Simon Urban — Planul D

IMAGINEAZĂ-ȚI O LUME ÎN CARE 
ZIDUL BERLINULUI N-A CĂZUT NICIODATĂ... 


l N i m ' 
ae Li 
x a m Li 
| E Le anu A 
S l i 0 A ti Ry A A 
M i. E 


SIMON URBAN 


PLANUL D 


VA Lab 


Traducere de: Graal Soft 


ISBN: 
978-606-609-537-2 


Simon Urban 
Plan D 


Editura RAO 
2013 


Pentru părinții mei 


În amintirea lui Gunter Schabowski 


„Cine nu cunoaşte trecutul 
este condamnat să îl repete” 


George Santayana 


Miercuri 19 octombrie 2011 


1 


Wegener îşi deschise fermoarul pantalonilor raiaţi, îşi scoase 
penisul ţinându-l între două degete şi se relaxă. Timp de câteva 
secunde fu linişte deplină, după care urina fierbinte începu să 
răpăie în rafale pe frunzişul uscat: abia ce seca un şuvoi şi îi 
urma altul, se înălța boltind aburit şi apoi îşi pierdea din putere, 
făcând loc următorului val. Wegener îşi desfăcu şi mai mult 
picioarele şi continuă să numere: pentru a zecea, a unsprezecea, 
a douăsprezecea oară la rând şuvoiul subţire se înălţă, se 
încovoie şi pieri, întrerupt brusc, transformându-se într-un 
picurat. 

Cine se îndepărtează de la locul faptei să facă bine şi să nu 
vină înapoi cu pantofii pişaţi, obişnuia să spună Frucht pe 
vremuri, fară să reuşească să îşi urmeze propriul sfat; dacă 
măcar nu ar fi spus nimic înainte, nu i-ar fi observat nimeni 
pantofii după aceea. N 

Wegener îşi lăsă capul pe spate. Privi țintă în noapte. Invelişul 
metalic al conductei de gaz strălucea în lumina lunii, o dungă 
argintie care se pierdea în stânga şi-n dreapta printre 
trunchiurile copacilor. Dunga asta ar continua să lucească dacă 
ai urma-o, dacă ai rămâne mereu la aceeaşi distanţă de 
conducta de gaz, iar lumina lunii ar cădea pe tablă dintr-un unghi 
potrivit, printr-un labirint spălăcit, format din stejari şi din pilonii 
de beton ai viaductului, preţ de kilometri întregi, peste pământul 
foşnitor, plin de frunze, până la graniţa dintre sectoare. 

Ţeava asta îţi luminează şi acum drumul spre vest, se gândi 
Wegener, ţeava asta e firul gros al Ariadnei în plin socialism. 
Zâmbi. Cei de-acolo de sus ar clătina din cap auzind aceste 
cuvinte şi ar spune: mă rog, dacă priveşti lucrurile superficial; 
dar dacă te uiţi cu atenţie, n-ai cum să nu observi că ţeava 
luminează de fapt drumul spre est, până înlăuntrul Uniunii 
Socialiste, până la munţii Ural, ba chiar până în Siberia, ceea ce 
este o diferenţă considerabilă, la drept vorbind, doar gazul 


merge spre vest, nimic altceva. 

Wegener îşi scutură penisul, îl împinse la loc în pantaloni şi 
trase fermoarul. În adâncul pădurii se aprinseră reflectoarele 
celor de la criminalistică, pete strălucitoare, despicate de 
trunchiurile copacilor, pete care deveneau tot mai multe şi care 
creşteau cu repeziciune unindu-se într-o singură pată mare, spre 
care se îndrepta el acum, pe jumătate orbit, ca spre lumina de la 
capătul unui tunel lipsit de lumină, împiedicându-se de crengi şi 
de tufişuri, până când văzu destul de bine încât să arunce o 
privire spre pantofi: două pete pe dreptul, una pe stângul. 

Opt reflectoare instalaseră Lienecke şi oamenii lui, câte patru 
pe fiecare parte a conductei care acum nu mai strălucea argintie, 
ci se arăta pătată şi acoperită de muşchi; era cea mai mare 
dintre căile de aprovizionare care, ponosite şi multe la număr, 
tăiau Germania de Est în felii tot mai subţiri. In spatele panglicii 
fluturânde, reprezentantul Ministerului Energiei şi agenţii din 
subordinea lui împietriseră de mult în rolul privitorilor plictisiţi. 
Lângă ei bâzâia generatorul suit pe suport, cabluri roşii şerpuiau 
pe deal în sus, ca nişte urme uscate de sânge prin iarbă. 
Lienecke împărţi cutii întregi de saci pentru gunoi. Asistenţii 
începură să adune frunzele cu grebla şi să le vâre în saci cu atâta 
zel, de parcă Biroul Politic ar fi interzis, cu începere imediată, 
orice fel de frunze uscate. Ga de fiecare dată când îi vedea pe 
Lienecke şi pe oamenii lui la lucru - cum se scufundă, cum se 
caţără, cum sapă, lipesc, scobesc, clasifică, sortează, mătură şi 
adună - Wegener se bucură că el unul nu avea de-a face cu jocul 
ăsta de puzzle şi că se putea baza pe aceşti indivizi care 
pricepuseră destul de devreme că norocul sau nenorocul 
depindeau de o picătură de transpiraţie, de spermă sau de urină 
de pe pantof şi că răbdarea neostoită era o virtute rară cu care 
ajungeai departe, mai ales în Republica Democrată Germană. 

Nici unul dintre asistenţi nu vorbea în timpul lucrului. Nici 
Lienecke nu zicea nimic. Nu se auzeau decât bâzâitul 
generatorului şi foşnetul frunzelor. Din când în când trosnea câte 
o creangă. Cei şase bărbaţi, îmbrăcaţi din cap până în picioare în 
costume albe de protecţie, scormoneau frunzele în acelaşi ritm, 
iar lui Wegener i se păru că are înaintea lui nişte animale ciudat 
de astâmpărate, pornite într-o anevoioasă şi inutilă căutare de 
hrană. Specia asta de căutători de urme comunica prin semne 
imperceptibile, îşi marca teritoriul în mod telepatic, dispunea de 
o coregrafie secretă, păşea pe solul pădurii ca o populaţie 


letargică de berze albinoase, cu o încetineală sincronă, toţi în 
rând, făcând câte un pas pe minut. Wegener se întoarse spre cei 
doi oameni în uniformă, care stăteau sprijiniți de maşinile lor 
Phobos şi fumau, fără să arate vreo înţelegere pentru baletul 
stângaci al lui Lienecke. Priveau amândoi ţintă în întuneric, 
invidiindu-i probabil pe ceilalţi poliţişti ai poporului, colegii lor, 
care plecaseră spre sediu cu mai mult de o oră în urmă, alături 
de vânător şi de cele două potăi pline de bale. Trăgeau din ţigări 
strâmbe, nasurile ca două coşuri răsturnate suflau fumul în jos, 
care însă nu se lăsa înşelat şi o pornea impasibil în sus. 

Wegener se lăsă pe vine şi băgă mâna printre frunzele uscate. 
Pe aici nu plouase de zile întregi. Poate de săptămâni. Adunătorii 
de frunze nu prea puteau spera să găsească vreo urmă de roţi. Și 
mai puţin probabil era să găsească urme de paşi. Rămânea 
eterna speranţă să dea peste vreo gumă de mestecat scuipată 
din neatenţie, peste urme de vopsea pe coaja stejarilor sau peste 
vreun bileţel căzut dintr-un buzunar rupt. Wegener se ridică în 
picioare şi se sprijini de un trunchi. Ceasul de la mână arăta ora 
nouă şi un sfert. Dacă aveau noroc, terminau aici pe la unşpe. 
Dacă aveau ghinion, cândva între unu şi două. 

Un comisar trebuie să fie suspicios timp de douăzeci şi patru 
de ore pe zi, spusese Frucht, iar un comisar suspicios rămâne la 
locul faptei până se termină treaba. Un comisar suspicios îşi 
suspectează colegii, suspectează departamentul de criminalistică 
şi o suspectează pe victima omuciderii, pentru că el este 
suspiciosul numărul unu. Un comisar suspicios se suspectează în 
primul rând pe sine însuşi. Incredere poţi avea numai în 
Dumnezeu, spusese Fruchtl odată, iar aici la noi nici măcar în El. 

Intre timp, trupa lui Lienecke începuse să se apropie de 
conductă. Lângă generator se adunau unii peste alţii saci umpluţi 
până la gură. Solul despuiat al pădurii era o piele cafenie, 
zbârcită, plină de rădăcini complicate şi de gropi, dar lipsită de 
gumă de mestecat sau de bileţele pierdute. Lienecke îşi ridică 
mâna dreaptă. Oamenii încuviinţară din cap. Astea sunt imaginile 
care la nouăzeci de ani îmi vor umbla prin minte ca într-o roată 
de hamsteri, îşi spuse Wegener, un film fără sfârşit pe patul 
azilului de bătrâni, când s-au blocat şi ultimele sinapse, iar saliva 
picură nestingherită pe cearşaf. Gând ceilalţi vor fi chinuiţi, în 
delirul lor, de tufele de grozamă, de friptura de porc şi de 
tovarăşii de la Tineretul German Liber, eu voi vedea doi indivizi 
de la Poliţia Populară fumând ţigară de la ţigară în faţa unei 


insule de frunze scăldate în lumină, pe care dansează, umblă 
ţeapăn şi foşneşte Ku-Klux-Klan-ul local Kopenick, în timp ce în 
fundal atârnă un mort. Atunci sora medicală va spune: Domnule 
Wegener! Şi în timp ce vorbeşte îşi va trece mâna înmănuşată 
peste ultimele mele fire cărunte de păr, aproape cu duioşie, de 
parcă nici n-ar avea mănuşă pe mână, toate astea s-au terminat 
de mult, domnule Wegener, astea au fost odată, pădurea, insula 
de frunze uscate, baletul, mortul atârnat, poliţiştii cei graşi, 
reprezentantul Ministerului Energiei. Aţi lăsat în urmă toate 
lucrurile astea, care au jucat un rol în viaţa dumneavoastră timp 
de şapte sau poate zece zile, poate chiar un rol principal, dar 
după aceea n-au mai fost importante, deloc, niciodată. Wegener 
simţi cum îl apucă brusc oboseala. Cum i se înfăşoară în jurul 
capului, apăsătoare, o pătură de burete groasă cât o bordură, 
estompând şi înghițind totul. S-ar fi lăsat să alunece de-a lungul 
trunchiului aspru până în iarba uscată şi foşnitoare, să se adune 
covrig şi să îl roage pe Lienecke să stingă repede toate luminile, 
pe toate opt. 

Unul din poliţai mârâi. 

Wegener se întoarse. 

Două puncte luminoase se aprinseră undeva departe, dincolo 
de drumul forestier şi începură să se apropie fără grabă. 

Lienecke îşi ridică privirea, încuviinţă scurt din cap şi privi din 
nou în jos. 

Asistenţii se opriră din scormonit şi modificară unghiul 
reflectoarelor din faţă. Conurile de lumină se mutară pe rând 
spre conducta de gaz, iluminară scena unei naturi triste, 
spectacolul putea să înceapă. Se vedea acum Phobos Prius-ul 
alungit şi strălucitor. Grilajul oval al radiatorului scânteia. 
Deasupra maşinii se văzu deodată limpede şi cadavrul. Decupat 
din umbra conductei de gaz, contrasta acum puternic cu negrul 
pădurii, o marionetă flască şi plutitoare, atârnată de o singură 
aţă. Mortul ăsta ne întoarce spatele, îşi spuse Wegener, e drept 
că stă atârnat de frânghie, dar cu toate astea nu vrea să aibă de- 
a face cu poliţia. Secretul lui e numai al lui. N-are nici un chef de 
poliţai dependenţi de nicotină, de roboții adunători de frunze ai 
lui Lienecke sau de un investigator rupt de oboseală. Aici nimeni 
nu se interesează de celălalt. Aici fiecare îşi are treaba lui 
precisă: să atârne, să fumeze, să se uite în gol, să caute indicii. 
Preţ de o clipă, Wegener deveni conştient de latura bizară pe 
care o avea fiecare loc al faptei, combinaţia ireală de timp oprit 


în loc şi activitate automată, transformarea unui om în obiect, 
comunitatea forţată, aleatorie, pe care nici unul din cei prezenţi 
nu şi-o dorise vreodată. Intâmplarea care îl făcea pe unul să 
atârne şi pe ceilalţi să scormonească după indicii şi care ar fi 
putut face ca lucrurile să stea exact invers. In constelația actuală 
eu sunt căpitan la Poliţia Populară, iar bătrânul uscăţiv în palton 
scump, cu cravată de mătase, ceas de aur şi şireturile înnodate, 
care atârnă de ţeavă, este victima. Şaptezeci şi cinci, optzeci de 
ani sfârşesc dintr-un motiv oarecare sub magistrala de nord de la 
Muggelsee şi deja începe circul obişnuit, fabrica de adunat 
indicii, întrebările, minciunile, presupunerile, există mereu doar 
cinci răspunsuri posibile, moarte naturală, accident, suicid, omor, 
crimă, fiecare răspuns e la fel de inutil ca oricare altul, rezultatul 
vine mereu prea târziu, satisface cel mult ambiția funcţionarului 
şi durerea familiei, e lipsit de însemnătate. 

Conurile sprinţare de lumină care se apropiaseră pe drumul 
forestier deveniseră între timp două faruri şi coborau acum panta 
uşoară, rulară pe povârniş, luară un viraj, orbiră totul înjur. Ţeava 
de eşapament horcăi, Wartburg Aktivist, îşi spuse Wegener, 
vechi, dar bine întreţinut. Maşina se opri lângă generator. 
Horcăitul încetă. Delegaţia de la minister se holbă. Două 
stabilizatoare de aluminiu luciră, în aer se ridică un nor de ulei de 
rapiţă, eterna duhoare de grăsime încinsă, folosită pentru prăjit, 
apoi ochii farurilor se închiseră, lumina de interior se aprinse, un 
bărbat blond căută ceva într-o geantă, vâri ceva în ea, deschise 
portiera maşinii, cobori, îi salută pe cei doi băgători de seamă, 
trânti portiera, se îndreptă spre Wegener. 

— Doctorul Sascha Jocicz, spuse blondul cu voce întretăiată, 
Institutul de medicină legală, intervenţii. 

— Martin Wegener, Poliţia Judiciară Kopenick, spuse Wegener 
şi se supuse unei strângeri de mână dureroase. 

— Locotenent-colonel Wegener? 

— Căpitan, domnule doctor. 


Doctorul nu zâmbea când strivea mâini în timpul serviciului, 
aşa că nici Wegener nu zâmbi. Jocicz îl eliberă din strânsoare şi 
privi conducta de gaz, privi mortul, Prius-ul strălucitor, sacii plini 
de frunze. Mătură scena cu privirea, de la dreapta la stânga şi 
apoi înapoi, de la stânga la dreapta. „A scanat tot”, îşi spuse 
Wegener. Jocicz se întoarse, tropăi până la Wartburg, deschise 
plin de vigoare portbagajul, scoase plin de vigoare o valiză mare 


10 


de metal, închise plin de vigoare portbagajul, îşi verifică freza în 
parbrizul reflectorizant din spate, îşi trecu delicat degetele prin 
păr. Parcă e făcut doar din colţuri, se gândi Wegener, cap 
colţuros şi bărbie colţuroasă. Umeri colţuroşi dedesubt. Probabil 
că în pantaloni are nişte picioare gen stâlpi de oţel. Grinzi 
colţuroase pentru un mers plin de vigoare. 

— Dar cine huruie prin noapte şi vânt, făcu Lienecke şi se 
strecură pe sub panglica izolatoare. 

— A citit colegul ceva la viaţa lui, spuse Jocicz şi îi întinse 
mâna lui Lienecke. 

Îşi strânseră mâinile fără vreo strâmbătură. 

— Ei bine, Ulf. 

— Ei bine, Sascha. 

Wegener îşi puse întrebarea cine strângea oare mai tare, Ulf 
sau Sascha. 

— Demarorul? întrebă Lienecke şi îşi retrase mâna să se 
scarpine în cap. 

Medicul legist câştigase. 

— Nu pot să-l repare. Cel puţin nu seria de fabricaţie din iarnă. 
Şi e deja al doilea pe anul ăsta. Poţi să fii sigur că se rupe roata 
dinţată. 

— Cât costă un demaror pentru Wartburg? 

— Prea mult. Dar se spune că la noul Agitator lucrurile stau 
altfel. 

Jocicz îşi deschise valiza de metal şi scoase din ea un costum 
alb de protecţie. 

— Ştiţi pe cineva care conduce un Agitator? întrebă Wegener 
şi privi spre cer. 

Un vânt puternic se pornise prin coroanele copacilor. Pădurea 
începu să vuiască. 

— Ştiu şi pe cineva care conduce un Phobos Datscha. 

— Şi eu, spuse Lienecke. Atenţie Krenz. 

Jocicz râse un râs colţuros şi se vâri în costum. 

— Ce aşteptări aveţi de la tratativele cu Germania de Vest în 
problema gazului, domnule căpitan? Mama mea obişnuieşte să 
spună că toţi politicienii sunt nişte borfaşi. In cazul acesta, un 
căpitan de poliţie ar trebui să aibă de mult ceva în urină. 

— Probabil că mama dumneavoastră are dreptate, spuse 
Wegener. Un lucru e sigur, la final nimeni nu e arestat. 

— Aici aveţi dreptate. Nici unul dintre ăia nu e arestat 
vreodată. 


11 


— Lafontaine stă la Weimar şi îşi umple burta cu cârnaţi 
specialitatea locului, spuse Lienecke. Se ceartă timp de 12 ore pe 
preţul gazului, după care îşi ia tălpăşiţa. Intr-un Volkswagen 
Phaeton cu scaune încălzite şi cu demarorul funcţional. 

— Nu-ţi ajung douăşpe ore pentru asta. Wegener privi mortul 
care acum se mişca uşor în bătaia vântului. Vâjâitul din 
coroanele copacilor se înteţise. Un vuiet de ocean zburător. Prin 
lumina reflectoarelor zburau frunzele ca nişte fulgi aurii de 
zăpadă. Cine dă gata mai mulţi cârnaţi? Lafontaine sau Atenţie 
Krenz? 

— Uită-te la Atenţie, e ca un marsupial. La halit cârnaţi nu-l 
bate nimeni. 

— Pentru asta iei şase luni, Sascha. 

— Am spus marsupial, nu sac de grăsime. Pentru asta iau 
numai trei. 

Wegener se întoarse şi privi ţintă în întuneric, simţise deodată 
că mai era cineva aici, cineva care îl pândea, care observa totul. 
Cineva care stătea rezemat de un trunchi de stejar, cu ochelari 
cu infraroşii şi cu microfon direcţional. Care putea povesti multe 
despre puţinul care se petrecuse aici în ultimele câteva ore şi 
care nu îşi dorea decât ca echipa asta să termine odată căutarea 
inutilă după nişte urme care nu existau, pentru simplul motiv că 
fuseseră îndepărtate de mult. Pentru ca şi observatorul 
observatorilor să se poată întoarce în sfârşit acasă. 

Eu vă miros, se gândi Wegener, vă miros, iscoadelor ascunse 
după tufişuri şi ziduri, după mascaradele voastre, dacă mă pot 
încrede în ceva, ăsta e nasul meu, aflaţi că puţiţi, fraţilor de prin 
poduri, din pivnițe, din spatele containerelor de gunoi, vă 
adulmec chiştoacele de ţigară, microfoanele, teleobiectivele şi 
mai ales siguranţa voastră de sine. 

Wegener continua să fixeze întunericul. 

Lienecke şi medicul legist se uitară la el. 

Nimeni nu spuse nimic. 

Nu se auzea decât foşnetul frunzelor şi bâzâitul generatorului. 
Oricine ar fi fost acolo, acum se retrăgea tiptil şi nevăzut. Asta ar 
fi momentul potrivit să le tragă un şut în cur poliţailor, îşi spuse 
Wegener, să fugă prin pădurea statului urmând lumina lanternei 
şi poate că atunci s-ar fi desprins de lângă vreun trunchi de 
copac o umbră fugară, pe care oricum nu o prinzi niciodată, dar 
de care atunci ar fi măcar siguri că există cu adevărat. Unul din 
oamenii lui Lienecke strigă ceva, se aplecă, îngenunche între 


12 


frunze. Lienecke îşi puse ochelarii şi trecu peste panglica care 
fâlfâia în vânt. 

— Codrul german, spuse Jocicz, este izvor de bucurie, câtă 
vreme nu trebuie să cauţi amprente în el. 

Wegener se duse până la panglica de izolare. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă vă urmăresc îndeaproape? 

— Elevul lui Josef Fruchtl? 

— Din fericire. 

— Prin urmare, nu pot spune nu. 

— Nu, răspunse Wegener, nu puteţi. 

Jocicz arătă spre costumul alb de pe el. 

— Mai este unul la fel în valiză. 

In acel moment îşi schimbară poziţia şi cele patru reflectoare 
de pe partea cealaltă a conductei. Mortul atârna deodată 
împotriva luminii, ţeava era o umflătură murdară de tablă 
îndoită, cusături de sudură şi şuruburi groase. Fluturi speriaţi 
descriau cercuri în lumina aproape diurnă, treziţi încă o dată la 
viaţă, mâine o să vă înhaţe toamna în plin somn de pe crengile 
voastre, îşi spuse Wegener şi se vâri în costumul alb mult prea 
mare. Poliţiştii se întoarseră cu spatele, continuând să fumeze în 
întuneric. 

Jocicz îl aştepta lângă panglică. La vederea unui căpitan de 
poliţie învelit în folie, faţa plină de colţuri se rotunji un pic. Jocicz 
o porni la drum, Wegener îl urmă păşind pe pământul curăţat, 
făcând un semicerc în jurul pilonului drept al conductei de gaz. 
Cu fiecare pas se vedea ceva mai mult din mortul care se 
întorcea ezitând spre vizitatori, arătându-le în cele din urmă un 
chip de ceară străbătut de riduri, un nas încovoiat ca un cioc, 
sprâncene stufoase, barbişon alb. Jocicz se opri în faţa mortului şi 
îl lumină centimetru cu centimetru cu lanterna. li ridică crăcii 
pantalonilor şi cercetă pulpele palide, acoperite de păr. Işi apăsă 
degetul înmănuşat în carnea gălbuie. Fotografie mâinile 
încovoiate uşor, unghiile decolorate, încheieturile. Cercetă 
pantofii uzaţi cu şireturile înnodate între ele şi îi fotografie fără să 
spună nimic. Mişcările îşi pierduseră vigoarea de mai înainte. Se 
furişa pisiceşte în jurul trupului fără vlagă, îşi făcea notițe, apoi 
urcă pe o scară, pipăi cu degetele partea din spate a capului, 
deasupra cefei, părul cărunt, faţa mirată, băgă lumina lanternei 
în ochii morţi, cobori de pe scară. 

Wegener îl privi. Când Jocicz îşi termină treaba, siluetele 
poliţailor stăteau nemişcate în maşină, cu capetele în piept. 


13 


Grupul de la minister discuta. Oamenii lui Lienecke curăţaseră de 
frunze tot cercul din interiorul panglicii care delimita locul faptei. 
Unul încărca sacii în două remorci acoperite, ceilalţi trecuseră şi 
ei dincolo de panglică şi străbăteau pădurea cu reflectoare 
mobile în mână. Licurici uriaşi turmentaţi, care nu vor găsi nimic, 
de vreme ce nu trebuiau să găsească nimic. 

— Dacă îmi permiteţi, spuse Jocicz cu vocea lui cea mai dulce. 

Wegener încercă să pară interesat, în ciuda oboselii 
năucitoare. 

— Doar aţi vrut să fiţi de faţă. Jocicz împinse scara pliantă mai 
aproape de conducta de gaz, urcă pe partea dreaptă şi îl invită 
pe Wegener printr-un semn din mână să îl urmeze pe partea 
stângă. Wegener scoase o pereche de mănuşi de protecţie din 
buzunarul costumului alb şi le puse şi verifică stabilitatea scării. 

— E bine proptită, spuse Jocicz de sus. 

— Un comisar suspicios verifică scara, spuse Wegener mai 
mult pentru sine şi urcă până când spatele şi ceafa mortului 
ajunseră la patruzeci de centimetri de faţa lui. Putea vedea acum 
inelul închis la culoare pe care funia îl rodea în gâtul lung. 
Dedesubt aştepta Phobos Prius-ul, ca un dric chemat prea 
devreme. Pe capota neagră, două adâncituri. 

Jocicz privi peste umărul atârnatului, mâinile lui pipăiau, 
degetele de cauciuc se căţărară pe funia întinsă, se strânseră 
într-un pumn, traseră scurt şi cu putere de ea. 

Wegener îl privi pe Jocicz drept în ochi. Jocicz îi susţinu 
privirea. 

— O execuţie, spuse Wegener. 

— Aşa arată, spuse Jocicz. 

— Sau înscenarea unei execuţii. 

— E posibil şi asta. 

— Când? 

— Cu aproximativ 48 de ore în urmă, spuse Jocicz. Mai 
degrabă mai puţin. Cauza morţii e fractura gâtului, nu 
strangularea. L-au pus pe capota maşinii şi au demarat, cădere 
un metru şi jumătate în gol, exitus. 

— OK. 

— Şireturile legate între ele şi nodul călăului, înfăşurat de opt 
ori. Avem toate şansele să ne băgăm mâinile în căcat până la 
cot. 

— Nu mi-a scăpat aspectul ăsta. 

— lar după ţoale pare să fi fost mare mahăr. 


14 


— Categoric. 

Jocicz îşi trecu mâna prin păr. O frunză mică şi galbenă care i 
se prinsese în cărare pluti uşor spre pământ. Wegener băgă de 
seamă că mortul mirosea. A transpiraţie, a mucegai şi a început 
de descompunere. 

— Ce veţi face? 

Wegener strânse cu ambele mâini cadrul rece al scării. 

— Am să investighez. Doar sunt investigator. 

— Un investigator care nu poate aresta pe nimeni. 

— N-are a face, oricum nimeni nu e arestat niciodată, spuse 
Wegener şi cobori încet de pe scară. 


15 


Joi, 20 octombrie 2011 


2 


Wegener deschise ochii, îi închise iar, îi deschise. Ventilatorul 
de deasupra lui, lipit de tavan, semăna cu o insectă rotundă cu 
trei picioare plate şi groase. Puturosul ăsta nu se clintea, nu se 
clintise niciodată şi probabil că nici nu avea să se clintească 
vreodată. Poate că nici nu era legat la curent. Wegener încercă 
să îşi amintească dacă Karolina îl făcuse vreodată să zbârnâie, în 
vreo vară fierbinte, pentru un pic de atmosferă de cinema. Nu 
reuşi să-şi amintească nimic. Chestia asta nu făcuse niciodată 
nimic altceva decât să atârne ca o mortăciune şi să arunce pe 
tavan o umbră care se mişca agale. 

O umbră distorsionată de păianjen cu trei picioare plate şi 
groase. 

intinse mâna spre noptieră şi pipăi după minsk, apăsă pe 
meniu, îşi ţinu ecranul luminos înaintea nasului: 10.49. Un apel 
pierdut, 9.53, W.B. birou. Insemna că Borgs aştepta deja de o oră 
să îl sune înapoi, cu două sute de poze de la locul faptei răsfirate 
în faţa lui, în cap cu declaraţia martorului, vânătorul cutare, cu 
pipota doldora de aceeaşi hotărâre încăpăţânată care de 
optsprezece ani îl făcea să paseze incidentele de pe birourile 
departamentului lui, când se vesteau tulburări politice la orizont. 
Wegener realiză că în acest caz îi convenea de minune felul 
borgsian de pasare a problemei. Se întoarse pe burtă, îşi afundă 
faţa în pernă, îşi trase pătura peste cap şi socoti cât se va mai 
ocupa el de problema asta cu conducta de gaz: realist vorbind, 
vreo opt ore. După care C5 va prelua problema, va trânti pe ea 
un înalt nivel de secretizare, strict secret, caz închis. Sau o 
trimiteau direct pe Normannenstrasse, la Securitatea Statului, 
secţiunea internă. Jocicz va fi scutit de autopsie, Lienecke de 
evaluarea probelor adunate, el însuşi de săptămâni întregi de 
jocul de-a v-aţi ascunselea, interogarea drumeţilor, a călăreţilor, 
a culegătorilor de ciuperci, a indivizilor de la paza conductei, va fi 
scutit de certurile cu Ministerul Energiei cu privire la investigaţiile 


16 


în zona închisă şi toate celelalte rahaturi. În schimb vor da 
declaraţii de păstrare a secretului pe baza Regulamentului de 
Investigaţii Speciale III, o foaie subţire de hârtie galbenă cu o 
grămadă de ameninţări scrise cu litere mici, care mergeau de la 
pierderea gradelor până la concediere şi închisoare. Asta 
înseamnă că toţi cei care fuseseră aseară de faţă aveau 
permisiunea să semneze că nu voiau nici să îşi piardă slujba şi 
nici să fie băgaţi la închisoare pentru înaltă trădare şi de aceea 
pe viitor nu vor vorbi şi nu vor comunica în vreun alt mod despre 
activitățile de serviciu respective şi despre celelalte circumstanţe 
cu nimeni - persoane înrudite prin sânge/prin căsătorie şi/sau cu 
ceilalți colegi care au participat la investigația respectivă La 
pasajul nu vor comunica în vreun alt mod, Wegener se gândea 
totdeauna la semnalele de fum. Poate datorită taberelor cu 
cortul pe care Tobias Kirchhoff le organiza pe vremuri în fiecare 
vară pentru Tineretul Liber German, undeva prin Mecklenburg. 
Wegener îşi imagină cum Jocicz, Lienecke şi căutătorii de urme 
stau la Neustrelitz în jurul focului fumegând, fiecare cu o pătură 
în mână şi încearcă să comunice în alt mod despre mortul de 
lângă conducta de gaz. Jocicz scrie pe cerul nopţii cu nori de fum: 
„Credeţi-mă, oameni buni, şireturile înnodate, nodul cu opt 
răsuciri, ăştia au fost ei, fără îndoială, căcatul dracului!” lar 
Lienecke răspunde, fluturând din pătura lui: Neîndoielnic, nu am 
găsit nimic printre frunze, nici măcar un indiciu şi chiar acesta 
este indiciul, atât de curat lucrează doar ei! lar căutătorii de 
urme cu fluturări sincrone, ca un cor tragic: Nici măcar un indiciu 
şi chiar acesta este indiciul! 

Wegener dădu pătura la o parte, se ridică gemând, 
întredeschise fereastra şi se duse la baie. Ultimul bec nears de 
pe tavan îşi trimitea lumina săracă în direcţia chiuvetei. Toaleta 
şi vana rămaseră într-un întuneric de faianţă verde. Pe dulăpiorul 
cu oglindă strălucea tubul vechi de spray rămas de la Karolina, 
un falus lucios de culoarea somonului, cu inscripţia Action. Ultima 
acţiune din relaţia noastră, spusese Karolina odată, iar Wegener 
răspunsese că în primul rând era un joc de cuvinte jalnic, iar în al 
doilea rând acest Action măcar nu se termină niciodată, ci te 
aşteaptă o viaţă întreagă la magazin, frumos stivuit, produs cu 
multă solidaritate de Combinatul pentru Igienă Corporală. Atunci 
Karolina: De care lu nu ai auzit niciodată. Atunci Wegener: Miros 
a bărbat. Atunci Karolina: Se simte. lar acum nu era în stare să 
arunce un tub hidos care de un an de zile îl pândea în baie, 


17 


colorat ca un somon. Care strălucea în fiecare dimineaţă în 
lumina lămpii pe jumătate invalide, ca un cântăreţ obosit care 
intonează pe scena din parcul de la Eisenhiittenstadt vechiul 
şlagăr despre iubirea pierdută, în faţa căruia toţi oamenii sunt la 
fel. 

Wegener se sprijini cu amândouă mâinile de chiuvetă şi 
cercetă în oglindă un chip care era în posesia lui de cincizeci şi 
şase de ani. lu ciuda nasului ca un cioc, a părului blond spălăcit 
care îi cădea din proprie iniţiativă spre spate şi a obrajilor un pic 
cam rotunzi, faţa asta a lui i se părea uneori atractivă. Nu şi azi. 
Azi faţa cercetată deja de sute de mii de ori i se păru fără contur, 
prea oarecare, cu proporţii aiurea, caraghioasă cu dungile alea 
roşii lăsate de culele cearşafului, o hartă şifonată pe care erau 
trecute puţine victorii şi multe înfrângeri. Căpitanul Obraji 
Scofâlciţi. Nimic din ce ar putea să-i lipsească Karolinei, se gândi 
Wegener, ştiind totodată că adesea gândea chiar opusul, în faţa 
aceleiaşi oglinzi, pe frunte cu aceleaşi cute de la cearşaf. 
intoarse tubul astfel încât să nu se mai poată citi cuvântul Action 
de pe el şi dădu drumul la radio. Jan Senti Hermann, anunţă 
vocea etern exaltată a moderatorului, regele  barzilor 
sentimentali din Germania de Est, cu noua sa piesă Fără îndoială, 
timpul urăşte iubirea. Acorduri care nu spuneau nimic. 

Gândeşte-te la asta, îi răsună în cap vocea lui Fruchti, bărbaţii 
sunt ca podeaua de lemn, se fac tot mai frumoşi odată cu anii. 
Femeile sunt ca podeaua de lemn sub un acoperiş găurit, se 
strică cu perseverenţă îndreptându-se spre final. 

Cât îmi lipsesc deraierile tale verbale, îşi spuse Wegener. 

Sub duşul atât de fierbinte încât scotea aburi, Wegener 
încercă să ignore lălăitul lui Jan Senti Hermann şi îşi imagină 
discuţia pe care o vor duce cu el cei de la C5, inclusiv dansul în 
jurul problemei. Bănuiala că în cazul mortului de la conducta de 
gaz nu era vorba de o distracţie particulară atârna în aer la fel de 
vizibilă ca reclama luminoasă cu Go/denkrone de pe Alex, 
bănuiala îngrozitoare care nu avea voie să fie gândită vreodată 
era scrisă acum cu litere uriaşe de neon, clipea alternativ, când 
verde, când roşu, nu puteai să n-o vezi. Astfel că domnii vor sta 
pe scaunele tapiţate în albastru din biroul lui Borgs, cu nişte 
mutre de înmormântare perfect studiate şi vor recita instrucţiuni 
învăţate pe de rost, mânaţi de frica covârşitoare să nu spună 
cumva vreo frază inteligibilă. Limba prin care nu spui nimic, 
competenţă comunicaţională made în est. Şi toţi ar trage mereu 


18 


cu ochiul la Borgs. lar Borgs va trona în nişa lui de la geam ca un 
călugăr sătul, cu mâinile împreunate de-a pururi peste burdihan, 
părând că l-a cuprins somnul, dar în orice caz mut de la început 
până la sfârşit. 

Wegener îl văzuse pe Borgs de două ori într-o asemenea 
situaţie dificilă, de fiecare dată infracțiunile fiind acţiuni de 
pregătire a fugii din ţară. Ambele cazuri încheiate printr-un 
accident mortal, survenit înainte de săvârşirea faptei. In ambele 
cazuri Borgs se transformase în timpul discuţiilor cu 
departamentele speciale într-un călugăr tăcut, îi lăsase pe 
bărbaţii în costume cenuşii să vorbească, ascultase neajutoratele 
fraze interminabile şi aluziile criptice fără să spună nimic. Colonei 
fără nume le furnizau celor de la C5 rezultatele investigaţiilor, le 
înmânau constatări, închideau dosare. Jocuri străvechi duse după 
legi niciodată schimbate. La sfârşit Borgs va complimenta afară 
întreaga şleahtă, nefăcând altceva decât să-i privească pe toţi cu 
faţa lui prietenoasă de dog german. Fără să fi lătrat o singură 
frază. 

Walter, ţi-ai croit drum până acolo sus tăcând, îşi spuse 
Wegener şi opri apa fierbinte. Adevărata artă pe care trebuie să 
o stăpânească un şef de resort este să îşi ţină gura. Deodată 
văzu o căpuşă pe gamba dreaptă. O bilă mică şi neagră, care 
tocmai făcuse primul şi ultimul duş din viaţa ei de parazit. 


Podeaua uzată, cu model de tablă de şah, de pe culoarele 
secţiei de poliţie, îl provoca pe Wegener şi acum să îşi adapteze 
lungimea paşilor după model. Incerca să îşi pună vârfurile 
picioarelor exact la marginea pătratului, ceea ce atrăgea după 
sine eterna problemă - paşii de lungimea unui pătrat erau prea 
mici, paşii de lungimea a două pătrate erau prea mari. 
Alternativele erau paşi mărunți sau paşi uriaşi. Wegener simţi 
nevoia de paşi uriaşi. Când mai aveai parte de o investigaţie pe 
care puteai să o pasezi deja din prima zi specialiştilor? Se 
îndreptă spre anticamera lui Borgs cu paşi de o poştă şi repurtă 
primul succes al zilei: vârful pantofului stâng se plasă pe linia 
ultimului pătrat, atingând în acelaşi timp uşa. Touche. 

Christa Gerdes nu se obosi să ridice privirea din monitor, ci 
preferă să înfigă cifre în vechiul ei Robotron Kappa cu atâta 
putere, încât turnul frezei ca o căciulă de blană se clătina la 
fiecare mişcare, deschise doar scurt un braţ uscăţiv, ca un 
indicator plin de riduri care arăta drept înainte. Femeile sunt 


19 


podele de lemn sub un acoperiş plin de găuri, auzi Wegener 
vocea lui Fruchtl bâzâindu-i în cap, bătu la uşă şi văzu imediat că 
avusese dreptate: biroul din nişa de lângă geam era ticsit de 
fotografii cu conducta de gaz, cu solul pădurii, cu funia, capota 
îndoită a maşinii şi cu un chip care în lumina gălbuie a lămpii de 
citit părea oarecum mai viu decât în urmă cu câteva ore în 
pădurea statului. 

Wegener trase adânc aer în piept şi păşi în vizuina şefului, în 
camera întunecată, în afumătoare sau cum mai era numită 
camera. Ista îngălbenită, toate denumirile astea se potriveau, 
aici o convorbire nu dura mai mult de cincisprezece minute. 

— Martin. 

Borgs strivi chiştocul trabucului într-o farfurioară de carton. 

Enervarea cauzată de crima de la conducta de gaz i se citea 
pe faţa rotundă, o grămadă de neplăceri tocmai se rostogoleau 
spre departamentul lui, când totul ar fi putut fi atât de frumos, o 
dimineaţă liniştită de octombrie, complet lipsită de oameni 
bătrâni, spânzurați după ritualuri bizare. 

— Mai sunt patru săptămâni până la Tratative, Martin. Şi se 
întâmplă una ca asta. 

— Se pare că avem nevoie urgentă de valuta de pe gaz. 
Wegener închise uşa şi arătă spre farfuria de carton care 
fumega. Dacă am rămas deja fără scrumiere. 

— Asta e Christa mea, spuse Borgs mândru şi se lăsă la loc în 
scaun. Când distruge ea ceva, sigur e vorba despre ceva 
existenţial. 

— Mai există încă femei consecvente. 

— Spune-mi ce crezi. 

Borgs îşi încrucişă mâinile în faţa pântecului rotund ca o 
minge. 

— Despre valuta de pe gaz sau despre omul nostru? 

— Şi dacă ar exista o legătură între ele? 

Wegener îşi trase spre birou unul din scaunele tapiţate în 
albastru şi se aşeză. 

— Totul arată că avem o problemă. 

— Sper că nu va fi problema noastră, spuse Borgs plimbându- 
şi privirea peste fotografii. Dar cei din Piaţa Werder o să dea în 
bâlbâială când or să audă, crede-mă. 

— C5 e deja informată? 

— Stai încet. Chestia asta e pe biroul meu de numai două ore, 
aşa-i? Şi oricum voiam să vorbesc înainte cu tine. 


20 


— Deschis? 

— Între patru ochi. După cum vezi. 

Borgs îşi aprinse un trabuc nou, pufai şi îşi săltă picioarele 
scurte şi groase pe marginea stângă a mesei. Câte o gaură 
rotundă în fiecare talpă. 

Wegener îşi dezbrăcă paltonul şi îl atârnă peste speteaza 
scaunului. 

— Hai să vedem ce avem, spuse Borgs, plescăi şi suflă o gură 
de fum spre tavan. Un cadavru bărbătesc la vreo optzeci de ani. 
Cauza morţii gâtul rupt, spânzurat de magistrala de nord, în 
apropierea graniţei dintre sectoare. Sinuciderea exclusă. Locul 
faptei curat ca rozeta unei sirene. 

— Mai curat de atât nu se poate, spuse Wegener. 

— Mai curat de atât e absolut imposibil, confirmă Borgs. Şi în 
curăţenia asta atotstăpânitoare, cineva plasează urme care duc 
la concluzia că vechi cadre Stasi au suprimat un presupus 
informator. Şireturile înnodate, nodul funiei înfăşurat de opt ori. 
In felul acesta îşi executa Securitatea propriii oameni. Ultimul 
incident de acest fel a avut loc acum două decenii, în timpul 
Reînvigorării scumpei noastre patrii. Aşa se spune. Că de ştiut, 
nu ştie nimeni nimic sigur. Fiecare povesteşte câte ceva când i 
se năzare, cu mâna la gură. Aşa. Şi într-o lună vine Lafontaine, să 
ne salveze taraba falită. Cu condiţia ca taraba să fie cuminte. 
Doar că momentan taraba pare să fi fost destul de 
neastâmpărată. Ce giumbuşluc mai e şi ăsta, Martin? Cine vrea 
să îşi bată joc de noi? 

Wegener goni cu un gest fumul de trabuc care da să îi între în 
ochi. 

— Uciderea trădătorilor - e un zvon sau lucrurile astea s-au 
întâmplat cu adevărat? 

— Nu mă întreba. Borgs dădu din umerii laţi. N-am întâlnit 
niciodată pe nimeni care să ştie răspunsul. Şi pentru noi nu 
contează, de fapt. Semnele oricum vorbesc limba lor. 

— Şireturile legate: nu poţi fugi de noi. Asta mai înţeleg. Dar 
nodul? 

— Înfăşurat de opt ori. Borgs ridică opt degete mici şi groase 
în aerul afumat. 8 februarie 1950. Înfiinţarea MfS. Întru amintirea 
vechilor idealuri, dacă vrei aşa. Întru tradiţia frăţiei. 

— Minţi bolnave. 

— Bolnave şi periculoase. 

Wegener tuşi. 


21 


— Sunt două posibilităţi. Omul nostru a lucrat pentru 
Securitate, a dat-o în bară, vor să scape de el. Şi să tragă 
totodată un semnal. Un semnal orientat spre interior, ca să spun 
aşa. Prin urmare, reînvie vechea metodă, ca să fie clar pentru cei 
din trupă: asta se întâmplă dacă ne lucrezi pe la spate. 

O tâmpenie absolută. Borgs scutură din cap. Omul ăsta avea 
în jur de optzeci de ani! Şi chiar dacă Serviciul secret ar continua 
să îşi scoată din joc oamenii, ceea ce pe fondul tratatelor 
internaţionale nici măcar nu-şi poate permite, n-ar face-o în felul 
ăsta. Şi mai ales cu patru săptămâni înainte de Tratative. O 
singură încălcare dovedită a criteriilor statului de drept şi aici la 
noi se stinge lumina. A doua posibilitate? 

— Cineva încearcă să dea vina pe Securitate, reîncălzind 
vechile metode ale acesteia. 

Borgs plescăi, pufai, plescăi. 

— Dacă vreau să dau vina pe Stasi pentru ceva, atunci faptul 
trebuie să devină public, atunci e nevoie de un scandal. Cum se 
va întâmpla asta? Cine s-o facă? In seara asta, cazul e preluat de 
C5. Statut de investigaţii speciale. Nu o să transpire nimic. Şi e 
greu de imaginat că mâine-dimineaţă Schily o să dea fuga cu 
povestea la Camera de actualități. 

— Asta chiar ar fi o surpriză. Wegener se ridică în picioare, 
trase la o parte perdeaua grea şi deschise fereastra veche. Aerul 
rece năvăli înăuntru şi înlocui putoarea de fum cu putoare de 
grăsime încinsă. Pe aleea Lechner, un Phobos Il Universal se 
lupta cu un spaţiu gol de parcare, capul chel al şoferului se iţea 
pe geamul lateral, se întorcea la dreapta, la stânga, un cucui 
indecis de culoarea pielii. In mijlocul cucuiului, un plasture. 
Maşina se puse de-a curmezişul, renunţă, o zbughi de acolo. 

— Poate că au fost indivizii de pe vremuri, spuse Wegener. 

— Cum adică indivizii de pe vremuri? 

— Vechile cadre. Care se spune că ar fi procedat aşa prin 
89/90. Indivizi care aveau un cuvânt de spus pe vremea lui 
Honecker. Apoi vine Reînvigorarea, Erich al lor iese la pensie, 
Krenz devine numărul |, Schily îi ia locul lui Mielke, zboară din 
post cu ocazia reformelor şi a noii orientări. Dar mai rămâne de 
plătit o poliţă. 

— Teoretic este posibil, mormăi Borgs. Dar douăzeci şi unu de 
ani sunt o vreme al naibii de lungă. De ce abia acum? 

— Poate că omul nostru cu şireturile s-a ascuns deosebit de 
bine. 


22 


Borgs arătă nemulţumit. 

— Şi să facă totuşi înscenarea asta? Pe cine să mai sperie, în 
ziua de azi? 

— Pe alţi trădători de pe vremea aceea. Habar n-am. Poate că 
au făcut-o doar din principiu. Dar nu are nici un chichirez, din 
moment ce nu ştim dacă bătrânul a lucrat pentru Securitate. 

— Trebuie în primul rând să aflăm cine e omul. 

Wegener se aşeză la loc. 

— Şi dacă e vorba doar de conducta de gaz? Şi de Tratative? 

— M-am gândit şi eu la asta. Mafia rusească. Un prost bătrân 
care nu şi-a plătit partea de mită. Dar ruşii procedează altfel. 

— Ruseşte. 

— De exemplu. Ce îţi spune capota îndoită? 

— Improvizaţie. Sau încă un simbol, unul pe care îl înţeleg 
doar cei din interior. Dar de ce au luat plăcuţele de 
înmatriculare? 

— Habar n-am. Borgs îşi lăsă picioarele să alunece de pe 
masă. Pentru mine este important mai ales un lucru: cei din piaţa 
Werder vor cerceta în curând foarte îndeaproape treaba asta. lar 
CC-ul are grijă ca propriul rât să rămână curat. Pentru noi, asta 
înseamnă că trebuie să facem exact ceea ce avem de făcut. Nici 
un gest mai mult sau mai puţin. Nu trebuie să îi mai dau lui 
Kallweit şi motive să ne atace, doar pentru că vrea să 
potcovească serviciile cu şi mai multe competenţe. 

— Asta înseamnă că eu am ieşit din ecuaţie. 

— Aproape. In timp ce vorbea, morocănosul dog Borgs se 
transformă în vicleanul dog Borgs. Azi-noapte au găsit un plic în 
paltonul mortului. Încă îl mai cercetează de amprente. Dogul 
viclean împinse la o parte pozele, îşi plimbă arătătorul pe 
suprafaţa biroului, se opri în dreptul unui bilet. Plicul îi este 
adresat unui anume Emil Fischer, doar numele, fără adresă, fără 
timbru, nimic. Scris de mână. In plic un bilet scos la imprimantă. 
Textul: Dragi vecini, dragi tovarăşi, sâmbătă pe 22.10.2011 ne 
serbăm ziua de naştere. Vă rugăm să arătați înțelegere, în cazul 
în care va fi gălăgie. Salutări cordiale, M. Radecker, I. Dedelow, 
16, ultimul etaj. 

— Asta înseamnă că mortul ar putea fi Fischer, spuse 
Wegener. 

— Sau unul dintre expeditori, care nu a mai reuşit să arunce 
plicul în cutia lui Fischer. 

— Sau aşa. 


23 


— Sau poate cineva a spart cutia poştală a lui Fischer, n-ai de 
unde şti. Christa a verificat deja, există doar o singură dată 
combinaţia Radecker, Dedelow şi Fischer. Pe strada Ludwig-Renn 
32, 

Borgs se săltă din scaun, lipăi până la fereastră, închise 
canaturile duble şi trase perdeaua la loc. 

— Te ocupi chiar azi de problema asta, poate clarifici 
identitatea, aduni câteva comentarii ale vecinilor, să avem ceva 
la mână. Fă, te rog, un raport complet, impecabil ca formă. 

— Până mâine seară? 

— Cel târziu până mâine înainte de prânz. După care 
procedăm după manual, până ne iau cazul. Am să iau imediat 
legătura cu domniile lor. Şi dacă mai eşti chemat, Martin, ceea ce 
presupun că o să se întâmple, îţi dau un sfat. 

— Să-mi ţin pliscul, zise Wegener. 

— Când înveţi de la Borgs, înveţi să câştigi, spuse dogul şi se 
lăsă mulţumit să cadă pe scaun. 


3 


Voss puţea. Până acum Wegener doar auzise spunându-se că 
Voss puţea, dar acum o simţea cu propriul nas. Voss puţea a 
maieuri supraelastice nespălate, cumpărate de la VEB Sigmund 
Jahn, a ţigări fără filtru, a ceapă, a usturoi, a tartru, a grija 
excesivă de a respecta întocmai prevederile rutiere şi a încă 
ceva, ce Wegener nu putea identifica. Poate un ultim rest trist de 
Florena Sport Deodorant care pierduse de zile întregi lupta 
împotriva acidului butiric, a tabacului şi a diferitelor legume din 
familia prazului şi care acum voia să se volatilizeze cât mai 
discret posibil. 

— Imi pare rău pentru faza cu navodobro-ul, domnule căpitan. 
Sieberg s-a aşezat pe el, nici un display nu rezistă la aşa ceva. 

— Lasă că o găsim şi aşa. 

Voss conducea maşina aplecat mult în faţă. Nasul ca un 
morcov ciuruit de pori uriaşi era aproape aşezat pe bord, ambele 
mâini  încleştate pe volan, ochii strânşi, în aşteptarea 
permanentă a unor catastrofe infame. Cusăturile pantalonilor 
cenuşii de poliţie se înfigeau în coapsele groase vossiene cu 
bine-cunoscuta lipsă de compasiune a uniformelor est-germane 


24 


şi strangulau sexul vossian, făcându-l să semene cu o minge de 
tenis. Wegener simţi fiori reci pe şira spinării. Puteau să treacă 
săptămâni întregi până va fi în stare să-şi scoată din cap 
umflătura asta anormal de rotundă. O umflătură din asta te 
urmărea şi în vis. O umflătură din asta putea chiar şi să 
vorbească în vis. „Dacă cucuiul ăsta o să înceapă noaptea să îmi 
povestească viaţa lui, atunci mă duc şi sar de pe EastSide direct 
în piaţa Alex”, îşi spuse Wegener. 

— Din nou! Voss privi încruntat spre convoiul de fenoplast 
care rula peste centura Liebknecht cu cele patru benzi ale ei, 
respectând limita de viteză şi distanţa minimă dintre vehicule. 
Acolo! La piciorul podului! Aţi băgat de seamă ce mâăzgălesc 
ăştia mai nou peste tot? 

Wegener îl privi pe Voss. 

— Polițaii au un dos numai bun pentru Phobos! Câteva picături 
de salivă săriră din gura lui Voss direct pe parbriz. Păi cu ce 
altceva să ne plimbăm? Cu Maserati? Chestii din astea trebuiau 
să mâzgălească atunci când s-a scos de pe piaţă Trabantul, pizda 
mamii lor. Atunci ar fi fost măcar ceva nou! 

Wegener încercă, fără succes, să deschidă geamul de pe 
partea lui. Manivela era ruptă chiar deasupra filetului. A 

— Că doar toată lumea circulă cu Phobos-ul! spuse Voss. In 
afară de câţiva nenici care nu pot renunţa la Trabantul lor, aşa că 
ar trebui să spună: Și poliţaii au un dos numai bun pentru 
Phobos! 

— Voss, din partea mea puteţi scrie asta pe zidurile din 
Kopenick, noaptea, spuse Wegener. Doar să nu vă lăsaţi prins. 

— Niciodată nu m-am lăsat prins. 

Voss îşi băgă mâna stângă între picioare, degetul mare şi 
arătătorul ciupiră de stofa. 

Wegener privi afară pe geam. Primele silozuri de locuinţe se 
iviră printre mesteceni fugari, deveniră tot mai multe, se 
transformară într-o armată de blocuri, într-o companie prost 
aranjată de dulapuri. In dreapta dantura ştirbă a unui gard de 
şantier, parafină, movile de pământ, cauciucuri vechi de maşină. 
Soarele, rămas ascuns în spatele unor zdrenţe subţiri de nori, 
strălucea posomorât ca printr-un ochi de sticlă lăptoasă. Frunze 
galbene de mesteceni acopereau pestriţe asfaltul crăpat, puncte 
mişcătoare ordonate de vânt în modele mereu noi. După care 
strada o viră brusc la stânga, stiva de case din Marzahn, mai 
aproape decât ai fi bănuit-o, apăru lată, butucănoasă, albă pe 


25 


fundalul cerului cenuşiu, un zid înalt la orizont, lung de kilometri 
întregi. 

Voss oftă. 

Wegener încercă să nu se uite într-acolo, bănui însă că mâna 
îşi făcea iar de lucru cu pantalonii. Armăsarul Voss, spusese 
Borgs, pute ca un catâr, dar te duce în galop oriunde pofteşti. 

— Un coleg de şcoală al cumnatului meu a făcut asta, oftă 
Voss, ăla e de vină pentru Phobos. Pentru numele ăsta, vreau să 
spun. 

Wegener continua să privească ţintă la peisajul Marzahnului, 
care se tot apropia. Incă o singură privire spre armăsarul Voss, 
cu mâna băgată jos la parter, ar strica ziua asta care încă nici nu 
începuse prea bine. 

— A fost un fel de concurs cu premii. Ştiaţi asta, domnule 
căpitan? 

Wegener scutură capul. 

— Aia nu voiau un Trabant nou, că după Reînvigorare totul 
trebuia să fie altfel. Sau măcar să se numească altfel. Prin 
urmare, puteai veni cu propuneri. Colegul de şcoală al 
cumnatului meu... Vocea lui Voss sună dintr-odată uşurată. 
Wegener riscă o privire şi văzu ambele mâini pe volan... A 
deschis lexiconul la Marte. Planeta roşie, cum s-ar spune, steaua 
socialismului, ştiţi. 

Wegener îşi scoase carneţelul din buzunarul paltonului şi îl 
deschise la schiţa făcută de Christa Gerdes. Săgeţi verzi de 
cariocă şerpuiau printre blocuri de locuinţe albastre, făcute cu 
pixul, până la o cruce neagră, strada Ludwig Renn 32. 

— Chiar îmi pare rău că e stricat navodobro, spuse Voss. 

— Nici o problemă, spuse Wegener şi întoarse desenul cu 90 
de grade. 

— Aleea Landsberg. La dreapta, aleea Cosmonauţilor. 

— La stânga, spuse Wegener. Pe strada Raoul Wallenberg. 

— Apropo de cosmonauţi, spuse Voss şi băgă viteză. Colegul 
ăsta al cumnatului meu a găsit deci în dicţionar un satelit al lui 
Marte, un satelit care zboară pe undeva pe acolo, pe sus şi 
trabantul ăsta se cheamă Phobos. A trimis deci propunerea la 
concurs, cu explicaţia că, dacă maşina primeşte numele Phobos, 
atunci va fi un trabant - şi totuşi nu un Trabant. În orice caz însă 
o chestie socialistă. La urma urmei, se învârte toată viaţa în jurul 
lui Marte. 

— A patra la dreapta pe Paul Dessau. 


26 


— Paul Dessau, Paul Dessau, Paul Dessau, spuse Voss şi la 
fiecare Paul Dessau încetini tot mai mult, cu fruntea lipită de 
parbriz şi bărbia sprijinită de volan. 

— Aici în spate. La indicator. 

— Să trăiţi, domnule căpitan. 

Dintr-odată apăru soarele, reflectat de ferestrele deschise ale 
blocurilor, un punct orbitor de lumină care sărea dintr-un geam 
în altul şi sălta vesel pe lângă maşina de poliţie pe strada Raoul 
Wallenberg. Aici tocmai se aeriseşte printr-o sută de mii de guri, 
îşi spuse Wegener, să iasă mirosul de mâncare, de mazăre, de 
soia, de niţele congelate, după care se scoate din dulapul de la 
bucătărie cafeaua marca Rondo, se dă într-un clocot, se dă 
drumul la DEF 5, tema zilei cu Inka Bause, S/ăbeşte sau emigrez! 
Hei, fostule vestic - nu îmi împuia capul cu lumea de dincolo! 
Dacă eu aş fi avut atunci Mondos, tu nu ai fi pe lume acum! 

— Paul Dessau, se bucură Voss şi o coti la dreapta printre 
blocuri. 

— Următoarea la stânga pe Ludwig Renn. Numărul 32. 

— Ludwig Renn, Ludwig Renn, Ludwig Renn... 

Voss o coti la stânga, urmări numărul caselor, încetini mult, 
semnaliză spre dreapta, opri în parcare, gâfâi. In locul în care 
fruntea îi atinsese parbrizul, strălucea o urmă de forma unui bob 
de fasole. 

Wegener deschise portiera de pe partea lui şi inspiră adânc. 
Prin urmare, iată cât de bine putea să miroasă în Marzahn: a 
toamnă, a iarbă cosită şi doar o idee a grăsime încinsă. 

— De când trebuie să bag ulei de rapiţă în maşină, am pus pe 
mine douăzeci de kile, spuse Voss şi se strecură afară. La fiecare 
drum mi se face poftă de cartofi prăjiţi cu maioneză. Meseria 
asta te face dependent, domnule căpitan, dependent absolut, 
dar ia căutaţi la administraţie pe careva, să vă aprobe o cură de 
refacere pentru asta! 

— Vă vine bine. 

Wegener trânti portiera. 

Strada Ludwig Renn era formată dintr-o mână de blocuri 
ponosite, Trabanturi în curs de descompunere, containere de 
sticlă veche şi copaci galbeni. Pe un petic verde înecat în 
gunoaie stătea o femeie în pantaloni de trening, nemişcată ca o 
statuie împotriva sportului. Doi câini mici şi negri patrulau 
mărunt în jurul ei, nasurile lor îi conduceau în bucle imprevizibile 
prin iarbă. Unul din câini se lăsă în jos depărtându-şi picioarele, 


27 


urină, privi fix. De pe învelişul de beton al balcoanelor se cojea 
vopseaua. Intr-un ghiveci de flori străluceau ultimele muşcate, 
pe balustrada de lângă străluceau primele podoabe de Crăciun, o 
sanie trasă de reni, plină de daruri care nu vor exista niciodată. 
Intre plăcile strâmbe de pe trotuar creşteau buruieni. Să locuieşti 
aici sau să atârni spânzurat de o conductă de gaz, îşi spuse 
Wegener. 

— Asta a fost o zonă bună pe vremuri, spuse Voss, cam pe 
vremea Reînvigorării. In ziua de azi nu mai vezi aici decât cutii 
din astea vechi sau din când în când câte o Lada. Puteţi să 
vedeţi. 

— Numărul 32, spuse Wegener privind schiţa. Probabil una din 
cele două de acolo. 

Voss armăsarul galopă până la următoarea plăcuţă cu 
numărul caselor şi gesticulă cu copitele din faţă spre turnul din 
dreapta. Wegener o luă pe scurtătură prin iarbă, numără etajele 
blocului, se încurcă pe undeva pe la mijloc, o luă de la început şi 
îi ieşiră 18 etaje. Manfred Radecker şi Ines Dedelow locuiau la 
etajul 16. Locuinţa lui Fischer trebuia deci să se afle în treimea 
superioară. Paltonul scump, ceasul de aur, cravata de mătase, 
nimic din ce se găsise asupra mortului nu se potrivea cu adresa 
asta. Cel mult pantofii scâlciaţi pe care îi avusese în picioare. 

Când Wegener ajunse la uşă, Voss stătea aplecat în faţa unui 
panou mare cu sonerii şi citea numele. Aproape jumătate din 
pătrăţele erau goale. Wegener îşi lăsă capul pe spate. Plăci 
roşietice de beton se înălţau până la cer. O placă pe etaj, în total 
optsprezece plăci. Balcoanele îmbrăcate în tablă ondulată, care 
fusese cândva albă. Acum rugina ieşea din găurile şuruburilor, 
mâncând din înveliş. 

— R. Brose, Reinke, I. Holzmuller, toate numele sunt trecute 
aici, spuse Voss şi se aplecă şi mai tare. M. Bussmann, Gert 
Herzog, E. Fischer, uite-l colea, etajul 18. 

— Morţii locuiesc mereu sus, spuse Wegener şi sună. 

Voss scormoni în buzunarul vestonului după o batistă, o 
despături, îşi suflă nasul. 

Wegener mai sună odată la £. Fischer. Nimic. Apoi la Radecker 
/ Dedelow. Tot nimic. 

— Sunt toţi plecaţi la lucru, spuse Voss. 

Sau la morga din Kopenick. 

Wegener apăsă pe soneriile din dreptul numelor Weber şi A. 
Zauritz. Interfonul părâi. 


28 


— Alo! strigă Voss. 

Alo! strigă o voce de femeie. 

— Poliţia Populară! Vă rugăm să deschideţi! 

— Dar numai dacă sunteţi vee-seli! 

— Încă suntem veseli. 

— Intraa-aaţi, cântă vocea femeii. 

Din interfon se auzi un zumzăit slab. Wegener împinse de uşă. 

Pe coridor mirosea a supă. Tencuială de un galben murdar. 
Podeaua făcută din plăci cenuşii de linoleum, marginile 
exterioare se curbau în sus ca la feliile vechi de brânză. Pe uşile 
de metal ale liftului, comentarii scrise cu vopsea colorată. 

Erou al şomerilor! 

Sunt deja, cap sec 

Rammelow şi-o trage pe-un ram 

Și eu! 

— Aici puteţi să scrieţi dup-aia chestia cu Phobos-ul, spuse 
Wegener, mai trase o dată adânc aer în piept şi îl urmă pe Voss 
în cabină. 

Liftul trosnea în timpul urcării. Unele etaje se aprindeau sub 
forma unei cifre roşii pe un pătrăţel ponosit, altele erau trecute 
sub tăcere. Pe pereţii verzi de plastic alte mâăzgălituri, unele 
dintre ele frecate cu praf de curăţat şi transformate în pete gri. 

— Toată lumea cu Trabantul numai Krenz se urcă-n Benz, citi 
Voss. Şi aici: Adolf măcar a construit autostrăzi. 

— Când au dreptate, au dreptate. 

Wegener îşi scoase minskul din buzunar, opri sonorul, îl băgă 
la loc. 

— Uitaţi aici! spuse Voss şi atinse tavanul. Po/ițaii au un dos, 
numai bun pentru Phobos! Dar dincolo scrie că toţi merg cu 
Trabantul, în afară de Krenz. Aştia gândesc cu dosul, nu ştiu nici 
ei care le e problema. 

Trosnetul încetini, cabina se opri atât de brusc, încât Wegener 
se ţinu de perete, pe ecran apăru numărul 18. Un gong ca la 
teatru. 

Uşile de metal se dădură la o parte, în faţa lor apăru un 
coridor murdar şi o femeie uscată. Femeia stătea sprijinită de 
uşa deschisă a apartamentului ei şi fuma. In spatele ei o cocină 
plină de boarfe. 

— Fumatul e interzis! strigă slăbănoaga şi râse. 

Şuviţe de păr roşu şi gras îi atârnau pe faţă ca un covor trist. 
Dinţii îi amintiră lui Wegener de gardul şantierului de pe drum. 


29 


— Pentru dumneavoastră se pare că nu, observă Voss. 

— Exact. Abia aştept un incendiu, să vină băieţii ăia frumoşi 
de la pompieri. 

— Vă mulţumiţi şi cu poliţişti? 

— Sigur, drăguță, pofteşte. 

Slăbănoaga râse ca o tablă în plină vibraţie, îşi ridică capotul 
înflorat şi dezveli un picior ofilit cu vene albastre pe pulpă. 

Voss deschise gura şi o închise la loc. 

— İl cunoaşteţi pe domnul Fischer? întrebă Wegener. Unul 
dintre vecinii dumneavoastră de aici e la etajul 18. 

— Bien sur, spuse slăbănoaga, tovarăşul Fischer e chiar 
singurul meu vecin, toţi ceilalţi au plecat, au plecat de-e to-ot. N- 
au mai vrut să stea lângă o prospătură ca mine, vă puteţi 
închipui una ca asta? 

— Şi dumneavoastră sunteţi... 

— Orice vrei tu, bătrâne. 

— İl cunoaşteţi pe domnul Fischer? 

— Defel, nu e niciodată aici. L-am văzut de câteva ori cu totul. 
De curând am fost la el să împrumut o bucată de unt, vreţi să 
ştiţi pentru ce? 

— Presupun că pentru păr, făcu Voss. 

— Păr nici nu mai am, şopti slăbănoaga şi îşi strâmbă faţa 
căzută într-un zâmbet ironic, plin de regret. 

— Putem să vă luăm şi cu noi la secţie! 

Armăsarul începea să dea din copite. 

— Crede-mă că nu mă vrei la secţia ta, îţi promit solemn, 
oriunde mă vrei, dar nu la secţia ta de căcat! 

Wegener scoase fotografia din buzunarul interior, făcu trei 
paşi spre slăbănoagă şi îi puse copia sub nas. Din locuinţă venea 
miros de ţuică. Rânjetul de gard de şantier dispăru. 

— Şi acum locuiţi de una singură la etajul 18, stimată 
doamnă? 

— Aşa se pare, murmură slăbănoaga şi se ţinu de tocul uşii. 
Ce aţi făcut cu el? Nenorocitule! Mi-aţi împuşcat singurul vecin! 

— Care e apartamentul domnului Fischer? 

— Nu vă spun nimic, paraziţilor, arătărilor, porci nazişti ce 
sunteţi! L-aţi împuşcat! 

Wegener se întoarse cu spatele şi o porni în jos pe coridorul 
întunecat. Treizeci de metri de tunel sterp şi jegos. Un tub de 
neon bâzâia, reuşind totodată să rămână complet stins, un altul 
se aprindea şi se stingea la fiecare trei secunde, pocnind în 


30 


surdină. Lumina intermitentă făcea crăpăturile din pereţi să 
apară şi să dispară. Pe jos bucăţi de tencuială, cocoloaşe de praf, 
pete care dispăreau în întuneric, apăreau iar, dispăreau. 
Wegener se ţinea pe mijlocul coridorului. Aştepta şi făcea 
următorul pas în următorul moment de lumină. Se oprea când se 
făcea întuneric. Undeva în spate, Voss o îndemna pe slăbănoagă 
să între în casă. Slăbănoaga se văita. Voss ridică vocea. Wegener 
îşi deschise minskul şi lumină cu display-ul plăcuţele cu nume de 
lângă sonerii. Două uşi fără nume. Deasupra celei de-a treia 
sonerii, o bucată de bandă izolatoare, pe care cineva scrisese cu 
pixul literele We, restul fusese rupt. In faţa celei de-a patra uşi 
căzuse o bucată mai mare de tencuială. Wegener îşi ridică 
display-ul. Sub tavan plase de păianjen în care pluteau țânțari 
morţi, pete întunecate de apă. Trei uşi fără nume. Apoi o bucată 
de bandă izolatoare, inscripționată de data asta cu cariocă roşie: 
E. FISCHER. Wegener scoase din portmoneu cartela magnetică 
pe care o folosea la secţie, ţinu minskul direct deasupra yalei şi 
încercă să împingă cartela între încuietoare şi toc. Reuşi să o 
bage doi centimetri şi atât. Ceva o bloca. Wegener apăsă mai 
tare, plasticul se îndoi. Scoase cartela din crăpătura uşii şi 
încercă mai jos. La celălalt capăt al coridorului, Voss dispăruse cu 
tot cu femeie în apartamentul acesteia. Wegener se aplecă şi 
cercetă încuietoarea. Nu erau semne de fortare a uşii, nu era nici 
măcar o zgârietură. Cilindrul era nou. Unul din oamenii lui 
Lienecke va trebui să se ocupe de treaba asta. Râsetul 
slăbănoagei răsună peste coridor, apoi se opri brusc. Armăsarul 
veni în galop, în mâna dreaptă ţinea ceva. 

— Domnule căpitan! Tipa are o cheie! 

Voss se opri sub tubul de neon cu lumină intermitentă, faţa îi 
era ca un smiley de culoarea pielii, care pâlpâia ameninţător. 

— l-a dat-o acum un an, ca să-i ude florile. 

— Cu rachiu? 

— Jură că nu a luat niciodată nimic. 

Wegener dădu din cap, băgă cheia în broască şi o învârti de 
două ori, apăsă clanţa cu cotul. Lumină orbitoare. Două ferestre 
mari, nici o perdea. 

Voss gâfâia atât de dezamăgit, de parcă ar fi aşteptat un 
apartament de lux şi ar fi dat peste o cocioabă din prefabricate. 
Wegener îşi plimbă privirea peste garsonieră. In colţul stâng o 
canapea veche, deschisă, acoperită cu un cearşaf, pătura de un 
maro-portocaliu împăturită cu grijă. Lângă uşă, pe dreapta, o 


31 


nişă pentru gătit cu frigider şi aragaz, lângă chiuvetă farfurii mari 
şi mici, două pahare din care se iţeau nişte tacâmuri, un filtru de 
cafea cu soia, o sticlă de praf de curăţat Leumikor, în faţa 
geamului o masă de bucătărie cu două scaune pliante, pe pervaz 
mai multe ghivece cu trandafiri. Plantele erau atât de perfecte, 
de parcă tocmai ar fi fost cumpărate. In colţul din spate din 
dreapta, doi pereţi despărţeau camera de o baie micuță. Prin uşa 
deschisă, Wegener văzu o toaletă de un roz demodat şi un preş 
asortat. In întreaga locuinţă aceeaşi podea cenuşie acoperită cu 
linoleu ca pe hol, cu diferenţa că aici fusese curățată temeinic. 
Câteva plăci din nişa pentru gătit erau mai deschise la culoare şi 
se vedea că cineva le schimbase. 

— Ce părere aveţi, Voss? 

— Arată ca un apartament model, apartamentul socialist cu o 
cameră, din anii '70. Eu nu aş putea trăi aici. 

— Probabil că şi E. Fischer a văzut lucrurile la fel, spuse 
Wegener. Fără perdele, tablouri, covoare, feţe de masă, cărţi, 
dulapuri. Nici măcar un dulap de haine nu e. In schimb, sunt 
trandafiri în ghivece. 

— O locuinţă secundară, spuse Voss. Poate stă altundeva şi 
vine numai din când în când la Berlin. 

— Sau locuieşte la Berlin şi vine numai din când în când aici. 

Voss îşi dădu jos căciula. 

— O iubită? 

— S-ar putea. Dar trebuie să fie o iubită fără pretenţii, dacă 
domnul Fischer închiriază o locuinţă într-un bloc de beton din 
Marzahn. Pare mai degrabă un loc de refugiu pentru caz de 
nevoie. O ascunzătoare. Oricum, o ascunzătoare cu trandafiri. 

— Să se ascundă de cine? 

— Poate de ucigaşii săi. 

— Cum i-au venit de hac? 

— Cazul s-ar putea să fie deja de nivel trei. Fiţi bucuros că vă 
scutesc de detalii şi nu trebuie să semnaţi nimic mai târziu. 

Voss încuviinţă din cap şi îşi puse căciula. 

— Vă rog să aşteptaţi aici echipa de la criminalistică, spuse 
Wegener. De îndată ce apare Ulf Lienecke, vă ocupați de vecini. 
Mulţi nu sunt. Poate că cineva l-a văzut vreodată pe Fischer 
însoţit, poate a fost nevoit să poarte vreo conversaţie în lift. 
După aceea, vă rog să luaţi legătura cu administratorii şi să 
vedeţi tot ce au despre el. 

Voss se căută prin buzunare după cheile de la maşină. 


32 


— O să iau trenul, spuse Wegener. Măcar pot deschide 
geamurile. 


4 


Trenul de mare viteză S 7 se smuci, bâlbâi, tresări, apoi o 
zbughi de pe loc atât de brusc, de parcă tocmai ar fi fost ţinut de 
la spate şi s-ar fi eliberat cu ultimele puteri dintr-o strânsoare 
grozavă. Cubul de sticlă al gării de pe Friedrichstrasse rămase în 
urmă, ploaia lovi în geamurile pline de zgârieturi. Trenul vâjâi 
peste viaductul de fier spre Alexanderplatz, menţinându-se la 
nivelul etajului trei al clădirilor. Fațadele înnegrite de funingine 
ale caselor cu chirie treceau pe lângă tren, stuc murdar, pereţi 
dărăpănaţi de cărămidă, perdele grele în spatele ferestrelor 
putrezite ale clădirilor vechi, burlane de piatră cârpite cu plastic 
şi sârmă şi care demult erau la fel de găurite ca la început. 
Printre blocurile de locuinţe erau presărate cutiile luminate, cu 
multe etaje şi cu nenumărate sertare pătrate, în care autorităţile 
colecţionau populații de  robotroni, plante de cauciuc şi 
funcţionari. 

Lui Wegener i se făcu frig. 

Incălzirea nu funcţiona sau nu fusese încă pornită, poate 
zgârciţii de la transportul în comun speraseră să fie un octombrie 
cald. Ploaia se transformă într-o grindină uşoară, cădea răpăind 
pe acoperişul de metal, bucăţile mici de gheaţă se târau de-a 
curmezişul ferestrelor şi lăsau dâre subţire de apă în urmă. 
Trenul intră într-o curbă, coti la dreapta, o coadă luminoasă în 
valea întunecată a blocurilor. Mingea argintie a turnului 
televiziunii apăru pe cerul înserat, deasupra acoperişurilor, ca un 
gigantic glob de crăciun. Luminile se reflectau pe asfaltul ud al 
străzii Karl Liebknecht, se frângeau în stropii drumeţi de pe 
geamurile vagoanelor. Wegener avu dintr-odată senzaţia că 
simte miros de turtă dulce sau de vin fiert cu scorţişoară. 
Crăciunul îl lovi cu toată puterea amintirilor declanşate brusc de 
un miros, un anumit gust, de ceva ce nici nu ai fi bănuit cu doar 
o secundă înainte. Trenul opri la fel de smucit cum pornise. Un 
scârţâit ascuţit sub tablele din podea. Nemişcare. Uşile se 
deschiseră cu un şuierat lung. Wegener cobori, o luă pe scara 
care ducea spre parter şi încercă să-şi scoată din cap asociaţia 


33 


cu Crăciunul, lucrul acela care ţinea încă de lumea legată de 
mama şi tata, pe care reuşea să-l reprime şi care reuşea mereu 
să se întoarcă, pierderea dureroasă care se apropia pe calea 
prăpăstioasă a amintirii şi care cel târziu în ajunul Crăciunului i 
se va înfige în creier. Ilmpinse uşile batante ale staţiei. 
Alexanderplatz mirosea din fericire a ulei de Phobos şi nu a 
migdale prăjite. Incă o lună şi jumătate şi vinul fiert, cozonacii, 
vata de zahăr şi tristeţea festivă vor câştiga supremaţia. 

In Casa Berolina socialismul se construia şi acum, la ora şapte 
şi un sfert. Aproape la toate geamurile mai ardea lumină. 
Wegener îşi ridică gulerul paltonului şi o luă de-a lungul gării spre 
colosul de cărămidă luminat, încercă să ignore mirosul tot mai 
puternic de cârnaţi prăjiţi, evită pe Dircksenstrase câteva bălți de 
mărimea unei mese şi înjură: cincizeci şi şase de ani! Şi încă nu 
avea umbrelă! 

Când ajunse sub copertina de sticlă a casei Berolina, era ud. 
Lângă uriaşa poartă de aur de la intrarea principală strălucea 
placa îngâmfată de alamă, cu interminabila gravură: Ministerul 
pentru Exportul Energiei şi Economia de Tranzit al Republicii 
Democrate Germane. Departamentele TIV, VII - 
Subdepartamentele A - H. 

Dedesubt, stema ţării. 

Wegener se îndreptă spre echipa de pază şi îşi predă 
legitimaţia cu microprocesor încorporat. Cartela fu introdusă într- 
un scanner mobil marca Borska, pe care unul din oamenii de la 
pază îl purta la brâu. Scannerul bâzâi, două lumini roşii se 
stinseră, se aprinseră două verzi. Un grăsan în uniformă îi băgă 
lui Wegener o lanternă cu Xenon în faţă, compară poza de pe 
legitimaţie cu ce avea în faţa lui şi se arătă mulţumit. 

— Bun venit la Ministerul Exportului de Energie şi al Economiei 
de Tranzit, domnule căpitan! 

— Şi eu care credeam că o să mă mai controlaţi şi între 
picioare. 

— Controlul senzorial nu este necesar în cazul funcţionarilor 
din serviciul Poliției Populare, dacă rezultatul verificării 
legitimaţiei de serviciu a fost pozitiv şi dacă identificarea vizuală 
a fost efectuată, domnule căpitan. 

Wegener îşi verifică restul de freză în metalul lucios al plăcii 
de alamă şi păşi în sala de primire. Căldură, odorizant cu aromă 
de vanilie, Rachmaninov. Concertul de pian nr. 3. De două ori 
fusese cu Karolina aici, în urmă cu câţiva ani, când aplicase 


34 


pentru postul de asistentă a unuia dintre şefii de departament, 
fusese respinsă, mai aplicase o dată, fusese respinsă din nou. 
Afacerea cu tranzitul e tot mai importantă, cândva or să mă sune 
ei, spusese Karolina după al doilea refuz şi nu mai făcuse nimic 
altceva decât să aştepte. Şase luni mai târziu avea slujba. Aici se 
potriveşte mortul nostru, îşi spuse Wegener. Aici se potrivesc 
costumul, ceasul, cravata. Se duse la tejgheaua elegantă din 
lemn de nuc şi îşi puse legitimaţia de serviciu pe lemnul șlefuit. 

— La doamna Karolina Enders, vă rog. 

Recepţionera ridică două sprâncene inventate ad hoc şi lovi cu 
nonşalanţă demonstrativă în tastele nanotchev-ului. Desenul de 
pe unghii: soarele, luna şi stelele. 

Wegener îşi băgă legitimaţia la loc, se rezemă de tejghea şi 
avu senzaţia că era dincolo. Sosirea la Grand Hotel. Sala Casei 
Berolina nu era altceva decât o mare orgie. O orgie din alamă şi 
marmură. 

O lăudăroşenie fără margini pentru negustorii din UE însetaţi 
de energie, ia priviţi aici şi RDG-ul are ceva de oferit şi vouă vă 
curg balele, pace în colibe şi victorie în palate. Candelabrele, 
aplicele de pe perete, scrumierele cu picior, plăcuţele cu numele 
diferitelor departamente - tot ce putea fi produs din metal 
strălucea auriu. Podeaua din piatra cea mai albă. Trasee de 
covor roşu desenau drumuri pe albul neprihănit, se întretăiau în 
mijlocul sălii, curgeau spre dreapta şi spre stânga pe treptele 
curbate care duceau în sus. Un uriaş ecran plat plin de diagrame, 
curbe de la bursă, numere sclipitoare. Preţurile la energie de la 
Londra până la Peking. Pe nişte cuburi negre de piele şedeau şi 
râdeau doi tineri purtători de costum, unul îi arăta celuilalt ceva 
pe minsk. Părul tuns scurt. Feţe turtite şi palide. Ruşi de la gaz, 
îşi spuse Wegener şi o auzi pe recepţioneră vorbind la telefon cu 
Karolina, o caută un domn Wegener. Sau aşa cumva. 

Un bărbat înalt cu păr alb îi salută pe tinerii ruşi şi păru să le 
strângă mâna la nesfârşit. Rusul mai scund spuse ceva şi toţi trei 
rânjiră. Lafontaine! strigă cel cu păr alb. Acum râdeau cu gura 
până la urechi. Rusul mai scund încercă să îl bată pe umăr pe 
căruntul înalt, dar nu ajunse prea bine. Recepţioneră îşi drese 
vocea. Wegener se întoarse. 

— Doamna Enders este pe drum. Puteţi lua loc până atunci. 

Wegener încuviinţă din cap, se întoarse, se îndreptă spre 
fotolii. 

Individul cu păr alb şi ruşii lui trecură pe lângă el, toţi trei 


35 


miroseau a tutun, a loţiune de ras şi a sete de bani. 

— Suntem toţi foarte optimişti în privinţa asta, inclusiv domnul 
Jost, spuse individul cu păr alb. Unul din ruşi răspunse ceva pe 
germană, Wegener nu înţelese. Era ceva cu domnul Jost şi un 
cuvânt care suna cam ca Enda. Poate voise să spună Enders. 
Wegener se aşeză pe canapeaua de piele şi încercă să şi-o 
închipuie pe Karolina stând în şedinţe cu băieţeii ăştia din Rusia, 
într-un costum scump, zâmbind artificial într-un fel care părea 
natural, în cap cu mii de informaţii şi indicaţii de îndeplinire a 
planului, o femeie de treizeci şi cinci de ani în corpul uneia de 
douăzeci, având deja în urma ei jumătate din cariera pe care îşi 
propusese s-o facă la Minister, cu ochii aţintiţi spre jumătatea 
următoare. In urmă cu câţiva ani, lucrul ăsta ar fi neliniştit-o şi pe 
ea. În urmă cu câţiva ani ar fi spus că bine, fireşte că trebuie 
câştigaţi bani, dar lasă-mă în pace cu afacerile internaţionale ale 
statului. La afacerile internaţionale ale statului nu este vorba de 
bani, ci de putere. Şi la noi, pentru tot ce are de-a face cu 
puterea, vei plăti odată cu capul. Cui îi place cum îi stă capul pe 
umeri să se ţină departe de lucruri din astea cât o trăi. 

— Sunt nevinovată, domnule căpitan! Karolina ieşise pe una 
din uşile liftului şi nu se strădui să îşi ascundă surprinderea. Nici 
o faţă surprinsă nu putea fi mai frumoasă decât a ei. De fapt, nici 
o faţă nu putea fi mai frumoasă. 

— Eu îmi amintesc altceva, spuse Wegener şi regretă pe loc. 

Fiecare vorbă care îi scăpa acum avea să conţină o doză 
insuportabilă de adevăr, fiecare propoziţie arăta spre trecut, 
devenea o construcţie gata apusă, o gaură a timpului scăpată de 
sub control. Wegener se întrebă ce era mai rău: faptul că nu era 
stăpân pe el sau faptul că ea nici nu băga de seamă? Karolina 
radia. Il sărută aşa de distantă pe obraji, de parcă ar fi fost vorba 
de un copil cu o boală contagioasă. Se aşeză pe canapea. La 
două locuri distanţă. 

— Bună alegerea muzicală pentru foaier, spuse Wegener. 

— Mulţumesc. Am să transmit mai departe. Karolina îşi scoase 
minskul din buzunarul fustei şi apăsă repede una după alta două 
taste. Pe vibrații. 

— Telefon nou? 

— M 7. 

— A, da, acum eşti la Stasi. 

Faţa plină de pistrui a Karolinei se arătă imediat un pic jignită. 
Gura îngustă era o linie care nu ştia încotro să o ia. Sprâncenele 


36 


ca două jigniri copilăreşti. Părul de culoarea ruginii era şi mai 
scurt decât la ultima întâlnire. O freză ca o căciulă plată, care 
mai şi arăta bine, ca totul la Karolina. Femeile poartă părul scurt, 
pentru că ştiu că bărbaţii vor ca femeile să poarte părul lung, se 
gândi Wegener şi spuse: Asistenta unui şef de departament de la 
Ministerul Transportului Energiei şi al Economiei de Tranzit ar 
putea da dovadă de ceva mai mult umor. Umorul e bun pentru 
afacere. 

Gura Karolinei se îmbună. 

— Voiam să ţi-o spun la o cană de vin fiert. N-aveam de unde 
să ştiu că o să mă trezesc cu tine aici. 

Timp de câteva secunde fu linişte. 

— Ai aşa o strălucire! Eşti gravidă sau te-au concediat? 

— M-au avansat, râse Karolina. 

Wegener nu ştiu cum să reacționeze şi văzu că ea îşi dă 
seama că el nu ştie cum să reacționeze. 

— Cum trebuie să ţi se spună acum? 

— Şefa de departament la Ministerul Exportului Energiei şi al 
Economiei de Tranzit al Republicii Democrate Germane. Sau 
curvă de gaz. Cum doreşti. 

— Aleg curvă de gaz. 

— O alegere bună. 

— Ce departament? 

— Europa centrală. Secţia |. 

— Sună bine. Ai chef de un cârnat cu curry? 

Wegener încercă să schiţeze un zâmbet şarmant, dar bănui că 
nu-i reuşea. 

— Am. Doar că aici arde. Din cauza Tratativelor. 

Karolina îi aruncă o privire de suferindă şi ridică mâinile. Nu 
avea inel nou pe deget. 

— Da, Tratativele, spuse Wegener. Poate că reuşesc să scap 
prăvălia asta ta de o mare belea. Mă refer la Tratative. 

De pe faţa Karolinei dispăru orice urmă de privire 
copilărească. 

— Ce fel de belea? 

Wegener privi în jur. Recepţioneră cu faţa ca o lună vorbea la 
telefon. Căruntul şi puştanii ruşi dispăruseră. 

— Sunt microfoane aici? 

— Sper că nu. De ce? 

— Răspunsul costă un cârnat, dragă doamnă cu carieră la 
combinat. 


37 


Karolina îşi băgă mâna în buzunarul fustei şi scoase o 
bancnotă mototolită de zece mărci. 
— Adevărul e că amândoi mâncăm repede. 


Karolina mai puse sare. Din porţia dublă de cârnaţi de pe 
farfurioara de carton ieşeau aburi. Presărase deja peste ei piper 
negru, la fel şi un amestec de condimente Pikanta, acum scutura 
solniţa cu o mişcare care lui Wegener îi îngreună inima. Trase 
masa şi mai mult sub marchiza de pe care apa curgea pe toate 
părţile, apoi o trase încă o dată spre marchiză, Karolina merse 
după masă, continuând să săreze. Dintr-un megafon de tablă Jan 
Senti Hermann cânta iar despre dragoste şi despre trecerea 
vremii. 

— Ai fost deja la doctor? zâmbi Wegener. 

— Pentru că nu-mi place mâncarea lipsită de gust? 

— Pentru că foloseşti contingentul de condimente alocat unei 
gospodării socialiste medii. Ceea ce înseamnă patru persoane. 

— Să ştii că eu şi lucrez cât pentru patru persoane. 

Karolina străpunse cu furculita de lemn mai multe bucăţi de 
cârnaţi şi le făcu să dispară în gură. 

— inseamnă că pentru asta te-au avansat. 

Karolina mestecă îmbucătura şi o înghiţi. 

— Pentru asta şi pentru că am deschis departamente noi. 
Vestul e tot mai avid. lar noi trebuie să furnizăm tot mai mult. 

— Şi câştigaţi tot mai mult. 

— Aşa se întâmplă când un stat are ceva ce restul nu au. 

— Da, doar că nici noi nu avem nimic, spuse Wegener şi luă o 
gură de bere. Gazul e al ruşilor. 

— Ruşii au gazul şi noi avem ţara prin care trebuie transportat. 
lar Vestul cere energie conservatoare. Soarele şi vântul sunt pe 
termen lung prea puţin. 

— Pentru cât timp? 

Karolina ridică din umeri şi trase în ţeapă următoarea 
încărcătură. 

— Douăzeci, treizeci de ani. Poate cincizeci. Nimeni nu a spus 
că banii de pe tranzit ne vor finanța până ajungem în raiul 
comunist. Dar ştii cum ar fi fără ei. Necaz mare. 

Wegener muşcă din cârnaţi şi spălă totul cu bere. 

— lar domnul preşedinte din Vest e supermanul vostru din 
vecini. 

— Lafontaine ne creşte cifra de afaceri. 


38 


— Pentru că vă aduce contracte la comandă. 

— Pentru că fraţii şi surorile noastre din Vest au ales anul 
trecut un cancelar care nu consideră că ideea socialistă este o 
crimă la adresa umanităţii. Atenţie este încântat. Mare apropiere 
a celor două Germanii. Toată ideea astea cu Tratativele i se 
datorează lui Lafontaine. Cu dublu avantaj: dincolo scade preţul 
la gaz, la noi cresc taxele de tranzit. 

— Sunt aproape la fel de încântat cum e Krenz. 

— Martin, ai venit să discuţi cu mine politica germano- 
germană? 

— Poate că da. Cum merge? 

— Destul de greu. Incă. 

Wegener se sprijini de masă şi o privi pe Karolina în ochi. 

— Am primit un caz de crimă. De ieri-seară. Dar probabil nu 
pentru mult timp. 

Karolina mestecă, îl privi întrebătoare, continuă să mestece. 

— Probabil că îl preia G5 în seara asta. Sau poate şi altcineva. 

— De ce? 

— Hai să nu vorbim despre asta. 

— Şi ce fel de crimă e? 

— Mortul meu se numeşte Emil Fischer. Sau cel puţin aşa se 
numea. 

Karolina luă o gură din berea lui Wegener. 

— Şi ce legătură are asta cu ministerul? 

— Bărbatul a fost spânzurat de una din conductele voastre de 
gaz. 

Karolina puse sticla pe masă şi lăsă furculiţa în jos. 

— A mers repede, spuse Wegener. Nu a suferit. 

— Cât de liniştitor! De care conductă? 

— Magistrala de nord. 

Karolina expiră zgomotos şi mai bău o gură mare de bere. 

— La minister se ştie deja? 

— Evident, nu putem face cercetări în zona închisă fără să vă 
informăm. A fost cineva de la intervenţii, cu oamenii săi. Dar n-a 
putut să ne ajute. 

— Şi acum te întrebi...? 

— Trebuie să îmi pun întrebarea dacă treaba asta are de-a 
face cu voi. Cu Tratativele. 

— Căcat. Există şi tarabe cu cârnaţi prăjiţi, împânzite de 
microfoane? întrebă Karolina şi scoase un pachet de Duett din 
buzunarul paltonului ei. 


39 


Wegener muşcă din cârnaţi şi mestecă. 

— N-ai teamă, ăştia supraveghează doar tarabele cu mâncare 
bună. 

— De ce îmi povesteşti toate astea? 

— Pentru că în viitorul apropiat voi semna o fiţuică pe care 
scrie că nu mai am voie să spun sau să întreb ceva despre asta, 
cât oi trăi, fără să îmi pierd slujba mea prost plătită. 

— De când te deranjează pe tine să predai un caz celor de la 
G5? 

— Nu mă deranjează, mă bucur. Căcatul acesta e bun numai 
să îţi arzi degetele cu el. 

— Şi din cauza asta îţi sufleci tu mâinile şi ţi le bagi până la cot 
înăuntru, activând un contact personal? 

— Eram doar curios. 

— Poate voiai pur şi simplu să mă vezi? 

Wegener tăcu preţ de o clipă. 

— Nu am încredere în C5, spuse. 

— Tu nu ai încredere în nimeni, spuse Karolina. 

— Ba da. In tine. Wegener scoase poza din buzunarul interior 
al paltonului şi o puse pe masă. Karolina ignoră poza şi îl privi 
drept în ochi. 

— Martin, nu face prostii. 

Wegener împinse poza spre ea. 

— Mortul nostru are în jur de optzeci de ani. Costum fin, ceas 
scump. Conducea probabil un Prius. Să presupunem că moartea 
lui are de-a face cu gazul. Asta ar însemna că ar fi putut lucra la 
voi. Şi sigur nu ca om de serviciu. Tu cunoşti toată şandramaua. 
Şi eşti singura pe care o cunosc eu şi care cunoaşte toată 
şandramaua. 

— Nu cunosc toată şandramaua, spuse Karolina. Şandramaua 
asta e un monstru care creşte pe fiecare zi. 

— Dar pe şefii cu vechime, bine îmbrăcaţi, îi cunoşti, ca o 
curvă de gaz cumsecade ce eşti. 

Karolina oftă, luă poza de pe masă şi o ţinu în faţa nasului. 
Unghiile date cu lac de culoarea ruginii. In ton cu părul. In ton cu 
poşeta. Wegener se sperie. Işi dădea seama abia acum, sub o 
marchiză picurătoare din piaţa Alex, în lumina chioară a tarabei 
prăpădite, de un albastru pal, a lui Wilfried cârnăţarul, lângă o 
sobă dogoritoare, că femeia asta nu mai era cea de acum un an. 
Poate că oamenii ministerului o schimbaseră. Sau avansarea. 
Poate că o şefa de departament trebuia să îşi asorteze unghiile şi 


40 


poşeta cu părul. Poate că erai avansat dacă purtai deosebit de 
des nuanţe socialiste. Karolina era mai tare, mai rece, mai 
perfectă decât pe vremuri. Karolina avea mai mult succes. 
Karolina era mai frumoasă. 

Karolina era mai departe ca niciodată. Şi totuşi, la fel de 
aproape ca totdeauna. 

Wegener se întoarse cu spatele, se duse la tejghea şi mai ceru 
o bere. Când se întoarse la masă, fotografia stătea cu faţa în jos 
pe muşamaua galbenă. 

Karolina mesteca. 

Wegener bău. 

— Din păcate nu-l ştiu. Sunt destul de sigură că l-aş fi 
remarcat, dacă ar fi lucrat la minister. 

— Din cauza vârstei? 

— Din cauza barbişonului. 

— OK. Wegener băgă fotografia la loc. Nu-şi putu înăbuşi o 
mică dezamăgire care se trezi undeva în măruntaiele lui şi care 
acum urca încet la suprafaţă. Memoria era una din cele mai 
puternice arme ale Karolinei. Dacă nu îl cunoştea pe bătrân 
însemna că într-adevăr nu îl văzuse vreodată. Prin aceasta, o 
legătură simplă între Fischer şi Tratative devenea improbabilă. 

Karolina privi ţintă spre cârnatul ei cu curry. Fugări cu furculiţa 
de lemn un capăt de cârnat prin farfuria de carton. Apoi îl privi. 

— Şi acum? 

— Mâine mă duc la jupânul Borgs. Semnez o declaraţie de 
păstrare a secretului pe baza statutului special al investigaţiei 
sau aşa ceva şi am ieşit din joc. 

Karolina trase în ţeapă ultima bucată de cârnat. 

— Sigur e cea mai bună soluţie. 

— Foarte sigur. 

Wegener mai bău o gură de bere. 

— Chestia asta mă nelinişteşte cumva. 

Vocea Karolinei părea speriată. Obrajii îi străluceau, soba se 
oglindea sub forma unui punct arzător în ochii ei căprui, colţul 
stâng al gurii îi era mânijit cu sos de curry. Wegener trebui să se 
abţină să nu apuce şerveţelul şi să-i şteargă sosul. 

— De ce eşti atât de sigur că C5 va prelua cazul? 

Wegener ridică din umeri. 

— Martin, cunosc privirea asta. Vreau să ştiu despre ce este 
vorba. 

— Poate deveni periculos să ştii. 


41 


— Nu mai periculos decât afacerile cu băieţei ruşi drogaţi şi în 
care tropăie hormonii. 

Wegener zâmbi. 

— Haide, spuse Karolina şi îl privi în ochi. Ştii ce ne-am jurat 
unul altuia. Şi ne-am jurat că despărţirea noastră nu va schimba 
lucrul ăsta. 

— Nu-l va schimba niciodată. Wegener observă că încă nu 
putea pronunţa cuvântul despărţire. Incredere radicală în 
vremuri radicale. 

— Incredere radicală în vremuri radicale, repetă Karolina. 
Deci? 

Wegener se întoarse. Erau singuri. Wilfried-cârnăţarul sorta 
sticle de bere undeva în spate. Se auziră sticle ciocnindu-se. 
Reclama luminoasă GOLDKRONE de pe turnul televiziunii clipi 
difuză, hotelul EastSide se înălța ca un castravete uriaş în 
întuneric, ca o sculă învârtoşată de valută, monument închinat 
potenţei nemărginite a economiei de piaţă. Pe posterul uriaş cu 
plasmă, dispus pe faţadă, rula o reclamă la noul Phobos Flux 
Cabriolet, acum cu navodobro şi dispozitiv pentru Musikus VI şi 
alte playere MP3 incorporate: noul Cabriolet Flux de la Phobos - 
în sfârşit nu mai aveţi un acoperiş deasupra capului. Câţiva 
bărbaţi alergară prin perdeaua groasă de grindină în direcţia 
metroului, aplecaţi, cu gulerele paltoanelor trase cât de mult se 
putea peste cap. De pe marchiză apa picura pe trotuar. Două 
bucăţi de cârnat înotau într-o baltă întunecată, ca o momeală 
supradimensionată. 

— Şireturile mortului erau legate între ele, spuse Wegener. 
Executat cu o funie de călău. Nodul înfăşurat de opt ori. 

Faţa Karolinei se lungi. 

— Tu ai vrut să ştii. 

— Martin! Karolina îl privi îngrozită. Odată aproape că ai fost 
suspendat! 

— Chestia asta nu are de-a face cu Fruchti! Absolut nimic! 

Wegener băgă de seamă că vorbise prea tare. 

— Şi atunci de ce aduci vorba de el? 

— Pentru că ştiu la ce te gândeşti tu acum. 

— Aha! Şi la ce mă gândesc? 

— Fruchti a fost... un caz tragic. O situaţie de excepţie. 

— Pe bune? Şi de asta ai alergat prin locuinţă ca un nebun şi 
ai azvârlit cu tot ce ţi-a căzut în mână şi ai urlat timp de ore 
întregi? 


42 


— N-am urlat ore întregi. 

— Sistemul ăsta de căcat îl înghite pe cel mai bun prieten al 
meu şi eu nu pot face nimic, Martin, aud şi acum frazele astea, 
cuvânt cu cuvânt! 

— Şi eu, fii pe pace. 

— Şi acum? 

Wegener vru să bage fotografia la loc şi se trezi că nu are nici 
o mână liberă. Pe una o strângea Karolina cu manichiura de 
femeie de la minister şi cu cealaltă îşi ţinea strâns gulerul 
paltonului, de parcă s-ar fi pregătit să ţină piept unei furtuni din 
Siberia. 

— Şi acum, Martin? 

Wegener încercă să se relaxeze forţat. 

— Doar îţi prezint faptele. Şireturi legate, funia cu opt răsuciri. 
Aşa l-am găsit. Asta-i tot. 

Karolina îi strângea mâna cu atâta putere, că îl duru. 

— Promite-mi că nu te mai laşi atras în aşa ceva. Te rog, 
promite-mi! 

— Tu crezi că eu am chef de... 

— Promite-mi, Martin! 

Wegener îi strânse şi el mâna. Degetele delicate ale Karolinei 
erau surprinzător de puternice, ochii ei cu luciri de sobă îl 
străpunseră de parcă el nu ar fi fost altceva decât un pui la 
rotisor din inventarul lui Wilfried, mâinile li se încleştară una în 
alta, încă puţin şi s-ar fi rupt, pocnind şi trosnind. 

— Apropierea ta poate fi dureroasă, spuse Karolina cu voce 
strivită şi încercă să zâmbească. 

— Şi a ta, spuse Wegener. Bine, îţi promit. 

— OK. 

Karolina slăbi strânsoarea. 

Timp de câteva minute se lăsă liniştea. Probabil că metrourile 
opriseră între staţii, ţinând cont de ei. Gara strălucea tăcută şi 
părăsită. Wilfried se oprise din zdrăngănit. Doar apa nu avea 
încotro şi clipocea în continuare pe asfalt. Mâinile se ţineau acum 
tandru, degetele mângâiau reţinute, se potrivesc perfect unele în 
altele, se gândi Wegener, de parcă mâinile noastre ar mai fi încă 
împreună, o pereche de nedespărţit, doar restul trebuise să se 
despartă, pentru că am un cap slab pe un trup slab, pentru că 
îmi scapă totul de sub control, dar câtă vreme mâinile nu îşi dau 
drumul, atâta vreme trebuie să mai existe speranţă pentru 
căpitani şi curve de gaz, vă rog frumos, chiar şi în ţara asta fără 


43 


speranţă. 

— Ştii ce ar însemna asta, dacă s-ar afla, spuse în cele din 
urmă Karolina şi îşi drese discret vocea. Referitor la Tratative. 

li dădu drumul la mână. 

Wegener încuviinţă. Privi cum femeia din trecut se transforma 
la loc în femeia de la vânzări, politiciana, femeia de carieră. 

— Peste patru săptămâni avem şansa unică de a detensiona 
relaţia germano-germană. Karolina era acum ca o profesoară 
care explică departamentului ei situaţia socială generală. Totul 
depinde de asta: reorganizarea contractelor pentru energie, 
valuta, locurile de muncă, poate chiar şi deschiderea graniţelor. 
In legătură directă cu criteriile statelor de drept din UE. Dacă îi 
vine cuiva ideea că Stasi omoară oameni, dacă află asta cineva 
din RFG, atunci s-a terminat. S-a terminat cu politica de 
apropiere, totul a fost în zadar. 

— Cine să afle? Wegener încercă să găsească un ton care să 
sune credibil şi liniştitor şi i se păru că suna în primul rând 
credibil şi deprimat. Nici aici la noi nu va afla nimeni. 

— Să sperăm. 

— Şi chiar dacă se află, spuse Wegener şi cu mâna liberă îşi 
băgă în gură ultima bucată de cârnat, atunci înseamnă că tocmai 
asta se urmăreşte. 

Karolina înlemni. 

— Cine să urmărească ce? 

— Stasi, spuse Wegener mestecând. Ştii de fapt ce se 
întâmplă aici, în spatele culiselor? Wegener înghiţi pasta de 
cârnat şi apoi continuă: Tu chiar crezi că ăia nu s-au reorganizat, 
după Reînvigorare? Doar că mai bine decât înainte? Mai mici? 
Mai uşor de trecut cu vederea? Securitatea nu este serviciul cu 
coada tăiată, legal şi inofensiv, de care vorbeşte mereu CC. Am 
trăit lucruri ciudate în ultimii ani. 

— Acum începi iar cu Fruchtl. 

Wegener simţi cum îl cuprinde din nou furia. 

— Tu începi iar cu el! Eu vorbesc despre munca mea zilnică. 
Sunt cazuri în care Securitatea se amestecă şi ne dictează 
rezultatele investigaţiilor. Cazuri care pur şi simplu ne sunt luate. 
Supravegheri interminabile, acţiuni neautorizate de ascultare a 
subiecţilor, nivele dubioase de Securitate. 

— Aşa lucrează şi serviciile interne secrete din Vest. Vocea 
Karolinei suna de parcă ar fi trebuit să o convingă întâi pe ea 
însăşi. Krenz şi Schily au curăţat atunci locul, cu asta se laudă şi 


44 


în ziua de azi în faţa fiecărui militant pentru drepturile omului din 
emisfera nordică. Nu a rămas mult mai mult din Reînvigorare, 
poate că desfiinţarea şi restructurarea Siguranţei a rămas 
singurul ei merit istoric! Eu una nu cred că îşi pot permite să se 
joace cu lucrul ăsta. Ca să nu mai vorbim de faptul că Legea 
nouă a Securităţii Statului este una dintre premisele organizării 
Tratativelor. 

— Şi controlată de cine? Cine verifică lucrurile astea? 

— Vai, Martin! 

— Imi pare rău, dar tu ai încredere într-un şef de stat care la o 
adică permite să ţi se asculte convorbirile, fără decizie 
judecătorească? Wegener băgă de seamă că discuţia lua o 
turnură pe care nu o voise. Ai încredere într-un om care te ţine 
închisă în propria ta ţară? In ăsta ai tu încredere? 

Capul ţuguiat al lui Wilfried cârnăţarul se îţi la geamul de după 
tejghea, se răsuci spre stânga, spre dreapta, se făcu din nou 
nevăzut. 

— Asta e altceva. Gura morocânoasă a Karolinei apăru din 
nou. În 1990, s-a ţinut de cuvânt şi a deschis graniţele. Ce ai fi 
făcut tu, dacă poporul tău ar fi fugit de tine, în ritm de câte zece 
mii de oameni pe zi? Şi tu ai fi închis graniţa, altfel te-ar fi 
înlăturat propriul partid. Şi e clar că ai nevoie să fii la putere, 
dacă vrei să faci schimbări reale. 

— Poporul /ui/ 

Wegener îşi luă farfuria de carton şi o aruncă la gunoi. Se 
întrebă dacă totuşi Karolina chiar credea ce spune. Dacă un om 
se putea schimba atât de mult într-un timp relativ scurt. Dacă 
postul de la minister chiar o făcea să schimbe taberele. 

Karolina îşi aprinse o ţigară. 

— Nici nu am spus că Stasi ar fi răspunzătoare de crima asta, 
spuse Wegener. Presupun că nu sunt atât de tâmpiţi. Am spus 
doar că probabil există oameni care nu vor ca influenţa Vestului 
să crească. Să se deschidă graniţele. Unora le merge foarte bine 
aici. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, se spune că şireturile legate 
între ele erau pedeapsa pentru trădători, spuse Karolina. Pe 
vremuri, vreau să spun. 

— Da, spuse Wegener, ştiind ce urmează. Pe vremuri. Cică. 

— Şi de ce ar omori Stasi un trădător acum, la douăzeci şi unu 
de ani de la Reînvigorare, cu patru săptămâni înainte de 
Tratative? Un trădător care să fi trădat ce anume? 


45 


— Am spus doar că probabil Stasi nu are nimic de-a face cu 
asta. 

— Spânzuratul lucra la Securitate? 

— Nu ştiu. 

— Tratativele trebuie să fie un succes, spuse Karolina. Cu orice 
preţ. Este singura cale. Doar aşa se poate schimba ceva aici. 
Apropierea de Vest înseamnă reforme, iar reformele înseamnă că 
vom deveni într-o zi atractivi pentru nemţii din Vest care nu mai 
au chef de capitalismul cu autoservire, de manageri nesătui şi 
bancheri incapabili şi fonduri criminale. Atunci vor veni şi mai 
mulţi la noi. Şi atunci Krenz va putea deschide din nou graniţa, 
pentru că nu va mai fugi nimeni. 

— Poate va trebui să înalțe şi zidul, pentru că vom fi atât de 
îndrăgiţi, încât toată Republica Federală va da fuga la noi 
deodată. 

— Sarcasmul ăsta o să te coste şi ultimele fire de păr. 

— Sincer, tu vorbeşti de parcă ai sta de vorbă cu Lafontaine, 
spuse Wegener şi îi şterse Karolinei pata de sos din colţul gurii, 
folosind şerveţelul lui. 

— Poate chiar am s-o fac, spuse Karolina şi îşi trase capul. Voi 
fi de faţă la Tratative. Negociatorii au nevoie de informaţii din 
prima mână. 

— Au nevoie de fete drăguţe, de nimic altceva. 

— Pot să le aibă. Karolina îşi luă poşeta. Il pupă pe Wegener 
fără tragere de inimă pe amândoi obrajii, stânga, dreapta, 
stânga, de parcă ar fi stat în faţa unei cafenele pe o stradă din 
Paris şi nu în faţa unei tarabe ponosite cu cârnaţi prăjiţi în piaţa 
Alex. 

— Faci pierdută factura mea de la gaz? 

— De îndată ce devii un socialist destoinic. Karolina zâmbi, 
apoi se întoarse şi plecă. 

Wegener o privi cum se îndepărtează cu paşi mărunți, un 
posterior perfect aflat într-o mişcare perfectă. Mâna îi rămase 
părăsită pe muşamaua gălbuie, ca un rest lipicios de mâncare 
scuipată din gură, pe care Wilfried îl va arunca în curând în 
găleata cu lăturile pentru porci. Grindina se transformă în ploaie. 
Wegener îşi mai luă încă o bere. 


46 


5 


Berlinul se compunea din sute de mii de puncte luminoase, se 
lărgea, se lăţea pe orizontală. Nici un colţişor gol. Străzile se 
curbau în lanţuri de lumini, se întretăiau, formau o hartă 
aiuritoare, o plasă asimetrică de păianjen care se estompa pe 
margini şi se pierdea în zare. Aleile Karl Marx şi Unter den Linden 
formau drepte încăpăţânate, gălbui. Picăţele modelau la orizont 
viaţa întortocheată a blocurilor din cartierul Marzahn, alături se 
stivuiau clădirile de birouri din Berlinul de Vest, suple cutii de 
pantofi, lăsate pur şi simplu acolo de cineva şi aproape încă 
complet luminate. Pointilismul clar şi electrificat indica peste tot 
contururi, suprapunea rânduri de case, pieţe, turnuri, infiltra 
spaţii goale, înşira traseuri de metrou prin oraşul ăsta 
fantomatic, le făcea să apară şi să dispară. Cupole se înălţau în 
noapte, Piaţa Jandarmilor, Sinagoga cea nouă, Domul uriaş, 
cucuie lucioase pe un trup nesfârşit şi întunecat. Palatul 
Republicii sclipea galben ca mierea, un cufăr de comori colţuros, 
coloanele domului său de lumini creşteau abrupt şi se pierdeau 
undeva în ceaţă. Monstrul neterminat al Palatului Metropol de pe 
Friedrichstrasse era inundat în lumina reflectoarelor de un alb 
orbitor. Prin mijlocul peisajului trecea cicatricea lungă şi 
strălucitoare a graniţei dintre sectoare care despărţea totul în 
funcţie de punctele cardinale, care îşi făcea loc peste tot, care 
rupea pânza subţire de păianjen în două jumătăţi, frântă, 
nemiloasă, luminată precum un teren de joc de forma unui 
furtun, lungă cât tot oraşul, pentru nişte triumfuri şi înfrângeri 
oarecare. 

Wegener se învârti deasupra acestui moloh. Wegener se 
învărti în jurul lui însuşi. Wegener băgă de seamă că i se învârtea 
capul. 

Invârtitul în cerc era mişcarea lui Wegener, învârtitul în cerc 
sigur nu ducea la nimic, dar la urmă de tot ducea măcar înapoi la 
punctul din care plecase. Dacă eu sunt punctul de la care am 
plecat, poate că mă duce înapoi la mine, se gândi Wegener. 

Sub el, ploaia cădea în şuvoaie peste Alexanderplatz. Taraba 
cu cârnaţi unde mâncase adineauri cu Karolina nu mai era decât 
un punct. În casa Berolina se stinseră luminile. Un metrou se târa 
din bârlogul lui semirotund afară în noapte ca un şarpe obosit şi 
dispărea vagon cu vagon în spatele penisului EastSide. Pe 
posterul uriaş lumina în litere roşii ca vinul înțelepciunea 


47 


economiei din ziua de 20 octombrie 2011: 


NOROCUL E ORB 
Marcus Tullius Cicero 


Wegener şi-i imagină pe cei doi ruşi. Aceştia şedeau acum în 
vreun bar de la Prenzlauer Berg. Poate în VEBierstube sau în 
Creşterea dinamică. Sau direct vizavi în EastSide, în singura 
enclavă capitalistă a Uniunii Socialiste, în buncărul de ştabi ai 
partidului, pe care est-germanii nu îl vedeau niciodată pe 
dinăuntru, despre care se auzeau doar frânturi de zvonuri despre 
orgii, droguri, haleală de milioane. Pentru ruşii din afacerea cu 
gaz sunt valabile regulile din Vest, îşi spuse Wegener. Stăteau 
acum acolo cu votcă şi curve. Sau cu votcă şi curve de gaz. 
Incercă să nu se gândească dacă Karolina trebuia să se culce cu 
ei, ca lubrifiant pentru încheierea contractelor unsuroase. Nu 
voia să ştie dacă pentru fiecare deal trebuia să stea culcată sub 
unul din băieţeii ăia drogaţi, care priveau Berlinul de Est ca pe 
propriul bordel şi care îi şopteau Karolinei câte un Enders pocit la 
ureche, de câte ori se goleau. Refuza să se întrebe dacă Karolina 
se culcase cu şeful ei de departament, ca să devină şefa de 
departament. Dacă intra în atribuţiile ei de serviciu să se culce 
cu cine ştie ce indivizi infecţi de la Eon, ca să negocieze cele mai 
bune condiţii contractuale pentru poporul ei. Poate de acolo îşi 
avea paltonul din Vest, poşeta din Vest, cizmele din Vest. Dacă 
iubiții ei din concern o rugau să îndepărteze toate etichetele cu 
nume de firmă sau dacă însăşi Karolina devenise atât de 
prudentă. 

Wegener îşi termină berea, îi făcu semn chelnerului, arătă 
spre paharul gol. Chelnerul încuviinţă din cap şi se îndreptă cu 
paşi mândri spre bar. Posteriorul gras îi tremură sub pantalonii 
negri. 

Sfera turnului televiziunii continua să se învârtă încet, 
Wegener se deplasă cu tot cu masă spre Est, în ritm de melc. 
Într-un sfert de oră nu avea să se mai vadă graniţa, atunci totul 
va fi în spatele lui, invizibil, celălalt Berlin, eterna şi ireala 
momeală, EastSide, comandamentul, toneta cu cârnaţi a lui 
Wilfried - şi Karolina, oriunde s-ar fi aflat ea, oriunde şi-ar fi dat 
ea jos cizmele din Vest şi ciorapii din Vest, ca să-şi 
reîmprospăteze oja ruginie de pe degetele de la picioare. 

Minskul se aprinse, pe display clipi W.B. Apel de la birou. 


48 


Wegener ezită câteva secunde, după care răspunse. 

— Unde eşti? î 

— Alex, spuse Wegener. In turnul televiziunii. 

— Am înaintat. Vocea lui Borgs suna relaxată. Jumătate de C5 
a fost aici, bineînţeles cu Kallweit cu tot. O adunare drăgălaşă. 

— lar acum faceţi cu toţii concediu în Crimeea, spuse 
Wegener. Să haliţi caviar în saună. 

— In faţa curului gol al Krim-Hildei. Borgs îşi drese vocea, aşa 
cum şi-o dregea mereu atunci când credea că tocmai făcuse o 
glumă. Pe scurt: cei de la C5 privesc chestiunea tot cam ca noi. 
Nu exclud nici posibilitatea unui act de răzbunare personal 
scăpat de sub control, din partea vreunui fost potentat. Nu ştiu 
însă nimic concret. 

— Ceva de genul ăsta am spus şi eu azi. 

— Teoria numărul doi: decedatul a luat bani din tot circul ăsta 
cu energia, mită, corupţie, chestii din astea. N-ar fi de mirare, la 
sumele care se vehiculează. 

— Hm. 

— În orice caz, le tremură genunchii din cauza Tratativelor, 
după cum era de aşteptat. Deci problema trece oricum dincolo. 
Stai un moment, Kallweit pe minsk... 

Pilsul se apropie. Wegener îşi împinse paharul gol peste masă. 
Chelnerul îl luă în mână de parcă era un cadou de ziua de 
naştere pe care nu şi l-a dorit niciodată şi puse berea nouă pe 
masă. De piciorul ud al paharului se lipise bonul de casă, 7 
Radeberger a 2,60 mărci. 

Total: 18,20 mărci. Echipa dvs. de la Priveşte-ţi-țara - 
restaurația de la turnul de televiziune vă doreşte o seară 
frumoasă în Berlinul de Est. Wegener luă o gură. 

— Aşa, m-am întors, spuse Borgs. Ce bei acolo? 

— Radeberger. 

Borgs plescăi pofticios. 

— Locuinţa lui Fischer? 

— Pare să stea goală. Voss m-a sunat adineauri, n-a aflat 
nimic nici de la vecini. Câţiva l-au întâlnit pe Fischer în lift, s-au 
salutat şi atât. Nimeni care să-l fi cunoscut mai bine. Asta nici nu 
se poate numi vecinătate. 

— Voi vecini, voi fraţi întru spirit, cită Borgs, priviţi, am fost 
mereu pregătit şi gândiţi-vă ce voi izbândi de acum înainte, când 
veţi păşi alături de mine. 

— De fraţii întru spirit se va ocupa de acum înainte C5, spuse 


49 


Wegener şi îşi scoase portmoneul din buzunarul paltonului. 
Norocul nostru. Norocul e orb, cum tocmai am citit. 

— Noi, criminaliştii, atârnăm ca nişte sugari hămesiţi de ţâţele 
ofilite ale norocului, Martin. Mâine primeşti hârtia galbenă, îţi dai 
cu subsemnatul şi gata. 

— In treacăt fie spus, Fischer nu a lucrat la Ministerul Energiei. 

— Spune fosta ta. 

— M-am gândit să întreb pe cineva care îmi răspunde cinstit. 

Câteva clipe de tăcere. 

— Să nu treci asta în raport. Vocea lui Borgs suna acum o idee 
mai sobră. Nu trebuie să se ştie că umbli cu poza din uşă în uşă. 

— Nici o grijă, ăia pot să-şi facă şi singuri treaba. 

— Ne vedem mâine, spuse Borgs şi închise. 

Wegener privi ecranul minskului, pe care componentele 
logoului telemedia se combinau formând o animaţie în 3 D, 
pentru a se despărţi din nou. Intră pe lista numerelor stocate în 
memorie şi alese unul. După două apeluri, Karolina răspunse. 

— Martin, spuse ea cu voce obosită. 

— Eşti deja în pat? 

— Am fost în baie. Acum stau pe canapea şi adorm pe Volker 
Braun. 

— Aşa îi trebuie, spuse Wegener şi privi pe fereastră. Casa 
Berolina, EastSide, comandamentul, dispăruseră toate. Incă mai 
ploua. 

— Ai uitat ceva când am vorbit mai devreme? 

Vocea Karolinei încerca să pară interesată. 

— Da. Wegener observă că era urmărit de chelner. Ruşii ăia cu 
care ai tu de-a face, îi cunoşti mai îndeaproape? 

— Cum adică mai îndeaproape? 

Karolina păru deodată trează de-a binelea. 

la te uită, vorbi Fruchti în capul lui Wegener, s-a speriat. 

— Întrebarea este: îţi poţi da seama ce hram poartă? 

— Vrei să spui, dacă sunt periculoşi? 

— Exact. Ce fel de oameni sunt? V-au ameninţat vreodată? 

Karolina ezită. 

— Crezi că au ceva de-a face cu cazul tău? 

— Eu cred doar că afacerile voastre sunt cele mai bune afaceri 
pe care statul nostru le face în momentul de faţă. Şi tocmai mă 
întreb ce se întâmplă cu cineva care se pune de-a curmezişul, 
indiferent de motiv. 

— Mortul tău. 


50 


Deştept copil, spuse Fruchtl. 

Wegener privi spre chelner. Între timp acesta îşi pusese o 
halbă de bere, iar acum îşi sălta posteriorul grăsun pe un scaun 
înalt de la bar. Bucile îi atârnau de-o parte şi alta a perinei. 

— Bine, deci nu a lucrat pentru Minister, dar poate era de la 
vamă, de la combinatul conductelor, din vreun loc care ţine 
mâna întinsă atunci când valuta trece din Berlinul de Est spre 
Moscova. 

Karolina tăcu. 

— Sau nu se întâmplă lucruri din astea? 

— Nu îmi dau seama, Martin, spuse Karolina cu o voce care 
parcă îşi cerea scuze pentru ceva. Eu negociez contracte, nu 
scriu dizertaţii despre mafia rusească a gazului. 

— Insă ai o părere personală, spuse Wegener. 

— Unul dintre ruşi a fost odată foarte încăpățânat, chiar la 
început. Mă invita tot timpul la masă. la un moment dat am 
acceptat, ca să mă lase în pace. 

Fruchtl izbucni în râs. 

— Unde te-a invitat? 

Karolina ezită. 

— In EastSide. 

Wegener zâmbi. 

— Şi cât costă gramul de cocaină? 

— Ho-ho-ho. 

— Ţi-a făcut probleme? 5 

— S-a supărat când nu am vrut să urc în camera lui. In privinţa 
asta, nici ruşii nu sunt altfel decât ceilalţi bărbaţi. Dar nu m-a 
amenințat că mă spânzură de o conductă de gaz. 

— Şi în cadrul afacerilor? S-au făcut vreodată presiuni? întrebă 
Wegener şi scoase douăzeci de mărci din portmoneu. 

Karolina ezită. 

— Anul trecut a fost o dispută legată de alinierea taxelor de 
tranzit, cu toate că acestea sunt precizate în contractele de 
transfer. Atunci s-a spus lucrurilor pe nume şi evident că m-au 
ameninţat şi pe mine. Dar la nivelul politicii energiei. Ridicarea 
vămii la gaze pentru US. Orientarea mai accentuată spre piaţa 
asiatică. Şi scăderea artificială a cantităţii, evident. 

— Evident, spuse Wegener. 

— Ce se întâmplă la câteva nivele mai sus, nu pot să ştiu. Nu 
ştiu nici cine întinde mâna şi cine nu. Nici nu vreau să ştiu lucruri 
din astea. 


51 


Wegener îşi imagină cum arăta Karolina în momentul acela. 
Ochii obosiţi. Gura întredeschisă doar cât să se zărească caninii 
mari. Buzele umede. Un înger moale şi cald. 

Poate e şi goală, spuse Fruchti, la urma urmei a făcut baie şi, 
în timp ce vorbeşti tu cu ea, Martin, se scarpină în blăniţa ei roşie 
şi... 

— Deci nu crezi că ruşii ar merge atât de departe. 

— Sincer să spun, nu cred. Aia vor bani mulţi şi nemţoaice, dar 
criminali nu sunt. Cel puţin cei pe care îi cunosc eu. Cu toate 
astea, nu voi mai merge cu tipul ăla la masă. 

— Asta voiam să ştiu, spuse Wegener. 

— De ce te interesează lucrurile astea, de fapt? 

— Nu ştiu nici eu. Obişnuinţa. 

— Mi-ai promis ceva. 

— Şi mă ţin de promisiune. Mâine-dimineaţă am predat cazul. 

— Foarte bine. Deci pot să mă culc liniştită. 

— În raportul meu nu o să apară nimic din ce mi-ai spus tu. 

— Aşa am crezut şi eu. 

— Eşti o curvă de gaz foarte bună, Karo. 

— Pentru tine, oricând. 

Linişte. 

— Aş vrea să fiu cu tine acum. 

Eterna ta greşeală, spuse Fruchtl. 

— Du-te la culcare, Martin. 

Se auzi un ţiuit slab. 

Karolina a întrerupt legătura. 

Wegener se holbă la bancnota de douăzeci de mărci care 
stătea pe masă în faţa lui. Se simţea exact aşa cum îl privea 
Goethe. 


52 


Vineri, 21 octombrie 2011 


6 


Sirena izgonea oamenii de pe stradă, două sunete alternante 
care se luptau care să fie mai ţipător. Copiii erau smulşi la o 
parte, maşinile se piteau la marginea străzii. Şoferul cu barbă 
apăsă acceleraţia până la fund. Se simţi o hurducătură, acul 
tahometrului tresări, motorul se luă la întrecere cu sirena. Aleea 
Ulbricht se estompă, transformându-se într-un terci pământiu de 
case, amestecat din ce în ce mai rapid şi din care nu se mai iţea 
decât ici-colo câte ceva, pentru fracțiuni de secundă, un batic de 
un albastru intens, un bătrân ducând cinci câini în lesă, un beţiv 
ieşind din cârciuma de la colţ, sprijinit de un ochelarist scund. 
Maşina Phobos Universal luă curba. Wegener se ţinu cu o mână 
de mânerul de sus şi cu cealaltă de speteaza scaunului din faţă, 
totul se lăsă spre stânga, bărbosul îmbrăţişă volanul, se împotrivi 
forţei centrifuge. Cauciucurile cerşeau îndurare. Wegener avea 
senzaţia că mai era puţin şi va smulge mânerul din capota 
maşinii. Apoi dintr-odată iar drum drept, Universalul se aruncă 
spre dreapta, se redresă, Wegener se izbi de uşă, bărbosul smuci 
de volan, evită o Lada bej, în oglinda retrovizoare doi ochi 
cuprinşi de spaima morţii, privire de pilot harakiri. Wegener simţi 
că îi scapă din mână mânerul de plastic. Se răsturnă pe bancheta 
din spate, nasul i se afundă în perna îmbâcsită de culoare maro- 
cenuşiu-verzuie, simţi miros de ţigară, de plastic, parfum, de 
dormitor cu geamuri închise. Probabil că Voss fusese transportat 
în maşina asta pe distanţe mai lungi. Bărbosul schimbă viteza şi 
acceleră. Schimbă banda. Cineva claxonă. 

Wegener se întrebă dacă e cazul să-şi reia poziţia iniţială şi 
rămase aşa cum era. Se întoarse pe spate. Se întinse pe cât se 
putea. In căptuşeala capotei, făcută din piele artificială crem, 
nenumărate găuri mărunte. Spre stâlpi, culoarea trecea într-un 
galben de nicotină. 

Huse gri peste spetezele pentru cap. Filamentele subţiri 
pentru încălzire de pe parbrizul din spate tăiau linii pe cerul lipsit 


53 


de culoare, din când în când goneau prin imagine coroane de 
copaci, fire de curent electric, poduri pentru pietoni, semafoare 
care îl lăsau indiferent pe bărbos. Wegener îşi aminti cum, copil 
fiind, se înghesuia cu picioarele strânse la piept pe banca 
minusculă din spate a Trabantului de culoarea cerului numit 
Hannibal, atunci când părinţii mergeau cu el la Marea Baltică, în 
pădurea Turingiei sau în timpul celor două călătorii la Praga. 
Poziţia optimă fusese pe atunci poziţia culcat. Nu vedeai pe 
nimeni şi nu te vedea nimeni. Nici trecătorii, nici alţi şoferi, nici 
măcar tovarăşii de la industria automobilelor. Şi mai ales nu te 
vedeau părinţii, care stăteau la fereală după spetezele scaunelor 
din faţă, parcurgeau în doi fiecare bucată de drum, citeau în doi 
numele localităţilor, luau în doi decizia de a depăşi o maşină, 
hotărau în doi când şi cât de lung trebuia claxonat, se avertizau 
unul pe altul când se apropiau prea mult de maşina din faţă, 
când urma o curbă cu vizibilitate redusă, când se lăsa ceața în 
zone de mlaştină, de la Berlin până la Boltenhagen nu se 
întorceau nici măcar o singură dată, dacă era linişte pe bancheta 
din spate. Ca un pat cu acoperiş şi ferestre fusese Trabantul 
acela în ochii lui Wegener, ca un pat care călătorea mereu sub 
un cer cenușiu sau albastru, sau înnorat, apărat de ploaie şi de 
zăpadă, supraîncălzit, ferit de priviri, stăpân pe propriile mişcări, 
pe un sol schimbător, pe care puteai să-l ghiceşti: gudron, 
pietriş, nisip, drum de ţară, parcări pline de gropi, plăci de 
autostradă. Trecuseră de atunci mai mult de 40 de ani, 
banchetele din spate se micşoraseră, părinţii ajunseseră demult 
la cimitirul Weiflensee, după atâtea drumuri bătute împreună, 
stăteau acum culcaţi alături într-un mormânt dublu năpădit de 
iederă şi probabil că se consultau reciproc ce era de făcut cu 
eternitatea asta anostă, ce amintiri erau demne de a fi 
rememorate mereu, ce putea fi uitat, pentru cine să se roage şi 
cât de frecvent şi dacă tatăl mai trebuia să-şi ţină discursul de 
fiecare duminică despre epoca sa de aur în Combinatul Cărnii 
Separate Industrial Peter Măcinatul chiar şi după propria moarte 
şi după închiderea Combinatului Cărnii Separate Industrial Peter 
Măcinatul şi dacă da, dacă nu ar putea măcar să-l scurteze. 
Acum Wegener mai putea sta culcat pe bancheta din spate 
doar cu partea de sus, pentru picioare nu mai era loc, în locul 
tatălui stătea la volan un bărbos panicat, maşina nu se legăna, ci 
vibra, nu mergeau către Marea Baltică, ci spre fosta clădire a 
Băncii naţionale din piaţa Werder, în cea mai prăpădită maşină 


54 


din tot parcul Partidului Socialist Unit German, cu girofarul pornit, 
cu o oră înainte de începerea serviciului şi fără vreo explicaţie. 
Wegener îşi propuse ca la prima ocazie să oprească la cimitir şi 
să tundă iedera. O să ne uiţi când n-o să mai fim, îi spusese 
odată mama, eşti singur la părinţi şi o să uiţi să prelungeşti 
groapa, ai să vii odată la cimitir şi o să găseşti îngropaţi acolo 
nişte străini. Poate familia Fingerhut, spusese atunci Wegener, 
iar mama: dacă se întâmplă una ca asta, vin şi te bântui! 

Wegener rămase întins şi se gândi la părinţii săi, la albumele 
lor de fotografii cu pozele din concedii, fotolii datate, 
inscripţionate minuţios, la zilele şi săptămânile din viaţă pe care 
le petrecuse culcat pe bancheta din spate a lui Hannibal, un 
călător lipsit de griji în eterna şi copilăreasca sa iluzie, că toate 
astea nu se vor termina niciodată, că vor continua de-a pururi, că 
va rămâne o existenţă fără pierderi şi fără durere, veselă şi 
nesingură. 

Maşina frână brusc, sirena îşi cobori vocea schelălăind, 
dezamăgită că se şi terminase. Şoferul nu mai văzu pe nimeni în 
oglinda retrovizoare şi rosti cu o uluială abia controlată în voce 
domnule căpitan, de parcă l-ar fi putut pierde pe domnul căpitan 
din maşină în timpul acelei curse nebune. 

Wegener se ridică, îşi exilă părinţii într-un colţ al memoriei şi 
se dădu jos pe uşa deschisă de un bărbos care răsufla uşurat. In 
faţa lui se înălța falnic mamutul nazist, sever şi atotputernic cu 
coloanele lui abia vizibile, cu şirurile lungi şi monotone de 
geamuri, cu streşini canelate, o forţă nebătătoare la ochi, 
amenințătoare fără a li brutală în mod direct, reţinută şi totuşi 
prezentă în mod pregnant - mai bine de atât nu s-ar fi putut 
aranja Comitetul Central, se gândi Wegener. Oul de fier strălucea 
sus pe latura dreaptă a clădirii la o înălţime de cinci metri, 
încărcat cu o inscripţie dispusă în cerc, Partidu/ Socialist Unit 
German, la mijloc strângerea puternică de mâini, liniile 
colţuroase ale degetelor care de la atâta abstractizare 
deveniseră un raster iritant, gratii de închisoare încleştate unele 
în altele. De pe mâini şi de pe litere se scursese apă ruginită, o 
urmă întunecată de lacrimi pe masivul perete deschis la culoare. 
Lângă scara largă care ducea spre intrarea principală se înălța 
din pavaj o stelă de granit, pe ea capul de piatră al lui Honecker, 
privire severă prin ochelarii cu ramă din corn. Pe nas, un găinaţ 
de porumbel. 

Wegener îl salută pe şofer dând din cap, trecu pe lângă cei doi 


55 


bărbaţi în uniformă din garda de corp, mari cât nişte dulapuri, 
urcă scările, alte două dulapuri îmbrăcate în negru, care îl lăsară 
să treacă fără o vorbă, nu era nevoie de scanerul Borska, o uşă 
de bronz şi în spatele ei sala de primire, rece şi goală. Pereţi din 
plăci şlefuite de granit, uşile de bronz ale liftului, fotolii despotice 
de piele, care arătau de parcă ar fi înghiţit pe oricine voia să se 
aşeze pe ele, un televizor mort cu ecran lat, în rest nimic. 

Uşile liftului se deschiseră silenţioase şi eliberară un bărbat 
tânăr, de un bronz îngrijit. 

Aşa arată oamenii de carieră ai RDG, constată Wegener, ten 
sănătos, diferenţa de clasă a unei societăţi fără diferenţe de 
clasă, cine are voie să iasă se alege cu culoare în obraji şi cu 
părul întunecat, dat cu gel, se laudă cu pigmentul, cu costumul 
lui în dunguliţe şi cu ochelarii negri de firmă, singurul lucru uzat 
la omul ăsta e zâmbetul. 

— Căpitan Wegener? 

— Bună dimineaţa. 

— Aşa e, mai întâi bună dimineaţa! Bronzatul avea mâini moi, 
care strângeau cu nădejde. Schmiechen, secretar de stat la 
Departamentul de Cooperare Operativă din cadrul Comitetului 
Central Lărgit al RDG. 

— Lung titlu. 

— Aşa-i? Zâmbetul lui Schmiechen păli. Domnule căpitan, sunt 
probleme. Urmaţi-mă, vă rog. 

— Am probleme? Atunci mai bine plec. 

— Cum? Nu, avem probleme noi toţi. 

O mână moale îl împinse pe Wegener în liftul care aştepta. 
Lambriuri întunecate, mânere de bronz. Fără oglindă. Uşile se 
închiseră, o albina o luă în sus zumzăind, se opri, uşile se 
deschiseră, bronzatul o luă fără un cuvânt în jos pe coridorul 
larg, Wegener rămase lângă el, alte două dulapuri din garda de 
corp, de data asta unele care dădeau prietenoase din cap, aromă 
de mobilă lustruită, un automat de cafea Rondo. Picturi în ulei 
uriaşe arătau muncitori în faţa utilajelor lor, roţi dinţate de 
dimensiuni diferite se îmbucau, pumni strânşi, steaguri roşii, 
chipuri hotărâte, privirile îndreptate în sus, câmpuri întinse şi 
galbene, pe care se înălţau coşuri lungi. Fumul promiţător al 
producţiei, care trebuie să fi ieşit odată prin ele, era pictat într-un 
albastru puternic. Petele proaspete de cer, de forma unor 
coloane de fum, străluceau pe pânza lipsită de luciu (mată). 

— Ce fel de probleme, domnule Schmiechen? 


56 


— Din cele mai rele. Schmiechen se opri în faţa unei uşi înalte, 
deasupra căreia scria cu litere de bronz pe panelul din lemn de 
nuc: SALA INTERNAŢIONALA. Vedeţi să nu vă sune telefonul când 
intrăm. 

Wegener îşi scoase minskul din buzunar, îl deblocă şi apăsă pe 
simbolul cu poşta electronică. U. Lienecke v-a trimis un mesaj 
scris, apoi mesajul scris se perindă pe display: Ai timp în 
dimineaţa asta să mai mergi la locul faptei? Ministerul Energiei 
ne presează să deblocăm zona. Salut, U. Wegener apăsă pe tasta 
de răspuns: Am primit mesajul, răspund mai târziu şi puse 
minskul pe silențios. 

— Ce înseamnă probleme din cele mai rele? 

— Probleme internaţionale. Probleme cu banii. Legate de cazul 
pe care l-aţi preluat ieri. 

— Şi pe care îl predau azi. 

Mâna bronzată a lui Schmiechen atinse clanţa. 

— Vă dau un sfat: nu vă lăsaţi impresionat. Adunarea de faţă 
este ceva neobişnuit pentru dumneavoastră, ştiu şi ei asta. 
Haideţi. 

Uşa se deschise fără zgomot. 

O sală de sport, îşi spuse Wegener, o sală de sport în care se 
poate fuma, cu candelabre uriaşe şi strălucitoare şi fără 
gimnaşti, doar cu o masă lungă în mijloc, costume închise, din 
care capetele se întorc spre tine sincron, douăzeci de feţe 
inexpresive, parchet care scârţâie sub picioare, pătrate deschise 
la culoare pe acelaşi parchet, tavanul făcut din grinzi şi 
oberlihturi late, drumul interminabil până la masa interminabilă 
de conferinţe, un intrus care se tot apropie, măsurat din priviri, 
observat cu atenţie, clasificat cu mult înainte ca el să ajungă, 
mâna bronzată şi moale pe spate, care îl împinge decisă şi 
prietenoasă până la mijlocul mesei, două scaune libere, vizavi: 
Borgs şi Kallweit. 

Wegener adulmecă aerul. Se afla în faţa unui perete format 
din sudoare bărbătească şi fum de ţigară. 

Miroase a cabină de probă politică, spuse Fruchtl. 

Kallweit şi Massow făcură un semn din cap. Cearcănele negre 
ale lui Kallweit, ca o mască pentru infractorii din benzile 
desenate. Cineva îl închisese pe Borgs într-o cămaşă albă. Pe 
faţa lui de dog tremura ceva. 

Un bărbat foarte blond, cu ochelari fără rame, la capătul din 
dreapta al mesei, un cap rotund ca o bilă în stânga. Intregul 


57 


perete din spatele capului rotund ca o bilă era acoperit de o 
hartă a lumii: marea gri, continentele şi mai gri. Uniunea 
Socialistă, China, Coreea de Nord, Grecia şi Cuba străluceau 
aurii. 

— Martin Wegener, căpitan al Poliţiei Populare, spuse 
Schmiechen de parcă ar fi prezentat o invenţie despre care nu 
era foarte sigur dacă şi funcţiona. 

— Martin A/fons Wegener. 

Vorbise blondul. Cu voce metalică, prin difuzoare dispuse 
undeva pe tavan. Antene curbate de microfoane creşteau pe 
masă, în dreptul fiecărui loc. 

— General-colonel Heribert Steinkuhler, explică Schmiechen 
cu voce şoptită, prim adjunct al ministrului pentru Securitatea 
Statului. 

— Luaţi loc, domnule Wegener. Steinkuhler sorta ceva hârtii, 
la scurte intervale trăgea din ţigară. Punctul de jar pulsa ca un 
animal mic şi fierbinte. 

Wegener se aşeză. 

Schmiechen se aşeză lângă el. 

Pe masă scrumiere pe jumătate pline şi mici grupuri de sticle 
de limonadă, suc acidulat BIONIER, cu rubarbă şi fructe de 
pădure. Sortimente pe care nu le găseai în nici o filială Delikat. 

— Wegener, Vagonarul, vagonul. O voce mai gravă, la fel de 
metalică. Schmiechen făcu un semn din cap spre dreapta. Capul 
ca o bilă, din faţa hărţii de pe perete. Pe chelia capului ca o bilă, 
câteva şuviţe extrem de singure şi extrem de închise. Sau 
inventatorul roții, continuă vocea. Deci omul care pune lucrurile 
în mişcare. 

— Dr. Wolfgang Munzer, şopti Schmiechen. Comisar al 
Poporului pentru Afaceri Interne, de la Comitetul Central. 

Steinkuhler încă mai căuta prin hârtii. 

Wegener cercetă restul trupei. Bărbaţii la costum stăteau atât 
de ţepeni la masă, de parcă Comitetul Central ar fi expus un 
ansamblu de manechine, ca să sporească numărul celor 
prezenţi. Cincisprezece feţe ca nişte cariere de piatră. Nici una 
dintre cariere nu arăta nici cea mai mică emoție. Nici unul din 
indivizi nu nota ceva. Nici unul nu mişca un deget. Nici unul nu 
se atingea de vreo sticlă de BIONIER. Jumătate dintre ei fumau şi 
atât. Birocraţi fără nume, pe care nu puteai să-i reţii, pentru că 
erau muţi în stil borgsian. Unul avea chelie, unul mustață, trei 
aveau părul şaten. Unul şaten cu părul mai lung, altul ceva mai 


58 


tânăr, cu urechi mari şi cu un neg lângă nas. În nici două ore 
avea să uite toate mutrele astea, nu le va recunoaşte, se vor 
scufunda la loc în marea de feţe a Berlinului de Est. 

Nu-i lăsa să citească ceva pe faţa ta, spuse Fruchtl, arată-le 
burdufurilor astea umflate că eşti un tip dur. 

Wegener: De când sunt eu un tip dur? 

Fruchti: Şi eu care credeam că te prind la faza asta. 

— Tovarăşe comisar-şef Wegener, spuse Steinkuhler, făcu 
apoi o pauză artificială şi îşi dădu jos ochelarii. V-am invitat 
pentru a discuta o problemă care nu atinge doar tangenţial 
Securitatea de Stat a Republicii Democrate Germane, ci o 
priveşte în mod direct. Tot ce se va discuta acum cu 
dumneavoastră se supune nivelului de securitate militar. Este 
important să înţelegeţi pe deplin acest lucru. 

Steinkuhler termină de vorbit şi îl fixă pe Wegener de la 
distanţa impusă de masă. Zâmbi. Coroanele de aur ale dinţilor 
zâmbiră odată cu el. 

— Inţeleg pe deplin... 

— Vă rog să vorbiţi la microfon. 

— Inţeleg pe deplin ce înseamnă nivelul de securitate militar, 
spuse Wegener. Şi aşa o să-mi sune vocea, când o să fiu 
posesorul unui cancer la laringe, din cauza fumatului vostru, se 
gândi, o voce de robot Robotron, o conservă de metal vorbitoare. 

— leri a ajuns la cunoştinţa noastră articolul principal din 
următorul număr al revistei DER SPIEGEL, spuse Munzer. Incă 
nefinalizat, incomplet, în varianta de pe 20 octombrie după- 
amiaza. Harta din spatele lui Munzer se întunecă, două 
reflectoare de sub tavanul sălii de sport se aprinseră, zumzăiră, 
apăru un fax alb-negru mult mărit, ciocanul şi compasul, mânjite 
de sânge, dedesubt: STASI UCIDE DIN NOU. Un serviciu secret 
european, care nu învață din greşeli, pune în pericol viitorul 
energetic al Europei. 

— In acest articol, un bărbat al cărui nume este ţinut secret de 
către redacţie, afirmă că ar fi fost duminica trecută martor la o 
crimă care s-ar fi petrecut din ordinul Securităţii statului. Şi 
anume în Berlinul de Est, spuse Munzer şi-şi scărpină bărbia 
dublă. Crima despre care vorbim este cazul la care aţi început să 
lucraţi dumneavoastră miercuri seara, rezultatul investigaţiei 
fiind până acum mai degrabă deschis. 

In sfârşit un bou cu simţul umorului, spuse Fruchti, boii 
amuzanţi sunt rari. 


59 


Wegener încercă să nu arate nici o emoție. Steinkuhler 
continua să-l observe. Coroanele de aur ale dinţilor dispăruseră. 

— Conform investigaţiilor dumneavoastră, mortul este un 
anume Emil Fischer, domiciliat pe strada Ludwig Renn 32 în 
Berlin, Marzahn. Munzer duse la gură un pahar de apă şi bău. Din 
boxe se auzi un gâlgâit metalic. Puse apoi paharul cu atâta grijă 
pe masă, încât nu se auzi nici cel mai mic sunet. Aţi presupus, pe 
bună dreptate, că este vorba despre o adresă fictivă. 
Informatorul revistei SPIEGEL afirmă acum că mortul este în 
realitate un anume Albert Hoffmann. Vă spune ceva numele 
acesta? 

Wegener scutură din cap. 

Imaginea proiectată pe perete se schimbă, apăru o poză de 
grup în alb-negru, Egon Krenz cu părul închis la culoare, mai slab 
decât în prezent, în mijlocul unor bărbaţi mai în vârstă. Imaginea 
se schimbă din nou arătând acum un fragment mărit: Krenz 
rânjea ca un rechin în mijlocul bancului de şprot, chiar lângă el 
un ins cărunt, care privea serios în obiectiv. 

Munzer îşi încrucişă braţele la piept. 

— Profesorul Albert Hoffmann este sau a fost politolog, din 
1977 a avut o catedră la Heidelberg. In 19863 a emigrat din 
Germania de Vest în RDG, din convingeri politice. In anii de 
dinaintea Reînvigorării, a făcut parte din grupul de consiliere al 
preşedintelui Consiliului de Stat. 

— Un om deştept, se auzi vocea lui Steinkuhler. L-am întâlnit 
odată la Wandlitz. Pe vremuri, se înţelege. 

Munzer răsfoi hârtiile din faţa lui. 

— Numărul nou din SPIEGEL conţine tot felul de chestii utile. 
Fotografii de la locul faptei. Fotografii cu cadavrul, chiar dacă 
prost luminate. E chiar de investigaţie revista asta. Rezolvă 
cazul, în timp ce căpitanul nostru îşi împrospătează contactele 
personale de la Ministerul Energiei. 

Kallweit îşi clătină capul cu atâta tristeţe, de parcă tocmai ar fi 
trebuit să-l asculte pe Munzer cântându-i cântecele de inimă 
albastră ale lui Jan Senti Hermann. 

Oricine le-o fi spus despre întâlnirea mea cu Karolina, îşi spuse 
Wegener, nici nu trebuia măcar să o facă, ei ştiu oricum, pentru 
că ei ştiu tot, pentru că fiecare ochi şi fiecare ureche din ţara 
asta sunt ochiul şi urechea lor, un „Ochiul şi Timpanul” revăzut, 
îmbunătăţit şi atotprezent. 

Intreabă-i dacă mortul e Hoffmann, spuse Fruchtl. 


60 


Wegener se aplecă spre microfon. 

— Şi? Hoffmann e mortul? 

Munzer îl privi. 

Unul din bărbaţii în costum strănută. Nimeni nu-i ură sănătate 
pentru restul vieţii sale la Stasi. A 

— Nu am putut constata încă, spuse Steinkuhler. Insă există 
indicii că ar fi adevărat. 

— Pe moment, presupunem că aşa este, spuse Munzer. 

Dinţii lui Steinkuhler străluciră din nou. 

— Vedeţi dumneavoastră,  tovarăşe Wegener, jurnaliştii 
imperialişti încearcă de douăzeci de ani să discrediteze, ca să 
spunem aşa, colaboratorii Securităţii statului şi instituţia ca 
atare. Fireşte că acest lucru este uşor, dat fiind trecutul pe care îl 
are aparatul. Se ignoră însă în mod intenţionat faptul că noi 
suntem o instituţie complet nouă, atât în ceea ce priveşte 
personalul, cât şi din punct de vedere legal şi că avem sarcini 
foarte diferite de cele de pe vremuri şi de asemenea mult mai 
restrânse. Un serviciu secret de interne, aşa cum există 
dintotdeauna în RFG, în Marea Britanie, în SUA. Ştiaţi de fapt că, 
după estimările noastre interne, în instituţiile de stat ale RDG 
lucrează 250 de agenţi de la Serviciul Federal de Informaţii? 

Wegener dădu din cap în semn că nu. 

Greşit, spuse Fruchti, nici o mişcare, chiar şi o mişcare din cap 
trece aici drept propoziţie completă, uită-te la Borgs, stana aia 
mică şi grasă de piatră, el se comportă cum trebuie! 

— Acesta e adevărul, domnule căpitan. Chiar dacă nu se 
potriveşte cu imaginea pe care oamenii şi-o fac despre Vest. Toţi 
cei prezenţi în această încăpere ştiu: Securitatea statului din 
prezent este un organ absolut inofensiv. Este mai mic şi mai bine 
controlat decât majoritatea organelor similare. 

Wegener încuviinţă din cap. 

Fruchtl gemu. 

— Ştim de asemenea că, în activitatea lor practică, Serviciile 
ating mereu granițele legalității, iar eu spun că sunt chiar nevoite 
să le atingă şi între noi fie vorba: cele din SUA o fac mult mai des 
decât altele. Acest lucru nu include însă şi uciderea cetăţenilor 
din ţara noastră. Sistemul Mielke nu mai există de 20 de ani. 
SPIEGEL minte, iar de luni începând vom putea spune cu 
conştiinţa curată că minte negru pe alb. 

Râsete ascultătoare tuşite de purtătorii de costum. 

— Luasem deja în consideraţie posibilitatea că cineva vrea să 


61 


dea vina pe Securitatea Statului pentru crima asta, spuse 
Wegener. Dar până acum lipsise aducerea ei la cunoştinţa 
publicului. 

— Atunci nu face ce-ţi zic eu, spuse Fruchtl şi se îndepărtă 
jignit, trecu prin harta lumii şi ieşi afară, pentru a fuma în aer 
liber unul din trabucurile lui puturoase. 

— De luni, publicul larg va fi informat datorită revistei, spuse 
Munzer. Claus Weber refuză, evident, să oprească difuzarea 
revistei. Nimic nou în Vest, ca să spun aşa. 

Murmur uşor printre purtătorii de costum. 

— leri-seară, preşedintele Consiliului Naţional a vorbit la 
telefon cu preşedintele federal, Lafontaine, spuse Steinkuhler. 
Probabil că ştiţi, domnule Wegener, că reluarea discuţiilor 
germano-germane este legată, din punctul de vedere al 
Germaniei de Vest, de aşa-numitele criterii ale statului de drept. 
De la era lui Schauble încoace. De fapt, RFG-ul este foarte atent 
ca toate celelalte ţări să îndeplinească aceste criterii, în timp ce 
ei personal le ignoră după cum le convine. Oricum, unul dintre 
criteriile acestea este ancorarea Securității Statului în 
Contractele berlineze din 1994, ca serviciu secret intern care 
operează conform constituţiei. lar conformitatea cu constituţia 
exclude, evident, crima ca mijloc de autoapărare a Republicii 
Democrate Germane. 

— Haideţi şi întrebaţi odată, Wegener! Vocea lui Munzer 
zăngăni. Era ca un zeu supărat care se răsteşte de sus la vreo 
creaţie prostănacă de-a lui. De când aţi intrat aştept să puneţi 
întrebarea asta! 

— De ce sunt aici? 

— Probabil pentru că aţi fost de serviciu alaltăieri, spuse 
Munzer şi arătă cu o mână mică şi grasă spre marginea cealaltă 
a mesei. Acum vine partea interesantă. 

Steinkuhler îşi dădu jos ochelarii şi îi şterse cu minuţiozitate, 
folosind o batistă albă. 

— Lafontaine vede cu ochi buni RDG. Cu toate astea, a trebuit 
să-i comunice ieri-seară preşedintelui Consiliului de Stat că 
Tratativele nu pot avea loc câtă vreme cazul Hoffmann nu va fi 
elucidat complet. Deoarece, citez, populația vest-germană, 
precum şi partenerii federației nu pot fi informați că Republica 
Federală face afaceri de miliarde cu o țară suspectată că ar 
încălca convențiile internaționale ale drepturilor omului. Ca să nu 
mai vorbim de faptul că Hoffmann a fost la origine cetăţean vest- 


62 


german. Acum, dumneavoastră, tovarăşe Wegener, ştiţi mai bine 
ca mine că o investigaţie a Poliţiei Populare poate dura luni, 
uneori ani. Timp pe care nu îl avem. Vă mai atrag atenţia încă o 
dată asupra rolului dumneavoastră ca păstrător al secretului, 
înainte de a vă spune că economia noastră are nevoie urgentă 
de renegocierea tratatelor energetice şi de mijloacele financiare 
legate de acestea. Mai urgent decât credeţi. Dacă vom fi nevoiţi 
să renunţăm la această sursă de venit, ne vor aştepta schimbări 
profunde. 

Wegener încuviinţă din cap. Bărbaţii în costume închise îşi 
plecară privirea. Kallweit studie nervurile plăcii care acoperea 
masa. Borgs privea ţintă spre Cuba. Proiectoarele se stinseră. 

— Securitatea statului, care se vede supusă unei acuzaţii 
absurde, nu poate investiga împotriva ei înseşi, lucru lesne de 
înţeles. RFG-ul nu ar accepta lucrul acesta. Astfel că, din păcate, 
funcţionarii de elită ai ţării vor trebui să se bazeze pe alţii care să 
le dovedească nevinovăția. De aceea, preşedintele consiliului 
statului şi ministrul pentru Securitatea statului i-au propus 
cancelarului federal un compromis. Steinkuhler se opri şi pentru 
un moment nici el însuşi nu păru să creadă ce urmează să spună. 
Acest compromis este totodată o dovadă impresionantă de 
încredere în Securitatea statului. Funcţionari ai poliţiei vest- 
germane vor asista la investigaţiile în cazul Hoffmann. Pentru a 
garanta astfel independenţa şi obiectivitatea procesului de 
investigaţie, precum şi o colaborare extinsă cu guvernul 
Lafontaine. 

— Vor asista sau vor conduce cazul? întrebă Wegener la 
microfon. 

Munzer rânji. 

___— In momentul de faţă, este vorba mai ales de cooperare. 
Intrebările legate de responsabilităţile fiecăruia nu sunt o 
prioritate. Steinkuhler îşi aprinse o nouă ţigară. In această 
dimineaţă, Cancelaria Federală a informat Secretariatul 
Consiliului de stat că propunerea a fost acceptată. Ce-i drept, 
împreună cu informaţia că toate înțelegerile de până acum dintre 
RFG şi RDG vor fi considerate nule şi neavenite, în cazul în care 
rezultatele investigațiilor vor dovedi implicarea  Siguranţei 
statului în cazul Hoffmann. Asta înseamnă: sunt în joc 
Tratativele. 

— Cu alte cuvinte, spuse Munzer, viitorul economic al ţării 
depinde de găsirea adevăraţilor ucigaşi ai lui Hoffmann. Nu v-aţi 


63 


fi aşteptat la una ca asta, aşa-i, Wegener? 

— Sunt încă uimit de aşa compromis, spuse Wegener. O 
investigaţie comună, est-vest-germană. Pur şi simplu. 

— Lafontaine nu are nici un interes ca Tratativele să eşueze. 
Înainte de alegeri a promis reprezentanţilor industriei din ţara lui 
securitate energetică şi stabilitatea preţului. Fără perspectiva 
încheierii unor tratate de livrare cu RDG, probabil că nici nu ar fi 
câştigat alegerile. Steinkuhler încă îşi mai lustruia ochelarii. lar în 
ceea ce ne priveşte pe noi, tovarăşe căpitan şi asta v-o spun în 
calitate de adjunct al Serviciului Secret intern al RDG, adică un 
fel de martor în cazul dumneavoastră... 

Murmure amuzate din rândul purtătorilor de costum. 

— ... La noi nu există nici un dosar Hoffmann, nici o operaţie 
Hoffmann, nici măcar vreun ordin de supraveghere. Altfel nu am 
permite ca viitorul nostru economie să depindă de o investigaţie 
poliţienească. 

— Altfel spus, zise Munzer şi umblă la microfon, compromisul 
ne dovedeşte deja nevinovăția. Cu siguranţă nu am condiţiona 
obţinerea unui contract economic cu un volum de peste 70 de 
miliarde de mărci, de rezultatul unei investigaţii poliţieneşti, dacă 
nu am cunoaşte deja acest rezultat. 

— investigaţiile vor dovedi că Securitatea statului nu are nimic 
de-a face cu asta, spuse Steinkuhler. Este o ocazie bună de a 
demonstra odată capitalismului, în faţa întregii opinii publice, că 
la noi statul de drept funcţionează mai corect decât dincolo. lar 
contractele energetice îşi vor păstra valabilitatea. Acest ţel 
trebuie să îl îndeplinim pe de-a-ntregul. 

Nimeni nu spuse nimic. 

Kallweit privi înjur cu faţa lui tristă. Buza inferioară cărnoasă îi 
atârna şi mai mult decât de obicei. Cearcănele întunecate păreau 
date cu fard. 

— Intrebaţi-mă cum puteţi să ne ajutaţi, Wegener. 

— Cum pot să vă ajut? 

— In dimineaţa asta am primit un nume de la Cancelaria 
Federală, mârâi Kallweit, bucuros că se putea auzi şi pe el din 
difuzoare. Omul pe care ni-l vor trimite se numeşte Richard 
Brendel. Presupun că numele vă spune ceva. 

— Şeful vreunei unităţi speciale din Berlinul de Vest. 

— O celebritate, spuse Kallweit. Unul dintre cei mai buni pe 
care îi au ei acolo. Veţi lucra împreună. 

Wegener ştiu că Kallweit se aştepta acum ca el să fie cuprins 


64 


de venerație şi nu de sete, aşa că întinse mâna după o sticlă de 
suc BIONIER cu gust de rubarbă şi îi deşurubă capacul lăsându-şi 
timp. 

Eu aş fi luat cu fructe de pădure, spuse Fruchtl. 

— Ca să fim sinceri, Wegener, suntem obligaţi să vă lăsăm 
cazul. Dintr-odată, Kallweit păru şi mai deprimat. Vă puteţi 
imagina că în circumstanţe normale nu s-ar fi întâmplat una ca 
asta. Cazul nu ar rămâne la Poliţia Populară şi în nici un caz în 
mâna dumneavoastră. 

— Corect, mai era ceva... Steinkuhler păru îngândurat şi 
frunzări printre hârtii. Dosarul acela disciplinar. 

— Care a fost închis, spuse Wegener şi bău o gură. Avea gust 
puternic de rubarbă, uşor artificial. Puțin cam prea dulce. 

— Şi care, chiar dacă a fost închis, a arătat că dumneavoastră 
împreună cu fostul şef, un anumit maior Josef Fruchti, înclinați să 
vă depăşiţi atribuţiile. 

Corect, faţă de gută, spuse Fruchtl, exact aşa am făcut. 

Kallweit aruncă o privire grăitoare spre Munzer, apoi spre 
Steinkuhler. Ei bine, Cancelaria Federală şi Richard Brendel au 
cerut în mod expres să nu fie retras funcţionarul Poliţiei Populare 
care s-a ocupat de la început de acest caz. De parcă noi... 

— In orice caz, deocamdată rămâneţi. Vocea lui Munzer se 
înecă transformându-se într-un fluierat ascuţit la microfon. 
Mulţumiţi-i lui Brendel. Lucrurile se vor desfăşură astfel: 
dumneavoastră le raportați lui Borgs şi lui Kallweit. Brendel 
raportează direct Biroului Federal. Eu sunt în contact cu Biroul 
Federal şi cu conducerea partidului. Dacă daţi informaţii unei 
terţe persoane, veţi fi acuzat în aceeaşi zi de înaltă trădare. 

Wegener simţi că i se face cald. Cămaşa i se lipea de spinare. 
O picătură de sudoare i se prelinse pe piept, peste burtă, îl 
gâdilă, se opri abia de curea. Poate ştiau de la Borgs faza cu 
Karolina. Poate de la spionii lor. Probabil că sunt supravegheat 
deja de două zile, îşi spuse Wegener, încă de la locul faptei. Voi 
ştiţi mai mult decât voi şti eu vreodată, voi sunteţi în spatele 
culiselor, voi împingeţi paravanele în stânga şi-n dreapta, voi 
faceţi regia. Eu mă împiedic pe scenă. Insă, dragii mei prieteni 
mustăcioşi, pleşuvi, şateni, plini de negi şi de microfoane, eu mă 
împiedic în direcţii imprevizibile. 

— Mai aveţi întrebări? 

— Cine mai vine cu Brendel? Patologia? Criminalistica? Sau pe 
astea le asigurăm noi? 


65 


— Nu s-a decis încă. Probabil va veni cu cineva de la Serviciul 
Federal de Informaţii. Atunci vom avea 251 de agenţi federali 
BND în ţară. Scopul nostru este ca Ulf Lienecke să se ocupe în 
continuare de caz. Brendel va avea mai mult un rol de 
supraveghetor. 

Wegener privi în ochii de un albastru spălăcit ai lui 
Steinkuhler. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, tovarăşe general-colonel - 
dar dumneavoastră cunoaşteţi dispunerea urmelor şi momentele 
suspecte, oricât de absurde ar fi acestea. 

Steinkuhler făcu o faţă ce se voia interesată. 

— Deci, dacă această investigaţie se va desfăşură strict după 
reguli şi aşa va trebui să se facă ca urmare a prezenţei lui 
Brendel şi a situaţiei politice, atunci Securitatea statului nu are 
doar statut de martor, ci este în mod automat şi subiect al 
investigaţiei. 

Unul dintre bărbaţii în costum se înecă şi tuşi. Kallweit privea 
ţintă spre tavan, de parcă Atotputernicul tocmai i-ar fi arătat, 
după o lungă aşteptare, planurile legate de sfârşitul iminent al 
lumii. 

Steinkuhler îşi puse ochelarii. 

— Dar bucuraţi-vă puţin, tovarăşe căpitan! Coroanele de aur 
ale dinţilor îi sclipiră în gură. In sfârşit puteţi să vă băgaţi nasul în 
mod oficial în lucruri care nu vă privesc. Sunteţi primul poliţist 
popular din istoria Republicii Democrate Germane, care 
investighează Securitatea statului. Insă şi la final aceasta poate fi 
picătura amară pentru dumneavoastră personal - nu veţi fi şi 
primul care investighează Securitatea statului şi are succes. 

Wegener zâmbi. 

Borgs îşi scărpină bărbia dublă. 

Bătrânul dog, spuse Fruchtl şi-a mai ţinut odată gura, cu 
succes. 


7 


Vocea cântăreţei de operă se căţăra tot mai sus. Pesemne că 
pentru vocea asta scara muzicală era interminabilă. Orchestra se 
târa după ea. Vocea ameninţa să-i scape. Lienecke umbla prin 
frunze până la glezne, între mâini cu un volan imaginar, 


66 


înconjură un stejar, ajunse la panglica albă care izola locul, se 
aplecă şi trecu pe sub ea şi mai făcu câţiva paşi până la vâlceaua 
în care, cu treizeci de ore în urmă, stătuse maşina cu 
generatorul. 

Cântăreaţa jubila. 

Lienecke se opri, deschise o uşă făcută din aer, o închise la 
loc. Urcă însoţit de lovituri de timpan câţiva metri în susul 
dealului, grăbi pasul, o luă pe urmele unui fugar invizibil, acum 
alerga, îl ajunse din urmă, îl prinse, se luă cu el la trântă, îl 
încleştă, îl apucă, îl împinse înapoi la locul faptei. Soarele păta 
solul pădurii cu stropi mici de lumină, frunzişul din jurul zonei 
izolate strălucea în nenumărate nuanţe de roşu, galben, maro, 
care ţeseau împreună un covor colorat şi totuşi monocolor. 
Viorile îşi luară elan, apucară tema muzicală, o variară, se 
repetară. Pe acordurile puternice ale instrumentelor de suflat, 
Lienecke îşi împinse prizonierul imaginar spre stânga, pe lângă 
stela de beton a viaductului, pe sub conducta murdară de gaz, 
până în locul în care stătuse Prius-ul. Se auzi din nou cântăreaţa: 
vocea i se tânguia pe pajişti de tonuri minore, se căina tristă şi 
acuzatoare. Viorile plângeau solidare, vântul smulgea frunze noi 
din vârfurile copacilor, le sufla, desena pete pe solul pe jumătate 
gol al pădurii, îl acoperea iar bucată cu bucată. Lienecke se 
căţăra, trăgea, împingea, cântăreaţa îşi regăsi vechea putere, se 
opinti, cânta deodată împotrivindu-se unei sorţi implacabile, 
deveni tot mai puternică, Lienecke trecea de la un rol la altul, 
acum era Hoffmann căruia îi puneau laţul de gât, apoi era gâdele 
care înnoda funia, apoi iar Hoffmann, orchestra bubuia din toate 
instrumentele sale, creştea amenințătoare, se curba ca o boltă, 
pe deasupra zbura vocea femeii, de mult devenită un țipăt, 
Lienecke strânse laţul devenind propria sa victimă, trase cu 
mâna dreaptă, faţa îi era o grimasă, cântăreaţa urlă. 

Wegener îşi scoase căştile din urechi. Brusc nu se mai auzi 
decât vântul. 

— Atât se poate reconstrui din cele întâmplate. Lienecke se 
întoarse la panglica albă. Din vâlcea până acolo în spate, înapoi, 
au mutat maşina, au mers înainte, omul spânzurat, au plecat. 

— Frumos lucrezi. 

Wegener apăsă tasta de oprire a aparatului şi înfăşură 
capetele cablului în jurul cutiei de aluminiu, până reuşi să prindă 
căştile pe sub cablu. 

Lienecke îşi deschise fermoarul gecii cadrilate. 


67 


— Transpir şi fără să comit crima. 

— Păi tu ai fost singur. Ceilalţi au fost doi. 

— Deci îl cheamă pe om aici, sub un pretext oarecare. Un 
lucru care trece dintr-o mână în alta, o discuţie, nu contează ce. 
Apoi victima îşi dă seama de primejdie şi fuge, ceilalţi doi îl prind, 
o luptă scurtă, de acolo hematoamele, un nasture de la paltonul 
victimei se rupe şi aterizează pe Q4. 

— Când aţi găsit nasturele? 

— leri. În sacul cu frunze numărul douăzeci şi patru. Lienecke 
scoase o foaie de hârtie din buzunarul gecii şi despături o schiţă 
desenată de mână, lucrată minuţios, la scară: un tabel îngust 
format din pătrate, pe el drumul prin pădure, conducta uşor 
curbată, Prius-ul, marcajele şi notițele. Nu a ajuns departe, spuse 
Lienecke. 80 de metri. 

— Era bătrân. 

— Un bătrân prins în capcană. 

— li pun laţul de gât, spuse Wegener şi îl fac cumva să se urce 
pe capota maşinii. Probabil ameninţându-l cu arma. Şi apoi bagă 
viteză. 

Degetul lui Lienecke alunecă peste grilajul de pătrate, spre 
vâlcea. 

— Aici am găsit frunzele mânjite cu ulei de motor. 

— Poate să le fi suflat vântul? 

— Nu. Lienecke îşi ridică privirea de pe schiţă. Atunci nu ar 
ateriza în acelaşi loc mai multe frunze cu urme de ulei pe ele. 
Dacă trasăm o linie dreaptă de la vâlcea în direcţia conductei de 
gaz, unde ajungem? 

— Şi-au făcut lumină, spuse Wegener. 

— Aşa cred şi eu. Lienecke îşi şterse fruntea umedă cu dosul 
palmei. Maşina stătea astfel încât să lumineze conducta cu faza 
lungă. Cred că am putea stabili locul cu o probabilitate de câţiva 
metri. Dar nu ne ajută cu nimic. Nici o singură urmă. 

— Şi pe drum? 

— Frunze uscate şi pământ ca betonul. Meteorologii spun că 
nu a plouat ca lumea de vreo trei săptămâni. Există, ce-i drept, 
fragmente de urme, dar ce te faci cu uniformizarea socialistă a 
cauciucurilor? La prima privire este totul Sommer sau M&S. Şi a 
mai trecut şi pădurarul de câteva ori pe acolo. Poţi s-o uiţi. 

— Deci avem doar câteva picături de ulei. 

— N-avem nimic. Uleiul de motor pentru Phobos, ulei folosit de 
vreo şase milioane de cetăţeni, nu înseamnă nimic. 


68 


— Poate nici nu e ulei pentru Phobos. 

— Martin, nu-ţi face iluzii. Ştii la fel de bine ca şi mine ce va 
ieşi la analize. 

— Ulf, tu ai fost şi rămâi o cobe. 

Lienecke ridică din umeri. 

— Băieţii au avut grijă. lar pădurile sunt locuri numai bune de 
comis crime. Mai verificăm o dată frunzele, dar nu mi-aş face 
speranţe prea mari. Sau reuşeşte Jocicz să răzuiască ceva ADN, 
sau poţi să te rogi să recunoască cineva crima. 

— De rugat, se roagă oamenii care vor să dea vina pe 
altcineva pentru greşelile lor. Wegener îl privi pe Lienecke în 
ochi. Acum spune-mi sincer, ce crezi tu despre porcăria asta? Nu 
sunt urme. Şi toată prostia cu şireturile şi cu funia. 

Lienecke împături schiţa. 

— Greu de spus. Nu este prima mea crimă cu urme puţine. 

— Dar este prima ta crimă cu simbolurile Serviciului Secret. 

— Mie nu mi se pare că teoria cu vechile cadre e o prostie. La 
prima vedere pare cam trasă de păr, dar o crimă este 
întotdeauna rezultatul a prea multe sau prea puţine emoţii. lar în 
1990, când Krenz a început cu Reînvigorarea şi l-a luat pe Schily 
de dincolo, Stasi s-a împărţit în două tabere, e lucru cunoscut. A 
trebuit să dea afară generaţia lui Mielke, ca să pună mâna pe 
valuta democratică. Câţiva tineri traseişti politici au primit astfel 
o şansă nesperată de a face carieră la Securitate. 

— Într-o singură zi îşi pierd slujba sute de oameni, fără să 
stranguleze pe cineva. 

Lienecke afişă un zâmbet plin de regrete. 

— Dar nu la Stasi, Martin. Asta era elita, ăştia aveau 
abonament la privilegii şi la tot felul de venituri. In contractul de 
lucru al ălora scria că nu vor pica în nas, cât vor trăi. Şi atunci 
apare Atenţie Krenz şi îi dă pe toţi pe uşă afară. In locul lor 
avansează nişte oportunişti şi iau bani graşi, cu toate că nu au 
făcut niciodată nimic. In timp ce puternicii zilei de ieri ajung să 
trăiască de pe urma banilor primiţi prin legea Lotzsch-2. 

Wegener încuviinţă. 

— Bine. Inţeleg. Poate că şobolanii s-au muşcat reciproc în 
vârtejurile lui 1990. Poate că şi-au înnodat şireturile între ele. 
Însă poate că toate astea nu sunt decât teorii ale conspirației de 
pe vremea Reînvigorării. In orice caz, Hoffmann este mult prea 
bătrân să fi fost pe vremea aceea un tânăr nou-venit care să se fi 
aciuat în cuibul făcut de Krenz şi Schily. 


69 


Wegener îi întinse lui Lienecke aparatul cu căştile înfăşurate 
de jur împrejur. 

— Ce muiere e asta în căştile tale? 

— Lasă mulierile, întreabă mai bine ce tehnică este. Robotron 
Musikus M VI, loc de stocare 120 gigabiţi. Prima tranşă s-a 
vândut toată. Ce facem cu locul faptei? II eliberăm? 

Wegener privi panglica albă de plastic care se întindea din 
copac în copac prin pădure. 

— Ce rază are inelul exterior? 

— 800 de metri. 

— Şi când vrea ministerul să eliberăm locul? 

— Cât mai repede cu putinţă. Secretarul de stat face presiuni, 
pentru că locul crimei se află în mijlocul zonei interzise. Estimez 
că mai putem obţine vreo două zile, fără probleme majore. Pe de 
altă parte, vreţi să interogaţi şi oamenii de la minister. 

— Şi crezi că sunt mai cooperativi dacă mai înainte le dăm 
înapoi pădurea mult iubită. 

— Tu hotărăşti. Am fost peste tot. Din cercul interior am 
adunat 78 de saci plini de frunze. In dimineaţa asta am mai 
trimis treisprezece oameni pe teren. De găsit nu mai găsim 
nimic, asta e sigur. 

Wegener îşi deschise minskul. 

— Două şi jumătate. Pe la cinci ajunge Richard Brendel. Hai să 
mai dăm o tură pe cercul exterior, de formă. O să mă simt mai 
bine. 

— Îmi place să fiu plătit ca să mă plimb, spuse Lienecke, se 
întoarse pe călcâie şi porni. 

Wegener îşi strânse fularul pe lângă gât, înnodă capetele şi îşi 
scoase din buzunarul paltonului mănuşile negre, unul din 
cadourile de la Karolina, care nu se stricau niciodată din simplul 
motiv că aşa îi puteau aminti permanent şi fără milă de 
vremurile de atunci. Când ai o relaţie, să nu dăruieşti piele, îşi 
spuse Wegener, pielea supravieţuieşte oricărei iubiri, în loc de 
asta să dăruieşti lucruri care expiră la timp, carne, peşte, unt, 
ouă, lapte, astea sunt surprize plăcute pentru zile de naştere şi 
aniversări, eventual flori, dar nu din cele care pot fi uscate. 
Cadourile din piatră, lemn, metal, sticlă, porțelan, corn şi piei 
trebuie refuzate ferm, de nimic nu poţi fi atât de sigur ca de 
faptul că vei fi părăsit şi atunci toate chestiile astea devin unelte 
de schingiuire, care îţi spun zilnic: ia uită-te, eu sunt încă aici, 
dar atât. 


70 


Lienecke avea deja un avans de cincizeci de metri, spatele 
cadrilat cu capul plecat şi pantalonii deschişi la culoare se 
îndrepta hotărât spre sud-est, dispărea preţ de câteva secunde 
după copaci, apărea iar, fără să se întoarcă. Wegener voia să-l 
ajungă din urmă şi nu reuşea. Umbla cu paşi mari printr-un nor 
foşnitor de frunze. 

Pantofii i se mişcau pe undeva pe sub cafeniul îngălbenit ca 
nişte cârtiţe programate la fel, declanşau cu fiecare pas câte o 
erupție care ajungea până la suprafaţă, doi luptători din subteran 
care munceau din greu, cu misiunea de a traversa pădurea 
statului în mijloc de toamnă. Wegener ocolea buştenii acoperiţi 
de muşchi şi crengile rupte, avea senzaţia că se afundă tot mai 
adânc, că va sta în curând până la şolduri în stratul acela 
foşnitor, o scufundare înceată, fără pământ sigur sub tălpi, doar 
un covor foşnitor şi galben şi trunchiuri întunecate, care 
deformau orizontul. 

O pasăre singură comenta din copac. 

Wegener se întoarse. Phobos-ul lui Lienecke de la 
criminalistică dispăruse, la fel şi conducta de gaz. Panglica 
fâlfâitoare ducea tot mai departe în singurătatea pădurii, în care 
silueta îndesată şi cadrilată a lui Lienecke devenise de mult un 
pitic din mitologia scoțiană în depărtare, care îşi urma netulburat 
drumul. Tot de-a lungul panglicii albe, din stejar în stejar, fiecare 
copac  întinzându-şi acuzator crengile jumulite spre cerul 
albastru, ultimele frunze mai rezistau încă pe crengi, nu se lăsau 
gonite din înălţimea patriei lor, se încleştau încăpăţânate de 
coajă. 

In faţa lui Wegener, solul strălucitor se ridica şi se scufunda în 
valuri suave, care îi dădeau senzaţia că ar putea merge pe apă. 
Situaţia i se părea la fel de ireală ca şedinţa de adineauri din 
piaţa Werder, discuţia cu Steinkuhler, care până atunci fusese 
numai un nume, o fantomă a Stasi pe care nimeni nu o vedea 
niciodată, unul din oamenii despre care te întrebai ce făceau 
oare dimineaţa, când se aşezau la birou, presupunând că acel 
birou exista. Intreaga şedinţă nu fusese altceva decât un câmp 
de mine, mina de aur Steinkuhler şi companionul lui cu cap ca o 
bilă Munzer îi racordaseră, îi conectaseră şi îi programaseră de 
mult pe toţi ceilalţi, toată adunătura de purtători de costume, o 
grămadă de figuranţi de la Stasi, care erau lăsaţi în necunoştinţă, 
nici unul dintre aceştia necunoscând adevărul, care primiseră 
doar un mic antreu informativ, toate frazele cu adevărat 


71 


importante nu erau rostite în sala aceea, ci în spatele uşilor 
capitonate, între patru, cel mult şase ochi, urechi, buci de cur. lar 
la Steinkuhler se adunau toate. Sau: însuşi Steinkuhler era doar o 
marionetă care nu ştia totul. Această administrare a secretului la 
nivel de republică trebuia să fie incredibil de obositoare pentru 
oameni precum Krenz şi Schily. Cei doi aveau de-a face doar cu 
oameni care ştiau mai puţin decât ei. Trebuiau să ţină minte, 
cine ce ştie. Şi cine ştie ce ştiu ceilalţi. Şi cine ştie ce nu ştiu toţi 
ceilalţi. Un labirint al informaţiilor. Putea fi Krenz oare sigur că 
Schily nu îl supraveghează? Putea pleca Schily de la premisa că 
Steinkuhler nu îi asculta convorbirile în favoarea lui Krenz? Exista 
în ţara asta cineva care nu era supravegheat de altcineva? 

Un lucru e sigur, îşi spuse Wegener, despre mine ştiu totul. Cu 
cine mănânc cârnaţi, cu cine nu mă mai culc, ce facem eu şi puia 
mea la duş. De câte ori merg la film, de câte ori îmi schimb 
roţile, de câte ori cumpăr dezodorizant de veceu, numărul de 
sticle goale şi de hemoroizi. Wegener simţi că lucrurile astea îl 
lăsau deja rece. Probabil că la un moment dat te obişnuieşti cu 
gândul că te cunosc nişte oameni pe care tu nu-i cunoşti. Că 
duci, în fond, o viaţă de vedetă. Şi poate că nici nu era atât de 
dramatic că se cunoşteau atâtea lucruri, dacă încetai să cauţi 
dovezi care să îţi arate că Stasi îţi răpise şi poate chiar îţi 
omorâse un prieten. Deci dacă nu ar trebui să te temi decât că 
viaţa ta personală devine un bun public. In Germania de Vest, 
stele de televiziune se lăsau izolate în păduri tropicale, se lăsau 
filmate în timp ce făceau amor, proletariatul primea un 
container, toţi tinerii îşi puneau pe net pozele, filmele porno 
făcute de propria mână, onania grosolană de fiece seară. La 
aeroport, scanerele dezbrăcau pasagerii, camere de filmat 
supravegheau toată ţara, fiecare taxi, fiecare metrou, fiecare 
piaţă. Peste tot în lume căpăta amploare Securitatea Statului, nu 
doar în RDG. Peste tot se observa, se privea şi se înregistra fără 
rezerve, când foarte oficial, când foarte neoficial. Oamenii au 
avut totdeauna înclinații exhibiţioniste şi voyeuriste, se gândi 
Wegener, acum şi le pot satisface după placul inimii. Unii sub 
dictatura socialistă, ceilalţi sub dictatura posibilităţilor lor 
tehnice. 

ŞI-I imagină pe Steinkuhler. Tipul stătea acum în fotoliu, sus, 
deasupra Berlinului de Est. In faţa lui, un perete de monitoare. Pe 
fiecare imagine pâlpâia silueta unui pieton filmat de sus, prin 
satelit, uneori acoperit de hăţişul de crengi, cu toate astea vizibil 


72 


mereu, fiind filmat de trei camere în acelaşi timp. Monitoarele 
străluceau toate galben-pal, cufundau biroul cenuşiu al lui 
Steinkuhler într-o lumină plină de soare, îi făceau faţa să pară 
uşor bronzată, făceau din el un turist pe insula Rugen, pe plajă în 
vremea prânzului, timp însorit, coroanele dinţilor strălucesc mai 
aurii decât au făcut-o vreodată. Steinkuhler nu face umbră. 
Steinkuhler stă mut în faţa peretelui lui plin de Wegener şi de 
pădure şi priveşte silueta întunecată care se luptă să înainteze 
prin covorul de frunze, un program monoton, al cărui sfârşit nu 
mai este de mult un secret, de aceea Steinkuhler nici nu tresare 
în momentul în care silueta de pe monitorul lui se agaţă deodată 
cu piciorul stâng într-o capcană din rădăcini, vâsleşte din braţe, 
sunt lucruri la care trebuie să te aştepţi, care pândesc 
pretutindeni, cel care se prăbuşeşte mai apucă doar să îşi 
ferească faţa cu mâinile, după care cade pe frunze cât e de lung. 

Nici o durere, doar foşnet de frunze. Umezeală şi brusc miros 
de pământ şi de putregai. Nu-l durea nimic. Wegener deschise 
ochii. Chiar în faţa lui o pată mare, maro-roşcată. Nervuri fine 
trasau linii perfect paralele faţă de marginile întunecate şi 
zdrenţăroase ale frunzei. Mirosul de putregai deveni mai 
puternic. Ceva umed îi stătea lipit de obraz. Wegener inspiră, 
văzu din nou gâtul lui Hoffmann înaintea ochilor, carnea întinsă şi 
albă cu tăietura violetă făcută de funie, părul de pâslă, în spate 
faţa colţuroasă a lui Jocicz, degetele lui de cauciuc galben, funia 
înfăşurată de opt ori, pantofii răpciugoşi ai lui Hoffmann, lipiţi 
unul de altul, uniţi de o fundă într-o singură unitate atârnândă. În 
imaginile astea nu era nimic de descoperit, nimic care să 
declanşeze o revelaţie, nimic care să te ducă mai departe. 
Fundă, funie, picături de ulei, astea erau faptele din care 
Lienecke putea stoarce, cu ceva noroc, alte câteva fapte 
neesenţiale, dar nici un motiv, nici un indiciu care putea duce la 
un nume sau la o adresă. Lucrurile astea aveau să meargă în gol, 
erau montate, puse dinadins, gândite, întregul număr era treaba 
profesionistă a unor bărbaţi care ştiau exact ce făceau. Şi aceşti 
bărbaţi erau greu de găsit. Wegener se întrebă ce ar spune 
Frucht despre treaba asta grotescă, o crimă ca după manualul 
din 1989 pentru răzbunarea Stasi, cu  general-colonelul 
Steinkuhler ca martor şi cu investigatorul star de import Brendel 
ca băgător de seamă. Fruchtl şi-ar fi comandat înainte de toate o 
friptură cu trei ouă ochiuri şi cartofi prăjiţi cu maioneză, ar fi 
băgat totul în el şi după aceea l-ar fi sfătuit, probabil, să fie 


73 


suspicios, aşa cum făcea totdeauna. Bănuitor faţă de 
Steinkuhler, Munzer, Kallweit, Borgs, Lienecke, Brendel. 

Lui Wegener îi era clar că intrase într-o chestie în care toţi 
aveau cărţi mai bune ca el, în care fiecare avea destule ieşiri de 
urgenţă şi ţapi ispăşitori, toţi în afară de el. Brendel era imun. 
Steinkuhler şi Munzer ştiau lucruri care îi puteau apăra. Kallweit 
putea să dea vina pe Borgs. La nevoie, Borgs va mătura mizeria, 
aruncând-o cu o treaptă mai jos. Şi pe această treaptă stătea, 
aştepta, se lungea printre frunze căpitanul Obraji Scofâlciţi, 
simțind în nas exemplul viu că tot ce trăieşte este trecător. 

Fireşte că mai întâi mi-aş comanda o friptură, spuse vocea lui 
Fruchti, cu trei ouă ochiuri şi cartofi prăjiţi cu maioneză şi aş 
băga totul în mine. Fireşte că te-aş sfătui să fii suspicios. Şi 
fireşte că te-au futut cu misiunea asta, Martin, cine vrea să fie 
vârât într-o investigaţie specială care îţi aduce necazuri mari 
dacă descoperi ceva şi necazuri şi mari dacă nu descoperi nimic. 
Dar gândeşte-te că poate fi şi frumos să fii futut, chiar dacă 
propriul stat este cel care ţi-o trage, împotriva voinţei tale, 
pentru că tot ce ţi se întâmplă în viaţă are în aceeaşi măsură 
avantaje şi dezavantaje şi în caz de viol se pune numai problema 
să fii în stare să-l savurezi. Măcar ai parte de sex. Şi oricum nu ai 
stare, spuse Fruchti, oricum doar te-ai prefăcut că ai uitat toate 
lucrurile alea, pe mine, pe noi, tot căcatul, atunci fii măcar sincer 
şi foloseşte-te de ocazia asta, află ce ai vrut să afli mereu, nu ai 
fost niciodată mai aproape de adevăr şi cine ştie, poate toate 
astea te vor conduce odată la mine. 

Nimic nu duce la tine, spuse Wegener, cine te caută se 
trezeşte în faţa unor pereţi de sticlă, muşcă în granit, se loveşte 
de ziduri din tăcere întărită, nu ştiu ce au făcut cu tine, dar un 
lucru trebuie să îl recunoaştem, au făcut-o temeinic. Dictaturile 
te obosesc, Josef, probabil nimic nu oboseşte mai tare decât o 
dictatură, serios, nu mai ai chef nici să te ridici în picioare. Nu 
mai vrei decât să rămâi culcat unde eşti. Pentru că cine stă 
culcat, Josef, acela nu mai poate fi doborât la pământ. 

Wegener nu avea senzaţia că Frucht! l-ar asculta. 

li sună minskul. Wegener se întoarse pe spate, buzunarul 
paltonului era gol. Sunetul venea din covorul de frunze. Pipăi 
ghidându-se după clinchet, nimeri mai întâi o piatră, apoi 
telefonul: Sună biroul Karolinei. 

— La aparat, spuse Wegener şi se lăsă înapoi între frunze. 

— Tocmai am fost chemată la Braun. 


74 


— Asta păţeşti, dacă adormi în timp ce-ţi citeşte din poeziile 
lui. 

— La dr. Hans-Jorg Braun. Şeful meu direct. 

— Presupun că... 

— Am fost chestionată despre relaţia noastră, Martin! 

— Ai o relaţie cu şeful tău direct? 

— Despre relaţia noastră, of, eşti un... 

— Avem iar o relaţie! In sfârşit! 

— ... un ciuhab! 

Karolina izbucni în râs. 

— N-am idee ce este ăla ciuhab. 

— Atunci uită-te în oglindă. 

Ascultaţi, aşa-i? se gândi Wegener. Steinkuhler în faţa 
peretelui de monitoare. Zâmbind galben ca frunza. Căştile pe 
urechi. Degetele i se plimbă pe tastatura nanotchev-ului. Munţii 
formaţi din curbele vocilor cresc şi scad sub forma unei diagrame 
digitale. Înregistrare în direct. 

— Cică de ce mă vizitează poliţia, de ce este o vizită cu 
legitimaţia de serviciu. l-am spus că ai făcut o glumă, la noi toată 
lumea e stresată din cauza Tratativelor şi... 

— Nu la telefon. 

— Ce? 

— Nu la telefon. 

— De ce nu la telefon? Unde eşti de fapt? 

— Stau pe spate la Muggelsee, în pădure. Ar trebui să încerci 
şi tu, este relaxant. 

— ţi baţi joc de mine. 

— Te caut eu, bine? 

— Bine. Şi data viitoare când mai treci pe aici, nu-ţi mai scoate 
legitimaţia de serviciu. 

— Că altfel? g 

Se auzi un piuit. Inchisese. 

Wegener oftă. Pe sus, nori albi traversau o suprafaţă cenușie, 
în faţa lor atârna un grilaj negru din crengi. Mirosul de putrezit 
devenise mai slab. Acum i se alătura miros de ciuperci. Burete 
pucios. Apoi se aprinse displayul minskului. Karo/ina Enders v-a 
trimis un MS: Că altfel îți tai gazul. K. 

Wegener selectă tasta de răspuns: Vă contactez de îndată ce 
mă întorc din concediu şi apoi pe Trimite. 

Pe cer apăru faţa lui Lienecke. 

— Condiţie proastă, domnule căpitan? 


75 


Wegener întinse mâna. 

— De unde să am condiţie, dacă sunt burlac? 

— E numai vina ta, spuse Lienecke. Aşa că fără văicăreli. 
Conducerea statului îţi încredinţează viitorul ţării noastre sfinte, 
iar domnul cade din picioare. 

Wegener se lăsă tras în sus şi-şi scutură jumătate de pădure 
de pe palton. Lienecke se puse iar în mişcare. 

— Incă nu pot să cred că ai vorbit cu Steinkuhler. Sau măcar 
cu una din sosiile lui. 

— Dacă nimeni nu ştie cum arăţi, nu ai nevoie de sosii. 

— Am mai economisit ceva. 

— Mai e mult? 

— Suntem deja la jumătate. 

Timp de cincisprezece minute înaintară muţi unul în spatele 
celuilalt, urmărind cu încăpățânare panglica albă, se simțeau ca 
doi cai degeneraţi care nu se încumetau să plece de pe pajiştea 
încercuită de un fir caraghios de plastic, nu vedeau urme, dovezi 
sau vreo şansă să mai obţină ceva de aici. Apoi se apropiară de 
drumul forestier dinspre cealaltă parte, se ivi Phobos-ul, 
conducta jegoasă de gaz, se întorseseră în locul din care 
plecaseră. 

— Ne învârtim în cerc, spuse Lienecke. 

— Dar măcar ştim că ne învârtim în cerc. Wegener se sprijini 
de un trunchi de stejar. Simţea acelaşi val de oboseală ca ieri şi 
alaltăieri. O găleată plină de epuizare spongioasă i se vărsă în 
cap, îl înghiţi cu totul, i se lipi grea de membre. Il vedea deja în 
faţa ochilor pe Richard Brendel, odihnit şi crocant. Un poliţai de 
solariu, care făcea jogging dimineaţa şi rezista seara. Un Fritz 
mâncător de salate, a cărui soţie îşi satisfăcea nebunia bio la 
KaDeWe şi se umplea de complexe după trei zile în care nu 
primea sushi. Wegener şi-l imagină pe Brendel treaz-bec. Fără 
somn şi independent de somn. Altfel nu ajungeai şeful comisiei 
speciale permanente din Berlinul de Vest, pompier-şef al celei 
mai mari găuri de şobolan din întreaga republică. Oricum, tipul 
avea curaj. Să însoţească o investigaţie extrem de politică din 
Est, fără a avea sarcini reale, asta era o dependenţă nebună de a 
aduna specializări sau un simţ pentru provocări adevărate. 

— Dacă tu ai fi Stasi, spuse Wegener. 

— Şi? se miră Lienecke. 

— Şi ar trebui să scapi musai de cineva, la repezeală. Ce ai 
face? 


76 


— Ca să nu fiu prins? 

— Da. 

— Aş face-o astfel, încât nimeni să nu creadă la modul serios 
că am făcut-o eu. 

— Şi cum faci asta? 

— Astfel încât totul să arate de parcă aş fi făcut-o eu. 

Wegener încuviinţă din cap. 

— Exact aşa aş face-o şi eu. 


8 


Creierul de profesor al lui Hoffmann era un bulgăre alb- 
cenuşiu într-un recipient oval de metal. Brazdele trasate prin 
substanţa solidă compuneau, aşa neregulate cum erau, un model 
regulat. Lui Wegener îi amintiră de primele şi ultimele scoici 
Sfanţul Jakob pe care le mâncase în viaţa lui, la un revelion 
pentru şefii poliţiei organizat de primarul general cu ocazia 
primei îndepliniri a planului de sarcini polițienești. Borgs îi lăsase 
moştenire invitaţia lui personală, pentru că Borgs stătea la pat 
răpus de tradiționala gripă borgsiană şi îi spusese că, dacă nu 
apărea nimeni de la resortul criminalistic, atunci cei de la 
moravuri vor hali iar toată friptura, iar aceasta, fiind livrată de 
„Molotow”, ar fi deasupra oricărei bănuieli de a fi de calitate 
inferioară, deci nevinovată. Şi nimeni nu ar trebui să lase să-i 
scape o bucată nevinovată de carne. 

Fetele de la „Molotow” serveau scoicile în jumătăţi de scoici, 
prăjite în unt, cu lămâie, condimentate cu sare şi piper, alături 
piure de ţelină şi mascarpone, sos de pere şi mango dulce- 
acrişor, chipsuri crocante de şuncă. Wegener se gândise pentru 
prima oară la dimensiunile culinare ale unei fugi din republică. 
Faptul că existau pe pământ alimente care le erau refuzate 
locuitorilor din anumite părţi ale lumii şi că în zonele în care 
alimentele le erau refuzate locuitorilor se ştia că acestea se 
găsesc din belşug în alte părţi ale lumii - abia această constelație 
îi transforma pe cetăţenii RDG-ului în animale. In fiinţe inferioare 
ţinute în cuşti, care trebuiau să se mulţumească cu hrana care le 
era aruncată printre gratiile cortinei de fier. lar scoicile, piureul 
de ţelină cu mascarpone, sosul de pere şi mango dulce-acrişor 
sau chipsurile crocante de şuncă nu făceau în mod normal parte 


77 


din meniul grădinii zoologice socialiste. 

Până la acel revelion, Wegener nu agăţase niciodată vreo 
femeie ca să ajungă la scoicile ei. Nimfa tânără şi creolă de la 
„Molotow”, cu sânii rotunzi ca două mingi, presaţi sub şireturi, 
trebuie să îi fi observat apetitul imens, pentru că la fiecare raită 
dată prin sala primăriei apăruse nechemată la masa la care 
Wegener stătea în picioare şi îi adusese zâmbind câte o farfurie, 
prima dată porţia completă cu tot cu garnituri, apoi doar carnea 
de scoică în coajă, cea care îl îmbuiba era o femeie-copil mânară, 
cu ochii migdalaţi plini de sex şi batjocură, concursul începuse de 
mult, duelul cu propriul stomac, câte porţii va mai da gata, iar la 
cea de-a unsprezecea şi chiar ultima, inevitabila ei întrebare: Ce 
vreţi să faceţi de fapt cu atâta albumină? 

Magdalena  scoicilor.  Magdalena-„Molotow”. Magdalena- 
migdalata.  Magdalena-mâncare bună. Cu o privire care 
pătrundea fără efort prin textile, care pipăia trupul îmbuibat de 
bărbat, urmărea rotunjimile, vedea până în intestin, unde 
proteinele  scoicilor tocmai erau  digerate,  descompuse, 
transformate în puteri de bărbat, să ştiţi de la mine, domnule 
căpitan, peste trei ore pot fi folosite. Fetei ăsteia îi plăceau eroii 
sătui. Wegener băgă de seamă că îi plăceau fetele cărora le 
plăceau eroii sătui. In seara aceea avu în faţa ochilor imaginea 
paradisului: privirile Magdalenei, zgomotul interminabil al uşilor 
de la bucătărie care se deschid, belşugul de alcool, sâni, 
grăsime, alături de el şefii departamentelor băgaseră în ei ca 
nişte organe digestive pe două picioare, care veniseră în 
montura completă din raţiuni de camuflaj, friptura din anii de 
dinainte făcuse loc celor mai delicate bucăţi de carne înăbușită 
cu sos de ridiche dres cu smântână, stomacurile îmbrăcate în 
uniformă îşi rupseseră cărnurile în bucăţi late, folosindu-se de 
cuţit şi de furculiţă, târâseră carnea în repetate rânduri prin sosul 
gros, capetele erau mult aplecate peste porţelanul primarului, ca 
să nu piardă, pe cât posibil, nici un strop de smântână, ca să-şi 
însuşească toate caloriile gratuite, să mănânce şi pentru mai 
târziu, să savureze pentru mai târziu şi să lase cât mai puţin 
altora. Mai târziu, la partea de relaxare, Wegener stătuse pe unul 
din scaunele imposibil de incomode, turnase în el o votcă Solotov 
după alta, având în stomac plăcuta senzaţie de a fi compensat în 
doar două ore pentru peste jumătate de deceniu lipsit de scoici, 
cu plăcuta senzaţie în prohab că va compensa în curând pentru 
peste patru ani de monogamie şi asta timp de câteva ore, cu 


78 


plăcuta senzaţie în cap de a nu trebui să se gândească la 
Karolina, de la atâta votcă, pentru că la recepţia de revelion 
stomacurile poliţiei apăreau fără însoțitor, stăteau opace pe 
scaunele lor, râgâind, bând lichior nobil Curasao şi ocupate 
întreaga seară să îşi scobească fibre de carne de vită dintre dinţi. 
Sunteţi singurii berlinezi la care vin întâi moravurile şi abia apoi 
haleala, anunţase primarul general Modrow şi culesese aplauze 
greoaie, lipsite de ironie. Toate astea se întâmplaseră în urmă cu 
trei ani şi gustul de nucă al cilindrului din carne de scoică era 
încă atât de pregnant în amintirea lui, încât un creier de profesor 
pus pe cântar îl putea trezi cu un singur sărut. Lui Wegener i se 
păruse pe atunci o formulă inspirată de a evalua situaţia unui 
stat în funcţie de comportamentul la masă al poliţiei şi la fel i se 
părea şi acum. 

— Ce mai frumuseţe, aşa-i? 

Jocicz parcă ar fi vorbit despre o femeie. 

Lienecke încuviinţă fără tragere de inimă. 

Wegener îşi lăsă privirea să-i colinde prin vechea clădire a 
pompelor. Încăperea avea pereţi de cărămidă înalţi de patru 
metri şi dale bine întreţinute pe jos. Ferestre lungi cu gratii din 
fier forjat tăiau lumina târzie a zilei în pătrate cenuşii. Sub 
ferestre, cutii vechi de transformatoare, lângă cele două mese de 
disecţie două maşini uriaşe şi monstruoase, vopsite în negru, cu 
nişte cutii colosale de motoare, din care creşteau ţevi subţiri şi 
ţevi groase ca nişte tentacule de fier, înfigându-se în podea şi în 
pereţi. In spatele pompelor străluceau carcasele de metal ale 
unor panouri de comandă lungi de metri întregi, cu nenumărate 
rânduri de butoane, becuri, manete, în ochii lui Wegener, aceste 
culise deveniră interiorul unei nave spaţiale, un amestec de 
centrală de comando, sală a motoarelor şi dispensar al 
crucişătorului interstelar antic şi socialist Walter Ulbricht. Jocicz 
în halatul lui alb fiind medicul de la bord, pe placa lucioasă de 
metal unul dintre extratereştrii care căzuse în lupta dusă pentru 
cucerirea Kopenick-ului: un trup slab şi palid, la gât cu un lănţişor 
violet de hematom şi cu cutia toracică deschisă şi golită de la 
laringe până la osul pubian, cu o faţă şifonată, suflecată de pe 
craniul lucios ca un ciorap alunecos de culoarea pielii, astfel încât 
nasul coroiat părea să adulmece acum mirosul ieşit din propria 
trahee expusă. 

— Acum patru ani ni s-a spus că va fi doar un sediu provizoriu, 
spuse Jocicz urmărind privirea lui Wegener prin sala maşinilor. 


79 


De atunci au început construcţiile în Schonhausen, iar între timp 
aici arată mai rău decât la început. Comoara asta a fost cea mai 
modernă fabrică de pompe din Europa. Aşa ceva eram în stare să 
facem odată. lar acum nu mai e decât un sediu secundar de 
patologie. 

— Dar probabil că este cel mai reuşit sediu de patologie din 
Uniunea Socialistă, în ceea ce priveşte atmosfera creată, spuse 
Lienecke. 

— Atmosfera şi mirosul. Jocicz încuviinţă. Oricât formol ai 
turna aici, tot se mai simte mirosul de ulei şi unsoare de pompe. 

Wegener adulmecă. Jocicz avea dreptate. Prin mirosul de 
formol, nava Walter Ulbricht mirosea puţin a vremuri apuse, a 
ingineri mustăcioşi, a unsoare aurie, cârpe murdare, a diesel şi a 
tehnică manuală, făcută din fontă. Nu mai era decât o treabă de 
câteva minute până când comandantul va intra în sală, va 
contempla mulţumit extraterestrul eviscerat, va manevra câteva 
manete decisive şi va da comanda de decolare în adâncurile 
cosmosului, pentru a ferici culturile extraterestre pe ducă, apte 
de muncă şi de agricultură, cu planul cincinal. 

— Viaţa în RDG poate fi palpitantă, aşa-i, domnule căpitan? 
Jocicz îi făcu cu ochiul. Uitaţi-vă stând într-o fabrică de pompe 
lângă un cadavru, aşteptându-l pe supermanul din Vest. 

Wegener se întoarse. 

— İl cunoaşteţi pe Brendel? 

Jocicz clătină din cap. 

— Nu l-am văzut, nu l-am auzit. Dar pare că este mare sculă 
dincolo. 

— Se pare, spuse Wegener. Nimeni nu ştie mai mult de atât. 

— În continuare... Jocicz îndreptă o măsuţă pe roţi, pe care 
stăteau înşirate instrumentele pentru disecţie. Mai conduceţi 
această investigaţie, vreau să spun, în mod operativ, sau o preia 
nou-venitul? 

Wegener îl privi pe Jocicz în ochi. 

— V-aţi schimba comportamentul faţă de mine, dacă peste 
cinci minute nu aş mai conduce această investigaţie, domnule 
doctor? 

Jocicz se gândi scurt şi zâmbi colţuros. 

— Probabil nu ar trebui să răspund la o asemenea întrebare. 

— Probabil că nu. Până la noi ordine, domnul Brendel şi cu 
mine conducem această investigaţie împreună. Dacă se schimbă 
ceva, vă vom informa. 


80 


Două pete orbitoare de lumină şterseră ferestrele zăbrelite şi 
aruncară timp de o secundă pătrate albe, distorsionate, pe 
cărămizile vechi. 

— Incepe, spuse Lienecke. 

Afară roţile scrâşneau pe pietriş, mai mult nu se auzea. Nici un 
uruit de motor, nici un zornăit, nici un urlet. Lienecke se căţără 
pe una din cutiile vechi de transformator. 

— Se vede ceva? 

li venise şi lui Jocicz ideea cu transformatorul şi se pare că nu 
voia să rămână în urmă. 

— Mercedes S 600, spuse Lienecke şi nici măcar nu încercă să- 
şi ascundă veneraţia din voce. Poţi spune despre capitalism ce 
vrei, dar au libertate de mişcare. 

Jocicz se urcă pe cutia lui Lienecke, fără să spună o vorbă. 
Wegener ezită, apoi se urcă şi el. 

In curte stătea un tanc negru şi strălucitor. Două triunghiuri 
precise, din sticlă strălucitoare, pe post de faruri. Lungile părţi 
laterale ale limuzinei sclipeau metalic, sigla în formă de stea de 
deasupra grilajului de aerisire. In spatele parbrizului întunecat nu 
se vedea nimeni. 

— Mult noroc prin colecţia noastră de gropi, spuse Wegener. 

— Suspensie  pneumatică, şopti Lienecke, dispozitiv cu 
infraroşii de vedere pe timpul nopţii, limita de vizibilitate 120 de 
metri, pre-seif, plus distronic cu radar pentru zona adiacentă, 
posibilitatea de a verifica dacă şoferul e obosit, 272 cai putere. Şi 
nu se aude nimic. Absolut nimic. 

— Mă uimeşti de fiecare dată. 

— Intră pe su.verdedeinvidie. ddr. 

— Ar fi ceva pentru Securitate, o maşină din asta. 

— Cred că ălora le place să călătorească mai mult incognito. 
Wegener se dădu jos de pe transformator. Ulf, dacă te vede 
Brendel aşa lipit de geam, mâine te lasă să-i speli maşina. 

— Şi ştii ceva? întrebă Lienecke continuând să se zgâiască pe 
geam. Aş face-o. Ore întregi. Inclusiv pe dinăuntru. 

— Şi eu. Jocicz sări pe podeaua de dale şi se postă la masa de 
disecţie. Se simţea probabil mai sigur pe sine în apropierea 
cadavrului său. Dacă în schimb m-ar lăsa să mă urc la volan. 

— Nu se poate ca la ei orice şef de serial poliţist să aibă o 
maşină din asta de ştabi! Lienecke se întoarse şi ridică 
neputincios braţele. Atunci cu ce se plimbă ştabii? 

— Uită-te la număr, spuse Wegener, B-GS 38. Asta e o maşină 


81 


de la Poliţia Federală de Frontieră. 

— B-GS 38, îl maimuţări Lienecke, asta e supermaşina 
transfrontalieră de investigaţie a lui Brendel! De ce să îşi 
cumpere Poliţia Federală un Mercedes S Class? 

— De ce se linge câinele pe coaie? 

— Spune-mi tu. 

— Pentru că poate. 

Afară plescăiră patru portiere închizându-se. Paşi pe pietriş. O 
voce de bărbat râse înfundat. Borgs, îşi spuse Wegener, marele 
taciturn. De râs râde din când în când, fiindcă râsul e lipsit de 
conţinut. Nu te obligă la nimic. Dacă afacerea Hoffmann dă greş, 
dacă o dă în bară de-a binelea, se poate întâmpla ca şi Borgs să 
fie nevoit să deschidă gura cândva. Dar nu ca să râdă. 

În momentul în care uşa grea de lemn se deschise cu un 
scârţâit uşor, descoperind faţa de om important a lui Kallweit, 
Lienecke se sprijinea nonşalant de o pompă şi arăta de parcă nu 
l-ar fi interesat în viaţa lui maşinile. Jocicz stătea în poziţie de 
drepţi lângă masa de disecţie. 

— Domnilor - am primit întăriri. Kallweit făcu o mişcare din 
mână precum moderatorul de la Gala câştigului colectiv, atunci 
când dezveleşte premiul săptămânal, un Phobos Flux GL Il cu 
capotă electrică din fenoplast, în albastru de Florena. 

În spatele lui Kallweit venea Borgs, salută dintr-o înclinare a 
capului, apoi apăru un bărbat înalt şi suplu cu păr cărunt. Un 
frumuşel, îşi spuse Wegener, cu câţiva ani mai bătrân decât 
mine, dar cu câteva categorii mai arătos, actorul care-l joacă pe 
comisar, unul din ăia care ajung departe, pentru că arată de 
parcă ar trebui să ajungă departe. Tipul suplu sondă încăperea. 
O pereche de ochi albaştri-deschis se plimbară liniştiţi de la 
Lienecke la Jocicz, la Wegener, la cadavru şi iar înapoi. Privirea 
nu era nici prietenoasă, nici neprietenoasă. 

Cu toate că Wegener vedea de douăzeci şi trei de ani încheiaţi 
morţi dezbrăcaţi pe masa medicului legist, de data asta i se păru 
lipsit de demnitate felul în care Hoffmann zăcea acolo pe masă, 
palid şi desfăcut. De parcă Brendel ar fi aparţinut altei forme de 
viaţă. De parcă ar fi fost o mare trădare să-l prezinţi pe unul din 
oamenii tăi unei alte forme de viaţă, când e palid şi desfăcut. Şi 
de fapt, Hoffmann venea de la Heidelberg. Era deci unul dintre 
ceilalţi. Privirea lui Wegener trecu peste oasele ascuţite ale 
şoldurilor, peste penisul ridat, care stătea ca un şobolan gol şi 
mort într-un cuib din păr pubian cenuşiu, prepuţul prelung, care 


82 


se îngroşa în faţă într-un nod cărnos, incolor. 

— Richard Brendel, spuse tipul suplu, se îndreptă cu paşi mari 
spre masa de disecţie şi deveni pe dată cuceritorul, iniţiatorul, 
bărbatul bine-crescut care făcuse primul pas, în timp ce toţi 
ceilalţi stătuseră locului, în loc să-şi salute oaspetele. Zero la 
unu. 

Doar ce s-a fluierat de începerea jocului şi Vestul e deja la 
conducere, se gândi Wegener şi se întrebă dacă Jocicz mai 
strângea mâna la fel de puternic ca alaltăieri sau dacă 
strângerea aceea de mână le era rezervată doar colegilor est- 
germani. Inainte să ajungă Brendel la ei, ajunse apa lui de 
toaletă. Un parfum greu şi dulce, care amintea cumva de 
bomboane. O tentă de lemn-dulce. Puțin trandafir. Puțin praf 
efervescent. Wegener simţi concomitent că îi plăcea parfumul 
ăsta şi că îl deranja faptul că îi place. Apoi îşi strânseră mâinile, o 
strânsoare normală, puternică, o scurtă privire în ochii albaştri. 
Gura lui Brendel râse un râs fin. Sau poate gura era modelată 
astfel încât din apropiere părea să zâmbească fin. Trebuia să 
priveşti în sus spre posesorul acestei guri. Cel puţin unu optzeci 
şi cinci, poate unu nouăzeci. Trăsăturile feţei erau o cetate 
arătoasă, în spatele căreia se putea afla orice. Capitalismul nu 
doar că avea libertate de mişcare, dar şi mirosea mai bine. 

Al doilea bărbat care făcea acum turul strângând mâini arăta 
ca un bătăuş intelectual. Trup puternic, chelie, ochelari fără 
rame. Fără zâmbet fin, ci cu o seriozitate lipsită de expresie. Sau 
o urmă de superioritate. Sau, se gândi Wegener, poate că doar îţi 
imaginezi că vezi urme de superioritate pe o faţă din asta din 
Vest, din simplul motiv că te aştepţi la aşa ceva. 

— Funcţionar ministerial dr. Christian Kayser, omul nostru de 
legătură cu Serviciul Federal de Informaţii, spuse Brendel. 

Kayser rămase atât de nemişcat, de parcă ar fi trebuit să se 
obişnuiască şi el cu titlul. In ochelarii fără ramă se oglindeau 
luminile mesei de disecţie. 

Deci ăsta e, îşi spuse Wegener, omul numărul două sute 
cincizeci şi unu al Serviciului Federal de Informaţii în Republica 
Democrată Germană. 

Kallweit păşi mândru spre mijlocul încăperii. Un cocoşel care în 
curând se va îmbăta cu propriul patos. 

— Domnii mei, circumstanțele neobişnuite au cerut 
dintotdeauna măsuri neobişnuite. Kallweit făcu o față serioasă, 
care arăta de parcă nu s-ar fi gândit deja ore întregi la 


83 


cuvântarea asta. Cu siguranţă, aceasta este situaţia cea mai 
neobişnuită din întreaga mea carieră. Dar ea nu este numai 
dorinţa comună a preşedintelui Consiliului nostru de Stat şi a 
Biroului Cancelarului de la Bonn, fiind astfel prima investigaţie 
poliţienească în istoria statelor noastre, în cadrul căreia 
funcţionari din Germania de Vest vor putea lucra independent pe 
teritoriul RDG, ci este, după cum am înţeles cu toţii între timp, de 
o mare importanţă politică. Rezultatul acestei situaţii poate 
influenţa decurgerea Tratativelor germano-germane şi în cel mai 
rău caz poate atrage după sine dezavantaje economice grave 
pentru RDG - şi de asemenea pentru RFG. 

Kallweit privi spre mort, privirile celorlalţi îl urmară. 

Aici zace cel care a declanşat gravele dezavantaje economice 
pentru RDG şi RFG, îşi spuse Wegener, un schelet ambulant cu 
creierul scos. Ceea ce s-a petrecut cândva în acest creier poate 
schimba istoria. lar acum lucrurile îşi urmează cursul. 

— Vreau deci să vă atrag atenţia şi în numele ministrului 
Schily, precum şi în numele general-colonelului Steinkuhler, care 
la această oră îl informează pe preşedintele Consiliului de Stat 
Krenz despre următorii paşi, că în operaţiunea care ne aşteaptă 
reprezentăm într-un fel interesele germane comune. Kallweit se 
îndreptă de spate. O burtă mică se ivi ţuguiţată pe sub paltonul 
negru şi lung. Germania de Vest este dependentă de gazul 
rusesc, noi suntem dependenţi de valuta de tranzit. Atât de 
simplă este problema. Acum trebuie să ne îngrijim să poată fi 
încheiate contractele corespunzătoare. Dragi colegi Wegener şi 
Brendel - vă rog. 

Brendel făcu un gest în direcţia lui Wegener, de parcă i-a fi dat 
cuvântul. 

— Voi expune pe scurt situaţia, spuse Wegener şi se întoarse 
spre masa de disecţie. In momentul de faţă plecăm de la premisa 
că în faţa noastră se află cadavrul lui Albert Hoffmann. Până 
acum nu avem nici un martor care să îl fi cunoscut în ultimii ani 
destul de bine, încât să îl identifice fără rezerve. In momentul de 
faţă percheziţionăm locuinţa lui Hoffmann, s-a găsit acolo 
material cu informaţii genetice, testul ADN este în desfăşurare. 
Deocamdată va trebui deci să ne mulţumim cu un procent de 
99%. Hoffmann a fost găsit mort în urmă cu patruzeci şi trei de 
ore, spânzurat de magistrala nordului, în regiunea forestieră 
Kopenick. La vreo patruzeci de kilometri de mâna din Potsdam. 

— Magistrala nordului se împarte la Potsdam în cinci conducte 


84 


mai mici, explică Kallweit. Locuitorii din Berlinul de Est o numesc 
mâna Potsdamului pentru că... 

Brendel şi Kayser dădură din cap, în semn că au înţeles. 

— Dr. Jocicz a stabilit momentul morţii ca fiind cu aproximativ 
două zile înainte de găsirea cadavrului, spuse Wegener. Prin 
urmare, ar fi ziua de luni, 17 octombrie, în timpul după-amiezii 
târzii. 

— Între ora 15 şi 17. Jocicz îi privi pe cei prezenţi. Din păcate, 
nu se poate stabili mai exact. 

— La locul faptei se afla un Phobos Prius. Se pare că făptaşii l- 
au obligat pe Hoffmann să se urce pe capota maşinii, putem 
spune că Prius-ul a folosit ca trapă. Au fost înlăturate ambele 
plăcuţe de înmatriculare, dar pe numele lui Hoffmann este 
înmatriculat exact acest model, deci presupunem că este vorba 
despre maşina lui. Prin urmare, presupunem că el a condus 
maşina până în pădure. De unde ar reieşi că îi cunoaşte pe 
făptaşi. 

Brendel şi Kayser încuviinţară din cap. 

— Din păcate, probele găsite sunt extrem de sumare. Există 
nasturele care este sigur de la paltonul lui Hoffmann. Şi există 
câteva picături de ulei de motor, asta-i tot. 

— Analiza? 

— In desfăşurare. Acum urmează punctele care fac această 
problemă atât de spinoasă. Spânzuratul, şireturile pantofilor, 
funia înfăşurată de opt ori. Această metodă de ucidere 
corespunde legendei conform căreia în modul acesta ar fi fost 
ucişi trădătorii interni de către Securitatea statului, pe vremea 
Reînvigorării. Trebuie să afirm că din punctul nostru de vedere 
nu există dovezi care să ducă la această concluzie. Cu toate 
acestea, semnul este bineînţeles evident. Hoffmann a fost 
catalogat drept trădător. 

— A lucrat la Stasi? 

Ochelarii lui Kayser scânteiau. 

— Conform informaţiilor generalului-colonel Steinkuhler, nu. 

Kayser zâmbi. 

— După cum ştim cu toţii, se pare că luni va apărea în 
SPIEGEL un articol pe tema uciderii lui Hoffmann, spuse Wegener 
încercând să ignore zâmbetul lui Kayser. In acest articol este 
citat un informator care susţine că ar fi fost martor la crimă, în 
calitate de membru al Securităţii. Informatorul îşi susţine 
nevinovăția şi acuză Securitatea. In afară de asta, deţine 


85 


fotografii cu cadavrul de la locul faptei - ceea ce înseamnă că 
sau a fost într-adevăr acolo, sau cunoaşte măcar una sau mai 
multe persoane care au fost de faţă. In afară de asta, mai ştim că 
Hoffmann închiriase o locuinţă cu o singură cameră în cartierul 
Marzahn, pe numele Emil Fischer. Nu se ştie încă de cât timp sau 
în ce scop. 

— Aţi găsit ceva în locuinţă? 

— Absolut nimic, spuse Wegener. Un bârlog părăsit. 

— Doi colegi de la criminalistica din Hamburg se ocupă de 
problema cu revista, spuse Brendel, dar nu mă aştept să rezolve 
mare lucru, din cauza legilor noastre de protecţie a datelor. 
Avem deci trei întrebări centrale: A lucrat Hoffmann pentru Stasi, 
poate neoficial? Dacă nu, de ce ne-a fost sugerată pista aceasta 
de către făptaşi? Cine este informatorul, cum a ajuns la material, 
de ce aduce chestiunea în atenţia opiniei publice? Este evident 
că îşi doreşte publicitate şi nu bani. Pentru că există instituţii 
care ar plăti mult mai bine decât SPIEGEL. 

Exact aşa cum îţi imaginezi un vestic, îşi spuse Wegener, se 
gândeşte imediat la bani. 

Kallweit se întinse. 

— Care este prima dumneavoastră impresie? 

— O speculație, spuse Brendel, dar dacă plecăm de la premisa 
că făptaşii vor să anuleze Tratativele, se pare că şi-au atins 
scopul, după cum stau lucrurile acum. Prin urmare, cei care au 
ordonat acţiunea pot fi găsiţi în oricare loc în care se profită de 
preţurile mari la gaz în Europa de Vest. 

— Ar profita câţiva. Kallweit îşi privi burta şi şi-o supse. Atât 
statele Opec, cât şi furnizorii concurenţi de gaze. De exemplu, în 
Orientul Apropiat. In Germania de Vest ar profita şi ofertanţii de 
energie alternativă. Dacă creşte preţul la gaze, creşte şi 
presiunea de menţinere a subvenţiilor pentru energia solară şi 
eoliană. 

Brendel studie trupul neînsufleţit. 

— Spânzurarea, şireturile. Pare a fi orice, însă nu un job 
profesionist cu substrat internaţional economico-politic. Şi nici 
serviciile noastre nu au până acum vreun indiciu care să arate în 
direcţia aceasta. Christian? 

Cheliosul rămăsese stană de piatră, cu mâinile încrucişate la 
spate. 

— Cancelaria Federală ne-a dat undă verde, vă pot informa 
deci în mod oficial că Serviciul Federal de Informaţii nu dispune 


86 


de nici un fel de informaţii care să confirme implicarea statelor 
petrolifere sau a altor ţări care dispun de zăcăminte 
corespunzătoare. Ceea ce nu înseamnă că asemenea dovezi nu 
pot exista. Doar că sunt extrem de improbabile. 

— Totul duce mereu la aceeaşi întrebare, spuse Wegener. De 
ce Hoffmann? Acum douăzeci şi unu de ani a fost unul dintre 
consilierii preşedintelui Consiliului de Stat. Ar fi o coincidenţă 
colosală, dacă moartea sa n-ar avea nimic de-a face cu asta. 

— O pedeapsă târzie pentru un trădător, spuse Brendel, 
indiferent dacă a lucrat pentru Stasi sau nu. Asta ne spune 
imaginea. Vrea să ne facă să credem că cineva l-a tras la 
răspundere. Ce a făcut omul acesta în ultimul sfert de secol? 

— A dus o viaţă dublă. Wegener se sprijini de metalul negru şi 
strălucitor al pompei. Asta e tot ce ştim. 

— Atunci a venit timpul să ne ocupăm mai îndeaproape de el. 
Cunoaşteţi şi adresa lui reală? 

— De azi-dimineaţă, spuse Wegener. Greifenhagenstrasse. Pe 
Prenzlauer Berg. Mergem împreună acolo. 

— Echipa de criminalistică e deja de şase ore acolo, spuse 
Lienecke, ar trebui să fie gata în curând. 

Kallweit îşi drese vocea. 

— Domnilor, un lucru trebuie să nu îl uităm. Preşedintele 
Consiliului de Stat l-ar informa cu siguranţă pe generalul-colonel 
Steinkuhler, dacă ar avea vreo idee în ce măsură moartea lui 
Albert Hoffmann ar putea avea vreo legătură cu activitatea sa de 
pe vremuri şi... 

Zâmbetul larg al lui Kayser îl făcu pe Kallweit să amuţească. 

In fabrică se lăsă liniştea. 

Jocicz tuşi. 

Kallweit merse prin încăpere de parcă ar fi căutat finalul frazei, 
se întoarse pe un călcâi, se opri lângă masa de disecţie. In 
paltonul lui negru semăna cu un preot care venise pentru maslu 
la cadavrul lucios. 

— Investigaţiile în această direcţie trebuie făcute cu mare 
atenţie. Sincer să fiu, eu unul nu cred că sunt necesare, domnule 
căpitan. 

Muzică de orchestră în surdină. Brendel căută ceva prin 
buzunarele paltonului său. Muzica se auzi mai tare. 

— A înregistrat-o fiul meu, ieri. Brendel zâmbi. Ca pregătire 
pentru misiunea în străinătate, ca să spun aşa. 

Când zâmbeşte, e şi mai frumos, îşi spuse Wegener. 


87 


Lienecke şi Jocicz se priviră. 

Brendel îşi găsise telefonul în buzunarul interior şi răspunse. 
Muzica se întrerupse. 

Kayser ridică sprâncenele întrebător. 

— Melodia dintr-un vechi serial din RDG, spuse Lienecke. 
Viziera invizibilă. E bine pregătit omul. 

Kayser îşi lăsă sprâncenele să coboare la loc. 

— Nu trebuie să ştiu aşa ceva. 

— Nu trebuie, spuse Lienecke. Bun cultural din Est. 

Brendel ascultă, mulţumi, apăsă pe tasta de închidere. 

— Am găsit un fost colaborator al lui Hoffmann, din vremea 
când trăia în Vest. Un anume doctor Werner Bluhdorn. Locuieşte 
încă la Heidelberg, dar pe 24 ţine un discurs la Universitatea din 
Humbolat. 

— Mai există şi coincidenţe, spuse Kayser. 

Borgs se ridicase de pe transformatorul lui. 

— Domnule Jocicz, vă rog, mai explicaţi o dată colegilor noştri 
din Vest faptele care ţin de patologie. Cadavrul începe să se 
încălzească. 

Ei bine, se gândi Wegener, douăzeci de cuvinte. 


9 


Berlinul peste care se lăsa înserarea se luă după Borgs şi îşi 
tinu gura, se mişca aşa cum o făcea întotdeauna, dar nu scotea 
nici un sunet, toată hărmălaia cicălitoare era exilată afară, 
dincolo de portierele şi geamurile blindate: echipament de 
protecție specială S-Guard. In interior pereţii maşinii aveau mici 
aplicaţii de piele. 

Wegener se aplecă în faţă şi privi peste umărul lui Kayser pe 
ecranul vitezometrului: un semicerc galben ca şofranul, luminat 
din spate, ultimul număr din dreapta jos arăta 340. Ultimul 
număr de pe ecranul vitezometrului unui Phobos, luminat 
grosolan de sus, era 170. Exact jumătate. Cea mai mare viteză 
pe care o atingea un Phobos era cu încă zece până la douăzeci 
de km/h mai mică, în funcţie de încărcătură. Wegener se lăsă să 
cadă la loc pe bancheta din spate tapiţată în piele de culoare 
deschisă. li veni în minte bancul prost cu Phobos-ul care a 
depăşit, pe autostrăzile vest-germane, mai multe maşini 


88 


Volkswagen. Atunci când s-a aflat pe un vehicul de remorcare 
marca Mercedes. 

— Să dau drumul la încălzirea din scaune, domnule Wegener? 
Brendel se întoarse pe jumătate spre spate. Pielea asta e destul 
de rece. 

Wegener se gândi timp de două secunde dacă întrebarea era 
pusă la modul serios. Brendel arăta de parcă ar fi vorbit serios. 

— Da, dar numai ca să se enerveze Ulf Lienecke. 

— V-o reglez pe 3. Dacă este prea cald, să îmi spuneţi. 

Wegener scoase un sunet de aprobare şi se întrebă dacă îi 
puteai spune unui coleg vest-german că ţi-e fundul fierbinte. 
Probabil că nu. 

Brendel frână lin şi opri. Ca şi la semafoarele de dinainte, 
oamenii se opreau, se chiorau, se holbau, arătau de parcă tocmai 
s-ar fi dărâmat zidul. Unii rămăseseră cu gura deschisă, muţi de 
uimire. 

Şoferul unui Wartburg străvechi nu-şi crezuse pesemne 
oglinda retrovizoare, se dăduse jos din maşină şi stătea acum 
consternat în faţa botului strălucitor al maşinii străine. Steaua 
Mercedesului era ca un fir în cruce care ţintea spre sexul lui. Pe 
feţele trecătorilor se citea entuziasm, surprindere îngrozită, 
batjocură. Un bărbat mai în vârstă se întoarse cu spatele. 

Brendel şi Kayser tăceau. 

Wegener îşi dădu seama că îi era jenă. Pentru oamenii ăştia 
care căscau gura, care înconjurau maşina la fiecare intersecţie şi 
îşi trădau statul. Cărora li se citea pe chipuri sărăcia ţării, 
incapacitatea ei de a produce calitate de înalt nivel şi lux real, de 
îndată ce se trezeau în faţa unui Benz. A căror invidie se coagula 
într-o mimică stângace de copil. Ale căror gânduri le puteai citi 
dintr-odată. Şi Wegener ştiu că în ciuda jenei sale şi-ar fi dorit să 
o vadă pe Karolina stând aici la semafor. Să îl admire cum stă pe 
bancheta din spate a maşinii ăsteia de serviciu cu protecţie 
specială al poliţiei de frontieră vest-germane, să îi vadă faţa 
apărând în spatele geamului întunecat, care să se lase tocmai 
atunci în jos, să îl privească, incredulă şi cuprinsă de admiraţie şi 
să îl vadă cum stă lăsat relaxat pe spate, în mijlocul luxului. 
Scrumierele de lemn luminate luceau maro-roşcat. Tastele şi 
butoanele luminau în acelaşi galben de şofran ca vitezometrul şi 
celelalte instrumente de bord. In tetierele scaunelor din faţă erau 
încorporate ecrane. Lămpi de citit reglabile pe cerul tapiţat al 
maşinii, rezemătoare pentru braţe îmbrăcate în piele, muluri 


89 


argintii. Aşa ar trebui să-l vadă Karolina. Ca investigator de primă 
clasă, în echipa naţională de intervenţii. Cu fundul uşor încălzit. 
La volan cu un comisar ştab din Berlinul de Vest, care mirosea a 
bomboane. Fiind astfel, pentru o jumătate de oră, omul care sta 
pe bancheta din spate a celui mai luxos mijloc de locomoţie din 
RDG. Nici un membru al Comitetului Central cu Volvo-ul lui nu 
putea ţine pasul cu maşina asta clasa S-Guard, nici un alt om din 
ţara asta nu putea ţine pasul cu scaunele astea de culoarea 
şofranului, argintii, de piele, care-ţi încălzeau fundul. Maşina de 
lăudăros a lui Brendel pe post de maşina mirilor, se gândi 
Wegener, Karolina şi el, în alb şi negru, Fruchtl reapare şi este 
martor la cununie, cu toţii în Mercedesul ăsta uriaş prin Berlin, de 
unde veneau astfel de gânduri, ce le declanşa, Fruchtl 
claxonează, Karolina izbucneşte în lacrimi, poporul aruncă cu 
flori după ei, căpitanul cu obraji scofâlciţi şi-a regăsit marea 
dragoste, mai există încă veşti bune, felicitări de la Atenţie 
Krenz: Vă dăruim, dragă Martin şi răpitoare curvă de gaz, 
aprobarea de a părăsi ţara, acoperişul ruginit, pivnita umedă, 
băgaţi şi una pentru mine, dar frumos pe la spate, cum ne place 
nouă, câinilor duri, aşa-i. 

Să nu poţi tu s-o uiţi odată pe Karo, spuse Fruchti, să nu poţi 
să n-o mai iubeşti o dată. 

Nu-mi spune asta mie, Josef, spune-o iubirii mele. 

lubirea ta e tare de amândouă urechile. 

Ai spus ceva? 

Semaforul îşi schimbă culoarea. Verde. 

— Oare pot primi un minsk fără contract? Brendel ocoli 
Wartburgul. Şoferul stătea încă în mijlocul străzii. 

Wegener se aplecă în faţă. 

— Se poate, dar e scump ca dracu’. Abonamentul e însă pe 
minimum 12 luni. La telemedia VEB. Dacă eşti cetăţean. Dacă nu 
eşti cetăţean - habar n-am. 

Brendel evită un camion care tocmai parca, trase de volan la 
stânga şi apoi iar la dreapta. Mercedesul rămase pe traiectorie, 
de parcă nu s-ar fi abătut deloc de la drumul drept. 

— Aveţi vreun M5 vechi pe undeva? Un M6 costă la noi mai 
mult decât un iPhone. 

— Din păcate nu am. Dar pot întreba vreun coleg. 

Kayser se întoarse spre el. 

— Este numai un zvon, domnule Wegener, că RDG-ul are în 
acest domeniu un avantaj semnificativ, pentru că este vorba de 


90 


o veche tehnică a Stasi? 

— Nu este un zvon, spuse Wegener. Se pare că Securitatea 
statului foloseşte în ziua de azi aparate cu două generaţii 
înaintea a orice există în comerţ. Se spune că ar avea deja un 
M9. 

— Cu funcție de supraveghere? întrebă Kayser. 

Capul lui Brendel se lăsă o idee spre piept. 

— Cu funcţie de supraveghere şi culegere automată de probe 
olfactive, spuse Wegener. Dar nici o grijă, probele olfactive 
funcționează numai la cetățenii est-germani. 

— Ce model aveţi dumneavoastră? întrebă Brendel. 

— Un M5. Proletariatul de la noi oricum nu primeşte decât M5 
sau M6. Restul merge la dumneavoastră. 

— Şi astfel poate fi subvenţionată la noi, pentru mulţi bani, 
evoluția tehnicii socialiste a Serviciului Secret, spuse Kayser. 
Asta numesc eu să baţi capitalismul cu propriile arme. 

— După ce preşedinţia noastră tocmai a cumpărat un lift nou 
Thyssen, sprijinind astfel producţia imperialistă de nave de luptă, 
puteţi să cumpăraţi liniştiţi telefoanele noastre. 

Brendel se întoarse puţin spre spate. 

— Deci dacă vă oferă cineva zilele astea un M5 şi este 
interesat de euro... 

Wegener încuviinţă din cap. 

— Dar văd că un navodobro aveţi deja. 

— Kallweit mi-a făcut rost de el, din rezervele lor. Navigatorul 
nostru de bord recunoaşte doar semnale GPS, nu şi de GLONASS. 

— Şi o altă temă: ce fac de fapt teroriştii voştri burghezi? 
întrebă Kayser. Pe vremuri am avut de-a face cu ei. 

— Habar n-am. Wegener privi pe geam. Presa internaţională 
se preocupă de ei? 

— Nu chiar. Dar citesc mereu rapoarte interne. 

— Ce terorişti sunt ăştia? întrebă Brendel. 

— Işi spun Brigada Burger, spuse Kayser, după un oarecare 
Alexander Burger, pe care nu-l ştie nimeni. 

— N-am auzit până acum. Şi cu ce se ocupă? 

— Scriu scrisori de ameninţare, spuse Wegener şi atât. 

— Atunci nu sunt terorişti, sunt scriitori. 

Kayser plescăi din limbă. 

— Nu sunt toţi scriitori nişte terorişti? Şi ei vor să schimbe 
lumea, doar că sunt prea laşi să pună mâna pe armă. 

— Păi nu mai există scriitori politici. Brendel semnaliză şi o coti 


91 


spre stânga. Aia caută toţi limbajul potrivit, disperaţi să-i 
asalteze pe ceilalţi cu simţirile lor şi desconsideră istoria, pentru 
că ei nu au istorii. 

— Ca să vă răspund la întrebare: Securitatea statului sigur îi 
controlează pe oamenii lui Burger, spuse Wegener. Stasi nu e 
nici atât de mică, nici atât de sănătoasă, pe cât pretinde. 

— Pentru că tot vorbim despre Stasi, spuse Brendel. Pe 
ecranul aparatului navodobro clipi o săgeată spre dreapta, 150 
metri, distanța până la sosire 11 kilometri, ora sosirii 19.36. Nu 
am vrut să îl întreb pe Kallweit direct, dar ar fi bine de ştiut până 
la ce nivel de securitate avem acces la acte. Am avut senzaţia că 
nici el nu ştie încă. Brendel băgă în viteză mai mică. Maşina luă 
curba. Pentru mâine-dimineaţă este programată discuţia aceea 
cu maiorul... 

— Wischinsky, spuse Kayser. 

— ... Cel puţin, Borgs a numit-o discuție. Domnule Wegener, 
vom fi nevoiţi să investigăm şi Securitatea statului. Inţelegeţi 
acest lucru. 

— Inţeleg. Wegener observă că scaunele de piele începeau să 
devină neplăcut de fierbinţi. Vă puteţi imagina că aşa ceva nu 
constituie pâinea zilnică a unui căpitan de la Poliţia Populară. 

— Imi pot imagina foarte bine, spuse Kayser. Probabil că nici 
nu este una din activităţile sale preferate. 

— Asta depinde de câtă carieră potenţială mai ai de stricat şi 
cât de repede vrei să scapi de toată povestea. 

Ei, de asta ai scăpat deja, spuse Fruchti. 

— Dacă va fi nevoie, ne punem şi noi gâtul în joc, spuse 
Brendel. Dar sunt domniile lor pregătite ca interogatoriul să se 
desfăşoare de data asta în direcţie inversă? 

Wegener începu să alunece încolo şi-ncoace pe pielea 
fierbinte. 

— Azi-dimineaţă, Steinkuhler s-a exprimat aşa: voi intra în 
istorie ca fiind primul poliţist care va investiga Securitatea 
statului, dar nu voi fi primul poliţist care va investiga Securitatea 
statului cu succes. 

— Domnul Steinkuhler se înşală măcar într-un punct, spuse 
Brendel şi opri încălzirea din scaun. Suntem trei poliţişti care 
investigăm Securitatea statului. 


Când Mercedesul o coti pe Greifenhagenstrasse, era deja 
întuneric. Lângă turnul din cărămidă al bisericii Getsimani 


92 


strălucea o ultimă dâră violetă de soare, care se micşora cu 
fiecare minut pe după acoperişuri. Ferestrele înalte ale clădirilor 
vechi erau nişte dreptunghiuri de un galben posomorât şi 
dezveleau fragmente de dulapuri, biblioteci, tablouri, tapete 
demodate. Candelabre antice, lumânări şi abajururi strâmbe 
difuzau lumini de opaiţ. Brendel opri într-un loc interzis, în faţa 
unui Phobos Universal şifonat, scormoni în torpedou după 
legitimaţia specială în folie de plastic, o prinse în spatele 
parbrizului din faţă, păru să îşi amintească brusc unde era şi 
băgă legitimaţia la loc. 

— Un duşman de clasă absolut, spuse Kayser şi se ridică de pe 
banchetă. N-o să te revedem prea curând. 

Inchiderea centralizată făcu să se aprindă de două ori toate 
luminiţele autoturismului. Maşinile celelalte şi zidurile caselor se 
scufundară pentru câteva clipe într-un portocaliu vesel, care lui 
Wegener i se păru cam nepotrivit. Simţea vântul rece la fund. 
Din apusul de soare nu mai rămăseseră decât câteva coame de 
acoperiş, în spatele cărora întreaga Germanie părea să ardă cu 
vâlvătaie. 

— Ce număr? 

— 51. 

— inseamnă că am parcat bine. E chiar peste drum. 

Casa lui Hoffmann le întrecea la înălţime pe celelalte case cu 
două etaje, era o clădire cu şapte etaje din Grunderzeit, cu bare 
ruginite la balcoane, stuc cenuşiu şi bovindou dublu şi lat la 
mijlocul fațadei. Wegener îşi scoase minskul din buzunar, intră la 
mesaje, verifică adresa. Numărul 51, etajul şapte. Nici un geam 
luminat la ultimul etaj. Wegener mai numără o dată. 

Brendel privi în jur. 

— E numărul greşit? 

— Nu, dar sus e totul întunecat. lar Lienecke spunea că cei de 
la criminalistică sunt încă aici. 

— Poate că Hoffmann nu şi-a plătit factura la energie electrică, 
spuse Kayser. Primul nostru motiv pentru crima de la conducta 
de gaz. 

Wegener urcă cinci trepte tocite. Uşa de la intrare era 
deschisă. Pe hol stătea rezemat de zid un poliţist, se juca ceva 
pe minsk, îl dosi repede şi stângaci când îl văzu pe Wegener şi 
înşurubă un deget în aer: 

— Etajul şapte pe stânga, domnule căpitan. 

— Deci, e adevărat, spuse Brendel. Morţii locuiesc totdeauna 


93 


sus. 

— În Est, la fel ca în Vest, spuse Wegener, inspiră de câteva 
ori adânc şi începu să urce pe o scară care scârţâia îngrozitor. 
Brendel şi Kayser scârţâiră după el. La etajul al doilea le ieşiră în 
întâmpinare oameni din echipa de criminalistică, patru feţe 
plictisite în costume de protecţie complet albe, ducând la piept 
cutii şi dosare. 

Uşa locuinţei lui Hoffmann era deschisă. Pe hol o harababură 
de cutii de carton, instrucţiuni date în gura mare şi întrebări, din 
când în când lumina unui bliţ. Nelipsitul expert în computere cu 
păr gras tocmai căra din locuinţă un Robotron Sigma şi un 
Nanotchev Omikron mijlociu şi îi salută cu un mormăit. Mirosul 
cămăşii cadrilate de pe el stagnă până când omul ajunsese deja 
la etajul şase, scârţâind pe întrecute cu scara. 

Wegener se uită după Frank Stein, dar nu văzu decât siluete 
albe, aplecate de spate, care îşi adunau lucrurile. 

— Podeaua este în regulă, domnilor. Vă rog să intraţi. 

Wegener se întoarse. În spatele lui stătea Stein, uşa de la WC- 
ul de oaspeţi era deschisă. 

— Dacă poliţia foloseşte deja WC-ul victimei înseamnă că 
echipa de criminalistică a înaintat cu treaba, spuse Wegener. 

— Suntem aproape gata, spuse Stein şi încuviinţă din cap. 
Părul închis la culoare îi stătea lipit de cap, arătând ca o căciulă 
pentru un costum de Mefisto, pe care nu o mai dăduse jos de la 
carnaval. Rama de oţel a ochelarilor îi alunecase pe nasul 
subţire, costumul gri flutura în jurul corpului uscăţiv. Ştia că 
pentru colegi el era Frankenstein, iar colegii ştiau că 
Frankenstein ştie asta. Porecla asta era inevitabilă, obişnuia 
Stein să spună, adăugând că de fapt era sigur că tatăl lui, un 
şugubăţ din Cottbus, îi alesese combinaţia asta de nume- 
prenume din pură răutate, pentru că îşi dorise întotdeauna o fiică 
zdravănă şi nu un criminalist slab. 

— Raportul sau o raită prin locuinţă? 

— Întâi raita. Apoi raportul. 

Frankenstein schiţă o plecăciune, o porni agale într-o cursă de 
obstacole formată din cutii de carton, lăzi şi coşuri de rufe pline 
de hârtii, spre o cameră înaltă de câţiva metri. De jur împrejur, 
rafturi de cărţi până-n tavan. 

— O bibliotecă! Frankenstein îşi desfăcu braţele şi se învârti în 
cerc ca o balerină anorexică beată. Nu i se mişca nici un fir de 
păr. Întreaga locuinţă e o bibliotecă! Fiţi atenţi! Dansatoarea ieşi 


94 


clătinându-se pe o uşă albă şi trecu în următoarea încăpere. A 
zidit până şi ferestrele! Pe toate care dau spre stradă, iar în 
spate a lăsat numai trei. 

Wegener, Brendel şi Kayser priviră înjur, se uitară unul la altul 
şi îl urmară pe Stein, care era deja cu o cameră mai departe. 

— Avem aici, ţineţi-vă bine, nouă asemenea încăperi, nouă 
încăperi pline de cărţi, dintre care opt fără ferestre. La început 
am crezut că nu se mai termină niciodată, intri într-o locuinţă din 
asta închiriată şi ce să vezi: un univers paralel! O bibliotecă dintr- 
un univers paralel! Stein era ca stăpânul unei case, care nu-şi 
poate crede ochilor ce bogății are. Dar e greşit, domnilor, aici 
merge totul cu lucruri curate, ne aflăm în continuare în 
Prenzlauer Berg. Explicaţia este următoarea: pe de o parte, casa 
asta e mult mai adâncă decât ai crede privind-o din faţă, pentru 
că este un fel de clădire uriaşă de pe vremuri, pe de altă parte, 
omul nostru a spart aici un perete. 

Stein merse mai departe. Incăperea în care intră acum era de 
două ori mai mare decât cele patru de dinainte. Două saloane în 
stil vechi dădeau unul în altul, două candelabre identice atârnau 
din două rozete identice de stucatură. De-a curmezişul camerei 
se întindea o dungă deschisă la culoare de podele noi. 

Wegener se întoarse în jurul propriei axe. Rânduri nesfârşite 
de rafturi, jos închise cu uşi întunecate ca de dulapuri, deasupra 
greutatea colorată a mii de cotoare de cărţi, aranjate cu 
minuţiozitate. Foliante tocite de la atâta folosit erau depuse în 
spatele uşilor de sticlă, cotoarele de piele cu litere aurii ale 
edițiilor complete şi ale lexicoanelor străluceau în culorile negru, 
maro, roşu. Din majoritatea volumelor se iţea câte un mănunchi 
de semne de carte, transformând cărţile în punkişti cinstiţi cu 
freze din bileţele colorate. In mijlocul camerei un birou antic, 
îmbrăcat în piele. In faţa biroului prima fereastră pe care o vedea 
Wegener în locuinţa asta, o boltă uriaşă de sticlă, împărţită în 
două. Pe sub boltă vedeai cerul nocturn al Berlinului de Est: sfera 
strălucitoare a turnului televiziunii, EastSide, cupola domului, 
Palatul Republicii cu coloanele sale de lumini. 

Kayser urmărea priveliştea fără o vorbă. Mâinile la spate. Faţa 
o reflectare uimită în sticla ferestrei. 

Wegener se duse la unul dintre rafturi, se aplecă şi citi: 
Altvater, Mahnkopf: Limitele globalizării. Bredow, Brocke: Criză şi 
protest. Mathias Jopp: Dimensiunile păcii. Ediţie legată de 
colecţie a anuarelor CSCE din 1982 până în 2010. 


95 


— Se mai practică aici la dumneavoastră alocarea spaţiilor de 
locuit? Brendel stătea deodată lângă Wegener. lertaţi-mă că 
spun aici la dumneavoastră. Este o limbă germană vestică destul 
de ciudată. Deci: se mai practică în RDG alocarea spaţiilor de 
locuit? 

— Acum suntem la vecini, cum s-ar zice, strigă Stein. Din nou 
acelaşi aranjament, dar invers! 

Wegener scutură din cap. 

— A devenit inutil deja din '91. De la şaisprezece milioane la 
paisprezece şi jumătate, cu asta s-a rezolvat orice problemă a 
spaţiului locativ. 

Il urmară împreună pe Frankenstein în camera următoare. 

— Atunci este normal ca un profesor de politică emerit să 
locuiască pe două sute cincizeci de metri pătraţi de bibliotecă. 
Plină de cele mai noi publicaţii vest-germane. 

— Mă tem că acest lucru nu va deveni niciodată normal la noi. 
Nici măcar dacă am mai rămâne un singur milion. 

Pentru un moment Brendel arătă de parcă ar vrea să răspundă 
ceva, nu spuse însă nimic. 

Wegener încetini paşii. 

— Vă întrebaţi pe cine trebuie să şantajeze un om în RDG, ca 
să capete o asemenea locuinţă. 

Brendel încuviinţă. 

— Asta mă întreb. Şi se pare că şi dumneavoastră vă întrebaţi 
acelaşi lucru. Ce spuneţi despre preşedintele Consiliului de Stat? 

— Poate fi şi secretarul general. Sau adjunctul preşedintelui 
Consiliului de Stat. Sau preşedintele Consiliului de Miniştri. De 
exemplu. 

— Gysi? Brendel se încruntă. Am crezut mereu că acest 
Consiliu de Miniştri e doar de decor. 

— Chiar şi Gysi are destulă putere ca să-i procure cuiva o 
locuinţă de genul ăsta. 

— Are şi destulă putere ca să dea ordin să fie spânzurat 
cineva? 

Wegener privi în ochii albaştri ai lui Brendel. 

— Asta puteţi să-l întrebaţi mâine-dimineaţă pe acel maior 
Wischinsky. 

— Atunci nu îmi mai face rost de un M9. 

— Poate dimpotrivă. Ca să vă poată asculta convorbirile. 

— Aici se termină biblioteca! strigă Frankenstein. 

Wegener şi Brendel păşiră într-o încăpere plină ochi, în care 


96 


pesemne că trebuise să încapă tot ce nu avusese loc în celelalte 
încăperi: un pat dublu, două dulapuri de haine, o masă cu două 
scaune, un televizor şi o canapea de două persoane, pusă lângă 
un şemineu deschis din marmură albă. In faţa ferestrei şapte 
ghivece cu trandafiri. 

— Nu-i rău, aşa-i? 

Frankenstein se bucura, de parcă săptămâna următoare ar fi 
urmat să se mute în locuinţa lui Hoffmann. 

— Într-adevăr, nu e rău, spuse Brendel şi întinse mâna. 
Richard Brendel, poliţia criminalistică din Berlinul de Vest. 

Frankenstein îşi umflă obrajii. 

— Mă scuzaţi, bineînţeles, Stein, Frank Stein, Frankenstein. 
Poliţia Populară. Poliţia Populară din Berlinul de Est. Bine aţi venit 
de cealaltă parte a meterezei anticapitaliste, domnule Brendel! 

— Frank, cum stă treaba? întrebă Wegener şi se întoarse. 

Kayser nu se zărea. Stein îşi împinse ochelarii pe nas. 

— Deci: în ceea ce priveşte încăperile cu biblioteca, nu sare 
nimic în ochi, nu se vede nimic la ultraviolete, nu sunt urme 
relevante pe podea. In decursul ultimelor trei-patru zile s-a făcut 
curăţenie în întreaga locuinţă, dar temeinic. Găleata şi cârpa 
uscată în bucătărie, urme de praf de curăţat pe chiuvetă etc. 

— Femeia de serviciu a lui Hoffmann? 

Wegener plimbă un deget peste partea de sus a şemineului. 
Nu era praf. 

— Tocmai interogăm vecinii, dar cred că este vorba de femeia 
de serviciu. In orice caz, nu a încercat nimeni să înlăture urmele 
în mod profesionist. In maşina de vase din bucătărie sunt vase 
murdare, care indică cel puţin două persoane. Două cuțite pentru 
peşte, două furculiţe, două pahare de vin alb, două pahare de 
sherry şi aşa mai departe. Doar dacă Hoffmann nu avea obiceiul 
să mănânce din două farfurii deodată. 

— Vase murdare? întrebă Brendel. Cu toate că cineva a făcut 
curat? 

— Sunt puse în maşina de spălat vase, care este însă plină 
numai pe sfert. Căutăm deci o femeie de serviciu cu gândire 
ecologică, care preferă un pic de mucegai, decât să risipească 
rezervele de energie ale patriei. 

— Amprente? 

Stein se duse la o cutie în care se aflau mai multe pungi de 
nailon şi băgă mâna înăuntru. 

— După cum ne-am putut da seama, sunt amprente de la trei 


97 


persoane diferite în bucătărie şi în camera de zi. Dacă am fi 
nevoiţi să controlăm biblioteca carte cu carte, am sta aici până la 
următoarea Reînvigorare. Aş vrea să evit lucrul acesta, dacă nu 
este absolut necesar. 

— Trei persoane, spuse Wegener. Asta înseamnă: Hoffmann, 
femeia de serviciu, dacă există şi mai cine? 

— Şi poate copila asta frumoasă. 

Stein puse pe masă o fotografie înrămată. 

Wegener şi Brendel se aplecară peste fotografie. O femeie 
tânără şi blondă la plajă. Femeia zâmbea spre aparatul de 
fotografiat, îşi înfăşurase o eşarfa roşie în jurul pieptului şi o 
ţinea cu o mână. In fundal câteva siluete neclare în apa albastră. 

Fruchti ar fi spus că a trecut examenul cu nota foarte bine, se 
gândi Wegener, după sistemul lui de note NVA pentru 
frumuseţea femeii şi ar fi avut dreptate, altceva decât a trecut 
examenul cu nota foarte bine nici nu mergea aici. Fata asta era o 
nebunie. 

— Câţi ani îi dai? întrebă Brendel. 

— Douăzeci, douăzeci şi ceva, spuse Kayser. 

In ciuda podelei scârţăitoare, Wegener nu-l auzise venind. 

— In noptieră sunt prezervative. Stein îşi drese vocea. Multe 
prezervative. Mai sunt: o biciuşcă, cătuşe, vibratoare pe baterii şi 
un... ah - un medicament pentru potenţă. 

— Un ah medicament pentru potenţă? Kayser rânji. Ce fel de 
medicament? 

— Se numeşte Scu/area. Un produs est-german. Se spune că 
este foarte eficient. 

— Bătrân norocos. 

— Frank Stein, Frankenstein. 

— Christian Kayser. 

— Mai sunt şi alte urme ale femeii? 

Brendel luă fotografia în mână. 

Stein scoase un carnet de notițe din buzunarul pantalonilor şi 
frunzări în el. 

— Un pachet început de tampoane, o a doua periuţă de dinţi şi 
un deodorant în baie. Florena Action. 

Wegener tuşi. 

— Ceva lenjerie într-unul din sertare, în al doilea dulap. 
Sutiene, chiloţi, şosete, ciorapi. Totul de foarte bună calitate. 

Wegener arătă spre fotografie. 

— Ne trebuie copii, cât de repede se poate. Ce înseamnă: de 


98 


foarte bună calitate? 

Stein privi iritat spre Brendel şi Kayser. 

— Înseamnă că este marfa din Vest. Dacă mă întrebaţi pe 
mine. 

— Aşa de grozavă nu e marfa aia, spuse Brendel. Mie mi se 
rup ciorapii mereu. 

Un poliţist de la circulaţie bătu în rama uşii, salută din cap. 

— Weigt, ce e? 

— Scuzaţi - Frank, dacă ai o secundă, vino puţin până jos, 
merită. 

— Pentru că? 

— Nu vreau să vă deranjez aici. 

— Nu ne deranjezi. 

Polițistul îşi prezentă un rând de dinţi strâmbi. 

— Un ştab din Vest şi-a parcat maşina pe interzis. Benz, o 
chestie uriaşă. Am chemat deja remorcarea, dar nu ştiu dacă o 
să încapă chestia asta. 

— Luaţi-vă gândul, spuse Kayser. Chestia abia dacă încape în 
trenul de maşini spre Sylt. Dar dacă vreţi totuşi să încercaţi, 
aveţi un pic de grijă cu bara din spate, că are senzori şi cameră 
pentru parcarea automată. Costă probabil cât salariul pe un an al 
şefului dumneavoastră. 

Polițistul înlemni. 

— lubita lui Hoffmann? Kayser arătă spre fotografie. Sau cum 
o catalogăm? O curvă nu dăruieşte fotografii înrămate. 

— În orice caz, nu e soţia lui, spuse Brendel. În locuinţă se află 
exact ce îi trebuie unei femei ca să se culce din când în când cu 
el. Nici mai mult, nici mai puţin. 

— Îi trebuie şosete ca să se culce cu el? 

— Bătrânii, spuse Brendel. Le place să încerce lucruri ciudate. 

Wegener privi trandafirii. 

— Frank, aveţi ceva ce ar putea avea legătură cu data faptei? 
Indicii că a avut o întâlnire? 

Stein scutură capul, neajutorat. 

— Sunt coşuri întregi de dosare şi tot felul de chestii, după 
cum vezi. Mai sunt două calculatoare, un Sigma şi un Omikron KE 
destul de nou. Pe birou se aflau doar facturi şi cărţi. Trebuie să 
căutăm. 

— Bine, atunci căutaţi vă rog în funcţie de trei teme, când vă 
apucaţi de chestiile astea. Wegener aşteptă până când Stein îşi 
găsi creionul. În primul rând: tot ce o priveşte pe femeia din 


99 


fotografie - nume, adresă, scrisori de dragoste, ce ştiu eu. Găsiţi 
femeia de serviciu, ea va şti să vă spună cine este femeia. Asta 
ne trebuie repede. 

Stein mâăzgăli. Timp de zece secunde se auzi doar creionul 
care zgâria pe hârtie. Polițistul înlemnit părăsi încăperea fără un 
cuvânt. Podelele scârţâiră. 

— In al doilea rând: există indicii că Hoffmann ar fi fost 
şantajat sau că a şantajat el pe cineva? Cheie de la vreun seif, 
sume mari de bani gheaţă sau alte lucruri de valoare, contracte 
pentru depozite bancare şi aşa mai departe. Şi legat de asta: 
există indicii că Hoffmann ar fi avut ceva de-a face cu Tratativele 
sau poate chiar cu afacerea de tranzit? 

Frankenstein mâzgăli. 

— În al treilea rând? 

— Cum trebuie să îl catalogăm pe Hoffmann din punct de 
vedere politic? Care îi era poziţia? Ce a publicat? Şi de fapt: ce a 
făcut de la Reînvigorare încoace? 

— Mai e ceva? 

— Contactele cu Vestul, spuse Brendel. Evident că i-au trimis 
măcar chiloţi şi sutiene pentru prietena lui. 

— Contactele cu Vestul, bineînţeles, repetă Stein mâzgălind. 

— Şi apoi: de ce ducea o viaţă dublă sub numele de Emil 
Fischer din Marzahn? 

— Asta era să uit... Stein scormoni prin cutia cu pungile de 
plastic şi scoase o punguliţă din ea. Pe moment avem asta. Am 
găsit-o sub birou. 

Brendel luă punga şi o ţinu sub lampa de pe birou. 

— O legitimaţie? 

— O legitimaţie de serviciu, spuse Stein şi căută ceva într-o 
mapă. Mai exact, o legitimaţie de serviciu pentru un grădinar. 
Emisă pe numele Emil Fischer, domiciliat pe strada Ludwig-Renn 
32 în Berlin, Marzahn. 

— O legitimaţie de serviciu pentru un grădinar, spuse Kayser. 
Pentru asta au bani. 

— Este o legitimaţie de securitate, spuse Stein. Un permis de 
intrare într-o zonă securizată. Era ataşată copia unei aprobări a 
Securităţii care spune că, un moment... Stein pescui din mapă o 
foaie de hârtie împăturită de mai multe ori, băgată într-o folie de 
plastic, că deţinătorul acestei legitimații, tovarăşul Emil Fischer, 
a fost supus cu succes verificărilor polițieneşti şi ale Serviciului 
Secret, de către departamentul central VII al Securității (pază 


100 


persoane şi bunuri), conform art. 123 şi 124 din regulamentul de 
control, în vederea permiterii accesului în zona de securitate 
specială națională B-W-l. Valabil până la, aici e o ştampilă cu 
data... Stein mai întoarse o dată foaia. Eliberată pe 17.9.2006 de 
Stefan Krocher, subofițer HAVII. 

— Foarte multilateral dezvoltat profesorul nostru, spuse 
Kayser. 

O bibliotecă, o prietenă fotomodel şi talent la grădinărit. 

— Şi un gât rupt. Brendel îi înapoie lui Stein legitimaţia. Ce e 
asta, zona de securitate specială naţională B-W-1? 

Stein ridică din umeri. 

— N-am idee. Dar pare să fie una dintre cele mai importante 
zone de securitate specială pe care le avem. 


10 


Maiorul Fripturică arată cu fiecare cvartal de pensie tot mai 
bine, aş spune acum, se gândi Wegener, maiorul Fripturică se 
pare că îşi petrece timpul liber cu precădere afară, cum făcea şi 
pe vremuri, se lasă bronzat de soarele toamnei, care nu se 
opreşte nici în faţa socialismului şi ştie exact cât de neruşinat de 
bine le stă bărbaţilor în vârstă bronzul acesta de bărbaţi în 
vârstă. Cu condiţia să aibă păr alb ca neaua. Şi mai bine: păr alb 
ca neaua şi ochi verzi. Aşa verzi ca maiorul Fripturică, care ar 
veni acum agale pe la „Ucenicul cizmarului”, salutând în stânga 
şi-n dreapta, fiind salutat din stânga şi din dreapta, i-ar comanda 
birtaşului masiv şi bărbos o bere mare, făcându-se că ţine între 
palme o halbă de bere, apoi l-ar descoperi pe cel care îl 
urmăreşte din priviri, ar zâmbi, ar veni mai aproape şi s-ar lăsa 
să cadă cu un icnet pe unul din scaunele deşelate din faţa 
acestuia. Uite-l, uite-l că nu-i, bătrânul Josef Fruchtl cel 
dependent de grăsime animală, care îi punea acum în propria 
minte una dintre cele trei întrebări preferate, pe care le folosea 
în loc de salut: unde ţi-a dispărut părul? In Vest? 

Investigaţie specială, spuse Wegener. 

Podoaba ta capilară, plecată în misiune secretă. Şi tu a trebuit 
să rămâi acasă. 

Toţi trebuie să rămânem acasă. 

Călătorului îi şade bine cu drumul, spuse Fruchtl dezbrăcându- 


101 


şi paltonul, chiar dacă e vorba de propria freză. Cum îţi merge? 

Bine. Sau măcar ca de obicei. 

Bine sau ca de obicei? Că există o diferenţă. 

Pentru tine nu, după cum arăţi. 

Mulţumesc pentru lăcrămioare. 

Birtaşul veni suflând greu şi trânti pe masă o halbă mare de 
bere, plină de spumă. 

— Noroc, domnule căpitan. Friptură? 

— Friptură, spuse Wegener. Cu două ouă ochiuri, te rog. 

— Cartofi prăjiţi sau cartofi copţi domnule căpitan? 

— Cartofi prăjiţi. Cu porţie dublă de maioneză. 

Birtaşul se pare că nici nu se aşteptase la altceva, îşi şterse 
fruntea umedă cu mâneca şi se rostogoli spre bucătărie. 

Mâncarea este erotismul bătrâneţii, spuse Fruchtl. 

Asta ai spus şi acum douăzeci de ani. 

Şi am avut dreptate. Acum douăzeci de ani aveam cincizeci de 
ani. Ţi se pare că eram tânăr? 

In orice caz prea tânăr ca să închei socotelile cu femeile. 

Fruchtl clătină trist din cap. N-o să înveţi niciodată, Martin, am 
vorbit de erotism, nu de sex. Mâncarea este erotismul bătrâneţii. 
Ce fac muierile? 

Carieră. 

Doar atât? 

Se întâlnesc cu ruşii de la gaze şi negociază contracte. 
Salvează patria. 

Concubina ta de la minister. Tot ea. 

Wegener se strâmbă. 

Bucură-te că s-a terminat. 

Pentru că? 

Fruchti ridică braţele indignat. Pentru că relaţiile dintre femeile 
de succes şi bărbaţii lipsiţi de succes duc la suicid sau la 
impotenţă! La suicidul tău şi la impotenţa ta! 

Şi una ca asta trebuie să o auzi de la un bunic, pentru care 
friptura este erotică. 

Nu doar friptura, susură Fruchtl şi aruncă o privire spre 
bucătărie şi cartofii cu maioneză. Dar să nu spui nimănui. 
Femeile se orientează spre cer, Martin. Femeile vor întotdeauna 
un bărbat spre care să poată privi de jos în sus. Când femeia se 
caţără pe scara socială, bărbatul trebuie să se caţăre şi mai sus. 
Ca să menţină distanţa. Dacă nu ţine pasul, va fi înlocuit. Sau în 
germana RDG-istă: femeile vor numai bărbaţi care au văzut 


102 


câteva cururi mai multe decât ele, pe interior. 

Opinia unui macho patologic, care a pierdut patruzeci de ani 
de emancipare, fiind ocupat cu manifestarea relaţiilor de 
dependenţă a aventurilor sale. 

Fruchti rânji. Opinia unui macho patologic, căruia nu i-au 
mărturisit altceva nici cele mai mândre, mai pline de succes şi 
mai inteligente - sau, după cum ai spune tu: cele mai 
emancipate - muieri în momentele lor de slăbiciune, deci de 
sinceritate. 

Wegener gemu. 

Martin, cum să se simtă o femeie apărată de un bărbat care 
are mai puţini bani în cont decât ea? 

Am un permis de portarmă. 

Un permis de portarmă! Fruchti se strâmbă de parcă ar fi 
văzut o haită de căţei care-şi vânau propria coadă. Ce vrei să faci 
cu un permis de portarmă? Un secretar de stat de la Ministerul 
Energiei nu are nevoie de permis de portarmă. Ala îşi scoate M7- 
le şi sună pe cineva şi primeşte o masă la separeu la „Molotow” 
sau un Phobos Datscha cu aer condiţionat şi remorcă, sau o 
invitaţie la Rugen, la o petrecere cu viol, unde îţi integrează 
banane adevărate şi vreau să spun din alea din America Latină, 
nu chestiile astea scofâlcite din Europa. 

Wegener bău ultima gură de bere şi începu să învârtă halba 
goală în mână. Şi ce sfat îmi dă maiorul cunoscător de femei? 

Nu există sfaturi, spuse Fruchtl, există doar timpul care trece 
prin frumoasa noastră patrie. N-am auzit niciodată să sufere 
cineva din dragoste mai mult de opt ani jumate. 

inseamnă că nu mai sunt decât şapte jumate. 

Fruchti dădu din cap atât de serios, încât lui Wegener îi trecu 
pofta de râs. 

Timp de un minut întreg nu mai vorbiră. 

Apoi Fruchtl schimbă tema: ce face chestia ta strict secretă? 

Dragul meu Josef, chestia asta secretă este un secret al naibii 
de mare. De data asta nu a trebuit să semnez doar hârtia 
galbenă, ci şi una roşie. 

Fruchti se încruntă. Privi în amândouă părţile. La mesele 
alăturate nu stătea nimeni. 

Ştiai că au şi hârtii roşii? 

Nu. 

Uite că au. Un roşu frumos. Ca Lada ta veche. 

Fruchtl ridică sprâncenele în semn de apreciere. Şi mai stai 


103 


aici să mănânci mâncarea mea preferată, în loc să te duci să 
munceşti? 

Domnii investigatori din Vest sunt în EastSide la o 
teleconferinţă cu Bonnul. Căpitanii trebuie să rămână afară. 

Spune-mi, tu tai de fapt gălbenuşul? 

Nu trebuie să-ţi preiau toate ticurile, Josef. 

Nu e nimic mai frumos pe lumea asta, decât un gălbenuş cald 
care se împrăştie. Are ceva din consistenţa sângelui. 

Wegener îşi ridică halba goală şi aşteptă să îl vadă chelnerul. 

Fruchti tăcu. 

Wegener tăcu. 

Cu o mână chelnerul umplea halba, în cealaltă ţinea 
telecomanda pentru televizorul care trona pe o scândură 
deasupra uşii de la toaletă. Televizorul pârâi. Printre pârâituri 
cineva spunea Uzina Ernst Thalmann, producătoarea aparatului 
Robotron VEB şi Otto Schon... o creştere la export de 6 procente, 
pârâituri, pe baza creşterii vânzărilor minicalculatorului portabil 
Nanotchev Omikron KE 2.0 în Europa de Est şi de Sud, pârâituri, 
apărură fragmente dintr-un crainic de la ştiri, din cap îi ieşeau 
spre dreapta şi spre stânga cucuie de piele, întregul craniu 
devenise un acordeon, cineva presa faţa crainicului printr-un 
dispozitiv de tăiat ouă, fâşiile de faţă spuneau pe viitor cu 
dezvoltarea calculatorului Nanotchev Rho, precum şi a aparatului 
Musikus M06 la uzina de microelectronice VEB Robotron Wilhelm 
Pieck. La sport, pârâituri, fulgi de zăpadă, apoi imaginea se linişti 
şi se formară cuvintele Camera de actualități, cucuiele se 
contopiră într-un cap rotund, sub cap scria Axei Kaspar. 

Chelnerul opri  sonorul. Michael Ballack în tabăra de 
antrenament de la Hiddensee, ducând piloni peste terenul de 
antrenament. Matthias Sammer îl dirija de pe banca antrenorilor 
mişcând din buze. Avea dinţi cariaţi. 

Ballack avea o expresie nefericită şi i se plângea lui Sammer 
de ceva. Imagine de sus asupra terenului. Jucătorii alergau în 
tricouri albe pe o suprafaţă de un verde artificial, îşi răsuceau 
trunchiul stânga, dreapta, stânga. Acum dinţii urâţi ai lui Sammer 
spuneau ceva în camera de filmat. 

O mai ţii minte pe Hulvershorn? întrebă Fruchtl. 

Wegener clătină din cap. j 

Un munte de femeie, trei metri cubi de polițistă. li spuneau 
toți Scroafa de la Berlin, pentru că avea fața aia de porc. Mult 
timp a fost la comisariatul din centru. Nimeni şi nimic nu putea 


104 


să o scoată din sărite. De doi ani e paralizată parţial pe partea 
dreaptă. Atac cerebral. Am vizitat-o deunăzi, împarte camera cu 
doi din ăia cu bale la gură, într-un bordel scăpătat din Pankow şi 
avea lacrimi în ochi, că o mânca rozeta de mama focului. 

Chelnerul aduse încă o bere şi schimbă programul. Patinaj. 

A fost la prânz pe oliţă, sărmana, şi îngrijitorul nu a şters-o ca 
lumea. Aşa că acum lui Hulvershorn i se pare că zace în pat de 
decenii întregi şi o mâncă în cur, sună ca apucata, dar nu vine 
nimeni. Singură nu poate să se scarpine, că nu ajunge până 
acolo! 

Wegener se lăsă pe spate. j 

— Aşa că am căutat pe cineva - nimeni. In toată casa nu era 
nimeni. Finalul: am luat mănuşile antisida din maşină şi i-am 
şters crăpătura Scroafei de la Berlin. Fruchti dădu din umeri. 
Atunci mi-am dat seama că trebuie să pleci. Ţara asta nu e bună 
pentru oameni bătrâni. 

— Nu e bună nici pentru tineri. 

— Se poate. Dar tu ajungi să te ştergi singur la cur. 
Hulvershorn nu ajunge. Ce nu au reuşit să facă timp de patru 
decenii nici golanii din Hrenzlau, nici Stasi, nici două divorţuri, a 
reuşit căminul de îngrijit bătrânii tovarăşi din Pankow în doar 
două ore: A făcut-o pe Scroafa de la Berlin să plângă. 

Şi atunci te-ai gândit că mai bine dispari, spuse Wegener. 
Pentru că ţi-e frică să nu te mănânce rozeta. 

Fiecare are motivul lui personal să dispară, Martin. Frica de o 
rozetă care te mănâncă nu este cel mai prost dintre ele. Statul 
ăsta e o dărăpănătură în flăcări, în aşteptarea unei furtuni 
tropicale. Singurul lucru care se produce aici la nivel mondial 
este nedreptatea. 

Ştiu, spuse Wegener, iau parte la producţie. 

Unii sunt făcuţi să dispară pentru că sunt ei înşişi o 
mâncărime, o mâncărime la curul statului. Cândva vine mâna 
cea mare şi scarpină şi dacă ai ghinion, te dă jos. In corelarea 
administrată statal dintre mâncărime şi scărpinătură nu s-a 
schimbat nimic în ultimii douăzeci de ani. 

Ce ai aflat tu, Josef? Ce au făcut cu tine? 

Când aveam 14 ani, l-au aruncat pe vecin pe scări în jos. 
Tocmai veneam de la Asociaţia de Tineret, cu cămaşa maro şi 
eşarfa neagră, care arăta ca o coadă retezată de rândunică. 

Josef... 

Căzuse zdravăn vecinul, sângera, îl loveau cu picioarele, dar 


105 


mie mi-a zâmbit când am trecut pe acolo şi mai târziu mă 
gândeam că poate ăla a fost ultimul lui zâmbet, pe care l-a dăruit 
unui puştan de 14 ani. Era treaba puştanului să vadă ce face cu 
un rest din ăla de zâmbet care te urmăreşte o viaţă întreagă. 

Ascultă, Josef... 

După '45 a luat-o de la început. Tu ştii, Martin, eu am fost 
mereu în mijlocul faptelor, în faţă de tot, când priveşti acum 
înapoi îţi spui: o greşeală. Dar şi tu ai fi fost ca noi. Toţi ar fi fost 
ca noi. Tâmpenia era că noi am avut ghinionul să trebuiască să 
fim tot timpul noi, zi de zi, fără nici un fel de conjunctiv. Neamţul 
a putut obţine în secolul 20 libretul internaţional de invenţie 
pentru oportunism şi... 

Termină cu poveştile astea enervante de după război, spuse 
Wegener şi se miră el însuşi cât de hotărâtă îi era vocea, vreau 
să ştiu ce-au făcut cu tine! Nu în 1945, ci în 2010! 

Fruchti se mulţumi să zâmbească. 

În liniştea lăsată, chelnerul servi o bucată de friptură ca 
decupată din manualul de poliţie, cu o căciulă din ouă ochiuri 
aburinde şi îi dori poftă bună. 

Wegener privi scaunul gol de pe cealaltă parte a mesei. După 
care tăie gălbenuşul. 


106 


Sâmbătă, 22 octombrie 2011 


11 


Devenim amândoi tot mai cenuşii, Normannenstrasse şi cu 
mine, se gândi Wegener, ne ofilim încet, dar sigur, ne ţinem 
drepţi, indiferent ce ni se întâmplă. Cu un an în urmă, centrala i 
se păruse deja într-un fel monstruos mai lipsită de culoare decât 
orice altă clădire din Berlin, între timp intemperiile şi poluarea 
făcuseră din cartierul general al Stasi de pe Normannenstrasse 1 
un monolit şi mai ireal decât înainte. Cutia de lungimea unui 
teren de fotbal se înălța masivă şi încăpăţânată pe cerul înmuiat 
de burniţă, cele două aripi laterale o transformau în cazarma 
unei armate invizibile, într-o carceră mutantă, pe care 
grandomania nemuritoare a serviciilor secrete o făcea să se 
umfle tot mai tare, până când tot cartierul, toată ţara avea să 
devină curtea ei din spate, la orice oră uşor de supravegheat de 
la zeci de mii de ferestre ale căror rame de lemn putrezeau încet, 
presărând fire mici de vopsea de culoarea nicotinei pe bucata de 
beton din faţa intrării. Zugrăveala grosolană a fațadei înghiţise 
timp de decenii totul, ca un burete, mizeria motoarelor de 
Trabant, funinginea sobelor cu cărbune, grăsimea gazelor de 
eşapament de la maşinile Phobos, îmbrăcase un palton unsuros, 
costumaţia de camuflaj a Berlinului de Est, de care nu scăpa 
nimeni, pe care o purtau toţi colaboratorii titulari, nedefinită, 
opacă, inexpresivă, culoarea Stasi, îşi spuse Wegener. 

Bărbatul în uniformă din ghereta în miniatură privea la fiecare 
zece secunde spre el, se uita din nou drept înainte, privea la el, 
se uita din nou înainte, lipsit de expresie şi nehotărât dacă să-şi 
părăsească pe burniţa asta căsuţa caraghioasă de păpuşi, să se 
joace de-a autoritatea şi să ragă regulamentar la individul care o 
lălăia de zece minute prin curte: Actele! Legitimaţia de vizitator! 
Biletul de programare! 

Şi în urmă cu un an plouase, îşi aminti Wegener. O scurtă 
discuţie într-o cameră aproape goală, trei scaune, o masă, o 
lampă, nimic altceva, doi bărbaţi, unul vorbea, celălalt tăcea. In 


107 


faţa lui dosarul MW-B-1101-1IV/2010 (Pp), mai minuţios decât 
jurnalul unui adolescent îndrăgostit, Stasi e Eckermannul meu îi 
venise în gând în mijlocul discuţiei şi trebuise să se forţeze să nu 
înceapă să fredoneze şi melodia. Seara căutase discul de pe 
unde era, cântase în gura mare şi se îmbătase cu Curasao. 

Poate că pe Normannenstrasse burniţa totdeauna. Dintr-un 
nor plin de furie şi de tristeţe din cauza lucrurilor pe care trebuia 
să le auzi, când trăgeai cu urechea la toate convorbirile 
concetăţenilor. Cel care ascultă la perete, îşi spuse Wegener cu 
jumătate de voce şi învârti umbrela nouă, ţinând-o de mâner, de 
săriră stropii de ploaie cât colo. Îşi aminti brusc de Karolina. 
Poate pentru că ea râdea mereu de el, că nu avea umbrelă. Işi 
scoase minskul din buzunar şi îl băgă la loc. Peste un minut îl 
scoase din nou şi apăsă tasta. Vorbiti cu Ministerul Energiei şi al 
Economiei de Tranzit a Republicii Democrate Germane, spuse o 
voce cleioasă, iar Wegener se gândi: ba eu nu vorbesc deloc, tu 
vorbeşti, copil de eprubetă, Departamentele unu până la patru şi 
şapte, precum şi Subdepartamentele de la A la H, legătura, apoi 
o pauză. Karolina Enders, spuse vocea Karolinei nici pe jumătate 
atât de prietenoasă ca vocea cleioasă de mai înainte, încă o 
pauză, un ţiuit lung. Wegener închise telefonul. 

Când ajunse Mercedesul de clasa S, câteva minute mai târziu, 
se oprise ploaia. Pe plăcile de beton ale curţii interioare, bălțile 
puţin adânci oglindeau petice albastre de cer. Wegener strânse 
umbrela. Locuitorul casei de păpuşi răsfoia febril foile din faţa lui, 
căutând anunţarea vizitei vreunui ministru vest-german, pe care 
o trecuse cu vederea. 

— Putem parca aici? Brendel coborâse pe jumătate, costum 
negru, cămaşă albă, cravată roşie. Mai întâi, bună dimineaţa. 

— Loc destul ar fi, spuse Wegener. Bună. 

Kayser cobori de pe scaunul de lângă şofer, icni, salută scurt 
ridicând mâna şi îşi lăsă capul pe spate. 

— Drăguţă culoare pentru o clădire. 

Şi el la costum, tot cu cravată, observă Wegener şi se întrebă 
ce cred oare domnii colegi despre raiaţii lui şi despre paltonul de 
lână. Poliţai din Est. 

Brendel luă o geantă diplomat de pe bancheta din spate. 

— Cunoaşteţi locul? 

— Prefer să nu. 

Brendel zâmbi complice, în timp ce Kayser îi ţinu bărbatului în 
uniformă câteva foi sub nas. Uniforma încuviinţă din cap, rosti 


108 


ceva în receptorul telefonului, încuviinţă din nou. Un mecanism 
la ceafa, care se activează atunci când are de-a face cu oameni 
din Serviciul Secret Federal sau cu superiorii lui, îşi spuse 
Wegener şi privi peretele din faguri colţuroase de beton, care 
acopereau spre curte şirul de ferestre de la intrare şi sprijineau 
copertina. Incercă să şi-l imagineze pe Mielcke şi cum trecuse 
acesta pe aici pe sub acoperiş, într-un Volvo negru cu detalii din 
crom şi piele roşie. Nu reuşi. Reînvigorarea avusese loc acum 
douăzeci şi doi de ani. Wegener rămase uimit după ce calculă. 
Regimul Reînvigorării devenise el însuşi de mult istorie, vechii 
puternici ai zilei păliseră cu toţii, ajungând necunoscuţi, cei doi 
Erich nu mai erau decât figuri de carton, păpuşi istorice într-o 
cameră antică a groazei, care fuseseră obligaţi să elibereze 
scaunele ce se clătinau în favoarea unor urmaşi de aceeaşi teapă 
şi care cu toate astea nu trebuiau să se căineze, pentru că 
urmaşii lor o vor păţi într-o zi tot la fel, în secret, pe neauzite, 
tiptil, în stilul specific al Germaniei de Est. 

Apăru un al doilea bărbat în uniformă, pentru a-i lua locul 
primului. Primul salută cu mâna la chipiu în direcţia Mercedesului 
şi porni spre intrarea principală. Kayser îl urmă, imită mersul 
milităresc, se întoarse rânjind. 

Wegener intră în foaier după Brendel şi nasul îi urcă 
numaidecât în maşina timpului de la Stasi: praf, LINOLEUM, praf 
de curăţat, aer stătut, îmbâcseală de funcţionari, deodorante de 
cameră, dosare. Un miros cenuşiu, care va mai sălăşlui între 
aceste ziduri şi peste o sută de ani. Wegener recunoscu 
coloanele colţuroase din marmură roşie, galeria de la etajul întăi, 
stema cu steagul şi baioneta, ficuşii, capul bărbos al lui Marx cu 
tot cu tors, care se înălța dintr-un bloc de bronz. Aici stătea acum 
Karl, nu mai era decât o jumătate de om şi totuşi prea greu 
pentru a fi aruncat. 

— Nebunie, spuse Kayser, nu mă crede nici dracu’, dacă 
povestesc asta la Pullach. 

Bărbatul în uniformă vorbi scurt cu botul de aluat de la 
recepţie, apoi se grăbi mai departe. Kayser rămase direct în 
spatele lui, făcu o piruetă furişă în timp ce mergea, nevrând să îi 
scape nici un ficus, nici un bust, nici o fotografie. Turism pentru 
Serviciile Secrete, îşi spuse Wegener şi văzu că şi boţul de la 
recepţie vorbea acum la telefon. In trei minute avea să afle toată 
casa. 

O scară întunecată de marmură ducea la etajul întâi, apoi la al 


109 


doilea, al treilea, se dovedi că bărbatul în uniformă şi Brendel 
aveau condiţie fizică, Kayser şi Wegener gâfâiau. Prin ferestrele 
din casa scărilor se vedeau şi mai multe blocuri de plăci cenuşii, 
anexe întortocheate, poduri înguste peste curţi interioare, în 
spate o câmpie nesfârşită. Un stat Stasi. 

— Nebunie! spuse Kayser. 

— Nu te crede nici dracu', dacă povesteşti asta la Pullach, 
spuse Brendel. 

La etajul al patrulea o cotiră la stânga pe un coridor, după 
cincizeci de metri o oprire, alţi doi bărbaţi în uniformă, verificare 
temeinică a documentelor, controlul genţii diplomat, control 
corporal, un detector de metale oprit, alţi cincizeci de metri de 
coridor, acum covor în loc de linoleum, apoi la dreapta, uşi 
nenumărate, nici o singură plăcuţă cu nume. Coridorul se 
termină într-o anticameră generoasă cu două birouri în spatele 
cărora stăteau bărbaţi tineri cu ochelari, care abia dacă se 
distingeau dintre hârtiile lor, de jur împrejur stive de dosare şi 
tipuri de Nanotchev de care Wegener nu mai văzuse niciodată. 
Pe un perete capitonat o uşă capitonată, următoarea încăpere şi 
mai mare, lambriuri de lemn, steagul, un tablou al lui Schily, 
mobilă din anii şaptezeci de dimensiunile unei mese de snooker, 
iar în spate, într-un fotoliu greu de piele, proprietara unui salon 
de coafură cu solar inclus. 

— Maiorul Renate Wischinsky, lătră bărbatul în uniformă cu 
privire goală, pocni din călcâie şi părăsi încăperea. 

Uşa capitonată se închise fără zgomot. 

Coafeza se ridică. Faţa plată trebuie să fi fost rezultatul 
cooperării dintre un fierar şi un şelar. Crăpături cioplite în piatră 
în loc de ochi şi de gură, nasul îngust, bărbia un pătrat colţuros, 
totul acoperit de piele tăbăcită de capră, vopsită în culoarea 
lambriurilor de pe pereţi. Pe cap un mănunchi de păr oxigenat, 
care i se rătăcea până pe umeri. 

Wegener rămase mut. 

Kayser preluă prezentarea. Wischinsky încuviinţă din cap la 
auzul numelor şi al funcţiilor, nu zise nimic şi se aşeză la loc. 
Masa de snooker ţinea la distanţă pe oricine ar fi avut ideea să-i 
întindă Renatei mâna. Când Kayser termină, Wischinsky le 
prezentă trei scaune de lemn fără pernă, pregătite pentru 
vizitatori. 

— Ca să trecem direct la subiect, spuse Brendel în timp ce se 
aşeza, presupun că sunteţi informată în amănunt despre situaţia 


110 


din cazul Hoffmann. 

— Presupuneţi corect, spuse Wischinsky. 

Şi seara tai pâinea cu vocea asta, îşi spuse Wegener. 

Brendel încuviinţă. 

— Atunci permiteţi-mi să vă pun o întrebare directă. 

Colţurile gurii lui Wischinsky urcară preţ de doi milimetri. 

Brendel deveni o idee mai prietenos. 

— Cum evaluaţi dumneavoastră modul uciderii? 

— Diletantism naiv, spuse Wischinsky. 

Kayser se bucură. 

— Asta înseamnă că pe vremea Reînvigorării Securitatea 
statului a lucrat în mod diletant? 

— Securitatea statului nu a lucrat niciodată în mod diletant. 

— Aceasta este o noutate pentru mine. 

— Sunteţi om de legătură sau? 

— Corect. 

— Nu-i de mirare că nu aţi reuşit să ajungeţi mai sus. 

— Grozav, spuse Kayser. Imi plac femeile obraznice de la 
Stasi. 

— Atunci cine a lucrat diletant? întrebă Brendel. 

— Diletanţii au fost cadre vechi, care au lucrat pe cont propriu. 
Wischinsky privi de la unul la altul. Oameni care credeau că RDG- 
ul nu are voie să se dezvolte. Oameni care nu acceptau faptul că 
domnul Honecker voia să se bucure de binemeritata pensie şi că 
domnul Krenz pune mai mult preţ pe calităţile profesionale decât 
pe vechile contacte, la alegerea funcţionarilor din Serviciul 
Secret. Aceşti oameni nu mai lucrau pentru Securitate şi, prin 
urmare, nu acționau la ordinele acesteia. 

— Atunci când...? 

Kayser se aplecă în faţă. 

— Atunci când i-au atacat pe oamenii numiţi de Krenz în locul 
lor. 

— Deci aceste crime au avut într-adevăr loc. 

— Au fost trei cazuri şi un atentat. Făptaşii au fost prinşi şi 
condamnaţi în cadrul unui proces intern. Cei mai mulţi au murit 
între timp, câţiva mai sunt închişi. 

— Asta e tot? 

— Asta e tot. În 1993, am fost asistenta reprezentantului 
acuzării. Prin urmare, nu veţi găsi aici pe nimeni care să vă poată 
da informaţii mai exacte despre aceste acţiuni, decât mine. 

— De aceea sunteţi astăzi partenera noastră de discuţii. 


111 


— Exact. 

Kayser şi Brendel tăcură. Wegener nu îşi dădea seama dacă 
era vorba de o tactică sau dacă erau surprinşi. 

— Credeţi că Securitatea este implicată în cazul Hoffmann, 
spuse Wischinsky. Vă pot comunica doar atât: eu nu cunosc nici 
vreun făptaş, nici vreun motiv. 

— A lucrat Hoffmann la Securitatea statului? întrebă Wegener. 

— Nu. 

— Nici neoficial? 

— Nu înseamnă nu, căpitane Wegener. 

— Atunci de ce să îl omoare în felul acesta? 

— Dumneavoastră sunteţi investigatorul. 

— Există un dosar Hoffmann? 

Wegener îşi puse picior peste picior. 

Wischinsky îl privi timp de două secunde, de parcă ar fi fost 
comestibil. 

— Există un dosar începând din 1985 şi completat în mod 
neregulat, pe o perioadă de şase ani. Ultima însemnare datează 
din 23.11.1991. 

— După aceea nu a mai existat alt dosar? întrebă Kayser. 

— Nici măcar vreun memoriu intern cu sugestia de a deschide 
un nou dosar, explică Wischinsky vorbind răspicat. In acea zi, 
Hoffmann şi-a încheiat activitatea de consultant al preşedintelui 
Consiliului de Stat şi nu a mai avut nici o altă funcţie oficială sau 
neoficială. 

— Pe vremea aceea a fost reînchis zidul, spuse Brendel. A avut 
Hoffmann de-a face cu acest lucru? 

— Probabil că supraestimaţi influenţa unui consultant politic, 
spuse Wischinsky. Preşedintele Consiliului de Stat are la 
dispoziţia sa înjur de patruzeci de oameni de felul lui Hoffmann. 
Specializaţi în diferite domenii. 

— De ce a capitulat Hoffmann la numai doi ani de la 
Reînvigorare? întrebă Kayser. 

Masca tăbăcită de pe faţa lui Wischinsky se crispă. 

— Este interpretarea dumneavoastră că ar fi capitulat. 
Hoffmann avea atunci înjur de 60 de ani. Era obosit. 

— Majoritatea oamenilor lucrează peste această vârstă. 

— Dacă vă deranjează faptul că în Republica Federală vârsta 
de pensionare este depăşită în mod frecvent, poate că ar trebui 
să vă gândiţi să vă mutaţi la noi, spuse Wischinsky cu o 
strâmbătură ciudată. 


112 


Acesta a fost un zâmbet, îşi spuse Wegener. 

— Consilierii politici sunt adesea activi până la o vârstă 
înaintată, constată Brendel obiectiv. Dar nu trebuie să stăm la 
poveşti, doamnă maior. Am dori o copie a dosarului Hoffmann. 

— Aşa, deci aţi dori. Wischinsky dădu din cap a înţelegere. Din 
păcate, trebuie să vă dezamăgesc. 

— Vai, spuse Kayser, bărbaţilor nu le place să fie dezamăgiţi 
de femei. 

Wegener se uită la ceas. Minutul cinci al convorbirii. Vremea 
să se joace cartea cu sexul. 

— Dumneavoastră ar trebui să fiţi obişnuit cu lucrul acesta, 
domnule Kayser. Gât despre dosar, aflaţi că este un document 
de nivel de secretizare |. 

Kayser se minună. 

— Persoana supravegheată a fost în contact direct cu membri 
ai guvernului. Wischinsky povestea acum ca o mătuşă care le 
explică copiilor din Vest ce înseamnă MSS. Dosarele de nivel | nu 
pot fi copiate. Niciodată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Suntem de acord şi să le vedem la faţa locului, spuse 
Brendel. 

Crăpăturile pentru ochi de pe fața lui Wischinsky se îngustară 
şi mai mult. 

— Dosarele nu se află în clădire. Le-a luat colonelul 
Steinkuhler. Vrea să le studieze pe îndelete. 

Kayser chicoti de parcă ar fi auzit un banc din acelea pe care 
le înţelegi abia în momentul când râzi. Se bătea cu o mână peste 
picior şi scutura capul. Chicotitul deveni şi mai strident. O venă 
groasă îi apăru pe capul ras chel. 

Brendel şi Wischinsky se priviră în ochi. 

Chicotitul se stinse încet. 

— Ştiţi ce mi se pare atât de amuzant? Un rânjet uşor nebun 
deforma faţa roşie a lui Kayser. An de an vârâm miliarde de euro 
de subvenţii frăţeşti în curul dictaturii ăsteia dezolante şi când vii 
şi tu odată şi mai şi vrei să ajuţi să şteargă căcatul, pentru că nici 
asta nu mai sunteţi în stare s-o faceţi singuri, atunci vă trageţi 
repede nădragii în sus, nu cumva să vă vadă careva gaura. 

Hulvershorn s-ar bucura de atâta angajament în ale igienei, îşi 
spuse Wegener. 

— Doamnă maior, investigăm un caz de crimă. Brendel suna 
acum şi mai prietenos decât mai înainte. Sigur înţelegeţi că 
trebuie să ne punem întrebarea dacă problema are vreo legătură 


113 


cu activitatea de pe vremuri a lui Hoffmann. 

Wischinsky încuviinţă din nou din cap. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule Brendel, chiar dacă aş 
avea documentele aici pe birou, tot nu aş avea voie să vi le 
înmânez, fără să comit trădare de stat. Faceţi o cerere că vreţi să 
vedeţi documentele, iar restul va depinde de generalul-colonel 
Steinkuhler şi de ministrul Schily. 

Kayser privea ţintă în tavan. 

— Se pare că dumneavoastră aţi citit hârtiile cu atenţie, spuse 
Brendel. Există, după părerea dumneavoastră, informaţii 
relevante pentru cazul nostru? _ 

Wischinsky se gândi un moment. În mod evident considera că 
întrebarea este o capcană. 

— Să spunem că m-am cam plictisit la lectură. lar acest lucru 
nu prea se întâmplă în cazul dosarelor de nivel |. 

Wegener îşi drese vocea: 

— Poate vă puteţi decide să fiţi ceva mai exactă. Ar trebui să 
fiţi interesată şi dumneavoastră de găsirea ucigaşului lui 
Hoffmann. Presa din Vest va acuza organizaţia dumneavoastră. 
Detaliile legate de faptă împing la acest lucru. Poate că cineva 
din rândurile dumneavoastră vrea să dăuneze Securităţii. Cineva 
care acţionează fără ordin. 

— La noi nu se dă ordinul de a ucide cetăţeni. 

— La Hamburg există însă, după cum ştiţi, un informator care 
afirmă că ar fi fost atât martor la uciderea lui Hoffmann, cât şi 
colaborator al Securităţii, spuse Wegener. Şi care a divulgat o 
mulţime de informaţii din interior. 

— Eventual presupuse informaţii din interior despre crimă, dar 
nu informaţii din interiorul Siguranţei naţionale. Wischinsky se 
lăsă pe spate în fotoliul de piele. Pielea scârţâi. Nimeni nu credea 
povestea cu Serviciul secret RDG-ist care omoară oameni. 
Revista SPIEGEL îşi scrie deja propriile jurnale ale lui Hitler. 

— Lipseşte vreun colaborator de-al dumneavoastră? 

— Singurele lucruri care îmi lipsesc sunt bunele maniere ale 
domnului Kayser. Deoarece nu avem un dosar actual Hoffmann, 
nu avem nici colaboratori la acest dosar, pe care aş putea să-i 
caut. Sunt sigură că înţelegeţi acest lucru sau? Wischinsky privi 
întrebător spre cei trei. Şi pentru informaţia dumneavoastră: 
nouăzeci şi nouă dintre colaboratorii Ministerului Securităţii sunt 
funcţionari şi nu ucigaşi profesionişti, în ciuda zvonurilor 
contrarii. Avem o unitate specială înarmată şi n-am să vă spun 


114 


câţi membri are. Aceşti domni se află în număr complet pe 
teritoriul Republicii Democrate Germane şi, dacă devin activi, 
atunci nu o fac ca să spânzure bătrâni şi să le înnoade şireturile. 

— Dar cineva care a lucrat pentru Stasi înainte de 
Reînvigorare? întrebă Brendel. Poate vreun fost colaborator 
neoficial? 

Wischinsky mai încercă să zâmbească o dată. 

— Vorbim aici de 90 000 de colaboratori titulari şi peste 180 
000 colaboratori neoficiali, domnule Brendel. In timpul 
Reînvigorării a fost distrusă o mare cantitate de dosare. Restul a 
fost trecut în format digital doar în proporţie de 15 la sută. Cum 
ar trebui să procedăm, după părerea dumneavoastră? 

— la ascultați acum puţin, spuse Kayser cu voce puternică, 
începând de luni, toate mijloacele de comunicare în masă din 
Germania de Vest vor relata despre o crimă comisă de Stasi, 
Tratativele sunt ca şi anulate, la primăvara viitoare ţara asta a 
promisiunilor socialiste va fi în faliment, cu tot cu reglementările 
ei de pensionare grozave. Ce ar fi să dai dovadă de un pic de 
dragoste de patrie, Renate? 

Acuşi plesneşte pielea de capră, îşi spuse Wegener, se rupe, 
se decojeşte, doamna maior se apucă de guler, în maniera 
filmelor cu agenţi, îşi dă jos masca maro cu tot cu perucă şi de 
sub toate astea apare craniul unui bătrân slab şi ştirb, cu puf alb 
şi bale în colţul gurii - Mielke. 

— Dacă văd eu corect lucrurile, spuse Wischinsky cu o voce ca 
gheaţa, stau în faţa mea trei investigatori care au un mort a 
cărui ucidere imită în mod neglijent o practică ilegală, pe care 
nişte zvonuri o atribuie unor elemente subversive. Trei 
investigatori speciali, care de fapt nici nu cred că făptaşul este 
cineva din rândurile Securităţii, pentru că nu există nicăieri nici 
cel mai mic motiv şi care în plus nu au nici cea mai mică idee 
cum ar trebui investigat un asemenea făptaş, dacă acesta ar 
exista. Sunt obligată să cooperez cu dumneavoastră în această 
situaţie de urgenţă, domnilor, dar nu sunt obligată să vă fac rost 
de documente secrete, pentru obţinerea cărora nu sunteţi 
autorizaţi, nici să vă sugerez căutarea încununată de succes - 
prin foste dosare strict secrete, care nu există - a unui fost agent 
misterios şi pus pe crime. Dacă vreţi un sfat: faceţi-vă treaba şi 
faceţi-o bine. Mai este ceva ce trebuie să discutăm? 

Ce linişte, îşi spuse Wegener. Funcţionează încă, vechii pereţi 
capitonaţi. Creează insule izolate acustic, încăperi în care este o 


115 


tăcere de moarte, în mijlocul unui Berlin care urlă, zbiară şi 
geme, zone lipsite de zgomote, în care gândurile se pot lovi 
unele de altele ca tancurile la ciocnire frontală, puteri contrare la 
maximum. Şi pentru că era o linişte atât de frumoasă, Wegener 
puse legitimaţia de grădinar a lui Fischer pe masa de snooker. Se 
auzi un plescăit uşor, când plăcuţa de plastic atinse suprafaţa de 
lemn. 

Wischinsky se întinse după legitimaţie şi o privi. Crăpăturile 
ochilor se măriră cu câţiva milimetri. 


— Ne puteţi spune la ce obiect se referă acest document? 
întrebă Wegener prietenos. Masca din piele de capră adoptă o 
expresie pe care n-ar fi crezut-o posibilă până în acel moment. 
Ceva între incredulitate şi revelaţie, care nu putea fi ascunsă nici 
măcar în spatele unei feţe cioplite în piatră. 

— De unde o aveţi? 

— Presupun că ne puteţi spune ce înseamnă inițialele, doamnă 
maior? 

— Berlin Wandlitz, zona de securitate specială |. Wischinsky 
ridică privirea spre Brendel. Această hârtie permite accesul în 
cartierul prezidenţial. 

— Aţi amintit faptul că aveţi obligaţia de a coopera cu noi, 
spuse Kayser. Ce măsuri concrete presupune această cooperare? 

Fu rândul lui Renate să se piardă cu firea. A doua reacţie 
emoţională pe parcursul unui minut, constată Wegener: Uluire. 

— Furnizarea de documente până la nivelul de securizare 3, 
cită  Wischinsky. Numirea surselor care nu sunt strict 
confidenţiale, executarea măsurilor ce ţin de Serviciul de 
Informaţii. 

— Acţiuni de supraveghere? întrebă Brendel. 

Wischinsky lăsă legitimaţia pe masă în faţa ei. 

— Supravegherea acustică a spaţiului de locuit şi observarea 
de persoane. 

— Atunci la nevoie ne vom adresa biroului dumneavoastră. V- 
aş ruga să nu comunicaţi şi să nu documentaţi intern măsurile 
solicitate de noi. 

— Acest lucru se poate garanta, spuse Wischinsky rigidă. 

Capul ei din piele de capră era încă în Wandlitz. 

Brendel şi Kayser se ridicară. 

Wischinsky rămase aşezată. 

— Am să vă fac o copie după legitimaţie. 


116 


— Îmi pare rău, spuse Kayser şi înşfacă hârtia de pe masă cu o 
mişcare sportivă, dar legitimaţia este probă într-o investigaţie 
bilaterală specială şi este supusă regulamentului de menţinere a 
secretului de nivel A. Documentele de nivel A nu pot fi copiate. 
Niciodată. 

Buzele subţiri ale lui Wischinsky tremurară. Preţ de o clipă, 
mâna dreaptă păru să pipăie după butonul de alarmă sau după o 
puşcă mitralieră, sau o rachetă atomică rusească, apoi se 
strânse un pumn, până când oasele se iviră albe pe sub pielea 
înnegrită la salonul de bronzat. 

— Ne bucurăm să colaborăm şi pe viitor şi vă dorim o zi bună, 
spuse Brendel. 

Kayser şi legitimaţia ieşiseră deja pe uşă afară. 

In faţa uşii capitonate aşteptau alţi doi bărbaţi în uniformă, 
care preluară escortarea până la intrarea principală. Unul 
mergea înaintea, unul în urma lor. 

Când ieşiră în curte, văzură vreo douăzeci de bărbaţi în 
costume de culoarea Stasi, care se postau unul după altul în faţa 
capotei Mercedesului şi se filmau reciproc cu camerele de la 
minsk. 

Apoi se auzi bubuitura. 


12 


— Poate e o conductă de gaze, spuse Borgs. 

Pereții istoviţi de pe aleea Karl Marx treceau pe lângă 
Wegener cu candelabrele lor pompoase de bulevard, lui i se 
păruse întotdeauna că seamănă cu nişte lanterne naziste, 
dedesubt chipuri goale pe trotuarul larg, chipuri care vorbeau la 
telefon, se temeau, aveau priviri fixe. Norul negru de fum se 
ridicase între timp atât cât să apară pe deasupra acoperişurilor 
plate, o grimasă batjocoritoare care creştea mereu, deşirată de 
vânt pe la margini. 

Brendel opri la un semafor roşu. 

— Pe Normannenstrasse sigur s-au clătinat pereţii, spuse 
Wegener, îşi lipi minskul de ureche şi apăsă pe butonul de lemn 
care ridica geamul lateral al maşinii. Butonul îl ascultă şi cu toate 
astea Wegener nu putu auzi răspunsul lui Borgs. Din contrasens 
venea deja următoarea tranşă de maşini de pompieri, iar corul 


117 


panicat de sirene atinsese un nivel insuportabil. 

Brendel îi strigă ceva lui Kayser, Kayser strigă ceva înapoi. 

Afară, lumea îşi ţinea mâinile pe urechi. Un soare palid 
cufunda intersecţia într-o lumină rece, pietoni cu mimică de 11 
septembrie traversau strada cu privirile îndreptate în sus. Pentru 
prima dată nu mai băga nimeni în seamă un Mercedes de clasa 
S. 

Parcă-i sfârşitul lumii, îşi spuse Wegener şi se uită pe ecranul 
minskului. Legătura cu Borgs era încă activă, dar de auzit nu se 
auzea nimic. Timp de câteva secunde avu senzaţia că nu este 
decât un simplu spectator. De parcă nu l-ar privi cu nimic ce se 
întâmpla aici. Cererea de emigrare făcută, aprobată, apoi 
trecerea graniţei şi niciodată înapoi. Karolina, dezinteresul ei de 
fier faţă de el, ruinele socialiste, minciunile de stat, oficiale, 
personale, să lase toate astea în urmă, să le uite, să îşi dea 
demisia pentru totdeauna. Să mai dea un ultim tur al oraşului 
prin Estul sălbatic: coada de la prânz de la „Elţin”, în ciuda 
vacarmului, toţi cei care aşteptau aveau telefonul la ureche. Pe 
acoperişurile palatelor putrezinde ale muncitorilor, statui de 
piatră ca nişte şiruri încremenite de trăgători de elită, în spate, 
devenind tot mai mare, norul negru care arăta de parcă într-o 
oră avea să domine tot Berlinul, să îl acopere, să îl cufunde în 
întuneric pe veci. Mare pierdere nu ar fi: Phobos-uri ruginite la 
marginea străzii, copertina chioşcului cu inscripţia decolorată 
Club-Cola; toneta BULETTA cu reclama la Wart-Burger, pe care îşi 
zâmbeau printre jumătăţile de chiflă două chiftele exagerat de 
mari, B-ul galben de la BULETTA căzut pe spate, copia ieftină a 
vesticului M. Pe peretele de faianţă de alături cineva scrisese cu 
vopsea RDG şi declarase litera din mijloc moartă, printr-o cruce 
neagră. 

— Alo? strigă Wegener în minsk şi îşi dădu seama abia prea 
târziu, cât de caraghios de neajutorat trebuie să fi sunat. 

Brendel porni din loc. Gălăgia sirenelor o cotise undeva în 
fundal. Legătura cu mobilul lui Borgs a fost întreruptă. 

Kayser îşi întoarse faţa întrebătoare spre bancheta din spate. 

— O explozie la palat, spuse Wegener. 

Kayser încuviinţă din cap, de parcă nu s-ar fi aşteptat la 
altceva. 

— Şi? 

— Conducta de gaz. Se presupune. 

— Ah, dragul de gaz. 


118 


Kayser privea din nou înainte. 

Karolina, se gândi Wegener, ea are uneori întâlniri la Palat. 
Căuta pe lista cu apeluri şi formă numărul. Pe display clipi 
Deranjament în reţea. 

Se apropia un nou vacarm de sirene, maşini de poliţie trecură 
în trombă, în spatele lor autobuze cu echipaj, după care încă o 
maşină de poliţie. 

Brendel căută în oglindă privirea lui Wegener. 

— Poate că totuşi nu este momentul potrivit pentru o vizită la 
Waldlitz. 

— Sau poate chiar dimpotrivă. Mai mult şi aşa nu putem face. 

— Are dreptate, constată Kayser. Mulțumită acriturii ăleia 
fasciste de maior. In mult iubitele ei dosare sunt trecute probabil 
o grămadă de lucruri, dar despre treaba cu Wandlitz nici nu a 
avut idee. 

— Cel puţin acum ştim că legitimaţia este autentică, spuse 
Brendel. Sau măcar un fals de primă mână. 

Wegener privea ţintă pe geam. Un muşuroi înnebunit de 
furnici, în care nimerise cizma cuiva, drept în mijloc, în punctul 
nevralgic. Un gând se ivi, se apropie tiptil, îl luă în stăpânire: 
falsificatorul legitimaţiei lui Hoffmann! Dacă l-ar avea şi el. Să-l 
convingă pe tipul ăla, să-i facă un paşaport de RFG. Şi o 
legitimaţie de poliţist, de la Criminalistica din Berlinul de Vest. 
Dacă tipul nu are chef, îl fac eu să aibă, se gândi Wegener, 
falsificarea de documente în cazul Hoffmann, sprijinirea 
duşmanilor statului, la închisoare cu el. Deci o să aibă chef. Îmi 
falsifică tot ce vreau. Brendel face rost de documentele albe, prin 
relaţiile lui. Când se termină treaba cu crima, se întorc în Vest 
trei în loc de doi funcţionari. Pe la unele din vămile străvechi din 
Thuringen. Una cu camere vechi de vederi, aproape mereu 
defecte. Intră un duo, iese un trio. Naţia exportatoare RDG se 
dovedeşte vrednică de numele ei. 


— Cum îi mai merge moşneagului de Borgs? Tot mai fumează 
ca un furnal? Karl-Heinz Meffert îşi târa picioarele peste pietrişul 
alb spre un parc îngrijit de garaje şi rânjea ca un cal. De pe 
atunci îşi primea marfa din Cuba. Naiba ştie pe care dintre 
eunucii ăia îi ţine de coaie! Hăhă! 

— Fumează şi tuşeşte, confirmă Wegener. 

— Dar e marfa bună, spuse Brendel, am încercat şi eu. 

Rânjetul de cal de pe faţa lui Meffert se transformă într-un 


119 


rânjet de cămilă. 

— La dumneavoastră acolo s-a zis cu fumatul, e interzis peste 
tot, aşa-i? Sic tranzit, prieteni ai plăcerilor, sic tranzit! 

— În particular se mai poate. Şi atât. 

— Mai bine o dictatură a proletariatului decât o dictatură a 
protectoratului. Meffert se oprise în faţa unei uşi duble de garaj, 
căută prin buzunare după legătura de chei ca a unui paznic de 
închisoare extrem de ocupat şi descuie. Acuşi o să vă cadă 
osânza de pe ochi, vă promit! 

Aripa dreaptă a porţii se deschise fără urmă de scârţâit. 

Un papamobil, o maşină de salvare, se gândi Wegener. Sau o 
maşină de tuns iarba cu patru locuri. 

Meffert se scărpină pe chelia lucioasă. 

— Vă rog să luaţi loc într-un autentic secret de stat. Cine se 
numeşte Kayser să stea în faţă. Pe ceilalţi domni îi poftesc în 
spate. 

— Un Buggy? întrebă Brendel uşor consternat. Făcut de 
Trabant? 

Meffert se lăsă să cadă în spatele volanului. 

— Nu ştiu ce este un Buggy. Noi numim chestia asta Go/fu/ 
nostru. intoarse cheia, motorul porni păcănind. Inţelegeţi? 

Wegener se aşeză alături de Brendel pe bancheta din spate. 
Perne moi din material sintetic, fără centură de siguranţă. Ţeava 
de eşapament urlă. Meffert se întoarse pe jumătate în scaunul de 
la volan, îşi puse braţul pe după scaunul din dreapta şi scoase 
maşina din garaj, arătându-şi dinţii. Mirosea a ouă stricate şi a 
parfum de bomboane de la Brendel. 

— Asta nu merge pe ulei de floarea-soarelui. 

— Ultimul diesel din RDG, strigă Meffert, sau aproape! 

Kayser zâmbea. Pentru prima dată, îşi spuse Wegener. Fără 
mimică arogantă, fără gesturi blazate, fără aere de superioritate. 
Aşa arată domnul Kayser de la Serviciul Federal de Informaţii, 
când este fericit. Poate pentru că are voie să stea în faţă. Sau 
pentru că Meffert a pus un braţ în jurul scaunului său. O pereche 
zâmbăreaţă de îndrăgostiţi, Est şi Vest. Amândoi fără păr, dar 
uniţi întru veselie pe o cutie de pălării cu motor. 

— Aici totul a fost făcut una cu pământul, în '92. Tot ghetoul 
Wandlitz. Mai stăteau în picioare doar pomii. Meffert cârmi cu 
dreapta şi descrise cu stânga un cerc în aer. Arealul a fost mărit 
de cinci ori, totul clădit din nou, case mai mari, terenuri mai mari 
şi în spate un teren de golf. Dorinţa şefului. 


120 


— Optsprezece găuri, presupun, spuse Brendel. 

— Doamne păzeşte! Nouă! Meffert schimbă pe mersul înainte, 
băgă viteză şi ţâşni prin curte, pietrişul alb sări cât colo. Suntem 
în RDG, avem şi aşa prea multe găuri. Inţelegeţi ce vreau să 
spun. 

Wegener se aplecă în faţă. 

— Atenţie joacă golf? 

— Încearcă. Meffert o coti pe un drum asfaltat, care începea în 
spatele ultimului garaj. Aici vin des oaspeţi oficiali, s-o fi gândit 
că vor să joace ei. Şi ca să nu alerge toată ziua, ci să mai aibă un 
pic, de timp să salveze socialismul, au comandat maşina asta. 

— Krenz personal? întrebă Kayser. 

— Atenție personal, confirmă Meffert. Un prototip. 

— De ce tot spuneţi Atenţie? întrebă Kayser. 

— Pe Atenţie îl cheamă Atenţie, spuse Meffert, e porecla lui. 
Vine din Alpi, domnule Wegener, sau? 

— Nu mă întrebaţi. 

— Egon este un strigăt de atenţionare al alpiniştilor, spuse 
Brendel. Inseamnă Atentie, cad pietre! 

— Eterna teamă est-germană că ai putea primi una în cap, 
spuse Kayser. Işi conduce şi Atenţie prototipul? 

— Nu, de condus trebuie să conduc eu! Rânjetul de cămilă al 
lui Meffert înflori din nou, Meffert luă piciorul de pe accelerație, 
se îndreptă spre un sens giratoriu în miniatură. In mijlocul 
cercului, ultimii trandafiri din acest an. Oriunde priveai, peisaj de 
parc îngrijit: fagi bătrâni aplecaţi spre pământ, tei şi sălcii pe 
gazon tuns scurt. lIci-colo vedeai iepuri ţopăind, cu urechile 
ridicate. Ascultători profesionişti, îşi spuse Wegener. Animale 
Stasi. Ascunşi peste tot prin Wandlitz, să tragă cu urechea la 
stăpânire. In ţara asta nu eşti în siguranţă nici unde şi cel mai 
puţin chiar acolo unde te-ai aştepta să fii. Un investigator 
suspicios suspectează Wandlitz-ul, ar fi spus Fruchtl. Şi iepurii. 

— De când vă ocupati cu asta? 

— De douăzeci şi trei de ani şi cinci luni, spuse Meffert fără să 
stea pe gânduri şi o coti pe prima bifurcaţie a sensului giratoriu. 
Doi ani la poarta principală, postul de control. Apoi 
supravegherea individuală a obiectivului. După Reînvigorare, 
calificare ca funcţionar la Securitate, cândva delegat adjunct al 
Securităţii, zona de securitate naţională B-W-I, apoi delegat al 
Securităţii, zona de securitate naţională B-W-I. 

— O carieră, spuse Kayser. 


121 


— Vreţi să spuneţi: o carieră la Stasi, spuse Meffert şi băgă 
greşit în viteză. 

Motorul urlă, maşina se cutremură, apoi Meffert schimbă în 
viteza corectă. 

Acum se aplecă Brendel în faţă: 

— Şeful Securităţii face pe şoferul lui Krenz? 

Meffert lătră un râs scurt. 

— Astea sunt întâlnirile noastre pentru discuţii, domnule 
Brendel! Aici întoarcem pe toate feţele lucrurile legate de 
cartierul general. Aer curat, nimeni nu te aude, nimeni nu te 
deranjează. Între timp, şeful trage în minge. Şi la sfârşit careva e 
băgat în gaură. Dacă înţelegeţi ce vreau să zic. 

— Mi-ar plăcea şi mie să conduc chestia asta pe aici, constată 
Kayser. E destul de impresionantă. 

— Sigur! Capul lui Meffert se clătină. Trabant de lux. Cu 
suspensii mai bune decât orice Phobos, scaune mai bune, motor 
mai bun. 

— Şi zona mai bună, spuse Wegener. 

Ascunse după coroanele de copaci, după tufişuri şi după 
garduri se iveau primele vile. Ţigle de acoperiş glazurate în 
negru şi faţade albe sclipeau prin peretele de frunze. La toate 
uşile, camere de supraveghere. Pe garduri, suluri de sârmă 
ghimpată. 

— Arată cam ca în Vest Estul, aşa-i? 

— Şi Vestul arată uneori cam ca în Est. 

— Hăhă! Meffert coti pe o alee largă. Stejari bătrâni stăteau 
faţă în faţă. Pete mari de umbră pe asfaltul neted. Nici o singură 
groapă, constată Wegener şi îşi sprijini capul de tetiera tapiţată. 
Deasupra lui, crengile noduroase ale pomilor se împleteau unele 
în altele, îşi încrucişau lemnul greu, îşi întindeau peste graniţa de 
gudron sute de mâini cu degeţele subţiri, se transformau într-un 
acoperiş întunecat, străpuns de puncte de lumină. Meffert băgă 
viteză şi punctele dispărură, baldachinul de frunze deveni o 
suprafaţă compactă. 

Se auzi dintr-odată un scârţâit subţire de roţi. 

Urlet înfundat de motor. 

Wegener şi Brendel se întoarseră în acelaşi timp. 

Ceva zbura spre ei de la capătul aleii, se apropia, fulgera când 
îl atingeau punctele de lumină. Urletul de motor crescu cu viteză, 
luă forma unei feţe holbate de radiator ataşat de un Volvo negru 
şi lat, luă forma a patru, cinci, şase maşini negre, care ţâşniră pe 


122 


lângă ei ca trase pe aţă, oglindiri deformate ale maşinuţei de golf 
şi a trunchiurilor de stejar în geamurile fumurii, şase instantanee 
identice, apoi maşinile dispărură din nou în umbra copacilor, din 
nou nevăzute, limuzine ascunse sub o manta invizibilă, numai 
urletul motoarelor rămase în aer, de parcă direct deasupra lor ar 
fi zburat un vechi Tupolev. Undeva departe în faţă ardeau pete 
roşii de la luminile de frână. Scârţâit de roţi. Urletul se stingea. 

Nimeni nu spuse nimic. 

lepurele Hoffmann, se gândi Wegener în timp ce curentul 
produs de maşină îi răvăşea părul, ce ascultase iepurele 
Hoffmann la Wandlitz, ascuns în spatele tufişurilor pe care 
trebuia să le tundă sub numele de Emil Fischer? Ce auzise el 
tunzând iarba şi udând florile, în timp ce ştabii beau cafele de 
ştabi pe terase de ştabi sau whisky de ştabi în biblioteca de 
ştabi? Ce îi ajunsese la urechi, de plătise cu gâtul lui plin de 
riduri? Când Wegener întoarse capul spre stânga, ochii albaştri ai 
lui Brendel îl priveau, vedeau prin el, direct şi fără să se ruşineze 
pentru această privire. Timp de una, două secunde patru ochi 
stătură de vorbă, doi albaştri şi doi gri-verzui, pe bancheta 
capitonată cu piele a singurului Buggy RDG-ist din lume, în care 
poate că pe viitor vor sta Krenz şi Lafontaine şi se vor uita la fel 
de frăţesc - înstrăinaţi unul la altul. Wegener privi din nou în sus 
spre acoperişul de frunze şi nu ştia să spună ce citise în albastrul 
ochilor lui Brendel. 

La capătul aleii, Meffert frână şi coti de pe stradă pe gazon, 
ocoli un lac cu margini dese de papură, trecu pe lângă un grup 
de stejari, apoi cobori un deal. Maşina sălta peste rădăcini, se 
clătina, toţi săreau în sus pe scaunele lor, apoi ajunseră jos. O 
pajişte de mărimea unui teren de sport se deschise în faţa lor. 
Departe în spate strălucea o vilă crem. 

— Templul de acolo, strigă Meffert, reşedinţa lui Krenz! Noi îi 
spunem Avecsouci! Inţelegeţi ce vreau să zic? 

Apoi apăsă pe acceleraţie. Buggy-ul făcu un salt şi o zbughi pe 
câmpul deschis. Kayser se ţinea cu ambele mâini de bara 
laterală, un curent puternic sufla prin maşina deschisă, Wegener 
se piti, Brendel încercă să-şi ţină cravata care flutura. Acul 
tahometrului urcă la 50, apoi la 60 km/h. 

— Şi aici s-au dus maşinile Volvo? strigă Brendel. La Krenz? 
Meffert conducea doar cu mâna dreaptă. De la curentul de aer, 
rânjetul îi părea şi mai larg. 

— Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Securitatea, 


123 


vehicule de escortă. Am la numere de înmatriculare în capul ăsta 
al meu, de nu vă vine să credeţi! Tot dovleacul mi-e plin de 
numere de înmatriculare! Am vrut deja să mă înscriu la Lippert!! 
Punem pariu că... 

— Deci se ascunde ceva în tufiş! strigă Kayser încercând să 
acopere şuieratul. N 

— Chestii din astea să-l întrebaţi pe grădinarul-şef! Ințelegeți 
ce zic? Hăhă! 

Meffert luă brusc piciorul de pe acceleraţie, frână, Brendel şi 
Wegener alunecară în scaunele din faţă. Meffert învârti de volan 
şi o luă spre păduricea de mesteceni. 

Buggy-ul îşi reluă cursa. Wegener îl văzu pe Kayser aplecându- 
se. Pumnii lui Kayser se încleştară de bara laterală. Păduricea de 
mesteceni se apropie, Meffert nu frână, ci preferă să accelereze, 
ţinea volanul cu o mână pe direcţie, stătea ca înlemnit, tintea, 
conducea, trecu în goană exact printre două trunchiuri alb- 
cenuşii. Kayser se ridică cu încetinitorul. 

Wegener băgă de seamă că inima îi bătea nebuneşte. 

—... Punem pariu că recunosc toate numerele de 
înmatriculare de la maşinile care au autorizaţie pentru Wandlitz, 
după primele trei cifre? strigă Meffert şi râse un râs singuratic. 

Drumul îngust ducea printre mesteceni deşi, şerpuia lin spre 
stânga, apoi spre dreapta, lăsă copacii în urma sa şi se termină 
la primul teren de golf din viaţa lui Wegener. Gazon de un verde 
zemos, tuns precum coroana căruntă din jurul cheliei lui Kayser. 
Dealuri, lacuri, o groapă cu nisip. Nu juca nimeni. 

Meffert lăsă maşina să ruleze spre un spaţiu verde lângă care 
stăteau doi bărbaţi în salopete de culoare kaki. Un roşcat cu faţa 
pătrăţoasă vorbea cu un tânăr, arăta către cer, gesticulă cu 
ambele mâini prin aer de parcă ar fi frământat un aluat invizibil. 
Apoi văzu maşina şi făcu un gest brusc din braţe. Tânărul 
încuviinţă din cap şi plecă dezamăgit. j 

— Anton Dornen, spuse Meffert şi opri. Insărcinat cu protecţia 
grădinii în zona de securitate specială B-W-I. Meffert îşi arătă 
dinţii. Doar o glumă. Funcţia asta nu există încă. 

— Hăhă, făcu Kayser. 

Dornen făcuse câţiva paşi spre maşină. Patruzeci şi ceva de 
ani, estimă Wegener. Faţă sinceră, dură. O mustață subţire 


1 Wolfgang Lippert - actor şi showmaster din RDG, ajuns celebru 


după 1992 când i-a succedat lui Thomas Gottschalk ca prezentator al 
emisiunii de succes „Wetten, dass...” (n.red.). 


124 


blond-roşcată, pe care o vedeai abia când omul stătea chiar în 
faţa ta. 

Meffert aşteptă până coborâră toţi din maşină. 

— Anton, un anunţ important. Ne vizitează domnul Kayser, de 
la Serviciul Federal de Informaţii al Republicii Federale Germania, 
domnul Brendel de la Criminalistica din Berlinul de Vest şi 
domnul Wegener, Poliţia Populară Berlin. Este vorba despre Emil. 

Dornen împărţi strângeri puternice de mână, îşi încrucişă apoi 
soldăţeşte braţele după spatele lat şi îi privi pe cei de faţă cu 
nerăbdare reţinută. 

— Mai multe nu ştiu deocamdată nici eu, spuse Meffert în 
direcţia lui Dornen, scoase un etui argintiu din buzunarul 
pantalonilor şi luă din el un trabuc. M-am gândit să discutăm 
direct de faţă cu tine. La urma urmei, eu nu l-am cunoscut pe 
Emil la fel de bine ca tine. 

Dornen încuviinţă. 

Wegener refuză cu o mişcare a capului oferta lui Meffert de a 
servi un trabuc. 

— Domnule Dornen, de când este angajat Emil Fischer aici la 
Wandlitz? 

— Eu sunt aici din 2003, spuse Dornen cu voce de bas, Emil 
era deja aici. Aş spune că de pe la sfârşitul anilor nouăzeci. Data 
exactă o avem în acte. 

— Se potriveşte sfârşitul anilor nouăzeci, spuse Meffert. 

— Un om de optzeci de ani nu este cam bătrân pentru genul 
ăsta de muncă? 

— Absolut deloc, spuse Dornen. Emil este foarte în formă, cum 
s-ar spune la dumneavoastră. Expertul nostru în trandafiri, îi 
creşte chiar el. Nu ştiu pe nimeni care să aibă mai multă 
experienţă. 

— Activitatea lui de aici nu presupune aproape deloc forţă 
fizică, explică Meffert. Işi iubeşte munca, e printre oameni, are o 
ocupaţie. Aici în RDG apreciem munca oamenilor în vârstă. 

— Din păcate şi în fruntea statului, spuse Kayser. 

— Şi ce fel de om este Fischer? întrebă Brendel. 

— Un om bun, spuse Dornen. De încredere, prietenos şi 
deştept, îl numim profesorul. 

Wegener încuviinţă din cap. 

— Poate că vi se pare ciudată întrebarea, dar v-aţi gândit 
vreodată că s-ar putea să nu fie ceva în regulă cu acest Emil 
Fischer? 


125 


Dornen arăta de parcă tocmai i s-ar fi ofilit cele mai noi plante. 

— Nu. 

— În toţi anii ăştia, nici un eveniment neobişnuit? 

— Acum patru zile, când a lipsit de la lucru fără să ne anunţe, 
ne-am întrebat ce s-o fi întâmplat. De atunci nu dăm de el. Aşa 
ceva este complet atipic pentru Emil. Dornen privi gazonul. 
Presupun că a trecut dincolo? 

— De ce presupuneţi asta? 

— Cred că e clar. 

— Nu, nu este deloc clar. 

Faţa dură a lui Dornen arăta de parcă tocmai ar fi vrut să 
zâmbească. 

— Domniile voastre aţi venit din Vest, să jucaţi golf aici? 

— Grădinarii dumneavoastră sar deseori zidul? întrebă Kayser. 

— Depinde despre ce zid vorbiţi. 

Meffert lătră un râs scurt şi îl bătu pe Kayser pe umăr. 

— Cursul de bază Wandlitz, episodul unu: RDG-ul are trei 
ziduri. Unul la graniţa dintre Germanii, pe acela îl cunoaşteţi prea 
bine, altul în jurul zonei de securitate crescute Wandlitz, altul în 
jurul lui Avecsouci. Deci acum suntem, cum se spune la noi, în 
spatele celui de-al doilea zid. 

— Ar fi frumos să ne spuneţi ce este cu Emil, spuse Dornen. Să 
ştiţi că ne facem griji. 

— Este mort, spuse Kayser. 

Faţa lui Dornen se înăspri şi mai mult. 

Nu ştia nimic, îşi spuse Wegener. A avut timp de nouă ani de 
zile un ou străin în cuib şi crede că Emil al lui a vrut să fugă din 
ţară. 

— Domnule Meffert, cât de minuţios e verificat cineva, înainte 
de a avea voie să lucreze la Wandlitz? întrebă Brendel. 

— Mai minuţios decât oriunde altundeva. Meffert suflă un nor 
de fum în sus. Certificat de bună purtare din partea poliţiei, două 
expertize psihologice independente, un interviu, verificarea 
detaliată a datelor biografice, a întregului anturaj. Şi rezultate ale 
Serviciului de Informaţii, dacă există. Aşa decurg lucrurile în ziua 
de azi. Pe vremuri era ceva mai puţin. Şi ce urmează acum? 

— Nu multe, spuse Kayser. Dar poate discutăm lucrurile astea 
în biroul dumneavoastră. 

Meffert ridică din umeri, trase din trabuc, suflă fumul afară. 

— Dacă într-adevăr avem o scurgere, răspund eu de ea. lar 
şefii de departamente vor fi informaţi oricum. 


126 


Brendel privi în urma fumului. 

— Emil Fischer a lucrat la dumneavoastră sub un nume străin. 
A dus o viaţă dublă. 

Tăcere. 

— Presupun că nu lucra aici cu normă întreagă? 

— Două, trei zile pe săptămână, spuse Dornen. Faţa lui dură 
nu arăta nici cea mai mică emoție. In fiecare an, din martie până 
în octombrie. 

— Avea acces în zone delicate? Era în contact cu membri ai 
guvernului, prin activitatea lui? 

— Nu, absolut deloc. Dornen scutură din cap. Bineînţeles că 
avea lucrări în tot perimetrul. Dar ca să plivească trandafirii, nu 
să stea la discuţii. 

— Trebuie să fi încercat să ia legătura cu cineva, spuse 
Wegener. A reuşit să pătrundă aici sub o identitate falsă. A lucrat 
aici timp de ani de zile ca grădinar şi sigur nu din dragoste 
pentru trandafiri. 

— Care era numele lui adevărat? întrebă Meffert. 

— Deocamdată îl ţinem pentru noi, spuse Brendel. Pentru a 
reveni la întrebarea colegului Wegener - ce ar fi putut să vrea 
Fischer aici? 

Meffert scutură scrumul pe gazon. 

— Nu trebuie să vă imaginaţi că aici angajăm pe cineva ca 
grădinar sau ca bucătar, sau mai ştiu eu ce şi apoi se plimbă 
peste tot după pofta inimii, intră să vadă ce mai face vreun 
ministru şi dacă din întâmplare e deschisă uşa de la terasă, îi 
cotrobăieşte prin sertare. 

— Ci? 

— Există planuri de lucru cu zonele concrete în care se 
lucrează şi cu timpul alocat. Dacă unul ar trebui să fie dimineaţa 
timp de trei ore pe terenul de golf şi să tundă Semi-Rough-ul şi în 
loc de asta tunde gazonul la secretarul de stat Kant, zboară 
afară. 

— Dar nu îi puteţi avea sub ochi pe toţi, permanent. 

— Toţi lucrătorii din perimetru poartă emițătoare GLONASS cu 
semnal personalizat. Ştim în fiecare moment unde sunt oamenii 
noştri. 

— Aveţi tradiţie pentru asta în RDG, spuse Kayser. Prin 
urmare, putem să vedem pe planul de lucru ce a realizat Emil 
Fischer în ultimele şase luni. 

— Puteţi vedea ce a realizat în ultimii zece ani, spuse Dornen. 


127 


În ce zone anume şi la ce oră. Nu ştergem nimic. Aici este o zonă 
de securitate specială. 

— Există locuitori ai cartierului guvernamental care au fost 
clienţi fideli? întrebă Wegener. Care voiau ca trandafirii lor să fie 
udaţi doar de Fischer şi de nimeni altcineva? 

— Cei mai mulţi nici nu ajung să-l cunoască pe omul care se 
ocupă de grădina lor. Pleacă dimineaţa la şapte şi se întorc abia 
seara târziu. 

— Dar soțiile rămân de regulă acasă sau? 

— Dr. Wanser, spuse Dornen. Emil mergea des la dr. Wanser. 
Şi el nu are soţie. 

— Regretăm nespus acest lucru, spuse Kayser. Şi ce lucruri 
frumoase avea dr. Wanser pentru Emil al nostru? 

— Confetti, fair play şi Helmut Schmiat, spuse Dornen. 

— Mă gândesc că ăştia sunt trandafiri, spuse Brendel. Altfel ar 
trebui să vă întreb dacă aţi băut. 

— Şi bineînţeles Dulcele Mielke şi Plăcerea lui Honecker. 
Soiurile create de Fischer. 

— Cine este acest Wanser? 

— Dr. Gert Wanser, spuse Meffert. Mâna dreaptă a lui Dath. 

— Ministrul culturii, explică Wegener. 

— Aha. Kayser păru dezamăgit. Şi putem vorbi cu acest dr. 
Wanser? 

Meffert aruncă trabucul către marginea pădurii şi suflă ultimul 
fum printre dinţii îngălbeniţi. 

— E de două zile cu Dath în Bulgaria. O chestie literară. 

— Dar îl putem contacta? întrebă Brendel. 

— Prin minister, spuse Meffert. Telefon ar trebui să aibă între 
timp şi bulgarii. Ce crede poliţia că urmărea Fischer? Plănuia un 
atentat? 

— Nu. Brendel se rezemă de Buggy. Pentru asta nu ar fi 
trebuit să răscolească pământul timp de zece ani. Şi presupun că 
nici măcar Fischer nu ar fi putut aduce aici bombe sau arme, 
sau? 

Meffert zâmbi. 

— Şi eu presupun acelaşi lucru. Şi atunci? Spionaj? 

— Nu ştim, spuse Wegener. Poate că doar aduna informaţii în 
interes propriu. Sau avea un interes arzător pentru excursiile 
literare în Bulgaria. 

— De ce vă gândiţi imediat la un atentat? întrebă Kayser. 

Meffert privi cercetător înjur. 


128 


— Din cauza bubuiturii, evident. 

Kayser îl privi cu o mutră de copil. 

— A explodat doar o conductă. 

Meffert îl privi. 

— Exact. Şi cele şase maşini Volvo de adineaori erau Serviciul 
cu Clienţii de la Gazprom. 


13 


Am fost nazist, spusese Fruchti cu limba grea de la Goldkrone, 
cufundat adânc în fotoliul lui verde, apoi am fost comunist, eram 
tânăr, ce aş fi putut fi altceva decât nazist, comunist, socialist 
fascist. Şi astăzi sunt cetăţean. Un cetăţean bătrân şi aşezat, ce-i 
drept închis după ziduri, dar cetăţean. Dacă experienţa asta de 
cetăţean-nazist-comunist ar fi localizabilă într-o formă oarecare, 
dacă ar putea fi extrasă, suptă afară din trunchiul cerebral, 
transformat într-un ser pe care să-l poţi injecta nou-născuţilor, 
spusese Fruchti, de preferinţă în spate, deasupra cefei, atunci nu 
mi-aş fi trăit degeaba viaţa asta blestemată, atunci s-ar termina 
odată cu eternele rătăciri ale fiecărei generaţii de tineri, ai căror 
ideologi arată mereu doar la stânga sau dreapta şi niciodată 
drept înainte. Atunci propriile dezertări şi întoarceri, saluturile 
hitleriste şi pupăturile staliniste ar fi avut măcar un scop, nu ar fi 
fost în zadar, spusese Frucht, ar fi fost serviciul lui Josef făcut 
omenirii, pentru crearea unui leac împotriva molimei blestemate 
care este prostia politică redundantă a generațiilor. Atunci 
această mare pierdere poate ar avea puţin sens. Ah, copilărie! 
Ah, tinereţe! Ah, maturitate! Tu, cel mai frumos timp! Căcatul 
dracului! strigase Fruchti, câtă vreme propria generaţie a fost 
destul de mobilă să se aplece în faţa cuiva, s-a aplecat, s-a 
aplecat atât de adânc până când toţi s-au ales cu cocoaşe, iar 
acum jumătate dintre camarazi sunt morţi de mult, morţi din 
cauza conducătorilor şi seducătorilor secolului decedat, cel mai 
de căcat secol din istoria omenirii, pe când cealaltă jumătate a 
înţepenit, înlemnită în umilinţă şuie, îndoită pentru totdeauna de 
spiritul înfricoşător de supus, strâmb şi gras şi neumblat. Dacă s- 
ar putea găsi centrul ideologiei din creier, punctul în care se 
comasează orbirea politică şi dacă aş putea injecta acolo serul 
experienţei mele, strigase Fruchti, înţelepciune cu fiola, care în 


129 


creier se  caramelizează instantaneu transformându-se în 
cunoaştere cleioasă, dacă am avea locul ăsta care să absoarbă 
de îndată cele învăţate, să copieze, pentru a vaccina omenirea: 
atunci ne-am inventa o omenire de cetăţeni, centrată politic din 
frageda copilărie, prima creaţie deşteaptă, imună împotriva 
oricărei forme de influenţă extremistă. Cârpăceala Domnului şi 
contribuţia lui Frucht. Logic vorbind, această cunoaştere nu ar 
trebui să se afle în cap în stânga sau în dreapta, ci absolut la 
mijloc. 

Am fost nazist, apoi am fost comunist, spuse Wegener, duse 
sticla de bere la gură şi bău. Cu un an şi jumătate în urmă 
minskul nu avea încă funcţie de dictafon, altfel l-ar fi înregistrat 
pe maiorul Fripturică de fiecare dată, o singură apăsare pe buton 
şi bătrânul ar fi sărit în sus cu explicaţiile lui, ar fi ţinut discursuri 
improvizate şi i-ar fi împroşcat cu noroi pe fascişti şi pe socialişti 
în egală măsură, ore întregi, fără să respire măcar, în timp ce 
menajera lui, Erna Bock, ar fi stat lângă aragaz într-unul din 
şorţurile ei înflorate, ar fi mestecat în oale, ar fi fiert la foc mic şi 
ar fi trecut prin sită, ar fi prăjit, ar fi condimentat, ar fi gustat de 
sare şi piper, seară de seară singura ascultătoare a unuia din cei 
mai mari vorbitori din RDG, plen, popor şi public de televiziune 
într-o singură persoană înflorată. Ce mai povară, îşi spuse 
Wegener. Erna Bock purtase această povară, cu aceeaşi mândrie 
cu care îşi purta şorţul înflorat. Duminica, Wegener devenea 
purtătorul adjunct de poveri, al doilea ascultător, ajutor de 
bucătar, comesean. Işi dădu seama brusc cât de mult îi lipseau 
acele ore din căsuţa afumată a lui Fruchtl. Cât îi lipseau 
discursurile, mirosul de friptură, şorţurile cu flori. Nu avea nici 
măcar o singură înregistrare cu vocea acuzatoare, tulbure şi 
ironică din fotoliu. Şi nu ar fi trebuit decât să ia aparatul de 
înregistrat protocoale de la poliţie. O singură dată. Dacă nu ar fi 
fost atât de tâmpit, să nu recunoască prezentul ca fiind un 
moment de fericire. De nu am face mereu aceeaşi greşeală 
prostească să considerăm tot ce iubim ca fiind veşnic, pentru că 
de la prea mult instinct de conservare ne lipseşte fantezia pentru 
a ne imagina o pierdere atât de brutală. 

Eu nu sunt genul care merge să stea în cimitir cu o sticlă de 
bere în mână, îşi spuse Wegener şi acum stau cu o sticlă de bere 
în mână în cimitir, în faţa mormântului acoperit de iederă al 
părinţilor mei şi asta nu pentru că îi veghez cu întârziere, ci 
deoarece Karolina locuieşte aici după colţ, la doar două străzi 


130 


distanţă şi pentru că cimitirul a fost dintotdeauna un simplu 
pretext ca să fiu în apropierea ei. De parcă bătrânii şi-ar fi ales 
mormântul dublu de la Wessensee pentru ca el să nu piardă 
niciodată timpul pe drumuri. O combinaţie de tristeţe practică: 
putea să plângă aici după toţi la pachet: după tata, după mama, 
după Fruchtl şi după Karolina. 

Wegener se întrebă ce ar gândi Brendel dacă l-ar vedea aici. 
Brendel, care aproape că reuşise să o cucerească pe faţa de 
piele de capră Wischinsky cu şarmul şi mirosul lui de bomboane. 
Care îl făcuse pe Meffert cu un singur zâmbet să îi dea copii după 
toate planurile de lucru şi documentele personalului angajat. 
Care nu va fi niciodată neprietenos în timpul investigaţiei ăsteia, 
faţă de nimeni, chiar dacă la Prenziberg i-ar rupe steaua de la 
Mercedes. Care nu arăta ce gândeşte despre ţara asta în curs de 
putrefacție, despre parcul de ştabi de la Wandlitz, despre 
pantalonii tociţi ai colegului din Berlinul de Est. Wegener 
constată că nu puteai decât să-l admiri pe Richard Brendel, dacă 
te chema Martin Wegener. Altceva decât admiraţie pură nici nu 
era posibil, în cazul unei asemenea diferenţe de calibru. Brendel 
avea în contul lui de învingător gradul în serviciu, proveniența 
vestică, statura, parfumul de bomboane şi o faţă îngustă ca a 
unui actor de cinema, inclusiv ochii albaştri. lar ca bonus o 
maşină de serviciu după care se întorcea tot Berlinul de Est. 
Neluând în calcul tot ce se mai ascundea în spatele acestui 
frumuşel. Cu siguranţă gătea perfect mâncare italienească. Era 
căsătorit cu proprietara brunetă a unei galerii de artă. Şi avea 
înclinații muzicale. Cânta la pian. Sau măcar juca volei. 

Pe de altă parte, Wegener: estic, cu un cap mai mic, mai puţin 
păr pe cap, mai puţină carieră, un Wartburg Aktivist stricat, fără 
pian, fără părinţi, fără Fruchti şi fără femeie. In schimb cu 
pantaloni raiaţi. Dacă ar mai exista Karolina, se gândi Wegener. 
Dacă frumuseţea de Karolina m-ar aştepta în faţa sediului ceea 
ce nu a făcut niciodată, dar dacă ar face-o de acum înainte, în 
ţoalele din seara aia cu cârnaţii, atunci n-ar mai conta că viaţa 
mea constă mai ales din mai puțin şi fără. Karolina ar compensa 
avuţiile lui Brendel. Dintotdeauna, o femeie frumoasă a fost asul 
care bate tot restul. La braţul unei femei frumoase, părul rar 
devine o freză inteligentă, cariera imperfectă devine neadaptare, 
maşina lipsă devine grijă pentru mediul înconjurător, pantalonii 
raiaţi ai Estului devin cult. La braţul Karolinei, fericirea lui Brendel 
ar fi fost doar nişte clişee. Un bumerang răutăcios. Dintr-odată, 


131 


toate succesele şi toate simbolurile de statut nu ar face decât şi 
mai vizibil faptul că Brendel nu are o Karolina. Aşa cum nici eu nu 
am o Karolina, îşi spuse Wegener, ceea ce poate că ar fi mai 
puţin îngrozitor, dacă nu ar fi fost o vreme în care am avut o 
Karolina. Că am avut-o cândva pe Karolina şi acum n-o mai am e 
ca şi când l-ai face pe ultimul om rămas pe pământ dependent 
de alcool, cu ultimele rezerve rămase. 

Minskul sună. 

Telepatie. Brendel sau Karolina. Sau amândoi. O conferinţă la 
telefon pe tema căderii părului sau a complexelor de 
inferioritate. 

Wegener îşi scoase telefonul din buzunar. 

— Frank? 

— Muntele ăsta de acte! Vocea lui Stein era plângăcioasă. 
Oceanul ăsta de documente! O să mai citesc eseuri de Hoffmann 
şi facturi de curent, când socialismul o să treacă în comunism! 

— inseamnă că e mult. 

— Aproape că devii cercetător politic, dacă citeşti chestiile 
astea. Dacă înţeleg eu bine, Hoffmann predică o combinaţie 
dintre RDG şi RFG. Nebunie, aşa-i? Să iei ce e mai bun din două 
lumi diferite, o combinaţie dintre Est şi Vest, ca să zic aşa. Şi 
chestia asta el o numeşte, stai puţin - posteri... căcat... 

— Post ce? 

— Po-steri-ta-tism. 

— Am fost nazist şi am fost comunist, spuse Wegener. 

— Ce ai fost? 

— Ne sunt de ajutor chestiile astea? 

Wegener luă o gură de bere. 

— Căcatul acesta posterior? Nu se ştie. Dar poate unul din 
dosarele astea. Se auzi hârtie foşnind. L-am găsit azi-dimineaţă. 
Copii dintr-un extras de carte funciară. Hoffmann deţine două 
case cu mai multe apartamente la Heidelberg, pe care le 
închiriază. De aici bunăstarea. In afară de asta, se pare că mai 
are o cabană la Mecklenburg. 

Wegener mai bău o gură şi îşi plimbă privirea peste cimitir, 
înserarea înghiţise între timp toate culorile. Doar două rânduri de 
lămpi roşii pentru morminte mai luminau de ambele laturi ale 
drumului principal. O pistă de lansare puţin cam mică, se gândi 
Wegener, pentru sufletele care pornesc la drum. Mormântul 
părinţilor săi nu era luminat. 

— Martin? 


132 


— Înseamnă că trebuie să mergem până acolo, la cabana asta. 
Ai găsit ceva în problema Hoffmann-este-Fischer? 

Tonul lui Frankenstein deveni o idee mai vesel. 

— Nici un singur rând, nimic. In afară de legitimaţia pe care o 
aveţi deja. 

— Brendel a mai vorbit cu tine? 

— Ne-a dat informaţiile de la Wandlitz. Se pare că nu era aşa 
de celebru. 

— Acest dr. Wanser, spuse Wegener, ar fi bine să te uiţi la el. 
Probabil că ştie la fel de puţin ca şi ceilalţi. In ceea ce-l priveşte 
pe Hoffmann, sunt toţi nişte neştiutori acolo afară. 

— Cu Wanser s-a rezolvat. Avem conferinţă mâine la opt 
jumate. Kallweit a mutat-o cu o oră înainte. 

— O să fie iar un weekend grozav. 

— Asta aşa e. Eu nu termin cu hârtiile până atunci, spun de pe 
acum. 

— Şi explozia? Conducta de gaze? 

— Nu ştie nimeni nimic. Se ocupă C5 personal, aşadar, tăcere 
absolută. Ah, până nu uit, am găsit la Hoffmann nişte scrisori de 
amor, n-ai mai văzut din astea, cincizeci la sută inimă zdrobită, 
cincizeci la sută politică. 

— De la juna aia frumoasă? 

— Nuu, asta e bătrână ca moartea. Scrisorile sunt de acum 
douăzeci şi cinci de ani. Semnate doar cu nişte iniţiale, M.T. 

— Fără îndoială, timpul urăşte iubirea. 

— Mon commandant, spuse Frankenstein milităros, trebuie să 
continui. Pe mâine. 

— La opt jumate. 

— Din păcate. 

Wegener se ridică de pe bancă, aruncă sticla goală de bere 
într-un coş de gunoi şi încercă să îşi imagineze că resturile 
putrezite ale părinţilor săi se aflau într-adevăr la doi metri sub el, 
în pământul rece. Oricum, cineva le tunsese iedera. Poate 
aparţinătorii lui Fduard Wickensack, 1912-1993, care zăcea 
alături. Sau fiul dependent de tutun al grădinarului cimitirului 
Dierssen. 

La vară plantez eu ceva, se gândi Wegener, plantez un răzor 
înflorat ca şorţurile Ernei Bock. Un răzor-şorţ. 

Apoi se îndreptă peste pista de decolare făcută din luminiţele 
de pe morminte, către ieşirea dinspre vest. 


133 


Cinci minute mai târziu, pe când stătea în faţa clădirii maronii 
din perioada wilhelmină de pe strada Colombet, Wegener îşi dori 
să fi băut cinci beri şi nu numai una. Până şi actele deznădăjduite 
deveneau tot mai dificile, pe cât trecea mai mult timp de la 
terminarea relaţiei. La început reuşise de câteva ori să facă pe 
îndrăgostitul mort de beat şi de durere şi să sune la uşă la miezul 
nopţii, fără să-i fie ruşine. Cândva s-a instalat însă ruşinea şi nu l- 
a mai părăsit. Cu ruşinea asta în el nu mai putea suna la uşă. 
Oricât ar fi băut. Acţiunile lui necugetate din miez de noapte 
luaseră înfăţişarea unui plan. Deci gândit. Deci cu multe alte 
gânduri incluse. Autocompătimire, gelozie, furie şi bineînţeles 
speranţa că ea va avea un moment de slăbiciune, care ar putea 
duce la un futai spontan, dacă o ajutai cu o sticlă de spumos 
Rotkappchen - Scufita roşie, alegerea femeilor. 

Ascunzătoarea lui de voyeur, de la intrarea în casa de peste 
drum, era la fel ca de obicei: întunecată şi părăsită. 

La Karolina ardea lumina. Ultimul stadiu al unei relaţii este 
observarea celuilalt, se gândi Wegener, să numeri ferestrele 
luminate, să stai afară, pe când celălalt stă înăuntru. Să nu mai 
faci altceva decât să stai să te uiţi. Sau să asculţi. Să participi 
fără să ieşi la iveală. Te pomeneşti că era o boală a căpitanilor de 
poliţie. Poate chiar a căpitanilor de poliţie din Est. Observaţie 
obsesivă. Trăirea unei iubiri pe care nu mai ai voie să o arăţi 
celuilalt. Pentru că nu mai este de arătat. O iubire pe care nu ţi-o 
mai arăţi decât ţie însuţi. O iubire din asta poate că nici nu mai 
este iubire, îşi spuse Wegener, o iubire din asta poate nu mai e 
decât plăcerea de a suferi. Işi scoase minskul din buzunar şi 
sună. După al patrulea semn de întrebare, Karolina răspunse. 

— Martin, nu pot acum. 

— Păcat. Aş fi sunat la uşă. 

— Imi pare rău. 

— Şi mie. 

— Unde eşti? 

— La cimitir şi tu? 

— La minister. 

Frucht gemu în mintea lui, geamătul unui om schingiuit pe 
îndelete, căruia tocmai i se prezintă planul de schingiuire pe 
săptămâna viitoare. 

Wegener simţi cum i se opreşte inima în piept. Geamul 
luminat. Karolina nu uita niciodată să stingă lumina când pleca 
de acasă. Timp de o secundă crezu că vede o umbră. O umbră 


134 


care se mişca pe după perdea. Mult mai mare decât umbra unei 
femei. Mai degrabă umbra unui bărbat înalt. O umbră de 
Brendel. 

— Martin? 

— Credeam că măcar sâmbăta seara ai liber. 

— Tratativele. Trebuie să pregătesc o grămadă de chestii. 

— Ce faci, tocmai îmi închizi gazul? 

Karolina nu râse. 

— Te sun mâine. Sau voiai ceva? 

— Voiam doar să ştiu dacă ai fost azi la prânz la Palat şi dacă 
trebuie să te îngrijesc pentru restul zilelor mele. 

Asta ar fi soluţia, spuse Fruchti, atunci ai voie în sfârşit să o 
priveşti pe femeia asta cât pofteşti, nu mai poate să plece, o 
dezbraci şi poţi să-i adulmeci toate deschizăturile, toate 
glandele, toate îţi stau la dispoziţie, o păpuşă heterotrofa plină 
de mirosuri, caldă, lipsită de apărare, făcută din carne albă. 

— Ghinion. Sunt întreagă. Trei secunde de linişte. Vorbim 
mâine, da? 

— Somn uşor. Când ajungi acasă. 

— Şi ţie. 

Wegener încheie convorbirea, băgă telefonul la loc în buzunar 
şi se clătină pe picioare, inima îi era gata să o ia razna, capul îi 
era plin pâclă şi greu. Se aşeză pe bordură. Printre plăcile 
trotuarului creşteau buruieni. O cutie turtită de Duett. Din şase 
lămpi, câte erau pe stradă, ardeau patru. O Lada apăru pe după 
colţ şi trecu în trombă. Brendel, îşi spuse Wegener şi se ţinu cu o 
mână de nas. Dacă musafirul Karolinei ar fi Brendel. Bineînţeles 
că nu avea cum. Nici nu se cunoşteau, nu aveau de unde să se 
cunoască. Nici un fel de puncte comune. Şi oricum, maşina ar fi 
pe undeva pe afară. Sau poate că nu. Brendel nu ar fi atât de 
tâmpit să-şi parcheze Mercedesul în faţa casei ei. Wegener se 
întrebă dacă absenţa Mercedesului putea fi un argument 
suficient pentru a demonstra absenţa lui Hrendel din locuinţa 
Karolinei. Se potriveau pur şi simplu prea bine. Brendel în 
costumul lui închis la culoare cu pardesiul de culoarea nisipului. 
Ea în costumaşul ei. Amândoi perfecţi. Impecabili. De o 
frumuseţe pe care nu puteai s-o treci cu vederea. Căreia trebuia 
să i te dedici, indiferent dacă voiai sau nu. Multiplicată de efectul 
produs de pereche. Cei doi unul lângă altul: mână în mână. 
Râzând. Şarm ridicat la pătrat. Prinţul cu Benz-ul şi Zora cea 
roşie. 


135 


O iubire fără graniţe. Wegener zâmbi, cu toate că nu-i ardea 
să zâmbească. Apoi văzu cele două puncte de jar. Doi fumători 
într-un Phobos chiar în faţa uşii ei. 

Buzunarul pantalonului îi sună. Wegener se lăsă o idee pe 
spate şi scoase iar telefonul. Număr necunoscut. 

— Alo? 

La celălalt capăt cineva inspira, expira. 

— Domnul Wegener? 

— Cine este la aparat? 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 

— O faceţi deja. 

— Personal. 

— Aha. Despre ce este vorba? 

— Nu la telefon. 

Bărbaţii din Phobos aruncară chiştoacele prin geamul deschis. 
Wegener vorbi mai încet: 

— Nu mă interesează cine sunteţi. Dar aş vrea să ştiu despre 
ce este vorba. 

Wegener se ridică şi traversă strada, îndreptându-se spre 
Phobos. 

— Despre Hoffmann. Este destul? 

— E destul. Wegener grăbi pasul. Când? 

Motorul porni. 

— Vă mai contactez eu. 

— Nu vreţi să-mi spuneţi... 

— Nu vă obosiţi să urmăriţi apelul, sun dintr-o cabină 
telefonică. Wegener alergă, dar Phobos-ul pornise deja, băgă 
viteză, o tuli pe strada Colombet. Două lumini de frână, apoi 
dispăru după colţ. Cel de la telefon închisese. Lumina din camera 
Karolinei ardea. In aerul rece al serii, miros de grăsime prăjită. 


136 


Duminică, 23 octombrie 2011 


14 


_ Marx soarbe coca-cola printr-un pai în dungi albe şi roşii. 
Inchide ochii savurând şi îi oferă lui Engels o gură de suc. Engels 
ia sticla de cola şi îi oferă lui Marx în schimb jumătate din 
hamburgerul lui Royal TS început. Zâmbesc amândoi. Acum 
Engels bea cola, iar Marx muşcă din hamburgerul lui Engels. 
Brânza Cheddar de culoare galben-oranj se topeşte pe carnea 
fierbinte. Sosul TS se prelinge în jos, ceapa trosneşte între dinți, 
crocantă. Marx îşi linge degetele, fericit. O scenă care poate 
părea grotescă, respingătoare sau chiar blasfematoare în 
Republica Democrată Germană şi în Republica Federală Germană 
deopotrivă. Şi o scenă care surprinde ceea ce desparte cele două 
jumătăți germane: clişeele noastre despre două sisteme aflate în 
concurență, ale căror antagonisme au dictat mersul lumii în 
ultimii o sută de ani şi care au fost privite mereu drept 
concurente  neîmpăcate întru cucerirea maselor avide de 
ideologii, ca derivate pământeşti, ale cerului şi ale iadului, în 
funcție de punctul de vedere al celeilalte tabere politice. Deşi 
comunismul de bună credinţă şi-a eliberat certificatul de deces 
odată cu eroziunea Uniunii Sovietice din anii '90 ai secolului al 
20-lea; deşi, după criza financiară globală, capitalismul sălbatic 
stă în pragul unui colaps letal, modul nostru de privire a 
dualismului dogmatic nu s-a schimbat deloc. Economia de piață 
şi socialismul constituie în continuare teza şi antiteza, a căror 
sinteză nu este nimeni pregătit s-o gândească. Marx şi Engels să 
nu aibă voie să mănânce hamburger Royal, până la sfârşitul 
zilelor lor. 

— N-au voie să mănânce ce? 

Kallweit se holbă la Frankenstein. 

— Hamburger Royal. 

— Bun. Kayser plescăi din buze. O chiftea frumoasă şi groasă 
din carne de vită. 

Kallweit îşi linse buzele cu limba. 


137 


Un bou care îşi intuieşte vag propria tăiere, se gândi Wegener 
şi care începe să se teamă că va sfârşi sub forma unei chiftele 
frumoase şi groase din carne de vită pe un hamburger Royal. 

— Este din prefața de la Dreptate, sătui, spuse Frankenstein, 
ridică o carte albastră cu însemnul unei biblioteci publice în sus 
şi citi subtitlul de pe copertă: Cum depășim războiul sistemelor. 

— Şi e scrisă de Hoffmann, constată Kallweit. 

Frankenstein încuviinţă din cap. 

— In primul capitol este vorba despre faptul că aşa-zisele 
forme mixte de capitalism şi comunism din China sau Vietnam se 
exclud în cazul Germaniei, pentru că aceste sisteme vădesc 
exclusiv corupţie şi... 

— Da, da. Kallweit dădu din mână. Când a apărut abracadabra 
asta? 

— Acum doi ani. La editura Aufbau. Cartea a fost ultima 
publicaţie a lui Hoffmann, conform bibliotecii ar fi o ediţie 
revăzută şi adăugită a textelor lui din anii şaptezeci şi optzeci 
despre posteritatism. 


— Pos - ce? 
— Posteritatism, spuse Frankenstein mândru. 
— Şi? 


— Cred că trebuie să înţelegem că Hoffmann a fost, ca să 
spunem aşa, un prieten al ambelor sisteme politice. Şi prin 
aceasta şi un duşman al ambelor sisteme politice. 

Kallweit mai afişa încă privirea de bou. 

— Şi asta înseamnă că? 

— Că nu putem trasa nici un fel de graniţe cu privire la motivul 
crimei, spuse Brendel. Asta în cazul în care avem de-a face cu o 
faptă motivată politic. 

Kallweit oftă. 

— Rău. Mai departe. 

Frankenstein scoase dintr-o folie transparentă nişte foi cu 
notițe scrise de mână. 

— Fă un rezumat, te rog, spuse Kallweit şi privi la ceas, mai 
am douăzeci şi patru de minute. Atinse cu arătătorul lui strâmb 
De strajă patriei, care stătea deschisă în faţa lui. Palatul 
Republicii se lăfăia pe şase coloane ale primei pagini, gaura 
neagră se căsca în mijlocul fațadei aurii: o gură căscată de 
groază. In interiorul gurii se curbau bare de oţel, deasupra 
atârna, înnegrită de funingine, stema statului. 

— Deci pe scurt, spuse Frankenstein. Interogarea vecinilor nu 


138 


a dat aproape nici un rezultat. Pe Greifenhagenstrasse Hoffmann 
este, ce-i drept, cunoscut şi descris fără excepţie prin cuvintele, 
citez: prietenos şi rezervat. De când s-a mutat acolo, deci din 
2009, a fost văzut de mai multe ori în compania unei tinere 
femei. De mână. Frankenstein făcu o pauză dramatică. Nu există 
însă nici un fel de indicii asupra identităţii fetei. Oricum, s-a 
confirmat faptul că Hoffmann are o femeie de serviciu. Vine 
întotdeauna lunea. Deci mâine o aşteptăm. 

— Situaţia financiară? întrebă Kallweit. 

— Două case cu mai multe apartamente la Heidelberg, 
închiriate integral. După ce se scad toate cheltuielile, rămân vreo 
5 000 de euro, care îi vin lunar din Germania de Vest. In 
comparaţie cu asta, pensia lui din RDG este mai degrabă 
modestă, circa o mie patru sute de mărci. Ca Emil Fischer a 
câştigat în medie 450 mărci pe lună. Pentru că în lunile de iarnă 
nu lucra la Wandlitz. 

— Aceste venituri trebuie să îi fi acoperit fără probleme 
cheltuielile, la standardul lui de viaţă, spuse Wegener. Deci era 
independent din punct de vedere financiar. 

Kallweit îşi plimbă privirea de bou de la unul la altul. 

— Locuinţa pe numele Emil Fischer, din Marzahn, era 
închiriată? 

— Da, spuse Brendel. Probabil că o locuinţă închiriată a 
înlesnit verificarea la care a fost supus înainte de angajarea la 
Wandlitz. 

Kallweit îşi frecă ochii cu arătătorul lui strâmb. 

— Există colegi din perioada când a fost activ în politică? 

Frankenstein lăsă hârtiile la loc pe masă. 

— Ministerul de Interne nu a putut să ne dea nume. Până 
acum avem doar numele fostului lui coleg de la Heidelberg, un 
anumit doctor Werner Bluhdorn. Printr-o întâmplare fericită, 
acesta vine poimâine pentru o conferinţă la Humboldt, după 
conferinţă vorbim eu el. Ce ne lipseşte este cineva din vremea 
când Hoffmann a fost unul din consilierii lui Krenz. 

Kallweit scutură atât de tare din cap, încât i se dăunară fălcile 
căzute. 

— Le-aţi explicat bolovanilor ălora ce implicaţii are acest caz? 

— Hoffmann a fost pe vremea aceea un fel de colaborator 
extern, spuse Frankenstein. 

— Nu stătea toată ziua la minister. 

Nici Karolina nu stă toată ziua la minister, îşi spuse Wegener, 


139 


dar pretinde că o face şi în loc de asta stă acasă şi îmi spune mie 
că ar fi la minister, prin urmare, cine ştie unde stătea Hoffmann 
de fapt. 

— Din cauza asta este atât de dificil, continuă Frankenstein. 
Secretara lui şi persoana lui de contact cu biroul politic nu mai 
trăiesc. Dosarele sunt prin vreo pivniţă. 

— Nu se poate să nu găsim nici un individ care să-l cunoască 
pe Hoffmann ăsta! Că doar n-o fi fost Mark, fantoma din bancă! 

— Din păcate, momentan chiar aşa pare. 

— Şi Krenz? 

Kallweit îşi dădu seama câteva secunde prea târziu, ce-i ieşise 
pe gură. Işi apăsă degetele pe pleoape şi se frecă cu mişcări 
concentrice. 

— Pentru asta avem nevoie de aprobarea dumneavoastră, 
spuse Wegener. 

Kallweit se freca acum atât de puternic, de parcă ar fi vrut să 
orbească cât se putea de repede. 

— Totul e un căcat! Un căcat! 

— Wandlitz, spuse Brendel. Dr. Wanser. 

Frankenstein mai scoase o foaie din folie. 

— Am reuşit să vorbesc cu Wanser în dimineaţa asta. Secretar 
de stat la Ministerul Culturii. La început a fost şocat de moartea 
lui Hoffmann, apoi a fost şi mai şocat, când a auzit că îngrijitorul 
lui personal de trandafiri s-a furişat în zona guvernamentală sub 
un nume fals. Nu-şi putea explica motivul. In toţi anii aceştia nu 
s-a îndoit niciodată de identitatea lui Emil Fischer. 

Kallweit privea fix în tavan şi îşi încrucişă mâinile. 

— Se poate să fi plănuit un atentat, spuse Brendel, sau să fi 
spionat. Astea sunt cele două posibilităţi plauzibile. Problema 
noastră constă în faptul că nimic nu indică una din cele două 
variante. 

Kallweit închise ochii. Se roagă, îşi spuse Wegener. La sfântul 
Egon, să-i dea răbdare în vremurile astea grele cu explozii ale 
conductelor de gaz în clădirile guvernamentale şi cu grădinari 
falşi. Şi ca să-i asigure succesul rapid în investigația asta, cu 
câteva poze frumoase pentru prima pagină a revistei De strajă 
patriei. Fie ca alegerea viitorului adjunct al ministrului de interne 
să fie sigură. Amin. 

Kallweit îşi desfăcu mâinile şi se frecă pentru a treia oară la 
ochi. 

— De Egon Krenz nu putea să se apropie, că l-ar fi recunoscut. 


140 


Din cauza vremurilor de altădată. 

— Hoffmann purta mustață pe vremuri, spuse Wegener, când 
s-a dus la Wandlitz şi-a ras-o. In schimb purta ochelari, păr mai 
lung, uniforma de muncitor. Nu era o mascaradă spectaculoasă, 
dar una suficientă. 

— Krenz nu îl interesa deloc, spuse Brendel şi deschise un 
carnet de notițe. Avem actele lui de la personal. Conform 
acestora, Hoffmann a refuzat acum cinci ani să treacă în echipa 
care îngrijeşte grădinile personale ale mai-marilor guvernului. 
Asta ar fi fost ocazia lui, dacă l-ar fi vizat pe Krenz. 

— Grădinar de elită, mârâi Kallweit şi scuipă câţiva stropi de 
salivă pe sifonatul Palat al Republicii. Păi tipul lucrează aici timp 
de unsprezece ani încheiaţi şi nu face altceva decât să plivească 
trandafirii. Nu vrea să ajungă în apropierea lui Krenz. Se pare că 
nu vrea să ajungă în apropierea nimănui. Ce spun colegii 
grădinari de la Wandlitz? 

— l-am anunţat pe toţi, spuse Frankenstein. Mă ocup de ei în 
după-amiaza asta. Au fost chestionaţi intern, fără rezultat. Poate 
suna absurd, dar poate că Hoffmann a vrut într-adevăr doar să 
lucreze aici. In centrul puterii. Simptome de abstinenţă după 
ieşirea din politică. 

— Este posibil, spuse Wegener. Motivele sale nu trebuie să fi 
fost ilegale. Poate că i-a făcut plăcere să scormonească prin 
pământul oamenilor cu care stătea pe vremuri la masa de 
conferinţe. Poate că era felul său de a le arăta degetul mijlociu. 

Kallweit deschise gura şi o închise la loc. 

— Şi poate a auzit ceva cu ocazia asta, spuse Wegener. Din 
greşeală trece pe lângă o fereastră deschisă şi devine martorul 
unei conversații pe care nu ar fi trebuit să o audă în nici un caz. 
Sau cineva a crezut că el a auzit ceva. 

— Nu există nici un indiciu pentru aşa ceva. Kallweit scutură 
capul. Ce poate să fi auzit, domnule Wegener? 

— De exemplu ceva care are legătură cu Tratativele. Corupţie, 
furt de gaz pe parcursul transportului, ce ştiu eu. 

— Prostii. 

— Nu putem exclude aceste lucruri, spuse Brendel. Până nu 
aflăm ce căuta Hoffmann la Wandlitz. 

— Atunci nu le excludeţi, din partea mea, dar punctul acesta 
vă rog să rămână secret! Kallweit îl privi pe Wegener. Nu se va 
nota nicăieri, nu va fi amintit în nici o discuţie, cu absolut nimeni, 
nu se va face nici măcar o aluzie! 


141 


— Cum doriţi. 

— Borgs a luat între timp legătura cu Ministerul Energiei? 

Frankenstein se uită la ceas. 

— Tocmai e acolo. 

— Mai avem doar treisprezece minute, spuse Kayser. Vă 
prezint acum informaţiile furnizate de serviciul meu. 

Kallweit încuviinţă din cap aşa de resemnat, de parcă i-ar fi 
citit cineva protocolul de la supravegherea propriei persoane. 

Kayser deschise o mapă de piele, în care se suprapuneau 
faxuri şi foi scoase la imprimantă. 

— Ca să începem cu lucrurile pe care le putem exclude: Nu 
există, acum urmează ceva jargon birocratic, indicii credibile, că 
organizații de interese sau forțe speciale ale ţărilor producătoare 
de petrol, respectiv alte state relevante din punct de vedere 
energetic, ar efectua în prezent operațiuni care pot avea 
legătură cu cazul nostru. Şi anume din mai multe motive. Pe deo 
parte, cantităţile de gaz care sunt transportate momentan prin 
RDG către Europa de Vest sunt, la urma urmei, destul de mici. Pe 
de altă parte, nu s-ar proceda atât de confuz. 

— Vreţi să spuneţi că nu l-ar ucide pe Hoffmann ca să dăuneze 
Tratativelor, spuse Wegener. 

— In primul rând, nu ar da presei fotografii ale cadavrului şi nu 
ar face declaraţii dubioase. Calea aleasă în situaţii din astea este 
evitarea cu orice preţ a publicităţii şi nu căutarea ofensivă a 
acesteia. 

— Atunci ce ar face un influent stat petrolier, de exemplu? 
Dacă ar vrea să împiedice Tratativele? întrebă Kallweit. A 

— Presiune politică, mituire, şantaj, corupţie, spuse Kayser. In 
cazuri izolate evident şi vătămări corporale sau crimă, dar nu 
înscenate şi nu făcute public. 

— Deci pică toate semi-teoriile conspiraţiilor. E şi asta ceva. 

_ — Aproape toate. BKA ne-a dat un indiciu privitor la Greentec. 
In ultimii ani au atras atenţia în mod negativ asupra lor. 

Faţa lui Kallweit era un singur semn de întrebare. 

— Greentec este un consorţiu al concernelor vest-europene de 
energie alternativă, spuse Brendel. In Germania de Vest este 
numărul unu pe piaţă, iar la nivel mondial se situează undeva 
prin top ten. Elemente solare, roţi eoliene, forţă hidraulică. 

— Doar nu vorbiţi serios! Kallweit scuipă o a doua salvă pe 
revistă. Un producător vest-german de elemente solare, care 
atârnă oameni de conducte de gaz, în Republica Democrată 


142 


Germană! Dacă îi prezint diseară secretarului general chestia 
asta ca fiind urma noastră cea mai fierbinte, atunci putem să ne 
spânzurăm şi noi lângă el! 

— Să rămânem deocamdată la fapte, spuse Kayser. Unul 
dintre principalii acţionari ai Greentec este un investitor din 
Munchen, pe care Consiliul de Apărare îl consideră omul de paie 
al mafiei albaneze. In spatele asociaţiei stau, prin urmare, 
finanţatori care sunt obişnuiţi să-şi atingă scopurile economice 
prin mijloace ilegale. 

— Şi? întrebă Kallweit. 

— Când vor fi semnate noile contracte de tranzit, Europa de 
Vest va fi invadată timp de douăzeci de ani de gaz ieftin, prin 
urmare, nu mai cumpără nici dracu' instalaţii de stocare a 
energiei termice în pământ sau acoperişuri solare. Totodată, 
Lafontaine a anunţat că va reduce subvenţiile. Dacă am calcula 
pentru două decenii, ar fi vorba de miliarde. 

— Dar de ce tocmai Albert Hoffmann? 

Kayser se strădui ca vocea să îi sune răbdătoare. 

— Dacă indivizii ăia chiar vor să facă să pară că Securitatea 
statului omoară oameni, atunci trebuie şi să aleagă o victimă la 
care lucrul acesta să aibă sens. lar Albert Hoffmann este 
alegerea ideală. Cap politic, vest-german, influent în timpul 
Reînvigorării. 

În spatele frunţii lui Kallweit scârţâi. Maşinăria pornise. Rotiţele 
se puseră în mişcare, se învârtiră preţ de câţiva centimetri, 
puseră în mişcare roţi mai mari, rugina cădea în bucăţi, fumul 
ieşea, doar aer fierbinte, îşi spuse Wegener, care îşi croia cu greu 
drum prin numeroase încăperi goale trecând pe lângă conducte 
calcificate, pe lângă ţevi astupate, în timp ce aparatura producea 
tânguindu-se întrebări şi concluzii, le făcea una cu pământul, le 
forma din nou, până când toată bolboroseala ieşea în cele din 
urmă, cu întârzierea obişnuită, prin gură. 

— Bine, deci avem Greentec-ul ăsta. O suspiciune cam 
aventuroasă, constată Kallweit. In rest ştim că Hoffmann s-a 
infiltrat în cartierul rezidenţial, dar nu ştim de ce. Pentru asta nu 
avem nici măcar umbra unei explicaţii. Există o tovarăşă de viaţă 
neidentificată. In plus un informator al revistei SPIEGEL, la care 
nu putem să ajungem. Nu avem deci nici un fel de martori pentru 
ceva. Nu avem un motiv. Nu avem multe, domnii mei. 

— Mai ştiu eu ceva ce nu avem, spuse Brendel. Dosarul lui 
Hoffmann de la Stasi. Pentru că nu ni s-a permis să-l vedem. 


143 


15 


Mortul se bălăngănea dintr-o parte în alta. Poate îi făcuse vânt 
cineva. lar acum balansul nu se mai oprea, cu toate că acela 
care îl iniţiase dispăruse de mult. Corpul pendula de la dreapta la 
stânga, ca într-un spaţiu fără aer, într-o mişcare care era mereu 
aceeaşi, cu picioarele lipite, cu mâinile pe cusăturile pantalonilor, 
o scândură legănată cu numele Hoffmann, tăiat cu ferăstrăul 
dintr-o singură bucată şi înfăşurat într-un pardesiu deschis la 
culoare. Cineva arunca cu amândouă mâinile frunze din cer. 
Wegener se îndreptă spre mort prin ploaia de frunze galbene. 
Când ajunse la conductă, o văzu pe Karolina. Stătea pe jumătate 
ascunsă după un trunchi de stejar şi se holba la Wegener ca la o 
finală de pe Wimbledon. Capul ei urmărea mişcările de 
pendulare. Lacrimi îi curgeau din ochii de căprioară. Wegener o 
luă în braţe. Karolina era îngheţată. 

Imi este cald, spuse Karolina. 

Minţi, spuse Wegener. 

lar tu spui adevărul, Martin. 

Adună-te, încredere radicală în vremuri radicale, strigă 
Wegener. Atunci văzu: sub pardesiu, cadavrul era gol. Un penis 
întărit se ivea printre jumătăţile hainei. lar mortul evident că nu 
se numea Hoffmann. La urma urmei, Hoffmann nu purta 
pardesie. 

Erecţie post-mortem, spuse Karolina. 

Greţos, spuse Wegener. 

Un scârţâit ritmic. De câte ori cadavrul se legăna dintr-o parte 
în alta, funia zdrelea căptuşeala conductei. Dinspre Karolina 
venea miros vag de bomboane. 

Mi-au făcut o gaură în cap şi au umplut-o cu plumb dat la 
casat, se gândi Wegener, exact ca oul alb, crestat, care atârna 
pe post de greutate de vechea lampă de bucătărie a mamei, o 
arătare de porțelan stricată şi niciodată clocită. 

Mai în faţă, pe drumul forestier, un Brendel neclar smucea de 
o barieră. O apucase cu ambele mâini şi o sugruma ca pe un 
şarpe în dungi albe şi roşii, care făcea pe mortul de frică. Apoi 
dădu din cap şi lăsă animalul în pace. 

Wegener se trezi. 


144 


Se întinse. Visul curgea atât de încet de pe el, ca plumbul dat 
la casat. Capul îi deveni mai uşor. Cadavrul îmbrăcat în pardesiu 
şi legănat, cu penisul tare, se estompă. Aer cald de pădure adie 
prin uşa deschisă a Mercedesului, cea de pe partea şoferului. 
Soarele strălucea. Mirosea a muşchi. 

Brendel se ghemui. Pescui nişte chei dintr-o pungă mică de 
plastic şi meşteri ceva. După un minut se întoarse la maşină. 

— E încuiat. Şi nu se potriveşte nici una din chei. 

Wegener căscă. Incercă să se îndrepte pe scaunul cald de 
piele. Cămaşa îi era udă la spate. 

Brendel întoarse către el touchscreen-ul Navodobro şi apăsă 
pe rută alternativă. Apăru silueta unei clepsidre. Pixeli de nisip 
digital se scurgeau din jumătatea de sus în cea de jos. După care 
clepsidra se întoarse la 180 de grade, iar pixelii se scurseră 
înapoi. 

Wegener încercă zadarnic să îşi reţină al doilea căscat. 
Brendel băgă mâna sub scaun, avea acum un termos argintiu în 
mână, deşurubă capacul, îl umplu pe jumătate cu cafea aburindă 
cu lapte şi i-l întinse lui Wegener. 

— Aseară am mai fost până la intershop, spuse Brendel. 

— Cafea şi banane? 

— Cafea şi hârtie igienică. Kayser atât a suferit pe tron, încât 
am decis să ne răsfăţăm cu 12 role. 

— La EastSide nu există hârtie igienică din Vest? 

— La sediul poliţiei nu au. La EastSide este. 

— Inţeleg. Şi cum e locul în rest? Orgii cu cocaină pe 
Steinway? 

— Ar fi frumos. Destul de mulţi ruşi, în rest oameni obişnuiţi. 

Wegener bău. Cafeaua continua să fiarbă în el, se târî fierbinte 
pe esofag în jos, deveni în stomac un punct arzător. Imposibil să 
spună acum ceva despre aroma asta. Ca german, nu te poţi 
întreţine în anul 2011 cu un german despre gustul grandios al 
cafelei adevărate, fără să te înjoseşti pe tine însuţi, se gândi 
Wegener. Suntem un popor de pitici, 14,5 milioane de pitici, o 
naţiune de germani intraţi la apă, suntem toţi mult prea mici 
pentru intershop şi aşa vom rămâne mereu. 

— Frumos carton vi se oferă aici. Brendel se uita ţintă la 
monitor. Se pare că nu putea să uite povestea cu hârtia igienică. 
Clepsidra se învârtea. Nu trebuie să fie musai cu patru straturi. 
Dar lemn? 

— Ziare vechi, spuse Wegener, bău restul cafelei dintr-o 


145 


sorbitură şi îi înapoie lui Brendel capacul. Numai ziare vechi. 
RDG-ul se şterge la fund cu propaganda de alaltăieri. Observaţi 
că Biroul Politic este complet lipsit de ironie. 

— Probabil că Biroul Politic are şi hârtie igienică adevărată. 

— Da, că doar sunt nişte cururi profesioniste. 

Pe ecran clipi un semn de exclamare: Wu există rute 
alternative. 

— 3,4 kilometri pe jos, spuse Brendel şi cobori. 

Işi luă geanta diplomat de pe bancheta din spate, aşteptă 
până se dădu şi Wegener jos din maşină şi apăsă pe cheia 
automată. Luminile de semnalizare se aprinseră, patru butoane 
de uşă dispărură silențios în adâncitura de piele. 

— Dacă trece careva pe aici şi vede maşina, spuse Wegener, o 
să creadă că a dormit prea mult şi a pierdut reunificarea. 

Brendel rânji. 

— Aţi fi pentru reunificare? 

— Da. Dar germanii din Est s-ar văicări în continuare şi dacă ar 
fi bunăstare. Credeţi-mă. 

— Pentru că în realitate nu vor ca zidul să cadă? Sau pentru că 
n-ar merge destul de repede pentru gustul lor? j 

— Pentru că de 60 de ani s-au specializat în văicăreală. In 
cazul asta nu poţi pur şi simplu să te opreşti. Suntem campioni 
mondiali la văicăreală. 

— Atunci poate că mai bine uităm chestia cu reunificarea. 

— Atunci o să ne văicărim c-o uitaţi. 

Wegener se aplecă şi trecu pe sub barieră. Brendel sări peste. 
Jacheta îi atârna peste braţul în care ducea geanta. Mânecile 
cămăşii suflecate, cei trei nasturi de sus deschişi. Azi fără 
cravată. Atmosferă de august în octombrie. 

Brendel zâmbi îndemnându-l să pornească la drum, apoi 
merseră alături pe covorul moale din ace de brad. Drumul era 
aşezat mai jos decât pădurea, un şanţ întortocheat, în care 
puteai pândi sosirea trupelor federale cu o companie întreagă de 
la Armata Poporului, dacă se ajungea totuşi la război între fraţi. 
Ferigile împânzeau marginile umbroase ale şanţului, gândaci 
colorați se luptau cu lanţurile de munţi făcute odinioară de roti 
de tractor. Pe fragmentul palid de cer nu se vedea soarele. 

O să mă transform într-un drumeţ, îşi spuse Wegener şi văzu 
în faţa sa bucata de hartă de pe laptopul lui Brendel: o săgeată 
care marca unde se afla cabana, de jur împrejur suprafeţe verzi 
de pădure cu simboluri mici sub forma unor brazi negri, pătrate 


146 


galbene de câmp de arat, apoi linia groasă, haşurată, care 
despărţea socialismul de imperialism şi care îi amintise lui 
Wegener de tăietura de pe pieptul alb al lui Hoffmann. Nu erau 
mai mult de patruzeci de kilometri până la graniţă, asta 
pricepuseră toţi cei care văzuseră harta asta, Brendel, Kayser, 
Frankenstein, el însuşi. Cu puţin efort, parcurgeai distanţa asta 
într-o noapte. 

Wegener se gândi la Franjo vulpoiul, eroul de benzi desenate 
care găsise o gaură în varianta cu gard de sârmă ghimpată a 
apărării împotriva capitalismului, pe vremea când încă se numea 
apărare împotriva fascismului. Franjo se strecurase prin acea 
gaură, pe buzele negre de vulpe cu veselul cântec /n Vest o să 
mă Îmbuib, pe care în calitate de cititor de vârstă fragedă puteai 
să-l lălăi la rândul tău datorită notelor muzicale din carte, doar 
pentru ca să trăiască apoi în situaţia naturală federală tot felul 
de experienţe deprimante, cu semeni imperialişti zgârciţi, care 
nu-şi împărțeau gâştele vânate, cu găini care de exploatate ce 
erau abia se mai ţineau pe stinghii şi cu vânătorul Jasper, care 
voia să facă din blana lui Franjo un guler de mantou pentru soţia 
preşedintelui CDU? de judeţ Kriegbaum. Slăbit, dar înţelepţit, 
după o săptămână de adevăruri amare, Franjo porni înapoi spre 
paradisul de acasă, cântând Mai bine nu te duci niciodată în Vest 
pe aceeaşi melodie pe care mai înainte îşi cântase imnul orbirii. 

— Dacă aş avea acum un rucsac, spuse Wegener şi dacă v-aş 
ruga să mă uitaţi aici în pădure... 

Brendel îşi privi picioarele, în timp ce mergea. Geanta 
diplomat i se lovea de picioare. Un om elegant de afaceri în 
mijlocul provinciei est-germane, îşi spuse Wegener, întrebarea e 
doar, ce vinde oare. 

— In Berlinul de Vest am fost întrebat dacă aş putea lua pe 
cineva cu mine în Est, spuse Brendel. In portbagaj. Pentru că n-ar 
fi trebuit să trec prin controale, cu toate permisele mele speciale. 

Franjo vulpoiul, îşi spuse Wegener, există şi de cealaltă parte. 
lar şeful comisiei speciale este gaura din gardul de sârmă. 

— Şi apoi am fost controlat de două ori. Brendel îşi mută 
geanta diplomat în cealaltă mână. Unii vor neapărat să intre, alţii 
vor să iasă. O situaţie tipică germano-germană. Mult mai 
complicat decât ar trebui. 

— Dar se spune că cei care vor să intre ar fi tot mai mulţi. 


2 CDU - Christlich Demokratische Union, Uniunea Creştin-Democrată, 
partid cu orientare de dreapta din Germania (n.red.). 


147 


— Pe moment, da. Sunt la noi o grămadă de oameni care 
primesc ajutor social şi care nu-şi pot imagina nimic mai frumos 
decât să devină de pe azi pe mâine coproprietarii unei ţări 
întregi. Şi există noii capitalişti care fac urticarie când aud 
cuvintele umbrelă de salvare. 

— Această evoluţie are fireşte o dimensiune cinică pentru unul 
ţinut înăuntru, ca mine. Sunt sigur că înţelegeţi. 

Brendel încuviinţă. 

— Pentru dumneavoastră trebuie să fie complet absurd. 

— Complet absurd este o expresie potrivită. 

Wegener îşi scoase minskul din buzunar. Nu avea semnal. 

— Nici nu visa bătrâna mătuşă RDG că o să dea Vestul buzna 
peste ea. 

— RDG-ul poate să mulţumească băncilor americane. Şi de 
altfel şi Lafontaine. Fără criza ipotecilor, Roland Koch ar mai sta 
încă în bucătăria din Bonn. Şi brusc socialismul este pe val. 

— Ştiţi ce este uimitor la socialism? Că întotdeauna este pe 
val, acolo unde nu este practicat. 

Brendel râse sarcastic. 

— Şi dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta. 

— Bineînţeles, asta înseamnă nemurire. Cei doi domni Marx şi 
Engels nu vor dispărea niciodată, dar nici nu vor avea vreodată 
succes. Comunismul este o sculă întărită pe jumătate, după cum 
obişnuia să spună vechiul meu şef: nici nu se înmoaie, dar nici nu 
se goleşte. E şi asta o soartă amară. 

— Şi soarta amară a dumneavoastră? 

Ochii albaştri ai lui Brendel îl cercetau pe Wegener curioşi. 

— Soarta mea cea amară este soarta amară a tuturor 
germanilor din Est. Ai fost în momentul nepotrivit, la locul 
nepotrivit. lar acum eşti pe viaţă cobaiul grupului de cercetare 
empirică pe tema egalizării. Cu hârtie igienică pe care o poţi 
folosi şi ca şmirghel şi cu renunţarea completă la orice formă de 
adevăr. Sunt şi acum de părerea că socialismul este descris cel 
mai bine prin faptul că se înţelege atât de prost cu adevărul. 

— Dacă nu s-ar înţelege cu nici o formă de adevăr ar însemna 
că aici nici nu poţi să lucrezi ca poliţist, spuse Brendel. 

Se opri brusc, făcu câţiva paşi în pădure, îşi lăsă geanta 
diplomat pe pământ, puse jacheta deasupra. Apoi îngenunche 
între ferigi. Cămaşa albastră i se întinse pe spatele lat. Un cuţitaş 
sclipi. Brendel se aplecă. Brendel tăie. Brendel se ridică din nou, 
îşi luă geanta, se întoarse, în mâna dreaptă avea o mânătarcă. O 


148 


pălărie maro uşor pătată, dedesubt buretele măsliniu şi un picior 
alb, ca o măciucă, de care mai atârnau încă pământ, ace de brad 
şi resturi de muşchi. 

— Este posibil să lucrezi ca poliţist aici, spuse Wegener. Dacă 
poţi trăi în condiţiile astea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— E viermănoasă mânătarca? 

Brendel îşi privi prada cu ochi critic. 

— Ar trebui să o tai ca să văd. Piciorul arată bine. Aş spune că 
nu e. 

— Dar nu ştiţi sigur. Exact ca la oamenii din ţara asta. 
Viermănoşi sau neviermănoşi? Câte unul pare să fie incoruptibil, 
după care auzi spunându-se despre el că ar fi informator. Dar 
poate că nici nu este adevărat. Poate că cineva a lansat zvonuri 
pe seama lui. Pe de altă parte, zvonurile s-ar putea dovedi 
adevărate, chiar dacă le-a inventat cineva intenţionat. Şi aşa mai 
departe. Nu poţi fi sigur niciodată. Nu există indicii de încredere. 
Poţi doar să ghiceşti. Şi când te hotărăşti să ai încredere în 
cineva, este suficient un amănunt minuscul ca să începi să te 
îndoieşti din nou. O propoziţie pe care o spune fără să se 
gândească. O glumă. Un singur cuvânt. Uneori şi fără un cuvânt. 
Fără glumă. Devii o maşină de suspectat oameni. 

— Ceea ce un investigator trebuie oricum să fie. 

Wegener îi luă lui Brendel ciuperca din mână şi o cercetă. 
Carne tare. Buretele avea numai două găuri mici de la melci. 
Pălăria era neatinsă. 

— Dar voi vă puteţi lăsa suspiciunea în camera de 
interogatoriu. Voi o puteţi uita când plecaţi acasă. Aici întreaga 
noastră viaţă e o investigaţie, douăzeci şi patru de ore pe zi. Aici 
îi suspectezi pe toţi. Tot timpul. 

— Credeţi că RFG-ul este o ţară în care sunt numai oameni 
cinstiţi? 

— Cred că RDG-ul este o ţară în care nu sunt oameni cinstiţi. 

— Nici măcar unul singur? Nu puteţi să-mi spuneţi una ca asta. 
Cum sunteţi dumneavoastră? 

Wegener zâmbi. 

— Sunt bărbat. Bărbaţii nu sunt niciodată cinstiţi. 

Brendel izbucni în râs. 

— Nu am mai privit lucrurile din perspectiva asta. Dar probabil 
că este adevărat. Şi nu există nici femei cinstite? 

— Ba da, una. 


149 


— Înseamnă că tocmai aţi minţit. 

— Exact ce vă spuneam adineauri. 

Brendel îşi luă ciuperca înapoi, şterse pământul şi muşchiul de 
pe ea şi o băgă în buzunarul jachetei. 

Mergeau din nou alături peste perna din ace de brad. Pălăria 
ciupercii ieşea din buzunar ca o chiflă mare şi mătăsoasă. O 
pasăre invizibilă croncănea mereu acelaşi strigăt din vârfurile 
întunecate, de două ori scurt, odată lung: Ac-ac-aaaaac. 

Drumul o coti brusc la stânga. Corect, îşi spuse Wegener, 
conductele sunt trecute pe hartă. 

Brendel se opri. 

La cincizeci de metri în faţa lor, se întindea prin pădure 
rotunjimea lungă a unei conducte. Degetul cel mai nordic al 
mâinii din Potsdam, nu chiar la fel de gros ca magistrala, cu 
toate astea impresionant. Trunchiurile deşirate şi golaşe ale 
trunchiurilor de pin păreau o plantație de scobitori printre care 
fusese însăilat un dragon şerpuit, urcat pe stâlpi de beton în 
formă de A, o instalaţie abstractă ruso-est-germană sub un 
difuzor însingurat: Ac-ac-aaaac. 

— Inainte de a veni încoace, am cerut să văd fişa 
dumneavoastră personală, spuse Brendel şi continuă să meargă. 
Trebuia să decid cu cine voi lucra la faţa locului. V-aţi ocupat de 
la început de caz, ăsta era deja un lucru bun. 

— Şi mai era şi drăguţa aceea de abatere disciplinară, spuse 
Wegener evitând o rădăcină mai mare. Scandalagiu calificat. 

— Acest lucru nu vă pune sub semnul întrebării competenţa, 
spuse Brendel. S-a potrivit totul. Un funcţionar experimentat, 
primul la locul faptei, nu e unul dintre tovarăşi. Cu un tovarăş 
alături ar fi fost dificil. 

— Se poate. 

— Mai simţiţi urmările chestiei ăleia? 

— La noi nu simţi urmările atunci când le simţi. Un timp a fost 
linişte. Alaltăieri a adus Steinkuhler vorba, ca să înţeleg de ce m- 
aţi ales. 

Brendel încuviinţă din cap. 

— Poate că sună patetic, dar admir ce aţi făcut. 

— Aveţi dreptate, sună patetic. 

— Nu este un lucru de la sine înţeles să te ridici împotriva 
autorităţilor într-o ţară ca RDG-ul. 

Wegener ridică din umeri. 

— Nu am urmărit să mă ridic împotriva autorităţilor. Au trecut 


150 


de mult vremurile în care oamenii de pe aici făceau pe eroii. 

— Deci nu există nici eroi. 

— Eroii trebuie să-i importăm. Doar vedeţi. 

Braţul liber al lui Brendel făcu o mişcare nedefinită. 

— Atunci ce aţi urmărit? 

— Să spunem că am urmărit dreptatea. Wegener îl privi pe 
Brendel. Fruntea uşor transpirată, privire prietenoasă din doi ochi 
albaştri, expresia admirativă a unui om care încă mai credea în 
faptul că un stat rău trebuie să producă în mod obligatoriu 
oameni buni. In faţa lor, conducta traversa pe doi piloni drumul 
forestier, ca o poartă futuristă către o altă lume. Elemente de 
tablă mai noi străluceau argintiu pe tabla veche. Pe stâlpul din 
dreapta se căţăra o scară de metal, sus sârmă ghimpată şi gratii 
cu coroană de ţepi, în spate încuietori grele, asigurate prin 
gheare de oţel. 

— Am căutat un prieten, spuse Wegener. A fost mentorul meu, 
cu mult înainte de Reînvigorare. Dacă ştiu ceva în ziua de azi, 
atunci o ştiu de la el. 

Brendel nu lăsă să i se citească nimic pe faţă. 

Poarta conductei de gaz era acum deasupra lor. Pe partea 
inferioară a conductei, un şir de şuruburi ruginite se întindea în 
mod uniform pe rotunjimea întunecată. Brendel intră în umbra 
lăsată de ţeavă. 

— Prietenul e tot dispărut? 

— Da. 

— Cum îl cheamă? 

— Josef Fruchti, maior în rezervă. 

Nu o să mă obişnuiesc niciodată cu acest „în rezervă”, spuse 
Fruchti, sună de parcă ar fi sifilitic abject, senil absolut, sonat 
alungat. 

— Ce credeţi că s-a întâmplat? 

Wegener ezită un moment. Faţa lui Brendel se distingea cu 
greu în umbra conductei. 

— După pensionare, Josef a lucrat ca detectiv particular. Cu 
mai mult de un an în urmă i s-a oferit un job. De cercetare. Ceva 
politic. Nu mi-a spus cine l-a însărcinat sau despre ce era vorba. 
Wegener ieşi primul din umbra conductei. Suna destul de 
exploziv. Dar Josef nu era genul care să se teamă de ceva sau de 
cineva. 

Asta sună deja mai bine, spuse Fruchti, superman atotştiutor. 

Vorbesc deja despre el la timpul trecut, se gândi Wegener, de 


151 


parcă bătrânul ar zăcea undeva în pădurea asta, la doi metri sub 
pământ şi ar fi de negăsit. 

— Şi a dispărut pur şi simplu? 

— De pe o zi pe alta. Fără urmă. Nimeni nu ştia nimic, nimeni 
nu văzuse şi nu auzise nimic. Aşa că m-am dus sub un pretext pe 
Normannenstrasse şi am rămas în clădire după închidere. 

Chipul lui Brendel se blocase undeva între groază şi admiraţie. 

— V-aţi lăsat încuiat de bunăvoie la Stasi? 

— Am petrecut noaptea în pivniţă şi am căutat în arhivă. Când 
am găsit-o, nu am putut intra. Aşa că am intrat în câteva birouri 
şi am răvăşit nişte dulapuri cu dosare. Ulterior a reieşit că erau 
documentele de la serviciul de circulaţie. Au ieşit nişte 
instantanee frumoase: cum se uită căpitanul Wegener temător în 
camera de supraveghere cu infraroşii. Mă identificaseră deja 
înainte de a ajunge la mine. 

— Şi asta a fost tot. 

— Măsuri disciplinare, mustrare, ameninţarea cu suspendarea 
pe termen nelimitat şi pierderea definitivă a dreptului la pensie, 
în caz de repetare faptei. Dar ar fi putut ieşi şi mai rău. 

— Căutaţi adevărul, chiar asumându-vă un mare risc personal. 
Şi totuşi afirmaţi că în RDG adevărul nu există? 

— Când spun că socialismul nu se împacă bine cu adevărul, 
atunci mă refer la adevărul oficial. Adevărul faptic există, 
bineînţeles. 

Wegener călcă pe un con gros de brad şi îl simţi dureros prin 
talpa pantofului. 

— Chestia este că şi dacă aş fi găsit ceva în timpul acţiunii 
mele prosteşti - aici la noi nu poţi fugi la SPIEGEL, să declanşezi 
un scandal. Nu poţi scrie o plângere către vreun departament 
intern, care să curețe apoi şandramaua. Şandramaua asta nu e 
curățată niciodată. Căcatul e până-n tavan. |n socialism, 
adevărul este un adevăr pe care trebuie să-l ţii pentru tine. 

— Un adevăr ineficient. 

— La fel de ineficient ca şi socialismul. 

Ac-ac-aaaac, ţipă pe sub brazi, apoi ceva se îndepărtă fâlfâind. 

Păşeau muţi pe pământul care devenea tot mai nisipos. 
Conducta de gaze era acum un însoțitor permanent, rămase pe 
aproape, o coti scurt, se întoarse numaidecât înapoi lângă drum, 
un dragon-şarpe fidel, care după sute de kilometri de singurătate 
siberiană nu mai voia să fie singur. Wegener se întrebă dacă era 
cumva o coincidenţă prostească faptul că această cabană a lui 


152 


Hoffmann se afla în apropierea conductei de care în cele din 
urmă sfârşise atârnat. După spusele lui Frankenstein, cabana se 
afla de peste douăzeci de ani în proprietatea lui Hoffmann. 
Marele avânt în construcţia de conducte începuse deja de vreo 
cincisprezece ani. Prin urmare, poate că nu Hoffmann venise la 
conductă, ci conducta la Hoffmann. 

Am venit cu o săptămână prea târziu, se gândi Wegener, 
vechea dilemă legată de spaţiu şi timp a criminaliştilor. Ai 
întotdeauna sute de întrebări de pus unor oameni care nu mai 
pot să-ţi răspundă. Trăieşti până atunci timp de treizeci, 
patruzeci, cincizeci de ani în aceeaşi ţară cu aceşti oameni, în 
acelaşi oraş, stai lângă ei în metrou sau la birtul din colţ, îi 
întâlneşti la coadă la bilete de cinema sau în gară la budă, fără 
să îi cunoşti, fără să bănuieşti că vei petrece cândva săptămâni 
şi luni de zile încercând să reconstruieşti viaţa băutorului de bere 
din faţa chioşcului, a cititoarei de ziare de pe banca din parc, a 
curvei de România de la marginea străzii, când înainte ai fi avut 
tot timpul din lume să le pui orice întrebare voiai, la chioşc sau 
pe bancă în parc, sau la marginea străzii, să le afli motivele 
pentru comiterea crimei sau pentru a-fi-fost-ucis, să le 
înregistrezi, să le scrii la maşină, să dai la semnat toată 
hârţogăria aia de către victime şi făptaşi şi să clasifici cazul 
cercetat în amănunţime într-un dosar cu inscripţia infracțiuni din 
viitor rezolvate. _ 

Minskul era încă în căutarea reţelei. In cursul dimineţii, nici un 
apel de la Karolina. Oare Brendel o fi fost ieri totuşi la ea, se 
gândi Wegener. Criminalistica vest-germană primise dosarul MW- 
B-1101-IV/2010 (Pp) de la Stasi, prin urmare, Brendel cunoştea în 
detaliu viaţa colegului lui din Est, deci şi numele Karolinei, deci îi 
ştia şi adresa. Poate o verificaseră în prealabil. Ca angajată a 
ministerului, era sursa clasică pe care o puteai supune uşor 
presiunii. Brendel se poate să o fi interogat cu privire la trecutul, 
caracterul, obiceiurile, slăbiciunile fostului ei partener de viaţă. 
Cei doi se cunosc, înainte ca el însuşi să-l întâlnească pe Brendel 
pentru prima oară. Se simpatizează reciproc. Se consideră 
atractivi. Nu-i de mirare. Şi se întâlnesc fără vreo obligaţie. Cea 
mai bună asigurare împotriva complicaţiilor postcoitale este tot 
despărţitorul de amanți din beton, lung de 170 de kilometri, care 
trece prin mijlocul oraşului. Nu riscă nimeni nimic. Deci se poate 
risca. 

— Poate am ceva pentru dumneavoastră, spuse Wegener. Un 


153 


coleg are un M6 de vânzare. 

— l-aş fi recunoscător colegului respectiv. Brendel pieptănă 
coasta dealului cu privirea. Cât costă? A 

— Douăzeci de kilograme de ciocolată Ritter Sport Olympia. In 
tablete nenumerotate. Sau o tonă de hârtie igienică. 

Brendel rânji. 

— Am să vă trimit. 

Drumul urca acum uşor. Trunchiuri mai groase de brazi se 
aflau la distanţe mai mari unele de altele, printre ele creştea 
iarbă de un galben-maroniu. Nenumărate tufişuri de mure se 
străduiau să înăbuşe pădurea sub o țesătură din vrejuri spinoase. 

— Chiar aţi fugi dincolo, Martin? Privirea lui Brendel rămase 
aţintită în pământ. Dacă s-ar ivi ocazia? 

— De gândit, toţi se gândesc la asta din când în când. Dar nu 
se iveşte nici o ocazie. Prin urmare, nu ştii. 

— Şi prietena? 

— Face carieră. Wegener băgă de seamă că ardea. Cafeaua 
începu din nou să îl ardă, i se urcă la cap, îi făcu fruntea să 
transpire. Şi nu mai este prietena mea de un an. Dacă prietenă a 
fost vreodată cuvântul potrivit. 

— Am sărit peste informaţiile despre viaţa personală, spuse 
Brendel rapid. Ştiu doar că, la data măsurilor disciplinare luate 
împotriva dumneavoastră, aveaţi o relaţie. 

Sunt gol, îşi spuse Wegener. Port o pereche de chiloţi, una de 
pantaloni raiaţi, o cămaşă, ciorapi, pantofi, dar sunt gol. Gol 
alerg prin pădure, alături de Brendel, şoferul de Benz. Gol stau în 
intrarea deprimantă şi privesc în sus spre cuibul de nebunii al 
Karolinei, care a fost odată cuibul nostru de nebunii. Gol trebuie 
să-mi salvez statul falit de la faliment. Gol le place celor 
îmbrăcaţi să mă vadă. 

— Fosta dumneavoastră prietenă. Brendel ezită. Ea este 
femeia în care aveţi încredere? 

— Cine mă citeşte atât de bine ar trebui să îmi spună tu. 

— Atunci îmi pare rău pentru ce ai păţit, spuse Brendel. 

— Şi mie îmi pare rău pentru ce am păţit. 

Dacă mă mai bate acum şi prieteneşte pe umăr, se gândi 
Wegener, atunci îi umplu de lacrimi cămaşa asta de 350 de euro. 

— Kayser nu îţi cunoaşte dosarul. 

Wegener încuviinţă din cap. 

— Mulţumesc. 

— Pentru ce? 


154 


— Pentru că mi-ai spus asta. 

La capătul urcuşului, drumul se bifurcă. Conducta rămase pe 
lângă drumul din stânga, cel din dreapta dispărea în iarba 
stufoasă, se curbă, deveni un mic luminiş pe care se afla o casă 
de lemn scundă şi prost îngrijită. Soarele îşi amintise brusc de 
datoria lui, apăruse de undeva şi transforma luminişul în imitaţia 
unei idile scandinave prost îngrijite. Se auzeau greierii. De pe 
pereţii de lemn ai casei se decojea vopseaua de un roşu-închis. 
Ţigle din muşchi uscat. Obloanele trase trebuie să fi fost cândva 
albe. Un buştean vechi de tăiat lemne putrezea lângă uşa de la 
intrare. Pe vremuri masă de sacrificiu, acum el însuşi victimă, se 
gândi Wegener. Mirosul de răşină care îl întâmpină era atât de 
puternic, de parcă cineva ar fi tăiat întreaga pădure. 

— E frumos aici, zise Brendel. Şi pustiu. 

— Poate că e tocmai ce-i trebuie unui om singuratic. 

— Nu îmi dau seama care e treaba cu Hoffmann ăsta. Brendel 
scoase din buzunar punga de plastic cu cheile. Coliba asta nu se 
potriveşte cu locuinţa pe care o avea. Locuinţa nu se potriveşte 
cu slujba de grădinar. Slujba de grădinar nu se potriveşte cu 
scrierile lui politice. Scrierile politice nu se potrivesc cu o iubită în 
vârstă de douăzeci de ani. Şi nu se potriveşte nici faptul că iubita 
a dispărut. 

— Şi conducta, spuse Wegener. Cu ce se potriveşte ea? 

Brendel se întoarse spre conductă, o privi timp de câteva 
clipe, scutură din cap. Apoi scoase legătura de chei din pungă, 
evită câteva vrejuri de mure şi îşi croi drum peste luminiş spre 
uşa casei. Wegener rămase în urma lui. 

O brigadă de păianjeni RDG-işti trebuie să-şi fi îndeplinit planul 
cincinal personal la cabana lui Hoffmann: pereţii pătaţi de lemn 
erau acoperiţi de plase strălucitoare. Brendel alese cheia cea mai 
veche şi cea mai lungă, orbecăi cu ea prin gaura cheii, o învârti. 
Mergea. O încuietoare trosni. Uşa se deschise cu un scârţâit uşor 
spre încăperea întunecată, de parcă cineva tocmai ar fi deschis-o 
pe dinăuntru. Aer stătut. Miros de plastic. Obloanele geamurilor 
pictau grilaje deformate pe podeaua cenuşie de LINOLEUM. 
Wegener recunoscu conturul unor fotolii, ale unei sobe de fier, 
schema unui dulap. Partea din spate a camerei era cufundată în 
întuneric. Nu era nimeni acasă. 

Brendel îşi deschisese geanta, scoase din ea două costume de 
protecţie, mănuşi, pungi de plastic şi cameră de filmat. Eu sunt 
gol şi rămân gol, se gândi Wegener în timp ce îşi luau costumele 


155 


pe ei, iar Brendel e pe zi ce trece tot mai îmbrăcat, tot mai 
apărat, ăsta nu are doar o faţă impenetrabilă, are şi o rezervă 
nesfârşită de costume, costumul de comisar, costumul de 
camarad, costumul de competenţe, costumul de iubit al 
Karolinei. 

— Era o poză de-a ei la dosar? 

— Da. 

Wegener simţi o împunsătură datorată faptului că Brendel 
înţelesese imediat despre ce era vorba. 

— Bine făcută? 

— Eu zic că da. 

— Să plângi după o femeie poate fi iadul pe pământ, dar să 
plângi după o frumuseţe este camera medievală de tortură a 
iadului pe pământ. 

— Să plângi după o femeie moartă e poate şi mai greu. Dar 
uneori e desigur şi mai uşor. 

Wegener ridică privirea. 

Brendel îşi închise fermoarul costumului de protecţie. 

— Când sunăm după echipa criminalistică, să aducă şi un 
cleşte de tăiat fier. Ca să deschidem dulapul. 

— Am să-i spun lui Frank. 

— Martin, este important pentru mine să mă crezi. 

Brendel îşi manevra încă fermoarul. Wegener îşi puse 
mănuşile. 

— Nu am citit procesele-verbale de la interogatoriul tău. Şi nu 
vreau să crezi că le-aş fi citit. 

Privirea lui Brendel rămase timp de o clipă aţintită asupra lui 
Wegener, apoi se întoarseră amândoi deodată spre drumul 
forestier. 

Zgomotul făcut de motor se apropie, deveni tot mai puternic, 
un țipăt de pasăre, un Phobos Il alb cu dungi roşii ca la maşinile 
de raliu apăru din spatele trunchiurilor, hurducăi până la 
bifurcaţie şi frână brusc. 

Wegener şi Brendel rămaseră nemişcaţi. 

Maşina se holba la ei din două faruri duble, rotunde. Soarele 
se reflecta în parbrizul din faţă. 

Apoi pocni transmisia. Marşarierul urlă. Roţile se învârtiră în 
gol. Un nor de praf crescu în doar câteva clipe de sub maşină şi 
se îndreptă spre trunchiurile copacilor ca o mică ciupercă 
atomică de culoare maro. 


156 


16 


Ţărâna de Mecklenburg avea gust de pământ amar, îţi ardea 
ochii, devenea o pompă uscată de praf care îţi sorbea aerul din 
plămâni, se vâra peste tot, în urechi, în nas, în fiece por. 
Wegener văzu în faţa lui costumul alb de protecţie al lui Brendel 
alergând, un amestec bizar de astronaut şi sprinter olimpic, 
braţele îndoite se repezeau în ritmul alergării înainte şi înapoi, îşi 
văzu propriile picioare, doi cârnaţi de plastic care zburau în faţă, 
se pliau spre spate, loveau în pământul nisipos ca două ciocane 
lipsite de antrenament ale unei maşinării complet lipsite de sens, 
îi urla în cap marşarierul Phobos-ului care se refugia, urcând 
până la cele mai stridente sunete auzite vreodată. Costumul alb 
al lui Brendel se mişca în norul de praf ce creştea încontinuu, ca 
într-o băşică murdară: un alergător de fond pe o planetă 
deşertică, un şerif spaţial aflat în plină furtună de nisip, luptând 
disperat şi totuşi lipsit de şansa de a-şi atinge țelul. Wegener 
simţi cum i se strângea stomacul, cum îi ardeau plămânii, cum 
cârnaţii de plastic alb de sub trunchiul lui amorţeau de la atâta 
efort, cum furtunurile astea bălăngănitoare îşi pierdeau ultimele 
puteri, cum începeau să paralizeze, refuzau să muncească, să 
facă picioarele capitaliste ore suplimentare, pulpele estice sigur 
nu, îşi îndepliniseră norma pe ziua în curs, erau în timpul lor 
liber, după ele potopul. 

Brendel dispăru după cotitură, Wegener încetini. Se opri şi se 
aplecă în faţă. Işi dădu seama că urmează că cadă. Umărul i se 
afundă în drumul nisipos ca într-un pat de pene, simţi înţepătura 
acelor de pin în obraz, mirosul de răşină reapăru brusc, gâfâitul 
asurzitor era propriul gâfâit asurzitor, nu mai inspira aer, ci 
ţărână, ţărâna era în el, în stomac, în artere, era astupat 
complet, un vierme de Mecklenburg care se lupta să ia aer, cu 
puţin timp înainte de colaps. 

Apoi voma curse din el. Un val mare şi cald. Şi încă un val 
mare şi cald. Wegener simţi gust de cafea cu lapte, de acid din 
stomac, de con de brad, nisip, ciuperci şi pământ. Un al treilea 
val îşi făcu simțită prezenţa, îi ţâşni afară pe gură, de data asta 
mai slab, îl nimeri chiar pe el, i se prelinse pe bărbie puţind. 

Stătea pe spate şi tuşea. Ochii îi lăcrimau. Poate chiar şi 
plângea. De la atâta efort. De la atâta lipsă de Karolina. Cunosc 


157 


asta, îşi spuse Wegener, că trebuie să fiu slab ca să devin şi mai 
slab. Că doar o mică tristeţe poate declanşa o tristeţe mai mare. 
Că trebuie să plâng pentru ceva, ca să pot plânge pentru 
Karolina. Că îmi doresc să mă vadă culcat aici, aşa slăbit, aşa 
pierdut, aşa prăpădit, să mă aleg măcar cu tandreţea anostă a 
milei, o privire compătimitoare măcar, care să semene puţin cu 
privirea plină de admiraţie şi de iubire de pe vremuri, pe care aş 
putea s-o confund pentru câteva clipe cu privirea de-atunci şi 
care ar fi de fapt doar verişoara degenerată, asocială a acestei 
priviri iubitoare de-atunci, dar mai bine verişorul degenerat şi 
asocial decât nimic. 

Wegener înţelese brusc că nu avea să mai fie niciodată cu 
Karolina. Poate avusese nevoie de acest nor de praf, ca să poată 
vedea limpede. S-a terminat totul, s-a terminat de mult, n-o să 
mai fie niciodată nimic, spuse norul. Karolina n-o să se 
gândească niciodată la tine, dacă ar sta ea însăşi căzută, 
luptându-se pentru o gură de aer, spuse norul. Tu te-ai gândi 
mereu la ea, dar ea nu s-ar gândi la tine. Karolina s-ar gândi la 
altcineva. Şi dacă n-ar exista altcineva, nu s-ar gândi la nevoie la 
nimeni. Doar ca să nu trebuiască să se gândească la tine. Tu eşti 
mort, spuse norul, recunoaşte că pentru ea ai murit. Cunoşti 
adevărul. Tu eşti ăla care vrea mereu să cunoască adevărul şi 
adevărul ăsta îl cunoşti, dar nu-ţi place, deci îl ignori. Mă rog. Dar 
dacă ignori adevărul, atunci nici nu trebuie să-l cunoşti. Atunci 
poţi să te caci pe el de adevăr. Şi dacă te caci pe el, atunci poţi 
să-l laşi şi în pace. Sau ţii la adevăr, sau nu ţii la el. Dar atunci nu 
ai voie să faci diferenţe. Atunci nu se poate să nu ţii la adevărul 
tău personal, dar să ţii la cel de la lucru. Adevărul e adevăr. 
Adevărul e ceea ce nu poţi să schimbi. Adevărul se bazează pe 
fapte. Meseria ta e să descoperi faptele. Inclusiv faptele care te 
privesc pe tine. Inchide dosarul Karolina Enders, cazul e rezolvat, 
vinovatul e căpitanul însuşi, martora este eliberată de orice 
răspundere pentru eşuarea relaţiei. Vinovatul nu primeşte totuşi 
nici o pedeapsă. E destulă pedeapsă faptul că e singur 
răspunzător de eşuarea relaţiei şi că stă acum întins pe pământ 
la Mecklenburg-Vorpommern şi vomită şi plânge. 

La un moment dat se risipi praful. La un moment dat se opri şi 
tuşea. La un moment dat Brendel stătea aplecat deasupra lui, un 
om de nisip, care clătina doar din cap, fără să spună nimic. 
Wegener se simţea, de parcă acest om al nisipului tocmai l-ar fi 
învins. 


158 


x 

— Alo? 

— Domnul doctor Braun? 

— Cine vorbeşte? 

— Martin Wegener de la Comisariatul Poliţiei Populare 
Kopenick. Aveţi un minut pentru mine? 

— Am şi două minute. Dar nu mai mult. 

— Domnule doctor Braun am fost  alaltăieri la 
dumneavoastră... 

— Vizitatorul doamnei Enders. 

— Exact. Am auzit că vizita mea a produs agitaţie. 

— Păi a fost o vizită cu legitimaţie de serviciu. 

— Din pură obişnuinţă. A fost o vizită privată. 

— Doamna Enders mi-a povestit. Am avut o scurtă discuţie. 

— Sper că nu au fost neplăceri. 

— Păi au fost nişte probleme. Suntem în toiul pregătirilor 
pentru Tratative. Câţiva colaboratori se pare că au reacţionat 
exagerat. 

— Imi pot imagina. 

— Păi domnul Borgs a lămurit deja problema. Un coleg de-al 
dumneavoastră care a fost în dimineaţa asta la domnul doctor 
Moss. 

— Da, în scopul unei investigaţii. 

— Păi, atunci am lămurit problema. Domnule Wegener... 

— Domnule doctor Braun, vă mulţumesc pentru timpul 
acordat. 

— La revedere. 

Wegener încheie convorbirea. Şeful Karolinei era un tâmpit, 
fără îndoială. Cu siguranţă un umflat cu bărbie dublă. Un birocrat 
de la energie, îndesat şi hipercorect. Poate informator. Poate nu. 
Poate ambii şefi ai Karolinei erau informatori. Doctorul Braun şi 
doctorul Moss. lar primul doctor nu ştia nimic din ce făcea al 
doilea. Ambii doctori lucrau permanent pentru acelaşi lucru şi 
totuşi unul împotriva celuilalt. Doctoriceau prin lucrurile 
personale ale colegului. Se bănuiau cu schimbul. Acte ascunse, 
pe care celălalt trebuia să le caute. Făceau totul în dublu 
exemplar. Puneau la cale tertipuri şi piste false, erau permanent 
induşi în eroare şi induceau în eroare Stasi, cu tertipurile şi 
pistele false ale celuilalt, pentru că predau totul în mod nefiltrat, 
pentru că astfel un haos nesfârşit de invenţii şi adevăruri spuse 
pe jumătate ateriza pe mesele unor ofiţeri din conducere 


159 


suprasolicitaţi, care primeau o mie de informaţii contradictorii din 
o mie de surse, care la sfârşit aveau totul, faptele şi fiecare 
variantă imaginabilă şi fantastică a acestor fapte, care stăteau 
până la gât în fluxul de informaţii, ca nişte căutători neajutoraţi 
de comori şi trebuiau să fie atenţi să nu fie luaţi de val cu atâtea 
procese-verbale înregistrate şi copii şi notițe şi poze şi evaluări. 
Câtă oboseală, se gândi Wegener. Ce stat obositor. În care nu 
există hârtie ca lumea de budă, dar există în schimb sute de 
arhivari bine plătiţi ai acestui haos inutil. 

Bătăi la uşă. 

_ Uşa de deschise, înainte ca Wegener să poată striga ceva. 
Inăuntru intră o cămaşă transpirată, Frankenstein privea chinuit 
de după gulerul ei. Freza lui betonată de Mefisto suferise în 
ultimele ore în mod serios. 

— Nimic. Putem să ne luăm gândul. 

Wegener îşi ridică picioarele pe birou şi îşi dădu seama prea 
târziu că devenea astfel un imitator al lui Borgs. 

— Dacă aţi fi văzut măcar o parte din plăcuţa de înmatriculare. 
Frankenstein îşi şterse fruntea umedă cu mâneca. Dar dacă nu 
ştim decât că e vorba de un Phobos II alb, ce pot să fac? 

— Un Phobos Il alb cu dungi roşii ca la raliu. 

— Din partea mea şi cu dungi roşii ca la raliu. Când aţi sunat 
voi, ăla era deja de mult dincolo de Rostock, cu tot cu dungile lui 
de raliu. 

— Ţi-am spus că nu era reţea. 

Frankenstein îşi trase un scaun spre masă şi se aşeză. 

— Ne-am mai uitat o dată la hărţi, cu atenţie. Mai există un al 
doilea drum de acces spre cabană. De pe partea cealaltă, ca să 
zic aşa. Aparatul de navigaţie nu l-a indicat, pentru că nu este 
vorba despre o stradă, ci de un drum de câmp. 

— Şi ogorul pe care am parcat noi nu era tot drum de câmp? 

— Nu mă întreba. Strada asta, sau ce-o fi, face o curbă. Casa 
se află cam pe la mijlocul curbei. Din acel punct, bucla din stânga 
este, conform hărţii, un drum de țară. Cea din dreapta se 
numeşte drum privat. Drumul privat este în navo, drumul de ţară 
nu este. Phobos-ul a venit deci pe drumul de ţară, iar acolo se 
pare că nu există barieră. Nu contează, las-o baltă. Lienecke m-a 
sunat adineauri, au terminat cu cocioaba. Nimic. 

— M-aş fi mirat. 

— Nu stăm prea bine. 

— Aşa e. 


160 


— Am auzit că Brendel vrea să plece. Tocmai acum. 

— Doar pentru o zi. Trebuie să raporteze la Bonn. L-au chemat 
la raport, n-are ce face. 

Frankenstein părea sceptic. 

— Hoffmann ar fi fost bun de Schily. Secretomanul perfect. 
Colegii lui de la Wandlitz nu m-au crezut nici acum că nu era 
grădinar şi că nu-l chema Emil. 

— Poate că a fost într-adevăr un şef Stasi şi poate că l-a 
chemat şi Emil, spuse Wegener. In ţara asta orice e posibil. Asta 
e frumuseţea la noi: nu ne plictisim niciodată, lucrurile iau mereu 
o turnură neaşteptată. 

— Apropo de turnură neaşteptată, ai fost deja să vezi gaura 
făcută de explozie? Trebuie să aibă conducte groase de gaz ăia 
din Prozzo. 

— Tocmai voiam să trec pe acolo. 

Frankenstein se duse la uşă. 

— Aş vrea să te mai întreb ceva. 

— Păi nici în rest nu mă întrebi dacă poţi să mă întrebi ceva. 

Frankenstein încercă să îşi aranjeze cu o mână freza 
deteriorată. 

— Tu ai încredere în ei? 

— In Brendel şi Kayser? 

— Exact. 

Wegener lăsă să-i alunece picioarele de pe masă. 

— Frank, eu m-am cam dezobişnuit să am încredere în cineva. 
Nici nu mai ştiu cum e asta. Pe cei doi îi ascult ce spun şi mi se 
pare rezonabil şi la obiect şi aşa mai departe, nu am motive să 
mă îndoiesc de ei. Dar dacă mi-ai mărturisi că tocmai sapi un 
tunel şi că într-o lună eşti dincolo, nu i-aş spune lucrul ăsta nici 
lui Brendel şi nici lui Kayser. Pur şi simplu pentru că nu poţi fi 
niciodată sigur sută la sută. Tu ştii asta, eu ştiu asta. 

— Dar 99 la sută le acorzi. 

— 89 la sută. Deci nota maximă. Tu nu? 

Frankenstein îşi terminase de aranjat freza. 

— Am observat doar că îl tutuieşti pe Brendel. 

Wegener zâmbi. 

— Şi crezi că tutuiala dovedeşte încredere? 

— Tu nu? 

— Nu. Eu cred că simplifică discuţia ulterioară pe tema 
încrederii trădate. M-ai futut de la început până la sfârşit nu sună 
la fel de aiurea ca M-aţi futut de la început până la sfârşit. 


161 


— Oricum,  cinismul tău încă mai funcţionează, spuse 
Frankenstein ieşind, după care închise uşa cu multă atenţie. 

Ţie ţi-aş spune, Karolina, se gândi Wegener, dacă Franky ar 
începe să îşi sape noaptea drum spre Berlinul de Vest, ţie ţi-aş 
spune, dacă l-aş fi legat pe Fischer-Hoffmann cu mâna mea de 
conducta de gaz, ţie ţi-aş spune tot, ţi-aş spune şi că încă te mai 
iubesc nebuneşte, că mă gândesc la tine când mă rad, când mi-o 
frec, când prăjesc ceva în tigaie, pentru că tot ce mă face pe 
mine sa fiu Martin Wegener a fost mai suportabil alături de tine 
decât alături de oricine altcineva. Impotriva voinţei mele, 
împotriva intenţiilor mele, împotriva tuturor principiilor te-aş 
încredința că poţi apela la mine întreaga ta viaţă, ca la o haină 
tricotată din anii '80, pe care ai concediat-o pe termen nelimitat, 
care într-o zi nu a mai fost suficient de bună, care poate chiar te 
zgâria puţin şi care aşteaptă acum în dulap, răbdătoare, pentru 
că nu uita, îngerul meu energetic rece ca gheaţa, lucrurile de 
care te-ai despărţit devin tot mai frumoase pe cât se măreşte 
distanţa, înfloresc când se învechesc, devin atractive în timp ce 
aşteaptă, asta e şiretenia lor subtilă, brusc reapar şi sunt 
numaidecât irezistibile, pentru că îţi arată ceva familiar într-o 
lume care ţi se înfăţişează zilnic ca o nouă străinătate, sunt 
semnalul că eşti acasă, îţi oferă ocazia reîntoarcerii în toiul 
mersului neîncetat înainte, iar haina ta tricotată personală, 
căpoasă şi pentru toată viaţa sunt eu, Karolina şi îţi promit că voi 
fi totdeauna haina asta căpoasă a ta, încălzesc la nevoie şi rezist 
cât pot eu de bine, un singur lucru trebuie să îmi spui, ca să 
reuşesc: de ce m-ai minţit ieri, pentru prima dată de când ne 
ştim? 

Wegener îşi luă minskul, deschise un MS, scrise trebuie să te 
văd, încredere radicală în vremuri radicale şi apăsă pe Trimite. 

După care se uită ţintă la peretele din birou. Peretele avea 
două crăpături. O crăpătură mergea din dreapta de sus spre 
stânga jos. Cealaltă din stânga de sus până la mijlocul peretelui. 
impreună, cele două crăpături făceau un ypsilon. Brusc, nu îşi 
mai putu lua privirea de la acest ypsilon. Pe acest ypsilon putea 
privirea lui să se sprijine, el însuşi putea să se odihnească 
uitându-se ţintă la acest ypsilon, putea să uite pentru o clipă de 
toată adunătura, de la Frankenstein până la Braun, de la Brendel 
până la Borgs, cu tot cu interminabilele întrebări pe care i le 
puneau alţii şi pe care şi le punea singur, goana asta continuă 
după răspunsuri, apoi după răspunsuri mai noi şi apoi după 


162 


răspunsuri şi mai noi şi aşa mai departe, în vecii vecilor. 

Câteva minute mai târziu, când minskul vibră anunțând un 
MS, Wegener savură faptul că nu trebuia să se uite pe ecran şi 
că totuşi ştia răspunsul. 


17 


Wegener se concentră asupra propriei persoane. Verifică dacă 
simţea ceva. Poate satisfacţie. Sau dispreţ. Sau ceva atât de 
obscur ca mândria naţională. Dar nu găsi nimic. Nimic nu îl 
durea, nu îl îmboldea, nu îşi făcea simțită prezenţa. Se uita la 
uriaşa faţadă aurită, cu gaura din ea cât o casă, cu aceeaşi 
privire impasibilă cu care privise înainte crăpătura în formă de 
ypsilon din birou. Lumina reflectoarelor brigăzii tehnice punea 
accente orbitoare pe peretele auriu, bucăţi lungi de sticlă erau 
îndepărtate de pitici negri, reflectau în mod repetat şi orbitor 
luminile brigăzii, de parcă ar fi vrut să îmblânzească întregul 
Berlin cu semnale SOS întârziate. In basculante se suprapuneau 
bucăţi de beton, zdrenţe de ferestre cu gratii de sârmă, ţevi 
strâmbe. Resturi ale unui titan invalid. O macara îşi legăna braţul 
osos sus peste Palatul Republicii şi încrucişa coloanele 
strălucitoare ale domului de lumină, care creşteau spre cer, de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Wegener se duse către zona izolată de poliţie, se cufundă în 
masa de privitori, care de treizeci şi şase de ore nu devenise mai 
mică, care se înnoia încontinuu, pe neobservate, care nu se 
micşora nici măcar noaptea, care încercuia magazinul de lumini 
cum şi-ar încercui o sectă şocată templul pângărit. In această 
mare de oameni domnea legea tăcerii. Aici totul fusese povestit 
deja de mult, fiecare frază auzită la ştiri fusese citată de prea 
multe ori, se golise de conţinut şi nu mai avea mare lucru de 
spus. Wegener se înghesui printre femei şi bărbaţi de toate 
vârstele, întregul popor apăruse în segmente reprezentative, 
dacă nu se făcuse o gaură în zid, atunci măcar una în Prozzo şi 
ce mai chestie, Prețuieşte craterul în tăcere, un joc pentru 
întreaga familie est-germană, recomandat de la 9 la 99 de ani. 
Bărbaţii în vârstă îşi purtau tot vechile ushanka, femeile bătrâne 
purtau baticuri şi căciuli tricotate, important era să aibă pe cap 
ceva care îi apără, în cazul în care mai cade o dată falimentul de 


163 


stat din cer. Tineretul se prezenta tot în imitații decolorate de 
blugi şi cu şepci de baseball contrafăcute, toţi punkerii arătau, cu 
frezele lor nefericite cu ţepi şi cu dorinţa lor îndârjită să pară 
neburghezi, la fel de ridicol ca în urmă cu treizeci de ani, nimeni 
şi nimic nu se schimbase, geci de piele cu ţinte, şosete de tenis 
în papuci şi sandale, haine din material sintetic şi geci din 
material plastic cu guler de blană. Wegener îşi dădu seama că 
era un membru cu drepturi depline al acestei adunări. 
Reprezentantul fracțiunii în pantaloni raiaţi. In acest loc şi în 
acest moment lucrul nu mai putea fi ignorat. Căzuse în propria 
cursă, făcând baia asta de mulţime. Acum nu îl mai salva nici 
cinismul şi nici poziţia de căpitan, nu îl salva gândul că ar fi 
absolut superior regimului ăstuia cu metodele lui de grădiniţă, cu 
contingentul de pâine cu zahăr şi comitetele de bice, nu îl salva 
propria imagine despre sine ca observator plin de batjocură, ca 
spirit critic şi invulnerabil imposibil de prins din cauza faptului că 
el însuşi decide ce îl atinge şi ce nu. Regimul te minte, îşi spuse 
Wegener, oamenii tăi te mint, tu însuţi te minţi. Eşti un minţit 
mincinos. Nu te poţi încrede nici măcar în Martin Wegener. Eşti 
ca bunica bondoacă din faţa ta, ca bătăuşul cu mustață de lângă 
tine, ca fetele pline de coşuri şi cu piept ascuţit din spatele tău, o 
rotiţă din angrenaj, un număr lipsit de nume, un dosar cu zece 
cifre, un deţinut oarecare în închisoarea... de mărimea unui stat 
şi nu există într-adevăr nici cel mai mic motiv să te consideri 
ceva mai bun sau mai independent. 

Wegener înţelese deodată că toţi cei de faţă gândeau la fel. 
Că fiecare se vedea pe sine stând deoparte, se considera în sinea 
lui un spectator zâmbitor, un necetăţean care se refugiase în 
spirit peste râul Spree sau peste Marea Baltică şi care acum trăia 
în Vest, în oraşul Imaginar, judeţul Libertatea. Toţi cei care 
stăteau aici, întreaga republică, fiecare în parte reuşise de mult 
să facă trecerea, se despărţise de o veşnicie de ţară, de patrie, 
de visul despre societatea corectă, toţi cei din jurul său trecuseră 
deja de mult în exilul din minte, mergeau de ani de zile cu 
capetele golite pe străzile unsuroase, răpănoase, fărâmicioase, 
pline de gropi ale Berlinului, erau prezenţi doar cu trupul, 
tovarăşi golem, destinatari naivi de ordine, care nu mai făceau 
decât să scoată la plimbare pe capetele golite căciuli de blană, 
pălării de pâslă, baticuri. Ţara e goală, îşi spuse Wegener. 
Suntem un stat de strigoi. 

Lângă el, un bărbat îşi scosese minskul din buzunarul 


164 


paltonului şi îl ţinea în dreptul burţii, un M7, constată Wegener, 
aşadar, individul era de la Securitate, de la guvern sau de la 
Robotron, sau nevasta lui era de la Securitate, de la guvern sau 
de la Robotron. Pe display se încărcă pagina, apăru capul imobil 
al crainicei Angelika Unterlauf, faţa îi zvâcni (tresări), deschise 
brusc gura şi rânji nemişcată spre cameră, apoi se încărcă 
transmisia în direct, sonorul era uşor decalat, decis astăzi să 
simplifice în mod semnificativ şi să accelereze procedeul de 
acordare a cetățeniei RDG pentru imigranții din Republica 
Federală Germania capul lui Unterlauf era din nou nemişcat şi 
totuşi vorbea mai departe, în scopul de a face față numărului în 
creştere al cererilor de imigrare, a declarat un purtător de cuvânt 
al Biroului politic. Cetăţenii Republicii Federale, care doresc să 
îmbogăţească pe viitor societatea socialistă a RDG prin munca, 
solidaritatea şi ideile lor, vor fi ajutaţi în mod susținut să 
realizeze schimbarea cetățeniei în cadrul termenelor stabilite. 
Concomitent va fi înăsprită procedura de selecție a cererilor de 
imigrare, iar suma de bani pentru întâmpinarea noilor cetățeni 
din Germania de Vest va creşte din data de 1 ianuarie 2012 de la 
850 la 1 000 de mărci. Capul lui Unterlauf tresări, se clătină, se 
opri pe loc, reglementarea este valabilă pentru toți cetățenii 
Republicii Federale Germania născuți după anul 1970 şi care pot 
dovedi sau un angajament politic de stânga de lungă durată - ca 
în cazul actual al cunoscutului imigrant şi activist politic Horst 
Streicher - sau... lezarea demnității lor umane de către sistemul 
capitalist. Următoarele ştiri le puteţi urmări la ora 23.15, după 
reportajul realizat de Andrea Kiewel. 

Pe ecran flutura acum steagul Germaniei. Bărbatul îmbrăcat în 
palton nu opri transmisia. Se auziră primele acorduri ale imnului 
naţional. Wegener privi în sus. Brigada tehnică îşi mutase 
reflectoarele în direcţia palatului, se auzi corul, ridicați dintre 
ruine, din gaura neagră produsă de explozie brăzdau aerul 
fulgerele subţiri şi albăstrii ale aparatelor de sudură, se ridică 
fum, urmă un puternic scrâşnet metalic, stema ţării uriaşă şi 
înnegrită se lăsă în jos, rămase agăţată de cabluri groase de oţel 
sub braţul macaralei, bărbatul în palton puse imnul naţional la 
volum maxim, corul se umflă, Ne-am înțeles să învingem vechile 
nevoi şi uniți le vom învinge, coroana neagră de spice cu 
ciocanul şi compasul plutea în faţa peretelui de aur scăldat în 
lumină, se legăna uşor de la stânga la dreapta, apoi urmă o 
smucitură şi stema urcă uşor către cer, urmărită de reflectoare, 


165 


Tineret german, aspiraţia cea mai înaltă a poporului nostru în 
tine se regăseşte, Wegener băgă de seamă că între timp cânta şi 
întreaga armată de golemi din jur, toţi, fără excepţie, întreaga 
piaţă Marx-Engels cânta textul lui Becher, acoperiseră de mult 
corul din minsk, arunca vers după vers în întuneric, le azvârlea 
pe urma ciocanului şi a compasului care urcau tot mai sus, 
bătrânii, punkerii, rătăciţii, învingătorii, fetele cu piept ascuţit, 
iscoadele, iscodiţii, toţi cântau din rărunchi privind ţintă spre 
cerul berlinez, pe care stema atârna acum între coloanele 
domului de lumini ca victima renăscută a unui incendiu, pentru a 
fi trasă apoi de macara metru cu metru înapoi, dispărând în 
noapte. Wegener simţi fiori pe şira spinării, simţi că nu crezuse 
niciodată povestea cu conducta de gaze, Ve; fi noua viață a 
Germaniei, iar soarele, frumos ca niciodată, va străluci peste 
Germania, aici tocmai se răspândea următoarea minciună 
colosală şi se muşamaliza adevărul şi tot poporul îndobitocit 
stătea ca o turmă behăitoare direct în faţa căcatului aurit şi nu îşi 
dădea seama de nimic, continuau să meargă înainte şi să cânte, 
cum fac şi eu, îşi spuse Wegener, iar soarele, frumos ca 
niciodată, va străluci peste Germania... 


— Trăieşti cam nesănătos. 

— Serios? Karolina nu părea prea surprinsă. Cârnaţii de joi au 
fost opera ta. 

— A fost un cârnat dublu, spuse Wegener. 

— Din partea mea. 

— Şi acum un wartburger mare cu şuncă şi doi brandenburgeri 
mici. Cu ăştia nu am de-a face. 

— Bucură-te că nu am luat şi magdeburgerul cu preţ redus. 
Karolina se întoarse spre tejghea. Dacă ar veni măcar mai 
repede haleala, cad din picioare de la mirosul ăsta de varză. Şi 
să ştii că pe wartburger e brâncuţă proaspătă. Brâncuţa e 
sănătoasă. 

— Brâncuţa e în maioneză, probabil nu mai mult de o frunză 
de wartburger, dacă nu şi mai puţin. 

— Aiurea. Karolina arătă spre reclama luminoasă care înfăţişa 
o chiflă idealizată cu chifteaua în ea, aşezată într-un răzor de 
salată. Jumătatea de sus a chiflei avea desenaţi pe ea doi ochi 
veseli, două felii de brânză se curbau într-un zâmbet gălbui. Uite, 
scrie aici: Eu sunt şi cu brâncuţă proaspătă! 

— Şi după propoziţia asta e o steluţă. 


166 


— Martin, steluța mea. Karolina îşi arătă dinţii impecabili. Tine- 
ţi gura, bine? Şi de fapt, ce s-a întâmplat? 

Wegener trase aer în piept. 

— Spune. 

— Inainte de toate, trebuie să ştii că îmi pare rău. 

— Spune mai departe. 

— Am fost aseară la cimitir. 

— Şi? 

— Am vorbit cu tine la telefon şi nu erai acasă. 

— Şi? 

Wegener simţi că roşeşte. 

Karolina îl privi. 

— Nu vorbeşti serios, nu? 

— Ce nu vorbesc serios? 

— Ai văzut că era lumină la mine. 

Wegener evită privirea Karolinei şi privi afişul reclamei. 
Wartburgerul îi zâmbea. Alături atârna un portret al lui S. Seifer, 
întemeietorul firmei BULETTO. Zâmbea şi mai unsuros decât 
mâncarea pe care o servea. 

— Sunt dezamăgită. 

— Imi pare rău. Ţi-am spus deja. 

— Martin! Am uitat dimineaţa să sting lumina din sufragerie! 
Când m-ai sunat, eram la minister, la masa de lucru! La ora 
unsprezece a venit taxiul, la douăsprezece fără zece am ajuns 
acasă şi am văzut că toată ziua arsese lumina, ştiu că nu este un 
exemplu demn de urmat, atunci când lucrezi la Ministerul 
Energiei. Mai ai şi alte întrebări? 

Idiotule, spuse vocea lui Fruchtl. 

E de două ori mai frumoasă când e furioasă, îşi spuse 
Wegener, iar eu sunt suspiciosul numărul 1, Josef, ce ai făcut din 
mine. 

Bucură-te că eşti şi tu numărul 1 la ceva, spuse Frucht. 

Karolina scutură din cap. 

— Sigur, că şi am eu nevoie să îţi spun ţie poveşti! Pentru ce, 
de fapt? 

— A fost o coincidenţă, Karo. Pur şi simplu trec pe strada ta 
când mă duc la S4 şi am văzut că arde lumina la tine. 

Karolina privea ţintă la tava de plastic din faţa ei. 

Wegener îi luă mâna. 

— Te-ai ţinut de promisiune? 

Karolina închise ochii. Arăta de parcă ar fi cunoscut răspunsul. 


167 


— Nu, spuse Wegener, nu m-am ţinut, pentru că greşesc tot 
ce se poate greşi, pentru că trebuie să fac o muncă a naibii de 
ingrată şi când mai intervine şi ghinionul sau politica, sau ceva, 
atunci lucrurile se întâmplă fără intervenţia mea. 

Karolina strânse din buze. 

— Karo. 

— Martin. Stăm aici duminică seară într-o filială BULETTO, 
pentru că am uitat să sting lumina în propria sufragerie. Mă 
îngrijorezi. Pe mine nu mă mai priveşte, dar trebuie să îţi spun: 
te-ai schimbat de când a dispărut Fruchti. Ai vedenii. Nu ştiu cum 
să mă exprim altcumva. Câteodată am impresia că devii 
paranoic. 

— Câteodată am impresia că sunt de mult. 

— Ironia ta nu îmbunătăţeşte situaţia. 

— Asta a fost cinism. 

— Un cetăţean al RDG care câştigă o excursie la televiziunea 
vest-germană, ăsta e cinism. 

— Nu, asta e ironie. 

— Nimic, spuse Karolina, nu e mai rău decât un atotştiutor 
incult. 

— Nu ar trebui să fii atât de dură cu tine, Karo. 

— Doi brandenburgeri, un wartburger cu brânză? 

Tânărul mustăcios întrebă, de parcă nu le-ar fi auzit discuţia. 

— Pentru mine, spuse Karolina. Wartburgerul este cu brâncuţă 
proaspătă? 

— Brâncuţa este în maioneză. 

— Numai în maioneză? 

— Vedeţi că scrie peste tot. 

— Ce vedeţi acolo, pe prostia aia de afiş? 

Mustăciosul îşi luă inima în dinţi. 

— Un wartburger cu brânză decorat cu salată. Dar este doar o 
propunere de mod de servire. 

— Atunci vă rog să-mi serviţi chestia asta exact aşa. 

— Imi pare rău, dar nu se poate. 

— Prin urmare, îmi propuneţi mie să îmi servesc mie însămi 
wartburgerul în acest mod? 

— Pe afiş scrie că... 

— Mă găseşti acum şi cu brâncuţă proaspătă, spuse Karolina. 
Asta scrie. 

— Textul de după steluţă spune că... 

— Ce spune textul de după steluţă? Din păcate nu mi-am luat 


168 


microscopul electronic cu mine. 

— Că brânza este brânză surogat, spuse Wegener, carnea 
conţine doar în proporţie de 25% carne de vită, grăsimea 
vegetală poate conţine urme de şuncă, iar chiflele sunt făcute cu 
înlocuitori de zahăr produs în ţări socialiste, eu aş spune că în 
Cuba. 

Mustăciosul dădu din cap nefericit. 

— Ah, uitaţi ce-am spus. Karolina făcu din mână un semn a 
lehamite. Dar să nu îndrăzniţi să-mi uraţi poftă bună. 

Mustăciosul se făcu mic. 

— Se pare că totuşi nu sunt aşa paranoic, spuse Wegener. 

— Pe jumătate paranoic e şi mai rău, expertule în texte cu 
steluţă. Ce o să faci mai departe? Karolina despachetă unul din 
brandenburgeri, îl privi sceptică şi muşcă din el. Vorbeşti cu mine 
despre asta? 

— Cu cine altcineva?! 

Karolina mestecă, înghiţi. 

— Fireşte că a fost un şoc faza cu Josef. Este absolut normal să 
cauţi o explicaţie. Dar explicaţia nu constă în faptul că în spatele 
fiecărei lumini uitate aprinse se ascunde câte o conspirație. 

— Este meseria mea, spuse Wegener, să văd în spatele 
fiecărei lumini aprinse câte o conspirație. 

— Atunci schimbă macazul după ora 18. 

— Sigur, am maneta montată în dos. 

— Dispariţia lui Josef şi apoi despărţirea noastră. Toate în 
acelaşi timp. Karolina puse pe tavă burgerul început. N-ai depăşit 
încă lucrurile astea, Martin. Nu le depăşeşti nici acum. 

Cât de dură a devenit, se gândi Wegener, cât de radicală, de 
nemiloasă. 

Mie unuia mi-au plăcut mereu amazoanele astea reci ca 
gheaţa, spuse Fruchti, ce poate fi mai excitant decât o femelă 
alfa triumfătoare, brutală şi frumoasă de pică, căreia să i te poţi 
arunca la picioare, Martin, care poate face cu tine ce vrea, să te 
snopească, să te iubească, să îţi arate ea ţie, stăpâna ta 
personală, plăcerea de a fi asuprit nu este recunoscută nici 
acum, câte generaţii nu au visat să fie subjugate odată şi-odată 
de o tânără dictatoare şi nu iar de un tiran din ăsta uscat... 

Josef. Te rog. 

— Mie mi-a fost mai uşor, pentru că eram atât de supărată pe 
tine, spuse Karolina. 

— Ştim amândoi cine e vinovatul. 


169 


— Sindrom de stres posttraumatic. Ai auzit vreodată? 

— Sigur. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu el. 

— Tu ţi-ai pierdut încrederea în omenire. Karolina îi băgă 
mâna în păr cu atâta putere, încât îl duru. Mâna îi alunecă pe 
obraz, îl mângâie timp de zece secunde, căzu înapoi pe masă. 
Asta este problema ta. 

Wegener simţi cum îl paralizează dezmierdarea brutal-tandră 
a Karolinei. Voia să răspundă ceva, dar nu ştia ce. 

Karolina îl privi în ochi. 

— Du-te la medic. 

Wegener o privi ţintă. 

— Vorbesc serios. Care e ultima halucinație care ţi-a trecut 
prin minte? După ce ai presupus că mă obosesc să te mint în 
mod categoric privitor la locul în care tocmai mă aflu? 

— Nu am spus că mă minţi. 

— Bineînţeles că ai făcut-o. 

Wegener ridică din umeri. De la tejghea se auzeau voci. 
Mustăciosul discuta cu mai mulţi clienţi agitaţi, care arătau 
insistent spre monitoarele cu oferte. 

— Încă unii care au crezut în trucul cu salata, spuse Wegener. 

— Nu schimba vorba, spuse Karolina. Spune-mi. Ce-ţi mai 
trece prin capul ăla bolnav? 

Mustăciosul apăsă acum pe butoanele telecomenzii, burgerii 
dispărură de pe ecrane, apărură ştirile serii, Michael Illner privi 
iritat în camera de filmat, apoi într-o parte, apoi din nou în 
cameră. 

— Dacă îţi spun, mă trimiţi la nebuni. 

— Martin. Karolina scutură capul. Luă restul de brandenburger 
şi îl băgă în gură. Tocmai ţi-am explicat... 

Pe ecran apărură imagini din Piaţa Palatului, sonorul era 
deodată mult prea tare, mult prea isteric, purtătorul de cuvânt al 
Șefului Poliţiei din Berlin a declarat oficial că explozia care a 
deteriorat ieri-dimineaţă în mod semnificativ Palatul Republicii şi 
Sala Adunării Naţionale nu s-a datorat unei conducte defecte de 
gaze, cum s-a presupus, ci unui act terorist. 

Karolina se înecă. Se întoarse tuşind spre tejghea. 

În primele comentarii făcute, membrii Biroului Politic s-au 
declarat a fi consternați şi îngroziți de faptul că terorismul, care 
bântuie în lumea imperialistă de ani de zile cu furie constantă, a 
lovit acum şi republica noastră. 

Wegener se ridicase şi o bătu pe Karolina pe umăr, tuşea ei 


170 


deveni şi mai puternică, printre accese încercări disperate de a 
lua aer, inspiraţie lacomă, neajutorată, un preafrumos peşte roşu 
pe care un şnur invizibil de undiţă îl trăsese din apa caldă a 
Mărilor Sudului pe malul stâncos al realităţii. 

Clienţii tarabei de BULETTO se înghesuiră muţi spre 
monitoare. 

Până la această dată, atentatul nu a fost revendicat. Pentru a 
nu periclita cu nici un chip investigaţiile, Ministerul de Interne a 
instaurat de îndată blocajul informației într-o primă conferință de 
presă, purtătorul de cuvânt al poliției a dat asigurări că 
instituțiile autorizate vor face totul pentru a clarifica substraturile 
acestui laş atentat. Poliţia a lăsat deocamdată deschisă 
întrebarea dacă aşa-numita brigadă Burger, o grupare ilegală 
care a atras atenția asupra sa în trecut prin expedierea unor 
scrisori de ameninţare, s-ar putea afla în spatele atacului. 

Tuşea Karolinei se mai calmă. Il privi pe Wegener cu ochi 
umezi, apoi icni, se cabră şi vomită branderburgerul într-un şuvoi 
elegant pe podeaua alb-neagră de la BULETTO, carne în amestec 
mestecată, terci de chifle cu înlocuitori de zahăr, bucăţi de 
surogat de brânză, şuncă cu slănină, acid din stomac stropiră 
picioarele mesei, ale scaunelor şi ale lui Wegener. Wegener o 
ţinea pe Karolina de la spate, o mângâia pe cap, îi săruta casca 
parfumată a părului, în timp ce ea scuipa, se încorda, scuipa, un 
fir lung de salivă îi atârna din gură şi se balansa, fără să se 
desprindă, sub faţa care zvâcnea, nu ai dreptate, nor de praf 
nenorocit de la Mecklenburg, îşi spuse Wegener şi Karolina se 
gândeşte la mine, atunci când vomită, amândoi ne gândim unul 
la altul când vomităm, indiferent dacă o facem pe drumuri de 
tară sau la fast-food, ţinem strâns rândurile, chiar dacă vremurile 
sunt grele, chiar dacă luminile din sufragerii ard, oameni ca 
Fruchti dispar şi bombe marca Burger explodează, pe noi nu ne 
poate despărţi nici măcar o despărţire, pentru că suntem Martin 
şi Karolina, ediţia socialistă a perechii clasice de îndrăgostiţi, 
care trebuie să fie nefericită, pentru că doar sentimentele 
reprimate pot deveni cu adevărat mari, pentru că poveştile cu 
happy-end ne plictisesc, sunt lipsite de elementul tragic, pentru 
că în statul ăsta de căcat treapta cea mai înaltă a conştiinţei unei 
relaţii nu o constituie sexul senzaţional sau fidelitatea 
transparentă, sau căsnicia eternă, cunoaşterea a ceea ce te 
aşteaptă, evitarea oricărei alte surprize, siguranţa de a-ți 
cunoaşte deja viitoarele dezamăgiri. 


171 


— Ultima halucinație care mi-a trecut prin mintea mea 
bolnavă, şopti Wegener la urechea drăguță care se ivea chiar în 
dreptul gurii lui dintre firele roşii de păr, chiar voia să îmi spună 
că în cazul exploziei de la Prozzo este vorba de fapt de o 
bombă... 

Icnetele Karolinei se transformaseră deja într-un geamăt. 


172 


Luni, 24 octombrie 2011 


18 


Silueta masivă a lui Bluhdorn se prăbuşi peste pupitrul 
vorbitorului, capul i se lăsă în pieptul lat, cercul strălucitor de 
piele al craniului pleşuv privea acum fix spre publicul din 
Auditorium Maximum precum Kosmos-Kali, extraterestrul fără 
ochi din reclama la apă Margon: o bilă de culoarea pielii lipsită de 
orice organ de percepţie, cu o coroană cenuşie, tunsă scurt, în 
jurul feţei inexistente. Vocea insinuantă de urs, care curgea ca o 
supă din difuzoarele din tavan şi care umplea sala ca un sirop 
acustic cleios, nu putea proveni cu nici un chip de la grăsanul 
ăsta teatral care tocmai uriaşe timp de o oră întreagă, spre 
sfârşit roşu ca racul, năduşit, gesticulând sălbatic în faţa unei 
studenţimi împietrite care se făcuse tot mai mică pe scaunele 
rabatabile de lemn şi de aceea, tovarăşi şi tovarăşe, depinde de 
voi. A depins mereu de voi, în ultimii 60 de ani. Noi, cealaltă 
Germanie, cea de Vest, noi ne-am făcut vinovați, am ales o cale 
greşită atunci, într-un timp în care nu mai ştia nimeni ce este rău 
şi ce este bine. Condamnaţi-ne pentru asta. Dar condamnați-ne 
cu inima generoasă a fraților şi surorilor care ştiu cum să ierte. 
Condamnaţi-ne ca pe o familie din acelaşi popor, care în final 
rămâne unită, indiferent de lucrurile care s-au întâmplat pe 
parcurs. Pentru că nu există alternativă la familie. Pentru că nu 
există alternativă la popor. Pentru că pierderea poporului ar 
însemna ca toți să piardă absolut totul Să nu pierdeţi niciodată 
din vedere faptul că o coincidenţă istorică ne-a împărțit în două 
tabere diferite. Noi am fi putut fi voi - şi voi aţi fi putut fi noi. 

Faptele nu pot fi schimbate. Omul nu poate influența trecutul, 
oricât şi-ar dori. Dar viitorul se află în fiecare secundă în mâinile 
noastre. In mâinile voastre! Dacă veţi întoarce spatele 
socialismului, atunci disperarea, credința şi durerea mamelor 
voastre, a taților şi a bunicilor voştri au fost în zadar, atunci 
decenii de luptă socialistă au fost în zadar şi credeți-mă, chiar 
dacă am dus această luptă de cealaltă parte a graniţei, ştiu cât 


173 


de dură şi plină de lipsuri a fost lupta pentru voi şi pentru 
familiile voastre, ce lovituri v-a adus, câtă nedreptate şi câte 
şicane a trebuit să îndurați înainte de Reînvigorare. Şi mai ştiu că 
în ultimii douăzeci de ani v-aţi fi dorit schimbări mai rapide, 
reforme mai radicale, ştiu că sunteţi nerăbdători şi vă întrebaţi 
cât mai trebuie să dureze până veţi duce în sfârşit o viață care să 
vă permită toate libertăţile pe care se spune că le-am gusta în 
Vest deja de mult. 

Dar nu vă lăsați înşelaţi. Noi, vesticii, suntem adevărații sclavi 
ai ultimelor şase decade ai erei noastre, noi suntem cei neliberi, 
cei asupriţi. Avem voie să călătorim, da, avem voie să cumpărăm 
ce vrem, evident, BMW-ul numărul trei, ceasul numărul şapte, 
perechea numărul cincizeci de pantofi italieneşti, dar cu ce preţ? 
Să nu credeți că majoritatea oamenilor pe care i-ati invidiat 
mereu sunt fericiți. Să nu credeți că aceşti oameni duc o viață 
împlinită pe plajele din Mallorca, prin malluri şi în fața 
televizoarelor lor gigantice care sunt la fel de plate ca tot ce 
arată, oglinzi de 55 de toii ale sufletelor lor pierdute, umplute 
până la margini cu paiaţe precum Mario Barth şi Tine Wittier şi 
Carmen Nebel, cu gunoaie americane, totul repede-repede şi 
meschin, televiziune fast food, în care ingurgitarea şi expulzarea 
devin un proces simultan, o searbădă abatere a atenției de la 
propria existență mizerabilă, un stadiu preliminar al matricei, 
căutat cu propriul deget pe telecomandă. Aceşti telespectatori 
zombi sunt slugile capitalului, aflați în continuă goană după mai 
mult şi apoi şi mai mult, dorindu-și cuminţi ceea ce primesc gata 
dumicat în gură de la calupurile de reclame, plătind cu propria 
libertate, prizonieri într-o roată de hamsteri a simbolurilor 
statutului şi a plăcerilor surogat. Fac datorii mai mari decât pot 
să ducă, sunt incapabili să îşi strunească lăcomia, victime 
dependente ale superficialității şi poate toate aceste lucruri ar 
mai fi acceptabile, ar intra poate toate sub autarhia individului 
care are dreptul să se facă pe el însuşi nefericit, însă, tovarăşi şi 
tovarăşe: eu am trăit în această casă de nebuni, nu pentru că aş 
fi vrut-o, ci pentru că voiam să o schimb şi am văzut de mii de ori 
ce face capitalismul din oameni - îi tâmpeşte, le suge restul de 
creier cât bobul de mazăre şi pune bunurile materiale, mereu 
aceleaşi nimicuri, zeu necioplit al banilor în locul a ceea ce 
contează. Ucide compasiunea, conştiinţa dreptății, dorința de a 
cunoaşte adevăratele valori, ucide până şi buna-cuviinţă şi astfel 
ucide în final omul însuşi. Nu milionarul îşi ajută vecinul ajuns la 


174 


nevoie, vecinul aflat la nevoie îl ajută la nevoie pe milionar. În 
timp ce milionarii nu se ajută nici între ei... Pentru că sunt cu toții 
nişte dogari, egomani orbiti, care ar prefera să bată în cuie şlițul 
prin care bancomatul le scuipă banii. Pentru că pentru ei, pentru 
milionari, necazurile săracului au devenit de mult prea abstracte, 
prea depărtate pentru ca ei să le mai înțeleagă, grijile unei specii 
complet diferite, problemele unei planete străine. Banul 
transformă omul într-un android mărginit, care îi consideră pe 
ceilalți androizi mărginiți. Cuvinte goale: drepturile săracului, 
cuvinte goale: îndatoririle  bogatului, a tradus Luckhardt. 
Solidaritatea există doar între cei asemenea. Ne putem dori ca 
lucrurile să stea altfel, dar nu stau altfel şi nu o vor face nicicând. 

Și de aceea avem nevoie de socialism. Nu pentru că urâm 
libertatea într-atât, încât nu i-am lăsa pe idioţi să-şi savureze 
idioțenia, să-şi irosească singura viață pe care o au, haideţi, le 
mai strigăm încă veseli şi plini de speranță, fuga fuguța, omorâți- 
vă şi prăpădita de minte pe care o mai aveți, omorâţi-vă stima 
de sine, omorâţi-vă viitorul, omorâţi-vă, egoişti inculti ce sunteți, 
animale cu capacitate de vorbire limitată, colecţii revoltătoare de 
organe, cu cât precariatul spiritului îşi toceşte celulele 
specializate, cu atât mai repede vine moartea care vă eliberează 
pe toți în aceeaşi măsură, duceți-vă, transformați-vă într-o masă 
biologică din care obținem mai multă căldură decât aţi dat voi 
celorlalţi în întreaga viaţă. Nu din milă luptăm noi pentru 
sărmanele suflete, aşa cum o fac superstițioşii şi mai sărmani, ci 
pentru că prostia proştilor ne priveşte şi pe noi! Pentru că prostia 
aceasta face o gaură în barca noastră germană şi ne trage pe 
toți în jos, în abisul unei existențe animalice, inutile, lipsite de 
demnitate. Pentru că face imposibilă societatea în care am vrea 
să trăim. Pentru că această societate există numai întreagă sau 
nu există deloc, ea există doar cu participarea fiecăruia - sau e 
sortită pieirii. 

Și de aceea ne amestecăm. De aceea ne permitem să 
judecăm viața concetăţenilor noştri, de aceea îi îndemnăm să îşi 
schimbe comportamentul, de aceea trebuie să suportăm 
consecințele când cineva vrea să ne saboteze proiectul. In Cer 
mania de Vest, capitalismul a produs sute de mii, milioane de 
asemenea homunculi, preoții lor se numesc Oliver Geissen şi 
Andy Borg sfinţii lor sunt Tommy Hilfnger şi Steve Jobs, viața lor 
nu cunoaşte lipsurile şi de aceea nu cunoaşte compasiunea față 
de semeni, nu mai luptă decât pentru ei înşişi şi pentru veniturile 


175 


lor de burghezi, nu au făcut niciodată nimic pentru alţii, nu au 
fost în toată viaţa lor nici măcar o singură secundă umaniști, vor 
să îşi trăiască viaţa şi vor divertisment, vor în gură o pulpă de pui 
şi la braț o metresă care să le mângâie scrotul cu pene lung de 
păun, sunt animale sătule şi obosite, sule blegi din tara 
promisiunilor, care ar permite oricând următoarea domnie 
fascistă pentru că, în degenerarea lor comodă, necazurile 
propriei lor istorii le-au devenit atât de străine, pe cât s-au 
înstrăinat de originea rasei lor. 

Și există care s-au trezit. Cei care s-au tras de propriul păr din 
noroiul dezumanizării şi al tâmpirii, care au îndrăznit să deschidă 
ochii şi să-i ajute şi pe alţii s-o facă. L-au lăsat pe bărbatul din 
Baden, cel din scaunul cu rotile, să işi facă bagajele negre şi l-au 
trimis la azilul de bătrâni, au votat cu vechiul noul, venerabilul 
partid şi după sforțări de ani de zile au ales în sfârşit în persoana 
lui Oskar Lafontaine un cancelar care nu şi-a dorit această 
funcție din pură sete de putere, precum ceilalți, care nu este 
unul dintre fuduli, dintre cei îndrăgostiți de propriul eu, care nu 
vrea să se audă pe sine însuşi vorbind la televizor şi pe scena 
partidului, nu este unul dintre cei care îşi expun afişele peste tot 
doar ca să se privească singuri în ochi când merg cu maşina prin 
țară, pentru că îşi consideră ochii ca fiind cei mai frumoşi din 
întreaga republică, pentru că nu se mai satură de propriul 
portret. Oskar Lafontaine, doamnelor şi domnilor, a rămas om. 
lar acest om i-a trezit pe germanii de Vest, scuturându-i. 

Întâi a dat un semnal, redirecționând SPD-ul: forțele instituite 
nu mai schimbă aici nimic! 

Apoi a cooptat poporul în politica sa, a ocupat autostrăzile şi 
aeroporturile, a blocat infrastructura, a mobilizat masele, a 
înjumătăţit băncile, a electrizat proletariatul politic, a încolțit 
guvernul, l-a constrâns să regândească, să insufle democrației 
ofilite viață nouă - pentru că noi, muncitorii care gândim, la fel 
cei care gândesc precum muncitorii mai suntem încă - din 
fericire - majoritari şi în Vest. 

L-am adus pe Lafontaine de la 2,6 de procente, câte avea în 
2003, la 18,3 procente în 2007 şi la 33,1 procente în 2011. Am 
reuşit să facem primul pas în depăşirea capitalismului, dar, dragi 
tovarăşi şi tovarăşe: doar primul pas. Drumul până la ţel este 
nesfârşit de lung, la latitudinea noastră, pâslă este mai tare 
decât oţelul, reorientarea unui sistem economic înțepenit este de 
durată, cunoaşte regrese care ne solicită întreaga răbdare. 


176 


Lafontaine depinde încă de coaliția cu paiața care este Claudia 
Roth şi băieţii ei verzi, care blochează toate hotărârile decisive, 
care se declară de partea dreptății, dar nu se tin de cuvânt 
atunci când este vremea să treacă la fapte. Progresul nostru este 
fragil. 

De aceea sunteţi voi aşa importanţi: Noi cei din Vest avem 
nevoie de o tară spre care să putem privi cu admirație. 
Lafontaine trebuie să le ofere oamenilor săi un model demn de 
urmat. Pe drumul plin de obstacole care-l aşteaptă, trebuie să 
poată arăta spre perseverenta voastră, trebuie să aibă şansa de 
a-i întreba pe oamenii de dincolo: vreţi să renuntati deja, iar frații 
şi surorile voastre din Est rezistă de 62 de ani? Dacă aruncați 
prosopul, atunci îl aruncați şi pentru noi. Atunci toată Germania 
aruncă la gunoi socialismul şi odată cu el lucrarea de-o viață a 
generații întregi de socialişti şi comunişti sinceri, atunci se va 
putea spune: ideea socialistă nu funcţionează, vedeți doar că a 
dat greş, mai există RDG-ul sau nu mai există? Voi sunteți 
asigurarea noastră de viaţă. Şi noi suntem a voastră prin plăţi în 
valută, prin acorduri de tranzit, prin sprijinirea economiei. şi 
putem învăța unii de la alţii. Haideţi să îmbunătăţim în 
continuare socialismul, haideţi să înlăturăm ultimele greşeli, 
haideţi să desăvârşim lucrarea istorică, care a început după al 
Doilea Război Mondial şi care mai sună şi astăzi aşa: nu mai 
vrem niciodată fascism, nu mai vrem niciodată război, vrem în 
schimb egalitate de şanse, dreptate socială, pace şi - în sfârşit, 
dragi tovarăşi şi tovarăşe - în sfârşit libertate adevărată! 

Bluhdorn ridică apoi capul şi privi cu faţa lui cărnoasă şi roşie 
ţintă spre publicul care începu să aplaude ezitant, prinse apoi 
curaj, deveni tot mai gălăgios, până când aplaudă cu putere. 

Wegener îşi privi minskul care aştepta pe micuțul pupitru 
rabatabil din faţa lui. Displayul lumină. Wegener apăsă pe tasta 
de deblocare. Frank Stein v-a trimis un MS: Vă rog sunați-mă. 
Vorbit cu femeia de serviciu, fata din poză este fiica lui 
Hoffmann: Marie Schutz! Studenţii aplaudau tot mai puternic. Se 
ridicară aplaudând în picioare. Se porni un ropot sălbatic care îl 
conduse pe Bluhdorn afară din Audimax şi nu se stinse nici după 
acesta dispăruse deja. N 

Wegener privi spre Kayser. Il văzu atârnând cu gura pe 
jumătate deschisă pe scaunul lui rabatabil şi sforăind. 


— A suferit? Bluhdorn îşi scosese cămaşa udă de transpiraţie 


177 


şi stătea acum la bustul gol pe un scaun fără spătar. Burta îi era 
o minge medicinală umflată, care ajungea până deasupra 
pulpelor. Părul închis la culoare al mingii forma spre mijlocul 
burţii un tiv negru şi se târa peste buric până la curea. In lumina 
rece a sălii de conferinţe, bărbatul arăta ca o gorilă de pe care 
picura apa, blana de pe spate îi creştea peste umeri ca o pajişte 
cu iarba netunsă, Wegener văzu smocuri de păr în nări, smocuri 
de păr în urechi, smocuri de păr pe degete, tufiş negru care îi 
făcea poftă să aprindă un aruncător de flăcări care să 
pârjolească tot. De pe fruntea lui Bluhdorn, sudoarea îi picura pe 
pantofii eleganţi şi pe podeaua cenuşie de linoleum. 

— Presupunem că a murit imediat, spuse Wegener. Ca la o 
execuţie. La fel de brutal, dar la fel de repede. 

Bluhdorn încuviinţă din cap. 

Wegener îi lăsă câteva secunde. 

— Aţi fost prieteni? 

Bluhdorn dădu din cap în continuare. 

— Am fost. Dar e mult de atunci. 

— V-aţi certat? întrebă Kayser. 

Bluhdorn ridică privirea. 

— Nu, de ce? Albert a emigrat în RDG, iar eu l-am admirat 
mereu pentru asta. Am avut contact epistolar regulat şi după 
Reînvigorare. Până când Krenz a închis zidul la loc. Albert s-a 
retras de tot după aceea. 

— V-a evitat şi pe dumneavoastră. 

— Pe toţi, după câte ştiu eu. 

— Când anume aţi auzit ultima oară de el? 

Bluhdorn ridică din umerii lui păroşi. 

— Probabil mi-a scris de Crăciun prin 1991 sau aşa. Nu găsiţi 
multă lume care să vă poată spune câte ceva despre Albert, aşa- 
i? M-am gândit eu. 

— Cum l-aţi descrie? 

Faţa de carne zâmbi. 

— Inteligent.  Hotărât.  Vizionar. Calculat. Cult. Curajos. 
Socialistul cel mai convins din câţi am cunoscut eu. Şi cel mai 
convins luptător pentru libertate. 

— Poate ar fi trebuit să-l luaţi de bărbat, spuse Kayser. 

— Atunci am fi arătat ca Stan şi Bran, zise Bluhdorn zâmbind. 
Ce face de fapt un funcţionar din Vest, ca dumneavoastră, în 
spatele zidului? 

— Şi ce face un doctor din Vest aici? 


178 


— Asta aţi şti, dacă aţi fi fost treaz în timpul discursului meu. 
Bluhdorn îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu cămaşa făcută 
ghem. Eu am ochi de vultur, domnul meu. Văd până şi în viitor. 

— Vedeţi socialismul şi credeţi că e viitorul, spuse Kayser. Este 
o diferenţă. 

Bluhdorn se ridică, luă o poziţie aproape de drepţi şi merse la 
masa pe care se afla geanta lui de voiaj. 

— Albert era geniul la Heidelberg. Nu doar că putea analiza 
politica retroactiv, asta pot toţi, dar Albert numea deciziile 
incorecte, înainte ca acestea să fie luate. Limpede ca cristalul. Şi 
avea aproape de fiecare dată dreptate. 

— Pentru că era mai isteţ decât alţii? 

— Mai isteţ era oricum. Bluhdorn îşi îndesă cămaşa transpirată 
într-o pungă de plastic şi scoase una nouă din geantă. Dar în 
primul rând era două lucruri: un umanist colosal şi un strateg 
colosal. Inţelegeţi ce spun? Melanjul? El ştia ce vor oamenii, 
pentru că putea gândi ca ei. Şi ştia ce trebuia făcut pentru a 
îndeplini dorinţele oamenilor, deoarece calcula multidimensional 
şi nu trecea nimic cu vederea, doar pentru că la prima vedere 
poate că deranja. El şi-a adaptat teoria în funcţie de fapte şi nu 
faptele în funcţie de teorie. Până când s-a potrivit totul perfect. 
Puteţi să căutaţi mult timp până găsiţi printre cercetători încă 
unul care să fie atât de sincer cu sine însuşi. 

— Domnule doctor Bluhdorn. Kayser se lăsă să cadă pe unul 
din scaunele uzate. Dacă Albert Hoffmann ar fi fost un oracol, 
atunci ar mai fi trăit. 

— Credeţi? Eu mă aşteptam să fi murit deja de mult. 

Wegener se aşeză pe scaunul care se eliberase. 

Privirea lui Bluhdorn căută în zadar un alt scaun în camera 
goală. 

— Oamenii care susţin idei politice noi trăiesc întotdeauna 
periculos în dictaturile de partid. Albert nu a venit aici pentru că 
nu ar fi dus o viaţă confortabilă dincolo, vă daţi seama. Ci pentru 
că voia să intervină, să participe în mod activ, să-şi demonstreze 
capacităţile. Nu mai voia să practice o ştiinţă ulterioară, o ştiinţă 
în care poţi să faci pe deşteptul din simplul motiv că lucrurile 
despre care vorbeşti s-au petrecut deja, ci voia practică, progres, 
fapte, voia să democratizeze socialismul. |n anii dinaintea 
Reînvigorării a fost cel mai apropiat tovarăş de drum al lui Egon 
Krenz. 

— A fost doar unul dintre numeroşii lui consilieri, spuse 


179 


Wegener. 

Faţa cărnoasă a lui Bluhdorn deveni batjocoritoare. 

— De la cine vă primiţi informaţiile, domnule căpitan? De la 
Securitatea Statului? 

— Ar fi frumos, spuse Kayser. 

Wegener îşi puse minskul pe dictare şi privi muntele de carne 
din faţa sa. Acesta îşi săltase partea dorsală considerabilă pe 
masă şi trona acolo ca un Buddha. Continua să ţină cămaşa nouă 
în mână. Acest Buddha nu blufa, se vedea pe el. Bănuia că este 
prima lor sursă adevărată. 

— Mai vreţi să ştiţi ceva? întrebă sursa. 

— Cum s-a transformat Hoffmann dintr-un profesor vest- 
german într-un strateg politic est-german? 

— Publicaţiile sale pe tema posteritatismului au făcut vâlvă pe 
la sfârşitul anilor şaptezeci. Şi în RDG. Cineva de la Humboldt l-a 
recomandat unui Secretar de Stat din cadrul Biroului Politic, 
acesta l-a contactat, iar la începutul anilor optzeci, Krenz l-a adus 
încoace. 

— Ca pe un fel de consilier special. 

— Oficial ca profesor de marxism-leninism. Neoficial ca strateg 
personal, integrat în grupul consilierilor. 

— Şi care era mai exact sarcina lui Hoffmann? 

— Viitorul RDG-ului. Viitorul socialismului. 

— Deci ce trăim noi azi, spuse Kayser. 

Pe faţa lui Bluhdorn nu tresări nici un muşchi. 

— Ceea ce trăim noi azi nici nu aţi recunoaşte, dacă Albert 
Hoffmann l-ar fi consiliat pe Egon Krenz şi după 1991. 

— Şi atunci de ce a renunţat? întrebă Wegener. 

— Krenz nu era omul potrivit pentru viziunile lui Hoffmann. La 
început a colaborat. Dar după aceea l-a părăsit curajul şi a ieşit 
la iveală politicianul din el. Veşnica frică de a nu pierde puterea. 
Nu-i de mirare, înaintea lui Albert, Egon a avut doar mentori 
puţin valoroşi. 

— La ce viziuni vă referiţi? 

Bluhdorn ridică din sprâncene. 

— Ce viziuni? Toate viziunile lui! Credeţi că Egon Krenz are 
sau a avut vreo idee cum să urnească din loc căruţa RDG-istă 
chiar şi un singur milimetru, în mizeria pe care i-au lăsat-o 
Ulbricht şi Honecker şi toate băbătiile alea bătute în cap? 
Proiectul cel mai important al lui Albert a fost deschiderea 
zidului. Doar v-am spus, el gândea ca omul de rând. Şi ştia că 


180 


socialismul nu va putea funcţiona niciodată dacă închizi poporul 
ca să-l obligi să fie fericit. Cum vă educați copiii? li ameninţaţi 
că-i închideţi în casă, ca să-şi mănânce spanacul, sau le promiteţi 
o oră în plus la televizor? Cretinii ăştia de politicieni RDG-işti fac 
propaganda statului hipercorect, aducător de fericire şi îşi 
împuşcă propriii oameni în spate, dacă îndrăznesc să fie de altă 
părere, ce căcat istoric mai este şi ăsta? Cum au putut ăia să 
creadă, chiar şi pentru o clipă, că aşa ceva funcţionează pentru 
mai mult de o clipă istorică? Albert ştia deja din 1970 ce 
înseamnă imaginea. Ştia că un model statal nou are nevoie 
tocmai în timpul primelor boli ale copilăriei de un renume cât se 
poate de bun, care să îi mascheze slăbiciunile practicii. Dacă ne 
uităm numai la nume: Republica Democrată Germană! Ţările 
care se numesc democrate nu sunt niciodată democrate, aţi 
băgat de seamă? Din punct de vedere al marketingului, RDG-ul 
era cu ani lumină în spatele celui de-al Treilea Reich. Un stat 
nedrept, mincinos şi corupt, care nici măcar nu a avut atâta 
fantezie şi putere de previziune, încât să-şi camufleze propriile 
crime. 

— Deci Hoffmann a avut ideea să se deschidă zidul în 1990? 
întrebă Wegener fără să-i vină să creadă. 

— Bineînţeles! Bluhdorn se lăsă să alunece de pe birou şi 
începu să-şi îmbrace cămaşa mare cât un cort. Şi a ştiut de la 
început ce însemna asta: într-o primă instanţă, fuga în masă din 
ţară. De la 16,67 milioane la 14,3 milioane, după cele mai dure 
calcule la sub 14. 

— lar atunci Krenz a închis zidul la loc, pentru că ajunsese cu 
curul pe gheaţă, spuse Kayser. 

Bluhdorn încuviinţă din cap, îşi închise nasturii de la cămaşă şi 
tăcu. Arăta de parcă ar fi îmbătrânit dintr-odată cu ani de zile. 
Stofa neagră îi atârna în jurul trupului masiv ca o pelerină de 
batman. Deodată, propovăduitorul socialismului nu mai era un 
pachet de muşchi, ci un sac trist şi păros plin de grăsime, cu 
burta ca o minge medicinală umflată de vise politice eşuate, pe 
care nu le putea digera. Ceea ce Wegener ar fi considerat 
imposibil în amfiteatru: grasul ăsta îi inspira cumva milă. Era în 
stare să scuipe foc când stătea la tribună, era în stare să facă pe 
luptătorul de clasă, să îi înflăcăreze pe alţii şi să-i atragă de 
partea lui, dar el însuşi era de mult golit pe dinăuntru şi slab din 
cauza atâtor nereuşite, plin de iluzii deşarte. 

— Asta ar fi fost o şansă istorică, spuse Bluhdorn cu voce 


181 


surprinzător de fermă. Albert îi prezentase lui Krenz şi Biroului lui 
Politic viitorul în scris, un program de două sute de pagini. Aşa- 
numitul Plan D. Deschiderea graniţelor, reducerea succesivă a 
Securităţii statului, renunţarea la restricţiile politice şi la cenzură, 
introducerea unei vieţi parlamentare reale. Acesta este 
posteritatismul la care Albert a lucrat întreaga sa viaţă: 
dreptatea socială a comunismului împerecheată cu calitatea 
democrată a sistemelor de piaţă din Vest, care respectă 
libertăţile individului şi statul de drept. Sigur, se pune întrebarea 
cum poate funcţiona aşa ceva, cine să finanţeze totul şi aşa mai 
departe - dar exact în asta consta geniul lui Albert, profeția 
împletită cu strategia, el ar fi reuşit să o facă, dacă i-ar fi dat o 
şansă istoria. Citiţi Planul D, dacă nu l-a aruncat deja guvernul: 
investiţii în tehnologii care respectă mediul înconjurător, 
cooptarea unor cercetători de marcă din ţările capitaliste, 
simpatizanți ai ideii socialiste, transformarea într-un stat social 
ecologist pe parcursul următorilor patruzeci de ani, rol de frunte 
la nivel mondial în producţia de motoare electrice, motoare pe 
bază de hidrogen, roţi eoliene, celule solare. Dreptate socială 
obţinută prin dreptate faţă de mediul înconjurător, ecologie plus 
economie, viziunea aceasta nu au inventat-o ecologiştii, viziunea 
aceasta a inventat-o Hoffmann! Toate aceste lucruri ar putea 
însemna RDG-ul astăzi. Republica Socialist-Ecologică Germană. 

— RSEG, spuse Kayser. Sună a pască suedeză. 

Wegener îşi drese vocea: 

— Aveţi vreo idee cine l-ar fi putut omori pe Hoffmann? 

Bluhdorn privi de la Kayser la Wegener şi apoi la vârfurile 
pantofilor săi. Apoi îşi scutură trist capul cărnos. 

— Vă vine în minte vreun posibil motiv? Ar putea avea 
legătură crima cu activitatea lui Hoffmann pe lângă Krenz? 

— După douăzeci de ani? Nu cred o vorbă din ce scrie 
SPIEGEL. Şi să ştiţi că în Germania de Vest nimeni nu crede. 

— Stasi omoară din nou, spuse Kayser. 

— Fiţi serios! Bluhdorn îşi îndesă cămaşa în pantaloni. Un film 
ieftin cu agenţi. Poate că în 1990 s-ar fi putut întâmpla una ca 
asta. Şi atunci m-ar fi mirat, dar nu atât de tare ca azi. 

— Avea Hoffmann pe atunci acces la informaţii confidenţiale? 

— Vreţi să spuneţi că ar fi aflat atunci ceva pentru care ÎI 
spânzură astăzi? După două decenii? Pentru asta, Albert ar fi 
trebuit să vadă poze cu Krenz în timp ce Ackermann îl fute în cur 
cu un good delivery. 


182 


— Deci nu aveţi nici o explicaţie pentru crimă, constată 
Kayser. 

— Mă gândesc la acelaşi lucru la care probabil vă gândiţi şi 
dumneavoastră, spuse Bluhdorn. Că Albert a lucrat în ultimii ani 
la ceva, despre care nu a povestit nimănui. Şi poate că de data 
asta s-a înşelat pentru prima dată. Chestia s-a aflat. Totdeauna 
am fost de părere că păpuşarul nu are voie să-şi odihnească 
degetele. 

— Cine? 

— Păpuşarul. Bluhdorn scoase din geantă o cravată roşie. Asta 
era porecla lui la Heidelberg, după ce a venit încoace. Cel care 
face jocurile, înţelegeţi? Omul din spate, care ţine în mână 
frâiele, care hotărăşte ce e de făcut. Un libero care lasă în seama 
altora trasul la poartă. 

— Tocmai aţi vorbit de planurile lui Hoffmann, menite să 
transforme RDG-ul într-un exemplu demn de urmat în problema 
energiei regenerabile, spuse Kayser. Fostul rector al Universităţii 
din Heidelberg, profesor doctor Granz, este de peste zece ani 
preşedintele consiliului de administrație de la Greentec. 
Hoffmann a fost spânzurat de o conductă de gaz. Cu câteva 
săptămâni înainte de Tratativele hotărâtoare pentru asigurarea 
alimentării cu energie a Germaniei de Vest. Ce vă spune acest 
lucru? 

— Că nu ştiţi ce să faceţi în continuare. Bluhdorn îşi pusese 
cravata în jurul gulerului, mâinile grăsune începură să facă un 
nod Windsor rutinat. Altfel nu mi-aţi mai pune întrebări din astea. 
Bineînţeles că Albert şi Granz se cunoşteau. Insă când s-a născut 
Planul D, Granz era încă departe de a avea un job legat de 
economia energetică. Se poate chiar ca cei doi să fi intrat în 
contact în ultimele două decenii. Dar Albert nu mai avea nici un 
cuvânt de spus în RDG. Dacă Granz i-ar fi cerut ajutorul, ce ar fi 
putut face Albert? Era deja pensionar. 

— Poate ar fi putut să saboteze conducte, spuse Kayser. 
Greentec va avea de suferit de pe urma noilor contracte de 
tranzit. lar Hoffmann se pare că ar fi preferat să vadă RDG-ul ca 
parc eolian şi nu ca ţară de tranzit pentru gazul ieftin rusesc. De 
aici s-ar putea naşte o alianţă. 

— Mergeţi cu chestia asta la SPIEGEL, or să o publice sigur. 
Bluhdorn îşi strânse cravata şi întinse mâna după geanta de 
voiaj. Avionul meu pleacă la ora 14, înainte de asta trebuie să 
trec prin patru scannere, ca să le arăt fetelor din Est coaiele mele 


183 


păroase. Ar trebui să vă grăbiţi cu întrebările. 

— Mai am una singură. Wegener opri minskul şi îl băgă în 
buzunarul pantalonilor. In afară de Krenz, cine ne-ar mai putea 
da informaţii despre Hoffmann şi activitatea lui de consilier? 

— Securitatea statului. 

— Mulţumesc frumos, spuse Kayser, dar departamentul 
general VIII tocmai a plecat în formulă completă să se îmbete în 
Cuba. Altcineva? 

— Nimeni pe care să îl cunosc eu. Faceţi-vă o programare la 
Egon, pentru un vechi prieten spânzurat de curând îşi va 
sacrifica probabil o jumătate de oră. 

— Ce e cu fiica lui Hoffmann? întrebă Wegener. 

Bluhdorn înţepeni. 

— Cu fiica lui? 

— Nu ştiaţi că are o fiică? 

— Ce fiică? Bluhdorn arăta deodată străveziu. Cu cine să aibă 
Hoffmann o fiică? 

— Nici asta nu ştim. 

Bluhdorn scutură din cap. 

— Prostii. Eu nu cred. 

— Wegener, arătaţi-i MS-ul, spuse Kayser. 

— Şi ce să îmi demonstreze un MS? Bluhdorn era acum 
enervat. Puteţi să vă lăsaţi telefonul mobil unde este. Aş şti, dacă 
Albert ar avea vreo fiică. 

— Să schimbăm subiectul, spuse Kayser. A avut Hoffmann în 
RFG tovarăşi politici, pe care îi cunoaşteţi? Prieteni? Rude? 

Bluhdorn se holbă la Kayser. 

— Omule, faceţi rost de dosarul lui! Stasi l-a supravegheat în 
vremea aceea cu siguranţă, trebuie să fi notat fiecare cizmar pe 
care l-a sunat Albert din '83 până în '91! 

— Mulţumesc pentru ideea originală. 

Minskul lui Wegener sună. Număr privat. 

Kayser scoase un carneţel din buzunarul jachetei. 

— Atunci am vrea să ne daţi adresa dumneavoastră de la 
Heidelberg şi numerele de telefon la care vă putem găsi, 
domnule doctor. 

— Vă dau cartea de vizită. 

Bluhdorn părea epuizat. 

Minskul continua să sune. Wegener acceptă convorbirea: 

— Alo? 

— Pankow, într-o oră. 


184 


— Unde anume? 

— Cunoaşteţi ospiciul de la Berlin-Buch? 

— İl cunosc. 

— Mergeţi pe U85 spre Blankenfelde, lăsaţi ospiciul pe 
dreapta, după doi kilometri urmează fabricile VEB pentru 
handicapaţi Horst Sindermann, o construcţie scundă, maro. 

— Chiar în spatele ei se face o străduţă spre dreapta, este un 
indicator cu Universul revalorificării maşinilor vechi. 

— Bine. 

— Urmaţi strada, intraţi pe teren, tot mereu înainte, cândva 
veţi ajunge în mod automat la presa de fier vechi. Acolo am să 
vă aştept. 

Bluhdorn îi pusese lui Kayser cartea de vizită în mână şi îşi 
săltase geanta pe umăr. 

— Nu vin singur, spuse Wegener. Mă însoţeşte un funcţionar 
din Germania de Vest. 

— Vorbiţi serios? 

— Absolut. 

Kayser băgă cartea de vizită în carnetul lui de notițe. 

— Foarte bine. Vine la fix. 

— Deci într-o oră, spuse Wegener şi închise. 

Bluhdorn ridică o labă păroasă în semn de salut, apoi părăsi 
încăperea, adus de spate. 

— Uite-l cum pleacă, spuse Kayser, se întoarce la roata lui de 
hamster cu simbol de statut, să mai dea din picioare câteva ture. 


19 


Voss conducea tăcut Volvo-ul prin haosul circulaţiei de după- 
amiază de pe Friedrichstrasse. Phobos-uri şi Wartburg-uri 
mergeau la pas, miros de prăjeală din sute de motoare 
pârâitoare tremura prin prăpastia astupată dintre case, un smog 
uleios, care transforma Berlinul de Est în cea mai mare şi mai 
dărăpănată tarabă de cartofi prăjiţi din Uniunea Socialistă. In 
spatele parbrizelor, feţe dure de fiecare zi, capetele golite, o 
armată de morţi-vii ai circulaţiei care băgau în viteză, accelerau 
şi frânau. Pe bancheta din spate a Volvo-ului, făcută din piele, 
Wegener se simţea ca un membru al Biroului Politic, la stânga lui 


185 


membrul Biroului Politic Kayser, în spatele volanului şoferul 
membrilor Biroului Politic Voss, mai lipseau doar escorta de 
motociclişti şi două steaguri cu ciocanul şi compasul pe aripi. Prin 
sticla fumurie, fațadele pline de crăpături din epoca wilhelmină, 
cu rănile lor de tencuială deschise, arătau şi mai sumbre. Deci 
aşa priveşte conducerea partidului ţara, se gândi Wegener, prin 
sticlă fumurie, care face totul şi mai rău decât este deja. Roz 
bombon ar trebui să fie geamurile maşinilor ştabilor, cu un 
drăguţ efect de distorsionare, care să ridice în mod semnificativ 
colţurile buzelor trecătorilor. 

— Nu ajută la nimic să îţi faci reproşuri, spuse Kayser. Copilul 
a căzut în fântână şi s-a înecat. Nici unul dintre noi nu putea 
bănui că păpuşa este fiica lui, se pare că nici Bluhdorn nu ştia 
nimic. lar cei doi erau cică prieteni buni în momentul naşterii ei. 

— AŞ spune că respectivul copil a căzut în fântână şi s-a făcut 
dispărut, spuse Wegener. 

— Hai să privim lucrurile astfel, dacă curva de Wischinsky ne- 
ar fi dat dosarul lui Hoffmann, nu s-ar fi întâmplat asta. Aia poate 
să apese pe un buton şi să vă spună câte dioptrii are vărul de 
gradul şapte al lui Hoffmann, dacă vrea ea. Dar nu o face. 

Wegener ridică din umeri. 

— Parcă îl aud deja pe Kallweit cum urlă. Prima dată nu aflăm 
nimic, apoi ne trebuie zile întregi ca să lămurim măcar relaţiile 
familiale de bază ale victimei. Cu cât avem nici nu îndrăzneşte să 
meargă la CC, stă treaz nopţile, face ulcer sau un semi-atac de 
inimă şi noi suntem de vină. 

— Dacă avem noroc, face unul întreg. Şi ce ne aşteaptă acum 
la Pankow? 

— În orice caz un individ care îşi dă importanţă. Poate un 
individ care îşi dă importanţă şi care ştie ceva. 

— Pentru mine ar fi sărbătoare mare, dacă ar şti în sfârşit 
cineva ceva. Dar tot nu înţeleg de ce trebuie să mergem până la 
capătul pământului pentru asta. 

— Păi unde îşi întâlneşte Serviciul Federal de Informaţii 
informatorii? În mijlocul pieţei centrale? 

Kayser apăsă mai multe butoane de la telefonul său şi îşi băgă 
casca în ureche. 

— Aici Christian. Da. Aştept. 

Voss trecu claxonând pe lângă şirul horcăitor de maşini, care 
se întindea de la staţia de alimentare Rosneft până la strada 
Vânătorilor. Pe marginea străzii un afiş vietnamez, 


186 


SUPERPRODUCŢIA ESTULUI A SOSIT: Sahra Wagenknecht şi Peter 
Sodann în filmul RED K EVENGE - din 28.10 doar în 
cinematografe! Cineva claxonă înapoi. La pompa din faţă se 
certau două burţi de bere, una din ele cu o canistră în mână, 
cealaltă în sandale, ulei de rapiţă 32 pfenigi litrul, Voss se 
scărpină între picioare. Măcar astăzi nu mirosea. Wegener îşi 
închise ochii, nu mai putea privi toate astea. 

— Da, Cristina. Jens trebuie să îmi facă rost de o listă întreagă 
pentru contact, telefon mobil, telefon fix, al doilea telefon mobil, 
legătura de serviciu, tot ce există, dar fără căcaturi cu 
judecătoria, dacă este nevoie, recuperăm. Dacă ăia ne fac 
probleme, tu le vii cu Cancelaria. Ce? Nu, încă azi. 

Wegener îşi simţi minskul vibrându-i în buzunar. Il trase afară 
atât cât să poată vedea displayul, sonorul era oprit, Karolina 
Birou apelează, apoi îl împinse la loc cât putu de adânc şi închise 
ochii. Alarma pentru vibrații îl gâdilă pe partea interioară a pulpei 
stângi. 

— Ştiu şi eu asta. Nu, îmi e totuna. Acolo e un individ care 
trebuie doar să introducă nişte numere, apoi primeşte un fişier, îl 
printează şi ţi-l trimite prin fax şi gata. 

Karolina, îmi faci ouăle să danseze, îşi spuse Wegener, pe 
vremuri erau suficiente mâinile tale, mâinile tale mici, frumoase 
şi pricepute cu unghiile elegante numai bune pentru zgâriat, 
astăzi ai nevoie doar de un minsk, de o combinaţie de taste şi 
câţiva stâlpi de reţea, dar reuşeşti şi acum să o faci. 

— E o chestie de cinci minute. Şi vreau ca individul ăla să se 
apuce de ea după pauza de prânz. 

Tu nu ştii, dar tocmai avem sex la telefon, îşi spuse Wegener, 
de fapt ar trebui deja de mult să vorbeşti cu doctorul Păi despre 
vreun căcat de plan de urgenţă pentru vreun căcat de contract 
de tranzit, gândurile tale plutesc în mijlocul unui zăcământ de 
gaze naturale din Uzbekistan, se învârt în jurul lor însele, sunt 
peste tot doar la mine nu, dar apelul tău vibrează la numai trei 
centimetri de scula mea, ţii urechea direct lângă coaiele mele, în 
timp ce eu mă plimb prin Berlin aşezat pe piele suedeză şi dacă 
aş apăsa tasta verde, ai putea să le auzi cum ciocănesc, cum le 
îmbărbătezi, cum le trezeşti prin sărutul tău, cât de mult le-ai 
lipsit tu şi cât de mult le-a lipsit gura ta, furnicăturile astea 
încăpăţânate de Karolina în prohabul meu, ne lipsiţi atât de mult, 
încât nici nu pot spune. 

— Da. Werner Bluhdorn. Doctor. Gruner Weg 55, Heidelberg. 


187 


Nu ştiu. Ultimele douăsprezece luni. Şi vă rog să vă uitaţi şi la 
convorbirile intergermane cu RDG-ul. Da, mie. Vă sun deseară în 
legătură cu Greentec. 

Wegener îşi strânse pardesiul, Kayser nu trebuia să-i vadă 
erecţia. Vibraţiile se opriseră. Afară, motoare de Phobos îşi 
trimiteau pârâind gazele cu miros de cartofi prăjiţi în aerisirea 
Volvo-ului. Voss avea acum drum liber şi conduse mai repede, 
maşina se unduia în curbe, nu vorbea nimeni. 

Micuţo, pe vremuri parcă era o idee mai personal, îşi spuse 
Wegener. 


— Incredibil, râse Kayser. 

— Ce anume? 

— Există şi soare în statul acesta. 

Wegener privi pe geam. Peisaj plat de câmpie cu mărăciniş, 
tufe şi garduri. Izolat livezi cu pomi fructiferi, siluete neclintite de 
cai. În fundal un tractor de jucărie, care se târa peste un câmp 
pieptănat riguros. Pe lângă toate astea un cer lipsit de nori şi 
albastru ca gheaţa, o lumină translucidă care permitea existenţa 
culorilor - verde, maro, galben-deschis. Fără cenuşiu, se gândi 
Wegener, asta se întâmplă rar. 

— Ar trebui să purtaţi culori mai proaspete, spuse Kayser 
vesel. Nu tot raiaţii ăştia închişi la culoare. 

— Da, scumpule, spuse Wegener, poate îmi trimiţi ceva 
elegant de dincolo. 

— Daţi-mi mărimile şi vă trimit. 

— 33 la brâu, la pantofi 45. Uşor de reţinut, sunt numere 
foarte nemţeşti. 

Kayser mârâi a încuviinţare. 

Strada se curbă uşor spre stânga, traversă câteva sute de 
metri de pădure rară de conifere plină de ferigi şi de bucăţi de 
stânci acoperite de muşchi. Acum razele soarelui cuprinseră 
Volvo-ul, se răsfrânseră prin parbriz, făcură pielea roşie şi uzată 
să strălucească şi îl bine-dispuseră pe Wegener în mod nesperat, 
atmosferă de excursie, cheful prostesc de a cânta cu voce tare. 

Pătura de asfalt se sfârşi, în locul ei apăru un teren 
neconsolidat şi plin de gropi, maşina încetini, se îndreptă drept 
înainte spre o poartă de fier care stătea deschisă şi de care se 
rezemau, pe ambele părţi, pereţi ruginiţi din tablă ondulată. 

— Uau, spuse Kayser şi se aplecă în faţă. 

In spatele barierei din tablă, cerul binedispus era întunecat de 


188 


leşuri suprapuse de Trabant, o citadelă grosolană din fenoplast, 
care nu se termina nicăieri, care se ridica şi se cobora în valuri 
colţuroase, care părea să se întindă până la orizont şi se holba la 
vizitatorii ei din inii de faruri oarbe. RDG-ul mobil al primei mele 
jumătăţi de viaţă, îşi spuse Wegener, depusă aici, uitată pe veci, 
pe undeva este poate şi mult-iubitul nostru Hannibal, probabil 
chiar la mijloc. 

Voss intră pe poartă şi se afla acum pe bulevardul oraşului de 
fiare vechi. Pe ambele părţi se deschideau, la fiecare cincizeci de 
metri, străzi secundare cotite, complicate de blocuri de fier vechi 
de înălţimea unor case, şerpuiau în adânc şi formau bloc după 
bloc colonia erodată Sachsenring, făurită din producţia de 
automobile de pe perioada unor decade, sub mizerie şi rugină 
resturi decolorate de vopsele pastel care impuseseră timp de o 
jumătate de secol imaginea estului: bleu, vernil, gălbui, ocru. 

— Ştiaţi locul ăsta? 

Kayser se minuna, privind alternativ pe cele două geamuri. 

— N-am văzut, n-am auzit, spuse Wegener. 

Kayser se întoarse spre spate şi privi cum poarta din grilaj 
devenea tot mai mică, se întoarse la loc, privi spre strada ca 
trasă cu rigla din faţa lor şi scutură capul nevenindu-i să creadă. 

— Aici sunt. Dar chiar toate. 

— Domnule căpitan, spuse Voss neimpresionat, chestia asta e 
fără sfârşit. 

— Are sfârşit, spuse Wegener, toate au cândva un sfârşit, 
Voss, pun pariu pe hainele noi ale împăratului, pe care le voi 
primi curând de la Bread & Butter. 

— Să trăiţi, domnule căpitan. 

Kayser încă mai era uluit. 

După un kilometru începu să se presimtă că Wegener avusese 
dreptate, după alţi 500 de metri bulevardul se termină într-o 
piaţă enormă, îngrădită de pereţi strâmbi făcuţi din maşini 
ruginite. In mijloc stăteau două prese monstruoase de fier vechi, 
care pesemne se stricaseră încă din prima lor zi: înjur zăceau 
cuburi de Trabant, de parcă cineva ar fi încercat să lucreze la 
prese şi ar fi renunţat imediat. Sau poate că nu ştia nimeni cum 
funcţionează cu adevărat chestiile alea, se gândi Wegener, 
fuseseră cumpărate de la ruşi şi scoase imediat după aceea la 
pensie. Mesteceni tineri creşteau acum printre cuburi şi 
transformau rondelul într-un mausoleu ciudat pentru copilării 
uitate de mult, pe banchete din spate uitate de mult. 


189 


Indecis, Voss opri maşina în mijlocul pieţei. Coborâră toţi trei, 
priviră în jur, lăsară decorul bizar să îşi facă efectul asupra lor. 
Kayser făcu poze cu telefonul mobil. Opt, nouă metri au zidurile 
astea de caroserii în mod sigur, îşi spuse Wegener, dacă nu şi 
mai mult. Îşi scoase minskul din buzunar, intră în reţea, selectă 
funcţia de localizare şi privi cum fotografia transmisă prin satelit 
se compunea bucată cu bucată: apărură dreptunghiuri 
întunecate, despărțite prin linii deschise la culoare, în mijloc un 
mic cerc care marca punctul în care se aflau ei trei. De jur 
împrejur împletitura haotică a nenumăratelor drumuri, răscruci, 
străzi înfundate. Roma făcută din fiare vechi, văzută de sus de 
tot şi totuşi fără să ofere o structură cât de cât clară. 

Ar trebui să o aduc pe Karolina aici, îşi spuse Wegener, să îi 
arăt monumentul ăsta închinat trecerii timpului şi să audă de la 
Trabanturile astea moarte cât de puţin timp ne rămâne, cât de 
repede astăzi devine ieri, în timp ce noi ne aflăm deja de mult în 
cădere liberă, pământul se vede deja, iar noi închidem ochii să 
nu ne vedem prăbuşirea. 

Un sunet ascuţit sparse tăcerea. 

Voss tresări şi se mişcă aidoma unui robot panicat, care 
primeşte concomitent mai multe comenzi contradictorii. 

Kayser se opri, îşi feri ochii de soare ridicând ambele mâini şi 
privi înjur. 

Fluieratul unui microfon, îşi spuse Wegener şi se întoarse 
cercetător în jurul propriei axe, acelaşi sunet ca în Sala 
Internaţională, doar că mult mai puternic. 

Fluieratul dureros încetă la fel de brusc pe cum începuse. 

— Domnule Wegener, spuse o voce metalică prin difuzor, vă 
mulţumesc că aţi venit. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei 
care vă însoțesc. 

Wegener îl privi pe Kayser. Acesta făcu un semn cu capul în 
direcţia presei de fier vechi aflată în dreapta. 

— Unde sunteţi? strigă Wegener. 

— Deocamdată sunt invizibil, spuse vocea din difuzor. Aş fi 
vrut să vă vorbesc personal, dar pe moment nu am intenţia să 
mă arăt. De aceea situaţia aceasta e mai neobişnuită. Vă rog să 
mă iertaţi pentru asta. Dar am motive lesne de înţeles. 

— De ce vă ascundeţi? 

— Nu trebuie să strigaţi, am instalat un microfon direcţionabil. 

— Deci, de ce vă ascundeţi? j 

— Ne garantează independența reciprocă. Imi voi permite să 


190 


pun câteva condiţii. Dacă le îndepliniţi, voi coopera cu 
dumneavoastră, dacă nu le îndepliniţi, am să plec. 

— Cum vă numiţi? 

Din difuzor răsună un râs sincer. 

— Pe moment, acest lucru este cel mai puţin important. 

— Aţi lucrat pe vremuri aici, nu-i aşa? 

— Foarte bine, domnule căpitan, este corect. Din cauza asta 
mă puteţi căuta pe terenul acesta zile întregi, fără să mă găsiţi. 

— N-am nici un chef să vă caut, strigă Wegener, care vă este 
oferta şi cum sună condiţiile? 

Se auzi un pocnet. Un reglaj fusese modificat, pentru că vocea 
din difuzor suna acum dintr-o direcţie diferită peste piaţă şi 
părea şi mai spartă: 

— In schimbul declaraţiei mele în crima Albert Hoffmann, cer 
un program personal de protecţie. Vreau să am drum liber spre 
Vest. Este un schimb simplu şi corect, cred eu. Cu atât mai bine 
că este aici şi domnul din RFG. 

Kayser se puse în mişcare şi se apropie de Wegener. 

— Tipul ăsta sau e bolnav, spuse Kayser încet, sau câştigul cel 
mare se află într-un cadavru din ăsta de Trabant. 

— Nu pot promite nimănui că va fi preluat în protecţia 
martorilor, spuse Wegener la fel de încet, iar că va ajunge în 
Germania de Vest, nici atât. 

— Tipul nu pare un prostănac. Fiţi sincer cu el şi să vedem la 
ce s-a gândit. 

Wegener privi în direcţia din care venise vocea ultima oară. 
Trabanturile stăteau unul peste celălalt, toate având aceeaşi faţă 
tristă de radiator. 

— E dificil, strigă el, o cerere de călătorie în Vest poate fi 
aprobată doar de către Comitetul Central, în urma verificării de 
către Securitatea statului şi este rezultatul unui proces 
complicat. Pentru asta ar trebui să vă cunoaştem întâi declaraţia. 
Cum v-aţi gândit să facem? 

— Foarte simplu, spuse vocea din difuzor, rugaţi-l pe domnul 
din Vest să dea un telefon. Dacă sunt corect informat, atunci 
munca dumneavoastră actuală are o anumită importanţă pentru 
viitorul ambelor ţări. Sunt convins că în cazul acesta vor face o 
excepţie. 

— Dar lucrurile astea nu se pot face dintr-o clipă în alta! 

— Ba da, se pot face. Procuratura îmi trimite prin poşta 
virtuală un DVJ prin care mi se acordă imunitate şi preluarea în 


191 


programul de protecţie a martorilor, în schimbul declaraţiei mele 
în cazul Hoffmann. Pe aceeaşi cale obţin documentele necesare 
pentru emigrare. Şi nici o grijă, nu ajutaţi să scape un criminal, 
eu nu am omorât pe nimeni. 

— Dacă vreţi să demarăm o acţiune atât de amplă, trebuie să 
ştim măcar aproximativ ce ne puteţi oferi. 

Pocnet. Din nou primul difuzor: 

— Nu vă pot spune cu exactitate cine l-a omorât pe Hoffmann. 
Ştiu, în schimb, ce grup de interese se află în spatele afacerii. Şi 
vă dau numele unui alt martor important. 

— Pe care vom fi nevoiţi să-l căutăm mai întâi. 

— II găsiţi repede, e deja la răcoare. 

Wegener ezită. 

— Aţi fost de faţă la uciderea lui Hoffmann? 

— Nu. Dar, după cum v-am spus, cunosc cercul în care se 
învârt făptaşii. 

— Puțin cam vag pentru un bilet spre paradis sau? 

Vocea din difuzor păru amuzată: 

— Nu ştiam că Vestul poate fi numit paradis. 

— Oricum e mai aproape de paradis decât locul acesta. 

— Fără informaţiile mele, o să vă mai învârtiţi şi peste zece ani 
tot în cerc. Cu ajutorul informaţiilor mele, veţi putea rezolva 
cazul într-un timp relativ scurt. Dumneavoastră decideţi dacă 
merită. 

— Pe ce adresă ar trebui să vină DVJ-ul? 

— Este uşor de reţinut, am făcut-o special pentru asta: 
ultimasperanţăQsocialism.rdg. Şi ca să evaluaţi corect situaţia: 
sunteţi filmaţi de o cameră video care transmite discuţia noastră 
pe un server protejat, pe care îl supraveghează un prieten. DVJ-ul 
va fi transmis în mod automat la acelaşi prieten. Dacă vă 
decideţi să îmi acceptaţi condiţiile, atunci să vorbiţi serios, altfel 
vă transform pe toţi în următorul scandal din transreţea. 

Umbră. Soarele dispăruse după un nor. 

— Tehnica dracului, spuse Kayser. 

Wegener îl privi. 

— Sunaţi-l pe Brendel, să se ocupe el ca Bonn-ul să facă 
presiuni la cel mai înalt nivel în problema asta. Merge mai repede 
decât dacă încerc eu să pun în mişcare birocraţia, prin Borgs. 

— Ce este un DVJ? 

— Un document virtual obligatoriu din punct de vedere juridic. 
Un act electronic. 


192 


Kayser încuviinţă din cap, formă numărul şi o luă agale spre 
bulevard, ţinând telefonul la ureche. 

— Văd că încercaţi, spuse vocea din difuzor. Frumos. 

— Toate astea le-am fi putut discuta şi la telefon, spuse 
Wegener. Pentru ce tot deranjul acesta? 

— Mă cam grăbesc, domnule Wegener. Acest scenariu vă 
ajută să înţelegeţi că timpul este bunul cel mai de preţ al omului. 
În plus, un cimitir de maşini nu este ascultat de alţii, ca 
telefoanele. Doar dacă acest altul sunt eu. 

Un pocnet puternic. Difuzorul fusese oprit. 

Kayser stătea pe bulevard, vorbea la telefon şi între timp 
scruta împrejurimile. Se duse până la cel mai apropiat bloc de 
maşini, ciocăni ca în treacăt într-o capotă de motor făcută din 
fenoplast, ascultă la telefon, vorbi iar. 

Voss stătea sprijinit de Volvo, fără să se clintească. 

Un vânticel adia prin oraşul fantomatic şi făcea să danseze 
prin mizerie bancuri întregi de bucăţi de burete de culoarea 
muştarului, resturi eterne de tapiţerie, care duceau acum o viaţă 
proprie şi palpitantă. Reapăruse soarele. Peste tot, prin culisele 
făcute din Trabanturi, străluceau mici cioburi de sticlă, de parcă 
cineva ar fi presărat zahăr peste opera aceasta gigantică. 
Wegener se aşeză pe unul din cuburile de fier vechi şi îşi plimbă 
ochii peste turnurile făcute din maşini suprapuse. Nu se vedea 
nici cea mai slabă mişcare. 

După cinci minute Kayser reveni şi se aşeză lângă el. 

— Avem noroc, Brendel tocmai este cu ei. Cancelaria a 
informat biroul lui Krenz, care contactează acum Ministerul de 
Interne. Dar Brendel are nevoie de un nume, dacă se va aproba o 
cerere de emigrare în regim de urgenţă. 

Se auzi din nou pocnetul. 

— Emiteţi DVJ-ul pe numele Ronny Gruber, spuse megafonul. 
Ronny cu y. 

— Pare să fie un microfon direcţional bun. 

Kayser îşi scutură capul şi scrise un SMS pe telefonul lui. 

— Afacerea se încheie, spuse Wegener cu voce tare. Cred că 
puteţi ieşi. 

— De îndată ce ajunge DV|-ul. 

— Câte Trabanturi sunt aici? 

— Bună întrebare. Aş spune că vreo jumătate de milion. 

— Şi intră sub presă? 

— Nu rentează. Consideraţi acest loc un simbol al ţării noastre, 


193 


domnule Wegener şi atunci veţi putea să vă răspundeţi singur la 
toate celelalte întrebări. 

— Atunci aş spune că ţara noastră va mai exista şi peste 100 
de ani. 

— Bună glumă, spuse difuzorul sec. Aveţi dreptate, fenoplastul 
nu rugineşte, doar părţile susținătoare. Dar cred că sunteţi de 
acord cu mine, când spun că locul nu devine neapărat mai 
frumos. 

— Doar dacă îţi plac lucrurile morbide. 

— Mie îmi plac mai mult cele vii. 

— Faceţi parte din brigada Burger, spuse Wegener. 

Vocea din difuzor râse. 

— Durează ceva timp, până vă pică fisa. Dar verbul la prezent 
este incorect, altfel n-am sta acum aici. 

— Bine. La perfect. Aţi făcut parte. Şi de ce aţi ieşit? 

— Nu vă daţi seama de ce iese cineva din rândurile lor, în 
zilele astea? 

— Deci din cauza bombei. _ 

— Nu îmi plac bombele. În urma lor rămân de regulă găuri 
mari de comunicaţie. Tocmai vine DVJ-ul. Il verific şi mă întorc. 

Se auzi un fluierat scurt, apoi difuzorul amuţi. 

Voss stătea în Volvo şi asculta radio cu uşa deschisă, vântul 
duce muzica şlagărului peste piaţă, Fără îndoială, timpul urăşte 
iubirea... astăzi mai jurăm fericire, dar mâine ne aşteaptă 
durerea, dar mâine ne aşteaptă durerea, dar mâine ne aşteaptă 
durerea... 

Căcatul ăsta de şlagăr mă urmăreşte, se gândi Wegener, dacă 
aş fi proaspăt îndrăgostit nici măcar nu l-aş auzi, chiar dacă mi- 
aş cumpăra compact-discul şi l-aş băga în CD-player, n-ar ieşi 
nici un sunet din difuzoare, nici măcar o silabă, pentru că celui 
fericit îi lipseşte organul pentru kitschul văicăros, nu îl 
receptează, nu îl conştientizează, chestia asta trece pe lângă el, 
se pierde neauzită, dar de îndată ce suferi din cauza unei femei, 
din cauza încrederii pierdute, din cauza Karolinei care nu suferă 
după tine, din cauza felului respingător şi de neschimbat în care 
este ea mulţumită cu felul în care au evoluat lucrurile şi cum vor 
rămâne mereu, de îndată ce poţi fi considerat un membru al 
fracțiunii celor cu adevărat nefericiţi zi de zi, din acel moment 
sunt activate în urechea ta internă un milion de glande care 
atrag sentimentalismele, care depistează în orice moment 
cântecele patetice de inimă rea, le amplifică şi îţi imprimă pe 


194 


creier cele mai banale fraze, Fără îndoială, timpul urăşte 
iubirea... fără îndoială, iubito, de aceea urăsc şi eu timpul şi 
brusc frazele astea devin nişte adevăruri imuabile, un fel de 
filosofie de dans. Intreaga lume, propria durere exorbitantă, totul 
se contopeşte într-o singură rimă stupidă, se explică printr-o 
formulă logică infantilă, de la care îţi dau lacrimile, cu cât e mai 
tâmpit textul, cu atât plângi mai dihai, astăzi mai furăm fericire, 
dar mâine ne aşteaptă durerea, chiar aşa este, brusc banalitatea 
devine cunoaştere, fireşte că timpul urăşte iubirea, că nu lasă 
nimic din ea, o toceşte din răsputeri, o istoveşte, îi implantează 
mutații minuscule de emoţii care începând din acea clipă se 
divid, se împart, cresc cu repeziciune şi schimbă iubirea, o fac 
dură, o gonesc şi o îngheaţă, fac din ea cu totul altceva decât ce 
era la început, poate un mod de a-l suporta pe celălalt, poate o 
amorţeală a sentimentelor, poate indiferenţă. Şi brusc nu a mai 
rămas nimic din Martin şi Karolina, care cu şaisprezece luni în 
urmă mai înotau încă goi în Wannsee şi mâncau după aceea 
căpşune răscoapte pe o pătură cadrilată, stăteau strâns 
îmbrăţişaţi în iarbă, miroseau vara, se miroseau unul pe celălalt, 
se pipăiau, se admirau, îl considerau şi pe celălalt la fel de 
nemuritor, la fel ca momentul acela delicat, ca mirosul de iarbă 
încinsă şi ca perlele de apă din Wannsee care se uscau încet pe 
pielea ei, brusc oamenii ăştia doi, care îşi aparţineau unul altuia 
cum nimeni altcineva nu mai aparținuse nimănui, brusc s-au 
transformat într-o vedere alb-negru, într-o posibilitate vagă ca 
lucrurile să fi stat astfel atunci, în acea zi, în acea oră şi chiar 
dacă a fost astfel, în orice caz nu se va repeta şi din cauza asta 
timpul urăşte iubirea, se gândi Wegener şi din cauza asta urăsc 
eu timpul şi din cauza asta fredonez eu şlagărul ăsta şi din cauza 
asta se uită Kayser la mine de parcă aş fi nimerit pentru scurt 
timp, dar în mod serios, cu capul drept în presa de fier vechi. 

Un scrâşnet uşor. 

Se întoarseră amândoi în acelaşi timp. 

Un ochelarist tânăr şi sprinten îmbrăcat în negru se apropia de 
ei, venind dinspre bulevard. Wegener trebui să admită că l-ar fi 
aşteptat tocmai din direcţia opusă. Sprintenul ducea un 
Nanotchev sub braţ şi îi salută dând prietenos din cap. 

— Vă mulţumesc pentru eforturile depuse şi vă urez bun venit 
în acest moment istoric. Cererea de emigrare cea mai rapid 
aprobată din toată istoria RDG, realizată datorită cooperării 
eficiente, în spiritul înţelegerii reciproce, dintre Est şi Vest. Puteţi 


195 


fi mândri de dumneavoastră, domnilor! 

— Plăcerea a fost de partea noastră. 

— Ronny Gruber, spuse sprintenul. 

— Kayser, spuse Kayser. 

— Wegener, spuse Wegener. 

Nimeni nu întinse mâna. f 

— Documentele chiar au venit. Gruber îşi aprinse o ţigară. In 
jurul gâtului îi atârna un set de căşti. Păr tuns scurt aproape 
negru, trăsături aspre. Ochi rapizi în spatele ochelarilor pătrăţoşi. 
Şi mai sunt şi autentice, spuse apoi. 

Gruber inspiră adânc şi suflă fumul în sus. Apoi se aşeză pe 
unul dintre cuburi, se aplecă în faţă, sprijini nişte braţe subţiri pe 
nişte pulpe subţiri şi respiră, de parcă tocmai ar fi participat la 
Maraton. 

— Deci? întrebă Kayser. 

Gruber închise ochii. 

— Vreţi să îmi auziţi acum declaraţia? 

— Intr-o jumătate de oră, unitatea specială C5 are să vă ia 
exact din locul acesta şi are vă treacă graniţa încă la noapte. Că 
doar nu trebuie să afle o ţară întreagă cât de uşor se iese de aici. 
Prin urmare, ne grăbim. 

— Brigada Burger l-a omorât pe Hoffmann. 

O cioară apăru pe cer, se apropie peste munţi de fier vechi, 
dădu ocol de trei ori, indecisă şi se aşeză în cele din urmă peo 
capotă turtită. De acolo începu să-l privească pe Voss ca peo 
pradă record. 

Karo, îşi spuse Wegener, cât mi-ar plăcea să ţi-o trag acum pe 
malul lacului, cu erecţia falnică de adineauri, să fac cu tine un 
copil pe care să-l creştem cu stricteţe în spiritul lui Fruchti, să 
facem din el un minicetăţean, departe de minciunile de dreapta 
şi de stânga şi de toată tâmpenia asta cu brigada Stasi. Wegener 
se frecă la ochi. Se forţă să se concentreze. 

— De ce? întrebă Kayser. 

— Din două motive. Hoffmann era în posesia unor documente 
fulminante. Secrete de stat. De pe vremea când era consilier. 
Chestiile alea trebuie să fi fost incredibil de importante pentru 
Burger. Din vreun motiv. 

— Făptaşii au pus mâna pe aceste hârtii? 

— Asta mă depăşeşte. Nu am fost de faţă la Mugge/see. 

— Şi martorul despre care vorbeaţi? 

— Vă trimit un MVJ când ajung în Vest. O mică prevedere de 


196 


siguranţă. 

Kayser oftă. 

— Povestea cu şireturile? 

— Dinadins. Ca să dea vina pe Securitate. 

— Deci se urmărea împiedicarea Tratativelor. 

— Desigur. Gruber trase din ţigară cu ochii închişi. V-aţi fi 
putut da seama şi singuri, aşa-i? 

Cioara decise că Voss era totuşi cu un număr prea mare şi 
plecă. 

— Îi vom aştepta acum împreună cu dumneavoastră pe cei de 
la C5, spuse Kayser şi vom avea grijă să fiți întâmpinat 
prieteneşte. Ca să nu ne plictisim în timp ce vă facem acest mic 
serviciu, mai povestiţi-i colegului Wegener câteva detalii despre 
atentatul asupra Palatului Republicii. Ne-am înţeles? 

Gruber încuviinţă din cap. 

Wegener privi zdrenţele de burete care zburătăceau pe la 
picioarele sale. De câte ori îşi făcea o idee în ce direcţie urmau 
să se îndrepte, vântul făcea tocmai pe dos. Cu ojă albastră îşi 
dăduse Karolina în ziua aceea la Wannsee pe degetele ei mici şi 
drăguţe de la picioare. Vocea lui Gruber veni de la mare 
îndepărtare. 


20 


Resort EastSide - Vestul din Est. Alexanderplatz 1, Berlin (E). 
Wegener puse cartea de vizită la loc pe biroul din lemn de nuc 
şlefuit şi întinse mâna după lista de la minibar. Vodca Putin 2 el 
doar 9,20 euro/ 27,60 mărci, şampanie Scufita roşie demisec, 
0,21 doar 12,50 euro/37,59 mărci, Radeberger, 0,33 | doar 7,40 
euro/22,20 mărci, puse apoi lista deoparte şi îngenunche pe 
covorul albastru electric, care la fiecare cincizeci de centimetri 
avea ţesută câte o imitație galben-aurie de blazon princiar, 
moale şi tuns scurt precum gazonul de pe terenul de golf de la 
Wandlitz. N 

Wegener se lăsă să cadă pe burtă. Işi băgă ambele mâini în 
suprafaţa pufoasă. Işi lipi obrazul de pământ. Işi frecă faţa de 
lână mătăsoasă. Deci aşa se simțeau fetele est-germane când 
erau luate pe la spate de ruşii cu gazul şi de vesticii plini de bani, 
în suitele apartamentelor de lux. Umilite şi apărate şi futute. 


197 


Între lemn de nuc şi alamă. Împinse peste puful regal de un Ivan 
ghiftuit de cocaină, de un suab mort de beat. Pericol nul ca acest 
covor să ia foc, mulţumită mărfii de calitate. Wegener se 
rostogoli pe spate. Era aproape mai comod decât propriul pat. 
Tavanul era cel mai crem cer. Cu stuc alb şi cu steluțe din becuri. 
Luminile creau o atmosferă de lux. Tapet de culoarea şofranului. 
Nuanţa tahometrului din Mercedes: Egiptul la apus de soare. O 
voce de bărbat pe hol. Vocea se apropia. Niciodată nu am fost 
atât de aproape de Egipt, îşi spuse Wegener şi se ridică. 

Incuietoarea uşii făcu un zgomot slab, Kayser intră ţinând 
telefonul mobil între ureche şi umăr. 

— Se poate. Şi ce i-aţi spus? Păi da. Nevastă-mea ar spune: 
drumul de mijloc este drumul spre moarte. Flutură o foaie subţire 
de fax şi i-o întinse lui Wegener cu o strâmbătură de triumf pe 
chip. La mine în apartament, am legătură bună aici sus. Auzi, 
Richard a zburat în dimineaţa asta spre Bonn. Nu face nimic. Dar 
pot să mă uit dacă găsesc ceva la el. Kayser se împinse în uşa 
grea care dădea spre camera de alături şi o lăsă să cadă în urma 
lui cu un zgomot puternic. Pe mânerul de alamă se legăna o 
foaie de plastic: Vă rog nu deranjati, visez la globalizare. 

Wegener îşi aruncă privirea pe fax: 

PS:  Bluhdorn, Werner; strada Gruner Weg 55, 69117 
Heidelberg (RFG) T.S.: 24.10.10-24.10.11. 

Convorbiri internaționale (selectat: RDG) din rețeaua fixă; Dt. 
Telekom; (numărul  06221-5667890; posesorul numărului: 
Universitatea Ruprecht Karis Heidelberg; strada Seminarului 2, 
69117 Heidelberg): numărul de apeluri 0 Convorbiri 
internationale (selectat: RDG) din reteaua de telefonie mobilă; O 
Germania; (numărul 01761322487; posesorul numărului: 
Bluhdorn, Werner, strada Gruner Weg 55, 69117 Heidelberg): 
numărul de apeluri O Convorbiri internaționale (selectat: RDG) 
din rețeaua fixă; Dt. Telekom; (numărul 02171-3342300; 
posesorul numărului: Bluhdorn, Werner; strada Hoenigsweg 1, 
Leverkusen-Opladen): numărul de apeluri 4 Lista detaliată a 
convorbirilor: 

0037/0182356624/24.10.11 /13:02 (24,73 euro) 

0037/0182356624/24.08.09 / 3:52 (2,87euro) 

0037/5905600/23.08.09 /14:08 (12,54 euro) 

0037/0182356624/23.08.11 /1:24 (1,09 euro) 

0037/0182356624/22.08.11 /2:56 (2,23 euro) posesorii 
numerelor apelate de pe lista detaliată a convorbirilor: 


198 


Numărul apelat 0037/5905600 (TF) - Universitatea Humbolat 
din Berlinul de Est; Unter den Linden 6, 1012 Berlin (Est); 
(Posesor: Secretariatul Rectoratului Universităţii Humboldt din 
Berlinul de Est). 

Numărul apelat 0037/0182356624 (M) - Schutz, Marie; Strada 
Ludwig Renn 32, 1046 Berlin (Est). 

Dragă Marie Schutz, se gândi Wegener, dacă unchiul Bluhdorn 
te-a sunat astăzi la 13.02, la cinci minute după ce a vrut să ne 
facă să credem că nu ştie nimic despre vreo fiică a lui Albert 
Hoffmann, atunci tu eşti cu o probabilitate de 99% copilul 
păpuşarului. 

Formă numărul pe minsk. Melodie seacă. Pârâit puternic. O 
voce de computer: Abonatul cu numărul 0-1-8-2-3-5-6-6-6-2-4 nu 
este disponibil pe moment, Puteţi, Wegener închise. Işi copie 
numărul în căsuţa pentru MS şi scrise: 

Stimată doamnă Schutz, aş dori să dau de dumneavoastră 
înaintea Securităţii. Cu stimă, căpitan Martin Wegener, Poliția 
Populară Berlin, Comisariatul de Criminalistică Kopenick. 

Apăsă pe Trimite. Plicul format din pixeli mari flutură pe 
display, se învârti în jurul propriei axe, de parcă ar fi fost prins de 
o pală de vânt digitală, dispăru în partea de jos. Apăru textul: 
Mesajul dumneavoastră a fost trimis cu succes la numărul 
„01823566624”! Salutări din partea echipei dvs. VEB Telemedia. 

Wegener se ridică, îşi târî picioarele până la minibar, scoase 
şampania Scufita Roşie din frigider, îi rupse pălăria subţire din 
folie de aluminiu şi deschise capacul. Apoi îşi luă un pahar de pe 
raftul strălucitor din lemn de cireş, de lângă biroul strălucitor din 
lemn de cireş, turnă şampania spumegândă, pescui punga de 
alune prăjite din vasul de sticlă, închise uşa minibarului cu 
piciorul, îşi târî picioarele cale de zece metri până la peretele din 
perdele de culoarea nisipului şi trase materialul lucios cu două 
mişcări puternice la o parte: un perete de sticlă din podea până 
în tavan, ferestre duble izolate acustic şi dedesubt Berlinul, 
Alexanderplatz, un ocean infinit de civilizaţie în amurgul gri- 
albăstrui, o  prăpastie-oceanică-de-metropolă cu _ recifuri din 
prefabricate şi stânci de beton, plină de bancuri de Phobos care 
ţâşnesc înainte şi se opresc apoi iar, după care iar ţâşnesc, 
uitându-se cu ochi cvadrupli strălucitori, prin întuneric, după cel 
din faţa lor, după un drum asfaltat, idioţi ce sunteţi, se gândi 
Wegener, orbecăiţi cu luminile voastre şi credeţi că vă puteţi 
mişca liberi, dar dacă o singură dată o cotiţi greşit, vă loviți de 


199 


peretele acvariului. 

Apoi bău. Şampania rece ca gheaţa, plină de bule, îi zgâria 
gâtul, îl înviora, îl trezea, se evapora ca un abur plin de parfum. 
Wegener îşi rezemă fruntea de sticla rece a geamului, privi ţintă 
în jos. Aşa se simțeau deci ei, oamenii de afaceri din Vest, străinii 
din EastSide, pentru care toate astea nu erau decât o vizită la 
grădina zoologică, dictaturism cu fiorul romantic al unei aventuri 
sigure, primejdia cumpărată, o noapte petrecută la închisoare, 
scumpa mea, urează-mi noroc. Casa la Frankfurt, barca cu pânze 
la Hamburg, Porsche la Munchen, bucătăria deschisă la 
Dusseldorf, toate astea erau şi mai atrăgătoare dacă le priveai 
din Berlinul de Est, distanţa era ca o lupă, făcea averile şi mai 
vizibile, doar prin această detaşare propria bogăţie câştiga o 
dimensiune cu adevărat impresionantă, întoarcerea la această 
avere devenea cu începere imediată lucrul cel mai de preţ, 
puteai să-ţi savurezi iar cuceririle, pentru că le simţiseşi lipsa o 
vreme, distanţa ţi le apropiase, acum ştiai că în Germania de Est 
nu avea nimeni o asemenea casă, o asemenea barcă cu pânze, 
un asemenea Porsche, o asemenea bucătărie deschisă, că astfel 
deţineai mai multe decât un popor întreg, decât o naţiune 
întreagă, că puteai fi la Dusseldorf regele bucătăriilor deschise al 
RDG, că abia socialismul îţi redăruise bucuria de a fi capitalist. 

Wegener deschise şi a doua sticlă de Piccolo, îşi îndesă în gură 
alunele sărate marca Ultje, zâmbi de sus pe seama acvariului din 
Alexanderplatz, se simţi preţ de câteva minute un vestic plin de 
valută, om de afaceri, industriaş, comerciant cu oţel sau 
producător de ciocolată, se bucură gândindu-se la întoarcerea în 
RFG şi savură astfel Republica Democrată Germană, putu 
deodată să-i admire capitala exotică, ştiu să aprecieze mărimea 
meschină, gigantismul lipsit de bun-gust, se trezi impresionat de 
anonimitatea şi desfigurarea ei, de cicatricele acoperite de 
cruste, de patina de rugină, muşchi, mizerie şi grăsime care 
acoperea tot, îi respiră farmecul ponosit prin ferestrele duble ale 
fațadei de la EastSide, ascultă bătaia morbidă de inimă din 
scârţâitul metroului, uruitul motoarelor şi tăcerea surdă a 
scufundărilor la adâncimi cât înălţimea unui turn de televiziune, 
scufundări făcute în hăurile întunecate ale unei metropole aflate 
în descompunere, simţi printre  firimiturile de alune gazele 
unsuroase scoase de Phobos-uri, mirosi până şi şarmul de citrice- 
praf-ceară de lustruit parchetul de la intrările Stasi, iarba 
proaspăt cosită din cartierul Marzahn, deodorantul Action al 


200 


Karolinei, cu iz artificial de flori, Wegener îşi mirosi ţara întreagă, 
îmbâcseala mucegăită a clădirilor vechi şi năduşite, neajutorarea 
şi înapoierea tinerilor, autodevorarea opozanților, producţiile 
poroase şi doar pe jumătate făcute de la VEB (Volkseigener 
Betrief - întreprindere proprietatea statului), fanfaronada 
înscenării de stat, frustrarea amară a foştilor luptători, frişca 
acrită, oferită la suprapreţ de intershop, suspiciunea de fier a 
celui supravegheat, jachetele unsuroase de plastic şi gulerele de 
blană ale bătrânilor, mirosul stins al săpunului Nauti/K, fenoplastul 
răşinos şi întărit cu bumbac al Phobos-urilor, loţiunea Yvette cu iz 
de nucă, pentru igiena intimă, mirosi Kasseler, Broiler, Soljanka, 
cuburi de sos Bino, carne condimentată, găluşti de Turingia, 
amestec de Leipzig, ghiveci, picioare umede de femeie în ciorapi 
Esda, din supraelastic maro, ciuperca dintre degetele de la 
picioarele lor, umezeala subsuorilor şi păsăricilor păroase, mirosi 
crăpăturile palide din curul Biroului Politic, atotputernicia stearpă 
şi istovită a iscoadelor, siguranţa înşelătoare a muncitorilor şi 
ţăranilor, cocleala tuturor ştabilor leninişti putreziţi, găinaţul alb- 
negru de pe Palatul Republicii, mirosi sfârşitul inevitabil, care se 
apropia încet, dar care era încă atât de departe. 

Wegener duse sticla de Piccolo la gură, o goli, o lăsă să cadă 
pe covorul moale şi îşi imagină pentru o clipă cum ar fi să sară 
de la înălţimea asta în piaţa Alex, plin de stil şi cu capul în jos de 
la trambulina EastSide de 60 de metri, pe lângă mega-posterul 
de plasmă, 


TRECEREA DE LA ECONOMIA CENTRALIZATĂ LA CEA DE PIAŢĂ 
ESTE CA TRANSFORMAREA UNEI OMLETE LA LOC IN OUA CRUDE. 
Margaret Thatcher 


pe lângă reclama luminoasă la GOLDKRONE, oricum, ultima 
reclamă a vieţii ăsteia o reclamă la băutură, apoi zbor 
consecvent în jos, fostul om, în momentul impactului deja o 
grămadă de carne şi oase, plecat dintre cei vii în vecii vecilor, 
unul care nu mai voia şi care se arunca în abisul oraşului, 
avându-l drept spectator pe Wilfried cârnăţarul acum îngrozit, 
sânge şi creier nu mai erau acum doar în mâncarea servită de el, 
ci şi pe şorţul în carouri, pe sârmele încinse ale sobei lui 
sfârâitoare, pe rulota lui de bistro, de culoare albastru-deschis şi 
anume de sus până jos. 
— Oamenii mei îl cred pe Gruber. 


201 


Wegener se întoarse. Văzu cum privirea lui Kayser alunecă în 
jos de pe faţa lui, pe firimiturile de alune de pe bărbie, pe 
paharul gol de şampanie din mână, pe sticla de Piccolo Scufiţa 
Roşie de pe jos. 

— Eu nu mai ştiu ce să cred, spuse Wegener. 

— Nici eu, spuse Kayser. Mai las să îl mai cerceteze o dată cei 
de la Centrala de criminalistică, acolo au toate datele serviciilor 
de criminalistică locale. 

Apăsă pe telecomandă, ecranul plat de pe perete se lumină, 
omuleţul de nisip din desenele animate zbură cu nava lui spaţială 
de păpuşi peste o conductă de gaz, urmări ţeava printr-un peisaj 
nesfârşit de pădure, zâmbi îngheţat din spatele cupolei rotunde 
de sticlă. Nori pufoşi de vată pe cerul albastru din studio. 

— Sunt curios cum o să-i placă în Vest, spuse Wegener. 

— Şi dacă ajunge acolo dintr-una, spuse Kayser, sau mai 
degrabă pe bucăţi. 

— Ceva nou despre Greentec? 

— Fleacuri. Kayser flutură un bileţel. Se pare că voiau să facă 
presiuni asupra Cancelariei, înainte de Tratative. Cea mai mare 
captură este probabil numărul de telefon al Mariei Hoffmann. 
Bunul doctor Bluhdorn se pare că ne-a minţit, grăsanul ăla 
nesimţit. Nu doar că o cunoaşte pe fiică, dar mai şi vorbeşte cu 
ea la telefon. 

— Marie Schutz, spuse Wegener. Nu Hoffmann. Poate e 
numele de fată al mamei. Sau s-a căsătorit. 

— Aţi încercat deja? 

— Căsuţa vocală. l-am scris un MS. 

Kayser se aşeză pe pat. 

— Când vine Richard, trebuie să mai merg cu el la Steinkuhler, 
la Stasi. Ştiţi, nu? 

— Acum ştiu. Despre ce este vorba? 

— Cred că despre accesul la dosare. Nu ni s-a spus nimic 
concret. 

— După aceea puteţi să-i informaţi pe cei din serviciul vostru 
unde ne-am ascuns rezervele de aur ale statului. 

— Asta ştim deja. Vă mai întâlniți cu Borgs? 

Wegener încuviinţă. 

— Richard şi-a pierdut soţia? 

— Da. Dar mai multe nu ştiu nici eu. Trebuie să se fi întâmplat 
de mult. 

— Aveţi soţie? 


202 


Kayser nu păru surprins. 

— Am avut. 

— Şi? 

— N-a funcţionat. 

— Am schimbat-o cu o pizdă electrică de pus pe perete, cu 
funcţie de autocurăţare şi păr veritabil. 

— Sunteţi oameni fericiţi voi acolo în Vest. 

Omuleţul de desen animat aterizase pe un pod din Marea 
Baltică, se căţărase afară din cupola de sticlă şi acum sărea în 
apă. Pentru o clipă dispăru, înecat, nu mai avea aer în plămânii 
de lemn, apoi ieşi la suprafaţă pe marea lui de celofan şi făcu 
vesel cu mâna spre cameră. 


21 


— Merry Christmas, spuse grăsanul păianjen de poliţie Borgs 
care se înghesuise într-un mic scaun tapiţat, evident în colţul 
foaierului, cu ceafa spre fereastră, ca să îşi aibă întreaga pânză 
sub ochi. La un moment dat, un criminalist nu mai poate sta 
altcumva, se gândi Wegener, de la un moment dat în colo stai 
mereu cu spatele la peretele de sticlă, simţi nevoia să fii tu cel 
care vede tot şi nu este văzut, întreaga viaţă la post, iar în faţa 
ta, pe măsuţa instabilă, o farfurie cu... 

— Varză! 

Borgs îşi vâri o lingură plină în gură şi plescăi, mestecă, 
înghiţi. A 

Wegener privi în jur. Întregul cinematograf Internaţional era 
decorat cu crengi de brad şi cu ghirlande de becuri, între uşile 
dinspre sala mare era pus un brad de Crăciun înalt de patru 
metri cu vârf auriu în formă de ciocan şi compas, de crengi 
atârnau cartuşe supradimensionate. In faţa pomului zăpadă albă 
din pâslă, o sanie antică, înconjurată de saci grosolani din 
material textil, din care se revărsau cadouri colorate. Studenţi 
plictisiţi îmbrăcaţi în haine de camuflaj cu pete albe şi roşii 
încercau să fixeze abţibilduri cu urme de găuri de gloanţe pe 
stinghiile înclinate ale lambriurilor. 

— Red revenge, spuse Borgs. Pe 28 este premiera. Preţurile de 
producţie: 30 de milioane de mărci estice. Suntem din nou 
cineva, Martin. 


203 


— Întrebarea e doar, cine. 

Wegener trase un al doilea scăunel lângă geam şi se aşeză. 

— Intri? 

Mâinile grase ale lui Borgs îi frecară burta rotundă. 

— Cred că nu trebuie să pierdem momentul în care o 
politiciană ratată îl fugăreşte pe Moş Crăciun. În special dacă pe 
Moş îl cheamă Peter Sodann şi la sfârşit este decapitat cu o 
seceră ruginită din colecţia particulară a lui Stalin. Ce-i drept, în 
Noua Germanie scrie că... Vrăjitorul Borgs prezentă un ziar până 
atunci invizibil, care stătuse ascuns între şoldul lui şi 
rezemătoarea pentru braţ, îl frunzări, ridică degetul arătător... că 
Sahra Wagenknecht-Ruprecht duce la paroxism simbolul roşu de 
Coca-Cola al capitalismului printr-un concert orgiastic de 
Kalaşnikov, cu toate că ar fi reuşit acelaşi lucru şi fără să 
folosească forța armelor, doar cu ajutorul talentului ei nemilos de 
mim, care se poate lua la intrecere, în ceea ce priveşte 
înțepeneala, cu o sanie trasă de reni. Şi noi ne gândeam că 
politicienii sunt actori! 

— Păi sunt, dar actori proşti. 

Wegener deschisese meniul cu ofertele speciale: cozonaci, 
pulpe de gâscă, cârnăciori, salată de cartofi, stele cu scorţişoară, 
cârnaţi albi silezieni cu sos de turtă dulce. 

— Două de vin fiert! o anunţă Borgs pe chelneriţa tânără, cu 
faţă de şoarece, care tocmai se strecura pe la spatele lui. Fata se 
întoarse, dădu din cap agitată, o zbughi spre tejghea. Pe undeva 
îmi e milă de el, de Moş Crăciun. Totdeauna dau în graşi. Eu sunt 
un fel de alter-ego civil. 

— Dar tu nu împărţi daruri. 

— Baţi şaua să priceapă iapa, constată Borgs. Ai grijă, dragul 
meu. Sigur fac cadouri din când în când. Doar că cei cadorisiţi 
nu-şi dau seama. 

— Îmi este clar că în timpul măsurilor disciplinare împotriva 
mea... 

Borgs reteză fraza cu o mişcare rapidă din braţ. 

— Cei din Vest îl cred pe Gruber. Poate pentru că vor să îl 
creadă. 

— Păi ar fi chiar drăguţ, spuse Wegener. Stasi scapă de 
bănuială, făptaşii sunt ca şi găsiţi, Tratativele pot să înceapă. 
Kayser e sceptic. Cu Brendel încă nu am vorbit. 

— Şi ce crezi tu? 

— Cred că oricum trebuie să cercetăm povestea. Şi câtă 


204 


vreme cazul este încă deschis, putem continua ca până acum. 

Borgs se întinse satisfăcut în scăunel. 

— Dacă ar trebui să pui pariu cum s-a desfăşurat chestia asta 
cu Hoffmann, te-ai putea decide în vreun fel? 

Wegener se gândi preţ de câteva secunde. 

— Nu. Se poate ca Gruber să spună adevărul. Doar că - ce fel 
de documente voiau tipii ăia din brigadă de la Hoffmann? Gruber 
spune că nu ştie nimic despre asta. Un motiv destul de subţire 
pentru o crimă, zic eu. 

— Dar atunci şireturile au sens. 

— Sau poate chiar dimpotrivă. Dacă vreau să abat atenţia de 
la mine, am grijă ca urmele să arate spre mine ca nişte săgeți în 
culori neon. 

— Martin, Martin. Borgs privi ţintă spre restul de varză din faţa 
lui. Ţie pur şi simplu nu-ţi place Securitatea. 

— Dacă Securitatea nu are nimic de-a face cu asta, atunci nu 
înţeleg de ce trebuie să ascundă dosarul de noi. 

— Gysi l-a sunat astăzi pe Kallweit. Borgs continua să-şi 
mângâie burta. Şi ieri la fel. intre timp au aflat şi ăia că Hoffmann 
reuşise să se strecoare în Cartierul General al Guvernului. Şi apoi 
atentatul. Deodată se întâmplă aici lucruri care până acum ar fi 
fost de neconceput. Domniilor lor începe să li se facă frică. lar 
frica domniilor lor este genul de frică pentru care plătesc ceilalţi. 
Nu trebuie să îţi spun asta ţie, dar totuşi o fac. 

Faţa de şoarece trânti pe masă două căni de vin fiert şi întinse 
mâna. Borgs numără monedele. Chelneriţa nu se clinti. Sub nasul 
ascuţit îi creştea puf blond. Un fir dus îi rodea din ciorapul gri. 
Borgs termină de numărat, banii zornăiră într-o pungă de piele. 

Wegener aşteptă până când fata se îndepărtă cu două mese 
de ei. 

— Atunci domniile lor poate că ar trebui să îşi roage Serviciul 
Secret de Informaţii Interne să pună dosarul Albert Hoffmann la 
dispoziţia investigatorilor care se ocupă de caz. 

— Şi chiar aici e problema. Borgs pescui o cană de vin. 
Domniilor cu pricina le place să obţină totul. Să fie cea mai tare 
petrecere a burlacilor din întregul an, dar porţelanul să rămână 
întreg. 

— Aşadar, putem uita definitiv de dosar. 

Borgs luă o gură de vin şi se strâmbă. 

— Cum poţi să lucrezi, când ţi se ascund informaţii relevante, 
spuse Wegener, îşi luă vinul fiert şi bău o înghiţitură. Alcool 


205 


dulce, călduţ, în care căzuse din greşeală o cuişoară. Până acum, 
noi nu am făcut greşeli. Prin urmare, nu aş şti de ce... 

— Ce e cu fiica lui Hoffmann? 

Ochii holbaţi ai lui Borgs pluteau peste marginea cănii. 

— Nu exista nici un indiciu care să ne arate că are o fiică. Pe 
Greifenhagerstrasse este trecut doar el, pe strada Ludwig Renn e 
trecut doar Fischer. Până la Bluhdorn nu am avut nici măcar un 
singur martor care să-l cunoască pe Hoffmann în mod personal, 
nu au fost găsite nici acte. Această Marie nici nu se numeşte 
Hoffmann, ci Schutz. 

— Fotografia cu fata de la malul mării, spuse Borgs, ciorapi de 
damă şi tampoane şi aşa mai departe în ambele locuinţe. 

— Şi vibratoare şi cătuşe. Totul spunea: o iubită. Nimic nu 
spunea: fiică. 

— Mai tânără decât el cu peste cincizeci de ani, frumoasă de 
pică. Pe undeva prin muntele lui de acte sigur are un testament 
în care apare numele ei. Are pe undeva un caiet cu arborele 
genealogic, acte vechi de coasigurare, numărul ei de minsk, un 
album de fotografii, copia certificatului de naştere, un desen de 
copil făcut pentru tati. În ultimii ani i-a virat cândva bani în cont 
sau a plătit o factură pentru ea. 

Wegener tăcu. 

Borgs bău o gură mare de vin fiert şi făcu o mutră, de parcă ar 
fi vrut să o scuipe înapoi în cană. 

— Ce voiam să spun, Martin - dacă Securitatea ar şti asta, 
atunci domniile de la Wandlitz ar găsi la tine greşeli şi omisiuni, 
mobilizare  deficientă, inteligență  criminalistică  deficientă, 
convingeri socialiste deficiente. Indiferent cât de mare ar fi 
muntele de material prin care trebuie să îşi facă drum Frank 
Stein şi trei indivizi suprasolicitaţi, indiferent dacă există o 
singură dovadă leşinată care trimite la fata asta, ascunsă între 
paginile cărţii cu numărul nouă mii din biblioteca lui Hoffmann, 
domniile lor te-ar face pe tine răspunzător de toate, dacă 
lucrurile acestea ar deveni brusc importante. 

— Şi acum? 

— Să ţinem lucrurile pentru noi, tu nu le consemnezi nicăieri şi 
lucrezi în continuare în direcţia asta. Dacă iese ceva, o întoarcem 
după aceea cum vrem. 

— OK. 

Borgs puse cana pe masă şi scoase un pachet de trabucuri din 
buzunarul interior al jachetei. 


206 


În spatele lui, peretele de sticlă se întunecase. Aleea Karl Marx 
abia dacă era circulată. Mingea argintie a turnului televiziunii 
atârna ca o sferă antică de disco deasupra hăului, alături turnul 
EastSide, Wegener încercă să estimeze unde se aflase el în urmă 
cu jumătate de oră, în care dintre cabinele belşugului scăldate în 
lumină fusese el preţ de două sticle de Piccolo oaspetele de la 
gard, ronţăind, dând pe gât băutura, visând. Undeva acolo sus 
Kayser stătea în acest moment în pat în chiloţi, îşi comanda în 
cameră friptură, Warsteiner şi tort Sacher, era în plin Vest în 
mijlocul Estului, zapa de la un canal porno gratuit la altul, 
Combinatul anal, Curvele Stasi gem încet, Interogată şi futută, 
Manifestaţia comunistă. 

— Kallweit a fost adineauri în piaţa Werder, spuse Borgs. 
Conducerea partidului îl crede fireşte pe Gruber, dar vrea să aibă 
dovezi beton. Să nu se mai facă de râs în Vest încă o dată. Deci 
trebuie să găsim dovezi care să confirme afirmaţiile lui Gruber. 

— Sau care să le infirme. 

— Da, în cel mai rău caz. 

— Deci trebuie să găsim adevărul, spuse Wegener. 

— Tot timpul a trebuit să găsim adevărul, spuse Borgs şi nu să 
găsim musai dovezi împotriva Securităţii. De aceea ni s-a şi 
permis accesul la martorul despre care Gruber le-a spus celor de 
la C5. 

— Ce a făcut? 

— Le-a spus celor de la C5 despre martorul pe care vi l-a 
promis. 

— De ce? 

— Şi nouă ne-a spus că ne trimite un MS când ajunge dincolo. 

— Pesemne s-a răzgândit. 

Wegener simţi un junghi în burtă. Nu era sigur dacă venea de 
la vinul fiert. 

— E totul în ordine? 

— Despre ce martor e vorba? întrebă vorbind greu. 

— Se pare că Gruber a acţionat în cadrul brigăzii ca ajutor într- 
un anumit cuib, aşa îşi numesc ei subgrupurile. Câte trei oameni, 
din care nici unul nu cunoaşte planul în ansamblu, ca să nu-l 
poată divulga nimănui, dacă se îngroaşă gluma. Plus câţiva care 
nu ştiu nimic. 

— Oameni care primesc ordine, spuse Wegener, mi se pare 
cunoscut modelul. 

— Se pare că cuibul lui Gruber era răspunzător atât pentru 


207 


Hoffmann, cât şi pentru Palat. Dintre cei trei atentatori care au 
fost părtaşi la executarea atentatului, unul a fost omorât de 
explozie, altul a fost arestat, altul a reuşit să scape. 

— Asta ne-a povestit la cimitirul de maşini. 

— Inseamnă că eşti la curent. 

— Deci martorul nostru este atentatorul care a fost arestat? 

— Exact, detectiv Pinky. 

— Şi el a fost de faţă la Muggelsee. 

— Gruber nu ştie. Dar tipul arestat făcea parte din grupul 
central. 

— Bine. Atunci să vorbim cu el. 

Borgs îşi clătină capul rotund de dog. 

— Aici e punctul sensibil. Martorul ăsta nu e doar arestat. Va fi 
acuzat de înaltă trădare şi în plus le e teamă că oamenii lui l-ar 
putea scoate de acolo. 

— Unde e? La închisoarea din Bautzen? 

— Nici măcar. 

— Nu pricep nici un cuvânt din ce zici. 

— Ţara asta dispune şi de chestii de alt calibru. Prin 
comparaţie, Bautzen e la fel de plăcut la EastSide. 

— Ce vrei să-mi spui, Walter? 

Borgs împinse într-o parte farfuria pe jumătate plină cu varză 
şi îşi săltă picioarele scurte pe măsuţa care se clătină. 

— Când ai încălcat prevederile de serviciu, acum un an, voiai 
să dai de urma lui Josef Frucht. Dar mai voiai ceva, Martin. Voiai 
să descoperi ceva despre ţara ta. Ce se întâmplă în spatele 
scenei. Cum lucrează statul ăsta, ca să supravieţuiască. 

Wegener îşi puse cana lângă scaun. 

— Se poate să fi vrut asta. 

Borgs încuviinţă din cap. 

— Incă mai vrei? 

— Şi dacă da? 

— Atunci trebuie să suporţi ceea ce vei vedea. 

Wegener tăcu. A 

— Şi încă mai mult de atât, Martin. Inseamnă şi să te cunoşti 
pe tine însuţi. Nu doar ţara. Şi inima proprie şi ciudată, de care 
poţi mereu să fii sigur, câtă vreme capul ţi-e ascuns frumos în 
nisip. Dar ce face inima asta atunci când află ceva? Cum se 
descurcă cu dilemele pe care sistemul în care ne-am născut ni le 
lasă în fiecare dimineaţă în faţa uşii? Ce facem cu şoarecii ăştia 
pe jumătate morţi, care încă mai mişcă? 


208 


Wegener continua să se holbeze la Borgs. 

Ochii de buldog îi erau închişi. Doar gura i se mişca. 

— Calci pe ei? Trânteşti uşa? Cineva te obligă să te confrunţi 
cu un lucru care te chinuie. Nu tu ai prins şoarecele şi i-ai scos 
maţele. Pisica a făcut asta. Dar ea a plecat. Şi pe scara ta pute 
acum porcăria, mulţumesc frumos. Cineva te procopseşte cu 
durerea asta şi cu îndoielile astea şi te lasă să te descurci. 
Totdeauna te trezeşti singur în ţara asta a solidarităţii 
nemărginite, aşa-i? Singur cu tine şi cu tumoarea pe care unii o 
numesc conştiinţă. Orice ai face acum, ceva tot va rămâne. 
Metastaze ale acestei tumori nenorocite pe nume conştiinţă, pe 
care corpul tău le absoarbe şi nu le mai poate elimina, pe care 
trebuie să le poarte cu sine până când declanşează la rândul lor 
cancerul, un cancer iritant al gândurilor, care te mănâncă pe 
dinăuntru. Nu mai eşti spectator, nu mai poţi să-i ocărăşti pe 
actori din loja ta capitonată, Martin, acum trebuie să iei tu 
deciziile şi ştii că vei fi învinuit pentru orice decizie vei lua. De 
către alţii, dar în primul rând de către tine însuţi. Dacă îl calci, 
eşti vinovat pentru moartea lui. Dacă îl laşi să moară încet e şi 
mai rău. Indiferent ce ai face, durerea şoarecelui se transformă 
în durerea ta personală. Din momentul în care deschizi uşa. 
Borgs deschise ochii. Vrei să deschizi uşa, Martin? 

Wegener încercă să prindă privirea de buldog a lui Borgs, dar 
privirea asta era prea provocatoare, prea amuzată, prea 
ştiutoare. Wegener privi ţintă în pământ. Parchet uzat, maroniu- 
roşcat. Sub caloriferele ruginite se umfla lemnul, era deja plin de 
crăpături, se rupea bucată după bucată. La asta se referea 
Frucht când spunea că nu am înţeles nimic, se gândi el. 

— Şi dacă nu deschid uşa? 

Borgs îşi încrucişă mâinile grase ca pentru rugăciune. 

— Atunci suferi chiar din acest moment de tulburări de 
vedere, de vorbire, de auz, ai amețeli şi te doare capul, într-o oră 
eşti la urgenţe la Charite, suspectat de atac cerebral, eşti ţinut 
patru-cinci zile sub observaţie, iar mâine-dimineaţă la ora şapte 
fix eu te scot definitiv din investigația specială. Şi pe viitor nu te 
mai bag în nici o investigaţie de genul ăsta. 

Puncte colorate de lumină se plimbau peste faţa neclintită a 
lui Borgs. Wegener privi în tavan. Lustre uriaşe cu lanţuri din 
perle de sticlă, printre ele globuri de discotecă, turnuri ale 
televiziunii în miniatură sclipind argintii, care începuseră să se 
învârtă şi să împrăştie prin încăpere pete albastre, verzi, 


209 


galbene. Chelneriţa cu faţă de şoarece ocoli masa, pluti pe 
picioarele ei uscate băgate-n ciorapi printre scaunele luminate 
de punctele colorate, balansă o tavă cu pahare goale de bere, 
privirea lui Wegener se lipi de ea, pluti împreună cu ea, văzu 
deodată gol corpul ăsta uscat ca un fus, văzu coastele ascuţite 
pe sub pielea prea albă, punctele colorate călătoare pe sânii 
plaţi, sfârcurile cărnoase şi roşii ca sângele, deasa blană pubiană 
dintre picioare, care i se urca stufoasă aproape până sus la buric. 
Acum şoarecele se holba la el cu doi ochi închişi la culoare, 
nemijlocit şi direct, îngheţă în toiul întoarcerii, îl radiografie timp 
de două, trei, patru secunde, îi fotografie măduva spinării şi 
creierul, maxilarul, inima, ficatul plin de grăsime, avea totul 
negru pe alb, îşi trecu o limbă decolorată peste două buze 
subţiri. 

Borgs întoarse capul, faţa de şoarece se feri, aproape că se 
lovi de o masă, două pahare îi alunecară de pe tavă şi se 
sparseră pe podeaua maro-roşcată în cioburi mici, care străluciră 
în lumina de discotecă în mii de culori. 

Wegener se ridică. 

Slăbănoaga îşi aruncase tava pe unul din scaune şi fugea 
acum pe tocuri păcănitoare prin sală, trecu pe lângă pomul de 
Crăciun, pe lângă urmele de gloanţe lipite, clienţii localului şi 
studenţii se holbau după ea, ajunse apoi la scara dinspre foaier, 
zbură după colţ, cât pe ce să alunece, vâsli în aer, se redresă, 
dispăru. 

Borgs pufai din trabuc. 

— Ai văzut cabluri? 

— Nu. Poate un microfon direcţional. 

— Sau doar o fată depresivă în vârstă de nouăsprezece ani, 
care plânge după fostul ei iubit şi se pierde cu firea când cineva 
se holbează la ţâţele ei inexistente. 

— Nu crezi nici tu ce spui. 

Wegener se aşeză din nou. 

Borgs trase din trabuc şi îşi lăsă capul pe spate. 

— Să crezi, Martin... De crezut, poţi să crezi ce vrei. Multe pot 
fi chiar adevărate. Dar din păcate, în meseria noastră nu ajunge 
să crezi. 

— Prin urmare, am de ales între atac cerebral şi un glonţ în 
cap. 

Borgs zâmbi. 

— Un RDG-ist are mereu de ales doar între atac cerebral şi un 


210 


glonţ în cap. Tot restul e scris pe lista ta de dorinţe, pe care nu ti- 
o îndeplineşte nimeni, niciodată. Moş Crăciun a murit, după câte 
ştiu eu, doamna Wagenknecht îl târăşte de picioare, în minutul al 
o sută douăzecilea, în urma săniei ei. 

— Nu simt că aş avea dificultăţi de vedere, spuse Wegener. 
Dimpotrivă. In ultimele zile am avut senzaţia că văd tot mai clar. 

Borgs îşi stinse trabucul în varza rămasă. Se auzi un sfârâit 
scurt. 

— Atunci mâine la opt jumătate să fii în faţa casei tale. 

— Unde mergem? 

— Nu ştiu. Şi nu vei afla nici tu niciodată. 

— Kayser şi Brendel? 

— Brendel vine cu noi, dacă se încumetă să semneze hârtiile 
necesare. 

Borgs se ridică şi îşi îmbrăcă paltonul. Scoase de undeva o 
batistă mare, maro şi îşi suflă nasul. 

— Ca să pricepi despre ce vorbesc, Martin. Fosta ta prietenă, 
Karolina Enders. Lui Kallweit i s-a dat de înţeles că ea îl cunoştea. 
Borgs împături tacticos batista şi o băgă la loc. De acum înainte, 
orice este posibil. 

Wegener avu senzaţia că stă pe pervazul apartamentului lui 
Kayser de la EastSide, sub vârfurile pantofilor se deschide 
gâtlejul de beton al lui Alex, stomacul e sacul de nisip de la 
revenirea lui Henry Maske, iar Henry era azi în formă, lovea cu 
dreapta şi cu stânga de săreau fulgii, vâj, zbeng, poc, Wegener 
se văzu pe sine însuşi stând acolo sus, etajul 27, morţii locuiesc 
întotdeauna sus, văzu cum se îndoaie, cum cade, de acum 
înainte orice este posibil, degetele îi scârţâiră pe fereastra 
luminată de la EastSide în jos, metru cu metru, tot mai iute, 
lăsau în urma lor zece dungi unsuroase pe suprafaţa unsuroasă a 
fațadei, cădere liberă, unghiile albastre ale Karolinei în iarba de 
la Wannsee, slipul strâmt prin care i se intuia sexul, materialul 
chilotului pe jumătate mâncat de copita cămilei, în ţara asta 
peste tot se poate deschide brusc o crăpătură şi deja ai căzut 
înăuntru, spune toltoaşa sexului lui Voss, mare cât o minge de 
tenis, eşti blocat în cea mai nemernică gaură a minciunii, totul se 
învârtea, ameţeală nenorocită, în care Borgs face o faţă care 
pare compătimitoare, pentru prima dată în toţi anii ăştia, ce 
chestie, să îi reuşească lui Borgs o faţă compătimitoare pe care 
s-o iei de bună, apoi îl bătu pe Wegener pe umăr şi se întoarse 
cu spatele, cu tot cu faţa lui cea compătimitoare, merse prin sală 


211 


cu pas apăsat ca un luptător cu alură de mops, nimeri în fundal 
în braţele unor artişti de cinema, în mijlocul lor Sahra 
Wagenkecht în costumul ei de luptătoare, un fel de bikini roşii, 
Borgs, care fireşte că reuşi să scoată de undeva, ca prin farmec, 
hârtie şi pix, primi un autograf, imagini filmate cu încetinitorul, o 
fotografie făcută cu minskul, Wagenknecht şi Moş Nicolae Borgs, 
în civil la discotecă, Borgs cu două capete mai mic, cu trei bărbii 
mai mare, toţi râseră, Wegener se ţinu de suporturile de braţe 
ale scăunelului său şi avea senzaţia că urma să vomite din nou, 
se pregătea o continuare a senzaţiei de vomă, voia să iasă tot, 
să facă loc unei dureri marţiale, abia adormite şi acum brusc 
trezite la viaţă, de data asta şi mai puternică, mai sălbatică şi 
mai puţin dispusă să se lase îmblânzită de ceva. 

Femeile, spuse Fruchti, sunt ca geamurile murdare de sticlă 
mată, într-o cameră întunecată cu pereţii zidiţi, Martin - nu poţi 
privi prin ele. 

Minskul piui. Ronny, se gândi Wegener. Un MS se perindă pe 
display: 

Poimâine, ora 12, Boltenhagen, podul peste lac. Fără 
microfoane, fără Stasi. Aduceţi o pereche de cătuşe. Asta este o 
ofertă care nu se va repeta. Marie Schutz. 

Wegener apăsă în mod automat pe taste, pentru depistarea 
apelului ar fi trebuit să scoale pe careva din pat, până atunci ea 
şi-ar fi închis telefonul de mult, cu numărul 0-1-8-2-3-5-6-6-6-2-4 
nu este disponibil pe moment, după semnal puteți lăsa un mesaj. 
Aveţi deja în posesia dumneavoastră noul nostru minsk M6 cu 
funcție de rețea națională, cameră de 5,0 megapixeli şi 
recunoaştere automată a vocii? Nu aveţi? Atunci mergeţi de 
îndată la filiala dumneavoastră de VEB Telemedia! La 
achizitionarea unui nou minsk M6 şi încheierea unui contract pe 
trei ani, obţineţi senzationalul număr de 150 de puncte de 
încredere, pe toată durata ofertei! VEB - Telemedia - acum aveți 
libertatea cuvântului! 


212 


Marţi, 25 octombrie 2011 


22 


Berlinul fusese cuprins peste noapte de iarnă, un măturător de 
stradă sinucigaş, care le rupea pomilor suferinzi ultimele frunze, 
păşea în faţa ferestrelor hodorogite ale clădirilor vechi, mâna 
gunoaie peste trotuarele fărâmicioase, se holba sub fustele de 
plastic ale bătrânelor şi încerca să sufle din capul lui Wegener 
durerea surdă provocată de vinul fiert, de sticla de Go/dkrone şi 
de o noapte lipsită de somn. Pungi HO, pagini mototolite din De 
Straja Poporului, frunze uscate, cutii goale de Club-Cola, hârtii de 
la guma de mestecat, totul zbura pe lângă el, trecea valvârtej 
peste asfaltul găurit spre un monstru de gunoi lipsit de voinţă, 
care se învârtea nehotărât în jurul propriei axe, era călcat de 
maşini, se ridica din nou, era suflat de acolo, tot mai departe în 
josul străzii spre vest, până la zid, unde se oprea toată mizeria 
RDG-istă şi creştea formând un munte foşnitor, căruia cu 
siguranţă i se refuza ieşirea din ţară. 

Wegener îşi ridică gulerul de la palton şi făcu un pas înapoi, 
spre intrarea în casă. Se gândi la mormântul părinţilor săi, la 
iedera verde care în acest moment era răvăşită de vânt cu 
paisprezece kilometri mai la nord, la piatra îndărătnică de 
mormânt, care exact acum, când se gândea el la ea, stătea sub 
un cer lipsit de culoare, rece şi neschimbător, cu numele dăltuit 
al unor oameni care îşi consumaseră contingentul de zile şi ore şi 
care acum făceau pe vecie parte din trecut, pe care nu-i mai 
putea descrie nimeni în afară de el, care nu mai trăiau decât preţ 
de cele câteva secunde în care el îşi aducea aminte de ei şi 
pentru o clipă Wegener ar fi preferat să urce la loc în locuinţa 
tăcută, în care gunoiul nu dansa, ci stătea mort prin colţuri şi n- 
ar fi făcut toată ziua nimic altceva decât să îşi amintească, 
indiferent cât de obosit era, ar fi scos toate fotografiile şi-ar fi 
reamintit fiecare Crăciun, fiecare ceartă, fiecare drum făcut cu 
Hannibal la Bo/tenhagen, doar ca să-şi trezească părinţii la viaţă, 
să le ofere douăzeci şi patru de ore neîntrerupte, ultima şansă de 


213 


a exista, sub forma unor impulsuri minimale de curent electric 
prin creierul fiului lor, un amestec de chimie, fizică şi iluzie şi 
poate că l-ar fi inclus în orgia de amintiri şi pe Fruchti, pe furiş, 
pe tăcute şi fără a dori să spună ceva anume făcând acest lucru. 
Wegener se întrebă dacă s-ar fi dus la părinţi din cauza senzaţiei 
tot mai puternice de a fi părăsit, a singurătăţii care îl apăsa tot 
mai tare, dacă cei doi nu ar fi locuit pe patru metri pătraţi la 
Weiflensee, ci ar fi continuat să trăiască, precum un duo perfect 
armonizat, în cavoul lor din clădirea veche şi dătătoare de 
cancer, dacă s-ar fi dus să se plângă la mama şi tata de viaţa 
asta a lui de culise, de satul ăsta de Potemkin care era Berlinul 
de Est, care nu te scutea de nimic şi pe care se pare că nu puteai 
să-l scuteşti de nimic, dacă voiai să te poţi strecura, sau oare l-ar 
fi dezamăgit şi părinţii, poate s-ar fi găsit dovezi care să-i 
incrimineze şi pe ei de minciuni, de iscodire a semenilor, de 
crimă. 

li dai Karolinei scrisoarea? întrebă vocea lui Fruchtl. 

Nu ştiu. 

Hai să vorbim despre asta. 

Despre orice altceva. 

Wegener se sprijini de poarta cu gratii. Şi Borgs era unul dintre 
cei ce ştiau, unul dintre cei care făceau jocurile, era doar un 
altfel de Hoffmann, o altă specie de strateg, mai prudent, lipsit 
de ideologie, un om care îşi ascundea până şi apartenenţa, 
despre care nu se ştia cui îi era fidel şi pentru cine se prostitua. 
Dar într-o privinţă avea dreptate Borgs, începând din acest 
moment nu mai putea să dea înapoi, acum era vremea să fugă, 
să o ia la goană drept înainte, spre Vest, cât de repede putea el, 
să găsească luminiţa de la capătul tunelului şi apoi gata, afară 
de aici, dacă ştiai destule poate că reuşeai să-i obligi să te lase 
să părăseşti ţara, să te dea afară, o bucată de căcat incomod, 
aruncată în Vest prin vreun cur de om. Ca Ronny Gruber. 

Inscrie-te la olimpiada de reprimat gânduri, poate câştigi 
câteva medalii drăguţe. 

Dacă nu termini, te reprim eu pe tine. 

Glumeţule, strigă Fruchti, am dreptul de a locui pe veci în 
capul tău, fac parte din inventar, nu pot fi dat afară, propria 
voce, purtătoarea adevărului incomod, e totuna dacă vin sub 
formă de nor de praf sau de poliţist dispărut, eu sunt simţul tău 
pricăjit pentru ceea ce e corect, pentru ceea ce-ţi face bine şi ştii 
asta exact, dacă vrei să scapi de mine trebuie să te deconectezi 


214 


întâi pe tine, eu stau aici sus în capul tău, ultimul stinge lumina, 

Karo îl dă afară pe Martin, unul calcă totdeauna pe şoarece, 

vreau să văd cum o să mă reprimi pe mine, pe tine, propriul eu! 
lar ai băut. 

De supărare că dai tot peste femeia care nu-i pentru tine, 
peste prietenii care nu-s pentru tine, pentru că-mi fac griji ce va 
face din tine atâta prefăcătorie, Martin, oare pe viitor o vei lua pe 
drumuri greşite, cu rânjetul tău strâmb pe faţă şi deodată vei 
trage concluzii greşite, tu ştii câte lucruri necurate a trebuit să 
învârt până am reuşit să văd clar, să stau drept, să merg drept, 
să ştiu pe cine, cât timp, cât de des, cât de rău... 

Wegener căscă. 

Uite-le că veneau din nou sfaturile din fotoliul din colţul 
întunecat, cădeau peste el răpăind, pe ton de cazarmă şi 
mirosind a Go/dkrone, de la omul care fusese nazist şi apoi 
comunist, care făcuse întâi fiecare greşeală a ultimului secol şi 
căruia nu-i rămăsese apoi decât se bage în el dimineaţa, la prânz 
şi la cină variaţii de înţelepciune aleasă, o gâscă nemţească 
îndopată, convertită timp de cincizeci de ani la înţelepciunea 
adâncă a vieţii, cu ajutorul războaielor şi a înfrângerilor şi care 
făcea de atunci ouă mari ale cunoaşterii, al cărei foie gras, 
doldora de grăsime, adăpostea în el răspunsurile la întrebările 
politice ale universului. Ordinele date de Fruchti îi zburau acum 
în jurul urechilor ca gunoaiele din Berlin, rămâi tare, nu deveni 
rău, nu te cobori la nivelul lor, eu ştiu lucrurile astea pe de rost, 
Jupp, se gândi Wegener, ţine-ţi pliscul, probabil eşti de mult în 
lada de osânză şi nu mai ştii cum este să stai printre scaune cu 
picioarele retezate, sub care cineva a montat explozibil, pentru 
morala ta a trebuit să faci economii timp de dictaturi întregi, 
morala ta eu nu mi-o pot permite, îţi spun sincer, nu povesti mai 
departe, dar din punct de vedere etic sunt lefter. 

Fireşte că aceste cuvinte îl înfuriară şi mai tare pe băşinosul 
din fotoliu, nu pentru asta acceptase el durerile livrate pe 
numele lui, denazificarea, scuipatul de pe obraz, gloanţele 
îndreptate împotriva lui, întârzierile perpetue, nu pentru asta 
fusese el timp de decenii întregi preşul pe care caracterele 
handicapate ale germanilor jefuitori îşi şterseseră picioarele, 
măcar cvasi-fiul lui să profite, te pomeneşti că la urmă se mai 
transforma într-un fiu Quasimodo, cocoşat, nereușit, insuportabil, 
dacă făcea acum şi el aceleaşi greşeli, dacă nu învăţa din 
prostiile profesorului său, atunci fusese totul în zadar, atunci 


215 


totul va continua, un fir explozibil detonat, care nu mai putea fi 
oprit, aşa că fostul nazist, fostul comunist, fostul om viu făcea 
semne disperate din mâinile zdrăngănitoare de oase, croncănea 
furios cum că într-un final tot nu ajută să fii incorect, să fii 
împotriva cetăţeanului, să serveşti nişte regimuri care trebuiau 
să fie trecătoare, indiferent cât de mult rezistau, toate erau doar 
nişte instantanee, cândva se vor sfârşi toate, pentru că 
extremele putrezesc totdeauna, pentru că în ele lucrurile 
dospesc, se descompun, prind mucegai, o concentraţie prea 
mare de sucuri otrăvitoare, fără compensarea cu baze şi alcaline, 
numai acid care atacă şi macină pe dinăuntru, care descompune 
succesiv funcţiile vitale, până când întregul organism stricat se 
prăbuşeşte, de desface, se sparge, fiind nevoit să lase locul 
urmaşului său, în care de mult e sădită o moarte identică. Pe 
moment ar fi de ajutor, poate ca unică soluţie posibilă, să te 
adaptezi la sistem, să-l copiezi, dar cine imită sistemul, aceluia 
nu-i mai rămâne la sfârşit altceva de făcut decât să imite şi 
sfârşitul sistemului, acela va dispărea odată cu el, iar pe 
Wegener îl pufni acum râsul, Josef Fruchti, apostol chinuit ce eşti, 
povesteşte-le asta prietenilor tăi viermi din sicrie, să copiezi 
sistemul, când aud din astea, să depăşeşti sistemul, majorule 
Mort, este singura şansă, cine merge în rând cu el se trezeşte 
deja şchiopătând în urma lui, cine vrea să câştige trebuie să fie 
cu un pas înainte, deci să aibă o informaţie în plus, dar o 
informaţie decisivă, pentru că informaţia este totul, putere, bani, 
sex, supravieţuire, în statul ăsta chiar mai mult decât în oricare 
altul, în oraşul acesta chiar mai mult decât în oricare altul, astăzi 
îţi laşi coiful de oţel la garderobă şi puşca în sertarul pentru 
ciorapi, te uiţi ca prostul de la tine din groapă, m-am gândit eu, 
astăzi asculţi, interoghezi, îţi notezi şi îţi faci jocul, nu-i laşi pe 
ceilalţi să-ţi privească în cărţi şi ai mereu un as în mânecă şi 
dacă pierzi, aşa ca Hoffmann, atunci gâtul ţi se face din lung şi 
mai lung, dar dacă câştigi, atunci poate că la şaptezeci de ani 
stai în faţa casei tale de vacanţă şi laşi soarele să te pripească pe 
spatele păros. 

Ga un vagabond, zise Fruchti. Un vagabond al vieţii. 

Ga un vagabond al supravieţuirii, spuse Wegener. Asta e 
diferenţa, mortule. 

Tu eşti mort, zise Fruchtl. Curând. 

Curând, spuse Wegener, nu înseamnă acum. 

Cum calculaţi timpul voi, ăştia viii. 


216 


Nu ştiu să-l calculez altfel. 

Sigur nu ştii? 

Sigur. 

Un camion gri marca Barkas se apropie încet, mai merse cinci 
metri şi se opri iar. Motorul rămase pornit. Pe o latură, litere albe: 
Pescăria Badenhoop - furnizor oficial al pieţelor HO cu produse 
proaspete, strada Hesse 69. 

Se deschise portiera din dreapta şoferului, cobori un bărbat în 
geacă de blugi, vântul îi sufla părul făcându-l să semene cu un 
moţ blond ca paiul. Bărbatul în geacă de blugi se îndreptă spre 
Wegener şi se opri la o distanţă suficientă pentru a nu fi nevoit 
să-şi scoată mâna din buzunar. 

— A venit taxiul. 

— Dacă pescăria asta nu e cu cântec. 

Blondul făcu o faţă de parcă s-ar fi transformat în cenuşă la cel 
mai mic zâmbet, se întoarse fără o vorbă, vântul îi suflă moţul în 
direcţia cealaltă, se duse agale până la Barkas, deschie uşile din 
spate şi aşteptă. 

Wegener era acum un câine tânăr şi prost, care trebuia să 
înţeleagă în sfârşit ce înseamnă când se deschid uşile din spate. 

Blondul privea pe lângă el. Un alt exemplar fără chip printre 
cele zece mii de târâtoare ale diviziei statale de Mimikry, vă 
rugăm nu ne priviţi, nu ne recunoaşteţi, pur şi simplu urcați şi 
tacă-vă fleanca. 

N-o face, spuse vocea lui Fruchti. 

Wegener scoase din buzunar scrisoarea adresată Karolinei şi o 
rupse în două, rupse apoi jumătăţile, apoi sferturile, până când 
bucăţelele se făcură atât de mici, încât le împrăştie vântul, le 
amestecă cu gunoaiele dansatoare, le suflă sub maşini, în 
şanţurile de scurgere, pe acoperişurile dărăpănate ale caselor, 
toate cuvintele despărțite pentru totdeauna, nici o frază a acelui 
scheunat mândru şi furios nu mai era întreg, un puzzle polemic 
pentru toate punctele cardinale, pe care nici măcar Securitatea 
nu îl mai putea compune la loc, indiferent câţi agenţi ar fi 
însărcinat cu treaba asta. 

Bărbatul în geacă de blugi se holbă după zăpada de hârtiuţe, 
de parcă tocmai a fi fost distrusă, sub ochii lui, formula întregii 
lumi. Wegener trecu pe lângă el şi încercă să pară vesel. 

In partea din spate a maşinii, lipsită de geamuri, bănci înguste 
în stânga şi în dreapta. Din întunericul de bomboane, vocea lui 
Brendel: 


217 


— Acum ştiu, în sfârşit, care e senzaţia. 

— Firma Badehoop a prins un peşte mare. 

— Şi pe mine e şi interzis să mă prinzi. Marfa din Vest. 

Wegener se căţără în maşină. E 

— Sincer să spun, cred că indivizii ăştia pescuiesc ilegal. Aştia 
nu triază prada. 

Uşile se trântiră în urma lui. Pe dinăuntru nu erau mânere. Pe 
tavanul maşinii se aprinse o lumină palidă. 

Brendel zâmbi fantomatic. 

— Cum îţi merge? 

Barkas-ul porni. 

— Mi-a mers şi mai bine. Am ceva pentru tine. 

— Ora de poveşti triste a lui Ronny Gruber? 

— Şi aia. Dar nu numai. In plus, mai e şi un telefon. Wegener 
scoase minskul M6 din buzunarul paltonului şi i-l puse lui Brendel 
în mână. Cu cartelă, mai sunt 7 mărci pe ea. 

— Am rămas fără grai. 

— Ar fi rău, chiar acum când ai telefon nou. 

Brendel se arătă bucuros. 

— Cât primeşti pe el? 

— lţi trimit o comandă de ciocolată când te întorci în patrie, să 
te pregăteşti. 

Wegener se rezemă de peretele de tablă. 

— Şi eu ţi-am adus ceva. Brendel băgă mâna în geanta 
diplomat, scoase noul număr din SPIEGEL, i-l înmână cu ambele 
mâini şi cu o seriozitate ironică pe chipul frumos. 

Wegener privi coperta. Ciocanul şi compasul mânjite cu sânge, 
exact ca pe faxul din Sala Internaţională şi Titlul şi subtitlul 
rămaseră neschimbate: STASI UCIDE DIN NOU. Cum riscă un 
Serviciu Secret incorigibil viitorul energetic al Europei. Căută 
articolul şi numără paisprezece pagini, fotografii înfăţişând 
Muggelsee-ul ziua, noaptea, în fundal Hoffmann atârnând, poze 
vechi cu Hoffmann şi Krenz, un interviu cu Jurgen Falter despre 
posteritatism, o poză pixelată a informatorului pe drumul 
forestier, fotografii cu Steinkuhler, Brendel, Kallweit, o poză mare 
cu Lafontaine, peste al cărui cap stelele Uniunii Europene 
străluceau ca o aureolă de sfânt, alături o reclamă de la Sony 
pentru Jan Send Hermann cu noul lui single de mare succes Fără 
îndoială, timpul urăşte iubirea. jan Hermann privea încântat în 
cameră, dinţii îi erau albi ca guma de mestecat pentru îngrijirea 
danturii. 


218 


— Te-a pus Kayser la curent? întrebă Brendel. 

— leri de la unşpe jumătate până pe la patru fără ceva. 

Wegener observă că maşina încetineşte. Coti spre stânga. 

Strada Anemonelor. 

— Am primit un MS de la fiica lui Hoffmann, spuse Wegener. 
Vrea să ne întâlnim mâine la prânz la Boltenhagen, la ora 12 pe 
pod. Să nu avem nici un fel de tehnică la noi, în schimb o 
pereche de cătuşe. 

— Cătuşe? 

— Cătuşe. 

— Şi vrei să dai curs tâmpeniei ăsteia? 

— Sigur, când mai dai peste una de douăzeci de ani care cere 
cătuşe? Aseară am vorbit şi cu Borgs, la Barul Internaţional. 
Chelneriţa a cam ciulit urechile şi când ne-am uitat un pic la ea, 
a luat-o la sănătoasa. 

Maşina coti spre dreapta. Strada Salvador Allende. 

Faţa lui Brendel rămase impasibilă în întuneric. 

— Securitatea? 

— Probabil. 

— Te-ai luat după ea? 

Wegener scutură din cap. 

— N-ar fi adus doar câteva săptămâni agitate, iar la sfârşit ar 
fi fost vorba, fireşte, doar despre o greşeală de observaţie. 

— Deci ai codiţă. 

— Ai fost ieri la Steinkuhler. A zis ceva? 

— A fost vorba doar despre semnăturile necesare pentru 
excursia asta. Phobos-ul alb de la cabana lui Hoffmann? 

— Pare să fi fost tot Stasi. 

— Şi nu vrem să mergem la Boltenhagen cu escortă după noi. 

— Eu aşa aş zice. Altfel ne mai deranjează fraţii la jocurile cu 
cătuşe. 

In faţă se auzea blondul râzând. Sau şoferul. Râsul se 
transformă în tuse. Apoi o hurducătură. Bakas-ul începuse lupta 
cu gropile de pe strada Bellevue. Râsul se întrerupse. Sub 
maşină, pietrişul exploda în ritm de câteva lovituri pe secundă, 
podeaua gemea ca un robot Robotron la azilul de bătrâni, toate 
arcurile gemeau ca în iadul arcurilor, lumina palidă din tavan 
tresări. Faţa lui Brendel se aprindea şi se stingea în ritmul 
luminii, trăsăturile puternice erau acum şi mai pregnante, un 
machiaj din lumină şi umbră, un craniu în stil Che Guevara, 
compus din puţine pete luminoase de piele. 


219 


— Şi la Cancelarie? Wegener se străduia să sune de parcă ar fi 
întrebat doar în treacăt. l-ai povestit lui Lafontaine că socialismul 
e ca o divă de cinema? Mult mai frumoasă de la distanţă decât 
din apropiere? 

Gropile se împuţinară la număr. O frână puternică. La stânga 
pe strada Seelenbinder. 

Brendel zâmbi în negru şi galben. 

— Lafontaine este pe drum spre întâlnirea la nivel înalt cu G8. 
Dar Ypsilanti era. 

— Arată bine când o vezi de aproape? 

— La fel de bine ca o divă bătrână de cinema. 

— Atunci nu e bine să te apropii de ea. 

— Probabil că nu. In plus, de cum deschide gura, ai senzaţia 
că te minte. 

— Măcar deschide gura. 

— Crede-mă că nu-ţi doreşti. 

— Reacţia la Gruber? 

— Se bucură toţi. Brendel se aşeză picior peste picior, însă 
pesemne că poziţia i se păru incomodă şi se îndreptă la loc. Pe ei 
nu-i interesează cazul special al lui Hoffmann sau al vreunei 
brigăzi din subteran. Ei vor să ştie un singur lucru: au loc 
Tratativele din 19 şi 20 noiembrie sau nu? Dacă nu se semnează 
noile contracte pentru tranzitul gazului, pentru Lafontaine va fi 
un dezastru de dimensiuni istorice. Subiectul energiei sociale i-a 
adus puncte decisive la alegeri, trebuie să furnizeze ceva. Are în 
ceafă economia şi oricum şi pe cei din nivelul de jos. Toţi speră 
că Securitatea nu are de-a face cu afacerea Hoffmann şi că va 
scoate din pălărie un făptaş, astfel încât nimic să nu mai 
împiedice Tratativele. 

La dreapta. Strada Gării. 

— lar acum sunt scoşi făptaşii din pălărie, spuse Wegener. 
Stasi nu are într-adevăr nimic de-a face cu asta. 

— Cel puţin acum pare totul clar. 

— Puțin cam prea clar, dacă mă întrebi pe mine. 

Brendel încuviinţă din cap. 

— Nici pe noi nu ne-au trimis aici ca să repurtăm cine ştie ce 
succese în investigaţie. Suntem doar nişte epitete de 
înfrumusețare pentru partenerul european. Şi pentru opinia 
publică, dacă se îngroaşă gluma. O pastilă pentru calmare. 
Cancelariei îi este totuna cum se termină povestea, important e 
să se termine repede. Aşa că Gruber se potriveşte ca o mănuşă. 


220 


Mai târziu o să declare că oamenii noştri au fost de la început de 
faţă, au supravegheat respectarea statului de drept şi aşa mai 
departe. 

Maşina se opri. Zgomot de şine. Staţia de metrou Kopenick. 

— Asta înseamnă că, dacă CC se hotărăşte să facă publică 
declaraţia lui Gruber, Bonn-ul e fericit. 

— Cu condiţia ca povestea să reziste. Brendel se aşeză totuşi 
picior peste picior. UE urmăreşte cu mare atenţie treaba asta, 
presa internaţională de asemenea. Nu are voie să cadă nimic pe 
seama Germaniei, adică a nici uneia din Germanii. Pe viitor 
trebuie să vină o grămadă de energie din Rusia în Europa, cea 
mai mare parte traversând teritoriul RDG-ului. Dacă respectarea 
statului de drept va fi un permanent subiect de discuţie, asta ar 
însemna întârzieri nesfârşite, scumpiri, solicitări de despăgubire, 
dispute politice şi aşa mai departe. Versiunea lui Gruber trebuie 
făcută credibilă. Dovezi concludente, nici urmă de îndoială, nici 
măcar o pată pe vesta albă, care să nu iasă la spălat. Asta e 
treaba noastră acum, atât ne-a explicat Ypsilanti. 

— Presupunând că este adevărat ce ne spune. 

— Cred că în cazul ăsta a spus adevărul pentru prima oară. 

Maşina porni din nou şi hurducăi prin gropi. Băncile de lemn 
vibrau. 

Wegener se ţinea de o bară de sus. 

— Să presupunem că Gruber minte. Că totuşi Stasi l-a omorât 
pe Hoffmann. Nu avem nici un suspect, nu avem nici măcar vreo 
bănuială concretă, nu primim acces la dosare, timpul se scurge. 
Dar Tratativele nu pot fi amânate cu nici un chip. Când anume 
este termenul limită? 

Brendel calculă. 

— Pe 10 noiembrie. Deci încă două săptămâni. Dacă până 
atunci nu ajungem la vreun rezultat, se anulează totul. 

— inseamnă că Stasi nici nu are de ales, trebuie să ne livreze 
ce căutăm cu atâta disperare. Făptaş, motiv, declaraţie. Pachetul 
complet. 

Brendel îşi frământă faţa cu amândouă mâinile. 

— Vrei să spui că ni l-au trimis pe Gruber, ca să acuze brigada 
din ordinul Stasi? 

— Ţi se pare aşa nerealist? Ce pot să facă altceva? S-au trezit 
cu doi poliţai din Vest, cărora nu poţi să le dictezi pur şi simplu 
rezultatul anchetei. Prin urmare, trebuie construit un adevăr pe 
care la sfârşit să îl creadă toţi, cu conştiinţa curată. 


221 


Brendel privi fix spre podeaua care gemea. 

— Nu te miră ce se întâmplă în momentul acesta? Ne 
îndreptăm spre un căcat de închisoare, ce crezi, de ce ne dau 
drumul înăuntru? Pentru că ştiu exact ce informaţii vom primi şi 
pentru că ei chiar vor să primim informaţiile astea. Wegener 
căută privirea lui Brendel şi nu o găsi. Totul ar putea avea pentru 
Securitate încă un efect secundar bine-venit: brigada nu mai este 
doar un grup de protest cu material explozibil, ci dintr-odată 
devine un grup de ucigaşi. Asta e o diferenţă chiar şi la noi. 

— Bine, în principiu trebuie să ne gândim şi la aşa ceva, spuse 
Brendel. Dar rămâne întrebarea, de ce vrea Stasi să îl omoare pe 
Hoffmann. De ce cu atât de puţin timp înainte de Tratative? De 
ce în modul acesta, care arată în mod clar chiar spre Stasi? 

— Richard, modul acesta arată atât de evident spre 
Securitate, încât la urma urmei nu o poate bănui nimeni în mod 
serios! Dacă ajungi la locul faptei şi găseşti acolo cartea de vizită 
a lui Manfred Ucigaşul din strada Linşării, cine te gândeşti că nu 
a fost în mod sigur? 

— Dar care este motivul, Martin? Acum ridică Brendel privirea 
şi îl fixă pe Wegener. De ce să omoare Securitatea un bătrân 
care a lucrat pentru Krenz acum peste douăzeci de ani? Şi asta 
chiar înainte de cele mai importante negocieri economice pe 
care le face ţara ta în decurs de un deceniu? 

— Nu este ţara mea, le aparţine tuturor est-germanilor 
laolaltă. Grozav, nu? 

— Spune-mi tu. 

— Dacă mă întrebi pe mine: sarcina noastră de acum este să 
aflăm acest lucru. 

— Dacă e ceva de aflat. 

— Ştiu că nici tu nu ai încredere în chestia asta cu Gruber! 

Brendel făcu o faţă nefericită. 

— Ştii că te sprijin din toate punctele de vedere, pe asta te 
poţi baza. Dar nu avem voie să ne pierdem. 7u nu ai voie să te 
pierzi, Martin. Dacă Stasi l-a omorât pe Hoffmann şi dacă putem 
dovedi acest lucru, atunci facem vâlvă în Vest, îţi promit. Dar să 
nu dăm dovadă de fanatism. Nu vreau să spun mai mult de atât. 
să nu căutăm după făptaşi în rândurile Securităţii, ci hai să 
căutăm făptaşii. Ga de obicei. 

Wegener încuviinţă din cap. 

Maşina o coti la stânga, opri, plecă din nou de pe loc, o coti 
strâns spre dreapta, probabil drumul Wongrowitz şi apoi 


222 


Guldenau. Sau poate deja o stradă mai departe. În orice caz, 
cumva în direcţia grădinii Wolfsgarten. Wegener încercă să nu se 
gândească iar la Karolina, să aterizeze iar în moara Karolinei, ci 
să-şi imagineze harta oraşului, să numere bifurcaţiile, drumul 
Wongrowitz era primul spre stânga dinspre Mahisdorfstrasse, 
apoi urma strada Kleinschewskystrasse, dar mai era una între 
ele, una pe care niciodată nu reuşea să şi-o amintească, apoi 
brusc se învârti totul, cauciucuri care scârţâiau, Brendel zbură de 
pe banca de lemn şi se agăţă cu ambele mâini de bară, apoi 
toată camioneta căzu spre faţă stânga într-o groapă de 
dimensiunile unui şanţ, merse ca pe lângă un zid, trecu apoi prin 
acel zid, în spate totul păru să se ridice de la pământ, Brendel se 
izbi cu capul de învelişul de tablă, construcţia de fenoplast 
scrâşni şi se clătină, revista SPIEGEL zbură prin aer, un accident, 
se gândi Wegener, dacă şoferii ăştia falşi intră cu toată viteza 
într-o cisternă Yukos, atunci o să arzi în colivia asta de plastic, 
într-o închisoare mobilă a C5 pe drumul spre nicăieri, laşi în urma 
ta o criză nerezolvată de stat, o crimă nerezolvată, o fostă 
prietenă nerezolvată, o impostoare înşelată şi mori în propriul 
crematoriu împreună cu Richard cel cu faţa neagră-gălbuie şi 
poate că acesta e rostul exerciţiului, capcana pentru prins peşte, 
poate că suntem prea aproape de a rezolva cazul, mai aproape 
decât vor cei de sus, importanţa lui Hoffmann pentru Krenz, 
lămurită datorită lui Bluhdorn, cine poate şti ce va povesti Marie 
Schutz despre vremurile în care tatăl ei mai trăgea sforile, după 
cum zicea Gruber, ar trebui să fi avut documente incendiare, 
unde sunt documentele astea acum, dacă pui cap la cap toate 
astea, cu mintea limpede şi odihnit, poate că se leagă ceva, 
poate mai mult decât le convine domnilor Steinkuhler & co, 
aşadar vă rugăm o momeală, un interogatoriu în închisoarea 
secretă, doi cascadori de la C5 conduc camioneta cu mult talent 
într-un stejar bătrân de o sută de ani şi sar la timp din maşină, 
investigatorii din Est şi din Vest se prăjesc ca lumea la două sute 
de grade, tragică poveste... 

Şoferul băgă viteză. Drum drept, fără gropi. 

— Ce fac idioţii ăştia? 

Lui Brendel îi atârna freza pe faţă. 

Wegener se ridică de unde căzuse. 

— Conduc aşa, ca să nu putem reconstrui drumul. 

Brendel suflă pe nas. 

— Lucrul ăsta are şi o parte bună. 


223 


— Şi anume? 
— Demonstrează că la sfârşit ne lasă să plecăm. 


23 


În timpul celor două ore de mers blondul devenise mai înalt, 
mai lat în umeri, îşi schimbase geaca de blugi cu un parker închis 
la culoare şi îşi pusese o căciulă neagră de asalt, din care 
priveau cu totul alţi ochi, blondul nici măcar nu mai era blondul, 
blondul nu fusese niciodată aici şi nu va veni aici niciodată, 
blondul nu ştie nici măcar unde suntem, pentru că câinii ăştia 
schimbă pe drum şoferul fulgerător, la vreun semafor, se gândi 
Wegener şi trebui să-şi ferească ochii cu mâinile, după atâta 
întuneric hurducăitor: un cer mult prea luminos, lipsit de nori, de 
jur împrejur tencuiala de culoare Stasi din Normannenstrasse, 
dar clădirile nu la fel de înalte, trei etaje, o curte lipsită de 
oameni cu o baltă de iarbă uscată în mijloc. In spatele lui, 
Brendel sări din Barkas, tălpile lui din piele de calitate pocniră pe 
podeaua de beton măturată, era de fapt singurul zgomot, pereţii 
aruncau sunetul imediat înapoi, se pare că nu voiau să înghită 
zgomotul făcut de tălpi de piele din Vest. In găurile întunecate 
ale ferestrelor nu se clintea nimic. 

Mascatul mergea în faţa lor, traversă curtea din câţiva paşi şi 
intră într-o încăpere largă ca un garaj fără poartă, în dreapta 
două trepte care duceau spre un grilaj lat, în spate o uşă de lemn 
cu geamuri întunecate. Un deget negru de mănuşă apăsă peo 
sonerie tăcută. 

Wegener şi Brendel se întoarseră, Barkas-ul porni parcă de la 
sine, coti urnind spre dreapta. Inscripţia cu pescăria dispăruse de 
pe peretele lateral. 

O tăcere în care nimeni nu voia să spună nimic învăluia 
întreaga scenă în vată, izola fonic momentul, îţi închidea gura cu 
golul umflat, îţi înfigea în cap legea nespusă, conform căreia în 
locul ăsta toată lumea tăcea, trebuia cântărită fiecare silabă, 
limba fusese dintotdeauna o invitaţie să contrazici, de aceea 
limba nici măcar nu era permisă aici şi dacă totuşi pătrundea 
cumva, se stingea în cel mai scurt timp, se pierdea, era izgonită, 
sugrumată, Wegener îşi imagină un panou uriaş pe care erau 
tipărite toate cuvintele limbii germane şi dedesubt indicaţia: Din 


224 


păcate, noi trebuie să rămânem afară. 

Uşa de lemn se deschise cu un zumzet uşor, alt mascat, care 
descuie grilajul pe dinăuntru, împinse în afară o parte a lui, făcu 
un semn din cap în direcţia lui Wegener, Brendel şi a colegului de 
mască neagră îndemnându-i să între, încuie în urma lor, o luă 
înainte: un gang pe jumătate luminat, lung de kilometri întregi, 
podeaua acoperită cu linoleum într-un model înflorat din anii 
şaptezeci, pe pereţi folie de furnir, în spatele foliei zid netencuit, 
în dreapta o scară scăldată în lumină, geamuri de protecţie, un 
alt şir de gratii, care se continua după colţ şi le tăia calea. Al 
doilea mascat le deschise, primul rămase în spatele lor, aveau 
spatele acoperit de un personaj sumbru, balamale unse bine, nici 
urmă de scârţâit, zăbrelele mişcătoare, deformate, care se 
profilau pe podeaua palidă sub formă de umbre, se îngustară, îi 
lăsară pe toţi patru să treacă, se lăţiră la loc şi se închiseră 
zăngănind. La stânga şi la dreapta se lăfăiau acum uşi grele de 
celule, vopsite în gri, făcute de marinari vânjoşi din scânduri 
groase de bordaj, zăvoare grele de metal sus şi jos, închizătorile 
în formă de picături de apă ale vizoarelor, lacrimi de fier, 
deschizăturile înguste, cu mâner, prin care se bagă mâncare, 
suntem la grădina zoologică, îşi spuse Wegener, în zona cu 
animale sălbatice, la bestiile muşcătoare ale RDG-ului, oricine ar 
fi bestiile astea, pe oricine or fi atacat, pe orice cale ar fi ajuns 
aici, în maşini cu gratii sau în Barkas-ul de peşte, acum stau în 
lanţuri, sunt prinşi, stau în temnițe masive, în spatele scândurilor 
groase cât trunchiul unei bărci, păziţi de o turmă de jefuitori de 
bănci surdomuţi. Modul sistemului de a te strânge sub braţ. 

Wegener îl privi pe Brendel. Privirile lui Brendel zburau peste 
tot, ca ochiul unei camere vest-germane în concediu în Evul 
Mediu de ispăşire a pedepsei, undeva între curiozitate şi 
consternare, între incredulitate şi confirmare. Brendel se furişa. 
Pasul lui sigur pe sine nu îi mai reuşea aici, mirosul lui puternic 
de parfum de bomboane trecuse de mult de la simbolul dulceag 
al statutului său la cinism olfactiv, demonstra o cădere de 
neocolit, era o dovadă imposibil de falsificat a provenienţei şi a 
statutului, o rază frumos mirositoare de Perșii, care făcea 
posibilă întoarcerea, în timp ce în spatele uşilor gri ca de 
trezorerie vegetau leşuri vii, fiecare zi era ca oricare alta, lunile 
erau identice între ele, nici un sfârşit la orizont, nici un gram de 
speranţă, în schimb bănuiala cu iz de bomboană că libertatea se 
transformă în putoare atunci când devine de neatins. 


225 


Wegener simţi cum se trezeşte la viaţă, cum pulsează pe 
undeva prin creierul său durerea de cap provocată de Goldkrone, 
cum se hrăneşte cu oboseală urmând ca de acum înainte să 
crească încontinuu, pentru a rămâne pentru tot restul zilei alături 
de el. 

Brendel îl privi. Wegener privi timp de una, două secunde în 
ochii albaştri ai lui Brendel. Erau la mâna mascaţilor care îi 
duceau tot mai adânc în vizuina asta întunecată, prin 
nenumărate uşi prevăzute cu gratii, pe lângă şi mai mulţi paznici 
mascaţi care se sprijineau ca morţi în cadrul uşilor, pândeau 
după colţuri, apăreau brusc şi dispăreau iar, o cursă a groazei cu 
mereu aceleaşi efecte de şoc, cursă care se tot bifurca în mod 
labirintic şi prin care puteai rătăci până în ziua de apoi. Wegener 
încercă să reţină drumul şi eşuă, la fel cum eşuase şi în Barkas, 
din cauza labirintului înscenat, din cauza veşnicelor cotiri la 
stânga şi la dreapta, din cauza urcării şi a coborârii scărilor, a 
coridoarelor goale, mereu repetate, a cablurilor de alarmă care 
şerpuiau pe pereţi, legate prin ştechere roşii şi verzi într-o pânză 
electronică de păianjen, legate la lămpile sferice, de culoarea 
cireşelor, care atârnau de tavan ca nişte furuncule luminoase. 

Şi-au construit o peşteră, se gândi Wegener, un sistem de 
peşteri în care încape un popor întreg, în care nu se pot orienta 
decât iniţiaţii care sunt acasă la ei, anonimi şi tăcuţi, nici unul nu 
îl cunoaşte pe celălalt, fiecare are o sarcină şi un superior, 
comenzile sunt date în scris, şedinţe se ţin doar în caz de forţă 
majoră, în schimb rutină verificată, administrarea la rece a 
subiecţilor care duşmănesc constituţia, zidiţi înăuntrul coconilor, 
asistarea la moarte timp de decenii întregi, în acest palat 
nenorocit al tăcerii. 

Sau poate că întregul sistem de peşteri nu era decât o şaradă, 
fiind în realitate mult mai mic, mult mai puţin înfricoşător, poate 
că merseseră deja de şapte ori pe acelaşi culoar, trecuseră pe 
lângă aceleaşi uşi de celulă, urmând doar un traseu de 
intimidare exact stabilit, care să le insufle vizitatorilor respect 
faţă de atotputernicia Securităţii, poate că nu erau mai mult de 
trei figuranţi cu mască pe faţă, care apăreau tot mereu jucând 
propriile  dubluri, străvechiul truc al auto-prezentării est- 
europene, alba-neagra, manevre înşelătoare, pereţi falşi, un 
şoarece costumat în elefant, care sărbătoreşte carnavalul 
comunist în forma sa cea mai artistică. Wegener încercă să 
reţină amănunte, dar uşile celulelor nu aveau numere, nu aveau 


226 


tăblițe cu nume, etajele nu aveau litere, prin geamul striat de 
lângă scări nu se vedea decât o lumină chioară, peste tot aceeaşi 
podea, peste tot acelaşi cenuşiu îngălbenit pe pereţii scorojiţi, 
aceleaşi tuburi de neon, ştecherele de sârme, deschizăturile pe 
unde se bagă mâncarea, clanţele, gratiile, măştile de asalt, 
aceeaşi uniformă neagră a paznicilor, nici o diferenţă, nici un 
detaliu, nimic de care să te poţi agăța. Wegener băgă de seamă 
că avea gura uscată, că durerea de cap se înteţea aducând cu ea 
setea, cele două gemene parşive pe care le concepea orice beţie 
făcută într-o noapte sălbatică cu bărbaţi de peste patruzeci de 
ani şi prin această durere înţelese deodată în ce nimerise aici, în 
ce mlaştină politică era băgat deja până la brâu, scufundându-se 
tot mai mult cu fiecare mişcare, fără să se întrevadă vreo 
scăpare. De parcă ultimele zile ar fi trecut ca prin vis, de la atâta 
stres şi atâtea eşecuri şi s-ar fi trezit abia în pustietatea ca de 
muzeu a acestei închisori nesfârşite, acum cunoaşterea se 
prăvălea peste el, câtă putere avea ţara asta de fapt, ce îi 
spusese Borgs ieri, Bautzen este EastSide-ul închisorilor RDG- 
iste, pentru că la Bautzen erau închişi condamnaţii şi cei 
condamnaţi poate pe nedrept, dar oricum condamnaţi, despre 
care se ştia unde sunt, pe care puteai să-i vizitezi sau să nu-i 
vizitezi, care rămâneau să îşi ispăşească pedeapsa, existând 
astfel în acte şi în celule, dar aici, pe planeta Stasi, în turnul din 
prefabricate de nicăieri, departe de tot ce trăia, aici nu mai erai 
existent, aici dispăreai pe vecie, digerat de cel mai periculos 
dintre toate organele statului, erai o grămadă de compost 
pulsândă fără nume, fără număr, într-o găleată de piatră, pe care 
familia, prietenii, iubitele au declarat-o moartă, au uitat-o, au 
şters-o, i se putea întâmpla oricui una ca asta, fiecăruia în parte, 
indiferent dacă era terorist sau căpitan sau maior, Fruchti, se 
gândi Wegener, poate că Fruchtl stă întins pe jos în spatele unei 
uşi din astea groase cât un trunchi de copac, numai piele şi os, 
cu obraji supţi, torturat, gol, cu ochi sfârşiţi în craniul palid de 
mort, poate era la numai doi-trei metri de el şi cu toate astea de 
neatins, poate că şi numărul lui de serviciu MW-B-1101-1V/2010 
(PP) era de mult trecut pe vreo listă, poate că unul din sicriele de 
beton era prevăzut pentru căpitanul Martin Alfons Wegener, 
bineînţeles că blondul trebuise să facă totuşi ocolul şi curbele, ca 
să nu se neliniştească încărcătura, să se simtă linguşită, o vizită 
exclusivă în cea mai secretă închisoare secretă a Serviciilor 
Secrete, statut de investigaţie specială, în ziua de azi nu mai 


227 


băgai pe nimeni cu maşina în pom, nici măcar nu te mai 
împuşcau puii ăştia de curve, pentru ce, din moment ce puteai la 
fel de bine să-i transformi în compost, să-i dematerializezi, să-i 
dizolvi pe cei periculoşi, fără acid clorhidric, fără să afle opinia 
publică, fără să pună careva întrebări, doar un caz de dispariţie 
nerezolvat, Fruchti, îşi spuse Wegener, maiorul cel suspicios, te-a 
adus oare aici ultima ta cercetare, ai avut aprobare specială 
pentru interogarea unui deţinut, le-ai căzut într-un final totuşi în 
plasă, ai călcat în capcana pentru şoareci de care vorbea Borgs, 
ai nimerit în cârligul pentru peştii de la Badenhoop. Brusc, 
Wegener văzu limpede, adevărul era ca un obiect bine luminat şi 
expus pe masă, puteai pur şi simplu să-l priveşti, dacă te arătai 
dispus să deschizi ochii, bineînţeles că Hoffmann devenise un 
susţinător al brigăzii, din dorinţă de răzbunare, înşelat de Krenz 
în privinţa muncii de-o viaţă, regimul care îl dezamăgise trebuia 
să plătească, pregătiri îndelungi, o răsplată istorică, infiltrarea la 
Wandlitz, pentru ca Hoffmann să le poată da oamenilor lui 
Burger indicii importante de la Emil Fischer, când, unde, cum 
ajungeai cel mai uşor în zona rezidenţială ca să iei tot CE-ul 
ostatic sau să-l pui la zid sau să-l tai în felii subţiri cu un cuţit 
japonez sau să-l vindeci cu o mâncare de cianură de iluzionita lui 
cronică, bineînţeles că Stasi l-a spânzurat pe trădătorul 
Hoffmann, trăgând astfel un semnal clar şi abătând totuşi atenţia 
în altă parte, apoi însă pana neprevăzută: unul din criminali se 
lăcomeşte, se întoarce la locul faptei, face pozele, le vinde 
revistei SPIEGEL şi îşi salvează pensia şi uite acum, Hoffmann e 
mort, dar Stasi a călcat în căcat, o supraproblemă de PR pe talpa 
pantofului, care pute îngrozitor şi se usucă încet, prin urmare, |- 
au inventat pe Gruber, l-au pus să facă declaraţia şi să 
recunoască, prin asta căcatul era iar în regulă, vina era în ograda 
brigăzii, Tratativele ca şi salvate, doar un investigator mai era 
enervant, nu dădea pace, mirosea căcatul de pe pantof împotriva 
direcţiei vântului, păi doar fusese elevul lui Fruchti, aşadar, încă 
o dată trucul cu interogarea atentatorului şi uite-l pe acest Martin 
Alfons Wegener cum o ia pe urma duhorii, se urcă de bunăvoie în 
Barkas, se lasă condus de bărbaţi necunoscuţi în locuri 
necunoscute, nu spune nimănui unde este, pentru că nu ştie nici 
el, păşeşte personal în bârlogul leului, Steinkuhler & Co nici nu-şi 
puteau dori mai mult, de jur împrejur erau toţi la curent, toţi în 
afară de Wegener, toţi erau băgaţi sub aceeaşi plapumă uriaşă şi 
aspră, pe care cineva scrisese cu mult drag Purceluşi Stasi, Borgs 


228 


era la curent, Borgs ştia ce înseamnă când vine Barkas-ul, Borgs 
era unul dintre ei, Borgs îl avertizase, o mică mângâiere pentru 
conştiinţa lui Borgs, pentru că îi spusese că prietena lui Karolina 
îl cunoscuse pe Hoffmann, un semnal de avertizare, pe care el nu 
voise cu nici un chip să-l priceapă, pentru că urma de căcat 
puţea atât de ademenitor şi Karolina era una dintre ei, 
colaboratoarea neoficială Juda, femeia cu care se culcase cu mult 
prea multă vreme în urmă, care probabil că îl iscodise deja de pe 
atunci, de ia care ei aflaseră deja pe atunci în ce pivniţă din 
Normannenstrasse era el de găsit noaptea, dar ceva nu se 
potrivea şi ăsta era Brendel, pe el era imposibil să-l bage la zdup, 
Brendel era intangibil şi presa din Vest ar face un scandal de ar 
vui lumea, Brendel ar... şi acum în creierul lui Wegener bubui 
pulsând a Goldkrone cum ar exploda o grenadă a Armatei 
Poporului într-un bazin de înot plin de budincă Woltrow- 
Waldmeister, Brendel nu ar face nimic, pentru că ei fuseseră 
prevăzători, păpuşarii Securităţii, pentru că fuseseră destul de 
deştepţi să-şi pregătească în Vest propriul om, care acum putea 
să-i apere, care făcea ca planul să fie perfect, care cobora în 
momentul acesta alături de el scara cu numărul o sută, mirosind 
a bomboane, care de mult merita un Oscar pentru rolul 
investigatorului consternat din Berlinul de Vest, care ezita vizibil 
să urmeze ceafa asta mascată de bivol pe coridorul pivniţei, care 
făcea o faţă absolut credibilă în îngrijorarea ei, care înainta cu 
prudenţă prin întunericul cu aer stătut, trecând pe lângă mereu 
alte uşi de celulă, până când începu să se lumineze încet, până 
când coridorul se lăţi şi dădu într-o încăpere fără ferestre, 
capitonată în alb, o celulă orbitoare cu scaune albe şi mese albe, 
absenţa absolută a oricărei culori, în care paznicii arătau ca nişte 
găuri negre pe două picioare, la care se mai adăugau acum alţi 
doi mascaţi, aducând între ei un om slăbănog, slăbănogul purta 
haine portocalii de deţinut, iar pe cap o glugă neagră pe care 
tocmai i-o dădeau jos şi faţa care ieşi la iveală îi era atât de 
cunoscută lui Wegener, încât trebui să se aşeze pe unul din 
scaunele albe, imediat, în timp ce faţa îl privea de parcă 
Wegener ar fi fost Karl Liebknecht însuşi în uniformă hideristă, 
într-un jacuzzi prin cu sânge bolborositor de comunist, în timp ce 
faţa îşi revenea cu greu şi spunea: 
— Domnule căpitan. Asta chiar că e o surpriză. 


229 


24 


Toralf, se gândi Wegener, tocmai Toralf şi iar arată de parcă ar 
veni direct dintr-un videoclip din Vest, un gurist care a dansat 
până adineauri în secvenţe super-homo şi care apoi a fost smuls 
din clipul lui în culori pastelate de doi mascaţi. Până şi salopeta 
portocalie de deţinut arăta pe el ca un costum de scenă, cascada 
de păr blond a lui Toralf curgea în valuri strălucitoare pe umerii 
înguşti, faţa prelungă şi arogantă pe trupul firav, ca de cauciuc, 
mai povestea încă despre descendenţii slabi şi uscați ai 
străvechilor familii de nobili care se dedaseră puţin cam des la 
plăceri în cadrul propriei familii. 

— Vă cunoaşteţi, constată Brendel. 

Mascaţii ieşiră, lăsară uşa groasă, capitonată în alb, să cadă 
după ei. Nu se auzi zgomot de cheie. 

— Toralf Kleyer, spuse Wegener şi se strădui să facă un gest 
prin care să îi prezinte unul altuia. Richard Brendel, un coleg. 

Kleyer şi Brendel îşi dădură mâna fără tragere de inimă. 

— Toralf, bătrâne vrej de fasole, trebuie să-mi spui odată cum 
faci, spuse Wegener vesel. Te-au prins, îi şopti la ureche Fruchti, 
dar nu lăsa să se vadă pe tine, nu le da satisfacția asta, arată-ţi 
faţa de pocherist, măcar o dată în viaţa asta nenorocită a ta. 
Toralf, eşti atât de suplu! Şi eu port după mine un colac de 
grăsime. 

— Probabil pentru că mai mâncaţi încă în fiecare zi friptură cu 
şeful, spuse Kleyer şi rânji cam debil. Plus lipide, plus 
carbohidrați. 

Frumos ar fi, spuse Fruchtl şi află că se cheamă pommes cu 
maioneză, biolog homosexual ce eşti. 

— Au trecut timpurile alea, spuse Wegener. 

— Bătrânul a ieşit la pensie? 

— Se poate spune şi aşa. Ce primeşti de haleală aici? 

— Doar pâine semi. Coaptă încă înainte de Reînvigorare, dacă 
vrei să ştii părerea mea. 

— Pârnaia e dură în toate privinţele. 

— Şi eu care credeam că la Bautzen e lux pur. 

— Nu eşti la Bautzen, Toralf. 

Toralf ridică din umeri. 

— Aici nu vorbeşte nimeni cu mine. Ultima dată s-a întâmplat 
acum două zile. 

— Pentru asta suntem noi aici, spuse Wegener. Colegul 


230 


Brendel a venit special din Berlinul de Vest. 

Ochii adormiţi ai lui Kleyer se făcură mari. 

— Berlinul de Vest? 

— Da. 

— Actele dumneavoastră, vă rog. 

Brendel îi puse lui Kleyer o cartelă verzuie de plastic în mână. 
Acesta o privi sceptic, o învârti, o dădu înapoi. 

Wegener îşi drese vocea: 

— Toralf, cred că nu avem mult timp. Domnii care conduc 
această instituţie sunt probabil puţin cam nervoşi când au 
musafiri în casă. 

— Presupun că eu nu sunt unul dintre musafiri. 

— Din păcate, nu. 

Kleyer se aşeză pe unul din scaunele albe. Faţa strâmbă îi era 
concentrată. În spatele frunţii înalte se lucra. 

— Ce mai face Juliane? întrebă Wegener. 

— Julia. 

— Sau Julia. 

— Nu ştiu. 

— Pentru că? 

— A plecat dincolo. Anul trecut. Viză rusească. 

— Şi tu ai rămas aici. Mai bine ne bombardezi ţara, decât să 
cumperi cu Julia plăcintă cu trufe la KaDewe:. 

— Cineva trebuie să o facă, domnule căpitan. 

— Fireşte. Wegener încuviinţă dând din cap. Totul trebuie 
făcut de cineva. Dar de ce de tine? 

Gura lui Kleyer se îngustă. 

— In primul rând ştiţi de ce şi în al doilea rând cred că nici nu 
vedeţi lucrurile foarte diferit. Sau când mergeţi data viitoare în 
Caraibe? 

Wegener îşi dezbrăcă paltonul, îl puse peste speteaza 
scaunului şi se aşeză. 

— Toralf, tu n-ai fost şi nu eşti socialist şi din partea mea poţi 
să nu devii niciodată. Dar una e să faci publicaţii ilegale, să ocupi 
case, să împărţi manifeste, să îţi baţi joc de poliţişti şi alta e să 
pui bombe. 

Kleyer îşi pieptănă cu o mână cascada de păr de pe frunte. 

— Şi ce mi-au adus manifestele şi celelalte căcaturi de 
samizdat? Ţara noastră este pe moarte de şaizeci de ani şi 


3 KaDeWe - Kaufhaus des Westens - magazin universal cunoscut din 
Berlinul de Vest. (n. red.). 


231 


Reînvigorarea nu a fost altceva decât o măsură de a-i prelungi 
viaţa, în loc să scoată în sfârşit aparatul din priză, o spune deja 
idiotul de nume! Inseamnă că pacientul e pe ducă de mult, dacă 
trebuie reînvigorat, sau? 

— Vrei să fumezi? 

— Da. Mulţumesc. 

Brendel scoase o cutie de carton din buzunarul paltonului şi i-o 
întinse. Kleyer îşi luă trei trabucuri. 

— Dacă n-ar fi fost Reînvigorarea, lupta s-ar fi terminat de 
mult, spuse Toralf şi noi am sta acum la Munchen, la fabrica de 
bere, cu treisprezece beri în faţă şi am muri de râs vorbind de 
toată mizeria asta. Când o ţară este pe moarte, ar trebui lăsată 
să moară în pace. 

— Astea sunt lozincile lui Alexander Burger? 

Kleyer îl lăsă pe Brendel să-i ofere un foc şi trase din trabuc ca 
un sugar flămând din ţâţa mamei. În jurul capului îi înflori un nor 
de fum. Mirosea a vanilie. 

— Astea sunt lozincile oricărui om din ţara asta, care 
gândeşte, domnule căpitan, iar Alex a transformat vorbele în 
fapte. Asta-i tot. 

— Ştii tu, Toralf, întrebarea care se pune este: ce poţi să ne 
oferi? 

— Asta e întrebarea? 

— Da. Eşti închis şi cred că nicăieri în ţara asta nu eşti mai 
închis decât aici. Mă tem chiar că în toată Uniunea Sovietică nu e 
cineva mai închis ca aici. Şi nu pot face nimic pentru tine, dacă 
taci. Nu ştiu nici măcar unde suntem. Ne aduc aici în maşini 
închise, Toralf, pe drumuri ocolite, cu toate că noi suntem 
poliţişti. incăperea asta, scaunul ăsta pe care stai, pâinea ta 
semi, toate astea nici măcar nu există în RDG. Numai aer. Nu 
cred nici că avem voie să mai venim o dată, mai degrabă 
deschide Bodo Ramelow o aşezare Goldman Sachs în oraşul Karl 
Marx. Deci întrebarea chiar este, ce poţi tu să ne oferi. 

Keyser privea în pământ. 

— Ce vreţi? Pe douăzeci şi doi octombrie am fost interogat 
pentru a douăzeci şi doua oară şi pentru a douăzeci şi doua oară 
mi-am ţinut gura. Nu sunt un trădător. 

— Nu ne interesează atentatul. 

— Atunci de ce sunteţi aici? 

Brendel scoase poza lui Hoffmann. Kleyer o privi fără să 
înţeleagă. 


232 


— Cine e ăsta? 

— Haide, Toralf. 

— Nu l-am văzut niciodată, domnule căpitan. Cine este? 

— Victima unei crime brutale. Se numeşte Albert Hoffmann. 

Spânzurat acum şase zile la Muggelsee, după cum se poate 
vedea, cu şireturile înnodate între ele. Şi ia ghiceşte cine ne-a zis 
că ne-ai putea da câteva informaţii care să ne ajute. 

— Moş Crăciun? 

— Aproape. Bunul tău coleg de brigadă Ronny Gruber. 

— Ce?! 

— Ai înţeles ce am spus. 

Kleyer arăta împietrit. 

— Cum l-aţi găsit pe Ronny? 

— Ce ştii, Toralf? 

— Nimic! Poate Ronny crede că am avut ceva de-a face cu 
asta, dar nu e adevărat! 

— Ronny era destul de sigur că ne poţi ajuta. 

Faţa de incest nu ştia încotro să o apuce, cute adânci brăzdară 
pielea palidă a lui Kleyer şi se neteziră din nou, gura îi oscila 
între furie şi frică, degetele lungi i se îngropară din nou în părul 
blond, preţ de câteva clipe păreau că vor smulge întreaga 
podoabă din cap, deznădejde reală, se gândi Wegener, dar nu 
este un ucigaş, nu are stofa de asta, a nimerit în ceva şi acum 
zace aici şi începe să înţeleagă că brigada lucrează altfel decât 
credea el, că a făcut o greşeală care îl poate costa viaţa. In cel 
mai rău caz, fără să-i aducă şi moartea. 

Kleyer îl privi pe Wegener. 

— Unde credeţi că mă aflu acum? 

— La Securitate. Mai mult nu ştiu. 

— Dar la Securitate arăta altcumva. 

— Pentru că până acum ai fost în partea vizibilă a Securităţii. 
Asta e partea invizibilă. 

Mâinile lui Kleyer răvăşeau cascada de păr. 

— Puteţi să mă scoateţi de aici? 

— Nu pot dacă nu ne ajuţi. 

— Asta-i şantaj. 

— E o ofertă. 

— Şi dacă vă ajut? 

— Atunci există o opţiune. 

— Cum se numeşte opţiunea asta? 

— Bautzen. 


233 


— Fantastic. 

— Mai bine la Bautzen decât aici, nu? 

— Oriunde e mai bine decât aici. 

— Astea sunt condiţiile, spuse Wegener. Deci? 

Kleyer îşi lăsă capul pe spate şi privi tavanul capitonat, cerul 
orb al noii sale patrii, îşi spuse Wegener, o gaură neagră care 
acum era casa lui, în care puteai auzi cum se apropie nebunia, 
cu tălpi scârţâitoare, cum se furişează din oră în oră pe coridor 
fără să deschidă uşa celulei, fără să spună vreun cuvânt 
împotriva căruia ai fi putut să ţipi, fără să pună întrebări sau să 
ceară ceva, fără să amenințe cu pedeapsa, fără să adopte vreo 
formă, doar izolare surdă şi mută, doar propria voce, care va 
începe cândva să vorbească cu tine ca şi cu un străin, monologul 
sub formă de interogatoriu, ego-ul celor mai brutale oase de 
interogatoriu, timp de douăzeci şi patru de ore pe zi, dar eu 
contra propriei mele persoane şi nimic altceva, doar tăcere crudă 
şi gri. 

— Condiţiile, spuse Kleyer cu vocea unui om care ştie că îşi 
poate scoate capul din laţ doar dacă îl taie cu un briceag bont de 
producţie ieftină chinezească, pot să mă pupe undeva. 

— Imaginează-ţi că mă întâlnesc zilele astea cu cineva din 
familia victimei, zise Wegener. Ce să le spun? Că Hoffmann a 
trebuit să moară pentru că un grup de tineri a hotărât să 
înfiinţeze un club cu bombe pentru autojustiţia cetăţenească? 

— Brigada nu omoară pe nimeni. 

— Îmi imaginez că Hoffmann vede lucrurile altfel. 

— Eu nu umblu cu criminali, domnule căpitan, voiam să fac 
ceva împotriva ţării ăsteia de căcat, împotriva onaniştilor ălora 
de la CE, dar nu trebuia să fie rănit nimeni! Asta e prioritatea 
numărul unu! 

— Poate în ceea ce priveşte atentatul, Toralf. Dar se pare că 
oamenii tăi au mai pus la cale o acţiune. Una cu alt fel de reguli. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Kleyer continua să fixeze 
tavanul. A fost o acţiune, este adevărat, dar numai Sascha şi 
nexorul nostru au avut de-a face cu ea. Eu nu am avut nici un 
amestec. 

— Sascha este omul vostru care a murit la atentat? 

Kleyer încuviinţă fără o vorbă. 

— Şi ce vrea să fie un nexor? 

— Nexorul este şeful unui cluster. El este singurul care are 
legături cu nivelul imediat următor, dar ştiţi asta. 


234 


— Nu ştim. Cum îl cheamă pe şeful ăsta? 

— Gabriel. 

— Gabriel şi mai cum? 

— Opitz. Gabriel Opitz. 

— Şi de ce nu ai avut nimic de-a face cu acţiunea asta 
secretă? Mie mi s-a spus că un cluster lucrează totdeauna în 
echipă. 

— De data asta a fost altfel. 

— De ce? 

— Ordinul a venit de sus. 

— De la Alexander Burger. 

— Probabil. 

Wegener oftă. 

— Fii atent, Toralf, eu te cred. Dar şi Ronny a fost destul de 
credibil când a spus că tu ne poţi ajuta. Dacă nu ştii nimic şi dacă 
nu ai fost de față, atunci spune-ne unde îl găsim pe acest 
Gabriel. Pentru că dacă treaba în care nu ai fost implicat a fost 
uciderea lui Hoffmann, atunci tipul ăsta ciudat trebuie să stea la 
închisoare, pentru că este un criminal. Deci, Toralf, ajută-ne. 
Unde se ascunde acest Gabriel Opitz? 

Lui Kleyer îi căzu capul în piept, o perdea blondă îi acoperea 
faţa prelungă, ochii din spatele ei erau ca două brichete aprinse. 

Wegener tăcu. 

Brendel îşi drese vocea. 

Kleyer râse brusc, apoi râsul i se ofili într-o linie dură. 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot spune unde este Gabriel. 
Clusterele sunt organizate astfel, încât în caz de eşec fiecare să 
fie lăsat să se descurce singur, fiecare are un plan de urgenţă 
personal. Nimeni altcineva nu cunoaşte acest plan. Brigada nu te 
ajută. Asta face ca lucrurile să fie foarte dificile pentru un individ, 
dar foarte uşoare pentru brigadă. Aşa merge. Este singura şansă. 

— Singura şansă pentru cine? 

— Pentru patria noastră. 

— Nu prea îţi place RDG-ul. 

— După cum merg lucrurile aici, ar fi putut să rămână în viaţă 
cel de-Al Treilea Reich. Kleyer trase din trabuc, îşi deschise 
braţele, se întinse. Un mântuitor uscăţiv, fumător, fără cruce în 
spate. Doar Burger şi cercul lui cel mai apropiat cunosc acţiunile, 
toate celelalte informaţii sunt trunchiate şi ierarhizate. Nexorul 
află esenţialul, ceilalţi nu află nimic. 

— Are sens, spuse Wegener. Dar nu ne ajută pe noi mai 


235 


departe. Ai idee ce legătură ar putea avea crima asta cu voi? 

— Nu. Nu ştiam nici măcar că a murit cineva. Nu îl cunosc pe 
acest Hoffmann, nu l-am văzut niciodată, jur. 

— Şi ce l-ar putea determina pe Burger să facă o excepţie de 
la regulă? Din ce punct valorează lupta voastră o viaţă de om? 

— Nu ştiu. Kleyer privi în gol. Poate ar trebui să căutaţi un 
bărbat împuşcat. 

— Ce bărbat împuşcat? 

— Unul împuşcat de la spate. Executat. 

— Albert Hoffmann nu a fost împuşcat. 

— Nici nu vorbesc despre el. 

Wegener privi fix spre Kleyer. 

Kleyer privi fix spre Wegener. 

Ochii ca două brichete străluceau în peşterile lor întunecate, 
totul sălăşluia în privirea asta, disperare, nebunie, încredere, 
amuzament, ăştia sunt ochii unui parior, îşi spuse Wegener, ochii 
unui parior care trebuie să joace totul pe-o carte, pentru că este 
ultima lui carte şi ultimul joc, pentru că totul s-a sfârşit şi el ştie 
că nu mai are cum câştiga, dacă nu scoate acum ceva din 
mânecă. 

— Tocmai mi-a venit în minte locul în care ne-am întâlnit noi, 
domnule căpitan, spuse Kleyer încet. Colţul drept al gurii îi 
tremura. La „Elţîn”. 

— Fac o friptură bună acolo, spus Wegener. Josef spune că e 
pe locul doi. După „Băiatul cizmarului”. 

Dacă ar renunţa la chimion, ar fi mai bine, se lamentă Frucht. 

— Vă mai amintiţi prima noastră discuţie, domnule căpitan? 
Povestea aia cu Heiko Notter? A fost acum doisprezece ani. Pe 27 
octombrie. Ora 19.00. 

Vocea lui Kleyer suna acum aproape duioasă. Pentru un 
moment, păru că va începe să plângă. 

Wegener avu senzaţia că aude obiectivele camerelor 
învârtindu-se, că le aude cum se apropie, cum se concentrează 
pe faţa scăpată de sub control a lui Kleyer, care trecea acum prin 
emoţii succesive, disperare, batjocură, nesiguranţă, bucurie, 
satisfacţie, sentimentalism, scârbă, toate grimasele perindându- 
se atât de rapid, încât mascaţii din camera de control stăteau în 
mod sigur descumpăniţi în faţa monitoarelor lor, suspectând vreo 
greşeală tehnică, vreun cablu ars în sistem, vreo siguranţă 
stricată în închisoarea de maximă siguranţă, un scurtcircuit în 
cutia craniană a lui Kleyer. 


236 


Încearcă să-ţi dea un indiciu, spuse Frucht. 

Nu-l înţeleg, Josef, pur şi simplu nu-l înţeleg! 

Lasă-i timp. Răspunde-i şi tu. Spune ceva. 

— Mai ţii minte lucrurile astea, Toralf? După atâta timp? 

— O nebunie, aşa-i? chicoti Kleyer. N-am uitat niciodată, e ziua 
de naşterii a soră-mii, 27 octombrie. 

— Imi amintesc de ea, spuse Wegener. Drăguţă fată. 

— Foarte drăguță! 

Foarte bine, spuse Fruchti, continuă. 

— E mult de-atunci, spuse Wegener. 

— Dacă mi-aţi fi zis atunci că vom sta azi aici, domnule 
căpitan... 

— Atunci? 

— ... Atunci poate că aş fi fugit. Poate că atunci aş fi avut 
curajul. Azi am curaj, dar nu mai pot să fug. 

Continuă, spuse Fruchtl. 

— Unde ai fugi, Toralf? Dacă ai putea? A 

— In Vest, domnule căpitan. Ca toată lumea. In Vest. 

— Şi apoi? 

Kleyer zâmbi şi ridică din umeri. 

Tăcere. 

Tăcerea de aici nu este tăcere, îşi spuse Wegener, este o 
linişte artificială prevestitoare de moarte. Imposibilitatea oricărui 
zgomot. Aşa trebuie să se fi simţit Andreas Jahn, fiul marelui 
Sigmund, când i s-a rupt cablul de siguranţă şi a început să 
plutească în infinit, cu rătăcirea necondiționată în faţa ochilor săi 
încă din prima secundă, internat în propria piele, împachetat în 
vacuum, valabil până la data cedării naturale a organelor. 

Kleyer ridică mâna dreaptă. 

— Domnule Brendel, mult noroc. Şi călătorie plăcută spre 
casă. 

Brendel păru că vrea să zică ceva, dar rămase mut. 

Kleyer râse uscat, un râs care foşnea ca nişte frunze uscate, 
îşi spuse Wegener, un râs de Odradek. 

Brendel se ridică. 

Râsul lui Kleyer mai foşnea încă în liniştea care se lăsase. 

Wegener se ridică la rândul lui şi îşi îmbrăcă paltonul. Se 
apropie de Kleyer, îl ridică pe jumătate de pe scaun, Kleyer se 
clătină, rămase agăţat de Wegener ca o păpuşă de cârpe, al 
cărei păpuşar tocmai fusese împuşcat, braţele subţiri se 
bălăngăneau peste umerii lui Wegener. 


237 


— Condiţiile, murmură Kleyer, le-am îndeplinit, domnule 
căpitan, sincer, le-am îndeplinit, scoateţi-mă de aici, duceţi-mă la 
Bautzen, vă rog... 

— Te-am minţit, murmură Wegener, nu pot face nimic pentru 
tine, Toralf. Absolut nimic. Îmi pare rău. 

Kleyer gâfâi, tuşi, gâlgâi, suna de parcă ar urma să vomite, 
Wegener îl strânse timp de douăzeci, treizeci de secunde la 
piept, nici unul din ei nu se clinti. 

Brendel stătea stingher lângă ei şi privea în pământ. 

Wegener simţi cum Kleyer i se agaţă de haină, cum se ţine de 
el cât poate de tare, suntem o statuie chinuită a victimelor 
Securităţii, fiecare în felul său, se gândi el şi inspiră parfumul 
cascadei de păr, se pare că îi lăsaseră şamponul, apoi pe Kleyer 
nu-l mai ţinură picioarele-scobitori, strânsoarea slăbi, Kleyer se 
lăsă moale, Wegener îl lăsă să alunece uşor pe podea, făcu un 
pas înapoi, se întoarse cu spatele, se duse la uşă. 

Brendel îl urmă greoi. 

Kleyer stătea făcut covrig pe podeaua albă de linoleum, un 
bobtail blond, a cărui faţă nu se mai vedea sub coama de păr, un 
înveliş gemând, care acum începea să renunţe, care trebuia să-şi 
îngroape ultimele speranţe, dar nu voia să o facă defel, care va 
crede mereu că mai putea reuşi, care se va ridica tot mereu ca 
să lupte, care se va tot prăbuşi, se va sili să se ridice, se va 
pierde, fiecare zi o îngropăciune, până când, cândva, nu se mai 
clinti nimic. 

Uşa se deschise înainte ca Wegener să apuce să bată. Doi 
mascaţi îi aşteptau, încuiară camera albă pe dinafară, îi 
escortară la fel de muţi ca mai înainte, drumul înapoi prin clădire 
era acelaşi precum cel de la venire sau poate cu totul altul, 
Wegener se gândi la Wolfgang Lippert, punem pariu că nu mă 
rătăcesc în cea mai mare închisoare secretă a lumii, pariu pe 
propria viaţă, cine pierde rămâne aici. 

— Poate ar trebui să o informezi pe sora lui, spuse Brendel 
după o jumătate de oră de stat în Barkas, muţi ca peştii din 
Badenhoop, privind în gol, pe drum spre Berlin, înapoi spre un 
cenuşiu care devenea colorat atunci când cunoşteai ţara asta 
subpământeană a Securităţii. Măcar să nu creadă că fratele ei se 
mai întoarce. 

Wegener scutură capul. 

— Asta ar fi dificil. 

— De ce ar fi dificil? 


238 


— Pentru că Toralf este singur la părinţi. 


25 


Wegener se uită la ceasul de mână. Trecuseră aproape două 
ore.  Ceruseră ca  Barkas-ul să-i ducă direct pe 
Greifenhagenstrasse, rupseseră sigiliul poliţiei de pe uşa 
locuinţei lui Hoffmann, îl sunaseră pe Frank Stein şi mai 
căutaseră încă o dată peste tot, nu după urme de ADN, ci după 
ceva de băut, până când Brendel descoperi două sticle de Claque 
Pepin Calvados din anul 1980, luă trei pahare din bucătărie şi îi 
invită să bea pe canapelele moi ca de vată. 

Wegener, Brendel şi Stein goliseră prima sticlă muţi şi căzuţi 
pe gânduri, pahar după pahar, cu privirea aţintită asupra cerului 
berlinez la asfinţit, asupra domului stoic de lumini al Palatului. 
Albastrul palid devenise roz gălbui şi apoi albastru-închis, 
Brendel decapitase a doua sticlă, aprinsese lumânări, îşi pusese 
picioarele pe măsuţă. Liniştea asta de la Stasi îţi ia vocea timp de 
ore întregi, se gândi Wegener, rămâne lipită de tine ca unsoarea 
de pe faţade, naşte nevoia să stai şi să taci, pentru că vorbitul 
oricum nu ajută pe nimeni, este inutil înăuntru şi inutil afară, 
situaţia este bătută în cuie, este ireversibilă, nu poate fi cuprinsă 
nici în cuvinte şi nici cu mintea, nimeni nici nu încearcă măcar, 
toţi amuţesc. 

— Nu ne prindem, spuse cândva Brendel, cu vocea înmuiată 
de Calvados. 

la te uită, se gândi Wegener, super-investigatorul resemnat, 
până şi pe el l-a dezumflat definitiv iadul de la Stasi, fireşte că nu 
se prinde nicicare, de două ore nu ne ocupăm cu nimic altceva şi 
încercăm totodată să nu ne gândim prea tare la Toralf, 
îngropatul de viu, doar ghicitoarea contează, tema asta 
blestemată de casă pentru rezolvarea căreia ne rămân mai puţin 
de patruzeci şi opt de ore. 

— Poate că te-a minţit, spuse Brendel. 

— Nu m-a minţit. Wegener sorbi din pahar. Nu avea de ce. Nu 
doar că nu există nici o soră, dar nu există nici o primă discuţie 
din data de 27 octombrie la ora 19 la „Elţin”. După cum v-am 
spus, ne-am întâlnit prima dată în aprilie 2000, într-o zi oarecare 
de primăvară, înainte de prânz, în piaţa Jandarmilor. 


239 


— Deci încă o dată, avem data, spuse Stein. Poimâine este 27 
octombrie. Ce se întâmplă poimâine la ora 19? 

— Poate un al doilea atentat. La „Elţin”. Brendel întinse mâna 
după Calvados, îşi umplu paharul, îl duse la gură. Silueta 
întunecată a unui băutor pe fundalul luminat al orizontului 
berlinez. Dar după propriile spuse, nu are de unde să cunoască 
data următorului atentat. Doar dacă ar acţiona propriul cluster. 

— lar clusterul lui nu mai există, spuse Wegener, Gabriel e 
fugar, Sascha în cer, Ronny în paradis. Nici nu văd vreun motiv 
pentru care ne-ar divulga data vreunui alt atentat, chiar dacă ar 
cunoaşte-o. Ţi-a urat călătorie plăcută spre casă, Richard. Mu/t 
noroc şi călătorie plăcută spre casă. 

— Pentru că ar fi vrut să vină cu mine în Vest. Prietena lui 
trăieşte dincolo. Doar e prietena lui această Julia. 

— Cel puţin era. In vremuri mai bune. 

— Nu a plecat atunci şi acum regretă. Julia întâlneşte în Vest 
alţi bărbaţi şi pe el îl consideră mort. 

— Şi nici nu se înşală prea tare. 

Wegener îl privi pe Brendel, care se afundase pe jumătate în 
canapeaua de vată a lui Hoffmann. O figură beată de desene 
animate, tocmai făcută terci de inevitabilul tăvălug, devenită un 
abţibild bidimensional, care curgea lipsit de voinţă urmând 
contururile canapelei. 

Figura de desen animat căscă. 

— Crezi că ăia au observat ceva? 

— Asta e întrebarea de baraj, spuse Wegener. O să asculte 
înregistrările tot mereu, de la un capăt la altul. Dacă li se pare 
ceva suspect, eu o să fiu primul care o să afle, de asta sunt sigur. 

Brendel amuşină paharul. 

— Stasi îl prinde pe Toralf, îl verifică şi descoperă că acest 
Toralf este un fost informator al poliţiei. Persoana lui de contact 
ai fost tu. Deci te cheamă pentru interogatoriu, în speranţa că 
are încredere în tine şi îţi spune ce nu le-a spus lor. Barbiturice 
nu îi pot administra. Imaginează-ţi că se ajunge la proces în 
problema Hoffmann, iar procesul este supravegheat de către 
Vest. lar înainte au fost puşi sub droguri martorii. Atunci noapte 
bună. Prin urmare, au sperat să obţină ceva de pe urma acestui 
interogatoriu. Dar ce? 

— Probabil acelaşi lucru pe care vreţi să-l aflaţi şi voi, spuse 
Stein şi anume: unde este acest Gabriel Opitz? 

— Doar că asta nu poate spune. Pentru că nu ştie. Acesta este 


240 


scopul sistemului, să nu poată divulga nimic. 

— Aşa se pare, spuse Brendel. Dar transmite un mesaj cifrat, 
ceva cu o soră, ziua de poimâine, „Elţîn” şi drumul spre casă. Ce 
vrea să ne spună cu asta? Nu mai pot să gândesc. 

Wegener se ridică şi traversă podeaua scârţâitoare şi 
strălucitoare până la ferestrele boltite, de mărimea unui dulap. 
De aici îşi privise Hoffmann terenul de joc, un căpitan de oşti 
intrigant şi parşiv, având în cap cunoştinţele teoretice ale 
secolului trecut şi în faţa ochilor un plan pentru secolul ăsta, cu 
scopul de a schimba oraşul în care venise odinioară ca profesor 
din Vest, care îi dăduse putere şi apoi i-o luase, care se dovedea 
încăpățânat, care nu fusese niciodată uşor de cucerit şi care se 
împotrivea şi acum. Care, se gândi Wegener, poate că cere 
moartea cuceritorului ca preţ pentru cucerire şi poate că 
păpuşarul chiar luase în calcul acest lucru, propria dispariţie 
drept chezăşie pentru reuşita unei partide de nepătruns, poate 
că în final era totul altfel, poate că Hoffmann şi Burger erau 
identici, unul şi acelaşi strateg care îşi punea postum în aplicare 
planul de nimicire totală a unei RDG care nu voise să îi urmeze 
sfatul, eşuarea Tratativelor cu gazul, însoţită de atentate cu 
bombă, falimentul politic şi terorismul ca flagel pentru o ţară 
care nu ascultase de el. 

Wegener îşi goli paharul de Calvados dintr-o înghiţitură. Băgă 
de seamă că îşi pierduse instinctul, că suspiciunea câştigase 
supremaţia în mod definitiv, o suspiciune faţă de toţi şi de toate, 
o suspiciune care nu îi mai permitea să vadă clar, care Îl 
transforma în suspiciosul numărul unu cu steluţă, boala 
socialistă, acum îl infectase complet, dintr-odată şi-i putea 
imagina pe toţi şi pe fiecare cu mască neagră de asalt pe faţă, 
pe Borgs, pe Brendel, pe Kayser, pe Lienecke, pe agentul dublu 
şi triplu Hoffmann, mortul în rol de făptaş, totul era posibil în 
această ţară cu imposibilităţi nelimitate. 

Wegener trecu scârţâind în încăperea vecină, scoase minskul 
din buzunarul pantalonilor şi o sună pe Karolina. 

Sunetul telefonului se transformă în capul lui într-o sirenă de 
vas, urlă de şase-şapte-opt ori şi Wegener se bucură că nu 
răspundea nimeni, pentru că în fond nu avea nici o idee ce poţi 
să-i spui unei femei pe care o iubeşti şi o urăşti, profesional şi 
particular, pe care o admiri şi o deteşti, o deteşti ruşinat, pentru 
că îţi este teamă de faptul că o deteşti pentru că învățase să 
renunţe la Martin Wegener, pentru că nu îi mai aparţineai, pentru 


241 


că deveniseşi pentru ea un străin pe care îl putea trăda cu inimă 
uşoară, care se transformase deja de mult într-un obiect care se 
învechea rapid, neiubit, măcinat de invidie şi de gelozie şi de 
propria neputinţă de căcat, care îţi stătea în ceafa ca un pitic 
nespălat cu ace lungi şi înroşite în foc şi care te înţepa de câte 
şaizeci de ori pe oră şi... 

— Alo? 

— Karolina? 

— Martin! Am încercat să te sun. 

— Ştiu. Am avut mult de lucru. 

— Tot la cazul acela de crimă? 

Vocea Karolinei era nesigură. 

— Da, tot crima. Profesorul acesta. Alfred Hoffmann. 

— Albert Hoffmann. 

— Of, Karolina. Wegener simţi că ceva îl muşcă de măruntaie, 
o tenie periculoasă care tocmai îi perfora maţele, i se vâra în 
stomac şi umplea totul cu o secreție corozivă, care pătrundea de 
îndată în părţile moi, Wegener simţi cum îi ard intestinele, în 
timp ce un ciocan din burete îl lovea o dată la fiecare secundă în 
cap, producându-i o ameţeală care îl amorţea, în timpul acesta o 
auzea pe Karolina respirând chiar lângă urechea lui, nefiresc de 
zgomotos şi de mecanic, de parcă ar fi fost conectată la o 
maşină pentru inimă şi minciuni, iar Wegener ştia că ea îşi 
închisese acum ochii căprui de căprioară, că de furie se muşca 
de buza de jos, dată cu ruj, că drăgălaşul ei cap se înroşea şi 
avea să mai fie roşu şi peste o oră, mâinile doi pumni mici, care 
vor începe curând să bată în masă. 

— Imi pare aşa de rău, Martin. Karolina scoase un sunet, de 
parcă ar fi ieşit tot aerul din ea. Când putem să vorbim? 

Wegener închise. Rămase singur în întuneric. In aerul prăfuit 
de pergament, pereţii negri de cărţi, tot felul de gânduri legate 
ale unor autori morţi, un depozit gigantic pentru viziuni 
nerealizate, orânduiri sociale repudiate, filosofii date uitării, în 
care Hoffmann se integra perfect cu posteritatismul său, încă 
unul care a eşuat, din care în final nu a rămas nimic în afară de 
documentarea eşecului său sub formă de carte, câteva gânduri 
plăcute despre cât ar fi putut fi de frumos, despre ce ar fi fost 
posibil, lectură pentru regii la conjunctiv. O asemenea bibliotecă, 
îşi spuse Wegener, este de fapt doar un alt fel de purgatoriu. Eu 
am purgatoriul meu, Albert, tu îl ai pe al tău, fiecăruia ce i se 
cuvine, fiecăruia iadul său individual, chin făcut la comandă, în 


242 


privinţa asta creatorul absent era creativ în cel mai înalt grad. 

Wegener căută în memoria telefonului numărul de la MSS şi 
apăsă tasta. 

— Storck. 

— Wegener, de la Criminalistică. Aş dori să vorbesc cu domnul 
Decker. 

— Un moment, vă rog. 

Păcănit. 

— Decker. Cu cine vorbesc? 

— Martin Wegener. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Wegener? 

— General-maiorul  Wischinsky trebuia să mă autorizeze 
pentru a da dispoziţii de supraveghere. 

— Este corect, sunteţi autorizat. 

— Pot da o dispoziţie prin telefon? 

— Bineînţeles. Chiar acum pe loc, dacă doriţi. 

— Bine, este vorba despre o adresă şi despre un număr de 
telefon. 

— Notez. 

— Adresa este strada Colombet, se scrie cu e, b, e, t, numărul 
34. Etajul al treilea. Mai aveți nevoie de alte precizări? 

— Câte persoane? 

— O femeie. Locatara. 

— Este suficient. Supravegherea noastră cuprinde un raport 
foto, un raport privind programul zilnic şi o listă cu persoanele 
contactate. 

— OK. Numărul de telefon este 113 20 23 34 53 190. 

— Repet: 113 20 23 34 53 190. 

— Da, este corect. 

— În timpul supravegherii telefonice sunt consemnate toate 
convorbirile şi vă facem şi o listă a contactelor. 

— Mulţumesc. Cât de repede voi avea rezultatele? 

— Asta depinde de indicaţiile dumneavoastră, domnule 
Wegener. Ne oferim să vă informăm fără întârziere despre 
fiecare mişcare a țintei dumneavoastră. Dacă este nevoie, puteţi 
veni de îndată în Normannenstrasse şi să vedeţi materialul la 
faţa locului. 

— Nu puteţi să-mi trimiteţi toate chestiile astea? 

— Din păcate nu. Materialul nu are voie să părăsească sediul 
nostru. 

— Bine. La revedere. 


243 


— Pa-pa. 

Wegener închise, îşi rezemă capul de un rând de cotoare de 
cărţi reci, de piele, îşi spuse, acum eu sunt Toralf Kleyer, singur 
în întuneric, părăsit de toate duhurile bune. 

Ce ai face dacă te-ar înkleyera pe tine, întrebă vocea lui 
Fruchti. Ce ai face, Martin, ce? 

Nu ştiu, Josef. Astăzi eu sunt beatul din noi doi. 

Dar să suni la Stasi ai mai putut. 

Asta e ca desertul, poţi oricând. 

la gândeşte-te: să presupunem că ai fi pierdut. Şi o ştii. 

Sunt pierdut şi o ştiu. 

Nu vorbi aiurea. Deci: ce ai face? 

Aş salva-o pe Karolina, curva aia frumoasă şi lipsită de 
caracter. 

Vezi, dragul meu, vezi, vezi, ăsta e lucrul cu adevărat confuz 
la om, dragostea puternică îl face slab. 

Un sfert de oră mai târziu, în timp ce îşi târa picioarele pe 
podeaua scârţâitoare, îndreptându-se spre salon, Wegener ştiu 
care îi era tema de casă, ce sens trebuia să aibă ghicitoarea unui 
om care îşi dădea seama că sfârşitul îi e aproape şi care totuşi 
voia să trăiască cumva mai departe, ce as mai avea în mânecă, 
chiar dacă stătea încătuşat într-un beci. Acest om îşi căuta 
salvarea în salvarea altuia. Era triumful său final, cel de pe urmă. 
Omul ăsta voia să aibă ultimul cuvânt, să salveze o persoană 
iubită, una care era mult mai importantă pentru adversarii lui 
decât era el însuşi. Dacă reuşea să facă asta, atunci nu îl vor fi 
învins. 

In salon era întuneric. Brendel şi Stein atârnau ca două umbre 
sfârşite pe fotoliile lor, din lumânări nu mai rămăseseră decât 
două capete care pâlpâiau, în sticla verde şi zveltă doar un rest 
nefericit de Calvados. 

— Richard. 

Brendel se mişcă. 

— Unde ai fost? 

— Toralf ne-a dat un indiciu referitor la Martin Opitz. 

— Ce? 

— Vrea să îl protejăm pe Opitz de Stasi. 

Brusc, Brendel era treaz-bec. 

— De unde ştii? 

— Toralf este inteligent, ştie că nu o să mai iasă de acolo. Aşa 
că se gândeşte la singurul om din clusterul lui, care mai e liber. 


244 


Este singura şansă a lui Kleyer de a continua să trăiască. Prin 
libertatea celuilalt. Probabil că erau destul de apropiaţi. 

— Sincer să fiu, mie îmi sună a prostii ezoterice, spuse Stein. 
Credeam că acest Toralf v-a spus că nu ştie unde este Gabriel. 

Wegener scutură capul. 

— Citez: Nu vă pot spune unde este Gabriel. 

Brendel se luptă să se ridice de pe canapea. 

— Nu putea spune, fiindcă ştia că suntem ascultați! Asta a 
vrut să zică! Dar a putut să ne dea un indiciu. 

— Trebuie să fi stabilit un loc de întâlnire, pentru cazul în care 
treaba ieşea prost, spuse Wegener. Contra tuturor regulilor. 
Treaba cu bomba a fost pur şi simplu mai mare decât chestiile pe 
care le făceau ei de obicei. Şi de fapt a şi ieşit prost. 

— Să presupunem că ai dreptate. Brendel scoase un trabuc 
din cutie. Cei doi stabilesc un punct de întâlnire. 

Stein se strâmbă. 

— Dar nu poimâine la şapte la „Elţin”! Acolo se adună seara 
jumătate din Normannenstrasse, mănâncă Soljanka şi spune 
bancuri la care alţii trag cu urechea! 

— Ce a spus exact? 

Se auzi soneria. 

Stein se ridică şi părăsi încăperea. 

Brendel trase din trabuc. 

— A pomenit în mod clar localul „Elţîn”. Şi pe sora pe care se 
pare că n-a avut-o niciodată. 

— Sora inventată a fost doar un pretext spontan, ca să poată 
numi data. 27 octombrie. Ora 19. Poimâine. 

— Trebuie să căutăm şi un al doilea mort, spuse Brendel. Şi 
asta a pomenit. Unul care a fost executat printr-o împuşcătură în 
spate. Asta ce mai înseamnă? 

— N-am idee, spuse Wegener. 

Brendel se lăsă să cadă la loc pe canapea. Nimeni nu a fost 
împuşcat pe la spate. Cel puţin nu în cazul ăsta. 

— Voi vă îmbătaţi şi eu trebuie să muncesc. Kayser năvăli 
înăuntru şi se lăsă să cadă în fotoliul lui Stein. 

Stein se aşeză lângă Brendel, care îi umplu paharul şi îl 
împinse spre Kayser. 

— Franţuzesc. 

Kayser îşi dezbrăcă geaca, luă paharul şi gustă. 

— Un Calvados de primă clasă. V-aţi aranjat bine aici. Să 
vedem pentru câtă vreme. 


245 


— Dă-i drumul. Ce se întâmplă? 

— Ronny Gruber. Kayser puse paharul pe masă. De nouă ani e 
colaborator inoficial al Securităţii. CI Hermes. 

Lui Brendel îi căzu capul în piept. 

— Cine spune asta? 

— O spune Pullach şi o poate dovedi din mai multe surse 
credibile. 

Linişte. 

— O farsă, spuse Frankenstein consternat, toată chestia asta 
cu brigada şi cu Gruber e doar o farsă uriaşă? 

Kayser încuviinţă din cap şi îl privi pe Wegener. 

— Domnule căpitan, vă felicit. Aveţi nas bun pentru a mirosi 
căcatul Serviciului Secret. 

Wegener băgă de seamă că începuse să râdă, tare şi 
necontrolat, atât de necontrolat, încât se scutura tot şi se opri 
abia când nu mai putu să respire. 


246 


Miercuri, 26 octombrie 2011 


26 


Capota de motor S Class ieşi pe poarta Sediului Poliţiei ca un 
bot de rechin negru. Restul limuzinei se ivi plutind din peştera ei 
colţuroasă, se opri scurt, apoi rechinul alunecă pe stradă. 

Wegener stătea în spatele volanului din Wartburgul vechi al 
Christei Gerdes şi privea în oglinda retrovizoare cum Mercedesul 
se insinuează în circulaţie. Se înghesui în scaunul îngust al 
Wartburgului şi cobori apărătoarea de soare. Odorizantul în 
formă de pom, marca Mărul de Mecklenburg, se balansa sub 
cerul de plastic al capotei. 

Pe trotuar se opriră obişnuiţii gură-cască, un bărbat tânăr făcu 
poze cu minskul, automobilul S Class veni mai aproape, trecu 
vâjâind pe lângă el, în spatele geamurilor întunecate conturul 
şoferului şi al pasagerului din dreapta, spatele lat cu cocoaşa 
masivă a portbagajului se micşoră, semnalizare la stânga, după 
care Mercedesul o coti spre centru. 

Din rândul maşinilor parcate se desprinse un Phobos | 
albastru-deschis, imediat după el porni un Phobos Universal roşu 
şi vechi. 

Wegener se aplecă pe jumătate peste locul din dreapta, 
rămase ascuns, numără zece, cincisprezece, douăzeci de 
secunde, apăru din nou. 

Strada era goală. 

Porni motorul. Pocnete. Măru/ de Mecklenburg pierdu în faţa 
mirosului de prăjeală, care pătrunse prompt prin toate 
crăpăturile ruginite şi izolaţiile poroase. 

Aici înăuntru îţi foloseşte un căcat parfumul tău de bomboane, 
se gândi Wegener şi băgă viteză, la Boltenhagen puţim amândoi 
la fel, Richard Brendel. Vestul şi esticul: două sardine în ulei, care 
călătoresc în propria cutie. 


Intrarea pentru maşini spre EastSide era flancată pe ambele 
laturi de ghivece de teracotă supradimensionate, în care 


247 


creşteau merişori turceşti sferici, un spalier de capete verzi 
retezate, se gândi Wegener şi trecu pe banda sângerie cu cele 
cinci stele de alamă încorporate. Un covor roşu asfaltat, menit 
probabil să le dea ştabilor din Vest senzaţia că se află acasă. La 
capătul curbei cu merişori două bariere tăiau calea. 

Wegener opri. 

O uniformă de paj bine umplută, cu şiruri duble de nasturi 
aurii, apăru din neant şi ciocăni în geamul unsuros al maşinii, 
fără să-şi ascundă repulsia. 

Wegener lăsă geamul jos. 

— Vă pot ajuta cu ceva? zise pajul pe nas, oscilând între plictis 
şi enervare. Pe gâtul plin de coşuri de la ras locuia un pepene 
mustăcios, în mână ţinea o cutie de Club-Cola light cu gust de 
vişine. Ecusonul de pe pieptul uniformei vorbea englezeşte: You 
are talking to Sascha Gunzow. 

— Am venit să iau un coleg. 

Sascha Gunzow îl privi plin de milă. 

— Dar sigur nu din EastSide, domnul. 

— Ba sigur că da. Deci bariera, vă rog. 

— Nu locuiţi la hotel, am înţeles corect? Pajul îşi termină sticla 
de Cola dintr-o înghiţitură prelungă şi aruncă cutia nimerind din 
prima un coş de gunoi. 

— Nu locuiesc la hotel şi nu am de gând să locuiesc vreodată. 
Am însă de gând să-mi iau colegul care locuieşte la hotel şi 
anume acum. 

Pe faţa de pepene a lui Gunzow se ivi zâmbetul satisfăcut al 
celui care deţine puterea cu normă redusă. 

— Din păcate, acesta este un car-walk pentru VIP-uri rezervat 
pentru premium guests. Trebuie să vă rog să daţi cu grijă în 
spate. 

Wegener îşi deschise printr-o mişcare legitimaţia de serviciu. 

— Sascha, deschide-ţi urechile alea de porc, în zece minute l- 
am informat pe şeful tău că îi spionezi pe premium guests pentru 
Securitate. 

Wegener ridică geamul. . 

Pepenele se făcuse livid. In creierul lui apos de fruct se duelau 
acum eternele alternative ale neamţului, cocoaşa sau urletul, 
cocoaşa sau urletul, cocoaşa sau urletul. Cocoaşa triumfa. 
Braţele barierei se ridicară fără să facă vreun zgomot. Gunzow 
stătea alături cu pumnii lui ca de bebeluş strânşi, din ochi îi 
ţâşneau câte o sută de fulgere pe secundă, care ricoşau toate pe 


248 


scutul uleios al Wartburgului. 

Wegener trecu păcănind prin palierul de teracotă, ajunse în 
faţa treptelor albe şi opri motorul. Deasupra cortului de oţel al 
marchizei, scula valutei se înălța în aer, ca un cârnat de sticlă ce 
se subţia spre vârf. Posterul uriaş de plasmă lumina azi galben 
cu litere negre: 


LUCRUL CEL MAI GREU NU ESTE SĂ GĂSEŞTI IDEI NOI, 
CI SA SCAPI DE IDEILE VECHI. 
John Maynard Keynes 


Brendel apăru sub marchiză, îşi puse ochelarii negri de soare, 
privi înjur, descoperi maşina şi cobori scările relaxat, cu 
amândouă mâinile în buzunare, cu pardesiul lui deschis la 
culoare fluturând în vânt, un manechin musculos al economiei de 
piaţă pe treptele succesului, doar că jos nu îl aştepta un 
Mercedes lustruit, ci colecţia de fier vechi pe patru roţi a Christei 
Gerdes, unsuroasă, zdrăngănitoare şi împuţită. Clasa rablă. 

Ce mai coborâre, îşi spuse Wegener. 

Brendel deschise uşiţa subţire, se strecură pe locul din 
dreapta, îşi dădu jos ochelarii de soare. 

— Bună dimineaţa. Ei bine? 

— Bună. Un Phobos şi un Universal. 

— Ce crezi? 

Wegener porni motorul. 

— Securitatea. Cine altcineva. Postul nostru de control este 
puţin înainte de Pankow, dacă rămân până atunci pe urmele 
noastre, vom şti. 

— OK. Altceva? 

— Măcar am ajuns singur pe car-walk-ul pentru VIP-uri. 

— Car-walk-ul pentru VIP-uri. Brendel zâmbi. Martin, se poate 
ca eu să o fi văzut în dimineaţa asta la micul dejun pe fosta ta 
prietenă? 

Wegener lăsă maşina să coboare panta din faţa hotelului şi o 
coti pe banda din dreapta, spre aleea Honecker. 

— Posibil. Ministerul Energiei e dincolo, în Casa Berlina. 

Brendel încuviinţă din cap. 

— Fotografiile din dosarul tău, nu de alta. 

Fotografiile, nu de alta, se gândi Wegener, o fi ciudat, dar eu 
aud fotografii nud, o văd cum îşi desface picioarele epilate 
pentru armăsarii de la Gazprom cu camere digitale Zorki, curva 


249 


asta dependentă de succes, Mata Hari - Curva Berlinului, pe care 
acum şase ani n-ar fi lăsat-o să între la EastSide nici măcar pe la 
intrarea de serviciu şi care azi umblă ţanţoşă pe aici, îmbrăcată 
la costumaş şi face pe dama din Vest, este invitată să îşi 
petreacă aici noaptea, micul dejun inclus, negociază contracte, îl 
întâlneşte pe Hoffmann, neagă că l-ar fi întâlnit, sărbătoreşte 
încheierea contractelor la chefuri cu şampanie şi scoate pe la 
spate pentru patrie ce le-a permis ălora să-i bage prin faţă, la 
urma urmei calificările ei sunt recunoscute oficial, ochi de 
căprioară, pistrui, păr roşu ca focul şi un râs care în câteva 
secunde îi dezgheaţă oricărui rus de la gaze ouăle Faberge 
îngheţate, un chicotit de arzător pe gaz, care înfierbântă sperma 
mafiotă a acestor tauri de prăsilă de sindicat, totul pentru o 
marjă şi un câştig puţin mai mari, eşti o saltea de ruble 
oportunistă, avidă de bani, fără conştiinţă, se gândi Wegener şi 
trebui să se abţină să nu bată cu pumnii în volanul şubred al 
Wartburgului. 

Brendel încercă să îşi dezbrace paltonul, pe scaunul strâmt. 

— Deci nu te miri. 

— La un moment dat nu te mai miri de nimic. Wegener opri la 
un semafor. Semaforul se făcu numaidecât verde. Apăsă pe 
acceleraţie, de scârţâiră roţile uzate ale Christei Gerdes. 

— Cine a pus capăt relaţiei? 

— Ea a pus capăt relaţiei. 

— De ce? 

Un interogatoriu, se gândi Wegener şi tu idiot ce eşti intri în 
joc. Pentru că e atât de bine să te plângi, preot, doctor sau 
poliţist, important e ca cineva să te asculte. 

— De ce mint bărbaţii, Richard? 

— In socialism? 

— Oriunde. 

— Din cauza unei alte femei, constată Brendel. 

— Din cauza unei alte femei, confirmă Wegener, băgă în 
viteza a patra şi se trezi că merge cu 80. Apartamentele 
monstruoase, lungi şi înguste, de pe aleea Honecker, se înălţau 
pe dreapta şi pe stânga, gratii în faţa intrărilor, la fiecare 
cincizeci de metri indicatoare portocalii - Pericol de prăbuşire! — 
scânduri de lemn la ferestre, o grămadă de simboluri pentru 
relaţia mea cu Karolina, se gândi Wegener, ruine în 
descompunere care nu mai pot fi salvate, dar care nu vor nici să 
se prăbuşească. 


250 


— Măcar a fost o femeie frumoasă? întrebă Brendel. 

— Mult mai mult decât o femeie frumoasă: o rusoaică 
frumoasă. 

— Poliţistă? 

— Chelneriţă. La „Molotow”. 

Monumentul închinat lui Honecker se apropia, Erich cel de fier 
stătea cu mâna ridicată în nefericitul său salut hitlerist în direcţia 
centrului, pe ochelarii cu ramă de corn stăteau porumbei rotunzi 
ca o minge, în spatele lui statuia lui Jahn, Sigmund trăgea de 
frânghia abruptă de bronz, un marinar panicat care nu mai putea 
face nimic, Andreas pleca, braţele şi picioarele îi erau întinse, un 
x zburător, care nu va mai simţi pământul sub picioare nicicând. 
Honecker întorcea spatele acestei drame a tatălui şi a fiului, 
lângă el erau dărâmate primele blocuri de apartamente, 
buldozere mâncaseră fațadele dintr-o parte şi se săturaseră 
brusc, mai rămânea doar priveliştea jumătăţilor de sufragerii şi 
de dormitoare, căsuțe de păpuşi morbide în care mai aşteptau 
încă fotolii, scaune, dulapuri şi mese, pe pereţi atârnau tablouri. 
Intr-o baie tăiată pe jumătate se balansa pe marginea muchiei o 
toaletă roz cu capacul ridicat. 

— Şi s-a aflat? 

— Totul se află odată şi-odată. 

— Posibil. > 

— Nu doar posibil, ci garantat. Il vezi doar pe Ronny Gruber. 
Până şi ăştia se dau de gol. Şi ei chiar că au exerciţiu. 

— Bine, să presupunem că totul se află. Brendel îşi aruncă 
pardesiul pe bancheta din spate. Mai rămâne întrebarea, ce 
înseamnă asta. Faptul că se află schimbă ceva? Sau lucrurile 
rămân la fel? Se trag consecinţe sau este suficient că se 
cunoaşte adevărul? Pentru că se bănuieşte că aceste consecinţe 
ar face lucrurile şi mai rele? 

— Karolina nu a putut lăsa lucrurile aşa, să cunoască doar 
adevărul. 

Brendel încuviinţă. 

— Aşa şi arată. 

Idiotule, îşi spuse Wegener şi luă piciorul de pe acceleraţie, 
tâmpitule de Martin Wegener, şobolanul ăsta de Richard te minte 
în faţă cu Karolina şi tu, cămilă de colhoz, îl mai şi crezi, auzi, 
cică a văzut-o la micul dejun! La micul dejun şi mai înainte o 
noapte întreagă în camera lui! Şi acum vorbeşte de o întâlnire 
întâmplătoare, data viitoare intră în vorbă, de ce nu, aşa fac 


251 


cunoştinţă în mod oficial, aşa se pregăteşte dezvăluirea 
adevărului, Enders-Brendel, e drept că sună ca porcul, dar cine 
arată atât de bine poate suporta şi cel mai tâmpit nume. Aşadar, 
cei doi chiar şi-o trag. 

Acum o iei razna, spuse vocea lui Fruchtl. 

Se giugiulesc şi şi-o trag. 

Se giugiulesc şi şi-o trag, îl maimuţări Fruchtl. 

Doi porumbei discreţi, care nu se formalizează. lar tu eşti 
Martin jumulitul. Cel cu măruntaiele scoase. Ca de obicei. 

Dumnezeule, Martin jumulitul, spuse Fruchti, revino-ţi! Nu 
crezi nici măcar tu ce spui! 

— Şi care ar fi decizia ta? Ochii albaştri ai lui Brendel îl fixau 
din nou. Dacă tu ai fi cel care te prinzi? 

— Decizia mea în legătură cu ce? 

— Pro sau contra consecinţelor. Trebuie să acţionezi în funcţie 
de lucrurile pe care le afli sau poţi să le iei pur şi simplu aşa cum 
sunt? 

Wegener schimbă în viteza a treia şi încercă să vorbească cu 
voce normală: 

— Nu acţionez în funcţie de lucrurile pe care le aflu şi nu le iau 
aşa cum sunt. Le ţin minte. Dacă consideri că şi asta este o 
consecinţă. 

Brendel încuviinţă din cap. lşi scoase minskul nou din 
buzunarul pantalonilor şi alese un număr. 

— Christian, tot eu sunt. Cine a fost adineauri? 

Wegener privi în oglinda retrovizoare: Maşini Phobos şi Lada 
care înotau în şuvoi, luau curbe, schimbau benzile, respectau 
limita de viteză. Nici o maşină care să i se pară cunoscută. In 
capul lui, Karolina. Karolina goală, peste şi sub alţi bărbaţi. 
Andreas, se gândi Wegener, Andreas Jahn, sărman zburător 
spaţial, sărmană categorie uşoară, frate întru spirit, eu unul nu 
am fost niciodată acolo sus, în schimb sunt aici jos de tot, ştiu 
exact cât te-ai simţit de pierdut, cât de părăsit te-ai simţit pe 
drumul tău spre Saturn, maestru al spaţiului cosmic al 
singurătăţii. Şi acum Sigmund, primul cosmonaut zburător al 
Republicii Democrate Germane, stă singur la Strausberg şi îl 
plânge pe unicul său fiu, aşa cum plâng eu după maiorul 
Fripturică, aşa radical dispar oamenii la noi, Andreas pluteşte în 
costum etanş prin spaţiul fără sfârşit, pe Josef l-a înghiţit 
pământul, la final e acelaşi efect: uneori te gândeşti că nu au 
existat niciodată. 


252 


Brendel ascultă în receptor. 

— OK. Dar fii prudent. Te sun când ne întoarcem. Aşa o să fac. 
Salut. 

— Kayser? 

— Da. Brendel împinse  minskul în buzunar. Acum 
cincisprezece minute l-a sunat cineva care se pare că a lucrat 
multă vreme la Greentec. Chiar acum vrea să vorbească cu el, se 
pare că are material incriminant. 

— Şi? 

— Păi e foarte ciudat. 

— De ce? 

— L-au sunat pe telefonul de la hotel. Din afară, nu de la 
recepţie. Doar că numărul ăla nu-l are nimeni. 

Wegener o coti spre autostrada Marea Baltică. 

— Tu ce zici? 

Brendel îl privi, devenit dintr-odată serios. 

— Că ne apropiem. 


27 


— Alo. 

— Doamna Schutz? 

— Da. 

— Am ajuns. 

— Unde sunteţi exact? 

— Suntem la cincizeci de metri înainte de pod. 

— Cum adică suntem? Am crezut că veniţi singur! 

— Mă însoţeşte un coleg de la Criminalistica Republicii 
Federale. 

— Poliţia din Germania de Vest? Asta e o tâmpenie. 

— Cooperăm în această problemă. In mod excepţional. La 
dorinţa Cancelarului Federal. 

Tăcere. 

— Doamnă Schutz? 

Tăcere. 

— Doamnă Schutz, colegul se poate legitima. 

— Doar voi doi. 

— În afară de noi nu mai e nimeni. 

— Securitatea nu este informată. 


253 


— Nimeni nu e informat. Şi nici nu ne-a urmărit nimeni. 
— Minskul nu vă e urmărit? 

— Nu ştiu. De aceea vă sun de la un telefon cu fise. 

— De la cabina de lângă rondoul de la pod? 

— Exact. 

— Aşteptaţi o secundă. 

— OK. 

Pauză. 

— Purtaţi un palton maro, celălalt unul de culoare deschisă? 

— Aşa este. 

— Vă văd. 

— Şi acum? 

— Dacă vreţi să mă trageţi pe sfoară, plecaţi. 

— Spun adevărul, doamnă Schutz. 

— In ţara asta nu a spus încă nimeni adevărul. 

— Atunci tocmai s-a întâmplat pentru prima dată. 

— Decât să mă mir atât, prefer să nu vă cred. 

— Unde să venim? 

Tăcere. 

— Doamnă Schutz, dacă aş fi informat Securitatea, v-ar fi 
localizat deja de mult telefonul. 

— Mergeţi la intrarea din stânga. Purtaţi-vă de parcă aţi vrea 
să faceţi o baie şi v-aţi fi uitat prosoapele. 

— Şi anume? 

— Luaţi-vă bilete şi mergeţi până la şezlongul alb cu umbrelă 
galbenă în faţă, este la aproximativ o sută cincizeci de metri la 
stânga faţă de locul în care vă aflaţi. Il vedeţi? 

— Da, dar este o plajă de nudişti. 

— Bună observaţie. Este decizia dumneavoastră, în cinci 
minute eu am plecat. 

— De ce nu ne întâlnim pe pod? 

— V-ar plăcea. Nici să nu vă gândiţi, ştiu jocul de-a indienii. 
Aveţi cătuşele? 

— Da. 

— Vă dezbrăcaţi şi veniţi încoace. Hainele rămân la ghişeul de 
bilete, vă aduceţi doar legitimaţiile de serviciu şi cătuşele, nimic 
altceva. Asta presupunând că vreţi să vorbiţi cu mine. 

Fu rândul lui Wegener să tacă. 

— Da sau nu, domnule Wegener, dacă aşa vă numiţi? 

— Mă numesc Wegener. 

— Ce frumos pentru dumneavoastră! Deci? 


254 


— Venim. 

Se auzi clicul. 

Wegener agăţă receptorul în furcă şi ieşi din cabină. Aerul 
mirosea a mare, un vânt surprinzător de cald îl întâmpină, suflă 
pardesiul lui Brendel formând o cocoaşă, avea gust de sare şi 
ducea pescăruşii gălăgioşi în direcţia podului, spre o plajă 
aproape pustie. Ţipetele ascuţite adiau peste capetele lor, 
strigăte pătrunzătoare de avertizare, mereu aceleaşi, situate 
undeva între plăcere şi durere. Seniori cu păr argintiu, pantaloni 
albi şi svetere tricotate se furişau de-a lungul promenadei 
măturate cu grijă, aplecaţi în faţă, de parcă ar fi căutat pe plăcile 
cenuşii de beton un sens pentru viaţa lor aproape sfârşită, pentru 
biografiile lor pline de dictaturi, pentru faptul de fi obligaţi acum 
să absolve zilnic plimbările prin curte, îmbrăcaţi în uniformele lor 
de oaspeţi ai staţiunii de cură. Utopia patologică a mamei şi 
tatei, se gândi Wegener, o existenţă la băi, în stofe albe, în faţa 
ochilor orizontul de un albastru profund văzut de pe veranda de 
lemn proaspăt văruită, visând la tot ce te putea aştepta dincolo 
de graniţa mării. Dacă tot trăiai în RDG, atunci măcar să trăieşti 
cât mai la margine, pe latura cea mai din nord, un loc în lojă, să 
priveşti pentru restul zilelor tale libertatea. 

Brendel îl privi întrebător. 

— Vrea să mergem pe plajă. 

— Unde? 

— Aici. 

— La plaja de nudişti? 

— Asta a plănuit de la bun început. 

— De ce nu ne întâlnim pe pod? De acolo poate supraveghea 
mai bine împrejurimile. 

— Hai, înainte să dispară din nou. Wegener îşi dezbrăcase 
paltonul şi o porni de-a curmezişul pieţei rotunde din faţa podului 
spre ghişeul unde se vindeau bilete. Nu îşi face probleme în ceea 
ce priveşte împrejurimile, îşi face probleme în ceea ce ne 
priveşte pe noi, îi e teamă că suntem blindaţi cu microfoane 
până în gât sau că vrem să o anesteziem cu cloroform, ce ştiu 
eu. Din cauza asta suntem la Boltenhagen, din cauza asta 
suntem pe plajă. 

Brendel mergea în urma lui. 

— Vrea să o chestionăm dezbrăcaţi? 

— Exact asta vrea. Wegener se opri în faţa uşii deschise a 
căsuţei de lemn. lnăuntru, o foaie dublă din De straja patriei 


255 


flutura peste un pântec umflat de femeie. 

— Poliţia criminalistică, spuse Wegener şi ţinu legitimaţia în 
faţa sa ca un scut în miniatură. Sunteţi aşa de drăguță să aveţi 
grijă de lucrurile noastre pentru o jumătate de oră? 

Brendel se aşeză clătinând din cap pe o bancă de lemn şi 
începu să-şi descalţe pantofii. 

De straja patriei cobori cu viteza unui geam electric de la 
maşină, din spate apăru o faţă bronzată de bunicuţă cu ochi vii, 
care studiară preţ de câteva secunde cartela de plastic. 

— Dacă sunteţi în interes de servici, puteţi rămâne îmbrăcat, 
domnule căpitan. 

— Din păcate nu şi astăzi, spuse Wegener, puse legitimaţia pe 
pervaz şi începu să-şi desfacă naturii de la cămaşă. 

— Cum credeţi. Nu vă ia nimenea nimic dacă să uită. Dar aţi 
avut noroc cu soarele ăsta, s-a mai făcut azi cald. 

— Aproape cald. 

Faţa de bunicuţă dispăru la loc în spatele revistei. 

— Hainele le lăsaţi aci pe scaun şi mergeţi aşa. lo azi nu văd 
nimic. Şi poimâine oricum e gata sezonu’. 

Brendel îşi împăturise hainele şi stătea nehotărât în picioare, 
îmbrăcat într-un fel de tanga de culoare neagră. 

Deci aşa ceva se poartă dincolo, se gândi Wegener, îşi scoase 
cureaua, se forţă să privească în altă parte, privi din nou spre el, 
Brendel se întoarse şi îşi dădu jos chestia aia neagră şi strâmtă, 
două buci albe de cur râseră la el, ce faci, se gândi Wegener, nu 
te uita la dosul omului, mai bine dă-ţi jos minunăţia de raiaţi cu 
tot cu chiloţi, ca să nu vadă că ţara ta mai este încă în epoca de 
piatră a slipilor. 

— Distracţie plăcută la domnii, spuse ziarul în momentul în 
care cei doi stăteau goi în faţa căsuţei, cu ochelarii de soare pe 
ochi, legitimaţiile în mână, doi actori principali morocănoşi într-o 
comedie de mâna a doua. 

Brendel era acru. 

Wegener luă cătuşele. 

Merseră apoi unul alături de altul pe drumul pavat cu scânduri 
care ducea spre apă, cu privirea aţintită înainte, acum eşti la fel 
de gol cum te-ai simţit totdeauna, îşi spuse Wegener, dar nu eşti 
singur, nici celălalt nu mai are nimic pe el, celălalt este pentru 
prima dată fără apărare, dezbrăcat până la legitimaţia de 
serviciu, e drept că e mai sportiv şi mai musculos, asta e clar, nu 
are nici un pic de burtă, dar pantalonii tot a trebuit să şi-i dea jos. 


256 


Wegener zâmbi. 

Mirosul de alge şi soarele de octombrie trezeau în el o ciudată 
senzaţie de fericire. Goliciunea asta era o libertate pe care o 
uitase complet şi care îl copleşea acum pe nepregătite, care îi 
fusese impusă şi pe care putea acum să o savureze, o goliciune 
de copil, de care îşi aminti brusc, scăparea firească de tot ce 
acoperă şi ascunde. Pe atunci lepădase alături de părinţii săi 
îmbâcseala Trabantului şi praful de cărbune negru, umezeala 
locuinţei vechi şi plictiseala de la Tineretul Liber German, azi 
lepăda gazele unsuroase de eşapament ale Phobos-ului, dorul de 
Karolina, nesiguranța măcinătoare, frica de a o sfârşi într-o bună 
zi precum Toralf Kleyer, declarat dispărut, scos din joc pentru 
totdeauna, cu gura astupată de viu. Toate astea deveniră 
neimportante preţ de câteva minute eliberatoare, în care aerul 
rece al mării adia peste tot, învăluind corpul întreg, iar Marea 
Baltică mirosea aşa cum mirosise dintotdeauna, nu a RDG, ci a 
mare a lumii. In acest moment pare totul posibil, se gândi 
Wegener, chiar dacă ştii că momentul ăsta se termină în 
următorul moment şi atunci iar nu va mai fi posibil nimic, dar 
timp de câteva clipe îţi poţi imagina şi cele mai nerealiste lucruri, 
Reînvigorarea personală, visul fantastic, un kitsch idilic cu tata, 
mama, Karolina şi copii cu părul roşcat în faţa unui şezlong de pe 
plajă, eterna nesingurătate, singurul loc al încrederii absolute, 
statul corect, tot ce nu se putea întâmpla niciodată, pentru că 
dragostea şi trădarea îşi schimbau în ţara asta mereu rolurile: 
trădarea venea, dragostea se ducea. 

— Stop! 

O voce prietenoasă, dar hotărâtă. 

Wegener şi Brendel se opriră la unison, se întoarseră la 
unison, de mirară la unison. 

— Legaţi-vă cu cătuşele unul de altul, aruncaţi-mi întâi cheia şi 
apoi legitimaţiile de serviciu. Tânăra nu purta nimic în afara unei 
genţi dintr-un fel de neopren, ochii i se întorceau în toate părţile, 
un radar Stasi cu ochi verzi şi buzele groase, părul blond deschis 
îi atârnau în şuviţe umede peste sâni, o mână îi era vârâtă în 
geanta de pe umăr, poate ţinea o armă sau poate nu. Nu vă 
apropiaţi nici măcar cu un pas. 

Wegener îşi puse încheietura mâinii drepte în cătuşă, Brendel 
încheietura stângă. Sunet de metal. 

— Cheia şi legitimaţiile. 

Wegener aruncă totul pe rând, folosind mâna stângă, cheia fu 


257 


prinsă din aer, cu o mişcare rapidă, legitimaţiile aterizară 
amândouă pe nisip. Tânăra se ghemui, luă dreptunghiurile de 
plastic, le verifică cu atenţie, îşi ridica la fiecare secundă privirea 
spre ei, cercetă în cele din urmă fără urmă de jenă şoldurile lui 
Brendel şi se ridică. Un zâmbet batjocoritor apăru pe faţa 
frumoasă: 

— Vă cred şi fără legitimaţie că aţi venit cu un poliţai din Vest, 
domnule Martin Alfons Wegener. 

Ochii lui Wegener ignorară mârâitul de avertizare al creierului, 
îşi îndreptară privirea în jos, privirea se opri. Brendel era complet 
ras. Nici un fir de păr pe penisul maroniu, care se curba în jos ca 
o banană circumcisă şi se termina cu un gland gros, de un roz 
palid, nici un fir de păr pe ouăle maronii, care se balansau în 
direcţia plajei ca doi saci umpluţi în mod inegal, lungiţi de propria 
greutate, nici măcar peri scurţi, în timp ce la Marie Schutz 
creştea un triunghi stufos şi negru, care se termina pe margini în 
franjuri subţiri din care picura apa. Asta a înotat până aici, îşi 
spuse Wegener şi văzu până şi prin ochelarii de soare cum capul 
atractiv al lui Brendel se înroşeşte căpătând o nuanţă comunistă, 
are în geantă tot ce îi trebuie, sigur e o chestie din aia 
impermeabilă pentru scufundări şi va pleca în curând pe aceeaşi 
cale, în timp ce noi rămânem aici ca o reunificare forţată şi 
goală, Estul şi Vestul încătuşaţi unul de altul cu oţel inoxidabil, 
unul cu păr, celălalt chel, unul înzestrat ca un cal tratat cu 
hormoni, celălalt doar de duzină. 

— Doamnă Schutz, faceţi aici un circ întreg. Brendel nu trebuia 
să se prefacă nervos. Se poate să consideraţi moartea tatălui 
dumneavoastră amuzantă, noi însă nu. 

— Puteţi să îmi spuneţi Marie, zise ea cu aceeaşi expresie 
batjocoritoare pe faţă. Aveţi douăzeci de minute. 

— Am putea să ne aşezăm într-un şezlong? Wegener ridică 
mâna legată cu cătuşe, mâna lui Brendel se ridică şi ea. Ar fi 
puţin mai discret. 

— Şezlongurile sunt închise. Sau aţi închiriat vreunul? 

Wegener încercă să sune relaxat. 

— Atunci faceţi-ne o propunere, spuse şi îşi dădu jos ochelarii 
de soare. 

— Să intrăm în apă. Marie îi zâmbi şi se duse spre apă cu paşi 
laterali, merse ca racul, privirea îi rămase pironită pe faţa lui şi 
Wegener se trezi că se poate pierde în ochii ăştia verzi, două 
lacuri perfect rotunde, îndepărtate, pline de lintiţă în mijlocul 


258 


unei păduri dese de gene. Hoffmann, bătrânul încuiat, adusese 
pe lume o frumuseţe delicată şi pisicoasă, cum şi cu cine o fi 
reuşit să o facă. 

— Puțin cam rece, dar te obişnuieşti. 

Primul val spălă nisipul de pe degetele de la picioare ale 
tinerei. Unghii lăcuite în negru. 

— De ce vă ascundeţi, doamnă Schutz? 

— Din multe motive. De la moartea tatălui meu şi de frică. 
După cum probabil că vă puteţi imagina. 

Wegener trase uşor de cătuşe şi Brendel se puse în mişcare. 
Se duseră spre apă ca o pereche căruntă de sado-masochişti, 
intrară imediat în ea, fără o strâmbătură. Doi bărbaţi umiliţi, care 
nu voiau să se arate şi mai vulnerabili. 

— Cum aţi aflat de moartea tatălui dumneavoastră? 

Brendel îşi regăsise tonul politicos. 

— De la un bun prieten. 

— De la un bun prieten pe nume Werner Bluhdorn. 

Wegener trebuia să se stăpânească să nu îi clănţăne dinţii, 
picioarele îl ardeau de la frig, nu vor mai fi după aceea decât doi 
bolovani albăstrii, care urmau să îi cadă şi să se spargă în mii de 
bucăţi pe plăcile de beton ale promenadei. 

— Aveţi dreptate, Werner mi-a spus. De unde ştiţi? 

— Activitate poliţienească est-vest-germană, spuse Brendel cu 
o voce în care nu se ghicea tremuratul de frig. 

Wegener nu putu să-şi ia ochii de la modul în care goliciunea 
fetei era înghițită centimetru cu centimetru de Marea Baltică 
care începuse să-i lângă deja pulpele subţiri, care nimerea acum, 
cu un val nu prea înalt, în tufişul cret de păr pubian, lovea pe 
jumătate transparent pielea albă şi sugera o protuberanţă cu 
despicătură. 

— Cine credeţi că l-a omorât pe tatăl dumneavoastră, doamnă 
Schutz? 

— În Vest se spune că Securitatea. Werner mi-a trimis ultimul 
număr din SPIEGEL, l-am primit azi-dimineaţă. Mi se pare destul 
de plauzibil ce scrie acolo. Marie băgă cheia de la cătuşe şi 
legitimaţiile în geanta ei de neopren şi închise fermoarul. Părul ei 
pubian, protuberanţa, despicătură, dispărură definitiv în cerneala 
albastră şi îngheţată a mării. V-aţi dat seama deja ce s-a 
întâmplat? întrebă Marie. . 

— Nu, spuse Wegener. Incă nu. De aceea vrem să vorbim cu 
dumneavoastră. De ieri avem motive să credem că tatăl 


259 


dumneavoastră a fost într-adevăr omorât de Securitate. 

Marie stătea cu ochii aţintiţi asupra apei. 

— Insă ne mai punem şi o întrebare evidentă, spuse Brendel. 
Dacă a făcut-o Securitatea, atunci de ce i-au legat şireturile între 
ele? 

— O manevră ieftină de abatere a atenţiei. Vreţi să spuneţi că 
muşcaţi momeala? 

— Dar în cazul acesta ar fi o manevră de abatere a atenţiei 
nereuşită. Din cauza acestor şireturi înnodate a ajuns cazul la 
SPIEGEL şi Tratativele sunt puse în pericol. Asta nu prea e în 
interesul Securităţii. 

Marie îi privi încăpăţânată. 

— De unde să ştiu eu cum gândesc nebunii ăia sau de cea 
ajuns povestea în presă! 

Wegener îşi drese vocea: 

— Doamnă Schutz, trebuie să vă întreb ceva: tatăl 
dumneavoastră a lucrat pentru Stasi? 

Incăpăţânarea dispăru, Marie râse cu poftă un râs aspru. 

— Tatăl meu nu a fost niciodată la Stasi, absolut sigur. Chiar 
credeţi una ca asta? 

— Nu. Dar cazul de faţă e plin de cele mai ciudate surprize, 
mai bine întrebi prea mult decât prea puţin. Ochii lui Wegener 
cercetară corpul tinerei în căutarea unor ridicături cât de mici şi 
găsiră în schimb două sfârcuri cât două boabe de zmeură, care 
ieşeau cărnoase şi disproporționat de mari dintre şuviţele ude de 
păr. Două sfârcuri roşii şi demne, prin care Dumnezeu înlocuise 
sânii uitaţi. 

Marie zâmbi obosită. 

— O ştiţi pe Martina Thai? 

— Fostă ministru, spuse Wegener tremurând, marea de 
gheaţă îl muşca între timp de cur, de şolduri, de spate. Cred, cel 
puţin. În perioada Reînvigorării. 

— Insărcinata specială a Comitetului Central pentru înnoirea 
Internă şi Restructurarea Securităţii din '89 până în '92. 

— Sau aşa. 

— Trebuia să restructureze Serviciul Secret pentru Krenz, să îl 
micşoreze în mod radical, să îl adapteze la criteriile şi 
standardele vestice şi aşa mai departe. In timp ce vorbea, Marie 
înainta tot mai mult în mare, Wegener o urma, trăgându-l pe 
Brendel după el, îngheţul îi ajunsese acum până la piept, 
picioarele îi erau doi ţurţuri furnicători de gheaţă, penisul cât un 


260 


deget de bebeluş, sfârcurile Mariei se scufundară devenind şi 
mai mari în capul lui Wegener, crescură sub apă devenind doi 
struguri tari ca piatra, care nu se vor mai micşora niciodată şi 
care pe viitor vor trebui consemnați în buletinul eliberat de 
Poliţia Populară, semne particulare: cei mai tari muguri ai Uniunii 
Socialiste. Dar toate astea au fost doar un program oficial, 
pentru a pune mâna pe valutele democratice, să stoarcă bani din 
fondurile de urgenţă şi să primească pachete de ajutoare de la 
UE. În spatele culiselor, totul trebuia să rămână neschimbat, 
sigur că la dimensiuni puţin mai reduse, dar la urma urmei tot 
vechea Stasi, aceiaşi oameni, doar că aveau acum bugete uriaşe 
pentru departamentele lor de dezvoltare, pentru înalta 
tehnologie a Serviciilor Secrete. Bani din Vest, care au curs în 
mod oficial în fondurile de Reînvigorare. 

— Şi pe atunci s-a îndrăgostit Martina Thai de Albert 
Hoffmann, spuse Brendel, doi luptători pentru un posteritatism 
socialist-democrat, pe care în afară de ei nu-l mai voia nimeni. 

Marie încuviinţă din cap. 

— Povestiţi-ne ce s-a întâmplat. 

— Numele de fată al mamei mele era Schutz, pe primul ei soţ 
îl chema Gerhard Thai, un germanist din Leipzig. Marie îl privi pe 
Brendel. L-a cunoscut pe tatăl meu în 1989 la Consiliul 
Permanent. Nu trebuia să afle nimeni de relaţia lor, Securitatea 
Statului şi Organul Naţional de Control Strategic aveau poziţii 
contrare, sarcina lor era să se ţină în şah reciproc şi nu să facă 
amor. 

— Şi nu trebuia să se afle nici despre existenţa 
dumneavoastră. 

Marie îşi şterse părul ud de pe frunte. 

— Totul a fost ţinut secret. Eu am fost ţinută secret. Mama m- 
a înregistrat sub numele ei de fată. Ultimele luni de sarcină le-a 
mascat cu certificate medicale. Oficial, eu eram fiica din flori a 
unei prietene a Martinei Thai, pe care a ajutat-o să o crească, 
dovedind o solidaritate exemplară. Când aveam şapte ani, nu a 
mai rezistat. S-a aruncat în faţa trenului. 

Wegener îl privi pe Brendel. Acesta stătea atât de ţeapăn în 
Marea Baltică, cu faţa lui dură cu ochelari de soare, de parcă l-ar 
fi scufundat Cosa Nostra, cu un bloc de beton la picioare, doar că 
marea nu era suficient de adâncă în acest loc, omul avea să 
supravieţuiască. 

— Şi tatăl dumneavoastră? 


261 


Mâinile Mariei se jucau în apă, se făceau căuş, scoteau apă din 
mare şi o lăsau să curgă înapoi. 

— A devenit un prieten pe care l-am cunoscut pe ascuns. Un 
confident care putea vorbi deschis doar cu mine, pentru că nu 
avea pe nimeni altcineva. Marie zâmbi. Dacă ne-ar fi prins 
împreună eu aş fi fost mica lui curvă. 

— Pentru asta erau prezervativele, constată Wegener, 
vibratoarele, biciul, pilulele de potenţă. 

— Am lăsat multe urme care ne-ar fi apărat. Marie privi ţintă în 
apă. Sunteţi bine informat. 

— Nu suficient de bine. Brendel îşi dădu jos ochelarii de soare. 
De ce ar trebui să fie Securitatea interesată de dumneavoastră? 
Părinţii sunt morţi. Toate astea s-au terminat de mult. Şi cu 
moartea tatălui dumneavoastră nu aţi avut de-a face. 

— Se vede că veniţi din Vest. Batjocura drăgălaşă a Mariei 
revenise. Tatăl meu a vorbit sute de ore cu mine. A vorbit 
deschis. Pentru că am avut încredere unul în altul. Ştiu lucruri 
despre ţara asta, pe care nu le-aţi crede niciodată. Şi mai ştiu 
cum lucrează Securitatea. Mama mea a trebuit să vadă lucrurile 
astea din interior, timp de doi ani, fără să le poată schimba. 
Mizeria asta a costat-o viaţa. Cunosc şi efectul thiopentalului şi al 
celorlalte chestii. 

— Serurile adevărului. 

— Da, serurile adevărului, domnule Brendel. Modul est- 
german de a ajunge repede la ţel. Dacă Stasi bănuieşte că eu 
exist, mă caută până mă găseşte. Gândiţi-vă şi singur, fiica 
ascunsă a doi foşti membri ai Consiliului Permanent al 
Preşedintelui Consiliului de Stat, ambii timp de ani întregi 
autorizaţi să cunoască secrete de stat de nivel I, ambii îşi 
abandonează funcțiile protestând, structuri  relaţionale 
conflictuale relevante în cel mai înalt grad, plus grave crize 
emoţionale şi ideologice, foarte posibilă şi deconspirarea unor 
informaţii extrem de sensibile, aşa se numeşte asta în jargonul 
fasciştilor socialişti. Aia trebuie să se asigure că eu nu ştiu nimic. 
Asta le e slujba. Or să îmi dea barbiturice până când află tot ce 
mi-a povestit tatăl meu şi atunci rămân închisă acolo, vă 
garantez. 

— Dar de ce... 

— Trebuia să vorbească cu cineva. Marie îl privi pe Brendel, de 
parcă acesta tocmai ar fi inventat Securitatea. Atât de simplu 
este. Trebuia să vorbească cu cineva în care avea încredere. 


262 


— Apropo de încredere. Wegener îşi reprimă tremuratul. Cine 
avea un motiv să-l omoare? Ajutaţi-ne. Şi eu vă promit că nu va 
afla nimeni că Albert Hoffmann şi Martina Thai au un copil. 

— Şi dacă nu vă spun nimic? 

— Nu află nimeni nimic. Vă promit. 

— Promisiunea unui poliţist. 

— Promisiunea unui poliţist care ar fi dat deja de dracu’, dacă 
Otto Schily ar şti cu cine fac eu baie acum. 

Pe faţa lui Marie tresări ceva. 

— Tata nu mi-a povestit niciodată ce plănuieşte sau la ce 
lucrează în prezent. Ideile lui erau sfinte, nu voia ca cineva săi 
se uite în cărţi. Nici măcar eu. lar eu nu l-am întrebat. 

— Credeam să aţi vorbit sute de ore! 

— Mi-a vorbit doar despre ce s-a întâmplat deja. Despre lucruri 
pe care nu le mai putea schimba. Asta îl chinuia. Vorbea mereu 
despre asta. 

— Ştiaţi că tatăl dumneavoastră a pătruns sub nume fals în 
cartierul rezidenţial de la Wandlitz şi că a lucrat acolo? Vocea lui 
Brendel suna nerăbdătoare. Timp de aproape doisprezece ani. 
Ca grădinar! 

Marie râse. 

— Poftim? 

— Este adevărat. 

— Nu, nu ştiam asta. 

— V-a ascuns timp de doisprezece ani acest lucru, doamnă 
Schutz? 

Râsul Mariei se transformă într-un zâmbet suav. 

— Ne întâlneam o dată sau de două ori pe lună, deci probabil 
că mi-a ascuns mai multe lucruri. Marie privi spre plajă, de parcă 
ar fi auzit ceva. Unchiul lui din Heidelberg a fost grădinar, tata a 
lucrat la el pe când era student. lubea trandafirii. 

— lubea trandafirii. Brendel îşi umflă obrajii. Se poate, că doar 
nu trandafirii l-au spânzurat. 

Wegener o privi pe Marie în ochi. 

— Presupunând că tatăl dumneavoastră nu a lucrat pentru 
Stasi şi că totuşi ei l-au ucis - de ce? Pentru ce secret ar ucide 
Stasi cu atât de puţin timp înainte de Tratative? 

Marie îi înfruntă privirea, privi scurt spre Brendel, privi înapoi. 
Genele îi fluturau. _ 

— Am încredere în tine. In schimb, nimeni nu află nimic despre 
existenţa mea. Nimeni, indiferent de circumstanţe. Nici la 


263 


dumneavoastră la secţie, nici altundeva. 

Wegener nu putu să răspundă, înota acum în doi ochi trişti 
plini de lintiţă, care îl atrăgeau cu puterea unui curent marin, 
pedala neajutorat în verdele saturat al Mariei, simţea cum 
sângele curgea înapoi în penis, cum penisul se lungea, se mărea, 
devenea cald ca la Karolina, de atâta admiraţie pentru faţa asta 
udă şi sinceră. 

— Aţi auzit vreodată de planul D? 

— Am auzit. Un fel de concept despre alimentarea cu energie. 

Marie păru amuzată. 

— Planul D era mult mai mult decât un concept despre 
alimentarea cu energie. Era o strategie cuprinzătoare pentru 
democratizarea şi stabilizarea RDG-ului. 

— Ce înseamnă asta în mod concret? 

Marie îl privi pe Wegener în ochi. 

— Honecker nu a ieşit de bunăvoie la pensie, în 1989. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— A fost ideea tatălui meu. Au gonit purceaua din curte. Aşa s- 
a exprimat. 

— Krenz a făcut un puci? 

Vocea lui Brendel se frânse. 

— Tatăl meu a făcut puciul, spuse Marie rece. Fără el, 
Reînvigorarea nu ar fi existat niciodată. 

Pescăruşi ţipau departe deasupra lor, erau invizibili şi deodată 
erau totuşi aici, navigau înspre pod, se lăsau duşi de vânt preţ de 
câţiva metri şi mai apucau să se aşeze pe parapetul alb, se 
aliniau unul alături de altul. 

Privirea Mariei urmărise pescăruşii şi se întoarse apoi înapoi. 

— De la începutul anilor optzeci a lucrat la planurile lui de 
răsturnare a guvernului. A adunat informaţii, a căutat puncte 
slabe. A aşteptat până a avut în mână tot Biroul Politic. Când a 
venit momentul, a acţionat. Era împotriva constituţiei, dar era un 
lucru drept. Era vorba despre ultima încercare de a democratiza 
ţara asta. Tatăl meu voia ca socialismul să trăiască şi să nu se 
ducă pe apa sâmbetei. Krenz a fost marioneta lui. O marionetă 
de căcat, dacă mă întrebaţi pe mine. 

Faţa lui Brendel îşi pierduse pentru o clipă întreaga sa 
suveranitate. 

— Egon Krenz nu a fost ales Preşedinte al Consiliului de Stat 
de către Camera Poporului? 

— Nu. Krenz este la putere de peste două decenii, în mod 


264 


nelegitim. Mâinile Mariei se jucau iar în apă. Şantaj, ameninţări, 
presiuni, aşa s-a procedat, totul în culise. Credeţi că l-ar fi ales 
cineva pe fraierul ăla rânjit? Bănuiam eu deja mai de mult că tata 
voia să facă publice lucrurile astea. In presa din Vest. 

— De ce abia în 2011? După douăzeci şi unu de ani? 

— Este evident. A aşteptat momentul prielnic, iar acest 
moment e acum. Krenz cu probleme, RDG-ul sub o enormă 
presiune, Tratativele aici la uşă. Presa internaţională nu a fost 
niciodată mai atentă la noi. Dacă Atenţie se împiedică acum, 
atunci Lafontaine exercită presiuni, până îl izgonesc pe Atenţie. 
Lafontaine nu depinde de Krenz, lui îi trebuie doar gaz ieftin. 

— Şi atunci de ce a lucrat tatăl dumneavoastră la Wandlitz, 
mă rog? Atâta amar de vreme? 

— Cred că mergeţi într-o direcţie greşită. Pur şi simplu i-a 
plăcut să grădinărească. Dintotdeauna. Şi probabil că l-a distrat 
ideea să o facă în mijlocul Wandlitz-ului. Lângă oamenii care îi 
refuzau calităţile de politician şi strateg. De calităţile lui 
grădinăreşti tot nu au scăpat ştabii. Lucrul ăsta e tipic pentru 
tatăl meu. 

— V-a spus în mod direct că vrea să contacteze presa din 
Vest? întrebă Wegener. 

— A spus că petrecerea se va termina curând pentru şeful 
ştabilor. 

— Când a spus asta? 

— O spunea tot mereu. Ultima dată acum două săptămâni. 
Voila, acum aveţi şi motivul. Marie scurtă cureaua care îi ţinea 
geanta de neopren pe umăr. Cel mai mare secret dintre toate 
secretele murdare din ţara asta. Nu o ştiţi de la mine. Faceţi rost 
de o sursă credibilă. Sau nu spuneţi nimănui. 

— Mulţumesc, spuse Wegener. 

— Un semn al încrederii mele. Marie îl privi în ochi. Faza cu 
pantofii sper că aţi observat-o, nu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că tatăl meu nu a murit în pantofii lui. 

— Ce vrea să însemne asta, întrebă Brendel ca anesteziat, că 
nu a murit în pantofii lui? 

— Exact ce am spus. Aveţi noul număr din SPIEGEL? 

— Da, bineînţeles. 

— Fotografia. Care arată de aproape pantofii cu şireturile 
legate. Tatăl meu nu ar fi purtat niciodată pantofi cu şireturi. Şi 
în nici un caz chestiile alea scâlciate. Purta exclusiv slipperi din 


265 


piele de cal. Werner Bluhdorn îi făcea rost de ei. Să nu-mi spuneţi 
că faceţi autopsia unui cadavru şi uitaţi de pantofi. 

Brendel închise ochii. 

Marie îi făcu lui Wegener un semn din cap. 

— Asta e RDG-ul: Până şi poliţaii din Vest orbesc ca o cârtiţă, 
când vin aici. Cheia de la cătuşe şi legitimaţiile le găsiţi la dana 
din spatele podului. Apoi se întoarse şi se aruncă în apă, dispăru 
de parcă nu ar fi vrut să mai iasă niciodată la suprafaţă, ieşi 
totuşi, trecu într-un craul elegant şi după câteva secunde nu mai 
era decât o mişcare de valuri, din care o dată la câteva secunde 
ieşeau două coate din mare şi se îngropau la loc, ieşeau şi se 
îngropau iar, ritmic, pline de forţă, hotărât să reuşească. 

Brendel privi în urma ei. In ochi avea un amestec reuşit de 
stupoare şi poftă. 

Dacă am s-o caut vreodată, se gândi Wegener, încep la 
cluburile Pinguin şi continui cu cluburile de înot, întreb unde o 
găsesc pe cea mai frumoasă înotătoare craul, o femeie cu lintiţă 
în ochi şi sfârcuri de zmeură pe un piept plat, moale, alb, absent 
în mod grandios. A existat o vreme, se gândi Wegener, în care 
puteai să o cunoşti pe fata asta, în care puteai să o câştigi pentru 
tine şi puteai să fii alături de ea, pe când tatăl ei mai trăia, pe 
când mai puteai deveni o parte a familiei ei incredibil de tragice, 
un luptător solidar, răsplătit cu afecțiunea acestei fiice de 
profesor minunat de frumoase, batjocoritoare, cu ochi verzi, 
pieptul plat, cu mult păr pubian, cu despicătură. Wegener simţi 
că îl furnică penisul în apa rece, că în creier i se înşurubează o 
tristeţe amorţitoare din cauza faptului că aceste lucruri nu i se 
întâmplaseră şi nu aveau să i se întâmple niciodată, că puterea 
lui de a iubi pierduse şansa unei încercări istorice, unui test al 
fidelității în existenţial în loc de profan, dar Marie nu mai era 
decât un vârf înspumat pe un val, de mult devenită de neatins în 
timpul care înainta şi trecea mult prea repede. Cu femeia asta s- 
ar duce la fund tristeţea provocată de pierderea Karolinei, îşi 
spuse Wegener, cu femeia asta precum cu nici o alta. 

Ar fi preferat să rămână în apă decât să păşească mărunt pe 
plajă îndreptându-se spre pod alături de un investigator-şef gol, 
să îşi adune cheia şi legitimaţiile de lângă dană şi să între ud în 
hainele reci. Ar fi preferat să înoate după Marie, ar fi luat-o în 
braţe şi i-ar fi spus că o înţelege perfect, în loc să se întoarcă la 
Berlin cu Wartburgul unsuros şi păcănitor al Christei Gerdes, 
lângă el cu Brendel căruia îi suna telefonul mobil, a cărui faţă se 


266 


transforma într-o mască de ceară fără expresie, în timp ce un 
colaborator de rang înalt, fără nume, al Serviciului Federal de 
Informaţii îi aducea la cunoştinţă prin cuvinte seci că dr. 
Christian Kayser fusese găsit în după-amiaza aceea mort în 
apartamentul său de la EastSide, pe pat, pe jumătate dezbrăcat, 
cu o gaură în cap, cu creierul împrăştiat pe opt metri pătraţi de 
tapet de mătase de culoarea şofranului. 


267 


Joi, 27 octombrie 2011 


28 


Wegener deschide ochii, îi închide, îi deschide din nou. 
Ventilatorul fals stă lipit de tavan deasupra lui, ca o insectă 
rotundă. Picioarele insectei se învârt. Zboară în cerc, se 
transformă într-un disc aproape transparent şi trimit adieri 
răcoroase prin cameră, alinare suflată profesionist pentru tot ce 
te doare. Mulţumesc, spune fruntea fierbinte cu vocea sfârşită a 
lui Fruchti, te rog, nu te opri, mă îndrept arzând către final. 

Wegener priveşte fix ventilatorul. Paletele care zumzăie uşor 
sunt un titirez hipnotizant care mixează visele, lucrurile trăite, 
dorinţele, temerile, trecutul şi prezentul într-un întreg 
inseparabil, care amestecă toate senzațiile într-o maioneză 
cremoasă de situaţii, în care mai apoi nu mai trebuie regăsit 
nimic, nici un adevăr, nici un semi-adevăr, nici o minciună. Totul 
se mărunţeşte obţinând un terci omogen care trebuie mâncat, 
pentru că el mai rămâne, chiar dacă nimeni nu a comandat 
chestia asta, chiar dacă nimănui nu-i este gustul pe plac, prea 
sărat, prea nesărat, exagerat de iute, cine vrea să facă mofturi 
rămâne nemâncat, a la carte a fost ieri, în Republica Democrată 
Culinară mănânci ce se pune pe masă. 

Băiete, vorbi Fruchtl din adâncurile saltelei, vin curând, nu, 
textul greşit, of, anii mei de la Hamburg, Martin, omul este un 
animal rău, vorbitor, asta voiam să spun, ai ştiut asta totdeauna, 
asta şoptesc eu în fiecare zi, pe lumea de dincolo, chiar aici, eu 
am habar, abia îţi tragi sufletul, ce vrei să întrebi? 

Wegener se întoarse pe burtă. 

E în ordine, spune Fruchtl şi tuşeşte scurt, termin imediat cu 
prostiile mele, dar ia stai tu zi de zi ca ateu pe ogorul Domnului şi 
petrece-ţi eternitatea fără televiziunea din Vest, serios, nu-ţi face 
nici o plăcere, hai, nu aştepta răspunsuri de la un mort, dacă 
morţii ar fi avut răspunsuri atunci n-ar fi murit, asta sper că 
pricepi, poate că îţi trebuie o pauză, uneori este totul foarte uşor, 
du-te la doctorul Quellmann şi lasă-l să-ţi confirme o paranoia 


268 


paranoică, urmăritorul care suferă de obsesia de a fi urmărit, 
sună mai ciudat decât este de fapt, cine aleargă mereu după 
cineva trebuie să se mai şi întoarcă din când în când şi aşa se 
închide cercul, ia gândeşte-te, tocmai pentru că îţi doresc numai 
binele. Te-am avertizat dintotdeauna în ceea ce priveşte profesia 
asta, detectiv şi RDG, este un amestec de pe urma căruia unul 
din cei doi se duce de râpă şi pentru că RDG-ul deja s-a dus, de 
data asta e detectivul la rând, eu ştiu, a trebuit s-o simt pe 
propria piele. Bine, nu te ajută acum, dar poţi să ghiceşti şi 
singur ce îţi lipseşte, acolo în străfundul sufletului tău o şi 
bănuieşti, este foarte uşor, ţie nu-ţi lipseşte adevărul, nu-ți 
lipseşte dreptatea, pentru numele lui Dumnezeu, dreptatea, uită- 
te la mine sau mai bine nu te uita, bazinul îmi este mai ascuţit 
decât l-am simţit în timp ce eram viu, ce-ţi lipseşte ţie, Martin, 
dar acum o tai, aiurea publicitatea asta capitalistă pentru lucruri 
pe care în primul rând nu poţi să le cumperi şi în al doilea rând te 
urmăresc până în mormânt, Martin, ce îţi lipseşte ţie este o 
femeie, una care nu te minte, care nu-ţi face rău, care nu te 
înşală şi nu se îndepărtează de tine înot, o femeie de încredere 
căreia îi poţi încredința tot, de la sculă până la slăbiciunile tale, 
pur şi simplu tot, intră frumos în femeia cu zonele ei 
problematice, dacă este cea bună, rămâi în ea. Aşadar, am creat 
un grup de lucru, viermii şi gândacii sunt toţi de părerea mea, 
numai o cârtiţă oarbă s-a arătat surdă faţă de iubirea umană şi s- 
a abținut, recomandarea noastră este univocă, cazul a intrat 
oricum pe mâini străine, ia-ţi concediul anual şi îndepărtează-te 
de conspirații, tratează-ţi sufletul, du-te pe 
su.singurătateaîndoi.rdg, cartelă avantaj pentru membri de la 12 
mărci pe lună, fă-ţi un profil, portret în alb-negru, fii serios, 
laudă-te din plin cu meseria ta, întâlneşte fete tinere care să-ţi 
aducă un dram de fericire, dar repejor, hai, ne-am bucura, 
trebuie să ne crezi că ţi-ar face bine. 

Ce mi-ar face mie bine, spuse Wegener, sunt nişte răspunsuri. 

Of, eternele răspunsuri, strigă Frucht, la finalul zilei stau deja 
de mult pe masă, se oferă singure, nu mai vor decât să fie 
înregistrate, femeiuşti fudule care îşi dezvelesc genitalele în faţa 
ta, fără să le-o ceri. 

Pantofii, Josef, ce e căcatul ăsta cu pantofii? 

Trei bărbaţi au intrat în pădure şi doi dintre ei l-au ucis pe al 
treilea. 

Spune-mi cum a fost, că nu mai pot. 


269 


Ei bine, băiete, e o bagatelă, deci din partea mea îţi arăt cum 
cei doi l-au înşfăcat pe bătrân şi l-au ucis în codrul străbun. Au 
plănuit totul cu grijă şi-au pus la contribuţie capetele de 
conspiratori şi au calculat în detaliu cum să treacă la fapte, un 
Hoffmann, conductă de gaze, o capotă, două şireturi, opt 
învârtiri, o crimă Stasi, nici o urmă pe cărare, deci hai, doi, trei, 
patru şi! 

Zi mai departe. 

Hoffmann le scapă întâi, ca să fie mai palpitant, aleargă şi 
gâfâie prin codrul de stat, se împiedică, se ridică din nou, îi aude 
pe ucigaşi cum înjură, cum îl caută, pe sub stejari, pe sub fagi, se 
gândeşte la fiica lui, frumoasa cu păr pubian, pe care n-o s-o 
revadă, pentru că o rază nemernică de lanternă l-a şi depistat pe 
grădinarul ascuns în tufiş. Prin urmare, îl prind din nou şi hopa, 
sus pe capotă, acum înnoadă repejor funia, de opt ori de jur 
împrejur, laţul încolăceşte gâtul, veveriţele se lasă cuprinse de 
somn, coroanele copacilor se lasă legănate de vânt, Hoffmann îşi 
lasă capul pe spate, vede stele, se ţine viteaz, nu face mutre, nu 
se roagă, nu îi roagă, un profet cu adevărat respectabil care 
tocmai va trece lordanul, uite-l cât stă de drept şi de mândru, 
chiar şi atunci când unul din răufăcători urcă în Prius, pe onoarea 
mea că sună aiurea, Martin, ştii doar că patetismul e suportabil 
doar dacă-l serveşti cu o doză identică de ironie, totuna, deci ăia 
pleacă cu maşina de-acolo şi-l lasă pe Hoffmann să atârne, tac, 
spune trucul Securităţii şi pac spune gâtul, mai lipsesc acum 
doar pantofii. 

Şi? 

Acum ucigaşii de la Muggelsee trăiesc o experienţă care îi va 
ajuta în viaţă: nu ştii niciodată de dinainte cum se sfârşeşte o 
treabă, ştii doar că în mod sigur nu se termină aşa cum te-ai 
gândit tu, soarta e o prezicătoare grăsană de la târgul din 
Cottbus, o matroană ezoterică neavând putere nici măcar asupra 
propriei digestii, prezicerea este fratele ei cel pitic, un netot 
mongoloid care potriveşte horoscoape după ce a luat mescalină, 
strategia şi planul sunt ca două cârje putrede în care cariile au 
sărbătorit deja Reînvigorarea, iar Dumnezeu este o maşină de 
măcinat carne, care de la inventarea fricii este hrănită cu visele 
şi speranţele celor slabi, aşadar, prieteni, preamăriţi-o pe regina 
coincidenţă, stăpâna imprevizibilă, monarhul cel mai capricios, 
mai arbitrar şi, prin urmare, cel mai drept dintre toţi, în cutia sa 
craniană, un zar nemuritor organizează petreceri fastuoase, iar 


270 


limba coincidenţei mai învârte acestui cub, de siguranţă, fiecare 
vorbă în gură. Viaţa este singurul joc legal în RDG, în care fiecare 
participant mai poartă şi un pistol pentru ruletă rusească, 
aşadar, ţineţi-vă aşteptările în frâu, doar cine nu se aşteaptă la 
nimic poate să şi câştige. 

Pantofii, spuse Wegener. Hoffmann nu purta niciodată pantofi 
cu şireturi. Purta numai slipperi. 

Prost, dacă vrei să-i legi victimei şireturile între ele, ca să facă 
un nod în creierul căpitanului de poliţie. 

Aia trebuiau să planteze urma care să ducă la Stasi, deci le 
trebuiau pantofi cărora să le lege şireturile, spuse Wegener, 
pentru că trucul funcţiona doar cu şireturi legate, planul cel 
minunat nu putea să se ducă de râpă, şireturile sunt cele mai 
importante, poanta criminală, spune Fruchti, miroase a necazuri, 
cum de nu s-a întrebat nimeni ce fel de pantofi va purta 
Hoffmann în ziua morţii lui? De ce nu s-a gândit nimeni că ar 
putea să poarte slippers? Cum au pregătit ăştia execuţia, ce 
handicapat îşi imaginează că o să-l ducă de nas pe căpitan, toată 
strategia asta isteaţă cu ţapul ispăşitor riscă să eşueze din cauza 
unei neglijenţe! 

De unde să faci rost de pantofi cu şireturi, în mijlocul pădurii, 
spune Wegener, asta înseamnă să improvizezi, spune Fruchtl, 
doar aşa mai putea ieşi un pantof din asta, altfel nu ar fi mers, 
deci, spune Wegener, singura cale, unul dintre ucigaşi îşi 
schimbă încălţările cu Hoffmann, unul dintre făptaşi îşi cedează 
încălţările, spune Fruchtl şi se căpătuieşte în schimb cu piele 
veritabilă de cal în picioare, pentru prima dată în viaţa lui de 
călău are două chestii cu adevărat nobile, organizate de 
Bluhdorn la Heidelberg, pentru sume ameţitoare şi acum pot să-i 
lege lui Hoffmann şireturile, spune Wegener, pentru a pune 
crima pe seama altcuiva, a fost cât pe ce, spune Frucht, dar ce 
nu face omul pentru o minciună bună. 

Mulţumesc, Josef. 

Cu plăcere. Şi ce faci acum cu concediul? 


— Martin. Bună dimineaţa. 

— Vocea ta sună aşa cum mă simt eu. 

Wegener se lăsă să cadă pe scaunul de bucătărie cu spătarul 
crăpat. Speteaza trosni. 

Frankenstein căscă în receptor. 

— Ora? 


271 


— Aproape trei. 

— Ce oră a fost? 

Frankenstein mai căscă încă o dată. 

— Aproape şase. 

— Dumnezeule! Cum am ajuns acasă? 

— Taxi. Acum căsca şi Wegener. Mai avem patru ore. 


— Deci? 

— La ora 17 la „Elţin”, spuse Wegener. Ora ideală pentru o 
friptură. 

— Ce e cu Brendel? 

— Il sun. 


— Bine. Ne vedem. 

Wegener se ridică, se târî până la chiuvetă, dădu pe gât două 
pahare de apă, apoi mai bău jumătate cu înghiţituri mici. Simţi în 
gât obişnuita senzaţie de greață, capul îi era mina de piatră de la 
Bautzen, în care deţinuţii politici încercau să stabilească cu 
ciocanele lor recordul anului. 

Sex, se gândi Wegener în lumina slabă de faianţă verzuie de la 
duş, ţi-ar prinde bine să mai faci nişte sex şi să vezi cum 
reacţionezi, dacă mai ştii cum se face, cine aterizează sub tine 
dacă te străduieşti. Oricine va fi, în nici un caz nu este cea la 
care te gândeşti tu acum şi pe care ţi-o doreşti. Este în orice caz 
una pe care nu o cunoşti încă sau pe care nu ţi-o imaginezi. Deci, 
pe care ţi-o poţi imagina cel mai puţin dintre toate? Christa 
Gerdes. Wegener se scutură, se săpuni, preţ de o clipă avu chef 
să alunece pe faianţă în jos, să stea ghemuit în vana pătrată şi 
să lase apa fierbinte să curgă timp de ore întregi peste el, dar 
ăsta era privilegiul femeilor violate din filme. Bărbaţii trebuiau să 
se sprijine cu ambele mâini de perete, să-şi încordeze muşchii şi 
să arate ca un animal disperat în încercarea lipsită de sorţi de 
izbândă de a dărâma zidurile cu mâinile goale, cu faţa împietrită 
plină de apă, privind încruntat rosturile dintre bucăţile de faianţă. 

Zumzăi soneria. 

Timp de zece secunde, doar zgomotul apei. 

Soneria bâzâi din nou, de data asta mai lung. 

De ce se cheamă chestia asta sonerie, dacă zumzăie, se gândi 
Wegener, opri şuvoiul fierbinte, ieşi de sub duş şi îşi înnodă în 
jurul taliei o fustă mini şi sexy făcută din prosop, se legănă 
înjurând pe hol, fu gata să alunece, deschise uşa de la 
apartament, toată durerea de cap dispăru instantaneu, pulsul îi 
erodă, în faţa lui stătea într-un pardesiu bej cu fustă neagră, 


272 


cizme negre până deasupra genunchiului, mănuşi negre de piele, 
un guler pe gât închis la culoare şi ochi trişti de căprioară pe faţa 
pistruiată Karo, iubirea vieţii mele Karo, se gândi Wegener, 
durerea mea încântătoare. 

— Intră, spuse el şi se dădu un pas la o parte. 

Karolina întră. 

Wegener închise uşa. 

In fundal picura duşul. 

Wegener era acum ca un elev care îşi dirijează colegii prin 
saună, îi arătă Karolinei care e drumul spre bucătărie, deşi 
acesta nu se schimbase în ultimele câteva luni, luă cele două 
sticle goale de Goldkrone de pe masă şi la băgă cu pricepere în 
instalaţia de sticlă veche care zăcea lângă frigider, în cutia 
pentru sticle vechi. 

— Vrei să te îmbraci? 

Vocea Karolinei era ezitantă. 

Nu vreau, se gândi Wegener şi se aşeză pe scaunul cu 
spătarul crăpat. Spătarul trosni. 

— Nu trebuie să mergi azi la minister? 

— Am anunţat că sunt bolnavă. 

Privirea Karolinei se căţără peste pungi de gunoi, farfurii pline 
de murdărie, pahare lipicioase pe margini. 

— Stai jos, spuse Wegener. 

Karolina se aşeză. 

— Eşti în concediu? 

Wegener scutură capul. 

— leri am fost interogat timp de opt ore şi apoi am fost 
suspendat. 

— Te-au interogat cu privire la investigaţie? 

— Da. 

Karolina privea atât de fix în podeaua bucătăriei, încât nu mai 
era mult până o găurea. 

— De ce? 

— Poate că tu ştii asta de mult. 

— Nu, nu ştiu. Karolina îl privi. Ochii căprui străluceau sticlos 
în spatele unei pelicule de lacrimi, care i se transforma spre 
colţuri în stropi mari. L-am întâlnit pe Hoffmann o singură dată, 
acum trei luni. Trebuia să-l întreb dacă vrea să lucreze pentru 
noi. A spus că eventual mai târziu. Asta a fost tot. Mai multe nu 
ştiu, Martin, pe cuvânt. Stropii lăsaseră două urme lucioase în 
drum spre bărbie. De ce te-au suspendat? 


273 


— leri a fost împuşcat un om de la Serviciul Federal de 
Informaţii. În EastSide. 

Karolina se uita la el cu gura întredeschisă. 

— Christian Kayser, a lucrat cu mine la caz. Acum a venit o 
delegaţie de la SFI care mai cercetează o dată totul, împreună cu 
C5. Un câmp de bătaie minat, bilateral, pentru Serviciile Secrete 
şi pentru diplomaţi. lar eu îţi povestesc ţie toate astea. Pentru 
asta aş putea să stau toată viaţa la Pankow şi să dau amenzi, 
Karo, dar îţi povestesc. 

Karolina ridică ambele mâini şi le lăsă să cadă la loc. 

— Acţiunea cu Hoffmann era clasificată la strict secret! Asta 
înseamnă că rişti repercusiuni dacă vorbeşti despre asta cu 
cineva care nu este autorizat! Ce puteam face? 

— Să ai încredere. 

Karolina gemu atât de slab, încât Wegener trebui să înghită în 
gol. 

— Te rog, spuse Karolina. 

Picurară şi mai multe lacrimi. 

— Şi mă trimiteai pe mine la doctor, Karo, spuneai că sunt 
paranoic! Ce e în capul tău? 

— Când am spus asta, m-am referit la Josef, la dispariţia lui! 

Wegener se întinse după un sul de hârtie şi îl puse pe masă. 

Karolina rupse două bucăţi cu mâini tremurânde şi îşi şterse 
zgomotos nasul. 

— Informaţiile au fost autorizate între timp? 

— Nu ştiu. 

— Despre ce era vorba? Wegener băgă de seamă că i se 
desfăcea nodul şi trase cu ambele mâini de prosop. 

— Mai contează acum? 

Wegener o privi pe Karolina. 

— Era vorba despre un document strategic, spus Karolina fără 
putere, în mare măsură un concept de alimentare cu energie, pe 
care îl concepuse deja cu multă vreme înainte de Reînvigorare. 
Aşa-numitul plan D. 

— Am auzit de el. 

— Am dat peste el acum vreun an, în timpul unor cercetări pe 
care le-am făcut pentru Tratative. Planul este incredibil de 
vizionar, aproape toate prognozele importante s-au împlinit într-o 
măsură mai mică sau mai mare. Hoffmann a fost cu un sfert de 
secol înaintea vremii sale, doar că din păcate nu şi-a dat nimeni 
seama de asta. 


274 


— Sau n-a vrut nimeni să-şi dea seama, constată Wegener. Şi 
tu ai fost curioasă dacă mai este şi acum cu un sfert de secol 
înaintea vremii sale. 

Karolina încuviinţă. 

— Da, fireşte, imaginează-ţi că ar fi avut acum un concept la 
fel de potrivit ca atunci. Sigur, e greu de imaginat. 

Wegener se ridică, se duse la chiuvetă, ţinu paharul sub 
robinet. 

— Şi? Cum a fost? 

— A fost prietenos. Karolina arăta de parcă s-ar fi mirat 
singură de cuvintele pe care le spunea. Extrem de inteligent. Am 
vorbit pe îndelete. Un strateg strălucit. 

— Am auzit şi asta. Şi? 

— Noul concept era încă în lucru. Nu era gata de tot. 

— Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că mai avea nevoie de câteva luni înainte de 
a fi dispus să-l discute cu cineva. 

Wegener se holbă la Karolina. 

— A spus el asta? Că lucrează la un nou concept pentru 
viitorul energetic al RDG? 

— Nu strict la un concept energetic - mai degrabă la o viziune 
strategică, în care politica energetică joacă un rol important. Un 
plan D actualizat. Tot timpul acesta am crezut că din cauza asta 
l-au omorât. 

Wegener se ţinu de chiuvetă, să nu cadă. 

— Cunoşteai un posibil motiv pentru crima pe care o 
investighez şi nu mi-ai spus? Cu toate că te-am întrebat în mod 
explicit? 

Privirea Karolinei căzu pe podea. 

Aş putea să o bat acum, se gândi Wegener, cu polonicul 
murdar de răsrăsrăsalaltăieri şi nu s-ar feri, pentru că ştie că a 
făcut singurul lucru pe care nu avea voie să-l facă niciodată şi 
pentru că îl ştie, nu pot să-i trag una cu polonicul. 

— A fost o greşeală uriaşă, Martin. 

— Pentru cine ar fi fost acest plan D actualizat un motiv de 
crimă, după părerea ta? 

Mâinile Karolinei se crispară una în cealaltă. 

— Spune-mi părerea ta, Karo. Nu trebuie să trădezi nici un 
secret, spune-mi părerea ta personală, modestă, de şefa de 
departament. 

— Cu excepţia motorului pe ulei, suntem rămaşi în urmă la 


275 


capitolul energie regenerativă, asta ştie oricine. Dacă am fi 
ascultat pe vremuri de Albert Hoffmann... 

— Dar nu am făcut-o. Zi mai departe. 

— Este adevărat că rezervele de petrol din Rusia trec drept 
interminabile, însă este greu de prezis cum vor evolua preţurile 
în viitor. De contractul US cu UE privind renunţarea la energia 
atomică depind 50 până la 60 de procente din fondurile de 
promovare.  Cărbunele negru rămâne murdar. De aceea 
ministerul negociază deja de aproape doi ani cu un consorţiu 
vest-german, care vrea să ne pună la dispoziţie mijloace tehnice 
suficiente pentru obţinerea de energie regenerativă. 

Wegener se aşeză la loc pe scaunul de bucătărie. 

— Ce înseamnă: să pună la dispoziţie? 

Karolina începu să învârtă între degete unul dintre nasturii 
lucioşi, supradimensionaţi, ai pardesiului ei. 

— In acest caz, să ne pună la dispoziţie înseamnă să ne dea în 
arendă. Ei ar urma să construiască în RDG uzine pentru căldura 
obţinută din sol, parcuri eoliene, mari instalaţii solare, pentru 
care noi să plătim chirie. 

— Ca să nu mai fim dependenţi doar de Rusia, ci şi de Vest. 

— Putem privi lucrurile şi aşa. Karolina luă paharul lui 
Wegener şi bău o înghiţitură. Sau le privim invers: dependenţa 
de doi este mai puţin rea decât dependenţa de unul singur, nu 
avem bani să cumpărăm mijloacele tehnice în stil mare, deci ne 
rămâne doar posibilitatea să le închiriem, se ivesc locuri de 
muncă, câştigăm rapid know-how tehnic şi ne îmbunătăţim 
imaginea internaţională de porci CO2. 

Se auzi zdrăngănind. Un sunet puternic, venind chiar din 
spatele lui. 

Wegener tresări. O sticlă goală de Go/gdkrone se rostogoli la 
picioarele Karolinei. 

Karolina luă sticla şi o puse pe masă fără vreun comentariu. 

— Varianta este să băgăm banii în cercetare, în loc de chirie, 
atunci am fi în mod evident mai lenți şi mai slabi, dar ne-am 
păstra şansa teoretică de a fi independenţi din punct de vedere 
energetic. La un moment dat. 

— Şi Hoffmann? 

— Cei de la minister sunt împărţiţi în două tabere, la fel şi cei 
de la Biroul Politic, de un an de zile procesul stagnează. In mai a 
fost luată o decizie preliminară, care spune să facem contractul 
cu investitorul din RFG. Atunci am dat eu întâmplător peste 


276 


planul D. Şi am vorbit cu Hoffmann. Fiecare a fost nevoit să 
recunoască faptul că omul acesta a descris în 1975 viitorul şi 
anume până în detaliu. 

Wegener îşi strânse în jurul trupului fusta mini făcută din 
prosop. 

— Şi acum aţi crezut cu toţii că mai reuşeşte să o facă încă o 
dată. 

— Nu. Karolina îşi scutură capul. Nimeni nu s-a aşteptat ca 
Hoffmann să scoată o hârtie din pălărie, care să ne facă fruntaşi 
ai energiei regenerative. A fost însă vorba de nişte impulsuri 
decisive. De schimbarea strategică a macazului. lar Hoffmann 
ne-a dat, ca să spun aşa, curaj. Că putem reuşi prin forţe proprii. 
Siguranţă de sine, poate a fost şi asta. Siguranţa de sine este 
marfă rară pe aici. Ca atâtea altele. In orice caz a fost vorba 
despre o modificare de atmosferă. 

— la te uită, spuse Wegener, iar Greentec avea brusc motive 
foarte întemeiate să nu-l placă prea tare pe Albert Hoffmann. 
Pentru că dintr-odată s-ar duce dracului tot planul de închiriere a 
parcului eolian, dacă s-ar decide în favoarea viziunilor lui 
Hoffmann. 

Karolina se holbă la Wegener. 

— De unde ştii că este vorba despre Greentec? 

— Şi pentru asta ai fost promovată, spuse Wegener, pentru că 
ai găsit planul D în pivniţa ministerului. 

O roşeaţă aprinsă se târî din gulerul pe gât al Karolinei şi îi 
cuprinse faţa. Două pete strălucitoare pe obraji. 

Acum eşti iar cea de pe vremuri, se gândi Wegene, cea mai 
sensibilă, cea mai feminină, cea mai delicată, pentru că înainte ai 
fost cea mai brutală, cea mai rece şi cea mai dură. 

După care stătură tăcuţi unul în faţa celuilalt. 

Se priviră. 

Citiră în ochii celuilalt timp de minute întregi poveşti amuzante 
despre dorinţe laşe, temeri de dezgolire crezute depăşite de mult 
şi rațiune ruginită, greu de pus în mişcare, dar partea aia a 
trupului face ce vrea, asta îi este sarcina, se gândi Wegener şi 
simţi cum fusta mini făcută din prosop îi alunecă de pe şolduri pe 
podeaua bucătăriei, cum privirea Karolinei îi pipăia erecţia, de 
sus până jos, curioasă, amintindu-şi, drăgăstoasă, auzi cum se 
apropie dereglările de ritm cardiac, văzu cum o fustă era împinsă 
în sus, cum Karolina îşi depărtează picioarele cu mult simţ 
artistic, o gimnastă bielorusă pe drumul sigur spre aurul olimpic, 


277 


o gimnastă care nu-şi permite să îşi cumpere lenjerie intimă, 
care prezenta o prună mică, roz, ca de copil, între timp fără 
barba din sârmă de cupru rasă cu severitate, doar despicătura, 
nimic altceva, asta e ziua mea îşi spuse Wegener, în sfârşit, după 
toate nopţile alea lungi cât un secol, este în sfârşit din nou ziua 
mea. 

Soneria bâzâi. 

Karolina îşi ridică puloverul cu tot cu sutien, voia acum să îşi 
arate neapărat sânii grei, care atârnau uşor, dreptul încă era mai 
mare decât stângul, Wegener observă că i-a fi plăcut să 
reacționeze cumva, dar nu mai avea nimic ce-ar fi putut să 
dezbrace, nu mai putea oferi nimic nou, nu putea să pluseze, 
trebuia să stea locului şi să rămână tare şi să privească, ăsta era 
rolul lui, ăsta urma să fie mereu rolul lui. 

Soneria bâzâi din nou timp de cinci, şase, şapte, opt secunde, 
dar Karolina ignoră pur şi simplu sunetul idiot, deveni acum o 
şefa de departament la combinatul pornografic, degetul mijlociu 
al mâinii stângi i se repezi de sus ca un Tupolev cu dublă 
defecţiune la propulsoare, drept în jos, dar acolo unde orice pilot 
ar fi fost neputincios, Karolina reuşi să ia curba, făcu degetul să 
aterizeze lin pe muntele lui Venus, mai alunecă puţin în jos, 
depărtă cutele gri-deschis ale labiilor, arătă o deschizătură 
roşiatică care strălucea de umedă ce era, găsi ţumburuşul 
clitorisului, nici unul nu este mai mare, se gândi Wegener, nici 
unul nu este mai ţumburuş, nici unul nu este mai greu de obţinut 
şi apoi mai greu de oprit. 

Karolina începu treaba. 

Telefonul de pe hol sună. 

Soneria bâzâi. 

Capul lui Wegener se învârtea roată prin bucătărie, pulsul îl 
lovea în meninge, durerea de cap reveni, ascuţită şi rea, exact 
acolo unde durea mai tare, robotul telefonic răspunse, iar 
Wegener se auzi pe sine însuşi recitând pe hol un text prin care 
îşi cere scuze, Karolina îşi scoase degetul din vagin ca dintr-un 
pahar de lapte şi îi întinse degetul picurând, privirea ei îl 
îndemna să se ghemuiască pe loc pe podeaua lipicioasă a 
bucătăriei şi să-i ia în gură degetul plin de lapte, Domnule 
Wegener, strigă o voce nepotrivit de metalică din robotul 
telefonic, Securitatea Statului, deschideţi uşa, ştim că sunteți 
acasă! 

Karolina se holbă la el atât de îngrozită, încât picioarele îi 


278 


rămaseră depărtate, gura udă a labiilor continua să formeze un 
O speriat, o reflectare a gurii speriate de sus, geamănul mic, 
lipsit de ochi, complet ras dintre picioare, din care acum curgea 
ceva alb în direcţia bucilor, dorinţa superconcentrată, lăptoasă a 
Karolinei, nedeclanşată de vreun contact, de vreo atingere, ci 
doar de aşteptarea căpitanului împietrit, un strop de bucurie 
nediluat, gâdilător, datorat bucuriei de a face sex cu fostul, 
imaginea asta n-am s-o uit nicicând, nicicând, nicicând, se gândi 
Wegener şi îşi adună de pe jos fusta mini, ajunse cu greu până la 
uşă, o  întredeschise, deschizătură, se gândi Wegener, 
deschizătură, deschizătură şi încă o dată deschizătură, văzu 
două pardesiuri gri cu pălării întunecate şi feţe invizibile ţinute în 
umbră, din una din ele fornăi comanda. 

— Legitimaţi-vă, vă rog. 

Wegener şchiopătă până la cuier, îşi găsi portmoneul, 
legitimaţia de serviciu, se întoarse la uşă şi îl întinse celor două 
pălării. 

— Doamna maior-general Wischinsky vă transmite salutări, 
spuse cel din dreapta, care deodată ţinea în mână un plic, îl băgă 
înăuntru şi atât, nici un salut, nici un alt cuvânt, cele două cuiere 
de haine coborâră vechea scară de lemn în acelaşi ritm. Fiecare 
treaptă răsuna. 

Wegener rupse plicul. O viză pentru vizitatori, plus un bilet 
care îi asigura accesul pe Normannenstrasse. Valabilitate de 
patru zile. La motivul vizitei un scris feminin: cercetarea la fața 
locului a unor documente confidentiale i.A. Subiectul observat 
str. Colombet, LA. Căpitan Wegener, aprobat de maior general 
Renate Wischinsky. 

Wegener se întoarse. 

Karolina stătea pe hol şi îl privea, ochi şocaţi, uriaşi, care 
trebuie să fi văzut lucruri îngrozitoare şi care acum regretau 
amarnic. 

Mâna se întinse să apuce clanţa. 

— Pleci? 

— Nu pot s-o fac. 

— Rămâi. Te rog. 

— Nu se mai poate. Karolina era deja afară, alerga pe urmele 
celor doi securişti, cizmele îi clămpăneau pe lemn în jos, etajul 
doi, etajul unu, parter. 

Uşa de la intrare se închise trântită. 

Wegener îl auzi pe Fruchtl chicotind tâmp, undeva în fundul 


279 


propriului cap, îmi pare rău, gâfâi Fruchtl, că îmi vine să râd, 
chiar îmi pare rău, Martin, nu te supăra, te rog să mă ierţi, dar 
este atât de tragicomic, e atât de aiurea, Martin pune să fie filată 
Karolina, în timpul ăsta Martin o acuză pe Karolina că i-a înşelat 
încrederea şi tipii care o urmăresc îi rasolesc lui Martin sexul cu 
Karolina cu rapoartele lor despre Karolina, haide, trebuie să 
recunoşti că mai mult nu se mai poate, una ca asta puteai păţi 
numai tu, eroul extrem de tragic, chestia asta e atât de incredibil 
de dură, mai dură e doar erecţia ta, hahaha, nu mai pot, dar nu 
ai vrut să asculţi ce îţi spun, a trebuit să te amesteci în jocuri ale 
căror reguli nu le cunoşti, trebuia să devii tu păpuşar, cu toate că 
ştii ce îi aşteaptă pe păpuşari şi nu-i vorba despre nimic bun, 
dragul meu. 

Wegener se luă de cap cu ambele mâini. Prosopul alunecă. 
Erecţia stupidă îl privi mustrătoare şi spuse: Dar a lui Brendel e 
de două ori pe atât. 


29 


Soarele aflat la asfinţit găsise o portiţă printre palatele-retortă 
care fuseseră odată punctul culminant al clasicismului socialist, 
acum îşi trimitea razele de-a curmezişul străzii în vitrinele fără 
fund ale restaurantului „Elţin”, făcea panelurile vechi din lemn de 
cireş să strălucească în culoarea părului Karolinei, lucea pe 
braţele ca de caracatiţă ale candelabrelor de alamă, descoperea 
concomitent toate zgârieturile din parchet, scufunda întreaga 
încăpere într-o căldură consolatoare, pe care lui Wegener i se 
părea că o comandase cineva special pentru el, ştiind probabil că 
el era acum un bolnav, bolnav de inimă, bolnav la cap, bolnav cu 
stomacul, a cărui viaţă era în pericol, dacă mai vedea peste tot 
numai gri, care trebuia să evite neapărat orice lipsă de culoare, 
dacă nu voia ca în scurt timp să fie dat jos cu şpaclul de pe car- 
walkul pentru VIP-uri de la EastSide, care nu se putea însănătoşi 
decât în atmosfera adormitoare şi protectoare a suprafeţelor de 
lemn maro roşcat şi luminate de soare din cafenele, 
presupunând că însănătoşirea mai era încă un lucru posibil. 

Brendel îşi aprinse al treilea trabuc la rând şi eliberă mici 
meduze de fum, care păreau să plutească în sus într-un bazin 
inundat de lumină, sus, tot mai sus, risipindu-se. Faţa lui 


280 


frumoasă era suptă de evenimentele ultimelor douăzeci şi patru 
de ore, ca un castron de polistiren plin de carne tocată de vită, 
lins de un labrador flămând. 

Frankenstein vegeta într-un fotoliu de piele uzat, ochii închişi, 
mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Poate dormea. Poate se 
ruga. 

Impuşcături în cap, se gândi Wegener, aş putea să împart 
acum în stânga şi-n dreapta cum împarte prinţul carnavalului 
sărutări, aş putea să trag acum pur şi simplu în tot ce mişcă, să 
intru în rolul de joaca de-a revolverul Robotron al lui Justin Justice 
din Chinul fascist III, întâi m-aş duce pe strada Colombet, aş 
aştepta până mincinoasa iese din casă, cu două gloanţe i-aş 
perfora rotulele, pentru a profita de imobilitatea ei sângerândă 
pentru o ultimă discuţie, /ovire radicală în vremuri radicale, fierul 
la tâmplă, apoi m-aş uita degeaba în capul spart, să găsesc vreo 
explicaţie meschină pentru atâta trădare şi atâta nemernicie, la 
sfârşit un sărut final de luda pe labiile reci, dasvidania, Karolina, 
doar curvele de gaz moarte sunt curve de gaz bune şi atunci ar 
veni restul la rând, pentru toată lumea sfârşitul, doar Kayser se 
retrăsese la timp, fiind deja împuşcat, dar pentru restul urma să 
înceapă primăvara morţii, un martie însorit al sfârşitului, 
Wegener o văzu pe Christa Gerdes cum alunecă moale de pe 
scaunul ei de birou, văzu cum Jocicz fuge şi se împiedică după 
trei împuşcături în spate, cum cade şi rămâne pe jos nemişcat, îi 
văzu pe Borgs, Lienecke şi pe Bluhdorn căzând seceraţi, pe 
Steinkuhler prăbuşindu-se în piaţa Werder, îi văzu sângele 
scurgându-se pe dalele cenuşii de piatră şi cuvintele /as 
moştenire grădinii zoologice din Berlin colecția mea de 
microfoane ascunse ieşindu-i din gură, picioarele goale ale 
Mariei, cu unghiile vopsite în negru, cum calcă în sângele lui 
Steinkuhler şi lasă urme roşii de amazoană, care se usucă încet 
în timp ce Wegener pleacă spre asfinţit, la braţ cu cea mai 
încântătoare frumuseţe pisicoasă din lume... 

Privi pe ecranul minskului. Nici un plic care să anunţe primirea 
unui MS, nici un mail necitit, nici un apel nepreluat. 

La ce te gândeşti tu oare acum, se gândi Wegener şi mai bău 
o gură de cafea. Dacă aş şti la ce te gândeşti tu acum, aş şti tot. 
Tot ce trebuie să ştiu. Atunci nu aş mai face greşeli. Să nu mai 
răspundă la nici o întrebare, să nu mai reacționeze la nimic ce 
venea de la Karolina, să o lase să fiarbă în sucul propriei vinovăţii 
al sensibilităţii ei false, asta îşi jurase Wegener, însă Karolina cea 


281 


sortită morţii nu îi trimitea nici un MS pe care să-l poată ignora 
el, nu făcea nimic ce putea fi ignorat, nici o scuză, nici un reproş, 
nici o ofertă de pace. Asta este dovada finală a superiorității ei, 
se gândi Wegener, să nu-i dai celuilalt nici măcar şansa să fie 
pasiv, să laşi să treacă neobservate încercările lui de a fi tare, 
până când devine iar slab, să-i furi atacului anulat în secret până 
şi elementul surpriză, aşa ceva nu putea fi întrecut, aici capitula 
orice căpitan de oşti din istoria lumii, asta nu reuşise să facă 
nimeni, de la Napoleon până la Hitler. Asta putea numai Karolina. 

Soarele înserării încerca să aducă puţină culoare pe faţa lui 
Brendel, poţi s-o uiţi, se gândi Wegener, astea sunt trăsăturile 
celui înfrânt, marcate de cel mai mare eşec acceptabil, de 
interogatoriul continuu din noaptea trecută, de mereu acelaşi 
reproşuri şi întrebări. Cei de la Serviciul Federal de Informaţii 
erau câini duri, mai buni decât colegii lor porci de la C5. In loc să 
se asmuţă unii împotriva altora, se completau perfect reciproc, 
lucrători de precizie, rotiţe de angrenaj şcolite la nivel 
internaţional, care se îmbinau de îndată formând o maşinărie 
bine unsă de adus acuze, care sfărâma orice colegialitate sub 
lanţuri gigantice de roţi, cine era interogat era părtaş la 
vinovăţie, indiferent dacă era poliţist din Vest sau din Est, toţi o 
apă şi-un pământ, de când sunt sortaţi fraierii în funcţie de 
punctele cardinale? Poate că niciodată nu vom mai fi atât de 
egali ca în noaptea asta, se gândi Wegener şi îl privi pe Brendel, 
o echipă mincinoasă care nu a pomenit-o pe fiica lui Hoffmann 
prin nici un cuvânt, care nu i-a servit duetului C5-SFI decât o 
slăbuţă teorie a conspiraţiilor, l-a descoperit pe Ronny Gruber cu 
rolul secundar de agent dublu în brigadă şi rolul principal de 
colaborator neoficial Hermes, a făcut o trimitere fugară la 
Greentec şi asta era tot, fără rezultate concrete, fără suspecți, 
fără să aibă habar în ce crâşmă din Berlinul de Est tocmai îşi 
comanda o halbă de bere ucigaşul lui Hoffmann. Wegener simţi 
mai clar decât până acum nepăsarea faţă de acest eşec. Karolina 
şi Hoffmann, Stasi şi brigada nu mai lăsaseră în urma lor nimic, 
nici o dorinţă, nici un interes, doar ură neputincioasă, care se va 
decolora în curând, devenind doar un gol neputincios. Golul ăsta 
putea fi începutul sfârşitului voinţei. Inceputul sfârşitului lipsei. 

— Mai este exact o oră. Frankenstein îşi dăduse jos ceasul de 
la mână şi îl pusese pe masă, de parcă acolo ar fi arătat o oră 
mai convenabilă. Peste o oră este 19. 

Brendel întinse mâna după meniu, îl deschise şi se uită prin el. 


282 


— Ora 19, mai spuse Frankenstein încă o dată încet. 

Soarele devenise acum o portocală orbitoare, care nu mai 
avea să dureze multă vreme, care curând îşi va pierde brusc 
culoarea caldă şi va apune, la un moment dat se termină totul, 
Gabriel, vechi prieten terorist, se gândi Wegener şi mai bău o 
gură de cafea, nu fugi, cruţă-ţi forţele, te vor prinde oricum. 

— Când l-ai întâlnit pe Toralf pentru prima dată? Brendel se 
trezise brusc. In 2000? 

— Da, în 2000. Primăvara. Dar cum am mai spus, la 
Gendarmenmarkt, nu aici. 

— Şi atunci de ce spune că v-aţi întâlnit aici? 

— Asta ne-am întrebat şi ieri fără succes, Richard. 

Brendel ridică meniul deschis la una din pagini. 

— „Elţin” se numeşte abia din 2004 aşa. 

— Şi înainte de asta? 

— Nu scrie aici. Vă amintiţi voi ceva? 

— Habar n-am, spuse Wegener. 

Frankenstein scutură din cap. 

Timp de un minut nu spuse nimeni nimic, toţi se gândeau, 
cugetau muţi pe deasupra cănilor lor, până când Frankenstein se 
ridică fără o vorbă de la masă şi se îndreptă cu pas greu spre 
tejghea. 

Wegener scormoni după minskul din buzunar, chiar dacă o 
voce interioară schelălăia în el şi urla la el, deschise un mesaj 
scris către Karolina, vocea i se gâtui, dar voia să o audă de la ea 
şi nu pe la spate, trebuia să i-o spună cu gura ei, acest lucru 
trebuia să fie permis, acest lucru accelera uitarea, cu toate astea 
în el ţipa mai departe, era un sistem de alarmă fără buton de 
oprire, pentru evenimente grave şi fatale, în zadar, degetele lui 
scriseseră deja şi trimiseseră mesajul: Spune-mi, te rog adevărul, 
există un altul? Străvechea, penibila, umilitoarea întrebare care 
nu putea fi formulată mai frumos, prin care fiecare fost iubit se 
reducea retroactiv la un băieţel slăbănog, indiferent cât de mare 
şi lat şi puternic fusese odată. 

Plicul flutură, asta e ultima dată, se gândi Wegener, nu o să 
mai fluturi niciodată sau te împuşc. 

Frankenstein făcea semne în fundal, căra împreună cu micul 
vietnamez de la Elțîn o scară de lemn din bucătărie, o cărau de-a 
curmezişul încăperii pline de fum, deveneau timp de câteva 
secunde doi pompieri inegali, neclari în fumul atotstăpânitor, 
privirile băutorilor de cafea, bere, votcă îi urmăreau, apoi ieşiră 


283 


pe uşă. 

Wegener se ridică, urmat de Brendel, afară vietnamezul 
sprijinise scara de faţadă şi o ţinea bine cu ambele mâini, 
Frankenstein era deja sus, îşi făcea de lucru cu inscripţia 
învechită de deasupra barului, gemu, apucă un capăt al foliei 
autocolante şi o dezlipi bucată cu bucată de pe caseta 
luminoasă. 

Brendel prinse de capătul de folie care atârna şi dezlipi în 
continuare, atent să nu o rupă. 

Frankenstein se dădu jos de pe scară. 

Brendel lăsă coada dezlipită de folie să atârne în aer şi se 
dădu câţiva paşi înapoi. 

Stăteau toţi trei unul lângă altul. Se holbau la casetă. 
Inscripţia iniţială era decolorată, pătată, găurită, dar totuşi uşor 
de citit: 

CAFE-BARUL LA THALMANN 

Vietnamezul privi de la unul la altul. 

Pe Aleea Karl Marx vuia zgomotul circulaţiei, tubul de neon din 
dreapta pâlpâi scurt, literele MANN se aprinseră, apoi totul 
lumină într-un roşu-deschis palid. 

— Acum îl avem, spuse Wegener. 

— Pe cine? întrebă vietnamezul cu un perfect accent saxon. 

— Pe bărbatul care a fost împuşcat pe la spate. 


30 


Mercedesul frână la marginea străzii, farurile de avarii se 
aprinseră, butoanele de blocare a uşilor ţâşniră în sus. 

Frankenstein urcă în faţă, Wegener în spate. 

Ora 18.34. 

Brendel apăsă pe acceleraţie. 

Deasupra Berlinului se lăsase  înserarea, o pânză 
semitransparentă, gri-albăstruie fără cusături, sub pânza asta 
luptăm noi, se gândi Wegener, toţi împreună, cartoforii şi foştii 
îndrăgostiţi, dintre care fiecare spune ce este mai bine pentru 
țara mea, atunci când la sfârşitul tuturor dezbaterilor trebuie să- 
şi numească motivul, ce este mai bine pentru țara mea era cel 
mai mic şi cel mai mare numitor comun, o biblie din şapte 
cuvinte, care suna totdeauna corect şi totdeauna plin de 


284 


importanţă, prin care puteai justifica orice cruciadă. O frază care 
se potrivea pe toate steagurile. 

Wegener văzu trecând pe lângă el trenurile întunecate, munţii 
înalţi de piatră ai arhitecturii de intimidare, candelabrele naziste 
strălucitoare, văzu steaua lucioasă de pe capota Mercedesului, 
se năpustea prin capitala celui de-Al Treilea Reich drept spre sala 
cea mare a „capitalei lumii Germania”, înţelegea în această 
secundă mai clar decât oricând că trăise şi trăia într-o dictatură 
şi că tot în ea va muri. Cât de aproape trecuse statul ăsta pe 
lângă cotiturile istorice? Cum ar fi arătat acum, dacă ar fi decurs 
altfel măcar câteva amănunte? Cine ar fi el însuşi, dacă undeva 
în trecut lumea ar fi luat-o la dreapta sau la stânga, în loc să se 
împleticească mereu doar înainte, fără să aibă vreun scop? 

— Suntem urmăriţi, spuse Brendel. 

De către inconsecvenţi, egoişti, oportunişti şi poate că sunt şi 
eu unul dintre ei, sunt propriul vânător, se gândi Wegener şi se 
întoarse, douăzeci, treizeci de perechi de faruri duble se holbau 
la el. 

— Un Phobos roşu, un Universal alb. 

Brendel o coti pe Greifswalderstrasse. Se aprinseră mai multe 
faruri de semnalizare, trei, patru maşini rămaseră pe urmele lor. 
Nu se puteau distinge culorile. 

— Ce facem acum? întrebă Frankenstein. 

— İn primul rând îl facem să dispară, spuse Wegener. Dacă 
punem mâna pe el. Un punct de întâlnire, pentru cazul în care ne 
despărţim? 

— Propune tu ceva. 

— Dacă nu punem mâna pe el, ne vedem la „Molotow”. 
Frankenstein îşi trecu limba peste buze. Ştiţi unde este asta, 
domnule Brendel? 

Brendel clătină din cap. A 

— Cel mai bun lucru pe care îl poate oferi Berlinul de Est. In 
orice privinţă. 

Brendel nu reacţionă, privea concentrat strada, gura îi era o 
linie strânsă. 

Se prelingeau tăcuţi prin circulaţia pârâitoare a orei de vârf, în 
care nu puteai scăpa de urmăritori, la fiecare cinci secunde ochii 
lui Brendel în oglinda retrovizoare, la fiecare treizeci de secunde 
o privire aruncată pe ceas. 

La un moment dat, vocea prietenoasă de femeie susură Peste 
două sute de metri ajungeţi la destinație, făcu o scurtă pauză, 


285 


apoi anunţă fericită: Destinația dumneavoastră este pe partea 
dreaptă! 

Ceasul digital de lângă ecranul tahometrului sări la 18.55. 

Frankenstein îşi turti freza cu ambele mâini. 

— Ce facem, dacă cei din spatele nostru sunt de la Securitate? 

— Nu ştiu nici eu. 

Wegener privi masa neagră a coroanelor de copaci care 
treceau pe lângă ei, din care se înălţau blocuri luminate din 
prefabricate, arcadele înalte ale felinarelor, care revărsau la 
fiecare o sută de metri bălți galbene de lumină pe asfalt, printre 
ele tufişuri de nepătruns, în care s-ar fi putut ascunde echipe 
întregi de fotbal, trotuare rămase orfane, circulaţie indiferentă. 

Brendel încetini. 

Wegener privi prin parbrizul din spate. Nu se vedeau 
urmăritori. 

Pe partea dreaptă începea semicercul larg, semibetonat, în 
mijlocul căruia trona stânca de bronz înaltă de câţiva metri: 
Thalmann*, privind hotărât spre cerul nocturn, în care comuniştii 
bănuiau că se află el însuşi de mai mult de jumătate de secol. 
Din umărul drept îi creştea pumnul strâns de luptător aprig, în 
spatele său flutura pânza grea a steagului, ca nişte aripi. De jur 
împrejurul statuii nu se vedea nimic. 

— Au oprit undeva în spatele nostru. Brendel opri motorul şi 
luminile, Mercedesul mai parcurse câţiva metri printre felinare, 
se opri. 18.57. 

Wegener simţi că îi vibrează minskul, cotrobăi după el prin 
buzunarul pantalonilor, Ati primit un MS de la Karolina Enders şi 
iată-l din nou, micul şi bine dozatul fior de adrenalină, pe care 
nu-l puteai opri, curată risipă de energie pentru un căcat de text 
lipsit de iubire, miniaturi de dezamăgire garantată, al căror 
singur efect de surpriză consta în întrebarea, ce combinaţie de 
cuvinte îi va trage acum una în ouă. 

In momentul de față nu am pe nimeni. 

Ba ai, sigur că ai, se gândi Wegener, dar l-ai exilat din 
sentimentele tale, ca să nu mai trebuiască să îl iubeşti, pentru că 
nu suportai gândul că îl vei iubi mereu, de aceea nu ai simţit, ci 
ai hotărât că nu-l mai iubeşti, la fel de rece cum hotărăşti să îţi 
trimiţi practicantul siberian incapabil de la Gazprom cu o lună 
mai devreme înapoi în frigiderul din care a venit: rece ca gheaţa, 


1 Ernst Thalmann - din 1925 până în 1933 preşedinte al KPD, Partidul 
Comunist German, arestat şi executat la ordinul lui Adolf Hitler, (n.red.). 


286 


ireversibil. 

18.59. N 

Parbrizul de S Class se aburi. In colțuri se formară amibe de 
condens, care creșteau încet în înălţime. 

Frankenstein îşi reţinu un strănut şi se căută prin buzunarele 
foşnitoare, până când găsi un pachet de şerveţele. 

Brendel bătea în tactul secundarului cu degetul mijlociu pe 
capul schimbătorului de viteze, îşi lăsa capul pe spate, apoi în 
piept. 

Frankenstein îşi suflă nasul pe cât de discret putu. 

Ce ai fi decis, Ernst, dacă ai fi ştiut toate astea, dacă ai fi 
supravieţuit, se gândi Wegener şi privi faţa împietrită a lui 
Thalmann care dintr-odată nu mai arăta dură şi plină de eroism, 
ci tristă, nesigură, obosită. Glonţul pe care l-ai primit în cap te-a 
scutit să vezi adevărul, te-a conservat în statutul tău de legendă, 
o conservă comunistă fără dată de expirare, aşa că bucură-te că 
ai fost scutit de dezamăgirile ulterioare, că n-ai mai fost obligat 
să alegi între putere şi lucrurile care pot fi realizate, toţi ceilalţi s- 
au împiedicat de asta, tu n-ai mai avut ocazia, Teddy. 
Mulţumeşte-le celor care te-au omorât şi felicitări, până astăzi ai 
rămas, dintre toţi cei falşi, cel mai corect. 

Din întunericul capului de bronz se desprinse o umbră. 

Se ghemui. 

Işi luă avânt şi sări. 

Timp de câteva secunde, lui Wegener i se păru că Thalmann 
iese, în mărime naturală, din propriul cap, coboară de pe soclu, 
istovit de glorificarea continuă a unei poziţii care de mult nu mai 
era a lui, care îi devenea tot mai străină, cu fiecare an de privit în 
gol înspre cer. Câteva decenii de stat pe gânduri puteau să îţi 
facă bine, aveai ocazia să observi câte ceva, era de altfel şi greu 
să nu vezi, când artistul în bronz Kerbel ţi-a deschis ochii într-un 
mod aşa de penetrant. 

Umbra stătea acum nemişcată în mijlocul spaţiului gol, un 
gnom în faţa unui uriaş decapitat. In rest, nimeni. 

Frankenstein fu cu o secundă mai rapid, mâna îi deschidea 
deja uşa din dreapta şoferului, pe când Wegener se mai mira 
încă de unde răsărise acel Phobos Datscha negru. Ca apărut din 
neant, se năpusti dinspre dreapta pe betonul pustiu, scuipă doi 
bărbaţi care ţâşniră pe urmele umbrei şchiopătânde care fugea 
în direcţia parcului şi dispăru într-un întuneric care se 
transformase deja în altceva: o altă faţă cu şase ochi se aprinse, 


287 


făcu să danseze în ceața albă a reflectoarelor siluete neclare, o 
horă împleticită între bărbaţi, care trăgea în toate părţile, care se 
redresă şi dispăru în cele din urmă tresărind, încordată, aplecată, 
în cele două maşini. 

Brendel înjură, porni motorul, Frankenstein închise uşa de pe 
partea lui, Thalmann stătea tot cu privirea îndreptată în noapte, 
ignora scârţâitul roţilor, nu văzu cum zburau cele două jeepuri 
negre peste terenul gol din faţa lui, cum se urcară prin două 
sărituri mici pe bordura înaltă, cum se prăbuşiră zgomotos pe 
strada Greifswald şi accelerară derapând, cum clasa S demară, 
cum farurile ei Xenon apucară albăstrui-ţipător părţile dorsale 
lăcuite ale celor două Datscha, cum Brendel acceleră, 
afundându-i pe toţi în scaunele lor, în jurul lor claxoane, cutii de 
fenoplast clătinându-se, acul tahometrului arăta deja 80 şi 
continua să urce, Brendel trecu peste banda din mijloc de parcă 
ar fi stat într-un tanc, strângea volanul cu ambele mâini, mâna 
dreaptă îi alunecă în jos, băgă într-a patra, se duse la loc pe 
volan, ochii lui Brendel în oglinda retrovizoare, luminaţi din 
spate, surprinşi timp de o jumătate de secundă de o lumină în 
care albastrul lor străluci decis, atent, calculat, de parcă ar fi 
prevăzut tot ce se întâmpla aici. 

— Urmăritorii de adineauri. Au reapărut. 

Wegener se întoarse, două maşini se înghesuiau prin circulaţia 
dezlânată, un Phobos roşu, un Universal alb, schimbară benzile, 
trecură pe lângă maşini care frânau, Wegener se întoarse din 
nou în direcţia de mers, cele două Datscha erau acum mai mari, 
Brendel le ajungea din urmă, jeepurile nu aveau plăcuţe de 
înmatriculare, geamuri fumurii, două ţevi de eşapament, modele 
supraechipate, care cufundau Mercedesul într-un nor împuţit din 
amestec de diesel, Frankenstein meşteri la comenzile de pe 
consola din mijloc, până când reuşi să închidă aerisirea. 

— De scăpat, nu pot să scape, spuse Brendel printre dinţi. 

Frankenstein îl privi. 

— AMG. 

— AM ce? 

— Avem 450 de cai putere sub capotă. Brendel trase de o 
manetă şi cele două Datscha pendulau dintr-odată în conurile de 
lumină ale fazei lungi, erau doi fugari pe străzile din New York 
City, vânaţi într-o urmărire cu elicoptere fără elicoptere, trecură 
de la dreapta la stânga, evitară un Wartburg, o Barkas, o Lada, 
mergeau în zigzag, de parcă ar fi trebuit să facă manevre printr-o 


288 


ploaie de gloanţe, traseră brusc amândouă pe banda din dreapta 
şi cotiră strâns în direcţia Pankow. Brendel se înghesui pe lângă 
Barkas, întoarse volanul spre dreapta şi o luă pe urma lor în 
curbă, Wegener se lipi de geamul rece din lateral, se întoarse, 
cele două Phobos-uri veneau în spatele lor, treceau acum şi ele 
de-a curmezişul Greifswaldstrasse luând-o pe Wedding, Brendel 
acceleră şi mai mult, de ambele părţi ale parbrizului din spate 
fugeau felinare mereu noi, formând lanţuri nesfârşite de lumină, 
care desenau pe ambele părţi strada la ora prânzului, marcaje 
trase cu liniarul ale unei curse politice, aici nimeni nu scapă 
niciodată de nimeni, se gândi Wegener, cele două Datscha nu 
scapă de noi şi noi nu scăpăm de cele două Phobos, putem să 
gonim prin Berlin, ca o coloană crudă, până când unul din noi 
rămâne fără benzină şi iese din cursa astă absurdă pentru 
viitorul pierdut al unei ţări pierdute, totul e oricum în zadar, 
impulsurile nervoase electrice dintre creierul lui Brendel şi retina 
lui Brendel, puseurile de adrenalină ale şoferilor celor două 
Datscha, pistoanele ciocăninde ale Phobos-urilor, sudoarea de la 
subsorile lui Frankenstein, benzina injectată direct în motorul 
uruitor de clasa S, uleiul, sângele care curgea prin vene, lichidul 
de frână care pulsa în furtun, ultimii țânțari, gândaci, ultimele 
viespi, insecte măcelărite pe cinci grilaje de răcitor într-un terci 
de chitină gălbui-vâscos şi care se usca în câteva fracțiuni de 
secundă în vânt, formând pete lipicioase, toate astea se 
întâmplau şi ar fi putut la fel de bine să nu se întâmple, totul 
continua doar pentru că nimeni nu voia să apese pe tasta stop, 
pentru că nimeni nu avea forţa necesară să se resemneze, 
pentru că totul trebuia să continue, până când sfârşitul îşi 
pierdea răbdarea şi zicea basta. 

Wegener văzu cum se aprind farurile de frână ale celor două 
Datscha, cum cotesc una după alta pe un teren industrial, 
întreprindere de stat Abatorul Renzinghain, Brendel frână şi o 
coti pe urmele lor, cele două Phobos-uri în spate, Jeepurile 
mergeau acum alături şi ridicau un nor dublu de praf şi alte 
mizerii, în care timp de câteva momente îţi pierdeai simţul 
orientării, în care te puteai aştepta să te loveşti brusc de garduri 
ruginite de sârmă, de containere şi maşini în paragină, apoi 
apărură în lumina farurilor complexe de hale, macarale, coşuri de 
fabrică, ziduri de cărămidă care se întindeau pe ambele părţi, în 
locul suprafeţei prăfuite a străzii erau deodată cuburi de beton, 
unul din jeepuri prinse viteză mai mare şi trecu în frunte, 


289 


Wegener simţi că ambele mâini i se cramponaseră de pielea 
scaunului, pereţii halelor alergau unul spre altul, se apropiau de 
Mercedes dinspre ambele părţi, ei se năpusteau cu 130 pe oră 
într-un V de piatră, capul lui Frankenstein zbură spre dreapta, 
spre stânga, o porţiune de clădiri noi, construite şi mai în faţă, 
acum e acum, se gândi Wegener şi simţi că alunecă pe bancheta 
din spate, îl văzu pe Brendel întinzând braţele, de parcă ar fi 
putut să amortizeze forţa de împingere a frânării bruşte, lângă 
volan se aprinse un buton triunghiular, Mercedesul nu scăpă de 
sub control, nu se dădu peste cap, ci alunecă pur şi simplu mai 
departe spre următoarea aripă a halelor, două ziduri care nu mai 
lăsau între ele decât un drum pentru pietoni, pe care cele două 
Datscha intrau acum pe pipăite, se loveau pe la colţuri, se 
poticneau, băgau viteză, îşi rupeau oglinzile laterale, pierdeau 
bucăţi de vopsea, se frecau de pereţi cu laturile urlânde, în timp 
ce S Glass-ul se opri, o sufragerie mobilă mult prea lată, care nici 
cu cei 450 de cai putere ai săi nu putea trece peste un complex 
de depozite înalt de câţiva metri, acoperit cu ţigle. 

Brendel şi Frankenstein ieşiseră deja din maşină, îşi scoseseră 
armele şi dispărură acum în gangul de cărămidă, alergau după 
cele două Datscha care se chinuiau frecându-se, troncănind şi 
icnind să treacă prin crăpătura lor din zid, un drum de scăpare 
redus la minimum, dar care va fi totuşi suficient, care era pe cale 
să-l transforme pe maratonistul Richard Brendel din nou în cel 
care pierdea o urmărire. 

Wegener cobori din maşină. 

Cele două maşini Phobos se apropiară de el, încetiniră, 
Universalul opri, celălalt ocoli Mercedesul şi se înfipse între 
pereţi, porni zgâriind pe urmele lui Brendel, lui Frankenstein şi a 
celor două Datscha. 

Lumina celor patru faruri îşi reduse intensitatea. Se deschiseră 
portierele. Doi bărbaţi şi o tânără. Fără arme vizibile. 

Şoarecele, îşi spuse Wegener, şoarecele de la Bar 
Internaţional, chelneriţa care a fugit, dar cu altă freză. Păr tuns 
scurt periuţă, în locul perucii cu păr lung şi negru. 

— Vinul fiert a fost ca porcul, spuse Wegener ştiind ce urma, 
drumul spre Normannenstrasse, o încăpere goală, doi bărbaţi şi 
cu el, cele mai puternice urlete de securişti pe care le auzise 
vreodată, împiedicarea unei operaţiuni sub acoperire, măsuri 
disciplinare, nu doar pierderea cazului ca până acum, ci şi 
suspendarea, în sfârşit suspendarea! 


290 


Nu ştii niciodată dinainte cum se termină, spusese Frucht şi 
avusese dreptate până şi aici, în colţul cel mai ascuns şi mai 
întunecat al întreprinderii de stat - Abatorul Renzinghain. Ai ştiut 
dintotdeauna că toată cariera asta a ta nu e decât un drum 
înfundat, îşi spuse Wegener şi ai fi putut bănui că acest drum 
înfundat este format din pereţi de abator, unde altundeva pot fi 
date pedepsele cu moartea mai repede, mai curat, mai pe bandă 
rulantă? 

— Vă rog să veniţi cu noi, spuse o voce bărbătească. 

Wegener nu ştiu care din cei doi bărbaţi vorbise şi îi era 
totuna. 

— Unde să vin? 

— Intr-un loc unde putem vorbi fără să fim deranjaţi. 

Camera albă, se gândi Wegener, blestemata aia de cameră 
albă cu tavan căptuşit, acum te înhaţă, acum te părăsesc şi ţes 
în jurul tău liniştea aia a lor şi ne-ai mai stricat şi despărţirea, 
Karolina, am fi putut s-o facem în gunoi, printre sticle goale de 
Goldkrone şi resturi mucegăite, ţi-aş fi lins păsărică udă ca o 
cascadă până ai fi ajuns la orgasm, ţi-aş fi supt labiile cenușii, 
frunzele alea de varză cărnoase şi pline de riduri, pe care din 
fericire nu ai fost să ţi le micşorezi niciodată, ţi-aş fi mângâiat cu 
limba ţumburuşul clitorisului până când ţi-ar fi picurat sucul pe 
jos şi apoi aş fi lins balta de pe podea, ţi-aş fi supt picioarele, 
curul, am fi făcut tot ce se poate, tot ce ar fi încăput, ca pe 
vremuri, spontan şi nerezonabil, fără speranţă şi fără inhibiţii, dar 
capul tău de carieristă, teama ta, minciunile tale ne-au făcut să o 
terminăm ca nişte rataţi mediocri într-ale dragostei, uscați, 
însinguraţi, muţi, seci, fără însemnătate, neînţeleşi. 

Din spatele halei de fabrică se auziră focuri de armă. 

— Şi cine doreşte să vorbească cu mine fără să fim deranjaţi? 
Wegener îşi puse în voce ultimele puteri. Sunt căpitan de poliţie 
la criminalistică, am un birou mic şi drăguţ la secţia de poliţie 
Kopenick. Haideţi să stabilim o întâlnire. 

— Ştim cine sunteţi şi unde vă este biroul. Unul din cei doi 
bărbaţi deschise uşa din dreapta şoferului de la Phobos. Pe 
maşină nu erau plăcuţe de înmatriculare. Dar Alexander Burger 
are ceva împotriva secţiilor de poliţie. 


291 


31 


Mama stătea în faţa căsuţelor imbricate dintr-un orăşel fără 
nume din Thuringen, îmbrăcată în rochia ei liliachie, puţin cam 
strâmtă, în mâna dreaptă ţinea un cârnat crud, în stânga o plasă 
croşetată, din care îşi iţeau capul două sticle de Spreequell, 
sandale albe, cordeluţă lila în păr, pe faţă nu cu bucuria 
obişnuitelor fotografiilor instant, ci cu un zâmbet timid, un 
moment sincer, reţinut întâmplător şi devenit de îndată etern. El 
personal se uita inexpresiv spre aparatul de fotografiat, aproape 
plictisit, un băiat de cincisprezece ani care vrea să-i facă o 
bucurie mamei lui cu vizita în parcul de distracţii Planterwald, 
mama fericită, fiul binevoind a fi răbdător. Roluri inversate, trista 
dovadă fotografică care arăta că orice copilărie se termină brusc, 
că lucrurile ei sfinte se transformă de pe o zi pe alta în temple 
pângărite, piei lepădate, care nu vrei să ţi se mai potrivească 
vreodată. O viaţă care ţi-a rămas mică. 

In 1970 eram o familie, se gândi Wegener, în 1970 eram parte 
a unei familii; să nu mai fiu parte a unei familii, să nu mai fiu 
niciodată parte a unei familii era de neimaginat în 1970, ar fi fost 
precum extincţia populaţiei lumii, de parcă ai fi rămas singur pe 
pământ, singurătatea lui Andreas Jahn în spaţiu. În 1970 mama şi 
tata păreau fiinţe veşnice, părinţi eterni, fără de care propria 
existenţă s-ar fi dezumflat precum învelişul unui balon cu aer 
cald, din care ieşise şi ultimul rest de aer. Wegener ştia unde era 
lipită poza care îi amintea de acele vremuri, unde mai putea găsi 
azi expresia de veselie timidă, cordeluţa din păr, cârnatul crud, 
plasa croşetată, dulapul din mijloc din sufragerie, sertarul cel mai 
de jos, albumul din piele artificială verde, penultima pagină în 
dreapta sus şi dedesubt scrisul fin al mamei: 

Ultima dată. 

Acolo unde zâmbise ea pe vremuri liliachiu creşteau acum 
buruieni până la şolduri, orăşelul model din Thuringen se 
transformase de mult în orăşelul real din Thuringen, pereţi 
mâzgăliţi, lemnul caselor începuse să putrezească, tencuiala 
ieftină se sfărâma. Wegener îşi dădu seama că se holba la idila 
asta scăpătată de parcă una din acele case dărăpănate ar fi fost 
casa sa părintească, de parcă ar fi crescut în parcul acela şi nu în 
locuinţa cancerigenă de la Prenzlauer Berg. Incercă să îşi 
imagineze ce ar fi gândit şi ce ar fi simţit mama lui, dacă i s-ar fi 
prezis atunci că fiul ei va reveni odată în zona de distracţii 


292 


îngrădită a socialismului german, nu împreună cu copiii săi, într-o 
duminică de vară, ci într-o atmosferă de Armageddon pe 
înserate, însoţit de adversari ai constituţiei, parcul nu mai era 
decât o ruină de distracţii, o lume artificială şi bizară, cu colibe 
arse până la temelie şi vagoane minuscule de tren, putrezite, în 
gări fantomatice pe jumătate prăbuşite. Nimic nu este mai 
înfricoşător decât un clovn răutăcios, se gândi Wegener, iar locul 
ăsta e patria tuturor clovnilor răutăcioşi din Uniunea Socialistă, 
aici trăiesc clovni în tarabele de trageri şi loteriile mucegăite, 
strangulează în fiecare noapte optsprezece vagabonzi de 
caruselul cu lanţuri, fac baie în bazinul lung de kilometri întregi şi 
unduit ca un furtun, prin care pe vremuri treceau agale bărcile, 
iar atunci când ies la suprafaţă poartă pe cap coafuri alunecoase 
din alge, râd din guri lipsite de dinţi şi cântă Wu vreau să-/ 
necăjesc pe domnul căpitan de Manfred Krug. 

Paznicii stăteau muţi în spatele lui, un terţet tăcut care nu-l 
grăbea, trei tineri politicoşi care învăţaseră să aştepte, ale căror 
priviri îi urmăreau privirea: de la imitaţia putredă a parcului din 
Thuringen la mestecenii înalţi din mijlocul pieţei şi până la roata 
uriaşă care încă se mai înălța în mijlocul parcului, decedatul rege 
al copiilor din Republica Democrată Germană, un schelet rotund 
şi gigantic, simbolul vizibil de la distanţă pentru moartea parcului 
cultural. 

Wegener se întoarse, cei trei care îl urmau continuară să 
meargă încet, îi urmă făcând curba spre dreapta pe pajiştea 
mezozoică şi acum se putea vedea pe sine însuşi, cel de şi mai 
de mult, din 1963, cum se prindea sperios de mâna mamei, 
deasupra lui, gri-verzui, Tyrannosaurus Rex, ai cărui ochi roşii 
priveau duşmănoşi de la trei metri înălţime spre învălmăşeala de 
jos, care îşi căsca botul prezentând nişte dinţi albi şi ascuţiţi ca 
de rechin, un colos crud pe care îl visai apoi timp de câteva 
săptămâni, care devora noapte de noapte tot ce iubeai şi care 
acum era înfrânt, stând culcat pe pajişte, cu picioruşele din faţă 
caraghios de ţepene, îndoite, cu un singur picior, al doilea picior 
ieşind din iarbă ca un ciont, totul pe lumea asta putea să se 
prăbuşească, nici o putere nu e de durată şi cel mai periculos se 
trezeşte într-o bună zi cu botul în ţărână, se gândi Wegener şi 
văzu faţa întunecată a triceratopsului care mai stătea încă în 
picioare, pe care timpul îl cruţase, armura lui de plastic încă 
impecabilă, pe ea doar două cuvinte scrise cu argintiu: Egonerus 
Krenzus. 


293 


— Biroul Politic complet, spuse o voce care nu venea de la nici 
unul dintre însoțitorii lui, care era mai nerăbdătoare, mai 
dominantă, mai lapidară, care venea de la oarecare distanţă fiind 
totodată clară, o voce pe care îţi puteai imagina să o asculţi 
vreme îndelungată, pentru că suna de parcă nu ar fi spus 
lucrurilor pe şleau. 

Wegener încercă să desluşească ceva în întuneric. Un bărbat 
scund venea spre el prin turma de dinozauri, dispăru scurt în 
spatele unei chestii lipsite de coadă, apăru iar, parcurse 
următorii metri mai lent. Luna îi cufundă apariţia într-o lumină 
palidă: trupul îngust, faţa îngustă. Patruzeci şi ceva de ani. Păr 
blond, cu cărare. Haină închisă la culoare, pulover galben peste 
cămaşă albă. Fular de culoare deschisă. 

— Frumos din partea dumneavoastră că aţi venit. Scundul îi 
întinse lui Wegener o mână caldă şi o strânse scurt. Mirosea a 
fum rece de pipă. Să facem câţiva paşi. Presupun că ştiţi parcul? 

— Fiecare colţ. 

— Frumos. Atunci jucăm amândoi acasă. 

Bărbatul o luă agale înapoi spre drumul pe care venise. 
Wegener rămase alături de el. 

— Este vorba despre Albert Hoffmann? 

— Da, bineînţeles. V-a fost retras cazul. 

— Cine spune asta? 

— Cei de la locul dumneavoastră de muncă, dacă suni şi 
întrebi. Dar lucrul acesta nu mă interesează în mod special. Ştiţi 
cine l-a ucis pe Hoffmann, domnule Wegener? 

— Dumneavoastră ştiţi? 

— Da. Ştiu. 

Scundul coti pe drumul circular. Spre stânga, nu înapoi spre 
intrare, ci înspre parc. 

— Sunteţi Alexander Burger? 

Bărbatul zâmbi. 

— Să presupunem, pentru discuţia noastră. 

— Sunteţi sau nu? 

— Dacă spun da, nu mă credeţi şi dacă spun nu, iarnu mă 
credeţi. 

Wegener se întoarse. Terţetul dispăruse. Siluetele negre de 
dinozaur se cocoşau pe cerul albastru al înserării. Gâtul lung al 
brachiozaurului creştea curbat pe deasupra turmei şi timp de 
câteva secunde grădina zoologică preistorică învie: păştea, se 
pândea reciproc, se uita către ei, toate animalele aşteptau doar 


294 


momentul prielnic să se repeadă unele asupra altora, să se 
omoare, să se devoreze, să se năpustească unele asupra altora, 
urlând. 

— Ce doriţi, domnule Burger? 

Lui Weneger i se făcu frig. 

— Vreau să ştiu dacă pe parcursul ultimelor zile aţi aflat un 
fapt care mă interesează pe mine. 

Drumul făcea o curbă uşoară spre stânga, devenea plin de 
gropi şi denivelat. Rădăcinile mestecenilor tineri scoteau pietrele 
din pavaj. Pe partea dreaptă începea terenul Fu/gerului din 
Treptow. Gardul vânătoresc pe lângă care se întindea pe vremuri 
eterna coadă de aşteptare se prăbuşise. 

— Despre ce anume este vorba? 

— Despre un simplu detaliu. 

— De ce vă interesează cazul? 

— Păi este evident. Noi suntem adversarii acestui stat şi a 
actualei sale forme politice. Albert Hoffmann de asemenea. 

— Sunteţi căutat de autorităţi, spuse Wegener şi îl rugaţi pe 
un poliţist să vă dea informaţii. Este absurd. 

— Statul acesta este absurd, domnule Wegener. Tot ce se 
întâmplă acum sunt emanaţiile unui stat cu totul şi cu totul 
absurd. 

Wegener se opri şi privi intrarea spre tunelul de la montagne 
russe: un bot căscat şi sălbatic de tigru. Şinele vopsite în roşu 
ieşeau îndoite din bot, ca o infinită limbă concavă. De ce i-aş 
spune eu tocmai lui Alexander Burger ceva despre o investigaţie 
strict secretă a departamentului de criminalistică? 

— Şi acest lucru este evident. Pentru că primiţi în schimb 
numele ucigaşului lui Hoffmann. 

— Doar numele, nu şi ucigaşul. N 

— Nu am să vă ameninţ şi nu am să vă rog. Incheiaţi târgul 
sau o lăsăm baltă. E decizia dumneavoastră. 

— Poate că nici nu vă pot da informații despre acest amănunt 
care vă interesează. Şi atunci nu am cu ce negocia. 

— Nu vă faceţi griji. Burger îl bătu pe Wegener prieteneşte pe 
umăr. Indiferent cum va suna răspunsul dumneavoastră la 
întrebarea mea, pentru mine oricum va fi un indiciu important. 
Cu condiția să fiți sincer. 

Wegener putea auzi maşinuţele de pe montagne russe. 
Ţipetele copiilor, mereu aceleaşi. Scârțâitul metalic. Braţele 
aruncate în sus. Părul zburătăcit al fetelor pe faţa lui. Mirosul 


295 


gâdilător. Penisul lui care se întărea instantaneu. Teama că 
cineva ar putea observa umflătura. Botul tigrului, pe cealaltă 
parte nedesenat, doar plăci prinse în şuruburi, iluzia plăcut- 
amenințătoare din partea din faţă brusc distrusă, fundalul 
sărăcăcios care te dezamăgea mereu şi pe care voiai totuşi să-l 
vezi cu orice preţ, mama la gardul vânătoresc, răbdătoare, 
aplecată, mâinile împreunate, tatăl cu aparatul de filmat fugind 
în sus şi în jos, aceleaşi poze an de an. Doar copilul se făcea tot 
mai mare. 

— Dacă sunteţi dispus să îmi daţi pur şi simplu numele 
ucigaşului lui Hoffmann, spuse Wegener, în schimbul unei 
informaţii pe care eu o deţin eventual, atunci presupun că acest 
nume va deveni cunoscut în scurtă vreme. Altfel ar fi mult mai 
scump. 

Burger zâmbi. 

— Mi s-a spus deja că este uşor să vă subaprecieze cineva. 

— Mă subapreciez uneori chiar şi eu. 

— Cunosc. Cei buni o păţesc mereu. 

— Este interesant că cineva care este de meserie terorist 
plasator de bombe se consideră a face parte dintre cei buni. 

— Cred că nu trebuie să ne ascundem după deget, domnule 
Wegener. Violenţa nu este egală cu violenţa. Aşa o fi poate în 
paradis, la fel şi în moralele simple, dar nu pe planeta noastră 
Planet Global Terror. impotriva unui stat nedrept, care îşi închide 
propriul popor, puteţi lupta numai încălcându-i regulile în mod 
ţintit. Cine se mulţumeşte cu mijloacele admise în mod oficial 
vrea să fie un martir, nu un învingător. 

— Vorbiţi de parcă aţi vrea să vă justificaţi. 

— Vorbesc de parcă ar trebui să vorbesc mereu cu oameni 
care duc o viaţă de supuşi, care, prin urmare, nici nu reuşesc să 
înţeleagă care sunt de fapt privilegiile şi îndatoririle unui stat. 
Copii majori, cărora nu li s-a spus ce putere deţin. 

— Vechea dilemă a subversivului, spuse Wegener. Pentru a vă 
putea întâlni cu duşmanul poporului faţă în faţă, trebuie să luaţi 
o formă. Din asta ies doi duşmani ai poporului. 

— Uitaţi o diferenţă decisivă. Noi suntem umani, Stasi nu este. 

— Dumneavoastră sunteţi abia la început. Să vedem ce se 
alege peste şaizeci de ani de brigadă. 

Burger râse. 

— Sper că lupta noastră nu va dura atât de mult. Daţi-mi voie 
să vă explic ceva. In ţările ca RDG-ul sunt trei feluri de oameni: 


296 


susţinătorii sistemului, impasibilii şi cei care opun rezistenţă. Un 
om care opune rezistenţă va face mereu greşeli, fără îndoială, 
chiar greşeli majore. Dar nici una dintre aceste greşeli nu va 
trage la fel de mult la cântar precum greşelile impasibililor şi ale 
susținătorilor. 

— Nici măcar atunci când greşeala este o crimă? 

— Nici măcar atunci. Burger îl privi pe Wegener în ochi. 
Sunteţi cumva un moralist în travesti, domnule căpitan? 

Wegener scutură capul. 

— Nu m-aţi nimerit. Sunt cel mult un pragmatic în travesti. 
Dacă lupta voastră este dreaptă sau nu, asta trebuie să decidă 
victimele luptei pe care o duceţi, domnule Burger. Putem stabili 
de pe acum ce efect are terorismul, dacă vreţi o facem 
împreună: are totdeauna exact efectul opus faţă de ceea ce vrea 
să obţină. 

— Şi ce concluzie trageţi de aici? 

— De aici trag concluzia că şi în secolul 21 mai există vanitate 
fanatică şi vise eroice umede ale unor tineri bărbaţi sensibili la 
ideologie din cauză că sunt inculţi. 

— Terorismul văzut ca dezorientare hormonală masculină, 
interesant. 

— Este interesant pentru că este adevărat. 

— Nu este vorba niciodată de cauză? Ci doar de dorinţa de a 
te propulsa în centrul atenţiei? Ce spuneţi despre luptătorii din 
rezistenţă din cel de-al Treilea Reich? Erau şi ei doar nişte băieţi 
vanitoşi, care voiau să se aleagă cu un strop de admiraţie? 

— Legitimitatea rezistenţei violente împotriva unui sistem este 
stabilită de un lucru foarte concret, domnule Burger: este 
îndreptată această violenţă împotriva vinovaţilor sau împotriva 
nevinovaţilor? împotriva Fuhrer-ului sau a poporului? 

— Consideraţi că un popor care nu se apără de Fuhrer este 
nevinovat? 

— II consider pe Fuhrer adevăratul vinovat, de aceea ar trebui 
ca acela care vrea să treacă la fapte să aibă coaie şi să-l atace 
direct, în loc să aleagă calea uşoară şi să planifice atentate 
împotriva masei. Stauffenberg are şi astăzi sprijinul întregii lumi 
care gândeşte, talibanii nu îl vor avea nici peste 1000 de ani. 

— Aici trebuie să vă dau dreptate. 

— De ce nu-l împuşcaţi pe Krenz pur şi simplu în cap? 

Burger râse din nou. 

— Poate că lucrăm de mult la asta. 


297 


— Atunci vă doresc mult succes. 

— Înseamnă că totuşi am găsit un numitor comun. Burger îl 
bătu pe Wegener încă o dată pe umăr, de data aceasta cu mai 
multă putere. Acum nu mai trebuie să cădem de acord decât cu 
schimbul de informaţii. 

— Atunci nu-mi spuneţi doar cine este făptaşul, spuneţi-mi şi 
care sunt motivele. Spuneţi-mi tot adevărul despre Hoffmann şi 
ucigaşii lui. 

— Imi pare rău, dar asta nu se poate. 

— De ce nu se poate? 

— Astea sunt informaţii de pe urma cărora ne-ar plăcea să mai 
tragem nişte avantaje, sigur ne înţelegeţi. 

Wegener se opri locului. 

Burger se opri şi el. 

— Adevărul despre Albert Hoffmann, spuse Wegener şi aflaţi 
adevărul despre Ronny Gruber. A 

Capul lui Burger zvâcni spre el. In lumina lunii, nasul strâmb 
arăta ca un cioc subţire, uşor curbat în jos. Acum e un porumbel 
delicat, incapabil de vreo mişcare, se gândi Wegener, care nici 
măcar nu-şi poate lua zborul, panicat, din cauza consternării. 

— Deci? 

Ochii întunecaţi ai lui Burger erau pe jumătate închişi. 

— De unde îl cunoaşteţi pe Ronny Gruber? 

— Facem înţelegerea? 

Porumbelul îşi înclină capul într-o parte şi îşi fixă 
interlocutorul. 

— Bine. 

— Bine înseamnă da. 

— Da. 

— Ce detaliu al investigaţiilor vreţi să ştiţi? 

Burger începu să meargă încet. 

— Să începem cu Ronny Gruber. 

— Credeam că există un amănunt care vă interesează cu 
ardoare. N 

— Din partea mea. In timpul percheziţiilor aţi găsit documente 
incendiatoare de pe timpul când Hoffmann a lucrat ca consilier? 

— Nu. 

— Asta voiam să ştiu. Acum spuneţi-mi ce-i cu Ronny Gruber. 

— Ronny Gruber s-a pus la dispoziţia poliţiei ca martor şi a 
acuzat brigada de uciderea lui Hoffmann. Am avut de la început 
îndoielile noastre. Apoi a reieşit că Gruber lucra de ani de zile 


298 


pentru Stasi, apare în actele lor sub numele de CI Hermes. Aţi 
avut de la început un agent dublu în rândurile dumneavoastră, 
domnule Burger. Un agent dublu care vrea să arunce pe umerii 
brigăzii o acuzaţie de crimă, ca să abată atenţia de la Stasi. 

Burger lăsă capul în jos, îşi încrucişă mâinile la spate, merse 
fără un cuvânt mai departe, cugetă timp de un minut şi apoi timp 
de încă unul, la asta nu s-a aşteptat, se gândi Wegener, la orice 
altceva, dar la asta nu. 

Drumul se deschise, deveni un spaţiu rotund, năpădit de 
buruieni, la care ochiul însingurat al lunii pline se holba ca un 
ciclop consternat. Dacă o luai spre dreapta ajungeai la bărcile în 
formă de lebede, spre stânga la roata uriaşă, dacă mergeai drept 
înainte ajungeai la următoarea staţie de tren în miniatură, la 
toalete, carusel, la chioşcul cu îngheţată soft, vanilie, căpşuni, 
ciocolată, coacăze baltice, 5 pfenigi cupa. 1963. 

— Ştiţi, probabil, că Hoffmann a lucrat la Wandlitz, spuse 
Burger în cele din urmă cu voce neschimbată, sub acoperire, ca 
să zic aşa. 

— Ştim. 

— Dar nu ştiţi ce voia acolo. 

— Din păcate nu. 

— Hoffmann avea la Wandlitz un client fidel. Acest bărbat este 
un prieten foarte special al trandafirilor. 

Wegener încuviinţă. 

— Secretarul de stat pentru cultură dr. Gert Wanser. A fost 
verificat. 

— Se pare că nu cu destulă atenţie. Altfel aţi fi observat că în 
timpul studenţiei sale la Facultatea de Drept de la Humbolat, 
Wanser a fost colegul lui Gregor Gysi şi mai târziu prietenul lui, 
apropiatul său din punct de vedere politic. Şi că intervenţiile lui 
Hoffmann în grădina de trandafiri a lui Wanser au coincis 
aproape de fiecare dată cu dimineţile libere ale lui Gysi, în 
cartierul rezidenţial. 

Wegener îl privi pe bărbatul mic de statură. Lumina lunii 
cădea oblic de sus şi îi transforma faţa îngustă într-o mască 
filigrană, albă ca neaua, cu orbitele negre. 

— Hoffmann s-a întâlnit cu Gysi în mod regulat? 

— Aţi auzit vreodată de planul D, domnule Wegener? 

— Un concept despre alimentarea cu energie. 

— Corect. Şi mult mai mult decât atât. Mai ştiţi şi altceva 
despre acest plan D? 


299 


— Ştiu că Hoffmann şi Krenz au făcut un puci împotriva lui 
Honecker. 

— Sunteţi bine informat. Această parte din planul lui Hoffmann 
a funcţionat, dar ceea ce trebuia să se întâmple după aceea nu a 
mai funcţionat la fel de bine. Şi acum vă spun eu că Hoffmann s- 
a întâlnit în ultimii ani regulat cu Gysi, în mijlocul Wandlitz-ului şi 
cu toate astea pe ascuns şi anume în pivniţa lui Wanser. 

Wegener simţi că începe să transpire. 

Burger zâmbi. 

— Tocmai vă gândiţi la ceva. Sau? 

— Da. 

— Indrăzniţi. Spuneţi cu voce tare. 

— Hoffmann mai voia să facă un puci? 

Burger încuviinţă din cap. 

— Voila, domnule Wegener. Hoffmann a vrut să repete ce mai 
făcuse odată. O reeditare a planului D: Acum douăzeci de ani cu 
Krenz împotriva lui Honecker. Astăzi cu Gysi împotriva lui Krenz. 
Ca să răstoarne totuşi minunatul corn al abundenței socialismului 
democrat peste RDG. Bine gândit şi totuşi ratat. Intâi descoperit, 
apoi spânzurat. 

Wegener se aşeză pe una din băncile putrede, care 
împrejmuiau locul la distanţă de câte cinci metri. Roata uriaşă i 
se părea mult mai mică decât pe vremuri. Gondolele ruginite 
scârţâiau în vânt. 

— Stasi. Wegener se lăsă pe spate. Simţea umezeala băncii 
prin stofa pantalonilor. Am ştiut de la bun început că Stasi l-a 
omorât pe Hoffmann. Exista şi un motiv: am plecat de la 
supoziţia că Hoffmann voia să dea presei din Vest materiale 
doveditoare despre primul lui puci împotriva lui Honecker. Ca să-l 
discrediteze pe Krenz în faţa lumii întregi. Dar un alt puci este 
bineînţeles cu totul alt număr. 

— Aţi mai bănuit de fapt şi pe altcineva? în afară de Stasi? 

— Un consorţiu energetic vest-german. Dar nu se potriveau 
multe. 

— Vedeţi, domnule Wegener, în seara aceasta am urmărit 
amândoi aceeaşi persoană, pe Gabriel Opitz. Şi nici unul din noi 
nu-l avem. 

— Nu-l aveţi? Wegener se holbă la Burger. Oamenii voştri l-au 
răpit de Opitz în faţa ochilor noştri, în două Datscha negre! 

— Cele două Datscha negre nu sunt ale noastre. Vocea lui 
Burger suna deodată strivită. De parcă l-ar fi strâns cineva de 


300 


gât. Îşi drese vocea. A fost o acţiune de comando a Securităţii. 

ÎI furnica. Furnicătura urcă din stomac prin esofag până în 
gura lui Wegener, alunecă sub limbă, se transformă într-o 
senzaţie de suc cu bule, care nu se mai termina. 

— L-au prins pe Gabriel. O să-l omoare şi o să-l prezinte ca 
fiind făptaşul. Ca să scape ei în ochii opiniei vestice de bănuiala 
că l-ar fi ucis pe Hoffmann. 

Wegener îşi lăsă capul pe spate. Cerul era clar şi întunecat. 
Peste tot puncte luminoase de stele. 

— Nu are nici o noimă. 

— Cum aşa? 

— Ştim că ucigaşii au fost nevoiţi să improvizeze, spuse 
Wegener. Hoffmann nu purta pantofi normali, purta exclusiv 
slipped şi în ziua în care a murit. Fără şireturi, nu poţi lega 
şireturile între ele. Unul dintre făptaşi şi-a schimbat pantofii cu 
Hoffmann şi prin pantofii ăştia îl vom găsi fără putinţă de tăgadă 
din punct de vedere tehnic. Germania de Vest ne observă 
investigația cu mare atenţie, iar după aceea Germania de Vest 
va răspunde pentru asta în faţa întregii Europe. In povestea asta 
nu poate fi tăinuit nimic. 

— Nici nu trebuie tăinuit nimic. Burger îşi strânse fularul în 
jurul gâtului. Ca o funie. Gabriel Opitz l-a omorât pe Hoffmann. 
Nu a fost Securitatea, domnule Wegener, Ronny Gruber a spus 
adevărul: noi am făcut-o. 

Voi, stele ciudate, voi le-aţi văzut deja pe toate, se gândi 
Wegener şi făcu punctele luminoase de pe cerul nopţii să 
tremure în faţa ochilor lui, aveţi deja mii de ani de lecţii de privit 
intrigile globale, n-aţi pierdut nici o porceală, nu vă pierdeţi 
cumpătul aşa repede ca noi, cei de aici de jos, furnici agitate cu 
finitul încorporat, staţi acolo sus şi zâmbiţi în sinea voastră pe 
seama episodului ăstuia prostesc cu Hoffmann, pe seama 
sărmanelor vise de mărire ale unor muşte zăpăcite de o zi, pe 
seama acestui joc copilăresc de-a v-aţi ascunselea, pe seama lui 
Martin neştiutor, acel măscărici care cel târziu acum ar trebui să 
se numere printre cei mai buni din istoria poliţiei, străluciți de 
batjocură, întregul cort de stele râde de noi în fiece noapte. 

— Noi luptăm pentru democraţie. Nu pentru socialism 
democratic. Sau posteritatism. Burger scuipă cuvântul, de parcă 
ar fi muşcat din ceva amar. Nu există socialism democratic. 
Socialismul nu funcţionează. Pentru că nu funcţionează, oamenii 
fug de el. Pentru că oamenii fug de el, sunt închişi sau sunt 


301 


împuşcaţi. Prin urmare, socialismul nu poate fi democratizat. 
Pentru că pentru aceasta ar trebui mai întâi să funcţioneze. Ceea 
ce nu face şi nu va face niciodată. Un cerc vicios, pe care îl vede 
oricine nu închide ochii cu îndârjire. Omenirea ar trebui să 
înceapă cândva să îşi bage utopiile la loc pe raftul de cărţi. 

— Pe unele le bagă, spuse Wegener slab şi copiii lor le scot 
apoi iar. 

— Probabil că aşa se întâmplă. Dar asta nu înseamnă că 
trebuie să stai să te uiţi. 

— Şi Hoffmann? 

— Ar fi adus ţării ăsteia măsuri de prelungire a vieţii, în loc s-o 
ajute să moară. Ar fi sădit o nouă credinţă printre visătorii 
incorigibili şi optimiştii patologici. Gysi ar fi devenit noul Krenz, 
puţin mai vestic, puţin mai modern, ar fi fost la per tu cu 
Cancelarul german Lafontaine, îi văd deja rânjind alături în 
pozele Agenției Germane de Presă, gemenii siamezi ai 
socialismului, noi milităm pentru dreptate socială şi aşa mai 
departe, egoiştii ăştia habarnişti care se îmbată cu faptele lor de 
vitejie în ale precarului şi care ar jertfi două ţări întregi pentru 
prostiile romantice din capul lor, iar concret acest lucru ar 
însemna să rămână totul ca înainte, încă douăzeci, treizeci de ani 
de stat muncitoresco-ţărănesc, cine ştie cât ar duce-o Gysi aşa. 
Ţara asta nu îşi poate permite aşa ceva. 

Wegener privi în pământ. 

— Ne ajută oameni cu influenţă, spuse Burger. Din Uniunea 
Socialistă, din Uniunea Europeană, din SUA. Oameni din guverne, 
din concerne internaţionale, din mass-media. 

— Ca de exemplu cei de la SPIEGEL. 

— De exemplu. Dacă apare acolo un informator cu o poveste 
despre o execuţie, plus câteva fotografii spectaculoase despre 
şireturi înnodate şi funii de spânzurătoare, atunci este ascultat 
cu atenţie. 

— Cine este informatorul ăsta? 

— Unul dintre mulţii fugiţi dincolo pe care îi produce ţara asta. 
Şi bum, Stasi este răspunzătoare de moartea lui Hoffmann. 

— Vreţi să daţi vina pe Stasi ca să împiedicaţi Tratativele. 

Burger încuviinţă. 

— Ne place să omorâm mai multe muşte dintr-o singură 
lovitură. Hoffmann e mort, puciul lui Gysi anulat, Tratativele 
eşuate, Stasi denunţată, poimâine ţara falită. Krenz e izgonit de 
la curte, democraţia primeşte o şansă. Nici o bază ideologică sau 


302 


economică pentru o continuare a RDG-ului. Nu sunteţi şi 
dumneavoastră de părere că această perspectivă justifică 
moartea lui Hoffmann? Un singur spânzurat pentru libertatea a 
14,5 milioane de oameni? 

— Acest lucru nu trebuie să-l decid eu, spuse Wegener, pentru 
că niciodată nu iese cum te aştepţi. 

— Aveţi întâmplător bilete la premiera Red Revenge? 

— Ce? 

— Red Revenge, cu Sahra Wagenknecht. Mergeţi la premieră? 

— Nu. 

— Nu vă duceti. Filmul e prost. La revedere. 

Wegener se ridică în picioare. Avea fundul ud. 

— Mai am câteva întrebări, domnule Burger. 

Scundul arăta de parcă s-ar fi bucurat că i se adresează cineva 
astfel, de parcă s-ar fi întrebat cum ar fi să fie într-adevăr 
Alexander Burger şi nu doar să se prefacă, pentru discuţii 
dubioase într-un parc de distracţii închis. 

— Şi anume? 

— Am fost supravegheat în ultimele şapte zile. 

— De acum înainte nu mai există motive. Asta e tot? 

— Nu chiar. Wegener se apropie de Burger. Când Gabriel Opitz 
şi ajutoarele lui l-au omorât pe Hoffman: de ce au făcut-o în acel 
loc? 

— Ce vreţi să spuneţi cu acel loc? 

— Locul faptei. Conducta. 

— De ce este important acest fapt, domnule Wegener? 

— Ce este important, decid eu. 

Silueta albă rămase nemişcată. 

— Hoffmann a fost supravegheat pe data de 17 octombrie de 
cluster-ul lui Gabriel, ca şi în săptămânile precedente. Aşteptam 
o ocazie. În ziua aceea a petrecut întâi câteva ore într-un cămin 
de bătrâni de la Heinersdorf, după care s-a dus în pădure. 

— Ce fel de cămin de bătrâni de la Heinersdorf? 

— Căminul de bătrâni Alpha. Un aşezământ pentru seniorii din 
Partidul Unităţii Socialiste. 

— Şi apoi s-a dus singur la Muggel/see. 

— Tocmai am spus. Gabriel m-a sunat din pădure. Hoffmann 
voia să facă o plimbare. Mai bine nu se putea. 

Wegener îşi încheie nasturii de la haină. 

— De la cine ştiaţi atâtea detalii despre planurile de puci ale 
lui Hoffmann cu Gysi? 


303 


— De la Ronny Gruber. 

— Nu vorbiţi serios. 

— Ba da. Şi răspunsul la întrebarea interesantă, de unde îşi 
avea Ronny informaţiile, îl ştim acum amândoi. 

— De la Stasi. 

— Aşa se pare. 

Bărbatul care era sau poate nu era Alexander Burger întinse 
mâna şi Wegener o luă, o strânse la fel de scurt ca mai înainte, 
apoi Burger se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre roata 
uriaşă, până când silueta delicată îi dispăru în întuneric. 

Timp de două minute nu se auzi şi nu se văzu nimic. 

Apoi se apropiară paşi. 

Din trei direcţii diferite. 

— Mergem înapoi în centru, domnule Wegener. Vocea de 
bărbat. Purtătorul de cuvânt al terţetului. Vă rugăm să ne daţi 
acumulatorul minskului pe perioada călătoriei. Oricum nu v-ar 
folosi la nimic să vă anunţaţi colegii. Aici nu va mai fi oricum 
nimeni. 

— Unde mă lăsaţi să cobor? 

— Puteţi să alegeţi. 

— Atunci duceţi-mă la „Molotow”. 

— Sper că aveţi destui bani la dumneavoastră. 

Terţetul râse. 

— Şi înainte la bancă. Wegener inspiră. Expiră. Timp de câteva 
secunde, liniştea parcului îl apăsă atât de tare pe creier precum 
liniştea brutală din camera albă, nu se auzea nici un scârţâit de 
gondole, nici un foşnet de frunze, nici un sunet. O pasăre neagră 
însingurată zbură pe deasupra lor, dispăru după copaci, probabil 
trecuse acum deja râul, urmărea panglica lată şi strălucitoare a 
Spree-ului prin Treptow, prin portul de est spre centru, zbura tot 
mai adânc în norul cald făcut din smog de lumină care plutea 
peste oraş, care atârna peste blocuri, cartiere din prefabricate, 
clădiri vechi, turnuri şi cupole ca un nimb palid, emis de mii de 
lumini stradale de culoare orange, o lumină îndurătoare, care te 
învăluia în loc să lumineze, nimbul jegos şi ceţos al Berlinului. 


32 


Şi la vale merge totdeauna mai repede decât la deal, îşi spuse 


304 


Wegener, regula existenţială numărul 1 pentru suspiciosul 
nufărul 1, în sus trebuie să te chinui, să ajungi sus este un 
proiect de luptă, instinctul teleologic, marea sforţare, dar în jos 
aluneci, cazi, mergi, aşa ca pe scara asta rulantă care nu se mai 
termină niciodată, galbenă ca oraşul şi luminată slab de lumini 
stradale originale, înşurubate din cinci în cinci metri pe pereţii 
abrupți, furate sau cumpărate prin unul dintre cei o mie de clasa 
de sus, care coboară aici regulat, se duc în jos, ce vor să-ţi spună 
cu asta cei care au făcut „Molotow”-ul, o scară te duce pe 
tărâmul de jos, scara este iluminată ca o stradă a Berlinului, prin 
urmare, acesta este drumul oficial spre pierzanie, drum admis, 
acceptat, unica excepţie care îţi arată că nu vor mai fi altele, 
doar aici Vestul este depăşit în tot ce oferă acest Vest, pentru 
această pivniţă au fost păstrate toate ideile bune, toate invențiile 
bizare, tot luxul, aici găseşti mai mult decât oriunde din ceea ce 
nu găseşti nicăieri, trebuie pur şi simplu să stai şi să aştepţi, totul 
merge de la sine, se va găsi, te va lua şi pe tine, te va duce, te 
va redresa şi te va termina, cândva te va scuipa afară, în curte 
din spate, printr-un anus din cărămidă situat undeva jos şi acolo 
nu te aşteaptă vreun lift electric, acolo te aşteptă nişte trepte 
străvechi şi tocite de piatră, jocul s-a terminat, în sus trebuie să 
mergi pe jos, cum e în viaţă, aşa e şi la „Molotow”. 

La uşă doi negri importaţi special pentru acest job, care 
aruncă o privire fugară pe legitimaţia de poliţist, îl dau pe 
Wegener mai departe spre un coridor lung, tot galben de la 
lanterne, o garderobă de sticlă, din nou scări în jos, Magdalena, 
se gândi Wegener şi i se puse în mână, în chip de întâmpinare, 
un cip pentru plată şi o votcă cu suc BIONIER, sortimentul cu 
gust de rubarbă, mai eşti oare aici, Magdalena cu scoici, 
Magdalena cu ochi migdalaţi, Magdalena care îndoapă bărbaţii, 
mai eşti aici, mai umbli prin buncărul chefiliilor fără de lege, prin 
ganguri confuze, cămăruţe, săli, coridoare, drumuri închise, le 
mai aduci cilindrii de scoici funcţionarilor şi angajaţilor şi artiştilor 
şi directorilor de combinate şi vrăjitorilor şi atotputincioşilor şi 
neputincioşilor daţi la fund, le mai aduci cipsurile de şuncă, 
Chutney-ul, piureul de Mascarpone, mai torni Scufita Roşie 
Superb în prohabul nomenclaturii, le arăţi drumul greşit prin 
dezorientarea asta cu ziduri, în spate de tot, în adâncul 
labirintului încă nedesluşit, în camerele întunecate, în budoare şi 
cabinete secrete cu uşile lor de trezorerie, cu minibaruri, paturi 
cu apă, vane de baie, televizoare cu ecran lat, cu încăperile lor 


305 


de retragere de necucerit, în care poţi dispărea preţ de câteva 
ore, zile şi nopţi pentru a pune la cale chestii picante, visătoare, 
de orgie, unde primeşti, prin lucarnele pentru delicatese, tot ce 
îţi doreşti, acolo unde lumea asta nu mai joacă vreun rol, unde 
contează numai distracţia, plăcerea personală decuplată de la 
existenţa de sus de pe pământ, supraplăcerea, 
suprasupraplăcerea. Wegener  păşea agale pe podeaua 
strălucitoare de beton, trecu de sala de primire, pe lângă ziduri 
aplecate, care arătau de parcă tot „Molotow”-ul ar fi alunecat 
într-o crăpătură de stâncă, deplasat şi întortocheat, din boxe se 
auzeau zgomote de la Stalingrad, vechi şi noi, salve de 
mitralieră, sunet de telefoane mobile, clopote de biserică, printre 
toate astea zgomot de stradă din Budapesta, strigăte de 
negustori de la piaţă, băieţi de ziare şi răniţi, câteva acorduri de 
Brahms, sala de primire era goală, nici la uşi nu era nimeni: 
şapte deschizături aurite se fuduleau pe pereţi, fiecare având 
altă formă, fiecare ducând în altă direcţie, într-un alt viitor 
apropiat, pătrat, triunghi, stea, trapez, romb, cerc, semicerc, cine 
îndrăzneşte să între trebuie să se descurce singur, nu primeşte 
nici un răspuns, nici un ajutor să se orienteze, nu are voie să 
întrebe pe nimeni şi dacă totuşi o face, este minţit. Wegener 
intră pe deschizătura în formă de cerc, iritarea rotundă, apoi la 
dreapta, la stânga, la dreapta, la stânga, la dreapta, scrisese 
Frankenstein, taverna lui Tolstoi, prada este pierdută şi noi la fel 
Wegener supse din votca de întâmpinare cu suc BIONIER, cobori 
gangul abrupt, pereţii se apropiau îngustând drumul, lăsau loc 
doar pentru o jumătate de uşă, cei cu adevărat graşi ar fi trebuit 
să facă aici cale întoarsă, să meargă înapoi prin cerc şi să încerce 
prin pătrat sau prin romb, eu unul mai reuşesc, se gândi 
Wegener, mă strecor, înaintez eu cumva, nu rămân înţepenit aici 
ca Mercedesul pe strada Abatorului, încă mai pot, dar peste 
câţiva ani gata. In podea o fereastră, dedesubt baruri, fotolii de 
catifea, măsuţe în formă de rinichi, lumină portocalie, lume care 
bea şi fumează, care nu îl vede pe el acolo sus, deasupra 
capetelor celorlalţi, Wegener îi observă, nu recunoscu pe nimeni, 
merse mai departe şi coti la dreapta, în spatele sticlei groase 
partea din spate a unei tejghele, pe sticlă un scris alambicat: 
Barul Viaceslav Mihailovici spatele zvelt al unei chelneriţe 
brunete, Magdalena, se gândi Wegener, chelneriţa se întoarse 
într-o parte, stătea acum din profil şi fireşte că nu era 
Magdalena, dar la fel de uimitor de frumoasă în stil rusesc, acum 


306 


îl privea, un zâmbet frivol-binevoitor în direcţia lui, arătă spre 
paharul gol, ridică o sprânceană. Wegener încuviinţă printr-o 
mişcare din cap. Fata întinse mâna în spate, deschise o sticlă de 
BIONIER de cătină albă, scoase votca dintr-un frigider pitit pe 
undeva, turnă cu mult peste linie şi îi făcu cu ochiul, puse 
băutura pe placa turnantă, aceasta veni prin perete şi ajunse la 
căpitan, care puse la rândul lui paharul gol în ferestruică, puse 
cipul pentru plată alături, frumuseţea rusească  învârti 
dispozitivul şi scoase totul pe partea ei, trecu cipul prin scanner, 
îl trimise înapoi, se întoarse cu spatele. Dădu puţin din curul ei 
mic. Încă o privire aruncată peste umărul suplu, un ultim zâmbet. 
Următorul, paja/sta! 

Clipele alături de Magdalena se întorceau acum rând pe rând, 
apăreau în timp ce Wegener bea, în timp ce mergea încet mai 
departe, ieşeau târându-se dintr-un colţ al creierului în care 
fuseseră bine păstrate şi din care acum se desprindeau, nu erau 
decolorate deloc, nu aveau găuri, nu aveau pete, Magdalena 
după terminarea serviciului în faţă la „Molotow”, fumând, 
aşteptând, în fustiţă, imaginea unei curve ca în filme, se gândi 
Wegener, pe care o puteam considera atât de bună pentru că nu 
era o curvă din filme şi oricum nu era curvă, totuşi arăta de 
parcă ar fi fost, prin urmare, putea să-şi imagineze că ar fi avut 
tupeul să se ducă la curve, să încheie un târg murdar, să o 
pescuiască pe rusoaica asta tânără şi obraznică de pe stradă şi 
să o urce pe bancheta din spate aşa cum făceau tipii unşi cu 
toate alifiile de la moravuri şi apoi hai în parcări părăsite, 
Wartburgul mult prea mic, vorba vine Activist, comentase 
Magdalena, contorsionată în toate felurile, îndoită, ca să-i ofere 
lucrul pentru care trăia el, pentru care halise toată seara 
proteine, ca să-i dea o şansă între parbrizul din spate şi bord, dar 
cum să funcţioneze asta, unul în faţă, unul în spate, între ei 
scaunele, nu e nici el chiar atât de lung, deci, scaunele afară! 
poruncise Magdalena, iar Wegener: Bine că am luat un Activist 
Omega, versiunea pentru transport, totul poate fi demontat prin 
trei mişcări, ei bine, atât de repede tot nu a mers, dar la un 
moment dat reuşeşti, două manetuţe, un buton, o smucitură 
puternică şi scaunul din dreapta şoferului cade afară pe uşă, 
pătură dublă pe şinele de pe podeaua maşinii şi totuşi văicăreli, 
totul atât de al naibii de strâmt! Tu eşti strâmtă, moia slatkaia, 
strigase Wegener, aşa că nu te mai plânge! Maia! veni 
comentariul de sub el, moia sslatkaja! Nu moia s/atkaia! Apoi 


307 


dintr-odată pace pe faţa Magdalenei, fericire extremă, pipăită de 
una dintre luminile de pe stradă, înmuiată în galben, făcută 
chinezoaică, ochii închişi, gura întredeschisă, o frumuseţe 
adormită, una care savura în tăcere, care nu ţipa, nu zgâria, nu 
cerea nimic, ci una letargică, vlăguită, obosită de atâta alergat, 
una care timp de opt ore cărase, ridicase, pusese la loc lucruri, 
mereu zâmbitoare, mereu cam obraznică, o actriţă într-un rol 
principal de curvă, care acum se săturase să joace pe curva, care 
ieşea din rol şi din fustă, îşi dădea totul jos dezgolind în faţa lui 
un corp palid, care după opt ore de servit pe alţii voia să fie 
servită acum la rândul ei, care comanda de fiecare dată acelaşi 
lucru: încet şi plin de delicateţe, pe tăcute şi pe furiş, o porţie de 
fericire cerea Magdalena, fă-mă fericită, fă-te fericit în mine, fă- 
ne pe amândoi fericiţi, nu este vorba de mai mult de atât, pentru 
nimeni, aşa că fără chestii ciudate, fără jocuri, doar bag-o şi 
scoate-o, ca o pompă care o umflă pe Magdalena cu delicateţe, 
care o umple cu puteri noi, cu pofta de a fi iar obraznică şi 
veselă, cu fericire proaspătă, până la margine, faţa palidă ca în 
transă, ca oprită şi cu ştecherul băgat în priză, în timpul 
încărcării fără activitate, a făcut destule azi, acum e la rând 
căpitanul, iar căpitanul trebuie să-şi lase timp, trebuie să-şi 
imagineze că fiecare minut de scos şi băgat cu Magdalena în 
Wartburgul ăsta l-ar primi ca bonus de la Bunul Dumnezeu, timp 
de viaţă suplimentar înscris într-un cont personal, prin urmare, 
asiguraţi-vă că veţi atinge o vârstă biblică, câştigând-o pur şi 
simplu prin sex, puţină răbdare vă rugăm şi nu vă gândiţi doar la 
ejaculare, să uităm de quickie şi să învăţăm slowly, să devenim 
un melc de futut, un leneş în acuplare, imaginează-ţi că 
dezamorsezi o bombă, spusese Magdalena, bomba sunt eu, dacă 
mi-o tragi prea repede, explodez, nu pot mai încet de atât! 
strigase Wegener, cum ar putea să rămână tare! Aici este vorba 
despre frecare, cum să obţină frecarea din nemişcare! Dar 
Magdalena era sigură: asta o să rămână tare şi într-adevăr, tare 
rămase şi fără frecare, pentru că îţi urcă la nas mirosul meu, 
muncit din greu, vreme de opt ore, totul e pentru tine, fiecare 
por al acestui trup de douăzeci şi patru de ani trudeşte întreaga 
zi, pentru ca bătrânul să nu fie nevoit să înghită medicamente 
pentru potenţă, un parfum din o mie de glande, afrodiziacul din 
epoca de piatră, garantul unui s/ow/y după o zi dură de lucru, 
ţine minte: ziua dură, puia tare, spusese Magdalena, iar Wegener 
învățase, învățase să-i savureze chipul liniştit, trăsăturile 


308 


mulţumite, gura copilăroasă, întredeschisă, cu cei doi incisivi 
curioşi, învățase să se împingă uşor în fata asta absentă, să o 
reconstituie de jos în sus, plescăind, să-şi prelungească propria 
durată de viaţă, în timp ce sudoarea proaspătă a Magadalenei îl 
îmbăta, îi ameţea simţurile, umplea Wartburgul, aburea 
geamurile pe care ea îşi sprijinea picioarele, îşi lăsa amprentele, 
o semnătură perfectă a degetelor de la picioare, în timp ce 
căpitanul îşi pierdea capul, nu-şi făcea treaba, nu gândea, nu 
calcula faptele, ba chiar se uita la fel de mut de uimire precum 
Karolina care stătea la volan într-o zi ploioasă, pe drum spre 
Thuringen şi privea cum aburii ieşiţi din paltoanele lor desenau 
pe parbriz două urme de picioare fantomatice goale, pentru că 
Karolina deja icnea, gonea pe banda din dreapta, frâna, striga la 
el, bătea în volan şi eu, se gândi Wegener, cât am fost de copil, 
ca un puştan futăcios cu gâtul pulsând plin de panică, cu 
explicaţii care mi se învârteau prin cap, dintre care nici una nu 
era nici măcar atât de bună încât să o gândesc până la sfârşit, în 
timp ce ţipetele Karolinei transformau totul în fapte, creau 
adevăruri la care nu mai puteai răspunde nicicum, atât de plin de 
durere era acel urlet, atât de ştiutor, atât de plin de griji 
confirmate, suferind atât de animalic, greşeala vieţii mele, 
constată Wegener şi ştiu că şi atunci în maşină, lângă Karolina, 
se gândise la fel, în momentul în care ea începuse să urle, atunci 
când călcâiele rotunde, tălpile înguste, degetele lungi de la 
picioarele Magdalenei apăruseră din neant precum răzbunarea 
batjocoritoare a unui mare căcat de zeu care îşi cerea acum 
plata pentru timpul dăruit: asta a fost greşeala vieţii tale, care nu 
ţi se va ierta niciodată, pe care nu ţi-o vei ierta în primul rând tu 
însuţi, se gândi Wegener, ai pierdut-o pe Karolina, ai reuşit să 
distrugi una din acele iubiri rare, fireşti, picioarele Magdalenei au 
distrus totul şi tu n-ai putut face nimic, pe tine nici măcar nu 
trebuie să te trădeze nimeni, Martin, asta reuşeşti să o faci 
singur, armăsar în călduri şi ridicol de prost, meseria ta e să 
găseşti adevărul, îl urmăreşti mereu cum l-ar urmări un trib de 
canibali pe Schalck-Golodkowski, ştii doar că adevărul îşi caută 
singur drumul, nu poate fi oprit, tot iese el cândva la lumina zilei 
şi printr-o crăpătură cât firul de păr, pentru că adevărul, 
prietene, este ca o băşină cu miros de varză murată, o băşină 
marţială, lungă cât o fază de semafor, trasă în mijlocul unei 
petreceri ţinute într-o pivniţă minusculă fără geamuri, cu o 
secundă înainte să-şi facă intrarea clasa de elită de la Academie 


309 


du Sommelier. 

Şi adevărul este şi: Brendel, îşi spuse Wegener, dacă ăsta nu-i 
Brendel, care stă de vorbă, în spatele geamului, cu bruneta aia 
care la prima privire nici nu arată ca Magdalena şi care poate 
chiar de aceea este chiar Magdalena, cu părul mai scurt, mai 
puţin fard, nu în uniforma de „Molotow” ci în civil, chiar aşa, se 
gândi Wegener, aluniţa de pe gât, cizmele de blană cu tivul mai 
deschis la culoare, felul cum îşi îndoaie spatele când râde, în 
timp ce Brendel îi rânjeşte în faţă, glumeţul cel charismatic, 
tâmpitul, întâi Karolina şi acum Magdalena, asta nu mai este 
coincidenţă, ăsta e un complot, un complot al tuturor împotriva 
lui Martin Wegener, care rătăceşte de jumătate de oră prin 
coridoarele astea întortocheate ca un Tezeu fără fir, care alege 
mereu cotitura greşită, care stă mereu în faţa geamurilor greşite 
şi niciodată în faţa vreunei uşi, un privitor care îi vede pe ceilalţi 
cum beau, cum fumează, cum se îndoapă elita şi în mijlocul lor 
perechea Magdalena-Brendel, flirtând, povestind, apropiindu-se, 
în spate în colţ Frankenstein, înceţoşat de fum de ţigară şi totuşi 
inconfundabil, căciula lui neagră mefistofelică, haina prea largă, 
în faţa sa porţia aburindă de varză, acum Frankenstein gesticula, 
îşi ridică halba de bere, cum pe vremuri se saluta Fuhrer-ul, 
ciocni cu alţi doi bărbaţi aşezaţi în faţa lui, Wegener merse 
înainte pe coridor, se surprinse fugind, dar furtunul ăsta cufundat 
în lumină verde o coti la dreapta, acolo unde el ar fi trebuit să o 
ia la stânga, se transformă într-o curbă care se scufunda, într-o 
spirală care ducea spre subsol, muzica formaţiei Karat îl 
întâmpină duduind, se ridică ceaţă artificială, fulgere izbucneau 
din tavan, muzică disco retro, deci înapoi, pe spirală în sus, de-a 
lungul coridorului, pe dreapta o peşteră în obscuritate, în care 
femei şi bărbaţi se îmbăiau în vane mari de alamă umplute cu 
frişcă, mâncau paste, îşi puneau în farfurii sos din vană, aruncau 
unii în alţii cu bile de mozzarella, bucăţile de gorgonzola se 
stivuiau ca nişte săpunuri marmorate în albastru şi verde, o fată 
de cel mult douăzeci de ani se ridică, frişca i se prelingea pe 
sânii tari, picura din părul pubian blond şi năclăit direct în gura 
deschisă a unui bărbat care îngenunchea în faţa ei, care îl 
descoperi pe Wegener, îi trimise un zâmbet artificial, Jan Sent; 
Hermann, gol şi îndesat, o pralină umflată de piele şi deja începu 
să urle din difuzoare ascunse piesa lui de rezistenţă, Fără 
îndoială, timpul urăşte iubirea, Wegener se strecură înapoi lângă 
geam, braţul lui Brendel o ţinea deja pe Magdalena de şolduri, un 


310 


ocupant puternic, care punea lucrurile în ordine, jawo!//, care îi 
dăruia parfumului de bomboane o persoană spre care să se 
îndrepte, un ciocnit ezitant, pahare date cu nădejde pe gât, 
Frankenstein halea, Wegener alergă printr-un tub contorsionat 
spre sala de primire, trebuia să facă fiecare cotitură încă o dată, 
să se pitească, să se subţieze, să se decidă, stânga sau dreapta, 
nu mai recunoştea nimic şi se simţea deja de mult ca o conductă 
de gaze mutantă, care nu putea decât să te ducă în eroare, 
câteva trepte în sus, apoi la dreapta, undeva în dreapta lui 
trebuia să fie caverna aia nenorocită, dar uşi nu erau decât pe 
cealaltă parte, întâi venea o mică staţie de BULETTO plină cu 
bărbaţi graşi care îngurgitau wartburgeri cu brânză înecaţi în 
grăsime, cu maioneză cu brâncuţă, în mijlocul lor Seifer, 
fondatorul grilului în persoană, care acum îşi căsca gura, muşca, 
brânză topită îi atârna de bărbie, Wegener se clătină, se pare că 
existau pe undeva şi treceri între diferitele secţiuni, uşi secrete 
care din păcate nu puteau fi găsite, pe care nu le descoperise 
încă nimeni vreodată, nu erau altceva decât nişte poveşti care se 
zvoneau despre „Molotow”, iar el alerga acum iar, luă iar o 
cotitură greşită, se întoarse, simţi cum paharele de votcă cu suc 
BIONIER îl făceau să devină isteric, aducându-i în faţa ochilor 
imagini prevestitoare de rău: geamul şi în spatele lui Brendel şi 
Magdalena la braţ, Brendel arătând aproape ca Fruchti, cu toate 
că nu putea fi el, la urma urmei Fruchtl era doar în capul lui şi 
tocmai voia să ţină una din eternele lui cuvântări, neapărat, nu 
putea fi oprit, rănile rămân mereu, Martin! strigă Frucht lălăind, 
cine îşi face speranţe că omenirea va învăţa vreodată din 
greşelile ei din trecut, că nu va învăţa din istoria învingătorilor, ci 
din istoria celor învinşi, acela a învăţat principiul socialismului, 
deoarece socialismul este principiul speranţei, o speranţă 
copilăroasă şi naivă, ce-i drept, dar tocmai de aceea cât un urs 
de puternică, una care produce mereu alţi naivi ca Hoffmann, 
idioţi grandioşi, care nu pricep că utopiile sunt de dorit doar 
pentru că nu pot fi realizate, eşuează prin urmare garantat, 
utopiile care există în viaţa reală, doar nişte proşti nemiloşi care 
cred încă să găsească într-o extremă antidotul pentru cealaltă 
extremă nu vor să ştie acest lucru, preferă să înainteze spre 
stânga până ies iar afară prin dreapta, lemingi care nu învaţă 
niciodată, ţinuţi în lesa surogatelor ignorante ale religiilor, indivizi 
care nu gândesc cu propriul cap, din care fiecare generaţie 
produce câteva milioane, eu nu-mi fac griji pentru RDG! strigă 


311 


Fruchti acum, RDG-ul nu este altceva decât o băşică istorică de 
puroi, care se va sparge curând, poate mai pute o vreme şi gata, 
eu îmi fac griji pentru RDG-urile de pe lumea asta, de peste tot, 
de pe toate continentele, care înfloresc tot mereu, când pentru 
timp mai îndelungat, când mai scurt, când mai tare, când mai 
slab, când de nerecunoscut, când mai mult decât clar, când roşii, 
când maro, aceleaşi nedreptăţi sub auspicii diverse, care produc 
crime, minciuni, iaduri, puţini le conduc, câţiva le sprijină, toţi se 
tem, provocate de aroganţa nemăsurată a celor care se cred 
nişte zei urcați pe umerii giganţilor, cu toate că s-au născut ca 
gândaci de bucătărie, călare pe munţi de oase, grămezi de 
cranii, povârnişuri de ciozvârte de carne, care nu privesc 
niciodată înapoi sau în jos şi se consideră nemuritori şi oricum 
mai deştepţi decât toţi cei ucişi înaintea lor, care se reped, 
decadă după decadă, în cele mai vechi capcane ideologice, 
fiindcă extrema le promite singurul lucru pe care raţiunea nu 
poate să îl ofere vreodată şi anume duşmani de moarte, un şir 
nesfârşit de adversari şi prin aceasta întregul pachet anacronistic 
de vanitate, credinţă, lupte, faimă, camarazi, tradiţii, mândrie, 
onoare, victorii, înfrângeri, iluzia caraghioasă că ar realiza lucruri 
măreţe, eterne, istorice, care să le dea mână liberă pentru orice 
încălcare imaginabilă a drepturilor celorlalţi, evident în numele 
ideii măreţe, care trebuie lăudată mereu ca fiind o idee măreaţă, 
pentru ca nimeni să nu-şi dea seama de nimicnicia ei, cu toţii 
oglinzi goale, făcute pentru a reflecta lumina dulceag-sulfuroasă 
a reflectoarelor pentru băile de soare ale celor ce se caţără la 
putere, egoism în loc de altruism, o notiţă în cartea de istorie în 
loc de spirit al lumii, cât mi-e de scârbă de comedia asta 
inumană, niciodată înţeleasă şi niciodată încheiată, cu acţiunea 
ei redundantă, conform căreia mereu trebuie să piară mulţi, doar 
pentru a da câtorva iluzia nemuririi. 

Am fost nazist, apoi am fost comunist, gâfâi Fruchtl, eu sunt 
Germania, spiritul teuton întrupat în carne al secolului XX, 
torturat până m-am făcut deştept, chinuit până am priceput, plin 
de pierderi şi acum să se termine totul, acum, când văd în sfârşit 
clar, în timp ce proştii pot să trăiască mai departe, o mare 
porcărie e asta, dreapta, stânga, amândouă încă în picioare, 
amândouă pe cale de a se prăbuşi, cum să pleci când te ţine aici 
dorinţa de a-i vedea cum pier, cum se prăbuşeşte tot ce te-a 
chinuit pe tine, rimă imperfectă, ştiu, dar e atât de greu să 
pricepi? 


312 


Nu, maior Molotow, spuse Wegener, înţeleg totul, îmi pare şi 
mie rău, dar acum ţine-ţi gura, te rog, te rog, ţine-ţi în sfârşit 
gura, că tocmai se ridică unul din bărbaţii de la masa lui 
Frankenstein, se duce la bar, trece pe lângă fereastră şi brusc se 
transformă în maiorul Steinkuhler, îşi dă părul blond la o parte de 
pe fruntea de securist, îi face cuiva cu mâna, îşi arată dinţii de 
aur, dispare după un stâlp, în timp ce Brendel ţine între mâini 
capul Magdalenei ca pe un ou de struţ, o sărută pe gură, îi suge 
gura spre ea, Magdalena se ridică pe vârfuri, urmează sărutul lui 
Brendel, se lasă suptă de el, se ţine de bucile lui, se înghesuie în 
el, Wegener vede în faţa ochilor penisul maro în formă de 
banană, cu glandul ca un nas rozaliu şi pal, testiculele atârnând 
uriaşe, lada de scule din chiloţii tanga, cu care o rezolvase pe 
Karolina şi cu care o va rezolva şi pe Magdalena acum, în sfârşit 
un slowly într-un loc neîngust, pe pielea Mercedesului este destul 
loc, mâinile unsuroase ale lui Wegener neputincioase pe geam, 
alte urme, mâzgăleală doveditoare: / was here, înota, se îneca în 
votcă, în faţa lui dantura lui Frankenstein, în spatele lui un negru 
care îl prinse în braţe, îl săltă pe spatele lui puternic de negru şi îl 
duse de-acolo, scăpă de el, mă bagă într-o oală plină cu suc de 
rubarbă, se gândi Wegener, într-o pădure de scobitori plină de 
dragoni de tablă, într-o încăpere albă cu covor de frunze uscate, 
pe un câmp de brâncuţă cu maioneză, într-o serie de singurătăţi 
neavantajoase în care am să stau singur cu mine, apoi dintr- 
odată aerul rece al nopţii, o uşă trântită, anusul de cărămidă şi 
scara de piatră, abruptă, nesfârşită, imposibil de cucerit. Cum e 
viaţa, la fel e şi restaurantul „Molotow”. 


Peşte stricat. Miros de urină. O suprafaţă plană şi alungită, în 
care se reflectă lumina. O baltă, îşi spune Wegener, în care 
înoată un beculeţ galben care se oglindeşte de undeva, care 
trebuie să se afle de fapt în cu totul alt loc, ceea ce de altfel şi 
face. 

Ceva tare şi zgrunţuros apăsat pe obrazul tău, salt, alt, asfalt, 
jawoll, spune Fruchtl, ăsta-i cuvântul care desemnează corect 
suprafaţa pe care te-au pus şi cum te-au mai pus! Aşa te înfrâng 
ei pe tine, pe mine, pe oricare, pe fiştecare. De data asta măcar 
n-ai vomitat, poate ai şi uitat de mult, poate că totuşi ai borât pe 
ceafa negrului cu 160 de bari de i-a spumegat pe spate în jos 
acidul tău gastric mestecat cu votcă şi suc BIONIER, i-a intrat în 
adâncitura neagră dintre bucile curului, i-a inundat sexul cu 


313 


adevărat uriaş, l-a umplut de vomă, atenţie! Atenţie! Sexismul 
negativ nivelează rasismul pozitiv, poate că i-ai cântat mai 
degrabă un cântecel, zece negri mititei, drept mulţumire că te-a 
culcat printre containere, lăzi, resturi, gunoaie şi baltă, 
coordonate noi pentru colecţia ta strict secretă, îngrijită cu 
dragoste: /ocuri pe care le îndrăgesc, pentru că am stat culcat în 
ele. 

Ce e de făcut, Wegener, întrebarea care de mult ar fi trebuit 
să devină mottoul vieţii tale se pune din nou, de data acesta - ce 
inovaţie! - cu un substrat ameninţător, uite-o că vine: Ce e de 
făcut, Wegener? 

Josef, tu oricum mă calci pe nervi cu vorbăria ta în rime, spune 
Wegener, dar când mai vorbeşti şi prostii, atunci îmi vine să te 
omor, pe bune. 

Admiterea ta nu este un răspuns potrivit la întrebarea mea, 
adică a ta, din moment ce eu sunt mort, nu-i aşa? 

Ce e de făcut, spune Wegener, uite-mă că stau în spatele 
discotecii de elită, pe pământ şi mă gândesc la fapte reale, iar 
disco înseamnă pe latină, după cum ştim cu toţii, eu învăţ, deci 
asta voi face şi eu, există lucruri care trebuie duse cu orice preţ 
până la capăt, doar ca să nu trebuiască tot timpul gândite până 
la capăt. 

Răspuns corect, spune Fruchti, dar acum fac eu pe Borgs cel 
gras şi îţi spun ceva: cunoaşterea este fără îndoială o comoară, 
de obicei, de cele mai multe ori, dar uneori, Martin, comoara asta 
se transformă în chin, e o chestie să o supui, dar apoi totul se 
transformă brusc într-un scop în sine cu buton de autodistrugere, 
cunoaşterea şi sfârşitul lumii se suprapun, nu mai rămâne nici 
măcar timp să te întrebi dacă cea dintâi a făcut să merite cea de- 
a doua, sau să spun de data asta pe şleau: faptul că nu ştii poate 
fi şi un privilegiu, eu am fost de faţă, după eşuarea grandioasă a 
celui de-al Treilea Reich toţi ştiutorii tare ar fi vrut să nu ştie, 
întrebarea care se pune e totdeauna: vrei să nu ştii şi să trăieşti, 
sau să ştii şi să mori? 

Vreau să ştiu şi să trăiesc, Josef, clar, ştiu deja că nu eşti de 
acord cu varianta numărul trei, dar toţi încercăm, vrând-nevrând, 
să trăim şi să ştim, lunga goană spre soluţia optimă, risc deplin, 
iar în caz de eşec oricum sentimentul plăcut că ai încercat, fără 
reproşuri chinuitoare, fără şoarece pe jumătate mort care 
scânceşte în faţa uşii şi nu îi deschizi, doar ca să te scuteşti de 
cunoaştere, să ignori realitatea, pentru că viaţa nu este aşa, 


314 


Josef, cine aude scâncetul deschide şi uşa, nu poate să facă 
altfel, disco, discis, disat, putem spune că este omeneşte, 
discimus, discitis, discunt şi în buzunarul hainei mele e ceva care 
roade, scânceşte ceva, se cheamă viză de vizitare şi bilet de 
programare, biletele mele personale de programare în inima 
întunecată a Securităţii, mai sunt valabile încă şi promit să mă 
facă să ştiu, aduc după sine o certitudine definitivă, de durată, 
de încredere, tu bănuieşti, dragul meu, că singurul meu bun era 
un pic de încredere şi când şi asta se spulberă, nu mai rămâne 
decât speranţa că odată vei şti. 

Te-ai gândit vreodată, spune Fruchtl, că încrederea ar 
însemna să rupi biletul de programare, viza, să nu accepţi oferta 
şi abia prin asta să faci posibilă încrederea? 

M-a minţit în problema cu Hoffmann. 

Şi tu ai minţit-o în problema cu Magdalena, e 1:1, aş spune eu, 
jocul se întrerupe, remiză în loc de revanşă, nefericirea nu este 
acelaşi lucru cu nemurirea, fericirea nu este kitsch, secretele 
sunt mai omeneşti decât orice căcat de disco, discis, iar tu, 
căpitane spion neoficial al Karolinei, vrei să dai acum fuga la 
Stasi şi să plângi din cauza unei convorbiri înregistrate, când 
greşeala este mai omenească decât dependenţa patologică de 
încredere, doar cine face greşeli este cu adevărat demn de 
încredere, pentru că doar acela mai e conştient pentru ce şi 
împotriva a ce votează, doar cine face greşeli a rămas om, errare 
humanum est, acum te rog de-a dreptul, direct şi concis: ai 
încredere şi nu o porci! Didicero, didiceris, didicerit. 

Martin! 

Scânceşte în faţa uşii, Josef, mă roade ceva în buzunar. 

Şi sună ceva în buzunar. 

Wegener se rostogoli pe o parte, îşi scoase minskul din 
pantalon şi citi MS-ul trimis de pe mobilul lui Borgs, care trecu iar 
şi iar pe display, ca nişte ştiri redundante: Ronny Gruber a fost 
lichidat în seara asta, făptaşul necunoscut a scăpat. W.B. 


315 


Vineri, 28 octombrie 2011 


33 


Am înţeles. Borgs asculta la receptorul violet ca la un oracol 
telefonic de forma unei vinete şi clipea. Soarele după-amiezii îi 
bătea pe faţa de dog ca o lampă de interogatoriu lipsită de milă 
şi prezenta adevărul necosmetizat, cu barbă de trei zile: un câine 
poliţist bătrân, obosit, şifonat şi grăsan, care avea în spate mult 
prea mulţi ani câineşti, care îşi dorea deja de mult pensia 
modestă de stat, în sfârşit o viaţă fără criminali, fără birocraţi şi 
fără telefoane de la Securitate. 

— Asta am spus. Bine. Şi dumneavoastră la fel. Borgs puse 
receptorul în furcă şi întoarse privirea spre Wegener. Na, 
ghiceşte. 

— Nu există echipe de intervenţie cu Datscha negre, ieri nu a 
avut loc nici o acţiune în Prenzlau, Gabriel Opitz nu a fost luat 
niciodată în custodie. 

— Ai uitat un mic amănunt. 

— Aşa. 

— Cine afirmă altceva poate să se pregătească să fie acuzat 
de defăimarea organelor de stat etc. Borgs clipi. Ai putea, te rog, 
să...? 

Wegener se ridică şi trase perdeaua maro, acoperind 
fereastra. 

— Tacheles, Martin. Borgs stătea acum la umbră şi arăta la fel 
de nemulţumit ca la început. Putem să ne bucurăm dacă nu ţi se 
pişă pe picior pentru faza de ieri. Eraţi ieşiţi din chestia asta, 
foarte frumos dacă aveţi vreo idee grozavă, dar ar fi trebuit să 
anunţaţi de îndată Securitatea, asta o ştiu şi ei şi o ştii şi tu. 

Wegener râse. 

— Aia nu trebuie anunţaţi, au fost înaintea noastră acolo! 

— Te vor mai contacta, în legătură cu Burger. 

— Mă vor contacta, spuse Wegener şi când o vor face, pot să 
mă pupe într-un loc pe care nu-l vede soarele. 

— ţi iei o săptămână de pauză începând de acum. Excepţie 


316 


face discuţia cu Securitatea, când vei fi contactat. Borgs luă de 
pe masă portretul robot şi îl privi ca şi cum cel care îl desenase 
ar fi pictat un omuleţ gol, rotund ca o bilă, cu faţă de dog, care 
de la atâta grăsime nu-şi mai poate vedea nici propria sculă. 
Martin, vorbeşti o oră întreagă cu tipul ăsta cu caş la gură şi nu 
te alegi decât cu o dezbatere ideologică? 

Wegener se rezemă de pervaz. 

— Nu am fost în Planterwald pentru că tipul ar fi vrut să dea 
vreun interviu. 

— Corect, ai fost acolo pentru că un terorist voia să ceară 
informaţii poliţiei! Dacă n-aş fi de atâta amar de vreme şeful tău 
direct, aş spune că e cea mai mare prostie pe care am auzit-o 
vreodată. 

— Prostiile fac parte din domeniul meu. 

— De ce ai fost neînarmat? 

— Walter, dacă aş fi fost înarmat, le-aş fi predat arma pe o 
pernă de mătase, erau cel puţin patru, poate erau patruzeci, de 
unde să ştiu eu. 

— Şi nici un cuvânt despre Gruber? 

— Doar nu le dau pe tavă informatorii noştri. 

Borgs îşi sprijini capul pe două mânuţe grăsuţe. 

— Poate au aflat altfel. 

— Sau l-a omorât chiar Stasi. 

— E aiurea, Martin! Aiurea de tot! Omul ăsta era unul din cei 
mai preţioşi oameni de legătură ai Stasi şi este omorât sub nasul 
celor de la C5. Toată chestia asta mă înnebuneşte. Cea mai mare 
catastrofă este povestea cu Kayser. Şi acum şi mizeria asta! Păi 
unde suntem? 

— Intr-o ţară în care vaca este numită unitate animală de 
dimensiuni mari, care se hrăneşte cu furaje. 

— Vei scrie acum un raport final, definitiv, de încheiere. Borgs 
se ridică de pe scaun, sprijinindu-se de birou. Partea introductivă 
tocmai o povestesc Brendel şi Frank în microfoanele celor de la 
Serviciul de Informaţii Federal şi celor de la C5, deci poţi să sari 
peste ea. Şi, Martin, de îndată ce vor să vorbească cu tine, le stai 
la dispoziţie fără discuţie! Lienecke pleacă imediat spre parcul 
cultural, chiar dacă nu va găsi nimic. Şi acum vine poanta: Secţia 
de poliţie Kopenick nu mai mişcă un deget în toată povestea 
asta. Cazul ăsta e un clarinetist homosexual, iar noi suntem nişte 
şobolani heterosexuali deştepţi, care ne ţinem urechiuşele 
trandafirii închise, ai priceput? 


317 


— Presupun că mai trebuie să semnăm ceva. 

— Asta presupun şi eu. Borgs stătea în faţa dulapului cu acte, 
căută gâfâind printr-un sertar până găsi rezerva de trabucuri, 
scoase din sertar o lădiţă de lemn, o deschise şi scoase din ea un 
Corredo. Ce impresie ţi-a făcut acest Burger? E dus cu pluta? 

— Nu. Mai degrabă un om care s-a decis la un moment dat că 
scopul scuză mijloacele. 

Borgs scoase un chibrit, îşi aprinse trabucul, se legănă înapoi 
la birou trăgând din Corredo, se lăsă să cadă pe scaun. 

— Aştia sunt cei mai răi. Vor veni vremuri grele. După cum se 
pare, au sprijin financiar din afară. Kallweit a spus-o, informaţia 
s-a scurs cumva. Asta mai urmează. 

Wegener se ridică şi se duse spre uşă. 

— Ceva nou în legătură cu Kayser? 

Borgs scotea fum în nişa lui de la geam, ca un furnal. 

— Dacă ar fi ceva nou, noi nu am afla. In plus, nici nu am vrea 
să ştim, aşa-i? 

— Şi Greentec? A fost tot timpul vorba de ei, nu pot fi neglijaţi. 

— Greentec! Borgs făcu un gest a lehamite. O mare prostie. 
Un furnizor de curent electric ecologic, care împuşcă agenţi de la 
Serviciul de Informaţii! E de râsul curcilor. Căcatul ăsta pute de la 
o uşă la alta, la fel cum pute căcatul cu Hoffmann, Opitz, Gruber 
şi cum îi mai cheamă. Deci, cu riscul să mă repet: Bucură-te de 
săptămâna ta liberă, scrie-ţi raportul şi mai ales ţine-ţi gura. 
Atunci vei putea să te băşeşti în scaunul meu, la un moment dat. 

— Ce vis frumos, spuse Wegener, ieşi din peştera afumată şi 
închise uşa după el. 

Christa Gerdes nu era la locul ei. Pe ecranul robotron-ului ei 
pâlpâia Sahra Wagenknecht în costum de luptă format în mare 
parte din chiloţi, sub braţul gol ţinea un cadou lunguieţ, din faţă 
ieşea ţeava unei arme, Wagenknecht făcea cu ochiul, zâmbea 
timid, din ţeavă ieşea un steag: Cum îi răzbună Wagenknecht pe 
cei asupriţi - din 28.10. Doar în cinematografe! 


Wegener se lăsă dus de Phobos-ul maro de serviciu prin 
circulaţia zilei lucrătoare care se sfârşise, schimba vitezele în 
mod automat, frâna în mod automat, era în mijlocul puhoiului, 
unul printre câteva sute de oameni care circulau pe centura 
Brandenburg, prins într-o coloană uniformă şi gâfâitoare. In 
dreapta şi în stânga lui se târau alţi bărbaţi în alte carcase de 
fenoplast, alunecau iar înapoi, un concurs obosit de țestoase, 


318 


fără ca vreunul să primească vreun premiu. Din deşerturile 
periferiei se înălţau coşuri de cărămidă, coşuri de beton, coşuri 
de metal, muguri verticali ai unei arhitecturi industriale în 
putrefacție, ultimii vlăstari disperaţi înainte de ofilirea finală, din 
capetele subţiri curgea spre cer fum negru şi alb şi se risipea 
undeva în antecamera cosmosului, transformându-se într-un 
cenuşiu universal. De la Moabit încolo cădeau stropi răzleţi de 
ploaie, Wegener apăsa şi trăgea de maneta de lângă volan, două 
ştergătoare subţiri scârţâiau pe parbrizul unsuros ca braţele 
scheletice ale unui babe care sărbătorea carnavalul, se legănau 
sincron în tact, într-o parte, apoi în cealaltă, mânjeau pelicula 
înmuiată de ulei de rapiţă transformând-o într-un strat opac, 
făceau dungi vizibile, le mânjeau iar, făceau dungi, le mânjeau. 

Wegener atârna deasupra volanului, încerca să distingă 
luminile de frână din faţa lui, să estimeze distanţa dintre maşini, 
stropi parbrizul cu apă, stratul de unsoare de pe parbriz făcea 
acum o spumă gălbuie, se transformă într-un terci gros, zbor 
lipsit de vizibilitate, se gândi Wegener şi frână până când merse 
aproape la pas, sunt într-un zbor cronic lipsit de vizibilitate, 
indiferent dacă sunt în maşină sau la birou, indiferent dacă merg 
pe jos sau circul cu maşina, aici nu poţi vedea nici măcar la cinci 
metri în faţă, nu ai idee ce se întâmplă în faţa ta, rămâi mut în 
spatele zidurilor ridicate de neîncredere şi a perdelelor de 
unsoare, o minte izolată, lipsită de ochi, într-o soluţie cu milioane 
de posibilităţi. Gruber împuşcat, Kayser împuşcat, Stasi 
nevinovată, întregul caz Hoffmann la fel de opac ca parbrizul 
ăsta năclăit prin care trebuie să te holbezi la circulaţia întunecată 
şi împleticită de afară, în timp ce mâna stângă pipăie buzunarul 
interior al hainei după viza de intrare, după biletul de 
programare, le găseşte pe amândouă şi totuşi nu se opreşte. 
Documentele erau emise, prin urmare, erau valabile. În cazul în 
care retragerea cazului nu era înregistrată retroactiv, în cazul în 
care războiul hârtiilor mai era dus la Stasi tot cu acte scrise de 
mână, din motive de securitate, cu ştampile, semnături, fără 
calculator, atunci exista o şansă. 

Şi dacă ţi-aş spune, începu Fruchti, că niciodată nu vei mai, 
dar cuvintele îi fură înghiţite de răpăitul tot mai puternic al ploii 
care lovea deodată în capota de plastic a maşinii, care făcea să 
curgă râuri de apă prin crăpăturile plăcilor de pe şosea, care 
curgea ca dintr-o stropitoare şi spăla mâzga de ulei, aducându-i 
în faţa ochilor şi mai multe coşuri, blocuri de prefabricate, 


319 


suprafeţe lăsate în paragină, ruine de fabrică, braţele 
ştergătoarelor se hâţânau eliberate încoace şi-ncolo, Wegener 
prinse viteză, rânji, se văzu în oglinda retrovizoare cum rânjeşte, 
îşi văzu faţa deformată şi îmbătrânită cu dantura bine 
întreţinută, părul zburlit, ridurile care i se adânceau tot mai mult 
în piele, ochii care îl priveau atât de albastru-verzui, de parcă i-ar 
fi aparţinut unei clone lipsite de conştiinţă care sălăşluia în el, 
care îl umplea cu precizie, care purta corpul tot mai greoi al 
căpitanului ca pe un palton greu, ca pe un scut bine vătuit, care 
privea duşmănos lumea duşmănoasă, prin două găuri situate în 
cap, un adversar, un partener, fereşte-te de individul ăsta, se 
gândi Wegener, că ăsta s-a săturat să îşi bată toţi joc de el, se 
pregăteşte să lovească înapoi şi porneşte un război pe care nu 
poate să îl câştige. Un război pe care cineva trebuie să îl piardă 
pentru el. Şi acest cineva eşti chiar tu. 


34 


De după trunchiurile negre şi strălucitoare ale copacilor 
apăreau fragmente dintr-o faţadă lungă de cărămidă: ţigle 
pătate, frontoane în trepte, foişoare, balcoane din care se 
compuneau puţin câte puţin partea centrală şi aripile laterale ale 
unei case boiereşti, trei etaje din piatră violet-închis bătută de 
vreme, ferestre vechi prevăzute cu obloane, grilaje strâmbe de 
acoperiş, turnulețe înguste. 

Wegener lăsă Phobos-ul să scrâşnească lent prin intrarea largă 
acoperită cu pietriş. La dreapta şi la stânga lui amfore 
supradimensionate, pline de crăpături, în care nu creştea nimic, 
printre ele statui zvelte cu capetele mâncate de ploi acide şi 
transformate în ovale lipsite de contur, feţe stinse, goale, bile cu 
pori mari pe trupuri acoperite de muşchi. Phobos-ul se furişă pe 
lângă ele, scrâşni până la punctul cel mai de sus al rondoului, se 
opri. Trepte tocite duceau spre o uşă dublă vopsită în verde, pe 
ambele părţi coloane în formă de măciucă, ce sprijineau 
copertina montată ulterior, făcută din bare ruginite de fier şi din 
tablă ondulată. Pe rondoul gazonului, o fântână arteziană oprită, 
plină de frunze ude. Viţă-de-vie groasă cât braţul se trudise timp 
de zeci de ani să se caţăre pe aripile laterale ale clădirii. Frunzele 
mari şi zimţate pe margini străluceau sângeriu. 


320 


Deci aici ajung ei, se gândi Wegener, funcţionarii şi cadrele. În 
lagărul final al ştabilor, Casa de bătrâni Alpha. Trecu cu maşina 
prin dreptul scărilor, opri după douăzeci de metri, parcă pe 
jumătate pe iarbă şi cobori. 

II lovi în faţă un miros puternic de toamnă, inconfundabila apă 
de colonie a naturii, un semn olfactiv mult prea penetrant: 
ciuperci în descompunere, covoare zemoase de muşchi, coajă de 
pom cu răşină, mere putrezite. 

Sfârşitul este aproape, spuse Fruchti. 

Wegener îşi târî picioarele peste pietriş, urcă treptele roase, 
trase de clanţa aurită din partea dreaptă a uşii şi pătrunse într-o 
sală supraîncălzită cu o scară curbată care ducea spre etajul 
întâi, gresie cu pătrate albe şi negre de şah, un ceas antic, 
coarne de cerb pe pereţi şi o cabină de sticlă în care stătea cu 
nanotchev-ul în faţă un individ de vârstă mijlocie, slab, cu cărare 
pe mijloc şi frunzărea o carte subţire. Slăbănogul puse cartea jos 
şi împinse geamul mic al cabinei într-o parte. 

— Dumneavoastră doriţi...? 

Wegener îşi strecură legitimaţia prin deschizătură. 

— Pe 17 octombrie a fost aici un bărbat pe nume Albert 
Hoffmann şi a vizitat pe cineva. Aş vrea să ştiu pe cine. 

Faţa slăbănogului deveni o idee mai prietenoasă. 

— Vă referiţi la domnul profesor Hoffmann, într-adevăr a fost 
aici la mijlocul lunii şi a vizitat-o pe doamna doctor Frommann. 

— Doamna doctor Frommann. 

— Exact. Doctor Gerda Frommann. 

Wegener îşi băgă legitimaţia la loc. 

— Bine, atunci doresc să o vizitez şi eu pe această doamnă 
doctor Frommann. 

— Nu sunteţi anunţat? 

— Câtuşi de puţin. 

Slăbănogul îşi puse un set de căşti pe cărarea din păr, apăsă 
nişte taste pe tastatura nanotchev-ului. 

— Sunt Hans-Walter de la intrare, bună ziua, doamnă doctor 
Frommann! Da, mulţumesc, da, desigur... dacă spuneţi 
dumneavoastră! 

Wegener privi cărticica de pe masă şi îşi întoarse capul astfel, 
încât să poată citi titlul. Christian Kreis, Deşeuri care nu se 
descompun. Lectura potrivită pentru un cămin de cadre ieşite la 
pensie. 

— Deci, a venit un domn de la poliţie şi vrea să vorbească cu 


321 


dumneavoastră. Din păcate nu ştiu... Corect! Bine că spuneţi! Cu 
plăcere. Şi dumneavoastră la fel, doamnă doctor Frommann, la 
revedere, doamnă doctor Frommann! Slăbănogul îi zâmbi lui 
Wegener. Doamna doctor Frommann vă primeşte. 

— Şi unde anume mă primeşte doamna doctor? 

— Apartamentul 26, etajul al doilea. 

— Mulţumesc. 

— Un moment! Tocmai am greşit, vă rog să mă scuzaţi. 
Apartamentul 26 tocmai se renovează! 

— Nu-i nimic. 

— Uitasem că doamna doctor Frommann este cazată 
provizoriu în camera de oaspeţi a apartamentului Ulbricht. Etajul 
întâi! 

— Pe aici pe scara asta? 

— Pe scară, apoi la brusc la stânga şi tot înainte. 

— Sus şi la stânga. 

— Brusc la stânga. 

— Brusc la stânga, OK. 

Wegener urcă scările lustruite, scârţâitoare, spre etajul unu şi 
o luă brusc la stânga pe podeaua lustruită şi scârţâitoare, 
îndreptându-se spre Apartamentele 1-5, Salonul de ceai, 
Apartamentul Ulbricht. Pe perete lămpile cu abajururi plisate din 
pânză crem luminau un tapet măsliniu cu model auriu, sub tavan 
creşteau mici candelabre de cristal din rozete de stuc. Lângă 
uşile camerelor, plăcuţe de alamă: Doamna E/jriede Bruning, 
doamna Jochimsen, doamna Christa Wolf. La capătul coridorului, 
un bărbat pe un scaun. Când Wegener se apropie de el, bărbatul 
se ridică: ochi de broască, păr castaniu, piele roşiatică, faţa cam 
din topor. 

— Mai departe nu aveţi voie. 

— Ar fi însă mare păcat. 

— Securitatea. Ochi-de-broască ţinea deodată legitimaţie de 
serviciu în mână. Nu sunteţi anunţat. 

— Doamna doctor Frommann însă se bucură să mă vadă. 

— Oh, mergeţi la doamna Frommann. Faţa ca din topor trecu 
de la plin dispreţ la o aroganță moderată. Aveţi noroc. 

— Nu-i aşa? 

— Atunci treceţi cu faţa încolo şi depărtaţi picioarele, vă rog 
frumos. Wegener se proţăpi cu picioarele depărtate lângă uşă şi 
îşi puse mâinile pe perete. Tapet din material textil. Modelul 
auriu îl simţeai la pipăit, un ornament în relief. Privirea îi alunecă 


322 


de pe verdele măsliniu în jos, spre plăcuţa de alamă: Doamna 
Margot Honecker, fost Ministru al Educaţiei Populare a Republicii 
Democrate Germane. 

Wegener simţi cum i se opreşte inima preţ de o clipă. Cum 
pulsul i se împiedică, se împleticeşte, o ia la goană. Cum îl trec 
năduşelile, în timp ce Ochi-de-broască îi pipăia pulpele şi 
gambele, cum aproape că îi pune mâna pe prohab, îl pipăie 
fundul şi talia, un amant nepriceput, insistent, dar decis. 
Wegener încercă să gândească, tot cazul Hoffmann îi trecu prin 
minte cu viteza fulgerului, ca un balon umflat pe care nu îl legi, ci 
îl laşi să zboare, care se băşeşte timp de câteva secunde 
descriind curbe imprevizibile, nebuneşti, pentru a se dezumfla 
apoi imediat, căzând din cer. 

— După mine, spuse Ochi-de-broască, deschise uşa spre 
apartament şi întră într-o cameră de primire micuță, în care 
dădeau alte şase uşi. Ulbricht zâmbea suav dintr-o ramă aurită 
de pe peretele din faţă. De undeva venea muzică de chitară, 
acompaniată de două voci în duet. Una adâncă, bărbătească şi 
una ascuţită de femeie. Mirosea a beţişoare aromate şi a bile 
împotriva moliilor. Ochi-de-broască se postă în faţa uşii din 
dreapta, bătu, aşteptă trei secunde, îşi băgă capul roşu în 
cameră. 

— Aveţi musafiri, doamnă doctor Frommann. 

Nici un răspuns. Se pare că doamna Frommann răspunse doar 
printr-un gest generos. 

Ochi-de-broască deschise uşa, de parcă ar fi lucrat la 
departamentul general al cameriştilor. 

Wegener făcu câţiva paşi în faţă şi deveni de îndată pitic. 
Camera de oaspeţi a apartamentului Ulbricht era o sală de dans 
de 70 până la 80 de metri pătraţi cu locuri pe canapele pentru 
peste cincisprezece persoane, cu un birou mare cât un Phobos, 
un pat cu baldachin mare cât un Mercedes, cu un pian de salon 
şi o verandă cu seră. Intr-un scaun pe rotile mare cât pentru o 
vacă de mare adultă trona un munte palid de carne. Muntele era 
învăluit în corturi de culoare bej. De sub o pătură în carouri 
ieşeau doi pantofi în formă de dovleac, pe care trebuie să îi fi 
uitat Godzilla în timpul ultimei vizite la Berlin. 

— Deci dumneavoastră sunteţi poliţia, spuse muntele de carne 
pe nas. 

— Căpitan Martin Wegener, spuse Wegener şi încercă să 
închidă uşa fără să facă vreun zgomot. 


323 


— Şi totuşi nu vă văd. 

— Nu mă vedeţi? 

___— Nu sunteţi de vină dumneavoastră, de vină sunt ochii mei. 
In schimb îmi funcţionează urechile, din păcate. Auziţi? 

— Muzica? 

— Muzică! Am auzit că aţi numit chestia asta muzică! Luaţi 
loc! Un braţ mare cât un picior se întinse şi arătă spre podeaua 
de lângă muntele de carne. 

Wegener îşi trase un delicat scăunel Biedermeier din 
ansamblul din jurul mesei, merse pe podeaua scârţâitoare până 
la scaunul cu rotile şi puse scaunul jos. Doamna doctor 
Frommann era un masiv cu capul unei băbuţe standard: bucle 
albe, trăsături ascuţite, umbra întunecată a unei mustăţi şi o 
pereche de ochelari groşi, în spatele cărora două ouă fierte 
priveau în gol. 

— Locuinţa dumneavoastră se renovează? 

Wegener se aşeză. 

— De alaltăieri. Şi acum trebuie să ascult ariile care sunt 
cântate aici zilnic. Puteţi să îmi spuneţi de ce se zugrăveşte 
tocmai apartamentul unui orb? Aici trăiesc destui surzi cu cei mai 
îngrozitori pereţi! 

— N-aş şti ce să vă spun. 

— Nici eu. Mâinile doamnei Frommann se împreunară pe 
pătura în carouri. Un pachet de zece cârnăciori. Margot are din 
păcate oarecare probleme. O poveste tragică. Bătrâneţea este 
un tur prin munţi, pe culmile nesimţirii. 

— Demenţă? 

Wegener încercă să sune milos. 

— Demenţă, depresii, schizofrenie, din toate câte ceva. 
Frommann zâmbi pe lângă el. Era o persoană atât de deşteaptă 
şi de severă! O admiram şi ne temeam de ea, o admiram şi ne 
temeam! Dar de doi ani a început să o ia în jos. Înainte atât de 
deşteaptă, acum tot mai dezorientată. Mintea omenească este 
un pahar de frişcă într-un spital pentru adipoşi. 

Wegener nu ştia unde să-şi întoarcă privirea. 

— Dar cântă. 

— Biermann! Cântă Biermann! Muntele de carne se 
cutremură. Cât e ziua de lungă! Se crede o luptătoare în 
rezistență împotriva propriului Erich, vă puteți imagina aşa ceva? 

Wegener vru să spună ceva, dar muntele de carne fu mai 
rapid. 


324 


— Nu, nu puteţi. Nici măcar eu nu pot să-mi imaginez, cu toate 
că trebuie să o aud în fiecare zi. Verdeața izbucneşte din ramuri! 
Dacă e aici cineva care izbucneşte, atunci eu sunt ăla! lar 
psihiatrii vorbesc despre prelucrarea post-intelectuală subminată 
a structurilor conflictuale din interiorul cuplului via identificarea 
cu proiecţiile valorilor politico-sociale diametral opuse. Incepe 
iar! 

Alături cineva porni instalaţia stereo. Acorduri ritmice de 
chitară îşi făceau loc prin pereţi. Wolf Biermann începu să cânte, 
dar o voce de gnom îl acoperi imediat, tu să nu devii dur, cineva 
bătea ritmul în podea cu o cârjă, în vremurile astea dure! Cine 
este prea dur, se rupe, tac, tac, tac, cine este prea ascuțit 
înțeapă şi se rupe fără zăbavă! Se rupe fără zăbavă! Tac-tac-tac, 
vocea de gnom se gâtui, părăsi textul şi urmărea acum ţipând 
linia melodică, ta-dam-ta-da-dam, ta-dam-ta-da-dam! 

— De curând a fost dusă de tot, se plânse muntele de carne, 
imaginaţi-vă că a urlat de /a Maas până la Memel. Viaţa este un 
paternoster care se prăbuşeşte peste Oficiul de finanţe, domnule 
poliţist. 

— Doamnă Frommann... Wegener îşi mută scăunelul mai 
aproape de scaunul ei cu rotile. Aş vrea să vorbesc cu 
dumneavoastră despre vizita lui Albert Hoffmann. De acum o 
săptămână. 

— Oh. Il cunoaşteţi pe domnul profesor Hoffmann? 

— Da. Imi puteţi spune de ce v-a vizitat? 

Cei cinci cârnăciori se desfăcură. 

— Nu este nici un secret. Am vorbit despre ultima mea 
capsulă a timpului. 

— Mă tem că nu vă înţeleg. 

— Pentru că nu ştiţi ce este o capsulă a timpului. 

— Nu. N-am auzit niciodată. 

Muntele de carne scoase un oftat care venea din adâncimi 
insondabile. 

— Funcţionează aşa: toţi elevii unei şcoli îşi scriu dorinţele şi 
speranţele de viitor - pentru viitorul lor personal şi pentru viitorul 
socialismului. Toate sunt adunate şi puse într-o capsulă a 
timpului, care este îngropată într-un loc pe care elevii nu Îl 
cunosc. Peste douăzeci şi cinci de ani capsula este scoasă la 
suprafaţă şi fiecare copil, care între timp a crescut şi a devenit 
un socialist destoinic, primeşte o scrisoare pe care a scris-o 
copilul cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Mă urmăriţi? 


325 


— Categoric. 

— Aşa. Şi atunci vede fiecare negru pe alb ce a făcut din el. Ce 
a făcut din RDG. Un memento scris de propria mână. De propriile 
dorinţe şi vise. Inţelegeţi? 

— Aţi fost profesoară? 

— Rector. Muntele de carne se mai umflă un pic, stâncile 
sânilor urcară o bună bucată în sus, datorită mişcării plăcii 
tectonice de sub bluză. Trei decenii fără o singură zi de concediu 
medical, domnule...? 

— Wegener. 

Alături cineva dădu sonorul la maxim. Nu vrem să mai trecem 
sub tăcere, în aceste vremuri ale tăcerii, tac, tac, tac, verdeata 
izbucnește din ramuri... 

— ... domnule Wegener. La Gimnaziul Mielke din Pankow. 
Dacă s-ar linişti Margot odată! Margot! 

— ... atunci află şi ei! Atunci află şi ei! Ta-dam-ta-da-dam, ta- 
dam-ta-da-dam! 

— Şi acolo a făcut şcoala fiica domnului Hoffmann. 

— Nu fiica! Capul standard se clătină supărat. Fiica unei 
colege a profesorului Hoffmann. El este naşul ei de botez. 
Profesorul Hoffmann nu are copii. Norocul este o fabrică de 
prezervative chinezească, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Marie Schutz. 

— Da, Marie a noastră cea mică şi dulce... 

Cârnăciorii se împreunară iar, ochii ca două ouă de găină se 
închiseră, muntele oftă din nou din rărunchi. 

Wegener încercă să ignore tipetele din camera de alături. 

— Şi ce legătură are domnul Hoffmann cu capsula timpului? 

Ochii se deschiseră din nou. . 

— El m-a ajutat să o îngrop. În mai '91. Pe atunci mai puteam 
face de toate: să văd, să merg, să stau în picioare. Cinismul este 
un Matusalem care se îneacă în fântâna tinereţii. 

Wegener simţi că mâinile i se încleştează nervoase una în alta. 

— Aţi îngropat această capsulă împreună cu domnul 
Hoffmann, în pădurea de la Mugge/see. 

— Desigur. V-a povestit profesorul Hoffmann? 

— Şi doar dumneavoastră şi el ştiaţi unde este capsula. 
Nimeni altcineva. 

— Profesorul Hoffmann a preluat cartografierea, ceva cu nişte 
coordonate. Muntele de carne icni şi încercă să se ridice în 
scaun. Se întâlnesc acolo nu ştiu ce grade, nu mă întrebaţi, eu 


326 


am predat germană şi istorie. Însă profesorul Hoffmann voia să 
stabilească lucrurile astea exact, ca să nu se întâmple nimic. 
Coincidenţa este şurubul ruginit din centrala nucleară de la 
Greifswald! 

— Şi aceste coordonate le-a preluat profesorul Hoffmann pe 
17 octombrie de la dumneavoastră. 

— Da. 

— V-a spus de ce? 

— Bineînţeles. La Mugge/see se lucrează, se fac reparaţii la o 
conductă. Vor săpa jumătate de pădure. Deci a trebuit să pună 
capsula timpului la loc sigur. 

— Şi el nu avea coordonatele? 

— Păi în afară de mine, nu trebuia să ştie nimeni unde se află. 
Profesorul Hoffmann a insistat să respecte regulile, un om foarte 
corect. Chestia asta cu lucrările de construcţie a fost un caz de 
forţă majoră, înţelegeţi? 

— Absolut. 

— Capsula va fi scoasă peste cinci ani. Cine ştie dacă mai 
trăiesc până atunci. Toate trec atât de repede, domnule poliţist! 
Timpul este un avion de vânătoare cu, dacă pot spune aşa, 
diaree intelectuală. 

— Ce voia să facă profesorul Hoffmann cu capsula? 

— Deci profesorul voia să îngroape capsula în alt loc şi să-mi 
aducă noua hartă. De uitat sigur nu a uitat, poate a intervenit 
ceva. 

Alături, muzica şi ţipetele încetară brusc. Cineva bătu scurt şi 
energic la uşă. In acelaşi moment uşa se deschise şi în încăpere 
intră o îngrijitoare tânără cu trăsături asiatice, care balansa în 
mână o tavă pe care se aflau un ibric de ceai, o cană de ceai şi o 
cană termo. 

— Marilou? 

— Vă aduc ceaiul de măceşe, doamnă doctor Frommann! 
îngrijitoarea îl salută pe Wegener printr-o mişcare a capului şi 
puse tava pe o masă înaltă de lângă scaunul cu rotile. Am rugat- 
o pe doamna Honecker să facă pauză o jumătate de oră. 

— M-aţi salvat. Ce i-aţi spus? 

— Că este Securitatea în casă. Ştiţi că eu nu mint. 

— Sunteţi un înger din Estul îndepărtat. 

Wegener aşteptă până îngrijitoarea ieşi iar. 

— Doamnă doctor Frommann, am nevoie de aceste 
coordonate. 


327 


— Dumneavoastră? Muntele de carne pipăi după cana 
aburindă de ceai, o duse la gură fără vreun tremur şi sorbi din 
ea. Pentru ce vă trebuie? 

— Pentru o investigaţie poliţienească. 

— Asta nu credeţi nici măcar dumneavoastră. 

— Vorbesc cât de poate de serios. Wegener trebui să se abţină 
să nu zguduie vaca asta de mare letargică şi sorbitoare de ceai. 
Şi este urgent, mai spuse. 

— Tinere, dacă vreţi că mergeţi la Mugge/see, atunci mergeţi, 
pentru numele lui Ulbricht, în reţeaua tranzit, de acolo aflaţi tot 
ce vreţi! Să nu credeţi că eu trăiesc pe lună! Educaţia este o 
caracatiţă cu creierul amputat, care... 

— Este vorba despre capsula timpului, doamnă doctor! 

— Ce treabă are poliţia cu capsula noastră? 

— De jur împrejurul conductei de gaz este un teren al 
Ministerului Energiei, particularii nu au acces acolo. Profesorul 
Hoffmann mi-a adresat rugămintea să îl ajut să dezgroape 
anumite bunuri. Nu a vrut să îmi spună despre ce este vorba, a 
spus că pentru asta trebuie să mă adresez dumneavoastră. Dacă 
nu acţionăm imediat, capsula va ajunge sub buldozere. 

Acum abia se vărsă nişte ceai. 

— Asta nu are voie să se întâmple! auziţi, în nici un caz! 

— Atunci am nevoie de coordonate. 

— Dar profesorul le are deja. 

— Profesorul a trebuit să plece pentru scurt timp şi din păcate 
a uitat să îmi dea biletul. 

Ochii ca două ouă din spatele ochelarilor se îngustară. 

— Na bine. Dar să fiţi atent! Să nu îmi stricaţi nimic! 

— Avem grijă. Vă garantez. 

Frommann lăsă cana jos, îşi întoarse scaunul şi se duse la 
birou cu viteza unui leneş bolnav de gută, luă o cutiuţă de alamă, 
o deschise şi scoase din ea un bileţel. Apoi deschise o lupă 
monstruoasă de citit şi preţ de trei minute desenă cu un stilou 
care zgâria numere într-un carneţel de notițe. Bileţelul dispăru la 
loc în cutie. 

Wegener se ridică. 

Frommann rupse foaia din carneţel şi i-o înmână ca pe o 
diplomă. 

— Şi îmi aduceţi noile coordonate, după ce îngropaţi capsula 
în alt loc, promiteţi-mi! 

— Pe ce am mai sfânt! 


328 


— Ce are popa mai sfânt este turnul lui personal cu clopot. 

Wegener duse scăunelul la loc, se duse la uşă şi se mai 
întoarse o dată. Doamna doctor îi salută mută, ridicând braţul 
gros cât un picior. Wegener îi răspunse la salut şi ieşi. 

In antecameră îl aştepta Ochi-de-broască. 

— Aţi terminat deja? 

Wegener încuviinţă. 

— Am terminat. 

Undeva se auzi bufnind. Bufniturile se apropiau. Uşa din 
spatele lui Ochi-de-broască se dădu la perete şi în cadrul ei 
apăru o bătrână pe jumătate dezbrăcată; părul răvăşit, albastru- 
cenuşiu, îi stătea în toate părţile. 

— Porc securist ce eşti! 

Bătrâna îl fixa pe Wegener plină de ură. 

— Doamnă Honecker, domnul este un oaspete al doamnei 
doctor Frommann! Ochi-de-broască se făcuse roşu ca racul. Un 
vizitator! Vă rog să intraţi iar în... 

— Vizitator! cârâi bătrâna şi îşi schimonosi faţa ridată într-un 
rânjet plin de cruzime. Porcii de la Stasi sunt mereu acolo unde 
nu-i bănuieşti! Chiar acolo stau şi aşteaptă să le cadă cineva în 
capcană! Dar nu le merge cu mine! Nu le merge cu eminenţa 
albastră! 

Wegener fugi pe lângă Ochi-de-broască spre uşa care dădea 
spre hol, o deschise, ieşi pe hol, dar ţipetele veneau după el, 
pătrundeau prin crăpăturile uşii şi prin pereţi, răsunau de-a 
curmezişul etajului, nemiloase, răguşite, pline de ură: Porc 
nenorocit de securist! 


35 


Vocea bătrânei îl urmări pe Wegener ca o rachetă acustică 
dirijabilă, coborî după el scara scârţâitoare, traversă sala de 
primire şi intră după el în maşină, ajunse pe centură şi pe aleea 
Karl Marx, când o coti pe Normannenstrasse, Wegener avea 
senzaţia că vocea asta de aparat în zbor îl ajunge din urmă şi îl 
înhaţă din spate, la fix, porcul de securist pe drum spre colegii lui 
porci de securişti, cu toate astea o făcea doar ca să întoarcă 
roata, Margot, pe nesimţite şi pe neobservate, pentru că nu-ţi 
rămâne altceva de făcut şi tu nu te amesteca, Josef, frumoşi 


329 


sfinţi mai sunteţi voi, păcătoasa sedată şi scheletul care pe 
vremuri era roşu-maro, un duet de vis al lipsei de orientare. Dacă 
vreţi neapărat să ocărâţi pe careva, atunci uitaţi-vă unul la 
celălalt. Va fi greu, dar vă va ajuta. 

Mă pot vedea de sus, se gândi Wegener, cum merg peste 
curtea pustie, trec pe lângă locul în care Kayser a parcat 
Mercedesul pe când mai trăia, cu nici o săptămână în urmă, 
ucigaşul lui mai e liber, dar şi acest ucigaş se va împiedica la un 
moment dat de o coincidenţă, iar acum sunt singur aici, fără 
Kayser, fără Brendel, fără Mercedes, învăluit de frigul şi 
posomoreala Estului, un punct negru pe o suprafaţă gri-închis, o 
mişcare continuă şi înceată spre un ţel nemişcat. Decizii 
singuratice atrag drumuri singuratice după ele, asta era clar, 
totul din punctul de vedere al celui abia decedat, care din motive 
de neînțeles se uită în jos spre el, care îl vede pe Martin Wegener 
mergând, calm şi de neoprit, fără regrete, fără pic de bucurie 
anticipată, fără pic de teamă, ştiind că nu va schimba nimic 
faptul că va şti, merge în optica unui joc pe calculator din anii 
optzeci: duceţi-l pe funcţionarul poliţiei populare pe un drum cât 
mai direct pe suprafaţa dreptunghiulară de beton spre ghereta 
ofițerului de pază, apoi spre intrarea în formă de fagure, prin 
uşile de sticlă până în bârlogul leului, în mirosul de praf, de ceară 
pentru pardoseală, de praf de curăţat cu aromă de citrice, până 
la ghişeul la care în seara asta nu mai stă nici un boţ de aluat cu 
păr roşu, ci purtătoarea aproape drăguță a unui păr prins în 
coadă de cal, poate că se vede puţin cam mult fard când îşi 
înclină capul într-o parte ca să verifice actele, iar lumina din 
tavan o loveşte atât de puternic în faţa dată cu pudră, încât ar 
trebui de fapt să iasă praf de culoarea cărnii. Wegener stătea 
nemişcat, respira pe gură, nu voia să miroasă nimic în timp ce 
funcţionara asta de la recepţia Securităţii Statului încuviinţa în 
direcţia biletului de programare, ştampilă viza, scoase o listă din 
sertar, scrise ceva pe ea, îl chemă prin telefon pe ofiţerul 
însoțitor, ba chiar zâmbi când îi dădu înapoi cele două hârtii. Ca 
femeile de la ghişeul din gară. Care îţi urează drum bun, oriunde 
ai pleca. 

Wegener se strădui să îl urmeze pe ofiţerul însoțitor care 
părea mai degrabă să fugă de el decât să-l însoţească, care era 
un ofiţer fugitor şi fugea pe coridoare lipsite de uşi, trecea pe 
lângă oameni de pază şi îi făcea semn să bage viza şi biletul de 
programare în buzunar, prezenţa unui ofiţer fugitor alături de el 


330 


era suficientă ca să poată intra, pe scară în jos spre subsolul 
numărul unu, privirea lui Wegener rămase atârnată de rândurile 
de dulapuri metalice, în spatele uşilor de sticlă clipeau luminiţe 
lângă mănunchiuri de cabluri multicolore, toate lucrurile astea le 
văzuse deja, noaptea şi fără însoțitor, încă un coridor, încă un 
control, în spate intrarea spre o bibliotecă, un purtător de costum 
acurat cu numele de pe ecuson A. Butt, care aruncă o privire pe 
biletul de programare, verifică viza, puse o a doua ştampilă pe 
ea, clasă ambele hârtii într-un registru şi completă trei formulare 
sumare pe o hârtie veche verde-deschis, i le înmână pe toate trei 
fără o vorbă pe deasupra tejghelei: Se aprobă luarea la 
cunoştinţă a procesului de supraveghere executat de Securitatea 
Statului STU/HA-A.F. 2011, se aprobă luarea la cunoştinţă a 
procesului de supraveghere executat de Securitatea Statului 
STU: 1369/HA-A.F.2011, se aprobă luarea la cunoştinţă a 
procesului de supraveghere executat de Securitatea Statului 
STU: 1012/HA-A.F.2010. 

Trei minute mai târziu, Wegener stătea într-o încăpere joasă 
între un covor albastru-închis şi ţevi de iluminat fără înveliş, pe 
un scaun de lemn, în faţa unei mese de lemn. Exact aşa stătuse 
în timp ce îl căutase pe Josef cel dispărut, poate nu chiar pe 
scaunul ăsta, dar pe unul asemănător, poate nu în încăperea 
asta, dar cel mult cu patru uşi mai încolo, se ridicase tot mereu 
ca să ia alţi munţi de hârtii din alte dulapuri care conţineau orice 
în afară de vreun indiciu despre Fruchti, fusese întâi agitat, apoi 
intrase în panică, apoi se simţise un prost, într-un final înţelesese 
că nu puteai afla nimic de aici, că n-aveai cum să găseşti 
vreodată ceva, nici dacă îţi petreceai toată viaţa în pivniţa de pe 
Normannenstrasse, pentru că această colecţie gigantică de 
informaţii, această groapă minuțioasă de gunoi care cuprindea 
toate biografiile est-germane, acest cimitir exhaustiv al trecutului 
cotidianului RDG-ist nu ar fi avut nevoie nici de soldaţi de pază, 
nici de ştampile pe bilete de programare pentru a se feri de 
intruşi, era suficient să îl laşi pe cel care căuta singur, singur cu 
documentaţia completă a existenţei în acest stat, fără să aibă 
vreun indiciu decisiv unde ar putea găsi în această galaxie de 
fapte acea hârtie pe care era eternizat faptul decisiv, orice 
căutare era fără speranţă, acribia aiuritoare a acestui aparat era 
propria sa asigurare, una mai bună nu exista, păstrarea puterii 
prin masa delictelor, scrisoarea dosită, care e cel mai bine 
ascunsă chiar în locul în care ar trebui să se afle. 


331 


Hidră, zgârcito cu o mie de feţe, se gândi Wegener, ai putea 
măcar să porneşti încălzirea. Luna noiembrie pătrundea prin 
zidurile pivniţei, aerul rece îl apucă de grumaz, voia să-l strângă 
de gât, îi făcea pielea de găină. Microfoanele erau ascunse 
probabil undeva în tavan. Camerele de filmat în lămpi. lar pot să 
mă văd de sus, se gândi Wegener, pe un monitor la şase camere 
de aici, cum stau în alb-negru şi aştept ca un preot al templului 
de informaţii să-mi servească elixirul decisiv împotriva orbelii 
cronice. Aici jos nu mirosea a ceară de curăţat podele, a praf şi 
soluţie de curăţat cu aromă de citrice, aici mirosea a plastic jilav, 
a linoleum neaerisit vreodată, a lipici pentru covoare antic. 
Mirosul obiectiv-acrişor al birocraţiei, cu care te obişnuiai atât de 
rapid, încât în jumătate de oră nici nu îl mai simţeai. 

Pe uşă intră chipul potrivit pentru emanaţiile covorului din 
acea cameră, stătea aşezat pe umerii slăbănogi ai unui ofiţer 
fără nume de la departamentul general al actelor lămuritoare şi 
aduna în sine o grămadă de non-trăsături, componentele 
categoriei 1 la banalitate, nas nespectaculos, bărbie plictisitoare, 
ochi obişnuiţi albastru-deschis, sub o freză banală genul potaie 
maro. Când Dumnezeu a stat la strungul său şi te-a făcut pe tine, 
se gândi Wegener, se grăbea să meargă la WC. 

— În data de 25.10 aţi solicitat două supravegheri în cadrul 
investigaţiei speciale bilaterale cu numărul B-PPK-88521 (S), 
spuse ofiţerul cu lipsa de intonaţie a unei voci de navodobro, 
ambele solicitări au fost aprobate încă în aceeaşi zi de către 
maior-general Wischinsky. 

Wegener încuviinţă din cap. 

— Pe parcursul supravegherii solicitate de dumneavoastră nu 
au fost obţinute rezultate notabile, din perspectiva organelor 
executive, vă înmânez raportul cu numărul de înregistrare 
1369/HA-A.F.2011, se citeşte repede. Pentru comparaţie, primiţi 
documentele persoanei supravegheate din anii 2009 şi 2010. 

— Un moment. 

— Da, vă rog? 

— Asta înseamnă că persoana care am solicitat să fie 
supravegheată este sub supraveghere deja de doi ani? 

— Corect, aşa este. 

Mâinile lui Wegener se cramponară de marginea mesei. 

Ofiţerul tăcu. Era în mod evident obişnuit să le ofere oaspeţilor 
săi mici pauze de prelucrare a şocului. 

E tot mai frumos, spuse Fruchti, acuşi iese la iveală că te pui 


332 


tu singur sub supraveghere, Martin, o să muşc din covorul acesta 
împuţit de atâta râs. 

Asta ai fi putut bănui şi tu, căpitane Ştie-tot, se gândi Wegener 
fără să dea drumul la masă, candidarea pentru un post la 
Ministerul Energiei duce la verificări de rutină, verificările de 
rutină duc la supravegheri permanente, pentru că, dacă nu 
există nici un motiv concret să începi o supraveghere, nu există 
nici vreun motiv concret ca să o închei, paragraful întâi al logicii 
Securităţii a cărei implementare a umplut cu documente o 
cameră subterană, un al doilea Berlin aflat chiar dedesubtul 
oraşului. Măcar dacă supravegherea Karolinei ar însemna că ea 
nu a lucrat pentru Stasi. Atunci el s-ar putea ridica chiar acum şi 
ar putea pleca. Dar tocmai asta nu însemna supravegherea 
Karolinei. 

Wegener încuviinţă din cap. 

— Atunci vă urez o muncă încununată de succes, tovarăşe 
căpitan. 

Ofiţerul părăsi încăperea ca tras pe aţă şi închise uşa în urma 
sa. 

Uite-o că se întoarce, vechea mea teamă, se gândi Wegener, 
că Judecata de Apoi a renunţat la pedeapsa cu purgatoriul şi 
pedeapsa supremă pentru nimicnicia umană va fi de acum 
înainte carcera nesfârşită, vegetarea eternă în pivnita de pe 
Normannenstrasse sau într-una din cele două celule albe ale 
oraşului Stasi, o călătorie fără sfârşit într-un Phobos, în spatele 
parbrizului mâzgălit, trezirea zilnică, incapabilă de vreo mişcare, 
sub mereu acelaşi ventilator incapabil de funcţionare, un creier 
închis într-un recipient, care nu se mai poate privi decât pe sine 
însuşi, care este izolat pe vecie şi trebuie să se hrănească cu 
porţia sărăcăcioasă a lucrurilor trăite, care posedă amintirile de 
pe parcursul câtorva ani şi atât, un capital trădător, pentru că 
trecutul rămâne trecut şi încheiat pentru totdeauna, imposibil de 
schimbat pentru că nu primeşti o a două şansă şi în schimb 
regreţi un viitor neînduplecat, te lupti fără succes cu propriile 
greşeli, cu tot ce nu ai apucat să trăieşti, cu milioanele de căi pe 
care ar fi putut să o apuce viaţa ta, un container de conjunctive 
în care te îneci o dată pe oră, pentru că trebuie să primeşti exact 
pedeapsa de care de la început te-ai temut cel mai mult: izolarea 
absolută, completă, ermetic închisă. Orice aş face, se gândi 
Wegener, ajung în acelaşi punct, deznodământul jocului este 
stabilit încă înainte să înceapă, este socialismul sorții, economia 


333 


planificată biografică, pentru că Stasi este totdeauna aici înainte 
s-o chemi, pentru că în ciuda tuturor măsurilor de precauţie tot 
mai prinde momentele potrivite, găseşte punctele slabe ale 
persoanei vizate şi le foloseşte, pedepseşte cu asprime micile 
neglijenţe, este atentă când perdelele sunt uitate deschise o 
singură dată, în graba unei pofte care anesteziază totul, când nu 
te mai poţi gândi la urmele de picioare goale pe sticlă, în care nu 
te poţi gândi să tragi perdelele, motiv pentru care se fac apoi 
poze cu Karolina culcată pe pat şi dezbrăcată de un bărbat cu 
părul cărunt, care stă cu spatele spre fereastră, care îi ţine în 
mână fusta, dresurile, sutienul, care dispare cu capul lui alb între 
picioarele ei, de suferă faţa Karolinei de atâta plăcere, o gură 
care se văietă, o privire de căţea îndreptată spre tavan, în timp 
ce bătrânul se îngroapă cu căpăţâna în ea, îi desface picioarele şi 
mai tare, picioarele Karolinei la dreapta şi la stânga în aer, cutele 
tălpilor ei se înşiră unele sub altele, atât de clare sunt imaginile, 
atât de bune sunt teleobiectivele, încât văd cum degetele de la 
picioarele Karolinei se depărtează sincron, cum gura i se 
transformă într-un strigăt supărat, în care se întinde un fir de 
salivă, un cerc excitant în mijlocul feţei ei transfigurate, un loc al 
furiei datorat faptului că ea riscă să piardă duelul, aşa că totuşi 
se apără, îl împinge pe bătrân cu picioarele, până când acesta 
cade din pat, ea rămâne cu picioarele depărtate, niciodată nu a 
mai stat vreo femeie cu picioarele atât de depărtate, se 
prelucrează singură, se întoarce şi îi oferă căruntului două buci 
cărnoase, îşi bagă degetul mijlociu între buci, îl afundă adânc în 
roze ta deschisă, îl scoate, scuipă pe el şi îl bagă din nou, 
lărgeşte, îşi bagă două degete, trei, depărtează degetele, îşi 
deschide gaura curului, gaura asta e acum cea mai moale, mai 
ademenitoare, mai udă gaură din lume, totul încape acolo, totul 
poate fi înghiţit de ea, aşteaptă răbdătoare, este deschisă pentru 
bătrânul care se adună de pe jos, scuipă îndelung pe scula 
subţire şi lungă, îi alungă degetele, îşi aduce scula în poziţie, o 
pune la gaură, se sprijină pe ambele mâini şi o înfige atât de 
violent între buci încât faţa Karolinei explodează, o bagă până la 
rădăcină şi o împinge iar şi iar cu atâta putere, încât urletul 
Karolinei din poze răsună brusc în pivniţa asta, se loveşte de 
pereţi şi vine înapoi, nu are unde să între altundeva decât în 
capul lui Martin Wegener, care frunzăreşte pozele iar şi iar, 
obţinând o secvenţă de cinema neîndurătoare, o kamasutra cu 
Karolina, în care căruntul munceşte pe brânci transpirând, se 


334 


dedică pe rând fiecărei deschizături pe care o găseşte, merge tot 
înainte, dă tot ce poate, un amant recordman în febra futaiului, 
până când se prăbuşeşte într-un final peste ea, rămâne culcat pe 
pat în spatele ei, e terminat, îşi aprinde la final un trabuc, 
fumează, se lipeşte de Karolina, îi cuprinde sânii uşor căzuţi, cum 
se agaţă un înecat de o geamandură în apa adâncă, îi sărută 
umerii şi plânge patetic de fericire şi de data asta este un fapt 
dovedit cu acte, se gândi Wegener, de data asta nu este o 
nălucă născută din votcă cu suc BIONIER, nu este o fantezie 
Molotow, nici o teamă primară transformată în nebunie, nici un 
fel de complex proiectat şi nici un vis masochist cu ochii deschişi, 
de data aceasta este adevărul adevărat, imortalizat în 
nenumărate imagini, organizat, numerotat, verificat în secret: 
bătrânul plânge cu faţa bronzată, marcantă, brusc întinerită a lui 
Josef Frucht. 


36 


Moleculele de polipropilenă se pipăiră, se apucară şi se 
prinseră de capete, deveniră un lanţ răsucit, care formau 
succesiv, împreună cu alte lanţuri răsucite din molecule de 
polipropilenă, o împletitură care se răspândea în toate direcţiile, 
care creştea în sus şi în jos, care se repeta pe sute, mii, zeci de 
mii de nivele devenind un strat subţire de tot, pe care stăteau 
aşezate nenumărate alte straturi lipite între ele, toate presate 
unele în altele, formând astfel faţa de masă de plastic galbenă cu 
floricele albastre, cu ciucuri albi din burete de cauciuc, la care 
Wegener se holbă până când ridică privirea, o lăsă să cutreiere 
peste conglomeraţia de atomi a suprafeţei de furnir, peste 
celulele lalelei ornamentale în care tremurau clorofila, 
citoplasmă, tonoplastul, în care înotau nucleele celulelor, 
vezicule, peroxizomi, în număr de milioane unele lângă altele, 
unele peste altele, formând structuri, formând fibre, ţesuturi de 
burete, ţesuturi de palisade, epidermă şi devenind o frunză care 
cădea verde şi ceroasă peste marginea unei vaze, care se forma 
din munţi de dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, trioxid de bor şi 
oxid de sodiu şi ţinea laolaltă un ocean care cuprindea mai multe 
biliarde de molecule de apă, mereu câte un atom de oxigen, doi 
atomi de hidrogen, văd, se gândi Wegener, video ergo sum, văd 


335 


pentru prima oară în fiinţa lumii pe care orbecăiesc ca o cârtiţă 
de cincizeci şi şase de ani împliniţi, o radiografie 
electromicroscopică a existenţei, oriunde m-aş uita cuprins de 
uimire, recunosc structuri, modele, moduri de funcţionare, văd 
făptaşi, victime, martori, martori oculari, motive de crimă şi griji 
de păpuşar, căpitanul vede în sfârşit lucrurile aşa cum sunt ele, 
dar nu face ocoluri, nu scoate din asta 4 000 de mărci, nimeni nu 
intră la închisoare, răsplata este adevărul şi doar adevărul, 
mereu aceeaşi rutină, totul stă pe masă în faţa mea, se gândi 
Wegener, totul este format din aglomerarea de lucruri identice, 
din lucruri cu denumiri clare, care se comportă conform unor legi 
fixe, care se vor comporta astfel până în vecii vecilor, cu reacţii 
chimico-emoţionale inevitabile cum ar fi să te topeşti, să fii 
aruncat în aer, să fii agitat, la sfârşit să te descompui în mod 
sigur, de la începutul universului nu este posibil nimic altceva, 
opţiunile sunt stabilite şi doar întâmplarea, care te doboară 
mereu, mai decide cine întâlneşte unde pe cine, ce se combină 
cu ce şi când, tot restul este decis încă de când lumea, fiecare 
start care se dă, se dă pentru a nu ştiu câta oară, pe locuri, fiţi 
gata, nu se întâmplă nimic nou sub soare, se desfăşoară procese 
identice care nu pot fi împiedicate nicicum, un câmp de pietre de 
mormânt ca nişte piese de domino perfect aranjate, care ascultă 
de fizică cum ascultă nemţii de conducătorii lor, aşadar, cad în 
mod garantat, una după alta, producând astfel un rezultat pe 
care l-ai fi putut calcula fără să-ţi pui la bătaie fantezia: 


(to Wegener U Karolina) < (K RDG + K întâmplare + k sex). 


Imaginile de televiziune de pe megaposterul cu plasmă situat 
pe faţada EastSide-ului se repetau, femeia cu bucle blonde şi cu 
aripile zdrenţuite de carton prinse pe spate ţipase deja şi cu zece 
minute în urmă în camere, acum îşi mânjea pentru a doua oară 
fardul cu dosul palmei, faţa plânsă îi strălucea din nou pe 36 de 
metri pătraţi deasupra Alexanderplatz, masa de furnici dintre 
Casa Berolina şi Comandamentul de Poliţie continua să crească, 
curgeau din patru colţuri spre spaţiul gol, se înghesuiau în faţa 
car-walk-ului pentru VIP-uri, se uitau spre nenorocirea digitală de 
deasupra capetelor lor. Din nou cineva îl îmbrânci pe 
cameraman, din nou tremură imaginea, arătă Moş Crăciuni, 
îngeri, reni, feţe deznădăjduite îmbrăcate în costume, în fundal 
un perete de flăcări, fum negru, înghiţit de cerul întunecat şi 


336 


dedesubtul acestor lucruri curgeau neîntrerupt ştiri: Atentat cu 
explozibil la Cinematograful Internațional +++ numeroşi răniți la 
premiera filmului RED REVENGE +++ Gysi: „Socialismul nu 
poate fi bombardat” +++ Autorităţile fac cercetări +++. 

Wegener luă o gură de bere. Minskul vibra pe masă în rafale 
bâzâitoare. Număr privat. 

— Alo? 

— Domnul Wegener? 

— La aparat. 

— Christian Nadrowski, director adjunct al resortului EastSide, 
mă puteţi auzi? 

— Impecabil. 

— Aici jos e prăpăd de când am pus imaginile în direct pe 
ecran, aşteptaţi, vă rog, un moment... 

Se auzi un pârâit. Legătura se întrerupsese. 

Pe megaposter erau acum reclame: o femeie frustrată cu freză 
gen Prinţul Inimă de Leu, în vânt de ventilator, lângă noul Phobos 
Cabriolet, mâinile frustratei mângâiau plasticul, desenau în aer 
un cerc indecis, formau un romb în faţa burţii albe înfăşurate în 
halat: Și mai eficientă, datorită unei mai mici rezistențe - 
laureata cu premiul Nobel pentru fizică, Angela Kasner, pentru 
noul Phobos Il Flux. Ventilatorul puternic porni şi suflă părul 
subţire al frustratei într-o freză ca în plină furtună. Colţurile gurii 
îi rămaseră îndreptate în jos. 

Numărul privat vibră. 

— Domnul Nadrowsky? 

— Aşa, scuzaţi acum sunt în hală. Mă auziţi? 

— Şi acum tot impecabil. 

— Centrala m-a informat că aţi sunat. Domnul Gunzow ar avea 
acum timp pentru dumneavoastră. Vă aşteaptă la recepţie. 

— Sincer să spun, nu aş vrea să rezolv problema la 
dumneavoastră la hotel. Mi-ar plăcea dacă domnul Gunzow ar 
putea veni scurt până la cupola televiziunii. Stau la masa 
numărul 4. 

— Fireşte că vă oferim o sală de conferinţe. 

— Vă mulţumesc, domnule Nadrowski, dar prefer să fac 
lucrurile astea pe teren neutru, personalul de aici de la „priveşte- 
n lume” e informat, îl lasă să treacă. In 30 de minute este înapoi 
la bariera lui. 

— Bine, în ordine, atunci îi spun eu. Dar omul nu are nici o 
legătură, deci, nu mă înţelegeţi greşit, domnule Wegener, dar 


337 


sper că nu are nici o legătură cu crima? Bărbatul de la Serviciul 
Federal de Informaţii care a fost ucis la noi în hotel? Suntem încă 
şocaţi de eveniment, iar domnul Gunzow a fost totdeauna unul 
din oamenii noştri cei mai buni şi mai de încredere şi... 

— Este vorba doar de o declaraţie în calitate de martor. 

— Bine, atunci... Aveţi deja noutăţi despre atentatul de le 
Cinematograful Internaţional, dacă pot să vă pun această 
întrebare? 

— Puteţi, dar pe moment nu ştiu nici eu decât ce se vede pe 
ecranul dumneavoastră. Imi pare rău. 

— Atunci să sperăm că va fi bine. La revedere. 

Wegener întrerupse convorbirea, se lăsă pe spate, se lăsă dus 
de mecanismul lent din podeaua restaurantului spre est, pluti pe 
lângă oraş stând aşezat la masă, era un fost melc pentru futai, 
care bea bere în loc să se înece în ea, care îşi putea vedea capul 
în geam, sub forma unei reflexii deformate pe verticală şi care 
avu brusc impresia că este extrem de bătrân. 

Ecranul cu plasmă, uriaş şi luminos, Comandamentul Central, 
Casa Berolina dispăreau metru cu metru în spatele curburii 
cupolei, aleea Karl Marx intra încet în imagine, dunga ei luminată 
şi lungă se apropia implacabil, intrarea Ulbricht, drumul spre 
nicăieri, Cinematograful Internaţional care ardea era un punct 
luminos de mărimea unui bănuţ, în jurul căruia străfulgera o 
coroană slabă de lumină albăstruie, din toate cartierele estice 
urlau încă sirenele, înfundat, voiau să se grăbească, nu se 
puteau urni de pe loc, încercau să se înghesuie pe străzile 
blocate, pe care circulaţia stagna din cauza punctelor de control 
improvizate. 

Totul clipea intermitent, nimic nu se mişca. 

Berlinul se oprise din mers. 

Poate că în momentul ăsta sunt singurul melc al oraşului care 
înaintează, se gândi Wegener, un exemplar al speciei mele, bun 
de dat drept exemplu: mă târăsc în cerc. 

Gunzow apăru târându-şi picioarele, trecu cu umerii căzuţi pe 
lângă mese, le numără, îl văzu pe Wegener şi înlemni ca pentru 
o lovitură de la unşpe metri pregătită temeinic. Apoi îşi îndreptă 
spatele, îşi rotunji şi mai mult burta îmbrăcată în uniformă şi 
încercă să lase impresia unui paj sigur pe sine. Pajul sigur pe sine 
veni la masă şi se aşeză. Faţa de pepene îi transpira. 

— Domnule Gunzow, mă mai cunoaşteţi? 

Gura pepenelui se îndoi în jos. Gunzow se uita ca frustrata din 


338 


reclama la Phobos. 

Wegener îşi împinse legitimaţia peste masă. 

— Atunci ştiţi deja că sunt de la Poliţia Criminalistică. 

O chelneriţă mai în vârstă trecea pe lângă masă, se opri şi se 
dădu trei paşi înapoi. 

— O bere mare, vă rog, spuse Wegener, iar tânărul acesta 
corpolent vrea o Club-Cola light, cu gust de vişine. 

— Mare sau mică? 

— Mică, vă rog. Nu stă mult. 

Chelneriţă îi privi încurcată şi o porni. 

Ochii bulbucaţi ai lui Gunzow dădeau să îi iasă din orbite. 

— De unde ştiu că beţi Club-Cola light cu gust de vişine? 
Wegener îşi trase legitimaţia înapoi şi o băgă la loc. In primul 
rând, pentru că aveţi probleme masive cu greutatea şi în al 
doilea rând, pentru că în momentul acesta tocmai este găsită o 
cutie din asta, domnule Gunzow. 

— Ce? Ce cutie? 

— O cutie goală de Club-Cola light cu gust de vişine. Cu 
amprentele dumneavoastră pe ea. In Cinematograful 
Internaţional. 

— Cum aşa? 

— Pentru că am avut eu grijă de asta. Ar trebui să fiţi mai 
atent cu gunoiul. Nu să-l aruncaţi neglijent la coşul de lângă car- 
walk-ul pentru VIP-uri. Poate vă faceţi rost mai bine de un 
garbage-can pentru VIP-uri. 

Stropi de sudoare picurau de pe fruntea masivă a lui Gunzow 
în direcţia nasului. Mâneca uniformei îi şterse. 

— Mie mi-ajunge, ce e căcatul ăsta? 

— Căcatul ăsta se poate termina bine pentru dumneavoastră, 
spuse Wegener, sau extrem de prost. Cum doriţi. 

— De ce prost? Gunzow ridică vocea. Pe obrajii căzuţi apărură 
pete roşii. Ce am făcut? Asta-i o porcărie! Ce vreţi de fapt de la 
mine? 

Wegener zâmbi. 

— Sunteţi suspectat că aţi fi introdus o bombă în 
Cinematograful Internaţional. Şi din păcate v-aţi uitat acolo cutia 
de Cola. O chestie destul de prostească, dar cred că lumea vă 
crede în stare. 

Faţa de pepene păru terciuită. Ochii i se învârteau în cap. 
Porni încă un strop de sudoare şi de data asta nu mai veni nici o 
mânecă să-l oprească, stropul reuşi să curgă pe obrazul plin de 


339 


pete roşii şi să ajungă până sub bărbia lui Gunzow, unde se opri 
neajutorat. 

— Cândva fireşte că vi se va dovedi nevinovăția, Sascha, fiţi 
fără grijă. Dar la EastSide nu o să mai lucraţi. 

— Ce vrei de la mine, dobitoc ce eşti? 

— Dobitoc ce sunteţi, se spune. Vreau să daţi un telefon. 

— Ce fel de telefon? 

Wegener scoase o foaie de hârtie din buzunarul interior, o 
despături şi o puse pe masă. 

— Sunaţi la numărul ăsta, de la unul din telefoanele de 
serviciu din hotel. Nu vă daţi numele, doar citiţi textul de pe 
bilet, cuvânt cu cuvânt. Apoi închideţi, fără să aşteptaţi vreun 
răspuns. 

Gunzow se holbă la Wegener, apoi se holbă la foaia de hârtie o 
trase spre el, citi cu voce înceată şi nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor: 

— Ascultaţi cu atenţie. Am să vă spun o singură dată. Ştiu că l- 
aţi împuşcat pe doctorul Christian Kayser de la Serviciul Federal 
de Informaţii. Dacă nu vreţi să merg la poliţie şi să dau 
declaraţie, veniţi mâine la ora 14... 

Gunzow se opri, se holbă la Wegener, apoi iar la foaie, citi în 
gând până la sfârşit, transpiră ca un porc, capul îi trudi, toci 
cuvintele, fluieră şi din ultima gaură, confuzie temătoare şi ură 
nervoasă vuiau prin circumvoluţiunile înecate în grăsime, le 
eliberară şi produseră un clipit nervos pe faţa de pepene, o buză 
inferioară cuprinsă de tremur, pete şi mai roşii decât înainte şi 
mai multă sudoare care curgea. Privirea ochilor bulbucaţi urcă 
încet de pe foaie, îl cuprinse pe Wegener şi căzu spre dreapta, pe 
turnul hotelului EastSide, care tocmai reapărea lent în imagine: 
megaposterul cu plasmă umflă faţa palidă a lui Kallweit până 
aproape s-o spargă, o capră de om de stat cât un balon cu aer 
cald, capră care vorbea la microfoane şi gesticula cu copitele. 
Sahra Wagenknecht rănită la atentatul cu bombă de la 
Cinematograful Internațional +++ cel puțin un om şi-a pierdut 
viața +++ Poliția: Au fost găsite indicii clare care duc la făptaş! 
+++. 

— De ce eu? 

Gunzow avea lacrimi în ochi. 

— Poate pentru că aţi fost un sac de grăsime aşa împuţit, când 
am fost să îmi aştept colegul. Sau poate doar fiindcă este logic 
ca criminalul agentului de la Biroul Federal care a fost împuşcat 


340 


să fi fost văzut de un paj. 

Chelneriţă puse pe masă un pahar de bere şi unul de Cola. 

Wegener apucă berea, luă o gură mare, îşi şterse spuma de la 
gură. 

— Deci? 

Capul de pepene încuviinţă. 

— Dacă o faceţi cum trebuie, n-o să mai auziţi niciodată de 
mine. 

Gunzow luă biletul, îl împături şi îl băgă în buzunarul de la 
pantaloni. Apoi goli cutia de Cola dintr-o înghiţitură, îşi înăbuşi 
fără mare succes un râgâit, se ridică şi plecă de la masă, fără 
salut. 

Wegener privi pe geam. Eşti pierdut, se gândi, eşti sortit 
căderii, Berlin, Sodoma mea, Gomora mea, biata mea victimă cu 
atac cerebral. Metropolă paralizată pe o parte şi astfel incapabilă 
de viaţă pe ambele părţi. Plină de grăsime până în ultima nişă, 
fără vreo şansă de recuperare. Plină de clădiri întortocheate ale 
minciunilor. Cum s-a mai folosit de tine istoria, cum te-au mai 
violat stăpânii fiecărei epoci. Unul după altul. Porci lipsiţi de 
conştiinţă, evident că numai bărbaţi, cele mai stricate dintre 
fiinţe. Şi încă mai stau la coadă. Incă mai stai neajutorată pe 
spate. Incă mai eşti destul de atrăgătoare pentru a fi umilită în 
continuare. 


341 


Sâmbătă, 29 octombrie 2011 


37 


Josef, Josef, spuse Wegener uitându-se în oglindă şi văzându-şi 
faţa rotundă care îi vorbea zâmbind, eterna freză dată pe spate, 
onoratul nas ca un cioc, când îmi apăreai în vise pe vremuri, 
Josef, erai unul care îndreaptă lucrurile, un patron protector, unul 
care ridică greutăţi mari la circ, îmbrăcat în combinezon cu 
cercuri albe şi roşii, un bătăios, unul plin de muşchi, unul care îmi 
ţinea temerile în şah, tu erai regele, eu eram pionul tău. Dar în 
noaptea asta ai fost pentru prima dată o căpuşă cu trei umbre de 
picioare groase şi plate, o căpuşă care îşi tricotase o plasă 
atotcuprinzătoare şi care trona acum în mijloc regeşte, erai mai 
exact o încrucişare între căpuşă şi păianjen, un aşa-zis căianjen, 
o specie rară de animal iubitor de unsoare, care trăieşte exclusiv 
în statele socialiste pline de lipsuri, cu Phobos-uri şi aer în mod 
notoriu unsuros, care găseşte condiţii ideale de viaţă doar acolo 
unde se unge ca lumea, pentru ca lucrurile să şi meargă ca unse, 
unde nu poate fi prins nimeni, pentru că toţi poartă pielea unsă, 
care îi face maleabili şi sprinteni aidoma unor peşti, care îi 
fereşte de a fi prinşi şi face ca oricine să-i poată scăpa oricui 
printre degete. In această lume te simţi tu acasă, Josef, căianjen 
comun fără caracter, un parazit căruia îi plac paraziţii, un 
maestru al amăgirii şi al dezamăgirii, unul care leagă neobosit 
firele, care ţine toate firele în toate mâinile şi picioarele. Şi 
căianjenii fără caracter îmbătrânesc, Josef, învaţă câte ceva pe 
fiece zi, deci se fac mai deştepţi cu fiecare minut care trece, cu 
cât sunt mai bătrâni, cu atât sunt mai dezlănţuiţi şi dorinţa lor 
sexuală se spune că e în continuă creştere, până în ziua cea de 
apoi, creşte până la cer, o potenţă ridicată la potenţă, aşadar, 
căianjenul este, s-o spunem pe-a dreaptă, un moş plin de pofte, 
un degenerat. 

Vocea lui Fruchti din capul lui tăcu. 

Fireşte că ai dispărut, spuse Wegener, poate ai fost ajutat să 
dispari, poate ai plecat singur, nimeni nu ştie, doar rezultatul 


342 


contează, în criminalistică este ca în amoristică, vinovatul se 
sustrage de la pedeapsa iminentă, zdup, printr-o uşă mascată 
din podea, ceva pierderi sunt întotdeauna şi cel mai nesănătos o 
ia la sănătoasa şi chiar dacă n-a fugit, mai trăieşte şi astăzi în 
libertate, nimeni nu este tras la răspundere, toţi rămân neatinşi, 
indiferent cu ce au greşit. Pentru că dacă lucrurile ar sta 
altcumva, dacă ar putea fi prins principalul vinovat, cel care a 
comis cea mai rea faptă posibilă, mai rea decât crima, omorul 
sau înşelăciunea şi anume trădarea prietenilor, atunci ceea ce aş 
face eu cu tine, tu incredibil curvar de curve de la gaz, ar fi aşa: 
te-aş lega de penisul tău subţire şi te-aş atârna de tavanul unei 
camere albe sau de un palmier din Gondwana, te-aş lega cu o 
frânghie în jurul glandului, Josef, pentru ca ştromoiogul să ţi se 
întindă, să se facă tot mai lung, tot mai subţire, ca gumele de 
mestecat cu scorţişoară de la societatea de stat Sa/utări dulci de 
la Jena, să se întindă inimaginabil de mult sub greutatea ta de 
Fruchtl şi în cele din urmă să se decojească, să se desfacă, să se 
spargă, o veselă fântână arteziană care ne aduce bucurii de 
culoare roşu-închis, autoamputarea pe deplin meritată şficuieşte 
ca o lovitură pompoasă de bici prin pivniţa Serviciului Secret şi 
răsună acum dintr-un perete în altul, o expoziţie acustică 
permanentă pe tema josniciei istorice, să-ţi tai puia, Josef, este 
ultimul lucru care îmi mai trece prin minte faţă de atât de puţină 
minte, să te culci cu singura femeie din Berlinul de Est care era 
tabu pentru tine, prin urmare, să te culci cu singura femeie pe 
care puteai s-o doreşti, lucrul ăsta e clar şi acest principiu este o 
parte componentă necesară a motorului omenirii, îmi dau seama 
de asta, dar asta nu se poate, pentru că fiecare dintre noi ajunge 
odată pe marginea prăpastiei lui personale, locul în care se 
transformă în erou grec, în care trebuie să se hotărască, stabilind 
ce este corect şi greşit şi asta în mod corect sau greşit, în 
momentul acela eşti doar tu şi cu tine, neprefăcut şi pur, atunci 
priveşti la mâncarea făcută în casă, sufleul tău personal de inimă 
şi de suflet creşte în faţa ochilor tăi şi poate să devină apetisant 
sau să cadă urât în sine însuşi, în funcţie de ce reprezinţi în acel 
moment, cine ai devenit: prieten sau duşman al egoismului 
îngâmfat, care sălăşluieşte în noi toţi, relaxat şi fără să plătească 
chirie, sigur că pe data de întâi a lunii care urmează va fi 
aprovizionat din nou şi fără zăbavă cu transporturi noi de greşeli, 
dar atunci când în joc este totul, atunci lucrurile stau altfel, 
atunci se decide o viaţă, Fruchtl, atunci se decide ce fel de om 


343 


eşti. În faţa părului roşu, a celor doi ochi căprui şi a zâmbetului 
bizar de ademenitor al unor labii uşor cenuşii, tu ai ales vina cea 
mai frumoasă, femeia între femei, nestemata speciei, un 
adevărat trofeu, figura de pe botul maşinii, probabil te-a 
fermecat aşa cum m-a fermecat şi pe mine şi ştiu că miracolul ei 
e etern, rezistă fără să se deterioreze şi peste perioade 
îndelungate, de la distanţă devine chiar mai grandios, o iubeşti 
până mori, îţi făureşti din amintiri o statuie în faţa căreia te 
umileşti zilnic, plin de plăcere, în faţa căreia te tăvăleşti într-o 
autocompătimire vâscoasă, îi dai Karolinei putere până şi asupra 
viselor tale, începând din acest moment dă iama prin nopţile 
tale, se alege cu pradă până în ziua de azi, ia tot ce prinde, un 
coşmar după altul, ea, cea mai dulce femeie, se transformă într-o 
amenințătoare comoară arzândă, care nu termină niciodată să te 
termine, prin urmare: te ţine de ouă până la ultima ta răsuflare. 

Dar evident că şi tu scapi fără să suporţi consecinţele, Josef, 
nu-ţi fie teamă, dacă nu vreau să mă înăbuş în propria furie, nu- 
mi rămâne decât să te iert mărinimos, în aşteptarea unei 
revanşe târzii, despre care nu ştiu dacă va avea loc vreodată, 
pentru că poveştile bune au finalul la fel de deschis ca rozeta cea 
roz a Karolinei în pozele de la Stasi, de dragul acestei vendete 
amânate pentru o zi care nu ştiu dacă va veni te iert, aşadar, 
acum Şi aici şi supraviețuiesc din pur instinct şi lucrului căruia de 
fapt nici nu vreau să-i supraviețuiesc, pentru că nu ştiu ce poate 
să îmi aducă o viaţă ulterioară, în care ultimul strop de speranţă 
tocmai mi-a fost strivit în ultimul hal, în care falimentul ego-ului 
s-a realizat pe deplin, dar probabil că şi asta face parte din joc: 
să fii condamnat să exişti, când eşti prea laş să pui mâna pe 
funie. Şi aici e momentul pentru famous last words, mai multă 
lumină nu avem vreun motiv de plâns, puneţi-mă înapoi pe 
bicicletă, nu ar fi trebuit să trec de la Scotch la Martini, iubito, mă 
duc acum la baie şi citesc, Trădare! Trădare! Asta înseamnă să fii 
credincios. 

Vocea lui Fruchtl tăcu în capul lui. 

Wegener scoase din dulap vesta antiglonţ cu însemnul Politia 
Populară şi o îmbrăcă. Vesta era mai strâmtă decât de obicei, 
cele opt închizători îl apăsau pe burtă, cusăturile îl ciupeau de 
grăsimea depusă pe şolduri, dar încă mai merge, îşi spuse 
Wegener, încă mai merg. Apoi înşfacă tubul de deodorant de 
culoarea somonului de pe dulapul din baie, îl aruncă la gunoi, 
ascultă sunetele pe care le scoase. Şi Action! spuse faţa lui din 


344 


oglindă, infinit de nefericită, înainte de a închide ochii. 


38 


Wegener trânti uşa Phobos-ului. În locul plescăitul saturat de 
clasă S, se auzi doar zgomotul subţire, firav, cu care trebuia întâi 
să te reobişnuieşti, şarmul bine-cunoscut al producţiei populare 
şi victorioase de material plastic, întru mobilizarea muncitorilor, 
ţăranilor şi căpitanilor de poliţie. 

Aleea Puşkin era goală. 

O Lada şi un Barkas erau parcate pe cealaltă parte a drumului, 
stăteau deja de zile întregi sau poate de săptămâni sub platanii 
bătrâni, purtau căciuli groase din frunze căzute. Pe marginea 
străzilor, frunzele ude formau grămezi maronii care începeau să 
se înnegrească. In găurile trotuarului nepavat se aduna apă 
murdară. Un perete etanş din tufişuri izola locul de terenul întins 
pe care jocul urma să se sfârşească cumva, pe care trebuia să se 
sfârşească cumva pentru că cercul era aproape închis, mai erau 
doar câteva grade şi arătătoarele ajungeau iar la zero. Şi atunci 
putea să o ia în sfârşit iar totul de la început. 

Wegener o luă pe drumul înmuiat, îndreptându-se spre 
intrarea principală, evită bălțile, sări peste crengile rupte, încercă 
să nu se stropească pe pantalonii raiaţi, privi în jur. 

In spatele lui nu era nimeni. 

In faţa lui nu era nimeni. 

După cinci sute de metri, peretele de tufişuri se retrăgea puţin 
şi apăru arcul triumfului, cu jumătatea dreaptă dispărută sub 
iedera verde şi cu cea stângă proaspăt curățată, fără muşchi, 
fără defecte, doar resturile unei mâzgăleli care fusese 
îndepărtată atât de temeinic cu o substanţă chimică, încât se 
mai putea citi fiecare literă, gri-deschis pe fundal gri-închis: 
Gazaţi Gazpromul. 

Wegener trecu pe sub arc, adoptă în mod automat un pas 
milităresc şi se simţi ca ministrul de apărare rus pe drumul spre 
depunerea anuală de coroane, imagini pe care Martin Wegener 
le văzuse întreaga tinereţe la televizor, pe vremea 
superputerilor, când mornoliţii ideologici stătuseră faţă în faţă şi 
nu ruinele lor, ca acum. 

Patria mumă mai plângea 


A 
| 


ncă în curtea din faţă, stătea 


345 


chinuită pe soclul ei, lăsa să-i atârne capul greu, prin care 
bântuiau 80 000 de soldaţi sovietici, împuşcaţi în timpul asaltului 
asupra Berlinului, ajutoarele unei dictaturi care o înlocuia pe 
cealaltă, un stadion de fotbal plin de oameni înşelaţi, pe care nu- 
şi doreşte nimeni să-i aibă în cap, se gândi Wegener, care nu te 
lasă în pace pentru că nici ei nu şi-au găsit liniştea. 

Spre est se deschidea axa centrală a monumentului, 
bulevardul Stalin, lat, pe care îl puteai străbate în tihnă, trecând 
peste plăci pătrate de piatră care arătau de parcă ar fi fost 
frecate în fiecare dimineaţă de o mie de deţinuţi politici înarmaţi 
cu periuţe electrice, nici o buruiană, nici un pic de mizerie, nici o 
urmă de vandalism. La dreapta şi la stânga creşteau mesteceni 
tunşi în mod regulat pe fâşii de gazon îngrijit, dându-i 
bulevardului care urca uşor un aspect de trambulină lină, 
înrămată de rampă festivă care conduce privirea în sus: între 
steagurile stilizate din granit roşu, înalte de câţiva metri, care 
fluturau la capătul celor două rânduri de mesteceni ca o poartă 
nemişcată, statuia libertăţii creştea în cerul acoperit de ceaţă, 
depăşea întregul complex, stăpânea cu privirea, în ciuda vremii, 
tot şi toate - soldatul-erou roşu, care striveşte sub cizmele lui 
zvastica, strânge la pieptul de luptător inevitabilul copil al 
viitorului, ţine pregătită în mână o sabie, gata de luptă, este plin 
de eroism, crezând în mod optimist că sistemul comunist este şi 
astăzi un adversar, un vampir, împotriva căruia rămân 
neputincioşi toţi ţăruşii de lemn, un sistem care poate se mai 
prăbuşeşte uneori, dar asta numai ca să renască cu şi mai multă 
hotărâre în altă parte. 

Wegener ezită la capătul rampei între doi soldaţi 
îngenuncheaţi de bronz cu arme de bronz în mână, se opri, privi 
peste terenul pustiu: o scară lată ducea în jos, spre morminte, 
ceața nehotărâtă atârna şi deasupra pătratului de gazon de 
mărimea unui teren de tenis, împrejmuit cu un gard viu 
ornamental tuns scurt şi flancat pe ambele laturi de sarcofagele 
de piatră de culoare deschisă. 

Ora 13.24. 

Haide, se gândi Wegener, te convingi tu. Trebuie să te 
convingi tu pe tine. Aşa ai învăţat. 

Işi închise nasturele de sus şi cobori agale scările ude, treaptă 
cu treaptă, alese drumul spre dreapta cum veneai dinspre 
mijlocul locului acoperit de gazon şi se apropie încet de 
eliberatori, călcă pe piatra întunecată de mozaic, în care pietre 


346 


de mozaic mai deschis la culoare desenau o coroană, trecu pe 
lângă rândurile de sarcofage, pe lângă inscripţiile chirilice, 
reprezentări ale scenelor de luptă şi ale variatelor moduri de a 
muri, pe lângă soldaţi roşii donați, care mărşăluiau la nesfârşit 
spre Vest, trecu pe lângă nişte citate din Stalin săpate în piatră, 
pe lângă ciocane şi seceri, în timp ce eliberatorul era tot mai 
mare, tot mai hotărât, un colos fioros călare pe mormântul său, 
un cavaler negru care zdrobise cu pumnul lui bolşevic de bronz 
visul naziştilor din Berlin despre Reichul de o mie de ani. 

Dealului mormintelor avea treizeci şi nouă de trepte, Wegener 
le numără în timp ce urca, ajuns sus se întoarse, privi terenul de 
pe cealaltă parte, din perspectiva eliberatorului. Cine intra aici 
trebuia să treacă pe sub poarta arcului de triumf şi să parcurgă 
exact drumul pe care venise şi el, să traverseze curtea din faţă, 
rampa, să treacă printre steagurile zidite pe scară în jos pe 
farfuria de prezentare, eliberatorul şi cu mine te vom vedea cu 
minute întregi înainte să ajungi aici, se gândi Wegener, noi, cei 
doi eroi, te aşteptăm liniştiţi aici sus pe munte. 

Se rezemă de soclul de piatră, îşi scoase minskul din buzunar, 
îşi puse căştile pe cap şi dădu pe radio. 

Ora 13.30. 

. în dimineața aceasta o conferință de presă cu Direcţia 
Poliţiei Populare Berlin, în cadrul căreia au fost făcute publice şi 
alte amănunte despre atentatul de ieri asupra Cinematografului 
Internațional. Conform acestora, victima care şi-a pierdut viaţa 
este unul dintre atentatori, a cărui identitate, ne informează 
autoritățile, nu este încă cunoscuta. Reprezentanţi ai 
Comisariatului nr. 5 au cerut să se facă încă în această noapte 
oprimă autopsie a trupului, care pe baza pantofilor purtați şi a 
unei analize ADN l-a identificat pe bărbat ca fiind şi presupusul 
făptaş al unei crime despre care deocamdată nu s-au făcut 
declarații suplimentare. Rainer Kallweit, preşedintele adjunct al 
Poliției din Berlin, consideră acest rezultat ca fiind o nouă dovadă 
pentru atitudinea anticonstituţională şi lipsită de conştiinţă a 
grupării clandestine, răspunzătoare de atentatul cu bombă de la 
Berlin. Kallweit a subliniat faptul că autoritățile investighează de 
câteva zile în forță, dar din motive tactice nu a vrut însă să facă 
deocamdată declaraţii cu privire la conținutul unei scrisori de 
revendicare a atentatului. Intre timp sunt înăsprite măsurile de 
siguranță din fața instituţiilor statului şi din centrul oraşului, vom 
relata mai pe larg despre aceste măsuri pe parcursul emisiunii, 


347 


acum îi dăm legătura colegului meu Michael Lunstroth, care 
aşteaptă în fața spitalului Charite şi ştie cum îi merge celui de-al 
şaptesprezecelea rănit. Michael? 

Da, Barbel, vreau să spun deja de la început că toate 
persoanele rănite sunt în afara pericolului, cele mai multe au fost 
intoxicate cu fum, separe că nu sunt răni foarte grave, probabil 
pentru că materialul exploziv a afectat mai ales scena 
cinematografului şi nu sala în sine. Conform autorităților, perfizii 
care au pus bomba au vrut să împiedice prezentarea filmului Red 
Revenge, a fost prin urmare un act simbolic, dacă vreți, precum 
cel de la groaznicul atentat asupra Palatului Republicii, care a 
avut loc cu o săptămână în urmă. Cu toate acestea şi aici au fost 
puse în pericol vieţi omeneşti, s-a luat în calcul moartea unor 
oameni nevinovați, pentru a sublinia, după câte se pare, o 
atitudine împotriva socialismului, fără argumente, în schimb cu 
forță brută şi lipsită de menajamente. Printre puţinele victime 
grav rănite se numără, după cum ştim încă de aseară, tocmai 
Sahra Wagenknecht, fostă membră a Partidului Unităţii Socialiste 
din Germania şi actrița principală a filmului Red Revenge, care, 
conform declarațiilor spitalului, are o rană la piciorul drept şi, 
după cum se pare în acest moment, va fi afectată pe viață de 
această zi îngrozitoare, se vorbea mai înainte de un şchiopătat 
cu care va rămâne, iar acest lucru ne întristează fireşte pe toți, 
căci o cunoaştem pe Sahra Wagenknecht ca fiind o tânără 
deosebită şi atrăgătoare, singura „bombă la care ţara noastră nu 
vrea să renunțe” după cum a spus odată Gregor Gysi în glumă, 
fanii şi susținătorii Sahrei Wagenknecht au venit încă de ieri- 
seară aici la Charite, au stat de strajă, au desenat din lumânările 
lor o armă automată, în amintirea personajului Laura Kraft pe 
care îl joacă Wagenknecht în film şi una din aceste tinere mi-a 
spus adineauri printre lacrimi, chiar dacă Sahra Cea Dreaptă, aşa 
cum este numită de către fani, deci şi dacă Sahra Cea Dreaptă 
va şchiopăta toată viața, nu-şi va pierde dragostea admiratorilor 
săi şi prin aceasta oricum doar se apropiase şi mai tare de idolul 
ei Rosa Luxemburg, care se ştie că şchiopăta, deci nu trăim 
astăzi doar ore amare, ci urmărim şi exemple frumoase de 
sinceră solidaritate socialistă... 

Wegener îşi scoase căştile din urechi şi opri radioul. Se aşeză 
pe unul din bolarzii de fier care susțineau lanţurile grele de fier 
din jurul monumentului şi aşteptă. 

Ceaţa se făcuse mai deasă. 


348 


39 


La o sută cincizeci de metri de Wegener se ivi o mişcare în 
supa lăptoasă a aerului, căpătă contur, luă formă omenească, iar 
Wegener se retrase după rotunjimea soclului, transpiră, respiră 
mai iute, îşi puse obrazul pe gresia rece. Urme de culoarea 
mentei îşi săpaseră drum prin blocurile late, apă coclită care 
curgea deja de şaizeci de ani pe corpul de bronz al eliberatorului 
îi aduse lui Wegener un gust neplăcut şi metalic pe limbă. 

Ora 13.54. 

Un bărbat cu pălărie, palton şi pantaloni de culoare închisă 
apăru printre cele două steaguri de granit, exact în locul în care 
Wegener stătuse cu jumătate de oră mai devreme, privi liniştit 
câmpul plin de morminte, îşi ţinea mâinile în buzunarele 
paltonului, coborî cândva treptele, o luă pe drumul de mozaic din 
partea stângă şi se apropie. Un al doilea luptător negru, unul fără 
copil, fără sabie, fără zvastică nimicită, în schimb cu o armă de 
foc automată, încărcată, cu siguranţa trasă şi folosită. 

Wegener îşi deschise paltonul, verifică vesta antiglont, îşi 
închise paltonul la loc, parcurse în gând drumul de mozaic, trecu 
pe lângă pătratele de gazon, pe lângă garduri vii, pe lângă 
sarcofage, ajunse la trepte şi constată că estimase corect: 
începând de aici se auzeau paşii, cu fiecare secundă mai tare, 
tălpi de piele care nu se grăbeau, care parcurgeau liniştite 
urcuşul inevitabil, decise şi stăpânite, în ritm şi în tact, mereu 
concentrate asupra următorului pas, până sus. Mersul unui 
bărbat care are un plan. 

Timp de zece secunde nu se auzi nimic. 

Apoi paşii porniră din nou, veniră din stânga spre el, de după 
rotunjimea soclului şi Wegener trebui să se gândească la 
Karolina, pe care nu o va revedea niciodată ca s-o poată strânge 
de gât cu mâinile goale, dacă acum calculase greşit, aşa cum 
Hoffmann calculase greşit, aşa cum calculaseră greşit Christian 
Kayser şi Ronny Gruber şi Gabriel Opitz, încredinţaţi fiind că 
hotărârea şi deşteptăciunea se transformau în succes dacă te 
uneai în taina căsătoriei, o văzu pe Karolina stând la mormântul 
familiei Wegener, în care tocmai îl coborau hurducat cu ajutorul 
unei frânghii, poate îşi făcea datoria şi vărsa şi câteva lacrimi, de 


349 


milă sau din sentimentalism amintindu-şi de o viaţă trecută şi se 
întoarce cu spatele de îndată ce sicriul atinge fundul gropii, era 
de aşteptat, în timp ce Wegener aude deja pământul căzând 
lopată cu lopată peste capacul din carton presat al sicriului, ca o 
grindină cu pietre deosebit de mari. 

Când apăru ţeava pistolului, ştia deja, mirosise de mult 
răspunsul şi pricepuse fulgerător ce ar fi trebuit să ştie încă din 
primul moment, atât de ameţitor, de dulce, insistent, şarmant, 
atât de puternic şi adormitor nu mirosea niciodată un învins, aşa 
mirosea învingătorul care îşi suporta propriul miros doar pentru 
că ştia că îl merită, pentru că acest miros îi anunţase deja 
victoria cu mult înainte ca lupta să înceapă măcar. 

— Martin! 

Wegener se sili să zâmbească. 

— Pari surprins. 

— Pentru că sunt surprins. 

— Nu eram sigur că te voi surprinde. 

— Ai dovada în faţa ta. Sunt uluit. 

— Şi înarmat. 

— Scuze. Brendel lăsă revolverul în jos. Tipul care m-a sunat 
aseară, ăla nu ai fost tu. 

— Nu, n-am fost eu. A fost domnul Gunzow, un paj prost ca 
noaptea din EastSide. 

De undeva se auzi un croncănit puternic şi nemulţumit, un 
corb, se gândi Wegener, veselii aducători de veşti bune. Apoi 
pata neagră apăru din ceaţă, cârmi pe deasupra pieţei centrale 
spre dealul mormintelor, era dintr-odată de dimensiunea unei 
păsări, bătu puternic din aripi, înconjură statuia făcând un cerc 
larg, se apropie, făcu un cerc mic şi dispăru din faţa ochilor lui 
Wegener. Aterizarea pe capul eliberatorului. 

Şi privirea lui Brendel însoţise zborul şi se întorcea acum 
codindu-se înapoi. 

— OK şi acum? 

— Eu întreb şi tu răspunzi. Wegener se aşeză la loc pe 
bolovan, îşi scoase minskul din buzunar şi îl puse pe vibrații. De 
când lucrezi pentru Securitate? 

Brendel mai ţinea încă revolverul în mână, ţeava era 
îndreptată către capătul de jos al soclului. Se gândea. Timp de 
un minut lung, păru că ţeava se putea ridica în orice moment, că 
nu se mai punea decât întrebarea cum plasezi un poliţist popular 
împuşcat într-un monument sovietic, încât să fie găsit abia după 


350 


ce Mercedesul de clasă S a trecut graniţa. Spre o viaţă normală 
de agent. 

— De la douăzeci şi nouă de ani. Deci de treizeci. 

— Pentru că? 

— Nu e locul potrivit pentru dezbateri politice. Dar, Martin, 
indiferent ce ai face, nu eşti scutit de îndoieli. Brendel încuviinţă 
din cap, de parcă ar fi trebuit să-şi confirme lui însuşi propriile 
cuvinte. Nimic nu este pe dinăuntru aşa cum pare pe dinafară. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Richard. 

— In mare ştii deja. 

— Spune-mi totuşi. Te ajut. 

— Chiar este necesar? 

— Da. 

Brendel oftă abia perceptibil. După care închise ochii. 

Deci aşa va arăta când va fi mort, se gândi Wegener, palid şi 
lipsit de putere, dar încă prea frumos ca să fie adevărat, un spion 
top-model, care rămâne om în ciuda a tot ce se întâmplă, care 
suferă în mod vizibil din cauza răului pe care l-a provocat şi care 
totuşi va primi o medalie pentru că a făcut totul corect. Richard, 
prestidigitatorul model. Cel mai mare trăgător de sfori dintre toţi. 

— Iniţial, Stasi l-a trimis pe Ronny Gruber la brigadă ca să-l 
lichideze pe Burger, spuse Brendel. Dar nu s-a putut. Burger se 
apropie doar de cei pe care-i cunoaşte de pe vremuri. Asta e 
reţeta lui de supravieţuire. 

— Spune mai departe. 

— Atunci l-au folosit pe Ronny Gruber altfel. l-au inventat o 
iubită care lucrează la Stasi şi, începând din acel moment, 
Gruber a alimentat brigada cu aşa-zise informaţii trăsnet. Le-a 
servit câteva chestii vechi de nivel 3 şi brigada i-a ciugulit din 
mână. L-au tratat drept o sursă prețioasă. 

— Şi atunci s-a aflat că Hoffmann voia să mai facă un puci, 
spuse Wegener. Cum s-a aflat? 

— Cred că a ciripit acest doctor Wanser, prietenul de trandafiri 
al lui Hoffmann. Poate au găsit ceva rufe murdare la Wanser în 
pivniţă şi l-au supus la presiuni. In orice caz s-a aflat că Hoffmann 
era în strânsă legătură cu Gysi. Este aşa cum a spus Marie 
Schutz: Hoffmann a văzut în Tratative ocazia pe care o aştepta 
de atâta timp. Putea dovedi faptul că Krenz nu a fost ales 
niciodată de Camera Poporului şi voia să meargă cu acest 
material incriminatoriu la presa din Vest. Guvernul trebuia să 
cadă, Gysi să devină noul preşedinte al Consiliului de Stat, 


351 


Hoffmann bărbatul puternic din spate. 

— De aceea a trebuit să dispară, spuse Wegener. Dar Stasi nu 
a vrut s-o facă cu propria mână, de frică să nu eşueze Tratativele 
dacă se află ceva. Corect? 

Brendel încuviinţă din cap. 

— Aşa că l-au pus pe Ronny Gruber să povestească brigăzii 
despre planurile lui Hoffmann. La urma urmei şi brigada avea un 
motiv să scape de Hoffmann. Chiar dacă acest motiv era 
diametral opus. 

— Brigada a reacţionat în mare conform planului. L-au 
înlăturat pe Hoffmann, ca să nu salveze socialismul prin 
transfuzie de sânge proaspăt. 

— Deci se poate spune că asociaţia ta i-a lăsat pe oamenii lui 
Burger să-l omoare pe Hoffmann. 

De pe capul eliberatorului croncăni un strigăt răguşit, căruia îi 
răspunse un altul de undeva de pe Spree, din spatele copacilor. 

Brendel privi revolverul. Mângâie trăgaciul cu degetul mare. 

— Stasi se află sub supravegherea permanentă a Serviciului 
Federal de Informaţii. Pe Normannenstrasse sunt cu mare 
probabilitate oameni de la SFI care ar raporta de îndată la 
Pullach orice încălcare a prevederilor pe care trebuie să le 
respecte un stat de drept. Riscul de a comite o crimă era pur şi 
simplu prea mare. Ar fi fost suficient cel mai mic indiciu asupra 
unei operaţiuni ilegale, pentru a periclita Tratativele. Cu toate 
acestea, Hoffmann trebuia să dispară. 

— Ar fi trebuit să îl băgaţi mai bine în închisoarea voastră 
secretă, decât să îl omorâţi. 

— SFl-ul află şi lucrurile astea. Dacă deodată e închis acolo un 
tip venit din Vest, fost profesor la Heidelberg şi consilier politic al 
lui Krenz de pe vremea Reînvigorării, îşi dau seama imediat că se 
întâmplă ceva. lar Hoffmann ar mai fi putut să vorbească, chiar şi 
din cea mai secretă închisoare din lume. 

— Asta înseamnă că vestul ştie despre închisoarea asta şi nu 
face nimic? 

— Martin, singura diferenţă dintre RFG şi RDG este că 
cetăţenii din RFG nu vorbesc despre porcăriile făcute de statul 
lor, pentru că au gura plină de filet biologic de vită. Oamenii se 
supără abia atunci când îi supără stomacul, scrie Christian Kreis. 

— Deci Hoffmann a trebuit să dispară. Spune mai departe. 

Brendel se aşeză pe bolovanul alăturat şi privi ţintă în ceaţă. 

— Păi el era capul, fără el nu se întâmpla nimic. Şi erau două 


352 


avantaje dacă treaba era făcută de oamenii lui Burger. În primul 
rând, moartea lui Hoffmann era un semnal clar transmis 
membrilor conspirației sale. În al doilea rând, brigada putea fi 
prezentată opiniei publice ca fiind o trupă de mercenari ucigaşi. 
Dacă poporul apucă să se identifice cu teroriştii, atunci totu-i 
pierdut. 

— Şi aici m-ai pierdut pe mine, spuse Wegener. 

— De ce? 

— Burger m-a întrebat în pădure la P/anterwal/d dacă am găsit 
vreun secret de stat la Hoffmann. De unde ştiau ei că există într- 
adevăr nişte hârtii care pot duce la răsturnarea lui Krenz? 

— De la Ronny. Le-a spus adevărul. Orice altceva nu ar fi 
sunat credibil. 

— Şi unde sunt aceste documente acum? 

— Asta nu ştie nimeni. Noi nu le-am găsit şi e clar că nici 
Burger nu le-a găsit. Se pare că nici măcar Marie Schutz nu ştie 
unde sunt. 

— OK şi atunci? 

— Şi atunci s-a întâmplat pana. Brendel păru timp de o clipă 
că va izbucni în râs. Gabriel Opitz trebuia să îl omoare pe 
Hoffmann din ordinul lui Burger. l-a venit ideea destul de şireată 
să însceneze moartea lui Hoffmann ca pe o crimă din răzbunare 
şi să lanseze întreaga poveste în presa din Vest. Ca să bage 
Securitatea la apă. 

— Şi deci a ieşit prost. 

Brendel încuviinţă din cap. 

— S-au gândit la toate, domnii Steinkuhler şi compania, dar nu 
şi la faptul că duşmanul ar putea gândi ca ei. Povestea asta cu 
SPIEGEL a fost accidentul cel mai mare posibil. 

Wegener se uită spre poarta de granit. Mai apăruseră doi 
bărbaţi şi stăteau nemişcaţi între soldaţii de bronz. In total deci 
patru oameni de pază. 

— De aceea l-aţi convins pe Krenz să îi propună lui Lafontaine 
o investigaţie bilaterală, spuse Wegener şi nu reuşi să sune atât 
de relaxat pe cât ar fi vrut. O investigaţie comună cu 
incoruptibilul funcţionar din Vest, care nu poate deveni periculos 
pentru ei, pentru că îl plătesc deja de treizeci de ani. 

— Sunt un secret bine păzit. 

Brendel zâmbi. Preţ de o clipă fu iar vechiul superman din 
Vest, simpatic şi corect. Nu te poţi supăra pe el când râde, se 
gândi Wegener. Câtă vreme te uiţi la el, investigatorul-şef de la 


353 


Criminalistica din Berlinul de Vest nu este un agent socialist, ci 
Richard cel Drept. Dar dacă nu te mai uiţi la el, te poţi alege 
foarte repede cu un glonţ în spate. 

— Atunci când investigaţiile nu au mai înaintat cu adevărat, s- 
a luat decizia să se predea Gruber, spuse Richard cel Drept. Ca 
să ne ducă în mod oficial pe pista corectă. Dar viaţa a vrut ca 
după aceea să ne cadă în poală premiul cel mare. Când s-a aflat 
prostia cu pantofii schimbaţi, am ştiut că, dacă punem mâna pe 
Opitz, Tratativele pot avea loc. Atunci nevinovăția Securităţii 
putea fi dovedită fără urmă de îndoială. 

— Pe Opitz l-aţi omorât şi i-aţi pus trupul în cinematograf, 
după atentat. Şi Gruber? 

— Nu avem de-a face cu moartea lui Gruber. Trebuie să-l 
întrebi pe Burger. 

— Patru morţi. 

Sau cinci, se gândi Wegener. Cu mine. 

Degetul mare al lui Brendel mai mângâia încă revolverul. 

— Te scutesc de discursul despre ceea ce s-ar întâmpla cu 
cele două ţări ale noastre, dacă Tratativele ar eşua, din cauză că 
i se atribuie Securităţii o crimă pe care nu a comis-o, iar 
Republica Federală nu poate semna contractul din cauza 
presiunii politice exercitate de UE. 

— Monumentul lui Thalmann. După ce am aflat unde va 
apărea Opitz, ai sunat la Securitate. Când ai făcut-o? Când ai 
adus maşina? 

Privirea lui Brendel cercetă şi ea steagurile de granit, 
rămaseră preţ de câteva secunde acolo, se întoarse înapoi tristă. 

— Ştii doar. De ce mai întrebi? 

— Şi Kayser? 

Brendel expiră auzibil. 

— Povesteşte-mi. 

— Tu eşti obsedat de adevăr. 

— Aşa se pare. 

— Christian şi cu mine aveam întâlnire cu Steinkuhler, după 
cum ştii. Luni, când te-ai întâlnit tu cu Borgs. 

— Ştiu. Şi? 

— Christian a ajuns cu câteva minute înaintea mea la 
Steinkuhler în birou, eu mă prefăcusem că întârzii din cauză că 
tocmai m-aş fi întors cu avionul de la Bonn. 

— Dar în realitate te întorseseşi mult mai devreme. 

— Da, la ora 13. Avusesem o convorbire de două ore cu 


354 


Steinkuhler, între patru ochi. Chiar înaintea întâlnirii oficiale cu 
Christian. 

— Şi? 

— Parfumul meu. 

— Ce? 

— Fahrenheit. Brendel ridică aproape neajutorat din umeri. 
Christian a intrat în biroul lui Steinkuhler şi a mirosit că eu 
trebuie să fi fost acolo înaintea lui. Miercuri dimineaţa, la micul 
dejun în EastSide şi-a dat brusc seama ce înseamnă asta. 
Brendel se ridică. Vocea îi era aproape veselă. După cum 
spuneam, toate se află odată şi odată. 

Wegener simţi că îi îngheţase fundul. 

— Voia să te dea în vileag. 

— Nu. Brendel scutură capul. Lucrurile nu merg aşa, Martin. 
Voia să îl termin pe Granz pentru el. Şi după aceea tot nu m-ar fi 
lăsat în pace şi ar fi tot cerut câte ceva. 

— Granz de la Greentec? 

— Granz de la Greentec. Pe moment Greentec nu mai joacă un 
rol central, dar se pregătesc pentru cazul în care se întâmplă 
vreun accident. Cândva o să explodeze undeva vreo conductă de 
gaz, centrala nucleară de la Hamburg o ia razna sau o insulă de 
forare se scufundă în Golful din Mexic. Ca să vadă lumea cât de 
periculoase sunt energiile convenţionale. Serviciul Federal de 
Informaţii cunoaşte lucrurile astea, dar nu are nici o dovadă 
concretă, ca de obicei. 

— Deci a trebuit să-l împiedici pe Kayser să te şantajeze. 

— Dacă eşti şantajabil, eşti mort. Ochii albaştri ai lui Brendel 
priviră prin Wegener. Nu a era prevăzut să împuşc pe cineva, cu 
atât mai puţin pe cineva de la SFI. Dar când intervine ceva 
neprevăzut, trebuie să te decizi. Când apare următoarea 
problemă, îţi spui că data trecută te-ai decis aşa şi, dacă acum 
nu continui, atunci totul a fost în zadar. Şi aşa mai departe. 
Aluneci din una în alta. 

Wegener privi spre steagurile de granit. Cei doi oameni de 
pază mai stăteau încă nemişcaţi, unul lângă altul. Doi turişti 
printre monumente, ţepeni ca nişte stalagmite. 

Brendel se trezi brusc. 

— De fapt, cum ţi-ai dat seama? 

— Tu mi-ai citit dosarul, deci m-am gândit că ar fi corect ca în 
schimb să îţi ascult şi eu telefonul. Siemens-ul nu-l puteam 
asculta, din cauză că e legat la reţeaua vestică. Deci a trebuit să- 


355 


ţi fac rost de minsk. 

Brendel ridică din sprâncene. 

— N-am folosit minskul deloc, nici măcar o singură dată. 

— Aşa este. Când am mers la Bo/tenhagen, te-ai prefăcut că îl 
suni pe Kayser în camera de hotel şi anume de pe minskul tău. 
Spuneai că l-ar fi contactat cineva de la Greentec. Dar 
convorbirea asta telefonică nu a avut loc niciodată. Rapoartele 
de supraveghere nu consemnează nici măcar o singură 
convorbire telefonică dusă de pe acest aparat. Şi Kayser nici nu 
mai putea vorbi la telefon, în momentul acela zăcea deja de zece 
minute mort pe pat. 

Richard cel Drept păru amuzat. 

— Păi tu eşti un adevărat serviciu de informaţii într-o singură 
persoană, Martin! Păcat că nu ai nici un stat căruia să-i aparţii. 

— De fapt, cine e la curent cu jocul tău dublu? Doar 
Steinkuhler şi Krenz? 

— Krenz nu ştie. Doar Steinkuhler şi cei doi consilieri ai lui. 
Vocea lui Brendel sună deodată confidențială. Şi aşa trebuie să 
rămână, Martin. 

Deasupra lor se auzi croncănitul, pasărea neagră căzu de sus 
intrând în aria lor vizuală, zbură agale prin ceaţă, cobori şi bătu 
din aripi abia când era gata să atingă gazonul, urcă iar şi dispăru 
în albeaţa tulbure a aerului. 

— Ca să nu fi fost în zadar tot ce ai făcut în ultimii treizeci de 
ani, spuse Wegener. 

— Da. Brendel îşi băgă revolverul în buzunarul paltonului. Şi 
pentru ca fondurile internaţionale să nu-ţi scoată la mezat ţara 
de sub cur. 

Wegener încercă să zâmbească. Ştia că acest moment era 
unul de supravieţuire. Momentele de genul acesta trebuiau 
privite ca roata norocului care se învârte tot mai încet, al cărei 
braţ scurt de fier trece codindu-se tot mai mult de barba rotundă 
din ştifturi de cauciuc, până când unul din ştifturi se îndoaie, fără 
să mai reuşească să treacă, capitulează, sare înapoi, opreşte 
învârtirea în cerc, cu exact o poziţie înaintea punctului din care 
pornise. 

— Cum ţi-ai pierdut soţia? întrebă Wegener. 

— Cancer. Cancer limfatic. Deja în 1998. De ce te interesează 
asta acum? 

— Mă gândeam că nimic nu ne marchează mai mult decât o 
pierdere. 


356 


Brendel se legănă pe picioare. 

— Şi Karolina ta? Mai există vreo şansă? 

— Nu. 

— Nici una? 

— Dacă tot nu poţi pune capăt unor lucruri, trebuie măcar să 
înţelegi că nu le poţi lua de la început. 

Brendel încuviinţă. 

Wegener îşi drese vocea. 

— Presupun că pentru tine e închis cazul Hoffmann? 

Privirea lui Brendel era atât de nemiloasă pe cât era de 
prietenoasă. 

— Acum ştiu ce voiam să ştiu. 

— Prin urmare, ai câştigat. 

— Mai degrabă am pierdut totul, Richard. Dar chiar dacă aş 
vrea, tot nu i-aş putea explica unui om ca tine ce înseamnă asta 
de fapt. 

— Incearcă. 

— In mare înseamnă un singur lucru: cunoaştere. 

— Cunoaşterea o câştigi. Prin urmare, înseamnă că nu ai 
pierdut. 

— Hai să spunem aşa: îmi recunosc înfrângerea. 

— Şi asta îţi ajunge. 

— Probabil că asta am vrut. 

Brendel întinse mâna înmănuşată. 

Wegener se ridică şi o luă. 

— Când pleci înapoi? 

O strângere de mână scurtă şi puternică. Pielea mănuşii era 
rece şi netedă. 

— In seara asta. 

— Cum a fost ciuperca? 

— Ce? 

— Mânătarca pe care ai găsit-o în pădure. 

— Aia! Brendel se strâmbă. Plină de viermi. 

Stătură fără o vorbă timp de unul-două minute, priviră ceața 
pe care încerca să o risipească un vânt uşor, care voia să se 
ridice, dar nu reuşea şi acesta e un fel de tăcere, se gândi 
Wegener, o tăcere paşnică, nu una care te pândeşte, ci o tăcere 
a naturii şi poate că asta era marea diferenţă, liniştea dinăuntru 
şi liniştea din afară, poate că afară nu putea fi linişte deplină 
niciodată, pentru că totdeauna mai exista şi o altă fiinţă, o 
cârtiţă, un vierme, un melc, un corb, un şobolan pe nume 


357 


Richard, afară nu erai niciodată cu adevărat singur. 

Apoi Wegener se întoarse, merse de-a lungul soclului până la 
trepte, le cobori pe toate treizeci şi nouă, simţi acum clar cât de 
tare îl apăsa vesta antiglonţ pe umeri, cum transpira sub chestia 
aia care îi apăra spatele, dar nu-i apăra capul, zdrenţe de ceaţă 
atârnau peste sarcofage, garduri vii ornamentale, statui de 
soldaţi, nu bubui nici o împuşcătură, nu se întâmplă nimic, doar 
corbul mai croncăni de câteva ori fără chef de pe undeva, când 
Wegener ajunsese deja la poarta de granit, când cei patru 
oameni de strajă îl lăsară să treacă şi când îi vibră minskul. 

— Frank. 

— Martin, unde eşti? 

— Mă plimb printr-un cimitir de soldaţi. 

— Fiecare îşi petrece timpul liber în felul său. De ce te-am 
sunat: tocmai a anunţat o patrulă că au văzut la Muggelsee un 
Phobos alb cu dungi roşii ca de raliu, dar nu l-au putut urmări. 
Era dat în urmărire şi acum mă întreb dacă trebuie să-i mai 
anunţ pe cei de la C5 sau... dar Wegener nu mai auzea nimic, 
alerga deja peste bulevardul Stalin spre statuia patriei-mume, o 
luă la dreapta spre ieşire, simţi că aleargă prea repede, că luase 
curba prea strâns şi că aluneca pe frunzele ude, că nu se putea 
ţine de nimic, că minskul îi zbura din mână, de parcă ar fi vrut s- 
o ia pe urmele corbului, în timp ce el însuşi rămase preţ de 
câteva secunde la orizontală în aer, pluti peste asfaltul 
strălucitor, un săritor cu prăjina care se enervează deja în aer că 
a doborât bara, care îşi vede căderea cu încetinitorul, la rezoluţie 
mare, o situaţie stângace plină de ceaţă şi umezeală, pe fundal 
de semne ale victoriei ruseşti şi litere chirilice, care speră timp 
de o secundă că poate zbura precum corbii şi telefoanele, dacă 
dă de câteva ori puternic din braţe, că se poate ridica spre cer, 
să plutească peste monument, peste Parcul Culturii, peste Spree 
şi peste întregul Berlin, până când visul i se spulberă brusc, 
telefonul i se sparse undeva în fundal pe plăcile de piatră, până 
când se prăbuşi el însuşi pe podeaua tare ca gheaţa şi durerea îl 
rupse în două, atât de brutal de parcă un măcelar cazac şi-ar 
tranşa cel mai gras porc: o lovitură de sabie, drept pe mijloc. 


40 


358 


Motorul Phobos-ului lovea din interior în capota de fenoplast, 
voia să iasă din cuşca lui, să arunce în aer acoperământul 
tremurător şi să se ridice în aer, era acum Motoransky-man, 
eroul nenumăratelor filme idioate în 3D, care încorda bicepsul, îşi 
umfla pieptul şi umerii, îşi lua avânt şi smucea caroseria înainte 
cu atâta lipsă de menajamente, încât îi ieşiră vene roşii în ochii 
întunecaţi ai farurilor, îşi luară rămas-bun primele părţi 
exterioare, zburară cât acolo barele ornamentale, tablele de 
protecţie, plăcuţele de înmatriculare, iar Pavel, şoferul timid cu 
figură balcanică şi salopetă de blugi, se vâri de atâta frică de 
running-gag în locul pentru picioare, în timp ce Motoransky 
fierbea în faţă, clocotea, ardea, doar pentru a mai scoate câţiva 
km/h, doar pentru a mâna Skodamobilul la limită printr-o Cehie 
colorată, din care urmele decăderii socialiste fuseseră şterse din 
animaţie cu ajutorul subvenţiilor cinematografiei de stat. Dar eu 
nu sunt Pavel şi cutia asta nu are un Motoransky-man sub 
capotă, se gândi Wegener în timp ce călca pedala de acceleraţie 
până pe podeaua de tablă, încleştă volanul cu ambele mâini, 
transpiră şi mai tare, trebui să se pişe şi mai urgent, sunt un pion 
care alunecă de pe tabla de şah, chinuit de o durere înţepătoare 
la şold şi o presiune enormă pe vezică, echipat cu o cutie de 
săpun Phobos pentru poliţie din linia de producţie de iarnă, 
asamblată de proletari resemnaţi de la Cooperativa de Stat 
Sachsenring care toarnă ţuică în ei deja la masa de prânz, după 
care montează radioul în portbagaj şi geamul din plafon în vana 
de ulei, eu sunt cel care aleargă în urma voastră, un pas înainte, 
doi înapoi, nu mă aşteptaţi, fugiţi liniştiţi mai departe, între timp 
eu mă las păgubaş. 

In momentul în care aparatul de navigaţie indică reţeaua de 
drumuri forestiere Muggelsee, era încă la 150, se văzu nevoit să 
frâneze brusc, patină, avu preţ de câteva secunde senzaţia că va 
pierde partea din spate a maşinii pe şoseaua udă, învârti violent 
de volan şi vâjâi ca scăpat de sub control în parcarea goală, dădu 
în gropi, apa murdară stropi în jur, se prelinse pe ferestrele 
laterale, mâzgăli parbrizul din faţă, Wegener porni braţele mici şi 
subţiri ale ştergătoarelor, descrise o curbă şi intră de pe ultimul 
loc de parcare pe drumul principal, acum gonea prin pădure, 
trunchiuri întunecate de copaci treceau în grabă pe lângă el, 
covorul auriu de frunze se transformase şi aici într-un brun greoi, 
care se ridica formând dealuri line, cobora din nou, lumea săracă 
şi monotonă a toamnei, trecută definitiv de la desişul umbros al 


359 


verii la o adunătură golaşă de ramuri, prin care puteai vedea 
până departe şi care nu ascundea, la o primă privire, nici un 
secret, la a doua privire este totul altfel. 

La a treia intersecţie călcă pe frână, o coti pe drumul forestier, 
apăsă din nou pe pedala de acceleraţie, un pustiu de culoarea 
pământului, în care Phobos-ul se lupta să înainteze, se înfigea, 
troncănea peste rădăcini groase de scârţâia bordul, bricheta sări 
din lăcaşul ei, aparatul navodobro de navigaţie căzu de pe 
parbriz, apărătoarea de soare de pe locul din dreapta şoferului 
nu mai era decât o aripă retezată, uşiţa bordului se deschise, 
rămase atârnată în locul pentru picioare şi începu să lovească la 
fiecare mişcare în consolă, maşina asta se distruge singură, se 
gândi Wegener şi ăsta este cu siguranţă cel mai bun lucru pe 
care îl poate face. Apoi apăru primul indicator de avertizare, 
Teritoriu controlat de Ministerul Economiei Energetice - accesul 
interzis, dedesubt un aparat de fotografiat în semnul de interzis, 
un pieton în semnul de interzis drumul o luă spre dreapta, se 
denivelă, maşina alunecă, Wegener frână şi văzu deja şarpele 
argintiu al conductei care se curba spre el, se apropia şi apoi o 
cotea din nou, văzu un Phobos alb cu dungi roşii ca la raliu, 
parcat adânc în vâlcea printre copaci, continuă să alunece, 
acceleră, degeaba frâna, maşina avea propria voinţă, se săturase 
de inferioritatea proprie, voia să o termine cu viaţa definitiv, se 
frecă de un trunchi de copac, îşi rupse oglinda exterioară din 
dreapta, patină spre al doilea indicator de avertizare, îl răsturnă 
şi se lovi cu grilajul de aerisire de un trunchi de stejar, capul lui 
Wegener se repezi în volan, sări înapoi şi căzu în piept. 

Inainte să se instaleze durerea atroce în frunte, transformând- 
o pe cea de la şold într-o senzaţie de reală plăcere, simţi deja 
sângele care îi curgea cald pe faţă, în ochi, în gură, care avea 
acelaşi gust de fier ca soclul statuii eliberatorului, care îi curse ca 
o supă pe palton, pe pantaloni, pe scaunul de sub el. Uşa era 
blocată, se deplasase, prin urmare, trebui să se arunce în ea, de 
trei, patru, cinci ori, până când uşa cedă şi propriul elan îl făcu să 
cadă din maşină pe frunzişul ud, un sac greu, prevăzut cu vestă 
antiglonţ, care se rostogoli câţiva metri la vale, se adună cu greu 
de pe jos, cobori clătinându-se în vâlcea, resturi ale panglicii 
lăsate în urmă de poliţie fluturau în tufişurile de mure, solul 
pădurii se umpluse de mult iar de frunze, un vânt puternic îi sufla 
drept în faţă, vezica îl chinuia. Sub burta plină de muşchi a 
conductei se vedeau mai multe gropi proaspete în sol, săpături 


360 


eşuate ale unui căutător de comori fără plan, iar când Wegener 
auzi fâsâitul din spatele său era deja prea târziu, pentru că 
adesea prea târziu este deja foarte devreme, se gândi el pe când 
metalul strălucitor al unei lopeţi se îndrepta deja de mult spre el, 
îl nimerea plat în cap, zdrong! Un zgomot surd şi uite-l căzând 
iar, deci nimic nou sub soare, lăsă solul pădurii să se apropie de 
el, totul se îndrepta înspre el, rădăcinile aveau culoarea 
crestăturii de la gâtul lui Hoffmann, acum îşi apăsa frumos faţa 
însângerată în pământul proaspăt, uşurat şi obosit, o răcoare 
umedă, senzaţie lutoasă de bine, pentru care curvele grase de 
ştabi plăteau o adevărată avere în băile lor de nămol, toate astea 
se găseau aici gratis. 


Prima palmă îl plesni dinspre stânga peste faţă. 

A doua veni dinspre dreapta. Apoi încă una din stânga. 

Persoana care-i dădea palme avea chef să lovească, asta era 
clar. Wegener încercă să deschidă ochii, în cap îi picura apă. 
Fruntea ardea. Simţea gust de pământ ud şi de sânge. 

— Trezirea! 

— Cam greu... 

— Ce? 

— Cam greu, dacă mă faceţi KO în timp ce mă trezesc... 

— Sunteţi singur? 

— Da. 

— Mai ştie cineva unde sunteţi? 

— Nu. 

— Telefonul? 

— In buzunarul din dreapta, dar e... 

— Puteţi fi localizat? 

— ... Stricat. 

Acum recunoscu contururi, copacii, un pilon de conductă, păr 
lung, cineva îi cotrobăi prin haină, îl apăsa în poală, se lipea de 
el. Părul lung era umed. Mirosea uşor dulceag. A vanilie. 

Wegener savură mirosul. Il trase adânc în piept. Simţi o 
răsuflare caldă pe faţă, la urechi, în nas, simţi cum îl furnică între 
picioare, cum pantalonii se fac cu fiecare secundă mai strâmţi, 
cum erecţia îşi dădea importanţă, devenea caraghioasă, fără să 
ţină cont de proprietarul ei. 

— OK, l-am găsit. Chiar că e stricat. 

Chipul Mariei răsări drept în faţa lui, câteva şuviţe blonde i se 
lipiseră de fruntea umedă de la transpiraţie, gura întredeschisă, 


361 


genele întunecate fluturau. 

Se priviră în ochi preţ de câteva clipe lungi, ca de sărbătoare. 
Wegener avu senzaţia că buzele astea crăpate urmau să se 
apropie, lăsând la o parte palmele şi lopata, aici lipseau numai 
câţiva centimetri până la o atingere delicată la locul faptei, 
pentru sentimente dincolo de orice intenţie politică, pentru un 
moment de slăbiciune plin de pasiune care ar fi anihilat pe loc 
orice durere, durerea din şold, durerea din frunte, durerea de la 
ceafa, durerea din vezică, care ar fi izgonit gustul de pământ 
umed, de sânge, de transpiraţie, aşa cum tot ce avea frumuseţea 
asta pisicoasă, graţioaso-murdară, trebuia să aibă gust de 
vanilie, din vârful capului până la degetele de la picioare date cu 
lac negru... 

— Marie. 

Faţa se trase înapoi. 

— De unde ştiţi cine sunt? 

— Boltenhagen... 

Mane îl fixă cu privirea. Gura i se deschise şi mai mult înainte 
de a se închide de tot, înainte ca Marie să se ridice, să se învârtă 
în cerc, să-şi scuture capul, să-şi ducă o mână la fruntea udă. 

— Dumneavoastră sunteţi! Aveţi faţa... 

— Am fost puţin cam stresat în ultimul timp. Wegener se 
strădui să vorbească fără să se simtă că avea dureri. Cu ce sunt 
legat? 

— Cu cablul meu de tractare. 

— Vreţi să mă agăţaţi, recunoaşteţi. 

— Umorul a supravieţuit. 

— Asta e important. 

— Îmi pare rău. 

— Ce anume vă pare rău? Că m-aţi legat? Că m-aţi obligat să 
mă dezbrac pe plajă? Că m-aţi încătuşat gol de colegul meu gol, 
care mai e şi din Germania de Vest pe deasupra? Că m-aţi 
doborât la pământ cu lopata? Că mi-aţi tras palme? Sau că a 
trebuit să stau în Marea Baltică până era să-mi îngheţe ceva? 

Privirea batjocoritoare a Mariei contemplă raiaţii bombaţi. 

— Cred că partea importantă a rămas intactă. 

Wegener simți că se încălzeşte sub zâmbetul acela 
condescendent, fie că voia, fie că nu. 

— Ne-aţi minţit. Aţi vorbit cu tatăl dumneavoastră despre tot. 
Fără excepţie. Aţi ştiut de la început despre ce este vorba. 

— Este aproape adevărat, domnule Martin Alfons Wegener. Un 


362 


lucru destul de important a trecut mereu sub tăcere, din motive 
de securitate: locul în care se află chestia aia. 

— Nu v-a spus de capsula timpului? 

— Capsula timpului? Marie îl privi mirată. Poate că e bine că 
aţi dat buzna aici. Vă ascult. 

Wegener o privi pe Marie. 

— Documentele sunt în capsula pe care fosta dumneavoastră 
rectoră de la şcoala primară a îngropat-o acum cincisprezece ani 
în pădure. 

— Doamna Frommann?! 

— Da. Vă aduceţi aminte? Eraţi doar un copil pe atunci. 

— Astea sunt trucurile tatălui meu! Marie râse. Tipic! Şi 
funcţionează de fiecare dată! 

— Se poate spune şi aşa. 

— Probabil că doamna Frommann era singura care cunoştea 
locul exact sau? Nu ştia nici măcar el unde ascunsese chestiile 
alea. 

— Aşa e. Wegener încercă să-şi mişte mâinile, dar Marie 
produsese cel mai strâns nod din întreaga Uniune Socialistă. 
Când tatăl dumneavoastră a fost dat în vileag, a făcut rost de 
coordonate de la doamna Frommann, ca să dezgroape capsula. 
Dar ucigaşii l-au prins înainte să se poată apuca de săpat. 

— Aşa mă gândisem şi eu. Fără coordonate ai nevoie de un 
buldozer ca să găseşti ceva aici. Dar aşa cum se spune la 
Noaptea lui Vosshagen: nu te ajută cu nimic. 

— De ce nu v-a sunat tatăl dumneavoastră când s-a înrăutățit 
situaţia? Aţi fi putut pune documentele la loc sigur. La urma 
urmei, sunteţi cea mai importantă aliată a sa, singura fiică. 

— Pentru că n-a fost tâmpit. Evident că se aştepta să-i fie 
ascultate convorbirile. Să distrugă douăzeci de ani de muncă cu 
un apel telefonic şi în acelaşi timp să dezvăluie Securităţii 
existenţa mea? 

— A fost şi urmărit. Se pare că asta i-a scăpat. 

— Poate că n-a mai avut timp să se ocupe de asta. Poate a 
trebuit să rişte totul pe-o carte. Marie se întoarse cu spatele, 
privi ţintă pădurea, fără să spună o vorbă, îşi trecu amândouă 
mâinile prin păr. Un moment de reculegere pentru mortul Albert 
Hoffmann. Apoi puse mâna pe lopată. Acum am să continui. 

— Doamnă Schutz, aceasta este o pădure! 

— Spune-mi Marie, Alfons. 

— Marie, asta e o pădure. 


363 


— Bună observaţie, Alfons. 

— Cauţi acul în carul cu fan. 

— Caut nişte documente care pot dobori un regim nedrept, 
aşa că am să sap până am să le găsesc. 

Wegener încercă să-şi sorteze durerile. Fruntea era parcă 
crestată cu o lamă de ras. Capul îi era ca o minge cu care exersa 
Michael Ballack loviturile libere, câte una la fiecare douăzeci de 
secunde. 

Şoldul îi ardea. Apă rece îi picura de sus pe rana de la cap, o 
înţepătură sigură administrată în ritmul naturii. 

Marie se aplecă spre el. 

— E totul în regulă cu capul tău? 

— Foarte amuzant. De ce ai fost la cabană? 

— Oare de ce. Am căutat hârtiile peste tot. Şi la cabana lui 
tata. 

— Marie. Îți dau un sfat folositor: renunţă. Wegener simţi 
presiunea chinuitoare a vezicii, o bombă cu apă de 3 kile pe care 
i-o cususe cineva sub abdomen. Statul ăsta nu poate fi învins. 
Nici măcar tatăl tău nu a reuşit şi chiar că şi-a dat silinţa. 

— Şi-a dat. Dar uneori copiii trebuie să ducă la bun sfârşit 
războaiele părinţilor lor. Gândeşte-te la George Bush. 

Wegener zâmbi. 

Marie zâmbi şi ea. 

— Ştii de ce eşti tu nefericit, Wegener? 

— Tensiunea creşte. 

Batjocura drăgălaşă a Mariei se întorsese. 

— Pentru că te furişezi şi te eschivezi, în loc să urmezi drumul 
drept. Eşti ca un luptător de gherilă. Umbli pe poteci care 
şerpuiesc printre crengi. Crezi că ascunzişul te apără, ca să poţi 
lovi ici-colo câte un pic, în măsura posibilităţilor tale modeste. Şi 
în realitate nu eşti mai invizibil decât un copil care îşi ţine mâinile 
la ochi. Aşa că ai putea la fel de bine să mergi înainte. Ai ajunge 
mai repede la sosire şi nu te alegi cu căpuşe, ar fi totul mai 
simplu. Crede-mă, eu am încercat. 

— Cine merge printre crengi găseşte ciuperci. 

— Şi se otrăveşte cu ele. 

— Nu şi dacă se pricepe la ciuperci. 

— Domnul Myzel salvează lumea. 

— Tu te mai poţi salva, Marie, dacă... 

— Fals. Ar trebui să spui: ţara asta mai poate fi salvată. 

— ... te ţii deoparte. 


364 


— Crezi tu. 

— Aş putea să te ajut. 

— Stă legat fedeleş în pădurea statului, sângerează ca şefa 
spintecată de brigadă din Comandoul groazei 3 şi vrea să mă 
ajute pe mine. 

Wegener rânji, în ciuda durerilor. 

— Un film de căcat, aşa-i? 

— Mai rău decât ăsta nu e decât Doctrina menghină. 

— Ce vrei să faci când găseşti documentele? 

— De ce ţi-aş spune ţie, bătrâne? 

— Poate pentru că suntem deja la per tu. 

Marie râse. 

— lubitule, aici sunt la per tu bucata de unt şi tigaia încinsă, 
dacă nu ţi-ai dat seama până acum. 

— Ştii cum e cu extremele, spuse Wegener, sunt făcute să se 
anuleze reciproc sau să se atragă. Dar în ambele cazuri trebuie 
să se combine întâi. 

— Dacă nu mai ştie ce să facă, flirtează. Marie se apropie de 
el. In voce se simţea acum, pe lângă batjocură şi o urmă de 
interes crescând. Nu poţi să-ţi imaginezi ce voi face cu 
documentele? 

— Le dai presei din Vest. Exact aşa cum avea de gând tatăl 
tău. 

— Probabil că am minţit în privinţa asta. 

— Minţi puţin cam mult. Cum te suportă prietenul tău? 

— Observaţia asta a fost cam bătătoare la ochi. 

— Spune-mi. 

Marie se ghemui şi îl privi pe Wegener în ochi. 

— Este în joc viitorul socialismului şi acesta este 
posteritatismul, într-o... 

— Cunosc cântecul. 

— Înseamnă că vei fi pregătit când va veni. 

— Cui vrei să-i dai hârtiile, Marie? 

— Lui Lafontaine. 

Deasupra lor, vântul se înteţi, sufla prin coroanele aproape 
goale ale copacilor şi scutură câteva din ultimele frunze care 
plutiră spre sol ca o ploaie gălbuie şi leneşă. 

Wegener simţi că îl ia cu ameţeală. 

— De ce... 

— Le aşteaptă deja. Ochii plini de lintiţă verde aruncară 
scântei. Lafontaine şi Gysi. Doi conducători, un singur ţel. 


365 


înţelegi tu, Alfonso? Înţelegi în sfârşit ce este de fapt planul D? 

Wegener se holbă la Marie. 

— Te ajut eu, cap de nucă ce eşti. Este vorba despre 
reunificare. Despre o Germanie unită, sub acoperişul unui 
socialism reformat! Un socialism democratic, ecologic, îndestulat 
cum nu s-a mai văzut pe pământ. Asta a fost scopul de la bun 
început. 

— Dar cum... 

— Exact, dar cum? se întreabă bucata de unt şi tigaia 
răspunde: foarte simplu, cu documentele din capsula timpului. 
Krenz abdică, Gysi preia. Totul e pregătit, Alfons, în Vest şi în Est, 
toţi stau cu arma la picior, reunificarea sub posteritatism este 
moştenirea lăsată de tatăl meu şi nici o Securitate şi nici un 
căpitan nu pot face nimic s-o împiedice, peste o săptămână 
Lafontaine merge cu ea la presă, Gysi ajunge preşedinte 
interimar al Consiliului Statului încă înainte de Tratative, în 
decurs de o lună este prezentat un plan cuprinzând 10 puncte, 
prin care cele două sisteme economice... 

— Atunci pune-te frumos pe săpat. 

Wegener îşi adună ultimele puteri, ultimul strop de putere şi 
de furie şi râse scurt. 

— Poate că nici nu voi fi nevoită. Marie se apropie, se aplecă 
asupra lui, se ghemui, un nor de vanilie o însoţi, la fel şi 
zâmbetul ei nonşalant, Marie îngenunche pe vezica lui, apoi pe 
penisul lui sculat, Wegener scoase un geamăt, scula îi striga 
după ajutor, testiculele scârţâiră, glandul scânci, Alfons, tu sigur 
ai fost la doamna Frommann, aşa-i? Marie îi deschise haina 
şoptind, îşi băgă mâna în buzunarul interior, bătrâna vacă de 
mare sigur nu a putut rezista şarmului tău, Wegener simţi mâna 
Mariei în buzunarele de la cămaşă, foarte aproape de piele, de 
sfârcuri, de fapt ar fi trebuit să-mi dau seama şi eu, unu la zero 
pentru tine, Alfons, Wegener se auzi scoțând un scâncet patetic, 
Marie îl îmbrăţişă, îi simţi pielea moale şi umedă pe obraz, îi 
mirosi respiraţia, totul mirosea a Magdalena, a Karolina, degetele 
Mariei în buzunarele din spate ale minunii raiate, pipăiră curul lui 
Wegener, nu găsiră nimic, se duseră la buzunarele din faţă ale 
hainei, ei, unde este bileţelul, tu nu ai fi apărut azi aici dacă nu ai 
fi făcut rost de coordonate, nu poţi să-i povesteşti tigăii tale 
preferate una ca asta, Wegener îşi auzi propriul scâncet, în mod 
clar un animal sălbatic din pădure, prăjit de viu, Marie se dădu 
într-o parte, genunchiul îi alunecă şi îl izbi în testicule, ca un tanc 


366 


care nimereşte într-un magazin specializat în porţelanuri, corturi 
acoperite de stele se dădeau huţa pe fulgerul de la Treptower, 
botul deschis de tigru, văzut din spate, privirea tristă aruncată în 
spatele culiselor, care dezonorează orice secret de îndată ce Îl 
cunoşti, este totuna, de îndată ce adevărul se află în încăpere, 
nu mai vrei decât să îl dai afară, aşa cum dai afară o curvă 
poloneză nepricepută, care în timp ce îţi face sex oral 
masacrează cu incisivii glandul arian, Wegener horcăi, se sufocă, 
nu mai avea aer să poată urla, părul ud al Mariei pe faţa lui, 
genunchiul Mariei un berbec de lemn între picioarele lui, mâinile 
ei în buzunarele pantalonilor lui, apucând totul, salata de ouă 
care pulsa, penisul chinuit, bileţelul cu coordonatele, care acum 
era scos din buzunar şi ridicat în aer ca o cupă de campionat 
mondial, nu am vrut să te rănesc, dragule, asemenea fericire 
nebună nu mai văzuse Wegener niciodată pe chipul vreunei 
femei, triumful şi transpiraţia şi mizeria se transformau într-o 
graţie militantă, care îl făcură să-şi uite preţ de câteva clipe 
propriul urlet, se pare că încă mai poţi face fericită o fată, Martin, 
îşi spuse de unul singur de vreme ce altcineva nu o spunea, se 
prăbuşi pe o parte, zăcu terminat printre frunze şi pământ ud şi 
vomită, fireşte, ce altceva, o văzu pe Marie care ţinea în mână 
bileţelul visat, introducea cifre în minsk şi fugea apoi în stânga, 
în dreapta, până ce totul păru să corespundă, o văzu cum ridică 
lopata şi începe să sape ca o apucată, îşi apăsa tot mereu 
bocancul stâng şi greu pe muchia lopeţii, o înfigea în pământ, 
reteza rădăcini, scotea bolovani de pământ, se freca pe faţa udă 
murdărindu-se şi mai tare, tu eşti adevărata Laura Kraft, se gândi 
Wegener,  handicapata de Wagenknecht poate să-şi ia 
şchiopătând tălpăşiţa, dacă a existat vreodată vreo eroină care a 
meritat să se facă un film despre ea, atunci asta eşti tu, 
luptătoare dură întru onoarea familiei şi întru orbire politică. 
Marie trase ceva roz afară din groapă, scoase la lumină o scoică 
de plastic cu care se joacă copiii în groapa de nisip, sparse scoica 
cu o lovitură de lopată, săltă capacul şi căută înăuntru, aruncă 
peste umăr foi cu desene, suluri de hârtie, scrisori, răsturnă în 
cele din urmă toată scoica şi găsi într-un final ceea ce căuta, un 
plic surprinzător de mic, maro, care arăta ca o scrisoare de la 
finanţe, pe care îl acoperi cu sărutări înainte de a şi-l băga în 
buzunar, mai rămase un moment nemişcată în mijlocul scrisorilor 
de copii care fluturau, învăluită în lumina suavă a soarelui de 
octombrie, eroina acoperită de noroi la capătul unei aventuri 


367 


incredibile. 

Apoi se duse la Phobos, veni imediat înapoi, ţinea acum o 
umbrelă în mână, pe care o deschise şi o prinse între stâlpii de 
beton ai conductei, peste capul lui Wegener. 

Picuratul se opri. 

— In sfârşit o umbrelă salvatoare pentru un tip din Est, spuse 
Wegener şi gemu cât putu de încet. 

Marie se ghemui lângă el. Lacurile cu lintiţă de pe faţa ei erau 
şi mai adânci decât la Bo/tenhagen, te scufundai în ei cale de 
kilometri întregi, sunt prea mult pentru mine, se gândi Wegener, 
prea periculoşi, prea hotărâți, ochii ăştia sunt nişte mări în 
miniatură, nişte hăuri de îndârjire, cine coboară acolo trebuie să 
fie pregătit să îşi vâre propriul creier în maşina de spălat 
posteritatistă sau iese afară sub formă de leş înecat. Fata asta 
este ceva cu adevărat special, iar tu eşti cel mult un cizmar care 
face pe căpitanul, nici măcar unul deosebit de bun, eşti doar 
mediocru, recunoaşte, dacă Martin Wegener ar fi la înălţimea 
acestei fete, se gândi Wegener, nu ar avea găuri în cap şi nici 
cablul de remorcare la încheieturi. 

— Dezleagă-mă. Te rog. 

Privirea de lintiţă a Mariei îi cercetă chipul, îl privi cuprinsă de 
milă, mâna îi mângâie un obraz. g 

Wegener văzu ca prin ceaţă. Incercă să nu înghită, dar 
laringele înghiţi fără el, cu un plescăit sonor. Un grohăit slab şi 
neajutorat. 

— Peste o oră sun la urgenţe. Marie se ridică în picioare. Norul 
de vanilie dispăru. Rezişti până atunci. 

— Trebuie să fac. 

— Ce să faci? 

— Să mă piş. 

— Asta poţi şi singur. Marie se întorsese deja, cobori dealul 
pentru a doua oară, dispăru pentru a doua oară printre copaci. 
Apoi porni Phobos-ul, acesta pârâi, trebuia să fie călcat ca lumea 
ca să pornească în umezeala pădurii, motorul păcăni, dudui, 
porni dintr-odată din plin. Farurile din spate se aprinseră roşii, se 
dădură câţiva metri în spate, se opriră. Apoi maşina o luă pe 
drumul forestier, trecu pe lângă rămăşiţele aburite ale 
confratelui ei invalid şi plecă pârâind. 

Punctele roşii dispărură deasupra vâlcelei. Pârâitul deveni mai 
slab. Un minut mai târziu nu se mai auzea nimic. 

Wegener mirosi norul uleios ieşit din ţeava de eşapament a 


368 


Mariei, simţi cum norul se caţără în sus pe deal şi îl învăluie, 
simţi pe limbă uleiul vechi şi greţos. Conducta picura pe umbrelă, 
la fiecare trei secunde câte un strop care nimerea pielea 
artificială bine întinsă. Vântul mâna conţinutul capsulei timpului 
prin pădure, amesteca scrisorile, poeziile, pozele şi desenele, le 
împrăştia în toate punctele cardinale, suflă o bucată de hârtie la 
picioarele lui Wegener, pe ea erau scrise cu creion roşu două 
propoziţii: 

Socialismul este viitorul omenirii. 

Eu sunt viitorul socialismului. 

Apoi foaia fu dusă mai departe, fu întoarsă de pe o parte pe 
alta, rămase agăţată într-un tufiş gol, se eliberă, fu prinsă de 
vânt şi ridicată în aer, pluti, o pală de aer o luă pe sus, o duse în 
coroanele copacilor, sus de tot, unde anume, nu se vedea. 
Umbrela incomoda vederea. 

Wegener îşi strânse picioarele şi încercă să se facă covrig în 
ciuda mâinilor legate, crezu că îl aude undeva departe pe Jan 
Senti Hermann şoptind la microfon, fără îndoială, iubito, de asta 
urăsc şi eu timpul, în surdină acompaniament la pian, sângele 
uscat făcut crustă îi strângea fruntea şi colţurile gurii. li era frig. 

Apoi îi dădu drumul. Urina ţâşni în jeturi din el, se împrăştie 
imediat în pantaloni, fu absorbită cu nesaţ de materialul raiat, îi 
curse gâdilându-l pe coapse în jos, îl făcu să simtă o căldură 
plăcută şi conştiinţa încărcată din copilărie, era eliberatoare şi 
apăsătoare în acelaşi timp, plăcută şi interzisă, ieri am mai furat 
fericire, dar mâine ne aşteaptă durerea, Wegener numără, 
pentru a zecea, a unsprezecea, a douăsprezecea oară ţâşni câte 
un şuvoi de urină în pantaloni, apoi picură şi se opri abia când 
căpitanul era dus de mult, iar foile şi scrisorile de copil şi omuleţii 
desenaţi dansau aşa de vesel în jurul lui, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. De parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. 


369 


Multe mulţumiri şi o recomandare 


Le mulţumesc lui Josef Fitz, revistei literare AM ERKER, lui 
Matthias Schmidt de la Scholz & Friends Hamburg, lui Susann 
Rehlein, lui Klaus Schoffling şi - din păcate fără să-l cunosc 
personal - lui Michael Chabon, pentru ajutorul divers, dar plin de 
urmări, pe care mi l-au dat. 

Pentru observaţiile făcute asupra romanului, le mulţumesc 
următorilor: Christoph Hoenings, Melanie Holting-Eckert, Martin 
Korte, Christian Kreis, Ida Schoffling, Tim Tepafle, Anna Marie 
Urban şi Hartmut Urban. li mulţumesc şi lui Alexander Rotterink 
pentru modul plin de angajament în care a conceput coperta. 

Mulţumirile mele speciale le primesc Juli Zeh şi Simone 
Miesner. Fără colaborarea lor, lui Martin Wegener i-ar fi fost mult 
mai greu să rezolve cu succes primul lui caz. 

Din fericire, minunatul volum de poezie Deşeuri care nu se 
descompun al lui Christian Kreis nu este o ficţiune. Cartea a 
apărut la Mitteldeutscher Verlag şi mai poate fi găsită şi 
comandată acolo şi nu doar din acest motiv vă recomandăm cu 
căldură să o citiţi. 


370 


Cuprins 


Miercuri 19 octombrie 2011... eee eee eee ee eeeoeee eee oaneae 6 
Îți da ll a 233 a A o Eta pia aia 0 te te a 6 
Joi, 20 octombrie 2011 ce saizeci ui cea Dir a Deta a aa d dilată 16 
Di REGIA EEE E ETTE 16 
EA D397 a a E E a E a tt all pt it 24 
Do aa dd oul tt inele ata ina iai dada dă 30 alla la 32 
E ice ac 000000 dit dea a Aa aaa si le a da d all ala deltă da 46 
Vineri, 21 octombrie 2011... see eca cae lee oleatddaa aaa diaia 52 
EE AAAA TES EEEE E sai tale 52 
Ten idee ai 0 aa ao bad ta e ta a 65 
0 aia aa au i ud ada AA dai dA aa au N aa Dati 75 
Cică tu a dl ul taia aci RA d tt 86 
ÎN) acte alai EEEE eo eo dace la tai 99 
Sâmbătă, 22 octombrie 2011........ cc eee 105 
Îi IROD ea FAR O Se POD OR OCOLI 105 
| A atata arde asa aaa ai iata E BOR acelea al aa 115 
ÎPS cota aea paie iai ba at 0309 o alla al ele 126 
Duminică, 23 octombrie 2011... ee eee eee 135 
aE E E d 90 at 00 A lata aan aa 135 
IC) Cit Eene DOD ada d 3 0 S OAA i e 142 
aE EEE 8 a Bu Bia e A e adu ta ETTE 154 
| 7020003309 plata Aid d bi ETISERI ANTARES bla 160 
Luni, 24 octombrie 201.1; rata tea det 09 ni aa d aoleu 170 


PO ci cil o Dotat pa ad aia ea a i bt aaa aid cale 182 
D [cas 9309 lite data aaa datei til ct She all dt ll tal 194 
D030 tati tatele a ai nana Aa aa als d bea 199 
Marti, 25 octombrie 20 [eset 20 re aaa eta n toaca 210 
DD aaa be dada title 000 BA aleea a dA 0 aa ta 210 
DI dacă aaa aaa 4 4 Dada data lasi da Aaaa a beta Dl 221 
A EEE E E A 226 
A E E E E E EE a 235 
Miercuri, 26 octombrie 2011... eee eee eee eee eee eeoeeeaee 244 
A aaa iti Aa 00 aa EEEE EET 244 
Detla E aaa a alla dell ae aa aa a 85 250 
Joi- 27 octombrie 2 0112344 getea oaia 00 030 la 264 
DO cai za sola oaia aaa aaa pl e a E EE 264 
DO se ceata td Ceea RPM Aaa SA 276 
59 () pain e alo 00 at aaa CE a a nea ia tă 280 
ED EE ala e Baa Da DDB E aa 287 
0) Dee le ACRA RDI 0 E a i lea ata 300 
Vineri, 28 octombrie 20| |isezeraasooaaezsea meta tacea eee ma oti 311 
ETE Da costal Al ata o n ia 0 tă E a tt aan 311 
EY I uta 020 00 20 di daci a o pe 200000 315 
EI Daci del ala E da Daia tc aaa eta ua preia iată 324 
5 (asa a at its 00 iza dd aaa use al d eat 330 
Sâmbătă, 29 octombrie 2011... eee eee 336 
AT ai art int io asa al a ac ai aa Baa al a 336 


372 


E O Ac T 0 0000003028 aaa oala d 0 pa odăi A da 342 
A 000 N ea ana au tale de îl aa oa ll lt tot lt 352 
Multe mulţumiri şi o recomandare... eee eee 364 
CUDI Saee pata Dl da ata a da pa a ai 0 ia ile R 365 


373 


Berlinul de Est, 2041: reîntregirea Germaniei nu 
s-a mai întâmplat, Egon Krenz e de 22 de ani la 
putere, iar RDG e aproape de faliment. 

Capitala: un oraș murdar, împuţit de milioanele 
de motoare pe ulei ale urmașului Trabantului — 
Phobos. Ultima şansă a socialismului: 

negocieri economice cu RFG şi cancelarul federal 
al acesteia, Oskar Lafontaine. 

Însă, chiar înainte de acest eveniment, un fost 
consilier al lui Krenz este găsit mort şi totul 
indică faptul că ucigaşii ar fi din rândul Stasi. 
lar când începe și revista Spiegel să relateze 
despre caz, e limpede: dacă nu este dovedită 
nevinovăția Stasi, RDG e terminată definitiv. 
Într-un Berlin de Est cenuşiu şi degradat, 

Martin Wegener de la Volkspolizei şi colegul său 
vest-german Richard Brendel pornesc o cursă 
contra cronometru pentru depistarea ucigaşilor 
şi descoperă de ce dezvoltarea RDG a trebuit 

să aibă un asemenea rezultat catastrofal. 


&N9-527-2 


ÎI 


095 


786066 
editura rao