Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0026

NIVEDSUL 


PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 





IL. i ] 


î ui LAN UL L e Nr. 26 





EZDACŢIA ȘI ADMINISTRAŢIA APARE SĂPTĂMÂNAL 









DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU autorităţi și instituţii 1000 lei iată 5 B AT A 21 | 
BUCURE A 28-25 ARE AM unie 1941 
imscrisă sab No. 163 Trib. tor O mierea il ȘTI | Bis resrtanu PREȚUL S5LEI 


TELEFON 3.30.10 














UN MARE 
PRECURSOR 


Cât rămâne, după o sută de 
ani, în conştiinţa de toate zilele 
a urmașilor, din personalitatea 
unui om reprezentativ? Cât 
după cincizeci ? 

Marele Cezar, — spunea Sha- 
kespeare, — e lut şi praf. 

Şi, totuşi, există personalităţi 
fără de cari lumea nu ar fi fost 
așa cum este. Ele stau la inchee- 
turile de razim ale celor mai de 
seamă zidiri ale minţii şi inimii 
noastre sau înfruntă, în virtutea 
unor daruri şi haruri  necunos- 
cute obștei, cursul precipitat al 
evenimentelor  milenare silindu- 
le să ia o anumită albie şi să o- 
colească pe cutare alta. 

Aceşti oameni depăşesc cu 
multi imaginaţia tuturora în 
ceeace privește născocirea de e- 
pitete laudative. Numai mitul şi 
legenda li se poirivese, căci ei 
ne duc, întru toate la fel cu pu- 
terile oarbe ale naturii; — ne 
duc pe mâini. de acolo din în- 
depărtatul şi uitatul sau mâi pu- 
țin rămasul în urmă şi deci mai 
stăruitorul. în amintire trecut; — 
ne duc, ca pe o beteală de fluid, 
viu, către lumina mereu miste- 
rioasă şi mereu nouă a existen- 
ței. Ei ne sunt acei înaintaşi dă- 
tători de destin fără de cari nu 
um fi ce suntem. Ei sunt, une- 
ori, forțe nude ale naturii de- 
venite oameni, — sau. cum le-ar 
fi zis Hegel, — „idei întrupate“. 

Esle, de aceea o instituţie sa- 
cră, străbunul obiceiu de a prăz- 
nui. în anumite zile şi în anu- 
miți ani, amintirea tuturora 
tăți poartă, în sanciuarele nea- 
mului.  nimb de eroi cunoscuţi, 
mai puțin cunoscuţi sau necu- 
noscuţi, 

Ferice de cine, prezent la acest 
fe de slujbe, simte fiorul recu- 
legerii şi al identiticării cu toa- 
te iresăririle de bucurie şi dor 
ale neamului său. Sufletul lui 
se va recunoaşte şi va renaşie 
în marele suflet ce animă toate 
ungherele  nământului din care 
am odrăslit si crestem către vii- 
tor solidari cu băștinașii: — so- 
lidari cu sângele strămoşilor. 

Se împlinesc cincizeci de ani 
dela moartea lui Kogălniceanu. 
Meritele acestui strălucit bărbat 
sunţ multe. Cei chemaţi i o face 
le vor înșira și reliefa pentru 
mai buna înţelegere din partea 
noastră a celor de azi. 

In acest loc însă nu vom în- 
semna decât o frază citată într'o 
recent apărută Istorie a Lite- 
raturii Române : „DEPARTE DE 
A FI PĂRTINITORUI, UNUI 
SIMȚĂMÂNT DE URĂ CATRE 


CELELALTE PĂRŢI ALE NEA- 
MULUI MEU“, — scria Kogălni- 
ceanu, — „EU PRIVESC CA 
PATRIA MEA TOATĂ ACEA 
INTINDERE DE LOC UNDE SE 
VORBEŞTE ROMÂNEȘTE, ŞI 
CA ISTORIE NAȚIONALĂ, 
ISTORIA MOLDAVIEI IN- 
TREGI, INAINTE DE SFĂȘIE- 
REA EL, A VALAHIEI ŞI A 


"FRAŢILOR DIN TRANSILVA- 


NIA“, 

Şi nu vom retine din bogă- 
tia de cugetare. voinţă şi simţi- 
re românească a prea  uitatului 
Kogălniceanu, decât faptul că a- 
cest mare moldovean nu împăr- 
tăşea unele  romanomanii ale 
contemporanilor, ci era convins 
că noi trebue să ne putem lău- 
da cu propriile noastre virtuţi, 
cu propriile noastre înfăptuiri şi 
cu propriile noastre moduri de 
a fi. 

Kogălniceanu a fost unul din 
puținii bărbaţi de stat cari şi-au 
iubit neamul aşa cum este el cu 
toată ereditatea lui. cu toate ca- 
Hitățile și defectele lui, știind 
prea bine că numai cu un astfel 


de ncam real. neidealizat şi ne- 


falsificat, a cărui plămadă ra- 
sială e totuşi plină de vitalitaie, 
poţi realiza o unitate naţională 
cu viitor, 

Toate adversităţile pe care a 
trebuit să le înfrângă, toate re- 
formele pe cari le-a statuat, loa- 
te patimile pe cari le-a răscolit 
sau domolit și toate visele pe 
cari le-a visat sau realizat in 
calitate de om politic. au fost 
înfrânte, statornicite. răscolite si 
domolite. visate sau realizate în 
numele acelui neam al său pe 
care-l vedea viețuind ca orga- 
nism bine distinct în principa- 
tele politicește neunite încă, în 
Rucovina si Basarabia smulse 
din trupul Moldovei si în ţara 
de dincolo de Carpaţi. în Tran- 
silvania. leagăn si cumpănă a 
romănismului. 

Kogălniceanu este unul di» 
promotorii Ramâuici ca stat mo- 
dern. dară şi un delimitator de 
realităţi şi posibilităţi. 

Acum când avem iarăsi idea- 
luri ge înfăptuit, idealuri pe cari 
le-am fi dorit rămase cel puţin 
în stadiul Unirii noastre bidece- 
oale, se cuvine să-i închinăm şi 
acestui precursor cuvinte de pi- 
oasă comemorare şi laudă, ştiind 
că, după o jumătate de veac de 
lu dispariţie, lumina vieţii lui a 
devenit lumină de stea călăuzi- 
toare călre un nou Vifleim ro- 
mânesc, 


TRAIAN CHELARIU 





âteva zile înainie de 

moarte, în focul  răs- 

meriţei spaniole, Una- 
muno a rostit câteva cuvinte 
unui gazetar francez, rătăcit 
pe plaiurile Castiliei  împur= 
purate de războiul civil, 

Marele comentator al lui 
Don Quijote, ilustru elenis: şi 
desăvârşit cunoscător aj filcio- 
giei clasice, mărturisea că la 
capătul vieţii doar poezia i se 
pare că satisface toate cecin- 
țele spiritului și ale inimii. în- 
chizând în ea adevărul, înce- 
putul şi sfârşitul lumii. 

Câtă desamăgire, câte  în- 
frângeri, câte îndoeli de pe ur- 
ma științei şi a filosofiei atica. 
ca să faci, desabusat de toate 
asemenea splendidă totuşi con- 
fesiune! 


ouis Brandin, mi se pare, 

a încercat să dea „o isto- 

rie veridică” a reginei 
Berta (Berthe au grand pied), 
soția lui Pipin cel Scurt și ma- 
ma lui Carol cel Mare. 

Oricât de fascinant este ade- 
vărul descoperit, oricâtă bucu- 
vie ar aduce el cercetătorului, 
mi se pare că legenda buni- 
lor şi naivilor cronicari sau 
jongleuri medievali este mai a- 
tractivă, mai minunată decâi 
toate istoriile'veridice, dar lip- 
site de savoarea şi ingenuita- 
tea primară a vechiului pove- 
stitor. 


dacă ţăranul ar şti de 
A grijile principilor, er 

mulţumi lui Dumnezeu 
peniru liniştita şi buna lui e- 
xistenţă”,— spunea Luther, a- 
cum patru secole. Iar Virziliu, 
cu mult, cu mult înainte: 


O fortunatos nimium, sua 
bona si norint agricolas! 

(Ferice de acei cultivatori, 
cari îşi cunosc fericirea!). ur 
câţi nu facem ca şi țăranul lui 
Virgiliu şi Luther! Poate că 
este greu să ne resemnăm nu: 
mai la viața pastorală; bu-oli- 
că sau domestică. Un blestein 
urmăreşte speța, să dorească 
mereu mai mult, să spargă îi- 
parele obişnuite şi să năzuia- 
scă dacă nu cele astrale, cel 
puţin grija şi povara vecinu- 
lui, 





uel ramo del lago di Co- 
Q mo, che volge a mezzo- 

giorno”, — aşa începe 
romanul Logodnicii al lui A- 
lessandro Manzoni. 

„Dumas zice că romanul a 
existat totdeauna. Se prea 
poate”... Sunt primele cuvinte 
din Geniu pustiu, romantica 
narațiune a lui Eminescu. Iar 
reproducerile, de felul acesta, 
ar urma mai departe, pe ace- 
laş țon... De ce cântă, aseme- 
nea poeziei pure, unele frag- 
mente de proză din cei mai 
iubiți autori? Şi care sunt li- 
mitale între versul sonor şi 
proza ritmată, prin firea ei sau 
prin sugestia și  miraculousa 
prefacere iscată de strunele su- 
fletului nostru? 


FAVONIUS 





Semicentenarul morții 


lui Kogălniceanu 


de G. C. NICOLESCU 





La 20 Iunie anul xzesta se în: lineşte o jumătate de secol de-a 
moartea lui Mihail Kogălniceanu, ! sfârșit puțin timp după lon O. 
Prătianu, tovarășul muniecm de hipte pentru independența, inte- 
gritatea și demnitatea țării. Cel puțin la unităţi de timp atât de mari, 
e bin> să ne întoarcem privirea spre. existențele excepționale din 
trecutul nostru, Evocarea lor peste avea astăzi semnificaţii pe care 
niciun Român ru irekue sti le piardă. 

Kogălniceanu a fos: unul din puţinii oameni cu adevărat mari 
pe cure ucest popor a avut norocul să-i nască în cea mai însemnată, 
zea mai plină de prefaceri și cea ma: plină de unmări epocă din 
întreaga lui istorie. Temperament prin excelență dinamic. el a sluiit 
neamu. cu o pr>zătire neobișnuită la contemporani: săi, cu o =ner- 
3:9 și o consecvență fără pereche, cu un rar simţ al realităților și to- 
tuși cu un iremediabil idealism. Nu mai puţin romantic și deloc mai 
Puțin generos u?cât cei din generaţia sa, el s'a decsebit prinir o 
puternică și plină de rațiune ancorare a idealismuiui în reaiitățile 
naționale. 

Născut la 1817, după tată dintr'o familie boierească a] cărei nu- 
me ar veni dela :âul Cogâinic, după mamă dintr'o famile sigur din 
aceeaşi Basarobie pe care mulţi ani mai târziu va încerca să o apera 
de a fi din acu si nedrept înstrăirată, Kogălniceanu este trimis de 





lânăr la studii, mai întâi în Franța. apoi la Berlin. Germania dea îni- 
ceputul veacaiui cl nousprezecelea era centrul unei mișcări  spiri- 
tuale, care s'a difuzat apoi în cea mai mare parte a Europei cu În- 
semnate urmări, menită să scoată pe primul plan valoarea națiamei 
şi necasiiateu ca toate elemeniele ei să fie strâns unite pentru a im- 
plini, în libertate, soiia ce este hărăzită fiecărui popor. Când su în- 
tors în jară, în 1838, Kogălniceanu venea plin de aceste idei şi de do- 
rata de a le :ealiză pentru poporul său, în acel moment într'o situația 
din multe puncie de vedere asemănătoare celei a poporului german. 
Toată viesta sa, până în pragul morţii, a rămas credincios luptei pe 
care o începuse în tinerețe. 

Se pot spune multe despre această proeminentă figură din is:oita 

noastră. Ea are un loc în literatură, în cultură, în vieața politică, în 
mișcarea istorică românească. Toate însă nu sunt, pentru cine vrea 
să vadă mai odânc, decât forme prin care acest atlet al ideii naţ:o- 
nale lupta și își manifesta nemărginita sa iubire de ţară. Aceasta a 
condus toată vieața lui, toate acțiunile lui, toate cuvintele lui. 

Din caldul său patriotism, îmbogăţit de contactul cu mișcarea 
germună a epocei, apare la Kogălniceanu viziunea unităţii roma- 
nssti. Revista sa literară dela 1840 o numește Dacia literară, pen:rucă 
esie destinată tuturor celor de aceeași limbă și orfigină din întinsul 
teritoriului ocupat odinioară de Dacia, indiferent de unitatea politiză 
în care se integrau atunci. Un an mai târziu, exact acum ce sută de 
ani, el nu sccate o Arhivă moldovenească, ci Arhiva româneascii ; 
iar ia 1843, zicea categoric: „eu privesc ca patria mea, toată acasa 
întindere de loc unde se vorbeşte românește, şi ca istorie națională, 
istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valachiei și a îra- 
țior din Transilvania”. 

Curând după întoarcerea dela studi, intră în vârtejul lupte: de 
ridicare, eiiberare și unire a naţiunii sale. E] își dă seama ce însein- 
nătaie poate avea istora națională, in situația politică a momen:uilli, 
atăi pentru valorificarea drepturilor noastre față de străini cât și pen- 
iru crearea unei conștiințe și a unei comunități de aspirații înăuntru. 
De aceea lucrsază pentru istoria noastră și o spuna limpede: „Tre 
buinţa istoriei patriei ni este neapărată chiur pentru ocrotirea drap- 
turiior noastre impotriva națiilor străine... începutul nostru ni sa tă- 
găduit, numeie ni s'a prefăcut, pămâniul ni s'c sfârșit, drepturile ni 

cu călcat în picioare, numai pentrucă n'am avut conştiinţa naţinria- 
lităiii noastre, numai pentrucă n'am avul pe ce să ne întemeiem şi 
să ne apărăin dreptățile”. 

Par Kogăiniceonu nu merge cu utilizarea istoriei în siujba !uptei 
naționale până acolo unde ar fi mers şi chiar au mers alţii. El ră- 
mâne necontenii mai presus de toate și um realist. De aceea, și în 
acest Spurit, el esle un democrat, un liberal. Sigur spunea, putin 
inainie de moartea sa, ce infiuență a avut asupra sa în această pri- 
vință marea reiormă din -Prusia „adică emanciparea şi împropriea- 
tăriroa țăreniior..., reformă care a însutlețit şi a îmbărbățit națiunea 


(Urmare în pag. 2-a) 














talia 


nuvelist și 


Aş vrea să evoce, dacă nu 
este cu putinţă în rânduri su: 
mare decât o parte din vasta 
şi stufoasa operă pirandeilia- 
nă, cel puţin câteva din figu- 
rile ciudate „groteşti sau învă- 
luite în umorul sceptic, ama: 
şi trist al-marelui scriitor ita- 
lian. Lucru destul de greu şi 
acesta... 

Pretutindeni, aproape, în a- 
fară de ţara sa, el se ridică, în 
conştiinţa lumii, sub înfăţisa- 
rea teatrală, prin personagiile 
acelea care înfrâng tradiţia co- 
mună şi aruncă lumini reveia 
toare in sufleul omenesc, di:s- 
văluind gânduri şi  rațioaa- 
mente care nu au nicio leșă- 
tură cu logica  obștească. cu 
ceeace ne-am obișnuit să ve- 
dem în om sau dincolo de el, 
în universul moral sau în ce! 
material. 

Pirandello necunoscut îna- 
inte de apariţia sa pe scenă. 
Pirandello scriind şapte ronia- 
ne și o sumedenie de nuveit 
sau scurte povestiri, adunate 
în ciclul publicat de editorul 
Bemporad din Florenţa. (Sub 
numele de  Novelle per un 
anno: trei sute şaizeci şi cinci 
bucăţi!). iată ceeace trebue să 
fie cercetat de iubitorii artai 
noui, care a iscat atâtea nudu- 


UN GÂND 


„i SCUrs NU- 

imi 7 de veac delu 
moantaa lui Mihdil Kogălni- 
ceanu, figura lui a intrait de 
mult de tot în istorie, mai 
CONtemn 





34 Mont şi tAtor 
BI Ge at s&i. Uma ma. 


relui jeşan stă alături de a- 
ceea a lui Mihai Viteazul și 
poatecă timpul ma greșit, u- 
șezându-i alături—chiar de-ar 
fi numai în înima mea, Dar 


“trebue să fac o mărturisire, 


care dacă nu-și are locul nu- 
mdi aici, nu este totuși de- 


" mpiasată : noi, cei tineri de tot, 


ne-am apropiat de îstorie cu 
o sfiiciune care poatecă e și 
aceea a grabei ceasului de fa- 
ță. NOi am învățat istoria pe 
de rost, fără să-i pătrundem 
rosturile 'toate, iar ceeace ne-a 
încântat mai mult, a fost de- 
bunăseamă aerul romantic 
şi puțin prăfuit al tuturor €- 
pisoadelor eroice. Noi um tre- 
cut prin istorie, fără ca îsto- 
Tia să treacă prin noi, ba u- 
neori l-am măsurat pe Mihuil 
Kogălniceanu cu etalonul pe 
care î-l aplicam lui Petru 
Cercel. Lucrul care ne lipsea, 
era pare-se, perspectiva, pe 
care încă nu am câștigat-o, 
nici astăzi, când ne aflăm in 
fața unei comemorări de-o 
capitală înseannătate. 

In fața făuritorului de ep0- 
că — Mihail Kogălniceanu, 
ne oprim cu smerenie, dăr şi 
cu rușine. Privirea. lui poate 


„să fie mustrătoare, pentrucă 


noi nu am putul da încă 0 
formă cât de puţin perfectă, 
marelui vis pe care el l-a ro- 
tunjit o plină viață de mare 
om. Dar peste toate aceste e- 
securi, noi îl putem privi 
drept în față, cu tinerețea şi 
cu elanul nostru, împlititoare 
de lucruri mai mari. 

Drumul nostru mu s'a frânt 
decât pentru o singură clipă. 
Dela un nou început, îl privim 
pe Mihail Kogălniceanu, pe a- 
cest țitan care a însumat atâ- 
tea merite, cât alții în zece 
vieţi, 

Mihail Kogălniceanu d fost: 
scriitor, om politic, gânditor, 


“istOric, orator, realizându-se 


in toate. Fie-ne îngăduit să 
comemorăm azi pe Mihai 
Kogălniceanu, în ipostaza în 
care avem mai multă nevoe 
de el: 

Intregitorul de țară ! 


ŞTEFAN BACIU 





romancier 


meriri, dar a sușcitat şi dra- 
goste pentru artist și opera lui 
măreaţă. 

Scriitor sicilian, cu însuşiri 
realiste, așa cum prea p'iţin 
conaţionali sau dovedit. nu- 
vela și romanul nu urmăresc 
decât desfacerea din conzen- 
țional, pentru a reda o frescă 
a sufletului 'omenesc. Pe acest 
panou grandios, iubirea, căsă- 
toria, adulterul, avariţia, risi- 
pirea banilor. crima, răutatea 
semenilor, persecuția  legilos 
scrise sau sociale caută tocmai 
să descifreze tainele dim fieca- 
re om, taine care nu au ni:nic 
comun cu explicaţiile freudic- 
ne sau ale psihologiei clasiza, 





IAligi Pirandello 


A fost asemuit cu Maupas- 
sant sau Cehov. Negreşit, orin 
vastitatea operii. Dar Pirau- 
dello ştie să se izoleze de po- 
vestitorii altor ţări şi ai altor 
climate spirituale prin. perctia 
singuleă a personalităţii sale 
aulistice. A creia!. astfel, cum 
spunea ultimul lu. comenta- 
tor, un chiparos cu umbră ne: 
sfârşită, un zid şi o atmosie- 
ră care ne copleşesc; le-a cre- 
iat ca să poată evoca înfățișa 
rea eternă a sufletului din fie- 
care dintre noi; dar pe carc. nu 
am știut sau n'arn voii tot- 
deauna să-l scormonim, să-i 
privim cu luciditate păca.ele 
şi frumuseţile insondabile pen- 
tru arta şi psiholgia de până 
acum, 


C. N. NEGOIȚA 





Exilul lui 
Kogălniceanu 


Este un adevăr demn de căr- 
ţile de citire acela că marii iu- 
bitor de neam sunt  huliţi de 
compatrioți. „Nimeni nu e pru_ 
fet in ţara lui“, se spune. Ko- 
gălniceanu, care neputând să 
fie prooro:, a fost totuşi princi- 
piul progresului într'o epocă de 
astenism colectiv, Kogălniceanu 
şi-a cumpărat cu prețul exilului. 
recunoașterea dreptului sâu de 
a îndruma  românismul, Mili- 
tantul unei Dacii și altfel decât 
literare a suferit de douâ or: 
surghiun : odată pentrucă nă- 
zuise — tânăr cu aspirații li- 
bertare — să dea ochi cu reali. 
tatea oraşului lumină: Parisul 
Franţei veşnice, Oprit la Vien: 
din ordinul consuluiui rusesc, a 
fost închis, în 1844, la manăs- 
tirea Râșca. Odată mai mult, 
spiritul retrograd răsăritean se 
opunea unei aspirații fireşti în_ 
spre luminile civilizaţiei umane, 

Al doilea exil, după revoluţia 
din 1848, Ja, care luase parte di- 
rectă şi prin fratele său, est» 
dela sine impus de împrejurări. 
Se refugiază peste graniţă, la 
Cernăuţi, de unde năzuește să 
se depărteze mai spre Apus, 

Kogălniceanu nu și-a ternii- 
nat însă în 1849 seria exiluri. 
lor. Inteligența românească l-a 
exilat în cărţile de citire, sar 
spiritul de căpătuială, domnitur 
în politica celor 20 de ani de 
după unire, l-a silit să se sur- 
ghiunească undeva, în uita:a. 
Cel ice luptase pentru o poli- 
tică de demnitate şi omenie, 
pentru un poporanism sănătos 
şi ințelept, nu mai trăeşte ac. 
tăzi printre noi, 

Recunoștința românească. |-a 
urcat pe un soclu, de statue cb 
aer sportiv, de unde dirijeaă 
falnic mersul tramvaielor, 

In piața Kogălniceanu nu e 
poate cumpăra nimic, afară de 
amărăciune, Exilat veşnic după 
moarte, Kosălniceanul Moldovei 
noastre reale și al Unirii, su- 


feră, 
1. F., 








TEATRUL COMOEDIA: „FEŢI: 
ŢA TA::, localizare de SICA 
ALEXANDRESCU. 

rca RE nu 
CEVA DESPRE NOROCUL 
LUI GIRLIC 


Domnul Grigore Vasiliu Birlic 
nu poate spune că nu este un om 
norocos — cu excepţia zilelor de 
Miercuri, Joi, Sâmbătă și Dumi- 
nică, zile consacrate de cunoscu- 
tul actor, alergărilor de cai dela 
Băneasa. — 

Să ne reamintim puțin — de-o 
pildă — povestea teatrului înfiin- 
țat de Birlic pentru această ata- 
ziune de vară. 


XV A 


Pb 
A 





E vie — astfel — în memoria 
amatorilor de teatru, lupta apri- 
gă ce sa at între domnii Vasi- 
liu-Birlic şi N. Vlădoianu, pentru 
închirierea grădinii de vară, Co- 
los. Ca niciodată, sumele ouferite 
de cei doi „amatori” erau de-a- 
dreptul fabuloase. La încebpuț se 
părea că Birlic, agitat în viața de 
toate zilele ca şi pe scenă, va a- 
vea, până la urmă, ocazia să-şi 
prezinte spectacolul la Cdlos. 

Ba într'o bună zi, gazetele au 
anunţat că dânsul a închiriat 
liotru frumoasa sumă de un mi- 

D. Vina Colos. 
să se lase -u na vrut, totuși, 
chițibuş în contrat: a găsit un 
tor și, până la urmă 'Ricului ac- 
facă astfel, încât grădimabutit să 
să fie închiriată pentru „reds” 
Alhambra”, 

Birlie s'a resemnat şi a deschis 
stagiunea de vară în sa'a Comoe- 
dia. 

Acum, după nouile dispoziţii de 
camuflare, spectacolele în grădi. 
nile de vară au fosi suspendate 
vremeinic. Şi, deci, pe când di- 

"rectoiii de trupe se agită, neşti- 
ind cum să găsească săli de tea- 
tru (e drept că domnul Vlidoia- 
nu are la dispoziție Teatrul AI- 
hambra, dar banii daţi pentru 
închirierea  „Colosuliui” rămân 
totuşi bani aruncaţi în vânt), Bir- 
lic poate juca tără nici o grije 


care îi spune ginerelui: „Nu mai 
putem trăi împreună... Sau te 
muţi în, sau rămânem noi aici”. 

Putem spune chiar că piesa 
„Fetiţa ta“ este o colecție de ast- 
îel de banckuri cu barbă—pentru 
ca să vorbim fn limbaj adequat. 


ȘI TOTUŞI., 


N'am găsit în nici-o parte a 
programului numele autorului 
piesei pe care a prelucrat-o d. 
Sică Alexandrescu — prin pretu- 
crăre se înțelege, cred, introdu- 
cerea glumelor vechi. — 

Încontestabii, autorul o dovedit 
multă pricepere Ja conducerea 
contlictelor dinta'o farsă, astfel 
încât finalul să nu poată fi pre- 
văzut de spectatori. 

A fost, deci, răsturnată regula 
după care sunt întocmite obiş- 
nuitele farse. Acţiunea nu mai 
este rezolvată, ca de-obiceiu, în 
actul 1], actul Ili rămânând ast- 
fel un apendice cu desăvârşire 
nefolositor, 

Toată acțiunea gravitează în 
jurul unei scrisori cu agresantul 
necunoscut. 

Problema ce se pune ar suna 
cam aşa: „cine este misterioasa 
„Fetiţa ta” care a adus panica în 
două pașnice căminuri ?”, 

Două soţii vor goni din casele 
lar, Qin pricina acestei serisori, 
ve soţii lor cu toate că ei sunt 
nevinovaţi. Până la urmă, lueru- 
rile se vor lămuri. 


Şi—ceeace este mai amuzant — 
după ce soțiile işi vor da seama 
că au greşit bănuindu-şi pe ne- 
drept soţii, abea atunci ele vor fi 
puse in fața probei evidente a 
infidelităței celor doi eroi: pre- 
zența unei femei în camera în 


care se refugiaseră cei doi bă- 
nuiţi. 
Soţiile, ajungând la concluzia 


că „nu e bine să te iei după a- 
parenţe”, nu vor lua nici un fel 
de măsuri, cu toate că, puțin mai 
înainte, erau hotărite să divor- 
țeze din pricina unei fetițe ima- 
ginare. 

Cetitorii n'au înţeles, pe sem- 
ne, mare lucru din aceste câteva 
rânduri. 

Nu vom mai da însă nici un a- 
mănunt în privinţa subiectului, 
pentru a nu răpi eventualilor 
lut“țatori, farmecul neprevăzutu- 
nă cu este, de altfel — împreu- 
tate a specbutia — marea cali- 

alui, 


„ȘI FIINDCA VENI 
"RBA DE 
DISTRIBUȚIE... 


Dacă ne-ar place glumele efti- 
ne am putea spune că cel mai 
bun din distribuţie a fost domnul 
Jon 'Talianu, vizibil doar în pra- 
sramul teatrului mi pm. aH$est ce 
se lipesc pe stradă, 

Suntem siliți, totuşi, să recu- 
noaștem că ne aflăm în faţa unei 





fără ca să dea, totuşi, dovada 
unui prea mare talent — în a- 
ceste epoci în care ţoate frunţile 
sunt încruntate. 

Domnul V. Maximilian este un 
actor mare. Am fi ispitiţi să gerim 
acest cuvânt ca majuscule pen- 
tru a dovedi admiraţia ce i-o 
purtăm acestui excelent comedian. 
Fără să se arate deloc stingherit 
de faptul că apare într'o simplă 
farsă, domnul Maximilian a îs- 
butit să prezinte în chip de om, 
paiața care era personajul prin- 
cipal al farsei. 

Doamna Nora Piacetitini a a- 
părut şi de astă dată într'un rol 
de elevă. Şi n'am observat abso- 
lut nimic schimbat în jocul ei. 
Parcă ne aflam în fața elevei 
Boanţa din farsa pe care-a inter- 
pretat-o anul trecut doamna Nora 
Piacentini. Până şi şorţul de 
şcoală, avem impresia că nu și 
i-a schimbat, 


Di 
FIFI HARAND 


Domnul Mişu Fotino a schiţat 
în condiţii excelente rolul dificil 
al belferului sever, 

Doamna Silvia Fulda a fost o 
soacră cât se poate de veridică. 
Aşa afirmau, cel puţin, ginerii 
din sală. 


In alte roluri au apăruţ doam- 
nele Angela Mateescu — într'un 
rol cam rare pentru talentul său 
cam mic, — Fifi Harand, Vivette 
Popescu, Cella Marion şi domnii 
Sleniciea Buzău și Mircea Șepti- 
ACI. 

Decorurile, excelenie, tot aşa 
cum excelentă a fost și direcția 
de scenă a domnului Sică Ale- 
xandrescu. 


TRAIAN LALESCU 





UNIVERSUL? LITERAR 





Cronica muzicală 


ORCHESTRA A. C. IT. — Fru- 
moase intenţii si entuziasm. în 
doze mari, au croit „Asociatiei 
creştine a tinerilor" şi un drum 
de incercare pe tărim muzical, 
concretizat, după înființarea u- 
nuj grup coral, prin aceea a unei 
orchestre simfonice. 

Componenţii sunt fle iubitari 
de muzică de o anumită pregă- 
tire practică, fie recenți absol- 
venţi instrumentiști ai  Acade- 
miei Regale de muzică, fie chiar 
profesionişti, având cu toţii însă, 
în această inimoasă actiune, o 
trăsătură comună: desinteresarea. 

Ce înseamnă întocmirea şi e- 
ducarea unei orchestre simfonice, 
ce muncă gi câte greutăţi le sunt 
cuprinse, nu mai este nevoe să 
arătăm aci. Sunt uşor de înteles. 
lar rezultatele, chiar când toate 
elementele problemei sunt cele 
mai fericite, nu se pot produce 
fără concursul unui timp mini- 
mal, aducător de experienţă, de 
coeziune şi consolidare, de disci- 
plină colectivă bine gtatornicită. 

Vom aprecia de aceea orchestra 
A. C. X. foarte tânără și prin 
vârsta majorității membrilor ei, 
şi prin fiinţarea ei abia începută, 
în raport cu posibilităţile îngă- 
duite de aceste condițiuni, si vom 
elogia avântul si dorinta de rea- 
lizare a întregului grup, care îşi 
ormează dirijorul cu vădită în- 
frigurare, dealungul interpretă- 
rilor d-şale furtunoase, 

Patetismul şi păsuirile înflăcă- 
rate ale uni temperament de 
muzician sunt, şi numai cei ce 
nu le au o pot nega, apanajul a- 
devăraţilor artişti. Dar, muzica 
este minunat univers de nuanțe 
în frumos, în simţire, în expresie, 
de varietate şi infinite gradaţii 
in poezie şi sensibilitate, iar pa- 
siunea tâimăcitorului este un a- 
devărat privilegiu numai când 
vibrează atunci când opera 1-0 
cere i astfel cum i-o cere. Tu- 
multuositatea febrilă şi clocotul 
romantic. îşi găsesc forta si el0- 
cința, acolo numai unăe muzica 
însăşi le exprimă. 





de ROEMO ALEXANDRESCU 


D. Traian Mihăilescu, ja pupi- 
trul concertului A. C. T., deşi 
vădit talentat si cu afirmări de 
animator de cele mai calde făgă- 
dueli, s'a păstrat prea exclusiv 
întrun „agitato” dirijoral, uneori 
până la oboseala efectelor, pier- 
zâna prin frenezia gestului mult 
prea generalizată. toemai accen- 
tul şi intensitatea dramatică pe 
care ar fi putut-o obține, într'o 
gamă de exprimare în adevăr 
completă şi echilibrată. 

D-sa trebue să se ferească de 
„beţia de gesturi”. Ori unde se 
poate shţine o echivalență fără 
mișcări de conducere excesive, 
suprimarea e dictată dela sine. 

Momentele cuiminante p'ar fi 
atunci într'adevăr  emoţionante, 
iar nu înecate în ctocotul fără 
răgaz al unei necruțătoare intem- 
pestivităţi. 

Repetăm însă că d. Traian 
Mihăilescu este dotat şi netemă- 
lor de răspunderile pe care le 
implică, de pildă, conducerea în 
fața unei orchestre abia formate, 
a unei simfonii de Brahms. D-sa 
şi-a studiat partiţiunea cu hăr- 
nicie şi convingere şi hu odată 
a mărturisit o trăire  impresio- 
nantă a paginilor interpertate şi 
calități dinamice şi, de prisos 
aproape să adăogăm, emotive. 
reale şi interesante. Lite: 

D. Ciura Marius a executat cu 
acompaniament de orchestră „la 
Folia” de Corelli. în versiunea, 
care pretinde mult atât dela sim- 
țul stilistic si de ansamblu al 
solistului, cât şi dela  măestria 
sonoră 4 orchestrei, a lui Max 
Reeer. 

Nu insistăm asupra executiu- 
nei, care, în cadrul începuturilor 
orchestrei A. C. T., s'a înscris ca 
un efort meritoriu. 

Totuşi, este de dorit ca pro- 
ramele viitoare ale concertelor 
acestei proaspete orchestre, să 
fie altfel alese, încât să cadă cât 
mai deplin în posibilităţile ei ac- 
tuale şi fireşti. Consecințele n'ar 
fi din cele mai fericite, iar pro- 
svesele şi bunele rezultate -- vor 
întârzia să-şi dea roadele. 


Semicentenarul morții 


lui Kogălniceanu 


prusiană,..”. El a urmărit fără odihnă, ridicarea socială, materială și 
politică a celor de jos, nu din spirit demagogic, ci dintr'o profundă 


(Urmare din pag. 1-8) 


bil partie 


„Chemareu Vieţii” face proba- 


filme franceze. S'ar zice că-i tur- 


2! 


1941 


iz * 
lunie 





ALB ŞI NEGRU 


este emblema unui teatru nou şi 
tinereşte închinat artei adevărate. 

Mărturie că afirmaţia noasiră 
nu e un simplu act de complezen- 
ță, ln temelia acestui teatru ca- 
re-şi vestește, pe curând, deschi- 
derea — slă mai întâi... afișul, 

Priviţi-l. 

FE cea mai bumă carte de vizită 
pentru începutul unui teatru, ți 
pereşte închinat artei adevărate. 


SF. MEDARD 


e spaima celor ce nu iubesc ploi- 
le de vară. Mai cu seami când 
ploile cad pe înserute, deasupra 
grădinilor de teatru în aștepla- 
vea spectatorilor. 

Şi în vara aceasta, Sf. Medard, 
adeverește superstiția că dacă 
ziua lui a fost ploioasă, vara în- 
treagă, va fi tot aşa... 

„Dar să nu fim superstițioși. 
Nevoia exerciţiilor de cumufiare 
totată a luminilor de la ora 8 
seara, primejdueşte, mai mult de- 
cât ploaia, existența teatrelor de 
vară. Supuşi la această grea în- 
cercare, reprezentanţii fanteziei 
şi humorului românesc, vor tre- 
bui să pună la contribuție toată 
imaginația și tol spiritul lor năs- 
cocitor, ca să întreție voia bună 
și optimismul cetățenilor supuși 
la atâtea încordări istovitoare. 


TEATRUL IN SLUJBA 
NAȚIUNII 


Un judicios articol apărut în 


ziaru „Viaţa“ şi semnat de d. 
maior Const. Mihăilescu, secre- 
tarul general al ministerului 


Propagandei Naţionale, sublinia- 
ză cu autoritate, nevoia partici- 


păriii artistului la eforturile 
neamului său. 

Reproducem : 

„in sbuciumul unei lumi ce-şi 
„câută noi temeiuri de viaţă, ur- 
„tistul e chemat să fie mereu 
„prezent și activ. 

„Pretutindeni, în ţările ce s'au 
„incleștat în fuptă ca să-şi îm- 
„plinească destinul, râvna artis- 
„tului e susţinută de cârmuire şi 
„folosită să răscolească toate vir- 
„tuţile strămoşeşti ale poporului 
„şi toată forţa lui creatoare, 

„Rostul artistului e să urce — 
„azi — până unde merg năzain- 
„țele cele mai tainice ale nea- 
„mului său, să i le deslușească, 
„Să-i fie imbold şi călăuză pe 
„drumul înfăptuirii lor, 

„Teatrul mai cu seamă, care 
„uneşte efortul de creaţie al ar- 
ntiştilor de toate categoriile, e 
„chemat să trezească şi să între- 
„ție în popor, sentimentul solida- 
„Tității şi mânâriei naționale. 

„In teatru, putem afla o ăes- 
„tindere  binefăcătoare, atunci 
„când toate puterile noastre isto- 
„vite de încordare şi luptă, au 
„nevoe de înviorare — şi toi în 
„teatru, ne putem regăsi îndem- 
„nul de a trăi pentru un ideal. 


Sunt cuvinte cari îşi cer o îm- 


plinire cât mai grabnică, în 
faptă. 
Până azi, numai postul nostru 


de radio, a dat ascultare acestui 
îndemn — şi un singur teatru: 
Teatrui Municipal „Il. LL. Cara- 
giale“, 
Nu e destul. 
s. b. 





Ecranul 


CINEMA SCALA : 
„CHEMAREA VIEȚII” 


din garda arhaicelor 


CINEMA 
„JOENNY 


convingere, în care s'a întâlnit cu mulţi tovarăși de generațe, că nu- 
mai asttel putem propăși ca naţiune. Căci originea umui neam este 
un lucru prețios, dar mai prețioe încă era, în concepția sa, ceea ce 


reprezintă realmente acel neam. „Să ne scoborim din Ercul, dacă 
vom fi mișei, hmea tot de mișei ne va ţinea; și din potrivă, dacă 
isgenim demoralizaţia și neunirea obștească, care ne darmă spre 


maina na ara gili mr an nra mi atemir a ma îmirenta pe calea fr&- 
ției, a patriobsmului, a unei civilizaţii sănătoase și nu superticială 


cum o avem, ctunci vom fi respectaț de Europa, chiar dacă ne-aun 
trage din hordele lui Gengis-Han” — spunea el 


nat în 1923 -— ca film mut, și-apui 
sincronizat câțiva ani mai târziu. 
(Regret că pu pot preciza data 
sigură a anilor când se purtau 
rochii de seară scurte, garnisite 
cu flori artificiale -- usortate cu 
prlerine de catifea, în chip de 
Deuuin. no «tiinci, mă  intereau 
prea puțin mersul modaii 

Un film „duios şi dedemult” — 
ce-a avut succes când era la vr- 


CAPITOL : 
APPOLLO” 


Intr'o comedie americană „Tin 


Standard” cuplul 
mour—Tyronne Power, ar fi pu- 


Dorothy  La- 


tut avea oarecare succes. Snu în 


orice gen de film, 


în afară de 


cel polițist. „Johnnu Apollo“ nu-i 


numai țilm polițist. Intre ultele 
e mai mult decât mediucrii, 
Ca mulți alții m'am întrebat 
cum î-a venit ideia regisorului J. 
Hathaway de a da „Zeiţei Jun- 


soi arest rol de femeie pierdută 
pentru societate. Stbieetul poalv 


la deschiderea 
i fi găsit aproape zilnic în croni- 
cile judiciare ale ziarelor uineri* 
cune. 

Atmosfera din sulu Capitol, se 
poate confunda <u aceea dintr 
tren personal ce călătoreşte pe 
Bărăgan, pe vu căldură indeseriu- 


excelente distribuții de farsă. cursuiui de istorie națională. 

Mihail Kogălniceanu este splendida întrupare a acelui tip ro- 
mâneşc din secolul al nouăsprezecelea de istorie și avocat, mai deu- 
năzi disprețuit, care a aşezat temelia şi ne-a arătat drumul pe unde 
să aiung&n la unitatea noastră națională, Ca istoric a publicat cro- 
nici și documente ; ca avocat a fost oratorul, întărind înăuntru, apă- 


piesa „Fetiţa ta” în sala Comoe- 
dia. 

Până acum câtva timp prorecla 
actorului Grigore Vasiliu nu era: 
„Birlic, ci „Breloc”., Și pe bună 
dreptate... In afaceriie în care e! 
e amestecat nu poate fi vorba de 


dinea zilei mult  discutatul a- 
devăr al dragostei ce nu cunoaș- 
te vârstă, 


Fiind un film francez, e uutu- 
val ca uctorii să joace cu senst- 
bilitatea ce-i caracterizează. Deși, 


- 


yhinion. 
„ȘI CATEVA CUVINTE 
DESPRE „FETIȚA TA” 


Mă veţi întreba insă: spectato- 
rii cari vor avea ocazia să asis 
te la piesa „Fetiţa ta', se put 
numi şi ei „oameni norocoşii: ? 

Răspunsul e simplu: „Depinde 
de “ameni” 

Astfel, obișnuiţii amatori de 
farse şi calambururi vor putea fi 
tericiţi. 

Cu o singură condiţie, însă: să 
aibe memoria scurtă; atunci nu 
vor observa că majoritatea glu- 
melor și calambururiior sunt cu- 
lese din revistele bumoristice a- 
părute în ţară și străinătate în 
ultimii zece ani. 

Am avut astfel oeazia să au: 
zim, printre atâtea alte antichi 





(ce 


| 


Ned cu 
rue cet ÎN RER 


D.VA Siniuy-BioLic vasritur 3) 






Ton. bu cui e 0BriNLyN TavHos 
Sucet. s im comun ar ciira van 
a om iei 





Nu înseamnă aceasta că ne îm- 
păcăm prea mult cu jocul deslâ- 
nat şi peltic al domnului Vasiliu- 
Birlic. 'Trebue, totuși, să-i retu- 
noaştem marea priză pe care u 
are în fața publicului. 

Şi toţi spectatorii trebue să-i 
fie recunoscători pentru habotele 


lăți şi arhaica bolărire a soacrei e râs pe cari el le smulge — 





—. . Fi RI] 
e SPECIE. 
DE DIC ACE ST DESEN 
PRIETENULUI MEU 
„ D.LAMBRU 
Finocaă Ange PARUL ROŢU: 


„ână în afara ţării. Dar ceea ce este unic la Kogălniceanu este că în 
momentele cruciale ale neamului său istoricul și oratorul Brceau una 
Din această sinteză, în care spontaneitafea oratorului se întâlneau cu 
exper:ența istoricului, țășnea sentimentul demnităţii naţionale atât de 
puternic când omul politic amintea lui Cuza, ia 1859, cuvintale lui 


Alexandru cei Bun: „România nu are alt ocrotitor decât pre Dumne- 
zeu și sabia să! . Din această sinteză, de asemenea, izvora nestră. 
mutuia sa încedere într'o morală şi o dreptate imanentă a istoriei 
cărora nimeni nu se poate împolrivi, manifestată atât de limpeda 
atunci cârd protesta împotriva răpirii Basarabiei, arătând că nu este 
nedreptate care să nu fie cândva plătită: „Căci mai presus de forța, 
este legea dreptăţii eterne și a moralei eterne, și în acest domeniu, 
din care nimeni nu ne poate expropria, noi ne întărim la rândul nos 
iu cu acea puiere, ce își trage caracterul ei absolut din însăşi prin- 
cipiile care i-au dat naștere și din care se nutrește”, Această sin'eză, 
in care se impreună idealismul şi dârzenia, este ceea ce face din 


Mihail Kogămiceanu, mai mult decât orice altceva, un mare Român. 
Să-i fie binecuvântată și plină de învățămnte memoria | 


G. C. NICOLESCU 


— Opreşte ! Nu plonja : aici nu e apă! 


-- Mai bine !... Tot nu ştiu eu să înnot! 


în afară de Victor Prancen, ad- 
mirabit în vutul ce pare a fi creut 
pentru el, nici umul din ei mai 
ujutat de fizic, 

„Ingenua” Rente Devillers, desi 

are ochi frumoşi, nu-i drăguță 
decât în joarte puține scene, şi 
numai când are pe cap  tichia 
purtatii în spitale de doctorițe —- 
rând le avantajeeză —. si de dorn- 
tori, când au chelie. 
„Singura Care-ur accepia filmul 
jură a aduce obiecţii fizicului ar- 
tistelor, ar fi Suzu Prim, căreia 
nu i-ar displace să se revadă 
cum arăta, câțiva ani după răz- 
buiul trecul. Nu de alta dar pen 
tru a-și spune, privindu-se în v- 
glindă, cu încunștienta cochetirie 
a jemeilor de vârsta ei: „Hm, dar 
n'arăt rău de loc“... 


E UN DE SEN DE 


den 





tibilă, cu yeamurile 
storurile 


închise și 


trase din cauza cCămiu- 


Mapei... 


T'yrunne Power deşi şi”a stu» 


diat serios rulul, e eclipsat de Ed- 
ard Arnolui cure în chip de 
inumie public, reuşeşte să ne aci 
să uită că-i mui puţin „free 
1108". 

Dacă americanii se 
meuză să me-v prezinte 
rothu Lamour în haine urăşe- 
neşti, or s'o facă să-și piardă şi 
admiratorii cari se duceau si 
vadă chiar re câteva ori filele 
în, cari uceasta eru delu îucepu- 
tul până lu sfârşit, în „ţinută de 


încăpății- 
pe Du- 


junglă”. 





Noao 





ADRIANA NICOARA 


Da) 


si SfmFLU 


? 


„GULATĂ PURA 


== 21 lunie 


1941 








UNIVERSUL LITERAR 


NOTE GERMANE 


PENTRU POEŢII TINERI 


scria. cu 110 ani în urmă bă- 
ânul Goethe cuvinte cari sunt 
prea deseori citate, dară prea 
fragmentar, sau nici chiar atât. 
Nu strică să le împrospătăm, în 
memoria celor ce le cunosc, prin 
publicarea traducerilor de mai 
jos.  Necunoscătorilor textului 
goethean însă le atragem atep” 
ţa că înţeieplul dela Weimar, 
sriindu-și aceste  „Herzenser- 


_ giessungen”, — ceeace, pe româ- 
- neşte, vrea să zică mărturisiri re- 


vărsate din prea piinul inimii-— 
trăise toate acele momente grave 
ale vieţii pe cari le amintej.e 
mult mai apropiatul de actualul 
tineret poetic, Rainer Maria Ril- 
ke, în scrisorile sale către Capus. 
Şi acumaâ iață părerile lui 
Goethe : 


„Prea adeseori, — scria el, — 
„mi sunt trimise, din partea 
unor tineri, poezii nemțeşti, ct 
dorința ca nu numai să le apre- 
ciez, ci să-mi dau părerea și asu- 
pra chemârii poetice a autorului. 

Oșicât de mult trebuie să Dre 
juiesc această incredere, răntăne, 
totusi, o imposibilitate să expri- 
mi, în răspuns scris, acele lucruri 
cuvenite, pe cari a le spune ve”- 
val, ar fi acum destul de greu. 

in genere însă, aceste cores- 
pondențe se «seamănă tonie 7 
run anumit grad, așa că mă pot 
hotărî să dau, aici, câteva indi- 
cații pentru viitor. 

Limba germană a ajuns la o 
ireaptă de desvoltare așa de înci- 
tă, încât fiecăruia îi este dat să 
se exprime în mod fericit atât în 
proză cât și în ritinuri sau rime 
i în conformitate cu un subiect 
sau sentiment dat. De aici ur- 
meuză că oricine și-a câstigat, 
din auzite sau citite, un anunitt 
grad de cultură, — la nivelul că- 
ruia își devine, oarecum, clar,— 
simte imediat tendința să-și co- 
munice, cu o certă facilitate, cu- 


petele și judecăţile, modul său 
de cunoaştere şi simțire. 
li va fi însă greu tânărului, 


dacă nu chiar imposibil, să vadă 
că prin aceasta a prestat numai 
puţin în sens mai înalt. Dacă ob- 


servăm cu atenţie asemenea pro- 
duse, vedem că totul ce este pro- 
ces lăuntric, totul ce se referă la 
persoana autorului, va fi ma: 
mult sau mai puțin reușit, iară 
multe vor fi reușite în așa înaltă 
măsură încât vor părea exprimate 
pe cât de adânc pe atâta de clar, 
pe cât de sigur pe atâta de fru- 
mos. Totul ce este conținut ye- 
nera!, ființa supremă ca și patria, 
nemărginita natură ca și feno- 
menele ei singurite și de nepre- 
țuit, ne surprind în unele poe- 
me ale oamenilor tineri, —- şi 
dici trebuie să nu trecem cu ve” 
derea valoarea lor morală şi 
executarea suntem nuvoiți să le-o 
găsim demnă de laudă. 

In acestea 2ace însă ceeace te 
pune pe gânduri, — căci foarte 
mulți din cei ce merg pe acelaş 
drum se vor întovărăşi şi ur 
Dorni într'o călătorie veselă fără 
a mai cerceta dacă felui mu le 
este prea departe. 





GOETHE 


Căci, cu părere de rău, obser- 
vatorul binevoitor va trebui să 
remarce în curând că o anumită 
bună dispozitie tinerească scade 
ia un moment dat şi că izvorul 
curat se tulbură de durerea după 
prietenii dispăruți, de jalea după 
cele pierdute, de dorul de cele 
necunoscute și neajunse, de lipsa 
de curaj, de invectivele împotri- 
va tuturor felurilor de piedici, 
de lupta împotriva disgraţiei, de 
imvidie și de persecuție; și astfel 
vedem că vesela societate se îm- 
parte devenind înnprăștiere de e- 
remiţi mizantropi. Cât de greu 
este deci să faci ca un talent, de 
orice categorie și grad ar fi el, 
să priceapă că muza întovără- 
rășeşte viata, dară nu înţelege de 
tuc so  călăuzească. Dacă, pă- 
şind în viața activă și robustă 
şi penibilă uneori, — în cuprin- 
sul căreia trebuie să ne simțim, 
așa cum putem, dependenţi de un 
mare tot, — cerem îndărăt toate 
visele de odinioară, toate dorin- 
țele și nădejdiile și plăcerile bas” 
melor din trecut, muza se înde- 


părtează şi caută societatea de 
celuia care știe să renunțe în 
mod senin şi se reface uşor, s0- 
cietatea aceluia care înţelege să 
ia fiecărui anotimp câte ceva, 
avână timpul necesar atât pen- 
tru patinoar câi şi pentru grădi- 


na de trandafiri, -— societatea 
aceluia care-și stăpânește pro- 
pviile suferințe cercetând cu 


multă silință unde ar putea găsi 
prilej să aline durerea  streină 
sau să promoveze vreo bucurie. 

Nici un fel de ani nu-l mai 
desparte atunci de zeițele binevoi- 
loare cari, dacă se bucură de 
mevinovăția neîndemânatecă, stau 
și alături de cumințenia circums- 
pectă favorizând, acolo, în toiu, 
devenirea plină de nădejde, iură 
aici bucurându-se de cera ce e 
desăvârșit în întregimea desvol- 
tării. Și astfel, fie-mi permis a-mi 
încheia această mărtiirisire a int 
mii cu un sfat: 

Ținere care te găsești în acea 
«pocă în care spiritul și mintea 
sunt în desvoltare, ține minte că 
muza știe să întovărăşească, însă 
nu să și conducă“, 


Toate acestea tuturor tinerilor 
noştri prieteni spre meditare şi 
bună folosire. Ceeace însă ţin2m 
să subliniem cu dinadinsul este, 
în actualele paragini pur forma- 
iiste. (-- a nu se confunda for- 
malismul cu forma, —) este con- 
ţinutul viu, al vieții şi mântuitor 
Ge viaţă pe care l-a subliniat și 
Goethe 


ACELAȘ GOETHE 


îşi începea, în 1798, cu următoa- 
rele constatări Introducerea la 
revista  Propylăen: „Când i 
atrage natura şi arta, tânărul 
crede că va putea pătrunde, da- 
torită zelului aprins, până în îni- 
ma sanctuarului; după înde:ung 
umbiet bărbatul își dă seama că 
se găsește tot încă în preajma 
pridvoarelor“. 


DE RUDOLF G. BINDING 


"am apropiat cu greu. Și astăzi 
încă, după încăpățânate. lungi și 
repetate lecturi, mai simt un 0b- 
stacol invizibil și rece, imponde- 
rabil şi dur între versul lui, cu- 
rat şi cu gust de fruct metaţizic, 
spre a mă exprima astfel, — 
şi renitentu mea înțelegere și 
simțire. modelată pe sonorități 
mai suave și mai calde, mai ter- 
ne uneori dară mai sensutile, 
—- modelată pe sensuri totdeauna 
mai clar construite, chiar dacă 
nu mai clar conturate, astfel că 
luminişurile lor rămân ascunse 
ia prima vedere. 

lată, spre exemplu, culegerea 
Stolz und Trauer (1919—1920) în 
care Binding trăiește și exprimă 
uriașa magie a războiului; a unui 
războiu de proporții nemaicu- 
noscute şi cu semnificații cosmi- 
ce pentru omul care-și macerea- 
ză idealurile şi orgoliile în putre- 
gaiurile lui și-și purifică sufletul 
în neîmblânzita-i furtună de joc 


și oțel incandescent ca stelele 
nopţilor. 
In Stolz und 'Trauer 


numai astfel de versuri: 


întâlnim 


„Am mers prin rătăcirea marilor 
războaie. 

Toţi poeţii şi-au pierdut dreptul. 
Altă măsură se născu pentru lu 
cruri. 

Mândrie şi jale fură atârnate n 
desordine, 

Flori de ghiață urcau, de pe pin 
tenii însângerați, 

spre inimile noastre: Avalanșe 
de suferință ! 





Ga o primăvară 
nemaivăzută 

în câmpuri. 

Adânc în ţară 

curg încete 

primele lacrimi 
adânc zăbrenite 
în taină adâncă 
primilor morți“. 

(Erste Griber). 


GERHARD SCHUMANN 


e unul din scriitori germani cu 
renume din cei mai tineri şi poe- 


RUDOLF G. BINDING 


Toate cântecele au murit. Inăbu 

șirăm 

pe cei ce nu voiau Să moară în 

haina noastră, 

Și eram foarte săraci. Dară trim 

.5-au 

morții la mine şi-au zis; 

Cuvântul e veșnic. Suntem răb- 

dători. Chemări. 

Și ciorchini de doliu am stors în 
zăcători. (Flammen), 

„De trei ori sfânt răsări războiul 
din inimile popoarelor. 

De trei ori sfinte apucară toţi 
armele. 

Dintr'o mare de forţe se smulse 
însuflețirea 

asemeni soarelui din sfânta mare 
a răsăritului : 

Tânără lumină pe deasupra lum 

ii consteiaţia sufletului pur. 

Dară popoarele pângăriră toaţe 

acestea în rătăcirea simţurilor, 

toate înebunite de ură, otrăvite 

de dor de înavuţire, 

toate orbite de întunecarea și a- 

meţite de minciună”, Ausbruch), 
Sau incantații macabre şi to- 

a frumoase precum crinii dia- 
âi: 


„Prin ierburi 
neagră 'nflorire-a 
brazdei urnite, 





Notă la 


Reciteam nu de mul acele 
heotica şi turburătoare „Imnuri 
către noapte“. Cartea ne-a adus 
în minte toată frământarea, ela- 
nurile şi contradicţiile care brăz- 
denză Disyrafia lui Novalis, 

Prevestind cu câțiva ani nu- 
mai epoca de înflorire a juveni- 
tului entuziasm romantic, viaţa 
poetului ocupă chiar în areas! 
cadru un loe aparte. Cu jm uite 
necunoscute şi semne de întro- 
bare udică, chiar dacă te situezi 
în atmosfera încrucișerii veacu- 
rilor XVIII şi XIX. 

In acest sens poate că singurul 
lucru limpede din această bio- 
grafie rămâne dragostea cu So- 
phia bun Kiihn. Cunoștința ace- 
stei copile de 13 ani (care avea 
să moară de altjel lu 15 ani) e- 
chivalează cu începutul vieţii lua 
Novalis, 

Tot ceeace până la venirea lui 
la Armstadt fusese nebulos sau 
simplă predispoziţie, tot ceeace 
era nelămurit în ființa acestui 
tânăr timid şi neliniștit, atașat 
de casa părintească așa cum na 
fost alt poet și vagabondând de- 
parte de casă ca puțini, bolnăvi= 
cios și cu avânturi militare — 
capătă sens. Numai la altitudi- 
nea unei pasiuni care-i va mistui 
întreara viață, personalitatea lui 
Novalis capătă înțeles deplin. 

O dragoste care durează câte- 
va luni numai; primăvara și vara 
lui 1795-adică. Poetul avea 23 
ani. Toamna, Sophia se îmbolnă- 
veşte. 

Dragostea lui Novalis se tradu- 
ce de-acum înninte mai muli 
printr'o goună disperată prin 
spitale, după doctori, în săli. de 
operații; locul grădinilor din Grii- 
ningen il ia patul alb lângă care 
veghează, uneori zi și noapte, 
suferința poetului. 

La începutul lui 1797, Sophia 
moare. 


Novalis 


Relipozitalea şi misticismul, 
iot ceeace tânărul 7noștenise mu- 
îtei sale, se amplifică, se uwmpie 
de sensuri, capătă halucinante 
proporții -- sintetizute torte iri 
ritmul cântecelor religioase. 

Carnetul cu însemnări zilnice, 
vublicat câțiva ani în urmă, 
mărturiseşte măsura în care du- 
rerea sdrobise resorturile sufie- 
tești ale poetului. Zilele își pierd 
orice vuloare și se măsoară nu- 
mai în raport de data mortii 
iubitei. Totul pare că sa sfârșit 
acolo, in cimitirul din  Griinin- 
gen. 

Retiuce peregrinările, reincepe 
dezordinea. Şi totuși... Pentrucă 
există un „totusi“, ilustrat de lv. 
godna cu Iulia von Charpentier. 
O logodnă vagă cu v logodnică 
de care se interesază mai Durin 
decât de pedagoga Sophiei; o în- 
tâmplare care rare nimic din 
romantismul galant care stră- 
bate atâtea biograții literare; dar 
care există, pentru a complica 
poate și mai mult dramatismul 
acestei iubiri. 

Dur nu pentru aceasta scriem 
nota de jață; în alt cadru von 
căuta să desprindem personali- 
tatea poetului. 

O întrebare suntem însă în- 
demnați să pinem: acum, când 
traducerile din scriitorii germani 
încep să alcătuiască un fenomen 
(si din cele mai rodnice, pentru 
care am pledat de-atâtea ori) nu 
O excepţie, cine se va încumeta 
să dea versiunea românească a 


operii lui Novalis ? 


Traducerile domnului  Tem- 
peantu publicate mult în urmă şi 
în condițiuni cu totul neprielnice, 
sunt insuficiente. Alături de lău- 
dabila sa muncă, așteptăm poe- 
tul de mari resurse lirice care să 
traducă toată neliniștea versului 
acestui poet german. 


COSTIN 1. MURGESCU 


tul mișcării naţionalsocialiste. S'a 
născut în 1911, la Esslingen, şi a 
publicat până acum următoarele 
culegeri de versuri mai impor- 
iante: Eing Weg fiihrt ins Gane 
ze (1933), Pahne und Stern (1934), 
Wir aber sind das Korn (1936), 
Wir durfen dienen (1937), Schau 
und Tat (1938 și drama Entschei- 
dung (1938). 


TRAIAN CHELARIU 








NOIE 


ADOLFO VENTURI 


a muriţ zilele acestea — avea 
85 de ani — la Santa Mamghe- 
rita. Oricât ar fi de importante 
evenimentele războinice acțuale, 
moartea lu: Adolfo Venturi ne 
poate trece neobservată, fie chiar 
în mijlocul unui număr neînsem- 
nat de oameni. 

Lupta acestui om cu generatii 
întregi de puternici ai zilei, care 
nu vedeau în artă și în istoria 
ei mai ales decât o ocupaţie lip- 
sită de seriozitate, a impresionat 
și entuziasmat pe toţi e.evii ne- 
obosituiui profesor de  Jsioria 
Artei dela Roma, și a făcut să 
fie iubit de mulţi. 

Evocarea figurii Adolfo 
Venturi, biografia lu:, bibiiogra- 
fia pe care a mărit-o în ultimii 
ani — „Instantanee“ apare la Fi- 
renze în 1936 — iese din cadrul 
acestei mici cronici. Iucercăm 
doar o schițare a acestei bogaie 
vreți încununate cu o atât de 
prodigioasă activitate. 

Profesor de Istoria Artei până 
în 1931, când a părăsit catedra 
din cauza limitei de vârstă, A- 
dolfo Venturi nu sa limitat nu- 
mai la lecţiile la care-i obligau 
programele școsare, ci a căutat 
să sădească în sufletul genera- 
țiilor de studenţi dragostea și 
interesul pentru artă în general, 
pentru istoria artei în mod de- 
osebit. In difuzarea culturii ar- 
tistice opera lui Adolfo Venturi 
este neînchipuit de spinoasă A 
luptat toată viaţa lui; a seris, a 
predicat cu vorbe blânde, a apos- 
trofat aspru atunci când era 
nevoe — şi de cere mai muite 
ori era. Firea Ju: de apostol pa- 
sionat înrudită cu aceea turbu- 
rătorului călugăr Savonarola, a 
învins indiferența, de multe ori 
ostilitatea pentru felul acesta de 


lui 


“Poeme minore 


NĂDEJDE INȘELATĂ: Catargu! se scutundă  <ânăd 


țărmul e aproape. 


NOCTURNĂ: S'au strâns la foc haiducii și stete'n 


jurul lunii. 


FIOR: Un clopot sună'n noaptea tăcerilor din vise; 
MÂHNIRE: Nori în suflet, brumen gând; ninge-amar 


durerea, 


DESPARȚIRE: N'am plâns și nici castanii nu s'au 


plecat din ram. 


LINIŞTE: Biserică'n ruină, paingii pânze ţes. 
SĂRUT: Un mac a înflorit în holdele iubirii. 
ZÂMBETUL IUBITEI: Tot soarele din Mai s'a strâns 


Wlatinală 


en yraja'n el. 
MIHU PRAVĂTȚ 


Dimineaţa asta iar asvârle'n soar: 
Pietre vii de sure ciocârlii, 

(Le-a strâns din râul largilor câmpii 
Cu vâiuri verzi de holde călătoare) 


Lăstunii somnului pitiți în ogoare 

De vrajă împietrită sub stihii, 

Au trânt în sbor înalturi sinilii 

Ce-au lins cu limbi de raze reci pripcere 


In. lacrimile mari de rouă prinse 
Dc genele fâneţelor întinse, 
uumina beată de miresme-și face cui, 


De ce nu-s vultur sfânt să prind în plisc 
Al însetatului de cer albastru diss, 
In sufletu-mi de neguri să-l încuib? 


ION OANA 


“Poeme despre nopți 


Nici o noapte nu mi se pare la fel — 
Uneie, leagă rănile de peste zi cu vise, 
Altele, pun broboane reci pe frunte 
Să ne-aline gândurile compromise. 


Cele mai rare — nopțile calme, 
Cu pufurile lor de păpădii moi, 
Pudrează drumul pe unde-au trecut 
Neștiuţi pașii dorurilor din noi.. 


Uite, în noaptea-asta am să dorm — 
Am să beau şi-am să scriu 
Despre nopţile de până acum 


Pe care le-am sfârşit 


toate târziu. 


Ridic paharul, în cinstea ta închin 
Şi hohotw' acesta e hohotul meu — 
Zaruri aruncate la 'ntâ*nplare-s iluziile — 
Strigoiul nopții, înfrânt, cade greu... 


Tfubire 


FLORIN LUCESCU 


Te-am cunoscut, suav altoi de chir 
Cu buze dulci de struguri copţi. 

— Nici jocul stelelor, înalt ciorchin 
— Cât ale părului duioase nopţi! 


Nici fagurul ce-ascuns avar în stup e 
Ca zâmbetul involţ pe ramul gurii 
Nici vinul spumegând, adânc, în cupe 
Nici răcoroasa liniște-a pădurii 

Cât trupul tău visat în orice seară 
Cât şoldul tău. ae îezer foșnitor 

Cât mâna ta, corola și vioară 

Prin anii mei, arcuș fugar, de dor 


Te_am cunoscut, dar astăzi nu te cer 
Şi-aş vrea să-mi schimb trecutul la zaraf 
Să nu mai simt, rămase fără Cer 
Bătână în mine aripi de seraf, 


ION POTOPIN 


Studi: chiar din partea persoa- 
nelor cuite. Dacă lumea din 
afară, cea oficială mai ales, a- 


proape îl descuraja, în școală 
avea răsplata unei înţelegeri de- 
pline din partea elevilor, mulţi 
din ei actuale notorietăţi în cri- 
tica şi istoria artei italiene. Pe- 
riodicul său I/Arte a fost timp 
de patruzeci de an: locui unde 
au apărut studiile numeroase aie 
acestui neobosit cercetător şi cu- 
legător de date, de :nformaţi: ve 
lângă care cei dinaintea lui tre- 
cuseră cu nepăsare. 

În primii ani ai activităţii sale 
a studiat celebreie arhive „es- 
lense'“, descoperind aici opere 
inedite de-ale artiștilor trecuut- 
lui, compunând din date dispa- 
rate, adunate de e! cu trudă, fi- 
gurile acelorași artiști, 

Aceste cercetări, experienţele 
rin care a trecut treptat, l-au 
ajutat să-și dea seama că cer- 
cetările istorice asupra artei nu 
pot să găsească un mai sigur 
fundament decât cunoaşterea în- 
trinsecă a calităţilor artistice. Era 
atunci t-:mpul când cei doi ma- 
eștri in studiile de artă: Giovanni 
Moselli şi G. B, Cavalcaselle im- 
idei 
aproape conlrare; Adolfo Ven- 
turi găsi: prileju: să-şi afirme pă- 


puneau unu: pubiic pasiv 





ITALIENE 


rerile şi mai ales. să-și impună 
o metodă a sa; aceea de a recom- 
pune istoria artei ca istorie a 
calităților şi a raţiunilor artei 
intrun: mod mereu mai amplu, 
cu un orizont din ce în ce mai 
vast, fără a dispreţui totuși da- 


lele istorice coxteri:oare. 


In opera sa „la Galleria Ciespi 
in Milano“, apărută în 1900, a 
pus în evidenţă necesitatea de a 
f: cunoscător, adică de „a vedea 
şi a revedea“ pentru a reuși în 
găsirea primelor și  esenţialelor 
certitudini în ceeace priveşte 
opera de artă. 

Pe acest fundament şi-a con- 
struii opera sa vastă „Istoria 
deltarie italiana“ — apărută la 
Miiano în douăsprezece volume 
între anii 1901—1936, 

Departe de abstracţiuni şi pre. 
judecăţi estetice și gata de a răs- 
punde a fiecare emoție de artă 
Şi a o exprima prin cuvinte re- 
velatoare, Adolfo Venturi a mers 
an volum în volum în căutarea 
concepteior informatoare ae ma- 
rilor maeştri şi ale marilor epoci 
artistice. 

In afară de articolele pubii- 
cate în revista „Arte“ și vo- 
lumele amintite, enumerăm câ- 
teva din scrierile sale principiale: 
„Tesori inediti delvarte a Roma”. 
apărută în 1896 — Gentile de Fa- 
biano e i! Pisanello „acelaș an — 
Botticalii, 1925 — II: Correggio, 
1926 —- apoi monografii asupra 
monumenteior artistice din Italia 
asupra maeștrilor şi epocilor, 

Oricât de sumară a fost trece- 
rea în revistă a activităţii lu: 
Adoito Venturi, sau putut totuş: 
desprinde din ea ce n insemnat 
aportu: adus Istoriei Artei, ştiin- 
țe: în geueral, de către acest atât 
de regretat azi fiu al Ital.&, 


SORACTES 





Cântece noui 





CUM NU SE SCRIE 


'Trebue să mărturisim că am 
avut neaşteptata bucurie, ca în 
acest colţ al poesiei t.nere, în 
care ne trudim să  adunăm 
orice fir de talent, să se întâl- 
nească unele pene al căror har 
poetic este incontestabil. . Nu 
ne-am fi aşteptat ca modesta şi 
de tot amicala noastră invita- 
ție la vis să stârnească atâta 
elam. Iată o parte a medaliei, 
adică: așa se scrie, 

Cum nu se scrie, va fi re- 
versul, asupra căruia ne vom 
lua osteneala de a insista câte- 
va clips, ilustrând cu citate 
toate afirmaţiile noastre. Da- 
tori sunțţem să spunem totul, 
mai ales că nu avom numai 
motive de „bârteală” şi de iro- 
nie. Aceste „cântece noui” 
ne-au făcut să reflectăm puţin 
asupra poetului tânăr, urmă- 
rindu-i toate întortochiatele căi 
ale inimii şi tot ele ne-au dat 
certitudinea că am început a 
ne face datoria. In câteva săp- 
tămâni numai, am prins pulsul 
câtorva poeţi autentici — pu- 
tem avea oare ma: mare bu- 
curie? Iată, de pildă acest Flo- 
rin Lucescu, a cărui liră ne re- 
zervă încă nebănuite melodii, 
sau ace! Traian Costa pe care 
îl remarcăm din nou. Dar Leo- 
nida Secreţeanu și C. V. Ne- 
zruți? Aşa se scrie! 

* 

Cum nu se scrie? veţi între- 
ba, iar eu am să vă răspund, 
începând cu citarea unei sin- 
gure strofe dintr'o poesie „pa- 
triotică”: 

„Ascultă, Române, che. 
marea de-acum : 

„Ne trebue oameni cu 

mândru elan! 

„Te uită în juru-ţi! 
Pornesc ei pe drum 

„Onoarea s'o urce pe 
vârfuri de brazi?” 

Această sforăială credem că 
este edificatoare, prin ridico- 
lul care se degajă 'din fiece 
vers. Dar „mostra” aceasta nu 
e unică, Doamne fereşte. Mai 
e, în versificatori: pe care-i a- 
vem, atâta sgură şi-atâta hu- 
mor, încât o rubrică specială, 
săptămânală, nu ne-ar ajunge. 


Altul ne scrie, comentându si 
(!) o poesie: „Intre tţimpul sida- 
rai și cel civil este o distinație 
justă şi necesară. Cel civil este 
neregulat — atemporal — si 
provine din necesitatea bur- 
gheză de a clăd: totui pe bază 
de senzaţii. A apărut soarele, 
hopa ziua! Pe când timpul real, 
pur, sideral, face ca datorită 
constanţei sale să avem zi când 
în timpul civil este noapte şi 
noapte când timpul civil arată 
plină zi. Totul se reduce la o 
problemă de astronomie!” O fi, 

icem, noi — dar poesia „Timp 
pur”, din care credem că nu 
ma: e nevoe să cităm, se re- 
duce la cu totul altceva... Ve- 
deţi, cetitori dumneavoastră, 
aşa nu se scrie! Sau, pentru a 
pune punct: 

„Răsbate vis fachirii 
de zeu Karma, 

„Drum Karakalean 
din Munţii Karakorum, 

„Să reînvieze aici o 
fostă glorie 'n scrum 

„Pe colț de Rai, ce- 

tate ca arama”. 

Poatecă aici e vorba 
problemă de geologie! 

Variată și fecundă, fantezia 
barzilor ne dă de toate: şi bu- 
ne și rele. Revista şi coșul le 
stau la îndemână, „după cum 
devine cazul”. Dar uneori ha- 
zul şi zâmbetul prinde să fie 
atât de gras, încât un mic po- 
pas în revistă merită osteneala 
noastră, dar şi aceea a lectoru- 
lui, căruia îi făgăduim că, din 
când în când, îi vom mai servi 
câteo porţie de humor liric. Dar 
şi corespondenţilor le făgăduim 
anonimatul, pentrucă ne place 
să-i menajăm şi — cine ştie — 
poate în „veselu!” poef de azi, 
încolţeşte marele  meșier de 
miine! 

Dece, așadar, să fim prea 
răi? 


de-o 


Şt. B. 


N. B. Ion Caraion, Topor Vse- 
volod, Vasile Ion LI. Bocan și Ra- 
du Pătrășcanu. materialul trimis, 
precum şi o anterioară cunoștință 
din lecturi, îmi spun că dela 
Domniile-Voasire am putea avea 
mult mai bune lucruri decât cele 
trimise până acum. Vă aşteptăm! 























PREAMBUL 


Perspectiva unei convorbiri 
tinnite cu recentul laureat al 
premiului național de artă pla- 
stică, fie ea şi o convorbire 
profesională — căci în nici un 
caz, atât de proiesională încât 
să excludă comunicarea simpa- 
tetică nu poate fi o convorbire 
-— perspectiva aceasta m'a le- 
gănat în cursul câtorva zile de 
intens sbucium nervos. In vue- 
tul unei mereu crescânde a- 
larme universale, între veştile 
explosive ale difuzoarelor şi 
megafoanelor, o după amiază 
petrecută într'un colț intim de 
atelier, în fața unei cafele (fie 
şi surogat! —) aburind, în- 
semna pentru setea de pașnică 
delectare spirituală a unui tor- 
turat al acțiunii, o negrăită vi- 
ziune de paradis prohibit. 

Doamne, şi ce calamitate că 
spre toate aspirațiile noastre 
mari, ne îndreptăm cu mijloa- 
cele prozaice ale lucomoţiei 
urbane! 

Dar în fine: toate calamită- 
țile dispar, înaintea porţii cu 
plante agățătoare, printre care 
mijesc crâmpeie de basorelief. 
In fundul unei curţi îngrijite, 
cu troiuare de faianţă aşa cum 
ne închipuim că țrebue să fi 
fost cele din Delft-ul lui Ver- 
meer” lucind şi bucuroase de 
paşii oaspetelui intrat cu mers 
sigur pe portiță. Orice carte de 
vizită devine inutilă, la intra- 
rea străjuită de statui, 


IN CAPHARNAUM 


Ne găsim în atelieruj maes- 
trului, printre chevalete cu lu- 
crâri începute, şi piedestale su- 
portând bronzul sau mormora 
vre-unui bust. O etajeră cu sta- 
tuete din toate epocile evolu- 
ției artistului, şi de toate mâ- 
rimile, câteva basorelieturi în- 
tiise pe jos ori sprijinite de pi- 
cioarele meselor, ale scaunelor. 

Un raft cu spade şi fiorete — 
amintire din epoca romantică 
a vogei unui sport care nu-și 
mai poate găsi utilitatea în 
„cavalerismul“ excesiv al oa- 
menilor de azi. 

Recunosc statuile admirate în 
ultima expoziţie, basorelietu- 
rile care au provocat atâtea 
discuţii, şi la care maestrul 
privește calm: 

— „Vezi placa aceasta de 
lemn căptușit cu tablă zincată 
şi cu chenar în relief? Aici a- 
șez pământul, pe care-l nete- 
zesc, și din care scot, aşa cum 
aș ciopli din piatră cu daita, 
straturi, straturi, suprafața 
inutilă şi scobiturile reliefu- 
lui. Ai să te miri dece-ţi îm- 
părlășesc toate aceste amănunte 
de pură tehnică de care doar 
sculptorii star simţi interesaţi? 
IE o poveste cu basoreliefurile 
mele, Aproape o controversă 
teoretică, aş putea spune, dacă 
mar fi să-i dau prea mare im- 
portanță. 

Tat-o: 


O POVESTE ABSTRACTĂ 


„După una din expoziţiile 
mele, am fost acuzat de echi- 
voce tehnic. Mai precis, mi sa 
adus imputarea că naş cu- 





noaște canonul lui Michelan- 
selo, cane — se spune — nu 
glumea cu arta lui —- şi care 
cerea ca o sculptură să fie tra- 
tată fie prin scoatere (scobire 
eu daita, tăietura directă), fie 
prin adăugare (suprapunere de 
masse de argilă). Desigur, Mi- 
chelangelo nu glumea. dar pri- 
cepea de glumă. Și nu-și lua 


DE VORBA 


prea în serios „legea“, cum 
mărturisesc contemporanii și e- 
levii (Vasari de pildă). Insuș: 
Benvenuto Cellini, sculptând 
pe platoșele lui de bronz baso- 
reliefuri, ciocănea pe-o parte și 
pe alta „până ieşea ce-i trebuia, 

Esenţialul este nu să res- 
pecţi rigid un canon școlăresc, 
dar să izbutești a spune ceva, 
ori prin ce mijloc. 

De altfel — adăugă el amu- 
zat — criticul cu pricina se în- 
şela: eu respectam legea căl- 
cată de Michelangelo. Toate 
basoreliefurile mele sunt fă- 
cute prin scoatere. Altfel nici 
waș fi pntut obţine efectele a- 
celea de perspectivă, de pla- 
nuri şi spațiu, pe care le-au 
remarcat aşa de just francezii 
la Expozitia Internaţională din 
1931, când am expus friza a- 
ceea cunoscută. Am încercat a- 
colo procedee noui, care au 
provocat uimirea şi interesul 
colegilor străini. Unii Sau şi 
grăbit să mă întrebe „comment 
que c'est fait?“ Ceeace remarcă 
un francez care mai e şi sculp- 
tor, e însă mai greu de remar- 
cat pentru un critic mai ales 
român...“, încheie puţin desa- 
măgit maestrul. 

Profit de prilej ca să strecor 
o întrebare ce mă necăjește de 
mult. 


CRITICI SPECTATORI 


— „Maestre, credeți că e ne- 
voie ca un critic să practice 
arta asupra căreia discută?“ 

D-l Jalea se scutură; 

— „Fără îndoială, nu. Insă 





nu e permis unui critic să nu 
privească — în rolul de pur 
spectator — la procesui de e- 
laborare a unei opere, Nici 
nu-ți închipui dumneata câte 
lucruri nebănuite descoperi pri- 
vind cum lucrează un artist. 
lată, mi-aduc aminte de debu- 
tul meu în Franţa. înainte de 
războiu. Era pe vremea când 
domnea peste criticii de artă 
mari și mici, Vauzcelles, Tot 
ce se scria în cronicile ziarelor, 
trebuie să aștepte părerea lui, 
pentru a fi formulat în con- 
cordanţă, Vauxcelles era criti- 
cul celor 2 saloane: a ceiui ofi- 
cial și a celui de toamnă. Exi- 
sta cineva care nu se sinchisea 
de spusele lui: 'Fiebault-Sis- 
sons, criticul salonului „des ar- 
tistes francais“. O mediocritate 
triumială, un om de o plati- 
iudine perfectă, infatuat şi 
dârz, dar care critica româ- 
neşte: fără să fi văzut vreo- 
dată cum se lucrează. 

Vauxcelles stătea uneori a- 
tâta cu mine, încât mă plicti- 
sea, — ,,Travaillez, travaillez, 
je ne vous derange guerre, je 
ne parle pas". Se așeza undeva, 
po un scaun, și privea cum lu- 
cram, Uneori mai punea și câ- 
te-o întrebare, dar asta era nu- 
mai arareori. Majoritatea tim- 
pului şi-o petrecea urmărind 
atent fiece gest, fiece ezitare, 
fiece intenție“a sculptorului. Şi 
Vauxcelles ajunsese să priceapă 
ceva: că este indiferent cum 
procedezi, dacă rezultatul e 
bun. Totuşi, experienţa meşte- 
șugului în sine, explică multe. 
Arta nu se învaţă în cărți, ci 
în atelier. Poţi vorbi despre un 
gen de operație nou, fără să fi 
văzut operând, pe cineva auto- 
rizat? 


VALOAREA MEȘTEȘUGULUIE 


De altfel! nici sculptorilor nu 
le strică munca în atelierele 
străine, O întâmplare a mea te 
va lămuri: 

Când am ajuns întâi în Fran- 
ţa, mă socoteam un sculptor. 
In atelierul din 99, Boulevard 
Raspail, lucram de-avalma o 
serie de inși cărora lecţiile lui 
Bourdelle aveau să le deter- 
mine drumu! pentru restul ca- 


rierei. Ceeace făcea caracteris- 
tica şcoalei — care de altfel nu 
era o şcoală oficială; Bourdelle 
avea oroare să tie proţesor, 
(toată atmosiera scrobită şi 
ipocrizia pe care-o implică, îi 
repugna) — caracteristica şcoa- 
le. acesteia era grija pentru 
construcţia obiectului. 

Volatilizat oarecum de im- 
presionismul simbolist a lui Ro- 
din, corpul omenesc ce servise 
drept încercare tuturor imagi- 
națiiior, avea nevoie să se a- 
dune, să sc recompună. Bour- 
celle tocmai asta incearcă: re- 
întronarea simțului pentru ma- 
terie, pentru densitatea speci- 
tică a substanţei. 

Mi-aduc aminte că toţi co- 
legii mei, lucrau la tarso-uri 
de 70 cm. Era o grea; încercare 
aceasta, de a te restrânge în 
dimensiunile iucrului, pentru 
a-ți struni mai bine inspiraţia. 
In conul vizua] de altfei intră 
exact şi lucrul, la această di- 
mensiune, și modelul. Revăd, 
în amintire, şevaletul meu ală- 
turi de al unui portughez mi 
se pare, sau american-de-sud: 
Lima îl chema. Cizela pe ne- 
simţiie, fără grabă, în fiecare 
zi câte o intimă porţiune de 
corp omenesc, Nu i-am dat a- 
tenţie. Migala lui mă exaspera. 
Am așezat din prima zi un 
schelet cum ştiam eu, în şar- 
pantă. Am început să lucrez la 
dimensiuni ce înţreceau mări- 
mea naturală. Am cumpănit, 
am socotit, am schiţat. Am în- 
ceput a construi, a realiza. 
Despiau, marele sculptor, vi- 
zitând colțul nostru, a rămas 
uimit. — „Mais vous tes deja 
quelqu'un!“ a exclamat el. 
„Vous €tes un sculpteur“. 

Devenisem un soiu de ve- 
detă a atelierului. 

Toţi,  r'aveau 


ochi decât 


; pentru mine. Aşa se face că 
| ei n'au văzut, Dar eu, care nu 


eram orbit de admiraţia ni- 
Mănui, am văzut. Am văzut 
ce făcea portughezul. Și mi-am 
dat seama că el era un sculp- 
tor mai mult decât mine. În 
două luni de zile cizelase a- 
proape tot torso-ul său, dar 


j era un lucru...! 


Puțin, timp după aceea, am 
început să cizelez la dimen- 
siunea de 70 cm.“ 


INTREBĂRI, PROBLEME 
ȘI MIRARI: LA TAILLLE 
DIRECTE 


„Despiau n'a încetat să mă 
viziteze. Odată mi-a pus — 
brusc — problema ce frământa 
pe atunci publicul: „qu'est-ce- 
que vous croyez sur la taille 
directe? Moda tăieturii di- 
recte venise la timp în Franţa 
Rodinizată. Rodin a fost un 
mare artist, dar Rodiniștii i-au 
parodiat maniera, făcându-i 
dăunătoare moștenirea, 

Am răspuns, puţin surprins 
de brutalitatea întrebării, care 
voia nici mai mult nici mai 
puţin decât soluția unei con- 
troverse generale: 

La taille directe? Elle n'e- 
xiste pas!“ 

Bine înțeles, de atunci 
mi-am schimbaţ părerea. Am 
practicat mai târziu tăierea 
directă, şi o practic încă. Pe 
atunci însă în tinereţe nu pu- 
team răspunde decât așa. A- 
derasem la o concepţie pură 
a artei, la o viziune cristalină 
a operei, totală, desăvârșită în 
spirit, înainte de a începe e- 
xecuția manuală. 

Nu puteam accepta deci să 
„colaborez cu hazardul“. Mi 
se părea că a începe, într'un 
bloc, o mână, fără a calcula, 
măsurânid cu palma, cu ochiul, 
sau cu propriul tău trup, pro- 
poriţile, înseamnă a te trezi 
la un moment dat cu un corp 
care să fie o colecție de mă- 
dulare diferite, dela distanţe 
diferite văzute, de mărimi di- 
ferite. Aşa credeam atunci, şi 
cred că așa trebuia să-mi în- 
chipu:i atunci. 

„Lia taille directe“ nu e pen- 
tru tineri. Un anumit prag de 
experienţă profesională şi in- 
terioară, o anumită maturi- 
tate numai, o poate justifica. 
Tăietura directă însă îți poate 
da mari satisfacţii pe care lu- 
tul nu le oferă. Acum, când o 
practic pot spune că mă te- 
meam degeaba: azi nu mai am 
surpriza să-mi iasă o mână mai 
mare decât alta. Şi tai direct. 
Iată, toate aceste figuri de e- 
vangheliști, bustul acesta, ba- 
sorelieful de colo, toate sunt 
tăiate direct“, 


UNIVERSUL LITERAR 


Maestrul îmi indica operele 
cu dreapta. Văzând priviriie 
mele nedumerit oprite asupra 
mânecii goale stângi, se grăbi 
să-mi explice: „Bine înţcics, 
mă slujesc Qe un aparat elec- 
tric ca acesta. Sau mă ajută 
un pietrar. Dar să ştii: Faptui 
că războiul trecut nu mi-a lă- 
sat decât o singură mână, nu 
sporeşte nici nu scade meri- 
tul meu. Poţi avea 7 braţe 
fără să fii în stare a tăia cât 





unghia'n cartofi, poţi să 
mai nici unul, dacă vezi clar 
în minte, statuia“. 

In fond, gândeam, nici Leo- 
nardo nu spune altceva, când 
proclamă pictura „cosa men- 
tale“, Mă concentrez asupra 
soartei patriarhului  Renaş- 
terii, paralizat în castelui lui 
Francisc 1 din Blois, pictând 
cu mâna stângă ultimul său 
tablou: Ioan Botezătorui, 

Maestru! Jalea, tăcut în lu- 
mina amurgului, cu trăsătu= 
rile energice și îmbibate de o 
omenie care sparge limitele 
obișnuitului, cu brazdele ac- 
centuate de suferința trecută, 
are ceva din profundul, au- 
tenticul omenesc al patriarhu- 
lui dela curtea regelui Franţei. 
— „Să nu crezi că indiscre- 
ţia amicilor de breaslă, cole- 
gilor sau criticilor, gazetarilor, 
etc., m'a scutit de comentarii. 
Imprejurările în. care mi-am 
pierdut, în războiul trecut, 
mâna, sunt prea lungi de po- 
vestit, Am aici tot episodul, 
sintetizat întrun act al co- 
mandantului meu de-atunci, 
act pe care nu l-am folosit 
niciodată: mi s'ar părea o im- 
pietate. 


Și 





Mais quittons ce sujet. 

Pot afirma că Buddha cel cu 
o mie de brațe nar putea fi 
un sculptor bun, având capul 
celor care-mi laudă stăruința 
de a sculpta după nenorocire, 
sau pe al celor caia-mi con- 
testă dreptul de a lucra ast- 
fel“. 


AMINTIRI... 


Aburim împreună amintiri: 
sub globul rece al actuațităţii 
Războiul are pentru omul dir 
fața mea, omul pe care-l cre- 
deam un Robinson izolat pe 
stânca sa cioplită, o seamă 
nesfârșită de aspecte demne 
de reținut şi spus. D-l Jalea 
spune frumos, curgător, cu 
haz uneori, cu duioșie când 
trebue. Privelişti şi vremuri ni 
se deapănă prin faţa ochilor 
lăuntric: o cabină pe front, de 
comunicaţie cu toate unitățile, 
comandate de maestru — ofi- 
țer de rezervă. Figura lui Pâr.. 
van, prieten. Profesorul Gusti. 
atâția alţii, subalterni pe front. 

Apoi Mânăstirea Cașşinului, 
transformată în atelier de 
sculptură, cu lut din râpa gal: 
benă, copt după reţetele unui 
olar. 

Maestrul îmi arată câteva 
figurine lucrate atunci: savoa- 


rea particulară a unui mate- 
rial dificil, care a împietrit 
momentul de har revărsat a- 
supră-i de spontaneitatea în- 
gerească a artistului. In caii 
slabi, obijduiţi şi resemnaţi, 
toată expresia emoţionantă a 
unui războiu câinos şi înde- 
lung. Caii aceştia vorbesc pen- 
tru oamenii de-atunci, caii 
murgi de smalţ copt, aşezaţi pe 
poliţa de de-asupra bibliote- 
cei. Şi alte multe figurine în 
acelaş gen. Pe urmă iar amin- 
tiri, figuri de demult, celebre, 
marcante, şterse sau de-a- 
dreptul anonime. Fvenimen- 
tele prind culoare, vieţile for- 
mă. Când vorbește, maestul 
Jalea parcă sculptează carac- 
terele celor pomeniţi. 

Portrete verbale, au pondere, 
un volum şi forță. Ele se echi- 
librează după legile materiei 
sculpturale și capătă cu vre- 
mea, ca și statuile, patină. Pa- 
tina unui colb de seninătăţi 
vaste,  așternute  de-asupra 
îreamătului lor trecut. 

Colțul de atelier s'a îmbo- 
sățit. Pe scrumiera de lângă 
ceașca mea de cafea, fumegă 
ţigara de foi a regelui Ferdi- 
nand, iar în mâna fină şi cu 
degete măestre a sculptorului, 
vibrează ţigara cartonată a 
Regina Maria. 

Oameni, locuri, fapte, în- 
gropate sub fruntea cutată a 
unui artist devina vii la sim- 
pla deslănţuire a sufletului 
său, 

Ochii meşterului  cioplitor 
de vrăji lucesc, personalizați 
brusc. 

— „Am scris lucrurile aces- 
tea“, spune el. Credeam să le 
public cândva. Mi-am spus a- 
poi că ar fi un gratuit act de 
mahalagism literar. Am ars 
foile. Amintirea lor îmi a- 
Junge.“ 

— N'aţi mai scris nimic alt- 
ceva, niciodată?, întreb eu. O 


serie de confesiuni despre 
arta proprie, sau un simplu 
jurnal de artist, — jurnal de 


bord aproape, în care să se 
treacă absolut tot esenţialul 
lungei călătorii, dela limanul 
năzuinței până în portul fap- 
tei, a făuririi. 

Mă gândesc emoţionat la 
convorbirile cu Rodin, ale lui 
Paul Gsol] 


O CARTE 


Maestrul Jalea confirmă: 

— „Am scris, şi seriu încă, 
— am aproape 200 pagini de 
manuscris, pe care socot să le 
public, pentru uzul elevilor 
scuiptori mai ales. Nu sunt 
poate totdeauna interesante 
scriptele mele. Dar sunt tot- 
deauna utile, pentru sculptori. 
E vorba de dat lecţii? Nimeni 
nu poate da altora lecţii, dacă 
e] însuși e produsul iecţiilor 
cuiva. Experienţa singură dă 
dreptul la pedagogie. Am fost 
elevul lui Paciurea. Am fost 
elev al lui Bourdelle. Cu pri- 
mul n'am lucrat niciodată, deși 
am fost prieteni, oarecum. Pe 
al douilea l-am integrat în 
mine. Dar numai experienţa 
m'a adus unde sunt. Dacă n'aș 
îi atât de înverşunat autodi- 
dact, cred că n'aș putea fi un 
profesor. 

„Socotiţi necesar pentru 
un artist cu discipoli de for- 
mat, prestigiul unei catedre 
academice? Este întrucâtva 
profesorul dela Academie, su- 
perior omului de experienţă 
proprie, dar nerecunoscut în 
ceeace oficial se cheamă „cul- 
tură“? 


POVESTEA UNEI CATEDRE 


(Istorisirea a fost socotită 
mult mai aptă de utilizat cu 
succes, inedită, în faţa tribu- 
nalului de pildă, decât într'un 
reportaj. 

Este o nouă aglomerare de 
material util pentru cine pro- 
iectează o sociologie a culturii 
valahe). 

Maestrul Jalea a fost frus- 
trat de o catedră. Pur şi sim- 
plu. Dar nu i-au putut îi luaţi 
elevii. A profesat un an. Dar 
a înrâurit timp de 3 decenii, 
pe toți tinerii sculptori. 

Cristea: Grosu, Puiu Anastase, 
Culuri, don Gr. Popovici, îi 
sunt elevi. Maestrul i-a încu- 
vajat, i-a dojenit părintește, 
i-a ajutat... Dar numai pe ei? 


21 


Nu există tânăr sculptor în ge- 
nerația de 20-30 de ani, care 
să nu datoreze ceva lui Jalea. 
Cel puţin momentul când au 
deschis întâi ochii pe o stulp- 
tură bună. 


CRITICA GUSTULUI VALAH 


„Când m'am întors din 
Franța, povesteşte maestrul, 
eram puţin influenţat de non- 
conformismul liberalist al Pa- 
risienilor. N'aș fi acceptat 
morga profesorală pentru ni- 
mic în lume, Aici însă, mi-am 
dat seama că e altă situaţie. 
In Franţa poţi fi un îndrumă- 
iat, chiar dacă nu eşti profe- 
sar, sau cu atât mai mult. A- 
colo Academia de Arte Fru- 
moase nu e totdeauna cea mai 
puternică autoritate. Rodin 
n'a fost niciodată profesor. 
Bourdelie era scârbit numai 
de cuvântul auzit! In Româ- 
ma necesitatea unei educări 
este evidentă. Și asta nu se 
poate face decât prin școala 
oficială, singura cu credit mo- 
ral. N'am ajuns încă la gradul 
de cultură trebuită pentru a 
disprețui autoritatea oficială, 
nici n'am descoperit încă au- 
toritatea valoarei, fiindcă n'a- 
vem decât criterii de aparenţă. 

Personal, am fost pus tot- 
deauna în inferioritate, faţă de 
public, de către profesorii, ori- 
cât de puţin sculptori ar îi 
fost ei, dela Academia de 
Arte Frumoase. Publicul nu 
știe ce ești, și vede doar ce 
reprezinţi. Suntem încă în faza 
respectului treselor şi steluţe- 
lor distinctive. Faza cazonă a 





culturii bazată pe ierarhie, di- 
plome și titluri. 

La fel, premiul meu de a- 
cuma. Nu e primul meu pre- 
miu, nici cel mai prețios. Am 
fost „yrand priz“ la Paris, şi 
asta e mai mult decât orice. 

In România însă abia az 
am dreptul să mă înfăţișez ex 
cathedra: când se poate citi 
sub picioarele mele, piedesta- 
lul unui premiu, care dacă nu 
mă consacră pentru mine, mă 
impune publicului derutat în 
criteriile sale incerte“, 

-— Nu credeţi că s'ar cuveni 
să se creieze o școală de bun 
gust, pentru public? 

Maestrul zâmbește. — Nu! 
Cel! mult să se institue o cen- 
zură de decenţă artistică, prin 
care să se filtreze toate inep- 
țiile plastice care irec azi li- 
bere în expoziţii, făcând o 
contrabandă hoțească de ta- 
lent, o fraudă, un sabotaj ar- 
tistic. Dar e ceva în ce spui 
dumneata: necesitatea de a că- 
lători, atât pentru producăto- 
rul cât şi pentru consumato- 
rul de artă, Cheiurile Dâm- 
bowviţei nu-ţi pot da nimic. Se- 
na îţi dă totul, — bine înţeles, 
dacă ai darul de a prinde, și 
organul aperceptiv format. 

Parisul a fost pentru mine 
prilejul de verificare şi co- 
rectare cel mai hotăritor. Pâ- 
nă la Paris n'am ştiut ce în- 
seamnă „valabilitate”. Pe ur- 
mă au venit muzeele Europei, 
restul: Italia, Germania. Dar 
Parisul mi-a dat problema, şi 
cu ea cheia reușitei: autenti- 
citatea”. 

— Care a fost problema dv. 
permanentă, sau constanța e- 
voluţiei d-voastră, dacă poate 
fi spusă? M'am hazardat în- 
tr'un articol să afirm că ar fi 
mişcarea, cu toate fazele și 
misterele logice ale putințelor 
ei. Mișcarea ca element cos- 
mic, 

— Desigur, e o problemă 
care se poate urmări de-alun- 
gul întregei mele activităţi, 
Dar, dacă îmi dai voie să a- 
daog cevă, aş spune că mai 
puţin mișcarea abstractă mă 
preocupă, ca pe Eleaţi, cât miş- 
carea vie, mişcarea care în- 
semnează viaţă, 





lunie 1941 





Dacă vrei cu tot dinadinsu: 
să descoperi o constantă te- 
matică în opera mea, apoi a- 
ceasta e a școaiei din care fac 
parte. Pe noi, cei strânși în 
Boul. Raspail 99, ne preocupa 
misterul corpului omenesc, 
structura miraculoasă a ace- 
stei sinteze de universuri in- 
finite, de finalităţi cosmice, 
Convergenţa tuturor energii- 
lor universale în arhitectura 
minunată a omului, putinţa 
descoperirii lor dindărătul a- 
parenţei epidemico şi muscu- 
lare a trupului; portretul spi- 
ritului omenesc reflectat în 
actele corpului, cu modifică. 
ile specifice pe care el le de- 
termină. 

Un torso, un nud, mi sau 
părut întotdeauna o experien- 
ță interioară cu mult mai bo- 
gată decât portretul, lipsit de 
semnificație. Portretul e imi- 
tativ.  Nudui e interpretare 
subiectivism şi frână reală în 
acelaș timp. Nu vreau să fac 
aici o medievaiă comparaţie 
a genurilor. Dar cred că ade 
văratul artist se simte în fe- 
lul în care are în vârful de- 
getelor reliefurile cele mai 
subtile ale trupului, nu pen- 
tru a face inventar de ele, o- 
biectiv şi rece, ci pentru a le 


face să vorbească, limbajul 
spiritului care le animă. 
Nimic nu e imitativ, în 


sculptură. Totul este expresie. 
De asta spuneam că a te face 
tălmaciul corpului omenesc, 
este mai mult decât a te su- 
une legii lui „mimesis”: este 
a face experiența directă a! 
miracolului creației cosmice. i 

Dar astea, încheie maestrul ! 
zâmbind, le spui mai bine! 
dumneata decât mine!” 


SCULPTURA, SINTEZA 
ARTELOR 


Am căutat în viaţa mea să 
cunosc nu numai anatomia şi 
liziologia, la care se mărgi- 
nesc sculptorii de obiceiu. Am 
studiat puțină geometrie, pu- 
țină fizică. Cred că sculptura 
este întâi de toate o experi- 
ență a obiectului, o experien- 
ță a materiei. Nu poate fi 
scuiptor decât cei pentru care 
lumea externă există. 

Pictura lucrează cu o con» 
venție, cu un sistem de apa- 
rențe. Sculptura este reaiita- 
tea. Dai piept cu materia în- 
săși, cu principiul substanţial 
al lumii. Gestul despicând se 
cant planuri şi chipuri din lu- 
tul amorf al tuturor posibili- 
tăților originare, «este însuși 
gestul demiurgic al crea:orului 
care desparte apele de uscat. 

Deaceea apreciez astăzi, poa- 
te, tăietura directă, mai mult 
decât modelajul în lut”. 

S'a făcut târziu,  Cuvinteie 
maestrului au o vrajă stranie 
în penumbre. E înnourat afa- 
ră, și atelierul în care conti- ; 
nuăm să discutăm, spre ușă, 
are înfăţişarea ciudată a unu: | 
laborator ocult: aici ia naștere 
duhul, din lut. Aici sc scoboa- 
ră cu fulgere de daltă, harul 
spiritului  de-asupra pietrei. 





Aici gândul fecundează ma- 
teria,. 


Și până departe, în stradă, 
trecând printre  centaurii şi 
Domniţele aleei cu trandafiri 
agăţători, mă urmăreşte o for- 
mulă celebră hegeliană, iscată 
nu știu pentruce, în minte, de 
cuvintele artistului: die kunst 
ist der sinnliche Schein der 
Idee. 


ION FRUNZETTI 


lunie 1941 











Naționalismul literar al 


lui Mihail Kogălniceanu 


Se împlinesc 50 de ani de 
la moartea lui Mihail Ro- 
gălniceanu. 

Pomenirea cu acest prilej, 
ne aduce aminte de anii 
din urmă ai vieţii seriito- 
rului. Din punct de vedere 
literar însă, activitatea des- 
făşurată de Kogălniceanu 
în perioada a doua a vieţii, 
prezintă interes redus, ea 
fiind de natură politică şi 
sccială. Amănuntu! subli- 
niat are o importanţă deo- 
sebită astăzi. 

Faptul că Mihail Kogălni- 
ceanu s'a ocupat la începu- 
tul vieţii cu literatura, iar 
către sfârşit a părăsit-o este 
semnificativ întradevăr 
pentru cine vrea să înțe- 
leagă just mentalitatea cul- 
turii românești. 

Care erau ideile asupra 
culturii literare ale lui Ko- 
gălniceanu, la 1840? Sunt 
cunoscute şi se învată în 
şcoli formulele unei litera- 
țuri naționale, îndreptate 
împotriva curentului de 
bruscă  occidentalizare, al 
vremii. „Istoria noastră are 
destul fapte eroice, frumoa- 
sele noastre țări sunt destul 
de mari, obiceiurile noastre 
sunt destul de pitorești și 
postice, pentruca să putem 
găsi şi la noi sujeturi de 
scris, fără să avem pentru 
aceasta, trebuință să ne îm- 
prumutăm de la alte naţii“. 
Năzuința care constitue o- 
riginalitatea tânărului boer 
cărturar, este să  desvolte 
gust şi respect pentru pro- 
ducția cu caracter româ- 
nesc, prin limbă ,atmosferă 
si conţinut, să înlăture deci 
pericolul ce pândea cultura 
unei ţări din răsăritul eu- 
ropean, de a crede, prin- 
cipial, în superioritatea apu- 
sului, şi de a, se robi astfel 
influenței acestuia. 

Kogălniceanu era  împo- 
triva traducerilor care vi- 
ctiază mentalitatea lectoru- 
lui comun. Acesta începea 
de pe atunci să-și facă edu- 
cația după concepţia că tot 
ce este bun, vine de la stre- 
ini și că tot ce poartă pecete 
autohtonă este inferior. 

De aci dispoziţia de a se 
înteresa, în primul rând, de 
mersul literaturii  occiden- 
tale, din ideia că a nu fi în 
curent cu ce se scrie și se 
gândește peste hotare, este 
semn de incultură, — pe 
câtă vreme cunoașterea la 
zi a preocupărilor 'noastre 
în acelaş domeniu, nu este 
obligatorie și poate fi ne- 
glijată fără pagubă. “Oare 
ne face o cinste să fim stre- 
ini în însăși patria  noas- 
tră ?* scrie Kogălniceanu, și 
constată direcţia vicioasă a 
intelect ualităţii noastre : 
„mai toţi Românii uită că 
sunt Români și se îndelet- 
nicesc numai cu istorii stre- 
ine“, Revenind la observa 
ţia că literatura l-a preocu- 
pat pe Kogălniceanu numai 
la începutul carierei sale, 
este cazul să ne întrebăm 
de ce a părăsit-o ! 

Se va spune probabil că 
ideile lui, fiind prea, specia- 

le, nu se mai potriveau cu 
timpurile noui, ale căror 
perspective largi cuprindeau 
acum deopotrivă și produc- 
ţia naţională și cea streină, 
şi că publicul, instruit de 
critica junimistă făcea deo- 
sehirea necesară dintre 
„fond și formă“. Considera- 
iile de acest fel, îndepăr- 
tează, de problemă. Suntem 
și astăzi robi prestigiului 
strein, și de primejdia de- 
nunțată la 1840 nu ne-a fe- 
rit nimeni. Sa încheiat o 
„sută de ani de când un gân- 
_ditor încerca să îndrumeze 
spiritul unei naţiuni, să ia 
cunoștință de sine, să se 
formeze şi să-și asigure in- 
dependența. Să se remarce 
că ne aflăm în planul cul- 
turii, unde independenţa 
morală este posibilă, indife- 
rent de orice alte împreju- 
tări. Nu s'a produs nimic, 


în acest sens, în mentalita- 
tea românească;  descope- 
rim aspecte care dovedesc că 
lucrurile au mers spre rău ! 
Astăzi, depildă, o probiemă 
gravă este putinţa ca scrii- 
torul român să, trăiască 
din opera ce o produce. Un 
traducător, da, își asigură 
un trai de prestigiu, pentru- 
că lectorului i-a intrat în 
minte definitiv că o carte 
streină e bună, chiar dacă 
n'a auzit niciodată de nu- 
mele autorului. 

Scriitorul autohton, dim- 
potrivă, ca să fie citit, tre 
bue să aibă nume. La iscă- 
litura necunoscută,  vizita- 
torul rafturilor din librării, 
priveşte cu neîncredere. 
Chiar dacă îi recomandă ci- 
neva pe debutant, nu riscă 
să-şi procure opera! Astfel 
stau lucrurile, deoarece s'a 
adăugat intervenția editori- 
lor interesaţi numai de va- 
loarea comercială a litera- 
turii, precum și serviciul de 
reclamă al criticei  gazetă- 
reşti, orientate după nor- 
mele oportunității ! 

Şi totuşi, a rămas ceva de 
la gânditorul Kogăilniceamu. 
Părerea că o literatură tre- 
bue să fie naţională. Nu ne 
putem plânge că sa perdut 
moştenirea aceasta ! Fiind- 
că o politică culturală se 
face astăzi la noi, și avem in- 
stituţii a căror misiune este 
să protejeze arta și scrisul, 
să îndrumeze manifestările 
spirituale de orice fel. Se ur- 
mărește și un plan de pro- 
pagandă în streinătate, de- 
oarece s'a băgat de seamă 
că, prin literatură, un popor 
poate să-și creeze prestigiu 
în ochii celorlalte... Deci, 
moștenirea lui Kogălnicea- 
nu, producţia cu marcă na- 
țională, din moment ce, 
streinătatea, ca să aprecie- 
”e, trebue să i se ofere rea- 
lizări deosebite de ale ei! Lo- 
gica nu lasă nimic de dorit! 
Dar protecția cultumii națio- 
nale nu există decât în dis- 
cursurile personalităţilor cu 
misiuni, în tipăriturile dela 
birourile instituţiilor, în de- 
ciaraţii solemne ale oticiali- 
tăţii ! 

Esenţialul, adică o legife- 
rare a comerțului editorial 
în vederea apărării autorilor 
români de invazia traduce- 





rlor, o asistenţă a scriito- 
tului în perioada debutu- 
lui, — sub orice formă ono- 
vabilă, — o serioasă acțiune 
de a ne asigura indepen- 
dența morală prin cultu- 
ră, — nimic din toate ace- 
ste nu se înfăptuește! Să- 
răcia pândeşite pe tânărul 
literat, disprețul că se ocupă 
cu lucruri „care nu sunt de 
actualitate“ îl înconjoară, și 
câți isbutesc să iasă deasu- 
pra greutăților de tot soiul? 
Producătorul de cultură, a- 
cela care scrie cartea și tre- 
bue să aibă cu ce trăi ca s'o 
scrie bine, — vede în jur, că 
literatura nu este niciodată 
de actualitate. Totdeauna 
sunt alte lucruri mai im- 
portante de făcut în ţară. 
Cultura, firește, este o pro- 
blemă, dar în „general“. 
Propaganda în streinățate, 
prin creaţia spiritului, me- 
rită atenţie. Dar iarăş, în 
„general“, adică „specialis- 
tul“, creatorul producției 
spirituale, nu are nici un a- 
mestec aici. Drum spre el 
nu se deschide! Cum îşi 
duce viața, din ce își asigu- 
ră familia, cum isbutește să 
se cultive și să lucreze, sunt 
lucruri care îl privesc pe li- 
terat. Cum se luptă cu con- 
curența nefastă a traduce- 
rilor, iarăși este treaba lui. 
Totuși, literatura trebue să 
fie națională, și bună, ca să 
ne reprezinte în streinăta- 
te. Avem aşa. dar moştenirea 
lui Kogălniceanu ! 

Și nu cincizeci de ani sunt 
decând rodesc ideile lui, ci o 
sută, fiindcă marele cărtu- 
rar gândea astfel ain tinere- 
țe ! Sau poate tinereţea este 
o eroare, ca şi a scriitorilor 
cari azi regretă că nu-s 
bătrâni ca să poată trăi din 
pensia ce le-o acordă Casa 
lor ? 

CONSTANTIN FÂNTÂNERU 





POȘTA REDACŢIEI 


Incepând cu numărul de 
faţă, rugăm pe prietenii noș- 
tri, poeţii, cari ne scriu şi ne 
trimit poesii, să binevoiască 
a expedia orice material pe 
adresa: Ștefan Baciu, str. Dr. 
Baiulescu 9, Braşov. 


UNIVERSUL LITERAR 


Arde-te-ar focul, ca pe Tănase 


Se comenta,  într'un grup de 
actori şi ziarişti, orgia de publi- 
citate — prin afişe, radio şi pre= 
să — la care se dedau, dela un 
timp, tealrele bucureştene. 

Și, cu acest prilej, se rememo- 
rară ceie mai faimoase şi inge- 
nioase sisteme de reclamă, con- 
sumate dealungul vremii, cu, bi- 
neînțeles, garniiura respectivelor 
cancanuri. 

S'a amintit, deci, şi de o sâvu- 
roasă întâmplare, căreia unul 
dintre eroi i-a fost 9. C. Tănase. 

Când, de Crăciunul 1937, l=a 10. 
vit teribilul incendiu dela „Vox“ 
în acea nevitată seară de pre- 
mieră, — multe au îost dovezile 
de afecţiune ce i s'au arătat, ime- 
diat, de pretutindeni, popularului 
comic. 

Numai listele de subscripţie, 
deschise spontan în toată ţara, 
iau adus inconsolabilulni sinis- 
trat, în scurt timp, vreo câteva 
milioane de lei. 

Incât, până la urmă, incendiul 
îi ventase bine. 

Se creiase şi un proverb opti- 
mist: „Arde-m'ar focul ca pe 
Tănase !“ 

Dar un lucru, mai ales, avusese 
darul să-l emoţioneze profund 
pe d. Tănase. 

Un ziar ilustrat, de seară, care 
azi nu mai apare, făcuse un gest 
rar și extrem de tuşant. 





AUTOGRAFE... 


O revistă teatrală a organizut 
un Jestivul, anunțând ca princ” 
pal punct de atracție că mai 
mulți artişti şi cântăreţi, ugrv- 


iaţi de public, tor da, în ziua şi 
în sala jestivalubhii, — „.auto- 
grafe. 


Directorul revistei îi comuni- 
case şi tenurului T. B. în ce “a 
consta onoratul Sci concură : 

— Atâta tot, iubite măestre... 
Serii, acolo, un autograj, — și 
gata! 

Atunci,  eucelentul tenor 
cure, e drept, uumai faimă 
cărturur nu are — întrebă, dis- 
cret : 

-— Dragă directore, în lue să 
scriu autogruful, w'uşi putea să-l... 
cânt? 


«dle 





„NU-ȚI PLATESC!“ 


D. Ion lancovescu reia, de dala 
aceasta, li teatrul Savoy, come- 
dia care i-a prilejuit recentul 
mare succes: „Banii nu fac nici 
două parale“. 

Iar pe aceleași afișe, anunţă 
că viitoarea sa premieră se vă 
numi: „Nu-ţi plătesc!“ 





Note românești 


ERNEST BERNEA: INDEMN 


LA SIMPLITATE 


Marile sbuciumări ce încearcă 
viața omului, răscolind-o până 
in straturile sale adânci şi  ne- 
bănuite, fuc să iasă lu suprataţă 
atitudini pe cure cel mult le bă- 
nuiam ascunse în cine ştie ce colț 
îndepărtat al conșiinţei. Lumina 
şi căldura ce întovărășesc proce- 
sele acestea dureroase sunt sem- 
nele unei puriticări și punctul 


de plecare spre v poziție cer!ă, 
de pe a cărei înălțime îţi este 
dat să priveşti oamenii și fap- 
tele lor cu mai: multă si clară 


întelegere. Este ciudata senzatie 
a eliberării de balastul groazni- 
cului convenţionalism opac, uci- 
gător de elanuri și a ridicării 
spre culmi obositor de pure. 

Din 
giată, 
cade 


poziţia aceasta  privile- 
scrisul d-lui Ernest Bernen 
ca o ploaie binefăcătoare 
peste sufletele strânse în cara- 
pacea înăbuşitoare a cotidianului 
cu legile lui necruțătoare și în- 
guste, peste care nu poate adia 
niciun vânt răcoritor din nicio 
parte. Simplitatea, iată isvorui 
dătător de împrospătare a for- 
telor sleite pentru omul modern 
care se declară muițumit cu at- 
mosfera călduţă şi îmbâcsită în 
care se trăește, cu mulţumirea 
reptilei ce nu vede alt mod de-a 
vieţui, 

Indemn de simplitate cuprinde 
gânduri  cizelate, fără inutile 
oomplicații, la temperatura inaltă 
a  rombustiunilor sufletești, ca 


orice proces de adâncă transfor- 
mare, gândurile d-lui Bernea 
deschid noui perspective pentru 
înțelegerea vieţii pe care re fa- 
cem plăcere s'o complicăm în 
mod absurd, în goana după fe- 
ricire, 

Curtea a apărut în alese con- 
diții tehnice la editura „Cwseta- 
rea“ şi se impune ca o lectură 
extrem de interesantă. 


NICOLAE 1. OTTESCU: 
NUNFA DE AUR 


Indeajuns de cunoscut, numele 
d-lui Nicolae Ottescu, autor al 
volumului de frumos succes 
Zece nuvele, revine astăzi pe 
coperta unui roman upirut la e- 
ditura „Bucur Ciobanul“ și înti- 
tultat Nunta Ge aur, 

Romanul polițist atît de culti- 
wat şi gustat în străinătate, unde 
există nume consncrate în acest 
gen, se reduce în literalura noa- 
stră la un număr de adaptări 
mediocre sau lu acen îndeletni- 
cire devenită scandalos de facilă 
a fabricării în serie de aventuri 
polițiste pueril concepute cu ba” 
roane şi conți imaginari cu apu- 
cături de lachei stilați, şi car: nu 
sunt polițiste decât pe copertă 
— și asta numai în capul compi- 
latorului. 

Deaceea socotim justă afirma- 
ţia că Nunta de aur este na din 
puținele cărți ale genului ce sau 
scris la noi. Liipsită de falsa ima- 
ginație, biciuită profesional, spre 
u stoarce situații „tari“ din fuple 


banale, cartea d-lui Nicolae 
Oitescu este scrisă întrun stil 
sobru și elegant, humorul şi ae- 
țiunea fiind dozale întro gra- 
daţie neforțată. Dramatismul ce 
înfășoară întreaga povestire, deln 
început şi până la ultima pagină, 
face din romanul Nunta de aur 
o lectură agreabilă şi phnă de 
imteres, 


GEORGE SBÂRCEA: 
ASPECTE DIN LUIGI PIRAN- 
DELLO 


„Eu văd ca într'un labirint, 
unde pe numeroase şi diverse că- 
Tări, încâicite, se sbate — fără să 
găsească portiță de scăpare — 
sufletul. Şi mai văd în acest la- 
birint o mască, care cu o faţă 
râde şi plânge cu cealaltă, râde 
cu un obraz de plânsul obrazului 
opus“, — spune Luigi Pirandello 
in nuvela „L'erma bifronte“, şi se 
pare a-și defini în aceste rânduri, 
pe scurt, atitudinea în artă, indi- 
ferent de aspectele utilizate: tea- 
tru, roman său nuvelă. 

Personalitatea  atâţ de com- 
plexă a dramaturgului italian 
este un câmp atâţ de bogat de 
sugestii, încât  broşura d-lui 
George Sbârcea, apărută la „Bu- 
covina“, tratând despre aspecte 
din Luigi Pirandello, departe de 
a repeta ce s'a scris — şi s'a scris 
destui de mulţ — până acum în 
această direcţie, aduce noui şi in- 
ieresante contribuţii la adâncirea 
complexului pirandellian. 


€. POSTELNICU 








A doua zi după incendiu, pu- 
blica acel ziar, în chiar pagina 
întâia, darea de seamă a specta- 
colului, atât cât se putuse des- 
făşura, dela ridicarea cortinei 
până la izbucnirea focului, — cu 
niște bine simţite adjective, care 
„erseseră direoț 38 inima îndu. 
reratului artist. A fost, ni se 
pare, şi singura dare de seamă, 
critică, asupra acelui spectacol... 
incendiat, apărută atunci în 
presă. 

Acea faimoasă „cronică teatra- 
lă“ era, în plus, semnată de un. 
temuț critic, care — adică — nu 
prea lăuda deobicei, dar care de 


Amicii artistului au și reflectat: 
— Va fi replica pe care lanco- 
vescu o va servi fiecărui angajat, 
furnizor sau altfel de creditor, 


care va veni să-i ceară bani: 
— Nu-ţi plătesc!“ 


Iar alt amic a opinat: 





— Original titlul! Dar să nu 
care cumva să-i treacă prin cap 
lui lancovescu şi vreo altă ori- 
ginalitate, — ca de pildă să a- 
anunțe așa: Nimeni nu plăteşte 
la intrare! Plătește numai la ie- 
şire și numai acela căruia i-a 
plăcut spectacolul. 

-— De-ar face loncuvescu aşa, 
ar face rău? 

-— Ar risca! S'ar putea ca chiar 
vreunul căruia i-a plăcut spec- 
tacolul, să zică: -- „Nu-ţi plă- 
tesc !“ 


REPERTORIU 
LANCOVESCIAN 


E interesuntă predilecţia, dela 
un timp, a d-lui lon Iancovescu, 
mare artist şi mare creditor, pen- 
tru piesele... financiare. 

Reluând firul, pe care îl lăsase 
acum câţiva ani la „Banco!' (de 
Alfred Savoir), a jucat, în ulti- 
mele stagiuni, pe rând: 

Afacerea Kubinski (de Laszlo), 

Om de încredere (de Paul Ar- 
mont), 





Banii nu fac nici două parale 
(de... Sică Alexandrescu)... 

„Şi anunţă: „Nu-ţi plătesc 1! 
(de nu stim cine). 

Bani peşin (de iar nu mai ştim 
cine) parcă tot d-sa a jucat-o, 
mai anii trecuţi. 

Apoi, pornit pe panţa asta, va 
mai juca probabil: 

Banii de Octave Mirbeau, 

Bariii se găsesc pe toate dru- 
muriie de Perjinski, 

Benul mare miros de Bernard 
Shaw, 

Banul Mărăcine de V. A. Ure. 
chiă şi Fata bancherului de ace- 
laş, 

Mina de aur de Costoff, 

Industrie şi Comerţ de Ka- 
mare, 

Moştenitorii de Bellot, 


Moştenirea dela răposata 
Rosetti- Max, 

Treizeci de mii de franci, (tra 
ducerea lui Matei Millo), 

Un leu şi un zlot, — tot de Ro- 
setti-Max, 

„Taler cu două feţe de Th. Bar. 
riere, 

Avarul de Moliere, 

Negustorul din Veneţia de Sha- 
kespeare, 

Vânătorii de zestre de Sahin.- 
tan, 

Hoţii de Schiller, 

Briganzii (operetă de 
bach), 

Necinstiţii de Rovetta, 

Mizerabilii de Victor Hugo, 

Domnul Ministru (de Jules Cla- 
retie) — şi: 


de 


Often- 


data aceea se topea în elogii. 


Iar, pentru potenţarea la ma- 
ximum a efectului  gazetăresc 
scontat, — tot textul acelei „0ro= 
nici“ era încadrat întrun impre- 
sionant.... chenar de doliu, care 


rima cu tonul elegiac al respec- 
tivei proze și proclama că... prin 
incendierea revistei lui Tănase... 
însuşi teatrul românesc era în- 
doliat ! 


Bun ţrouvaille, — care a și fost 
apreciat, la timp, de către per= 
soanele sensibile din lumea tea- 
trului și a presei. In cap cu în- 
suși aq. Tănase. 


Hoţii de codru şi hoţii de oraș 
(traducerea lui Mihail Pascally). 

Iar după atâta orgie... bănea- 
scă, — va fi tocmai momentul! 
să interpreteze Sărmanul artist 
(de Sandeau), apoi va fi desigur 
cazul să joace (eventual, tot în 
regia d.lui Sică Alexandrescu): 
Falimentul, 

(De Bjornson). 

După care „ar mai putea da, 
ca noutaţe: Mort fără lumânare. 

(De Ion Bacalbaşa). 


EREDITATE 


D. Tudor Muşatescu, aprecia- 
tul autor de „localizări“ gi „ver- 
Siuni româneşti'“, — are de câte- 
va zile un fiu. 

Noul născut a primit numele 
de... ALEXANDRU-BOGDAN. 

Iar bârfitorii susțin că — „a- 
semenea pieselor lui papă“ -.- 
nici numele fiului nu e tocmai... 
nou. 





Şi citează bânfitorii că. în presa 


bucureșteană, activează -— moto- 
viu — un distins ziarist cu nu- 
mele de ALEXANDRU - BOG- 


DAN. Lucru perfect adevărat. 

Ceeace, însă, l-a făcut pe un 
ranchiunos cronicar  tealral, că- 
ruia nu-i răspunsese d. Muşate- 
scu-Tatăl, în ziua aceea, la salut, 
să lanseze: 

— Aşa ereditate, mai rar! Ba 
fiul l-a *ntrecut şi pe tat-su! El 
a luat-o... dela botez! 


DELA SCHOPNEHAUER 
LA... LICĂ BRĂILEANU 


Dar, apropo de „plagiat”, — ne 
amintirăm o istorioară nostimă. 

Cu Schopenhauer şi cu... Lici 
RBrăileanu. 

Schopenhauer este (se ştie bine) 
filozof german. 

„Lică Brăileanu” este (se ştie 
mai puțin) jilozaf... brăilean. 

Aceștia doi sunt, totuși, în is- 





torioara  mnastră, — personagii 
secundare, 

Personaj principal este bunul 
nostru confrate de presă, d. Pr 
Mm, care mai este însă și (ta- 
lentat) romancier, dramaturg, 
poet și, bineînțeles, filozof. 

Imn poveste, intră în calitatea 


sa ultimă, 
Știind că numai de dragul giu- 
mei rememorăm,.. povestea, —— și 


pentrucă a trecut deatunci şi des- 
tulă vreme, ca să-l mai supere 
pomenirea întâmplării ce va ră- 
mânea totuşi în istorie, — nu nt 
va lua dânsul, sperăm, în nume 
de rău amuzamentul. 
Conjfratele făcea, acum câţiva 
ani, gazetărie şi, printre picături, 


filozofie, la un cotidian de a- 
miază. 

„Lică Brăileanu'”, deasemenea, 
filozofa cotidian, — dar diininea: 








Până ce... 

„până ce, — într'o zi, când se 
arăta d. Tănase mai emoţionat 
și mai tușat de acea spontană și 
afectuoasă atenţie, — temutul 
crițic, care întâmplător, îi era 
tocmai musafir, părea că nu mai 
pridideşte tot strecurându-i sub 
„.Na$, un exemplar din ziarul 
„Universul“, păturit în aşa fel 
ca o anumită pagină să fie foar- 
te vizibilă. 

D. Tănase, care știa că ziaris- 
tul nu scrie şi la „Universul“ se 
tot mira,.. 

Până ce il întrebă pe... crilic: 


— Dar cu „Universul“ ăsta 
ce e? 

Atunci, criticui, fără să scoată 
0 vorbă, — mai întâi îi arătă 


d-lui Tănase, din nou, ziarul cu 
emoţionanta sa „cronică“ în che- 
nar de doliu, — apoi îi arătă iar 
şi „Universul“, atrăgându-i, tot 
mutește, atenţia, asupra unei a= 
numite indicaţii din fruntea ru- 
bricii „Mica publicitate“. 
D. Tănase citi: 


„Anunţurile în chenar, tarif 
dubiu“. 
D. Tănase, om deștept, pricepu. 


* 


Si non e vero... 
C. CRISTOBALD 





ţa și spre seară. (Ziarul „lui“ avea 
două ediții. Numai la ora mesei, 
ziarul și redactorul nu. apăreau). 


Și într'o zi, amintește Lică 
Brăileanu, în coloanele sale, că 
Schopenhauer  zisese  cânduu, 
undeva : 


„Politeţa este distanța dintre 
doi arici, ca sâ nu se înțepe”. 

Dar nu trecu mulţ și filozufă 
si confratele dela celălalt organ, 
în coloanele sale, astjel: 





„Cultura «este distanța dintre 
doi antropoizi, ca să nu se je- 
neze”. 

Nu chiar cu Schopeuhuuer, dur 
destul de pe-aproape 

Lui Lică Brăileanu ise păruse 
însă u fi prea... aproape. 

Și serise şi el, u douu si, 
cc pitulăud : 


Poa 


1) Că Schopenhuner zisese așa. 
2) Că fitozuțul rumân 

cum citirăre mai Sus, 
Și mei cuăogă * 


zistsr. . 


„lar noi credem că... ghilimelele 


sunt distanța dinte doi amori, 
ca să nu se ture”, 
LĂRGIME 

Patru fraze — numai patru - 


din „cronica dramatică“ a ziaru 
lui „Evenimentul“ de Joi 12 Iu- 
nie: 

— Teatrul Alhambra și-a des- 
chis larg porţile... 


e 
— Un spectacol de largi pro- 
porţii... 
— Regizorul s'a dăruit cu largă 


generozitate... 


— Actorul X are gesturi jargi... 
Și semnează, — pe... larg; A- 
driana Kiseleff. 


PSEUDO... 


Tot acolo, se mai zice: 

Oricât de pseudo-nebun ar fi 
rolul pe care d. Cutare, etc. 

D-ra se înşeală. 

Nu e pseudo-nebun, rolul. 


E pseudo.., scriitor, — cine scrie 
aşa, 


PUNCT 








6 








— Fragment din romanul ,,Sigira““ — 


ilele trecute, îi veni lui 

Pollaco ideia de a adu- 

ce pe domnișoara Lui- 

sa Cawvallena la Bosco 
sacro, spre a o pune să joace un 
rol de mâna a doua. Ştiam că 
marei pentru a o hotărî să ia parte la 
alte scene din film, el trimisese 
tatălui acesteia o hârtie de o 
mie de lire, și tinerei fete, după 
făgăduiala dată, ii făcuse cadou 
o frumoasă umbreluţă pentru 
dânsa şi o zgardă cu zurgălăi 
de argint pentru bătrâna căţe- 
luşe Piccini. 

Până atunci nu maj făcuse 
așa ceva. 

După cât se pare, Cavalena 
dăduse a înţelege soției sale că 
el nu vedea niciodată pe nimeni 
când venea pe la Kosmograph 
să-şi ducă scenariile — toate 
înzestrate cu câte o curagioasă 
și nelipsită sinucidere, şi toate, datorită acestui fapt, în mod 
constant refuzate —, pe nimeni afară de Coco Polacco: Coco 
Polaceo şi atâta tot! Şi cine mai ştie în ce mod îi descrisese el ce 
este în lăuntru la Kosmograph: poate că o sihăstrie austeră din 
care toate femeile erau gonite ca nişte adevărați demoni! 
Aşa că, zilele trecute, soția speriată, cuprinsă de bănmeli, vroi să 
vie împreună cu bărbatul ei. Nu știu ce a putut ea să vadă, dar 
nu-i greu să-mi închipuiesc. Papiul este că, astăzi dimineaţă, in- 
trând Ja Kosmograph, am văzut sosind într'o trăsură pe cei patru 
Cavalena: soţul, soţia, fata şi cățeluşa ; domnișoara Luisetta pa. 
lidă şi eţărită ; Piccini mai zburlită ca oricând; Cavalera subt 
o pălărie cu borduri mari, cu obicinuita Jui figură de lămâie mu- 
cegăiiă pierdută printre buclele perucii sale; soţia asemănătoare 
unei furiuni gata a se deslănţui şi purtând o pălăriuță care se 
strâmbase la urcatul în trăsură, 

Subt braţ, Cavalena ducea mânerul lung al umbrelutei pe 
care Polaceo o dăduse fetei lui şi în mână, cu mica zgardă a lui 
Piccini. E! vroia să le dea înapoi. 

Domnișoara. Luisetta mă recunoscu de îndată. Mă grăbii să 
mă apropii de dânsa spre a o saluta ; ea ar fi vroit să mă prezinte 
mamei sale și tatălui său, dar cum nu-și aducea aminte de nu- 
mele meu, am scos-o din încurcătură prezentându-mă eu singur. 

—— „Operator, acela care învârtește, înţelegi tu, Nene ?” explică 
de îndată cu grabă timidă Cavatena soţiei sale; el surâdea ca și 
cum ar fi implorat-o să devic mai afabilă. 

Dumnezeule ! ce figură avea signora Nene! O faţă de păpușă 
decolorată la soare ! O cască deasă de păr aproape complect cenu- 
şie îi apasă fruntea-i joasă şi aspră în care sprincenele îmbinate, 
scurte, zburlite și orizontale fac impresia unei bare solidă şi par'că 
anume făcută pentru a da caracteristica lor de incăpăţinare stu- 
pidă unor ochi strălucitori, de culoare deschisă, ochi ce par a fi 
făcuţi din sticlă. Ai putea crede că este apatică; dar privind-o 
mai cu băgare de seamă, vezi cum aleargă la suprafaţa pielei ei 
unele furnicături nervoase stranii, oarecare schimbări neprevăzuie 
de culori, oarecare pete ce dispar de îndată. Pe lângă acestea, ea 
mai are din când în când, unele gesturi iuți neaşteptate şi foarte 
curioase. Astfel, am surprins-o Ja un moment dat, că răspundea 
la privirea rugătoare a ficei sale, făcând cu gura un O în. mijlocul 
căruia își punea; degetul. Ceia ce însemna desigur: 

— Idioato ! ce te uiţi așa da mine ?”. 

Bărbatul și fata se uită la dânsa mereu, cel puţin pe ascuns, 
grijulii şi urmăriţi de teama ca mu cumva, de la o clipă la alta 
să izbucnească dând arumul furiei de care este mereu cuprinsă. 
In modul acesta ei reuşesc să o irite și mai mult. Dar numai acești 
nenorociți știu ce pătimesc ? 

Polacco mi-a dat unele infommaţiuni asupra lor, Se poate în- 
tâmpla ca această femeie să nu-si fi dat miciodată seama. că este 
mamă ! Am descris pe bietul ei bărbat care, după atâţia ani pe- 
trecuţi în ghiarele unei asemenea femei, s'a scoborit într'așa hal 
încât mu poate exista alta mai de plâns; puţin îi pasă; ea îl 
umple de venin ; ea. îl umple de venin spre a-l păstra mai sigur. 
Polacco mi-a spus că atunci când ea este în prada îuriilor giloziei. 
îşi pierde cu desăvârșire cumpătul, precum şi orice sentiment da 
rușine și în fata lumei întregi, fără a-i păsă de nimic și de nimeni, 
nici chiar de fiica ei care înţelege şi pătrunde lucrurile, biciuiește 
la piele (aşa goale, cum în exasperarea ei le vede trecând pe 
dinaintea ochilor), pretinsele greşeli ale bărbatului: greșeli cu 
totul de necrezut. Desigur că în mijlocul acestei ruşini respingă- 
toare, domnișoara Luisetta mu poate vedea altfel decâţ ridicol pe 
acest tată care, ceia ce se poate observa după privirile ce el i le 
arunca, ar trebui să-i facă atâta milă! Nici nu poate fi altfel 
decât ridicol după felul în care desbrăcat, biciuit, bietul om caută 
toate mijloacele care i-ar îngădui să-şi recapete în grabă şi cu 
cât va putea mai bine, demnitatea lui sfărmată în țăndări. Coco 
Polacco mi-a citat mai muite fraze cu care, complet zăpăcit prin 
asalturile sălbatice şi neprevăzute ale soţiei lui i le adresează in 
aceste inomente de furie! Nu şi-ar putea cineva închipui mai 
idioate, mai zădarnice, mai copilărești ; şi tocmai aceasta mă face 
să cred că Coco Pollaco nu le-a măscocit: 

— „Nene, te implor, am patru-zeci şi cinci de ani ! 

=: „Nene, am fost şi eu ofițer! 

— „Nene, pre Dumnezeui cel sfânt, când cineva a fost ofiţer 
Şi își dă cuvântul de onoare!... 

Totuşi, umeori — ah! la urma urmelor şi răbdarea îşi are 

marginele ei — rănit printa'o cruzime plină de rafinament în senti- 
mentele sale cele mai delicate, biciuit întrun mod barbar la locul 
unde rana este mai dureroasă, se pare că Cavalena fuge de la casa 
lui, evadează din închisoarea lui. Ca un nebun el se trezeşte de- 
odată în mijlocul străzii, fără un ban în buzunar, hotărit a-și relua 
viața de altă dată, oricum ar fi ; el merge de colo până colo, în 
căutarea prietenilor lui, şi aceşti prieteni, mai întăi, îl primesc 
cu veselie prin cafenele, în redacţiile ziarelor, pentru că ei văd 
in venirea lui un prilej de a se destătă! Dar veselia se răceşte tare 
repede când el le exprimă nevoia urgentă de a-și regăsi locul prin- 
tre dânșii, de a căuta să-și câștige viaţa prin orice mijloc, şi cât 
mai curând. Fi ! desigur pentru că el nu are cu ce-și plăti o ceașcă 
de cafea, nici hrana, nici camera. de la hotel peniru a se adăposti 
noaptea. Cine îi va împrumuta acum vreo douăzeci de lire? 
Către ziariști el face apel la sentimentele lor de veche colepiali- 
tute, EL va. duce mâine un articol la ziarul în care scria altădată, 
Ce ? Un articol literar sau o varietate ştiinţifică ? Are atâta ma- 
terial acumulat întrânsul... lucruri moui... — De exemplu? — A! 
uite, de exemplu asta... 
iii Dar nici nu a apucat bine să spuie de „ce noutăți este vorba 
şi toți aceşti buni prieteni îi izbucnesc de râs în nas. Acesta, este 
ceva nou ! Cași acelea pe care 'le spumea tata Noe în corabia lui, 
copiilor săi, pentru a face să treacă mai lesne timpul navigaţiei, 
pe apele potopului universal !... 

„Ah! îi cunosc şi eu bine, pe acești buni prieteni de cafenea! 
Ei vorbesc toți într'o limbă caraghioasă, silită, şi fiecare din ei 
se amuză la auzul exagerărilor verbale ale celorlalţi; se încura- 
sti d nu căci mira Sa pi Aaa act ma Mr, ar 
să nu poată fi auzită din pricina urlet up CA DU cumva 
lizează li. vei ali isi ate a ari al E IOrali el de riliu- 

eat » își sfâșie mândria la care țineau mai mutt, 
și În rien unire ep Sa o vecie săllbatecă ; în aparență 
se aprind, bila fermentea ai er ituia, necazul și supărareu 

i ză. Sforţarea de a păstra în discuţii acest 


Acţiunea se petrece la Roma, 
în „lumea filmului" La societatea 
Kosmograph, este un operator nu- 
mit Serafino Gulbbio. Autorul, 
LUIGI PIRANDELLO, publică To- 
manul sub forma notelor luate de 
acest Gubbio. 

Coco Polacco, regizorul 
case de filme Kosmograph, fiind 
mulțumit de încercările făcule cu 
0 nouă tânără artistă, domnâșoara 
Imisetta Cavalena, dorește sd o 
angajeze, trimițându-i bani și 
miște cadouri. Tatăl ei, doctorul 
Cavalena, e încântat de aceustu, 


dar soția lui Nene — mama Lui- 
settei —, femeie rea și geloasă, 
impune soțului ei să ducă înapoi 
tot ce primise dela Polacco, bani 
şi daruri. In, acest scop întreaga 
familie: soţii Cavalena,  domni- 
şoara Laisetta şi cățelușa lor Pic- 
cini, urcându-se într'o trăsură, se 
duc la Kosmograph, unde dau 
peste operatorul Gubbio. Cedăm 
pana acestuia : 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL: BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 33 





UNIVERSUL LITERAR 


ton caraghios ce provoacă râsul (în râsetele colective injuria se 
diluicază și-și pierde din. venin), devine din ce în ce mai anevoioa- 
să şi 'mai grea. Din această sforțare care a ţinut prea mult, toți 
rămân cu o senzaţie de plictiseală și desgust ; fiecare simte un 
resentiment iritamt și de greață că și-a. siluit propriile sale gân- 
duri, propriile lui sentimente ; se simte ceva mai mult decât re- 
mușcare : desgust pentru că a jignit sinceritatea, o nemulțumire 
lăuntrică, ca şi cum spiritul ulcerat și livid nu ar mai fi rămas în 
relaţiune cu fiinţa intimă. Toţi gâfâie de ciudă, vroind să gonească 
desnădejdea pe care le-o dă propriul lor desgust. Dar a doua zi ei 
cad din nou în acelaş deszust covârșitor ; se infierbântă iarăși, 
greeri melancoliei, condamnaţi a-şi reteza mereu şi cu frenezie 
plictiseala. 

Nenorocire aceluia care sosește sau revine în mijlocul lor. Dar 
Cavalena poate nu se simte jignit, poate nu se plânge că este 
sfâşiat de bunii Lui prieteni, martirizat cum este în inima lui, recu- 
noscând că în timpul reciuziunii a pierdut „contactul cu viața”. 
De la ultima evadare din închisoarea lui, a trecut — să spunem — 
optsprezece luni. Bine ! e ca şi cum Sar spune optsprezece secole. 
Toţi, auzindu-l spunând unele cuvinte noui de mahala, care altă 
dată erau vii, și pe care le închisese ca pe nişte pietre preţioase în 
cufărașul memoriei lui, aceasta strâmbă gurile celor ce-l privesc, 
cum se privește întrun restaurant o mâncare încălzită care mi- 
roase a mucegai până la o distanţă de o mie de metri. 

Oh ! bietul Cavalena, dar ascultaţi-l ! Ascultaţi-l ! EI s'a oprit 
la admiratia aceluia care, cu optsprezece luni mai devreme, era 
cel mai mare om din secolul al XX-lea. Dar cine era acela ? Ah! 
ascultați: Cutare... Ce dobitoc! Ce om plicticos! Ce fosilă! Dar 
cum, acela mai trăiește încă ? Da! Intr'adevăr! Este chiar în 
viaţă ? Da, domnilor, Cavalena jură că l-ar fi văzut încă în viaţă, 
acum o săptămână... Din potrivă, iată... crezând că... (nu, în ce 
privește viaţa, e desigur în viaţă). Dar nu mai este marele om... 
lată: el vroia să serie un articol despre dânsul şi nu are să-l mai 
scrie... 

Umilit, cu fața verde de bilă și pătată pe ici pe colo, caşi cum 
prietenii lui pe când îl umileau, s'au distrat ciupinduil de frunte, 
de obraz, de nas, Cavalena îşi sfâşie în sinea lui soţia ca un cani- 
bal flămând, soţia care a făcut astiel dintrânsul jucăria tuturora, 
EI își jură, în sinea; lui, că mu va mai recădea in ghiarele ei, dar, 
puţin câte puțin, vai! teama de a-și relua „viaţa” începe a deveni 
pentru dânsul un fel de răţăcire a spiritului pe care dintru în- 
ceput nu poate s'o înţeleagă, dar care crește din ce în ce mai 
mult, ajungând la paroxism. Cu mulţi ani şi ani în urmă, el și-a 
exercitat facultăţile mintale spre a-şi apără propria-i demnitate 
în contra bănuelilor nedrepte ale soției lui. Şi acum. date la oparte 
de la această apărare sârguitoare şi perseverentă, ele nu mai au 
toată aptitudinea vroită, ele cu greu se mai pot întoarce către 
alte țeluri, aplicându-se a le servi. Dar demnitatea lui atât de 
mult timp și atât de curajos apărată, s'a aplicat asupra lui ca 
forma neschimbătoare a unei statui, Cavalena se simte gol în inte- 
rior, dar complet petrificat pe dinafară. El a devenit ca tiparul am- 
buiant al statuiei. Nu mai poate evada din această petrificare. 
Pentru totdeauna, în: mod hotărit, el este omul cel mai demn din 
lume. Și această demnitate este de o sensibilitate atât de fină, 
atât de delicată, încât se turbură la cel mai mic semn de abatere 
pe care ea o întrevede, de la îndatoririle de cetăţean, de soţ, de 





P.S i:vAR OU NUTRAGETI E 
NIC 0 CONCLUBIE. Dr oneste 





tată de familie. De câte ori.nu a jurat el soției sale cănu a 
greşit niciodată în contra acestor îndatoriri, nici chiar cu gândul, 
că nici nu-i poate trece prin cap așa ceva şi că el sufere numai 
când vede pe altul că o face, cu inima ușoară. Prietenii lui râd 
de dânsul, spunându-i că este ipocrit. Petrificat cum se găseşte 
în mijlocul lor, în mijlocul zgomotului și nestabilitatea unei vieţi 
impeluoase, fără temperament, fără credinţă şi fără afecţiuni. 
Cavalena se simte silit să facă ceea ce nu vrea, ca omul care se 
simte în mare pericol ; el are senzaţia că picioarele îi sunt de 
sticlă în mijlocul unei desordine în care se zbat nebunii cu încăl- 
țămintea 'de fier. Această viaţă pe care în pușcăria lui şi-o închi- 
puise plină de atracţii şi că i-ar fi indispensabilă, acum o des- 
copere goală, stupidă, fadă. Cum a putut el suferi atât de mulţ la 
gândul că este lipsit de tovărăşia unor prieteni de acest soi şi de 
spectacolul unor astfel de prostii, de această desordine mizerabilă ? 

Bietul Cavalena ! Adevărul este poate altul ! Adevărul este că, 
în aspra lui pușcărie, el sa obicinuit prea mult, fără aşi da 
seamă, să discute cu el însuşi, cu alte cuvinte cu cel mai rău duș- 
man pe care îl are fiecare dintre noi. El a avut astfel percepţiunea 
limpede că ţotul este nefolositor şi s'a văzut pierdut, singuratec, 
înconjurat de întunecime, strivit de propriul său mister şi de acela 
al tuturor Juerurilor... Iluziuni ! Speranţe ! La ce ne servesc ele? 
Deșărtăciuni !... Şi fiinţa lui abătută, nimicit în ce-l priveşte pe «el 
însuși, reînvie puțin câte puţin, plină de milă faţă de alţii care nu 
știu, care trăiesc, iubese și suferă. Este oare vinovată soţia lui, 
această biată Nene, dacă-i atât de geloasă? Bl este medic și știe 
că această gelozie feroce nu e altceva decât o adevărată boală min- 
tală, o formă a demenţii, cu alte cuvinte o nebunie care raţio- 
nează. Tipică, forma tipică a paranoiei cu delirul persecuției. El 
spune aceasta tutror celor pe care îi întâlnește. Tipică, tipică! 
Biata lui Nene, ea bănuește că el ar vroi s*o omoare, pentru ca îm- 
preună cu fata să-şi însușească toţi banii ei !... Ah ! atunci ce plă- 
cută viată fără dânsa: libertate, libertate... dreptul de a face tot 
ce-ţi place! Astfel vorbește ea „biata tui Nene, pentru că ea însăși 
își dă seama că viaţa, pe care şi-o face singură și o face şi la alţii, 
nu mai este cu putinţă: ea. vede că este chiar suprimarea vieţii. 
Fa se suprimă singură, sărmana Nene, cu nebunia ei, şi crede, 
desigur, că ceilalți yroesc să o suprime. Dar cu ajutorul jignirilor ! 
Ea nu vede că aceste jigniri și le aduce singură .Ea dă corp tutu- 
ror bănuelilor născute din propria-i nebunie, Dar nu-i doctor doar și 
el ? Dar dacă el, ca medic, înțelege toate acestea, nu urmează că 
ar trebui să o trateze pe biata Nene ca pe o bolnavă, ce nu este 
răspunzătoare de răul ce i-a făcut şi continuă a-i face ? Pentru ce 
să se revolte ? Și în contra cui se revoltă el? El trebuie să o plângă, 
să-i fie milă, să stea lângă dânsa cu dragoste, să suporte, răbdător 
și resemnat, inevitabila tiranie. Şi apoi, mai este și sărmana 
Luisetta, pe care a lăsat.o singură în acest infern, pentru a ține 
piept mamei sale care nu e în toate minţile... Ah! să vedem, să 
vedem, trebuie să mă întorc de îndată acasă, îndată! Poate că la 








1941 =——= 


21 lunie 


de LUIGI PIRANDELLO 


urma. urmei, în fondul acestei mile pentru soţia şi fiica Imi, este 
nevoia de a scăpa de viaţa precară și la voia întâmplării care nu 
mai este făcută pentru dânsul. De altminteri nu areel dreptul 
să-i fie milă și de dânsul? Cine 1-a scoborit atât de jos? 

Poate el, la vârsta lui să-și reia viața după ce i-a tăiat toate 
firele, după ce s'a lipsit, pentru a face pe placul soției lui, de toate 
mijloacele pe care le avea la dispoziție? La urma urmei, el se va 
înjuga din nou la carul pe care l-a tras până acum. Nenorocitul a 
trădat până întratât marea adversitate, subt toate aspectele cu cară 
ea îl apasă; el lasă atât de bine să se vadă, când soţia luise află 
lângă dânsul, prin stânjeneala fiecărui pas pe care îl face, a fie- 
căreia dinire privirile sale, teama constantă că în acel pas, că în 
acea privire, ea să nu găsească prilejul unei scene, ceea ce face ca, 
deși este de plâns, să nu putem decât râde de dânsul. 

Poate aşi fi râs şi eu în dimineața aceia, dacă domnișoara 
Luisetta n'ar îi fost de faţă. Cine ştie cât de mult trebuie să sufere 
ea de ridicolul inevitabil pe care şi-l atrage tatăl ei și care se res- 
frânge şi asupra ei, biata fată ! 

Un om de patruzeci și cinci de ani, ajuns în starea aceasta și 
a cărui femeie este încă atât de grozav de geloasă, nu poate scăpa 
de cel mai desăvârșit ridicol! Cu atât mai mult, cu cât el este atins 
de o altă disgrație ascunsă, de o urită calviţie precoce datorită 
unei intecțiuni tifoidale, de care a scăpat ca prin minune, astfel 
că bietul om este silit să poarte acum o penucă artistică subt pălă- 
ria atât de mare încât abia o poate cuprinde. Mândria acestei 
imense pălării și a tuturor acestor budle de păr contrastează atât 
de violent cu aerul speriat, turburat şi în acelaş timp circumspect 
ai figurei, încât este într'adevăr cu neputinţă să-l iei în serios, 
ceea ce desigur sfâşie în mod permanent inima fiicei sale. 

— „Nu, iată, să vedeţi scumpe domnule... cum aţi zis, ierta- 
ți-mă că nu am reţinut? 

— „Gubbio. 

— „Gubbio, mulțumesc. Pe mine, știți, mă cheamă: Ca- 
valena,. 

— „Da, Cavalena, știu, mulțumesc. 

— „Fabrizio, numele meu de botez... sunt mai curând... 

— „Da, un caraghioz... 

Cavalena se intoarse foarte palid, cu gura deschisă, spre a se 
uita la soţia lui. 

— „Caraghioz, earaghioz, caraghioz ! repetă ea de trei ori 
aceasta. : 

— „Nene, pentru Dumnezeu, respectă... începu Cavalena pe un 
ton amenințător; dar deodată se intrerupse, ochii i se încruntară, 
figura lui se contractă, strânse pumnii, cuprins de un spasm 
n“aşteptat şi violent al stomacului... dar nu se întâmplă nimic! 
Fusese numai grozava sforţare pe care avea obiceiul de a o face 
asupra lui însuşi pentru a se stăpâni, pentru a trage din furia lui 
conştiinţa că era doctor și că trebuia să-și trateze soția ca pe o 
biată bolnavă și să o plângă. 

— Imi daţi voie ? 

El mă luă de braţ pentru a se îndepărta cu câţiva paşi. 

e „Este un caz tipic, stiți? Biata micuță... Ah! trebuie eroism, 
credeţi-mă, un mare eroism din partea mea ca să o pot suporta. 
Nu l-ași avea poate, dacă nu ar fi vorba de biata mea fetiţă. Dar 
asla-mi ajunge ! Vă spunem... acest Polacco, acesti Polacco!?! să.t 
binecuvânteze bunul Dumnezeu!... acest Polacco ! Dar iertaţi-mă, 
așa se face cu un prieten când cunoşti nenorocirea lui? Ela dus 
pe fiica mea să pozeze... alături de o femeie rea... cu o actriţă care 
în mod notoriu... vă închipuiţi 'ce sa întâmplat la mine acasă 
Și apoi îmi trimite daruri... chiar şi o zgardă pentru cățeluşe... şi 
o ustă de lire! o sută de lire!“. 

Incercai să-i explic că în ce priveşte darurile si cele o sută de 
lire, nu mi se pare că a făcut atât de rău, cum crede el. El? Dareel 
nu vedea nici un rău! Ce rău! Din potrivă era tare mulţumit, tare 
fericit de ceea ce se întâmplase! El era foarte recunoscător în 
adâncul inimii sale lui Polacco, pentru că  încreainţase fetii lui 
bucăţica aceea de rol! Trebuia să pară indignat numai pentru a 
face plăcere soţiei lui. Abia începui să vorbesc cu dânsul și-mi 
dădui seama despre aceasta. Era încântat când mă auzi spunân- 
du-i că, îu fond, nu se întâmplase nimic rău. El mă luă din nou de 
braţ și mă aduse aproape cu de-a sila în. faţa soţiei lui. 

— „Ascultă! Ascultă! Eu nu știu, ăar acest domn spune... Ti 
rog spunt-i d-ta, spune.i... eu nu vreau să spun mimic... Am venit 
aici ca să restitui darurile şi cele o sută de lire, nu-i aşa? Pentru a 
da toate acestea inapoi. Dar dacă este vorba, cum spune acest 
domn... Nu mai ştiu nimic... să jignese așa pe nedrept... să răspundă 
cu un gest urit aceluia care nu are nici un sând dea ne jigni, de 
a ne face vre-un rău, căci eu cred... Nu ştiu ce cred, nu ştiu... Mă 
rog, pentru Dumnezeu, spuneţi-i d-voastră, scumpul meu domn, 
spuneţi-i... repetați soţiei mele ceea ce aţi avut bunătatea de a-mi 
spune... 

Nu a fost vina mea. Mă pregăteam să repet ceea ce-i spusesem, 
dar soția lui nu-mi dădu răgaz. Ea se răsti la mine cu ochii limpezi 
și transparenţi de pisică înfuriată: 

— „Nu ascultați pe acest caraghioz, pe acest ipocrit, pe acest 
actor ! Nu-i vorba de fata lui și nu face din cauza ei mutra aceasta 
scârboasă ! EI, e] ar vroi să umble pe la Kosmograph pentru că ur 
fi aici, ca un pește în apă, printre temeiuştile care-i plac, artiste 
ca dânsul, tâşnețe şi binevoitoare... și nu-și face nici un scrupul de 
a pune pe fiică-sa înainte, de a se ascunde la spatele fetii lui, chiar 
cu riscul de a o compromite şi a o pierde. Asasinul! Fl ar avea 
astfel pretextul să-și întovărăşiască fata, înțelegeţi? El ar vrea 
pentru fata lui... 

— „Dar poţi veni și tu, strigă Fabrizio Cavalena, ca scos din 
fire; mu ești tu acum aici, şi tu cu mine? 

— „Eu? mugi soţia, eu, aici? 

— „De ce nu, urmă fără a se intimida Cavalcna; și întorcân- 
du. se spre mine: Spuneţici, spuneţi-i dacă Zeme el însuși nu vine 
pe aici ? 

— „Zeme ? întrebă soţia aiurită, încruntându-și  sprincenele, 
Cine-i zcela Zeme? 

— „Zeme, senatorul ! strigă Cavalena. Senator al Regatului, 
savantul cu reputație mondială. 

— „Trebuie să fie și mai paiaţă decât tine ! 

— „Zeme care se duce la Quirinal? Zeme care este invitat la 
toate espeţele de ceremonie ale Curţii ? Venerabilul senator Zeme, 
gloria Ialiei, directorul Observatorului astronomic ! Dar pentru 
Dumnezeu, ai puţimă rușine! Respectă, dacă nu pe mine, cel puţin 
pe una dintre cele mai ilustre figuri ale Patriei! El a venit aici, nu 
este adevărat? Dar vorbiţi, scumpe domn, vorbiți vă rog, măcar 
din caritate! Zeme a venit aici şi a consimţit să figureze şi el 
întrun film, nu-i adevărat? „Minunile cerului“! El, senatorul 
Zeme! Şi dacă Zeme vine aici, dacă Zeme consimte, el un savant 
mondial, eu spun... Mi se pare că pot veni și eu aici, pot consimți 
și eu la aceasta... Dar lucrul nu mai prezintă importanță pentru 
mine! Nu voi mai veni! Vorbesc acum numai spre a dovedi soției 
mele că acest loc nu este um loc de conrupție, în care pentru 
scopuri rușinoase vreau să duc pe fiica mea la perdiţie! Mă veti 
înţelege, scumpul meu domn, și mă veţi ierta: Vorbesc pentru 
soția mea ! Ard ca pe jăratec când aud că mi se spune de faţă cu 
dânsa că eu vreau să o compromit, să o pierd contucând-o într'un 
local de perdiţie.., Haide, haide, faceţi-mi această plăcere... întro- 
duceţi-mă chiar acum la Polaceo pentru ca să-i pot restitui 
aceste daruri, cele una sută de lire şi să-i mulțumesc, Când cineva 
are nenorocirea de a fi căsătorit cu o femeie ca aceasta, trebuie să 
intre la mânăstire, să se dea la o parte de societatea oamenilor, 
so sfârșească odată și pentru totdeauna! Introduceţi-mă la 
Polacco !”. 

Traducere de ],. P. 


Taxa poştală plătită în numerar conform sprobării dir. G-le P. 7. T. Nr. 24464-038