Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0050

] 


PROPRIETAR: 








IPSUL | 


DI < 


ANUL L e Nr. 50 





ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib, [ilfov 











A 


Intălnirea cu vorbele și mai 
târziu cu înțelesurile lor sunt 
"cele mai intime amintiri ale 
mele, M'aş sfii să spun cum au 
fost, în public, de v'ar fi scuză 
acestor „Intâiniri“, care ne 
asigură un refugiu discret în- 
trucâtva, împotriva proprie: 
noastre indiscreţii. Cu excepția 
parantezei „Intâlnirilor“, tot ce 
scriem în . „Universul literar” 
uspiră la un public, vreau să, 
spun că rostul intim al aceste: 
reviste, ca al oricărei publica- 
jiuni similare, constă din pu- 
blicitate, Desigur, nu o publi 
citate cu orice preţ, ci una pre- 
vizată, restrânsă adică la un 
onume public. E vorba deci de 
un criteriu selectiv şi de o pre- 
jerință — nici par putea fi 
altfel! — justificate prin aţi 
nități ce se caută reciproc, Dar 
năzuința către publicitate u 
„Intâlnirilor** e mult mai Te” 
strânsă ca atare. Numărul mi- 
uim al celor invitaţi să se în- 
iâlnească e în acelaș timp limi- 
tativ şi pe dimensiunea cea mai 
cuprinzătoare, — fiecare din cz: 
doi fiind alternativ provoca- 
sorul şi publicul celuilalt. 
Lucrurile acestea le ştiam 
fără explicaţie şi fără să le fi 
spus anume, și dumneata, Paul 
Lahovari, şi eu. Dar am simţit 
de astă dată nevoia să mi le 
aduc în față, pe hârtie, să le 
invoc în sprijinul meu sau ca 
o scuză: altfel, socotind ca o 
necuviință să-mi aduc aminte 
în public, de un lucru atât de 
intim cum a fost . întâlnirea 
mea cu vorbele. În amintirea 
„celei întâlniri aş vrea să-ţi 
sDun că le prefer până astăzi 
— vorbele — celor mai sub- 
țile joeuri de cuvinte dimpreu- 


nă cu înțelesurile lor asociate.. 


Prejerinţa aceasta nu -e o alu- 
zie la faimoasa experienţă a 
„cuvintelor în libertate“, de 
care-ţi mărturisesc că eu nu 
m'am simţit cândva tentat, — 
dar e strict legată de faptul 
:oncret al primei mele întâi- 
iri cu vorbele. A fost aşa: 
Intorcându-mă odată dela 
şcoală — era prin 1925 — con- 
ductorul tramvaiului în care 
mă aflam a frânat brusc, la 
un pas dinaintea unei bătrâne 
care alunecase între linii, vro- 
ind să traverseze în fugă stra- 
da. Am auzit atunci din gura 
aceluia, cea mai teribilă im- 
precație, din care n'am uitat 
nicio sivabă: „Huo, dihor împu- 
țit, te caută moartea acasă și 
tu mai ieşi la drum“. Adoles- 
cenţa confuză şi impură a bă- 
satului pe care mi-l aduc încă 
aminte că eram, cu şapcă d 
iicean și pantaloni  scurtați 
deasupra genunchilor n'a fost 
sensibilă nici la vulgaritatea a- 
celor cuvinte, nici la cruzimea 
ințelesuiui lor. Recunosc și 
acum primorâialitatea emoției 
pe care am resimţit-o auzind 
acele vorbe şi mă recunosc în 
ea ca în oglinda narcisiană a 
celei mai vechi amintiri despre 
propria mea identitate sufle- 
tească. Ceva se despărțise par- 
că de altceva, la auzul acele: 
împrecații, fără să știu anume 
ce şi de ce. Era ca un murmur 
sau un foşnet pe care începeam 
atunci să-l aud, dar cu altă 
ureche decât aceea sensibilă 
doar la vibraţiile sonore ale 
aerului. Adolescența se trudea 
'să iasă din ea însăși, din som- 
nolența confuză a simţurilor 
şi a înţțelesurilor, asemenea 
domniţei din pădurea adormi- 
tă, la sărutul celui drag. 
Infrigurarea cu care am în- 
ceput să caut de atunci, nu-mi 
mai lăsa vreo îndoială asupr" 
revetației extraordinare pe ur- 
mele căreia fusesem stârnit. 
Aveam ca o presimţire şi un 
dor în acelaş timp, că vorbele 
pe care le auzisem ar putea 
primi şi altă întrebuințare, 
care să le răscumpere din gu- 
noiul trivial de unde fără voia 
mea le sculesesem, A fost o 
coincidenţă prielnică şi decisivă 
pentru mine, să-mi fie dată, 
curând după aceea, revelația 
pe care mă simţeam pregătit 
să o primesc. Adică proza poe- 
tului „Cuvintelor potrivite” 
care apărea pe atunci în frag- 
mente intitulate Inchisoarea, 
în paginile revistei „Viaţa Ro- 
mâneuscă”. Intrun loc scria 
despre nişte „ploşnițe cu  târ- 
tița ardeiată de o putoare gra- 


să”.  Vonbele acestea erau 









O 


echivalentu | în proză literară 
ul prozei spontane și orale 
împroșcată de vatmanul amin- 
tit.  Găsisem în sfârşit un 
punct de plecare şi de orien- 
tare în acelaș timp, un cri- 
teriu cum se spune,  învocat 
multă vreme de atunci, cu un 
entuziasm agresiv şi fireşte 
exagerut, dar cel dintâi înțe- 
les experimentiltt, al meu: acela 
că vorbele au un preț al lor cu 
care se poate răscumpăra toată 
moneta adunntă la un toc, a în- 
țelesurilor făcute pentru viața 
împreună, în societate.  Dea- 
ceea îți spuneam că prejer 
până astăzi vorbele, celor mai 
subtile jocuri de cuvinte dim- 
preună cu sensurile asociate 
Lor. 
MENALC 
„SR 
% e 


EP zu întâia dată, mărtu- 
risesc, ctiectul desbaterii noa_ 
stre îmi pare într'atât de vast 
incât singur firul minunat a: 
vreunei Ariadhe m'ar mai pu- 
tea scoate la limanul ideiio: 
limpezi. Şi fiindcă Ariadna 
îmi ieşi înainte, o voiu invo- 
ca pe ea ca pe o muză; o voiu 
evoca, totdeodată ca pe un 
mit, în dorinta de a dovedi, 
în chipul obișnuit acestor ne- 
erudite convorbiri, că întâi- 
nirea cu vorbele ie prilejue- 
şte de-a-dreptu! o întâlnire 
cu zeii, — aceasta în înţelesul 
faimosului adagiu: .„Nomina, 
Numina'. Vorbele au dât na- 
ştere zeilor, miturilor... 

Pentru a justifica fantezia 
digresiunii ce va să urmeze, 
am. să plen însă dela un. fant 
din actualitate, dela o frază 
citită recent în coloanele u- 
nui cotidian românesc în care 
o doamnă autoare scria 
despre o persoană că „se 
bucură de un adevărat mit“. 
Cuvântul, mai cu seamă că 
era atribuit unei persoane în 
vieață, mi sa părut neadec- 
vat. Fără îndoială, semniii. 
cația frazei era aceasta: ac- 
ţiunile acelei persoane suni 
atât de frumoase, încât le e. 
vocă pe cele odinioară atri. 
buite divinităţilor ol:mpiene, 
— adică miturile. Constatam, 
odată mai mult, că vorba 
„mit” se iace tot mai opacă, 
tot mai neprecisă pe măsuă 
ce își mărește circulația. Nu 
știu cine a scris că vorbele 
sunt sticle ce trebuese nete_ 
zite mult, că de nu, ele-ţi în- 
tunecă obiectele, în loc să le 
limpezească. 

Așa şi cu vorba asta înşe- 
lătoare (poate fiindcă-i atât 
de măruntă!) ce se strecoară 
fără veste ca un spiriduș, in- 
cât abia după ce ne_a scăpat 
băgăm de seamă că mai cu- 
minte ar fi fost să ne ferin 
cu scut de tăcere de renghiu- 
rile saţe.,. Chiar și un dicţio. 
nar ne-ar sluji de minune; 
căci la cuvântul „mit” am 
găsi următoarea informaţie 
etimologică: vine dela „mu- 
thos”, fabulă. vfel, dacă 
spui de cineva că se bucură 
de o fabulă, eşti cât pe aci 
să_ți trădezi gândul și inten. 
ţia, dând a înţelege tocma: 
contrariul de ceea ce voieşt 
să dai a înţelege, 

Imi vei împotrivi, şi pe de- 
stulă dreptate. că o expresie 
adecvată gânairii nu e cu pu- 
tință, că trebuie, mai cu sea. 
mă în vieaţa de toate zilele, 
să te multumești cu o expri- 
mare doar aproximativă a 
gândurilor, că la urma urmei 
e de ajuns să ne înţelegem 
unii pe alţii... 

Dar îngăduie-mi, Menalc, 
să redeştept o clipă pe stră- 
moșul 'arian îngăimând spai» 
ma, încântarea sau recu. 
noștința sa faţă de fencme. 
nele permanente și măreţe 
ale lumii: soarele, furtuna, 
germinaţiunea primăvărati. 
că, cu ajutorul câtorva voca- 
buli, cele dintâi vorbe... Ni se 
spune că soarele avea mai 
bine de douăzeci de asemenea 
denumiri în epoca vedică, 
căci era cel bun, cel priete. 
n03. cel luminos. Cu timpul, 

PAUL LAHOVARI 
e Ss IE RNC d ORI AI SN 
(Urmare în pag. 2-a) 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRATIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23-25 


autorități și instituţii 1090 Jei 
de onoare 
particulare 


500 „» 
250 « 


gt 


DIMITRIE BEREA 


Portret 


TELEFON 3.309,10 


RE re Rr 





(Panista Ornea Santoliquido) 





Gerhart Hauptmann 
( la optzeci de ani 


De domă decenii Gerhart Hcupimemnn, ma- 
rele poet și dramaturg german este sărbă- 
torit ori de câle ori vârsta sa afinge o nouă 
etapă cincinallă și de fiecare dată, oricare ar 
îi momenitul politic sau social al Germaniei, 
el este recunoscut ca reprezentantul cel mai 
de seamă al spiritualităţii germane. 

Astăzi când bătrânul dar viqurogsul poet 
intră în al optzecelea an, o Germanie una- 
nimă îl slăveșie, ca şi acum douăzeci de ami. 
Dar Germaniu de astăzi este radical deose- 

_bită de cea de atunci: parcă între cele două 

Reichuri s'ar deschide o imensă prăpastie, 
peste core prea puţine punți stau întinse 
pentru cei ce vor să treacă de pe o margine 
pe alta. Una dinire aceste punți spirituale 
este opere masivă, adânc germenă oa pere 
litate bogată ca viață şi de o strălucită varia. 
ție ca formă și limbă a lui Gerhart Haupt- 
manne 

Cu m se explică misterul acestui prestigiu 
caza s'a păstrat împotriva vezsatilității poli- 
ice a lui Gerhart Heuptmanm ? Erc de cş- 
teptat ca fostul socialist de la sfârșitul vea- 
cului trecut şi mai ales republicanul din epo- 
ca postbelică, să fie acceptat cu greu într'o 
Germanie puriiicată spirimalicește de orice 
înmixtiune culturală eterogenă. Și totuși Ger- 
memia naționarl-sociedistă l'a îmbrățișat cu 
respealul cuvenit şi astăzi la opizeci de ami 
Hauptmemn este sărbătorit de o lume, care 
găsește în plin răsboiu răgazul unei mândre 
reculegeri culturale, Aceasta fiindcă  Ger- 
hamt Haupimomn ce înțeles totuși renașterea 
germonă din ultimu! deceniu şi fiindcă vi- 
talitatea sa spiirhuală îl împune din nou ca 
> impresionaniă pildă de forță germanică 
creatoare. 

Marile genii spirituale nu se pot împlini 

“ pe tocrte laturile personalității lor, decât dacă 
viața lor atinge și ea culmile unei împliniri 
totale. Din opizeci de ani cât a trăit poelul 
șaizeci au rodit poezie. Haupimann singur a 
definit poezia ca o „creștere“, înțelegând 
prin aceasta că opera poetică se desvoltă a- 
proupe biologic dintr'o viață care se înnoeşie 
mereu, De aceea opera lui Haupimamm este 
viață trăită subiectiv și obiecliv totodată, iar 
viața lui este toată roditoare de operă. Crea- 
țiumea poetică poate fi socotită la Haupt. 
mann ca un fenomen elementar de viață, 
Le el scrisul nu este o momifestare estetică, 
o dorință beletristică, El scrie fiindcă, trăe- 
şte și trăește pentru a putea crea viața nouă 
cuprinsă ânir'o operă care este plastică şi 
plăsmuire poetică totodată. 

De aceea opera lui Hauptmunm se desfă- 
șoară multilaterală și variată, imensă arenă, 
în care o umemitate bâniuită de patimă urăș- 
te și iubeşte, se lup'ă și se înfrățeşte, şi minu- 
nată frescă de fonme lilerare în care epicul, 
lricuul și dramaticul se întâlnesc îmtr'o stră- 
lucitoaze împletire, La Gerhart Hauptmann, 
ca Ja nimeni altul, genur'le literare nu con- 
stituie predilecții scu predestimaţii poeiice. 
El nu e numai dramaturg, cum a fost Schil- 


de ION SÂN-GIORGIU 


ler, sau numai um mare liric care, ca unii ro- 
mantici, își găseşte forme pentru plăsmuirile 
lor. poetice în toate genurile pe care ea le 
utilizează, Gerhast Heuptmonn are o largă, 
visiune socială şi de aceea epica îi foloseş- 
te pentru a cuprimde aceasta multilaterală 
lume; dar Haupimann simte dramatic şi liric 
totodată şi de acesa tendința lui spre plăs- 
muirea teatrală, precum și suflul liric 
fac dim, dramele sale umeori admirabile ba- 
laude dreamertizarte. 

Ultimul deceniu, asupra căruia pluteşte 
creator geniul dramatic al lui Haupimanm, 
a început cu o dramă burgheză. Inainte de 
apusul soarelui — mulți dintre noi cra cre- 
zut că e ultima operă drematică a poetului 
—— şi se încheie astăzi cu [figenia la Delfi, 
diamă antică, în care Sofocle și Goethe sint 
punctele de plecare ale umei viguroase recr- 
lizări dramatice şi a unei isbutite înjghe- 
bări stiliştice. Dar tot acest deceniu este stră- 
bătut de o operă dramatică bogată, în care 
neoromantic pătrunde lumina de lună a fa- 
țadei și seniimentalitatea unor stranii iubiri 
ce se desfăşoară iregic înt'o atmosferă a- 
proape transcedentală, Haria de Aur e pie- 
sa sumbră a iubirei pe care doi frați gemeni 
o au) pentr sora camaradului lor mort și 
numici moartea hotărăște care dn ei va stă- 
pâni iubita, pe care o iubesc amândoi cu a- 
ceiași femecată patină, O dramă de iubire 
este şi Hcammiet ia Wiitenberag, veanicată frescă 
dramatică, în care prințul întâlneşte peninu 
întâia ocră vierța în dragostea lui cu țicpanucer 
Hamida. lar viocia qrotescă și come- 
die, pe care o vrăiește e! în jurul lui Ulrich 
von Lichtenstein, de astădată transpunân- 
du-ne în plin Ev Mediu, nu e și ea decât un 
joc spiritual și plin de haz în jurul amorului. 
De asemeni și în fantezia droomatică Fiica 
catedralei, înubirela, este motivul principal, 
care îi dă poetului putinţa să trătască la bă. 
trânețe în plăsmuiri poeiice foarmecul sim- 
țirilor cupuse, 

Intâlnim astfel în acest din urmă deceniu 
al lui Hauptmann drama ca gen literar do- 
minamnt și iubirea romantică, străbăiută de 
lirism, ca motiv da poezie, S'ar crede o reîn- 
toarcere a lui Houpimann la romamtismuul 
tinereței sale, după ce în drama Inainte de 
cmpusul soarelui, a mat ținut odată judecată 
cu societatea, cu familia și cu actualitatea. 
E numai un refugiu în vis, o reîntoarcere 
la nălucile învăluite de poezie ale vremu- 
rilor de mult apuse. 

Hawpimamn «a evoluat totdecmuma între: pă- 
mântesc și divin, iar chipul cum se compr 
ră singur cu um camere care îşi împlântă ră 
dăcimile în pământ, dar îşi înaltă ramurile în 
senin, ne arată cât de constient este el de 
dualismul care îi săpâneşte viața şi opera. 
lar dacă acum, octogenar şi singura!ec 
culege nultimile flori ale pamasului său, aces- 
tea nu pot fi decâi florile albastre ala poe. 
ziei romrmiice. | 


(Urmare în pag. 3-a) 


APARE SĂPTĂM 
PREȚULSI 





z 


Da 


EI 





O carte nu începe cu ade- 
vărat decât acol> unde ochiul 
avid de a parcurge  şirurile 
scrise, ajunge, printro agrea- 
bilă iluzie, să nu mai distingă 
cu aceeași claritate, cu care 
mintea privește ea acum, să 
înțeleagă mii: mult decât rân- 
durile tipărite. A:unci literele 
şi fazele își pierd sensul lor 
atât de strict hotărmnicit de ne. 
cesități technice şi devin, în- 
tr'o veporoasă amețeală, doar 


“un îmbold, o invitație la vis. 


Nici cartea, dar nici viața din 
care ea nea smiuie, nu ne mai 
preocupă în cceastă nouă 
stare, isvorită din inspiraţia 
atât de rece concretizată în pa- 
gini, a seriitoruiui şi din dome- 
niul  mesiârșit a! dorințelor 
noastre veşnic reinoite. Este 
momentul minunet când ru 





0 mărturisire 


Voineşti a publicat o scrisoare, 
lămurind retragerea d-sale din 
cercul revistei „Fundațiilor Re- 
gale”. Nu voim să discutăm 
motivele care l-au determinat 
să săvârşească această retra- 
gere. Dar din cuvintele venera- 
bilului scriitor, care ne-a în- 
cântat copilăria şi adolescența, 
se desprinde o mare, o necu- 
prinsă amărăciune. 

Au fost prin urmare oameni 
cari, împingă de -amuemite :mte- 
rese, străine de neamul și de 
sufletul românesc, să arunce 
nu vălul disprețului, — căci 
ar fi fost pentru ei prea puţin, 
— ci judecății false, astfel ca 
opera unui mare artist al prozei 
noastre să apară  micșorată, 
pauperizată și ridicolă. S'a în- 
tâmplat lucrul acesta nu nu- 
mai în privința prozei d-lui 
Brătescu-Voineşti, ci şi în alte 
împrejurări, când era vorba de 
clasicii noştri, cari au înțeles 
să pună arta lor şi în slujba 
neamului şi a esenței noastre 
sufleteşti, creştine şi naționale. 

Critica iudaică sau iudaizată 
conispira din birourile oficine. 
lor de presă, aruncând  tină, 
ridiculizând creaţiile  româ- 
nești, de unde simțeau că vine 
descoperirea primejdiei  spiri- 
tului dizolvant al ovreismului 
internațional, dușmon al trecu- 
tului și al valorilor naţionale. 

De câteori simțeau aceste 
oficine de tristă amintire că 
se ridică un glas al conştiinţei 
neamului, că se înalță 0 wa- 
loare pozitivă, îndepărtată de 
sensul material ci iudaismului, 
mobilizau presa şi. o anumită 
critică, astfel ca spiritul româ- 
nesc să fie înăbușit şi uLis. 
Orice urmă de spiritualitate 
a noastră trebuia ridiculizată 
şi înfrântă. Scriitorii erau ve- 
rificați la bursa aceasta a cri- 
ficei şi esteticei, care a voit să 
îmdrumeze după interesele ei 
pe cititorul tânăr, necumoscător 
al substratului veninos de unde 
porneau asemenea judecăţi. 

Dar cerul sensibilităţii româ- 
neşti s'a înseninat. S'au risipit 
norii cari au întunecat luminile 
sufletului etnic și naţional. 
Spiritul românesc își poate des- 
vălui frumuseţile, gândurile şi 
îmfăptuirile sale de artă. 
„Moartea lui Castor”,  „„Nicu- 
lăiță Minciună”, „Privighetoa- 
rea” şi „In lumea Dreptăţii” 
nu pot să fie întunecate de 
nicio critică streină de aspira- 
țiile, de gimgășia și  nobleţa 
simțirii româmești. 

Im culmile vâstei la care se 
găsește scriitorul acestor ne- 
prețuite opere literare, trebue 
să aibă mulțumirea justificată 
a dragostei și recunoştinţei ne- 
număraţilor săi cititori. 

Adevărul nu poate fi ascuns, 
după cum lumina nu poate ji 
ținută sub obroc. Sufletul nn- 
stru, eliberat din cătuşee unui 
vis urât, îşi regăsește pars- 
pectivele şi năzuințele sale fi- 
nești. 

Biruința artei a risipit ad- 
versitățile, care trebue să avem 
satisfacția că nu au răsărit din 
conștiința curată a neamului 
nostru. 


C. N. NEGOIŢĂ 


aaa 


PIPI 


SAMBATA 6 Decembrie 1941 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 











mai putem preciza dacă citim, 
dacă viscan ori trăim, când un 
întrerupător n'ar înțelege, mi- 
rat, decs-i urim prezenţa şi va 
îi poate, sunprins de nesiguran- 
ţa ce va vedea plutind pe faţa 
noastră pâmă câmd ne vom 
reintoarce la el, din domeniul 
neorecis ce ne otrăvesc. Do 
meniu fluid și îndepărtat în 
core „n'aimer que le silence et 
converser pourtimt” cum deli- 
cat se exprimă Verlaine, ar îi 
sensul stării imexplicabile şi 
îmbătătoare care ne cuprinde. 

„Orice carte trebue citită în 
acelaș gând care a închegat-o 
şi în aceeaşi manieră“ spunea 
cândva H. Fielding, precizâmd 
Chiar cum un scriitor îndră- 
gostit de alcool, cere pen- 
tmu priceperea operelor sale ca 
și cititorul să-și fi umezit buze. 
ie îm această băutură. Desigur, 
deducție este exagerată şi în- 
trebuințată mai mult ca para. 
dox. Nu-i împiedicat însă, cu 
câteva rânduri mai jos, să re- 
producă răspunsul unui crutor 
al timpului său, aruncat unui 
critic — desigur. nu i-a price 
put opera, fiindcă n'a citit-o cu 
o violă în mână, instrument 
ce obișnuia totdeauna să țină 
în mână câmd compunea. Din 
nou exagerarea pare nese- 
rioasă, dar în fond nu este de- 
cât o formă hazlie de a expril- 
ma condiţiunile esenţiale ne. 
cesitate de gustarea sensului 
unei cărți. Când o citm, ni 
mai suntem acelaş individ lu 
cid, cercetător tehnic al unel 
lhacrări. O stare de euforie ne 
înconjoară, —- oare lipsa cces- 
te stări nu înseamnă cumva 
c& crmuiorul nu merită atenția. 
sau poate noi nu suntem Capa- 
bili de a-i atinge creația, — ce 
intrebare pentru un critic, —o 
stare de euforie sau o transă 
asemănttoare chiar cu turbu- 
rarea profundă a scriitorului 
când a conceput rândurile 
tomului ce ținem în mâini, 
şi uneori  întrecând-o; o vi- 
brare interioară alât de volen- 
tă, încât cu grei: sublinierile 
tăcuie de o mână infrigurată 
mai au la reciiire, sau numai 
la o revenire îniămplătoore, 
acelaș înțeles măreț entusias- 
manti Doar um cuvâmt sau 
rânduri rupte din volum sunt 
gândiri reci, îndepărtate. 

Şi totuși rubrica aceasta va 
încerca să prindă în curinte, 
fragmente, o, desigur minus- 
cule, dm acesie senzaţii mi- 
nuate pe care scriitorul ei le 
resimte citind. Pur şi simplu, 
citind. Nu o carte deosebită, 
nu după un plan stabilit. Nu 
urmărind vreo ideie. Ci mai 
degrabă urmărit. Da, acesta e 
cuvântul, unmărit de carte. 
Copleşii de euforia răscolită în 
e!, simțind dorința să împărtă- 
şească și altora gândul său, al 
său și al cărții, al cmândoru- 
ră, al nimănui... 

Rubrică permanentă, În în- 
tenție, dar întreruptă practic, 
atunci când, din întâmplare 
nici un gând, sau nicio carte 
nui vor fi :mboldit imaginația. 
Toamai de aczea sinceră, o- 
nestă, pomită din dorința de a 
Spune ce gândește pe morgi- 
nea umei cărţi, c întovărășire 
însuflețită cu gândul autorului, 
isvorită spontan şi simpate- 
te, iar mu din obligaţia prote- 
sională de a ferce critică. Pur 
subiectivă. Trecând cu mult 
dincolo de gâmdul şi intenția 
acestui autor, privind cu a- 
ceeaşi libertate un volum ap&- 
rut de curând în librării, niște 
iile de tragedie vetustă, cărți 
răstoite, sau o revistă literară. 
Pe marginea unor lecturi, fără 
szopul de a convinge pe cine- 
va, dacă poate fi chiar vorba 
de a convinge prin simple în- 
chipuiri, — niște note izolate, 
dar un „fișier. 


DIMITRIE POPESCU 


PI AA DINCOL OEI A MD 


Cronica dramatică 


REVISTE, COMEDII MUZICALE 
ŞI AȘA MAI DEPARTE 


Cunosc un autor de reviste 
care-şi face un ţitlu de glorie din 
faptul că-şi scrie cupletele la 
cafenea, intre două şuete şi două 
schwartzuri. 

inchipiţi-vi-l, așa dar, pe dom- 
aul autor, cu trabucul său insepa- 
rabil în colţul gurii, instalat la e 
masă de catenea, discutând cu un 
prieten despre scumpirea căr- 
nii, cu altul despre ultimele eve- 
aimente politice, şi, în acelaş 
timp scriinâ cuplete pe cari, pe- 
ste o lună, o blondă vedetă le va 
face nemuritoare „din pricina 
costumului decoliat în care apare 
pe scenă, 

„Spectatorul e prost şi înghite 
orice! 

Asta e scuza antorului de re- 
viste, 

Și totuşi, domnul autor e foar- 
te susceptibil. Se îmbolnăvește de 
ficat, de câte ori un cronicar 
dramatic găseşte de făcut o o- 
biecție operei sale. 

Tot așa cum îl supără foarte 
mmit cronicarul care ar indrăzni 
să vu scrie nimic despre ultima 
sa revistă. 

Cum meseria mă obligă să 
scriu despre toate spectacolele 
cari se prezintă pe scenele bucu- 
reştene, nu voiu trece cu vede- 
rea ultimele reviste — senzaţio- 
nale, fantastice sau nemai vă- 
zute, cum pretinde reclama — 
tot aşa cum voiu scrie câteva 
rânduri şi despre extraordinara 
comedie muzicală „Cavaler gân- 
dao”, 

Dar, tot aşa cum autorul de 
revistă își scrie sketchurile la ca- 
fenea, mă simt și eu ispitit să-mi 
scriu această dare de seamă, alt- 
tel de cum îmi scriu obișnuitele 
cronici. 

Aş scri-o, de-o pildă, suspen- 
daţ de lampă, cu picioarele în 
sus și cu capul în jos. 

Doar așa cred că mi s'ar tolera 
marea obrăznicie pe care-o am 
când afirm că nu mi-au plăcut 
revistele de mare succes: „Aşa te 
vreau Tănase” şi „București- 
Moscova”, 

Cetind rândurile astea, lumea 
va putea spune că sunt nebun. 
„Cum se poate să nu-ţi placă 
niște reviste scrise de cunoscu- 
ţii autori Cristodulo și Vasilache, 
sau de Maican, nervosul colabo- 
rator al lui Puiu Maximilian?” 

ȘI, spectatorul, ironic, va adău- 

: „Pe semne că ţi-a plăcuş a- 
tunci „Eu şi Stalin”. 

£i bine, da, domnule spectator. 

Mi-a plăcut mai mult revista 
„Eu şi Stalin”, a 

Aceasta nu înseamnă că revis- 
ta domnilor George Șoimu şi Vir- 
gil Slăvescu ar fi o capod'operă a 
genului. Departe de mine să 
afirm acest lucru. În timpul celor 
două acte am putut găsi destule 
puncţe slabe, unelc din pricina 
autorilor, altele din pricina ve- 
detelor, cari în scenele patrioti- 
ce, pe când trebuiau să spună 
lucruri sfinte nouă, Românilor, 
găseau nimerit să zâmbească și 
să facă goange, ca să îie pe pla- 
cul cunoscuţilor din sală (auzi, 

domnişoară Margareta Marian”). 

WN'am găsit însă în revista de 
ia Teatrul de Azi, scene lungi, 
prictisitoare, ca în celelalte două 
fantastice reviste. 

Sper că autorii nu se vor sa- 
păra când voiu afirma că tocmai 
ceeace mi-a plăcut mai mult la 
revista „Eu și Stalin”, a fost 
scurtimea ei. 

Apoi, revista mai are o calitate: 
un act II, superior primului, 
Așa că spectatorii părăsesc sala, 

cu buna impresie lăsată de cel 
de-al II-lea act. 

în capitolul calităţilor, voiu 
trece şi melodiile reuşite ale 
maestrului Ion Vasilescu şi ale 
talentatului George Bossel, pre- 
cum şi jocul hazliu al celor doui 
maeștri ai genului: Silly Vasi- 
lia şi Sandi Giusaru Huşi 

Roluri amuzante interpretează 
domnii Lascu şi Sincu, iar te- 
norul Petculescu —- despre care 
drecţia teatrului ţine să ne pre- 
vină pe țoate afişele că e tenor 
—.cântă cu o voce caldă, câteva 
reuşite melodii. 

Steluţele trupei sunt domni- 
şoarele: Cornelia Teodosiu, Stela 
Suba, Antoinette Frejan, Marga- 

reta Gheorghiu, Micşunica Gheor- 
ghiu, Nuţi Dumitrescu, Cleo Hur- 
muz și Sanda Dorobanţu. 

Se poate să fi uitat pe câteva 
dintre ele. Au să mă erte însă, 
pentrucă — trebue să recunoască 
şi dânsele — sunt din cale-afa- 
ră de multe. 

Pe domnișoara Margareta Ma- 
rian mam uitat-o, dar nu mi-a 
plăcnt cam spune rupiețele. 


Acum să trecem la comediile 
muzicale prezentate de trupa 
Cărăbuş. 

Ne amintim să fi scris, în ter- 
meni foarte elogioşi, despre co- 
media mauzieală „Firfirică“, 


Ne plăcuse, mai ales, nota 
umană imprimată personagiului 
principal al unei farse. 

Domnul Vasilache, autorul co- 
mediei, a ţinut să-mi spună: 

— „Firtirică nu e nimic. Să 
vezi ce o să vină mai pe urmă“, 

Și pe urmă, a venit „Cavaler 
gândae“, 

In comedia „Firfirică“, autorii 
căutau doar să ne sugereze stă- 
rile sutleteşii ale eroilor. Se fe- 
reau însă să insiste prea malt 
asupra caracterizărei eroilor. Și 
foarte bine făceau. O simplă 
tumbă pe care o făcea Firfirică 
atunci când era amărit, o carac- 
teriza minunat pe biata paiaţă 
care e nevoită să râdă și atunci 
câmi suferă. 





Incurajaţi de succesul dobân- 
dit de prima lor comedie, dom- 
mii Cristodulo și Vasilache s'au 
hotărît să mai serie una, 

Și ce-au făcut? 

Au luat scenele cele mai bune 
din „Firfirică“ şi au insistat asu- 
pra lor, până ce au ajuns să-i 
plictisească pe spectatori. 

Pornind dela acelaş principin 
că şi eroii farselor, pot avea su- 
flet, au insistat asupra sufletului 
biatului casier de bancă, până c* 





şi-au dat seama că nu mai scriau 
o comedie, ci o foartțe eftină me- 
lodramă, 

Povestea bietului casier, care 
îndrăgostindu-se de o nesătulă 
vedetă de revistă ajunge finan- 
ciarul unei trupe de teatru, cer- 
tându-se cu familia şi, până la 
urmă, fiind dat atară și din stuj- 
bă, n'a putut nici-un moment 
să treacă rampa, acţiunea petre- 
cându-se monoton şi consecutiv 
pe cele trei scene („mare inova- 
ție regisorală“, anunţă reclama). 

Speriaţi de întorsăţura pe câre 
o luau lucrurile, autorii au recurs 
la un happy-end, oarecum iras 
de păr. 

Directorul unei bănci află din 
gazete (auziți, domnilor! din ga- 
zete!) că societatea ale cărei ac- 
țiuni le vânduse casierul a gat 
faliment. Bine înţeles, easierul 
nu mai e concediat ci, dimpo- 
trivă, e înălțat în grad. Tout est 
bien qui finit bien. 

Dar mai bine ar fi fost ca în- 
treaga poveste să nu fi început 
deloc, așa ca să nu mai fie nevoe 
de un sfârșit 

Păcat de talentul domnilor Va- 
silache, (excelent ca întobileauna, 
dar cu o mască deplasată), Coco 
Demetrescu, A. Atanasescu, Nicu- 
descu-Cadet, Piu Mironescu, C. 
Dodu (aţi citit bine: C. Dodu, care 
de astă dată a fost reușit in rolul 
său) şi al doamneior Lulu Savu 
(mai ales, dânsa), 'Tantzi Căpăţâ- 
nă, Veve Cigalia şi Medeea Con- 
stantinescu, toţi şi toate străduin- 
du-se să ridice piesa de-asupra 
nivelului ei mediocru. 

Şi deoarece comedia a fast mmu- 
zicală, domnul Jon Vasilescu 4 
scris câteva melodii. A fost însă 
şi dânsul într'o zi Neagră. 

Şi, înainte de a isprăvi, un 
pronostic: nu ştiu dece, dar am 
impresia că piesa o să obțină, to- 
tuși, suoces. 

Având în vedere ultimele suc- 
cese ale teatrelor particulare, mă 
intreb de ce și Hamlet face, la 
Naţional, săli pline. 

Poate, fiimică e lomea snobă- 


TRAIAN LALESCU 





Teatrul celor mici 


Intro notiță apărută în „Unt- 
versul literar“ de săptămâna 
trecută, făgăduiam o revenire a- 
supra unei probleme, încă nere- 
zolvate, a teatrului românesc. 

E vorba de Teatrul pentru 
Ştim că din când în când serii- 
torii, poeţii și oamenii noștri de 
teatru au încercat să contribue 
la o cât mai strălucită prezentare 
a acestor spectacole. , 

Din păcate, râvna tuturor s'a 
dovedit prea slabă pentru a se 
închega într'o înfăptuire dura- 
bilă, 

Numai talentul, dibăcia și stă- 
ruința d-lui Victor Ion Popa şi 
au arătat mai des roadele, împli- 
nind un gol păgubitor în educa- 
ţia copiilor şi a tineretului. 

Spectacolele înscenate de Dom- 
nia sa la Teatrul Muncitoresc 
„Muncă şi Lumină“, şi interesul 
manifestat de micii spectatori, ne 
îndreptățesc însă cele mai bune 
nădejdi. 

Pentru copilul avid de specta- 
col și receptiv de artă — ca și 
primitivul — teatrul s'a vădit 
pretutindeni un prețios auxiliar 
pedagogic. 

El întregește, în chip fericit, 
orice lecție, dăruind copilului, 
sub o formă plăcută, criterii de 
apreciere asupra oamenilor și lu- 
crurilor ce-l înconjoară,  norine 
de conduită morală, etc.. 

Se înțelege că pentru a do- 
hândi rezultatele dorite, va tre- 
bui — așa cum spuneam — să 
ne ferim de orice confuzii dăună- 
toare. 

Teatrul pentru copii — nu în- 
seamnă teatru cu copii pe scenă. 

Molima adiletantismului artistic 
a prefăcut fiecare serbare școlară 
într'un prilej de exibiţie a vani- 
tății profesorilor, îndepărtând în 
acelaş timp pe copil de la înda- 
toririle lui școlăreşti, 

Dascăiii și părinţii, cari pentru 
propria lor vanitate sădesc în 
copii deprinderea de a face pe 
actorii, nu înțeleg un lucru ele- 
mentar — şi anume, că funcția 
educativă a teatrului nu poate fi 
împlinită cum se cuvine de co- 
legii de şcoală ai micilor specta- 
tori, fiindcă în orice straie şi sub 
orice mască, cei din sală nu vor 
vedea pe scenă — cu plăcere, sau 
cu invidie — decât pe... colegii 
lor. 

Spectacolul își va pierde astfel 
întreaga lui putere de sugestie, 

Teatrul pentru copii, trebue lă- 
sat 3șa dar pe seama profesioniş- 
titor, cari se vor dovedi vrednici 
să-și împlinească numirea de e- 
ducatori. 

Ca să îi încânte și să-i în- 
atruaască pe micii lor apectatori, 


cei ce se vor lega să înfăptuiască 
un teatru permanent pentru copii, 
vor trebui să aducă pe scenă u- 
mniversul miraculos al basmului, 
vechile ceremonii ale anotimpu- 
rilor cu toată naivitatea lor gra- 
țioasă, cu tot tâlcul moral şi re- 
ligios din care-şi luau obârşia, 
isprăvile eroilor legendari, icoa- 
ne din trecutul românesc și fap- 
tele voevozilor noștri. 

Vor trebui să dea glas florilor, 
gâzelor şi păsărilor, să reînvie 
credința în Dumnezeu, așa cum 
ne-au lăsat-o, prin veacuri, stră- 
moşii; să trezească ecoul înțelep- 
otunii populare, și din proverbe, 
datini, cântece şi jocuri bătră- 
mești, să împletească învățături 
şi pilde. 

Dar vânturând vechile comori, 
nu vor trebui să întârzie prea 
mult în această lume supranatu- 
rală. După ce vor izbuti să-l cap- 
tive pe copil, cu scule de vraje,il 
vor învăţa să mânuiască scule a- 
devărate și utile vieții, îl vom 
încorpora, adică, în realitate, ca 
să biruie toate superstițiile, pen- 
tru o înțelegere nouă, pentru un 
mit nou: vrednicia, 

Se înțelege că pe drumul ace- 
sta, vor putea fi folosite toate ex- 
periențele făcute de alții până în 
prezent. 

Așa de pildă, basmele tran- 
spuse rezumativ de americani, în 
acele filme scurte, minunat colo- 
rate și acompaniate de muzică 
(seria Silly-Simphony), ne dau o 
prețioasă indicație asupra dura- 
tei și compoziției unul spectacol. 

Producătorii acestor filme care 
plac atât de mult celor mici, ne 
învață să nu abuzăm de atenția 
copilului, silindu-l să-și concen- 
treze atenţia, timp îndelungat, ca 
să urmărească desfășurarea unei 
singure piese. 

Este preferabil să i se ofere co- 
pilului un spectacol format din 
mai multe piese, cu subiecte cât 
mai variate, ca atenția lui să fie 
mereu înviorată. 

In chipul acesta, în două ore, 
vom putea înfățișa 4-5 subiecte, 
observând în ce măsură prefe- 
vințele copiilor se îndreaptă că- 
tre poveștile cu zâne, către epi- 
sodul istoric sau biblic, către a- 
venturi și călătorii, către fabule 
sau către descoperiri ştiinţifice. 

Un program ca acesta va pu 
tea fi schimbat, desăvârșit și 
complectat oricând, conform ros- 
tului său educativ și național. 

Pentru că, dacă aiurea se în- 
chină celor mici strădaniile unt- 
te ale pedagogilor, scriitorilor și 
artiștilor de seamă, la noi, în- 
ființarea unui teatru permanent 
pentru copii se arată azi ca o 
datorie națională, 


BERGIU DUMITRESCU 


UNIVERSUL” LITERAR 








Cum se plânge 
in scenă 


Plânsul, în mod firesc, este 
semnul patologic al unei dureri 
morale sau fizice. Ca să poată 
exista plânsul, este neapărat ne- 
voe de o cauză — nu plânge ni- 
meni, decât în urma unei acțiuni 
care-l sdruncină îie xterior (0 lo- 
vitură fizică), fie interior (0 lo- 
vitură sufletească — şi de reali- 
zarea acestui p.âns, prin lacrimi. 

In fața unei mari lovituri, mai 
cu seamă moartea, fiecare om 
îşi manifestă nenorocirea, prin 
plâns, ... plânsul însă variază dela 
om la om, dela nație la nație, dela 
continent la continent. Deaseme- 
nea, ceeace acum, pentru noi, este 
un motiv de lacrimi, pentru an- 
t:chitate era un prilej de veselie 
și invers. 

Cumoaștem exemplele tipice, cu 
naşterea şi moartea. 

Nașterea, la noi, e motiv de 
bucurie, la Daci era de durere; 
moartea, la noi, e prilej de du- 
rere, la Daci era de bucurie. 

Privit şi din alte puncte de ve. 
dere, plânsul deasemeni variază 
după sex, vârstă şi cultură. 

Femeile şi copiii plâng foarte 
ușor... 

Copiii plâng pentru orice fleac, 
isvoriît din închipuirea lor și care 
capătă, pentru ei, aspecte de ade- 
vărată catastrofă 

Femeile plâng ușor, demonstra- 
tiv şi mai ales atunci când cele- 
lalte argumente nu ajung. Plân- 
sul, pentru femee este o armă 
de luptă în viață. 

Bărbaţii plâng rar și numai în 
fața unei probleme cu adevărat 
dureroase. Plânsul bărbatului este 
reținut, demn, fără lamentațţii şi 
de aceea este atât de impresio- 
nant: 

Plânsul unui bărbat este cu 
adevărat impresionant, poate 
fiindcă nu suntem obișnuiți să 
vedem bărbați. plângând, pe toate 
drumurile, și ne dăm seama că 
plânsul acela, care e atât de rar, 
a isvorit dintr'un motiv foarte 
serios. 

Privit din punct de vedere fi- 
ziologic, plânsul este o necesitate 
organică. In urma unei tensiuni 
nervoase lacr:mile vin ca 0 uşu- 
rare, ca o tălmăcire firească a 
umul sbucium sufletesc... 

In teatru, care este oglinda 
timpului, plânsul îşi are jocul lui 
bine stabilit, 

In această vieață fictivă, „tipii”, 
când sunt „tipic” realizați, intră 
din vieața reală în vieaţa fictivă 
şi îi vedem și pe ei plângând de 
durerile fizice și morale, carii 
aduc în această stare. 

Aceşti „tipi”, cari nu pot „viă” 
decât prin intermediul actorului. 
artist, nu trebue să plângă „na- 
tura”, ci artistic; nu trebue să 
tie aşa cum sunt, ci cum ar putea 
fi; să fie verosimili. N'are nici 
un folos estetic piânsul „teatral, 
dacă este însoţit de miorlăituri, 
lamentaţii, ofuri, ahuri și cele- 
lalte accesorii. lacrimogene, pe 
cari le oferă la orice pas, vieaţa, 
ci e de dorit să die demn, reţi- 
nut, nobil, întrun cuvânt „artis- 
tic”. 

Actorul, care este un „hypocrit” 
(sic), trebue să transforme și plân- 
sul în „hypocrizie”, adică să rea- 
lizeze un plâns „;profesional”, să 
plângă, nu pentru el ci pentru 
personajul întrupat 

Acest plâns „profesional” poate 
fi realizat mai uşor şi cu efecte 





estetice mult superioare față de 
plânsul „natura!”, 

Gândiţi-vă la cerşetori. 

Lăsarea incertă a capului, pe 
braț, în timp ce figura ia o ex- 
presie de durere ; o replică ade- 
quată, debitață cu o voce joasă, 
gravă şi cu um tremolo 'n glas; 
capul între palme, în timp ce 
umerii tremură în convulsiuni 
nervoase ; isbutesc să aducă la- 
crimi în ochii celor din scaune. 
„Prat pe scenă, praf în ochi! spec- 
tatorilor”, după cum a definit 
Caragiale, reprezentaţia artistică, 
această mare şi veşnică iluzie. 

Găsim mulți adepți ai „natura- 
lului”, între actori, mai ales ac- 
triţe, cari vor să aducă o atinos- 
feră atâţ de „naturală” în scenă, 
încât se jelese ca ţaţele, urlă, îşi 
smulg părul și rup în dinţi o ba- 
tistă, cu care înainte şi-au frecat 
nasul, imitând, din buze, sgomo- 
tul sufletului. 

Acest spectacol nu e nici pe de- 
parte, artă. Ii putem vedea zil- 
nic la orice cimitir şi acolo, cel 
puțin, ne impresionează, fiindcă! 
știm urmarea unei nenorociri im- 
placabile, pe când în situația de 
față nu poate decât să ne des- 
guste. ă A 


ge 
as82heau,. 


Ca o ilustrare a inutilităţii „na- 
turalismului” în teatru, este în- 
tâmplarea din antichitate, cu ac- 
torul dibert PoHus. Acesta juca, 
în travesti, una din „electrele”, 
tragediei grecești. La un moment 
dat, trebuind să plângă pe urna 
unui erou, rudă a sa, a adus în 
scenă urna cu cenușa copilului 
său, incinerat. Departe de a rea- 
liza un spectacol de artă, Polius 
sa jelit ca o bocitoare și a dis- 
trus toată situația dramatică a 
scenei, primind, nu admirația es- 
tetică a spectatorilor, ci compăti- 
mirea prietenilor, pentru durerea 
de tată... 

Nu ne trebue „naturalism” 
artă. 

Este de prisos. 

D. N. Crainic a fixat definitiv 
această problemă, în „Nostalgia 
Paradisului”: 

„Dar este arta întradevăr o 
„imitație a naturii ? 

„Estetica modernă nu admite 
„acest punct de vedere, iar noi, 
„după cum am anunţat, suntem 
„de acord cu ea, indiferent de mo- 
„tivele felurite, ce ne duc la ace- 
„eaşi concluzie. 

„A spune că arta e o imitație 
„a naturii însemnează a-i tăgă- 
„dui orice rost propriu: Teoria, 
„care susține imitația, admite mai 


„întâiu frumseţea obiectivă a na- 


în 


6 


In loc 


Decembrie 1941 ———— 
pi 
A, 
407, 





de cronică muzicală 





O mare pianistă 
italiană ne vorbeşte 


Personalul 7001 e gata de ple- 
care. In amurgul ceţos și aspru 
geruit, se desluşesc, dealungul 
trenului, din loc în doc, printre 
vălătuci sgomotoşi de aburi, per- 
soane sau mici grupuri care-şi 
iau rămas bun. 

Lângă unul din vagoane, svo- 
nul cuvintelor străbate cu ar- 
monii speciale, divulgând in- 
fiexiuni şi sonorități de o muzi- 
calitate particulară. 

Expresive volubilități se îm- 
pletesc, graiul pe care muzica 
însăşi şi l-a ales, inflorit de câ- 
teva voioase „arrivederci” care 
insoţese urnirea trenului, furi“ 
şează adieri dintr'un climat de 
veșnică primăvară, în atmosfera 
polară a unul Noembrie de o vi- 
tregie rar întâlnită. 


Dela o fereastră coborită cu 
vioiciune, o tocă sie blană se a- 
gită sprinten. 

Crâmpeiul de mătase roşie al 
unei batiste prompt găsite, fiu- 
tură imediaţ după aceea deasu- 
pra unui zâmbet plin de fran- 
cheţe și de voie bună, în timp ce 
peronui işi defilează ultimii 
stâlpi. 

Acum, nici batista nu se mai 
poate vedea. 

Crneila  Santoliauido, marea 
pianistă italiană sărbătorită cu 
o zi înainte de mulțimea de au- 
ditori venită s'o asculte la 
„„Dalles”, îşi ia drepturile unei 
odihne de câteva ore în.. tren. 
Brăila, Galaţi, Bacăp, iarăşi 
Bucureşti, unde iubitorii pianu- 
lui vor mai avea o seară de mu- 
zică pe placul lor, apoi Braşov, 
Timişoara, Arad, Roma, un tur- 
neu in marile orașe ale Germa- 
niei.. 

Nici n'am depăşit încă margi- 
nile Bucurestilor şi interviul mu- 
zical făgăduit la „Daliea”, a în- 
ceput, necruţător, 

Odihna din trenuri ! 

Inainte de a pune în discuţie 
chestiuni muzicale, nu mă pot 
opri de a întreba pe d-ra Santo” 
hquido: 

— „Gerul dels noi nu vă îns- 
păimântă? Cum reuşiţi să rezis- 
taţi, d-voastră care aveţi rege” 
dinţa în Roma”? 

— „Sunt foarte obicinuită cu 
turneele. Petrec câteva luni pe 
ân în țări străine şi nu mă mai 
încomodează aproape add.oc 
schimbările de temperatură”. 

— „Dar e rigiditatea tempo- 
rară pe care frigul o provoacă 
degetelor; cum o combateţi? Ve- 
niţi poate foarte devreme la sala 
de concert? 


„turii, care trebue astfei să slu- E 


„jească de model artei. Dar dacă 
„frumusețea naturii există, pre- 
„cum există, imitația ei în artă 
„apare ca un lucru de prisos, Căci 
„in fața imitaţiei ertificiale nici- 
„un motiv nu mă oprește să pre- 
„fer originalul natura!”. (pag. 181). 

Nu ne trebue un plâns „natu- 
ral” în alcătuirea situaţiei drama- 
tice din scenă, ci ne trebue un 
plâns „natural” în stal. Idealul e 
ca spectatorul să plângă „natu- 
ra!”, îndemnat la asta fiind, de 
plânsul „profesiona” al actorului. 

Orişice actor poate să plângă, 
dar sunt aleși cei cari ştiu când 
și cum să plângă, sau, cum e 
spus Caragiale în „Câteva păreri”: 

„Toţi suntem impresionabili, ex- 
presivi sunt nusnai unii”. 


PĂTRAȘCU 1ON SÂRBUL 





NTAÂLNIRI 


(Urmare din pag. I-a) 


acele denumiri aie fenome- 
nelor, ieşind din uz, acele 
vorbe răzlețe şi fără înţeles, 
au fost asilimate cu oameni 
vii, cu regi, eroi şi zei din alte 
vremuri. De acum era de a- 
juns ca fantezia unui preot 
sau poet să facă legătura în. 
tre ele ca, teogoniile să ia naș- 
tere, ca zeii să apară, ca mi- 
turile să se desvolte. Iată cum 
bunăoară frumoasa Danae, 
fecundată de Jupiter, nu este 
decât evocarea bucuriei stră. 
moșului  frământând dârz 
glia, atunci când cele dintâi 
raze ale soarelui primăvăra- 
tic îi chezăşuiau belșugul ro- 
dului viitor. 

Așa dar, toată mitologia 
s'ar reduce, după părerea u. 
nor savanți ca M. Kuhn sau 


Max Miiller, doar la o proble- 
mă filologică. Toţi zeii Olim- 
pului (şi poate unii ar putea 
pretinde că și al nostru al 
creştinilor) s'au născut din 
vorbe, și, la început, cu su- 
filarea vorbelor Omul și.a zi- 
dit zeii... 

In această perspectivă cât 
de turburător sună întâiul 
verset al evanghelistului Joan 
— singurul inițiat din cet pa- 
tru —: „la început era cuvân- 
tul... 

Așa, dar, iată dece o întâi. 
nire cu vorbele mi s'a părut 
din capul locului o prea cute- 
zătoare incercare, la această 
ne-erudită rubrică a întâi. 
nirilor. 





D-ra Ornella Santoliguido 


— „Nici nu mă gândesc ja așa 
ceva. Timpul nu trebue risipit. 
Patru minute de baie caldă a 
mâinilor, într'un recipient cu 
apă, le redau cea mai desăvâr- 
şită flexibilitate”, 

— „Ştiu că aveţi o excepţio- 
năâl de bogată activitate muzi- 
cală. Cum vaţi organizat de 
exemplu, anul în curs?” 

— „Octombrie l-am petrecut 
la Roma, unde am o catedră de 
piano la Academia Santa Cecilia 
(unul din cele mai celebre conser- 
vatoare ale Italiei). In Noembrie 
am plecat în Germania, unde am 
cântat cu Filarmonica din Ber- 
lin, dirijată de Knappertsbusch, 
apoi la Dresda, la Muenchen, 
unde am cântat în concerte sim- 
fonice şi am dat recitaluri”. 

— „Ați interpretat una şi a- 
ceeaș operă în simfonice?” 

— Nu, răspunde zâmbind mi- 
rută d-ra Santoliquido. Am cân- 
tat concertele de Liszt, de Mo- 
zart, de Chopin, felurite compo- 
ziții pe care le am în perma- 
nenţă în repertoriu și mai mute 
programe de recitaluri, 

După tumeul din România, 
după concerte pe care le am în 
talia, fac un nou turneu în Ger- 
mama şi, însfârșit, mă întorc la 
obligaţiiie profesorale şi la... di- 
ferite alte concerte prin Italia”. 

— „Muzica de cameră vă in- 
teresează? 

— „Ceva mai mult! Am un trio 
permanent, care-mi poartă nu- 
mele şi cu care am străbătut 
multe oraşe, interpretând  în- 
treaga literatură clasică a genu- 
lui și mulțime de opere italiene 
moderne”. 

„Cine sunt colaboratorii dum- 
neavoastră?”* 

— „Violonistul Pelliceio şi vio- 

itbeaţroft”. 


PAUL LAHOVARI iomcelistul Amfi 


— „Care credeţi că sunt esen- 
țialele condițiuni necesare ca un 
trio instrumental să atingă un 
inalt nivel de artă? 

— Două. Pr:ma pretinde ca 
fiecare din artişti să fie un ade- 
vărat  concertisi, un adevărat 
maestru instrumental. A doua, 
munca de ansamb:u”. 

— „Ați at concerte de trio îu 
străinătate?” 

— „Da, în Germania, unde pot 
spune, fâră fa:să modestie, că am 
avut un succes excepţional. 

— „ln numele publicului româ- 
nesc, îndrăsnesc să vă cer să gă- 
siţi cât de curând şi drumul Ru- 
mâniei cu acest trio, unul din 
24ât de rare formaţiuni perma- 
rente din Europa”. 

— „O doresc sincer şi am să 
fac toi posibilul să venim”. 

— „Cunoaștem atât de puţin, în 
Pomânia muzica de cameră ita- 
liană modernă. N'aţi putea să-mi 
daţi câteva date?” 

— „Am cântaţ cu deosebilă plă- 
cere lucrări de Masetti (Bolog- 
na), un compozitor de mare ta- 
lent, de Longo, de Veretti, de 
Pannain (Neapole) de Adone 
Zecchi (Bologna) de Fuga (To- 
rino) al cărui trio este o lucrare 
excepțional de interesantă, de 
Vicenzo Davico, şi mute alte 
păgu de astăzi ale muzicii ita- 
Ei ni pă 

— „Cine a fost maestrul dum- 
neavoastră?” 

„Profesorul Brugnoli (un 
foarte mare protesor, renumit în 
ţoată Italia). 

Am primit sfaturi şi dela Al- 
fredo Casella și am cântat cu 
mare plăcere la um curs de in- 
terpretare al lui Alfred Cortot 
la Paris. 

— „Ce părere aveţi despre pla- 
nistul Cortot?” 

— „E un artist extraordinar, 
unu! klip cei mai mari. 

— „Pe cine mai situaţi printre 
primii mari pianişti de astăzi? 

— „Pe Walter Gieseking, pe 
Edwin Fischer, pe Backhaus. 

Discurile lui Kempif îmi plac 
în chip deosebit, 

-— aCompuneţi?” 

D-ra Santoliquido râde, în jer- 
be spontane, râde cu poftă şi 
malițiozitate, râde cu exuberan- 
ță de copil. Persoana şi arta 
d-rei Santoliauido îmbină de alt- 
fe! într'o strânsă înmănunchiere 
„frescheţea”, maturalețea,  im- 
plicitatea cuceritoare, expansivi- 
tatea sglobie şi lipsită de orice 
afectare, privilegii ale copilăriei, 
cu dorul aprofundării, cu facui- 


„tatea trăirii emotive a artei, cu 


ample resurse de vibrare sensi- 
bilă, apanagii ale unui tempera- 
ment care depăşeşte tinerețea 
anilor prin maturitatea lui struc- 
turală. 

D-ra Stanoliquido este, cu alte 
cuvinte, o veritabilă artistă, 

— „Am trecut drept compozi- 
toare, o singură dată, la vârsta 
de 7? ani. 

Eram de pe atunci o destul de 
bună pianistă şi știam să scriu 
note corect. Am profitat pentru 
a copia pe furiș compoziţia cea 
mai recentă a unui vecin de a- 
partament. Am şi învățat-o, în 
grabă și, la o proximă reuniune 
de salon, am executat-o cu brio, 
uimind pe cel de faţă, afară ie 
autor, care, după potoiirea u- 
plauzelor, a produs o adevărata 
lovitură de teatru declarând stu- 
pefiat : 

„Dar... e compoziția mea. 

Dumnezeule mare!” 

De atunci n'am mai... compus! 

Și, d-ra SBantoliquido râde ia- 
răşi cu vioiciune, înveselită şi 
totodată încă ruşinată de indrăz- 
neala acestei farse. 


* 

In timp ce rafinăriile Ploeşti- 
ior încep a se ghici prin întu- 
nericul ușor atenuat de razele 
pe care luna le filtrează prin 
nouri, d-ra Santoliauiao îmi vor- 
bește cu mare admiraţie despre 
George Enescu, pe care l-a as- 
cuiltat la Paris, despre Stella 
Roman, marea cântăreață ro- 
mâncă. 

Coborim din plasa bagajelor 
un masiv geamantan, din care 
mi se oferă fotografii pentru 
„Universul literar” şi cu acest 
prilej descoper, uimit, o amu- 
zantă claviatură mută, pe trei 
octave, trumos aşezată, la locul 
de cinste. Incerc tastele: sunţ re- 
zistente. 

— „Iată cum se poate „lucra” 
mâna când ești pe drumuri”. 

Un plan mut pentru degete a- 
tât de elocvente! 

Mihădioase cantilene ale tăce- 
rii, jocuri de neauzibile tonuri, 
îşi vor încredința poate, peste 
puțin din nou, misterul, acestor 
clape afone, dar atât de pre- 
țioase unui artist călător şi maj 
puţin trădătoare faţă de muzică 
decât unele învechite piane de 
concert, atât de ostile interpre- 
tării de artă şi pe care numai 
artişti de talia şi talentul d-rej 
Santoliquido știm să le îmbiân- 
zească, să le readucă la poezie. 


Ploeşti! Interviul s'a sfârși. 
Trec întrun alt tren cu direcția 
Rucureşti. 

Undeva, printre alte 
de vagoane, personalul 7001 ia, 
incetişor, drumu? Brăilei. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


| 


Pa 6 . Decembrie 194: 





Note germane 


TOT DESPRE LICHTENBERG 


„G. C. Lichtenberg « o figură 
seducătoare, dară şi periculoa- 
să, — figură a cărei strălucire 
spirituală e așa de luminoasă”, — 
mărturisea, mai dăunăz: un g-o- 
sator în revista Das Reich (16. 
XI, 1941), — „încât mulţi se 
mulțumesc, pentru viață şi gând, 
cu suprafața încântătoare a no- 
telor lui. Pe lângă acestea ei con- 
tează, ca unul dintre puținele ca- 
pete europene din Germania se 
colului al 18-lea, — secol în care 
barierele închideau de pretutin- 
deni orizontul, — printre maiștrii 
clarităţii în viaţă şi cugetare, ca, 
de altfel în grai şi seris, lucruri 
de cari neamţul, înclinând tot 
mai mult spre sentiment decât 
spre intelectul politic real, ar a- 
vea prea multă țrebuinţă. Lich- 
tenberg este unul dn autorii cei 
mai citați ai timpului nostru. Este 
el oare și unui din autorii cei mai 
cumoscuț.?... Anul viitor va aduce 
bioentenanul nașterii lui. Ar tre- 
bul să fie și un prilej, — am 
vrea să atragem cât mai timpuriu 
atenția asupra acestui lucru, — 
să-l iacem pe Lichtenberg acce- 
sibi) naţiunii, în întreaga lui fi- 
zionomie spirituală ca pe un 
Praeceptor Germaniar”. 


INA SEIDEL (n. 1885) 


în toiul  războiu- 
(1915) o culegere 
de versuri intitulată  Neben 
der  Trommel her. Ina Sei- 
del a dat literaturii germane 
prea multe opere de mare valoa- 
re pentru ca să i se mai poată 
discuta altfel decât pozitiv ade- 
rența la priza asupra sufletului 
etnic german. Nici covârşitoarele 
evenimente ale  istorei germane 
din ultimele trei decenii nu du 


a publicat 
lui trecut 


stanțiere şi nicidecum reportaj 
cotidian stors. ca un suc, de preț 
sau nu, din rodul ceasului de față. 

Pentru poet există un altfel de 
ceas de față, e ceasul creației 
care „oricât s'ar strădui el, poe- 
tul, rămâne incompatibil cu în- 
lănțuirea extrinsecă a evenimen- 
telor zilei, - 

Deaceea păstrează ceva forțat 
poemele vcazionale propriu zise, 
Ocazionalul poate fi numai punct 
de plecare și nu scop.  Deaceea, 
cercetate mai cu deamănuntul, 
epitalamul şi oda și ditiramtbul 
dedicate unei situaţii sau persoa- 
ne precise sunt artificii. Excep- 
țiile sunt așa de minime în acea- 
stă privinţă, încât după parado- 
zala teorie a tuturor gpramalici- 
lor, întăresc întradevăr regula. 

Dar, întorcându-ne la Ina Sei- 
fel mai putem constata, ilustrat, 
cu definitivă evidenţă, și un alt 
mare adevăr: Toţi prozatorii de 
seamă sunt prozutori mari numai 
în măsura în care sunt și mari 
poeţi, Nu are importanță dacă au 
pornit dela vers (cazul scriitoa- 
rei noastre) şi au ajuns la proză 
sau dacă şi-au mlădiat stilul pro- 
zaic până a-i da caratele netă- 
găduite ale versului. 

Ima Seidel a scris, din acest 
punct de vedere, pagini de cea 
mai frumoasă limbă literară ger- 
mană trecută prin inima, mintea 
şi gustul unei scriitoare de rar 
talenț. 


HANS VON HOFFENSTHAL 
(1877—1914), 


poate fi asemănat cu Hermann 
Lâns și Knut Hamsun, —cu 
Lins din Das Zweite Gesicht și 
cu Hamsum din Gedămpftes Sai- 


- tenspiel. 


Şapte romane constitue opera 
şi testamentul lui: Moj, (9 De- 
cembrie 1914, ziua morți poetu- 
lui), Marion Flora (1914), Das 
dritte Licht, Lori Gratf (1909), 
Das Buch vom Jăger Mart, He- 
lene Laasen (1906) şi Maria Him- 
melfahrt (1905). 





În toate romanele lui Hans von 
Hepporger-Hoftenţha] ni se des- 
tăinuie sufletul profund âl unui 
meridional îndrăgostit de sol na- 
tal şi de frumuseţea de basm a 
Dolomiţilor, dar și sufletului unui 
chinuit de mare dor de oameni. 

Von Hoftensthal a fost medic şi 
a călătorit mult și departe. Arta 
lui epică poartă, asemeni fluturi- 
tor exotici, nea de vis și lumini de 
auroră pe aripi. „Subiectele” lui 
sunt deadreptul împliniri ale des- 


Hans von Hottenstha!? 


tinuiui. Un straniu spirit de aven- 
tură dă nimb neomentse persona. 
giilor cari debutează cu avânt şi 
sfârșesc tragic. Toate contrarietă- 
ţile şi greșelile îşi găsese echili- 
brul sau polarizarea firească în 
tragismul desnodământului mân- 
'tuitor, Stăpânind, ca puţini alţii, 
a:ta de a anima natura, făcând-o 
părtaşă la zbuciumul prea lăun- 
tric şi, uneori, prea morbid al e- 
roilor săi, von Hoffensthall e mn 
destă'muitor al misterioaseor iezi 
cari ne lcagă de pământul patriei. 

„Să scrii despre brazda natală 
însemnă, cu ate cuwnte, să te 
rogi”. 


TRAIAN CHELARIU 








UNIVERSUL LITERAR 


S imt câteodată că n'am o zi 
precisă a nașterii, n'am nici un 
şir de ani în urmă. După cum 


nu vreau să cred că  voiu 
avea o noapte a morții. Mai 


ales dimineaţa, când mă trezesc 
după um somn. aspru, mă întreb 
dacă tot aşa aş f: dormit dacă 
n'aveam frecut, dacă m'aş fi 
născut de pildă numai cu o zi 
înainte. 

Am câteodată conştiinţa clară 
a devenirii mele în eternitate. 

Ș: totuşi, dacă m'aş sinucide, 
fiind în aceeaşi clipă capabil să 
înviez cu alt suflet, tot mi-aş 
aduce aminte că odinioară pur= 
tam haine de catifea albastră, 
pe mama o chema Caterina, 
m'am înspăimântat când am 
zăzut întâia oară stelele, că mai 
les a existat aevea Magdalena 


i Zanu. 


E groasnic să admiţi în pro- 
oria ta eternitate, obsesii atât 
le terestre! Dar, poate că de 


î n"ar fi fost ele, nci ziua mea de 


xaștere nu s'ar fi ivit. 
* 

Nu ştiu dacă întradevăr se 
voate iubi numai o singură dată 
oentru totdeauna. Adică într'o 
singură femee să epuizezi toate 
valenţele tale spirituale şi cor- 
vorale, dacă îndeosebi poţi îm- 
deplini aceeaşi jertfă necesară 
unei iubiri adevărate — prin 
renunțarea definitivă la tine 
însuți. 

Sunt convins însă, că pentru 
fiecare om în parte — există 
numai o singură femee egală 
lui, oare i-ar putea aparține. 
Există acel tip de femee, care 
fără să te fi auzit vorbind, fără 
să te fi văzut chiar, ştie că este 
născută anume pentru tine. Nu- 
mai ţie ți s'ar dărui, numai tu 
fiimd în stare s'o desăvârşeşti 
în propriul ei destin. 

Cred că toate acestea se ex- 
plică prin acea dualitate în divi. 
nitate, desprinzându-se din în- 
suși actul primordial al crea- 
ției. Intâiu, au fost Adam şi Eva 
(numai unul şi numai una). 
Chiar dacă dintre tenebrele 
paradisiace sau din altă esență 
demonică, sar fi iscat a doua 
femee, ei nu star fi despărțit. 
Nu pentrucă sar fi temut de 
înfăptuirea altui păcat, nici 
pentrucă erau prea osândiţi — 
ci pentrucă amândoi fuseseră 
sortiți unul pentru altul. 





3 eee arat 
poanta ana 


PRERLEXIE 


decât sub o anumită formă. 
Acele chipuri pe care nu le 
poţi uita, oarecum stranii, dar 
desăvârşite în existențele lur 
trecute, 

Așa n'am să-l uit niciodată 
pe călugărul acela misionar, 
întâlmit la intrarea bisericii Sf 
Sofia și cu care am petrecut o 
noapte întreagă într'o cafenea 
din cartierul european. Inchi- 
puiți-vi-l pe omul acesta foarte 
înalt, în sutana lui neagră, cu 
fruntea înălțată spre cer. Era 
una din acele nopţi groaznice, 
care s'abat câteodată deasupra 
Bosforului, când norii cu abu- 
rii mării se unesc într'o limbă 
uriașă de cenți, alungându-se 
peste port şi oraş ca o fantomă 
sinistră. Tuma şi fulgera cu 
sclipiri aspre întruna, ca tăi- 
şuri de săbii încrucișate vio- 
lent deasupra unui cap de om 
în extaz. Căci aşa privea călu- 
gărul acela, L'am urmărit apoi, 
păs cu pas, cu toate că înce- 
puse să ploaie torențial. Până 
când uzi deaabinelea, ne-am 
refugiat în cafenea. Nu știu 
cum îl chema. Nici nu ne-am 
vorbit măcar. Sta la o masă în 
fund, însă îl observuu destul 
de bine. Avea o faţă prelungă, 
slăbită, cu două cicatrice vi- 
nete pe obrazul stâng şi purta 
ocheluri cu ramă de aur. Ceea- 
ce am reținut îndeosebi, erau 
mâinile lui, Foarte nzobişnui- 
te mâini, cu degete lungi, osoa- 
se şi aspre, Parcă aveau 0 
viață a lor proprie, îndepen- 
dentă de trup. Mâini magice 
de vrăjitor sau de diavol, Și în 
întreaga lui făptură era ceva 
dureros sau crispat, de androgi- 
nism care refulează ultimele 
chinuri ale simgurătății. Fuma 


“rar dintro pipă de pământ și 


citea o revistă italiană. Dimi- 
neața, ploua încă. L'cm văzut 
plecând prin ploae, nepăsător, 
cu capul sus. Dar părea unui 
înger negru pornit să înfrunte 
toate vijeliile, pentru a ajunge 
Undeva. 

Tot așa m'am să uit: la 
Praga,  într'o expoziţie de 
sculptură, o statuetă car? re- 
prezenta pe Isus plângând. Un 
Isus care se revoltă contra pro- 


mând, înspăimântat de atâtea 
torturi sau cu conștiința că 
jertfa depe Cruce nu va schim- 
ba cu nimic blestemele dela 
început ale lui Dumnezeu. 
Aveam impresia că lacrămile 
acelea sunt vii, că disperarea 
uceea se poate mişca, transmi- 
țându-se şi celor din jur. 

Aşa sunt chipurile, care te 
scot o clipă din ființa ta mor- 
mală, înălţându-te spre o idee 
perfectă a lumii. Am certitu- 
dinea că fiecare din .aceste 
chipuri este un adevăr întru- 
pat, adevăruri despre altceva 
decât putem simţi şi gândi o- 
meneșşte, 

Câteodată însă, încerc să-mi 
aduc aminite despre multe în- 
tâmplări — pe care le-am trăit 
de mult, dar îmi rămân strei- 
ne şi nelămurite. 

Așa aș vrea să mi-l închipui 
pe  Viadimir  Posneacov în 
noaptea aceea de lulie 1937, 
când, după ce mi-a întins mâna 
şi mi-a spus „noapte bună” — 
a trecut în odaia alăturată şi 
sa împușcat. Aş vrea să mi-l 
reamintesc pe Nicolae Nitescu, 
în dimineața aceea de Octom- 
brie 1938, câna, urându-i călă- 
torie frumoasă și succes la 
examenul de pilot, s'a urcat în 
caringă zâmbind — ca după 
zece minute să se prăbuşească 
ia Otopeni. Aş vrea să-mi re- 
constitui scena, când Petre Di- 
mitriu a fost condamnat la în- 
chisoare şi cum s'a depărtat 
de mine între baionete, râ- 
zând cu hohote și înebunind în 
aceeaș zi. 

Vreau să știu ce-au gândit 
oamenii aceștia înainte de a 
se sfârşi. Adică, în clipa în 
care aveau presimțirea că li 
se va întâmpla ceva. Să-mi în- 
chipui gesturile, zâmbetele sau 
să mai simt încăodată în ce fel 
mi-au dat mâna. Căci mi se 
pare că toate, îla fiecare în par- 
te, s'au petrecut cu aceeași 
particularitate, în acelaş fel. 
In acelaş fel le-au fost fețele, 
ochii aidoma au licărit, mâi- 
nile mi le strânseseră cu acelaş 
tremur nervos, In acelaş fel, 
adică toți cu certitudinea că 


Cu 





Ina Seidel 


lăsat-o nepăsătoare. şi, totuși. 
Ina Seidel nu a publicat, în cu- 
legerea amintită, decât de tot pu- 
țin în legătură cu datele imediate 
ale războului. Numai atmosfera 


gravă, numai depărtata simfonie 
a morții şi numai patetica dărui- 
re a omului în fața destinului 
său îmdică, indirect, constelația 
cdversă a vremii aceleia. 

Dar Ina Seidel, ca orice poei 
adevărat, a dovedit, cu Neben der 
'Trommel her, că poeții, oricare 
ar fi prezentul, se mișcă fie în 
dimensiunile trecutului, fie în ce- 
le ale viitorului. Ei nu pot decâ 
actualiza sau anticipa. Opera lor 
e asimilare şi, deci, trans-sub- 


Cu 


Că 
Să 


PN ID OI N O O A d a ca aa 


Gerhart Hauptmann 


Priveşti în urmă: 
Te uiţi 'nainte : ce-ar putea să fie ?... 
Eşti lung ca cel mai svelt dintre platani 
Şi'n tine-i numai vis şi poezie. 


Ylefinişte cântată 


Când pleci a vis privirile pe carte 
Dece te fură gândul vinovat, 
Că porţi pe frunte semn de jună moarte. 


fierul nostalgiilor gravat? 


Te întristezi cu fiecare cântec 

Ce lin tresare'n inimă şi plângi... 

Ai sufletul neclar ca un descântec 
Şi'm piept prea des oitările le strângi ! 


Te-ai adunat, prietene Păun 
In fiecare vers ca'ntr'o oglinilă, 
Cum se revarsă ziua pe-un cătun 


razele de soare să-l cuprindă. 


douăzeci de ani... 


Acum te doare mugurul de gând 


m'ai fost dăruit cu două vieţi, 
fi trăit într'una însemnând 


Ce'n prima-ai fi putut ca să înveţi. 


GEORGE PĂUN 


la optzeci de ani 


(Uraare dia pag. I-a) 


Dar romantismul său, fe căi vom căuta 
în Flaa, Clopotul scufundat, Sărmamul Hein- 
rich, Pipa dansează, seu în dramele ultimu- 
ui deceniu, nu este decât dorul de vis şi de 
vraju lunoră a pământeonului ce se vrea 
inălțat din sbuciumuul terestru. Naturadismul 
lui Hauptmann m'a fost decât o luptă cu pă 
mâm'escul fie că ne înfățișează fresca socia- 
lă din Țesătorii, fie că mil zugrăvește gro- 
teac şi pământean pe Kollege Krampton, sam 
că ummăreşte cu o rară cruzime procesul de 
conştiinţă od pminimcigașei Rose Beindt. 

În această atmosferă de proză pământea- 
nă sau de viziune lirică, Gerhart Hauptmann 
a rămas acelaș compătimitor îndrăgostit și 
creator de oxmeni. Dacă opera lui nu are 
[inia unitară etică a unui poet. prin care vor- 
bește poporul germom peste veacuri, ea în- 
tățizează totuși surprinzător şi unic în ccudrul 
istoriei lițerare germane o uriașă jrescă de 
ocmemni şi de comactere. Niciodată incă poe- 
zic germamă nu a primit atâta viață vigu- 
roasă si vaziată, cum i-a dăruit Gerhart 
Hcruptmamm, în epica și drama sa, în care 
trăegie o lume nemaiintâlnită în literaura 
yreamui post. Nu e vorba în cazul lui Haupt- 
memn de tipuri interesante sau de apariții 
stranii şi originale, care ar da operei sale va- 
riație și pitoresc, ci de extraoxdimare apariţii 
umeme, prototipuri ale marelor caraciere şi 
ale puternicelor pasiuni care se destac din 
musa amo-fă «e umanităţii. Haupimommn nu 
este un scriilor care se mulțumește a vedea 
viața la suprafață. Natunalismul său nu 
isvoreşte nici din dulceag umanitarism social 
și nici din pasiunea pentru piioresc. Natura. 
lismul său e ca şi al lui Ibsen psihologic. 


Haupimoemun, fără a disprețui psihologia ruti- 
nară ca Wedekind și expresion'știi a adân- 
cit totuși sufletul uman ca nici un ait scriitor 
germam. Acast contact cu azcunzișurile vie- 
ţii psihice și morale omenești l'a tăcut tot- 
odată să caute în poezia vizului și a iubirei 
antidotul împotriva prozei pline de tragic și 
vulgar aa paiumilor elementare. Naturailism 
şi romantism, cele două pohuri ale ducdis- 
mului său moral şi estetic, se întcimeze ast- 
fel în. trăirile sale poetice, în care după ex- 
cezul de brutalitate al natural'smutui, inter- 
vine îmblâmzitor de patimi şi creator de vis 
elemeniul: ronxemiic, 

Dar sa va 2ce poate: că prin acemz:ă umor 
nițate întemporală scrisul lui Haupimomin, muta 
este o expresie a spiritului gemnan. Se poa- 
te însă răspunde că tocmai altemareu rea- 
lului cu ireadui, a maivului cu seniimentalul, 
a clasicului cu romamticul, a apolinicului cau 
dionisiacul, este trăsătura cea mai autentic 
germemă în scrisul lui Houptmomm. Din nou 
și desigur nu pentru ultima dată se întâl- 
nește la um mice poet, germam cuceastă hupă 
între realism şi irealism. Și poate că la 
Hauptmanm, ca la nimeni altul, ea a atins 
toate nuanțele acestui antagonism dualist, 
fiindcă naturailism, realizm și clasicism d2o- 
parte precum și romomtizm, expresionism și 
simplu lirism de întunecată baladă de altă 
parte, se încrucişează în opera acestui poet, 
care nu îmbătrâmește niciodată și care, ca 
anumiţi arbori, aamci când te aștepți că 
viforul iernei îi va frânge, se acopăr de o 
minunată corocmă de îmmze, de flori şi de 
poame, rodind în fiecare am cu o nebiruită 
tinereţe creatoare, 





Dar a iubi o singură dată de- 
finitiv, ânseamnă a renunța la 
tine însuţi. Dacă pui însă mai 
presus ile orice Destinul tău, o 
atare iubire nu se poate ispăşi. 
Nu ne putem singuri admite 
asemenea jertfă, pentrucă am 
trăi un complex 'de inferiori- 
tate în fața Ursitei, 

Iubita aceea ar trebui să 
maibă niciun fel de cenzură, 
ea însăși participând și consi- 
derând destinul iubitului ca 
pe o ultimă perfecțiune a 
dumnezeirii. 

Atunci iubirea este egală Li- 
bertăţii Spiritului! 


x 
Sunt chipuri de oameni, ca- 
re-ți rămân  înrădăcinate în 


minte pentru totdeamna. Nu te 
mai poţi deslipi de ele, reve- 
nindu-ţi și în halucinație. Câte- 
odată ai chiar senzația aceea 
obscură, că din .reprezentarea 
ireală pe care le-o dai, capătă 
o anumită viaţă. Un suflet oa- 
recare şi le simţi roind în ju- 
rul tău. Dar nu este obsesie, 
nu te turbură sau te răsfață 
pentrucă fac parte integră din 
tine. Ci tocmai pentrucă nu 
sunt ale tale, nu le poţi vedea 


Dar gemmamă la el nu e numai acettelă 
altemame emtagomică între vis și viarție, ger: 
mamă (a el e și forța neos'oită de creaţie pre- 
cum şi acea capacitate de a se înmoi prin 
viață și a se purifica prin poezie. Germem 
mai este la el și predilecția pentru anumite 


- momente din viaţa gemană, pen'ru acele 


mituri vechi şi moi, care sunt basmele cu 
eroi fomitaziici, și pentru cera viața sociaă 
sau is'orică germană, în cure se sbuciumă, 
înălțându sa, eroizmul german. Nu e oare 
Floriom Gayer, un di doilea „Goiz von 
Beiiichingen'“, poate cu o mai mare vi- 
ziune epică și o mai putemică însufletire 
dramatică ? Nu sunt Țesătorii un tragic ta. 
blou de viață germană ? Și cine a dramaii- 
zat cu o miai autentică înțelegere legenda și 
basmul germm, decât Gerhort Hauptmamn 
în Clopotul scufundat şi în Sămnamul Hein. 
rich ? Dar până şi drama şi comedia sa na- 
turadistă înfățișează atâtea moments cae: 
teriztice sau chiar simbolica de viață ger. 
mană. Rose Bemd nu e o pruncucigașă oare 
care, ci fata gemmană din popor, care trăașş- 
te adâme şi tragic idem maternității, lar 
un poem epiz, de o rară vigocre poetică şi 
de o minunată expresivitate ziilistică, ca 
Till Eulenspiegel, simează pe  Haupimemn 
alături de Gosthe, căci ca şi aces:a el a tus: 
nat în tipare moi, dâmdu-i si o interpretare 
personală una din figurile prețuite şi sim- 
bolice ale cărților populare. Până şi trăsă- 
tura religioasă și mistică din umele lucrări 
epice, precum și predilecția sa pentru prive- 
liști exotice aparțin sufletului germem alât de 
predispus la adâncire şi trăire religioasă și 
atât de bucuros de a depăşi fanatic lumea 
în care e sortii să trăsască, 

Gesrhart Haupimomn se definește asifal ca 
o mare forță plăzmutoare, aproape elemen- 
tară în puterea ei de a se dămui și adapta 
culturii gemname, Dacă nu or fi fost un mare 
geniu poetic el ar fi putut îi socoti! ca re- 
prezentemtul tipic al epigonismuLui germeni, 


priului său mister, care poale 
ar fi vrut să răstoarne 
intrupării Sale în om. Un Isus 
care cere milă şi suferă 


MARCEL OLINESCU 


vor muri, 

Despre toţi însă, am o repre- 
zentare 
Mai ştiu atât: 


legea 


ge- că primul se 


9 


unt 
| ie 4 N 


Ch 
II) 


spe Vl 


mt 
i A 
PI CĂ 
CR i CĂ 
CE PI 


vă 


Li 
] A 
Lu 





La stână 





care s* adaplează pa rând tuturor cu'enle- 
lor literare și devine um fzl de colector de 
valori estetice, Mintea și sufietul său cu trăit 
atât de inienz toate problemele ce.or șase 
decenii în care el şi-a destășulat imensa-i 
operă, încât epica şidrama lui Haupimonn 
trebue socotite ca bunuri ale națiunzi ger- 
mana, în 'ccra geniul ei creator se oglimde. 
ste cu un stan şi cu o puleza de plăsmulre 
cu adavăral excepționale. De aceea ceea ce 
«pare la în'Gia vederea dileiantic și osciler 
toriu, ademând caipicios intre curemte și sti- 
tusi, e la Haupimaam exemplicure de artă 
pură a unor momenie posiica izăile adânc 
şi creae unic. 

Da ceau ce dă operei sale rezistență și 
şi autoritate, înălțime poetică şi durab.lita:e 
în timp, este limba sa poetică. Să nu se uite 
că omire gemiu poetic e înainte de toze 
un creator de limbă. Cine nu creiază o limbă 
nouă mu este poet autentic şi nu realizează 
o operă de durată. Gerhart Haup'mann se 
mai deosebeşte în veacul său și prin fru- 
museţea și varietatea limbei sale poetice. 
Divexsitaiea eiluzlor, nui ui semn al 
lipsei sae de unite. Ci din potrivă, 
ea înseamnă bogăie şi cunogmșiere a 
tainelor limbei germana. lar supiețea cu 
care Haupimanm trece de la brutalitatea 
uzuată a sitului naturalist, la subtilitatea se- 
rafică a vezzului romantic și la solemnitaiea 
goetheună a siilului dlasicist, dou poeziei 
sale o exuberență fortmală, pe care numai 
um Goethe a mai atins-o în literatura ger- 
mană. 

Opera sa incheată în liniile ei mari și ho- 
tăritoare, acordă octogenarului Huptmamn un 
loc în literatura germună, pe care numai el, 
ca singur urmaș al memilor îna'm'aşi Goethe, 
Schiller, Kieist și Hălderlin, îl poaie deține 
într'o epocă, în care puţini aeși pot stăpâni 
viața şi umanitatea de pe culmile olimpice 
ale poeziei. 


ION SÂN-GIORGIU 


uniformă şi obscură. 


născuse la Cetatea - Albă, al 
doilea avea părul roșu, ultimul 
era extraordinar de urât. Dar 
încolo nimic. Poate pentrucă 
unde nu mai sunt, nu-i mai văd 
mișcându-se. Poate pentrucă 
toate  ucelea s'au petrecut 
înaintea morţii, deci întrun 
timp care aparținea numai lor, 
numai ei simțind atunci pre- 
zența concretă a morții. 

Asta înseamnă că unii oa- 
meni mor fără să lase urme. 
Şi totuși fiecare dintre noi 
poartă în sufletul lui câte un 
mort. Urmele nu se văd, nu se 
pot scoate afară, nu poţi în- 
grămădi peste ele altceva, 
care să le îngroape mai adânc. 

Revin, răsar — așa cum ne- 
contenit, tuturor  Pamilor — 
Magdalena Panu le apare şi îi 
chinue: 

Singur doar eu, stau cu- 
minte de vorbă cu duhul ei 
până în zori. 

* 

Deobiceiu te împiedici de 
femei, fără să suferi. Vina 
este numai a lor, pentrucă 
nau simţul  responsabilităţii 
într'o iubire. Dacă le foloseşti, 
indiferent cum — păcatul de 
a nu sublinia în această falo- 
sinţă decât intenţiuni zoologi- 
ce — tot ele-îl ispăşesc. Dar 
acestea sunt femeile sincroni- 
zate, cu acces numai în acor- 
dul naralel sau pentru jocul 
meschin şi urât al aurului. 

In ultima transă și cu sem- 
nificația de veșnicie, cerem în 
iubire o jertfă! Gândească-se 
cineva la Ana Meşterulu: Ma- 
nole şi dacă noi întruchipăm 
un destin artistic, dacă ni se 
prăbuşeşte veste noapte tur- 
nul, așteptăm halucimanta care 
să se lase închisă în strânsoa- 
rea durută, dar nedeşartă a 
plenitud'nei unui Destin, 

Adesea, m'am întrebațţ ne 
dumerit: — „Aceasta este?” 
Femeea așteptată îţi lasă în 
suflet un dor cumplit, pe care 
nw-l poţi stinge. Aştepţi întot- 
deauna femeea care să te iu- 
bească cu altă iubire, mitică 
sau necreşștinească. Să-ţi în- 
teleagă tăcerile, să-și explice 
sieşi absenţele şi fugle tale 
interior.zate. Să se nască în 
fiecare zi, cu fiecare clipă să 
fie altfel, să nu te oblige să te 
resemnezi în apropierea ei. 

Mult - Așteptata va trebui: să 
înțeleagă mai ales iubirea 
emtinomiilor. 

* 

In ziua, în care a apărut 
Magdalena Panu! 

O  turburare asemănătoare 
am mai trăit, când Pam cu- 
noscut pentru prima dată pe 
tata, când mi Yam relevat con- 
ştient. Când mi-am dat seama 
că mam născut din el, că 
dacă el n'ar fi existat — nici eu 
n'aș fi fost. Mi se părea în 
clipa aceea foarte straniu, foar- 
te ceresc. IH vedeam atât de 
uriaş şi atât de fecund, încât 
multe zile după aceea, alergam 
dealungul odăilor strigând me- 
reu (cu o ciudată bucurie): 
„tată ! tată!” Şi adesea mă 
apropiam de el uimit și-l în- 
trebam : „întradevăr eşti Ta- 
tăl meu ?” Cred că este foarte 
greu să cunoşti aşa dintr'o 
dată, să-ți dai seama de ade- 


văruri atât de concrete ca 
acesta. 
Apariția: Magdalenei Panu 


tot aşa mi se părea. Ca fă- 
când parte din aceeași sferă 
a revelațiilor mele extatice. 
Și cred că aceeași senzație o 
qi, când întâlneşti um frate 
de cruce pentru care mori — 
mori întrun fel oarecare. 

Curiozitatea de a şti dacă 
lucrurile se împlinesc la fel şi 
la alții, m'a îndemnat s'0 în- 
treb pe mama într'o zi: — ,„Ție 
cum ţi-a cpărut .tata ?” 

„Trecea pe stradă, îmi răs- 
Dumse ea, şi era un strein 
Dar am simţit că el este. Pur- 
ta o floare veștedă la buto- 
nieră. L'om oprit râzând şi 
i-am schimbat floarea cu una 
proaspătă. Așa a fost!” 

Desigur că aşteptații sau aş- 
teptatele apar în diferite chi- 
puri. În familia noastră se în- 
tâmpla cam în acelaș fel. 

* 


Singurătatea lacrămilor ne- 
văzute de nimeni! Singurăta- 
tea glasului meu în deșert! 

Și totuși mi-: indiferent dacă 
mor aşa (singur) sau dacă va 
îi să mor condamnat în hoho- 
tul strident al cetăţenilor. Aş 
muri poate mai împăcat, că 
am rezistat până la urmă să 
rămân om, 

Dar deşertăciumea lucrurilor 
este însăși esenţa lor. Şi cât 
sumt de fericit că n'am afla 
încă esenţele. - 

Insfârşit, sunt un om rein- 
trat în forme. Deaceea pres:mt 
arar că mă voiu întâlni într'o 
zi şi cu Tine, dar singurăta- 
tea lacrămilor nevăzute de ni- 
meni. nu vei fi ştiut-o nici- 
odată ! 


LAURENŢIU FULGA 


Noembrie 1941. 


Sai 


— Fragment = 


Toamna, Anton se prezintă la regiment. Instruc- 
ţia se face cu toţi recruţii. Nu e şcoală separată 
pentru bacalaureațţi. 

Instructor e sergentul Marinescu, subt comanda 
unui ofițer, Ofiţerul e înalt, gros, cu fruntea lată, 
cu mustaţa mare şi cu faţa închisă de om supărat 
La instrucţie se plictisește de moarte. 

Dimineaţa, după un marș de înviorare la câmp, 
oamenii încep exerciţiile, fiecare pluton de re- 
cruţi fiind comandat de sergentul lui. 

- La marginea câmpului de inştrucţie se pune un 
planton pentru siguranţă, ca să dea de veste la 
sosirea vreunui superior pentru control. După care 
ofițerii se trag mai la o parte la vorbă, la o glu- 
mă, la o țigară... să treacă vremea programului. 

Norocul a fost că în perioada aceea de pregă- 
tire a recruţilor n'a venit la câmp nicio inspecţie, 
aşa că sergentul Marinescu cu fața galbenă şi 
pestruiată, cu mustaţa rară, cu vorbirea peltică, 
şi-a urmat în linişte cursul de pregătire. 

— Drepţi! Asa iai drept? Bacliriatul ăla din 
rândul al doilea! 

— La loc, comanda! Ascultă ici! Drepţi! Aşa... 
E bine, zice sergentul mulțumit. ...Bă! Băgaţi-vă 
în cap ce vă spui! Aici nu mai e vorba dc bacliriat, 
nebacliriat... Aici ești ostaş al tării, orideunde 
mă-ta ai veni! Mă înţelegi? Mie să-mi faci mișca- 
rea scurt, cu dușmănie... Nu ca domnişoarele de 
pension... Să te sperii când pui mâna pe armă. 
Plesneşte-o cu nădejde, că nu crapă! Mai de grabă 
să-ți crape mâna pe ea, mă auzi tu ce spui? ŞI... 
urechea, la comandă! 

— În cumpănire, arma! 

— La umăr, arma! 

— Pentru onor, arma! 

Nu fac toți soldații mișcarea în aceeaș fracțiune 
de secundă și de aceea nu se aude un singur ţă- 
cănit, când sboară mâna spre baionetă. 

— Te ştii tu care eşti ăla de râmai în urmă... 

Şi sergentul Marinescu se opreşte n laja unui 
sujuat cu aţa iuciurie: 

— Cum ie cheamă, mă ţigane? 

= Uherghe Nicoiae, Mânca-te-aş. 

— Ce „mânca-te-aş", baragladină? 

Bacaiaureaţii işi rad numai din ochi, când se 
pot uita unui la altul, că sunt aşezaţi în tront, 
după „tangir'”, după înălțime. 

uhe:ghe Nicolae işi ia seama că a greşit şi e 
drege repede: 

» .— Gherghe Nicolae, trăiţi, domnule sergent! 

— Pe unde eşti tu? 

— Din Creaţa-Leşile, să trăiţi! . 

— Ce mişti mâna moale, mă? Ce ești bacliriat? 

— Nu... M'a ferit Dumnezeu, să trăiţi, domnule 
sergent. Eu sunt ţigan, adică om cași dumnea- 
voastră. 

„„ Programul se face, dar timpul trece greu. Și 
aşa, ca să nu stea lumea degeaba, mişcările se 
repetă, aceleași, de o sută, de două sute de ori. 

Când sergentul Marinescu răgușește de comenzi 
tari, ca să treacă vremea se mai tace și teorie, 

Soldaţii fac cerc împrejurul sergentului Mari- 
nescu. 

— Gherghe Nicolae! 

— Prezent! Şi soldatul face un pas înainte. 

— Ce ești tu? 

— Să trăiţi, domnule sergent! Sunt soidatul 
Gherghe Nicolae din compania patra, batalionul 
întâiu. 

— Treci în front! 

— Trăiţi, domnule sergent! 

După o pauză vine rândul soldatului următor 

— Zărnescu Anton! 

= Prezent! 

— Ce eşti tu? 

--- Să trăiţi, domnule sergent! Sunt soldatul 


Zărnescu Anton din compania patra, batalionul... 


— Bine! Treci în front! 

După ce toţi recruții pe rând răspund la între- 
barea asta, vine rândul alteia pe care sergentul 
Marinescu o explică cu micul lui defect la pro- 
nunțare, că nu poate să zică d, zice t. 

«-Trapelu! e simbolul credinței și al onoarei în- 
tun corp... 

Gherghe Nicotaet 

— Prezent! 

-— Ce este Trapelul? 

— Trăiţi, domnule sergent! Trapelul este sim- 
bolul credinței și al onoarei într'un corp. 

— Bine! Treci în front! 

- 'Trăiţi, domnule sergent! 


— Zărnescu Anton! 

-— Prezent! 

— Ce este drapelul? 

Zărnescu pronunţă cu t, ca sergentul Marinescu 
şi colegii lui de facultate se silesc să nu râdă la 
teorie, că e pedeapsă mare. 

Sergentui Marinescu îi ameninţă cu „garda pie- 
ţii“, care trebue să fie ceva asemănător cu ocna 
pe viată. 

Şi fiindcă tot n'a trecut timpul programului şi 
nu ştie ce să mai facă, sergentul Marinescu ur- 
mează cu teoria, uitându-se din când în când spre 
grupul ofiţerilor, doar o da cineva ordin de înce- 
tare. Că e răgușit și el şi e obosit. 

— Gherghe Nicolae! 

— Prezent! 

— Ce e asta? Și sergentul pune mâna pe puşcă. 

— Asta e o harmă! 

— Şi cum îi zice? - 

— Harma Maniiel, spune repede Gherghe Ni- 
colae, bucurându-se că aturisitul de nume i-a 
venit așa repede în minte. 

— Şi de ce îi zice așa? 

— Pentrucă aşa l-u chemat pe ivintatorul care 
a ivintat-o pe ea. 

* — Bine! Treci în front! 

— Trăiţi, domnule sergent! 

— Zărnescu Anton! 

— Prezent! . 





de |. EOTENI 


— Ce e asta? 

— Asta e o harmă. 

Anton pronunță exact, cum spusese ţiganui 
Gherghe Nicolae. 

Printre bacalaureaţi se simt sâsâeli, se aud 
sirănuturi și false isbucniri de tuse. 

Și când soldatul Zărnescu ajunge la „aşa l-a 
chemat pe ivintatorul care a ivintat-o pe ea, toți 
bacalaureaţii isbucnesc, ca la comandă, într'un râs 
nestăpânit, nebun, cu lacrămi, cu răsunet aşa de 
tare, că aude sublocotenentul şi se îndreaptă spre 
companie. 

Marinescu pregăteşte trupa să dea onorui și așa 
nu mai are timp să-și verse focul pe „,bacliriaţii“ 
âstia, care strică liniştea recruţilor. 

Pentru inspecția colonelului, soldatul Zărnescu 
trebue să schimbe hainele particulare. Soldatul 
n'are voe să se îmbrace decât cu haine dela ma- 
gazie. i A] 

Ia și Anton o tunică dela magazie pentru ziua 
aceea, o pereche de pantaloni, o capelă şi bocanci. 

E „„cazon“ de sus până jos. 

Fiind cam negricios la față de felul lui şi bătut 
d+ atâta soare cald și arzător pe câmpul de in- 
strucţie... îmbrăcat așa dela magazia compăniei, 
Zărnescu pare ţigan... dar așa mai spălat, ţigan 
cântăreţ, gurist. 

Comandantul se opreşte tocmai în fata lui și-i 
pune mâna pe epoletul tunicii: i se pare că haina 
ar îi particulară. 

Comandantul e însoțit de maior, care stă puţin 
în urmă: 

— Maiorule, n'ai dat ordin ca tunica să fie re- 
giementară? Ce epolet e ăsta? 

Şi comandantul trage de epolet. 

Soldatul Zărnescu, din spirit de supunere, se 
lasă dus înainte și înapoi de mâna comandantului 
şi aşa epoletul tunicii rezistă, se rupe târziu, când 
ze supără mai rău colonelul, când observă legă- 
narea soldatului în front: 

— Mişti în front, ai? 

Zărnescu încearcă să se apere: 

— Trăiţi, domnule colonel! Tunica €... 

— Taci din gură, se încruntă maiorul la el, vor- 
bești în front? 






ali? 


dt 
acasă. Incă a venit de dimineaţă și am pus- după 
oglindă. îi Îi: 

Anton cunoaşte scrisul. E al Filoftiei, fata pă- 
rintelui Badea. 

O fi mai înaltă decât el acum? Că se măsura- 
seră la clacă la Vâlcu şi Filoftia era mai înaltă 
cu puţin, așa d'un deget. 

Locul până unde venea fiecare la înălțime e 
crestat pe ușa casei. S'or fi mai păstrând semnele 
de atunci? Ce importanţă capătă cu timpul câte 
un lucru de nimic! 

Când desface plicul, uită Anton și de cazarmă 
şi de casa gazdei și se trezește deodată în sat, res- 
pirând lacom aer de munte. 

„Se mărită Filofteia și-l cheamă la nuntă, dacă 
vrea. Că îl roagă mult părintele Badea, că îl iu- 
beşte ca pe copilul lui, 

Ea mai bine nu s'ar fi născut, decât să aibă parte 
de Dincă, un cioban din Măţău. Ii e urit şi satul, 
cocoţat acolo pe deal, în bătaia tuturor vânturilor. 

La ce se aștepta ea în viaţă, şi ce noroc a avut? 
Se vede că lucrurile pe care le dorim, nu se în- 
tâmplă niciodată. Şi, dacă se împlinesc, vin, când 
nu mai avem nevoe de ele. 

Toate neamurile au stat de capul ei. Că Dincă 
are avere, că o să le facă în necaz la toate fetele 
din sat. Că e el așa cam mototol, cam din topor. 
Dar a trăit mai mult cu urşii în munte, cu ber- 
becii, cu ciobanii dela stână. 

S'o mai schimba el, când o veni în Vârtop și o 
da de oameni mai subțiri. 

Dar când s'o îmbrăca mai bine? Că acum e cu 
căciula aia cu fundul rotund, cu opinci în picioare, 
cu cioareci de dimie groasă şi cu mintean de zeghe. 

Să-i pui lui Dincă ghete în picioare, să ia o că- 
mașe cu râuri, o pălărie de postav... să vezi, că e 
altul, 

N'a avut ce face Filoftia, când s'a râstat și tată- 
său pe ea şi a primit, 

Şi îl roagă pe Anton să vie Duminică în sat, că 
e nunta ei. 

Urmează :scălitura, cu floare : un chenar de Jur 
imprejurul numelui. Se iscălește numai cu numele 
ei, ca reginele, Filoftia. 





Pe urmă se adresează căpitanului, care aşteaptă 
înțepenit cu mâna la chipiu. 

— Căpitane? Să cercetezi ce e cu soldatul ăsta 
şi să-mi raportezi... 

Inspecţia a eșit rău. Oamenii îmbrăcaţi neregle- 
mentar, moi la mânuirea de armă, nepricepuţi la 
teorie. | 

Gherghe Nicolae a amestecat definiția trapelului 
cu a harmei Manifel și comandantul l-a plesnit cu 
dosul palmei şi l-a pedepsit cu cinci zile de în- 
chisoare. 

Târziu, când a ajuns în companie şi a aşezat 
arma la raștel, bietul Gherghe Nicolae cu vocea 
pierdută zice lui Zărnescu: 

— Camarade? 

-— Ce e Gherghe? 

— Fă-mi o scrisoare acasă. 

— Să-ţi fac. Cui scrii? 

 Mamii. | 

Zărnescu se așează la masă și așteaptă 

— Eşti gata? 

— Spune ce să scriu? 

— Pune întâi adresa cu Creaţa-Leșşile. 

-— Am pus, — şi Zărnescu aşteaptă. 

— Ce să scriu? 

— Zi aşa: Mamă... 

— Am scris: mai departe? 

— Of, mamă! 

— Am srris. 

— Mai pune odată of. 

— Am pus. 

— Mai pune odată of, mamă! Și dă-mi scri- 
soarea încoa s'o pui la cutie, că înțelege ea mama, 
căraca! 


Când vine Anton seara dela cazarmă, obosit, 
plin de praf, cocoana Zinca, gazda, îi plânge de 
milă. 

— Te duci și mâine, maică? 

— In toate zilele. 

—- Arde-i-ar focu! Atunci culcă-te de vreme, îl 
sfătuește cocoana Zinca. 

- Ce să mă culc? Că am de citit. Vreau să dau 
un examen. 

— Uite, că uitam. Ţi-a venit o acrisoare de 


x 

dun Sau 

Şi nu poate să se ducă la nuntă, că nu-i dă 
voe dela cazarmă şi cât ar vrea să joace cu Filof- 
tia ultimul joc, ca fată. 

Şi trebue să înveţe pentru examene, ca să ter- 
mine Universitatea şi să fie numit profesor unde- 
va, în țară. 

Ce ar fi să aibă noroc de o catedră vacantă de 
limba latină chiar la gimnaziul Negru-Vodă, tran- 
„format acum în liceu ? | 


In lulie termină Zărneșcu ultimul examen și 
pleacă acasă să-şi aștepte numirea de profesor. 

N'ar vrea să rămână în București. Lui îi dă du- 
reri de cap lumea multă care umblă încet în 
pâlcuri mișcătoare pe trotuarele din centru. 

Dar de gazda lui îi pare rău, de cocoana Zinca 
şi îi vine greu să-i spue, că la toamnă lasă camera 
liberă, că el crede că la toamnă nu se mai întoar- 
ce în București. 

Când ajunge acasă, în ziua hotărîtă pentru ple- 
care, găsește pe cocoana Zinca împletind la ciorap: 

— Lucrezi mereu, cocoană Zinco ! 

— Parcă dumneata stai vreodată degeaba? răs- 
punde gazda, îndreptându-se pe scaun. Dumneata 
cv cartea și eu cu iglița. Că dacă trăia mama, aş 
fi mers şi eu la școală... 

Anton știe povestea cum s'a întâmplat că dum- 
neaei n'a putut să mai urmeze la școală, că a mai 
auzit-o. Dar o lasă pe cocoana Zinca s'o poves- 
tească încă odată până la sfârșit. 

— Ştii noutatea, cocuană Zinco ? 

— Știu, dacă mi-i spune-o. Dar să nu fie de rău 
şi cocoana Zinca își face cruce. 

— Plec din București. 

— Pleci în vacanţă, maică? 

— Nu. De rândul ăsta plec de tot. 

— Nu vii la toamnă profesor în București ? 

— Nu, Am cerut să mă numească la gimnaziul 
Negru-Vodă, că s'a făcut liceu. 

— Ştiam eu... bănuiam eu ceva, zice cocoana 
Zinca. Tocmai îi spuneam și dumnealui azi de di- 
mineață... Stai să văd... azi de dimineaţă, ori eri 
de dimineaţă ? Zic: uite, visul ăsta mie nu-mi 
place. 

Și l-am visat și eri și alaltăeri. Nu-mi place și... 
pace. 


UNIVERSUL LITERAR Ie 6 Decembrie 1947 ama 


AT 


Se făcea că în curte, lângă chioșc, unde stai 
dumneata şi înveţi, creştea un pom înalt-înalt, dar 
nu făcea roade, 

— Ştii ce era, cocoană Zinco? Ai auzit lăutarii 
cântând la mustăria de la Foișor : 

„Am un pom în bătătură. 
Poame face, nu se coace...” 

—. Apoi dumneata tot glumești... 

„— Câteodată glumeşte omul de teamă să nu 
plângă. 

-— Si unde zici că te duci? 

— La liceul Negru-Vodă, 

— De... maică! Ce să zic? Să umbli sănătos. 
Du-te, că așa e rostul tinerilor să umble nouă 
mări și nouă ţări. Nu degeaba a eșit vorba ala: 
azi aici, mâine în Focșani. 


Şi Anton scrie lui Frunză, cârciumarul din Vâr- 
top să vie cu trăsura la gară. 

Frunză e o poreclă dată de Bânzoiu și așa i-a 
rămas numele hangiului. 

Neavând capital mare, când rămâne hanul pe 
seama lui, are martă puţină şi rafturile sunt goale. 

Când cântă Bânzoiu din fluer, să nu-l întrerupi, 
că se supără. Cârciumarul îl întrerupe odată și 
Bânzoiu i-o și trântește : 

-—— Mă! Prăvălia ta e ca frunza pe apă, 

D'atunci Frunză îi zice toată lumea. De felul 
lui e din Ungureni, adică din Vârtopenii de din- 
enlo de gârlă, din cei care n'au drept la pădurea 
satului, pentrucă moşii lor sunt veniți de peste 
munţi. DRE 

Frunză s'a însurat cu Miţa lui Bucur și au casa 
lor peste gârlă, dar stau cu chirie în hanul lui 
Zărnescu. 


Când vede trăsura în drum, părintele Badea se 
opreşte în fața hanului. 

— Unde te duci Frunză cu trăsura ? 

— Mă duc la oraș. 

— Azi, Duminica ? Parcă ai fost şi eri? 

— Eri am fost pentru târguială, că era Sâm- 
bătă. 

—— Şi azi de ce te mai duci? 

— Păi, nu ştii noutatea ? 

— Nu. 

— Vine domnul Anton. 

— Aşa e, că acum a terminat. Vine de vacanţă 
in sat. Ţi-a scris? 

— Eri am primit o carte poștală să mă duc la 
gară cu trăsura. 

— Să veniţi sănătoși, zice părintele pornină 
pe drum în jos. 

Frunză a scos din curte trăsura pe arcuri și caii 
rare se potrivesc la păr, parcă ar fi gemeni. 

Au părul lucios și în coamă le-a împletit ciucuri 
de lânică roşie și au clopoței la gât, de cunoaște 
hamea de departe că se apropie trăsura lui Frunză. 

Când se opresc caii în curtea gării, tace şi mu» 
zica de clopoței dela gâtul lor. 

Frunză se dă jos depe capră, bate cu paima caii 
pe gât, îi trage de urechi, le vorbeşte, parcă le-ar 
mulțumi că l-a adus bine până aici. 

Când se dă jos din tren, Anton nu cunoaște nici 
caii și nici poştalionul lui Frunză. 

Câna îi întinde mâna, Frunză rămâne cu capul 
gol, smerit ca în fața unui om mare. 

— Ai schimbat poştalionul, Frunză? 

— Şi poştalionul şi caii. 

— Văd; că nu i-am mai cunoscut. 

— Am luat trăsurica asta. M'am gândit că acum 
nici dumneavoastră nu mai puteți trece prin oraş 
în poştalion, când veniţi acasă. Mergi altfel în tră- 
sură pe arcuri, te leagănă, nu te mai zdruncină ca 
poştalionul. 

— Nu zdruncină nici poștalionul, dacă are lea- 
găn şi şoseaua e bine bătută, 

— Nu zdruncină pentru noi, domnule Anton, 
dar pentru dumneavoastră...? Că din trai bun, cu 
pâine albă şi cu vinișor, se subțiază sângele, se 
îvăgezeşte carnea... 

Dumneata nu mai poți merge ca noi, pe drumu- 
rile noastre, ţi se deschid alte cărări. 

— Hai, Frunză, să mergem acasă. 

— Nu ne oprim în oraș? 

— Doar la băcănie să cumpărăm ceva. 

Pe urmă caii fluştură din capete, joacă coamele 
pe gâtul lucios, sboară trăsura pe strada dreaptă, 
până la eșirea din oraş. 

Călători cu dăsagi grei în spinare se dau la o 
parte din iureșul trăsurii şi privesc cu ochi ru- 
gători spre vizitiu, doar i-o lua și pe ei în trăsură. 

Dar Frunză e atent la mersul cailor. Ține hă- 
țurile strâns cu amândouă mâinile, până se răresc 
carele și drumul liber se aşterne înainte printre 
livezile de fân. tă 

Când se apropie de Vârtop, soarele se ascunde 
după dealul Goargășului. Umbra se lasă încet până 
in albia râului și cuprinde tot satul. Vine dela 
munte un aer rece cu miros de flori sălbatice. 

Ulița largă abia mai cuprinde cârdurile de vite, 
care se întorc dela păscut și clopotele dela gâtul 
juncanilor aduc până în sat melodia văratică a 
muscelului. 

In urmă, departe de praful scornit de vite pe 
şosea, vin dela lucru, cântând, pâlcuri de fete cu 
flori la pălărie şi cu obrajii aprinși de căldura 
zilei. 

Fetele înaintează încet în şiruri lungi, ținându- 
se de mijloc, cântând și potrivind pasul după tac- 
tul cântecului : 

— Trage mânâro şi-mi ghicește, 
Codrul de ce îngălbeneşte 

Și voinicu' îmbătrânește ? 

— Codru e galben de vânt; 
Voinicu-i bătrân de gânâ. 

Vântul poartă melodia departe, până la hanul 
lui Frunză, unde se opresc caii din mers și bat 
cu piciorul în pământ, să iasă stăpâna dela tijghea 
şi să le deschidă poarta. 


„e Decembrie 194) 


D 
Fa, 


IV == 











Cronica literară 


TUDOR CEAUR ALCAZ 


(Drumul magic), volumul II, roman 


de IONEL TEODOREANU 


Critica literară a recunoscut 
calităţile scrisului d-lui Ionel 
Teodoreanu dar a sublin:at 
şi cusurul excesului acestor 
calități. Valoarea prozei d-sale 
stă mai cu seamă în tensiunea 
și voltajul et liric, în nuanţa- 
rea înțe:esurilor și în verva 
imagistică și metaforică de o 
prospeţimea exultantă,—me. 
reu afirmate, strălucit afir- 
mate cu fiecare carte nouă 
pe care o publică. Alături de 
acestea, şi cu toate acestea, 
talenţul de a povesti, dea 
spune pur şi simplu, — însu- 
șire esenţială romancierului. 

Aparenta virtuozitate a pro- 
zei acestui scriitor, omnipre- 
zemţa lui stăruitoare în gân- 
durile ca și în vorbele fiecă- 
rui personaj, creiază între 
cițitori şi lumea romanului, 
un persona] intermediar, ab- 
sorbant și totalizator: autorul 
însuși. Dar mesajul cărții se 
împuţinează prin această de- 
cantare, încât și râsunetul pe 
care-l găseşte în sufletul citi- 
torului nu este direct ci in- 
verpretat. 

Ceea ce sa numit -ina- 
derența  personagiile. litera- 
turii teodoreniene la sen- 
surile realităţii si ale vieţii 
sociale, insularitatea existen- 
ței lor adăpostită de ecourile 
lumii înconjurătoare, se ex- 
plică prin climatul liric și 
euforic pe care-l creiază na- 
gia verbală a scriitorului, sti- 
lul său, cu un cuvânt, Ele iu- 
besc şi suferă, au îndoieli şi 
neliniști dar cu o grație poe- 
tică, cu o demnitate şi o pu- 
doare in desvăluirea acestor 
sentimente, încât gesturile 
dragostei gi ale suferinței, a- 
celea chiar care individuali- 
zează omeneşte se prelungesc 
înir'o perspectivă ae simbol, 
“Mealizână — citiţi chiar: i- 

„lizând — orice încercare de 
4 experimenta înțelesurile 
simple ale vieţii. Ni se pare 
de-o singularitate unică în li- 
teratura noastră, împrejura- 
rea că experienţa artistică a- 
tât de cuprinzătoare a d-lui 
Ionel Teodoreanu nu poartă 
wrmele contactului social, — 
căci nu putem socoti ca un 
act de prezenţă la preocupă- 
rile epocii, unele aluzii din- 
tr'o actualitate al cărei ecou 
poate surprinde in proza 
d-sale („epopeicele“ Stukas) 
și nici — mai ales — antise- 
mitismul tardiv, — anecdotic 
si avocăţesc. atunci când nu e 
simplu metaforic. FE o con- 
statare care explică „inac- 
tualitatea” pe planul psiholo- 
pic a celor mai multe din 
plăsmulrile scriitorului, aerul 
ior desuet și de familie în a- 
cetas timp. 

In primul volum al ro- 
manului ludor Ceaur Alcaz, 
se părea că Nina Tomaş va 
isbuti să se emancipeze de a- 
cel stil sufletesc unitar pe 
care-i imprimă romancierul 
ficțiunilor sale. La un mu- 
ment dat, autorul schița acolo 
o foarte isbutită autocriLică, 
un fel de satiră a duhulu 
propriu, medelenizant: în pa- 
ginile dela sfârșitul cărţii, în 
care Nina încearcă să-l con- 
vingă pe Coca-Duduș să Le- 
nunțe la iluziile pe care ace- 
ata, cu generozitatea închi- 
puirii adolescentinei, şi ie 
tăcuse despre ea şi despre po- 
sibilitatea unei căsătorii intre 
amândoi. 

„Voi nu sunteţi contempo- 
rani cu actualitatea — îi spu- 
nea Niha—insula voastră, cu 
toate că are ceasornice și ca- 
lendar a suprimat timpul so. 
cial, întocuindu-l cu un timp 
psihologic specific ambianţei 
voastre”, Am reţinut acest 
moment, ca pe cea mai perti- 
nentă și judicioasă critică ce 
s'a adus literaturii d-lui Teo- 
doreanu. Nina Tomaș era o 
replică, un antidot pe care 
singur și.l administra roman- 
cierul, dar ne temeam că nu- 
mai pentru scurtă vreme, 
fiindcă din uitima scenă a ro- 
manului, în trenul care o în- 
depărta de Vorniceni despăr. 
țind-o de Coca-Duduș, bă- 
nuiam din mărturisirea 
smulsă ei de acesta că şi 
Nina era iremediabil „mede. 
lenizată'. 

Am avut totuși surprinde- 
rea deosebit de plăcută să 
constatăm, citind al doilea 
volum din Tudor Ceaur Alcaz, 
că temerea noastră era neîn- 
dreptățită în ce o priveşte. In 


explicaţia ultimă şi detini- 
tivă (2) pe care o are cu Tu- 
dor, Nina Tomaș revine asu- 
pra scenei aceleia, invocând 
explicația foarte credibilă şi 
în acord cu sine însâși, a co- 
chetăriei feminine, care nu 
putea lăsa adolescentului în- 
drăgostit de odinioară, pe 
lângă tristețea despărțirii, 
doar „amintirea unei pre- 
dici''. Este interesant de ob- 
servat cum şi de astădată, în 
scena simetrică a explicării, 
din al doilea volum, revine 
sau răsună ca un lett-motiv, 
aceeaşi mustrare adusă de 
Nina lui Tudor Ceaur Alcaz, 
de a trăi „în timpul psiholo- 
gic al Vornicenilor, dincolo 
de timpul social al epocii“, — 
într'un răsfăț narcisian care-i 
prelungea adolescența pe di- 
năuntrul bărbăției fizice, in- 
terzicându-i astfel maturiza- 
rea sufletească. 

Prin rezistenta  psiholo- 
zică la contagiunea lirismului 
medelenizant, Nina Pomaş a- 
dună în structura el cea mai 
mare parte din substanța e- 
pică a romanului, fiimă în- 
contestabil  personagiul cel 
mai sigur pe propriile-i pi- 
cloare, din toată cartea, — 
singura care aşteaptă — nu, 
care caută — și altceva în 
viață decât perechea eufo- 
Trică. E dealtfel unicul perso- 
naj „antipatic“  (exceptân- 
du-le pe acelea uneariene) dim 
romanul Tudor Ceaur Alcaz, 
personaj alungat din acel „le 
meilleur des mondes poss.b- 
les“ al complicității roman- 
cierului cu personagiile răs- 
plătite prin harul preferinței 
sale lirice. 

Şi în acest roman, timpul 
psihologic al Vornicenilor se 
prelungeste aluv:onar în tim- 
pul social al epocii, dar în- 
tr'un fel care departe de a 
insemna, o întrepătrundere şi 
o fertilizare a unuia prin ce- 
lălalt, contribue la o contu- 
rare şi mai hotărită a celui 
dintâi, prin rezistența faţă 
de celălalt. 

„Drumul magic“ aşa 
se intitulează al doilea vo- 
lum — isbuteşte să aclima- 
tizeze felul de viață al Vorni- 
cânilor la București. Dar ne 
îndoim că autorul a vroit să 
realizeze .așa  cova.. Bucu- 
reștiul pe care-l descoperă 
sublocotenenţii rezervişti Tu- 
dor Ceaur Alcaz și Petruş Dă- 
nescu este, psihologic vorbind, 
o colonie moldovenească, o 
insulă a specificului vomice- 
nesc. Chiar decorul bucureş- 
tean folosit pentru punerea 
în scenă a romanului contri- 
bue la desăvârșirea impresiei 
de regăsire în trecutul amin- 
tirilor: „Totul era albastru 
și suav în fum de iună. Co- 
pita, cailor bătea sonor și pu- 
tolit pe o alee. Birja se opri 
la capătul ei. O casă cu etaj 
albea într'un afund de um- 
bră, adormită ca o mânăstire 
după toacă. Parfumul de pe- 
tunii o prelungea, tot albă, 
prin albastrul nopții, ca un 
abur din cădelniță, 

Portiţa, scârţâi încet, cân- 
tând și ea în corul ușure] al 
greerilor“, 

ste deaceea foarte expli- 
cabil, că dinaintea unei pri- 
velişti atât de măestrit amin- 
titoare, Tudor se uită fără să 
intrebe nimic „ca acel care 
aproape recunoaște locuri 
niciodată întâlnite, mirat că 
sufletul nu s'apropia străin 
de casa albă...“, ete. Dar nici 
Petruș Dănescu — notează 
autorul — „nu mai venea a- 
casă ca odinioară“. Prietenia 
cu Tudor Ceaur Alcaz avu- 
sese de efect o sensibilizare 
a lui la farmecul trecutului, 
graţie căreia, Treintrarea în 
casa părintească din Bucu- 
reşti, la intoarcerea depe 
zonă, se petrece nu în felul 
prozaic bucureştean, de a 
suna pur și simplu la ușă, 
trezind pe toți ai casei, „ca 
o telegramă urgentă“, 
autentic moldovenește, căţă- 
rîindu-se în nucul de lângă 
fereastra deschisă a odăii în 
care dormea soră-sa, pen- 
trucă văzuse în el o „amin- 
tire, și în această amintire, 
drumul clipei“. 

Mai târziu, când Petrus o 
va cunoaste pe Miruna, luân- 
du-se aupă ea pe stradă, fata 
aceasta va fi înfăţişată întâi 
prin câteva trăsături menite 
să înlăture orice confuzie po- 
sibilă cu privire la localizarea 


deloc tipicul tinerei bucu- 
reștene care acceptă aven- 
tura, provocând-o, Nu era 
nici fardată — tenul ei lăsase 
ca o aromă de măr în clipa 
amintirii lui Petruş, — nici 
cu unghiile -lăcuite roș sau 
negru, nici nu era îmbrăcată 
agresiv. Amintea mai de- 
grabă un gen de fată care 
sar putea numi! fata bunici- 
lor“. Aţi ghicit, desigur, că 
era moldoveancă. Prezenta- 
rea. ei printr'o succesiune de 
negaţii : m'âvea, nu era, nic 
— implică un noli me tan- 
gere, un repudiu nerostit dar 
agresiv pânditor, împotriva 
încercării sau îndrăznelii de-a 
o asocia cumva, felului bucu. 
reştean. Intrarea Mirunei, ca 
logodnică a lui Petruş, în casa, 
familiei  Dănescu,  desăvâr- 
şește complicitatea întru mol- 
dovenie şi insularizare a per- 
sonagiilor proeminente din 
acest roman. Alec Dănescu şi 
Malvina — părinții, — Oana, 
şi Petruș—copiii, — Miruna, 
aparițiile episodice ale birja- 
rului și magistratului instruc- 
tor, cu toţii îi fac lui Tudor 
Ceaur Alcaz o societate oma- 
gială. El este acidul care pro- 
voacă. efervescenţa celorlalţi, 
prilejul din care decurg reac- 
tiunile lor sufleteşti și crite- 
riul invocat spre a-și măsura 
comportăriie. El stă la înce- 
pututul „drumul magic“, de- 
alungul căruia se vor întâlni 
și se vor alege după afinități 
sufleteşti (drumul magic fi- 
ind în acelaș timp al inimei), 
personagiile cărții. 

Nu putem încheia înainte 
de semnaiarea unui moment 
din cele mai interesante, pen- 
wrucă nu ne aducem aminte 
să mai îi întâlnit altul asemă- 
nător în proza d-lui Ionel Teo- 
doreanu, E acela in care ro- 
mancierul constată că Oana 
iubeşte : „Dumnezeule | Dar 
era atât de simplu !1l iubea 
pe Tudor Ceaur Alcaz“, Cred 
că e intâia oară când acest 
iucru foarte poetic e spus în- 
tr'o proză atât de sinceră. pe 
când era îndrăgostită de Tu- 
dor, Oana ură „vorbele care 
acoperă“. „Nu descoperea un 
singur cuvânt între toate ale 
lui — și pe toate i le ț.nea 
minte — care să fie clar: 
îață de ea. Toate ii dădeau 
presimţiri, toate o împodo- 
beau cu graţie, dar nici unul 
nu-i spunea direct, simplu: 
Te iubesc, Oana“. E un lucru 
rar, ca un personaj din lite- 
ratura d-lui Ionel Teodorea- 
nu, o fată, şi încă o îndră- 
gostită, să afirme — dar nu 
numaj atât, ci să simtă, să 
trăiască autentic — nevoia 
dramatică de a fi simplu și de 
a spune simplu, în imprejură. 
rile decisive ale vieții. 

O scenă tot atât de remar- 
cabilă, dar nu prin excepţio- 
nalitate ci, de astă dată pen- 
tru confirmarea manierei ar. 
tistice a scriitorului, e aceea 
în care Oana primeşte dela 
Tudor, merele aduse de ei de 
la Vorniceni, aceasta păs- 
trâna mereu față de ea, echi- 
vocul crud al „vorbelor care 
acoperă“ : 

„Oana se ridică, își strânse 
buzele cu dinţii pân la sânge, 
călcă peste durerea ei și se 
apropie cu mânile întținse, 
cașicum ar îi plutit. 

Şi înainte de-a ajunge, 
toate merele se adunară roşii 
într'o vorbă de miracol: 

— Ouă roşii, Tudor. 

— Da. Hristos a înviat, 

— Adevărat a înviat“, 

Aici se produce însă acel 
proces de transfigurare a 
concretului senzaţiilor prin 
înțeles simbolic, atât de ca- 
racteristie artei d-lui Ionel 
Teodoreanu. Suferinţa Oanei 
găseşte ca să se exprime, 
printr'o coincidență cu ade- 
vărat miraculoasă, tocmai 
vorbele care simbolizează 
jertfa supremă isvorită din 
cea mai mare iubire de oa- 
meni. Fără îndoială că numai 
intuiţia unui mare artist pu- 
tea găsi această „vorbă de 
miracol“ care să răscumpere 
printr'un înţeles sublim, tot 
ce e. strident și visceral im- 
pur — estetic vorbind — în 
suferinţă. Dar e un înțeles a- 
tât de frumos, că viața oste- 
nește să-l ajungă. 

MIHAI NICULESCU 


*) Editura „Cartea  Româneas- 


ej geografică, Adică : .N'avea că”, București, 1941. 


UNIVERSUL LITERAR 


Innodână firul fericirii, sunţ 
dator să înlătur o nedumerire. 
Spuneam în numărul trecut că 
„breviarul scurt“ de istorie lite- 
rară este semnat cu pseudonime- 
le: C. Dan Pantazescu şi Mircea 
Streinul. De ce psendonime. se 
vor fi întrebat cetitorii? Unii 
vor îi crezut că este vorba de 
cine ştie ce răutate din parte-mi 
iar alții vor fi bănuit chiar, mai 
grav, că eu însumi nu ştiu că 
cei doi autori există în carne şi 
oase, 

Nici anii aici alții nu au avut 
insă dreptate să creadă ceea ce 
— bănuesc eu — au crezut. 

Am vrut doar să spun că nu 
adevărații Mircea Streinul și Dan 
Pantazescu sunt autorii îndrumă- 
torului În istoria, Literară, că ade- 
văraţii Mircea  Streinul și Dan 
Pantazescu  trebuesec căutaţi în 
altă parte. 

Nuvelele a-iui Mircea Streinul 
le-am sustat, de multe ori chiar, 
in paginile „Universului Literar“ 
unde vom mai avea, fără îndoială, 
ocazia să ie cetim. iar scrisul 
d-lui Dan Panazescu l-am apre- 
ciat nu odată în pagina doua a 
ziarelor noastre. 

Avem așadar cu totul altă pă- 
rere despre domnii Streinul și 
Pantazescu şi dacă am semnalat 
„perlele“ istoriei literare pe care 
âu întreprins-o — cu sincer en- 
tuziasm și cu multă dragoste de 
literatură, recunoaștem — am fă- 
cut-o fiind convins că lăudându-i 








săvârşeşte aceleași greşeli, îi a- 
mintesc cele scrise de dumnea- 
lui atunci. Eu sunţ pe aceeaşi po- 
ziţie. 

D. Streinul, autorul unei proze 
de bună calitate, va reţine din 
această incursiune întrun  do- 
meniu  strein că bunele inten- 
țiuni nu sunţ suficiente spre a 
scrie o istorie literară şi va mai 
reţine, poate, câteva învăţămin- 
te asupra consumului de tămâie. 

Şi pentrucă alte perle aşteaptă 
să fie înşiruite la această rubri- 
că, îi părăsesc pe domnii Panta- 
zescu şi Streinul al căror accident 
îl regret așa cum, desigur, îl vor 
fi regretat şi dumnealor şi pcn- 
tru cari aştept să pot consuma şi 
tămâie, nu numai otravă! 


„FREZĂ IMPECABILA“ 


La marea Mică Publicitate a 
unui cotidian  bucumeştean, un 
tânăr face să apară acest mult 
promiţător anunț (respectăm or- 
tografia) : 

„Tânăr brune grăsuţ simpatic 
freză impecabilă funcţionar în- 


vrimiteţi pe adresa: Vasilescu 
Petre, Paris 5, București: 

Am reprodus integral şi fidel 
anunțul d-lui Petrică Vasilescu 
(Paris 5, Loco) nu numai spre 
a-l servi pe această cale publici- 
tară — din păcate mai puţin efi- 
cace decât aceea aleasă de a-sa 
prin marele organ — ci şi spre a 
oferi tinerelor doamne şi dom- 
nișoare („cu multă dotă“) prile- 
jul unei căsătorii fericite. Căci 
cum altfel decât fericită se poate 
numi 0 căsnicie în care soțul 
este brunet — deci temperamen- 
tos; simpatic—deci tovarăş ideal; 
cu freză impecabilă — deci în- 
griji (eventual chiar bărbier); 
iuneţionar — deci cu viitorul, 
prezentul şi trecutul asigurat; 
îngrădat la armată (poate chiar 
sergent) — deci capabil şi pa- 
trioț. Mai presus de toate însă 
d. Petrișo» Vasilescu se anunţă 
un tovarăș prețios prin faptul 
că e sincer. D. Petrică spune 
ritos că vrea „domnișoară, doam- 
nă (aci d-sa a avut inspiraţia să 
preiîntâmpine orice maliţiozitate 
aruncând o binevenită virgulă) 
cu multă dotă“ 

D). Petrişor (Paris 5, București) 
ştie că „timpurile este grele“ că 
o căsnicie întemeiată numai pe 


d E grădat la armată, doresc căsă- 
je-aş fi făcut un răn serviciu. torie domnişoară, doamnă cu 
așa cum rău serviciu le-au făcut „ujtă dotă Oferte şi fotografii 


toţi acei (destul de numeroşi) 
cari, fără să fi cetit cartea, au 
primit-o cu tămfâieri. 

Nu lăudând o carte slabă se 
slujește literatura. Mai cu seamă 
atunci când, cum este cazul, au- 
torii ar fi putuț realiza cu mult 
mai mult. 

Imi aduc aminte că acum câţi- 
va ani m'am întâlnit cu d-nul 
Pantazescu în aceleași aprecieri 
cn privire 13 o carte de istorie 
literară, 

Astăzi însă câna domnia sa, în 
grabă şi fără specială pregătire, 








Ni-s tineri, ageri anii 


Ni-s tineri, ageri anii 
Jertieinici stăm în posturi 
In mucede adăposturi 
Trăim ca şobolanii. 


Pământul ca o mumă, 
Sau dornică amantă, 
Ne'nfăşură în mamtă 
De lipicioasă humă. 


Aproape — a bombei stâncă 
Trosnind în iureş geme, 

Cu schijele-anateme — 
Pe groapa ta adâncă. 


Dar fumul se topeşte 
Şi fruntea ţi-o ridici, 
Pe zările de-arnici 
Victoria zâmbeşte. 


Balada ta de pândă, 
Mereu aceiaşi carte; 
O groapă mai departe 
Te duce la izbândă. 
V. O. SPINENI 


Meşterul Manole 


La lucru, dragi prieteni, să pornim 
Să ridicăm biserici minunate ;. 
Din dorurile noastre fulgerate 
Numai altare ştim să zămislim. 


La ce-am mai sta de-acum să zăbovim 
Aici la margini de singurătate, 

Că doar ni-i scris: cu inimi sângerate. 
Pe muntele Golgota să suim, 


Să nu mai stăm, prieteni, 'că'n zadar 
Cercăm să frângem gândurile'n noi 
Şi să îngenunchiem lângă cuvinte... 


Tovarăși, frunțile acestea ca de var 
Va trebui prin toamne şi prin ploi, 
Să le urcăm pe piscuri... Inainte! 


LUCIAN EMANDI 


Cântec dintr'o noapte târzie 


Undeva, departe, un clopot a bătut douăsprezece 
ore ; 

In noapte cad numai stropi de ploaie — melodii 
sonore — 

Am fugit din mine lângă acel „undeva, departe“, 

Să simt vieaţa adevărată și să-mi fie dor de 

moarte. 


Când cântecul stropilor de ploaie 

Se scurge sfios în odaie, 

Simt cum descătuşarea mă pătrunde — 
Susură stropii sunete rotunde. 


Frate mai mare întru poezie şi vis, 
Cântecul de acum nu poate fi seris! 


Ii aud melodia numai în gânduri 
Şi aș voi măcar acolo s'o prind, 
Dar lunecă lin printre rânduri 

Și nu e nici rugă nici colină. 


Uite, cum las tocul din mână, 

Cântecul se 'ngână 

Cu murmurul ploii, aproape, tot mai aproape 
Si are alintări de petale — 

parcă «e altfel de poezie; 

II simt că nu-i nici vesel, nici de jale... 
Cântecul acesta dintr'o noapte târzie 

Ţi.1 trimit dumitale, 


RADU PATBASCANU 


amor are toate șansele ca după 
faza mizerie să ajungă la desno- 
dământul divorţ. 

in consecimță domnia-se, deşi 
îngrădat în armată și sigur de 
pensie, vrea ca şi jumătatea res- 
pectivă să aducă în căsnicie 
portul material cuvenit. Și, pru- 
dent fiind, d. Petrişor cere multă 
dotă, fiindcă de... poţi pentruca 
să ştii?... infiacție, rezbel... fe- 
rească 'Mnezeu! 

Prudent, sincer, cu viitorul 
dinainte, grad în armată, grăsuț, 
simpatic şi cu freză impecabilă, 


a 





daune iiaaeaă 
EREI 


5 


d. Petrică Vasilescu 
Loco) este o partidă strălucită, 
to. atât de strălucită caşi freza 
d-sale impecabilă — dată desigur 
cu gomina Argentina — iot atât 
de strălucită ca şi luciul sărăciei 
pe care ceilalți muritori, mai pw 
țin grăsuţi şi mai puţin frezaţi 
îl tară?» în mizera existenţă cas- 
nică. 

Cât de odios trebuie să ni se 
pară anunțul lipsi de sinceritate 
al unui „tânăr idealist“ care cau- 
tă „fată săracă, calități sufletești 
alese: 

Admirând sinceritatea d-lui 
Petrică -- al căru: chip, deşi 
nu-l cunoaștem, îl avem  acura 
în faţă — grăsuț, frezat, simpa- 
tic şi îngradat, îi urăm cât mai 
multă dotă şi o căsnicie lungă si 
rodn:că, alături de o soție fidea; 
demnă de un tânăr ca domnia-sa. 

Facă Cerul ca urările noastre 
să fie mult despăşite — mai cu 
seamă în domeniul! zestrei 


(Paris 85, 


POST SCRIPTUM.. 


In clipa închideni ediției pn- 
mim la gazetă anunţul unei can- 
didate la mâna d-lui Petrică, pe 
care îl publicăm mai jos: 

Tânără simpatică, înaltă, suflet 
Ales, moşie, case raport, acţiuni, 
venit anual 34.735.630,50 lei, to- 
varășă ideală, cunoscând pianul, 
vioara şi limba germană, șapte 
classe profess:onale, coafură par- 
manentă Jean et Costică furni- 
zor al Curţii Regale. mamă idea- 
lă a patru copii calități excep- 
ționzie, singură la părinți, pro- 
teză dentară dela Paris, doreşte 
căsătorie tânăr ideaist, grăsuţ, 
simpatic, cu grad în armată. 
preferabi! scutit de concentrare. 
îngrijit, păr bogat cu freză im- 
pecabilă, amator de muzică ş. 
iubitor de copii. A se adresa 
prin Soc. Amicii Orbilor. 


RADU A. STERESCU 





CANTECE NOUI 





„GOMENTARIlin TEXT“ 


Dela, bătrânul meșter Ho- 
raţiu încă, am învățat că 
poesia își are și ea legile şi 
tipicurile. El ne-a arătat în 
măsură de vers că fiecare 
sunet își are rostul său în 
poesie și că adevăratul poet 
cunoaște şi cultivă toate ace- 
ste reguli, dincolo de care e 
haosul și prozaismul. După 
el au mai venit alții, și dela 


fiecare putem învăţa cu folos 
câte ceva nou. Mă gândesc de 
vildă la Boileau. Dela sine 
înțsles este, că orice poet își 
mai poate confecţiona şi el, 
legile şi tiparele în care va 
să-și toarne armoniile, creind 
astfel mici universuri de per- 
tecțiune, în care tălmăceşte 
nu numai recile legi, ci şi 
procesul gestaţiei poetice, fe- 
brele și halucinaţiile care vin 
ca o furtună și se duc ca o 
nălucă... Aşa cugetam mai zi- 
iele trecute, într'o molcomă 
după-amiază de început de 
iarnă, când iată că îmi ajun- 
ge pe biurou teancul cu cCo- 
respondență poetică. Lama 
cuţitului pătrunde plic după 
plic și iată-mă ajuns lao 
poesie de nu mai puțin de 
douăzeci de strofe, căreia au- 
torul a, crezut de cuvimţă 
să-i adauge şi niște comenta- 
rii de „artă poetică“, Pentru 
a dovedi că gândul nostru 
mersese cu totul strâmb, ne 
vom lua îngăduiala de a cita 
savuroasele rânduri, întoc- 
mai : 

„Inspirat într'o seară când 
luna abia îşi făcea apariţia 
între nouri, în timp ce picuri 
de ploaie cădeau peste deco- 
rul înverzit. Bra o splendoare 
când luna lumină d.nspre 
Est, ploaia ce cădea din nouri 
ce se întâiniseră deasupra 
satului meu. Dar după câtva, 
timp, nourii au fugit și au l&- 
sat cerul plin de stele ps 
când «eu măndreptam spre 
lacul satului nostru, Vă în- 
chipuiţi ce splendoare ! 

Pot să vă spun că în acea- 
stă poesie n'am putut să re- 
dau aşa de bine farmecul a- 
cele; seri, când îmi aminti- 
sem de iubirea mea pentru 
o fată“. 

Așadar, autorul (pe care îl 
lăsăm anonim) ne descrie 
procesul sufletesc din care au 
luat naștere cele douăzeci de 
strofe ale sale; ne abținem 
de a mai cita. Nu știm dacă 
lectorii noștri vor fi sesizat 
cu toții tonu care se de- 
gajă din pateticele mărtu- 
rii de mai sus, dar ţinem să-i 
asigurăm că mostra aceasta 
nu e unica și, desigur, nici 





cea mai caracteristică. Unu! 
ne scrie că e meloman și că 
din pasiunea aceasta se în- 
spiră, cântă la mandolină și 
viteră. Altul face introspecţie 
pe zece pagini, iar al treilea 
ne destăinuește că e un mare 
po2t plin de adâncimi ime- 
die. Pur şi simplu. O, 
dacă producţiile care înso- 
sesc aceste scrisori ar fi nu 
geniale, ci „publicabile“, am 
lua parte cu bucurie la lup- 
tele interioare ale tuturor ti- 
nerilor poeţi, pe cari îi iubim 
și-l așteptăm zi de zi. Dar 
intotdeauna strofe'e acestea 
zunt seci și găunoase, dosin- 
du-se parcă în spatele bom- 
basticismelor care — slavă 
Domnului — se află, oricând, 
ia îndemâna primului venit... 
Pare-se că „artele poetice“ 
de dată îoarte recentă s'au 
molipsit de tonul prea din 
"ie afară de glumeț a] foi- 
lor de humor, pentrucă sunt 
și șubrede și ridicole. Cu 
dragă inimă am face abstrae- 
ți» de ele. mai ales dacă în 
locul lor am găsi cel puţin 
un vers — dacă nu o strofă 
-. care să fie indicația câ 
acoo se sbate un poet și că 
acolo e gauga plină de aurul 
de mâine, S'gur că paginile 
cu gânduri care aduc şi miea 
bun, sunt și vor fi satisfacţii 
rare, așa că nu maj este ne- 
voe să adăugăm că pe acelea 
tot le mai aşteptăm, mâne, 
ca și eri. Fie dar, ca rându- 
rile noastre să meargă dela 
cresr la inimă aducând nu 
numai fugarul zâmbet al cli- 
p2i, c: şi ora de meditaţie a- 
supra unui suflet, pe cât de 
banal, pe atâta de grav. 
Concluzia ? Poetul autentic 
nu mai are nevoe de ea, pen- 
trucă în adâncurile inimi! 
lui, zace limpede și etemă: 
Horaţiu, Boileau și propriile 
vit neliniști au dat rod bun. 
Dar pentrucă mai sunt și al- 
acolo e ganga plină de aurul 
ţii, nu putem încheia, înainte 
de a aminti că n'ar strica ni- 
mănui ca în locul risipej de 
„impresti”, expresii” şi „cu- 
vinte“, să se aşeze o calculată 
logică sgârcenie, care în 
ată se chiamă „măsură“. 
Pentrucă nu întotdeauna, poe- 
tul echivalează cu fiul risi- 
pitor. 
Să tăcem deci, când poesia 
este numai versificaţie ! 


ȘTEFAN BACIU 


N. 8. — Manuscrisele se trimit 
ia redacție, menționându-se pe 
plie : pentru Ștefan Baciu. Și cu- 
vintele de răspuns: Em. Fus. ] 
Tmr., [. Goga, 1. ]. Vint., Eugeo 
En.: Altele. Loreli, M. Brez., Pam- 
fil V. V., Melinte V. A, G. Mihu, 
Dănuţ V., D. lord., 1. Botez, C. 
Jord. Cucut., Nyk De L., N. Chir., 
Doru Codru, Aurelia Pr., Dragoș 
Ţ.: Nu. L Scr,, Ion Robaia, |. O. 
Ion Car.: Da. Bune mulţumiri. 
Șt. A. D.: Nu. 





.. 4 


Soxctoeie | RARI Qp2 425 


In Parcul Delavrancea-i Du- 
minică perpetuă în ce priveşte 
taxiurile. 

In consecință, mi-am  trans- 
portat geamantanele cu a doua 
ramorcă a unui arhiplin tram- 
vai 15 <e mi-a aju'at sajung 
pe peronul gării de Nord, cu 
întârzierea necesară emoţiilor 
pe care le poate avea o călă- 
toare sosiţă în gară, exact cu 
patru minute, înainte de ple- 
carea acceleratului pentru Bra- 
șovul miraculos de rapidelor 
aperaţii 'de apendicită. 

Cum din cele patru minute 
nu rămăseseră decât două, ar 
fi fost mult prea greu s'ajung 
la cealalţă extremitate a pero- 
nului, aproape de locomotivă, 
unde cassieru] avusese neferi- 
cita idee de a-mi fixa prin ti- 
chet, locul. 

M'am urcat deci în vagonul 
lângă <are ajunsesem în mo- 
mentul câmd cadranul ceasului 
arăta ora scrisă cu cretă, pe 
tabla neagră aşezată'n faţa tre- 
nului. Şi, bombănită în gând 
sau cu glas tare de călătorii pe 
cari trecerea mea îi silea să-şi 
depiaseze geamantanele aşeza- 
ţe pe culuar, am pornit în ex- 
padiţie spre capătul celalt al 
trenului. Dar în vagonul res- 
taurant, o farfurie albă lângă 
alte trei umplute cu omletă pe 
spanac, m'a îndemnat să mă 
aşez la masă. 

Atmosferei de restaurant din 
timpuri mormale, nu i se potri- 
veau spusele  v:s-ă-vis-ului 
meu de masă; Care povestea cu 
melancolie, doamnei de lângă 
mine. despre trecute călătorii 
pe Valea Prahovei, cu maşină 
proprie... 

— Maşină care se-odihneşte 
acum în umbra garajului, re- 
plică doamna, ironică şi cred, 
oarecum amuzată de pretextul 
folosit, pentru a o anunţa că se 
află în faţa unui „domn şic” cu 
maşină la scară, 

— „Din contră, preciză aces- 
ta, Horch-ul meu își măreşte 
rulajul pe front”. 

Alături de stăpânul 
ch-ului”, un ofiţer 


„Hor- 
italian 





La 14 Noembrie, s'au împli- 
nit 225 de ani dela moartea 
celui mai fericit şi mai ataşat 
de lume şi vicaţă dintre filo- 
sofi. Cinstirea acestui eveni- 
ment ar trebui făcută cu toată 
pietatea și înţelegerea cuve- 
nite unei cugetări totdeauna 
suculentă. N'avem încă un stu- 
diu' complet asupra acestui fi- 
losof. Intenţia lăudabilă a d-lui 
N. Bagdasar, harnicul și însu- 
fieţitul redactor al „Revistei 
de Filosofie“, de a tipări o se- 
rie de monografii filosofice, a 
rămas  nerealizată, datorită 
greutăților prin care trece ac- 
tivitatea tipografică actuală. 
Nădăjduim că timpul îi va a- 
juta să-și realizeze cândva a- 
ceastă intenţie atât de fruc- 
tuoasă pentru tânăra cugetare 
românească. Din partea noa- 
stră, mărturisim, dela început, 
că nu avem gândul unui stu- 
diu amănunţit asupra vieţii şi 
filosofiei lui Leibniz. Vom în- 
cerca aici, prezentarea lui 
Leibniz sub un aspect nu atât 
de suficient reliefat de isto- 
pia filosofiei: semnificația lui 
Leibniz. 

Problema Leibniz se pla- 
sează între doi comentatori 
autorizaţi : Ernst Cassirer şi 
Karl Joel. Cel dintâi — kan- 
țian — ne prezintă un Leibniz 
preocupat de principiile ştiin- 
ței a căror formulare metodică 
ar încerca-o dealungul între- 
gei sale cugetări; cel de-al doi- 
lea — bergsonian — ne pre- 
zintă, la rândul său, un Leib- 
niz preocupat de principiile 
vieții, mai puţin metodist și 
mai mult mânat spre sensuri. 
Cassirer îl vede pe Leibniz în 
planul Descartes-Kant; Joăl — 
în planul Augustin-Bergson. 
Aşa dar: un botez întru kan- 
tianism sau bergsonism. 

Din capul locului, evităm a- 
mândouă cheile,  socotindu-le 
extremiste şi deformante. Și e 
vitarea nu poate îi făcută e- 
fectiv altfel, decât, dacă se 
recurge la o dublă structură: 
structura Timpului şi a Omu- 
lui. Timpul filosofului era 


mânca plictisit felul al 
menu-ului... 

Cum știu că-i plicticos să fii 
studiat pe când mănânsi, de-un 
nou venit la masă, şi invers, 
mă'ni'rebam în timp ce numă- 
ram stâlpii de telegraf, la ce 
număr voiu ajunge în momen- 
tul când chelnerul se va 'ndura 
să-mi aducă mâncarea. La al 
șaptezecelea stâlp de telegraf 
mi-a sosit omleta pe spanac. 

Poate că felurile de mâncare 
ce pot fi găsite în tren ar pu- 
tea interesa în actualele tim- 
puri dar las deoparte acest ca- 
pital gastronomie, socotind că-i 
mult mai interesant să vorbesc 
despre cei ce ocupau mesele 
vecine. 

In altă ordine de idei, trebuie 
să mărturisesc că n'am înţeles 
pentru moment. de ce vecina 
mea, cu ochii „en amande”, se 
uita chiar în timpul mesei, atât 
de des în oglindă. 

Nu mi-a fost greu să-mi dau 
singură explicaţia satisfăcătoa- 
re, deoarece la una din mese- 
le din stânga, l-am recunoscut 
pe domnul avocat Ionel Teo- 
doreanu. (N'am spus prea cu- 
noscutul şi mult admiratul ro- 
mancier, fiindcă am aflat că 
domniei-sale îi displac aceste 
adjective osteni!te, nefolositoa- 
re reputației sale). 

Vecina mea, care-l cunoaşte; 
mă lămurește: „se duc toţi la 
Brașov, la o şezătoare literară 
ce va fi mâine, la „Astra”, 

Infățişarea romancierului 
„Medelenilor” e desigur cunos- 
cuţă celor mai mulţi dinire ci- 
tiorii acestei reviste, fiecare 
fiind posesorul, cel puţin al 
unui autograf pe una din căr- 
ţile celui mai citit dintre scrii- 
torii noştri actuali. Fruntea 
pare poate ceva mai proemi- 
nentă şi mai linistit  domina- 


întâi 





Filosoful Leibniz 


stringența logică: o matema- 


timpul unei noui Renașteri a 
Spiritului. Leibniz trăia în 
două secole: secolul metodei 
clasice în descompunere și 
secolul  armonismului fata 
conciliant. Aşa dar: secolul 
accentuării contrastelor şi se: 
colul  împăcărilor critice. 
Structura lui. Leibniz era cea 
mai potrivită pentru această 
mare trecere: structura eclec- 
tică, printr'o critică afirmati- 
vă, de promovare. 

Intr'adevăr, acest alintat al 
timpului său a fost în vieață 
și cugsatare cel mai strălucit e- 
clectic, cel mai strălucit a:plo- 
mat al vieţii și cugetării. Un 
diplomat deschis, totdeauna a- 
firmativ, sub aparenţa crițicei 
severe, Ca „etern mijlocitor“ 
(formula lui Jogl ni se pare 
fericit aleasă), Leibniz a îm- 
păcat, pe rând, puternicile și 
impresionantele contraste:  u- 
niversalismul şi  individualis- 
mul ; știința și credinţa ; cato- 
licismul şi protestantismul; lu- 
teranismul şi  reformismul; 
scolastica şi: cartesianismul. A 
împăcat, întrun cuvânt, pe 
naturalistul extrem Democrii 
cu extremul idealist Platon. 

Dându-și seama, că sarcina 
era dificilă, Leibniz a adus cu 
sine tot ce se cerea unui ast- 
fel de cugetător : enciclopedis- 
mul său covârşitor de „uomo 
universale” al nouăi Renașteri; 
un Leonardo da Vinci, reîn- 
viat cu tot ceea ce timpul fău- 
rise ulterior în perspective. 


Spiritul enciclopedic ai lui 
Leibniz ar fi rămas, fireşte, 
haotic, fără o subordonare 


metodică a cunoștințelor. Ma- 
tematicele i-au dat armura şi 








toare, iar privirile ochilor par- 
că vin mai de departe, din: a- 
minţirile cari încep să se adu- 
ne. Altfel. atât de firesc şi de 
armonios tânăr, încât stimulea- 
ză şi dă parcă mai mult pret 
tinereţii niţel nedumerite, dar 
măgulită în fond de atâta ge- 
neroasă dăruire de sine a celor 
care-l înconjoară. IÎnire aceştia 
o Temare în primul rând pe 
Madelcine Andronescu, actriţă 
şi poctă în manuscris. Imi aduc 
aminte privind-o de aceste 
vorbe pe care ]s-2m citit într'u 
carte sau poate mi le-a spus 


cineva: „Dacă gârdurile mele 
ar putea avea în expresia 


lor 





IONEL TEODOREANU 


chipul şi graţia acestei femei 
oved că naș mai dori altceva”. 
I le dedic epontan în gând. 
Madeleinei Andronescu. 

Un alt comesean care mi-a 
fost prezentat şi pe care aveam 
să-l preţuiesc numaidecât cum 
se cuvine, este un domn, pe 
nume Marius Bardossy. 

Până la Sinaia, datorită fe- 
lului comunicativ al domnului 
Teodoreanu, toţi călătorii din 
vagon luaseră înfăţişarea unui 
grup de foşti colegi de liceu, 
cari se regăsesc cu plăcerea de 
a fi împreună, nestânjeniţi de 
amintirile supărătoare ale con- 
veniențelor sociale Cele de 
mai sus fiind pecetluite cu câte 
un păhăre] de cognac oferit cu 





tică dusă la extrem chiar de 
Leibniz, In această privinţă, 
Wolft apare acar ca un epigon, 
ce n'a înțales prea mult din 
sensul gândirii genialului: pro- 
fezor al Renaşterii noui. Cu o 
metodă  mecenicistă, Leibniz 
transformă mecanicismul în 
dimamism şi organicizm, lipsite 
de orice rigiditate intimă față 
de evoluţii ulterioare. Ar îi o 
greşală însă, dacă am privi pe 
Leibniz ca pe un filosof ai Vie- 
ţii, al îintimității Vieţii. Viea- 
ţa, pentru el, există real nu- 
mai în afară: e Vieaţa Lumii. 
Spiritul lui e exterior orientat 
şi ataşat. Il precupă  Lumsa, 
nu Vieaţa: „Weltanschauung“ 
deci, nu „„Lebensanschauunga“. 
E adevărat că a pus multă 
fantazie în această concepție. 
Hegel avea dreptate numind 
sistemu! „armoniei prestabilite” 
un roman metafizic. Dar. ce 
măreaţă construcție melodică 
a dat această fantazie... Univer- 
sul lui Leibniz e o muzică, o 
muzică în care Bach se vede 
concunat şi completat pe pla- 
nul Spiritului. Melodia Spiri- 
tului creată de Leibniz l-ar fi 
lăsat, cu siguranţă, impasibil 
pe bunul episcop Berkeley, 
așa cum impasibili i-a lăsat pe 
Bossuet şi Pelisson. Niciodată, 
acești drept credincioși n'ar fi 
ascultat și simţit cadenţa de 
orgă a unei lumi îndividuali- 
zate și a unui individ cosmi- 
zat. Niciodată, nu le-ar fi vor- 
bit aşa de raţional Dumnezeul 
lor și niciodată acest Dumne- 
zeu al lor n'ar fi ascultat o 
melodie pe care să n'o fi com- 
pus El însuși. Dumnezeul lui 
Leibniz, Dumnezeul pe care îl 
oferă el omenirii, veghează, 
ascultă, surâde satisfăcut, nu 
se încruntă apocaliptic. Cine 
dintre oameni ar fi realizati, 
oare, o mai mare armonie în- 
tre Om și Divinitate, fără să 
jicnească prestigiul 
două realităţi pretinse în veş- 
nic conflict? Nimeni altul, de- 
cât genialul aiplomat al vieții 
şi ideijor;: Leibniz. 
CONSTANTIN CALOTA 





marea: 


acestor. 


UNIVERSUI LITERAR 


dărnicie de d. Marius Bardossy, 
pozesorul unui geamantan 
magic” plin cu diverse tru- 
fandale despre care uitase că 
erau destinate părinților, Se 
ducea să-i vadă, înainte de « 
pleca pe zonă. 

Acceleratul, ajunse în Bra- 
sov la ora prevăzută în mersul 
trenurilor (nași putea spu- 
ne anume care). 

Cei câţiva cari am coborit 
pe peronul gării Braşov. am 
putut  varifica numaidecât a- 
vantagiile dar şi riscurile no- 
torietăţii. In atmosfera de sua- 
sensibilitate improvizată 
ad-hoc de etuziunile admirati- 
ve ale grupului feminin, sal'da- 
rzat în admiraţia unanimă 2 
maestrului Megelenilor, o 
foarte autentică Doamnă Bo- 
vary brașoveană a rostit la un 
moment dat, cu glas dulce de 
violoncel, care impunea tăcere 
şi ascultare plină de reculege- 
re, aceste cuvinte pline de tâlc, 
destinate anume maestrului : 
Mehr Licht”. 

La acest hodorone-trone (de- 
raiat subit ide pe linia firescu- 
1ui) am citit pe chipul doamnei 
Madeleine Andronescu o refle- 
xie pe care n'aş putea-o trans- 
crie aci. 

Nefiină o celebritate, am 
fost aşteptată în gară numai de 
doamna și domnu! inginer Pă- 
teanu, la care urma să fiu găz- 
duită până a treia zi, când ur- 
ma să mă prezint doctorului 
Câmpeanu, pentru cperaţia de 
apendicită dela al cărei pre- 
text, mi-a fost dat să aplaud, 
o foarte reuşită şezătoare Li- 
terară, 

A doua zi după amiază, refu- 
zând amabila invitaţie a gaz- 
delor mele, cari vroiau să mă 
ia la fabrica de vagoane „As- 
tra” unde se inaugura o şcoală 
de ucenici, unică la noi; m'am 
îndreptat, ca majoritatea mu- 
satfirilor nerecunoscători, spre 
locul unde urma să se ţină şe- 
zătoarea. literară anunţată 
printr'o risipă de afişe ispiti- 
toare, răzpândite pe străzile 
Braşovului. 

Tot ice are mai ales ca inte- 
lectualitate Braşovul, putea fi 
văzut în: acea sală de specta- 
col, în care nota pitorească era 
dată de adolescenţa emoţiona- 
tă a elevelor şi elevilor licee- 
lor din Brașov. (Toţi cititori 
entuziaşti ai caetului literar 
„Claviaturi”, unde-i o mare 
mândrie să-ți vezi semnătura, 
urmată de clasa şi liceul res- 
pectiv, ca o aluzie la eternitate, 
dedesubtul „celei mai frumoa- 
sa” iproze sau poezii apărută. 
dela Eminescu), 

„_Printr'o împrejurare de pre- 
țioasă oportunitate, găsesc loc 
lângă doamna Căliman, care- 
mi prezintă cu multă însufleţi- 
re o încântătoare făptură femi- 
nină, a cărei față de-un oval 
perfect, e luminată de o privi- 
re senină, Nu-i pot reține nu- 
mele pentru moment, deoarece 
chiar atunzi, domnul judecător 


;// 
Se 


Gherghinescu-Vamia, autorul 
cărţilor de poezie „Amvonul de 
azur” şi „Privighetoarea oar- 
bă”, face cunoscut publicului 
lăudabila iniţiativă a tinerilor 
grupaţi în jurul revistei „Cla- 
viatiuri”, de-a punc la cale câ- 
te o şezătoare literară, de cal:- 
tatea celei ce va urma... 

Faia cu privire senină îl a- 


vă 


plaudă cu căldură. O aud spu- 
nându-i, când acesta vine 
în sală, venină lângă ea: 


„„Transmite-i Madeleinsi, că o 


aştept aici, după ce îşi va smu- 
ne versurile”. 
Causeria . domnului Ionel 


Peodoreanu e des întreruptă de 
aplauzele publicului cucerit, 
din care face parte (nu pot a- 
firma dacă el însuşi „cucerit”) 
și domnul profesor Octav Şu- 
luţiu, care-l ascultă cu urechea 
criticului exersat. Mi-e fcarte 
greu, dacă nu chiar cu nepu- 
fință, să comunic rezumațiv și 
cu alte vorbe decât acelea chiar 











ale conferenţiarulu:, cele spu- 
se cu autoritatea şi farme- 
cul convingător al domnului 
Ionel Teodoreanu, care trăeşte 
cu o incontestabilă sinceritate 
vucrurile pe cara le spune. 

In rcmotul de aplauze care 
intovărăşeşte ieşirea din scenă 
a  confizrențiarului, deschid 
programul ca să mă pregălesc 
suficteşte pentru apariţia emo- 
ționantă a doamnei Madeleine 
Andronescu. 

Emoţionantă, pentru că „poe- 
zile pe care le-a spus şi felul 
cum le-a spus, ru se pot des- 
prinde din farmscul de neda- 
finit al acestei poete, atât ae 





MADELEINE ANDRONESCU 


personală şi la care-au fost 
sensibili toţi acei cari au pu- 
tut-o asculta. Dialectica subti- 
lă a unor simțiri care contra- 
riază vârsta fizică a fost suge 
rată cu un joc al nuanţelor de- 
săvârşit, în versuri <a acestea, 
a căror putere de sugestie e 
departe de a putea fi cuprinsă 
doar în: expresia lor formală : 


Parcă-s bunică de mult 
resemnat ă 
Şi pancă țin pe genunchi o 
nălucă de fată 
Eu sunt aceasta, şi tot eu aceea 
de demult 
lată bunica, nepoata, eu spin 
şi tot eu ascult.” 
Aplauze imperative, cu ac- 
cente foarte categorice, cari se 
transfonmă în adevărate soma- 
țiuni: Madeleine Andronescu 
trebuie să revină şi revine. In- 
cântarea continuă şi iarăşi a- 
plauze. 
In 'timp ce strigă bis, aplau- 
dând încântată, observ că ve- 





6 Decembrie 1941 


Die 
Dă 





de Adriana Nicoară 


senină 
am 


cina mea cu privire 
poartă o verighetă, cum 


mai. văzut doar pe mâna bu- 
nicei mele. Regret odată mai 
mult, că nu i-am reţinut nu- 


mele. 

Urmează doamna Edda To- 
gănel (acompaniată la pian de 
d-nu Lia Busuioceanu). al că- 
rui glas ar entusiasma chiar pa 
cal mai pretenţios critic muzi- 
ca]. 

Intre timp Madeleine Andro- 
mescu tovarăşa mea de drum 
vine şi s'aşează lângă necunos- 
acuta mea vecină. Mă surprin- 
de că în locul banalelor com- 
plimente pe care obişnuiesc să 
si le facă femeile între ele, îi 
spune : „Madeleine, ai recitat 
bine versurile”... 

Doamna Andronescu  recu- 
noaște în mine pe călătoarea 
căreia domnul Mar'us Bardossy 
i-a ofarit o sticlă cu lavandă 
și mă prezintă abia acum ne- 
cunoscutei pe care-o admiram 
şi care aflu că-i Domnița Gher- 
ghinescu, Numele nu-mi este 
necunoscut. Zâmbesc, gândin- 
du-mă cât de rară-i coinziden- 
ţa de a semăna cu numele pe 
care-l porți. 

Insfârșit. cunosc şi eu o 
Domniţă ce-şi merită mumele. 

Acum, Lucian Valea, o tâ- 
nără speranță a poeziei noastre, 
deși numai de șaptesprezece 
ani, entuziasmează sala. 

Chiar și severul critic liţe- 
rar Octav Șuluţiu surâde pă- 
rintește îngăduitor poetului, 
care după anunţarea titlului 
ultmei poezii declamate, adao- 
să cu glas mic, numele muzei 
inspiratoare :  ..., Elenei !”. 

Prezint felicitărite mele şco- 
lăriței destinatase acesiui bu- 
chet de versuri de o atât de 
autentică poezie. 

Contribuţia „Poetului Bără- 
ganului”, Nichita Tomescu, în- 
cheie la ora şase și jumătate 
această reuşită şezătoare. 





La garderobă, în aşteptarea 
hainelor, o aud pe Madeleine 
Andronescu spunând unei ne- 
cunoscute din grupul care-o 
înconjoară : „Când spun Bra- 
șov spun Vania Gherghinescu 
și când spun Vania spun. Dom- 
"ita, Prezența Domniței îm: a- 
duce amnte darurile de Cră- 
ciun dintr'o copilărie regăsită 
cu instan'uneitatea unui „zis și 
făcut” din basme. Ea e una din 
puţinele-mi prietene ce ştiu 
să-mi spună când e nevoia 
exact cuvântul care-mi  tre- 
buic, ca să-mi mulţumească 
sufletul. Când miroşi mult un 
trandafir spui: Lăsaţi-mă, 
simt în țara mea. Aşa-i lângă 
Domnița.  Ea-i ca Daphne A- 
deane O romă care nu se as- 
piră, se trâeşte, 

Camaraderia între ea şi un 
bărbat, sună franc. Nu mi-o 
pot închipui pe Domnița între 
5şș 1. 

Un grup de şcolăriţe se a- 
propie, cerând autografe doam- 
nei Andronescu. „Câţi: ani a- 
veţi?” întreabă poeta ce pare 
a fi foarte aproape de vârsia 
lor P'. 

„Șaizprezece ani”. 

„Da ? szâmbesc ochii verzui 
ai Madelenei, dar asta-i vârsta 
la cari se cer autografe auto- 
rului „Uliţei Copilăriei”... 

Una din profesoarele liceu- 
"ui sugerează alteia, că ar pu- 
ea-o da de exemplu pe acea- 
stă arțistă a Teatmuui Naţio- 
nal. care, deși actriţă” şi poe- 
tă, încă nu se fardează. 

Intr'al: grup de şcolărițe — 
co par a îi într'a opta — dom- 
nul Tecădcreanu. nu mai pridi- 
acşte cu autografele. 

Ne despărțim cu păreri de 
*ău de lacul unor amintiri atât 
de frumoase. În drum spre ca- 
sa amabillior mei  amfitrioni 
revăd, într'o trăsură, pe Ma- 
deleine Andronescu și pe fer- 
mecăioarea Domriţa Gherghi- 
nescu, întovărăşite de Vania. 

Cum nu-i încă opt, privesc 
dela vila soţilor Păteanu, Bra- 
şovul luminat ca în timpuri 
normale. părând că face cu ti- 
fla camuflajului sub care se va 
posamori peste jumătate de 
oră. Și poate şi mie. fiindcă-mi 
fac mâine operație de apendi- 
cită. 

Braşov, Noembrie 1941. 





POEZIA ŞI VIEAŢA 
DE FIECARE ZI 


Poezia este una din marile 
dăruiri date omului de Dum- 
nezeu; este arcul de cer prin 
care el — necăjitul om — se 
poate lega de Dummnezeire.. 

Poezia este o mândrie, un 
blazon al omului, care — une- 
ori — se identifică total cu ru- 
găciunea, prin sculptarea ei în 
frumos... 

lată de ce trebuie respec- 
tată. 

“De ce trebuiesc înlăturate 
impurităţile caren ultima vre- 
me sunt tot mai prezente în 
versuri. 

Nu ne erijăm în apărătorii 
poeziei. Și nu facem asta din- 
trum singur şi mare motiv. Și, 
anume, poezia autentică n'are 
nevoie de avocaţi. Ea poate fi 
cel mult nerecunoscută la un 
moment dat în cursul anilor, 
— dar re are aface un an, 
zece sau şi mai mulţi faţă de 
veşnicia în oare ea-și dăltueşte 
— indiferent de voința  ome- 
nească — versurile ? 

Intrată în contemporaneitate, 
în prezent, poezia nu se lasă 
m prada grijilor, patimilor şi 
pasiunilor oamenilor de rând. 
Poezia nu poate fi confundată 
cu cronica rimată — mai mult 
sau mai puțin umoristică — iar 
cei care fac, totuși, această 
confuzie îşi semmează singuri 
excluderea din rândul celor 
aleși... Indiferent dacă aceste 
versuri au succes, ele nu fac 
altceva decât să adauge ma- 
terial nou pentru poezie... 

Nu m'ași mira — după atâ- 
tea cetite — sămtâlnesc în rân- 
duri rimate — poate și ritma- 
te — nenorocirea poetului care 
nu găseşte gaz, varză pentru 
murat, cantați... De altfel, so- 
cotelile 'familiale au și început 
să forțeze versul.  Intr'o pla- 
chetă — voit intitulată: Or- 
todoxie păgână, ceea ce pe 


limba noastră de toate zilele 
sar traduce: Dreapta învăţă- 
tură păgână, un poet, supă- 
rat pe mama domniei sale, îşi 
descarcă sufletul şi necazul în 
chiar prima-i pagină. 


Reproducem în. întregime 
această  „poezie”, intitulată: 
Mamă 


mamă bună şi 
curată, 
Liftă, noaptea când m'ai adunat 
Ai ţipat împlecit:ndu-mi şerpii 
Sufletului şi te-ai lepădat. 
Mamă, vrăjitoare preacurată, 
De ce ovare nu te-ai sinucis? 


„Mamă bună, 


Mama mea, când ai murit 
nebună, 
Camntr'o ocnăn mine m'am 
închis. 
Şi  de-atuncea surp mereu 
sudalme 
Peste tine, anii mei şi Dum- 
nezei 


Şi răsbat ades în mine însumi: 
Şi sugrum sub rime porumbei” 


Nu ne interesează din ce mo- 
tive autorul este atât de por- 
nit pe mama domniei sale, de 
ce — dacă am înțeles, bine — 
încă dela naștere îşi înjură 
mama... dar ca poezie, aceste 
versuri alcătuiesc o regretabilă 
spovedanie — cu atât mai mult 
cu cât în alte poezii din acea- 
stă plachetă, domnia sa dă 
dovadă de remarcabile since- 
rități poetice care ne autoriză 
a aștepta lucruri bune într'un 
viitor nu. prea îndepărtat. 

Incă odată, elementul etero- 
gen poeziei trebue înlăturat, 

lată, răsboiul dela Răsărit a 
provocat — a inspirat — o sea- 
mă de poeți şi mi-a fost dat să 
citesc minunate poezii iscălite, 
bunăoară, de d. V. Voiculescu 
şi de alţii — ceea ce nu a îm- 
piedicat ca ziarele şi publica- 





țiile periodice din ultima vre- 
me să fie invadate cu „ra- 
poarte rimate” asupra epopei: 
dela Est. 

Aceste „rapoarte  rimate” 
sunt departe de poezie — de- 
parte şi de sentimentul naţio- 
nal pe care-l folosesc invocând 
doar pe Mihai Viteazul, Ștefan 
cel Mare, Voevozii... Trecerea 
Prutului... Basarabia...  Buco- 
vina... Trecerea Nistrului. 
Transnistria. 

Fiindcă nu-i poezie când ri- 
mezi pe „veşnicul hotar” cu 
„Comunistul banbar”—sau când 
„românul privea lin... spre ca- 
zematele liniei Stalin”. Sau 
când spui că... „fetele ne fă- 
ceau cu mâna pe bulevard 
triste” ori când văzând „,tunu- 
rile noi”, cineva răspunde: 
„Merg şi eu cu voi”. 

Poeţii nu trebuie să se gră- 
bească, 

— Cândva — când peste pre- 
zentul vifornic se mor întoar- 
ce doar amintirile, au să poată 
scrie şi despre Epopeea de as- 
tăzi pe care acum nu fac alt- 
ceva decât doar s'o deservea- 
scă. 

Sunt prea puțini cei care 
pot să se desprindă din tu- 
multul prezentului — să aibă 
întreaga 'lui perspectivă. 


Asta a putut-o face Ion 
Barbu. 
Nu de mult. Dar era lom 


Barbu și versurile lui le-a ?n- 
scris direct în antologie, în îs- 
torie. 

Poezia cere răbdare. Respect. 

Și, mai ales, tânărul poet 
dela care așteptăm o adevă- 
rată  înfruntare a  veșniciei, 
trebuie să se supună acestei 
porunci. 


EUGENIU V. HARALAMBIE 





arma. 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 22 Taxa poștală plătită în numerar contorm aprobării dir. Gle P. T. T. Nr. 2444-9328,