Benjamin Read — Lumea din miezul noptii

BENJAMIN READ & LAURA TRINDER 


LUMEA DE LA 
MIEZUL NOPŢII 


Original: The Midnight Hour (2019) 


Traducere din limba engleză de: 
JUSTINA BANDOL 


Ă 


virtual-project.eu 


2020 


VP - 


„Limba de fier a ceasului ne-a spus 
Că-i miezul nopţii, mergeţi către pat. 
E ora duhurilor” 

WILLIAM SHAKESPEARE 


Vis de-o noapte-n miezul verii, 
actul V, scena 1! 


1 Citat după traducerea lui Horia Gârbea, în vol. IV de Opere, Paralela 45, 2011, p. 433 


(n.tr.). 


VP-3 


CAPITOLUL 1 


Clopotele de fără un sfert o treziră pe Emily în toiul nopții. 
Melodia lor pluti dinspre Big Ben peste fluviu, către cartierul 
Lambeth, și intră la ea în cameră pe geamul deschis. 

Felinarele de pe stradă dădeau dormitorului o vagă tentă 
portocalie. Pe peretele de deasupra patului, trei iepuri negri se 
fugăreau într-un cerc nesfârșit, sclipind stins în lumină. Și perna, 
și Feesh, crocodilul ei de pluș, erau umede de lacrimi. Emily se 
ridică în capul oaselor și gemu văzând cifrele roșii de pe ecranul 
deșteptătorului. Era douăsprezece fără un sfert - șapte ore de 
când fusese trimisă pentru totdeauna la culcare -, și se simţea 
lihnită de foame. 

Se trânti la loc pe pernă și-și înfipse nasul în bietul Feesh cel 
fleșcăit (pe care, bineînţeles, îl ţinea mai mult în glumă și clar 
nu-l strângea la piept în fiecare seară). Cum de se-ntâmplase 
din nou? Cum? Ca de obicei, problema fusese mama ei - 
nesuferita ei de mamă. Avea ceva atât de enervant, încât Emily 
se trezea că se transformă într-un fitil și explodează într-o furie 
necontrolată. Focurile de artificii erau nimic pe lângă ea. Poc 
bang buf, o ceartă-monstru, și zbang! nu mai ieși din casă. 
Absolut nedrept. lar de data asta chiar avusese un motiv 
întemeiat. Billy Jenkins o văzuse ajutând-o pe mama ei să scoată 
ceva dintr-o pubelă și spusese tuturor la școală că Emily trăiește 
într-un tomberon. Ea se chircise atât de tare, încât, medical 
vorbind, avea șanse să nu se mai îndrepte niciodată de spate, și 
asta numai din cauza mamei. 

Potrivit celei mai recente plângeri depuse de vecina lor la 
consiliul orășenesc, mama ei era „o artistă irlandeză nebună 
care face gălăgie la orice oră din zi și din noapte”. Emily n-ar fi 
contrazis o asemenea evaluare, dar ar fi adăugat „și care te 
face de râs”. Dacă mama n-ar fi târât-o întruna după ea în 
„Misiuni speciale” la cules de „ingrediente indispensabile” din 
tomberoane pentru sculpturile ei zbanghii, nimic din toate astea 
nu s-ar fi întâmplat. Lui Emily nu i s-ar fi făcut atât de îngrozitor 
de rușine la școală și nu s-ar fi înfuriat așa de rău încât să fugă 
acasă și să sfârșească ţipând la mama în bucătărie despre toate 


VP -4 


tâmpeniile absolut jenante pe care tot ea, mama, le făcuse la 
viața ei (exemple remarcabile fiind ușuratul în spatele unui tufiș 
într-o zi când venise să asiste la întrecerile sportive de la școală, 
eliberarea unui homar dintr-un acvariu într-un restaurant de fiţe 
și mersul odată cu autobuzul în costumaţie de cal). Și nici n-ar fi 
făcut-o pe mama să plângă. Asta fusese... destul de oribil. De 
fapt, probabil spusese niște chestii pe care acum chiar le 
regreta. lar tata o pedepsise atât de rău să nu mai iasă din 
camera ei, încât probabil pe viitor o păștea școlarizarea la 
domiciliu. 

Dacă ar fi fost silită, să zicem, de o poţiune a adevărului sau 
așa ceva, Emily ar fi recunoscut că gura ei mare nu prea-i 
fusese de ajutor. Mama o numea „clonţul de familie”, de parcă 
ar fi fost o boală moștenită. Ei bine, dacă așa stăteau lucrurile, 
Emily avea o formă foarte gravă. Când era enervată sau 
stânjenită, clonţul începea să clănţăne de capul lui - iar mama ei 
era stânjenitor de enervantă tot timpul. Și de-asta Emily nu-și 
ceruse scuze, și de-asta nu mai avea voie să iasă din camera ei 
până la Crăciun. 

In timp ce zăcea pe pat în întuneric, furia aceea înroșită în foc 
i se stinse și-i lăsă în gură un gust dezgustător de amar. Nu 
putea oare să rămână întinsă aici și să nu mai vorbească 
niciodată cu mama? Poate să intre în comă? Îi era totuși cam 
prea foame. Certurile-monstru consumau fără îndoială o 
grămadă de calorii. Ce-ar fi să dea o raită pe la frigi... CLANC! 
Scrâșnetul și zăngănitul cutiei poștale, deschisă și apoi trântită 
la loc în nișa ei din ușa de la intrare, îi întrerupseră planurile de 
piraterie culinară. Cine Dumnezeu aducea poștă la ora asta din 
noapte? 

Balamalele neunse ale porţii din fața casei scoaseră un 
geamăt dogit, și Emily se ridică în capul oaselor să mijească 
ochii pe fereastră. Din curte tocmai ieșea o siluetă, atât de 
voluminoasă, încât se răsucise pe-o parte în deschizătura porții 
și tot abia dacă încăpea. In mână ţinea o umbrelă mică neagră, 
care-i umbrea fața. Emily își lipi nasul de geam și se uită cum 
matahala reușește să treacă de poartă și cum se îndepărtează 
pe stradă legănând din șolduri, cu umbreluţa elegantă ridicată 
mai departe deasupra capului. Și nici măcar nu ploua. Foarte 
ciudat. 

Se uita încă în urma ei, când auzi de la parter un clinchet 


VP-5 


cunoscut: un zăngănit ușor ca de clopoțel metalic. Cineva ieșise 
din sufragerie și atinsese bicicleta din hol. Tata își ţinea acolo 
bicicleta mare neagră, cu care mergea, scuturându-se din toate 
încheieturile, la muncă, la oficiul poștal. Era imposibil să treci pe 
lângă ea fără să faci vechiul claxon de alamă să sune. Sună și 
acum, din nou, semn că mai ieșise cineva pe hol. Of, Doamne, 
ce-avea să spună ea acum dacă părinţii veneau să-i ţină o 
predică? 

Era cazul să adoarmă la loc. Încremeni deci într-o poziţie de 
dorm-dusă-de-poţi-să-tai-lemne-pe-mine și aşteptă. Din hol 
răzbătură sunetele unei conversații intense, dar nimeni nu urcă 
scările. Emily rezistă un minut întreg, după care, fiind 
extracurioasă din fire (exasperant de băgăreaţă, după spusele 
mamei), se furișă jos din pat. Făcu slalom prin labirintul de cărți 
și haine de pe podea și întredeschise ușa, apoi se strecură afară 
pe palier, ocolind scândura care scârțâia, scoase capul pe după 
cotul balustradei și privi în jos. 

Părinţii ei erau în hol, la poalele scării, lângă ușa de la intrare. 
Mama se așezase pe ultima treaptă, în paltonul ei lung și gros, 
trăgându-și bocancii vopsiți cu pulverizatorul pe care-i folosea 
pentru misiunile prin tomberoane. Tata stătea aplecat deasupra 
ei, cu sprâncenele încruntate. Tinea într-o mână o scrisoare - o 
foaie groasă, de culoarea untului - și în cealaltă plicul, greu, 
maroniu, cu două timbre mari negre, de modă veche, într-un 
colţ. Probabil asta adusese namila cu umbrelă. Foarte, foarte 
ciudat. 

— Dar n-are niciun sens, Maeve. Cine să-ți trimită așa ceva? 

Nu e încă miezul nopţii, deci nu poate fi de la Poșta de 
Noapte, bătu el în plic cu un deget rigid. Are timbre pe el, dar 
nicio ștampilă. E cu totul ieșit din comun. 

Mama ridică ochii și zâmbi larg. 

— Ah, și nu ţi se pare cu atât mai fascinant? 

Încă vorbea cu accent irlandez, cu toate că locuiau la Londra 
de când se știa Emily. 

Tatăl își încreţi și mai tare sprâncenele și citi din scrisoare: 

— „Am fost rugat să vă înștiințez că Patrick din clanul 
dumneavoastră se află într-o situaţie foarte dificilă și vă solicită 
neîntârziat ajutorul, în virtutea codului loialității”. 

Mama făcu o față de parc-ar fi mâncat pe îndelete o lămâie. 

— Păi da, dificilă! De-aia a ajuns strămătușa Aoife cum a 


VP-6 


ajuns, fiindcă și-a făcut atâtea griji pentru el, toată lumea știe, 
clătină ea din cap. Mai bine mă duc să văd ce se petrece. 
Oricum eu sunt singura care poate să priceapă ceva de la 
tembelul ăla. 

— Dar de ce să-ţi ceară tie să intervii? Ideea era, din contră, 
ca tu să stai deoparte, nu? Patrick e... 

Și tata dădu din mâini, rămas fără cuvinte. 

— Sângele apă nu se face, nu? zise mama ridicând din umeri. 

Emily căscase urechile cât pâlnia. Alarmă de gradul zero. 

Mama nu vorbea niciodată - absolut niciodată - despre familia 
ei. Încercase de un MILION de ori s-o descoasă, și tot ce scosese 
de la ea era că „nu ne înțelegeam”. Ce voia să-nsemne asta? 
Mama refuza să vorbească. Ceea ce, în sine, era o chestie 
neobișnuită, pentru că în mod normal nu-i tăcea gura o clipă. 

Tata ridică scrisoarea în lumină și miji ochii la ea. 

— Nu știu, nu-mi miroase a bine. Poștașul nu e în regulă, 
scrisoarea e anonimă, plus că e vorba de Pat - declară el, 
pronunțând ultimul cuvânt de parcă ar fi tras o înjurătură -, 
care-ţi cere să te duci acolo după atâţia ani. Și se uită ţintă la ea 
cu privirea cea mai gravă pe care i-o văzuse Emily vreodată. Ești 
sigură că n-are legătură cu ea? 

Cine era „ea”? Emily ardea de curiozitate (și de dorinţa de a-și 
băga nasul). 

— Ah, au trecut o grămadă de ani de când am văzut-o ultima 
oară pe zgripțuroaica aia, zise mama, aplecată încă peste 
șireturile complicate ale bocancilor. 

Deci nu era cineva pe placul lor. „Zgripţuroaică” era unul din 
cuvintele pe care mama i le arunca vecinei certăreţe. 

— Chiar și așa, mi se pare foarte dubios. Ar trebui să trimitem 
o scrisoare Străjii de Noapte și să raportăm ce s-a întâmplat. 

— A, clar c-ar trebui. Categoric. 

— Observ totuși că încă îţi legi bocancii, spuse tata, 
încrucișându-și braţele. 

— Dap. 

— Nu cred că te duci după timbre. 

— Nup. 

— Am înțeles. N-aș putea să mă duc eu când sunt de serviciu 
mâine-seară? 

Mama sări în picioare și-i smulse scrisoarea din mână. 

— lubire, nu face mutra asta, te rog! Dacă Pat a dat atât de 


VP-7 


rău de bucluc, înseamnă că trebuie neapărat să mă duc. Dacă 
e... altceva, atunci trebuie să aflăm ce. Plus că... 

Mama făcu o strâmbătură și se întoarse să se uite în sus, spre 
dormitorul de la etaj. Emily se trase înapoi după colț, și tot 
corpul i se scutură ca de un șoc electric. Fusese cât pe ce. 

— Mi-ar prinde bine un jogging, nu? 

Tata scoase un oftat prelung, plin de suferinţă. 

— Probabil, dar n-ai mai fost acolo de când s-a născut Emily. 
Nu lăsa lucrurile de demult... i 

Emily scoase iar capul. Acolo? Unde? In Irlanda? 

— Nu e vorba doar de asta. Uneori mi-e dor de lumea aia, mie 
dor și de slujbă. Mama se smiorcăi în timp ce-și trăgea 
fermoarul la geacă. Mi-e dor chiar și de clan, puțintel. 

Avusese o slujbă? Cum se poate? De obicei nu se scula până 
la ora prânzului. 

Tatăl nu spuse nimic, dar o apucă strâns de braț. Ea își feri 
privirea. 

— Oricum aici nimeni n-are nevoie de mine. 

— Nu-i adevărat, și știi asta foarte bine! Gândește-te cum erai 
la vârsta ei! Adu-ți aminte ce mi-ai povestit! 

— Ah, cred că eram o pacoste. Chipul de obicei vesel al 
mamei se schimbă într-o figură încruntată și posomorâtă pe 
care Emily n-o mai văzuse. Doar că nu sunt făcută pentru viața 
asta. Nu mă potrivesc aici, și tot ce fac iese prost. 

— Nu-i adevărat. Nimeni nu e „bun” într-un fel anume. La 
Emily e de vină doar vârsta. 

Emily își mușcă încheietura degetelor ca să nu mârâie și să se 
dea de gol. 

— Mda, și la mine la fel, zise mama. Ei, o să-mi dezmorțesc 
niţel picioarele, o să aflu ce se petrece cu tembelul ăla și o să 
mă întorc cât ai zice pește. 

Tata, înalt pe lângă ea, dădu să deschidă ușa, dar se opri. 

— Stai puţin! Și... astea? făcu el semn spre pieptul ei. 

Ei, poftim! Acum vorbeau despre sutiene??? 

— A, n-o să păţească nimic. Mă întorc cât ai clipi. Nu pot să le 
las aici, nu? 

— Hmmmm... mormăi tata. 

— Ssst! îl întrerupse mama punându-i un deget pe buze. 
Toată lumea știe că nu mă poate prinde nimeni. O să fie bine. 

— Eu te-am prins, mormăi el din spatele degetului murdar. 


VP-8 


— M-ai prins, nu? Și te-ai potcovit cu mine. Vino-ncoace! zise 
ea și se aplecă spre el. 

Urmară bine-cunoscutele sunete de pupături. Emily își trase 
din nou capul la cutie. Unele lucruri nu te poți preface că nu le 
vezi, oricât ţi-ai dori. Așteptă treizeci de secunde ca să fie 
sigură, apoi se aplecă din nou înainte. 

Terminaseră, slavă Domnului, și mama tocmai se strecura pe 
sub braţul tatei ca să iasă pe ușă. 

— Dacă bag viteză, ajung la vechea biserică înainte să bată. 

— Ai cheia de umbră? ȘI... 

Ea se întoarse și-l pironi cu o privire strivitoare, și el se opri, 
ridicând mâinile în semn de apărare. 

— Dacă m-am retras, nu înseamnă că m-am ramolit, spuse 
mama. Făcu un pas afară, în noapte, apoi se întoarse. Ai grijă de 
pacostea aia mai mică, bine? 

„Pacoste”. 

Tatăl mai dădu o dată din cap, după care mama dispăru, fără 
să-și fi luat la revedere. El ţinu ușa deschisă multă vreme, 
privind pur și simplu întunericul din urma ei. Emily rămase și ea 
pe loc până când aerul rece o făcu să se zgribulească și să se 
furișeze înapoi în pat. Se strecură în așternut chiar când ceasul 
din Big Ben începu să cânte din nou, și notele profunde ale 
melodiei reverberară peste fluviu, dând veste că era miezul 
nopții. 


VP-9 


CAPITOLUL 2 


A doua zi era sâmbătă, și mirosul de șuncă prăjită care se 
ridica de la parter se dovedi irezistibil. Emily cobori tiptil și o luă 
spre bucătărie, pe lângă ciudatul cap metalic de cal pe care 
mama îl expusese pe hol. Șunca prăjită suna excelent, dar ce 
altceva o mai aștepta? Faptul că în bucătărie îl auzea pe tata 
era semn rău. În primul rând, asta se întâmpla foarte rar, fiindcă 
tatăl ei lucrase dintotdeauna ca poștaș de noapte, iar restul 
timpului și-l petrecea în magazie, unde-și făcea de lucru cu 
compostul. Îl văzuse ultima oară în ziua dinainte, când el pusese 
capăt bombardamentului de jigniri și o trimisese în camera ei 
pentru totdeauna. Emily se pregăti sufletește de predică. 

— Mami a fost chemată pe neașteptate într-o problemă de 
familie. Se întoarce repede. A zis că te pupă. 

Nu suna a muștruluială. Nu suna nici întocmai cu ceea ce 
auzise Emily în timpul nopţii. Probabil însă nu era momentul 
potrivit să vorbească despre asta... 

— Nu vreau să mai discutăm despre ce s-a întâmplat ieri, dar 
vreau să încerci să fii mai înţelegătoare cu mami când se 
întoarce. 

Emily se strâmbă fără să-și dea seama, semn că se pregătea 
să-și arate clonţul. 

— lar pe ea am s-o rog să facă același lucru în ce te privește, 
bine? Știu că uneori e... cam dificilă. 

Era un rezultat infinit mai bun decât cel la care se așteptase 
ea. Ostilitățile fuseseră atât de intense, încât Emily crezuse că 
are toate șansele să fie făcută pachet și expediată de acasă pe 
post de ucenic la vreun coșar sau așa ceva. Acum, dimpotrivă, 
părea să fi scăpat prea ușor. Ce se întâmpla cu mama de-l 
făcuse pe tatăl ei să treacă peste cearta de aseară? 

— E... totul în regulă? Cu mami, vreau să zic. Nu știam că ţine 
legătura cu familia ei. 

— Da, e bine. A apărut o situaţie neprevăzută, dar sunt sigur 
că e bine. 

Spusese „bine” de două ori, dar nu-i răspunsese, de fapt, la 
întrebare. lar zâmbetul de pe chipul lui nu părea foarte convins. 


VP - 10 


Emily ardea de nerăbdare să afle mai multe, dar cum ar fi putut 
fără să se dea de gol că trăsese cu urechea la discuţia lor? Și 
nici măcar nu era prima oară. Tata se supărase foarte tare 
ultima dată când o găsise ascunsă într-un tufiș, după ce citise 
Harriet spionează, ascultând pe furiș ce vorbeau vecinii. Oricum, 
era clar că nu-i spunea tot. 

Tata pregăti sendvișurile cu șuncă prăjită, apoi dispăru în 
spatele ziarului de duminică, răpindu-i orice șansă de a-i mai 
pune întrebări. Emily era obișnuită cu genul ăsta de 
comportament. Tatăl ei era întotdeauna tăcut, și, pentru el, ziua 
ideală era o zi în care nu se întâmpla nimic, cel mult să 
plivească puţin prin grădină și să bea o oală de ceai. Părea pur 
și simplu să sufere de boala de a fi plictisitor. Emily nu-și putea 
închipui cum de ajunsese să stea cu mama ei. Poate prefera să 
aibă pe altcineva care să se ocupe de partea cu vorbitul? Emily 
oftă și-și puse un morman de sos de roșii peste șuncă. 

Faptul că nu putea să facă niciun fel de investigaţii în legătură 
cu poveștile de familie o scotea din minţi. Întotdeauna o 
enervase la culme tăcerea mamei în privinţa asta. Să fi fost oare 
dată în urmărire (eventual pentru crime împotriva modei) sau să 
fi trăit sub acoperire, ca în filme? Singura informaţie în plus pe 
care o obținuse vreodată ieșise la iveală de Crăciunul trecut, 
când mama mâncase prea multe porţii de prăjitură cu (mult) 
lichior. Spusese atunci că familia ei e foarte tradiţională și că a 
dezmoștenit-o din cauza alegerilor pe care le-a făcut. Emily 
înțelegea destul de bine de ce. Mama făcea o mulţime de 
alegeri cu care ea nu era de acord: umplea casa și grădina cu 
creații bizare încropite din deșeuri, își vopsea părul în mai multe 
culori sau vorbea tare cu necunoscuţi de pe youtube în prezenţa 
ei și a tatei. Și totuși chestia asta părea prea de tot. Ce fel de 
om trebuie să fii ca să-ţi dezmoștenești un membru al familiei? 

Tot restul weekendului trecu mai încet decât un melc pus să 
urce un munte. Fără mama, casă, în sfârșit liniștită, ar fi trebuit 
să fie un paradis, dar, cum nimeni nu mai umplea spaţiul cu 
zgomot și culoare, camerele erau prea goale și tăcute. Nu că lui 
Emily i-ar fi fost mai puţin rușine cu mama ei sau că ar fi 
înfuriat-o mai puţin amintirea incidentului cu tomberonul, dar... 
niciun pick-up din care să bubuie muzică punk, niciun miros acru 
de vopsea din pulverizator care să urce de la parter 
zgândărindu-i nările. Ceva nu era în regulă. Absența cuiva de 


VP -11 


obicei atât de prezent era ca gaura lăsată de un dinte căzut. 

Ziua de luni, la școală, fu un dezastru. Emily era într-o 
dispoziție răutăcioasă și o jigni pe Camilla comparând-o cu un 
ponei deprimat din aceia care plimbă copii în spinare, așa că 
nimeni nu mai vorbi cu ea - din nou. Ar fi vrut să-i povestească 
mamei despre toate, pentru că ea știa s-o asculte, dar mama nu 
era acasă și nu avea telefon. De fiecare dată când își cumpărase 
unul, aparatul sfârșise prin a exploda sau a muri subit, și până la 
urmă mama renunţase la el cu totul. 

Emily se întoarse acasă pe trotinetă și-l găsi pe tata tot în 
bucătărie, pregătind cina. Il întrebă dacă aflase ceva, dar el nu 
făcu decât să clatine din cap și să amestece mai departe 
spaghetele bologneze. De data asta uită să-și lipească zâmbetul 
pe față. 

Așa decurse toată săptămâna. În fiecare zi când Emily venea 
acasă, mama încă nu se întorsese, iar tata se făcea tot mai 
posomorât și mai tăcut. Nu știa cu adevărat să gătească decât 
spaghete, așa că în fiecare seară mâncau paste înecate în sos 
de melancolie. Nu mai era mama, care să le spună chicotind ce 
comori mai găsise prin tomberoane, să horbocăie prin cămară 
sau să-i piseze cu întrebări. Cine-ar fi crezut că toate astea 
aveau să-i lipsească lui Emily? Rămăseseră numai ea și tata - și 
un spaţiu uriaș în jur în care nu era nimic de spus. În fiecare 
seară, Emily se scuza că se duce sus „să-și facă temele”, 
convinsă că și tata se simte la fel de ușurat de plecarea ei. 

Ce-ar fi trebuit să spună? Când era mică, tata o poreclise 
„căţelușul curios”, pentru că umbla toată ziua după el punându-i 
întrebări. Lătra la el, făcând-o pe mama să râdă. Asta se 
întâmplase însă demult, iar acum, fără mama care să umple 
golul dintre ei cu râsu-i colorat, cuvintele de care aveau nevoie 
ca să poată începe din nou să comunice pur și simplu nu le 
veneau. 

El nu se mai dusese la lucru de când plecase mama. Niciunul 
nu vorbea despre asta, dar era limpede că stă acasă ca să fie 
sigur că Emily e în regulă. Zilele abia se târau, și cuvintele 
continuau să nu vină, în schimb reveniră obiceiuri vechi. Emily 
nu se mai ţinea în niciun caz după tata prin casă, dar începu să 
citească în sufragerie în timp ce el dezlega rebusul din ziar și s- 
ar putea chiar să se fi ghemuit pe iarbă cu o revistă de benzi 
desenate în vreme ce el se lupta cu grămada de compost. Tata 


VP - 12 


devenise mai tăcut ca niciodată, și niciunul din ei nu era vreun 
mare amator de îmbrăţișări, dar acum, în impasul în care 
ajunseseră fără mama, el îi atingea braţul când trecea pe lângă 
ea, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că e acolo. Era un gest 
mărunt, dar ea își simţea cald locul acela de pe braț încă multă 


vreme. 


2 


Duminică noaptea, după un weekend pustiu și descurajant, 
Emily se răsuci și se frecă în pat până-și azvârli pilota de pe ea. 
O văzu aterizând pe teancul de cărți pe care le începuse și le 
abandonase în săptămâna aceea, când nici măcar farmecul lor 
obișnuit nu mai izbutise s-o miște. Se legănă pe pat strângându- 
| pe Feesh în brațe, dar nu-și putea potoli o senzaţie de frig 
interior care nu avea nimic de-a face cu faptul că în casă nu era 
pornită căldura. Deasupra ei, pe perete, hora iepurașilor, 
sculptura mobilă, cam cât o tavă, cu cei trei iepuri negri 
fugărindu-se unul pe altul, se rotea fără oprire. Alergau 
atingându-se, cu picioarele spre marginea cercului și cu urechile 
îndreptate spre centru ca spiţele unei roți - o iluzie ingenioasă 
care dădea impresia că toţi au câte două urechi. Cu toate că 
mama îi spusese că sunt mai degrabă niște iepuri de câmp (și ar 
fi trebuit să știe cel mai bine, pentru că ea îi făcuse), Emily 
insistase că sunt „iepurași”. De pe atunci era căpoasă, se pare. 
Biata mama... Lipsea de prea multă vreme, și poate (cel mai 
probabil) din vina lui Emily, care o alungase cu clonţul ei 
nesuferit. Dacă nu se întorcea nici mâine, Emily avea de gând 
să-l înghesuie pe tata într-un colț al magaziei și să-l pună să-i 
povestească totul. Da, categoric. Doar că la fel spusese și în 
seara dinainte. 

La miezul nopţii, ceasul din Big Ben își începu bătaia: una, 
două, trei, patru note. Emily șopti versurile din vechime despre 
care mama îi spusese că se potrivesc cu melodia: 

Domnu-n noapte 

El mă ţine. 

Pasu-mi poarte 

Și m-aline. 

În clipa când primul dangăt răsună după fraza muzicală, de la 
parter se auziră deodată, suind pe scări, scrâșnetul și zăngănitul 
cutiei de scrisori și imediat foșnetul și bufnetul unui obiect lăsat 
să cadă pe covorașul de la intrare. Emily sări instantaneu în 


VP - 13 


capul oaselor și smuci perdeaua. O siluetă subţire în negru ţâșni 
pe bicicletă din cercul de lumină al felinarului de pe stradă, mai 
rapid decât orice bicicletă pe care o văzuse ea vreodată. Să fi 
fost electrică? Emily rămase încremenită în întuneric. Cineva 
livrase din nou ceva în toiul nopţii, la fel ca în noaptea când 
plecase mama... într-o clipă sări din pat, ţopăind peste teancul 
de cărţi de pe jos și repezindu-se la parter. 

La poalele scărilor se ciocni de tatăl ei, care venea din partea 
opusă, și el o prinse repede să nu cadă - cine-ar fi crezut că 
avea reflexe atât de rapide? -, apoi îi puse brațul pe după umeri. 
Pe covorașul de la picioarele lor se afla un plic mare maroniu, 
dintr-o hârtie groasă, parcă dată cu ceară. Tata se aplecă și-l luă 
de jos. In colțul de sus erau lipite două timbre mari negre, cu 
conturul unui craniu în relief și cu o ștampilă roșu-livid de poștă 
peste ele. Pe fața plicului, cu litere mari cam deșelate, erau 
scrise adresa lor și numele lui Emily. 

— Asta e... începu tata. 

— ... scrisul mamei, încheie Emily. 

El se uită la plic cu o privire lungă și încruntată, apoi i-l 
întinse. 

Era mai greu decât se așteptase Emily, făcut din hârtie rigidă. 
Clapa fusese sigilată cu un strop mare de ceară roșie. Tata îi 
urmări mișcările, trecându-și greutatea de pe un picior pe altul. 
Ea vâri vârful unghiei sub clapă și, rupând pecetea, deschise 
plicul. lnăuntru era o foaie de hârtie îndoită, groasă ca o pânză. 
La fund mai era ceva, dar Emily n-ar fi răbdat să nu citească 
întâi scrisoarea. Literele mari, întortocheate și cam dezlânate 
ale mamei erau inconfundabile. 

Textul era tipic. Obscur, vag scrântit și într-o ortografie cel 
puţin ciudată. 

Sal't, scumpo! 

Scuze c-a tbuit să fug. Se întâmplă kestii. 

Zi-i lu’ tati c-a avut dreptate, nu era de la Pat. Vechea noastră 
„amică” (Cuvântul acesta avea, cine știe de ce, note muzicale 
desenate în jurul lui.) s-a întors! 

Tbuie să lămuresc lucrurile, dar PROMIT să mă întorc curând, doar 
că nu știu exact când. 

Te rog să ai grijă de ceva pentru mine până vin acasă. Promite-mi 
să-l porţi ca talisman, tot timpul. 

Mă întorc cât pot de repede. 

Pupici, mami 


VP - 14 


P.S. Zi-i lu' tati să nu se îngrijoreze, e prea prăpăstios. 

P.P.S. Nu uita să dai de mâncare la pogonici. 

Avea și un desen util cu un arici spre care arăta o săgeată, în 
caz că textul n-ar fi fost clar. 

Emily întoarse scrisoarea pe dos, dar nu mai era nimic. 

Tata citise peste umărul ei. Acum își mângâia obrajii și mijise 
ochii gânditor. 

— Sunt prea prăpăstios pentru că tu ești o căscată și-o 
repezită, mormăi el în barbă. Trebuie să mă bag. 

Întrebările rămase fără răspuns de o săptămână răbufniră din 
străfundurile lui Emily clocotind, ca un vulcan gata să erupă. 

— Tati! Ce se întâmplă? Despre ce vorbește mama? 

El nu-i răspunse, ci se întinse după plic, cu chipul ca de piatră. 

— MI-I dai puţin, te rog? 

Emily nu-l mai văzuse și nici nu-l mai auzise vreodată atât de 
serios. 

— Tati! Ce înseamnă...? 

El îi luă plicul din cealaltă mână și-l scutură. Dinăuntru se auzi 
un zăngănit. Îl întoarse cu gura în jos, peste palma deschisă, și 
dinăuntru alunecă ceva lucios, metalic. Emily ar fi putut să jure 
că tata își ferise mâna intenţionat. Obiectul metalic căzu pe jos. 

— Hopa! zise el. la-l tu, te rog! Oricum e pentru tine. 

Degetele lui Emily îl recunoscură înainte ca mintea ei să 
reacționeze: era neted și zgrunțuros, rece și totuși cald, și 
clincheti când îl luă în mână. Colierul mamei făcut din monede 
vechi, „banii blestemaţi”, cum le spunea ea. Il purtase zi de zi, 
de când o știa Emily. Un lanţ de argint simplu, cu vreo treizeci 
de monede atârnate de el, toate găurite pe mijloc. Cele mai 
vechi amintiri ale lui Emily se legau de monedele acestea, pe 
care încerca să le prindă când mama se apleca deasupra ei. 
Bănuţii aveau culori diferite, erau arămii, aurii și argintii și 
acoperiţi cu cele mai ciudate scrieri și alfabete, care nu păreau 
să aibă niciun sens. Mama purta colierul acesta de o viaţă, dar 
acum și-l scosese și i-l trimisese ei. De ce oare? 

Tatăl cerceta plicul și scrisoarea cu atenție, în lumină. 

— Știam eu că e ceva în neregulă. Dar ce, crezi că m-ascultă 
vreodată? Întinse o mână spre ghidonul bicicletei sale de 
serviciu și scoase un suspin exasperat. Trebuie să aflu de unde- 
a fost trimisă scrisoarea. Dac-aș putea să intru în noaptea asta! 
.„. Dar acum e trecut de miezul nopţii și... 


VP -15 


Nu-și termină propoziţia, căci Emily îl fulgera cu privirea. 

— Unde să intri? Ce tot spui? UNDE E MAMA? 

El oftă, își frecă bărbia, apoi se așeză pe scări și îi făcu semn 
să stea lângă el. Emily rămase în picioare, ţeapănă de 
îngrijorare. 

— Îmi pare rău, scumpo. E... foarte greu să-ţi explic, dar are 
legătură cu viaţa dinainte a mamei tale și cu lumea din care 
vine. 

— Irlanda? 

El ezită. 

— Mda, cam așa ceva. De fapt, aproape sigur. Tata oftă. 
Familia ei a venit aici și... 

— POFTIM? Credeam că mama e în Irlanda! De ce n-a stat 
acasă, atunci? 

Emily simţi cum i se umezesc ochii. Ea nu era în niciun caz o 
plângăcioasă (noaptea trecută nu se punea), așa că avea 
probabil doar o scurgere de lichid cerebral sau așa ceva. Tata o 
trase în jos, punând-o să se așeze pe trepte, și o luă cu braţul pe 
după umeri, ceea ce-i provocă lui Emily o nouă scurgere de 
lichid cerebral. 

— lubito, mami are o relaţie foarte complicată cu familia ei și 
cu locul unde a trăit înainte... 

— De ce n-a sunat? 

— Acolo... nu prea este semnal. E o zonă foarte înapoiată a 
orașului. 

Tata roși la aceste cuvinte. Nu se pricepea deloc să mintă. 

— E din cauza mea, nu? Din cauză că sunt oribilă. 

Se gândise la asta zile la rând. 

Tata o răsuci spre el ca s-o privească în ochi. 

— Nu e din cauza ta, Emiluș, îţi promit, și nu ești deloc oribilă. 
Aproape niciodată, cel puţin, zâmbi el abia simţit, și Emily zâmbi 
și ea. Doar că mami acţionează în stilul ei propriu. Nu e tocmai 
precaută, după cum știi. 

— Dar despre ce tot vorbește? 

Emily nu înțelegea nimic din scrisoare și simţea că, dacă nu 
capătă niște răspunsuri, riscă să explodeze. 

— Of, ar trebui să-ţi explic atât de multe despre... toate, 
răspunse tata îngândurat, ciupindu-se de sprânceană. Nu se 
pricepea la discuţii serioase. Of! Am convenit cu mami să-ţi 
explicăm lucrurile atunci când ai să fii suficient de mare ca să 


VP - 16 


înţelegi, dar acum totul a picat așa din senin... 

Emily spera din tot sufletul că nu era vorba de explicații 
despre „chestia aia”. Cel puţin nu acum, cu tata. Probabil ar fi 
murit de rușine. 

— ... și mami ar trebui să fie și ea aici. Nu pot eu să vorbesc 
despre ce se întâmplă în familia ei, n-ar fi corect. 

— Bine, dar... 

— Ascultă-mă puţin, te rog! Cred că mami face ceva peri... 
ceva nechibzuit, da, nechibzuit. Trebuie să merg să mă asigur 
că e bine. 

Chipul tatei luase din nou o expresie gravă și încordată. Deci 
mama avea probleme? 

— Dacă mă duc la... oficiul meu poștal, pot să vorbesc cu 
cineva care știe mai bine cum e cu scrisorile și care-mi poate 
spune de unde a fost trimisă asta. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă o s-o găsesc și o s-o aduc acasă. lar când se 
întoarce, îţi promit că ne așezăm toţi frumos și discutăm despre 
toate așa cum trebuie, bine? 

Emily își trase nasul tare de tot, cu un smiorcăit dezgustător, 
apoi dădu aprobator din cap. 

— Nu poţi să te duci acum? Să știi că stau singură, nu-i nicio 
problemă. 

Tata se strâmbă. 

— Nu pot. La mine la serviciu, ușa se închide după miezul 
nopţii. Trebuie să aștept până mâine. 

— Ah! 

— Nu-ţi face griji, avem timp. Ce-ar fi să bem o ciocolată 
caldă? lar tu, între timp, poţi să hrănești pogoneții... pogonicii... 
sau cum le-o fi zicând. 


VP - 17 


CAPITOLUL 3 


Emily nu avea animale de companie. „Animalele nu sunt 
obiecte, ca să aibă proprietari”, spunea mama ei de fiecare dată 
când Emily o ruga să-i ia un cățeluș. Avea în schimb o gamă 
largă de animale excentrice pe care mama ei le hrănea în curte. 
Păsări, vulpi, bursuci și, preferaţii ei, aricii. Pogonicii, cum le 
spunea mama, care le cumpăra tot soiul de gustări ciudate 
pentru pisici. Uneori seara stăteau împreună și se uitau la ei 
cum mănâncă. Emily era sigură că mama le și vorbește când e 
singură cu ei. Dar și ea era un mare fan al aricilor. li înțelegea 
de ce se mișcă atât de greoi și de prevăzător și-i invidia foarte 
tare pentru capacitatea de a se transforma într-o minge 
țepoasă. De câte ori pe săptămână nu i-ar fi prins și ei bine? 

leși din casă cu mâncarea urât mirositoare de pisici, ca să 
umple farfurioarele, și chiar pe treptele de la intrarea din spate 
dădu peste un arici căzut într-o rână, pe jumătate făcut ghem. 
Respira, căci burtica i se ridica ușor, dar limba rozalie măruntă îi 
atârna din gură, și părea foarte slăbit. Emily îl luă cu grijă în 
braţe și intră cu el înapoi în casă. Mama ei făcea voluntariat la o 
organizaţie de salvare a aricilor, așa că nu era prima oară când 
se întâlnea cu o asemenea situaţie. Puse pacientul într-o cutie 
înaltă de carton, pregăti o sticlă cu apă fierbinte și turnă într-o 
farfurioară puţină apă și în alta câteva înghiţituri de mâncare 
pentru pisici. Ariciul tot nu reacţionă, așa că Emily topi niște 
miere în apă caldă și cu mare-mare atenţie îi picură un strop de 
pe deget într-un colț al gurii, pe limba ieșită în afară. Limba se 
mișcă, boticul adulmecă și se încreţi, și dintre faldurile feţei 
apărură doi ochi mici și negri. Încurajată, Emily îi mai dădu un 
pic, și el plescăi din buze și înghiţi. 

— Atât, Pogoniciule. Acum bea din farfurie! 

El se îndreptă și sorbi niște apă. Făcuse un pas spre mâncarea 
pentru pisici, când tata intră în cameră cu o ciocolată caldă. 

— Asta ce mai e? 

— E un pogonici care nu se simte prea bine. Poate să rămână 
la noi? 

Tata se lăsă pe vine și privi în cutie. 


VP-18 


— Sigur. Altfel nu mai scap de tine. 
Ariciul se întoarse să se uite la ei și scoase un mormăit slab, 
apoi se făcu ghem lângă sticla cu apă fierbinte și începu să 


sforăie. 


2 


Dimineaţă, Emily îl scoase în curte, căci îl văzuse umblând 
fără ţintă prin cutie, dar el strâmbă din nas când i se dădu 
libertate și se întoarse într-un colț al cutiei. Ea se bucură, în 
secret, și acum el stătea ghemuit comod în camera ei, emanând 
un miros slab de mâncare pentru pisici și de frunze putregăite. 

În virtutea unui acord tacit cu tatăl ei, Emily nu se dusese în 
ziua aceea la școală, deși, la sfârșitul zilei, aproape își dorea să 
se fi dus. Își petrecuse toată ziua așteptând să se facă timpul ca 
tata să plece la slujbă. Ar fi vrut ca el să plece imediat, dar se 
părea că serviciul lui nu se deschide decât foarte târziu. Așa că 
Emily își impusese să aibă foarte multă răbdare. 

— Dar parcă ziceai că se închide la miezul nopţii. 

— Da, trebuie să fiu acolo chiar înainte de douăsprezece. E... 
o chestie de securitate! 

— E o aiureală! 

Fuseseră cât pe ce să se certe. Liniștea tăcută și goală a 
ultimei săptămâni fusese ruptă de scrisoarea sosită în noaptea 
dinainte. 

Emily își petrecu restul zilei în camera ei ca să evite orice 
explozie accidentală. Nu putea avea încredere în clonțul ei când 
era într-o asemenea stare de tensiune. lepurașii se fugăreau 
unul pe altul deasupra. Era una dintre puţinele sculpturi ale 
mamei care-i plăcuseră cât de cât. Se așeză și se uită la ei cum 
se rotesc, prefirând printre degete monedele care-i atârnau la 
gât. „Banii blestemaţi” erau o prezenţă nouă și ciudată; îi simţea 
grei. Erau și calzi, și reci pe pielea ei, și uneori mai calzi sau mai 
reci decât se aștepta. 

— Plec! îi strigă tata de jos. 

Ea cobori în fugă și-i ţinu ușa în timp ce el scotea bicicleta 
mătăhăloasă pe scări. Când trecu pe lângă ea, Emily întinse 
mâna instinctiv și apăsă pe sonerie, care emise un zornăit sonor 
și îndrăzneţ. Tata zâmbi. 

— Mereu făceai așa când erai mică. O scoteai din minţi pe 
maică-ta. Și-i aruncă privirea lui serioasă, rezervată predicilor 
despre siguranța pe drumurile publice și despre întreţinerea 


VP -19 


bicicletelor. Stai acasă, te rog mult! Și nu răspunde nimănui la 
ușă până nu mă întorc. 

— Aăă... bine. 

— Sunt sigur că totul e în regulă, dar îmi fac griji, atâta tot. 

O sărută pe obraz și-i ciufuli părul cu un gest pe care nu-l mai 
făcuse de când era mică. Ea nici măcar nu-l repezi. 

— Mă întorc cât pot de repede. 

Sări în șa și o porni lejer pe stradă. Emily rămase în ușă până 
când el îi pieri cu totul din vedere și ochiul-de-pisică al bicicletei 
dispăru în întuneric. Închise ușa și, după câteva clipe de 
gândire, o încuie de două ori, apoi se duse la culcare. 


= 

Tata nu se întorsese dimineaţă. De fapt, nu se întorsese toată 
ziua și nici în noaptea care urmase. Emily îl apelase de mai 
multe ori, dar telefonul nu sunase și nici nu intrase pe căsuţa 
poștală, ci făcuse doar un bip ciudat, urmat de un scârțăit 
lipicios, ca și cum tata ar fi fost în străinătate, sau în spaţiu, sau 
ceva de genul. Ea nu se dusese nici a doua zi la școală, ci 
așteptase acasă, sperând că tata avea să se întoarcă. In seara 
aceea stătuse până târziu cu Pogonici în brațe, deși era sigură 
că are purici, îl scărpinase pe bot și se prefăcuse că totul va fi în 
regulă. Tata avea să se întoarcă și s-o aducă și pe mama. Uite- 
acuși, dintr-o clipă într-alta. Pusese unul dintre discurile vechi de 
vinil ale mamei, cu muzică punk, ca să nu mai fie atâta liniște în 
casă, și adormise stând în fund, încă îmbrăcată. 

Acum, în a treia zi, trebui să recunoască: tata dispăruse și el. 
Păţise ceva, așa cum păţise și mama, și cel mai bun lucru era să 
sune la poliţie. 

Tocmai se îndrepta spre telefon, când îi trecu prin cap că e 
prea mică de vârstă ca să stea singură. Dacă le spunea asta 
polițiștilor - sau oricui altcuiva -, ar fi fost întrebată dacă are 
rude și ar fi trebuit să răspundă că, „din câte știe, nu”, și atunci 
ar fi dus-o cu duba la o școală de corecție sau oriunde îi duceau 
pe cei pe jumătate orfani. Asta dacă nu cumva nu trimitea mai 
întâi școala ei pe cineva. Deja lăsaseră două mesaje pe telefon 
în care spuneau ceva despre absențe nemotivate și despre niște 
posibile vizite la domiciliu. Bun, deci ce-ar fi trebuit să facă? 
Cineva avea să afle până la urmă că e singură și s-o ia pe sus, și 
atunci cine i-ar mai fi așteptat aici pe părinţii ei când se 
întorceau acasă? Cine ar mai fi avut grijă de Pogonici? 


VP - 20 


Emily se lăsă moale pe scăunelul de lângă telefonul din hol, 
rezemată de hainele atârnate deasupra lui. Din vechea geacă 
scurtă a mamei veni spre ea un iz de lac și de vopsea din 
pulverizator, iar salopeta de grădinar a tatei împrăștie o boare 
de răsaduri și de frunze fumegânde. Emily se lăsă mai tare pe 
spate și inhală adânc - și în clipa aceea auzi poarta casei 
țăcănind. Se ridică la loc în capul oaselor. Tata! Se repezi să 
deschidă, când avu brusc o viziune oribilă: dacă era cineva de la 
școală? Prin sticla jivrată a ușii de la intrare desluși apropiindu- 
se o siluetă tulbure, înaltă și subțire, cu o șapcă pe cap și un 
fular roșu-aprins la gât. Oricine ar fi fost, nu era tatăl ei. Emily se 
lăsă la loc pe scăunel, rezemată de haine, și rămase nemișcată. 
Silueta sună la sonerie, apoi zăngăni și cutia poştală. 

— Bună ziua! Este stăpânul casei? Am un mesaj foarte 
important de transmis, să știți. 

Vorbea cu un accent irlandez fluid, fermecător. Sună din nou 
la sonerie și bătu cu putere în cutia poștală. Se lipi de sticlă, și 
conturul lui întunecat umplu cadrul ușii. 

— Sunt în misiune oficială, să știți. Trebuie să discut situaţia 
familiei dumneavoastră. 

Emily simţi că-i vine să verse în poală. Tipul chiar VENISE de 
la școală. 

— Helooo!!! Sunt un mesaj foarte important. Adică am un 
mesaj foarte important legat de fiica dumneavoastră și de un 
anume loc, știți dumneavoastră. 

Gata, pân-aici îi fusese! O aștepta duba. Bărbatul de afară își 
lipi capul de sticlă, și umbra lui păru să deseneze un craniu. 

— De ce nu sunteţi acasă? În mod sigur n-am întârziat. Știu că 
mi s-au dat instrucțiuni urgente, dar... în niciun caz nu e vina 
mea. 

Cum? 

— Heeei! Să știți că mi-e foarte neplăcut. Mi-am luat 
angajamentul că voi livra mesajul ăsta. Sub presiune maximă, 
aș putea spune. E o iapă tare nărăvașă, să știți, scuzaţi-mă că 
vorbesc pe șleau. Dădu din cap în spatele ușii, și sticla 
prismatică îi reflectă conturul într-o mie de forme diferite. Nu m- 
am oprit la nicio crâșmă pe drum, să știți, orice v-ar spune alţii, 
continuă, apoi se opri din nou. Ah, sfinte Dumnezeule, deja s-a 
dus și el, nu? 

Despre ce naiba vorbea? Emily se dădu puţintel mai aproape, 


VP -21 


și silueta smuci capul în sus. 

— E cineva acasă? Heeei! 

Individul dispăru din vedere. O mână cu degete murdare săltă 
capacul cutiei poștale, și dinafară se lipi de ea un ochi lucios ca 
o mărgea. Emily scoase un țipăt mut și se trase înapoi peste 
haine. 

— E cumva micuța stăpână a casei? Fetița? Tu ești? 

Emily nu îndrăznea nici să răsufle. 

— Au plecat amândoi și te-au lăsat? Aoleu, să știi că n-ar 
trebui să stai aici singură. Sub nicio formă. E o idee foarte 
proastă. 

Emily se ghemuise atât de ţeapănă, încât se temea că n-are 
să se mai poată descolăci niciodată. 

— Cred că ar trebui să vii cu mine. Deschide puţin ușa, să 
stăm de vorbă, te rog! Totul e în regulă, îi cunosc pe mami și pe 
tati. 

Emily era fericită că încuiase de două ori după plecarea tatei, 
dar ușa nu era decât o barieră fragilă între ea și individul acesta 
superbizar. 

— Heeei, fetițo! Of, nu-mi pică bine chestia asta, și să știi că 
am o durere de cap groaznică după azi-noapte, serios. Tipul 
oftă. Uite ce-i, dacă ești cumva acasă, n-ar trebui să stai 
singură, să știi. Data viitoare n-o să mai fiu eu la ușă. O să fie 
ceva mult mai nasol. 

Cutia poștală scârţăi și se închise cu un pocnet, și silueta 
reapăru în spatele sticlei. 

— Nicio reacţie? Serios? Ei bine, eu mi-am făcut datoria, ba 
chiar cu vârf și îndesat. 

Umbra dispăru de la ușă, și de afară se auzi un fluierat 
melodios în timp ce poarta casei se închidea cu un ţăcănit în 
urma vizitatorului. 

Pe măsură ce fluieratul se depărta pe stradă, întrerupt de o 
tuse aspră și spasmodică de fumător înrăit, Emily simţi că se 
lasă moale pe scaun. Era sleită și transpirată de parcă ar fi 
alergat un maraton. Cine avea să mai apară data viitoare? In 
niciun caz nu mai putea să stea aici și să aștepte să fie scoasă 
cu de-a sila din casă. Trebuia să se ducă și să-și caute singură 
părinţii. 


2 


Își luă aerul de fetiță cu scaun la cap și începu să chibzuiască. 


VP - 22 


Habar n-avea unde e mama, dar tatăl ei se dusese la oficiul 
poștal. Deci primul lucru acolo trebuia să se ducă și ea, deși abia 
diseară târziu. Ce prostie de loc mai era și ăsta, să deschidă 
abia puţin înainte de miezul nopţii? Între timp, să vedem: de ce 
ar avea nevoie? De sandvișuri, firește. „Să nu-ți lipsească 
niciodată mâncarea din vina ta”, era motoul mamei. Își făcu 
două sandvișuri cu felii groase de pâine și le puse într-o pungă 
de hârtie. Le luă sus cu ea, împreună cu câteva doze de suc, și, 
golindu-și ghiozdanul, începu să-l umple cu lucruri folositoare: 
telefon, abonament de autobuz, portofel (gol). Ar fi fost bine să 
ia și niște bani. 

Fugi înapoi la parter în biroul minuscul al tatei, în care nu erau 
decât o masă de scris și un teanc de cărți de grădinărit. Trase 
sertarul și printre creioane, benzi elastice și cataloage de 
semințe, găsi mormanul de mărunţiș pe care-l ţinea acolo. 
Alături era un săculeț de stofă, cu un post-it pe el, pe care tata 
scrisese cu caligrafia lui ordonată „pentru orice eventualitate”. 
Emily îl luă în mână, și de sub el o fulgeră o sclipire intensă de 
culoare: un dosar de plastic transparent cu două timbre uriașe 
cât niște milieuri, sclipind roșu-sângeriu, amândouă cu imaginea 
unei femei furioase cu coroană. Sub timbrele roșii era o folie cu 
timbre mai mici, cu un craniu negru pe ele, identice cu cele de 
pe scrisoarea mamei. Deci tata colecţiona timbre? Nu era de 
mirare. Dac-ar mai fi scotocit prin birou, sigur ar fi găsit și vreo 
carte despre observatul trenurilor. 

Băgă mâna în săculeţul „pentru orice eventualitate” și bâjbăi 
în el. Înăuntru găsi o amestecătură neobișnuită de obiecte: o 
grămăjoară colorată de bancnote mari, parcă străine, care însă, 
la o examinare mai îndeaproape, se dovediră a fi doar bancnote 
britanice vechi; un abonament vechi de bibliotecă pe numele de 
fată al mamei, Connolly. Emily rămase o clipă încremenită: 
mama ei - ţăcănita ei mamă, căreia nu-i tăcea gura o clipă - 
într-o bibliotecă? Părea o contradicţie în termeni. Găsi de 
asemenea, într-un portofel ponosit de piele, o insignă a 
Serviciului Poștal de Noapte al Majestății Sale. Emblema era 
aceeași de pe timbrele negre: un craniu peste două manuscrise 
făcute sul și legate cu fundă. lar în adâncul portofelului se afla o 
cheie decorativă, pe al cărei breloc era desenat același blazon. 
Emily scoase un oftat dureros de exasperare. 

Pentru ce fel de eventualitate? clătină ea din cap. Părinţii ei 


VP - 23 


erau niște neghiobi, și ea trebuia să se descurce singură. Luă tot 
săculeţul cu ea - pentru orice eventualitate - și băgă mărunţișul 
în buzunar. 

Cu bagajul făcut, se duse să-l ia pe Pogonici. 

— Poguleț, unde ești? Trebuie să te scot în curte. 

Nu-l găsi în cutie. Nu era nici sub pat și nici în spatele 
șifonierului. li umplu farfurioara cu apă și renunţă. Dacă nu se 
grăbea, avea să piardă autobuzul. 

— Ai grijă să nu te răhăţești peste tot! 

Işi scoase din fundul șifonierului cea mai mare și mai grea 
pereche de bocanci și-și legă șireturile până sus. Nu-i purta prea 
des pentru că erau prea în stilul mamei, dar „bocancii sunt cei 
mai buni” - tot o zicală de-a ei. Cobori la parter și fu tentată mai 
întâi să-și pună paltonul cu nasturi. Ezită totuși, apoi dădu din 
umeri și apucă în schimb geaca scurtă, uzată a mamei. 
Vârându-și braţele în mânecile cu căptușeală portocaliu aprins, 
simţi din nou izul de vopsea din pulverizator și zâmbi. Își luă 
ghiozdanul în spate, își pipăi colierul prin straturile de haine și 
ieși în întuneric pe ușa din spate. 

Se furișă afară pe poarta din dos prin pasajul îngust cunoscut 
drept „Aleea răhăţeilor de câine” și ieși în strada lor, dar la 
distanţă de casă, chiar lângă staţia cea mai apropiată de 
autobuz. O stratagemă demnă de un agent secret, ca în cărțile 
pe care le citea. Autobuzul avea să sosească dintr-o clipă într- 
alta și s-o ducă peste Tamisa până la oficiul poștal din centrul 
Londrei, cu mult înainte de miezul nopţii. Misiunea ei târzie se 
anunţa chiar palpitantă. 

In timp ce aștepta, ceva îi atrase atenţia. Mai departe pe 
stradă, dincolo de casa lor, se vedea un bărbat - un ins masiv, 
care venea cu pași mari, ţinând o umbrelă neagră micuță 
deasupra capului - uscată, de altfel, căci nu ploua. O matahală... 
umbreluţa... Era aducătorul scrisorii care o făcuse pe mama să 
plece! Perfect, avea ea să scoată ceva informaţii de la el chiar 
de-ar fi trebuit să-l bată cu propria lui umbrelă. 

Se pregătea să-l strige, când se opri. Ce Dumnezeu făcea 
individul? Se oprise pe stradă și dădea din cap într-o parte și-ntr- 
alta. Adulmeca oare? Chiar și de la distanţă, Emily îl auzea 
inhalând zgomotos, aproape grohăind, apoi pufnind la loc. Era 
vizibil mai înalt decât gardul viu din faţa casei lor, adică trebuie 
să fi avut... vreo doi metri și douăzeci? Dumnezeule! Era masiv, 


VP - 24 


dar nu gras, cu toate că părea în stare să înghită un automobil 
mini. Mergea cu pas încet, musculos, dar relaxat. Avea picioare 
scurte și o îmbrăcăminte demodată: un costum de tweed, gri- 
scămoșat, care-i plesnea peste umeri, burtă și șezut în timp ce 
se mișca. 

Faţa îi era încă ascunsă. Umbra de sub umbrelă era mai 
neagră decât în mod normal și-l învelea în întuneric. Individul 
avea ceva dubios, și Emily decise că, la urma urmei, nu ţine să-i 
pună nicio întrebare. Ajungând în dreptul casei lor, el se opri și 
adulmecă din nou, tot mai insistent. Simţise ceva. Puse o mână 
mare și păroasă pe poarta lor, și ea scoase un mic țipăt 
involuntar. Se plesni imediat cu mâna peste gură, dar era prea 
târziu. El n-ar fi trebuit s-o audă de unde stătea, dar răsuci brusc 
capul și privi ţintă în lungul străzii către locul în care se afla ea. 
Emily vru să se întoarcă și să fugă, dar simţi că pieptul îi 
îngheaţă, iar picioarele refuză să i se miște. In timp ce el se 
apropia, ceva sclipi până la urmă sub umbrelă. Matahala rânjea 
cu dinţi albi ascuțiți. 


VP -25 


CAPITOLUL 4 


— Urci sau nu? 

Vocea morocăânoasă a șoferului risipi vraja care-o ţinea 
paralizată. Autobuzul oprise chiar lângă ea. Ușa era deschisă, și 
șoferul o privea supărat. 

— Da, mulţumesc! 

Emily se năpusti pe ușă, care se închise în urma ei cu un 
sâsâit. Se împletici către șofer, cu abonamentul în mână. 

— Vă rog, porniţi! Mai repede! 

El rânji, dar plecă din staţie. Matahala venea în fugă spre ei, 
zdupăind, mult mai repede decât ai fi zis că e în stare. Se opri 
abia când autobuzul acceleră trecând pe lângă el. 

— Prea târziu, amice, murmură șoferul. 

Bărbatul ridică o mână uriașă și arătă drept spre Emily, până 
când autobuzul dădu colţul și el dispăru din vedere. Atunci ea se 
prăbuși pe un scaun și-și cuprinse faţa în mâini. 

Se lăsă leganată o vreme de balansul autobuzului, amorțită 
de spaimă. Ce fuseseră toate astea? Și de ce era atât de lihnită? 
Lunga listă de lucruri care-i stârneau foamea se completă cu 
articolul „frică”, și Emily deschise ghiozdanul să scoată un 
sandviș. 

— AU! își trase ea mâna înapoi și-și supse buricele degetului. 

Ceva ascuţit o înţepase chiar sub unghie. 

— Ce naiba? 

Miji ochii în ghiozdan și-și înăbuși un țipăt: ceva se mișca 
înăuntru. Se auziră un foșnet și un mormăit, și din interior apăru 
un bot mic și negru, urmat de o faţă maronie somnoroasă. 

— POGONAȘULE! Ce cauţi aici? Nu asculţi deloc. 

Emily își făcu mâinile căuș și-și umplu palmele cu greutatea 
lui mică și caldă. Îl ridică apoi, zâmbind și susurându-i cuvinte 
dulci. Doamna în vârstă care stătea vizavi de ea nu păru la fel 
de încântată. Se sculă de pe scaun și se mută, aruncându-le 
amândurora o privire plină de răutate. Ei, și ce dacă? la uite ce 
bot simpatic avea micul ei tovarăș de drum! 

— S-a întâmplat ceva înfricoșător, Poguleţ. Mă bucur că ești 
aici. 


VP - 26 


Ariciul nu răspunse, dar se scutură de plăcere când fu 
mângâiat pe bot. 

Emily îl strânse la piept (nu foarte tare), și el i se cuibări sub 
bărbie. Stâlpii de iluminat și farurile mașinilor treceau în flux pe 
lângă ei pe măsură ce autobuzul îi ducea mai aproape de 
centru. 

— Stai puţin! Mi-ai ronţăit din sandvișuri, nu-i așa, pramatie 
mică? 


EA 


După vreo jumătate de oră, când deja nu mai era decât puţin 
până la miezul nopţii, Emily tot nu găsise oficiul poștal. Ceea ce 
era pur și simplu complet stupid. Știa unde se află. Tata vorbise 
de multe ori de el. Strada St. Martin's Le Grand, chiar în mijlocul 
orașului, unde el se ducea în fiecare seară cu bicicleta, 
indiferent de vreme. Zona St. Martin's fusese ușor de găsit - o 
suprafață mare construită, chiar lângă catedrala Sfântul Paul, o 
combinaţie de clădiri noi și lucioase de birouri și de edificii vechi 
impunătoare. Ce nu exista acolo era vreo firmă de poștă. Ar fi 
trebuit să fie simplu; tata mereu lăsa impresia că e o clădire 
uriașă. Și totuși Emily dăduse ocol zonei și nu văzuse decât sedii 
de bănci și cafenele. Pur și simplu nu era nici urmă de poștă. Se 
întorsese acum înapoi la colțul dintre străzile Foster și 
Cheapside, sigur prea mică de vârstă ca să umble singură pe 
străzi la ora aceea, căci atrăgea priviri foarte curioase de la 
chefliii întârziaţi care se împleticeau spre casă. Izbi nervoasă cu 
piciorul într-un stâlp și se lovi la degetul mare, chiar dacă prin 
bocanc. Hotări să caute pe telefon și găsi mai întâi un Parc al 
Poștașului și apoi... un oficiu poștal chiar în locul unde stătea! 
Dar scurta izbucnire de speranță se stinse repede: clădirea 
fusese demolată în 19122. 

Și totuși tata spunea că e aici. Vorbise chiar și despre rampa 
de încărcare. Emily se opri locului, simțind că-i curge nasul în 
vântul rece al serii și neprimind niciun răspuns de la clădirile cu 
pereţi de sticlă care se ridicau dominatoare în jurul ei. Oare s-o 
fi minţit tata până acum? Oare chiar exista slujba asta de poștaș 
de noapte? Și-l imagină livrând corespondenţă la miezul nopţii. 
Suna cam bizar, dacă stătea să se gândească. Bun, dar, dacă nu 
era poștaș, unde se ducea în fiecare seară? Era cumva unul 


? Pe strada St. Martin's Le Grand s-a aflat, între 1826 și 1911, sediul Poștei Centrale a 
Angliei. 
VP - 27 


dintre indivizii ăia care pretind că au încă serviciu pentru că nu 
vor să se afle că au fost concediaţi? Și totuși tata pleca seară de 
seară de când se știa ea, iar puloverele lui și revistele de 
grădinărit nu se plăteau singure. Emily se șterse cu mâneca la 
nas și porni să mai dea o dată ocol cladirilor. N-avea nici cea 
mai mică idee ce-i rămânea de făcut dacă nu găsea poșta. 

Ajunse din nou pe strada Foster. Poate ratase ceva în spatele 
blocului mare și modern de birouri de pe locul fostului sediu al 
poștei? Își înfipse mâinile în buzunare, cuprinzând într-una din 
ele, ca să se încălzească, trupul mic și sforăitor al lui Pogonici. 
Bâzâielile lui îi vibrau printre degete. 

— Fetiţo! 

Emily tresări speriată auzind vocea tunătoare din spatele ei. 
Era un muget mai degrabă, răgușit, ca de motor uriaș sau de 
animal sălbatic. Nu vru sub nicio formă să se întoarcă. Și 
totuși... în capătul străzii, pe celălalt trotuar, felinarele luminau 
o figură colosală. Faţa era imposibil de deslușit, dar silueta 
mătăhăloasă era inconfundabilă, chiar și dacă n-ar fi fost 
încoronată de conturul delicat al unei umbreluţțe. Individul care o 
înfricoșase. Cum de ajunsese aici? 

— Te-am mirosit, fetițo, mârâi el ca și cum i-ar fi citit 
gândurile. Duhnești a tristeţe, a vopsea și a ghinion. Ești ușor de 
depistat, chiar și în locul ăsta puturos. 

Emily se chircise de spaimă. Sunetul vocii fusese de ajuns ca 
s-o paralizeze din nou. Individul nu-i făcuse nimic, și umbrela 
aceea era ridicolă, dar, în adâncul ei, ceva o avertiza din toate 
puterile că are în faţă o întruchipare a răului. 

— E-eu... 

Cuvintele i se opriră în gât. Aerul se umplu deodată de un 
miros gros de mosc, de carne macră și de sânge. El porni spre 
ea, traversând strada goală, și ea își simţi picioarele ca turnate 
în ghips. 

— Acuma vii cu mine. Stăpâna o să fie fericită. Stai unde ești, 
iepurașule! 

Mârâitul i se îngroșase, suna ca o drujbă, și bolborosea 
întruna ca s-o ţină locului. Raza de lumină a unei firme de 
cafenea străpunse întunericul de sub umbreluță, dezvăluind un 
nas mare ieșit în afară, ochi negri adânciţi în orbite și o barbă 
deasă, tot neagră, care-i acoperea mare parte din faţă și din 
gât. Matahala umplea trotuarul, lat și gros de cel puţin un 


VP - 28 


metru, o namilă de om apropiindu-se de ea cu mers legănat. 

— Hai cu mine s-o vezi pe mami! 

Mami? De surpriză, Emily se trezi din vrajă. Se întoarse și o 
luă la fugă, cu capul în pământ și cu aripi la picioare, pe strada 
pustie din faţa ei. Dinapoia ei veni un urlet cumplit, neomenesc, 
urmat de duduitul unor pași grei care alergau. O încurcase. 
Intrase în cea mai mare belea din viaţa ei. Era în plop. 

Emily gâfâia, se împiedica și aluneca, dar, mânată de groază, 
prinse viteză și păstră distanţa față de urmăritor. Strada era însă 
lungă și dreaptă, și ea îl văzuse alergând foarte repede spre 
stația de autobuz. Trecu pe lângă o biserică veche, apoi zări o 
alee micuță pe dreapta și, lăsându-se ghidată de instinct, o 
zbughi pe acolo. Arcul de la intrare era din lemn și piatră - unul 
dintre acele suvenire ale vechii Londre risipite peste tot prin 
centrul orașului. Străduţa era mică și cotea ușor, ca și ea. Pe aici 
avea să se descurce mai bine decât matahala cu vocea ei 
înspăimântătoare. In timp ce fugea, monedele îi ieșiră de sub 
tricou și începură să-i salte în ritmul picioarelor. Sări spre 
dreapta la un cot, se năpusti într-o curte mică și... i se înfundă. 
La douăzeci de metri în fața ei, ieșirea era blocată de o grămadă 
de borne, garduri scunde portocalii și benzi cu „trecerea 
interzisă”. ÎNCHIS PENTRU REABILITARE. NE CEREM SCUZE 
PENTRU DERANJ. 

Emily frână brusc și privi înnebunită în jur. Pe fațade nu văzu 
decât cărămizi întunecate, burlane și... o ușă. O luă la fugă și se 
izbi de ea înainte să poată încetini. Era o ușă veche de lemn, cu 
o plăcuță de alamă pe care, sub imaginea stilizată a unui craniu 
peste două suluri încrucișate de pergament, scria POȘTA DE 
NOAPTE. Ah, deci aici era! 

Apucă mânerul și smuci de el fără niciun folos. Bubui în ușă 
până o durură pumnii și strigă după ajutor. Vocea îi fu înghițită 
de întuneric și nu trezi pe nimeni. 

— De ce e încuiat? ţipă ea, și în clipa următoare creierul îi fu 
luminat de o străfulgerare. 

Craniul! Craniul de pe plăcuţa de alamă era același cu cel de 
pe cheia din portofel. Deci cheia s-ar fi putut potrivi la ușa asta! 
Scoase un chiţăit pe care nu l-ar fi auzit decât un câine și-și 
trase ghiozdanul, chinuindu-se să bage mâna în buzunarul de pe 
faţa lui. 

In spatele ei, nu prea departe, un mârâit profund reverberă în 


VP - 29 


lungul aleii. 

— Imi place când îi văd că fug... _ 

Nimic n-ar fi putut-o face pe Emily să se întoarcă. Işi înfipse 
mâna în săculețul de pânză al tatei și scurmă înăuntru: 
bancnotele vechi, portofelul și iată, cheia! O smulse din 
ghiozdan și o răsuci cu floarea în sus, risipind pe jos bancnote 
colorate. 

— ... dar nu mai au unde să se ducă. 

Cea mai joasă voce din lume era tot mai aproape. Emily 
înfipse cheia în broască, o răsuci și... nimic. Nu se învârtea, nu 
se potrivea, ușa rămase închisă. Era pierdută. 

Trebuia să se uite în urmă. Matahala stătea acum în capătul 
aleii, la intrarea în curtea interioară, fără măcar să gâfâie. 
Rânjetul lui ascuţit sclipea în întunericul ca de smoală de sub 
umbrelă. 

— Deci... spuse el și cobori umbreluţa la o parte. 

Rânjetul i se întinse pe obraji, pe laturile capului, dezvelind 
colți albi uriași. Faţa începu să-i unduiască și să i se schimbe, 
nasul i se alungi, barba i se căţără în sus pe pomeţi și în jurul 
ochilor și linia părului îi cobori vertiginos de pe frunte în 
întâmpinare. Namila crescu în dimensiuni și-și aruncă braţele în 
lături. Avea mâinile acoperite deja cu blană și terminate cu 
gheare ascuţite ca briciul. Intr-o clipă, pieptul uriaș îi ţâșni de 
sub cămașa prea strâmtă. 

Laba enormă - căci o labă era acum - se ridică și arătă spre 
Emily la fel ca înainte. 

— A mea ești, spuse, și vorbele lui se preschimbară în 
mârâitul grosolan al unui urs. 

Emily înţepenise, paralizată. Ursul rânji și se lăsă în patru 
labe, își arcui spinarea și scoase un răget. Dacă Emily nu s-ar fi 
dus la toaletă chiar înainte să plece de acasă, în clipa asta ar fi 
suferit un mic accident foarte neplăcut. 

Incepu să suspine. Monstrul umplea aleea, rânjind, tachinând- 
o, savurându-i frica. Era deja ceva între om și urs, cu o față de 
fiară și coborât în patru labe, dar învelit încă în tweed, cu pantofi 
în picioarele din spate. Era grotesc, ba chiar ridicol, însă lui 
Emily i se părea ființa cea mai teribilă pe care o văzuse 
vreodată. 


VP - 30 


CAPITOLUL 5 


Își lipi faţa de ușa îndărătnică și închise ochii. În clipa aceea, 
melodia miezului nopții răsună cântată de clopotele din Big Ben 
deasupra Tamisei și se răspândi peste tot centrul orașului. 
Cheia, pe care Emily o ţinea încă strâns în mână, se răsuci un 
milimetru în broască. Ea șuieră ca o pisică și o prinse cu 
amândouă mâinile, rotind-o cu atâta forță, încât degetele îi 
zvâcniră de durere. 

— Ah, te rog! 

In secunda când delicata melodie se sfârși și răsună primul 
dangăt, cheia ţăcăni și se roti ca unsă. Sub apăsarea fetei, ușa 
se deschise larg, și ea căzu înăuntru. Ursul răcni în spatele ei și 
se năpusti înainte mai iute decât l-ai fi crezut în stare. Emily 
smulse cheia din broască și, răsucindu-se să se ridice, se aruncă 
peste ușă și o închise cu un pocnet. Tremurând de spaimă, reuși 
să vâre cheia la loc în gaură și să o încuie exact când ursul se 
izbi de ea. Lovitura fu cumplită, și tot zidul se zgudui. Ușa avea 
să cedeze dintr-o clipă într-alta, își spuse Emily, și atunci ea n-ar 
mai fi avut scăpare. Dar ușa rezistă. Se auzi un alt bubuit 
gigantic, și apoi încă unul, dar ușa se clinti abia o fărâmă și ţinu 
fără să se îndoaie. De pe cealaltă parte veni un urlet terifiant de 
furie. 

— Bravo, ușă dragă, bravo! murmură ea și, în timp ce ursul se 
năpustea din nou, scoase un chiţăit și își luă tălpășița pe 
coridorul din spatele ei, în întuneric. 


Lai 

Fugi, izbindu-se haotic de pereţi și colțuri și îndreptându-se în 
zigzag către centrul clădirii. Treptat, rafalele de furie ale ursului 
se stinseră înapoia ei, deși poate ceea ce le amuţi, de fapt, până 
la urmă fură bubuiturile inimii lui Emily. În faţă apăru o lumină 
palidă, care-o făcu să se oprească. Işi deschise fermoarul gecii și 
rămase pe loc gâfâind, năpădită de sudoarea fricii și duhnind 
aproape la fel de tare ca ursul. Nu era amatoare de exerciţii 
fizice neprevăzute nici măcar în momentele ei cele mai bune, iar 
acum făcuse două sprinturi olimpice în succesiune rapidă. Se 
rezemă sfârșită de perete și trase de câteva ori adânc aer în 
piept. Oare monstruoasa creatură o urmărea în întuneric? Dar ar 


VP - 31 


fi auzit ușa spărgându-se, nu-i așa? Doar că, cine știe, printre 
atâtea tropăituri... Ursul era oare aici? ȘI CE NAIBA ERA, DE 
FAPT? 

Emily se ridică în picioare și se împletici mai departe. Îi era 
greață ca unui... hm, cui îi era tot timpul greață? Câinilor? Câinii 
vărsau adesea, e drept. Dar și pisicile la fel. Greaţă ca unei... 
Stai puţin! Oare asta însemna să fii în stare de șoc? 

Băgă mâna în rucsac, desfăcu și dădu pe gât, din mers, o 
doză întreagă de suc acidulat. Râgâi lung și tare după aceea și 
simţi că-i trece senzaţia de vomă. Il controlă pe Pogonici, care 
părea să fi dormit însă neîntors în timpul acestui maraton al 
terorii. Și totuși ce se întâmplase? Ceva care nu se putea explica 
în mod raţional, ceva profund straniu. Ce Dumnezeu fusese 
ființa aia, un vârcolac care se transforma în urs sau ce? 
Cuvintele lui îi răsunară în urechi: „Hai cu mine s-o vezi pe 
mami!”, și Emily își mușcă buzele aproape până la sânge. Orice 
sau oricine ar fi fost, avea legătură cu dispariţia mamei. 

Măcar reușise să găsească poșta de noapte. Pe cont propriu. 
Acum avea să-l găsească pe tata, și totul avea să fie în regulă. 

Cai 


Lumina se strecura în coridor de sub o ușă pe care scria 
„Accesul interzis persoanelor neautorizate”. In spatele ei era un 
fel de vestiar, cu bănci lungi de stejar și dulapuri înalte de lemn, 
pe care erau lipite etichete cu nume incredibile: Se-mișcă- 
noaptea-fără-zgomot, Vampiris Fortescue, Eva Cinabru... și iată! 
Numele ei de familie, Featherhaugh - care era o pacoste, pentru 
că de fiecare dată trebuia să explice cum se scrie sau se 
pronunţă (Fevărou), dar care aici îi stârni un zâmbet. Deci tatăl 
ei trebuia să fie pe-aici pe undeva. In capătul opus al vestiarului 
era o ușă cu două canaturi, și, apropiindu-se de ea, Emily 
desluși de cealaltă parte agitaţie și zumzet de voci. Işi trecu un 
deget pe sub gulerul tricoului și, ca să aibă noroc, atinse 
marginile monedelor încălzite de corpul ei, apoi întredeschise 
ușa și se strecură pe ea. 

Intrase într-o încăpere uriașă, cu tavane înalte, care duduia de 
gălăgie și de activitate. Era un fel de staţie de sortare a 
corespondenței, dar nu una modernă; nu existau benzi 
transportoare, mașinării sau lumini puternice. Văzu în schimb 
rafturi întregi împărţite în cuburi pentru documente, biblioteci 
șubrede și scări de lemn rezemate de ele în echilibru. Lămpi de 


VP - 32 


alamă cu gaz, instalate deasupra, luminau birouri îndărătul 
cărora se vedeau tuburi pneumatice, și acestea zdrăngăneau, 
șuierau și bufneau aruncând tot mai multe scrisori și pachete pe 
mesele deja arhipline. 

Asta era poșta! Pe lângă Emily curgeau râuri de 
corespondenţă și, cât timp stătu ea să se uite, sosi și mai multă; 
din tuburi, din cabine de montșarj?, în cărucioare mici ieșite din 
cine știe ce magazie ascunsă. Scrisorile erau puse în același tip 
de plicuri ca și cel care le fusese adus lor acasă, din hârtie maro, 
cu peceţi de ceară și inscripţionate cu cantităţi generoase de 
cerneală colorată. Erau peste tot, nenumărate și nenumarabile, 
depășite doar de colete. Căci peste tot zăceau teancuri de 
colete de toate formele și dimensiunile, înfășurate în mătase, în 
stofă groasă, în hârtie, legate cu sfoară, cu panglici, cu... șerpi? 
Multe dintre ele se mișcau: se legănau, ţopăiau, se roteau și, în 
unele cazuri, o luau de-a dreptul la fugă. Emily fu sigură că unul 
dintre ele e un crocodil viu, înfășurat în hârtie lucioasă de 
cadouri și legat cu o fundă elegantă. Nemaipomenit de ciudat. 

Simţi că ametțește. Fluxul hipnotic al poștei era una, dar și 
oamenii care se ocupau de el păreau la fel de bizari. Angajaţii 
purtau toţi haine cenușii ţepene, cu poate lungi la spate, și 
pantaloni în dungi, sau rochii cu guler înalt, iar bărbaţii (sau, mă 
rog, în primul rând bărbaţii) aveau mustăți imense. Era ca o 
scenă de pe timpuri. Toţi erau în continuă mișcare: se deplasau 
în scaune cu rotile, se cățărau pe rafturi, se împleticeau sub 
greutatea scrisorilor sau alergau cu plase de fluturi după colete. 
Ca să meargă mai repede, un nebun gonea pe patine cu rotile 
alimentate cu aburi. Se avântau cu toţii într-un balet complicat 
de mișcări, ciocnindu-se câteodată între ei și azvârlind atunci în 
aer o coloană de scrisori. 

Uneori scrisorile nu se mai întorceau, pentru că, deasupra 
camerei de sortare, aerul mișuna de lilieci și corbi care se 
năpusteau în picaj să le înhaţe în gheare sau în cioc. lar altele 
nu cumva zburau de capul lor? A, ba da, desigur. Absolut 
normal. Oare ar fi avut unde să se așeze puţin să-și tragă 
sufletul în liniște? se gândi Emily. Un oficiu de poștă magic, un 
urs care-și schimba forma... oare ea însăși își pierdea minţile? 
Observă cu coada ochiului o fluturare pe sub birouri, și doi 


3 Lift pentru obiecte de mici dimensiuni (cărţi, vase cu mâncare, colete etc.), folosit pe 
distanţe scurte (cel mult câteva etaje). 


VP - 33 


șobolani cu căciuli minuscule pe cap trecură pe lângă ea, 
trăgând un colet pe o săniuță. Foarte bine, ajunge, vă 
mulţumesc! Aici toată lumea era nebună și totul era imposibil. 
Probabil se lovise la cap. 

Concentraţi fiecare asupra muncii sale, niciunul dintre 
funcţionari nu-i dădea nici cea mai mică atenţie, nici măcar când 
treceau chiar pe lângă ea. Toţi duceau în braţe vrafuri de 
scrisori sau se luptau cu pachete nărăvașe. Emily se răsuci de 
mai multe ori în loc, cu ochii măriţi de uimire. Ce mai era și 
nebunia asta? Cum ar fi putut lucra aici tatăl ei cel liniștit și 
plicticos? 

Apoi toată lumea, inclusiv ea, tresări auzind un ţignal strident 
și asurzitor de sirenă cu aburi. După el, o voce uscată și 
sfărâmicioasă ca frunzele de toamnă, dar suficient de intensă ca 
să-ţi îngheţe sângele în vine, ţipă prin megafoane: 

— Mai sunt două minute! In două minute poșta de noapte 
pleacă! 

Forfota se înteți. Lucrătorii aruncau coletele cu furie, în aer 
țâșneau fântâni de scrisori, mormane de plicuri se răsturnau din 
coșuri în timp ce angajaţii fugeau să prindă corespondenţa nou- 
venită. 

Se pare că exista totuși o logică în vânzoleala asta. Poșta se 
mișca spre celălalt capăt al camerei, unde, în fața unor imense 
uși glisante ca de hală industrială, un șir de vehicule bizare 
așteptau pe o rampă de încărcare: un compresor cu o banchetă 
uriașă, un cal alb zdravăn încărcat cu desagi de o parte și de 
alta a șeii, o săniuţă legată la... ăia erau lupi? Apoi, în capăt, un 
șir de biciclete mari și negre, cu coșuri fixate în spate, la fel ca a 
tatălui ei. La fel ca a tatei! Oare nu era și el aici? 

Lângă flota aceasta bizară se aflau poștașii înșiși. Purtau altă 
uniformă decât ceilalţi angajaţi - neagră din cap până-n 
picioare, cu sclipiri argintii pe ici, pe colo și cu chipiu fercheș. 
Unii erau oameni, deși cam palizi la faţă, dar Emily zări printre ei 
un ins cu înfățișare de lup, un altul cu tentacule, iar spre capătul 
opus, o făptură graţioasă cu faţa acoperită de pene albe moi. La 
margine de tot era o siluetă slabă, cu spatele la ea. Tata! Emily 
fu aproape sigură. De ce mai era la slujbă după atâtea zile? Și în 
casa asta de nebuni? Mama dispăruse, ea fusese aproape 
înfulecată de un urs, iar el era aici și sorta colete împreună cu 
niște monstruleţi daţi la rebut? Nu era deloc frumos. Emily 


VP - 34 


începu să-și croiască drum spre el, dar în babilonia generală nu-i 
fu ușor să-l ajungă. 

În timp ce împingea și înghiontea, îi zări pe poștași 
încărcându-și vehiculele. Toţi luau scrisorile și coletele 
năbădăioase care le erau înmânate și le înghesuiau cât puteau 
de repede în coșuri, în genţi de umăr și săculeţi. Văzu ceva cam 
de mărimea unui cuier de pălării intrând într-o geantă de stofă 
groasă de mărimea unei valize. Toată lumea stătea acum cu 
ochii îndreptaţi spre balconul de fier suspendat pe toată 
lungimea peretelui deasupra rampei de încărcare. Peste 
balustradă se vedea pâlnia unui megafon uriaș de alamă, din 
care răsună un alt țipăt al vocii insuportabile: 

— MAI ESTE UN MINUT! 

Mișcările de dedesubt deveniră și mai febrile, și eruptiile, 
accidentele și obiectele scăpate se înmulțiră. In timp ce 
secundele se scurgeau ireversibil, fojgăiala de la parter ajunse 
la apogeu. Poștașii înșirați se cocoțaseră deja fiecare pe mijlocul 
lui de locomoţie și stăteau cu ochii aţintiţi asupra ușilor enorme 
ale rampei de încărcare, ca niște jochei așteptând semnalul de 
pornire. 

Emily ajunsese foarte aproape de ei, foarte aproape de silueta 
care trebuia să fie a tatei. Țipă la el, dar în aceeași clipă sirena 
șuieră din nou. Poștașul cu înfățișare de lup își acoperi urechile 
cu labele mari și păroase și scoase un urlet, în care glasul lui 
Emily se pierdu. Cu un scrâșnet masiv, ușile se traseră la o 
parte, înăuntru se revărsă lumina lunii, și vocea neplăcută hârâi 
sonor peste toată balamuceala: , 

— ACUM! POȘTA DE NOAPTE PLEACA! 


VP - 35 


CAPITOLUL 6 


Flota poștașilor, mici și mari, pe aripi și pe roţi, blânoși sau 
acoperiți cu pene, se repezi spre uși ca un val negru cu sclipiri 
argintii. Emily ţipă la fel de tare ca megafonul: 

— Tati! 

Silueta slăbănoagă pe care-o urmărise se întoarse. Nu era 
tatăl ei, doar dacă nu cumva ochii i se măriseră și pielea i se 
acoperise cu solzi între timp, ca la cameleoni. Din gură îi ţâșni 
fulgerător o limbă despicată, apoi poștașul-șopârlă cu fața verde 
se răsuci la loc și începu să pedaleze alături de tovarășii lui. In 
tăraboiul clopotelor care sunau, al corbilor care croncăneau și al 
sirenelor care șuierau, poștașii, care pedalând, care galopând, 
sărind sau smucindu-se, dădură buzna afară pe ușă și dispărură 
în noapte. 

Emily rămase locului, privindu-i cum se avântă spre cer. 

Biciclete zburătoare. O, da, firește, de ce nu? Simţi că se 
prăbușește în ea însăși, ca și cum ar fi avut un hău pe 
dinăuntru. Toată hala tăcuse. Apoi vocea respingătoare se auzi 
din nou de deasupra: 

— Începeţi imediat curăţenia! Pregătiţi schimbul următor! Și 
cine stă în mijlocul rampei de încărcare? PRINDEȚI INTRUSUL! 

Sala amuţi din nou, și toţi ochii se întoarseră spre Emily. 

— Of! spuse ea. = 

= 

— Ăia sunt PANTALONI? 

Emily cedase. O femeie neagră și înaltă, maiestuoasă ca o 
regină și îmbrăcată într-o rochie cenușie de modă veche, o 
condusese la etaj. Bine cel puţin că-i zâmbise înainte să-i arate 
pe unde aveau s-o ia - cu toate că nu fusese un gest tocmai 
consolator, căci avea dinţii ascuţiţi și ochii injectaţi. Dar intenţia 
contase. Primirea însă, pe balcon, fu mai puţin prietenoasă. 

— Deci sunt pantaloni! La o fată! Ești cumva o progresistă de 
aia grețoasă? 

Țipătul dezgustător venise din întunericul de la capătul 
balconului. Acolo, în umbră, la un birou, stătea ceva care fusese 
cândva un bărbat. Și el, și masa erau acoperiţi de pânze de 
păianjeni și praf vechi de un secol, iar în cazul biroului, și de 


VP - 36 


vrafuri peste vrafuri de hârțoage. El însuși era cărunt, veștejit și 
atât de uscat, încât, dacă nu i-ar fi auzit urletele îngrozitoare, 
Emily l-ar fi crezut mort. Avea pielea încreţită și uzată, iar părul 
și barba atât de lungi și de încâlcite, încât i se înfășurau în jurul 
scaunului pe care ședea și pe rafturile de corespondenţă din 
spate. Emily ar fi pus pariu că individul stă acolo de cel puţin o 
sută de ani. Megafonul uriaș prin care răcnise numărătoarea 
inversă era legat de masa lui de scris, și pâlnia fusese răsucită 
acum drept spre Emily. 

— Nu, sunt... începu ea, dar nu izbuti să spună prea multe. 

— Credeam că toate tâmpeniile astea au dispărut de pe lume 
odată cu AFURISITA DE LUMINA A ZILEI! 

Din pâlnia megafonului se împrăștie un norișor de praf, și 
obrajii lui Emily tremurară de tăria urletului. Bărbatul nu se 
mișcă însă niciun centimetru, ceea ce păru de-a dreptul sinistru. 
Și totuși... stai puţin! Acum tresărise sau... fusese altceva? Din 
părul lui ieși un șoricel care adulmecă aerul și intră la loc. Sub 
cămașă se zări o altă mișcare, apoi iar în păr și... O, Doamne, îi 
mișunau pe tot corpul! Oare ieșeau din haine sau... din... el 
însuși? Bâh! 

— Și totuși, spuse femeia cu ochi injectaţi, vorbind cu un 
accent surprinzător de elegant, nu tuturor li s-a părut așa de 
ori... 

— TACI! 

Țipătul megafonului o făcu pe Emily să se chircească. 

— Nu vreau niciun fel de nesupunere în oficiul meu poștal de 
dragul unei diurne, domnişoară Rhowse. Altfel o sfârșești în 
stradă! 

Domnișoara Rhowse își încrucișă mâinile la piept și pironi cu 
privirea cadavrul dezlănţuit din faţa ei. Ochii îi aruncau flăcări. 

— Chiar așa, domnule diriginte? Atunci puteţi să vă luaţi adio 
de la orice încercare de a mai găsi vreodată ceva în dosare. 

Lui Emily îi plăcea domnișoara Rhowse, în ciuda ochilor ei 
înspăimântători. Încercă din nou. 

— Domnule diriginte, nu vreau decât să-mi găsesc... 

— Cum ai intrat în OFICIUL MEU POȘTAL? 

— Păi asta încerc să vă SPUN! ţipă și Emily, nu atât de tare ca 
megafonul, dar suficient ca să-i fluture câteva pânze de 
păianjen. || caut pe tatăl meu, care a venit aici ca s-o caute pe 
mama mea. Credeam că lucrează aici, dar... probabil m-am 


VP - 37 


înșelat. 

Răscoli în ghiozdan și trânti portofelul și insigna pe birou. 
Dirigintele de poștă nu se mișcă, deși unul dintre ochi i se umilă 
în orbită (dar poate fiindcă era un șoarece în spatele lui). 
Domnișoara Rhowse luă insigna. O răsuci în mâini, apoi o ridică 
s-o vadă și dirigintele. La urmă se întoarse către Emily, cu ochii 
sângerii căscaţi de curiozitate. 

— De unde ai asta, domnişoară? 

— E a tatălui meu. Am intrat cu cheia asta și înainte să-și 
termine vorba, răsună un șuier, și dirigintele de poștă ridică iar 
un fuior de praf. 

— E o DIURNĂ! O diurnă intrată ilegal în biroul meu! mai mult, 
e asociata unui DIURN RĂZVRĂTIT CARE A DEZERTAT DIN POST! 

Emily începu să tușească în norul de praf. Domnișoara 
Rhowse îi flutură o mână prin faţa ochilor. 

— Alan n-a dezertat din post. Probabil a avut un motiv... 

— Alan? Îl cunoașteţi pe tatăl meu? se băgă în vorbă Emily. 

Domnișoara Rhowse se întoarse spre ea cu un zâmbet de 
compasiune, chiar dacă strâmb. 

— Da, drăguță, e... , 

— TACI DIN GURĂ, DOMNIȘOARĂ RHOWSE! E o conspiratie! 
Am să telegrafiez Străjii de Noapte fără întârziere și le voi cere 
să se ocupe de această INTRUSA. 

Mâna lui ofilită se desprinse de încheietură și se furișă ca un 
păianjen pe masă. Emily fu cât pe ce să ţipe, dar decise doar să 
se holbeze la ea cu ochii ieșiţi din orbite. Mâna-păianjen 
dezgropa o mașinărie de alamă și oțel de sub scrisorile prăfuite, 
se căţără pe ea și începu să tasteze un mesaj printr-o serie de 
clânţăneli și zdrăngăneli. 

— Dar, domnule! interveni domnișoara Rhowse. 

— NU VREAU SĂ AUD NIMIC! răcni din nou dirigintele, 
făcându-le pe Emily și domnișoara Rhowse să se strâmbe. Acum 
escorteaz-o într-o celulă de arest și pune-i un gardian! 

Domnișoara Rhowse își ţintui șeful cu o privire care ar fi fost 
demolatoare dacă el însuși n-ar fi fost pe jumătate descompus. 

— Suntem un oficiu poștal, domnule. Nu avem celule de arest. 

— Atunci leag-o! 

Domnișoara Rhowse oftă. 

— Cum spuneţi, domnule diriginte. Se întoarse și, cu spatele 
la el, îi făcu lui Emily cu ochiul. Hai, domnișoară! Trebuie să te 


VP - 38 


leg. 

— STRÂNS! ţipă dirigintele în urma lor. 

Domnișoara Rhowse întinse mâna, și, neavând de ales, Emily 
i-o luă. Era rece ca o zi de iarnă, dar i-o strânse pe a ei 


prietenește, încurajator. 


2 


— Bea tot! Ai fost în stare de șoc. 

Emily sorbi lung din ceaiul care-i fusese adus și luă un biscuit 
din cutie. Apoi se lăsă pe spate în fotoliul confortabil de tartan 
instalat lângă o sobiță de teracotă în biroul cochet al 
domnișoarei Rhowse. 

— Dirigintele a fost groaznic. 

— Nu, să știi că are inimă bună. 

Domnișoara Rhowse se cocoțase pe un colț al mesei, cu 
ceșcuţa și farfuria în mână. 

— Serios? miji Emily ochii. 

— O, da! i-o ţine într-un borcan pe birou. Domnișoara 
Rhowse se încruntă. Dar, din păcate, e un fanatic fără speranţă 
când vine vorba de diurni, ca mulți alții de aici, de altfel... 

— Domnișoară Rhowse, uitaţi... 

— Te rog, spune-mi Japonica. 

— Bine, Japonica. Uau, e un nume deosebit! Eu sunt Emily. 
Am... am O GRĂMADĂ de întrebări, dar mai întâi trebuie să-l 
găsesc pe tata. Mai luă un biscuit, ca să-și ușureze puţin aceste 
momente dificile. E cumva aici? 

Domnișoara Rhowse - Japonica - se încruntă iar. Priveliștea 
rezultată era îngrijorătoare, căci sprâncenele groase i se adunau 
deasupra ochilor roșii și printre buze îi ieșea un mic colț din 
fundul gurii. 

— A fost. A lipsit timp de câteva schimburi, apoi, într-o 
noapte, a venit în goană și a plecat imediat pe bicicletă, în loc 
să-și facă rondul. S-a stârnit scandal. Dirigintele e furios. 

— Tatăl meu a stârnit scandal? 

Emily ar fi jurat că n-o mai surprinde nimic, dar iată că se 
înșelase. 

— Da, la noi se spune că „ai dezertat din post”, și e un gest 
foarte rău văzut. Acum coletele lui periculoase se acumulează și 
devorează din restul corespondenţei, adică provoacă haos. Lui 
Alan nu-i stă deloc în fire să facă așa ceva. 

Oamenii din instituţia asta îi spuneau tatălui ei pe numele 


VP - 39 


mic. Doamne, ce ciudățenie! 

— Ah, am impresia că e... mă simt copleșită în clipa asta. 
Emily se ciupi de șaua nasului, încercând să-și pună o cât de 
mică ordine în gândurile destrămate. Deci a fost aici. O să-l mai 
sun o dată. 

Își scoase telefonul uzat din buzunar, dar în aceeași clipă 
scoase un țipăt: îi ardea degetele. ÎI trecu dintr-o mână într-alta 
apoi îl scăpă pe covor. Ecranul era negru, ars, și tot aparatul 
fâsâia. 

— A, ăsta e unul dintre dispozitivele alea galvanice? Foarte 
interesant! se aplecă domnișoara Rhowse deasupra lui, 
fascinată. Dar nu cred că funcţionează aici. Probabil din cauza 
magiei ambientale. 

Emily trase adânc aer în piept, se lăsă pe spate să contemple 
tavanul, apoi se aplecă din nou înainte. 

— Bine, mă dau bătută. Magie, monștri... Toată lumea de aici 
e... cam sinistră, nu? 

Domnișoara Rhowse dădu din cap spre ea, îndemnând-o să 
continue. 

— Te rog, dacă nu-mi explici toate astea, mi-e teamă că nu-mi 
mai rămâne decât să tropăi și să ţip cât mă ţine gura. 

Înainte ca Japonica să apuce să-i răspundă, de undeva din 
adâncurile depărtate ale Poștei izbucni hărmălaie. Era greu să 
deslușești în ea cuvinte, dar ar fi putut să fie un bărbat uscat ca 
iasca ţipând furios într-un megafon, la nesfârșit, „domnișoară 
Rhowse!” Japonica se încruntă mai tare și se ridică în picioare, 
făcându-i semn și lui Emily să se scoale. 

— Oricum e mai ușor dacă-ți arăt. 

Deschisese deja ușa și privea în lungul coridorului. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Emily. 

— Eh, a venit Straja de Noapte să te aresteze ca imigrantă 
ilegală. Hai s-o întindem! 

În timp ce Japonica se strecura pe ușă afară, Emily luă o mână 
de biscuiţi și-i vâri în buzunar. Trebuia să se aprovizioneze. 
leșind în urma Japonicăi, auzi deja un crănţănit minuscul. 

— Pogo, afurisitule, sunt ale mele! 

Japonica Rhowse o conduse afară din birou pe un coridor 
luminat cu lămpi de gaz și apoi în sus pe mai multe seturi de 
scări. Ajunse sus de tot, se aplecară să treacă printr-o ușiță 
pătrată și se treziră pe acoperișul plan și întins al clădirii, 


VP - 40 


presărat cu luminatoare și acoperit cu un strat de plumb. 
Deasupra lor atârna luna cea mai mare și mai plină pe care 
Emily o văzuse vreodată - o gaură scobită în noapte și umplută 
cu mercur, deși Emily sigur n-o văzuse așa când plecase mai 
devreme de acasă. În plus, ea era obișnuită să trăiască sub 
cupola portocalie ursuză a luminilor reflectate ale Londrei și 
crezuse întotdeauna că așa e cerul - dar ah, cât de tare se 
înșelase! Adevăratul cer al nopţii era negru ca o mare de 
cerneală și doldora de stele - o spuzeală nesfârșită, risipită în 
vârtejuri de lumină intensă ce devenea tot mai profundă, ca o 
explozie de culoare în întuneric. Asta să fi fost ceea ce oamenii 
numeau Calea Lactee? 

— Firește, nici nu se compară cu întunericul pe care-l vedeam 
când eram eu mică, spuse Japonica. Ah, ce nopţi erau atunci! 
Nici nu-ți vedeai mâna în faţa ochilor. 

În lumina lunii, devenise tot mai puţin umană. Ochii îi 
scăpărau și mai roșii, și culoarea pielii i se întunecase, fără să 
împrumute sclipirea vag argintie pe care o căpătase totul în jur. 
Ardea neagră-sângerie, cu o frumuseţe profundă ca a cerului de 
deasupra. 

Emily se înfioră și-și întoarse privirea spre stele. Nu voia să-și 
desprindă ochii de ele pentru că, deși abia dacă zărise câte ceva 
cu coada ochiului, avea sentimentul că orașul era cumva foarte 
bizar. Și totuși trebuia să știe. Mușcându-și buzele, se uită în jos 
și cuprinse într-o privire toată Londra de sub ea. 

Și - ah, Dumnezeule mare! - ceea ce văzu se dovedi cu 
adevărat foarte bizar. 


VP - 41 


CAPITOLUL 7 


— M-am întors în timp? Să știi că nu mă sperii dacă-mi spui 
adevărul. Am văzut toate episoadele din Doctor Who. 

— Nu, draga mea, nu te-ai întors. Dar timpul de aici nu curge 
nicăieri. 

— A, da, acum e mult mai clar, îţi mulţumesc. 

Era Londra, dar nu Londra ei. Orașul i se întindea la picioare, 
vast ca întotdeauna, dar schimbat. Era învăluit în lumina 
argintie a lunii, dar nu existau felinare de stradă, doar câteva 
lămpi pâlpâitoare cu gaz risipite ici și colo. Abia dacă zăreai vreo 
clădire luminată; de fapt, majoritatea nici nu se vedeau în 
întunericul nopţii. 

Nu existau Shard, Gherkin‘, niciun zgârie-nori. Nimic nu avea 
mai mult de cinci-șase etaje, afară de cupola catedralei Sfântul 
Paul. Sticla și oţelul dispăruseră, orașul se reducea la piatră. lar 
ea stătea pe acoperișul clădirii poștale de pe St. Martin's Le 
Grand. Cea care fusese demolată în 1912. Plus că... 

— Pfu, ce pute! 

— Ah! Duhoarea Marii Tumori”! E tonică, nu-i așa? Mi s-a spus 
că pe tărâmul vostru sistemul de canalizare e mult mai bun. 

— Pe care tărâm? Te rog, Japonica, ce Dumnezeu se petrece? 
Mi se pare că m-am ţăcănit de tot. 

Emily băgă mâna în buzunar ca să scoată un biscuit 
consolator, dar se văzu nevoită să tragă de el din toate puterile. 
Pogonici ieși pe jumătate la iveală, cu dinţii încleștaţi de 
marginea  biscuitului. Japonica înclină din cap și făcu o 
reverență. 

— Bună seara, domnule! 

Ariciul dădu și el din cap drept răspuns, o aținti pe Emily cu o 
privire bosumflată și se retrase la locul lui. 

— Asta e, deci m-am țăcănit. 

Emily se așeză pe bordura acoperișului, cu spatele la Londra 


4 Zgârie-nori faimoși din Londra: The Shard („Ciobul”), care are 95 de etaje, este cea 
mai înaltă clădire din Marea Britanie; prin forma sa, The Gherkin („Castravetele”) este 
unul din edificiile definitorii din centrul Londrei. 

5 The Great Wen, denumire derogatorie dată Londrei în anii 1820 de un pamfletar 
care promova ideea unei Anglii rurale. Expresia a prins. 


VP - 42 


aceasta necunoscută. Privi o clipă lung marginea ronţțăită a 
biscuitului, apoi dădu din umeri și mușcă oricum. Japonica se 
așeză alături de ea. 

— Nu cunosc starea de care vorbeşti, dar o să încerc să-ți 
explic. Își țuguie buzele, gânditoare, apoi începu: De foarte mult 
timp, de când am ieșit cu toţii din umbra pădurilor, poporul 
nostru a trăit alături de al vostru. Nocturnii și diurnii, adăugă ea 
și o bătu prietenește pe Emily pe umăr. Voi sunteţi făpturi ale 
zilei, drăguţa mea. 

— Dap, mi-am dat seama. 

— În ultimul secol, magia a început să slăbească. Știința și 
progresul vostru au alungat-o din lume. Noi suntem făpturi ale 
nopții și în egală măsură ale magiei și avem nevoie de ea ca să 
supravieţuim. Situaţia a ajuns disperată. Ochii roșii ai Japonicăi 
se întunecară și se umplură de sânge, și pe chip i se așternu o 
expresie sumbră. Eram deja pe cale de dispariţie, când 
protectoarele noastre, Puterile din Vechime, au încheiat o 
alianţă cu Victoria, regina voastră. Cei mai mari vrăjitori ai noștri 
au inventat împreună cu cei mai mari oameni de știință ai voştri 
un instrument unic care îmbină magia și mecanica. Japonica se 
sculă în picioare și-i dădu lui Emily o mână ca s-o ridice și pe ea. 
Au vrut să creeze un loc pe lume unde să poată fi noapte pentru 
totdeauna, unde magia să poată supraviețui și unde noi să fim 
în siguranţă, continuă Japonica răsucind-o pe Emily și arătând cu 
degetul peste umărul ei. Uite-l acolo! Marele Mecanism. 

Degetul ei ascuţit, cu unghie neagră, era îndreptat spre Big 
Benê, turnul care se vedea în depărtare, pe marginea fluviului. 
Big Ben, pe care Emily îl văzuse în fiecare zi și-l auzise în fiecare 
noapte, toată viaţa ei. Big Ben, care acum, în locul bătrânului 
turn cu ceas cunoscut, era un stâlp de lumină, înveșmântat într- 
o strălucire verde de smarald care cobora în spirală de pe feţele 
orologiului, într-o volbură de ceaţă scânteietoare. Big Ben arăta 
miezul nopţii și ardea în întuneric, încât vederea lui Emily se 
acoperi de pete când își întoarse privirea de la el. 

— A bătut pentru prima oară miezul nopţii în 1859 și, de 
atunci, noaptea aceea nu s-a mai sfârșit pentru noi. Marele 


€ Turnul Big Ben, din capătul nordic al palatului Westminster, a fost terminat în 1859. 
Orologiul lui include cinci clopote, dintre care cel mai mare (el s-a numit la origine Big 
Ben) bate numai la ore fixe. Funcţionează și azi cu mecanismul original, din epoca 
victoriană. 


VP - 43 


Mecanism a creat Marele Miez al Nopţii, un moment încremenit 
în timp care este refugiul nostru. Toate făpturile nocturne și 
toată magia rămasă pe lume au părăsit pentru totdeauna 
tărâmul zilei și au venit aici. Aici, unde este veșnic întuneric, 
veșnic lună plină și veșnic miezul nopții. 

— Ha! spuse Emily cu sinceră admiraţie. Deci suntem în 
1859? 

— Absolut. Suntem într-un moment înghețat în timp între 
bătăile orologiului, care, pe partea noastră, nu mai ticăie și nu 
mai răsună niciodată. Suntem ca o insulă neclintită, în vreme ce 
afară, în lumea voastră, fluxul timpului curge mai departe, fără 
întrerupere. 

Emily încercă să cuprindă totul cu mintea. 

— Deci, toate... făpturile nopţii sunt aici? Și toată lumea e... 
cum Să zic... ca tine? 

Și arătă spre dinţii și ochii Japonicăi. 

— A! Dar voi sunteți toți... ca tine? Japonica îi imită gestul și 
zâmbi cu zâmbetul ei colțos și parcă fără bucurie. Nu, suntem 
diferiți, ca și voi. Marele Miez al Nopţii are rezidenţi de foarte 
multe feluri, dar toți suntem fiinţe nocturne. 

— Deci tu ce ești? 

Japonica se holbă la ea, și dinţii ascuţiţi îi ieșiră parcă și mai 
tare dintre buze. Nu cumva se lungiseră? 

— Emily, vreau să-ţi spun că este extrem de nepoliticos să pui 
cuiva această întrebare. Din ce neam face parte fiecare este o 
chestiune absolut privată. 

Emily înghiţi în sec. 

— Îmi cer scuze. 

— Probabil nu știai, dar ai face bine să ţii minte, zâmbi 
Japonica cu dinţii ei din faţă. Eu sunt pur și simplu Japonica 
Rhowse, prietena tatălui tău și, ca atare, și prietena ta. 

Îi întinse o mână, și Emily i-o strânse. Era în continuare rece 
ca un ţurțur, dar ea simţi cum atingerea ei îi trimite în corp un 
val de căldură. 

— Deci, fiindcă n-avem prea mult timp, spune-mi, te rog, ce 
cauţi aici de una singură și de ce Alan și-a părăsit postul atât de 


intempestiv. 


2 


Emily îi povesti totul. Japonica era o bună ascultătoare. Ochii îi 
străluceau mai tare la părțile mai palpitante, dar Emily simți c-ar 


VP - 44 


fi fost deplasat să-i pomenească ceva de asta. Dădu din cap 
când Emily îi povesti cum cheia se răsucise în broască după ce 
se auzise prima bătaie a ceasului. 

— A, da, asta face parte din Marele Mecanism. 

— Ce face parte? 

— Nu poți avea acces în Miezul Nopţii decât exact la ora 
douăsprezece, cât timp bate clopotul cel mare. Chiar și atunci, 
ai nevoie de o ușă care să existe și aici, și afară și, de cele mai 
multe ori, de o cheie. Mâna cu gheare negre (Emily trebuise să 
admită până la urmă că asta erau) a Japonicăi o bătu ușurel pe 
picior. Mare noroc că ai avut cheia de rezervă a tatălui tău! A 
fost o mișcare inteligentă din partea lui că ţi-a lăsat-o. 

— Nu mi-a lăsat-o. Am șterpelit-o eu. Cred că o mișcare și mai 
inteligentă ar fi fost să-mi povestească despre toate astea în 
primul rând sau să-mi lase niște instrucţiuni. Emily bătu din 
picior. Și el de ce are o cheie? Ce legătură are cu toate astea? 

— Scuză-mă, credeam că ne lămuriserăm. Tatăl tău lucrează 
pentru Poșta de Noapte. De fapt, e specialistul nostru în livrări 
periculoase. 

Emily izbucni fără să vrea într-un râs aproape batjocoritor. 

— Nu fi caraghioasă! E imposibil. 

Japonica dădu aprobator din cap. 

— Da, munca lui cred că este, dar el e cel mai bun agent al 
nostru. Un om remarcabil. Sunt sigură că ești mânară de el. 

— Nu, e imposibil ca tata să facă parte din toate astea. Eu Îl 
cunosc... Tata se ocupă de grădinărit și... 

Se mai ocupa și de alte lucruri, dar Emily nu le putea descrie 
cu precizie, ceea ce nu făcea decât să demonstreze încă o dată 
cât erau de plicticoase. 

Japonica îi aruncă ceea ce mama lui Emily ar fi numit „o 
privire pe sub sprâncene”. 

— Probabil ai o mare perspicacitate înnăscută dacă ești atât 
de tânără și cunoști deja toate ungherele sufletului omenesc. 

Emily nu răspunse, pentru că simţise înțepătura. Işi roase 
putintel încheietura degetului, apoi încercă să formuleze 
întrebarea căreia nu știa, de fapt, dacă vrea să-i afle răspunsul. 

— Deci, tata e și el un mons... vreau să zic, el și el o făptură a 
nopţii? Dacă stau să mă gândesc, petrece destul de mult timp în 
magazie. 

— Nu, nu, e în mod cert o fiinţă a zilei, râse Japonica, și Emily 


VP - 45 


simţi că pumnii i se relaxează. 

— Dar atunci cum...? 

— Tatăl tău lucrează în ceea ce noi numim schimbul de 
noapte. Este unul dintre cei dinafară care vin să muncească aici, 
în Marele Miez al Nopţii. Se întâmplă rar, dar nu e ceva cu totul 
ieșit din comun. Poșta de Noapte este una dintre verigile de 
legătură rămase între cele două lumi. 

Emily simţi că ameţește. Era prea mult pentru ea. Chestia cu 
tatăl ei care era „cel mai bun specialist” i se părea cel puţin la 
fel de greu de înghiţit ca și povestea cu „lumea secretă a 
monștrilor nopții”. 

— Eu... 

Nu, gândurile tot nu i se limpeziseră. Sau stai! Parcă unul 
începea să prindă contur. 

— Deci unde e tata? întrebă ea. Și mama mea? Și de ce ursul 
ăla oribil vorbea de mama? 

Ochii Japonicăi scânteiară roșu-sângeriu întunecat. 

— Nu știu, dar faptul că ursul a apărut în lumea voastră 
înseamnă că e ceva foarte în neregulă, scutură ea din cap. Spui 
că s-a transformat doar după ce a coborât umbrela? 

— Da, o umbreluță ciudățisimă. 

— E o Pavăză a Nopţii, are întreţesută în pânză un strop de 
magie. În umbra ei ești încă pe teritoriul Miezului de Noapte. E 
singurul mod în care magia mai poate funcţiona azi în lumea 
voastră. 

— Dar, când a lăsat-o jos, s-a transformat în urs! 

— Pentru că e un urs, drăguță. Magia îi dă putere să-și ia 
înfățișare de om. Japonica își ţuguie buzele a îngrijorare. Singurii 
care ar trebui să aibă o Pavăză a Nopţii sunt poștașii noștri și 
străjile de noapte, pentru misiuni ocazionale pe tărâmul zilei. E 
extrem de utilă când se fac livrări. 

Năvala constantă a informaţiilor cu totul noi și aproape 
imposibil de conceput o copleșea pe Emily. Când era mică, la 
plajă, câte un val mai mare o trântea cu fundul în nisip, și de 
fiecare dată când încerca să se ridice iar, următorul o dărâma la 
loc. Acum era și mai rău. Pe vremea aceea măcar venea mama 
și o ridica în picioare. De data asta cine avea s-o mai ajute? 

— N-nici nu știu ce să fac. 

Japonica se aplecă spre ea. 

— Tatăl tău a spus ceva când a venit aici. Nu i-am pomenit 


VP - 46 


despre asta dirigintelui, fiindcă e foarte supărat că Alan și-a 
părăsit postul. 

— Ce anume a spus? 

Emily abia se ţinu să nu ţipe. 

— A spus doar că trebuie să se ducă la Bibliotecă și să afle de 
unde a fost trimisă o anumită scrisoare. 

Și Japonica o privi ţintă cu ochii ei roșii strălucitori ca și cum 
tocmai i-ar fi împărtășit un secret major. 

— La bibliotecă? Pentru o scrisoare? 

— Da, știu. Se petrece ceva foarte neobișnuit. Cred că ai 
putea să te duci mai întâi acolo. 

— Dar, Japonica, eu... 

Un ţiuit asurzitor de trompetă o întrerupse însă. Era tot 
megafonul, al cărui urlet făcu să zăngăne ușa care dădea spre 
acoperiș. Odată cu el, din jos de pe scări se auziră pași care 
urcau în fugă. 

Japonica sări în picioare. 

— Mă tem că trebuie să pleci. Ar trebui să cobor înainte ca 
dirigintele să se facă iar bucăţi, se strâmbă ea. Data trecută ne- 
a luat o veșnicie să-l coasem la loc. 

— Nu, nu, nu! exclamă Emily. Mai am o groază de întrebări. 

Japonica o luă de braţ și o trase cu pas iute pe acoperiș, către 
colțul cel mai îndepărtat. 

— N-avem timp. Straja de Noapte e deja aici și o să te azvârle 
înapoi pe tărâmul zilei - sau poate chiar mai rău. 

In colț, câteva trepte se înălţau peste bordura acoperișului, 
dând către o scară metalică fragilă care cobora pe zidul exterior 
al clădirii. Japonica îi făcu semn s-o ia pe acolo. Zgomotele care 
răbufneau pe ușa deschisă erau tot mai aproape. 

— Eu o să mă duc să le spun că ai fugit prin altă parte, ca să 
câștigi timp. 

— Dar ce să fac? 

— Du-te la Bibliotecă și caută acolo îndrumări. 

— Care Bibliotecă, pentru Dumnezeu? 

— Cum care? Biblioteca, pur și simplu. Întreabă pe oricine. 
Japonica se îndrepta deja spre ușă, vorbindu-i peste umăr. De 
fapt, poate nu chiar pe oricine, se încruntă ea din nou, 
dezvelindu-și dinţii ascuţiţi. Sunt aici persoane care n-au fost 
deloc încântate să se retragă în Marele Miez al Nopţii și care 
nutresc resentimente profunde faţă de fiinţele zilei. Se ghemui 


VP - 47 


în  deschizătura joasă a ușii pătrate. Evită străduțele 
întunecoase, Straja de Noapte și Morţii Nesăţioși. Nu încheia 
niciodată înțelegeri cu Puterile din Vechime și nu te încrede 
niciodată într-un pooka”. Scrie-mi aici de îndată ce afli ceva! 

Și dispăru în întuneric, cu o sclipire roșie în ochi. 

— Te rog, Japonica, nu mă lăsa aici! se rugă Emily. 

Din întuneric răsunară câteva cuvinte rostite cu voce sonoră: 

— Eşti fiica tatălui tău, te descurci tu! 

După care Emily rămase singură în miezul nopţii, în lumina 
lunii pline. 


7 Pooka sunt personaje din folclorul celtic, spirite ambivalente, poznașe, care pot face 
și bine, și rău. 
VP - 48 


CAPITOLUL 8 


Emily cobori zăngănind scara de incendiu instabilă, apoi o luă 
la fugă pe strada murdară de dedesubt. Trecu pe lângă o 
biserică veche și văzu silueta impunătoare a catedralei în faţa ei 
pe dreapta. Așadar... gata, se prinsese! Era din nou pe strada 
Foster. Nu mai exista nicio cafenea și nicio clădire de birouri, 
firește, iar cartierul nu mai era pustiu și tăcut. In Londra 
aceasta, de-o parte și de alta se ridicau case joase de lemn și 
piatră, străzile pietruite erau pline de noroi, de o viermuială, de 
făpturi și de un vacarm pe lângă care rampa de încărcare a 
Poștei de Noapte părea o oază de calm. 

Dacă ar fi fost pusă să ghicească, Emily ar fi zis că o Londră 
fără mașini și fără oamenii obișnuiți trebuie să fie liniștită, dar 
nici vorbă. Londra Miezului Nopţii duduia. Strada principală din 
Cheapside și trotuarele ei erau inundate de torentul tumultuos 
al mulţimii și vehiculelor. Ţăcănitul copitelor, scrâșnetul și 
hârșâitul roţilor cu șină metalică pe pavaj și zumzetul, ţipetele, 
trâncăneala și hărmălaia mulţimii erau de-a dreptul asurzitoare. 

Trecătorii erau făpturi dintre cele mai ciudate. leșiseră 
probabil de sub paturi și din oglinzi, din grote și din poduri; din 
întuneric la lumina lunii. Erau fiinţe ale nopţii, și aceasta era 
lumea lor. Se îmbrăcau după moda victoriană, dar variau enorm: 
de la uriași la foarte mici, de la cei care puteau fi luaţi drept 
oameni la cei lipsiţi de orice atribut omenesc. Bărbaţi bărboși, 
cu fețe îmbufnate, care-i ajungeau până la genunchi și duceau 
coșuri enorme de rufe, strecurându-se printre picioarele unor 
căpcăuni cu colți ieșiţi la vedere, printre centauri săltăreţi și 
spectre luminescente care-și târau lanţurile după ei. Emily văzu 
însă și indivizi la costum, sprijiniți în bastoane cu mâner de 
argint, pe care i-ar fi luat drept oameni dacă n-ar fi fost sclipirea 
câte unui colț sau a unui ochi injectat. Pe lângă ei se perindau 
tot felul de făpturi parcă extraterestre - troli enormi, cu pași 
greoi, sirene și oameni ai mării înfășuraţi în alge și duhnind a 
pește, dar și lupoaice iuți, cu feţe blănoase, însoţite de câte o 
mică haită de pui care urlau la lună. Oriunde se întorcea, Emily 
nu dădea cu ochii decât de făpturi ale nopţii. 


VP - 49 


Ochii, inima și mintea îi erau pline până la refuz. Cascada 
aceasta de imagini era în primul rând uimitoare, nu terifiantă - 
sau, mai corect spus, nu doar terifiantă. Era un spectacol 
copleșitor, și, chiar dacă i se întâmplau lucruri oribile, Emily 
simţea că trece printr-o experienţă specială, care avea să-i 
rămână pentru toată viaţa. Viaţă care s-ar fi putut dovedi nu 
prea lungă, dacă vreunul dintre cei din jur era cumva flămând... 

La toate făpturile care zburau, mergeau sau alunecau pe 
lângă ea, lucrul care o izbi cel mai tare (după monstruozitate, 
desigur) fură pălăriile. Toată lumea avea câte una. Jobenele 
erau de o diversitate năucitoare, de la adevărate turnuri, lucind 
mătăsos, la altele roase și turtite, făcute din carton gros 
maroniu. Erau și bonete, pălării fistichii cu flori, dar și 
fantasmagorii enorme din mătase ori paie. Cei mai puţin înstăriți 
purtau panamale, meloane, șepci, eșarfe și chiar cârpe legate la 
gât. Cu cât erau mai săraci, cu atât aveau acoperăminte de cap 
mai joase. Varietatea era nesfârșită, plus că multe pălării 
fuseseră străpunse ca să facă loc pentru coarne, șerpi sau ochi 
în vârf de tentacule. Insă, cu excepţia aricilor, câtă vreme avea 
cap, fiecare făptură, fără excepţie, purta pe el o pălărie. 

Mijlocul străzii era o învălmășeală de trăsuri trase de dragoni, 
de care pe două roţi trase de minotauri și de un asortiment 
ameţitor de alte vehicule, inclusiv cărucioare trase de câini și 
roabe trase de nevăstuici pentru cei mai mărunți. Toate 
zdroncăneau și săltau pe strada pietruită, acoperită cu un strat 
atât de gros de mizerie, încât Emily simţea că-i vine să verse de 
la douăzeci de metri depărtare. Deasupra tuturor domnea 
fâlfâitul constant al liliecilor, al porumbeilor, al fluturilor de 
noapte luminoși și al micilor spiriduși zburători (îmbrăcaţi mult 
mai sumar decât le-ar fi sugerat vremea), și, din când în când, al 
câte unui șarpe iridescent, cu aripi lungi, care trasa prin aer 
arabescuri atât de încâlcite, încât Emily simţea că amețește. 
Încă mai sus era un alt strat de făpturi. Cam la înălţimea 
acoperișurilor se preumblau ființe mai mari: vrăjitoare adevărate 
pe cozi de mătură, o vrăjitoare mai bătrână într-un fotoliu 
zburător, cu o masă plutindu-i alături, pe care - Emily ar fi putut 
să jure - se vedea un ceainic. Biciclete mari negre se intersectau 
din când în când cu traseul măturilor și bine-cunoscutele 
clinchete de sonerie ajungeau până jos. Deci pe-acolo era și 
autostrada poștașilor. Emily își stăpâni tentaţia de a le face cu 


VP - 50 


mâna, dar se opri în loc și căscă gura până când cineva se ciocni 
de ea. 

— Turiști afurisiţi! Noi aici muncim, să știi, domnişoară! 

Până să apuce Emily să-și ceară scuze, vietatea blănoasă o 
depășise deja, iar ea se pomeni în calea unui alt pieton, o 
învălmășeală de colți și globi oculari încoronată de un joben. 

— Atenţie! 

Emily trebui să se răsucească în loc și să se aplece ca să-l 
evite, și se trezi azvârlită în curentul principal al trecătorilor, pe 
mijlocul străzii, chiar în drumul unui stâlp de piatră care venea 
plutind la suprafaţa solului fără niciun mijloc vizibil de propulsie. 

— Aaaaah! 

— %$Q! 

Emily se dădu în lături cu un țipăt, fu smucită într-o parte și- 
ntr-alta ca o minge de ping-pong și sfârși gâfâind pe pragul unei 
uși, cu inima bătându-i nebunește și cu mulţimea scurgându-se 
dezlănțuită pe lângă ea. Se lăsă pe vine, își strânse geaca 
mamei în jurul corpului, înhăță cu o mână colierul de bănuţi și îi 
frecă între degete, dorindu-și să se trezească din vis - sau 
măcar să se trezească oriunde altundeva decât aici. Murmură și 
se legănă așa preţ de vreo două minute, apoi, când își strânse 
geaca și mai tare pe ea, auzi un chiţăit indignat venind din 
buzunar. 

— Pogoniciule! Îmi pare rău. 

Dădu drumul gecii și scoase ariciul din haină, ţinându-l în 
palmă. Îl ridică în dreptul ochilor, și el strâmbă din nas, 
dezvelindu-și un dințișor ascuţit, dar apoi se înmuie și-i atinse 
podul palmei cu botul umed. 

— Pogonici, mă simt... copleșită. Ce să fac? 

Ariciul își lăsă capul într-o parte. 

— Mami a dispărut, tati e cu nu știu ce magie, iar noi suntem 
prizonieri într-un film de groază de cea mai proastă calitate. 
Cred că pân' la urmă o să vomez de-adevăratelea. 

Emily se luptă să-și înghită lacrimile: n-avea de gând să 
plângă până nu ieșea de aici. În niciun caz. Ariciul deschise și 
închise gura mică, încă o dată, și o împunse ușor cu botul. Poate 
pur și simplu căsca, dar... 

— Zici să mănânc ceva? Bună idee! Emily scotoci în ghiozdan, 
scoase un sandviș terciuit și mușcă din el, ignorând șunca vag 
ronţăită pe margini. Poghișor, te rog să nu-mi mai mănânci 


VP -51 


mâncarea! Ai să te faci cât un porc spinos. 

Ca de obicei, sandvișul îi aduse o perspectivă mai optimistă 
asupra lucrurilor. Emily se rezemă din nou de ușă, privind 
defilarea de picioare, copite și tentacule, și îl ridică din nou pe 
arici în dreptul feţei, ca să reia ședința cu el. 

— Bun, deci suntem prinși aici și trebuie să ne descurcăm 
cumva, corect? Indiferent ce se întâmplă cu mami, cu tati, care 
e... orice-o fi el... N-o să ne putem lămuri acum, nu? Hai să-i 
găsim mai întâi! 

Ariciul dădu aprobator din cap - sau poate doar zvâcni. Era 
greu de spus. În timp ce vorbea, Emily îi dădu o felie de șuncă 
rămasă. 

— Dar unde-ar trebui să ne ducem? La bibliotecă? Care 
biblio...? Și atunci își aminti de ceva: ideea ridicolă că mama ei 
ar fi putut sta într-o bibliotecă și... Cardul! exclamă. 

Scotoci în ghiozdan și scoase cardul de bibliotecă, pe care 
scria: 


Biblioteca Muzeului Britanic 
Maeve Connolly 
Asistent bibliotecar pe lângă Păstrătorul Cărților Tipărite 


Și apoi o sumedenie de cuvinte ciudate într-o limbă care lui 
Emily i se păru a fi latina, plus o dată scrisă foarte bizar. Deci un 
abonament de bibliotecă din 1859 și... Nu, nu, la asta avea să se 
gândească mai târziu. Sau poate niciodată. Ideea că mama ei ar 
fi putut fi asistent bibliotecar i se părea încă mai ridicolă decât 
ideea ca tata să fi fost poștaș magic, dar... Muzeul Britanic! 
Emily știa unde se află - undeva în cartierul Bloomsbury. Acolo 
trebuia să meargă. 

— Pogonici, mulţumesc pentru discuţie. Avem deci un plan! 

Ariciul îi adormise deja în poală, însă Emily era sigură că e de 
aceeași părere cu ea. Il strecură cu gesturi delicate la loc în 
buzunar. Nu mai trebuia decât să se orienteze. Dacă Sfântul 
Paul era în partea asta, atunci fluviul era dincoace, iar 
Bloomsbury trebuie să fie... într-acolo! Clar. Doar că avea ceva 
de mers. Oare pe vremea reginei Victoria circula metroul? Sau 
autobuzele? Mai avea câteva dintre vechile bancnote colorate, 
căci în mod sigur abonamente pe mijloacele de transport nu 
existau în secolul al XVIII-lea. Sau, stai puţin, nu era corect, nu? 


VP - 52 


Tot timpul încurca chestiile astea. Secolul zero fusese primul, 
așa că întotdeauna trebuia să adaugi unu. Deci anii o mie opt 
sute și ceva erau de fapt secolul al XIX-lea. Secolul al XVIII-lea 
avusese peruci mai bombate și rochii superbe și - ghici ea 
uitându-se la namila învelită în mantie care tocmai trecea pe 
lângă - mai puţini colți. 

Așadar: uită-te pe unde mergi, găsește o staţie de metrou sau 
de autobuz și ai grijă să nu arăţi ca un turist! Sau ca o gustare. 
Emily își luă inima-n dinţi și se avântă din nou în valul mulțimii. 

= 


Bun, deci metroul încă nu apăruse, iar autobuzele erau trase 
de cai. De unde-ar fi putut să știe? Aceleași chestii masive, 
pătrăţoase, ca niște conserve uriașe, cu scări și tot tacâmul, dar 
cu un atelaj de cai (toţi cu aceiași colţi vag siniștri) în faţă, 
trăgând sârguincioși. Și pline de făpturi nocturne, unele cocoțate 
până și pe acoperiș. Cam toţi ochii și dinţii erau peste limitele 
normale, decise Emily, așa că mai bine o lua pe jos. Nu era chiar 
atât de departe. A 

Se mai obișnuise cu ritmul de pe străzi. Inghesuiala era încă 
groaznică, dar, câtă vreme împingeai și tu și știai încotro vrei să 
mergi, înaintai. Mulțimea te purta într-un fel cu ea, iar, dacă 
ezitai, erai pur și simplu luat pe sus. Lucrurile merseră bine până 
când Emily ajunse la prima intersecţie mare, unde trebui să se 
oprească. Era imposibil de traversat. Strada era un zid mișcător 
de trăsuri fioroase și presărată cu balegi urât mirositoare. Se 
uită cum traversează ceilalţi. Trecătorii se adunau la bordură și, 
când se strângeau mai mulţi decât vehiculele de pe stradă, se 
năpusteau să-și croiască drum, trimițând în faţă câte un 
vagabond amărât în zdrenţe, cu o mătură mare, care să 
împrăștie măcar o parte din excrementele dezgustătoare de pe 
caldarâm. Era o muncă periculoasă și n-avea nicio șansă să intre 
pe lista slujbelor ideale de vacanţă a lui Emily. 

Tocmai își făcea curaj ca să se alăture următoarei misiuni 
suicidare, când încremeni brusc. In faţă, pe trotuar, stătea un 
băiat ciufulit, de vârsta și din vremurile ei, căci era sigură că în 
epoca victoriană nu existau imprimeuri cu roboței. Se legăna în 
pijama la marginea bordurii, privind cu ochi mari împrejur. 
Mulțimea îl ignora, dar, oricât de grăbită, lăsa totuși un spaţiu 
vizibil în jurul lui. Emily își croi drum spre el. 

— Hei, ești bine? 


VP-53 


Băiatul nu scoase o vorbă; privea doar uimit la toată agitația 
din jur. 

— Hei, ești bine? Cum ai ajuns aici? 

Emily îi flutură o mână prin faţa ochilor, dar nu obţinu nicio 
reacţie afară de rânjetul lipit pe față. 

— Îţi pierzi timpul, flăcăule, spuse o voce răgușită din spatele 
ei, ieșită dintr-o ciudățenie zăngănitoare: un aragaz înalt de fier 
pus într-o roabă, pe care fusese scrijelit cu cretă „barabule cu 
broscuțe, 1 penny”. Nu-i de-aicea, nu? E unul din lunambulii ăia! 
Sunt mai răi ca fantomele, îţi zic io! 

Era limpede că băiatul nu e de-aici. Era, de fapt, transparent: 
tălăzuirea mulțimii din spatele lui se întrezărea prin roboții care i 
se luptau pe pijama. Căscă, o privi în ochi pe Emily și deodată fu 
străbătut de un fior de recunoaștere. O văzuse. Iși lăsă capul 
într-o parte, îndreptă un deget spre ea și deschise gura să 
vorbească, dar apoi alunecă pieziș, trecând printr-un unicorn 
grăsan, și se sparse ca o bulă de săpun. 

— Uau! 

— Mai bine nu-i lua în seamă! Nu faci decât să le dai nas. 

— Ce spuneați că sunt...? 

Un strigăt din tot pieptul o întrerupse: 

— BARABULE! BARABULE CU BROSCUȚE! apoi aragazul 
continuă: Ce ziceai, fiule? 

Emily încă nu-i văzuse fața, doar vârful pălăriei mișcându-se 
în spatele fierăraiei. 

— Ce sunt fiinţele-astea? 

— Lunambuli. Vin în lumea noastră din vise. Halal libertate, 
dacă vrei să știi părerea mea! Așa le trebuie, dac-au vrut s-o 
șteargă cu nenorociții ăia de diurni. 

— Dar cum...? 

— BARABULE! Ehei, dar tu ești fătucă, nu-i așa? Atunci de ce 
porţi nădragi? Nu ești venită de pe tărâmul zilei, nu? 

— În niciun caz! răspunse Emily cu voce groasă. Trebuie să 
plec. Mulţumesc, om bun. 

Și o luă din loc, repezindu-se înainte cu grupul care se 
pregătea să traverseze strada. În urma ei, pălăria continuă să 
strige din spatele aragazului. 

— Păcătoasă libertate! Unde o s-ajungă lumea asta? 

Cai 


Traversările erau în continuare dificile, dar Emily se obișnui. În 


VP - 54 


timp ce trecea o stradă, vâri în mâna întinsă a unui măturător 
de ocazie una dintre bancnotele ei vechi. După ochii lui căscatți, 
după mătura abandonată și felul cum vagabondul o zbughi 
imediat, cu un răcnet, în susul străzii, Emily bănui că greșise 
puţin cursul de schimb. Dar nu conta. Se desprinse din zarva 
străzii principale și o luă pe o stradă laterală mai potolită. 
Absența vacarmului fu o mare ușurare, și, în plus, Emily era 
sigură că merge în direcţia corectă. Pentru prima oară de când 
ajunsese aici, se simţea mai liniștită. Se descurca de una 
singură și nu mai avea prea mult până la destinaţie. Poate că, în 
cele din urmă, lucrurile aveau să se aranjeze. 

— Aha! Pantaloni! i 

O mână fermă o apucă de umăr și o răsuci. In spatele ei era 
un tânăr înalt și slab, cu ochi galbeni strălucitori și cu urechi 
ascuţite. Avea pielea maronie curată și o tentativă nereușită de 
mustață care nu-i stătea deloc bine. Purta o uniformă elegantă 
bleumarin, cu nasturi argintii, o mantie pe umeri și un chipiu, iar 
de centura neagră de piele îi atârna un baston de poliţist. Dacă 
nu era atât de tânăr, ar fi putut avea o prezenţă impunătoare. 
Așa, arăta de parcă s-ar fi costumat pentru o farsă teatrală. 
Rămase cu o mână pe umărul ei și pe cealaltă i-o ridică în 
dreptul feței. Tinea în ea o oglindă într-un suport de argint. 

— Corespunzi întru totul descrierii dirigintelui de poștă. O să 
te rog să privești drept în oglindă. 

Emily nu prea avea de ales. Oglinda se mișcă, imaginea ei se 
deplasă și începu să se învolbureze. Privirea îi fu atrasă în vârtej 
până când Emily simţi că ameţește. 

— Acum te afli sub comanda mea și vei face exact ceea ce-ţi 
spun. Sunt agentul stagiar Postlewhite din Straja de Noapte, iar 
tu ești arestată pentru infracţiunea de a fi trecut ilegal graniţele 
suverane ale Marelui Miez al Nopţii. 


VP-55 


CAPITOLUL 9 


Oglinda se învârteji și se tulbură, apoi reveni la reflecţia ei. 
Emily făcu un pas în spate, speriată. 

— Ah! 

— Bun, hai cu mine, domnișoară, trebuie să te duc la celulă. 
Tânărul își luă mâna de pe umărul ei și-i făcu semn s-o ia 
înainte. 

— La celulă? Nu, nu pot, eu trebuie să ajung la Bi... 

El o întrerupse, vorbind răspicat: 

— Vino cu mine! Este un ordin. Ești arestată. 

— Dar, serios, nu pot. Trebuie să-mi găsesc părinţii. 

Tânărul își încreţi fruntea netedă și maronie și se uită la 
oglindă, pe care o închisese în caseta ei de argint. 

— Stai puţin! Nu simţi că trebuie să faci ceea ce-ţi spun? 

— Ce? Nu. Simt că nu mă asculți. 

El bătu ușurel cu degetul în oglindă și o duse apoi la ureche. 

— Ce ciudat! O privi pe Emily încruntat. Probabil nu te-ai uitat 
cum trebuia. la uită-te din nou! 

Deschise din nou oglinda și i-o ridică în fața ochilor. Sticla 
începu să se învolbureze, și imaginea furioasă a lui Emily se 
descompuse într-un evantai de modele și culori, dar în clipa 
următoare ea îi împinse mâna la o parte. 

— Incetează! Incerc să-ţi spun ceva! 

El își mușcă buza de jos. 

— O fi spartă? Să vezi ce-o să se înfurie sergentul! Făcu un 
pas înapoi și începu să-și pipăie centura căutând altceva și 
mormăind în barbă: Manualul spune că, în caz de eșec al primei 
vrăji, trebuie să... 

Era un cretin. Of, de ce-o nimerise tocmai pe ea? Emily simţi 
deodată o boare florală, o adiere de parfum complet nepotrivită 
cu orașul acesta puturos. 

— Ascultă-mă puţin! Eşti poliţist, așa-i? 

El ridică privirea și-și îndreptă chipiul, care-i căzuse pieziș. 

— Da, sunt agent în misiune al Străjii de Noapte. Cum am mai 
spus, ești ares... 

— ... tată, încheie Emily în locul lui. Știu. Dar n-am făcut nimic 


VP - 56 


și am mare nevoie de ajutorul unui poliţist. 

Agentul stagiar Postlewhite bombă pieptul și-și trase umerii 
pe spate. 

— Asta eu decid, domnişoară, și mă tem că ai încălcat o 
sumedenie de acorduri privitoare la graniţe, ca să nu mai 
vorbesc de ultrajul contra bunelor moravuri, spuse el făcând 
semn cu capul spre pantalonii ei. Așa că te-am arestat și te duc 
la secție ca să fii anchetată... ăăă... conform procedurilor. Acum 
- Și își scoase bastonul de la brâu, care avea o dungă argintie și 
vârful ascuţit - insist să vii cu mine. 

— Bine, bine, cum spui tu, ridică Emily mâinile. E cineva cu 
care pot vorbi acolo și care să nu fie cretin? 

— O, da, spuse el, și ochii i se luminară de solicitudine. 
Sergentul. Vreau să spun că sergentul meu este... Stai puţin! își 
țţuguie el buzele cu acreală. Nu e nevoie să te porţi așa. Îmi fac 
pur și simplu meseria. 

— Și meseria ta nu e cumva să ajuţi persoane fără apărare, ai 
căror părinţi au dispărut și care au fost fugărite de un urs 
enorm? 

— Ba da, categoric! Agentul ridică bastonul în poziţia 
defensivă pe care fără îndoială o învățase împotriva ursului. De 
ce, cunoști pe cineva în asemenea situaţie? 

— DA! Pe mine! 

— A! Eşti sigură? 

„— O, Doamne, ai dreptate! Adevărul e că nu știu nimic despre 
PĂRINȚII MEI DISPARUȚI ȘI DESPRE URS! 

Emily ajunsese să ţipe la un poliţist înarmat cu un baston 
ascuţit. Bravo! Felicitări clonţului! Confruntaţi cu furia ei, 
bastonul și tânărul făcuseră însă amândoi un pas în spate. 

— Am înțeles. Hm, bine. Poţi să-mi spui unde i-ai văzut ultima 
oară? 

Emily scrâșni din dinţi înainte de a răspunde. 

— Nu i-am pierdut pe canapea. Au dispărut. Aici undeva. 

Ar fi putut la fel de bine să-i arunce în cap o găleată de apă 
rece. Emily simţi din nou o pală de parfum, de data asta mai 
intens și mai vegetal. Să fi fost salvie? 

— Vrei să spui că sunteți mai mulţi? Bastonul reveni în poziţie 
defensivă. Câţi, adică? Ce puneţi la cale? 

Cealaltă mână pipăi după ceva sub haină. 

Emily scoase un geamăt de disperare. 


VP - 57 


— Pentru numele lui... Nu! Tatăl meu lucrează aici, la Poșta de 
Noapte. Face parte din... cum îi spuneți? Schimbul de noapte? 

Mâna agentului dădu la iveală un fluier mare pe un șnur. 
Aproape îl dusese la gură, când, auzind de Poșta de Noapte, 
renunţă și scotoci din nou în haină după un carnet negru de 
notițe, legat în piele. Își trecu bastonul și fluierul dintr-o mână 
într-alta încercând să deschidă carnetul și să nu-și ia între timp 
ochii de la Emily, încât reuși până la urmă să se uite cruciș. 

— Poșta de Noapte? Aha, îl cauţi pe dezertorul diurn, nu? 
Dirigintele Poștei mi-a relatat totul despre voi. Scoase bărbia 
înainte și adăugă: Nu mă prostești tu pe mine cu povestea ta 
lacrimogenă! 

Acuzaţia aceasta triumfătoare fu întreruptă brusc, căci 
agentul scăpă pe jos mai întâi carnetul, apoi bastonul, și trebui 
să se chinuiască să le ridice. Emily scoase un oftat prelung și 
obosit. 

— Nu e nicio poveste lacrimogenă, iar tatăl meu nu e 
dezertor. 

Nu mai avea idee ce este tatăl ei, de fapt, dar asta, își spuse, 
avea să lămurească după ce-l găsea. 

— N-ai decât să-i spui judecătorului, răspunse tânărul poliţist 
cu ceea ce își imagina el probabil că e o voce dură. Işi culesese 
toate lucrurile și se apropia de ea cu o pereche de cătușe de 
argint pe care le scosese dintr-un buzunar interior. Gata cu 
poveștile, acum vii cu mine! 

— Nu, nu vine, se auzi o voce oribilă, mârâită, pe care Emily o 
recunoscu numaidecât. l-am spus deja: a mea e. 

De pe o alee întunecoasă din spatele polițistului ieșise ursul. 

Renunţase la umbreluţa lui ridicolă și arăta încă mai mult a 
urs decât a om. Rămășițele pantalonilor de tweed îi atârnau ca 
niște zdrenţe și stătea în două picioare, dar trunchiul masiv și 
blânos și labele imense cu gheare erau clar de urs. Faţa era cea 
mai înspăimântătoare, cu o sclipire încă omenească în ea, dar 
cu un bot plin de colţi ieșind din blana neagră și cu limba lungă 
și groasă, care plescăia în timp ce cuvintele îi ieșeau stâlcite 
dintre dinţi. Un val paralizant de spaimă îngheţată, cum mai 
simţise și înainte, îi ţintui lui Emily picioarele în pământ. Mâna i 
se strecură după Pogonici, dar el se transformase într-un ghem 
strâns și tepos. Emily își dori să se poată face la fel. 

— Ştiam eu că miroase a carne de om. 


VP -58 


Ursul vorbea cu cineva din spatele lui, și din întuneric ieși la 
iveală o mică gașcă de orori. 

Erau cinci, toți mai mici decât el, dar mai mari decât Emily. 
Aveau fețe identice, teșite, cu pielea ca de piatră, urechi 
ascuţite și colți ieșiți în afară, și toţi purtau câte un costum 
maroniu grosolan din trei piese și o șapcă pe cap. Se aliniară de 
o parte și de alta a ursului, pe toată lăţimea străzii. Alături de ei 
apăru un bărbat chipeș, ca un fluture printre niște omizi 
păroase. Era palid ca ceara, cu pomeţi ascuţiţi ca vârful de cuţit 
și cu părul pieptănat lins pe spate. Purta o mantie largă roșie, 
căptușită cu mătase, peste un costum negru de catifea bine 
croit, și de sub buza de sus îi ieșeau la iveală dinţi tăioși. Ar fi 
putut să poarte cu mare succes o pancartă cu inscripţia: 
„Intreabă-mă orice vrei să știi despre vampiri”. 

— Nu știu cum poţi să mai simţi ceva prin duhoarea 
lepădăturilor ăstora, spuse vampirul arătând cu un gest moale 
spre acoliţii săi goblini. Dă-mi voie să preiau eu comanda! 

Ursul îl ignoră și rânji către Emily. 

— Te-ai priceput să fugi, iepurașule! Cât pe ce să mă lași pe 
dinafară. Noroc că mai e o ușă în apropiere. Adulmecă și-și linse 
dinţii colțoși. Dar acum s-a terminat cu joaca. Ghinionul și 
vopseaua se miros de departe. Le simt. Mai adulmecă o dată și 
strâmbă din nas, nedumerit. Dar simt și miros de flori. Ciudat! 

Agentul stagiar Postlewhite se holba cu gura căscată la nou- 
veniţi. La ultimele cuvinte ale ursului roși, apoi se scutură și 
scoase pieptul înainte cât putu. 

— Domnilor, sunt agent al Străjii de Noapte, și persoana aici 
de față se află sub arest. Vă rog să vă împrăștiați, ca să nu fiu 
silit să iau măsuri. 

Urmă o tăcere în care goblinii din gașca ursului se uitară fix la 
el, dându-și ghionturi și rânjind. Emily simţi un acces de empatie 
jenată față de tânărul poliţist, care-i copleși pentru o clipă 
sentimentul de groază. Dar clipa nu ţinu mult. Tăcerea fu ruptă 
de un sunet cumplit, ca și cum un butoi de fier plin cu cioburi ar 
fi fost rostogolit pe o scară. Era râsul ursului. 

— HA-HA-HA-HA-HRRRRI! 

Tot pieptul i se scutura, și plesni zidul cu laba ca să nu se 
îndoaie de râs. Sub palma lui, zidăria crăpă, împrăștiind praf de 
cărămidă. Slugile lui colțoase crăpau și ele de râs. Chiar și 
vampirul catadicsi să schițeze un zâmbet sardonic, dezvelindu-și 


VP -59 


dinții. Agentul stagiar Postlewhite se cocoșă parcă sub hohotele 
lor, se făcu mai mic și lăsă ochii în pământ. 

— Ha-ha! se potoli ursul și-și șterse ochii umezi cu laba uriașă. 
Ah, ce glumă bună! Cea mai bună din câte am auzit în ultimele 
două secole. Se îndreptă de spate, și tot umorul îi dispăru din 
voce. Hai, dă-i drumul! Lasă-ne fata, și promit că nu te mănânc. 

In spatele lui, goblinii cei hidoși scoaseră din buzunare diferite 
obiecte ascuţite și grele. Vampirul se trase pe nesimţite într-o 
parte, schițând o grimasă de dezgust. Polițistul tremură și făcu 
un pas în spate. Strada se golise, căci rafala de râs a ursului 
gonise pe toată lumea. 

— ȘTERGE-O! răcni el din toţi rărunchii, și tânărul speriat se 
întoarse și întâlni privirea lui Emily. 

Işi feri ochii, faţa i se boţi, și Emily îl aşteptă s-o ia la fugă în 
noapte. Dar el se răsuci la loc, se postă în fața ei și ridică 
bastonul de poliţist. Aerul se umplu de un miros distinct de 
caprifoi. 

— Nu, spuse el. 

Gașca se arătă vag mirată, iar pe faţa ursului se lăţi un rânjet. 

— Nu. Exclus, continuă agentul stagiar  Postlewhite. 
Domnișoara este sub comanda mea, și am o misiune sacră de 
îndeplinit. Vorbind, scotoci prin haină și scoase fluierul mare de 
argint. Acum vă sfătuiesc să plecaţi cu toţii înainte să vină 
colegii mei. 

Își termină propoziţia și vâri fluierul în gură, și tocmai se 
pregătea să sufle în el, când o labă enormă, apărută din senin și 
plină de avânt, îl plesni peste umăr, aruncându-l de-a curmezișul 
străzii, unde se izbi de zid cu un trosnet înspăimântător. Ursul 
ajunse la Emily încă înainte ca polițistul să fi alunecat pe trotuar 
și stătea acum deasupra ei, duhnind a grăsime acră și a carne 
stricată. Pe cealaltă parte a străzii, agentul stagiar Postlewhite 
căzu de pe zid fără un sunet și rămase nemișcat. 

— Hai, fetițo! Nu mai ai unde fugi. 

— Tocmai mă pregăteam să intru în acțiune, spuse vampirul 
apărând și el deodată lângă urs. Se mișca rapid ca o pisică și de 
două ori mai silențios, ca un balerin pe lângă animalul 
mătăhălos. Privindu-l pe polițistul ghemuit pe jos, adulmecă 
dezgustat. N-a fost o mișcare prea subtilă, nu? Acum nu crezi c- 
ar fi mai bine să intervin eu? Stăpâna m-a trimis în mod special. 

Ursul se întoarse cu un mârâit. 


VP - 60 


— Eu am găsit-o, eu o duc. 

— Cum dorești, amice, cum dorești. 

Vampirul se dădu înapoi, retrăgându-se din aria de acţiune a 
labei uriașe. 

Ursul se aplecă deasupra lui Emily, punându-și botul enorm, 
plin de colţi, chiar lângă obrazul ei, și pufni. Spaima care-o 
înghețase spori și se îngroșă, și Emily simţi că, dacă mai ţine 
mult, riscă să-i oprească inima în piept. 

— Miroase la fel ca maică-sa. 

Cine-ar fi crezut că se poate trece de la starea în care ești 
gata să faci pe tine la o furie necontrolată? 

— Ce-ai făcut cu MAMA MEA? ţipă ea în urechea ursului, care 
făcu un pas în spate, surprins de zgomotul acesta neașteptat. 

Se întinse s-o apuce, dar, în clipa aceea, Emily simţi în piept și 
în gât o senzaţie lichidă bizară și-i alunecă de sub labă. Într-o 
fracțiune de secundă era pe cealaltă latură a străzii, în timp ce 
el atârna încă deasupra locului unde ea se aflase o clipă mai 
devreme. 

— Ce? icni Emily. 

Toți ochii celor prezenţi erau aţintiţi asupra ursului, dar acum 
se îndreptară spre ea. 

— Hopa! făcu vampirul. 

— Prindeţi-o! urlă ursul. 

— Liniștește-te, bătrâne! spuse vampirul și pluti către Emily 
fluturând larg din mantie. Sunt prădătorul cel mai priceput al 
nopţii. Fata nu pleacă nicăieri. Apoi săltă capul. Ce-i asta? Se 
aude cumva un cal? 

În același moment, un armăsar negru apăru în galop de după 
colț. Era un animal superb, negru-catran pe toate părțile, cu o 
pată de alb pur în vârful coamei, pe șuvițele de pe frunte, și cu 
ochi roșii scânteietori. Derapă, apoi se repezi în viteză maximă 
drept spre vampir, călcându-l în picioare și zdrobindu-l de 
pietrele din caldarâm fără un sunet. 


VP - 61 


CAPITOLUL 10 


Calul frână și se opri în mijlocul găștii, ţinându-l încă sub 
copite pe vampirul terciuit care abia mai mișca. Ursul tocmai 
deschisese botul să spună ceva, când calul îi dădu un ocol scurt 
și-l pocni atât de tare cu potcoavele din spate, încât namila 
zbură prin aer și se izbi de zid cu un bufnet cărnos. Inainte ca 
ceilalți să apuce să se dezmeticească, armăsarul se năpusti 
asupra goblinilor. 

Scoase un nechezat ascuţit, se ridică pe picioarele din spate și 
se năpusti printre ei, zvâcnind din picioarele din față în toate 
părţile. Era un vârtej de dinţi și copite fără milă, sărind, izbind, 
rotindu-se și mușcând, în timp ce goblinii ţipau și încercau să 
iasă de sub ploaia de lovituri. Ursul rămăsese lipit de zid, 
aplecat într-o parte, cu labele încleștate peste burta colosală, 
încercând să-și recapete suflul. Nu reușea decât să scoată niște 
scâncete ascuţite, și dintre maxilarele căzute i se scurgeau bale. 

Emily nu se mișcase niciun centimetru. Armăsarul se uită ţintă 
la ea din norul de praf și ţipete, dezvelind, cu un rânjet sfidător, 
un rând de dinţi enormi. Își smuci capul spre dreapta, cu un gest 
perfect uman, și Emily căscă gura de uimire. Calul repetă 
mișcarea - în mod limpede o îndemna: „Hai, dă-i drumul de- 
aici!” -, și îndăârjirea lui o trezi din amorţeală. Se întoarse să fugă 
și făcuse câţiva pași, când scoase un șuierat și se repezi spre 
locul unde zăcea grămadă agentul stagiar Postlewhite. Il apucă 
de guler și-l scutură, și el se dezmorţi și scoase un geamăt. 

— Vino odată, trebuie să plecăm! 


— Eu... ce? 
Polițistul clipi și se ridică în capul oaselor, într-un nor de 
parfum. 


Deci într-adevăr de la el venea. | se spărsese cumva vreo 
sticlă ascunsă în sân când căzuse? 

— Haide! Trebuie să plecăm! 

Emily îl smuci, trăgându-l în picioare, și el se clătină, dar ochii 
galbeni începură să vadă din nou. Bâjbâi deznădăjduit la 
centură, căutându-și bastonul. 

— Trebuie să alertez Straja și să-i arestez. E de datoria mea... 


VP - 62 


— Nu mă interesează dacă e de datoria ta să dansezi samba! 
Dacă mai rămânem, o să ne mănânce. 

Armăsarul se rotea încă și necheza, dar deja mai încet, 
brăzdat de dâre de sudoare și de sânge. (Nu c-ar fi fost vorba de 
sângele lui. Era o zi nenorocită pentru goblini.) Pe cealaltă parte 
a străzii, ursul se răsucise pe burtă și încerca să se ridice. 
Mârâia ca un camion monster căruia îi bolborosește motorul. 
Calul se uită furios la Emily cu ochii săi roșii și scoase un 
nechezat strident. 

— Gata, eu am plecat! se răsti ea la poliţist și se întoarse s-o 
șteargă. N-ai decât să rămâi aici pe post de gustare. 

— Vin, vin! 

Mai târându-l, mai cărându-l, Emily se împletici cu tânărul 
poliţist spre cea mai apropiată stradă laterală. Se năpustiră în 
întuneric, și el izbuti să alerge poticnit pe lângă ea. Tocmai 
reușiseră să atingă un ritm de jogging, când pe lângă ei năvăli 
ecoul unui urlet de furie care-ţi îngheţa sângele în vine, ca 
scrâșnetul profund al unui fierăstrău gigantic. Fără o vorbă, 
amândoi ţâșniră înainte, alunecând de pe o piatră pe alta și 
izbindu-se bezmetic de ziduri, urmăriţi de ecoul care-i răsuna în 


întuneric. È 


Cai 

După un timp nesfârșit, se proptiră de un zid pe o alee 
îngustă, umedă și întunecoasă, gâfâind ca niște locomotive. 
Emily nu mai fugise atâta de ani de zile (de când o pusese odată 
pe mama să-i semneze, neatentă, o scutire de sport) și nu-i pica 
bine să fie silită la o a treia cursă într-o zi. Se aplecă înainte, cu 
palmele pe genunchi, și de pe monedele colierului care i se 
legăna la gât, ieșit din tricou, îi picurară stropi de sudoare. 
Supse în piept aerul rece al nopţii și se concentră să nu vomite. 

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat să scap. A fost un gest care-ţi 
face cinste. Tânărul polițist gâfâia și el, dar nu era chiar roșu ca 
sfecla și încă putea vorbi. Cred că, în împrejurările de față, ar 
trebui să ne prezentăm. Mă numesc Tarquin. Agent stagiar 
Tarquin Postlewhite. 

— Emily Featherhaugh, și pentru puţin, spuse ea între două 
gâfâieli. Și tu ai încercat să-mi iei apărarea. Ai fost foarte 
curajos. 

El zâmbi și luă ceea ce Emily bănui a fi mutra lui cea mai 
demnă, care însă nu se potrivea nicicum cu tentativa ratată de 


VP - 63 


mustață. 

— Mi-am făcut numai datoria, domnişoară Featherhaugh. 

— Chiar dac-a fost un gest absolut stupid. 

El se dezumflă. 

— Ah! 

— Şi ce naiba s-a întâmplat? Aveţi cumva cai polițiști de atac? 

— Nu, era un pooka. N-am mai văzut aşa ceva până acum, 
dar ochii ăia roşii... Tarquin clătină din cap a uimire. Sunt 
animale de rău augur: rare și puternice - și foarte ghinioniste. 

— Ghinioniste pentru tipul ăla pe care l-a făcut piftie, cel 
puţin, spuse Emily. 

— Da, spre norocul nostru. Ceea ce e în sine un lucru ciudat. 
Polițistul se strâmbă frecându-și gâtul și umărul care începuseră 
să i se învineţească. Dar despre urs sigur n-ai inventat nimic. 

— Ti-am spus eu! 

— E formidabil. S-ar putea să fie una din Fiarele Străvechi. 
Tarquin îi zâmbi. Nu-ţi face griji, când te predau, o să-i vorbesc 
despre el sergentului, pe post de circumstanţă atenuantă. 

— Poftim? 

El se dădu un pas îndărăt, dar apoi își reveni. 

— N-am de ales. Ti-am apreciat ajutorul, deși sunt sigur că m- 
aș fi descurcat și singur... 

Emily era prea lipsită de suflu și nu mai fu în stare decât să 
mârâie la el. 

— ... dar a fost un atac asupra Străjii venit din partea unor 
rezidenți ai Miezului Nopţii. Așa ceva nu s-a mai întâmplat de ani 
de zile. Deci acum ești martor de cel mai mare interes în două 
anchete și va trebui să vii cu mine. 

Scoase pieptul înainte, își îndreptă mantia mânjită de noroi și 
se transformă din nou în marioneta arogantă pe care o 
cunoscuse Emily la început. 

— Ah, Dumnezeule mare, ești fără spe... Stai puţin, cum adică 
două anchete? 

— Păi, în primul rând e necesar să aflăm cum ai intrat aici. 
Teoretic, ar trebui să fie imposibil. Tarquin numără pe degete. 
lar în al doilea rând, o să aflăm ce voiau acești nemernici de la 
tine. Dacă nu cumva ești în cârdășie cu ei. Ceea ce, ridică el 
mâna ca să-i oprească ţipătul, recunosc că nu părea să fie cazul. 
Dar lucrurile au devenit foarte serioase și trebuie înfățișate unei 
autorităţi superioare. 


VP - 64 


Emily nu știa ce să aleagă: să erupă sau să intre în combustie 
spontană? Până la urmă, își formulă propoziţiile cu mare grijă, 
ca și cum ar fi vorbit cu un idiot. 

— Am intrat cu o cheie. Cheia asta. Deschise ghiozdanul, o 
scoase de acolo și i-o flutură demonstrativ prin faţa ochilor. Este 
a tatălui meu, care lucrează pentru Poșta de Noapte. Flutură și 
insigna găsită în portofel. Și nu știu de ce vrea să mă prindă 
ursul, dar trebuie să ajung la Bibliotecă și să aflu de ce tata s-a 
dus acolo. 

Agentul stagiar Postlewhite miji ochii. 

— La Bibliotecă? 

— Da, la Bibliotecă. E posibil ca mama să fi lucrat acolo. Am 
un abonament al ei de bibliotecă. Emily îl ridică să i-l arate. 
Trebuie să aflu ce s-a întâmplat. Mama a dispărut de acasă, iar 
tata nu s-a mai întors nici el, și toate astea au legătură cu ursul 
ăla oribil. Dac-am putea să trecem pe-acolo în drum spre... 

Emily se opri. Agentul stagiar Postlewhite privea fix cardul ei 
de Bibliotecă. l-I luă din mână și-l studie, fluierând grav. 

— Uau! Asta zici că e al mamei tale? 

— Da. 

— Are un card de la Bibliotecă? 

— Daaa... 

Oare, când se izbise de zid, se lovise la cap mai tare decât 
crezuse ea? îi trecu lui Emily prin minte. 

— Să fiu al naibii...! 

— Parcă sarcasmul era treaba mea. 

Ochii lui Tarquin străluciră galbeni ca mierea. 

— Nu, n-ai înţeles. Emiterea unui card de Bibliotecă e un gest 
suprem de încredere pe care doar foarte puţini îl merită. 

— Aăă... 

— Ce anume a spus tatăl tău despre Bibliotecă? 

De fiecare dată când rostea „Bibliotecă”, își îngroșa glasul cu 
un strat de gravitate. De parcă ar fi spus „Titanic” sau „Marele 
Război”. 

— Doamna cea amabilă de la poștă mi-a spus că tata trebuia 
să meargă acolo ca să verifice de unde fusese trimisă o 
scrisoare. 

Ceea ce acum, când o spuse cu voce tare, sună cam stupid. 
De ce, dacă vrei să afli de unde vine o scrisoare, ai pleca dintr- 
un oficiu poștal foarte bun ca să te duci la bibliotecă? 


VP - 65 


Tarquin făcu câţiva pași mai încolo, tot cu ochii la card. 

— Hmmmmmm... 

— Serios, ce-i așa mare brânză? întrebă Emily. 

El i-l dădu înapoi. 

— Ar trebui să te duc la secţie, însă, dacă ai legătură cu 
Biblioteca, atunci ar trebui să mergi acolo mai întâi. 

— Super! ţopăi Emily. Dar care-i problema? 

— Păi... Polițistul își frânse mâinile, cu faţa încreţită de 
îngrijorare. În ciuda uniformei, nu putea fi decât cu câţiva ani 
mai mare decât ea. Aici există o ordine. Morţii conduc cam totul 
pe tărâmul nostru, inclusiv Straja și Poșta, dar... 

— Stai, cine sunt morţii? 

— Ştii tu, Morţii. Morţii Nesăţioși, Morții Furioși, toate celelalte 
soiuri... Nu știi? 

Emily clătină din cap. 

— Stai puţin, deci toți morţii de aici sunt... vii? întrebă ea. 

— Nu fi ridicolă! Nu pot să lase chiar pe oricine să se întoarcă. 
Ar fi o nebunie. Numai pe cei importanți... Tarquin se plimba din 
nou în sus și-n jos. Dar cele mai importante în Marele Miez al 
Nopţii sunt forțele care au creat tărâmul acesta și care ne-au 
salvat pe toți, Puterile din Vechime. lar Biblioteca e una din ele. 

— O bibliotecă? 

— Biblioteca. Înseamnă că mergem direct la vârf. 

Chipul păru să i se întunece la gândul acesta. 

— Excelent. Asta și voiam, comentă Emily. 

— Tatăl meu e ferm de părere că nu e bine să fii observat de 
cei din vârf. 

— Atunci tu poţi să rămâi afară. 

— Probabil că da. Tarquin își umflă din nou pieptul. Am auzit 
lucruri ciudate despre Bibliotecă. Foarte ciudate. 

Cât de ciudat trebuia să fie ceva aici ca să fie pomenit ca 


atare? 


EA 


— Deci ursul a fost în lumea voastră? întrebă Tarquin. Faţa lui 
era o mască de îngrijorare adultă (ceea ce - Emily n-avu inima 
să-i spună - îi făcea mustaţa să pară și mai caraghioasă). Așa 
ceva n-ar trebui să fie nici măcar posibil. Celor mai mulţi 
rezidenți li se interzice categoric să iasă din Miezul Nopţii, spre 
binele lor. Tărâmul zilei e foarte periculos. 

Se întoarse și-i aruncă ceea ce Emily ajunsese să recunoască 


VP - 66 


drept privirea lui „oficială”. Era sigură că o copiase de la cineva. 

— Și-a asumat un risc extraordinar. De ce oare vă caută? 

— Habar n-am. Mă tot caută după miros. Spune că miros a 
ghinion... Emily se opri brusc în mijlocul podețului pe care îl 
traversau și-și pipăi colierul de la gât. Ah, Doamne, o să mă 
adulmece din nou, nu? Ar trebui să mă arunc într-un canal sau 
așa ceva. 

Se răsuci brusc pe călcâie. Poate ursul era deja pe urmele lor! 
Se aplecă apoi peste balustrada podului: oare firul de apă 
neagră de dedesubt era suficient de puturos ca să-i acopere 
mirosul? De sub pod o privi un trol cu faţa pătată cu verde, care- 
i făcu un gest bădărănesc. Tarquin îi puse mâna pe braţ s-o 
oprească. 

— Așteaptă, te rog! 

Verifică în jur ca să fie sigur că nu-l vede nimeni, apoi se 
întoarse cu faţa la ea, cu obrajii îmbujoraţi, jena se transformă în 
concentrare și vârful limbii îi ieși printre dinţi în timp ce întindea 
o mână spre Emily. Cu mișcări încete, trase un contur invizibil în 
jurul ei, din cap până-n picioare, ca și cum ar fi desenat-o în 
cretă, și, îndată, aerul se îmbibă de un miros pătrunzător, 
sufocant, de violete. Emily tuși, și din buzunarul ei răzbătu un 
strănut mărunţțel, dar perfect audibil. 

— Ha! M-ai făcut să miros a flori! Cum ai reușit? 

Chipul lui Tarquin se încordă. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Hai să mergem! 

— Ei, hai! Nu poţi să mă învelești într-un miros magic și pe 
urmă să nu spui nimic, zise Emily ţopăind pe lângă el. A fost 
incredibil! Mergea acum în fața lui, cu spatele. Poţi să dai cuiva 
și alte mirosuri? De exemplu, Chanel no. 5? Dacă ţi-ai deschide 
un raion la Harrods, ai câștiga o avere! 

— Te rog, te rog, încetează! 

— Dar cum ai făcut? Tu ce...? Emily se opri deodată, căci el 
ridicase spre ea o privire supărată. Nu, scuză-mă! Am uitat că e 
nepoliticos. 

Tarquin suspină. 

— Nu, nu-i nimic. Sunt un gül. 

— Un ghul? 


8 Magazin general din Londra, cel mai mare din toată Europa. 
? Spirit demonic din tradiţia arabă, locuitor al cimitirelor, unde se hrănește cu 
cadavre. 


VP - 67 


— Nu, un gul. 

— Guul. Emily își rotunji buzele și încercă să pronunţe din 
vârful lor, cum făcea el. 

— Eşti pe-aproape. lţi iese destul de bine. Fac parte dintr-o 
familie de guli, și exact genul ăsta de neînțelegere e problema. 
Ghulii - și el rosti cuvântul astfel încât diferența faţă de „guli” să 
fie perceptibilă - se hrănesc cu cadavre. Foarte prestigios. Ai 
mei se hrănesc cu... alte lucruri. 

Și tânărul poliţist schiță un zâmbet slab și strâmb. 

— Cu ce anume? 

— Nimic. N-ai cum să înţelegi, dădu el din mâini, neputând să 
explice. Sunt doar... Cum să-ţi spun? Fiinţele de aici au origini 
diferite și din cauza asta sunt tratate diferit. 

— Da, și la noi e la fel. 

— Nu cred că e ca aici. Sa nu pomenești nimănui că ţi-am 
făcut așa ceva. 

— Dar e supertare cum mi-ai schimbat mirosul! 

Tarquin își încreţi fruntea. 

— Adică e bine? 

— Dap. 

— Ei bine, nu e. Dacă aș putea să mănânc cadavre și să le iau 
puterile, ar fi... așa cum ai spus tu. Dar eu mă hrănesc cu... alte 
chestii și miros frumos. Nu e deloc supermare. 

— Aha! 

El se opri și se rezemă de un felinar. Deasupra lui, fluturi 
uriași de noapte se izbeau de sticla lămpii cu gaz cu bufnete 
surde, iar ochii lui ardeau cu aceeași culoare ca vârful flăcării. 

— Sincer, cred că sergentul de la recrutare a scris din 
greșeală „ghul” când am venit să mă înscriu în Strajă. Dar nu 
știu de ce, pentru că mie îmi sună cu totul altfel. 

— Înâm. 

— Nu știu dac-aș mai rămâne în slujba asta dacă s-ar afla, 
murmură el, apoi se opri. Dar de ce-ţi spun ţie toate astea? 

— Pentru că mi s-a dus buhul de foarte bună ascultătoare. 

— Serios? 

— Deloc. Dar e foarte interesant. 

El își îndreptă umerii, cât era de înalt, își trase mantia în jos 
cu o smucitură și se uită iar la ea cu privirea lui oficială de 
polițist. 

— Am făcut asta ca să te apăr. Te conjur să nu mai pomenești 


VP - 68 


niciodată de ea. 
— N-o să spun nimănui, bine? 
E| se mai relaxă. 
— Mulţumesc. Vino atunci, nu suntem departe! 
— Doar după ce mă dez-arestezi. 
— CUM? 
— Hai, Violetă! Ştii foarte bine ce vreau să spun. 


VP - 69 


CAPITOLUL 11 


Când dădură ultimul colţ, Tarquin mergea cu vreo zece pași - 
foarte iritaţi - înaintea ei. Chiar și aici, într-o altă lume, intens 
magică, clonţul lui Emily îi agasa pe ceilalţi. Era o adevărată 
superputere. 

Cât timp merseseră în tăcere, străzile întunecate se așezaseră 
parcă la locul lor, ca piesele unui puzzle pe care ea Îl 
recunoștea. 

— Stai, am mai fost pe-aici. Suntem chiar lângă muzeu, nu? 

Tarquin încuviinţă glacial din cap, dar nu spuse nimic și dădu 
colțul. Emily îl ajunse și-l găsi stând în faţa unei porți deschise 
într-un zid de piatră. În spatele ei se afla o curte cu pietriș și 
apoi niște trepte care urcau spre un portic vast cu coloane de pe 
faţada clădirii muzeului - mai degrabă un templu grecesc. 
Tarquin îl fixa cu privirea fără să spună nimic. 

— Tot bosumflat ești? 

— Sunt agent al Străjii de Noapte. Eu nu mă bosumflu. Sunt 
doar... Își întoarse privirea de la intrarea în muzeu. Sunt doar... 

— Stai puţin, ce, ţi-e frică? 

Emily se îngrijoră ea pentru el văzându-l atât de îngrijorat, dar 
își dădu seama că-l simte mai omenesc. Cel puţin dacă nu lua în 
seamă ochii galbeni și urechile ascuțite. 

— Nu! Sunt doar... precaut. E o enigmă. 

— Ce e o enigmă? 

— Biblioteca. 

— Cum? 

El o ignoră, își îndreptă umerii și o porni spre scări. Ea se 
grăbi să-l urmeze - fără nicio frică, desigur. Fără nici urmă de 
frică... 

Tarquin împinse cu greu ușa masivă, legată în metal, intră în 
vestibulul înalt și traversă cu pași mari podeaua de marmură. 
Emily se grăbi să ţină pasul. Intrarea în muzeu era vastă și 
tăcută, mărginită de obiecte care sclipeau în casete de sticlă. In 
mijloc se afla un pupitru înalt de lemn, la care stătea un tap. 
Purta un frac negru îmbrăcat peste o cămașă albă imaculată, o 
cravată neagră subţire la gât, dar avea cap, coarne și pupile 


VP - 70 


orizontale - cam sinistre - de țap. Trăgea dintr-un trabuc mic și 
subțire, tot negru, care-i atârna din colţul botului lung, 
legănându-se periculos de aproape de barbișonul perfect îngrijit. 
Emily se trase spre margine, dar pupitrul se curba prea lung pe 
laturi. Ar fi pus pariu că tipul are copite. 

— Bună seara, am venit să stăm de vorbă cu Biblioteca, spuse 
Tarquin. 

Țapul apucă de la capătul unui lanţ agăţat la gât o pereche de 
ochelari cu lentile în formă de semilună și și-o puse la ochi. 
Rama avea o șa uriașă pe mijloc ca să-i încapă peste nasul lat. 
Emily fu sigură că și-i pusese numai ca să aibă motiv să se uite 
la ei de sus. 

— Am înţeles. Din păcate, folosirea sălilor de lectură trebuie 
convenită mai întâi cu Păstrătorul Cărţilor Tipărite, spuse ţapul, 
exalând un damf de tutun și iarbă tunsă. Eu nu am notată aici 
nicio programare... domnule. 

„Domnule” venise după o pauză de cel puţin o secundă. Țapul 
examină o foaie goală din faţa lui, apoi ridică din nou privirea cu 
un zâmbet subţire. Nu se uită nicio clipă la Emily, și ea 
recunoscu imediat genul, chiar și sub mutra inedită de tap. 

Tarquin nu se lăsă intimidat. 

— Cred că m-aţi înţeles greșit... domnule, spuse el, și întinse 
mâna spre Emily fără să se uite la ea. Domnișoară 
Featherhaugh, daţi-mi, vă rog, cardul! 

Emily fu impresionată de sângele lui rece, deși nu și de stilul 
„eu pocnesc din degete și tu îndeplinește porunca” în care i se 
adresase ei. Scotoci iute în ghiozdan și, ocolind mâna întinsă a 
lui Tarquin, trânti abonamentul pe pupitru. 

— Am venit să stăm de vorbă cu BIBLIOTECA, spuse ea foarte 
apăsat. Domnul meu, adăugă ea, în caz că atitudinea ei 
condescendentă nu era suficient de limpede. 

Țapul aruncă o privire spre card și chipul i se albi. Mă rog, 
Emily fu sigură că se albise, dar era greu de spus din cauza 
părului de pe faţa caprină. În mod cert însă își împinse taburetul 
în spate, hârșâindu-l extrem de neplăcut de podea, încercând să 
se ţină cât mai departe de card și de cei doi. 

— Trebuie... mergeţi drept înainte. Țineţi coridorul, o să 
vedeţi o ușă mare verde și intraţi direct în sala de lectură. 

Țapul se uita în toate părţile, evitând să-i privească. Emily se 
aplecă înainte și-și înhăţă abonamentul înapoi. Îl privi pe Tarquin 


VP -71 


în ochi și-i zâmbi iute, conspirativ. 

— Vă mulțumim, ne-aţi fost de FOARTE mare ajutor, zise ea și 
numără în gând până la trei. Domnule. 

Se repeziră amândoi în coridorul spre care le arătase ţapul, și 
trecând de capătul pupitrului, Emily întoarse capul. 

— Ha, știam eu! Are copite! 

Cai 

Intrară în sala de lectură, și Emily scoase un „uuu!” 
involuntar. Sala era enormă, circulară, căptușită cu rafturi de 
cărți până sus, la baza tavanului incredibil în formă de cupolă 
care se arcuia mult deasupra lor în nuanţe de albastru, crem și 
auriu. Prin luminatorul principal și prin numeroasele ferestre 
înclinate se revărsa lumina lunii, făcând cupola să strălucească 
în toată splendoarea ei. Emily se învârti de mai multe ori în timp 
ce mergeau, cu gura căscată la puzderia de volume de pe 
rafturi, legate în piele de toate culorile. De la pereți înspre 
interiorul sălii se formau șiruri concentrice de rafturi curbate, 
care de sus păreau să formeze un adevărat labirint. Centrul 
deschis al încăperii era umplut cu mese de citit și scaune, toate 
înțesate cu cărți. Era un colț de rai, deși nu se vedea nicio cană 
de ceai și nicio cutie cu biscuiţi - care, după părerea lui Emily, 
erau ingrediente esenţiale în experiența lecturii. 

Pereţii acoperiți de rafturi din jur erau plini de cărți, hârtii și 
manuscrise, iar aerul mustea de un miros dens și dulceag de 
praf și cerneală veche. În timp ce amintirea caldă a triumfului 
asupra funcţionarului cu barbișon li se ștergea treptat din minte, 
Emily pipăia cu degetul mare cardul din buzunar. De ce se 
speriase atât de tare canalia aia cu ochelari? Unde mergeau, de 
fapt? Se întoarse să-l întrebe pe Tarquin, dar fălcile lui încleștate 
și pașii șovăitori îi dădură de înțeles că era mai speriat decât 
fusese țapul. Super! Emily simţi că o cuprinde și pe ea un fior, și 
mâna i se ridică instinctiv spre colierul de la gât. Mângăie 
monedele, lăsându-și fiecare deget să le pipăie, percepând 
zimţii și modelele în relief, până când spaima începu să-i 
cedeze. 

— Deci ce e aici, o bază secretă sau ceva? 

— Cum? 

— Chestia asta cu „Biblioteca e o Putere din Vechime, foarte 
importantă”. Aici e baza lor secretă sau ceva de genul? 

El se opri, cu ochii mijiţi. 


VP- 72 


— Bază? Nu, aici sunt toate cărțile. Unde altundeva crezi că ai 
putea găsi Biblioteca? 

Ceva se mișcă în capătul unuia din rafturile lungi și arcuite, 
pline de manuscrise legate în piele roșie. Tarquin privi atent în 
umbra rafturilor, și ochii lui galbeni scăpărară de o nuanță aurie 
lichidă. O prinse pe Emily de braț. 

— Uite-o! 

— Pe cine? 

— Pe Bibliotecă, bineînțeles. O strânse mai tare - prea tare, 
de fapt. Oare îi tremura mustața? Acum trebuie să ne apropiem 
respectuos, fără gălăgie. S-ar putea să fie... mai neobișnuită. 

— Stai puţin, vrei să spui că Biblioteca e o persoană? 

— Nu cred că aș fi putut s-o spun mai clar de atât, nu? Hai! 

Și Tarquin se trase puţin mai aproape de capătul intervalului, 
unde văzuse mișcarea. 

Emily rămase încremenită, sfredelindu-l cu ochii din spate și 
scrâșnind din dinţi. Oare dacă-i arunca o carte în cap i-ar fi dat 
un nou motiv s-o aresteze? 

Pe măsură ce se apropiau, mișcarea prinse formă. La capătul 
șirului de rafturi stătea o femeie înaltă și deșirată, cu părul lung 
încărunțit și cu pielea măslinie. Purta un veșmânt alb ponosit de 
mătase și dantelă, care-i cădea în falduri până la pământ și care 
ar fi putut fi rămășițele unei rochii de nuntă, și era cu un picior 
desculț și cu altul într-un papuc de mătase. Ținea într-o singură 
mână una dintre cele mai voluminoase cărți ca și cum n-ar fi 
cântărit aproape nimic și vorbea - încet, ca pentru sine, dar cu 
mare intensitate. Poate citea cu voce tare. Dar nu se uita la 
carte. 

Tarquin își drese vocea, și, auzindu-l, fără să ridice ochii, ea 
se depărtă de ei pe coridorul arcuit dintre rafturi, lăsând cartea 
cu faţa în jos, încă deschisă. Emily n-ar fi putut să jure, dar i se 
păru că Biblioteca plutește în loc să meargă. Schimbă cu 
Tarquin o privire uimită, și amândoi ridicară palmele întoarse în 
sus ca și cum ar fi dat din umeri și se luară după ea. Măriră 
pasul și pe drum găsiră alte cărţi deschise, lăsate ici-colo pe jos 
și pe rafturi, toate abandonate la jumătate, ca o dâră de 
firimituri literare. Când ieșiră din arcul șirurilor concentrice, o 
văzură din nou în capătul intervalului, înaltă cât raftul cel mai de 
sus, în mijlocul unor teancuri de cărți puse la întâmplare în jurul 
ei. Ținea în mână o cărticică verde și murmura încă, fără să se 


VP-73 


uite spre ei. Și da, acum era clar că plutește. 

— Nu știu ce să fac, spuse Tarquin. Singurul lucru pe care l- 
am auzit despre ea este că nu trebuie s-o deranjezi când citește. 

— Cum adică? Să stăm aici până îmbătrânim în timp ce 
devoratoarea asta de cărți ne ignoră, iar părinții mei sunt dați 
dispăruţi? Emily trecuse de la spaimă la furie ca și cum și-ar fi 
pus o pereche de papuci comozi care luaseră forma piciorului. 
Nu și-a găsit prostul! 

Își duse mâinile pâlnie la gură și ţipă chiar în clipa când 
Tarquin o apucă de braţ, încercând s-o oprească. 

— HEI! DOAMNA CU CARȚILE! VREM SĂ VORBIM CU 
DUMNEAVOASTRĂ! 

Biblioteca se opri din plutit și se roti spre ei cu graţia unei 
balerine. Urmă un moment de tăcere și nemișcare, apoi ochii îi 
scăpărară, și ea se repezi către ei în viteză, bolborosind 
neinteligibil. Amândoi ţipară și se apucară strâns de mână, căci 
făptura străbătu distanţa care o despărțea de ei într-o clipă. Se 
opri la câţiva centimetri depărtare, cu chipul alungit schimonosit 
de indignare și cu un vârtej nebun de alb și negru în ochi, 
asemenea cernelii în apă. Emily fu străbătută de un fior electric 
de spaimă când pletele lungi și albe alunecară de pe spatele 
Bibliotecii și o atinseră pe față. Rochia albă zdrenţuită îi flutura, 
umflându-se de parc-ar fi fost sub apă, și Biblioteca le scrâșni în 
față cuvinte într-o sută de idiomuri. Nici măcar unul din zece nu 
era de înţeles, dar, lipită cu spatele de rafturi, Emily desluși 
câteva fraze: 

Mai bine câine să te fi născut, decât să-nfrunți trezita mea 
mânie”? 

Cântă, zeită, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul, patima crudă 
ce-aheilor mii de amaruri aduse! 

Să mi te dăruiești cu ura dumitale cu tot, să mi te dăruiești cu 
furia dumitale încântătoare cu tot.!? 

Nu se mai sfârșea. Tarquin înțepenise ca o statuie și închisese 
ochii. Super! Emily băgă încet mâna în buzunar și scoase cardul 
de bibliotecă de sub trupul tremurător al ariciului, apoi i-l vâri 


10 Citat din William Shakespeare, Othello, actul III, scena 3, după traducerea lui lon 
Vinea, Univers, 1984, p. 406. 

11 Primul vers din /liada lui Homer, citat după traducerea în română a lui George 
Murnu, disponibilă în numeroase ediţii. 

12 Citat din Charles Dickens, Misterul lui Edwin Drood, cap. XIX, după traducerea lui 
Nic. Popescu, Nemira, 2012. 


VP - 74 


străinei sub ochi. 

— AM VENIT DIN CAUZA PĂRINȚILOR MEI! 

Vacarmul încetă. Emily închisese ochii în timp ce ţipase și, 
când îi deschise la loc, Biblioteca se dăduse vreo doi metri 
înapoi și stătea (mă rog, plana) perfect nemișcată, cu fața 
întoarsă către lumina palidă venită de sus. Avea ochii de strigoi 
închiși, toată faţa încordată, și capul îi zvâcnea spasmodic, ca și 
cum înăuntrul lui se dădea o bătălie cumplită. Strânsese pumnii, 
și încheieturile tuciurii i se albiseră de efort. Rămase așa timp de 
câteva secunde, suficient pentru ca Emily și Tarquin să apuce să 
schimbe o privire uimită, apoi răsuflă lung, își descleștă mâinile 
și ridică din nou pleoapele. Se uita încă ţintă la lumina de sus, 
dar ochii îi reveniseră la normal, nu mai erau bulboanele de 
coșmar de mai înainte. 

— Sunteţi aici? 

Vocea Bibliotecii era uscată și prăfuită și-i hârâia în gât. Tot 
nu se uita la ei. 

— Aăă... da, sigur că suntem. Prezent! 

— Bine. Atâtea vorbe, dintr-un timp atât de lung. Uneori e 
greu de știut care din ele se nasc chiar acum. 

— Aăă... da, vă înţeleg perfect, spuse Emily, care nu înţelegea 
nimic. Nici mama nu știe niciodată în ce zi suntem. 

Biblioteca se răsuci în aer, și picioarele ei, unul desculț, 
celălalt în papuc, atinseră podeaua. Deveni dintr-odată mult mai 
vie decât fusese până atunci, mai prezentă, ca și cum ar fi intrat 
în focarul unei lentile, și-i măsură pe amândoi din cap până-n 
picioare fără să zâmbească. 

— Da, să vorbim despre mama ta, Emily Featherhaugh. 


VP -75 


CAPITOLUL 12 


— De unde știți cum mă cheamă? 

— Dacă e scris de om, atunci face parte din mine. Sunt puţine 
texte noi în Marele Miez al Nopţii, dar câteva au avut legătură cu 
tine. Se uită la Emily și peste buze îi trecu o urmă de zâmbet. 
Plus că ai cardul mamei tale - și gura ei, se pare. Asemănarea e 
izbitoare. 

— Deci o cunoasteti pe mama! Fusese ea sigură că există o 
conexiune, dar s-o audă direct de la femeia aceasta gigantică, 
plutitoare printre cărţi, i se păru de-a dreptul straniu. Unde e? 
Unde e tata? Știu că a venit aici. 

Dat fiind izul de îndrăzneală care plutea în aer, Tarquin își 
recăpătă și el graiul. 

— Înaltă Doamnă, ce s-a întâmplat aici? Hotarele Marelui Miez 
al Nopţii au fost încălcate, am fost atacați de Morți Nesăţioși și 
de o Fiară Străveche, și nu știu ce-o să spună sergentul. 

Biblioteca se întoarse spre el cu o privire aspră. 

— Nu știu. Sergentul tău e foarte irascibil. 

El roși, tuși, apoi lăsă capul în pământ. Biblioteca urmă de 
parcă tânărul nici n-ar fi vorbit: 

— E vorba de o altă forţă, care ne ameninţă pe toţi. 

Lui Emily începu să i se bată un ochi. 

— Poftim? Serios, am nevoie să-mi explicaţi tot ce se petrece, 
altfel o să... o să... vă îndoi toate paginile și... o să vă mut toate 
semnele de carte. Sau găsesc eu ceva. 

Biblioteca ridică spre ea o sprânceană groasă. 

— Atunci ascultă! spuse, și vocea ei fu altfel acum, mai aspră, 
pergamentoasă ca filele vechi din jurul lor. Noi am fost trei... 

— Staţi puţin! o întrerupse Emily. Nu vorbiţi în citate, nu? 

Fu rândul ei să primească o privire dură din partea Bibliotecii, 
drept care descoperi și ea că podeaua are ceva fascinant. 

— Am fost trei surori, primele făpturi ale nopţii, izvorâte din 
visele minţilor voastre în zorii omenirii. Eu sunt Limba, cea mai 
tânără. Înainte de mine a fost sora mea Arta, pictată pe pereţii 
peșterilor în ocru și sânge. Dar înaintea noastră amândurora a 
fost sora noastră cea mai mare, Muzica, născută odată cu 


VP - 76 


primele bătăi din picior, cu primele bețe lovite între ele, cu 
șuierul vântului și urletul lupilor. 

Biblioteca dădea din mâini pe lângă corp în timp ce vorbea, și 
părul începu să i se miște iarăși. Dacă o lua din zorii istoriei, cât 
avea să-i ia să povestească? 

— După ere întregi, amenințate de pierderea magiei, am 
încheiat o înţelegere cu regina voastră, Victoria, să construim 
Marele Mecanism. Urma să părăsim pentru totdeauna lumea 
voastră, ca să ne păstrăm magia și să ne salvăm poporul. 

Emily îi aruncă o ocheadă lui Tarquin. El privea în jos, cu ochii 
suspicios de umezi. Ce-l supărase oare? 

— Sora noastră mai mare, cunoscută, în vremea aceasta, 
drept Nocturnia, n-a fost de acord. E întruchiparea sălbăticiei și 
a frumuseţii primitive și nu poate fi stăpânită. 

Pe chipul Bibliotecii se perindau umbre nesfârșite. Oferea o 
priveliște cumplită, în același timp tristă și grandioasă. Era greu 
să te uiţi la ea. 

— Nocturnia a atras de partea ei numeroși Morți Furioși și a 
vrut să poarte război cu lumea voastră. O iubesc, dar... nu 
puteam să las așa ceva să se întâmple. A urmat o bătălie 
teribilă, în care Arta și mulți alţii au pierit de furia surorii 
noastre, dar noi am câștigat și am plecat pentru totdeauna de 
pe tărâmul zilei. 

— Și ce legătură au toate astea cu mama mea? întrebă Emily. 

— Mama ta a fost eroina acestei bătălii. l-a răpit Nocturniei o 
armă redutabilă. Fără ea, n-am fi putut câștiga. 

— Ce? Când? Acum nu știu câtă vreme, vreţi să spuneţi? zise 
Emily. De ce a participat mama la o bătălie? 

Nu ţipase propriu-zis, dar spre sfârșit ridicase clar tonul. 
Tarquin îi aruncă o privire de avertizare pe care ea o ignoră. 

— Mama ta a fost apărătorul nostru cel mai viteaz încă de 
dinainte să intrăm în Marele Miez al Noptii; iar de atunci, a fost 
principalul nostru protector. 

— POF-TIM? făcu Emily. 

— Deci era bibliotecară? îngăimă Tarquin în același timp. 

Biblioteca înclină din cap în semn că da. 

— Ce? exclamă Emily. 

— E un post foarte important, bâigui Tarquin din colţul gurii. 
Misiuni secrete pentru apărarea Miezului Nopţii. 

Emily închise ochii. Simţea că o apucă durerea de cap. 


VP - 77 


— Da, e o servitoare credincioasă a Miezului Nopţii, spuse 
Biblioteca. Se opri însă brusc și smuci din cap, ca și cum ar fi 
auzit pe cineva în spatele ei. Ochii i se umpleau din nou de 
întuneric. Se întoarse înapoi spre ei, și expresia ei era altfel 
acum: melancolică și îndurerată. Miezul nopţii. Nu o dată am 
auzit ceasul bătând miezul nopții, master Shallow.” 

— Helooo! spuse Emily. Aici suntem, în capătul sălii! 

Biblioteca dădu din cap de parcă ar fi încercat să-și scuture 
apa din urechi, și întunecimea din ochii ei se retrase. 

— Sunt... mi-e greu de când a fost creat Marele Mecanism. Nu 
mai sunt cum am fost. 

Faţa i se goli de expresie la aceste vorbe, și, instinctiv, Emily 
întinse o mână și o bătu ușor pe braţ. Tarquin își drese glasul 
mai să se înece și ochii îi ieșiră din orbite. 

— Sunteţi bine? Adică... auziţi voci? zise Emily. 

Nu era o întrebare pe care să se fi așteptat s-o pună cuiva 
săptămâna asta. Biblioteca fu cât pe ce să zâmbească din nou. 

— Eu sunt voci, Emily Featherhaugh. Mă trag din cuvinte, și 
toate vocile voastre sunt în mine. Cu un gest al mâinii, arătă 
spre rafturile din sala de lectură. Dar acum, izolată de lumea 
voastră, fără cuvinte care să vină de la voi, mereu și mereu 
altele, mă pierd în amintiri. A trebuit să fac acest sacrificiu ca să 
salvez făpturile nopții. 

Pentru prima dată, Emily nu știu ce să spună. Biblioteca se 
concentră și vorbi mai departe: 

— Atunci am oprit-o pe Nocturnia, dar acum a apărut din nou, 
la fel de puternică, în timp ce eu nu mai am decât un crâmpei 
din puterea de altă dată. Nu știu de ce sora mea n-a pălit, dar 
acum, încurajată de slăbiciunea mea, pune ceva la cale. 
Biblioteca o privi pe Emily drept în ochi. Ea este cea care ţi-a 
luat amândoi părinţii. 

— Cum adică i-a luat? strigă Emily, făcându-l pe Tarquin să 
tresară. 

— Cineva care s-a semnat „servitorul vostru preaplecat, 
Peregrine” a trimis un bilet adresat surorii mele. Spune că are „o 
mârţoagă bătrână și pe soţul ei belicos în lanţuri”. Imitând 
cuvintele autorului, vocea Bibliotecii luă o  intonație 
aristocratică, leneșă și tărăgănată, pe care Emily o recunoscu 


13 Citat din William Shakespeare, Henric al IV-lea, partea a Il-a, actul II, scena 3, după 
traducerea lui Leon Leviţchi, Univers, 1985, p. 169. 


VP - 78 


imediat. Dar că „i-au scăpat copila și comoara din cauză că a 
avut niște necazuri cu un pooka”. E vorba de părinţii tăi, 
bănuiesc, nu? 

— Da, sigur! De ce n-aţi zis așa de la început? mormăi Emily 
printre dinți. 

— Pentru că biletul tocmai a fost scris, răspunse Biblioteca de 
parcă ar fi fost evident. 

— Ce are cu părinţii mei? Și cum îi putem elibera? 

Emily se simţea fioroasă ca un leu și ar fi fost încântată să 
aibă cui să-i tragă una la gioale. 

— Nocturnia își dorește ceea ce și-a dorit întotdeauna. Să fie 
liberă de Miezul Nopţii. l-a luat pe părinţii tăi ca să-și 
îndeplinească scopul. Și probabil tot de asta te vânează și pe 
tine. Biblioteca ridică o mână cu palma în afară, ca un preot 
care ar fi împărțit o binecuvântare. Dacă vrei să-ți eliberezi 
părinţii, trebuie mai întâi s-o oprești pe ea. 

— Aăă... ce? făcu Emily. 

— Trebuie să afli ce planuri are și să i le zădărnicești, așa cum 
a facut mama ta pe vremuri. Nocturnia amenință Miezul Nopții, 
sunt sigură. 

Emily încremeni locului. Ideea de a trage cuiva una la gioale 
se anulă de la sine. 

— Cred că glumiti. 

— Tu ești cea care trebuie s-o facă. 

— Dar eu nu sunt Frodo!*! 

Biblioteca înclină din cap derutată, însă Emily nu se lăsă. 

— Cred că sunteţi dusă cu pluta! zise ea și făcu semn cu 
degetul mare spre Tarquin. Sunaţi la Poliţia voastră Sinistră sau 
la ce vreţi dumneavoastră! Să trimită Armata Lunii! 

— Nocturnia nu poate fi învinsă cu armate. Așa cum eu sunt 
făcută din cuvinte, ea este muzică vie, vibrantă. Toţi cei care o 
aud îi cad sub vrajă. O armată ar trece pur și simplu de partea 
ei. Tu ești cea care trebuie s-o înfrunte. 

Tarquin clătina din cap, consternat. Era una dintre puţinele 
dăţi când Emily îi dădea dreptate. 

— De ce eu? Ce Dumnezeu aveţi cu toţii? 

Emily simţea că răbufnește necontrolat. Cum de intrase în așa 


14 Aluzie la personajul Frodo din trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, un hobbit 
care se oferă să ducă la bun sfârșit misiunea indispensabilă pentru triumful asupra 
răului - aruncarea inelului în foc. 


VP - 79 


ceva? Cum de ajunsese aici? 

— Pentru că tu poţi să i te împotrivești. Sunt foarte puțini cei 
care pot, dar tu faci parte dintr-o familie specială. Ești... dificilă, 
ca și mama ta. 

— Ba nu sunt dificilă! ţipă Emily. 

Biblioteca se mulțumi s-o privească. 

— Ba da. Bine, sunt. Emily izbi tare cu piciorul într-un raft. Dar 
tot nu pot s-o înfrunt! De ce toată lumea vrea să fac tot soiul de 
aiureli de una singură? 

În timp ce se certau, Biblioteca începuse să se cocoșeze, și 
greutatea ei, când se rezemă de ele, făcu rafturile să scârțâie. 
Zvâcnea din cap într-o parte și-ntr-alta, ca și cum ar fi auzit 
iarăși voci. Lacrimi negre minuscule începuseră să i se prelingă 
pe obraji la coada ochiului. 

— Te rog, trebuie s-o oprești! Nu poate să plece fără magie. 
Mi-e teamă că vrea să... 

Nu-și mai termină propoziţia. 

— Vrea să ce? spuse Emily. 

Biblioteca nu răspunse, ci privi lung în jur până îi zări și tresări 
de uimire. 

— Voi... sunteţi aici? 

— Da! Dar nu se poate să rămână așa. Trebuie să aduci pe 
cineva care să mă ajute. Te rog! 

Biblioteca deschise buzele și le mișcă fără să scoată un sunet. 
Ochii începură să i se umple iar de întuneric. De aproape, deveni 
clar ce era, de fapt, negrul acesta: cuvinte, cuvinte minuscule, 
nesfârșite, în toate limbile, care se învârtejeau scrise în cerneală 
în ochii ei. Mai vorbi o dată, într-o șoaptă abia puţin mai tare 
decât foșnetul paginilor: 

— Începe de la ceas! Acolo e răspunsul. 

— Nu! Te rog, ajută-mă să ajung la părinţii mei! Spune-mi 
măcar unde sunt! 

Emily îngenunche în fața ei și o apucă de mână. 

În clipa aceea, ochii Bibliotecii se umplură până sus de 
cerneală neagră, și faţa ei luă o expresie vicleană și răutăcioasă. 

— Departe de toti; e mai frumoasă ca oricând; toți care o văd 
o admiră. Îţi dai seama că ai pierdut-o?” 

Emily scoase un vaier și renunţă. Tarquin îi puse cu blândețe 


15 Citat din Charles Dickens, Marile speranțe, cap. 15, după traducerea Verei Călin, 
Tribuna, Craiova, 1992, p. 111. 


VP - 80 


mâna pe umăr. 

— S-a pierdut din nou. Hai să mergem, nu e un loc în care 
merită să mai rămânem. 

In timp ce ea și Tarquin se îndepărtau, Biblioteca se ridică din 
nou de la pământ și, apucând cartea cea mai apropiată, pluti 
mai departe pe interval fără să mai privească înapoi, pierdută în 
amintiri, rostind fără încetare cuvintele care o consumau pe 
dinăuntru. 


VP - 81 


CAPITOLUL 13 


Emily se năpusti afară pe ușile muzeului și, când Tarquin ieși 
în urma ei, era deja la jumătatea scării. De acolo se întoarse 
spre el și desfăcu larg brațele. 

— Ce-a mai fost și asta? Mâinile îi tremurau de furie. Parcă 
spuneai că ea e șefa, nu? E complet sărită de pe fix! 

Lumina din ochii lui Tarquin scânteie mai aprinsă. 

— E mai slabă decât pe vremuri, într-adevăr, dar ea a 
întemeiat acest refugiu pentru noi, cu mari sacrificii, și ne 
păzeşte pe toți. Vorbele ei nu sunt goale. 

— Vorbele ei sunt plecate cu sorcova! Eu ce-ar trebui să fac 
acum? 

Tropăi pe treptele rămase și se trânti pe o bancă lângă zidul 
clădirii. Tocmai se pregătea să izbească din nou cu călcâiul în 
lemnul băncii, când Tarquin își zvârli cu un gest smucit mantia 
în sus și se așeză lângă ea. 

— Ai auzit-o doar. Dacă vrei să-ţi recapeţi părinţii, trebuie să 
dejoci acest plan. 

Emily își vâri adânc mâna în buzunar. Măcar ariciul era un 
reper de normalitate și un trup mereu cald, deși acum îl bănui 
că i se ușurase înăuntru. 

— Cum poţi să spui așa ceva? Nici nu-mi trece prin cap să mă 
lupt cu Nebunia sau cum pisici o cheamă. 

— Nocturnia, numită pe vremuri Muzica. 

— Da, bravo! Repet: n-am de gând să plec în nicio cruciadă, îl 
înghionti ea. Nu vreau decât să-mi eliberez părinţii și să plec 
acasă. 

El dădu din cap. 

— Înţeleg. Și ai mei dau foarte mare importanţă familiei. 
Atitudinea asta îţi face cinste. Se ridică apoi în picioare. Înţeleg 
și cum trebuie să te simţi departe de casă. Privirile lor se 
întâlniră, și el dădu din cap, luând o hotărâre. Cred că ar trebui 
cel puţin să iniţiem o anchetă. Poate așa vei reuși să afli unde 
sunt părinţii tăi, și pe urmă poate ne ajută Straja. 

— „Ne”? miji Emily ochii la el. 

— Sunt lângă tine. Eu te-am arestat, la urma urmei, zise 


VP - 82 


Tarquin și pe buze îi apăru o grimasă vag asemănătoare cu un 
zâmbet. 

— Asta a fost o încercare de glumă, Violetă? Nu e momentul 
potrivit, spuse Emily străduindu-se să-și păstreze expresia acră, 
dar fără să reușească întru totul. 

— Sau poate vrei ca parfumul să ţi se șteargă și să cazi iar în 
labele ursului? 

El îi întinse mâna și, după o clipă de ezitare, ea i-o luă, și 
Tarquin o trase în picioare. 

leșiră din curtea muzeului pe strada aproape pustie. Aici era 
mult mai multă liniște decât în restul orașului. Pe trotuar, Emily 
trebui să se ferească de un câine negru uriaș, cu ochi roșii, care 
venea la trap pe trotuar fluierând. Stai puţin! Câinii puteau să 
fluiere? se gândi ea și se întoarse, dar dulăul dispăruse după un 
colț. Se grăbi deci să-l prindă din urmă pe Tarquin. 

— Bun, înțeleg că e ceva în legătură cu ceasul. Hai să 
mergem pur și simplu la Big Ben și să aflăm despre ce e vorba! 

— Nu putem să mergem pur și simplu. E edificiul cel mai 
important din Miezul Nopţii și accesul e interzis, clătină el din 
cap. Mi-e și groază să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla dacă 
cineva cu originea ta ar fi prins că încearcă să se apropie măcar 
de el... 

— Cum adică, cineva „cu originea mea”? întrebă ea. 

El roși din nou, mai profund, și sclipirea din ochi i se tulbură. 

— În sensul că ești din afară; dintre făpturile zilei, cum 
spunem noi... 

— Mi s-a mai spus într-un fel... „Diurnă”, nu? 

El se strâmbă. 

— Nu e un cuvânt prea amabil și e folosit în general de cei 
care nu sunt ei înșiși prea amabili. 

— Nu înțeleg. De ce lumea aici e atât de dușmănoasă cu cei 
ca mine? 

— Nu e - cel puţin nu toţi. Dar există un anumit resentiment 
general, pentru că noi am fost siliți să plecăm de pe tărâmul 
zilei. Tarquin își examina cu mare interes vârful bocancilor. Mă 
tem că unii dintre noi îi consideră pe ai voștri un fel... în fine... 
un fel de monștri. 

— Poftim? se stropși Emily. Dar e... voi sunteți... 

El dădu din cap cu compasiune. 

— Știu, e absolut nedrept. Aţi acţionat pur și simplu din niște 


VP - 83 


consideraţii greșite, e clar. Aţi distrus magia de pe lume din 
ignoranță și prostie, nu din răutate. 

La asta, Emily nu mai fu în stare nici măcar să se stropșească. 

— Oricum ar fi, dacă o făptură a zilei s-ar apropia numai de 
Marele Mecanism... lucrurile s-ar sfârși prost. Avem vrăjitori 
combatanți, special antrenați, care stau de pază. Bang! și te 
trezești broască. Nu e prea plăcut. 

Avea dreptate. Singurul lucru care i-ar fi putut strica mai tare 
ziua lui Emily era să fie nevoită să prindă muște la cină. 

— Și atunci ce facem? 

— Va trebui să investigăm în altă parte. Ca niște detectivi. 

Ideea îl entuziasmă, și Tarquin păru dintr-odată foarte tânăr în 
uniforma lui. Totul ar fi fost perfect dacă ceea ce-l încânta atât 
n-ar fi fost faptul că trebuiau să urmărească un demon muzical 
care exista de la începutul vremurilor. 

— Ştii ce? zise Tarquin. E ciudat că a zis „ceas”. Noi nu-i 
spunem niciodată așa. Doar „Marele Mecanism”. Hmmmm... mă 
întreb dacă asta nu înseamnă ceva. 

— Bine, Sherlock, cine a construit ceasul ăla? 

— Nu știu exact. Un consorțiu al celor mai buni vrăjitori și 
alchimiști ai noștri. Tarquin scutură din cap. Știu însă că toți au 
înnebunit după aceea. A fost un alt sacrificiu curajos. 

— Serios? Cum așa? întrebă Emily. 

— Noi avem nevoie de magie ca să supravieţuim, dar toată 
lumea știe că, dacă foloseşti magia la greu, n-are cum să-ţi facă 
bine. De-asta vrăjitoarele sfârșesc cam... fără o doagă. 

Tarquin schiță un gest în direcţia turnului. Chiar și de aici, 
strălucirea lui verde lumina cerul. 

— Marele Mecanism a fost cea mai mare investiţie de magie 
din istorie. 

— Ah! 

Emily se opri și se rezemă de un perete acoperit de o pojghiţă 
de mucegai. În spatele lui Tarquin, trei plante mari, capcane-ale- 
lui-Venus, se târau pe trotuar sprijinindu-se în rădăcini. 

— Deci e inutil. Nu putem vorbi cu ei dacă toţi sunt într-o 
ureche. 

— Mă întreb dacă n-or fi ceva informații în dosarele Străijii... 
Tânărul polițist se opri, cu fața îngândurată, și mâna lui atinse 
un buzunar al uniformei în care îi dispărea un lanţ argintiu. 
Ceasul meu... Ceasul străjilor de noapte! Ah, sunt un prost! 


VP - 84 


— Nu te contrazic. 

El nici măcar nu observă. 

— Da, asta e! Cunosc pe cineva cu care putem sta de vorbă. 
Cornelius Snark. Lucrează pentru Straja de Noapte și cred că a 
luat parte la fabricarea Marelui Mecanism. 

Emily sări de lângă zid. Mucegaiul din spatele ei explodă într- 
un norișor de spori multicolori care se împrăștiară rapid, și cele 
trei plante umblătoare îi înhăţară din aer cu limbi lungi, purpurii, 
ca niște biciuști. 

— Unde e tipul? 

— În cartierul Whitechapel, la turnătoria de clopote. O să 
trebuiască să ieșim la bulevard ca să luăm o birjă. 

Emily îl recompensă cu un zâmbet până la urechi, și el se 
îmbujoră de mândrie. 

— Bravo! zise ea. Hai să mergem! Bine că nu s-a ţicnit și el ca 
toţi ceilalți. 

— Ah! Tarquin își întoarse faţa de la ea. N-am spus asta. 

O luară pe jos din Bloomsbury înapoi către strada Oxford. 
Emily începu să aibă o senzaţie de mâncărime pe ceafă, ca și 
cum s-ar fi electrizat. Se întoarse și zări dulăul negru de lângă 
muzeu în spatele ei. Era în mod sigur același, căci avea o fâșie 
albă pe mijlocul capului. Și o fixa cu privirea ochilor lui roșii 
strălucitori. 

— Aăăă... Tarquin! 

— Da. 

Când o auzi vorbind, câinele se opri, rânji larg, câinește, 
dezvelindu-și gingiile rozalii și gura plină de dinţi, apoi se 
întoarse și intră pe ușa deschisă a unei crâșme. Emily ar fi putut 
să jure că-i făcuse cu ochiul. 

Tocmai se pregătea să-i povestească lui Tarquin, când tânărul 
poliţist sări pe caldarâm și începu să dea frenetic din mâini. 
Încerca oare să-și ia zborul? O trăsură neagră uriașă, trasă de 
niște spectre de cai cu ochii în flăcări și cu oasele transparente, 
se opri scrâșnind în faţa lui. Pe capră stătea o siluetă enormă, 
rău-prevestitoare, cu piroane înfipte în gât și niște cusături 
strâmbe pe frunte. 

— Unde mergi, conașule? 

În scurt timp, Emily și tovarășul ei se hurducau pe străzile 
aglomerate către Whitechapel. Ea fu întristată să descopere că 
încă nu fuseseră inventate perne sub șezut, așa încât simţea 


VP - 85 


conturul fiecărui bolovan peste care treceau. Nu-i făcea bine la 
starea sufletească. 

Acum, că avu puţin timp să se gândească, potopul de 
întâmplări nespus de stranii prin care trecea începu s-o sperie 
de-a binelea. O lume de monștri vieţuind sub lumina lunii era 
una, dar faptul că părinţii ei se dovediseră a nu fi oameni ca toți 
oamenii era cu totul altceva. (Mă rog, mama ei nu fusese 
niciodată normală, dar povestea asta ducea lucrurile la un cu 
totul alt nivel.) Ce însemna oare că mama ei e un fel de agent 
secret? Mai rău, că exista încă dinainte de înfiinţarea Marelui 
Miez al Nopţii? Mama avea ea niște riduri, dar sub vopseaua 
multicoloră din părul ei nu erau prea multe fire albe. Cât de 
bătrână putea să fie? Oare să fi fost și ea... o făptură a nopţii? 

Chiar și așa, îi venea mai ușor să și-o închipuie pe mama ei 
venită dintr-o altă lume decât să și-l imagineze pe tata... mă 
rog, drept altceva decât tata. Cum se putea ca tatăl ei 
exasperant de plicticos să fie responsabil de „livrări periculoase” 
la un oficiu poștal fermecat din Miezul Nopţii? Japonica păruse 
mândră - un sentiment pe care Emily nu-l putea asocia în niciun 
fel cu tatăl ei. 

Mâna i se îndreptă automat către colier, apucând monedele 
prin tricou și hârșâindu-le între ele. Nimic din toate astea nu 
avea sens, și, în timp ce orașul luminat de lună alerga pe lângă 
geamurile trăsurii, Emily simţi cum toate lucrurile pe care le 
crezuse adevărate până atunci îi fug și ele printre degete. Cine 
erau părinţii ei? Dacă o minţiseră întotdeauna - sau cel puţin nu- 
i spuseseră niciodată tot adevărul -, atunci ea cine era? Se simți 
copleșită. Işi dori să fi fost oriunde, numai nu aici. Și ca totul să 
revină la normal. 

În timpul acesta, Tarquin își asumase sarcina de a-i explica ce 
făcea Cornelius pentru Straja de Noapte. Entuziasmul misiunii 
pe care le-o încredințase Biblioteca și importanţa enormă a tot 
ce se petrecea scoseseră la iveală tot spiritul lui adolescentin de 
aventură. Nici asta nu-i făcea tocmai bine lui Emily. 

— ... deci aici e tot timpul miezul nopţii, dar în lumea voastră 
nu e așa, spunea el dând din mâini. Când e miezul nopţii în 
ambele lumi odată, atunci ușile care există pe ambele tărâmuri 
se deschid pe durata bătăilor de clopot. 

Se opri, așteptând o reacţie. Emily scoase un soi de mormăit, 
în speranţa că el avea să înceteze. In zadar. 


VP - 86 


— Straja e însărcinată să păzească hotarele lumii noastre, așa 
că noi trebuie să știm când se deschid ușile. Adică trebuie să 
știm cât e ceasul. Se opri din nou, dar nu primi decât încă un 
mormăit. De aceea - urmă el foarte ceremonios, scotocind în 
buzunarul în care-i dispărea lanțul argintiu -, acesta - trase el de 
lanț, dând la iveală ceva rotund și lucios la capătul lui - e un 
ceas al străjilor de noapte! 

Tinea în mână o cutiuță mare, rotundă, de ceas de buzunar, 
prinsă la capătul lanţului și gravată cu o volbură de simboluri și 
linii, ca o cochilie sclipitoare de scoică. Emily își lăsă capul într-o 
parte și-l fulgeră cu privirea. 

— Foarte bine. 

Tarquin se făcu roșu la față. 

— E, cum să-ți spun, e un joc de cuvinte. Noi suntem străji de 
noapte, și trebuie să... 

— Am înţeles. Super! Foarte inteligent. 

Emily rânji către reflecţia ei în geam. 

— Ba nu cred c-ai înţeles. Cornelius fabrica ceasurile astea 
pentru noi ca să ne arate cât e ceasu/în ambele lumi. Uite! 

Se auzi un ticăit neclar, ca al unui mecanism minuscul, și apoi 
o melodie anemică. Tarquin ridicase capacul ceasului de 
buzunar și îl ţinea în palmă. O versiune miniaturală a turnului 
Big Ben se desfăcuse ca o concertină din caseta plată, 
înălțându-se imposibil vreo douăzeci de centimetri în aer. Părea 
foarte real, scăldat într-o lumină verde fermecată. Tarquin îl 
răsuci, și fiecare latură a turnului arătă o altă oră. Sunetul 
muzicii deveni mai limpede. Erau melodiile specifice fiecărui 
sfert de oră pe care le cânta Big Ben. 

— „Domnu-n noapte, el mă ţine, pasu-mi poarte și m-aline”. 

Emily șopti cuvintele în timp ce melodia răsuna din nou și, 
pentru o clipă, simţi că mama ei e alături. 

— A, noi avem alte cuvinte, spuse el, și cântă cu o voce clară 
de tenor: „Luna-n noapte-mi dă putere, pavăză-i și mângâiere”. 

Își zâmbiră unul altuia, și norul care-i întunecase lui Emily 
starea de spirit păru să se risipească. 

Birja se opri hurducându-se, și vizitiul bătu în acoperiș cu o 
mână grea. 

— Am ajuns, spuse Tarquin și deschise ușa. 

— Hei, crezi că ar fi bine să mă parfumezi din nou, ca să nu mi 
se șteargă mirosul? Nu vreau să fiu mâncată. 


VP - 87 


— Glumeam, spuse Tarquin în timp ce se dădea jos. 

— A, bravo! 

— De fapt, nici nu știu dacă se va mai șterge vreodată. 
— POFTIM??? 


VP - 88 


CAPITOLUL 14 


Cu mult înainte să dea colţul către turnătoria de clopote, 
auziră clinchete melodioase ca de zurgălăi și, din când în când, 
câte un dangăt gros. În spatele ușilor foarte înalte descoperiră o 
încăpere ca o cavernă, plină de căldura venind în valuri a unui 
furnal și de CLOPOTE! Clopotele erau peste tot. Mari, mici, de 
aramă, de fier, tăiate în jumătate, atârnate de tavan cu lanţuri 
grele, stivuite pe câte un pat de scânduri. Erau clopote luate 
atent la șlefuit, cu mare grijă, sau la netezit, cu ciocănele 
minuscule. Agitaţia dinăuntru le făcea să cânte, și sunetul lor 
blând se împrăștia peste tot în jur. 

Văzându-i că intră, o mumie în bandaje ridică ochii de la 
clopoțelul de aur pe care-l lustruia. Aruncă o privire la uniforma 
lui Tarquin și le făcu semn cu mâna plină de pulbere de aur spre 
fundul atelierului. Emily se ţinu după tânărul poliţist, 
strecurându-se printre foale și zgomote, și se ciocni de el când 
Tarquin se opri brusc. 

Agentul se holba la o altă versiune a turnului cu ceas, de data 
asta cam de mărimea unei pendule înalte. Era instalată pe un 
banc enorm de lucru, și o echipă întreagă de omuleţi în salopete 
maronii se căţăraseră peste tot pe ea. Niciunul nu avea mai 
mult de douăzeci de centimetri înălțime, toţi cu același tip de 
barbă și aceeași expresie acră. Un vârcolac înalt și masiv de 
aproape doi metri, într-o jiletcă de tweed și cu ochelari, trona 
încruntat alături, supraveghindu-i și (literalmente) lătrând la ei. 
Omuleţii ţineau în mâini cioburi dintr-o oglindă spartă, pe care le 
foloseau ca să devieze lumina lunii pătrunsă pe o fereastră din 
acoperiș către pendulă și către o carcasă argintie, goală, de 
ceas, aflată lângă ea, o copie exactă a celei pe care Tarquin i-o 
arătase lui Emily mai devreme. 

Polițistul își mușcă buzele. 

— Probabil ar fi bine să ne prezentăm mai întâi. 

— Aha! După tine! 

Tarquin intră discret în raza vizuală a vârcolacului. 

— Hm, domnule Snark, sunt agentul stagiar Postlewhite de la 
Strajă. Putem să vorbim ceva cu dumneavoastră, vă...? 


VP - 89 


Vârcolacul rânji neprietenos, făcu spre el un gest de „dă-mi 
pace!” și se întoarse spre orologiu, pe care omuleții îl băteau 
acum cu niște unelte minuscule. Tarquin se retrase. Câţiva 
omuletți îi zâmbiră batjocoritor. 

— Bravo! spuse Emily. 

— E... în fine, toată lumea știe că e un tip dificil. 

— Și eu sunt la fel. 

Emily porni cu pași mari înainte, cu capul sus. Simţea, cu 
toate astea, un nod marinăresc în gât: tipul era foarte mare și 
păros. Văzu că omuleţii se opriseră din muncă și-și dădeau 
coate uitându-se la ea și se emoţionă și mai rău. Roși, dar se 
apropie de vârcolac și-l trase de marginea jiletcii: 

— lertaţi-mă, domnule Snarl sau cum vă numiţi, trebuie să 
vorbesc ceva cu dumneavoastră. Ceva foarte important. 

El o ignoră, așa că ea îl trase mai tare. Vârcolacul o pironi cu o 
privire turbată. 

— Ai habar, zise el morfolind cuvintele printre colţi, cât de 
greu e să bagi chestia ASTA în CEALALTĂ? 

Și făcu semn spre pendulă, apoi spre carcasa măruntă de 
alături. 

— Ăăă, nu. Nu cred c-o să încapă vreodată. 

— ȘTIU, DE-ASTA E ATÂT DE GREU! răcni el, împroșcând-o cu 
o ceaţă fină de salivă. DACĂ MĂ ÎNTRERUP, E și MAI GREU, AȘA 
CĂ DĂ-I DRUMUL DE-AICI! 

Emily fu sigură că tipul se pregătește s-o muște, dar el se 
întoarse pur și simplu la treabă. Toţi omuleţii mureau de râs, se 
țineau de burtă hohotind și bătându-se unul pe altul pe spinare. 
Ea își șterse scuipatul de pe faţă și simţi cum îi crește un foc pe 
dinăuntru. Mârâi ea însăși ca un animal și, cu o mișcare a 
braţului, mătură câţiva omuleţi batjocoritori de pe bancul de 
lucru. Tarquin, îngrozit, sări s-o oprească, dar Emily înhăţă 
caseta argintie din calea luminii reflectate. Dinăuntrul pendulei 
se auzi un dangăt discordant, și toate cioburile de oglindă 
crăpară în același timp. Vârcolacul se întoarse indignat spre ea, 
cu toţi colții la vedere. 

— CE-AI FĂCUT? FORY. . 

— ASCULTĂ AICI, FATĂ PĂROASĂ! ţipă ea. Asta e nimic pe 
lângă problemele cu care venim noi! Biblioteca ne-a trimis 
pentru că sora ei a pus ceva la cale cu Big Ben - mă rog, cu 
Marele vostru Mecanism! 


VP - 90 


Vârcolacul stătea impunător în faţa ei, cu colții dezveliți și 
ghearele scoase. Toţi omuleţii se dădură înapoi și începură să se 
ascundă. Of, Doamne, ce mod stupid de a muri!... Unde mai puli 
că, toată viața, Emily își dorise un câine... 

Vârcolacul își înclină capul într-o parte și ciuli urechile. 

— Repetă, te rog! îi ceru el cu o voce încă mârâită, dar mai 
puţin furibundă. 

— Am spus că Nocturnia pune ceva la cale care are legătură 
cu Marele Mecanism. 

— Și de ce n-ai zis așa mai devreme? 

= 

— Încă o dată, îmi pare foarte rău. E o perioadă dificilă în 
ultima vreme. 

Emily se cocoțase pe un colț al bancului de lucru, în timp ce 
Cornelius, cu o faţă rușinată, se plimba cu pași mari în sus și-n 
jos prin fața ei. Tarquin stătea cu carnetul și stiloul pregătite, ca 
un adevărat detectiv. Cornelius îi trimisese pe omuleţi într-o 
„pauză de gustare”, dar ei rămăseseră să se holbeze de după 
vrafurile de deșeuri misterioase împrăștiate prin tot atelierul. 

— Mi-e rușine. Chiar îmi e. Doar că, de când luna e permanent 
plină, am tot timpul înfățișare de lup. E groaznic. N-am mai băut 
o cană de ceai fără fire de păr în ea de peste un secol. S-a ales 
praful de orice urmă de calm din temperamentul meu. 

Oftă, și urechile i se pleoștiră. Emily trebui să-și înfrâneze 
tentaţia de a-l scărpina în creștet. 

— Bine, vă iert dacă ne ajutaţi cu ceasul. 

Cornelius ciuli iar urechile. 

— Da, da. Specialitatea mea, desigur. Eu am vrăjit clopotele, 
v-am Spus? 

Le spusese deja de câteva ori, însă Emily zâmbi și dădu din 
cap. „Cine-i băiat bun? Da, tu ești, cuțule”. 

— Ce-are a face Marele Mecanism aici și de ce vă caută 
Nocturnia? Bună întrebare! zise Cornelius și-și mângâie gânditor 
blana de pe bărbie. 

Tarquin plesni cu palma în bancul de lucru, provocând un cor 
de exclamaţii printre lucrătorii miniaturali care trăgeau din pipă 
dedesubt. 

— Știm că vrea să scape din Marele Miez al Nopţii! Cu asta 
are de-a face! 

Emily se strâmbă la el. 


VP - 91 


— Dar poate să iasă! exclamă ea. Ursul ăla afurisit a ieșit 
deja! M-a fugărit pe stradă cu umbreluţa lui stupidă! 

Cornelius zvâcni iar din urechi. 

— Da, o Pavăză a Nopţii. E indispensabilă pentru magie în 
lumea de afară. 

Emily își încreţi fruntea. 

— Deci... de ce nu folosește atunci și ea o Pavăză din asta? 

— Ah! Pentru că e o... Negăsind cuvântul potrivit, vârcolacul 
își ciocni ghearele între ele și-și dezveli un șir generos de dinţi. 
Există niște chestii foarte mari în ocean, care se folosesc pentru 
ulei de lampă și pentru crinolinele femeilor, făcu el niște semne 
cu braţele. 

— Balene? întrebă Emily îngrozită, amintindu-și de o lecție de 
istorie de mai demult. 

— Exact! zise Cornelius dând din coadă. 

— Nocturnia e o balenă? 

— Nu, dar ai ţine o balenă într-o ceașcă? întrebă el. 

— Poftim? făcu Emily. 

După ce discuţia asta se termina, își spuse, avea să ia o 
pauză binemeritată undeva într-un loc liniștit. 

— E uriașă, e imensă! întinse Cornelius brațele, ca un pescar 
care arată lungimea celui mai mare pește pe care l-a prins 
vreodată. Cel puţin din punct de vedere al magiei. Fizic e destul 
de micuță, din câte ţin minte. Da, așa e. Rămase cu privirea 
pierdută în zare, până când Emily tuși semnificativ. A, da. Are 
nevoie de un ocean de magie ca să poată supraviețui, și ăsta e 
aici, în Marele Mecanism. O umbreluţță făcută cu o ceașcă de 
farmece la miezul nopţii n-o să-i ajungă niciodată. Vorbind, 
Cornelius începu să se plimbe iar dintr-o parte dintr-alta. Fără 
magia din Marele Miez al Nopţii, o Putere din Vechime precum 
Nocturnia s-ar dezintegra într-o clipită. Nu poate să plece de 
aici, ar fi un gest fatal. 

— Atunci ce pune la cale? Biblioteca credea că e ceva care 
are legătură cu ceasul, zise Tarquin. 

— Și ce-are a face cu mine și cu părinţii mei? întrebă și Emily. 

Cornelius se trânti într-un fotoliu vechi desfundat de lângă 
bancul de lucru, împrăștiind de sub el o sumedenie de omuleți 
înspăimântați. 

— Habar n-am. 

Emily gemu și-și luă capul între mâini. 


VP - 92 


— Dar nu vă faceţi griji, o s-o dibuim noi. Îmi plac provocările, 
își frecă el labele blănoase. De ce te urmărește? Ce reprezinţi tu 
pentru ea? Ai adus ceva de mare importanţă de pe tărâmul 
zilei? 

Emily răspunse fără să-și ridice faţa dintre mâini: 

— Doar pe Pogonici, colierul mamei și câteva sandvișuri. 

— Hmmmmm... Și le ai la tine? 

— Da. Mă rog, sandvișurile nu le mai am. Le-am mâncat. 
Emily bâjbâi în buzunar. Pogușor, ţi-l prezint pe Cornelius. 

Ariciul adăpostit în palma ei deschise un ochi. Il măsură pe 
vârcolac din creștet până-n tălpi, dădu o dată din cap și adormi 
la loc. 

— Scuze, a fost foarte solicitat în ultima vreme. 

— Un animal absolut venerabil și în mod clar perspicace, dar 
nu văd vreun motiv pentru care ar putea fi râvnit. Colierul? 

— A, da, e aici. 

Emily trase de tricou în jos și scoase monedele de sub el. 
Cornelius se aplecă, apoi se trase deodată înapoi. 

— Pe toate puterile nopţii! 

Urechile i se lipiseră de cap, și părul i se ridicase tot pe ceafă. 

— Ce-i? E un simplu colier vechi al mamei, îl folosește drept 
talisman. 

— O, da! Talisman, zici? Poţi să-l ţii în mână? 

Cornelius își împinse fotoliul mai în spate în timp ce vorbea, 
dar se aplecă înainte, fascinat. Emily desfăcu încuietoarea 
colierului și-l legănă în faţa lui. 

— Deci, numai din curiozitate, ţi s-a întâmplat cumva ceva 
groaznic în ultima vreme? urmă vârcolacul. Să-ţi cadă în cap un 
pian, de pildă? 

— Tocmai v-am spus că părinţii mei au fost răpiți! 

— Hmmmmm, periferic, nu îndeajuns de personal. Altceva? 

— Am fost urmărită de un urs demonic! Asta a fost destul de 
personal. 

— Aha! Și te-a prins? Te-a sfâșiat vreun pic? 

Și Cornelius o studie, căutându-i membre lipsă, apoi se 
încruntă. 

— Nu! Ce Dumnezeu ați păţit? Parcă ati vrea să mă fi sfâșiat. 

— M-ai înţeles greșit. Spune-mi, te rog: ţi s-a întâmplat vreo 
nenorocire directă, personală și teribilă de când porţi colierul 
acesta? 


VP - 93 


Vârcolacul se ridică în picioare și începu să scotocească într- 
unul din sertarele de sub bancul de lucru. 

— Probabil că nu. Dacă nu punem la socoteală faptul că viața 
mea se dezintegrează, mormăi Emily. 

— Atunci ceva este foarte în neregulă, spuse el, și scoase un 
set de pene negre de metal, pe care, cu foarte mare grijă, le 
apropie de monede. Zici că era al mamei tale? 

— Da, îl purta în fiecare zi. 

— Aha! Și n-a avut o viață plină de evenimente tragice? 

— Numai din cauză că n-are niciun pic de gust la haine. 

Penele scoteau un soi de ticăit, ca niște gândăcei furioși. 

— Dar nu i s-au uscat picioarele, de pildă? 

— NU! 

In clipa când Emily ţipă, penele deveniră, din negre, cenușii, 
apoi se făcură scrum și se fărâmiţară, plutind spre podea. 
Vârcolacul înălță cotoarele rămase și le privi uluit. 

— Al naibii să fiu! zise el, schimonosindu-se la faţă și dând 
capul pe spate de parcă tocmai se pregătea să urle, deși, până 
la urmă, nu făcu decât să tușească și să-și potrivească ochelarii. 
Specialitatea mea este știința alchimică a vrăjirii metalelor, așa 
că poţi să mă crezi când îţi spun că monedele acestea conțin un 
blestem extrem de puternic. Se bătu cu degetul îmblănit pe bot, 
pierdut în gânduri grave. Au o forţă uriașă purtătoare de 
ghinion, și înclin să cred că până și simpla lor atingere ar aduce 
imediat asupra cuiva o năpastă îngrozitoare. Nici nu-mi pot 
imagina cum e să le porți la gât. 

Tarquin rămăsese cu gura căscată. Se dădu și el câţiva pași 
mai în spate. 

— Ursul zicea că miros a ghinion... spuse Emily. Stai puţin, dar 
atunci eu de ce pot să le ating? 

— Habar n-am, răspunse Cornelius radios. E absolut fascinant, 
începu să scurme mai adânc în sertare, dând la iveală niște 
dispozitive complexe din alamă și cristal. Poate ești vreun fel de 
focar antimagie? 

— Există așa ceva? întrebă Emily. 

— Nu, tocmai l-am conceput acum, spuse Cornelius privind-o 
cu ochi mijiţi printr-un aparat care semăna cu o corcitură între 
un telescop și un păianjen robotic. 

— Adică l-ai inventat. 

— Speculaţia face parte din metoda alchimică, tinere, spuse 


VP - 94 


Cornelius, încruntându-se la telescopul-păianjen și trântindu-l pe 
masă. 

— Sunt o tânără, zise Emily. 

— Poftim? 

— Sunt fată! exclamă ea și sări de pe bancă. 

— În pantaloni? Cornelius adulmecă în aer. Extraordinar! Dar, 
bineînţeles, pentru mine toţi sunteţi la fel. Renunţă la telescop și 
legănă spre ea o chestie lungă de argint care semăna cu o 
undiţă. S-ar putea să fie antimagie; s-ar putea să dispui de o 
forță extrem de puternică aducătoare de noroc, care să 
contracareze ghinionul. Eşti o ființă foarte norocoasă, în 
general? 

— Tocmai ţi-am spus ce săptămână am avut! 

— Adevărat. Cornelius se uită la undiţă, oftă, apoi o lăsă să 
cadă pe bancul de lucru. Hm... ai putea să ai o forţă enormă 
purtătoare de ghinion ca o contrapondere, dar nu mi se pare 
probabil. Sunt sigur că ţi-ai fi dat seama deja dacă ai fi fost o 
făptură de rău augur. Ha! clătină el din cap. Nu, pur și simplu nu 
știu, dar în mod sigur monedele astea și capacitatea ta de a le 
purta sunt motivul pentru care ești urmărită. Și totuși de ce? 

În timp ce el vorbea, Emily se rezemă cu spatele de bancul de 
lucru, și colierul care i se legăna în mână atinse pendula în 
formă de Big Ben. Acesta tremură, se legănă, bătu în mare 
viteză până la treisprezece, apoi toate fețele sale explodară în 
forță, zăngănind și legănându-se, ca niște cuci nebuni de sticlă 
prinși de niște arcuri lungi. 

Emily, Tarquin și Cornelius se priviră lung între ei. 

— Aoleul! 


VP - 95 


CAPITOLUL 15 


Emily și Tarquin ieșiră în tăcere din turnătoria de clopote. Ea o 
porni la întâmplare pe stradă, fără să-i pese încotro mergea, și 
panta dealului o conduse în jos spre Turnul Londrei. Tarquin se 
opri la o gheretă în zid, cumpără un cornet murdar din ziar 
umplut cu cartofi prăjiţi și pește și i-l dădu în mână. Ea examină 
suspicioasă mâncarea aburindă, apoi începu s-o ia cu degetele 
și s-o bage în gură, fără să mai verifice dacă nu cumva peștele 
are trei capete, cartofii sunt magici sau orice altceva. Nu-i simţi 
gustul în timp ce mesteca, dar mâncarea umplu golul dinăuntrul 
ei. 

Se așezară pe un zid scund din lungul Tamisei, care avea aici 
mult mai mulţi șerpi de apă și sirene decât fluviul de acasă. 
Emily era sigură că Podul Turnului lipsește și el, dar nu mai avu 
putere să aducă vorba despre asta. Nu-și putu nici măcar 
termina cartofii prăjiţi. Vâri unul în buzunar pentru arici, apoi 
rămase nemișcată, privind apa argintată de lumina lunii care 
curgea pe lângă ei. 

— Poţi să spui ceva? Nu te-am mai auzit atât de tăcută până 
acum, și e descurajant, zise Tarquin. 

— Pur și simplu nu mai știu nimic. 

— Ba știm ceva. De vină sunt monedele din colier. Pe e/e le 
vor, nu pe tine. 

Emily își strânse genunchii la piept și-i cuprinse cu braţele, 
dar nu răspunse. 

— Ai auzit ce-a zis Cornelius după ce a încetat cu răcnetele, 
spuse Tarquin. Sunt primejdioase, dar în niciun caz nu pot 
distruge adevăratul Mare Mecanism. E mult prea puternic. 
Oricum, se pare că numai tu și mama ta le puteți ţine în mână. 

La auzul acestor vorbe, Emily simţi un fior de plumb topit în 
vine. Nu voia să se gândească la asta. 

— Nu-mi pasă. Tot ce am știut vreodată despre orice și oricine 
pe lumea asta e fals. Cuvintele îi ieșeau cu greu din gură. Nu 
mai suport. 

— Știu că e greu să fii într-un loc care ţi se pare ciudat. Dar nu 
trebuie să renunţi. 


VP - 96 


— Tu habar n-ai ce simt! mârâi ea la el. Și n-am nevoie de 
nicio predică încurajatoare în clipa asta, mulțumesc! 

— De fapt, mă cheamă Tarkus, se ridică el în picioare. Tarkus 
Poswa. Mi-am schimbat numele când am venit aici. Ca să mă 
pot integra. 

Rostind acestea, rămase în așteptare, cu mâinile împletite 
atât de strâns, încât încheieturile degetelor i se albiseră. 

— A! Foarte bine, făcu Emily. E... o îmbunătăţire faţă de 
Tarquin, din punctul meu de vedere. 

— Nu mai eram în siguranţă acolo unde trăiam înainte. N-am 
avut de ales. Vorbind, Tarkus băgă mâna în haină, scoase un 
buchet de păpădii, oftă și mușcă pălăria uneia. Spun asta doar 
ca să înţelegi că știu ce înseamnă să-ţi fugă tot pământul de sub 
picioare, atât. 

Obrajii lui Emily se îmbujorară de rușine. 

— Bine, OK, poate că știi... Al GRIJA! 

Se repezi înainte și-l trase chiar înainte ca o bicicletă mare și 
neagră să coboare din aer exact în locul unde stătuse el și să 
oprească lângă ei cu un scrâșnet. O femeie înaltă cu ochi de 
bufniţă, cu cioc și cu faţa acoperită de pene albe se dădu jos din 
șa cu mișcări line și neauzite. Se întinse, gâtul i se răsuci mult 
mai mult decât ar fi fost normal, apoi se uită la Emily, care o 
privea ea însăși cu ochi ca de bufniţă. 

— Livrare expres pentru tine, spuse ea, și scoase cu ghearele 
de la capătul degetelor un plic violet din geanta de piele pe care 
o purta pe umeri. N-am mai adus uhunul din ăsta de o veșnicie. 
Costă o avere. Cine ești? 

— Păi... Emily. 

— Asta știu. Altfel timbrele nu ne-ar fi adus aici, puișor. Ciocul 
se deschise schițând ceea ce Emily speră să fi fost un zâmbet, și 
dezvelind niște gingii roșii groase și o limbă neagră ascuţită. 
Vreau să spun: cine ești tu de primești o asemenea scrisoare, 
din cea mai nobilă casă de aici? Ultima oară când am livrat așa 
ceva i-am dat-o însuhuși prinţului moștenitor. Işi umflă penele, 
apoi se strânse la loc. Și ai și ţipat la mine înainte să aterizez. Ai 
crezut că sunt vreuhun cocoș de muhunte. 

Ținea încă scrisoarea la ea. Emily, care era fascinată de 
„uhu”, dar prea speriată ca să riște o glumă, alese să spună 
adevărul. 

— Nu mai știu cine sunt. 


VP - 97 


Femeia-bufniţă lăsă capul într-o parte. Ochii ei enormi erau 
calzi și strălucitori. 

— Tuhuturor ne ia ceva timp să ne dăm seama, puhuletț. 
Uneori trebuie să zbori departe de cuib ca să-ţi dai seama că ai 
forma oului din care ai ieșit, înţelegi? 

— Aăă... dacă ziceţi dumneavoastră... 

— Așa zic, da. Uite-aici! 

Îi dădu plicul, zâmbi din nou și se întoarse să plece. Emily nu 
vru s-o lase. 

— Și tatăl meu e tot poștaș. Poștaș de noapte. 

Femeia-bufniţă întoarse capul până în spate ca s-o privească. 

— Cuhum îl cheamă? 

— Alan Featherhaugh. 

— Ei, nu mai spunune! Capul i se răsuci la loc, și ea râse 
încetișor. Dacă asta ţi-e forma oului, ai să te descurci, oricât de 
departe ai zbura. Sări ușoară pe bicicletă și flutură din mâna 
învelită în pene. Noroc la vânătoare, puhuiule! 

Și, cu aceste cuvinte, dispăru în aer. 

Plicul era făcut dintr-o hârtie groasă, densă, de mătase. Pe 
faţa lui scria „Emily Connolly”, cu cerneală argintie ca lumina 
lunii. Era într-adevăr numele ei mic, dar combinat cu numele de 
fată al mamei. Nimeni nu-i mai spusese așa vreodată. In colţ era 
lipit un timbru uriaș, roșu-sângeriu, cu o figură feminină 
furioasă, la fel ca acelea pe care Emily le văzuse în sertarul 
tatei. 

— Aha, o Bloody Maryt, am citit despre ele. Sunt foarte rare, 
confirmă Tarkus. 

— Ce? 

— Timbrul. E foarte rar. Asigură livrarea prin magie la 
destinatar, indiferent de loc, câtă vreme pe plic e scris un nume 
adevărat. Se uită fascinat la timbru. Funcţionează chiar și în 
afara Miezului Nopţii. N-ai de gând să desfaci plicul? 

— Ba cred că da. 

De fapt, Emily n-ar fi vrut. Câtă vreme rămânea închis, n-avea 
cum să se mai întâmple nimic nou și neprevăzut. Dar părinţii ei 
erau încă prizonieri... Așa că Emily oftă, întoarse plicul și-și vâri 
degetul mare sub pata groasă de ceară neagră de pe clapă. 
Smuci ca să-l deschidă, strâmbându-se când văzu că hârtia de 


16 Maria cea Sângeroasă, supranume dat reginei Maria | Tudor a Angliei și Irlandei 
(1553-1558) din cauza persecuțiilor la care i-a supus pe protestanți. 


VP - 98 


mătase se rupe. Înăuntru era o bucată de carton gros, de 
culoarea untului, imprimat în relief cu un blazon format din 
manuscrise stilizate în arabescuri și dinți ascuţiţi. Motoul de 
dedesubt afirma omnia bibenaa'”, din care Emily nu înţelese o 
iotă, dar care i se păru că sună arogant și rău-prevestitor. 
Cartonul era umplut cu un scris alambicat, într-o caligrafie de 
modă veche, cu cerneală verde: 


Scumpă copilă, 

toată povestea aceasta a fost o neînțelegere profund 
neplăcută și absolut regretabilă. Am fost pur și simplu 
disperată să-mi recuperez colecția de monede rămase mie 
moștenire, care mi-a fost furată cu mult timp în urmă, iar 
servitorii mei și-au arogat dreptul de a acţiona în numele meu. 
Lucrurile au scăpat de sub control, și ne cerem scuze pentru 
neplăcerile pe care le-am cauzat. Te asigur că părinţii tăi sunt 
în siguranţă, dar inima noastră se strânge la gândul că bântui 
singură, fără ei, prin locuri primejdioase. 

Sunt cazată împreună cu câţiva prieteni credincioși la 
adresa de mai jos. Hai să ne întâlnim aici să discutăm situaţia. 
Vom respecta legea străveche a armistițiului, ca să poti veni 
fără să te temi. Sunt sigură că putem face în așa fel încât să 
ne recuperăm fiecare ceea ce ne lipsește și să te poti întoarce 
acasă cât mai curând în deplină siguranţă. 

Ata, 

cea numită de oameni Nocturnia 


În partea de jos a textului erau imprimate un ornament 
complicat de volute împletite și dedesubtul lui un singur cuvânt, 
cu litere gotice groase: 


DUNLIVIN 


Tarkus, care citise fără jenă peste umărul ei, scoase un 
fluierat încetișor. 

— Să fiu al naibii! 

Emily suspină lung, deznădăjduită. 

— Ce e Dunlivin când e acasă la el? 

— E chiar o CASA. Una dintre cele mai impunătoare de la noi. 
E catafalcul familiei Stabrille-Chest, spuse Tarkus. 

— Calafat? 

— Catafalc. Nu știi? Chestia aia pe care se pune un sicriu. 


17 Totul de băut (în limba latină în original). 
VP - 99 


Dunlivin este reședința uneia dintre cele mai Moarte familii din 
Anglia. 

Emily gemu. 

— Știu că o să-mi pară rău dacă întreb, dar... cum adică „cele 
mai Moarte”? 

Tarkus rămase descumpănit. 

— Păi, adică... „cele mai Moarte”. Sunt morţi de mult mai mult 
timp decât alţii și de aceea sunt... superiori. Își cunosc 
mormintele strămoșilor înapoi până la Țepeș. Sunt foarte cu 
nasul pe sus. Tarkus își luă un aer melancolic și privi undeva în 
depărtare. „Defuncţii, ei sunt cei care contează, nimic nu-i poate 
înlocui”. 

— Bine, încetează! Unde e casa asta? 

— E un mausoleu, în zona Chiswick. Uau, ce mi-ar plăcea să-l 
vizitez! Tarkus clătină din cap. Păcat că nu putem. 

— Cum adică „nu putem”? 

El îi zâmbi. 

— E clar că e o capcană, nu? Nocturnia o să fie silită să 
respecte legea armistiţiului, pentru că e o magie veche, dar în 
mod sigur pune altceva groaznic la cale. 

— Bine. Nu-mi pasă. Hai să mergem și să-i dăm monedele 
astea idioate! 

— Aha! El îi aruncă o privire admirativă, apoi se aplecă spre 
ea, cu urechile ciulite. Bun, am înţeles. De acord cu tine. Ce plan 
ai născocit? 

Emily îl privi cu ochi mijiţi. 

— N-am născocit niciun plan. Îi dau monedele înapoi și-i 
eliberez pe ai mei. 

El zâmbi și se bătu cu degetul pe nas. 

— Aha, deci facem întâi rost de niște monede false și... 

— Nu! Emily bătu din picior, enervată. Îi dau monedele 
adevărate, îi iau pe părinţii mei și plecăm. 

— Dar... avem o misiune! spuse Tarkus holbând din nou ochii 
la ea. 

— Tu oi fi având. Eu am ceva mai important: viaţa mea, pe 
care o vreau înapoi. 

Emily se temu că ochii aveau să-i iasă lui Tarkus din orbite. 

— Dar mama ta a apărat... 

— Nu-mi pasă. Emily se frecă pe față cu amândouă mâinile, 
apoi îl privi drept în ochii bulbucaţi. Îmi pare rău, dar lumea asta 


VP - 100 


a voastră sinistră nu e treaba mea. Eu vreau doar ca părinţii mei 
să fie în siguranţă și ca totul să reintre în normal. Nu sunt nicio 
eroină. Vreau pur și simplu să mă întorc acasă. 

El o privi ţintă, cu faţa schimonosită, nevenindu-i să creadă. 

— Dar e limpede că Nocturnia le vrea ca să provoace un 
dezastru! S-ar putea să încerce să distrugă toată lumea noastră! 

— L-ai auzit pe Cornelius; monedele nu pot strica Marele 
Mecanism, iar ea nu poate să plece. N-o să se-ntâmple nimic. 

În clipa când rosti aceste cuvinte, Emily se înroși la faţă ca 
focul, dar nimic n-o mai putea opri. 

— Spui asta doar pentru că ai vrea să fie adevărat! Dar dacă 
nu e? ridică Tarkus vocea tot mai mult. Tu poţi să fugi acasă la 
tine, dar familia mea locuiește aici. Toate familiile noastre 
locuiesc aici! 

— Deocamdată nu-mi pasă decât de ai mei! Sunt cumva 
părinţii tăi prizonieri? Sunt? ţipă Emily la rândul ei. 

Se opriră amândoi și se uitară unul la altul. 

— Bine, o să am grijă ca lucrurile să fie în regulă când fac 
schimbul, adăugă ea. O să... o să am grijă. 

El clătină din cap, și chipul i se umplu de o hotărâre gravă. 
Emily o mai văzuse o dată, când Tarkus se postase între ea și 
gașca ursului. 

— Nu pot să te las să faci asta. 

— Și ce-ai de gând, să mă parfumezi? 

Emily făcu totuși un pas în spate. 

— Nu. O să duc colierul la loc sigur. 

Și, spunând acestea, se întinse spre ea și apucă de monede. 
Unghiile lui îi zgăriară pielea, și Emily simţi o durere ascuţită în 
ceafă, căci el smucea de colier. 

— Aaaaaul! 

Era atât de aproape, încât stofa bleumarin a uniformei lui i se 
lipise de faţă, și trăgea într-o parte, aproape sugrumând-o. 
Cuprinsă de panică, Emily avu din nou senzaţia aceea lichidă 
care i se năștea în piept, dar care de data asta nu apucă să 
prindă formă deplină. Strânsoarea încetă, și ea căzu pe spate. 
Se răsuci, chinuindu-se să se ridice și să lupte mai departe cu el, 
dar nu-l mai văzu. Colierul! Preţ de o clipă, crezu că rămăsese 
fără el, dar, pipăindu-se pe piept, simţi atingerea reconfortantă 
a monedelor calde. Tarkus însă dispăruse. 

— Cred că mi-am rupt ceva. 


VP - 101 


Vocea lui răsună ca un ecou, goală pe dinăuntru. 

— Te-ai făcut invizibil? E una dintre puterile tale? Nu poţi să 
mi-l iei, nenorocitule! 

Emily se răsuci cu mâinile întinse înainte, încercând să pipăie 
orice ar fi venit spre ea. 

— Nu, sunt aici. 

Chiar în fața ei, acolo unde se luptaseră, invizibilă în 
întunecimea nopţii, era o gură de canal deschisă. Vocea lui 
Tarkus venea din adâncul ei. 

— O, Doamne, ești...? 

Emily se aplecă peste margine și desluși strălucirea slabă a 
ochilor lui în întuneric. Căzuse la mare adâncime și rămăsese 
sprijinit de zid într-un unghi ciudat. Mirosul lui floral constant se 
simțea încă, dar dinăuntru veneau și alte izuri, niciunul prea 
promiţător. 

— Cum ai...? 

— Am atins monedele și, în clipa următoare, bang! Și cred că 
am alunecat și pe o banană la aterizare. 

— Ești bine? 

El legănă ușor din cap pipăindu-și diferitele părţi ale corpului. 

— Mă doare o gleznă, dar am aterizat pe ceva moale. Nu cred 
că vreau să știu pe ce. 

— Bine, o să caut o frânghie... Dar stai puţin, ce tot spun eu? 
aruncă ea priviri furioase în gaură. A fost cât pe ce să mă 
sugrumi, prostule! Ce-ai crezut că faci? 

— Nu poţi să-i duci colierul. Uită-te ce-am păţit eu numai 
atingându-l! Tarkus se chinui să se ridice în picioare și se întinse 
spre ea. Era departe de buza gurii de canal. Sunt sigur că a pus 
ceva groaznic la cale. Te rog! 

Emily se lăsă în fund și-și trecu degetele prin părul încâlcit. 

— Îți promit că o să am grijă ca totul să fie în regulă înainte 
să-i dau colierul, dar trebuie să-mi eliberez părinţii. Eu sunt de 
vină că au ajuns aici, spuse ea și-și desfăcu braţele exasperată. 
Și nu vreau să te las în gaura asta, dar sunt sigură că, dacă 
încerc să te scot, ai să faci ceva absolut prostesc, nu-i așa? 

El își încrucișă braţele, întinse bărbia înainte și încercă să pară 
demn, cu toate că dintr-o ureche îi picura ceva maroniu. 

— Îmi voi face datoria. 

— Ştiam eu. Eşti un maimuţoi, zise Emily și apoi oftă. Uite ce- 
i, Tarkus, îmi pare rău, chiar îmi pare, dar va trebui să rămâi aici 


VP - 102 


o vreme. Promit că o să anunţ pe cineva să trimită ajutoare, dar, 
după cum îţi închipui, nu chiar imediat. 

— lei o hotărâre foarte proastă. 

— O să vedem, nu-i așa? Bănuiesc că nu vrei să-mi spui unde 
se află Dunlivin, nu? 

Urletul lui de indignare fu un răspuns suficient de limpede. 

— Mi-am închipuit eu. Bun, atunci, capul sus, da? Gândește-te 
la lucruri frumos mirositoare! 

Din gaura de dedesubt veni un sunet neobișnuit - un zbârnăit 
prelung și umed din buze. Apoi, când acesta se stinse, răsună 
un ţiuit sonor - fluierul lui Tarkus, limpede și argintiu ca lumina 
lunii, chemând Straja de Noapte să vină în ajutorul unui agent 
aflat la ananghie. 

Oprindu-se doar cât să-și ia cornetul pe jumătate plin cu 
cartofi și pește de pe jos, Emily o luă la fugă în noapte. 


VP - 103 


CAPITOLUL 16 


Mda, îi reușise și de data asta. Cum să-ți faci prieteni și să 
influenţezi oamenii - varianta Featherhaugh. 

Emily străbătu mai multe străzi și străduțe murdare de pe 
lângă Tamisa, cu gândul la încă o prietenie pe care se pricepuse 
s-o piardă. Complet singură, fără să aibă habar unde merge, își 
mestecă nefericită ultimul cartof prăjit, se linse pe degete și 
privi în jur după un loc unde să poată lăsa cornetul de hârtie. Nu 
se zărea niciun tomberon prin apropiere, dar la gura unei 
străduţe văzu un morman de gunoaie, așa că făcu foaia de ziar 
cocoloș și o aruncă peste grămadă. 

Se întorsese deja cu spatele, când vraful de gunoi se mișcă, și 
cam jumătate din el se ridică în picioare, se întinse și căscă. Era 
o mică... femeie? Cu un veșmânt făcut din gunoaie și o miasmă 
pe potrivă, iar acum și cu o pălărioară din ziar pătat cu ulei de la 
cartofi. 

Femeiușcă se uită la Emily cu ochi mijiţi, bănuitori. 

— Deci asta nu-ţi mai trebuie? 

— Ah, iertați-mă, vă rog, am crezut că eraţi... că era o 
grămadă de gun... 

Emily se opri înainte să spună vreo prostie și mai mare. 

— Deci n-o vrei? 

Femeiușcă își luă cornetul de pe cap și îl adulmecă încântată. 

— Păi... e doar hârtia. 

— Doar hârtia, cică! Ehei, păi asta înseamnă o porţie bunicică, 
zise femeia și desfăcu cornetul de ziar între ele. Nu te superi, 
nu? | 

— Aăă... nu, nu, e al dumneavoastră. 

Cornetul dispăru în gura femeii mărunţele înainte ca Emily să 
fi terminat de vorbit. Din ea începură apoi să iasă tot felul de 
sunete oribile: mestecături, sorbituri, ronţăieli, de la care Emily 
nu-și putu lua ochii. Femeiușcă înghiţi, râgâi și se frecă pe burtă. 

— Aaah! Minunat! Asta e problema cu tinerii de azi. Sunt 
risipitori. În curând o să-i aruncaţi și pe alţii la gunoi, rânji ea, 
dezvelind două șiruri de dinţi negri ascuţiţi. Nu că n-ar fi buni de 
mâncat. 


VP - 104 


— Eu chiar trebuie să plec, zise Emily. Făcu doi pași către 
ieșirea de pe străduţă, apoi se opri. Scuzaţi-mă, știți cumva cum 
se ajunge la Dunlivin? 

— Ha! Foarte ușor. Trebuie să fii cât se poate de bogat și cât 
se poate de mort. 

Dinţii negri ieșiră din nou la iveală sub chicotele de râs. 

— Super, mulțumesc. 

Emily se întoarse să plece. 

— Nu, drăguță. Glumeam doar. E în Chiswick, pe Tamisa, nu? 
Poţi să iei un feribot de la debarcaderul Wapping. 

— Excelent! Vă mulțumesc! 

Emily o luase deja la fugă. , 

— Stai puțin! Doar nu te duci acolo, nu? Aia-s soi rău cu toții, 
scutură femeiușcă din cap în timp ce Emily dispărea după colț. 
Ce corp frumușel risipit aiurea! ` 


Lai 

Debarcaderul era un tumult. Londonezi de toate felurile 
viermuiau în toate părţile, iar fluviul era mult mai aglomerat 
decât îl văzuse vreodată Emily în Londra ei. Apa nu se mai 
vedea sub armada de bărci și vase de diferite dimensiuni, 
printre care apărea din când în când câte un calamar uriaș. 
Vâslele plesneau apa, din hornuri curgea fum, fluviul spumega 
în timp ce toată lumea își croia drum fără să-i pese de ceilalți. 
Era un haos acvatic total, iar Emily avea nevoie de un mijloc de 
deplasare ca să se strecoare prin el. 

La chei erau trase mai multe ambarcaţiuni, cu pancarte și 
proprietari care-și făceau zgomotos reclamă. Emily îi respinse pe 
cei care aveau mutre prea de pirați sau prea flămânde și se opri 
asupra unei bărci de la capătul șirului. Era de trei ori mai mare 
decât o luntre obișnuită, cu o cabină mică într-un capăt și în 
celălalt cu un motor mare și gălăgios cu aburi și o roată cu 
zbaturi. Căpitanul era compus în bună măsură dintr-o barbă 
care umplea spaţiul dintre o haină grea de mușama și un joben 
ponosit. Nu părea să vorbească. Dădu din cap când ea întrebă 
de Chiswick, apoi smuci din toată barba când Emily îl rugă s-o 
lase aproape de Dunlivin. Ea fu sigură că avea s-o refuze, dar el 
îi făcu semn să urce pe punte și arătă spre cabină. Ea scoase 
cea mai mică bancnotă pe care o avea încă în buzunar, și el îi 
dădu mai multe monede murdare și calde drept rest. 

Călătoria pe fluviu fu înfricoșătoare. Căpitanul și colegii săi 


VP - 105 


marinari nu păreau să ţină cont de nimeni altcineva. 
Ambarcaţiunile cu aburi treceau gâfâind zgomotos pe lângă 
luntri - și uneori prin ele, bărcile mai mici cu aburi erau puse în 
primejdie de vasele mai mari cu zbaturi, care atingeau 
dimensiunile unei balene furioase, și chiar și vapoarele cele mai 
masive se temeau de întâlnirea cu vreun calamar uriaș. Printre 
toate navele acestea se strecurau înotătoare, tentacule și câte 
un om al mării, cu dinţii ca niște ace, aruncând priviri pofticioase 
din ochii negri. Era de ajuns ca să te lecuiască pentru totdeauna 
de orice chef de a mai merge la scăldat. Emily ședea cu 
maxilarele încleștate, în timp ce barba, care avea acum o pipă 
enormă înfiptă în ea, își năpustea vasul în curentul fluviului. 
Hornul ambarcaţiunii revărsa fum și firicele de cenușă în aerul 
nopții, și Emily se bucură că vântul bătea din partea opusă. 

În timp ce stătea și se uita la malurile care treceau pe lângă 
ei, văzu cu coada ochiului ceva mișcându-se. Pe punte venea o 
fetiță într-o cămașă de noapte, strângând la piept un pinguin de 
pluș. Emily ar fi putut să jure că fusese singurul pasager. Oare 
fata ieșise din camera mașinilor? Părea netulburată de stropii 
împroșcaţi, de briză sau de monștrii din jur, și făcea piruete pe 
punte cu pinguinul în brațe, prinsă în lumea ei. Și totuși nu era 
chiar lumea ei; când se apropie, Emily își dădu seama că vede 
prin ea. Era deci... cum le spusese vânzătorul acela arțăgos de 
barabule? O lunambulă. Rotindu-se, ajunse prea aproape de 
balustradă, și Emily sări s-o prindă, dar, în aceeași clipă, fetița 
dispăru. Nu în apă, ci... pur și simplu se evaporă. Emily se lăsă 
înapoi pe locul ei și-și întoarse privirea spre căpitan. Barba se 
clătină încet dintr-o parte în alta, apoi redeveni atentă la cârmă. 

Ce erau făpturile acestea? De ce se aflau aici? Oare și ea 
avusese asemenea vise când era mică? Nu-și amintea de 
niciunul. Hotări să-și bată capul cu asta într-o zi când nu avea de 
înfruntat niciun pericol de moarte, ca acum. 

După vreo oră, ambarcaţiunea se întoarse cu prora către mal 
și trase la un debarcader uriaș de piatră. Nu se ciocniră decât de 
două bărci mai mici, deși răsturnară între timp un pescar cu 
capul în apă. Emily răsuflă ușurată și începu să-și strângă 
lucrurile. Căpitanul se aplecă puţin în spate de la cârmă, și 
barba vorbi pentru prima oară: 

— Sigur aici vrei să ajungi, don'șoară? Stabrille-Chest ăștia-s 
un soi dubios, din câte-am auzit, chiar și pentru niște Morți. Se 


VP - 106 


opri și scuipă în apă. Parcă nu te-aș sfătui să te duci acolo doar 
mata singură. lartă-mă că-i spun. 

Emily zâmbi văzându-l că-și face griji pentru ea. 

— Vă mulţumesc. Eu... trebuie, pur și simplu, să mă duc, și cu 
asta basta! Văzând că barba se zbârlește de grijă, ţinu s-o 
asigure: Am un arici cu mine. 

Barba se mai pleoști. 

— Ei, măcar e ceva. Mergi cu băgare de seamă! 

De pe debarcader, Emily mai zări o mână ridicată pe 
podiumul lui de la cârmă și un norișor de fum negru când 
motorul se trezi din nou la viaţă, apoi, clânţănind, pufăind și 
șuierând, barca se întoarse în curentul fluviului și intră într-o 
canoe. Acest mic gest de bunăvoință din partea unui bărbat 
taciturn îi puse un nod în gât, căci îi aminti cu intensitate de 
tatăl ei. Și el era tăcut, tatăl ei care fusese întotdeauna alături 
de ea și care, până la urmă, s-ar fi putut să nu fie deloc 
plictisitor. Emily simţi că-și dorește să stea cu el într-o tăcere 
plină de căldură; l-ar fi lăsat chiar s-o ciufulească dacă i-ar fi fost 
alături, dar el nu era, era prizonierul unei vrăjitoare cumplite, 
așa că Emily își luă inima-n dinţi și se întoarse cu faţa spre 
Dunlivin, gata să înfrunte orice o aștepta aici. 

La capătul debarcaderului era un arc uriaș de piatră, susținut 
de stâlpi groși, canelați, ciopliţi din granit negru. Peste el fusese 
așezat un coronament mare de piatră, gravat cu tot felul de 
arabescuri și dinţi ascuţiţi, la fel cu cei de pe scrisoare. Emily își 
făcu curaj și trecu pe sub el, urcă vreo câteva trepte și ajunse 
într-o grădină. Pajiști îngrijite și copaci tunși atent alternau cu 
alei și statui, și peste tot fuseseră așezate pietre mari, șlefuite în 
formă pătrată. Era un uriaș cimitir, își dădu seama Emily, 
presărat cu morminte, unele mari cât niște case, cu îngeri de 
marmură în fiecare colţ. În Londra ei nu s-ar fi aventurat într-un 
asemenea loc după căderea serii pentru nimic în lume, dar aici 
el i se păru tihnit și odihnitor după noaptea nesfârșită și plină de 
groază de până atunci. 

Împrejurimile începură să se schimbe când se apropie de 
creasta unui delușor. Mormintele încetară, și spaţiul verde 
deschis deveni mai ornamentat. Așchiile de piatră de pe alee se 
făcură intens negre și lucioase, și la fel toate florile de pe 
margini. Statuile din colțuri și dintre tufe crescură mai mari și 
mai impozante - războinici masivi, cu coli, luptându-se cu îngeri 


VP - 107 


sau aplecaţi dominator deasupra unor nevinovaţi, toți sculptați 
în piatră neagră de bazalt. Peisajul deveni monocrom, și lumina 
atotstăpânitoare a lunii absorbea orice culoare din stratul de 
iarbă și făcea obiectele negre din grădină să strălucească. 

Emily ajunse apoi pe o pajiște întinsă, pe care erau risipite 
alte statui negre. De fapt, parcă... da, una dintre ele ridicase 
capul și o fulgeră cu privirea, făcând-o să sară cât colo de 
spaimă și să ţipe. 

Era un rinocer. O turmă de rinoceri negri, împrăștiați la 
întâmplare pe peluză. Rinoceri negri, flori negre... cam totul era 
negru. 

— Ştii ce, Pogușor? Cred că e un tipar aici. 

Speriată de rinocer, nu văzuse clădirea care se înălța dincolo 
de gazon, ceva între o cameră mortuară și un conac. Avea 
ferestre înalt arcuite, ca de biserică, o alee mărginită de statui 
care ducea spre intrare și o ușă enormă. Destinația ei, fără 
îndoială. O, super! Nici pe departe lugubră. 

Văzând-o, statuile de pe alee îndreptară spre ea priviri 
furioase. Aveau toate pomeţi ascuţiţi ca un tăiș și colți ascuţiţi. 
De fapt, toate semănau cu afectatul imitator al lui Dracula pe 
care calul acela nărăvaș îl făcuse una cu pământul. Să fi fost tot 
azi? Era imposibil de spus pe tărâmul acesta atemporal. Emily 
avea impresia că aventurile ei se petrecuseră cu mai multe vieţi 
în urmă. Sub fiecare statuie văzu gravate nume și date, dar 
majoritatea erau prea șterse ca să mai fie lizibile. Probabil ca să- 
ți arate că aceia reprezentaţi sunt infinit mai Morți decât oricine 
i-ar fi privit. 

Când Emily ajunse la ușă, scrâșnetul pietrișului de sub 
picioare devenise insuportabil. Tocmai se pregătea să tragă de 
clopotul de fier care atârna pe post de sonerie, când ușa se 
deschise cu un scârţâit strident. Emily scoase un țipăt și se 
poticni. Un bărbat înalt și slab, cu o faţă trasă și gălbejită, 
îmbrăcat într-o haină neagră cu coada despicată, se aplecă spre 
ea din întunericul dinăuntru. Semăna cu un ţânţăroi la costum, 
cu o mutră acră. Dădu să spună ceva, dar fu întrerupt de ţipătul 
ei indignat: 

— Ai făcut așa intenţionat! 

— Poftim? 

Vocea majordomului scârțâia în același ton cu ușa. 

— Ai așteptat până când am fost gata să trag de sonerie și 


VP - 108 


atunci ai sărit să-mi deschizi! Pun pariu că așa faci tot timpul. 

Lui Emily îi plăceau certurile. În timp ce făcea scandal, spaima 
care i se furișase în oase o părăsi, căutându-și altă gazdă. 

— Nici vorbă, domnișoară... 

— Unde e gaura prin care spionezi? Ce faci, te uiţi prin ea și 
aștepți? Sau asculţi cum scrâșnește pietrișul? Bag mâna-n foc că 
e pietrișul. 

Majordomul o fi fost el sinistru, mort sau bătrân de două sute 
de ani, dar nu mai fusese niciodată până atunci atacat de 
„clonţ”. Emily făcu un pas înainte, silindu-l să se dea înapoi 
peste prag și făcându-i cu degetul mustrător pe sub ochi, și intră 
în vestibul înainte ca el să apuce să se dezmeticească. 

— Vă asigur, domnișoară, că n-a fost decât o coincidenţă. 

— A fost pe naiba! Pun pariu că-ţi ţii socoteala de câte ori îţi 
iese. 

— Hm-hm! Sunteţi amabilă să-mi spuneţi care este motivul 
vizitei dumneavoastră? 

— Sunt amabilă. Am venit ca să stau de vorbă cu... 

Cu cine venise să stea de vorbă? Cu Nocturnia, firește, dar 
care era numele ei adevărat? Dacă o chema de fapt Sandra sau 
ceva de genul? 

— Cu...? își împleti el degetele și arcui din sprânceană. 

— Ştii foarte bine cu cine vreau să stau de vorbă. Dă-i drumul 
și cheam-o! 

Lui Emily nu-i veni să creadă că-i ieșiseră pe gură asemenea 
vorbe. Majordomul căscă ochii, apoi înclină din cap. 

— Veniţi după mine! 

Se întoarse și o porni înainte fără să se mai uite înapoi să 
vadă dacă ea îl urmează. Emily se repezi pe lângă el, 
urmărindu-i mersul capricios pe picioarele subţiri crăcănate, 
incapabilă să-și ascundă un zâmbet de triumf. Il învinsese pe 
majordom prefăcându-se mai vitează decât era de fapt. Oare 
așa să funcţioneze curajul? Dacă reușea să se menţină... 

Fu cât pe ce să se ciocnească de spinarea lui osoasă când el 
se opri pe o latură a vestibulului lambrisat și deschise o ușă 
neagră impunătoare. 

— Vă rog să așteptați aici, domnişoară. Am să-i aduc pe înalta 
stăpână și pe tânărul master. 

Îi ţinu ușa să intre și dispăru fluturându-și poalele de stofă 
neagră și picioarele schiloade. Incăperea era mare și spartană, 


VP - 109 


dominată de câţiva metri pătraţi de podea goală de lemn, de un 
perete de ferestre înalte care dădeau spre pajiștea cu rinoceri 
de afară și de mai multe candelabre enorme pline de lumânări. 
Să fi fost o sală de bal? In capătul îndepărtat se vedeau un 
șezlong și câteva fotolii căptușite cu catifea, trase lângă un 
cămin. Alături de ele erau un gramofon cu manetă și cu o pâlnie 
uriașă și în jur o sumedenie de discuri vechi de vinil, majoritatea 
scoase din coperte. Emily se îndreptă spre ele, atrasă de culorile 
lor stridente. Cine erau Bay City Rollers și Ziggy Stardust? Toţi 
dădeau dovadă de un gust profund dubios în materie de frizuri. 
Cine pisici erau Thin Lizzy sau The Clash??? Aștia din urmă îi 
aminteau de ceva - oare îi asculta mama ei? Oricum, în mod 
cert nu erau din 1859. Foarte ciudat, atunci. De unde apăruseră 
aici? 

Se auzea constant un zumzet de muzică joasă, dar Emily nu-și 
putu da seama de unde venea. Avea oare halucinaţii auditive? 
Işi apăsă mâinile pe urechi, însă muzica rămase. Se așeză, se 
ridică iar în picioare, își aruncă ghiozdanul pe șezlong, stătu o 
clipă în cumpănă, apoi se duse spre fereastră. Rinocerii chiar 
erau niște namile. Așteptând, Emily își împleti degetele în 
colierul de monede de sub tricou și zăngăni din ele. Băgă 
cealaltă mână în buzunarul hainei și ariciul veni și i se cuibări ca 
un ghemotoc cald în palmă. Ea îl scoase și îl ridică în dreptul 
ochilor. 

— Pogus, îţi spun drept că dârdâi de frică. Sper că fac ceea ce 
trebuie. 

Foarte încet, dar vizibil, ariciul clătină din cap dintr-o parte 
într-alta. 

— Ce vrei să spui? șuieră ea. 

L-ar fi chestionat mai departe, dar auzi voci și pași apropiindu- 
se de ușă. Straniul fundal sonor deveni mai insistent. 

— Mulţumesc, Pogonaș, murmură ea, punându-l la loc în 
buzunar și întorcându-se cu faţa spre ușă. 

Canaturile se deschiseră, și silueta mătăhăloasă a ursului 
umplu deschizătura ușii. 

— Fetiţo! mărâi el, și din gingii părură să-i răsară și mai mulţi 
dinți în timp ce vorbea. De data asta nu mai e niciun cal să te 
salveze. A MEA EȘTI! 


18 Trupe muzicale britanice din anii '70. Ziggy Stardust este un personaj de scenă (și 
eroul unui album) din aceeași perioadă al cântărețului englez David Bowie. 


VP - 110 


CAPITOLUL 17 


Se proptise în ușă și ridicase labele enorme, cu ghearele 
sclipind. Emily fu sigură că avea să fie făcută bucăţi, dar în 
aceeași clipă o voce nouă se suprapuse peste hârâitul ca de 
fierăstrău al ursului. 

— Gata, gata, Ursus! Ajunge! 

O voce minunată, ba chiar perfectă. Deși vorbele fuseseră 
enunțate, nu cântate, glasul era melodios și dulce, parcă de 
flaut, și suna ca o muzică în urechi. Oricât era de înspăimântată, 
Emily își dori s-o audă din nou. 

— Copila a venit la invitaţia mea, așa că, în virtutea legii 
străvechi care ne leagă pe toţi, aici va fi în siguranţă. 

Glasul sunase și mai frumos de data asta. Emily simţi un val 
cald de afecţiune pentru stăpâna vocii salvatoare, care era fără 
îndoială o persoană amabilă, frumoasă și bună. Se îndreptă de 
spate, fără să se mai teamă. Ursul își cobori și el braţele ucigașe 
și se trase înapoi, cu capul lăţos în pământ. 

— Cer iertare, mormăi el. 

— Și foarte bine faci. Putem lămuri lucrurile și fără să apelăm 
la metodele acestea brutale de modă veche. Hai să vorbim 
civilizat! 

— Adevărat, amice. 

Un alt vorbitor de data asta, pe un ton mult mai puţin plăcut. 
Vocea lui suna spartă și aspră în comparaţie cu cea dintâi. Când 
avea s-o audă din nou pe prima? 

Ursul se dădu la o parte, spăsit, și cei din spatele lui ieșiră la 
iveală. Veni întâi vampirul care fusese strivit de pooka, 
înveșmântat încă în mantia sa dramatică de reminiscență 
transilvană. Nu mai era deloc strivit, dar pe pielea palidă i se 
vedeau umflături și vânătăi. Părul blond mătăsos îi fusese coafat 
și potrivit astfel încât să acopere urma unei copite rămasă pe 
tâmplă. Dar nu el o interesa pe Emily, ci stăpâna vocii. 

Era, când ieși în faţă, exact așa cum și-o imaginase: o 
frumuseţe perfectă și totuși blândă, nu austeră. Nu prea înaltă, 
cu părul negru lung și bogat, cu câte o șuviţă groasă cenușie de 
o parte și de alta a capului, culeasă de pe frunte și prinsă cu 


VP - 111 


câte un pieptene de argint. Avea pielea palidă și delicată și ochii 
de un albastru întunecat ca miezul nopţii. Gâtul grațios ieșea 
dintr-o rochie de culoarea pupilelor ei, care se răsfira într-o 
trenă diafană de perle. Părea să aibă înfățișarea mării și vocea 
vântului, și Emily fu vrăjită. 

Făptura făcu câţiva pași graţioși spre ea. Emily rămăsese 
fascinată într-un colţ. Stăpâna vocii îi spuse un singur cuvânt: 
„Vino!”, dar care fu de ajuns ca s-o umple de o căldură fluidă. Se 
așezară lângă foc, una în faţa alteia, ea îi zâmbi, și Emily îi 
răspunse la fel, fericită să-i stea aproape. 

— Acum, spuse vocea, la fel de frumoasă, dar fără a fi 
copleșitoare în splendoarea ei, și Emily se aplecă înainte s-o 
asculte. Prezentările. Tu, cum știm, ești Emily, și mă bucur mult 
să te cunosc în sfârșit. 

Emily radie de plăcere. 

— Eu am multe nume, continuă frumoasa femeie și strâmbă 
puţin din nas, semn că erau o povară pentru ea. 

„Ce groaznic, biata de ea, să aibă atâtea nume!” 

— De exemplu, sunt sigură că lordul Stabrille-Chest aici de 
faţă e de părere că ar trebui să-mi spui „înalta stăpână”, exact 
cum face el. Nu-i așa, Peregrine? 

Vampirul se sprijinea într-o poziţie graţioasă și flexibilă de 
polita căminului. 

— Așa mi se pare potrivit, dată fiind diferenţa de rang, înaltă 
stăpână. 

— Aiurea! 

Făptura strâmbă iar din nas și dădu ochii peste cap înspre 
Emily. „Vezi ce trebuie să accept?” Emily îi zâmbi și ea, fericită 
să ia parte la conspirație. 

— Nu, e mult prea arogant. Și femeia se aplecă spre Emily, 
mai aproape. Prietenii cei mai buni îmi spun Melpo, și sper să-mi 
spui și tu la fel. Intinse o mână și o bătu ușurel pe Emily pe 
genunchi, iar Emily se îmbujoră. Melpo o privi cu buzele strânse 
de îngrijorare. Dar, scumpa mea, uită-te la tine! Se întoarse 
peste umăr. Burke, adu-ne, te rog, niște ceai! Domnișoara Emily 
n-a fost tratată cum se cuvine. 

Majordomul, pe care Emily nu-l zărise stând în umbră, o porni 
direct spre ușă, dar fu oprit din nou de glasul cel melodios. 

— Ah, și câteva prăjiturele din acelea gustoase. Biata copilă 
pare flămândă. 


VP - 112 


Emily era îndrăgostită. Ceaiul sosi imediat, împreună cu niște 
prăjituri delicioase, și următoarele minute trecură ca un vis. 
Melpo o întrebă cum ajunsese aici și dădu din cap cu o figură 
gravă și îngrijorată, dar cu adevărat interesată, când Emily îi 
povesti aventurile prin care trecuse. Emily îi pomeni câteva 
dintre lucrurile pe care le aflase, cum fusese fugărită de urs 
(despre care acum, în mod curios, nu-i mai păsa că stă în 
cameră cu ele), și tocmai se pregătea să-i relateze ce făcuse 
tatăl ei la Poșta de Noapte, când avu din nou senzaţia aceea 
lichidă, ciudată - de data asta însă în cap, nu în piept, ca o 
căldură crescândă în spatele urechilor. 

În lumea aceasta fusese servită pentru prima dată cu ceai și 
biscuiţi la Poșta de Noapte, de o femeie-demon cu ochi roșii și 
cu gheare, dar care fusese bună cu ea, fusese prietenoasă, și 
Emily simţise că prietenia ei era adevărată, în ciuda ochilor 
înfricoșători. Acum se afla lângă femeia aceasta minunat de 
frumoasă, cu o voce perfectă, care o rugase să-i spună pe un 
nume pe care o chemau numai prietenii apropiaţi. Și totuși ceva 
nu era în regulă aici, și Emily simţi din nou că impresia aceasta 
a ei e autentică, indiferent ce-i spuneau celelalte simţuri. Capul 
îi zvâcnea de această nouă senzaţie. Se opri din povestit și vâri 
mâna în buzunar să-l pipăie pe Pogonici. Și atunci fu absolut 
sigură. 

— Nu. 

Melpo ridică privirea din ceainicul pe care tocmai îl luase de 
jos, cu un zâmbet întrebător. 

— Nu mai vrei ceai? 

— Nu. Nu mai vreau ceea ce se întâmplă. Nu știu ce faci, dar 
nu mai merge. Pe ascuns, în buzunar, își înfipse un deget în ţepii 
ariciului până când ochii i se umeziră de durere. Sunt o 
persoană dificilă. Nu mă poți influenţa ca pe ceilalţi. Știu că nu 
ești prietena mea. În timp ce vorbea, durerea o ajută să-și 
limpezească gândurile. Am ceva pe care tu ţi-l dorești și nu-l 
poți lua, și amândouă știm asta. Așa că hai să lăsăm politeţurile! 

Puse jos ceașca ei de ceai și se lăsă pe spate, speriată, dar 
entuziasmată în același timp. Poate că, o clipă mai târziu, strică 
efectul aplecându-se după încă o prăjitură, în caz că aveau să 
fie luate de acolo, dar își zise că oricum câștigase un avans 
considerabil. 

Nocturnia, căci ea era în realitate, nu simpatica Melpo sau 


VP - 113 


minunata voce, dădu din cap cu respect. 

— Semeni cu mama ta, din câte văd. 

Vocea era încă muzicală și ademenitoare, dar acum nu mai 
reușea decât să se rotească în jurul lui Emily, fără s-o mai ia pe 
sus și să-i pătrundă în suflet. Muzica îndepărtată pe care o 
auzise în cameră mai devreme plutea în jurul Nocturniei ca un 
nor. Făptura aceasta era muzică. 

Nocturnia termină de turnat ceaiul și se lăsă pe spate cu 
ceașca în mână, măsurând-o pe Emily din priviri. 

— Foarte bine, copilă, hai să vorbim fără ascunzișuri. Fiecare 
din noi are ceva pe care cealaltă și-l dorește. Cum să facem 
schimbul? 

— Nu știu de ce nu-l luăm, pur și simplu, mormăi ursul de la 
locul lui de pedeapsă din colţ. 

Nocturnia ridică un deget fără să se uite la el. 

— Ursus, n-am de gând să-ți mai spun o dată. Există o lege 
străveche, care ne leagă de pe vremea când încă nu ieșiserăm 
din umbra pădurii și care mi se aplică și mie ca oricui altcuiva. O 
invitaţie la masa tratativelor activează regula ospitalităţii, și, 
până când discuţiile nu sunt încheiate, iar preţul și beneficiile 
fiecărei părţi nu sunt stabilite, niciuna n-o poate pune pe 
cealaltă în pericol. 

Ursul dădu înapoi, iar vampirul, lordul Peregrine, zâmbi 
dispreţuitor văzându-l rușinat. 

— Spune deci ce beneficii vrei și ce preţ ceri. 

Ochii Nocturniei erau acum aproape complet albaștri; abia 
dacă întrezăreai în ei o urmă de alb. Era mai puţin umană decât 
atunci când intrase; asemănarea se topise odată cu masca lui 
Melpo. Mai palidă, mai subţire și mai intensă, era cea mai vie 
ființă din cameră, chiar și în comparaţie cu mătăhălosul urs. 
Emily părea o umbră pe lângă ea. Cum își închipuise vreodată 
că ar putea să facă faţă acestei... Puteri? Ce Dumnezeu căuta ea 
aici? 

— Beneficii? 

— Da, obiectul sau serviciul pe care mi-l ceri. Ce dorești de la 
mine în schimbul a ceea ce doresc eu? 

— Îi ai pe părinţii mei, nu-i așa? Sunt teferi și nevătămaţi? 

Emily se chirci dându-și seama cât de jalnic sunau vorbele ei. 

O înclinare abia simțită din cap a Nocturniei. Da. 

— De ce i-ai luat? 


VP - 114 


— Asta este ceea ce-ţi dorești? Doar această informaţie? 

Nocturnia zâmbi fără vreo urmă de bucurie, și Emily se sperie. 
Ceva nu era bine! 

— Nu, nu e asta. Stai puţin, nu cumva am voie să-mi pun doar 
trei dorințe? 

Și-i făcu Nocturniei cu degetul în semn de reproș. 

Pe fruntea perfectă a înaltei stăpâne se ivi o cută - probabil 
singurul semn că era frustrată. 

— Nu, copilă. Nu sunt un djinn. Poţi să-mi ceri orice dorești, și 
eu am să-ţi cer ceea ce doresc, și vom ajunge sau nu lao 
înțelegere. Așa a fost dintotdeauna, încă din vremuri de care 
nici măcar eu nu-mi amintesc. 

„Nu-mi amintesc...” Biblioteca spunea că se pierde în amintiri, 
dar Nocturnia, cine știe cum, nu făcea asta. Stând aici, cu 
spatele drept și ochii strălucitori, era cu siguranţă mai vie decât 
sora ei. Cum o numise Cornelius? Un ocean de magie. Ochii ei o 
fixau pe Emily, întrebători și imenși, și Emily trebui să-și 
ferească privirea. 

— Deci? spuse Nocturnia. 

Emily simţi aceeași presiune ca atunci când profesorul îi 
punea o întrebare dificilă în faţa întregii clase. Cum ar fi trebuit 
să răspundă? Işi voia părinţii înapoi, dar toată povestea asta 
începea să-i sune fals. Dacă spunea ceva greșit? 

— Stai puţin! Tu ce vrei? îngăimă Emily, încercând să mai 
câștige timp de gândire. Ai zis că o să spunem amândouă ce 
vrem. Spune tu! 

Nocturnia înclină capul ca o lebădă care-și arcuiește gâtul. 

— O întrebare îndreptăţită. Vreau monedele, cunoscute în 
vremea de azi drept banii blestemaţi, și vreau să-mi fie date 
astăzi, de bunăvoie și fără nicio îndatorire ori servitute. 

În timp ce ea vorbea, Emily simţi monedele atârnându-i 
deodată greu la gât, fierbinţi și reci totodată, nevăzute sub 
tricou. 

Nocturnia continuă: 

— Mai întâi am să le probez și apoi le voi primi în păstrare 
într-un mod care să nu-mi facă niciun rău. Zâmbi, dar fără nicio 
căldură. Asta este tot ce-mi doresc, de la tine, cel puţin. 

— Și de ce le vrei? spuse Emily, căreia nu-i plăcuse deloc cum 
sunase acel „cel puţin”. Adică, ai de gând să distrugi cu ele Big 
Ben, Marele Mecanism? 


VP - 115 


— Aceasta, copilă, este o informaţie care depășește limitele 
înțelegerii noastre. Poţi să-mi faci o ofertă în schimbul ei, dar 
acum nu sunt obligată să-ți răspund. 

Emily dădu să spună ceva, însă Nocturnia ridică o mână s-o 
oprească. 

— Am să spun doar, pentru că văd că pui la inimă această 
poveste, că îmi doresc doar libertatea, nu distrugerea măreţei 
vrăji sub care se află poporul meu. N-am să-i fac niciun rău. 
Nocturnia se aplecă mai aproape. Te întreb deci, pentru ultima 
dată: ce-ţi dorești în schimbul satisfacerii dorinţei mele? Fie îmi 
spui acum, fie, după cum permite legea străveche, armistițiul 
nostru va lua sfârșit. 

Toată lumea din încăpere se uită la Emily, și ea se foi în 
fotoliu. Limbajul pe care-l folosise Nocturnia fusese foarte 
complicat. Ce Dumnezeu însemna „servitute”? Ea cum ar fi 
trebuit să formuleze ceea ce-și dorea? Doar nu era avocat. 

— Nu, nu, stai puţin, trebuie să mă gândesc. 

Nocturnia era mai palidă ca înainte, și ochii îi străluceau ca 
niște safire. Devenea tot mai puţin umană. Nu mai era femeia 
elegantă care-și turnase ceai, ci o făptură străveche și teribilă. O 
muzică sălbatică și violentă crescu în auzul tuturor, emanând de 
peste tot din jurul ei, încă înceată, dar înteţindu-se treptat. 
Nocturnia bătuse din deget în ritmul ei în timp ce vorbise, și 
vocea i se schimbase într-un scârțâit de corzi de vioară. Cum de 
păruse vreodată frumoasă? 

— Timpul de gândire s-a sfârșit, o anunţă ea pe Emily. Spuneţi 
dorinţa! 


VP - 116 


CAPITOLUL 18 


— Hm, bine. lată ce vreau... 

Ah, Doamne! Emily închise ochii și încercă să-și pună 
gândurile în ordine, dar muzica se rotea și se învârtejea în jurul 
ei, și își simţea nervii întinși la maximum. Nu-și putea stăpâni 
minţile. 

— Vrrreau ca părinţii mei să fie eliberaţi, fără să pățească 
nimic, și să ne putem întoarce în lumea noastră, pe tărâmul 
zilei. Numără pe degete în timp ce vorbea. Și ca tu să nu încerci 
să ne faci nimic câtă vreme suntem pe drumul de întoarcere și 
nici după aceea. Fără nicio îndatorire sau serviciu sau ce ai mai 
spus tu acolo. 

— Foarte bine. 

Nocturnia începu să dea din cap. 

— Stai puţin, că n-am terminat, o opri Emily. Vreau ca Tarkus 
și familia lui să fie lăsați în pace, și la fel Pogonici, și ca tu să nu 
faci nimic rău... 

Nocturnia ridică o mână. 

— Asta nu e o listă pentru Moș Crăciun, spuse ea mijind din 
ochii intens albaștri. Sunt gata să-ți ofer beneficiile pe care mi 
le-ai cerut până acum referitoare la familia ta și la toți acești 
alţii, dar atât. Nu-ţi imagina vreo clipă măcar că-mi poţi dicta 
cum să mă port! 

Ochii ei, deplin albaștri acum, fără niciun strop de alb, o 
fulgerară cu strălucirea lor pe Emily, care se făcu mică în fotoliu. 

— În regulă. 

— Deci ești de acord? 

— Aăăă... da, probabil da. 

O gaură oribilă se căsca înăuntrul ei, senzaţia că uitase ceva 
esenţial sau că încurcase totul. Pogonici chiţăia și i se foia în 
buzunar. Ce anume spusese Nocturnia? Cuvintele fuseseră ca 
un contract, așa că, dacă exista cumva vreo portiță sau... 

— Atunci am încheiat o înţelegere, și legea străveche este 
respectată, și de acum amândouă suntem obligate să cedăm 
ceea ce am oferit. 

Îi întinse o mână sclipitoare. Emily șovăi, apoi o întinse și ea 


VP - 117 


pe a ei. Când o atinse, mâna Nocturniei era atât de rece, încât o 
arse, și ea se trase înapoi cu un țipăt. Era sigură că palma i se 
înnegrise și... Dar nu, nu avea nimic, nu simțea decât o durere 
profundă. Muzica încetase de tot, și în încăpere nu se mai auzi 
decât vocea glacială a Nocturniei: 

— Bine, atunci. Dă-mi ceea ce-mi doresc, copilă, și eu am să-ți 
dau ceea ce-ţi dorești tu. 

— Stai puţin! De unde știu că așa ai să faci? 

Pe chipul Nocturniei se înfiripă o urmă de zâmbet adevărat, și 
în clipa aceea ea semănă cu Biblioteca și se putu vedea că sunt 
surori. 

— Pentru că forțele care ne leagă sunt mai vechi chiar și 
decât mine, și nu pot să le ocolesc tot așa cum nu pot să nu fiu 
eu însămi. Dă-mi ceea ce-mi doresc, copilă. Arată-mi monedele! 

Emily își deschise puţin geaca, își dezlipi colierul de pe piele și 
și-l puse peste tricou. Muzica distantă din fundal izbucni deodată 
și deveni un urlet, apoi se potoli la loc. Ochii Nocturniei trecură 
de la albastrul gheții la albastrul mării în furtună, și pe faţa ei se 
zugrăvi foamea primitivă a unei făpturi nesăţioase. 

— Da. 

Un singur cuvânt, dar care cuprindea în el un dor de o viaţă. 
Nocturnia nu mai avea ochi pentru nimic altceva, iar ursul și 
Peregrine se aplecară amândoi mai aproape să vadă. 

— Du-te și stai în lumină, copilă! 

Emily se ridică și făcu câţiva pași către candelabru. Privirea 
Nocturniei rămăsese lipită de colier. 

— Acum dovedește-le! 

— Cum adică? 

— Trebuie să le văd cum funcţionează. N-am de gând să mă 
las păcălită de niște bani calpi. 

Emily își frecă palma de suprafața monedelor, deși privirile 
fixe ale celorlalţi o făceau să se simtă foarte nelalocul ei. 

— Hm. Cred că ar trebui să le atingă cineva, zise ea. Ca să 
demonstreze ghinionul. În minte îi năvăliră imaginea lui Tarkus 
rugându-se de ea din gaura de canalizare și chipul lui când ea 
plecase să facă singură tâmpenia asta. E periculos însă, ar 
trebui să... 

— Peregrine, adu-mi-le! 

Vocea Nocturniei era rece ca o apă adâncă și întunecată. 

— Ăăă... poftim? Scuze, cred că n-am înțeles prea bine... 


VP - 118 


spuse vampirul. 

— Adu-mi-le! 

El își împreună degetele sub mantie. 

— Dar, înaltă stăpână, doar... 

Nocturnia îl pironi cu privirea ei neiertătoare. 

— Trebuie dovedite, lord Stabrille-Chest. Răscumpără-ți prin 
bravură neputinţa de a mi le aduce. 

Peregrine se foi în loc. În spatele lui, pe faţa ursului se 
întindea un rânjet tot mai larg. 

— Ah... în mod sigur o să se comporte urât. 

— Atunci cine e mai potrivit să le încerce decât cel mai 
îndrăzneţ dintre noi? 

La aceste vorbe, lordul înțepeni, și pieptul i se umflă sub 
mantie. 

— Așa este, într-adevăr. 

Ursul chicoti. 

Într-o fracțiune de secundă, cât timp Emily clipi, vampirul 
ajunse în faţa ei. O făcu să tresară, și monedele îi zăngăniră 
ciocnindu-se între ele. De aproape, Peregrine nu era atât de 
chipeș pe cât lăsa impresia de la depărtare. Avea pielea subţire 
ca pergamentul și îngălbenită, dezvăluindu-i oasele albe de 
dedesubt. Ochii îi erau de un galben bolnăvicios, cu pupile roșii, 
și duhnea a sânge vechi și a mucegai de mormânt. Se aplecă 
mai aproape, și vocea i se auzi abia cât o șoaptă: 

— Să nu crezi c-am uitat de clovneriile tale cu calul, mârţoagă 
prăpădită! 

Din gură îi ieșiră la iveală câţiva colți, la fel de îngălbeniţi ca și 
pielea. 

— Peregrine! se auzi din nou vocea. 

— Îndată, înaltă stăpână. Hai, copilă, dă Cezarului! Ha! 

Zâmbetul i se ivi din nou pe față, dar, dincolo de fațadă, lordul 
nu era decât o fiinţă stricată, în descompunere, care își luase 
doar o aparență omenească. 

Întinse mâna palidă și zvâcni din degete. 

— Dă-mi-le! 

Emily îşi duse amândouă mâinile la spate, căutând 
încuietoarea, și fu deodată năpădită de amintirea tuturor dăţilor 
când mama ei făcuse același gest. Toate dăţile când și-l scosese 
ca să i-l dea să se joace cu el, când o luase în braţe, și colierul 
fusese la nivelul ochilor ei, și cum monedele, simbolurile lor 


VP - 119 


curioase și parfumul mamei se contopiseră în mintea ei, 
însemnând dragoste, și atunci știu că face o greșeală și că n- 
avea cum s-o mai oprească. Când încuietoarea se desfăcu sub 
degetele ei, amintirile se destrămară și ele și se pierdură în 
întuneric. 

— Poftim! 

Emily simţi o anumită plăcere văzându-l pe Peregrine cum se 
ferește când colierul se arcui spre el. Vampirul își adună curajul 
și întinse mâna ca și cum și-ar fi băgat-o în foc. Îl luă cu ochii și 
dinţii încleștaţi, și, preţ de o clipă, Emily simţi că-i e milă de el. 
Dar nu dură mult. Lordul luă colierul și nu se întâmplă nimic. Nu 
se întâmplă nimic nici după câteva momente, așa că el se 
întoarse spre Nocturnia, cu grijă, de parcă ar fi ţinut în mână 
dinamită. 

— Bun. Atunci am să ţi-l aduc. Îmi închipui că am să mă 
împiedic și am să-mi scrântesc degetul mare sau așa ceva, așa 
că nu te alarma, înaltă stăpână! 

În colţ, ursul se aplecase înainte și-și pusese bărbia pe labele 
din față. Nu-i mai trebuiau decât niște floricele de porumb. 

Peregrine porni, mergând cu grijă exagerată, pășind încet cu 
fiecare picior pe podeaua netedă. Chiar înainte să treacă pe sub 
candelabru, ridică privirea și-și dezveli colții într-un rânjet, cu 
ochii sclipind de viclenie. Candelabrul tremura, legănându-și 
cristalele deasupra. În loc să treacă direct pe dedesubt, 
vampirul îl ocoli. 

— Aha, te sfătuiesc să fii mai deștept de atât! rânji el cu 
rânjetul lui murdar și se adresă Nocturniei, care stătea și-l 
urmărea cu o expresie impasibilă: înaltă stăpână, cred că cineva 
suficient de abil poate să păcălească aceste monede blestemate 
dacă are mare grijă. Din fericire, eu sunt suficient de 
aAAAAAAA! 

Nu apucă să-și termine propoziţia, pentru că, într-o explozie 
de lemn și sticlă, unul dintre rinocerii negri se năpusti direct prin 
peretele de geam care dădea spre gazon, veni în fugă și îl 
străpunse pe lordul Stabrille-Chest. Goni apoi mai departe, prin 
ușa cea mare, în vestibul, cărându-l pe vampirul schilodit în 
vârful cornului. Colierul căzu pe podea în locul unde Peregrine 
radiase triumfător, plin de răutate. De undeva dinăuntrul casei 
razbătură ţipete și bufnituri. 

Emily și ursul rămăseseră așezați, cu fălcile căscate. 


VP - 120 


Nocturnia dădu din cap. 

— Cum era de așteptat. Monedele sunt dovedite, și aproape 
ţi-ai livrat jumătatea ta. 

— Brrrr-rinos! zise Emily și adăugă vorba aceasta la lista de 
lucruri pe care le putea spune în momentele cele mai dramatice. 

Nocturnia dădu la iveală o cutiuţță de argint gravată cu rune 
alambicate. Apăsă pe o deschizătoare ascunsă, și capacul sări în 
sus, dezvăluind interiorul căptușit cu catifea, croit anume pe 
dimensiunea monedelor. g 

— Cutia aceasta este fermecată. lţi va permite să-ţi duci la 
bun sfârșit partea ta de înțelegere și să-mi aduci monedele fără 
a vătăma pe nimeni. Bine că m-am gândit la asta, altfel ar fi 
trebuit să vii cu noi până când ai fi putut să ni le dai. Făcu cu 
degetul spre Emily în semn de avertizare. Detaliile înțelegerii 
sunt foarte importante. Acum te rog să pui monedele aici. 

— De ce? 

Nocturnia se încruntă la ea. 

— Pentru că avem o înţelegere. 

Emily clătină din cap. 

— Nu, nu asta am vrut să spun. De ce alţii nu pot să le atingă, 
dar eu pot? 

Un rânjet larg despică faţa Nocturniei. O felie ascuţită de os 
alb, dezgolit într-o rană. 

— Habar n-ai ce ești, copilă, nu? se întoarse ea spre urs, 
râzând. Habar n-are! 

Amândoi râseră, ursul hârâind ca o drujbă, Nocturnia cu un tril 
muzical care răsună peste tot în jurul ei. 

— Încetaţi! Spune-mi! 

Nocturnia își tamponă ochii cu o batistuţă, încă zâmbind. 

— Mai ai ceva cu care vrei să facem schimb? Vreun alt 
mărunţiș magic, hmmmm? Poate ești gata s-o dai înapoi pe 
mama ta pentru această informaţie? 

Zâmbetul i se stinse, și pe faţa ei nu mai rămase acum decât 
răutate. Emily își feri privirea. 

— Nu. 

— Așa mă gândeam și eu. Atunci să continuăm! 

Ursul îi aduse lui Emily cutia de argint, ocolind pe departe 
colierul. Emily îngenunche și puse monedele în el. Fierbinţeala 
lor rece pe mâinile ei îi frânse inima mai tare acum decât prima 
oară. Închise cutia cu un pocnet și i-o întinse Nocturniei. Când 


VP - 121 


mâna cea palidă o atinse, Emily strânse deodată de celălalt 
capăt, fără să-i dea drumul. 

— Acum e rândul tău, zise ea. 

— Desigur, nu am de ales, ţi-am spus. 

— În regulă. Emily lăsă cutia și se dădu înapoi. Vreau să-mi 
iau părinţii și să plecăm acasă. 

— Și ai să ti-i iei, fii fără grijă! Un zâmbet minuscul. Dar după 
ce termin ce am de făcut cu ei. 

— POFTIM? 

— După ce mama ta va duce la bun sfârșit sarcina pentru 
care am nevoie de ea, am s-o eliberez și am să-mi îndeplinesc și 
eu toate obligaţiile faţă de tine. Zâmbetul se lărgi. Pe tatăl tău 
am să-l ţin închis între timp în temniţă, ca să fiu sigură de 
cooperarea mamei tale. 

Emily simţi că alunecă într-o apă înghețată. 

— Dar ai spus că le dai drumul! 

— Și le voi da. Imediat după ce mama ta face tot ce are de 
făcut pentru mine. 

— Dar nu așa ne-am înţeles! 

— Ba EXACT așa! Nocturnia nu ridică vocea, dar ea i se umflă 
până umplu încăperea și candelabrele tremurară. A fost o 
înţelegere în acord cu legea străveche. Ai spus ceva despre dată 
sau despre momentul zilei? NU. Doar monedele în schimbul 
părinţilor tăi și al siguranței voastre - și asta se va face. 

Se întoarse să plece, și Emily ţipă la ea. 

— Dar n-am știut că trebuie să spun asta! Nu e drept! 

Nocturnia se răsuci spre ea, cu faţa golită acum de orice urmă 
de milă sau umanitate. 

— Drept? Când a fost vreodată ignoranţa o scuză în lumea 
aceasta sau în lumea voastră? Mâna ei mângâie cutia argintie. 
Întreabă-i pe cei pe care imperiul tău i-a cucerit, a căror muzică 
a fost redusă la tăcere, dacă au primit vreo dispensă pentru că 
n-au știut sau vreo șansă de a afla. 

— Dar, dar... 

Emily se simțea sufocată de spaimă și regret. Privirea 
Nocturniei nu vădea nicio emoție, de parcă ar fi examinat o 
insectă. 

— E drept ca eu să fiu ţinută prizonieră aici, să n-am cu ce mă 
hrăni și să mă sting, silită să supraviețuiesc din resturi căpătate 
pe sub mână, în timp ce afară mă așteaptă un festin? E drept? 


VP - 122 


Este? Când pomeni de resturi, ochii i se îndreptară asupra 
gramofonului. Burke, strigă ea, adu muzica! Una din cele noi. 
Am nevoie. 

Majordomul se apropie de gramofon cu pas de păianjen, îi 
aplecă mânerul, apoi îl ridică în braţe, gemând, și veni să stea 
cu el în spatele stăpânei sale. Din pâlnie răsunară versurile 
neașteptate ale melodiei „Anarchy in the UK”**, și zăngănitul 
chitarelor electrice făcu înconjurul sălii de bal. Nocturnia dădu 
capul pe spate, exaltată. Conturul prinse să-i scapere de o 
încărcătură electrică, și ea începu să strălucească. Șuvițele 
groase cenușii din păr i se îngustară, apoi deveniră negre și 
lucioase ca antracitul. Deschise ochii, și privirea ei scânteia 
acum de lumină. 

— N-o să mai trăiesc așa de acum încolo. Ursus, avem și 
monedele, și o scamatoreasă în stare să le mânuiască. Pornește 
planul! Dezlănţuie haosul, apoi vino la Marele Mecanism! Eu am 
să neutralizez străjile și am s-o silesc pe gloaba aia să pună 
monedele așa cum trebuie. Nocturnia zâmbi rece, triumfătoare. 
Au să distorsioneze vraja, și clopotele au să bată, iar eu am să le 
manevrez muzica după cum poftesc. Marele Mecanism va 
funcţiona doar pentru mine. 

Fredonând încetișor, se îndreptă spre ușă, cu ursul alături și 
cu majordomul împleticindu-se sub greutatea gramofonului 
după ea. 

Emily era zguduită de suspine. 

— Ai promis! Ai promis că n-ai să strici Marele Mecanism! M-ai 
minţit! 

Ochii Nocturniei se mai întoarseră o dată să arunce fulgere. 

— Eu nu mint niciodată, copilă. N-am să stric Marele 
Mecanism. Am să-l smulg însă din închisoarea lui, am să mă 
învelesc în el ca într-o mantie a nopţii și am să mă întorc în 
lumea ta cu toată magia mea neatinsă! 

— lar eu am să vânez într-un întuneric nou! spuse ursul. 

Nocturnia îi zâmbi - mamă indulgentă a unei odrasle blănoase 
înspăimântătoare. 

— Da, ai să vânezi. O să fim cu toţii liberi să ne ospătăm din 
nou după pofta inimii. 

Emily simţea că se îneacă, fără niciun pai de care să se agațe. 

— Dar... Dar cum rămâne cu Miezul Nopţii, cu toţi locuitorii de 


19 Cântec de debut (1976) al faimoasei trupe britanice de punk rock Sex Pistols. 
VP - 123 


aici? 

— N-o să aibă de ales și o să trebuiască să vină în lumea 
voastră, așa cum nici eu n-am avut de ales și a trebuit să vin 
aici când mama ta m-a făcut prizonieră, o străpunse Nocturnia 
cu privirea. 

— Dar acesta e refugiul lor! Afară, totul e schimbat. Nu pot să 
supravieţuiască acolo fără magie! 

De data asta implorase. 

— Mi-e foame și am nevoie să mă hrănesc. Nimic altceva nu 
contează. Expresia de pe chipul ei era indescriptibilă, 
înfricoșătoare, reflectând numai nevoia ei imensă. Ajunsese la 
ușă, dar se întoarse. Nimic... decât poate să răsplătesc vechea 
insultă pe care mama ta a adus-o onoarei mele. Ți-am promis să 
nu-ţi fac niciun rău, și nu-ți voi face, dar - făcu iar cu degetul ei 
osos - dorinţa ta n-a privit pe nimeni altcineva și nici nu mi-ai 
cerut asta pentru nimeni altcineva. Detaliile sunt foarte 
importante, ţine minte! 

Ursul deschise ușa, și el, Nocturnia și majordomul ieșiră fără 
să se mai uite înapoi. 

„Dorinţa ta n-a privit pe nimeni altcineva” - ce-o fi vrut să 
spună? se întrebă Emily. 

În clipa următoare, din umbra vestibulului se desprinse o 
formă vie, și silueta pe jumătate strivită, pe jumătate sfârtecată 
și întru totul înspăimântătoare a lordului Stabrille-Chest se 
strecură în sală, trântind ușa în spatele său. Costumul lui de 
ocazie și mantia de operă erau sfâșiate în ultimul hal și îi lipsea 
un ochi roșu, dar rămășițele feţei se despărţiră în două, 
dezvelind un șir încă întreg de dinți. 

— N-am mai băut sânge proaspăt de peste un secol și 
jumătate. la ghici ce-am să-ţi fac acum, mârțoagă prăpădită! 


VP - 124 


CAPITOLUL 19 


Peregrine se întinse spre ea, lipsit deja de orice graţie, dar 
încă iute ca o pisică. De spaimă, corpul i-o luă lui Emily înaintea 
minţii. Se feri, zbughind-o la fugă și aruncând fotoliile în calea 
vampirului care se repezise după ea. Focul o ardea fierbinte în 
spate, în timp ce în urma lui Peregrine ferestrele sparte atârnau 
în cioburi. Ah, de ce nu se dusese într-acolo? Vampirul nu se 
sinchisi să se ferească, ci mătură unul dintre fotoliile din drum 
cu o simplă mișcare a braţului, azvârlindu-l de-a curmezișul 
camerei și făcându-l ţăndări de perete. Era MULT mai puternic 
decât părea. Emily șovăi ascunsă după ultimul fotoliu. Nu mai 
avea unde să fugă. 

— N-ai niciun respect față de Morți! mârâi el, și o dâră oribilă 
de bale însângerate se scurse pe pieptul cămășii zdrenţuite. M- 
ai făcut să par un prost în faţa ei. 

— N-ai avut nevoie de prea mult ajutor. 

Gura vorbise iar fără ea. De ce, of, de ce? 

Peregrine urlă de indignare și sări, răsturnând cât colo cel de- 
al doilea fotoliu și înhăţând-o în timp ce ea încerca să scape. Era 
numai oase, unghii și dinţi, și ghearele lui i se înfipseră lui Emily 
în braţ, prin haină. Țipă când o trase spre el. Singurul ochi 
rămas îi strălucea roșu, și dinţii i se lungiseră mai tare ca 
niciodată, ieșindu-i din faţa zdrobită, ca niște așchii de os 
îngălbenit. Abia mai putea vorbi printre ei, dar reuși să 
rostească: 

— MI-E FOAME! 

Işi dădu capul pe spate și se repezi la gâtul ei, ca o cobră în 
atac. Emily nu apucă să ţipe. Dintr-odată, aceeași senzaţie 
lichidă, bizară, îi înflori în piept, apoi i se răspândi într-o clipită în 
tot corpul, din creștetul capului până-n vârfurile degetelor de la 
picioare. Avu senzaţia oribilă că se turtește și se îndoaie, apoi 
simţi că se contractă și scapă din strânsoare. Se rostogoli, lovi 
cu picioarele din spate și-și făcu avânt, apoi ateriză pe podea cu 
toate labele și o zbughi sub un șezlong, strecurându-se pe sub el 
cu o mângâiere a urechilor lungi, în timp ce picioarele 
musculoase din spate o împingeau înainte într-o cursă în salturi 


VP - 125 


spre ieșire. Blana moale de pe labe îi alunecă puţin pe 
dușumeaua lustruită, încât trebui să traseze un arc de cerc 
amplu ca să cotească, dar, în vreme ce vampirul urla de furie în 
spatele ei, ea își recăpătă echilibrul și se repezi prin fereastra 
zdrenţuită afară, sărind pe pajiștea cu rinoceri. 

Când ieși în aerul nopţii, amușină cu botul, și tot ce era în jur 
îi stârni un potop de senzaţii. larba, mormintele, vântul și 
duhoarea de putrefacție a unui vampir flămând și disperat, care 
fugea după ea. Ochii ei mari și ovali, plasați de o parte și de alta 
a capului, zăriră un tufăriș des în celălalt capăt al gazonului, și 
ea ţâșni într-acolo, cu urechile lungi lipite de cap, cu labele 
găsind aderenţă perfectă la covorul de iarbă, lăsând-o să prindă 
o viteză uriașă în timp ce traversa pajiștea făcând zigzaguri 
printre rinocerii imobili și alergând atât de repede, încât toate 
cele patru labe i se ridicau deodată de la pământ. ÎI lăsă pe 
vampirul deznădăjduit mult în urmă și se năpusti în tufiș, fără să 
încetinească. Ochii, urechile și mustăţile îi spuneau stânga, 
dreapta, ferește, stânga, stânga, strecoară-te, și străbătu ca un 
glonț hăţișul, ieșind ca din pușcă pe partea cealaltă, pe un 
câmp. Descoperi o potecă de vulpe lângă un gard verde, o 
mirosi ca să fie sigură că nu fusese folosită și o luă la fugă pe 
ea, savurându-și sprinteneala, inspirând mirosul ierburilor, 
percepând totul în jur. Luna își arunca lumina argintie pe 
spinarea roșiatică și urechile cu vârful negru și Emily dădu din 
picioare de bucurie. Mai întâi din cele din spate, apoi din cele 
din faţă, boxând în aer. Era liberă, fugea și nimic n-o putea 
atinge. Alergă kilometri întregi fără să obosească, până când 
ajunse la un zid de piatră care i se păru sigur după miros și sări 
peste el în colţul unei grădini vechi împrejmuite, părăsită de ani 
de zile, unde găsi un petic numai bun de trifoi. Se opri, 
adulmecă și ascultă să nu fie vreun pericol. Nesimţind nimic, își 
îngropă capul în trifoi și mestecă până se sătură. Odată ce-și 
puse burta la cale, dădu câteva ocoluri în iarba mai lungă de 
alături, plecând-o la pământ ca să-și facă un culcuș. 

Puțin mai târziu se auzi deodată un sunet neobișnuit, ca al 
unui arc tensionat, care ţâșnește dintr-o cutie închisă. Emily 
zvâcni din forma de iepure și sări în aer drept în picioare. 

— CE NAIBA A MAI FOST ȘI ASTA? ţipă ea și scuipă din gură 
iarba care-i rămăsese între dinți. 

Încremeni locului, tremurând uluită, cu mâinile împreunate la 


VP - 126 


piept, încercând să se deprindă din nou cu amândoi ochii în faţă. 
Se trase de urechi, apoi se pipăi peste tot; capul, da, picioarele, 
da, fundul, da, dar fără coadă, slavă Domnului! Toate membrele 
prezente, la locul lor și în forma necesară. Avea și toate hainele 
pe ea, dar își pierduse ghiozdanul când fugise de Peregrine și... 

— POGONICI! 

Scotoci în buzunarul hainei și scoase un ghem de ace. Ariciul 
se făcuse rotund ca să se apere și i se legănă în palmă, strâns în 
el și cât se poate de țepos. 

— Pogușor, ești bine? 

Ghemotocul zvâcni și se desfăcu cu încetinitorul. Dându-și la 
iveală boticul și faţa, îi aruncă lui Emily o privire plină de 
indignare și, cu un pufnet, îi întoarse spatele. 

— Of, Pogoniciule! Îmi pare rău, nu știu ce s-a întâmplat. 
Unde-ai dispărut? Adică, eu am fost un fel de iepure. lar iepurii 
n-au buzunare. i 

Ariciul rămase cu spatele la ea. Imbufnarea era una dintre 
specialităţile lui Emily, și acum avea de-a face cu un caz grav. 

— Of, Doamne! Hai să-ți găsesc ceva bun! 

Se plimbă printre straturile de legume năpădite de buruieni 
până când zări un melc gras. Se strâmbă, dar îl luă în mână, 
apoi îi legănă corpul bălos deasupra palmei. 

— Pogonici! 

El se întoarse încet spre ea, foșnind slab din picioare. Avea 
încă faţa încreţită de supărare. 

— Poftim! 

Emily lăsă melcul să-i cadă în palmă, și el se grăbi să-l muște 
înainte să apuce să se târască. Urmară niște scrâșnete și 
plescăituri care ei i se părură respingătoare, dar la sfârșit faţa 
ariciului se mai descreţise. 

— Îmi pare foarte rău. După ce-o să-mi dau seama ce s-a 
întâmplat, n-o să te mai las să treci prin așa ceva, bine? 

El nu ridică privirea din mestecat, dar legănă din fundulețul 
tremurător și zvâcni din bot, și cu asta basta, gata cu 
îmbufnarea. Ea îl strecură împreună cu melcul pe jumătate 
mâncat în buzunar. Mama va trebui să-i dea geaca la spălat 
când se întorceau acasă. Mama... 

Amintirea ultimelor evenimente o inundă ca un val de apă 
înghețată. Stricase totul și acum nici măcar nu mai avea 
colierul. Ce avea de gând femeia aceea înspăimântătoare cu 


VP - 127 


părinţii ei? Cu Marele Miez al Nopţii? Emily se trânti pe iarba 
umedă de rouă și se rezemă cu spatele de o magazie părăginită. 
O magazie... Sentimentul brusc că pierduse ceva esenţial îi 
aduse un gol dureros în stomac. Avusese o viață măruntă, 
plicticoasă, de care îi fusese adesea rușine, și totuși acum ar fi 
dat orice să stea în fund pe patul ei cu o carte, chinuindu-se să 
citească, în ciuda bubuiturilor și răcnetelor muzicii punk sau să 
încerce să se uite la televizor cu toate că tata sforăia pe 
canapea. Lucrurile mici despre care crezuse că sunt sticlă ieftină 
se dovedeau a fi diamante. 

Rămase multă vreme acolo, cu ochii pierduţi în spaţiu, când o 
tuse sonoră o făcu să sară în sus și să dea cu capul de scândura 
din spate. Nu era chiar o tuse adevărată, ci una dintre acelea 
care încearcă să atragă atenţia. 

— Hâm-hăm! 

Cel care tușise era un cal oprit în spatele zidului scund din 
capătul grădinii. 

De fapt, era chiar armăsarul negru care o salvase de urs. 
Avea fâșia albă în vârful coamei și ochii roșii. Mai tuși o dată, 
apoi, sigur că-i atrăsese atenţia, se duse în spatele unui copac 
și, cu toate că trunchiul nu era prea gros, nu mai ieși pe cealaltă 
parte. Se auzi un fâsâit distinct, iar ceea ce apăru de după 
copac fu un bărbat înalt și subţire, într-un costum negru uzat, cu 
o beretă pe cap și un fular roșu. In părul negru bogat care-i 
ieșea de sub beretă se vedea o șuviţă albă. Bărbatul se întoarse, 
se rezemă de zid și scoase de după ureche o foaie murdară de 
hârtie făcută sul. O aprinse cu un chibrit pe care-l hârșâi de o 
piatră din faţa lui și umplu aerul dintre ei cu un fum puturos. 

— Ha-ha, ești tare greu de găsit. 

Vocea aceasta! Era același accent irlandez și același bărbat 
care venise la ușa lor la începutul aventurii. Deci nici vorbă să fi 
fost trimis de școală. Era... 

— Un pooka! Ești un pooka! 

— Aha, bravo, nota zece! Măcar ţi-ai păstrat simţul de 
observaţie, zise el și trase din nou din hârtia aceea 
dezgustătoare făcută sul. Deși restul capacităților tale mintale 
sunt încă sub semnul întrebării. Pur și simplu te arunci în gura 
lupului sau cum? Nu pot să alerg în toate părţile ca să te salvez 
de fiecare dată, am și eu treburi importante de făcut. 

— Dar nu... nu m-ai salvat de data asta. Eu m-am salvat. M- 


VP - 128 


am... transformat în ceva. 

El dădu din mână. 

— Ah, tocmai mă pregăteam să intru în acţiune, când te-ai 
hotărât în sfârșit să lași prosteala deoparte și să te comporți ca 
o adevărată pooka. Credeam că n-o să mai ajung să trăiesc clipa 
asta. 

— Cum? 

Emily se ridică vijelios în picioare, dar trebui să se ţină de 
magazie, căci fu potopită de un val de amețeală. 

— Pfuuu, parcă sunt descleiată. 

— E din cauza transformării. A fost prima oară? E păcătoasă 
până te mai obișnuiești. De obicei, după una mai lungă, eu bag 
o halbă de bere și niște alune. Mai amortizează șocul. Își înclină 
gâtul lung și privi în jur. Că veni vorba, ai văzut cumva vreo 
crâșmă prin zonă? 

— Dar ce s-a întâmplat? Emily își căuta cuvintele. Unde mi-a 
dispărut restul corpului? 

— A, se duce sus, arătă el cu un gest vag în aerul de deasupra 
capului. Și pe urmă coboară la loc. Mai bine nu-ți bate capul cu 
asta. Oricum o să te simţi epuizată. Vrei o ţigară? 

— Ce? Nu! Fumatul e oribil. 

— Nu-i nimic, îmi rămân mie mai multe. 

— De ce ai zis că sunt o pooka? 

El clătină din cap. 

— Deci inteligenţa nu se moștenește în familie, nu? 

Ea se lăsă moale de peretele magaziei. 

— Nu mă mai simt în stare să procesez enormități. 

El se încruntă și sări peste zid, aterizând cu graţie pe vârfuri și 
venind cu pas agale să se așeze pe o găleată veche pusă cu 
gura în jos. 

— Enormităţile sunt o tradiție importantă în familie, să știi. Și 
în copilărie, și mai târziu, am făcut tot felul de șmecherii, am 
lătrat imnuri preoţilor, am coborât pe hornuri... 

Lătrat? Emily avu deodată clar imaginea unui câine mare 
negru cu o dungă albă, care fluierase pe stradă. 

— Stai puţin, tu erai și dulăul ăla? Tu erai, nu? Cine ești și de 
ce mă urmărești? 

El se învioră auzind-o, sări de pe găleată și se roti pe călcâie, 
cu degetele mari agățate în buzunarele jiletcii, scoțând pieptul 
în faţă și rânjind. 


VP - 129 


— La asta pot să-ţi răspund foarte ușor. Își scoase bereta de 
pe cap și se înclină în fața ei. Sunt unchiul tău, Patrick Connolly, 
și am stat cu ochii pe tine, în mod oficial, la însărcinarea maică- 
tii. 


VP - 130 


CAPITOLUL 20 


Pat își ridică ochii spre Emily, care amuţise, cu chipul cenușiu 
gura căscată. 

— Care maică-ta este sora mea, așa că de asta sunt unc... 

— Știu ce-i aia unchi! Dar mama n-are niciun frate! ţipă Emily. 
El se îndreptă la loc și-și puse bereta pe cap. 

— Să știi că e foarte neplăcut să auzi așa ceva de la o rudă 
apropiată, zise el și se apucă de piept în dreptul inimii. 

Emily bătu din picior. 

— Încetează! Nu ești nicio... 

Dar era. Era lungan, în timp ce mama ei era minionă, însă 
aveau aceiași pomeţi, același nas lung, același mod de a privi pe 
cineva cu capul puţin înclinat într-o parte. De fapt, asta făcea și 
acum. Părul negru care îi cădea peste ochii verzi, pătrunzători, 
de sub bereta ponosită fu indiciul final. Mama nu-l mai avea în 
culoarea lui naturală de ani de zile, dar, când îi creștea la 
rădăcini, era negru-cărbune, iar ochii ei străluceau în același 
verde de smarald - electric, intens și mereu pus pe joacă. 
Privirea lui Pat sclipi exact la fel când îi făcu cu ochiul. 

— Of, Doamne, ești, așa-i? 

— O, da! 

— Dar ești pooka? 

— Evident. 

— Deci mama e... 

— Daaaaaa, zise el, făcând un gest de rotaţie cu degetul. 
„Continuă...” 

— Deci, asta înseamnă că... că și eu sunt o pooka? 

— În sfârșit! 

De bucurie, Pat schiță câţiva pași de dans, apoi se rezemă 
moale de zid. Părea să-i repugne să stea drept în picioare. 

— Dar ce... de ce? CUM? 

— Păi, când o mămică și un tătic se iubesc foarte, foarte mult, 
câteodată... 

— Încetează! ţipă ea. Nu la asta m-am referit. Cum... vreau să 
Zic, de ce? De ce nu mi-a spus? 

El își mută greutatea de pe un picior pe altul și se feri s-o 


Ș 


VP - 131 


privească în ochi. 

— În fine, lucrurile n-au stat tocmai grozav între maică-ta și 
clanul Connolly după marea ei rușine, după ce a fugit din Miezul 
Nopţii și așa mai departe. Pat dădu din umeri. lar afară n-ai cum 
să fii, de fapt, un pooka, decât cu ajutorul magiei. Poate a... 

Patrick ridică iar din umeri. 

— Ce anume? 

„A uitat?” fu tentată Emily să scuipe (și nu doar din cauza 
transformării). 

— Poate a vrut să aștepte până crești mai mare. 

— Până cresc mai mare? Până mă fac ponei, adică? 

— Nop, la cai îţi trebuie multă practică. Tu ești la ani-lumină 
depărtare. Pat trase lung din ţigareta lui scârboasă și suflă un 
inel de fum. Oricum, eu sunt aici acum ca să-ţi spun adevărul. 
Consideră-mă un mental. 

— Ce? 

El se încruntă. 

— Un mentor, asta era. Întreabă-mă orice vrei. 

Emily își trânti un pumn în cap. Cum, cum, cum era posibil ca 
asta să fie viaţa ei? 

— De ce ești aici? 

El rânji. 

— Și asta e ușor. Maică-ta a venit din senin la mine acum 
câteva zile, fiindcă-i sunt foarte, foarte drag, și m-a căptușit cu o 
listă a tuturor nenorocirilor care o loviseră - cum era ea urmărită 
de niște ticăloși și așa mai departe -, iar eu, fără să stau pe 
gânduri, m-am oferit să livrez personal un mesaj pe tărâmul zilei 
și s-o supraveghez pe sărmana și simpatica mea nepoată, ca s-o 
apăr de forțele teribile ale întunericului. Pat dădu din cap, și 
ochii verzi îi sclipiră mândri de încrederea acordată. A fost, de 
fapt, foarte curajos din partea mea, și maică-ta mi-a rămas 
profund recunoscătoare. 

Se vedea imediat când Pat minte: oricând mișcă din buze. 

— Nu e... nu-i adevărat, nu? începu Emily. 

— Adică te îndoiești de cuvintele recent descoperitului și de 
mult abandonatului tău unchi, sânge din sângele tău? Sunt 
șocat. 

Și Patrick se apucă din nou de piept. Tot în dreptul inimii. 

— Da, uite că mă îndoiesc! Nu ești în stare nici să mergi 
drept! Ești un pooka autentic, și asta înseamnă că ești soi rău. 


VP - 132 


Nu ca mami! 

— A, ai auzit deci de rușinea pe care a păţit-o? se strâmbă el. 

— Despre ce rușine tot vorbești acolo? Despre faptul c-a fugit 
cu tata? 

Rotiţele din creierul lui Emily se învârteau atât de repede, 
încât îi era teamă că o să-i sară capacul. 

— Ce, să fugă? A, nu, asta-i o tradiţie de familie. Nu, a fost 
cealaltă chestie, oftă el. Și să știi c-a fost foarte greu pentru 
membrii clanului. 

— Dacă nu-mi spui la ce te referi, jur că... 

El ridică o mână împăciuitoare. 

— Mă refer la faptul că a devenit cel mai mare escroc și 
trădător ieșit vreodată din clanul Connolly, pentru că s-a 
alăturat Bibliotecii și a luptat pentru binele comun. A fost o 
rușine. Pat închise ochii amintindu-și. Toată lumea spune că asta 
a dărâmat-o pe strămătușa Aoife. 

— Stai puţin, cum adică, faptul că mama e o eroină eo 
rușine? întrebă Emily. 

— Noi suntem pooka, don'șoară! E o tradiţie păstrată cu 
mândrie. Suntem șarlatani și pungași, fiinţe de rău augur. Nu-i 
ajutăm pe alţii! Nici nu ne trece prin cap! 

Și Pat își șterse fruntea cu o batistă murdară și plină de pete. 

— Atunci tu de ce mă ajuţi? Și nu mai minţi! 

— Ei bine, sunt destui în clanul nostru care n-ar recunoaște, 
nici n-au văzut-o vreodată pe Maeve în viața lor, dar noi doi am 
fost mereu apropiaţi, așa că n-am putut s-o refuz. 

Emily își încrucișă mâinile la piept și îl privi furioasă. 

— E adevărat! insistă el cu ochi mari și inocenți. M-a rugat să-i 
trimit un mesaj tatălui tău și să te păzesc. Mi-a dat chiar și cheia 
ei de umbră ca să pot să intru și să ies. 

Și se scotoci prin buzunare ca să-i arate. 

— Și...? bătu Emily nerăbdătoare din picior. 

El se aplecă spre ea și vorbi în șoaptă. 

— S-ar putea să aibă o mulţime de dovezi ale unor chestii pe 
care le-am făcut eu și care aș prefera să nu iasă la iveală. Nu că 
ar fi ceva adevărat, dar știi cum e. Maică-ta e o iapă tare 
nărăvașă când o apucă amocul. Pat o bătu ușurel pe umăr. Dar 
am făcut-o în primul rând din bunătatea inimii mele. 

Ea îi dădu una peste mână. 

— Ai fost șantajat! De fapt, nu-ţi pasă deloc! 


VP - 133 


El o privi cu ochi de cățeluș. 

— Ba da! Puţintel îmi pasă. Dacă nu mă încurcă. Apropo, azi 
am o cursă mai târziu, să știi. 

Emily se îndepărtă tropăind de furie, ca să se descarce, dar se 
întoarse imediat. 

— De ce nu mi-ai spus cine ești când ai venit acasă la noi? De 
ce? Aș fi... 

Se opri, neștiind de fapt prea bine ce-ar fi făcut. 

— N-am spus? Serios? 

— Nu! 

— Hmmm. Mi s-a părut că am fost foarte limpede. Aveam 
totuși un cap cât o baniţă, își aminti Pat cu o strâmbătură. 
Lumina zilei și whiskey-ul sunt o combinaţie teribilă. 

Emily se întrebă dacă puteai să iei foc în mod spontan pur și 
simplu de nervi. 

— Ah, ești exasperant! Și despre ce mesaj vorbeai? N-ai 
transmis niciun mesaj. 

— Aaaaah!... Pat se opri. Am spus mesaj? Nu-mi amintesc de 
asta. 

— Ba ai spus! 

— A, gata, am înţeles unde te-ai încurcat, zâmbi el și-i făcu cu 
degetul. S-ar putea, de fapt, să fi existat un mesaj, și mama ta a 
rugat pe cineva - pe altcineva - să i-l ducă lui taică-tu, dar e 
posibil ca tipul să fi întârziat. 

— Nu cumva acel altcineva ai fost tot tu? zise Emily. 

— Chiar n-aş putea spune, ar fi o încălcare a dreptului familiei 
la intimitate. 

— Și tipul nu cumva a întârziat din cauza unei crâșme? 

— Nu cred c-ar trebui să ne pierdem în amănunte. Hai să 
zicem doar că s-au făcut niște greșeli și că toți am învăţat ceva 
din ele. 

Și Pat dădu înțelept din cap. 

Emily se apucă de reverele gecii. 

— Care. A fost. Mesajul? mârâi ea cu maxilarele încleștate. 

— Păi s-ar putea să fi fost ceva despre un complot de a 
distruge Miezul Nopţii cu ajutorul unor monede cu ghinion, că 
trebuiau ascunse și trebuia să te ascunzi și tu ca nu cumva să 
nimerești aici, și despre un loc unde taică-tu ar fi trebuit să se 
vadă cu ea în timp ce ea o spiona pe Nocturnia. 

Pat mai mormăi ceva, dar fără s-o privească în ochi. 


VP - 134 


— Ești... ești incredibil! Dacă ai fi livrat mesajul ăsta imediat 
așa cum te rugase mama, tata ar fi știut unde să se ducă, iar eu 
n-aș fi acum aici, și aș avea mai departe colierul, și... E numai 
din vina ta, tembelule! 

— Ăsta ar putea foarte bine să fie motoul familiei, medita el. 

Emily fu străbătută de un fior nestăpânit de furie. 

— Da, exact. lar acum va trebui să îndrepţi toate astea. O să 
mergem să-i eliberăm pe mama și pe tata și s-o oprim pe 
Nocturnia! 

— Hei, stai puţin! întinse el amândouă mâinile înainte. Tipa e 
păcătoasă. Mai bine mergem liniștiți să bem o halbă până se 
potolesc apele. 

— Nocturnia o ţine prizonieră pe soră-ta și încearcă să arunce 
în aer tot Miezul Nopţii! Așa că o să vii cu mine să m-ajuţi. 

— Ei nu zău! făcu el încrucișând braţele la piept și zâmbind ca 
o vulpe. Maeve e fată mare. O să se descurce, iar eu am un 
program foarte încărcat care nu-mi permite să fac pe eroul. 

— O să vii să mă ajuţi, altfel o să iau dosarul cu dovezi al 
mamei și o să te denunţ! Am deja prieteni în Strajă. 

Sau avusese, mai exact. 

Pat făcuse o mâncărime bruscă sub beretă și trebui să se 
scarpine, dar zâmbetul maliţios îi rămase aproape neschimbat. 

— Faci pe dura. 

— Serios? A, și, Pat. Emily cobori vocea, încât el fu silit să se 
aplece ca s-o audă. Chiar dac-ar fi așa cum zici, și tu nu vrei să 
mă ajuţi, ce crezi c-o să spună mama când o să afle cum te-ai 
purtat? 

El păli deodată. 

— Ştii că e brutală când se supără. 

— E drept. 

Emily îl lăsă să-și închipuie deznodământul, apoi spuse: 

— Eu, acum, sau ea, după aceea. Ce alegi? 

El zâmbi larg, ca soarele într-o zi de iarnă. 

— Eh, așchia nu sare departe de trunchi! Ameninţări ca la 
carte. O să facem noi din tine o pooka adevărată. Bine, de 
acord. Ce avem de făcut? 

— Mergem direct la Straja de Noapte! 

— POFTIM??? 

2 
Lui Emily îi luă ceva vreme să-l potolească pe Pat, care avea 


VP-135 


păreri foarte clare despre ceea ce el numea „gardieni”. Trebui 
să-i explice că nu avea nevoie decât să ajungă până la 
comandamentul central. După ce le spunea despre Bibliotecă, 
despre Nocturnia și despre ce se petrecea, ei ar fi trebuit s-o 
ajute, corect? 

— Bine, corect, nu-mi place, dar am promis să am grijă să nu 
pățești ceva, și probabil cel mai bun lucru e într-adevăr să te 
duci la ei. Cred, adăugă totuși și se încruntă. Dar o să intrăm 
prin spate. Am și eu mândria mea. Poţi să te schimbi? 

— Adică să-mi schimb forma? Emily se frecă pe bucățica de 
piele dintre cele două clavicule. Nu știu cum am făcut prima 
oară, și încă mi-e greață. 

— Bine, doar de data asta, fiindcă mi-ești rudă etc. etc., am să 
te las să mă călărești. Dar să nu spui nimănui! 

Apoi se uită fix la ea, bătând nerăbdător din picior. 

— Ce-i? 

__— Păi, știi tu, dădu el din mâini ca și cum ar fi alungat-o. 
Intoarce-te! Nu-i politicos să te uiţi la cineva care se transformă. 

Emily se răsuci, și din spatele ei veni un fel de pocnet și de 
vâjâit al aerului împins la o parte, urmat de un nechezat. Când 
se întoarse la loc, văzu din nou armăsarul cel negru, înalt și 
mândru, cu o șuviţă albă strălucitoare în frunte. Dintre buze îi 
atârnau încă rămășițele murdare ale ţigării rulate de mână. 
Scoase limba lungă și roșie, le linse și începu să le mestece. 
Apoi se dădu mai aproape de zid și smuci din cap spre Emily. 

După mai multe încercări nereușite, ea izbuti să se salte în 
spinarea lui lată și caldă și rămase șovăitoare, neștiind prea 
bine ce să facă. Işi încleștă genunchii pe crupele lui și se aplecă 
înainte să-l apuce de coamă. Armăsarul făcu doi pași înceţi, apoi 
țâșni ca o ghiulea, cu o viteză uriașă, lăsând în urmă numai 


ecoul strigătului ei. 


2 


După o călătorie lungă și terifiantă, calul se opri plin de 
sudoare pe o stradă liniştită din cartierul St James, lângă o 
poartă mare din bare de fier, instalată într-un zid de piatră. Zidul 
era acoperit de o plantă cățărătoare mov-intens, care începu să 
șuiere când îi văzu apropiindu-se. Emily se lăsă să alunece la 
pământ și-și înfipse degetele în șoldurile ei anchilozate. 

— Nu mai călăresc în viaţa mea. 

In spatele ei se auzi un vâjâit, și Pat apăru și el, frecându-și 


VP - 136 


energic șalele. 

— Perfect de acord, spuse el. Trebuie s-o lași mai moale cu 
prăjiturile. 

— la uite-aici! 

Emily se apropiase de poartă și privea cu atenţie printre bare. 
Prin ceață se vedeau o pajiște întinsă și câţiva copaci. Ariciul i se 
zbătea în buzunar - probabil voia să se ușureze, dar Emily nu 
putea să-l ducă acum. 

— Oki-doki, hai să începem! spuse Pat. Tu treci de poartă, 
traversezi gazonul și intri în secţie pe ușa din spate. 

Emily miji ochii în obscuritate. 

— Unde e secția? 

— Ah, e înăuntru, mai departe. De-aia i se zice Scotland Yard, 
fiindcă are curtea asta mare în spate”. Dă-te o secundă din 
lumină! 

În mâna lui scânteie ceva negru lucios. 

— Ce-i asta? 

— E cheia de rezervă a maică-tii. Trebuie s-o foloseşti pe asta, 
nu cheia principală. Deschide cam orice ușă. E foarte utilă. 

Se răsuci din lumină, puse cheia oblic peste încuietoare, și 
umbra ei tremură peste poartă și intră apoi în broască. Se auzi 
un ţăcănit de piese și poarta se descuie. Pat o deschise larg și îi 
făcu semn să intre. 

— Du-te tu, și eu te aştept aici. Își trase gulerul în sus ca să-și 
acopere fața. Am mai multe motive stringente să nu calc 
niciodată la gardieni. 

Ea păși în curte, și el se aplecă spre ea din afara porții. 

— OK. îţi mulțumesc, Pat. 

— Unchiule Pat, îi zâmbi el mai amabil decât de obicei. 

— Mulţumesc, unchiule Pat. Fu rândul ei să rânjească. Mda, 
încă sună aiurea. Promiţi că mă aștepți? Am o mulţime de 
întrebări să-ţi pun despre... cum să-i zic? Ce înseamnă să fii un 
pooka. 

— Ah, e o viaţă minunată, cea mai bună dintre toate. Liberă și 
dezlănţuită. O să te învăţ orice vrei. 

Emily se simţi străbătută de un fior de entuziasm. Dacă 
reușeau să iasă la liman, atunci poate că exista un viitor și 


20 Yard în engleză înseamnă „curte”. Dar nu aceasta este etimologia denumirii 
Scotland Yard. Intrarea din spate în sediul iniţial al instituţiei (care nu avea nicio 
curte) se afla pe o stradă numită până azi Great Scotland Yard. 


VP - 137 


pentru ea. O viaţă plină de magie și aventură. Altceva decât 
școala aia prăpădită sau Londra cenușie și plicticoasă. Dar stai 
puţin! Londra cenușie și plicticoasă... De când pășise pe poartă, 
era ceva care o sâcâia. Lumina se schimbase din argintie într-un 
portocaliu șters, și aerul era altfel. Mirosea mai puţin a 
canalizare și mai mult a gaze de eșapament. lar în spate, într-un 
loc unde era sigură că ar fi trebuit să-l vadă de la poartă, era 
un... 

— Stai puţin, ăsta e un stâlp de iluminat! Asta e lumea mea! 

În fundal, Emily auzea deja dangătul clopotelor reverberând 
pe deasupra Londrei - cealaltă Londră. 

Din spate, de dincolo de trotuar, se auziră un pocnet și un 
scrâșnet. Pat încuiase bine poarta în urma ei, și acum îi vorbi 
printre bare: 

— Prima lecţie: niciodată să nu te încrezi într-un pooka. 

— Ce faci? îngăimă ea. Trebuia să chem ajutoare. 

— Uite ce-i, nepoată! l-am promis soră-mii, pe toate stelele 
din cer, c-o să am grijă să nu pătești nimic, așa că poftim! Acum 
ești în siguranţă și nimeni nu-ţi poate face vreun rău. 

Emily se agăţă de barele porţii, dar el n-o lăsă s-o deschidă. 
Feţele li se apropiaseră atât de mult, încât mirosul de tutun al 
răsuflării lui impregna aerul. Dangătele răsunau încă - clopotele 
acelea care nu puteau să sune niciodată în Marele Miez al 
Nopții. 

— Nu, nu, nu se poate! Femeia aia i-a prins pe mama și pe 
tata! O să facă ceva îngrozitor, o să vă distrugă lumea! 

Lumina argintie a lunii străluci în spatele lui în timp ce el 
dădea din umeri: 

— Sunt sigur că n-o să se întâmple nimic. Nu se întâmplă 
niciodată. 

— Și dacă se întâmplă? 

El îi zâmbi trist, îi făcu odată cu ochiul, apoi, când răsună și 
cea de a douăsprezecea lovitură - ultima -, dispăru. Lumina lunii 
se stinse și ea, și în locul acela nu mai rămase decât trotuarul 
gol, colorat într-o tentă vag portocalie de felinarele de pe stradă. 
Acasă, în lumea ei, era exact ora douăsprezece, și Emily 
rămăsese pe dinafara Miezului Nopții. 


VP - 138 


CAPITOLUL 21 


A A 


Fu un coșmar să ajungă acasă. Emily trebui mai întâi să 
cheme pe cineva care să-i dea drumul din curtea privată în care 
fusese încuiată. Urmară câteva momente foarte neplăcute, în 
care paznicul fu cât pe ce să cheme poliţia, dar ea reuși să-l 
convingă că face parte din echipa Salvatorilor de Arici și că 
investighează un caz grav de purici bolivieni. Din acel moment 
el se ţinu la distanţă și o lăsă să plece ducându-l pe Pogonici, 
vinovatul, de parcă ar fi fost radioactiv. Emily luă apoi o serie de 
autobuze de noapte, care erau macar ceva mai puţin 
înspăimântătoare decât cele din Miezul Nopţii. Nimeni aici nu 
avea colţi sau cine știe ce altceva. 

Șezu în autobuz, epuizată, cu capul rezemat de geamul plin 
de lumini și de propria ei reflecţie. Nimic nu mai părea la locul 
său. Nu-și dorise decât să se întoarcă la normal, dar acum, cu 
luminile sale intense, cu gălăgia și mirosurile sale, normalul i se 
părea la fel de străin ca și Miezul Nopţii. Dădu să atingă colierul 
drept consolare, dar el nu mai era și în locul lui Emily simţi că îi 
atârnă la gât, ca un pietroi, un sentiment greu de vinovăţie. 

Erau primele ore ale dimineţii când ajunse acasă. Măcar nu 
mai avu nevoie să-și caute cheia de la intrare, pentru că cineva 
fusese atât de amabil încât să rupă ușa din spate din țâţâni. 
Înăuntru totul fusese aruncat și răsturnat, toate sertarele și 
dulapurile fuseseră golite, canapelele și paturile fuseseră 
sfâșiate. Emily propti ușa cu un scaun, ca să stea închisă, și-și 
croi drum la etaj prin câlţi și resturi fără să strângă absolut 
nimic. În camera ei devastată, iepurașşii negri de sticlă zăceau 
făcuţi cioburi pe podea; goana lor nesfârșită unul după altul 
sfârșise prost. Îl găsi pe crocodilul Feesh, care era, din fericire, 
întreg și nevătămat, își făcu un culcuș din pilota și păturile ei și 
căzu într-un somn ca de plumb. 

Se trezi a doua zi la mijlocul după-amiezii, simțind ceva 
strălucitor pe față. Lumina zilei: uitase cum era. Regăsind 
dezastrul din jur, fu tentată mai întâi să-și tragă pătura la loc 
peste cap. Era însă sigură că lui Pogonici i-e foame, și, după 
toate aventurile ei îngrozitoare, pline de transpiraţie, avea 


VP - 139 


nevoie absolută să facă un duș. Se strecură pe vârfuri printre 
cioburile bieţilor iepuraşi de sticlă ca să-și ia un prosop din 
șifonier și se îndreptă către baie. 

După o jumătate de oră, stătea pe singurul scaun rămas în 
bucătărie, cu un prosop înfășurat pe cap și într-o pereche de 
pantaloni curaţi. Pantalonii curaţi aveau marea calitate de a da 
o tentă mai roz oricărei situaţii, dar Emily nu știa dacă regula se 
mai aplica și în ziua aceea. 

Puse în prăjitor niște pâine veche și, ca să-și facă loc s-o 
mănânce, strânse cioburile farfuriilor sparte de pe masă direct 
în coșul de gunoi. Ce se-ntâmpla cu ea? Era înceată și năucă. 
Sub mișcările lente cu care își trecu ziua băltea apa neagră a 
panicii, dar ea n-o mai observa. Noaptea nesfârșită a celeilalte 
lumi devenea deja un vis. Se întorsese în lumea ei - asta își 
dorise -, dar acum nu mai voia decât să se facă ghem undeva și 
să viseze că intră din nou în cealaltă. De-ar fi știut cum făceau 
lunambulii! 

Pogonici terminase mâncarea pentru pisici și dormea deja în 
cutia lui din colț. Sforăielile lui mărunţele îi readuseră lui Emily 
în memorie sforăielile tuturor celorlalţi arici bolnavi pe care o 
văzuse pe mama îngrijindu-i aici, pe masă, și ochii i se 
împăienjeniră. Plânse cu lacrimi grele, plânse după ce le ţinuse 
în ea cât timp fusese pe tărâmul nopţii, plânse până când 
lacrimile i se scurseră de pe bărbie pe pâinea prăjită. Vârtejul de 
panică din adânc începu să se ridice la suprafaţă. Totul era 
pierdut, și asta numai din vina ei. Ramăsese fără colier, fără 
cheia cu care putea intra înapoi, părinţii ei erau prizonieri, iar 
femeia aceea îngrozitoare avea să confiște magia și protecția 
Marelui Miez al Nopţii numai pentru ea și, cu asta, să distrugă 
toată cealaltă lume. Emily îi promisese lui Tarkus că familia lui 
avea să fie bine, dar, de fapt, refugiul lor avea să fie distrus, iar 
ei aveau să fie aruncaţi din nou pe tărâmul zilei. Fusese doar 
speriată și-și dorise să revină la normal, însă acum nimic n-avea 
să mai fie normal vreodată. 

Viaţa ei nu mai avea niciun înţeles. Părinţii îi erau străini, iar 
ea... ea nu era o ființă umană. Se prăbuși pe masă, cu mâinile 
făcute pumn de-o parte și de alta a capului. Totul era groaznic, 
și ea nu mai putea să intre în Miezul Nopţii, era incapabilă să 
mai dea cuiva vreun ajutor. 

Stătu așa multă vreme, zguduită de suspine. Până la urmă, 


VP - 140 


prosopul îi căzu, și ea își ridică faţa de pe masă. Felia de pâine 
prăjită i se udase de tot și o parte i se lipise de obraz. Se șterse 
cu prosopul, apoi își suflă nasul tot în el. La urma urmei, nu poți 
să stai și să bocești nesfârșit, la un moment dat trebuie pur și 
simplu să-ţi vezi de treabă. Asta era tot una dintre zicalele 
mamei. De fapt, Emily trebui să admită că multe dintre micile 
sfaturi pe care și le dădea singură proveneau de la mama ei. 
„Să nu-ţi lipsească niciodată mâncarea din vina ta. Bocancii sunt 
cei mai buni. Biscuiţii îţi înseninează viaţa”. Toate sfaturile bune. 
Așa că, în loc să se lamenteze mai departe, înhăță câţiva 
biscuiţi, un carnet și un pix și se așeză pe singura pernă de 
canapea rămasă cu gândul să testeze un alt mic aforism al 
mamei sale: „Când stai la îndoială, fă o listă”. 
Așa că făcu mai întâi o listă de probleme: 


mama și tata prizonieri 
o ființă magică, muzicală, înspăimântătoare 
posibil sfârșitul lumii 


nu mai pot intra în Miezul Nopții din cauza cheii pierdute (Și a 
unchiului tembel) 


un prieten (sau orice-o fi) foarte supărat, Tarquin 


Desenă apoi o altă coloană, în care scrise de ce avantaje 
dispunea. Pentru asta trebui să-și roadă mult capătul pucului, și 
oricum lista îi ieși mult mai scurtă: 


Pogonici (evident) 
o prietenă la poștă 
Biblioteca aliată (?) 
sunt o pooka și am puteri magice (dar nu în lumea asta) 

Ultima încă îi dădea un gol la stomac, dar trebuia pusă pe 
listă. 

Toate acestea îi luară mult timp, și panica începu s-o 
înghiontească din nou. Trecu încă o dată în revistă tot ce 
notase. Da, asta era tot. Bun, și cum avea s-o ajute o asemenea 
listă? Trebuia să fie ceva pe undeva. Nu se putea să nu fie. Se 


gândi întâi să facă un fel de hartă din aceea mare, cu piuneze, 
șnururi diferit colorate și fotografii, cum se vede pe perete în 


VP - 141 


emisiunile TV, dar, pentru că nu avea nici șnururi, nici fotografii, 
hotări că ar fi fost mai mult o pierdere de timp. 

Nu, era inutil. Odată cu ghiozdanul, pierduse toate obiectele 
pe care le avea din Miezul Nopţii. Cheia, cea mai importantă, 
cardul de la Bibliotecă, insigna de la Poșta de Noapte... Ba, ia 
stai puţin, asta nu fusese totul, nu? Mai era ceva, de care înainte 
nu știuse ce sunt. Ce tembelă! 

Intră în minusculul birou al tatălui ei și se strâmbă văzând 
prăpădul făcut. Masa lui de scris fusese devastată, dar, sub o 
grămadă de exemplare din Composter's Weekly, găsi ce căuta: 
dosarul plin cu timbre, majoritatea negre și frumoase, dar și 
două uriașe, roșii ca sângele și lucioase. Timbre Bloody Mary, 
pentru livrări extraspeciale. Tot ce-ţi trebuia era un nume 
adevărat, și expediţia era livrată imediat oriunde, în oricare 
dintre lumi, spusese Tarkus. Emily se mușcă de încheietura 
degetului - asta o ajuta să gândească. In minte i se contura - cu 
mare precauţie - un plan. Adăugă timbrele pe lista cu avantaje 
și își notă mai multe idei, trăgând linii între cele două coloane, 
multe pornind de la cuvântul „timbre”. De fapt, începea, până la 
urmă, să semene cu o hartă din aceea de la televizor. 

— Ha! zise ea. Sunt un geniu! 

Pogonici întredeschise un ochi, apoi clătină din cap și căzu la 


loc în somn. 


2 


După aceea, ziua trecu într-un vârtej. Emily porni calculatorul 
cel vechi și zgăriat al tatei și verifică o serie de lucruri ca să-și 
confirme bănuielile. Incepu cu inventarea gramofonului, apoi 
trecu la site-uri de muzică, mormăind pentru sine. 

— Ah, farmazoană prefăcută! 

După aceea cercetă schemele unor mecanisme de ceas, în 
legătură cu un anumit orologiu în particular, și descoperi ceva 
foarte interesant despre cum era reglată cu precizie măsurarea 
timpului. Găsi din nou motiv să mormăie ceva despre o 
farmazoană prefăcută. 

După ce-și satisfăcu și curiozitatea aceasta, Emily scoase la 
iveală două cutii mari de carton pliate din atelierul aglomerat al 
mamei și le asamblă, lipind toate colţurile și încheieturile cu 
bandă adezivă textilă din cutia cu unelte tot a mamei. Când i se 
păru că sunt suficient de rezistente, le duse în hol, apoi sui cu 
una din ele la etaj. 


VP - 142 


Își privi lung, încruntată, rafturile și teancurile de cărţi, dădu 
din umeri și începu să ia câte un braţ odată și să le pună întruna 
dintre cutii. Treaba merse încet, căci nu se putea abţine să nu 
frunzărească volumele pe care le împacheta. După ce pierdu 
zece minute cu o buclă în timp, trebui să-și impună să se 
stăpânească, așa că se apucă să le ia cu cotorul întors invers. 

Transpirase deja când termină. Umpluse cutia cu volume 
atent stivuite și o lipi bine. Apoi își puse în cealaltă pilota și mai 
multe perne. Dădu mai multe găuri pe laturi cu o șurubelniţă și 
se trase câţiva pași înapoi să-și evalueze rezultatul. Se încruntă, 
luă un marker și scrise „sus” și „jos” pe fiecare latură, desenând 
și câteva săgeți. Mulțumită, se duse în bucătărie și-și încropi o 
gustare din ce mai găsi prin bufet. Oricum îi plăcuseră 
întotdeauna sandvișurile cu chipsuri. 

Se lăsase deja întunericul. Aruncând o privire la ceas, Emily 
scrise două scrisori dându-și silinţa la caligrafie și le puse pe 
fiecare într-un plic. Pe unul scrise un nume pe care, în parte, îl 
purta și ea, după care îl îndoi și-l puse înăuntrul celuilalt, 
împreună cu unul dintre timbrele roșii uriașe. Sigilă plicul, puse 
un timbru negru pe el și i-l adresă unei prietene dintr-o clădire 
de pe strada St. Martin's Le Grand care nu mai exista. Scrise 
apoi pe cutia cu cărți o adresă din Bloomsbury care era tot un 
nume și lipi pe ea toate timbrele negre rămase, icnind 
îngreţoșată de gustul scârbos al cleiului. Din ce Dumnezeu era 
făcut? La sfârșit, scrise un singur nume adevărat pe cealaltă 
cutie, cea căptușită cu perne, și lipi pe ea al doilea timbru roșu. 

Își puse din nou geaca scurtă a mamei, înhăţă pachetul cu 
mâncare, niște apă, banda adezivă și o lanternă. ȘI-I vâri pe 
Pogonici în buzunar, se sui în cutia cu pilota și închise capacul 
deasupra ei. Stătu acolo un minut, trase o înjurătură și ieși din 
nou. Of, de fiecare dată aceeași poveste! Fugi la toaletă de la 
parter să facă un pipi, scoase lanţul de la ușa din faţă a casei și 
sări înapoi în cutie. Aprinse lanterna și lipi pentru ultima oară o 
fâșie de bandă adezivă pe dinăuntrul capacului. 

— Ehei, Pogoniciule, acu e-acul! 

Apoi rămase liniștită în cutie, așteptând miezul nopţii. 

Cai 


Se trezi cu o tresărire la sunetul primei melodii venite dinspre 
Big Ben, de peste Tamisa. Urmară câteva secunde de mare 
emoție, căci melodia se termină și nu se întâmpla nimic, dar 


VP - 143 


apoi, odată cu primul dangăt de clopot, se auzi scrâșnetul unor 
frâne prost unse și apoi ţăcănitul porții. Firește, nu era miezul 
nopţii până când nu bătea clopotul cel mare. 

— Ei nu zău, ce mai e și asta? se auzi o voce răgușită, și ușa 
din faţă se deschise ușor. Frate, ce mai cutioaie! Of, pe unde 
naiba umblă afurisitul de Alan, când ai mai multă nevoie de el? 
Cineva intră în casă, și în clipa următoare răsună foșnetul 
scrisorii desfăcute. A, asta e simplă. O să i-o las direct la oficiu. 

Cutia în care stătea Emily se înclină: vizitatorul ridicase de un 
capăt. Emily trebui să se ţină bine de laturi ca să nu alunece în 
ea. 

— Pe toate nopţile cu lună, da’ știu că-i grea, frăţioare! se auzi 
iar un târșâit și apoi un geamăt de revoltă când poștașul încercă 
să ridice cutia. Chiar nu se gândește nimeni la spinarea bietului 
Jonesy? Frate, o să am nevoie de un suspensor după asta. 

Urmară alţi pași, apoi o zdrăngăneală și un clinchet: omul 
căuta ceva pe bicicletă. Dangătele clopotului își continuau 
numărătoarea peste fluviu. Emily simţi că i se face rău. Cât avea 
să mai dureze încărcatul? Dacă bătăile ceasului se terminau, 
miezul nopţii avea să se sfârșească, și atunci nu însemna că 
rămân prizonieri pe tărâmul zilei? 

— Unde-i afurisita aia de umbrelă? 

Se auzi un pocnet de umbrelă desfăcută, apoi lui Emily i se 
ridică tot părul pe braţe, și lanterna scoase un sâsâit, căci becul 
dinăuntru plesnise. Ultimele bătăi ale clopotului se prelungiră 
într-o singură notă persistentă. Se aflau înăuntrul umbrei de 
magie aruncate de o Pavăză de Noapte, unde timpul se oprise. 

— Așa-i mai bine, spuse vocea lui Jonesy, de data asta mai 
răgușită și mai profundă, și, când apucă bine cutia de dedesubt, 
poștașul o săltă deja lin, fără niciun geamăt și nicio văicăreală. 

Emily se întrebă ce soi de fiinţă o fi Jonesy, apoi își aminti că e 
nepoliticos să întrebe. 

— Alei-ap! Treci în coș! 

În clipa următoare Emily se trezi într-o rână, dându-se de-a 
dura, creierul îi fu supt ca de un aspirator, și totul se roti, se 
învârteji, stomacul i se ridică în gât, și fu... expediată. 


VP - 144 


CAPITOLUL 22 


Se trezi din nou la realitate, clipind, când cutia fu trântită cu 
un bufnet pe o suprafaţă tare. În ciuda straturilor de pilotă și 
perne, se lovi rău cu fundul de podea, deși reuși să-și înghită 
țipătul de durere. Era îngrămădită și oarecum răsucită într-un 
colț al cutiei și stătuse peste sandvișurile cu chipsuri. 

— Poftim, scumpo, ai un pachet de trimis expres. 

Tot vocea lui Jonesy. Pașii lui grei stârneau ecou; părea să fie 
o namilă. Asta însemna oare că ajunsese pe tărâmul nopţii? 
Emily încercă să se miște fără să facă zgomot și-și lipi un ochi 
de una din găurile făcute în laturile cutiei. Nu vedea nimic. 

— Altul? Cine-o fi trimițând așa ceva? N-am mai dus uhunul de 
zece ani de zile, și acum două într-o săptămână! 

Emily recunoscu vocea. 

— E cât un omnibuz, nu? La bună vedere, ochioaso! 

— La revedere, domnule Jones. Transmite salutări căpriţelor! 

Jonesy se îndepărtă boncănind, și altcineva se apropie de 
cutie cu pași ușori, aproape neauziți. 

— Ce ciudăţenie! 

Urmă un foșnet, și apoi un ochi uriaș se lipi de aceeași gaură, 
încât Emily trebui să-și vâre pumnul în gură ca să nu tipe. 

— Ahaaa! Am înţeles. Ochiul se îndepărtă. Desigur, poșta nu 
trebuie niciodată folosită pentru a transporta fiinţe. Bine că nu e 
cazul, din câte-mi dau seama. 

Niște degete acoperite de pene trecură abia simţit peste 
partea de sus a cutiei, apoi Emily avu senzaţia că se mișcă lin, și 
cutia fu ridicată fără niciun geamăt, fără s-o răstoarne ori s-o 
încline. 

— Mai ţine-te o dată bine, puișor! 

Emily simţi din nou efectul de aspirator... și fu iar trimisă cu 


poșta. 


2 


De data asta își veni în fire când auzi un clinchet de clopoțel și 
o ușă care se trântea. 

— Poșta de Noapte, aveţi un colet expres! 

— Ce mai vreţi? mârâi o voce gravă. Închidem 
comandamentul din motive de urgență. Reveniţi altă dată! 


VP - 145 


Emily alunecă în timp ce poștăriţa bufniţă luă pachetul de pe 
bicicletă. 

— Il cauhut pe Tarkus Poswa. 

— Nu e nimeni aici cu numele ăsta. 

— Trebuie să fie, altfel timbruhul nu ne-ar fi adus aici. 

Se auziră hârșâitul unui scaun dat în spate și apoi niște pași 
grei pe podea. 

— Am spus că nu e niciun Possum aici. Acum vă rog să ieșiţi, 
suntem în stare de urgenţă! 

Lui Emily i se strânse inima, dar apoi... 

— Înâm... domnule sergent! 

— Ce este, Postlewhite? Tu parcă trebuia să desfunzi ţevile, 
nu? 

— Mă ocup, domnule sergent. Doar că... pachetul e probabil 
pentru mine. 

— CUM? răcni sergentul. 

Emily decise că nu-i plăcea deloc de el. 

— E o... mi s-a scris numele greșit. Mi se întâmplă des. 

Nici măcar el nu părea convins. 

— Seriooos? făcu sergentul. 

— Aăă, da, zise Tarkus. 

— Ei uite, de-aia nu rabd eu scrisul și cititul! strigă sergentul. 
Nu poţi să ai încredere în ele, domnule! Hai, acum șterge-o de 
aici, Possum! 

— Dă-mi voie să te ajuhut, tinere, spuse femeia bufniţă. E un 
colet foarte greu. 

— Aoleu! murmură Emily. 

Se auzi sunetul unei alte uși care se deschidea, apoi pachetul 
fu lăsat pe o suprafață dură. _ 

— E un colet foarte important. In locul tău, eu l-aș deschide 
când suhunt singur. Urmă un fâlfâit de pene. A, și, tinere, 
numele dumitale adevărat este foarte frumos. Ți se potrivește. 

Dinspre Tarkus nu se auzi decât un târșâit stingherit de 
pantofi. Nicio vorbă 

— Mult noroc, puișorilor! 

Un fâlfâit, un zvâcnet și sunetul ușii care se închidea. Se lăsă 
tăcerea, apoi Emily fu înclinată și legănată: Tarkus scutura cutia. 

— Hei, cu grijă! spuse ea. 

Urmă un țipăt înăbușit de surpriză, niște zgârieturi pe 
deasupra, ceva scrâșni, și Emily trebui să se ferească de 


VP - 146 


obiectul tăios și ascuțit care sfâșia banda adezivă. Clipi de mai 
multe ori în lumină, căci lămpile cu gaz erau orbitoare după 
întunericul din cutie, apoi strălucirea lor fu umbrită de faţa unui 
gul foarte furios. 

— TU ERAI! 

Emily se descolăci și se săltă în picioare, îndreptându-se 
treptat. O durea spatele. Se aflau într-un birou mic, secundar, în 
care nu era mai nimic afară de o masă de scris, un scaun și o 
mulţime de dosare pe niște rafturi. În aer plutea un iz 
pătrunzător de piper, neplăcut pentru nările lui Emily. Era o 
premieră în cariera ei de agasatoare profesionistă. Nu mai 
făcuse pe nimeni niciodată să miroasă a furie. 

— Tarkus... 

— Ce naiba ţi-a trecut prin cap? Aici nu mă cheamă așa! 

Ochii lui galbeni ardeau mai ceva decât lămpile cu gaz. 

— Îmi pare rău. Nu știam dacă timbrul ar fi funcționat altfel, și 
chiar nu contează. Figura lui se întunecă și mai mult, dar Emily 
continuă: Sunt câteva lucruri foarte grave pe care trebuie să ţi 
le povestesc. Avem nevoie de ajutor. 

— Nu. Ajunge cu prostiile tale! Ești arestată. 

Tarkus se pipăia peste buzunare. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai atacat un agent! A, uite-le! legănă el în mână 
cătușele de argint. 

— Dar ai căzut singur în groapă! 

Ochii lui străluciră și mai tare. Emily speră că n-avea să-și dea 
foc la sprâncene. 

— Atunci pentru că ai abandonat un agent! Și ai înstrăinat un 
obiect care reprezenta o probă esenţială. 

Se apropie de ea, cu cătușele în mâini. Emily se trase în 
spatele mesei de scris. 

— Colierul era al meu, iar tu m-ai strâns de gât cu el! 

Tarkus se poticni. Ea continuă repede, rămânând în spatele 
biroului, pentru orice eventualitate. 

— Uite ce-i, n-am venit aici ca să mă cert. Am venit să... în 
fine. Emily plecă ochii. Am venit în primul rând ca să-mi cer 
scuze. 

— Ah! spuse el. 

— Ce-i? 

— Păi, sunt surprins, zise el cu o expresie indescifrabilă. N-aș 


VP - 147 


fi crezut că ești genul de persoană care-și cere iertare. 

— Cum adi...? Emily se opri. Mda, probabil că nu sunt, în mod 
normal. Dar n-ar fi trebuit să te las în groapa aia. Scuze. Și, 
urmă ea fără să-i dea timp să răspundă, n-ar fi trebuit să plec cu 
colierul, dar nici tu n-ar fi trebuit în niciun caz să încerci să mi-l 
smulgi. 

El dădu din cap cu o mișcare scurtă și încordată. 

— Și eu îmi cer scuze. 

— Asemenea. 

Între ei se lăsă tăcerea. Ușor-ușor, mirosul de fundal deveni 
dulce și vegetal, amintind de o plantă cu care s-ar putea ca 
mama lui Emily să fi gătit ceva, cândva. 

— Dar ești încă arestată, bineînţeles. 

— POFTIM? 

— Ha! Dac-ai ști ce mutră ai făcut! 

Ea nu-i mai auzise râsul înainte. Era uscat, ascuțit și bun. 

— Ah, da, foarte amuzant, Violetă! 

— De ce-ai venit aici? Ce s-a întâmplat cu Nocturnia? Tarkus 
băgă cătușele în buzunar și se lăsă moale pe masa de scris. Am 
încercat să-i spun sergentului, dar n-a vrut să mă asculte, 
pentru că în oraș e haos. 

— De ce? 

— S-au răsculat Morţii Furioși. Cer să fie lăsaţi să părăsească 
Miezul Nopţii. Niște cretini. Tarkus era tras la faţă de oboseală. A 
fost balamuc peste tot. Suntem praf, toţi agenţii sunt pe străzi, 
i-au convocat până și pe cei în rezervă. 

— Și tu de ce ești încă aici? întrebă Emily. 

Privirea lui aruncă flăcări pe sub sprâncenele groase. 

— Pentru că sunt consemnat la birou după ce mi-am pierdut 
bastonul, am pierdut un arestat și am fost găsit într-un canal. 

— Ah! Îmi pare foarte rău, da? 

— Da, ai mai spus. Încă mă gândesc dacă să-ţi accept sau nu 
scuzele. _ 

— Nu mă îndoiesc că o să vezi partea bună a lucrurilor. Intre 
timp, trebuie să-ţi spun câteva chestii FOARTE importante. 

El scoase un suspin de suferinţă. 

— Dă-i drumul! A 

Lai 
— CE ești? 
— Știu. Și eu sunt la fel de şocată. Asta ce înseamnă, că sunt 


VP - 148 


pe jumătate iepure, sau ce? Emily zvâcni din nas. Eu nu mănânc 
nici măcar legume, darămite iarbă. 

— lepure de câmp. 

— Nu mănânc nici iepure. 

— Nu, pooka pot fi iepuri de câmp, ogari și cai. Tarkus dădu 
dezaprobator din cap. De ce nu știi lucrurile astea? Moștenirea 
de familie e importantă. 

— Habar n-am avut că am o moștenire de familie până când 
nu mi-au crescut urechile și n-am zbughit-o peste pajiște. A 
fost... Emily se opri, nesigură. A fost ciudat și oarecum plăcut, 
probabil. Dar în primul rând ciudat. Adică... nu știu, unde mi-au 
dispărut, de pildă, pantalonii? 

— Deci ești o făptură purtătoare de ghinion? Atunci așa se 
explică de ce poţi atinge monedele... Tarkus se lăsă pe spate în 
scaun, cu chipul încruntat, și-și încrucișă brațele. Și de ce 
săptămâna mea a decurs așa până acum. 

— Gata cu văicăreala! S-au făcut niște greșeli, și toți am 
învăţat ceva din ele. Emily se strâmbă amintindu-și deodată de 
Pat și de zâmbetul lui trist. Trebuie să facem ceva. Nocturnia are 
un plan măreț, dar cred că mi-am dat seama ce vrea. Emily 
încercă să nu bată câmpii explicând niște lucruri care și ei i-ar fi 
sunat complet aiurea cu câteva zile în urmă. Aduce muzică nouă 
din lumea mea ca să-și păstreze energia. De asta nu e atât de 
slăbită ca Biblioteca. Emily plesni cu palma pe masă. Și știu de 
ce are nevoie de mama! O s-o pună să așeze monedele pe 
pendulul dinăuntrul ceasului din Big Ben. 

— Cum? De ce? 

Tarkus se legănă din nou înainte, ridicând scaunul de 
picioarele din spate și sprijinindu-se cu mâinile de masă. 

— Pentru că mecanismul de măsurare a timpului este calibrat 
- ia ghici cu ce? - cu niște monede vechi! Emily era mândră că- 
și dăduse seama. Am căutat pe inter... într-o bibliotecă mare pe 
care o avem în lumea noastră. În pendul se folosesc monede 
pentru a face ajustări extrem de fine, care să-i menţină precizia. 
Sună incredibil, dar așa e. 

Tarquin căscă ochii cât cepele. 

— Deci cel mai important ceas și cea mai importantă vrajă din 
ambele lumi... spuse el. 

— ... funcţionează doar graţie unor monede vechi, încheie ea 
în locul lui. Închipuie-ţi ce-ar putea face un set întreg de monede 


VP - 149 


blestemate. 

— Dar să rupi vraja... e o nebunie! 

— Dar Nocturnia n-o s-o rupă, tocmai. A zis că vrea doar să 
pună stăpânire pe ea și s-o ia cu sine, ca să poată ieși pe 
tărâmul zilei. Și o să-i scoată și pe toţi nemernicii ăia cu ea. 

Fața lui Tarkus prinse o culoare verde aparte, și camera se 
umplu de un iz acru de frunze putrede. 

— Dar, fără magie... dacă timpul curge din nou, Miezul Noptii 
se va sparge ca o bășică de săpun! Toţi vom fi aruncaţi înapoi 
pe tărâmul zilei! Ochii lui mari și galbeni se umplură de lacrimi. 
lar familia mea nu mai poate trăi acolo! Ar fi vânaţi. Fără 
protecţia magiei n-o să mai fim niciodată în siguranţă. 

Rușinea o copleși din nou pe Emily. | se făcu aproape greață. 

— Dar de ce? De ce să facă asta? zise Tarkus, cu faţa 
strâmbată de suferință. 

— Pentru că vrea magia și muzica numai pentru ea și nu-i 
pasă de ce se întâmplă cu ceilalţi. Emily se cutremură la 
amintirea ochilor Nocturniei. Pare o doamnă, dar e... numai 
goliciune sufletească și lăcomie. Vorbește despre cum își 
dorește să fie liberă, însă mie mi se pare că nu-și dorește decât 
puterea. 

Tarkus vorbi mânat de goana gândurilor care i se precipitau în 
minte. 

— Mi-ar distruge căminul, le-ar distruge pe ale tuturor. Aici 
era limanul nostru. Ochii lui se întunecară - de la galbenul lor 
auriu obișnuit trecură la un bronz ars de soare. Nu știu ce efect 
ar avea asupra lumii voastre, dar... dacă toţi Morții Furioși ar fi 
eliberaţi, iar ea ar fugi cu vraja Miezului Nopţii, n-ar mai exista 
loc sigur pe pământ. 

Tăcerea umplu spaţiul dintre ei. Ochii lui Tarkus începură să 
ardă cu intensitate. 

— N-am să-mi las familia să sufere din nou, și nici pe a 
nimănui altcuiva. Trebuie s-o opresc. 

— Eu trebuie s-o opresc, a fost vina mea, spuse Emily. 

— Credeam că nu vrei decât să te duci acasă. 

Ea se făcu roșie ca sfecla. 

— Ei, da, am apucat să mă gândesc la asta. E uimitor cum 
faptul că te transformi într-un iepure... 

— De câmp. 

— Da, bine, Trevor. E uimitor cum faptul că te transformi într- 


VP - 150 


un IEPURE DE CÂMP te face să te gândești la tot felul de chestii. 
Și Emily îl privi drept în ochii galbeni înflăcăraţi. Îmi pare rău că 
m-am purtat așa urât. Hai s-o oprim împreună și să-i eliberăm 
pe ai mei! Și asta e ultima oară când îmi mai cer iertare, să știi. 

— Se acceptă, domnişoară Featherhaugh. Deci, care-i planul? 

— Mi-am făcut eu niște socoteli. Am trimis după ajutor, pentru 
că nu sunt tâmpită, dar ea îl are pe urs și cine știe pe mai cine. 
Cum stăm cu Straja? 

Chipul lui Tarkus se schimonosi de frustrare. 

— Sergentul nu vrea să mă asculte. Singurul motiv pentru 
care n-am fost încă dat afară este răscoala Morților Furioși. 
Absolut toţi agenţii Străjii de Noapte sunt pe străzi. Tarkus se 
întrerupse câteva clipe. Dar asta ne e de folos, nu? 

— Asta e haosul pe care Nocturnia l-a pus pe urs să-l 
stârnească. Planul ei a fost deja pus în mișcare. Emily se ridică 
în picioare, băgă iute mâna în buzunar să verifice ce face ariciul 
și-și apucă punga cu sandvișuri strivite. Era gata. Trebuie să 
mergem la Marele Mecanism. 

El scoase încă un suspin adânc și radie un miros vag de 
rozmarin, apoi se sculă. 

— Dat fiind că eu te-am arestat, vin cu tine, bineînţeles. Dar e 
la câţiva kilometri de aici. Sper să ajungem la timp. 

Emily zâmbi sarcastic. 

— Ajungem sigur. l-am scris unei prietene să ne împrumute o 
bicicletă. 


VP - 151 


CAPITOLUL 23 


Bicicleta fusese lăsată sub o pânză de cort pe o latură a 
clădirii Poștei, exact așa cum o rugase pe Japonica în scrisoarea 
pe care i-o trimisese. De șa era prins un bilet. 

Bicicleta cerută. O să folosesc timbrul Bloody Mary pe care 
l-ai trimis ca să livrez cealaltă scrisoare personal. Te-ai gândit 
foarte bine. Îți mulțumesc pentru avertisment, dar ei sunt cei 
care vor trebui să aibă grijă dacă au aruncat în închisoare un 
angajat al Poștei de Noapte. Am să-i iau cu mine pe domnul 
Jones și căpritele lui. 

Iti întorc avertismentul - te rog, ai grijă! 

Prietena ta, 

Japonica 

Emily câștigă disputa despre cine avea să conducă bicicleta 
pretinzând că are „moștenire genetică de poștaș”, deși asta o 
sili să-i explice (destul de prost) unui Tarkus neconvins ce erau 
genele. Decolarea se produse abia după câteva rateuri 
semnificative (două prăbușiri, o manticoră cu o pălărie elegantă 
împinsă în fluviu), dar Emily îi dădu de capăt până la urmă. 
Trebuia pur și simplu să suni din sonerie în timp ce pedalai și 
împingeai micul schimbător de viteze înainte, apoi... VAJJJJJJJ! 
roata din față a bicicletei se ridica de la pământ, vântul te 
plesnea în față și zburai. Chiar zburai! 

În ciuda situaţiei extrem de grave, Emily rânji ca un câine cu 
capul scos pe geamul unei mașini. Din păcate, abia atunci când 
bicicleta împrumutată se ridică deasupra acoperișurilor, Tarkus 
descoperi că are rău de înălțime. Sau oricum, cel puţin, rău de 
înălțime pe o bicicletă zburătoare care, prost pilotată, se 
zgălţăia din toate încheieturile. 

— AAAAAAAAAAH! COBOARA, TE ROOOOOG! 

— ÎNCERC! 

— AAAAAAAAAAA! 

— O să mă surzești, taci din gură! 

Străbătură vâjâind aerul rece al nopţii londoneze, la nivelul 
făpturilor zburătoare pe care Emily îl văzuse mai deunăzi. In 
jurul lor se roteau vrăjitoare, lilieci, bufnițe, ba chiar și niște 
fluturi enormi de noapte. Emily nu stăpânea încă schimbarea 


VP - 152 


direcției, așa că intersectau întruna traseele altora, lăsând în 
urmă o dâră de băbătii furioase, în pălării înalte și ţuguiate, care 
le făceau semn cu pumnul. Emily începuse să strige continuu 
„scuze!”, ca să economisească timp. După o ciocnire evitată în 
ultima clipă, pe lângă urechi îi trecu o înjurătură strașnică, în 
timp ce se chinuia să îndrepte bicicleta. Ca să nu mai vorbim de 
Tarkus, care se văicărea în spatele ei și se apuca strâns de ea la 
fiecare cotitură. 

— O să mă sugrumi! Din nou! 

— Așa te-ai opri? 

Poteca așternută de lumina lunii pe fluviu îi condusese spre 
Big Ben, dar problemele de direcție ale lui Emily îi împinseseră 
mult într-o parte. Acum se străduiau s-o ia înspre lumina verde, 
în cele din urmă, Emily zări un reper pe care-l recunoscu - atât 
de bine, încât fură cât pe ce să intre în el. 

— Scuze, Nelson! spuse ea în timp ce treceau razant pe 
deasupra pălăriei amiralului. 

Înclină bicicleta spre pământ și luă ruta directă în lungul 
străzii Whitehall, din piaţa Trafalgar. 

— Uite-l, aproape am ajuns! arătă ea în faţă, și bicicleta se 
clătină. 

Din spate se auzi un mormăit: 

— Eu nu deschid ochii! 

În faţa lor se înălța, masiv, Big Ben, Marele Mecanism - un 
turn ascuțit din piatră nisipie ţâșnind în sus peste celelalte 
clădiri enorme din Westminster. Magia verde care scăpăra în 
jurul lui radia putere. Emily coti într-un arc abrupt ca să coboare 
chiar în faţa lui și... 

— Aăă... deci... dacă nu știi cum să aterizezi cu bicicleta asta, 
de unde crezi c-ai să-ţi dai seama acum? AAAAAAAA! 

— Încetează odată! 

Emily se opri din pedalat și, cu mare grijă, ciupi frâna. 
Bicicleta căzu drept în jos ca o piatră. De data asta ţipară 
amândoi, căci coborau vertiginos: luminile turnului se 
contopiseră în niște linii, iar vântul le smulgea strigătele și le 
împrăștia imediat. Emily își desprinse mâna de pe frână și căută 
pedalele. Chiar când erau convinși că se vor zdrobi de pământ, 
bicicleta se îndreptă și zbură din nou înainte, trecând pe 
deasupra pietrelor din caldarâm fără să le atingă. Traversară cu 
viteză maximă curtea parlamentului, așa că, în clipa când o 


VP - 153 


siluetă în negru le sări în drum, fu prea târziu pentru ca Emily să 
reușească s-o evite. 

— Atenţie! Pârtie! 

Urmă un trosnet cumplit, după care amândoi se răsuciră în 
aer, aruncaţi de pe bicicletă, și se izbiră de pământ, 
rostogolindu-se, în timp ce vehiculul lor zburător se zdrobea de 
pietre. Emily rămase nemișcată. Mai era oare în viaţă? Se ridică 
în capul oaselor și gemu. Din păcate, da. Se pipăi peste tot; n- 
avea nimic rupt, iar Pogonici rămăsese întreg. Era însă ameţită 
cu totul; ce se întâmplase? Capul încetă să i se mai învârtească, 
și amintirea momentului îi reveni.  Trosnetul acela 
înspăimântător. O, nu! Se ridică împleticindu-se în picioare 
odată cu Tarkus, care aterizase lângă ea, și el șontâcăi spre 
silueta terciuită, rămasă în urmă. 

— Sunt...? 

— E Mort, spuse Tarkus. 

— O, Doamne! 

Emily încercă să nu verse. 

— Nu, am vrut să spun că era Mort de la bun început, așa că 
nu-ţi face probleme. 

— Ce? 

Emily veni și ea  șchiopătând lângă Tarkus, care 
îngenunchease lângă corpul nemișcat, și se aplecă deasupra 
grămezii desfigurate pe care o lăsase bicicleta. 

— Stai puţin, ăsta e colțosul! 

Lordul Peregrine Stabrille-Chest, supremul prădător al nopţii, 
zăcea pe jos, abia palpitând. Pe lângă urma de copită și gaura 
făcută de rinocer, avea acum o dâră de cauciuc de pe piept 
până în creștetul capului înfundat. Gemu și zvâcni dintr-o mână. 
Era cam singura parte care-i rămăsese nevătămată. 

— Individul ăsta a încercat să mă mănânce! spuse Emily. 

— lar tu i-ai trântit o bicicletă în cap. Cred că sunteţi chit. 
Tarkus îngenunche, scoase cătușele argintii din buzunar și 
prinse încheietura lui Peregrine de stâlpul din apropiere. Așa n-o 
să-și mai poată schimba forma și nici n-o să fugă până ne 
întoarcem. 

— Dacă ele aici... zise Emily. 

— Înseamnă că e și ea. Ai avut dreptate. 

Turnul enorm cu ceas se înălța ameninţător deasupra lor, 
pulsând de lumină. 


VP - 154 


— Mecanismul principal e sus de tot. Acolo trebuie să fie, 
spuse Emily privind în sus cu mâna pavăză la ochi. Să urcăm cu 
bicicleta? 

— Mai degrabă aș mulge un dragon. O luăm pe scări. Deci... 
Tarkus se întoarse spre ea, cu faţa încordată de grijă. Dacă 
vampirul ăsta era aici, s-ar putea să fie și alţii. O să fie periculos, 
așa că ar trebui să rămâi... 

— Ah, să nu îndrăznești! spuse Emily tremurând de furie. Să 
nu îndrăznești! Povestea asta e periculoasă de la un cap la altul, 
iar mama mea e acolo sus, sunt sigură. 

— Tocmai voiam să spun să rămâi în urma mea și să mă lași 
pe mine să mă descurc cu ursul, iar tu să te ocupi de Nocturnia. 
La urma urmei, ești imună la influenţa ei. 

— A, am înţeles. Scuze, m-am gândit că... 

— Nu te-ai gândit deloc. Poate ar trebui să începi s-o faci, 
măcar din când în când. 

l-o zisese. Emily nu mai avu ce să replice. 

El își scoase bastonul de rezervă de la brâu și traversă curtea 
șchiopătând, spre ușa uriașă a clădirii principale. 

Ea îl ajunse la ușă. Era întredeschisă. Tarkus privea atent 
înăuntru, cu buzele strânse. 

Înăuntru se vedeau niște străji în uniforme roșu cu negru. 
Erau aliniate pe marginile holului, cu faţa spre perete, și băteau 
pasul pe loc, cu privirea pierdută. În jurul lor se învolbura muzica 
Nocturniei, iar picioarele li se mișcau în ritmul unor bătăi 
îndepărtate de tobă. 

— Cam ăsta a fost batalionul de vrăjitori combatanți, spuse el. 

— Sunt în regulă? 

— Sunt sub vrajă. N-avem ce le face. 

Trecură pe lângă ei, traversând arhitectura maiestuoasă a 
coridorului, spre mica ușă maronie de lemn pe care scria 
„Turnul cu ceas” și care ar fi fost plină de farmec dacă n-ar fi 
atârnat pe jumătate smulsă din ţâţâni. Urmele de gheare de pe 
ea le dădură de înţeles cine mai era aici. Tarkus inspiră adânc și 
dădu din cap. 

— Gata? 

— Stai puţin, vreau să mai încerc ceva pentru ultima dată. 

Emily scoase o bucată de hârtie și un stilou din geantă și, 
trăgând cu dinţii de capac, scrise repede câteva propoziţii și lăsă 
foaie pe podea. 


VP - 155 


— Ce-ai de gând să faci cu asta? 

— Nimic. Asta a fost tot. 

El miji ochii la ea, clătină din cap, apoi intră în turn. 

— O iau eu primul, încearcă să te ţii la câţiva pași în urma 
mea. 

— De ce? 

— Ca să nu ne poată prinde pe amândoi odată. 

— A! 

Emily simţi cum i se pune un gol în stomac când ajunseră la 
poalele scărilor. Era o scară în spirală, cu balustradă neagră de 
fier. În sus nu se vedea până în capăt. În golul din centrul 
spiralei atârnau funii groase și lungi, albe. Semănau cu 
frânghiile de care se trag clopotele în clopotnițele bisericilor, dar 
aici erau probabil folosite pentru a ridica obiecte grele. 

— Hai să mergem! Și mai bine nu vorbim, spuse Tarkus. 

Se întoarse să pornească, dar ea îl apucă de braţ și îl trase 
înapoi, strângându-l tare la piept. El rămase țeapăn, apoi, 
stângaci, o bătu prietenește pe spate. 

— Îți mulţumesc că ai venit cu mine. Ai grijă! spuse ea și-i 
dădu drumul. 

În clipa aceea, aerul dintre el fu năpădit de un parfum de 
liliac. El roși, se bâlbâi și se întoarse spre scări. 

Ea îl urmă la vreo zece pași distanţă, deși curând îi fu greu să 
păstreze numai atâta. Picioarele lui mai lungi erau un avantaj 
clar, iar urcușul în spirală părea să dureze la nesfârșit. La 
început, Emily numărase treptele, dar, după două sute, renunţă. 
Interiorul scării era luminat de ferestre înalte și înguste 
amplasate în peretele exterior. Lumina pâlpâitoare a magiei 
extrem de puternice de afară umplea casa scării cu umbre 
mișcătoare. Emily se aplecase o singură dată peste balustradă și 
se bucurase că e întuneric. Până jos părea deja să fie o distanţă 
uriașă. Pârâitul magiei înăbușea orice alt zgomot, și singurul 
sunet care-i ţinea tovărășie era tropăitul necontenit al propriilor 
pași pe scară. 

Urcând, Emily încercă să-și exploreze magia lăuntrică. Faptul 
că o folosise din întâmplare îi dăduse acces la ea - o mică rotiţă 
neobișnuită care pornea să se învârtească, senzaţia aceea 
lichidă din piept când se transforma sau scăpa dintr-o prinsoare. 
Ce putea face cu ea? La ce-i folosea să fie iepure? Putea să-și 
ronțăie dușmanii, probabil. Să le distrugă salata din grădină. La 


VP - 156 


asta se gândea, când simţi deodată casa scării umplându-se de 
duhoare. Nu era mireasma florală curată a lui Tarkus, ci un iz 
acru și stătut. O miasmă de sânge și carne alterată, de răsuflare 
de câine și fier ruginit. Un miros bestial, pe care-l cunoșteau 
prea bine. 

— Ursul, șopti Tarkus chiar când matahala blănoasă apăru 
ameninţător deasupra lor. 

In casa mică a scării era atât de uriaș, încât balustrada îi 
venea doar puţin mai sus de genunchi. Era la mijloc între cele 
două forme ale sale, nici om, nici urs, cu faţa umflată de dinți. 

— Copii care se furișează! Ce credeaţi, că nu vă simt? rânji el 
și cobori o treaptă. Stăpâna n-are nevoie de voi acum. Putem să 
ne jucăm puţin. Rânji mai larg, și botul începu să-i iasă mai mult 
în faţă. Curând o să mă joc și pe tărâmul zilei, iar acolo voi veți fi 
doar niște gustări amărâte. 

— O să vă dau o singură șansă să vă predaţi, domnule, se 
auzi o voce limpede. 

Tarkus urcase o treaptă, cu bastonul de rezervă în mână. 
Emily scoase un geamăt. Ursul rânji și mai tare. 

— Te ţin minte, găgăuţă. Nu ești polițist, ești o farsă. 

— Sunt agent în misiune al Străjii de Noapte, iar 
dumneavoastră sunteţi arestat. 

Ce-i trecea prin cap? Emily se temu că-l adusese pe Tarkus la 
pieire. 

— Ha-ha-ha! Bună gluma, dar de data asta nu te mai 
salvează. Ursul mai cobori o treaptă spre ei. O să te mănânc pe 
tine întâi, și pe micuța pooka pe urmă, zise el și se linse pe bot. 

— Nu, n-o să se întâmple așa ceva, spuse Tarkus. 

Avea aceeași faţă palidă, însă hotărâtă, ca ultima oară când îl 
înfruntase pe urs. Și care se sfârșise așa cum se sfârșise. 

— Și cum ai de gând să mă oprești, fărâmiță? 

Incă o treaptă în jos. Tarkus rămase pe poziţie. 

— M-am gândit cum. Ai urmărit-o pe prietena mea peste tot 
prin Londra datorită mirosului tău remarcabil. 

— Am cel mai bun nas din lume, nătărâule. Cu care acum o 
să-ți miros sângele. 

Vorbele i se transformară într-un mârâit și transformarea se 
încheie. Devenise pur și simplu un urs. 

Spre groaza lui Emily, Tarkus începu să urce treptele. Ea 
încercă să-și concentreze magia interioară ca să-l ajute, dar era 


VP - 157 


prea speriată, și magia îi scăpa printre degete. 

— Nu sunt nătărău, spuse Tarkus cu demnitate. Sunt agentul 
stagiar Tarkus Poswa. 

Ursul ridică brațele și se năpusti în jos pe scări, mugind. 

— lar dumneavoastră, domnule, puteţi să MIROSIȚI ASTA! 

Tarkus dădu drumul bastonului și, făcând un gest de 
împingere cu amândouă mâinile, dezlănţui o avalanșă de 
mirosuri. Adunase într-un singur val uriaș toate efluviile pe care 
le avea în el. Piper și flori, parfum și condimente, ierburi 
medicinale și aromatice. Era o infuzie haotică de emanații 
intense și de miresme plutitoare, insinuante. Emily, aflată cu 
câteva zeci de trepte mai jos, simţi că ameţește. Pentru 
simțurile sensibile ale ursului, explozia aceasta fu răvâșitoare. 
De unde se repezise înainte, acum se dădu împleticindu-se 
înapoi, izbindu-se de perete, apucându-se cu labele de nas, 
urlând și mugind de indignare. În timp ce se clătina, orbit și 
năucit, Tarkus făcu un gest dincolo de orice nebunie. Alergă în 
sus pe scări către ursul care urla, dând din mâini și zgâriindu-se 
cu propriile gheare. | se strecură sub una din labele uriașe și, 
când namila se răsuci spre balustradă, se smulse, se propti în 
spaţiul îngust rămas între urs și perete și, încordându-se, îl 
împinse! 

Nicăieri altundeva n-ar fi avut sorți de izbândă. Matahala era 
de cinci ori mai grea decât el, dar aici, în această casă strâmtă a 
scării, când era deja dezechilibrată, iar balustrada îi venea atât 
de jos, la genunchi, Tarkus reuși să-l încline suficient. Când îl 
văzu că se poticnește, își adună toate forţele și, scoțând el 
însuși un urlet animalic, îl împinse cât putu de tare. Ursul se 
rostogoli peste balustradă cu un urlet cumplit, încercând să se 
agaţe cu ghearele de ceva. Nu găsi niciun reazem, dar îl ajunse 
pe Tarkus. In cădere, laba lui se întinse ca o furcă spre braţul 
poliţistului și-l trase după el. Tarkus îl urmă fără un sunet, și 
amândoi se prăbușiră în gol chiar pe lângă chipul alb ca varul al 
lui Emily. Din adânc răsună un șir de trosnete teribile, căci cei 
doi se izbeau de gratiile de metal și de colţurile de piatră ale 
scării. 


VP - 158 


CAPITOLUL 24 


Emily se aruncă spre balustradă. Ah, slavă Domnului! Undeva 
mult mai jos, Tarkus rămăsese agăţat de o frânghie albă, 
ținându-se numai într-un braţ, și se legăna deasupra golului. De 
urs nu se vedea nici urmă. 

— Ține-te, vin! răcni ea și o luă la fugă în jos pe trepte. 

Ajunse în dreptul lui și, neîndrăznind să privească în jos, se 
întinse să apuce funia și s-o tragă spre scară. El gemu, 
susținându-se cu genunchii și cu un singur braţ, căci celălalt i se 
clătina moale pe lângă corp, picurând sânge în golul adânc de 
sub ei. Ea trase de frânghie spre sine și el alunecă. Fu cât pe ce 
să cadă, însă ea îl prinse de uniformă, și apoi, cu un spasm și un 
țipăt, el se rostogoli peste balustradă și căzu peste ea. Se opriră 
încolăciţi câteva trepte mai jos. Tarkus se ţinea de braţ și 
gemea. 

— Ești bine? 

— Stai cu genunchii pe mine. 

Vorbea înfundat, căci avea mantia trasă peste cap. 

— Ah, scuze! Poftim! 

Ea se dădu la o parte și se așeză pe următoarea treaptă de 
sus. El încercă să se ridice în picioare, dar se prăbuși la loc, 
ținându-se de coaste și de braț. 

— Pe toţi liliecii! mârâi el cu dinţii strânși. Cred că mi-am rupt 
ceva. Poate chiar mai multe ceva-uri. 

— A fost cea mai stupidă mișcare pe care am văzut-o în viaţa 
mea, spuse Emily. 

— Ah! făcu el. 

— Și cea mai vitează. 

El zâmbi. 

— Nu pot să mă mișc, va trebui să te... 

— Da, am să plec. Crezi că te descurci aici? 

— Da, nu-ţi face griji! Mult noroc, Emily Featherhaugh! 

— Rezistă un pic, și mă întorc repede. Uite! Emily scotoci în 
buzunar. Poţi să-l ţii tu pe Pogonici? Cine știe ce-o să mai iasă. 

Își frecă nasul de botul ariciului, care, la auzul ideii, se 
încrețise la faţă de neplăcere. 


VP - 159 


— Ai grijă de prostul ăsta în locul meu, Pogonel. Mă întorc, 
promit. l-I dădu lui Tarkus, le zâmbi curajoasă amândurora și se 
întoarse să plece. Sui câteva trepte, apoi se opri. Dar, serios. 
„Miroase asta”? Asta era planul tău? 

— A fost un moment tensionat. 

— Și dacă ar fi fost ultimele tale cuvinte? Ha! Bine, ne 
mirosim mai încolo, Violetă. 

Și, cu aceste cuvinte, se avânță în întunericul din susul scării. 


Lai 

O auzi pe mama ei înainte s-o vadă. Tipic. Vocea tare, 
sarcastică se răspândea în jos pe casa scării dintr-o încăpere cu 
ușa deschisă de la palierul de sus. 

— Ştii ce, nu prea am chef, pur și simplu. De ce nu încerci tu? 

Inima îi bubuia lui Emily în piept, și urcă ultimele trepte în 
vârful picioarelor. Dintr-acolo venea pulsaţia unei muzici 
estompate, și Emily auzi iar vocea pe care n-avea cum s-o uite. 

— Ştii că până și eu sunt vulnerabilă la aura lor. Le vei pune 
tu în locul meu. 

— Așa crezi? 

— Trebuie puse cu grijă pe pendul. Ai să le pui tu, ca să ne 
eliberezi pe toţi. 

Emily vâri capul pe ușa deschisă. Nocturnia era înăuntru, cu 
spatele la ea, și, în cealaltă parte a încăperii... mama ei! Mama 
ei cea teribilă, jenantă, minunată, agentul secret pooka! Era 
într-un tricou murdar și în blugi, cu braţele tatuate prinse în 
cătușe groase legate printr-un lanţ. Avea vânătăi pe faţă, dar 
rânjea ca și cum nu i-ar fi păsat de nimic pe lume. Se rezema de 
colţul unui enorm mecanism de ceas care semăna cu un tren cu 
aburi întors cu capul în jos: era mecanismul principal al 
orologiului, un amestec de roţi, rotiţe, manete și tot felul de 
piese de alamă ieșite ici și colo. La picioarele ei se afla cutiuța 
de argint, deschisă, în care sclipeau monedele. 

— Să te eliberez pe tine, vrei să spui. Toți ceilalţi sunt bine 
așa cum sunt. 

— Tu nu visezi să alergi iarăși afară, pe pajiști? Să-i păcălești 
și să-ţi râzi iar de oameni? Vocea Nocturniei era gravă și 
imperioasă, cu o intonaţie profund melodioasă care pulsa în tot 
corpul lui Emily. Fă cum îţi spun, dezlănţuie vraja, și vom trăi iar 
în toată splendoarea noastră! 

— Aiurelile tale n-au efect asupra mea, scumpo, ar trebui să 


VP - 160 


știi. Rânjetul mamei deveni mai insolent. Singura splendoare 
despre care e vorba aici e a ta. Ceilalţi n-o să reziste niciun an. 
Chiar îți dorești un război? 

— VREAU SĂ MĂ HRĂNESC! ţipătul Nocturniei o făcu pe Emily 
să se chircească. Nu mai vreau doar fărâme de muzică din care 
abia să mă ţin pe picioare. Nu mai vreau să mă sting. O să-mi 
recuperez lumea, hrana, și, dacă făpturile nopţii trebuie să 
moară pentru asta, n-au decât. 

— Sincer, nu-ţi faci reclamă prea bună. 

— Ajunge, pooka. Am să te fac eu să îngenunchezi. 

— Nu prea-mi stă în fire. 

Mama lui Emily se îndreptă de spate, își trase umerii și o privi 
pe Nocturnia drept în ochi. Zâmbetul i se ștersese de pe buze. 

— Atunci, o să procedăm în mod tradiţional. Nocturnia era 
întoarsă cu spatele la Emily, dar lumina albastră rece a ochilor ei 
colora tot aerul din jur. Fă cum îţi spun, altfel voi distruge tot ce 
ai mai de preţ. 

— N-ai... 

— Ştii că l-am prins pe soţul tău, dar acum avem și monedele. 
De unde crezi? 

Mama clipi din ochi de mai multe ori, dar nu scoase o vorbă. 
Nocturnia își desfăcu braţele și continuă cu o voce mai blândă: 

— De la Emily. De la iubita ta fiică. 

Chipul mamei se încordă de furie. 

— Minţi, spuse ea. Nu fac nimic. 

Dar vocea îi tremură. 

— Mă puli la încercare? Serios? Nocturnia păru să sugă lumina 
din aer. Stătea în umbra luminată de flacăra din ochii ei. Ai 
văzut ce i-am făcut propriei mele surori. Gândește ce i-aș face 
fiicei tale. 

Cele două femei se priviră drept în faţă fără un cuvânt. Mama 
lui Emily fu cea care rupse prima tăcerea. Lăsă capul în jos, 
întinse mâna spre colierul din cutie și-l ridică. Desfăcu 
închizătoarea şi luă cele două capete în mâini, respirând adânc 
de câteva ori. Inchise ochii, pe obraz i se scurse o lacrimă și lăsă 
monedele să cadă, zăngănind, una câte una, de pe lanţ în cutie. 

— Juri că n-ai să le faci nimic nici ei, nici lui Alan? 

— După ce termini ce ai de făcut, niciunul nu va avea de 
suferit de mâna mea. 

— Știm amândouă că asta nu e nici pe departe de ajuns. 


VP - 161 


Vocea mamei trăda o flacără de furie, dar suna învinsă. 

— Știm amândouă că n-ai de ales. 

Mama se aplecă spre cutia de jos și luă o singură monedă. Cu 
o expresie deja lipsită de emoție, se întoarse și se apropie de o 
greutate lungă, în formă de tub, care atârna de un lanț la 
marginea mașinăriei. Emily o recunoscu din cercetările ei pe 
net: era principalul pendul al mecanismului. Deasupra lui sclipea 
bronzul învechit al monedelor vechi, cele despre care ea citise 
deja - greutăţi mici, atent potrivite, de care depindea precizia 
ceasului. Mama se aplecă și ţinu moneda deasupra pendulului - 
o greutate mică, dar periculoasă, care ar fi putut deregla 
complet Marele Mecanism. Nocturnia veni mai aproape, cu o 
figură extaziată, inumană. 

— Da. 

Undeva mult deasupra ei răsună o vibraţie armonică, o undă 
de sunet grav, iminent, al uriașului clopot, înghețat în chiar 
miezul unei bătăi, care acum se pregătea să reînceapă. 

Mama lui Emily se opri cu mâna deasupra pendulului. 

— Fă ce trebuie! Slăbește vraja, și eu am să fac restul! De 
îndată ce va răsuna melodia, o pot mânui. Vocea Nocturniei era 
o șoaptă susurată. Gândește-te la copila ta! Pune moneda acolo! 

Mama ei închise ochii și... 

— Mami, nu! Emily sări din ascunzătoare și dădu buzna în 
cameră. Te minte! Sunt bine. 

Mama ei se albi la faţă. 

— Ce cauţi aici? Fugi! 

Intr-un vârtej albastru, Nocturnia se răsuci și se opri drept în 
spatele lui Emily, apucând-o strâns de gât cu o mână frigidă. 

— Ai transformat minciuna în realitate, copil stupid! Mâna se 
încleștă și mai tare pe gâtul lui Emily cu o forță inumană, 
trimiţându-i fiori de durere în corp. Acum, pooka, dacă nu faci 
ceea ce-ţi spun, am să-ţi arăt eu ce înseamnă să sfâșii de viu pe 
cineva. 

Mama scoase un țipăt gâtuit. Emily strânse din dinţi, închise 
ochii și încercă să-și regăsească magia interioară. Fără să lase 
panica să i-o confiște de data asta, ci revendicând-o ca pe un 
drept al ei. O găsi, o ţinu și, în timp ce unghiile ca niște gheare o 
strângeau de gât, expiră și lăsă senzaţia lichidă din piept să-i 
izbucnească în tot corpul. Deveni energie pură. Celelalte forme 
ale ei erau și ele aici - o sclipire de colţi ascuţiţi și labe masive, 


VP - 162 


o coamă fluturândă și picioare agile -, dar încă nu-i erau 
accesibile. Emily adoptă în schimb forma pe care o mai luase o 
dată. Deschise matriţa picioarelor musculoase din spate, a 
botului neliniștit, a spinării lungi și zvelte, a urechilor 
impunătoare, și se turnă în ea, potrivindu-se s-o umple, 
devenind una cu forma. Și fu iepure de câmp - ca și cum ar fi 
fost lucrul cel mai firesc din lume. 

Noua ei formă nu mai era prinsă în strânsoarea a doua mâini 
ca de fier, ci se învârtea pe la poalele unei rochii lungi de catifea 
albastră, zgâriind și mușcând cu nesat. Nocturnia scoase un 
țipăt când Emily îi sări pe faţă cu labele și ghearele, apoi o izbi 
tare cu picioarele puternice din spate. Țopăi apoi pe podea, 
alunecând pe podeaua de lemn, dând o dată ocol Nocturniei, 
apoi accelerând în linie dreaptă spre locul unde stătea mama ei, 
lângă uriașul mecanism al ceasului. Ajunse acolo în timp ce 
Nocturnia își acoperea încă fața cu mâinile și se rotea să vadă 
unde e iepurele în spatele ei. Emily se concentră, fețișoara de 
iepure i se încreţi, labele i se încordară, și apoi, scuturându-se o 
dată și strănutând, redeveni ea însăși. 

— Bâh! Ah, Doamne, ce oribil mă simt! 

Nu luă în seamă însă valul de greață care o inundase și înhăţă 
cutia cu mulţimea de monede întinse peste căptușeala de 
catifea, închizând-o cu un pocnet și vârând-o în haină. Mama ei 
rămăsese de data asta fără grai. 

— Mami, hai să mergem! Fugi! 

Întinse mâna și o apucă pe a mamei, simțind cum marginea 
cătușelor de argint îi arde încheietura. O trase afară și trânti ușa 
cu un pocnet în spatele lor. Amândouă o luară la fugă, în timp ce 
în spatele lor răbufni un șuier de furie care făcu toate geamurile 
din încăpere să plesnească: 

— COPILĂ! 

leșiră pe palier, și Emily coti cu gând să coboare scara, însă 
mama o trase de-a curmezișul, spre un set de trepte care 
duceau în sus. 

— Dar... 

— Nu putem scăpa de ea, o să ne ajungă imediat. Vino! 

Se năpustiră pe scară în timp ce ușa se făcu fărâme în urma 
lor și o volbură albastră izbucni din camera de unde fugiseră. In 
aceeași clipă ele intrară pe o ușă mare din capul scărilor, și 
mama o trânti și răsturnă bănci ca s-o blocheze. Era foarte 


VP - 163 


puternică. Uau! 

— la orice găsești! N-o s-o oprească, dar poate reușesc între 
timp să-mi scot afurisitele astea de cătușe. 

Cu toată forța de care era în stare, Emily împinse un dulap 
mare cu unelte de-a curmezișul ușii și îngrămădi peste el cutii 
cu roţi dințate de ceas. Afară, în ușă bubuia ceva care suna mult 
mai mare și mai greu decât miniona Nocturnia. 

— Și nu cred c-am observat până acum, dar după noaptea 
asta ar fi trebuit să fii la școală, zise mama împingând în 
baricada care se înălța. 

— Haide, mami! zise Emily. 

— Ha! Vino-ncoace! 

O apucă pe Emily într-o îmbrăţișare stângace din cauza 
cătușelor, și se strânseră una pe alta până când Emily chiţăi. 

— Mă iubești prea apăsat! 

— Scuze, dulceaţă! 

Emily se desprinse din îmbrăţișare ca să respire, și mama o 
măsură din cap până-n picioare. Între timp, baricada duduia de 
lovituri și de muzica întunecată de dincolo de ușă. 

— la uită-te la tine! zise mama arcuindu-și buzele. Presimt că 
va urma o discuţie scurtă și extrem de dureroasă cu tembelul de 
frati-miu. 

— Foarte bine, n-ai decât să discuţi. Eu trebuie să... Uau! 

Emily privise în jur pentru prima oară de când intraseră în 
încăpere. 

Era o sală mare și pătrată, și fiecare perete era tot un pătrat 
uriaș de sticlă albă, cu numerele scrise pe dos ale unui cadran, 
luminate de un cerc de lămpi cu gaz și de trosnetul focului ocult 
de afară. Dintr-un enorm mecanism de ceas din mijlocul 
încăperii, o reţea de cabluri și lanţuri se unea cu centrul 
fiecăruia dintre fețele de pe laturi, și acele uriașe se conturau 
limpede pe fondul luminii de afară. Toate erau îndreptate în sus, 
arătând miezul nopţii. Întregul mecanism era tăcut și nemișcat, 
dar palpita de o putere ţinută în frâu și părea însufleţit când 
lumina verde smarald făcea umbrele să șerpuiască peste el. 
Erau înconjurate de cele patru cadrane ale ceasului, chiar în 
vârful turnului. Mult deasupra se zăreau siluetele celor cinci 
clopote imense, care atârnau asemenea unor lilieci monstruoși 
de metal într-o clopotniță. Câte un clopot de sfert în fiecare colț 
și al cincilea, enorm, în mijloc - adevăratul Big Ben. 


VP - 164 


— E fantastic! 

— E frumos, așa-i? Îmi amintesc când l-au construit, spuse 
mama ei, încercând să ţină la un loc mormanul de mobilier, care 
se zguduia de bubuiturile de afară și de ritmurile unei muzici 
joase, tunătoare. 

Lui Emily îi zvâcneau maxilarele și urechile. 

— Acum nu mai sta cu gura căscată și găsește-mi ceva cu 
care să-mi scot cătușele! Nu mă pot transforma cu argint pe 
mine. 

Emily avea o sumedenie de întrebări, mai ales una anume 
despre anul în care se născuse mama. Dar nu mai stătu pe 
gânduri și dădu ocol sălii, întorcându-se cu o cheie uriașă de 
piuliţe. În aceeași clipă, loviturile în ușă se opriră și se lăsă 
tăcerea. 

— Hm... crezi că a plecat? Fiindcă l-am lăsat pe prietenul meu 
Tarkus acolo și are o mână... 

De afară izbucni însă o altă muzică, o bătaie cadenţată de 
tobe, viscerală, profundă și primitivă, pe care o voce guturală 
scanda ceva. Un ritm străvechi, întunecat și primejdios. Muzică 
de vânătoare. Muzică de ucis. 

— Ah, asta nu-i niciodată a bună, spuse mama. 


VP - 165 


CAPITOLUL 25 


Chipul ei se goli de culoare. 

— Trebuie să-mi scot cătușele, ca să pot lupta. 

— De ce, ce face? 

— Îți spun după ce rezolvăm, făcu ea semn spre unealta 
masivă pe care Emily o ţinea în mână. Trebuie să izbești aici cât 
poţi de tare, spuse ea, și rezemă lanțul dintre cătușe de 
marginea unui raft de metal. Repede! 

BANG! 

— Așa, înc-o dată! 

BANG! 

Raftul se îndoi sub lovitură, dar cătușele sclipiră nevătămate. 

— La naiba! Inc-o dată! 

Sunetele de afară se intensificară, și vibrația zguduitoare se 
îmbina acum cu bubuitul a ceva mai puternic care bătea în ușă. 

Baricada se zdruncina de lovituri. 

— Bun, deci nu merge, făcu mama o grimasă. Când o să intre 
aici, eu o conduc sus în clopotniţă, și tu o ștergi. 

— Nu, nu te las singură. 

Vacarmul atinse apogeul, și ușa și baricada fură măturate din 
cale și azvârlite amândouă în lături. 

Nocturnia păși în încăpere printre dărâmături, și Emily rămase 
cu gura căscată. Era schimbată cu totul, nu mai rămăsese nici 
urmă din femeia frumoasă și sofisticată de mai devreme. 
Semăna cu unul dintre contururile acelea străvechi ale zeiţelor 
din peșteri, dar arăta mult mai înspăimântător. Era de două sau 
poate de trei ori mai mare decât fusese. Rochia îi atârna în 
zdrențe, iar corpul și capul i se umflaseră de un foc interior care 
se întindea și-i înnegrea pielea, transformând-o într-o apariţie de 
coșmar. Strălucea ca un metal încălzit la forjă și duhnea a fier și 
a sânge. Ochii îi erau o furtună de furie și lumină, și tot chipul ei 
era o priveliște teribilă. 

Muzica pulsa și zvâcnea în jurul ei, golită de orice sonorități 
moderne, redusă la un ritm animalic care-i umplea lui Emily 
capul de zumzet. Nu era greu să-ţi închipui ce lucruri groaznice 
se putuseră face în numele ei în vremurile când răsunase o 


VP - 166 


asemenea muzică. 

— Credeaţi că mă puteţi învinge? Nocturnia vorbea cu o voce 
gravă și brută. Sunt mai mare decât voi. Sunt mai mare decât 
oricine. Am fost prima aici și am să fiu ultima întotdeauna, mult 
după ce specia voastră ridicolă își va da duhul. Daţi-mi 
MONEDELE! 

Mama lui Emily se ridică în picioare, cu mâinile încătușate 
încă, dar cu pumnii strânși și dinţii dezveliți. 

— Bun, șopti ea din colţul gurii. Monologhează. Așa fac 
întotdeauna Puterile din Vechime. Avem o singură șansă. Eu o 
să sar peste ea, iar tu o ștergi de-aici. 

— Ti-am spus că nu plec fără tine! 

— Ai venit după mine până în Miezul Nopţii ca să ne certăm? 
Mama clătină uimită din cap. Vreau să ieși de aici teafără. 

— Nu plec. Oricum n-am unde să mă duc! 

— Eşti o tembelă și tu. Poţi să te schimbi? 

Emily își încordă soiul nou de mușchi pe care și-i descoperise 
pe dinăuntru, încercând să gândească iepurește, dar nu izbuti 
să-și provoace decât o durere de cap. 

— Nu, îmi pare rău, sunt prea obosită. 

— Atunci ţine bine cheia aia! 

Nocturnia delira încă, scuipând venin și fiere și biciuindu-și 
singură furia. Devenea din ce în ce mai mare. Mama lui Emily se 
mișcă pe furiș, cu pași mici, în jurul camerei, cu Emily în spatele 
ei, având grijă să aibă mereu mecanismul ceasului între ele și 
făptura cea hulpavă. 

— Trimisesem și eu după ajutoare, spuse Emily încet. Dar mă 
tem că partea asta din plan n-a funcţionat. Imi pare rău. Imi 
pare foarte rău pentru tot. 

— Nu-i nimic. Dacă ai ocazia, șterge-o în jos pe scări! Mama 
nu-și întoarse ochii de la făptura monstruoasă din faţa lor, dar 
întinse mâna la spate și o strânse tare-tare pe a lui Emily. Te 
rog! 

— Bine. 

Muzica se opri. 

— Destul aţi șopotit, jivinelor! V-a sunat ceasul. 

— Te iubesc, scumpo, spuse mama și, apucând o bară lungă 
și șerpuită de fier rezemat de mecanism, ieși în față s-o înfrunte 
pe Nocturnia. 

— Ah, tacă-ţi fleanca aia și dă-i drumul, zgripţuroaico! 


VP - 167 


Nocturnia mârâi și făcu un pas înainte. Muzica se înteţi din 
nou, și un braț uriaș se întinse spre făptura măruntă care ţinea o 
bară de fier în mână. Emily simţi că arde și îngheaţă în același 
timp. Cum de ajunseseră aici? 

În tot zgomotul acela se auzi deodată cineva dregându-și 
glasul - un glas mic, dar distinct. Nocturnia își răsuci brusc capul 
greu, căutând sursa sunetului. Mama lui Emily scoase un fluierat 
gros, uluită. Jos, pe podea între ele se vedea o siluetă 
minusculă, rotundă și ţepoasă. 

— Pogonici! Cum ai...? 

Ariciul nu privi înapoi, ci o porni târșâit înainte, își ridică faţa 
mărunţică, miji ochii și-i aruncă Nocturniei o privire categorică 
pe sub sprâncene. Ea se aplecă să-l vadă. 

— Cine ești... TU? 

Dar apoi, deodată, făcu un pas îndărăt, muzica încetini, și 
pieptul ei tremură de emoție. Avea să se oprească oare? 

— NU! Nu acum! Te sfidez! Vreau să fiu liberă! 

Și se întinse cât era de înaltă. Pe margini îi ardea un foc 
negru, și ea ridică brațele, gata să zdrobească pe oricine i-ar fi 
stat în cale. 

— Pogoniciul meu! scheună Emily, și sări pe lângă mama ei, 
alunecând pe genunchi și apucând ariciul chiar înainte ca 
mâinile enorme să izbească locul unde se aflase micul animal. 
Alunecă în continuare și se lovi de perete, rostogolindu-se și 
târându-se cât mai departe de Nocturnia, cu ariciul făcut ghem 
într-o mână. Au, au, mă înţepi! 

Monstrul se apropie din spate, încolțind-o, cu mâinile ridicate, 
gata să mai lovească o dată. In aceeași clipă însă, cu un bufnet 
scurt, mama o izbi cu drugul de fier. Nocturnia se răsuci și, cu 
un dos de palmă, o aruncă în celălalt capăt al sălii. Mama 
ateriză pe podea și nu se mai ridică. 

— Mami! ţipă Emily, dar Nocturnia ajunsese lângă ea. 

— Mă enervezi la culme! 

— Nu ești prima care spune asta, zise Emily, care pesemne nu 
putea renunţa la clonţul ei nici măcar acum. 

— Dar alţii nici c-o să mai fie. 

Nocturnia ridică pumnii ei înfricoșători, și ariciul se foi în mâna 
lui Emily, se zbătu și-și scoase capul la iveală. Ea simţi o căldură 
neobișnuită în palmă, o mișcare neobișnuită din partea lui și... 

O bicicletă mare neagră dădu buzna în încăpere prin cadranul 


VP - 168 


de sticlă de pe una din laturi. Peste ghidon era aplecată o faţă 
cunoscută, iar deasupra biciclistului stătea o siluetă și mai mare, 
ținându-l de mijloc. Vehiculul opri scrâșnind din roţi, și tatăl lui 
Emily - tatăl ei cel plicticos și liniștit, preocupat numai de 
măturatul grădinii - se aruncă la podea, își ghemui umerii la 
aterizare și se rostogoli înainte, sărind în picioare și trăgând o 
sabie în flăcări pe care o ţinu cu amândouă mâinile, ca un 
profesionist. 

— Pleacă de lângă ea, fiară! mârâi el. Îi rezervă lui Emily, care 
rămăsese uluită, o privire caldă și-i făcu cu ochiul, apoi spuse pe 
un ton mai normal: Mulţumesc pentru echipa de salvare, Emiluș. 
Bloody Mary le-a adus direct la mine. lar Japonica îţi trimite 
salutări. 

Cealaltă siluetă se desprinse și ea de bicicletă și se dădu jos, 
înaltă, cu părul lung și negru revărsat peste rochia albă 
ponosită. Biblioteca păși între Emily și Nocturnia, și Emily 
observă că, pe lângă părul acum negru, purta amândoi papucii. 
Ariciul scoase un mic oftat și i se încolăci la loc în palmă. 

— Ce cauţi tu aici? se împletici Nocturnia îndărăt. Parcă n- 
aveai nicio putere! 

Dar nu mai era adevărat. Biblioteca scăpăra de energie. 

— Ba am. Am. Sunt plină de internate și copaci magici, de 
vrăjitori și eroi, de romantism, animale vorbitoare și poezie. Sora 
mezină chicotea de bucurie. Explodez de energie și de nou. M- 
am hrănit! 

— Dar cum...? 

Biblioteca întoarse capul spre Emily și... zâmbise oare? 

— Un copil curajos mi-a oferit un dar. Toate cărţile ei din 
lumea de afară. Texte noi, cuvinte noi, o VIAȚĂ nouă. Și-și ridică 
spre Nocturnia mâinile strălucitoare. M-a făcut puternică din 
nou, apoi mi-a scris și mi-a povestit de planurile tale diabolice. 
Și am venit să împlinesc jurământul nostru și să salvez făpturile 
nopţii, surioară. 

— Nu! Tu ai jurat să putrezești în închisoarea asta! Eu vreau 
să fiu liberă! 

— Suntem libere. Tărâmul zilei e de fapt o capcană. Doar aici 
putem ţine amândouă lumile în viață. 

Vocea Bibliotecii era plină de compasiune. 

Tatăl lui Emily aruncă o privire spre mama ei, care se chinuia 
să se ridice de la podea. Fluieră ascuţit o mică melodie pe două 


VP - 169 


tonuri și, fără să-și ia ochii de la Nocturnia, băgă mâna în 
buzunar și aruncă ceva peste umăr: 

— Maeve! Cheia! strigă el. 

Mama ridică mâinile, scânteind din cătușe, și prinse cheia din 
aer. Se auzi un clănţănit rapid când argintul izbi podeaua, apoi 
umbra mamei se lărgi deodată, și ea erupse sub forma unui cal 
negru extrem de furios, care se cabră și pufni cu turbare. Ochii 
roșii i se umplură de flăcări, își luă avânt și porni în galop de-a 
curmezișul sălii. Se opri chiar înainte s-o lovească pe Nocturnia, 
și se postă alături de tatăl lui Emily, izbind aerul cu copitele din 
față. Tata zâmbi cu toată faţa și ţinu sus sabia cuprinsă de 
văpăi. 

— Ți-am spus s-o lași în pace, zise el. 

— Nu, nu, nu! 

Ceva se învârtejea și se mișca sub pielea Nocturniei, și muzica 
din jurul lor scrâșni discordant. Biblioteca făcu și ea un pas 
înainte, cu mâinile întinse, cu palmele lucind albe cu scăpărări 
de negru de la cuvintele care i se foiau sub piele. În timp ce 
specialistul în livrări periculoase și Biblioteca înaintau spre ea, 
iar pooka se cabra și necheza de mânie, Nocturnia făcu mai întâi 
un pas apăsat înapoi, apoi încă unul. Pe măsură ce sabia arunca 
flăcări, iar Biblioteca strălucea tot mai tare, focul negru care 
licărise peste silueta Nocturniei se stinse, și ea reveni la 
mărimea ei dinainte. 

— Vino, surioară, vino cu mine! Nu e prea târziu. Putem găsi o 
cale împreună. Nu trebuie să mai pășim smerite spre noaptea 
mare?!. Biblioteca nu zâmbea, dar ochii ei erau plini de 
bunătate. Îţi dai seama, nu? 

Chipul Nocturniei trecu într-o străfulgerare de la furie la o 
tristețe atât de răvășitoare, încât Emily simţi că i se frânge 
inima. 

— Împreună? 

Vocea îi slăbea, și muzica începu să-i sune dezacordat. 
Biblioteca nu spuse nimic, dar îi întinse mâna. Mama lui Emily își 
cobori picioarele din faţă pe podea, deși avea încă gingiile 
dezgolite, iar tata ţinea sabia gata s-o folosească. 

Nocturnia, redevenită o femeie palidă, în zdrenţele fostei sale 


21 Aluzie la poezia scriitorului galez Dylan Thomas Do not go gently into that good 
night (Să nu pășești smerit spre noaptea mare), un poem despre moarte. Citatul este 
dat după traducerea lui Rareș Tărniceru, vezi https://lyricstranslate.com/ro. 


VP - 170 


rochii, întinse mâna spre Bibliotecă. Șovăi, apoi... o apucă de 
încheietură, nu de mână, și ochii ei scăpărară albastru 
întunecat, ca miezul nopții. 

— Nu. Ori va fi ca mine, ori nimeni n-o să mai fie! N-am să mă 
las ÎNCHISĂ din nou! 

Biblioteca încercă să se tragă înapoi, mama lui Emily se cabră 
din nou, iar tatăl ei ţâșni înainte fluturând sabia. Nocturnia își 
dădu capul pe spate și chiui. Fu cel mai puternic țipăt din istorie, 
căci conținea fiecare notă cântată vreodată, vacarmul 
primordial al căderilor de stânci, al furtunilor dezlănţuite, al 
sloiurilor plutitoare care se spărgeau. Umplu încăperea și 
capetele tuturor până când deveni insuportabil. Tatăl lui Emily 
fu zvârlit cât colo, mama se prăbuși la pământ, iar Biblioteca se 
lăsă în genunchi, abia pâlpâind. Emily se făcu ghem, ca un arici, 
și-l ţinu pe Pogonici aproape de faţă. Ar fi putut jura că avea să 
moară sau să înnebunească, dar apoi ariciul se zvârcoli ușor, 
urechile ei se desfundară, și muzica se mai potoli. Era încă 
îngrozitoare, dar devenise aproape suportabilă. 

Când se opri în sfârșit, Emily se descleștă și privi în jur. Toate 
fețele ceasului crăpaseră. Părinţii ei zăceau nemișcaţi, tata cu 
braţul întins spre mama, cu sabia licărind alături. Nocturnia 
stătea în picioare deasupra Bibliotecii, care se clătina 
îngenuncheată, cu părul brăzdat din nou de dâre cărunte, cu 
ochii la fel de pierduţi ca atunci când Emily o întâlnise prima 
dată. 

— Întotdeauna am fost mai puternică, surioară. Ar fi trebuit să 
ţii minte. Nocturnia se întoarse apoi spre Emily, zvâcnind. Părul i 
se albise peste tot, fața i se încreţise și i se supsese, toată 
frumusețea îi dispăruse. Ceea ce făcuse o costase scump. Tot 
aici ești? zise ea. Eşti făcută din piatră tare. Dă-mi ceea ce 
vreau, și poate am să te las să trăieşti. 

Emily se ridică greu de la podea, și mâna ei pipăi argintul rece 
al cutiei din haină. 

— Dacă sunt de acord, va trebui să-i lași pe toţi să plece. 

Nocturnia mârâi. 

— Ne-am târguit o dată, și tu ţi-ai încălcat promisiunea. Am să 
fac așa cum vreau. 

— Bine, bine, dar dacă pun monedele pe pendul? Atunci îi lași 
să plece? 

Emily se apropia pe nesimţite de figura învelită în albastru. 


VP - 171 


— Hm. Interesant... Am putea să negociem. Dar mai întâi dă- 
mi comoara! 

— Doar dacă ești de acord. 

— Nu! Fusese geamătul Bibliotecii, pe care n-o mai ţineau 
picioarele să se ridice. N-o să înţeleagă. E sfârșitul. 

Emily își mușcă buza pe dinăuntru și mai făcu un mic pas spre 
Nocturnia. lIntinse cutia, și privirea albastră sfredelitoare o 
urmări fără oprire. 

— De acord? 

— Nu. E ultimul meu avertisment. Dă-mi-o înapoi! 

Chipul palid părea un craniu în lumina de jad și în umbrele 
pâlpâitoare. 

— Le vrei? Atunci poftim! 

Emily ajunsese suficient de aproape. Deschise cutia cu un 
pocnet și-i azvârli conţinutul spre Nocturnia. Cele treizeci de 
monede o izbiră drept în față, în piept și pe corp și-i alunecară 
peste zdrențele rochiei. Niciuna nu căzu la podea; toate se lipiră 
acolo unde aterizaseră - în păr, pe piele, în faldurile stofei rupte. 
Un mare ghinion, dacă stai să te gândești. 

Nocturnia căscă ochii albaștri și ţipă de parcă monedele ar fi 
fost fier roșu, și, de data asta, ţipătul ei sună omenesc și speriat. 
Incepu să se zgârie și să se tragă de haine, ţopăind într-un 
picior, râcâindu-și pielea de pe piept, scuturându-și poalele 
rochiei. Lăsa fără îndoială impresia unei maimuțe nebune care 
se pigulește singură, și Emily nu putu să nu râdă. Nocturnia rânji 
cu răutate la ea. 

— Ai să plătești pentru... 

Nu-și termină propoziţia, căci, fără veste, păși printr-o 
scândură putredă din podea, pe care n-o observase până atunci, 
și se împletici drept în calea unui arc care își găsi chiar în clipa 
aceea să se destindă, desprinzându-se din mecanismul ceasului, 
și să-i zbârnâie în faţă. În timp ce se lupta cu el, unul dintre 
clopotele mai mici - mai mici decât Big Ben, dar mai mari decât 
un automobil - rugini dintr-odată complet și căzu fulgerător 
asupra ei, trimiţând-o în jos prin podea cu un urlet și un dangăt 
sonor. Ce ghinion nenorocit! 

— Hopa! făcu Emily. 

De dedesubt răsună un vălmăşag de pocnete, clănțăneli, 
țipete și izbucniri stridente de muzică de toate felurile, care 
sugerau că cineva ar fi afectat de un șir de evenimente cu totul 


VP - 172 


nefericite, venite unul după altul în succesiune rapidă. Deși suna 
groaznic de dureros, lui Emily îi veni greu să nu zâmbească. Auzi 
un acord final oribil, bubuitor, apoi un urlet dezacordat care se 
încheie cu plesnetul aerului năvălind într-un spaţiu gol. Prin 
gaura din podea se ridică un fuior de fum negru și acru. 

Fusese ultima notă din muzica nopţii. Recitalul Nocturniei se 
încheiase. 


VP - 173 


EPILOG 


După Bătălia pentru Big Ben, cum avea să fie numită 
întâmplarea (mai ales de către Emily), se petrecură imediat o 
sumedenie de lucruri. 

Emily îl ajută pe tatăl ei, care tremura din toate încheieturile, 
să se ridice și să meargă până la mama, care, întoarsă la forma 
ei omenească, zăcea întinse pe podea. Emily îi simţi mâna caldă 
pe braţul ei, iar fața lui era tot faţa lui, chit că acum era 
luminată de flacăra sabiei. Apropiindu-se amândoi de mama, 
auziră de sub claia ei de păr multicolor cuvintele înăbușite ale 
unuia dintre cântecele ei de pahar. 

— Mami! 

— Ce-i? Sunt trează. Tocmai mă duc la cumpă... Ah! Mama se 
săltă în capul oaselor, năucă, apoi zâmbi. Ce faceţi, dragilor? 
Totul s-a rezolvat, nu? 

— Da. 

Emily se aruncă în genunchi și o îmbrăţișă. 

— Aha, știam eu că așa va fi. Chestiile de genul ăsta de obicei 
se rezolvă. 

Tata îngenunche și el aproape, clătinând din cap, în timp ce 
mama vorbea și strângându-le pe amândouă în braţe. 

— Înâm. „Nu mă poate prinde nimeni” parcă ziceai, nu? 

— Eh, n-are rost să crezi absolut tot ce spun, știi doar. Nu 
suntem soi de încredere, rânji mama. Oricum, nu cumva și tu ai 
reușit să te dai prins, domnule Pericol? 

El oftă, dar surâse. 

— Pentru tine sunt domnul Livrări Periculoase. Și, de fapt, am 
fost luat prin surprindere în timp ce încercam să te salvez. 

— Aha, și bănuiesc că atunci e vina mea... 

El îi închise gura cu un sărut, despre care Emily descoperi 
uimită că n-o deranjează. 

După ce-i administra ariciului o muștruluială zdravănă 
(„Domnule Pogonici, ai fost foarte neascultător. Ce ţi-a trecut 
prin cap să faci?”), Emily îl sărută pe bot și îl puse la loc în 
buzunar, apoi cobori cu toată lumea să-l caute pe Tarkus. 
Tânărul poliţist zăcea încă pe scări, semiconștient, dar nu în 


VP - 174 


stare gravă. Emily îi făcu un sandviș cu păpădie și chipsuri și 
stătu lângă el până veniră vrăjitoarele vindecătoare. Fu curând 
luat de un detașament al Străjii de Noapte, din care, spre 
surpriza lui Emily, făcea parte și sergentul înlăcrimat (și care, 
spre surpriza ei și mai mare, nu măsura decât vreo șaizeci și 
cinci de centimetri și era făcut în principal din iederă). Se 
pomeni chiar ceva de o promovare. 

Ursul dispăruse, nelăsând decât o scobitură enormă în 
podeaua turnului. 

Nici din Nocturnia nu se mai găsi nici urmă, afară de un clopot 
crăpat, zdrențele unei rochii albastre și o grămadă risipită de 
monede. Emily le căută și le înșiră la loc pe lănţișor, dar n-ar fi 
putut jura că erau absolut toate. Ea și mama le numărară 
amândouă, dar nu obţinură niciodată același total de două ori. 

— Bani blestemaţi, spuse mama. Numai diavolul e în stare să- 
i socotească. 

— Ştii cumva, Nocturnia a... o fi... 

Emily se opri. În ciuda a tot ce se întâmplase, nu era un gând 
prea plăcut. 

O voce profundă îi răspunse din spate. 

— Murit? Nu, cei din neamul nostru nu pot fi omorâţi așa. 
Suntem mai mult spirit decât corp. Biblioteca intrase plutind în 
cameră. Ai slăbit-o foarte tare, dar mă tem că se va întoarce. 

Scăpăra mai puţin acum, după bătălie, dar avea din nou 
privirea limpede și concentrată. 

— Salut, tocilaro! Arăţi super, îi zâmbi mama lui Emily. 

Biblioteca ridică o sprânceană perfect neagră, dar nu 
comentă. Îi întinse o mână lui Emily. Era cu adevărat îngrozitor 
de înaltă. 

— Îți mulţumesc pentru cadou, Emily Featherhaugh. Am și eu 
unul pentru tine. 

— Uau, o medalie? 

— Nu... un card de bibliotecă. 


— Mul...ţumesc. 


2 


— Pe urmă a fugit cu mine și cu inima mea. 

Stăteau toți în sufrageria răvășită de acasă, bând ciocolată 
caldă, în timp ce ariciul își făcea de lucru pe măsuţa de cafea, 
adulmecând resturile de pe farfuria cu sandvișuri. Părinţii îi 
spuneau lui Emily povestea promisă despre viaţa lor. Adevărata 


VP - 175 


lor viaţă. 

— Stai puţin! Mami, deci tu erai iapă când l-ai cunoscut pe 
tata? 

— A fost puţin mai complicat, scumpo. 

— Adică, tati, tu te-ai căsătorit cu un cal? 

— Păi... 

— Stai puţin, asta înseamnă că eu sunt pe jumătate cal? 
Adică, sunt mânză sau așa ceva? Sau catârcă? 

— Catârcele sunt mai scunde și butucănoase. După cum ai 
văzut, mama ta e un animal foarte zvelt și bine proporţionat 
când e iapă. 

— Deci eu sunt un fel de ponee. O ponee fără prieteni. 

— A, nu-i adevărat! ÎI ai, în primul rând, pe Pogonici - cu toți 
puricii lui. Asta deja înseamnă o tonă de prieteni. 

— MAMI! 

Mama zâmbi larg, mulţumită de ea însăși, și mimă că se 
scarpină peste tot. Emily oftă. Tata își ascunse zâmbetul într-o 
înghiţitură de cafea. Era tot tăcut acum, după ce se întorseseră 
acasă, dar Emily începea să-l înţeleagă. Avea o muncă FOARTE 
stresantă. 

— Deci, voiam să vă întreb, Pogonache e fermecat sau ceva? 
L-aţi trimis cumva cu mine pentru că știați că s-ar putea să am 
nevoie de ajutor? 

— Îmi dai voie? 

Mama se aplecă înainte spre ariciul care scotocea pe masă. 

— Firește. 

— Nu, cu el vorbeam. 

ÎI ridică, înclină din cap foarte politicos, îl privi lung, plecă din 
nou capul și i-l puse lui Emily în palmă. 

— Nope. Nu l-am mai văzut niciodată în viaţa mea. E pur și 
simplu un pogonici. Deși - se aplecă ea să-l privească din nou și 
zâmbi - un pogonici foarte chipeș și înțelept. 

Ariciul scoase un mic mormăit satisfăcut și-și scutură acele. 
Emily miji ochii la amândoi. 

— Dar... 

— Nu, e un simplu pogonici, spuse mama și se ridică. Nu uita 
că săptămâna asta trebuie să te învăţ cum să te transformi în 
ogar. Să fii liberă vineri seară! 

Dispăru apoi în atelierul ei, ca și cum acesta ar fi fost un mod 
acceptabil de a încheia o conversaţie. Emily îl ridică pe Pogonici 


VP - 176 


în dreptul nasului și se uită la el lung, cu sprâncenele încruntate. 

— Un simplu pogonici, ai? 

Ariciul se scărpină zdravăn pe o parte (Emily fu sigură că 
văzuse ceva sărindu-i de pe piele), apoi se răsuci o dată în 
palma ei, se așeză comod și începu să sforăie. 

— Hmmmm. 


VP - 177 


CODA 


lar înăuntrul ceasului, căzută, printr-o nefericită întâmplare, 
într-un loc unde nu poate fi văzută, stă o monedă care n-a fost 
acolo înainte și se leagănă între două rotiţe, nu departe de 
braţul în balans care ţine lumea în ordine. Sclipește negru- 
argintiu și luminează palid în întuneric. 

Abia-abia simţit, se freacă de cel mai atent echilibrat 
mecanism din toate lumile, și, cu fiecare secundă în plus în care 
stă acolo, primejdioasă, ceasul se apropie infinitezimal de 
momentul când va bate din nou. Timpul încremenit devine cu o 
clipită mai lung în fiecare zi, în vreme ce Nocturnia stă undeva 
în întuneric, ascultând o muzică pe care numai ea o poate auzi, 
și zâmbește. 

Curând. Curând. 


VP - 178 


] 


Th 

(R. Hewani j S Y 
o 

EaD M TRINDER 


ITI 


DIE LA 


virtual-project.eu 


violin 


_ 


VP - 179