Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
PROPRIETŢȚAR: SOC, AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU lascrisă sub No. 163 Trib. Ilfor ABONAMENTE; zi SPIRII REDACȚIA ȘI:ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL BUCUREȘTI 1 Si. Bresolaau 24-25 PRE ŢȚU Ls L BR 1 TELEFON 3.3010 Ă ANUL L e.Nr. 29 i SAMBATA 12 luli: 1941 Redactor responsabil : MIHAIL NICULESCU autorități și inntitații 1000 lei de anoare $00 „ particulare 250 „ CRITICA DE AUIORITATE SPIRITUALITATEA BUCOVINEI Printre sclipirile de oţel ale armelor, prin şueratul proectilelor, o dulce mireas- mă de bătrână cronică şi vetustă poezie pătrunde pe plaiurile eliberate ale Buco- vinei. Cumpănă a apelor Mol- dovei, cum i se spune în tratatele de geografie, regiu- nea aceasta minunată este le- gată indestructibil de trupul ţării, nu numai prin configu- raţia pământului, dar şi prin tradiția istoriei noastre vechi, prin unirea ce sa făcut ne- încetat cu spiritualitatea ro- mânească de pretutindeni. Şi ca un simbol al aceleiași unități sufletești a poporului nostru, de acolo au venit mereu dovezi despre originea noastră, despre autentica la- tinitate a limbii, despre adân- ca şi minunata însușire es- tetică a producției populare, pe toate tărâmurile, “Glasul boerilor adevăraţi a răsunat prin contribuţia familiei Hur- muzachi, la întemeierea unei fundațiuni istorice de docu- mente fără pereche, a căror folosință este inepuizabilă. Cântecul, adunat din moti- vele folklorice şi eroice a dat producția muzicală, frântă din nefericire prea din vreme, a blândului Ciprian Porum- bescu. Şi înaintând pe dru- mul artei bucovinene, nu s'au izvodit, tot acolo, cele mai frumoase exemplare de artă şi arhitectură bisericească, pe care le-au judecat cu mare prețuire toţi călătorii străini ce ne-au vizitaţ în ultimii douăzeci de ani ? Nicăeri, în această privinţă, nu s'au topit mai admirabil caracterele sud-orientale ale constnucţiei cu cele răsărite din sufletul românesc, într'o fuziune perfectă, în modele ce ailcătuesc un capitol aparte în istoria artelor. Arta buco- vineană așteaptă încă să fie cunoscută şi cercetată de specialiști români şi străini. Dar Bucovina închide, în tezaurul ei divers, misterul permanenţei şi trăiniciei ro- mâneşti, care a apropiat de acest suflet naţional figurile cele mai strălucite ale nea- mului. Poate că şi mormin- tele scumpe, presărate între fagi şi izvoarele limpezi ale poenelor mânăstirești ; poate că şi ecoul etern al vredni- ciilor ostășești, iscate tot pe acest pământ ; poate că şi vi- guroasa rezistență a elemen- tului românesc din acest ţi- nut să fi îndemnat la recu- legere, dar și la acţiune naţi- onală, în clipele mari ale trecutului nostru. Misiunea spirituală a Bu- covinei n'a înţeles-o nimeni mai bine decât Eminescu, ale cărui rădăcini etnice creșteau tot în pământul acesta bine- cuvântat. Așa trebue înţeles legământul făcut de el, odi- nioară, Ja comemorarea Voe- vodului Ștefan cel Sfânt, care odihnește sub Jespedea cu înfiorituri de stejar dela Putna, Și tot de aici trebue să se culeagă, în viitorul care a început să ne surâdă, podoa- bele cele mai autentice ale întregei iSRizibualitşii a_po- porului nostru Bucovina ne “răsplăteşte î în- deajuns, și pe calea aceasta, prin unirea înfăptuită în zi- leje luminoase pe care le trăim acum. C. N. NEGOIȚA Inoitorul baladei germane Să scrii balade mai mult decât frumoase, — balade sortite să. Qevie, peste puţi- nă trecere de vreme, comoară poetică obștească, — să ţi le vezi refuzate de diverși di- rectori de reviste literare, — cu motivarea că „nimeni nu mai scrie şi nu mai ci- teşte balade”, — să te vezi BURRIES FREIHERR VON MUNCHHAUSEN ironizat și, totuşi, să nu-ţi pese de obtuza judecată a contemporaneltăţii, dove- dește vocaţie şi dragoste de genul cultivat, Când a apărut cu primele "ale producţii, Borries Frei- herr von Miinchhausen se găsea ca o rândunică în plin Martie înzăpezit, — şi, după proverbul german „o rându- nică nu face primăvară”. Dar inițiativa i-a îosţ rod- Nică, Mobilizână, în jurul ace- luiaşi Gottinger Musenal- manalch (1896) în care apă- ruse, cu un secol în urmă, singulara „Lenore” a lui Gottfried August Burger, pe cei mai de seamă baladiști ai vremii, contele Borries von Miinchhausen pornește lupta pentru cinstirea bala- dei germane „spre a-i da, lo- cul care i se cuvine”. YToto- dată acesta „trebuia să fie, pe viitor”, principalul țel al popularului Goâttinger Mu- senalmanach al cărui cola- Țăran bucovinean GR. MANEA Rusia- Spaţiul Desordinii Rusia de eri până azi. Rusia văzută de prietenii ei de TOMA VLADESCU Rusia Țarilor sau a Sovietalozr, — o Rusie unică ne-ar interesa mai mult să vedem. Cine s'ar pricepe totuș să spună iainele ei | Ar fi poate, Rusia aceas:a, n.ci mul: un conglomerat injorm de popoare, „9, țară cuiboiare inserțe_şi lăbărtate pesie coze. gueră viscolul sibe- rian, sau apasă pământuri nelimitate par'că şi în acest climat extrem continental, fo curi mari, care s au chemut Pușkin, Gogol, Tolstoi firește, și mai ales Dostoiewski, scu iângă ei atâţi doctrinari ai creștinismului răsăritoan, cum de pildă Ciestov suu profesorul Berdiaiev, şi chiar atâți iuriaii pasionaţi de cele mai ormonicase rigori ale ştiinţei lor — Alexjew, atâția alții, — muzicanți instârșii, artiști, au încercat să ne spună cu- vâmtul unic, geniul propriu al acestei lumi pe care o vedeam prin fu- mul ascuns a; Asiei, îrcremenită par'că în depărtările fără fund, Dar niciodată cuvântul acesta n'a izbutit uşor să apară ! In toate cunstrucţiile, și în acelea ale artiștilor mai cu deosebire, lumea rusească ajubgegIy ușor să-și arate un profil cu totul singular, cumplita căldură a câlor inai toride veri. Po acaste O problemă care îşi face loc din ce în ce, cu ascuţişul conde” ielor, în paginile revistelor Jite- rare din ultima vreme, este din nou mult discutata problemă a criticii de autoritate. Cine a pronunţat intâi, senten- țios, pătruns de gravitatea desi- deratului săn: „Ne trebuie un nou Maiorescu“, a svârlit prover- biala, foliklorica piatră a înţeiep- ciunii în gârlă. De-ajuns ca s'o tulbure iremediabil. Critica de directivă, bazată pe autoritatea personală a magistrului profe- sând „ex cathacdra“ o doctrină estetică imuabilă, nu mai e posi- bilă. Spunem asta cu regretul de a lovi într'o fantasmă ce va fi legănat, poate, îndelung, pe dac- trinarii cutărui ori cutăru; spirit în literatura noasiră moslernă. .. Critica de directivă este, mai în- tâi, anexa necesară a esteticei normative, reflexul ei practic, co- diţa pedagogică a unui sistem teoretic, Ruina esteticii norma tive in folosu uneia mai puţin absolute, dar mai omenești şi mai aproape de ştiinţă, a adus căderea, firește, a metodei re- spective în critică, Metodologia dogmatismului cri- tic prinde numai în epocile de criză ale culturii. Maiorescu sa ivit doctaral, impunător și reto- ric, în faza pubertară a culturii românești, atunci când toate ne- lămuririle aspiră la expresie, toate învolburările tulburi nă- zuesc spre suprafaţă. Maiorescu a fost inainte de orice un peda- gog. Prestigiul însuşi pe care şi i-a dobândit în ochii elevilor săi de aetăzi, ţine, în ulumă ana- jiză, de piedestalul magistrului, îăcut vizibil la extrem prin bl- necunoscuta „corectitudine“ ma- ioresciană. Pretindeya azi să fi ieşit din din criza pubertăţii, Cultura ro- mânească, tânără încă, îşi re- clamă dreptul la un respect bazat pe o maturitate adesea iluzorie, dar nu mai puţin reală, ca pre- zenţă în conștiințe. Epoca sen- timentalismelor unei fericite şi dulci adolescenţe regizate de stă- toşia de bunic a „sămănătorului', a iuat din fericire stârșit, chiar dacă, pe ici pe colo, dovezi de pers:stenţă se maj găsesc, Curente care se ţrag direct din sămănătorism, ca gandirismul, de meţafizica spititualistă, fie ea ortodoxă sau nu, a gândiriştilor de structură. Suferind experienţele muiti- ple și polinucleare ale ideologii- lor estetice celor mai diverse, literatura noastră a ajuns —vor- besc de straturile ei supcrioare— la o conştiinţă critică proprie, care inutilizează guvernanţa doc- trinară, dispreţuindu-i indexul clătinat reprobativ, sau aprobă- rile entuziastei bărbii mișcate ritmic, Se mai întâmplă apoi, că deseori, scriitorii înșiși au o mai certă formaţie culturală decât criticii lor. Mulţi dintre poeţii de azi sunt eseişti şi critici, Aproape că nu mai există „literatură“ pur şi simplu, omul sentimentelor sale şi atâta tot. „Intelectualismul“ producţiilor epice și lirice este un defect din ce in ce mai frec- vent remarcat de recenzenți. Dacă scriitorul este „tocul cre- aţiei” personificat, iar criticul „judecata giâcială a inteligenţei“, cum sar putea detini într'un dic- ționar umoristic de locuri comu- ne, naturile ambivalente şi alter- native nu lipsesc astăzi. Dimpo- trivă. Apoi mai e o cauză a con- damnării pe vecie la care trebue să se resemneze critica de auto- ritate: discreditul criticei, nu mai puțin dogmatice, de partid. Re- percuţiile literare ale anumitor factori sociali sunt imense, Şi cum momentul actual, departe de a fi unul cultural, ca acel al în- ishebărilor moastre urbane de după 1848, este un momenţ — necontestat — politic, cauzele a- partenenţei unui ins la 0 con- cepție sau alta, fiind adesea mult mai profunde decâţ ar fi necesar ca să poată suporta retorica unei convingeri liţerare imixtiunea — regretabilă dar de neînlăturat, — a socialului în estetic face impo- sibilă autoritatea, pentrucă ea nu poate dărui decât in prestigiul unei recunoașteri unanime, De- sigur să vadă mai curând culoa- rea unei stofe decât calitatea ei şi structura ţesături, criticii „de partid“ (tie şi partid literar) sunt astăzi minaţi de circomterinţele propriilor lor orizonturi. Și totuşi, fatalitatea momentu- lui actual face ca o altă critică decât aceea de partid — în sen- sul înalt al acestui cuvânt — să pildă, se grăbesc să adaoge la de- clarația de fillaţ.e, diferența de natură, nu de grad, care există între perspectiva, de suprafaţă a sămănătorismuiui şi sondarea a- adâncimilor etnice, bazată pe tie zădărnicită. Asta ne-o dovedesc inşiși cei ce, azi, desbat problema criticii de autoritate, ără îndoială vastul ei tumuli care face par că ecoul acestor spații necontrolate... Pentru noi toţi, oameni ai civilizaţiei romome, deprinşi cu alt su- net ai lumii şi cu alte forme de viaţă, creațiunea rusească, gigantică şi intirmă totodată, pare să exprime rodul unui proces al existenţei în care niciun schilibru n ar izbuti să reziste, în care lipsește mai ales simţui Nacesităţii, şi se exaltă până la un crud paroxism lipsa de disciplină, — lipsa :nczurii cu un singur cuvânt, alâta de scumpă tradițiilor noasie mediteraneene... Pe aici, cum ar fi spus Valâry, spiritul Romei nu a trecut — și deaceea apărătorii unui stil european alta de c.meninţat, a'au ezitat niciodată să denunțe invazia interlopă a stepelor pesie o lume pe care încercau s'o desfigureze. chinat vigorile cele mai no- Este zar în storie ca un popor să nu-și definească o pecetie a lui, bile ale puternicului său ta- să n'aib& un zuvân! de spus, să nu-și identifice valorile lui particu- lent. Jare. Rusia ne oferă pocie tocmai spectacolul acestal Ea va fi având Cărţile sale se numese desigur o caimosferă, un climat, un halo, un vuet al ei... Un vast stri- „Das Ritterliche Lieder- găt care adeseori sirăpunge cerul până atât de depurtel Dar cât buch”, „Die Balladen un amestec nedefinii — căi geniu monstruos al coniuziei! Exclusă nu Ritterlichen ' Lieder m mDa5 numai din Europa, dar poate din tot restul Jumii, ca o adevărată res Herz im MHarnisch”, „Die nullius în ordinsa planetară, se poate spune că Rusia n'a izbutit să boratori se numeau Agnes un leneş delir care striza atâta de diacordamt, şi fă Miegel, Lulu von Strauss und Torney, Ludwig Finckh, Hu- go Salus, Carl Bulke, Levyin Schiiking şi alţii. Acesta a fost inceputul și, fiindcă fusese un început fericit, — acesta a fost în- ceputul glorioase! ascensiuni a baladei germane. „Artă regească” a numit-o Birries von Miinchhausen și ca unei arte regești i-a îin- ION FRUNZETII ma unui popor care intră în universalitațe, pe zările alba- stre ale gândului și minuna» tei sale autenticităţi. atât de necesar în anumite împrejurări, ca şi un eroism al faptei. Ceeace împievJecă de cele mai multe ori eroismul să se U: eroism al scrisului este tot Standarte“, „Das Schloss in Wiesen” (Cartea cavalereas- că de cântece, Baladele și cântecele cavalerești, Inima în zale, Stindardul, Castelul din Wiesen), titluri cari de- notă ţinuta sufletească vi- rilă și dură a poetului. Prea multe din baladele acestui mare cântăreţ cum multe din volumele lui Bărries von Minchhausen au cunoscut o difuzare fantastică pentru anemicele noastre tiraje ae zece și douăzeci de mii de cărţi epuizate. Dar poetul nu a urmărit popularitatea, precum nu a umblat niciodată după fa- vorurile publicului. Retranșat într'o viaţă 1l- niștită dar spornică preocu- parea lui cea mai de seamă, a fost și a rămas înoirea ba- ladei germane. Anul acesta, în 20 Martie, celebrul Bârries von Miinch- hausen a împlinit 67 de ani. Dară, versurile lui nu mai au vârstă, Incărcat de onoruri, poe- tul care şi-a pus tot sufletul în lupta pentru noua înflo- rire a străvechiului gen ba- ladistic, poate fi mulţumit. Cea mai mare onoare a lui este cinstirea baladei pe care el a vrut so știe cins- tită așa cum i se cuvine. TRAIAN CHELARIU se constitue în ici un jel până azi. Dela splendorile orgiace ale curți lor imperiale, sa se asociază pentru noi cu sumbrele imagini ale de-. portaţilor grin geruri giberiene, cu lanțuri şi pușcării, cu vulgari şi inconştienţi bandiți, sau cu trișii iluminați plimbându-și paloarea lor alcoolică sub cerul unvi Dumnezeu pe care poate nu-l vor găsi nici- odată. (Urmare în pag. 2-a) BOLINTINEANU IN m. RUSEȘTE „Ca un glob de aur luna strălucea Şi pe-o vale verde, oștile dormea... înfățișeze ca eroism, esta tonul prea voit „eroic“ al stilului, Nimic mai anti-eroic decât de- clamația. Scrisul simplu, spus verde și fără întortochieri lăută- reşti, face mai mult decât ori- care sforăitoare retorică de cla- sele primare. Toi așa cum un soldat, luptând pe jront, nu-și punctează acţiunea eroică, inutil şi pompos, cu mişcări ritmice şi graţioase de balet, scontând un nevăzut public postum, scriitorul care are conștiința luptei pe care o susține, spune răspicat şi demn, ce are de spus. Eroismul constă în ceeuce spui, mai curând decât în felul de a spune. De aceea, pe vremea lui, Valeriu Branisce era un erou al scrisului cotidian, iar astăzi un Branisce nu e cu putinţă. Eroismul înseamnă sacrificiu, In scris, sacrificiul felului tău per: sonal de a exprima cu măestrie |ucrurile, pentru mai dreapta şi mai calda lor pătrundere. Şi poate acceptarea jertfei a- nonimatului. poezie nouă va ieși din O truda de astăzi, din marșul care a mobilizat toate conștiințele naţionale. . Și o proză cu suflu larg, cu învățăminte culese depe ur- ma eforturilor ce a fost în stare să facă iarăși acest neam. Paginile albe vor primi do- gorea scrisului rupt din ini- espre puritatea latină a vorbirii noastre, acum b sută douăzeci de ani, poetul italian Leopardi în- semna, între alte, aceste cu- vimte în jurnalul său intim: „limba română ra fost nici- odată, şi nici măcar pe cale in- directă, influenţată de vre-o literatură, după câte ştiu eu” (Zibaldone, 9 Oct, 1823). Un tezaur pe care astăzi îl apă- văm, dar începem să-l valori- ficăm prin afirmarea noastră în lume. tre au fost vremelnice. Un destin acerb învin- ge toate zăgazurile, toate vrăjmășiile. Zidim porţi de granit pentru apărarea civi- lizaţiei de obscurantismul stavo-mongol, de provenienţă asiatică. Presentimentele cro- nicarilor și ale romanticilor moldo-valahi capătă consis- tenţă și se traduc prin reali- tatea vie, nesdrunrcinată. S incobpele istoriei noas- L upta ne e cu atât mai sfântă, cu cât angajează mai multă onoare. Onoarea neamului este cea mai mare onoare. D atoria ţi-o poţi face din plin, oricine ai fi și ori- unde te-ai găsi, — cu o con. diţie totuşi: s'o faci cu since- ritatea și profunzimea rugă- ciunii în restriște, UNIVERSUL” LITERAR IA UD EDINCOLODLt Cronica muzicală Din carnetul unui Spectator „mau n ca Gânduri pentru un prieten E mai mult de-o săptămână, de când teatrele şi-au închis, vremelnic, porțile... Nu putem decât aproba comunicatul care a adus la cunoștința publicului, că, în aceste momente decisive pen- tru Patria noastră. Bucureştenii vor trebui să arunce cât colo in- diferența care i-a caracterizat până acum şi să devină, mai se- rioşi. Aşa dar li s'a luat cetăţe- nilor, măcar pentru câtva timp, posibilitatea de a se aistra, asis- tând 1a spectacolele țeatrale. Este, repei, o măsură bine venită... „„„Dar prin faţa mea trec mereu, pe stradă, prin cafenele, în fața teatrelor în cari au jucat până acum, actorii deveniți șomeuri. Ii privesc. Sunţ aceiaşi, cari, cu câteva luni în urmă, se băteau cu pumnii în piept țipând în gura mare „că s'au plictisit de viața pe care o duc, că visează o lună Qe vacanţă“. Iată-i! Sunt toţi aici! Lunga- nul ăsta îmi spunea, nu e mult timp de atunci, că suportă ade- vărate chinuri de câine, că ar vrea să nu mai audă vorbindu- se despre teatru. Lângă el un bondoc încerca să mă convingă că s'a săturat până în gât de toate ploconelile pe care e silit să le facă, pentru ca să capete un rol de câteva cuvinte... „„Parduri,.. scenă... can-can... schwartz... M'as apropia acuma de unul din actorii cari trec prin faţa mea. L'aş bate pe umăr şi i-aş Spune: „Fi fericit, frate. Mă- car pentru câteva săptămâni ai scăpat de chinurile meseriei tale“. Dar mă opreşte ceva. E, poa- te, sclipirea ciudată din ochii bietului cabotin. O! Să nu mă credeţi atât de romantic. N'am să spun că am zăriţ lacrimi în ochii lui. ȘI, to” tuşi, nici lucrul acesta n'ar fi imposibil. După atâția ani „de meserie, bătrânul cabotin a în- văţat să plângă uşor. Dar, în ochii lui, odată cu ivi- rea serii, se poate ceti o nespu- să melancolie... „„E ora când înainte începea spectacolul. Doamne, domni, co- borau din maşini luxoase şi in- trau în grădina de vară... Uite: se aşezau pe scaunele astea şi priveau scena... scena pe care trebuia să apară el. Nu contează că avea un rol de două cuvinte, sau că trebuia să debiteze o lungă tiradă. Publicul îl privea. Şi el se mul- țumea cu atâta. Câte-o dată au- zea aplauze, aplauze adresate ye- detei, nu lui. Sau, cine ştie?.. Publicul aplamdase, poate, un gest al lui, un gest pe care l-o fi făcut fără să-şi dea seama... Da!.. Publicul l-a aplaudat pe el. i să ora când începe spectaco- ul... Şi nimeni nu coboară din vreo maşină luxoasă. Umbra eabotinului aşteaptă, tristă, lângă teatrul în care până acum câteva zile juca... A uitat de fostele lui necazuri, de fostele revolte. Jindueşte după o fărâmă de fard. după câteva aplauze... „Și pe nesimţite, îmi vin în amintire câteva versuri din pie- sa „Deburau“ a lui Sacha Geri- try. Eta acolo o scenă în care ma- rele mim Deburau îi spunea fiu- lui său: Et, maintentant um dernier mot: Adore ton mâtier, c'est le plus [beau du monde! Le plaisir qu-il te donne est dâja Iprecieuzr.. Mais sa necesite râele est plus [profunde... IL apporte t'oubli des chagrins et [des mauz Et ca, vois-tu, “est encore mieux! C'est mieux que tout, c'est mag- [nifique et tu verras, Tu verras ce que C'est qwune [salle qui rit, Tu Pentendras, Ca, c'est unique, mon cheri! Mă întreb ce cuvinte aş mai putea adăuga. Şi pentru a În” cheea, aceste simple notații, gă- sese că ar fi lucrul cel mai ni- merit să citez încă un fragment din aceeaş piesă: Figure — toi quun jour Un homme, un tres pauvre homme [est venu me chercher Par ce que son enfant peut ctre [allait mourir ?! Ii ma dit: „Oh! Monsieur, venez! „„Venez jusque chez moi, „Je vous en supplie, et tâchez „De le faire sourire!” Ju suis all€... I'y suis alle pen- [dant un mois, Tous les matins aq. son râveil! Quel public! Je n'en ai jamais [eu de pareil! C'etait ce petit gosse un si grariul [connaisseur... I savait si bien rire... Que lorsquil put quitter son lit, Tout d fait retabli, J'obtins moi de son pere L'autorisation De lui donner, pour mon plaisir Quelque representations Supplementaires ! Şi-acum să tăcem, prietenel... Aşa!... Şi să ne gândim la ziua, la foarte apropiata zi când poar- ta minunată a teatrelor se va re- deschide. Acolo, de pe scenă, de unde vei trona, din nou rege, să te gândeşti şi la mine, omul din public. şi să nu-mi îei în nume de rău faptul că ţi-am zărit în- tr'o seară, melancolia din privire. TRAIAN LALESCU - In aceeaş linie de studiu sâr- guincios dar fără o atât de no- rocoasă înmănuchiere de talent ca în alte producţii ale claselor Livia Vrăbiescu, Vaţianu şi Ro- mulus Vrăbiescu, cei doi profe- sori ai „Academiei Regale de muzică“ au prezentat şi anul a- cesta la „Dalles“ un mare nu- niz de „ucenici cântăreți“. Da- că unii dintrinşii nu şi-au re- memorațt la vreme formula ma- gică isbăvitoare de pericolele i- nerente oricărei vrăjitorii, şi muzica, vocală mai ales, este una din cele mai de temut, n'au lip- sit nici de data aceasta afirmă- rile positiv concludente. Pe unii din aceştia din urmă, i-am presupus şi elevi ai clasei de operă, pentru ţinuta mai si- Sură în scenă. In ceeace priveşte tineretul primilor ani de scoală, grupat la începutul programu- lui, este de observat că aproape fiecare din debutanţii concer- tiști m'au rezolvat prea fericit ine- vitabila problemă a atitudinei în scenă. Mici gimnastici graţioase şi inutile ale braţelor, legănări ale capului, de pe un umăr pe “altul, „după muzică“, îmbrăţi- sări ale colţului pus la dispozi- ție de capacul pianului, efecte de rugă, în măsură, cu mâinile împreunate sau de batistă roşie suspendată de un colţ. Evident, toate aceste nimicuri par să o- "cupe un paragraf prea lung în- it'o cronică muzicală. Par numai, întrucât nu se insistă niciodată destul asupra serioaselor incon- venientţe pe care gestul, mişca- rea, prezentarea, insuficienț e- ducate; le pot repercuta până ici D-ra ARAX SAVAGIAN chiar în scenele teatrelor. La o- peră, cel puţin, avem şi astăzi cântăreți care sunt în cea mai flagrantă stare de incurcătură de câte ori incearcă să incarneze vriun rol şi dau imoresia de începători, deși unii sunt mai a- proape de pensionare decât de angajare. Sunt, toţi, victimele unei insuficiente pregătiri în meşteşugul dramatic, unei lipse Ge bază. Lăsaţi să se descurce cum au putut, la început, trecuţi cu vederea în stângăciile lor, an ajuns la punctul unde nu se mai găseşte nici vreme, nici po- sibilitate de stătuire, laturea muzicală a muncii absorbind toate energiile, iar lipsurile şi micile metehne înrădăcinându-se prea tare, Este bine de aceea să se dis- ciplineze ipoteticul viitor artist liric şi în ce priveşte înfăţişa- rea în public, chiar înainte de a intra în clasa de operă, nimic ne fiind propriu zis secundar în Maestrul GH. KULIBIN formarea unui meşteşug serios. Odată această lungă dar nece- sară paranteză săvârşită, vom felicita atât pe cei doi profesori, cât şi pe câţiva din elevii puşi la încercare, pentru frumoasele rezultate obţinute împreună. Cei mai buni reprezentanţi ai aces- tora din urmă au fost în special d-nii Buciu Mircea şi San-Ma- rino Tache. Primul, prin forţă şi sănătate vocală, țimbru împlinit şi anroa- pe integral omogen, şcoală asl- milată cu sobrietate în gust şi cu îngrijire, temperament ro- bust, D. San-Marina s'a distins prin muzicalitate în ritm şi expresie şi frumoase note medii şi sub acute, fiind, ca şi d. Buciu, re- chemaţ şi bisat. D-na Gallin-Florescu a avut afirmări pe care le subliniem. de ROMEO ALEXANDRESCU De asemeni d-ra Mirea Sanda, care pare aptă uhor progrese care să-i accentueze făgăduitoa- Am apreciat contribuţia dom- nişoarelor Phia Eugenia şi Ne- delcu Paupilia şi am fi adăogat poate şi alte nume, dacă n'am prefera să avem prilejuri mai hotăritoare, pentru a o face, mai târziu. Un moment artistic care a strămutat producţia şcolară pe pian de concert, a fost acela al unor alese interpretări din Mo- zart, Massenet şi Bizet, înca- drate manifestării de d-ra Arax Savagian, fostă elevă a d-lui Ro- mulus Vrăbiescu şi astăzi la O- pera Română. Nuanţând cu delicată emoție exprimarea muzicală, frazână cu reală simţire, d-ra Savagian a dovedit şi o amplificare a regis- trulmi înalt al glasului d-sale, poate, fără toată unificarea do- rită în colorit şi caracter struc- tural cu restul întinderii, dar cu exemplul manifest al unei evo- luţii care, desigur, va fi pusă în curând în cea mai favorabilă valorificare de această talentată cântăreaţă. Acompaniamentul nu tocmai comod al unui program de cel Putin două recitaluri lungime, a fost susținut cu discreţie si expe- rimentată pricepere de maestrul Gh. Kulibin. 12 APELUL îndreptat către artiștii bucureş- teni, pentru ai solidariza în da- toria patriotică de a întreține op- timismul celor de acasă, în vre- me ce unele echipe teatrale — fie la radio, fie în apropierea frontului, fac bucuria luptăto- rilor şi le sporesc elanui către biruință — a avut răsunetul aș- teptat. Toate teatrele se pregătesc să-și aeschidă porțile, pentru a reda Capitalei aspectul ei obiș- nuit, Şi dacă în primele zile de răz- boiu, sălile de spectacol au fost ocolite de mulțimea neobicinuită îndeajuns cu şueratul sirenelor — acum nici o alarmă, nu mai poate provoca panică în rândul spectatorilor. Dovadă sunt sălile de cinema- tograf, luate iar cu asalt de cu- riozitatea şi nevoia de destindere a bucureştenilor. AUTORII DRAMATICI, au, însfârșit, un teren de lucru şi de valorificare deosebit de prielnic. „Ora ostaşului” prezintă zilnic în programul postului național de radio, o piesă românească. Și cum teatrul radiofonic, nu pune nici problema repetiţiilor în- delungate, nici a decorurilor co- stisitoare, autorii noștri se pot bucura de o difuzare care le a- sigură popularitatea în rândul auditorilor români din toată lu- mea. Și asta, fără chinuitoarea aşteptare care anticipează deo- biceiu reprezentarea unei piese pe scenă, Fiindcă „ora ostașului” consu- mă zilnic. Nu li se cere, aşa dar, autori- lor noștri, decât vrednicie.. gi, desigur, talent. ECRAN CINEMA ARO: PE VECI A TA Prin faptul că nu asistă iar la una din obişnuitele producţii europene, publicul amator de fiime transoceanice, trece cu ve- derea cele câteva lipsuri ale pe- Heulei intitulată „PE VECI A TA”. Atmosfera vioaie și, dacă rar ji prea „Made în America”, hai să zicem și originalitatea su= biectului, au mdicat acest fi:m drăguţ la rangul de film „tert- bib”, Frumoasa Loretta Young, poartă cu multă grație, diverse pălării şi rochii, ale căror mo- dele vor fi „lansate” bine înţeles după război, de cinefilele fără prea multă imaginație în pri- vința capitolului „mode”. David Niven, e un actor sim- patic, ce știe să „poarte“ fracul. Acestui cuplu potrivit, îi este „adaptat” simpaticul grup al co- micilor Bilie Burke, Zassu Pits, cari contribuesc la succesul de public al filmului, ADRIANA NICOARA Ea nici n'ar îi fost posibilă de altfel, altundeva decât în Rusia. S'a încercat puţin pretutindeni — şi n'avem decât să ne amintim. La sfârşitul războiului trecut, lumea descătușată de atâtea rigori, CEVA DESPRE BOLŞEVICI Se spune că un client intrând intr'o prăcălie, cere să vadă fo- tografiile şefilor revoluţiei. Vânzătorul îi răspunde: — Il avem pe „Lenin la tri- bună”. „Voroşilov pe cal", „Ka- Linin la plug“. — Nu-l aveţi — cumva — pe Stalin în mormânt ? PARERI. Despre desordinele cari au stăpânit și stăpânesc Rusia So- viețică, se povestesc următoa- rele : Un doctor, un inginer și un comunist se întrebau ce a fost primul om pe pământ. — A fost doctor, spune pri- mul, fiindcă altfel n'ar fi putut scoate coasta lui Adam pentru Eva. — Ba nu!.. A fost inginer, spune cel de-al doilea, căci fără el, cum sar fi făcut din haos 0 lume nouă ordonată şi mulţu- mită. — Așt.. era un comunist — get-beget —-- spune al treilea, scuipând printre dinţi, căci fără noi, cine ar fi creaț haosul... CU OCAZIA CELEI DE A ZECEA ANIVERSARI, Stalin plimbându-se într'o droașcă, oprește un mutie şi-l întreabă ce impresie are despre situaţie. — De, răspunde mujicul, îna- inte de revoluție aveam și eu cu tot omul două costume: unul de lucru şi altul pentru sărbători. Acum nu mat am decât unul şi ăla prăpădit.. — Puţină răbdare, spuse Sta- lin. Lumea nouă nu se face bă- tând din palme. Şi-apoi sunt alte ţări unde oamenii merg complet goi... — Aoleau !... Tovarăşe Stalin, răspunde speriat mujicul, ăia or fi la a douăzecea aniversara! ILML. lulie 1941 s POETUL EMIL BOTTA a fost primit în cadrele per- manente ale Teatrului Națio- nal, pe scena căruia se ajir- mase în ultima vreme ca un actor cu resurse excepționale. Odată cu d-sa, au fost înca- drate definiti» în locurile ce Li se cuveneau de drept, d-na Lilly Carandino, a cărei apa- riţie pe prima noastră scenă, ne-a bucurat întotdeauna şi ochii şi sufletul — şi d-na Ele- na Galaction, pe care o aștep- tăm cu încredere în roluri e- gale cu sensibilitatea d-sale atât de rară şi atât de comu- nicativă. Alegerea comitetului, a cin- stit deasemeni și tinereţea pli- nă de făgădueli a d-lor Sorin Gabor şi Alex. Clonaru.. „ARTA” săptămânalul de teatru condus de d. Vlaicu Bârma, înfățișează, cu fiece număr, cititorilor săi, un fragment inedit dintr'o piesă ro- mânească, Este cea mai bună contribuţie la cunoașterea efortului de crea- ție al dramaturgilor noștri şi la descoperirea textelor scenice ex- cepţionale. lată, de pildă, un debut pe care îl consemnăm cu rara bu- curie a unei astfel de descope- riri: poetul Traian Lalescu, sem- nând întâia sa piesă „La reve= dere muschetari”. Citiţi tragmentul apărut. Este cel mai convingător în- demn pentru tinerii noștri scrii- tori dornici să-și încerce însuși- rile ni dialoguri scenice. „AL PATRULEA LA POKER”, e țitlul unei comedii care aș- taaptă hotărirea comitetului primei noastre scene, pentru a însufleți și la lumina rampei, personagiile unui autor, pre- țuit până azi de toți cei ce au ascultat la radio comediile sale „Acceleratul 139”, „„Contrac- tul de închiriere” şi „O zi rea”. Cu trei cărţi de vizită atât de convingătoare, d. Ion Mincu Lehliu, poate fi sigur că... al patrulea la poker, va dobândi — odată cu sufragiile comite- tului de lectură — şi succesul care să-l consacre definitiv. 5. D. de ordine, se pricepe uşor că Rusia era şi de data asta pregătită pen- tu altă dezordine |! Nu numai orice experiență, — dar orişice aventură era cu pu: Rusia-Spaţiui Desordinii (Urmare din pag. I-a) Dela prinţul Nechludov, până la Karamazowi, şi Feodor și Ivan şi Dimitrie, dar mai ales până la atâția Raskolnicovi, este o vastă lume de sanatoriu pe care nici un psihiatru n'o va cunoaște, Un strigăt echivoc, ca o lumină iremediabil căzută, în care Alioșa Karamazovr sau prințul Muskin pr'vesc spectacolul lui Feodor sau ascultă urletul lui Smerdiacow — o lume instârșit care evoacă sgomotul surd al oceanelor întunecate peste care numai nopțile guvernează. Țară de atâiea oarbe contraste, ea singură firește ar fi putut să ns ducă dela un Dumnezeu bigot până la catedralele sfărâmate de azi, dela cutocratismul vechilor despoți până la Țarul roșu, meşter al crimei, mergând de data asta în fruntea unui așa zis proletariat, Și astăzi ca şi eri, nicio lumină deschisă nu pare să trăiască peste imensele ținuturi ale Rusiei. Aceeași tumultoasă viață informă care continuă... Și ar fi fără îndoială să ne gândim deopotrivă câte posibilități ar îi izbutit să ofere această viață chiar, orgamizată puțin, aceste latente energii oprimate — şi chiar aceste contraste! Teme în- teresanie de meditație şi de reflecții... Dar totul este încă înainte de început... Şi pe aceste locuri unde străfundurile Asiei gem parcă de apropierea contirientului nostru, zac încă, neștiute, milioane de oa- meni, ca o implacabilă așteptare, caşicând ar vrea să consume fără cuvânt, nu știu ce trecere a Timpului nelimitat... Lumea asta firește n'ar avea cum să ne preocupe astăzi mai mult. Dar ar îi fost paz'că imposibil, în ceasul în care vrem să pornim prin imperiul noului Țar, să nu evocăm un minut cel puțin decorul stra-.- niu unde a tost posibilă poale cea mai neagră aventură care dezono- reuză iimpu! de azi, resimțea în toate părțile o aspră sete de libertate — dar mai mult de acaastă libertate, alta, care nu s'ar fi putut ușor defini. Din toate păr- ţile se siarâmau lanţuri, adeseori imaginare chiar — și doctrine des- tul de suspecte incepuseră să prindă cuvânt. În Germania chior, anumită „Şcoală a Inţelepciunei”, dela Darmstadt, răspândea cu- vântul mai mult deprimant al contelui von Keyserling, în timp ce dela alte tribune se proietiza năruirea unui Occident impropriu să mai răspundă omului nou care se ridica... Era o stare de spirit deatul de contagioasă care-și țesea pretutindeni firele ei nevăzute. Prin oraşe!a din Sud ale lialiei, libertarii mergeau întrun ritm și mai grăbit — iar anumite stridențe chiar, ale lumii noastre burgheze, colaborau desi- gur să exalte această trisiă revoltă şi această rebeliune a spiritelor. Era vorba întradevăr de o liberiate, care tocmai suprima toate posibilitățile ei. Ierarhiile cădeau, corpurile firești, naţionale, se disc- ciau în numele unui individ care revendica, fiecare pe seama lui, un imperiu nelimitat şi o disponibltate întreagă. Așa se arată lumea noastră de acum mai bine de două decenii, Dar în locul unei formule de ordine nouă, care încă nu izbutise s'apară, era desigur, acesta, climatul cel mai propriu unei vaste de- zordini, Gormaania s'a apărat, La fel şi Italia. Și în fața individului sin- gur care cmenința să surpe toate normele omeneşti, s'au ridicat sen- suriie colective — care se cheamă fascism, sau național-socialism. Statul lua acum cunoștință de el, impunea astiel pe toţi tuturor — îm- potriva strigătului barbar al omului de revoltă, ridicat par'că acum, din nou, din nu știu ce păduri imemorabile ale unei imposibile vieți. Dar otunci unde s'ar îi refugiat furtuna care trebuia să squdus tot coniinentul... Unde! Dar în Rusia desigur — în Rusia peste care toate viscolele băteau! In stepele astea nimic nu s'ar îi putut opuna — nimic n'ar fi izbutit să reziste, Cum nu avusese niciodată un sistem tință. Şi aceasta a fost Bolșevismul| Rusia era un câmp deschis... Câţiva ideologi risipiţi, adunați din exiluri revoluțonare, şi o bandă de alți „ideologi” strânși de prin văile înfometate ale Galiţiei, au în- treprins să edifice o lume nouă pe locurile astea de în!âmplare, unde nu aşteptau decât să cadă vechile așezări țariste... O lume nouă | Să deschidem atunci porțile ei... Dar să n'o facem. singuri. Să lăsăm pe prietenii ei, pe prietenii Rusiei bolșevice, să ne introducă în acest întârziat paradis. Ştim ce trebuia el să ne dea, Era ideea de libertate, — realitatea deplină și viața acestei idei. In numele ei se ridicase bolșevismul — trebuia s& suprime constrângerile, să dea lumii o respirație cum nu s'a mai cunoscut până azi, trebuia să sature lumea de libertăţi! Și întrun studiu al său mai vast, poate unul din cele dintâi, această carte care se cheamă „Stat şi Revoluţie”, Vladimir Ilich Ulianov Lenin, rus pur sânge acesia, arată el însuși că statul comunist nu se va recunoaște decât în termenul lui final, acela al Anarhiei, adică al totaleior libertăţi. Să pătrundem atunci în acest fericit imperiu... Și dacă o lume nu se poate schimba dela o zi la alta, să încercăm cel puţin, să recu- noostem formele ei. Sunt mai bine de două decenii care ne invită s'o iacem — şi nu s'ar putea spune că suntem atât de grăbiţi... lar dacă noi din primul ceas n'am isbutit să credem — ar fi fost atât de comod! — să-i vedem pe aceia totuși cari au crezut, și să le urmărim mai ales pasul dezolat pe aceste triste pământuri ale fă- qăduinţei.., Noi nu am crezut — adevărat ! Prea ar îi fost ușor! Știam, în ce ne privește, că lumea e oprimată de alte servituți — de care nu ei îi apariine să se dezlegel TOMA VLADESCU 12 lulie 1941 Note germane EPOCA DE INFLORIRE a cântecuiuil popular german se situiază între anii 1450 şi 1550. „Minnesânger-ii” își trăise- ră veacul, iară bucuriile și triste- ţile orășenilor și sătenilor de pe acea vreme își redobândiră, cân- tate simplu şi sincer, farmecul nemeșteșugiţ pe care, fără în- doială, l-au avut de totdeauna. Numai că acest farmec, împ.e- tiţ din meodie și cuvânt rea- văn ca brazda și statornice ca obiceiurile breslelor târgoveţe, se putea afirma fără sfială. Ca, orice vers și viers popular, și cel german este opera uncr cântăreţi rămași necunoscuţi. Izvorite însă din inimi întru toate asemenea inimilor cari nădăjduiau şi sufereau, credeau şi iubeau, pe acea, vreme, întoc- mai cum nădăjduim şi sufe- rim, credem și iubim în zilele noastre, cântecele populare ger- mane oglindeau viaţa tuturora. Găseau deci ecou în sufletul tuturora, şi erau căutate şi cân- tate de toţi. Știm câte modifi- cări suferă cuvintele nescrise şi mai ales cântate. Fiecare adaugă sau elimină, după dorul inimii lui, ceeace i se pare că poate fi adăugat sau eliminat. In înţe- lesul acesta, — dar numai în a- dest, sens, — se poate admite acea colaborare unanimă și a- nonimă care a prilejuit teoreti- cienilor folkloriști atâta, bătaie de cap. Că există, în sfera, crea- ției populare, un anumit registru de motive și, forme căruia i se supune, în mod conștient sau inconștient, fiecare născocitor de melodie și verb, aceasta e o altă problemă. Exceptând opera personalităţilor creatoare de prim rang, toate poemele, — dar absolut toate, — ale ceior mulţi și mai mult sau mai puţin cu- noscuțți însăilători de vers din zilele noastre, nu sunt decât tot un fel de producție inclusă în registrul de motive și forme poetize astăzi valabile şi, deci, GERHARD MARCKS „Seraphita” în circulaţie. Ba, în anumite ca- zuri, asemănarea, produselor poe- tice ale: unor lampadafori lirici este așa de mare încât, dacă nu ar purta sienatulri deosebite în josul sSirofelor, le-ai putea atribui unuia și aceluiaș poet anonim sau pseudonim. In- seamnă aceasta, că avem de a face cu „poezie” popuiară? Câ- tuşi de puţin! După credinţa noastră, poezia populară autentică (!), sau, mai just, cântec popular autentie este acel cântec pe care îl cântă, din proprie și spontană pornire, întreg poporul. Pentru subsemnatul e cântec popular „Nistrule pe malul tău crește iarbă și dudăuw”, oricine l-ar fi scris și oricine l-ar fi cântat pentru prima dată. Dar să ne întoarcem la cân- tecul popular german din seco- iele de mult apuse. Cele mai vechi datează din 1450—1550. Li sa dat adică de urmă în acel secol. Crede ovare cineva. că poporul german nu a cântat până atunci? Sau poate crede cineva; că pe timpul des- călicatului Moldovei și al Ţări: Românești nu am avut cântece dinecoaze' de creasta Carpaţilor? Iată textul unei „doine” ge:- mane de dragoste, consemnată ; în 1479: „A căzut zăpadă Și nu e vremea ei (oamenii) îmi aruncă bulgări şi calea mi-i înzăpezită, Casa mea nu are acoperiș, căci mi S'a 'nvechit, zăvoarele sunt rupte, odăița mi-i rece. O, dragoste, aibi milă (căci) sunt aşa de nefericită; 'cuprinde-mă, cu braţele tale (și) așa se va duce iarna”, Bineinţțeles traducerile nu spun nimic, sau mai! nimic, oda- tă ce ne găsim în faţa unor strofe pur lirice. şi aşa de Dar cântecul popular german de dor și dragoste este foarte variat şi plin de gingășie şi du- ioasă credinţă (Treue). Cunoaştem cu toţii vestita, „Heidenrâslein” a lui Goethe. Ori, motivul acesteia datează din 1602. Florile, păsările, apele şi pă- durile, despărţirile şi înstrăină- rile, dragostea şi credinţa în Dumnezeu, la fel ce şi în cân- tenul nostru popular, constituie comoara de nepieritoare inspi- rație a cântăreţului popular german. La fel credințele, legendele și întâmplările covârșitoare sau stranii. La, fel viaţa. cea de toaie zi- lele şi moartea. i La, fel dragostea de ţară și sentimentul de desrădăcinare printre cei streini. La fel dorul de ducă şi dorul de casă, iar, odată cu institui- rea, serviciului ostășesc, apare şi cântecul celui ce trebuie să stea sub arme: „O Strassburg, o Strassburs, tu prea frumos oraş în care zac înmormântați atâţia soldați. tâția frumoși şi viteji ostaşi cari au părăsit cu durere pe ta- tăl şi pe iubita mamă. Pără- sit-au, părăsit, nu se putea alt- fel, în Strassburg, da în Stras- sburg trebuie să fie soldați. Și tata şi mama sau dus până în faţa casei căpitanului: — „Ah căpitane, iubite d-le căpitan, daţi drumul fiului meu!” — „Pe fiul voztru nu vi-l pot da nici pentru oricât de mult aur: fiul vostru trebue să se ducă în de- părtatul şi largul câmp. In de- părtatul și largul, de tot înain- tea dușmanului, — oricâţ qe a- mar ar plânge după dâasul iubita lui cu părul negru”. Ea plânge, ca geme, se plânge prea mult. „Rămâi cu bine drasu mea prea iubită! Noi mu ne mai vedem!”, Tiţiul acestui cântec din seco- lul al 18-lea este „Der uner- bittliche Hauptmann” (Căpita- 1 nu! neînduplecat), iară frumu- sețea originaului este neintre- cultă. Atât ca formă cât şi ca fond. Nici seal mai desăvârșit baladist contemporan nu ar ft neartificial asemenea, putut scrie, așa de profund, rânduri: „O Strassburg, o Strassburg, du wunderschâne Stadt, darinnen liegt begraben so manicher Sol- dat. So mancher und schoner, auch tapferer Soldat, der Vater und lieb Mutter boslich verlas- sean hat. Verlassen, verlassen, es kann nicht anders sein; zu Sirassburg, ja zu Strassburg Soldaten miissen sein...”. Cântec popular german e și „Tannhauser” (1515) şi cântece popular, pe la 1647, e și balada despre acel ţânăr care, asemenea lui Corbea, sau asemenea al- tor haiduci ai noștri, zace în- tr'un castel, — castel austriac, — „vreo patruzeci de stânjeni sub pământ, lângă şerpi şi nă- pârei”, fiindcă sa îndrăgostit de o „gingașă fecioară” care i-a dat un lanţ de aur. Tânătul moare nevinovat, de aceea, până a nu trece o jumătate de an, sfâr- şitu-i este răzbunat prin înjun- ghierea a mai mult de trei sute de bărbaţi. („Das Schloss in Os- terreich”, „Castelul din Aus- tria”). ERNST BARLACH , Călugăr citind Moartea, a fost şi va fi întot- deauna. o teamă sinistră pentru toţi artiștii lumii, — chiar dacă, unii o înfățișează înfrumuseţată şi prea assmenea iubirii, Cântecul popular acceptă dară nu iubeşte moartea. Cu tot evul mediu dominat de aspectele ma- cabre ale acestei încheietoare de destine omenești, cântecul „popular german e mai aproape de „nunta” din balada Mioriţei noastre, decât de sculpturile go- tice şi de fantazia călugărilor catolici veștejitori ai vieţii de diniooace de porţile strașnice ale raiului. Cântărețul german vorbește de „coasa morţii, dar nu o vede curmând vieţi omeneşti, ci tăind florile câmpului. Astfel este evi- NENEE SINTENIS Autoportret tată, prea directa şi brutala evo- care a des-ființării noastre. Iată ce:e patru strofe intitulare „Der Schnitter Tod”, cântec datat cu anul 1637: „Există un cosaş, îi zice Moartea, (și) are putere dela Dumnezeu. Azi îşi ascute cuțitul, care taie acu mulţ mai bine, sincurând o să 'nceapă cositul, şi noi trebuie să-l suferim: Fereste-te, fereşte, frumoasă floricea| Ceeace azi stă verde şi proaspăt mâine va fi cosit: nobilii narciși, ciuboțelele cucului, frumoasele zambile, crinii purpurii. Fereşte-te, fereşte, frumoasă flovricea| Multe, nenumărate sute de mii cad sub seceră: trandafirii roşii, crinii albi, el o să-i nimicească, nici voi, erini împărătești, nu veţi fi cruţaţi. Fereşte-te, fereşte, frumoasă floricea| Hai. moarte, vino'ncoace! Nu mă tem de tine. Hai, vino şi fă o tăietură! Când mă răneşte coasa voi fi mutat în grădina cerească. Pe ea o aștept: Bucură-te, bucură, floricea!” frumoasă E mulţ „ev mediu” în versu- rile de mai sus. Totuși lumea căuta pare-se alte orizonturi, iară cântecul popular, floare a gândului și dorului, se legăna, felurit, ca înflorirea bogată a pajiștilor și grădinilor Germa- niei medievale. Cu sfârșitul sesolului al 16-lea însă și odată cu apariţia alto? forme literare, acest „cântec cântat” face, încetul cu încetul, lo poeziei vorbite. Dar ceeace a devenit izvor subteran, rămâne tot izvor. U- rechea care iubește murmurul izvoarelor, îl aude și mâna care tresare vrăjită deasupra lor, îl scoate la lumina zilei. Johann Gottfried von Herder (1744—1803) îl aiszultă, îl aude și-l scoate la lumina zilei. Cei mai de seamă poeți germani, în frunte cu însuși olimpicul Goe- the, se înclină în faţa lui, iară Achim von Arnim, (1781—1831) și Clemens Brentano (1778— 1842) îl culeg şi-l publică în car- tea „Des Knaben Wunderhorn”. De atunci gloria cântecului popular german nu a mai cu- noszut sfârşit, — căci el este una dintre acele comori etnice peste care se va pleca, atent şi sfios, spiritul scrutător al tu- turor înnoitoriior și adâncitori- lor de grai german. CLIȘEELE intercalate în acest text zintă lucrări din plastica germa- nă modernă. Ele vorbesc îndeajuns. Despre Barlach şi Marcks, (să nual confundăm, Doamne ţereş- te, cu Marz) altădată. Despre Sintenis am scris. repre- TRAIAN CHELARIU UNIVERSUL LITERAR Li APTE ALtă Iubita mea, şi astăzi tâmpla mi-e fierbinte, Şi astăzi versul va porni spre tine-uşor. Ascultă tainele ascunse în cuvinte Cum pentru tine-am să le fur din sbor. In versul ăsta tu, iubito, te-ai ascuns, Priveşte-ţi zâmbetul întemnițat — zăpadă —... Dar nu un vers... nici-un poem nu e de-ajuns Să te cuprindă, să te-ascundă 'n nadă. Iubita mea, și astăzi tâmpla mi-e fierbinte, Și astăzi umbra ta-i de mine-aproape... Cu fruntea 'n mâini eu stau aici, cuminte Şi tu nu ştii că te-am pitit sub pleoape. TRAIAN LALESCU Note italiene CARTEA ITALIANĂ După micul volum apărut acum câțiva ani „Ossi di Seppia” -—- primit. într'un mod neobișnuit de favorabil, retipărit chiar de câ- teva ori — Eugenio Montale, po- etul atât de discutat și imitat uneori, tipărește anul trecut cu- legerea „Le occasioni”, apariția căreia a însemnat un eveniment. Inceputul carierii sale poetice a marcat începutul războiului contra academismului, reprezen- tat prin „poeti laureati”. Monta- le e un revoltat care vrăjește. Se scrisese prea mult până atunci conform aşa numitei estetice a copilului Pestetica del fan- cuillino — prea se cânta în toate poeziile candoarea sufletului de copil, instinctul pur, neatins de maturitatea vieţii. In loc de minunea pe care nai- vitatea copilărească o vede în toate aparențele, Montale prejfe- ră să releve inteligența acestor aparenţe, în loc de încredere, cu- noştința acelei „pena di vivere”. O viziune de viață categoric o- pusă celei preaslăvite în operele lirice contemporane, duce logic spre un caracter tot atâț de deo- sebit a închegării ei poetice. O poezie dură, cu profunzimi colțuroase, fără nici un fel de complezență pentru sentimentele bine echilibrate ale cititorului comun; e aici cântecul țipat al eternei dureri a omului care nt mai aşteaptă o nouă înviere, a craturii pe care timpul lasă me- reu mai devoratoare urme. Prinderea cu simțurile a unui fugitiv şi poate banal aspect ul pământului! de “fiecare zi, dă în- teligenții senzația unei fericiri scurte, întense şi îndeamnă fan- tezia să imagineze lumi ireale. Poet care gândeşte, Montale duce limitele poeziei până din- colo de simpla funcție de imita- toare a muzicii, având o accen- tuată tendință spre faptul psi- chologic. Și aici pornește dela o- biectul real, mai bine zis dela amintirea lui înviată, învestită cu o nouă consistență. il cane trafelato che riîn- casa col suo fardello in bocca; oggi qui non mi tocca riconos- cere ma lă dove il riverbero piă cuoce e il nuvolo s'abbasa, oltre le sue pupille ormai remote, solo due fasci di luce în cruce. E il tempo passu. Necontenita raportare la fap- tele anterioare şi la obiectele concrete dau poeziei lui Montale ceva de obscur, de ermetism; dar mai presus de toate poezia lui Montale rămâne prin excelenţă poezia omului modern „întărit de propria sa condamnare care este solitudinea în umilința ma- teriei cu a cărei existență se îm- podobeşte”. Trecând în domeniul prozei, ne oprim asupra culegerii mărite de povestiri a lui Antonio Baldini, „BEATO FRA Lă DONNE“, (Mondadori, 1940) — cunoscute unele din „La dolce calamită”. Aceeași calitate de vizionar, a- celaș ton particular lui, bun câ- teodată, iritat alteori, ca un cân- tec din când în când. Nu e to- nul monoton al descrierilor, ci u- cel al vorbirii vii. Limba lui Bal- dini e ca o apă reflectând me- reu alte imagini. O bogăție şi o- riginalitate stilistică care fac din autorul mult discutatei „Beato fra le donne” unul dintre cei mai subtili prozatori. Stilul său prezintă o ciudată împerechere; moderne nuanţări de senzaţii brodate pe tradiția cinquecentescă — locuţiuni ex- presive dialectale alături de su- ple construcţii măscocite de ne- voile actuale ale vorbirii. Dar fu- ziunea e perfectă; nicio notă forțată, nimic de prisos. In „Italia di Bonincontro” — apărută la Firenze, Sansoni, 1940 — Baldini îşi arată dragostea pentru Italia. Nu se oprește —- chiar când e vorba doar de des- crieri — la simpla apariție exte- rioară, ci vede chiar într'un pei- saj, într'o clădire un anume ca- racter, un 'temperament. O im- presionantă umanizare a oraşe- tor, a obiceiurilor pop'ilare. Totul trăeste, e mi viu În în- drăgostita fantezie a scriitovuuui. Dacă stilul .ui Baliini cu tiuite colitățile sale ui tres» lu cea nai bogată eriresie în „Beato fa le donne” in acest ultim 7u- lum, talentului de prozator ul lui Faidini îi se moi alătură unul: a- cela de poet. BRUNO CICOGNANI recentul deţinător al premiului li- terar „Mussolini“ pentru 1941, decernat de Academia Italiană în anii din urmă, părea cu totul câş. tigat de roman — semnează „L/etă favolosa“ (Garzanti, 1940), volum plin de araintir le copilăriei. Bruno Cicognani Dar basmul, irsalul, cum ar fi tentat cineva să caute după titlu? cărţii în povestirile lui Cicognani, lipseşte; pe el il preocupă numai aspectul intelectual, și tot ce via- ţa, fie ea vârsta poveştilor, colo- rează realist. Depășind caracterul autobio- grafic, — autorul se lasă în voia amintirilor care nu mai au legă” tură cu el — cartea supără uneori prin abundența amănuntelor, dând impresia de ceva, prea în- cărcat, trăsătură vizibilă şi în unele romane anterioare.:Dar nu- mai alocuri. Stilul mai temperat, mai calm, păstrează un ton de înregistrare. O carte în care a făcut elogiul omeniti, a dragostei faţă de se- meni. SORA/CTES “Au ancora! tăcerile Sbor calm, de pescăruș pe mări de vis, Răsunet melancolic trecând munţii, Asemeni celei din poemul care m'a fost scris, Privirea ta se 'mneacă 'm apa frunţii. Intro clipire leneşe și sfântă, Se întrevăd fiinţe care nu's, In cameră tăceri de umbră cântă, Când unduește gândul spre Isus. Au ancorat tăcerile 'n poeme, Is ochii trişti ca filme demodate, Târziu când nu e nimeni să te cheme Se frâng în tine coarde necântate. GEORGE PĂUN (irava apelor Apele, Apele, de mult, învechite Aruncă în noi, miresme otrăvite, Luciul li-e negru și pentru nimenea Limpezi n'ar fi, să le poată bea. Şi Versul, Versul, floare amară Le va sorbi involt, otravă în seară, Iar eu, Ascunsul, răcoare de nea Apele, Apele, o să :e pot bea. VASILE NEGREANU Concepţi 3 a despre viață a prozatorului Imcercând să fixeze caracterul aparte al romancierului, Ștefan Zweig — într'o carte închinată marilor romancieri ai erei mo- derne: Dickens, Balzac, Dosto- iewski — găsea că el este „ge- niul prin excelenţă enciclopedic, a cărui intuiţie prinde şi fixează aspectele variate ale vieţii so- ciale și psihologice, într'un cadru limitat“... Fără a exagera cu deosebirile, deoarece romancierul, prozatorul, nu poate fi caracterizat în mod absolut în afara noţiunii gene- rale de artist — noţiune ce con- feră şi poetului, şi prozatorului, și muzicianului, şi sculptorului aceleaşi țrăsături fundamentale— putem totuşi găsi că altul este sentimentul creater al prozato- rului, și altul cel al poetului... Punctul de pornire, în creaţia prozatorului, fiind prin necesi- tate cel realist, el nu va putea niciodaţă ignora datele imediate, temporale, pe care le trăeşte subiectiv. Există un senti- ment, aproape inexprimabil, care se degajează din romanele lui 'Tolstoi sau Balzac —; senti- ment pe care toţi prozatorii mo- derni ni-l transmit, printr'o fa- tală ereditate, nu numai de gen, ci și de structură naturală. Să luăm un exemplu apropiat. Ulti- DOSTOIEVSKI ma carte a lui Louis Bromfield, La Mousson (Vin ploile) cuprinde experiențe variate şi variabile, atât de ordin spiritual pur, cât și de ordin realist pur, sub cerul mistic al Indiei. Ne întrebam, la începutul lecturii, cum va rezol- va Louis Bromfield unele difi- cultăţi provenite din lipsa de consonanțe a mediului asiatic la mentalitatea europeană; mai simplu: cum va face ca dintr'un material „exotic” să nu dea naş- tere unui hibrid, trecut prin fil- trul realismului său european (aşa cum se întâmplă cu majo- ritatea romanelor a căror acţiune se petrece pe tărâmuri exotice). Marele instinct de prozator al lui Bromfield rezolvă foarte bine această dificultate, fără să alte- reze totuşi, întru nimic, sensul „mistic” al materialului iniţial. Iată o frază din ultima pagină a romanului, o frază care suge- XYează acea perspectivă, acel sen- timent şi, dacă vreţi, acea „con- cepție” asupra vieţii, a prozato- rului pur; „Ransome rămase cu bchii închişi, ascultând. Nu se gândea la nimic, simţea un senti- ment de nedescris de uimire în fața complicaţiei, frumuseţii și cruzimii vieţii omenești“. Această frază închee pagini de întâmplări atroce şi înălţătoare, in mediul de bogăţie naturală monstruoasă a Indiei, acolo unde Omul reprezintă atât de puţin. „Simţea un sentiment de nede- scris de uimire în faţa complica- ției, frumuseţii şi cruzimii vieţii omeneşti”, Iată perspectiva prozatorului, iată „concepția” lui de viaţă. O- biectivitatea prozatorului constă în aceea că el priveşte, cu ace- eaşi curiozitate, şi „frumuseţile“ şi „cruzimile” vieţii — în toată complicaţia lor, fără a încerca să le dea o explicaţie „metafizică“. Prozatorul are în faţa vieţii un sentiment de plenitudine, de cu- prindere şi, la urmă de tot, de mirare. El nu se întreabă ci constată. Numai astfel realismul pur a- tinge esteticul pur. „Complica- țiile, frumuseţile şi cruzimile vieţii omeneşti” au stat la baza procesului de creaţie a romane- lor Ana Karenin, Eugenia Gran- det, Crimă şi pedeapsă, Răsboi şi Pace, Ion, ete., ete. Sentimentul acesta al proza- torului se transmite şi cititorului, după ce a sfârşit de urmărit în- treaga panoramă a fragmentului de viaţă cuprinsă în carte. E un sentiment de dilatare, de îmbo- Bățire a conştiinţei noastre de- Spre viaţă, un sentiment de înăl- țare deasupra diversităţilor, a „complicaţiilor” pe care le cu- prinde viața, un sentimenţ de satisfacţie turburată, prin care te simţi înfrățit cu omul uni- versal, înfrățit de felul de a fi — atât de divers şi to- tuşi atât de unic — al acestei ciudate ființe care se sbate pe pământ, se înalţă şi se prăbu- șeşte, urîndu-şi şi iubindu-și se- menii, luptând cu propriile sale defecte, biruindu-le sau lăsân- du-se biruit de ele, creind civili- zaţii, mituri, complăcându-se în iluzii — această ființă stranie, care în duelul ei cu necunoscu- tul, nu poate decât să-și scrie propria şi inutila sa cronică pe pământ. Şi prozatorul participă el în- suşi la această perspectivă a ni- micniciei umane, conștient că e cronicarul unor „complicaţii, fru- museţi şi cruzini“ feribile, dar fără ecou în neant... DAN PETRAȘINCU Forme Tinerele strofe publicate în cuprinsul acestor pagini — și chiar dintru înkeput 'se ilustrează printr'o totală ab- senţă dela 'ceeace am numit în capul acestui articol „forme severe”. Cu alte cuvinte, poe- sia merge mai ales pe alte dru- muri, nu mai puţin poetice, dar în orice caz mai simple, mai facile chiar, mai puţin pre- tențioase. Nu vom îndrăsni să afirmăm că e un defect sau nu, pentrucă nu dorim să enunțăm o judecată de valoare — ne mărginim doar la o constatare. Aşa dar: „forme severe”, tână- rul poet de astăzi, pare-se că v'a cam uitat; e drept că acest mic gol nu vă va putea ucide niciodată, dar e și mai drept că absența aceasta poate să stea mărturie pentru o anumită grabă, deloc folositoare, a mo- mentului actual. Sonetul, rondelul, gazelul, terținele — toate aceste „for- me severe” se întâlnesc din ce în ce mai rar în câmpul artei de tot tinere. Nu numai versu- rile; atât de bune, pe care le-am scos la lumină aici, dar chiar şi toate mesaBiile care ne sosesc pe masa de lucru, ilus- trează cum nu se poate mai bine aceasta. Și, rareori, când ochii ne cad pe câte-un sonet prizărit sau pe niște terţine izolate, constatăm, cu părere de rău, că nici aici nu sunt res- pectate regulele cele mai ele- mentare. Ignoranţă sau grabă, indiferent ce. încercarea a ra- tat în faşă. Am mai spus în câ- maur aa ul Poşta redacţiei Rugăm pe corespondenţii noștri, poeţii. cari ne scriu și ne trimet poesii, să binevoias- că a expedia orice material pe aidresa: Ştefan Baciu, Bru- sov, Str. Dr. Baiulescu 9. CANTECE NOU Sevelre teva rânduri că tânărul poet are talent cu carul şi nu noi suntem primii şi singurii care afirmăm aceasta; răsfoiți atâ- tea şi atâtea din foile vremii şi ne veţi :da dreptate! Şi totuși, e această durere a „formelor severe”. Cât de fe- riciți am fi, dacă am da într'o zi de o poesie care ssă fi mers puțin pe urmele marilor îna- intași, în privinţa aceasta. De- la Dante la Platen și dela Pe- trarca la Mihai Codreanu, poe- ţii ar avea, atâtea minunate exemple. Cioplind o piatră de vers în timp, desigur că ne-ar da lucruri incomparabil mai realizate, tehnic, decât în fuga „inspiraţiei”, care — vai! — nu e totul în plămădirea unui poem, O anumită autocontrolare, o înfrânare a vânei lirice, nu ne îndoim că n'ar strica deloc în concertul poesiei de azi, pen- trucă și cei de eri ne-au dat a- tâtea strălucite exemple. in fond, miezul însemnării de aici, ar putea fi banal, dacă absen- ţa de care am vorbit mai sus n'ar fi aproape totală. Parafra- zând pe poet, ne-am putea în- treba: unde ne sunţ artizanii? unde ne sunt sonetiștii? Răs- punsul nu-l putem da noi, pen- trucă suntem simpl: glosatori. Am fi însă cei mai fericiți dacă am putea răspunde prin voi, poeţi! Un regal de „forme severe”, de perfecţiuni lineare, (dar nu numai atât) în locul buchetelor de flori de câmp.. Nu flori de seră și nici piro- gravuri, Statui. Pentrucă dacă din- tun 'drob de lut alții au răb- darea de-a modela un cer; vouă vi se cere s'o faceţi în poesie. Sau cuvântul nu merită acea- stă osteneală? ŞTEFAN BACIU Imposibil să vorbim de toţi autorii cari — în mo- mentul de față — scriu pentru companiile drama- tice italiene, piese pentru reprezentațiile de seară. Să ne gândim, că pentru aceste companii trebue -- în timpul unui cm teatral — dela 120 la 150 de noutăți. Vom aminti în treacăt, numai pe unii autori, o- prindu-ne în schimb asupra nouilor autori, cari în a- cești doi ami din urmă au făcut să se reprezinte cu succes diferite piese: Cesare Giulio Viola: „Vivere insieme”. „La nostra etă”, „Re Tabor”: Gherardo Gherardi. „Letiere d'a- more”. „Autunno”, „Cappuccetto rosso” și „Oro pu- ro”; Vincenzo Tieri: (în plină 'activitate și în plin pro- gres artistic) „Chirurgia estetica”, „La parte del ma- tito” „La bugiarda”; „L'ape regina”; „Figaro II; Guido Gamntini: „Ho sognato il paradiso”, „L'uomo del romamzo”, „Turbamento”. Guglielmo Zorzi: „Mi sono sposato“, „Lancio mio marito”. Carlo Venezia ni: Îl pescatore di balene“, „Una volta in tutta la vita”, „Teorema di Pitagora”. Alessandro De Stefani: UNIVERSUL LITERAR Neramo mpa e MASSIMO BONTEMPELLI 12 astă piesă, poesia, imaginaţia, sărbătoarea de culori şi teatralitatea se topesc alcătuind un tot plăcut. Ultimul succes al lui Basscmo este din zilele aces- tea: „I ragazzi mangicmno i fiori”. Piesa a fost repre- zentată de trupa Adami, cu succes față de public şi mai cu seamă față de critici. Lui Meano, reprezentat în diferite teatre din Ger- mania, îi place să transforme după o capricioasă viziune 'a sa — mituri și eroi, — plăsmuiţi într'o anu mită frumusețe a lor — de poezie și istorie. In „La nascita di Salome” Impăratul Nero a aflat de legendara frumusețe a Salomeei, oprită în timp prin voința divină, măritată cu Aristobulo, un mic rege pierdut, în una din multele provincii ale impe- riului. Nerone trimite să se trateze cu soțul pentru ca Salomeea să vie al Roma; dar când trimisul ajunge la Aristobulo, se găsește în fața unei Salomee bătrână, urită și grasă, care abia își aduce aminte că 'ar fi dansat cu mulți cmi înainte, ca să mulțumea- lulie 194] === scă pe mama sa, în fața lui Irod, care-i cere capul „Gram turismo”, „L'unica donna al mondo” „La sco- perta dell'Europa'“. Sem Benelli: „Le festa”. Gugliel- mo Ciannini: „Eva în vetrina“”, „Lo schiavo impa- zzito“, Ritratto d'ignoto“”, „Îl nemico” și multe altele. Giuseppe Adami: „Paolo Travasa”, „Noi giovani”, „Romeo e /'cllodola“. Ugo Betti: „Il cacciatore d'- nitre”, „| nostri sogni”. Gino Rocca: dispărut de cu- rând, încă tânăr a lăsat „Gli ailegri sposi di Corti- na”, „Il Re povero”, „Volo e vela”. Rocco a mai lăsat vreo 30 de piese în dialect ve- nețian, de plăcută şi delicată lectură. Printre piesele sale cele mai semnificative sunt: „Le liame” (1920) şi „Il gladiatore morente” (1929). Aceşti 12 autori au la activul lor, peste 300 de lu- crări teatrale, reprezentate aproape întotdeauna cu succes. Să ne amintim de cele mai importante: „Ve- na d'oro” (1919) de Zorzi. „Giro del mondo” (1932) şi „Canada“ (1933) de Viola. De Gherardi, în afară de „Ippogrifo” și Questi ragazzi”, mai există „Trucca- ture” (1934) „1 tigli del Marchese Lucera” (1935) de Veneziami, în afară de „L'antenato” trebue amintită o distractivă comedie „Serenata al vento” (1925), De Stefani care are vreo șaizeci de piese reprezen- tate, din prima sa manieră are „Il dalzolaio di Mes- sina” (1925) și „| pazzi sulla montagna” (1927), de un anumit relief artistic, din a doua miemieră a sa, care de obiceiu se chiamă maniera comercială a lui De Stefani, există unele piese, lucrate cu mână de maestru: „Îl tuo bacio” (1934) „Gii uomini non sono ingrati” (1936); „Dopo divorzieremo” (1937): „Eaco la foriuna“ (1938). Din Giommini — multe piese conservă interesul momentului în care au fost scrise în special: „Grat tacieli” (1930) „Anonima F. [li Roilotie” (1934) şi tot astfel se poate spune de două comedii ale sale: „Mani în alto” (1936) şi „Tredicesimo furfante“ (1937), Din Betti, care este un adevărat poet și face teatru ca să dea expresie unei lumi artistice proprii, în afa- ră de cele două lucrări citate mai sus, trebue să ci- tăm „La padrona” (1927) „La casa sull'acqua” (1929) „lisola meravigliosa” (1930) „Un albergo sul porto“ (1933), „Frama allo soalo Nord” (1936), Sem Benelli, figură de prim plan în literatura dra- matică, este unul din puținii autori dinainte de răz- boi, care continuă să scrie pentru teatru în ritm ju- venil. Primele sale lucrări sunt din 1902, dar primele sale adevărate succese le obține cu „Ticmola” (1907) şi +„Maschera di Bruto” (1908) în timp ce în 1909 se a- firmă cu „La cena delle beffe“ lucrare care urmează să servească de model, altor autori, După „La cena delle beffe“ — între 1910-—1915, se reprezintă „L'amore dei tre re”, „Mantellaccio“ „Ros- munda”, „La Gorgona“, „Le nozze dei centauri”, toa- te tragedii care obținură mare succes și care provo- cară multe discuţii, în special printre studenţi, în mij- locul cărora se formase un curent, care încerca să compare personalitatea tânărului Benelli, cu perso- naiitatea cfirmată a lui Gabriele D'Annunzio. Printre lucrările sale, de imediat după răsboi, sunt: „L'arzigogolo” (1922) și „L'amorosa tragedia” (1925). In acești ultimi ani, a lăsat prima sa manieră de a scrie tragedii în versuri şi a scris cu îndemâ- nare de mare maesiru unele lucrări în proză de at- mostferă modemă: „Il ragno” (1935), „L'elefanta” (1937), „L'orchidea” (1938). Teriru mai mult amărui, unde pesimismul şi ne- Tri acea în unele clipe stăpânesc valorile spini- tuale. AUTORI TINERI ȘI AUTORI NOI In 1935 Guvernul Fascist a creat Direcţia Genera- l& a Teatrelor, făcând din aceasta un organ depen: dent de Ministerul Propagandei, atunci, Ministerul Culturii Populare, acum. Scopul Direcţiunii Generale a fost acela de a or- ganiza și a disciplina teatrul în toate variatele sale ramuri: antori, actori, regisori, scenografi, teatre, etc, SIRO ANGELI Nu este aici locul, în care să ilustrăm meritele Direcţiunei Teatrului, dar trebue să spunem că prin tre diversele măsuri luate în favoarea cmutorilor, a fost aceea de a ajuta şi a încuraja pe tinerii autori, întratât încât în 1996, a fost creată „La compagnia del nuovo teairo” care avea scopul de a face cu- noscuţi publicului din principalele orașe ale Italiei. pe autori cari aveau ceva nou de spus și care din- tr'un motiv sau altul nu puteau să fie reprezentate de obişnuitele formaţiuni teatrale. Astăzi, după puţini ani, tineri autori, adică cei foarte tineri provenind din micile teatre ale G. U. F.ului (grupul universitar fascist) și din teatrul ex: perimental dela Florența, creați sau incurajaţi de Direcţia Generală, a Teatrelor și noi autori, adică acei mai mult sau mai puțin tineri, cari au simțit nevoia de a scrie pentru teatru, formează un grup care acum cuprinde vreo 20 de autori, reprezentând deosebite concepții de artă și care au la activ vreo sută de lucrări reprezentate aproape întotdecuna cu succes, Temndinţele acestui grup sunt variate: unii dintre aceștia se găsesc în căutarea unui succes imediat, căutând totuși să împace teatralitatea cu o oarecare formă de artă, nelăsând însă la o parte nimic spre a place publicului. Acestei tendinţe îi aparțin: Nicola Manzari, scenograf, ușor şi grațios, care în puțin timp a dat teatrului trei comedii plăcute: „Tutto per la donna” (1939); „1 poeti servano a qualche cosa” (1940) și „Il trionfo del diritto” (1941). Gaspare Cataldo, care după aplaudata comedie: „Ecco la foriuna” (1938), scrisă în colaborare cu A- lessndro De Stefani a făcut să se reprezinte cu suc- ces: La signora 6 partita” (1939), „La valigia delle indie” (1939), „L'asino d'oro” şi „Artemiso” (1940), Fără îndoială, aceasta din urmă este, din punct de vedere artistic, cea mai bună, având ca figură centrală, pe aceea a unui tânăr, care caută să eva- deze din viața banală de toate zilele ca să vie în contact cu natura sălbatecă, și să respire din plin puțin aer curat. Armando Curcio, care în timpul anului teatral 1939—40, a realizat maximum de încasări cu come- dia: „A che servono questi quattrini” și în timpul actualei stagiuni teatrale a făcut să se reprezinte cu succes de către trupa Dina Galli piesa „Ci penso io”, Pe lângă acești foarte tineri autori de piese de teatru trebue să adăugăm și binomul Bruno Corra și Giuseppe Achille, cari dela 1935 până azi, au re- prezentat vreo 15 comedii distractive şi de succes: „Îl pozzo dei miracoli“: „Inventiamo lamore” şi „Addio « tulto questo”. Alt binom, care cucerește simpatia și admirația pu- blicului este acela al lui Eugenio Bertuetii — Sergio Pugliese, care a făcut să se reprezinte cu succes re- marcabil „Velo bianco” (1939) şi „Scritto sull'acqua” (1940), lucrările acestea, în care teatralitatea şi dea- maticitatea țâșnesc din contraste pur spirituale. A- ceșta sunt doi autori cari vor face să se vorbească mult de ei. Au o concepţie foarte nobilă despre tea- tru și cu mai cu seamă posibilităţi tehnice și respi- rație artistică pentru a realiza ceeace voiesc. Mai sunt de amintit Ferdinando Guidi di Bagno, Gerardo Jovinelli, Andrea dello Siesto și Renato Lelli, care din 1935 până la actuala stagiune teatrală, au reprezentat aproximativ 20 de piese aproape întoi- deauna puse în scenă de companii primare cu destul succes. Stefiomo Lamdi, pseudonimul fiului marelui Luigi Pirandello, Edoardo Anton, pseudonimul fiului come- diogratului Luigi Antonelli și Enzo Duse, care provina din familia Eleonorei Duse, deşi au dat probe de maturitate în construirea comediilor și desenul ca- racterelor, sunt încă în căutarea unei expresii de artă potrivită cu aspiraţiile lor artistice. Aceasta de- monstrează producția neegală a acestor trei autori, de o sensibilitate puţin comună, în special Anton. Lucrarea sa „Serpente a sonagli” din 1935 este o „dramă galbenă” — bine construită — în timp ce „Mulini a vento“ din 19938, este o plăcută co- medie sentimentală, „Un orologio si & fermato” din 1940, ne duce într'o lume unde forțele spirituale do- bândesc o tainică putere şi ne ridică deasupra mate- riei, Lucrarea reprezentată de Emma Grammatica a repurtat un succes autentic, ceeace însemnează că autorul va ști să se afirme. Duse, este fără îndoială un poet, un pictor delicat, pictor de „ambiente“”. „Introduzione alla vita eroica”, reprezentată în 1938 la „Teatrul delle Arti” din Roma, este demonstrația cea mai strălucită a acestor cali- tăți de poet puţin crepuscular, calități cari rămân dovedite într'o altă bună piesă a sa din 1939: „Ma- dalena ochhi di memta“”, Alte comedii ale lui Duse sunt: „| ladri” (1937) şi „Nemici dell'amore” (1940) aceasta din urmă cam artificială şi voită, nu pare deloc a autorului piesei „Introduzione alla vita eroica”, Landi este cel mai linear dintre ei, „Un padre ct vuole“ (1936), „Il falco d'argento” (1938), „Innocenza di Coriolano” şi „lcaro” (1940) sunt lucrări bine construite şi de un echilibru nu comun. Dintre autorii noi şi tineri, cei mai însemnați sunt fără îndoială: Enrico Bassano și Cesare Mecmo. A- cești doi autori s'au specializat în a da un teatru pitoresc și poetic, unde realul adesea se confundă cu fabulosul şi mai cu seamă în Basgano, produc "contraste coloristice de excepțională frumuseţe. A asista la o comedie de Basscmo, înseamnă a-ți um.- ple ochii de culori cari îți amintesc copilăria. Lui Bas- scmo îi plac ca fond sal pieselor sale: menagerii, circuri egquestre, grădini zoologice, din care se va re- flecta însă peste lucruri și peste oameni un colorit plăcut de poveste, care îndulcește totul, astfel încât ai contrastele cele mai crude se topesc în neprecis, din care izvorăște o delicată poezie. „Un uomo sull'acqua”, este povestea unui tânăr marinar cu suflet de poet, în căutarea unei creaturi care să-l înțeleagă. Crede :că 'a găsit ceeace căuta în Sirena, frumoasa fată care face pe „Femeia șarpe” la un bâlciu, unde se duc soldații și marinarii; dar după prima cunoștință deziluzia este stridentă. Toată acțiunea dramatică este între spiritualitatea tânărului și neînţelegerea aceleia care i se apropie. „Il domatore” (1938) este o piesă întrun act mai mult amar, dar și aci totul este molcomit și tromsfigurat de culoarea mediului; acțiunea se destășoară în in- teriorul unui circ equestru. „Sole per due” (1940) are, ca fond, grădina zoolo- gică a unui oraș mare; protagoniștii, un tânăr pi: zitor de animale feroce şi o biată servitoare, In acea- „AL PATRULEA PERETE” de LUIGI BONELLI. Reprezentată la Teatrul „Studio”, în regia d-lui FERNANDO DE CRUCCIATI Nazzarinecmului. Aristobulo, ca să nu piardă patru provncii, pe care Nerone i le-ar da în schimbul soției sale, improvizează o Salomee ideală, căutând-o printre cele mai frumoase tinere din regatul său. „Melisanda per me“ (1939). Este vorba de frumoa- sa principesă de Tripoli, cântată de trubadurul pro- vensal Jaufre' Rudel și — modern — de Carducci şi de alți poeţi — deși principesa este o fată frumoasă, totuș deziluzia acelora, care aleargă la castel ca s'o ceară de soție — este vădită — contruntând imargi- nea pe care și-o făcuseră prin povestirea poeților. Lucrarea este destul de teatrală, dar mai cu seamă interesantă prin adânca umanitate transferată în protagonistă, „Aventure con Don Chisciotte“, care a fost rsprezen- tată în aciuala stagiune teatrală în Italia și în Ger- meomia, este fără îndoială piesa cea mai frumoasă şi mai complexă a lui Mecmo. Comedia e plăcută teatrală și conservă în tot timpul acțiunei o anumită spiritualitate şi o latentă poesie, Un alt tânăr poet, care scrie pentru teatru esta Siro Angeli; a și fost notat de critică pentrucă a dat viață unui teatru delicat și poetic. Angeli, pentru mâna uşoară cu care-și tratează acțiunile scenice şi mai cu seamă pentru acela opriri asupra unor stări sufletești — în care se com- place relevând încet-incet cele mai secrete vibrații — se apropie de arta delicată și profundă a lui Cesare Vico Lodovici. Angeli este de acum un autor format şi dacă ur- mează să iubească teairul, așa cum îl iubeste astăzi, va face să se vorbească mult despre el. Tripticul său „Gente din Carnia”, prin care se înțelege „La casa”, „Mio fratello Ciliegio” şi „Dentro di noi“, sunt trei lucrări pătrunse de autentică poesie şi destinate să rămână în istoria teatrului. Alţi autori, care încearcă să fugă de obișnuitele formule teatrale şi de aceleași subiecte atrăgătoare sumt: Mario Federici, cu „Lunga marcia di ritomo'” (1936) şi „Chilometri bianchi” (1939). Două lucrări, cari înfruntă cu o rară întelegere astistică, frămân- tarea morală și spirituală a acelora întorși din ma- rele răsboi. Ne întrebăm dece acest autor, încă tânăr, nu se dedică cu mai multă pasiune şi mai multă dra- goste teatrului, Valentino Bompiani, în „Delirio del personaggio“ (1937), preamăreşte spiritul care se ridică deasupra tuturor mizeriilor omenești ca să plutească înir'o lume ideală unde numai sufleiele pure pot să se întâlnească și să se pătrundă unele de altele. „Con- chiglie all'orecchio“” este o altă lucrare a lui Bompia- ni, care se reprezintă acum şi care ridică multe dis- cuții. A Lui Tullio Pinelli, i s'a reprezentat de către compa- nia Tofano, un încântător act „Lo stilita” (1935) şi alte lucrări în trei acte, la Teatrul Experimental din Flo- renţa, printre care „La pulce” (1936) şi „Grotta Lupo” (1938). E neplăcut că acest tânăr nu face sforțarea să iasă din acel puţin scolastic în care este încă în: curcat, Pinelli este autor dramatic și ar ajunge „Lo sti- lita” și „La pulce”, pentru a justifica încrederea ce unii și-au pus-o în el. O stranie și simpatică lucrare este „Il marinaio Flit” de Mario Luciani, și aceasta s'a reprezentat la Experimental și apoi la „Teatro delle Arii” anul trecut. Rămâne să amintim pe unii literați cari de cu- rând au scris pentru teatru: Corrado Alvaro, „Il caffe dei naviganti”, Mario Massa „Questo danaro” și Corrado Govoni „Piovuta dal cielo”, reprezentată zilele acestea la Eliseo la Roma. Din nenorocire, cel puțin pentru moment, aceşti autori sunt considerați ca ocazionali și e un adevă- rat păcat, deoarece după cum se știe, Alvaro şi Mas- sa cu calități foarte bune de comediograti. FERNANDO DE CRUCCIATI Traducere în românește de Didona Dinescu-Loreti CESARE GIULIO VIOLA lulie 1941 lon Frunzetti: Risipă avară, poeme, Colecţia ,, Universul literar “ Titlul ales de d. Ion Frun- zetti pentru volumul său de poeme, se cere lămurit de la început spre a înlătura even- tuala nedumerire a lectoru- lui. La împerecherea celor două noţiuni contradictorii, „risipă avară“, autorul a fost mânat de un sens liric pen- tru exprimarea căruia, pa- re-se, nu se putea găsi o for- mulă mai potrivită. Paradoxul logic este de- altminteri singurul indicat să descrie situația poeziei și a celor ce-o reprezintă, în ambianța contemporană. Aladin,—risipa darului vieţii. Aladin,—dărnicia aqvarei ristpe Poezia constitue darul vie- ţii, gândește d. Frunzetti. Considerăm acest dar, în- trun înțeles special, și ne referim anume la destinul demiurgic al omului propus de filosofia culturii. In crea- ție, viaţa îşi găsește un rost pe un plan superior. Și ast- fel neajunsurile ei de tot fe- lul ajung suportabile, deoa- rece sunt depășite de un scop cunoscut. Ce se întâm- plă însă? Deși scopul vieţii pare a fi creația, omul isbu- tește cu greu să-și realizeze destinul său creator. Este destul de curios să consta- tăm că pătrundem anevoie până la isvoarele creaţiei mari. Avem născută ideia artei mântuitoare, totuși în- tâmpinăm dificultăți dure- roase, când încercăm s'0 ex- primăm. Ca și când geniul ni s'ar acorda de puteri a- vare, care distribue câte pu: țin și fără eforturi nu dă- ruesc nimănui, nimic. Poetul smulge încetul cu încetul secretele frumuseţii păstrate sub văl de o mână avară; niciodată nu este mul- țumit, ci suferă de puţină- tatea cunoașterii. Sub acest prim unghiu, el ne apare cu chipul erou- lui prometheic, chinuit de rana sacră. Dar mai este un alt as- pect, nu mai puţin turbură- tor. Ceeace cucereşte prin necurmata pătimire a. spi- ritului, poetul voeşte în schimb să dăruiască lumii, cu un gest de risipitor, de o natură contrară procedeului avar în care tainele i sau descoperit. Obține darul de la mâna avară, şi vrea să-l împartă cu o mână risipitoa- re. Nu se întreabă dacă i se apreciază râvna de perfec- țiune. Dacă cuvântul pe care îl caută cu trudă ca să cu- prindă totul, este aşteptat. Poetul se socotește dela sine un „binefăcător“ al artei, gata oricând să dăruiască prisosuri de viaţă. Numai că ironia destinu- lui prometheic se manifestă din nou. Publicul nu se do- vedeşte prea dornic să pri- mească darurile. Aceeaș mâ- nă avară se ivește acum, fă- când semnul tulburător al refuzului. lată-l pe poet în- tre doi adversari, unul fără dispoziţia normală de a dă- rui, celălalt de a primi. Ce- eace, pare, fără îndoială, straniu, într'o lume care, cum am spus, nu cunoaște altă soluție de mântuire, decât creația. Ce rămâne de îă- cut? Destinul sa complicat, fireşte, dar credinţa în fina- litatea unică a vieţii îndâr- jeşte voința de rezistenţă. D. Ion Frunzetti exprimă în versuri emoţionante a- ceastă dramă a scriitorului de azi, care, proporțional cu eforturile de creaţie . supe- rioară, recoltează dela me- diu amărăciunea lipsei de interes, ca şi când poezia are pecete de blestem : Suntem noi, degeraţii, Inșii, ; iobagii, Nomazi ai durerii.—lesle ne- vrednice de niciun lisus, Şi de orice răsuflet blajin, de bou, ocolite. Suntem noi, Stele pornite să-şi caute magii. Cântecul ne sângeră 'ngheţul gingiilor, Rănite de pesmeţii visului, tari, Sculaţi, sculaţi, boeri mari: Lacrimile voastre frăţeşti să ne'nmoaie pâinea urgiilor. Sub metaforele: „lesle... ocolite“, „stele“ după care nu mai apucă „magii', „sun- tem noi, nomazi ai durerii“, se ascunde refuzul ofrandei. Ideia d-lui Frunzetti se con- centrează cu subtilitate, în deosebi în versurile finale ale aceştui poem intitulat în mod tehnic „Colind“: În vetre, Ardem, — lignit, — nepăsă- rile voastre: stânjeni de ger. Confraţii să fie recunoscă- torii autorului pentru ver- suri ca acestea care denunţă o mentalitate cu atât mai stranie, repetăm, cu cât se vorbește insistent despre sal- varea noastră prin cultură: Şi iată, nentâmpin lăcăţi, La câte suflete batem. Ne daţi ori nu ne daţi înapoi vieţile noastre Vieţile celor goniţi de la orice ospăț? Interesul obștesc pentru producţiile literare îl preo- cupă îndeaproape pe scriitor, deoarece el trebue să-și asi- gure un echilibru între via- ţa singuratică, consacrată e- fortului și supusă la priva- țiuni, şi persoana sa socială, cu obligaţii față de familie, cunoscuţi, etc... Descumpănirea ivită prin renunțaera la avantagiile conformităţii, trebue corec- tată cu bucuria de a vedea prețuită munca intelectuală. Prin acceptarea şi _aprecie- rea produsului spiritului său poetul socotește că i se re- stitue farmecul tinereţii sa- crificate: Ne daţi ori nu me daţi îndărăt, florile dalbe, Ale vieților noastre troienite de singurătăţi? Nu ni se va lua în nume de rău, faptul că ne-am per- mis desvoltarea semnificaţii- lor din formula „risipă ava- ră”, în dauna unei analize a volumului în ansamblu. UNIVERSUL LITERAR Dealtminteri nu ne îndeam- nă să stăruim însuși accen- tul paţetic al d-lui Frunzetiti, în colindul său atât de ca- racteristic pentru scriitorii „Boniţi dela orice ospăţ?”. In ce priveşte „ansamblul” volumului, ţinem să spunem că autorul marchează, prin talentul său evident, o notă limpede în lirismul ac- tual. Sensibilitatea - acută, se aliază la d. Frunzetti cu gustul inteligent al expri- mării pure, al coordonării evocărilor din diferite pla- nuri de experienţă. Exclamația suferinţei ca un ecou din abis: Cuminecă-se robul Adâncului Ton Cu arşiţa şi rodul sfânt-bleste- matei vieţi, țâşnește dintr'o simțire care înregistrează deopotrivă îm- păcarea cristalelor: chihlimbarul străvechiu Ce mă cuprinde lim, ca pe-o îmsectă. Te simt uneori Vibrează în volum şi gla- sul discret al elegiei: Cândva au să se cheme Dumi- nicile ieri”, Și-au să ne fie dragi, sărma- mele, Sfintele. Din poemul închinat mor- ţii „poeţilor prieteni”, des- prindem, pentru efectul to- nului sincer: Nu le mai sclipește glasul cald, Decât în irizarea ţestoaselor în soare Și doar în ciocârlii le mai ard Cântările pupilei, amare, a- mare D. Ion Frunzetti stăpâ- nește şi ceeace se cheamă „0 viziune mitică“, transmi- țându-ne în ritmul cuvinte- lor un fior, pe care în alte împrejurări l-am numit „me- tafizic”: Undeva, în adânc de păduri, Caută cerbii laptele lunii, Se deschid luminișuri minunii Acestei cuminecături, Tânărul poet debutează, fără îndoială, cu recolta u- nei inspiraţii lirice de resur- se adânci. Capacitatea de a gândi limpede și curagios, în lirism, o semnalăm ca un merit exclusiv al d-lui Frun- zetti, printre confraţi de ge- neraţie. Sensibilitatea care osci- lează dela simpla înduio.are melancolică, până la orizon- tul larg al lirismului ma- gic, mărturiseşte diversitatea temperamentală. Poeţul Ion Frunzetti, inte- resant, viu şi caracteristic, cere să-l urmărim atent în tot ce va produce și să nu îngăduim să se nască un mit al „risipei avare“. CONSTANTIN FANTANERU ADEVĂRATA POINTĂ Cu toate că spectacolele tea- trale sunt vremelnic suspendate, repetițiile tuturor trupelor de vară continuă cu febrilitate. Astfel, la tânărul teatru „Alb și negru“ se munceşte în fiecare după amiază cu toată seriozitatea. Dela repetiţii nu lipsesc, bine înțeles nici tradiționalele şuete. Zilele trecute, de-o pildă, după două ore obositoare de repetiţii, mai mulţi actori se adunaseră în jurul inepuizabilului H. Nico- laide. Subiectul de discuţie era numărul recent al revistei „Cor- tina”, număr în care cunoscutul revuist N. Vlădoianu iscălise o schiță umoristică. Tragedia era însă că nici unul din cei prezenţi nu isbutea, ori câtă silință şi-ar fi dat, să râdă. Singurul care părea foarte bi- ne dispus era H. Nicolaide. Ceea ce l-a făcut pe unul din actorii mai tineri să-l, întrebe: — :„Ce, naiba, găseşti atât de amuzant în schița asta?“ — „Păi nu vezi ce pointă bu- nă e la urmă?“ a răspuns comi- cul. — „Ce-i aia, o pointă?'* — „Cum? nu știi? O pointă e ceva ce se pune la sfârşitul unei bucăți umoristice, pentru ca ce- titorii să râdă”. — „Ei, şi unde vezi tu pointa din bucata asta?“ — „Păi, vezi și tu ce e jos de tot, sub articol...“ — „Ce să fie?... Iscălitura: N. Vlădoianu! — „Păi vezi !... Şi nu-ţi vine să râzi ?* CEVA BUN Dar aşa zisele șuete au 10c ori- unde se întâlnesc câțiva actori, scriitori sau gazetari. Zilele tre- cute se înfiripase o Serioasă „„şuetă“ gazetărească la o masă din cunoscuta cafenea „Cai€ de la paix“. Toţi gazetarii căutau să fie cât se poate mai spirituali. La masă putea fi remarcaţă o singură figură abătută. Aceaa a unui foarte cunoscut gazetar, ac- tualmente șomeur, în căutarea unui angajament. Şi cum povesteam, fiecare gaze- tar spunea câte-o glumă. Unele mai slabe, altele mai bune. Fie- care glumă nouă era primită cu explozii de entuziasm: — „Bună!“ "i „Foarte bună! — „Bună, dom'le!“ Numai amicul nostru gazetar șomeur țăcea, sumbru. Ceeace l-a făcut pe unul din conmeseni să-l întrebe: — „Dar ce-i cu tine de ești atât de amăriît? — Ce să fie? Nimic!“ — „De ce taci mereu? Nu ştii şi tu o glumă?“ — „Ba ştiu una!“ — „Atunci, spne-o!“ Și, în toiul sgomotului de la masă, gazetarul şomeur a spus un singur cuvânt: — „Leată!“ Au urmat câteva clipe de tă- cere penibilă. Până la urmă, un gazetar mai tânăr a îndrăznit: — „Bine, dar asta nu e glu- mă!“ — „N'o fi glumă“ a răspuns, calm, amicul nostru „dar e bu- nă... e foarte bună“. O POVESTE VECHE Povestea asta este, într'ade- văr veche. E din vremea când nu puteai pătrunde în cafaneaua Royal, din pricina mirosului speciţic evreesc, care te isbea dela intrare. 4 Da 9.9.9, PE ca Doar un om de rezistenţa cu- noscutului boem bucureştean, Stan Palanca, se putea aven- tură în local. Intro zi, Stan Palanca a che- mat la masa lui un chelner şi i-a ţinut următorul logos: — „Mă, copiii tăi au să joace arşice sub statuia mea. Și to- tuși, astăzi nimeni nu mă cu- noaște. — „Vai de mine! spune aşă ceva domnule Palan- cum puteţi ga“ ? a încercat să-l consoleze chelnerul. „„Bucureștiul e, doar, plin cu numele dumneavoastră!“ Stan Palanca a privit amărit în jurul lui, a zâmbit sceptic, şi a răspuns, în cuvinte pompoase, așă cum îi place lui: — „Nu, mă băiatule! Am, mo- memtan, certitudinea aparentă că Bucureștiul e plin cu altceva: E plin cu jidani“. Din fericire, această poveste e foarte veche. PUNCT ȘI VIRGULA O precizare Din partea colaboratorului nostru, d. Dan Petraşincu, pri- mim următoarele: „Un tânăr gazetar dela „E- venimentul“, supărat din pri- cina cronicilor binevoitoare pe cari d. Perpessicius le-a publi- cat despre recenta mea carte Omul şi fiara, a pornit o po- lemică acerbă cu :d-sa, voind să-l convingă că a greşit. Ce- rem scuze d-lui Penpessicius de a fi nevoiţi să-l numim îm- tr'o astfel de notă ingrată. Noi nu ne putem amesteca în pă- rerile care se pronunță asupra operei ce ne aparţine. Dar, de- pășind limitele subiectului pe care şi l-a propus, tânărul ga- zetar insinuiază ceva cu „ori- gina neclară“ a subsemnatului. Cititorii îşi amintesc, desigur, de desminţirea noastră încă nu prea îndepărtată, desmin- țire asupra căreia mu mai a- vem dece reveni, Cât despre articolul incri- minat dintrun vechi mumăr al Vieţii literare, prin care dom- nul dela Evenimentul caută să se facă apărătorul unei cauze la care mu ne-am refe- rit, trebue să precizăm urmă- toarele: 1) în articol se des- bătea o chestiune absolut ge- nerală, nefiind menţionate nici nume de oameni, nici nume de gazete; 2) problema puţimului concurs care i se dă cărţii literare a fost desbătută şi de alții înaintea moastră, de ex,, de d. Mircea Eliade; 3) in- terpretarea pe care o dă d-sa articolului este ubsolut 'arbi- trară, deoarece nu me puteam referi la -o gazetă unde am co- laborat şi care, personal, ne-a dat 'tot 'comneursul; 4) tânărul gazetar face anumite afirmaţii inexacte, confundând o ches- tiune personală cu una de or- din general: nimeni nu ne-a publicat nicio desminţire „pe cuvânt“ şi în orice caz alţii au fost oamenii care s'au purtat camaradereşte cu noi. Că s'a simţit vizat d-sa personal, asta. îl priveşte; 5) Avem toată stima pentru colegii noştri gazetari, a căror muncă zilnică şi ano- nimă o efectuăm şi noi — şi face rău tânărul în chestiune că apelează ia unele suscepti- bilități intime pentru a-şi câş- tiga noui suporturi într'o lup- tă inițial pierdută... Aceste lămuriri fiind adre. sate numai oamenilor de bună credință, anunţăm că nu vom răspunde în viitor la nici o în- sinuare piezişă şi la nici o 1n- sultă directă, oricât s'ar sbate în propriile sale ițe domnul răuvoitor care deţine rubrica literară a „Evenimentului“. DAN PETRAȘINCU David „marele fachir“ (Urmare din pag. 6-a) Intr'o dimineaţă, domnul Ionescu a fost chemat în cabinetul Di- rectorului... Societiatea își reluase activitatea, tot în vechiul sediu din craş. Domnul Ionescu se aștepta, după atâta muncă și mai ales după predarea, gestiunii, care a eşit lună, la o surpriză: O avansare, ceva, ori o gratificaţie... După ce a intrat a închis ușa. după el şi cu respectul cu- venit locului unde se găsea, rămase drept în faţa directorului. Ii bătea inima. Presimțea ceva şi mulțumea în gând lui Dumnezeu pentru bună- tatea, lui: Cum se vor bucura cei de-acasă, când vor afla... Domnul Di- rector i-a ținut un discuns întreg. A luat-o pe departe. Intâi i-a mulţumit din partea. Societăţii pentru toată râvna și zelul ce le-a depus cu prile- jul Expoziţiei. I-a amintit că e de atâţia ani în serviciul societății şi că nu le-a. dat niciodată prilejul să regrete că lau angajat şi fără recoman- daţii speciale. Că, într'un cuvânt, este um funcționar excepțional. Dar. şi de aci în colo directorul o aduse din condei, nu totdeauna un element capabi! trebuie să-şi lege viitorul de câte-o slujbă oarecare. Omul sfințeşte socul. Un om capabil ori unde va fi, oricum va fi, tot o scoate la capăt... Apoi îi prezentă domnului Ionescu bilanţul Expoziţiei dezastruos Pier- duseră fantastic! A fost o afacere aspectuoasă pe dinafară, dar găuncasă pe dinăuntru, cum e schweitzer-ul... Societatea. ţrebue, să se strângă. Aşa a hotărât donsiliul... Prea mulţi funaționari, prea multe cheltueli... Sus:t necesare măsuri urgente. Așa că, îmbărbătându-l, directorul i-a spus verde că pentru economii bugetare fusese sacrificat şi el ca și alţii... I-a mulțumit încăodată, i-a scuturat mâna şi la condus împingându-l ami- cal către ușă. Pe domnul Ionestu l'au podidit lacrămile.. Și-a luat din birou singura 'avere: un toc, câteva; creioane și penițe să. le dea la ropii şi a plecat acasă. Intre-ai lui demnul Ionescu se simţea ca, un crucificat. Nu știa cum să înceapă și să ie spue adevărul. Pleca de-acasă ca şi icum sar fi dus la, serviciu, la același ore şi se întorcea seara trudit de umbiat pe la diferite autorităţi şi întreprinderi cu memorii și petiţii. Bătea din ușă'n ușă desnădăjduit, respins tori amânat. Se lăsa cântărit din ochi, surâdea în silă, făcea pe desgheţatul și voiosul iloar, doar o convinge pe cineva să-l angajeze. Hotărâse să nu le spună nimic celor de acasă în speranţa că avea să obțină o numire nouă şi atunci sar fi putut despo- văra de minciună... Altfel ar fi ascultat ai iui povestită o furtună prin care au trecut fără să fi ştiut, decât dacă de-ar fi împuiat kapul cu ne- norocirile lui. Copii ce-ar fi putut să înțeleagă? Nevastă-sa, poate ar fi exagerat situaţia, ca orice femeie şi i-ar fi tăiat şi lui din curaj. La prânz ori seara, când se așeza la masă îi învăluia pe toţi într'o privire plină de iubire cum nu se poate înţelege vre-odată... Privindu-i astfel le cerea tu- turor iertare că se ascunde de ei, că nu le spune adevărul. In primeie săptămâni nu sa simţit nimic din noua-i situaţie... Mai avea, puţine eco- nomii intrun fund de buzunar, pentru zile negre care veniseră mai de- vreme de cât se așteptase. Cu banii puţini ce-i mai avea, făcuse să nu se simtă în casă, Copiii se ridicau ca firele de trestie bătute de soare şi le- gănate de vânt. In fiecare seară adormea, istovit 'cu speranţa că mâine va, isbuti să fie primit, N'avea pe nimeni care să-l sprijine. Orbăcăia în lume singur. Incerca atâta, scârbă şi desgust că sar fi lăsat păgubaş dacă mu €rau ce. deacasă. Pentru ei nu vrea să se dea bătut. Banii se sfârși- seră. Pentiuca să mai pcată trăi, trebui să înceapă să vândă din casă şi intro bună zi madam Ionescu se pomeni cu bărbatu-său păturind o scoar- ji oltenească, Il lăsă până ce o înveli în ziare şi o legă cu sfori. — Dar ce îaci, cu scoarța? — Am vorbit cu unul să mi-o curețe... Un prieten de la o fabrică... I-a mai spus nevasta că nu era prea murdară, că putea s'o curețe și dumneaei cu benzină, domnul Ionescu însă nu se dădu bătut și muteşte eşi 'cu scoarţa, ila. subsuoară, A'ncropit ceva. bani pe ea. Prea puţini gin câţi îi trebuiau lui... Așa, azi, aşa mâine, domnul Ionescu înce- puse să care (din casă, ba, una, ba alta, isub diferite motive. Şifonierul tre- buia. reparat, un costum vechi îl dădea la, întors, pendula trebuia 'cură- țată şi verificată... Tot ce-i pica: în mână pleca, din casă cu gând de în- toarcere mărturisit și nu mai revenea, Era o situaţie care totuși nu putea să mai meargă la infinit. Madam Ionescu începu să se împotrivească: — Mi-ai golit casa| Lasă-le dracului, așa cum. le-am apucat. Dar, scoarța, nu sa mai curăţat până acum? Să faci bine s% aduki acasă. O aveam dela. mătușă-mea, stareța dela Dragoslavele şi vream să i-o dau Luti- chii, când s'o mărita! La ce fabrică ai dat'0? Cine e prietenul ăla? Tu ști cât face o scoarță ca aia? La tcate domnul Ionescu trebuia să răs- pundă şi încă arătându-se optimist, aruncând glume, cazi-i sângerau to- tuşi buzele pri decâte iori le spunea. Șia vândut într'o zi şi ceasul dela brâu. — L:am pierdut, ori mi la tras vreun păcătos! a îngăimat el faţă de nevastă, Altă minciună, De aici încolo domnul Ionescu nu mai putea face nimic. Ajunsese la. o limită peste care nu mai putea trece. Nu mai avea ce vinde. Nu mai avea nici ce împrumuta şi de ia cine, Prieteni nu mai avea. 'Cât ești în treabă, toţi te'ntreabă... Bătuse străzile oraşuiui în lung și'n lat căutând să-și găsească o lcale. Se oprise la vitrinele înbăr- cate cu trufandale și invidiase pe băiețandrii de prăvălie dinlăuntru, îm- brăcaţi în halate albe și scrobite, cari se foiau nepălsători printre bună- tăți şi belșug... Ce m'ar fi dat să fie în locul lor! Dar, să mu se fi ştiut nic. când domnul Jonescu, din viaţa aceasta, cel de acum... Să se fi po- menit așa, dintr'odată, la. tejghea. Altfel, mândria lui nu putea să-l ac- cepte! Mai bine să moară de foame! (E și el cineva! Taică-său a fost co- pist de clasa 'ntâi la Primărie. Un bunic după mamă a, fost şi el ceva mare prin percepţie. Va să zică taţi funcţionari, lefegii! Și el, Ionescu, să se apuce așa într'o bună zi, să dea stambă cu cotul ori să cântâ- zească brânză „pe terezie? Era indulgenţ cu sine însuși domnul Iones- cu in sensul că — in situaţia disperată în care se găsea — încerca, să se gândească și la altă îndeletnicire de cât aceia de până acum. Dar mici impos-bilul nu putea să admită. Din tată în fiu toţi ai lui fuse- seră slujbași. Aşa trebuia să fie şi el. Și apoi chiar dacă asemenea oga- rului turcului domnul Ionescu, de Voie de nevoie ar fi găsit şi ar fi luat o meserie nouă, în: braţe, trebie să recunoaștem împreună cu el Și cu tristeţe că eta, la o vârstă nu tocmai potrivită... Nori tot mai apăsători se aprop-au peste demnul Ionescu. Indolţit din toate părţile, fără nici un sprijin și mai ales fără miti o nădejde într'un moment de rătăcire nu mai vedea, a:tă posibilitate în Jume decât să-şi facă seama. S'o termine cu viaţz, așa cum o'ncepuse fără voia; lui. Dar cum s'o facă? unde? Să fugă de-ai lui, de copiii lui, ca, un laş? Ce vor zice ei? Ce vor gândi atunci? Vor mai putea gândi ceva despre el? Vor găsi ei suficiente argumente să-l apere şi să-l înțeleagă cum într'un moment de netrezut n'a mai văzut în lume altă cărare decât a Morţii? A Morţii care te desieagă din lupta isto- witoare cu viața: un: monstru dela care nu poţi obține câteva clipe de pu- ţin răgaz?... Dar dacă îl vor învinui că m'a'tercat în destul? Dacă pentru alţii chiar — străini de el — moartea lui apare şi mai ridicolă .. Iși dă mea seama că judecă. Jucid totul. Nu: are curajul să-şi mărturisească nici sieş: adevărata osândă ce-şi face în adâncul lui sufletesc. Şiie :că, se impotri- vește întreaga lui ființă unui asemenea gând, dar în faţa Morţii este dea- junis o clipă pentruca, să treacă dimeolo. Şi ce-ar rezolva, cu moartea lui? se întreba. tot mai insistent domnul Ionescu, caşi cum se temea să nu fie surprins de gest... Ei nu, aici se schimbă povestea. O să lase o seri- scare... Să ştie lumea că el Ionescu în ţara lui a rămas pe drumuri cu :0 droaie de copii și că n'a putut să capete o slujbă. Când alţii!... Cu cât fu- gea consternat și înțelegător de Moarte cu atât idea aceasta funestă îl rodea, îi apărea în cale. Să mai incerce ici, să mai încerce dincolo. La. ce folos? Dacă nu-l primeşte? Până acum mai găsea forţă suficientă să facă o petiție, să aștepte să, fie primit, să spere că într'o bună zi îi va zice cineva, un domn mare, dintrun birou capitonat: rămâi! şi să rămâie, In această stare descurajat, mau mai avea nici cel puţin curajul încercării. Nu mai era în stare nici să se revolte... Umbla fără nici o ncimă din tramvai în tramvai. Privea în neştire ore întregi câte un lucru de nimic, un afiș — reeiamă pe un zid, o perspectivă de casă, și nu ştia ce priveşte şi ce gândeşte, Orașul B. cu viaţa lui bogată în spectacole la orice colţ de stradă nu-l mai interesa, Nu mai trezea în el nici cea mai mică lică- rire... Domnul Ionescu se pierdea din ce în ce mai mult... Intr'o seară luase tramvaiul 6 dela Naţional. Se proptise de bara remorcei și se lăsa biciuit de curentul răcoros provocat de mers. Era ca şi cum altă dată madam lonescu îi strângea fruntea cu un şervet ud și două îeli de cartofi și durerile de cap se alinau ca prin farmec... Pe la Catedrală se simţi bătut pe umăr... — Dom'le director! Dom'le direcior! Era Maier, Maier fachirul! 'Ovreiul îl saiutase, dar domnul Ionescu absent nu-l vedea. Nu sesiză nici cel puţin gestul de familia- ritate, bătutul pe umăr al (ui Maier. Totuşi se trezi. Maier se vâri în sufletul lui și nu-l mai slăbea. Aflase că nu mai era, la Societate. Și dacă? Ce nu-și găsea dumnealui alt loc, mai bun? Aşa un om ta dumnealui nu moare de foame! Domnul Ionescu întors la mândria, lui, minţi cu meru- şinare că e Director la o Societate petrcliferă... Nu vrea, să-l știe ovreiul că şi el, Ionescu e la ananghie, cum era, Maier când a venit în Expoziţie, puate mai rău decât el! Maier se bucură sincer de noua situație a pro- tectorului. E, tot vagabond a rămas. Pleacă din ţară se duce în Franţa sau în Anglia. Pieacă chiar în noaptea asta... — Ţi-ai scos acte, paşa- port? întrebă destul de nimerit domnul Ionesmu. — Ce să fac cu paşa- port? răspunse cu indignare Maier. Adică numai cu pașaport se poate merge? — Bilet de tren ai? — Ce-mi trebuie bilet? — Dar, nu se peate să nu pleci au ceva bani! — Aşa să am eu noroc, dacă am mai mult de doi poli! Și Maier acelaș iovrei de alţădată, se aprinse şi continuă să-i explice domnului Ionescu cum, avea să 'o ducă, în Franţa sau în Anglia. Nu ştia singur unde, fiindcă asta, depindea ide vapor. De acolo o să trimită scrisori și bani la, Dorohoi acasă. O să-i trimită și domnului Ionescu. Și fără nicio împotrivire, nu era, timp de pierdut, Maier își însemnă într'un carnet fără colțuri strada şi numărul casei unde sta domnu! Ionescu. Maier, profită de această împrejurare să-și arate regretaul că din ceiace a câștigat în; Expoziţie domnul Ionescu n'a vrut să primească nimic. Așa un om nu poate 'să trăiască. Dar, lasă, câteva sute de franci, ori câteva sute de lire ce-ar prinde rău? N'o să le arunce dumnealui în foc când le-o prim:, Nu ştie sigur dacă mai vine sau nu. Poate să vină ai iui după el. Maier nu mirosea a băutură. Era treaz. Totuși din ce vorbea se aprindea la faţă și ochii-i străuceau caşi cum vedea la câțiva pași de el un viitor atât de îndepărtat și problematice cum îi apărea domnului Ionescu. Nu știa sigur ce avea să facă acolo unde pleca însă era convins că avea să câştige destui bani ca să dea 1a toți... Să-i facă pe toţi oameni... La gara de Nord Maier cobori grăbit. Fugi pe stările gării ca şi 'cum se temea să nu piardă trenul. Domnul Ionescu rămase singur pe platformă. Intâl- nirea cu Maier î. trezise la viaţă și-l întoarse din drum. Un ovrei în- fruntă lhmea cu doi poli în buzunar... Şi el, Ionescu nu ştie ce să facă cu viaţa, în ţara lui?... MATEI ALEXANDRESCU N S'au aprins luminile, Din portalul dela intrare, din ghirlandeie care iegau aucie.e ca niște punți deriene, din rec,amele dese şi cat mal ÎNBEN ast Me PS LOT, itinuna e:tcu:ca Iugarea noapiea cu ml de ochu ve pusca. Se paiea ca a.ci in Wxpoziție Zl.cie se iniregese una pe alia ca'nur'un basm. Domnu lonestu se ageza, La LUCIU. Secretaru, se siresuiă şi e. de atara m Varzui PiuOa:.e.0I ŞI Se pi ae reg:sure, Aproape de mie- ZU, NOPȚI MDINAU LONEScU lernuiăse Cu Veruitarta Ta55e0Uf, CU 1NL00MI- rea DO. derour..0r, Venivuriie ziej iusesera inr€g.sirate sub forme Mutt P-E Şi saVanT cUMOnal€ iNvL Un ȘII neSiăişit de SIcuăţul. Banu PUB, Ba- NU, Gitulă, Incâpuv in mana Qomnu.ul 1ChEscu era supus ua cele mai BrUăZN.te VO Gu, BuiMinau-se 1n cooane inguste, Lianstormandu-l, PULY&izĂnau-, pentiuca c-un A0u Sâ-. anuregească, aar de data aceasta SUD 6 LUiINă DOUA şi UE NEetuuOsuliL, Domn. AUnescu Bratiică, acesu cui b.rocrauuc Sigur pe sine şi gata oricana sa se apere ae orucune ar ti iu- cercat să-i iure Știința, ACUM, CU Masa g0aa, cu tocurile şi creroane,e îrumos cranaure n sertar, Ra Chuar inzuiate, ar îl putuţ să piece. Expu- Ziua se incn.a€ca a oia 1. Are și €l casa... NU-ŞI ELăcște insa puleri sa se TACE penuruca 1l interestază SIaIşitui ain seara aceasta, starş.rul banese 41 „Mdi€,ul jachir Maur"... Por ain nou caue baraca iacn.ruuui. 1re- buia sa dea cu 00Hii pe 200.0. Cel puț.n aşa, ae la disianţa. Da țancoaie a.€ei, pe cate se insualase Maier şi MuzcănNau-şi buze. ţrebuia, sa se învQarcă, 1Nco.ţ.ti ca ae un lup, itasu., Un IaS CIUAAL, un ras care țe scoate An Satiue Şi O€ Câie lu Se putea SLapăni Li apuza de inaaia ce se aplo- p-a de baraca iacniruuui,.. Numai, să nu-i i.e de cap! impreca domnul Ionescu aiSperaL Spire Dune... Lia, inurare VUMIIESCU, CALE-ș: luase In SEL.03 I0.U, Ge Casei, NU Mal plia:Q€a, cu vanzarea buetelor, Un țigan imarătai „N Dăâlal a10 — Sus prslizăvUr de Nou — cu manesue Sumest, da AJULOZ sui Dumiurescu. Bani. se I03.080.€au 1n Sertă:uu Casieriei improvi- zale, Mast in:epea sa aa arepuale. Domnhui lones:u 1și cauta un 194 iert pe 0 banca, sub un castan, 19 INoiease haina Ja Toţi nasturii TAMăse Să Driveasca 1n ţacere, Muuţă vieme, Cu OMUi ajinuiţi 1nsple bâ- Taca IACNOtu.ui, pe care mupmea 0âmenuor cari dau nâvală sa vada m.nunea, crengue bogate ave castanuor și Jocul de uridră şi „umină al NOPyui An EXpuzIe, 0 1nva.ulau 1Nvr'0 comp.itutate revoitătoale. Fie că îl ObCsise socoteiue iui zanice, tie că mu.mea gândurilor ii naâpâdeau miniea cum pavlund ape.e marei întrun vas 150, din mai mu.te părţi De0oGa,ă Şi S.pur I2pţ este ca dăcă l-ar fi intrenpaţ cineva ce anume gând.se cât a sutat pe bancă i-ar îi tost cu neputinţă sa-și reamintească, Aiât ştie că in orice moment se întreba dspe:at cum să se scape de tachir, ca, le-o jivină, pe Cale o luase in braţe de milă și o cuiesese din drum, dar care intr'o zi numai crescuse monstruos de mare şi groaznic de amenințaioare. Maier „iazniru-“ iuase proporţiie neimbiânziie ale unei v.etâţi apolaiiptize şi cu cat trecea timpui dihania se apropia de domnul Iocescu vot mai puţin recunoscatoare. A ramas pe banca până ce ciopotu. cel mare al Expoziţiei sună incniderea. Lumea se rărise tot mai mulţ ca o pânză purtată, ruptă, fâșii, fire, fire, până ce se pierdu căire porţiie de eșire, Se ridică. A'um se putea apropia de fachir tără teamă. Ramăseseră „in famiiue“, După câţiva paşi îl ajunse din urmă Vieru, care-l câniase tot timpui. Incuiase birouri.e şi nu şiia dacă domnul șef mai are nevoie de €l. — Dacă sar vedea domnul şei, cât e de gal- ben ia faţă, gândi subalternu,. — Hai, și tu: Vierule! Domnu, lonescu cercetează cu luare aminte... Baraca este de ne- recunoscut. Un cearceaf cât toate zilele accpere tațada. Pictura proas- pătă depe pânză străiucea în lumina pute:nică a unui proestor, pus cu socoteauă, Un sfinx cu plete retezate „a la garcone” tamiliar domnului Ionescu, dup bidoaneie de ulei, nai departe protiiul masiv şi impecabil al unei piramide, pe care scria Keops și între €e:e „marele iachir Maur“,.. Sta. ovre.ul turcește așezat parcă. de veacuri în pernele de mătase a:e şalvarior şi cu limba scoasă la, trecători o limbă roșie aisproporțicnată ca Iec.ame.e dela mezelării țintuită în „nemurire” de un pumnal suplu și precis ca sulița Siântului Gheorghe... Și, pentru ca eteziul să îie cât mai puternic, luase de circumstanţâ, cel puţin așă-l „făcuse“ pictorul, o mască de suferinţă susținută și valabilă pentru orice fachir.., Tonul pânzei de americă dogorea, la ora aceasta târzie ca, un pustiu adevărat, Cu cât privea ţintă Ja pictură parcă i-se usca gura de sete... Linii negre contura și adânceau perspectiva, Maier in șalvari şi cu turban alb bătut în „pietre scumpe“ ca prinții indieni!... Trâi s'o vâd și pe astal Intrarea iaterală în baracă era transformată într'un. fel de coridor închis cu draperii bcgate de tricolor. — Mi-au lnaţ tricolorul după aeia fân- tânii! se văită domnul Ionescu. Pătrunse în baracă și dădu ordin să au mai intre nimeni după «e. și nici să se apropie cineva. Măsură de prisos: expoziț.a era gcală _a vremea aceasta Afara, Dumitrescu, își continua, i- niștit la măsuţa lui socoteiiie incasări.or, potriv:ndu-și banii pe cate- gorii, bătând fișicuri.e în cap. Domnul Ionescu se apropie cu mare aten- ție de fachir. Incepu să-i dea roată, spionând, aplecându-se, cercetând. Maier sia în pitioare rezemat într'un colț al încăperii ca o jivinâ de menajerie speriată de curiczitatea vizitatorilor. Era îmbrăcat cu aceiaş na.nă soioasă și ruptă cu care intrase în Expoziţie, aceași pantofi răs- turnați. Cu.ul pe are i-l arățase domnului „direztor” acum câteva ore sia înt.pt în limba ovreiului ca înir'o gânganie de inseztar și trecea adânc în retezătura unei scânduri proptită de gură și podeg ca, un cavai oitenese. Seful începe să nu mai fie mulţumiţ de cele constatate Ja faţa ocului, Spera să dea de gol șmecheria ovreiului şi ceeace găsise acum era cu totui contrariu aşteptă:i:or sale. In locul unui surâs cu multe în- țe esuri găsi o imagine gicteasză de „martiragiu'“ deszustător... Fără să se dea bătut cu unu, cu douâ, domnul lonescu apucă de scândură şi o sgâl- țâi, Maier gemu ca un câint. IL: durea pesemne. Din spintecătura. limbii — carne v.€, musti sânge. In jurul gâtului ovreiul își potriv:se un prosop — ca o bărbiță de copii. Dealungul prosopuiui sa.iva onduiase mici .ine... — Ca-ai fâcut nenorocitule? Ce-ai fă:ut? ţipă domnu: Ionescu, convins însfârșii că nu mai era vorba de şmezherie. Maier mârâi,.. un mârâit imposibil de ascniţat necum de inţeies. Numai ochi-i râdeau în fundul capu.ui satistăcuți triumfători... Domnul Ionescu rămase stană, de pia- tra. Nu putea să vorbească. N'avea nici cu cine, Gândurile se utneau şi se'mio:ceau fără rost Dumitrescu intră şi e., Siârș.se socoteiie,. Inca- sase peste două mii ge lei, li ţinea, convins de misiunea lui, intr'o ba- tistă laoialtă cu cotoarele „justificative“ ale biletelor. Se apropie de dom- nul şei şi începu sâ-i raporteze: — Când v'a spus el să veniţi și dum- neavcasiră și să vedeţi cum îşi ,pertorează!: limba, ştia, ei ce spune. Eu Yam ajuns din urmă. L'am găsit in dum cu ţiganu. de afară, recoman- deru!, cum îi Zicea el Il „angajase” înainte de a fi venit la Dvs. Pe ţigan îi ştiţi Dvs, Lraţi mai dat afară din Expoziţie, acum o săptămână. Fă- cea reciamă Ja zidui Morţii. Maier incepu să se agite, și-a luat scândura su amândouă mâinile şi dă din cap, atâta, cât îl iasă cuiul — aprobând satisfăcut spuse.e luj Dumitrescu. — Taci nenorozitule! astâmpără-te] îl oprește fu'ios domnul Ionescu, făcând semn în acelaș timp subaiter- nu.ui să vdontinuie, — Am ajuns cu toţi până aici în fața barâcii,.. Ţiga- nu: a dat o rată prin vecini și-a venit cu o scândură și un ferăstrău, Scândură asta. A retezat-o pe genunchi, după ce luase mai întâi măsură ca să-i vie lui Maier până pe sub bărbie, Pe urmă la pus pe Maier de şi-a scos limba, și-a pctrivit-o pe muzhi:a scândurei, 'Țiganul sta la pândă. Intr'o mână cu pietroiul şi în ata cuiul. Când i-a venit lui bine: ţac şi Maier a rămas cu limba agăţată în scândură. Pe urmă, tot țiganul, ce s'o îi gândit, ce s'o fi socotir, că-i zise: Bă, jdane. nu e bine! Nu e bine şi pâăcel Ai băluţ cuiu prea în margine. Trebue să-l s?oatem și să- ba- tem mai adâne. Atel, dac'o lăsăm așa, să rupe limba. Cum o să stai tu patruzeci de zile? Şi, până să zică Maier da cau ba el i-a şi scos cuiul, Asta, n'a zis nici câte. A scos limba, şi mai tare... Lumea se strân- sese ca, la urs în jurul nostru. Țizanu: a potrivit cuiul mai în adâncul limbi: și țae a doua oară. Nu ştiu dază Va dutut dintâi. Dar, a dua oară i-se împ.etriseră grumajii ovreiului, jar la față se făcuse ca postavul... Da, n'a secs vorbă, Parcă-l vrăjise ţiganul... — Nenotozitule, să-ţi scoţi cuLul imegiaţ! Ai înțeles? tună, domnul șef, Maie+ dete din cap negativ şi cu o mână arătă că vrea să-i serie ceva. — Domnule şef, Maier e supărat că n'aţi tost și dumneavoastră de față, Zice că, trebuia încheiat un proces-verba! în regulă... Așa se face fachirii,., Mi-a, scris și mie asta, — Scâte-ţi cuiul, câine, răcni domnul șef... Acuș să-l văd jos, că de nu ţi-l vâr pe gât!... Penâula bătea ora 5 dimineaţa... Domnul Ionescu nu închisese ochii tată noaptea... Droturile aivanului trozneau din minut în minut şi-l trezeau chiar când somnul şi zorile inzercau să-l fure... Bea, apă cu zahăr și totuşi nu se poate linişti. A stat lângă ovrei până i-a executat. A fost mai greu până s'a desprins cuiul din scândură. Apoi, când i 1-a tras Dumitrescu din limbă a bufnit ca un dop de sticlă înfundată, Domnul Ionescu incearcă să se ridice din nou în capul oaselor. Frunțea-l dogo- veşte... Nu se simte bine nici aşa, Se ridică din nou și se tăvăli în aş- ternut căutându-și alt loc. Cum se poate să îngăduie €] una ca asta? Dacă i-se infectează limba? Dacă moare ovreiul? — Maier, Maier, bies- temat să fii] se vaită domnul Ionescu. — Ai zis ceva? sări din patul de aiături madam Ionescu. Nu răspunse nimic, Femeia, se întoarse pe par- tea cealaltă își potrivi perna sub cap și îşi văzu de somn. Domnul Ic- nescu repetă, retrăind cantr'un film, (pentru a câta, oară în noaptea aceasta?), povestea „fachirului“, Deia inceput. Așa cum a fost. Cum a, venit pentru prima oară în Expoziţie cu câteva, cravate pe mână şi i-a cerut voie să vândă și el ceva şi i-a dat... Cum apoi, la vre-o câteva, zile a intrat pe altă poartă cu un gaantar improvizat şi legat de gât, pe care expusese cu lux de spaţiu câteva mosorele o duzină de şireturi de ghete, nasturi englezești cari se cos fără ar și fără aţă şi câteva lame de ras, vame vechi trecute de el discret pe la ţocilărie.,,. Martă de la foc. A schimibat și galantarul La dat pe niște ilustrate şi vederi din Expeziţie. După alte câteva ziie umbia printre bone și copii cu baloanele reclamă ale magazinelor D. Era și nu era. Nestatornic și capricios ? Nu se văită că nu merge. Ori de câte ori îl întâlnise domnul Ionescu surâdea. Și surâsul lui nu mai avea nimic comun cu surâsul nevoiaşului, came caută să oblige. Surâsul acela care vrea, să cumpere o bunăvoință, I-a fost greu până domnul şef i-a dat voie să intre în Expoziţie odată de două ori, pe urmă aluneca prin porțile dela intrare neoprit și neîn- trebat, Multă vreme domnul Tonescu nici n'a știut cum îl chiamă, Unii-i " TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în num UNIVERSUL LITERAR de MATEI ALEXANDRESCU ziceau Maier, alţii David. Mai pe seurt jidanul. Multă vreme n'a mai Șiiuv de el, banu acum CU LUNur lg, ASUĂ, CUL ME 1 Cretu prin Mine ua DEDUDE, Așa CAaphlOSac! Uum se poave sa-l lase ei sa-şi iau ae Câp? Ma Manet Cand LAM 1NtreDat Cuun 1ȘI Vara, cuiuu in Limba, a ZIS ca şue ei cum ȘI se ranJea vipera. NU Dia incapea Ni 0 1N00aa Ca era vorpa Ge un ŞUieLlc. Dar ce, așa! AȘa, ne-a 1V5V VODA? își, dunuurescu: dece a sâsuvt d-am dat eu Ora? l-am at, l-am gât, dar nu sa Cazte gura ia Ovsei cana se sennguește. Liam UnL$ sa iaca pe casueiuu,.. Să ASiBUure BADLNUSUaVE Pava Curiei Gun 1niasatue Zune, Pe urma sa Băâstu Dumiulestii: ȘI WAN pgân iasap ca sa ma nenoro:casca! — Lasa, pas- IMElE, QOMIUE, auzea IN DESOMNU iu., Vocea neciuţavoare a direcţoruuui, ie şum noi... Dumheaca €șui ae vina și numa dumneata... ie-am pus aici, li.na te cltatam Cn n toata îirea... şi aumarata!... Cand 200... Vei vrage consecinţe. ej. Numai ja ganaul ca, Drecsolu. war putea socoti NESEI.08, ÎL eiapă ODraJli de zușşine,.. ku Și NESErI0s! Cum sa se mai apere? Conecuuiţe.e| Vonsec.nyee!.. Se apropie ae perete și de geam. Pe sub ineuzăloarea ieresue. aiuneca un iricel de racoare. se prindea cu toață naejata ac el. tuia și puzere i sau uscat. Innae mana pe NOopueră, ga- seșie paharul, îl Clatună şi descopera pe iunaul iui caveva picaturi de apă. Le soaDe 150vut, prinde pulen şi apti se bate cu perna caida ca lucuu Şi CU Maer, pe care nu și- poate scuare din munte cu nici un chip. Cania CODOȘĂ Vecunulor, De cand sia in Mahaaua VLOr, acum li gude pEnuu piima aaa, aşa de car şi aIMONLO$ in Ievâlsavul Zorilor, Copii ghemuli in Pai „0I Ta ŞI SE ceartă in Somn. — Am uitat şi de et... par.ă Suny nepun,.. se ceartă domnu, loneszu, Cu cât se jumuina mai bine de z.uă, Iuriuna gin Sulievul lui ceda unei Oboseli dute și ae neunvins. NeLvir 1N4nȘ, pana sa, IELUZ Ca, NiŞe ccarde de vioara, se vazura, deodată UDE, VESMULIȚI, P.Oape.e i se iasara tot Mai greie un argument gene- TOS, pe care se mira ca nu ia gaşit Qin capul „oculu:i îl ampacă şi-l li- Hișueșie: Dar, daca Maier era un tacnur adevărat? Dacă mane Maier Va iighiy sabii va sura ioc pe gura ori Iși va straâpunge coagiele cu ace jung. de plâpumari, in iaya Qamenior amuţiţi de groază ș, respect. Daca maine, Maer, la Un SEMN MISTErIOS, va, dace cine șue ce? Atunci, ce va ma zice domnul Director? Pottim? A doua zi ce dimineaţă se trezi mai târ.zu ca de obicei, cu capul greu şi ameţit. Copii ro:sera din odale m varul picioareicr, Mai era desvulă vreme până să plece. Abla la 10 trebua, să 1ie ia pLrou, ora „ui obișnuită de dimineaţa. 'Lotugi, im- pins ca de o putere nevăzută se imbrăcâ la repezeală, sorbi o careluță rece găsită pe noptieră, schimbă din prag două trei vorbe cu madam Ionescu, sărută dun dugă copii, pe câţi îi găsi în drumul iui până ia poarta, numeniţi de soare ca nişre caLse şi porni nâlucă pe stradă. Se giabea. Vedea. şi el că se grâbeşie, dar dece? II trâgea aţa, la nenoro- cure? Cu cav scurta din drumul care Expoziţie cu ataţ sutietul i-se urca noduri, noauri in gâtiej. Un condamna ja moarte ar ii mers mai senin. Obugaţia de a se prezenta, la birou in dimineaţa aceasta îi dâdea clipe de grcază şi Votuși se lăsa dus de pașii lui grabiţi şi parcă ai altuia, Uitase ca prin tarmec de amagirea din Zi, cânkl se aparase cu gan- duu că Maier ar puea fi um Iacnur adevâraţ. Işi da seama ca se agaţase de o speranţă Tud.colă și acum reacţiona cu tot desgustui față de el însuși impotriva ușurnței cu care acceptase o asemenea posubilitate. Se apropia, de Expoze și cu anticipaţue 1 vedea pe Director imstalat comod im scaunul lui, așreptânmdu=.. Desigur că Dumitrescu şi Vieru „dec.arasera' aşa, cum le cantase nevoia. Fiecare-şi apară pielea. Fără iNdo.ala c'au aruncat toată vina, pe el. Așa sunt cameui in ziua de azi! Era o dimineaţă de vară senina cu viaţă multă, Domnul Ionescu mu mai vedea nimic in jurul jui. Mergea, pușeă, legat la ochi. Fachir... director... CUL... era tot ceace mai putea să aibă loc în mintea lui. Și acestea toate lao.altă erau pre multe. Intră în Expoziţie. Soarele se dăruia, trun- ze.or, îorilor şi tirului de iarbă intro intimitate leneșă, Și acum, can ale d-mineţi insotite, poposiseră, în dreptul barăcii lui trâsuricile in- cârcate cu pâpuși, ccpii și ursuleți. Nisipul din gâleți lumeca in pumni- Șor. cu maigaeri de dericire. Domnul ionescu era, absent. Tnecu printre M.NBI:e şi carucioaree lor, ucis. Altădată, se oprea, între copii parcului, ii rudica in braţe, îi săruta, ca pe ai lui, se juca cu ei. Acuma s'a îurișat de ei, ca şi de cei de acasă, ca un om <u conștiința încareață nedemn să se apropie de sutietul lor, Um om inutil şi interzis. In biroul jul: ni- „neni! Nu-i vine să creadă! Ceva, maj mult, ușa, deschisă, şi dată larg de pereve. Dacă aşa siau lucrurile aturci e bine, Au venit baeţii. Dar unde sunt? Intră. semej cu pâlăria pe cap şi se apucă să sune. Trebule să iasă la iveală vre-unul din subauterni. Suna ca pentru douăzeci. De peste drum, din câțiva pași, aparu Dumitrescu. N'apucă să se aprople bine şi domnul şet se napusti cu întrebarea. — Ce e mă, cu facnirul? A murit? Dumitrescu surprins de întrebare se uită lung la domnul 10- Hescu şi Tăspunse Cu oarecare pornire împotriva ovreiului,. — Ce să moară, domie şei... Daţi-l. dracului... Aseară, după ce şi-a scos cuiul și ați plecat dumneavoastză, ne-am dus cu toți 1a „Parardis” de-am băuţ câte o jumătâțică. — Ce-aţi făcu-u-ut? Dumitrescu contrariat câ nu este înțeles se simţi îndatorat să exp.ice pe un ton mai bine coloraţ: — Am as câte o jumătâţică de rubinu... — Care? Cum? Cine, mâ? — Păi. cu toţii. Noi, țiganul, recomanderul de, domnul Sami managerul şi Maier. — Și Maiti! se miră domnul lonestu. A băut şi el? — A băut şi el? — A băut domnu.e șef!.. A mâncat şi doua chifieluțe.. așa goale și pe nemestecate... După două, trei pahare se cam făcuse ovreiul,. Il Tăsbise savu, în Picioare şi cu limba scoasă... Și numai de dumneavoas- iră vo:bea,.., Zicea că dumneavoastră sunteți Dumnezeul lui... că, dacă-i spuneți să se omoare mâine mâine o face!., — A zis el asta? întrebă domnul Honescu. — Așa zicea... Mai îndrugă el multe... dar. — Șil-acum unde e? — Sa dus la taică-s'o Lazăr să-și facă rost de un costum. Nişte șa.vari şi un fes de-ale cum le zice, (Dumitrescu se gândea la turban) Vrea să fie în realitate, cum l'a făcut pictorui: Fachir adevărat. Ișii cumpără şi o canapea, că nu vrea să mai piece din Expcziţie, până ia înch.dere, Zice, că ce fe. de fachir poate îi el dacă, vine şi pleacă din Expoziţie, cum fac lucrătorii din fabrică? Domnul Jonescu mai află ceva. Numai că noutăţile acestea erau cu două feţe ca Ianus una bună, aita rea. Da:ă Maier a zis că el Lonescu este Dumnezeul lui şi câ dacă-l pune să se omoare, o face, apoi e bine. Nimic mai simp.u, N'o să-l indemre la moarte, e doar tânăr ovreiul. Mai are destul ţimp şi pen- tru asta. Insă, el Ionescu o să-l rcage, -a rândui lui, pe Maier ca pe un adevărat Dumnezeu să plece din Expoziţie. Să se duză de bună voie şi cu vorbă frumoasă, unde-o vedea cu ochii, Să-l lase liniștit! Destul a pătimit o zi și o noapte! Şi tot domnul Ionescu se întorcea: dar, dacă Maier ardea să-și cumpere canapea, awnei iînsemnează că sa liplţ de Expoziţie nu glumă. Nu se mal lasă urnit nici eu boii şi numai e nimie de sperat. Ga-ben ca o lămâie, de nesomn, acrit de viaţă domnul Ic- nescu și-a, deschis registrele cu silă. A dessh:s partide.e zilei, a distribuit biletele pentru intrare, la porţi și la spectacolele Expoziţiei. A refăcut silmie vechile situaţii punându-le la zi şi printre rânduri, asdims în punga câte unui zero îl vedea pe Maier „iachirul“ şi toată povestea lui impos.bil de suportat. La prânz nu s'a mai dus acasă. Se rușina să mai apară în fața a.or săi, Instrăinaţ, şi absent din pricina, ovreiului. Rămâ- mea aici în aşteptare ca un om care nu poate să renunțe la propria-i salvare. A trimis să-i aducă, dela bodega „Paraidis” niște şuncă și un țap. După amiază... Domnul Ionescu se luase de luzru, adunână, îmulţind și împărțind uitase oarecum de Maier. Sunt unii cameni cari uită lesne de câte o durere de măsea cânțâud la pian, alţii vântură amintiri pentru a-şi alina junghiuriie reumatismale. Domnul Ionescu se refugiase între registre ca într'o gârlă plăcută de munte, Maier era, și el prezent, dar prezenţa lui începea să piardă din teroare, cu atât mal mult cu cât nimic extraordinar din prevederile lui nu se intâmplase până acum, Fa- chirul mâmkase şii băuse ca un paşă şi n'avea nici pe dracu. Domnul Ionescu exagerase, fără îndoială pretinsa suferință a ovrelului şi peeare socotise el un eroism fără pereche erp, poate numai un exercițiu de răbdare, răbdarea, catâru-ui. 'Ori poate nici atât. Directorul trecuse pe aco, sa oprit, i-a dat mâna prietencs și-a pornit în inspecţie prin Expoziţie. Dommul Ionescu negreșit că și-a făcut despre Director o imagine nepotrivită şi nedreaptă Cum de-l văzuse el pe Di- ractor ca pe um om rău? Dimpotrivă, acum mu gtie ce-l tace să creadă Gar se poate iaștepta sigur din partea Directorului la, o mână de ajutor, la o proptea chiar atunci când sar găsi la ananghie. Pe tema aceasta domnul Ionescu continua, să se găsească vinovat, tot pe el. Prea e pră- păst:os, Prea vede numai Tăul înainte. In urma directorului la câteva miinute își făcu pariția, Maier și țiganul care se ţine scai după el. Un Ma:er costumat bizar și de nerecunoscut. In picioare purta opinal car ciu- curi, cum au călușarii. In sus, în loc de șalvazi imbrăcase niște ismene oltenești. Pe cap își potrivise un turban decolorat însemnat, ca o diade- mă de sticlă albastră, De sub borul turmanului pornea un fel de voal 12 lulie 1941) ——= e FAMER de tifcn, lung până la genunchi, Se deslușea totuși prin: țesătura rară a Văiut Chupuu OVre.umu cu hmba prinsa in scănuuiă ca 0 gpmara de VUpe in Captană, ASLa, Ce Ma pusea sa It se Minună QUMNU, Inestu, Caaana, muegsă, TACUT Mit Şi „LECOMANOciUA” SE Opta, 10 aăvă AAN ARE PRODaDu Cu intenția de a-şi Ditzeniă Sării 407 QevoLat ŞI IENIUDOSCAOT, Mal EX IN AWUVANEA OVLEsULUL Și Qeva CAl€ Sia sa spună: Vezi GONE ŞEI? Le-ţ, Spuntam eu? Cum Mă găâscşuit AŞA UD, CUSMN!.,, Domnu: ionescu NU-i Di] PULA aCCepua De ati IN NP Oe dal! LE iau Semn Gu Mana Să-Q Vaaă QE Quum ui Cab una Frepeuc pi IN 30-23 timp se Ierugie in IunQuu Pazacuul Să nu Mal Vaaă ȘI să NU Măi ăuuă Dai. ÎŞI 184U CE uUCiu şi NU Se Mai O£SI.pL E aco.o decâv Ma, Vai uu cana SUDANUL LâW asgurav că „Lac Ul” Se Quptse CU Icală Ge gui& cască Q:n Juruu ui, in Sus, pe au€ie, Laievă ZIL.e Uutrca O ciuia de drsun- VOX.tare. N'a VIUL Să Măi ŞUe NUM E Lacu. bumiwrescu a continuat sa iata pe casierui, mai qeparte. mupa iiecare „Itpiezenua ţie” care una „lata Irirerupere” pana ia oa 1 noapiea, Dunnues:u avta giuje sa I€- pna penuru aamin:sirație cota de cnrie. A oua 4 €. 1Și miorina șeiul Sumar: — Ascară a Mers Mal bine, Sau IMcasat, DIE Mal. Ura: — Br, mai siab. Jar a plouat, Numa. 0 Mie cinci Sute, SOCcotene ovreiului nu- inveresău pu Momnui lonestu. Sa-și a:0pere caţ ma. de graba cena bara. Sa SE șut ei la aaapost. 10vuşi 1și dadea seama ca Se asase prins inir'un J0€ alticul. UN JOc at-a Mile popa nu e Popa Și care nu purta să meaiga ia intinut. Penuuca GOMNUL Junescu nu raiase In Viaţa «ui Di un pu. de gama, în inţimuţatea lui Sulutleasca și Iricoasă punea îia- cuiria lUL Ma. a,aluri de ce.e șaple Minuni a.€ lumi, — Să-i 11 dat lui, averuie 1uj Noe şi nu S'ar fi inpwpat nuci Macar la un „deşv” argumeniă destul de 1acii aomunul Lonescu, kapra Ovreiuui nu era o tapia ae om sânavo3. Aşa, auzise €l, în dreapta şi in stanga ca sant unu 1achui — de-aşu.a — car. dorm nopți de-aranqul pe cate un pat a€ cuie, mai bine de:atţ doarme e! sub plapuma. Aţi Dau drumuri intregi de Jar, 1ara sa-l arda ua, taipl. Că unu se iasa îngropați de vi... şi sta acolo pâna-i uta mama Ana dar țot vii râman,., Departe griva de iepure, raspundea 10! e: cu bun simț aţunci cand argumentele și controversateie puncte ce vedere apăreau. Aamitea, „lachuria” tui Maier atata, timp cat ea nu-i turbura, cu nimic în viaţa, lui geometrică şi burgheză. 1. contesta şi-i repudia ca. pe un scamator, de rand de indată ce i se arâta în orizont cea măi mică, nep.acere, Deşi in iond spera orbește sa se şue odată eli- Derat de sub povara chinuitoare a cnesuei acesteia cu rachirul, deși spera orbeşte sa-l știe odaţă urnit pe poartă cu toate uneltele iui drâ- cești, totuş nu facea nimic pentru aceasta. Ba, parcăl ocratea pârin- teste! N'avea curajui să ia ţaurul de coarne? Ar 1i tost destul sa zica: afară! afară! Erau momente insă in care domnul lonescu nu mai era mici domnul șef, nici cel puţin domn, și se vedea om ca toţi oamenii, Atunzi îi furau ca pe o moară părăsită valurile ge bunâtate: — Adică, Maier îşi găurise limba numai pentru câteva mii? Să-l lase cât s'o pu- tea mai mut! Fie ce-o fi] ih A patra zi, ca un duh necurat, apăru în pragul barăcii adminis- trației „recomanderui“ fachirului, țiganul. Domnul Ionescu. nu-l putea suferi. li mai dăduse odată afară din Expoziţie. Pâcea, reclamă, la zidul! Morţii, şi striga, într'o pâlnie de gramotan cat il țineau bâierile inimel. Prezenţa lu nu prevestea, ceva bun.., — Ce polteşti? i-o reteză scurt domnul Ionescu. — Domile șef... eu am venit să-mi fac datoria... și să vă spui că precum a început să senegrească limba. jidanului, pâ dâdâ- supt... 'Ţiganul nu se muipumi numai să-l inspăimânte pe domnul şt, ci-i dete şi soția, cu care venise anume. — Daţi-l afară... că moarte... In aceiaşi seară Dumitrescu transmise „fachirului“ rugămintea dom- nului şei Ionescu să piece din Expoziţie imediat. Dacă vrea să se mai întoarcă să vină numal 'cu aprobarea domnului Director... Alfel nu se mai poate... Şi Maier piecă, gonit ca nn câine, cu scândura la subsioară, o boccea în care-și strânsese costumul şi cuiul pus bine tct în: căptuşala hainei. Ca de la inpeput, La, „Radio“ nu se ma. spuse o vorbă de fachir. Rămiăsese în Expoziţie doar pânza pictată ca un steag părăsit după înfrângere... E » i A doua zi Maier a revenit la Expoziţie, cu o ţidulă la. mână, mai fericit decât oricând în viaţa lui, Domnul lonescu:recunoscu; scrisul di- relevorului. — „Să tie iăsav facnirul pe loc!“ Iar, dedesupt semnat di- rector etc. ete, Domnul Ionescu Iti fi recită țidua. Cateva cuvine selise de Duirecrer îl tamausera. Era doi oameni dericiți deodară. E şi Maier. Domnul Xonescu nu-i venea sa creada. Avea acoperirea Superloiuiul acum. şi inca: serisa| Puvea sa crape jidannul, de-o mie de ori, ei Lonescu nu mai putea îi tras la raspundere. De-aiti inainte Viaţa Iacnirului se sehmbă ca prin tarmec, Domnul şet Lonescu ii muia, de indata dun: ba- raca :ui dosmcă şi minuscuia, ca 0 dugneană, inur'o paraca iuxoasa din ceniru. EXpoziției. Aşa-l ceruse Maier. Sa ne mai la „baLae:. Domnu Sam. managerul des.anțui un val puterme de recuama,.,. Câţiva Teporieri ÎSUUSIȚI, dupa Mute şi aiiucue peripeții Iâușiră sa ajunga in 1aţa „Ma- teu. 1achiI”.. Așa Cel puţin spuneau ei. Fat.imuul cavorva vorpe surise pe hâlwe (şi Maler scria, prost! INVagase de pe apucare) erau reproduse cu WU Şi SUDL.Vluri ingenioase „Caieva clpe cu marele 1achir“. „Marele Jacn:r VOrpește Cititorlor NOȘtII”, „Lacere! Va vorbeşte marele racnuy”. Poza lu Ma.er, 9 poza ae owei aranjata pâna la nerecUunvașiere, cu ne- JPSLiul autograt dudeau și Mai Muta, autenuilivate evenimentuiui. AmMa- Tune (n Viaţa marerui 1achur jupseau. Se nsinua, toarte tim de aittel Mirunui din nţerview-ur ca marele tachir iubeşte India, Şi apele Gan- geuui. In aută gazetă se punea prob.ema şi ma. de sus: era o chestie ae mânarie naponală, Primul şi maree tachur român! Deci firesc te- bu.a incutajat” in mod unanim ca pe o indusiiie naţionuă. Sami managerul angajase un recomander alară, la intrare, mai suiat după cum zicea Gununealui, li organizase Q tormuia, noua de recuama, pe care omul ACINNU UL Sami 0 repeta grav, iatand semne capaust.pe şi arâtand baraca misieroasa. Inauniru un a.t „recomandeur“ cosvumat că un ser- VIOI de casă mare, aa €xpillaţii VIZILAVOIIIOr in „imba iranceza şi ger- mană. Un Ic ae 1ranceza şi i0uş. PUDLCUL VIZIUAVOr NU pricepea 0 DOADA, dai votmai aceasia, urmarise anu, pe care şi domnul LOnescu Incepuse Sa-l pruveasca cu oarecare respect şi teamă. ji asta € tot un tel de ta- churt paga ae seama aomnu, Lonescu, Daca a fost el in stare sa fată dinţrun pârliţ de ovrei tera vorba de Maier) un cm atât de renumit, Să scrie și La gazeie! Domnul Ionescu citise şi el gazee.e in «are se scrisese de Maier şi incercase un senumenţ de invidie şi revoiţă. ku Jo- nesu sgalie hârtie de atața ani, Cinstiv? Cunstit! Muncește de dâ, pe brânci! gi de ei nu ştie nimeni! N'apucă e! să se vadă dat la jurnal, cmar dac'ar trăi cat Maâtusasem| In :ocul lui Dumitrescu, vindea bi.ete ia intrare o domn:șoara b.onda, angajava cu câteva mii, țot de manager. Pe nasa domnșoarei se mai gâseau în diferite mărimi, fotografii re- came ale fachirului. Domnul Ionescu m'avea incot:o, trebuia să se dea băvut. Eq ştia că din iecadă, de câine nu se poate îace sită de mâtase, Maer însă îi ahulase pur şi simplu ţâicul proverbului, O lume nebună atrasă de reclamă, magneiizată de pictura, de-atară ţinea, să-l vadă pe. niareie fachur în „carne şi oase”. Erau zile când la ușa fachiru ui se tăcea coadă, Domnul Ionescu țrimesese de câteva, ori pe Dumitrescu să iscodeas:ă ce se intâmplă pe acolo. Pachiria, ovre;ului nu-l mai interesa. Se vindecase. Vrea să ştie totuși lcât o să meargă. Până unde? Astdel af.ă că biecare vizitator putea să obţină şi „binecuvântarea“ fachiruiui, Cum sta turcește pe divanul Jui, Maier ținea, să observe în: primul rând dacă solicitatorul binecuvântării lăsa ori nu suma prevăzută în tarii, („otrandă fachimuui“) Banii se lăsau într'o carte „arabă“, puterea fachiruiui, pe care demnul Sami o pusese îmtredeschisă pe o măsuţă, apropiată. După „ceremonia” ofrande. Maier cu limba priponită, cum era, încerca, să mormăie câteva, cuvinte, aducând din văzduh puteri miracu- loase şi descărcându-și conţinutul imaginar al pumnilor pe fruntea, p.ecată, Sami eTul îl tot căutase pe domnul Ionescu şi-l lăsase vorbă. Aveau să discute ceva. Domnul Jonescu se ferea de el, mai râu Ca de Maier. Ce avea să-i spună? Plătiseră chiria în câteva zi.e. De eum încolo numai avea nimic cu administraţia, Cât despre limba, fa- ehirului, doammnul Ionescu află multe şi mărunte spre dezămăgirea lul. Maier îşi punea cuiul în limbă și-l seoatea cri de câte ori voia, cum îşi scoate domnul Ionescu piantofii seara, Ja culcare, ori cum iși pune Ma- dam Ionescu icenceii de aur, când plecă in vizită. Gaura din limba, ovre- iului se vindercase. Nu-l mai durea. Când se așeza da masă își scotea cuiul şi-l scoatea ori de câte ori voia, cum își scoate domnul lonescu pantofii seara ia cuilcare, ori cum își pume madam Ionescu cerceii de aur, că când plecă în vizită. Gura din limba ovreiullui se vindecase. Nu-l mai durea. Când se așeza la masă își scotea, nuiul şi-l punea alături şi mânca la îel ca toată lumea. Domnul Sami argintase kuiul ca să nu se infecteze fachirul şi ca. să iasă și mal mult în evidență albul lui strălu- citor. Noaptea, ca să nu se strângă camea la, loc. Maier își punea în limbă mm fel de dop de lemn şi dormea, cu el, Dumitrescu și Vieru se'moiră eu niște haine de stofă bună și pe talie, cam în acelaș timp. Domnului Ionescu i-a, venit aşa un gând, dar ţinea prea mult la subal- ternii dui, şi mu putea să creadă că star di iat iu pvreiul. Era doar băieţi tineri și ca icarte. De ila, întâmplarea aceasta au trecut zile multe și juni. Alte întâmplări se perindară în viaţa. domnuiui Ionescu, altele mai rele, nai bune, mai triste, fiecare dând deopartțe pe cealaltă, în cât domnul lonesow, ca orice m n'avea timp destul să, se desmeticească din una şi s'o înceapă leu alta... Expoziţia ca orice Expoziţie cu toate prelungirile ei, trebuia să aibă un sfârșit... Siaehis firege intrun târziu de toamnă şi ca să nu contrazică legea, expozițiilor, cu deficit. . S'anu demontat barăci, s'au dărâmat. Sârmele s'au strâns ca. un ghem de sfoară. Luminile s'au împuţinat şi 'uma, câte una aşezările vremeinice porniseră în camiloane, lăsând în urmă dezordinea mutatului, şi o tristețe pentru ce-a fost, se- cumdată de primele acorduri ale tcamnei. Domnul Bonescu conştiincios a plecat 'cel din urmă din Expoziţie. Pomii parcului respirau fericiţi, în Ubertatea lor de totdeauna, în singurătatea; lor Dumnezeiască. Ei singuri se bucurau și radiau de fericire, chiar cu câte o frunză ici, colo, imgăbenită, ori scuturată. A predat cheta portarului și a; plecat şi el trist ca, după 0 vacanță, care-a trecut pe negândite. (Sfârşitul în pag. 5-a) erar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938,