul însuși al 
ortodoxiei. Ce ar fi trebuit era să fi mers în contrasens, dar 
asta era imposibil, din pricina fatalității fiinţei ortodoxe a 
românului. Reforma era imperios necesară şi, pentru că 
nici partidul național-țărănesc, nici regele, cărora Nae 
lonescu le fusese, pe rând, partizan, nu erau capabili s-o 
realizeze, rămânea recursul la singura forță disponibilă, cel 
puțin teoretic, față de schimbări: conştiinţa creştină [...]. 
Din nefericire, forțele democratice cărora el li s-a adresat 
mai întâi n-au fost în stare să-l urmeze. De aceea s-a văzut 
silit să caute în altă parte. lar dacă a greşit, a fost din pricină 
că fatalitatea ortodoxă nu putea orienta țara, nici chiar după 
reformă, în direcţia dontă”. 

Nae lonescu nu a greşi! nici când a căutat forțele 
care să orienteze România pe drumul reformei imaginate 
de Profesorul „Tinere: Generaţii”, nici atunci când a găsit 
motorul social apt şi propice, constituit de Legiunea 
Arhanghelul Mihail. Întâlnirea dintre Profesor şi Legiune a 
intărit încrederea legionarilor în justețea proiectului lor de 
înnoire pe model creştin a societății românești. Cum o 
dovedesc, la distanță de șapte decenii, respectul şi venerația 
cu care vorbesc despre Nae Ionescu legionarii supraviețuitori 
ai regimului terorist de exterminare din închisorile comuniste, 
trecuți prin lumea românească de la eliberarea „politicilor” 
(1964) şi până în prezent. O profundă recunoștință și mândrie 
pentru împletirea vieții lui Nae Ionescu și a activității sale 
doctrinare cu destinele Legiunii poate fi remarcată de la cei 
mai simpli combatanți şi până la vârfurile intelectualității 
legionare aflate încă în viaţă, lar atitudinea lor, poziţia lor în 
această problemă, ar trebui citată ca autentică în faţa istoriei, 
atunci când este consemnată părerea auxiliară a 
comentatorilor externi şi exteriori fenomenului. Or, 
comentatorii pot fi scriitori contemporani cu evenimentele, 
aşa după cum pot fi şi cercetători ulteriori ai unui moment 
istoric pentru ei revolut. De regulă, din varii motive sau 
potrivit unor interese diverse, aceşti comentatori externi sunt 
de-a dreptul antilegionari şi anti-nacionescieni. 


6, Omul nou — între istoria 
care se face şi istoria care se consumă 


Conex temei „Omului nou”, un articol consonant 
găsim în Vremea, an. VII, 1934, nr. 341, iunie 10, p.3, 
intitulat “Câteva cuvinte mari”, în care „portretul” acelui 
ideal se completează cu trăsăturile conforme proiectului 
unei veritabile revoluţii în plan ontologic: “Un om nou 
inseamnă un om care să simtă, să gândească, să făptuiască 
fără a se mai gândi la el, Să nu dorească răsplată, succes, 
să nu caute stimulări și să nu stimuleze. Și, mai ales, să 
renunțe — să renunțe la limitele individualităţii lui, să 
depăşească sărmanele hotare ale fiinţei lui de carne”; şi 
încă un altul, intitulat “Glosse pentru omul nou”, din 
Convorbiri literare, an. 67, 1934, nr. 4, aprilie, pp. 302-305. 


PUNCTE CARDINALE 
MIRCEA ELIADE ŞI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935 





Mihai Posada 


ERA PUBLICISTICA 
ÎI 





di 


. Si Po a A 
sapa, pe na da * “ 


e m n 


Concluzia lui Mircea Eliade în legătură cu apariția ca 
necesitate a „omului nou” al fiecărui mare moment 
revoluționar este aceea că “numai elitele, minoritarii care 
creează prin intelecție, îl pot genera mai întâi intuitiv”, că 
aceşti puţini la numă, dar aleşi ca virtuţi sunt cei care l-au 
făcut în mod virtual, pentru a-l pune mai apoi efectiv în operă, 
a-] lăsa să se consume ca realitate socială; iar ratarea realizării 
lui ar coincide cu drama reacționară pe axa devenirii umane, 
prin întoarcerea la barbarie, în sensul pe care îl dădea 
conceptului „semibarbariei” într-un articol publicat la 25 
octombrie 18831. în ȚZimpul, un alt jurnalist de geniu, mai 
dramatic legat de profesiunea de gazetar, Mihai Eminescu: 
“Omul nou a fost întâi realizat de o elită, de o minoritate — şi 
apoi a fost «consumat», imitat de cei mulți [...]. Orice mare 
revoluție începe printr-un primat al spiritualului, oricât de 
paradoxală ar apărea afirmația aceasta, Altminteri, nu un Om 
nou apare, ci cel mai vechi om, deşi cel mai atractiv — 
Barbarul”. 

Comentând “trăirea aceasta în prezent, despre care 
s-a vorbit şi s-a scris atât de mult”, ca pe una din inevitabilele 
datorii ale omului, identică aceleia “de a coincide cu viaţa şi 
care ar fi un lucru foarte simplu de înțeles; dar foarte greu de 
realizat”, Eliade face câteva precizări cu ecou în articole 
publicate mai târziu, în altă revistă, îmbinând în discursul său 
publicistic accentele de tip pedagogic şi mesianic cu cele de 
tip reacționar și firește „promoţional”, cu unele influențe 
formale ținând de filosofia culturii, datorate lui Leo Frobenius: 
“a fi prezent nu înseamnă a trăi superstiţiile prezentului, a 
te ține în pas cu moda. Moda este şi ea o formă a istoriei; este 
istoria care se consumă, este viața care se realizează într'o 
formă oprită pe loc, la promovarea căreia au colaborat foarte 
multe cauze, pe care au alimentat-o foarte multe forțe — dar 
care acum se realizează, adică se consumă. A trăi în prezent 
înseamnă a lua contact, direct și intim, cu forţele nerealizate, 
neformulate; a trăi istoria care se face, nu istoria care se 
consumă. De pildă, Revoluţia rusă, astăzi, este realizarea 
unor forţe care au fost vii acum douăzeci sau treizeci de ani, 
când ideile și intuiţiile nouei societăţi au fost însămânţate, 
Intuiția omului nou, pe care au avut-o făuritorii Revoluţiei 
Ruseşti — aceea era istorie vie, istorie care se face, Formele 
societăţii ruseşti de astăzi sunt manifestări ale istorici care se 
consumă. Ele ajung «modă», «tip», adică sunt cadre date, 
impuse dinafară individului, nu izvorite din forţele neformulate 
ale sufletului colectiv” (“Glosse pentru omul nou”; subl, aut.). 

Apărut în luna aprilie a anului 1934, în Convorbiri 
literare, articolul “Glosse pentru omul now” este anterior altor 
două, deja discutate de noi, faţă de care apare ca bruion al 
unei viziuni coerente şi pe care Eliade o va dezvolta dând 
contur mai ferm unor idei şi concepte personale continuate în 





m 


. Ser 









articolele ulterioare, şi anume “Poimâine”, din 15 octombrie 
1934, apărut în Criterion, şi din care cităm: “Ceea ce aşteaptă 
acum zeci de mii de oameni a fost de mult realizat, actualizat 
şi poate chiar depăşit — a fost în orice caz consumat — de 
către creatorii adevărați de fapte, de către «intelectualii» 


unei țări” (subl. aut.), şi “Reabilitarea spiritualității”, apărut 
în ultimul număr al revistei Criterion, dar cu aproape un an 


mai târziu, în ianuarie-februarie 1935; “...în fiecare din 
aceste etape pe drumul desăvârşirii omului, nu s-a creat 
sintetic un «om nou»... omul nou s-a realizat în fiecare 
printr-o experiență decisivă... şi nu s-a tăcut automat, 
dinafară”. 

Mai mult: în articolul “O convertire la românism”, 
publicat în Cuvântul, an. LX, 1933, nr. 3021 din 22 septembrie, 
p. |, găsim deja ideea cristalizată; “...se crede că fiecare 
tânăr cu gândire articulată trebuie să aibă o «atitudine 
politică», Asta e o confuzie; există o istorie care se face, şi 
altă istorie care se consumă. Numai în privinţa istoriei care 
se consumă e necesară o «atitudine politică»” (subl. n.); iar 
în articolul “Naționalismul”, apărut în Vremea, an. X, Paşti 
1937, nr. 486, p. 3, citim; “Cea mai mare grije a unui neam 
este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci 
de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creație 
spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau 
biologie; istone care se consumă — iar nu istorie care se 
face” (subl. aut.). 

Diacronia celor cinci articole constituie, din punct 
de vedere strict jurnalistic, o demonstraţie a ceea ce şcoala 
de jurnalism recomandă şi consideră prin formula „urmărirea 
subiectului”, ca metodă de tratare a realităţii, în efortul pozitiv 
de transmitere a diverselor informaţii către publicul cititor. 
Desigur, la nivelul net superior calitativ şi formal față de 
„presa” cotidiană a tuturor timpurilor, discursul jurnalistic al 
lui Mircea Eliade, ca şi al altor cărturari-publicişti, poate fi 
studiat şi din punctul acesta de vedere, acceptabil ca strict 
profesionist pentru media scrise, Metoda este una firească 
pentru omul de ştiinţă, pentru gânditorul care îşi structurează 
experiențele, descoperirile sau concluziile, desigur 
înmagazinabile în discurs lingvistic, „inaugurând” termeni, 
sintagme, formule proprii, inedite uneori şi care îi marchează 
contribuţia personală în domeniul culturii. În publicistică, 
acestea sunt elemente ale stilului autorului respectiv, autor 
capabil să configureze particularitatea unui stil al său; în 
speță, de natură să dea unitate şi consistență întregului corp 
al textelor publicate de Eliade în presa vremii. 


Mihai POSADA 
(din studiul Opera publicistică a lui Mircea Eliade) 






E. 





Cu instrumentele limitate şi oarecum 
superficiale ale jurnalistului, voi încerca să explic, pe 
baza unui material documentar (cu surse la vedere) 
din care am extras multe citate, de ce Mircea Eliade 
este considerat un savant în adevăratul înțeles al 
cuvântului. De asemenea, voi pune în evidență ce a 
descoperit Marcea Eliade în ştiinţa pe care a studiat- 
o în tot timpul vieții sale (istoria religiilor). Şi mai 
mult, voi încerca să demonstrez, cu argumentele 
intelectualului ce crede în Biserica lui Hristos, că 
Mircea Eliade este unul dintre marii savanţi creştini 
ai secolului XX, a cărui operă trebuie aşezată alături 
de cea a medicului francez (catolic) Alexis Carrel şi 
de cea a medicului român (ortodox) Nicolae C. 
Paulescu. Carrel a descoperit şi apoi a probat, cu 
instrumentele medicinei şi biochimiei, efectele 
benefice ale rugăciunilor practicate de creştinii 
spitalizați pentru tratarea diverselor boli trupeşti. 
Paulescu a descopenit cauzele şi remediile celor patru 
mari patimi sufleteşti care au îmbolnăvit omul după 
căderea din Rai. 


Istoricul religiilor şi problematica sacrului 


Aşadar, răspund la întrebarea: ce a descoperit 
istoricul religiilor Mircea Eliade, astfel încât rezultatul 
studiilor sale ştiinţifice să aducă omenirii noutatea 
nexprimată până la el, mai precis neformulată în 
limbajul ştiinţific al epocii sale, mai exact nesesizată 
de nici un alt cercetător serios al “sacrului” (James 
Frazer, Rudolf Otto, Nae Ionescu etc.)? Ei bine, acest 
român, discipol și asistent al Profesorului Nae Ionescu 
la catedra de Logică şi Metafizică a Universităţii 
Bucureşti (în anul 1937), a descoperit “ceva” pe care 
l-am fi vrut focalizat și prezentat ca atare, adică drept 
o descoperire ştiinţifică, de către “noiciştii” care, de 
vreo 30 de ani încoace, au umplut văzduhul cu vorbe 
despre marele eseist, marele romancier, marele istoric, 
şi despre “derapajele extremiste” ale * “tânărului 
intelectual de dreapta” Mircea Eliade. În 17 ani de 
postcomunism, aceiaşi “noicişti”, ca şi universitarii, 
doctoranzii şi masteranzii şcoliți în “umplerea 
văzduhului cu vorbe”, au evitat cu mare grijă să 
abordeze problematica sacrului în opera lui Mircea 
Eliade. O astfel de abordare ar fi “dat idei”unor istorici 
sau teologi şi s-ar fi riscat ca lumea ştiinţifică a 
României postcomuniste să-l descopere cu adevărat 
pe Mircea Eliade savantul... 


Adevărurile din broşurica parohiei 


Ni se poruncește în Sfânta Evanghelie să nu 
ținem lumina sub obroc. Căci dacă o vom ţine aşa, 
sau dacă adevărul așteptat de o epocă nu va fi spus 
de cei care l-au cunoscut sau intuit, atunci vor vorbi 
pietrele în locul acestora. Și iată că în locul 
“noiciștilor” au vorbit despre savantul Mircea Eliade, 
ca descoperitor al sacrului existent în structura 
conştiinţei, doi simpli preoți ortodocși, într-o cărticică 
de buzunar, intitulată 222 s/aturi din S/ânta Scriptură, 
Sfinţii Părinţi, oameni duhovniceşti şi înţelepţi. În 
pagina de titlu sunt trecuţi autorii demersului: preot 
Mircea Irina — Parohia Vicovul de Sus şi preotul 
Dumitru Irina - Parohia Filioara. Tipăritura are 
“binecuvântarea Î. P. S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei 
şi Rădăuţilor”, Și ce-au “vorbit cele două pietre” 
(adică cei doi simpli preoți ortodocși) în broşurica 
lor, destinată credincioşilor simpli, nu intelectualilor 
“post-noicişti” (doctoranzi cu numele, masteranzi cu 
licenţe multe în Europa sau SUA, universitari cu 
pretenţii, eseişti cosmopoliţi, oameni de cultură pe 
post de “cenzori” — bine plătiţi, prin ONG-uri — ai 
derapajelor creştin-ortodoxe etc. )? Reproducem 
citatul de la pagina 48 a broşurii, extras din opera lui 
Mircea Eliade: “Sacrul este un element constitutiv în 
structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria 
dezvoltării conştiinţei. Chiar şi la nivelurile cele mai 








PUNCTE CARDINALE 
mircea eliade - savantul crestin 


Uniunea “Mondială a Tuturor. 
"Românilor * Țara şi Exilul” a îndrăznil să 
încalce “legea i tăcerii corecle din puncl de 
vedere politic, cultural şi religios” şi a. 

"organizat o manifestare dedicată Centenarului 
Adi 907-2007) Mi rcea Eliade. Conferinţele . 
iii de UMTR, Susfinute în după-amiază 3 


N, ZI 


lei de 30 martie. ac, la Galeriile, Sigma”. 


lei, Ai în 


i Capitală, cautau ema cea E găpisa j 
„cel măi mare savant român”. du, fost invi 


kb: AS 


“i 
"săv orbeascăd de gi pu Eliade ș chiar. 
af e Rp 
jos, „cu. rezu i Aa pusă de sp isi 
„publicistic, textul c conferinţei prezentate « i 
ziaristul Sibiu 4 ae ups 


Sa 






a. 


























E iade — - ă gt d 
La ui e și Si ; 4 “e VE 
. pre dă a i ja 0t constitui. 
ic Fo da > "0 i 2 pate a aa - 
zi t A : tă "Sad, Se | | 
A RELA 


arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine 
un act religios”. 


Sacrul, ca element în structura conştiinţei 


Ca “act de cultură” şi poate ca atenţionare a 
publicului cititor, interesat de istoricul religiilor Mircea 
Eliade (şi nu de “romancierul”, “publicistul interbelic 
extremist”, “legionarul” Mircea Eliade), mai putem să 
înregistrăm apariția cărţii Încercarea labirintului, la 
Editura Dacia, în anul 1990. Au fost publicate acolo 
interviurile date de Mircea Eliade lui Claude-Henri 
Roquet, la începutul anilor '80. Editorul de la Dacia a 
focalizat pe coperta doi un citat dintr-un interviu al lui 
Eliade, în care acesta punctează ceea ce el a descoperit 
ca savant, după o viaţă în care a lecturat şi studiat, cu 
instrumentele omului de ştiinţă, tot ce s-a scris despre 
istoria religiilor. lată citatul extras de editorul de la 
Dacia: “Sacrul nu este un stadiu în istoria conştiinţei, 
el este un element în structura acestei conştiinţe”. 
Cum, ca simplu jurnalist, nu pot emite pretenţii de 
cercetător avizat în domeniul istoriei religiei, las pe 
seama celor competenţi şi de bună-credinţă să 
focalizeze în tratatele lui Mircea Eliade capitolele 
dedicate “sacrului, ca element constitutiv în structura 
conştiinţei”. 


Cu instrumentele omului de știință 


În doar câteva cuvinte scrise pentru textul unei 
conferinţe, acest adevăr prezentat într-o manieră pur 
jurnalistică constituie noutatea științifică adusă de 
Mircea Eliade în comunitatea istoricilor religiilor, Nu 
numai noutațe adusă (prezentată în limbaj ştiinţific 
adecvat) ca descoperire, ci realitate cercetată, studiată 
şi verificată cu instrumentele omului de ştiinţă, Adică 
o realitate; 1) descoperită prin observaţie (fapte 
adunate din toate religiile lumii); 2) probată prin 
experiment (în orice religie a descoperit existenţa 
“sacrului”, chiar ascuns în “profan”, dar manifestat 
în viața individului (omului) ca “element constitutiv al 
conştiinţei şi nu ca un stadiu în istoria dezvoltării 
acesteia”); 3) fixată, ca adevăr ştiinţific, prin 
raționament. Dacă m-am înşelat în acest demers — 
repet, jurnalistic — de a arăta și demonstra, într-un 
limbaj accesibil intelectualului mediu român al secolului 
XXI, că Mircea Eliade este un mare savant, aştept să 
fiu contrazis (sau corectat, criticat etc.), 


Mai 2007 Nr. 5/197 PAG. 11 








Contra evoluționismului darwinist 


Nici nu putea savantul Mircea Eliade să 
primească Premiul Nobel, chiar dacă a fost propus 
de două ori pentru a primi această distincție. Într-un 
secol XX, devastat de ideologii materialiste, 
darwiniste, evoluționiste, marxist-leniniste etc., utliza- 
te pentru de-spiritualizarea omenirii, descoperirea 
savantului Mircea Eliade nu putea fi văzută cu ochi 
buni, cu atât mai puțin oficializată şi mediatizată pnn 
“procedura acordării Premiului Nobel”. Planurile 
oculte de animalizare a omenirii, realizate prin negarea 
creaționismului şi promovarea abjectă a evoluționis- 
mului (de sorginte darwinistă), nu puteau fi stricate 
astfel. Tratatele savantului Mircea Eliade constituie 
cea mai teribilă armă ştiinţifică de combatere, anihilare 
şi chiar desființare totală a ideologiilor lansate, în 
ultimii 250 de ani, de adversarii creaționismului. 
Geniul lui Eliade a depăşit încercările temerare şi 
“ puternicele argumente extrase din ştiinţa biologiei şi 
a biochimiei de savanții creştini Louis Pasteur (în 
secolul XIX) şi Nicolae C. Paulescu (începutul 
secolului XX), de a combate materialismul şi 
evoluționismul darwinist. 


Nici o şansă adversarilor creaționismului! 


Savantul Eliade nu le-a lăsat nici o şansă 
adversarilor creaționismului. Nu a lăsat nimic 
neacoperit, nimic neprobat în afirmaţiile sale, nimic 
necercetat cu instrumentele omului de ştiinţă care a 
beneficiat de excepționalele condiții de cercetare puse 
la dspoziţie de sistemul universitar american, de 
extraordinarele biblioteci ştiinţifice existente în SUA. 
România ar trebui să aprecieze în mod deosebit faptul 
că românul Mircea Eliade a fost primit de SUA, care 
i-au oferit şansa de a studia “sacrul” si de fonda. la 
Universitatea din Chicago, prima catedră de Istoria 
Religiilor. Că astăzi unii “americani” îi atacă indign 
opera şi personalitatea, aceasta este altceva. Adversarii 
creaționismului nu au nici o şansă să se nască în lumea 
lor vreun “om de știință” ateu care să atingă forța 
intelectuală, mai precis geniul ştiinţific al lui Mircea 
Eliade, pentru a-l combate de la acelaşi extrem de 
înalt nivel ştiinţific, academic. Exact ca în acel condac 
din Acatistul Maicii Domnului, savantul Eliade i-a 
lăsat fără glas pe “ritorii cei pricepuţi în vorbe 
meşteşugite”. Ce om de ştiinţă ateu (materialist, 
darwinist etc.) va mai putea citi tot ce a lecturat 
savantul Eliade, care a cunoscut aproape la perfecție 
limbile în care s-au formulat şi transmis “adevărurile” 
celor trei mari religii ale lumii (iudaismul, islamismul 
şi budhismul) şi adevărul revelat al Creştinismului? 


Setea de Absolut 


Sub bagheta logicianului Nae Ionescu, Eliade 
şi-a structurat o minte puternică, o gândire logică de 
mare forță şi pătrundere. Sub bagheta metafizicianului 
Nae Ionescu, Eliade s-a molipsit pe viață de “o boală 
intelectuală” incurabilă: setea de Absolut (Absolutul 
în metafizica creştină fiind Dumnezeu Tatăl, Fiul şi 
Sfântul Duh). Cu setea de Absolut, istoricul Mircea 
Eliade a cercetat “sacrul, ca element constitutiv în 
structura conştiinţei”. Fără glas au rămas şi “ritorii” 
care au inventat teoria extrem de perfidă potnvit căreia 
omul a fost “religios” doar în faza primitivă a istoriei, 
apoi a evoluat spre faza metafizică, ca să ajungă, în 
cele din urmă, în faza pozitivismului, a “ştiinţelor 
exacte”, a rațiunii. Adică în faza ateismului promovat 
de iluminismul Revoluţiei franceze — “faza istorică” 
în care omul s-a eliberat de “jugul Divinităţii”. Acest 
“jug”, conform ideologiei agresive care asezonează 
pozitivismul lui Auguste Comte, îl asuprea pe om din 
cauza “sacrului” ca fază primitivă în dezvoltârea 


(continuare în pag. 12) 














PAG. 12 Nr. 5/197 Mai 2007 


mircea eliade — 


(urmare din pag. 11) 


conștiinței. Savantul Mircea Eliade a demonstrat 
contrariul, ca om de ştiinţă, cu instrumentele omului 
de ştiinţă, nu ca ideolog al vreunui “iluminism” 
oarecare, nu ca revoluționar cu arma ghilotinei sau 
cu revolverul marxist-leniniştilor. 


Ce înseamnă a fi savant? 


Înainte de a-l arăta pe Mircea Eliade în ipostaza 
de savant creştin (ipostază configurată în cele tocmai 
prezentate cu o anumită precauție jurnalistică — ca să 
nu spun “teologică”, pentru a-i deranja pe paznicii 
“Ortodoxiei oficiale”), să ne adresăm ilustrului 
profesor (geograf, etnolog, pedagog) Simion 
Mehedinți. În marele său tratat intitulat Trilogii. Știința 
— Școala — Viaţa (Editura Cugetarea-Georgescu 
Delafras, București, 1940), redutabilul om de ştiinţă 
român pusese ca morto excepționalei sale lucrări (puse 
la index de comuniști) următoarele cuvinte, care ne 
dau indicații despre menirea savantului, în comparație 
cu cercetătorul şi eruditul. Facem această mică 
“investigație jurnalistică” tocmai pentru a afla ce 
înseamnă, doar în câteva cuvinte, a lucra ca un savant 
într-o ştiinţă. Cităm motto-ul: “Cercetători se cheamă 
cei care caută şi găsesc fapte noi. Erudiţi se numesc 
cei care adună multe cunoştinţe despre multe lucruri 
aflate de ei sau de alţii. Savanţi sunt însă numai 
cugetătorii care ajung la idei noi, pentru a verifica, 
înmulți şi sistematiza cunoştinţele adunate până în 
epoca lor, uşurând astfel progresul ştiinţei tocmai în 
latura cea mai vitală”. 


Paznicii “Ortodoxiei oficiale” 


Tot cu ajutorul profesorului Simion Mehedinţi 
vom arăta că “una din caractersiticile activității unui 
savant este impersonalitatea, ca o condiţie 
indispensabilă a a creației ştiinţifice”. Este extrem de 
importantă această condiţie impusă muncii unui 
savant, pentru că tocmai — culmea! — această 
caracteristică 1 se reproşează a o fi îndeplinit Mircea 
Eliade în opera sa titanică de cercetare a tuturor 
marilor religii ale lumii, de la cele arhaice și până la 
religia desăvârşitei revelații, Creștinismul. Mai precis, 
1 se aduce critica, de către paznicii “Ortodoxiei 
oficiale” de pildă, că ar fi pus pe aceeasi treaptă a 
cercetării științifice creștinismul, iudaismul islamismul 
și budhismul și că nu ar fi favorizat, ca ortodox 
botezat în Regatul României anului 1907, religia lui 
Hristos, căreia să îi arate și să-i impună superioritatea. 
Această acuzaţie de “neutralitate”, adusă Mircea 
Eliade de paznicii români ai “Ortodoxiei oficiale”, este 
tocmai o dovadă că avem de-a face cu 
impersonalitatea unui adevărat savant, format şi 
afirmat tocmai în “patria științelor moderne”, adică 
în SUA, într-o comunitate ştiinţifică şi academică 
unde orice fel de subiectivisme sau favortisme sunt 
drastic taxate. Așadar, îi aștept și pe ritorii-paznici ai 
"Ortodoxiei oficiale” din România să contrazică 
această realitate (incomodă încă pentru Facultăţile de 
Teologie Ortodoxă, unde Mircea Eliade este acceptal 
doar sub rezerva micilor erezii manifestate în gândirea 
să și în tratatele sale de istoria religiilor), 


Ce spune 
Vasile Posteucă 


Poate singurul 
român contemporan cu 
Eliade care a abordat în 
exil cu un curaj extra- 
ordinar subtila postură 
de savant creştin a 
profesorului şi academi- 
cianului de la Universi- 
tatea Chicago a fost 
inegalabilul poet şi 








PUNCTE CARDINALE 


a deus se ala ai anume ml - „ 
savantul ci ESUIN 


gânditor ortodox Vasile Posteucă, în anii '60, în anumite 
reviste de cultură ale diasporei din SUA, cum ar fi 
America, Drum ete. Încă un motiv de a rămâne 
îndatorați moral democraţiei americane, care a găzduit 
o astfel de abordare/dezbatere. Că astăzi prea puternica 
Americă nu-i prea mai simpatizează pe savanții creştini 
este o altă problemă, ce ține de o anumită “ideologie 
oficială” şi nicidecum de scăderile în credință ale 
credincioşilor protestanți şi neopro-testanţi, 

Prin urmare, vom încerca să arătăm, cu sprijinul 
lui Vasile Posteucă, faptul că Mircea Eliade poate fi 
considerat drept un mare savant creştin. În articolul 
“Mircea Eliade și dialectica sacrului”, apărut în Drum, 
an 1/1964, Vasile Posteucă comentează apariția “primei 
cărți americane despre un român în viață”, intitulată 
Eliade şi dialectica sacrului şi scrisă de Thomas J.J. 
Altizer. Anumite erori ale americanului sunt comentate 
de Posteucă. El demonstrează tocmai contrariul unor 
afirmaţii ale lui Altizer şi arată că “doctrina sacrului, la 
Mircea Eliade, priveşte omul din toate religiile”. 
Posteucă a văzut şi descoperit în opera lui Eliade o 
adevărată “doctrină a sacrului”. Istoricii şi teologii 
anului 2007 au curajul să observe aceasta? Vasile 
Posteucă a citat dintr-o lucrare a lui Eliade (Parrerns 
in Comparative Religion) pentru a-i avertiza pe cititorii 
operei savantului că anumite elemente doctrinare ale 
Creştinismului au fost tratate magistral de profesorul 
de istoria religiilor: “Ceea ce s-ar putea chema nostalgia 
eternității dovedeşte că omul poartă dorul unui rai 
concret...”. Posteucă lasă să se înțeleagă faptul că 
Mircea Eliade a rămas marcat de cursul de estetică 
teologică şi teologia culturii al profesorului Nichifor 
Crainic, publicat în epoca interbelică sub titlul 
Nostalgia Paradisului. | 37 sii . 


“Cerul e în om” 


Vasile Posteucă a sesizat primul valoarea 
scrierilor științifice ale lui Mircea Eliade din punct de 
vedere al doctrinei creştine. “Cercetările lui Mircea 
Eliade dovedesc că Cerul e în om și că omul are şi 
datoria şi puterea de a se mântui”. Adversarii 
creațhionismului (fie aceştia români de tranziţie sau 
americani atei, care au contribuit la desfiinţarea catedrei 
de Istoria Religiilor din Chicago, în anii '90), precum 
Și adversarii Creștinismului, ar trebui să accepte faptul 
că Eliade a scris despre aceste realități ca om de ştiinţă, 
iar nu ca eseist. Ca eseist poți debita oricâte “judecăți 
de valoare” vrei să formulezi, în conformitate cu 
subiectivismele care “te mână în luptă”, dar ca om de 
știință nu poți face afirmaţii neacoperite prin munca 
cercetătorului, a eruditului şi apoi a savantului. Eseistul 
Eliade este una, savantul Eliade este alta! 


“Simbolurile noastre creştine” 


În articolul din, revista America din 9 decembrie 
1958, intitulat “*Naştere şi renaştere în opera lui Mircea 
Eliade”, Vasile Posteucă atenționează asupra unor 
descoperiri făcute de savantul român în urma studierii 
riturilor şi simbolurilor religioase. “Oricât ar fi 
degenerat riturile și simbolurile, ele poartă un sâmbure 
de lumină: CUVÂNTUL”, scrie Posteucă, sintetizând 
în cuvintele sale de gânditor creştin adevărurile 
descoperite de Eliade după ce a cercetat “toate 
practicile religioase de-a lungul istoriei umane”, 
constatând că acestea pornesc de la premisa că 
“întoarcerea în condiția edenică este posibilă”. “La 
început a fost CUVÂNTUL”, se consemnează în Sfânta 
Scriptură, adică adevăr şi realitate pentru omul de ştiinţă 
Elade. Cu mijloacele jurnalismului cultural, Posteucă 
îi mai avertizează pe cei ce vor studia opera științifică 
a lui Eliade că acest savant “a arătat și dovedit 
istoricitatea iniţierii şi apoi caracterul ei religios”. 
Subtilitatea operei științifice (cu trimiteri inteligente, 
dar şi precaute la doctrina creştină) create de Eliade 
este surprinsă de Posteucă în câteva fraze cxtrem de 
dense semantic și hermeneutic: “A găsi simbolurile 





noastre creştine — în esență, dacă nu şi în forma lor 
— în celelalte religii, şi a ne da seama că nimic nu e 
nou sub soare; a ne convinge că în materie de 
«suflet», spunând mii de lucruri diferite, spunem 
acelaşi lucru — e o mare eliberare, un formidabil pas 
spre noi înşine”. 

Ce ciudat! Mulţi avem astăzi, în rafturile 
bibliotecilor personale, opera ştiinţifică a savantului 
Mircea Eliade. Și vorbim despre această operă sau 
cităm din ea cu diverse ocazii, dar nimeni nu a 
observat mai bine decât Vasile Posteucă apariția subtilă 
a savantului creştin Mircea Eliade în tot ceea ce ela 
cercetat, studiat, analizat, sintetizat, raționat şi expus 
de la înălțimea catedrei universitare, sau în tratate de 
factură academică, redactate conform exigentelor 
standarde ştiinţifice americane. Posteucă observă 
(cităm din revista America din 10 septembrie 1964) 
că “în cercurile savante, M. Eliade e de multă vreme 
autoritate în continentul nou”, ajungând “să prezinte 
evidenţele interioare ale omului, dialectica Divinului, 
de la înălțimea catedrei universitare”. 


Incredințarea mea 


Urmând parcă exemplul profesorilor Nae 
lonescu şi Nichifor Crainic, Mircea Eliade a reuşit 
să “infiltreze” ideea de divinitate în ştiinţa universitară 
şi academică a lumii americane: aceasta este 
încredințarea mea de jurnalist, la acest Centenar 
Mircea Eliade. Un simplu jurnalist care înţelege să-şi 
exercite dreptul şi datoria de a semnala nişte realități 
şi adevăruri științifice încă necunoscute suficient 
opiniei publice româneşti, ba chiar comunității 
ştiinţifice româneşti sau teologilor Bisericii Ortodoxe 
Române. 

Astăzi, când instituții ca Academia Română, 
Universitatea şi chiar Biserica Ortodoxă Română nu 
vor să audă de savantul creştin Mircea Eliade, au 
vorbit aici două “pietre”: gânditorul creştin (“de 
extremă dreapta”) Vasile Posteucă şi un simplu 
jurnalist, în vârstă de 42 de ani, vechi colaborator al 
revistei de orientare naţional-creştină Puncte 
cardinale... 

inchei cuvântul meu cu încă un citat, extras 
de data aceasta din Jurnalul lui Posteucă (22 
decembrie 1960, caietul nr. 20: “In drum spre 
Chicago”): “Mircea Eliade este în stare să sintetizeze 
abstractul, să sublimeze concretul, să condenseze în 
cuvânt veşnicia din care vine”. A demonstrat aceste 
calităţi intelectuale, sensibilități sufleteşti şi profunzimi 
de cugetare mistică. Se putea, oare, ierta asta unui 
candidat la Premiul Nobel? Dar unui popor de țărani 
care — în cei doar 20 de ani de libertate ai epocii 
interbelice, trăită în hotarele adevărate ale neamului 
românesc — a reuşit să dea ştiinţei mondiale şi culturii 


universale asemenea savanți şi metafizicieni creştini? 
Silviu ALUPEI 





—— 


2 dul 





ÎN NOUA VERSIUNE 


1 “Cînd plac sau chin ajung să ne supună 
din trei puteri lăuntrice pe una, 
[0 sufletu-ntr-aceea se adună, 

4 de parcă doar de ea ar şti întruna; 
lemei e-acesta-n contra celor care 
Că-s suflete mai multe-au dus minciuna. 

7  De-aceea, cind prin văz sau ascultare 
vreun lucru-anume sufletu-l vrăjeşte, 
uilăm chiar şi că vremea-i trecătoare: 

10 căci una e puterea ce-o gîndeşte 
şi alta-i cea ce sufletu-l retine: 

«ceușta scade, iur aceea creşte. 

13 Dovadă-avui de-acestea chiar prin mine 
cil fu; uimiţ; pe duh u-l asculta, 
căci soarele urcase-n cer mui bine 

16 de cincizeci suliți făr a-l observa, 
cînd umbrele de-uproupe ne sirigară, 
ca tina: Pe aici puteţi urca” 

19 Cu-n snop de mărăcini cei de la țară 
««lesea-n gard spărturi mai muri astupă, 
cînd dă în pire u viței greu povură, 

22 deci pe unde domnul şi cu după 
POLNILĂM ur Sul pe-o cărăruie, 

il cunrse ne-a duhurilor rupă 

25 Pe lu San Leo omul pou Să suie, 
sau pe la Noli ripa s-o coboare, 
sau la Bismantua talpu-n vir] s-o puie, 

28 pe cînd pe-aci aş zice că să zboare 
cu aripi iuți de dor ar trebui, 

pe urma cui mi-era precum un soare. 
31 Trudeam prin scocul stîncii a răzbi, 
din laturi strînşi în chingile de stei, 
siliţi pe brînci în mers a ne propli. 
34 Şi-odată ce-am ajuns în susul ei, 
de unde locul larg se desluşea, 
„Și-acum, maestre, încotro? ”, zisei. 
37 larel: ,„, Păzeşte-ţi pasu-n urma mea, 
suind mereu, pin s-o-ntimpla să vie 
vreunul ce-ndrumare să ne dea ”. 
40 De jos vederii piscul nu se-mbie, 
iar coastu-abruptă chiar mai dreaptă pare 
cu-n sfert le cerc spre centru-o mijlocie. 
43 Trudil, să zic abia mai [ui în stare: 
„Părinte drag, întoarce-te şi vezi 
ce greu îmi e cind te grăbeşti prea tare!" 
46 „Fiule, doar puţin şi poţi Să şezi! ", 
răspunse, arătînd spre-un briu de stei 
ce încingea stincoasele grămezi. 
49 Însufleţit de vorba-i, mă trăsei 
pînă la el, simțind cu mulțumire 
limanul drepi şi ferm sub paşii mei, 
52 Şozurăm, cuprinzind dintr-o privire, 
spre răsări, drumeagul «linupoi, 
că-i hună-n urmă cile-0 iscodire, 
55 O vreme-n jos privii, ca mai apoi, 
spre soare ochii să-i ridic, mira! 
că dinspre stinga săgera spre noi! 
58 Pocrul mă văzu prostit cum cul 
spre carul de lumină ce-n tărie 
eru-ntre noi şi Aquilon minal, 
61 „Custor şi Pollux”, prinse a-mi zice mie, 
le-ar însoți oglindu-ucecu care 
FOVUrvĂ=II SIN SI-I jOS U eivipie, 





PURGATORIUL 
CÎNTUL IV 


Indrumaţi de pilcul de duhuri. cei doi poeţi 
continuă, cu mari eforturi, ascensiunea muntelui. 
Văzind surprinderea lui Dante că soarele-i bătea din 
partea stingă, Vergiliu îi explică acestuia poziţia 
Purgatoriului faţă de soare, în termenii astronomici şi 
mitologici ai vremii (foarte anevoie de redat în traducere, 
silită să lase, mai mult decit originalul, o anume impresie 
de obscuritate şi preţiozitate). Poposind pe un briu de 
stincă, cei doi intilnesc la umbra unui bolovan un alt 
pile de duhuri, ghemuite sau întinse pe jos: sînt unii 
dintre leneşii din primul brîu al Purgatoriului, întîrziaţi 
cu pocăinţa pînă în pragul morţii. Dante îl recunoaşte 
in cele din urmă pe contemporanul său Belacqua. 
meşter de instrumente muzicale. faimos pentru traiul 
comod pe care-l ducea (se spune că între el.şi Dante 
ar fi avut loc odinioară următorul dialog: mustrat pentru 
lenevia sa. Belacqua ar fi răspuns cu vorbele lui 
Aristotel: „„Stind locului şi liniştindu-se. sufletul ajunge 
la înţelepciune”. iar Dante i-ar fi replicat: ..Dacă statul 
pe Joc aduce înţelepciune. atunci desigur că n-a existat 
nicicind om mai înțelept decit tine”). 


28 00 me e 


Pi > 
pa fre 





64 tu Zodiacul purpuriu în zare 
«le Urse mai aproape l-ai vedea, 
«le n-ar ieşi din vechea sa cărare. 
67 A le pricepe-ucestea spre-u puleu, 
îinchipuie-ţi că muntele Sion 
cr [i cu-acesta pe un plan Să stea, 
70 avinu în cer acelaşi orizon, 
(lar alle emisfere; şi-acea cale 
pe care rău umblut-a Faelon 
73 «le-o parte spre-acest munte-o ia la vule, 
ic de-ullu spre cel ali, cum e vădil, 
(le-s loule-acestea limpezi minţii tale” 
76, Maestre-ul meu”, erăii, „mai lămuril 
N-um [OSI nicicind decil acum, deşi 
păreau Să fiu în cugel biruit, 





PUNCTE CARDINALE 


A COMEDIE A LUI DANTE 


ROMÂNEASCĂ A LUI 






Mai 2007 Nr. 5/197 PAG. 13 


79 că cercul mediu-al roatei din tării, 
zis Ecuator într-una dintre arte, 
pus între foc şi-nghel a veşnici, 

82 din pricina-arătată ni-i departe 
spre nord, pe cil evreii-ndepărtat 
îl desluşeau spre calda lumii parte. 

85 Ci-acum aş vrea, de nu ţi-e cu bănal, 
să ştiu cît drum mai e, căci virful suie 
pe cit să suie văzului nu-i dal”. 

88 „ Munitele-acesta”, prinse el să-mi spuie, 
„e-aşa că la-nceput tot greu se-arată, 
dar dacă-l urci, la fel de aspru nu e. 

9] Deci cînd urcuşul o nimica toată 
[i s-o părea şi puşii or să-ți zboare 
cu luntrea cea pe upe-n Jos purtată, 

94 atunci vei şti că drumul capăt are: 
răguz de Irudă-acolo vei afla. 

Mai mult nu spun, dar demnu-s de crezare ” 

97 Nici n-upucase vorbu-a-şi lermina, 

Că se-uuzi un elus de-ulăluri: „Poate 
nici pină-acolo tihna n-ar strica!” 

100 Intorşi. porniră ochii-n jur să cule 
Si-n slinga-um dat de-un stei spre care încă 
NU UPUCUSe văzu-u ni se-ubute 

103 Iar pe acolo, sub umbroasa stincă, 
un pilc de duhuri am zărit şezînd. 

Cum Sluu cei prinşi de-o nepăsare-adincă. 

106 lar unul, vlăguit de tot părînd, 
genunchii şi-i ținea îmbrăţişaţi 
şi printre ei privea-n ţărină blind 

109 „O, drag stăpîn al meu, zisei, „să caţi 
te-aş imbia la cel ce lincezeşte 
de parcă el şi lenea ar fi fraţi”. 

112 Atunci spre noi, mişcîndu-se melceşte, 
privi pieziş chircitul duh şi zise. 
„Viteazule ce eşti, în sus păşeşte!”. 

115 Pe dată-l cunoscui şi chiar de mi se 
[ăia de trudă biata răsuflare, 
pornii spre el; că vin cum mă zărise, 

118 capul abia-şi săltă dintre picioare, 
zicînd: „„ Văzuşi cum pe la stinga-aci 
căruța-şi mînă-mvăpăiatul soare? ”. 

121 Luind seama cît de leneş se urni, 
zgircit şi-n grai, am cam suris niţel 
şi-apoi: „ Belacqua, grija ta să ştii 

124 că n-o mai am; dar zi-mi: în acest fel 
de ce lot zaci? Aştepţi călăuzire, 

Sau ai nărav şi te-ndulceşti cu el?” 

127 Şi-acela: „Frate, la ce bun suire, 
cînd îngerul ce poarta o păzeşte 
hu m-ar lăsa Să merg spre ispășire? 

130 Să stuu pe-afară-i dat pin Se-mplineşte 
ulitu vreme cit şi-n viaţă-avui, 
cum lot cel pocăil (îrziu pățeşte, 

133 de n-o scurtează ruga oarecui 
hineplăcul prin inima-i curată, 
căci altă rugă-n cer primită nu-i”. 

136 Pootu-n calea-mi se ivi deodată, 
zicînd: Dă-i zor, că soarele e-n focul 
cmiezii-uci, şi-n zarea-ndepărtată 

139 piciorul nopţii-ucoperă Marocul" 


(În numărul viitor: Caru W) 

















PAG. 14 Nr. 5/197 Mai 2007 


PUNCTE CARDINALE 








Este, oare, justificată cererea foarte multor femei de a putea să intre în cinul preoţesc? 

Inainte de a examina fondul problemei, vom spune că masculinitatea ierarhiei 
bisericeşti, cu care întreaga Biserică e adesea confundată, poate părea greu de suportat. 
Deci revendicarea făcută de femei nu e decât o reacție în fața unei stări de lucruri frustrante, 
presupunându-se că prezența femeii în altar şi la săvârşirea Sfintelor Taine ar ar putea 
cumva să echilibreze situația. Aşa să fie? 

Dacă e adevărat că există ceva de indreptat, soluția propusă nu ține seama de 
realitatea Bisericii ca imagine a Sfintei Treimi. Altfel spus, avem de-a face cu o reacție de 
ordin psihic. Pusă în adevărații ei termeni, problema este însă una de ordin ontologic şi se 
referă la modelul divin, omul trebuind să urmeze pe pământ rânduiala cerească. 

Pe de altă parte, revendicarea femeilor pare a se înscrie într-o problematică mai 
largă, ea ținând de parametrii religioși ai ansamblului revendicărilor sociale. Dacă este 
cunoscută vehemența campaniilor de la începuturile feminismului, astăzi mişcarea a dobândit 
ceva mai multă înțelepciune, începând să iasă din confuzia legată de noțiunea de egalitate 
între bărbați şi femei. 

Nu voi examina în detaliu această problemă socială, căci nu constituie subiectul 
rândurilor de față. Dacă o amintesc, totuşi, este pentru că ca mi se pare a fi humus-ul 
existențial în care a putut să germineze actuala problemă religioasă. Nu o putem ignora, ea 
fiind, din păcate, fundalul tuturor problemelor discutate aici. Dacă, în calitatea noastră de 
creştini, suntem chemați să ne ducem viața cotidiană în conformitate cu datele ontologice, 
trebuie să mărturisim că, adesea, facem exact contrariul. 

Desigur, aceste legi ontologice sunt ocultate aproape total de eticile reli gioase puse 
în slujba masculinității, care dau uneori o interpretare stângace şi reducționistă datelor 
antropolologice din Tradiţia noastră iudeo-creştină. Sus-amintitele etici au mai multe în 
comun cu starea noastră psihică decât cu Revelația. 

Astăzi, când lumea este cuprinsă de o imensă mutație, când structurile de toate 
tipurile se prăbuşesc şi reperele culturale dispar, valorile religioase (care, în Occident, nu 
au depăşit nivelul unei bune morale, pe care în mod greşit o numim creştină) nu mai au nici 
O greutate. 

Problemele pe care le are de rezolvat lumea astăzi, în fața amenințării unui nou 
potop de sorginte ştiinţifică, economică, socială, ca și ineficiența sistemelor etice, generează 
violență şi angoasă, Ele ne cer să „intrăm în arcă”, să accedem, cu alte cuvinte, într-un 
nivel de conştiinţă guvernat de adevăratele valori. creştine. 

Vorbesc despre situația din Occident, căci Orientul creştin, deşi puternic influențat 
de ideile iluministe, a păstrat valorile de ordin ontologic, fie şi numai într-un fel de ghetto 
religios fară impact major asupra vieții cotidiene, astfel că, în mentalul colectiv, valorile 
ontologice au fost pe punctul de a fi inlocuite de pseudo-eschatologia marxistă, 

Dar iată că ghetto-ul a rezistat în tăcere, implinind o operă de purificare ce a mers 
până la martiriu, iar acum, după prăbuşirea comunismului, Biserica a dobândit conştiinţa 
noului său statut în lumea laică. Acesta este și motivul pentru care problema discutată aici 
nu există în lumea ortodoxă, sau, oricum, nu se pune în aceeași termeni ca pentru Bisericile 
anglicană, protestantă sau romano-catolică. 

Să încercăm, deci, a cerceta perspectiva ontologică asupra preoţiei. Preotul aflat la 
altar este icoana lui Hristos urcând spre plinătatea supremă a Fiului Omului şi a Fiului lui 
Dumnezeu, cele două naturi pe care le reuneşte în Persoana Sa. El merge către Unu, El 
uneşte cerul și pământul într-o nuntă de foc. Acum, el uneşte de asemenea toate dualismele, 
contradicţiile și opoziţiile pământului; Exteriorul și cele dinlăuntru ale Omului s-au făcut 


una și „bobul de grâu” a devenit „Fiul” (Bar, acelaşi cuvânt ebraic din care provine şi. 


primul cuvânt al Genezei, Bereshit, temei şi germene al revelației. iudeo-creştine); căci 
Hristos spune în ebraică; „Dacă bobul de grâu nu moare, el nu poate să rodească” (/oan 12, 
24), dar și „Dacă Fiul nu moare, El nu poate să rodească”, 

În altar, aflat sub puterea fecundatoare a Sfântului Duh, Fiul Omului și bobul de grâu 
sunt una. Sângele Său și rodul viei sunt una. Și Fiul moare și învie întru slava desăvârşirii ce 
se revarsă peste întrega creaţie. a 

În calitatea Sa de Dumnezeu, Hristos nu e nici bărbat, nici femeie. În calitate de Fiu 
al lui Dumnezeu întrupat în lumea creată, EI împlineşte o funcțiune masculină față de 
creaţie, care, în întregul ci, e feminină faţă de divin. 

Ca imagine a Fiului lui Dumnezeu, preotul nu poate fi decât bărbat, 

Dar există și imaginea Fiului Omului. Ce înseamnă Fiul Omului? 

Hristos deosebeşte categoric pe Fiul Omului de un simplu fiu biologic; EI spune 
despre loan Botezătorul că e cel mai mare dintre cei născuţi din femeie (Luca 7, 28), Toţi 
cei născuţi în tenebrele lumii exterioare sunt fii ai femeii, fii ai acestei umanităţi încă 
animale, care faţă de Dumnezeu nu poate fi decât feminină. Chiar dacă şi El a venit în 
lumea tencbrelor exterioare ca fiu al unei femei, fiind la rându-l fiu biologic, lisus este în 
chip esenţial fiu al interiorităţii Mariei, În EI, interiorul şi exteriorul sunt indisociabile; El 
uneşte cei doi poli ai acestei unice realităţi. Chiar și în natura Sa de Fiu al Omului, singurul 
Său Tată este Dumnezeu, 

Fiecare dintre noi e „insămânţat” în Fiul, Cuvântul fondator al persoanei noastre, 
Noi n-avem, însă, de unde s-o ştim, căci omenirea de azi se identifică încă cu dimensiunea 
sa animală, fiind în situaţia celei de-a șasea zile a Genezei, unde a regresat o dată cu drama 
căderii, Textele sacre oferă o bună învățătură, dar atâta vreme cât cunoaşterea ivită din 
experienţă interioară nu va începe să crească în noi, modalitatea de abordare a Revelaţei 
va fi una pur discursivă, Tot astfel, prezența acestui Germene divin în noi — imagine a lui 
Dumnezeu după chipul Căruia suntem creaţi — rămâne o frumoasă imagine înghețată, 
incapabilă să ne mobilizeze încă pentru a începe procesul de gestație ce va face să crească 


Fiul Omului în fiecare dintre noi pentru a ajunge la Asemănare, lată care este vocația 
noastră ontologică, 


ROLUL SACERDOTAL AL FEMEII 


În prezent, suntem în situația zilei a şasea şi nu ascultăm decât „Programarea'” 
noastră biologică, aducând pe lume fii şi fiice ale femeii, în vreme ce Fiul Omului rămâne 
prizonier în străfundurile noastre; acesta este Fiul Tatălui, Barabas, nelegiuitul din Evanghelii 
care, înlănţuit în temniță, este eliberat prin moartea şi învierea lui Hristos. 

Actualizarea vie a acestor taine în fața altarului are ca singur scop eliberarea 
acelui Barabas ce agonizează înăuntrul fiecăruia dintre noi; o dată eliberat, acest Barabas 
nu depăşeşte decât rareori limitele unei vieți corecte din punct de vedere moral, trăite în 
cadrul securizant al categoriilor de „bine” și „rău”. 

Arborele cunoștinței nu este cel al binelui şi răului. Plantat în Eden-ul nostru lăuntric 
și situat simbolic în cea de-a şaptea zi a creaţiei, el reprezintă ceea ce e împlinit din Fiul 
interior, ca şi ceea ce nu e încă împlinit, în dinamica unei creșteri care ne conduce la 
Asemănare, 

Fiul Omului prinde rădăcini în tot omul, în fiecare „Adam”, bărbat şi femeie, loc 
privilegiat unde imaginea fondatoare e fecundată de Sfântul Duh, 

Dacă lisus e Fiul Omului în interioritatea Adam-ului total, a cărei imagine a început 
să crească o dată cu ascensiunea mesianică a poporului lui Israel, împlinindu-se în Fecioara 
Maria, acelaşi Fiu al Omului e chemat să crească în fiecare dintre noi. El este partea 
divină a fiecăruia din noi, un „eu sunt pe cale de a fi” aşa cum i se revelează lui Moise la 
Rugul Aprins, în vreme ce lisus YHWH ne asigură că este acel EU SUNT al Vechiului 
Testament: „Dinainte ca Avraam să fi fost, EU SUNT [YHWH)” (Joan 8, 58). 

Acest Fiu al Omului dinlăuntrul nostru este de esență divină şi, prin urmare, de 
parte bărbătească în raport cu cea care-l poartă în pântec, aceasta din urmă fiindu-i 
„mamă”, indiferent ce sex biologic ar avea. lată de ce lisus nu-i va vorbi niciodată Mariei 
ca unei mame biologice, ci precum aceleia care, întruchipează această maternitate 
interioară. Când apostolii vin să-l spună: „Mama Ta şi frații Tăi Te caută”, lisus pune 
întrebarea esenţială: „Dar cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?”, la care tot El 
răspunde imediat: „Voi toți sunteți mama Mea şi frații Mei” (Matei 12, 50). Căci noi 
suntem cei care ne asumăm această maternitate înlăuntrul nostru de câte ori împlinim voia 
Tatălui. 

Dacă evanghelistul Luca zice despre momentul naşterii lui Hristos: „Maria a adus 
pe lume pe fiul ei, cel întâi născut” (Luca 2, 6), pe Golgotha lisus va încredința Mariei un 
al doilea fiu interior în persoana lui loan, apostolul tainei divine, care s-a născut întru 
această dimensiune lăuntrică, aşa cum o vor face, de altfel, toţi marii sfinți ai umanității. 

Mlădiţe de sfințenie, toți purtăm înlăuntrul nostru pe acest Fiu al Omului în devenire. 
Numai el poate sluji la altar. El nu poate fi reprezentat decât de un bărbat. Această revelaţie 
este de ordin ontologic. Nu femeile din jurul lui lisus au fost numite „Fu”, chiar dacă, graţie 
sfințeniei lor, născuseră pe Fiul lăuntric. 

Poporul regal îndeplinește o funcție feminină care își are arhetipul în Fecioara 
Maria, în tump ce slujitorii altarului îndeplinesc o funcție masculină. În sânul Bisericii, 
simbolurile trebuie respectate riguros pentru a intra în rezonanță cu modelele cereşti 
cărora le corespund. 

În caz contrar, lucrarea Sfântului Duh nu se poate săvârşi. Altfel, ne-am, putea 
impărtăși cu prăjitură şi coniac în loc de pâine şi vin. Or, apa, sarea şi grâul din componența 
pâinii, ca și Vinul au fost desemnate încă în Vechiul Testament şi confirmate în Evanghelii 
ca fund Trupul şi Sângele Fiului. 

Funcția sacerdotală cu care Avraam este investit de către Melchisedec, rege al 
Dreptăţii, provine de la Cel ce împlinește toată Dreptatea, pe pământ ca și în cer (Geneza 
14, 18). Pe de altă parte, Melchisedec este numit „rege al Salem-ului”, adică rege al 
săvârșirii tainelor. Or, aceste taine nu pot fi săvârşite decât sub egida Sfântului Duh şi în 
rigoarea Cuvântului Care uneşte cerul şi pământul, restabilind raportul just între cele două 
planuri ale realității. Tradiţia spune că Melchisedec este deja Mesia, apariţie fulgurantă în 
viața celui care, prin fiul său Isaac, va aduce pe lume o prefigurare a Fiului, 

Femeile care au cerut să primească sacerdoțiul preoţiei în Biserica anglicană au 
uitat că în fața altarului se actualizează moartea Şi învierea lui Hristos — Fiul lui Dumnezeu 
şi Fiul Omului, Animate poate de cele mai bune intenții, ele comemorează un eveniment 
care a avut loc acum 2000 de ani, dar fără a-l trăi în imediatul CLIPEI, de parcă evenimentul 
nu le-ar privi şi pe ele, şi ceea ce reprezintă ele. Din punctul de vedere al rigorii despre 
care vorbeam mai devreme, ele nu-şi pot îndeplini rolul de „icoane” ale Fiului, 

Cele două perspective sunt cât se poate de diferite, Una provine dintr-o abordare 
emoțională, rămânind prizoniera timpului istoric, liniar, exterior nouă; ca creează obişnuințe. 
Cealaltă reprezintă realitatea ontologică pe care se întemeiază Tradiția; ea îşi are rădăcinile 
în eternitate, iată de ce fiecare moment al Istoriei e încărcat de sens. Dacă mulți preoți 
anglicani ostili hirotonisirii femeilor vor adera la Biserica Romano-Catolică, mă tem că 
decizia lor nu se va întemeia pe o analiză ontologică a problemei. Majoritatea oamenilor 
iau asemenea decizii numai când o situaţie devine insuportabilă, mai precis când acea 
situație zdruncină o stare de fapt cu care erau obişnuiţi. 

Însă obișnuința și Tradiţia relevă planuri diferite ale realităţii şi nu pot sta împreună. 
Din punctul de vedere al sus-amintiților preoți, rutina religiosă făcea parte din componentele 
ce le garantau o viaţă confortabilă. Astăzi, bărbatul vede cum o mare parte a prerogativelor 
sale îi este smulsă, iar restul este pus fundamental sub semnul întrebării. Se înțelege de ce 
situația îi pare groaznică, Dar această înțelegere de ordin psihologic nu trebuie să ne facă 
să ignorăm ceca ce se întâmplă dincolo de aparențe. 

Dacă insist spunând că prezența bărbatului la altar este o necesitate fundamentală, 
insist în egală măsură asupra unei urgente reconsidererări a situației multor preoți care 
nutresc inconştient o voinţă de putere. Fiind cu atât mai funestă cu cât este mai „inconştientă”, 


Ca 


| 












ca constituie acea carapace cvasi-indestructibilă a rutinei care fixează într-o falsă virilitate. 
întru totul contrară vinlității duhovniceşti: "Când sunt slab, atunci sunt tare” (11 Corinteni 12, 
10), spune Apostolul Pavel, ştiind bine care este singura forță capabilă să inducă nașterea 
interioară, ce ne transformă pe fiecare într-un Fiu al Omului, implinindu-ne astfel menirea 
ontologică. Or, preotul este cel dintâi chemat către săvârşirea acestei mutații lăuntrice 
La acest nivel rezidă adevărata problemă care a generat tulburările discutate aici 
Deseori, preotul se identifică cu funcția sa, ascunzându-se în spatele ci; el îşi ascunde 
mizeria pozând în rolul de „păstor” al „oilor” care formează laicatul (poporul regal). Or, 
păstorul e ferm convins — fie şi numai la nivel inconştient — că oile îi datorează supunere El 
uită că, în accepțiune hristică, oaia — kebesh — înseamnă „cea care se supune voinţei 


divine”, ca nu poate sta impreună cu „capra” (Matei 25, 32) — atoud — care „se opune 
voinței divine”, 










Numai Hristos este păstor, iar preotul comite un abuz de limbaj apropruidu-şi astfel 
termenul. Adevăratul păstor, icoană a lui Hristos, este cel (sau cea) care joacă rolul unui 
autentic îndrumător spiritual, deoarece, urmându-şi propria cale duhovnicească, el (sau 
ea) se face oaie și primeşte acest dar de la Dumnezeu. 

Văd aici, printre cei ce împlinesc funcția de păstor, o eventuală prezență feminină, 
căci multe femei îmbunătățite duhovniceşte au primit acest dar de la Dumnezeu la fel ca şi 
bărbații, numai că ele nu sunt băgate în seamă. Ceca ce mă face să merg şi mai departe cu 
analiza problemei noastre. 

Cred că ar exista o modalitate de reechilibrare a situației din sânul cinului preoţesc, 
printr-o mai largă participare a femeilor în viața Bisericii, ajutându-i astfel pe bărbaţi să se 
elibereze de rutina pe care o denunțam mai sus. lată de ce îndrăznesc să vorbesc despre 
„sacerdoțiul femeii”. Slujirea preotului la altar nu e singura funcțiune sacerdotală. Nu a fost 
Hristos încojurat de numeroase femei pe parcursul întregii Sale vieți? Nu a confinmat El 
gesturile lor, sacralizându-le astfel? Mariei Magdalena, cea care I-a uns cu ulei scump 
părul şi picioarele, îi spune că fapta sa va fi amintită în veci (Marcu 14, 9). 

Repetăm că Evanghelia nu e o simplă relatare cu rol comemorativ, este clipa eternă 
în miezul căreia suntem chemaţi să pătrundem. De ce să reducem valoarea acestui moment 
care dă seama de relația Mântuitorului cu femeia, făcând din el o simplă amintire a unui 
gest frumos? 

Gestul Mariei-Magdalena întemeiază modul de acțiune al femeii în lume. Ca şi cel 
al samaritencei căreia lisus îi cere să-l dea apă să bea — într-un schimb de replici care îi 
surprinde pe apostoli. Această apă înseamnă a da viață prin grija purtată aproapelui, prin 

propovăduirea Cuvântului; apă care, primită de o inimă deschisă la lucrarea Sfântului Duh, 
devine vin, sânge şi duh! 

Oare nu o femeie are privegiul de a-L întâlni prima pe Cel Înviat din morți, mergând 
apoi să vestească pe apostoli? Să fie ea exclusă dintre cei cărora, inainte de Înălțare, 




















— 


PR * 
Ed 


Pe e 


Dai aid 


PUNCTE CARDINALE 








Mai 2007 Nr. 5/197 PAG. 15 


Hristos le poruncește să anunţe „Vestea cea Bună” pe tot pământul: „Drept aceea, mergând, 
invățați toate neamunle, botezându-le...” (Marei 28, 19)? 

Oare femeia nu poate propovădui, boteza sau spovedi? Preotul german Eugen 
Dewermann este poate eretic faţă de credința creştină, dar acest om a avut parte de multă 
suferință, iar dacă a ales o cale pe care nu o putem urma, asta nu înseamă că a greșit 
denunțând groaznica incompetență a majoritații preoților în a primi spovedania. Acești 
slujitori ai altarului sunt total nepregătiți pentru teribila întâlnire cu profunzimile sufletești, 
fiind lipsiţi de o adevărată cunoaștere a psihismului omenesc, pe care psihologia începe să- 
| descopere. Desigur, teologii noștri nutresc un dispreț nejustificat vis-r-vis de psihologie, 
considerând-o ca nepotrivită cu dimensiunea spirituală la care sunt convinşi că au acces. 
Asta a făcut ca lumea să fugă de spovedanie, recurgând la diverse „tehnici” psihologice, 
care, la rându-le, nu conduc spre o veritabilă deschidere spirituală. De aici, s-a ajuns la o 
situație în care abundă excluderile reciproce, situație de care suntem cu toții responsabili, 
în calitatea noastră de mădulare ale Bisericii 

Se impune o alt mod de abordare, care să țină riguros seama de aportul psihologiei, 
dar să fie, în acelaşi timp, deschisă spre lumina transcendenţei ce întemeiază ființa umană. 

Această nouă abordare este necesară, dar nu și suficientă, căci numai integrarea 
acestor cunoştinţe într-o veritabilă cale spirituală va putea tranforma ființa, făcând-o capabilă 
să-și asculte aproapele şi să-l trimită către el însuși, pentru a-L întâlni acolo pe Dumnezeu. 

Fiinţa aceasta poate fi, la fel de bine, un bărbat sau o femeie. Dacă slujirea altarului 
tine de modelul hristic, neputând fi îndeplinită decât de bărbat, diaconia este slujba îngerilor; 
aici nu există distincția masculin/feminin. În primele veacuri creștine, diaconia era 
încredințată atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Ea trebuie reintrodusă azi, urmând să-i definim 
un cadru de funcționare care să lase loc suflării Sfântului Duh. Or EI, departe de a închide, 
ştie să deschidă toate acele dimensiuni neexplorate ale Tradiției, cele pe care raporturile 
noastre de forță le țin încă prizoniere. 

Oare de câte comori de dragoste se lipseşte Biserica, neavând încredere în femeie? 
lar în privința laicatului, el ar putea să-și înțeleagă mai bine rolul de „oaie”. Căci Mana e 
„oaia” prin excelenţă: „lată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), 
spune ca, pentru ca mai târziu să adauge: „Faceţi orice vă va spune” (Joan 2, 5). Tocmai 
pentru că s-a supus, este acum deasupra tuturor ierarhiilor îngerești („Mai cinstită decât 
heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii...”). Ea va participa la sacerdoțiu 
într-o dimensiune a preoţiei desăvârşite. Către această dimensiune a fost ea chemată încă 
de la vârsta de trei ani, crescând în templu şi lăsâdu-se desăvârşită de suflarea de foc a 
Sfântului Duh, desăvârşind împreună cu EI profunzimile unui pământ virginal, unde avea 
să-Și găsească sălaş Mântuitorul lumii. 

Traducere din limba franceză de 
Marian STAN 



















PAG. 16 Nr. 5/197 Mai 2007 


SIORIA 
CARI, 





NU SE ÎNVAȚĂ 


LA ȘCOALĂ 
"MEMORIALUL” 


93 + 
Pi 
A 
9) 
y 


"Ax 





MARTIROLOGIUL 
TEMNITELOR 
COMUNISTE 

DIN ROMÂNIA 


Instalat pe deplin o dată cu abolirea monarhiei 
(30 decembrie 1947). regimul comunist, n-a întârziat 
să-şi dezlănţuie teroarea, prigonind oamenii nu doar 
pentru convingerile lor politice, ci şi pentru credința 
lor religioasă, indiferent de religie sau confesiune. Pe 
lângă numeroșii credincioși laici. prin lagărele şi 
închisorile vremii au fost târâţi şi mii de preoţi, 
episcopi, monahi şi monahii, După documentarul 
(departe de a fi complet) Biserica întemnițată 
România: 1944-1989, au trecut prin detenţie 2398 
de preoţi, între care 1725 ortodocși, 226 greco- 
catolici, 165 romano-catolici, 90 protestanți şi 
neoprotestanţi, iar 36 de alte religii, 

Recent, la Editura Institutului Biblic şi de 
Misiune al B. O. R.. a apărut volumul de aproape o 
mie de pagini intitulat Martiri pentru Hristos, din 
România, în perioada regimului comunist, tipărit cu 
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, 
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a Inalt Prea 
Sfinţitului loan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit 
romano-catolic de Bucureşti, și a Excelenței Sale Dr. 
Christoph Klein. Episcop al Bisericii Evanghelice C, 
A. din România, Sprijinit de Fundaţia “St, Gerhardt's 
Werk e, V.” din Stuttgart (a se vedea „Prologul 
editorului”, pp. 9-13), volumul e realizat, sub formă 
de dicționar, de un colectiv multiconfesional de spe- 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(2punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A, L. 
cont: B R.D, Sibiu RO43BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 











Miercuri 18 aprilie a. c., în marea sală 
de evenimente a Institutului Cultural Român (mai 
plină decât oricând), s-a desfășurat, începând de 
la ora 18.00, lansarea volumului Memorialul 
durerii. O istorie care nu se învață la şcoală, 
semnat de realizatoarea binecunoscutului serial 
documentar TV (al cărui prim episod s-a difuzat 
miercuri 14 august 1991), d-na Lucia Hossu- 
Longin, De ce această istorie a muceniciei 
româneşti contemporane încă *nu se învaţă la 
şcoală” (unde în schimb programa prevede, mai 
nou, ore dedicate memoriei Holocaustului 
antievreiesc!), aceasta este o problemă care va 
trebui grav dezbătută (dacă în conştiinţa 
românească a mai rămas loc şi de altceva decât 
de futilitățile curente) 

Volumul a apărut la Editura Humanitas 
ŞI este însoţit de un box cu 10 DVD-uri conţinând 
36 din cele 120 de episoade difuzate pină azi 
(editori: TVR Media si Humanitas Multimedia). Selecţia n-a fost deloc uşoară (sunt în total 
peste 100.000 de minute de peliculă filmată în decurs de 16 ani!), după cum recunoaşte însăşi 
realizaroarea, dar volumul şi DVD-urile se complinesc în mod fericit şi oferă o bază documentară 
unică, de o uriaşă importanţă istorică şi morală. 

Editarea şi lansarea au fost organizate în comun de Editura Humanitas (condusă de 
d-l Gabriel Liiceanu), Institutul Cultural Român (condus de d-l Horia-Roman Patapievici) şi 
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (condus de d-l Marius Oprea). 
Pe lângă realizatoare (“Aici veţi găsi rezistența românească de-a lungul a 50 de ani. Seria 
noastră e un curs de libertate predat de cei care au fost pilde vii. [...] Veţi găsi aici vieți de 
oameni, nu de sfinţi. rezistenţa din munţi. marii oameni politici interbelici. care nu prea semănau 
cu cei de azi. episcopi şi preoți care au murit pentru credinţă. [...] În aceşti 16 ani am trăit într- 





o tranşee a memoriei... 


la 1.C:R:'S 
“Memorialul Durerii” 


Da ZI - de 

IER (nu prea se înțelege însă dece. cifra Are ilie 

sunt trecuţi la început, iar autorii propriu-ziși abia la 
coada volumului!), în frunte cu tânărul istoric Adrian 
Nicolae Petcu (cercetător CNSAS), care semnează şi 
amplul studiu introductiv (pp. 19-40). Printre autorii 
cu contribuţii mai substanţiale se mai numără: Dănuţ 
Doboş, loan Munteanu, George Enache, Silviu B. 
Moldovan. Drept consultant ştiinţific figurează Pr. Prof. 
Dr. Mircea Păcurariu (membru corespondent al 
Academiei Române). 

Sunt înregistraţi. conform actualului stadiu al 
documentaţiei. cei morţi în închisori, sau ca urmare 
directă a prigoanei anticreştine (ca, de pildă, V, 
Voiculescu sau Teodor M. Popescu), iar unii dintre ei e 
de presuspus că vor ajunge, cu timpul. şi în calendarul 
bisericesc. Din păcate, nu despre toţi cei înregistraţi s- 
au găsit date biografice suficiente, astfel că unii 
figurează, cu biografii consistente, în corpul 
dicționarului, iar alţii numai într-o listă alfabetică finală, 
cu informaţii minimale. Cercetările urmează să 
desăvârşească în viitor baza de date, chiar dacă e greu 
de presupus că aceasta ar putea [i vreodată exhaustivă. 

„Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 
240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos 
în timpul persecuției comuniste, atee. Dintre aceştia, 
menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 
cu biografii intocmite), 30 de martiri romano-catolici 
ȘI 4 protestanți evanghelici [greco-catolicii — cu victime 
destul de numeroase — nu şi-au definitivat materialul 
până la ieşirea acestei prime ediţii; este inclus totuşi în 
volum și un cuvânt al episcopului greco-catolic de 
Lugoj. Alexandru Mesian]. Din punct de vedere socio- 
profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), 
prolesori de teologie, avocaţi. un general de divizie, 
studenţi, călugări și călugărițe, dar se regăsesc şi oameni 
simpli, precum agricultori sau comercianţi” (Studiul 
introductiv, pp. 39-40), 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), 
Ligia BANIA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, 


Claudio MUTI (corespondent Italia) 


Adresa Reducţiei: 330309 SIBIU = Culea Dumbravii 109, tel, /[ax (0209/422530 


), la lansarea festivă au mai luat cuvântul d-nii Horia-Roman Patapievici. 
Marius Oprea şi Constantin Ticu Dumitrescu (ca reprezentant al A.F.D.P.R.). Manifestarea de 
-a încheiat. aşa cum se cuvenea, cu difuzarea unui episod din documentarul 


Cartea şi DVD-urile pot fi procurate cu precădere de la librăriile Humanitas din Bucureşti 
ŞI din țară: prețul volumului de 432 de pagini este 35 RON. iar cu tot cu DVD-uri - 180 RON 


al NE Pot CA, 


DS Lil SI ii e E: 3 e d NT TIM EI SSE Rai CE LAC 2 ir — 


Oi viitoare Sup va remedia, desigur, şi 
principalul cusur tehnic al celei prezente: lipsa unui 
indice de nume. Începutul este, oricum. unul 
promiţător, rămânind de sperat că se va bucura şi de 
o bună recepție şi mediatizare, într-o lume românească 
ce deocamdată nu s-a dovedit prea generoasă cu eroii 
Şi martirii ei.. 

Răzvan CODRESCU 


i “Marie peniru Hristos, 


E A, din România, 
în perioada regimului comunist 





Tm ze XA ERA zi 
37 Aia 2 270 a 
7 Agia / PN ih 
a ae PĂ 
pu 









ud 


tericiţi sui [i cand, Ulu pricina Mea 
vor priyoni și, miuținu, 
vor Zice Lol cUvantlul râu 
npotelvă coasă” 
AIR 


3 


xn 


Vatra Institut au Bubico de Mun 3) Biserică Ortaâne Ramâne 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: