Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0028

PROPRIETAR: 








ABONAMENTE; 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 3 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU mp pica și instituții gri ni 
' onoare “ 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov drtiedutte 250 „ 
et dacia ca iii 





Şi de atâtea ori, aceeaşi în- 
trebare 'a continuat să. stâfnea- 
scă aceleaşi nedumeriri, «„ace- 
leaşi probleme care se pun, gri- 
ticei sau esteticei ; care este i-. 


a : : m ami 
m.ta între poezie şi proză, îm. .. 


tre imaginea cu sonorități şi 
dulci evocări, şi fantezia boga- 
tă, cu ample cântece totuși, 
d.n nuvelă, povestire sau ro- 
man ? 

Chiar dacă nu poate să răs- 
pundă în întregime la o ase- 
menea întrebare, scriitorul 
Orio Vergani ştie s'o rezolve 
prin cărţile sale, care pot alcă- 
tui or-când un material viu și 
colorot pentru cercetările lite- 
rare din acest domeniu. 

Diversitatea, sa, este nemăr- 
ginită ; temele îi sunt bogate. 
Şi le culege de oriunde: de pe 
stradă, din cafenea, dela un 
teatru popular, din Italia, de 
pe continentul nostru sau de 
aiurea. Este un explorator neo- 
bișnuit al tainelor vieţii. Din 
ele 
blouri şi uneori galerii mari, 
formate din schițe mici, dar 
concludente pentru viziunea ce 
voește să redea. i 

Nuvelele, fabulele sale  tea- 
trale, jocurile de cuvinte al- 
teori, aforismele, însfârş:t ro- 
manele, au acelaș cadru, dar 
mai ales reușesc să redea o at- 
mosferă, o tonalitate cel puţin 
din viaţa modernă. 

Prin aceasta, se deosebeşte 
în total de confrații lui din Ita- 
lia. Critica din patria sa a voit, 
însă, să-l asemuiască oarecum 
cu Paul Morand. O  greşală 
mare. Vergani nu aleargă după 
reportajul l-terar sau istoric, 
care trebue să fie anume cu- 





n. scriitor nu trebue să se 


U considere un om care 
oferă un prâmz prietenilor săi 
sau la diferiți invitaţi, ci mai 
de grabă o ospătărie care oferă 
o. masă bună, unde fiecare 
este bine primit pentru banul 
său. Se ştie prea bine că în pri- 
mul caz, poate găti invitaţilor 
săi orice doreşte și că, fie masa 
mediocră ori proastă, ei nu pot, 
din politeță decât să o laude. 
Dar nu acesta este cazul unei 
bune ospătării. Acolo, cine plă- 
teşte, voeşte ca gustul său, ori- 
cât de delicat sau bizar, să fie 
satisfăcut, şi dacă un singur fel 
îi împresionează neplăcut cerul 
gurii, pretinide să critice amar- 
n:c prânzul și să-l dea dracu- 
lui”. Acestea le spune H. Fiel- 
ding la începutul unui roman 
al său, 


M ai poate atunci un scriitor 
să se retragă în „turnul 
său de fildeș” ? Cine să-i dea 
dreptul acesta ? Sau arta fiind 
aristocratică, ea se adresează 
celor ce prin aristocrația gân- 
dului sunt îndreptăţiţi a pre- 
tinde  delicatețea concepției 
acolo unde ei aduc delicatețea 
înţelegerei. 


âţi cititori şi câţi scriitori 
mar mai trebui să fie, 
atunci, scriitori şi cititori. 


D ar și cum 'ar putea avea ci- 
neva dreptul să gândească 
astfel, fără teamă, şi să emită, 
definitive, asemenea păreri. 
vate e mai bine să spunem 


P deci că opera unu: autor 
este muzeul unui colecționar, 
unde nu oricine poate intra, 
dar când intră, are dreptul 





să pretindă acelaș schimb. 
Faţă de vulgul rămas, auto- 
Tul își poate confecţiona 
turnul său. Şi e desigur mai 
bine aşa. 
A devărata filozofie constă în 
a-ţi bătea joc de filozofie” 
gândea cândva Pascal. Cu alte 
cuvinte, a filozofa fără a-ţi bate 
joc de această ştiinţă, este a nu 
face nimic. Sau exagerează prea 
subtilul gânditor, 


îmbină fragmente de ta- 


les din cale cinci continente. El 
își urmărește numai jocul său 
poetic, care este când fante- 
zist, când impregnat de cel mai 
crud realism. 


Intrun interview a1 d-lui 
Jalea, de curând apărut în 
„Universul literar”, cititorii 
acestei reviste au putut găsi, 
pe lângă o serie de intere- 
sante mărturisiri şi reflexi) 
ale artistului în legătură cu 
arta sa, o discuţie, nu lipsită 
de mici tăișuri, prin care d. 
Jalea răspunde la obiecţii 
formulate de „un critic”, cu 
privire la tehrica sculpturii 
sale. 

O discreţie excesivă sau 
poate un: sentiment de înal- 
tă indulgență l-au împiedicat 
pe artist de a desvălui citi- 
Abrilor numele criticului vi- 
zat. Mărginindu-se a califica 
obiecțiile drept „aproape o 
controversă teoretică” și a- 
dăugând reticenţa că nu tre- 
bue dată prea multă impor- 
tanță acestei controverse, d. 
Jalea se strădueşte totuşi să 
i explice şi să  exemplifice, 

Din romanele pe care le-a pentru a se apăra le ceeace 
publicat, se pot desluş: liniile g_sa, numeşte „acuzaţia de 
ce apar mereu, deși altfel dis- echivoc tehnic”, 
puse, în literatura lui Orio  Criticului vizat nu-i plac 
Tea însă echivocurile nici în artă 

Un şeriitor care satisface s; niei în discuţie. De aceea 
deopotrivă pe iubitorul de poe- se desvălue acum singur și 
mi ince Su fl ii a aduce aicea lămuriri, care 
viața  trepidantă a societăților potte nud fară folos 
omenești din vremea noastră. 

Calităţi care i-au ajutat, de 
mult, să treacă hotarele pen:n- 
sulei italice, căreia îi aparţine 
în acelaș timp, prin  tempera- 
mentul liric şi viziunea colora- 
tă a lumii. 





Orio Vergani 


C. N. NEGOIŢĂ 


U n șef indian din noul con- 

tinent, pe vremea când 
abea fusese descoperi, con- 
damnat să f.e ars de viu, a 
întrebat pe călugărul pus în 
ultimul moment să-l conver- 
tească : „Sunt oameni albi, în 
minunatul loc ce-mi  descrii”. 
„Desigur”, veni răspunsul „dar 
numai din cei ce sau arătat 
drepţi şi buni”. Indignat india- 
nul a strigat atunci: Cei mai 
buni dintre voi nu sunt nici 
drepţi, nici buni. Nu doresc să 
merg într'un loc în care să se 
găsească o singură ființă din 
această rasă. Insă nicăeri albii 
nu erau primiţi altfel decât ca 
zei buni şi iub.ţi. Dar numai la 
început ! Dece ? 


ANATOL VULPE 


VICTOR POPESCU 


izionari ai timpurilor ce 
aveau să vină, şi pe 


EEDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Sir. Brezoianu 29-25 


TELEFON 3.30.10 


ORIO VERGANI Q controversă teoretică 








nici pentru discuţia în sine 
şi nici pentru „controversa 
teoretică” de care este vorba. 

In ce stă această contro- 
versă, care a trezit, mai mult 
decât mă așteptam, suscep- 
tibilitatea. d-lui Jalea? 

Intr'un articol, elogios de 
altfel, pe care lam publicat 
de curând în „Revista Fun- 
daţiilor Regale”, scriam des- 
pre d. Jalea rândurile urmă- 
toare, care — trebue să măr- 
turisese — vizau nu numai 
tehnica în sine a artistului, 
dar și un mod de a înţelege 
sculptura, legat de anume 
procedee tehnice: 

„Această căutare de a sen- 
sibiliza plastica — spuneam, 
— de a o subordona efectelor 
de pitoresc, îngădue artistu- 
lui să obţină câteodată lu- 
crări fericite, cum sunt cele 
patru fisuri de Apostoli, să- 
pate în piatră, în expoziția 
de acum, dar uneori îl duce 
și la confuzii de tehnică, în 
care ar fi foarte greu să mai 
regăsim sensul clasic al 
sculpturii. Astfel, în câteva 
relicfuri cu subiecte legen- 
dare, care sunt scobite. în 
materie, pentru a da impre- 


ua za gta aa "cu 7 ERIGARRRRIRR TR eat 3 


Câteva cuvinte cespre estetismul rafinat și hedomic al 


de AL. BUSUIOCEANU 


sia de sculptură din dailtă, 
d-sa aplică un modelaj plas- 
tic în care caută a obţine e- 
fectele de pitoresc ale sculp- 
turii turnate”. Iar mai de- 
parte, pentru a. fi mai expli- 
cit, adăugam : „Um aseme- 
nea procedeu — ca să vor- 
besc de clasici — l-ar fi su- 
părat pe Michelangelo, care 
mu glumea cu meșteșugul 
său. Sculptura, spunea el în 
termenii cei mai scurți posi- 
bili, e sau a scoate sau apune. 
A scoate, adică a sculpta cu 
dalta; a pune, adică a mo- 
dela cu mâna. A pune și a 
scoate în acelaş timp, e poate 
prea mult pentru sculptura 
adevărată şi înseamnă mai 
degrabă a sacrifica sensul ei 
esenţial pentru efecte lătu- 
ralnice”. 

Acuzaţia deci, — dacă tre- 
bue numită astfel — era, nu 
că d. Jalea n'ar cunoaște 
„cânonul” sculpturii lui Mi- 
chelangelo (nu mi-ași fi pu- 
tut îngădui o astfel de pre- 
supunere), dar  cunoscân- 
du-l, ca toată lumea 
d. Jalea nu ezită totuşi de a. 





(Urmare în pag. 3-a) 





Cetatea Albă 


APARE SĂPTĂM 
PREŢUL 


Leon 


„Ci Domnul grăi catre Sa- 
tan : de unde vii? Iar Satan 
răspunse Domnului și zise: 
am dat târcoale pe pământ 
şi am hoinărit prin el”. 

„Şi mnoinărind el așa şi 
dând târcoale pe pământ, fără 
oboseală, pe la sfârşitul seco- 
lului trecut, a dat de un su- 
pus al Domnului la care nu-l 
trimisese Domnul ca să-l în- 
cerce, ci pe care îl chemase 
chiar el, omul. Omul se naşte 
undeva în Franța pe la Mijlo- 
cul secolului trecut şi se nu- 
mește Leon Bloy. 'Trecerea 'sa 
prin viaţa şi literatura fran- 
ceză apare contemporanilor 
săi ca o cometă ameninţă- 
toare, ca un meteor sau ca un 
neînțeles joc de artificiu. Ne- 
înțeles din păcate și de lite- 
raţi, pentru fondul său teolo- 
gic, şi de teologi, pentru for- 
ma sa literară. Totuşi, o o- 
rânduire dreaptă, l-ar aşeza 
în primul rând printre tev- 
logi și numai apoi printre li- 
teraţi. El însuși de altfel, pre- 
tinde de când își începe 
„Jurnalul“, a fi un literat, ci 
un pelerin al creştinismului 
absolut“. C'est un secret entre 
Dieu et moi”, șoptește el cu 
disperare odată, în febra gân- 
durilor sale. Și de atunci, de 
când îşi dă seama de scest 
mister, își idedică întreaga 
viaţă, destezării lui. De acum, 
totul va fi o continuă ascen- 
siune, iar literatura nu-i va 
servi decât ca un mijloc ac- 
cidental de mimică 'a „acestei 
lupte și ea va fi în profesia 
de credinţă a curioasei sale 
arte poetice, un nesfârşit a- 
Min, „Si Vart est dans mon 
bagage — își rezolvă el po- 
ziția în „La femme pauvre” 


„CULTURILE“ ŞI CULTURA NOASTRA 


din jurnalul ui Kierkegcrard) dincoace stăpâmul cunoștinței 


care istoria nu le-a des- 
minţit, conducătorii mișcării 
de redeșteptare națională dela 
1848 nu îngăduiau în ruptul 
capului o apropiere de Rusia. 
Primejdia o presimțeau, că de 
acolo înainta, cu pași repezi. 
Unirea, marea unire, n'avea 
nevoie de concursul muscă- 
lesc. Şi izolarea de colosul 
barbar ar fi fost visul de aur 
al românismului. Izolare care 
astăzi se înfăptuește nu numai 
pe cale politică sau diploma- 
tică, ci și pe cale teritorială. 

sufletească, pe care n'o 


P pot îmăbuși vremelnicele 
schimbări de hotare. In acea- 
stă albie a râurilor şi apelor 
mari se strâng toate năzuin- 
țele, iar respirația firească a 
spiritului nu mai tânjește în 
clipa când pieptul naţiunii se 
desbară de cercurile de fier 
ale tuturor opreliştelor ve- 
netice, 


opoarele au matca lor 


uferința, dureros de 

dulcea suferinţă a poe- 

tului nostru îşi găsește 
admirabilă justificare prin 
virtuțile tari ce știe a isca, 
dar mai ales prin oţelirea su- 
fletului, pregătitoare pentru 
marile încercări. Altminteri 
nici rodul suav ai biruinţii 
nu l-am aprecia şi nici dru- 
mul pentru izbândă nu am 
putea să-l străbatem. 


FAVONIUS 


angi anumite culturi — căreia un filosof de geniu ca Spen- 
ler îi prevedea mârșitul, şi pe care um Henri Massis in- 
serca să o apere în bine cunoscuta sa „Defense de J'Occi- 
dent” —, sunt cu necesitate, pentru cititorul româm, câteva 
cuvinte despre cultura franceză. Cineva o denumea nu de 
mult, cultură tipizantă, opunând-o culturii gemmnone a cărei 
caracteristică este de a îi catalizatoare, Pentru gânditorul 
român — profesorul Tudor Vicmu — caracteristica geniului 
fiomicez este îmcrederea nemărginită) în “forțele saie pro- 
prii, tecute prin putemicele încercări. ale unui scepticisra 
apreope cint. Fremcezul este moș'anitobul netăgăduit ai 
spiritului watic. Ca și în mintea umui atenian omtic, în cugs- 
til îamcezului se furmulează odată cu conștiința superiori- 
tății sale intelecizale, disprețul nemarcat pentru popoarele 
restului humii — parbarii omitichității. 

Și nu:nai „educaţiei frumoase” a francezului, politeţii sale 
proverbiale, se datorește amabilitatea au care acceptă să 
trateze pe orişicine. Esie în larga solicitudine și îngăduintă 
arăiaită, o dovadă mai mult de orgoliul său, stăpânit și dis- 
tant. Germanii au p'efenat intotdecauno rigiditatea spartană, 
suplaței ateniene. Ciorba ncagră a disciplinei sociale iace- 
demoniene este mai plăcută semătăţii sale dure, derăt 
felurile savante, de „goumeis”, ale liberalismului perveriit 
Și 'COPTICIOS, 

Cultura franceză pronunțându-se în fcrvoarea unei elite, 
unei aristocrații imteleotuale, neglijează tipul general ome- 
nesc, renunță la ameliorarea mediocrităţii și je mediocri- 
zarea sub-aotaților. 

Cultura germană cultivând valorile progresului tehnic, ne- 
cesor supunerii rateriale a ncrturii, cuceririi -au orice preț 
(atitudin2a anabasică din folosifia mi Blaga), '>ste mai puțin 
preocupată de scoarta omeniei din om, cât de randamentul 
social şi tehnic al fiecăruia, sub forme uneori extreme: mil:- 
tarisirul. Totuşi verspectivele mai adânci dle unora din 
spiriiele elevate fie ele dincolo sau dincoace de Rhin, lasă 
să se întrevad& un ideal umomist urmărit continuu: acolo 
stăpâmul unui sens hedonic-superior al vieții, (estetul tip A, 


lumii și acţiunii gsupra ei, cuoeritorul. Geniul Franţei se 
numește Watteau, Verlcime, Baudelaire saw Mallarme. 

Geniul german se cheamă Faust, dar și Siegried. Reita 
primului și spada celui de al doilea fuzionează câte odată 
în credința misionaristă a lui Parsital, axest iluminat crpos- 
tol al ce'munisimului. Dar e imposibil ca sărmmomnul Lelian 
să fuzioneze cândva cu cavalerul  împlătoșat al onoarei 
nibelunge. 

Cultura germană, s'a spus, pomește dela desvoltarea la 
maximum posibil, a calităţilor neamubhui, luat în totalitateca 
sa. De aceea şi rostul ei de catalizator, pe care contaciul 
oricărei culturi minore cu cea germonă, l-a evidenţiat. Cul- 
tura fhanceză pomește dela negarea simțului comun. be 
aici accentuarea iaturilor ei negeviista, nonGoNformniste. 

Tânăra noastră cultură croit pe măsura unui occident 
ipotetic, nu prezintă nici temeinicile boze de spiritualisin 
matericilist — dacă se poate spune — (alfel cum s'ar putea 
numi acea terorizantă „Kultur” a meașihismultui pe baze 


epistemologice?) — mici nivelul superior necesar pentru <a 
atitulinea de canabii desaulst să fie sinceră. 


Aşteptâmd să ajungem la al doilea, refuzăm pe primul. 


Am putea totuși menţine din fiecare câte ceva Aspiraţia 
la depăşirea huturor experiențelor, pe care o relevă fromcezii, 


ne-ar putea îmvăța că nu putem digprețui decât ceeace 


am încercat, și că mu ne putem dispensa decât de ceeaze 
am făcut dovada că posedăm. lar din spiritul de cucerir 
germom, dacă nu pulem asimila mare lucru, avem de căş- 


tigat de pe urma exemplului umei culturi bazate pe ex- 


ploaterea tuturor energiilor. Pe urmă chila avem dreptul să 
ne gândirn la realizarea unui nou tip de omenie, tipul omu- 
lui românesc, pe care niuil vom putea impune atenției uri- 


versale, decât atunci câmd se va putea valorifica mai întâi: 
energetic. 
Altiei umanitatea noastră specifică riscă să rămână no- 


nimă. lar izbucnirile imperialismului nostms spiritucri, ridicule. 


Alt rost, culiura la noi nu are dreptul să eibă. 
ION FRUNZETTI 


ANUL L e Nr. 28 
SAMBATA 5 


edactor responsabil : MIHAI NICULESCU , 


lulie 1941, 








Bloy 


de STELIAN TECUCIANU 


— tant pis pour moi. Il ne me 
reste que l'expedient de mei- 
tre au service de la Verit ce 
qui m'a 6t6 donne par le Men- 
songe. Ressource precaire et 
dangereuse car le propre de 
PArt c'est de faconner des 
Dieux”. 

Este sigur din acest crez, că 
dacă, Bloy s'ar fi născut acum 
19 secole jumătate, n'ar fi 
fost în niciun fel artist ; ar 
ti fost poate însă unul din a- 
postoli. Cui ar mai putea pă- 
rea curios atunci stilul jitur- 
gic,  procesional, al acestui 
trist solitar care se simte a- 
tras mai imperios de o gravi- 
taţie a cerului decât de una 
a pământului ? Nimănui mai 
departe decât 'contemporan!- 
lor săi, comozi creştini prin 
hereditate cum ar spune Ber- 
diaeff, Lor le-a fost greu să 
înțeleagă că printre ei sa 
născut Iovul lor naţional, se- 
tos nu atât a .expia păcatele 
lui, cât ale lor. „Ils sont pleins 
de terre comme les idoles” îi 
identifică Bloy. Totuși, el nu 
încetează să invoce, așa cum 
poeţii invocă  muzele, toate 
durerile şi toate chinurile. „Il 
y a emviron une dizaine d'an- 
nes avant toutes mes etfra- 
yantes avemtures — serie el 
în 1885 — je passais mes jours 
et mes nuits â faire une pritre 
unique. Je demandais conti- 
nuellement ă Dieu qu'il m'en- 
voyait des peines extraordi- 
naires,  €&normes, des tour- 
ments  exquis et qu'ainsi 
j'expiasse pour tous ceux 
que j'aimais, que j'aime- 
rais ou que je devrais aimer 
quels qu'ils fussent, y compris 
des assassins et les prosti- 
tu6es”. Este abandonul apos- 
tolic al unui Iov care e Iov 
nu pentru că aşa a vrut Dum- 
mezeu, ci pentru că așa vrea 
el. Dar pentru că el a vrut-o 
şi Dumnezeu a consimţit. Şi 
avatarul i sa împlinit. 

De acum, existenţa acestui 
om care a avut tot atât de pu- 
ini bani ca și Dostoevski, care 
n'a avut niciodată vre-o me- 
serie remunerată, e un mira- 
col, Incepând cu instabilita- 
tea materială a existenţei care 
îl face să scrie prietenului său 
Barbey : „je suis sâr, que tout 
compte fait, je n'ai pas man- 
g&6 plus de quatre mois en un 
an”, toate mizeriile l-au în- 
cercat. Iar el s'a mulțumit în 
acest timp să-și întreție exis- 
tența din expediente cereşti. 
De sus de altfel, a așteptat el 
întotdeauna totul. „Excepte 
Dieu, tout m'est egal”. Așa se 
face, că a neglijat până în- 
tr'atâta opinia contempora- 
nilor, încât a avut legături de 
viață cu două prostituate pe 
care le convertește la credin- 
ţa creștinismului său absolut. 
Prima mai ales, Anne Marie 
RoUlE, devenită Veronica în 
„Disperatul”, cartea care îl 
recomandă prin excelență, va 
avea o influenţă hotăritoare 


LI d a ORARE, 
(Urmare în pag. 3-a) 





—— 2 
Îi 


PTA AD EDINCOLOPL(DA MDA 


Din carnetul 
unui spectator 


NU MAI FUMEZ 


De două zile nu mai fumez. Nu 
m'a rugat nimeni să renunţ la 
țigări.  Nici-o fată blondă nu 
mi-a spus să arunc încolo ţigă- 
rile, „dacă ţin la ea”. Şi n'am fă- 
cut-o nici măcar din spirit de 
economie. 

Am îndeajuns de mulţi amici 
cari să-mi împrumute, la nevoe, 
câte un pol pentru ca să pot cum- 
păra 5 ţigări Virginia, (rămânân- 
du-mi chiar cinci lei, ca recom- 
pensă pentru că ştiu să tapez). 

Ceeace am tăcut eu este, ca să 
spunem așa, un exercițiu de 
voinţă, Am vrut să dovedesc că 
fumatul, oricât de plăcut ar fi, 
este un viciu de care poţi la un 
moment datț să te desberi, dacă 
vrei. 

Nu ştiu încă dacă exerciţiul 
meu îmi va reuși până la urmă. 
Ştiu nuraai că eri noapte n'am 
putut închide ochii nici-o clipă şi 
că m'am plimbat prin odae ca un 
leu în cușcă, privind cu ciudă un 
pachet de ţigări Virginia, care 
rânjea de pe masa de noapte, in- 
vitându-mă să-i cercetez conţi- 
nutul. 


Dimineaţa eram frânt de obo- 
seală, dar în acelaş timp, satis- 
tăcut că am avut voinţă şi am 
rezistat ispitei. 

S'ar putea ca peste două, trei 
luni să încep iar să fumez. Sunt 
convins însă că niciodată n'am 
să mai pun în gură o ţigare Vir- 
ginia, dintre acelea cari îmi plă- 
ceau până acum atât de mult. O 
să-mi aleg alte ţigări, In fond n'o 
să am decât de câștigat. Am aflat 
dela prietenii mei — să mă ierte 
C. A. M.-ul — că ţigările Virgi- 
nia, cu tot ambalajul lor frumos 
— sunt cele mai proaste și nesă- 
nătoase ţigări. 

Am să scap aşa dar, de cine 
ştie ce intoxicație tabagică, 

Fără să vreau, mă gândesc la 
bieţii spectatori ai teatrelor, cari 
acceptă — câteodată, chiar, şi 
aplaudă — orice farsă insipidă, 
construită pe arhicunoscutul ca- 
lapod al lui Arnold şi Bach sau 
Labiche. 

Tot aşa, dânsul nu se supără 
dacă i se prezintă cine ştie ce 
dramă absurdă, scoasă dintr'un 
imens geamantan plin cu nafta- 
lină. 

Aşa e spectatorul. El vede că 
piesa este prezentată în condiţii 
bune — povestea cu ambalajul 
țisărilor mele — şi, gândindu-se 
la banii pe cari i-a dat pe biletul 





Cele două filme germane pre- 
zentate de Cinema Scala și Triu- 
non, au meritul de a fi ceva mai 
deosebite de prea  somniferele 
spectacole din ultimul timp. 

Din păcate, fără a ieși cu totul 
din comun. 

Astfel, la 


CINEMA SCALA: 
tel”. 


„Paradis Ho- 


E numele purtat de o clădire 
cu multe etaje dintr'o localitate 
alpină. In acest „Paradis” apa- 
re la un moment dat proprietara 
lui, o tânără şi — curios — se- 
veră domnișoară care, în chip de 
Evă, seduce printr'un sistem oa- 
recum și al timpului, un june a- 
dorat de femei. Acest  Adan, 
după care suspină  figurantele 
din film, are între altele şi ran- 
gul de baron... 

Felul cum evoluiază idila, în 
drumul ei spre „Pasiune“ ne este 
prezentat ncuă spectatorilor în 
chip de acțiune, care se încheie 
în mod fericit. 

Gisele Uhlen, deşi-i îmbrăcată 
destul de anapoda, — e drăguță 
mai ales în scenele în care poar- 
tă rochie de seară — singurul 
vesimânt care-o prinde. Mă 
mir că nu a jucat până acum 
în nici un film „de junglă“. 

Albert Materstock este un ar- 
tist prezentabil, şi joacă ceva 
mi degajat decât în filmul de 


trisi€  amintir» ce se numea 
„Yvette”. 
George Alexander, acelaş pe 


care-l știți. 

N'ar fi fost rău însă ca întrea= 
ga acțiune a filmului, să decurgă 
în ritmul dinamic a scenelor cu 
care începe. 


CINEMA TRIANON: 
în noaptea nunţii”. 


„Ghinion 


Această farsă a cărui titlu „pi- 
cant“ va atrage desigur muult 
public, are calitatea de a fi în- 
tradevăr amuzantă. 

Mai puțin amuzant e felul cum 
se îmbracă Magda Schneider 
care crede probabil că-i teribil 
de elegant să porţi tot timpul 
pălărie cu voaletă, la diversele-i 
rochi, cari de cari mai încărcate. 
Poate că regisorul a vrut să o 


de intrare, îşi spune că piesa tre- 
bue să fie bună, odată ce biletul 
l-a costat atâţia bani. 

Şi, încet-încet, spectatorul se 
obişnueşte cu orice farsă, jucată 
de orice neisprăvit şi montată de 
cine ştie ce om dornic să se îmbo- 
găţească pe spinarea  „proştilor 
de spectatori”. 

Ajunge să existe în piesă un 
echivoc specific farselor, pentru 
ca spectatorul să fie mulțumit. 

Nu-l mai interesează un con- 
flict bine condus sau o stare su- 
tletească bine analizată. El atâta 
vrea. Să vadă o farsă jucată de 
Birlic. 

Dar — cine știe? — o să se 
îndure poate odată Dumnezeu de 
spectatori şi o să le trântească o 
straşnică intoxicație, care să-i în- 
veţe minte pentru totdeauna. 

Și atunci spectatorii vor striga ; 

„Ajunge ! Ne-au plictisiţ atâ- 
tea farse. Nu le mai fumăm“. 

Ba nici zu e nevoe să ţipe. A- 
junge doar să ocolească un timp 
oarecare sălile de teatru (nu mă 
pândesc la grădinile de vară, cari 
constituesc un cadru potrivit pen- 
tru farse şi reviste). 

Dar directorii de teatru, când 
vor constata că li s'au golit tea- 
trele, îşi vor aduce aminte că mai 
există şi piese bune — atât străine 
cât și româneşti — şi să le pre- 
zinte. 

Si este imposibil ca publicul, 
vindecat de scurta sa intoxicație, 
să nu aprecieze la justa lor va- 
loare, aceste schimbări de reper- 
toriu. 

Nu ştiu dacă acest vis al meu 
se va realiza. 

Tot aşa cum nu ştiu precis dacă 
voiu putea renunţa definitiv la 
fumat. 

Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, 
— şi vă rog să-mi ertaţi această, 
banalitate, — orice viciu este ta- 
re greu de învins. 


TRAIAN LALESCU 





adapteze la mediu, interioarelor 
dintre cari unele aduc cu cele 
ale secolului trecut. Dacă soțul 


prietenei  „ghinioniste“,  n'ar fi 
fost aviator, deci „omul zilei“, 
recunosc că micile observaţii de 
mai sus, ar fi avut nici un rost. 


Albert Materstock, e ceva mai 
reuşit decât în filmul dela Scala. 
Poate fiindcă poartă o uniformă 
ce-l avantajează. Are meritul de 
a juca foarte degajat și vioiu. 
(A lucrat şi pentru casa U.F.A.). 

Semnalam cândva seceta de 
„juni primi“ pe care casele de 
filme germane, nu vor s'0 rezol- 
ve cu nici un chip. 

Prin faptul că l-am văzut pe 
acest actor în trei filme în.de.-. 
curs de numai o lună, mă în- 
dreptățește să cred că a fost ri- 
dicat la rangul de „stea consa- 
crată“. 

ADRIANA NICOARA 








[i 


UNIVERSUL? LITERAR 


-i- lenaz van Paderewski 


O mare figură a artei pianului 
dispare, cu moartea lui Ignaz 
van Paderewski, pe care o ves- 


tesc recente telegrame venite din 
America. 


Reprezentant al liniei marilor 
tradiţii de interpretare romanti- 
că ale trecutului  Paderewski a 
ştiut să redea cu intens tempe- 








rament și majestuoase mijloace 
de exprimare instrumentală pa- 
ginile capitale ale literaturii pia- 
nului și în special pe Schumann 
și Chopin, în tălmăcirea cărora 
a fost, recunoscut printre primii 
mari pianiști ai lumii, 

Din multele compoziţii pentru 
pian, pe care le-a scris, menue- 


tul şi-a câştigat o deosebită popu- 


laritate deşi propriu zis, nu a 
pătruns în repertoriul mare al 
concertelor. 

In ultimii ani ai vieţii, celebrul 
bătrân primise să facă parte din 
artiştii unui film sonor, în care 
putea fi văzut și ascultat execu- 


| tând menuetul său și sonata de 


Beethoven „quasi una fantasia”, 


i| numită şi sonata lunei. 


Adevărata lui glorie rămâne 
însă aceea pe care şi-a câștigat-o 
mai ales în primele decenii ale 
carierii purtată triumfal prin 


toate marile centre ale muzicii. 
Câteva discuri mai vechi dau, în 


măsura ce este posibilă acestei 
căi de documentare artistică, 
mărturii edificatoare asupra ar- 
tei ilustrului pianist polonez. 





TEATRUL DE RĂZBOI 


şi-a lărgit scena pe un spaţiu 
în care ocupăm însfârșit, cu fi- 
rească mândrie — locul nostru. 

De două săptămâni „strațegii” 
noştrii, câți au avut norocul să 
mai găsească harta Europei în 
librării, mută mereu steguleţele 
de hârtie tot mai aproape de ini- 
ma colosului roşu. 

„Teatrul de război“ şi-a spo- 
rit actorii și Bpectatorii, înifră- 
țindu-i pe toţi în aceiaş nerăb- 
dătoare emoție. Fiindcă Jocul 
de-a moartea, e de astă dată se- 
rios. El zămisleşte viața viitoare, 

Gongul a vestit începutul unui 
veac nou. 


FIRFIRICĂ, 


întruparea plină de humor și 
duioșie a celui mai artist dintre 
clownii  contimporani, nu a vie- 
fuit decât o seară. 

Și a fost destul, ca toată Ca- 
pitala, să vrea să-l cunoască. 

lată pentru ce, întrebăm pe d. 
Vasilache: unde și când, va re- 
deveni „Firfirică'“? 


O ALARMĂ, 


poate aduna la olaltă sub ace- 
laş acoperământ ocrotitor, o su- 
medenie de oameni, a căror pre- 
zenţă, se poate preface lesne 
pentru un observator iscusit, în- 
trun bogat material scenic. Se 
iscă în astfel de prilejuri dialo- 
guri, replici şi manifestări deo- 
sebit de interesante în care firea 
mucalită și voia bună a românu- 
lui, se exprimă cu atât mai liber, 
cu cât e în contrast mai violent 
cu „nervozitatea” celor slabi de 
înger. 

Autorii noștri 
cuvântul. 


dramatici, au 


„CHEMAREA CODRULUI 


minunata comedie eroică a lui 
Diamandy, care a cunoscut un 
răsunător succes în anul 1925, cu 
prilejul deschiderii primei sta- 
giuni a Teatrului Naţional din 
Cernăuţi, va fi reluată în curând, 
pentru un ciclu de spectacole, pe 
scena Teatrului Municipal. 

După  „„Negustorul de iluzii, 
iată, aşa dar, un al doilea spec- 
tacol, menit să trezească în su- 
fletul spectatorilor bucureșteni, 
mândria unui neam în care du- 
hul eroic și creștin al străbunilor, 
vesteşte azi împliniri de cari vii- 
torimea va pomeni cu evlavie și 
recunoştinţă. 

Activitatea  vrednicei echipe 
a Teatrului Municipal, este ast- 
fel, pe linia marilor  comanda- 
mente naţionale. 





MUZEUL TEATRULUI 
NAȚIONAL 


de care ne vorbea cândva, cu 
atât entuziasm, actorul George 
Franga, se va înfăptui prin grija 
d-lui Liviu Rebreanu, chiar în 
toamna aceasta. 

Publicul nostru utât de sensi- 
bil, când e vorba de viața ro- 
manțată a vedetelor europene și 
americane, va putea afla astfel și 
ce se cuvine să știe despre viața 
mucenicilor Teatrului românesc. 

Şi va privi poate cu mai mult 
orgoliu şi cu altă bătaie de ini- 
mă, la cei ce au vorbit sau vor- 
besc azi inimilor noastre în graiul 
strămoșilor. 

8. D. 








5 





ORCHESTRA SIMFONICA 
A ARMATEI 


Deși am urmărit activitatea 
orchestre; simfonice a armatei cu 
toată atenţiunea cuvenită unei 
inițiative pline de râvnă și de 
consecvență în programul de lu- 
cru stabilit, am preferat unor re- 
latări de amănunt ale concerte- 
lor acestei orchestre, o privire 
generală. Nu pare indicat, în- 
tr'adevăr, să se  desbată prea 
mult și să se cântărească prea 
minuţios condiţiunile de reuşită 
pur estetică ale fiecărei execu- 
țiuni ale unei mari orchestre 
simfonice abia organizate, în 
noua ei formă. Timpul minimal 
al unei statorniciri de mijloace 
colective, al formării unei disci- 
pline neșovăitoare, al obţinerii 
unei experienţe suficient de în- 
cercate şi de întinse, impun ori- 
căror aprecieri, un credit cu a- 
tât mai îndelungat, cu cât ele- 
mentele componente sunt mai ti- 
nere şi mai puţin călite la prac- 
tica ramurei căreia îşi dedică pu- 
terile. 

Şi, în orchestra armatei, edu- 
carea păturei acesteia din urmă, 
este în curs. 

Totuşi străduinţele neobosite şi 
serioasa viziune de ansamblu a 
muncii muzicaie depuse, ale d-lui 
profesor lon Delu, inspectorul 
muzicilor armatei şi surprinzător 
de vastul program pe care l-a 
pus în studiu în cursul stagiunii 
trecute, orchestrei a cărui con- 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


ducere o susţine, nu trebue tre- 
cute cu vederea, reprezentând o 


importantă campanie de lucru şi 
un efort considerabil. 


Mai multe aspecte caracteris- 


lice ale concertelor acestei or- 
chestre sunt negreşit de notat. 


In primul rând calițatea și va- 
rietatea programelor. Evident, 


cele nouă simfonii de Beethoven 
mau putut presupune pentru e- 


xecutanţi, problema unor inter- 
pretări model. Dar, şcoala care a 
însemnat-o această  curagioasă 
întreprindere pentru noua orche- 
stră, nu poate să nu dea roade 
şi înseamnă în tot cazul un şan- 
tier de pregătire tehnică și artis- 
tică de pe urma căruia este im- 
posibil să nu se fi profitat. Este 
şi un act de perseverenţă şi de 


hărnicie înfăptuitoare puţin co- 


mun şi foarte promiţător. 

Dar, pe lângă această piatră 
de încercare, orchestra armatei a 
înscris în concerţele sale şease 
concerte brandemburgice 
Bach, pilduitoare alegere şi atât 
de rară, la noi, şi un număr de 
alte compoziţii prea puţin cunos- 
cute de publicul nostru şi cu to 
tul bine venite, ca poemul simfo- 
nic „Tasso” din Liszt, „Eine klei- 
ne Nachtmusik“, de Mozart, dată 
până acum în concertele Capita- 
lei mai ales de orchestrele străi- 
ne în turneu, „capriciul spaniol“ 
de Rimsky-Korsakov, suita „Cas- 
se-Noisette“ (cel mai isbutit din 
baletele lui Tschaikovski) sau de 


iulie 194] =—— 


(a /4 





acelaş compozitor, „capricul ita- 
lian“ pe care l-a mai executat, 
în Bucureşti, în ultimii ani, nu- 
mai orchestra „Pro-Arte“ a d-lui 
George Cocea. 

Preocuparea culturală deose- 
bită pe care o simţim la baza ac- 
țiunii d-lui profesor Delu este 
limpede înfăţişată şi de progra- 
mele tipărite pentru public şi 
care sunt neobicinuit de meticu- 
los şi de îngrijit întocmite cu- 
prinzând, nu numai biografii şi 
analize de mare folos ascultăto 
rilor, dar și material muzical te- 
matic extras din fiecare lucrare 
executată. 

Orchestra simfonică a armatei 
va şti desigur prin vrednicie, en- 
tuziasm și conştiinciozitate, por- 
nite atât dela conducătorul ei, 
cât şi dela fiecare instrumentist, 
să înainteze hotăritor pe calea pe 
care a pornit cu atât de inimoa- 
să hotărire şi să îndeplinească 
un rol tot mai de seamă în viaţa 
artistică a ţărei. 


E, E ie 


de ÎN 





Christ 


ION JALEA 








BINO SANMINIATELLI 


Natura comunică prin arta lui 
Sanminiatelli, strania încremeni- 
re dată de echilibru și măsuri. 
Fervoarea trăirii este potolită de 
un anumit sentiment al armoni- 
ei permanent prezent. Vegetal sau 
animal, manifestările, tumultu- 
rile, sunt atenuate de o tristeţe 
profundă, animatoare şi ta a 
prozei lui Sanminiatelli. 

Totul este trăiţ sau scris din 
amintiri,  polarizându-se în at- 
mosfera unui cert mister. 

Din 1920 cărţile impresionantu- 
lui scriitor au izbit proza italia- 
nă, mărturisind un triumf nou al 
genului descriptiv. De opt ani 
deabia murise Giovanni Pascoli, 
pătrunzătorul „voyant“ al vieţii 
secrete a lucrurilor, „răţăcit soli- 
dar cu umanitatea în fața Uni- 
versului,  vibrând nou, imediat. 
în faţa întrebărilor de nepătruns. 
Dizolvat în Natură, poezia !ui 
domina pământul şi cerul itali- 
an. Nu ştim dacă apropieri sau 
făcut între arta lui Pascoli şi 
scrierile lui Sanminiatelli, dar 
ele sunt certe. Pătrundere comu- 
nă dincolo de aparenţe, săpări în 





realitatea exterioară pentru re- 
velări  noui. Fantazie paralelă 
până la sentimentul comun al 
tristeţii finale. Freovenţa simbo- 
lurilor, înalte, înfășurate în mult 
mister la  Pascoli, simple, cu 
semnificații uneori morale, la 
Sanminiatelli. Stiematul de alt- 
ceva decât obișnuitul. Pipăirea 
şi conştientă a sufletului propriu, 
altul decât al înconjurătorilor. 
Psihologie infantilă, în care per- 
sonagii coborite din imaginaţie, 
sunt creaturi reale, lângă copilă- 
rie, înspăimântând-o. Aceiaș ma- 
re frică de umbre. Sunt ochii noi 
ai copilului care experimentează 
prima oară trăirea tragică a ce- 
lor mari. Sau în furtuni magni- 
fice, care merg paralel cu desti- 
nele umane, acelaș tragism. 
Sanminiatelli este un trist. Ca 
și marele său premergător. Se 
regăseşte în amintiri (aproape 
toate cărţile sale sunt sub acest 
semn), mai ales în copilărie ca 
întrun lisus — copil de ceară, 
dăruit de un unchiu Cardinal. 
Când scrie despre soare, despre 
nopţi. Este, ca toţi cei care comu- 
nică cu Natura, un mare, un calm 
iubitor. Cântă drumurile, orașele, 
circurile, furtunile sau „regii“ 
vegetației. Casele ţării sale, năs- 
cute din pământ, continuă spze 
cer ca un simbol general. 
Pitorescul său nu este strident. 
Senin, cu facultatea de a înfiora. 
Ne aminteşte de svonuriie vege- 
tale ale pădurilor sub vânturi. 
Necontrastând cu acest aspect 
prim al artei, vastul roman al lui! 
Sanminiatelli, Fiamme a Monte- 





LA OFIȚERUL STĂRII CIVILE 


— Gheorghe Buzăspartă, vrei să iei de nevastă pe Lenuţa Nasturtit? 


— Ce 'ntrebare, dom'le Ofiţer!? Păi sigur, acum că am făcut atâtea cheltuieli pentru nuntă... 


luce, dincolo de problematica ri- 
dieată în discuţie, a unui conflict 
intre generaţii, de descriere, de 
atitudine contra anumitor mora- 
vuri, ușor. danniunzian şi melo- 
dramatic, stă sub acelaş cenușiu 
semn al tristeţii, al unei impla- 
cabile fatalităţi, al sbaterilor care 
nu ajută. Finalul poate fi lumi- 
mos, prin o reîntoarcere a unor 
inşi noui, dincolo de decadenţă, 
la pământ. Cu revivificarea an- 
teică. 

Intoarcerea actuală a lui San- 
miniatelli este o confirmare. Re- 
vine la amintiri, la Natură în 
Palazzo Alberino (1939) și L'Om- 
nibus del Corso (1941). In primul 
volum, cu aceleași resurse de stil 
peisagiul are rolul predominant. 
Primăvara fantastică a unei co- 
pilării petrecută în arbori cine 
nu şi-o aminteşte? Se deschideau 
de acolo, din înaltul Palatului 
Arborelui, liniile calme ale 'Tos- 
canei. Variat, Sanminiatelli are 
tonalităţile sale specifice în co- 
laborarea reminiscenţelor. Fără 
complicaţia intrigei narative. 

Ultima carte este pe aceiaşi 
linie a amintirii. 'Toscan, prin 
naștere şi spirit, în Roma, San- 
miniatelli şi-a maturizat prin se- 
rii de experienţe în domenii va- 
riate de activitate, concepția și 
arta literară. 

Este un portret al Romei dela 
începutul secolului actual. Cu di- 
buiri literare, de școală sau artis- 
tice. Purtaţi în ommibuzul vre- 
murilor de altădată. Aceiași ap- 
titudine de a evoca prin amă- 
nuntul specific, viața trecută a 
lucrurilor sau oreiaturilor. Vag, 
deprimant. Revelantă, pentru ge- 
nul lui Sanminiatelli, proza Ci- 
nematogratul din alte timpuri, în 
care o halucinantă călătorie pe 
ecran, „prin imposibil”, a unui 
tren și a unui copil care se în- 
ghesuise la porţile nedeschise ale 
cinematografului, poate fi trist 
simbolică. "Revin amintirile şco- 
larului, cu plimbări cenușii în 
atmosfere duminicale sau cu pro- 
fesori extraordinari. Sunt fră- 
mântările tinere ale robusteţii. în- 
cercând pugilatul, sau experinţe 
prime literare, picturale lângă 
Marinetti în tumult. Sau carne- 
tul de bal de pe care se șterg 
dansurile de altă dată. 

In final, publicată a doua oară, 
amintirea Romei, mare cât fan- 
tazia copilului care vedea, cu 
caterinci, nebuni, sau apele muzi- 
cale ale fântânilor vii. Când a- 
pusurile erau ca peste mare, dea- 
supra acoperişurilor înălțate în 
azur, în Roma Aeterna. 

Contele Bino Sanminiatelli este, 
actual, directorul celei mai inte- 
resante reviste bibliografice ita- 
liene cu apariție lunară, L'Italia 
che scrive. Credem puternice în 
aderenţa cititorilor la arta sin= 
ceră, emoţionantă a lui Bino San- 
miniatelli, cu regăsiri generale 
în aceleaşi amintiri. 


ALEXANDRU BALACI 


— 5 


luiie 1941 








Note germane 


CINSTIREA EROILOR 


căzuţi pentru onoarea și dreptu- 
rile Patriei e și pentru poet da- 
toria cea mai înaltă dară şi cea 
mai grea, — căci nu cuvântul 
sunător, nu ritmul avântat și nu 
fraza retorică sunt mijloacele 
verbale cele mai potrivite pentru 
slujba solemnă ce se cuvine a fi 
oficiată întru neumbrita laudă şi 
eterna lor amintire. 

In faţa mormântului îşi pierd 
înţelesul și rostul toate podoabele 
elocinței. Ditirambii sunt pentru 
anumite momente festive ale vie- 
ţii noastre, iară pentru clipa de 
participare lăuntrică și nepă- 
mântească la solemnităţile închi- 
nate întru  netrecătoarea glorie 
a celor ce se jertfesc la hotarele 
sacre ale Patriei, e potrivită nu- 
mai oda gravă şi bogată 'n verb 
sobru şi sobre reticențe. Sau ele- 
gia nobilă, sau imnul în care se 
cristalizează, mai pur și mai pro- 
fund, însăși fiinţa noastră trans- 
figurată de apropierea Dumne- 
yzeirii, 

Dintre clasicii literaturii ger- 
mane numai curatul și genialul 
Holderlin a stăpânit mai deplin, 
— fiindcă mai cu pioasă știință 
și cu mai umilă simţire, — a- 
ceste dificile forme poetice. 


JOSEF WEINHEBER 


(n. 1892), este, între scriitorii 
germani contemporani, urmaș 
necontestat al lui Holderlin. 

„Spăte Krone“, capodopera liri- 
că în care poetul vienez și-a a- 
dunat (1936) rodul liric cel mai 
matur, culminează în elegii și 
imnuri închinate „Celor căzuţi' 
(„Den Gefallenen“), „Tinerilor: 
(„Den Jiinglingen“) și „Omului 
care va veni“ („Dem kommenden 
Menschen“). 

Anul recut şi anume în Noem- 
brie, au apărut,  într'o plachetă 
caligrafiată de profesorul Dr. 
Otto Hurm și anume pentru edi- 


tura Wilhelm  Langewiesche- 
Brandt din Ebenhausen de lângă 
Miinchen, cele unsprezece părți 
ale poemului „Den Gefallenen“. 
Placheta face parte din colectia 
Das Vermăchtnis — eine hand- 


geschriebene Reihe der „Biicher 
der Rose“ (Testamentul — 0 se- 
rie manuscrisă a „Cărților tran- 
dafirului“).  Caligrafia gotică a 
profesorului Otto Hurm se pre- 
zintă în cel mai frumos stil al 
vechilor manuscrise germane. 

La sfârșitul acestui de al doi- 
lea an de războiu și în zilele în 
cari și soldatul român cunoaşte, 
alături de  camaradul german, 
înălțarea întru moarte pentru o- 
noarea și drepturile Patriei, so- 
cotim că nu este numai bineve- 
mită, în vitrinele librăriilor noa- 
stre, apariția acestei plachete, ci 
şi un semn de închinare comună 
în fața noilor căzuţi pe și pentru 
pământul nostru strămoșesc. Nu 
biblioțililor, — căci ar fi intenţie 
frivolă, — recomandăm acest „te- 
stament“ poetic scris întru cin- 
stirea eroilor, — ci tuturor poe- 
ților noștri cari, în dimineaţa 
noului veac românesc, se mai gă- 
sesc în căutarea unor „subiecte“ 
demne de pana lor prea rafinată, 
fiind convinși că imnul patriotic 
e imn politic și deci nevrednic 
de sinceră cultivare. 

Ori, iată cum începe închina- 
rea scrisă de Weinheber întru 
memoria celor căzuți: 

„O, poate în ochii voștri se mai 
zugrăvea un cer negru cu stele 
nelămurite sau, în cort, lumina 





APOSTOLUL ANDREI 


pâlpâitoare şi răcorosul, umedul 
șanț, când, asemeni focului, în- 
gerul de aramă w'a fulgerat pe 
dinaintea frunţii. Și el coboară 
puternic, iară psalmul aripilor 
lui freamătă, mare, când v'a luat 
de pe gură, sufletul biruit; și el, 
îngeru | duse în sus ca pe un 
vas cu conținut nobil, şi cu bă- 
yare de seamă, să nu verse nimic. 

Fruntea v'o stinse 'n mijlocul 
visului care plutea în jurul ce- 
lor așa depărtate ale vieţii, — în 
jurul iubitei, în seară, şi-al lunii, 
de peste porţile curţii, când a- 
proape, aproape, muntele patriei 
vi se părea și 'nălțat părinteşte; 
— în jurul unui sfat cu vecinul 
sau cum vă vedeaţi iarna șzzând 


în casa din sat care a fost așa 
de caldă şi luminoasă ca și de 
mult nemaivăzuta, buna și mân- 
gâietoarea față a mamei“. 

Și mai departe: 

„Nu aţi fost oameni, odinioară, 
ca și noi, cei cărora câteodată le 
e foarte departe Dumnezeu? Din- 
tmodată însă  transfiguraţi şi 
sfinți, — iară în jurul jertfei 
voastre umbrește, mare, taina 
grăuntelui pe care un și mai în- 
tunecat. sămănător s'a dus s'o a- 
runce, de milioane de ori, peste 
greul — greu de chinuri —- ogor 
omenesc“. 


„Numai aceasta deajuns ni-i 
— și nici vreo altă mângâiere nu 
ne întinde, nouă sau vouă, ma- 
rele înger, decât că în sufletul 
veşnic al poporului veți rămâne 
păstraţi! In milioane de inimi 
freamătă sângele vostru, — frea- 
mătă, mare și 'n urmă, suferința 
voastră şi nemurirea. Orişice trup 
e ca iarba, iară nimbul celor 
glorioși este dour scurta lumină 
a unui nume“. 


BLANA LUI ISAIA 


atât de duioasa povestire a d-lui 
1. Al. Brătescu-Voineşti a apă- 
rut în săptămânalul „Das Reich“ 
(No. 24, din 15 Iunie a. c.), în- 
tr'o frumoasă versiune germană 
datorită d-lui Hans Dose. Ce- 


tind-o în traducere, ţi se pare că 
o citești pentru prima dată. Exi- 


stă totuși, anumite realităţi şi 
raporturi nu mai puţin valabile, 
— chiar dacă le-am zice fond şi 
formă. Şi nicăieri nu se vede mai 
clar acest lucru decât cetind în 
traducere o bucată pe care o cu- 
noşti în original. 


LA NURNBERG 


în biserica St. Sebald există un 
mormânt al sfântului Sebaldus, 
prinț danez şi rob al lui Dumne- 
zeu. 

Mormântul  ocrotește racla de 
argint în care odihnesc, din 1397. 


moaştele acestui  creştinător al, 


Francilor. 





SFÂNTUL SEBALDUS 


Turnătorul Peter  Vischer l-a 
conceput, în 1488, când fusese în- 
sărcinat cu executarea lui. Dar 
monumentul acesta, care e și o 





asupra lui. Iluminările ei vor 
face din ea „un encensuir 
toujours fumant devant 
Dieu”, care vor desemna în 
Bloy un om ce va juca un rol 
de proporții peste închipuire 
și care vor tace în acelaş timp 
ca ea să termine într'o dis- 
perată și incurabilă boală de 
nervi în care va lâncezi 25 de 
ani. 

E primul și cel mai groaznic 
Waterloo al lui Bloy, cum o 
spune singur. lLamentaţiila 
lui, se vor ridica de acum, în 
imprecaţii mult mai făţișe şi 
mai rechizitoriale decât cele 
prin care Iov îşi blestemă ge- 
neza. „J'aurais honte de trai- 
ter un chien galeux comme 
Dieu me traite”, scri: el prie- 
tenului său Hello, când își dă 
seama că Dumnezeu nu-i 
pune serviciile la dispoziție 
pentru realizarea imediată a 
profeţiilor Anei Maria, 

E foarte greu de înțeles în.. 
drăsneala acestei acuze apă- 
sătoare pentru cine își în- 
chipuie în Bloy un serafim. 
Pentru cine îi apreciază vio- 
lenţele  sincerităţii sale și 
pentru cine își amintește că 
Iov înainte de a pierde totul 
avea totul:și beneficia de toa- 
te satisfacţiile bogăției sale, 
imprecația nu mai pare atât 
de ciudată. Nu degeaba doar, 
a spus Remy de Gourmont 
despre cărţile lui, că par a fi 
scrise de Sf. Toma d'Aquino 
în colaborare cu Gargantua. 
Și nu numai cărţile, dar în- 
săși viaţa și mai ales ea, pare 
inspirată din aceste două di- 
recții antinomice, care fac ca 
Bloy, să aibă fie momente în 


copleșitoare dovadă de înaltă 
artă germană, a fost terminat a- 
bea în 1519, de către Peter Vis- 
cher dimpreună cu fiii săi Peter 
şi Hermann. Peter Vischer-fiul, 
înzestrat de Dumnezeu cu harul 
genialității, pare a fi contribuit 
cel mai mult la desăvârşirea ace- 
stei capodopere. Ar fi, totuşi, ne- 
drept să i se atribuie numai lui 
toate meritele. Monumentul, con= 
cepție a părintelui, rămâne, în 
cele din urmă, operă a lui şi a 
fiilor săi. 





PETER VISCHER 
Bătrânul 


Peter Vischer adunase, nu spre 
a-şi satisface un gust, ci spre a 
se cultiva în direcția meseriei 
sale, mulțe mostre de artă veche. 
Nu însă sculpturi aduse de sub 
alte ceruri și din alte ţări, ci artă 
autohtonă, arţă pe care stu- 
diind-o, aşa cum se studiază as- 
tăzi folklorul, își putea îmbogăţi 
cunoștințele și-și putea verifica 
gustul. 

Insuşi împăratul i-a admirat a- 
ceste colecţii. Maistrul turnător, 
conştient de vrerile sale, avea 


deci o  inegalabilă perspectivă 
înspre căile artei către care tin- 
dea, perspectivă dela nivelul co- 
morilor de veche artă germană. 
Și arta lui Peter Vischer-tatăl, 
urmărea un singur ţel: redarea 
esenţialului cu mijloacele cele 
mai simple ale simţirii. Dar acest 
esenţial își păstra toate vigorile 
monumentalului. Ale unui monu- 
mental stăpânit, îngăduind goți- 
cului numai atât elan cât era 
absolut trebuincios, Opera mais- 
trului turnățor Vischer revelează 
o mare conștiință de artist. 

Editura Insel-Verlag a publi- 
cat, cu titlul: „Peter Vischer, 
Das Sebaldusgrab — 44 Bildta- 
feln“ — (Inselbicherei No. 330), 
un succint, admirabil și tuturora 
accesibil album ilustrând, în 
chip și grai, opera niirnbergheză 
a marelui sculptor de acum 400 
de ani. Lămurirea, scrisă de Her- 
bert Kiias, dă toate cele necesare 
pentru justa înțelegere a unei o- 
pere care stă la o răscruce de 
artă înrădăcinată în etnicul ger- 
man. 


TRAIAN CHELARIU 


Leon 


UNIVERSUL LITERAR 


as 


Răsăuil da 








Cu coamele de flăcări ies din mare, 


Suflând prin nări învăpăiate zori, 
Tuspatru caii soarelui, prin nori 
Trăgând un car cu osii arzătoare. 


Şi zeul aplecat pe'ntinsa zare, 
Inflăcăratul, îmboldind cu zor 
Innebuniţii roibi nechiezători, 
Gonește aprig alba arătare 


A lumnei lunecând în spre 


In scaun de ninsoare şi de nacru, 
De ciute negre către noapte dus. 


Şi mâna de lumină (de-o atinge, 
Pe-al morţii ei zadamic simulacru 
Clar aurora roze roşii ninge. 


apus 





ION PILLAT 


a 





Note italiene 


TEATRUL, 


trebuie să fie, — după părerea 
exprimată de Ennio Flanaio, în- 
îrun număr “al săptămânalului 
ilustrat Oggi, — un dublu spec- 
tacol: acel al sălii pe lângă cel 
al scenei. 

„La Teatru, scrie el, ar trebui 
să fie regulă, să nu te aștepți la 
divertismente numai depe scenă, 
ci să le 'iei de acolo de unde se 
găsesc: e șitut să Shaw, prima 
dată când a fost dus de părinţi 
la un spectacol, în fața lojilor 
ocupate de frumoase doamne şi 
de domni eleganţi, crezu  din- 
tr'odată că ceeace trebuia văzut 
era totul aici, rămânână de alț- 
fel profund satisfăcut. Iată, con- 
tinuă Ennio Flanaio, un frumos 
apolog, pe care spectatorii ne- 
mulțumiți ar trebui să-l ia drept 
obiect de meditaţie, pentru a se 
convinge că aşa zisul  divertis- 
ment nu e totdeauna distribuit 
în părți egale, şi că dacă, uneori, 
la teatru se întâmplă că publicul 
să nu se amuze, fenomenul trece 
drept o probă a echilibrului uni- 
versal; pentrucă, în cazurile ace- 
lea, sunt actorii cei ce te dis- 
trează. 

Şi sunt acestea 
cute de a se duce la Teatru; 
când adică, se pot cuprinde 
două spectacole într'unul, şi, la 
sfârşit, se poate alege cel mai 
bun dintre ele. 


ocaziile plă- 





Bloy 


(Urmare din pag. l-a) 


care se poartă ca acel bătrân 
de care amintește în „,Pele- 
rinul absolutului”, care ner- 
gea totdeauna cu capul des- 
coperit pentru că se credea în 


prezenţa lui Dumnezeu, fie 
momente în care reproșează 
divinității de a se fi purtat cu 
el, mai rău decât sar fi pur- 
tat el, Bloy, cu un câine râios. 
Oricum, în orice atitudine, 
Bioy e într'un permanent in- 
terview cu divinitatea. Şi din 
acest interview în care e ceva 
spaniol dar mai ales ceva ru- 
sesc, se vede că în Iovul na- 
țional francez, stăruie reve- 
ria instaurării unei irealităţi 
ideale, alături de dorinţa ob- 
stinată a beneficiilor realității 


prezente. „Je porte en moi des 
ambitions avides et devoran- 
tes, des Tantalides de domi- 
nation et de bonheur, que je 
ne puis assouvir en aucune 
facon et qui me dâchirent 
avec rage”. Așa se face, că 
Bloy crede într'o înviere nu 
numai a spiritului, dar şi a 
cărnii. Pe Iisus însuși, el nu-l 
vede decât flagelat, însânge- 
rat şi suferind. Pentru acest 
motiv crede el în reabilitarea 
cărnei, pentru acelaș motiv 
prețuește el femeia „causa 
nostrae laetitiae” și tot pen- 
tru acelaş motiv după Anne 


Marie Roul€, își leagă viaţa de 
o altă „6pave des ten&bres”, 
Berthe Dumont sau pe nu- 
mele ei din „La femee pau- 
vre”, Cloţilde Marechal. „A 
cause de son sourire, on ne 


pouvait la rezarder sans avoir 
envie de pleurer”. Secretul a- 
cestui atașament este la Bloy 
acelaşi ca la Verşilof din „A- 
dolescentul” și acslași pe care 
îl au toţi oamemii literaturii 
ruse pentru ființele „fără a- 
părare”. 

Dar nici acest nou capitol, 
nici acest nou avatar nu va fi 
mai fericit. El nu va întrece 
însă în nimic, nici turmenta- 
rea, nici repercusiunile pri- 
mei sale legături. Singur o 
spune că „Disperatul” va ră- 
mâne cartea lui de căpătâi”. 
„„J'6crirais V'Imitation de Je- 
sus Christ ou la Somme de 
Saint Thomas que je serais 
toujours le pamphistaire du 
Desespere”. Poate chiar că nu 
va mai cunoaște nimic nou de 
la această aventură care va 
rămâne un imens hiat. De a- 
tunci, Bloy a rămas singur. 
Iremediabil singur. „Seul dans 
Pantichambre de Dieu“ cum 
va consemna nu mult înainte 
de a muri în ,„„Mâditations 
d'un solitaire”, 

Ar fi fost imposibil atunci, 


ARTA IN CUTIE, 


este titlul spiritual pe care cel 
ce semnează „Libero di Lir 
bero”, îl pune unei recenzii 
din aceeaşi revistă, (alt nu- 
măr), recenzie ce priveşte „car- 
tea”, apărută în Grafjico, S. A. 
Milano, întitulată „Arte italia- 
na  contemporanea”, îngrijită 
de Vittorio Barbarouz, titula- 
rul galeriei cu acelaş nume, 
din Milano, şi editorul Gian- 
pero  Giani. „Scrisoarea de 
trăsură“ a acestui prețios co- 
let este redactată de Massimo 
Bontempelli, cunoscutul  scrii- 
tor futurist, care, declarând de 
la început cu multă maliţiozi- 
tate: „eu nu mă pricep la 
pictură”, a scris pagini care 
sunt, dimpotrivă, un studiu 
deplin, continuând  interesan- 
tele sale idei despre pictură, 
şi despre baza de  „stupoare”, 
determinată de ea, mai ales în 
quattrocento; — despre magia 
pe care adevăratul artist o des- 
copere „în practica cotidiană a 
lucrurilor şi oamenilor”; adică, 
într'o lumină extraordinară în 
care oamenii se văd pe ei în- 
şişi şi lucrurile universului, 
pentru prima oară. 
Bontempelli găseşte întrun 
nou primitivism, nota cea mai 


“bună care se poate descoperi în 


pictura italiană contemporană. 
Niciun critic n'a dat, mai bine 
decât el, o definiţie a avant- 
gardismului artistic, gă- 
seşte „Libero di libero”. 

Conţinutul cutiei este mira- 
culos: Giorgio de Chirico, Car- 
ră, Morandi, Bartoli, Campi- 
gli, Rosai, De Pisis, Mafai, 
Manzu, Tosi, Scipione şi cei- 
lalți mari artişti ai contempo- 
raneităţii italiene, reproduşi în 
cele mai perfecte posibile con- 
diţii tehnice. 

Puţin după lectura notei din 
Oggi, am avut prilejul să răs- 
foim cu sufletul pe buze, co- 
lecţia de prețioase reproduceri 
ale galeriei Barbarouz. 

Și nu ne-am putut opri un 
regret: avem atâtea lucruri de 
arătat omenirii... 
Cel puţin în arta 


plastică, 





ca scrisul lui să nu fie dela 
primul până la ultimul cu- 
vânt un pasionant allegro, 
care contravine totuşi proto- 
coalelor scrisului obișnuit : 
„Des sanglots et des san- 
glots et dzs hurlemenţs. Un 
vomissement et un anathe- 
me” e tot scrisul lui. Dar „un 
vomissement et un anathe- 
me” care îl apropie de Dum- 
nezeu mai mult decât vor pu- 
tea fi vreodată căldiceii, săi 
contemporani, care ar putea 
fi numiţi, Elifaz, Bildad și 
otar. Așa își poate păstra și 
mărturisi el marea sa CcOoNs0- 
lare care nu-l mai părăsește 
de când a întâlnit-o pe Anne 
Marie. Anume, că va avea I0- 
lul unui al doilea Simon de 
Cirena care va duce crucea 
celei de a doua Veniri. 


Marea consolare a lui Bloy 
nu trebuie să surprindă. Ea e 
a unui pelerin al absolutului, 
care a avut curajul să vadă 
până și într'un erou ca Na- 
poleon, o prefiguraţie a divi- 
nităţii. A unui pelerin care la 
capătul pelerinajelor sale a 
putut suspina: il n'y a 
gw'une tristesse... c'est de 
nâtre pas des saints”. 

Expectans expectavi... 

Este ultimul și sublimul său 
avatar in spe. In spe până la 
ultimele sale clipe. Căci Bloy 
a murit ca un Iov neconsolat, 
ca un „mendiant ingrat”, du- 
când cu el secretul care era 
între el şi Dumnezeu, sau 
poate, cine știe, simțind po- 
vara crucii pe care a purtat-o 
altădată Simon de Cirena. 


STELIAN TECUCIANU 


De 


DEE Eee E ea 


3 





(Urmare din pag. 1-a) 


confunda voit cele două teh- 
nice esenţiale, căutând să 
obţină  printr'una efectele 
celeilalte: prin modelaj, efec- 
tul sculpturii din daltă; prin 
tăiere directă (cum e cazul 
celor patru Apostoli citați), 
efectul de pitoresc al mode- 
lajului. 

Acest lucru, d. Jalea îl re- 
cunoaște, fără niciun fel de 
ocol, și descrie în inter- 
view-ul său, chiar procedeul 
întrebuințat, care e de altfel 
curent pentru foarte mulţi 
sculptori. — „Vezi placa u- 
ceasta de lemn căptuşit cu 
tablă zincată şi cu chenar în 
relief? — se adresează d-sa 
reporterului; — aici aşez pă- 
mântul, pe care-l netezesc, 
şi din care scot, aşa cum ași 
ciopli din piatră cu dalta, 
straturi, straturi, suprafaţa 
inutilă şi scobiturile reliefu- 
lui”. D. Jalea apasă asupra 
termenului scot, şi adaugă, 
pentru a fi mai clar: „Criti- 
cul cu pricina se înşela: eu 
respectam legea călcată de 
Michelangelo. TFToate bassore- 
liefurile mele sunt făcute 
prin scoatere”. 

N'aşi vrea să am aerul că 
fac şicane d-lui Jalea, pen- 
tru care am multă consiue- 
raţie (omul şi artistul îmi 
sunt deopotrivă de simpa- 
tici), dar explicaţiile d-sale 
confirmă cele spuse de mine 
și pun în evidenţă, neîndoei- 
nic, o dublă confuzie. Terme- 
nul michelângiolesc a scoate 
nu se aplica, în spiritul ca şi 
în tehnica maestrului, decât 
sculpturii prin cioplire cu 
daita. Această tehnică isvora 
dimtr'o necesitate impusă de 
material şi era legată de o 
întreagă viziune sculpturală. 
A limita în pământ procedeul 
daltei e o primă confuzie de 
tehnică, ale cărei efecte sunt 
imediat vizibile în operă. Dar 
această confuzie se găseşte 
sporită, şi ea duce la echivoc, 
când, imitând în lut proce- 
deul daltei, sculptorul urmă- 
reşte de fapt tot efectele dt 
pitoresc ale modelajului. A- 
esta e cazul reliefuriior des- 
pre care vorbesc, ale d-lui 





SAR AA, e pi 





Românii sunt cu mult printre 
cei mai dotați artiști din Eu- 
ropa. O asemenea cutie cu 
„mostre”, mar fi prea costisi- 
toare. Știm că instituțiile noa- 
stre de cultură au hotărît să 
scoață un album de artă pla- 
stică, plătind pentru întocmi- 
rea lui preţuri excepționale. 

Dacă s'ar oferi cineva să-l 
întocmească absolut fără nicio 
retribuţie, cerând doar ca eco- 
nomia realizată să fie întrebu- 
ințată în scopul îmbunătăţirii 
la maximum a condiţiilor teh- 
mice, credeţi că le-ar lua în 
seamă conducătorii instituţii- 
lor respective? 

Ne îndoim. 

Există şi la noi acea specie 
vulgară de „campanilism”, cum 
îi numeşte italianul citat, acel 
spirit de coterie, care determi- 
nă să se prefere execuţia unui 
lucru mediocru, dacă asta a- 
duce venituri celui însărcinat 
cu îngrijirea lui, decât să se 
producă o operă remarcabilă, 
atunci când oameni pricepuţi 
şi desinteresaţi se oferă să o 
facă. Cutia lui Barbarouz este, 
prin frumuseţea ei, o ocazie de 
amărăciune pentru noi, cei că- 
rora ne este dat să lăsăm lu- 
mea cultă neînştiințată despre 
talentele noastre, a căror sin- 
gură vină este de a se fi nă- 
scut într'o țară care nu face 
nimic să-i merite. 


MOZAICUL, 


găsește în Italia, din nou, tere- 
nul unor experienţe interesante 
şi diriguite de oameni avizaţi 
care încearcă reactualizarea lui 
cu orice preţ. Iată un mare 
mozaic executat într'un mauzo- 
leu de curând zidit, de pictorul 
Feruccio Ferrazzi. Incă o dovadă 
că italienii ştiu să-și pună în va- 
loare formele specifice de mani- 
festare spirituală, care le-au fă- 
cut faima. 


SORACTES 





Jalea. Figuri omenești şi si- 
luete de animale, fără preci- 
zie modelate, crescând din 
lut prin acumulare succesivă 
de materie, şi definindu-se 
nu prin planuri şi volum, ci 
prin nuanţe de umbră și lu- 
mină, care trădează încă a- 
tingerea  direcţă a mâinii 
modelatoare, se înscriu în 
concavităţi de plamuri tăiate 
precis, care vor să dea. im- 
presia inversă a săpăturii cu 
dalta, acolo unde nu e decât 
tot modelaj. 

Acest dublu joc de tehni- 
că, pe care d. Jalea nu e sin- 
gur a-l folosi, nu se întâlneș- 
te însă nici la Michelangelo 
(pentrucă dela el am plecat) 
și nici chiar la un Bourdelle, 
căruia sculptorul nostru i-a 
fost un atât de dotat elev. 
S'ar părea că, în privința a- 
ceasta, d. Jalea are altă pă- 
rere, anume că  „„Michelan- 
gelo nu-și lua prea în serios 
legea” şi chiar că, d-sa, d. 
Jalea, e mai riguros cu tech- 
nica sa, când aplică în pă- 
mânt imitaţia sculpturii în 
piatră său când foloseşte 
procedeele de stil şi tehnică 
inverse. Să ne fie iertat să 
observăm însă că o asemenea 
afirmaţie e deadreptul o ere- 
zie, pe care nici operele lui 
Michelangelo şi nici mărtu- 
riile vag invocâte de d. Jalea, 
ale contemporanilor şi ele- 
vilor maestrului încriminait, 
m'ar putea-o confirma. A- 
cești elevi sau contemporani 
erâu, de altfel, foarte deseori 
Aa polul opus maestrului, şi 
în ce priveşte concepţia, ca 
și în tehnica lor. Benvenuto 
Cellini însuşi, pe care d. Ja- 
lea îl dă de exemplu, nu-și 
tăia direct sculpturile lui, ci 
le modela şi le țurna. Dar în 
această tehnică, el rămânea 
fidel canonului fundamental 
al seculptumii, artistul nici 
gândindu-se a da în opera 
turnată iluzia sculpturii cio- 
plite şi adaptându-şi, con- 
cepţie ca și tehnică, aceleiași 
noţiuni de consecvență, care 
dă logică şi puritate expre- 
siei artistice. 

Căci, în fond, toată aceas- 
tă discuţie, numai îm acest 
sens poate fi utilă, dacă prin 
termenii ei putem ajunge la 
o concluzie valabilă pentru 
creeația în sine şi pentru 
ideea pe care ne-o facem 
despre expresia artistică. 
Creeaţia implică stil, iar sti- 
lul moţiunea de puritate. 
Exemplul lui Michelangelo 
l-am dat tocmai pentru a 
ilustra această rigoare, pe 
care mastrul cel mai însem- 
nat o aplica expresiei sale, 
prin tehnica folosită de el. 
D. Jalea însuși, amintindu-și 
de anii pregătirii sale la Pa- 
ris, vorbeşte, în acelaş inter- 
view, în numele acestei ri- 
gori artistice: „Aderasem la 
o concepţie pură a artei, la o 
viziune cristalină a operei, 
totală, desăvârșită în spirit, 
înainte de a începe execuția 
manuală”. Să fi abandonat 
d-sa această convingere a- 
cum, când socotește că Mi- 
chelangelo „nu prea își lua 
în serios legea” şi când a- 
firmă că „esenţialul e nu să 
respecţi rigid un canon șco- 
lăresc, dar să isbutești a spu- 
ne ceva, ori prin ce mijloc”? 

Tehnica d-lui Jalea, cu 
frumoase calităţi şi cu o ra- 
finată ştiinţă, nu numai a 
vneltei dar și a materiei, în- 
4+”unele lucrări, — e șovăi- 
toare şi confuză în altele. Iar 
enunţările și explicaţiile ar- 
tistului par a voi să ie justi- 
fice tocmai pe acestea din 
urmă. Mărturisesc că nepo- 
trivirea aceasta mă lasă des- 
tul de nedumerit. 

Si nu mă pot convinge nici 
măcar prin exclamaţia sculp- 
torului francez care, — du- 
pă cum ne spune d. Jalea, — 
la Expoziţia dela Paris din 
1937, ar fi pus întrebarea, 
privind reliefurile expuse de 
artistul nostru: „Comment 
que c'est fait?”. Imi dau sca- 
ma de inferioritatea în care 
d. Jalea ţine să mă situeze, 
pe mine, un critic autohton, 
refugiindu-se, pentru cir- 
cumstanţă, sub acest protec- 
torat străin. Dar, de ce să nu 
recunosc? Eu însumi, de 
m'aşi fi găsit în locul sculp- 
torului francez, privind un 
relief în care n'aşi fi putut 
lămuri bine dacă era săpat 
sau modelat, dacă era sculp- 
tat sau turnat, aşi fi pus a- 
ceeaşi inofensivă întrebare, 
„comment que c'est fait?” — 
şi aşi fi stăruit poate și pen- 
tru mai multe explicaţii. 


AL. BUSUIOCEANU 


5 lulie 1941 








UNIVERSUL LITERAR 















In anuarul teatrului italian, editat sub îngri- 

„ jirea „Societăţii italiene a autorilor şi editori- 

lor“, care dă la zi activitatea autorilor drama: 

! tici în viaţă, găsim că autorii citați ating numă- 

' xul considerabil de 321 cu un complex de 2583 
de lucrări teatrale reprezentate. 

Inainte de a enumera autorii secolului al 
XX-lea e necesar să aruncăm o privire asupra 
teatrului dinainte de război şi a adevăraţilor 

săi autori, cari mai mult sunt legaţi — ideal — 
de reînvierea teatrului italian, începută pe la 
1850, prin opera a 93 autori: Paolo Giacometti, 
1816—1882; Paolo Ferrari, 1822-—1889; Pietro 
Coasa, 1834—1881. 
> Printre foarte mulţi autori din a doua jumă- 
tate a secolului al 19-lea, cu tendinţe cât mai 
A variate, — doi oru, mai cu seamă, meritul de a 
îi scris lucrări dramatice, care au însemnat un 


Dă 






._._ 





mosfera aici, din aprinsă de obicei a devenit perlă Să 
fumurie şi strălucirile sale nu te mai fac să te gân- : 
deşti la incandescențe vulcanice, ci mai mult la ro- 
flexe de soare care strălucesc pe ghețarii seculari. 

Printre multele sale lucrări reprezentate, aproape 
treizeci toate interezamte, dintr'un punct de vedere 
artistic, chiar dacă — câte odată — publicul nu l-a 
acceptat pe deaîntregul, apar de odată trei capo 
d'opere, de acum recunoscute universal: „Mario: 
i natte che passionel“” (1918); „La bella addormenta. 
ta” (1919); „Una cosa di aamna” (1924). 

Alţi autori cari de mult timp nu mai scriu pentru 
teatru, lăsâmd un gol nu ușor de împlinit sunt: Luigi 
Chiarelli, Luigi Antonelli, Luigi Bonelli, Gioacchino 






















Forzano, Nino Berrini şi Rino Alesai, cari au la ac- FR 5, FR: 
punct de plecare apre un teatru mai subtil și tivul lor multe lucrări, nu de comună valoare artis- / ie (ARN ic LO 
totuș mai profund. Aceștia sunt Achille Torelli tică şi în special primii trei de netăgăduită origina- / zi 
„| mariti” (1867) și Giovanni Verga — Capul 


„tate, O 
scolii verismului în Italia — „Cavalleria Riasti- ă 


Să cităm unele din operele lor cele mai reprezen- 


cana” — reprezentată pentru prima dată la 


Torino în 1884, și interpretată de Eleonora Duse și 
Tlavio Ando. 

Dacă aproape 20 de ami, tinerii au contemplat ca- 
po d'apera „| mariti” ca pe un modei de perfecţie la 
care se tindea, „Cavalleria Rusticana” a sguduit cu 
adevărat tot acel teatru înțepenit în modele fără via- 
ță şi a grupat autori vechi și noi în jum steagului 
verismului. 

Acest grup al Veriștilor, pe oare unii istorici ai tea- 
trului se complac să-l numească grupul milanez — el 
având exponenții lui principali din Italia de Nord, cu 
sediul la Milano — în puțini ami a dat teatrului deo- 
sebite valori de o perfecție stranie și de o origina- 
litate până atunci necunoscută, Printre principalii 
exponenţi amintim pe Giuseppe Giacosa (1847— 
1906) cars lăsând la o parte prima manieră pseudo- 
romantică, istorică, trece hotărit la verisan, şi în 1887 
va da una dintre piesele cele mai perfecte în acel 
gem : „Tristi Amori“. In 1894 o altă foarte bună lu- 
craze : „Diritti dell'conima”“ și în 1900 o autentică 
capo d'operă a teatrului modern: „Come le foglie”. 

Printre primele lucrări scrise în această nouă ex- 
presie artistică — în afară de cele citate mai sus a- 
mintim „Giacinta” (1888) a sicilicmului Luigi Capua- 
na: „Trilogia di Dorina” (1889) de Gerolamo Rovet- 
ta, „Le Rozenă” (1891) de Camillo Antona-Traversi. 

Prin a doua jiunătate a secolului XIX-lea, un mare 
poet al scenei, care a cântat delicat viața de toate zi.. 
lele — înainte de a fi avut contact cu verismul; — 
din contră — se poate apune că sub emumite aspec 
te — îi este precursor: — Giacinto Gallina — (1852-— 
1897) care | scris în dialect venețian, adevărate ca 
po d'opero: dintre multe amintim: „Le barufe in fa- 
megia“ (1872), scrisă la douăzeci de ani, şi „El mo- 
roso della nona'” (1875). 

Alţi doi rnutori, cari au scris în dialect venețian a- 
propiindu-se de maestru prin simplitate și bun gust 
sunt: Riccardo Selvatico (1860—1901) „I] recini di 
testa“ (1876) şi Renato Simoni „La vedova” (1902). 

Timp de zece ami dela 1890—1900 — în timp ce 
verismul se aiirma, dând teatrului o producție foar- 
te vastă, — își reincepeau activitatea teatrală trei 
autori cei mai mari dinainte de război: Roberto 
Bracco cu ,Maschere” (1893) „Dom Pietro Caruso”, 
„Îltrionio” (1895) „Tragedie dell'anima“ (1890), „Sper. 
duti nel buio“ (1901), Annibale Butţi, mort în 1912 
numai de 45 ani, cu „L'utopia” (1894) „La îins d'un 
ideale“ (1898), „Lucitero“ (1900) şi Gabriele D'Annun- 
zio, cu „Sogni di un mattino di primavera” (1897), 
„La citta morte” (1898); „La Gioconda” (1893), „Fran- 
cesada da Rimini” (1902). 


Taatru de poezie acesta al lui DW'Annunzio creat a- 
nume în contra teatrului burghez, găsi cea mai desă- 
vârșită expresie poetică în „La figlia di lorio” (1904) 
şi concluzia aa în „Il ferro” (1314). 

Tezirul de ideologie și psihologie al lui Butti şi 
Bracco, va avea cea mai mare expresie artistică, 
pentru cel dintâi în „Ficnnime nell' ombra” (1905) şi 
„Castello del sogno“” (1910), pentru cel de al doilea 
în „Il picolo santo“ (1912) și „I pazzi“ (1921). 

Printre autorii dinainte de război, care au dat tea- 
trului opere semnificative şi mai cu seamă au dat o 
statornică activitate, amintim pe Altredo Testoni, 
Gicmnino Antonia Traverai și mai cu seamă pe Du- 
rio Niccodemi, 


TESTONI, MULT TIMP A FOST AUTOR DE 
COMEDII 


Primele piese ale lui Alfredo Testoni apar la 1880, 
dar marile sale succese de comedie Je obţine cu 
„Quel non so che” (1900), „Il questo vivere” (1910), 
„Il nostro prossimo”, „Il successo” (1911) una din ca- 
le mai bune piese ale sale. 





ROSSO DI SAN SECONDO 


LUIGI 


Din Gianmino Antona Traversi, autor de variate 
comedii foarte apluudat în epoca sa — cunințim * 
„La civetta” (1904), „La mogiie conesta” (1907), „[ 
martiri del lavoro” (1909). 

Dario Niccodemi, unul dintre autorii cei mai repre- 
zentaţi în Italia și în străinătate—între 1910 şi 1920 
numără printre lucrările sale cele mai bune: „Rifu- 
gio“ (1912) „L'ombra“” (1915), „Scampolo” (1916), 
„La masstrina” (1918) și „L'alba, il giorno e la not- 
te” (1921). 

Teatrul lui Niccodemi, fie din cauza perfecțiunei 
sale tehnice, fie prin faptul că a ştiut să strângă su- 
biecte atrăgătoare, trebue considerat ca rezultatul 
periect și rezumativ al întregului teatru burghez, în- 
țeles în sensul cel mai nobil al cuvântului. 

Cine reușește să răstoame teatrul din învechitele 
sala tradiţii burgheze este marele Luigi Pircmdello 
(1867—1936) şi sub anumite capecte şi nemerite pro- 
porţii Luigi Morselli, mort numai la 40 de ani în 
1921, lăsând trei lucrări de excepțională valoare ar- 
tistică : „Orione” (1910), „Glauco” (1919) şi „Belta- 
gor” reprezentat după moartea sa. Morseili trebue 
considerat înncitorul aşa zisului teatru de poezie, ca- 
re după D'Annunzio, degenerase în simplă dramă 
cu caracter spectaculos. Morselli se servește de su- 
biecte şi personagii împrumutate din mitologie şi 1e 
tace să vorbească, cu simplitatea şi umanitatea po- 
trivită timpului nostru, cjungând la efecte de suavă 
comicitate şi de înduioșătoare poesie. 

Luigi Pirandello, fapt de acum mai mult decât 
cunoscut —— esie reînoitorul dramei moderne, înțe- 
leasă în esenţa ei cea mai adâncă, Ideile sale, așa 
de origincile, aşa de umeme și mai cu seamă așa 
de 'anti-burgheze, sunt recunoscuta de acum înainte 
și primite universal. 

Primele încercări teatrale om fost tăculte cu piese 
într'un act „Il dovere del medico” (1911); „La morsa” 
şi „Lumie di Sicilia“ (1913); „Cece” şi „Se mai 
cosi... trei acte (1915); în 1916 face să se reprezinte 
trei lucrări ale sale dintre cele mai pertecte: „Beret- 
to a sognali”; „Penaaci Giccosmino” şi foarte colorata 
„Liola”, Din 1917 sunt: „Îl pfacere dell' onesta” și 
„„Cosi e (se vi pare)”, piesa ceg mai pirandeliană a 
lui Pirandello), Și din momentul acesta, capo d'opa- 
rile eșite din mâinile maestrului, nu se mai numără; 
din cele 38 lucrări teatrale, nu există una care să nu 
fie interesantă și unde să nu fie tratată o problemă 
nouă. Amintim câteva, aşa la întâmplare: „Ma 
nem e una cosa seria“ (1918), „L'uomo, la bestia e la 
virtu“ (1919); „Sei personaggi în cerca d'autore” 
(1921); „Enrico IV” şi „Vestire gli ignudi' (1922); 
„Csascuno a suo modo“” (1924); „La sagra del Sig- 
nore della nave“ şi „La gara” (1925): „L'amica della 
mogli“ și „Diama e la Tuda”' (1927); ,Cometu mi 
vuoi” și „Questa sera si pecita a soggeatio“ (1930). 

Lumea pirandelliană, pentru superficiali, poate să 
pară populată de halucinaţi, nebuni, epileptici, seci, 
— și tot ce mai vreți — mișcându-ge mecanic, dar 
în realitatea ei, este o lume în care se frământă 
făpturi, care-și strigă suferința, care au de arătat o 
durere supra-omenească și atât este de puternică 
năvala sentimentelor pe ckmre ar voi ele să le ex- 
prime, încât se revarsă născându-se contorsiuni și 
diformâri michelangioleşti. 

Ca şi teatrul grec, ca şi teatrul lui Shakespeare — 
teatrul lui Pirandello este menit să rămână far 
luminos de poezie şi de umaniiaie, — pentru gene- 
rațiile viitoare. | E 








i PIRANDELLO 


AUTORI CELEBRI CARI NU AU SCRIS PIESE DE 
TEATRU 


Din trei sule de autori în viață, mumai o sută sunt 
în plină activitate: ceilalţi, sau sunt aufori ocazio- 
nali —— adică cmitori cari au scris numai una sau 
două comedii, numai din 'absohută întâmplare — sau 
sunt autori cari sau dedicat altor activități literare, 
neglijând să muri scrie pentru teziru, De neînjeles o 
în schimb, că autorii de talia lui: Cesure Vico Lu- 
dovici, Massimo Bontempelli si Rosso di San Se- 
condo, cari au dat tecimrlui de după război, opere 
de o rară originalitate și da o largă respirație artis- 
tică, deşi sunt încă tineri, nu produc sau nu Ybr să 
mai producă nimic. 

Ludovici, inițiatorul unui teatru delicat, intim, e- 
dânc, țesut dintr'o foarte subtilă amaliză, a scris 
până acum numai cinci, sase piese. 

Arta lui Ludovici îşi are expresia definitivă în: 
„La donna di nessuno” (1916); „La buona novela” 
(1923); „Le fole del bel tempo“ (1925) „Ruota” (1933); 
cu toate că „Ruota” se desprinde, ca expresie artis- 
tică de lucrările precedente, da să treacă la o 'exprs- 
sie de artă mai mult intuitivă decât definitivă, — ar 
tă totuși care se adaptează subiectului tratat, Lodo- 
vici reuşind cu mână de maestru să realizeze pe 
scenă un vis unde totul: persocme, atmosieră, lu- 
cruri, siau mereu între real și ireal. 

Capo d'opera sa este de sigur „La donna di nes- 
suno”, unde caracterul protagonistei este așa de viu 
așa de subtil analizat, așa de necruţător elaborat. 
încât răsare ca una din creaturile cele mai vii şi du- 
reros umane din, tot teatrul modern. 


In ceeace priveşte teatrul lu Bontempelli, s'a vor- 
bit de supra-rdaliam, şi de realizam magic şi poate 
această definiție se potrivește bine unor lucrări de 
als sale, dar în afară da aceste definiții sau da al. 
tele cari s'ar mai putea găsi, rămâne fuptul că Bon- 
tempelli este creatorul unui teatru care, din punct de 
vedere artistic, nu se întâlneşte la nici un alt autor. 

Dacă în „Nostra daa”, „Siepe = $ Nordvest”, „Baz- 
sano, padre geloso“, originalitatea și experiența 
poate să ululuscă în „Le guardia alla lima“, „Min 
nie”, „La candida“ și „Nembo“, rămâi cuprins de 
poezia care însuflețește lucruri, atmosferă și perso- 
niagii — creaturi plămădite exclusiv din substanță 
poetică şi cari, deși au un conținut profund ome- 
nesc, aproape nu suportă, să atingă pământul cu pi 
ciorul şi noi le vedem mișcându-se, agitându-se, 
vombind, dar ca suspendate, caşi când n'ar fi făcute 
din came, deși sunt atât de umane: în anumite mo- 
mente pare aproape că le vedsm dispărând, ca apoi 
să se difuzeze în elementele cosmice, 

Rosso di San Secondo a fost autorul cel mai dis- 
cutat după Pirandello și imediat după război maj 
mult reprezentari în străinătate. 

Năvalnic, violent, câteodată puțin haotic, mai cu 
seamă în „L'ospite desiderato“ (1921), „Lazzarina tra 
i coltelli“ (1923); „Il delirio dell' oste Bassă” (1925) 
n anumile momente avem impresia unui vulcan, 
care din adâncurile sale aruncă pietre prețioase a- 
mestecate cu lavă şi sgură. 

La această primă manieră a sa, țesută din aprins 
colorit și din orbitoare sclipiri, corespunde o a doua 
mamieră, unde totul e spus liniștit, cu seninătate, a- 
proape cu solemnitate; de exemplu: „Storielle di 
montagna”, „La Fidamzata dell'albero verde”, 
„L'ammiragiio delle anime e degii oceani”. Și at- 


„FATA LUI IORIO”, de GABRIELLE D'ANNUNZIO (Reprezen- ee m aa 


tată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Regisor: 


GHERARDI 


FERNANDO DE CRUCCIATTI) 





LUIGI BONELIUI 


| tative: „La muschera e îl volto”, „Yolli” și „Un uomo 


da rifare” de Chiarelli „L'uomo che incontro se ate- 
850“, „Îl maestro” şi „Bellerofonte” de Antonelli, 
„L'impenatore”, „Il medico della signora ammalata” 
si „La quarta parete” de Bonelli. 

Forzano, după ce a scris zeci 'şi zeci de lucrări de 
mare succes, asvârlite pe hârtie cu mână sigură de 
maestru, s'a făcut trup şi auflet cu cinematograful. 
Printre multele sale lucrări amintim „Sly (1920); 
„Campo di maggio“ (1931); „Cesare“ (1939) şi unele 
comedii plăcute; „Madona Ozetta” (1916), „Dono del 
mattino“ (1924) „Napoleone e le donne” (1930), 

Din Berrini, care înscrie în activitatea sa vreo 
treizeci jde lucrări (comedii, drame și tragedii), a: 
mintim: „Îl trcaamonto di un re“ (1912), „Rambaldo di 
Vaqueras” (1921) — din punct de vedere artistic una 
dintre cele mai bune ale sale, și mai cu seamă, a- 
mintim „Îl beffardo” (1919) care i-a decretat gloria și 
i-a făcut popularitatea. 

Din Rino Alessi, care în patru mi a dat vreo 
cincisprezece lucrări, de o putere dramatică nu toc: 
mai comună, unde apare câteodată un conţinut so- 
cial şi politic, cu gust de actualitate, amintesc: „La 


sete di Dio” (1931); „Savonarola“ (1335), „Caterina 
de Medici“ (1935); şi „L'argine” (1936) care din 
pati de vedere artistic, este cea mai bună lucrare 
a sa 

Printre autorii cari nu scriu, sau cari scriu prea 
rar, se pot nrmăra şi Tommaso Marinetii si Achille 
Campanile, inițiatorii unui gen de teatru foarte por- 
sonal. Marinetti, după cum toţi o știu, este fonda- 
torul futurismului, care la timpul său e avut atâta ră- 
sunet în Europa. Ca și pentru literatură, pentru mun- 
zică și pentru artele plastice, futurismul a plecat in 
cruciadă pentru o zetormă radicală, împotriva unui 
teatru definit pasatist. Interesante sunt cele două 
mamniteste lansate publicului, în care tuturiștii anunță 
teoriile lor reformatoare: „Mamifesto del teatro fu- 
turiata del Varietă”, (1913) „Manifesto del teatro iu. 
turista sintetico” (lanuarie 1915). Făcând abstracție 
de ideile agitate prin manifeste, conferințe, întruniri și 
ds unele sinteze teatrale (dintre cele mai interesan- 
te, iacelea a lui Settimelli, Govoni, Folgore, Carră şi 
alții) care de sigur au avut oarecare influsnță asu- 
pra teatrului de după război, aşa de interesant şi de 
original) teatrul futurist a rămas la producția mari: 
nstiană. 

Teatrul lui Marinetii este în special interesant, 
pentru storțarea continuă de a da ceva nou. Cău- 
tare de contraste coloristice, de efecte sensaționale, 
de reflexe ale stărilor sufletești şi mai cu seamă 
căutare plină de agitații a unei noi tehnice. 

Dintre lucrările sale de un mai pronunțat reliet 
amintim: „Re Baldoria” (1903); „Tamburo di fuoco” 
(1924); „I pelgionieri e Yamore” şi „Vulcano“ (1926); 
Simultemina (1931), 

In ceaace privește pe Campanile, el este inițiato- 
rul unui teatru bazat numai pe un subtil umorism 
care, cu cât trece timpul se impune mai mult publi- 
cului şi nu e imposibil ca în jurul lui Campanile să 
se formeze o întreagă şcaală. Și alţi tineri autori 
s'au cimentat într'acest foazte greu gen de teatru, cu 
un Oarecare succes. 

Primele lucrări ale lui Campanile sunt toate co- 
medii întrun act: „Colazione all'aperto“; „Centocin 
quanta, la galina canta“; „Îl Ciambeliane“ și „L'in- 
ventore del cavallo” (1925); „L'cumore fa fare questo 
ed altro“ (1930) şi „L'amtora della discordia” (1935) 
sunt primele sale comedii în trei acte. 


PI a 


(Urmare în N-rul viitor) 





C. V. LODOVICI 











lulie 1941 


DS A 


























Cronica literară 


Eusen Bălan: Intro 
Duminecă de August 


Cartea d-lui Eugen Bălan este 
o surpriză literară. Nu năzuim 
însă s'o elogiem comod şi preve- 
nim că „Intr'o Duminică de Au- 
gust“, folosește maniera lesni- 
cioasă a romanelor tinereşti din 
ultimii ani, în care semnificaţia 
intimă primează, şi se ocolesc 
eforturile construcției obiective 
şi ample. Posesor al unei struc- 
turi  neconformiste, autorul ne 
obligă totuşi să luăm act de 
experienţa sa diferențiată, în- 
cât citim cartea cu plăcutul 
sentiment că descoperim ceva 
nou întrun domeniu banalizat 
de exploatarea facilă a multora. 
Avem într'adevăr impresia că d. 
Eugen Bălan relatează lucruri 
mărunte dar interesante, trăiţe 
de un rafinat al surprizei, şi dă- 
ruite generos watrimoniului li- 
teraturii. Firește, ne dăm sea- 
ma că, în fond, revenim la elo- 
giu, şi în cazul acesta concedem 
că elogierea trebue să însoţească 
satisfacția produsă de înțâlnirea 
cu o carte originală. Pentrucă 
nu putem  tăgădui farmecul 
aparte al lecturii, şi, ca atare, 
simpla mărturisire devine laudă. 
Noutatea dlui Eugen Bălan, con- 
stă, spre a spune astfel, în a co7 
recta viaţa eroului său cu o bra” 
vură cavalerească. Acesta este 
un tânâr inginer angajat la o în- 
treprindere, cu un salariu care 
îi îngădue un standard la limită 
în viața bucureşteană. Puţinăta- 
tea resurselor bănești, îndeamnă 
însă pe  destoinicul  personagiu 
să-și echilibreze  veleităţile cu 
bucuria ce-o procură inteligența 
în depăşirea liberă a oamenilor și 
situațiilor. Totuşi nu un tip ro- 
bust din categoria lui Julien So- 
re! ni se arată. Bănuim de alt- 
minteri că n'ar mai prezenta in- 
teres literar un ambițios sten- 
dhalian. D. Eugen Bălan urmă- 
rește mai degrabă, precum am 
spus, efortul depășitor al spirl- 
tului cavaleresc în conflict in-. 
stretiv cu contingenţe meschine. 
Surprindem în erou privilegiul 
celui înzestrat să-şi cumpănea- 
scă ființa emotivă prin concluzii 
subtile ca acestea: „Există în fie- 
care dintre noi un îndemn, 0 por- 
nire necontrolată a inimii de a 
acoperi cu dragostea noastră ac- 
tuală şi perioadele de timp în 
cure ea nu se reflectase încă în 
afară“. (pag. 18). La acest gen 
de introspecţie, ajunge simpati- 
cul personasiu după o experien- 


ep 


s, 
> 
în AU 









W. S. MAUGHAM: 
A TREMURAT O FRUNZĂ 


Ca și prima carte de pove- 
stiri din „Ciclul malaez”, Ca- 
suarima, acest de-al doilea vo- 
lum: apărut la scurt interval, 
A tremurat o frunză închide 
în copertele lui fapte adevă- 
rate şi chipuri de oameni a că- 
ror existență se desfășoară în- 
tr'un mediu încântător, cu to- 
tul deosebit de csea ce Mau- 
gham avusese ocazia să vadă 
şi să admire până aci. 

Newvoit să întreprindă o că- 
lătorie în mările sudului, cu a 
căror atmosferă romantică se 
saturase prin intermediul unor 
lecturi făcute din Malville, 
Pierre  Loti sau Stevenson, 
Maugham constată cu plăcută 
surprindere că ceeace vedea se 
deosebea. cu mult de ce crezuse 


a cunoaşte din citit. Se apucă 
şi-și niotează diferite observa- 
țiuni, cu atât mai preţioase cu 
cât erau luate dintr'un mediu 
variat şi interesant: acela al 
tovarășilor de bord.  Trăirea 
intesă în care atuorul este tâ- 
rît în tot timpul îndelungatu- 
lui său popas în aceste locuri 
şi în mijlocul oamenilor ce-l 
înconjurau, constitue materia- 
lul care, odată stratificat şi 
şlefuitt, avea să ne dea cuprin- 
sul gâlgâitor de-o sevă nouă şi 
'n plină efervescenţă al cărţii 
de care vorbim. 

Este interesant de urmărit 
la autorul „Robilor” procesul 
de creație, meticulozitatea pe 
care o pune în notarea obser- 
vaţiilor şi marea pasiune pe 
care i-o inspiră tot ce iese din 
comun. Integrat în atmosfera 
sufocantă a tropilcelior. absorbit 
de ritmul lenevos în care se 
desfășoară acţiuni mărunte 
dar străbătute de fluidul vieţii 


i — 
Gu e: 


ţă despre care notează cu humor: 
„pe drum voiu pipăi din când 
în când ultimul meu pol, ca să 
nu mi-l fi furat cineva și să ră- 
mân fără ţigări“. (pag. 12). 

Din conţinutul însemnării pri- 
me, pricepem că d. Eugen Bălan 
posedă tehnica transcenderii ne- 
întâlnită în procedeiele de ana- 
liză ale multor confrați. Reţinem 
calitatea amănuntului acesta de 
lirică melancolie, că afecțiunea, 
găsindu-şi târziu obiect, se re- 
varsă peste golurile anilor stin- 
gheri, ca să le corecteze. Tot su” 
gestivă este și observaţia celui 
ce se exersează într'o izolare pro- 
ductivă: „După o absenţă mai 
îndelungată, oamenii isbutesc să 
anime atenţia noastră obosită. 
S'ar părea că adunăm atunci, în- 
tr'o singură privire, materialul 
care ne va îngădui, timp de luui 


întregi, să-i întâlnim de nenumă- 
rate ori, fără a ne mai opri asu- 
pra făpturii lor“, (pag. 22). Iată 
un exemplu şi mai clar de se- 
lectare a conţinuturilor trăite şi 
de intensificare a forţei lor ira- 
diante:  „Pronunţă „cald“ cu o 
notă profundă, izolându-l de ce- 
lelaite cuvinte, ca şi când ar face 
parte din altă limbă“ (pag. 28). 
Modul acesta discret de a se a- 
păra prin pânda intelectului, se 
aliază cu un fond de sensibili- 


tate din care ţâșnesc uneori no- 
taţii  gingașe: „Gâtul a rămas 
descoperit și linia lui se dese- 
nează cu claritate în întunericul 
albastru al nopții. Privind gâtul 
acesta fragil, o duivşie fără mar- 
gini îmi umple inima“ (pag. 225). 
Sau această însemnare de bun 
psiholog: „...numai femeile care 
țin să fie dorite şi deci sensibile 
mai mult la o atingere fizică, 
pot ajunge să pătrundă semni- 
ficația îndepărtată a fiecărei 
mişcări“. (pag. 226). 

Lectorul să nu tragă însă con- 
cluzia că „Intr'o Duminecă de 
August“ adună în paginile sale, 
sclipirile unui spirit format în 
gustul moraliștilor francezi. Am 
spus că experienţa diferențiată 
a d-lui Eugen Bălan se locali- 
zează în zilele noastre şi că plă- 
cerea lecturii constă tocmai în 
întâlnirea cu un erou învingător 


al banalităţii autohtone. Asvâr- 
lite ici şi colo, în povestirea unor 
întâmplări de a căror lipsă de 
semnificaţie este responsabil doar 


PP re 0) 
27029 
E, pă 








mediul, limpezimile acestea inte- 
rioare zugrăvesc un portret viu 
și unitar. Două figuri femenine 
mai accentuate intră în orbita 
preocupărilor  personagiului; u- 
neori credem că pe acesta îl in- 
teresează potenţialul senzualită- 
ţii și că femeia pare a-i desfăta 
ochiul prin darurile formale. 
Momentele acestea „artistice“ se 
pierd însă ca niște exerciţii ne- 
concludente şi până la urmă se 
pronunță osânda ambianţei li- 
bertine. După ce își lărgeşte 
experiența din Bucureşti, cu cea 
din provincia unde-l duce o con- 


centrare, eroul d-lui Eugen Bă- 
lan termină confesiunea sa nar- 
cisică hotărîndu-se să reducă 


„idealurile difuze la unul precis“, 
acela de a apăra o femeie împo- 
triva precarităţii sociale: „Să te 
muţi la mine, să stăm împreună. 
Cred că o să reușim că ne înţe- 
legem'“. Lily acceptă mărturisin- 
du-și cu „două lacrimi“, fericirea 
de făptură slabă luată sub ocro- 
tire, dar la acel „cred că o să 
reușim“* ea n'are ce să răspundă. 


Sfârșitul volumului anunţă înce- 
putul altei experienţe, ceeace în- 
semnează promisiunea d-lui Bă- 
lan că ne va dărui o nouă pro- 
ducție. Așteptăm portertul erou- 
lui cu „ideal precis“, a cărei via- 
ță va naşte din diversitatea ta- 
lentului d-lui Eugen Bălan. 


CONSTANTIN FANTANERU 


a ul] 


CONTR'AMIRAL C. NEGRU: 





„DIN ASPECTELE MARII 
ȘI DIN VIAȚA MARINA- 
RILOR PE INTINSUL A- 
PELOR”, 


Liga Navală Română a fă- 
cut să apară recent o minu- 
nată, antologie a mării, inti- 
tulată : „Din aspectele mării 
şi din viața marinarilor pe în- 
tinsuj apelor”, de a. contra- 
amiral C. Negru. 

Broșura, care constitue o 


neprețuită lucrare educativă, 
mai ales pentru tineret, are o 
prafaţă de d. prof. Simion 
Mehedinți, membru al Aca- 
demiei Române. 






UNIVERSUL LITERAR 


i 











PARANTEZE 


z 


D—————__ 





Scrisoare către camarazii soldați 


in care li se arată că o veche frăţie sufletească stă la 
temelia frăţiei ostăşeşti româno - germane, de azi 


Dâmboviţă apă dulce, 


In acest an 1941, Istoria Europei înscrie una dintre cele mai 
glorioase pagini ale ei: alianța militară româno-germană. 

Faptul se împlineşte firesc, între armatele a două popoare în- 
îrăţite de mult, prin vechi şi trainice legături sufleteşti. 

Dar nu vom stărui asupra principalilor stâlpi ai acestei fră- 
ţietăţi. Ei sunt, de mult, bunuri definitive ale istoriei, culturii şi 
civilizaţiei româneşti. Primul nostru rege a fost german. Cei mai 
mulţi dintre primii noștri învățați, artişti şi meșteșugari au fost 


germani. 


Nu vom stărui nici asupra acelor iluştri români cari s'au lu- 
minat în şcolile sau la isvoarele mari ale culturii germane, ca 
Eminescu, Titu Maiorescu, Caragiale... 

Ci vom atrage, în scrisoarea, noastră de azi, luarea aminte asu- 
pra unei comori mici şi mai puțin cercetate, dar dintre cele mai 
gingaşe şi mai scumpe inimii noastre. Vom reaminti câteva pilde 
ale contribuţiei geniului german la înflorirea începuturilor ar- 
telor române: teatrul, muzica şi poezia. 


Nu se poate uita că muzica „Imnului Regal“ român, care se 
cântă şi azi, a. seris-o un german: MAIORUL EDUARD HUBSCH. 
(Statornicit de tânăr în România, a fost inspector al muzicilor 
militare și compozitor de marșuri și valsuri, foarte apreciate pe 


vremea lui). 


Un alt compozitor român a fost austriacul JULIUS WIEST, 


autorul între altele, 
coveanu“. 


al unei partituri pentru o operă 


„Brân- 


Germanul AL. FLECHTENMACHER a scris vestita uvertură 
naţională, romanțe şi câteva, opere, între care „Baba Hârca“ 
EDUARD WACHMANN a fost şef al orchestrei Teatrului Na- 
țional, a compus liturghii şi coruri, — şi a înfiinţat orhestra 


simfonică, 


Iar acela care a esclamat faimoasele versuri: 


Cin'te bea nu se mai duce! 
„.A fost poetul român... ENRIC WINTERHALDER., 
A scris el, devenitele proverbiale versuri, ca refren la cele 
patru strofe ale poeziei sale „Dâmbovița“, publicată la 1846. în 
volumul „Flori de scaeţi culese pe malul Dâmboviţei“ i 


In varianta din 1850, 
românească“, refrenul sună: 


intitulată de astădată „Străinul în țara 


Dâmiooviţă, apă dulce, 
Cine'o bea nu se mai duce, 
Și cumva de se va duce, 


Inapoi iar îl aduce. 


Mai târziu, — au reluat refrenul sau tema: Iosif Vulcan și 
Carmen Sylva, — apoi, umoristic, George 'Ranetti și, sumbru, 


Mihail Săulescu. 


Winterhalder este şi autorul celui dintâi „vodevil“ românesc: 
„Triumiui amorului“, reprezentat în 1835 la Teatrul Naţional 


(cu muzică de Wachmann). 


Enric Winterhalder era de origină german, prieten cu C. A. 
Rosetti şi tovarăș cu acesta la „Tipografia Rosetti și Winter- 
halder“, unde s'au tipărit acum un secol multe cărţi şi mani- 


feste patriotice. 


E veche și e trainică frăţia sufletească româno-germană care 
stă la temelia frăţiei ostăşeşti 'de azi. 


] 


Aceasţă frăţie şi aceea care ne leagă de Franţa sunt marile mân- 
drii europene ale noastre şi totodată puternice mărturii ale trep- 


tei noastre în istorie, de neam civilizat şi civilizator, aici, în răsă- 
ritul Europei. 


Sergent CONST. 1. CONST. — CRISTOBALD 





A doua 


CA SA DESROBIM 
BASARABIA ŞI BUCOVINA... 


Nu-i este în“obicei unui ziarist 
să-şi vorbească de bine, confra- 
ţii. 

Dar imboldului de-a sublinia 
un fapt care face cinste întregii 
bresle, nu se poate rezista. 

Se ştie că numeroşi ziariști au 
fost mobilizați. — Adică distinşii 
noştri confraţi au devenit: 

Căpitanul Demostene Botez, 

Locotenentul Valeriu Mardare, 

Locoterientul Valeriu Făgără- 
şanu, 

Sublocotenentul Al. Radian, 

Sergentul Al. Mihail, 

Caporalul D. Năstăsescu, 

Caporalul Marin Iorda, 

Fruntaşul Toma Vlădescu, 

Soldatul Jon Pas, 

Soldatul D. 1. Cucu, 

Soldatul Ştefan Voitec, 





Note românești 


mereu în mişcare, eroii 
Maugham, cunoscuți în aceste 
câteva bucăţi din „A tremurat 
o frunză” îţi lasă impresia nu 
a unor creaţii lucrate cu stră- 
dania de-a le anima, ci pe 
aceea a: unor cunoscuți de care 
te desparţi cu părere de rău şi 
rămâi cu speranţa vagă că îi 
vei  reîntâlni cu siguranţă, 
cândva. 

Cartea a apărut la editura 
Contemporană în traducerea 
— despre care nu putem spu- 
ne decât lucruri bune —a 
d-lui Jul. Giurgea. 


ION FRUNZETTI : 
RISIPA AVARA 


— Cu un portret de George 
Tomaziu — 


Elegantul volum de poeme în- 
titulat Risipă avară, apărut săp- 
tămâna aceasta în „Colecţia Uni- 
versul literar”, semnat de Ion 
Frunzetti, ne aduce o poezie cu 
care barzii tinerei generaţii nu 
ne obicinuise. 


Departe de psalmodierea me- 
tronomică a cuvintelor înghesui- 
te în versuri ce tind la gâdilarea 
urechii, dar goale de conţinut, — 
poezia lui Frunzetti prinden for- 
ma ei, tăiată corect, ecouri veni- 
te din adâncurile unui suflet în 
permanență căutare de sensuri, 
dibuind cu antenele minţii în la- 
birintul înţelesurilor ce pot ţâș- 
ni, luminos, în jocul neîncetat al 
împerecherilor de vorbe. Acea- 
stă atitudine a poetului invită la 
o lectură alta decât cea de ucide- 
re a timpului ori de plăcută sie- 
stă după o masă abundentă; so- 


lui licită, înainte de toate, o apleca- 


re atentă asupra textului migălos 
însă dureros frământat şi tradus 
în forme cristaline pure. Dispre- 
ţul acesta de comoditate în atitu- 
dinea stihuitorului, constitue, pe 
lângă cele spuse mai sus, nota 
caracteristică de ermetism a poe- 
ziei lui Frunzetti, aşezând-o în- 
tr'o lumină aparte în tânăra noa- 
siră lirică. 

Reproducem mai jos Cântec de 
pelerin : 


Sângele căror tălpi, zorile ? 
Pașii mei semănau doar amurguri 
Cine clatină brazii, genele 
zărilor? 
Odihnei noastre se lăsa, — pleoa- 
pă, — cerul. 
Scot cârtițele, muşuroaie, truda, 
Rămasă'n groapa ce-au săpat 
căzând genunchii, 
Și mâna pipăie lumina şi toiagul 
Ce-au să despartă malul zilei de 
țărână. 


JOHN GALSWORTHY: 
FLOARE INTUNECATĂ 


Printre ultimele cu adevărat 
bune traduceri din literatura 


străină apărute în vitrinile li- 
brăriilor, se poate socoti şi ro- 
Floare 


manul întunecată al 





marelui scriitor englez, John 
Galsworthy. 

Analist pătrunzător ca puţini 
alţii, cunoscător adânc al mediu- 
lui burghez metropolitan, Gals- 
worthy descrie fără cruțare, în 
opera sa, lumea aceasta îmbui- 
bată cu dogme bune de respectat 
doar de alţii. In „Floare întune- 
cată” asistăm la proiecția vieţii 
unui om de-o rară sensibilitate, 
prin înima căruia vor trece pus- 
tiitoarele iubiri ale mai multor 
femei, fiecare lăsând urme de 
neșters pe traiectoria existenţei 
sale. Sufletul eroului păstrează 
totuşi destule pânze de întins în 
adierea ultimelor vânturi, spre a 
Dorni mereu însetat spre zări 
noui. Este poate un blestem ce-l 
mână, necruţător, peste interpre- 
tările moralei curente, către sa- 
tisfacerea mistuitoarei pasiuni a 
iubirii, chiar în pragul celor 
cincizeci de ani. 

Peste sufletul acestui om sbu- 
ciumat, chinuit de razele tdoyo- 
ritoare ale unei iubiri mereu 
deschisă spre alte adieri, își aș- 
tern balsamul binefăcător mires- 
mele unor inimi duioase de je- 
mei, — flori culese cu grije din 
grădina mare a vieții. Deopotrivă 
artistul şi omul simt o nesfărşită 
nevoe de alunecare continuă pe 
panta unei trăiri cât mai înten- 
se, — trăire ce n'avea să-și do- 
molească  incandescenţa decât 
târziu, spre inevitabila toamnă a 
vieţii. 

Cartea a apărut, în bune con= 
diții tehnice şi într'o traducere 
la fel, la editura „Naţionala--Gh. 
Mecu“. 


C. POSTELNICU 


săptămână de război... 


Soldatul Ion Anestin, 

— etc., etc... 

Dar ce nu se ştie, — este amă- 
nuntul că cei mai mulţi dintre 
ziarişti mau aşteptat să le vină 
ordine de chemare dela unităţi, 
ci sau prezentat singuri în 
primele ceasuri ale mobilizării — 
autorităţilor militare superioare, 
cerând să fie trimişi pe front, în 
primele linii. 

Autorităţile militare au satis- 
făcut, pe cât s'a putut, volunta- 
rele oferte ale confraţilor. 

Şi, rând pe rând, confrații au 
pornit... 

Sublocotenenţii 
şi Săileanu... 

Sergenţii Ştefan Marinescu, 
Radu Argeş, Bibiţă Panaitescu, 
Ştefan Cosma... 

Caporalii Vişoiu, Liţu, Canara- 
che... 

Soldaţii Constantin Vâlceanu, 
arie Dobridor... 

Şi alţii, şi alţii... 

Pornesc ostăşeşte, ziariştii ro- 
mâni să facă... anchete la faţa lo- 
cului, în Rusia Sovietică. 

Drum bun, camarazi ! Si la re- 
vedere, pe curând! 

La revedere... la Odesa, la 
Moscova și la Leningrad. 


Gheorghiţescu 


DATORIA 
CĂTRE ȚARĂ... 


Ziariştii ale căror cereri vi- 
tejești nau putut fi încă satis- 
făcute, au rămas a fi folosiţi, 


până la noi ordine, la alte ser- 
vicii, la centru. 

Intre altele, de pildă, la re- 
dactarea unui ziar care se ti- 
pentru  ostaşii 


păreşte depe 


front. 





Dar zelul eroic al confraţilor 
perseverează şi aici. De unde, 
„în timp 'de pace”, adică 
până mai eri — erau, la ziare, 
ore din zi când (spre a vorbi 
în limbaj udecvat) puteai să 
tragi cu pușca şi nu  prindeai 
un redactor, ca să-l pui să facă 
o informaţie, — aici, confrații 
sergenţi, caporali şi soldați nu 
mai prididesc cu prezența şi cu 
colaborarea. 

Imcât, un director de gazetă, 
mobilizat acolo şi el, văzând 
zelul foștilor săi salariaţi, ră- 
mase foarte nedumerit. 

— Iţi voi explica eu, acest fe- 
momen |... se oferi un camarad, 
să-l lămurească pe nedumeri- 
tul director. 

E o chestiune foarte explica- 

bilă psihologiceşte... 


unde ei erau plătiţi, scrisul le 
era o obligaţie... pe când aici, 
unde nu primesc ei nicio lea- 
fă... 

Dar  nedumertiul director 
nici nu-l lăsă pe binevoitorul 
camarad să-şi termine  oculta 
demonstrare psihologică, — şi 
izbucni : 

— Păi tocmai asta este, dra- 
gă, şi nedumerirea mea! Că 
nici eu nu-i plăteam |... 


INVICIBILA 
ARMADA... 


Și scriu confrații, de zor. 

Incât nici nu e spaţiu în ziar, 
pentru cât manuscris depun vi- 
tejii. 

Şi zilnic rămân pedinafară su- 
medenie de articole. 

— Ce e, prinurmare, de 
cut ?.. s'a și pus problema. 

— Am eu o soluţie! a opinat 
un confrate, fost pela mai multe 
ziare, de stânga, de mijloc şi de 
dreapta. 

— S'auzim ! 


fă- 





sunt 


că 
prea mulți ziariști pentru un sin- 


— Având în vedere 


gur ziar ostășesc, — să se mai 
scoată încă un astfel de ziar! 

— Bine. Să raportăm ! Dar ce 
fel de ziar? 

— Să ne gândim... Acesta, care 
apare, ar fi, cum se zice, oficios. 
Prinurmare, iată soluţia: să se 
scoată și un ziar... de opoziţie! 


EROISM 
JUSTIFICAT... 


Tânărul nostru  confrate, d. 
Const. Virgil Gheorghiu, poet şi 
reporter de fapte diverse, a în- 
gălbenit de invidie, aflând că ri- 
valul său în materie de reportaje 
cu crime, furturi, incendii şi si- 
nucideri din imprudenţă, d. Vio- 
rel Vişoiu, a plecat pe front, ca 
reporter de război. 

Şi sa prezentat și poetul, re- 
pede, la oaste, cu proaspete ga- 
loane de caporal pe umeri, ofe- 
rindu-se şi el pentru linia întâia. 

— In ce calitate ? a fost între- 


bat. 
La care dânsul a răspuns: 
— Ca specialist în... bombe! 
STILISTUL 
SUB ARME.. 


Confratele ziarist N. M., mobi- 
lizat cu gradul de sergent, îşi îm- 
parte foarte raţional timpul, iz- 
butind să fie prezent şi la înda- 


La d-ta,toririle sale ostăşești, la o unita- 


te din Capitală, şi să-şi menţină 
şi funcţia de redactor-articlier la 
un Ziar de amiază. 

Dar se tot plângea că primise 
niște bocanci cari îl jenau. Era 
mereu jndispus şi toată lumea îi 
Ştia tragedia. 





Până când, alaltăeri, apăru cu 
o mutră radioasă. 

— Ai câştigat la loterie ? l-a 
întrebat un camarad spiritual. 

— Nu! am schimbat bocancii ! 
a răspuns, fericit, confratele. 

—Am văzut! a mai zis atunci 
şi Fruntaşul Neagu Rădulescu, 
martor la conversaţie. 

— Da ? se remarcă ? a tresărit, 
flatat,  confratele, admirându-și 
noii bocanci. 

— Nu! nu se remarcă! a în- 
cheiat Neagu Rădulescu.. Dar 
ţi-am citit articolul de azi. E 
scris mai bine !... 


POHOD 
NA... DRAGOMIR ! 


De când pornirăm  răzhoi 
contra Ruşilor, cunoscutul pic- 
tor, d. Lucian Grigorescu este 
un cochet Plotonier T. R. şi un 
îndârjit ruso-fob. 

Imediat ce-a îmbrăcat  uni- 
forma, d-sa a intrat la cofetă- 
ria „„Nestor” unde îşi are car- 
tierul general, din timp de 





pace, şi — în loc de şvarţ — 
i-a cerut chelnerului, cu glas 


războinic : 


[3 


— Dă-mi un rus, să-l mă- 
nânc ! 

lar după o mică pauză a 
precizat : 


— Fără ceapă ! 

Chelnerul, nou în slujbă, și 
nesesizând umoarea maestru- 
!ui, a răspuns respectuos: 

— Scuzaţi, coane. Aşa ceva 
noi n'avem. Dar pot trimite un 
picolo, să vă -aducă 'dela con- 
sum, dela Dragomir... 

PUNCT 





Buflisţă.. In calendarul expoziţiei însemna sărbătoare, pentrucă 
trei Duminci în şir, la acelaşi oră, ca și acum când porțile nu mai răs- 


b:au să pr.mească vizitatorii, când negustorii așteptau cu sufletul Ia 
gură să dea, .ovitura de sezon, la ora aceasta blestemată începea să 
p.ouă... Domnul Ionescu: era cel dintâi încunoștiinţat despre aceasta, 
Pcaja mărunţă şi deasă ciovănea, frunzele aninilor cu febrilitatea unei 
întregi secții de dactilografe oprite pentu ore suplimentare, Convenise 
şi p.oaia să recunoască în omweţul acesta, cu care nu se putea sta de 
vorbă, insta:ât anume în prima baracă de lângă intrare, pe omul eredin- 
cios al administraț.ei. Fără să închidă registrul, domnu! Ionescu îşi îm- 
pinse înapoi şi preocupat scaunul. Se ridică în picioare, se propii cu 
amândouă mâinile în pervazul barăcii şi ieşi în lumina de afară cât putu 
maj mult așa cum fa: cei dela balcoane la trecerea parăzior. Uitase că 
s2 răsese în cap proaspăt, şi că putea, să răcească şi privi dealungul aleii 
princ.pate cu cehi pătrunzător de viezure. — „Parcă burniţă... observă 
dcannu, Ionescu, acum p.ouă'n lege!... — Plouă, domnule șef, plouă de- 
adevărat, aprobă subalternul domnului Ionescu, mulțumit ori de câte 
ori sk rupea tăcerea, După tarabele comod întinse până în mijrocul șo- 
se.uțeior de pietriș dispăreau zorite de ploaie, în bărăcile uniforme des- 
chise ca n guri de crocodil, munţi savant tonstruiţi din turtă duce, 
şiruri de păpuși ieftine și în costume naţionale, grămezi de bocanci şi 
opinci galbene — eiii de pământ uscat— cupoane de pânzeturi și stăm- 
buri — înfiozate bogat — g:ădiniţe de. maha.a —, sticlării scrise ţ.pător 
entru „Suveniruri” şi nelpsilele gopoși, plăsmuiri chinuite de mâini 
acome dintrmun atluaţ dub:os și care aevea ca nişte făpturi își ispăşeau 
viemeinica fiinţă aruncate în clocotul meiului,.. Calde și dea fo:].., ră- 
suvă za un teren ritual. Pe timp frumos. printre gospodăriile acestea 
negustoreşti nu se putea pătrunde decât pe c. cărăruie îngustă şi mai 
rar trecătorul care îcușea să se apere de mâinie întinse şi stăruinţele 
cu care marfa. era prezentată şi pusă în braţe:e omului. Acum sub ploaie, 
nu mai rămâneau în şosele decâţ tarabele de scândură ieftină ale bă- 
Tăci:or, ob:oane şi ferestre în acelaş timp şi pe care apa cerului le spăla 
cât apuca, 
Domnul Ionescu contiună să urmărească distraţ toată acea- 
astă imbrâncire a mulțimei spre adăpostuii. Stăruinţa ploii limpezise 
alei'e de la un capăt la asul, Fără oameni „Expoziţia naţ.onală de artă, 
și :ndustrie, ete”, arătă așa cum nici arhitecţii nu o întrevăzuseră în 
planurile lor migăloase, Ficrile din ronduri rotite ca n:ște cozi de păuni, 
săgeţ.le fântânilor co.crate scânteiau în văzduh, troițe de stejar de cu- 
rând ridicate. nenumărate construcţii s:mbolice și miniaturale, plantaţia 
bogată, brazdele de iarbă. toate își armonizau liniile şi culorile cât mai 
m.nunat, întregindu-se. Cea:altă expoziţie trivială anghesuelii, a ţipe- 
te or Şi încercarea puterii. a căluşeitor biânzi şi lanțurilor cu clopotele 
lor de vaci rătăcite, a cântecelor autcmate și monotone ale irurilor, cu 
porni arse de un leu, „esploadate” până ari aproape de baraca adminis- 
Taţei, parcă nu mai fusese de când lumea... Răpăiala ploii nu ştia de 
gumă. Domnul Ionescu contempiă satisfăcut parcu: acesta liniştit şi 
parcă numai al lui. O singură vietate din expoziţie nu se lăsa intimi- 
daţă: o snamenie de tren: trenul piticilor. Avea o singură gară cât o 
cutie de zahăr, două trei tuneluri peste care se putea sări capra şi o 
locomotivă a.e cărei f.uere ţipate în ureche îţi făcea impresia că vin 
dea câţiva kicmetri, dela un accelerat cu care îţi aștepți familia dela 
băi... Doar ţrenui acesta liliputan își continua şi pe p.oaie, voiajurile lui 
m. sterioase de-alungul unor şine subţiri ca firele de păianjen, gol şi de- 
f:citar ca o namilă de C. F. R. Mecanicul, un bavarez spătos şi tânăr, 
mupase arai tot tenderul și cu genunchii la gură destăcea robinete, 
dădea f.uere, oprea, și pornea cu ceasul în mână, ca la un tren adevărat. 
In:ma locomotivei ticăia speriată și trenul se strecura printre brazdele 
de iarbă, pe după pomi, pe sub tunee, căltând semeţ cotituriie și du- 
când duţă ele vagoanele legănate în aburul ploii cu vioiciumea unor ră- 
țuște după râme. Trecerea acestui tren pe o vreme de ploaie mai des- 
creţea frunţile negustorilor căirăniţi. Nu ştiau mici ei pentruce. Domnul 
Tonescu strănută fără să bage de seamă. Tctuși simţi nevoia. să-şi trea- 
că de câteva ori mâna cadă pe ţeasta-i golaşe. Il preocupa dirăcia asta 
nen:țească. In sfârșit, trenui dispăru în alcia castanilor. Un fum de 
hava.ană putea în urma -ui, 1a câțiva ooţi dela pământ. Adevărat că 
p:oa.a îi simplifica socoteli, chibzui domnul Ionescu. Intrun ceas 
cei mut. tnebuia să-i vină toţi casierii cu banii si cu bonurile. Avea, 
po“ bl.tatea să plece si el acasă ma: devreme. Să-și prinaă copiii nea- 
Garii... Şi are... cinci, să-i trăiască! Parcă-i și vedea scoțând mânu- 
țe.e us su P-ăpunu și cerând ca pu-ii de vrabie! Domnul Ionasou ge în- 
du.cșează upot, mai cu seamă Când e vorba de copiii lui, de casa lui... 
Dai [il Ge această mMuiţum.'e paernă nu se putea bucura 
fără :ezerve, E.a şi ei o BloDuă coș.e dn viața Expoziţiei. Li detfiară 
pr.n mente toţ: negustorii. Intcarse capul şi din obișnu.nţă își confrun- 
tă maunor-a cu iusta d.n perese sczusă cu jitere de-c. senioapă.... Așa era... 
Penuu negustorii aceştia amădâţi den,nul Icrescu încarcă o sinceră 
și profundă miă, Toţi erau cu chiria ia zi. Au trezut pe aci agenţi pri- 
Maisci, de pe.2epţiei Şi ați: şi aţi şi n.mMeni nu pas: cu mana goa:â,.. 
To.uşi, pâră astăzi mu se făcute me; o vânzare sănătoasă in Expoziţie. 
— „Ce, puţ.n de o Dumniă plină să aibă și ei parte”, s> tânzui pentru 
ei domnu. Ionescu, Le-ar astupa Dumnezeu gura! P.cua torenț.al acum. 
Poarta se go.ise. Tiamva:e, mașini și trăsuri porneau cu oamenii 
ciucunre,, Lemnul Icnescu strănută din nou şi prinse de veste, Se re- 
irase grăbit în baracă, își luă paar.a d.n cu.er şi-o tuciui anevoie pe cap. 
Iși căută apoi scaunul, îl potr.vi sub el şi se aşeză regăsndu-şi autori- 
tatea. — „dar ai tumat, domaule]... — „Da, domnule şet, am fumat şi 
€u o ţigară”. — i-am spus de atâtea ori, să-l iaşi dramu: de tutun, 
că nu-i ni o procopseală, Noi, bătrânii, da avem griji. avem nevoi, dar 
voi?... Secretarul demnului Ionescu zobi ţgara într'o scrumieră, impro- 
vizată dmtrun căpăcel de tabiă și își căută de lucru stingherit. — „La, 
ora asta, dacă nu p.oua, trebuia să fam inspecția caselor”, — Da. dom- 
nu:e șei| 'Domnut Ionescu: privi dn nou spre poartă. &-h:pa fetelor pânză- 
toare de .ns.gne, îmbrăcate în rochii subţiri, cu ciorapi uzi până sub 
pu.ne, aşteptau sub coloanete porții să treacă ploaia. El știa povestea 
fietărei tete venită aici după o brumă de câştig. Urite, cu pieptul supt, 
iși refugiaseră mizeria în Expoziţie pentr aceste două luni de vară. Nu 
Je putuse găsi altă întzebuințare, Se incercase zadarnic să le vâre pe 
gâtul negustorilor. Nici unul nu le primise. Fetele acestea erau refuzate 
şi de viu şi de viaţa firească deopctrivă. Una singură aducea cu virgi- 
nitatea, ei, roșeaţă in obraji şi o tuse istovitoare pe vremea. când în pare 
se ăsa umezeala, serii... Și domnu; Ionesu înicercase s'o ajute, pe câs 
putea şi ei, ca pe un copil al lui. — „Dom'le .direstăr!... slom'le directărt, 
vreau să vă rog şeval... am o mare rugăminte”... Domnul șef tresări. 
Director? Ce să caute directorul acum pe p:oaie, la el? Se ridică speriat 
ș. afară întrun colț al oblonului, dete cu ochii de Maier. — „Ei, bată-te 
să te bată de ovrei!'” îl întâmpină demnu Ionescu revenind liniştit la 
103ul iul. — „Domie directăr”.. reluă Maier, vreau şi eu să vă roz şeva. 
Ace:aşi ton misterios, acelaș surâs permanentizat pe faţa ovreiului, 
surâs care-l făcuse pe domnul Ionescu cândva să-l sorotească pe Maier 
drept un cm fericit. Prin urmare, „directoru:” nu era pe aici pe aproape. 
EI, Ionescu, era directonul! Cel puţin așa i-o spumea Maier. Şi nw era 
pentru prima dată. Tar, totdeauna o luase ca o lingușire interesată a 
ovreiuiui ăsta cu tocurile scâ'ciate, fără ciorapi în pantcfi, cui pantatont 
sugrumaţi într'um şireț de ghete şi învelit într'o treanţă de haină. Ius- 
tru:tă... De data aceasta. nu ştie cum se face, dar avansarea ce i-o gtre- 
cură în urechi Maier nu i se mai pare domnului Ionescu o lingușire 
searhădă, Parcă îi vorbise altcineva, Cineva care-i cunoaște viața fir cu 
fir, o viaţă de cinste şi devotament şi mai ales munca lui zi de zi, ceas de 
ceas peste registre şi printre grămezile de bani botdeauna, ale altora. 
Nu mai vrbea Maier! Vorb.se de sub staașină, din, pioaie un spi- 
rit al dreptăţii, care trebuie să fie şi acum pe pământ, așa cum era, pe 
vremmti. — Intră Maier... nu vezi că piouă?” îl îmbie domnul Ionescu, 
înduoșat subit de cel de-atară ca şi de propriul lui destin. — „Nu-i ni- 
m.c domple directăr... Las'să plcaie... nu mor ieuw de apă!” Ovreiul răma- 
se stăpân în coţul lui și pregătindu-și mimica: surâsul de om fericit 
care şi.a, că plăcuse atât de muit domnului direztor, continuă: — ,Dum- 
neavoastiă dom'e directăr, aţi dat deja pâine la atâta, lume... daţi-mi 
și mie o mână de ajutor”. — „Nu cerșeşte părătosul”, gândi domnul Io- 
nescu. N'a cerut nici odată de când se tot învârtegte prin Expoziţie. 
Dar ce vrea? Cum să-l ajute? Maier urmârea sigur pe e] și pe ceasul 
acesta binecuvântat de s.ăbiciune al şefului, efeciui vorbelor lui spuse 
cu soocteală. — „Dacă nici dumneavoastră nu mă ajutaţi... să, ştiţi că 


mă omor”!... Și spunea că „se omoară” firesc și împăcat cu acelaş zâm-. 


bet de nepăsare cu care îl obișnuise pe domnul Ionescu. Să se omoare 
Maier? Domnul Jones: îl şi văzu pe ovzei znort, aci la doi paşi de el. 
dus apoi ia Morgă, despuiat pe o masă, bâzâit de muşte. Ploaia cădea 
mai încet. Vântul incepuse să ducă ncrii și umezeala parcului către mia- 
zănoapte, Pe alei începea, să se audă pași, Secretarul nerăbdător, nu-și 
mai găsea Ice pe scaun. Maier știa că nu trebuie să piardă momentul. 
Tăcerea domnului „directăr” îi dădea ghies: — „Dom'le directăr.. aju- 
taţi-mă gi pe mine”! — „Ce vrei, domnule? isbueni damnul Ionescu, re- 
venit la tonul autorităţii plictisite. Cu ce să te ajut? Ce sânt eu? Sânt 
alţii mai mari ca; mine. Dece nu te duri 1a ei? — Domile directăr,,, 
(Domnul Loneseu observă că începe să-i facă plăcere când î-se spume 
„directer” aşa de mai multe ori în șia şi pe faţă, ca şi cum ar fi de- 
adevărat). Dem'le directăr!... Nu vă supăraţi!,.. (De fapt nu sa supă- 
rat de mimio, dar e bine să se ştie că el, tot el rămâne, cricum „ar fil 
Ce-și închipuie ovreiul, că dacă-l face directer e altu? Director? Putea, 
să fie şi încă «cu vechime, dară... Şi Maier mu se jăsă: — Numai de dum- 
neavostră depinde... așa, ceva“... (Acest „așa ceva“ iar nu-i place şe- 
fului). — „Ce vrei, domnu'e, dela mine? ce vrel?.. — „Dom'le directăr, 
eu vreau să mă fac fachir...” — „Fachir? N'ai decât| ce te ţiu eu? 
— „Adică. cum fechir, mă? reveni domnul Ionescu după o clipă de re- 
culegere. — Uite, dom'le directăr, eu am să-mi vâr cuiul ăsta în limbă... 
și Maier scoase «lin căptușala halnei un piron cât toate ziele, nownouţ, 
pe rare îl plimbă pe sub nasul domnului şef. La gândul că ovreiu: era 
în stare să-și găurească limba cu plronul semeţ ka o suliță căzăcească, 





UI „PNIVEMUL" BUCUREŞII 8 


UNIVERSUL” LITERAR 


(nuvelă inedită) 
de MATEI ALEXANDRESCU 


îl înfioră pe domnul Ionescu din creștet până în tălpi. Chiar așa, să Du 
uitam că aomnul Icnescu era un om sens.bil, Vasâz.că, asta, era fachir! 
Lum.nat, domnul lonescu sări ca ars: — „Nu se poate, alunnuie! Wu se 
poate şi pace] Așa ceva nu permit la mine în Expoziţie... Chiar dac'ar 
veni tata in genunchi să ma roage!” — „Dom'e directar”,.. se tângui 
de afaaă cviciul plcuat ca o pisică. — In această „clipa se petrecea in 
sufievui Gomnu.ui Lonescu ceva, care se întâmpiă, rar de tot ua un tune- 
ționar hârșit în nevoi şi hârțeage. Continua să-l cântăreastă din ch: 
pe Maer. be faţa acestuia, acelaș Surâs... — „le-am: prins”! îşi Zsa in 
gând şi felic.v acmrui Icnestu. Nu ma îmi scapi! — „Ei, şi cum h-l 
bagi mân limbă? intrebă m-eros șeful, — Foarte b.ne, dom'le directăr... 
ştiu cul... Acest „știu eu” al „ui Maier i-a întărit Şi mai mut credința 
domnuiui ionescu, că tot ei românul! e mâi deștepi! — „ȘI, cum zici, că 
taci, mă? (De fapt răspunsul nu-l mai interesa). — „Bat i pieziță în 
limbă... şi staw așa... şi lumea o să vie să mă vadă şi o să-mi dea cev: 
fiecare. ie Al daca jidan! Nu se putea, să nui facă ei vre-o Șmeohe- 
re! Da... l-am prins şi domnul Ionescu inzerca să-și inchipuie nâstoc)ică 
cu care ovre.ul avea să m.ntă lumea. — „Ha! Hal Ha! Da! şi €., Da! şi 
eu! cine știe ce marafeturi? c.ne şhie ce... că, de găurit limba, n'o fe 
Maier sâ-l pui a trigare? Adită, ec € nebun? Pentru un leu, sau doi, că 
i-o da un gură-cască? Muzica militară incepuse un Vas. Nu mai „pioua 
și întrun balcon de nori eșise scart.e. Soare de asfințit, — Poarta de.a 
u ce-ţi pot face? imviebă după un 1âs- 


inţrare se siLsmorţ.se. — „Şi... € C NEO 4 CUDA . 
timp domnul lonescu, nelăbdător şi curios, — „Să mă lăsaţi, dom ip 
Gurecţăr,.. sa mă fac tachir... aci in Expoziţie lcâştig și eu un pan, ei 


so închide mă duc acasla Dorohoi. Daţi-mi o baracă, dom'e 
tări... | 

— Daţ-i domnule şei, sări și secretarul care profitase de pre- 
zenţa. lui Maier să-și mai lase şi el tcecul jos, — „Nu mzi am ce manca 
dom?ie directăr|”” ciocăni Maier du toată desnădejdea semnele de slâ- 
b..une ae „directoruiui. Domnul Ienesu nu era numai cull0s sa vadă 
ce anume răseceise cvrtiul, dar ţinea cu ori ce preţ să-și verifice pu- 
tezea lui de a pătaunde în inima şi gândur.le oameni-or (0 putere 18 
care credea foarte muut) şi să-și poată spune sat,stătut: — Ai văzul: 
nu ţi-am spus cu? ovreiul tot ovrei! Mior.âiaa, lui Maier că moare, că 
mare ce mană, Ori că se omoară, nu-l mai interesa. Domnul lonescu 
se gândi și se sdaoti. La o întorsătură de pagină dn reg.suu dete peste 
o baracă pentru Maier, aprcape în centrul Expoziţiei, pe o aleie lăţu- 
ra nică. Bună peritau o 'rherkare. — O evacuase de d.mineaţă. — Bine, 
dcm.mule, se îr.Gugiecă domnul Icnescu, âm o baracă. Dar, să a gti 
că numa. tu ești aştept... Uite, eu iii dau baraca, dar pentru asta plâteşti 
chiria ca fiecare... (Se lasă păgubaș Maier, dacă e vorba de plată chib- 
zuia, domnu, Ionescu) Chiria legală... (Şi pentru ca lovitura să fie nctări- 
toare, şetul fixă dim oficiu maximum de chirie căi zece cu Ai 
înțeles? Zece qmiil... Aittel mici nu stăm de vorbă! — Zece mil?... se re- 
tă ovreiul. Ce zece mii? Şi mai mult, dom'.e directăr! Cât vreţi! cât 
vreţ.! Dom.r.ul Icnescu nu mai ştia re să creadă. Adineauri zicea că nu 
are ce zrâncă și acum dă cu miile de pereţi? Maier, Ja rândul lui, se 
agăţă de cei zece mii, pe care-i soeotea „o sumă, de nimic şi conţinuă 
să-i vorbeasză „siirectoru-ui“ din ce în ce mai aprins: Fă aşa afacere a 
să meargă extraordinar... Că iumea » să vină nebună să-l vadă pe el 
„marele faeh:r”.., „fachir român” şi ceva mai mult, „primul fachir To- 
mân'... Câ, nu sta el la tocmeală pentru așa o sumă... Ce contează ca- 
teva. mii da el, când o să scoată sute de mii.. și poate şi mai mult! .. 
— A înehurit ovzeiull şi Wcarmul Ionescu, gata să-l compătimească. 
— O să fie bine pentau tcată lumea! vorbi în doi peri Maier şi tăcu. 
Mai căzufla, și el după atâta alergătură disperată după _ argumente. 
— O să fie bine zisese Maier. — Să dea Dumnezeu îi râspunsese 1» 
gând, domnul Ionescu, dar nu prea văd... Așa tum ai Iat-o... Şetul 
nu. prinsese tâlzul ultime:or cuvinte. — Bra un fel de vorbire cu care 


us 





nu era cbișnuit. — Un cântez pe care chiar dacă-l auzea, nu-l înţele- 
gea... Ei şua una şi buna că nu puea să d.spună ae baraca daca lui 
Maier decâi in Condijiun: avantajoase. Ori, chiiia pe cale €1 1-0 ceruse, 
așa intr“ doară şi acceptată ae aviei era destul de îrumoasă. Admi- 
nuSiraţ:a incnriase ate parai cu sume muut, mai Mie Avea acum cca- 
zia să-i Govedeastă domnu.uj director, adevăratui director, că şi 
e. Ionescu se pricepe sa aaucă un venit frumos şi pe o cale 
atât ae singlă întegriroerii... Știe el că n'o să-i tacă nimeni statuie... 
dar, aşa sa irvăţat.. Ceva n.âi nuit: şi-a at toate masurile să veri- 
tie dacă Maier Mini sau nu. Car în seara aceasia 0 să se dea zărţi.e 
pe faţă... Hei, domnul Maier „nici nu, viseaza pu c.ne are xl2-aface! Merg 
încasările bime? b.re! Inscn.rcază că plata chiriei este asigurată, — 
Dacă mu? Nu! şi basia, Bra Duminică, h.oaa: pioaie de vară, Pământul 
se svântace, —dumea incepea să wevină în Expoziţie. Domnul Jonescu 
sună. Lin tavaca anexă apărură doi funațicnari tineri, un fel de cu- 
rier. ai şetuui. — Dumitzescu.e, dă o tugă până 'ia Bar și cere vre-o 
zece carnete d'aie chelnărilor. — Ştii tu, carnete pe care-și fac ei goco- 
Inta'un sfert de oră Maier plecase să se instaleze în baracă şi după 
ei Dunuirescu pus ae domnu şei să sa seama „a inurare... Domni 10- 
DESC LrEConaNuas€, să, Ureche, Iunoţsonaruiu său de incredere: — Du- 
miurescult, tii cu 00nu n patru! Asia ne Dagăn oenal Vezi sa nu ixcape 
nici unui iăă biv! Al Goita tuncționat, care im toţ acest timp îşi 
făcuse e „UCI pe langa avMhuu Şt, 1u uim ja postul de RaQa.u-Re- 
c.ama a. Expozipei cu un vext sumar compus eniar de demnu oaexu. 
„Avem onoare ra anunţa (niatus propriu aumnuuui şei) ononatuu pubiie 
wz.tator al Expoziţiei că fachiaul Mar poate di vazut” eic, etc. Era 
un 16, de aviz Sc21$ awpa Socovea.a a0nnuuu Lonescu, toate p.ne și cu 
toate prevederile. — Verul tașa-, chema pe tunu:cnar), au-te tu şi dă 
13, Radio această înşti.nţaze. U fac şi pe-asta cu fierul dea mine. So 
dea iașa dn tcână in când, mai rar... Dată nu i-ar ÎL fest rușine de pro- 
pria vai teamă, o teama met.cuuoasă ae care nu se pulea desbata. at 
fi încheiat: din când in când, mai rar şi pe șopuite... — Să vedem ce-o 
să iasă, aomnu-e șef, isbucni în râs secretarul, Era o necuviinţă din 
partea subalteinuiui, Să nu se fi ştiut niţei pătat cu chestia asta, cu 
rachuul, ce-ar mai fi bâtut cu pumnu, în masa şi ce l-ar mai fi incon- 
deiat pe hârtie aşa cum se cuvenea, şi cum sale Ja carte... Dar aşa... 
— Ce-o să tie domnu.e? Ce-o să fie?.„. încercă. să se apere domnul j0- 
nescu cu glasul pe jumătate şi rămase cu ochii întrebatori fixaţi în 
ochii secieiatului, ca şi cum vrea să afie ce ştie secretarul mai mult 
decât el. Ca'nvotaeauna, când ieșea din tipicul lui, ne-iniștea şi banu.elile 
începeau să-l munceasză fără de nici o vină, Adică ce-a vrut să spuie 
secnctarul? Ce-ar puiea să iasă? Că doar toată chestia asta sa tacut 
ta ium.iva, gilel. A tost şi secretarul de faţă şi cine ar puteia să-l bâ- 
nuiască „gi, țde ce? — Demnue jşef, îmi daţi voie să mă duc pi eu, să văd? 
— Du-te, knagă Cicbanule, îl imb:e Ja gândul ui şelul. — Du-te şi vezi 
să nu falcă ăia, vre-o prestie..,. Ajută-mă şi tu! Ciobanu eșise și alerga 
cu pași de lup pe nisipul aleei. — Tânăr, nepriteput şi mai aies obișnuit 
cu temerile șefului său, secretarul nu sesiză, starea suileitească a domnu- 
lui Ionescu. Poate că nici nu-l interesa. Pentru el era un prilej rar în- 
tâinit de a îi de faţă în momentul când se face cineva „fachir” şi se 
răbea.., 7 j 
i Domnul Torescu rămase mută vreme pe gânduri. Ceva nedeslu- 
şit îşi căuta formele în mintea lui sensibiiizată de ajlâta teamă incer- 
cată în nesfârșita carieră, de siujbaș, Nu ştia, de unde wine, în ce chip, 
dar simțea că o primejdie se aprcpie de undeva... Chestia cu fach-rul 
prea era mn lueru de nimic, prea era cântărită de ei cu multă băgare de 
seamă, ca să aibă vre-un sfârşit întunecat... Și apoi nu :eria decât o în- 
cercare pe care o făcea. Răspunsese omenește şi creștineșie unei nevoi, 
unui om muriter de foame. Işi luase doar toate măsurile ca să nu p:ardă 
Administuaţia mici o boabă. Aşa că, din astă parte sar putea să isbuc- 
nască furtuna... Daryde unde? — Alo, alo, aici Radio Eixpoziţial Dom- 
nul Ionescu ţresări şi îşi reţinu cur:cs respirația. — In momentui de 
faţă... cu itoată solemnitatea... în această Expoziţie, marele fashir Maur.. 
— Dar, m'am zis eu așa, domnule! protestă şeful rămas de unul singur 
în baracă. — Nu știe nici să pitească? Ce sâmt chiori? Nu se poate, 
domnule, să mu facă vre-o prestie băiatul ăia! Trebuie dai afară dela 
Radio! Așa e când ai inimă bună, — trebuie, „pe wrmă, să ie iînduri toate 
prostiie! Sună 'odată, sună «a doua oară mai hing și mai puternic. Dir, 
baraca, vetiră mu vezi rizreni... nici n'aveia cine. Domnul Iones:u își 
aminti apoi că Vieru era p'ecat la Radio, iar p> Dumitrescu îi trimisese, 
tot €1, la jachir, să facă pe casierul, — Secretarul se dusese și 2] „să 
vadă“, -— Allo, A10, răsună din nou megafonul dintr'un pom de la in- 
trare, aici Radic-Expoziția|... In atest meamert în această Expoziţie, 
marele fschir Vaut se pregătește pentiu un post de patruzeci de zi 
şi patruzeci de mepţi... — Patruzeci de zile! şi patruzeci de n:opți!... re- 
petă şetul disperat. Aştia prea o fac de tot şi pe domnul Ionescu îl 
trec tfiorii. Se ridică şi începe să se agite printre scaunele şi birouri:e 
din baracă cu agi'itatea unei sălbătăciuni prinsă, în cușcă. Să se repea- 
dă în Expoziţie să oprească aparatul de radio? Să se ducă dinrolo 12 














5 luiie 1941 =——= 


*/ACln 


fachir? Cum să se împartă? Unde să meargă mai înţâi? Și apoi cum 
să „ase așa la voia îniamplârei registree și nârtiile de airi? — Au câ- 
p:at deabinele, Şi toţi! gândește momnul Icmescu, A tost așa um fei de 
giumă, 9 incercare, o probă. ȘI, mai înţai, că a fost vorba ae o șmeche- 
TIE A uui Maier, — De unde au (scos-o şi ei cu patruzeci de zile Şi patru- 
Zec: de ncpţi? De umde? Domnu] Ionescu intrase m panta desw.novă- 
țirei. Se şi vedea acuzat Şi-i liebuiau argumentele cu care sa-și justi- 
îme buna crea:nţă, şi mai ales ciustea. — Cinstea mea, domnule! ge- 
mea știul ireolțut ce propria-i acuzare. Patruzeci de zi.e şi pavruzeci 
de nopți erau 0 vieme de nemăsurat, o viaţă de cm, ceva târă de sfâr- 
şit,, care îl sugruma, prin Simp.a enunţare, Pe potecuța dinspre Radio 
venea liniștit Vieru, N'azmucă să se apropie bine de baraca domnului 
şei: — Ce e mă| Ce-aţi mebunit? ce Maur? Maier! Maier domnule, cu 
i dela, ru i de.a... imbecil! Ce patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? 

— vreţi să mă omorâţi!? Du-te la Radio... dă-l pe uşe aara. In 
brânci să-l dai pe ăla cum ii zice... cu reclamele lui! Ba nu! Du-te în- 
ţâ, a Dumitrescu; spune-: c'am dat ordin să-l szoată pe jidan din kxpo- 
Ziţie cu toară tachina luil — Eu m'am nevoie dom'e de șeandaul Ai pri- 
ceput? Nu mai vreau să știu de mici un fachir. Subalternul supus pieri 
din ochii şetului dea.ungui barăci. V.oienţa demnu.ui Ionescu. expre- 
sivă și teatraiă față de tuncţionarii ui mărunți, în tond nu era, decât 
irica de cea mai eftină calitate. In panică, o panică isbuenită ca din 
sen.n, el nu nai văzu altă scâpare dn acest, buclu: intrezărit, eventual 
decât prin eliminarea -ovreiu.wm din Expoz4.e, Sâ-și poată zice ușurat: 
A fost şi mu mai este! Ce fachirie? Ce tachirie? Asta-i trebuia lui? 
Nu-i durea icapul și sa legat ca un... Dac'ar fi să se întâmp.e ceva, șefii 
l-ar putea, inzo.ţi și pe e.. Unde este contractul de inchiriere? Cine l-a 
apactat? A cerus ovre:ul jun.ătate din chirie, așa. cum se prevede Ja 
regulament? Pau!... Că... să vedeţi! Parcă-l şi aude ps Director. — Cum, 
domnu.e Ionescu? Cum, sai îndrăznit să bazi în. Expoziţia noastră na- 
țională c barată de moși? Scamatorzii? Fachiri? Cum, domnule, dum- 
neata d.spui de barăci.e noastre așa după bunul plac?? Da'unide te tre- 
zești, domnule? Pe moșia dumitale? Și co.ac peste pupăză, nu se poate 
să nu'noheie Directorul, asa cum şi merita cu vârf şi îndesat: — Atfa- 
Tă, demn.rne Iknesku, afală| Să pieri cu scamateiul dumitale cu toti 
Are arepuate aomnul Director! Așa-i trebue! om serios să se Jase pros- 
tit. Nu trecuseră n-ci 10 minute și Vieru apăru imbujorat la faţă și cu 
respiraţia deasă ca dintro ștafetă, Se ainie lângă biroul şefului și își 
îngâdui câteva, clipe de răgaz, să i se mai potolească inima. Domnul 
Ionescu surâdea inseninat, fără să se vadă şi făă să se ştie. Băiatul 
alergase ca un călifar ş.-i aducea veşti bune. I se citea pe față! Cu 
vo:be.e incă, întretăiate, Vieru își făcu jraportul şi Domnu! Ionescu afiă 
că nu era «de vină nici funcţionarul dela Radio și nici Maier. Citiseră, 
toarte bine cea ce scrisese dommul șef. Dar, a tteriw, pe acolo unii, 
care-i zice că e „manaecr” sau așa. Ceva și dumneaiui schimbase re- 
clama, care sa dat la Radio. — A dracului Expoziţie! gândește domnu! 
Ionescu. Multe „ju-ruri noui i-a fest dat să vadă şi să audă aici! Manager 
ăsta, sau cum îi zice, ce-o mai fi, de unde-o mai îi eșit şi el, de se în- 
vărtește așa prin Expoziţie și schimbă, fără să-l înitrebe? EI a făcut din 
numele. lui Maer: Maur? A zisă nu se pcate așa un nume la un fa- 
chir? Şi tot el a făzut „postul fachirului” la patruzeci ge zile și patru- 
zeci de nopţi? In tot timpul Maier nici apă mare voie să puie pe limbă? 
Zice, tă, știe el ce face? Ştie el cum e bine? Așa en India?... Domnul 
Ionescu ascultă din ce în ce mai uiuit şi umilit în acelaş țimp de atâ- 
tea cât şt.e necunoscutul acesta: Manager. care fie vorba între noi, nu- 
mai nume gromânese mu pare să aibă... Tot ce-l spune Vieru i-se proee- 
tează în minte cuvânt cu cuvânt, dar răsturnate și întrebătoare, o ti ceva 
de capul dul, dacă dă, ai. buzna... Mai știi? — A gis că trece să vorbească 
şi cu dumneavoastră, mai târziu și-o să fie bine, închee Vieru, Domnul 
ionescu nu știe ce să mai creadă. Lucrurile cele mal curioase se pră- 
vale, ca din senin, unele peste altele. Dă, din cap, resemnat. — Am a- 
juns la sfârșitul carierei... Lacă. nu mă dă afară nici acum, nu mai mă 
dă nicioaata!... Maur, patiuzeri de zi şi patruzeci de nopți... acum în 
urmă dannu:, Manager. De unde-o :mai fi eș.t şi âsia? Și toate dintr'o 
prost.e a lui! Lin bunătatea iul! Așa-i trebue dacă are inimă moae. 

„Aiţii ar aa cu baraa in Dumnezu şi mu sar topi ca bobui de 
cealră la, price vorbă. Nu se mai poate să stea cu mâinile în sân. Tre- 
bue să treacă la „apte, cât mai e timp. — Rămâi aici, porunei ei subal- 
ternului și adunârau-și tcate puterile porni vijelios pe aleia, care du- 
cea „a baraca «ui Maier, Limea înupanza șoseluțele. 'Drenul jiliput cir 
ecua „după itinerar” şi se strecura napăsăor pe iângă domnul lonescu. 
Căiători: mai mut băzâni decât copu s2 îmbrâţ.șauw și strigau ca, scoşi 
diu fire. Hua ua ie. de plăcere... Ziua se siârşiee şi răcoarea obișnuită a 
pai cu ui se accentuase 2n urma ploii. Și, nef.resc poate, cu cat apăsa- 
rea. serei se fă:ea mai simţiţă, cu atât expoziţia. se insufiețea. Inceputul 
nopții era Răsăritul Expoziţiei. Patru muzici militare cântau în acelaş 
timp, pauru 'arii diferite. Roata. narozul.ul pândea la fiecare pas, Oricine 
se sirâdu.a, să câșiige c turtă dulce, un pahar de stic.ă o muzituţă... 
Ruiete.e risipite pe a.ei îşi urneau şi ele rcţie lenevite din: be.șuz 
pompând din inimă sânge mult in obraz, în timp ce mâini nepricepute 
ori prea inxrcate semănau deava.ma în paj.ștea. verde a postavuiui banii 
puțini scoși din fundui de buzunar și din care fiecare aștepta să răsară 
pachte întregi de visuri şi minuni, — Nim e mu mai cada| Era semna 
lui de plecare și roata norocuiui se urnea, tu eleganţă în căutarea nu- 
măiului câștigător. Acrobată sprintenă şi mincinoasă, o bi.ă de fildeş, 
— ochiul gracului — patina peste cifre, sensibilă ge lăsa, proectată la 
cea mal mică atingere, desena cercuri, se ducea și revenea nehotărită, 
wm ărită de atâtea priviri pentru ca. toimai atunci 'când jumea se aş- 
tgia n.si puţ.n să se lase captivă în despărțitulta număru.uj ales. ca 
otemeie alintată in brațele unui fotoliu... Mai fiecare punea banul, pier- 
dea, ofta și pleca. Intr'un fund al Expoziţiei, lumina cădea în. cascade 
pe treptee de marmută și covoare persane: Casinboul... Dar, aco.o nu 
era un drum pentru oricine. — Allo! Al.0! aici Rado Expoziţia! wizi- 
taţi cu ante şi mare, pe marele fachiăr Maur| Și-a perntorat limba în- 
tun cui... — Poftiți, vă rog, aici desfacerea produselor! — Fabr.ea faca 
reciamă!,.. — Porumbielu! caldu porumbieiu! — Exersaţi ochiul și 
mâna... — Ingheţata, vaninata.. — Arde și frige... Ezra o diversă gi dis- 
peratâ orchestrație a reclamelor în care o minte neobişnuită se pierdea. 
— Ja'mgheţata, dela tatal ge tânguia fot mai insistent negustorul. Dom- 
nu: Ionescu ajunsese aproape de bara:a, „marelui fachir“.,. Pornise ho- 
tărit să tacă ceva teribil. Ceva ca și cum 0 mamă i-ar fi strâns 
de gât nou năseutul rușinei... Orice întârziere i-ar fi fost fatală... 

Se ridicase vijelios ain mijlocul cifrelor lui cuminţi așezate între 
doperte și trebuise să străbată învă'mășeagul Expoziţiei. Un alt aspect 
cu ţotul nou de viaţă ce se'nehidea, pentru el ca un arici. Traversa dezr.en- 
tat şi se simțea istovit pe măsură, ce încerca să înteeagă frământarea de 
furtună a Expoziţiei. Noaptea parcului iuminată, muzica, pe care o prin- 
dea fragmentată şi suprapusă, vorba oamenilor isbită una de alta, dând 
impres:a unei dărâmări, toate îl îmbătau. Cu cât distanța dintre el şi 
Maier era mai mică, cu atât mai mulţ pornirea domnului Icnescu se 
mlădia. La câţiva pași numai de baracă era cu totul atul, Adică, dece 
se teme aşa, de mut? Furase? omorâse pe cineva? Dacă află Directoru!? 
N'are de cât! Șin definitiv ce-o să afle? Ovreiul o să-și plătească chiria 
şi încă ce chirie, fără toameală! Şi pe urmă, nu era ceva care nu se mai 
putea repara. Dacă nu aprobă domnul Director? Maier o să-și deşuru- 
baze limba din cui şi o să se ducă în plata, Domnului. Foarte simpiu. Dată 
a încropit ceva parale să-i fie de bine! A scăpat de foame câteva, ziie. 
Domnul Ionestu recuncaște că începe să aibă curaj, cum n'a mai avu 
amult. — Poftiţi domnilor, poftiți! Aici minunea minunilor: maree fa- 
chir Maur! Asiăzi a venit din India! Şi-a perforat limba în faţa a mii 
de spectatori, fără nici o durere şi fără pic de sânge. Poftiţi domnilor, 
pofțiţi! Cinci !ei, numai cinzi dei. Ca să poată vedea toată lumea! Domnul 
Ionescu rămase multă, vreme în marginea aleei de unul singur, In ba- 
raca, lui Maier oamenii făuseră drum de furnici. Unii intrau și alţii eșeau. 
Venise hotărât să-l desființeze. Dar cum s'c facă? Dacă Sar duce în 
bazaca tfachirului, ar îi și el un cetățean oarecare împins din urmă de 
ceilalţi curioși. Și apoi dacă închide baraca acum în plină activitate, n'ar 
protesta 'umea? Domnul Ionescu îi și auzea vorciferând: — Vă bateţi 
joc de oameni! Vă îaceţi de cap pe punea cetăţeanului. O să aducem 
cazul la cunoștmţă|.. In adevăr, e teribilă azeastă aducere la cunoştinţă 
a cetățeanuli revoltat, rerunostu — fără putere — domnul! Ionescu. Dar, 
ce-o fi văzând lumea 'năuntru? se întrebă domnul șef și în zadar în- 
cerea. să şi-l închipuie pe Maier în chip e fachir. In ce loc al încăperii 
s'a fi găsind? Ta ve poziţie? culcat, întins, pe scânduri, ori aşezat turcește 
cum își amintea că mai văzuse el, în copilărie la un bâlri, pe niște mân- 
cători de foc? Domnul Ionescu recunoaște că trebuie să se dea bătut. 
Autoritatea lui nare cum să intervină și să se facă asuitată în tmată 
vigoarea, ei. Și totuși, chestiunea asta cu fachiria ovreluiui trebuia să 
dispară aşa ca, si cum mar fi fost de când lumea! Să fie rasă după fata 
pământuiui! — Noaptea! îngână, misterios, domnul Ionescu, în crucea 
nopţi!.. 
= Domnul Ionescu. trebui să se întcarcă la birou. Merga anevoie și 
chinuit de un râs drăcesc, ce-i sta în băerile inimei. La gându: că min- 
tea unui ovrei disperat născocise o asemenea înșelătorie şi tumea îl cre- 
dea, râsu: stă să cloectească, Dar'ar fi găsit o groapă, sar fi întins pe 
“rânci ca bărbierul regelui Midas şi-ar fi râs acolo. o noapte întrează 
de prostia oameni!cr. S-urtă drumul către birou şi apuză pe o aleie re- 
trasă. Se ştia, „complicele“ cvreiului şi se temea. că i sar putea ceti gân- 
aurie pe taţă. Atât i-ar mai trebui, Dosit, astfel, se simțea mai în voie. 
Dar, parcă era un făcut. II urmărea şi airi o voce de bas profund. care 
venea din sus dinspre aleie, năucă prin pomi, — Marele fachir Maur va 
sta patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Domnu! Ionescu se năspusti în 
biroui !ui hotărit să scape de obsesia fachirului. Căzu pe s:aun. cu mâi- 
ni'e alăturea, și picioarele lumgite sub birou şi dete drumul râsulul, în 
voie. Vieru, într'un colţ, în: p'cioare, ridea şi el de râsul getului. 








(Ummare şi siârșit în numărul viitor) 


BREZOIANU Si Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P, T. 7, Ne. 24404088