Aleksandr Romanovici Beleaev — Piinea Vesnica

Articol |. Aleksandr 
Romanovici Beleaev 


Articol Il. Pâinea veşnică 


|. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE, 

Într-o seară de toamnă, un pricăjit barcaz pescărese se apropia 
încet de insula Fâhr din arhipelagul Frisicelar de Hord, aproape de 
coasta Germaniei. Vântul năprasnic de rmazănoapte împrogca pe 
pescari cu strapi reci ca gheața. Chipurile învinețite de frig ale 
oamenilor erau roharâte: se întorceau cu năvoadele aproape goale. 

— Să ştiu că vine iarna înainte de sarac, mormăi un pescar bătrân, 
putăind din pipa-i scurtă, 

— Aga se pare, îi dădu dreptate altul rnzu tânăr şi, după o scurtă 
tăcere, adăugă! 

— lar i-au furat năvodul lui Karl. Un năvod nou-nouţ. 

Cuwirtele aruncate în treacăt de un tânăr le dădură ghes la vorbă. 
Oamerii se tot întrebau cine poate fi hoţul. 

— Eu unul zic că-i Hans, afirmă tânărul cu convingere, 

— Hans? Fugi de aici! Se rmrară ceilalți, 

Hans era un rogneag hodorogit, deşirat zi slab de-l bătea vântul, 
Locuia gingur cuc în clădirea veche şi părăzită a farului, 

— Harnis ăla care abia îşi târăşte picioarele?! Pe ce dovadă te bizui? 


L] Li Li 
| IE IEEE ERE (cela | TŢ Ile i 4 e Eee ti Fu E O d m i | EEE = et A oaza PE n ce DE n ma E i e E ma i LI a E a ai SE a i pete sa e aa 2 eter FE 


Articol I. Aleksandr 
Romanovici Beleaev 


Articol II. Pâinea veșnică 


I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE. 

Într-o seară de toamnă, un pricăjit barcaz pescăresc se 
apropia încet de insula FOhr din arhipelagul Frisicelor de 
Nord, aproape de coasta Germaniei. Vântul năprasnic de 
miazănoapte împroşca pe pescari cu stropi reci ca gheaţa. 
Chipurile învineţite de frig ale oamenilor erau mohorâte: se 
întorceau cu năvoadele aproape goale. 

— Să ştii că vine iarna înainte de soroc, mormăi un pescar 
bătrân, pufăind din pipa-i scurtă. 

— Aşa se pare, îi dădu dreptate altul mai tânăr şi, după o 
scurtă tăcere, adăugă: 

— Iar i-au furat năvodul lui Karl. Un năvod nou-nouţ. 

Cuvintele aruncate în treacăt de un tânăr le dădură ghes 
la vorbă. Oamenii se tot întrebau cine poate fi hoţul. 

— Eu unul zic că-i Hans, afirmă tânărul cu convingere. 

— Hans? Fugi de aici! Se mirară ceilalţi. 

Hans era un moşneag hodorogit, deşirat şi slab de-l bătea 
vântul. Locuia singur cuc în clădirea veche şi părăsită a 
farului. 

— Hans ăla care abia îşi târăşte picioarele?! Pe ce dovadă 
te bizui? 

— Dovadă? N-aţi văzut şi voi că, de la o vreme, Hans se 
îngraşă mereu? 


Era adevărat. De câteva săptămâni Hans se îngrăşase într- 
atât că uimise tot satul. 

— Cică ar fi găsit o comoară pe care a aruncat-o marea pe 
țărm. Când primeşte omul un dar ca ăsta nu-i de mirare să 
pună osânză pe el, spuse bătrânul pescar, dus pe gânduri. 

— Ei aş! Pun rămăşag că-i altceva la mijloc. Hans face 
contrabandă. 

— Ascultaţi-mă pe mine, stărui tânărul. Hans s-a îmbuibat 
din banii luaţi pe peştele şi năvoadele pe care ni le 
şterpeleşte. Ştiţi şi voi că se întâmplă s-o ia razna în toiul 
nopţii. Unde se duce? Ce trebuşoare învârteşte? Mie toate 
astea nu-mi miros a bine. 

Cu toate că unii mai puneau la îndoială spusele tânărului, 
era limpede că pescarii cam intraseră la bănuieli. Şi când 
barcazul acostă în dreptul farului, cineva azvârli o vorbă: 

— Ce-ar fi, fraţilor, să trecem pe la Hans? O să stăm puţin 
la căldurică. Cine ştie, poate o să-l tragem şi de limbă... 

— Asta da! Se bucură tânărul, dând zor cu descărcatul 
peştelui şi cu strânsul năvoadelor. 

Ferestruica farului era luminată. Bătrânul Hans nu se 
culcase încă. Îi primi cu braţele deschise şi-i pofti să se 
încălzească lângă o vatră dărăpănată. 

— Ei, v-a mers pescuitul? Întrebă bătrânul, frecându-şi 
mâinile cu vine groase şi degete închircite. 

— A mers pe dracu! Făcu tânărul pescar. Înfuriat de 
ghinionul ce-i urmărea şi de vremea păcătoasă, abia aştepta 
să-şi verse năduful pe cineva. Ştii, nene Hans, mă uit la 
matale şi mă întreb: ce face omul ăsta de pune într-una 
osânză pe el? 

Moşneagul zâmbi cu un aer stingher. 

— Şi tu te-ai îngrăşat, Ludwig. 

— Eu? Păi când omul vinde peştele pe care l-a prins cu 
mâna lui, nu-i nici o mirare să arate mai acătării. Dar cum 
faci matale de te îngraşi fără sa munceşti? Hai, 
destăinuieşte-ne şi nouă secretul. Ne-ar plăcea mai mult să 


ne întindem oasele la căldurică în loc să rătăcim pe mare. 
Că toată agoniseala noastră sunt reumatismele... 

Era vădit că Hans începuse să nu se simtă în apele lui. Se 
zgribulea ca de frig, frecându-şi într-una mâinile. Toţi 
observaseră tulburarea bătrânului. Chiar şi cei care 
adineauri avuseseră îndoieli, acum începură să-l privească 
cu ochi bănuitori. 

— N-ar strica să-i facem o percheziţie, şopti roşcovanul 
Fritz unui alt pescar, îl iau eu mai pe departe. Las' pe mine! 
Apoi, către Hans: 

— Cum de nu ţi-e frică să stai în hardughia asta? Dacă se 
opinteşte bine vântul de la nord-est, zob te face. 

— Nu-i nimic. Zidurile sunt groase. Cât mai am eu de trăit, 
or ţine şi ele. 

— Dar dacă se prăbuşesc peste tine? Nu se lăsă Fritz. Ţie 
poate nu-ţi pasă, că ţi-ai trăit traiul, dar pe noi or sa ne 
tragă la răspundere. Că de ce n-am luat măsuri! Află că n- 
am chef să înfund puşcăria din pricina ta. Trebuie să 
cercetăm bine toată clădirea. 

— Zău că nu merită! Bâigui bătrânul. Îşi dădea tot mai 
limpede seama că pescarii nu veniseră aici de florile 
mărului. Dar dacă ţineţi morţiş, întoarceţi-vă mâine. Tot e 
mai bine să cercetaţi pe lumină. 

— De ce să amânăm pe mâine ce putem face azi? 

— Cine ştie ce nenorocire se mai poate întâmplă pe scările 
astea care abia se mai ţin. Ce-i atâta zor? Aşa cum am locuit 
aici cincizeci de ani, o să mai stau o noapte. 

Ludwig, care pricepuse încotro bate Fritz, se vâri şi el în 
vorbă. 

— Aprinde un felinar! 

— Cum să-l aprind, păcatele mele, dacă n-am ulei? 

Fritz însă, care prinsese să cotrobăiască prin încăperea 
rotundă, găsise şi una şi alta. 

— "Ţine felinarul. Uite şi uleiul. Ce-mi umbli cu cioara 
vopsită, moşule? 


Nici nu apucară să se dumirească bine, că Fritz şi turnase 
ulei şi aprinsese felinarul. 

— Haidem! 

Se ridicară cu toţii şi se luară după Fritz. Oftând şi 
târându-şi picioarele, Hans îi urmă. La lumina chioară a 
felinarului, urcară treptele umede şi tocite ale scării în 
spirală. 

În încăperea de la etaj, sub un strat gros de praf şi de 
moloz, zăceau, claie peste grămadă, tot felul de hârburi şi 
ciurucuri. Prin geamurile sparte ţiuia vântul. Speriaţi de 
lumină, câţiva lilieci se vânzoliră prin odaie, scuturând 
praful şi păienjenişul de pe pereţi. Fritz cerceta cu atenţie 
fiecare ungher, răscolea molozul cu cizmele-i grele de 
pescar, plimba lumina felinarului pe pereţi, spunând, ca să 
păstreze aparențele: 

— Ce de crăpături. 

Nu găsiră nimic suspect. 

— Să urcăm la al doilea... 

— Acolo e pustiu, sări Hans speriat, dar Fritz nu-i dădu 
nici o atenţie. 

La catul al doilea, vântul bătea cu aceeaşi furie ca afară, 
pătrunzând prin golurile ferestrelor şi prin crăpăturile mari 
ce se căscau în ziduri. 

— Cred ca te-ai înşelat, Ludwig, murmură încetişor Fritz. 

— Asta mai rămâne de văzut, răspunse acesta cu voce 
tunătoare şi, mâniindu-se fără noimă, îl îmbrânci pe Fritz. 
Adu aici felinarul. Asta ce-o mai fi? 

— Nu seamănă a năvod, se zborşi la el Fritz, socotind că 
nu mai e cazul să joace teatru. 

Felinarul desprinse din întuneric o poliţă pe care stătea o 
oală acoperită cu o scândurică. Ridicând scândurica, Fritz 
zări un lichid vâscos ca icrele de broască. 

— Să plecăm, Ludwig. Mâncarea asta s-a împuţit de când 
zace aici. Ţi-am spus eu că ai scrântit-o rău de tot... 

De ciudă că s-a făcut de râs, lui Ludwig îi venea să-şi tragă 
palme. Ca să amâne totuşi momentul neplăcut când va 


trebui să-şi recunoască înfrângerea, îl smulse pe Hans din 
ungherul întunecos unde se pitise şi-l luă din scurt: 

— Ce-i în oala aia? 

Spre uimirea tuturor, întrebarea lui Ludwig îl înspăimântă 
pe Hans. Îngăimă vreo două vorbe, dar de tare ce-i 
tremurau fălcile, nu se putea înţelege mai nimic. Acum îi 
cuprinsese pe toţi curiozitatea. 

— Taci, ai? Nu-i slăbi Ludwig Dacă ştiai ce te aşteaptă, de 
ce te-ai băgat în chestii d-astea? Îl repezi pe bătrân. 

— Vă rog, nu mă mai întrebaţi, bolborosi Hans. N-am 
săvârşit nici o nelegiuire, dar am jurat... 

lată deci unde se afla adevăratul mister! Cu un aer 
triumfător, Ludwig ridică cu băgare de seamă oala şi, 
poruncindu-i lui Fritz să-i lumineze drumul, cobori scările 
urmat de ceilalţi. Aşezând oala pe masă, lângă vatră, îi şopti 
lui Fritz: 

— Asta-i mai ceva decât năvoadele... 

Apoi sumbru, către Hans: 

— Să nu ne ascunzi nimic, auzi? 

— Bine, dar am jurat... 

— Ori spui tot, ori puşcăria te mănâncă!... 

— De ce? 

— Las' că ştii tu! Află că de mult suntem cu ochii pe tine. 
Nu degeaba te-ai îngrăşat de nu-ţi mai încapi în piele... 

— Cum, Ştiţi şi voi? 

Ludwig habar n-avea, dar în seara aceea de toamnă îşi 
descoperise pe neaşteptate aptitudini de detectiv. 

— Sigur că ştim. Ce ţi-ai închipuit? Dar dacă nu faci pe 
mutul, poate te scăpăm de gherilă... 

Moşneagul arăta distrus: cu capul prăbuşit în piept, părea 
cufundat în gânduri negre. După câteva clipe, izbuti să 
spună: 

— Înţelegeţi, îmi vine greu să-mi calc cuvântul. Cine ştie ce 
necazuri o să căşunez binefăcătorului meu, omului care şi-a 
făcut pomană cu un sărman moşneag ca mine! Dar de 


vreme ce tot aţi aflat... „pâinea veşnică” pe care mi-a 
dăruit-o profesorul Breuer... 

Aptitudinile de detectiv ale lui Ludwig nu făceau nici două 
parale, deoarece îi lipsea cu desăvârşire experienţa. 
Uitându-şi rolul, întreba perplex: 

— Pâine veşnică? Ce-o mai fi şi asta? 

Auzind întrebarea lui Ludwig, ţâşnită dintr-o sinceră 
uimire, precum şi exclamaţiile nedumerite ale celorlalţi, 
Hans îşi dădu seama că pescarii habar n-aveau de „pâinea 
veşnică”, că altă bănuială îi adusese aici şi că numai 
întâmplător nimeriseră peste taina pe care el o păzise cu 
atâta străşnicie. Cel puţin dacă n-ar fi pomenit numele 
profesorului! Acum însă era prea târziu să mai dea înapoi. 
Umerii i se pleoştiră mai rău şi se lăsă fără vlagă pe o 
bancă. 

— O să vă spun tot... 


II. NOROCOSUL HANS 

— Ştiţi şi voi în ce sărăcie mă zbăteam: n-aveam nici după 
ce bea apă - îşi începu spovedania bătrânul Hans. Într-o 
seară, când nu mă mai ajutau puterile nici să ies din casă, 
aud nişte bătăi în uşă. Deschid. Era bătrânul profesor 
Breuer, aţi auzit de el, cel ce locuieşte în casa aceea aflată 
la o zvârlitură de băț de sat... 

— Îl ştim. Zi înainte, îi dădu ghes Fritz, fremătând de 
curiozitate. 

— Profesorul îmi spuse: „Ascultă-mă. Hans, iţi dau de 
mâncare, ba, şi mai mult, n-o să mai ai grija hranei câte zile 
vei mai trăi, numai să-mi juri că nu sufli nimănui nici un 
cuvinţel”. Am jurat, dar uite că mi-am călcat jurământul, se 
căină bătrânul. Apoi continuă: Şi numai ce-l văd pe Breuer 
că scoate de sub manta un borcan.„În borcanul ăsta, zice, e 
cocă sau pâine veşnică, poţi să-i spui cum vrei. Dacă 
mănânci numai jumătate din cât e aici, te simţi sătul toată 
ziua. lar până a doua zi, borcanul se umple la loc. Nu te 


teme, Hans, coca asta n-o să-ţi facă nici un rău. E drept, nu- 
i prea plăcută la vedere, dar te asigur că e gustoasă şi 
hrănitoare. Gustă”. Eu, drept să vă spun, mă cam codeam. 
Atunci profesorul luă el însuşi un boţ de cocă şi-l înghiţi pe 
dată. „Vezi, zise, n-am pâţit nimic”. Mi-a lăsat borcanul şi m- 
a rugat să trec din când în când pe la el să-i spun cum mă 
simt. Apoi a plecat... 

Pescarii ascultau cu gura căscată. 

— Şi... Şi? Se agită Fritz nerăbdător pe scaun. 

— Tot dădeam târcoale borcanului, dar nu cutezam să mă 
ating de cocă, urmă Hans. Prea seamănă cu icrele de 
broască. M-am apropiat de câteva ori de borcan, dar numai 
când vedeam coca, îmi venea rău la stomac. În noaptea 
aceea, n-am închis ochii de foame. Spre dimineaţă, 
nemaiputând îndura junghiurile care-mi sfâşiau pântecul, 
mi-am zis: fie c-o mănânc, fie că n-o mănânc, tot o să mor... 
Am băgat lingura în borcan şi am înghiţit un cocoloş de 
cocă. Nu era rea. Avea gustul merelor coapte la cuptor şi 
apoi bine frecate. Să vezi drăcovenie! Din îmbucătura aia 
m-am săturat. Şi nu numai că m-am simţit sătul, dar am şi 
prins puteri. După ce i-am spus în gând bogdaproste 
profesorului pentru darul ăsta fermecat, am adormit tun. 
Când m-am trezit, eram zdravăn şi voios. 

— Şi coca? Te-ai uitat la ea? 

— Mai încape vorbă! Borcanul era plin ochi, cu toate că în 
ajun mâncasem cam jumătate din el. De atunci m-am pus pe 
îngrăşat... 

Oamenii păreau încremeniţi de uimire. Cum isprăvi 
bătrânul, săriră însă cu toţii în picioare, gesticulând şi 
vociferând: 

— Cum s-ar zice, un fel de „aşterne-te masă”? 

— Ehei, s-avem noi o comoară ca asta, nu ne-ar mai trebui 
nimic. Nici tu arat, nici tu pescuit. Stai neiculiţă pe cuptor şi 
îndoapă-te cu pâinică... 

— Mai ales pe sărăcia asta de pământ, unde nici cartofii nu 
cresc ca lumea... 


După primele emoţii, îi cuprinse îndoiala. Cum e cu putinţă 
una ca asta? Să ştii că bătrânul îşi bate joc de ei! Că prea e 
frumoasă şi extraordinară povestea cu „pâinea veşnică...”! 

— Ia zi, moşule, nu cumva ne zăpăceşti cu gogoşi? Îl luă la 
rost Ludwig. 

— De ce aş face-o? Uite, dacă vreţi, iau o îmbucătură în 
faţa voastră. 

Şi luă imediat cu lingura o bucată zdravănă de cocă, 
înghiţind-o cu poftă. Pescarii îl priveau cu nişte ochi de 
parcă moşneagul ar fi introdus în gâtlej un şarpe viu. 

— Poate vrea cineva să guste? 

Nu se înghesui niciunul. Neîncrederea însă se risipi. 
Începură să-şi dea din nou cu părerea despre povestea asta 
fără asemuire, pizmuindu-l pe norocosul Hans. 

Curând, odăiţa se umplu de nevestele şi copiii pescarilor 
care, de teamă să nu se fi întâmplat ceva, îi căutaseră peste 
tot. Până la miezul nopţii, istoria cu „pâinea veşnică” făcu 
ocolul micului sat de pescari. Nu le mai stătu gura până 
dimineaţa. Încă înainte de a se face ziuă, începu un 
adevărat pelerinaj la vechiul far. Fiecare ardea de dorinţa 
să vadă cu ochii lui miraculoasa „pâine veşnică” şi să se 
încredinţeze că într-adevăr coca a crescut peste noapte. 
Fritz şi Ludwig, care rămăseseră de veghe până în zori 
lângă borcan, puteau depune mărturie că într-adevăr coca 
crescuse ca maiaua, umplând până sus borcanul. 

Fritz, primul care se încumetase să guste din cocă, îi 
asigură că e săţioasă şi foarte plăcută la gust. 

Nicicând odăiţa rotundă a farului nu văzuse atâta lume 
adunată laolaltă. S-ar fi zis că e o întrunire fără sfârşit. 
Pescarii nu se puteau împăca cu gândul ca Hans să fie 
singurul stăpân al unei asemenea comori. După ce s-au 
sfătuit îndelung, au luat până la urmă hotărârea să trimită o 
delegaţie la profesorul Breuer ca, pe de o parte, să 
lămurească ce-i cu pâinea asta, iar pe de altă parte să-l 
roage să împartă din ea şi celorlalţi. Fritz, Ludwig şi 
învățătorul Otto Weissmann, cărturarul satului, fuseseră 


aleşi în delegaţie. Hans se rugă să fie luat şi el, ca să se 
poată dezvinovăţi în faţa profesorului. 

Profesorul Breuer era un savant cu faimă mondială. 
Lucrările sale de biochimie, renumite prin cutezanţa lor 
uimitoare, suscitau polemici înverşunate, dar şi un viu 
interes printre oamenii de ştiinţă din Europa şi America. Cu 
câţiva ani în urmă, acest om care vădea, în ciuda vârstei, o 
clocotitoare energie, îşi întrerupsese, spre surprinderea 
generală, ciclul de prelegeri pe care-l ţinea la Universitatea 
din Berlin şi se retrăsese „la odihnă”, ca să-i folosim 
expresia. Dorind să evite pe cât posibil marile aglomeraţii 
urbane, îşi construise o căsuţă tocmai pe insula FOhr. 
Prietenilor intimi le declarase că fuge de „deşertăciunile 
lumeşti” pentru a se consacra unor experienţe de laborator, 
care au drept tel rezolvarea unei probleme de importanţă 
mondială. Profesorul nu destăinuire nimănui în ce consta 
această problemă. 

— În universităţile noastre, spunea ei prietenilor pe un ton 
de vădită amărăciune, ţi-e îngăduit să lucrezi numai după 
tipic. Orice idee ştiinţifică revoluţionara sperie, îi pune pe 
toţi în stare de alarmă. Asistenţii, studenţii, laboranţii, 
docenţii, membrii corespondenţi, rectorul, ba chiar şi clerul 
sunt tot timpul cu ochii pe tine. Încearcă să revoluţionezi 
ştiinţa în asemenea condiţii: te vei acoperi de ridicol, vei fi 
înăbuşit de plasa intrigilor, înainte de a ajunge la vreun 
rezultat. Acolo însă, pe insulă, voi fi liber. Erorile mele nu 
vor fi bârfite pe coridoare, iar rezultatul final va vorbi de la 
sine... 

Şi evadă, într-adevăr, din amalgamul „deşertăciunilor 
lumeşti”, întrerupând orice contact - chiar şi corespondenţa 
- cu restul lumii. 

Pescarii din cătunul lângă care se stabilise habar n-aveau 
de faima mondială a profesorului şi, în general, nu ştiau 
aproape nimic despre el, deoarece savantul rămânea mai 
tot timpul în casă. Doar rareori, la primele ore ale dimineţii 
sau în amurg, putea fi văzut rătăcind printre dunele pustii. 


WI 


„Un moşneag cam sucit”! - aşa i se dusese vestea. Şi când 
colo. Poftim! În mâinile acestui moşneag se găsea o 
comoară care i-ar putea ferici pe toţi. 

Delegații pescarilor nu prea se simțeau în largul lor 
urcând dâmbul în vârful căruia era cocoţată căsuţa albă a 
savantului. Cei câţiva pomi ai grădinii îşi înălţau coroanele 
peste împrejmuirea scundă de piatră. Cum o să-i primească 
profesorul? O să le îngăduie şi lor să se înfrupte din „pâinea 
veşnică...”? 

Învățătorul împinse cu oarecare teamă portiţa - nu era 
încuiată - şi păşi în grădină, urmat de Fritz şi de Ludwig. 
Hans venea în urma lor, cu chipul nefericit al unui om târât 
în faţa judecății. Doi dulăi din cale-afară de graşi se 
repeziră la ei, hămăind. 

— Uite numai cum atârnă slănina pe câini! S-or fi 
îndopând cu cocă! Dacă o dă până şi javrelor, n-o să aibă 
inimă să ne refuze pe noi, nu-i aşa? Spuse Fritz. 

În prag apăru un bătrânel rumen şi vioi, cu un barbişon 
cărunt, dar cu părul încă blond şi des. Nu părea să aibă mai 
mult de şaizeci de ani. Era profesorul Breuer. Alungă dulăii 
şi îi întrebă prietenos ce doresc. 

— Am venit să vă rugăm să ne daţi şi nouă, clacă se poate, 
din „pâinea veşnică”, îndrăzni Otto Weissmann. Bineînţeles, 
dacă e într-adevăr aşa de grozavă cum pretinde Hans. 

Expresia feţei profesorului Breuer se schimbă fulgerător. 
De sub sprintenele încruntate, îl săgeta pe Hans cu o 
privire care îl băgă pe bătrânul paznic al farului în sperieţi 
şi-l făcu să se închircească, parcă în aşteptarea unei 
lovituri. 

— N-am nici o vină, domnule profesor! Se tângui jalnic 
bătrânul, lipindu-şi palmele de piept. Numai printr-un 
vicleşug au izbutit să-mi smulgă secretul. 

— Într-adevăr, n-are nici o vină, îi veni în ajutor Fritz şi 
povesti profesorului cum descoperiseră, din întâmplare, 
taina „pâinii veşnice”. Chipul lui Breuer se mai însenină, 
fără însă să-şi recapete jovialitatea de adineauri. Rămase 


tăcut câteva minute, reflectând pesemne asupra situaţiei 
create. Tăcerea le păru delegaților chinuitor de lungă. În 
sfârşit, profesorul se hotări să vorbească: 

— Ce v-a spus Hans nu-i vorbă goală. Un singur kilogram 
de cocă te hrăneşte o viaţă întreagă, ba mai rămâne şi 
pentru urmaşi. Cred că ar fi de prisos să vă explic pe ce 
temeiuri am creat-o. Mă îndoiesc că aţi putea înţelege. De 
altfel, presupun că nici nu vă interesează... 

— Ceea ce ne interesează e să ne hrânim cu ea, răspunse 
Ludwig. Care va să zică, ne daţi şi nouă? 

— Nu, nu vă dau. Cel puţin deocamdată. 

Fritz şi Ludwig se posomoriră la faţă. 

— Dar lui Hans de ce i-aţi dat? Ba pun rămăşag că şi 
javrele astea crapă cât intră în ele... 

— Aşa este, răspunse Breuer şi, impunându-i lui Fritz cu 
un gest să tacă, urmă pe un ton sever, care nu se potrivea 
de loc cu figura lui: 

— Ascultaţi-mă cu luare-aminte, înainte de a vă repezi să 
spuneţi vrute şi nevrute. Am trudit toată viaţa ca să creez 
această pâine, care va izgoni pentru totdeauna foametea de 
pe planeta noastră. Vouă mi-am închinat truda şi voi veţi 
căpăta pâinea asta. Totul mă face să cred că scopul a fost 
atins, dar nu pot considera încă experienţele încheiate. 
Deoarece aşa stau lucrurile, nu pot împărţi pâinea în 
dreapta şi-n stânga. 

— Bine, dar Hans... 

— Hans e şi el o experienţă, îl întrerupse cu asprime 
profesorul pe Fritz. Mai întâi am lucrat cu animale - chiar 
cu câinii pe care i-aţi văzut şi cu cobai. Dar numai după ce 
am mâncat eu însumi din „pâinea veşnică” şi m-am 
încredinţat că e absolut nevătămătoare, m-am decis să fac o 
experienţă şi cu Hans. Asta însă nu e de ajuns. Nu cunosc 
încă toate proprietăţile „pâinii veşnice”. Poate se va dovedi, 
cine ştie, că un consum prelungit dăunează sănătăţii. Aşa că 
nu vă grăbiţi să-l invidiaţi pe Hans. Nu ştiu cum se va 
comporta „coca” peste o lună. 


S-ar putea să se înăcrească, să fie bună numai de aruncat. 
De aceea, ascultaţi-mă pe mine: mai aveţi puţină răbdare. 
Aşa cum aţi trăit până acum fără coca asta, mai puteţi 
aştepta câteva luni. Uite, făgăduiesc solemn că satul vostru, 
voi veţi fi primii care veţi avea pâinea veşnică. Cu o singură 
condiţie insă: sa păstraţi cu străşnicie secretul, în aşa fel 
încât pescarii din satele vecine să nu afle nimic. Dacă voi 
afla că măcar un singur om, în afară de voi, a prins de veste, 
voi distruge şi coca pe care i-am dăruit-o lui Hans şi voi 
pleca de aici pentru totdeauna. E ultimul meu cuvânt. 

— Domnule profesor, îndrăzni învățătorul, dar... 

— Nici un dar! 

— Despre altceva este vorba. Aş vrea să ştiu, totuşi, cum 
creşte pâinea asta. Sunt învăţător la şcoala din sat, aşa că 
poate voi izbuti să pricep ceva... 

— Sunt profesor la Universitatea din Berlin, i-o întoarse pe 
acelaşi ton Breuer, dar mi-au trebuit patruzeci de ani de 
muncă îndârjită ca să „pricep” ceva. Cum să-ţi explic? Uite. 
Dacă tai în două o râmă, din cele două părţi se vor forma 
două specimene noi. E clar? Cam la fel se întâmplă şi cu 
coca asta. Şi acum vă rog să mă iertaţi, am de lucru. [ineţi 
bine minte ce v-am spus: vă cer câteva luni de răbdare şi 
discreţie şi o să primiţi pâinea. Dacă nu, nu veţi căpăta 
NIMIC. 

Cu un scurt salut din cap, profesorul intră în casă. 
Delegații rămaseră mofluzi în mijlocul curţii. 

— Ne-a lămurii buştean, mormăi Ludwig. În loc să ne dea 
cocă, ne-a bodogănit ceva despre niscaiva râme. O jumătate 
de râma pentru friptură, cealaltă de prăsilă... 

— Era pur şi simplu un exemplu! Protestă învățătorul. 

— Cu exemple nu-ţi umpli burdihanul. Câinii sunt buni 
pentru experienţă, Hans la fel. Dar noi ce cusur om avea? 
Să ştiţi că eu tot nu mă las! 

Făcură cătrăniţi calea întoarsă, ducând consătenilor 
vestea cea tristă. 


III. HANS DESCHIDE O „BRUTĂRIE” 


În sat, spiritele continuau să se agite. Li se părea nedrept 
oamenilor ca numai Hans să se îndoape cu „pâinea 
veşnică”. Pescarii ţinură sfat şi hotări r& să declare coca 
proprietatea obştei, s-o confişte şi să facă din ea parte 
dreaptă fiecăruia. Primarul satului însă, socotind că e o 
hotărâre ilegală, refuză s-o duca la îndeplinire. Cei mai 
frământaţi de toată povestea asta erau Ludwig şi Fritz. O 
luaseră până într-atât razna, încât susțineau nici mai mult 
nici mai puţin că nu trebuie să se ţină seama de legi, 
deoarece atunci când fuseseră promulgate, încă nu se 
pomenea de „pâinea veşnică”. Cei mai mulţi însă se temeau 
ca printr-un act de samavolnicie să nu-şi găsească cumva 
beleaua cu autorităţile de la centru. La una din adunările ce 
se ţineau lanţ în acele zile, cineva aduse vestea că în două 
rânduri lui Hans i se furase din cocă. Se vede că hoţul nu 
era cu totul lipsit de scrupule, deoarece nu luase de fiecare 
dată decât vreo treizeci de grame. 

— Om deştept! '[ipa pe toate drumurile Fritz. Eu nici n-aş 
numi asta furt. Am spus şi repet: aluatul ăla nu poate să 
aparţină unui singur om. 

De când aflase de hoţie, pe Ludwig îl bătea mereu gândul 
să şterpelească şi el o bucăţică din coca năzdrăvană. 

Într-o noapte întunecoasă, luă cu el o frânghie şi o porni 
întins spre far... După câteva încercări, nodul gros pe care-i 
făcuse la un capăt ai frânghiei nimeri într-o ieşitură a 
zidului şi astfel Ludwig izbuti să pătrundă în încăperea 
unde era păstrată coca. Bâjbâi pe întuneric după oală, dar, 
pe neaşteptate, o făptură pe care nu reuşea s-o identifice se 
repezi la el cu nişte ţipete infernale, zgâriindu-l pe mâini şi 
pe faţă. Luat prin surprindere, Ludwig se trase înapoi şi se 
rostogoli de-a berbeleacul pe scară. Trezit de hărmălaie, 
Hans veni într-un suflet cu felinarul. 

— Ce-i cu tine, Ludwig? 


— Eu... Ştii, am vrut să prind hoţul care-ţi tot fură din 
cocă. Dar te pui cu ucigă-l toaca! Mi-a sfâşiat tot obrazul cu 
ghearele! 

Ludwig însă nu credea în existenţa necuratului, aşa că 
stăruia ca Hans să urce împreună cu el în încăperea de la al 
doilea cat. 

De cum intrară, zăriră un coşcogea motan negru care se 
stropşea la ei. 

— Ian te uită cine-mi fu hoţul! Se minună Ludwig. În 
ruptul capului nu m-aş fi gândit că şi mâţele se prăpădesc 
după cocă. În sinea lui zâmbi cu amărăciune: „Ferice de ele 
că nu trebuie să ţină seama de nişte legi neroade”. După 
prima încercare, când fusese cât p-aci să fie prins asupra 
faptului, Ludwig se lăsă păgubaş. De altfel, în scurtă vreme 
lucrurile prinseră să ia o cu totul altă întorsătură. 

Hans era, ce-i drept, asigurat cu pâinea cea de toate zilele. 
Dar ce te faci cu ghetele sparte prin care ies degetele, cu 
zdrenţele care pârâie la cusături şi crapă pe trupul 
îngrăşat, ce te faci iarna fără lemne într-o şandrama 
nenorocită? Într-un cuvânt, Hans tot calic era, deşi un calic 
sătul. 

Puteau oare bogătanii satului să nu profite de sărăcia 
moşului? S-au pus care mai de care să-l momească cu 
ciubote noi-nouţe, cu şubă caldă, cu lemne de foc, numai să 
le dea şi lor barem un cocoloş de cocă. Multă vreme Hans 
se ţinu tare, rezistând tuturor ispitelor. Dar când, pe la 
mijlocul lui decembrie, dădu un ger de crăpau pietrele, nu 
mai putu răbda şi începu să vândă din cocă. Trecuse prima 
perioadă de ghiftuială şi acum organismul lui bătrân se 
mulțumea cu mai puţin. Hans nu consuma pe zi nici 
jumătate din borcan, aşa că-i rămânea zilnic câte un mic 
prisos. Tocmai cu prisosul acesta începu el să facă negoţ, 
vânzând în fiecare zi altcuiva câte un boţ de cocă. Amatori 
nu lipseau, aşa că la un moment dat se văzu nevoit să-i 
programeze pe muşterii - azi ţie, mâine lui, poimâine lui 
cutărică şi aşa mai departe. Cu timpul puse stăpânire pe el 


lăcomia. Pretindea preţuri din ce în ce mai mari şi se 
tocmea ca un cămătar. Oamenii înjurau şi plăteau: „Alţii să 
aibă şi eu nu?” 

Aşa a ajuns Hans vândut banului. Rupându-şi de la gură 
numai ca să-şi mărească deverul, dădu jos ceva din 
kilograme. În schimb, cuferele gemeau de blănuri şi alte 
straie scumpe, în vatră ardeau butuci întregi, iar în micul 
sipet, bine tăinuit sub pat, teancurile şi fişicurile se 
înmulţeau într-una. Nu trecuseră nici două luni şi iată-l pe 
Hans cel mai bogat om din sat. 

De atâta noroc ce dăduse peste el arăta pe zi ce trecea 
mai tânăr. Acum începuse să-i fie frică de moarte şi, ca nu 
cumva într-o bună zi vechiul far să se dărâme peste el, îşi 
cumpără o casă unde se mută cu o slujnicuţă care îi spăla 
rufele, vedea de gospodărie şi-i prepara cafeaua pe care 
moş Hans o sorbea „ca un adevărat boier”, maimuţărindu-l 
pe preotul din satul vecin. Ba pusese să i se trimită din oraş 
şi un aparat de radio. Cât era ziua de mare lenevea într-un 
fotoliu comod, pufăind din pipă şi ascultând, cu un zâmbet 
mulţumit, ştirile din lumea largă. Nu-l sâcâiau de loc 
mustrările de cuget. 

Când i se întâmpla să-şi amintească de profesorul Breuer, 
îşi alunga repede gândurile neplăcute: „În fond, ce rău am 
făcut? Profesorul mi-a dat de mâncare, dar nu m-a 
îmbrăcat. Şi apoi trebuie să te îngrijeşti şi de semenii tăi. 
Nu e drept să se bucure de cocă un singur om, nu-i aşa?” 

Pescarii erau şi ei mulţumiţi. E drept că numai cu cocă nu 
prea se săturau, mai aveau nevoie de pâine şi peşte. Totuşi 
nici puţinul acela nu era de lepădat. Cei mai nevoiaşi însă 
nu izbutiseră să încropească suma trebuincioasă ca să-şi 
cumpere şi ei pâine veşnică. Unul din ei, luând de bune câte 
se spuseseră cândva la întruniri despre faptul că pâinea 
veşnică trebuie să fie un bun al tuturor, a încercat să aplice 
în practică această idee, vârând mâna într-un ulcior cu cocă 
aflat în cămara, întâmplător deschisă, a unui pescar înstărit. 
Prins asupra faptului, a încasat o bătaie soră cu moartea, 


fiind dat şi în judecată pentru furt. Sărmanul nu pricepea 
de loc de ce ceilalţi pescari sunt atât de porniţi împotriva 

lui. Încercând să se dezvinovăţească, repetă chiar spusele 
lor despre „bunul obştesc”. Dar nu izbuti să înduplece pe 

nimeni. 

— Când coca o să se împartă pe gratis - i se răspunse - 
atunci o să fie într-adevăr bun obştesc. Tu, însă, ai vrut să 
capeţi prin furtişag şi pe degeaba ceea ce pe noi ne-a costat 
atâta bănet. Ştii doar ce înseamnă pentru noi banii ăştia? 
Trudă fără istov, plină de primejdii. Nu un cocoloş de cocă, 
ci munca noastră ai vrut s-o jefuieşti. 

L-au făcut să simtă pe spinarea lui toate rigorile legii. 
Judecătorii, oameni din acelaşi sat, au avut însă grijă să nu 
pomenească în sentinţă despre ce fel de cocă e vorba: 
secretul „pâinii veşnice” era păzit cu străşnicie. Pescarii 
voiau să trăiască mai bine ca locuitorii satelor megieşe. Şi, 
mai ales, nutreau încă speranţa că azi-mâine profesorul o să 
le împartă cocă din belşug. Aşa că la urechile lui Breuer nu 
ajunse nici o veste despre „brutăria” lui Hans. 

După puţin timp însă, profesorul tot a aflat. Şi nu numai el. 

Într-o zi, profesorul tocmai lucra în laboratorul său, când 
fu anunţat că vrea să-i vorbească un tânăr „spălăţel”, 
orăşean după haină. Breuer strâmbă din nas: nu-i plăcea să 
fie deranjat în timpul lucrului. Cu atât mai puţin îl încinta 
vizita acestui orăşean „spălăţel”. 

— Spune-i că nu-s acasă. 

— l-am spus, dar zice că o să aştepte pină vă întoarceţi, îi 
răspunse servitorul său, Karl. 

— Atunci du-te şi spune-i că nu mă întorc azi, se înfurie de- 
a binelea Breuer. 

După aceea, uitând de toate, se adânci în nişte calcule. 

A doua zi dimineaţa, Karl veni să-l anunţe că tânărul de 
ieri s-a întors şi stăruie să fie primit. Servitorul aduse şi o 
carte de vizită. 

Văzând că nu poate să scape de oaspetele acesta atât de 
insistent, profesorul oftă şi se duse în salon. 


La intrarea lui, se ridică grăbit din fotoliu un tânăr cu o 
pereche de ochelari uriaşi pe un chip complet ras. Era 
îmbrăcat cu o eleganţă ţipătoare. 

— Mii de scuze, dragă profesore, că v-am tulburat 
singurătatea, prinse a turui vizitatorul. 

— Sunt foarte ocupat şi vă pot acorda cel mult cinci 
minute, răspunse sec bătrânul. 

— Nici nu vă rețin mai mult. Sunt de la ziarul berlinez... 
Tânărul numi unul din cele mai mari cotidiene. Aflând că 
are de-a face cu un reporter, profesorul mormăi ceva în 
barbă. Între timp, însă, reporterul continuă: 

— Redacţia m-a trimis să vă solicit uri interviu despre 
formidabila dumneavoastră invenţie... 

— Invenţie? Care invenţie? Se puse în gardă Breuer. 

— Pâinea veşnică”, fireşte! Ce perspective grandioase...! 

— Cum, şi dumneata? Strigă profesorul, împurpurându-se 
la faţă. De unde ai mai scornit-o? Prostii, vorbe de clacă! N- 
am inventat nici un fel de „pâine veşnică”! 

Tânărul întâmpină această dezlănţuire mânioasă cu un 
zâmbet calm, care îl exasperă şi mai mult pe celălalt. 

— Stimate maestre reluă el, noi nu ne-am fi permis să 
încercăm a pătrunde în tainele muncii dumneavoastră 
ştiinţifice, dacă întâmplarea nu ni le-ar fi adus la cunoştinţă. 
Fiţi încredinţat că n-avem absolut nici o vină. 

— Ce întâmplare? Bâigui profesorul, presimţind că, într- 
adevăr, totul fusese descoperit. 

— Aţi dat, cu titlu de experienţă, o bucată din cocă. Pe 
care oamenii o numesc „pâine veşnică”, bătrânului pescar 
Hans. Ei bine. Acest om s-a apucat să vândă din pâinea asta 
consătenilor... 

— Imposibil! Nu-şi putu reţine profesorul explozia de 
uimire. 

— Din păcate, asta e situaţia. Hans nu s-a dovedit demn de 
încrederea dumneavoastră. lar pe nevasta unui pescar n-a 
răbdat-o inima să nu trimită o bucăţică de cocă bătrânei 
sale mame, care zăcea bolnavă în satul vecin. Sora ei, care 


locuieşte împreună cu maică-sa, a scris fratelui său de la 
Berlin despre pâinea asta miraculoasă. Ori acest frate - 
spre norocul nostru!... 

— E curier la ziarul pe care-l reprezint. 

— Spre norocul vostru şi spre ghinionul meu! Bombăni 
profesorul. 

— În felul acesta, ziarul nostru are privilegiul de a fi aflat 
primul despre această invenţie menită să răstoarne lumea. 
Vestea ne-a uluit într-atâta încât, neputând pune bază pe 
cuvintele unui curier, redacţia m-a trimis la faţa locului ca 
să aflu întreg adevărul. 

Ar fi fost inutil să tăgăduiască. Resemnat, profesorul lăsă 
capul în piept. 

— Continuă. 

— Venind aici, am aflat, recurgând la o stratagemă, că tot 
ce-a povestit curierul nostru e adevărat: „pâinea veşnică” 
există. 

Ca împins de un resort, profesorul se repezi la tânăr şi-i 
strânse viguros mâna. 

— 'Te rog, dragul meu, din adâncul sufletului te rog să nu 
comunici nimic ziarelor! Experienţa nu s-a terminat încă şi 
divulgarea secretului ar putea avea consecinţe 
dezastruoase. Îţi făgăduiesc pe cuvânt de onoare că, atunci 
când voi socoti oportun, vei fi primul care va afla totul 
despre invenţia mea. Îţi voi scrie personal. 

Tânărul clătină din cap cu un zâmbet compătimitor. 

— Din păcate, această posibilitate nu mai e acum 
realizabilă, scumpe maestre. În ziarul nostru a şi apărut o 
notă. Doar nu era să aşteptăm să ne sufle alţii ştirea asta 
senzaţională...! 

— Senzaţia, numai asta vă interesează, murmură Breuer. 
N-aveţi decât să publicaţi o altă notă care să informeze 
cititorii că, în urma verificării la faţa locului, totul s-a 
dovedit un zvon lipsit de temei. 

— Prea târziu. Vor da năvală şi alţi reporteri. În orice caz, 
vă promit că voi discuta cu redactorul şi această 


eventualitate. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Dar - serviciu 
contra serviciu! V-aş ruga să mă lămuriţi măcar în câteva 
cuvinte în ce constă invenţia dumneavoastră. Mă voi folosi 
de ceea ce-mi veţi spune numai dacă vestea, în ciuda 
oricărei oprelişti, se va răspândi. Cel puţin să aibă ziarul 
nostru prioritatea... 

Breuer se plimba nervos prin cameră. Vrând cu tot 
dinadinsul să-l câştige de partea lui pe reporter, se gândi că 
n-ar strica să-i facă pe plac. Începu să vorbească, 
însufleţindu-se pe nesimţite. Reporterul scoase repede un 
stilou, deschise blocnotesul şi stenografie cuvânt cu cuvânt. 

— Fără îndoială, vă este cunoscut că ideea creării în 
laborator a „pâinii artificiale” îi preocupă de mult pe 
oamenii de ştiinţă. Dar calea pe care s-a mers până acum 
este funciarmente greşită, deoarece toţi s-au străduit să 
rezolve problema exclusiv prin mijloacele chimiei. Ar fi 
absurd să tăgăduim: chimia este o mare ştiinţă şi o mare 
forţă. Dar, ca toate celelalte ştiinţe, îşi are limitele ei. Chiar 
dacă, să zicem, s-ar obţine pe cale chimică albumină - ceea 
ce se va realiza fără doar şi poate mai devreme sau mai 
târziu - problema alimentaţiei tot nu ar fi încă rezolvată. 
Întâi şi întâi, din punct de vedere economic. Ca să vă apară 
totul mai limpede, vă voi da un exemplu din alt domeniu. 
Oamenii de ştiinţă au înfăptuit visul alchimiştilor de a 
transforma metalele comune în metale nobile, reuşind să 
obţină aur pe cale chimică. Numai că un gram de aur 
preparat în laborator este incomparabil mai scump decât 
un gram de aur din natură. Aşadar, ceea ce din punct de 
vedere ştiinţific este, incontestabil, o măreaţă descoperire, 
din punct de vedere economic se dovedeşte fără valoare. În 
al doilea rând, nu trebuie să uităm că în alimentaţia 
noastră, pe lângă albumină, mai intră glucide şi grăsimi. A 
crea pe cale chimică tot ce este necesar pentru nutriția 
organismului reprezintă, desigur, o problemă principal 
solubilă, dar colosal de grea cât timp cunoştinţele noastre 
se vor menţine la nivelul actual. De aceea am ajuns la 


concluzia că e necesar să fac apel la biologie. Căci ce 
altceva sunt organismele vii decât un laborator, unde se 
desfăşoară cele mai uimitoare procese chimice, fără 
intervenţia omului? Sunt zeci de ani de când am început să 
lucrez la culturi de protozoare - organisme cu cea mai 
simplă structură - străduindu-mă să obţin o „specie” al 
cărei „organism” să cuprindă toate elementele necesare 
pentru alimentaţie. Această problemă am reuşit s-o rezolv 
exact acum douăzeci de ani. 

— Şi aţi tăcut două decenii?! Exclamă reporterul. 

— Da. Am tăcut pentru că mă aflam abia la jumătatea 
drumului. Protozoarele mele constituiau, ce-i drept, un 
aliment ideal. Fiind monocelulare, se înmulţeau prin 
diviziune simplă, având, deci, toate însuşirile „pâinii 
veşnice”. Partea proastă însă era că viaţa „veşnică” a 
protozoarelor se întemeia pe o îngrijire anevoioasă şi o 
hrană specială. Te costa ca şi când ai fi crescut bunăoară o 
turmă de porci. Cum s-ar spune, aurul meu obţinut în 
laborator era mai scump decât cel din natură. Ei bine, în 
aceşti douăzeci de ani m-am străduit să obţin o cultură de 
protozoare care să nu necesite nici un fel de îngrijire şi nici 
„nutreţ”. 

— Şi aţi reuşit? 

— Pe de-a-ntregul. Repet însă că experienţele mele nu 
sunt încă terminate. Tocmai de aceea te rog insistent să mai 
aştepţi puţin cu publicarea materialului. Am descoperit şi 
selecționat pe cale artificială o „specie” de organisme dintre 
cele mai simple, care îşi extrag singure hrana necesară 
direct din aer. 

— Din aer! Strigă tânărul în culmea uimirii. Dar bine, ce 
pot găsi ele în aer? Doar ştim cu toţii că aerul nu e alcătuit 
decât din azot şi oxigen... 

— Uiţi argonul şi hidrogenul, reluă profesorul. Dar neonul, 
dar criptonul, heliul, xenonul?! În afară de aceste elemente 
constante, atmosfera mai conţine, în cantităţi variabile, 
aburi, bioxid de carbon, acid azotic, ozon, clor, amoniac, 


brom, peroxid de hidrogen, iod. Hidrogen sulfurat, clorură 
de sodiu, radiaţii ale unor elemente cum sunt radiul, toriul 
şi actiniul. Mai găseşti în plus praf anorganic şi - fii atent! 

— Organic. Da, organic: bacteriile. lată, prin urmare, şi 
„carnea”. Bucătărie, nu glumă! 

Reporterul uitase să mai ia note şi îl privea pe profesor cu 
o expresie de totală uluire. Nu şi-ar fi închipuit în ruptul 
capului că „golul” aerian are o compoziţie atât de bogată... 

— E adevărat că nu tot ce se găseşte în această „cămară” 
a atmosferei terestre se poate consuma în formă crudă. Dar 
protozoarele mele iau de acolo ingredientele necesare, le 
prelucrează în organismul lor şi prepară o mâncare de să te 
lingi pe degete, nu alta... 

Furat de subiectul acesta care-l pasiona, profesorul ar mai 
fi vorbit mult timp, dacă n-ar fi fost întrerupt de reporter. 
Tânărul nu mai putea să tacă. Sări de pe scaun, îşi vâri 
carneţelul în buzunar şi începu să alerge prin cameră, 
zburlindu-şi părul. 

— Fenomenal, domnule! Colosal! Începe o eră nouă în 
istoria omenirii! S-a terminat cu foametea, cu sărăcia, cu 
războaiele, cu vrăjmăşia între clase... 

— Ar fi mult prea frumos dac-ar fi aşa, spuse profesorul cu 
amărăciune. Dar nu-mi fac astfel de iluzii. Din păcate, 
oamenii vor găsi totdeauna motive să se duşmănească. În 
afară de pâine mai au nevoie de haine, de case, de 
automobile, de artă, de glorie... 

— Oricum, e grandios! Şi cum v-aţi gândit să folosiţi 
această formidabilă invenţie? 

— Se înţelege că n-o să mă apuc s-o speculez ca 
nenorocitul de Hans! „Pâinea veşnică” trebuie să aparţină 
tuturor. 

— Fireşte, fireşte! Văd că nu sunteţi numai un mare 
savant, dar şi o inimă generoasă. Sunteţi. Sunteţi 
binefăcătorul omenirii! Daţi-mi voie să vă strâng mâna! 

Şi tânărul strânse cu efuziune mina profesorului. 


— Nu uita, tinere, ce mi-ai promis! Îi aminti Breuer la 
despărţire. 

— Fiţi fără grijă! Voi face tot posibilul şi chiar imposibilul... 

Şi nici n-apucă să rostească ultimul cuvânt, că o şi zbughi 
pe uşă ca ovijelie. 

„Ce perspective! Gândea el, alergând spre chei. Ce articol 
senzaţional aş putea trânti... Şi ce de parale...” 

Între timp, profesorul Breuer, aplecat în laboratorul său 
asupra retortelor şi creuzetelor, se întreba cu îngrijorare ce 
necazuri îl mai aşteaptă. 


IV. REGII BURSEI 


În sala de lectură a Clubului Comercial domnea tăcerea. 
Zgomotele nu pătrundeau în încăperea aceasta vastă; erau 
absorbite de zidurile groase, de covoarele moi şi adânci. O 
lumină blândă scălda mesele rotunde pe care erau risipite 
ziare şi reviste, dăruia sclipiri aurii scoarţelor scumpe din 
rafturile dulapurilor masive, isca licăriri fugare în lentilele 
ochelarilor unor domni gravi şi impunători, tolăniţi în fotolii 
comode. Liniştea era tulburată doar de foşnetul ziarelor, de 
bătăile melodioase ale pendulei şi, când şi când, de câte o 
frază lapidară. Sala de lectură a bibliotecii - „cea mai 
liniştită încăperea din Berlin” - era de mult locul plăcut, de 
odihnă al magnaţilor finanţei. Aici, în această oază de 
linişte, veneau să-şi calmeze nervii după agitația trepidantă 
a afacerilor de peste zi. Ca să ai acces în acest club, 
capitalul trebuia să ţi se cifreze la cel puţin un milion. 

Rodenstock, proprietarul unor uzine de maşini agricole, 
un bărbat corpolent, în etate, cu ochii adormiţi, înecaţi în 
osânză, şi cu mişcări leneşe, puse ziarul deoparte şi, după 
ce pufăi de câteva ori din trabuc, se adresă cu o voce 
molatecă vecinului său, bancherul Kriegmann, o făptură 
uscăţivă, cu trăsături colţuroase. 


— Aţi citit, domnule Kriegmann? „În istoria omenirii începe 
o eră nouă. O invenţie extraordinară. S-a terminat cu 
foametea”. 

Fără o vorbă, Kriegmann apucă ziarul exact cum prinde o 
pisică şoarecele şi parcurse în grabă articolul cu pricina. 
Apoi îşi smulse pince-nez-ul de pe nas şi îl scrută nedumerit 
pe Rodenstock. 

— Mă întreb dacă e numai o glumă sau vreo nouă 
„bombă”, care până la urmă se va dovedi falsă. 

— Mă tem că de data asta e vorba de o bombă adevărată, 
care ar putea să ne arunce în aer pe noi toţi. 

— E absurd! „Pâinea veşnică” nu poate fi decât o himeră. 

— După inventarea avionului, a radioscopiei a radioului şi 
a câte şi mai câte ar trebui să ne deprindem să luăm în 
serios himerele. Ce naiba! De la savanții ăştia te poţi 
aştepta la orice. Eu am şi cules unele informaţii. Ei bine, 
află că încă o himeră a devenit realitate: „pâinea veşnică” 
există. E trist, dar aşa e. 

Cu aceeaşi mişcare violentă, Kriegmann îşi trânti pince- 
nez-ul înapoi pe nas şi strigă, destrămând liniştea acestui 
sanctuar: 

— Bine, dar asta înseamnă revoluţie! Ce-o să se întâmple 
cu sistemul nostru economic? Când vor primi „pâinea 
veşnică”, muncitorii or să părăsească fabricile şi... 

— Muncitorii n-or să părăsească fabricile, în privinţa asta 
poţi să fii liniştit, îl întrerupse Rodenstock destul de 
grosolan. Proprietar al unei firme vechi, „dinainte de 
război”, Rodenstock îl dispreţuia în sinea lui pe bancherul 
îmbogăţit abia de curând din speculă ordinară cu valută. 

— Muncitorii n-or să părăsească fabricile, mai repetă o 
dată Rodenstock. Nu uita că în afară de pâine le mai trebuie 
haine şi încălţăminte. Preţurile la cereale vor scădea, fără 
îndoială, dar în schimb se vor scumpi mărfurile industriale. 
Nevoia îi va sili să muncească. E drept însă că ar putea 
surveni perturbații dezastruoase. Toate preţurile se vor 
prăbuşi peste noapte. Agricultura va fi nimicită. Țăranul nu 


va mai avea ce să vândă oraşului şi puterea lui de 
cumpărare se va reduce la zero. Vom pierde uriaşa piaţă 
rurală. De aici - crize teribile în industrie, şomaj, tulburări 
muncitoreşti. Întregi ramuri industriale legate de 
agricultură vor înceta să mai existe. Cine o să mai aibă 
nevoie de tractoare, de semănătoare, de batoze? Zguduirile 
economice vor atrage după ele şi altele, mai periculoase - 
sociale, revoluţionare. S-ar putea ca în acest cataclism să 
piară toată civilizaţia noastră... lată, domnul meu, la ce 
poate duce „pâinea veşnică”! 

Rodenstock zugrăvea aceste orori cu glasul lui de 
totdeauna, calm, tărăgănat. Tonul acesta firesc îl buimăcea 
şi mai mult pe Kriegmann: te pomeneşti că Rodenstock îşi 
bate joc de el! 

Ascultând profeţiile bătrânului, bancherul ba îşi trăgea 
capul între umeri, ba îşi întindea gâtul subţire, ca pentru a 
auzi mai bine. 

— Şi ce putem face? Bolborosi el în sfârşit. 

— Să distrugem „pâinea veşnică”. Toată, până Ia ultima 
firmitură. După aceea, coborând glasul, Rodenstock urmă: 

— Iar, de va îi nevoie, să-l nimicim şi pe „brutar”. 

Acum Kriegmann îşi dădea seama că Rodenstock nu 
glumeşte. Era clar că bătrânul negustor cumpănise bine 
totul şi că în mintea lui se conturase o anumită hotărâre. De 
aceea se dovedea capabil să vorbească pe tonul acesta 
firesc despre lucruri atât de înspăimântătoare. Lui 
Kriegmann îi veni inima la loc. 

— Şi... Oare... Se poate distruge? 

— Trebuie distrusă. Altă soluţie nu există. Întotdeauna e 
mai uşor să distrugi decât să creezi. 

— Dar cum? Ziarul scrie că un întreg sat de pescari se 
hrăneşte de pe acum cu „pâinea veşnică”. Doar n-o să-i 
aruncăm pe toţi în aer? 

— Mă îngrozeşti, stimate! N-o să facem decât să 
cumpărăm pâinea de la pescari. Atâta tot. Nici prin cap nu 
le trece cit valorează. Ăştia n-au văzut de când sunt o 


bancnotă de o sută de mărci. Dacă le vom oferi o mie, vor 
socoti că existenţa le e asigurată până la adânci bătrâneţe. 

— Dar ce ne facem cu ăla, cu profesorul Breuer, 
inventatorul? 

Rodenstock tăcu câteva clipe, apoi şuieră printre dinţi: 

— Cu ele altă poveste. 

Se uită la ceas şi continuă: 

— Oamenii mei au şi intrat în acţiune. I-am trimis să 
cumpere „pâine” în satul acela de pescari. La nouă trebuia 
să vină Meyer, ca să-mi raporteze cum se desfăşoară 
„operaţia”. Nu ştiu de ce o fi întârziind. 

Tăcură. Cu bărbia în piept, Rodenstock părea că moţăie. 
Kriegmann se tot agita în fotoliu, mormăind ceva de unul 
singur. Privirea îi era concentrată, sprâncenele adunate: 
reflecta adânc. 

Pendula monumentală picură lin zece bătăi melodioase. 

Rodenstock tresări ca zgâlţâit din somn şi-şi reaprinse 
trabucul. În aceeaşi clipă trecu pragul sălii un tânăr 
îmbrăcat civil, dar cu o vădită ţinută militară. Era Meyer, 
secretarul bătrânului. 

Rodenstock îl pofti cu un semn să ia loc în fotoliul liber de 
lângă el şi închizând ochii pe jumătate, porunci: 

— Spune! 

Se vedea de la o poştă că pe Meyer îl năpădise oboseala 
drumului. Îşi întinse cu voluptate trupul în fotoliul moale, 
dar imediat îşi îndreptă ţinuta şi-şi începu raportul: 

— Din păcate, nu vă pot comunica nimic îmbucurător. Ne- 
am dat peste cap ca să-i convingem, dar degeaba. La 
început, pescarii nici n-au vrut să stea de vorbă cu noi, 
refuzând categoric să ne vândă „pâinea veşnică”, sau 
„coca”, cum spun ei. Abia când am oferit fiecăruia câte trei 
mii de mărci, au început parcă să şovăie. 

— Ce animale! Bombăni Rodenstock. 

— Dar tot n-au căzut la învoială. Am fost nevoiţi să ridicăm 
preţul la cinci mii. 

— Auzi tâlharii! 


— Doar aşa am putut încheia târgul cu doi din ei, Fritz şi 
Ludwig. Nici nu le cunosc numele întreg. 

— Aha, tot i-au ademenit bănuţii... 

— Pe urmă a mers mai uşor. Am cumpărat cocă de la 
jumătate de sat, sperând să isprăvim până seara. Am 
descoperit însă ceva ce m-a determinat să opresc achiziţiile 
până la noi ordine. 

Rodenstock ridică pleoapele şi întrebă cu acelaşi glas 
adormit: 

— Ce-ai descoperit? 

— Toată operaţia are rost numai dacă izbutim să 
cumpărăm întreaga cantitate de „pâine” până la ultimul 
gram. Am aflat însă că Fritz şi Ludwig şi-au oprit câte o 
bucăţică „de prăsilă”, cum spun ei. 

— Păi asta e curată pungăşie! 

— Au scos ei înşişi la iveală tertipul, dându-şi ifose prin sat 
cum că „i-au dus” pe negustori. lar pescarii ceilalţi, de 
ciudă că n-au făcut la fel, au venit să-i pârască. Partea 
proastă e că nu ştim exact câtă pâine e în sat, aşa că, oricât 
am cumpăra, nu putem fi încredinţaţi că am reuşit să 
punem mâna pe întreaga cantitate. Lecţia pe care ne-au 
dat-o Fritz şi Ludwig ne-a deschis ochii. În consecinţă, am 
oprit achiziţiile. Din aceleaşi motive n-am trecut la 
executarea misiunii următoare, în ce-l priveşte pe 
profesorul Breuer... 

Chipul lui Rodenstock îşi păstra încă aerul somnolent, dar 
sprâncenele i se târau încet-încet spre rădăcina nasului, 
încreţindu-i fruntea. Meyer, deprins cu acest simptom. 
Înţepeni de-a binelea în fotoliu. 

— Prost, murmură Rodenstock. Dar în glasul său se şi 
simțeau tunetele furtunii ce se apropia. 

— Prost! Răcni apoi industriaşul, împurpurându-se la faţă. 

' „Aha, şi mătăluţă ai nervi”, ricană, în gând, Kriegmann. Şi 
fără a sta mult pe gânduri, ţâşni din fotoliu, aplecându-se 
spre Rodenstock. 


— Ascultaţi-mă şi pe mine. Domnilor! Ochii de obicei 
placizi ai lui Rodenstock azvârleau acum scântei. Totuşi, 
catadicsi să-şi plece urechea la spusele lui Kriegmann. 

— Crizele, revoluțiile, războaiele, toate acestea sunt 
adevărate calamităţi, începu bancherul să-şi expună 
proiectul. Dar ceea ce e o calamitate pentru mase s-ar 
putea să nu fie chiar o nenorocire - ba poate chiar 
dimpotrivă - pentru anumite persoane. Dacă ai cap, ştii să 
profiţi chiar şi de pe urma unui război. 

„Da, tu nu te poţi plânge de război” se oţări Rodenstock, în 
sinea lui, măsurându-l din cap până-n picioare. 

Kriegmann părea să-i fi citit gândul. 

— Dumneavoastră, de pildă, domnule Rodenstock, în 
timpul războiului, aţi preschimbat, cum se spune, plugurile 
în spade şi aţi început să fabricaţi arme... 

Rodenstock îşi strâmbă chipul într-o grimasă. Aşa era: nici 
el n-avea de ce să fie nemulţumit de război. 

— Aţi spus că „pâinea veşnică” e o bombă. Scuturând 
energic din cap, Kriegmann continuă: Dar şi bombele, 
domnule Rodenstock, au adus câştiguri frumuşele. Până să 
izbucnească crizele, revoluțiile şi mai ştiu eu ce, se pot face 
nişte afaceri grozave şi cu „pâinea veşnică”. Şi acum, ca să 
închei: decât să distrugem pâinea veşnică, mai bine s-o 
comercializăm. O să cumpărăm de la profesorul Breuer 
brevetul, la orice preţ - eu sunt gata să pun la bătaie tot 
disponibilul băncii mele - o să înfiinţăm o societate anonimă 
„Pâinea veşnică, pentru comercializarea ei pe piaţa internă 
şi externă, iar până la începerea perturbaţiilor şi a altor 
chestii d-astea o să câştigăm miliarde. Apoi, vină şi potopul! 
Gândiţi-vă: numai noi vom avea monopolul pe piaţa 
mondială. E ceva fantastic! Nu, domnilor, „pâinea veşnică” 
nu e o bombă, e în primul rând pâine, o pâine din care o să 
ne înfruptăm noi cu toţii. 

— Ce se va alege însă din uzinele mele de maşini 
agricole...? 


— Nu-ţi face iluzii, în orice caz sunt condamnate. Din 
moment ce „pâinea veşnică” există, n-o mai putem distruge. 
Nu-mi închipui că Fritz şi celălalt, cum i-o fi zicând, or fi 
singurii care au dosit câte o bucăţică de cocă, fie chiar şi cit 
un bob de mazăre. Într-un an, bobul ăsta va creşte cit un 
munte. Dacă noi vom avea monopolul, acesta va fi un munte 
de aur. 

— Se poate să aveţi dreptate, reflectă Rodenstock. Meyer! 
Pleci imediat la profesorul Breuer şi-i oferi un milion, două - 
oricât va cere! 

Salutând scurt din cap, Meyer se întoarse brusc pe călcâie 
şi ieşi. 

Câteva zile mai târziu, zelosul funcţionar dădea raportul 
lui Rodenstock şi Kriegmann. 

— Profesorul refuză categoric să facă din invenţia sa un 
obiect de tranzacţii comerciale. Spune că visul vieţii sale 
este să izbăvească omenirea de foamete. Hotărârea lui este 
ca toţi nevoiaşii să aibă parte de „pâinea veşnică”, fără nici 
o plată. 

— Uită-te la el, ce idealist! Făcu batjocoritor Kriegmann. 

— Ba e un dobitoc, i-o tăie Rodenstock. Spune-mi. Meyer, i- 
ai transmis oferta noastră? 

— Bineînţeles. 

— Şi? 

— Când i-am oferit un milion, s-a făcut foc, de parcă i-aş fi 
trântit cea mai groaznică insultă. Când am spus cinci... M-a 
dat pe uşă afară. Am impresia că nu-i în toate minţile. Nici 
măcar nu şi-a scos brevet pentru invenţie...” 

— N-are brevet? Sări Kriegmann. Atunci la ce naiba mai 
avem nevoie de el? O să obţinem singuri un brevet şi o să 
ne punem pe treabă. Găsim un chimist deştept, dar pârlit, îl 
atingem cu vreo două milioane şi ne trage o analiză clasa 
întâi, ba ne mai spune şi săru-mâna. Putem să mai 
modificăm ceva în compoziţia „fainii”, îi mai punem nişte 
mirodenii să miroasă frumos şi-i dăm bătaie... 


— Da, dar nu suntem singurii care ştim despre pâine. Nu 
este exclus să se îi gândit şi alţii la această genială 
combinaţie comercială! Îl ironiză Rodenstock. 

Kriegmann se cam posomori. 

— Mda, „mina de aur” de pe insula Fohr trebuie păzită cu. 
Străşnicie. Cu banii şi cu relaţiile noastre nu cred că-i vreo 
problemă. 

— Au şi alţii bani şi relaţii, nu-l slăbi Rodenstock. 

— Dar altceva ce-am putea face? Trebuie. Este singura 
soluţie. Parcă aşa aţi binevoit să vă exprimaţi, nu? 

Analizând situaţia în fel şi chip convingându-se că, într- 
adevăr, altă soluţie nu există, lăsară, baltă toate discuţiile şi 
începură să. Pregătească un adevărat plan de bătaie. 


V. MINA DE AUR 


Încorsetat într-un costum strâmt, pe talie - ultimul răcnet 
al modei - care abia îi putea cuprinde trupul voinic şi 
ciolănos, Fritz, abia întors din oraş, se fălea în faţa lui 
Ludwig cu minunăţiile pe care le târguise. Îngrămădeala de 
obiecte adunate fără nici o noimă făcea odaia să semene cu 
o hală de vechituri. 

— Ia aşează-te în fotoliul ăsta! Ludwig privi cu îndoială 
jeţul înalt şi îngust din metal lucitor, cu pernă moale, de 
catifea. Până la urmă îi făcu pe plac prietenului său şi se 
aşeză. 

Fritz răsuci o drăcie şi, deodată, scaunul lunecă în jos. 
Speriat, Ludwig se cramponă de rezemătoare şi ridică 
picioarele, spre hazul lui Fritz, al neveste-sii şi al băieţaşului 
lor. 

— Ce zici de năzdrăvănia asta? Dai un ban, dar face! 

Era un scaun dentar. 

Ţâşnind ca ars dintre braţele scaunului, Ludwig respiră 
uşurat. Apoi cercetă cu un ochi expert şi celelalte 
cumpărături. 


— Ce-i cu bilele astea de biliard? Ce vrei să faci cu ele? 

— Le-am luat băiatului, în loc de mingi. Mi-a rămas inima 
la ele când le-am văzut cât sunt de lustruite. Uite şi o 
trâmbiţă, continuă el, arătând un ditamai helicon. Sclipeşte 
de zici că-i aur, nu-i aşa? Se înţelege că n-am uitat-o nici pe 
nevestică. l-am luat o umbreluţă, nişte catifea de rochie, 
blană de vulpe... 

Ludwig învârtea heliconul pe toate părţile. 

— Bine, dar ştii să cânţi? 

— Las-că-nvâţ eu! 

— Află că eu am cumpărat un pian. Pentru fetiţă, mânca-o- 
ar tata. Poţi să te ascunzi cu goarna ta... 

— Lasă pianul! Mi-am cumpărat ceva de vă bag în cofă pe 
toţi! Hai la debarcader, să-ţi arăt. 

Porniră spre chei, dându-şi care mai de care ifose cu 
cumpărăturile. 

Pe chei se şi îmbulzeau o mulţime de pescari. De fapt, 
pescari e un fel de a spune, pentru că rămăseseră aşa 
numai cu numele. De când sătucul lor se transformase 
peste noapte într-o,mină de aur,, deveniseră cu toţii nişte 
speculanţi înrăiţi. Mai şmecher decât ceilalţi, Fritz 
pricepuse primul că la preţurile care se plăteau pentru 
„pâinea veşnică, e mai convenabil să te hrăneşti cu peşte şi 
să „creşti” toată coca pentru vânzare. De la o vreme 
începuse s-o vândă agenţilor lui Rodenstock - un gram pe 
aproape tot atâta aur. Se umpluse de bani, întrecându-şi cu 
mult consătenii. 

— La arată-ne ce dracu ai acolo? Îl luară în primire 
pescarii, pironind priviri arse de invidie şi curiozitate spre 
un lădoi cât toate zilele. Împreună cu câţiva oameni care îi 
săriră imediat în ajutor, Fritz deschise lădoiul şi scoase de 
acolo o motocicletă cu ataş, nou-nouţă. Oamenii căscară 
nişte ochi cât cepele. Aşa ceva încă nu se pomenise în satul 
lor. E dat dracului Fritz ăsta! Chiar că i-a băgat în cofă pe 
toţi. 


Fritz se agita plin de importanţă în jurul motocicletei, 
punând ulei, gresând, strângând câte un şurub. 

— Când naiba ai învăţat toate astea? Se mirau oamenii. Nu 
cumva ştii să şi mergi cu ea? 

Fritz porni motorul, sări în şa şi înaintă câţiva metri, dar 
roţile se împotmoliră în stratul gros de nisip. Motocicleta 
mai tuşi de câteva ori, apoi amuţi definitiv. Devenit ţinta 
ironiilor care de care mai usturătoare, Fritz se căznea să 
învie motorul, dar degeaba. 

— Nu-i nimic, le scriu să-mi trimită un şofer şi o să vedeţi 
voi că o să meargă ca pe unt, se oţări el, împingând 
vehiculul la deal. 

Ludwig păşea ca hipnotizat după motocicleta 
strălucitoare. Îl rodea invidia. Simţea în clipele acelea că, 
pur şi simplu, îl urăşte pe Fritz; pe bunul său prieten, cu 
care înfruntase, în larg, atâtea primejdii de moarte. Nu, n-o 
să se lase până n-o să stăpânească şi el o maşină la fel. 
Pentru asta e de ajuns să facă rost de o bucată zdravănă de 
cocă. Lui Fritz i-a mai rămas. Da, da, singur s-a lăudat. 
Ludwig ştie unde îşi ţine ascunsă Fritz comoara. Mai mult 
ca sigur că diseară Fritz o să tragă din nou la măsea şi o să 
zacă beat mort... La noapte... 

Orele care se scurseră până la căderea nopţii i se părură 
lui Ludwig nesfârşit de lungi. Când se stinseră şi ultimele 
lumini la ferestre, se furişă hoţeşte spre casa lui Fritz. 
Câinele începu sa latre, dar, recunoscându-l, se ghemui cu 
coada între picioare şi amorţi. Ludwig mai aşteptă un timp 
şi după aceea încercă să forţeze o fereastră. Geamul se făcu 
Zob, dar din casă nu se auzi nici o suflare. Se strecură 
uşurel pe fereastră şi o luă pe bâjbâite spre scrinul cel nou, 
de stejar, unde ştia că-i tăinuită coca: 

Uşa scrinului scârţâi. Lui Ludwig i se tăie respiraţia. În 
camera de alături, cineva se răsuci în aşternut de trosni 
patul, bolborosi ceva în somn şi sforăi mai departe. Ludwig 
dibui ulciorul şi, strângând cu grijă la piept prada prețioasă, 
se furişă înapoi spre fereastră. Atinse pe întuneric heliconul 


care se prăbuşi cu un zgomot asurzitor. Ca împins: de un 
resort, Fritz se trezi şi dădu buzna în cameră. 

— Cine eşti, mă? 

Silueta lui Ludwig se contura limpede în pervazul ferestrei 
luminat de lună. 

„Hoţii!” Cuprins de o furie oarbă, Fritz. Se uită repede în 
jur şi văzu pe masă, bilele de biliard. Apucă una şi, ieşit din 
minţi, o zvârli drept în capul hoţului care se răsturnă, icnind 
ca secerat, în scaunul dentar. Tremurând de spaimă, 
nevasta lui Fritz se apropie cu un felinar. Nu le veni să-şi 
creadă ochilor. 

— Ludwig! 

În capul prietenului lui Fritz se căsca o rană cumplită. 
Lovitura fusese atât de năprasnică încât bila pătrunsese 
până la jumătate în ţeastă şi părea un ochi uriaş, holbat 
dintr-o îngrămădeală de carne sângerândă. 

Femeia se porni pe bocit. Fritz simţea că-şi pierde capul. 
Ilată-l şi asasin! Ce se va întâmpla acum eu el? Se linişti însă 
repede. 

— la nu mai vărsa lacrimi pe degeaba! Se răsti el la 
nevastă. N-am săvârşit nici o crimă. Un tâlhar mi-a intrat în 
casă şi a-a repezit la mine. N-am făcut decât să mă apăr. 
Atât. Aşa trebuie să spui. Pricepi? Fii fără grijă, n-o să 
păţesc nimic. 

Moartea lui Ludwig zgudui satul. Totuşi pescarii erau de 
partea lui Fritz. Fiecare îşi apără cum poale avutul! Nici n- 
au găsit măcar necesar să-l aresteze. Dosarul a fost clasat şi 
viaţa şi-a urmat cursul. Meyer cu oamenii lui cumpărau de 
zor coca. Trebuiau să se grăbească înainte de a da năvală şi 
alţi achizitori. În sat apăreau din când în când nişte indivizi 
suspecți, dar Meyer izbutea să-i îndepărteze. „ungându-i” 
cu sume grase. Unul singur, venit de curând, îi cam dădu de 
furcă. Acesta refuza să trateze şi nu se lăsa corupt. Meyer 
era mereu cu ochii pe ei. Omul reuşi să cumpere mai bine 
de o sută de grame de cocă şi încercă s-o şteargă 
neobservat cu prada. Dar Meyer se ţinea scai după el. 


Într-o seară, s-au întâlnit ca din întâmplare pe mal, lângă 
vechiul far, acum întunecat şi pustiu. 

— Mă urmăreşti? Îl apostrofă străinul. 

— Exact. Şi te voi urmări până o să accepţi condiţiile mele. 
Nu vei părăsi insula, nu vei scoate de aici nici un gram de 
cocă. 

Dar se vede că nici achizitorul nu era dintre cei care se 
sperie cu una, cu două. Îl măsură dispreţuitor pe Meyer şi 
vâri mâna cu prefăcută nepăsare în buzunar: 

— Mă ameninţi? Rău faci! Ştiu să mă apăr. Prinzând 
mişcarea, Meyer se repezi înainte. În aceeaşi clipă, omul 
smulse din buzunar un revolver. Cu o lovitură dibace, 
Meyer i-l azvârli din mână. Se încăierară într-o luptă 
crâncenă corp la corp, zbătându-se în nisip, fiecare căutând 
să-l răzbească pe celălalt. Meyer era mai agil, celălalt însă 
mai puternic. Aşa că şansele erau egale. Meyer obosi 
primul. Privirea îi căzu întâmplător pe revolverul ce zăcea 
la câţiva paşi. Rostogolindu-se de vreo două ori împreună 
cu adversarul său, reuşi, până la urmă, să ajungă lângă 
armă. Se vede încă că achizitorul înţelese planul lui Meyer: 
întinse şi el mâna după revolver. Tot scurmând spasmodic 
nisipul cu degetele, ajunse să sape o groapă. În sfârşit. 
Meyer izbuti, cu stânga, să răstoarne pe spate capul 
adversarului şi cu dreapta să apuce revolverul. Celălalt însă 
îi încleştă braţul cu disperarea ultimelor puteri. Atunci 
Meyer, printr-o mişcare îndemânatecă, îşi suci mâna, 
îndreptând ţeava armei spre ţeasta adversarului. O apăsare 
pe trăgaci. Dunele, valurile ce se spărgeau de țărm şi 
vuietul vântului înăbuşiră detunătura. Lupta luase sfârşit. 
Sângele înroşise încă o dată nisipul insulei de pescari. 

Meyer scrută întunericul. Nu se vedea ţipenie de om. 
Numai pescăruşii zburau jos de tot cu ţipete jalnice. Ridică 
în spinare trupul neînsufleţit al fostului concurent şi-l 
ascunse în far, chiar în camera unde îşi păstra cândva Hans 
comoara. 


Aşadar, adversarul cel mai îndărătnic fusese lichidat. Nu 
era însă exclus să-i ia alţii locul. Meyer îi telegrafie lui 
Rodenstock că se impun măsuri cu totul excepţionale 
pentru a grăbi achiziţionarea pâinii. 

Când Rodenstock îi citi lui Kriegmann telegrama, 
bancherul exclamă: 

— Gata, am găsit! Să nu-mi spui pe nume, dacă n-o să 
smulgem toată coca de la nesătuii ăştia. O să ne-o aducă 
chiar ei plocon. Pe deasupra o să ne alegem şi cu profituri 
grase. 

Ca la semnul unei baghete magice, în micul sat de pe 
insulă începu o activitate clocotitoare. Acostau nave pline cu 
lăzi şi lemn de construcţie. În jurul farului, clădiri înălțate la 
repezeală apăreau ca ciupercile. Mai trecu puţin şi 
deasupra intrărilor prinseră a scânteia firme ţipătoare: 
„Bar”, „Cinematograf”, „Dancing”, încă un bar, încă unul. 
Toate erau însă dominate de clădirea uriaşă a Cazinoului. 
Viaţa pescarilor deveni o nesfârşită trândăveală. Femeile nu 
mai ieşeau din cinematograf, vrăjite de filmele înfăţişând o 
viaţă de huzur - Kriegmann le alegea personal - iar bărbaţii 
îşi făceau veacul prin baruri şi la masa de joc. Patima 
jocurilor de noroc pusese stăpânire pe aceste firi naive şi 
pescarii i se dăruiau până la uitarea de sine. 

Mulţi şi-au tocat în febra zăpăcitoare a goanei după 
hazard tot ce agonisiseră din speculă, dar, arzând de 
dorinţa să mai joace „ca să se refacă”, aruncau pe masa 
verde ultimul lor „capital” - coca, preţuită la gram, întocmai 
ca aurul. Se apropia ziua când, înnebuniţi de acest vârtej 
furibund, vor aduce la Cazinou şi ultima fărâmă de cocă, pe 
care deocamdată o păzeau ca pe lumina ochilor. 

lată însă că manevrele lui Meyer au fost date peste cap 
într-un mod cu totul neaşteptat. 

Într-o noapte de primăvară, trei tineri pescari se apropiau 
de clădirea veche a farului părăsit. În ultimii ani lucraseră 
la uzinele din Essen, dar, din pricina şomajului, se 
întorseseră în sat, reluându-şi vechea îndeletnicire. 


— Să intrăm, spuse Johann, cel mai în vârstă dintre ei, 
arătând cu un gest uşa sfărâmată de vânt a farului. 

Urcară, cu Johann în frunte, în camera de la etajul doi. 

— Parcă pute a stârv! Adulmecă Oskar. 

— O fi crăpat p-aici vreo pisică vagaboantă, îşi dădu cu 
părerea Rudolf. 

— Să vedem şi noi pisica, mormăi Johann, scăpărând un 
chibrit. 

Flăcăruia pâlpâitoare dezvălui cadavrul aproape 
descompus al unui bărbat, orăşean după port. 

Ceilalţi doi nu-şi putură reţine o exclamaţie de groază. 

— E cadavrul unui achizitor ucis de Meyer, îi lămuri 
Johann. Totul s-a petrecut sub ochii mei. Dar nu ăsta-i baiul. 
Un tâlhar mai puţin - nu-i mare pagubă! Hai pe mal, te 
sufoci în duhoarea asta. Am o vorbă cu voi. 

După ce se aşezară tustrei pe o limbă de nisip, Johann îşi 
continuă gândul: 

— Aţi văzut cadavrul? Ştiţi bine că nu e primul şi probabil 
nici ultimul omor săvârşit în satul nostru. Gândiţi-vă, 
prieteni, la ce se petrece. Oamenii parcă şi-au ieşit din 
minţi. Asasinate, furturi, beţii, dezmăţ, jocuri de noroc... 
Alde Meyer şi ai lui au făcut din oamenii noştri nişte 
speculanţi şi nişte cartofori. 

— E timpul să se termine cu porcăria asta, murmură 
Oskar. 

— Bineînţeles. Dar există ceva mult mai important: 
„pâinea veşnică”. De la ea a pornit toată halimaua. Ce caută 
aici jupân Meyer cu toată banda? Pentru ce-i deprind pe 
pescari cu băutura, pentru ce-i jecmănesc la ruletă? 

— Mai încape vorbă? Ca să le smulgă pâinea şi să câştige 
ei milioane, spuse Rudolf. 

— Ai dreptate. Numai că mai e ceva: vor să câştige 
milioanele astea pe seama muncitorilor flămânzi. Gândiţi-vă 
însă şi la altceva: dacă pâinea asta ar ajunge în stăpânirea 
muncitorilor, ea ar deveni o armă extrem de puternică în 
lupta cu capitaliştii. 


— Ajunge, ţi-am înţeles gândul! Îl întrerupse Oskar, 
ridicându-se. Trebuie să punem mâna pe cât mai multă 
cocă. Dar cum să facem? 

— Aici e aici, răspunse Johann. Ca să-i concurăm pe alde 
Meyer suntem prea săraci... 

— N-ar fi bine să stăm de vorbă cu ai noştri? Cine ştie, 
poate că-i lămurim... 

— Prea târziu! Banii şi patima asta nebunească a jocurilor 
de noroc le-au furat minţile. O să mai treacă mult până or 
să se dezmeticească pescarii. 

— Ce-ar fi s-o şterpelim? Propuse Rudolf. Johann dădu din 
umeri. 

— Mă rog, când e vorba de o cauză mare... Darcâto să 
strângem în felul ăsta? Bătrânii nu-şi slăbesc din ochi 
comoara. Pentru un pic de cocă ajung să se omoare fraţii 
între ei. Mi-a încolţit insă în minte o idee care ne-ar ajuta 
poate să ne atingem scopul. Privi în lungul drumului ce 
ducea spre sat. Totul era pustiu. Îndată trebuie să sosească 
Meyer. I-am dat întâlnire aici, oferindu-mă chipurile să... Să 
pun la cale o bandă ca să-i jefuiască pe pescari de ceea ce 
le-a mai rămas din cocă. Adică să le-o smulgă dintr-o dată, 
în loc să le-o ia cu ţârăita, la ruletă. Meyer nu prea are 
încredere în mine, dar planul îl ispiteşte. 

— Cum s-ar zice, se dumiri Oskar, vrei să. Capeţi de la 
Meyer arme, să-i jefuieşti cu ajutorul nostru pe pescari, să 
pui mâna pe cocă şi s-o trimiţi şomerilor, lăsându-l pe 
speculant cu buzele umflate... 

— Nu-i chiar aşa, răspunse Johann şi, scrutând încă o dată 
drumul, urmă: Mi se pare că vine. Ascundeţi-vă în far, dar 
fiţi cu băgare de seamă, ca la o adică să-mi săriţi în ajutor. 

Oskar şi Rudolf se făcură nevăzuţi. 

Johann îşi aprinse pipa şi, împrăştiind în juru-i nori de fum, 
aşteptă cu un aer calm, somnolent. Nu se clinti nici atunci 
când auzi paşi în spatele lui. Privea marea ca un om adânc 
cufundat în gânduri. 


— Bună, Johann! Îl strigă Meyer. Unde-ţi zboară 
gândurile? 

Celălalt se ridică alene. 

— A, dumneata erai, domnule negustor! Bună, bună! 

Meyer se încruntă: salutul îi păru prea familiar. „Ce 
bădărani!” gândi el, dar întrebă pe un ton afabil: 

— Ei, cum merge? 

— Cum să meargă? Bine. Hoitul concurentului căruia i-ai 
făcut de petrecanie s-a împuţit de tot. 

Meyer se schimbă la faţă. 

— Care concurent? Am făcut eu cuiva de petrecanie? Ce 
tot îndrugi acolo, băiete? 

— Eu îndrug? Ăla îndrugă, răspunse Johann, arătând spre 
far. Stârvul care putrezeşte acolo. Nu încerca să 
tăgăduieşti, Meyer. Am fost, cum se spune, martor ocular. 
Dumneata nu m-ai zărit, eu însă am văzut foarte bine tot ce 
s-a întâmplat. Tocmai hoinăream între dune. 

— O capcană? Întrebă Meyer, simțind că-i îngheaţă 
sângele în vine. Sau poate un şantaj? Cât ceri ca să taci? 

— Aşa mai vii de acasă! Cer mult, foarte mult, domnule 
asasin. la nu mai fă mutra asta şi fii cu luare-aminte la ce-ţi 
spun. Întâi şi întâi, să-mi dai toată coca pe care ai strâns-o. 
Şi, ca să nu doseşti cumva vreo bucăţică, o să fac eu însumi 
o percheziţie la dumneata acasă. 

— Dar asta e... e neobrăzare curată... 

— În al doilea rând. Continuă Johann, neluând în seamă 
indignarea lui Meyer, o să închideţi imediat respectabilele 
voastre stabilimente. În al treilea rând, o să dai înapoi 
pescarilor toţi banii pe care i-au pierdut la joc. Stai, încă nu- 
i totul! Ultima condiţie e să te cărăbănegşti cu toată haita şi 
ferească Dumnezeu să vă mai prindem pe aici. Ai trei 
secunde să te gândeşti. 

Fost militar, Meyer era deprins să acţioneze prompt şi 
hotărât. Nu-i trebuiră nici trei secunde ca să tabere pe 
Johann şi să-l trântească la pământ. Odată adversarul 
doborât, dădu să fugă, dar Johann apucă să-i pună piedică 


şi, peste alte două secunde, şedea el călare pe Meyer, care 
se zbătea cu disperare în încleştarea lui. 

Oskar şi Rudolf alergară într-un suflet în ajutorul 
prietenului lor. Văzându-i, Meyer scrâşni din dinţi. 

— Mă predau, mârâi el. Lasă-mi mâna, ai să mi-o rupi, 
dracu să te ia! 

— Cotrobăieşte-l prin buzunare, Oskar! Tânărul scoase din 
buzunarele lui Meyer două revolvere. 

— Oho, o baterie întreagă! Ia vezi, nu mai are nimic? Ei, 
acum îţi dau drumul. Totul la timpul său, nenişorule! Ce zici, 
primeşti condiţiile noastre? Ori preferi să ţii tovărăşie 
onorabilului dumitale concurent care zace în far? 

— Pri... Primesc, gâfâi Meyer. 

— Dacă-i aşa, haidem la mătăluţă acasă. Escortat de 
Johann, Oskar şi Rudolf, Meyer porni, târându-şi picioarele. 
Locuia singur în căsuţa pe care o închiriase la marginea 
satului. Pescarii scotociră peste tot, luând, potrivit învoielii, 
coca şi banii. 

Când, în sfârşit, plecară, făgăduindu-i c-o să-l conducă la 
vapor, era mult după miezul nopţii. 

Sleit de puteri, Meyer îşi îngropă obrazul în palme şi 
rămase nemişcat câteva minute. Apoi ridică brusc capul şi 
izbi cu pumnul în masă, răcnind ca un apucat: 

— Să mă las prostit în halul ăsta... Când se mai linişti 
puţin, încercă să compună o telegramă către Rodenstock. 
Rupse foaie după foaie. Nu-i ieşea textul. Deodată răsunară 
bătăi la uşă. 

„Să fie tot tâlharii ăia?” 

— Cine-i? 

O telegramă urgentă. După ce se convinse că e într-adevăr 
poştaşul, Meyer deschise uşa. Tlelegrama era de la 
Rodenstock: „Închide cazinoul şi localurile stop. Lichidează 
totul stop. Vino imediat”. 

Meyer nu înţelegea ce a determinat expedierea acestei 
telegrame, dar nu-şi putea reţine bucuria, deoarece picase 


la ţanc: va putea îndeplini toate cerinţele lui Johann, fără să 
lezeze interesele patronilor. 

Nici nu se crăpase bine de ziuă când se puse pe treabă. 

Se stinse avalanşa de lumini a barurilor, se închiseră 
cinematograful şi dancingurile. Clădirea golită a cazinoului 
se cufundă în tăcere. Trezindu-se dintr-o dată fără toate 
aceste distracţii, pescarii furioşi erau cât p-aci să-l 
cotonogească pe Meyer, cerând cu urlete asurzitoare 
redeschiderea tripoului. Ba încercară chiar să pună 
stăpânire cu forţa pe clădire. Renunţară însă când aflară că 
ruleta - sufletul stabilimentului - fusese scoasă încă de cu 
noapte şi încărcată pe un vas. O singură mângâiere aveau: 
Johann le dăduse înapoi toţi banii pe care-i pierduseră la 
joc. Oamenii umblau tăcuţi şi mahmuri, ca după o beţie 
cruntă. Încet-încet luară sfârşit chefurile, bătăile, furturile. 
Pescarii hoinăreau fără rost pe uliţi, uitându-se unul la altul 
cu priviri apatice, neştiind de ce treabă să se apuce, 
neavând despre ce să schimbe o vorbă. Se înviorau numai 
la amintirea nopţilor scurse în orgii. Apoi, ochii li se 
acopereau din nou cu o perdea de umbră şi căscau de le 
trosneau fălcile. La muncă nu se gândea nimeni. Tot sperau 
că, dacă nu azi, mâine o să reînceapă febra aurului, 
specula, vârtejul ruletei şi chefurile. Dar zilele treceau una 
după alta, fără să aducă vreo schimbare. Numai adierea 
proaspătă a vintului de primăvară izbutea să-i mai 
însufleţească. 

La Berlin, pe Meyer îl aştepta o veste senzaţională: 
chimistul angajat de Kriegmann izbutise să definească 
compoziţia „pâinii veşnice” şi s-o prepare pe cale artificială. 

— Acum ne putem lipsi şi de Breuer şi de pescari, se 
bucura Rodenstock O să producem singuri „pâinea 
veşnică”. 

— Unde mai pui că s-a dus şi teama de concurenţi, adăugă 
Kriegmann. N-au decât să cumpere pâinea cu gramul şi să 
aştepte să crească. Noi o s-o fabricăm cu tonele şi o să le 
rupem gura la toţi. 


Societatea anonimă „Pâinea veşnică”, vânzare şi export, îşi 
începu operaţiile. 


VI. LUPTA CONTINUĂ 


Cei mai mari capitalişti din Germania au investit sume 
uriaşe în această afacere. 'Tot globul a fost împânzit de 
reclamele ţipătoare ale companiei: 

Cumpăraţi „PÂINEA VEŞNICA!” 

Gustos! Hrănitor! 

Cu un kilogram eşti sătul o viaţă! 

Reclama insă nu sufla o vorbă despre preţul acestui 
produs - motiv de nesfârşite şi violente discuţii între 
Rodenstock şi Kriegmann. Bancherul stăruia ca, la început, 
pâinea veşnică să se vândă la un preţ pipărat, accesibil 
numai bogătaşilor. 

— După ce strângem caimacul, o s-o vindem ieftin pentru 
marele public. 

Rodenstock nu era de acord. 

— Nu uita, dragă Kriegmann, că după un timp fiecare 
kilogram de „pâine” se dublează. Or să se găsească cu 
duiumul deştepţi care să revândă surplusul. Şi n-o să-i 
putem opri s-o facă. Dacă vrem să ne scoatem nu numai 
capitalul, ci şi un profit cumsecade, apoi trebuie să 
acţionăm rapid, înainte ca negustorii ăştia de ocazie să 
reducă de tot preţul. 

În scurt timp însă s-au văzut siliţi să-l scadă singuri, dar 
dintr-un cu totul alt motiv: bogătaşii nu se dădeau în vânt 
după acest produs. Nu voiau să renunţe la mâncărurile 
alese şi picante, cu care erau deprinşi, de dragul „piftiei 
ăsteia greţoase”. 

În schimb sărăcimea, odată „pâinea veşnică” ieftinită, 
dădu năvală s-o cumpere. 

Nu exista ungher uitat de lume unde să nu ajungă 
reprezentanţii companiei. Mii de broşuri, de filme şi de 


agenţi publicitari revărsau asupra populaţiei un potop de 
vorbe, care trâmbiţau avantajele şi calităţile extraordinare 
ale acestui produs incomparabil. Societatea făcea afaceri 
strălucite. Dar nu trecu mult şi lupta în jurul „pâinii” se 
încinse din nou. 

Cel care o declanşa de data asta fu însuşi profesorul 
Breuer. Aflând că „pâinea” se găseşte de acum în vânzare, 
el trimise ziarelor o scrisoare de protest, prin care cerea 
insistent ca guvernul să pună capăt activităţii prosperei 
societăţi anonime. 

„N-am trudit patruzeci de ani - scria profesorul - pentru 
ca o mână de speculanţi să-şi sporească averile, 
exploatându-mi invenţia. Protestez categoric! Dar nu e 
vorba numai de asta, ci mai ales de faptul că „pâinea 
veşnică, se vinde pe toate drumurile, în timp ce 
experienţele sunt încă în curs. Este nu numai o revoltătoare 
violare a dreptului de inventator, dar şi un pericol public, 
deoarece acest aliment nou încă nu a fost studiat până la 
capăt!” 

— Încearcă să-i bage în sperieţi pe cumpărători, mârâi 
Kriegmann, când citi în ziar scrisoarea. Dar n-o să-i 
meargă! Avem doar atâtea avize ale medicilor care atestă 
că este absolut nevătămătoare. Avem şi aprobarea 
consiliului medical. Toţi consumatorii sunt perfect sănătoşi 
şi ne sunt recunoscători. O reclamă mai bună nici că se 
poate. Nu, domnule profesor, te-ai trezit prea târziu şi n-o 
să izbuteşti să ne pui beţe în roate! 

Totuşi, scrisoarea profesorului produse o puternică 
impresie, suscitând dispute înverşunate. Guvernului îi 
devenise clar ce greşeală făcuse, permiţând companiei să 
comercializeze acest produs. Apariţia pe piaţă a „pâinii 
veşnice” provocase de acum oscilaţii febrile ale preţurilor. 
Întreaga lume comercială şi industrială era în fierbere. Nu, 
„pâinea veşnică” era un mijloc prea puternic de influențare 
a economiei - şi nu numai a pieţii interne, dar şi a celei 
mondiale - ca să fie lăsat în mâinile unor particulari. 


Ziarele guvernamentale porniră o campanie, demonstrând 
că trebuie instituit monopolul de stat asupra „pâinii”. 

Ziarele muncitoreşti erau insă de altă părere, invocând 
dorinţa inventatorului, ele insistau ca „pâinea” să fie 
declarată bun obştesc şi, ca atare, distribuită în mod 
gratuit. 

În timp ce se desfăşurau aceste controverse violente, în 
micul sat de pescari evenimentele îşi urmau cursul. 

În zorii unei dimineţi de primăvară, pescarii fură martorii 
unei scene cu totul ieşită din comun: profesorul Breuer, cu 
capul gol şi cu părul vâlvoi, dând din mâini ca un apucat, 
alerga spre casa nouă a bătrânului Hans. Abia trezit, Hans 
savura în tovărăşia menajerei obişnuita cafeluţă cu frişcă de 
dimineaţă. La intrarea profesorului, se ridică respectuos, 
potrivit unei vechi deprinderi şi arătă spre fotoliul comod de 
lingă el. 

— Poftiţi, luaţi loc, domnule profesor. O ceaşcă cu cafea? 

Profesorul se Lăsă istovit în fotoliu. Goana îl obosise atât 
de rău, încât nu era în stare să scoată o vorbă. Aşa că se 
mulţumi să refuze cu un gest nervos. După ce-şi recapătă 
puţin suflul, spuse: 

— Hans, mai ai din „coca” pe care ţi-am dat-o? Bătrânul îşi 
încordă atenţia. 

— Nu mai am nici o fărâmă, domnule profesor, îmi pare 
rău, dar ştiţi cum e omul! Păcătos! Toţi vindeau, am vândut 
şi eu. lar ce mai rămăsese, am pierdut la ruletă. 

Profesorul îl privi străpungător drept în ochi. 

Moşneagul îşi feri privirea. 

— Spui adevărul, Hans? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă mint! Profesorul se ridică. 

— Află, Hans, că nu te cred. M-ai mai înşelat o dată. Ţi-ai 
călcat cuvântul. 

— Am greşit, domnule profesor, şi... Breuer îl întrerupse 
iritat: 

— Nu-mi arde acum de scuzele dumitale. Ştii ce ai făcut, 
Hans? Fiindcă nu m-ai ascultat, nici n-ai idee câţi oameni ai 


nenorocit şi o să mai nenoroceşti. la bine aminte la ce-ţi 
spun. 'locmai am terminat experienţele cu „pâinea”. M-am 
convins că nu poate fi mâncată. Câinele pe care am început 
să-l hrănesc cu,pâinea” asta, cu o săptămână înainte de a ţi- 
o da dumitale, s-a prăpădit în chinuri groaznice. Şi 
dumneata, dacă n-o să mi-o dai înapoi până la ultimul gram, 
o să sfârşeşti într-o moarte cumplită. O să te faci ca 
tăciunele, trupul o să-ţi fie răsucit de convulsii groaznice şi 
din gură or să-ţi curgă bale ca la un animal turbat. O 
moarte mai cruntă nici nu poate fi închipuită... 

Alb ca varul, Hans se prăbuşi pe marginea fotoliului. 
Moarte! De atâta huzur, uitase cu totul că mai există şi ea 
pe lume. Să moară tocmai acum! Să nu mai bea cafea cu 
frişcă, să nu-şi mai lăfăie trupul în fotoliile astea moi, pe 
pernele de puf?! 

Nu, ar fi prea îngrozitor! 

Deodată, îi fulgeră prin ochi o licărire vicleană. 

— Dar dumneavoastră, domnule profesor? Ziceaţi că aţi 
mâncat din coca aia? O să muriţi şi dumneavoastră? 

Luat pe neaşteptate, Breuer se zăpăci. Îşi recapătă însă 
imediat stăpânirea de sine. 

— Tot ce se poate, nu ştiu. În orice caz am luat un antidot. 

— Dacă-i aşa, sunt sigur că o să-mi daţi şi mie din aia, cum 
spuneaţi adineauri. 

— N-o să-ţi dau! Chiar dacă fac o crimă. Ca să ispăşeşti! 
Dar îţi mai ofer o singură şansă; adu-mi imediat coca! 

Hans se însenină. 

— Ei, ce să-i fac! Nimeni nu vrea să moară. Mă întorc 
îndată, domnule profesor. 

Dispăru pentru câteva clipe în camera de alături, 
închizând bine usa în urma lui. În sfârşit aduse coca, pe 
care i-o întinse profesorului, oftând din adâncul sufletului. 

Breuer aruncă o privire spre cutiuţa rotundă de tablă. 

— Asta-i tot? 

— Vai de mine, domnule profesor, cum vă închipuiţi că aş 
mai fi în stare să vă mint? 


— Pie. Dar dacă m-ai minţit şi de data asta, cu atât mai rău 
pentru dumneata. 

— Cum rămâne cu antidotul ăla, sau cum naiba i-o fi 
zicând? 

— Ţi-l aduc. N-ai nici o grijă. 

La plecarea profesorului, Hans, înecându-se de râs, spuse 
menajerei: 

— Să creadă el că m-a tras pe sfoara. Mi-am oprit totuşi o 
bucăţică. Pun rămăşag pe orice că profesorul umblă cu 
fofârlica. Prea e cusută cu atu albă toată povestea asta cu 
otrăvirea. Pentru altceva are nevoie de cocă... 

Între timp, lângă casa lui Hans se îngrămădiră pescarii, 
curioşi să afle ce s-a întâmplat. Chiar profesorul îi lămuri, 
repetând cuvânt cu cuvânt tot ce spusese bătrânului: fără 
antidot într-o săptămână vor muri cu toţii. lar antidotul îl 
vor primi numai în schimbul „pâinii” care le mai rămăsese. 
Pescarii îl ascultau, unii dând neîncrezători din cap, alţii 
speriaţi. Dar toţi jurau într-un glas că nu mai au cocă nici 
cât negru sub unghie - o vânduseră toată sau o pierduseră 
la joc. 

Profesorul ţipa, bătea din picioare, încerca să-i 
înspăimânte. Degeaba! N-au cocă şi pace! Ei pretindeau 
însă să le dea antidotul. Numai trei făgăduiră să aducă 
„pâinea”. Dar nu izbutiră decât să-i aţâţe şi mai mult pe 
consătenii lor. 

— Zicea c-o să ne fericească pe toţi, iar acu, poftim, ne ia şi 
ce bruma ne-a mai rămas! 

— El ne-a otrăvit, el să ne salveze! Izbucniră răcnete 
amenințătoare. 

— Înţelegeţi odată, nebunilor, că pentru binele vostru mă 
zbat. 

— Ei aş! Ne-am săturat de baliverne! 

— Nici nu vă închipuiţi ce nenorociri, ce orori vă 
aşteaptă... 

Văzând că nu-i chip să-i convingă, profesorul se aşeză 
extenuat pe trepte, îngropându-şi obrazul în palme. 


— E groaznic, e înspăimântător! Murmura el, clătinând din 
cap. 

Câtorva pescari li se făcu milă. 

— Să-i dăm câte o bucăţică, altfel se prăpădeşte bătrânul 
cu zile... 

Breuer înălţă fruntea. 

— 'Tot sau de loc! Cu bucăţelele astea n-o să schimbaţi 
NIMIC... 

— Să mă ia naiba dacă pricep ceva, ridică atunci vocea un 
bătrân pescar, ieşind în faţa celorlalţi. Cum vine asta, că 
dacă dăm toată coca, nu ne mai otrăvim? 

— Pentru că dacă nu aduceţi tot, nu vă dau antidotul... 

— Ce înseamnă că nu ne dai? 

Mulțimea izbucni din nou în urlete şi vociferări. 

— Dacă nu ni-l dai, o să dai ortul popii înaintea noastră! 

Oamenii îl înconjurară, cuprinşi de furie, pe Breuer, îl 
înhăţară de braţe ca pe un răufăcător şi-l târâră spre casa 
lui. Profesorul atârna moale în mâinile lor, bolborosind ca în 
delir: 

— Ce oroare! Ce nenorocire! Odată ajuns în casă, intră cu 
paşi împleticiţi în laborator şi reveni îndată cu o damigeană 
plină cu un lichid atât de transparent, de puteai să juri că-i 
apă chioară. 

— Iată. Luaţi fiecare câte o înghiţitură. Să-i duceţi şi lui 
Hans. Să bea toţi cei care au mâncat din cocă... 

Pescarii plecară tăifăsuind despre purtarea ciudată a 
profesorului. 

— Să ştiţi că s-a scrântit rău de tot... 

— Nici nu-i de mirare. Întotdeauna i-a lipsit o doagă... 

Între timp profesorul întră în cabinet şi, cu mina 
tremurătoare, aşternu o telegramă către un deputat cu 
care era în relaţii amicale. 

„Comunicaţi guvernului că trebuie confiscate imediat şi 
distruse toate stocurile de „pâine veşnică, stop informaţi 
toate statele stop caz contrar otrăvire în masă stop Breuer.” 


Întrucât nu de mult se luase hotărârea cu privire la 
instituirea monopolului de stat asupra „pâinii veşnice”, 
consiliul de miniştri fu convocat de urgenţă, pentru a lua în 
discuţie telegrama. Ca să nu se stârnească panică, totul fu 
păstrat în cel mai strict secret. Ministrul finanţelor, care 
sperase că, prin „pâinea” asta miraculoasă, va putea să 
redreseze bugetul ţării şi să consolideze cursul mărcii, se 
făcu luntre şi punte pentru a-şi convinge colegii să nu 
acorde nici o importanţă telegramei. 

— E un truc al inventatorului, indignat că n-a putut apare 
în postura de „binefăcător al omenirii”. Ori, mai curând, 
aiureala unui nebun. Cei mai iluştri savanţi au analizat 
minuţios „pâinea” şi n-au descoperit nici un fel de elemente 
vătămătoare. 

Dezbaterile au fost extrem de furtunoase. Până la urmă 
insă se statornici o părere unanimă: să nu se publice nici o 
ordonanţă cu privire la distrugerea „pâinii”, până ce 
problema nu va fi elucidată până la capăt. Ministerul 
sănătăţii luă de urgenţă măsuri ca specialiştii să mai 
examineze o dată „pâinea”. Precum şi pe cetăţenii care o 
consumaseră sistematic. De asemenea guvernul decise să 
fie trimişi la Breuer doi profesori - un psihiatru şi un 
chimist - care se numărau printre cunoştinţele sale intime. 
Sub pretextul unei vizite amicale, aceştia urmau să-şi facă o 
părere în ce priveşte starea sănătăţii lui Breuer şi să 
încerce să-şi dea seama, în mod concret, ce primejdie îi 
ameninţă pe cei care s-au hrănit cu buclucaşa cocă. 

Peste câteva zile, specialiştii îşi prezentară raportul, care 
nu se deosebea cu nimic de primul: pâinea e hrănitoare, 
bogată în vitamine, absolut nevătămătoare şi se digeră atât 
de uşor încât este perfect suportată chiar şi de bolnavi, 
precum şi de sugaci ca aliment suplimentar. Toţi cei care o 
consumaseră se simțeau excelent. Bolnavii de anemie şi 
caşexie se întremaseră rapid, iar în starea sănătăţii 
tuberculoşilor se înregistrase o ameliorare simţitoare. 


Luând cunoştinţă de. Acest raport, ministrul comerţului 
răsuflă uşurat. 

— Mărturisesc că din curiozitate şi, ca să spun aşa, în 
interes de serviciu am gustat şi eu din coca asta 
năzdrăvană. Ei bine, de când cu telegrama aceea 
alarmantă, am avut tot timpul senzaţia că îmi orăcăie 
broaşte în burtă. 

După câteva zile se întoarseră şi cei doi profesori de pe 
insula Fâhr. Îl găsiseră pe Breuer foarte deprimat. 

— Nici nu poate fi vorba de o psihoză, raporta psihiatrul. 
Totuşi, nervii lui Breuer lasă de dorit. Starea lui sufletească 
prezintă oscilaţii bruşte, specifice unei neurastenii acute. 
De la o surescitare exuberantă cade, fără nici o tranziţie, 
într-o deprimare profundă. Nu se poate spune că ne-a 
primit prea cordial N-a vrut să ne comunice nimic concret 
în privinţa temerilor sale. „Voi aţi încurcat-o. Voi s-o 
descurcaţi. Eu unul mi-am făcut datoria şi v-am avertizat. 
Acum mă spăl pe mâini. Voi răspundeţi de tot ce-o să se 
întâmple.” Asta-i tot ce ne-a spus. 

Raportul profesorilor nu era de natură să-i bucure pe 
miniştri. Monopol de stat da, dar nici să-şi asume guvernul 
răspunderea pentru cine ştie ce nenorociri se vor produce. 
Până la urmă însă se calmară. Vorba aceea: interesul poartă 
fesul. Aşa că luară hotărârea să nu se acorde nici o 
importantă telegramei lui Breuer. 

Kriegmann, fiind la curent, prin sursele sale de informaţii, 
cu desfăşurarea evenimentelor, îi spuse lui Rodenstock: 

— Guvernul vrea să ne smulgă din „pâine”. N-are decât! 
Noi am apucat nu numai să ne recuperăm capitalul, dar şi 
să scoatem un beneficiu, e drept, nu prea mare. Acum, dacă 
iese vreun bucluc cu „pâinea” asta, noi, cum s-ar zice, nici 
usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase... 


VII. O COMOARĂ FĂRĂ FOLOS 


Primăvara începuse sub auspicii proaste pentru Hans: 
menajera lui se măritase cu un pescar din satul vecin şi îl 
lăsase de izbelişte. Bătrânul nu se putea deprinde cu viaţa 
de burlac: deretică, găteşte, spală. Mereu îl vedeai prin sat, 
ţinându-se de capul văduvelor şi orfanelor şi rugând-o ba pe 
una, ba pe alta să vină să-i ţină gospodăria. Dar ţi-ai găsit! 
Ca şi bărbaţii, femeile se dezvăţaseră de mult să 
muncească. Nimeni nu era atât de sărac, încât să fie nevoit 
să se bage slugă. Aşa că bătrânul trebuia să se resemneze. 
Ca să nu gătească, începu din nou să se hrănească cu coca 
pe care o bună bucată de vreme o „crescuse” numai pentru 
negoţ. 

lată însă că într-o dimineaţă mai caldă ca de obicei 
deschise bufetul să ia o lingură de cocă din borcan. Mare îi 
fu mirarea când văzu că aluatul crescuse mai mult decât 
până atunci, revărsându-se peste gura borcanului. Se 
repezi în pivniţă, unde avea pus deoparte un stoc pentru 
anumite combinaţii negustoreşti. Acolo coca se comporta ca 
întotdeauna, crescând aproape imperceptibil. 

Moşneagul nu mai putu de bucurie. 

„Să ştii că o fi crescut atât din pricina căldurii”, îşi zise el. 
Luă cam jumătate din conţinutul borcanului şi înfulecă cu 
poftă. Pină pe la douăsprezece lenevi Ia soare, fumându-şi 
pipa, apoi trase un puişor de somn. După vreo două ceasuri, 
cum se trezi, dădu fuga ia bufet. Borcanul - plin ochi! 

„Uite, dom'le, ce drăcovenie! Acu să poftească domnii 
negustori”, gândi el, necăjit că comerţul cu coca se sfârşise 
atât de lamentabil. 

Seara se duse în vizită la un pescar, om pe care-l ştia cu 
familie grea. Vorbiră de una, de alta, apoi moşul strecură ca 
într-o doară: 

— N-aveţi nevoie de ceva cocă? 

Pescarul ridică din umeri. 

— Ne cam ajunge cât avem. Deşi, la drept vorbind, un kil 
acolo aş mai lua. 

— Şi cât dai pe el? 


— Păi ştiu şi eu? Vreo două mărci. 

Supărat, Hans mai îndrugă ceva, de politeţe, despre 
primăvara asta timpurie şi o luă din loc. 

— Vreo două mărci! Bombănea bătrânul în drum spre 
casă. Ca ieri luai pentru un kil nu ştiu câte hârtii de o mie. 
Unde s-or fi topit cumpărătorii? Dracu să-i mai înţeleagă pe 
orăşenii ăştia. Ba ţi-o smulg din mâini, ba se fac nevăzuţi. 

Cătrănit rău, se culcă o dată cu găinile. 

A doua zi, primul drum îl făcu tot la bufet. Se trase înapoi 
cu ochii cât cepele: coca nu numai că se revărsase din 
borcan, dar umpluse întreg raftul. 

— Tiii, cum mai creşte! Se cruci bătrânul. Păi dacă merge 
mai departe aşa, o să ajung chiar s-o dau cu două mărci. 

Colindă apoi tot satul, oferind cocă de vânzare. Dar 
pretutindeni îl întâmpina acelaşi răspuns: 

— N-avem nevoie. 

Peste câteva zile toţi se săturaseră până în gât. E drept că, 
deoarece vremea se răcise pe neaşteptate, coca nu mai 
creştea atât de vertiginos, dar între timp fiecare familie îşi 
strânsese provizii suficiente ca să-şi ţină zilele. 

Hans se îngrăşase din nou de nu-l mai încăpeau hainele. 
De nu l-ar fi ros gândul că atâta bogăţie se iroseşte de 
pomană, ar fi pus pe el şi mai multă osânză. Mai bine mort 
decât să arunce coca în stradă! Şi Hans înfuleca de zor, cu o 
poftă nepotolită de bătrân lacom, până într-o bună zi când a 
simţit că nu mai poate îndesa atâta cocă în el. Gâfâia la cea 
mai măruntă mişcare, picioarele i se făcuseră cât doi 
butuci. Cu mari eforturi izbuti să se ducă până la nişte 
vecini. Stăpânul casei moţăia lângă portiţă cu cei doi copii 
ai lui, iar nevastă-sa şedea la fereastră. 

— Bună ziua, le ură mieros Hans. Ştiţi, mi-e urât singur. 
Nu veniţi să mâncaţi nişte cocă? 

Pescarul măsură din ochi distanţa între cele două case - 
nu erau decât vreo treizeci de paşi - şi mormăi alene: 

— Prea departe... 

— Vai de mine! Dacă eu, care-s mai bătrân... 


— Nu, mulţumesc. Sunt sătul. De cinci ori am stat la masă 
până acum. 

— Păcat! 

Hans se lăsă pe prispă lângă pescar şi mărturisi 
adevăratul scop al vizitei: 

— V-aş ruga, totuşi, să veniţi, dacă nu în vizită, barem ca 
să-mi faceţi un bine. Coca aia creşte văzând cu ochii. A 
umplut trei rafturi din bufet. Mănânc, mănânc şi tot nu 
scade. Zău, ce dracu, suntem oameni, ajutaţi-mă! 

Femeii i se făcu până la urmă milă. 

— Trebuie să-l ajutăm pe bietul om. Oricui i se poate 
întâmplă o nenorocire. Noi mai dovedim că suntem mulţi, 
dar el e singur şi bătrân... 

— N-ai decât, bombăni bărbatul nepăsător. Mie mi-e lene. 

Femeia plecă cu Hans, care nu mai contenea cu 
mulţumirile. 

— Nu face nimic. Şi dumneata ne-ai făcut un bine când, 
văzând cât de săraci suntem, ne-ai vândut cocă mult mai 
ieftin decât altora. 

— Păi aşa se trăieşte între oameni, se bucură Hans. 
Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. la şi mănâncă sănătoasă. 
Poftă bună! 

Femeia luă o lingură de cocă şi înghiţi în sila. 

— Mulţumesc că ţi-ai făcut pomană cu un biet bătrân. Mai 
ia, hai, te rog! 

Femeia duse lingura la gură, dar o dădu la o parte scârbită 
şi îngăimă: 

— Nu pot, îmi vine să vomit... 

— Încă o bucăţică măcar. Nu refuza un sărman moşneag. 

Hans se milogea de parcă ar fi ajuns muritor de foame şi 
ar fi umblat la cerşit. 

— Dacă-ţi spun că nu mai sunt în stare, ce mă tot pisezi? 
Îşi ieşi din fire femeia. Să nu-ţi fie cu supărare... Plecă. 

În urma ei, Hans bătea temenele clămpănind: 

— Nu îndrăznesc să mai stărui. Bogdaproste şi pentru 
atât... 


În noaptea aceea somnul nu se lipi nici o clipită de el. 
Socotea într-una ce de bănet ar fi adunat vânzând coca la o 
mie de mărci kilogramul. Abia spre ziuă reuşi să aţipească, 
dar aproape imediat fu trezit de un zgomot ciudat. Sări din 
pat, privind cu teamă în jur. În lumina leşietică a zorilor 
văzu că aluatul crescuse atât încât împinsese uşa bufetului 
şi năpădise podeaua. 

Îl cuprinse groaza. Pentru întâia oară se gândi la primejdia 
pe care o reprezintă coca asta. 

„Ce-o să mă fac? Până la urmă blestemata mă scoate şi din 
casă”. 

N-a mai închis un ochi. ] se tot năzărea că aluatul, asemeni 
unui balaur fumuriu, se târăşte spre pat şi vrea să-l 
sugrume... De cum se lumină bine de ziuă, se postă la 
marginea drumului pe care se întâmpla să treacă uneori 
şomeri, vagabonzi, cerşetori. Opri din drumul lor trei flăcăi 
voinici, lihniţi de foame şi-i aduse acasă, făgăduindu-le o 
masă pe cinste. 

Pesemne că tinerii aceştia nu mâncaseră niciodată cocă. 
La început se cam codiră, dar, după ce-i văzură pe Hans 
mâncând, luară şi ei câte o bucăţică şi. Dând de gust, se 
puseră cu nădejde pe mâncat. Coca parcă se topea în gură 
şi până la o vreme puteai să mănânci fără să-ţi simţi 
stomacul încărcat. Unde mai pui că tinerii aveau nişte 
stomacuri zdravene şi o poftă de speriat. Nu trecură nici 
douăzeci de minute şi goliră două rafturi. Hans se mai 
lumină la faţă. 

— Ei, v-a plăcut? 

— Nu-i rea. Răspunseră tinerii, toropiţi de ospăţul asta 
îmbelşugat. 

— De, câtă foame am mai tras şi eu la viaţa mea! Omul 
trebuie să-şi ajute aproapele. Sunt singur cuc şi am pâine 
berechet, de ce să nu potolesc foamea unui flămând? 

— Mulţumim! 

— N-aveţi pentru ce Mai poftiţi şi altădată. Sa ştiţi că nu 
mă supăr dacă veniţi şi în fiecare zi. Ba să vă aduceţi şi 


prietenii. Am inimă bună, o să vă dau la toţi de mâncare. 

— Mulţumim, o să mai venim. Plecară. Hans nu mai putea 
de bucurie. 

— Aşa mai merge... 

Coca nu-i mai părea un monstru fioros, gata-gata să-l 
înşface şi să-i facă de petrecanie. 

— Vlăjganii ăştia sunt în stare să înghită şi un balaur! 

A doua zi i-a aşteptat cu nerăbdare, dar degeaba. Arşiţa 
zilei se simţea din plin Coca umpluse din nou bufetul şi se 
revarsă po duşumea. Somnul îi fu iarăşi bântuit de 
coşmaruri Se făcea că aluatul se apropie târâş şi că din 
masa lui amorfă se ridică nişte braţe cenuşii, 
amenințătoare... Se trezea din când în când, scăldat în 
sudori reci. În sfârşit, îl fură un somn adânc şi dormi mai 
multe ore în şir, până îl deşteptară nişte strigăte. 

— Jupâne, ei jupâne! 

Soarele se înălţase pe orizont cam de două sulițe. Se sculă 
buimac şi deschise fereastra. Afară erau trei inşi. Pe doi din 
ei îi cunoştea: erau şomerii de acum două zile. Al treilea, 
înveşmântat în nişte ţoale zdrenţuite, părea un cerşetor. 
Bucuros, se grăbi să deschidă larg uşa. 

— Poftiţi, poftiţi! Vi s-a făcut foame, nu-i aşa? V-am aşteptat 
ieri cu nişte cocă, o grozăvie! 

Dar oaspeţii nu se grăbeau să intre. În loc de bună 
dimineaţa, unul din şomeri întrebă cu aerul cuiva care vrea 
să încheie un târg: 

— O să mâncăm iarăşi cocă? 

Oarecum surprins, Hans răspunse cât putu de prietenos: 

— Fireşte... 

— Şi preţul? Stărui tânărul pe acelaşi ton. Hans făcu ochii 
mari: 

— Preţul? Care preţ? V-am cerut cu vreun ban? 

— Asta ar mai lipsi - să mai şi plătim! Vrem să ştim cât ne 
plăteşti dumneata ca să mâncăm... 

— Să vă plătesc? Eu? Ca să mâncaţi? Unde s-a mai 
pomenit una ca asta? 


— S-a pomenit ori ba, află, jupâne, că pe degeaba nu 
mâncăm. Dacă nu vrei să plăteşti, adio şi-un praz verde. 
Găsim de lucru în altă parte. Slavă domnului, treabă este 
berechet! 

— Da' ce, asta-i muncă? Staţi, staţi, nu plecaţi! Se sperie 
Hans. Câţiva bănuţi aş putea să vă dau... 

— Cât? 

— Să zicem, douăzeci de pfenigi. 

— Numai atâta? Aici, în sat, ne roagă lumea cu două mărci 
kilogramul. Toţi trag de noi... 

Hans simţea că înnebuneşte. Auzi, domnule, să le 
plătească - şi încă pentru ce? Ca să se îndoape cu cocă. 
Coca pe care acum câtăva vreme o vindea cu peste o mie de 
mărci kilogramul. Ori oamenii ăştia îşi bat joc de el, ori şi-a 
pierdut minţile... 

— Nu vă dau nici un ban î Găsesc eu destui flămânzi... 

— Găseşti pe dracu! Toate satele din jur au prins de veste. 

— O să mănânc singur toată coca, se încăpăţână Hans. 

— Treaba dumitale. Dar dacă nu crăpi până mâine, o să 
dai şi patru mărci, cum te văd şi cum mă vezi. Haidem, 
băieţi! 

Îl lăsară singur cu coca cenuşie, care acoperise o bună 
parte din podea. Peste noapte o să umple odaia... 

Pe Hans îl străbătură fiori de groază. Se repezi la 
fereastră şi strigă după cei trei. 

— Hei, băieţi, veniţi înapoi! 

Veniră înapoi, cântăriră coca din ochi şi se puseră îndată 
pe treabă. Mâncară mai întâi coca revărsată pe duşumea. 
După ce dădură gata şi cele două rafturi de jos, se 
declarară bătuţi. 

Hans le plăti suma cuvenită şi căzu epuizat în fotoliu. 

„Mâncătorii de cocă” îşi făceau apariţia zilnic. Se îngrăşau, 
mâncau din ce în ce mai puţin, dar ridicau în schimb tot mai 
mult preţul. Banii lui Hans se topeau. Nemaiputând să 
îndure imaginea propriului său dezastru, se îndopă şi el, 
într-o zi, după plecarea oamenilor, până la refuz. Dimineaţa 


nu mii fu în stare nici să se dea jos din pat. Inima îi bate cu 
poticneli, ca înhăţată de o gheară. 

Când veniră „mâncătorii”, le porunci cu o voce întretăiată 
de spasme: 

— Aruncaţi afară porcăria asta! Cât mai departe de casă, 
să n-o mai văd în ochi! 

— Bine c-a dat Dumnezeu, se bucurară oamenii, cărora li 
se făcuse lehamite de atâta cocă. Alţii de când au aruncat- 
Oz 

Dădură zor şi, în sfârşit, casa fu curățată de cocă. Hans 
făcu o sforţare să se ridice în capul oaselor, ca sa plătească 
oamenilor, dar deodată se învineţi la faţă şi se prăbuşi 
horcăind în aşternut. 

— A mierlit-o şi ăsta, spuse cerşetorul, apropiindu-se de 
pat. S-a înăbuşit în osânză ca şi ăilalţi doi. Ei. Băieți, zic să 
ne luăm ceva ca amintire şi s-o uşchim la vapor. Am făcut 
destui purici în satul ăsta împuţit. Dar unde naiba o fi 
ţinând biştarii? 

Unul din cei doi şomeri încercă să-l oprească. 

— Lasă, Karl. Ce te faci dacă te prinde? 

— Cine să mă prindă? Nu vezi că borţoşii ăştia nici nu se 
mai mişcă toată ziulica din casă? 

Găsi lădiţa cu banii, îşi umplu buzunarele şi plecă 
împreună cu ceilalţi doi, părăsind mortul. 


VIII. POTOPUL DE PÂINE 


Satul trăia zile de teroare cumplită. În fiecare casă de 
pescari se găsea măcar o fărâmitură de „pâine veşnică”. O 
data cu arşiţa verii, „pâinea” începuse să crească vertiginos 
şi neaşteptata „recoltă” stârnise o explozie de bucurie. Dar 
bucuria le fu de scurtă durată. Chiar în zilele următoare îşi 
dădură seama că, dată fiind repeziciunea cu care creşte, 
coca ameninţă să se transforme dintr-un aliment preţios 


într-un duşman cumplit, într-un adevărat potop în stare să-i 
năclăiască şi să-i sufoce pe toţi. 

Primejdia îi mai dezmetici: era limpede că dacă nu iau de 
urgenţă măsuri hotărâte îi aştepta un sfârşit groaznic. 

La început, ca şi Hans, pescarii se străduiră să împuţineze 
coca, mâncând-o. Înfulecau în disperare, în duşmănie, până 
cădeau jos săgetaţi de crampe... Mulţi dintre ei fură 
cuprinşi de o frică sălbatică. Ca să se salveze, cei mari şi 
puternici îi sileau pe cei mici şi lipsiţi de voinţă să se 
îndoape cu cocă. Dar totul se dovedea zadarnic! Curând îşi 
dădură scama ca în felul acesta nu obţin nici un rezultat. 
Coca năpădea încăperile, spărgând geamurile şi se revărsa 
în stradă ca un puhoi cenuşiu de nestăvilit. Forţa care o 
făcea să crească era atât de teribilă, că după ce burduşea 
casa, coca urca pe coş aşternându-se ca un nămete pe 
acoperiş. Pescarii cu familii numeroase îi mai ţineau de 
bine, de rău piept. Apucau s-o scoată din timp în stradă. 
Noaptea, oamenii aruncau bucăţi de cocă lângă casele 
vecinilor. Cine era însă prins, era bătut măr. 

Şi Fritz prinse pe unul. Turbat de furie, îl dobori cu o 
lovitură cumplită într-un morman de pâine. Până dimineaţa, 
coca înghiţise cadavrul. Aşa săvârşi Fritz al doilea omor. 
Nici nu încerca să ascundă: susţinea şi de astă dată că 
fusese în legitimă apărare. Poate că judecătorii din oraş ar 
fi găsit că Fritz depăşise limitele legitimei apărări. Pescarii 
însă îi dădeau cu toţii dreptate, susţinând că Fritz a 
procedat bine şi că această întâmplare se cuvine să fie 
învăţătură de minte pentru alţii. 

Izgoniţi de cocă din casele lor, aproape înnebuniţi de 
spaimă, oamenii se adunau deseori la sfat pe ţărmul mării. 
De cum se strângeau, povesteau care mai de care lucruri 
care-ţi ridicau părul măciucă. De pildă, cum s-a prăpădit 
întreaga familie a tâmplarului: noaptea, când dormeau, 
coca astupase uşile şi ferestrele, năvălise în casă şi îi 
înăbuşise pe toţi... Cum au murit sufocaţi copii de ţâţă şi 
bolnavi nevolnici lăsaţi prin case... 


Una din mamele care îşi pierduse în felul acesta pruncul, 
istorisea cu vocea întretăiată de suspine: 

— M-am repezit până la vecini să-i rog să mă ajute ca să 
salvez barem lucrurile din casă. Coca umpluse numai 
camera din faţă până la jumătate, în cealaltă, din fund, 
dormea copilul. Credeam c-o să mă întorc repede, dar am 
umblat tot satul până să găsesc pe cineva să mă ajute. De, 
fiecare cu necazurile lui. Nu mai ştiu cât am lipsit. Când în 
sfârşit mă întorc, camera din faţă era aproape plină, aşa că 
nu mai puteam răzbate dincolo să scot copilul. Mă reped la 
fereastră - era zăvorită pe dinăuntru. M-au trecut toate 
sudorile. Atunci am hotărât sa trec cu orice preţ prin cocă 
Era groasă şi lipicioasă cum e clisa. Am reuşit să fac doar 
câţiva paşi, dar am crezut că se scurge toată vlaga din 
mine. M-am oprit. Coca îmi ajunsese până la umeri şi, după 
scurt timp, mi-a încolăcit gâtul, a urcat până la bărbie... 
Câteva minute şi m-aş fi înăbuşit... Ca atunci când te îneci 
într-o mlaştină. Am început să ţip. Noroc de Fritz care 
tocmai trecea prin faţa casei. A adus în grabă o cange şi m- 
a tras afară. Dar copilaşul, odorul meu, a fost ucis de cocă, 
nu l-am mai putut salva... 

— Da, aşa a fost, întocmai cum spune dânsa, întări Fritz. 
Am înghiţit şi eu destulă cocă, până ce am izbutit s-o scot 
afară pe Marta... 

Salvarea unui om cu riscul vieţii li se părea ceva de la sine 
înţeles, ca şi omorârea „aruncătorului” - termen apărut o 
dată cu noul delict, fiind socotit la fel de infamant ca şi 
celălalt, mai vechi, de „hoţ”. 

Pescarii ascultau, cufundaţi într-o tăcere grea, toate 
aceste întâmplări sinistre. 

— Să murim aşa, toţi cu zile? Se revoltă o fată. 

— Mai bine să le lăsăm dracului de case şi să fugim cât mai 
departe de aici, îşi spuse părerea un pescar bătrân. Fritz 
privea marea cu creierul frământat de o idee. Într-un târziu 
spuse: 


— Ce-aţi zice dacă am azvârlii coca în mare, mai ales că-i 
la doi paşi. Acolo, e loc cât vrei. Chiar dacă n-o să se ducă la 
fund, vântul şi valurile o s-o care departe. În felul ăsta 
scăpăm de ea... 

Toţi încuviinţară. Fie ce-o fi, numai să nu mai aibă senzaţia 
chinuitoare că stau degeaba. Se puseră cu îndârjire pe 
treabă. Cărau cocă zi şi noapte şi-o aruncau în apă. 

Coca se umezea puţin, dar nu se scufunda, ci plutea la 
suprafaţă asemeni unui sloi de gheaţă murdar, pe care 
soarele primăvăratec îl închisese la culoare. Nici nu se 
depărta măcar de țărm. Dimpotrivă, valurile aruncau o 
parte din cocă înapoi pe țărm. Bine cel puţin că se dovedise 
pe gustul peştilor, care se îngrămădiseră într-un număr 
impresionant, devorând-o cu nesaţ. 

Spectacolul îi aţiţă pe pescari. 

— Să ştiţi că n-or să aibă ce alege din ea... la uitaţi-vă câţi 
au dat năvală... 

— Grozavă momeală! Ce de peşte s-ar prinde! 

— Nici un năvod n-ar putea să tragă o povară ca asta. Mai 
ales ale noastre, putrede cum sunt... 

De fapt niciunul nu se gândea serios la pescuit. Singura lor 
preocupare era să care într-una coca şi s-o azvârle în mare. 

În a treia zi, un pescar exclamă: 

— Ce-o mai fi şi asta? Deşi peştii au înfulecat atâta din ea, 
în loc să se împuţineze, s-a înmulţit... 

— O fi crescând şi în apă, mai ştii! 

Mai trecură câteva zile şi deveni limpede că în mare coca 
creşte şi mai repede, poate unde are la dispoziţie mai multă 
hrană. Cât se întindea zarea, o vedeai burduşindu-se 
deasupra apei. Şi, colac peste pupăză, năpădise şi ţărmul, 
amuţind cu totul zgomotul valurilor şi începând să se 
prelingă pe uscat. Ai fi zis că marea, sătulă de atâta hrană, 
nu mai poate înghiţi nici o fărâmitură şi-o înapoiază 
pământului. Nici o ambarcaţiune nu se mai putea apropia 
de mal. 


lată, deci, spulberată şi ultima lor speranţă. Nu mai ştiau 
ce să facă. Priveau deznădăjduiţi această mare stranie, 
cenuşie şi gelatinoasă ca un fel de piftie, pe care probabil 
nici nu se putea înainta cu barca. lar dincoace, pe țărm, 
erau casele pustii, părăsite. 

Un pescar făcu totuşi o încercare, dar barca lui se 
împotmoli ca într-un nămol gros. 

— Uite ce s-a ales din marea noastră, începu să jelească 
bătrânul pescar. Acum nu mai e chip nici să fugim de pe 
insulă. Şi de la cine ni se trag toate astea? 

Întrebarea îi fulgeră pe toţi. Oamenii aceştia ajunşi la 
disperare căutau cu tot dinadinsul un ţap ispăşitor, pe care 
să-şi verse mânia pentru toate nenorocirile abătute asupra 
lor. 

— Mai şi întrebaţi cine e vinovatul? Profesorul Breuer, 
care altul! 

Uitaseră sau poate nu voiau să-şi amintească în ce fel îşi 
făcuseră rost de cocă şi cât îi implorase profesorul să-i dea 
lui toate rezervele de „pâine veşnică”. 

— El ne-a nenorocit! El ne-a lăsat fără adăpost şi ne-a 
osândit copiii la pieire. El a dezlănţuit prăpădul. Moarte lui 
Breuer! Sa piară monstrul! Mulțimea dezlâănţuită porni 
puhoi spre colina în vârful căreia se afla casa profesorului. 

Zadarnic încercau Johann, Rudolf şi Oskar să-i oprească de 
la o faptă necugetată. Mânia e oarbă, nu judecă. 


IX. ASEDIUL 


Profesorul Breuer trecea prin momente înfiorătoare. 
Ajunsese şi la urechile lui vestea despre ce se întâmplă în 
sat. Deşi făcuse tot ce i-a fost omeneşte posibil ca să 
preîntâmpine urgia, simţea apăsând pe umerii lui o parte 
din vină. 

— E groaznic! E înnebunitor! Murmura el, măsurând cu 
paşi nevolnici cabinetul în lung şi în lat. Ce soartă absurdă! 


Să trudeşti patruzeci de ani ca să aduci oamenilor fericirea 
şi să le pricinuieşti atâtea nenorociri... 

Accesele de zbucium şi deznădejde alternau cu cele de 
activitate febrilă: căuta un mijloc ca să distrugă cât mai 
rapid cu putinţă coca sau cel puţin să-i încetinească 
creşterea. Rămânea nopţi întregi în laborator, 
neîngăduindu-şi nici o clipă de odihnă. 

Dar nenumăratele experienţe pe care trebuia să le facă 
pentru a obţine un leac eficace cereau timp. 

Şi mai cereau ceva: linişte sufletească. Iar lui toate aceste 
orori îi creau o tensiune nervoasă vecină cu nebunia. 
Prevăzând că mai devreme sau mai târziu va fi atacat de 
mulţimea revoltată, îşi luase din timp toate măsurile. Nu 
pentru că ar fi pus prea mult preţ pe viaţa lul. Ci pentru că 
era convins că numai el şi nimeni altul poate salva omenirea 
înainte ca ea să piară înăbuşită de cocă. De aceea era 
hotărât să-şi apere viaţa în orice chip. 

Când servitorul dădu buzna în cabinet şi strigă eu sufletul 
la gură: „Năvălesc pescarii!”, profesorul avu putere doar să 
murmure: 

— Au şi venit? 

Rămase câteva clipe tăcut, cu aerul unui osândit în clipa 
supremă când i se aduce vestea: „E timpul să mergi la locul 
execuţiei”. Recăpătându-şi însă rapid sângele rece, înălţă 
capul şi porunci calm: 

— Zăvorăşte uşile, Karl! Pune obloanele de stejar la 
ferestrele de la parter. 

Întrucât totul fusese chibzuit din vreme, pregătirile se 
desfăşurară cu iuţeală. Uşa din faţă, masivă şi ferecată, 
putea rezista chiar şi unui atac îndelungat. Obloanele 
prinse în buloane groase acopereau ermetic ferestrele 
înguste de la parter. Karl apucă să închidă şi poarta, cu 
toate că era mai puţin trainică decât uşa de la intrare. 

— Dacă-i ţine puţin în loc şi tot e bine... Vila profesorului 
era gata să înfrunte asediul. Pe măsură ce mulţimea se 


apropia, răcnetele ei răzbeau dincolo de ziduri, risipindu-şi 
ecoul macabru în încăperi. 

— Moarte monstrului! 

Poarta se cutremură sub loviturile căngilor grele. Dulăii 
sloboziţi din lanţ izbucniră în hămăituri sălbatice. Lemnul 
porţii pârâi sub presiunea mulţimii şi, în sfârşit, cedă. 
Înarmaţi cu căngi şi harpoane, pescarii năvăliră în curte, 
omorâră câinii şi înconjurară casa. 

— Deschide! Urlau întărâtaţi pescarii. Degeaba te ascunzi, 
că tot punem noi mina pe tine... 

Profesorul strecură o privire prin fereastra îngustă de la 
etaj. Cu tot tragismul situaţiei nu-şi putu reţine un zâmbet 
amar: nu se mai pomenise vreodată o armată ca asta, 
alcătuită din indivizi atât de graşi şi cu mişcări greoaie. E 
drept că necazurile şi truda din ultimele zile le mai topise 
din osânză, dar şi aşa cum arătau acum păreau adunaţi la 
un concurs de burtă-verzi. Gâfâiau şi oboseau repede, de- 
aceea erau mai puţin primejdioşi decât voiau să pară. 

— Fie cum vreţi voi, dar mai înainte vă cer sa mă ascultați, 
strigă profesorul, încercând să acopere larma. Nu puteţi 
spune că nu v-am prevenit... Nu-l lăsară să vorbească. 

— Ucigaşule! Monstrule! La moarte! La moarte! 

— O să vă învăţ cum să distrugeţi coca! Strigă Breuer, 
străduindu-se să potolească vacarmul. 

La auzul acestor cuvinte, oamenii care se aflau mai 
aproape tăcură. În timp ce ceilalţi continuau să vocifereze. 

— Până ce voi găsi un mijloc care să vă scape de cocă, 
fărâmiţaţi-o între pietre, pisaţi-o, ardeţi-o. Şi, mai ales, 
lăsaţi-mă să lucrez în linişte. Nu uitaţi că aţi mai refuzat o 
dată să-mi urmaţi sfatul... 

Vuietul mulţimii îi înăbuşi glasul. Oamenii începură să-şi 
manevreze căngile ca pe un berbece, încercând să spargă 
uşa. Dar uşa şi obloanele rezistau straşnic. 

Pescarii nu aveau de gând să se lase. Când unul obosea, 
altul îi lua locul, izbind cu furie în uşă. Către seară, uşa se 
şubrezise, fiind străpunsă în câteva locuri de căngile 


ascuţite. Dar şi armata de pântecoşi ajunsese la capătul 
puterilor. Asediatorii se adunară roată, ca să discute 
situaţia. Găseau că durează prea mult şi că e din cale-afară 
de obositor să continue asediul cu cângile. Trebuia născocit 
vreun mijloc mai rapid pentru cucerirea fortăreței. 

Treptat, răcnetele învălmăşite încetară: gloata asta 
neorganizată era pe cale să se transforme într-o adevărată 
„armată”, cu comandanţi şi stat major. 

„Asta nu-mi place”, îşi spuse Breuer. 

— Uite-l cum dă din mâini, bombăni în momentul acela 
Karl, arătând cu mâna spre un pescar. Asta-i Fritz, îl 
cunosc. 

Fritz explica ceva cu gesturi repezite. Pescarii îl ascultară 
cu luare-aminte, apoi, vorbind toţi laolaltă, se retraseră pe 
poartă. Numai câţiva rămăseseră lângă casă... 

„le pomeneşti că o fi izbutit să-i convingă să-şi bage 
minţile-n cap, gândi Breuer, cu o brumă de speranţă. Dar 
atunci ce rost au santinelele?” 

După o oră, când îi văzu pe pescari urcând din nou costişa, 
înţelese planul pe care îl urziseră: fiecare căra în spinare o 
legătură de vreascuri. 

— Ce-or fi punând la cale? Doar n-or fi vrând să ne ardă de 
vii? Se îngrozi Karl. 

— Trebuie să scăpăm cu viaţă, răspunse Breuer, 
urmărindu-i din ochi pe pescarii care îngrămădeau 
vreascurile sub uşă şi de-a lungul zidurilor. la să dăm 
drumul la „artilerie”. 

Servitorul aduse un pachet mare de rachete. Înainte ca 
pescarii să-şi isprăvească pregătirile, Breuer şi Karl 
aruncară spre ei vreo zece rachete. Aceste proiectile 
anume preparate şuierau şi pocneau asurzitor, scuipau 
flăcări şi săreau din loc în loc, împrăştiind un miros 
respingător. Dar, în ciuda aparenţelor, rachetele erau 
absolut inofensive. 

În rândurile asediatorilor se iscă panică. Pescarii o luară la 
fugă, strănutând şi acoperindu-şi gura cu mâinile. Erau 


încredinţaţi că e vorba de gaze asfixiante. 

Trecuse de miezul nopţii. Între norii ce goneau sfâşiaţi de 
vânt se ivi cornul lunii. Văzând că nu se aleseseră decât cu 
spaima, pescarii se întoarseră spre casa profesorului tocmai 
când acesta se pregătea să fugă. 

În lumina alburie a lunii, Breuer îi văzu înaintând ca o 
masă compactă de cărbune. Legaţi cu câte o basma care le 
acoperea nasul şi gura, pescarii înălţau deasupra capetelor 
torţe aprinse. Deşi burtoşi şi greoi, acționau de data 
aceasta rapid şi fără şovăială, ca nişte adevăraţi soldaţi. 
Înainte ca Breuer să aibă răgazul să azvârle asupra lor o 
salvă de rachete, dădură foc vreascurilor şi se retraseră la 
oarecare distanţă. 

— Stăm prost, mormăi Breuer, privind cum se preling 
flăcările pe crengile uscate... Îşi plecă îngândurat fruntea. 
N-avem ce face, trebuie să-i adormim cu gaze. N-o să 
moară niciunul, dar cel puţin pentru trei ore îi scoatem din 
circulaţie... Or să doarmă duşi. 

Aduse repede din laborator două butelii. Deşurubă 
capacul de metal şi lăsă să se scurgă un gaz aproape 
incolor. După ce şi el şi Karl îşi puseră măşti de gaze, goli 
încă trei butelii. Efectul fu fulgerător: de îndată ce gazul 
ajunse în curte, pescarii începură să cadă ca seceraţi. 

— Putem pleca, spuse grăbit profesorul. 

leşiră, încuind uşa după ei, împrăştiară vreascurile aprinse 
şi stinseră focul. Între timp, vântul începuse să risipească 
gazele. 

— Cu atât mai bine. Într-un ceas-două or să fie pe picioare. 
Până atunci însă noi suntem departe. 

Scoaseră din garaj un automobil micuţ cu două locuri şi 
goniră spre cel mai apropiat oraş. 


X. CRIMINALUL 


Dimineaţa, când se treziră, pescarii se priviră unul pe altul 
nedumeriţi. Ce se întâmplase? Prin curte zăceau risipite 
ramuri şi crăci. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. 

Se repeziră şi sparseră uşa. Nu găsiră ţipenie de om! 

— A şters-o! Ne-a lăsat cu buzele umflate... 

Se întoarseră înciudaţi în sat şi abia atunci îşi aduseră 
aminte de felul cum i-a învăţat Breuer să distrugă coca. 
Aduseră un cazan cât toate zilele, aprinseră un foc zdravăn 
şi aruncară câteva bucăţi înăuntru. Din cazan ieşea un fum 
înecăcios şi coca se topea văzând cu ochii. Numai un strat 
subţire de reziduri se depunea pe fund. Cine n-avea cazan, 
fărâmiţa coca între pietre sau în piuă. Treaba mergea cu 
spor, dar trebuia să asuzi toată ziua: coca creştea mereu. 

În timp ce pescarii se istoveau cu truda asta de ocnaşi, 
profesorul împreună cu Karl îşi continuau drumul. Lângă un 
cătun întâlniră un pescar bătrân, care îl cunoştea pe Breuer 
din vedere. 

— Uite-l pe monstru! Strigă pescarul, arătându-l ţăranilor 
pe Breuer. 

Se ridică un vuiet de ameninţări. Karl apăsă cât putu pe 
accelerator, dar unul din ţărani apucă să arunce cu furca 
după ei şi sparse un cauciuc. Izbutind cu chiu - cu vai să 
iasă din sat, să dădură jos din maşină ca să schimbe 
cauciucul, dar, văzând că ţăranii alergau după ei, urlând şi 
blestemând ca scoşi din minţi, fugiră în pădure. Au rămas 
ascunşi acolo toată ziua şi numai după ce se lăsă bezna 
nopţii se încumetară să pornească mai departe. 

„Sunt un proscris, se lamenta Breuer. Orice om întâlnit în 
cale poate să mă ucidă, ca pe un criminal scos de sub scutul 
legii...” 

Când ajunseră, în sfârşit, în oraş, Breuer se înfăţişă 
imediat procurorului şi, după ce-şi declină numele şi 
calitatea, spuse: 

— Vă rog să mă arestaţi şi să mă trimiteţi la închisoare, ca 
să nu fiu sfâşiat de mulţime. 


— Aţi venit la timp, răspunse procurorul. Chiar adineauri 
am primit ordin să vă arestez. 

— Ca să mă apăraţi de furia mulţimii, nu? 

— Hm! Făcu vag procurorul. La drept vorbind, nu numai 
pentru asta. Cred că o să vi se intenteze o acţiune. 

Cu toate că vestea îl lovise drept în moalele capului. 
Breuer tăcu şi, căzând într-o adâncă apatie, se lăsă dus la 
închisoare fără nici o împotrivire. Curând îl mutară într-o 
închisoare din Berlin. 

— Aveţi cunoştinţă de nenorocirile pe care le-a provocat 
invenţia dumneavoastră? Îl întreba judecătorul de 
instrucţie. 

— Da, dar nu mă consider vinovat. Am avertizat 
guvernul... 

— Despre vinovăția dumneavoastră o să vorbim mai târziu. 
Ştiţi, aşadar, ce s-a întâmplat în satul acela de pescari. 
Presupun însă că ignoraţi ce grozăvii s-au petrecut în lumea 
întreagă? 

— Aceleaşi nenorociri probabil, dar în proporţii mai mari... 
— În proporţii mai mari! Se revoltă judecătorul. Cum de 
puteţi vorbi cu atâta sânge rece? Blestemata aia de cocă a 
năpădit sate, târguri, oraşe. Sute de mii, ce spun, milioane 

de oameni au rămas fără adăpost. Navigaţia fluvială şi 
maritimă s-a oprii, pentru că râurile şi mările s-au 
transformat în nişte uriaşe mlaştini. Erupția unui vulcan e 
floare Ia ureche pe lângă catastrofa pe care aţi provocat-o. 
lată ce reprezintă aceste „proporţii mai mari”, despre care 
vorbeaţi adineauri cu atâta calm. 

— Şi ce vreţi să fac? Să cad în genunchi şi să cer iertare? 
Ţipă iritat profesorul. Nu cumva eu am umplut lumea de 
cocă, am făcut negoţ cu „pâinea veşnică”? Spuneţi-mi 
măcar ce acuzaţii mi se aduc? 

— Că, fără să terminaţi experienţele, fără să studiaţi toate 
însuşirile acestui aluat, aţi comis criminala imprudenţă să 
daţi o bucată bătrânului pescar Hans. Aici e izvorul răului... 


— Bine, dar am luat toate măsurile de precauţie. Ce vină 
port eu, dacă lacomul acela de Hans a abuzat de încrederea 
mea? 

— Aţi dat o forţă groaznică, nimicitoare pe mina unui om 
care abia ştia să citească. Halal precauţie! Poate veţi 
binevoi, totuşi, să-mi împărtăşiţi toate amănuntele? 
Aşezându-se la birou, judecătorul de instrucţie îi luă un 
interogator în toată regula, care dură multe ore îl interesa 
în special de ce Breuer nu specificase în telegrama lui ce 
primejdie anume ameninţă lumea, arătând doar că „pâinea” 
dăunează sănătăţii. 

— Dacă aţi fi Înfăţişat de pe-atunci tot adevărul, dezastrul 
putea fi preîntâmpinat. S-ar fi folosit nişte frigidere 
speciale, sau mai ştiu eu, poate nişte rezervoare ermetice. 

— Mi-am închipuit că perspectiva unei otrăviri îi va 
înfricoşa pe oameni şi-i va face să nu mai consume coca, s-o 
distrugă. Unde mai pui că, dacă aş fi spus adevărul, s-ar fi 
putut să nu fiu crezut, aşa cum n-am fost crezut în ceea ce 
priveşte pericolul de otrăvire. În treacăt fie zis, frigiderele 
şi rezervoarele despre care vorbeaţi adineauri n-ar fi fost 
decât un paleativ absurd. Fabricarea lor cere timp, ori coca 
creşte cu repeziciunea cu care se înmulţesc bacteriile: 
şaisprezece milioane de descendenţi în douăsprezece ore. 

Când i se permise să-şi vadă avocatul, Breuer află de la 
acesta un şir de amănunte suplimentare. 

— Aţi nenorocit o lume, scumpe profesore. Acum milioane 
de oameni pisează toată ziua afurisita aia de cocă. Cine are 
bani, angajează câţiva pârliţi să facă treaba asta pentru el. 
Ceilalţi însă parcă ar fi osândiţi la o trudă de sisif. S-au găsit 
şi state care au încercat să arunce cocă pe teritoriul 
statelor vecine. Era cât pe ce să izbucnească războiul. 
Paradoxal e însă faptul că tot coca le-a domolit ardoarea 
războinică. Într-adevăr, cum să te războieşti, dacă nici n-ai 
pe unde trece? Oamenii şi caii se împotmolesc în cocă. Aşa 
ca totul s-a rezumat la câteva neînsemnate lupte aeriene. 
Dar ce ne mai aşteaptă de acum înainte? Ziarele înteţesc 


panica, scriind că aluatul dumneavoastră se va întinde 
pretutindeni, acoperind globul cu o crustă compactă. Şi 
atunci, s-a zis cu omenirea! Soarele va rumeni globul ca pe 
o pâine uriaşă. Nu este exclus să fie, într-adevăr, gustoasă şi 
hrănitoare, dar n-o să mai aibă cine s-o mănânce, căci nu va 
mai exista umanitate pe glob. Cei mai prevăzători - 
bineînţeles, şi cei mai bogaţi - au şi început să cumpere 
parcele pe crestele munţilor. Un grup de bogătaşi a 
acaparat toate gheţarele elveţiene, ca să se adăpostească 
acolo în speranţa că n-o să ajungă coca atât de sus, mai ales 
că imediat ce dă de frig creşte mai încet. 

— Aş vrea însă să ştiu - îl întrerupse Breuer - de ce sunt 
acuzat tocmai eu? Doar Rodenstock şi Kriegmann sunt cei 
care au comercializat pâinea! 

Avocatul zâmbi. 

— Aflaţi, dragă profesore, că guvernul a apucat să instituie 
monopolul şi că, prin urmare, în ultimul timp, el a fost 
marele negustor de pâine. Vă daţi seama că n-o să se acuze 
guvernul singur. Ar fi stupid, nu-i aşa! Şi, ca să se justifice în 
ochii maselor, ca să abată atenţia opiniei publice, îi trebuie 
cu tot dinadinsul un vinovat. 

— Acum înţeleg, murmură Breuer. În aceste condiţii, e 
absurd să mai sper că-mi voi putea dovedi nevinovăția. 

— Da, nu vă ascund că situaţia nu-i de loc uşoara. Cu un 
singur preţ vă puteţi răscumpăra libertatea: descoperind 
cât mai neîntârziat un „antidot” eficace, pare să distrugă 
radical toată coca de pe glob... 

— Dar pentru asta trebuie să mi se dea posibilitatea să 
lucrez! 

— Vi se va asigura această posibilitate. Încă în cursul zilei 
de azi veţi fi instalat într-un laborator utilat, chiar aici în 
închisoare. Vi se va pune la dispoziţie tot ce vă trebuie 
Credeţi-mă pe mine, este cea mai bună metodă să înlăturați 
avalanşa de învinuiri... 


XI. SALVAREA! 


Daţi-mi voie să mă prezint: Schmidt, docent universitar. 
Din clipa asta - mâna dumneavoastră dreaptă. Am mai 
lucrat în domeniul biochimici pentru Rodenstock şi 
Kriegmann. Eu am fost aceia care am redescoperit formula 
„pâinii” şi am produs-o pentru export... 

— Aha, care va să zică un „complice”! Nu cumva aşa se 
explică prezenţa dumneavoastră alături de mine în 
laboratorul închisorii? 

— Nu. Mie nu mi-au făcut nimic. Au socotit, pesemne, că o 
singură victimă e de ajuns. 

— Cum, vrei să spui că Rodenstock şi Kriegmann sunt şi ei 
liberi? 

— Mai încape vorbă! Liberi şi prosperi. Acum fabrică nişte 
maşini pentru distrugerea pâinii prin mijloace mecanice şi 
câştigă averi colosale. Nu-i om care dispune de ceva bani să 
nu-şi cumpere o astfel de maşină. Mii de muncitori lucrează 
la distrugerea „pâinii”. În toată lumea, ziua de lucru a fost 
prelungită până la douăsprezece ore! Ce să-i faci! 
Pretutindeni s-a decretat starea de asediu. Muncitorii 
lucrează cu ordine de mobilizare. Orice încercare de grevă 
este înăbuşită cu cruzime. 

Breuer îl asculta zdrobit, cu bărbia în piept. 

„Bietul Breuer! La asta a visat el?!” îl compătimi Schmidt 
pe bătrân. Schimbă vorba: 

— Cum vi se pare laboratorul? Nu-i rău, ce ziceţi? 

Smulgându-se din plasa gândurilor negre, Breuer privi în 
jur cu un ochi de expert şi rămase mulţumit. La vederea 
microscoapelor, a retortelor se mai învioră parcă după 
zbuciumul din ultimele zile. Abia aştepta să se pună din nou 
pe lucru. 

— Da, da, nu-i rău de loc. Mai lipseşte câte ceva, dar sunt 
convins că o să ni se dea tot ce ne trebuie. La muncă, la 
muncă! 


— Aşa-mi plăceţi, se bucură celălalt. Fiţi fără grijă, 
domnule profesor. Îi venim noi de hac aluatului. Apropo, 
cum explicaţi intensificarea creşterii „pâinii”? Numai 
căldurile verii să fie la mijloc? 

— Da de unde! Alta este explicaţia: vara aerul conţine mai 
multe bacterii decât iarna. Deoarece protozoarele au hrană 
din belşug, „pâinea” creşte vertiginos. 

— Da, am bănuit şi eu cu aici e buba. De aceea, cred că 
„pâinea veşnică” poate fi distrusă prin două mijloace. Ori 
găsim o cultură de bacterii care să devoreze coca mai 
repede decât e în stare ea să crească, ori va trebui să 
sterilizăm aerul din jurul ei, lăsând astfel protozoarele fără 
hrană. 

— Eu m-am gândit numai la primul mijloc. Dar să ştiţi că şi 
ideea dumneavoastră în ce priveşte sterilizarea nu mi se 
pare de lepădat. 

— Vă mulţumesc! Ar fi, deci, bine să ne ducem cercetările 
în ambele direcţii. 

Schmidt era nu numai priceput şi talentat, dar şi un bun 
camarad. Lucrau fără răgaz şi fără îndoială că cercetările 
ar fi progresat mult mai rapid, dacă n-ar fi fost vizitele 
judecătorului de instrucţie care îl lăsau pe Breuer pradă 
unor gânduri negre, ori îl aduceau într-o stare de teribilă 
surescitare. Schmidt se străduia să-l liniştească cum putea. 

— Nu-i mai daţi atâta importanţă hârţogarului ăsta. Orice 
s-ar spune, dumneavoastră aţi realizat o invenţie epocală. 
Nu există muncă ştiinţifică fără eşecuri. E drept că acum ne 
străduim să distrugem rodul muncii dumneavoastră. Dar nu 
ne vom opri la această activitate destructivă. Vom şti să 
punem frâu aluatului şi nu mă îndoiesc că într-o bună zi o să 
se supună oamenilor, izbăvindu-i pentru totdeauna de 
foamete. 


Lumea întreagă urmărea cu sufletul la gură cercetările din 
laboratorul închisorii. Oamenii ajunseseră însă la capătul 
râbdării. Ziarele cereau tot mai stăruitor ca profesorul să 


fie adus în faţa tribunalului întrucât e puţin probabil că va 
rezolva vreodată problema. Schmidt, care îşi mai rupea 
uneori câteva clipe ca să frunzărească ziarele, nu-i 
comunica nimic lui Breuer în legătură cu campania de 
presă, ca să nu-i sporească grijile. 

Se întâmplă însă că într-o zi unul din aceste articole îi căzu 
lui Breuer în mână. Toată ziua se învârti prin laborator, 
negru de supărare, iar seara stărui ca Schmidt să se culce 
mai devreme, deoarece de multe nopţi nu închisese ochii. 

Schmidt se culcă - dormeau chiar aici, în laborator - dar 
somnul nu se prinse de el. În seara aceea Breuer păruse 
mult mai agitat ca de obicei. Prefăcându-se că doarme, 
Schmidt îl urmărea printre gene. Profesorul se plimbă o 
vreme prin laborator ca într-o cuşcă, apoi se aşeză să 
lucreze. Liniştit în privinţa lui, Schmidt era gata să 
adoarmă, când îl trezi un strigăt: 

— Evrika! 

Prima lui pornire fu să se scoale ca să-l felicite pe Breuer, 
dar o presimţire nelămurită îl opri. Între timp profesorul se 
apropiase de masa de scris, arsese nişte hârtii la flacăra 
spirtierei şi, după ce aşternu în fugă câteva rânduri pe o 
bucată de hârtie, scoase o seringă. 

„Vrea să se sinucidă!” se îngrozi Schmidt şi, dintr-un salt, 
fu lângă Breuer. 

— Uşor, uşor, domnule profesor, aşa nu merge! 

— Dă-mi pace, se împotrivi Breuer. Dacă am avut vreo vină 
faţă de oameni, mi-am ispăşit-o: am descoperit mijlocul ca 
să se distrugă coca, dar mă simt sleit de puteri... Îmi 
ajunge! 

— vă înţeleg, aţi obosit şi aveţi nevoie de odihnă 
îndelungată. Un creier ca al dumneavoastră nu trebuie să 
piară înainte de vreme. Şi. Smulgându-i seringa din mână, 
continuă: Daţi-mi voie să vă felicit, scumpe maestre! De 
altfel, puteţi să mă felicitaţi şi pe mine, deoarece tot în 
seara asta am rezolvat şi eu problema. 

— Şi de ce aţi tăcut? 


— Am vrut să mai verific unele amănunte, răspunse 
Schmidt cu modestie. Adevărul era însă altul: văzând că 
Breuer se apropie de ţel, voise să-i lase lui gloria primului 
descoperitor. 

— Şi acum, scumpe profesore, mi se pare că e cazul să tot 
trăim. Să trăim şi să lucram împreună. Vom perfecționa 
„pâinea” - „pâinea” dumneavoastră - şi nu va trece mult 
până când toată lumea o va mânca, rostind numai cuvinte 
de laudă la adresa genialului „bucătar”. 

Chipul lui Breuer se lumină încet-încet într-un zâmbet 
cald. Strânse cu efuziune mâna inimosului său colaborator. 
Peste câteva ore ziarele şi radioul vestiră lumii întregi că 
mijlocul radical pentru distrugerea „pâinii” fusese 
descoperit. „Ciuperca profesorului Breuer” avea un efect 
instantaneu. Erau suficiente câteva grame şi coca începea 
să se acrească, să se dezumfle şi, acolo unde se înălţau 
înainte munţi gelatinoşi, să nu rămână decât un ghemotoc 
de mucegai cenuşiu. Pe măsură ce se usca, chiar şi 
ghemotocul se pulveriza. Rezultate bune dădură şi 
sterilizatoarele de aer ale lui Schmidt, dar metoda lui 
Breuer, fiind mai simplă şi mai ieftină, căpătă o mult mai 
largă răspândire. 

Lumea scăpase de cocă. Omenirea era salvată. 


XII. VÂNT PRIMENITOR 


Boarea răcoroasă vestea venirea toamnei în sătucul de 
pescari. Marea îşi revărsa asupra insulei toate miresmele. 
Peste întinderile de valuri verzi goneau nori albicioşi. Între 
mare şi cer păsările spintecau văzduhul cu ţipete stridente, 
guturale. Valurile se spărgeau de țărm, împodobindu-l cu 
salbe de spumă. 

Pe țărm se adunase la această oră tot satul în păr. 
Năvoadele fuseseră reparate, bărcile călăfătuite şi date cu 
catran. Bărbaţii se pregăteau să plece la pescuit. Chipurile 


le erau concentrate, iar braţele musculoase, care fixau 
pânzele, executau mişcări iuți şi precise. 

— Bate un vânt prielnic, se bucură Fritz, aşezându-se la 
cârmă. 

— Semn c-o să prindem mult peşte, fu de părere bătrânul 
pescar care, încălţat cu nişte cizmoaie cât toate zilele, 
tocmai venea prin apă spre barcă. 

Barcazul fremăta pe valuri ca un cal avid să soarbă 
depărtările. Iată în sfârşit isprăvite şi ultimele pregătiri. 

Toţi se simțeau voioşi şi nerăbdători. Vântul umflă pânza şi 
barcazul, cotind scurt cu prova spre larg, porni săgeată pe 
valuri. 

Cu părul răvăşit de vânt, Fritz ţinea strâns cârma. Avea 
senzaţia copleşitoare că vântul puternic, sărat, al mării îi 
revarsă în vine vigoarea şi energia de altădată. Crâmpeie 
din viaţa pe care o duseseră în ultimele luni i se perindau 
prin fata ochilor ca fantoma unui vis îngropat în trecut: 
bogăţia care dispăruse pe neaşteptate, aşa cum venise, 
vârtejurile de patimi, omorurile, beţiile, nopţile mistuite de 
ameţeala nebunească a jocurilor de noroc, ororile potopului 
de pâine... 

Nici nu-i venea acum să creadă că el, pescarul Fritz, a trăit 
toate acestea. Poate că n-a fost de fapt decât un vis urât, un 
groaznic coşmar. Privi iscoditor chipul aspru al bătrânului 
pescar care manevra cu gesturi sigure pânza: fălci 
încleştate şi ochi ageri de lup de mare - un chip care părea 
cioplit cu barda în lemn de stejar. 

Şi oare, într-adevăr, pe bătrânul acesta l-a văzut lângă 
masa verde a ruletei, în tripou, cu gura întredeschisă, cu 
mâinile tremurătoare, cu ochii dilataţi. Fioroşi, de nebun, 
scăpărând de lăcomie... 

Nu, nu poate să fi fost decât un vis urât. 

Furat de gânduri, Fritz nu cârmi la timp şi un val se 
prăvăli pe punte. 

— Cască bine ochii, flăcăule! Îl luă la rost bătrânul. 


Strigătul acesta poruncitor îi goni ca prin minune 
coşmarurile. Cu inima uşoară, Fritz se opinti în cârmă. 
Înfrăţită cu vântul aspru şi primenitor, barca goni sprintenă 
spre larg. 


SFÂRŞIT