Omraam Aivanhov — Adevarata invatatura a lui Hristos

Omraam Mikhaël Aivanhov 


ADEVĂRATA ÎNVĂŢĂTURA A 
LUI HRISTOS 


Cap. 1 - Tatăl nostru care ești în ceruri... 


Tatăl nostru Care eşti în ceruri, 

sfințească-se numele Tău; 

Vie Împărăţia Ta; 

facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. 

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi; 

Și ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi 
jertăm greşiților noştri, 

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel 
rău. 

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. 
Amin! 


lisus a dăruit discipolilor săi o rugăciune rostită de 
atunci de toţi creştinii, şi numită „Tatăl nostru” sau 
rugăciunea de duminică. El a ascuns în această 
rugăciune o ştiinţă străveche ce exista cu mult înainte 
de venirea sa, şi pe care el a primit-o după datină; dar 
el a rezumat-o, a condensat-o într-atât, încât ne este 
foarte greu să îi înţelegem întreaga profunzime. 

Un Iniţiat se comportă asemenea naturii. Priviţi: 
natura reuşeşte să concentreze într-un mod desăvârşit, 
ideal, un întreg arbore cu rădăcinile, cu trunchiul său, 
cu ramurile, cu frunzele, cu florile şi fructele sale, într- 
un mic sâmbure, într-o mică sămânță, într-un mic bob. 
întreaga minune reprezentată de arbore cu 
posibilităţile sale de a produce fructe, de a trăi mult 


timp şi a rezista intemperiilor, totul stă ascuns într-o 
sămânță sădită în pământ. Ei bine, lisus a procedat la 
fel: întreaga ştiinţă ce o poseda, a dorit să o rezume în 
„Tatăl nostru” cu speranţa că oamenii care ar 
pronunţa-o şi ar medita asupra ei, ar planta această 
sămânță în sufletul lor, ar uda-o, ar ocroti-o, ar cultiva- 
o, ca să descopere acest imens arbore al Ştiinţei 
Iniţiatice pe care l-a lăsat. 

Toţi creştinii: catolicii, protestanții, ortodocşii 
pronunţă această rugăciune, dar fără să îi fi înţeles 
întotdeauna sensul. Unii consideră chiar că ea nu este 
nici atât de amplă, nici convingătoare, în timp ce ei au 
inventat altele impresionante, poetice, complete... 
interminabile, de care sunt foarte satisfăcuţi! Dar oare 
ce conţin acestea? Nu mare lucru. Să încercăm deci să 
înţelegem care este semnificaţia acestei rugăciuni, 
deşi nu vom putea să explicăm totul, fiindcă subiectul 
este grandios. 

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri”. Există un 
Creator, Stăpân al cerului şi al pământului şi al întreg 
universului. Şi fiindcă se spune că El se află „în ceruri”, 
înseamnă că în spaţiu există mai multe regiuni. 
Tradiţia iudaică le-a dat un nume: Kether, Hohmah, 
Binah, Hased, Gheburah, Tiferet, Neţah, lesod, Hot, 
Malkut. Aceste regiuni sunt populate de mulţimi de 
creaturi: sunt toate ierarhiile îngereşti de la îngeri până 
la Serafimi, în aceste ceruri (Cabala le numeşte cei 10 
Sefiroţi) locuieşte acest Dumnezeu pe care Moise şi 
profeţii din Vechiul Testament l-au descris ca un foc 
devorator, un despot îngrozitor care nu putea fi iubit şi 
în faţa căruia trebuia chiar să tremuri de frică, 
deoarece „teama de Domnul este începutul 
înţelepciunii”. Apoi a venit lisus care ni l-a prezentat ca 
Tatăl nostru. 


lisus a venit pentru a înlocui teama prin iubire. în 
loc să se teamă de acest Dumnezeu îngrozitor, omul îl 
poate iubi, se poate cuibări lângă El ca pe lângă un 
tată. Această iubire, această tandreţe faţă de 
Dumnezeu ca faţă de un Tată pentru care toate fiinţele 
umane sunt fii şi fiice, este ceea ce lisus a adus nou. 
„Tatăl Nostru Care eşti în ceruri”... şi dacă El se află în 
ceruri, aceasta înseamnă că şi noi ne putem găsi acolo; 
fiindcă acolo unde se găseşte tatăl, va fi şi fiul într-o 
bună zi. O întreagă speranţă se ascunde în aceste 
cuvinte, speranţa unui viitor măreț. Dumnezeu ne-a 
creat după chipul său, El este Tatăl nostru şi noi îi 
suntem urmaşi; El ne va da împărăţii, El ne va da 
planete de organizat, El ne va da totul. (A se vedea 
Colecţia Izvor, nr. 215, capitolele II: „lar Eu şi Tatăl Meu 
una suntem” şi III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum 
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” care dezvoltă 
toate consecințele acestei idei a omului, fiu al 
Domnului). 


(Gin al 


Arborele sefirotic 


„Sfinţească-se numele Tău”. Dumnezeu are deci 
un nume ce trebuie să îl cunoaştem pentru a-l putea 
sfinţi. Creştinii nu dau niciodată un nume Domnului, ei 
îl numesc Dumnezeu, atâta tot. Dar lisus care era 
moştenitorul unei lungi tradiţii, ştia că Dumnezeu are 
un nume, misterios, necunoscut. Atunci când o dată pe 
an Marele Preot pronunţa acest nume în sanctuarul 
Templului din lerusalim, vocea sa trebuia să fie 
acoperită de zgomotul a tot felul de instrumente: 


flaute, trompete, tamburine, chimvale, astfel ca 
poporul adunat în faţa Templului să nu îl audă. Acest 
nume pe care îl găsim în Vechiul Testament scris 
Yahve sau lehova, ştim numai că este format din patru 
litere, lod He Vau He : nn. 

Tradiția cabalistică ne învață că Numele Domnului este 
el însuşi compus din 72 de nume sau puteri. Dar ca să 
înţelegeţi mai bine, aş mai adăuga încă câteva cuvinte 
despre felul în care Cabala îl prezintă. Fiecare din 
literele alfabetului ebraic are un număr, şi fiindcă =: 
5=n,6=1,5 = n,10, suma celor patru litere face 26. 
Atunci când cabaliştii înscriu Numele Domnului într-un 
triunghi, ei îl prezintă astfel (De menţionat că limba 
ebraică se citeşte de la dreapta la stânga): 


sau astfel: 
5-5 ji 5-5 A 
a A Š, 


3 A f 


Numele scris astfel posedă 24 de noduri care îi 
reprezintă pe cei 24 de Bătrâni despre care vorbeşte 
Apocalipsa. Din fiecare nod pleacă 3 inflorescențe, 
ceea ce face 72. 

Acum, ce semnificaţie are „a sfinţi numele 


A 


Domnului?” Să nu vă miraţi dacă, pentru a clarifica 
această problemă, voi începe prin a face apel la cele 
patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul, cu 
ajutorul cărora a fost creată lumea. Corpul nostru, 
inima noastră, intelectul nostru, sufletul şi spiritul 
nostru sunt în legătură cu 

forţele şi calităţile celor patru elemente. Un înger 
guvernează fiecare din aceste elemente. De aceea, 
atunci când un lIniţiat doreşte să se purifice, el cere 
îngerului pământului să înghită impurităţile din corpul 
său fizic, îngerului apei să îi spele inima, îngerului 
aerului să îi purifice intelectul, şi îngerului focului să îi 
sfinţească sufletul şi spiritul. Sfinţirea este deci legată 
de lumea cea mai înaltă a sufletului şi a spiritului, care 
este lumea focului, a luminii. 

Sfinţenia este însoţită mereu de ideea de lumină. 
Este de altfel ceea ce ne arată limba bulgară. în 
bulgară, la sfânt se spune svetia, iar acest cuvânt are 
aceeaşi rădăcină ca svet/ina, lumina. Sfântul (svetia) 
este o fiinţă care posedă lumina (svetlina). totul este 
aprins în sinea sa, el străluceşte, el sclipeşte. De altfel, 
nu-i aşa că un sfânt este reprezentat mereu cu capul 
aureolat de lumină? Sfinţenia este o calitate a luminii, 
a luminii pure care străluceşte în spirit. 

Numai ce este pur poate purifica, numai ce este 
sfânt poate sfinţi. Deci, numai lumina singură poate 
sfinţi fiindcă ea însăşi este sfinţenie. Noi trebuie să 
sfinţim numele Domnului în cea mai pură lumină a 
spiritului nostru. Numele reprezintă, rezumă, conţine 
entitatea care îl poartă, iar acela care pronunţă 
Numele Domnului impregnându-se de sfinţenia luminii 
este capabil să îl atragă, să îl facă să coboare în fiecare 
lucru, să sfinţească toate obiectele, toate creaturile, 
toate existenţele. Nu trebuie să ne mulţumim să 


mergem în biserici sau temple şi să pronunţăm: 
„Sfinţească-se numele Tău!” ci să îl sfinţim cu adevărat 
în noi înşine, pentru a trăi în bucuria extraordinară de a 
putea în sfârşit ilumina tot ce atingem, tot ce mâncăm, 
tot ce privim. 

Da, cea mai mare bucurie care există în lume este 
să ajungi la înţelegerea acestei practici zilnice şi, peste 
tot unde mergi, să binecuvântezi, să luminezi, să 
sfinţeşti. Numai în acel moment îndeplinim porunca pe 
care Hristos ne-a dat-o. Dar a repeta: „Sfinţească-se 
numele Tău” fără a face nimic ca să îl sfinţim până în 
faptele noastre, înseamnă că nu am înţeles nimic. 
Pronunţând numele Domnului, scriindu-l, omul se leagă 
deja de forţele divine, şi poate să le facă să coboare 
până în planul fizic. Dar această lucrare începe în 
mintea sa. „Sfinţească-se numele Tău” se referă la 
spirit, la gând. 

„Vie împărăţia Ta”... Aceasta înseamnă că există 
o împărăție a Domnului cu legile sale, organizarea sa, 
armonia sa...Noi nici măcar nu ne-o putem închipui! 
Avem însă uneori o viziune fugitivă a ei în clipele cele 
mai spirituale ale vieţii noastre, fiindcă numai în acele 
stări minunate începem să înţelegem ce reprezintă 
împărăţia lui Dumnezeu. Altminteri, ar trebui să ne-o 
închipuim după împărăţiile pământene cu dezordinile, 
certurile şi nebuniile lor!... Şi totuşi, împărăţia lui 
Dumnezeu se poate instala pe pământ, fiindcă există 
un întreg învăţământ şi nişte metode pentru a o face 
să vină. Nu este suficient numai să cerem. De două mii 
de ani de când tot o cerem, ea nu apare deoarece nu 
facem nimic ca să vină. 

Cu această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta”, 
coborâm în lumea inimii. Numele Domnului trebuie să 
fie sfinţit în inteligenţa noastră, dar împărăţia Sa 


trebuie să vină să se instaleze în inima noastră. 
Această împărăție nu este un loc, ci o stare interioară 
în care se reflectă tot ce este bun, generos şi 
dezinteresat. Despre această împărăție spunea li sus 
acum două mii de ani: „Ea este aproape”, şi era 
adevărat pentru unii, dar ea nu a venit încă pentru 
majoritatea şi nu va veni nici în douăzeci de mii de ani 
dacă ne vom mulţumi să aşteptăm venirea ei în 
exterior, fără a face nimic în sinea noastră. în realitate, 
această împărăție a venit deja pentru unii; pentru alţii 
ea vine, iar pentru o altă categorie va veni... dar nu se 
ştie când! (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 4: 
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea 
Lui”). 

Ajungem acum la a treia cerere care este cea mai 
puţin înţeleasă şi totuşi cea mai importantă. întreaga 
Ştiinţă lIniţiatică se găseşte condensată în ea: „Facă-se 
voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. în Cer, voinţa 
Domnului este mereu executată fără vreo replică, 
creaturile din înalt acţionează în acord şi în armonie 
totală cu ea. Dar nu este la fel şi în cazul oamenilor. De 
aceea lisus a formulat această cerere, astfel ca noi să 
lucrăm să ne armonizăm voinţa cu voinţa Cerului. 
Pentru a exprima această idee se pot găsi tot felul de 
imagini: oglinda ce reflectă un obiect, sau orice aparat 
de care ne putem folosi. Fiecare aparat este constituit 
dintr-un principiu emiţător şi un principiu receptor care 
trebuie să se acordeze, să se adapteze, să se 
potrivească principiului emiţător. Postul care emite 
este Cerul; iar receptorul este pământul, adică planul 
fizic care trebuie să se sincronizeze cu aceşti curenţi ai 
Cerului, să se adapteze după formele Cerului, după 
virtuțile şi calităţile Cerului, pentru a putea împlini 
întreaga splendoare din înalt. 


Oamenii au ca misiune să lucreze pe pământ 
pentru a-l transforma într-o grădină plină de flori şi 
fructe unde Dumnezeu va veni să locuiască, dar oare 
ce fac ei? Cineva va spune: „Să ştiţi că mie pământul 
nu mai îmi spune nimic”... Ah, tocmai fiindcă nu aţi 
înţeles învăţătura lui Hristos! Şi totuşi este limpede, 
iată că se spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe 
pământ”. Totul este deja perfect în Cer, dar aici, în 
lumea de jos, nu este minunat. Trebuie deci să 
coborâm, dar să coborâm într-un mod conştient, 
îndrăzneţ, spre materie pentru a o domina, a o 
însufleţi, a o spiritualiza, fiindcă viaţa Spiritului trebuie 
să se realizeze pe pământ identică cu aceea din înalt. 

Depinde de noi, lucrătorii, lucrătorii lui Hristos să 
ne înhămăm la această misiune. Nu este suficient să 
pronunţăm rugăciunea, şi apoi, prin viaţa pe care o 
ducem, să  împiedicăm realizarea celor cerute. 
Procedăm adesea la fel ca acela care vă spune: 
„Intraţi, intraţi!” şi vă trânteşte apoi uşa în nas. Noi ne 
rugăm, rostim câteva cuvinte, mormăim, iar apoi 
trântim uşa! Este extraordinar cât putem fi de 
inconştienţi în acest caz! Şi apoi ne lăudăm că suntem 
creştini. 

„Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”: eu 
văd înscrisă în această frază întreaga magie teurgică. 
Dacă discipolul va înţelege importanţa extraordinară a 
acestei cereri a lui lisus, dacă va reuşi să o 
împlinească, va deveni într-o bună zi un transmiţător, o 
oglindă a Cerului. Va fi el însuşi un Cer. Este scris şi 
este ce se aşteaptă de la noi. 

Prima cerere: „Sfinţească-se numele Tău” - se 
referă la gândul nostru. Pentru a sfinţi numele 
Domnului trebuie să studiem, să medităm, să ne 
luminăm conştiinţa. A doua: „Vie împărăţia Ta” se 


referă la inima noastră, deoarece împărăţia lui 
Dumnezeu nu poate veni decât în inimile pline de 
iubire. A treia cerere se referă la voinţa noastră: „Facă- 
se voia ta, precum în cer şi pe pământ” subiînţelege 
lucrări, lupte, constrângeri, victorii, | iar pentru aceasta 
ne trebuie forţă şi tenacitate. De aceea trebuie să ne 
exersăm şi să posedăm metode de lucru care ne ajută 
să ne armonizăm cu Cerul, să vibrăm în acord cu el. De 
ce credeţi că dimineaţa asistăm la răsăritul soarelui? 
Ca să devenim asemănători lui, pentru ca pământul, 
corpul nostru fizic, să dobândească calităţile soarelui. 
Privind soarele, iubindu-l, vibrând la unison cu el, omul 
devine luminos, plin de căldură, însufleţitor asemenea 
soarelui! Aceasta este deci o metodă pentru a împlini 
indicaţia: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe 
pământ”, dar există încă multe altele. 

Nimic nu este mai important pentru om decât să- 
şi dea osteneala să îndeplinească voinţa Domnului. 
Fiindcă acesta este un act magic. în momentul în care 
vă decideţi să  îndepliniţi voinţa Domnului, fiinţa 
voastră este rezervată, reţinută, închisă faţă de alte 
influenţe, şi dacă în acel moment voinţele contrare vor 
să se folosească de voi, nu vor putea, iar voi vă 
păstraţi astfel puritatea, forţa, libertatea. Dacă nu vă 
veţi afla în slujba Domnului, fiţi siguri că alţii vă vor 
stăpâni, şi vor sluji apoi cele mai interesate şi mai 
anarhice voințe ce vă vor duce la pieire. 

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se 
numele Tău, Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum 
în cer şi pe pământ”... Toate aceste cereri au un sens 
adânc ce poate fi descoperit numai de cineva care 
posedă o înţelegere profundă a lucrurilor. Atunci când 
arheologii studiază anumite manuscrise, anumite 
obiecte sau monumente foarte vechi, ei încearcă, în 


funcţie de texte, de scheme sau de amplasarea 
construcţiilor, să descifreze mentalitatea poporului şi a 
epocii respective, şi datorită acestor indicii, să-şi 
reconfirme căutările şi să ghicească ceea ce doreau să 
exprime. Şi noi înşine putem considera această 
rugăciune lăsată de lisus ca un fel de monument, de 
mărturie asupra căreia trebuie să facem cercetări, şi 
vom descoperi un întreg învăţământ ascuns. 

Aceste trei cereri din „Tatăl nostru” corespund 
celor trei principii care se află în om. Mai întâi, cel al 
gândului, care trebuie să fie luminos, pentru a limpezi 
şi a sfinţi totul. Apoi, cel al sentimentului, al inimii, care 
este centrul tuturor energiilor şi unde trebuie să se 
instaleze împărăţia lui Dumnezeu, adică împărăţia 
păcii şi bunătăţii pentru toate creaturile. în sfârşit, 
lumea voinţei, adică 'planul fizic unde trebuie să 
exprimăm şi să repetăm prin faptele noastre tot ceea 
ce se află în Cer. Este minunat!...Pentru mine, nici o 
lucrare nu se poate compara cu aceasta. Atunci când 
vom îndeplini această lucrare, Dumnezeu se va ocupa 
de noi, de ceea ce El trebuie să ne dea. De altfel, ce ar 
mai putea să ne ofere? El ne-a dăruit totul. Atunci când 
împlineşti conţinutul acestor trei cereri, posezi totul: 
lumina, fiindcă înţelegi totul; fericirea, fiindcă poţi iubi; 
sănătatea şi forţa, fiindcă lucrezi şi împlineşti. Ce doriţi 
mai mult? 

„Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă 
astăzi”. Aici încep cererile care îl privesc pe om însuşi. 
Primele trei îl priveau pe Domnul (fiindcă întotdeauna 
trebuie să începem cu Domnul): a cunoaşte şi a sfinţi 
numele său, a dori împărăţia Sa, a îndeplini voinţa Sa, 
iar acum omul cere ceva pentru el însuşi. Ceea ce cere 
mai întâi, (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 5: 
„Precum în cer şi pe pământ”). este pâinea. De ce 


pâinea? Deoarece ea reprezintă simbolul hranei 
indispensabile subzistenţei sale. 

Dar pâinea despre care vorbeşte lisus nu este 
numai o pâine fizică; în Evanghelii se face aluzie mult 
mai des la nutriţie într-un sens spiritual decât într-un 
sens fizic. De exemplu, atunci când el răspunde 
Diavolului care îi cere să transforme pietrele în pâini: 
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul 
care iese din gura lui Dumnezeu”. Sau atunci când 
spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de 
dreptate, că aceia se vor sătura”. Desigur, el a înmulţit 
cinci pâini şi doi peşti pentru a hrăni o întreagă 
mulţime, dar apoi a spus aceleiaşi mulţimi: „Lucraţi nu 
pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce 
rămâne spre viaţa veşnică”. Această semnificaţie 
spirituală a hranei este şi mai clară în momentul Cinei, 
atunci când lisus binecuvântează pâinea şi vinul şi le-o 
dă discipolilor săi spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta 
este trupul Meu... Beţi dintru acesta cu toţii, că acesta 
este sângele meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea 
sângele Meu are viaţă veşnică”. 

Prima cerere pe care omul o face pentru sine se 
referă la pâinea zilnică fără de care el nu poate trăi, 
dar acest lucru este şi mai adevărat în planul spiritual: 
omul care nu se hrăneşte spiritual zi de-zi moare. 

„Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi 
noi iertăm greşiţilor noştri”. Traducerea cea mai exactă 
a textului Evangheliei este mai degrabă: „Amână-ne 
datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor 
noştri”. Orice încălcare de lege este comparabilă cu o 
faptă necinstită pentru care trebuie să plătim. De 
exemplu, acela care abuzează de încrederea sau de 
iubirea unei fiinţe, este ca un hoţ care va trebui să 
restituie într-un fel sau altul ce şi-a însuşit pe nedrept. 


Noţiunea de karma se bazează pe acest adevăr 
conform căruia noi ne întoarcem pe pământ pentru a 
ne plăti greşelile comise în încarnările anterioare. 
Acela care şi-a plătit toate datoriile poate să nu se mai 
încarneze. 

Acum, când spunem: „Şi ne iartă nouă greşealele 
noastre” sau „Amână-ne datoriile”, ideea principală 
este de a ierta. Pentru prima dată în istoria umanităţii 
a apărut ideea unui Dumnezeu milostiv, a unui 
Dumnezeu iertător. Dumnezeul din Vechiul Testament, 
pe care Moise îl prezenta, vorbea numai despre 
răzbunare şi exterminare: vinovaţii erau pedepsiţi fără 
milă. Şi A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 6: „Cel 
ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă 
veşnică”. 

Chiar dacă unii zei din alte religii aveau un 
caracter mai puţin vindicativ, niciodată nu s-a insistat, 
aşa cum a făcut lisus, asupra milosteniei divine. 
Această idee a unui Dumnezeu care iartă decurge logic 
din cele două cuvinte ale rugăciunii: „Tatăl nostru”... 
Dumnezeu ne iartă, pentru că un tată îşi iartă mereu 
copiii. 

Numai că lisus precizează: „Amână-ne datoriile, 
aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Din 
păcate, cum noi nu amânăm datoriile, şi cum nu iertăm 
jignirile, Dumnezeu nu ne amână datoriile, El nu ne 
iartă jignirile. Dacă dorim să fim iertaţi, trebuie mai 
întâi ca noi să iertăm. Această idee a iertării este 
primordială în religia creştină. lisus a adus un 
învăţământ al iubirii, în timp ce alţi fondatori de religii 
au pus mai degrabă accentul pe dreptate, înţelepciune, 
cunoaştere, putere. Bineînţeles, îmi veţi spune că 
Buddha a adus mila. Da, dar nimeni nu a făcut-o 
precum lisus, cu o asemenea anvergură, cu o 


asemenea claritate; în acest domeniu lisus era cu 
adevărat excepţional. Şi de aceea el a fost crucificat. 

Frecventându-i pe oamenii cei mai simpli şi chiar 
pe criminali şi prostituate, el a dat peste (A se vedea 
Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că 
nu ştiu ce fac” şi Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste 
obraz..”). cap toate regulile. Nu se văzuse niciodată 
aşa ceva: el mânca împreună cu oamenii în care 
trebuia să se arunce cu pietre, îi vizita şi primea 
invitaţia lor. De aceea, cei care vegheau la respectarea 
ierarhiilor sociale nu l-au putut accepta; iar atunci când 
au observat că el a îndrăznit să dezvăluie cele mai 
sfinte adevăruri oamenilor obişnuiţi, ei s-au decis să îl 
omoare. lisus a fost crucificat fiindcă, aducând religia 
iubirii, el a răsturnat barierele pe care unii, care aveau 
interes, s-au străduit să le menţină de veacuri. 

„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de 
cel rău”... Veţi rămâne desigur şocaţi dacă vă 
mărturisesc că eu nu sunt sigur că aceste cuvinte 
pronunţate de lisus au existat cu adevărat: nu ne duce 
pe noi în ispită. Vă voi explica imediat de ce. 

Pentru moment, să ne mulţumim să constatăm că 
în pofida acestei rugăciuni, noi suntem mereu ispitiţi şi 
chiar lisus a fost. în Evanghelia după Matei se spune: 
„Atunci lisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie 
ispitit de către diavolul”. întrucât chiar Duhul Sfânt 
însuşi l-a condus în deşert pentru a fi ispitit, înseamnă 
că tentaţiile au fost necesare. Acolo, Diavolul l-a 
provocat pe lisus spunându-i: „De eşti Tu Fiul lui 
Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă în pâini”. 
Apoi, aşezându-l pe aripa templului: „Dacă Tu eşti Fiul 
lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi 
va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu 
cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. în sfârşit, 


după ce l-a condus pe un munte, el i-a arătat toate 
împărăţiile lumii şi i-a spus: „Acestea toate Ţi le voi da 
Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina 
mie”. 

Aceste trei propuneri făcute de Diavol lui lisus au 
un sens bine determinat. Eu vi le-am explicat deja, ele 
se referă la cele trei planuri fizic, astral şi mental. Dar 
ceea ce este mai interesant, sunt răspunsurile date de 
lisus. Ele ne revelă că, pentru a nu cădea pradă ispitei, 
trebuie să ştim cum să răspundem, să găsim deci 
argumentele pe care să le prezentăm celui care ne 
ademeneşte. Atunci când acesta vede că omul i se 
opune prin nişte argumente definitive, el înţelege că 
nu îl va putea seduce şi va pleca. 

Trebuie să ştiţi: numai de voi va depinde mereu 
dacă acceptaţi o influenţă. Nici chiar spiritele infernale 
nu vă pot forţa. Evident, dacă nu (A se vedea Vol. IV 
din Opere Complete: „Cele trei mari ispite”). aveţi 
discernământ, dacă nu sunteţi precauţi, ele vă pot 
influenţa. Ele ştiu că, pentru a vă duce la marginea 
prăpastiei, trebuie să vă ispitească prin tot felul de 
momeli; atunci, dacă aţi înghiţit momeala, aţi căzut în 
plasă şi apoi, încet-încet, ele vă duc la pieire. 
Dumnezeu le-a dat această putere, dar numai dacă 
sunteţi slabi, dacă nu sunteţi luminaţi. Atunci când 
sunteţi atraşi în direcţia unde doresc să vă conducă, 
ele posedă nişte puteri formidabile, vă pot face praf şi 
pulbere, şi voi sunteţi cei vinovaţi; ele sunt ceea ce 
sunt, au permisiunea de a ademeni, este treaba lor, 
dar de ce sunteţi atât de proşti să le cădeţi în capcană? 

Da, dacă forţele răului reuşesc să îl distrugă pe 
om, înseamnă că acesta le oferă posibilitatea. Totul 
depinde de el; dacă nu le lasă să pătrundă în sinea sa, 
ele nu pot face nimic. Puterea lor vine din faptul că ele 


ajung să îl seducă făcându-l să-şi închipuie că, 
înfăptuind una sau alta, el va deveni mai puternic, mai 
bogat, mai fericit. Dacă omul cedează, ele îl pot înhăţa 
şi distruge. Dar dacă nu cedează, ele nu îi pot face 
nimic. De aceea se poate afirma că omul are aceleaşi 
puteri ca Domnul, dar numai când el spune nu, refuză, 
se opune unei influenţe. Pentru a-şi impune voinţa, 
pentru a obţine ce-şi doreşte, este mult mai greu, 
posibilităţile omeneşti sunt foarte limitate şi este 
nevoie de mult timp şi muncă. Dar pentru a refuza, 
pentru a spune nu, în acest caz omul este atotputernic. 
Nici măcar Infernul nu poate face nimic împotriva sa. 
Dacă se lasă influenţat, înseamnă că el este neştiutor, 
nu ştie unde se află adevărata sa putere. 

In anumite ţări, precum Turcia, se practică o 
formă de luptă foarte originală: adversarii sunt 
aproape dezbrăcaţi şi pielea lor este unsă în întregime 
cu ulei. Este deci foarte greu pentru fiecare să 
reuşească să îl apuce pe celălalt, mâinile le devin 
alunecoase, parcă ar prinde nişte ţipari. Ei bine, acelaşi 
lucru trebuie făcut şi cu spiritele negative. Atunci când 
vă opuneţi acestor spirite, sunteţi „unşi” şi ele nu vă 
pot înhăţa. Dar dacă lăsaţi să zacă nişte fire, nişte corzi 
în jurul vostru - vorbind în mod simbolic - spiritele se 
agaţă de ele şi nu veţi mai putea scăpa, sunteţi legaţi 
şi doborâţi la pământ. Nu trebuie deci să lăsaţi nimic în 
dezordine, ci să deveniți netezi, lucioşi, astfel ca 
nepoftiţii să nu vă poată apuca; iar a fi neted, lucios, 
înseamnă a şti să spui nu. (A se vedea Colecţia Izvor, 
nr.215, cap. IX: „Privegheaţi şi vă rugaţi”). 

Atunci când vă apare o ispită, spuneţi-vă: 
„Desigur, totul este atrăgător, seducător, dar nu este 
pentru mine. Eu vreau să devin un înţelept, un fiu al 
Domnului, nu mă voi lăsa antrenat, voi învinge această 


tentaţie, voi fi mai puternic”. Şi nu trebuie să 
consideraţi ispitele ca nişte inconveniente, nişte 
obstacole în calea voastră, ci dimpotrivă să le luaţi ca 
nişte stimulente, fiindcă ele vă ajută să vă întăriţi. Un 
înţelept, un Iniţiat nu evită tentaţiile, el chiar şi le 
creează pentru a se stăpâni. Acela care fuge de ispite 
ajunge mai devreme sau mai târziu să cedeze. Nu 
rezolvăm problemele fugind de ele. 

De aceea eu vă spuneam că nu sunt sigur că lisus 
a spus cu adevărat: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, 
fiindcă trebuie să fim ispitiţi pentru a ne cunoaşte 
adevăratele posibilităţi şi a ne întări. Ispita este ca o 
problemă de rezolvat, un examen de trecut: arătaţi de 
ce sunteţi în stare. Nu trebuie să cerem Domnului să 
ne scutească de tentaţii, ci numai să ne ajute să nu 
cedăm în faţa acestora. Răul există, forţele negative 
există, şi este inutil să îi cerem Domnului să le 
anihileze, fiindcă El nu o va face. Este scris în 
Apocalipsă că la sfârşitul veacurilor Diavolul va fi 
izgonit într-un iezer de foc şi de pucioasă. Dar până 
atunci, ne vom confrunta fără încetare cu răul, şi este 
deci mai bine să învăţăm cum să îl considerăm şi să 
acţionăm cu el. 

Să studiem acum ultimul verset: „Că a Ta este 
împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Pentru a înţelege 
această frază, trebuie să revenim la alte regiuni ale 
spaţiului spiritual despre care vă vorbeam la început, 
regiuni pe care lisus le-a numit „ceruri”, şi care 
corespund la ceea ce Cabala numeşte sefiroţi. 
Ansamblul acestor zece sefiroţi formează Arborele 
Sefirotic sau Pomul Vieţii. Numele fiecărui sefirot 
exprimă o calitate, un atribut al Domnului: Kether, 
coroana; Hohmah, înţelepciunea; Binah, inteligenţa; 
Hased, mila; Gheburah, forţa; Tiferet, frumuseţea; 


Neţah, victoria; Hot, slava; lesod, baza; Malkut, 
împărăţia. Al zecelea sefirot, Malkut, împărăţia, îi 
reflectează şi condensează pe toţi ceilalţi sefiroţi. 

lisus a spus: „împărăţia cerurilor este asemenea 
grăuntelui de muştar”. Grăuntele reprezintă mereu un 
început, începutul unei plante, al unui arbore etc...dar 
trebuie să înţelegeţi că, dacă în planul fizic începutul 
se găseşte jos, în planul spiritual unde procesele se 
desfăşoară invers ca în planul fizic, începutul se 
găseşte în înalt. De aceea, în timp ce în planul fizic 
creşterea se produce de jos în sus, în planul spiritual 
ea se face de sus în jos. Deci, grăuntele plantat este 
primul sefirot Kether. Atunci când grăuntele se 
dezvoltă, el se împarte mai întâi în două, apoi el devine 
tulpină, ramuri, frunze, muguri, flori şi fructe; iar 
fructul, la rândul său, conţine seminţele. Grăuntele 
plantat, Kether, devine un arbore trecând succesiv prin 
toţi ceilalţi sefiroţi până la Malkut. Fructul copt, fructul 
care dă viaţa, pulpa pe care o mâncăm, este lesod, şi 
el poartă sămânţa. Observaţi deci că la sfârşitul 
creşterii sale, sămânţa plantată devine sămânță în 
fruct, iar Malkut, grăuntele de jos este identic cu 
Kether, grăuntele din înalt, fiindcă începutul şi sfârşitul 
lucrurilor sunt mereu identice. Fiecare punct de plecare 
nu este nimic altceva decât o etapă dintr-o dezvoltare 
anterioară, iar fiecare rezultat, punctul de plecare al 
unei alte dezvoltări. Orice lucru are un început şi un 
sfârşit dar nu există un început veritabil. Fiecare cauză 
produce un efect, iar acest efect este cauza unui nou 
efect. 

In fraza „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava 
în veci”, împărăţia, Puterea şi Slava corespund ultimilor 
trei sefiroţi: Malkut, lesod şi Hot. 


1 Fhiâh 


D N 


Hayc 
Reşit Ha- 


2.3. Jéhovah 
Binah - Inteligenț: 
Ţafkiel 
Aralim - Tronurile 


elepciune 
`j 


əruvimii 


Şabtai Saturn "cul (Uranus) 
G 
5. Elohim Gibor | 
Gheburah - Forța - Mila 
Karnaël el 
Serafim - Puterile stâpâniile 
Maadim- Marte upiter 
E 
8. Elohim Tebaoi Ţebaot 
Hot - Slava | neran - victoria 
Rafail (Rafael!) Haniel 
Bnei Elohim - Arhanghelii Elohim -Principatele 
Kohav - Mercur Noga - Venus 
C D 
9. Şadai El-Hai 6. Eloha ve Daath 
lesod - Fundamentul Tiferet - Frumusetea 
Gavriil (Gabriel!) Mihai! (Mihae!/) 
Heruvim - Îngerii Majahim - Virtuţile 
Levana - Luna Şemeş - Soarele 
B A 


10. Adonai Meleh 
Malkut - Împărăția 
Sandalfon 
Işim - Oamenii perfecti 
Holam lesodolh - Pământul 


N 
Împărăţia este Malkut, împărăţia lui Dumnezeu, 
realizarea, şi aici se află pământul nostru. 
Puterea este lesod care înseamnă „fundamentul”, 
„baza”, pentru că acest sefirot guvernează puritatea 


care reprezintă adevăratul fundament al oricărui lucru. 
Forţa sexuală este şi ea legată de lesod, deoarece 
adevărata Putere se află aici, în forţa sexuală. Ea este 
cea care creează viaţa şi tot ea este cea care, 
înţeleasă în planurile superioare, se găseşte la originea 
celor mai mari realizări. Planeta care îi corespunde 
este Luna. 

Slava este Hot, lumina care străluceşte de 
sclipirea tuturor ştiinţelor, a tuturor cunoştinţelor. 
Planeta corespondentă este Mercur. 

Ultima frază din Tatăl nostru înseamnă deci: „[ie 
îți aparţin cele trei regiuni care sunt în relaţii de 
creştere de la Kether în Malkut, regiuni ce reprezintă 
realizarea”. împărăţia, Puterea şi Slava formează un 
triunghi care repetă triunghiul de la început: 
„Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se 
voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Numele, 
împărăţia şi Voia sunt sefiroţii Kether, Hohmah, Binah. 
Deci, triunghiului superior, Kether, Hohmah, Binah care 
reprezintă creația în lumea invizibilă, spirituală, 
corespunde triunghiului inferior, Malkut, lesod, Hot 
care reprezintă concretizarea, formarea, realizarea în 
planul fizic... „şi slava în veci”... formulă care 
corespunde  sefirotului Neţah al cărui nume este 
„Veşnicie”. 

Veţi spune: „Dar cum să îi considerăm acum pe 
ceilalţi sefiroţi: Tiferet, Gheburah şi Hased?” îi veţi 
putea descoperi voi înşivă stabilind corespondenţele 
conform metodelor şi explicaţiilor pe care vi le-am dat 
deja. Dar să reluăm ordinea plecând de la cel de al 
patrulea verset: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o 
nouă astăzi” Adevărata pâine zilnică, izvor inepuizabil 
al vieţii, este lumina lui Tiferet, sefirot unde domneşte 
soarele, fiindcă omul îşi primeşte hrana fizică şi 


spirituală din soare. (A se vedea colecţia Izvor, nr.215, 
cap.VI: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele 
Meu are viaţă veşnică”). 

„Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi 
noi iertăm greşiţilor noştri”. Această cerere corespunde 
sefirotului Hased cu care ne legăm când pronunţăm 
această frază. Lui Hased îi corespunde planeta Jupiter, 
simbol al milei, al generozităţii. Pentru a ierta, trebuie 
să avem această încredere superioară care îl 
însufleţeşte pe Jupiter: că nimeni nu ne poate 
deposeda de bogăţiile pe care Dumnezeu le-a pregătit 
pentru noi. 

„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de 
cel rău”. Acest verset îl reprezintă pe sefirotul 
Gheburah căruia îi corespunde planeta Marte. îngerii 
lui Gheburah sunt cei care i-au alungat pe Adam şi Eva 
din Paradis când au fost ispitiţi de şarpe, deoarece 
aceşti îngeri sunt nişte servitori ai Domnului care 
alungă răul şi impurităţile. Legându-se de Gheburah, 
omul se întăreşte şi învaţă singur să reziste în faţa 
răului. 

O schemă vă va arăta acum cum se pot grupa 
sefiroţii în triunghiuri în felul următor. Triunghiul 
superior alcătuit din Kether, Hohmah şi Binah 
corespunde lumii sublime a emanaţiilor pe care Cabala 
o numeşte Aţiluth. Mai jos, triunghiul răsturnat format 
din Tiferet, Hased şi Gheburah corespunde lumii 
creaţiei: Beriah. Şi mai jos, triunghiul lesod, Hot, Neţah, 
corespunde lumii formării, leţirah, şi în sfârşit, Malkut 
despre care v-am spus că ar condensa în el toţi ceilalţi 
sefiroţi, corespunde lumii realizării: Asiah. 


= D luth 


© ; letirah 


Asiah 


Arborele Sefirouie 


3criah 


TIFERET 


Malkut este împărăţia, lesod este Puterea, Neţah 
este Veşnicia. Astfel când pronunţăm fraza: „Că a Ta 
este împărăţia şi puterea şi slava în veci”, ea se leagă 
de ultimii patru sefiroţi ai Pomului Vieţii. 

începeţi acum să sesizaţi imensitatea acestei 
rugăciuni pe care lisus ne-a dăruit-o, atât de scurtă şi 
aparent atât de simplă? întreg universul este conţinut 
în ea. Ce orizonturi se deschid în faţa voastră!... Dar 
ceea ce v-am spus este încă foarte puţin; reflectaţi, 


meditaţi deci asupra acestor câteva cuvinte şi veţi 
descoperi minuni. 
Fie ca lumina şi pacea să fie cu voi! 


Cap. 2 - „lar eu şi tatăl meu una suntem” 


Atunci când răsfoim istoria religiilor, constatăm că 
Moise a adus o idee cu adevărat revoluţionară 
prezentându-l pe lahve ca singurul Dumnezeu. Dar 
acest Dumnezeu era temut, era Stăpânul universului, 
un Maestru neînduplecat, neclintit, un foc devastator: 
în faţa sa, oamenii erau numai nişte creaturi temătoare 
şi tremurătoare, obligate să aplice ordinele sale sub 
pedeapsa de a fi nimiciţi. Apoi a venit lisus şi l-a 
prezentat pe Dumnezeu ca un Tată ai cărui copii 
suntem noi; distanţa care ne separa de el s-a micşorat, 
eram legaţi de El chiar prin nişte legături de familie, 
totul s-a schimbat. Unde se găsea în realitate 
schimbarea? Pur şi simplu în minţile, în inimile noastre, 
în forul nostru interior: ne-am simţim apropiaţi de 
Dumnezeu. 

Dar nu trebuie acum să mergem mai departe? 
Atât timp cât îl plasați pe Dumnezeu undeva, într-o 
regiune din univers denumită Cer, alături de îngerii şi 
arhanghelii săi, veţi avea în privinţa sa o percepere 
obiectivă: El se situează în afara voastră; chiar dacă El 
este Tatăl vostru, iar voi îi sunteţi fii, El rămâne în 
exteriorul vostru. Este posibil ca Dumnezeu să existe în 
exteriorul omului; numai că, atunci când omul îl 
percepe în exteriorul său, el îşi simte propriile limite, el 
simte obstacolele ce îl separă de El; prea multe lumi, 
prea multe stele, prea multe spaţii infinite...este 
imposibil să se apropie de El. 


Dacă îl considerăm pe Domnul în exteriorul 
nostru, înseamnă că şi noi ne găsim în exteriorul Lui şi 
trebuie să avem aceeaşi soartă ca obiectele. Or, ce 
reprezintă cu adevărat un „obiect?” Să luăm exemplul 
unui cultivator, al unui artizan, al unui muncitor: el se 
foloseşte de nişte obiecte care sunt desigur diferite de 
el; le foloseşte un moment, apoi le lasă la o parte când 
şi-a încheiat munca, iar a doua zi, sau mai târziu, le 
foloseşte din nou. Şi cu noi se întâmplă la fel, atât timp 
cât ne închipuim că existăm în afara Domnului, 
Dumnezeu ne ia, apoi ne lasă deoparte ca pe nişte 
obiecte. Da, priviţi-l pe olar şi oalele sale sau pe 
stăpâna casei şi vasele din bucătărie: dacă vasele ar 
avea o conştiinţă, oare ce ar spune? Ele ar geme: „De 
atât timp stăpâna ne-a abandonat! Când se folosea de 
noi, eram cel puţin încălzite, lingura ne râcâia şi făcea 
un zgomot plăcut, ne bucuram, dar acum s-a sfârşit, ea 
ne-a uitat: câtă răutate, câtă cruzime!” 

Ce vreţi, dacă suntem ca vesela faţă de Domnul, 
este normal ca El să ne mai uite din când în când, nu îi 
putem reproşa. Oare una dintre oalele din bucătăria 
voastră va îndrăzni să vă reproşeze într-o zi că aţi 
părăsit-o? Sunteţi stăpâni la voi acasă, este normal să 
faceţi ce doriţi. De ce să vă revoltați atunci împotriva 
Domnului când vă simţiţi părăsiţi? Nu este logic, nici 
drept... Atunci când veţi fi ceva în El, în mintea sa, în 
membrele sale, atunci veţi fi mereu cu EI, altminteri 
trebuie să vă aşteptaţi să fiţi din când în când părăsiţi. 

Credeţi-mă că în curând se vor produce nişte 
schimbări în filosofia şi concepţiile religioase ale 
oamenilor. Pentru moment ei consideră că este 
normal, firesc, să pună o distanţă între Dumnezeu şi ei, 
toată lumea este convinsă că aşa trebuie să fie. Dar de 
ce mai ţipă atunci când suferă consecinţele? 


Eu v-am mai spus deja, în viitor va exista un al 
treilea Testament care le va completa pe cele două 
precedente şi se va găsi acest adevăr, se va insista 
asupra sa, va fi subliniat, prezentat ca esenţial: că 
omul trebuie să înveţe să se apropie mai mult de 
Dumnezeu, să îl simtă în sinea sa. In acel moment, el 
nu va mai simţi că este părăsit. 

În realitate, dacă ne simţim părăsiţi de Domnul, 
este pentru că îl părăsim şi noi. Suntem oare mereu cu 
EI? Ne-am făcut prima împărtăşanie, desigur, şi câteva 
minute ne-am rugat Domnului, dar după acea zi, până 
la cincizeci, şaizeci de ani, ne-am mai gândit din nou la 
El? Nu, atunci de ce ar trebui ca El să se gândească 
mereu la noi? Ce suntem noi, ce reprezentăm noi 
pentru ca El să fie obligat să se ocupe fără încetare de 
noi? 

Evident, Domnul se gândeşte mereu la noi, dar 
într-o manieră diferită de cea pe care ne-o închipuim! 
Atunci când se naşte un copil, Inteligența Cosmică îi dă 
tot ce este necesar pentru a trăi pe pământ, nimic nu îi 
lipseşte: capul, braţele, picioarele, organele, totul este 
la locul său. El a fost expediat pe pământ echipat ca un 
soldat: i se dă o puşcă, nişte ghete, o cască, muniţie, şi 
trebuie să se descurce. Dumnezeu ne-a dat tot ce 
avem nevoie: viaţa, sănătatea, forţa, inteligenţa, cât şi 
tot ce trebuie pentru a le menţine, şi este greşeala 
noastră dacă nu ştim să le folosim. 

Unii vor considera că este mai respectuos să 
păstreze o mare distanţă între Domnul şi ei aşa cum au 
fost învăţaţi. Adevărul are mii şi mii de grade, iar acum 
a venit momentul să mergem mai departe. Trebuie să 
ne gândim că Domnul se află în noi, şi să considerăm 
în acelaşi timp că suntem o parte din El, o parcelă 
infinitezimală, că El este Totul şi că noi suntem o 


particulă din acest Tot. Dacă vă rugaţi Domnului 
gândindu-vă că el se află undeva dincolo de stele, cum 
vreţi ca rugăciunea voastră să ajungă la El? Da, eu am 
afirmat într-o zi că rugăciunea parcurge întreg 
universul, dar îi trebuie atât timp să străbată spaţiul 
infinit! în timp ce Domnul este aici, foarte aproape, în 
voi, şi aveţi de spus numai: „Alo, alo, Doamne!” 
Consideraţi că nu este prea respectuos? Nu, înţelegeţi- 
mă, este o manieră de a vorbi. 

De acum încolo, când meditaţi, încercaţi să vă 
exersaţi să îl simţiţi pe Domnul în interiorul vostru şi 
veţi vedea rezultatele: veţi trăi din ce în ce mai puţin 
senzaţia de abandon. Pentru moment, atunci când 
simţiţi bucuria, inspiraţia, încântarea, sunteţi fericiţi 
câteva zile; când sunteţi invadaţi de o secetă 
îngrozitoare, totul este un deşert arid, şi atunci 
spuneţi: „Da, Domnul m-a părăsit”. 

Vă voi da o imagine. Este timp frumos, soarele 
străluceşte, dar iată că nişte nori încep să acopere 
cerul, şi sunteţi la cheremul lor. Aţi vrea să primiţi în 
continuare căldura şi lumina soarelui, dar este 
imposibil. Ce este de făcut? Aşteptaţi, şi până atunci 
spuneţi: „Soarele m-a părăsit”. Deloc, dar voi sunteţi 
prea departe, vă aflaţi sub nori. Să presupunem acum 
că aţi urca într-un avion sau un balon şi aţi ajunge 
deasupra norilor: nimic nu se mai poate interpune între 
soare şi voi. El este acolo, străluceşte fără încetare, nu 
v-a părăsit. Atunci când vă simţiţi părăsiţi, aceasta 
dovedeşte că aţi coborât prea jos sub nori. în timp ce, 
acela care se simte mereu vesel, inspirat, arată că a 
ştiut să depăşească regiunea norilor: pentru el soarele 
străluceşte fără încetare, j şi el îi contemplă lumina, îi 
simte căldura...lată o explicaţie foarte simplă. 


Deoarece această senzaţie de a fi părăsit sau nu 
depinde de noi, de ce să nu ne schimbăm felul de a 
vedea lucrurile? De ce să rămânem într-o regiune aşa 
joasă, unde zilnic, la fiecare minut, un ecran blochează 
lumina şi ne împiedică să primim bucuria şi revelaţiile 
soarelui? De ce să rămânem aşa jos? 

lată tocmai motivaţia de existenţă a Iniţierii: ea ne 
învaţă să ne înălţăm foarte sus deasupra norilor, acolo 
unde nu mai depindem de nimic şi de nimeni, unde 
devenim invulnerabili, inatacabili, invincibili, 
nemuritori! Da, trebuie să urcăm mai sus, mereu mai 
sus. Trebuie să ne schimbăm concepţiile ce le avem 
despre Domnul, să le facem să se apropie de Domnul, 
să se apropie într-atât încât să ajungem să le aşternem 
în sinea noastră, Domnul să fie atât de aproape, atât 
de interior nouă înşine încât să fim mereu scăldaţi de 
prezenţa sa... 

Desigur, nu este uşor să ajungem să îl concepem 
pe Domnul ca fiind inseparabil de noi. Dar există nişte 
exerciţii ce ne permit să reuşim. Discipolul unui 
învăţământ inițiatic ştie că trebuie să înveţe să-şi 
smulgă conştiinţa din cercul limitat al naturii sale 
inferioare, pentru ca ea să se poată topi în conştiinţa 
nelimitată a Fiinţei Cosmice care trăieşte în sinea sa şi 
despre care nu are o cunoaştere clară. Această Fiinţă, 
această parte din Divinitate se află în el, şi el trebuie 
să se reunească cu ea. 

Trebuie să înţelegeţi că există doi poli: voi înşivă, 
aici, conştiinţa ce o aveţi despre voi înşivă, adică eul 
vostru inferior, şi apoi Eul vostru Sublim pe care nu îl 
conştientizaţi încă. El este acolo în voi şi lucrează; nu 
ştiţi încă ce face el, dar de aici, de jos, vă puteţi 
închipui această Fiinţă Sublimă care locuieşte în voi, 
care caută să se exprime prin voi pentru a se cunoaşte 


ea însăşi prin intermediul materiei dense care sunteţi 
voi. Ea se cunoaşte în înalt, dar doreşte să se cunoască 
prin intermediul vostru, prin intermediul materiei 
opace. Datorită efortului ce îl faceţi pentru a vă 
imagina această apropiere de Eul vostru Superior, se 
va produce într-o bună zi o asemenea iluminare încât 
conştiinţa voastră nu va mai avea limite. Veţi fi în 
lumină, într-o strălucire orbitoare, şi vă veţi simţi una 
cu această Fiinţă Sublimă: Eul vostru Superior. 

Este un exerciţiu foarte greu, desigur, dar este 
printre cele mai puternice şi eficace. Dacă vă obişnuiţi 
să îl faceţi din când în când, veţi obţine mari rezultate. 
Orice aţi face, supraconştiinţa va fi acolo pentru a 
participa la toate activităţile voastre: da, fiindcă aţi 
(acut legătura. Cât timp rămâneţi în exteriorul 
Domnului, vă lipsiţi de bogăţiile sale. El nu vi le poate 
da: voi şi El sunteţi două lumi care nu pot comunica 
între ele fiindcă nu vibrează la unison. în timp ce, dacă 
învăţaţi să vă sincronizaţi, nu mai există separație, veţi 
începe să vă simţiţi o altă fiinţă, şi Dumnezeu însuşi 
vine să se exprime în voi. Aici este sensul cuvintelor lui 
lisus: „lar eu şi Tatăl Meu una suntem”. 

Desigur, nu este dat la toată lumea să ajungă pe 
această culme. Legile destinului decid dacă putem 
reuşi sau nu în această existenţă. Dar străduindu-ne să 
reuşim, este posibil să ieşim din anumite limitări. 
Oamenii nu ştiu să folosească mijloacele puse de 
Dumnezeu la dispoziţia lor. Dumnezeu ne-a dat 
posibilitatea de a fi ca El. Toate fiinţele au această 
posibilitate, dar din cauza a ceea ce sunt pentru 
moment, ele sunt împiedicate să utilizeze această 
şansă. Ele nu o cunosc, nu o simt, o majoritate rămâne 
mereu foarte jos. Şi totuşi nimeni nu este înlănţuit în 
mod absolut, chiar şi creaturile cele mai limitate 


posedă mijloacele de a se depăşi; dacă ar accepta să-şi 
întoarcă privirea şi gândul spre acele regiuni unde se 
află Domnul, ele şi-ar da seama de posibilităţile lor. 
Dar oare câţi oameni vor încerca să schimbe ceva în 
€i?...Evident, eu am spus-o mereu, motivul este foarte 
simplu: totul depinde de ce este cel mai important 
pentru ei. Dacă cel mai important lucru îl reprezintă 
banii, plăcerile, iar în mintea lor nu se găseşte nici un 
loc pentru spiritualitate, ce progres aţi dori să facă? 
Dar dacă întâlniți o fiinţă care acordă întâietate luminii, 
iubirii, frumuseţii, spiritului, fără să se preocupe să ştie 
dacă va fi bogată sau săracă, dacă va avea de 
mâncare sau nu în fiecare zi, dacă va îmbrăca nişte 
haine curate sau nişte zdrenţe, dacă va fi apreciată sau 
ridiculizată, pentru ea totul devine posibil. 


Cap. 3 - „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum tatăl 
vostru cel ceresc desăvârşit este” 


Cea mai rea înrobire pentru om este pierderea 
acestei lumini venită din toate sanctuarele antichităţii 
care ne învățau că el este fiul Domnului. Când lisus a 
venit să reveleze acest mare adevăr mulţimii a fost 
crucificat; niciodată până atunci acest adevăr nu 
fusese revelat poporului de frică că, conştientizându-i 
măreţia, să nu se mai supună regulilor impuse de 
farisei şi saduchei. Hristos a fost cel mai mare 
revoluţionar dintre mesagerii lui Dumnezeu, el nu a 
luat în considerare nici una dintre legile vechi, de 
aceea a ispăşit pe cruce această îndrăzneală de a 
spune că toţi oamenii erau fiii aceluiaşi Tată. 

In Vechiul Testament era deja scris: „Voi sunteţi 
dumnezei”, dar acest adevăr a fost conştient 
îndepărtat şi continuă să fie şi astăzi. Totuşi mântuirea 


oamenilor se află în recunoaşterea acestei realităţi, că 
toţi sunt copiii aceluiaşi Tată, Dumnezeu, şi ai aceleaşi 
Mame, Natura, Sufletul Universal. Atât timp cât nu vor 
fi conştienţi de aceasta, ei nu-şi vor cunoaşte 
adevărata natură, vor ocoli esenţialul, şi evident vor 
suferi. De asemenea cei care nu vor să recunoască 
tuturor oamenilor originea lor divină, ca şi cei care nu 
încearcă să descopere în ei înşişi această origine, vor 
suferi, fiindcă este imposibil să găseşti fericirea atât 
timp cât se respinge acest adevăr fundamental al 
esenței divine a omului. 

Da, pentru că Dumnezeu a pus în om un sâmbure, 
un germen, un model de perfecţiune, de splendoare, 
de care trebuie să ne apropiem până vom fi una cu el. 
Pentru a-i determina să atingă acest model, lisus le 
spunea discipolilor: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum 
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”. Dar cum 
putem deveni desăvârşiţi ca Tatăl nostru Ceresc când 
nu ştim cum arată, fiindcă nu L-am văzut 
niciodată?...în realitate nu este nevoie să îl vedem. 
Pentru că în fiecare creatură este depusă, ca un 
grăunte, această imagine a perfecțiunii Tatălui Ceresc, 
iar dacă veţi hrăni acest grăunte, dacă îl veţi uda, dacă 
îl veţi însufleţi, vă veţi apropia încet-încet de 
perfecţiune. Există în voi o sămânță în care este 
inscripționată imaginea perfecțiunii divine, dar trebuie 
să aveţi un înalt ideal pentru a o putea alimenta, întări, 
astfel ca această sămânță să înceapă să încolţească. 

lată de ce se spune că omul a venit pe pământ cu 
o misiune. Dar să nu înţelegeţi greşit acest cuvânt 
„misiune”. Mulţi oameni obişnuiţi îşi închipuie că au o 
misiune: ei nu posedă nici capacităţi, nici înzestrări, 
dar şi-au băgat în cap că sunt trimişii Cerului pentru a 
restabili ordinea în lume, iar când îi vezi atât de slabi şi 


vulnerabili, rămâi stupefiat! Bineînţeles, noi toţi avem 
o misiune, dar trebuie să o cunoaştem. Această 
misiune este de a dezvolta toţi germenii calităţilor şi ai 
virtuţilor pe care Cerul le-a aşezat în noi. Este posibil 
de asemenea ca, din când în când, Cerul să aleagă o 
fiinţă pentru o misiune excepţională, dar misiunea 
colectivă a oamenilor este de a se dezvolta încet-încet 
până la perfecţiune. Chiar dacă nu posedă însuşiri 
deosebite, chiar dacă sunt încă dezumanizaţi, ei au de 
îndeplinit această misiune: a lucra, a se ameliora, a 
evolua. Din nefericire, mulţi sunt pregătiţi pentru nişte 
misiuni false - ei se cred în stare să salveze Franţa ca 
loana d'Arc! - dar adevărata lor misiune nu îi 
interesează. Nu, trebuie mai întâi să se ocupe de 
această misiune pe care Domnul a dat-o tuturor 
oamenilor: să devină desăvârşiţi ca El. Şi cum într-o 
existenţă care este atât de scurtă nu vor reuşi, ei vor 
reveni pentru a-şi continua lucrarea. 

Atunci când lisus spunea: „Fiţi, dar, voi 
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit 
este”, el subînţelegea reîncarnarea. Altminteri, el care 
era atât de înţelept şi luminat, cum ar fi putut să ceară 
oamenilor să devină perfecţi într-o singură existenţă? 
Sau nesocotea slăbiciunea omenească, sau nu avea 
nici o idee despre măreţia Domnului. Dacă nu s-ar fi 
gândit la reîncarnare, acest precept ar fi fost lipsit de 
sens. Cu ideea de reîncarnare totul devine posibil şi 
are un sens, iar lisus a cerut oamenilor perfecțiunea 
fiindcă ştia că perfecțiunea este legea întregului 
univers. 

Dumnezeu este perfect, omul nu este, dar poate 
deveni pentru că este scris la începutul cărţii Facerea 
că Dumnezeu l-a creat după chipul său. „Şi a zis 
Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după 


asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, 
păsările cerului, animalele domestice”... lar mai 
departe: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; 
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”. Cuvântul chip 
este repetat, în timp ce cuvântul asemănare lipseşte... 
De ce? Şi ce diferenţă există între chip şi asemănare? 
Dumnezeu avea deci intenţia de a crea omul după 
chipul şi asemănarea sa, dar nu a făcut-o. El l-a creat 
numai după chipul său, adică cu aceleaşi însuşiri, dar 
fără să îi dea totalitatea acestor însuşiri: asemănarea. 

Pentru a înţelege mai bine, să luăm ca exemplu 
ghinda unui stejar: ea este făcută după chipul tatălui 
ei, stejarul, adică are aceleaşi calităţi latente ca el, dar 
nu seamănă cu el - priviţi diferenţa existentă! Numai 
atunci când ghinda va fi plantată va deveni un stejar 
ca tatăl ei. Omul este imaginea Domnului, el posedă 
înţelepciunea, iubirea, puterea etc... dar într-o măsură 
infinit mai mică decât Creatorul. Atunci când se va 
dezvolta - pe parcursul timpului - el îi va semăna, va 
poseda virtuțile sale în întregime. Observaţi deci că 
această dezvoltare, trecerea de la chip la asemănare 
subînţelege reîncarnarea. Dumnezeu spune: „Să facem 
om după chipul şi după asemănarea Noastră” dar El nu 
a realizat asemănarea. „Şi a făcut Dumnezeu pe om 
după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a tăcut”. 
în absenţa cuvântului asemănare şi a repetiţiei 
cuvântului chip, Moise a ascuns ideea reîncarnării. 

Veţi replica că nu există nici o urmă a ideii de 
reîncarnare în Evanghelii. Ei bine, vă înşelaţi. Desigur, 
ea nu este menţionată explicit, dar pentru cel care ştie 
să citească este limpede. 

Să studiem în Evanghelii unele probleme puse de 
lisus discipolii săi şi răspunsurile date. într-o zi, lisus şi- 
a întrebat discipolii: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Ce 


înseamnă această întrebare? Aţi văzut adesea vreun 
om să vă întrebe: „Cine crezi că sunt?” Priviţi răspunsul 
discipolilor: „Unii, loan Botezătorul, alţii Ilie, alţii 
leremia sau unul dintre prooroci”. Cum putem afirma 
despre cineva că ar fi o anumită persoană care este 
deja moartă de multă vreme, dacă nu se subînţelege 
ideea reîncarnării? 

Altă dată, lisus şi discipolii săi au întâlnit un orb 
din naştere, iar discipolii l-au întrebat: „învăţătorule, 
cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut 
orb?” Unde ar fi putut păcătui acel om înainte de 
naştere? în pântecele mamei sale? Este oare aceasta o 
întrebare lipsită de sens, sau ea subinţelege că lisus şi 
discipolii săi vorbeau despre o viaţă anterioară. 
Discipolii l-au întrebat dacă părinţii au fost cei care au 
păcătuit, fiindcă legea ebraică îi învăţa că orice 
infirmitate, orice nenorocire se datorează unei încălcări 
a legii, dar că deseori o persoană poate plăti pentru 
alta, iar dacă vedem pe cineva aflat în nenorocire, nu 
putem ştie dacă îşi ispăşeşte propriile păcate sau se 
sacrifică pentru un altul. 

Aceasta era o credinţă admisă la iudei. Tot ce ţi 
se întâmpla rău fiind rezultatul unei încălcări a legii, 
discipolii i-au pus deci această întrebare pentru că 
ştiau că un om nu se poate naşte orb fără motiv... sau 
numai pentru că aşa îi place Domnului să îl facă orb, 
după cum şi-ar imagina creştinii. lar lisus răspunse: 
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în 
el lucrările lui Dumnezeu”, adică, trecând pe acolo, să 
îl vindec şi poporul să creadă în mine. Oamenii suferă 
din două motive: fie au comis nişte păcate şi sunt 
pedepsiţi, sau, fără să fi comis nişte greşeli, ei preiau 
karma altora, ei se sacrifică pentru a evolua. Dar există 
şi o a treia categorie care şi-a încheiat evoluţia, care 


este liberă, şi pe care nimeni nu o poate obliga să 
coboare din nou pe pământ. Şi deseori ei coboară 
fiindcă acceptă «să suporte orice boală, suferinţă sau 
infirmitate, chiar să fie martirizaţi, pentru a-i ajuta pe 
oameni. Ei bine, acest orb făcea parte din a treia 
categorie. 

lar dacă nu sunteţi convinşi încă, iată alte 
argumente. într-o zi, lisus a aflat că loan Botezătorul a 
fost întemnițat, şi textul spune atât: „Şi lisus, auzind că 
loan a fost întemnițat, a plecat în Galileea”. După o 
vreme loan Botezătorul a fost decapitat din ordinul lui 
lrod. După schimbarea la faţă, discipolii l-au întrebat pe 
lisus: „Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină 
mai întâi Ilie?” lar lisus le răspunde: „Ilie într-adevăr va 
veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că 
llie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el 
câte au voit”. lar textul adaugă: „Atunci au înţeles 
ucenicii că lisus le-a vorbit despre loan Botezătorul”. 
Este deci limpede că loan Botezătorul era reîncarnarea 
lui Ilie. De altfel, Evanghelia povesteşte că atunci când 
un înger i-a apărut lui Zaharia, tatăl lui loan 
Botezătorul, pentru a-l vesti că soţia sa Elisabeta va 
naşte un băiat, el i-a spus: „Şi va merge înaintea Lui cu 
duhul şi cu puterea lui Ilie”. 

Să cercetăm acum viaţa profetului llie şi să 
vedem ce a făcut ca să i se taie capul când s-a 
reîncarnat mai târziu ca loan Botezătorul. Este o 
poveste foarte interesantă, llie trăia în vremea regelui 
Ahab. Ahab s-a căsătorit cu lzabela, fiica regelui 
Sidonului, şi din acest motiv a început să înalțe un cult 
lui Baal. Ilie s-a înfăţişat în faţa regelui pentru a-i 
reproşa infidelitatea sa faţă de Dumnezeul Israelului şi 
i-a spus: „Zece ani de acum încolo nu va ploua, nici 
rouă nu va cădea asupra ţării”. Apoi a plecat la ordinul 


Domnului şi s-a ascuns în munţi pentru a scăpa de 
urmăritorii regelui. Seceta a făcut mari ravagii vreme 
de trei ani în întreaga ţară: poporul suferea de foame şi 
Dumnezeu l-a trimis din nou pe llie la rege. Văzându-l, 
regele l-a acuzat cu violenţă că este cauza acestei 
secete, llie i-a răspuns: „Nu eu sunt cel ce aduce 
nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru 
că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. 
Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Cârmei 
tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de 
prooroci ai lui Baal”... Toţi profeţii au fost adunaţi şi Ilie 
a spus: „Daţi-ne doi viței; ei să-şi aleagă unul, să-l taie 
în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu facă, iar 
eu voi tăia bucăţi pe celălalt vițel şi-l voi pune pe 
lemne şi foc nu voi face. Apoi voi să chemaţi numele 
dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele 
Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul Care va 
răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu”. 

Profeţii începură; şi de dimineaţă până la prânz au 
făcut invocaţii: „Baale, auzi-ne!” Dar nu au primit nici 
un răspuns şi „llie a început să râdă de ei şi zicea: 
Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă 
de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau 
este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se 
trezească!” Profeţii strigară şi mai tare şi chiar, cum 
practicau magia, şi-au făcut răni pe corp, sperând ca 
prin sângele ce curgea să atragă larvele şi elementalii 
care să coboare focul pe altar. Dar nu s-a întâmplat 
nimic. Atunci llie a luat douăsprezece pietre şi a făcut 
cu ele un altar în jurul căruia a săpat un şanţ, a pus 
lemne peste pietre şi peste lemne viţelul tăiat în 
bucăţi. A udat apoi totul cu apă şi a umplut şi şanţul cu 
apă. Fiind totul pregătit, Ilie l-a invocat pe Dumnezeu: 
„Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui 


Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să 
cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti 
Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău”. lar 
focul a căzut din cer atât de puternic încât a ars totul: 
nu a mai rămas nici urmă de vițel, nici lemne, nici 
pietre, nici apă. întreg poporul înspăimântat a 
recunoscut că adevăratul Dumnezeu era Dumnezeul lui 
llie. în acel moment, Ilie prea mândru de victoria sa i-a 
dus pe cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal 
lângă un pârâu şi le-a tăiat capetele. 

lată de ce trebuia să se aştepte la rândul său să i 
se taie capul. Pentru că există o lege pe care lisus a 
anunţat-o în grădina Ghetsimani în clipa în care Petru 
s-a aruncat asupra servitorului lui Caiafa şi i-a tăiat 
urechea: „întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce 
scot sabia, de sabie vor pieri”. Or, într-o aceeaşi 
existenţă nu se poate verifica întotdeauna adevărul 
acestor cuvinte. Dar cum a murit llie? Nu numai că nu 
a fost masacrat, dar i s-a trimis şi un car de foc cu care 
a fost dus la Cer. Dar el şi-a primit pedeapsa pentru 
greşelile sale când a revenit pe pământ în persoana lui 
loan Botezătorul. lisus ştia cine este şi nu a făcut nimic 
ca să îl salveze; dreptatea trebuia să se împlinească. 

Creştinii credeau în reîncarnare până în secolul al 
patrulea, ca şi evreii, egiptenii, hinduşii, tibetanii... Dar 
fără îndoială, Părinţii Bisericii şi-au spus că această 
credinţă ar tărăgăna lucrurile, că oamenii nu s-ar grăbi 
să se îndrepte, şi au dorit deci să îi determine să se 
perfecţioneze într-o singură viaţă, suprimând ideea 
reîncarnării. De altfel, Biserica a inventat încet-încet 
nişte lucruri atât de groaznice ca să înspăimânte 
oamenii, încât în Evul Mediu se credea mai mult în 
Diavol, în Infern şi în pedepsele veşnice, decât în 
Dumnezeu. Biserica a suprimat deci credinţa în 


reîncarnare gândindu-se să îi oblige astfel pe oameni 
să se amelioreze mai repede, dar nu numai că aceştia 
nu s-au ameliorat, ci au devenit şi mai răi, mai 
ignoranţi!... lată de ce trebuie reluată această credinţă, 
altminteri nimic nu este cum trebuie: viaţa este lipsită 
de sens, iar Domnul prezentat de lisus ca Tatăl nostru 
ne apare ca un monstru. 

Dovada: mergeţi la un preot şi întrebaţi-l: 
„Explicaţi-mi de ce un om este bogat, frumos, 
inteligent, puternic, de ce reuşeşte în tot ce face, iar 
un altul este bolnav, urât, sărac, nenorocit şi prost?”. El 
vă va răspunde că este voinţa Domnului. Uneori vă va 
vorbi şi despre predestinare şi milostenie, dar aceasta 
nu vă va lumina prea mult. Oricum, tot despre voinţa 
Domnului este vorba. 

Din aceste răspunsuri trebuie să concluzionăm că 
Dumnezeu are capricii, face ce vrea, uneori oferă 
unora totul, şi altora nimic. Bine, să admitem, El este 
Dumnezeu, este voinţa sa, nu mai este nimic de spus, 
trebuie să acceptăm. Dar ceea ce este de neînțeles, 
este că El continuă să fie nemulţumit, furios, jignit, 
când celor cărora nu le-a dat nimic comit greşeli, sunt 
răi, necredincioşi, criminali. Din moment ce El este cel 
care le-a dat această mentalitate, această lipsă de 
inteligenţă sau de inimă, de ce să îi pedepsească. El 
care are toate puterile, nu i-ar putea face buni, cinstiţi, 
inteligenţi, înţelepţi? Nu numai că din cauza Lui ei 
comit nişte crime, dar îi mai şi pedepseşte din acest 
motiv! Ceva nu merge. De ce El nu este mai 
consecvent, mai logic, mai drept? Ar trebui măcar să îi 
lase pe oameni liniştiţi. Ah nu, El îi va arunca în Infern 
pe veşnicie! 

Nici aici ceva nu merge. Câţi ani au păcătuit? 
Treizeci, patruzeci, cincizeci ? Bine, să rămână în Infern 


tot atâţia ani, nu mai mult. Dar pentru veşnicie... este 
o cruzime de neconceput! 

In timp ce, dacă se acceptă reîncarnarea, atunci 
totul se schimbă: Dumnezeu este cu adevărat Stăpânul 
Universului, cel mai mare, cel mai nobil, cel mai drept, 
şi vom înţelege că dacă suntem săraci, proşti, 
nenorociţi, este greşeala noastră, pentru că nu am 
ştiut să folosim toate bogăţiile pe care El ni le-a dat la 
origini: noi am vrut să facem nişte experienţe 
costisitoare, şi El care este generos şi tolerant ne-a 
lăsat să abuzăm de libertatea noastre spunând: „Ah 
bine, ei vor suferi, îşi vor sparge capul, dar nu-i nimic, 
pentru că le voi da în continuare bogăţiile şi iubirea 
mea... au multe reîncarnări înaintea lor... sunt copiii 
mei şi într-o zi se vor întoarce...” 

Atunci, înţelegeţi mai bine sensul cuvintelor lui 
lisus: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel 
ceresc desăvârşit este”. Acest precept a fost înlăturat 
pentru că era prea greu de realizat. Dar, în realitate 
problema nu este de a reuşi sau nu, problema este de 
a lua acest ideal în serios şi de a tinde către el. lar 
dacă îl veţi realiza... în cât timp... depinde doar de voi, 
dar nu aceasta trebuie să vă preocupe. Poate că 
nimeni nu a reuşit să îl realizeze - perfecțiunea divină 
este atât de îndepărtată de oameni! Dar trebuie să o 
doreşti, să aspiri la ea, fiindcă această aspirație 
declanşează calităţile şi virtuțile ce există în voi ca 
putere. Beneficiaţi deci de prezenţa lor, de eficacitatea 
lor şi vă simţiţi ajutaţi, susținuți. Creatorul a pus în om 
nişte posibilități extraordinare, dar pentru a le 
declanşa şi a le face eficace trebuie să ai cel mai înalt 
ideal, deoarece acest ideal este cel care pune totul în 
mişcare. 


Un grăunte nu este altceva decât o fiinţă vie care 
apelează neîncetat la forţele şi materialele cosmosului 
pentru a-şi îndeplini sarcina. lar misiunea sa este de a 
se asemăna cu arborele care a produs-o. Creatorul a 
pus în grăunte această vocaţie de a se asemăna cu 
tatăl său, arborele; iată de ce, de îndată ce este 
plantat, dacă nu este stricat, întreaga sa lucrare se va 
îndrepta în sensul acestei vocaţii, luând din elementele 
înconjurătoare pe cele care îi convin, lăsându-le pe 
celelalte deoparte, ajungând să exprime astfel toate 
tendinţele indicate în schema ce o poartă în el. Ei bine, 
la fel este şi pentru om. Pentru că Dumnezeu a creat 
omul după asemănarea sa, înseamnă că el are 
posibilitatea, dezvoltându-se corect, să devină ca Tatăl 
său Ceresc. 

Ce se află într-un grăunte? Dacă îl tăiaţi şi îl 
puneţi la microscop, nu veţi descoperi imaginea 
arborelui. Totuşi, dacă îl puneţi în pământ, acest 
grăunte aparent neînsemnat va da naştere unei plante 
minunate, cu rădăcini, tulpină, frunze, flori şi fructe. 
Evident, dacă deschideţi grăuntele pentru studiu, nu 
veţi găsi niciodată desenul ramurilor sau al frunzelor, 
pentru că această amprentă este de natură eterică. 
Numai dacă aveţi posibilitatea de a vedea în lumea 
eterică veţi observa întreaga structură a arborelui, aşa 
cum trebuie să se dezvolte, după o anumită linie de 
forţă. 

Creşterea este deci o lucrare ce se efectuează 
după o anumită schemă, după anumite linii de forţă 
determinate, pentru ca planta să dobândească exact 
aceleaşi caracteristici ca aceea care a produs-o: formă, 
dimensiune, culoare, gust, parfum, proprietăţi. Toată 
lumea consideră acest lucru normal, natural, nu avem 
întrebări de pus, şi totuşi nu este extraordinar?... Dar 


cel mai extraordinar, este că procesul de creştere al 
grăuntelui ne poate revela misterul omului. Omul 
posedă de asemenea în sinea sa o schemă după care 
forţele care se află în el se determină, se orientează. 
Eu doresc să vă vorbesc tocmai despre ce reprezintă 
această schemă şi cum se realizează. 

Atunci când doriţi să construiți o clădire, trebuie 
mai întâi să întocmiţi un proiect, un plan. 

Deci, pentru orice clădire există un autor al 
planului, arhitectul, apoi muncitorii care o ridică şi 
evident materialele necesare construcţiei. Acelaşi lucru 
se întâmplă când un copil se formează în pântecele 
mamei sale: el se formează după o schemă, un plan, 
un program conceput de Domnii Destinului, în funcţie 
de meritele sale din viaţa trăită în precedentele 
încarnări, iar mama îi construieşte o casă, adică un 
corp corespunzător acestui plan. 

Deci, atunci când un om coboară pe pământ, el 
vine cu un germen ce conţine liniile de forţă ale 
destinului său - ca fiecare grăunte sau sămânță pe 
care o întâlnim în natură - adică o amprentă originală 
după care, o dată plantat, începe să se dezvolte şi să 
crească. După această imagine, după această 
amprentă, se va desfăşura întregul proces de creştere 
a plantei. 

In realitate, fiinţa umană nu porneşte de la un 
singur germen, ci de la şapte. Aceşti şapte germeni 
corespund diferitelor corpuri. atmic, budic, cauzal, 
mental, astral, eteric, fizic. Aceste corpuri sunt 
suporturile vieţii sale fizice (corpul fizic), afectivă 
(corpul astral), intelectuală (corpul mental), spirituală 
(corpurile cauzal, budic şi atmic). Pe măsura coborârii 
sale prin diferitele regiuni ale spaţiului, ea va primi 
germenii care vor permite corpurilor să se dezvolte 


începând cu cel mai subtil, corpul atmic, şi terminând 
cu cel mai material, corpul fizic. 

Dar să revenim la grăunte. Unii călători care au 
fost în India au povestit că au văzut nişte fachiri 
plantând un sâmbure de mango şi făcând să crească în 
foarte scurt timp un arbust din care împărțeau apoi 
fructe mulţimii. Acest fenomen se explică prin faptul că 
fachirul lucrează cu o substanţă numită akaşa în India. 
Această substanţă eterică propagată în spaţiu poate fi 
utilizată pentru accelerarea creşterii vegetației şi 
aducerea rapidă a fructelor la coacere. Deci, cel care 
ştie să se concentreze asupra acestei forţe akaşice, 
este capabil să facă să crească în foarte puţin timp un 
arbore căruia i-ar trebui altfel luni sau chiar ani. 

Dar nici un gânditor care a studiat acest fenomen 
(nu mă refer desigur la cei care au vrut să vadă în el 
numai şarlatanism) nu a descoperit că fiinţa umană îşi 
poate accelera evoluţia în acelaşi mod. Vocaţia omului 
este de a atinge perfecțiunea Tatălui său Ceresc; chiar 
dacă această evoluţie trebuie să dureze veacuri, 
milenii, fiinţa umană este zămislită pentru a atinge 
perfecțiunea divină, este înscris în structura sa. In 
realitate, ceea ce nu se ştie este faptul că ea poate 
atinge această stare de perfecţiune într-o încarnare. 
Da, este posibil, dar cu condiţia să fie capabilă să 
gândească această imagine a Domnului în sinea sa şi 
să o alimenteze folosindu-se de această materie 
akaşică, de această electricitate cosmică denumită de 
Hermes Trismegistus în Tabla de Smarald forţa 
Telesma. Indiferent de denumire ce i se dă, este vorba 
mereu de aceeaşi forţă primordială, „forţa puternică a 
tuturor forţelor”, aşa cum tot Hermes Trismegistus o 
mai numeşte, această forţă care vine din soare, al 
cărei distribuitor şi izvor inepuizabil este soarele. Una 


dintre manifestările acestei forte este iubirea, iubirea 
care mişcă din loc lumile şi al cărei aspect sexual este 
numai unul limitat. 

lată deci adevărata ştiinţă pe care foarte puţini o 
posedă: cum să lucrezi cu această forţă pentru a 
atinge perfecțiunea, această perfecţiune ce este deja 
fixată undeva în noi ca într-un grăunte. Grăuntele nu 
seamănă cu arborele, dar imaginea arborelui este 
înscrisă în el; asiguraţi-i condiţii prielnice, şi el va 
deveni un arbore, fiindcă înainte de a fi realizată în 
domeniul material, fizic, această imagine a arborelui 
este deja realizată undeva în domeniul subtil. Deci 
vocaţia acestui grăunte care suntem noi este de a ne 
apropia din ce în ce mai mult de imaginea Tatălui 
nostru Ceresc pe care îl purtăm în noi, să vibrăm la 
unison cu El, ca să ne asemănăm într-un final cu El. 

Putem afirma că această imagine divină în noi 
este Eul nostru Superior spre care tindem să fuzionăm, 
aşa cum micul grăunte care era negru, întunecat şi 
neînsemnat devine un arbore falnic, roditor, puternic. 
Priviţi un stejar: la început era o mică ghindă bună 
pentru a fi mâncată de mistreți. lar mai târziu, peste 
ani, se poate vedea un arbore măreț ce împodobeşte 
pădurea: frunzişul său purifică atmosfera, păsările îşi 
fac cuib în ramurile ale, copiii îşi agaţă leagănele de el, 
călătorii se odihnesc la umbra sa, pictorii se inspiră 
pentru tablourile lor din frumuseţea sa, ţăranii îşi taie 
lemne de foc...Ce arbore formidabil este stejarul! lar la 
început nu era aproape nimic. Nici noi nu suntem 
aproape nimic, dar dacă ştim să ne folosim de acest 
mijloc fantastic, de această „forţă puternică a tuturor 
forţelor”, pentru a lucra asupra imaginii divine ce se 
găseşte în noi, vom reuşi să ne împlinim aşa cum ne-a 
conceput Domnul. 


Se spune că Dumnezeu a creat omul după chipul 
şi asemănarea sa. Această imagine se află în noi, 
Dumnezeu însuşi a sădit-o acolo, iar noi trebuie să ne 
străduim să  realizăm acum această asemănare. 
Singura activitate demnă de acest nume este de a 
lucra pentru a ne asemăna cu Tatăl nostru Ceresc, a 
depune cel puţin nişte eforturi pentru a reuşi, a păşi 
mereu mai departe, mai sus, pentru a vedea altfel 
lucrurile în toată imensitatea şi splendoarea lor. 

Da, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, 
iar această imagine se află în germenul corpului atmic. 
Imaginea lui Dumnezeu în om nu se poate afla în 
planurile fizic, astral sau mental, altminteri s-ar putea 
concluziona că Domnul este imperfect, neîndemânatic 
şi slab. Sus, în spiritul nostru, acolo unde domnesc 
frumuseţea, perfecțiunea absolută, suntem după chipul 
Domnului. Dacă este imposibil să vedem această 
perfecţiune, este pentru că alte corpuri mai dense sunt 
ca nişte carapace ce ne împiedică să o zărim. Dar cel 
care ştie să se concentreze asupra acestui germen 
sublim care reprezintă lumina absolută, iubirea 
absolută, ajunge încet-încet să îl facă să crească şi să 
se dezvolte. 

Atât timp cât nu există nimic pentru a-l însufleţi, 
nici gând, nici sentiment, germenul va rămâne 
neproductiv şi omul va continua să-şi trăiască viaţa 
mediocră fără să ştie că există nişte mijloace de ao 
transforma. Dar în clipa în care discipolul devine 
capabil să-şi proiecteze gândul şi iubirea sa asupra 
acestui germen, nu numai că el va începe să se 
dezvolte, dar va însufleţi de asemenea şi celelalte 
corpuri care, pe măsura posibilităţilor, vor ajunge 
încet-încet să se transforme. Din momentul în care 
reuşeşte să însufleţească această amprentă în el, ea 


va influenţa progresiv celulele întregului corp, creând 
între ele o armonie extraordinară. 

Se spune în Cabală că primul om care trăia în 
grădina Edenului, omul cosmic, numit Adam Kadmon, 
avea exact chipul Domnului. Dar mai târziu, atunci 
când intelectul s-a trezit în el (acest proces fiind 
reprezentat de şarpele încolăcit în jurul Pomului 
Cunoaşterii Binelui şi Răului), el a fost tentat să-şi 
lărgească orizontul cunoaşterii şi a părăsit Paradisul 
(adică a coborât în regiunile din ce în ce mai dense ale 
materiei unde a cunoscut frigul, întunericul, boala, 
moartea), iar spiritele naturii şi ale animalelor care 
până atunci i se supuneau s-au îndepărtat de el şi au 
început să îl hărţuiască. 

Atunci când omul îşi va regăsi primul său chip, 
toate spiritele universului i se vor supune din nou şi tot 
ce le va cere ele vor duce la îndeplinire. Până atunci, el 
se va asemăna cu acel fiu risipitor din pildă care, după 
ce şi-a părăsit casa părintească şi a plecat în lume, a 
ajuns paznic la porci. Dar cel puţin acest fiu risipitor a 
înţeles că trebuia să se întoarcă la casa părintească... 
Veţi reuşi şi voi să înţelegeţi că trebuie să vă întoarceţi 
la Izvor pentru a găsi lumina, iubirea, viaţa Tatălui 
Ceresc? 

In fiecare dimineaţă când asistăm la răsăritul 
soarelui, noi ne întoarcem spre Izvor, fiindcă pe 
pământ soarele este expresia Divinităţii. Nici un Iniţiat 
nu vă va spune că soarele este Dumnezeu însuşi, nici 
eu nu vă voi spune acest lucru, dar sub aspectele sale 
de lumină, de căldură şi viaţă, soarele este cel mai bun 
simbol al Sfintei Treimi. Dacă ne vom apropia în mod 
conştient de el în fiecare dimineaţă, el va alimenta şi 
întări această mică trinitate ce o purtăm deopotrivă în 
noi: intelectul nostru care are nevoie de lumină, inima 


noastră care are nevoie de căldură, de iubire, şi voinţa 
noastră care are nevoie de viaţă, de energie. Dar 
creştinii care nu au dorit să vadă în soare expresia 
Sfintei Treimi, fiindcă aceasta le părea o concepţie 
păgâna sau sălbatică, au preferat să o caute în nişte 
imagini moarte care nu exprimă nimic, nu radiază şi 
deci nu sunt deloc utile. 

Contemplând soarele, veţi permite acestei forţe 
akaşice, forţa Telesma, ce se propagă străbătând 
spaţiul să însufleţească, în sâmburele sublim pe care îl 
purtaţi în voi, această imagine care este amprenta 
perfectă a Creatorului. în clipa în care veţi reuşi să 
regăsiţi această imagine în voi, spiritele naturii, cele 
patru elemente se vor pune în slujba voastră; dacă 
aveţi ceva să le cereţi, ele vor ti foarte mulţumite să vă 
sară în ajutor, fiindcă vor sesiza în voi această imagine 
pe care o respectă. Dar dacă nu o văd în voi, ele vor 
lucra împotriva voastră şi pot chiar să vă distrugă. 
Astfel unii magicieni negri care au dorit să comande 
spiritelor naturii au devenit victimele acestora; spiritele 
s-au răzbunat şi i-au distrus, deoarece lor nu le place 
să se supună unor oameni care nu au nici iubire, nici 
puritate, nici lumină, nu le place să li se impună o 
voinţă prin nişte conspirații magice. Singura forţă pe 
care ele o respectă este lumina proiectată de lIniţiat 
atunci când a reuşit să facă să apară în sine adevărata 
amprentă a Domnului. 

De ce este lăsată creştinătatea fără lumină, 
împotmolindu-se în nişte noţiuni atât de ineficace, 
inutile şi chiar nocive? Dovada, de două mii de ani lisus 
a spus: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru 
Cel ceresc desăvârşit este”, dar oare creştinii caută cu 
adevărat perfecțiunea Tatălui lor Ceresc? Ei sunt 
mereu temători, geloşi, păcătoşi, mânioşi, invidioşi, 


senzuali... Aceasta este oare Divinitatea? Noţiunile, 
cunoştinţele ce le-au fost date sunt deci insuficiente ca 
să se poată transforma cu adevărat. Ei au nevoie de 
ceva în plus. Unii vor spune: „Cum aşa? Ei au totul! 
Totul se găseşte în Evanghelii!” Da, ştiu, dar oare 
Evangheliile au fost înţelese? Eu sunt convins mai mult 
ca oricine că Evangheliile conţin nişte comori, dar nişte 
comori ce nu au fost încă descoperite şi încă mai puţin 
aplicate. Da, se găseşte totul în Evanghelii, dar în 
mintea creştinilor nu se găseşte mai nimic. 

Filosofia lui Hristos îl duce pe om spre împlinirea 
celui mai înalt ideal: să se asemene cu acest model 
divin ce îl poartă în sinea sa în planul atmic. Dacă lisus 
a putut să spună: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum 
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”, aceasta 
înseamnă că în fiecare creatură este depusă, ca un 
grăunte, această imagine a perfecțiunii Tatălui Ceresc, 
şi hrănind acest grăunte, udându-l, însufleţindu-l, vă 
veţi apropia încet-încet de perfecțiunea sa. Dar numai 
înaltul ideal vă poate ajuta să ajungeţi până acolo. 

Mama care aşteaptă un copil nu ştie cum se 
zămisleşte acest copil, ea nu conştientizează nimic, şi 
totuşi copilul se formează după o schemă invizibilă 
conținută în germenul ce l-a primit. Ea însăşi nu ştie 
nimic, dar în subconştientul ei există nişte forţe care 
ştiu foarte bine ce să facă. Fot la fel puteţi încuraja şi 
voi creşterea acestui germen divin. De aceea, atunci 
când vă rugaţi, când meditaţi, încercaţi să urcați până 
la culmea fiinţei voastre, deoarece de acolo, din vârf 
sau din inimă (cuvântul este diferit, dar este acelaşi 
demers interior) se vor revărsa nişte forţe şi energii ce 
vor schimba totul în voi, până la vibrația celei mai mici 
celule, a celui mai mic atom al fiinţei voastre. 


Cap. 4 - „Căutaţi mai întâi împărăţia lui 
dumnezeu şi dreptatea lui” 


Dacă studiaţi, dacă faceţi nişte experienţe, veţi 
deveni conştienţi că nici o activitate nu se poate 
compara ca necesitate, frumuseţe sau măreție cu 
aceea pe care ne-a propus-o lisus când a spus: 
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea 
Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. împărăţia lui 
Dumnezeu sintetizează cele mai preţioase calităţi: 
înţelepciunea, iubirea, forţa, frumuseţea şi mai ales 
armonia...deci o viaţă foarte binefăcătoare pentru 
întreaga lume. 

Vă puteţi întreba de ce este precizat: împărăţia lui 
Dumnezeu şi „dreptatea Lui”. Desigur, Impărăţia lui 
Dumnezeu, în înalt, nu are nimic de-a face cu 
dreptatea, altfel nu ar mai fi împărăţia lui Dumnezeu 
care este numai o lume a iubirii, a generozităţii, a 
bunătăţii. Dreptatea aparţine planului fizic, aici, printre 
oameni, şi ea devine necesară în clipa în care 
împărăţia lui Dumnezeu trebuie să coboare pentru a se 
manifesta pe pământ. 

Nimeni nu comite crime în Cer, atunci de ce ar fi 
trebuit să existe o dreptate? în Cer sunt numai nişte 
fiinţe luminoase şi pline de iubire, iar justiţia nu-şi are 
raţiunea de a fi decât în locurile unde se află oameni 
care încalcă legea. lată de ce se vorbeşte despre 
împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea sa: fiindcă în clipa 
în care împărăţia lui Dumnezeu va veni pe pământ, 
toate creaturile nu vor fi încă în acea stare de 
iluminare ce le permite să primească legea iubirii. Da, 
chiar dacă împărăţia lui Dumnezeu va veni pe pământ, 
să nu vă închipuiţi că toţi oamenii se vor transforma; 
va fi numai elita, fiinţele cele mai înțelepte, cele mai 


bune, care vor instala împărăţia lui Dumnezeu, iar 
celelalte vor accepta autoritatea acestei elite. Va 
exista deci o dreptate, deoarece este imposibil să 
existe un pământ lipsit de legi, şi nu numai nişte legi 
pentru a pedepsi, ci şi pentru a călăuzi, a orienta. 

Da, chiar dacă împărăţia lui Dumnezeu vine pe 
pământ, oamenii nu vor deveni perfecţi într-o clipă. 
Este absolut imposibil, este nevoie de timp. Va exista 
la început o minoritate de fiinţe foarte evoluate care 
vor înţelege şi vor accepta aceste idei ale împărăției lui 
Dumnezeu pe pământ, ele vor conduce, iar celelalte 
vor fi obligate să le urmeze, aşa cum coada ascultă de 
cap. Ele vor avea posibilitatea de a se integra acestei 
minorităţi care va forma împărăţia lui Dumnezeu, şi 
nimeni nu va protesta când va vedea noua viaţă care i 
se propune, cu o nouă organizare socială atât de 
benefică tuturor creaturilor. în acel moment nu se va 
mai vedea ce se vede astăzi: nişte ţări care încearcă să 
se organizeze şi să se întindă pe seama altora, fiindcă 
fiecare vrea să fie primul, cel mai mare, cel mai 
puternic. 

Împărăţia lui Dumnezeu este o lume a armoniei, a 
fericirii, a bucuriei, iar această lume nu poate exista pe 
pământ dacă nu există dreptate, deoarece, chiar dacă 
împărăţia lui Dumnezeu vine pe pământ, nu toţi 
oamenii vor fi suficient de evoluaţi pentru a aprecia 
această milostenie divină, acest belşug, şi nu l-ar 
putea folosi în bine. Va fi deci necesar să se impună o 
justiţie, dar o altă justiţie, nu cea a oamenilor ignoranţi 
care întocmesc deseori nişte legi inutile sau nedrepte. 

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi 
dreptatea Lui”, şi nu a noastră care se bazează pe 
interes. Desigur, suntem obligaţi să ne gândim la 
locuinţă, la hrană, la îmbrăcăminte...Dar oamenii îşi 


pierd bucuria şi entuziasmul oprindu-se aici, 
preocupându-se numai de aceste probleme. Da, fiindcă 
aceste idei ce îi frământă zi şi noapte nu declanşează 
forţele sublime ale Cerului. într-o bună zi se vor studia 
în laboratoare consecinţele fiecărei ocupaţii şi se va 
descoperi că starea oamenilor depinde de gândurile pe 
care ei le agită în minte, de regiunea, de cercul în care 
gândurile lor i-au întemnițat. Ştiinţa va demonstra într- 
o zi aceste lucruri, dar eu nu voi aştepta ca ştiinţa să 
se pronunţe, pentru a crede şi a mă decide să 
îndeplinesc anumite lucrări. 

Cunoscând acum acest adevăr, puteţi să îl folosiţi, 
adică să vă schimbaţi punctul de vedere, atitudinea, 
metoda, şi veţi vedea că acolo unde toţi sunt nefericiţi 
şi gata să se înece, voi înotaţi, plutiţi, străluciți, reuşiţi 
să rezolvaţi toate problemele; da, fiindcă trăiţi într-o 
altă ordine a lucrurilor la fel de reală şi chiar mai reală 
decât tot restul. 

Cel mai important lucru este cum folosiţi şi în ce 
scop aceste energii pe care le posedaţi. Dacă vă simţiţi 
trişti şi nefericiţi, este pentru că vă deplasaţi într-un 
cerc prea limitat; lărgiţi acest cerc şi veţi atrage din 
univers forţele şi entităţile care vor veni să vă lumineze 
şi să vă ajute. Vă ofer deci un remediu: lărgiţi cercul 
activităţii mentale, şi dacă până în prezent nu v-aţi 
avut decât pe voi sau familia voastră ca un centru de 
interes... sau chiar dacă sunteţi primarul unui mic sat 
sau şeful statului, lărgiţi-vă în continuare preocupările 
voastre până la infinit; îmbrăţişaţi sistemul solar, întreg 
cosmosul, până la Creator, şi nu vă veţi mai simţi atât 
de mici, de năpăstuiţi, de părăsiţi. Veţi deveni un factor 
binefăcător pentru omenire, veţi deveni un creator, iar 
Inteligenţele Sublime din înalt nu vor face nimic fără să 
vă cheme să participaţi la întrunirile lor unde decid în 


privinţa destinului ţărilor şi al continentelor. Nu mă 
credeţi?... Fiţi convinşi că aceste entităţi superioare îi 
apreciază enorm pe cei care lucrează din tot sufletul şi 
inima lor pentru binele întregii lumi. Aici poate că 
sunteţi un necunoscut, nimeni nu vă respectă, dar în 
timpul somnului divinităţile vă invită să participaţi la 
deciziile lor. lată ce ştiinţa oficială nu cunoaşte încă, ea 
fiind departe de a bănui misterele fiinţei umane, ce 
este un suflet, ce este un spirit, şi până unde se 
desfăşoară activităţile lor. 

De acum înainte, încercaţi să vă părăsiţi micile 
preocupări şi să înţelegeţi că există altceva pe pământ 
decât soţia sau soţul vostru, copiii, meseria, casa 
voastră!... Aşezaţi pe primul plan ideea de a participa 
la această lucrare pentru împărăţia lui Dumnezeu pe 
care milioane şi milioane de entităţi o îndeplinesc 
peste tot în lume. Viaţa voastră devine inutilă atât timp 
cât nu veţi lucra conştient, cu toate mijloacele de care 
dispuneţi, pentru această idee sublimă a împărăției lui 
Dumnezeu. în ziua în care veţi înţelege cu seriozitate 
aceasta, destinul vostru se va schimba. 

Acum vine o nouă epocă în care toţi se vor ocupa 
de împărăţia lui Dumnezeu, pentru că toţi vor înţelege 
că nu vor fi niciodată fericiţi individual atât timp cât 
problemele colectivităţii nu vor fi rezolvate. Unii îşi 
închipuie că vor afla fericirea pescuind în nişte ape 
tulburi. Ah nu, numai când situaţia întregii colectivităţi 
vor extrage forţele din această colectivitate. 

Evident, lucrând pentru împărăţia lui Dumnezeu, 
veţi percepe că ea nu se realizează nici repede, nici 
uşor. De aceea, dacă nu cunoaşteţi Ştiinţa lIniţiatică 
veţi fi foarte dezamăgiţi şi nefericiţi, veţi avea impresia 
că rugăciunile şi munca voastră nu folosesc la nimic. 


Dar dacă cunoaşteţi legile, chiar dacă nu credeţi că 
împărăţia lui Dumnezeu se poate realiza aşa de repede 
din cauza tuturor oamenilor neştiutori, egoişti şi răi 
care populează pământul, o veţi dori în continuare şi 
veţi lucra pentru ea. De ce? Pentru că aţi învăţat cum 
sunt construite fiinţa umană şi universul şi legăturile 
dintre ele; ştiţi deci că dorinţele, gândurile şi cuvintele 
ce le răspândiţi în jurul vostru declanşează în lumea 
invizibilă nişte forţe care se întorc la voi. 

Acum vă voi spune ceva important. Chiar dacă nu 
o puteţi realiza, este de dorit să lucraţi pentru 
împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea sa, iar dacă nu o 
veţi realiza în lumea întreagă, o realizaţi cel puţin în 
voi înşivă, şi voi sunteţi cei care aţi câştigat. Da, 
această idee impersonală, luminoasă, este atât de 
sublimă şi puternică încât declanşează nişte puteri 
nemaipomenite în adâncurile fiinţei umane. Pentru 
realizarea în lume a împărăției lui Dumnezeu este 
necesar ca o întreagă colectivitate să lucreze, milioane 
de persoane. Altminteri, cum s-ar putea înfăptui când 
pe pământ există mai mult de patru miliarde de indivizi 
care i se opun, care nu sunt luminaţi, care sunt mereu 
mânaţi de tot felul de pofte şi instincte primare? 

De altfel, toţi oamenii foarte inteligenţi şi instruiți 
vă vor spune: „La ce bun?... Este stupid să faci un lucru 
despre care ştii dinainte că nu va da nici un rezultat”. 
Aceşti oameni atât de inteligenţi nu ştiu că beneficiază 
ei înşişi în acel moment de lucrarea lor, pentru că 
împărăţia lui Dumnezeu se instalează în cel care o 
doreşte, care o iubeşte, care o caută. Sunt nişte legi 
fizice, chimice, mecanice! Această împărăție a lui 
Dumnezeu care este o stare de armonie, de echilibru, 
de sănătate, de bucurie, de fericire, de inspiraţie, de 
poezie, se împlineşte în tine însuţi, chiar dacă nu o poţi 


transmite altora dacă ei nu sunt atât de receptivi. 
Fericirea pe care o doriţi pentru alţii vă face fericiţi; 
lumina pe care o doriţi pentru alţii vă luminează; 
puritatea pe care o doriţi pentru alţii vă purifică. 

Majoritatea rămâne însă departe de aceste 
aspirații înalte, se ocupă numai cu nişte lucruri 
mărunte uşor de realizat. în timp ce acela care 
cunoaşte legile îşi spune: „Nu este prea greu să 
realizez ceea ce doresc, trebuie numai să mă descurc 
puţin... Da, dar nu voi obţine nici înţelepciunea, nici 
fericirea, nici împlinirea. Fiindcă după legea afinități, 
eu ştiu că dacă voi semăna nişte grăunţe obişnuite, voi 
obţine o recoltă obişnuită”. Toţi cei care nu cunosc 
acest lucru se avântă în nişte acţiuni uşoare, 
realizabile. Ei bine, nu este ceva inteligent. 

Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că ar fi fericiţi 
dacă vor poseda o anumită sumă de bani sau o 
diplomă, ar face o anumită călătorie sau s-ar căsători 
cu o anumită femeie. Este fals, deoarece achiziţiile 
exterioare nu au decât puţin de-a face cu adevărata 
fericire. Ei vor realiza în exterior, dar în interior nu vor 
avea nimic. Vă spun sincer: eu am ales ceea ce este 
irealizabil, cel mai imposibil lucru pe care ştiu că nu îl 
voi putea realiza niciodată, dar în sinea mea el se va 
împlini. 

Veţi replica: „Dar este ciudat, absurd, nimeni nu 
ne-a spus asemenea lucruri până acum, dimpotrivă, 
am fost mereu sfătuiţi să avem numai un ideal 
accesibil, să ne dorim numai nişte lucruri realizabile”. 
Da, eu ştiu, dar priviţi cum sunt oamenii atunci când au 
obţinut ce au dorit! Sunt ei într-adevăr satisfăcuţi şi 
fericiţi? Da, pentru o clipă, dar de îndată ce scopul 
dispare, ei îşi pierd elanul, entuziasmul. în timp ce alţii 
care nu au obţinut niciodată ce şi-au dorit, sunt mereu 


fericiţi din cauza acestor dorinţe neîmplinite. Cum se 
explică aceasta? Fiinţa umană are nişte posibilităţi 
infinite în gândirea şi dorinţele sale. în lumea sufletului 
şi a spiritului nu există limite pentru ea. Dacă fiinţa 
simte unele limite, înseamnă că ea însăşi s-a limitat. 
Din nefericire, foarte puţini oameni sunt capabili să 
hrănească nişte vise irealizabile ştiind că, datorită vieţii 
lor interioare, dorinţele şi gândurile lor vor deveni atât 
de pure şi luminoase încât se vor putea înălța sus în 
spaţiu unde vor atinge nişte fiinţe, nişte elemente ce 
corespund exact naturii lor şi pe care le vor atrage la 
ei. 

Dacă nu se poate realiza împărăţia lui Dumnezeu, 
măcar se poate lucra la ea, se poate dori, fiindcă în 
acest fel o construim în noi înşine. lar când pe pământ 
vor exista mulţi oameni care vor crea în ei această 
stare perfectă de pace şi armonie, care este împărăţia 
lui Dumnezeu, ea se va realiza inevitabil într-o bună zi 
şi în planul fizic. Dacă oamenii şi-ar cunoaşte propria 
lor structură, structura universului şi ce au nevoie, ar 
spune: „îmi este egal dacă împărăţia lui Dumnezeu se 
realizează sau nu. Ceea ce este sigur este că, 
gândindu-mă la ea, nu voi fi într-o stare de 
nesiguranţă, de nelinişte şi dezintegrare. Gândindu-mă 
la împărăţia lui Dumnezeu, eu lucrez pentru mine, 
trimit nişte gânduri luminoase, şi dacă alţii nu vor să le 
primească, acestea se vor întoarce la mine”. lată 
adevărata cunoaştere, adevărata ştiinţă. 

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi 
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. 
Da, toţi cei care au căutat împărăţia lui Dumnezeu au 
văzut că tot restul le-a fost dat. Şi eu consider că tot 
restul nu merită osteneala. Ce reprezintă tot restul 
pentru cel care posedă deja împărăţia lui Dumnezeu în 


sinea sa? De altfel nu s-a spus „când veţi avea 
împărăţia lui Dumnezeu toate acestea se vor adăuga 
vouă”, nu, ci „căutaţi mai întâi împărăţia lui 
Dumnezeu”; adică, chiar înainte de a o avea, numai 
căutând-o,  concentrându-vă asupra ei, dorind-o, 
aspirând la ea cu toate forţele, fără să fiţi tentaţi sau 
abătuţi din drum, restul vă va fi dat. Ce înseamnă 
„toate acestea?” Sunt împrejurările favorabile, banii, 
timpul, sănătatea, prietenii, libertatea... lată ce 
înseamnă „toate acestea”: condiţiile pentru a le obţine. 
Fiindcă nimic nu poate egala împărăţia lui Dumnezeu 
atunci când o aveţi: este o stare de fericire, de 
armonie, de pace, de iubire, de puritate, de 
perfecţiune, de împlinire. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult 
fiindcă ea îmbrăţişează totul? Dar până să realizăm 
„toate acestea”, sunt necesare nişte mijloace, nişte 
condiţii, şi „acestea se vor adăuga vouă”, ceea ce este 
dat omului atunci când caută împărăţia lui Dumnezeu. 

Vă rămâne acum un lucru de făcut, să încercaţi să 
verificaţi. Dar cei mai mulţi oameni au atâtea lucruri ce 
îi tentează, ce le sar în ochi, încât pentru împărăţia lui 
Dumnezeu nu mai rămân candidaţi. Cei care sunt cu 
adevărat luminaţi caută însă numai împărăţia lui 
Dumnezeu şi Dreptatea sa, pentru că ştiu că pământul 
şi cerul le vor aparţine. Evident, aceasta nu se va 
întâmpla în câteva luni sau câţiva ani, dar pentru cei 
înfometați şi însetaţi de lucrurile măreţe nu există 
altceva de dorit. încercaţi, avântaţi-vă, şi veţi vedea că 
tot restul va păli; vă veţi da seama că până atunci aţi 
căutat numai decepţiile, umbrele, vidul. 

Eu vă mărturisesc sincer, chiar dacă aş şti că 
împărăţia lui Dumnezeu nu se va realiza niciodată, voi 
continua să o doresc: eu am înţeles că voi câştiga, 
pentru că această stare de împlinire şi armonie va fi 


realizată cel puţin în inima mea, în sufletul, în gândul 
meu. Dacă veţi înţelege şi voi această lege, încă de 
astăzi viaţa vi se va schimba: veţi părăsi preocupările 
banale şi limitate înălţându-vă în sfera gândurilor şi a 
dorințelor nobile, măreţe şi generoase, ce nu vă vor 
lăsa în aceeaşi stare de conştiinţă, ci vă vor ridica şi 
pune în contact cu alte regiuni, cu alţi curenţi, cu alte 
entităţi; veţi păşi astfel mai sus în măreţia, în 
înţelegerea sublimă, veţi pătrunde în nişte regiuni 
unde se află alte entităţi, mai frumoase, mai evoluate, 
care vă vor oferi tot ce posedă. Urcaţi deci, urcați, 
împlinindu-vă, întărindu-vă. 

Trebuie să înţelegeţi acest mecanism. Fiecare 
gând, fiecare sentiment, fiecare dorinţă, fiecare gest 
are afinități cu nişte entităţi, cu nişte elemente din alte 
regiuni, şi le atrage. lată de ce insist: nu trebuie să vă 
preocupe atât de mult dacă împărăţia lui Dumnezeu se 
va realiza sau nu pe pământ. Ceea ce contează este ca 
împărăţia lui Dumnezeu să se realizeze în voi înşivă. 

Realizarea împărăției Lui Dumnezeu nu depinde 
de noi. Dumnezeu Însuşi va decide aceasta. Realizarea 
depinde de Domnul, dar eforturile depind de noi. 
Această filosofie ne arată că, şi în cazul în care te 
îndoieşti, chiar dacă nu crezi că împărăţia lui 
Dumnezeu se poate realiza, trebuie să îţi continui 
totuşi lucrarea. Nu are nici o importanţă dacă vă 
îndoiţi, dacă nu credeţi, aveţi dreptul să nu credeţi. Dar 
nu aveţi dreptul să vă opriţi să lucraţi. îndoiţi-vă cât 
doriţi, dar continuaţi să lucraţi şi împărăţia lui 
Dumnezeu se va strecura în voi, este de ajuns. Atunci 
când mulţi oameni vor realiza pe pământ împărăţia lui 
Dumnezeu ca stare de conştiinţă, ea va deveni 
contagioasă, întreaga lume va urma exemplul, şi în 


scurt timp împărăţia lui Dumnezeu va deveni o 
realitate pentru toţi. 

Pentru moment, problema suntem noi. Noi trebuie 
să lucrăm, să ne străduim; apoi legile cosmice vor 
trece la realizare, la concretizare. Fiindcă de multă 
vreme mii şi mii de spirite au lucrat în această direcţie, 
noi nu suntem primii, şi toţi insistă ca dorinţele, 
rugăciunile, ideile lor să se împlinească. Ei insistă, 
doresc, dar nu mai pot face nimic acum. Cei vii pot 
totul. Cei care se află în lumea de dincolo pot influenţa 
gândurile, sentimentele şi conştiinţa celor vii, dar nu 
au nici o putere asupra materiei. Cei vii au nişte puteri 
nemaipomenite fiindcă sunt în contact cu lumea fizică, 
lată de ce Cerul are nevoie de lucrători, de nişte fiinţe 
evoluate care să participe la această măreaţă lucrare: 
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. 

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi 
dreptatea Lui”, lată o frază din Evanghelii asupra 
căreia trebuie să lucraţi. Mai există în Evanghelii 
câteva pasaje asupra cărora trebuie să vă opriţi, de 
exemplu: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu 
lucrez”. Să lucraţi cu lumina, să vă identificaţi cu ea, 
pentru a putea spune într-o bună zi: „Eu sunt Lumina 
lumii”... „Eu sunt învierea şi viaţa”. Trebuie să alegeţi 
din Evanghelii acele pasaje ce reprezintă idealul sublim 
de atins şi să lucraţi cu ele. Unii vor alege câteva 
porunci: să nu fure, să nu-şi dorească soţia altuia...dar 
nu este mare lucru: ei nu tură, nu seduc pe nimeni, dar 
ce au obţinut cu adevărat în lumea spirituală? Trebuie 
să dorim împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ne dorim 
această stare de perfecţiune, fiindcă celelalte calităţi şi 
virtuţi sunt conţinute din plin în ea, şi nu numai să ne-o 
dorim, dar să facem totul pentru a o dobândi. 


Chiar dacă sunteţi slabi, chiar dacă nu sunteţi 
pregătiţi, chiar dacă nu sunteţi instruiți, nu are nici o 
importanţă: toţi sunt acceptaţi în această lucrare 
pentru împărăţia lui Dumnezeu. Chiar dacă veţi pune 
numai o cărămidă, participaţi şi primiţi aceeaşi 
răsplată ca primii veniţi. Este spus în Evanghelii: cei 
care au venit ultimii au fost răsplătiți la fel ca aceia 
care au venit primii. Se poate să fiţi primii, dar dacă aţi 
lucrat încet, fără iubire, fără convingere, nu veţi fi prea 
mult recompensaţi (A se vedea conferinţa: „Primii vor 
fi ultimii”, Vol. 9 din Opere Complete). Pentru că în 
această lucrare contează participarea, calitatea 
participării voastre şi nu numărul de ore lucrate. Unii 
vor ajunge ceva mai târziu, dar lucrează cu atâta 
însufleţire!... lar acest avânt contează cel mai mult în 
lumea divină. Da, intensitatea sentimentului. Omul 
este recompensat după intensitatea iubirii sale şi a 
gândului său. 


Cap. 5 - „Precum în cer şi pe pământ” 


De secole şi milenii un mare număr de religii, de 
curente de gândire, de tendinţe filosofice au apărut în 
istorie, şi pentru a simplifica, putem împărţi aceste 
tendinţe în două categorii: cele care îl îmboldesc pe om 
să evadeze de pe pământ, şi cele care, dimpotrivă, îl 
împing să se ataşeze de pământ. 

Sistemul filosofic ce le îndeamnă pe creaturi să 
părăsească pământul sub pretext că acesta este o 
lume a imperfecţiunii şi a suferinţei se poate spune, în 
rezumat, că este budismul care de altfel a influenţat, 
mai mult sau mai puţin, şi alte mişcări spiritualiste. Cât 
despre filosofia ce îl împinge pe om să se agaţe de 


pământ, să-şi caute fericirea şi toate satisfacţiile sale 
pe pământ, aceasta este desigur materialismul. 

Veţi replica: „Dar în ce categorie să situăm 
creştinismul?” Ah, creştinismul, aici este problema... 
Creştinismul nu ştie el însuşi ce este, el nu se 
cunoaşte. De altfel, creştinismul şi filosofia lui Hristos 
sunt două lucruri diferite. 

Creştinismul ar putea deveni adevărata filosofie a 
lui Hristos dacă creştinii ar înţelege că fiind spiritualişti, 
trebuie deopotrivă să se ocupe de pământ, să lucreze 
asupra lui cu gândurile, sentimentele şi faptele lor, 
pentru a face din el o grădină pe care Domnul o va 
vizita. Nici cei care doresc să se agaţe de pământ, nici 
cei care se gândesc numai cum să îl părăsească mai 
repede nu vor reuşi să realizeze fericirea omenirii. A 
treia soluţie, care este adevărata filosofic a lui Hristos, 
a tuturor mărilor Iniţiaţi, deci şi a noastră, nu este de a 
fugi pentru a ne adăposti în Cer, ci a ne impregna cu 
tot ce există în Cer pentru a-l face apoi să coboare pe 
pământ astfel ca el să devină o grădină de paradis, 
împărăţia lui Dumnezeu. Adevăratul spiritualist, 
adevărul creştin nu dispreţuieşte pământul, el lucrează 
să îl transforme. 

lată de ce v-am spus că rezumatul filosofiei lui 
lisus este rugăciunea pe care a dat-o discipolilor săi. 
Această rugăciune reprezintă un întreg program: „Tatăl 
nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, 
Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe 
pământ”... Budiştii nu au afirmat niciodată că 
pământul ar trebuie să devină ca Cerul. Dimpotrivă, ei 
părăseau pământul pentru a merge în Cer şi nu se 
gândeau 

deloc că este posibil să transforme pământul. Dar 
lisus credea că într-o bună zi oamenii ar putea să se 


unească pentru a organiza pământul şi a face din el o 
locuinţă a spiritelor luminoase. El a crezut în aceasta şi 
a lăsat un întreg program de îndeplinit. 

Dar pentru ca pământul să fie ca Cerul, nu este 
suficient să se recite: „Facă-se voia Ta precum în cer şi 
pe pământ!”, fiindcă nimic nu se va realiza aşa. Noi 
suntem cei care, lucrând, trebuie să realizăm acest 
program. Să nu ne închipuim că împreunându-ne 
mâinile şi meditând la părăsirea pământului îl vom 
convinge pe Dumnezeu să aranjeze totul. Niciodată! 
Această rugăciune se va realiza numai prin lucrarea 
fiecăruia dintre noi. 

Dacă unii creştini, influenţaţi de alte doctrine, vor 
să părăsească lumea, este treaba lor, dar ei trebuie să 
ştie că lisus nu a lăsat o astfel de filosofic şi că este o 
idee introdusă ulterior. Pentru că o religie nu rămâne 
niciodată la fel de pură ca la origini, ea primeşte 
întotdeauna influenţele altor filosofii, ale altor religii. 

Religia lui lisus reprezintă cea mai înaltă 
spiritualitate orientată spre o lucrare de realizat aici pe 
pământ. Toţi cei care s-au refugiat în mănăstiri, în 
grote, au procedat desigur bine, dar majoritatea dintre 
ei nu se gândeau decât la sufletul lor, vroiau mereu să- 
şi salveze sufletul, 

iar aceasta nu este iubire, nu este învăţătura lui 
Hristos. 

lisus a adus o învăţătură a iubirii şi a fraternității 
care nu exista atunci în nici o altă religie. Când spunea: 
„lerusalime, lerusalime... de câte ori am voit să adun 
pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi”... 
el subinţelegea o viaţă de fraternitate şi iubire între 
oameni. lar când se ruga ca totul pe pământ să fie ca 
în Cer, este pentru că în înalt toate creaturile sunt o 
singură fiinţă: ele se înţeleg, se iubesc, comunică între 


ele, în timp ce aici pe pământ ele sunt separate, 
divizate, ostile. în asemenea condiţii ordinea ce există 
în înalt este departe de a se instala pe pământ. 

în Tabla de Smarald, Hermes Trismegistul spunea: 
„Ceea ce este jos este la fel cu ce este în înalt”, adică 
tot ceea ce este jos, pe pământ, este la fel cu ce este 
sus în Cer. Dacă se compară această frază cu aceea a 
lui lisus: „Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ”, 
se poate spune că Hermes constată un lucru, în timp 
ce lisus îl doreşte. în realitate, aceste două fraze se 
referă la două regiuni diferite. Când Hermes 
Trismegistul spune: ceea ce este jos este la fel cu ce 
este în înalt, el vorbeşte despre cele trei lumi minerală, 
vegetală, animală, care sunt de fapt o reflectare 

fidelă a lumii din înalt. Numai oamenii, pentru că 
au fost înzestrați cu o voinţă liberă, ceea ce nu este 
cazul pentru minerale, vegetale şi animale, nu 
respectă această lege a corespondenţelor. Lumea 
umană este singura pentru care nu se poate spune: 
„Ceea ce este jos este la fel cu ce este în înalt”. De 
aceea lisus a formulat această dorinţă: „Facă-se voia 
Ta pe pământ - adică în lumea oamenilor - precum în 
cer”. 

Hermes Trismegistul poseda „ştiinţa celor trei 
lumi”, de unde şi numele său „Trismegistul”: de trei ori 
foarte mare, iar aceste trei lumi au fost interpretate de 
toţi comentatorii ca lumea divină, lumea astrală şi 
lumea fizică. Este corect, dar Hermes Trismegistul 
vorbea şi de regnul mineral de unde extrăgea piatra 
filosofală, de regnul vegetal care îi dădea chintesenţa 
numită elixirul vieţii veşnice, şi de regnul animal unde 
găsea puterea baghetei magice. lar de lumea 
oamenilor s-a ocupat deci lisus. Rostind: „Facă-se voia 


Ta precum în cer şi pe pământ”, fiecare trebuie să 
lucreze pentru a fi în armonie cu ordinea cosmică. 

Din nefericire, nu este şi interpretarea dată de 
creştini acestei fraze. Ei o repetă, dar nu se simt deloc 
obligaţi să creeze împărăţia lui Dumnezeu în ei înşişi, 
ei vor ca aceasta să vine din exterior, ca să profite de 
ea. Ei bine, nu, ea nu va veni niciodată astfel, iar dacă 
nu a venit încă, este din cauză că oamenii nu ştiu cum 
să o dorească, cum să o ceară. Dacă arti ştiut, ea ar fi 
venit deja!... Vreţi să ştiţi cum trebuie să o cereţi? 
Exact cum v-am spus: fiecare trebuie să o realizeze 
mai întâi în sine, şi atunci ea se va realiza şi în exterior. 
Numai astfel împărăţia lui Dumnezeu va putea cobori 
pe pământ. Cum ar putea veni la nişte oameni a căror 
inimă şi intelect sunt pline de dezordine, egoism şi 
răutate? Adevăratele transformări exterioare se fac 
numai după transformările interioare, pentru că lumea 
exterioară este o reflectare, o  concretizare, o 
materializare a lumii spirituale. Nimic nu poate veni în 
exterior, dacă nu a venit mai întâi în interior. Cum ar 
putea un om prost să facă ceva inteligent când 
inteligenţa îi lipseşte în interior? 

împărăţia lui Dumnezeu nu poate exista în 
exterior dacă ea nu există mai întâi în interior. Un 
întreg este constituit din nişte elemente; dacă se 
înlătură aceste elemente, întregul dispare. împărăţia 
lui Dumnezeu pe pământ este o ordine socială 
constituită de nişte fiinţe luminate, dezinteresate şi 
însufleţite de un înalt ideal. Dacă ele nu există, cum vă 
închipuiţi că ar exista această ordine? Ea se poate 
menţine numai datorită indivizilor, caracterului lor, 
calităţilor şi virtuţilor acestora. Este formidabil cum 
oamenii nu au înţeles încă acest lucru! 


Cei mai mulţi oameni se comportă ca şi cum ar fi 
venit pe pământ numai să mănânce, să bea, să se 
distreze, să facă nişte prostii, sau să sufere, să fie 
nefericiţi... Adevărul este că au venit să fie ca nişte 
muncitori pe un şantier, dar ei nu sunt conştienţi de 
aceasta, şi au uitat că misiunea lor este de a exprima 
Divinitatea ascunsă în ei, de a deveni ca Dumnezeu 
însuşi. 

în planurile superioare materia este atât de 
subtilă încât ea ascultă instantaneu de gând, de 
imaginaţie, de voinţă. Se poate face totul cu acea 
materie. De exemplu, vă gândiţi la o mişcare de 
gimnastică sau de dans foarte complicată: în 
imaginaţie o puteţi executa perfect, dar dacă trebuie 
să o faceţi în planul fizic, încep greutăţile! Trebuie deci 
să exersaţi până când veţi reuşi. La fel este pentru 
toate activităţile: creaţiile mentale nu sunt suficiente, 
ele trebuie realizate în planul fizic. De altfel, dacă omul 
ar fi rămas în acele regiuni subtile în care lucrarea de 
creaţie este aşa de uşoară, el nu s-ar fi dezvoltat prea 
mult. De aceea el vine pe pământ pentru a face să 
apară, prin intermediul acestei materii întunecate şi 
dense, frumuseţea şi splendoarea Domnului. 

Când omul va face să vibreze întreaga sa fiinţă la 
unison cu lumea divină, el va reflecta în sfârşit 
frumuseţea, lumina, inteligenţa perfecte. 

Dar cum planeta pământ pe care trăim este 
legată de corpul fizic al oamenilor, ea se va transforma 
deopotrivă, va deveni şi ea subtilă, vibrantă, 
luminoasă, şi va produce alte fructe, alte plante, alte 
flori. Totul se va schimba din cauza vieţii oamenilor, 
atunci când ei vor înţelege lucrarea ce trebuie să o 
înfăptuiască asupra lor înşişi, mai întâi, pentru a se 


transforma, iar atunci pământul va deveni cu adevărat 
un receptacul al Cerului. 

Dar unde sunt muncitorii care vor să efectueze 
această lucrare? Oamenii au o altă filosofie în minte, 
iată de ce ei vor reveni pe pământ până când vor face 
din el o grădină a Paradisului. După ce vor reuşi, ei îl 
vor părăsi pentru alte planete şi vor lăsa pământul 
animalelor care, la rândul lor, vor evolua. Sunteţi 
uimiţi, nu-i aşa? Dar până atunci, ei trebuie să lucreze 
pe pământ. Desigur, pe pământ ei suferă, sunt 
nefericiţi. Dar din ce cauză şi cine este vinovat? Nişte 
oameni! lar suferinţa nu constituie un motiv suficient 
pentru a părăsi câmpul de luptă şi a fugi. Cerul nu 
acceptă dezertori. Veţi spune: „Dar eu năzuiam numai 
la Paradis, la fericire, fiindcă îmi plac liniştea, lumina, 
frumuseţea”. Desigur, vom lua în considerare, o vom 
nota ca o calitate. Dar nu este de ajuns, pentru că 
lucrarea nu este încheiată, sarcina nu este îndeplinită. 

Milioane şi milioane de ani sunt necesari pentru a 
transforma acest pământ atât de gros şi de întunecat. 
Dar cum îl transformă ei? Hrănindu- 

se cu el! Da, iată un lucru pe care ştiinţa nu l-a 
înţeles cu adevărat: de ce mâncăm. Noi ne hrănim cu 
pământ, puţin pregătit desigur, sub formă de legume şi 
fructe, dar este pământ, iar acest pământ trebuie să 
treacă prin noi pentru a fi înghiţit, digerat, eliminat... 
până când va fi plin de emanaţiile şi vibraţiile produse 
de gândurile şi sentimentele noastre. Astfel impregnat, 
pământul va deveni luminos şi transparent. Trecând 
prin noi, pământul ne dă desigur ceva; dar şi primeşte 
ceva" de la noi: sentimentele, gândurile noastre, 
vitalitatea noastră, şi de aceea el nu mai este la fel ca 
în trecutul îndepărtat. El este mult mai evoluat, mai 


subtil, mai inteligent, pentru că toate creaturile care au 
trăit deja pe planetă au lucrat asupra lui. 

De acum înainte, fiecare dintre voi trebuie să se 
gândească că arc ca sarcină să transforme pământul, 
iar apoi Domnul se va pronunţa şi va spune: „Aţi fost 
nişte lucrători buni pe ogorul meu... Intraţi deci, 
lucrătorii mei, în împărăţia bucuriei şi a măreției mele”. 
De altfel, lisus vorbeşte în Evanghelii despre nişte 
lucrători trimişi să lucreze la câmp. Noi suntem tocmai 
acei lucrători. Ce am semănat? Unde am lucrat? 
Cunoaşteţi pilda servitorilor şi a talanţilor...Ei bine, este 
aceeaşi idee. Servitorii care şi-au valorificat talanţii au 
fost recompensaţi, iar cel care şi l-a îngropat pe al său 
a fost pedepsit. Acest servitor rău îi reprezintă pe cei 
care se gândesc numai să 

se distreze şi să profite în mod egoist de viaţă. 
Aceasta nu are nimic de-a face cu filosofia lui Hristos. 
Hristos ne învaţă că tot ce Domnul ne-a dat ca bani şi 
posibilităţi trebuie să folosească pentru binele tuturor. 

Sensul vieţii este evoluţia, transformarea 
materiei. Care vor fi în viitor formele şi manifestările ei, 
este o altă problemă; singurul lucru pe care trebuie să 
îl cunoaştem este că există un sens, un proiect, o lege 
ce determină întreaga creaţie să evolueze. Toţi cei 
care contribuie la această evoluţie sunt deci ajutaţi, 
susținuți. Totul trebuie să evolueze. Chiar şi mineralele 
evoluează; evoluţia lor este imperceptibilă, dar este 
reală: există în mineral o forţă ce lucrează pentru a 
scoate la iveală toate calităţile şi virtuțile pe care 
acesta le conţine. Pietrele preţioase, metalele 
preţioase sunt minerale mai evoluate care emană nişte 
virtuţi benefice. Şi plantele evoluează; şi cu cât 
evoluează, cu atât mai mult dau nişte flori şi fructe 
tămăduitoare, hrănitoare, binefăcătoare. La fel se 


întâmplă cu animalele şi oamenii, şi este adevărat şi 
pentru sistemul nostru solar. 

Legea vieţii este deci evoluţia, adică dezvoltarea 
până la perfecţiune. lar dacă lisus ne-a cerut să 
devenim perfecţi ca Tatăl Ceresc, înseamnă că ei ştia 
că scopul evoluţiei este perfecțiunea 


II. 

Întreaga creaţie este rezultatul lucrării spiritului şi 
al materiei. Fiindcă universul nu este decât spirit şi 
materie. Pentru materialiştii cărora nu le place să audă 
vorbindu-se de spirit, cuvântul spirit poate fi înlocuit 
prin cuvântul forţă sau energie, deoarece spiritul este 
o forţă. Numai că, vorbind de forţă în loc de spirit, ne 
lipsim de toate celelalte calităţi ale spiritului: 
inteligenţa, conştiinţa, iubirea... în tot cazul, nimeni nu 
poate nega că în univers totul se roteşte în jurul a două 
realităţi, pe care le numim spirit şi materie, sau forţă şi 
materie, sau principiu masculin şi principiu feminin. 

Ştiinţa se interesează mai ales de procesul de 
evoluţie datorită căruia speciile vii s-au diferențiat şi s- 
au organizat dobândind trăsături şi însuşiri mereu noi. 
Ea a luat în considerare numai mişcarea ascendentă, 
adică mişcarea materiei către spirit. Dar ceea ce ea nu 
a văzut, a fost faptul că această mişcare evolutivă a 
fost precedată de o mişcare involutivă, iar oamenii de 
ştiinţă nu a sesizat-o fiindcă această mişcare involutivă 
se produce în lumea subtilă, şi din cauza acestei 
deficienţe concluziile sunt eronate. 


Ştiinţa Iniţiatică ne arată că orice evoluţie este 
precedată de o involuţie, adică de o coborâre a 
spiritului în materie. Evoluţia nu se poate face tară 
participarea spiritului: el conţine viaţa, conştiinţa, el 
antrenează materia, formele, creaturile, spre 
perfecţiune. Trebuie deci să înţelegem bine că nu 
poate exista evoluţie fără o prealabilă involuţie. Dacă 
ne, imaginăm că formele au putut evolua singure, tară 
să beneficieze înainte de o involuţie, de coborârea 
spiritului, înseamnă că nu am înţeles nimic. Această 
idee se poate reprezenta schematic prin două 
triunghiuri: cel cu vârful îndreptat în jos este simbolul 
spiritului care coboară în materie pentru a o însufleţi, a 
o înviora. lar cel cu vârful îndreptat în sus, reprezintă 
materia care vrea să evolueze pentru a se împreuna cu 
spiritul. 

Se poate aplica simbolismul celor două triunghiuri în 


domeniul vieţii spirituale şi se poate spune că acela 
care adoptă filosofia triunghiului materiei părăseşte 
pământul, cât şi toate activităţile şi problemele 
aferente, şi rezultă anumite anomalii. El trebuie să 
lucreze deci cu triunghiul spiritului, care este cel al 
realizării, al manifestării aici, în planul fizic. Nu trebuie 
să caute atât de mult să se înalțe, dimpotrivă, trebuie 
să coboare. Unii „mistici” vor comenta: „Oh, este 
revoltător! Coborând, ne vom rătăci. Nicăieri nu ni se 
spune să coborâm. Dimpotrivă, trebuie să urcăm, să ne 
descotorosim de pământ!” Cum doriţi, dar această 


atitudine nu este cea propusă de lisus când rostea în 
rugăciunea de duminică: „Vie împărăţia Ta; facă-se 
voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. 

Vine şi vremea când nu va mai trebui să ne 
căutăm salvarea în Cer. Această atitudine a fost bună 
la un anumit moment, ea ne-a permis descoperirea 
unor aspecte foarte importante ale vieţii interioare. Dar 
acum nu mai este nevoie să ne dorim salvarea, trebuie 
numai să ne angajăm într-o lucrare măreaţă pentru a 
aduce Cerul pe pământ. Veţi spune: „Cum aşa? Nu se 
poate face!” Ba da, triunghiul spiritului ne arată cum 
să lucrăm în acest sens. Desigur, discipolul trebuie să 
caute Cerul, dar îndată ce l-a atins trebuie să caute să 
coboare lumina care se găseşte în Cer, iubirea care se 
găseşte în Cer, puterea care se găseşte în Cer, 
puritatea care se găseşte în Cer, pentru a le revărsa în 
sine şi asupra tuturor din jurul său. După ani de 
străduinţe intense, el reuşeşte să reunească spiritul şi 
materia, şi să realizeze în întregime simbolul stelei lui 
Solomon. 

In cărţile ezoterice se vorbeşte mult despre 


steaua lui Solomon, dar puţini oameni au înţeles 
profunzimea şi puterea magică a acestui simbol. 
Puterea sa provine de la întâlnirea şi întrepătrunderea 
celor două triunghiuri care simbolizează cele două 
principii. 


La ora actuală observăm manifestarea tendinţelor 
extreme. Nişte ţări foarte avansate în domeniul tehnic, 
economic, social, care fac totul pentru a-şi îmbunătăţi 
situaţia lor aici pe pământ, dar care au suprimat 
legătura cu spiritul; în timp ce alte ţări posedă o atât 
de mare tradiţie în spiritualitate încât neglijează 
aproape complet viaţa materială, şi milioane de 
oameni trăiesc în murdărie, mizerie şi boală. Eu nu le 
aprob nici pe unele, nici pe altele, fiindcă este nevoie 
de amândouă: să fii legat mereu de Cer şi să lucrezi 
pentru pământ. 

Veţi spune că preferaţi să lucraţi pentru 
Cer...Desigur, dar să ştiţi că Cerul nu are nevoie de voi, 
el este atât de încărcat, atât de bogat! Ce aţi putea voi 
adăuga? Aici, pe pământ, este nevoie de voi. Atunci 
este mai bine să schimbaţi puţin tactica. Aceasta nu 
presupune să nu aspiraţi la Cer, dimpotrivă, trebuie să 
rămâneţi legaţi de Cer pentru a putea da apoi şi altora. 
Pentru că, dacă nu sunteţi legaţi de Cer, nu sunteţi 
bogaţi, şi atunci ce aţi putea distribui? 

In unele ţări sărace, oamenii pleacă în străinătate 
să lucreze pentru a câştiga bani şi să-şi poată întreţine 
familia. Ei bine, şi voi, pentru a vă hrăni familia, trebuie 
să plecaţi în străinătate şi să câştigaţi nişte bani. 
Desigur, este simbolic. „Străinătatea” este Cerul unde 
puteţi ajunge prin rugăciune, meditaţie, 
contemplare...Eu asta şi fac: vă părăsesc zilnic şi plec 
în străinătate pentru a câştiga nişte aur pe care apoi 
vi-l împart. De ce să rămâi mereu lipit de familie, de 
prieteni? Pentru că îi iubim, chipurile? Nu, nu îi iubim, 
sau nu îi iubim cum trebuie. îi lăsăm să moară de 
foame pentru că nu suntem în stare să le hrănim 
inima, sufletul, deci nu este vorba despre iubire. 


Trebuie să fii capabil să trăieşti în Cer, dar să nu 
te mulţumeşti să rămâi acolo. Să luăm un exemplu. Vă 
vine o idee. Simţiţi că această idee este bună şi sunteţi 
fericiţi: înseamnă că ea a coborât în sentiment. Da, dar 
nu este suficient, procesul se va termina când veţi 
reuşi să o exprimaţi. Oare un pictor, un muzician, un 
poet se mulţumesc să îşi păstreze operele în minte? 
Nu, ei le realizează. Atunci, de ce în alte domenii 
trebuie să ne mulţumim cu gândul şi sentimentul? Şi în 
domeniul spiritualităţii şi al religiei trebuie să realizăm. 
Pentru mulţi, religia rămâne în minte sau în inimă şi ei 
acţionează contrar a ce gândesc şi cred. Ah nu, ei nu 
au înţeles cum Inteligența Cosmică a conceput 
lucrurile. Mai întâi trebuie să gândim, apoi să dorim, şi 
în final să realizăm. 

Un băiat întâlneşte o tânără şi se îndrăgosteşte de 
ea. Ce va face după o vreme? Va încerca să se apropie 
de ea să o îmbrăţişeze. De ce nu a rămas numai cu 
gândurile şi sentimentele lui? Este extraordinar cum în 
acest domeniu bărbaţii şi femeile acţionează corect 
întotdeauna, adică după procesul normal prevăzut de 
Inteligența Cosmică. De asemenea, şi în domeniul 
spiritual trebuie să ne gândim la realizare, iar aceasta 
se face prin gesturi, prin atitudine, prin muncă. 

Unii vor gândi: „Da, dar vă contraziceţi, îi criticaţi 
mereu pe materialişti că se gândesc numai la pământ, 
spunându-ne că atunci când vor pleca dincolo nu vor 
păstra nimic din achiziţiile lor, iar acum ne spuneţi să 
facem ca ei?” Nu, nu mă contrazic, fiindcă una este să 
te gândeşti numai la bani şi avere, şi alta este să 
doreşti să realizezi pe pământ splendorile Cerului. De 
altfel, chiar credeţi că materialiştii se preocupă cu 
adevărat de ameliorarea pământului? Singura lor 
preocupare este să se îmbogăţească, chiar dacă 


pentru aceasta vor trebui să epuizeze, să polueze şi să 
distrugă pământul. Da, pământul nu beneficiază prea 
mult de activitatea lor. Dimpotrivă, spiritualistul face 
ceva bun pentru pământ, iar atunci când trebuie să 
plece în lumea de dincolo, el este însoţit de tot ce a 
realizat în lumea luminii. Astfel îşi construieşte el 
viitorul. 

Noi aducem o altă filosofie, un alt comportament, 
un alt mod de a gândi, de a acţiona, de a ne manifesta. 
Vechile concepţii erau bune pentru fiecare individ 
separat, dar inutile pentru colectivitate. Vine acum 
vremea când trebuie să lucrezi nu numai pentru tine 
însuţi, ci pentru întreg pământul, pentru întreaga 
omenire. Nemurirea se află în înalt, lumina, armonia, 
pacea, frumuseţea, tot ce este subtil se află în înalt. 
Dar de ce tot ce se află în înalt să nu se încarneze şi 
jos, în planul fizic? Şi mai întâi în corpul fizic: viaţa 
celestă să impregneze corpul fizic şi să îl străbată... în 
acel moment, da, împărăţia lui Dumnezeu va veni, şi 
fiecare va fi o lumină, un soare, fiecare va deveni un 
izvor... Trebuie să acceptăm învăţătura triunghiului 
involuţiei, a triunghiului spiritului, şi să nu urmăm în 
exclusivitate învăţătura triunghiului materiei. 

Materia tinde spre înalt şi spiritul în jos... Acelaşi 
proces se repetă cu bărbatul şi femeia care fee 
dragoste: bărbatul priveşte în jos şi femeia priveşte în 
sus. Oamenii nu fac decât să se conformeze principiilor 
stabilite de o veşnicie de Inteligența Cosmică: materia 
care trebuie să se spiritualizeze şi spiritul care trebuie 
să se materializeze se întâlnesc în spaţiu pentru a se 
contopi şi a crea. Totul este simbolic, totul este 
elocvent, totul este filosofic în faptele oamenilor, dar ei 
nu au înţeles nimic. Spiritul trebuie făcut să coboare. 
lată de ce, în meditaţiile, în rugăciunile voastre, cereţi 


şi imaginaţi-vă că această lumină, acest spirit, această 
putere divină coboară în sinea voastră pentru a vă 
impregna toate celulele. Şi după ce aţi lucrat astfel ani 
în şir, veţi simţi într-o zi că Cerul se găseşte în voi, că 
lumina se află în voi, că iubirea este în voi. în acel 
moment este mult mai uşor să îi antrenezi, să îi ajuţi 
pe oameni. în timp ce, dacă sub pretextul spiritualităţii 
deveniți nişte sfrijiţi... nu numai că veţi fi inutili, dar îi 
veţi dezgusta şi pe ceilalţi în privinţa spiritualităţii. 

Spiritul trebuie să coboare. Atunci când spiritul va 
cobori în materie se va naşte pruncul, adică împărăţia 
lui Dumnezeu şi frumuseţea sa. lată noul care apare: 
să coborâm toate splendorile, binecuvântările, lumina 
şi pacea Cerului pe pământ, mai întâi pe pământul 
nostru, în corpul nostru fizic, şi apoi pe întreg 
pământul, printre toţi oamenii. 

Atunci, iată, este limpede: în loc să vreţi să vă 
pierdeţi în Nirvana, să rămâneţi lângă nişte aleşi să 
beţi, să mâncaţi şi să vă bucuraţi, gândiţi-vă să 
coborâţi Cerul pe pământ, astfel ca el să strălucească 
prin intermediul fiinţei voastre pe întreg pământul, că 
sunteţi o lumină pe pământ... Ce lucrare aveţi de 
împlinit! 


Cap. 6 - „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea 
sângele meu are viaţă veşnică” 


Ritualul împărtăşaniei, aşa cum este observat în 
bisericile creştine, are ca origine ultima cină a lui lisus 
cu discipolii săi: „lar pe când mâncau ei, lisus, luând 
pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a 
zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând 
paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru 
acesta toţi, că acesta este Sângele Meu..”. 


În Evanghelia lui loan, lisus spune de asemenea: 
„Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine 
mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. lar 
pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este 
trupul Meu... Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi 
mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, 
nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi 
bea sângele meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în 
ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare 
şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă 
trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu 
întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi eu 
viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi 
prin Mine”. 

Pâinea şi vinul prezentate drept carnea şi sângele 
lui Hristos sunt nişte simboluri ce le întâlnim în toate 
Iniţierile. în Facerea se poate citi povestea întâlnirii lui 
Avram cu Melchisedek: „Şi când se întorcea Avram, 
după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu 
acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, 
care astăzi se cheamă Valea Regilor. lar Melchisedek, 
regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedek 
acesta era preotul Dumnezeului celui Preaiînalt. Şi a 
binecuvântat  Melchisedek pe Avram şi a zis: 
Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, 
Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie 
Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în 
mâinile tale! Şi Avram i-a dat lui Melchisedek zeciuială 
din toate”. 

Numele de Melchisedek care înseamnă „rege al 
dreptăţii”, vine din ebraicul melek, rege, şi țedec, 
dreptate. Cât despre numele oraşului unde era rege, 
Salem, el are aceeaşi rădăcină ca şi numele şa/om: 
pace. Melchisedek este regele dreptăţii şi al păcii; este 


un personaj foarte misterios despre care se cunosc 
foarte puţine lucruri. Numai marii Iniţiaţi cunosc câte 
ceva despre el. Numele său este menţionat într-un 
singur loc în Biblie, în Epistola către Evrei a Sfântului 
Apostol Pavel. Sfântul Pavel scrie: „Căci acest 
Melchisedek, rege .al Salemului, preot a lui Dumnezeu 
cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se 
întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, 
căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se 
tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al 
Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, 
fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici 
sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, 
el rămâne preot pururea”. Cina cea de Taină, instituită 
de lisus, repetă deci darul pâinii şi al vinului pe care 
Melchisedek îl făcuse lui Avraam. De altfel apostolul 
Pavel mai spune că lisus era: „înaintemergător, fiind 
făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui 
Melchisedek”. 

Pâinea şi vinul, adică grâul şi strugurele şi evident 
într-o manieră generală hrana, sunt un simbol al lui 
Hristos, al Cuvântului, pentru că soarele le-a produs. 
Soarele este cel care coace grâul şi strugurii, cât şi 
toate fructele, toate seminţele de pe pământ. Tot ce ne 
hrăneşte şi ne potoleşte setea este carnea şi sângele 
lui Hristos, fiindcă această iubire, această lumină, 
această viaţă a soarelui, a lui Hristos prin intermediul 
soarelui, se condensează pentru a apărea pe pământ 
sub formă de vegetaţie şi fructe. 

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu 
are viaţă veşnică”. Se poate ajunge foarte departe cu 
înţelegerea acestor cuvinte. Ele înseamnă: dacă vă 
hrăniţi cu focul care iese din mine, şi care este iubire, 
dacă beţi lumina care este înţelepciunea, veţi obţine 


viaţa veşnică. Prin aceste cuvinte lisus exprima 
aceleaşi adevăruri ca atunci când îi spunea lui Nicodim: 
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh (adică din 
foc), nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. 
Carnea şi sângele, focul şi apa, sunt aceleaşi simboluri, 
la nivele diferite, ale celor două principii masculin şi 
feminin pe care Melchisedek i le-a revelat lui Avram 
atunci când i-a adus pâinea şi vinul. Pâinea şi vinul în 
sine nu reprezintă mare lucru, dar prin intermediul lor 
preotul Celui Prea-înalt îi transmitea lui Avram o 
cunoaştere inițiatică eficientă despre cele două 
principii masculin şi feminin. 

Cum oamenilor le este foarte greu să acceadă la 
marile mistere cosmice, aceste mistere au fost luate 
din lumea lor sublimă şi prezentate sub forma concretă 
a unor obiecte, a unor imagini, a pâinii, a vinului, a 
anafurei. Dar a venit timpul ca aceste simboluri să fie 
aprofundate. Pâinea şi vinul sunt două simboluri solare 
fiindcă reprezintă două proprietăţi ale soarelui: lumina 
şi căldura sa care creează viaţa. Căldura sa este 
iubirea, iar lumina sa, înţelepciunea, lisus vroia deci să 
spună: „Cel ce mănâncă trupul Meu - înţelepciunea - şi 
bea sângele Meu - iubirea - are viaţă veşnică”. 

Creştinii se împărtăşesc cu anafură, dar devin ei 
astfel mai buni?... în timp ce acela care comunică zilnic 
cu soarele, această mare anafură ce se înalţă în faţa 
lui, şi care bea lumina care curge, care ţâşneşte, 
pătrunde în viaţa veşnică. Trebuie mers deci mult mai 
sus pentru a putea găsi sensul cuvintelor lui lisus. 
întotdeauna acest sens este căutat prea jos. Toate 
aceste reprezentări, toate aceste simboluri sunt bune, 
eu nu intenţionez să le distrug, ele trebuie să mai 
existe încă un anumit timp; dar într-o bună zi, oamenii 
vor înţelege că nu vor fi de ajuns fiindcă rămân mereu 


la fel de slabi, neştiutori, răutăcioşi, laşi, bârfitori, 
geloşi. 

De două mii de ani, mulţi creştini s-au hrănit cu 
vagoane de anafură şi au băut tone de vin fără să 
obţină viaţa veşnică, şi din nefericire fără să producă în 
sinea lor cea mai mică schimbare. Deoarece singurul 
mod de a obţine viaţa veşnică este de a te hrăni cu 
lumina şi căldura lui Hristos. lar Hristos se află în soare, 
el este spiritul soarelui. Da, această lumină care 
țâşneşte din soare şi se află la originea întregii vieţi pe 
pământ, această lumină a cărei adevărată natură nu 
este încă cunoscută, este Hristos, spiritul lui Hristos. 
Lumina soarelui este un spirit viu, şi prin intermediul ei 
spiritul lui Hristos este mereu acolo, prezent, activ, 
lucrând fără încetare. 

Hristos este desigur o entitate mult mai vastă 
decât soarele, este Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană 
a Sfintei Treimi, el nu se manifestă numai prin soarele 
nostru deoarece, în imensitatea cosmosului, există 
nenumărați sori, mai mari şi mai luminoşi decât al 
nostru...Hristos se găseşte peste tot în univers, dar 
pentru noi, fiinţele umane care locuim pe pământ, 
prezenţa sa se manifestă prin intermediul soarelui. 

Tradiţia menţionează că Zaratustra i-a cerut 
zeului Ahura Mazda să îi spună cum se hrănea primul 
om, iar zeul i-a răspuns: „El mânca foc şi bea lumină”. 
De ce să nu învăţăm şi noi să ne hrănim cu foc şi să 
bem lumină pentru a ne reîntoarce la perfecțiunea 
primului om? Atunci când priviţi răsăritul soarelui, 
învăţaţi să îl beţi, să vă hrăniţi cu el. Imaginaţi-vă că îl 
aspiraţi şi că această lumină care este vie se 
răspândeşte în toate celulele organelor voastre, că le 
întăreşte, le purifică, le însufleţeşte. 


În fiecare zi vă aflaţi în faţa soarelui care trimite 
peste tot în spaţiu nişte particule luminoase de o mare 
puritate. Ce vă împiedică atunci să vă concentrați 
pentru a elimina din organismul vostru vechile 
particule întunecate şi uzate, pentru a le înlocui cu cele 
noi care vin din soare? lată un exerciţiu atât de 
folositor! încercaţi din toată inima, din tot sufletul 
vostru să captaţi aceste particule divine şi să le aşezaţi 
în voi; încet-încet veţi reînnoi complet materia fiinţei 
voastre, veţi gândi şi veţi acţiona ca un fiu al Domnului 
datorită soarelui. 

Religia viitorului va fi religia solară: pentru că prin 
intermediul soarelui putem comunica zilnic cu 
Divinitatea, putem mânca carnea şi bea sângele lui 
Hristos. 


Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” 


Citim Evengheliile, le comentăm, dar rămânem 
deseori foarte departe de gândirea lui lisus, fiindcă în 
cele mai multe cazuri interpretăm cuvintele sau faptele 
cuiva, dar după propriul nostru punct de vedere limitat, 
şi chiar în funcţie de lacunele, de defectele personale. 
Pentru a şti cu exactitate ce doreşte să spună o fiinţă, 
trebuie să pătrundem în mintea ei, aşa cum deseori eu 
o afirm. Există unele metode pentru a înţelege ce au 
spus sau ce au scris nişte oameni morţi de multă 
vreme, şi toţi cei care le cunosc ajung obligatoriu la 
aceleaşi concluzii. Dar pentru că aceste metode nu 
sunt cunoscute, nimeni nu este de acord. Câţi 
comentatori, atâtea comentarii diferite. Oamenii s-au 
săturat de toate atâtea interpretări, chiar şi despre 
Evanghelii, încât nu mai doresc să audă nimic şi este 
normal. 


Să luăm un exemplu. De două mii de ani se 
citează cuvintele pe care lisus le-a pronunţat pe cruce: 
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. 

Toţi cei care comentează aceste cuvinte insistă 
asupra iertării, spunând că trebuie să ierţi ca lisus, 
atâta tot. De două mii de ani cei care au ascultat 
aceste cuvinte încearcă să-şi ierte duşmanii şi pe toţi 
cei care le-au făcut rău, dar nu reuşesc. De ce? Pentru 
că lisus deţinea un secret, şi atât timp cât nu 
cunoaştem acest secret, chiar dacă vrem să îl luăm pe 
lisus ca model, nu vom reuşi să iertăm. Nu este de 
ajuns să ni-l dorim pe lisus ca model. Atât timp cât nu 
reuşim să stabilim un contact cu el prin cunoaşterea şi 
înţelegerea a ce cunoştea el însuşi, el ne rămâne 
departe, inaccesibil, şi imposibil de imitat. De altfel, 
mulţi gândesc că, pentru că era Fiul lui Dumnezeu, 
pentru că era Hristos, el avea puterea de a ierta, iar 
noi care suntem nişte oameni nu putem. 

Ceea ce vă voi explica acum vă va oferi metoda 
de a-i ierta pe toţi cei care v-au făcut rău. Unii vor 
spune: „Dar nu vrem să îi iertăm!” Bine, faceţi cum 
doriţi, dar veţi rămâne încărcaţi, şi vă veţi tulbura, vă 
veţi otrăvi singuri, veţi fi nefericiţi şi trişti. Pentru că 
este împovărător să păstrezi ranchiună cuiva. Trebuie 
să faci ceva pentru a ieşi din această stare, şi cum nu 
este de dorit să vă ucideţi duşmanul pentru a vă 
descotorosi de el, este mult mai bine să îl iertaţi şi eu 
vă voi spune cum să o faceţi. 

Să studiem fraza lui lisus: „Părinte, iartă-le lor, că 
nu ştiu ce fac”. De ce nu s-a analizat mai bine această 
frază?... „Părinte, iartă-le lor, că”... lisus îi explica 
Domnului că trebuie să ierte şi de ce trebuie să ierte. 
Cum să înţelegem aceasta? Este posibil să îl înveţi pe 
Dumnezeu ceva ce El nu ia în considerare? De ce 


trebuie să îi spună „că nu ştiu ce fac?” Dumnezeu nu 
era la curent? Nu ştia că oamenii sunt inconştienţi, că 
sunt neştiutori şi proşti? Oare lisus trebuia să îl 
convingă?... lar în loc să spună: „Eu îi iert”.... lisus a 
spus: „Părinte, iartă-le lor”... De ce trebuia Dumnezeu 
să ierte? Dumnezeu nu avea de a face cu aşa ceva, nu 
El era pe cruce, ci lisus. 

În realitate, întregul secret al iertării se găseşte în 
această formulă. Spunând: „Părinte, iartă-le lor..”., 
lisus s-a legat de Dumnezeu; prin această legătură el 
s-a situat foarte sus, deasupra duşmanilor şi a călăilor 
săi, iar de acolo nu putea decât să îi deplângă 
deoarece comportamentul lor arăta că nu erau 
inteligenţi, erau lipsiți de lumină, erau deci nişte 
nenorociţi şi mişei, fiindcă a fi lipsit de lumină 
înseamnă a fi lipsit de tot. Deci, în această stare 
superioară în care se ridicase lisus, el observa atât de 
bine mizeria celorlalţi încât nu mai avea nevoie să îi 
ierte. Această formulă este o metodă psihologică 
folosită de lisus pentru a acţiona asupra lui însuşi. Veţi 
spune: „Nu, nu-i aşa, lisus ştia că Dumnezeu este crud 
şi neînduplecat, că îi va pedepsi pe duşmanii săi, şi de 
aceea L-a implorat să nu îi masacreze”. Nu. lisus ne-a 
învăţat că Dumnezeu este lubire: de ce să se 
gândească dintr-odată că oamenii trebuiau protejaţi de 
mânia divină? Dacă s-ar fi gândit aşa, însemna că se 
situa deasupra Domnului, considerându-se mai mare, 
mai generos, mai bun decât El, şi acest lucru este 
imposibil. 

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” este o 
formulă pe care lisus a folosit-o pentru a putea învinge 
şi transforma ultima picătură de ranchiună ce putea 
rămâne în el. Vă imaginaţi că lisus a fost întotdeauna 
atât de indulgent, de blând şi amabil? Aţi citit cu toţii 


ce spunea fariseilor şi saducheilor... îi numea într-un 
mod îngrozitor: orbi, ipocriţi, insensibili, şerpi, pui de 
vipere... Exista deci ceva în el ce nu putea ierta. Dar el 
dorea să ierte, nu dorea să rămână cu nici un atom de 
ostilitate faţă de oameni, chiar faţă de duşmanii săi. 
Din moment ce a spus: „lubiţi pe vrăjmaşii voştri”, 
trebuia să înceapă prin a o face el însuşi. lar această 
rugăciune: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” i-a 
dat într-o singură clipă puterea să ierte totul. 

Dacă încercăm să explicăm aceste cuvinte altfel, 
totul se complică. Ar trebui să presupunem că lisus se 
îndoia de iubirea Domnului şi că el trebuia acum să Îl 
sfătuiască să fie bun şi indulgent; el se situa deci 
deasupra lui Dumnezeu însuşi, iar aceasta înseamnă 
orgoliu. Nu, lisus a întrebuințat o formulă pur 
psihologică, o formulă magică. Prin această formulă, el 
s-a situat foarte sus, foarte sus, şi i-a aşezat pe 
duşmanii săi foarte jos pentru a putea genera în sine o 
nesfârşită milă pentru ei. Atunci când observi cât pot fi 
de neştiutori, de abrutizaţi, de ticăloşi oamenii, nu mai 
simţi nevoia să îi distrugi mai mult. Aceasta este 
noblețea. Nobleţea înseamnă că, atunci când eşti 
mare, nu te atingi de cel mic, atunci când eşti puternic 
nu îl striveşti pe cel slab. 

lar lisus era atât de mare în iubirea, în 
cunoaşterea, în puterea sa, încât a putut să ierte. 
Altminteri, cu puterile ce le deţinea, ar fi putut să îi 
spulbere. El a iertat tocmai pentru a nu face ca toţi cei 
dinaintea lui care acționau conform justiţiei, care erau 
nişte sclavi ai justiţiei. în justiţie nu se iartă nimic: ochi 
pentru ochi, dinte pentru dinte. Or, lisus a venit să 
înveţe iubirea, mila, iertarea insultelor, şi iată de ce în 
clipa morţii el a sărit în ajutorul duşmanilor săi. Atunci 


când înţelegi bine secretul acestor cuvinte, poţi să le 
foloseşti, iar rezultatele sunt extraordinare. 

Cel care este sărac şi slab spiritual, nu poate 
ierta, el caută răzbunarea. Pentru a-l ierta pe cel care 
ţi-a făcut rău, trebuie să devii mare, bogat, puternic, 
luminos; trebuie să-ţi spui: „Eu îl pot ierta, sărmanul, 
este atât de lipsit de lumină, de cunoaştere, de 
nobleţe! Şi nu îşi dă seama nici măcar de primejdia în 
care se află, fiindcă legile justiţiei divine sunt 
neîndurătoare, el va suferi pentru a îndrepta răul făcut. 
în timp ce eu, chiar dacă pentru un moment sunt o 
victimă, sunt totuşi privilegiat că lucrez pentru bine, 
pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru lumină”. 
Gândind astfel, comparând întreaga splendoare în care 
trăiţi alegând calea binelui, în locul mizeriei şi al 
obscurităţii celor nedrepţi şi răi, un sentiment de milă 
va pune stăpânire pe voi. Ceea ce nu puteţi obţine prin 
nici un alt mijloc, veţi obţine uşor în acest fel. 

Unii vor spune: „Dar această atitudine se 
aseamănă mult cu a fariseului din Evanghelie care se 
ruga în templu multumind Domnului că nu se 
aseamănă cu ceilalţi oameni, şi mai ales cu acel 
publican prosternat la câţiva paşi de el. Este orgoliu!” 
Deloc. Fariseul se împăuna că posteşte de două ori pe 
săptămână, că dă dijmă din toate bunurile sale etc.. şi 
de aceea îl dispreţuia pe publican, fără să se întrebe 
dacă acesta nu era mai bun decât el. Atitudinea despre 
care vă vorbesc este diferită. Eu vă explic că, dacă aţi 
fi victima unor calomnii sau nedreptăţi, recunoscând, 
enumerând toate splendorile pe care Dumnezeu vi le-a 
dăruit şi de care duşmanul vostru este lipsit, sunteţi 
obligaţi să recunoaşteţi că în realitate voi sunteţi 
privilegiați. Este clar că pentru moment duşmanul 
vostru va triumfa, el a reuşit să vă facă râu, dar cu 


toate acestea este de plâns, pentru că eşti întotdeauna 
de plâns atunci când faci rău, iar într-o bună zi justiţia 
divină îl va pedepsi într-un fel sau altul. Vedeţi, este 
total diferit. 

Este bine să citim Evangheliile, dar trebuie să 
ştim să le aprofundăm şi să cunoaştem ce era în 
mintea şi inima lui lisus atunci când a rostit anumite 
cuvinte. Atunci când a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu 
ştiu ce fac”, el se lega de Tatăl său pentru a-şi putea 
ierta duşmanii, pe farisei şi saduchei. lisus care era de 
cea mai înaltă integritate şi cinste nu putea să atragă 
decât ostilitatea fariseilor şi a saducheilor pe care îi 
critica şi îi biciuia tară încetare. Evident, am putea 
spune că lisus nu era prea diplomat, nici bun psiholog, 
el ar fi trebuit să ştie dinainte că, atacând nişte oameni 
inteligenţi şi educați care ocupau cele mai înalte 
funcţii, îl vor aştepta mari primejdii. El îi demasca 
mereu în faţa mulţimii, le dezvăluia defectele 
spunându-le: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor 
făţarnici! Că  închideţi împărăţia cerurilor înaintea 
oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre 
nu-i lăsaţi”. El le reproşa de asemenea că ocupau cele 
mai bune locuri la petreceri şi în sinagogi, că furau 
bunurile văduvelor... 

Dacă lisus ar fi fost mai prudent cu fariseii şi 
saducheii, ei nu i-ar fi făcut desigur atât de mult rău. 
Dar el îi provoca. Aici trebuie cu adevărat să fim 
sinceri: lisus îi provoca continuu. Atunci, cum aţi vrea 
ca ceilalţi să accepte o asemenea situaţie? Ei nu 
puteau. Ei meritau, evident, toate reproşurile, dar lisus 
ar fi putut să îi hărţuiască mai puţin. Mă veţi întreba de 
ce a procedat aşa? Pentru ca Scripturile să se 
împlinească, pentru ca misiunea sa să se înfăptuiască: 
era scris. Dacă nu ar fi acţionat astfel împotriva 


fariseilor şi a saducheilor, el nu ar fi fost niciodată 
crucificat şi istoria ar fi urmat un alt curs; nimic din ce 
s-a întâmplat apoi nu ar mai fi avut loc. 

lată deci lucrarea pe care lisus a trebuit să o facă 
asupra sa însuşi în momentul morţii pentru a putea 
depăşi totul, şi a folosit această formulă pentru a-şi 
putea ierta duşmanii. Este imposibil să găseşti pe 
pământ pe cineva care nu are nici o umbră de 
duşmănie sau antipatie pentru un altul. 

Chiar şi fiinţele cele mai evoluate nu pot scăpa de 
unele gânduri sau sentimente negative. Numai că 
aceste fiinţe posedă o întreagă ştiinţă exactă, cu nişte 
metode, nişte formule prin care reuşesc să-şi învingă 
toate slăbiciunile, să le transforme, şi acesta este 
meritul lor. Să nu vă închipuiţi că ele se nasc pline de 
iubire, de inteligenţă, de înţelepciune şi dotate cu toate 
virtuțile; nu, acestea trebuie dobândite! Cunoaşterea, 
puterea trebuie dobândite. Bineînţeles, omul vine pe 
pământ cu anumite calităţi obţinute în încarnările 
anterioare, iar lisus a venit cu nişte bogății şi virtuţi 
imense, dar fără îndoială că mai existau în el una sau 
două mici slăbiciuni de învins. 

Eu ştiu că niciodată creştinii nu vor accepta un 
asemenea lucru, gândindu-se că aceasta ar diminua 
valoarea lui lisus. Din contră, lisus devine mai mare 
pentru mine când îmi dau seama cum a reuşit să 
învingă totul. Chiar şi frica pe care a simţit-o în grădina 
Ghetsimani, a învins-o, a înfrânt-o. Ce război, ce luptă! 
Această frică era reprezentată de nişte forţe milenare 
ce erau ascunse acolo, în corpul uman, şi el le-a învins. 
O sudoare de sânge curgea pe faţa lui şi el l-a rugat pe 
Tatăl său: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de 
la Mine paharul acesta!”... Dar imediat a adăugat: 
„însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”. lar 


când lisus era pe cruce, el a strigat: „Eli, Eli, lama 
sabahtani?” ceea ce înseamnă: „Dumnezeul Meu, 
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” în ce 
tulburare, în ce suferinţă trebuia să se găsească pentru 
a rosti un asemenea lucru, pentru a se simţi părăsit de 
Dumnezeu!.. în realitate, Dumnezeu nu l-a părăsit, dar 
această impresie de părăsire poate fi resimţită chiar şi 
de cei mai mari Iniţiaţi. Apoi lisus a regăsit împlinirea şi 
lumina, şi a murit spunând: „Părinte, în mâinile Tale 
încredinţez duhul Meu”. Să nu credeţi că spunând 
aceste lucruri eu micşorez măreţia lui lisus. Deloc. lisus 
este foarte mare pentru mine, mai mare decât pentru 
mulţi oameni, chiar foarte credincioşi, care în realitate 
nu ştiu încă cine este lisus. Da, lisus este foarte mare 
pentru mine, chiar dacă eu fac diferenţa între lisus şi 
Hristos. 

Omul posedă două naturi: natura inferioară pe 
care am numit-o personalitate şi natura superioară pe 
care am numit-o individualitate. Această cunoaştere a 
celor două naturi ne permite să înţelegem diferitele 
stări prin care o fiinţă umană poate trece. în general, 
confundăm totul, iar creştinii spun „lisus” şi „Hristos” 
lară a face absolut nici o diferenţă. lisus a fost bărbatul 
care a trăit în Palestina într-o anumită epocă; iar 
Hristos este principiul divin pe care lisus l-a primit în 
sine şi care se manifesta prin el. Din păcate, nici chiar 
cel mai mare Iniţiat nu îşi poate manifesta întotdeauna 
natura sa divină. Atunci când lisus era obosit, el era 
omul, personalitatea dacă vreţi, care vorbea în el. lar 
omul poate păstra ranchiună, se poate teme de 
moarte, se poate simţi părăsit de Dumnezeu. Dacă ar fi 
fost Hristos cel care a vorbit în acel moment pe cruce, 
cum s-ar fi putut părăsi El însuşi, fiind Dumnezeu? 


Se putea ca lisus să fie obosit, să îi fie foame, 
sete, somn, şi este normal. Dar când Hristos vorbea 
prin intermediul lui, el spunea: „lar Eu şi Tatăl Meu una 


suntem”... „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din 
cer”... „Eu sunt Lumina Lumii”... „Eu sunt învierea şi 
viaţa”... „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”... „Eu sunt 


Calea, Adevărul şi Viaţa”. Este clar acum, nu-i aşa? în 
ceea ce priveşte latura umană, ea poate avea din când 
în când nişte lipsuri, nişte deficienţe, o posomorâre. 
Dar când principul divin se manifestă, când principiul 
divin vorbeşte, nu mai există greşeli, nici slăbiciuni. 
Trebuie să  deţinem această cheie când citim 
Evangheliile sau orice altă carte sacră pentru a şti 
dacă, într-un anumit moment, omul sau divinitatea se 
manifestă într-o fiinţă. 

Şi pentru voi este la fel. Trebuie să ştiţi că aveţi 
două naturi, o natură umană şi o natură divină, şi să nu 
le confundați. Dar tocmai aici se fac cele mai multe 
greşeli şi apar cele mai multe confuzii. Atunci când 
vocea divină vorbeşte pentru a ne da nişte sfaturi 
bune, nu o credem şi facem prostii. lar când vorbeşte 
vocea personalităţii, o ascultăm de îndată şi facem tot 
nişte prostii!... Trebuie să ştim să discernem. Nu aţi 
pus până acum atât de mult accentul asupra acestei 
probleme: să ştiţi să discerneţi cele două naturi şi să 
ştiţi pe care să o ascultați. Este foarte important, 
deoarece consecinţele ce decurg de aici sunt imense. 
Toate nenorocirile omului provin din incapacitatea sa 
de a discerne când personalitatea şi când 
individualitatea caută să îl influenţeze. Eu v-am vorbit 
deseori despre această problemă, am insistat, dar voi 
nu i-aţi acordat prea mare importanţă considerând că 
nu este prea pasionantă. Şi totuşi de ea depinde 
progresul vostru, reuşita, fericirea voastră. Nimic nu 


este mai important decât să ştiţi ce se petrece în sinea 
voastră, de unde vine, cine vă inspiră (A se vedea 
„Natură umană şi natură divină”, Col. Izvor nr. 213). 
Atunci când lisus a vorbit întâia oară despre 
moartea sa, Petru i-a spus: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu 
Ţi se întâmple Ţie aceasta”. lar lisus a răspuns: „Mergi 
înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi 
cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Aici nu 
numai că lisus a făcut o distincţie corectă între 
gândurile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, între 
individualitate şi personalitate, dar a înţeles bine că 
această tentaţie i-a fost trimisă de diavol, pentru că a 
spus: „Mergi înapoia Mea, satano!”. Această luptă între 
individualitate şi personalitate s-a reprodus apoi în 
grădina Ghetsimani, iar de această dată propria sa 
personalitate a încercat să îl tenteze. Şi în acest caz el 
a spus personalităţii sale: „Taci!” şi Domnului: „Dar nu 
voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Şi s-a sfârşit. El 
trebuia să sufere, să dispară, dar a spus: „Voia Ta să 
se facă!” El a alungat personalitatea şi s-a înclinat în 
faţa Divinităţii. Dar cine va explica vreodată astfel 
lucrurile? lisus spune în grădina Ghetsimani: „întristat 
este sufletul Meu până la moarte”... lar în momentul 
crucificării el zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce 
fac”. Dar adevărurile iniţiatice ce sunt conţinute în 
aceste momente din viaţa lui lisus nu sunt observate, 
nu înţelegem că este vorba despre nişte procese 
psihice, de prezenţa unor forţe, de confruntarea lor, de 
participarea persoanei în cauză la această luptă. 
Cuvintele pronunţate de lisus pe cruce: „Părinte, 
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” nu se pot explica decât 
prin confruntarea dintre personalitate şi individualitate, 
iar din această confruntare iese victorioasă 
individualitatea. Credeţi că lui lisus i-a fost uşor să ierte 


nişte oameni care l-au batjocorit, l-au bătut, i-au pus 
pe cap o coroană de spini şi l-au crucificat?... Dar el s-a 
legat de individualitatea sa, de Tatăl Ceresc, şi prin 
intermediul Lui, prin intermediul imensităţii iubirii şi 
luminii Domnului, el şi-a iertat duşmanii şi călăii. 
Credeţi-mă, numai cel care a lucrat întreaga viaţă să 
se unească cu Divinitatea, să o introducă în sinea sa, şi 
care de acum înainte este locuit de Divinitate poate cu 
adevărat să ierte aşa cum a iertat lisus. 

lar voi care vă aflaţi într-o Şcoală lIniţiatică, care 
aţi avut deja multe contacte şi experienţe cu lumea 
divină, trebuie să vă consideraţi foarte privilegiați, 
foarte bogaţi şi să ştiţi să folosiţi aceste bogății. Dacă 
suferiţi o nedreptate din partea cuiva, trebuie să vă 
spuneţi: „Doamne, ce neştiutor, ce sărac şi slab este! 
Merită într-adevăr să îl deplâng şi să fac ceva pentru 
el”. în acel moment iertaţi şi totul se transformă; în loc 
să hrăniţi o ranchiună şi nişte dorinţe de răzbunare, 
totul se şterge dintr-odată. Faceţi un gest de 
generozitate şi mulţumiţi Domnului. 

În lipsa acestor cunoştinţe, întreaga viaţă vă veţi 
măcina sufleteşte. Cum nu vă veţi putea distruge 
duşmanul, veţi trăi cu gânduri de ură de care nu vă 
veţi putea descotorosi şi vă veţi otrăvi. Duşmanul 
vostru este în schimb liniştit: el se plimbă, mănâncă, 
bea, doarme, face nişte afaceri necurate, iar în acest 
timp voi vă distrugeţi. Trebuie deci să reuşiţi să iertaţi. 
Da, dar nu poţi ierta dacă eşti prost şi neştiutor. Pentru 
a ierta, trebuie să posezi această cunoaştere. 


Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste obraz...” 


Se spune în Evanghelii: „Celui ce te loveşte peste 
obraz, întoarce-i şi pe celălalt”. să mă ierte creştinii, 


dar ceea ce vă voi spune va depăşi tot ce ei îşi pot 
imagina, iar viitorul va dovedi că interpretarea mea 
este veridică, fiindcă unele precepte care au fost bune 
în trecut, nu pot fi bune şi eficace pentru prezent şi nici 
pentru viitor. 

Cuvintele lui lisus nu înseamnă că trebuie să 
rămânem mereu pasivi la insulte şi jigniri, să le 
acceptăm mereu, să ne supunem, să le suportăm, şi în 
final să ne lăsăm distruşi... Se poate ca ele să fi fost 
înţelese astfel, dar eu vă voi dovedi că nu aceasta 
dorea să spună. A rămâne pasiv, supus, a te lăsa 
distrus este tot ce îţi rămâne desigur de făcut atunci 
când nu posezi lumina. Dar această morală a 
oamenilor slabi şi neştiutori nu trebuie să dureze o 
veşnicie. Nicăieri nu scrie că spiritualiştii, înţelepţi, 
Iniţiaţii, Fiii Domnului trebuie să rămâne veşnic supuşi, 
sclavi, bătuţi, masacrați, pentru a-i lăsa să triumfe 
mereu pe imbecili, pe cei necinstiţi şi răi. Pentru 
moment aşa se întâmplă, deoarece oamenii şi-au 
pierdut scânteia divină, şi-au pierdut forţa solară, focul, 
căldura, lumina, viaţa, şi fiindcă le-au pierdut, ei sunt 
inevitabili bătuţi şi maltrataţi. 

S-a spus: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă 
sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e 
bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare 
de oameni”. Ei bine, dacă vă pierdeţi gustul, veţi fi 
călcaţi în picioare de oameni până când vi-l veţi 
recâştiga. Nicăieri nu a fost decretat că trebuie să fiţi 
călcaţi mereu în picioare, dar când vă îndepărtați de 
Dumnezeu vă pierdeţi puterile şi vă aflaţi desigur la 
bunul plac al oamenilor violenţi şi necinstiţi. 

În epoca în care vorbea lisus, oamenii trebuiau să- 
şi dezvolte nişte virtuţi şi calităţi asupra cărora nu 
insistaseră până atunci: iertarea,  îndurarea, 


compasiunea... Fiindcă până atunci dominase numai 
legea dreptăţii: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. 
Noua morală adusă Hristos trebuia deci să îi încurajeze 
pe oameni să-şi dezvolte calităţile inimii. în loc să 
răspundă mereu cu mijloace brutale: piatra, cuțitul, 
sabia, ei trebuiau să răspundă cu nişte mijloace mai 
nobile, mai elevate: umilinţa, răbdarea, măreţia 
sufletului. lată sensul cuvintelor lui lisus. Da, dar ce s-a 
spus pentru acea epocă nu trebuie considerat valabil 
pe 

veşnicie. El vine din nou ca să ne spună: 
„înţelegeţi-mă bine, acum există un comportament şi 
mai bun. Când suferiţi o nedreptate, trebuie să 
ripostaţi cu o asemenea inteligenţă, cu o asemenea 
forţă de caracter, cu o asemenea cunoaştere, o 
asemenea lumină, o asemenea căldură încât duşmanul 
vostru va fi complet tulburat, orbit, fulgerat, adică 
transformat! Nu distrus, nu omorât, nu, ci regenerat! în 
loc să îl omorâţi, îl însufleţiţi, adică îl conduceţi spre 
Dumnezeu. Dacă sunteţi capabili să procedaţi astfel, 
sunteţi un adevărat erou, un adevărat fiu al Domnului”. 
De ce să vă lăsaţi mereu distruşi şi să vă lăsaţi 
duşmanii să triumfe? Nu trebuie să îi ucideţi pe 
oameni, nu trebuie să le faceţi rău, dar nici nu trebuie 
să acceptaţi situaţia de învins veşnic. Trebuie să ştiţi 
să vă apăraţi devenind ca soarele: să proiectaţi o 
asemenea lumină încât, chiar dacă oamenii doresc să 
vă atace cu răutatea şi cruzimea lor, ei să fie orbiţi. Da, 
îi orbiţi şi apoi le deschideţi ochii aşa cum a făcut 
Hristos cu Saul pe drumul Damascului când acesta îi 
masacra pe creştini: o proiecţie de lumină, şi acesta a 
fost orbit! lar Saul a devenit Pavel. Să presupunem că 
reuşiţi să îi paralizaţi pe oameni pentru câteva clipe...şi 
apoi îi restabiliţi, oare ei vă vor combate în continuare? 


Noua morală nu presupune să rămâneţi slabi, la bunul 
plac al oamenilor violenţi 

şi cruzi, ci să deveniți asemenea soarelui pentru 
ca ei să nu vă mai poată nici murdări, nici atinge, iar 
când se vor apropia, să îi înmuiaţi ca o ceară prin 
bunătate şi lumină. 

Dacă oamenii nu au încă această posibilitate 
luminoasă, este pentru că nu s-au gândit niciodată la 
ea. Ei au preferat slăbiciunea, s-au refugiat în nişte 
filosofii stupide, sub pretext că lisus le-a cerut să 
întindă şi celălalt obraz. Ei bine, puteţi întinde amândoi 
obrajii, nu vă va folosi la nimic, nu îi veţi schimba pe 
duşmanii voştri, ei vă vor pălmui în continuare şi într- 
un final vă vor distruge. Acum trebuie să înţelegeţi 
altfel lucrurile. Celălalt obraz este de fapt cealaltă 
latură din voi înşivă, latura spiritului, a puterii, a 
luminii. lisus le-a arătat duşmanilor săi cealaltă latură, 
el le-a spus: „Sunteţi în stare să închideţi corpul fizic, 
să îl crucificaţi, dar eu vă voi arăta cealaltă latură, 
sublimă, indestructibilă, şi îmi voi reconstrui templul în 
trei zile. lată, puteţi lovi! El a arătat cealaltă latură şi 
întreg pământul a fost tulburat. 

Creştinii, spiritualiştii mai au încă mult de învăţat 
şi de înţeles, şi în loc să se lase mereu învinşi de 
forţele întunericului, de nişte filosofii materialiste, ei 
trebuie să se unească pentru a birui. Ei rostesc mereu: 
„Amin, amin”, ei acceptă... Nu, trebuie să se unească 
fiindcă deţin toate posibilităţile de a transforma lumea, 
de a restabili împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Nu 
mai este momentul să spunem că lisus ne-a învăţat să 
întindem celălalt obraz, să devenim nişte martiri, în 
trecut, da, nu se putea proceda altfel deoarece 
oamenii nu erau dezvoltați pentru a riposta de o 
manieră sublimă şi divină, dar nu şi acum. 


Acum trebuie să găsim posibilităţile de a arăta 
puterea spiritului prin cunoaşterea noastră, prin iubirea 
noastră, prin gesturile noastre, prin comportamentul 
nostru. De ce să rămânem slabi, bolnăvicioşi, laşi? Ca 
să ne arătăm creştini? Ei bine, dacă acesta este idealul 
creştinismului, eu voi fi primul care vă spune că râul nu 
va fi niciodată extirpat de pe pământ cu aceşti oameni 
slabi şi neştiutori! Trebuie să deveniți puternici, 
dinamici, activi, impetuoşi...chiar violenţi, dar evident 
nu în planul fizic. Creştinismul prost înţeles nu aduce 
nimic. Adevăratul creştinism înseamnă să fii înarmat, 
dar cu alte arme, desigur, şi când sunteţi atacați, să 
arătaţi această altă latură despre care vorbeşte lisus. 
Această altă latură este o latură înarmată, nu este o 
una slabă şi neputincioasă. Dar nu s-a explicat ce 
înseamnă această „altă latură”. 

Ceea ce nu a fost înțeles corect în trecut, va fi 
înţeles acum, clarificat; se vor adăuga şi multe alte 
adevăruri noi, deoarece nimic nu stă pe loc, totul se 
transformă. De altfel lisus a demonstrat-o: el a adus o 
altă morală, o morală care merge mai departe decât 
cea a lui Moise. El repetă de mai multe ori în 
Evanghelii: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult... Eu 
însă vă spun vouă”... De exemplu: „Aţi auzit că s-a zis 
celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic 
va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se 
mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. De 
asemenea: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu 
săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se 
uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în 
inima lui”.... „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu 
juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale. 
Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum”.... 
„Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să 


urăşti pe vrăjmaşul tău. lar Eu vă zic vouă: lubiţi pe 
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, 
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce 
vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru 
Ceresc..”. 

Observaţi că morala adusă de lisus nu se mai 
aseamănă cu morala dată de Moise. lar acum, de ce să 
nu apelăm la o nouă morală, şi mai bună? Creştinii vor 
fi şocaţi pentru că nu vor să mai existe altceva după 
lisus. După părerea lor, nu se mai poate adăuga nimic. 
Să presupunem că însuşi Hristos vine să mai adauge 
nişte noţiuni, pentru că totul evoluează... Pot oare 
creştinii să îl împiedice? Cei înapoiaţi, cei care s-au 
închistat în sine vor fi depăşiţi. Noi suntem pentru 
evoluţie, pentru ceva şi mai mare, pentru noua viaţă, 
pentru noua religie ce se va propaga în lume, 
adevărata religie a lui Hristos ce nu a putut fi încă 
împlinită. 

Atât timp cât oamenii erau nişte primitivi, ce 
puteau ei să înţeleagă? Mai întâi, ei trebuiau învăţaţi 
cel puţin ce reprezintă dreptatea. lar Moise a fost 
trimis să îi înveţe dreptatea. Apoi, Cerul l-a trimis pe 
lisus pentru a aduce iubirea, iertarea. Da, dar nu 
trebuie să ne oprim aici, mai există un grad superior, 
fiindcă numai o simplă iertare nu rezolvă problema. lar 
dacă cineva vine să vă atace, oare este interzis să fiţi 
mai puternici decât el, să îl luaţi de picior, să îl ridicaţi 
şi să îi spuneţi: „Vrei să te trântesc la pământ?” Dar nu 
îl trântiţi, îl aşezaţi din nou pe picioare. Oare nu este 
mai bine? 

Oare ce reprezintă acest creştinism în care 
trebuie să fii mereu bătut şi masacrat? Nu, trebuie să 
fii mai puternic decât duşmanul tău. Printr-un gest, 
printr-o privire, printr-o vibraţie divină îl determinaţi să 


vă simtă superioritatea. Atunci el se va simţi mic, atât 
de mic, încât vă spune: „Te rog, lasă-mă să trăiesc. - 
Ah bine, dragul meu, ai înţeles?” îl lăsaţi şi el dispare. 
Oare nu este mai bine? Da, este mult mai bine, dar nu 
am avut încă niciodată ambiția să ne-o dorim. Eu 
doresc să vă transmit tocmai această ambiţie. Când o 
veţi realiza, este o altă problemă. Dar cel puţin să aveţi 
această ambiţie, fiindcă nu veţi obţine nimic în viaţă 
dacă veţi rămâne mereu pasivi, împăciuitori, slabi, 
vulnerabili, inexpresivi. 

În viitor nu vor mai exista martiri. Martirii au dat 
ce trebuia, ei şi-au îndeplinit misiunea. De altfel, 
suferind supliciul, ei şi-au lichidat mai repede datoriile, 
ilegalităţile înfăptuite în trecut. Dar, deoarece s-au 
eliberat, mai este oare necesar să rămână nişte 
martiri? Nu. lar în viitor anumite fiinţe vor fi atât de 
puternice încât vor neutraliza la distanţă persoanele 
rău intenţionate care intenţionează să se apropie de 
ele pentru a le face rău. Veţi replica: „Dar mergeţi prea 
departe, mult prea departe”... Desigur, timpul îi va 
determina pe oameni să meargă foarte departe, fiindcă 
pentru moment ei se află pe o cale fără ieşire. 

Dacă consideraţi că spusele mele vă depăşesc, 
rămâneţi acolo unde vă aflaţi, aceste lucruri vor fi 
pentru alţii care sunt mai curajoşi şi doresc să devină 
puternici, Iluminati, şi să nu mai rătăcească în întuneric. 
Atunci când sunt atacați, aceşti oameni luptă, nu se 
lasă înghiţiţi complet, gândindu-se că trebuie să 
suporte totul fiindcă 

„aşa este voinţa Domnului”. Fiindcă în acel 
moment întunericul este satisfăcut; el îşi spune: „Oh, 
ce gustoşi şi fragezi sunt aceşti creştini! Ne putem 
ospăta pe săturate!” Şi iată cum se pregătesc creştinii 
să hrănească spiritele întunecate! S-ar spune că ei se 


gândesc numai la aşa ceva. Bine, bine, să le 
hrănească, eu nu mă împotrivesc dacă ei doresc 
aceasta! Dar atunci când întunericul se apropie, un 
adevărat creştin proiectează lumina, el se apără. lar 
această lumină alungă întunericul, lată-l pe adevăratul 
creştin! 

Unii vor spune: „Dar nu trebuie să luptăm, este 
scris că nu trebuie să luptăm împotriva răului”. 
Bineînţeles, nu trebuie să luptaţi împotriva răului în 
domeniul care îi aparţine, pentru că aici el este 
puternic şi veţi fi învinşi. Dar mergeţi mai sus, 
deasupra lui, şi de acolo aruncaţi-i foc, nişte 
proiectile...şi veţi vedea că va fugi. Omul posedă în 
sinea sa o fortăreață cu nişte tunuri, nişte mitraliere 
care scot foc, şi acesta este domeniul luminii. Cine vă 
împiedică deci să vă îndreptaţi toate aceste maşinării 
asupra duşmanilor voştri şi să proiectaţi lumina? Nu îi 
veţi ucide, nu le veţi face rău, îi veţi transforma 
îndepărtând elementele nocive din mintea şi inima lor. 
Aveţi totuşi acest drept... Ei bine, nu, se spune că 
trebuie să vă comportaţi ca nişte creştini, adică să vă 
lăsaţi martirizaţi, fiindcă se pare că nu trebuie să 
răspundeţi insultelor. Dar se spune numai să nu 
răspundeţi în acelaşi fel. Aceasta înseamnă „să întorci 
şi celălalt obraz”. 

De ce ar trebui să ucideţi un duşman care vine să 
vă omoare? Paralizaţi-l, orbiţi-l, adormiţi-l, luaţi-i 
posibilitatea de a face rău. Există nişte piese de teatru, 
nişte comedii, în care o persoană plină de intenţii rele 
se pregăteşte să facă rău unei întregi familii: dar iată 
că apare un prieten al familiei care o îmbrobodeşte 
atât de mult cu cuvinte, cu mici întrebări, încât ea se 
blochează complet, paralizează. Da, fiindcă prietenul 
era mai inteligent. Trebuie deci să vă feriţi de cei care 


vă atacă; desigur, nu prin aceleaşi metode ca ale œ lor, 
ci prin altele care sunt formidabile dar la care nu s-a 
recurs niciodată, fiindcă nu se crede în eficacitatea lor, 
nu se bănuieşte nici măcar existenţa lor. 

Creştinătatea se va împotmoli veşnic atât timp 
cât nu va înţelege cum să lucreze cu mijloacele divine. 
Şi de altfel, pentru că nu acordă soarelui nici o valoare 
în viaţa spirituală, aceasta dovedeşte că nu a găsit încă 
suficiente mijloace pentru a învinge răul. Vă voi da un 
exemplu. Nu numai că lisus ne-a spus să întoarcem şi 
celălalt obraz, dar ne-a cerut să ne iubim şi duşmanii. 
Este greu. Nu este sigur că-ţi iubeşti mereu prietenii, 
atunci cum să-ţi iubeşti duşmanii? Vă asigur, analizaţi- 
vă şi veţi vedea că este lucrul cel mai dificil, şi ne 
întrebăm unde a găsit lisus această lege morală... Ei 
bine, în soare! Fie că îl iubiţi sau nu, soarele vă trimite 
lumina şi căldura sa. lată că soarele este singurul care 
a rezolvat această problemă, el îi iubeşte chiar şi pe 
cei răi, pe criminali, îi luminează, îi încălzeşte, îi 
însufleţeşte. 

Fără să vorbim despre importanţa sa în univers, ci 
numai în acest domeniu al moralei, soarele este atât 
de mare, de sublim! Dacă veţi căuta printre oameni un 
model al acestei iubiri nelimitate, poate că veţi găsi, 
dar foarte rar chiar şi printre fiinţele cele mai evoluate. 
Dacă vreţi să cunoaşteţi adevărata morală, o veţi găsi 
lângă soare şi numai lângă el. Toţi ţin discursuri 
moralizatoare, dar ceea ce spun rămân nişte vorbe în 
vânt. Soarele nu spune nimic, el execută. El nu spune: 
„Eu vă iubesc. îmi iubesc duşmanii”. El nu spune nimic, 
dar continuă să iubească întreaga lume. Soarele ne 
poate arăta cum să descoperim şi să respectăm legile 
moralei cosmice. 


Vă voi spune acum o poveste. Trăia cândva un 
tânăr foarte inteligent, foarte sensibil, dar nu prea 
voinic. El era învăţător. într-o zi se găsea cu nişte tineri 
într-o piaţă din oraş, şi printre ei se găsea un tip foarte 
bine făcut, dar cam prostănac, care nu era de acord cu 
spusele lui, şi au început să discute... La sfârşit, când 
tipul şi-a dat seama că învățătorul îl depăşea prin 
inteligenţa argumentelor sale, s-a enervat şi i-a dat 
două palme zdravene. Bineînţeles, ceilalţi băieţi au râs, 
l-au aplaudat pe: învingător fiindcă era un om puternic, 
iar forţa reprezintă totuşi ceva! 

Sărmanul învăţător s-a întors acasă, trist şi 
nefericit din cauza râsetelor celorlalţi. Dar ce a văzut 
acasă? Vaca sa născuse un mic vițel foarte drăgălaş... 
El l-a mângâiat, l-a ridicat în braţe şi a uitat de necaz. A 
doua zi şi în următoarele el a continuat să mângâie 
viţelul şi să îl ridice în braţe. 

Au trecut câteva luni, viţelul devenise aproape un 
bou, dar învățătorul continua să îl ia în braţe. într-o 
bună zi, când şi-a dat seama că musculatura sa s-a 
dezvoltat, s-a dus să se plimbe prin piaţă. Tipul făcea 
din nou pe grozavul în faţa prietenilor săi. învățătorul s- 
a apropiat de el şi i-a spus: „Mă recunoşti? - Oh, oh, 
sigur, pe tine te-am pocnit!” învățătorul se aplecă, îl 
luă de gleznă, îl ridică în aer şi spuse: „Fă-ţi 
rugăciunea, te voi arunca la pământ, nu va mai 
rămâne nimic din tine. - Ah, iartă-mă, lasă-mă în viaţă, 
îmi pare rău că te-am pălmuit atunci!... - Bine, te iert” 
şi l-a pus încet pe picioare. Celălalt a rupt-o la fugă, în 
timp ce toţi băieţii aplaudau şi se distrau, iar 
învățătorul s-a întors acasă mulţumit, mândru, 
învingător. Vedeţi, nu trebuie niciodată să vă lăsaţi 
învinşi, călcaţi în picioare, zdrobiţi, fiindcă aceasta nu îi 
ameliorează pe oameni, ei vor continua să abuzeze de 


puterea lor şi nu devin mai buni. Atunci când sunteţi 
prea gingaşi şi amabili, oamenii îşi spun: „Vom profita 
de el fiindcă este slab”. 

Dumnezeu cere de la servitorii săi forţa, 
inteligenţa, lumina, puterea... Dacă doriţi să învingeţi 
greutăţile, obstacolele, duşmanii, va trebui să exersaţi: 
va trebui să găsiţi un vitel undeva în mintea voastră pe 
care să îl ridicaţi zilnic în braţe, şi să deveniți astfel 
atât de puternici, de luminoşi, încât să vă puteţi ridica 
apoi duşmanii şi să le spuneţi: „Fă-ţi rugăciunea, că nu 
va mai rămâne nimic din tine!” Nu îi veţi ucide, nu îi 
veţi răni, nu vă vor putea reproşa nimic. lată adevărata 
morală: nu îi veţi ucide pe oameni, îi veţi ajuta, şi ei 
vor deveni mai înţelepţi, mai cumpătaţi, mai atenţi. Le 
veţi da o lecţie magistrală. 

Nu trebuie să vă ascundeţi în spatele slăbiciunii; 
slăbiciunea nu vă va salva niciodată, nici prostia, nici 
lenea. Va trebui să meditaţi, să căutaţi să vă exersaţi şi 
când veţi deveni îndeajuns de luminoşi, de călduroşi, 
ca soarele... cine va putea veni atunci să atingă 
soarele fără să se ardă? Toţi vor sta la distanţă, nu vor 
îndrăzni să se apropie, pentru că sunteţi arzător, 
sunteţi un foc cu flăcări, simbolic vorbind. în faţa 
puterii spirituale eşti obligat întotdeauna să capitulezi. 

Veţi spune: „Da, dar când un duşman vede că Îi 
întorci celălalt obraz, el este confuz, cere iertare”... 
închipuiţi-vă că nici nu-i pasă şi continuă şi mai mult să 
vă  agreseze. Urmaţi pur şi simplu exemplul 
învățătorului care ridica zilnic în braţe viţelul. Este un 
exemplu ideal, unic. Vă exersaţi zi şi noapte, ani în şir, 
şi apoi întâlnindu-vă duşmanii le spuneţi: „Mă mai 
recunoaşteţi?” lar în faţa forţei, a luminii voastre, ei vor 
înţelege că, în timp ce dormeau pe o cunună de lauri, 
voi deveneaţi formidabili... 


Există două modalităţi de a te manifesta (există 
chiar trei, patru, cinci sau zece, nu merită să le 
enumerăm), dar pentru a simplifica, să spunem două 
laturi: bunătatea şi puterea pe care trebuie să ştiţi să 
le folosiţi. Atunci când vă simţiţi trişti, descurajaţi, 
neliniştiţi, înseamnă deseori că nişte spirite răuvoitoare 
vă  hărţuiesc, ca nişte muşte, viespi, țânțari, 
şerpi...Oare trebuie să vă manifestaţi bunătatea 
lăsându-le să vă invadeze şi să se desfete? Nu, este 
momentul să vă arătaţi puterea, forţa, lumina, prin 
nişte cuvinte, gesturi, dându-le o lecţie binemeritată. O 
puteţi face zilnic. De ce să suferiţi şi să plângeţi? 
Manifestaţi-vă cealaltă latură, forţa, voinţa, adică 
alungaţi gândurile şi sentimentele ce vă neliniştesc, vă 
distrug. 

Este clar acum? Aceasta contrazice puţin ideile 
voastre tradiţionale, nu-i aşa? Nu-i nimic, din moment 
ce este folositor şi eficace...Trebuie să folosim ce este 
mai bun, în loc să păstrăm la nesfârşit nişte puncte de 
vedere şi atitudini ineficiente, depăşite. Pentru 
moment sunteţi şocaţi, dar mai târziu veţi fi obligaţi să 
acceptaţi această concepţie nouă, să doriţi să deveniți 
mai puternici, tot mai puternici; fără să ucideţi, fără să 
distrugeţi, fără să masacrați, dar puternici, formidabil 
de puternici: prin lumină! 

Trebuie deci şi voi să vă exersaţi. Numai acest 
lucru contează, exerciţiul. Atunci când izbucneşte 
războiul şi trebuie să luptaţi împotriva forţelor 
întunericului, oare sunteţi pregătiţi? Incercaţi mai întâi 
să vă învingeţi micii duşmani interiori, puneţi-i la 
pământ, nu vă lăsaţi mereu subjugaţi spunând: „Noi 
suntem nişte creştini, nu trebuie să ne batem”. 
Doamne, ce creştini ciudaţi! Dar adevărații creştini 


sunt nişte cavaleri, nişte luptători, sunt armata lui 
Hristos, ei trebuie să fie bine înarmați. 

De altfel, lisus a spus deopotrivă: „Nu socotiți că 
am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc 
pace, ci sabie”. lisus milita deci pentru violenţă, dar 
trebuie să înţelegem ce fel de violenţă. El a declarat 
război întunericului, la tot ce este obscur şi rău, prin 
forţa formidabilă a luminii, a iubirii, a înţelepciunii. Dar 
ce face soarele? Nu există entitate mai violentă ca 
soarele. Fără să vă ceară părerea, el încălzeşte şi voi 
sunteţi obligaţi să vă scoateţi hainele, prin lumina, prin 
căldura sa, el obligă şi grăunţele să încolţească pe 
întreg pământul. Soarele este fiinţa cea mai violentă, 
în ciuda voinţei voastre el luminează şi alungă 
tenebrele, încălzeşte; iar moartea nu-şi află loc în faţa 
soarelui fiindcă el însufleţeşte totul. Este extraordinară 
violenţa soarelui! 

Da, de aceea ar fi atâtea de spus despre 
nonviolenţa aşa cum a predicat-o Gandhi. Desigur, 
aceasta a fost minunată într-o anumită epocă, în 
anumite condiţii istorice, pentru ca India să se poată 
elibera de englezi. Dar, într-o manieră generală, 
nonviolenţa este periculoasă pentru o ţară. Dacă este 
singura care o practică, ea riscă să fie cucerită de 
celelalte. 

Nonviolenţa este o soluţie ideală numai cu singura 
condiţie ca întreaga omenire să se decidă să 
îmbrăţişeze această filosofie, altminteri vor exista 
mereu nişte vecini egoişti şi cruzi care se vor grăbi să îi 
distrugă pe sărmanii nefericiţi care nu vor să se apere. 
Nonviolenţa este o filosofie bună pentru cel care 
doreşte să-şi îmblânzească natura inferioară, să se 
sacrifice şi să evolueze astfel mai repede, dar ea nu 
poate rezolva problema războiului în lume. Un popor 


care se hotărăşte să nu se apere va fi repede subjugat 
din punct de vedere economic şi fizic. 

Această filosofie a nonviolenţei trebuie deci să 
devină acum una colectivă, mondială, universală, să se 
răspândească în întreaga omenire, să nu rămâne 
numai în mintea câtorva idealişti. Da, atât timp cât nu 
va fi colectivă, ea nu va schimba nimic. Mulţi oameni 
care au dorit să dea exemplu de nobleţe au fost 
ucişi...şi omenirea nu s-a schimbat numai pentru atât! 
Aceste idei trebuie deci să se propage în toate ţările. O 
atitudine poate fi bună atunci când este colectivă şi 
periculoasă când rămâne individuală... Deşi o atitudine 
individuală poate fi pozitivă în realitate, pentru că 
sfinţii, martirii, toţi cei care s-au sacrificat revin pe 
pământ cu nişte calităţi, cu nişte înzestrări deosebite 
datorită cărora îi influenţează pe ceilalţi pe calea 
binelui. Totuşi această chestiune a nonviolenţei trebuie 
tratată la scară mondială, altfel nu va fi niciodată cu 
adevărat rezolvată. 


Cap. 9 - „Privegheaţi şi vă rugaţi” 


Atunci când entităţile răuvoitoare vor să vă facă 
rău, ele încep prin a vă determina să comiteţi o 
greşeală, fiindcă slăbiciunea ce aţi avut-o le oferă 
dreptul să vă tulbure. Dacă le rezistaţi, dacă nu 
comiteţi nişte greşeli, ele nu au nici o putere să 
pătrundă în voi. lată de ce Diavolul are numai puterea 
ce i-o daţi voi deschizându-i o uşă pentru a-l lăsa să 
pătrundă în sinea voastră. El nu vă sileşte, vă face 
numai nişte sugestii şi voi sunteţi cei care spuneţi 
„da”. Voi acceptaţi să hrăniţi în sinea voastră anumite 
gânduri, anumite sentimente, iar în acel moment 


determinat Diavolul sau forţele negative găsesc o uşă 
deschisă. 

Puterea Diavolului este atât de mare pentru că 
oamenii nu-şi dau seama că majoritatea lucrurilor ce li 
se prezintă în faţă sub o formă atrăgătoare ascund 
nişte capcane. Fie că este vorba de a seduce un bărbat 
sau o femeie pe care mai târziu îi părăseşti, că îţi 
elimini un rival, că te foloseşti de bunul altuia, toate 
acestea par la început nişte perspective minunate. lar 
capcana tocmai aici se află: în faptul că la început totul 
pare minunat, lată de ce este o greşeală ca Diavolul să 
fie prezentat sub o formă respingătoare, cu nişte 
coarne şi picioare despicate, gata să îi împingă pe 
nefericiţii oameni în cazanele Infernului. Nu, Diavolul 
este foarte frumos, foarte seducător, foarte bine 
îmbrăcat şi îl întâlneşti peste tot unde există nişte 
plăceri de gustat, nişte onoruri sau bani de acaparat; el 
este invitat chiar în saloane să bea ceai, pentru că are 
manierele cele mai studiate, cele mai 
elegante...Evident, oamenii nu se gândesc că este 
Diavolul şi se lasă seduşi, este ca şi cum şi-ar face o 
spărtură în propria fortăreață pe unde vor pătrunde 
duşmanii. Trebuie deci să învăţăm să discernem natura 
sugestiilor ce ne sunt prezentate de spiritele răului. Ele 
ne şuşotesc fără încetare tot felul de promisiuni 
atrăgătoare să ne convingă, iar dacă ne lăsăm 
convinşi, vom fi distruşi. 

Atâţi oameni se plâng că sunt neliniştiţi, că sunt 
tulburaţi, hărţuiţi! Ei nu ştiu că aceste stări negative 
sunt consecinţa unor anumite erori comise cu mai 
puţin sau mai mult timp înainte. Aceste erori au oferit 
posibilitatea forţelor ostile să pătrundă în ei şi să facă 
ravagii, lată de ce, înainte de a întreprinde orice, 
întrebaţi-vă dacă  acţionaţi după regulile divine, 


examinaţi ce puteţi pierde sau câştiga, dacă veţi fi 
liberi sau, dimpotrivă, mai înlănţuiţi. După ce aţi 
reflectat, acţionaţi, dar cel puţin prevedeţi toate 
consecinţele, şi mai ales realizaţi ce riscaţi dacă 
deschideţi uşa forţelor negative. lisus a spus: 
„Privegheaţi şi vă rugaţi!” Dacă vă obişnuiţi să fiţi 
mereu conştienţi, vigilenţi, dacă vă legaţi de Cer, veţi fi 
ocrotiţi: forţele răului din jurul vostru vă pot ameninţa, 
se vor strâmba la voi, dar nu vor putea pătrunde. 

Câte afecţiuni pe care medicii nu şi le pot explica 
şi încearcă să le vindece cu ajutorul chimiei şi 
chirurgiei sunt în realitate opera unor forţe negative pe 
care fiinţele le-au atras de multă vreme fără să ştie! 
Ele le-au deschis uşile prin felul lor de a trăi, a gândi, a 
simţi sau a acţiona. Dar eu ştiu bine că acest subiect 
nu va fi acceptat, nici înţeles. Cum ar putea nişte 
somităţi intelectuale şi medicale să accepte în secolul 
al douăzecilea ideea că nişte entităţi din planul astral 
încearcă să se fofileze pentru a-i tulbura pe oameni, 
hrănindu-se pe cheltuiala acestora şi distrugându-i? 
După opinia lor, este vorba despre nişte elemente 
chimice ce perturbă buna funcţionare a psihismului. 
Este adevărat, sunt nişte elemente chimice, dar ştiinţa 
nu cunoaşte că aceste elemente chimice sunt 
consecinţa prezenţei unor spirite răufăcătoare atrase 
chiar de om. Aceste entităţi mişună în lumea astrală, 
iar dacă oamenii le deschid uşa prin slăbiciunile lor, 
prin tot felul de ilegalităţi comise, ele pătrund în sinea 
lor şi provoacă nişte tulburări. 

Aceste lucruri sunt foarte bine explicate în toate 
Cărţile Sfinte şi clarvăzătorii le-au constatat. Dar cum 
cei mai mulţi oameni nu au dezvoltat nici una dintre 
însuşirile spirituale ce permit cunoaşterea lumii 
invizibile, ei şi-au format o filosofie bazată numai pe 


observaţiile celor cinci simţuri, iar concluziile acestei 
filosofii sunt neapărat eronate. Deoarece viruşii, bacilii 
sunt nişte creaturi vii, observate numai la microscop, 
de ce să nu admitem şi existenţa altor creaturi pe care 
microscoapele ce nu sunt atât de perfecţionate nu le 
pot încă detecta? în tot cazul, distrugerile pe care le 
produc sunt la fel de vizibile ca şi cele produse de 
viruşi, acest lucru nu poate fi negat. Ştiinţa va reuşi 
fără îndoială într-o bună zi să pună la punct nişte 
aparate care să detecteze prezenţa acestor 
indezirabili. Dar până atunci este de preferat să le 
admitem existenţa, şi mai ales să învăţăm să ne 
protejăm de ei ducând o viaţă inteligentă şi cumpătată. 

De altfel, dacă savanții ar fi avut puţină 
consideraţie pentru literatură, în loc să vadă în ea 
numai nişte creaţii ale imaginaţiei, şi-ar fi pus nişte 
întrebări privind unele cazuri psihologice în care este 
vorba evident despre unele persoane urmărite de 
entităţi nedorite. De exemplu, nuvela lui Maupassant 
„Horla” spune o poveste ce se aseamănă mult cu 
aceea a lui Maupassant însuşi care şi-a sfârşit viaţa 
într-un azil de nebuni, căzând victimă a tot felul de 
entităţi răufăcătoare. 

În această nuvelă, Maupassant descrie cum o 
entitate numită Horla vine în timpul somnului şi i se 
aşează pe piept, strângându-l de gât pentru a-l sufoca, 
apoi îşi lipeşte gura de gura sa pentru a-i suge viaţa 
asemenea unui vampir. într-o dimineaţă, trezindu-se, 
el constată că apa dintr-o carafa umplută înainte de 
culcare fusese în totalitate băută. Se gândeşte că este 
poate somnambul şi că a băut-o în timpul somnului. El 
vrea să verifice şi face următoarea experienţă: umple 
două sticle, una cu apă şi cealaltă cu lapte, le astupă el 
însuşi cu dopuri, apoi le pune sub plapuma din pat. 


Când se trezeşte, după câteva ore, sticlele se aflau 
unde le lăsase sub plapumă, dopurile păreau neatinse, 
dar apa şi laptele fuseseră băute! 

Incet-încet, îşi dă seama că nici propria voinţă nu 
îi mai aparţine: vrea să se ridice din fotoliu, dar Horla îl 
împiedică; intenţionează să ia trenul spre Paris, dar în 
loc să comande vizitiului să îl ducă la gară, îşi aude 
propria voce ordonând să fie dus înapoi acasă. în 
sfârşit, într-o noapte nu îşi mai zăreşte chipul în 
oglindă, pentru că indezirabilul, a cărui prezenţă este 
totuşi foarte stabilă, s-a interpus între el şi reflectarea 
chipului său. în acel moment, el caută o modalitate de 
a-l ucide şi ajunge să-şi dea foc casei. Ceea ce nu 
constituie desigur un mijloc prea eficace, întrucât nu te 
poţi descotorosi de aceste entităţi prin nişte mijloace 
fizice. 

Maupassant nu este singurul care a povestit 
asemenea experienţe, nu trebuie să ne amăgim, 
spaţiul este populat de miliarde de entităţi răuvoitoare 
care au jurat pieirea omenirii. Desigur, el este populat 
în egală măsură şi de miliarde de entităţi luminoase 
care o ajută şi o ocrotesc. Da, dar ajutorul şi protecţia 
lor pot deveni cu adevărat eficace numai dacă omul 
păşeşte pe calea cea bună. Nici un Maestru, nici o 
entitate nu vă poate proteja dacă nu duceţi o viaţă 
cumpătată. Ei vă pot instrui, vă pot lumina, încearcă să 
vă influenţeze chiar prin gândurile şi sentimentele lor, 
dar ce mai pot face dacă voi le distrugeţi munca prin 
nepăsarea şi prostia voastră? 

Cele mai bune protecţii împotriva indezirabililor 
sunt puritatea şi lumina interioară, în acel moment, 
indezirabilii nu mai au de ce să se agate, fiindcă nu 
mai există în voi hrană pentru ei, şi cum nu suportă 
lumina, vă părăsesc. lată de ce eu v-am dat ani în şir o 


mulţime de metode de a vă purifica şi a vă înconjura 
cu lumină, cu nişte culori, pentru a crea o barieră 
indestructibilă împotriva spiritelor rele! Prin vibraţiile 
sale intense, lumina îndepărtează şi descompune 
aceste entităţi. lată de ce trebuie cu adevărat să 
lucraţi cu lumina, iar prin meditaţie, prin rugăciune, să 
o determinaţi să pătrundă în casa voastră pentru ca ea 
să fie protejată. Fiindcă atunci când spun lumină, în 
realitate este vorba despre nişte entităţi binefăcătoare; 
de îndată ce s-au instalat în voi, ele le împiedică pe 
celelalte să pătrundă. Este valabil şi pentru voi înşivă: 
înconjuraţi-vă de lumină. 

Aceasta nu înseamnă că atunci când aveţi o aură 
puternică, o fortăreață de lumină, nu veţi mai fi 
niciodată deranjaţi sau asaltaţi. Din nefericire, atât 
timp cât ne aflăm pe pământ nu ne găsim niciodată cu 
adevărat la adăpost de asalturi şi bătălii. Dar este 
altceva dacă suntem totuşi baricadaţi cu lumină. Chiar 
şi Iniţiaţii sunt obligaţi să se protejeze. Chiar şi cei mai 
puternici dintre ei trebuie să se gândească fără 
încetare să pună între ei şi spiritele răului care îi 
asaltează nişte bariere de lumină, nişte cercuri de 
flăcări. lar oamenii slabi, neştiutori, îşi închipuie că nu 
au nevoie de nici o protecţie! A venit clipa să înţelegeţi 
importanţa, gravitatea a tot ce vă explic, altminteri vă 
veţi afla la bunul plac al tuturor curenților. De acum 
înainte, gândiţi-vă zilnic să vă înconjurați cu un cerc de 
lumină. 

Unii vor spune: „Dar ne putem proteja folosind 
nişte talismane”. Există o mare credinţă în puterea 
talismanelor; şi eu cred, chiar mai mult decât alţii, 
numai că această credinţă a mea este puţin diferită. Eu 
cred în puterea protectoare a unui talisman dacă 
lucraţi fizic şi psihic în armonie cu ceea ce el 


reprezintă, ce conţine ca puteri şi virtuţi, fiindcă atunci 
îl întăriţi, îl hrăniţi. Dar dacă vă bazaţi pe el tară să 
faceţi nimic pentru a fi în acord cu proprietăţile sale, 
după o vreme el nu va mai acţiona, va muri chiar. 

Un talisman este cu adevărat puternic numai dacă 
îl susţineţi cu propria voastră viaţă. Dacă acest 
talisman este impregnat de puritate, pentru ca să 
rămână aşa şi să devină eficace, va trebui să trăiţi o 
viaţă pură; dacă este impregnat cu lumină, trebuie să 
vă înconjurați cu lumină; dacă este impregnat de forţă, 
trebuie să vă exersaţi ca să alimentaţi această forţă 
etc. La fel este şi pentru aură. Dacă vă mulţumiţi să vă 
înconjurați cu lumină cu ajutorul gândului, fără să trăiţi 
o viaţă luminoasă, concentrările voastre nu vor fi atât 
de eficace, fiindcă faceţi ceva într-o parte, şi distrugeţi 
în alta. Ca în poveştile în care spiritele răuvoitoare 
distrugeau noaptea lucrarea înfăptuită de tânărul prinţ 
sau cavaler în timpul zilei. Nu uitaţi niciodată că, în 
toate cazurile, singurul mijloc de lucru eficace este să 
vă amelioraţi modul vostru de viaţă. 

Întregul vostru destin este înscris în viaţa pe care 
o trăiţi astăzi, în direcţia ce o imprimaţi gândurilor şi 
sentimentelor voastre, în activităţile în care vă cheltuiţi 
astăzi energiile. Fiindcă de felul în care sunteţi atenţi şi 
vigilenţi sau nu, desţeleniţi terenul viitorului vostru, 
sau dimpotrivă, îl încărcaţi cu tot felul de elemente 
inutile sau chiar nocive ce vă împiedică dezvoltarea. 

Întreaga zi de ieri trebuie să pregătească ziua de 
astăzi. lată secretul: de mai multe ori pe zi să vă opriţi 
şi să spuneţi: „Vreau să văd cum îmi voi consuma 
energiile, în ce direcţie le voi proiecta?” dând în sfârşit 
dovadă de puţină inteligenţă, de puţin simţ economic. 
Numai în acest mod veţi putea aborda ziua de mâine în 
cele mai bune condiţii. 


Cheia, marea cheie este de a fi mereu vigilenţi, 
treji, chiar când dormiţi. Da, treji. De ce s-a spus: 
„Privegheaţi şi vă rugaţi!” Nici chiar spiritualiştii nu au 
înţeles încă importanţa acestui precept. De ce să fii 
vigilent? Este obositor! în timp ce este atât de minunat 
să dormi, să te laşi în voia lenei fizice şi mentale! lată 
de ce oamenii nu avansează deloc deşi au în faţa 
ochilor întreg universul, toate stelele şi soarele, toate 
cărţile şi marii Maeştri care să îi instruiască. Pentru că 
ei dorm, dorm tot timpul. Trebuie deci să vă 
supravegheați şi să vă spuneţi: „Atenţie, trebuie să mă 
pregătesc pentru mâine fiind atent să nu mă încarc cu 
tot felul de materii stânjenitoare. Fie că este vorba 
despre hrană, gânduri, sentimente, voi alege 
elementele cele mai subtile şi mai luminoase ca să-mi 
construiesc creierul, inima, plămânii. Aşa voi fi mereu 
treaz, dispus, dinamic... dinamic chiar şi în timpul 
somnului!” Da, pentru că există somn şi somn. Există 
un somn greu, ca neantul, iar altul în care creierul are 
o asemenea limpezime, o asemenea luciditate încât 
omul poate înfăptui cea mai bună lucrare, poate primi 
cele mai bune instrucţiuni. Aceasta nu înseamnă că, în 
loc să citiţi sau să meditaţi, trebuie acum să dormiţi. 
Nu, fiindcă nu veţi găsi acest somn limpede dacă nu aţi 
fost în prealabil activi, energici şi treji. Atunci când aţi 
început să învăţaţi să fiţi treji, chiar dacă vă cuprinde 
somnul, sunteţi mai treji ca oricând, chiar dacă dormiti; 
în cealaltă lume auziţi, înţelegeţi şi acţionaţi. 

Să nu pierdeţi niciodată din vedere această 
chestiune a vigilenţei. Da, să fiți vigilenţi pentru a 
pregăti ziua de mâine. Cineva va replica: „Dar aceasta 
contrazice cuvintele lui lisus din Evanghelii unde el ne 
sfătuieşte de mai multe ori să nu ne facem griji pentru 
ziua de mâine. Ei bine, vă înşelaţi; nu există nici o 


contradicţie. Atunci când lisus spunea să nu ne îngrijim 
de ziua de mâine, este pentru că îi vedea pe oameni 
mereu îngrijoraţi de viitor: ei se întreabă dacă vor avea 
ce mânca sau unde vor locui, dacă vor avea bani etc. 
Atât de absorbiți de aceste griji, ei neglijează lucrurile 
cele mai importante: ei abuzează de sănătatea lor, 
lovesc oamenii şi lucrurile, încalcă legile iubirii şi ale 
dreptăţii, şi nu au nici o preocupare spirituală. Astfel ei 
lasă zilnic nişte lucruri prost rezolvate, nişte greşeli ce 
trebuiau îndreptate şi pe care nu le îndreaptă, iar totul 
se acumulează, ziua se încheie fiind copleșiți, 
dărâmaţi. 

lată de ce lisus spunea să nu ne gândim la ziua de 
mâine, fiindcă dacă veţi veghea zilnic ca totul să fie 
pus la punct în comportamentul vostru, a doua zi va fi 
complet senină şi veţi fi liberi să faceţi ce doriţi fiind în 
continuare vigilenţi să nu lăsaţi nimic să tărăgăneze. 
Astfel, fiecare zi nouă vă va găsi bine dispuşi, gata să 
respiraţi, să studiaţi, să vă bucuraţi, să cântaţi, şi 
întreaga viaţă va lua o culoare extraordinară de fericire 
şi binecuvântare. lată cum trebuie să înţelegeţi. Fiind 
atenţi să puneţi totul la punct astăzi, vă gândiţi indirect 
la ziua de mâine. 

Să nu vă gândiţi deci la ziua de mâine, gândiţi-vă 
la ziua de astăzi. Dacă totul este aranjat pentru astăzi, 
va fi aranjat şi pentru mâine, este automat. Şi cum 
totul este înscris, o dată ce aţi trăit o zi minunată, o zi 
a vieţii veşnice, ea este înregistrată, ea nu moare, 
rămâne vie şi încearcă să le antreneze şi pe toate 
celelalte zile după ea pentru ca să îi semene. încercaţi 
să trăiţi bine măcar o singură zi, fiindcă ea le va 
influenţa pe celelalte: ea le va invita să le vorbească şi 
să le convingă să fie asemenea ei, echilibrate, 
ordonate, armonizate. Cum nu aţi studiat încă latura 


magică a acestei probleme, veţi spune: „Oh, o zi, ce 
poate face ea? M-am cufundat în dezordine, dar de 
mâine va fi mai bine”. Da, va fi mai bine, dar cu 
condiţia să faceţi imediat nişte eforturi pentru a 
restabili ordinea. Altfel, toate se vor întâmpla ca în 
unele jocuri din târguri: cu o bilă puteţi răsturna o cutie 
sau o popică, şi ea le determină apoi şi pe celelalte să 
cadă. 

In urmă cu mulţi ani a venit la şcoala noastră o 
persoană într-adevăr deosebită: avea totul pentru a fi 
fericită, nimic nu îi lipsea, şi în plus avea şi lumina 
învăţământului. Dar ea era mereu întunecată, plină de 
griji. într-o bună zi am dorit să cunosc cauza acestei 
tristeţi, i-am pus câteva întrebări, şi ce am aflat! Că era 
îngrijorată pentru viitor, pentru că pot interveni o 
grămadă de lucruri, accidente, boli, faliment, 
mizerie!... Şi aşa îşi otrăvea existenţa imaginându-şi 
tot ce viitorul i-ar putea aduce rău. l-am spus: „Dar 
atitudinea ce o aveţi nu poate rezolva nimic, din 
contră. Este adevărat că nu putem şti ce ne rezervă 
viitorul, dar cea mai bună metodă de a evita necazurile 
de care vă temeţi, este de a încerca să trăiţi cumpătat 
în prezent. în loc să vă îngrijoraţi mereu pentru viitor şi 
să vă faceţi din prezent un infern, încercaţi să vă 
gândiţi numai la prezent făcându-l cât mai bun, şi 
astfel vă veţi construi un viitor bun”. 

Nu ne putem construi viitorul cu un prezent rău, 
pentru că nu există o separație între cele două. Dacă 
prezentul vostru este întunecat şi prostesc, să nu vă 
închipuiţi că viitorul vostru va fi iluminat. Este la fel ca 
şi cum aţi dori să construiți un palat de marmură pe un 
teren argilos: totul se va prăbuşi. Din păcate este ceea 
ce fac toţi aceşti constructori de... nu de catedrale, ci 
de viitor. Ei nu ştiu că nu se poate construi un viitor 


solid pe un prezent viermănos. Atunci, dacă aţi trăit o 
zi proastă, încercaţi cel puţin să îi neutralizaţi efectele 
înainte de culcare, nutrind cele mai bune gânduri şi 
luând cele mai bune decizii pentru a doua zi. în acel 
moment, aceste gânduri, ca nişte albine, vor curăța şi 
repara totul în timpul nopţii. 

Aţi venit aici în acest învăţământ pentru a da un 
nou punct de plecare existenţei voastre. Altminteri veţi 
continua să trăiţi în dezordine şi să suferiţi acuzând 
întreaga lume, şi chiar pe Domnul, că sunt responsabili 
de necazurile voastre, că nu recunosc valoarea unei 
fiinţe ca voi, atât de dreaptă, de cinstită, de nobilă, 
care merită ca tot Cerul şi pământul să îi stea la 
picioare pentru a-i satisface toate capriciile...A venit 
vremea să vă descotorosiţi de toate aceste pretenţii 
eronate şi să începeţi să lucraţi pentru a trăi o nouă 
viaţă. Ştiu că nu este atât de uşor, deoarece vechiul 
trecut este încă foarte tenace. Aşa cum viitorul este 
legat de prezent, tot aşa şi prezentul este legat de 
trecut, cu diferenţa că ne stă în putere să schimbăm 
viitorul, în timp ce nu mai putem schimba nimic din 
prezent, deoarece el este o consecinţă a trecutului. 

„Privegheaţi şi vă rugaţi”...Desigur, a veghea 
înseamnă a nu dormi, dar a nu dormi în planul 
spiritual. Trebuie să fim mereu treji şi vigilenţi în 
gândurile noastre pentru a ne da seama că există nişte 
curenţi, nişte elemente impure, nocive, ce trebuie 
evitate. Cel care nu este vigilent, care nu veghează, se 
expune la toate pericolele. Nu este nimic mai rău decât 
să trăieşti cu ochii închişi. Trebuie să vă ţineţi ochii 
bine deschişi pentru a vă da seama fără încetare ce se 
petrece în sinea voastră, care sunt curenţii, stările de 
conştiinţă, sentimentele, gândurile ce vă străbat. 
Numai cel care păstrează ochii deschişi posedă 


inteligenţa vieţii interioare, nu se mai lasă înlănţuit de 
orice forţă, de orice entitate. Este atât de clar că un om 
adormit poate fi atacat de oricine prin surprindere! 
Trebuie deci să vegheaţi. 

lar „vă rugaţi”, ce înseamnă a te ruga? După ce 
aţi vegheat, adică aţi aruncat o privire în voi înşivă 
pentru a vedea ce se întâmplă, trebuie să interveniţi, 
să vă amestecați direct în afaceri pentru a suprima un 
anumit element, să adăugaţi un altul, să deveniți 
stăpâni pe situaţie pentru a-i împiedica pe duşmani să 
vă copleşească şi să vă răvăşească. Aceasta este 
rugăciunea. A te ruga înseamnă a aduce un remediu, o 
ameliorare, iar pentru a reuşi, cea mai bună metodă 
este de a te lega de Cer. Creierul uman este ca un 
aparat de radio sau de televiziune: el captează 
anumite staţii, anumite lungimi de unde. întorcând un 
buton pe tranzistorul vostru vă puteţi alege emisiunea 
preferată: muzică, informaţii...Ei bine, şi interior este la 
fel: dacă apăsaţi din greşeală pe anumite butoane, veţi 
auzi o muzică infernală, vacarm, nişte dispute. Atunci, 
schimbaţi lungimea de undă! Prin intermediul gândului, 
prin imaginaţie, apăsaţi pe un buton, este foarte uşor, 
şi veţi asculta emisiunile Cerului. 

A te ruga nu reprezintă altceva decât a atinge 
butonul lungimilor de undă cele mai scurte şi mai 
rapide care vă pun în legătură cu Dumnezeu, 
schimbându-vă astfel mişcările şi vibraţiile din 
interiorul vostru. A te ruga înseamnă a declanşa în sine 
o mişcare pozitivă, luminoasă, divină. 

Din tot ce Iniţiaţii i-au învăţat pe oameni, nimic nu 
se compară cu rugăciunea, deoarece oricine se poate 
ruga, chiar şi cel mai simplu, cel mai neştiutor om. 
Dacă priviţi cum un copil strigă: „Mama!”... cu toată 
inocenţa inimii lui, acest strigăt este o rugăciune pe 


care mama o îndeplineşte. Cereţi şi voi, asemenea 
copiilor, cu aceeaşi candoare, cu aceeaşi inocenţă, cu 
aceeaşi puritate, şi rugăminţile vi se vor îndeplini. De 
îndată ce începeţi să vă rugaţi, o armată de fiinţe 
invizibile se apropie, se aude deja freamătul aripilor 
angelice, iar entităţile întunecate care doreau să vă 
facă rău se grăbesc să dispară, fiindcă ştiu că vor fi 
tulburate, arse, fulgerate. Lor nu le este frică decât de 
un singur lucru: lumina, lată de ce, în fiecare clipă 
dificilă, periculoasă, prima reacţie ce trebuie să o aveţi 
este să vă legaţi de Creator şi să sporiţi în voi lumina: 
în acel moment, toate fiinţele inferioare care vă 
ameninţă sunt neutralizate sau alungate. 

Unii vor spune că se roagă, dar fără nici un 
rezultat, lată un mijloc foarte simplu şi foarte eficient. 
în momentul în care doriţi să vă rugaţi, creaţi o 
imagine, cea a unei multitudini de spirite împrăştiate în 
întreaga lume şi care, acolo unde se află, sunt pe cale 
să se concentreze asupra Creatorului. Prin intermediul 
gândului, alăturaţi-vă acestor fiinţe pentru a vă ruga 
împreună cu ele. Din moment ce vă rugaţi Cerului la 
unison cu toate aceste fiinţe luminoase, vocea voastră 
nu mai este izolată în deşertul vieţii. O asemenea 
rugăciune este întotdeauna auzită datorită colectivităţi 
şi veţi beneficia şi voi în egală măsură. Rugăciunea 
voastră nu îşi atinge scopul deoarece acţionaţi singuri. 
Secretul este să vă legaţi de toţi cei care se roagă, 
fiindcă există în fiecare clipă undeva în lume nişte 
fiinţe care se roagă. 


CUPRINS 


Cap. 1 - Tatăl nostru care ești în ceruri... 1 
Cap. 2 - „lar eu şi tatăl meu una suntem”.................. 25 


Cap. 3 - „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum tatăl vostru 


cel ceresc desăvârşit este”.............ccee eee eee 32 
Cap. 4 - „Căutaţi mai întâi împărăţia lui dumnezeu şi 
dreptatea MII e ciao eta asa aa nl la a Br 52 
Cap. 5 - „Precum în cer şi pe pământ”.............cee... 64 
Cap. 6 - „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele 
meu are viaţă veşnică”... eee near 80 
Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”......... 85 
Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste obraz..”................ 97 


Cap. 9 - „Privegheaţi şi vă rugaţi ”............ceeeeeei. 111