Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0009

PROPRIETAR: 


| SOC. AN. „UNIVERSUL“. BUCUREŞTI, BREZOIANU a3- 23 "a 





DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPRSCAI 


Inscrisă sub No. 163 Trib, Iifav - 


-ABO NAMENTE 





sari autorități şi institații 1000 îi 


_ particulare 


12 luni 300 „ 
"6 luni 400 „ 
3 lumi 210 „ 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI. 1 Str, Brezolaua 23—23 


TELEFON 330.0 


Apare de 3 oi pe tună E 
PREŢUL 20 LEI 





ta OI 30 Martie 1944 


Redactor respomsabil: TRAIAN CHELARIU N 






„VECHI LEGĂTURI ARTISTICE INTRE 
BANAT ŞI ȚARA ROMÂNEASCĂ 


Asprimea vremurilor n'a per- 

mis provinciilor românești să 
fie cuprinse dela înecput în 
hotarele lor fireşti. Dar acest 
lucru m'a putut totuşi împie- 
dica legătura spirituală şi con- 
ţactul pe motive de cultură, 
credință și artă. 
„“Raportând aceste, legături la 
provinciile din sudul țării: Ba- 
natul şi Ţara Românească (OI- 
tenia şi Muntenia), trebuie să 
constatăm că, pentru întâlni- 
rea spirituală a provinciilor şi 
pentru manifestările artistice 
bănăţene începe o epocă nouă: 
prin stingerea  d.nastiei arpa- 
diene. 

Odată cu venirea lui Carol 
Robert pe tronul Ungariei 
(131) viața spirituală a pro- 
vinciei primește un nou plus. 
Datorită acestui napolitan ca- 
tolic Banatul câștigă în ITmpor- 
tamţă. In primul rând prin fap- 
tul că acest rege, stabilindu-și 
reșed..nța la “i:mușoara, aduse 
aci şi influența occidentală a 
culturii şi artei italiene. In al 
doilea rând înfrângerea sufe- 
rită de acest rege în lupta cu 
principele Alexandru Basarab: 
îi impune mai mul respect fa- 
ță de principii români, cedând 
din, fanatismul său catolic și 
fiind deci mai îngăduitor față 
de creștinii de rit grecesc. Fap- 
tul acesta crează o situaţie fa- 
vorabilă românilor bănățeni, 
permițând o legătură mai: aca 
centuată cu Țara Românească, 
în privința mamijestărilor .ar- 
tistice legate de biserică, 

Motiv pentru a susține acest 
lucru ni-i oteră fonaarea mâ- 
năstirii + Vodița“ (1342) pe lo- 
cul vechei aşezări creştinești 
Ad Aquas. Această așezare mo- 
nahală, datorită deselor schim- 
bări de graniţă a Banatului de 
Severin, o vedem când sub o- 
blăduirea  principe.ui Mircea 
care se ocupă de podoabele ei 
de artă, când sub regele Sigis- 
mund care îi acordă anumite 
concesiuni. Adevărulecă acea- 
stă așezare se găsea în părţile 
ungurene ale Banatului de Se- 
verin, căci altfel (datorită 
schimburilor din acel timp în- 
tre“ regii unguri şi despoțţii 
sâfbi ea-n'ar fi putut fi trecută 
în drepturile  predecesorilot 
despotului Ștefan  Lazarevici, 
pe 'care la 1407 îl vedem; recu- 
noscând mânăstirii dreptul de 
proprietate asupra unor „bu- 
niuri. 

Aci,.la Vodița, se stabileşte 
ps.la '1370 reședința Mitropo- 
Sei de Severin. O Mitroporie, 
mai cu seamă în acele vre” 
muri, înseamnă mai mult decât 
indrumarea în credință, în- 
seamnă un centru de cultură și 
ahtă şi mai ales puntea de le- 
gătură spirituală între cele 
două provincii. | 

“Intâlnim şi mai târziu do- 
vezi cari să confirme aceste 
vechi legături. Francisc Grise- 
limi, de pildă, spune în istoria 
sa despre români:.....pSe.. 
mulţi dintre ei cari se îndelet- 
nicesc cu artele frumoase... E: 


pittează bineînţeles în felul lor * * 
atât în je 


bizăntin.. şi sculptează 
iemn, cât şi în piatră“. 


află. 


Pentru Gwiselini, 
bizantin al picturii din Banat, 
e privit ca o notă minoră, în 
orice caz nu de nivelui artei 
apusene. Pentru noi însă are 
o importanță deosebită fiind- 
că, faptul acesta mărturisește 
legătura artistică a Bonatului 
cu Țara Românească, prin miţ- 
locirea așezărilor bisericești 
ca centre de cultură şi artă. 
Hasuși  Griselini constată pe 
lângă această legătură artisti- 
că, şi pe acesa a unvăţăturii ti- 
parului, deci prezenţa cărţilor 
" aduse din "Țara hemanească pe 
timpul lui Şerban Cantacuzi- 
no şi a renumitului mitropolit 
Antim. 

Dacă pe Griselini îl sur- 
prinde această factură bizan- 
tină a artelor din Banat, în- 
seamnă că el a văzut, proba- 
bii, lucrări mai puţin împor- 
tante şi n'a putut constata şi 
înrâurirea apuseană, înrâuri- 
re care incepâzd cu epuca iui 
Carol Robert, are să se facă 
siraţită tot mai mult, până la 
Mmanitestările dela sfârşitul 
veacului trecut. 

Nu e, desigur, cazul să ne 


caracterui - 


lăsăm surprinși de inrâuririle . 


apusene și mai ales privind 
arta bănăţeană, pentrucă şi de 
o parte și de alta a Carpaţilor 


împrumutul acesta. și-a făcut . 


loc în manifestările plastice. 

Noi ne-am găsit la punctul 
unde adierile din apus se în- 
tâlneau cu cele din răsărit şi 
poate că ciocnirea acestora n'a 
fost un stimulent pentru spi- 
ritele noastre creatoare. 'Tot- 
Qgeauna s'au găsit motive pre- 
cumpănitoare cari să împiedi- 
ce aceste spirite de a se ma- 
nifesta după o formulă perso- 
nală, încât credem că. arta ro- 
mânească așezată la încruci- 
şarea acestor două. curente de 
gândire diametral opuse, ma 
avut o situaţie fericită. 

In plastica bănăţeană, întal- 
nirea acestor două curente se 
simte deasemeni: întâi preva- 
lând influența oriental-bizan- 
tină, ca de altfel pretutindeni, 
pe urmă făcându-și loc inilu- 
ența apuseană. Inceputul a- 
cestei perioade de trecere se 
pare că începe cu pictura dela 
„Mânăstirea Săracă“, pornind 
dela grupul: de pictori cari îşi 
stabilesc aci atelierul-școală. 

Această așezare bisericască 
din preajma Şemlingului» a e 
xistat de bună seamă pe tim- 
„puli domniei -Îui Sigismund. 


Burgul acesta (Şemling) unde 


Sigismund îşi avea curtea şi 


unde convoca dieta, nu ne pu- 


tem închipui şă nu fi avut nici | 


o așezare creștinească. Tot a- 
tât de firesc este ca: biserica 
de aci (Mânăstirea Săracă) să 
îi fost de. rit grecesc, adică. o 
veche biserică ortodoxă ro- 
mână, căci. altfel n'ar fi. tre- 
cut, fără. schimbări, în pro- 


prietatea despotului sârb Ge- . 


orge Brancovici. (1428). 

Date 
cine au 
fost ctitorii nu putem şti. dar 
„un lucru zeii:doeinie este: că 


această: biserică e uma dif cele 


mai vethi din Banat. Ea tre- 
buie:să fi fost zidită după în- 


: a - Ă pe i iii 


ROMAN GRECU 


... .:v. 





„lnapoierea prizonierului” 


(Tab:ou premi! de gruparea 


pictori.or montmartrezi) 


precise nu avem cu 
„„pBrivire la zidirea. ei,.. 


de ŞTEFAN GOMBOŞIU 


frângerea lui Carol Robert de 


". către Alexandru Basarab, du- 
-pă care regii 


umguri şi-au 
schimbat atitudinea faţă de 
principii munteni și îndeosebi 
in cevace privește încercarea 
de a câşilga pe romăn pentru 
biserica apuseană. 

Mai era pe urmă şi pericolul 
turcesc care obliga pe unguri 
să câştige buna prietenie a: Ță- 
rii Româneşti. De bună seamă 
că de această fimprejurare, 
vomnitorii ȘI Viădicui munte 
s'au folosit şi legătura pe tărâm 
bisericesc între Banat și "Țara 
Românească a fost mai intensă. 
Dealtfel, această legătură pri 
dese treceri de călugări-grămă- 
ici se continuă până sub Ca- 
rol al VI-lea, a cărui suzerani- 


tate se întindea până pe malu- : 


rile Oltului. 


Pe iiimpul acestui suveran, a 
fost repictată Mânăstirea, să- 
racă (1130). Deosehbii de în- 
semanat este, că în acelaş timp 
găsim pe malul Oliului la 
Străjeştii de Jos, pictându-se 
biserica  Buzeştilor (133). O 
suiprinzătoare asemănare gă- 
sim între podoabele murale ale 
acestor două biserici. Nu e de- 
sigur cazul să se stabilească 
vico legauură natie acesie două 
așezări; aoar atât că meşterii 
auesrora parnesc dela aceeași 
Şcoa.ă, au aceeaşi îndrumare şi 
chiar una din cele mai alese. 
Căci nu e vorba numai de fac- 
tura bizantină a acestei picturi» 
care e aceeași peste Lou, CI de 
anumite libertăţi, de anumite 
valori noui pe cari artiştii le 
exprimă in realizările lor. lată 
ce spune d-na Uiga ureceuiu, 
în legătură cu pictura bisericii 
din Străjaștii de Jos: 
care a zugrăvit această biserică 


era cu siguranţă nu numai un : 


bum cunoscător al meseriei lui, 
dar trebuie să î. fost şi un ar 


tist cu personalitate şi cu 


ştiinţă dobândită dela meşteri 


mari“, 


Cari au fost şi în care anu- 
me localitate îşi vor îi avut 
școala acești meșteri mari, dela 
cari cu siguranță au învăţat 
pictorii din Oltenia şi cei din 


. Banat, nu putem ști. Un lucru 


rămâne însă de neîndoelnică 
certitudine: că legătura între 
cele două provincii a existat pe 
tărâm de învățătură și artă, 


__Nu prea departe de Mânăs- 
tirea Săracă, la Srediştea, a 
existat în acelaş timp o altă 
aşezare de artă. Pe la. amul 1736 


găsim aci pe lerodiaconul Va- | 


sile. Loga (bumicul marelui das- 
căl Constantin Diaconovici 


ki Loga), care. vine dela 'Tismana 


„Artistul 


PAUL MIRACOVICI 








Mangalia 





AMINTIREA lui CHARLES GOUNOD 


Manitestările muzicale pentru co- 
memorarea lui Charles Gounodg, cu 
prilejul împlinirii unei jumătăţi de 
veac dela moartea compozitorului, 
în Octombrie trecut, s'au prelungit şi 
în acest început de an. Opera Mare 
a reluat abia la 28 Ianuarie „Romeo 
și Julietta“”, înscrisă deopotrivă cu 
„Faust” în repertoriul permanent al 
instituției. Opera Comică a dat câte- 
va  reprezeniaţii cu „Philemon et 
Baucis“” și „l'Amour medecin“, iar în 
biserica Madeleine am ascultat Re- 
quiemul, operă de tinereță, intere- 
santă mai ales ca mărturie despre 
fervoarea religioasă a lui Gounod, 
care simţise îndemnul să imbrace 
haina preoțească înainte de a se ho- 
tări pentru cariera artistică. 

Toţi cei cari au seris cu acest pri- 
lej comemorativ au recunoscut în 
compozitorul lui „Faust“, una din 
expresiile cele mai pure ale geniu- 
lui muzical francez. Totuşi, i se mai 
reproșează lui Gounod prea larga 
lui popularitate, că sintaza lui muzi- 
cală este pe înțelesul tuturor și că 
limbajul. afectiv al operilor sale este 
accesibil unui public prea întins ca 
să tie și ales. Obiecţia nu este nouă. 
N'am auzit spunându-se de atâtea 
ori că poezia lui Eminescu e limpede, 
adică reductibilă la o proză echiva- 
lentă al cărei gratic afectiv se poate 
înscrie la întâmplare, pe sensibilita- 
tea oricărui cititor ? 

Innoiriie cele mai îndrăzneţe ajung 
cu timpul adevăruri iamiliare, pășu- 
nea preferată de locuri comune. a 


„ bunului simț. Că este asa, iată doar 


„. Şi se aşează aci unde deschide 


o școală de dăscălie și zugrăvit. - 





(Urmare in pag: 2-a). 





AMINTIRI DESPRE GEORGE BOLDE. 


Sunt mai bine de douăzeci de uni 
din toamna aceea... 
Imprejurările mă aduseseră. la Dum- 


brăveni — pe atunci Ibașfalău sau E1i- 


câteva aprecieri 
„Faust“, 
cali 


contemporani, 
posterității nsantul competenţei lor 


uimitoare despre 
datorite unor critici muzi- 
cari încredințau 


De sub pene sommnoruase 
Ochiul soarelui aprins 
Se deşteaptă şim hucioasc 
Raze haru-i şi-a întins. 


„ sabetopol. După întreruprea stuudichoi? E Da 
„secundare —— în urma unui  surmenaj Firea plină de vigoare 
„ Crumt — venisem să-mi  însdrăvenese Vuentr'un sonor ecou 


sănătatea în liniştitul. orăşel ardeleau. 
unde mă îmscrisesem ca etev în clusa 
V-a iiceală. 
Cam la jumătatea anului, 
dupăamiază de mijiri 
“aud pe cineva ciocănind la ușu odăii 
mele, Un tinerel de aceiași vârstă şi 
statură cu mine. 

M'u impresionat muit capul său ei- 

-- presiv : vâlvoiul de păr castaniu, abun- 
dent şi ondulat, ochii mici, dar scânte- 
ietori, străjuiți de un. nas aristocratic, 
susținut de o gură. mică. Faţa-i albă, 
delicată, presărată de pistrui i se înroşi, 
când mi-se recomandă: Gheorghe Bol- 
“dea, din clasa VI-af. Nu puțin emoţio- 
nat, începu să-mi ceară scuze pentru 
„deraniul” pe care mi-l face, vizitân= 
du-mă pe neașteptate. 

Jenat de respectul şi, totodată de ti- 
miditatea vizitatorului meu, de simpli- 
citatea odăiei care m'avea decât un pat, 
o laviță, o masă şi un scaun, îl poftii să 
ia loc. i 

Trupul lui subțire, înveșmântat cu 
un palton de șiac, lung până la pă= 
mânt, ca un anteriu de preot de țară 
sau de călugăr, mi-a dat impresia si- 
luetei lui Ieronim din Cezara lui Emi- 
nescu. 

După ce-i strânsei mâna delicată, 
găsii de cuviință să-l întreb ce l-a de- 
terminat să mă viziteze.  Scoase trei 
foi de caet din buzunarul drept al pal- 
tonului şi mi-le întinse, 

— Fac şi eu versuri... 
și părerea d-tale. 

„— Atunci să le citim Vp Sus, şi 

„„ŞRCapuit 


într'o 


Vreau să ştiu 


primăvăratice, 


* 


Și în gingașă canaoanre 
işi înală imnum hâu. 


Lanuri' galbne îngână 
- Ruga bietului plugar 
Fire sfinte lencunună 
In al aurului-dar. 


Oareciwm _ uluit de versurile, care 
pentru un începător mi-se păreau — 
în postura mea critică — destul de 
bune, îi arătai surpriza mea. plăcută, 
cu rezerva că strofa treia trebue re- 
văzută. 

— Poate o s'o corectezi d-ta, dacă 
nu te superi. 

— Nu, Domnule Boldec, e mai bine 
să faci tot D-ta acest lucru. Ameste- 
câmdu-mă şi eu, poezia s'ar depărta de 
înțelesul ei inițial. 

Am citit şi celelalte poezii, cu care 
sa întâmplat acelaș lucru, dar pe care 
noul meu prieten mi ve-a lăsat, moti- 
vând că are câpii acasă. 

Loam încredinţat că una i-o voi pu” 
blica la Foaia Tinerimii.. Recomanda- 
rea... mai vechiului colaborator a fost 
luată în consideraţie de tânărul direc- 
tor, depe atunci (Vladimir Domescu), 
și nu mult după aceasta Boldea și-a 
văzut poezia publicată. A fost una din 
cele mai frumoase clipe din viaţa ui. 
I-am câştigat încrederea. Şi prietenia 
s'a legat dela sine, sincer și cald. 

Imăâ dăruise sufletul său candid cu 
totul. Atât de mult câștigusem în 
fața ochilor lui, 
de-a se indentifica pe cât mai mult cu 


mime, Mânca la aceiași pensiune, citea 


încât simţea nevoia. 


de MIHAI NICULESCU 


posomorâte și grave (gavitalea care 
e scutul proșiilor, cum spune Mon- 
tesquieu): 

„Muzica d-lui Gounod e prea sa- 
vantă și complicată. Muzică de sim- 
fonist, dar nu și de teatiu, plină de 
iâdemânare la fiece moment, dar 
lipsită de inspiraţie. D-nul Gounod 
a îmbrățișat doctrina melopeei con- 
tinui dar nu are darul melodic. Muzi- 
ca lui nu cântă fiindcă nu ne mișcă”. 
Negaţii pe care posteritatea 
schimbat în tot atâtea afirmaţii, a- 
junse locuri comune. 4 

Dar cu siguranţă că atunci ca și în 
zileie noastre, mulţimea anonimă de 
ascultători nepreveniţi şi necompe- 
tenţi ai lui „Faust“, a fost sensibilă 


la poezia mișcătoare a unor pagini. 


muzicale ca acelea din grădina Mar- 
garetei sau din scena balconului (Ro- 
meo şi Julieta), pe care le va îi recu- 
noscut și numit -admirabile, cu bu- 


curia  descaperitorilor de ţinuturi! 
noui. ă 
Este în firea omului — sau poaie 


că a ajuns să fie, prin deprindere 
maimuțărită şi îndătinată, — să ad- 
miri împotriva cuiva, pe Wagner îm- 
potriva lui Verdi, sau pe amândoi 
împotriva lui Gounod. între fanatis- 
mul admirației exclusive şi eclectis- 
mul aceleia care se împrăștie bătu- 
tă de toate vânturile întâmplării, pe 
o întindere prea largă ca să exprime 
altceva decât nehotărârea diletantă, 
există o alegere posibilă, îndrumată 
de sensul unei plenitudini 
re. In sensul acestei pleiiitudini, la 


care aspiră un sutlet sensibil la fe-: 


lurile deosebite dar nu contradictorii 
al limbajului muzical, Wagner și Gou: 
nod se completează, nu se exclud; 





(Urmare în pag. .2-a) . 





- de "CONSTAN: PIN- STELIAN i 


aceleași cărţi, îşi făcuse acelaș Dry- 


yram zilnic. .Până şi medicamentele. pe 


care le lwam eu, era-dispus să le UT 
meze. 


Apropierea atţât. de mare şi necoudi- 


țiomată față -de mine îi aducea multe: 


nepiăceri, din cauza micilor răutăţi aie 
calegilor, ce-l necăjau cu epitete dije- 
rite. Se. irita, . fără ripostă, se înroşa 
până în vârful urechilor ca o fată, 
zâmbea disprețuitor, iertător şi demn 
totudeodată ; nu ţinea ură nimănui. 


Vara anului 1923 mi-a dat prilej săci.. 
devin şi coleg de clasă. Câtă bucurie. 


radiau ochii iui vivi, copilărești, văzan= 
du-mă alăturea în aceiaşi bancă. Lu- 


crui acesta îl observaserd şi profesorii. 


în deosebi Munteanu, ne 


garmană: 


d. ' Eugen 


— Ce-ţi este, mă, „increțitule“? Te sic 


bucuri că stai lângă: „geamgiu' 
„Increțitul““ era Boldea; i nul 
"eram eu (purtam othetari). * 


Toamna; înainte de venirea mea la. 


Dumbrăveni, a înichiriut odaia pe care 
o deţitusem anul precedent, de tearii 
să n'o închirieze altcineva. Eu mutân- 
„du-mă în alt loc, dânsul a rămas nou: 
chiriaş al Lelii Saveta, depe +ȘCaTr pa“ 
Târnianei. 

In vacanța de Paști (1924); fu oas- 
petele meu la Câmpina, pentruca, în 
vacanța de vară din acelaş an, să fiu 
ta rându-=mi oaspetele lui, la Mateiaş. 
Dacă la Câmpina nu l-au impresionat 
plăcut pădurile de sonde și rezervodre 
petrolifere, de care se mira cum le gă- 
sesc eu atâta oezie, în schimb, la Ma- 
teiaș, se simțea în largul său. 


Parcă-l văd înotând şi bălăcind în 


Olt, voiniceşte, surâzând mereu pentru 
a-şi arăta perlele unei frumoase și în= 
grijite danturi. 





(Urmare în Dag. 3-3) 


“un drum de lumină, yn mămwichi de gânduri, 


le-a . 


necesa- - 








PORTRET 


“ALEXANDRU VLAHUȚĂ 


“de DUMITRU IMBRESCU 





"După Emimesca, care a revoluționat cu geniul său literatura 
românească, producțiile originale sau resimţit mult de in- 
“Hluenţa pe care-a exercitat-o cu o rară putere. Toată activita- 
tea desfăşurată purta pecetea pesimismului şi a atmosterii de 
turburare ce se răspândise cu o rară uşurinţă pe întrez ozorul 
literar. Tineretul care: avea talent şi vroia să se afirme stătea 
vădit sub dependența “spiritului eminescian. Toate resorturile 
literaturii se găsesc incleștate într'o stare de amorţire, de at- 
mosferă greă şi apăsătoare. Literatura îşi croise un drum pro- 
priu, un făzaș specific, o orientare nouă, încât cei ce veneau 
se simțeau atăt de mult atraşi de 'vârtejul nouilo: orâudueii. 
că nu făceau derât să se încadreze în el, fără să-și pună la îm- 
cercare uneltele originale ale talentului lor. Ei se mulţumeau 
să militeze pe ui drum croit de alţii, fără să caute a-și desco- 
peri alte cărări.. Aproape toată poezia dela sfârşitul veacului 
trecut se inscrie îm categoria creaţiilor artistice cari poartă 
pecetia pesimismului lui Eminescu adânc iîntipărită în strue- 
tura, ei. N 
Sub aceleași auspicii apare în literatură și Alexamdru Vla- 
huţă, acea fisură visătoare de moldovean, tocmai când steaua 
destinu ui lui Eminescu strălucea pe bolta actualităţii româ- 
neşti. Intrarea lui în literatură sa făcut cu paşi timizi, neîn- 
drăsnind să turbure atmosfera de linişte adâncă ce se degaja 
din prodigioasa activitate a marelui său îmaimtaș. A pornit şi 
el, ca şi alţii, pe făgașul siatomicit de Eminescu, dovedind însă, 
în afară de concepţia originală, care-i lipsea, alese însuşiri 
personale, E! reușea să aducă în atmosfera de reulizări plate 
ghiriande de 
idei şi alese simțăminte de înţelegere. Dominat de pesimismui 
eminescian la început, încetul cu încetul reuşeşie să se elibe- 
reze din strânsoarca lui, luându-și sborul prin propriile sale 


“aripi. Astfel ajuuge la o fază evolutivă nouă, de deplină stă- 


pâiire a mijloacelor de afirmare, luând chiar poziţie făţişe îm- 
potriva atmoesferii de desnădejde decadentă, ale cărei victime 
au fost primele sale încercări de afirmare. In locul tristeţii și 
suferinţei el propază optimismul şi bunăvoia, încredercu în 
soartă şi în posibilitățile omeneşti de afirmare. Am ţinut să 
schițăm această introducere în mediul literar existent, peu- 
truca să înţelegem și să preţuim mai bine activitatea lui ori- 
ginală, care se desprinde hotărit de sub dependenţa lui limi- 
nescu. 

Dintr'o familie de răzeşi din Pleseştii Tutovei, aplecată 
spre cele bisericești, Alexandru Vlahuță sa născut în anul 
1859, anul Uanirei, deci întrun curat mediu țărăesc, împreju- 
rare care va avea un cuvânt de spus și în ceeace priveşte 
orienețarea sa de mai târziu. Părinţii săi fiind extrem de evla- 
vioși, sau căugărit la bătrâneţe. Poetul fiind o fire debilă și 
permanent bolnăvicioasă, a aâvut.o copilărie tristă și chinuită. 
A urmat școala, elementară în sat și apoi pe cea secundară la 
Bârlad şi București. A fost un timp oarecare învățător şi a in- 


" trat apoi profesor ia școalele secundare particulare. O meserie 
"" pentru. care avea un cult deosebit a fost gazetăria, această îm- 
. deletnicire teoretic uşoară. Și Eminescu a făcut gazetărie, dar 


nu s'a ales de pe urma ei decât cu dezamăgiri și amărăciuni. In- 


w'um. timp şi până la sfârşitul vieţii, împreună cu Gh. Coșbuc, 


a ocupat postul de. consilier literâr şi revizor al manuscriselor 


"ce se dădeau pentru editat la Casa Scoalelor, îndeletnicire no- 


bilă dar cu insuficiente. resurse de existonţă, Nu i-a plăcut, 
niciodată să fie subordonat în ierarbia funcţionarilor publici, 
preţuind mult viața indepenăentă, oricâţ de grea a iost. Viaţa 
nu i-a fost nici ea liniştită. Străbătută de nevoi continui, 
ea sa scurs tristă şi lipsită de marile satisfacţii. Răsboiul mon- 
diai il surprinde la bătrâneţe. A trebuit să-i suporte greutăţile 
reiugiinădu-se în Moldova, pe un carcu boi. La siârşitul războiu- 
lui, când ţara retăcută, era în căutarea nouilor orândue i, seriito- 
rul se stinge stingher şi discret, cu seninătatea care i-a încu- 
număt fruntea o viață întreagă. A avut măcar satisfacția de a 
trăi visul milenar cu ochii, văzând închegarta maţiei într'o 
singură şi puternică aşezare politică şi socială. Multă vreme 
după moarte, opera sa a rămas în uitare, datorită vântuiui nvu 
de 'reforme, specifce de alitel marilor evenimente, dar îndată 
ce acestea s'au dovedit ineficace, spiritul sănătos al cercetă- 
torilor s'a reintors la operile de sănătoasă construcție ale lui 
Vlahuţă, Curente e reformiste au nutrit un divorț, îajă de iite- 


“satura noastră tradiționalistă, fără ca să wlucă altceva în loc. 


In atari condițiuni, era fata) ca ele să nu poată deţine priori- 
tatea și să facă loc rea: 'izărilor temeinice și de adevărată valoa- 
re artistică. Aşa se face că puzderia de curente lilerare de cupă 
războiu S'au risipit, după o efemeră existenţă, în bătaia vân- 
tului şi sa produs o'restaurare a vechilor valori în “drepturile 
lor fireşti. Viahuţă face-și el parte. $ dintre acești detronaţi şi 


- apoi 'reabilitaţi. 


Activitatea sa literară este bogată şi telurită. Inirând in lite- 


„-ratură “pe poarta pueziei, unde trona spiritul dominant al lui - 


Eminescu, s'a: esimţit la început de influenţa acestuia, dar mai 
târziu, când în conștiința sa artistică -se produce o clarificare, 


„el nu ezită să -facă-un. gest hotărit de eliberare şi de afirmare 
„pe coni propriu. Este momentul -crucial al carierii sale litc- 
„rare, fără de care. ar fi. rămas toată vremea un simplu pigmeu, 
_un imițator mărunt şi lipsit de vâioare. A ţi tovarăşi ae h;ea-la 


nu Sau simţit îm stare să-și afirme propria personalitate şi-au 
rămas definitiv excluşi din cadrele actualităţii. Omagiul faţă 


„de Eminescu ma scăzuţ la Viahuţă. iin poezia Lui. Eminescu 
„el trăeşte. întreg şi imțens. Actul de afirmare în cadrăle pro-. 
priei sale originalități, ma schimbat mimic dim simțămintele 


sale de preţaire a, marelui cântăreţ al durerii şi singurătăţii. Și 
el ia poziţie faţă de viaţă şi rostul -ei, InyPnag e momentul în 


"“iăre matura birue asupra : sentimentelor de tristeţe, E prea fru- 


imoasă viaţa, că omi: să fugă din fa ei, spre a se ascuniis intre 


„* scândurite sicrivilui. Această poezie şi multe altele se înscriu în 
categoria Poeziilor filozofice, €ari, spre deosebire de ale lui 


Eminescu, unde predomină nota de depresiune lăuntrică, mar. 
chează un optimism robust și sănătos... 

Poezia lui de dragoste cuprinde accente de adânci emuyţii. 
Apoi fiina icşiţ -dinti?p familie cu. vădite. predispoziţii religioa- 
.se, o parte din ee sau refugiat şi in sufletul poetutui, refieu- 


_"tându-se, destul de des, în unele din poeziile sale. Sentimentul 


său religios este întreţinut de imensitatea frumuseţilor naturii. 


„Şi când întâlnim note pesimiste la Vlahuţă, ele mau nimic me- 
„gativ în felul lor, având um caracter mai conciliant în ansam- 


blul ponanleztțăție actuale. 


Vlâhuţă . este siuiă; mu numai un filozoi, care se îmbată fn 
mijlocul, naturii, ci şi un luptător distins pentru ordinea și: drep- 
tatea socială. Poezia lui se alătura de lipsurile, suferințele şi 
durerile celor mulți şi umili, a cetor săraci gi nevoiaşi şi în 
proporție faţă de societatea înaltă, plimă de belşug şi cu sufle- 
tul îmcleștat: în indiferenţă și lipsă de înţelegere, E! e convins 
că instinetele josnice biruesc, pornirile bune şi cinstite, asupra 
spiritului de omenie şi dreptate. In De:endum şi 1907 se cuprind 
accente de biciuire a unor dureroase stări de lucruri dela moi. 
Cât priveşte concepţia lui despre artă, în Cuvântul, ea îi apare 
într'o purpură de pură existenţă meumbrită de niciuna din pă- 
caitele. vieţii. Ca atitudine naționalistă, în activitatea-i publi- 
cistică, se arată um continuator demn al lui Eminescu, păstrând 
aceiaşi dârză opoziţie față de pătura supra-pusă. 

In proză, talentul lui Vahuţă s'a manifestat cu aceiași stă- 
ruință și intensitate, dâbă la iveală adevărate mostre de nn- 
vele. Pentru el nuvela era, piatra de încredere a unui talent 
de prozator. Cine nu isbuteşte să realizeze, in condițiuni 
optime .0 schiță sau o nuvelă, acela degeaba se repede spre 
proza cu acţiune complicată, spre romam bunăoară. Obiectul 
relizărilor sale în proză este lumea celor mici şi mulţi. Chiar 
dacă ele nu-şi înscriu numele în cartea marilor biruinţe, au o 
structură interesantă, pri portretele prezentate. Figuri de ţă- 
rani, în pitorescul lor plăcut şi MrAbler, păcate omeneşti, 
DE CEE E E SII aa 


"(Urmare în. Da. | 








2 kai 
mezi 


HYPERION 


SAU DESPRE MODALITĂŢILE MARII ARTE 


Artistul de teatru nu trebuie 
să vie cu indiosincrasii și ins 
bibiţii de fată de pension, față 
de anumite cuvinte, pentru 
perfecţiuni formale, etc. 

Teatrul nu se împacă cu aşa 
ceva. Un stil pieptănat nu se 
împacă cu viața. 

Un astel de artist poate să 
fie cel mult bun să joace ro- 
luri de teatru școlar. 

Sau teatru cu subiecte luate 
din , Livres Roses”. 

Deci: viată! 

Intâiu şi'ntâiu viaţa! 

Cu toate urâciunile, mize- 

riile, dramele. trivialităţile, 
bucuriile, cu toate scăderile, 
adâncimile sau înălțimile, une- 
ori ametitoare. pe care le pre- 
zin'ă sufle:ul omenesc, 
" Cine nu înţelege acest com- 
plex extraordinar, făcut din 
umbre și lumini, nu înţelege 
ce € viața şi nici nu poate fi 
artist. 

Asemenea sluiitori ai tea- 
trului riscă să se asemene la 
ua moment dat cu „passeiştii” 
din literatură. care văd poetic 
nasi trecutul şi se simi jic- 

“niți de orice contuct cu pre- 
z»ntul. Acesta îi revollă. îi in- 
dispune, îi supără. îi îace să 
vadă peste tot numai urâtul, 
nu-i găsesc nici-o poezie, ci 
numai vulgaritate, nedreptate, 
lipsă de gust. 

Desigur că aceştia consti!nic, 
în felul lor, un fel de roman- 
tici. 

E: nu pot înţelege poezia 
marilor orașe pentrucă au ră- 
mas încă — şi continuă să tră- 
iasză mt.deparie în acest cli- 
mat suflotese — la poezia mi- 
noră şi domestică a unui colţ 
de târg provincial, a unei gră- 
dini publice cu muzică militară 
întrevăzută pe când erau mici 
intr'o staţie climaterică de 
munte, unde au fost cu pă- 
rinț: intwo vară „lu băi“ şi — 
mă rog matale — le-a plăcut! 

Sau, în finc, la vr'un mic pei- 
sagiu de la ţară, insignifiant 
prin el însuşi, dar pe care pri- 
primele impresii din copilărie 
şi amintirile trandafirii ale 
unor asemenea vremuri  întot- 
deauna le poetizează!.., 

Dar cum poţi compara toate 
astea cu viaţa care clocoteștă 
în marile oraşe: cu miile de 
aspecte  variale, cu uriașa 
forţă pe care o simţi mişcând 
acea imensă mașinărie ome- 
nească? 

Numai ochi să ai ca să vezi 
şi suflet să înţelegi, să poţi 
cuprinde totul!... Omul întreg 
desigur că păstrează și el în 
colţul sufletului lui un locușar 
pentru asemenea peisagii de 
frăgezime și pentru asemenea 
amințiri din copilărie dar. om 
în toată accepțiunea cuvân= 
tului, om întreg și complect și 
puternic. el nu trăește numai 
cu rle şi în ele! 

El se mulţumeşte cu par- 
fumul lor! La el viaţa îşi ca- 
pătă de fiecare dată şi în îie- 
care loc, valenţele ei, corcs- 
punzătoare vârstei lui, serio= 
zi'ății momentului, evoluţiei 
lui spirituale şi -culturale: el 
nu va rămâne mereu şi mereu 
la acel roman'ism de pension 
călduț si uşurel. care la unii 
se prelungeste până mult din- 
celo de copilărie. . 

Care, unevri,... chiar se per- 
minentizează, 

El va şti desigur să revină 
câteodată şi la melancolicele 
amin'iri ale unor asemenea 
zite senine. ale formării pri- 
melor impresii, dar va putea 
to'deodati să trăiască şi mă- 
reția catedralelor pe care i le 
prezintă marile oraşe, şi u- 
muliul vieţii din metropole şi 
pitorescul altor peisagii, poate 
mult mai frumoase mult mai 
depline, mai luxuriante sau, 
din contră, mai aspre, mai im- 
prestenante, mai adânci -şi mai 
covârşitoare, pe care alte locuri 
sau alte ţări le pot oferi. 

In fine, cel va avea sufletul 
larg deschis pentru a putea 
înţelege și trăi nu numai alte 
frumuseți dar şi alte epoci. a 
putea  intui de ex, marea 
forță creatoare artistică în- 
fruntând milenii şi constituind 
ceiace s'a numit „miracolul 
greci — ași zice „insoritul“ 
miracol grec. atunci când se 
găseşte în faţa poate a unor 
bicte rămăşiţe de coloane şi 
lespezi împrăștiate la întâm- 
plare, pe care nu le înţelegi 
ori nu le simţi în toată splen- 
doarea lor decât dacă sufletul 
tău este în stare să transfigu- 
reze acel loc, să repopuleze 
peisaziul şi chiar să retrăiască 
în închipuire o altă lume şi o 
altă viaţă ce s'a desfăsurat 
înăuntrul lor, în jurul! lor şi 
prin ele. 

Deci o forță de gândire, de 
cugetare, de 'nțelegere, de îm- 
brăţişare generală a lumii și 
a vieţii, nelăsând nimic deo- 
parte, nedesconsiderând nimic 
nedisprețuinudu-i nimic, nică 
din trecut nici din prezent! Iar 
nu 0 comodi, abandonată şi 
continui repliere narcisistă a- 
supra ta însuţi, asupra gân- 
durilor tale, a plăcerilor tale 
şi a propriei şi anemicei tale 
experiențe de viață! Mai cu 
seamă când mai e şi redusă 
numai la câtev? nesemnifica- 
live, fugare şi de mult trecute 
impresii care nici nu se mai 
pot repeta, cari nici nu mai 
pat fi trăite incăodată şi care, 
poate, tocmai din cauza asta, 
tormai dia cauza acesici con 


științe a imposihilității de a 


măi putea fi retrăite— la fel, 
în aceleași condiţii, în aceleaşi 
iocuri și cu aceleași forme, mai 
exact: cu acelaşi suilet, — sunt 
cu atât mai mult regretate, a- 
mintiri care, aşa cum am spus 
mai sus, evident că, întrucât 
se alcătuiau tocmai în epoca 
formări primelor impresiuni, 
sunt întotdeauna mai dragi, 
mai puternice, mai înrădăci- 


sate, mai ancorate în suflet, 


în adârcul lui. 

' Actor mare — şi cu asta for- 
mulez primul mare principiu 
—nu poate fi prin urmare a- 
cela care-şi are într'atât şi 
numai la aceasta, limitată în- 
țelegerea lui şi într'atât şi nu- 
mai asta, mărginită sensibili- 
tatea lui, care rămâne astfei 
obtuz faţă de întelegerea cea 
mire a vieții adevărate. în- 
tregi, puternice şi compirxe, la 
care nu te pot ajuta decât o 
frumoasă și atot-cuprinzăfeare 
sensibilitate care săți deschidă 
prin puterea de intuiţe a su- 
fletului înțelegerea tuturor fe- 
namrnelor. de viață unită, tot 
odată şi cu o cât mai com-= 
plectă cultură care, la rândul 
„ek dar pe altă cale, aceia a in- 
teliganţici, să can'ribuie şi ea 
la aceasta, deschizându-ţi, cu 
ajutorul minții, marile pers- 
pective pe care numai o seamă 
de cunoştinţe cât mai variate 
şi mai întinse ţi le pot oferi! 


*% 


Al doilea mare principiu și 
care pare tocmai contrariul— 
şi de altfel chiar aşa şi trebuie 
să fie, pentrucă tot ce ese 
artă, ca şi tot ce este viaţă, mai 
întotdeauna nu-i decât un e- 
chilibru între forțe contrarii, 
între caracteristice cantrare, 
chiar între exagerări şi ex- 
treme — zic, al doilea mare 
principiu. deşi pare tocmai con- 
irariu celui diniâiu, este de-a 
nu căuta. pentru a face con- 
cesii contigentelor şi aspecte* 
lor vieţii, să scobori arta! 

Asta niciodată! 

Mai mult, ele nici măcar 
nu țrebue șă te impresioneze! 
Nu trebue niciodată, din cauza 
lor, să intri în panică. 

Dacă tu, actor, în contra ori- 
căror asemenea asalturi, te vei 
ține, totuşi, la înălțimile la 
care arta trebue întotdeauna 
să se ție — şi nici arta drama- 
tică nu face excepție deși este 
arta care mai mult ca ori care 
alta reprezintă şi are, totuși, 
și contingențe mai mari cu 
viața — fii sigur că nu vei 
avea niciodată ce pierde, ci 
din contră, numai tu vei putea 
da, chiar dacă va fi cu întâr” 
ziere, măsura adevăratelor 
tale puteri şi a calităţii ade- 
vărate, fiindcă arta este în pri- 
mul rând calitaie! 

Vei da astfel măsura între- 
gului şi puternicului talent pe 
care tu. ca actor, îl poţi avea, 

Altiel. însă, îl vei purta prin 
praf şiptin noroiu şi, chiar ca- 
că vej putea ajunge mai repede 
ca alții în gustul unui public, 
niciodată nu vei putea să te 
ridici, senin. puternic, impre- 
sionant, până la  adevărala 
mare artă, care tronează, to- 
tuși, sus numai sus, şi care 
tulbură şi transfigurează. Pen- 
tru că, în faţa adevăratei arte 
chiar şi muritorul de rând — 
ca. în fața regilor şi împăra- 


ților, în definitiv și ei oameni, | 


dar îmbrăcați în mantie re- 
fală, cu oroană și instalaţi în 
tronuri 'de lumină — se tul- 
bură: arta, regală și ea. îi tul- 
bură şi îi impresionează și îi 
transfigurează! 

Chiar când nu-i de înţele- 
gerea lui, chiar când pentru 
el se situează, poate, prea sus, 
în zonele senine şi eterate, el 
însuși simte că este ceva deo- 
sebit: e o seninătate şi o mă- 
reţie care îl va face să simtă 
că se găseşte în fața unui fe- 
nomen de altă natură, de altă 
însemnătate și de-o deosebită 
frumuseţe. 

Deci arta trebue servită — 
şi acesta ar îi cel de al doi-lea 
principiu — întrun mod re- 
gal... 


+ 


Acestea ar fi, după mine, 
cele două principii mari — ca 
să zic aşa: cardinale — cele 
două mari modalităţi ale artei 
ca şi ale vieţei. 

Ele străjuesc și pe una şi 
pe alta într'atât în cât cei care 
parvin să le înţeleagă — şi 
să se observe că nici-un mo- 
ment nam zis să le trăiască 
ci să ie înţeleagă: a înțelege 
viaţa e una şi a o trăi este alta, 
a trăi viaţa, de cele mai multe 
ori, dacă lucrul nu-i bine în- 
ţeles, este nu numai dăunător, 
dar, uneori, înseamnă pur şi 
simplu a trăda arta, a o în- 
mormânta, a o aservi căci după 


cum în Cartea Cărţilor sespu- ” 


ne că nu poți servi şi lui Ma- 
mona și lui Dumnezeu, tot 
aşa cred că sar putea spune 
şi atunci când este vorba 
despre artă!... — prin urma» 





.. 


re, așa cum arătam mai sus, 
acei cari parvin să le înţe- 
leagă, acei cari sunt îmzes- 
traţi cu “ harul de a avea a- 
mâmndouă aceste facultăţi, a- 


” ceștia sunt în adevăr marii 


actori, creiatorii predestinaţi!,. 

Ei vor putea face, datorită 
acestor două însușiri — cu e 
sintetizare care este mai mult 
formulă — ca arta să trăiască, 
să aibă viață după cum la 


„ rândul ei viaţa să fie trăită cu 
“artă! A 


Ori această îmbinare a con- 
trariilor este marele secret: 
şi cred că se poate obţine și 
prin educaţe deşi am pronun- 
țat mai sus cuvântul „har“, 

Insă repet, de fapt cuvântul 
adevărai acesta este: „har!“ 

Numai că — aşa ca în atâtea 
alte ocazii — acesta de multe 
ori este ascuns și închis ca 
Într'o capsulă şi, ea să ajungi 
la el, ca să-l dai la iveală, tre- 
buie să ridici rând pe rând, 


„diverse învelişuri. 


Operația asta de decorticare, 
până se ajunze la piatra de 
preț, de lumină şi strălucire, 
se face de ioarte multe ori cu 
greu şi, de multe ori, nu se 
mai face deloc: atunci sirălu- 
cirea celui mai frumos briliant 
moare în fundul bulgărelui ia- 
form de piatră sau de ţărână! 

* 


Și acum să încerc să fiu mai 
explicit și, întrun îel, mai 
pragmatic — deşi pragmatie 
în materia asta nu poate îi 
nimeni, 

Ei bine, voi spune că atunci 
când e vorba de sutletul ome- 
nesc, de artă, de viață, singu- 
rele metode sunt: observația 
şi  auto-observaţia, educarea 
şi supunerea — cu voința de a 
triumfa ! — la cura sau re- 
gimul de desinhibare sau des- 
intoxicare sufletească! Sau, 
din contră „la unul de con: 
strângeri şi rezistență în con- 
tra a tot ceeace, superilu şi 
neesenţial, tentaţiile şi viaţa 
iți oferă, atunci când fie unele 
fie celelalte dintre aceste me- 
tode sunt necesare şi dictate 
de acele două mari principii 
puşe mai sus, prin unul tre- 
buind să se surprindă şi să se 
ție seamă de esenţa Vieţii, 
prin cel de-al doilea să se sur- 
prindă şi să se ţie seamă de 
esența Artei! 

Evidenţ că precizări mai 
mari —— şi e uşor de înţeles 
pentruce — nu sc pot face căci, 
din păcate, aceasta nu este 
materie de învăţat, cu reguli 
şi reguldmente, ci materie de 


- intuiție, 
*. Un final — desigur nu prea 


nou dar. poate mai plin de 
adevăr decât oricare altul — 
ar fi: „A bon entandeur sa- 
lut“, 

Banal: desigur, dar dintre 
altele, poate tot cel mai just. 

Sau: „tei ce au urechi de 
auzit să, audă“ şi „cei ce au 
ochi de văzul să vadă“, 

Acestea însă, ca... „flori de 
stil“ sau ca formule. 


Adevărul însă, este că ace- 
ste lucruri trebuiesc  „înţe- 
lese“. Revelate! Căci, altfel, 
său artistul, deşi cu talent, 
nu se zcalizează şi trăeşte o 
viață întreagă în marginea 
artei, mulţumindu-se la ua 
moment dat să fie „ceva“, 
fără să fie „totul“ sau va in- 
tra în panică pe degeaba, ba 
chiar aşi zice: pe nedrept, 
și va începe să se îndoiască 
de el, tăâcru care se poate în- 
tâmpla: adesea fie din cauza 
neînțelegerei celor din jur, fie 
alte ori chiar şi din aceia a 
publicului — atunci când încă 


„nu ţi-ai găsit publicul tău sau 


nu i l-ai format, sau nu ţi 
sa format. In materia asta, 
trebue să ştii ce vrei şi ce eşti 
şi să nu faci concesii şi — fără 
a căden în altă extremă, aceca 
a proştilor încrezuţi, plini de 
ei, a tuturor cabotinilor fie de 
duzină,: unii, fie cu pretenţii 
alţii, care se proclamă genii 
la tot pasul — să nui ai nicio- 
dată încredere decât în tine şi 
în arta tă şi în permanențele 
ei! Și să nu ai decât un singur 
îndreptar şi un singur judecă- 
tor: conștiința ta artistică! 
„Dar o înaltă conștiință ar- 
tistică: -nui oricare ! 

Clară, dreaptă, luminată! 

In rahort însă de aceasta. în 
raport de o astfel de înaltă 
conştiinţă artistică, nu trebuie 
însă niciodată să cedezi!... 


ALEXANDRU DRĂGHICI 
Ep mea a ee arat A (E zace ae EU aIRasA 





MEMENTO | 


4 


CINEMATOGRATE 





SCALA : Femeea neînțeieasă 
şi jurat, | 

REGAL : Prizonierele desti- 
nului şi jurnal, 

VICTORIA : Buze însângera- 
te şi balet. 

ELYSEE : Venera oarbă şi 
ÎUTRIER. 

VOLTA BUZEŞTI : Imbogă- 
țiții de azi şi revistă. 

ROMA : S'au întâlnit şi s'au 
iubit și revistă, 

CARMEN SYLVA: Soţia, 
jurnaă şi revistă, 








> 





„UNIVERSUL LITERAR 





CINEMA EXCELSIOR: 
CARTACALIA 


Se pare că noul cinemato- 
graf Excelsior a reaiizat sume 
importante în urma prezentă” 
rii fianului Cartaca.ha. 

Nu însă și acel succes de 
stimă care-ar trebui să fie țe- 
dul conducătorilor unui cine= 
matograf de curând inaugurat 
penru al cărui bun renume ar 
fi fost de dorit să se renunţe 
la succesele ieftine, cel puțin 
în prâma Staginumue,.. 

„Cartaca'ha“ mu-i decât un 
pretext cihegrafie menit să 
prilejuiuscă  Viviamnei  Ro- 
mance lansarea unei chanso- 
nete melancolice pe care=0 
cântă cu aceiași lipsă de con- 
vingere și expresivitate cu ca- 
re-şi joacă rolul dea începutul 
până la sfârşitul filmului. Gu- 
rile rele pretimil că cele de 
mai sus se daitoresc faptului 
de-a fi fost sitită să suporte 
apreciabilul strat de fard care 
umna să-i dea aer de țigancă 
(după speranţele regisorului). 

Ori, cun genele false pe care 
le purta fiind nu numai înuco- 
mode, dar întrecând in iungime 
pe cele c'e colegelor ei vam- 
pele din Holywood, Vivianne 
Romance fiind o femeie inteli- 
gentă, şi-a dat seana că acest 
filn mu-i va aduce numai în” 
convenientul unui ten stricat 
de stratul gros de fard şi-a 
unor ochi obosiţi de povara 
genelor triple şi, zâmbetul îro- 
nic al colegelor de peste ocean 
cari îşi compun rolurile de ţie 
gancă prin alte mijloace, ca 
de exemplu un joc interiori- 
zat.., 

Dindu-şi seama de toate cele 
enunțute, fiindză Vivirme Ro- 
mamce semnase contractul (pen- 
tru care luase un apreciabil 
nvans pe care=l cheltuise între 
timp înainte de a: vedea scena” 
riul, a acceptat să joace în 
Cartacaiha. 

Sesizând „situaţia“ și-a: în- 
terpretat rolul, paralizată de 
presimţirile pe care era: natu- 
mal să le aibă o actriță înzes= 
trată cu recunoscuta și necon- 
testata-i feminitate. 

Pe urmă, dee am fi pretins 
regisorului strădania redării 
„culorii locale“ cerută de sce- 
mariu, când încă din primele 
scene Vivianne Romance (Car- 
tacalha) dansează, dimineata, 
(mai graţioasă decât oricând). 
încălțată îrmtmro impecabilă pe- 
reche de pantofi „escanpin“ ar- 
gimtii cu tocurile de rigoare, 

Cum corespondența. din Pa- 
ris nu ne-a lămurit niciodată 
pe deplin asupra numărului 
perechilor de pantofi permise 
de cartele, elegantelor orașului 
lumină, înclim. să cred că escar- 
pini Viviannei Romance sunt 
aceiași pe care-i purta într'u- 
nul din filmele-, anterioare 
când se potriveau impecabilei 
rochii de seară cerută de rolul 
în “care, într'azel film mai de 


demult, credea... si 


ADRIANA NICOARA 





rime mere 


m dp riță 


ECO 


„INTERVIEW-URI«... 


Nu ne sosotim atrași de noţițe- 
le anumitor ziare sau reviste de 
svecialitate, fiindcă notițele aces- 
tea — după noi — nu constitue 
totdeauna o sursă tocmai fericită 
de luaţ în seamă, 


Pe noi ne atraze numai adevă- 
ratu' obiectiv afiat acolo unde 
prezenia lui naşte un interes și 
nimic mai mult. 

Iată. doce, ca orice fapt care 
stabileşte însemnătatea reţinerii 
noastre şi care — fireşte — atin- 
ge interesul acestei rubrici, inter- 
view-ul interpretei principale din 
„Dornişoara Nastasia! apărut în. 
tr'o revistă de specialitate, capă- 
tă atenţia cuvenită, 

Ne oprim la prima constatare : 
interview-u'! nu e un interview. 
Şi nici ceva care să fi respectat 
revzulile lui. E un articol scris şi 
nesemnat de fosta actriţă a Tea- 
trului Naţional din Iași, — dar 
pe care —— mărturisim cinstit — 
nu l-a ridicat 'a inferesul gene- 
ral calitatea frazelo: sau altceva. 
ci duritatea cu care îmylinește 
„Spovedania“ autoarea lui. 


n —.— pp .. - . . 








Astfel fiind, deschid drum în- 
trebărilor : 

La atâta nevoe de „pâine şi de 
muncă“ meritul de-a se fi împli- 
niţ mai târziu cu prisosință, n'a 
tăcut să îmbuneze răutatea ?... 


Şi-apoi „gătea'a“ frazelor n'a 
putut să fie mai de calitate, în. 
cât să ascundă toată vrăimașa 
pornire pe camarade ? !,., 

Uite, din cauza asta găsim fără 
rost interview-urile acestea cari 
în loc să capete un interes, obțin 
— pur şi simplu — altceva... 


PREMIU... 


„Minuni se mai întâmplă și în 
vromilt noastre“... 

Ca să se mai gândească cineva 
azi şi da încurajarea opere or 
dramatice, însemnează că mem- 
brii societăţii dim strada Izvor, nu 
sunt toamai lipsiţi de noroc, 

Mai -ales când „minunea“ asta 
se lasă împlinită de cineva care 
nu vrea nici măcar să fie cunos- 
cut. 

Curioasă făptură !... 

Să dăruiască o sută de mii de 
lei pentry cea mai bună piesă de 





Vechi legături artistice între 
Banat și Țara Românească 


(Urmare din pag. I-a) 


iată că de data aceasta ne gă- 
sim în faţa unei indiscutabile 
dovezi a legăturilor cu Țara 
Românească. Fără îndoială că 
venirea Ierodiaconului Vasile, 
continuă o veche tradiţie, încă 
de pe vremea Basarabilor şi a 
mitropolitului Nicodim. 

lată cât. de strânse au fost 
legăturile acestor provincii din 
sudul ţării. Cât de frecvente 
au fost trecerile dintr'o parte 
în cealaltă a Carpaţilor, ne-o 
dovedește. şi faptul că această 
tradiție a fost păstrată până 
către sfârşitul veacului trecut, 


“cârd găs.m pe N:coiae Popescu, 
unul din cei mai proeminenţi 


arişti bănăţeni, pictând (îm- 
preună cu Zaharia .Achimescu 
dim Caransebeș) biserica Qin 


"Târgu Jiu. 


Un fapt este învederat: că 
bănăţenii maw încetat să păs- 
treze jegături strânse cu Prin- 
cipateie Române, conștienți că 
numai prin aceste legături e 
posibilă unitatea naţională. 

Oricât de aspră a fost lupta 
in decursul veacurilor de do- 
minaţie străină, Banatul, poate 
mai mult decât oricare provin- 
cie, a fost legat de manifestă- 
rile culturale ale Ţării Româ- 
neşti. 

ŞTEFAN GOMBOŞIU 





ALEXANDRU VLAHUȚĂ 


(Urmare din pag. 1-a) 


fiinţe lipsite de conţinuturi morale, orășeni pervertiţi, cu dis- 
preţ acjustificat faţă de sat, trăesc într'a bună armonie, Poetul 
pune iţelegere şi simţire in ereionarea lor, astfel că ei reușesc 
să se impună, cu o bună impresie, atemţiei moastre. Deaseme- 
nea, în acole lucrări se cupri1d şi aprecieri asupra stărilor şi 
ordinei sociale, dim toate reflectându-se cultul nedesminţit pal- 
tru țăraai şi rosturile vieţii lor tradiționale. Nuveleie şi proza 
lui Vlahuţă sunt cuprinse în mai multe votume, cari s'au bucu- 
rat de o frumoasă primire din partea publicului : Din goana 
vieţii, In vâltoare, La gura sobei, Dreptate, Clipe de linişte, File 


rupte. Pe Viahuţă l-a atras şi 


romanul, dându-ne Dan, cu 


multe și copleșitoare elemente aulobiogratice, de nuânţă psiho- 


logică. 


Intr'o vreme, îndemnat de Spiru Haret, pe atunci ministru 
al şcoalelor, Vlahuţă a întreprins o călătorie de cunoaştere a 


frumseţilor naturale ale 


țării, consemnându-și coustatările în- 


tr'un admirabil album de omagiu, adus geniului creator al ma- 
turii româneşti şi intitu.at „Româna pitorească”. E ces dintâi 
lucrare de acest gen, menită să iafățişeze integral peisagiul 
autohton, cu şesurile, băile, Delta. râurile, marea, munții, co- 
drii, poenile şi întregul cortegiu de vestigii naturale. Lucrarea 
s'a bucurat de un meritat răsumet la apariţie şi își menţine şi 
astăzi neştirbit prestigiu, cu toate că sau mai făcut şi alte în- 
ireprinderi similare și încă cu mijloace tehnice extrem de per- 
fecționate. O altă lucrare de valoare e comentariul la picturile 
lui N. Grigorescu, în care Vlahuţă, pe marginea realizărilor 
plastice ale prietenului său, ne redă concepţia sa proprie despre 


lume şi despre frumuseţile țării. 


Ultima lui lucrare e „Amurg de zor:”, în care se cuprinde 
ultima fază a activității sale publicistice din timpul războiului 
şi până la moarte. Ea poartă pecetea demnităţii şi a resem- 
nării. Cu ea se încheie activitatea lui Vlahuţă, o figură di:ntre 
cele mai interesante a'e culturii şi literaturii româneşti, într'o 
epâcă de popas crucial al destinului nostru. 


DUMITRU IMBRESCU 


Ă 


30 Martie 1944 





teatru şi să nu se arate, însemn. 
nează că ori vrea omul să știe 
până la ce preţ se poate ridica 
va oarea unui secret, ori vrea 


mai mult să venifice cumpănirea 


" unei opere, atunci când premiul 


vine chiar dea um interesat, 
Dar până ia urmă, să nu fie și 
alteava : să nu fie decât provoca- 
rea unci silinţi a. autotilor dra- 
mait:ci de-a mai serie ceva, Fi:nd- 


- că — să recunoaştem — că dela 


un timp încoace, care aulora 
mâi Scris vreo piesă cu me-tul 
de-a fi întrecut „Patima î  %, 
„Ciuta“, „Titanic vals“ sa D- 
mul au mârţoaga'“ ? |... 


GEST... 
Să nu ne mire faptul că unii 


autori dramatici, ale căror lu- 
crări cu fost respinse, recurg lu 


„gesturi pentru -salvavea orgo- 


lului, retrăgând ostentativ lu- 
crarea, gest menit a-l face cu. 


noscut, printr'un sistom de pu- 
bticitate rău” inspirat. i 

Să nu ne mire, fiindcă auto- 
vii aceștia dramatici, „botezaţi” 
așa nu din meritul că au fă- 
cut o piesă bună, ci din norocul 
că au fost jucaţi, râvnind la Q 
altă șansă, ne ameninţă cu alte 
piese, 


Bine că nu le-a mai mers. 
rămânându-le ca singură satis- 
jacție calea publicitară că „au 
retras piesa”. 


PORTREIT... zi 


Spectatorul de azi irăeşte sub 
semnul unci cuviințe pe care n'o 
desminte nici când. | 

Răbdălor până la limita ran. 
gului de „sfânt“, el nu vrea să 


creadă sau să simtii altceva da- 
cât ceeace pofta lui îi dictează: 
distracţia, 

ȘI pentru asta se duce şi unde: 
trebue şi unde nu trebue, 

Uucori din greşeală — sau nu 
— se întâmplă să vadă şi teatru. 
Teatru adevărat, : 

Dar stăpân pe-o „intuiţie“ care 
„Du-l înşeală“, spune la eşire: 

— Am spus că nu.i e ispravă 
să vedem piesa asta“, 

“Și a dova seară, dă fuga in „lo- 
tim“, „Colurado'“ sau... 

Cât e de convins de „cduca- 
ţia“ tai ca și de „cuviinţa“ de-a 
suplini cunoştinţele „ne dovedeș. 
te splendida lui poftă da... dis- 
tracţie“, Ă 

Face coadă la „E'ectra“, nu că 
a ajuns să-l înțeleagă pe O'Neill, 
ci că e ceva nou: spectacul 
iuuung «dc peste cinci ore şi mal 
cu seamă că se servesc sand- 
wich-uri şi spriţuri.., 

"ŞI la cşire auzi ce-am spus mal 
sus. 

Spectatorul de azi îndeplinește 
insă o mare calitațe: aceea de-a 
îi prezent la toate spectaco ele. 

Și astfel satisface tocmai pe 
cei cari urmăresc asta, 

Nu-i cunoaşteţi ? 
* Urmăriţi-i la „indexul teatral“ 
ca să ştiţi cât de mulţi aunt, 


AFIȘ... 


Teatrul Naţional va programa 
în curând piesa d-lui Anton Bi- 
bescu, intitulată „Ana”. 

" Tatrul „Studio”, are premieră 
cu piesa d-lui Bodin „O păpușă 
și alte jucării”, 

Teatrul „Municipal a fixat 
premiera cu „Rața sălbatecă” de 
Ibsen, la 1 Aprilie. 

* D-nii Costache Antoniu și To- 
ma Dimitriu dela Teatrul Naţio- 
nal sunt „în .reprezentație”. 


IL. M. LEHLIU 





AMINTIREA lui CHARLES GOUNOD 


(Urmare din pag. I-a) 


Cum scria Camille Bellaigue în mo- 
nograiia dedicată acestuia din ur- 
mă, cu o propoziţie care-i conturează 
admirabil înţelesul: „îl faut de la 
musique qui iende le coeur, il en faut 
aussi qui la fonde“. 

Câteva scrisori inedite sau puţin 
cunoscute, publicate în săptămâna- 
lul „Comoedia”, sub titlul: Gounod 
explicat de el însuși”, au arătat în 
acelaș timp cât a iost de completă 
personalitatea compozitorului, primi- 
toare pentru sugestiile pe care le pu- 
teau da artei lui, celelalte maniies- 
tări ale spiritului și geneocasă în a- 
celaș timp, prin orizontul larg al me- 
ditaţiilor proprii. 

Vocatia artistică a lui Gounod, 
timpurie ca aspirație sufletească — 
ceea ce nu este un lucru rar în bio- 
grafia oamenilor excepționali — se 
detinea cu o surprinzătoare preco- 
citate formală, conștientă de sine. 
La 15 ani, școlar fiind, e! nu era nu- 


mai posedatul vocației muzicale, dar 
o poseda la rândul lui printr'o înțe- 
legere superioară, o domina cu o 
precizie remarcabilă în expresie, 
cum reiese din această scrisoare tri- 
misă mamei lui: „Este o vârstă la 
care, fără să te abaţi dela regula de 
supunere şi ascultare, începi să gân- 


dești tu însuţi și să nu mai lași pă-. 


rinților, printr'o șovăială crudă, toa- 


tă grija viitorului unui fiu. In situaţia . - 


aşta mă găsesc eu acum. Nu aș ști 
să judec, printre diteritele cariere, 
tolasul și avantajele liecăreia : lipsa 


mea de experiență nu mi-o îngădue. 
Dar spun că un gust ioarte pronun- 
țat s'a arătat în mine pentru cariera 
artelor. Cred că în această carieră 
există o iericire reală, :statornică, o 
mângâiere intimă, care trebue să 
compenseze întâmplările mai puţin 
fericiie. După mine, actla care sin- 
gur cu arta lui; știința și gândirea 
lui, poate îi feritit, este omul a cărui 
soartă o şocotesc.de invidiat... De ce 


“nu s'ar putea prefera gloria artelor, 


unei situații care nu și-ar primi stră- 
iucirea de cât din avere ? Un om ce 
se lasă aiins de o melodie frumoasă, 


care îi vorbeşte până adânc în su- 
flet, câștigă mult în ochii mei. Nimic 
mai mișcător decât o frumoasă crea- 
ție muzicală. Muzica pentru mine e 
o tovarășă atât de dulce că mi-ar lip- 
si o mare fericire dacă. aș fi împie- 
dicat să o simt. Fericit cine poate în- 
țelege acest limbaj dumnezeesc! E 
o comoară pe care nu aș da-o pentru 
multe altele, o bucurie de care sper 
că se vor umple toate clipele vieţei 
mele“. 

Nerăbdarea și graba creației au 
dat naștere mitului primejdios al fe- 
cundității, ceeace face că artistul nu 
mai găsește îndemn și satisfacție 
decât în publicitate. Dar lucrul bine 
făcut sa coace încet, în liniste și sin- 
gurătate. N'are nici o importanță 
când şi nici cât realizezi pentru 
alții. In artă suntem cu totul, pe viață 
şi pe vecialcie — sau nu mai suntem. 
La 50 de ani, Hokuaai —— „nebunul 


după desen“ — spunea: „Dacă a- 
jung până la 709 de ani am să știu 
atunci să desenez o linie“. iar Michel 
Angelo, puţin înainte de a muri: 
„Tocmai când începeuim să întrevăd 
arta meu”. Gounod, în sfârșit, în timp 
ce scria opera postună „Maitre 
Pierre”, rămasă neterminată, însemna 
aceste refleziuni : „Lucrez și nădăj- 
duesc că opera de care m'am apu- 
cat mă va despăgubi prin soliditatea 
ei, de strășnicia singurătăţii pe care 
mi-am imps-o. Am, prilejul, în su- 
biectul pe care îl tratez acum, să 
produc anumite calități de caracter 
și desen care ţin anunte de felul mu- 
zicii dramatice și datorită cărora 
simțirea iese din generalitate, ca să 
devină personală... Cred că o stă- 
pânire mai mare a artei mele m'a 
făcut în stare să exprim astăzi mai 
limpede gârdul meu. Imi cunosc mai 
bine limbajul meu, dar asta nu e de 
iolos decât pentru folosul ideii și al 
cugetării și nicăeri nu cugeți mai bi- 
ne decât în singurătate... 

„Cu cât înaintez în viață, cu atât 
sunt mai uimit de unitatea și, ca ur- 
mare, de limpezimea pe care singu- 
rătatea o răspândește în spirit. Cât e 
de adevărat ce spune Sfânta Scrip- 
tură, că Dumnezeu nu este în cegace 
se agită“. , 

Un artist care a putut avea bucu- 
ria să trăiască momentul în care 
„Simțirea iese din generalitate, ca să 
devină personală”, cred că nu-și 
mai poate dori nimic decât singură- 
tatea. Gândurile lui Gounod mi le în- 
chipui- meditate în liniștea unei mă- 
năstiri. 


“Paris, Februarie 1944, 
MINA NICULESCU 


D= 30 Martie 1944 








DELA PERFECȚIUNE la PICASSO 


1V 


J. Goossens, un fost elev al școalei 
din Liege, atunci în plină celebritate ia 
Paris, un fel de scamator în culoare, qare 
construia o lume întreagă pe o bucăţică 
de pânză, fără nitel un contur şi numai 
prin pete de culori în contrast, se stre- 
cura în clasa noastră ca un Apostol 
pregătit să ne convertească, și în câte- 
va 'cuvinte, cu superioritatea ce-i dă- 
dea Parisul, ne dărâma tot ce clădisem 
timp de o săptămână. El nu cerea „for- 
mă“, nici „atmosferă“, nici „mișcare“. 
EL nu spunea: „proporţia corpului o- 
menese”, dar spunea „analiza raportu- 
rilor“. El ne dărâma desemnul văzut 
dintr'un unghiu anume, şi în schimb ne 
convertea pentru afirmarea volumelor 
care să devină ca materiale ce se pot 
muta, din loc în loc. Numai astfel — 
spunea Goossens — ajungi să reprezinţi 
un tot plin de unitate şi deodată în 
toate aspectele obiectului. De planuri 
succesive în paysage, nici vorbă nu mai 
era. Abia dacă planurile erau permise 
după teoria lui Gleizes, dar încă și asu- 
pra lor oricine îşi putea lua încă liber- 
tatea ce credea de cuviinţă, 

După plecarea lui  Goossens, rămâ- 
neam doar cu impresia că ne chinuim 
de geaba, în clasă, că oricât de bine am 
revroduce modelul ce aveam în faţa o- 
chiior, nu vom realiza nimic, că teoria 
culorilor lui Chevreuil rămâne pur şi 
simplu ridiculă, că analizele lui Charles 
Blanc le putem socoti doar bucăţi de 
lectură, că vom lua peste câteva luni o 
diplomă și că în definitiv nu vom fi 
priceput nici măcar atât că pentru stu- 
denţii din aceeaşi generaţie ca a noas- 
tră, — dar dela Paris — intersecţia a 
două planuri le dădea o bucurie cu to- 
tul diferită de bucuria ce ne-o*dădea, 
nouă. Pentru ei, bucuria era de aceeaşi 
calitate ca modulaţia unui verde cald 
lângă violet pentru neoimpresioniști. 
Sensibilitatea noastră, rămăsese pro- 
vincială, a lor în schimb se formase la 
umbra creaţiilor haotice ale lui Picasso 
şi Apollinaire. Nu ştiam destulă carta 
ca să ne permitem răsturnări de teorii. 
Noi de continuam Academia cu senti- 
menţul că înaintam spre o prăpastie, 
Ameţiți de entuziasmul lui Goossens, 
dar complet ignoranți de ce ar putea fi 
arta nouă. Am înțeles doar că ce facem 
noi, ce învăţăm noi, ce stim noi, e de 
puţin folos. 


Femeea în alb (interrpetată 
după teoria cubistă) 


PICASSO 


Peste câteva luni, cu o inutilă diplo- 
mă în buzunar, am plecat la Paris. Pi- 
casso, Matisse, Gauguin, Vitry, Van 
Dongen, Klee, Delaunay, Laprade, Lau- 
rencin, Braque, Juan Gris, Van Gogh, 
2adkine, Fernand Leger, erau mii și mii 
de kilometri, ce se așterneau între 
ceeace credeam eu că e artă şi ceeace 
este artă. 

Cum puteam să-mi fac o idee adevă- 
rată, justă, limitată de ce e arta, când 








de OLGA GRECEANU - 


Fernand Leger, proaspăt întors din ita- 
ia, ne spunea: Am putut judeca opera 
Italienilor în ansamblul ei. Cred că este 
timpul să urîm, să dispreţuim din toa- 
tă inima tot ce atinge de daparte sau 
de aproape Renaşterea. Toţi acei „mari 
tăuritori“ cari încurcă omenirea cu în- 
cepere din veacul al XV-lea, ne-au fost 
nefaști”. | 
Iar Georges Braque, în conferinţa 
ținută la sediul Suprarealiștilor, a 
spus: „Pentru mine, cubismul e un 
„mijloc pe care l-am creat pentru folo- 
sinţa mea cu scopul de a potrivi pic- 
tura” pe măsura talentului meu”. 
In fine, mam luminat. M'am lămu- 
rit pe deplin din cele câteva cuvinte 





PICASSO Femeea în alh (1923) 
spuse de Braque. Fiecare puteam de a- 
cum, Să inventăm un fel de a ne ex- 
prima, un fel care să corespundă ta- 
lentului nostru? “Talentul poate fi u- 
riaș sau mititel... E posibil şi pentru 
unul şi pentru altul să se exprime 
prin aceleași mijloace? Arta este mal 
presus de orice o chestiune de tempe- 
tament, de sensibilitate. Nu-l văa ae 
loc pe Michel Ange pictând o aquare- 
lă, şi nici pe Carritre făcâna un mo- 
zaic. Când arta e şi un „act social”, a- 
tunci se creiază și un stil care e pro- 
Priu generaţii întregi. In adâncul su- 
fletului lui Picasso, a existat o noțiu- 
ne care i-a afirmat personalitatea, 
care a impus generației lui o anume 
mentalitate, de unde sa revărsat asu- 
pra întregului nostru secol, un fel a- 
numiţ de a judeca oamenii, lucrurile 
şi arta, un fe! anumit de a ne COMpor- 
ta cu artiştii şi chiar un fel anumit de 
a ne stabili o viziune de artă, dând 
însă și toată libertatea tuturor celor ce 
întârziază de a se înscrie în noua fază, 
sau celor ce o depășesc prin altă viziu- 
he, prin alte mijloace. 


Cum rămâne cu critica de artă? 
Cine s'o facă? Din care categorie să 
tacă parte crițicul de artă, pentruca 
să-i recunoaştem autoritatea, că în- 
ţelege şi Renaşterea și veacul al 
XX-lea ? 

Vom zice ca Jacsues Villon: „Nu fiţi 
ridiculi când vă asumaţi critica de ar- 
tă. Nu sunteţi decât un biet om, ce 
priviţi zbuciumul artistului. Ce ştiţi 
voi de cercetările lui, de mijloacele 
lui alese pentru a împăca concepția 
lui de artă, simţirea lui, pasiunea 1ui 
pentru ceeace-i trezește dorința unei 
exprimări plastice? Ce știință aveţi 
voi de bimele şi de răul artistic? De ce 
căutaţi perspectivă acolo unde artis- 
tul n'a voiţ s'o introducă, de ce cău- 
taţi desemnul acolo unde nu trebue 
să trăiască decât o pată de culoare, 
de ce căutați o formă, acolo unde nu 
trebue să fie decât o vibraţie? Ple- 
când dela natură, se poate merge |i- 
ber, după dorința artistului, spre iml- 
tarea e! sau spre abstract. Când ab- 
stracția pură nu te satisface, știi unde 
să te oprești?”, 





” UNIVERSUL LITERAR 


Poem pentru 


fata dela fară 


Adincimi din visul plin de-odinioară 

lin se-adună *n faguri, străvăzând icoană, — 
Văl de tinereţe care înconjoară 

Tresăriri și nume, podoabă şoimană. 


fata dela ţaravea cosița plină 

Cu foșniri de codru și'nfloriri bogate, 
Dar noi nwnzilirăm, chipuri de verbină, 
Din văpăi de inimi altare curate. | 


Şi-azi sentoarnă gîndul în cer plin de trudă, 
Urmărit de-aprinse-amurguri dintr'o vară, 
Netrunchiat în iarba inimilor, crudă 

Ca făptura vie-a fetii dela ţară. 


Satul avusese tainițe-poene —, 

Horă 'nfierbântată, chipuri însorite. 
Intre muguri fragezi desprinsesem gene, 
Șoapta de mătase 'n cînt îndoruite. 


Ochii de cu seară dobândeau lucire 

De citeau în suflet slova grea de carte; 
Și-au pornit nădejde, făurînd ziare. — 
„Bruma toamnei triste ne părea departe. 


Dar... temeiu de trestii... soarta se'măsprise, 
Fără de'ncetare, fără dencetare ! 

Dorul de-altă viaţă prea curînd albise, 
Bătrînind în cale murmur de hotare. 


Pe poteci de suflet purcedea prea slabă 
Toată 'nfiorarea (crinul mu'nflorise !) 
Culmile plecate şi-astăzi se întreabă 

Cit de aspru toamna visul ne'nvrăjbise, 


Prăbușire-adâncă, prea ameţitoare, 
Săgetări de pară, necurmat purtară.., 
Azi rămâne urma, rumenă în soare: 
Un amurg de August... fata dela ţară. 
Neubreisach, lanuarie 1944. 


MIHU PRAVAȚ 


Surorile de vrej 


Liane, liane — ţâşnire 

Dela mâl şi putregai către înalt. 
Vrejurile, braţe spre nemărginire, 
Toată frunza inimă, salt. 


Liane, curmee de vis, 

Frânghii amare de gând, 

Spre ceruri de zodii — hău fumegând — 
Ceruri bogate, cu lacătu'nchis. 


Șexpi de adânc, tristeţi depănând... 
Gropare, cu sapa unde te duci? 
Nu le stârpi, cu ele, pe rând, ; 
Cupriudem trupchina eternelor cruci. 


1. CALBOREANU 


Poemul tinereții 


Tinerețe, cu inima înșelată, 

Pentru tine n'au plâns cerurile niciodată ; 
Numai tu simţi îiorii florilor, . 

Când trece prin ele harul dumnezeesc 

Al viitoarelor plăzmuiri, 

(Ce tainice glăsuiri !). 


Tinerețe, în apele tale pure cum a fremătat, 

In nopţile de aur, visul promis al viitoarelor voluptăţi, 
Când treceai peste somn de plante! 

Numai tu ştii tâlhări mistere, 

Numai agonia ta e albă. 


Tinerețe, calmă pătrundere în secretele tristeţi 


[ale lucrurilor 


Numai tu ştii să culegi sargasele minunilor. 


OCTAV BOIANGIU 


te 











3 —_—— 


0 exegeză a dorului românesc 


Visez de mulți ani o carte cuprinză- 
toare u specificului românesc, cu descrie- 
rea, în cadrul peisajului carpatin şi du- 
nărean, a tot ce ne deosebeşte de vecini 
și de Latini, i 

O carte esențială în care psihologia 
să-şi expună rezultatele, deci o psiholo- 
yie a neamului românesc cum numai d. 
Rădulescu-Motru sau d, Lucian B'aga 
ar putea da ; sociologia, filosoţia culturii, 
etc. să-și exprime şi ele un punct-de ve- 
dere substantial. | î 

Pragmentar, astfel de încercări s'au 


făcut şi se mai fac. Dar nu avem o Bi-. 


biie comentată a caracteristicului româ- 
nesc, savantă şi atractivă, ca pentru noi 
şu pentru Apusenii ce trebue să ne cu- 
noască, în felul în care e „Spaţiul mio- 
vitic“ al d-lui L. Blaga. 


Mi sa părut că tot specificul româ- . 


nese se currinde cel mai bine în senti- 
mentele dorului şi al jalei, corespunză- 
toare desigur planului fizic deal-urcuș, 
vale-coborîș, care sentimente se recu- 
nosc în cântecul, în arta, în literatura 
poporului român, în mersul istoric al 
evenimentelor. 
Spuneam altădată că dorul este cel 
mai generator sentiment. Literatura To- 
mână, lirică şi epică, este o expresie, 
uneori cam voalată, a acestui dor conti- 
nuu alimentat de circumstânțe istorice 
şi personale. Dorul nu este un rezervor 
de nuanțe numai pentru poetul popular 
anonim, 'cu reversul său tot atât de 


valoros : jalea românească, ci e suflul - 


care face să crească operele mari ale 
lateraturii şi artei, Eminescu este co- 
tropit de sentimentul tumultuos al do- 
rului, Brâncuși este expresia sublimată 
a aceluiaș ancestral dor, Enescu este 
dorul concretizat în bogăția sunetelor 
divine. Tot ce e mai reprezentativ în. 
arta și spiritul românesc e străbătut 
de acest curent extraordinar al dorului 
şi al jalei, ca fundamente sufletești de 
netăgăduit. E o înclinare firească a nea- 
mului nostru, iar artiştii, ca produs pur 
al rasei, nu au putut fi desintegraţi de 
anumite orbite sufleteşti imponderabile, 
dela Văcăreşti la cei mai tineri poeți, 
dela zugravi la Ion Vlasiu. 

Dorul românesc este cel mai de sea- 
mă sentiment generator de artă. O vor 
spune anii ce vin cât de esenţial este 
el pentru configurarea spiritualităţii ro- 
mâne în spațiul carpato-dunărean. Căci 
afirm cu tărie că popoarele nelatine din 
jurul nostru nu cunosc sentimentul a- 
cesta atât de caracteristic romanic, în- 
cât capodopere italiene, franțuzeşti, spa- 
niole și portugheze sunt străbătute - de 
acel fior de pornire spre necunoscut, de 





Cărţi 


Nnoui 


VIRGINIA GHEORGHIU: B0- 
RANGIC. 


Printre cele câteva poate care 
s'au afirmat în ultima vreme în 
câmpul literaturii noastre, adu: 
când în scrisul lor o notă de fină 
și caldă intimitate sufletească, va 
trebui să amintim și numele d-nei 
Virginia Gheorghiu. 


Voiumul d-sale intitulat „Bo- 
râng.c'' (Bucureşti, 1943) cuprinde 
o 'serie de poesii pline de armonie 
şi sensibiliate. Mânuind cu inde- 
mânare un vers grațioş și muzi- 
cal, poeta izbutește deseori să ne 
dea frumoase rca.izări. 

„Borangic“ nu este numai afir- 
marea unor frumoase posibilităţi, 


AMINTIRI DESPRE GEORGE BOLDEA 


- 


Schimba uneori costumul „nemțesc'“ 
cu cel dela ţară; luând coasa la spi- 
mure, mă imbia să merg la fâneaţă, să-l 
văd cum se pricepe de bine să tundă 
otava, Nu rezista mult: obosea — dar 
se simţea foante fericit că, prin aceasta, 
arată fraţilor şi consătenilor săi că nu 
se diferenţiază de dânșii. Apoi plimbă- 
rile cu cintul pe Olt. Baldea era mare 
meşter în vâsiitul acestui soi de barcă 
primitivă, Cu o prăjină 'tumgă de vre-o 
5-4 metri, opintea din când în când în 
fundul apei și în câtevu minute încon- 
furam satul cu chiote şi veselie de ră- 
suna pădurea udată de râul cântat de 
Goga, ale cărui versuri prietenul meu 
le știa pe de rost, 


La Mercheașa n'am dormit decât o 
noapte. Ţinea mult să-mi procure far- 
mecul umei nopți: cum numai satul lui 
natal mi-ar fi putut da. Ne-am culcat 
pe fân, în podul cel mare al grajdului. 
De-acolo mi-a arătat un minunat răsă- 
rit de lunii: De-acolo am putut vedea 
păduricea de brazi care sub aurul sa- 
telitului nostru, unduia un cânt plin ude 
suplețe tainică de care fratele Ghiţă îmi 
vorbise de multe ori cu dragoste, entu- 
ziasm şi nostalgie. 

„Frumoase și. nepreţuite sunt melea- 
gurile astea. Şi când te gândeşti că duş- 
manii noștri de veacuri ni le-au stăpd- 
mit, ca şi noi, atâtea sute de ami“, îmi 
sptnea el cu maeancolie. 

Nu odată mi-a povestit neajunsurile 
pe care le-a suferit, ca. elev în clasa I-a» 
ba liceul de Stat din Braşov, unde pro- 
fesorii unguri îl pedepseau dacă scria 
ebu primea scrisori în limba română. 
Apoi, sălbăticia maghiară, din timpul 


(Urmare din paz. I-a) 


războiului, după retragerea: oștilor ro- 
mâne, în 1916. Din cei mai [ragezi ani 
trăise tragedia națională a transiită- 
neanului integru. Dacă printre puţine- 
le sale poezii mu se găsește nici un 

> patriotică, lucrul se explică prin teama 
lui de diciiatism. In schimb, însă, mai 
mul de jumitate din ele, sunt cu fac- 
tură rustică, patriarhală, în care dra- 
gostea, şi inidentificarea. cu sufletul ță- 
ranului, lasă să se întrevadă simțămin- 
tele lui adânci pentru. mediul dim care 
a îeșit şi în care a trăit o parte din 
scurta lui viață. 

Im chipun lui de domnişoară delicată 
se ascundea atâta entuziasm, atâta în- 
tensitate de simţire ! 

-Câtă voinţă și putere de muncă a 'do- 
vedit în vama omului 1924, când, am pre- 
gătit împreună clasa 8—a! Pe fermecă- 
toarele țărmuri ale Târnavei, ziua ci- 
team şi me explicam unul altuia mate” 
riile de studii, seara ne plimbam pe 
subt urini şi sălcii printre care luna se 
furişa 'senină, 

Câte evocări din poezia lui Eminescu, 
Cerna, Traian Demetrescu, Baude- 
laire nu ne veneau în. minte! După ce 
am luat examenul, ne gândeam la o 
mică petrecere colegială pe care dealt- 
fel o proectasem de mult. 

Ne-am adunat vre-o 4-5 colegi, la 
prietenul şi colegul Răhăianu. 

Ne-am mulțumit numai să cântăm, să 
„jtragem. din pipă“. De băut, buzunarele 
nu ne-au permis decât un singur litru 
de vin ! Boldea, care era dispus mai mult 
de fluerul doinitor al unuia din colegi, 
începu să fredoneze cântecul favorit la 
vreme de netaz sau bucurie: 


„Nene Bacus ce miai taci ? 
„Ce stai pe butoi și taci? 
„Dă-ne şi nouă să bem, 
„Căci parale nu avem |“ 


Bacalaureatul i-am dat la Sibiu, Vic- 
tarioşi şi acolo; hotărisem o excursie pe 
Dunăre, o excursie care n'a mai avut 
loc. 

Ne-am mai întâlnit cu buni mai târ- 
ziu Ș, Bucvwrești, la Universitate, unde 
amândoi ne-am înscris la aceleași spe- 
ciailități : filosoție și drept. Pentruca de 
cea de pe urmă să ne lăsăm păgubași. 
Vedeam și unul şi altui, dreptul numai 
prim prisma avocaturei, Pentru moment, 
din primul an de studenţie, Boldea ca- 
pătă post de custode la Biblioteca Facul- 
tății de Litere şi Filosofie, prin Teco- 
mandarea d-lui Constantin Beldie, un- 
de rămân timp de patru ami,. 

Aici avea prilejul ca, pe lângă asi- 
gurarea părții materiale, săaşi poată 
însuşi mailte cunoștințe în legătură cu 
filosofia şi literatura, care îl pasionase 
atât de mult. .- 

Făcu. însă împrudența să-şi dea de- 
mâsia din acest post, pentru o suplinire 
ta catedra de română, la Liceul Militar 
dela Mânăstirea Dealului. Lipsa de ex- 
periență profesională şi timiditatea lui 
excesivă, fu interpretată drept nepre= 
gătire. Neștiind că nu va mai căpăta 
mici o catedră, în vară plecă pentru o 
lumă la Paris, de unde se întoarce cu. 
bogate impresii şi amintiri, dar rămă- 
nând cu regretul Kle m mu se putea 
plasa umdleva. 

Făcu serviciul militar, pentru ca după 
terminarea acestuig să capete o șupli- 


mire 'la Brad, unde întemeie „Abece- 
-dar“ împreună cu poetul Emil Giur- 
giuca. Aiki, pare-se că a dovedit înce- 
putul. maturizării poeticei saile. 

Ultima dată l-am văzut în vara lui 
1934, bine legat, voinic, cu veşnicul lui 
zâmbet. 

— Bine te-am, găsit Stele... 

— Bineoai venit, măi Ghiţă... 

Și am început să facem glume și alu- 
zii la faptul că s'a îngrășat și arată atât 
de bine. 

— Mi-ai luat-o înainte. Eu tot firav 
am TăMAS... 

— Apoi, dacă eşti de post... De... îmi 
replică blând și râzător. 

Şi nu bănuiam în ruptul capului, că 
mândreţea de flăcău, cât un brad, crește 
pentru pământ, 

Cu vreo câteva luni mai târziu, o 
carte poștală dela um prieten, îmi vesti 
luconic, moartea celui a cărui voinicie 
şi dispoziție o invidham... 

Am rămas nedumerit cum nedumerit 
sunt şi astăzi, . 

Atâta viață, atâta indreptățită spe- 
ranță;, nu numa pentru literatură, prie- 
teni şi societate, dar, mai ales, pentru 
modesta lui familie, s'a stins aşa stupid 
și fulgerător ! 

Absurd şi ciudat capriciu al naturii |... 


CONSTANTIN STELIAN 





ci și cartea de vizită a unui nume 
despre care, suntem siguri, se va 
mai vorbi şi să mărturis'm însă 
sincer, că în recolta foarte bo- 
gată de volume de versuri, apă- 
rute în ultimele luni, acest „Bo- 
rangic“ este o carte care se des- 
prinde net din numărul celorlalte. 
Şi ca o subliniere a afirmaţii- 
Yor de mai sus, relevăm poesii ca: 
„Lene“, „Pan“, „Câza“ — altele 
încă, bucăţi care se remarcă atât 
prin valoare, cât şi prin posibil!- 
tăţile de viitor ce le ascund. 


CORABIA LUI TATA„NOE 


se întitulează noua carte pentru 
tineret şi copii, pe care iscusitui 
povestitor d. Ionescu Morel a 
scos-o zilele acestea în editura 
„Universul'“, 

Lucrarea aceasta, — o reuşită 
prelucrare după Perrault — se 
adaugă cu folos activităţii PX 
trem de bogate a serlitorulyi şi 
în domeniu' mai sus amintit, Sti 
jul curgător, cu grije cizeat de 
autorul lui „Goansă și Tirlică“, 
reproducerile, multe !a număr și 
excelent executate, îac din carţea 
aceasta una care se poate citi de- 
opotrivă de oameni de toate vârs- 
tele și va cunoaşte, desigur, un 
succes ce va egala pe cel cu ca- 
re-au fost întâmpinate și celela'- 
te cărţi ale d-lui Ionescu Morel. 


WALTER SCOTI : LOGODNICA - 


DIN LAMERMOOR 

Scriitorul de mare prestigiu 
mondial, Walter Scott, apare în 
traducere românească cu un nou 
tomau : Logodnica din Lamer- 
moor. Voumul acesta a apărut 
nu de mult în editura Contempo- 
rana şi marchează o alegere aiîn 
cele mai ferieite din partea edi. 
tornlui 


nostalgia trecutului pierdut, de veşnica 
aspirare spre ceva, fără da cure nu este 
vieața destul de bogată. 

Dar ce &ste în definitiv dorul ? Multă 

lume crede a ști, și nu tăgăduesc că 
așa o fi. Dacă mai lucra Hasdeu la mma- 
tele dicționar, ar fi ajuns desigur şi la 
cuvântul „dor“ și ne-ar fi dat probabil 
un studiu măcar tot atât de interesant 
ca acela despre basm. Dar asta nu sa 
întâmplat și despre dor sa scris în di- 
ferite chipuri, din când în când, dar în- 
suficient, 
. Cartea pe care o visez ar cuprinde 
insă toate studiile, eseurile şi articolele 
scrise în legătură cu dorul și jalea; ar 
fi un fel de antologie despre dor, dar 
nu în sens de invenuar, ci da +dei. Fiind- 
că multe comparații sau făcut şi se muai 
fac în legătură cu ele, cu dorul și cu 
ialea. Unui îl derivă just din îndepăr- 
tatul latin dolus, alţii al pun în legăLură 
cu melancolia lamartiniană, un alt grup 
îl consideră o puternică nostalgie ca- 
racteristică popoarelor îndepăriate de 
matca lor originală, iar un francez care 
a trăit în România câţiva ani îl înve- 
cinează cu un sentiment rusesc. Toate 
aceste lucruri sunt deosebit de intere- 
sante, dar nu se pot găsi la îndemână, 
intr'o bibliotecă, 

Pentrucă însă s'a scris prea puţin de- 
spre dor, mă gândesc ce operă sar rea- 
liza învitând cele mai pătrunzătoare sti- 
rite să contribue la descifrarea acestei 
rune românești. Erudiţi, academicieni, 
profesori universitari, filosofi și artişti 
şi-ar spune cuvântul în legătură cu sen- 
timentul dorului ca expresie de suflet 
caracteristică neamului nostru. Astfel 
sar vedea mai adânc şi mai limpede 
în noi înşine. Ar fi aşa dar interpretă- 
rile lui Ovid Densuşianu în legătură cu 
nomadismul, cu vieaţa păstorească şi cu 
starea de suflet a Românilor sud-dună- 
reni. Densușianu era un spirit larg Cu- 
prinzător și avea mult din cutezanţa 
lui Hasdeu în privința teoriilor, Nu 
poate să lipsească studiul d-lui Ernest 
Bernea despre dor, nici comentariile 
d-lui Leca Morariu. Dar asta e prea 
puțin, Intro încercare de bibliograţie 
am arătat cât de sumar e prezentat 
dorul. 

Pi atunci fac o invitare la meditaţie 
asupra dorului românesc. Văd filosofi 
ortodoxzi ca d. Nichifor Crainic care văd 
în dor o „nostalgie a Paradisului“; sa- 
vanți ca d. Tudor Vianu care ne poate 
da o magistrală interpretare a acestui 
fenomen ; linguişti ca d, Sextil Puş= 
cariu care să ne ofere, poate, noui şi 
luminoase interpretări, Apoi desigur 
d-nii N. Cartojan, Al. Rosetti, Ion Pil- 
lat, Petru Manoliu, Leca Morariu, Al. 
Marcu — din pana, cărora altfel sar 
desprinde deținiţia şi suprafața magică. 
a dorului. Filosofi ca d-nii Lucian Bla- 
ga, Constantin Noica, Emil Cioran a? 
veni cu interpretările lor. D. Romulus 
Vulcănescu ne-ar pune în legătură dorul 
cu hora, alții ar face alte apropieri şi 


. constatări, Ele sunt necesare. Prinse 


toate la un loc într'o carte, ce prive- 
liște minunată pentru a înțelege ce este 
dorul şi ce valoare artistică are! 

Nu poate lipsi dintre cercetătorii au- 
torizaţi nici d. Ovidiu Papadima care 
a dovedit că pătrunde adânc şi just co- 
moara de folclor a neamului, pentru 
a-i sublinia simbolica şi a-i arăta gran- 
doarea. 

__ Viziunea lumii românești prin prisma 
dorului ar fi din partea criticului O. 


" Papadima un studiu excelent de care 


neamul n'ar trebui să fie lipsit multă 
vreme, 

Și alții mulți ar putea scrie dens și 
cu idei despre dor. Insă mai cu seamă, 
aș pune întrebarea dacă dorul este un 
sentimenţ constitutiv în oserele lor 
unor somități artistice ca d-nii G. E- 
mescu, Mihail Sadoveanu, C. Brâncuşi, 
Lovw tiebreanu, G. Baco-a, T Ar- 
ghezi, V, Voiculescu, d-na Nina A'bore, 
d. Radu Gyr, etc. Răspunsurile lor aţir- 
native ar ji de mare însemnătate, deşi 
este de așteptat că unii s'ar eschiva în a 
şe recunoaște așa de puțin europeni şi 
și aşa de mult Români. 

Criticii G. Călinescu, Șerban Ciocu- 
lescu, Pompiliu Constantinescu, Petru 
Comarnescu, Mihaa Churnvagă, Octav 
Șuluțiu, LI. Şiugariu şi Perpessicius ar 
putea da fiecare câte un articol esen- 
țial, 3 

Artiştii în genere ar trebui să răs- 


- pundă unei anchete în acest sens. 


Dar cu aceasta nu se termină. | 

Pentru a vedea just limitele și valoa- 
rea dorului românesc, ar trebui puse la 
cintribuție minţile luminate străine 
care ne cunosc sufletul şi arta. Astjel, 
pe lângă cele publicate de d-nii H. Gr6- 


goire, J. Voilquin, Luigi Sabini, etc., aş 


invita la această discuţie, si fas est di- 
cere, pe d. Al. Popescu-Telega, care Cu- 


„moaște fenomenele sufletești . identice 


ale Portughezilor (sar publica și: cele 
constatate - de C. M. de Vasconcelios, 
Teizera de Pascoaes, etc.) şi chiar pe d. 
Damaso Alonso, autorul unei excelente 
antologii de poesie spaniolă, Aș invita şi 
Italieni care ne cunosc. Pe lângă Ar.uro 
Graf şi alții, ar putea spune cuvinte va- 
labile și Giovanni Papini. 

Din Franţa aş solicita un articol de la 
d. Mario Roques și altul de lu Jean Bon- 
ticre, căci ei ne cunosc bine. Și dela Lu- 
cian Bădescu aș cere. 

In legătură cu vestitul Sehnsucht al 
Germanilor, d. prof, Gamilischeg desi- 
gur că ar stabili oarecare limite precise, 
fiindcă deseori e pus în legătură cu o 
serie de sentimente asemănătoa“e ale 
poporului german. In domeniul acesta 
aș vedea exprimată și opinia d-lor 1. E. 
Torouţiu, Victor Morariu şi V. Pătrăş- 
cânu, 

Astfel dorul ar fi analizat în tot com- 
plezul lui şi în raport cu fenomene st- 
fletești europene apropiate sau identice. 


E. AR. ZAHARIA 





se 4 = : 


UNIVERSUL LITERAR 


LUCRURI MICI DESPRE UN OM MARE 


“In cumsul anilor trecuţi, cu ocazia împli- 
ntrii a ratiuzeci ce ant dela moartea lui Ion 
Ghica: o pa:te a presei noastre i-a consacrat 
căteva rânduri ocazionale, cari afară de ba- 
nale!a elogii de circ”mstanţă cuprindeau 
o censtatare dureroasă, indiferența și uita- 
vea tuturor față de acest mare suflet de ro- 
mân, cum l-a caracterizat cândva celalt ma- 
re şi luminat cărturar al Neamului : Nicolae 
Iorga. 

Citina aceste articole, m'am întrebat ne- 
dumerit, datorită cărui fapt Ion Ghica este 
atâţ, de nedreptăţit, fiind uitat nu numai de 


cel cazi scriu cărţi, dar chiar și de cei cari le 


citesc. 

Si indiferența aceasta e cu atât mal cu- 
zicacă. cu cât Ion Ghica a deţinut cu cinste 
c=innităti importante. A fost profesor la A- 
cademia Mihăileană, a fost ministru și prim 
ministru, ambasador la Constantinople și la 
Lenâra, guvernator (bey) al insulei Samos, 
cu titlui de prinţ, membru şi preşedinte al 
Academiei Române și director general al 
Teatrului Naţional. 

Nedumerirea mea a fost însă ' de scuțtă 
durată, căci chiar a doua zi după apariţia 
acestor articole, directorul unei mari re- 
viste mi-a cerut Sămi scriu ceva despre buni- 
cul meu. Inţelegâna să nu dau un articol 
sec, în care să mă măriginesc să anunț hu- 
mai anul naşterii şi al morţii şi să înşir 
lucrările lui, am relatat câteva întâmplări 
din viaţa lui, printre cari şi aceasta poves- 
tită de Alexandru Obedenaru : 

In timpul unui aântract din arama „Des- 
bot Voqă”, în seara deschiderii stagiuni! Gin 
1879—18380, străbătând scena Teatrului Na- 
ţional și însoțit de Grigore Manolescu, ma- 
rele actor comic Matei Millo s'a apropiat de 
ioja directorială, care se afla atunci între 
cortină și prima culisă din stânga. Millo, se- 
meţ, și acoperit în mantia nebunului Ciubăr, 
se adresă către Ion Ghica —pe atunci direc- 
tor al Teatrului National — arâtându-i pe 
Manolescu : 

— Măria Ta, Măria sa Jacob Eraclide cum- 
părându-și astăzi de dimineață o pereche de 
cisme de căprioară. a fost constrâns, fără 
nici o sugestie medicală, să-și suprime 24 de 
ore şi dejunul și dineul. 

Splendidul și neuitatul Grigore Manolescu 
intrupase, în adevăr, cu mare succes rolul ti- 
tular din: Qrama B>rdului dela Mircești. 

Atunci, fostul bey de Samos scoase din 
buzunarul negre! și groasei sale. jachete, 
cinci napoleoni cu barbişon și-i puse în mâ- 
na acelui prinţ al teatrului, care-ţi făcea 
impresia că se reinturnase de peste secolele 
spuiberate, ca. să convingă mulţimea că, exis- 
tă sub soare și nemurire și artă românească. 


Abia Gădusem insă, acest articol, că am 
fost chemat să-i fac unele modificări, deoa- 
rece mi sa comunicat că nu era destul de 
clar. 


Interesându-mă asupra părților cari pu- 
tenu părea încurcate, spre marea mea uimi- 
je, secretarul de redacţie al aceiei impor- 


tante publicaţii mi-a spus pe un ton su- 


Derior : 

— Ne vorbeşti aici de vizita pe care Gri- 
g&ore Manolescu a făcut-o lui Ion Ghica, du- 
pă reprezentaţia iu! „Despot Vodă” ca peste 
câteva rânduri să, ne spui că era vorba de 
altă piesă: „Beyul de Samos”. 

Vă, închipuiţi cât de greu mi-a fost să ex- 
plic acestui domn, — prins în flagrant de- 
lict de ignoranță — că, Beyul de Samos nu 
era o piesă de teatru, ci titlul pe care-l pur- 
tase Ion Ghica pe vremea când fusese gu- 
vernator al insulei Samos, patria lui Pytha- 
gora și unde mal târziu, în zilele noastre, 
inginerul român Zane a trasat primele 
şosele. 

Și pe când dădeam secretarului de redac- 
ție aceste lămuriri, mi-am spus cu melan- 
colie cât de mult greșise, în liceu, defunctul 
nostru profeşor de română, Ion Țiiniraş, 
care pretindea la cursul său că nvmele lui 
icn Ghica va trăi deapururi ca, literat și om 
p2iitic și că generaţiile viitoare nu-l vor uita 
nicicdată... MN 


Dar lăsând gluma deoparte, mi-aduc a- 
minta că acum Câţiva ani, un vechi politi- 
cian, fost ministru, mai mult biblioman de 
Cât bibl:ofil, refuza, cu îndărătnicie să plă- 
tească trei sute de lei unui anticar care-i o- 
ferise broşura acesa rară a lui Ion Ghica, 
intitulată : „Derniăre occupation des prinei- 
pâutes danubiennes par la Russie“ şi sem- 
nâtă G. Chainoi. 

Politicianul nostru nu voi în ruptul capu- 
lui să admită iămuririle anticarului, care 
în desperare de cauză, — văzând că zâm- 
beam, mi se adresă, rugânau-mă să confirm 
fostei Excelenţe că broşura era în adevăr a 
lui Ion Ghica. Abia după ce am explicat în 
delung că există chiar o mărturisire scrisă, 
a bunicului meu, mărturisire ce înlătură 
orice contestaţie, politicianul nu sa lăsat 
convins decât atunci când i-am spus și i-am 
dovedit că G. Chainoi era în realitate o ana- 
gramă a numelui Ion Ghica, 


Inainte de a vorbi de activitatea literară, 
care constituie cea mai frumoasă pagină din 
viața lui Ion Ghica, voi menţiona, în treacăt 
şi pe cât îmi îngăduie spaţiul, rolul politie 
pe care l-a jucat. P 

Deleght, în 1848, al revoluţionarilor români 
ia Constantinopol, Ion Ghica a luat parte 
activă la pregătirea revoluţiei ; însă fiindcă 
aceasta a fost înăbușită, Ghica a rămas în 
capitala 'Tureciei, iar în 1854, la propunerea 
ambasadorului englez la Constantinopole, 

„lordul Reedcelife, a primit să guverneze in- 
sula Samos. Calitățile administrative destă- 
șurate aci timp de cinci ani, au făcut obiec- 
tul admirației tuturor, în frunte cu Sultanul, 
care îl numește chiar prinţ de Samos, 

Departe, printre străini, Ion Ghica nu-și 
aită patria, iar câna Principatele Române 
își făuriseră 'alţe baze, se reîntoarce în ţară, 
unde de astă dată îl aşteaptă mari neplăceri, 
deoarece i se contestă, drepturile politice, pe 
motivul că ocupase un post oficial în insula 
Samos. I-a trebuit o luptă grea, până când |! 
sa recunoscut în sfârșit dreptatea. 

Președinte de Consiliu, ministru de inter- 
ne şi de externe în repetate rânduri, sub 
Cuza și Carol [, după 1871, Ion Ghica n'a 
mai dus o viaţă poliţică activă. 

La 13 August, 1874 a fost ales membru al 
Academiei Române și la 18 Septembrie 1877 
preşedinte al acestei înaltei instituţii. 

Aci, în discursul său de recepţie, a vorbit, 
despre unchiul său, Ion Câmpineanu, des- 
eriina viața şi rolul însemnat jucat de acesța 


în politica și cultura României. I-a răspuns 
Bogdan Petriceicu Hașdeu, care şi-a în- 
cheiat cuvântarea prin lapidarele cuvinte : 
„Locul dumitale era acolo unde universa- 
litatea cuncștiinţelor și-au dat mâna“. 


In 1877, Ion Ghica a fost numit director 
general al Teatrelor unde, ca și la Academie, 
a depus o rodnică activitate, el fiind chiar 
autorul Legii Teatrelor. 

Ultima demnitate politică a fost aceea de 
ministru plenipotenţiar la Londra, post. pe 
care l-a deţinut din 1881 până la 1889 când 
Sa retras definitiv la moșia sa Ghergani din 
iudeţul Dâmboviţa. | 

Cu ocazia sosirii lui în țară se situează și 
următcarea întâmplare : Printre persoanale 
cari veniseră să-l întâmpine la gară se afia şi 
regretatul “avocat şi om politic Petre Sfe- 
tescu. 

Ion Ghica văzându-l și cunoscându-i din 
teatţru, — Sfetescu uriase și un curs de dic- 
țiune — îl întrebă ce mai face. 

— Mulţumesc Excelenţă, sunt procuror 
acum. P 

— A, foarte bine, și în ce piesă?... 

Şi tot în legătură cu șederea lui la Londra, 
iată şi câteva rânduri ale unei scrisori data- 
tă din 22 Aprilie 1884 şi adresată lui Ion 
Bianu. 





ION GHICA 


„Această epistolă ţi se va da de fiul meu 
Alexandru, care vine să-şi facă datoria de 
cetățean. Aşi îi foarte fericit să ştiu că-l vezi 
câţeodată. Iţi alătur şi un răvaș către aren- 
daşul moșiei Ghergani, dela care vei primi 
cu ce să satisfaci pe tipograful Ispirescu, căci 
obrazul subțire se ţine cu cheituială, după 
cum spune povestea vorbei“. 

Am însistat asupra acestei scrisori, ca să 
arăt că Icn Ghica nu şi-a tipărit niciodată 
iverările pe seama statului, el având un 
deosebit respect pentru banul public. 


Activitatea literară a lui Ion Ghica este 
complexă, iar scrierile lui se pot impărți în 
trei categorii : studii economice, studii ştiin- 
țifice şi scrieri literare propriu zise. 

Studiile economice, cunoscute sub titlul de 
„Convorbiri Economice“, sunt scrise în for- 
mă de dialog şi deși cuprind o serie de che- 
stiuni aride, sunt prezentate sub un aspect 
dintre cele mai! atrăgătoare, datorită unor di- 
gresiuni ce constitue câteva foarte intere- 
sante povestiri. Ă 

Studiile ştiinţifice sunt „Pământul şi o0- 
mul“ în care expune într'un stil limpede şi 
accesibil tutror origina globului și vechimea 
omului, precum și diferite probleme de fi:0- 
zotie și metafizică ; „Vademecum al ingine- 
rului“, în colaborare cu Dimitrie Sturdza ; 
„Omul fizic și intelectual“ și „Ochire asupra 
ştiinţelor“. 

Dar opera lui de seamă o consiitue, fără 
îndoială, „Scrisorile către Alecsanari“, în de 
Ion Ghica a scos în evidență desăvârșitele lui 





DOUA POEME 


de DINO CAMPANA 


(Pe care-ţi plăcea să le priveşti din dosul gratiilor 
Stelele, palidele, noptaticele): 


GEAMUL 


-— Seara fumurie de vară, 


De după geamul înnalt amestecă luminile în uabră 

Punându-mi pe suflet pecetea lor fierbinte. 

Dar cine (pe malul fluviului se aprinde o candelă) cine 

Fecioarei Apărătoare a podului, cine e, cine «e, cel care 
[a aprins candela — e 


de CONSTANTIN A. |. GHICA 


“calităţi de povestitor. Fără a mai vorbi de 


iimba minunată în care sunt scrise și de vi- 
zoarea şi ccioritul stilului, trebue să spunem 
că e atâta natural în ele, atâta umor fin și 
mai ales atâta grijă în a prezenta lucrurile 
şi oamenii, încât lectura lor devine tot mai 
plăcută, pe măsură ce facem cunoștință cu O 
epocă de mult dispărută, dar care prin pana 
lui reînvie sub ochii noștri. 

Ca o urmare a „Scrisorilor“ trebue soco- 
tite și „Amintirile din pribegie“ cari cuprind 
pagini Qe bogată inspiraţie și caldă evocare 
a trezutului nostru atâi de frământat. 

Credem că nu-i lipsit de interes să amini- 
tim aci că Ion Ghica începuse să scrie un 
roman de moravuri, „Don Juanii din Bucu- 
reşti“, din care o parte a apărut în ziarul 
„independenţa“; afară de aceasta a mai tra- 
dus „Preţioasele ridicule“ de Moliere şi a scris 
impreună cu Olănescu-Ascânuo, cateva scene 
aintr'o comedie al cărei titlu nu fusese hotă- 
rit încă. | 

In ultimii ani Ion Ghica a colaborat la 
„Revista Nouă“ de sub direcţia lui Eașdeiu și 
scoasă, de acel fin și distins intelectual, Vic- 
vor Bilciurescu, pe care mai avem fericirea 
să-l numărăm printre.noi. D-sa mi-a arătat 
textul original al telegramei prin care Ion 
Ghica a fost proclamat redactor la această 
revistă și al cărei text e următorul : 


Ton Ghica 


Gara Ghergani 


„Fiind aclamaţi redactori ai „Revistei 
Noui“: domnia voasiră şi domnul Sturdza, 
suntem mândri a vă avea în fruntea ncastră, 
viu recunoscători pentru concursul ce ne-aţi 
dat până acum. 

„La mulţi ani! 

„Semnaţi:: Haşdeu, Sturdza, Socec, Mirea. 
Seineanu, Banu, Speranţia, Gion, Victor Bil- 
cinrescu, Lugoșianu, Pitiș, C. Ghioniș“. 


La 1889, Ion Ghica sa inapoiat în tara. la 
Ghergani, unde a rămas pană ia moarte. Și 
astăzi, după atâţia ani, am cules în grădina 
amintirilor o jerbă proaspătă şi acesce fiori 
de vise, umede incă de rcuă, le-am oferii în 
dar memonei lui, căci aci, in casa lui dela 
Ghergani, mi-am petrecut copilăria și o 
parte a adclescenţei. 

Retrasă. într'un parc imens, inconjurată de 
alei umbroase, se află casa, iar ceva mai de- 
parte, biserica ridicată in 1889 de Ion Ghica 
şi de soţia lui Alexandrina. 

Nu ştiu de ce, dar ori de câte ori mă. du- 
ceam iu Ghergani sau treceam numa, in 
peregrinările mele, prin faţa acelei staţii si- 
tuată la jumătatea, drumului intre București 
şi Pitești, îmi revenea în minte versul lui 
Sainte Beuve: 


î i ie 
„Naître, uivre et mourir dans le ni&me Maison . 


Fără a întruni în el o muzicalitate desă- 
vârșită, sau măcar 0 deosebită sonoritâe. 
versul acesta îmi evocă o sumedenie de .. 
ceruri. Şi aminiurile se auunău LOLucăuha CU 
grămaua, chiar atunci când revedeam, din 
iuga trenului, cupoiă capelei sâu casă ascun- 
sa printie copatui partuiui. 

Și fiindcă amintirile nu ne părăsesc ni- 
ciodată, revedeam pe bunicul meu, stând 
ţintuiţ mtr'un ICuOnu, sau imi venea în nun- 
ie nenumărate mici miâmplări în legăvură 
cu viaţa lui atât de tristă în zilele-i din 
urmă. 

Căci autorul „Serisorilor către Alecsan- 
ari“ era paralizat acum şi aştepta moartea 
ca pe o supremă eliberare. i 

Și într'o după amiază de primăvară, în 
vimp ce ploaia nu mai contenea, lon Ghica 
a tost Gus la iăcaşul de veci şi înmormântat 
în cavoul capeiei, pe frontonul căreia stră- 
jaceşte in htere de aur, următoarea inscrip- 
ie: 
„Aceasta, este odihna mea în veacul vea- 
cului'* 

Simplu şi modest, — cine mai mult decât 
el şi-a bătut joc de grandomânia demnă de 
râs a acelor cari abuzează de titlurile de no- 
bieță ? — Ion Ghica a trecut în lumea um- 
brewvr după o viaţă închinată binelui ob- 
ştesc şi scrisului, pe care l-a onorat ca să fie 
uitat apoi chiar de acel cari cred util să-i 
pomenească numele. din când în când. 


Cea care trecea tăcută 
A murit: nu știi? 


Era noaptea 





Și albă ca un sbor de porumbi, 


Orgiilor din perfidul Babilon, 
Izbucneau către cer în făşii şi mănunchiuri un paradis 


PR 


Astăzi când îmi granjum în adapust, 
pe o măsuță improvizată din . aile mele 
nimicuri dragi cărora Singurălui ua şi depărtă- 
filie muu Jucui să le închin um cut aproipe 
fetişist, am dat peste o reproducere în culori a 
ceiebyuiui tablou al lui Repin, „Ivan cel Groaz- 
nic și fiul său Ivan”, dăruită printre alte repro- 
duceri după Surikov și Makovski, de un învă- 
țător de origină greacă, dintr'un oarecare sat 
ascuns și pierdut la poalele unui nesfârşit ori- 
zont de stepă. Reproducerea, foarte reușită de 
altțel, cu toate tonurile ei nuanţate de un roșu 
abundent pe care m'am putut să nu-l apropii de 
însăși îstoria slavă și sângeie rus, mi-a inspirat 
groază şi nu ştiu ce atmosferă halucimantă, de 
delir, încă din ziua în cure întâmplătorul meu 
amfitrion de o noapte, mi-o dăruise ca o răz- 
bunare ascunsă pentru neîncrederea mea igno- 
rantă în virtuțile plastice ale poprului rus. A 
fost în acea seară de Octombrie o lecție neaș- 
teptată dată de un dascăl a cărui şcoală numără 
numai 14 elevi și triumful acestui dascăl sihas= 
tru pe care timpul şi vitregiile soartei îl usca- 
seră ca pe 0 gutapercă, n'a fost deloc mic. 

Atunci totuș, îmi amintesc, nu ştiu de ce am 
fost stăpânit numai de acea: încântare amesteca- 
tă cu grocză la care te subjugă Jrumusețea şi ex- 
presia armonică a tuturor subiectelor posedate 
de porniri necontrolate şi diabolice. In asasina- 
rea fiului său lvan şi în remuşcările care îl în- 
colțiseră pe Ivam cel Groaznic până la nebunie, 
într'o îmbrăţișare de expiere imposibilă ce în- 
cerca zadarnic să zăgăzuiască şiroaiele de sân- 
ge ce se scurgeau pe tâmpla lividă şi faţa crip- 
pată a victimei imperiale, am văzut atunci nu- 








- mai 0 expansiune criminală a demenţei și o ex- 


presie artistică (O! cât reușiseră culorile iui 
Rapin să desăvârşească această demență !) obse= 
dantă şi copleşitoure. 

Acum însă, când stau la mumai câteva sute 


de metri în fața svârcolirilor şi spasmelor liniei 


ruse, reproducerea lui Repin și crima patolo- 
gică a iui Ivan cel Groaznic, îmi par a:tjel sau 
în orice caz îmi par și altfel decât la începul. 
Acum, ea. îmi uminteşte, naș şti precis de ce, 
incoherență şi strania debamdadă sufletească 
Qin „Râsul roșu” al lui L. Andreev şi nu pot so 
privesc fără ca. în locul lui Ivan cel Groaznic, să 
văd miiioane şi milioane de ruşi. Ivan cel Groaz- 
vie mu mai este numai Ivan cel Uroaznii 
El este toată linia asta rusă, tot frontul ăsta de 
valuri care cad şi valuri cari vin, este goana 
utopică după fericirea universală a dureroasei 
ebunii a lui Ivan Karamazov, este în sfârșit 
unarhismul exclusivist al lui Bakumin („Să dă- 
râmăm, să dărâmăm totul ; nu e treaba noa- 
stră să construim”) sau al lui Raislolnicov sai 
dacă vreţi, este întrun cuvânt, istoria rusă de 
totdeauna. Mii, zeci de mii, sute de mii» milioa= 
ne de ruşi, înfierbântaţi ca îutr'o orgie bachică 
şi alergând după o fericire pe care întotdeauna 
au fost și vor fi ultimii care so găsească; iată 
ceeace văd acum în magistraia pânză a lui Re- 
pin. Puhoiul ăsta vine din toate părțile și strigă 
şi urlă și wrea cu tot dinadimsul ceva. 

Das ce vrea în dețimitiv acest puhoiu și re 
vor toate aceste apariții a căror furie te face 
să te gândești la apocaliptica fiară cu șapte ca- 
pete şi zece coarne? O! Mai mimcia toată. Au 
auzit numai pe Raskolmicov că „totul e permis” 
și cum fiecare simte în el sângele și magia me- 
ditațiilor acestui solitar „cuceritor”, vor să îm- 
plinească acum în fapt, pentru... fericirea umi- 
versală, dialectica posedatui.ui teoretician ul for- 
tei cu ori ce pret. Fericirea, da fericirea înain- 





30 Marţie 1944 





Dintr'un „Carnet de războiu“ 


TEXTE 


le de arice și câștigată oricum. Ce importanță 
mai poate avea prejudecata neserioasă a .jus- 
tiției, când însăși justiția imanentă e privită ca 
o superstiție pentru oameni săraci tu duhul şi 
slăbănogi din fire ?!... Ehei ! Faza reveriilor pla- 
tonice şi a iluziilor șubrede cu temeiuri în irea- 
lităţi îndepărtate, şi-a suspinat de mult aminul 
ei... N'a spus cândva Lermonto», acel nejericit 
părinite al lui Peciorin, „un erou al timpului 
nostru”, pentru toată Rusia și toţi ruşii? : „tim- 
pul viselor mele a trecut; timpul lui crede nu 
mai este ; de acum îmi trebuesc plăceri mate- 
riale şi o fericire palpabilă, o fericire care sc 
cumpără cu aur, o fericire pe care poți s'o porți 
în buzunare ca pe o tabachere”. Cine ar fi putut 
rezista dar acestei iprafesii de credință care a 
izbucnit mai întâi în istoria literară ca un vetto 
romantic adus lumii vechi, iar mai apoi în îsto- 
rie, când eu era plină de atâtea inedite făgă= 
duinţe ? Ruşii, în orice caz, nu. Ei sau rezisuat 
doar întotdeauna atât de timid în faţa tentaţii 
ior de tot felul şi au fost chinuiţi atât de con" 
stant de mirajui desechilibrului, că nu se putea 
ca până la sfârșit, alarma lui Lermontou să nu-i 
facă să-și repudieze un trecut rușimos de incer- 
tițudini, pentru a umbla nu după himere, ci 
după „o fericire materială, palpabilă, după o 
fericire pe care poţi so porți în buzunar ca pe 
o tabachere”. Totuşi, cum a dori o fericire „pala 
pabilă” pentru tine şi pentru toți e uma şi a 
avea-o chiar, e alta, eru nevoe de o trambulină 
şi de un impuls fie și de logică bolnavă, care să 
entuziasmeze şi să janatizeze întreg acest „po- 
por al hazardului“, cum l-a numit Dostoiewski. 

Şi atunci, a apărut, nu ca un accident sau cu 
0 figură literară, ci ca o consecință necesară a 
heredităţii save, sojistica lui Ruskoinikov (poate 
prea puțini știucă în Rusia contemporană „Cri- 
mă şi pedeapsă“ «e sipecial recomandată pentru 
„Dedagogia” mulţimii, în timp ce „Posedaţii”— 
care prim asasindrea lui Șatov prefigurează pro- 
cesul şi condamnările în massă ale elitelor în 
1936 -— e o carte interzisă): Justiţia ? Dar ce 
poate însemna justiția pentru geni ca Napo- 
teon și pentru oameni puternici 7... Geniile sunt 
doar in ajară de legi şi în omnipotența tor, eie 
își pot îngădui orice; pentru că ele înşile sunt 
un fei de Dummezei. Aşa dar, erika, erika, va 
striga tânărul haskoinikov incă.zit de febra jal- 
şeor sae swogisme, Sunt un NupoCon Şi cum 
nu Cunosc nimic care să-mi stea împotrivă şi 
nimic care să nu-mi fie îngăduit, măime voi 
omori pe maniaca asta bătrână, chiabură şi ava- 
ră, îi voi lua banti şi voi fi de acum dacă nu 
chiar un Dumnezeu, cel puțin un om care îşi! 
pPIGruă jericurea un buzutear „ca pe d tubacnere'... 
Şi tânărul Raskolnikov, pe cât a putut, s'a ținut 
de cubani : a OMOriL pe uitratusi, 1-0 suit Lunii, 
a scăpat până nu l-au prins remuşcăriie până și 
de justiţie, dor până la urmă, până la urmă n'a. 
reuşit să câştige vre-o altă fericire, în afară de 
cea pe care i-o va mwui putea aduce penitența.: 
într'o închisoare de undeva dim Siberia. 

Discursul lui fusese însă atât de elocvent şi 
fascinant pentru o rasă a tuturor aventurilor, 
că cu tot epilogul soartei lui Raskolnikov, el a 
făcut, mai târziu din toţi rușii, dacă nu o țară 
de genii şi Napoleon, o țară plini de contagioşi 
Raskolnikovi. Se pare chiar că în Rusia zilelor 
nostre, nu mai e nimeni care să nu freamăte 
dinainte de bucuria de a sugruma această bă= 
trână, chiabură şi avară Europă pentru a îm- 
părți mai apoi fericirea în dreapta și în stânga 
(am găsit înti'o librărie un gânditor Ivan Ka- 
Tamizov jucat de nu ştiu ce actor, care, cu 
mâna la bărbie şi privirea în nemărginire» căuta 
desigur formula de a împărți fericirea univer- 
sală cu cartelă) şi pentru a o purta fiecure la 
butonieră sau cum a spus Lermontov, „în buzu= 
na ca pe o tabachere”, E un blestem sau poata 
cine ştie, cum ar swune Byron, rușii Sau nascut 
prea repede după cădere, căci atât i-a muncit 
tot timpul problema fericirii universale (pe cine 
a mai frământat utâta uceastă piatră filosofală 
metajizică ?) şi atât de puţin au cunoscut feri- 
curea, că nu pot să-i privesc, să-i ascult şi să le 
văd furia cea fără de margini» ca a fiarei apo- 
calliptice cu 7 capete şi 10 coarne, fără să mă 
prindă imibu, pentru wcest efort nesăbuit de a 
fi Napoleoni sau genii. 

De aceia poate, astăzi când privesc din nou 
demenţa asasină a lui Ivan cel Groaznic, îmi 
pare că în halucinantul tablou al lui Repin, văd 
Miu numai pe Ivan cel Groaznic şi pe fiul său, ci 
şi milioane şi milioane de ruşi, care odată și 
odată vor călca pe paşii din urmă ai lui Raskol= 
nikov şi-şi vor mistui remuşcarea implacabilă, 
intr'o penitenţă care le va fi şi ultimă consolare 
şi ultimă salvare. 


STELIAN TECUCIANU 





Călătorie printre fhotare 


La început a fost drumul ca un stins curcubeu 
Apoi s'a despletit domol pasul meu. 

N'am iubit niciodată cetăţile ; 

Zidurile înalte de var 


Mi-au otrăvit luminile ce-mi jucau în pahar 


Și mi-au sugrumat cu mâinile lor de piatră singurătățile. 


M'am visat totdeauna la sânul câmpiilor 
Podidit de laptele cucului. 


— Vezi, frate, mi-a plăcut somnul haiducuiui 


In odaie un iz de putreziciune: e (de flăcări, Şi nunta de argint a păpădiilor. 

In odaie o rană trandafirie care coace. in iubrice şuerături groteşti, D i ă 

Stelele sunt nasturi de perlă şi seara se îmbracă Şi sunete de angelice clopote, S - î. en pe î ih fe ee Se nelu ece paste: 
| ia ilie Şi stirgăte şi glasuri de prostituate, 0!... şi cât aşi fi vrut... cât aşi fi vrut.., 

Şi tremură seara, uşurateca: e ușuratecă seara Şi pantomime de Ofelii Nae pal ȘI fose mnlațilui de: see să ntăvnigicoate 


[şi tremură, dar e 


In inima serii e, 
Mereu o rană trandafirie care coace. 





SEARA DE ORGIE 


Mi-a spus inima în seara asta: nu ştii ? 
Alba-brună, neasemuita, 
Cea cu părul mai bălai decât aurul: 


Cea cu ochii scânteietor negri, cea de viţă regească, 


Cea care înflorea roza 
Răcoare a dimineţilor : 
Şi tu urmăreai în zare 


Incarnarea fantasmei visului tău matutiu : 


„Cea care rătăcea când visul 
Şi mireemele învăluiau stelele 


. - . - ă Dă . 


Musise ultima gâlgâire a unui cântec vulgar 
Şi-mi lăsase sutietul culundat în durere, 

Iar eu rătăceam singur, fără dragoste 
Lăsându-mi sufletul pela fiece poartă: 

Cu Ea, care nu se născuse încă dar murise 
Lăsându-mi sufletul fără dragoste : 

Şi sufletul îmi era cufundat în durere: 

Iar eu îmi lăsam sufletul pe la fiece poartă. 


traduse de CONSTANŢA TUDOR 


Distilate de umilul plâns al becurilor electrice. 





. . - - 


Nu mi-ar îi fost greu, lună, să te sărut!... 


Nu mi-s'a deschis nici un drum neted. 
Când plecam primăvara ajungeam când suna clopotul 


[frunzișului veşted. 


Oricât pormeam de vreme ajungeam prea târziu 
Parcă mi-ar fi ieșit paşii mu din viaţă ci din. sicriu. 


Am lăsat din mine peste tot sdrențe 
C'am strâns la piept atâtea crânguri de măceşi 
0... de-ai fi văzut cum făceau veverițele reverenţe 


Nu mi'ai fi blestemat că n'am fost dintre aleși. 


Eu atât am ştiut să fac 

Să mă îmbrac şi să nu mă desbrae 

Hainele prin hăţişuri să mi-le rup 

Dar mi-a rămas în câmp și-o parte bună din trup. 
Poate cea mai bună 

Voiu plăti — face ! — pribegiei din urmă, arvună 
Cred că acolo-mi va fi mai uşo 

Cu fulgere nevindecaten picior !... 


ION POTOPIN 


Martie 1944 


V.PAVELCU: Perspective 


Sub titlul de Perspective, 
dl. prof. V. Pavelcu, titula- 
rul catedrei de psihologie 
dela Universitatea din Iaşia 
adunat zece studii publicate 
în revista „Cuget Moldove- 
nesc“, unul inedit şi două 
conferințe ţinute la postul 
de radio „Moldova“. Studiile 
se intitulează :  Variaţii pe 
tema inteligenţii (1942), Tim- 
pul și spaţiul în lumea ru- 
rală (1941), Chemarea visu- 
lui (1942), Substituiri (1940), 
Lumea festivă (1942),  Me- 
tamorioza (1942),  Rătăriri 
(1941), Schimb, In lumea lui 
Narcis : (1940), Cutremure 
(1940), Elitele în faţa isto- 
riei (1941), iară conferințele 
Cunoaşterea de sine (1942) 
şi Cultul trecutului. 


Cu toate că sunt scrise de 
un specialist, studiile şi con- 
ferinţeie cuprinse în volu- 
mul Perspective se adresează 
omului cult în genere fără 
a pierde, câtuși de puțu,, din 
valoarea lor științifică. Fap- 
tul este de două ori îmbucu- 
rător şi de două ori semni- 
ficativ. Să ne explicăm : 

Dl. Prof. V. Pavelcu este 
psiholog și pe deasupra, psi- 
holog român tânăr format în 
şcolile celei mai severe ob- 
servanțe a metodelor ştiin- 
țifice care şi-au făcut un 
punct de onoare din evitarea 
oricărei presupuneri sai ghi- 
ciri în materie de exploata- 
re a proceselor psihice. 
Scoasă aproape cu desăvâr- 
şire din urs=nalul de testa. 
chestionare, aparate și pra- 
cedee :experimentale, îiloso- 
farea în psihologie a făcut 
loc statisticei. Cetitorul ne- 
inițiat înch'de cu neascunsă 
deziluzie tratatele în pagini- 
l« cărora încearcă să dea de 
urma cel puţin a unui înce- 


put de  lămurire a tainelor 
psihice simțite concret şi, 
deseori, vehement. Proiilele 
şi diagramele nu-i vorbesc. 
Constaţările omului de ştiin- 
ță nu-i sunt evidente. Pra- 
blemele puse de acest om de 
stiință nu i se par a fi cele 
adevărate. Psihologia moder- 
nă ia în ochii cotitorului ne-" 
in'țiat, aspectul unei geome- 
trii analitice reci ca un sche- 
let. Desigur că nu a specia- 
listului este vina incompre- 
hesiunii de care vorbim. 
Există totuşi, o diferenţă de 
perspectivă între el şi inte- 
lectualul profan în materie 
de psihologie modernă expe- 
rimentală. Diferenţa e aşa 
de hotărîtoare încât, nu ra- 
reori, sa vidică paravane 0- 
pace ch'ar între specialist şi 
specialist. Ce vor să zică 
toate acestea ? Ce] puțin un 
lucru: Psihologia actuală, 
abordând cu unelte geome- 
trice incomensurabile regi- 
uni ale sufletului, se găseşte 
în plină delimitare a lor, în 
plină aruncare de graniţe, 
nemaiavând timp pentru în- 
țelegerea fenomenelor câte 
le constituie. Şi aşa se expli- 
că dece dăm peste psihologii 
si mai ales, peste psihologi 
care îţi vorbesc ceasuri în- 
tregi despre inteligență fără 
a o fi sezizat măcar o singură 
dată în mod cert, sau îţi vor= 
besc ore întregi despre cuta= 
re efect firă a-ţi fi putut 
comunica fie şi numai o săr- 
mană singură undă din bo- 
gatele lui radiaţii. Nu mai 
vorbim de toți acei scholari 
şi famuli ai disciplinei în ca- 
pul cărora sutele şi mme de 
recete ştiinţifice  Bâzâie în- 
curcata în vârtejul steril al 
propriului lor balast. 

Faptul nu ar avea consa- 
cințe dacă lucrările şi agita- 
țiile acestora din urmă nu ar 
reclama perpetua lua: în 
consideraţie din patita va- 
menilor diriguitori şi dacă nu 
ar reclama, mai ales, drep- 
tul de amestec decisiv în a- 
numite compartimente foar- 
te sensibil= şi detuc iertătoare 
ale vieţii publice, 

Dar lăsând la o parte gra- 
vele urmări câtu pot deriva 
dintr'o greşită psihotehnici- 
zare a vieții, reținem  con- 
statarea că în „comerţul“ 
moral cotidian dintre oameni 
maioritatea cavârşitoare de 
„atingeri'* este de ordin 
psihologic. Departe de ni 
orice  psihologism.  Realita- 
tea nu e psihologism. In 
contactul lor de toate zilele, 


Di 
can das 3 gi a i dou aia ati 











oamenii fac mai multă psi- 
hologie decât toate labora- 
toarele de pe glob la un loc. 
Ori, faptul nu poate fi tre- 
cut cu vederea. Nu este bine 
să fie trecut cu vederea, — 
iar aceasta cu atât mai mult 
cu cât, în literatură, în pre- 
să, în discuţii, în reclame, 
în manifestații colective şi 
peste tot unde există un ru- 
diment de obedienţă sau re- 
ceptare pasivă a unor inter- 
pretări sau soluţii venite din 
partea cuiva; ridicat peste 
nivelul de pretenţii normal 
al masselor, este necesar ca 
atât ascultătorul cât și cel 
ce dă anumite sugestii să fie 
lămuriţi, măcar în linii gsne- 
rale, asupra mecanismelor 
pe cari se întemeiază şi din 
cari se încheagă respective- 
le sugestii, interpretări sau 
soluţii. Este necesar deoare- 
ce altfel amândouă părţile 
riscă să cadă în erezie. Știm 
prea bine cât de dureroase 
pot fi ereziile. 

Deaccea o care de psiho- 
logie cum este volumul de 
Perspective al  d-lu profe 
sar V. Pavelcu rămâne un 
sdevărat dar făcut cebhtoru- 
lui din partea unui specia- 
list întemeiat nu numai pe 
aparatul d-sale i ştiinţific 
foarte riguros, ci stăpân, 
cesace nu putem sublinia cu 
ciestulă relevare, pe admira- 
bile mijloace comunicative. 
D. profesor V. Pavelcu se si. 
tuia?ă, inspre folosul și mul- 
tumirea tuturora, în rândul 
acelor oameni de știință cari 
stiu că sunt datori să-şi îm- 


părtăşească luminile şi din- 


colo de zidurile. severe ale 
sălii de curs și să-şi comu- 
nice cu vorba pe înţelesul 
tuturora convingerile  do- 
bândite în laborator. Iată 
dece spuneam că faptu. de 
a se fi adresat, prin Pers- 
pective-le d-sale, omului 
cult în genere fără a îi pier- 
dut din temeinicia ştiinţifi- 
că, este de două ori îmbucu- 
rător şi de două ori semniti- 
cativ. | 

Dar nimic nu este mai în 
măsură a pune în evidență 
valoarea sau frumusețea u- 
nui lucru decât ilustrarea a- 
cestei valori sau frumuseți 
prin prezentarea lucrului în. 
suși. Ne permitem  deaceea 
să cităm câteva fragmente 
din cartea profesorului ie- 
san, cu nădejdea de a nu ne 
fi înșelat în alegerea lor și 
cu convingerea că, azi mai 
mult ca oricând, aceste cl- 
tate pot fi puncţ de plecare 
pentru. multe gândiri şi răs- 
gândiri. Iată-le: - 

„Inteligența. nu se poate 
defini prin reuşită şi nici 
reuşita nu se poate reduce 
numai la factorul inteligen- 
ţii. Nu toţi oamenii înteli- 
genti reușesc.“ (pag. 7). „Un 
act. intelectual se desfășoară 
pe o rază de acțiune minta- 
14. Cu cât această rază este 
mare mare. cu atât inteli- 
genţa este mai: viguroasă“, 
(pa. 143. „Omul inteligent nu 
este ultima şi cea mai desă 
vârsită formă de evoluție. 
Intelig ajunse la maxi- 
mum de intensitate în mo- 
mentul când omul începe 
să-şi făurească din sufletul 
lui, încă amorf, o personali- 
tate“. (pg. 21), 

„Problema ridicării sate- 
lor este una dintre cele mai 
dificile şi mulți n'o înţeleg, 
încercând s'o rezolve în 
spirit orăşămesc, logic, ab 
stract, după modelul institu- 
ţilor: urbane... Ridicarea sa- 
tului nu se poate face decât 
tinându-se seama de strue 
tura morală specifică, de nt- 
velul de evolutie. de timvu) 
şi spaţiul ţăranului”. (pg. 
33). 

„Mistica vorbei poate de- 
genera în beţie de cuvinte. 
Instrument delicat şi  pre- 
tios, cuvântul nu poate fi 
lăsat pe seama copiilor. Un 
cuvânt adresat multimii pon- 
te răscoli dintr'odată mii de 
suflete; puterea lui . devine 
puterea a mii de conștiințe, 
a mii de brate: flacăra lut a- 
prinde nenumărate patimi. 
Porţile visului politic sunt 
deschise”, (pa. 42). | 

„Dacă tendintele noastre 
pn S'ar satisface decât prin- 
iun număr limitat de o: 
hiecte, sau printr'un. număr 


mm as 


E Cp 


sall 


n 


Cronica literară 





vestrâns de mijloace, viața 
noastră ar fi prea chinui- 
toare și echilibrarea fiinţei 
noastre ar fi adesea imposi- 
bilă... Substituirile  psiholo- 
gice ne permit canalizări 
pașnice alea energiei, extin- 
deri normale sau quasi-nor- 
male, cu efect de ușurare. 
Astfel  himerele şi utopiile 
își au rostul lor. A le înlă- 
tura este primejdios, căci 
ele ne alină suferințele şi ne 
purifică sufletul“. (pg. 50). 

„Adevărata cultură mer: 
ge paralel cu o distribuţie 
sănătoasă a energiei sufle- 
teşti, cu o politică rațională 
a economiei psihologice“. (pg. 
57). 

„O minune în ordinea fi- 
zică a fost invenţia pârghiei, 
o altă minune, în ordinea 
sufletească, a fost primul or- 
din.” (p. 62). 

„Conduitele noastre se 
calitifică de către societate. 
Opinia publică fixează, pen” 
fru anumite împrejurări, ca- 
litatea şi intensitatea senti- 
mentelor în circulaţie... Ser 


viciile reciproce se traduc în 
cantităţi, evalându-se  ast- 
fel raporturile sociale  :de 
schimb. Înțelegerea  balan- 
ţei sociale ne permite să v=- 
dem mai clar în labirintul 
sentimentelor omeneşti. Din 
excadentele de simpatie sau 
antipatie, de iubire sau 
ură, resentimentele,  recu- 
noştinţele, umăințele,  invi- 
diile, cu toată varietatea de 
acţiuni şi Teacţiuni, prin 
vare ele se traduc şi se con- 
sumă“. (pg. 77). 

„Națiunea nu există  îna- 
inte de a exista conştiinţa 
despre ea. Anumite  împre- 
jurări istorice pregătesc a- 
pariţia conștiinței etnice“. 
(pg. 92). 

„Marile prefaceri şi revo- 
luţii sociale suni, crize şi 
transformări de credinţe, In 
anumite epoci, societatea 
devine conștientă de ele, 
prim luarea atitudinii de o- 
poziţie şi ostilitate faţă de 
unele, prin îmbrățişarea en- 
tuziastă a altora. Cele vechi 
se prăbuşesc, altele noi: se 
nasc. Omul se adaptează 
la noile crezuri, construind 
din ele noi realități sociale. 
Odată cu credinţele se 
schimbă ordinea socială, 
precum şi poziția socială a 
multora dintre membrii so- 
cietăţii“. (pg. 107). 

„Numai prin marile în- 
cercări se poate măsura tă- 
ria morală a unei elite ;: la 
răscrucile istorice se separă 
intelectualul de  pseudo-in- 
telectual, adevărata elită de 
cea aparentă“. (pg. 118). 

„Așadar, cultul trecutului 
corespunde unei aspirații a- 
dânci de nemurire, unei ne- 
voi de evaziune din actual și 
unei trebuințe desinteresate 
de contemplație. El este o 
teacţie față de influenţa dis- 
tructivă a timpului, o încer- 
care de megare a acestuia. 
Astfel omenirea se legă . de 


umbrele trecutului cu  ace- 
eaşi putere cu care tinde 
spre noi forme de viitor“. 
(pe. 126). | 

Am citat mult pentru o 
cronică literară, prea puţin 
însă pentru a ilustra din 
toate punctele de vedere 
Perspective-le d-lui  profe- 
sor V. Pavelcu. 

Menită cetitorului de toate 
profesiunile intelectuale, zar- 
tea d-sale e reconfortantă şi 
limpezitoare ca un vu matt- 
nal. D. profesor V. ruvelcv, 
dotat şi cu un mare talent 
de scriitor nu este psiholo- 
gul pur şi simplu, adică „nu- 
mai psihologul“ unui sector 
de investigație ştiinţifică, 
D-sa este psihologul viu, . în 
lumina sufletească a căruia 
fenomenele psihice vibrează 


ra. 

Alături de „Între două lu- 
mi“ cartea d-lui profesor 
M, Ralea, — și d-sa cobori- 
tor din linia psihologilor vii 
de mare clasă, — Perspec- 
tive-le d-lui V. Pavelcu sunt 
o lectură orientatoare, prilej 
de adâncă pătrundere a lu- 
crurilor și faptelor şi prilej 
de nobilă bucurie estetică în 
acelaş timp. UA ga 


TRAIAN CHELARU 


Aare a mea a -.. ._.. 


UNIVERSUL LITERAR 


Ne-a fost plăcută tovărăşia înţiripată la 








5. 

| N d 
a] iu] 
CRESE i aia pi] 
tră, şueratul morţii era sinistru. Intunecimi derentă, în miezul reflecţiilor, la care a- 


un puhar de vin, între cei trei colegi de altă- 
dată, regăsiţi în orașul amintirilor tinereşti. 
La restaurantul elegant „Corso“, pe terasa 
întinsă larg, ca o plajă binefăcătoare, la ma:a 
din colțul străjuit de flori, noi de mult în- 
necam clipele timpului în paharele golite, 
fără cumpăt. 

Pe masă aștepta onoarea cuvenită, încă o 
gavrafă cu vin, ce se rânjea la noi, isp.titoare; 
alături o sticlă cu sifon, ca o fântână arte- 
Ziană, își sonoriza prezența, ca o mie de 
viespi neadormite, 

— Mititei, nu mai doriți? ne întreabă 
chelnerul, ce se plimba re la mese, serzvia- 
bil şi politicos, ca o fată mare. 

—— Nu ?ntreba Ionică, ci servește-ne, or- 
donă Răduț, prietenul nostru cel mai în 
vârstă, avocat de profesiune. Și tundcă în 
arta culinară, ospătăria locală se distingea 
prin varietatea apreciată a mititeilor, noi 
clienții ne-am arătat la înălțime, înconju- 
raţi fiind deopotrivă de simpatia şi admţra- 
ţia chelnerilor ca şi a proprietarului, 

La 0 vreme, numai noi formam obiectul 
atenției generale, căci mesele vecine şi-au 
rărit rândurile, ca la o reușită tragere prin 
intervale. Fiecare se simţea degajat de 
grijile prezentului şi liber ca întrun întins 
adânc de ape. Numai luna, asistenta solitară, 
furișându-se printre scamele norilor, se uita 
la noi „cu ochii galbeni“, râvnind parcă la 
fericirea terestră. Prin sita vremii, tăcerea-și 
cerne clipele încremenite, rar, tot mai rar... 

Gândul, hoinarul copil, pribegeşte mereu 
și tot mai departe... Pe panta amintirii noas- 


- 


. tre lunecă scene trăite, neostoite... O cucu- 
baie spintecă văzduhul, cu două note stri- 


dente, funebre, Fără vote, pe arira gândului, 
ni se așează amintiri sinistre, negre ca pă- 
catul, i 

— Măi, fraţilor, măi, e greu războiul! 
oftă Conu Iancu, colegul de facultate, cu 
gândul împrăștiat în cine ştie ce ţară, îm- 
potmolit în apele trecutului. Ca să-și de- 
monstreze părerea, îşi răsuci odată gâtul, 
probând urma rănilor câștigate. Apoi, ca o 
supremă vitejie dovedită, satisfăcut, îşi mân- 
gâie cu mâna butoniera în care stătea în- 
fiptă insigna virtuții militare. 

— Bine Iancule, dar cum ui scăpat din 
iadul în care ai fost? îl întrebai eu. Răduţ 
ofiă fără să spună un cuvânt, își făcu cruce, 
furat de cine știe ice amintire iinduioșată, 
apoi, inaugură solemn clipa altei libaţii: 

— Noroc fraţilor 1... 

— Noroc! 

Muzica tumultuoasă de ţigani cânta fre- 
netic un marş. Entusiasmat, în gesticulări 
aprinse. Răduţ ordona energic : 

— Cântă lăutare!?! Se ridică apoi dela 
masă și silindu-se să ia o poziție militară, 
demnă, se îndreptă spre șeful orhestrei, că- 
ruia-i lipi pe frunte o hârtie, de-o valoare 
monetară apreciată cu extremă satisfacție, 
în partea interesată. Când reveni, Conu 
lancu își continuă povestirea scenei, trăită 
pe câmrul de luptă. 

sȘi-n ziua fatală, am pornit la atac ge- 
neral, cum spun, împotriva pnonştrilor de 
beton, ale căror pântece gemeau de proiec- 
tilele dătătoare de moarte.. Deasupra noas- 





== NOTE = 


CAETUL 1-2 


pe un ton 
al revistei ieşene „Luminătorii“ 


tiva  ortodozismului, 
laic disputa Dimi- 


de iud, de nopți veşnice, Prin perdeaua grea 
de fum, vedeam abia cum țâşniau în sus 
cozile grenadelor ce explodau. Ai noștri, în- 
vățați cu tul, atacă violent, respingând 
pe inamic. Dar în toiul luptei o schijă de 
obuz reteză viața cățitanului Pop, coman- 
dantul companiei noastre, Observând aceasta, 
mam repezit într'acolo. L-am ridicat, agi- 
iat, pe braţe, ca pe un copil drag. Mihai, 
soldatul meu credincios, strigă din răsputeri: 

— Lăsati-l don! locotenent, jeriţi-vă ! îmi 
arătă el, disperat, prăpădul unei explozii 
întâmpiată” lângă mine, aproape în aceeași 
clipă. L-am mai dus câțiva pași, Un clăn- 
țânit vijelios în pliscuri de mitralieră, urle- 
tul amui tun, l-am distins, apoi 0 cortină 
greu mi s'a lăsat pe suflet ca o lespede de 
pratră. 

Nu știu ce su mai petrecut, Intrun târ- 
ziu, cred, am lunecat în împărăţia viselor. 
Parcă le retrăiesc, acum : Două umbre, două 
forme inconsistente se plimbau în mișcări 
diafane, pe deasupra mea. Una reprezenta 
moartea, cealaltă viața. Vorbeau împreună, 
lămurit. Parcă-mi sună şi acum în urechi 
cuvintele limpezi, 

— Il iau cu mine, 2ice moartea. 

— Ba, nu, lasă-l să-și ducă viața mai de- 
parte, nu vezi cât este de tânăr. Are încă 
să-si împlinească nuisiunea pentru care u 
[ost creat, 

—— Dar îl urmăresc mari nenorociri în 
viuță ! îngăimă moartea, cu un oftat bizar, 
Cuvernns, 

— Ce nenorociri? întrebă, simplu, viața, 
cu o mină de optimism vădit, cu prisosință, 

— Va fi bolnav în urma rănilor câştigate 
şi-şi va blestema destinul, 

— Boala nu este o nenorocire, ea doar 
călește pe om, îi purifică sufletul și-l va 
duce la mântuirea viitoare, 

— Im viața viitoare, nu pot crede căci eu 
drept să-ți spun, n'am văzut-o, iar în viața 
asta pământească va fi un nenorocit, căci 
de societate nu va fi accertat, femeia chiar 
nu-l va iubi pentru chipul său muşcat de 
urmele războiului. 

Eu îl voiu duce deci în casa de lut a ni- 
MiCni Cei, 

— Ar fi cel mai mare păcat, căci așa cum 
cste el de urit la fată, pe atât este de fru- 
mos la suflet şi el va rămâne un om ce va 
străbate ușor, cu fruntea sus, prin valurile 
vieții, 

hioartea n'a adăugat niciun cuvânt, con- 
vinsă ourecuri de argumentele uduse de 
viață. Viața-şi scutură aripa ur:așă, presă- 
rând peste mine un praf fin, de stele mă- 
cinate, 

— Credinţa face minuni, ea mută chiar 
munţii! Viaţa și făcu lcruce, iar moartea 
ferindu-şi coasa, dispăru într'o clipă haot-c, 
în spații nemăsurate. Și cu m'am deștertat 
din fericirea visului, vesel, ca după un cor 
de îngeri nevăzuţi, ca după un clopot e 
Vecernie ce varsă în Suțlet sunete calme, 
prelungi, binefăcătoare, încheia Conu lanuu 
un episod trăit. 

— Și acum te vedem în mijlocul nostru, 
ca prin minune! am introdus eu o notă a- 


Pa] 


Blaga, „poemul filosofic“ al 
d-lui Romulus Vulcănescu 
vine să întregească figura, 
sinzuruiuli reformator religios 
antecreștin p> care l-a dat 
cultura europeană Viaţa lui 
Zalmoxe, în această ultimă 
lucrare teatrală, nu este ur- 
mărită epizodie, în lumina 


reluând 


pe Han. » Febr. 1944, se prezintă 
cu un bogat sumar berciristie 
şi . social. Articolele cele mai 
însemnate atât prin conţinutul 
cât și prin ţinuta lor seriptică 
sunt acelea ale d-lor: George 
Jumwara : „Misiunea lui Petre 
Carb la Viena“, în care Petre 
Carp este prezintat ca expo- 
nentul programului junimiști- 
lor tu privire la politica ex- 
ternă a țării din cea de-a 
doua jumătate a secolului al 
XIX-lea ; Gh. Iftimie : „Lucian 
Biaga şi creștinismul româ- 
nesc“ în care autorul, pe lângă 


trie Stăniloae; E. lrioi: „„So= 
crate“, în care se încearcă o 
schiță csupra profiiuiui dia- 
lectic şi etic al înţeieptului an- 
tic ; ete. In partea finală cona 
SACIAua - [Oenicei, due  Jigură 
distinsă d. I. Gheorghiu care 
înfierează cu vigoare şi ta.ent 
două „critici ncdrep:e“. 


PIESA „ZALMOXE“ 


a colaboratorului nostru RO- 
mulus Vulcănescu. a fost pre- 
miată de comitetul d= direc- 
ție ali Teatrului Naţional din 
ClujaI.muișcura cu premiul 


unui: eveniment dramatic, ca 
în cazul „misterului“ d-iui 
iucon Blaga, ci în porspoeti. 
va crepuscuară a iscodirilor 
şi a revelaţiilor — ideii reli- 
gioase zalmoxiste. 
Preseuparea d-lui Romulus 
Vulcănescu daza prinde și 


“ Qramaâtiza istoria, întrece râv-. 


na d2-a lăsa lberă fantazia 
creatoare. Interezul pentru 
recontrucție, în sensul adânc 
al cuvântului, urmărește pas 
cu ps pe autorul poemului 
filoscfie. D= acasa, din acest 
punct de vedere, sar putea 


vii, împărtășindu-se și altoz. | 


altei multe consideraţiuni me-  aDului 1944. 
tafizice, încearcă 0 situare a 


filosoţiei blagiene în perspec- 


După „misterul păgân“ cu 
acelaș nume ai d-lui Lucian 


spune că cel] de. dotloa Z2la 
moxe, aduce o contribuţie 
nouă, demnă de relevat pu- 
blicu:ui cititor. 





DINCOL 


E: o profanare, cred, să condiţionezi elu- 
cubrația unui artist de frământările sale 
lăuntrice, frământări pe care nici el singur 
nu le poate depăna pe vârtejul momentului 
creditor. De ce oare noi prietenii, nu păs- 
trăm acel patos al distanței față de coma- 
rile. estetice și uneltirile creatoare ale unu: 
artist ? Nelegiuită făptură e omul!... 

— Bravo Veruşca ; ai vorbit ca din carte, 
dar nu-i așa, interven; Alexandru cu o pos- 
tură ce aștepta să-și spună cuvântul. Meş- 
teșugul unui artist nu trebue să rămână un 
secret pentru posteritate. El trebue desvâ- 
luit, împărtăşit, condiţionat și suspectat în 
perspectiva lui justă. Cazul lui Ovid Crista- 
che reprezintă cea mai elocventă dovaăă 
că, prietenii lui nu pot sta indiferenți fată 
de intimitatea lui sbuciumată, adevărată şi 
sdrobitoare. 


încurcat şi jenat. parcă de întorsătura dis- 
cuţiei, a cărei axă mobilă îl sirodelea şi mai 
adânc, Ovid săgeta contorsiunea părerilor 
cu o preferinţă lrică, ce venea ca o sen- 
tință subiectivă față de aprecierile estetice. 

— Ascultaţi, dragii mei, din tempera- 
ment și din structură poate, prefer fiintele 
cu vocaţie instimctivă, fără să mă gândesc 
că ele sunt cele mai cochete şi mai fatale. 
Experienţa de acum m'a făcut să simt că 
talentul cade victimă tocmai acestor fiinte, 
ca şi cum visul treaz ar fi un descântec în 
care se complac temperamentele afeclive. 

Adevărat, se ridică Alexandru: ade- 
manirea atestare fiinţe instinotive, operează 


< 


" (Urmare din pag. 6-a) 


magic ca o apă lentă, mută şi nepătrunsă. 
lubmea ţâşnește de acolo, ca dintriun izvor 
negăsit, după cum din ochii unei femei cu 
văpăi negre şi fantomatice, pot izbucni în 
privirea celui ce-i admiră, scântei orbitoare. 

Ovid păru profund mișcat de argurnentele 
prietenului său. Simțind că durerea lui se 
materializează din nou în nostalgii, Alexan- 
du puse stavilă discuţiei, încredințat că 
prelurigirea ei l-ar înăbuși ca un pumnal 
rămas în rană. De aceea reîntremă atmosa 
fera cadrului de bună dispoziţie cu opti- 
mismul ce nu se lăsa niciodată încins în 
amintiri dureroase, și nici pironit în rezol- 
varea problemelor fără solutii. 

— Ascultă, Ovid, nu fii om pe jumătate 
şi lasă raţiunea să încalce slăbidinuile noa- 
stre sentimentale, care ne înjosesc. Natura 
cere cmului să pătrundă şi să consume nu 
numai suferință, dar şi satisfacţii. Privi o 
chpă spre lumina becurilor, apoi rosti din 
nou ; i 

— Nu-ţi clădi suferința pe iluzii... Mai 
bine să lăsăm pe Veruzea să ne povestească 
ceva din frenezia dragostei rusești. 

Ca să apere aluzia acestuia de orice um- 
bră de bănuială, Vera Timofeev ironiză in- 
teresul ce-l purta Aiexandru pentru acest 
sentiment, scuturându-şi răspunsul întrun 
râs palpitant ca niște bătăi de aripi, ca şi 
cum s'ar fi trezit în ea, sborul învăluit al 
pornirilor atavice. 

Râsul îl gâlpâia în piept ca o băutură 
caldă de cruşon, îropurpurându=i obraji; de 
caisă coaptţă și comvelindu=i albesta sâniar, 


junse prietenul. 

— Da, dragă, dar numai mulțumită aces- 
tei cruciulițe ce-o voiu purta toată viața la 
piept, căci ea m'a scăpat dela primejdie... 
afirmă, categoric, Conu lancu, “uitându-se 
recunoscător la semnul sfânt ce degaja în 
jur o atmosferă de spirituatitate impresio- 
nantă. 

Poate nici împăratul Constantin nu se 
uitase cu mai multă recunoștință picurată de 
evlavie, la semnul salvator, apărut pe cer, 
ca prietenul meu, care-şi vede unica sal- 
vare, concretă şi mereu prezentă. Uşor ne-a 
fost să demonstrăm valoarea elementului 
mistic, religios, în alte situaţii asemănătoare, 
Am accentuat importanțu cărţilor de Tugă- 
ciuni şi a chipurilor sfinte. 

Răduţ, scuturând scamele uitării aşternute 
pe covorul trecutului, desvă.ui şi el o scenă 
trăită pe câmpul de luptă, 

— Eheu, fortunate senez! mi se adresă el. 

Prologul, venit cu astțel de exciamaţii 
anticipa importanța celor ce avea să spună. 
Şi depe ghemu! amintirii răsuci firul întâm- 
plării. 

Povestirea lui era presărată cu note grave, 
de pedală.., 

„În ziua de 8 Septembrie, în ziua Sfintei 
Marii, noi Românii, cu unitatea în care mă 
aflam, trebuia printrun puternic contra- 
atac să zădărnicim acțiunea dușmani și să-l 
alungăm pe duşman dincolo de fluviu. Sub 
întretăierea jocurilor care se schimbă în- 
continuu între cei doi potrivnici, eu cu un 
pluton 'de- mitralieră wveam ordin să trec 
apa. Bărci şi şalupe au fost aruncate în grată 
peste pânza apei. Toți lucrau febril; mate- 
rial și muniții au fost luate cu zor, pe puntea 
de sulvare. 

lată-ne ajunşi la celălalt mat! 

Trupa sa postat pe liziera maiului, Sol- 
daţii erau răspândiți în trăgători. Eu le su- 
pravegheam, dela început, orice mişcare. A- 
tent la acţiunea lor, printr'un ras greşit, îm 
preună cu barca ce mă purta furtunos, am 
făcut cunoștință cu adâncul apei 

Necazul mare mi-a fost că din buzunarele 
transformate în veritabile pungi cu apă, cu 
plecat Ie plimbare în voia vaturilor, toate 
actele ce le aveum la mine. Un singur lucru 
mă preocupa îndeosebi: era chipul mamei 
pe care-l luasem ca obiect drag, ca mică 
mângâiere şi sprijin în ceasuri grele. In rup- 
tul capului, nu voiam Să-l pierad, Utilizând 
toate resursele de energie, după o vreme 
îndelungată, am aflat imaginea sfântă a ma- 
mei. Poate niciodată, în viață, nam avut o 
emoție mai puternică decât atunci! 

O bucurie nemărginită m'a cuprins apoi, 
nu peste mult, când am simţit supremul be- 
neficiu ce mi l-a adus icoana mamei, a cărei 
căutare a însemnat o zăbovire fericită dela 
ultima scădență a vieţii, 

lată dece pentru mine chipul mamei e su= 
premnul talisman pe care-l port mereu, la 
picpt, ca o continuă prezență și o neconte- 
nită iubire, 

— Fraţilor, nu pot uita tabloul înfățișat 
ochilor, în acele lecuri sinistre, unde în jurul 
mitralierei, zăceau fără viață camarazii mei, 
prietenii mei... Un plâns de copil înecă ulti- 
mele cuvinte ale lui Răduț, trunsportat'cu to- 
tul în realitatea crunt trăită. 

Ca să alung norii mâhnirii sale prezente, 
am umplut o serie de pahare, îndemnândurl: 

— Viii cu viii şi morţii cu morţii, dragă! 

— Da,... da, însă dacă nu aveam talis- 
manul acesta și eu eram de mult pe tărâmul 
celălalt, cu' soldații mei, cu camarazii mei... 


Furat dezun gând străin, mă uitam la luna 
ce se plimba ca 0 suveică pe pânza de leşie 
a cerului, Dar clipele de tăcere încremenită 
ne-au vânzolit fiecăruia lumea dinăuntru, 
uitându-ne pasiv la cele din afară. 

Deodută, o cucuvaie cocoțată pe undeva 
prin apropiere își anunța prezența prin pre= 
vestiri sinistre, făcându-ne pe toţi să ne ră- 
sucim privirea întracolo. Apoi spaima își 
plimba icoanele sale divers colorate pe fețele 
noastre văruite de lună. Incet și fără cuvânt, 
ne-am ridicat cela masă cu înfiorarea ce ţi-o 
produce 'n suflet lampa amintirii, stinsă de 
suflarea morţii, abătută din nou pe aceste 
locuri, în vreme târzie de noapte. 


AL. MUNTEANU 





O DE VIS 


săltaţi sub mătasa larg desfăcută a rochiei. 

Privirile ei întâlniră pe ale lui Alexan- 
dru, ca într'o intimitate regăsită şi mărtu- 
risiră um înțeles adânc și fără reticenţa pa- 
siunii ce atingea paroxismul însufieţirii, 

Obosit și adunat în sine, Ovid căzu într'o 
somnolență plăcută. Prietenii trecură tăcuți 
în odaia de alături, ca să privească tabloul 
îricepuf. 

Adormind, Ovid simţi cum unguroaica 
Erji îi intră în somn, o desbrăcă cu gândul 
Şi o aşternu în pat cu el. Buzele o pipăianu 
din ce în ce mai apăsat şi mai sălbatec, iar 
braţele o cpropiau să o strângă, închizând 
pleoapele cu putere. 

Dar din momentul ce eliberă pe Erji som-= 
nului adânc, apăru dinco'o de vis, din înăl- 
țimea inaccesibilă şi candidă a purității lui 
sufleteşti, făptura Veruşcăi, purtată pe di- 
naintea ochilor lui decotorațţi de oboseală. 

Umilit parcă de profanarea gândului pre- 
mergător visului, Ovid Cristache se deş- 
teptă din somn, și prin desişul rewveriilor 
auzi cum se strecoară din odaia vecină nişte 
foşnituri dese și grăbite, ca o adiere în des- 
frunzirea toamnei... 

Simţi deodată o destrămare până în mă- 
duva gândirii, o uitare bizară ce-i consuma 
orice dâră de lumimă sufletească, lăsându-l - 
într'o existenţă ternă şi neinsemnată. 

Incercă să se analizeze cu cruzime, dar 
în clipa aceea fiinta îi cobori -ca întrun 
punet vid, fără vârtejul sensibilităţii de mai 
înaințe... 

SRBARTIAN POPOVICI 


| 





Ovid Cristache, liberat de gândul exame- 
nului de bacalaureat pe care îl dăduse în 


sesiunea de toamnă, se întoarse acasă, la 
părinții săi, cu un sentimeni ae Cormuplera 
emancipare. 

Mai avea o lună de zile până să meargă 
la Academie și găsise potrivit să-şi facă re- 
paosul lângă ai săi, oameni muncitori, :ră- 
zeși înstăriți şi gospodari în partea locului. 
Era pe vremea culesului, cu dimineţi reci, 
cu brumă groasă ș încâlcită în miriștea o- 
goareior, cu drumurile treze de carele în- 
cărcate cu porumb sau altă recoltă de 
toamnă. 

Syarcls pârguia din ceaţă, cu raze blânde, 
grele, desprinzând frunzele de aramă ce se 
rostogoleau în aștemutul cu foșnet metalic, 
îngroşând saltemua aleelor lărgite ale par- 
cului din coasta satului. 

Curtea părăsită, în urma schimbărilor de 
după războiul cel mare, stătea acum pus- 
tiită și înăbușită de vița sălbatecă ce-și în- 
colăcise vrejul de stâlpii strașinilor largi. 
Straturile cu flori, cărările  întortochiate 
care purtasară înainte contururi ferme şi 
cu chenaruri dure de cărămidă, chioșcurile 
împletite ca un coviltir, oa și pavilionul ri- 
dicat pe o miniatură de stâncă improvizată, 
căpătaseră acum aspecte misterioase, inva- 
date de bălării şi tufe sălbatece. 

Rămăsese ca o mărturie a vremurilor a- 
puse, un bătrân pădurar, întrun  bordeiu 
descoperit, cu stuftul ros de ploi, care deţi- 
nea memoria amintirilor mărețe, fărămi- 
țate de traiul sleit în greutăţi vârstnice. 

Pe poarta conacului „agitată în balamale- 
le-i ruginite, Ovid Cristache intră mânaţ de 
un sentiment ancestral, depus în straturi 
nedes.ușite de seria generaţiilor răzeşeşti 
ale străbunilor lui. În fiece vacanţă își gă- 
sea refugiul gândurilor şi iluziilor în parcul 
acesta bătrân, răboj al vremurilor trecute, 
săpat şi înmormântat în pașii aleelor. 

Era fiul mai mare al lui Conu Costache, 
un bătrân sfătos şi voinic, nedespărțit de 
Jocul naşterii şi de bucata întinsă de pă- 
mânt, pe care o frământase an cu am. cu 
picioarele încălţate în carâmbii căputaţi de 
atâtea ori. 

Il dăduse la carte mai multă numai pe 
Ovid, oprind pe ceilalţi la munca şi aler- 
gătura câmpului. De aceea, ori de câte ori 
Ovid se'ntorcea în vacanţă, era așteptat și 
aranjat în odaia rezervată pentru el, ca 
pentru oaspeji de cinste. 

Ziua când a trebuit să plece şi să se des- 
partă de ai săi, era o zi mocnită şi ploioasă, 
ca acelea ce pregătesc lapoviţă şi primii 
fulgi de zăpadă. Il conduse până la gara a- 
propiată, pe un drum desfundat şi moale, 
Ion Tânjală cu mârtoaga dlui, ce șlompăta 
prin noroiu, suptă de oboseală şi sudoare. 
Cerul, cu rorii plumburii şi  coboriţi, cer- 
nea picături mărunte, biciundu-i obrajii 
de catifea înfundați în gulerul păros al su- 
manului. 

In lenevia acestui drum, Ovid ducea o 
nouă coloratură sufletească, care îi cerea 
să-și refuze sensibilităţile-i  candide şi să 
accepte pretextele logice impuse de matu- 
ritatea lui comştientă. Purta în gând rându- 
rile vărului său, Alexandru Vasiliade, stu- 
dent mai vechi, la Academia de Arte Fru- 
moase, unde vroia să se înscrie, şi care se 
- oferise să-i caute o gazdă şi să-l iniţieze în 
noua vieaţă ce începea. Ştia că îl aşteaptă 
la soşire. 

La gară, ajunse cu mult înainte de a se 
anunţa trenul. Coborî geamantanul, îşi des- 
brăcă sumanul ud de ploaie și se adăposti 
în spatele zidurilor roşii. Târâia încă mă- 
runt și sticlos. Ion Tânjală înveli gioaba cu 
o pătură „luă un șomo:og de paie din fun- 
dul căruţii şi-l trecu de câteva ori pe sub 
pântecele stropit de giod, îi dădu dinainte 
o porție bună de fân şi veni să se îndosea- 
scă lângă Ovid. ă 

Nu stătură mult şi trenul se auzi flue- 
rând la cotitura podului de cale ferată. | 

Ovid Cristache își luă geamantanul din 
mâna lui Ion și urcă treptele vagonului de 
clasa a treia, lăsându-și mintea să oscileze 
pe încetul, fără să bănuiască divagaţiile în 
care aveau să i se împleticească pașii. 

* 

Vărul său îl aştepta în gara Cetăţii Uni- 
versitare, plină de muze, artă şi de femei 
frumoase. Incepuse să ningă, cu o fluturare 
înceată de fuigi, ce jucau în jurul lămpilor 
aprimse din stradă, ca albinele în fața unui 
stup. Săniuţe cu un cal se'ncrucişau, aler- 
gând prin forfoteala albă. 

— Ce zici, Ovidule; luăm o săniuţă? a- 
pinti Alexandru întâlnirea lor radioasă, în- 
târziată în îmbrăţișări. 

— Cum zici tu, dragul meu. Eu viu în 
necunoscut, se dărui Ovid poftei vărului său. 

— Birjar! ţipă Alexandru, spărgând ae- 
rul rece ca o cupă de cleștar. 

Muscalul aţipit în blana de catifea şi cu 
cingătoarea strânsă în jurul trupului, tre- 
sări în picioare, frânând calul. Urcară amân- 
doi, înghesuiti în scăunelul strâmt din fun- 
dul săniutei. 

— Mână la deal, porunci Alexandru, sa- 
tisfăcut în glas. Apoi, -adresându-se lui O- 
vid : 


..— .————— 











— Nuvelă— 
de 
SEBASTIAN 
POPOVICI 


— Mergem întâi acasă, să lăsăm bagajele, 
şi după aceea me întoarcem la un restau- 
rant, ca să facem botezul intrării tale in 
vieața de student şi să vezi de unde recru- 
tăm noi modele pentru pictură. 

Ajunși în deal, lăsară bagajul în noua lo- 
cuință, şi apoi muscalul întoarse sania. 
Struni din nou, îndemnând cu vocea piți- 
găiată şi subțire, calul, ce galopa neobosit 
prin forfota fulgilor îndesiţi ca o năvală de 
muște asupra trupului plin, încordat în 
ham. 

In cartierul din strada Muzeelor, câteva 
crâșme la rând zâmbesc noaptea de cânte- 
cele leşinate ale lăutarilor, cu haine soioase 
şi lucii. In atmosfera acră şi fumegândă, 
mesuţele înghesuițe strâng în jurul lor, 
lume de tot felul, împestrițată din loc în 
loc de silueta ettin îmbrăcată a unor femei, 
cu trupul larg desgolit la piept şi cu zâm- 
bete sulemenite proaspăt. 

In văicăreala şi stridenţa saxofonului, vo- 
cea acestora accentuiază refrenurile în 
care, cuvântul „iubire“ îmbracă formele şi 
înțelesurile îmbătate ale amorului. 

Câteva uşi răspund în separeurile cu pe- 
veţi de scândură, îmbrăcaţi în hârtie colo- 
xată şi ornamentaţi cu fotografii donate sau 
furate dela clienți, 

Dim dans, perechile se desfac să se stre- 
coare după paravanele unde plăcerile si- 
mulează extazele cele mai desmierdătoare... 

Alexandru opri sania în faţa localului 
„La Rebeca'. 

Coboriră, desmorţindu-se din înghesuiala 


strâmtă, îmbujorați la obraji și fulguiţi pe 


guierele paltoanelor, de parcă purtau blăni 
albe. 

Prin deschizătura ușii, un zumzet gălăgios 
înfășurat în nouri de fum năvăli afară. ca 
dintr'un balon desumflat. 

O atmosferă învăluită îi lovi în fată. 
Prospețimea aerului de afară resipra din 
hainele lor, lăsând o dâră răcoroasă şi bi- 
metfăcătoare, până'n fundul localului. 

„Incă un boboc“! surprinse Ovid, şoapta 
unei femei dela o masă. 

Această „strictă apreciere îl derută bnusc, 
grăbindu-se să găsească şi să se instaleze 
confortabil în primul scaun ce l-ar afla liber, 

Un chelner îi întâmpină printre mesele 
ocupate, aplecându-se invitativ. 

In strecurarea lor prin lumea localului, 
Alexandru salutase cu zâmbetul întâmpina- 
rea privirilor îmbucurătoare a câtorva fete. 

Ovid înțelese că tovarășul său era un 
client cunoscut, și se simți pălmuit parcă 
de atenţia mulţimii. ce scontase în mersu-i 
şovăelnic, un debutant naiv. 

Cu o neprihănită complicitate, ALexan- 
dru apostrofă chelnerul ca pe o cunoştinţă 
veche ce-i cunoaşte toate gusturile. 

— Ascultă, Grigore : Natașa e aici ? 

— Cum să nu! Clipi el şiret. 

— Adu-ne nişte vin bun, şi 
aici. 

Cheinerui răspumse cu o respectuoasă în- 
clinare, netezind mesuţa învelită cu o faţă 
neîntinată încă de urmele altor pahare. 

Alexandru întoarse apoi privirea către 
Ovid, ca şi cum ar fi vrut să capete confir- 
marea -satisfăcutului său orgoliu în această 
experienţă, orânduită cu discreţie. 

Copleşit de noutatea situaţiei în care nu 
se simţea în largul său, Ovid încercă totuşi 
să se familiarizeze cu privirile celorlalți, 
scrutând configuraţia încăperii şi  vieaţa 
diniăuntrul gi, cu o curiozitate încă neîn- 
cercată. 

Se simţea introdus într'o amibianţă, îm 
care făcea eforturi copleşitoare ca să dove- 
dească cel puţin o adaptare aparentă. 

Pereţii galbeni de fum, ferestrele înfun- 
date cu ziarele decolorate, cadrul îngust 
dintre mesele în care un grup de dansatori 
se. legănau în ritmul unei muzici cu sunete 
jeşinate de saxofon, ţipate în larma moc- 
nită şi înăbuşitoare, îl speriase ca pe o fiinţă 
mică introdusă proaspăt într'o menajerie 
cu jivine. 

Alexemdru bănui simţămimtele contraria- 
te ale vărului său, și încercă să-i facă toate 
menajamentele posibile. 

După câteva momente, Nataşa veni între 
dânșii, cu o ţimută  eftin prietenoasă. Le 
dădu mâna zâmbind. Era patroana localu- 
lui. 

— Am ceva fain ! îşi anunţă ea marfa. 

— Vrem să vedem, i se adresă Alexan- 
dru, încântat, 

Nu trecu mult, și Natașa cobori, din gar- 
soniera aflată la etaj, cu unguroaica Erji, 
o fată cu carnaţia şi silueta sveltă, cu o fi- 
gură oșoasă și trasă, punctată discret de o 
gură mică, scurt arcuită cu un roşu de vi- 
şină putredă, prin deschizătura căreia scân- 
teia, în zâmbet, șirul de mărgele al dinţișo- 
rilor prea mici. 

Ochii mari, de culoare căprui 
pluteau într'un luciu umed, încondeiaţi pe 
deasupra de un fir de sprânceană, arcuit că- 
tre tâmple, 

Vorbind stricat româneşte, Erji era gu- 
ralivă și neobosită, reuşind să deştelenească 
sufletele amicilor săi, care nu puteau re- 
zista orgoliului ei de a se face plăcută. Sim- 
țeau cum își împăunează dispoziţia, destă- 


—— . 


potteşte-o 





TIPOGRAFIA „UNIVERSUL“ $. A. BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 23 





sălbatec, 





UNIVERSUL LITERAR 


[, 


şurând-o lunecos în ritmul crizelor ei de 
sinceritate profesională. Alexandru urmări 
cu o straşnică compensație momentele gra- 
date ale conversaţiei, şi de unde la început 
avea teamă de neîncercatul său tovarăş, re- 
colta acum răsplata încântării înscrisă pe 
figura acestuia. Deşi cunoştea că cele spuse 
de Erji pot îi lucruri pe care le mai repe- 
tase tuturor clienţilor ei, era încredințat că 
pentru Ovidiu ele erau cu totul noui şi 
demne de ascultat. De aceea nu căuta nici 
să controleze veriditatea spuselor ei şi se 
mulțumea doar să zâmbească cu cinism, ori 
de câte ori fata voia să sublinieze mărturi- 
sirile-i făcute cu o evidentă încântare de 
propria-i imagine. ” 

Nu puteau să sdruncine aparenţa de cerii- 
tudime din povestea vieţii ei de victimă, 
ascultând-o cufundaţi în reflexii. Suspec- 
tâmd această atitudine salutară a lui Ovi- 
diu, ca pe un efect remediabil, Alexandru 
aștepta parcă să i se deştepte reveriile ab- 
sorbite de făptura unguroaicei, ce respira 
o îmbiere cadă și mângâietoare. 

Ovidiu simțea cum otrava dulce şi plă- 
cută îi creştea nesimţit în vine, deşteptân- 
du-i o luptă aprig de violentă. 

In acele clipe, el n'ar fi putut defini ca- 
tegoric, cărei stări s'ar fi lăsat pradă: ace- 
leia din ochii unguroaicei, sau puternicei 
lui îndârjiri, care nu se supunea înfrântă... 

Intors acasă, luptă cu patima ce se des- 
voltase amețitor în preajma femeiei ace- 
leia, lzliberându-i tără voie focul simţu- 
rilor. Ş 

Lupta îi făcu însă, pe încetul, o adevă- 
rată disciplină sufletească, şi cu toate că 
forţa amintirii acestei femei era destul de 
puternică, el reuși în cele din urmă să-și 
statornicească neastâmpărul, eliminând im- 
presiile înfrigurate ce i le lăsase. 

Nu-i intrase în vieaţă încă nicio femeie 
şi sufiețul său căuta cu totul altă fiinţă care 
să-i astâmpsre setea de iubire, dincolo de 
simţuri şi de voluptate. Şi n'o întâlnise. 

Şedinţele pe care le frecventa acum la 
Academia de Artă, îi oferise atâtea modele 
vii, prezentându-i femei ușoare, culese de 
prin localurile de noapte sau angajate de 
pe stradă. 

Dar, într'o zi, veni să pozeze o studentă 
a clasei de scuiptură, o tânără de o fromu- 
sețe corporală cu adevărat remarcabilă. În 
singura ședință ce a avut-o în față, studen- 
tul Ovid Cristache o închisese parcă în- 
treagă în ochii lui, pentruca liniile ce le 
ancuise într'o schiță, să-și găsească sub- 


stanţa ilor vie în munca atelierului de acasă. 

Atât o văzuse, o primă şi ultimă şedinţă. 
În prima zi când veni dela şcoală, se simţi 
biciuit de privirile ei, se plimbă prin odaie, 
frecându-și mâinile, și aştepta cu inirigu- 
rare momentele trudnicei sale lucrări, ca şi 
cum acestea ar fi suplinit îndestulător, 
splendoarea modeiului său. 

Amintirea acestei ființe îl ţintuia în orele 
libere de acasă, căutând cu un eforț supra- 
uman, să-i determine conturul rămas ca 
într'un vis. Visul acesta îi dădea o altă vo- 
luptate, ce-i inunda gândul, cu puterea ta- 
lazurilor, Mișcările lui din iăuntru, mânate 
de un fascinant orgoliu al meșteșugului, se 
trudeau să dea surâsul şi armonia ei nos- 
talgică. | 

Croise liniile cele mai perfecte ale trupu- 
lui femenin şi totuși parcă se temea de ar- 
zătoarea lui claritate, ce-i domina sufletul 
ca lumina unei mopţi -cu lumă. 

Amintirea ei îl subjugase nevoiei de in- 


trospecţie și, în fața tabloului început, se 


simţea alături de ea, cu puteri creatoare 
gigantice. 

Nu ştia cine a adus-o să pozeze în ochii 
colegilor dea Academie, dar auzise că prie- 
tenul şi vărul său Alexandru, o numea 
Verușca. i _ 

Se înamorase de ea, cu o iubire ce ce rela- 
xează orice dorință de posesiune şi devine 
ritul creaţiei. 

Tabloul se forma și creştea din iubirea 
lui, simţea că ea fusese întruparea ideală a 
puterilor lui creatoare, Fiecare trăsătură a 
figuri, era legată de o emoție, iar în ochii 
ei  clari și incandescenţi, studentul se 
simtea atras ca de o vrajă cu adâncuri me- 
pătrunse. 








cc e nr rau PEAS 7 E ice ea 


Privea schiţa începută, cu ochii mari și 
întredeschişi, în lumina lămpii şi'n semi- 
obscuritatea odăii, ca să se convingă dacă 
privirile ei îl urmăresc. în toate direcţiile, 
de aproape sau de departe. Şi îl obsedau,. 


La şcoală, între colegi, vorba îi deveni 
exclamaţie laconică, monosilabică, iar râsul 
— sinistru. Intra direct în sala atelierului 
în <are pozau iarăși femei ușoare, angajate 
cu plată, de prin localurile de noapte. - 

Ovid Cristache avea mișcările plictisite, 
scârbite, și muntea deschisă intrebărilor. Se 
oprea cu privirea la geam, întoarsă in me- 
moria lui, spre amintirea modelului pe care 
îl purta in gând, ca pe o piacere estetică, şi 
cădea intr o completă revene. 

Puterea concentrării, cuprimsă de o fasci- 
nantă aducere-aminte, îl tacea absent, nu 
atât la preocupărie colegilor, cât mai ales 
tață de iemeue expuse in pnuta odios stri- 
Jiiă. Mâhmut și scarbit de poziția acestor 
exemplare, el găsea nepotrivită măsura di- 
recțiunii școlii, ce le impunea ca modele, 
socotind-o cisar mun aientat la puritatea 
artei, , 
„Ingrozitor, gândea el, să aduci subiecte 
de artă, dintre e.empiareie azilurilor de 
noapte. Trupuri bai,ucoritoare, mânjite şi 
tarite în iingoarea arnăuiză, cu cainca abia 
desprinsă din ventuza plăcerilor, să fie a- 
duse aici, in ateherui exaberăriior de artă, 
unde trebue să se săvârşească o aalevărată 
procesiune de completă absorbre a poftelor. 

Arta trebue să ie spirit, amintirea pură, 
atitudine de exaltare a vieţii. Artistui tre- 
bue să indeplinească un retugiu, să plutea- 
scă pe o unaă de sensibilitate aosoiuiă, iău- 
ritoare de visuri şi de contact mistic. 

Ori, proimuscuitatea acestor ternei, colec- 
tate dim periteria vieţii, nu poate repre- 
zenia sub.ecie de deiectare sureiească și 
de elan creator. Pictorul trebue să fie îna- 
moraţ de model, să-i dea o tormă de vis, 
iar nu scârbit, căci numai iubirea e capabilă 
să-ţi aducă stările sutietești favorabile crea- 
țiai'... 

Aceste gânduri îi dădeau o trufie artis- 
tică, ce nu putea să-și găsească inspiraţie în 
temeile uşoare, aduse în atelierul scoale. 
lucra ma mult acasă. Cum ieşea dela 
cursuri, se întorcea in odaia lui unde îl aş- 
tepta evocarea demonică a modelului min- 
tal, ce-l exalta pesie măsură. 

In faţa acestei evocări, timpul i se pulve- 
riza în clipe din ce în ce mai neliniștite, 
subjugate plăcerilor articulate de enigma- 
teca femeie. 

Dar această svârcolire înteri- 
oară începu pe încetul, să-i um- 
ple sufletul până la. obsesie, 
căutând o ieşire, o supapă de iz- 
bucnire. Căută să-și dea seama 
de starea tulburătoare, şi incer- 
că să fugă din umbra ce-i ur- 
mărea gândul, piimbându-se în 
marșuri neobosite prin odaie 
sau apucându-se cu un zel ne- 


va alunga viziunile. In unele 
momente, i se părea chiar că 
privirile ei sau înfipt ca niște 
ace în ochii lui, şi rămân piro- 
niţi în jocul de lumină năiuci- 
toare, prinși în adevărate inele 
de culori, ca apele curcubeului 
„ spălat de „ploiae. i 

Inta”o seară, lucrând așa cu v 
persisțenţă halucinantă, simţi o 
negură uşoară pe deschizăiura 
pieoapelor, în țesătura 


său,,, RA 

_Bănui imediat un surmena). 
Iși îndreptă privirile spre 

geam, şi văzu casele de pe stra- 
dă ca prin pomoroacă, Un fior 


fe ie La gândul că e rece în odaie, 
sumă servitoarea să aducă lemne... O. 

Ombitele-i părea zăbrelite de îunigei în 
ceaţă şi îi banau orizontul cel mai apropiat. 


ingrozit la teama că un surmenaj crescând | 


l-ar putea împiedeca să-și treacă uitimele 
probe ale examenului - anunţat curând, se 
aşeză în pat, într'o -amorţire de trunchiu 
răsturmat. d ii 

„Ce vrajă blestemată exercită asupra 
mea femeia aceasta 7, gândi disperat, 

Dar imaginaţia-i otrăvită se opri împot- 
molită îm aceleaşi scormoniri bolnăvicioase, 
răpindu-i seninătatea sufletului si a gân- 
dului. ui 

ă ăi 

A doua zi, medicul: şooalei îl găsi cu în- 
fățişarea schimbață. și sidefiu de palidă, îi 
surprinse zig-zag-ul .privirilor în refugiu, 
şi-i recomandă o .liniște perfectă, „repaos 


desăvârşit şi o îndepărtare. dela “preocupă- . 


rile-i obsedamte. 


Rămas singur, Ovid Cristache asculta cu 


suflarea reţinută sfârâiala mohorită a .lem- 


nelor din sobă, asmuţind sommolența odăii . 


aşternută cald peste tăcerea grea, mate- 


rială, ca de plumb. Iși simţea trupul frânt. 


ca după un drum prea lung. 

După câteva săptămâni de concediu şi de 
suspendare a oricărei activități, simţi din 
nou 0 înceată pendulare a vieţii, declanșată 
ca dim amorţirea unui mecanism cu axa şu- 
bredă și din sensația unei oboseli, ce-i 
curgea lent prin toate articulațiile. 

Privi iarăşi tabloul, O tristeţe îşi înseilase 
firele vagi de contur, ca o pânză -de paian- 
ien, lăsând să plutească rotocoalele de lu- 


mină convalescentă ale imaginelor.. neuitate, : 


Furaţ încă de încordările interioare şi în- 
verșunat de gândul debilităţii „generale, 





bun de lucru, în speranța că-și - 


căreia 
plutea o găză, umbra modeluiui - 


de ghiaşă îi patină șira spinării. 


: întocmai: cum gândurile 
pătă slovă, vorbi ea, cu un accenţ întins şi. 





desvăluia plasa otrăvitoare a nopţilor de 
msomnie, prinsă din nou în zănatecele ob-. 


sesiuni. 
Colegii 

vent ca să-l vadă. Intr'o după amiază cu în-- 

serarea leneşă, prietenul său Alexandru Va- 


siliade a întârziat mai muit la dânsul. Stă-. 


teau de varbă. 

Vigoarea intelectuală a acestuia, dar și 
ferocitatea lui prefăcut misoghină, îi dă- 
deau o elocvenţă convingătoare, 


Voind să-l aducă la realitate, Alexandru 
căuta să scoată din sufletul amicului său, 
apăsa gândurile, sii-. 


toată greutatza ce-i 
dâna cu violemţă efectele ce au decurs din 
toată dragostea lui. 

Copleșit de gânduri, Ovid Cristache ră- 
mase umilit ca de ocară. 

— O temec nu trăiește decât pantru carne 
şi instinct, pentru ispită, izbucni Alexan- 
dru. Din sentimentele care pr la ele se- 
rioase şi trainice, scânteiază cele mai în- 
drăznețe capricii. 

lubirea la o femeie e numai um pretext 
sub care se pregăteşte freamătul ascuns al 
simțurilor. a 

Trăim sub amenințarea primejdiei lor şi 
nu găsim niciuna argument să le dispreţuim. 


Știm nci de câtă slăbiciune suntem capabili. 


în fata femeei frumoase. Și cel mai inteii- 
gent. bărbat se prostește în asemenea cazuri. 

—Nu cred că e cazul, răspunse Ovid 
cu un sarcasm în zâmbet. 

Reîntremat oarecum de vorbele pritemnu- 
lui său, el vru să pară mai exuberant și ca- 
pabil de dispreţ faţă de emintirile-i nostal- 
gice, înghețate uşor sub răceala acestei con- 
cepţii de vieaţă pe care lăsă ca să alunece 
patina unor gânduri mai sprintene. Ale- 


„xandru povestea, acum, cu elanul său ne- 


astâmpărat, erotismul temperamentelor o- 
rientale, chivitoare în cântecele şi. în dam- 
surile lor viloroase. PIE, 
— Caracterul lor de rasă, spunea el. a- 
pare nealterat și inevitabil în orice izbuc- 
nire. Mersul, zâmbetul, conformaţia statu- 
rii, lumina ochilor nedezlușiți, evidenţiază 
până la surprindere, firea lor mistică, fără 
Tu. gini și însetată ca o plemtă de ștepă. 
Dragostea cu ele, dragă Ovid, e un con- 
tact cu natura deşteaptă în străfundurile 
ei, cescleştată și darnică. 
Să vezi ce mi se întâmplă mie, acum câ- 
teva luni. : 
Mă îndrăgostesc de o rusoaică, studentă 
la clasa de sculptură, Vera Timofeev., Intâl- 
nirile şi dragostea cu ca îmi scurmă şi a- 
cum amintirile. Ne întorceam odată dela- 
masă, pe 0 vreme de iarnă, cu o noapte 
neasemănător de revelatoare, şi ne întâini- 


sem amândoi în dorința de a face o plim- 


bare cu sania. 


Dragă Ovid! nu-ţi închipui ce adâncă 
răscolire mi-a lăsat în suflet virtejul şi îm: 


brăţişările ei calde. 


Numai miementele acelea mă făcură să: 
cred în sufletul de cazac, cu dragostea lui 


sălbatecă și viforoasă ca fulgii de stepă, 


dragoste abundentă ca misterul şi nelini- 


ștită <a întinderea peisagiilor ruseşti 


Cântecu! zurgălăului rostogolit hain, în: 
văzduhul spart de viteza săniei, îm fredo-. 
nează parcă și acum în minte, armonizat cu. 
pomirile mele  haiducești, ce se încimseră 


cu îmbrățişările sei. 


Am invitat-o mai târziu să pozeze şi în: 
atelierul şcoalei. i e iona 


In timp ce vorica asttei, niște paşi se. 
opriră la îişă. Ovid tresări cu o mină palidă, 
polnăvicioasă. Urmă câteva: clipe de tă: 


cere, cu pulsul grăbit în vine. 


Alexandru sări în picioare, înaintând spre . 
uşă. Ascultă. O gâfâială înăbușită pompa 
prin gura cheii. După câteva clipe, urmă 0. 
ciocănitură  măruntă şi (sfioasă, Alexandiiu:: 

- deschise. 2 că 

De pe divan, privirile lui Ovid umplură.. 
cadrul ușii, ca 'n aşteptarea unei fantome!. 

Veruşea 'apăru din întumerivul sălii. eu. 


obrajii îmbujoraţi și ochii fosforescenţi. - 
Alexandru privi. spre Ovid, cu o 


uxaltare însoțită de. un gest 
și. ospitalier, 


Ovid rămase într'o răceală de ghiaţă, mu- 


mifiaţ,. Ă ş 


—. Nu mă cunoşti ?... Am venit să te văd, 
ea, cu toate că ora întârziată nu: 


se scuză 
mi-ar fi permis eceasta. 


— Nu e nimic, domnişoară; loarte dră-: 
guţ din partea matale că te-ai ostenit să: 


vii şi fără scrupule. Făxte. comod, - 


„Alexandru o ajută să-şi desbrace paito-” 
nul, aşezându-i blana cu parfumul răcoros;. 


pe scaumul de lângă ușă. 


— Cum te mai simti ? întrebă ea. Am aij- 
zit că ești bolnav și nu știu ce m'a îndemnat. 
să viu. Poate portretul... cercstă ea întrebă-: 
rochia întinsă pe. 


toare, nstezindu-și apoi 
trupul 'țipăter de plin și arcuit. 3 

Se vede că amintirile D-tale au culori. 
unui scriitor ca- 


cu o lene grea în privire. 


„— In adevăr, confirmă Alexandru, toate | 


lucrările lui mărturisesc un meşteșug dar şi 
a confesiune intenioară. 

— Cred că nu e cazul să căutăm noi pro- 
veniemța drumului ascuns din creația sa; 
corectă Vera Timofeev. Am citit astăzi în- 
tr'o gazetă locală, wn articol al unui ano- 
nim profan, ce se străduia să sesizeze Miş- 


carea persenasiilor dintr'o expoziţie, şi să . 


absoarbă până la destrămare, viziunea ar- 
tistică a pictorului. 





(Urmare în pag. 5-a) 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir, G-le P. T. T. Nr, 24.484.939 


dela Academie veneau intermi-. 


mină, 
nedumerită, apoi veni s'o întâmpine, -cu o, 
invitativ, Înrg - 


Dias ae ar