Puncte Cardinale anul XI, nr. 5 (125), mai 2001

“Comunismul este atît de devastator, încît nu-i de ajuns să ieşi din el: trebuie să ieşi inclusiv 


din toate consecințele lui.” 


credinta 
iubire 
speranta 





CA3D:NA 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 








Pe lîngăpenibila fundătură în care intrat afacerea “dosarelor”, 
pe obrazul altminteri subțire al unor oameni de talia lui Andrei 
Pleşu sau Horia-Roman Patapievici, sînt mumeroase alte semne 
că un proces al comunismului (sau al comuniştilor), fie el şi 
numai strict moral, nu doar că este nedorit de persoane şi cercuri 
influente, dar devine, pe zi ce trece, mai dificil de realizat, din 
motive să zicem tehnice şi materiale. O dovadă în acest sens se 
găseşte şi intr-o relativ recentă apariţie editorială, simptomatică 
şi în alte privinţe 

Cartea d-nei Doina Jela, Lexiconul negru: unelte ale 
represiunii comuniste (Ed. Humanitas, 2001), avindun precedent 
- ce-i drept, modest - în Cristian Petru Bălan, D'chronaru? 
criminalilor politici comunişti din România (Ed. White Wings, 
U S.A., 1993), este un început util, dar nu motivează nici pe 
departe zarva mediatică ce s-a încercat în jurul eî. Autoarea (n 
1951), ce publicase mai înainte (1999), tot în colecția “Procesul 
comunismului” (pe care o şi conduce), incitantul volum Drumul 
Damascului. Spovedania unui fost torțronar (este vorba de 
măruntul Franț Țandără), nu era o persoană neindicată pentru o 
asemenea întreprindere, dar a lucrat în pripă şi nu a beneficiat de 
un sprijin adecvat din partea anumitor instituţii publice de resort 

Dificultățile cu care s-a confruntat sînt destul de detaliat 
enumerate şi comentate, cu aer de scuză pentru insuficiența şi 
relativitatea rezultatelor, în cuvintul înainte, din care citez: “ 
din nici o direcue|oticială- n. n] nu mis-a lăcut surpriza vreunei 
deschideri deosebite spre colaborare. Cred, de altfel, că, exceptind 
dosarele în care informațiile despre agenți, metode şi acte de 
represiune au fost consemnale şi păstrate lot înscopul represiuni 
(rejudecarea procesului de la Canal, a procesului Pătrăşcanu, a 
procesului Țurcanu etc.), în arhive nu se păstrează multe dovezi 
explicite ale criminalităţii regimului comunist. Beneficitnd de 
un regim juridic confuz şi interpretabil, datele privind identitatea 
membrilor aparatului [de represiune] nu sînt puse la îndemina 
cercetătorilor” (p. 12). În aceste condiții, mărturiseşte mai 
departe autoarea, “nu m-a preocupat exhaustivitatea”, ci “să 
acopăr pe cît posibil nu numai locul geometric al represiunii 
(birouri de anchetă, închisori, lagăre de muncă, azile psihiatrice), 
CI să înregistrez pe cît posibil toată perioada, de la alegerile din 1946 pînă la căderea regimului 
comunist, în decembrie 1989. Am vrut nu doar să acopăr toate profesiile criminale, inclusiv 
cele incluse de Hannah Arendi în categoria «criminalilor de birow», ci şi să realizez o galerie 
de portrete şi o tipologie a instrumentului represiunii” (pp. 12-13), obiective în parte realizate, 
chiar dacă doar sub forma unui soi de “puzz/e proteiform început din toate părțile o dată” (p. 11). 

Autoarea mărturiseşte din capul locului că, nevoind “să se substituie justiției”, nu a 
preocupat-o “pedepsirea vinovaţilor” sau “recunoaşterea vinovăţiei”, ci doar “erunțarea 
faptelor, adică exact descrierea, sau restituirea acelor vremuri, prin intermediul unei suile 
de portrete " (p. 5). Desigur, e bine şi atit, dacă mai mult nu se poate... 

Cel puţin două puncte de vedere prezente în prefaţă rămîn discutabile; cel privitor la 
nespecificarea originii etnice a opresorilor (complexul lui polifical correctness?), pe de-o 
parte, şi cel privitor lane înregistrarea în dicţionara “autorilor subințeleşi şi notorii” ai crimelor 
(gen Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Gh. Apostol, Ana Pauker, Vasile Luca, Chivu Stoica, 
Valter Roman, Silviu Brucan, Leonte Răutu, N. Ceauşescu etc.), pe de alta. 

În condiţiile în care din inventarul brut al atrocităților s-au putut trage concluzii atit de 
grave asupra poporului român (a se vedea nefericitul caz H.-R. Patapievici), o analiză a 
structurii etnice a aparatului represiv - nu doar “cantitativă”, dar şi, mai ales, “calitativă” 
(importanța funcțiilor deţinulc. a rolului jucat efectiv, a zelului și monstruozităţii procedurale) 


Pa ua N ——— — 
, M - &, 





PU NC 





CIT DE 
NEGRU 
ESTE 


DOINA DONA JELA 


LEXICONUL NEGRU 


UNELTE ALE REPRES UNII COMUNISTE 





i AA: î Se ate, =: i i dici ci 
“Procesul comunismului” 
înimpas 
moral şi documentar 


SIMBOLISTICA 
„TRADIȚIONALĂ 


Îi D REDIU a 
„paginile 8-10 


Jean-krancois Revel 


Nr. 5/125 





Mai 2001 


16 pag. - 6000 lei 


- n-ar fi deloc lipsită de interes şi pertinenţă, căci ea ar dovedi că 
majontatea coviîrşitoare a manlor vinovaţi (factor de decizie şi 
performeri ai bestialităţii) n-au fost totuşi români, ci - ne place sau 
nu- evrei, țigani, unguri, ruteni, ruşi sau lipoveni... Nu este vorba 
aici de a susține că poporul român nu are sau n-a avut şi el destule 
“uscătun”, ci de arestabili (“obiectiv” şi “ştiințific”) adevărul din 
ce în ce mai eludat că în România comunismul a fost impus şi 
întreținut, cel puțin în prima lui fază, mai cu seamă de străini 
(armata roşie, politrucii sovietici şi elemente alogene 
resentimentare), fiind o afacere mult mai puțin “românească” 
decit se acreditează îndeobşte 

In ce-i priveşte pe autorii morali ai “holocaustului 
antiromânesc”, din categona marilor demnitari roşii (şi ei de 
originile cele mai diverse), care au constituit, alături de dinjorii 
de la Kremlin, “creierul” criminalităţii “de partid şi de stat”, ei 
s-ar fi căzut înregistrați cel puţin de la un anumit nivel în sus, fie 
ŞI în modul cel mai succint, în articole evidențiate cu alt corp de 
literă. Fără o Ana Pauker n-ar fi fost posibil un Nicolski, fără un 
Gheorghiu-Dej) n-ar fi fost posibil un Crăciun şi fără un Ceauşescu 
n-ar fi fost posibil un Chiţac. (Aşa cum, îmi vine să spun, muratis 
mutandis, fără un G. Liiceanu n-ar fi fost posibilă o Doina Jela, 
cu colecția respectivă cu tot...) 

Răsfoind corpul dicționarului, atrage atenția în mod 
dezamăgitor mulțimea semnelor de întrebare; informatia. în prea 
multe articole, nu este doar incompletă, dar deopotrivă nesigură 
ŞI chiar confuză. Ai impresia că te afli în fața unor ciome de lucru, 
pînă la a căror definitivare mai va. Dincolo de inexistenţa, 
dispariția sau blocarea unor arhive, autoarea s-a grăbit, omițind 
- cu sau fără ştiinţă - multe surse la îndemînă: memoriale, reviste, 
posibili informatori direcți (supraviețuitori ai terorii). Te surprinde, 
consultind bibliografia (pp. 312-317), să constaţi absenţa unor 
contribuții notorii (multe despre Piteşti, Gherla şi Aiud, despre 
rezistența armată anticomunistă din munți, despre închisorile de 
femei) precum cele ale lui D. Andronescu, D. Bacu, |. Bărdaş, D. 
Gh. Bordeianu, |. Cârje, N. Chioreanu, Gr. Dumitrescu, V. 
Gheorghiţă, N, Grebenea, Ana-Maria Marin, V. Maxim. Z. 
Oancea, |. Gavrilă Ogoranu (ignorare strigătoare la cer!), |] 
Pantazi, Aspazia Oțel Petrescu, A. State, Gh. Stănescu, M. Timaru, O. Voinea ş. a (multi încă 
în viață, putînd fi lesne consultați şi personal). Un P. Goma, un R. Wurmbrand sau un M 
Petrişor, de pildă, sînt înregistrați cu inexplicabile omisiuni de titluri (probabil neconsultate) 
Doctorul Mătrescu, căruia i se mulţumeşte în prefață, n-are totuşi loc în bibliografie! Figurează 
acolo regretata Nicole Valery-Grossu, dar nu şi prolificul S. Grossu! Să fi găsit autoarea mai 
multe informaţii în Hannah Arendt (Eichmann la Ierusalim) decât în V. Frunză (storia 
stalinismului în România)?! Numeroase informații ar fi putut culege chiar din colecţia 
Punctelor cardinale, sau a altor publicaţii de dreapta, din țară sau din exil. 

Este însă limpede că d-na Jela, dincolo de alte rațiuni invocabile, a ocolit aproape 
sistematic o ahumită zonă bibliografică, din nefericire - pentru imaginea sa “deontologică” - 
extrem de întinsă şi de bogată. .. Ca şi alţi cercetători cu prejudecăți stingiste (s-a făcut altădată 
referință aici la cazul Adrian Cioroianu), dumneaei este grav handicapată de propria limitare 
ideologică (şi implicit metodologică), convinsă probabil, cu cecitatea pe care o generează orice 
oportunism intelectual, că există surse “care dau bine” şi surse “care dau rău”... 

Mă tem că avem aici unul dintre principalele motive “democratice” pentru care lumea 
românească întirzie să se lămurească pînă la capătci! de negru este roșul, chiar dacă acest drum 
spre iad al idiosincrazii lor intelectuale este pavat cu principiale Pune intenții 
Adolf VASILESCU 












































UN PORTRET 
AL 
MAICII 
MIHAELA 
pagina 16 


(0 


A! 











PAG, 2 NR. 5/125 Mai 2001 


PUNCTE CARDINALE 





Răstoind presa lumii occidentale, am dat din întîmplare peste cîteva afirmații 
ale unui gînditor american (Robert Kaplan) făcute recent într-o publicaţie din 
Boston (4/lantic Monthly). Ce spune însă eseistul - reporter, istoric şi globe- 
trotter, cum îl numesc contemporanii de breaslă? Nu altceva decit că (astăzi) ar 
trebui cultivat mai atent sensul tragic al existenței (şi implicit al istoriei)*; că 
democraţia occidentală, şi mai ales cea americană, este de neexportat (importată 
în țările din Est ea neameliorînd deloc lucrurile pe plan politic, ci dimpotrivă): 
că orice nouă democrație se transformă în anarhie; că globalizarea culturii în nici 
un caz nu duce la o democratizare a ei; şi-n final, profetic oarecum, că adevărata 
mondializare în viitor va fi cea a săracilor şi a bidonvilurilor. 

Tristă viziune! Şi totuşi atît de reală dacă o raportăm atent la ceea ce se 
petrece zi de zi în jurul nostru. De altfel, nimic mai mult decit simple evidențe 
rezultate din confruntarea istoriei cu realitățile curente din diferite arii geografice 
şi a ideologiilor cu faptele subsecvente. 


ÎNSEMNĂRI DIN MERSUL ISTORIEI 


Gîndul ne împinge la reflecţii şi în acelaşi timp prudenţa ne face să ne punem 
cîteva întrebări: formele politice de guvernare, printre care şi democraţia, n-or fi 
ele oare altceva decit nişte “păselniţe” trecătoare ale istoriei? lar în această 
(petrecere a lucrurilor, nu cumva cele mai umaniste ideologii au făcut mai mult 
rău decit cele mai iluminate dictaturi sau autoritarisme? Nu spunea oare 
Machiavelli că un dictator luminat poate face mai mult pentru interesul general 
al cetăţii - chiar dînd dovadă de duritate - decit nişte generoşi conducători de 
ocazie? 

De altfel, cei ce pretind că democrația şi umanismul atît de trimbiţat astăzi 
triumfă benefic în politică, neglijează lecțiile pe care istoria i le-a dat omului din 
antichitate şi pînă acum. Oare nu s-a văzut clar că, începînd cu primele forme 
aristocratice de guvernare şi sfirşind cu cele democratice (mai ales în Grecia), 
ideile salvatoare cele mai generoase nu şi-au produs efectele scontate (Athena 
prăbuşindu-se, bunăoară, înaintea Spartei)? Or, precum odinioară, se constată că 
Şi azi organizarea alegerilor democratice şi crearea multitudinii de partide 
politice n-au dus decit la dezastre sau fundături. 

Privind lucrurile retrospectiv, de la cumpăna vremii noastre, în fosta 
lugoslavie, de pildă, după căderea dictaturii titoiste, ce s-a întîmplat sau la ce 
s-a ajuns cu alegerile libere, democratice? Dar în actuala Rusie? Ca să nu mai 
vorbim de Asia (India, Pakistan. Afpanistan, Cambodgia, chiar şi China), de 
Africa (Sudan, Rhodezia, Congo) şi, de ce nu, de noi înşine? O instabilitate şi o 
dezordine în care cei mai mulți şi cei mai obidiţi visează autoritarismul, dacă nu 
chiar dictatura... 

Şi de ce toate acestea? Pentru că libertăţile democratice nu se obțin prin luptă, 
în mod imediat, ci în timp, printr-o anumită dezvoltare organică a culturii inşilor 
care alcătuiesc națiunea. Tocqueville le numeşte emanații ale acesteia, potrivite 
locului în care apar, ele dezvoltîndu-se de la sine doar dintr-un regim autocratic 
luminat, care le pregăteşte treptat terenul. Pe baza însă a unei pături mijlocii 
puternice şi numeroase a populaţiei, ne-o spune acelaşi istoric. Dar a populație 
dintr-o ţară cu instituţii puternice, bine organizate (şi cu frontiere stabile, am 
adăuga noi). Doar în aceste condiţii se poate dezvolta insul în stare să-şi poată 
disputa apoi liber locul şi opiniile cu semenul său mai apropiat sau mai 
îndepărtat. Altfel, regimuri hibride, autointitulate «democratice», se vor succede 
din ce în ce mai orgolioase şi mai dizolvante pe scenele politice ale lumii, 
guvernind şi exersîndu-şi puterea prin diverse servicii de securitate sau medii de 
afaceri (Hong-Kong-ul, Singapore şi Peru ne oteră astăzi cele mai ilustrative 
exemple). 

LAsate de izbelişte în mizerie, cu toate eventualele declarații “democratice” 
ale conducătorilor “umaniști”, massele nu creează decit tiranii şi anarhie, două 
noțiuni care se definesc una pe alta, cum spunea un francez (tirania este anarhia 
canalei de sus, iar anarhia este tirania bestiei de jos). De altceva au însă nevoie 
- mâi presus de orice - aceste masse nenorocite; nu de democraţie, ci de demofilie. 
De drumuri, de apă, de energie, de mîncare, de îmbrăcăminte, şi abia apoi de 
alegeri libere şi de parlamente (în care însă să nu se mintă şi să nu se fure). 
Condiţii primordiale, chiar dacă nu şi suficiente, pentru ca, în perspectiva unei 
dramatice mondializări și urbanizări, o minoritate guvernantă să nu se semețească 
exapgerindu-și importanța printre cei bintuiţi de dorinţe şi de frustrări pe care 
inainte nici nu le bănuiseră. Altminteri, la capătul progresului material (din ce în 
ce mai evident, dar mai prost înţeles), ne aşteaptă un fantastic infern, pe care doar 
spiritul tragic l-ar mai putea înfrunta, într-o încleştare apocaliptică. 


Marcel PETRIȘOR 


* Cum să nu-ți aminteşti, citind o astfel de afirmaţie, că în Mişcarea Lepionară se cerea 
insului care voia să î se integreze să-și definească opțiunea prin logos, erhos, pathos şi 
'ragos (în limbaj obişnuit: minte limpede, ţinută morală, însufleţire creatoare şi simţul 
tragic al existenței)? Vasile Marin spunea, încă de acum 65 de ani, în Crez de generație, 
că prezentul reclamă, în vederea unui viitor mai bun, “oameni tragici și sintetici”, 


MONSTRUOASA ALIANȚĂ 


Ceea ce înainte de alegeri era greu de presupus, se întâmplă astăzi sub ochii 
noştri. partidul de guvernământ, PDSR, principalui partid de opoziție, PRM, şi 
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România colaborează armonios în actul de 
guvernare şi au votat împreună bugetul. Care sunt motivațiile ce reunesc «în cuget 
şi simțire» un partid al «comunismului democratic», PDSR, un partid naţional- 
comunist, PRM, şi partidul revizionist al etnicilor maghiari? Desigur nu programele 
lor sau pretențiile ideologice afişate, ci interesele nemărturisite care le apropie. 
Divergentele între PDSR şi PRM sunt numai de natură personală. Ambele formaţiuni 
politice au nostalgia comunismului, sunt împotriva privatizării (pe care o acceptă 
doar în silă şi de teama străinătății), sunt împotriva restituirii proprietăţiior abuziv 
confiscate sub vechiul regim şi pentru subvenţionarea întreprinderilor de stat 
falimentare. În plan social, ambele partide promovează lupta de clasă prin menținerea 
unui mare număr de muncitori neproductivi în întreprinderile falimentare de stat 
susținute bugetar, prin încurajarea iluziei că «poporul muncitor» este în continuare 
proprietarul până şi al întreprinderilor privatizate (cazul Tepro sau Reşiţa). În plan 
moral, cele două partide urmaşe ale PCR promovează doar în vorbe munca, cinstea 
Şi justiția, în realitate încurajând nemunca subvenționată, furtul proprietăților statului 
şi refuzul sau vicierea actului de justiție. Actuala lor colaborare, aşa-zisa opoziție 
constructivă, contrazice pretinsele adversități electorale, «justiţiarii» din PRM fiind 
confecționați din acelaşi carton ca şi miliardarii pe care promit să-i stârpească. De 
partea sa, PDSR, care speria opinia publică, ba chiar şi pe guguştiucii din GDS, cu 
«pericolul extremist» al «guvernării cu mitraliera», se înțelege foarte bine cu PRM, 
«opoziția extremistă» cu sprijinul căreia guvernează. 

Convergența de interese şi unitatea de vot a celor două partide de îfiliație 
comunistă şi a partidului iredentiştilor maghiari este de tot hazul. PDSR a acuzat 
constant vechea guvernare pentru concesiile făcute UDMR, concesii considerate 
antinaționale şi care priveau legea învățământului, legea administraţiei publice 
locale, universitatea exclusiv de limbă maghiară, plăcuțele bilingve ş.a, iar acum 
legiferează pretențiile UDMR în materie de administrație locală, cu folosirea limbii 
maghiare, și acordă numeroase posturi de subprefecți și de directori în administrația 
de stat aceleiaşi UDMR. La rândul său, UDMR a acuzat constant, în cei patru ani 
cât a fost la guvernare, PDSR de discriminare anti-maghiară, de naționalism şi 
intoleranță, de spinitanti-european, pentru ca acum, păstrându-şi avantajele guvernării 
şi În opoziție, să se arate mai mulțumită de colaborarea cu actualul guvern decât de 
propria sa guvernare în coaliție din trecut Cea mai nefirească convergenţă de 
interese şi de voteste aceea dintre Partidul România Mare şi partidul etnic maghiar. 
După ce s-au înjurat copios încă de la înființarea lor, PRM fiind taxat de xenofob, 
uitranaționalist, şovin, huliganic, fascist, comunist, anti-european, anti-democratic 
şa.md,, replica PRM fiind pe măsură, «ba chiar mai mult decât atât», în ambele 
tabere s-a pus surdină acuzelor reciproce, «interesele superioare» fiindu-le perteci 
compatibile. 

Este ştiut că în politică nu e loc pentru ideologii, doctrine, prietenii, simpatii, ci 
numai pentru interese. ŞI dacă aceste trei formaţiuni politice converg către acelaşi 
interes, esteel interesul național, singurul pe care românii au a-l urmări? Este posibil 
ca partidul naționalist maghiar să promoveze, în orice coaliţie s-ar găsi, interesul 
național al românilor? Cu toate răcnetele patriotice ale lui Vadim Tudor, cu toate 
asigurările iiniştitoare ale lui Adrian Năstase şi Marko Bela, acest lucru nu e posibil. 
Şi atunci această monstruoasă alianță între cele două partide comuniste din 


România ŞI uniunea națională a maghiarilor este şi rămâne o alianță împotriva 
interesului național. 





N. HENEGARIU 


În pragulperioadei 
pascale a acestui an, a 
avut loc la Vatican? 
Roma, în Piaţa SE. 
Petru, ceremania de 
beatificare a 233 de 


„martiri catolici ai Războiului Civil din Spania (1936-1939), care a opus forțele 
e. 


„creştine și naţionaliste, conduse de Franco (alăburi de care au luptat şi marti” 
"tomâni Moţa şi Marin, atături de alți 5 câți azi legionari), forțelor ate i. 
|igmai otite couduse de la Mo%iya (şi în cane ASR”, OI alţi 
| o a IL SR Rr : 

Ț 


ntefnistul evreu Valter Romanii tatăl viii lui Petre Răi 
se adaugă celor 122 de spanioli Deatilicaţi în octombrie 1995 E Ș 
era. fe Reamintin că în 1984 [useseră b cați 99 domartiri îi Ad IN ei (vanceze 
şi 103 martisi caseeni, iar în 1998 - 117 martiri vietnătezi. De 8 | 
ponțiticatului său (toamna lui 1978), Papa loan Paul Il a depăşit citi 
beatificări şi 446 de cunonizătis iile care. multe atestă *holod 


+» 


împotriva uniti Creştine, na pn 

sp Printre cel 233 06 macări recent. bentificaţi, victime ul6 “rep 

ficureuză 50 de ntistonari ai Acţiuatii atolice și 12 surori Crane 

asustituţi la Vateocip, în primi fază a ostilităţilor. Cotta sortii toriee, În 
pla: e il din Spania zly foşt udiși “tel mai acdeseă în SUL bestial “12 episcopi, 
400) depre (h apropii 00 te pălopiteijest pile 200046 călugări, (VAM) 











Pata ceea) 
TEOFANIILE 
LUI ELIADE 


Care a-fost principalul merit al savantului 
român? 





Este vorba, tără îndoiaiă, de ideea concretizată 
în cartea sa cea mai clasică, Sacrul şi profanul, din 
1959, şi anume intuiţia fundamentală a lui homo 
religiosus, omul care trăieşte sacrul: este o constantă 
pe care o putem regăsi în orice perioadă a istoriei şi 
în orice parte a lumii. În fapt Eliade consideră omul 
ca fiind religios prin chiar natura sa, iar această idee 
a fost exprimată în polemică deschisă cu dogmele 
pozitivismului, şi în mai ales cu filosofi de felul lui 
A. Comte, care consideră religiozitatea doar ca pe o 
fază de tranziţie în istoria umanităţii, căreia i-ar 
succede omul rațional şi “tehnic”. Homo religiosus, 
spune Eliade, este deopotrivă cel care ia cunoştinţă 
despre sacru ca despre ceva absolut diferențiat față 
de profan, dar care se manifestă totuşi în interiorul 
acestuia din urmă, în prozaica viaţă de fiecare zi. 

Mircea Eliade, ca autor european, analizează 
cu o luciditate egală forme de gindire foarte 


îndepărtate de cadrul său originar. Este oare acest 
eclectism un reflex al traseului său de formare 
intelectuală? 

Aş zice că da, întrucit formaţia sa intelectuală a 
fost, într-un mod fericit, extrem de variată. Din 
Bucureştiul său natal, unde a absolvit Filosofia, 
Eliade a ajuns în india, la Universitatea din Calcutta, 
unde şi-a definitivat teza de doctorat cu privire la 
Tehnicile Yoga: această lucrare este pînă astăzi o 
piatră de hotar în domeniul respectiv. A plecat apoi 
la Londra, în calitate de ataşat cultural al Ambasadei 
țării sale, iar mai tirziu la Paris, pentru ca, în cele din 
urmă, să ajungă la Universitatea din Chicago, unde 
şi-a încheiat monumentalul său studiu asupra 
religiilor. 

Care era metoda lui Eliade? 

Tehnica sa de studiu - de-acum devenită “clasică” 
printre istoricii religiilor - era aceea de a face analiza 
lui homo religiosus cu ajutorul a trei puncte de 
abordare complementare; cel istoric, cel fenome- 
nologic - adică deductiv -şi, în fine, cel hermeneutic, 
prin interpretarea riturilor şi simbolurilor utilizate 


i PA A ai ce da + să 4 
LA 


za ga 





ti + 


Si sec $ E 3 
€ gă 


La d 
pe > 
hose Sage 


= A 


aa * 
RD tei 


Î p, d “i 4, j n d = | 

a aș 7 ; a A BR 
| e ata un A dă 
pi cra 
| sali Aș. E al Alei i 
„ie ADI A, ri î7i 
Ciaă Pi 
, De. 
vo. 


4 | 


manei 


CARDINALUL PAUL ional Va - 
| gi 7 LA BUCURESTI (1099), 8 








PUNCTE CARDINALE 


Omul şi sacrul - două feţe ale aceleiași medalii, 





Mircea Eliade, marele specialist român în domeniul 
istoriei religiilor, a fost mereu încredințat de acest 






lucru. Dispărut în 1986, autor al unor studii 


fundamentale în acest domeniu -între care şi faimoasa 







lucrare Mitul eternei reîntoarceri - concepute într-o 






rodnică cumpănire între propriile convingeri creştine 
şi instrumentele analiticeale sferei de preponderență 
laică (cum ar îi, bunăoară, consideraţiile teoretice lui 
Jung despre “subconştientul colectiv”), acest autor 
modest şi rezervat este astăzi unanim recunoscut ca 
un precursor şi un maestru de către lumea academică. 
Priutre ultimii lauri simbolici - în ordine cronologică 
- aduşi lui Eliade, se poate aminti omagiul postum pe 
carei l-a făcut una dintre personalităţile de frunte ale 
actualei Curii romane, Cardinalul Paul Poupard, cu 
prilejul doctoratului honoris causa ce i-a fost conferit 
nu demult de către Universitatea Bucureşti. 
Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru 
Cultură, înaltul prelat este în acelaşi timp - fapt poate 
mai puţin sau deloc cunoscut multora dintre noi - 
autor alunui voluminosşi impecabil îngrijit Dicționar 
al religiilor. Lucrarea, ajunsă deja la a treia ediție, va 
cuprinde - din dorința expresă a autorului - ample 
referiri la opera iui Eliade, pe care Cardinalul îl 
consideră, fără nici o exagerare retorică, un adevărat 
punct de referință în domeniul respectiv. 
(Adriano Monti Buzzelti) 





























de diverse civilizații spre “a intra în contact” cu 
transcendentul. Întemeiat pe acest sistem, Eliade a 
realizat o operă de-a dreptul titanică: o vastă panoramă 
istorică a sentimentului religios, din paleolitic pînă în 
zilele noastre. 

Conwvingerile creştine l-au ajutat pe Eliade să 
întrezărească, pe acestparcurs, o tensiune evolutivă 
Şi - cel mai important - un punct de sosire? 

Da. şi tocmai de aceea în cărţile sale el defineşte 
o tranziţie graduală de la hierofanie la teofanie, adică 
de la manifestarea sacrului prin elemente naturale, 
cum ar fi muntele sau fulgerele, pînă la suprema 
epifanie a divinului, care este întruparea sa în Christos. 
Ceea ce rămîne identic pe acest parcurs milenar este 
structura elementară a sacrului: rămîne un act pururea 
misterios, prin intermediul căruia se manifestă ceva 
“cu totul alțul”, veşnic nepieritor, Astăzi, la fel ca şi 
în vechime, simbolurile religioase, atingînd 
dimensiunea umană, ne deschid un fel de fereastră 
spre o realitate mai protundă. Experienţa sacrului îl 
pune prin urmare pe om în contact cu o lume 


“Întreaga operă a lui Mircea Eliade se dezvoltă 
pornind de la homo religiosus şi de la experiența 
acestuia în legătură cu sacrul. Sacrui nu se reduce la 
un simplu spaţiu de-a lungul drumului străbătut de 
omenire, aşa cum susțin A. Comte, pozitivismul şi 
marxismul, ci este un elementalstructurii conştiinţei 
umane. Într-o asemenea perspectivă, demonstrată 
ştiinţific de prestigioasa operă a lui Eliade, experiența 
religioasă apareca fiind experiența esenţială a omului. 
Homo religiosus nu este nici rătăcit, nici alienat: 
dimpotrivă, este un om complet. 

Ştiinţa religiilor nu cercetează revelaţiile, care 
fac obiectul specific al teologiei, ci analizează 
modalitățile prin care omul religios trăieşte sacrul; 
aceste modalităţi sînt diferite în cazul omului arhaic, 
al adeptului unor religii legate de marile culturi 
istorice sau al credinciosului din religiile monoteiste. 
În hermeneutica hierofaniilor, Eliadea insistatasupra 
rolului fundamental al sacrului ca element de mediere 
între realitatea transcendentă şi om. Întreaga lui 
operă atestă unitatea spirituală a omenirii” 


(Julien Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, 
trad, de Roxana Utale, Ed. Polirom, laşi, 2000, p. 229) 










Ma: 2001 NR.5/125 PAG.3 


evocat de Eminenţa Sa Cardinalul 


Preşedintele Consiliului Pontifical 
pentru Cultură 


supranaturală: prin intermediul manifestărilor 
dinăuntrul lumii naturale. 

În societatea secularizată există totuşi pericolul 
ca omul religios să aibă sfirşitul omului de 
Neanderthal... 

Eliade era un om al secolului XX şi, asemenea 
nouă, ştia bine că, pe lingă omul religios, în lumea 
modernă s-a dezvoltat şi un alt tip de om, a-religios, 
care refuză transcendenţa şi relativizează realitatea, 
pînă la a ajunge să se îndoiască de sensul însuşi al 
existenței. Acest lucru e foarte important În 
societăţile occidentale moderne, care au desacralizat 
aproape complet lumea, acest proces, plecînd de la 
negația supranaturalului, conduce pînă la urmă la 
naşterea ideologiilor, a “misticilor” politice. Se 
revine, într-un fel, la divinizarea unor realităţi 
naturale. Pentru unii ar putea fi ideologia rasei, 
pentru alții aceea a clasei, ori a națiunii... 

Altfel spus, o involuţie, o reîntoarcere la 
hierofanie... 

Aici se află meritul fundamental al grandioasei 
teze a Mircea Eliade! Dacă dimensiunea 
transcendentă este într-adevăr constitutivă omului, 
acesta nu poate să renunțe la ea. Însă, după cea 
refuzat absolutul divinității, ei se trezeşte într-o 
fundătură: pentru a exprima această dimensiune 
transcendentă, se vede constrîns la paradoxul de a 
absolutiza ceea ce este relativ, prin antomasie, 
respectiv opinia, ideea. De aici derivă şi marea 
îndatorire a creştinului de azi: să vegheze asupra 
acestor distorsiuni, asupra ispitei - tot mai prezente 
în cazul omului modern - de a-şi făuri mereu alți 
idoli după chipul şi asemănarea sa. idoli primejdioşi, 
după cum atestă în mod atit de trist milioanele de 
victime ale conflictelor ce au marcat secolul recent 
încheiat. 


lui 


(Prezentare şi interviu de Adriano Monti Buzzetti, în 
cotidianul "Avvenire ” - oficios al Vaticanului - din 
19 ianuarie 2000; traducerea s-a efectuat în 


Redacţie) 














PAG. 4 NR. 5/125 Mai 2001 





Dacă vulgaritatea care poluează atmosfera vieţii 
cotidiene prin expresii, comportament şi ținută, datorată 
gravelor carențe în educaţia românilor (lipsa celor şapte 
ani de-acasăşi insuficienta presiune formativăa instituțiilor 
educaționale), este stridentă într-o lume civilizată; dacă 
mitocănia saumârlăn;a agresivă, avându-și adeseori cauza 
în discrepanța dintre pretențiile intelectuale ale unora şi 
posibilităţile lor reale, apare reprobabilă într-o societate în 
care linia de demarcaţie dintre valoare şi derizoriu este 
adânc săpată în conştiințele oamenilor; dacă vulgaritatea 
căutată, de tip teribilist (cazul Mircea Dinescu), explicată 
de psihologi printr-o dezvoltare anormală a tendinţelor de 
afirmare (persoane cu un Eu supraevaluat), ca şi prin 
anumite trăsături de temperament (persoane cu 
temperament hipertimic, aprinse şi certărețe), este 
condamnabilă, ea umbrind adeseori părțile pozitive ale 
unor personalități autentice, există însă untip de vulgaritate 
care, prin formele ei de manifestare, nu este numai odioasă, 
dar, din pricina perversității cucareesteacceptată, încurajată 
şi promovată de anumite cercuri de “intelectuali subțiri”, 
reprezintă o primejdie de moarte pentru o societate în 
căutare de echilibru şi identitate, aşa cum este societatea 
românească de azi, încă nedezmeticită după jumătatea de 
veac de regim comunist. O mostră a acestei forme aparte 
de vulgaritate ne va pune în temă. 

“Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă 
este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic 
este ca a fecalei; o umbră fără schelet. o inimă ca un cur, 
fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat 
cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în formnula 
hibridă străromânească, ne-au luat la urină slavii: se 
cheamă căne-am plămădit din aceastăclisă, daco-romano- 
slavi, mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne 
înecăm, aşa temeinic au făcut-o, Demnitatea noastră 
constă în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reincepeau; 
ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la 
Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat 

la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucișat jetul cu 
turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai 
mare (de, beţiile...), i-au dovedit. Noi ne-am zvântat puțin 
între 15660 şi 1940, cu intermitente. apoi ne-au luat iar 
acum însă, inovație, au început să urineze şi unii români 
peste români. patrioţii de la ! ianuarie 1948, când, ca la 
start, au început crimele în masă și deportările. Valea 
plângerii a fost transformată de români pentru români într- 
o vale a urinei corozive, Care era mai şmecher se sula pe 
capul vecinului şi-l pişa. Şi cum toți românii e deştepţi, 
urinarea a fost, din noul paşopt încoa', generală. Românii 
devin stimabili prin generaţia de la 1848 şi meprizabili 
prin cea de la 1948. O sută de ani, atât a durat România în 
spirit. În rest, valuri şi valuri de urină. Ce mai e de 
adâugat?...” 

Citatul de mai sus nu-i aparține unui țigan din Ferentari 
care insistă să imprime culoare locală modului în care 
percepe Istoria românilor, nici nu este un excurs istonc 
elaborat în““Biroul Investigaţii” al Academiei Caţavencu, 
Este un extras din culegerea de articole publicată în 1996 
de Editura Humanitas, cu titlul Politice. Autorul, “H.-R. 
Patapievici - ne lămureşte nota biografică de pe pagina a 
doua-este născut la | 8 martie 1957 în Bucureşti. Absolvent 
al Facultății de Fizică, secția «Optică, spectroscopie, 
laseri, plasmă» (1982), cercetător ştiinţific (1985), asistent 
universitar (1990-1994), din 1994 director de studii la 
Institutul de Studii Germane (masterat interdisciplinar pe 
lângă Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti). 
Doctorand în filosofie (1990) cu o cercetare privind 
imaginarul filozofic al fizicii, Din 1993 a fost invitat să 
susțină cursuri de istoria fizicii şi istoria ideilor ştiinţifice 
(Facultatea de Fizică, Ecumestetc.). Din 1993 colaborează 
regulat la pagina de eseu a revistei 22 (rubrica «Idei în 
libertate» sau «În răspăr»)”, 

Fragmentul reprodus mai sus este extras din eseul 
intitulat “Înapoi la chestiunea specificului naţional” 
conceput de D-! Horia-Roman Patapievici în forma unei 
scrisori, datate “Bucureşti, ja 12 august 1991” și adresate 
D-lui Alexandru Paleologu, pe atunci ambasador la Paris, 
cu prilejul apariției volumului de memorialistică Souvenirs 
merveilleux d'un ambassadeur des Golans. Acest eseu, 
împreună cu cel precedent din Politice, intitulat “Cine 





PUNCTE CARDINALE 


VULGARITATEA 
CA STIL DE VIAŢĂ 
(4) 


suntem?”, conceput de asernenea în stil epistolar şi adresat 
aceluiaşi Al. Paleologu, conțin întreaga filozofie politică a 
autorului lor. Dotat cu o putere remarcabilă de sinteză şi 
concizie, D- Patapievici reuşeşte sărezolve toate problemele 
fundamentale ale românității, “Problema etnogenezei 
românilor” şi “Problemaetnopsihologiei poporului român”, 
formulând totodată schema unui “Tratat (alternativ!) de 
Istoria românilor”, prin enunțarea (aşa cum se vede din 
citatul reprodus) liniilor directoare ale modului “ştiinţific” 
(nu imaginar) de abordare a problemelor complexe care 
privescexistența neamului românesc. Aceste linii directoare 
concordă, în mod surprinzător, nu numai cu vederile 
cercurilor elitiste de la revista 22 şi “Grupul pentru Dialog 
Social”, darşi cu doctrina “Noii şcoli istorice de la Bucureşti”, 
avându-l mentor pe D-l Lucian Boia (doctor în istorie din 
1972), fondatorul şi directorul “Centrului de istorie a 
imaginarului” din cadrul Universității Bucureşti, înființat 
în 1993. Şi când te gândeşti că pentru tratarea aceloraşi 
probleme, pe care autorul Politicelor le rezolvă în 30 de 
pagini, istoricii şi gânditori români, începând cu cronicarii, 
apoi cu Şcoala Ardeleană, urmaţi de pleiada învăţaților din 
secolul al XIX-lea şi culminând cu marile personalități ale 
perioadei interbelice, au scris biblioteci întregi! 

Nu suntem adepții lozinci)or sforăitoare de genul “Noi 
suntem români”, fluturate de toți nechemații ca stindard 
electoral, împiedicându-ne prin această impostură să ne 
regăsim după dezastrul lungilor ani de regim comunist 
Ştim că poporul român este departe de a fi perfecțiunea 
întruchipată, că are multe defecte şi că acestea trebuie 
înlăturate pentru a putea intra în rândul națiunilorcare nu au 
avut paițe de atâtea vicisitudini de-a lunuul istoriei. Ştim că 
în timp ce în Apus se ridicau domurile gotice, în teritoriul 
locuit de români hălăduiau în voie ultimele popoare 
năvălitoare, pecenegii, cumanii şi tătarii. Dar mai ales ştim 
că, pentru a te putea împărtăşi din tările spiitului, trebuie 
mai întâi să-ți cunoşti şi să-ți mărturiseşti păcatele. Or, cei 
care au adâncit cercetarea defectelor poporului român. aşa 
cum au fost D. Drăghicescu, în Din psihologia poporului 
român din 1907, sau C. Rădulescu-Motru, în Românismul 
Catehismul mei noi spiritualităţi (1939)şi Eimicul românesc: 
Conumitate de origine, limbă şi destin (1942), sau “Şcoala 








sociologică de la Bucureşti”, avându-l în fiunte pe D. 
Gusti, auanalizat realitățile româneşti, cu precădere sufletul 
românului, altfe| decât îl priveşte “la raze X” fizicianul 
Patapievici, specialist în “optică, spectroscopie, laseri şi 
plasmă”. 

Ceea ce descumpăneşte în eseistica D-lui Patapievici 
este impostura agresivă. Să te avânți într-un domeniu de 
studii şi cercetări pe care l-au brăzdat în lung şi-n lat 
personalități consacrate, cu doctorate greu muncite în 
Franţa şi Germania, presupune tocmai una din trăsăturile 
negative pe care autorul Polificelor o scoate în evidență ca 
fiind specifică românului; gratuitatea insolentă a unor 
afirmaţii. lată cum ne caracterizează D-l Patapievici în 
eseul intitulat “Genitaliile puterii”; “Suntem un popor cu 
substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi fețe patibulare, ochi 
rmohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, 
trăsături rudimentare, o vorbire azramată şi bolovânoasă. 
Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, 
de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasăşi delațiune 
lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă: toți mânjiţi de 
sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam 
flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor la sfinţenie şi 
agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de 
vanități pe care, sclavi şi servili, nu le-am putut legitima 
decât prinatentat, ultragiu şi minciună. Un astfel de popor, 
urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai 
poate aştepta, decât poate doar semnul infamant al lui 
uda, ca diferență specifică, şi semnul lui lona, ca gen 
ProxIm?”. 

Înainte de a vedea care sunt cauzele care au pus în 
mişcare umorile antiromâneşti ale D-lui Patapievici, 
idiosincrasia sa față detot ce este “românesc” şi “naţional”, 
să subliniem faptul să autorul Politicelor caută susținători 
în sprijinul poziției sale, atât în rândul scriitorilor demni de 
crezare din cultura românească, cât şi în memorialistica 
unor călători străini care au străbătut meleagurile româneşti 
în veacul trecut. Dintre autorii români pe care se sprijină 
masiv agresiunea sa verbală la adresa ființei noastre 
naționale şi a specificului românesc, pe primul loc se 
găseşte sociologul D. Drăghicescu. despre a cărui lucrare 
- Din psihologia poporului român = scrie că ar fi una din 
cărțile cele mai detestate- de “patrioţii naționale” (sic)-ale 
culturii române, caracterizând-o în următorii termeni: “În 
sumă, după opinia lui Drăghicescu, românii ar fi nişte 
«neisprăviți», pentru că s-au lăsat la cheremul istoriei, 
modelați după placul acesteia. lar neisprăvirea ni s-ar 
explica prin acest dualism constitutiv, care ne dezbină şi 
ne invalidează lăuntric: suntem «o rasă occidentală cu 
obiceiuri orientale”. 

Recursul autorului Politicelor la opera lui D. 
Drăghicescu îmi sugerează următoarea imagine: este ca şi 
cum cineva ar lua din trupul integral al eseistului un 
anumit mădular(pe care nu-l numesc, neavând dezinvoltura 
sa în utilizarea “Genitaliilor”) şi l-ar prezenta opiniei 
publice, clamând: “Ecce homo””. Fără îndoială că în 
studiul lui D. Drăghicescu se găsesc multe pasaje în care 
suntscoase înrelief caracteristicile negative ale românilor, 
dar care, scoase din context, nu mai servesc scopului 
pentru care autorul s-a aplecat asupră-le, ci intențiilor 
negativiste şi denigratoare ale D-lui Patapievici. Corect ar 
fi fostca, neavând posibilitatea să citeze integral studiul lui 
D. Drăghicescu (cartea are aproape 500 de pagini), să 
prezinte măcar extrase semnificative din capitolul final, 
“Recapitulare şi concluzii”. O sarcină pe care ne îngăduim 
să o preluăm noi. 

“Caracteristica cea mai adevărată a psihologiei şi a 
situației românilor - scrie D, Drăghicescu - este admirabil 
dată în aceste câteva cuvinte: rasăoccidentalăcuobiceiuri 
orientale”. După ce, în continuare, prezintă cauzele care 
au condus la această situație (D- Patapievici, ca om de 
ştiinţă, ar trebui să ştie că un fenomen nu poate fi explicat 
fără a-i cunoaște cauzele, dar mai ales că în lumea relațiilor 
dintre cauze şi efecte domneşte principiul “sub/atacausa, 
tollinur efjectus"), autorul analizei sulletului românesc 
scrie: “Prezentul, trecutul recent din ultimele două decenii 
[sfârşitul secolului al XIX-lea = n.n.] par a prevesti o 


A 
Gabriel CONSTANŢINESCU 














schimbare a cursului istoriei noastre. Câştigarea neatâmării naționale ne pare începutul unei adevărate şi mari 
cotituri a istoriei neamului nostru. De la unirea țărilor surori și, cu deosebire, de la câştigarea neatâmiării, ni 
se face cu putință o viață istorică proprie, pe socoteala noastră, o dezvoltare istorică curată, neamestecată cu 
aaltora, şi în care voința şi capriciile altora să nu mai vie să turbure desfăşurarea propriei noastre firi... Semne 
prevestitoare ne lasă să întrevedem că viitorul istoriei noastre va îndrepta şi îmbunătăți unele din însuşirile 
noastre negative şi deviate, va umple unele lipsuri. Şi mai ales, acestviitor pare destinat să lase loc desfăşurării 
însuşirilor noastre mintale pozitive, bogățiilor ascunse în firea noastră, trăsăturilor distinse, cari desigur se 
cuprind, în germeni, în temperamentul şi caracterul nostru... Mintalitatea românescă conţine materialuri atât 
de bogate, stări sufleteşti atât de variate, provenind din atâtea izvoare felurite; în cuprinsul ei s-au revărsat 
atâtea comori etnice, încât am putut să zicem că este de proveniență şi de natură universală. În ea au lăsat 
urme Şi găsesc ecou toate popoarele europene, şi invers, operele ei, când se vor desăvârși, vor găsi răsunet 
în toate popoarele civilizate”. 

ŞI sociologul român, precursor al lui C. Rădulescu-Motru şi D. Gusti în opera de investigare a sufletului 
românesc şi al specificului nostru etnic, îşi încheia studiul cu cuvintele: “Poemele simfonice ale lui Enescu 
Sunto îndrumare şi o prevestire, pânzele lui Grigorescusuntun începutşi o promisiune. Ele arsatisface, poate, 
ŞI ar asigura puţin aşteptările neliniştite ale lui Edgar Quinet, care căuta să vadă venind din Carpaţi un suflet 
nou, o inspirație, un avânt original, în omenirea noastră veştejită, care le-ar primi şi le-ar sărbători cu bucurie. 
Acest suflet nou, inspirația şi avântul ori ginal, ce Carpaţii vor oferi cândva lumii, vor fi desigur mintalitatea 
românească, cu calitățile ei pozitive, turnate şi desăvârşite în opere originale şi caracteristice, de o valoare 
universală”. 

In optica D-lui Patapievici, românii sunt urâţi: “*Feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare, o 
vorbire agramată şi bolovănoasă”. Nu ştim care sunt criteriile de frumuseţe umană ale autorului Polificelor, 
dar dacă l-ar fi citit mai cu atenție pe D. Drăghicescu, din a cărui carte reproduce aprecierile negative la adresa 
românilor exprimate de unii călători străini, ar fi întâlnit remarci de genul acesta cu privire la “fețele 
patibulare” ale românilor: ““Ţăranii români, după Renault, «în trăsăturile lor exterioare, toți se aseamănă: 
oameni cu apucături voiniceşti, cu un profil frumos, cu părul lung şi negru încadrând o frunte lată şi cu 
sprâncene groase umbrind nişte ochi nu atât vii, cât blânzi şi mângăioşi»... După D” Haussez, trăsăturile lor 
pronunţate, dar în proporții frumoase, o figură lungă, umbrită de nişte mustăți şi de un păr foarte negru, o 
talie sveltă disting pe români... «Sângele, la Bucureşti, este prea frumos, scrie Contele de la Garde, bărbații 
au trăsături virile şi regulate. Femeile sunt frumoase şi posedă, adesea, câte un talent care farmecă». În acelaşi 
sens scrie Raoul Perrin: «Românii sunt în general înalți, robuşti, talia lor este elegantă... Femeile sunt bine 
făcute, talia lor, care nu întrece mijlocia, este sveltă şi de o cochetărie plăcută”, 

După D-l Patapievici, românii ar fi caracterizați moralmente “de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism 
meschin, de invidie joasă şi delațiune lipsită de remuşcări”. Şi sub acest aspect, specialistul în “optică, 
spectroscopie, laseri şi plasmă” îl ocoleşte pe D. Drăghicescu, care este de cu totul altă părere: “În privința 
caracterului, mai toți străinii cari au vizitat şi au cunoscut țara se învoiesc în a recunoaşte că «românii sunt, 

în general, un popor blând şi puțin pornit spre răw». Recordon scrie în scrisorile sale asupra românilor că «pe 
fizionomia lor descoperi blândeţea caracterului». lar Le Cler găseşte că «cruzimea şi mânia sunt lucruri rare, 
cu deosebire la țărani”. | 

Dacă “urâţenia” românilor este o constatare subiectivă (aşa îi apar conaționalii săi eseistului de la 22), 
acuzaţia de “laşitate şi ticăloşie” este o judecată de valoare, pe care ar trebui să o susțină cu argumente în 
generalitatea ei. Dar dânsul nu se simte “*moralmente” dator să-şi susțină incriminarea. Dânsul rosteşte 
judecăţi apodictice, folosind tonul necruţător al profeților biblici! În fața acestei îndrăzneli împinse până la 
neruşinare, omul de bună credinţă este dezarmat. Cum este cu putință ca acest “intelectual fin” sănu fi reținut 
din istoria neamului românesc decât paginile întunecate, restul fiind “istorie imaginară”? 

D-l Patapievici cunoaşte bine dimensiunile luptei purtate de adevăratele elite româneşti împotriva 
comunismului, precum şi prețul care a fost plătit în această luptă. Dar ceea ce îl deranjează în mod deosebit, 
cu privire la sensul acestei lupte, este spiritul naționalist în numele căruia s-au ridicat românii, şi mai ales 
faptul că ideile naționaliste găsesc un puternicecou în rândul tineretului studios, prefigurând parcă o reeditare 
a frământărilor din perioada interbelică. Adresându-se lui Al. Paleologu, autorul eseului “Cine suntem?” 
scrie iritat: “Cum bine spuneți, a fi român nu este numai ingrat, este şi injust. Este în orice caz o ocară. Cu 
toate acestea, naționaliştii noştri îşi agită nerăbdători lăncile. Nu mă refer la estropiații de la România Mare, 
Europa, Vatra Românească etc., mă gândesc la purii din Liga Studenților, care îşi precizează din ce în ce 
mai explicit ataşamentul pentru un concept național-creştin al prezenței lor publice. Crezul lor poate fi 
exprimat prin sintagma Eminescu politic plus Biblia... Problema este că, la noi, ea întotdeauna este strâmb 
pusă. Evoluţia Ligii Studenţilor spre idei național-creştine şi finalmente, probabil chiar legionare, este un 
răspuns tipic românesc, adică inadecvat, la o agresiune căreia nu ştim să-i replicăm inteligent”. 

Şi prin acest citat am ajuns în miezul problemei care îl bântuie pe autorul Politicelor: naționalismul în 
general şi Mişcarea Legionară, ca “un răspuns tipic românesc” la actuala situație a României, în special. Dar 
spre deosebire de D-na Gabriela Adameşteanu (redactor-şef la săptămânalul 22), care scria recent, într-o 
tabletă publicată în România liberă, că “multă vreme am avut nostalgia epocii interbelice, transmisă de 
părinți, ca şi altora din generația mea”, o nostalgie din care însăs-a dezmeticit citind Jurnalul lui M. Sebastian, 
“dar mai ales cărțile erudite ale lui Z. Omea”, D-l Patapievici este mult mai nuanțat, iar poziția sa ideologică 
nu se limitează la lepădarea de crezul părinților săi. În eseurile “Cine suntem?”, “Inapoi la chestiunea 
specificului național”, “Destinul naţionalismului”, “De ce îmi displace naționalismul nostru” şi““Este etnicul 
o substanță?” el pune în chestiune temeiurile naționalismului românesc şi caută sprijin pentru susținerea 
ideilor sale chiar în tabăra celor pe care-i combate. În eseul intitulat “Eternitatea s-a născut la sat” (oare ce 
l-a îndreptățit să schimonosească versul lui Lucian Blaga, “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, din poemul 
“Sufletul satului”?) se referă la sociologul Emest Bernea, colaborator apropiat al lui D. Gusti, în legătură cu 
care scrie: “Ernest Bernea îi spunea fiului său, după o amară experienţă de politică şi carceră românească; 
«În România nu există decât două ipostaze ale existenței umane: lichea ori câine bătuby”. Evită însă să ne 
spună ce este esențial: faptul că Enest Bernea a făcut parte din pleiada de discipoli ai lui Nae Ionescu, că 
a fost membru activ al Mișcării Legionare, că pentru crezul său politic, pe care nu l-a abjurat niciodată, a 
suferit rigorile temniţelor comuniste și, mai ales, că în urma sa au rămas scrierile de doctrină legionară 
publicate în colecția “Rânduiala”, scrieri la fel de actuale ca şi atunci când au fost aşternute pe hârtie, 

Cât priveşte răspunsul la'““vulgaritatea din lumea ideilor”, vulgaritate ilustrată din plin de “opera” D-lui 
Patapievici, cea mai viguroasă replică o constituie culegerea de articole ale lui Mircea Eliade din perioada 
interbelică, publicate recent de Editura Dacia din Cluj, cu titlul Textele “legionare” şi despre “românism 
Despre aceasta, însă, vom vorbi mai pe larg într-un număr viitor, 


PUNCTE CARDINALE 





Mai 2001 NR. $/125 PAG. 5 


Cuvinoe-se... Cuvine-Se... CUuvine-se,.. 


"P CHRISTIAN NASTU 


Christian (Hristu) Nastu, fărşerot de origine, s-a născut 
în sudul Dunării la 13 decembrie 1921. Părinţii săi, oieri din neam 
în neam, au fost Dumitiu Nastu şi soţia sa anula (n. Baţu). A venit 
în România, cu familia, în 1930. A urmat liceul la Blaj, iar studiile 
superioare la Bucureşti, unde a absolvit Facultatea de Filosofie, 
apoi pe cea de Silvicultură, apropiindu-se, ca majoritatea tinerimii 
macedonene, de mişcarea naţional-creştină a lui Codreanu. A fost 
o vreme şef de ocol silvic la Cruşovăţ şi profesor la şcoala de 
Subingineri Silvici din Timişoara (1947-48). Proaspăt căsătont (tot 
cu o macedoneancă, Călina Gheorgan), este nevoit să părăsească 
țara (va reuşi să-şi aducă familia în Occident abia în 1962, acolo 
născîndu-se şi Elisabeta, unicul copil), peregrinînd prin Franţa şi 
dincolo de ocean, pînă ce s-a aşezat definitiv la Paris. A făcut parte 
din grupul ortodox de la Sevres, îndrumatspiritual de P. Evdokimov 
(Şi asemănător, în multe privinţe, cu Rugul Aprins de la Antim); a 
dobîndit o profundă cunoaştere teologică şi un trai aproape ascetic. 
Părintele Boldeanu îl numea în mod curent “fratele nostru Nastu, 
omul lui Dumnezeu”. Sprijinit de Duiliu Sfinţescu, a lucrat şi s-a 
pensionat ca inginer al societății de construcții metalice “Eiftel”. 
A fost unul dintre cei mai fideli abonaţi ai Punctelor cardinale. A 
plecat la Domnul pe 7 februarie 2001, fiind înmormîntat la 
cimitirul Montpamasse, unde odihneşte alături de Visarion Puiu, 
Vasile Boldeanu, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi atitea alte figuri 
ilustre ale vechiului exil românesc. 

Veşnică să-i fie pomenirea! 


“P ION LADEA 


Fiu al sculptorului Romul Ladea şi a! Luciei Piso-Ladea, Ion 
Ladea s-a născut în 1935 la Zămneşti-Braşov. La numai 13 ani, este 
vîrit de comunişti în închisoarea politică pentru minori de la Tirgşor 
(una dintre cele mai monstruoase inițiative ale stalinismului 
autohton). Reuşind să-şi termine liceul la “fără frecvență” (soluţie 
impusă de o sănătate precară), intră mai tiziu (1953) la Facultatea 
de Medicinădin Cluj, pe care, tot din motive de sănătate, este nevoit 
s-o întrerupă în anul V (avea s-otermine la Bucureşti. abia în 1967) 
A mai fost de două ori arestat şi întemnițat; o dată în urma revoluției 
anticomuniste din Ungaria, apoi în legătură cu cazul Paul Goma (cu 
care a înțeles să se solidarizeze în mod exemplar). După a treia 
eliberare, s-a ocupat cu mult succes de acupunctură (era un profund 
cunoscător al limbii şi civilizației chineze). A avut o susținută 
activitate ştiinţifică, iar numele lui a apărut adeseori în presa de 
specialitate. Gh. Penciu îl evocă emoționant în volumul Medici în 
recluziune, scos recent la Editura Vremea (şi primit de doctorul 
Ladea în rezerva de la Spitalul Colțea, nu cu mult înainte de a-şi da 
duhul), George Anca, în cartea sa Malta versus Trinidad, îi dedică 
un poem intitulat “Ordinul Sfintului lon Ladea”. S-a dus să se 
odihnească laolaltă cu sfinții în dimineața zilei de 15 martiea. c., 
după o grea suferință. Se află înmormîntat la Cimitirul Bellu din 
Capitală. 

Fie ca memoria lui să rămînă vie şi îndelung roditoare! 


“P ADOLF ARMBRUSTER 


S-a stins din viaţă în luna martie, în urma unui accident 
rutier petrecut în raza comunei Văleni (jud. Vaslui), istoricul român 
de origine germană Adolf Armbruster, soțul cunoscutei soprane 
Viorica Cortez (ea însăşi grav rănită în aceeaşi tragică împrejurare, 
dar aflată acum, pare-se, în afara oricărui pericol, datorită asistenței 
medicale prompte de care a beneficiat inițial la Vaslui şi laşi). După 
ce a condus ani în şir, fără probleme majore, pe şoselele din toată 
lumea, i-a fost scris nefericitului cărturar să piardă controlul 
volanului în cea mai puțin europeană zonă a României, izbindu-se 
violent de un copac cu automobilul său personal marca BMW... 
Avea numai 59 de ani şi era un apropiat al exilului românesc de 
dreapta (mai ales din Germania, Spania şi Italia). Remarcabilul său 
studiu Romanitatea românilor. Istoria unei idei (teză de doctorat 
susținută în 1971 şi tipărită mai întîi în 1972, sub egida Academiei 
Române) a cunoscut mai multe ediţii şi l-a consacrat nu doar ca pe 
un meticulos cercetător, dar şi ca pe un mare prieten al României. 
Este jenant şi simptomatic pentru nivelul cultural al presei noastre 
cotidiene că, în tragica împrejurare a morţii sale, altminteri foarte 
mediatizată, a fost prezentat doar ca... “soţul Vioricăi Cortez”, 

Fie ca memoria noastră să fie mai puţin scurtă, iar țărina lui cit 
mai ușoară! 














PAG. O NR. 5/125 Mai 200| 


PUNCTE CARDINALE 





Mihai Eminescu: diagnostic homeopat 


Etapa a patra. Memoria constituie conservarea trecutului şi 
posibilitatea reproducerii unei stări de conştiinţă trecute şi 
recunoscute, în prezent, de subiect (poet, anturaj). Tot ceea ce a 
fost “trăit” subzistă şi poate fi reamintit. Memoria este cel mai 
mare strângător şi păstrător al experienţei umane. Ea este hrana 
necontenită pentru gândire. Interioară. nederivată. senzorial, 
postulantă, memoria strânge, stivuieşte şi are rol predominant în 
experiența temporală. În readucerea în minte selectează din 
depozite materialele necesare în vederea cercetării cognitive. 
Este considerată cel mai simplu act de presentificare 
(Vergegemvărtigung) al experienţei umane!. 

In studierea materialului noematic al experienței de boală a 
lui Eminescu, în legătură cu memoria, mi-au fost de real folos trei 
modalități metodologice husserliene: sedimentarea, “reținerea 
prin apucare” (Griffbehalten) şi supravegherea (berwachung)). 

Sedimentarea are loc atunci când un material ideativ 
aparținând unei epoci istorice trecute s-a insinuat ca un veşmânt 
de idei (/deenăleid). sedimentându-se în străfundul memoriei. 
Această “pelerină de idei” reprezintă felul de viaţă al celor ce 
trăiau în acele epoci. Pentru ca oarecine “să se întoarcă” în această 
lume pre-dotatăcu totalitatea formelorsale concrete, “sedimentate” 
în străfundul rnemoriei, trebuie să aibă loc un proces de “de- 
sedimentare”, țintit exclusiv asupra acestui acoperământ de 
complexe ideaționale. Operația de desedimentare, în procesul 
bolii lui Eminescu, a coincis cu perturbații la nivelul sistemului 
secund din structurile neurologice centrale. Acest sistern secund 
asigură funcțiile personalității conştiente (funcția de identificare, 
de delimitare aindividualității de mediul înconjurător- “realizare” 
-, de adaptare şi reglare a tendinţelor primare). Nu se cunoaşte: 
suportul anatomic al acestor. structuri. Ştim, însă, că ele 
fundamentează o largă sinergie cortico-subcorticală. O 
„ Nueste vorba de alterarea psihismului primar, cu tendințe 
hormotimice, şi nici a sistemului gnoziilor, ori ale formațiunilor 
prefrontale, structuri care de altfel îşi păstrează integritatea până 
la sfârşitul vieţii lui Eminescu, peri ă a 

Procesul de de-sedimentare începe în perioada anilor 1872- 
3, când în materialul stivuit, al experiențelor trăite în “viața 
anterioară” (>material genetic?), ca urmare a bolii, printraun 
mecanism de“reactivare”, “pelerina ideativă” este de-sedimentată, 
iese la lumină, ca o memorie mai mult ori mai puțin clasă, 
(“Sărmanul Dionis”. “Avatarii faraonului Tlă”. “Umbra mea”. 
ms, 22255, 184r-185v. “Scrisoarea lui Dionis” ms. 2235, 295v- 
296r. “Scrisoarea IV” - confruntare cu ms. 2256). 

La început. este vorba de o transformare din străfunduri, de 
care poetul este parțial conştient, ca şi când e modelat acesteia "ca 
printr-o trezire pasivă”. Reactivarea, care efectuează de- 
sedimentarea, este realizată ca o străfulgerare eidetică. în propria 
ei structură. Odată cu accentuarea procesului de desedimentare 
prin'“reactivare”, perturbațiile sistemului secund funcțional nervos 
se intensifică: universul devine o lume iluzorie, deficitară, 
îngustată. Apar simptome de tipul “derealizării”, al celor ce 
exprimă sentimentul înstrăinării față de sine însuşi, sau chiar al 
dispariţiei ori a morții: Și când gândesc la vieaţa-mi, imi pare că 
ea cură/Încel repovestiă ca de-o străină gură,/Ca şi când n-ar 

fi vieaja-mi, ca şi când n-aş fi fost./Cine-i acel ce-mi spune 
povestea pe de rost,/De-mi țin la el urechea şi râd de câle asculi/ 
Ca de dureri străine? Parc'am murit de mult. 

“Reactivările” ce desedimentează structurile profunde 
eidetice conținuă şi în anii următori ( “Strigoii”, “Melancolie”, 
“Sărmanul Dionis”, “Avatarii Faraonului Tlă”, “Scrisoarea 1V” 
variantele 2235/| 84r-1 85v, 2255/295v-296r). 

Tot ca efect al '“reactivării” de-sedimentării, poetul afirma, 
după 10 ani, că e) totdeauna a cunoscut sanscrita, din care mereu 
traduce; “...und schlisslich sagte er, dass er selbst jetzt aus dem 
Sanskrit libersetze, «Seit wann konnen Sie denn Sansknt?) fragte 
ich erstaunt. «O, das habe immer gekannt» antwortete er”...?. 

Procesul “reactivării” desedimentării ființei se încheie în 
ultimile zile ale vieții sale; 

“. Cum te cheamă? | 

- Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de Petre Poenaru, 
milionar pe care regele l-a pus să mă împuște cu pușca umplută 
cu pietre de diamant cât oul de mari. 

- Pentru ce? 

- Pentru că fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se 
teme să nu-i iau moştenirea”, 

(Raport medicolegal, Ancheta din ziuade 12.06.1889, făcută 
de judecătorul Bursan), 

Amestecul de realitate, cu instrăinare fală de propria persoană, 
cu fugă în timp şi intrare în personaj istoric, totul îmbrăcat în 
metafore deosebite, aruncă chiar și asupra acestui proces verbal 
O ploaie de petale de înaltă forță poetică. 


Într-o etapă ulterioară, a cincea, în vederea îndiguirui 
multiplicității intinitea variantelor imaginative. intervine o formă 
specială de memorie, denumită de Husserl nocheinGrifţ behalten 
(reţinere prin apucare). Această memorie, definită ca pasivitate 
obiectivată?, încadrează următoarele împrejurări: 

a) “impresie vagă” (ca “un sunet ce continuă să se audă, dar 
a cărui fază inițială s-a pierdut”): “Sara pe deal”, “Dorinja”. 
“Dintre sute de catarge”, părți din “Luceafărul”; 

b) poetul rămâne cu atenţia fixată pe un singur obiect (“Pe 
aceeaşi ulicioară”), ori 

c) se îndreaptă spre alte ținte, dar amintirea primului obiectiv 
persistă încă, ca o temă melodică de fond (“La steaua, “O, 
rămâi”); 

d) “trăirea” aste legată de mai multe fenomene puse laolaltă, 
doar un substrat rămâne determinant, prin calitățile sale, şi care îl 
domină (“Lacul”, “Singurătate”, “Din noaptea”). 

“Reţinerea prin apucare” apare ca o coincidență sau 
suprapunere. În toate situațiile, însă, “variațiile libere” imaginati ve 
sunt broşate Vorbild-ului iniţial. În lumina acestui a! III-lea tip al 
memoriei, studiu! fenomenologic al experienţei eminesciene ne 
conduce la descifrarea variantelor inițialului Vorbild, cu țintire 
spre structurile eidetice. Nu există nici o activitate cognitivă care 
să egaleze acest tip de memorie, în vederea integrării variantelor 
imaginative. Astfel, prin această integrare, se înfăptuieşte conul 
de lumină: care ținteşte structurile eidetice ale mind-ului. Eidos- 
ul (mind) emerge ca unul invariabil, identic în imagine, cu toate 
variantele imaginative, ca hen epi pollon. E! reține, riguros, 
deschiderea eidetică ce salvează multitudinea de variante a ceea 
ce Aristotel denumea “căpița de particulare”. 

„Aşadar, memoria, sub această formă (nocheinGriffbehalten) 
are importanță unică în vederea prinderii finale a eidos-ului 
(mind), aducând laolaltă produse disparate şi neintacte ale 
imaginaţiei active. Pe de altă parte, memoria de tip | şi II 
(depozitare şi reamintire), poate juca rol de reamintire în unele 
procese de “reactivare” a de-sedimentării, fără contribuţia 
imaginaţiei, ajungând la esențe prin procedeu platonice, Ambele 
metode pot fi folosite în vederea elucidării universului de boală 
eminescian” fie redeşteptare platonică de tipul situațiilor de 
“reactivare” a de-sedimentării, fie strângere unificatoare 
husserliană, unde primează în egalămăsurămemoriaşi imaginația. 
Deci. memoria este esențială cunoaşterii eidatice în ambele 
cazuri, de fiecare dată, însă. folosită în mod deosebit, 

Datele oferite de cele patru situații ale memoriei de tip Ul 
trebuie coroborate cu cele pe care ni le aduc corespondenţa. ori 
relatările anturajului, în vederea cunoașteri! adevărate a poetului, 
în experiențele sale cu oamenii, cu viaţa. Şi deci şi cu boala sa. 

În legătură cu "episodul Caragiale” poetul are o atitudine 
total deosebită de a lumii (on): “Acum l-ai văzut în adevărata lui 
figură... acum sunt sigur că nu mai poate face niciun efect asupra 
unei naturi generoase cum e ata... Dac'ai fi fost o străină... tot ar 
fi trebuit să-mi pară rău că i-ai dăruit din comoara vieții tale cea 
mai superficială, cea mai de nimic închinare... Micuța mea cea 
dulce - vom avea din nou zilele de aur, calme şi mari pe care le- 
am avut odată...” (44c, d), 

“Şi dacă iubirea linişteşte, geloziatulbură şi împiedică pe om 
de la orice ocupație serioasă. Gelozia, însă, e singura putere care 
nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte 
omului orice încredere în sine, şi în obiceiul în care se rezumă 
pentru el toată valoarea vieții... E un Jupiter invidios, deci cu cât 
mai mică, cu atât mai jos cădem din cerul nostru...” (254) 

“Nu te voi ruga mai mult să mă ierţi, nu te voi ruga nici să ţii 
seama de împrejurarea că sunt bolnav, nici de aceea că mi-e capul 
pururea greu de mii de lucruri străine de mine şi că miile de 
nimicuri, care-mi întunecă viața, se ceartă pentru a-mi umple 
strâmtul spaţiu al conştiinţei, aunei conștiințe care când e limitată 
n-a retlectat alta decât un singur chip iubit, unul singur şi toată 
Viaţa, singura mea speranță în viaţă. ...Ceca ce te rog e să nu-mi 
iei cu totul speranța că te voi reîmpăca... Veronică, scumpă şi 
dulce, tu, martira egoismului meu... tu, fin și palid chip de înger...” 
(18a, d)”, 

În altă scrisoare semnează Gaius, identificându-se cu eroul 
din “La aniversară”, 

În faţa unei eventuale morți a iubitei, el “trăieşte” experienţa 
lui Arald din “Strigoii”, fascinantul poem de dragoste în care 
iubirea străbate firea de la un capăt la altul, sfidând în final, 
victorios, moartea: Porneşte vijelia adânciu-i cânt de jale/Cândei 
soseau alături pe cai încremeniți Cu genele lăsate pe ochi 

păienjeniţi. Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiți... 

Dragostea ce se revarsă din poeziile, proza, corespondența 
sa, este somn dulce, mângâteri de copil, atingeri gingaşe, flori de 
ței care cad, e un sentiment mult îndepărtat de Eras şi care face 


Dr. Tiberiu TURCULEŢ 
(urmare din numărul trecut) 


parte din humea lui Agape. Poetul se dăruieşte tuturor celor care- 
i sunt “apropiaţi”, cu loialitate şi tandrețe copilărească. Mite 
Kremnitz a remarcat: “peste e! a plouat până la sfârşit farmecul 
copilăriei” n pilepeiee ic iata; 

Din toate variantele imaginative, din amintiri, Scrisori ŞI 
relatări, Eminescu apare ca o dulce încântare (douceur), în care 
se topesc laolaltă gentilețea, tandrețea, amabilitatea, blândeţea, 
delicateţe. duioșia - o calitate atât de rară încât nu este cuvânt să 
o încapă. dar care pâlpâie în focul viu al lui agape, Şi care intră în 
veştmântul remediilor Causticun, Stamnum şi mai pronunțat al 
lui Phosphorus, calitate care chiar se intensifică atunci “când 
maestrul are coardele harfei sale rupte”. Scrisorile sale sunt 
pătrunse de această gingăşie. Când se apleacă peste rasă să stea 
de vorbăcunepoțica lui Mite Kremnitz, fața i se umple de duiaşie. 
Până şi pronumele către persoana a II-a este apelativul politicos 
Vă, aducând aminte de cavalerescul mod de adresare din limba 
spaniolă. 

Aerul de “copilărie” care a planat asupra lui Eminescu 
înseamnă însăși disponibilitatea copilului, iar disponibilitatea 
izvorăşte din convingerea că este întru totul sărac, de unde şi 
umilința sa de-a-lungul întregului epistolar. Beati pauperi in 
spiritu. Şi din umilință şi caritate e! se adresează Prea Sfintei 
Fecioare Maria, care este prototipul umilinței, în cea mai frumoasă 
şi magnifică rugăciune scrisă în lume, adresată Ei, poezie care, de 
la primul cuvânt până la ultimul, este o melodie. Chiar dacă 
Eminescu ar fi scris în toată viața lui doar această poezie şi atunci 
ar fi rămas tot cel mai mare poet al nostru, căci Dumnezeu l-a 
miluit cu cel mai grațios har: de a-l inspira sâ se poată adresa în 
acest mod desăvârşit celei mai iubite creaturi a Lui: Crăiasă 
alegându-te/. Îngenunchem rugânchu-te /Inalţă-ne, ne mânhuie/ 
Din valul ce ne bântuie /Fii scut de întărire/Și zid de mântuire,/ 

Privirea-ţi adorată/Asupra-ne coboară, O, Maicăpreacurată/Şi 
pururea fecioară/Marie./Noi, ce dinmila Sfântului/ Umbră facem 
pământului, Rugămu-ne-ndurărilor/Luceafărului mărilor,/ 
Ascultă-a noastre plângeri,/Regină peste îngeri,/Din neguri te 
arală/Lumină dulce, clară,/O, Maică preacurată/Și pururea 
fecioară/ Marie, 

Delicateţea-duloşia este cea mai importantă trăsătură a lui 
Eminescu, prezență de-a lungul întregii sale vieți. Este, deci, felul 
săudea fi, dease comporta în toate ocaziile, față de iubită. de copii 
Şi de duşmani. Această gingăşie este suportul candelei. hrânită cu 
untdelemnul umilinței, în care pâlpâlie etema flacără a lui agape. 
Şi, deoarece gentilețea nu era şi nu este acceptată într-a lume a 
brutalități, este lesne de înțeles de ce Eminescu nu a fost acceptat 
nici de contemporani. nici de posteritate: *...sunt peste voia mea 
erăitor de adevăr. mulți mă urăsc şi nimeni nu măiubeşte...:; *...ci 
te-am atras şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşa urei 
cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta este singurul 
reazem al caracterului meu - mă onorează ura lor şi nici nu mă pot 
închipui altfel decât urât de ei” (19b)? 

Studiulefectuat asupraelementelor lexicale din operaartistică 
eminesciană, grupate în ordinea descrescândă a frecvenței lor, 
stabileşte că grupul de cuvinte ce alcătuiesc Moralul (virtuţi) 
ocupă locul 21, cu o frecvență absolută de 486 şi relativă de 
0,60%, urmând imediat pronumelor personale, conjuncțiilor, 
prepoziţiilor şi verbelor a fi. a avea, a voi. Se probează astfel că 
logosul eminescian se situează pentru totdeaunaîn vârful piramidei 
neamului sâu. Ca o corelație, amintesc că lexicul cromaticii 
eminesciene plasează a/bul şi lumina pe locul prim al punctului 
de vedere cromatic şi pe locul 28 al ordinei descrescânde a 
frecvenței, cu cifra absolută de 296 şi cea relativă 0,44, poziţie 
situată în vecinătatea strictă a cuvântului ochi (loc 27).19 

(va urma) 





4. Husseri, E., Jahrbuch fir Philosophie und phănomenologische 
Forschung, 1929, Halle, Verlag M. Niemaver, “Formale und 
transzendentale Logik”, p. 276, 

2, Nremnitz, M,, “Fluchtige Erinnerungen an Mihail Eminescu”, Srudii 
și documente literare, |. E, Totauţiu, Vol. IV, Buc. 1939, 19, trad. P. 
Zarifopol, 

9. Husserl, E, Jahrbueh fiir Philosophie und phânomenologische 
Forschung, 1929, Halle, Verlag M, Niemayer, “Formale und 
transzendentale Logik”, p. 276; Casey, S. E., Phenamenology in practice 
and theory, 1985, p. 47, 

4. Husserl, E, Jahrbuch fir Philosophie und phânomenologische 
Forschung, 1929, Halle, Verlag M. Niemayer, “Formate und 
transzendentale Logik”, pp. 280-291, 

Ș. Casey, S. E, Phenomenology în practice and theory, 1985, p. 47. 
6. Dulcea mea Doamnă'/Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită, 
Polirom, 2000, p. 207, 

7, Ibidem, p. W44 

8. Ibidem, p. 85. 

9, Ibidem, p. 92. 

10, Seche, [., Zexicul artistic eminescian în lumina statisticii, Ed. 
Academiei, Buc, 1974. 





e 





DIVINA COMEDIE 
a lui Dante Alighieri 


în(r=o0 Nouâ versiune românească 


de Razvan (E odrescu 


Inchin cu smerenie această tălmăcire memoriei 





ilustrului romanist și dantolog MARIAN PAPAHAGI 


10 


13 


16 


19 


22 


25 


28 


31 


37 


49 


52 


INFERNUL 
Cîntul XXIII 


Tăcuţi şi singuri, făr-alai de-acum, 
în față unul şi-altul dinapoi, 
ca frații minoriți zoream la drum. 
Avînd în minte sfada celor doi, 
mă duse gîndul la Esop, cînd spune 
de ce-a pățit un şoarec cu-n broscoi. 
Cu cap şi coadă-alături de le-ai pune, 
precum “acu” şi-"amu” se potrivesc 
acestea între ele de minune. 
Cum gînd pe gînd în şir se odrăslesc, 
la fel şi cel dintii iscă în mine 
un alțul, încă şi mai coşmaresc, 
Gîndeam aşa: ''Acestora, vezi bine, 
la ce batjocuri i-am făcut să-nghită, 
a ne lăsa prea lesne nu le vine. 
Miînia lor ciudos dezlănţuită 
mai cruzi i-o face ca ogarul care 
îşi încolțeşte prada hăituită”. 
Cătind în urmă plin de tulburare, 
mi se făcuse păru-n cap măciucă, 
şi-am zis atunci; “Maestre, vreo scăpare 
de nu găsim, mi-e teamă că ne-apucă 
de ceafă dracii: mai că-i simt în spate, 
cu ochii minții, aievea nu nălucă”. 
Şi-acela: “Nu ți-aş prinde chipul poate 
pe dinafară, dacă-aş fi oglindă, 
cum prind acum ce tainic gind te bate. 
Acelaşi gînd şi-n mine se perindă, 
de-a fir a păr aidoma. drept care 
un singur sfat nu-i greu să le cuprindă. 
De s-o-ntîmpla ca-n dreapta să coboare, 
spre valea cea de-a şasea, malul lin, 
scăpăm de-nchipuita vinătoare. 
Abia tăcu şi=i Şi văzui cum vin 
buluc spre noi, cu aripile-ntinse, 
de să ne-nhaţe mai lipsea puțin. 
Stăpinul meu degrabă mă cuprinse, 
precum o mamă deşteptată-n pripă, 
ce flăcări vede-n preajma ei aprinse, 
şi-n braţe luîndu-și pruncul care ţipă, 
prijind mai mult de e! decit de sine, 
doar în cămaşă fuge într-o clipă; 
în buza rîpei se lăsă pe vine 
şi-şi dete drumu-n jos, pe stinca dură 
ce despărțea acele văi haine. 
Nici chiar virtejul apei care cură 
pe jgheab, să-ntoarcă roata unei mori, 
n-a fost cîndva mai iute-n viitură 
decît în gura aprigei strîmtori 
maestrul meu, ce-n braţe ca pe-un fiu, 
nu ca pe-un soț, m-a dus de subsuori. 
Abia ce talpa-și puse-ntr-un tirziu 
pe fundul văii, că văzul CIOpor 
deasupra dracii; însă să mai hu 


PUNCTE CARDINALE 


Mai 2001 NR. 5/125 PAG. 7 





Dante şi Vergiliu, urmăriți de o ceată de draci furioși (vezi pățania din cîntul anterior, 
asemănată aici cu o fabulă atribuită lui Esop), trec anevoie, umblind unul după altul ca 


franciscanii (i frati minor), în brâul al şaselea al celui de-al optulea cerc al Infernuliui, loc în care 
ipocriții sînt osîndiţi să se mişte întruna sub povara unor grele mantii de plumb aurit (simbol 
al fățărniciei), asemănătoare veșmintelor purtate de ordinul călugăresc de la Cluny. Giugile 
de plumb amintesc de modul în care Frederic II îi pedepsea, ferecîndu-i în plumb și azvirlindu- 


i în foc, pe cei vinovaţi de lezmaiestate. Dante îi întilnește aici pe cei doi frati godeuti (bolognezii 
Catalano şi Loderingo) care guvernaseră o vreme Florența (1266), mai mult învrăjbind-o decît 


pacificînd-o (stînd mărturie, lîngă Gardingo, palatele şi casele ghibeline incendiate de guelfi), 
Tot aici îl vede ispăşindu-și cumplita pedeapsă (răstignit de-a curmezişul drumului și călcat în 


55 n-aveam de ce de dinşii temător, 
căci i-a legat înalta-nțelepciune 
de brina-a cincea ca de-un țarc al lor. 

58 Norod spoit aflarăm în genune, 
ce greu silea picioarele-a-şi urni, 
plingînd trudit, cu chip de-ngropăciune. 

61 Înveşmîntaţi ca frații din Cluny, 
aveau pe feţe glugile lăsate 
şi-abia puteau pe dedesubt privi. 

64 Cu lustru de-aur, dar în plumb tumate, 
ale lui Frederic pe lîngă ele 
glugi de coceni ar fi părut cu toate. 

67 O, straie-n veci istovitor de grele! 

Spre stînga noi cîrmirăm încă-o dată, 
în rînd cu ei, mişcaţi de-atita Jele; 

70 dar sub poveri acea trudită gloată 
atit de-nceată se vădea la pas 
că tot mereu ne apărea schimbată. 

73 “O, află-mi”, ridicai spre domnul glas, 
““vreo umbră-n nume sau isprăvi vestită, 
şi n-aibă ochiul, cît umblăm, popas!”. 

76 Prinzîndu-mi vorba-n grai toscan rostită, 
Strigă din urmă unul: “Staţi puţin, 
voi, ce străbateți bezna-ntr-o clipită! 

79 Poate chiar eu în ajutor să-ți vin”. 

La care domnul meu: “Aşteaptă-l dară 
şi cată să păşești ca el de lin”. 

$2 Oprindu-mă, văzui cum se sforțară 
spre mine doi, tînjind a-mi fi aproape, 
dar zăboviţi de drum şi de povară. 

85 Ci-ajunşi, mă cercetară pe sub pleoape, 
tăcînd un timp, spre-a-şi spune-ntr-un tirziu: 
“Se pare că-ndoială nu încape, 

93 din cum răsuflă. că acesta-i viu; 
iar dacă nu, ce pravilă-i scuti 
să se-nveşmâînte-n plumbul auriu?!”. 





» -A 


picioare de toți ceilalţi) pe Caiafa; Dante află că întreg Sinedriul (“sfatul”) care L-a osîndit pe 
Hristos ispăşeşte în același fel, în locuri apropiate. În cele din urmă, după ce Vergiliu (ironizat 
de Catalano) îşi dă seama că fuseseră înșelați de diavolul Malacoda (vezi Cîntul XXI, vv. 106- 
114), cei doi poeți apucă drumul spre bolgia a șaptea. 


91 Spre mine-apoi: ““Toscane, care vii 
pe unde cei fățamici chin îndură, 
a spune cine eşti nu te codi!”, 
94 Jareu: “Pe Amo viață îmi dădură 
părinţii mei, în marea lui cetate, 
şi încă-mi port trupeasca mea făptură. 
97 Dar voi, cu feţe-atit de-nlăcrimate, 
pe cît vă văd, voi cine sînteți oare 
Şi ce osîndă strălucind vă bate?”. 
100 Răspunse unul: “Glugile-orbitoare 
sînt numai plumb şi gem cumplit, cum vezi, 
sub greutăți sărmanele cîntare. 
103 Fraţi gaudenți am fost şi bolognezi - 
eu Catalan, el Lodering pe nume; 
cîndva-n cetatea unde zici că şezi 
106 nu unul, ci-amâîndoi chemați anume 
am fost s-aducem pacea, da-i vădit 
şi-azi la Gardingo ce-am adus pe lume”. 
109 “O, frați, a voastră vină...”, m-am pornit, 
dar amuții zărindu-l în țărînă 
pe unu-n trei piroane țintuit. 
112 Cum mă văzu, îl auzii că-ngină 
ceva în barbă, tresărind hidos; 
ci Catalan, chitindu-l dintr-o rină: 
115 “Cel care zace răstignit pe jos 
a zis în sfat că unul dacă moare 
pentru popor ar fi mai de folos. 
118 Se zbate gol, pieziş peste cărare, 
şi-i este dat pe pielea lui să ştie, 
călcîndu-l toți, cît trage fiecare. 
121 Îndură-aici aceeaşi grea urpie 
şi socru-său, şi toți cîți au smintit, 
părtaşi la sfat, a ludei seminție”. 
124 Atunci de cel acolo răstignit 
se minună Virgil peste măsură, 
văzînd ce chin îi e pe veci sortit. 
127 Apoi rosti spre cel cu prea armură: 
“De-ţi este-ngăduit, fii bun şi zi: 
e-n dreapta vreun drumeag sau vreo spărtură 
130 pe unde să putem noi doi ieşi, 
spre-a nu mai cere iar a ne petrece 
în jos vreun cîrd de îngeri tuciurii?”. 
133 Răspunse-acela: “Nici prin gînd nu-ți trece 
ce-aproape-i podul răsărit din stincă 
ce văile le-ncinge cîteşzece; 
136 în dreptul nostru s-a surpat, dar încă 
puteți s-o luați în sus, peste ruine, 
căci grohotişul umple groapa-adîncă”. 
130 Maestru-o clipă se închise-n sine, 
apoi grăi: ““Ne-a dus de astă-dată 
cel ce pe păcătoşi în furcă-i ține!”. 
142 lar fratele: “Şi la Bologna-odată 
se tot zvonea că dracu-i meşter mare, 
că-i mincinos şi chiar minciunii tată”. 
145 Cu pas răzbit maestrul pe cărare 
pomi atunci, la chip cam încruntat, 
iar eu, lăsîndu-i sarcina să-şi care, 
148 pe urma lui cea dragă-am apucat. 


























PAG. 8 NR. 5/125 Mai 2001 





PUNCTE CARDINALE 





Cultura tradițională e impregnată deo bogată simbolistică a direcțiilor spațiale (sus- 

Jos, dreapta-stînga, înainte-înapoi), cărora li se atribuie constant conotaţii mai profunde 

in plan moral-spiritual. Teodor Baconsky avea dreplate să afirme, bunăoară, Că noi 

sintem datori astăzi nu doar cu reconstrucția exterioară a unei drepte politice (care să 

oprească marșul dizolvant al stângii, fără arepeta excesele trecutului), ci şicuvedescoperirea 

Şi reasumarea interioară (adică lăuntric transfiguratoare) a unei întregi '"fenomenologii 
a rectitudinii 

M-am referit altă dată la sensul politic al noţiunilor de “dreapta” și. “stinga”, la 
originea şi la dinamica lor istorică, încercînd să le redefînesc pe fondul actualități. 
Dincolo însă de planul politic, le descoperim acestora rădăcini străvechi în imaginarul 
magico-mitico-religios al omenirii, iar demersul etimologic pune în evidenţă, cel puţin 
pentrulimbileeuropene, o uzanţă şi oevoluţiepline desemnificaţii. “Dreapta "şi “stinga” 
se dovedesc două coordonate majore ale modelului de gîndire wadiţional, în strînsă 
legătură cu percepția sacrului, de la practicile augurale şi pină la teologia mistică a 
creştinismului”. 

Intrucii lumea noastră este astăzi mai mult decit oricind în căutarea în-dreptărilor 
esențiale, mă voi referi aici cu precădere la simbolistica universal pozitivă a dreptei (ce 
implică însăraportări fatale -fieele şi numai langențiale- la simbolisticaparalelă şi opusă 
a stingii). Trebuie din capul locului subliniat faptul că în multe limbi, vechi şi moderne, 
dreaptaeste asociată semantic curectitudinea şi cuputerea, 
iar Stînga este asociată semantic cu strimbătatea şi cu 
slăbiciunea. (Dreptatea în numele stingii este aproape o 
contradicţie în termeni!) Minima analiză lingvistică ne va (ERĂ 

poate fi urmărit atit la nivel emo-folcloric, cit şi la nivel 
cărturăresc). Nu-mi propun aici decit o schiță a problemei, 
Suficientă însă unei orientări principiale. 





Noţiunile de “dreapta” şi “stînga” din majoritatea 
limbilor europene actuale îşi au originea în limba latină, 
unde existau cite două cuvinte pentru fiecare din conceptele 
respective: directus (derectus), a, um, de la dirigo (derigo), 
ere, rexi, rectum (a pune în linie dreaptă, a alinia, a trasa; a 
da o direcție, a îndrepta, a îndruma; a reglementa, a ordona, 
a contorma, a raporta ceva la altceva), şi dexter, era, erum/ 
dexter, dextra, dextrum (dextera manus, “mina dreaptă” >; 


sinister, tra, trum (Sinistra manus, “minastingă), în legătură — i AEPD DOINA Poe DID NU III 


Cu sinuo, “a îndoi, a încovoia” (vezi ȘI sir7us, us, “curbură, 
încovoiere; arc, spirală, cerc; adincitură, scobitură; fig. sin, 
piept, inimă”, sau s7H/0su5, “curbat, încovoiat, arcuit; întostochiat””), şi /aevus, a, um (care 
are şi înţelesul figurat de “stîngaci, neiscusit, nepriceput”). Limbile neolatine, ca şi limbile 
germanice modeme, îşi trag de aici, de regulă, termenii echivalenți (cu cîteva excepții 
interesante în cazul stîngii: fi. gauche, sp. izquierda sau rom. stinga). Asttel, spre exemplu, 
fi. droite, sp. derecha şi rom. rep! provin din lat. directus (derectus), la cuvîntul de bază 
rectus raportîndu-se şi germ. rech/s sau engl. righf; it. destra îl continuă pe lat. dex/(e)ra. 
Problema stingii e mai complicată: it. sinistra provine din lat. sinister (fem.: sinistra), care 
înalte limbi s-a perpetuat doarcusensul său secund (rău, nefavorabil, nefericit, înfricoşător, 
în română, sinistru nu e moştenit, ci împrumutat pe cale cultă, păstrîndu-și încă aerul 
neologic); înalte cazuri este continuat lat. laevus (v. de pildăeng!. le); rom. stinga provine 
tot din latină, fiind explicat îndeobşte prin *sranca (mano stanca, “mînă obosită”), în 
schimb, fr. gauche provine din vechiul german we/k, “slab”, iar sp. izguierda provine din 
fondul local preroman (în limba veche- iar azi foarte rar- avîndşi înțelesul de “strîmb, curb, 
încovoiat”). Este interesant că chiar cînd provin din alte etimoane, nelatineşti, termenii 
corespunzători ideii de stinga păstrează note semantice negative: oboseală, slăbiciune, 
stingăcie, strimbătate, conformindu-se semanticii originare a dihotomiei dreapta-stinga, 
aşa cum o cunoaştem mai ales prin intermediul latinei. În română, bunăoară, această 
dihotomie de tip figurat se reface mai degrabă mental: ne-dreprul se poate opune dreprului 
ca sting, dar şi ca strimb (de la *strambus, forma vulgară a lui strabus, “ încrucişat”), 
contopirea celor două sensuri fiind la îndemână şi chiar impunîndu-se de la sine (sprijinită 
și de derivatele peiorative s/ingaci, sringăcie). 

Se observă că, în ultimă analiză, majoritatea covîrşitoare a termenilor citați care 
denumesc dreapta se trag din sau se altoiesc pe lat. recrus, a, um, de larego, ere, rexi, rechim 
(a conduce drept înainte, a mîna, a dirija; a fixa hotarele; a conduce, a guvema, a cirmuli, 
a supraveghea, a se stăpini), de unde şi substantivele rex, regis (rege; conducător, şef, 
bogătaș, domn),regina, ae (regină; prințesă, doamnă nobilă), regnator, oris/reenatrix, icis 
(domnitor/domnitoare), regnum, i (domnie, putere regală; regat; domeniu, proprietate), 
regula, ae (riglă, echer, scîndură dreaptă, bară; regulă, normă), sau verbele reano (a domni, 
a fi rege; a avea supremaţia, a domina), regulo, are (a forma după reguli; a pune în regulă), 
sau adjectivele regius și regificus (repesc, regal; măreț, grandios, demn de un rege; 
despotic), regularis (normativ, care serveşte drept regulă), sau adverbul regularifer 





| E interesant, dar inesenjial faptul că, mai nou, şi cercetările neurofiziologice confirmă “preeminenţa 
miinsi drepte” (cf Robert Hertz, De la predminence de la main droite, citat şi de Mircea Eliade - 
Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 201 - pentru constatarea că primatul 
acordat minti drepte derivă din polaritatea religioasă, iar nu invers), Eseistul Florea Tiberian observa 
cu pertinență (“I. P. Culianu şi «schimbarea de paradigmă» în istoria religiilor”, în Puncte cardinale, 
anul IX, nr. 1-2/97-98, ian-tebr. 1999, p. 3): "Evident, cercetările ncurofiziolopice pe care se bazează 
autorul nu pot explica de ce emisfera cerebrală stingă a omului, care determină preeminența miinii 
drepte, este mai dezvoltată funcţional decit ceataltă, în țimp ce la animate această specializare lipseşte, 
A spune că dominaţia miinii drepte «se intemelază pe transformarea istorică a creierului uman» nu 
limoreşte, totuși, cauza acestei transformâri, cîţă vreme evoluţia rămîne doar 0 ipoteză”. 


RĂZVAN CODRESCU 


i ji p, 
“ode siP-aopifo ARUIa [ 


pi d i a A 4 a pm ă ai ari = ——-_ pe 4 pi 
înlesni trecerea spre planul magico-mitico-religios (ce Ea GEN / Ş» EI R Si (% A "A 
ki AN ADU A IA a mă. 7 
AP, AA 


3 4 AȘ ut 





(regulat) ete. Caadjectiv, rectus, a, um are următoarele sensuri: 1. în] inie dreaptă (orizontal 
sau vertical), drept, direct (recta via, “drum drept”); 2. cum trebuie, în regulă, regulat, bun 
(recraconsilia, “sfaturi bune”), 3. drept, cinstit, moral (rec/us index, “judecător drept” etc.; 
V. şi expresia recturn est, “se cade”). În aceeaşi familie aflăm adverbele recra (de-a dreptul, 
direct), recte (în linie dreaptă, drept, direct), recto (direct), precum şi substantive ca rec/io, 
onis (conducere), recior, oris/rectrix, icis (conducător/conducătoare), rectum, i (binele), 
dar mai ales, pentru interesul temei abordate aici, rectifudo, inis (direcție în linie dreaptă; 
exactitate; rectitudine morală). 

Face excepție, într-un fel, it. destra, continuatorul direct al lat. dext(e)ra. Adjectivul 
dexter. era, erum/ dexter, dextra, dextrum înseamnă: |. drept, care este în dreapta; 2. 
propice, favorabil, potrivit (dexiro sidere, “sub unastru norocos/favorabil”; dexter modus, 
“modul potrivit” ete.) 3. dibaci, abil, iar substantivul dex/(e)ra, ae (sesubinţelege; manus): 
1, mîna dreaptă; 2. partea dreaptă (2 dextra, “din dreapta”; ad dextram, “la dreapta”). 
Cuvîntul italian păstrează toate sensurile figurate pozitive din limba-mamă şi, fără a se 
trage “trupeşte” din recrus, a, um, nu-i lipsit nicidecum de semantica fizică şi/sau morală 
a rectitudinii; în vechime era folosit mult mai frecvent cu sensul de “drept, onest, cinstit; 
bun”, cum atestă dicționarele, Să nu uităm însă că limba italiană mai are şi cuvîntul diri/fo 
(substantiv şi adjectiv, mai rar adverb), care-l continuă, ca şi-n celelalte aril romanice, pe 
lat. directus (v. mai sus), rediînd mai îndeaproape ideea generală de rectitudine (sintetizată 

poetic şi teologic în a diri!ta via dantescă), denumind (ca 

şi fi. droite, sp. derecho etc.) însăşi disciplina juridică - 

Dreptul (în lat. Jus, juris) - şi deci echivalînd întreaga 

semantică a lui justus, a, 277, întruchipată plenar în justitia 
supremă (marea Judecată divină). 

În orice caz, materialul lingvistic susține în general 
aserțiunea că via dreptei este resimţită ca una prin excelență 
directă (drumul cel mai scurt case duce la țintă), fiind 
aureolată de girul divin, pe cînd via stîngii este una ocolită, 
sinuoasă, obscusă şi rătăcitoare (Dante, /nfernul, |, 2-3: ... 
miritrovai per unaselvaoscura,/cheladirittaviaerasmarită). 

Ideea de rectitudine/dreptate este, aşadar, legată 
etimologic şi organic de opțiunea pentru dreapta, de partea 
dreaptă, de “'directeţe”; dreapta devine, dintr-o determinare 
strict spaţială, o formă de regalitate a spiritului, o regulă 
supremă a existenței şi principiul oricărei în-dreprări. Se 
vede, o dată mai mult, că limbile sînt mai înțelepte decît noi... 


Zi 


A 
fi » 
ăi 

ă 


LA 









Majoritatea covirşitoare a mitologiilor tradiționale 
(cu excepția relativă a Orientului îndepărtat. mai ales a 
Chinei, unde stinga corespunde principiului “activ” ?cao. lind asociată masculinului. 
celestului, diurnului, iar dreapta corespunde principiului “pasiv” Yin, deci femininului, 
teestrului, noctumului, cu precizarea că între cele două principii cosmice există mai 
degrabă complementaritate decit rivalitate) atestă primatul calitativ al dreptei, care 
simbolizeazărectitudinea, finalitatea, necesitatea, dinamismul intern şi rinduiala existenţei, 
Coloana (axis mmdi), toiagul sau sceptrul (regalitatea), maiestatea falică, săgeata, sulița, 
raza, drumul (orientat direct spre țintă), crucea însăşi (“*cuminecare” a orizontalei cu 
verticala) - iată tot atitea înfățişări ce răspund simbolismului “liniei drepte”, cu 
semnificații multiple, dar convergente. 

Înaintea oricărui excurs savant, atrag atenția mărturiile curente ale folclorului, 
credințele sau superstiţiile întrețesute cu precădere în basme, legende, balade, proverbe şi 
zicători. Totul se cade să fie drept (“sfinta direptate”!), într-un înțeles sau altul, la propriu 
sau la figurat: drumul, lupta, credința, cugetul (judecata, “*socotința”), cuvîntul, plata şi 
răsplata etc. Rectitudinea exterioară se interiorizează simbolic şi se proiectează existențial. 
Eroul popular (“Făt-Frumos” în pluralitatea ipostazelor sale), prins adeseori în scenariul 
unui traseu inițiatic, este îndeobşte sfătuit (sau deliberează singur), în fața unei răscruci 
(sirnbol al ispitei), s-o apuce “la dreapta'”, lucru la fel de imporțant ca şi “a nu se abate din 
drum”. “Dreapta” face parte din logica mitico-magică a “drumului drept”, în vreme ce 
stinga e întotdeauna alegerea neînțeleaptă, abaterea sau ocolul, uneori chiar pierzania. 
Reîntilnim imperativul “*drumului drept”, cu un simbolismidentic, darmultmai transparent, 
în romanul cavaleresc medieval: “In Chrestien de Troyes, per esempio, leggiamo del 
cavalier Tristano che si dirige «sulla via della destra) [comp. cu Za diritta via menționată 
mai înainte - n. n.]. | Bayrav, che ha analizzato a fondo îl simbolismo di questi romanzi, 
afterma giustamente che tale indicazione non ha un valore topografico obiettivo, ma 
piuttosto un significato morale: la via seguita dal cavaliere & una via allegorica, non 
reale...” (Olivier Beigbeder, Lessico dei simboli medievali, trad. it. Elio Robberto, 
Editoriale Jaca Book, Milano, 1997, p. 106). 4 călca (păși, porni) cu dreptul (adică bine) 
saucustingul (adicărău) este o expresie colocvială aproape universală, frecventă şi în aria 
românească (la fel ca şi foarte plastica a sta strâmb şi a judeca drept, care trimite la primatul 
esențialului asupra accidentalului), Ca şi piciorul drept, mîna dreaptă (în speţă, purtătoarea 
paloşului, a uneltei, a valorii instrumentale, implicînd forță şi precizie) are un statut 
simbolic pozitiv şi chiarexemplar, asociat cu virtutea, dar şi cu virtutea în genere. Dreapta 
este în mod tradițional legată simbolic de masculinitate, iar salutul prin stringerea milinii 
drepte, astăzi generalizat, era iniţial doar o uzanţă între bărbaţi (extinderea modemă la 
ambele sexe este corelativă, desigur, cu fenomenul social şi ideologic al “emancipării 
femeii”, al “feminismului” egalitarist). Eroul mesianic tradițional (tipul Greuceanu), 
ținând în mîna dreaptă Soarele şi în mina stingă Luna, devine un soi de imagine arhetipală 


a 


2 Se poate face trimitere în acest context, fie şi numai cu titlu metaforic (cum obişnuia regretatul 
Lautenţiu Utici), in “teorema matematică de rezolvare a labirintului, adică a o lua mereu spre dreapta”, 
3 Vezi şi “a câlea strimb”, 








PUNCTE CARDINALE 


Mai 2001 NR. 5/ 





a acestui complex de relaţii simbolice. Pe de altă parte, în reprezentarea creştinismului 
popular, de-a dreapta ne veghează păzitorul dreptății, îngerul cel bun, pe cînd de-a stinga 
ne ispiteşte îngerul cel rău, cu strimbătățile (ne-dreptățile) lui. Cînd ți se bate ochiul stîng, 
ederău; cînd ți se bate ochiul drept, ede bine. (Livresca şi sentimentala înnobilare modernă 
a părții stingi ca “parte a inimii”! lipseşte în lumea tradițională.) 

Acest tip de raport dreapta-stinga îl întîlnim, aproape invariabil, atit în reprezentările 
simbolice tradiționale ale popoarelorindo-europene, cît şi ale celorsemitice, dar şi la negrii 
africani (Bambara, Dogon etc.) sau la popoarele precolumbiene (bunăoară la incaşi şi 
mayaşi). Mă voi referi aici, exemplificativ, doar la aria euro-mediteraneană (moştenirea 
noastră cea mai directă), lăsînd în rezervă exotismele. 

În lumea “clasică” (vezi şi precizările lingvistice din capitolul anterior) dreapta este 
asitmilată cu binele, lumina, destoinicia, autoritatea, puterea, bărbăția (partea dreaptă este 
partea “brațului care mînuieşte lancea” - Eschyl, Agamemnon, 115 ), în vreme ce stînga este 
asimilată curăul, întunericul, nefericirea, nenorocirea, slăbiciunea (vlăguirea: vezi mai sus 
mano stanca), femininul (propter imbecilitatem sexu), fiind simptomatic faptul că în 
limbile moderne îl regăsim pe latinescul sizzister nu atit ca denumire punctuală a stingii, 
cîtîncelălaltsensal său (în româneşte: sinistru- funcționînd deopotrivă ca adjectiv, adverb, 
Substantiv - cu derivatele sinisrritate, sinistrar). Totuşi, într-o accepție limitată strict la 
limbajul augural, la romani (unde augurii, privind ritualic spre Sud, aveau Răsăritul la 
stinga), din stînga înseamnă “favorabil, de bun augur” (Plaut: avi sinistra = “sub bune 
auspicit”), pe cînd la greci din stinga înseamnă, ca la toți indo-europenii din vechime (şi 
ca şi în vorbirea latinească de uz curent), “nefavorabil, de rău augur” (Ovidiu: omen 
sinistrum -“prevestire nefericită”). În practica augurală romană, simbolistica pozitivă a 
“Răsăritului” (protos-ul punctelor cardinale) precurnpănea asupra simbolisticii negative 
a stângii (cumva în sensul lui “funcția bate gradul”), ceea ce constituie explicația acestui 
uz limitat şi atipic al lui sinister. 

Lămuritor este cazul celtic (anticipînd simbolistica rituală a creştinismului): “Les 
notions de gauche et de droite ont, chez les Celtes, la m&me valeur que dans le monde 
classique, ă savoir que la droite est favorable, de bon augure, et que la gauche est nefaste, 
de mauvais augure. Les 6crivains anciensse contredisent quelquefois: pour Posidonius, les 
Gaulois adoraient leurs dicux en se tourmant ă droite; d'apres Pline, ils se toumaient vers 
la gauche. Mais la seule distinction valable entre gauche et droite est, outre les points 
cardinaux Est et Quest, le sens de la marche du soleil: est droite ce qui va dans le mâme 
sens que le soleil, est gauche ce qui va dans lautre sens. Dans Porientation celtique, 
|'observateurse place face au soleil levant, ce qui met la droite au Sud et la gauche au Nord. 
Le Nord est le bas ob le soleil acheve son declin et commence son ascension diurne; le Sud 
est le hau ou le soleil ach&ve son ascension et commence son declin. ..” (Jean Chevalier, 
Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, reves, coutumes, gestes, formes, 

figures, couleurs, nombres, Robert Laffont Jupiter, Paris, 1982, p. 370). 

La evrei, acelaşi regim simbolic se întilneşte deopotrivă în Vechiul Testament (de 
unde-l va prelua şi consfinti creştinismul, sub autoritatea revelației), în Talmud şi în 
literatura cabalistică. In limbajul antropomorfic referitor la divinitate, dreapta reprezintă 
puterea biruitoare a lui Dumnezeu (Jahwve). După trecerea minunată a Mării Roşii, Moise 
cîntă: “Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria. Mina Ta cea dreaptă, Doamne, pe vrăjmaşi 
i-a sfărimat” (leş. 15,6). În Psalmul 117 (urez numerotarea Bibliei sinodale, ed. 1982) 
citim (v. 16): “Dreapta Domnului m-a înălțat, dreapta Domnului a făcut putere”. În 
Psalmul 138 se spune (v. 10): *... mîna Ta mă va povăţui și mă va ține dreapta Ta”. 
Psalmistul (ca şi autorii altor texte veterotestamentare: lov, profeții etc.) este obsedat de 
ceea ce este drep!, de dreptate, de îndreptare, toate raportindu-se la “dreapta Domnului” 
(despre dreapta şi stînga lui Dumnezeu speculează mai tîrziu cartea Bahir - unul dintre 
izvoarele Cabalei medievale). Simptomatic este Psalmul 115, prin excelenţă “psalmul 
îndreptărilor”. Dumnezeu, marele îndreptător, stă de-a dreapta celui prigonit (Ps. 108, 3); 
prin urmare, cel ce caută apărare “ia seama”, ritualic, spre dreapta (Ps. 141 4). Dreapta 
omului se înnobilează şi ea prin analogie mistică; de partea dreaptă stau darurile, virtuțile, 
“duhut drept” pe care Dumnezeu este implorat să-l sădească întru cele dinlăuntru ale 
noastre (Ps. 50, 11). Aşa se înțelege ““jurămîntul” aparent straniu din Psalmul 136 (faimosul 
Lariul Babilonului. ..: “De te voi uita, lerusalime, uitată să fie dreapta mea!” (v. 5). Aceasta, 
însă, numai pentru cel ce împărtășește credința lui Israel, pentru vrăymaşi - se spune şi se repetă 
în Psalmul 143 (ww. 8 şi 11) - “dreapta lor e dreapta nedreptății” (rămîne ideea de putere, dar 
asociată răului, ca un fel de perversiune a firii). Tot de la Psalmist provin şi aceste cuvinte cu 
iz profetic şi apocaliptic, părînd a trimite direct spre Hristos: “Zis-a Domnul Domnului 
Meu: «Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe Vrăjmaşii Tăi aştemut picioarelonlale 
(Ps. 109, 1).Speculaţia exegetică poate degaja osimbolistică mai complexă: "“Commentant 
Je texte du Cantigue des Cantiques (2,6, reluat în 8, 3- n. n.],sor bras gauche est sous ma 
fete et sa droite m'etreint [în trad. rom. cit.; “Stînga sa este sub capul meu şi cu dreapta lui 
mă cuprinde” -n. n.], Guillaume de Saint-Thierzy precise que la droite exprime la sagacite 
de laraisonets'exerce dans!" effort. La gauche, amie du repos, dâsigne laviecontemplative 
et la sagesse; elle se realise dans la paix et le silence. „." (J. Chevalier, A. Gnieerbrant, 0p. 
cit., p. 372). Opoziția activ-pasiv, corelativă celei bărbat (“sexul tare”)-femeie ( sexul 
slab'),se întilneşte şi-ncomentariile rabinice (ce vehiculează deseori legenda “androginiei 
primordiale, preluată şi de cabalişti): “Adam şi Eva erau făcuţi spate în spate, legaţi prin 
umeri; atunci Dumnezeu îi despărți, tăindu-i în două cu securea. Alţii sînt însă de părere 
că primul om (Adam) era bărbat În partea dreaptă şi femeie în partea stingă, dar 
Dumnezeu l-a spintecat în două jumătăţi” (Bereshirrabba, , 1, fol, 6, col. 2; apud Mircea 
Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ş 461; subl. n.). Conform Talmudului, 0 palmă primită 
pe obrazul drept e mult mai jignitoare decit una încasată pe cel stîng, Binecuvntarea însăşi nu 
poate fi recunoscută ca valabilă deci! dacă este dată cu mîna dreaptă, astfel încit amputarea 
mîinii drepte, indiferent de motiv, a putut fi considerată ca o piedică insurmontabilă pentru 
admiterea în casta sacerdotală. Se ştie, pe de altă parte, că în tribunale martorilor i se cere să 
presteze jurământul ridicînd mîna dreaptă; şi, pe cale de consecință, martorii falşi (sperjurii) 
erau osîndiţi la tăierea acesteia, răminînd astfel doar cu mina stingă, numită, în multe tradiții, 
“mina cea rea” (prin care lucrează diavolul, “tatăl minciunii”), 





m = pi a D= 


CEVANGHELIA DREPTAHI_ 


Începutul activității mesianice a lui lisus este precedat de chemarea la pocăință şi 
îndreptare: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor [...] Gătiţi calea Domnului, 
drepte faceţi cărările Lui!” (Mr 3,2-3), strigă loan, “Îngerul pustiei”, amintind de cuvintele 
proorociei lui Isaia (40, 3), evocate de toți cei patru evangheliști. “Vestea cea Bună” 
(euanggelion) este una a dreptăţii în aceeaşi măsură în care este una a iubirii, a vieții 
veşnice, a Împărăției lui Dumnezeu. Domnul Însuşi vine să îndrepte lumea“'stiîmbată” de 
păcat. 

Vechea simbolistică iudaică a “dreptei Domnului” (vezi mai sus) conformează marea 
parabolă a Judecăţii viitoare de la M/ 25, 31-46; “Şi se vor aduna înaintea Lui toate 
neamurile, și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune 
oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stinga” (vv. 32-33). Joachim Jeremias comentează, 
lămurind contextul: “Mintuitorul este păstorul [...] Păstorul palestinian nu separă [seara] 
oile de berbeci (adică femelele de masculi), ci oile de capre [. ..], deoarece caprele au nevoie 
să fie ținute la cald peste noapte, căci frigul le face rău, în timp ce oile preferă să-şi petreacă 
noaptea în aer liber [...] Oile sînt cele mai de preţ dintre animale; mai mult, culoarea lor 
albă (spre deosebire de negrul caprelor) face ca ele să fie simbolul celor drepți” (cf. 
Parabolele lui lisus, trad. rom. Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 246-247). La 
dreapta este “împărăția cea pregătită vouă [binecuvintaţilor] de la întemeierea lumii” (v. 
34), iar la stînga arde “focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (v. 41); 
pe de o parte locul “vieții veşnice”, pe de alta cel al “osindei veşnice” (v. 46) - numit, în 
varii contexte, şi “focul gheenei”, “întunericul cel mai din afară”, unde va fi ““plingerea şi 
scrişnirea dinților”. 

Spre a fi scoasă plină de peşti, la a doua pescuire minunată (In. 21, 1-22), mreaja se 
cere aruncată în partea dreaptă a corabiei (v. 6); era după Înviere, cînd apostolii trebuiau 
să-şi asume plenar propovăduirea către toate neamurile, condiţia de ““pescari de oameni” 
la care fuseseră mai înainte chemați; indicarea expresă a părții drepte nu poate fi în acest 
context fără o certă valoare simbolică, legată de duhovniceasca ““bărbăție apostolică” şi de 
slujirea jertfeinică a “celor de-a dreapta”. 

Înălțindu-Se la cer (cf. Mc. 16, 19; Lc. 24,51; F. A. 1,9-11),la40 dezile de la Înviere, 
Fiul stă “de-a dreapta Tatălui” (ex Se5iDv rov Ilarpoc, ad dexteram Patris), cum se 
mărturiseşte chiar în Simbolul credinţei: “Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. 
Și iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăție nu va avea sfârşit” 
(există, în plan simbolic, o relație aproape necesară între “şederea de-a dreapta”, slava 
parusiacă, funcția de Judecător- suprem Împărțitor al Dreptăţii -şi demnitateaîmpărătească). 

Intrînd în biserică şi îndreptîndu-se spre altarul care este întotdeauna la Răsărit, 
credinciosul creştin are de lasine Nordul în stînga şi Sudul în dreapta; opoziția dintre Nord 
(Miazănoapte) şi Sud (Miazăzi) se impune pe cale de consecință, ca şi în vechea cultură 
celtică (vezi mai sus): Nordul (stinga) este partea Răului, a tenebrelor, a răcelii glaciale, 
asociată cu Satana (principiul urii şi al dezbinării), cu împărăția Legii vechi, cu teluricul, 
cu iadul şi cu pierzania, pe cînd Sudul (dreapta) este partea Binelui, a luminii, a căldurii, 
asociată cu Dumnezeu (principiul iubirii şi al armoniei), cu împărăția Harului, cu celestul, 
cu râiul şi cu mîntuirea (Aquilo [Septentrionul] diabolus vel homines infideles aur mali: 
Auster |Meridionul] Spiritus Sanctus, calor fidei). Semnul crucii - principalul gest ritual 
- se face cu mina dreaptă. În mod ortodox, chiar dacă rînduiala nu mai este ținută astăzi cu 
strictețe, partea dreaptă a lăcaşului de cult este destinată bărbaţilor (masculinul fiind 
considerat, ca şi-n alte tradiții, sexul primordial şi “tare”), iar partea dreaptă este rezervată 
femeilor (conform referatului biblic, sexul derivat şi “slab/moale”, prin care a venit inițial 
păcatul)“, 

Acelaşi regim simbolic se întilneşte în iconografie, nu numai în Răsăritul bizantin. dar 
şi în Apusul romanic. O. Beigbeder (Lessico dei simboli medievali, loc cit.) observă: ““Nelle 
Crocefissioni simboliche, la Chiesa € sempre alla destra del Cristo, la Sinagoga alla sua 
sinistra. La Vergine, che non ha cessato di credere alla resurrezione gloriosa, & a destra; San 
Giovanni, che € stato lultimo a penetrare nel sepolcro e che rappresenta di conseguenza 
la Sinagoga, & invece a sinistra”. Asocierea Sinagogii cu stinga şi a Bisericii cu dreapta nu 
este decit una dintre ipostazele opoziţiei dintre Lege (fitera care omoară”) şi Har (duhul 
care '"'dă viață”): respingîndu-L. pe Hristos, vechiul iudaism rămîne în robia legalismului 
sterp, în nedesăvirşirea revelației vetero-testamentare (“Legea avind umbra bunurilor 
viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor” = Evr. 10, 1), în “tăierea împrejur” a trupului, dar 
nu şi ainimii (Rom. 2,29), “Pentru cădin faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea 
Lui [...] Dar acum, în afară de Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită 
de Lege şi de prooroci, lar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în lisus Hristos [...] 
pe Care Dumnezeu L-a rînduit [jertfă] de ispășire, prin credința în sîngele Lui, ca să-şi arate 
dreptatea Sa[...],spre a fi EI Însuşi drept şi îndreptînd pe cel ce trăieşte din credința în lisus” 
(Rom. 3, 20-26), “Căci sfîrşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Rom. 
10,4). Înacestsens, Rabanus Maurus puteaafirmacategoric: Dextera Domini Testamentum 
Novura, sinistra Vetus. 

O. Beigbeder evocă un fragment din Sf. loan Cassian (Collationes, VI, 10), ce pune 
pe seama unui abate Teodor elogiul virtuţilor de care se învrednicesc “atleți lui Hristos”, 
cei netulburaţi de furtunile vieţii. Este vorba, de fapt, de interpretarea alegoricăa unui verset 
biblic (Jud. 3, 15). “Cei desăvirşiți - zice abatele - sînt înfățişați în Sfintele Scripturi sub 
chip de ambidextri”. Este, în versetul cu pricina, cazul lui Aod, “care se slujea de ambele 
(continuare în pag. 10) 
4 În pofida acestui cod simbolic (reflectat şi scriptunstic; cf, mai ales / Cor. 11, 5-16), este o realitate 
că religia creştină a redat femeii demnitatea pierdută, dovedindu-se cea mai puțin misogină dintre 
marile religii. Dacă prin femeie = Eva - a intrat păcatul în lume, tot prin femete = Maria = a venit 
mintuirea de păcate. Născătoarea de Dumnezeu, care se bucură de un cult special în confesiunile 
tradiţionale, reprezintă icoana ideală a feminităţii, totalizind, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. 
De altfel, chiar Sf. Apostol Pavel precizează: “Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, 
în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, tot aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sint de la 
Dumnezeu” (/ Cor. 11, 11-12), 











PAG. LO NR. 5/125 Mai 2001 





(urmare din pag, 9) 

miini ca de cea dreaptă”. Și sîntem încredinţați, mai departe. că "şi noi avem acest dar, însă 
în sens spiritual”, în măsura în care ştim să împăcăm/depăşim contrasiile, făcînd din toate 
“o armăa dreptăţii”. Astfel, “cel virtuos are o mînă dreaptă; biruinţa spirituală. În fervoarea 
sufletului său, e! este stăpîn pe toate patimile şi poftele... EI se ridică în duh atit de mult 
deasupra celorpămiînteşti, încît toate îi aparcaun fum... Dar el are şi o mină stingă: virtejul 
ispitelor îl asaltează, flăcările lăcomiei îi aprind dorințele trupeşti. Tristeţea, căre este 
jucrătură a morții. pune stăpînire pe el... Cînd călugărul se simte pradă acestor asalturi, el 
ştie prea bine că este încercat de cele de-a stînga” (partea diavolului). Creştinul cu adevărat 
duhovnicesc, spre a se sluji cu înțelepciune de “ambele sale miîini”, va lua ca pildă pe 
“fericitul lov” (care “bimuieşte întru cele de-a dreapta”, dar “triumfă şi asupra celor de-a 
stinga ), pe “Patriarhul losif”, pe soția care zice în Cintarea Cintărilor:"“Stînga sa este sub 
capul meu şi cu dreapta lui mă cuprinde” (2, 6 şi 8.3; vezi şi mai sus), în fine, pe“ Apostolul 
Neamurilor” (Sf. Pavel), care a fost şi e! un autentic “ambidextru”. 

Amintitul Dictionnaire des symboles (p. 370), atrăgînd atenţia că vechiul simbolism 
aldihotorniei dreapta-stînga se perpetuează şi- 
n Evul Mediu creştin, alege două exemple din 
registrul practicilor malefice:*“Le Moyen Âge 
chrâtien n'a pas 6chappe ă cette tradition, 
selon laquelie le câts pauche serait le câte 
femelle, par opposition au droit qui serait SA 
mâle. Etant femelle, la gauche est &galement ai 0 


nocturne et satanique, selon d'antiques de “ SIMBOLISTICA ia, 


pr&jug6s, par opposition ă la droite, diurne et 
divine. Ansi les messes noires comportent- 
elles/esignede la croix fait de la main gauche, 
et le Diable marque les enfants qui lui sont 
consacre â/ 'oeil gauche de la pointede l'unde 
ses comes. Une gravure du Compendium 
maleficorum du R. P. Guccius (Milan, 1626) 
montre Satan imprimant sur ses nouveaux 
adeptes sa griție au-dessous de la paupiere 
gauche etlesrendant ansi aveuglesălalumiare 
divine et voyants ă sa seule lumiere” (Lucifer 
- de la ha, “lumină” şi ferre, “a purta ” - este 
purtătorul unei false lumini, iar nu răsfringător 
al luminii divine, precum ceilalți îngeri). 





La capătul acestui excurs, ca un fel de recapitulare aplicativă a celor de mai sus, îmi 
voi îngădui să prezint descriptiv, cu ample citate, o exegeză de excepție a lucrării lui 
Brâncuşi “Cuminţenia Pămintului”. Exegetul e Constantin Noica (1909-1987), cel atit de 
superficial expediat astăzi, din perspectiva vulgatei autohtone a “politicii corecte”, în 
“lagărul” ideologic rezervat autorilor “protocronişti”. Urmez aici textul din Sinple 
introduceri... (ed. Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, pp. 21-27. Las la o parte, ca 
neinteresînd în contextul de faţă, scenariul retoric în care Noica înțelesese să-şi plaseze 
exegeza (pornind de la vechea observație a lui Paul Morand că în preajma anului 2000 
“operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi” şi de la simpatica supoziție “de 
lucru” că la un moment dat “vreun intendent cosmic” ar veni “în inspecţie pe Pămînt”, 
cercetindu-| cît e de “cuminte”). 

Filosoful observa, din capul locului, că interpretarea “Cuminţeniei Pămîntului” pare 
a se mişca între două caracterizări radicale: “Un poet român, nu mai neînsemnat decit 
Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, declarind că «nu e întrecută decît în proporții 
şi durată de pontretul fratelui mai bătrîn, Sfinxub. Dar un medic, tot român, a decretat că 
este vorba de «o idioată mongoloidă» - în ironie denumită de către sculptor «Cumințenia 
Pămîntului» -, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încercat onest să o dovedească, 
fotografiind o debilă senilă din regiunea de obiişie a sculptorului, în exact poziția femeii 
din statuie”. 

Pe Noica nu-l deranjeazădeloc să-și pornească analiza chiar de la “idioata mongoloidă”. 
Numai că ceea ce medicul respectiv şi chiarunii critici de artă n-au observateste că “femeia 
reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. In partea 
dreaptă, ea prezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioție, chiar de rafinare”. Astfel, 
acel “ceva enigmatic care stăruie în ea” pare să țină mai cu seamă de această “subtilă 
disirnetrie”, ale cărei elemente constitutive sînt inventariate mai departe: femeia e, aşa 
zicînd, “într-o ureche” (prezentă în partea stîngă, urechea lipseşte în partea dreaptă), părul 
este evidențiat în partea stîngă, dar abia sugerat în cea dreaptă; “sinul drept nu mai e lăsat 
să cadă, cuanimalitatea lui (axă, ci este reţinut cu mîna stingă, de parcă aci, în partea dreaptă, 
maternitatea femelei ar stasă se curme”; capul este uşor înclinat spre dreapta; guşa (“efectiv 
semnul clinic al idioției”) e mai vizibilă în stînga; “faţă de nara dreaptă, care e mai marcată 
în jos, nara stingă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar apârține unei fețe mai teşite, mai 
primitive”; la o privire foarte atentă, “pupila ochiului drept e imperceptibil mai mică decit 
a celui stîng, dar mai plină, ochiul dind impresia unei vederi mai pătrunzătoare decit a 





5 Acest nume reprezintă o transpunere a ebraicului helel, pus în legătură cu “steaua dimineții” (la noi: 
“Juceafărul de dimineață”). Este la mijloc, poate, şi o ironie, ştiindu-se că termenul hale! fusese atribuit 
în mod persiflant regelui Babilonului, pentru trufia sa declarată de “a-şi înălța tronul pină la stelcle 
lui Dumnezeu”, 

6 În româneşte, eseul a apărut iniția! în revista Steaua (anul XXVI, nr. 12/1975), apoi în volumele 
Trei introduceri la Devenirea Întru fiinţă (Editura Univers, Bucureşti, 1984) şi Simple introduceri 
la bunătatea timpului nostru (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), iar în franceză, sub titlul “Essai 
sur la Sagesse de la Terre”, în Yonel Jianou, Constantin Noica, Introductionă lasculpture de Brancusi 
(Arted, Paris, 1976), 


PUNCTE CARDINALE 





celuilalt”: în fine. pe fiunte, în zona ochiului stîng. este ceva ce seamănă cu o urmă de 
lovitură, “de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a naturii, cu pățaniile ei”. 

Concluzia analistului este tranşantă: “diferențele sînt absolut toate de natură să 
înnobileze jumătatea dreaptă față de cea stingă ”. ŞI interogația se naşte inevitabil: “Să nu 
fie un sens aici? [...] Nu s-ar putea oare deosebi, în chipul aparent unitar al statuii lui 
Brâncuşi, o jumătate a naturii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?”. 

Din unghiul de vedere ai temei urmărite aici, nucleul interpretativ este acesta 
(conținînd însăși esența simbolică a dihotomiei dreapta-stînga): '“Totul, aşadar, în partea 
stingă ar putea fi natură brută și primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi umanizează 
în partea dreaptă. Părul este, în stinga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel 
alunei pariziene: ochiul stîng, cu petele lui de pe pupilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie 
brutei, pe cînd celălalt e perfect uman; absența urechii pe partea dreaptă desprinde parcă 
de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate ai ființei aceleia, guşa se corectează 
în dreapta, şi dacă ferneia îşi reține cu mina stingă sinul drept, este, poate, că vrea să şi-l 
ascundă. Fruntea are, în partea stingă, urma unei lovituri cu piatra; sau poate mica idioată 
s-a ciocnit înstinga cu capul de ostîncă... Este 
o stranie devenire în ființa aceasta, dacă te uiţi 
mai bine la ea, o devenire pe care aitistul a 
înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o 
deformaţie şi nici un dezechilibru în identitatea 
ei umană. Nu numai că denivelarea dintre 
părți, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în 
identitatea ființei sculptate, dar identitatea ei 


A: este atit de bine asigurată, încît de la ea se pot 


& TRADIȚIONALĂ FR 
E A DREPTEI d 


revendica o sumedenie de tipuri umane şi 
idoli, ca de la a făptură arhetipală* [...] Şi 
totuşi, înciuda identității ei sigure, este imaginea 
unei deveniri. Cevaseridicăaici spre omenesc; 
ceva se deplasează din stupiditatea animală 
spre cumințenia umană”. [...] Sculptura vi 
Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a 
înțelepciunii cel puțin în sensul avertismentului 
pe care-l dă ea omului sophiei, omului 
iscusinței, care a convertit totul în abilitate 
tehnică. Dar de la început întruchiparea 
sculptorului exprima un fel de înțelepciune, 
| dacă ne gîndim că printre sensurile pe care le 
dă tînărul Charmides pentru înțelepciune este şi cel de a fi o «anumită formă de linişte», 
ceea ce nu poate fi refuzat Cuminţeniei Pămîntului. Este şi ea sophron, în felul ei”. 

Enigmatică, darneechivocă,''eaeste cuminte şi chiarințeleaptă, pentrucănuare nimic 
diabolic în ea”, întruchipind puritatea nediscursivă, sfințenia primordială a firii, dinaintea 
căreia diavolul] însuşi rămîne dezarmat. Or. “fuga de dracul, acesta este începutul înțelep- 
ciunii, s-ar putea spune”. Şi, pe acest temei aproape mistic”, concluzia - care iarăşi atinge 
direct tema noastră: netrădind nici un stigrnat al răului, fiind mai degrabă “ca un prunc ce 
n-are încă un chip şi un iume”, înseamnă că “ceva ar putea atunci să se nască din plodul 
acesta al pămîntului, Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată 
asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spatelui ei este perfect dreaptă. În animalitatea 
fiinţei, rectitudinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteligență viitoare: 
trunchiul perfect vertical dă parcă ființei o putință de frumusețe, oricit ar lipsi orice aluzie 
la ea; iar întrucît făptura e strînsă darnu şi încovoiată, o vagă posibilitate de faptă este totuşi 
prezentă în ea. Aici e o ființă vie, nu o renunțare”. Dreptarea/rectitudinea din ea o poate 
salva de puținătate, strămutînd “devenirea întru devenire” în "devenire întru ființă”, 

“De aceea ar fi bine - încheie filosoful - ca în toate piețele lumii să figureze 
«Cuminţenia Pămîntului”. 


—— 


LIS 


Excursul de față sepoate opri aici. Vom (ineseamacă toată această tradiție simbolică, 
de extensiune universală, stă îndărătul noțiunilor politice moderne de “dreapta” şi 
“stinga”. Posibilareconstrucție a unei dreptepolitice!! ar trebui să înceapă, mai degrabă 
decit de la revendicarea unei badiţii istorice recente şi problematice, de la această 
venerabilă simbolistică a rectitudinii. Ea ar echivala, astfel, cu recuperarea creatoare a 
unui întreg orizont mental, opus mentalităţii dizolvante a modernităţii. Sau, dacă vreți, cu 
o metanoia a conştiinţei politice”, altoită pe un real angajament moral-spiritual, pe o 
weltanschauung care-l repune pe om pe orbita ordinii divine. Căci, după o vorbă a lui 
Antoine de Saint-Exupery, marea magedie a omului în istorie este aceea că tinde săpiardă 
esențialul şi să ignore ce a pierdut. 





7 În treacăt, Noica face şi o trimitere pozitivistă: “Există, pare-se, fizionomişti care cred că pot citi 
caracterul omului din disimetria feţei. Ei susțin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că 
jumătatea stîngă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o 
bogăţie de nuanțe, îngăduind caracterizarea omului respectiv”. Trebuie menţionat, tot în treacăt, că 
fizionomia era în vogă pe vremea tinereții lui Brâncuşi, mai ales în Franța. 

8 Aici, printre alte exemple, este evocat şi “Ginditorul” de la Hamangia. 

9 Pomind de la intraductibilitatea cuvîntului românesc “cuminţenie” (la care se referise şi lone! Jianu 
în monografia dedicată lui Brâncuşi în 1963), Noica glosează e! însuşi: “... cuvîntul românesc 
corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanţă, prudenţă) din lmba greacă, decît lui sophia 
(înţelepciune, iscusință). Ca adjectiv, are exact forma latină cum mente, cu minte, Atita tot spune 
cumințenia: a Îi cu minte, cu stăpinire de sine, cu bună aşezare. Dar, câ şi sculptura însăşi, cuvîntul 
fajosit drept titlu nu exclude gindu! înțelepciunii (propriu-zise), ba chiar deschide către el, pînă şi 
etimologic, cu acea rădăcină men”, de la mens...” cete. 

10 Sophrosyne se întilneşte discret cu fesyehia... 

14 Mai cu seamă în aria confesională a “dreptei credinţe” (orto-daxia). 

12 În sensul mai degrabă etimolagic a! politicii, acela de participare responsabilă la viața în polis 
(“cetate”), de integrare liberă a insului într-un destin comunitar. 


7 1 —._“_..y 


pr — — _._.—._— 9 










PUNCTE CARDINALE 





Ă & a 5 
făt 
î te 
ast 
pic. 
nu Le» ia“ 
LA “a A 
ear 


Dacă în ultimul deceniu destui români au nutrit speranța regăsirii de sine a 
întregului neam în spaţiul dintre Nistru şi Mare, evenimentele petrecute în Basarabia la 
răscruce de veacuri şi milenii se dovedesc a fi în măsură să clatine ori să spulbere chiar 
şi cele mai statornice nădejdi 

După ce au câştigat la un scor zdrobitor ultimele alegeri din fosta Republică 
Sovietică Socialistă Moldovenească, comuniştii s-au impus fără nici o dificultate la toate 
nivelurilestructurilordeputere, începândcucele centrale, ale Președinției. Parlamentului 
şi Guvernului. 

Efectele perverse ale regimurilor comuniste din Europa postbelică îşi fac în 
continuare simțită prezența, cu cele mai dezastruoase rezultate, în spațiul românesc 
Recent încheiatul congres comunist de la Chişinău, de la sfărşitul S ăptămânii Luminate 
din acest an, avea să confirme că amenințările din campania electorală devin realitate 
neaşteptat deprompt. Desfăşuratca-n vremurile de glorie 
alestalinismdui, evenimentul a avut partede toată recuzita, 
fastul şi propaganda menite să omagieze “nepieritoarele 
valori ale gândirii creatoare a lui Marx, Engels şi Lenin”. 
A lipsit Stalin, dar i-a fost prezentă opera destructivă... 

Faţa coruptă şi depravată a comunismului de tip 
stalinist se vede şi se descoperă în toată monstruozitatea 
ei. Experimentul asupra lumii româneşti are efectele cele 
mai grave, mai ales asupra părții celei mai sărace a 
acesteia, rămasă în izolare, ignoranță şi mizerie, ba chiar 
decăzută până la pragul la care ajunge să-și nege propria 
origine şi identitate. Nu-i de mirare că, în această stare 
generală de mizerie materială şi morală, comuniştii, care 

înfaptnu au plecat niciodată, revin în forță la putere, prin 
alegeri “libere și corecte”! Chiar la momentul investirii 
sale ca preşedinte comunist declarat al “Republicii 
Moldova”, Vladimir Voronin recunoștea că aceasta este 
“cea mai coruptă şi mai săracă țară din Europa şi CSI", 
precizând totodată că ultimii zece ani au fost ani de 
“dictatură a birocraţiei şi a corupției”, preşedintele 
omițând însă să precizeze care-i locul şi rolul moştenirii 
comuniste în această stare de lucruri 

Factorii de putere de la Chişinău, aserviţi Moscovei, 
$-au arătat mereu preocupaţi de negarea identităţii, 
unității şi spiritualității româneşti europene şi creştine, precum şi a tradiţiei sale 
monarhice. De aceea nutrebuie sărmire pe nimeni faprul că pe acolo se fac afirmaţii care, 
în esență, nu diferă cu nimic de propaganda din vremea lui Stalin, Hruşciov sau Brejnev, 
specifice epocii de glorie a războiului rece. Sub diriguire comunistă, Basarabiei i se 
rezervă rolul de “Cubă a Europei, şi aşa precum țara lui Fidel Castro “rezistă în fața 
imperialismului american, şi Republica Moldova va înfrunta cu succes Europa (1), 

Faptul că regimurile totalitare comuniste sunt rezultatul acaparării puterii 
dictatoriale de către o clică coruptă şi mancurtizată este un adevăr axiomatic. Succesul 
lor electoral, urmare a unor campanii de amăgire propagandistică, populistă şi 
demagogică, ca şi viețuirea lor la putere, se întemeiază pe mizerie materială şi morală, 
ignoranță, corupție, fărădelege şi lipsă de cultură. Or, este cunoscut că în Basarabia, 
realitatea este mai mult decăt întristătoare. Conform ultimelor statistici, patru cincini 
din populaţia țăv-ii dintre Prut şi Nistru trăieşte Sub limita cea mai de jos a sărăciei (un 
kg decarnecostă 3 dolari, în vremece nsalariu mediu nu depăşeşte 30 de dolari/lunar). 
În această stare de fapt, nici nu este de prea mare mirare că la Chişinău s-a putut atinge 
acea culme a ororii când oameni trăind în mizeria şi degradarea cea mai cruntă s-au 
putul deca la negustorie cu deşeuri de organe umane extirpate, provenind de la oclinică 


oncologică. >! N: 4, 
Din păcate, nu numai în Spaţiul românesc din Stânga Prutului societatea trăieşte 





GRIGORE SCOROCHIRJĂ 


Grigore Scorochirjă (prietenii îi spuneau ““Scor”) era originar din 





1P VIRGIL MIHAI “P ALEXANDRU SALCĂ 


În Săptămîna Patimilor, pe 8 aprilie 2001, 


Mai 2001 NR. 5/125 PAG. II 








LUZIILOR 


într-o stare de cumplită debusolare; numai că acolo realitatea faptelor se manifestă în 
forme extreme. Rezultatele terorii, crimelor, Ssovielizării, mancurtizării ŞI traiului în 
“libertatea” colhozului se văd prin roadele lor de acum. Prin ştergerea din memoria 
istorică a poporului român, a trecutului său de suferinţă și jer!fă, destinul său viitor se 
conturează căt se poate de sumbru 

Semaipoatevorhi astăzi de unviitor al adevăratului ideal naţional românesc? Unde 
şi de către cine, când şi cum mai este acum concepul şi formulat idealul naţional? Dar 
mai poate fi vorba de aşa ceva? Campaniile criminale de decapitarea elitelor şi-au făcut 
efectul În Basarabia, majoritatea celor care n-au fost exterminați sau deportaţi a Sfârşit 
prih a fi rusificată, ori colonizată în alte îndepărtate spaţii ale imensului imperiu 

Noua putere de la Chişinău s-a angajat la amintitul congres, în “nemuritoarea 
limbă” a lui Lenin, să continue ceea ce înaintaşii ei începuseră de multă vreme. Nu mai 
există nici o îndoială că limba rusă este pe cale să 
redevină oficială în Basarabia. Parlamentul comunist de 
ia Chişinău a votat deja proiectul legii (26 aprilie 2001) 
conform căreia actele de identitate şi de stare civilă se 
întocmesc în “limba moldovenească şi în limbarusă . Nu 
vafio surpriză pentru nimeni dacă foarte curând drapelul 
fostei “RSS Moldoveneşti " îl va inlocui pe cel actual, spre 
a fiutura alături de cele ale Rusiei şi Bielorusiei în mult 
râvnitul spațiu geostrategic din care legendara Armată a 
14-a nu va mai trebui să se retragă niciodată, rămânând 
să apere fruntariile dinspre Balcani ale preconizalei 
uniuni. 

Imensul entuziasm românesc al anilor 1989-1991 
s-a risipit pe măsură ce semnele şi manifestările unei 
atitudini negative, antiromâneşti, s-au înmulțit, mai ales 
Ia Chişinău şi Bucureşti decăt în alte părți. Din nefericire, 
şi nu doar din rațiuni de ordin economic, România nu a 
putul fi pentru Basarabiaceeacea fost şirămâne Germania 
de Vest pentru fosta RDG. In primul rând, România nu 
s-a arătat, prin nici unii dintre guvernanţii ei 
postdecembrişti, nici disponibilă şi nici capabilă de a 
întreprinde demersurile necesare înlăturării tuturor 
consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop şi ale 
regimului de ocupație sovietică. 

Când nu mai există idealul naţional autentic, izvorăt din profundul şi neclintitul 
sentimeni al apartenenței la Neam şi.Patrie, nici un alt vis de statornicie şi de perenitate 
nu sepoate înfăptui. Când şase - şapte sute de mii de basarabeni, împreună cu alte multe 
sufede mii deromâni proveniți din dreapta Prutului, îşi cautărosturile pe alte meleaguri 
iar cei rămaşi acasă sunt pradă mizeriei celei mai crunte; când bordelurile Europei şi 
ale lumii sunt pline cu “lucrătoare ” de provenienţă basarabeano-românească şi când 
lumea interlopă a fărădelegilor şi criminalităţii de toate felurile este populată cu indivizi 
proveniți din aceleaşi ținuturi româneşti, este că! se poate de evident că temeliile lumii 
noastre sunt grav atinse, că ne aflăm pe buza prăpastiei, gata de prăbuşire în hăul 

“neantului valah”. 

Dincolo de declarațiile diplomatice ce se rostesc pe linia Moscova - Chişinău - 
Bucureşti, mult mai semnificative sunt vizitele reciproce ce au avut loc în amintitele 
capitale; prima vizită în exterior a lui VI. Voronin, ca preşedinte de stat, se face la 
Moscova, de unde în ospeție la Chişinău poposeşte Evgheni Primakov. Se dovedeşte în 
acest fel că afirmaţia pe care o făcea în august 2000 cunoscuta Nezavisimaia Gazeta, 
anume că “astăzi, Moldova, în pofida dimensiunilor sale mici şi a posibilităților 
corespunzatoare, devine pentru Rusia unul din punctele cheie în CSI”, este mai actuală 
ca niciodată. 





Nicolae POP 


În această primăvară a murit la Braşov, în vîrstă de 


Basarabia (Călmăţui-Horjeşti, jud. Cahul), unde văzuse lumina zilei în la vîrsta de 78 de ani, s-a mutat la camarazii lui 78 de ani, vajnicul luptător anticomunist Alexandru 
1915, A urmat şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi, funcționînd ca mai dinainte adormiți anticomunistul cu inimă Salcă (n. 1922). Intreaga tinerețe şi-o petrecuse prin 
învăţător pînă în 1937, cînd a fost încorporat. Absolvent al şcolii de aur Mihai Virgil, care făcuse 8 ani de închisori. Arestat mai întîi în 1945, imediat după 
Militare de Ofiţeri de Rezervădin Bacău, a fost repartizat laRepimentul închisoare politică şi fusese, după 1989, unul instalarea guvemului Groza, pentru că înființase un 
68 Infanterie din Chişinău (retras la Bacău, după ultimatumul sovietic dintre stilpii filialei Galaţi a Asociaţiei Foştilor sindicat care se opunea sovietizării, a fost închis, între 
din 1940), A luptat pe frontul de răsărit şi a fost decorat cu înalte Deținuți Politici. Născut la 20 iunie 1923,afost 1948 şi 1954 la Gherla, Canal şi Constanta („„Stadion”), 
distincții militare. După actul trădător de la 23 august 1944, are şansa arestat şi condamnat de Tribunalul Militar laşi, pentru participare la rezistența din munți. In 1956, ca 
ca unitatea sa să fie făcută prizonieră de către trupele germane, iar nu  executindu-şi anii de muncă silnică la Galaţi, “ protestatar împotriva reprimării sîngeroase a 
de către cele rusești. Ajuns în Germania, s-a putut înrola în Armata J ilava şi Aiud, apoi stabilindu-i-se domiciliu  contrarevoluției din Ungaria, a fost încarcerat din nou, 
Naţională, continuînd lupta anticomunistă pînă la capitularea celui de- obligatoriu în Bărăgan (pînă în 1964), A evitat, — ajungînd în Aiudul colonelului Crăciun, de unde s-a 
al treitea Reich. După ce îşi întemeiază o familie şi înființează două atitîn detenție, cîtşi în libertate, orice compromis - eliberat, cu toți ceilalți deținuți politici, în 1964. A fost 
şcoli româneşti în Germania (la Munchen și Augsburg), se strămută în cu vremurile, ducînd pînă la capăt o viață  însăhărțuit şi după grațiere, Securitatea neputînd tolera 
Statele Unite, avînd un rol activ în sînul exilului românesc de peste “exemplară, de creştin adevărat. Mulțimea care un,omal muncii” cuconvingeri manifestanticomuniste. 
ocean. A fost unul dintre sprijinitorii de bază ai Cuvintului Românesc. l-a însoţit pe ultimul drum a fost o dovadă în După 1989, a fost activ în cadrul A.F.D.P.R., a scris 
și Cîmpului Românesc de la Hamilton. Din necrologul pe care i-l plus a prețuirii de care s-a bucurat printre toți cinci cărți de studii şi amintiri (două în colaborare), a 
închină publicaţia menţionată (semnat: Tudor Murgoci), aflăm că a cei ce l-au cunoscut şi osperanțăcăpildaluiva luat parte la „Analele Sighet” şi la edificarea 
scos, în exil, mai multe ediţii ale poeziilor lui Vasile Militaru, dintre “rămîne vie şi va rodi însutit, asemenea bobului Memorialului de acolo. De un interes aparte rămin, 


care, din păcate, nu ne-a parvenit în țară nici una, I-a fost scris să ne de grîu putrezit în pămînt. i 
Dumnezeu să-i facă parte de pacea cea de şi În zeghe printre sfinți. 


părăsească în dimineaţa zilei de 17 februarie a. c. 
Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa. Sus, 






desigur, volumele de memorialistică Dăruir cu suferință 


Odihnească-se laolaltă cu drepții acestui neam! 




















PAG. 12 NR. 3/125 Mai 2001 


7. CABALA ȘI ŞTIINŢELE OCULTE (2) 





“Nucleul misticii iudaice - ne spune Dicţionarul 
enciclopedic de iudaism-comportăun ansamblu de simboluri 
care, în forma cea mai dezvoltată, se manifestă şi în Cabala. 
Misticii pretind, aproape din principiu, că adevărul nu poate 
fi exprimat prin cuvinte, căci acestea denotă doar ceea ce 
probează simţurile omeneşti sau intelectul. Dacă adevărul se 
află dincolo de percepția senzorială sau logică a omului, e! 
nu poate Îi exprimat prin limbaj Cu toate acestea. Biblia este 
scrisă cu cuvinte. Inspirate de Dumnezeu, aceste cuvinte 
trebuie să cuprindă adevărul divin. Potrivit cabaliștilor, 
aceste cuvinte nu denotâo realitate senzorială, ci simbolizează 
într-o manieră complexă, un adevăr mistic care se situează, 
în esență, dincolo de cuvinte, Dumnezeu le-a dat misticilor 
Scrptura ca pe un fel de dicționar de simboluri pe care numai 
ei pot să le înțeleagă aşa încât să întrezărească adevărul aflat 
dincolo de vorbe, Astfel, misticii citesc Scriptura într-o 
manieră diferită şi unică şi sunt capabili să mânuiască 
simbolurile - termenii Biblie: - cu ajutorul unei tehnici 
hermeneutice proprii precum ghematria pentru a exprima 
adevărul întrezărit! 

În viziunea cabaliştilor fiecare literă a alfabetului ebraic 
are o valoare numerică şi numerele se scriu ca o combinaţie 
de litere, ceea ce a contribuit la dezvoltarea ghematriei, 
forma de exegeză biblică rezervată iniţiaților, Aceştia au o 
tehnică proprie de a aduna valoarea numerelor atribuită 
literelor pentru a interpreta textul, pomind de la cifrele 
obținute, Dealtfel întreaga gândire iudaică atribuie numerelor 
un sens mistic. Astfel, evreii pentru a fi recenzați nu trebuie 
să fie numărați, operația fiind considerată păcat. Când David 
a nesocotit această regulă şi a numărat direct poporul evreu, 
Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei cu ciuma care a lovit țara, 
omorând şaptezeci de mii de oameni, (Cartea a doua a 
Regilor, cap. 24). Pentru a fi recenzați, toți adulţii evrei 
depuneau o monedă în valoare de o jumătate de şechel, după 
care monedele erau numărate. Chiar şi în ziua de astăzi, 
evreul pios nu numără bărbaţii pentru miniam (cvorumul 
necesar rugăciunii), ci recită un verset cuprinzând zece 
cuvinte pentru a calcula dacă numărul cerut a fost întrunit. 

Dar nu numai numerele au o simbolistică proprie pentru 
cabaliști, ci și literele alfabetului au o simbolistică proprie. 
Această simbolistică este prezentată de Dan Cohn-Sherbok 
in capitolul intitulat “O introducere în mistica iudaică” din 
volumul Mistica iudaică - Antologie (Ed. Haseter, Bucureşti, 
2000); 

“Literele ebraice sunt de trei feluri: mame, duble și 
simple. Literele-mamă = ale/, mem, şin - simbolizează cele 
țrei elemente primordiale ale tuturor lucrurilor existente, apa 
este simbolizată prin mem, focul, prin şir, aerul prin alef În 





PUNCTE CARDINALE 


CABANLA 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 





Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


microcosmos (forma umană) aceste trei litere-mamă reprezintă 
capul, abdomenul şi pieptul; capul pentru toc, abdomenul, 
pentru apă şi pieptul, pentru aerul aflat între ele. 

În afara acestor trei litere-mamă există în ebraică şapte 
litere duble: bet, ghimel, dalet, kaf, pei, reş, tan, ele semnifică 
contrariile în univers (forțe care slujesc două țeluri reciproc 
opuse). Aceste litere au fost formate, proiectate, create şi 
combinate pentru a deveni stelele universului, zilele săptămânii 
şi orificiile percepției omului... doi ochi, două urechi, două 
nări şi o gură, prin care e! îşi exercită simţurile. În sfârşit, există 
în ebraică douăsprezece litere simple: hei, vav, zain, het, tet, 
iod, lamed, nun, sameh, ain, țadic, kof, ele corespund 
principaleloractivități umane; vederea, auzul, mirosul, vorbirea, 
dorința demâncare, apetitul sexual, mişcarea, bucuria, gândirea, 
somnul şi munca. Literele sunt emblematice şi pentru cele 
douăsprezece semne ale zodiacului în sfera celestă, cele 
douăsprezece luni şi principalele părți ale corpului. Astiel 
fuințaumană, lumea şi timpul sunt legate între ele prin procesul 
de creaţie cu ajutorul literelor ebraice.” 

Culorile constituie şi ele un ansamblu de simboluri 
cabalistice. În Anfologia lui Dan Cohn-Sherbok, citată mai 
sus, este un capitol intitulat “Sefirot şi culorile”, pe care îl 
reproducem în întregime; 

“Moise Cordovero a fost elev al lui Iosif Caro şi unul din 
cei mai importanţi cabalişti din Seferul secolului al XVI-lea. 
Membru al unei grupări ascetice, el a compus numeroase 
tratate mistice, printre care Pardes rimonim (Livada cu rodii) 
şi Or Neeran(Luminăplăcută). În Par des rimonim, Cordovero 
prezintă un sistem de meditație în care practicantul se poate 
lega de sefiror. O asttel de tehnică. după părerea lui. poate fi 
întărită prin folosirea culorilor. 

Deseori, în textele cabalistice și în Zohar, întâlnim diferite 
culori care însoțesc sefirot-urile, Să fim însă atenţi și să nu ne 
imaginăm că acestea trebuie înțelese literal. Culoarea este o 
calitate fizică, utilizată în descrierea lumii naturale, iar sefiror- 
urile, care sunt spirituale, nu trebuie descrise prin proprietăți 
fizice. Dacă credem că acestea sunt tocmai culorile sefiror- 
urilor, desființăm întregul sistem şi încălcăm limitele impuse 
de înaintaşi. Dimpotrivă, trebuie să plecăm de la ideea că nu 
este vorba de nimic fizic; aceste culori fac mai degrabă aluzie 
la efecte transmise de cele mai înalte dintre origini. De 
exemplu, ghevura (puterea) este răspunzătoare de victoriile 
din războaie. Dar pentru că războiul presupune şi vărsare de 
sânge, culoarea roşie este potrivit acondată acestei sefira. 
Roşul exprimă, de asemenea, ura, mânia şi furia... În acelaşi 
fel, albul indică îndurare şi pace... Aceasta este, deci, 
interpretarea corectă arelației dintre culori şi sefiror.” (Problema 
simbolisticii culorilor este tratată pe larg de Gershom Scholem 
în capitolul “Culorile şi simbolistica lor în tradiţia şi mistica 
iudaică” din volumul Studii de mistică iudaică, Ed. Hasefer, 
Bucureşti, 2000.) 

Tradiţia biblică, precum şi tradiția iudaică ulterioară, 
acreditează ideea că numele divinității poartă în sine ceva din 
esența şi puterea ei, Pe această credință se fundamentează 
interdicția severă de a nu rosti Tetragrama (în ebraică cele 
patru consoane, Jod-He, Vav, He, folosite pentru Jahwe, 
“Numele explicit” sau *Inefabi!” al divinității) decât numai 
într-una din următoarele situații: 1, De către marele preot, o 
dată pe an, în ziua de Jom Kipur (Ziua Ispăşirii, numită şi 
Marea lertare); 2, De către preoții care recită în Templu 
binecuvântarea sacerdotală. Datorită, însă, excepționalei 
încărcături de semnificație, unele orientări cabalistice şi/sau 
magice au folosit Tetragrama în practicele lor. Începând din 
Evul Mediu târziu, şi-au făcut apariţia iniţiaţi, denumiți Baal 
Șem (Stăpânul numelor divine), care aveau puterea de a 
înfăptui minuni, deoarece cunoşteau secretul numelor divine, 
La origine, purtătorii acestui titlu erau rabini sau talrnudiști, 
Uiterior, denumirea de Baal Şemil desemna pe cel care îmbina 
aspectele practice ale Cabalei cu anumite practici magice 





(scriere de amulete cu nume sacre, terapeutică prin sugestie 
mistică, precum şi fabricarea unor leacuri miraculoase). 

Din rândul personalităților care s-au distins prin 
profunzimea cunoştinţelor în toate domeniile spiritualității 
iudaice, dar şi în problemele ştiinţelor profane ale timpului, 
cel căruia populaţia evreiască din Europa secolului al XVI- 
lea i-a conferit un nimb de taumaturg a fost luda Loew ben 
Bețalel! (1320-1609), supranumit Maharal-ul, acronim de la 
Morenu ha-vey Leib (învățătorul nostru Rabi Loew). Autor 
prolific, a scris un număr mare de opere cu răsunet în 
gândirea şi mistica evreiască. Era în acelaşi timp şi 
matematician, marele astronom danez Tycho Brahe 
numărându-se printre prietenii săi, A deținut succesiv funcțiile 
de mare rabin al Moraviei, Poznanului şi Pragâi. Legenda 
spune că ar fi creat din lut o statuie, Golemul, pe care a 
însuflețit-o introducându-i în gură o bucată de hârtie pe care 
erau scrise numele inefabile ale lui Dumnezeu. În timpul 
zilei, Golemul muncea pentru creatonul său şi, având o forță 
de uriaș, intervenea, protejându-i pe evrei ari de câte ori erau 
atacați de duşmanii lor. Cum însă, într-o zi creatura nu s-a 
mai supus creatorului ei, devenind amenințătoare, rabinul 
Loew i-a scos din gură hârtia care o însuflețea şi monstrul s- 
a transformat în grămada de lut din care fusese plăsmuit, 
După unele legende evreieşti, Golemul ar fi şi acum în viată 
ŞI trăieşte in podul sinagogii Altneuschul din Praga. 

Tera în sine, crearea unei ființe din lut, i-a inspirat pe 
o seamă de scriitori germani, J. Grimm, A. von Amim, E.T.A 
Hoffmann şi A. von Droste-Hulfshott. Dar cea mai 
reprezentativă lucrare literară cu acest subiect este romanul 
lui G. Meyrink, Der Golem, apărut în 1915. În acest roman, 
creatura rabinului Loew este prezentată ca un simbol al 
poporului evreu, 

Începând cu Eleazar ben luda din Worms (1165-1230), 
autorul lucrării Sode razaia (Taina tainelor), un compendiu 
al tradiției ezoterice, completat cu un comentariu la Sefer 
leţira (Cartea Creaţiei), cel mai vechi tratat ebraic de 
cosmologie şi cosmogonie, scris probabil în secolul al IV- 
lea, dar mai ales datorită lui Isaac Luria (1534-1572), 
maestrul inegalabi! al Cabalei practice (importanța sa a fost 
subliniată succint în capitolul “Elogiul Cărţii Zohar”, din 
acest studiu), ştiinţele oculte şi magia din spațiul de cultură 
european sunt tributare, până în zilele noastre, misticii 
iudaice în general şi Cabalei în special, În sprijinul acestei 
afirmații menționăm numele lui Alphonse-L.ouis Constant, 
autorul unor lucrări de referință în domeniul ocultismului în 
cea de a doua jumătate a sec, al XIX-lea. 

Născut la Paris în 1810, Alphonse-Louis Constant, după 
otinereţe aventuroasă, fiind la un pas să fie hirotonisit preot, 
ca apoi să devină militant socialist, îşi găseşte echilibrul 
sufletesc în aprofundarea Cabalei, care i s-a părut “o algebră 
a credinței”. În urma acestei transformări interioare, îşi 
schimbă numele în Eliphas Levi şi serie o serie de lucrări de 
referință din domeniul ştiinţelor oculte, cea mai remarcabilă 
fiind Dogme et Rituel de la Haute Magie (Dogma şi Ritualul 
Înaltei Magii), din a cărei “Introducere” cităm următorul 
pasaj; “Ciudat destin, acela al evreilor! Un neam plin de 
Viaţă, o rasă curajoasă şi dură, deoarece nu şi-a împlinit încă 
misiunea... Te simţi cuprins de admiraţie când pătrunzi în 
sanctuarul Cabalei, văzând o dogmă atât de logică, de simplă 
Şi, în acelaşi timp, cuprinzând absolutul,.. Toate religiile cu 
adevărat dogmatice îşi au originea în Cabală şi se reîntore la 


ca. 
(Va unna) 
Gabriel CONSTANTINESCU 

















Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 


Evreii a numesc fie Weigra (= şi EL a chemat), după |- 


cuvântul cu care începe cartea, fie, după conținut, Zorar 
Haqohanim (= Legea Preoţilor) sau Torat Haqorbanot 


(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numeşte | 


Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel. 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru 
toate celelalte cărți biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





(urmare din numărul trecut) 


3. Relaţiile personale (17, 1 - 20, 27) 

Cap. 17, 1-5: “Grăit-a Domnul cu Moise şi a zis: 
Vorbește lui Aaron, fiilor lui şi tuturor fiilor lui Israel 
şi zi către ei: lată ce porunceşte Domnul: Orice om 
dintre fiii lui Israel sau dintre străinii ce S-au lipit de 
voi, care va junghia bou, sau oaie, sau capră, în 
labără, sau care va junghia afară din tabără, şi nu le 
»a înfățișa la uşa cortului adunării, ca să le aducă 
ardere de tot saujertfă de izbăvire, plăcută Domnului, 
cu miros de bună mireasmă; sau care le va junghia 
afară din tabără şi la uşa cortului adunării nu le va 
aduce, casă le facă jertfă Domnului, înaintea locaşului 
Domnului, omului aceluia i se va cere sângele, că a 
vărsat sânge şi se va stârpi suflelul acela din poporul 
său, pentru ca fiii lui Israel să-şi aducă jertfele lor, 
câte le junghie ei în câmp, şi să le înfățişeze Domnului 
Iauşa cortului adunării, la preot, şi să lefacă Domnului 
jerIfă de mântuire”. 

Străinul e tratat la fel cu israelitul, semn că 
neamurile, dintru început, sunt chemate la mântuire. 
Dar jertfa se aduce doar în Biserică (al cărei tip e cortul) 
şi doar prin intermediul preotului: orice aşa-zisă jertfă 
adusă în alt loc este suicrileaiu şi atrape moartea veşnică, 
fiind lipsit de Izvorul vieţii cel ce s-a rupt de Biserică. 

6-7: “Şi va stropi preotul cu sânge jertfelnicul 
împrejur, înaintea Domnului, la uşa cortului adunării, 
iar grăsimea o va arde spre miros de bună mireasmă 
Domnului, ca să nu-şi mai aducă ei jertfele lor la idolii 
după care umblă desfrânând. Acesta să fie pentru ei 
aşezământ veşnic în neamul lor”. 

Orice pretinsă jertfă adusă de cel ce ocoleşte 
Biserica şi preoția legiuită e desfrânare şi închinare la 
idoli; ereticului are un alt dumnezeu, izvodit de 
închipuirea sa! 

8-9; “Să le spui de asemenea: Dacă un om dintre 
fiii lui Israel sau dintre fiii străinilor care locuiesc 
între ei va face ardere de tot sau jertfă şi nuo va aduce 
la uşa cortului adunării, ca să o aducă jertfă inaintea 
Domnului, omul acela se va stârpi din poporul său”. 

Chiar dacă Dumnezeu e atotprezent, El ne cheamă 
în mod special în Biserica Sa. Altfel e El prezent într- 
un loc consacrat decât într-unul profan. 

10-11: “Dacă un om dintre fiii lui Israel şi dintre 
străinii care trăiesc între voi va mânca orice fel de 
sânge, Îmi voi întoarce fața Mea împotrivă sufletului 
celui ce va mânca sângele şi-l voi stârpi din poporul 
său, pentru că viața a tot !rupul este in sânge şi pe 
acesta vi l-am dat pentru jertfelnic, ca să vă curăţiți 
sufletele voastre, că sângele acesta curățeşte sufletul". 

În Biblia 1914 găsim: sângele este sufletul oricărui 
animal. “Sângele, când se încheapă, se preface în 
carne, iar carnea, când se strică, se desface în pământ; 
urmează, deci, că sufletul animalului este pământesc”. 
E subințeleasă părăsirea patimilor: hrănindu-ne exclusiv 
cu cele pământeşti (coruptibile) devenim şi noi 
coruptibili. Dar carnea animalului e tot pământească 
ŞI, totuşi, înpăduită, Însă despre aceea nu s-a zis că e 
suflet, deci nu va hrăni decât trupul nostru. “Sângele 


1, Sf. Vasile cel Mare, Omilii 7a Hexaimeron, VII, 2. 


i 


+ a. - ja a EA 4 
Tabeynacolul Torei, cu sulurile Cărţilor lui Mojse 


animalului este sufletul animalului. Sufletul omului, 


însă, este netrupesc şi nemuritor, mult superior trupului. 


şi atât de deosebit de el cât e de deosebit trupescul de 
netrupesc”?. “Aşadar, legea desparte şi scoate sângele 
din trupurile junghiate. Prin aceasta ne învață o dogmă 
adevărată şi primită de noi cu credință, anume, să socotim 
Şi să cugetăm că sufletul rațional al omului este nemuritor 
şi moartea nu-l desface împreună cu trupurile pământeşti, 
ci mai vârtos îl dezleagă şi-l face părtaş vieții. Căci omul 
a fost făcut la început spre suflet viu (Facerea 2, 7)”. 
Interdicţia ascunde şi o taină; cei de sub Lege mâncau 
doar trupul jertfei, căci sângele Jertfei celei adevărate, 
sau Duhul Legii, s-a păstrat celorce vor crede şi vorurma 
lui Hristos. 

12-16: “De aceea am şi zis fiilor lui Israel: Nimeni 
din voi să nu mănânce sânge şi nici străinul, care 
locuiește la voi, să nu mănânce sânge. Oricine dintre fiii 
lui Israel şi dintre străinii ce locuiesc la voi va vâna fiară 
Sau pasăre, care se mănâncă, acela să scurgă sângele ei 
şi să-l acopere cu pământ, căci viaţa oricărui trup este 
în sângele lui. De aceea am zis fiilor lui Israel. Să nu 
mâncaţi sângele nici unui trup, pentru că viaţa oricărui 
trup este în sângele lui: torcel ce-l va mânca seva slârpi, 
şi tot cel ce va mânca mortăciune sau sfăşiat de fiară, 
acela, fie băştinaș sau străin, să-şi spele hainele, să se 
spele cu apă şi necurat va fi până seara, iar apoi va fi 
curat, iar de nu-şi va spăla hainele sale şi nu-şi va spăla 
trupul Său, va purta asupră-şi vina sa”. 

Ne identificăm cu ceea ce “mâncăm”. A mânca 
sânge animal înseamnă a duce o existență pur trupească. 
Mortăciunea semnifică păcatul, iar animalul sfâşiat de 
fiară e sufletul jefuit de duhurile răutății. Se stârpeşte cel 
căzut iremediabil în animalitate, însă cei căzuți doar 
temporar în păcate se pot salva, curățindu-se prin Botez 
(sau prin Mărturisire. în cazul celor botezați). Amânând, 
însă, curățirea, ne vom obişnui cu starea noastră, 
îndepărtându-ne cu totul de cele înalte. 

Cap. 18, 1-2: “În vremea aceea a grăit Domnul cu 
Moise, zicând: Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Eu 
sunt Domnul Dumnezeul vostru”. 

Formula Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, “reluată 
ca un refren în acest capitol şi în următoarele, conține 
justificarea teologică a comandamentelor privitoare la 
puritatea morală”. 

3-4: “De datinile pământului Egiptului, în care aţi 
[răit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pământului 
Canaanului, în care am să vă duc, să nu vă ţineţi şi nici 
să umblaţi după obiceiurile lor. Ci legile Mele să le 
pliniţi şi aşezămintele Mele să le păziți, umblând după 
cum poruncesc ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul 
VOStru”. 

“Fie că Egiptul şi pământul Canaan sunt simboluri 
ale lumii şi ale înşelăciunii, fie că sunt simboluri ale 
patimilor şi viciilor de care trebuie să fugim, totuşi 
cuvintele acestea ale Scripturii ne arată că felul nostru de 
vieţuire trebuie să fie dumnezeiesc, nu lumesc”*, 





S[. loan Gură de Aur, Omilii la Facere, XIII, 3, 
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, 


LEV, p. 187, 


2, 
3, 
X, 
4. | 
5, Clement Alexandrinul, Srromate, N, 47, 1. 


5: “Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărările 
să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: 
Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. 

“Suntreluate, pentru a fi întărite, comandamentale 
enunțate în versetele anterioare. Respectarea lor asigură 
individului o viață pură în lumea imediată. Versetul 
conține deopotrivă şi o importantă prefigurare a 
motivaţiei spirituale neotestamentare supreme: 
obținerea vieţii şi a păcii veşnice (cf. Romani 8, 6)”. 

6: “Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după 
(rup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea. Eu suni 
Domnul! ”. 

Expresia ebraică şer besaro se traduce literal carnea 
propriului său corp şi semnifică în context rudă 
apropiată. (...) Aici, întreaga sintagmă creează imaginea 
unei identități de sânge şi carnea bărbatului şi a femeii, 
manifestată în special în uniunea conjugală. Astfel 
concepută înrudirea, interdicția incestului apare logică: 
carnea şi sângele unuia şi aceluiaşi individ nu se pot 
autofecunda!"”. 

7: “Goliciunea tatălui tău şi goliciunea mamei 
(ale să n-o descoperi! Că este mama ta, să nu-i descoperi 
goliciunea ei”. 

Oroarea stârnită de incest în creştinism face ca 
astfel de porunci să-şi piardă înțelesul propriu, socotit 
ca o imposibilitate, astfel că le este căutat un tâlc 
ascuns: “Nu vesti prin cuvânt cele vrednice de uitare şi 
de adâncă tăcere'*, Păcatul îl biruim prin uitare, nu prin 
amintirea şi pomenirea sa. 

8: “Goliciunea femeii tatălui tău să n-o descoperi, 
că este goliciunea tatălui tău!”. 

E cazul în care fiul întreține relații sexuale cu 
concubina tatălui său, cum s-a petrecut între Ruben, 
fiul lui Iacov, şi Bilha, țiitoarea tatălui său (Facerea 35. 
21). 

9-11: “Goliciunea surorii tale, goliciunea fiicei 
tatălui tău Sau a fiicei mamei tale, care s-a născut în 
casă sau afară din casă, să n-o descoperi! Goliciunea 

fiicei fiului tău sau a fiicei tale să n-o descoperi, căci 
goliciunea ta este! Goliciunea fiicei femeii tatălui tău, 
care s-a născut din tatăl tău, să n-o descoperi, că soră 
iți este după tată. 

“Căsătoria între fraţi, chiat consanguini, nu era un 
lucru neobişnuit în Orientul Apropiat, căpătând, în 
epocile istorice, chiar o semnificaţie culturală: la 
egipteni, căsătoria între frați în cadrul familiei regale a 
fost respectată ca o cutumă sacră până la dizolvarea 
statului antic. (...) Nici vechii evrei, de dinaintea lui 
Moise, nu vedeau într-o astfel de uniune un incest, de 
vreme ce Avraam însuşi o prezintă pe soția sa în calitate 
de soră (Facerea 20, 12)”. Totuşi, termenul soră putea 
avea un sens destul de larg, nefiind o certitudine că 
Avraam şi Sarra erau fraţi. 

12-13: “Goliciunea surorii tatălui tău să n-o 
descoperi, că este de un sânge cu tatăl tău! Goliciunea 
surorii mamei tale să n-o descoperi, că este de un 
sânge cu mama ta!” 

“Înainte de exod, căsătoria dintre nepot şi mătuşă 
era acceptată: părinţii lui Moise şi ai lui Aaron înşişi 
aveau între ei această relație de rudenie (cf. Jeşirea 6, 
20)"'*. Afirmația e conformă cu tradiţia iudaică, dar 
textul biblic arată că Amram şi lochebed, părinții lui 
Moise, erau veri, lochebed fiind fiica unui unchi al lui 
Amram. 

14-15: “Goliciunea fratelui tatălui tău să n-o 
descoperi şi de femeia lui să nu te apropii, că sunt 


(urmare în pag. 15) 
Ana USCA 





6. LEV, p. 187. 

7. Ibid 

8, SI. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, |. 
9, LEV, pp. 187-188. 

10, LEV, p. 188. 

















PAG. 14 NR. 5/125 Mal 20U] 









olumul “Falimentul verde”... Dialoguri în 
(/4 legătură cu activitatea Gărzii de Fier şi 
interferentele acesteia cu inteleciualilatlea 
din România, apărut anul trecut la Editura 
Albatros, este alcătuit din 24 de convorbiri 
“realizate cu decenii în urmă” de compozitorul şi publicistul 
DORU POPOVICI cucompozitorul şi dirijorul MIRCEA 
POPA (m. 1975), reprezentant al generaţiei imediat 
postenesciene şi legionar codrenist, maestru spiritual şi tată 
vitreg al interlocutorului (care găseşte mai potrivit să-l 
numească “al doilea tată”). De ce falimentul verde"? Pentru 
că d-! Doru Popovici, colportînd sintagma celui intervievat, 
are convingerea că “azi, mişcarea [legionară] constituie un 
aspect istoric, definitiv clasat”, iar “un neolegionarism, cel 
puţin în România, nu are sorți de izbîndă” (convingere 
imprimată, prevenitor, şi pe coperta finală). Ceea ce nu ne 
scuteşte însă, moral şi intelectual, să evaluăm corect 
fenomenul, în toată influența şi complexitatea lui, fie şi 
numai pentru a înțelege corect aderenţa la legionarism a 
aproape întregii elite tinere a anilor”'30. Aceasta este, de fapt, 
miza cărții, mărturisită în cele două preambuluri şi în postfață. 
Cum era de aşteptat, informația mai bogată şi parțial inedită 
priveşte îndeosebi lumea muzicală, în care aderenţele şi 
simpatiile legionare au fost nu puține. Cazurile cele mai 
notorii sînt prezentate mai ales în convorbirile 10 (Dimitrie 
Cuclin), 18 (Liviu Rusu) şi L9 (Paul Constantinescu). În rest, 
fără să aducă elemente spectaculoase, Mircea Popa 
circumscrie orientativ problema din perspectivasaantisimistă. 
Deși născut abia la 1915, se consideră din eşalonul idealizat 
al “vechilor legionari” (referindu-se nu o dată cu oroare la 
“septembrişti');'Noi, vechii legionari, nuammințit niciodată! 
Şi cînd spun «vechii legionari», mă refer la aceia legați 
spiritual de Nae Ionescu şi de apropiații acestuia - Emil 
Cioran, Radu Gyr, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Sever Popovici, 
Constantin Noica şi mulți alții, de un vibrant patriotism, care 
încercau să schimbe fața României” (p. 15). Mai degrabă 
| decit despre “vechime”, este vorba, desigur, de o anumită 
"| calitate intelectuală. Mircea Popa se dovedeşte un bun 
portretist, iar personalitățile care l-au fascinant cel mai mult 
sînt şi cele mai preonant reliefate. Este vorba, în primul rînd, 
de Nae Ionescu: “*«Profesorub» a fost una dintre cele mai 
ardente personalități ale culturii româneşti din epoca 
interbelică. [...] Era o afluență ameţitoare la prelegerile sale 
[...] Mi-aduc aminte că avea o privire de o expresivitate 
ieşită din comun, nasul mare, o voce foarte bine timbrată, 
întotdeauna în concordanţă cu muzicalitatea limbii române; 
dar, cel mai important era faptul că a fost un orator înnăscut, 
de o inteligență socratică...” Şi mai la vale: “Chiar de la un 
prim contact cu «Profesorul», îmi dădusem seama că vasta 
lu; cultură este atit de departe de idilism, de spiritul patriotard 
sau de orice efecte cu scop în sine. Am remarcat în 
personalitatea sa, proteică, spiritul unui grandios logician. 
Era limpede că pleda pentru o «extremă dreaptă», îndreptată 
împotriva politicianismului cultivat penibil de exponenţii 
partidelor istorice şi de escrocul de Carol al II-lea. 
Originalitatea celor susținute mi se înfățișa în toată măreţia 
ei Şi izvora dintr-o profundă credinţă în ortodoxism, .-” (pp. 
| 42-43), Desigur, în rîndul a! doilea vine Codreanu însuşi: 
“Era un răscolitor de inimi! Parcă îl revăd... Nu prea înalt, 
frumos, avea o figură tipică de martir, cu trăsăturile feței 
extrem de regulate şi cu ochii de o expresivitate ieşită din 
comun. Ceea ce fascina era glasul său., Se poate vorbi de o 
voce de tenor cu nuanțe basitonale, de o voce extrem de 
muzicală. Cuvintele, în discursurile sale, se îngemănau cu 
notele într-un «preludiu» din Chopin. şi cînd spun aceasta, 
mă gindesc că, adesea, discursurile sale au fost învăluite într- 
o melancolie. O melancolie bărbătească, dar omelancolie. . .” 
(p.24) Şiregistrul alunecă, treptat, într-un lirism ditirambic, 
în sine înduioșător; “Hipnotiza mulțimile! Ca un Orfeu al 
noii politici româneşti. Şi - accentuez - frumuseţea de martir 
a Căpitanului nu putea țăsa pe nimeni indiferent. Cred că așa 
trebuie să fi arătat un osator format la şcoala lui Platon, 
reliefind, în disertaţiile sale, eternitatea binelui pe pămînt...” 
(ibidem), Păcat că volumul este umbrit de reaua imagine pe 
care și-a făcut-o d-l Doru Popovici prin colaborareaconstantă 
cu România Mare şi cu oul Corneliu caricatural al mizeriei 
postdecembriste! Bânuiesc că nici Miscea Popa, mentorul 
său, și-ar fi fost încîntat, azi, de o asemenea proastă cîrdășie, ., 
(/4 1926, cu studii de Litere, Filosofie şi Drept 
curmate de vitregia vremurilor, “fate de 
Pi cruce” și fost deținut politic, cu susținută 


ilceanul GHEORGHE STĂNESCU (n. 











PUNCTE CARDINALE 


activitate publicistică după 1989, inclusiv în paginile Prnctelor 
cardinale, autor al volumului Jurnal de prigoană, SCOS mai 
întîi în 1996) şi-a adunat în volum numeroasele “scrisori 
deschise” trimise de-a lungul vremii unor personalităţi, 
publicaţii sau instituţii, mai ales în perioada postdecembristă 
(cu excepția cîtorva pagini “ignorate” sau “cenzurate” în 1983 
şi 1986, textele sînt datate din februane 1990 pînă în aprilie 
2000, fără a se înşira în ordine strict cronologică). Volumul se 
intitulează Cabala tăcerii... şi dreplul la replică (titlu ce 
sugerează din capul locului că multe dintre texte n-au ajuns să 
vadă luminatiparului la vremea lor, atestind reaua deontologie 
a unor publicaţii contemporane, mai ales din aria stingistă) şi 
a fost scos anul trecut, în condiții modeste, de către Editura 
Venus din Bucureşti. Selectiv pe copertă şi pagina de titlu, şi 
exhaustiv pe pagina 3 (volumul n-are foaie de gardă), sînt 
indicaţi destinatari (organe de presă scrisă sau audio-vizuală, 
“persoane şi personalități”, precum şi două instituții aş zice 
antagonice: G.D.S. şi Sf. SinodalB.O.R.). Cele mai numeroase 
“răfuieli” d-l Gh. Stănescu le-a antamat cu cotidianul România 
liberă, cu revistele 22 şi Dilema, cu Grupul pentru Dialog 
Social (rebotezat “Grupul pentru Monolog Socialist”) şi cu d- 
nii Andrei Pleşu şi losif Sava (Dumnezeu să-l ierte). Printre 
destinatari se mai numără însă şi publicații ca Adevărul, 
Flacăra, Tineretul liber, diferite organe de presă locale etc., 
precum şi nu puţine persoane individuale de prim plan: 
Gabriela Adameşteanu, Petre Mihai Băcanu, Emil 
Constantinescu, lon Cristoiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 


„Părintele Constantin Galeriu, Gabriel Liiceanu, Octavian 


Paler, Andrei Pippidi, Cristian Tudor Popescu, Petre Roman, 
losif Sava. Răzvan Theodorescu ş. a. (i-am așezat aici în 
ordine alfabetică). Citeva texte, adresate d-lui Gabriel 
Constantinescu sau altora (bunăoară lui losit Sava), privesc, 
într-un fel sau altul, Punctele cardinale (pe care d-l Gh. 
Stănescu a şi fost supărat în citeva înduri, ceea ce nu prididim 
să regretăm), Autorul “atacă” de fiecare dată punctual, îşi 
cumpăneşte bine frazele, ştie să evite lungimile şi are un 
anumit dar a! umorului insinuant, atit de necesar polemistului 
şi pamfletarului, dar şi moralistului în genere (dacă nu este 
unul de duzină). Desigur, trebuie să fie destul de incomad (şi 
nu ştiu cît de productiv”) să te afli în frondă “deschisă” cu o 
lume întreagă, de ta dreapta pînă la stînga şi de la vlădică pină 
la opincă. D-! Gh, Stănescu pare însă neobosit, cu o bună 
încăpăținare donquijotească, dar mai ales cu o vigilență 
morală, civică şi intelectuală care dă de ruşine nepăsarea sau 
absenteismul generaţiilor mai tinere. Conştiinţă mereu vie, şi 
în consecință prompt reactivă, dumnealui este croit din stofa 
intelectualului misionar de altădată, rămânînd respectabil 
chiar şi atunci cînd se întimplă să aibă mai puțină dreptate. Sau 
cînd, avînd dreptate, se întîmplă să nu i-o dea nimeni, ci poate 
doar bunul Dumnezeu, la Care orice “scrisoare deschisă” 
reverberează în eternitate, cu toate '“ciornele” sufletului 
credincios... 


carte nu neinţeresantă, dar stranie, este 
() Biopolitica eminesciană, editată maian, cu 

un gen inimitabil de amatorism ridicol, de 
“Liga pentru Apărarea Adevărului istoric” şi 
de “Asociaţia Preşedinţilor Studenţimii 
Române; 1920-1948”, adică, simplificînd, de d-l dr. ȘERBAN 
MILCOVEANU (cel mai caragialesc personaj de extracție 
legionară din deceniul postdecembrist), care se numără şi 
printre cei patru coautori - ceilalți trei fiind GHEORGHE 
VORNICA (1915-1942), TATIANA PERŢ (1951-1988)şi 
d-l ANDREIL-LUSTIN HOSSU (pe care nu-l înțeleg ce caută 
într-o asemenea afacere subculturală, aşa cum nu înțeleg 
implicarea Editurii Crater, conduse de un intelectual respectabil 
ca d-llon Papuc!). Cartea este un mixt composilum greu de 
citit și imposibil de clasificat, reprezentind de [apt o variantă 
mai extinsă a defunctei publicaţii antisimiste Îmvierea, scoase 
de același dr, Milcoveanu, în acelaşi registru de semidoctism 
patetic, impânat pe de o parte cu enormități originale, iar pe de 





altă parte cu citate aforistice rareori motivate contextual, 
pescuite alandala (şi nu o dată cu deformări inculte) din mari 
autori antici sau modemi (fără indicarea exactă a surselor), 
În lipsa unui sumar, trebuie să înoți cu disperare în cele peste 
400 de pagini ale cărții spre a-i sesiza aproximativa structură. 
Astfel, după un fel de cuvint înainte cu iz protocronist, 
semnat de un oarecare Lucian Pricop, şi o scurtă adnotare 
abracadabrantă a doctorului Milcoveanu despre limba română 
(ca reacție la o afirmaţie conjuncturală a lui... Decebal 
Traian Remeş), urmează singura secţiune îndreptățită şi 
coherentă a cărții, ce reproduce ediţia din 1942 a studiului 
modest, dar onest al tînărului medicinist Gh. Vornica (în 
acelaşi an căzut în bătălia de la Cotul Donului) Gindirea 
biopolitică a lui Eminescu (ce ar fi meritat o reeditare mai 
decentă, scutită de stupidele note plasate prin subsol şi ia 
coadăde doctorul Milcoveanu). “Biopolitica” este concepția 
statului ca realitate organică, specifică gîndirii conservatoare 
şi de dreapta, dar căzută astăzi într-o anurne desuetudine 
(“Biopolitica este politica vieții. Ea a apărut ca o reacțiune 
împotriva politicei care nesocoteşte. legile vieţii...”, Îşi 
defineşte Gh. Vormica obiectul la p. 25). Intr-adevăr, este 
vorba aici de o dimensiune fundamentală a gîndirii politice 
eminesciene, iar analistul se aplică bine la text, chiar dacă nu 
impresioneză prin altitudinea sau fineţea comentariului. 
După studiul respectiv, se înşiră o serie de textulețe pestrițe 
şi ieftine ale doctorului Milcoveanu, semnate şi chiar datate 
conştiincios pe mai fiecare pagină (jar de cîteva ori chiar de 
mai multe ori pe una singură) şi, desigur, împănate cu 
“panseuri”” (de la Heraclit, Cicero şi Seneca la... George 
Furdui, Alex. Popşor şi Margareta Milcoveanu). Dacă nu 
mori de rîs (sau de plins, după fire), visleşti cale de aproape 
o sută de pagini ca să ajungi la secțiunea Tatiana Perţ 
(cunoştinţă personală a d-lui Hossu), precedată de două 
prezentări biografice mişcătoare (biata profesoară de 
provincie, nu lipsită de însuşiri, a murit prematur, accidentată 
într-o gară din judeţul Mehedinţi). Estereprodusă, în legătură 
destul de aproximativă cu tema generală a cărții, lucrarea de 
licență a nefericitei, datînd din 1974 şi intitulată Move 
orientale în opera lui Eminescu (aprox. 30 de pagini, corectă 
fără sclipire, încheiată cu o bibliografie chinuit alcătuită în 
condițiile de informare ale epocii). De la p. 289, shiveciul 
devine absolut: cîteva comentarii ale d-lui Hossu la poezii 
eminesciene de manual, nesfirşitele notițe disparate ale 
doctorului Milcoveanu, obsedantele citate şi "panseur” 
(ajunse la metastază), liste, listuţe, iar d-l Hossu, iar d-l 
Milcoveanu, pînă ce totul pare a se vărsa într-un ridicol 
“Memoriu în numele Națiunii” (adresat de dr. Milcoveanu 
Ministerului Culturii, casă-l "susțină financiar” infracțiunea 
editorială). Lucrarea vrea să se respecte, avind un vast 
“Indice de nume” sui generis (cu informații şi adnotări, 
înregistrînd la srămadă şi termeni-temă, care numai “nume” 
nu sînt!), totul oferind evidența unui delir pseudo-cultural de 
competența clinicilor specializate, cu erori infiorătoare de 
intormație (ex.: “Henoteism, după Geneza IV, 17, adepţii şi 
continuatorii lui /lenoch înțelept de la începutul iudaismului") 
şi de grafie (Gaule Charles de; Lăpuşneanu Alex, 
Macedonschi; O'neill E; Perpesicius, Rucine [Racine]; 
Weltanschaung şi multe altele) sau cu formulări enorme şi 
caragialeşti de tipul “Zinmicea jud. Teleorman unde eroina 
(2!) şi martira [?!] Tatiana Perț a avut sacerdotul [?!] 
profesoral”, ca să nu mai vorbesc de punctuație... Marea 
surpriză, sintetizînd întregul ridicol al cărții, este aceea că la 
finele indicelui dăm peste o notă care-i anulează, practic, 
arice funcționalitate; “Din cauza introducerii în text a trei 
fotografii s-a produs un decalaj al paginaţiei şi în acest caz 
indicaţiile din Indicele de maune sînt valabile pentru 2-3 
pagini în urmă”!!! Vorba aceea: viața bate filmul... Credeaţi 
că ați scăpat cu indicele? Nici vorbă! Urmează portretul 
doctorului Milcoveanu (“arta picturală de Yvonne 
Demetrescu”) şi portretele cu aer caricatural (“arta grafică de 
maestrul Ctenciu”) ale loanei-Anca Milcoveanu (“licenţiată 
în Engleză, alcătuitoare de Jndice de nume”) şi Danei- 
Domnica Milcoveanu (“doctor în Medicină, alcătuitoare de 
Indice de mune”) şi, în fine, un ultim text delirant, intitulat 
"Eminescu cel din anul 2000”, semnat -aţi ghicit - de acelaşi 
dr, Milcoveanu. lar dacă cineva nu s-a săturat de “panseuri”, 
mai poate afla un calup înghesuit pe copeita finală (fără 
absolut nici 0 legătură cu biopolitica sau cu nevinovatul 
Eminescu), Dacă am insistat atit asupra acestui subprodus 
maniacal, este pentru a atrage atenţia, o dată în plus, că mult 
căinata discreditare a dreptei nu vine neapărat dinspre 
adversari. 

Răzvan CODRESCU 












PUNCTE CARDINALE Mai 2001 NR. 5/125 PAG. 15 
CG MTCITAR [| | [ Î ( ÎNCA [ Rite Cuvine-se... Cuvine-se... Cuvin e-S0... 


(urmare din pag. 13) 





she OCTAVIAN TARASIEVICI 


Născut în inima greu încercatei Bucovine, la Cernăuţi (11 
decembrie 1911), camaradu! Octavian Tarasievici şi-a împletit 


“Uniunea sexuală sau căsătoria unui bărb ai Că ci Ed întreaga viaţă cu idealurile românismului, slujit sub semnul 
at cu nora sa era int ă ŞI în e exod. pe aaa da i = 
125% lin cpora dunoiii e ge exod Arhangheluiui Mihail. După terminarea studiilor la Facultatea de 


După moartea fiilor săi, luda in fiii lui Rei Ai mai X 3 : i A RE L ; 
pt at: de a din fiii lui lacov, îşi trimite nora văduvă înapoi, la părinţii ei. Drept din Cernăuţi, a profesat avocatura, între anii 1936-1945, 

E Vicleşug pentru a-şi seduce socrul şi a perpetua astfel spița fostului ei participînd, totdeodată, la mai toate evenimentele majore care au 
bărbat (Facerea, cap. 38)"!, 


unchiul şi mătuşa ta! Goliciunea nurorii tale să n-o descoperi, că ea este femeia fiului tău: să 
nu-i descoperi goliciunea! ”. 


constituit “epoca eroică” a tineretului românesc interbelic. Arestat în 


I6: "Goliciunea femeii fratelui tău să n-o descoperi, că este goliciunea fratelui tău”. repetate rînduri pentru crezul şi activitatea sa legionară, cele mai grele 
O excepție de la această poruncă era căsătoria de levirat, suferințe le-a îndurat după bolşevizarea țării, cînd a fost deținut politic 
17: “Goliciunea unei femei şi a fiicei ei să nu descoperi: pe fiica fiului ei şi pe fiica fiicei ei să | între 1948-1956 şi 1959-1964. După eliberare, stabilit la Braşov (iar 
nu e iei, ca să le descoperi goliciunea, aceasta este nelegiuire, că sunt rude de sânge cu ea!". apoi, din 1978, la Piteşti), se căsătoreşte, pentru ca în 1988 să plececu 
“Restricțţia este clară: nu este permisă căsătoria, fie ea simulată sau succesivă, aaceluiaşi bărbat, | soția (de origine germană) la Saarbriicken, unde-şi va regăsi mulți 
cu o femeie și cu fiica ei”!?, Porunca se prelungeşte, logic, în linie infinită. camarazi exilați. În ciuda încercărilor prin care trecuse, îşi păstrase 
18: “Să nu iei concubină pe sora femeii tale, ca să descoperi ruşinea ei în vremea ei, vie fiind. | Optimismul sănătos şi robust de altădată, pe care avea darul de a-l 
ea”. împărtăşi tuturor celor cu care venea în contact. Sufletul lui rămăsese 


tînăr, aşa cum amintirea lui va rămîne mereu vie pentru toți cei care 
l-au cunoscut. S-a mutat la cele veşnice pe 19 ianuarie 2001 (“Plinge 
printre ramuri luna... .”). 

Odihnească-se în pace! 


Acest verset “nu pare să aibă un conținut restrictiv absolut. Recomandarea de a nu se căsători 
simultan cu două surori privea mai ales necesitatea de a prezerva bunele relații dintre surori, ferindu- 
le de a deveni rivale, cum s-a întâmplat cu Lia şi Rahila, soțiile lui Iacov”!?. 

19: “Să nu te apropii de femeie în timpul regulii ei, ca să-i descoperi goliciunea”. 

“Contactul sexual pe durata perioadei menstruale era considerat nu doar sursă a necurăţeniei = 
ceremoniale (cf 15, 24), ci şi un mare păcat pentru ambii parteneri (cf. Jezechiel 18, 6; 22, 10)!4. "P 


20: “Şi cu femeia aproapelui lău să nu te culci, ca să-ți verşi sămânţa şi ca să te spurci cu ea”. 


“Adulterul era privit ca un păcat capital şi interzis expres în cele zece porunci, ca o ofensă adusă Nicolae Smărăndescu s-a născut la 25 noiembrie 1910, pe 
integrității individului şi a proprietății sale (Ieşirea 20, 14 şi 17)”. meleaguri doljene (com. Drănic). În cadrul Şcolii Politehnice din 
21: “Dincopiii tăi să nu dai în slujba lui Moloh, ca să nu pângăreşti numele Dumnezeului tău. | Bucureşti, a urmat secția “Silvicultură”, începînd din 1931, an în care 
Eu Sunt Domnul”. a aderat şi la Mişcarea Legionară. A fost şeful studenților legionari de 


Moloh (=rege; sfătuitor) era zeul soarelui la moabiţi şi amoriţi. Acestuia i se aduceau jertfe | la Politehnică (1934-36), a participat la tabăra de la Carmen Sylva 
umane, în special copii. Unii comentatori susțin că termenul molek s-ar referi la însăşi jertfirea de | (unde l-a cunoscut îndeaproape pe Căpitan), a condus Serviciul de 
copii prin foc. Propagandă al M. L. (1936-38) şi a dobîndit gradul de Comandant 

22; “Să nu te culci cu un bărbat, ca şi cu femeie: aceasta este spurcăciune ”. legionar (26 partie 1938). După asasinarea lui Codreanu, a trecut prin 

“Homosexualitatea era o practică destul de răspândită la popoarele antice, atitudinea morală şi. | t0â!€ “vămile exilului legionar. In timpul războiului, a funcționat o 
religioasă diferind de lao cultură laalta. În cultul mesopotamian al zeiței Iştar, dubla homosexualitate Vreiale caspeakiz LA itac io Donau (şecharoipană) trei 22-44 a fos 

5 3 , Ş ş pace MIRELA PO eu e internat la Buchenwald. In 1950s-a stabilit în Statele Unite (Cleveland, 
pare să fi jucat un rol important, funcția sacră a preoților şi preoteselor acestei divinităţi implicând i ERE 2 : 
astfel de practici sexuale. Cărțile Pentateuhului abundă de fapte şi aluzii că populaţiile canaaneene Ohio; la Michigan > Mesa, Arizona); A fost iri Apr Oprae a. 
- pie Agia iii zi. puii Aeon e ae a episcopului Valerian Trifa. Era cunoscut pentru calitățile vocii sale (a 
d practicau homosexualitatea ritualică (...). Alte populații interziceau pederastia prin lege, p organizat şi dirijat corul Bisericii Sfinta Maria şi a imprimat pe placă 
== dovedesc unele texte juridice asiriene, care prevedeau castrarea pentru un homosexual incurabil de patefon colinde româneşti admirabil interpretate), precum şi pentru 
(...). Hitiţii tolerau pederastia, cu excepția violentării unui fiu de către tatăl său, faptă privită ca o | entuziasmul său pedagogic (a organizat o şcoală parohială pentru 
crimă capitală. Vechii egipteni respingeau perversiunile sexuale de acest tip, deşi unele indicii. | copiiiexilațilorromâni şia pus bazele asociaţiei tinereşti““Şezătoarea”, 
atestă violenţe de natură sexuală asupra inamicilor înfrânți în bătălie. În Vechiul Testament, cazul | menită conservării tradiţiilor şi conştiinţei naționale), S-a stins pe 25 
cel mai complex de homosexualitate este cel legat de oraşul Sodoma (Facerea 19, 5 ş.u.).(...) | ianuarie 2001 şi a fost înmormîntat cîteva zile mai tirziu la Vatra 
Legiferarea mozaică interzice fără echivoc homosexualitatea, pedeapsa prevăzută fiind moartea | Românească (sediul Arhiepiscopiei Române Ortodoxe din Statele 
(...). Aceeaşi atitudine se regăseşte în Noul Testament, Apostolul Pavel condamnându-i pe | Unite şi Canada). A 
homosexuali pentru obiceiurile lor (Romani 1, 27; 1 Corinteni 6, 9; | Timorei 1, 10)*. Dumnezeu să-l odihnească în ceata celor drepți. 


23: “Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ți verşi sămânța şi să le spurci cu el, nici femeia 


să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta e urâciune' . AEON TU TIE 
“Omul a fost orânduit de Dumnezeu să stăpânească asupra animalelor şi, de aceea, orice = l REICA 


deviaţie de la legile stabilite pentru relațiile sexuale (...) este un păcat capital, căci introduce Aurel MihaiiTadicica Să Răscutlă 13 roi 192-ar localitati 
confuzie în ordinea cosmică”. ei 3 ah Corund, jud. Constanţa, unde tatăl său, militar de carieră, se afla în 

24-30; “Sănuvă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care! |. serviciu. Clasele primare le-a urmat la Tînăveni, iar pe cele secundare 
Eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a la Liceul Comercial din Blaj. A făcut parte din Frăţiile de Cruce, ceea 
lepădat pământul pe cei ce Irăiau pe el. Jar voi să păziți toate poruncile Mele şi oale legile Mele | ce i-a adus întemnițarea la Aiud, Vaslui şi Alba ulia. Eliberat în urma 
şisă nu faceţi toate ticăloşiile acestea, nici băştinaşul, nici străinul care trăieşte între voi. Că toate | unui decret de amnistie, a absolvit liceul şi s-a înscris la Academia 
urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia care e înaintea voastră şi s-a întinat | Comercială din Cluj (pe atunci aflată în refugiu la Braşov, ca urmare 
pământul; ca să nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de asituației teritoriale create prin Dictatul de la Viena). După instaurarea 
la sine pe popoarele care au fost înainte de voi, Cătotcelce va face ticăloşiile acestea, sufletul care regimului comunist, din pricina legăturilor permanente cu vechii 
va face acestea se va stârpi din poporul său. Deci păziți poruncile Mele şi să nu umblaţi după | camarazi de luptă şi idealuri, este arestat din nou, în 1949, fiind 


obiceiurile urâte, după care au umblat cei dinaintea voastră, nici să vă întinați cu ele. Eu sunt | Condamnat la 10 ani de detenție, dar executînd în realitate 15, abuz 
curmat abia prin grațierea generală din 1964! A trecut prin închisorile 


de la Cluj, Oradea şi Aiud, precum şi prin coloniile de muncă forțată 
din Delta Dunării, de la Răchitoasa, Culmea Grind şi Periprava. 
Printre confrații săi de suferință s-au numărat George Guțiu, Tertulian 
Langa, Traian Trifan şi Teofil Mija. După eliberare a fost sistematic 


Domnul Dumnezeul vostru”. 

Canaaniţii săvârşeau mulțime de păcate grele, ei reprezentând un pericol permanent pentru 
evrei, care s-ar fi putut contamina de relele deprinderi ale acelora. In ciuda avertismentelor divine, 
Israel a urmat deseori, în istoria sa, obiceiurile celor de alt neam. 





(Şaarm4) marginalizat şi ținut sub observaţia organelor Securităţii. Stabilit la 
11. LEV, p. 188. Cluj după pensionare, a fost, din 1990, membru activ în conducerea 
12, Ibid. locală a A.F.D.P.R., pînă la stupidul accident (petrecut la | februarie, 
13. bla chiar în sediul Asociaţiei) care i-a adus sfîrşitul (13 februarie 2001). 
i i A fost înmormîntat în cimitirul din Cluj-Mănăștur. 
16. Ibid Dumnezeu să-l odihnească. 
17, /bid. Versetele care urmează alcătuiesc cel mai puternic argument biblic împotriva homosexualității 





Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), Iehnoredactare computerizată 
Răzvan CODRESCU (redactor şef), "PUNCTE CARDINALE" 

PUNCTE CAADINALE Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 

B.R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN Pasul SR.L 
Cont nr. 251100996517509 Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 069/422536 Printing Company 





















PAG. 10 NR. 5/125 Mai 200] 


PUNCTE CARDINALE 


FR/ FA € 


* SĂ » 


a . AȘ 
a re h g i , 


Patriarhul Marina a botezat-o “spiriduşul” Vladimireştilor. A vrul să fie ghiduş şi patriarhal. Epitetul a rămas. 

Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul şi creierul Patriarhiei, a denunit-o Spiritus rector. Eu am spus-o reverențios Şi visător 
bibliotecarului: C est une abbesse, c'est une vraie grande dame” 

Starețul Daniil de la Rarău (poetul Sandu Tudor) o urăște de moarte, cu o nuanţă «de dispreț mascul. Le-a spus-o căregoric 
în sobor: “Femei ca voi am avul eu în tinerete cite cinci pe zi la patul meu!” Nici nu-l interesează monahismul feminin. El vrea 
să crească monahismuul mascul, 

Micaela îl disprețuieşte, la rîndit-i, ca pe un poltron, ca pe un mojic şi ca pe un hoțoman, un şoarece intrat în stupul 
mănăstirilor la miere, ca să treacă prin furtuna vremurilor. EI, fostul ofițer de marină şi director de gazetă - poet şi staret -, Să 
reapară la suprafaţă, pe Calea Victoriei, între Capşa şi Palat, cu pălăriuța de dand, cu barbişon şi cartea de mistică în marochin, 
la Subtioară. .. 

Micaela l-a dispreţuil şi l-a înfruntat. A înfruntat şi pe Patriarh. Venea în Bucureşti, ca să preia şi să plătească lina repartizată 
în colă, de Ministerul Comerțului Exterior, pentru covoarele mănăstirii, căutate pe piaţa suedeză, şi era poftită, în audiență, la 
ceai patriarhal. Elle faisail la sourde oreille. Pourquoi? C 'est une abbesse, c est une vraie grande dame, care nu frecventează pe 
mojici. Cum Să nu înfrunte liota metropolitană a lui Sebastian Rusan de lași şi pe negustoraşii episcopali de Buzău? Nu l-a 
înfruntar chiar pe Regele Carol 1] în 1938, pe careul de la ANEF, cu liota de demnitari? Cum să nu înfrunte pe patriarhalioţi?! 

Cine este Maica Micaela? 

Se numeşte Marietta Iordache şi este sora lui Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, ucis de Armand Călinescu şi Carol 
HI în cumplita prigoană şi persecuție politică a anilor 1933-1940. Face parte dintr-o familie de răzeși şi podgoreni avuţi din ținutul 
Moldovei de Jos. În fiecare toamnă, soseau poloboacele cu vin de Nicoreşti la Vladimireşti, din cota de moştenire a Micaelei, 
moştenire preluată de mănăstire, conform regulilor monastice. A absolvit liceul teoretic cu distincţie, Fratele ei, Jordache 
Nicoară, era avocat, cu reputaţie incipientă, şi Scriitor cu avînt incipient, în zbor de aripi largi, brusc Curmal. 

Marietta Nicoară evolua priutre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proaspăt 
bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă era sportivă, S-a înscris şi la Academia 
Naţională de Educarie Fizică, pentru a se face, eventual, profesoară de gimnastică. lubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei 
anotimpuri în short, cu anatomia ei agreabilă de zeiță tînără, de Diană virginală. Cînd a intrat în mănăstire, într-o Spirituală 
epistolă adresată unei colege, mărturisea că un singur lucru o Stînjeneşte în noua viaţă: nu mai poate purta short! Trebuie să 
poarte fuste lungi! 

Prigoana începută în 1933, o dată cu asasinarea prim-ministrului |. G. Duca, şe/liberal, care a refuzat candidatura grupării 
celei noi, intitulate “Totul pentru țară”, a culminat în anii 1938-1939. S-a făcut proces lui Corneliu Z. Codreanu de N. orga, 
pentru o epistolă anodină, care a dus la o condamnare de şase luni; apoi, a venit rapid o condamnare de zece ani şi, în cele din 
urmă, asasinatul fizic de la Tincăbeşti. 

Ziua de 8 iunie se sărbătorea între 1930-1940 cu mare fast. Era ziua cînd a pogorit din avion prinţul pribeag Carol [întors] 
din exil, înfîmpinat de o țărancă (înără care prăşea într-un lan cu porumb şi i-a întins un ulcior cu apă. Simbolul fusese găsit. 
Îl înfîmpinase țara, printr-o femeie, pe galantul principe, însetat de dorul patriei, cu un ulcior arhaic, urîndu-i bun sosit, la ieşirea 
din avionul poznaş în pană. 

Sculptorul Constantin Baraschi, care a făcul afiția “stalini” şi “soldaţi sovietici eliberatori”, a încercat să nenorocească şi 
această scenă simbolică a guvernanţilor de odinioară. Sculptorul este un măscărici, care lucrează după comandă, ca artiştii 
Renaşterii, ca Benvenuto Cellini, căruia îi cunoaște în amănunte secretul fehnicei statuare şi aurare. 

Carol 11 sărbătorea la 8 iunie 1939, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 
1938, înconjurat de demnitari, pe Stadionul de la ANEF. Puterile lui erau nețărmurite. Demnitarii se plecau servili. Printre ei 
și sorbonardul Mihai Ralea, în fireturi şi costurmație albastră. Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii Ini 
de tupră. Istrate Micescu, printul avocaților, modificase Constituţia într-o noapte, ubolise libertăţile şi primise un onorariu de 
$ milioane de lei. 

Marietta Iordache era studentă la ANEF, gimnastă încercată, cu vechime, Sfudentă distinsă la Litere şi Filosofie a 
profesorului Nae lonescu, stimată «le Octav Onicescu, care preda curs uri de matematici şi istoria ştiinţelor, remarcată de Gh. 
Zapan, profesorul de psihotehnică, sosit de la Berlin cu o teză mult controversată. 

Se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd grațios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. 
Cînd s-a apropiat de microfon, l-a hat fulgerător din mîna speaker-ului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare, 


Scandal. A fost arestată. Dusă la poliție, a fost maltratată, ca să se afle “complotul ”, complicii şi vinovăţiile. Marietta, sora lui 


Tordache Nicoară, n-avea complici. Făcuse un gest premeditat şi solitar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi JOS1 tin gest 
anarhist. Dar Marietta Iordache ni era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lumina 


cea mare a credinței lui Cristos şi a luptei contra tiraniilor. 

După lungi interogări şi torturi, a fost internată, cu domiciliu forțat, la Mănăstirea Suzana din Prahova. Acolo se mai aflau 
alte 8 deţinute politice, între care şi Mary Polihroniade, englezoaică născută şi crescută în România, femeie bravă, protestantă 
puritană şi sportivă, soția colegului meu de facultate şi bară, Mişu [Mihail] Polihroniade. De la ea ştiu aceste detalii. Prietenia 
lor a fost totală. Erau închise într-un turn de mănăstire, păzite de un pichet de jandarmi. Şeful postului de jandarmi era un 
credincios, lector cotidian al Bibliei. V-au dus-o prea rău. Spiriăiaşul din Micaela-Marietra nu-i dădea linişte. 

O aştepta şi un proces greu, cu “MS” [muncă silnică pe viaţă]. 

A escaladat turnul, a evadat, şi-a fracturat puţin piciorul, fiindcă sfoara a fost prea subțire şi S-a rupt. A ajuns cu bine într- 
un ascunziș. S-a reîntors. De ce? Aici începe senzaţionalul, care demonstrează esenţa fecioarei. 

Prietenele din turn, cu care reluase legătura, au implorat-o să se întoarcă. şeful postului de jandarmi n-a întors calimera, 
n-a torturat pe deținutele din turn ca să afle complicități. Citea Biblia în continuare. Din respect penru femnicer, Marietta s- 
a predat. Au mai rămas acolo cîtăva vreme. Gardianul n-a mai fost pedepsit. 

Crugul evenimentelor s-a succedat cu viteză vertiginoasă. Gruparea politică a Mariettei Iordache a ajuns la putere 
[septembrie 1940], a comis a serie de atrocități abominabile, cum a fost asasinarea lui N. lorga şi Virgil Madgearu, masacrarea 
demnitarilor politici adversari în închisoarea Jilava, molestarea evreilor etc., etc. 

Marietta Yordache, Diana virginală şi sportivă, îndurerală şi jignită, s-a dus la mănăstire, ca să se roage pentru iertarea 
păcatelor comise de coreligionarii politici. Sora Marietta a devenit Maica Micaela, 

Maica Micaela n-a intrat la mănăstire din decepţie erotică, fiindcă logodnicul ei ar fi fost ucis de Armand Călinescu - Ralea 
şi Carol HI, aşa cum pun în circulaţie, ca o sfruntată minciună, Sandu Tudor şi fratele Andrei, cu banda lor patriarhaliotă. 

Maica Micaela a intrat în nobilul cin călugăresc ca să Se rouge pentru iertarea păcatelor altora. Nu se roagă călugării pentru 
iertarea păcatelor noastre, ale laicilor? Cîte păcate poate să aibă o fecioară sportivă, iubitoare de aer, apă şi lumină? 

Maica Micaela n-a avut nici un logodnic ucis şi nici vreun logodnic viu. Logodnicul ei ales este Cristos. Ea este mireasa 
lui Isus. Maica Micaela n-a păcătuit în scurta şi furtunoasa ei viaţă laică. lubea sportul pe stadion şi munţii. A comis două 
infracțiuni statale; a înfruntat cu cuvinte parlamentare pe un rege tiranic şi a fugit de sub paza umui temnicer. Dar, fiindcă 
femnicerul era blind şi omenos, s-a reîntors de bună-voie în capcană, ca să nu sufere bunul temnicer, ea riscînd să fie condamnată 
la muncă silnică pe viață pentru înfruntarea şi ofensa adusă regalității. 

Marietta a intrat în mănăstire şi a luat vălul şi straiele negre, pură, virpinală şi înfruntătoare. A intrat ca să se roage pentru 
păcatele altora. Multe tinere băteau la poarta Mănăstirii Vladimireyti. Maica Veronica punea condiția prealabilă a fecioriei. 
Multe solicitante minţeau. Veneau după decepții erotice. Nu stăteau multă vreme. Una a plecat după un an Şi jumătate, fiindcă 
simţea că o frige pămîntul Vladimireytilor sub tălpi. Minţise. 

Micaela a întrat în mănăstire cu avântul ei sportiv, cu chibzinţa şi capacitatea organizatorică, plină de elan, de osîrdie şi 
dorință de izolare. şi-a îngropat 16 uni de tinereţe şi energie sub zidurile celei mal noi mănăstiri a ţării mele, mănăstire cu 
specificul unic în Balcani și Răsăritul ortodox. Au fundat o mănăstire a fecioarelor benedictine cu deviza Ora et labora! 





Publicarea textului de faţă în Puncte 
cardinale are două rațiuni: pe de o parte, el 
omagiază una dintre cele mai pure figuri ale 
monahismului românesc din secolul XX (din 
păcate, insuficient cunoscută şi preţuită astăzi), 
iar pe de altă parte, dincolo de cîțeva personale 
accente de cinism şi de citeva eroride informație 
(mai ales în privinţa episodului de la Mănăstirea 
Suzana), aduce totuşi în atenţia cititorilor un al 
PETRE PANDREA decit cel aspru recenzat 
pentru Reeducarea de la Aiud. 

Textul este preluat din substanţialul volum 
al lui Petre Pandrea Memoriile mandarinului 
valah (Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, pp. 404- 
406), la recomandarea a d-lui Demostene 
Andronescu (Şi în virtutea unei făgăduințe făcute 
în numărul din ian.-febr. a. c.). În volum, textul 
poartă titlul: *PROFILUL MICAFELEI, 
SUBSTAREŢA Y LADIMIRESŞ IILOR”, 





Textul lui Petre Pandrea datează, după toate 
semnele, din 1956 sau 1957. E greu depresupus că 
autorul era la curent cu martirajul mai recent al 
obștii de la Vladimireşti, textul neconţinind nici o 
aluzie în acest sens. În 1955, obştea afost lichidată 
prin forță, iar o parte din vieţuitoarele ei - printre 
care Stareța Veronica Gurău şi Maica Mihaela 
Iordache - au fost azvirlite în închisoare. Maica 
Mihaela a murit în temnița de la Miercurea Cine 
aprilie 1963, păstrindu-şi pînă la capăt puritatea 
şi rectitudinea. O Biserică mai pu(in istovită şi 
impură ar fi canonizat-o demult. Aşa cum s-ar fi 
cuvenii să canonizeze atiția alți "sfinţi ai 
închisorilor”, care au murit mărturisindu-L pe 
Hristos, pe vremea cînd mulţi dintre sinodalii de 
astăzi se indulceau printre "patriarhalioţi