Paulo Coelho — Maktub

PAULO COELHO 


MAKIUB 


„Maktub” înseamnă „Aga a fost scris.” Arabii cred că „aga a fost 
scris” nu ar fi o traducere prea bună, pentru că, degi totul deja a 
fost scris, Dumnezeu are compasiune şi a scris totul doar pentru a 
ne ajuta, Călătorul este la New York, Este în întârziere la o întălnure, 
zi când pleacă de la hotel îşi dă seama că magina sa a fost rnutată 
de poliție. Ajunge tărziu la întâlnire, prânzul durează mai mult decât 
ar hi fost necesar, şi el se gândegte la arenda pe care trebuie să o 
plătească, O să fie o avere. Pe neaşteptate, îşi aruntegte de 
banenota pe care a găzise pe stradă cu o zi în urmă, şi vede o 
oarecare ciudată legătură cu ce se întâmplase cuiruneață, 

„Cine stie, poate că am găsit banu aceia înainte ca persoana care 
ar h trebuut să-i găsească să Îi avut pogibilitatea. Poate am mutat 
bancnota din calea cuiva care într-adevăr avea nevoie. Cine ştie 
dacă nu am intervenit în ce a lost sorizl 

Surmte nevoia să se elibereze de banonotă, şi în acel moment vede 
un cerşetor aşezat pe trotuar. Îi dă rapid banonota, şi simte că a 
readus un echilibru lucrurilor, „Asgteaptă o chpă; spune cergetorul, 
„Hu caut ajutor, Eu sunt poet şi vreau să-ți citesc o poezie în 
schimb,” „...rmda, alege una scurtă, pentru că mă grăbesc”, 
Cersgetorul răspunde „dacă esti încă wu, este pentru că nu ai ajuns 
încă acola unde ar trebui să fu.” 


e fb 4 a 3 4 4 3 aste 


PAULO COELHO 
MAKTUB 


„Maktub” înseamnă „Aşa a fost scris.” Arabii cred că „aşa a 
fost scris” nu ar fi o traducere prea bună, pentru că, deşi 
totul deja a fost scris, Dumnezeu are compasiune şi a scris 
totul doar pentru a ne ajuta. Călătorul este la New York. 
Este în întârziere la o întâlnire, şi când pleacă de la hotel îşi 
dă seama că maşina sa a fost mutată de poliţie. Ajunge 
târziu la întâlnire, prânzul durează mai mult decât ar fi fost 
necesar, şi el se gândeşte la amenda pe care trebuie să o 
plătească. O să fie o avere. Pe neaşteptate, îşi aminteşte de 
bancnota pe care o găsise pe stradă cu o zi în urmă, şi vede 
o oarecare ciudată legătură cu ce i se întâmplase 
dimineaţă. 

„Cine ştie, poate că am găsit banii aceia înainte ca 
persoana care ar fi trebuit să-i găsească să fi avut 
posibilitatea. Poate am mutat bancnota din calea cuiva care 
într-adevăr avea nevoie. Cine ştie dacă nu am intervenit în 
ce a fost scris! 

Simte nevoia să se elibereze de bancnotă, şi în acel 
moment vede un cerşetor aşezat pe trotuar. Îi dă rapid 
bancnota, şi simte că a readus un echilibru lucrurilor. 
„Aşteaptă o clipă,” spune cerşetorul. „Nu caut ajutor. Eu 
sunt poet şi vreau să-ţi citesc o poezie în schimb.” „...mda, 
alege una scurtă, pentru că mă grăbesc”. Cerşetorul 
răspunde „dacă eşti încă viu, este pentru că nu ai ajuns încă 
acolo unde ar trebui să fii.” 


Gândeşte-te la larvă. Îşi petrece cea mai mare parte a 
vieţii pe pământ, invidioasă pe păsări şi supărată pe 
destinul şi înfăţişarea ei. „Eu sunt creatura care place cel 
mai puţin din toate”, gândeşte. Într-o zi, Mama Natură îi 
cere larvei să pregătească o gogoaşă. Larva e mirată -nua 
mai făcut niciodată până acum o gogoaşă. Înţelege că îşi 
construieşte propriul mormânt şi se pregăteşte să moară. 
Chiar dacă a fost nefericită cu viaţa pe care a trăit-o până în 
acel moment, se plânge către Dumnezeu: „Când de abia mă 
obişnuisem cu viaţa mea, Doamne, îmi iei şi puţinul care-l 
am.” În disperare se închide în gogoaşă şi aşteaptă sfârşitul. 

După câteva zile se trezeşte transformată într-un fluture 
superb. Acum este în stare să zboare către cer, şi este 
foarte admirată. 

E surprinsă de semnificaţia vieţii şi de semnalele lui 
Dumnezeu. 

Un străin se întâlni cu Părintele Stareţ al mănăstirii din 
Sceta. 

„Vreau să-mi îndrept viaţa „, spuse. „Dar nu mă pot reţine 
să am gânduri păcătoase.” Părintele observă că afară vântul 
sufla tare şi spuse străinului: „E foarte cald aici. Mă întreb 
dacă nu ai putea strânge un pic din vântul de afară şi să-l 
aduci înăuntru să răcorească un pic încăperea.” „E 
imposibil „, răspunse străinul. 

„E imposibil şi să ne abţinem de la a gândi lucruri care-L 
supără pe Dumnezeu „, răspunse călugărul. 

„Dar dacă ştii cum să spui nu tentaţiilor, nu-ţi vor face nici 
un rău”. 

Spune maestrul: „Dacă trebuie să iei o decizie, e mai bine 
să o faci şi să te comporţi ca atare. Nu poţi şti dinainte 
consecinţele. Arta divinaţiei a fost dezvoltată pentru a sfătui 
oamenii, nu pentru a prezice viitorul. Oferă sfaturi bune, 
dar slabe profeţii. Într-una din rugăciunile învăţate de la 
lisus, se spune: „Facă-se voia Ta”. Când voia Lui provoacă o 
problemă, ne dă şi soluţia. Dacă arta divinaţiei ar fi fost în 


stare să prezică viitorul, toţi ghicitorii ar fi fost sănătoşi, 
căsătoriţi şi fericiţi.” 

Discipolul se apropie de maestrul său: „De ani de zile sunt 
în căutarea iluminării”, spuse. „ Simt că sunt aproape să o 
ating. Am nevoie să ştiu care e pasul următor”. „Cum te 
întreţii? „ întrebă maestrul. „Nu am învăţat încă să fiu 
autonom; mă ajută părinţii. Dar ăsta e doar un detaliu.” 
„Pasul următor pe care trebuie să-l faci e să te uiţi direct la 
soare timp de jumătate de minut”, spuse maestrul. 
Discipolul îi urmă sfatul, ascultător. După ce trecură treizeci 
de secunde maestrul îi ceru să-i descrie ce avea împrejur. 
„Nu reuşesc să văd. Soarele m-a orbit,” spuse discipolul. 

„Un om care caută doar lumina, evitând propriile 
responsabilităţi, nu va găsi niciodată iluminarea. Şi unul 
care se uită fix doar la soare va orbi,” fu comentariul 
maestrului. 

Un om se plimba printr-o vale din Pirinei, când întâlni un 
cioban bătrân. Acesta îşi împărţi hrana cu el, şi stătură 
împreună vreme îndelungată, vorbind despre viaţă. Omul 
spunea că, dacă se crede în Dumnezeu, trebuie acceptată şi 
ideea că nu suntem liberi, din moment ce Dumnezeu 
guvernează fiecare pas. Ca răspuns, ciobanul îl duse într-o 
vale largă unde se putea asculta - cu o claritate absolută - 
ecoul fiecărui sunet. 

„Viaţa este ca aceste stânci şi destinul e strigătul pe care 
fiecare din noi îl scoate „, spuse ciobanul. 

„Ceea ce facem va fi înălţat la inima Lui, şi se va întoarce 
la noi în aceeaşi formă. Dumnezeu acţionează ca ecou al 
acţiunilor noastre.” 

Maestrul spuse: „Când simţim că a venit momentul 
schimbării, începem - inconştientsă derulăm filmul de la 
capăt, pentru a revedea fiecare înfrângere suferită până 
atunci. Şi, cu siguranţă, cu cât creştem, numărul 
momentelor dificile creşte. Dar, în acelaşi timp, experienţa 
ne dă acţiunile cele mai bune pentru a depăşi acele 
înfrângeri, şi pentru a găsi calea care ne permite să 


mergem înainte. Trebuie să derulăm şi al doilea film din 
arhiva noastră mentală. Dacă privim doar pelicula 
înfrângerilor noastre, rămânem paralizaţi. Dacă privim 
doar pe cel al succeselor, sfârşim prin a crede că suntem 
mai înţelepţi decât suntem în realitate. Avem nevoie de 
ambele benzi.” 

Discipolul spuse maestrului său: „Am petrecut mare parte 
a zilei gândind ce nu ar fi trebuit să gândesc, dorindu-mi ce 
nu ar fi trebuit să-mi doresc şi făcând planuri ce nu ar fi 
trebuit făcute.” Maestrul îl invită pe discipol să facă o 
plimbare în pădurea din spatele casei. 

De-a lungul drumului îi arătă o plantă şi ceru discipolului 
să-i spună dacă îi ştie numele. 

„Belladonna” (femeie frumoasă), spuse discipolul. „Poate 
ucide pe oricine îi mănâncă frunzele.” „ Dar nu poate ucide 
pe nimeni care doar o admiră”, spuse maestrul. 

„La fel, dorinţele negative nu pot face rău atâta timp cât 
nu te laşi sedus.” 

Între Franţa şi Spania există un lanţ muntos. Într-unul din 
acei munţi este un sat care se cheama Argeles, şi în sat este 
o colină care duce spre o vale. În fiecare după amaiză, un 
bătrân urcă şi coboară acea colină. Când călătorul merse la 
Argeles pentru prima dată, nu ştia. La a doua sa vizită în 
sat, observă că a traversat poteca cu acelaşi om. Şi de 
fiecare dată când se întorcea observa omul mai cu atenţie - 
veşmintele lui, basca, bastonul lui, ochelarii. De fiecare dată 
când se gândeşte la sat, se gândeşte şi la acel bătrân - chiar 
dacă acela nu e conştient de asta. O singură dată călătorul 
îi vorbise bătrânului. În glumă îl întrebă: „Crezi că 
Dumnezeu trăieşte în munţii ăştia frumoşi care ne 
înconjoară?” „Dumnezeu trăieşte”, spuse bătrânul, „ în 
acele locuri unde I se permite să intre.” 

Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să 
facă un foc ca să stea de vorbă împreună.” Călătoria 
spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră,” spuse. „Un 
om care vrea să aprindă focul trebuie să suporte fumul 


care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e 
redescoperită credinţa lui. Oricum, odată ce focul a fost 
aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate 
lucrurile din jurul lor - dându-le căldură şi linişte.” „Dar 
dacă altcineva aprinde focul pentru el?” întrebă unul din 
discipoli. „Şi dacă cineva ne ajută să evităm fumul? „ „Dacă 
cineva face asta, este un fals maestru. Un maestru în stare 
să ducă focul oriunde doreşte şi să-l stingă de câte ori are 
chef. Şi, din moment ce nu a învăţat pe nimeni să aprindă 
focul, e ca şi cum i-ar lasă pe toţi în întuneric.” „Când 
păşeşti cu hotărâre de-a lungul drumului tău, vei găsi o 
poartă cu o frază scrisă deasupra,” spune maestrul. 
„Întoarce-te la mine şi spune-mi ce zice acea frază. 
Discipolul se dăruieşte căutării trup şi suflet, şi într-o zi 
întâlneşte din întâmplare acea poartă şi atunci se întoarce 
la maestru. 

„Fraza scrisă era ASTA E IMPOSIBIL * „, spune el. „Era 
scris pe un zid sau pe o poartă?” întreabă maestrul. 

„Pe o poartă,” răspunde. 

„Bine, atunci, pune mâna pe clanţă şi deschide-o.” 
Discipolul se supuse. Din moment ce fraza era scrisă e o 
poartă, ea se deschise ca orice poartă normală. Cu poarta 
complet deschisă el nu mai putea vedea fraza - şi merse 
înainte. 

Spune maestrul: „Închide ochii. Sau chiar cu ochii 
deschişi, imaginează-ţi următoarea scenă: un stol de păsări 
în zbor. Acum spune-mi câte păsări reuşeşti să vezi: cinci? 
unsprezece? şaisprezece?” „Indiferent care ar fi răspunsul 
- şi e greu ca cineva să pretindă că ştie câte păsări a reuşit 
să vadă - un lucru devine mai mult decât clar în acest mic 
experiment. Poţi imagina stolul de păsări, dar numărul lor e 
dincolo de controlul tău. Şi totuşi scena era curată, bine 
definită, exactă. Trebuie să existe un răspuns la întrebare. 
Cine a hotărât câte păsări ar fi trebuit să apară în scena 
imaginată? Nu tu.” 


Un om se hotări să facă o vizită unui pustnic care, după 
cum i se spusese, trăia nu departe de mănăstirea Sceta. 
După ce merse cale lungă prin deşert, găsi în sfârşit 
călugărul. „Am nevoie să ştiu care e primul pas care trebuie 
făcut pe drumul spiritual,” spuse. Pustnicul duse omul la o 
fântână mică şi-i spuse să se privească în apă. Omul încercă 
să o facă, dar de abia ce încercă, pustnicul aruncă pietricele 
în apă, agitându-i suprafaţa. „Nu o să-mi pot vedea chipul 
dacă o să continui să arunci pietrele alea,” spuse omul. „Aşa 
cum e imposibil pentru un om să-şi vadă chipul în ape 
mişcate, la fel e imposibil să-l cauţi pe Dumnezeu dacă 
mintea ţi-e neliniştită de căutare,” spuse călugărul. 

„Acesta e primul pas!” 

În perioada în care călătorul practica meditaţia Zen, într-o 
zi maestrul său merse în dojo ( locul unde se reunesc 
discipolii), şi se întoarse cu un beţişor de bambus. Unii din 
elevi lui - cei care nu reuşiseră să se concentreze bine - 
ridicară mâna. Maestrul se apropie de fiecare şi dădu câte 
trei lovituri cu beţişorul pe fiecare umăr. Când novicele 
văzu aceasta pentru întâia oară, o consideră un gest 
medieval. Mai târziu, înţelese că deseori e necesar să 
transferăm suferinţa spirituală în cea fizică pentru a 
înţelege răul pe care-l creează. Pe drumul către Santiago, 
învățase un exerciţiu care consta în tăierea pielii degetului 
mare cu unghia arătătorului ori de câte ori avea gânduri 
critice despre sine. Teribilele consecinţe ale gândurilor 
negative sunt simţite cu mult timp după. Dar permiţând 
unor asemenea gânduri să se manifeste ca durere fizică, 
suntem în stare să înţelegem răul pe care-l cauzează. Şi 
atunci suntem în stare să le alungăm. 

Un pacient de 32 de ani îl întâlni pe terapeutul Richard 
Crowle. 

„ Nu reuşesc să mă las de obiceiul de a-mi suge degetul 
mare,” se lamentă. 

„Nu-ţi face mari probleme din cauza asta, „ îi spuse 
Crowley. „Dar încearcă să sugi un alt deget în fiecare zi.” 


Pacientul încercă să facă întocmai cum i s-a spus. Şi de 
fiecare dată când îndrepta mâna spre gură, trebuia să facă 
o alegere conştientă pentru a alege care deget trebuia să 
fie subiectul atenţiei sale în acea zi. Înainte de sfârşitul 
acelei săptămâni, obiceiul era vindecat. „Când un viciu 
devine obişnuinţă, e greu de controlat,” spune Richard 
Crowley. „ Dar când ni se cere să dezvoltăm noi atitudini, să 
luăm decizii noi şi să facem alegeri noi, devenim conştienţi 
că nu se merită”. 

În Roma antică, nişte prezicătoare cunoscute ca Sibile 
scriseră nouă cărţi care ar fi prezis viitorul imperiului 
Roman. Duseră cărţile la Tiberiu. 

„Cât costă?” întrebă împăratul roman. „O sută de monezi 
de aur,” răspunseră Sibilele. Tiberiu mânios le alungă din 
faţa ochilor. Sibilele arseră trei dintre cărţile lor şi se 
întoarseră la Tiberiu. 

„Costă tot o sută de monezi de aur,” îi spuseră lui Tiberiu. 
EI râse şi le refuză: „De ce ar trebui să plătesc şase cărţi la 
fel cât costau nouă?” Sibilele arseră încă trei cărţi şi se 
întoarseră cu cele trei rămase. „Preţul este tot o sută de 
monezi de aur,” spuseră. Tiberiu, măcinat de curiozitate, 
decise să plătească. Dar nu fu în stare să citească decât o 
parte a viitorului imperiului său. 

Spune maestrul: „E important în viaţă să accepţi când ţi 
se oferă ocazia.” 

Doi rabini făceau tot posibilul să dea un confort spiritual 
evreilor din Germania nazistă. Timp de doi ani, terorizaţi în 
mod insuportabil, reuşesc să scape de persecutori şi să-şi 
îndeplinească funcţiile religioase în diverse comunităţi. Într- 
un sfârşit sunt luaţi prizonieri. Unul dintre rabini, terorizat 
de ce i s-ar putea întâmpla, se roagă încontinuu. Celălalt, în 
schimb, îşi petrece toată ziua dormind. „De ce te porţi aşa?” 
întreabă rabinul speriat. 

„Pentru a-mi păstra forţele. Ştiu că voi avea nevoie ca să 
pot merge înainte,” spuse celălalt. 


„Mi-a fost frică până în momentul în care am fost prinşi. 
Acum sunt prizonier, ce bine mi-ar putea face frica de ce mi 
s-ar putea întâmpla? Momentul de frică s-a terminat; acum 
este momentul pentru speranţă.” 

Spune maestrul: „Decizie. Acest ceva pentru care lumea a 
fost suspicioasă vreme îndelungată. Câte sunt lucrurile pe 
care suntem incapabili să le facem din lipsă de hotărâre, şi 
câte pentru că sunt riscante? Un exemplu de lucru greşit 
interpretat ca „lipsă de hotărâre”: a vorbi cu necunoscuţii. 
Fie o conversaţie, un simplu contact sau un salut, foarte rar 
vorbim cu necunoscuţii. Şi spunem întotdeauna că e mai 
bine aşa. În acest fel sfârşim prin a nu fi de ajutor şia nu fi 
ajutaţi de Viaţă. Distanţa ne face să părem importanţi şi 
siguri de noi înşine. Dar, de fapt, nu permitem ca vocile 
îngerilor noştri să se manifeste prin cuvintele celorlalţi. 

Un pustnic bătrân fu invitat la curtea celui mai puternic 
rege al acelor vremuri. 

„Invidiez un om sfânt care se poate mulţumi cu atât de 
puţin,” spuse regele. „Eu invidiez pe Maiestatea Voastră, 
care se poate mulţumi chiar şi cu mult mai puţin decât am 
eu,” răspunse pustnicul. 

„Ce vrei să spui? Întreagă ţara aceasta îmi aparţine,” 
spuse regele jignit. „Exact,“spuse călugărul. „Eu am muzica 
sferelor celeste, am râurile şi munţii din toată lumea. Am 
luna şi soarele, pentru că eu îl am pe Dumnezeu în inima 
mea. Maiestatea Voastră, însă, nu aveţi decât regatul”. 

„Hai să mergem pe muntele unde locuieşte Dumnezeu,” 
spuse un cavaler unui prieten de al său. „Vreau să dovedesc 
că tot ce ştie El să facă e să ne ceară să facem ceva, în timp 
ce nu face nimic pentru a ne uşura de responsabilităţi.” 
„Bine, voi merge pentru a-mi demostra credinţa,” spuse 
celălalt. Ajunseră noaptea în vârful muntelui - şi auziră o 
voce din întuneric: „Încărcaţi pietre pe caii voştri.” „Vezi?!” 
spuse primul cavaler. „După aşa un urcuş, vrea să ne facă 
să mai şi cărăm aşa o greutate. Nu o să-l ascult!” Al doilea 
făcu întocmai cum i s-a poruncit. Când ajunseră la poalele 


muntelui, era în zori şi primele raze de soare străluceau pe 
pietrele pe care cavalerul credincios le luase: erau 
diamante adevărate. 

Spune maestrul: „Hotărârile lui Dumnezeu sunt 
misterioase, dar sunt întotdeauna în favoarea noastră.” 

Spune maestrul: „Dragul meu, trebuie să îţi spun ceva ce 
poate nu ştii. Mă gândeam cum să fac vestea asta mai uşor 
de primit - cum să o pictez în culori mai vivace, să adaug la 
acestea promisiunea Paradisului, viziuni ale Absolutului, să- 
ţi dau explicaţii ezoterice - dar nu merge. Respiră adânc şi 
pregăteşte-te. Trebuie să fii tare şi te asigur că sunt absolut 
sigur de ce îţi spun acum. Este o predicţie infailibilă, fără 
nici o îndoială. Este următoarea 'tu vei muri.” S-ar putea să 
fie mâine sau peste cincisprezece ani, dar - mai devreme 
sau mai târziu - vei muri. Chiar dacă nu ai vrea. Chiar dacă 
ai alte planuri. Gândeşte cu grijă ce vei face azi. Şi mâine. 
Şi pentru tot restul vieţii tale.” 

Un explorator, un om alb, nerăbdător să ajungă la 
destinaţia sa din inima Africii, promise hamalilor o plată 
suplimentară dacă menţin un ritm mai alert. Pentru câteva 
zile merseră mai repede. Într-o zi, însă, pe neaşteptate, 
puseră jos bagajele şi se aşezară pe pământ. Nu avea 
importanţă câţi bani le erau oferiţi, refuzau să mai meargă. 
Când, într-un final, exploratorul întrebă de ce se comportă 
astfel, îi dădură următorul răspuns: „Ne mişcam atât de 
repede încât nu mai ştim ce facem. Acum trebuie să 
aşteptăm ca sufletele noastre să ne ajungă din urmă.” 

Sfânta Fecioară cu pruncul Isus în braţe, cobori pe pământ 
pentru a vizita o mănăstire. Cu bucurie, călugării se 
aşezară în rând pentru a-i aduce omagiul: unul dintre ei 
recită o poezie, altul Îi arătă câteva miniaturi pe teme 
biblice, un altul recită numele tuturor sfinţilor. Ultimul era 
un părinte umil care nu avusese posibilitatea să înveţe de la 
înţelepţii acelei perioade. Părinţii lui erau oameni simpli 
care lucrau într-un circ ambulant. Când veni rândul său, 
călugării voiau să pună capăt omagiului crezând că el le va 


strica imaginea. Dar el voia să-şi arate iubirea pentru 
Sfânta Fecioară. Stingher, scoase câteva portocale din 
buzunar şi începu să le arunce în aer - aşa cum îl învăţaseră 
părinţii lui la circ. Doar atunci Isus zâmbi şi bătu din palme. 
Şi călugărul cel umil fu singurul îmbrăţişat de Sfânta 
Fecioară care i-a şi permis să ţină pe Fiul său în braţe 
pentru puţină vreme. 

Nu încerca întotdeauna să fii coerent. La urma urmei 
Sfântul Pavel a spus „Înţelepciunea lumii e nebunie în ochii 
lui Dumnezeu”. Să fii coerent e ca şi cum ţi-ai pune o 
cravată care se asortează cu ciorapii. Înseamnă să ai mâine 
aceleaşi opinii pe care cineva le are astăzi. Şi mişcarea 
planetelor? Unde e? Aşa cum nu faci rău altora, schimbă-ţi 
părerea din când în când. Ai curajul să te contrazici pe tine 
însuţi fără să te simţi stânjenit. Este un drept altău. Nu 
contează ce cred alţii - pentru că aşa văd ei lucrurile, în 
orice caz. Aşa că fii calm. Lasă universul să meargă înainte. 
Descoperă bucuria de a te surprinde pe tine însuţi. 
„Dumnezeu alege lucrurile nebune de pe pământ pentru a-i 
stânjeni pe înţelepţi” spunea Sf. Pavel. 

Spune maestrul: „Astăzi e o zi frumoasă pentru a face ceva 
ieşit din comun. Am putea, de exemplu, să dansăm pe 
stradă în timp ce ne îndreptăm spre serviciu. Să privim în 
ochi un necunscut şi să vorbim de iubire la prima vedere. 
Să-i dăm şefului o idee care ar putea părea ridicolă, o idee 
pe care nu am mai menţionat-o vreodată înainte. 

Războinicii luminii îşi permit astfel de zile. 

Astăzi am putea plânge pentru vechi nedreptăţi greu de 
acceptat. 

Am putea da un telefon cuiva căruia am jurat să nu îi mai 
vorbim niciodată (dar de la care aşteptăm să găsim un 
mesaj pe robotul telefonului). 

Azi ar putea fi considerată o zi care nu face parte din 
scenariul pe care îl scriem în fiecare zi. 

Astăzi orice vină va fi permisă şi iertată. 

Astăzi este o zi în care să ne bucurăm de viaţă. 


Omul de ştiinţă Roger Penrose se plimba cu câţiva amici şi 
discutau aprins. 

Se opriră din discuţii doar pentru a traversa strada. 

„Îmi amintesc că în timp ce traversam strada îmi venise o 
idee incredibilă”, spuse Penrose. „Dar nici nu ajunsesem 
bine în partea cealaltă şi am reluat discuţia de unde 
rămăsese, nu am mai reuşit să-mi amintesc ce gândisem 
doar cu puţine secunde înainte.” 

Mai târziu, după amiază, Penrose începu să se simtă 
euforic. 

„Aveam senzaţia că ceva se revelase în mine,” spuse. 

Hotări să reconstituie fiecare minut al acelei zile şi - când 
îşi aminti momentul în care traversa strada - ideea i se 
întoarse în minte. De data asta o scrise. Era teoria găurilor 
negre, o teorie revoluţionară în fizica modernă. 

Şi i s-a întors în minte pentru că Penrose a fost în stare să 
recheme liniştea în care cădem întotdeauna când traversăm 
o stradă. 

Sfântul Anton trăia în deşert când se apropie de elun 
tânăr. „Părinte, am vândut tot ce aveam şi câştigul l-am dat 
săracilor. Am păstrat doar câteva lucruri care mi-ar putea 
ajuta să supraviețuiesc aici. Aş vrea ca tu să îmi arăţi calea 
spre purificare.” 

Sfântul Anton îi ceru tânărului să vândă puţinele lucruri 
păstrate şi cu banii să cumpere carne din oraş, iar pe 
drumul de întoarcere, să o lege în jurul trupului. 

Tânărul făcu întocmai cum fusese instruit. În timp ce se 
întorcea a fost atacat de câini şi de vulturi care voiau 
carnea. „M-am întors,” spuse tânărul arătând părintelui 
trupul său rănit şi veşmintele zdrenţuite. 

„Cei care apucă într-o nouă direcţie dar vor să păstreze 
ceva din vechia lor viaţă, sfârşesc prin a fi sfâşiaţi de 
propriul trecut”, spuse Sfântul. 

Spune maestrul: „Foloseşte-te de fiecare binecuvântare pe 
care Dumnezeu ţi-a dat-o astăzi. 


O binecuvântare nu poate fi păstrată. Nu există nici o 
bancă unde putem depozita binecuvântările primite şi să le 
folosim când vedem o ocazie. 

Dacă nu le foloseşti, sunt iremediabil pierdute. 

Dumnezeu ştie că noi suntem artişti creativi când intră în 
vieţile noastre. 

Într-o zi ne dă lut să sculptăm, în alta pensule şi pânze sau 
un creion. 

Dar noi nu ştim să folosim lutul pentru a picta sau creionul 
ca să sculptăm. 

Fiecare zi are miracolul său. 

Acceptă binecuvântările, lucrează şi creează micile tale 
opere astăzi. 

Mâine vei primi altele.” 

Mănăstirea de pe malul râului Piedra este înconjurată de o 
vegetaţie splendidă - este o adevărată oază în mijlocul 
câmpurilor sterpe din acea zonă a Spaniei. Acolo micul râu 
devine un curent magnific şi se împarte într-o mulţime de 
cascade. 

Călătorul se plimba prin împrejurimi ascultând muzica 
apelor. Pe neaşteptate o grotă din spatele unei cascade îi 
atrage atenţia. Studiază pietrele roase de vreme şi studiază 
cu atenţie formele plăcute create cu răbdare de natură. Şi 
găseşte un vers al lui R. Iagore scris pe o placă: „Nu un 
ciocan a făcut pietrele atât de perfecte, ci apa - cu dulceaţa 
sa, cu dansul şi sunetul său.” 

Acolo unde forţa poate doar să distrugă, delicateţea poate 
sculpta. 

Spune maestrul: „Multe persoane se tem de fericire. 
Pentru ca astfel de persoane să fie fericite în viaţă înseamnă 
să schimbe multe din obiceiurile lor - să-şi piardă simţul 
identităţii lor. Deseori avem rezerve faţă de lucrurile bune 
care ni se întâmpla. Nu le acceptăm, pentru că ne-ar face să 
ne simţim datori faţă de Dumnezeu. 

Gândim: „Mai bine să nu bem din cupa fericirii pentru că 
atunci când va fi goală vom suferi cumplit” 


Din cauza acestei frici de a ne micşora nu reuşim să 
creştem. 

Din cauza fricii de plâns nu avem curaj să râdem.” 

Într-o după amiază, la mănăstirea Sceta, un călugăr jigni 
pe un altul. Starețul mănăstirii, Fratele Sisois, ceru 
călugărului jignit să-l ierte pe agresorul său. „Nu pot să o 
fac”, răspunse călugărul. „El a fost cel care a jignit, el este 
cel care trebuie să plătească.” 

În acel moment Fratele Sisois înălţă braţele spre cer şi 
începu să se roage: „Doamne Isuse nu mai avem nevoie de 
tine. Acum suntem în stare să pedepsim agresorul pentru 
jignirile sale. Acum suntem în stare să ţinem răzbunarea în 
mâinile noastre, suntem în stare să ne comportăm ca Bine 
şi Rău. Aşadar, Tu ne poţi lăsa singuri, şi nu va fi nici o 
problemă.” 

Ruşinându-se, călugărul iertă imediat pe celălalt frate. 

Un discipol spuse: „loţi maeştrii spun că numai prin 
căutarea solitară se poate găsi comoara spirituală. Atunci 
de ce suntem toţi împreună?” „Sunteţi toţi uniţi pentru că 
pădurea este întotdeauna mai puternică decât un copac 
solitar,” răspunse maestrul. „Pădurea păstrează umiditatea, 
rezistă la furtuni şi ajută pământul să fie fertil. Dar ceea ce 
face un copac să fie puternic sunt rădăcinile lui. Dar 
rădăcinile unei plante nu pot ajuta altă plantă să crească. A 
fi uniţi pentru acelaşi scop înseamnă a permite fiecărei 
persoane să crească în felul său, şi acela este drumul celor 
care doresc să fie aproape de Dumnezeu.” 

Când călătorul avea 10 ani, mama sa insistă să facă un 
curs de educaţie fizică. Una din activităţile cerute era să 
sară de pe un pod într-un râu. La începutul cursului era 
paralizat de frică. În fiecare zi rămânea ultimul în rând şi 
suferea de fiecare dată când cineva dinainte făcea saltul - 
pentru că se apropia din ce în ce mai mult rândul lui. 

Într-o zi, instructorul, observând frica lui - îl puse să sară 
primul. Cu toate că era încă înspăimântat, totul a fost atât 
de rapid că frica a fost înlocuită de curaj. 


Spune maestrul: „Deseori avem nevoie să ne acordăm 
timp. Dar sunt ocazii în care trebuie să ne suflecăm 
mânecile şi să rezolvăm situaţia. În acele cazuri nu e nimic 
mai rău decât amânarea.” 

Într-o dimineaţă Budha stătea între discipolii săi când un 
om se apropie de grupul lor. „Există Dumnezeu?” întrebă. 

„Da, Dumnezeu există” răspunse Budha. 

După prânz veni un alt om. „Există Dumnezeu?” întrebă. 
„Nu, Dumnezeu nu există”, răspunse Budha. Pe înserat, un 
al treilea om îi adresă aceeaşi întrebare şi răspunsul fu: 
„Trebuie să hotărăşti singur”. 

„Maestre, asta e absurd”, spuse unul din discipoli. 

„Cum poţi da trei răspunsuri diferite la aceeaşi 
întrebare?” „Pentru că erau trei persoane diferite”, 
răspunse Iluminatul. „Şi fiecare persoană se apropie de 
Dumnezeu în felul său: unii cu certitudine, alţii cu negocieri 
şi alţii cu îndoieli.” 

Noi toţi vedem că trebuie să îndeplinim anumite acţiuni, să 
facem anumite lucruri, să rezolvăm probleme, să fim 
disponibili pentru ceilalţi. Încercăm tot timpul să planificăm 
ceva, să concludem ceva, să descoperim un al treilea 
„ceva”. Nu este nimic greşit în toate astea - până la urmă 
aşa construim şi modificăm lumea. 

Dar şi actul Adoraţiei face parte din viaţă. Pentru a ne opri 
din când în când, pentru a fugi de noi înşine şi să rămânem 
în linişte în faţa Universului. 

Pentru a îngenunchia, trup şi suflet. Fără să cerem nimic, 
fără să mulţumim pentru ceva. 

Doar pentru a simţi căldura iubirii care ne înconjoară. În 
acele momente se pot dezlănţui lacrimi neaşteptate - 
lacrimi nici de bucurie, nici de tristeţe. 

E un dar. 

Lacrimile purifică sufletul tău. 

Spune maestrul: „Dacă trebuie să plângi, plângi ca un 
copil. Odată ai fost copil şi unul din primele lucruri învăţate 
în viaţă a fost să plângi, pentru că plânsul face parte din 


viaţă. Nu uita să fii liber şi că nu e ruşinos să îţi arăţi 
emoţiile. Urlă, sughiţă puternic, fă cât zgomot vrei. Pentru 
că aşa plâng copiii şi ei cunosc modul cel mai rapid de a-şi 
alina inimile. 

Ai observat vreodată cum se opresc copiii din plâns? 

Se opresc pentru că ceva le distrage atenţia. Ceva îi 
cheamă spre aventura următoare. 

Copiii se opresc din plâns rapid. 

Şi aşa va fi pentru tine. 

Dar numai dacă reuşeşti să plângi ca un copil. 

Călătorul era la prânz cu o prietenă, avocat din Fort 
Lauderdale. Un individ pilit la masa vecină insista să 
vorbească în timpul prânzului. 

La un moment dat, amica ceru beţivului să se calmeze. Dar 
el spuse: „De ce? vorbesc despre iubire într-un mod în care 
o persoană trează nu ar face-o niciodată. Sunt fericit şi 
încerc să comunic cu necunoscuţi. Ce e rău?” „Nue 
momentul potrivit”, spuse ea. 

„Înseamnă că există doar anumite momente care sunt 
potrivite pentru a ne arăta bucuria?” 

Cu asta, beţivul a fost invitat să vină la masa lor. 

Spune maestrul: „Trebuie să avem grijă de corpul nostru. 
Este templul Sfântului Duh şi merită respectul şi afecțiunea 
noastră. Trebuie să folosim în modul cel mai bun trupul 
nostru. Trebuie să luptăm pentru visele noastre şi să 
concentrăm eforturile noastre pentru acel sfârşit. Dar nu 
trebuie să uităm niciodată că viaţa este făcută din mici 
plăceri. Au fost puse aici pentru a ne încuraja, pentru a ne 
asista în căutarea noastră şi pentru a ne aduce momente de 
pauză în bătăliile cotidiene. 

Nu e un păcat să fim fericiţi. Nu e nimic greşit în asta - din 
când în când - să încălcăm regulile privind dieta, somnul şi 
fericirea. 

Nu te critica dacă - o dată, din când în când - pierzi timpul 
cu lucruri mărunte. Acestea sunt micile plăceri care ne 
stimulează.” 


Pianistul Rubinstein era în întârziere la un prânz la un 
restaurant de primă clasă din New York. Prietenii săi 
începuseră să se îngrijoreze, dar Rubinstein, într-un târziu 
ajunse, cu o blondă spectaculoasă, având o treime din 
vârsta lui. 

Cunoscut pentru zgârcenie, îşi surprinse prietenii 
comandând entree-ul cel mai scump, vinul cel mai rar şi mai 
sofisticat. Când se termină, plăti nota cu un zâmbet. 

„Văd că sunteţi toţi surprinşi”, spuse Rubinstein. 

„Dar azi am fost la avocatul meu pentru a-mi pregăti 
testamentul. Am lăsat o sumă frumoasă fiicei mele şi 
rudelor mele şi am făcut donaţii generoase asociaţiilor de 
caritate. Dar pe neaşteptate am realizat că eu nu eram 
inclus în testament, totul rămânea celorlalţi. 

Aşa am hotărât să mă tratez cu mare generozitate.” 

În timp ce maestrul călătorea pentru a duce cuvântul lui 
Dumnezeu, casa în care trăia împreună cu discipolii săi a 
luat foc. 

„Ne-a încredinţat casa şi nu am fost în stare să ne ocupăm 
de ea”, spuse unul din discipoli. Imediat începură să o 
reconstruiască pe ceea ce mai rămăsese după incendiu, dar 
maestrul se întoarse mai devreme decât era prevăzut şi 
văzu ce făceau. 

„Se vede că lucrurile se îmbunătăţesc: o casă nouă”, spuse 
fericit. Unul din discipoli, ruşinat îi spuse ce se întâmplase; 
locul în care trăiau toţi fusese mistuit de flăcări. „Nu 
înţeleg,” spuse maestrul. „Ce văd sunt oameni cu încredere 
în viaţă, care încep un nou capitol. Cei care au pierdut tot 
ce aveau stau mai bine ca ceilalţi, pentru că din acel 
moment înainte lucrurile nu pot decât să se 
îmbunătăţească.” 

Spune maestrul: „ De călătoreşti pe calea visurilor tale să-i 
fii fidel. Nu lăsa deschisă o poartă spre a fi folosită ca scuză, 
ca: „mda, nu e întocmai ce voiam”. Acolo sunt seminţele 
înfrângerii. Parcurge drumul tău. Chiar dacă paşii îţi sunt 
nesiguri, chiar dacă ştii că ai putea face mai bine. Dacă 


accepţi posibilităţile tale din prezent, nu e nici o îndoială că 
vei fi mai bun în viitor. Înfruntă drumul tău cu curaj şi nu-ţi 
fie teamă de criticile altora. Şi, mai ales, nu-ţi permite ţie 
însuţi să fii paralizat de autocritică. Dumnezeu va fi cu tine 
în nopţile tale de insomnii şi va usca lacrimile tale cu iubirea 
Lui. 

Dumnezeu este cu cel valoros.” 

Maestrul şi discipolii săi călătoreau şi pe drum nu aveau 
nimic de mâncare. Maestrul ceru unora dintre ei să plece să 
caute hrană. Discipolii se întoarseră la sfârşitul zilei. 
Fiecare dintre ei aduse acel puţin pe care l-a putut obţine 
graţie carităţii altora: fructe aproape stricate, pâine uscată 
şi vin amar. Unul dintre discipoli, însă, aduse un sac cu 
mere pârguite. 

„Aş face orice pentru a-mi ajuta maestrul şi fraţii,” spuse 
împărțind merele celorlalţi. 

„De unde le-ai luat?” întrebă maestrul. 

„Le-am furat,” răspunse discipolul. 

„Oamenii voiau să-mi dea doar fructe stricate, chiar dacă 
ştiau că cer în numele lui Dumnezeu.” „Pleacă cu merele 
tale şi să nu te mai întorci”, spuse maestrul. 

„Oricine fură pentru mine, fură de la mine.” 

Noi plecăm în jurul lumii în căutarea viselor noastre şi a 
idealurilor noastre. Deseori considerăm inaccesibil ce ne 
este la îndemână. Când ne dăm seama de greşeală, avem 
senzaţia că ne-am irosit timpul, căutând în depărtări ceea 
ce era lângă noi. Ne blestemăm că am făcut o asemenea 
greşeală, pentru căutarea noastră, pentru problemele pe 
care le-am provocat. 

Spune maestrul: „Chiar dacă ar fi îngropată în casa ta, 
comoara nu o găseşti decât dacă pleci în căutarea ei. Dacă 
Petru nu ar fi simţit suferinţa negării nu ar fi fost ales cap al 
bisericii. Dacă fiul rătăcitor nu ar fi abandonat totul, nu ar fi 
primit o petrecere în onoarea lui de la tatăl său. Sunt 
anumite lucruri în viaţa noastră care poartă un sigiliu care 


spune: Vei aprecia valoarea mea doar după ce mă vei fi 
pierdut...şi recâştigat. 

Nu e o alegere bună să încerci să scurtezi drumul.” 

Maestrul întâlni discipolul său preferat şi îl întrebă cum 
mergea progresul său spiritual. Discipolul răspunse că era 
capabil să dedice lui Dumnezeu fiecare moment al zilei. 
„Deci tot ce ţi-a rămas este să îţi ierţi duşmanii,” spuse 
maestrul. Discipolul îşi privi maestrul surprins. „Dar asta nu 
e necesar. Nu port nici un fel de ranchiună duşmanilor 
mei.” „Crezi că Dumnezeu e supărat pe tine?” întrebă 
maestrul. „Cu siguranţă nu,” răspunse discipolul. „Iotuşi 
ceri iertarea Sa, nu e aşa? Fă acelaşi lucru cu duşmanii tăi, 
chiar dacă nu eşti supărat pe ei. 

O persoană care iartă îşi curăţă şi vindecă propria inimă.” 

Tânărul Napoleon tremura ca o frunză în vânt în timpul 
bombardamentelor feroce de la Toulon. Un soldat, văzându- 
| aşa, spuse tovarăşilor: „uitaţi-l, e speriat de moarte.” „Da, 
sunt”, răspunse Napoleon. „Dar continui să lupt. Dacă ai fi 
simţit jumătate din teama care mă încearcă, ai fi fugit deja 
de ceva vreme.” 

Spune maestrul: „frica nu este semn de laşitate. Frica este 
cea care ne permite să fim curajoşi şi să dăm dovadă de 
valoare în faţa situaţiilor din viaţă. 

Cei care simt teama - spre deosebire de cei care merg 
înainte fără a permite să fie intimidaţi - dau dovadă de 
valoare. Dar cei care înfruntă situaţii dificile fără să ţină 
cont de pericol dau dovada iresponsabilităţii lor.” 

Călătorul era la petrecerea de celebrare a Sfântului Ioan, 
între corturi, întreceri, arcaşi şi mâncare ţărănească. La un 
moment dat un clown începu să îi imite gesturile. Lumea 
râde, chiar şi călătorul râde şi îl invită pe clown să bea o 
cafea cu el. „Fii viu!” spuse clownul. „Dacă eşti viu, trebuie 
să mişti braţele, să sari, să faci zgomot, să râzi şi să vorbeşti 
cu oamenii. Pentru că viaţa este opusul morţii. Să mori 
înseamnă să rămâi mereu în aceeaşi poziţie. Dacă eşti prea 
liniştit nu trăieşti.” 


Un discipol şi maestrul său se plimbau într-o dimineaţă pe 
câmp. Discipolul întrebă care dietă ar fi necesară pentru 
purificare. Cu toate că maestrul său insistase întotdeauna 
că orice hrană este sfântă, discipolul nu îl crezuse niciodată. 

„Irebuie să existe un aliment care să ne apropie mai mult 
de Dumnezeu”, spuse discipolul. 

„Mda, poate că ai dreptate. Ciupercile acelea, de 
exemplu”, spuse maestrul. 

Discipolul era incitat la gândul că ciupercile i-ar fi dat 
purificarea şi extazul. Dar cum se duse să culeagă una, ţipă: 
„Dar ciupercile astea sunt otrăvitoare! Dacă aş fi mâncat 
una aş fi murit pe loc!” spuse cu oroare. 

„Ştii, nu cunosc nici un alt aliment care să te ducă mai 
rapid la Dumnezeu,” spuse maestrul. 

În 1981, călătorul se plimba cu soţia sa pe străzile din 
Praga, când văzu un băiat care desena nişte clădiri din acel 
cartier. Îi plăcură şi cumpără un desen. Când îi dădu banii 
observă că băiatul nu purta mănuşi - temperatura era de 
20 de grade sub zero. „De ce nu porţi mănuşi?” întrebă. „Ca 
să pot ţine pastelurile.” Vorbesc un pic despre Praga. 
Băiatul se oferă să deseneze chipul soţiei călătorului, gratis. 
În timp ce aştepta ca desenul să fie gata, călătorul realiză 
că i se întâmplase ceva straniu: conversase pentru cel puţin 
cinci minute cu băiatul şi niciunul nu vorbea limba celuilalt. 
Folosiseră doar gesturi, zâmbete şi expresii ale chipului - 
dar dorinţa de a împărtăşi ceva le permisese să pătrundă în 
lumea limbajului fără cuvinte. 

Un prieten îl duse pe Hassan în faţa unei moschei unde 
stătea un cerşetor. „Omul acesta este persoana cea mai 
înţeleaptă din satul nostru,” spuse prietenul. „De cât timp 
nu vezi?” întrebă Hassan pe cerşetor. „De la naştere,” 
răspunse omul. „Din momentul în care am acceptat ideea că 
sunt orb, am încercat să devin astronom”, răspunse omul. 
„Dar pentru că nu reuşeam să văd cerul, încercam să îmi 
imaginez stelele, soarele, galaxiile. Şi cu cât mă apropiam 


de creaţia lui Dumnezeu, cu atât mă apropiam de 
înţelepciunea Lui.” 

Într-un bar, într-un sat din Spania, aproape de oraşul 
Oliţe, există o cugetare scrisă de proprietar: „Nici nu 
ajungeam bine să găsesc toate răspunsurile, că toate 
întrebările se schimbau.” 

Spune maestrul: „Suntem tot timpul preocupaţi să dăm 
răspunsuri. Simţim că răspunsurile sunt importante pentru 
a înţelege semnificaţia vieţii. E mult mai important să trăim 
din plin şi să lăsăm timpul să dezvăluie secretele existenţei 
noastre. Dacă ne preocupăm prea mult cu a da un sens 
vieţii, împiedicăm natura din acţiunile sale şi devenim 
incapabili să citim semnalele lui Dumnezeu.” 

Există o legendă australiană care povesteşte despre un 
şaman şi cele trei fiice ale lui. Într-o zi îl întâlniră pe cel mai 
faimos războinic din zilele acelea. „Vreau să mă căsătoresc 
cu una din aceste splendide fete”, spuse războinicul. 

„Dacă una din cele trei se căsătoreşte, celelalte două vor 
suferi”, spuse şamanul. „O să caut un trib care să îngăduie 
bărbaţilor săi să aibă trei soţii.” Ani de-a rândul călătoriră 
prin întreaga Australie fără să găsească un asemenea trib. 

„Măcar una din noi ar fi putut fi fericită”, spuse una din 
surori când ajunseseră bătrâne şi obosite de drum. 

„Am greşit”, spuse şamanul. „Dar acum e prea târziu.” 

Şi transformă cele trei fiice ale sale în blocuri de piatră, 
pentru ca toţi cei care trec pe acolo să înţeleagă că fericirea 
unei persoane nu înseamnă tristeţea alteia. 

Jurnalistul Walter Carelli îi lua un interviu scriitorului 
argentinian Jorge Luis Borges. Când terminară interviul, 
începură să discute despre limbajul care există dincolo de 
cuvinte şi despre marea capacitate a fiinţelor umane de a 
comunica cu ceilalţi. „Îţi dau un exemplu”, spuse Borges. Şi 
începu să vorbească într-o limbă stranie. 

Se opri şi-l întrebă pe jurnalist ce spusese. Înainte ca 
Walter Carelli să poată răspunde, fotograful care era cu ei 


A 


spuse „Este Tatăl nostru.” „Exact,” spuse Borges. „Il 
spuneam în finlandeză.” 

Un dresor de animale de la circ poate îmblânzi foarte uşor 
elefanții folosind un truc foarte simplu: când animalul este 
încă pui îi leagă un picior de un trunchi de copac. Nu 
contează cât de mult se zbate, micul elefant nu este în stare 
să se elibereze. Încet, încet, se obişnuieşte cu ideea că 
trunchiul de copac este mai puternic decât el. Când devine 
adult, cu o forţă uriaşă, oricine îi poate înnoda o funie de 
picior şi lega chiar şi de un arbust. Nici măcar nu va mai 
încerca să se elibereze. Picioarele noastre, ca şi cele ale 
elefanților, sunt deseori împiedicate de noduri fragile. Şi 
dacă, de când eram copii ne-am obişnuit cu rezistenţa 
trunchiului de copac, nici măcar nu încercăm să luptăm. 
Fără a realiza că un simplu act de curaj este tot ce trebuie 
pentru a ne găsi libertatea. 

Spune maestrul: „Nu ai nici un avantaj de cauţi explicaţii 
despre Dumnezeu. Poţi asculta discursuri superbe dar sunt 
goale, fără substanţă. La fel cum poţi citi o întreagă 
enciclopedie despre Iubire fără să ştii cum să iubeşti. 
Nimeni nu va dovedi că Dumnezeu există. Unele lucruri în 
viaţă trebuie pur şi simplu trăite -şi niciodată explicate. 
Iubirea este unul dintre acestea. Dumnezeu - care e iubire 
- e inexplicabil. Credinţa este o experienţă infantilă, în 
sensul magic în care ne-a învăţat Isus: Copiii sunt împărăţia 
lui Dumnezeu”. 

Dumnezeu nu o să intre niciodată în mintea ta. Poarta pe 
care o foloseşte este inima ta.” 

Un abate povestea cum Abatele Iosif se rugase atât de 
mult încât nu mai avea nimic de care să se preocupe - 
pasiunile lui fuseseră învinse. 

Aceste cuvinte ajunseră la urechile unuia dintre înţelepţii 
de la mănăstirea Sceta, care îi chemă pe novici la cină. 

„Poate că aţi auzit că abatele Iosif nu mai are nici un fel de 
tentaţii de depăşit,” spuse. „Absența eforturilor slăbeşte 
sufletul. Să ne rugăm ca Domnul nostru să trimită o tentaţie 


puternică abatelui Iosif. Şi dacă va fi în stare să reziste 
aceleia, să cerem încă una, şi apoi încă una. Şi când va fi în 
plină luptă pentru a rezista tentaţiilor, să ne rugăm ca el să 
nu mai spună niciodată „Doamne, alungă diavolul acesta”. 
Să ne rugăm să insiste în a cere: „Doamne, dă-mi forţa să 
înving acest rău.” 

Este un moment în fiecare zi în care nu se poate vedea 
clar: amurgul. Lumina şi întunericul se amestecă şi nimic nu 
este pe deplin clar sau obscur. 

În majoritatea tradiţiilor spirituale, acest moment este 
considerat sfânt. Tradiţia Catolică ne învaţă că ar trebui să 
spunem un Ave Maria la ora şase seara. 

În tradiţia Quechuan, dacă întâlnim un prieten după 
amiaza şi stăm cu elpână seara, trebuie să începem totul 
din nou, mulţumindu-i cu un „Bună seara!” 

La crepuscul se face bilanţul între om şi planetă. 

Dumnezeu amestecă umbre şi lumini ca să vadă dacă 
Terra are curajul să continue să se rotească. 

Dacă 'Ierra nu e speriată de întuneric, noaptea trece - un 
nou soare străluceşte peste ziua următoare. 

Filosoful german Schopenhauer se plimba agale pe 
străzile Dresdei, încercând să găsească răspunsuri la 
întrebările care îl asaltau. Trecând pe lângă o grădină, 
hotări să se aşeze să privească florile. Unul din locuitorii din 
împrejurimi observă comportamentul straniu al filosofului şi 
chemă poliţia. După câteva minute, un oficial se apropie de 
Schopenhauer: „Cine eşti?” întrebă brusc gardianul. 
Schopenhauer îl privi pe poliţist de sus şi până jos. „Dacă 
reuşeşti să mă ajuţi să găsesc răspunsul la această 
întrebare,” spuse, „îţi voi fi veşnic recunoscător.” 

Un om plecat în căutarea înţelepciunii hotărî să meargă în 
munţi, pentru că i se spusese că acolo, o dată la doi ani, se 
arăta Dumnezeu. În primul an mâncă tot ce avea pământul 
de oferit. Într-o zi, proviziile se terminară şi trebui să se 
întoarcă în oraş. „Dumnezeu e rău!” exclamă. „Nu ştie că 


de un an aştept să aud glasul Lui? Eram înfometat şi a 
trebuit să mă întorc.” 

În acel moment apăru un înger. „Dumnezeu vrea bucuros 
să vorbească cu tine”, spuse îngerul. „Un an întreg te-a 
hrănit. El spera ca după aceea tu să produci hrana singur. 
Dar ce ai sădit? Dacă un om nu este în stare să facă să 
rodească acolo unde trăieşte, nu e gata să vorbească cu 
Dumnezeu.” 

Oamenii spun: „se pare că libertatea stă în a-ţi alege 
singur forma de sclavie. Lucrez opt ore pe zi şi dacă obţin o 
promovare va trebui să lucrez douăsprezece. M-am 
căsătorit şi acum nu mai am timp pentru mine însumi. Îl 
caut pe Dumnezeu şi trebuie să frecventez reuniuni de cult, 
întâlniri şi alte ceremonii religioase. Tot ce e important în 
viaţă - iubirea, munca şi credinţa - sfârşesc prin a deveni o 
povară insuportabil de purtat. 

Spune maestrul: „Doar Iubirea ne permite să fim liberi. 
Doar lubirea transformă sclavia în libertate. Dacă nu ştim 
să iubim, mai bine să ne oprim în loc chiar acum. 

Isus a spus: „mai bine să fim orbi de un ochi decât cu 
trupul întreg şi să murim în întuneric.” 

Cuvinte dure dar adevărate. 

Un eremit mâncă un an întreg doar o dată pe săptămână. 
După sacrificiu, ceru lui Dumnezeu să îi dezvăluie 
adevărata semnificaţie a unor pasaje din Biblie. Nu auzi nici 
un răspuns. 

„Câtă irosire de timp,” îşi spuse. „Am renunţat la atâtea şi 
Dumnezeu nici măcar nu a răspuns. Mai bine plec de aici şi 
caut un călugăr care să cunoască semnificaţia acelor 
versete.” 

În acea clipă apăru un înger. 

„Cele douăsprezece luni de post nu ţi-au folosit la altceva 
decât să te facă să te crezi mai bun decât ceilalţi şi 
Dumnezeu nu răspunde unei persoane vanitoase,” spuse 
îngerul. 


„Dar când ai fost umil şi ai căutat ajutorul celorlalţi, 
Dumnezeu m-a trimis la tine!” 

Şi îngerul îi explică tot ce voia să ştie. 

Spune maestrul: „Observă cum au fost formate unele 
cuvinte pentru a arăta clar semnificaţia lor. Să luăm 
cuvântul „preocupare”. Poate fi împărţit în două: „pre” şi 
„ocupare”. Înseamnă a se ocupa de ceva înainte de a se 
întâmpla. Cine, în întregul univers, ar putea avea darul de a 
se ocupa de un lucru care încă nu s-a întâmplat? Nu fi 
niciodată preocupat. Fii atent la destinul tău şi la calea ta. 
Învață fiecare lucru pe care trebuie să-l ştii până când vei 
reuşi să mânuieşti spada luminoasă şi ea să aibă încredere 
în tine. Fii atent la cum luptă prietenii tăi, maeştrii tăi şi 
inamicii tăi. 

Antrenează-te suficient, dar nu comite cea mai gravă 
eroare: aceea de a crede că ştii ce lovitură se pregăteşte să 
dea adversarul tău. 

Vine ziua de vineri, mergi acasă şi iei cu tine ziarele pe 
care nu ai apucat să le citeşti în timpul săptămânii. Dai 
drumul la televizor cu volumul mic. Pui o casetă la 
casetofon. Foloseşti telecomanda pentru a sări de la un 
canal la altul în timp ce încerci să răsfoieşti paginile ziarului 
şi să asculţi muzica. Ziarele nu spun nimic nou, programele 
Tv se repetă şi deja ai mai ascultat de o grămadă de ori 
caseta. Soţia ta se ocupă de copiii tăi, sacrificându-şi 
tinereţea fără a înţelege de ce o face. 

Îţi vine în minte o scuză: „Mda, aşa e viaţa.” 

Nu, aşa e cum nu merge viaţa. 

Viaţa e entuziasm. Încearcă să-ţi aminteşti unde ai lăsat 
entuziasmul tău. la-ţi soţia şi copiii şi încearcă să-l 
regăseşti, înainte de a fi prea târziu. 

Iubirea nu împiedică pe nimeni să-şi urmeze propriile vise. 

Ajunul Crăciunului, călătorul şi soţia sa fac bilanţul anului 
care se apropie de sfârşit. În timpul cinei la singurul 
restaurant dintr-un sat din Pirinei, călătorul începu să se 
lamenteze de ceva care nu mersese aşa cum îşi imaginase 


că ar fi trebuit să meargă. Soţia lui privi pomul de Crăciun 
din restaurant. Călătorul crezu că ea nu mai era interesată 
de discuţie şi schimbă subiectul: „Nu-s drăguţe luminile 
acelea?” întrebă. 

„E adevărat,” răspunse soţia. „Dar dacă te uiţi cu atenţie, 
prin mulţimea de beculeţe este unul ars. Mi se pare că în 
loc să vezi anul care trece ca o mulţime de binecuvântări 
care-l iluminează, te fixezi pe singurul beculeţ care nu 
luminează nimic.” „Uită-te la acel sfânt umil care merge pe 
stradă,” spuse un diavol altuia. „Cred că voi merge să-i 
corup sufletul.” „ Nu te va asculta pentru că este interesat 
doar de lucrurile sfinte” îi spuse tovarăşul său. 

Dar diavolul, în maniera sa impetuoasă, luă înfăţişarea 
Arhanghelului Mihail şi apăru în faţa sfântului. 

„Am venit să te ajut,” spuse. 

„Cred că m-ai confundat cu altcineva,” răspunse. 

„Nu am făcut nimic în viaţa mea care să merite atenţia 
unui înger.” 

Şi îşi văzu de drum fără să ştie niciodată pe cine evitase. 

O prietenă a călătorului venise să vadă o comedie pe 
Broadway şi în timpul unei pauze ieşi să bea ceva. Holul era 
plin şi lumea fuma, bea şi vorbea. Cânta un pianist dar 
nimeni nu era atent la muzica lui. Femeia îşi lăsă paharul şi 
studie muzicianul. Părea plictisit -îşi făcea doar munca 
aşteptând să se termine pauza. După încă un pahar, 
simțindu-se un pic ameţită, se apropie de pian. „Eşti de-o 
plictiseala mortală! De ce nu cânţi măcar pentru tine 
însuţi?” exclamă. 

Pianistul era surprins. Şi atunci începu să cânte genul de 
muzică care îi plăcea lui. În puţin timp întregul hol amuţise. 
Când termină piesa lumea explodă în aplauze entuziaste. 

Sfântul Francisc din Assisi era un băiat foarte admirat 
când a decis să lase totul şi să apuce calea vieţii lui. Sfânta 
Clara era o tânără foarte frumoasă când a decis să depună 
jurământul castităţii. Sfântul Raimondo Lull îi cunoscuse pe 


cei mai mari intelectuali ai vremii sale când a luat calea 
deşertului. 

Calea spirituală este, mai ales, o provocare. 

Oricine o foloseşte pentru a înlătura propriile probleme nu 
ajunge prea departe. Nu e ceva bun, pentru cine nu 
reuşeşte să aibă prieteni, să se îndepărteze de lume. Nu 
aduce nici o împlinire un jurământ de sărăcie dacă suntem 
incapabili să ne câştigăm existenţa. Şi nu are nici un sens să 
devenim umili dacă suntem laşi, deja. Una e să ai ceva şi să 
renunţi, să-l laşi. Alta e să nu ai acel ceva şi să acuzi pe cel 
care are. E uşor pentru un om slab să meargă predicând 
mila, dar ce sens are? 

Spune maestrul: „Admiră lucrarea lui Dumnezeu. 
Cucereşte-te pe tine însuţi în timp ce înfrunţi lumea.” 

E uşor să fim nesociabili. Tot ce trebuie să facem este să 
stăm departe de lume, evitând să suferim. În acest fel nu 
trebuie să riscăm iubire, dezamăgire şi vise frustrate. E 
uşor să fim nesociabili. Nu trebuie să ne preocupăm de 
telefoane pe care ar trebui să le dăm, de persoane care ne 
cer ajutorul, de mila care ar trebui răsplătită. Trebuie doar 
să pretindem că trăim într-un turn de fildeş şi să nu vărsăm 
niciodată o lacrimă. Trebuie doar să ne petrecem viaţa 
recitind un rol. E uşor să fim nesociabili. Tot ce trebuie să 
facem e să respingem orice lucru frumos pe care ni-l oferă 
viaţa. 

Pacientul spuse doctorului său: „Doctore sunt stăpânit de 
frică şi frica mi-a alungat toată bucuria de a trăi.” „Aici, în 
biroul meu, e un şoricel care-mi ronţăie cărţile,” spuse 
doctorul. „Dacă mă sperii din cauza şoarecelui, el o să se 
ascundă, şi nu o să fac altceva în viaţă decât să-l caut. În 
schimb, am pus toate cărţile mele preferate într-un loc 
sigur şi-i permit să mănânce altele. În acest fel, continuă să 
fie un şoricel, nu un monstru. leme-te de puţine lucruri şi 
concentrează frica ta pe acelea - astfel încât să poţi fi 
curajos în înfruntarea situaţiilor importante.” 


Spune maestrul: „Deseori e mai uşor să iubim decât să fim 
iubiţi. Ni se pare greu de acceptat ajutorul şi sprijinul 
celorlalţi. Eforturile noastre de a părea independenţi nu 
lasă celorlalţi posibilitatea să-şi arate iubirea. Mulţi părinţi 
în vârstă nu le dau fiilor lor posibilitatea de a le arăta 
aceeaşi afecţiune şi sprijin care le-au primit de copii. Mulţi 
soţi (şi soţii) când sunt copleşiţi de mâhnire se simt 
stânjeniţi să depindă de ceilalţi. Drept urmare, apele iubirii 
nu mai curg. Ar trebui să accepţi un gest de iubire din 
partea oricui. Trebuie să permiţi celorlalţi să te ajute, să-ţi 
dea forţa să mergi înainte. Dacă accepţi astfel de iubire cu 
puritate şi umilinţă, o să înţelegi că Iubirea nu este nici a da 
nici a primi - este participare.” 

Eva se plimba prin grădina Edenului, când se apropie 
şarpele. „Mănâncă mărul acesta,” spuse. Eva, bine instruită 
de Dumnezeu, refuză. „Mănâncă mărul acesta,” insistă. 
„Pentru că trebuie să devii mai frumoasă decât soţul tău.” 
„Nu am nevoie,” răspunse Eva. „Nu are pe altcineva în 
afară de mine.” Şarpele râse: „Cu siguranţă că are.” Pentru 
că Eva nu îl credea, o duse în vârful unui deal unde era o 
fântâna. „E acolo jos. Acolo o ţine ascunsă Adam.” Eva se 
uită şi văzu o femeie frumoasă reflectată în apă. Şi atunci 
muşcă mărul pe care i-l oferise şarpele. 

Extrase din „Scrisori către inima mea”: „Inima mea, nu te 
voi condamna sau critica niciodată. Nu mă voi ruşina 
niciodată de ceea ce spui. Ştiu că tu eşti fiul iubit de 
Dumnezeu şi că El te apără cu gloria şi iubirea sa radioasă.” 
„Eu cred în tine, inima mea. Sunt de partea ta şi îţi voi cere 
întotdeauna să mă binecuvântezi în rugăciuni. Voi cere ca 
tu să găseşti ajutorul şi sprijinul care-ţi trebuie.” „Eu cred 
în tine, inima mea. Cred că vei împărţi iubirea ta cu oricine 
are nevoie sau o merită. Astfel calea mea e a ta, şi astfel 
vom călători împreună înspre Sfântul Duh.” „Îţi cer: ai 
încredere în mine. Să ştii că te iubesc şi că încerc să îţi dau 
ceea ce îţi trebuie pentru a continua să baţi cu bucurie în 
pieptul meu. 


Voi face tot ce pot până când voi mai simţi că te 
stingheresc cu prezenţa mea care te înconjoară.” 

Spune maestrul: „Când hotărâm să acţionăm, e normal să 
apară conflicte neaşteptate. Vom fi răniţi de acele conflicte, 
cu siguranţă. Rănile se vindecă; rămân ca cicatrici, şi asta 
este o binecuvântare. Asemenea răni rămân cu noi pentru 
tot restul vieţii şi ne sunt de mare ajutor. Dacă la un 
moment dat - pentru orice motiv - dorinţa noastră de a ne 
întoarce în trecut este puternică, trebuie doar să ne privim 
cicatricele. Cicatricele sunt semnele cătuşelor şi ne duc cu 
gândul la ororile închisorii - şi cu acea amintire mergem 
înainte.” 

În epistola către Corinteni, Sfântul Pavel ne spune că 
blândeţea este una din caracteristicile iubirii. 

Să nu o uităm niciodată: iubirea este blândeţe. Un suflet 
rigid nu permite mâinii lui Dumnezeu să-l modeleze după 
dorinţele Sale. Călătorul era pe o stradă îngustă din Spania, 
când văzu un om întins pe un pat de flori. „Nu strici florile 
acelea?” întrebă călătorul. 

„Nu,” răspunse omul. „Încerc să iau un pic din delicateţea 
lor.” 

Spune maestrul: „Roagă-te în fiecare zi. Chiar dacă 
rugăciunile tale sunt fără cuvinte şi nu ceri nimic, şi pot fi 
greu înţelese. Fă din rugăciune un obicei. Dacă e greu să 
începi, spune-ţi: “Mă voi ruga în fiecare zi din această 
săptămână.” Şi reînnoieşte această promisiune în fiecare zi 
următoare. Aminteşte-ţi că nu creezi doar o legătura mai 
intimă cu lumea spirituală; îţi antrenezi voinţa. Doar prin 
anumite practici dezvoltăm disciplina necesară în lupta 
vieţii. Nu are nici o valoare dacă îţi uiţi promisiunea într-o zi 
şi te rogi de două ori ziua următoare. Nici dacă te rogi de 
şapte ori într-o zi, petrecându-ţi întreaga săptămână 
crezând că ţi-ai atins obiectivul. Anumite lucruri trebuie să 
se întâmple cu ritmul lor natural.” 

Un om rău, la moarte întâlneşte un înger la poarta 
Infernului. Îngerul spune: „E de ajuns dacă ai făcut un 


singur lucru bun în viaţa şi asta te va ajuta.” „Gândeşte-te 
bine,” spuse îngerul. Omul îşi aminteşte că o dată, în timp 
ce mergea prin pădure, a văzut un păianjen şi l-a ocolit ca 
să nu-l strivească. Îngerul zâmbeşte şi o pânză de păianjen 
se coboară din cer pentru a-i permite omului să urce în 
Paradis. Alţi condamnaţi profită şi încep să se caţere. Dar 
omul îi atacă şi îi împinge în jos, temându-se că pânza de 
păianjen s-ar putea rupe. Chiar în acel moment se rupe şi 
omul este, încă o dată, aruncat în infern. 

„Ce păcat,” aude omul pe înger. „Preocuparea pentru tine 
însuţi a schimbat într-o răutate singurul lucru bun pe care l- 
ai făcut.” 

Spune maestrul: „O răscruce este un loc sfânt. Acolo 
călătorul trebuie să hotărască. lată de ce de obicei zeii 
dorm şi mănâncă la răscruci. Unde străzile se bifurcă, sunt 
concentrate două mari forţe- calea care va fi aleasă şi calea 
care va fi ignorată. Amândouă se transformă într-o singură 
cale, dar numai pentru puţină vreme. Călătorul se poate 
odihni, poate să doarmă puţin, şi chiar să-i consulte pe zeii 
care dorm la răscruce. Dar nimeni nu poate rămâne acolo 
pentru totdeauna: o dată făcută alegerea, trebuie mers 
înainte, fără să ne gândim niciodată la strada pe care am 
refuzat-o. Altfel, răscrucea va deveni un blestem.” 

Omenirea a comis unele din cele mai grave crime în 
numele adevărului. Bărbaţi şi femei au fost arşi pe rug. 
Întregi culturi ale unor civilizaţii au fost distruse. Cei care 
au păcătuit mâncând carne au fost alungaţi. Cei care 
căutau căi diferite au fost excluşi. O persoană, în numele 
adevărului, a fost crucificată. Dar înainte ca El să moară - 
ne-a lăsat o extraordinară definiţie a Adevărului. Nu e ceea 
ce ne aduce certitudini. Nu e ceea ce ne ţine în închisoarea 
ideilor noastre preconcepute. Adevărul e ceea ce ne face 
liberi. 

„Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”, a spus 
El. 


Unul din călugării de la mănăstirea Sceta a comis o eroare 
gravă şi cel mai înţelept dintre eremiţi a fost invitat de 
ceilalţi fraţi să-l judece. Înțeleptul eremit nu voia să vină dar 
grupul a fost atât de insistent, încât în final a acceptat. 
Înainte de a pleca, însă, a luat o găleată şi i-a făcut mai 
multe găuri pe fund. După care a umplut-o cu nisip, şi s-a 
îndreptat spre mănăstire. Starețul, observând găleata, 
întrebă la ce îi folosea. „Am venit să judec un om,” spuse 
eremitul. „Păcatele mele ies din mine ca nisipul din găleata 
aceasta. Dar dacă nu mă uit în urmă să le privesc şi nu îmi 
văd păcatele, sunt în măsură să judec pe altul.” 

Călugării deciseră imediat să oprească judecata. 

Stă scris pe un perete al unei biserici mici din Pirinei: 
„Doamne, fă să lumineze lumânarea pe care tocmai am 
aprins-o şi luminează-mă când am probleme şi trebuie să 
iau hotărâri. Fă să fie foc, ca Tu să arzi egoismul meu, 
orgoliul şi impuritatea. Fă să fie flacără ca Tu să-mi 
încălzeşti sufletul şi să mă înveţi Iubirea. Nu pot rămâne 
prea mult în biserica ta. Dar lăsând această lumânare, o 
parte din mine rămâne aici. Ajută-mă să prelungesc 
rugăciunile mele în activităţile zilei de astăzi. Amin.” 

Un prieten de-al călătorului hotărî să petreacă câteva 
săptămâni la o mănăstire din Nepal. Într-o după amiază, 
intră într-unul din multele temple ale mănăstirii şi văzu un 
călugăr zâmbitor stând pe altar. 

„De ce zâmbeşti?” întrebă. „Pentru că am înţeles 
semnificaţia bananelor,” spuse călugărul, deschizând sacul 
său şi scoțând o banană stricată. 

„Aceasta e viaţa care şi-a urmat cursul şi nu a fost folosită 
la maxim - şi acum e prea târziu.” 

Apoi luă o altă banană care era încă verde. O arătă omului 
şi o băgă din nou în sac. „Asta e viaţa care încă nu şi-a făcut 
cursul şi aşteaptă momentul portivit”, spuse. În sfârşit, luă o 
banană coaptă, o decoji şi o împărţi cu omul. „Acesta e 
momentul prezent. Să ştii cum să-l trăieşti fără frică.” 


O prietenă de-a călătorului ieşise împreună cu fiul său 
având doar bani pentru a merge la cinema. Băiatul era 
bucuros şi la fiecare minut o întreba pe mama lui cât mai 
aveau până acolo. Când se opriră la un semafor, văzu un 
cerşetor aşezat pe trotuar. „Dă-i lui toţi banii pe care îi ai,” 
auzi o voce. Femeia nu era de acord cu vocea. Îi promisese 
fiului ei că-l duce la cinema. „Dă-i pe toţi” insistă vocea. „Îi 
pot da jumătate, şi să intre la cinema numai fiul meu iar eu 
să-l aştept afară,” spuse ea. Dar vocea nu voia să audă. „Dă- 
i pe toţi!” Nu avea timp să-i explice băiatului. Se opri şi-i 
dădu cerşetorului toţi banii pe care îi avea. „Dumnezeu 
există şi mi-ai dovedit-o, “spuse el. „Azi e ziua mea de 
naştere, eram trist şi mi-era ruşine să cer. Aşa am hotărât 
să nu cer. Dacă Dumnezeu există, îmi va face un cadou.” 

Un om se plimbă într-un sătuc pe o ploaie torențială şi 
vede o casă arzând. În timp ce se apropie, vede un om 
înconjurat de flăcări aşezat în camera de zi. „Hei, casa ta e 
în flăcări!” strigă călătorul. „Ştiu,” răspunse omul. „Atunci 
de ce nu ieşi?” „Pentru că plouă,” spuse. „ Mama mea mi-a 
spus întotdeauna că pot face pneumonie dacă ies afară în 
ploaie.” 

Comentariul lui Zao Chi la poveste este: „Înţelept e omul 
care poate abandona o situaţie atunci când e forţat să o 
facă.” 

În unele tradiţii ezoterice, discipolii dedică o zi pe an - sau 
un week-end, dacă e nevoie - pentru a intra în contact cu 
obiectele din casa lor. Ating fiecare obiect şi întreabă cu 
voce tare: „Îmi trebuie cu adevărat?” Iau cărţile din rafturi: 
„O voi mai reciti vreodată?” Examinează fiecare souvenir pe 
care-l au: „Consider încă important momentul de care îmi 
aminteşte?” 

Deschid dulapurile: „De câtă vreme nu am mai îmbrăcat- 
0? Chiar îmi mai trebuie?” 

Spune maestrul: „Obiectele au o energie proprie. Când nu 
sunt folosite, se transformă în ape stătătoare în casă - un 
loc numai bun pentru insecte şi țânțari. Trebuie să fii atent 


şi să permiţi ca energia să curgă liber. Dacă ţii lucruri vechi, 
noutăţile nu au spaţiu pentru a se manifesta.” 

Exista o veche legendă peruviană care povesteşte despre 
un oraş unde toţi erau fericiţi. Locuitorii săi făceau tot ce 
voiau şi toţi se înțelegeau. Doar guvernatorul era puţin trist 
pentru că nu avea nimic de guvernat. Închisoarea era 
goală, tribunalul nu era niciodată folosit, iar biroul notarial 
nu producea nimic, pentru că un cuvânt al unui om valora 
mai mult decât hârtia pe care ar fi fost scris. Într-o zi chemă 
la el nişte constructori dintr-un oraş îndepărtat ca să înalțe 
o construcţie în piaţa principală. Pentru o săptămână s-a 
putut auzi zgomotul ciocanelor şi al fierăstraielor. La sfârşit, 
guvernatorul invită toţi locuitorii la inaugurare. Cu mare 
solemnitate, schelele fură coborâte şi se putu vedea ...o 
spânzurătoare. Lumea se întreba ce făcea o spânzurătoare 
acolo în piaţă. Înfricoşaţi, începură să folosească tribunalul 
pentru a rezolva orice problemă, când înainte totul se 
rezolva cu un acord reciproc. Merseră la biroul notarial 
pentru a legaliza documentele care puteau aminti de ceea 
ce înainte era dat pe cuvânt. Şi începură să acorde atenţie 
la ce spunea guvernatorul, temându-se de lege. Legenda 
spune că spânzurătoarea nu a fost folosită niciodată. Dar 
prezenţa sa a schimbat totul. 

Spune maestrul: „De acum înainte - pentru câteva secole - 
Universul îi va boicota pe toţi cei care au prejudecăţi. 
Energia Terrei trebuie să fie reînnoită. Noi idei au nevoie de 
spaţiu. Trupul şi sufletul au nevoie de noi provocări. Viitorul 
bate la poartă şi toate ideile - cu excepţia acelora care sunt 
bazate pe prejudecăţi - vor avea ocazia să apară. Ceea ce e 
imporant va rămâne; ce e inutil va dispărea. Dar să lăsăm 
fiecare persoană să judece propriile concepte. Noi nu 
suntem judecătorii viselor celuilalt. Pentru a crede în calea 
noastră, nu trebuie să demonstrăm că cea a altcuiva e 
greşită. Cine face asta nu crede în proprii paşi.” 

Viaţa este ca o mare cursă de ciclism, al cărei scop este a 
trăi propriul Destin Personal. La linia de plecare suntem toţi 


împreună, împărtăşind prietenie şi entuziasm. Dar, pe 
măsură ce cursa avansează, bucuria iniţială lasă locul 
provocării: oboseala, monotonia, îndoieli privind propriile 
abilităţi. Observăm că unii prieteni refuză să accepte 
provocarea - sunt încă în concurs, dar numai pentru că nu 
se pot opri în mijlocul străzii. Sunt mulţi ca ei. Aleargă 
aproape de nava-amiral, vorbesc între ei şi ating obiectivul. 
Ne dăm seama că ne distanţăm de ei; atunci trebuie să ne 
confruntăm cu singurătatea, surpriza din curbe 
necunoscute, şi problemele cu bicicleta. Sfârşim prin a ne 
întreba dacă merită efortul. 

Da, merită. Nu abandona. 

Un maestru şi discipolul său traversează călare deşertul 
Arabiei Saudite. Maestrul se foloseşte de fiecare moment al 
plimbării pentru a-l învăţa credinţa pe discipol. „Să crezi în 
Dumnezeu,” spune. „Dumnezeu nu îşi abandonează 
niciodată fiii săi.” Într-o noapte, în cortul lor, maestrul îi 
cere discipolului să meargă să lege caii de o stâncă din 
apropiere. Discipolul merge, dar îşi aminteşte ce-l învățase 
maestrul: „Mă pune la încercare” gândeşte. „Ar trebui să 
las caii în grija lui Dumnezeu”. Şi i-a lăsat dezlegaţi. 
Dimineaţa următoare, discipolul nu mai găseşte caii. 
Înfuriat, se întoarce la maestru. „Nu ştii nimic în ce-l 
priveşte pe Dumnezeu,” exclamă. „Am lăsat caii în mâinile 
Lui şi acum au fugit.” „Dumnezeu voia să aibă grijă de cai,” 
răspunde maestrul. „Dar pentru a o face avea nevoie de 
mâinile tale ca să-i lege.” „Poate că Isus a trimis pe careva 
din apostolii lui în Infern ca să salveze sufletele,” spuse 
John. „Nici în Infern, nu e totul pierdut.” Ideea îl surprinse 
pe călător. John este un pompier din Los Angeles, şi azi e 
ziua lui liberă. „De ce spui asta?” întrebă călătorul. „Pentru 
că am fost în Infern aici pe pământ. Intru în clădiri în flăcări 
şi văd oameni disperaţi fugind, şi de multe ori îmi risc viaţa 
pentru a salva viaţa lor. Eu nu sunt decât o părticică infimă 
în universul ăsta, forţat să acţionez ca un erou în 
nenumăratele incendii în care am fost. Dacă eu - un nimic - 


pot să fac asta, imaginează-ţi ce poate face Isus! Nu am nici 
o îndoială că unii din apostolii lui s-au dus în Infern şi 
salvează suflete.” 

Spune maestrul: „Multe civilizaţii primitive obişnuiau să-şi 
ardă morţii în poziţia fătului. “Ela renăscut într-o altă viaţă, 
şi trebuie să-l punem în poziţia în care vine pe lumea asta” 
spuneau ei. Pentru acele civilizaţii moartea este doar încă 
un pas pe calea universului. Dar nu are importanţă ce 
gândim, ce facem sau ce credem: fiecare dintre noi va muri 
într-o zi. Mai bine să facem cum făcea bătrânul Yaqui: să 
considerăm moartea a fi un sfătuitor. Întreabă-te tot timpul: 
„Având în vedere că trebuie să mor, ce ar trebui să fac 
acum?” 

Viaţa nu înseamnă a da sau a primi sfaturi. Dacă avem 
nevoie de asistenţă, e mai bine să vedem cum rezolvă - sau 
nu reuşesc să rezolve -ceilalţi probleme lor. Îngerul nostru 
e întotdeauna prezent, şi deseori foloseşte buzele cuiva 
pentru a ne spune ceva. Dar de obicei ne ajunge în mod 
întâmplător, în general în momentul în care - dacă suntem 
atenţi - preocupările noastre ne împiedică să vedem 
miracolul vieţii. Trebuie să permitem îngerului nostru să ne 
vorbească în modul în care reuşeşte cel mai bine - când 
consideră necesar. 

Spune maestrul: „Sfaturile sunt o teorie a vieţii - şi 
practica e deseori cu mult diferită.” 

Un părinte din mişcarea de Reînnoire a Carismaticilor din 
Rio de Janeiro era într-un autobuz când, pe neaşteptate, 
auzi o voce spunându-i să se ridice şi să predice cuvântul lui 
Hristos chiar acolo. Părintele îi răspunse: „O să creadă că-s 
ridicol! Ăsta nu e un loc pentru o predică!” Dar vocea 
insista ca el să vorbească. „Sunt timid, te rog, nu mi-o 
cere,” imploră. Impulsul interior persista. Atunci îşi aminti 
promisiunea - să accepte toate planurile lui Hristos. Aşadar, 
se ridică în picioare-jenatşi începu să vorbească despre 
Evanghelie. Pasagerii îl ascultară în linişte. Privi pe fiecare 
din ei şi toţi îl fixau. Spuse tot ce auzea, încheie predica şi 


se aşeză la loc. Până astăzi, încă nu ştie motivul pentru care 
a ţinut o predică în autobuz. Dar nu are nici o îndoială că 
are de îndeplinit o misiune. 

Un vraci african îşi ducea un ucenic în junglă. Chiar dacă 
era în vârstă, îşi făcea drum cu agilitate, în timp ce celălalt 
tot aluneca şi cădea de multe ori. Ucenicul se ridica, 
blestema, scuipa pe pământul trădător şi continua să-şi 
urmeze maestrul. După o bună bucată de drum, ajung într- 
un loc sacru. Fără să se oprească o clipă, vraciul se întoarce 
spre drumul pe care veniseră. „Nu m-ai învăţat nimic 
astăzi,” spune novicele, după ce căzuse a mia oară. 

„Te-am învăţat un lucru, dar nu ai reuşit să-l înţelegi,” 
spuse vraciul. „Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în 
viaţă.” „Şi cum ar trebui să le înfrunt?” „În acelaşi fel în 
care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură,” răspunde 
vraciul. „În loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia să 
încerci să înţelegi ce te-a făcut să aluneci înainte.” 

Un eremit îi făcu o vizită într-o după amiază stareţului 
mănăstirii din Sceta. 

„Consilierul meu spiritual nu ştie cum să mă călăuzească,” 
spuse eremitul. „Irebuie să-l las?” Starețul nu scoase un 
cuvânt şi eremitul se întoarse în deşert. După o săptămână 
reveni la stareţ. „Consilierul meu spiritual nu ştie cum să 
mă călăuzească,” spuse. „Am hotărât să-l abandonez.” „Ai 
fost înţelept,” spuse stareţul. „Când un om simte că sufletul 
său nu e satisfăcut, nu poate cere ajutor. Ia hotărârile 
necesare pentru a păstra în siguranţă trecerea ta în viaţa 
aceasta.” 

O tânără vine să facă o vizită călătorului. „Vreau să-ţi spun 
ceva,” spuse ea. „Am crezut întotdeauna că am darul de a 
vindeca. Dar nu avusesem niciodată curajul să încerc cu 
cineva. Până când, într-o zi, soţul meu simţi o durere 
puternică în piciorul stâng şi nu era nimeni disponibil să mă 
ajute. Am hotărât - cu un pic de jenă - să-mi pun mâinile pe 
piciorul lui şi să cer ca durerea să dispară. Am făcut asta 
fără a crede cu adevărat că aş fi în stare să-l ajut, şi în timp 


ce făceam asta, l-am auzit rugându-se “Ie rog, Doamne, fă-o 
pe soţia mea mesagera Luminii Tale şi a Puterii Tale,' spuse. 
Mâna mea deveni caldă şi durerea dispăru. Mai târziu l-am 
întrebat de ce se rugase în acel fel. El răspunse că pentru a- 
mi da încredere. Astăzi sunt în stare să vindec datorită 
acelor cuvinte.” 

Filosoful Aristip se bucura de trecere la curtea lui 
Dionisos, tiranul Siracusei. Într-o după amiază îl întâlni din 
întâmplare pe Diogene în timp ce-şi prepara o porţie de 
linte. „Dacă ai fi dispus să fii curtenitor la curtea lui 
Dionisos, nu ar mai trebui să mănânci linte,” spuse Aristip. 
„Dacă ai ştii să apreciezi lintea, nu ar mai trebui să fii 
curtenitor cu Dionisos,” răspunse Diogene. 

Spune maestrul: „E adevărat că totul are un preţ, dar 
întotdeauna preţul e relativ. Când ne urmăm visele, putem 
lăsa impresia celorlalţi că suntem nefericiţi şi nenorociţi. 
Dar ce gândesc ceilalţi nu e important. Importantă e 
bucuria din inimile noastre.” 

Un om care trăia în Turcia află de existenţa unui mare 
maestru care trăia la Paris. Fără ezitare, vându tot ce avea, 
îşi salută familia şi plecă în căutarea înţelepciunii. După 
mulţi ani de pelerinaj găsi refugiul unde trăia marele 
maestru. Cu teamă şi respect, bătu la poartă. Marele 
maestru apăru. „Vin din lurcia,” spuse omul. 

„Am venit până aici pentru a-ţi pune o întrebare.” Bătrânul 
fu surprins, dar spuse: „ Bine. Îmi poţi pune doar o 
întrebare.” „Vreau să fiu explicit în ce vreau să întreb. Pot 
să o fac în turcă?” „Da,” spuse înțeleptul. „Şi deja am 
răspuns la unica ta întrebare. Dacă e altceva ce vrei să ştii 
întreabă-ţi inima. Îţi va da răspunsul.” Şi închise uşa. 

Spune maestrul: „Cuvântul este putere. Cuvintele 
transformă lumea. Toţi am auzit spunându-se “nu ar trebui 
să vorbim despre lucrurile frumoase care ni se întâmplă, 
pentru că invidia celorlalţi ne va ruina fericirea.' Nimic 
adevărat. Aceia care sunt învingători vorbesc cu mândrie 
despre miracolele din vieţile lor. Dacă emiţi energie pozitivă 


în aer, aceasta atrage altă energie pozitivă şi-i face fericiţi 
pe cei care şi-o doresc cu adevărat. În timp ce acela care e 
invidios şi învins, îţi poate face rău doar dacă îi dai această 
forţă. Nu-ţi fie frică. Vorbeşte despre lucrurile frumoase din 
viaţa ta oricui te ascultă. Sufletul Lumii are mare nevoie de 
fericire.” 

Era un rege spaniol care era tare mândru de originea sa. 
Şi era cunoscut ca fiind foarte crud cu cei mai slabi. Într-o 
zi se plimba cu bătrânii săi sfetnici pe un câmp din Aragona, 
unde tatăl lui căzuse într-o bătălie. Acolo întâlniră un sfânt 
care culegea un braţ de oase. „Ce faci?” întrebă regele. 
„Onoare Maiestăţii Tale,” spuse omul. „Când am aflat că 
regele Spaniei vine pe aici, am hotărât să găsesc oasele 
tatălui său pentru a i le da. Dar tot caut şi tot nu le găsesc. 
Sunt la fel ca cele ale ţăranilor, ale săracilor, ale cerşetorilor 
şi ale sclavilor.” „Cine mânuieşte cel mai bine spada?” 
întrebă un războinic pe maestrul său. „Mergi pe câmpul din 
vecinătatea mănăstirii,” răspunse maestrul. „Acolo e o 
stâncă. Vreau să o insulţi.” „De ce artrebui să o fac?” 
întrebă discipolul. „Stânca nu va răspunde,” adăugă. „Bine, 
atunci atac-o cu spada,” spuse maestrul. „Chiar nu o să o 
fac,” răspunse discipolul. „Spada mea s-ar rupe. Şi dacă aş 
ataca-o cu mâinile goale mi-aş rupe degetele şi nu aş obţine 
nici un rezultat. Nu asta am întrebat. Cine mânuieşte cel 
mai bine spada?” „Cel mai bun este cel care este ca stânca,” 
spuse maestrul. „Fără a scoate spada din teacă, nimeni nu-l 
poate învinge.” 

Călătorul ajunge în San Martin de Unx, în Navarra, şi 
reuşeşte să o găsească pe femeia care păstrează cheile de 
la biserica romană din ruinele locului. Cu mare gentileţe, 
suie repede scările şi deschide uşa. Întunericul şi liniştea 
templului medieval au un puternic impact emoţional asupra 
călătorului. Începe să converseze cu femeia şi discută 
despre faptul că, deşi e miezul zilei, se poate vedea foarte 
puţin din splendidele opere de artă din biserică. „Detaliile 
pot fi văzute doar în zori,” spuse femeia. „Legenda spune că 


exact acest lucru au vrut să ne înveţe constructorii; 
Dumnezeu are un moment anume în care ne arată gloria 
Sa.” 

Spune maestrul: „Sunt doi dumnezei. Dumnezeul despre 
care ne-a învăţat profesorul nostru, şi Dumnezeu care ne 
învaţă pe noi. Dumnezeul despre care vorbesc oamenii 
deseori este Dumnezeul care ne vorbeşte. Dumnezeul de 
care am învăţat să ne temem, şi Dumnezeul care ne 
vorbeşte despre compasiune. Sunt doi Dumnezei. 
Dumnezeul care e în înălţimi, şi Dumnezeul care ia parte la 
viaţa noastră în fiecare zi. Dumnezeul care ne dă obligaţii, 
şi Dumnezeul care iartă datoriile noastre. Dumnezeul care 
ne ameninţă cu flăcările infernului, şi Dumnezeul care ne 
arată calea cea mai bună. Sunt doi dumnezei. Un dumnezeu 
care ne va îngropa cu păcatele noastre, şi un Dumnezeu 
care ne eliberează cu lubirea Sa.” 

Michelangelo a fost întrebat o dată cum face să creeze 
opere atât de minunate. „E foarte simplu,” răspunse. „Când 
privesc un bloc de marmură, văd lucrarea în el. Tot ce 
trebuie să fac e să dau la o parte ceea ce nu îi aparţine. 
Există o operă pentru fiecare dintre noi pe care suntem 
destinaţi să o împlinim. Acesta este punctul central al vieţii, 
şi - nu are importanţă cât încercăm să ne păcălim - ştim cât 
e de important pentru fericirea noastră. De obicei, opera 
aceasta este acoperită de ani de frică, vină şi nehotărâre. 
Dar dacă hotărâm să îndepărtăm acele lucruri care nu ne 
aparţin, dacă nu avem îndoieli asupra capacităţilor noastre, 
putem merge înainte cu misiunea care este destinul nostru. 
Acesta este unicul mod de a trăi cu onoare.” 

Un bătrân pe patul de moarte cheamă lângă el un tânăr şi 
îi spune o poveste de eroism: pe timp de război ajutase un 
om să supravieţuiască. 

Îi acordase refugiu, hrană şi protecţie. Când omul care 
fusese salvat era din nou în siguranţă, decise să-şi trădeze 
salvatorul şi să-l dea pe mâna inamicului. „Cum ai reuşit să 
fugi?” întrebă tânărul. „Nu am fugit. Eu eram trădătorul,” 


spuse bătrânul. „Dar povestind istoria ca şi cum aş fi fost 
eroul, reuşesc să înţeleg tot ce a făcut pentru mine.” 

Spune maestrul: „loţi avem nevoie de iubire. Iubirea face 
parte din natura noastră, la fel ca mâncatul, băutul şi 
dormitul. Câteodată ne găsim complet singuri admirând un 
apus minunat şi gândim: “frumuseţea asta nu are nici o 
importanţă, pentru că nu am pe nimeni cu care să o 
împart.” În acele momente ar trebui să ne întrebăm: de câte 
ori ni s-a cerut iubire şi am fugit? De câte ori ne-a fost frică 
să ne apropiem de cineva şi să-i spunem clar că îl iubim? Ţi- 
e frică de singurătate. E ca un drog, ca cel mai rău narcotic. 
Dacă amurgul nu are nici un sens pentru tine, fii smerit şi 
pleacă în căutarea iubirii. Să ştii că - la fel ca şi cu alte 
binecuvântări spirituale - cu cât reuşeşti să dai mai multă 
iubire, cu atât vei primi mai multă în schimb.” 

Un misionar spaniol vizita o insulă când întâlni trei oameni 
sfinţi azteci. „Cum vă rugaţi?” întrebă părintele. „Avem o 
singură rugăciune. 'Dumnezele, tu eşti treime, noi suntem 
trei. Fie-Ţi milă de noi.” „Vă voi învăţa o rugăciune pe care 
Dumnezeu o va asculta,” spuse misionarul. Îi învăţă o 
rugăciune catolică şi îşi văzu de drum. Înainte de a se 
întoarce în Spania se mai opri puţin pe aceeaşi insulă. Când 
acosta, văzu pe cei trei oameni mergând pe apă înspre el. 
„Părinte, părinte,” spuse unul dintre ei. „Ile rugăm învaţă- 
ne din nou acea rugăciune pe care Dumnezeu o ascultă. Am 
uitat-o.” „Nu e importantă,” răspunse părintele, care era 
martorul unei minuni. Şi ceru iertare lui Dumnezeu că nu 
înţelesese că El vorbeşte toate limbile. 

Sfântul Ioan al Crucii ne învaţă că de-a lungul drumului 
nostru spiritual nu trebuie să căutăm viziuni sau să credem 
poveştile despre această cale istorisite de alţii. Singurul 
nostru sprijin ar trebui să fie credinţa noastră, pentru că 
acea credinţă este clară, transparentă şi este născută cu 
noi. Nu poate fi confuză. Un scriitor discuta cu un preot şi 
întreba cum era experienţa lui Dumnezeu. „Nu ştiu,” 
răspunse preotul. „Singura experienţă pe care am avut-o 


până acum este credinţa mea în Dumnezeu. Şi aceea e cea 
mai importantă.” 

Spune maestrul: „lertarea este o stradă cu dublu sens. De 
fiecare dată când iertăm pe cineva, ne iertăm pe noi înşine. 
Dacă suntem toleranţi cu ceilalţi, e mai uşor să acceptăm 
propriile noastre greşeli. În acest fel, fără vină sau 
amărăciune, suntem în stare să îmbunătăţim relaţia noastră 
cu viaţa. 

Dacă, fără slăbiciuni, permitem urei, invidiei sau 
intoleranţei să vibreze în jurul nostru, sfârşim prin a fi 
consumaţi de acele vibrații. Petru îl întrebă pe Hristos: 
„Învăţătorule, trebuie să îi iert pe ceilalţi de şapte ori?” Iar 
Hristos răspunse: „Nu doar de şapte, ci de şaptezeci de ori 
câte şapte.” 

Actul iertării curăţă planurile astrale şi ne arată adevărata 
lumină a Divinităţii.” 

Spune maestrul: „Maeştrii din antichitate erau obişnuiţi să 
creeze “personaje” pentru a-i ajuta pe discipoli să se 
confrunte cu latura negativă a personalităţii lor. Multe din 
istoriile privind crearea unor asemenea personaje au rămas 
cunoscute ca poveşti. Procesul e simplu: trebuie să pui 
toate neliniştile, fricile, dezamăgirile tale într-o entitate 
invizibilă care stă în stânga ta. El funcţionează ca „cel rău” 
în viaţa ta, sugerânduc-ţi atitudini şi comportamente pe care 
nu ai vrea să le adopţi - dar pe care sfârşeşti prin a le urma. 
Odată ce personajul a fost creat, e mai uşor să-i respingem 
sfaturile. E un proces extrem de simplu. Şi tocmai de asta 
funcţionează atât de bine.” „Cum pot ştii care este modul 
cel mai bun pentru a acţiona în viaţă?” întrebă un discipol 
pe maestrul său. 

Atunci maestrul ordonă discipolului să construiască o 
masă. Când masa fu aproape gata - mai avea nevoie doar 
de două cuie în partea superioară - maestrul se apropie de 
el. Bătea cuiele cu lovituri precise. Un cui, însă, intra mai 
greu, şi trebui să-l bată mai mult. 


La a patra lovitură cuiul intră prea în profunzime şi lemnul 
crăpă. „Mâna ta era obişnuită cu trei lovituri de 
ciocan,'”spuse maestrul. „Când o acţiune devine obişnuinţă, 
îşi pierde semnificaţia; şi poate sfârşi prin a provoca daune. 
Fiecare acţiune este acţiunea ta, şi există un singur secret: 
nu lăsa ca obişnuinţa să preia comanda mişcărilor tale.” 

În apropierea oraşului Soria, din Spania, se află chipul 
unui vechi eremit sculptat în stâncă. Cu câţiva ani în urmă, 
trăia acolo un om care abandonase totul pentru a se dedica 
contemplării. Călătorul încerca să găsească acel loc, într-o 
după amiază, şi când reuşi să-l găsească fu primit cu multă 
cordialitate. După ce au împărţit un colţ de pâine, eremitul 
îi ceru călătorului să meargă cu el lângă un pârâu să 
culeagă câteva ciuperci comestibile. În timp ce mergeau se 
apropie un băiat. „Sfântule,” spuse. „Mi s-a spus că pentru 
a atinge iluminarea trebuie să evităm să mâncăm carne. E 
adevărat?” „Acceptă cu bucurie orice îţi oferă viaţa,” 
răspunse omul. „Nu comite păcate împotriva spiritului şi nu 
blestema în numele lui Dumnezeu generozitatea 
pământului.” 

Spune maestrul: „Dacă e grea călătoria ta, ascultă-ţi 
inima. Încearcă să fii cinstit cu tine însuţi pe cât posibil, şi 
vezi dacă urmezi calea ta şi plăteşti preţul pentru visurile 
tale. Dacă faci asta, şi viaţa e oricum dură, e normal să vină 
momentul în care să te lamentezi. Fă-o cu respect, aşa cum 
un copil se plânge unui părinte. Dar nu înceta să ceri 
atenţie şi ajutor. Dumnezeu este şi Tată şi Mamă iar părinţii 
vor întotdeana ce e mai bun pentru copiii lor. S-ar putea ca 
procesul de instruire să fi fost forţat mai mult, atunci nu 
costă nimic să ceri o pauză, un pic de afecţiune. Dar nu 
exagera niciodată. Iov s-a lamentat la momentul potrivit şi 
ce îi aparţinea i-a fost dat. Al Afid s-a lamentat prea mult şi 
Dumnezeu a încetat să-l mai asculte.” 

Un om pios se trezi într-o zi pe neaşteptate deposedat de 
toate bunurile sale. Ştiind că Dumnezeu l-ar fi ajutat într-un 
fel, începu să se roage: „Doamne, ajută-mă să câştig la 


loterie,” ceru. Se rugă ani în şir dar rămase sărac. Într-o zi 
muri iar pentru că fusese foarte devotat, merse direct în 
paradis. Când ajunse acolo, refuză să intre. Spuse că trăise 
toată viaţa după învăţăturile religioase, dar că Dumnezeu 
nu l-a permis niciodată să câştige la loterie. „Iot ce ai 
promis a fost o minciuna,” spuse omul dezgustat. „Am fost 
întotdeauna gata să te ajut să câştigi,” răspunse Domnul. 
„Dar oricât aş fi vrut să o fac, tu nu ai cumpărat niciodată 
biletul de loterie.” 

Un bătrân înţelept chinez se plimba pe câmpurile 
înzăpezite când întâlni o femeie care plângea. „De ce 
plângi?” întrebă. „Pentru că mă gândesc la viaţa mea, la 
tinereţea mea, la frumuseţea pe care o vedeam în oglindă şi 
la omul pe care-l iubeam. Dumnezeu este crud pentru că 
ne-a dat capacitatea de a ne aminti. El ştia că într-o zi îmi 
voi aminti primăvara vieţii mele şi voi plânge.” 

Înțeleptul rămase în picioare, în zăpadă, privind un punct 
fix şi contemplând. „ Dumnezeu a fost generos cu mine că 
mi-a dat posibilitatea să-mi amintesc. El ştia că iarna îmi voi 
putea aminti întotdeauna de primăvară.” Şi surâse. 

Spune maestrul: „Propriul destin nu e aşa de uşor cum 
pare. Pentru nimic. Ar putea cere chiar şi acţiuni 
periculoase. Când vrem ceva, punem în mişcare energii 
puternice şi nu mai suntem în stare să ascundem faţă de noi 
înşine adevăratul sens al vieţii noastre. Când vrem ceva, 
facem o alegere şi plătim preţul. Ar putea fi nevoie să 
abandonăm vechi obiceiuri, ne-ar putea creea probleme şi 
aduce dezamăgiri. Şi nu are importanţă cât de mare e 
preţul pentru că niciodată nu e la fel de mare ca cel pe care 
l-am plăti pentru a nu fi trăit destinul nostru personal. 
Pentru că într-o zi vom privi în urmă şi vom vedea tot ce am 
făcut, şi ne vom asculta inima spunând: „mi-am irosit viaţa.” 

Crede-mă, asta e cea mai rea frază pe care ai putea auzi-o 
vreodată.” 

Un maestru avea sute de discipoli. Toţi se rugau la 
momentul cuvenit - cu excepţia unuia care era un beţiv. În 


ziua în care trăgea să moară, maestrul îl chemă pe 
discipolul „beţiv” lângă el şi îi încredinţă toate secretele 
sale oculte. Ceilalţi discipoli se revoltară: „E o ruşine! Am 
sacrificat totul pentru un maestru care nu este în stare să 
înţeleagă calităţile noastre,” spuseră. „A trebuit să 
încredinţez toate secretele omului pe care-l cunoşteam cel 
mai bine. Cei care par virtuoşi deseori îşi ascund vanitatea, 
orgoliul şi intoleranţa. Astfel, am ales unicul discipol cărui îi 
puteam vedea defectele: băutorul.” 

Părintele cistercian Marcos Garcia spunea: „Uneori 
Dumnezeu îşi ia înapoi unele binecuvântări pentru a ajuta 
oamenii să le înţeleagă mai bine. Dumnezeu ştie până la ce 
punct ne poate pune sufletul la încercare - şi nu merge 
niciodată dincolo de acea limită. În acele momente să nu 
spunem niciodată: “Dumnezeu m-a abandonat.” Dacă 
Domnul ne impune o probă de mare răbdare, ne dă 
întotdeauna suficient har- probabil mai mult decât necesar 
- pentru a o depăşi. Când ne simţim departe de prezenţa 
Lui, ar trebui să ne întrebăm; „Reuşim să înţelegem cum să 
ne folosim de ceea ce ne-a scos în cale?” 

Unele zile din săptămână trec fără să fi primit nici un gest 
de afecţiune din partea cuiva. Asemenea perioade sunt 
dificile; când bunătatea umană pare să fi dispărut, când 
viaţa pare să fie doar supravieţuire. 

Spune maestrul: „trebuie să examinăm calea noastră. 
Trebuie să reaprindem flacăra, şi să încercăm să luminăm 
viaţa noastră care pare o cameră întunecoasă. Când auzim 
focul trosnind şi lemnele arzând şi când citim istoria pe care 
ne-o povestesc flăcările, speranţa se întoarce în noi. Dacă 
suntem în stare să iubim, vom fi în stare şi să fim iubiţi. E 
doar o chestiune de timp.” 

La un prânz, o persoană sparge un pahar. O alta spuse: „E 
semn de noroc.” “Toţi comesenii cunoşteau această credinţă. 
Dar un rabin care era acolo întrebă: „De ce este semn de 
noroc?” „Nu ştiu,” spuse soţia călătorului. „Poate că e un 
vechi mod de a evita stânjeneala oaspetelui.” „Nu, nu asta 


este explicaţia,” spuse rabinul. „Unele tradiţii ebraice spun 
că orice om are o anumită cantitate de noroc pe care-l 
poate folosi în cursul vieţii sale. Fiecare poate câştiga 
dobânda la această cotă dacă foloseşte propriul noroc doar 
la lucruri care îi servesc cu adevărat - altfel îşi poate irosi 
norocul. Noi evreii spunem „Noroc” când cineva sparge un 
pahar. Dar înseamnă: „E bine că tu nu ţi-ai folosit norocul 
pentru a încerca să eviţi să se spargă acel pahar. Acum îl 
poţi folosi pentru lucruri importante.” 

Părintele Abraham ştia că în apropierea mănăstirii Sceta 
trăia un eremit renumit ca fiind un om înţelept. EL îl întâlni 
şi-l întrebă: „Dacă astăzi ai găsi o femeie frumoasă în patul 
tău, ai fi în stare să te convingi că ceea ce vezi nu este o 
femeie?” „Nu,” răspunse înțeleptul. „Dar aş fi în stare să mă 
controlez.” Părintele continuă: „ Şi dacă ai găsi nişte 
monezi de aur în deşert, ai fi în stare să consideri monezile 
ca bucăţi de piatră?” „Nu,” spuse înțeleptul. „Dar aş fi în 
stare să mă controlez să le las acolo.” Părintele insistă: „Şi 
dacă ţi-ar cere sfatul doi fraţi, din care unul te iubeşte, 
celălalt te urăşte, ai fi în stare să-i consideri egali?” 
Eremitul răspunse: „Chiar dacă aş suferi, l-aş trata pe cel 
care mă iubeşte în acelaşi fel ca pe cel care mă iubeşte.” 
„Vă voi explica cine este un om înţelept,” spuse părintele 
discipolilor săi la întoarcere. „Este acela care, în loc să-şi 
ucidă propriile pasiuni, este în stare să le controleze.” 

W. Frasier, în viaţa sa, a scris cărţi despre vestul 
îndepărtat american, şi era mândru că a scris scenariul 
pentru un film interpretat de Garry Cooper. Spunea că au 
fost puţine momentele din viaţa lui în care s-a enervat. „Am 
învăţat multe de la pionieri,” spuse. 

„S-au luptat cu indienii, au traversat deşerturi, au căutat 
hrană şi apă în locuri îndepărtate. Şi tot ce a fost scris în 
acea perioadă demonstrează că aveau trăsături curioase; 
pionierii scriau şi vorbeau doar despre lucruri frumoase. În 
loc să se lamenteze, compuneau cântece şi balade despre 


dificultăţile lor. În acest fel evitau să se descurajeze şi să se 
deprime. Şi azi, la 88 de ani, încerc să fac acelaşi lucru.” 

Textul este adaptat după o poezie a lui John Muir: „Vreau 
să-mi eliberez sufletul astfel încât să se poată bucura de 
toate darurile pe care le posedă spiritul. Când asta va fi 
posibil, nu o să încerc nici să cunosc craterele lunii, nici să 
urmăresc razele soarelui până acolo unde se nasc. Nu voi 
încerca să înţeleg frumuseţea stelelor, nici dezolarea 
artificială a fiinţelor umane. Când voi învăţa să-mi eliberez 
sufletul, voi urma zorile întorcându-mă cu ele prin timp. 
Când voi învăţa să-mi eliberez sufletul, voi plonja în curenţii 
magnetici care curg spre oceanul unde se întâlnesc toate 
apele pentru a forma Sufletul Lumii. Când voi învăţa să-mi 
eliberez sufletul, voi încerca să citesc de la început 
minunata pagină a Creaţiei.” 

Unul din simbolurile sacre ale creştinismului este 
pelicanul. 

Motivul este simplu: în lipsă totală de hrană, pelicanul îşi 
înfige ciocul în propria-i carne pentru a-şi hrănii puii. Spune 
maestrul: „Deseori nu suntem în stare să înţelegem 
binecuvântările pe care le primim. De multe ori nu 
percepem că Dumnezeu face asta pentru a ne face să 
creştem spiritual. O poveste spune că un pelican, în timpul 
unei ierni crâncene, se sacrifică pentru a da de mâncare 
propria carne puilor săi. Când în final moare de slăbiciune, 
unul din micuţi spune altuia: „În sfârşit! Mă săturasem să 
tot mănânc acelaşi lucru în fiecare zi.” 

Dacă eşti nemulţumit de ceva - chiar şi de un lucru bun pe 
care ai vrea să-l faci, dar nu eşti în măsură să-l faci - 
încetează acum. Dacă lucrurile nu merg bine, există două 
explicaţii: ori perseverenţa îţi este pusă la încercare, ori ai 
nevoie să schimbi direcţia. Pentru a descoperi care din cele 
două opţiuni este cea corectă - din moment ce sunt opuse 
una alteia - foloseşte liniştea şi rugăciunea. Puțin câte 
puţin, lucrurile vor deveni incredibil de clare, până când nu 
vei avea suficientă forţă să alegi. 


O dată ce ai luat o hotărâre, uită complet cealaltă 
posibilitate. Şi mergi înainte, pentru că Dumnezeu este 
Dumnezeul Valorosului. 

Domingos Sabino spune: „lotul merge întotdeauna spre 
mai bine. Dacă lucrurile încă nu merg bine, este pentru că 
încă nu ai ajuns la sfârşit.” 

Compozitorul brazilian Nelson Motta era la Bahia, când 
hotări să facă o vizită maicii Meniniha de Gantois. Luă un 
taxi şi pe drum, şoferul rupse frânele. Maşina se răsuci în 
mijlocul străzii, dar în afară de o mare sperietură nu s-a 
întâmplat nimic grav. Când o întâlni pe Maica Meniniha, 
primul lucru pe care i-l povesti fu accidentul. „Sunt anumite 
lucruri care sunt deja scrise, dar Dumnezeu găseşte un 
mod de a ne face să le evităm fără probleme grave. Adică, 
era o parte a destinului tău unde era scris că trebuia să fii 
în automobil în acest punct al vieţii,” spuse. „Dar, după cum 
vezi, s-a întâmplat totul - şi nimic.” „Era ceva ce a lipsit din 
discursul tău despre Calea spre Santiago,” spuse o femeie, 
călătorului în timp ce ieşeau împreună de la conferinţă." Am 
observat că majoritatea pelerinilor,” spuse, „ fie pe Calea 
către Santiago, fie pe calea vieţii lor, încearcă întotdeauna 
să ţină pasul cu ceilalţi. La începutul pelerinajului meu, am 
încercat să merg în acelaşi ritm cu grupul meu. Eram 
obosită, cerusem mai mult decât putea să-mi dea trupul 
meu, eram încordată, şi am sfârşit prin a suferi o întindere 
de tendon la piciorul stâng. Timp de două zile mi-a fost 
imposibil să mai merg, şi am învăţat că aş fi putut ajunge la 
Santiago doar dacă aş fi mers în ritmul meu. Mi-a luat mai 
mult decât celorlalţi şi multe porţiuni am mers singură. Dar 
numai respectând ritmul meu am reuşit să parcurg tot 
drumul. De atunci, am aplicat lecţia la orice lucru din viaţa 
mea.” 

Croesus, regele Lidiei, hotărâse să îi atace pe perşi, dar 
voia să consulte un oracol grec. „Eşti destinat să distrugi un 
mare imperiu,” spuse oracolul. Fericit, Croesus declară 
război. După două zile de bătălii, Lidia fu invadată de perşi, 


capitala ei distrusă, iar Croesus fu luat prizonier. Înfuriat, 
ceru ambasadorului grec să se întoarcă la oracol şi să îi 
spună cât de greşită fusese previziunea sa. 

„Nu, tu eşti cel care a greşit,” spuse oracolul 
ambasadorului. „Ai distrus un mare imperiu: Lidia.” 

Spune maestrul: „Limbajul semnelor este acolo, în faţa 
noastră, pentru a ne învăţa modul cel mai bun în care să ne 
comportăm. Dar de multe ori încercăm să distorsionăm 
acele semne pentru a le face să coincidă cu ceea ce am fi 
vrut să fie la început.” 

Buscaglia povesteşte istoria unui al patrulea rege mag, 
care a văzut şi el steaua strălucind pe cerul Betleemului. 
Dar ajungea întotdeauna în întârziere în locurile unde ar fi 
trebuit să fie Isus, pentru că de-a lungul drumului, săracii şi 
nevoiaşii îl opreau spre a-i cere ajutorul. După treizeci de 
ani în care urmase paşii lui Isus, prin Egipt, Galilea, 
Betania, magul ajunse la Ierusalim, dar era încă o dată în 
întârziere. Copilul Isus era de-acum bărbat, şi magul 
ajunsese în ziua crucificării. Regele adusese nişte perle 
pentru a le dărui lui Isus, dar le vânduse pe toate pe drum 
pentru a-i ajuta pe cei întâlniți. Rămăsese o singură perlă, 
dar Mântuitorul era deja mort. „Am ratat misiunea vieţii 
mele,” gândi regele. Şi atunci auzi o voce: „Contrar a ceea 
ce gândeşti, ai fost cu mine toată viaţa. Eram gol, tu m-ai 
îmbrăcat. Eram flămând, tu m-ai hrănit. Eram închis iar tu 
m-ai vizitat. Eu eram în fiecare sărman suflet din drumul 
tău. Îţi mulţumesc pentru atât de multe gesturi de iubire.” 

O poveste ştiinţifico-fantastică vorbeşte despre o 
societatea în care aproape toţi sunt născuţi pentru a 
îndeplini anumite funcţii: tehnicieni, ingineri şi mecanici. 
Doar puţini sunt născuţi fără abilităţi speciale: aceştia sunt 
trimişi în instituţii de boli mintale, având în vedere că doar 
cei nebuni nu sunt în stare să contribuie cu nimic pentru 
societate. Unul din aşa-zişii nebuni se revoltă. Institutul are 
o bibliotecă unde el încearcă să înveţe tot ce e de ştiut 
despre arte şi ştiinţe. Când simte că a învăţat destul, 


hotărăşte să fugă, dar este prins şi dus într-un centru de 
cercetări în afara oraşului. 

„Bine ai venit,” spuse una din persoanele de la centru. 
„Cei pe care îi admirăm cel mai mult sunt tocmai cei care 
au fost forţaţi să-şi croiască singuri propriul drum. De acum 
înainte poţi face ce vrei, pentru că datorită celor ca tine 

lumea poate progresa.” 

Înainte de a pleca într-o lungă călătorie, omul de afaceri îşi 
salută soţia. „Nu mi-ai adus niciodată un cadou care să aibă 
valoare,” spuse ea. „Femeie ingrată, tot ce ţi-am dat m-a 
costat ani de muncă,” răspunse omul. „Ce pot să-ţi dau mai 
mult?” „Ceva care să fie frumos ca mine.” Doi ani aşteptă 
femeia cadoul ei. În sfârşit, soţul se întoarse. „Am reuşit să 
găsesc ceva care e la fel de frumos ca tine,” spuse. „Am 
plâns pentru nerecunoştinţa ta, dar am hotărât să fac cum 
mi-ai cerut. lot acest timp am crezut că nu poate fiun 
cadou la fel de frumos ca tine, dar într-un final am găsit 
unul.” 

Şi îi întinse o oglindă. 

Filosoful german F. Nietzsche a spus o dată: „Nu se merită 
să ne petrecem timpul discutând despre fiecare lucru; face 
parte din natura umană să greşim din când în când.” 

Spune maestrul: „Există persoane care insistă să fie 
întotdeauna corecte în fiecare detaliu. Deseori nu-şi permit 
lor înşile să facă greşeli. Prin această atitudine realizează 
doar frica de a merge înainte. Frica de a face greşeli este 
poarta care ne închide înăuntrul castelului mediocrităţii. 
Dacă suntem în stare să depăşim acea frică, am făcut deja 
un pas important înspre libertatea noastră.” 

Un novice îl întrebă pe părintele Nisetros, stareţul 
mănăstirii din Sceta: „Care sunt lucrurile pe care ar trebui 
să le fac pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu?” 

Părintele Nisetros răspunse: „Avraam a primit pe străini şi 
Dumnezeu a fost fericit. Ilie nu-i iubea pe străini şi 
Dumnezeu a fost fericit. David a fost mândru de ce făcuse şi 
Dumnezeu a fost fericit. Consulul roman, în faţa altarului, s- 


a ruşinat de ce făcuse şi Dumnezeu a fost fericit. loan 
Botezătorul a mers în deşert, şi Dumnezeu a fost fericit. 
Iona a mers în marele oraş Ninive şi Dumnezeu a fost 
fericit. 

Întreabă-ţi inima ce vrea să facă. 

Atunci când sufletul tău este în acord cu visele tale, 
Dumnezeu este fericit.” 

Un maestru budist călătorea cu discipolii săi, când observă 
că discutau între ei care era cel mai bun. „Am practicat 
meditaţia timp de cincisprezece ani,” spuse unul. „Am fost 
milos încă de când am lăsat casa părinţilor mei,” spuse un 
altul. La amiază se opriră sub un măr ca să se odihnească. 
Crengile pomului atingeau pământul. „Când un pom este 
plin de fructe, crengile lui se îndoaie până când ating 
pământul. Adevăratul înţelept este acela care este smerit. 
Proştii cred întotdeauna că sunt mai buni decât ceilalţi.” 

Antonio Machado spune: „Suflu după suflu, pas după pas, 
Căutătorule de drum, nu există drum. 

Drumul se face mergând. 

Mergând se creează drumul. 

Şi dacă te uiţi în urmă 'Iot ce vei vedea sunt urmele Paşilor 
tăi pe care într-o zi Picioarele tale le vor parcurge din nou. 

Căutătorule de Drum, nu există drum. 

Drumul se face mergând. 

La Ultima Cina, Isus i-a acuzat - cu aceeaşi gravitate şi 
aceleaşi cuvinte - pe doi dintre apostolii săi. Amândoi 
comiseseă crimele prezise de Isus. Iuda Iscarioteanul 
ascunse sentimentele sale şi se condamnă singur. Şi Petru 
ascunse sentimentele sale, după ce renegase de trei ori tot 
ce crezuse. Dar în momentul decisiv, Petru înţelese 
adevărata semnificaţie a mesajului lui Isus. Ceru iertare şi 
merse înainte, umilit. Ar fi putut să aleagă sinuciderea, însă 
îi înfruntă pe ceilalţi apostoli şi trebuie să fi spus: „De 
acord, povestiţi greşelile mele cât va exista neamul 
omenesc. Dar lăsa-ţi-mă să le îndrept.” Petru a învăţat că 
Iubirea iartă. luda nu a învăţat nimic. 


Un scriitor faimos se plimba cu un prieten când un băiat 
traversă strada în timp ce se apropia un camion. Scriitorul, 
într-o fracțiune de secundă, se aruncă înspre camion şi 
reuşi să salveze băiatul. Dar înainte ca cineva să-l poată 
admira pentru actul său eroic, îi dădu băiatului o palmă 
peste faţă. „Nu te lăsa înşelat de aparenţe, băiatul meu,” 
spuse. „le-am salvat ca să nu poţi fugi de problemele pe 
care le vei avea când vei fi adult.” 

Spune maestrul: „uneori ne este frică să facem bine. 
Simţul nostru de culpabilitate încearcă întotdeauna să ne 
spună - când acţionăm cu generozitate - că încercăm doar 
să îi impresionăm pe ceilalţi. E greu pentru noi să acceptăm 
că suntem buni prin natură. Mascăm acţiunile noastre bune 
cu ironie şi indiferenţă, ca şi cum a trăi ar fi sinonim cu 
slăbiciunea.” 

Isus privi masa din faţa lui, gândind care ar fi cel mai bun 
simbol al trecerii lui pe pământ. Pe masă erau pepeni din 
Galilea şi alte specii din deşertul din sud, fructe uscate din 
Siria şi curmale din Egipt. Trebuie să fi întins mâna spre a 
consacra unul, când, pe neaşteptate îşi dădu seama că 
mesajul pe care-l aducea era destinat oamenilor din 
întreaga lume. Şi poate, pepenii, curmalele şi fructele nu 
existau în unele locuri ale pământului. Se gândi la asta şi un 
alt gând îi veni în minte: în pepeni ca şi în curmale sau 
celelalte fructe, miracolul Creaţiei se manifestă fără nici o 
participare din partea omului. Astfel luă pâinea, mulţumi, o 
frânse, şi dădu o bucată unuia din discipoli spunând: „luaţi 
şi mâncaţi, voi toţi, acesta este Trupul Meu.” Pentru că 
pâinea era pretutindeni. Şi pâinea, contrar curmalelor, 
pepenilor şi celorlalte fructe, era cel mai bun simbol al căii 
către Dumnezeu. Pâinea era fructul pământului şi al muncii 
omului. 

Jonglerul se opreşte în mijlocul pieţii, scoate trei portocale 
şi începe să le rotească în aer. Lumea se adună în jurul lui şi 
se minunează de graţia şi eleganța mişcărilor sale. „Aşa 
merge şi viaţa, mai mult sau mai puţin,“spune cineva acolo, 


lângă călător. „Avem întotdeauna câte o portocală în fiecare 
mână şi una în aer. Dar cea care e în aer face diferenţa. A 
fost lansată cu abilitate şi experienţă dar îşi urmează 
propriul curs. La fel ca şi jonglerul, lansăm un vis în lume, 
dar nu avem întotdeauna control asupra lui. În acel moment 
trebuie să ştii cum să te laşi în mâna Domnului - şi să ceri 
ca, la momentul cuvenit, visul să-şi urmeze cursul lui corect 
şi să cadă, împlinit, în mâinile tale.” 

Unul din cele mai puternice exerciţii de creştere interioară 
este să fii atent la lucrurile pe care le facem în mod automat 
- ca respiraţia, clipirea pleoapelor, să fim atenţi la lucrurile 
din jurul nostru. Când facem asta, permitem creierului 
nostru să lucreze cu mai multă libertate - fără interferența 
dorințelor noastre. Unele probleme care păreau de 
nerezolvat sfârşesc prin a fi rezolvate, iar unele suferinţe pe 
care le credeam a fi de nedepăşit sfârşesc prin a dispărea 
fără efort. 

Spune maestrul: „Când trebuie să te confrunţi cu o 
situaţie dificilă, încearcă să foloseşti această tehnică. E 
nevoie de puţină disciplină...dar rezultatele pot fi 
surprinzătoare. , 

Un om venise la un târg ca să vândă nişte vase. O femeie 
se apropie şi examinează marfa lui. Unele piese nu erau 
decorate, în timp ce altele aveau desene îngrijite. Femeia 
întreabă care este preţul vaselor. Spre surprinderea ei, i se 
spune că preţul este acelaşi. „Cum pot avea acelaşi preţ şi 
vasele colorate şi cele simple?” întreabă. „Cum poate fi 
evaluat la fel un vas care a necesitat mai mult timp şi mai 
multe eforturi pentru a fi realizat?” „Sunt un artist,” spune 
vânzătorul. „Pot vinde un vas pe care l-am făcut, nu 
frumuseţea lui. Frumuseţea este gratis.” 

Călătorul stătea singur la o adunare. La un moment dat se 
apropie un prieten. „lrebuie să-ţi vorbesc,” spuse prietenul. 
Călătorul văzu în asta un semn, şi începu să vorbească 
despre ce considera el că ar fi fost important. Vorbi despre 
binecuvântările lui Dumnezeu, despre iubire, şi despre 


faptul că văzuse în apropierea prietenului un semnal de la 
îngerul lui. Pentru că doar cu un moment înainte se simţea 
singur, iar acum avea companie. Amicul ascultă fără să 
scoată un cuvânt, mulţumi călătorului, şi plecă. În loc să se 
simtă fericit, călătorul se simţi mai singur ca niciodată. Mai 
târziu îşi dădu seama că nu acordase atenţie cererii 
prietenului: ca el să îi vorbească. Pentru că Universul voise 
să se întâmple altceva în acel moment. 

Trei zâne fură invitate la botezul unui prinţ. Prima îi dădu 
posibilitatea să găsească iubirea. A doua îi dădu destui bani 
să poată face orice ar fi vrut. A treia îi dădu frumuseţea. 
Dar, ca în toate poveştile, apăru o vrăjitoare. Ea era 
furioasă pentru că nu fusese invitată, şi rosti un blestem: 
„Fiindcă ai deja tot, îţi mai dau. Vei avea talent în tot ce vei 
încerca să faci.” 

Prinţul crescu frumos, bogat şi îndrăgostit. Dar nu fu 
niciodată în stare să atingă nici un obiectiv, pentru că era 
distras rapid şi voia să facă imediat altceva. 

Spune maestrul: „ Toate drumurile duc în acelaşi loc. Dar 
alege calea ta, şi urmeaz-o până la capăt. Nu încerca să 
parcurgi toate cărările.” 

Un text anonim din secolul XVIII povesteşte despre un 
călugăr rus în căutarea unui consilier spiritual. Într-o zi i se 
spuse că într-un anume sat trăia un eremit care se dedica zi 
şi noapte iertării sufletului său. Auzind asta, călugărul plecă 
în căutarea omului sfânt. „Vreau ca tu să mă călăuzeşti de-a 
lungul drumului sufletului meu,” spuse călugărul când îl 
găsi pe eremit. „Sufletul are propriul drum, iar îngerul tău 
te va călăuzi,” răspunse eremitul. „Roagă-te fără oprire.” 
„Nu ştiu să mă rog aşa. Mă înveţi?” „ Dacă nu ştii să te rogi 
fără încetare, atunci roagă-L. pe Dumnezeu să te înveţe să o 
faci.” „Nu mă înveţi nimic,”spuse călugărul. „Nu e nimic 
care trebuie învăţat, pentru că nu se poate transmite 
credinţa în acelaşi fel în care explici matematica. Acceptă 
misterul credinţei şi Universul ţi se va dezvălui singur.” 


Spune maestrul: „ Scrie! Că e o scrisoare, un jurnal sau 
doar o notiţă în timp ce vorbeşti la telefon - dar scrie! Prin 
scris ne apropiem de Dumnezeu şi de ceilalţi. Dacă vrei să 
înţelegi mai bine rolul tău pe lume, scrie. Încearcă să pui 
suflet în scris, chiar dacă nimeni nu citeşte cuvintele tale - 
sau, mai rău, chiar dacă cineva ajunge să citească ceea ce 
ai fi vrut să nu fie citit. Simplul fapt de a scrie ne ajută să ne 
organizăm gândurile şi să vedem mai clar ce avem în jur. O 
hârtie şi un creion fac miracole - alină durerea, fac visele 
realitate şi amintesc o speranţă pierdută. 

Cuvântul este putere.” 

Călugării deşertului afirmau că era necesar să lase să 
acţioneze mâna îngerilor. Pentru asta, uneori făceau lucruri 
absurde - cum ar fi să vorbească florilor sau să râdă fără 
motiv. Alchimistul urmează “semnele lui Dumnezeu”, indicii 
care uneori par aproape lipsite de sens, dar care sfârşesc 
întotdeana prin a duce undeva. 

Spune maestrul: „Nu-ţi fie teamă să fii considerat nebun - 
să faci azi ceva care este în contradicţie cu toată logica pe 
care ai învăţat-o. A acţiona este o atitudine care este opusul 
comportamentului obişnuit cu care ai fost învăţat. Acest 
lucru mic, nu are importanţă cât de mic e, poate deschide 
poarta către o mare aventură - umană şi spirituală.” 

Un băiat conducea un Mercedes luxuos, când i se sparse o 
roată. În timp ce încearcă să o schimbe îşi dă seama că nu 
are cric. “Mda, o să mă duc la casa cea mai apropiată şi o să 
întreb dacă nu îmi pot împrumuta unul,” gândeşte plecând 
în căutare de ajutor. „Poate că persoana căreia îi voi cere 
ajutorul, văzând maşina mea, îmi va cere bani ca să îmi dea 
cricul,” îşi spune. „Cu aşa o maşina, şi cu mine cerând 
ajutor, îmi va cere pe puţin zece dolari. Poate chiar 
cincisprezece, pentru că ştie că am nevoie de cric. Ar putea 
profita şi să-mi ceară până la o sută de dolari.” Şi cu cât 
mergea, cu atât creştea preţul. Când ajunse la casa cea mai 
apropiată şi proprietarul deschise uşa, tânărul strigă: „Eşti 
un hoţ! Un cric nu merită atât de mult! Ţine-ţi-l sănătos!” 


Care dintre noi poate spune că nu făcut niciodată la fel? 

Milton Ericsson este autorul unei noi terapii care a 
câştigat aprecierea multor practicanți în Statele Unite. 
Când avea doisprezece ani a contractat poliomielită. După 
zece luni, îl auzi pe un medic spunându-le părinţilor lui: 
„Fiul vostru nu va reuşi să treacă noaptea.” Ericsson o auzi 
pe mama lui plângând. „Cine ştie, poate dacă reuşesc să 
trec de noaptea asta, nu o să mai sufere atât de mult,” 
gândi. Şi hotări să nu doarmă până în zorii zilei următoare. 
Când apăru soarele, strigă mamei sale: „Hei, sunt încă viu!” 
Bucuria în casă a fost atât de mare încât a hotărât să 
înfrunte fiecare noapte, una după alta, pentru a nu-şi face 
familia să sufere. A murit la 75 de ani în 1990, lăsând un 
mare număr de cărţi importante despre capacitatea imensă 
a omului de a depăşi propriile limite. 

„Sfinte părinte”, spuse un novice părintelui stareţ, 
„sufletul meu e plin de iubire pentru întreaga lume, şi inima 
mea poate face faţă oricărei tentaţii de la diavol. Care e 
pasul următor?” Părintele îi ceru discipolului să meargă cu 
el să viziteze o persoană bolnavă care avea nevoie de 
sfântul mir. După ce au consolat familia, părintele observă o 
pereche de pantaloni într-un colţ. „Ce e cu pantalonii 
aceia?” întrebă. „Sunt hainele pe care unchiul meu nu le-a 
îmbrăcat niciodată,” spuse un nepot. „A crezut tot timpul că 
va fi o ocazie ca să-i îmbrace, dar acum au devenit inutili.” 
„Nu uita acei pantaloni,” spuse părintele discipolului la 
întoarcere. „Dacă ai comori spirituale în sufletul tău, pune- 
le în practică acum. Altfel ele te vor abandona.” 

Misticii spun că atunci când începem drumul nostru 
spiritual, vrem deseori să vorbim cu Dumnezeu - şi sfârşim 
prin a nu auziceare Elsă ne spună. 

Spune maestrul: „Relaxează-te un pic. Nu e uşor. Avem o 
nevoie naturală de a face întotdeauna lucrul corect, şi 
credem că-l putem face lucrând fără încetare. E mult mai 
important să încercăm, să eşuăm, să ne ridicăm şi să 
încercăm din nou. Dar să-L. lăsăm pe Dumnezeu să ne ajute. 


În mijlocului unui efort mare, să ne privim, să-l permitem să 
se arate şi să ne călăuzească. Câteodată să-l permitem şi să 
ne ţină în braţe.” 

Un părinte de la mănăstirea din Sceta se întâlni cu un 
tânăr care voia să urmeze calea spirituală. „Limp de un an 
de zile, dă bani oricui te insultă,” spuse părintele. Timp de 
douăsprezece luni, tânărul plăti de fiecare dată când era 
atacat. La sfârşitul anului se întoarse la părinte pentru a 
învăţa care era pasul următor. „Du-te în oraş şi cumpără-mi 
de mâncare,” spuse părintele. Nici nu plecă bine tânărul, că 
părintele se deghiză în cerşetor şi, folosind o scurtătură pe 
care o cunoştea, se duse la porţile oraşului. Când omul se 
apropie, părintele începu să-l insulte. „E minunat!” spuse 
omul falsului cerşetor. „Un an întreg a trebuit să plătesc pe 
oricine mă insulta, iar acum pot fi jignit fără să plătesc un 
ban.” Auzind asta, părintele îşi scoase masca. „Eşti gata 
pentru pasul următor, pentru că ai învăţat să râzi în faţă 
problemelor tale,” spuse. 

Călătorul mergea cu doi prieteni pe străzile New York-ului. 
Pe neaşteptate, în mijlocul unei conversații, cei doi începură 
să se certe, aproape atacându-se unul pe celălalt. Mai 
târziu - când lucrurile se calmaseră -intrară într-un bar. 
Unul din ei îi ceru scuze celuilalt. „Mi-am dat seama că este 
foarte uşor să fii rău cu cei pe care-i cunoşti,” spuse. „Dacă 
ai fi fost un necunoscut, m-aş fi controlat mult mai mult. Dar 
din moment ce suntem prieteni - şi mă cunoşti mai bine ca 
oricine altcineva - am ajuns să fiu mult mai agresiv. Asta e 
natura umană.” 

Poate că este natura umană. Dar trebuie să luptăm 
împotriva ei. 

Sunt momente în care am vrea tare mult să putem fi de 
folos cuiva, dar nu putem face nimic. Fie pentru că 
circumstanţele nu ne permit să oferim ajutor, fie pentru că 
persoana nu e receptivă la nici o formă de exprimare a 
apropierii şi sprijinului. 


Spune maestrul: „lubirea este întotdeauna. Chiar şi în 
momentele în care ne simţim inutili, putem să iubim - fără 
să aşteptăm o recompensă, un tribut sau mulţumiri. Dacă 
suntem în stare să acţionăm în acest fel, energia iubirii 
începe să transforme universul în jurul nostru. Când 
această energie apare, este întotdeauna în măsură să îşi 
îndeplinească misiunea.” 

Cu cincisprezece ani în urmă, în timpul unei perioade de 
profundă respingere a credinţei, călătorul era cu soţia şi un 
prieten la Rio de Janeiro. În timp ce beau ceva împreună, un 
vechi prieten cu care călătorul trăise nebunia anilor '60-'70 
intră în bar. „Ce faci acum?” întrebă călătorul. „Sunt 
preot,"spuse prietenul. Când plecară de acolo, călătorul 
arătă un copil care dormea pe trotuar. „Vezi cum are Isus 
probleme cu lumea?” spuse el. „Bineînţeles că 
văd, "răspunse preotul. „A pus copilul chiar acolo în faţa ta 
ca să fie sigur că-l vezi, ca să poţi face ceva.” 

Un grup de înţelepţi evrei s-au întâlnit pentru a încerca să 
creeze cea mai mică constituţie din lume. Regula adunării 
era ca dacă - în perioada în care unul reuşea să stea în 
echilibru într-un picior - unul dintre ei ar fi reuşit să 
definească legile care să guverneze omul, acela ar fi fost 
considerat cel mai înţelept dintre toţi. „Fie ca Dumnezeu să- 
i pedepsească pe criminali,” spuse unul. Ceilalţi fură de 
acord că aceasta nu era o lege ci o răzbunare. Fraza nu a 
fost acceptată. În acel punct, rabinul Hillel se alătură 
grupului. Aşezându-se într-un picior spuse: „Nu face 
celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie. Aceasta e Legea. Restul 
sunt judecăţi.” 

Astfel rabinul Hillel fu considerat cel mai înţelept dintre ei. 

Scriitorul George Bernard Show observă un bloc de piatră 
enorm în salonul unui prieten, sculptorul ]. Epstein. „Ce 
intenţionezi să faci?” întrebă Shaw. 

„Încă nu ştiu. Mă gândesc,” răspunse Epstein. Shaw era 
surprins: „Asta înseamnă că tu îţi planifici inspiraţia? Nu 
crezi că un artist ar trebui să fie liber să-şi schimbe 


propriile idei când vrea?” „Asta funcţionează doar atunci 
când - după ce ţi-ai schimbat ideea - tot ce trebuie să faci 
este să modifici o foaie care cântăreşte douăzeci de grame. 
Dar când te găseşti în faţa a patru tone, trebuie să gândeşti 
altfel „, spuse Epstein. 

Spune maestrul: „Fiecare dintre noi ştie modul cel mai 
bun pentru a-şi face propria munca. Doar acela care se 
confruntă cu propriile obiective ştie ce probleme implică.” 

Fratele Ioan se gândea: „am nevoie să fiu precum îngerii. 
Nu fac altceva decât să contemple slava lui Dumnezeu.” În 
noaptea aceea lăsă mănăstirea şi se duse în deşert. După o 
săptămână se întoarse la mănăstire. Fratele care făcea de 
pază auzi bătând la poartă şi întrebă cine era. „Sunt fratele 
loan. Sunt flămând.” „Nu se poate. Fratele Ioan este în 
deşert. Se transformă într-un înger. Nu mai simte foame, nu 
mai trebuie să muncească pentru a se întreţine.” „lartă 
orgoliul meu,” spuse fratele Ioan. „Îngerii sunt milostivi cu 
oamenii. Asta e munca lor, ăsta e motivul pentru care 
contemplă gloria lui Dumnezeu. Eu pot contempla aceeaşi 
slavă făcându-mi munca de zi cu zi.” 

După aceste cuvinte de umilinţă fratele îi deschise poarta. 

Dintre toate armele puternice de distrugere pe care omul 
a fost în stare să le inventeze, cel mai teribil - şi cel mai laş 
- este cuvântul. Pumnii şi armele de foc măcar lasă sânge. 
Bombele distrug casele şi străzile. Otrăvurile pot fi 
descoperite. 

Spune maestrul: „Cuvântul poate distruge fără să lase 
urme. Copiii sunt condiţionaţi ani de-a rândul de părinţii lor, 
bărbaţii sunt criticaţi fără milă, femeile sunt masacrate 
sistematic de cuvintele soţilor lor. Credincioşii sunt ţinuţi 
departe de religie de aceia care se cred interpreţii glasului 
lui Dumnezeu. Verifică dacă ceilalţi se folosesc de această 
armă împotriva ta. Şi împiedică-i să continue.” 

O legendă a deşertului povesteşte istoria unui om care 
voia să meargă într-o altă oază şi începu să îşi încarce 
camila. Puse păturile, ustensilele pentru gătit, hainele lui - 


şi animalul suportă toată greutatea. Când să plece omul îşi 
aminti de o superbă pană albastră pe care i-o dăruise tatăl 
lui. O găsi şi o puse pe crupa cămilei. Cu asta, animalul făcu 
colaps şi muri. „Cămila mea nu a putut suporta greutatea 
unei pene,” trebuie să fi gândit omul. De multe ori gândim 
la fel despre ceilalţi - fără să înţelegem că micile noastre 
glume pot fi picăturile care fac să dea pe dinafară cupa 
suferinţei. 

„Uneori lumea se obişnuieşte cu ce vede în filme şi uită 
istoria adevărată,” spuse omul călătorului. „Îţi aminteşti 
filmul “Cele zece porunci?” „Bineînţeles. Moise - Charlton 
Heston - ridică toiagul său, apele se despărţiră şi astfel 
poporul lui Israel putu să traverseze Marea Roşie.” „ În 
Biblie nu e scris aşa,” spuse persoana. „Atunci Dumnezeu îi 
porunci lui Moise: “Spune fiilor lui Israel să meargă.' Şi doar 
după ce au început să se mişte, Moise a înălţat toiagul şi s- 
au despărţit apele. Pentru că doar curajul de a parcurge un 
drum face ca drumul să se dezvăluie. , 

Acestea au fost scrise de violoncelistul Pablo Casals: 
„Renasc mereu. Fiecare dimineaţă este un moment în care 
încep viaţa din nou. Cu optzeci de ani în urmă am început 
prima mea zi în acelaşi fel - dar nu înseamnă că este o 
rutină. Este esenţial pentru fericirea mea. Mă trezesc şi 
merg la pian să cânt două preludii şi o fugă de Bach. Aceste 
bucăţi funcţionează ca o binecuvântare în casa mea. Dar 
această practică este şi un mod de a restabili contactul cu 
misterul vieţii şi cu miracolul de a fi o fiinţă umană. Chiar 
dacă o fac de optzeci de ani, muzica nu e niciodată aceeaşi — 
mă învaţă întotdeauna ceva nou, fantastic, incredibil.” 

Spune maestrul: „Pe de-o parte ştim că este importantă 
căutarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, viaţa creează o 
distanţă clară între El şi noi. Ne simţim ignoraţi de 
Divinitate, sau suntem preocupaţi de problemele noastre 
cotidiene. Asta creează un sentiment de culpabilitate: fie că 
renunţăm la viaţă într-un fel din cauza lui Dumnezeu, fie că 
simţim că renunţăm prea mult la Dumnezeu din cauza 


vieţii. Acest conflict este aparent: Dumnezeu este în viaţă şi 
viaţa este în Dumnezeu. Fiecare trebuie să fie atent la asta 
pentru a putea înţelege destinul mai bine. Dacă suntem în 
stare să pătrundem în sfânta armonie a cotidianului nostru, 
vom fi întotdeauna pe drumul cel bun şi ne vom îndeplini 
obiectivele.” 

Fraza este a lui Pablo Picasso: „Dumnezeu este un artist. 
E] a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat 
niciodată un stil - Ela făcut pur şi simplu ce a vrut.” 

Spune maestrul: „Când apucăm calea noastră, ne 
cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine 
fiecare lucru. Dar, din moment ce avem o singură viaţă de 
trăit, cine a spus că trebuie să păstrăm standardul “totul 
corect?' Dumnezeu a creat girafa, elefantul şi furnica - de 
ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte 
doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. 
Deseori admirăm modelele altora, şi de multe ori putem 
evita greşelile comise de alţii. Dar pentru a trăi bine, doar 
noi ştim cum. , 

Nişte evrei devotați se rugau într-o sinagogă când, în 
timpul rugăciunii, auziră vocea unui copil care spune: „A, B, 
C, D.” Încercau să se concentreze asupra scripturilor, dar 
vocea repeta, „A, B,C, D.” 

Întrerupseră slujba şi, privind în jur, văzură un băieţel 
care continua cu aceeaşi intonaţie. Rabinul vorbi cu băiatul: 
„De ce faci aşa?” „Pentru că nu cunosc versurile sfinte,” 
răspunse băiatul. „Aşa, speram că recitând alfabetul, 
Dumnezeu va folosi literele pentru a forma cuvintele 
potrivite.” „Îţi mulţumesc pentru lecţia aceasta,” spuse 
rabinul. „ Şi fie ca eu să pot dărui lui Dumnezeu fiecare zi a 
mea pe pământ în acelaşi fel în care tu I-ai dăruit literele 
tale.” 

Spune maestrul: „Duhul lui Dumnezeu prezent în noi 
poate fi descris ca un ecran de cinema. Pe ecran se 
întâmplă diverse situaţii - oamenii se iubesc, se despart, 
comorile sunt regăsite şi ţări îndepărtate sunt descoperite. 


Nu are importanţă ce film este proiectat. Ecranul este 
întotdeauna acelaşi. Nu e important de curg lacrimi sau 
sânge - pentru că nimic nu poate păta puritatea ecranului. 
La fel ca şi ecranul, Dumnezeu este acolo - dincolo de toate 
agoniile şi extazul fiecăruia dintre noi. Le vom vedea pe 
toate când filmul nostru se va sfârşi.” 

Un arcaş mergea prin pădure în apropierea unei mănăstiri 
Hindu cunoscută pentru severitatea învățăturilor sale, când 
văzu călugării în grădină, care beau şi se distrau. „Cât sunt 
de cinici cei plecaţi în căutarea drumului înspre 
Dumnezeu,” spuse arcaşul cu voce tare. „Spun că 
disciplina este importantă, dar acolo se îmbată!” „Dacă ai 
trage o sută de săgeți una după alta, ce s-ar întâmpla cu 
arcul tău?” întrebă cel mai bătrân dintre călugări. „Arcul 
meu s-ar rupe,” răspunse arcaşul. „Dacă se depăşesc 
propriile limite, propria voinţă se slăbeşte. Cine nu reuşeşte 
să echilibreze munca şi odihna îşi pierde entuziasmul şi nu 
poate ajunge departe.” 

Un rege trimise un mesager într-o ţară îndepărtată, cu un 
acord de pace care urma să fie semnat. Vrând să profite de 
călătorie, mesagerul îşi informă câţiva prieteni care aveau 
afaceri importante în acea ţară. Ei îi cerură să amâne, şi - 
pentru că urma să fie semnat un acord de pace - scriseră 
noi ordine, şi schimbară strategia lor de afaceri. Când într- 
un final mesagerul plecă, era deja prea târziu pentru a 
duce acordul; izbucni războiul, distrugând planurile regelui 
şi afacerile oamenilor care întârziaseră plecarea 
mesagerului. 

Spune maestrul: „Este un singur lucru important în viaţa - 
să trăim propriul destin personal - misiunea care ne-a fost 
încredinţată. Dar deseori sfârşim prin a ne încărca cu 
preocupări inutile care apoi distrug visul nostru.” 

Călătorul era în portul Sydney, privind podul care leagă 
cele două părţi ale oraşului, când un australian se apropie 
şi îi ceru să-i citească un anunţ din ziar. „Literele sunt prea 
Mici,” spuse. „ Am lăsat ochelarii acasă şi nu reuşesc să 


citesc.” Nici călătorul nu are la el ochelarii de citit, şi se 
scuză în faţa omului. „Mda, cred că trebuie să-mi iau gândul 
de la anunţ,” şi, vrând să continue conversaţia, spune: „Nu 
suntem doar noi doi. Şi vederea lui Dumnezeu este 
înceţoşată. Nu pentru că ar fi bătrân, ci pentru că El aşa 
vrea. Atunci când cineva lângă El comite o greşeală, El îl 
poate vedea foarte clar. Nevrând să fie injust, iartă 
greşeala.” „Şi ce crezi despre “faptele bune?” întreabă 
călătorul. „Mda, Dumnezeu nu îşi lasă niciodată ochelarii 
acasă,” răspunde australianul râzând în timp ce se 
îndepărtează. 

„Există ceva mai important decât rugăciunea?” întrebă 
discipolul pe maestrul său. Maestrul îi spuse să meargă la 
un tufiş din apropiere şi să taie o ramură. Discipolul ascultă. 
„E încă viu tufişul?” întrebă maestrul. „Viu ca înainte,” 
răspunse discipolul. „Acum mergi şi taie-i rădăcinile,” spuse 
maestrul. „Dacă o să o fac, tufişul va muri,” spuse discipolul. 
„Rugăciunile sunt ramurile unui copac ale cărei rădăcini 
sunt credinţa,” spuse maestrul. „Aşadar poate fi credinţă 
fără rugăciune. Dar nu poate exista rugăciune fără 
credinţă.” 

Sfânta Teresa de Avila spune: „Aminteşte-ţi: Domnul ne-a 
invitat pe noi toţi, şi - din moment ce El este adevăr pur - 
nu ne putem îndoi de invitaţia sa. Ela spus: ' Să vină la 
mine toţi cei însetaţi şi eu le voi da să bea.' Dacă invitaţia nu 
ar fi fost pentru fiecare din noi, Domnul ar fi spus: 'Să vină 
la mine toţi cei care îşi doresc, pentru că nu aveţi nimic de 
pierdut. Dar voi da să bea doar acelora care sunt pregătiţi.” 
El nu pune condiţii. E de ajuns să meargă şi să dorească, şi 
toţi vor primi Apa Vieţii şi a lubirii Sale.” 

Călugării Zen, când vor să mediteze, se aşează în faţa unei 
stânci şi spun: „Acum voi aştepta ca această stâncă să 
crească un pic.” 

Spune maestrul: „Fiecare lucru din jurul nostru este în 
continuă schimbare. În fiecare zi soarele străluceşte peste o 
lume nouă. Ceea ce numim rutină este o zi plină de noi 


propuneri şi oportunităţi. Dar noi nu percepem că fiecare zi 
e diferită de celelalte. Astăzi, undeva, o comoară te 
aşteaptă. Poate fi un zâmbet, poate fi o mare victorie - nu 
are importanţă. Nimic nu e plictisitor, pentru că totul se 
schimbă constant. Plictiseala nu face parte din lume. 

Poetul T. S. Eliot scrisa: „Mergi pe multe străzi, întoarce-te 
acasă la tine şi priveşte fiecare lucru ca şi cum ar fi prima 
dată.” 


SFÂRŞIT