Peter Deunov — Invatatura maestrului Peter Deunov

E St 
MAESTRULUI 


PETER DEUNOV 


` * 


i FLA 


Peter Deunov 


ÎNVĂŢĂTURA MAESTRULUI PETER DEUNOV 


I. FAMILIA MAESTRULUI 
VIAŢA LUI CONSTANTIN DEUNOVSKI 


La începutul secolului al XIX-lea, trăia în Peninsula 
Balcanică o familie pe nume Deunovski într-un sat numit Ustovo, 
situat în Munţii Rodopi. Familia, de condiţie modestă, era bine- 
cunoscută pentru pietatea ei. In 1830, i s-a născut un copil pe 
nume Constantin. Îndată ce a crescut, şi-a arătat foarte repede 
înclinația pentru lectura micilor lucrări religioase împrumutate 
de la preot sau de la diaconul bisericii. 

Nivelul de alfabetizare era atunci foarte scăzut şi tânărul 
Constantin a fost repede în măsură să-i sfătuiască sau să-i 
instruiască pe cei cu care avea de-a face. Cu atât mai mult cu 
cât ţara bulgară era supusă atunci jurisdicției turceşti şi, din 
această cauză, izbucneau multe conflicte între săteni şi 
autorităţi. 

Tânărul Constantin a crescut deci într-un climat aparte, 
rezultat din situaţia politică şi religioasă. Cu alte cuvinte, s-a 
manifestat foarte devreme ca patriot şi apărător al creştinătăţii. 
El instruia oamenii despre trecutul îndepărtat al patriei bulgare 
şi îi învăţa opera lăsată de apostolii iniţiatori ai culturii slave, 
sfinţii fraţi Chiril şi Metodiu. 

Constantin auzise de mănăstirile de la Sveta Gora (Muntele 
Athos) din Peninsula Calcidică (Grecia) şi i-a venit ideea de a se 
face călugăr, dar totul era foarte departe: satul lui părea să fie 
la capătul lumii. 

Puțin mai târziu, un unchi din partea mamei a venit să 
viziteze familia. lorgarki Zebilev, căci aşa se numea, a fost 
impresionat de mintea nepotului şi de dorinţa lui de a învăţa, 
aşa că l-a invitat să vină la Varna, unde locuia. 

Constantin avea şaptesprezece ani în acea primăvară a 
anului 1847. Perspectiva acestei călătorii şi descoperirea unei 
lumi mai vaste decât cea patriarhală în care trăise până atunci, 
admiraţia pe care o avea pentru acel unchi patriot şi instruit, 


toate acestea i-au permis să treacă peste tristeţea părăsirii 
familiei şi a satului natal. 

La Varna viaţa i s-a părut diferită şi a fost nevoit să înveţe 
meseria de cizmar în atelierul unchiului, care avea şi o prăvălie 
unde vindea diferite unelte. 

Mulțumită muncii sale, Constantin era în relaţii cu o 
mulţime de oameni, a căror bunăstare era cu mult superioară 
celei a locuitorilor din satul lui. El a putut să constate că viaţa 
săracă şi aspră din sate le conferea locuitorilor o conştiinţă mai 
acută a mizeriei şi aservirii lor de ocupantul turc, pe când, într- 
un oraş ca Varna, condiţiile de viaţă mai uşoare modificau 
considerabil datele servituţii. 

Constantin se simţea ca un străin într-un mediu foarte 
diferit de cel al primei sale tinereţi. Totuşi, s-a împrietenit cu trei 
tineri de condiţie modestă cu care avea oarecare afinități. In 
fiecare duminică, tinerii se duceau pe colinele care dominau 
oraşul. Îi lega aceeaşi gândire patriotică şi un mare interes 
pentru citirea cărţilor scrise în slavonă, aşa că, la întâlnirile lor, 
citeau aceste cărţi şi conversau cu entuziasm despre ce puteau 
să facă şi cum să aibă o existenţă utilă pentru popor şi pentru 
religie. 

În primăvara următoare, cei patru tineri au hotărât să 
meargă la Muntele Athos, unde trăiau în mănăstiri călugări 
proveniţi din rândul unor popoare aflate atunci sub jug otoman: 
bulgari, sârbi, români. Aceşti călugări îşi consacraseră viaţa 
slujirii lui Dumnezeu şi duceau o viaţă de rugăciune, având ca 
armă doar această rugăciune. Dar era arma cea mai puternică 
pentru cei care îi recunoşteau forţa. 

Înflăcăraţi de ideea acelui mediu de pietate şi fervoare, se 
gândeau să ducă acea viaţă probabil calmă în aparenţă, dar 
bogată în experienţe interioare. 

Constantin şi prietenii lui au plecat deci pe mare cu 
ambarcaţiunea unui marinar grec. Călătoria pe Marea Neagră a 
avut loc fără probleme şi au ajuns la Bosfor şi la Constantinopol, 
port în care marinarul a tratat câteva afaceri. Apoi au pornit pe 
Marea Egee spre Peninsula Calcidică. 

Această parte a călătoriei n-a mai fost atât de liniştită, căci 
o furtună i-a aruncat pe coastă. Au scăpat toţi nevătămaţi şi i-au 
mulţumit providenţei, dar ambarcaţiunea se pierduse. Se aflau 


nu departe de un fluviu mare, Struma, şi şi-au continuat drumul 
pe jos spre Salonic. 

In acel oraş, s-au dus la Biserica Sfântul Dumitru ca să-l 
mulţumească lui Dumnezeu că scăpaseră cu bine din pericolul 
călătoriei. În acel moment, au întâlnit un preot bătrân, căruia i- 
au destăinuit scopul călătoriei lor la Muntele Athos. La sfârşitul 
conversaţiei, bătrânul preot i-a cerut lui Constantin să revină a 
doua zi pentru o discuţie între patru ochi. Era Sâmbăta Sfântă 
din anul 1854. 

La acea discuţie, Constantin a confirmat că dorinţa lui era 
de a se face călugăr la Muntele Athos şi a spus şi motivele. 
Bătrânul La ascultat vorbind, cu bunătate; totuşi, spre mirarea 
lui Constantin, l-a sfătuit cu fermitate să revină la locul fixat de 
providenţă, care nu era mănăstirea. Mântuirea sufletului său nu 
depindea de locul în care se afla, i-a zis el, în esenţă, şi, 
indiferent de sinceritatea gândurilor şi iubirii sale faţă de 
Dumnezeu şi popor, calea lui era cu totul alta. 

Profund tulburat, Constantin a acceptat acest mesaj 
inspirat care venea să-i schimbe brusc direcţia căii sale. 
Conversaţia a durat mult timp. Venerabilul preot i-a vorbit lui 
Constantin despre numeroasele încercări prin care trecuseră 
popoarele supuse ocupaţiei turceşti şi i-a prezis că popoarele 
aservite îşi vor dobândi curând libertatea, ca şi Biserica lor. 

Ca dovadă de încredere şi gaj al misiunii sale viitoare, 
Constantin a primit de la preot o pânză de culoare deschisă 
care, derulată, arăta o icoană pictată ce reprezenta Coborârea 
de pe cruce; un text înconjura imaginea. Această icoană fusese 
realizată după masacrele comise de ocupant. Atunci avusese loc 
o apariţie într-o biserică din Salonic. Trei bărbaţi şi o fată le-au 
apărut câtorva persoane şi au profetizat căderea Imperiului 
Otoman şi restaurarea Bisericii creştin-ortodoxe. 

După această întâlnire, care a fost pentru el un eveniment 
semnificativ, Constantin s-a despărţit de cei trei tovarăşi de 
drum şi s-a întors la Constantinopol pe mare. El a întâlnit în acel 
oraş câţiva bulgari şi îndeosebi un bărbat care a avut mai târziu 
o importanţă considerabilă în derularea existenţei sale. Acest 
bărbat, Atanase Gheorghiev, a avut multe conversații cu 
Constantin şi acesta din urmă i-a istorisit peripeţiile călătoriei 
sale. Fapt e că, la puţin timp după aceea, Constantin a observat 


că întâlnise un protector, deoarece Atanase Gheorghiev s-a 
oferit să-l ia cu el ca să muncească şi să-şi continue studiile. 

L-a făcut să înţeleagă că întoarcerea sa imediată la Varna 
sau în satul natal ar fi prost înţeleasă şi că va fi acuzat de 
incompetenţă. 

Acel om părea un bun sfătuitor şi Constantin a fost atras de 
acea personalitate puternică ce degaja o mare autoritate. El a 
înţeles repede că Atanase era o notabilitate. Constantin a văzut 
în această întâlnire un semn nou al providenţei, date fiind 
calităţile de credincios şi patriot pe care le recunoştea la acel 
om. 

Atanase Gheorghiev s-a întors deci în satul lui, Hatardja, 
câteva zile mai târziu, însoţit de Constantin. Acesta a primit o 
cameră la catul de sus al casei. Familia i-a plăcut şi a constatat 
repede că protectorul său era un inspirator eminent al 
naţionalismului bulgar în regiunea sa. Dar impresia cea mai 
puternică i-a făcut-o tânăra Dobra, una dintre fetele din casă. 

În acest mediu tipic patriarhal, Constantin se pregătea să 
devină învăţător, dând ajutor, în timpul liber, la câmp şi la 
îngrijirea vitelor de la ferma lui Gheorghiev. 

În acelaşi timp, a fost conceput planul construirii unei 
biserici la Hatardja şi a fost deschisă o subscripţie. Constantin a 
continuat să se perfecţioneze studiind sfintele Scripturi şi limba 
bulgară. 


Constantin Deunovski 


Au trecut patru ani de la întrevederea de la Salonic care îi 
schimbase cursul destinului. Anul 1858 a fost marcat de trei 
evenimente de natură diferită, dar având o legătură evidentă, 
căci toate erau legate de căminul lui Gheorghiev. Întâi, a fost 
sfinţită mica biserică. Apoi, sala mică învecinată cu biserica a 
fost inaugurată ca şcoală. In fine, a fost celebrată căsătoria lui 
Constantin cu Dobra. 

Atanase Gheorghiev n-a avut un ajutor mai de nădejde 
decât ginerele lui, care fusese hirotonit preot şi devenise 
învățătorul satului. 

Mai târziu, preotul Constantin Deunovski a fost numit 
oficiant în Biserica Sfântul Atanase din Varna. 


NAŞTEREA UNUI FIU 


În 1864, s-a întors însă la Hatardja, fiind anul în care s-a 
născut fiul lui, Peter, în ziua de 11 iulie. 


În ianuarie 1865, notabilităţile din Varna i-au cerut lui 
Constantin Deunovski să vină să oficieze în cadrul Bisericii 
bulgare nou-întemeiate în acel oraş. Din acea perioadă datează 
neînțelegerile preotului Deunovski cu Biserica greacă şi puterea 
turcă. Prima nu vedea cu ochi buni această Biserică 
independentă şi celei de-a doua nu-i era deloc pe plac 
activitatea unui patriot. (Crearea unei Biserici bulgare autonome 
datează din februarie 1870; eliberarea de sub tutela turcească a 
avut loc în 1878.) 

În 1869, Constantin s-a reîntors la Hatardja, unde şi-a 
continuat activitatea până în 1871. Apoi a plecat din nou la 


Varna. 
x 


x x 


Copilul Peter, născut la 11 iulie 1864, a crescut în acel 
mediu patriarhal liniştit şi sever, având totuşi o nelinişte 
provocată de participarea tatălui la luptele religioase foarte mult 
întreţesute cu politica din acea epocă. Familia Gheorghiev mai 
avea doi copii, o fată mai mare, Maria, şi un băiat, Atanase, care 
se născuse cam cu un an înainte de Peter. 

Tot ce se poate şti despre prima copilărie a lui Peter este că 
n-a făcut să se vorbească în mod special de el. 

Tânăr adolescent, a dat dovadă de o perspicacitate şi o 
înţelepciune puţin obişnuită la acea vârstă, dar adulţii aveau 
altceva de făcut decât să descifreze semnele dintr-un 
comportament ce putea să dea naştere la interpretări diverse, 
chiar opuse, în funcţie de starea de spirit a vreunui observator. 
Şi familia, aşa cum se întâmplă deseori, nu putea nici să 
înţeleagă, nici să interpreteze corect o tendinţă marcată spre 
meditaţie. În plus, un copil cu mintea vioaie le pune deseori 
probleme adulţilor. Dacă copilul e serios, meditativ, se spune că 
e „închis” sau „singuratic” şi, dacă nu ia parte la jocurile 
zgomotoase şi uneori pline de cruzime, în inconştienţa lor, care 
sunt destul de des regula la copii, ceilalţi se întreabă dacă asta 
nu e cumva ceva anormal! 

După ce a obţinut certificatul de studii secundare, Peter a 
ales să fie învăţător în satul Hotanţa, cunoscut pentru sărăcia 
lui. Acolo nu exista şcoală, dar un locuitor a cedat o încăpere 
mare pentru o clasă. Satul nu putea să-l plătească pe învăţător, 
ci doar să-l hrănească şi să încălzească şcoala iarna. 


Peter a venit să-şi ofere serviciile în acel sătuc având ca 
bagaj doar o valijoară şi o vioară într-o cutie. Această vioară era 
singurul lui lux şi învățase să cânte de la un om care îi 
recunoscuse talentul la muzică. Le cânta deseori mici melodii 
elevilor săi. 


ŞEDEREA ÎN SUA 


În august 1888, Peter Deunov a plecat în SUA să facă studii 
aprofundate. S-a înscris la Institutul Superior de Teologie al 
Bisericii Metodiste din Madison (capitala statului Wisconsin) şi la 
Facultatea de Medicină din acest oraş. 

Avea oare intenţia de a deveni pastor evanghelic sau 
medic, ori şi una, şi alta? Probabil că nu, dacă judecăm după 
derularea vieţii sale, adică nu prin prisma funcţiei sociale 
determinate pe care o presupune calitatea de pastor şi de 
medic. Dar pastor a fost, în sensul cel mai evanghelic al 
termenului, precum şi medic, după cum arată numeroase 
aspecte ale învăţăturii sale de mai târziu. De altfel, se poate 
recunoaşte la el o exprimare originală care se regăseşte în cea 
mai îndepărtată Antichitate, aceea a preotului-medic. 

Şederea peste ocean a durat din 1888 până în 1895. 
Întoarcerea în Bulgaria a avut deci loc în anul 1895. 


O MĂRTURIE A DOAMNEI R.K. LIBRĂREASĂ LA STARA 
ZAGORA (1920) 


Această doamnă a întâlnit în 1920 un bărbat în vârstă, 
M.).I., avocat cunoscut în oraş, cu care a avut o conversaţie. 
Acest domn a zis: 

- L-am cunoscut pe maestrul dumitale în America. Era mai 
tânăr decât mine, dar, ca bulgari, ne întâlneam deseori. 

Doamna R.K. l-a rugat insistent să-i dea cât mai multe 
detalii, care ar fi completat ce ştia deja. 

- Ce fel de om era atunci? a întrebat ea. Se distingea printr- 
un temperament înflăcărat şi de ce anume era interesat? 

- N-a manifestat nimic din ce îi este propriu tinereţii. Era 
modest, tăcut şi concentrat asupra studiilor. Eu nu eram deloc 
mulţumit de comportamentul lui, pe care îl socoteam 
neobişnuit. Elocvent şi inteligent, cum era, putea să facă o mare 


carieră cu talentul său de orator. Ştiţi, doamnă, ce însemnau 
aceste talente în America de atunci? Dacă se stabilea acolo şi ar 
fi urmărit să obţină posturi, ar fi ajuns milionar. În plus, cânta la 
vioară într-un mod captivant. Dar el a rămas întotdeauna la fel 
de sărac cum a venit, fără să vrea să profite de talentele proprii 
şi fără să acorde atenţie marilor posibilităţi care i se deschideau. 

Doamna R.K. asculta plină de fericire această istorisire, 
care, spre marea-i bucurie, a continuat: 

- Noi, ceilalţi studenţi, organizam deseori excursii în grup. 
Traversam coline şi munţi unde creşteau arbori mari. Studenţii 
căpătaseră o mare afecţiune pentru domnul Deunov şi se 
adunau deseori în cerc în jurul lui. Ştiau că le va vorbi despre 
ceva frumos şi neobişnuit. Indată ce glumele şi tachinările 
proprii tinereţii se domoleau, începea să vorbească despre 
frumuseţea naturii, despre infinitul universului, încercând în 
acelaşi timp să scoată în evidenţă ideea măreției lui Dumnezeu. 
„Observati cerul înstelat şi percepeţi întreaga armonie şi 
înţelepciune pe care o conţine”, zicea el. „Şi, în plus, ce rațiune 
înaltă ascunde! Putem să descoperim acelaşi lucru în flori şi în 
torentele din jur. V-aţi gândit vreodată la asta? Cine a creat 
această frumuseţe şi pentru ce?” 


Peter Deunov, tânăr 


Câţiva ani mai târziu 


- Mai spuneţi-mi ceva despre asta, a insistat doamna R.K. 

- Existau momente în care se despărţea de noi fără să ne 
dăm seama şi absenţa lui dura ore întregi. Porneam uneori în 
căutarea lui, curioşi să aflăm unde se dusese şi ce făcea singur. 
Se întâmpla să-l găsim într-un loc retras, cu privirea ţintă în 
depărtare, sau avea ochii închişi, meditând, concentrat cu totul 
în sine. Alteori, îl găseam în momentul în care, în mod evident, 
se ruga. De cele mai multe ori, nu-şi dădea seama de prezenţa 
noastră şi, dacă vreunul dintre noi îi atingea umărul, tresărea 
surprins, pe când pe chipul lui se zugrăvea expresia unui om 
care tocmai s-a trezit dintr-un somn adânc, dar plin de 
frumuseţe. 

Doamna R.K. avea obrajii scăldaţi de lacrimi de înduioşare. 

Interlocutorul ei a privit-o şi, foarte surprins, a întrebat-o: 

- De ce plângeţi, doamnă? 

- Aşa, din cauza a ce mi-aţi spus. Vă sunt recunoscătoare, 
domnule. Asta am crezut întotdeauna despre maestrul meu. 
Milionari sunt mulţi în lume, dar el e unic. 

Bătrânul avocat s-a ridicat încet privind-o cu mirare pe 
librăreasa bine cunoscută de tot oraşul. Apoi, a plecat. 


Ştia oare cu adevărat acel om cine era colegul lui de studii 
din America? 


ÎNTOARCEREA ÎN BULGARIA 


La întoarcerea în Bulgaria, Peter Deunov a făcut o serie de 
studii de frenologie asupra concetăţenilor săi. Frenologia era 
atunci în vogă. În spatele acestui termen, ca şi al celui de 
fizionomie, se găseau diferite şcoli care studiau temperamentul 
şi caracterul după forma craniului şi a feţei. Astăzi, se vorbeşte 
despre morfo-psihologie. Peter Deunov făcea atunci observaţii 
privind forma capului (craniului) şi a nasului, urechilor, gurii, 
ochilor etc. Mai târziu, a ţinut mai multe conferinţe pe această 
temă în faţa auditoriului din şcoala sa. 

În anii 1901-1902, Peter Deunov a publicat în revista Rodina 
cinci articole despre observaţiile lui. În 1908, un elev al lui Peter 
Deunov a tipărit Principiile frenologiei în limba bulgară, carte 


care reia şi dezvoltă principalele date din cele cinci articole. 
x 


x ë * 


Înainte de a merge mai departe, putem să punem o 
întrebare: „De ce acest maestru a ales să rămână în Bulgaria, 
când o ţară în plină dezvoltare ca SUA putea să-i pară un teren 
mai bogat şi mai fertil? Alte state puteau şi ele să pară mai 
potrivite ca să primească învăţătura de viaţă nouă, deoarece 
aveau o proporţie mai mare de oameni cultivați, de şcoli sau de 
universităţi cu reputaţie mondială”. 

Nu există răspuns posibil la acest nivel, care face să 
intervină elemente cantitative. „Cele mai bune condiţii” pentru 
un trimis ceresc nu corespund aceloraşi criterii ca pentru noi. 
Maestrul Deunov probabil n-a ales, ci, ca toţi marii maeştri din 
cursul secolelor, a îndeplinit un plan necesar şi s-a supus unor 
instanţe care nouă ne scapă. Şi, chiar dacă acest plan prezintă 
inconveniente şi suferinţe în viaţa pământească, el trebuie 
realizat pentru împlinirea unui scop înalt despre care nu putem 
avea idee decât în măsura propriului nostru progres pe 
adevărata cale. 

Este totuşi posibil să facem câteva remarci care se înscriu 
la nivelul istoriei cunoscute. Maestrul Deunov şi-a expus 


învăţătura într-o regiune şi unui popor care au fost creuzetul a 
trei culturi importante. 

Întâi, cu Orfeu, care a trăit în Munţii Rodopi (Lantul Muntilor 
Rodopi este o ramificație a Balcanilor din Bulgaria, vârful cel mai 
înalt fiind de 2.895 m. Din ei face parte masivul Rila (n.ed.)), 
apoi cu bogomilii din Evul Mediu şi, în fine, aici au trăit sfinţii 
Chiril şi Metodiu, iniţiatorii culturii slave. 

Din perspectivă orfică, se va observa că poporul bulgar este 
marcat de înzestrări şi de un ataşament sigur faţă de muzică. 

Din perspectivă religioasă, deşi fidel tradiţiilor sale în acest 
domeniu, acest popor a arătat că nu se mulțumea doar cu 
obiceiuri şi ritualuri religioase, ci căuta adevărul şi dreptatea 
subiacente manifestării religioase. 

Acest popor i-a primit cu braţele deschise pe iniţiatorii 
instruirii slave, Chirii şi Metodiu, care au devenit sfinţi naţionali. 

Precizăm că toate acestea nu sunt spuse ca să explice sau 
să prezinte motive categorice, ci ca să zugrăvească un anumit 
climat. 

Maestrul Deunov şi-a expus învăţătura în Bulgaria, dar, prin 
receptaculul format de discipolii săi din această ţară, le vorbeşte 


tuturor oamenilor de pe pământ. 
x 


x x 


Pe la anul 1900 se situează momentul în care Peter Deunov 
a început să vorbească în public. Avea atunci 36 de ani. In 
conversațiile şi conferințele sale, se străduia să- şi pregătească 
auditorii pentru o înţelegere mai profundă a ştiinţelor spirituale, 
îndeosebi ajutându-i să descopere creştinismul ezoteric. 

Cu cinci ani înainte (1895), publicase o carte de mici 
dimensiuni intitulată Ştiinţă şi educație, în care sunt rezumate 
cunoştinţele experimentale accesibile lumii noastre 
tridimensionale. 


MAESTRUL DEUNOV RESPINGE OFERTA BISERICII 
EVANGHELICE ŞI PE CEA DE A FACE PARTE DIN LOJA 
TEOZOFICA 


După ce s-a întors în Bulgaria, în 1895, membri eminenţi ai 
Bisericii Evanghelice din Bulgaria i-au oferit un post de 
predicator în oraşul lambol, ceea ce nu poate să surprindă, 


deoarece el cunoştea de mult această Biserică şi-i aprecia 
virtuțile morale şi cunoştinţele întinse. | se propunea într-un fel 
o funcţie ce corespundea, după toate aparențele, aspirațiilor 
sale şi posibilităţii de a îndeplini o misiune religioasă. 

Intr-un moment ce poate fi considerat o răspântie, cel ce a 
fost numit mai târziu „Maestrul” a arătat că avea o misiune sau 
o cale numai a lui deja aleasă. Fusese nevoit deja să-i arate 
tatălui său, preotul Constantin Deunovski, că profesiunea sa de 
credinţă depăşea dogmele şi riturile unei religii, oricare ar fi fost 
ea. Maestrul ştia deja că învăţătura lui Hristos merge mult mai 
departe decât ordinea stabilită de o Biserică şi că ea constă în 
lubire de Dumnezeu şi de adevăr. Desigur, ca orice părinte, 
Constantin Deunovski trebuie să fi simţit o oarecare amărăciune 
constatând că fiul său se depărta de „religia strămoşilor”. Dar, 
pentru acest fiu, în ciuda dificultăţilor avute în această privinţă 
cu cei apropiaţi, universul întreg reprezenta o Biserică şi sacrul 
nu era apanajul unei singure Biserici, ci stătea în toate Bisericile 
şi în toate locurile în care oamenii rostesc numele lui Hristos şi 
se roagă la El. 

Pe când era încă tânăr, maestrul frecventa serviciile 
religioase din bisericile evanghelice. La Sviştov, îşi terminase 
studiile secundare la Şcoala Evanghelică Metodistă, apoi în 
America, după cum am spus. 

Respingând onoarea care îi era făcută, maestrul a declarat 
că era străin de tot ce putea să restrângă libertatea şi de faptul 
că putea să primească o remuneraţie. Dumnezeu trebuie slujit 
fără bani, le-a spus el. 

După ce a revenit în Bulgaria, maestrul a început să 
vorbească în diferite medii despre subiecte ştiinţifice şi filosofice 
şi a devenit un conferenţiar invitat în multe locuri. Dar aceste 
conferinţe erau de cele mai multe ori conversații, schimburi de 
idei într-un stil simplu şi familiar, cu ocazia cărora maestrul 
explica legile vieţii neştiute de majoritatea oamenilor, evocând 
în acelaşi timp, ca înţelegându-se de la sine, numeroase dovezi 
evidente ale existenţei unei alte lumi superioare lumii noastre 
limitate. Insă, mai ales, interpreta învăţătura lui Hristos în afara 
cadrelor de interpretare obişnuite ale predicatorilor. 

Activitatea lui era urmărită cu atenţie îndeosebi de membrii 
Societăţii Teozofice, care se impuneau puternic în acea 
perioadă. Aceştia luaseră cunoştinţă de învăţăturile maestrului 


şi observaseră că existau coincidenţe, în anumite privinţe, cu 
doctrina teozofică. În plus, s-au putut asigura că el înţelegea 
corect ezoterismul şi şi-au zis că era calificat să devină un 
militant şi un colaborator preţios pentru propagarea ideilor 
teozofice. Teozofii bulgari au consultat câteva loji europene în 
această privinţă, după care preşedintele lojii bulgare a cerut o 
întâlnire cu maestrul Deunov ca să-l informeze despre 
posibilităţile oferite de Societatea Teozofică. În cursul acelei 
întâlniri au fost evocate marile succese care îl aşteptau pe 
domnul Deunov atât în Bulgaria, cât şi în străinătate şi i s-a 
repetat cât de mare era stima de care se bucura activitatea sa 
publică. 

Maestrul ar fi ascultat cu mare atenţie şi curiozitate 
invitaţia de a lucra pe plan teozofic, cu tot ce decurgea de aici 
ca renume şi succes personal. In final, a urat un mare succes 
Societăţii Teozofice, dar a refuzat să devină momentan unul 
dintre colaboratorii ei. 

Ne-am putea întreba de ce a refuzat maestrul să 
colaboreze cu Biserici şi cu societăţi foarte onorabile. Nu fiindcă 
n-ar fi stimat seriozitatea învățăturilor răspândite de acele 
grupuri, dar era evident că drumul pe care şi-l trasase de-a 
lungul multor ani nu putea să fie nici deviat, nici modificat de 
consideraţii de succes şi de notorietate. 


II: PREGĂTIREA ŞI PRIMELE REUNIUNI 
ANII DE PREGĂTIRE 


Din ziua de 7 martie a anului 1897 a început pentru Peter 
Deunov un an crucial. Viaţa lui a marcat atunci un pas spre 
elaborarea misiunii sale viitoare. În acel an, sensul muncii sale i- 
a devenit cât se poate de clar şi a primit de sus toate 
instrucţiunile referitoare la ceea ce trebuia să îndeplinească. 
Avea 33 de ani. 

Probabil după data de 7 martie 1897 a fost scrisă cartea 
Testamentul culorilor. Deoarece cunoştea bine structura 
„lumilor luminoase”, adică a „luminii spirituale”, maestrul a 
putut să ofere în această lucrare noi relaţii între lumina fizică şi 
lumina interioară. 

Din 1897 până în 1900 maestrul s-a izolat ca să mediteze. 
Este răstimpul în care a pus la punct formele în care va fi 
prezentată noua învăţătură. 

Cartea Știință şi educație, publicată în 1895, pare să 
marcheze sfârşitul unei perioade de maturizare, dar abia din 
1897 misiunea lui şi-a căpătat semnificaţia deplină. 


PRIMELE REUNIUNI 


În 1899, debutul învăţăturii maestrului este asociat cu trei 
prieteni, care vor deveni trei discipoli spirituali: doctorul 
Gheorghi Mirkovici, Penu Kirov şi Todor Stoimenov. Erau prieteni 
şi şi-au dat seama că ceea ce spunea Peter Deunov nu era ceva 
obişnuit şi nu putea fi decât expresia unei cunoaşteri vii şi a 
unei experienţe interioare deloc comune. 

Doctorul Mirkovici, care era cel mai în vârstă (1828-1908), 
făcuse studii de medicină la celebra facultate din Montpellier. 
Era o personalitate cunoscută pentru numeroase activităţi. Se 
întâlnise cu Papa în 1860 pentru problemele de libertate 
religioasă şi politică din teritoriul bulgar, publicase cea mai 
veche gramatică bulgară în 1860 şi fusese iniţiatorul fitoterapiei 
şi homeopatici în Bulgaria. A şi editat câteva reviste. 

Penu Kirov (1868-1918) a fost cel de-al doilea discipol. 

Todor Stoimenov era cel mai tânăr (1872-1952). 


Aceşti trei oameni, toţi credincioşi fervenţi, erau foarte 
interesaţi de lumea spiritelor, de spiritism (Trebuie să precizăm 
că Peter Deunov n-a încurajat niciodată un astfel de pol de 
interes, iar realitatea mai elevată despre care vorbea el nu 
putea decât să deturneze publicul de la experienţele psihice 
(n.ed.)). 

Într-o zi din 1899, aceşti trei oameni au primit de la 
prietenul lor Deunov o invitaţie să participe la un prim „congres- 
reuniune” la Târnovo. S-au dus. Acolo fusese pregătită o 
încăpere în care erau aliniate multe scaune. La ora stabilită, 
maestrul a intrat cu o Biblie în mână. Spre marea lor 
surprindere, cei trei prieteni erau singurii prezenţi. lată ce 
povesteşte Todor despre această reuniune: 

Ascultam cuvântul sfânt; mă bucuram de pacea care îmi 
umplea sufletul şi-mi simțeam mintea înflorind. Jubilam, totuşi 
eram din când în când intrigat de acest gând: Unde sunt ceilalti 
invitați de la această reuniune? De ce n-au venit la timp? 

Maestrul, vrând parcă să răspundă la acest gând, mi-a spus 
la sfârşitul conferinţei: 

„Acum sunteţi doar trei, dar veti deveni mulţi. Sala nu e 
goală; scaunele sunt ocupate de ființe invizibile. Astăzi este 
primul Congres al Frăției Luminii din Bulgaria. Deocamdată, 
sunteți doar trei, dar veți deveni mii”. 

În acel moment avea loc la Varna un congres al 
Organizaţiei Tineretului Bulgar, al cărui membru era Todor 
Stoimenov, şi maestrul a acceptat cât se poate de firesc să-şi 
însoţească prietenii la acel congres cu o asistenţă imensă. Au 
ieşit din oraş dimineaţa devreme, ca să admire răsăritul soarelui 
pe mare, apoi s-au dus să vadă exerciţiile şi dansurile tinerilor. 

După acea reuniune din 1899, au urmat altele, dar primele 
procese-verbale datează de la reuniunea din 1909 de la 
Târnovo. În 1910, una dintre concluziile esenţiale ale 
problemelor examinate se rezumă astfel: 

„Omul luat izolat, ca şi omenirea considerată ca unitate 
sunt pe cale de evoluţie. Evoluţia cuprinde concepţiile sau ideile 
oamenilor despre lucruri eterne sau referitoare la marile legi 
intangibile ale existenţei. În cursul epocilor succesive diferă doar 
mijloacele prin care oamenii manifestă, interpretează şi 
elucidează aceste legi. În epoca lui lisus, în funcţie de gradul de 
evoluţie al societăţii, în funcţie de civilizaţia şi cultura spirituală 


de atunci, Apostolul Pavel a rostit adevărurile într-un anumit fel. 
Dar au trecut douăzeci de secole şi vorbim despre aceleaşi 
lucruri cu alte cuvinte, ţinând cont de gradul de dezvoltare la 
care a ajuns omenirea. Se poate ca cineva să se întrebe ce va fi 
lumea peste douăzeci de miliarde de ani. Situaţia omului va fi 
atunci, faţă de omul de astăzi, ca relaţia care există între om şi 
broască. Dar, chiar dacă aspectul lui se schimbă în cursul 
evoluţiei, legile vieţii şi principiile rămân intangibile. 

Omul s-a schimbat mult de pe vremea Apostolului Pavel, 
dar mintea i-a rămas aceeaşi. Suferințele ni se vor părea într-o 
zi fleacuri, căci ceea ce vă face să vă poticniţi astăzi va părea 
într-o zi o jucărie nu mai importantă decât păpuşile unui copilaş. 
De aceea, este necesar să vă cunoaşteţi situaţia şi să nu vă 
grozăviţi, căci duhurile vă vor lovi fără milă. Cu ce v-aţi putea 
făli acum, când nu sunteţi nici măcar stăpânii propriilor gânduri 
şi sentimente? Aşa cum sunteţi acum, cu marea voastră 
înfumurare, dacă aţi fi supuşi unui examen, aţi da greş şi aţi 
vedea atunci cât sunteţi de slabi şi lipsiţi de siguranţă”. 

lată şi alte pasaje despre ceea ce s-a spus atunci: 

„Păziţi-vă de slăbiciunea de a vă da ordine unii altora. 
Feriţi-vă de asta, căci celui care îşi impune altuia voinţa, un al 
treilea i-o va impune lui. Să ştiţi că baza pe care stă iadul este 
violenţa”. 

„Temerile şi tulburările vieţii sunt doar umbre şi fantome 
fără nicio realitate. De aceea este foarte important să ştiţi să vă 
dominați gândurile, ca să vi se schimbe dispoziţia. Dacă ştiţi să 
deveniți stăpâni ai propriei dispoziţii, vă veţi schimba şi 
gândurile”. 

„Nu mâncaţi din copacul lui Adam, ci gustaţi din fructele 
Copacului Vieţii. Acest copac este al lui Hristos. Totul va 
dispărea într-o zi şi nu vor rămâne decât sufletul vostru şi 
Dumnezeu. Dumnezeu vă aşteaptă în cer. Vă cheamă cu 
promisiunea Lui”. 

In conferinţa din 18 august 1909, Peter Deunov a zis, 
printre altele: 

„În viaţă vom vedea cum vin greutăţile. Ele se pot instala în 
corpul fizic, în corpul astral sau în corpul mental. Discipolul nu 
trebuie să învingă aceste greutăţi, căci există duşmani ai 
sufletului nostru în toate aceste trei planuri. 


Aşadar, trebuie să-L invocăm pe Dumnezeu şi să nu dăm 
atenţie acelor şuşoteli care vin din loja întunericului. Cel care îl 
iubeşte pe Dumnezeu nu poate fi împiedicat, în evoluţia lui, de 
forţa cuiva. Dumnezeu este Unicul cel mai aproape de noi. El se 
află în Cer, pe Pământ şi în interiorul nostru”. 

lată alte scurte extrase din ceea ce a spus Peter Deunov la 
acea reuniune-congres din 1909: 

„Calea anilor de ucenicie, care este o cale de evoluţie, 
cuprinde suişuri şi coborâşuri. Scopul acestei căi este să ajungă 
la adevăr. Or, adevărul înseamnă toată înţelepciunea, toată 
cunoaşterea pe care o primim prin suferinţele din viaţă. 
Discipolul trebuie să ştie că, dacă nu există coborâş şi suferinţă, 
nu există nici urcuş. Cel ce poate să coboare poate să se 
perfecţioneze şi să crească. 

Când omul suferă, Dumnezeu suferă în acelaşi timp. 
Aceasta trebuie să se înţeleagă astfel: din moment ce un suflet 
suferă, aceste suferinţe se răsfrâng şi asupra lui Dumnezeu, 
care se angajează să ajute acel suflet. Ca să intraţi în împărăţia 
Cerurilor, trebuie să deveniți asemenea copiilor. Aşa a spus 
Hristos. Altfel, omul ar fi putut să arunce o privire în acest rai, 
dar fără să poată ajunge locuitor permanent al său. E ca şi cum 
un om ar merge în vizită într-un stat străin fără să devină 
cetăţeanul lui. Ca să devii cetăţeanul Cerului, trebuie să te naşti 
din duh. Atunci va fi pregătit Cerul să-ţi îndeplinească 
dorinţele”. 

„Un discipol simte uneori dorinţa de a deveni maestru. Dar 
se va poticni, căci există doar un singur maestru. Restul sunt 
numai discipoli. De aceea se spune: Dumnezeu se opune 
trufaşilor, dar dăruieşte harul Lui celor modeşti. Trufia este o 
boală a spiritului. Trufaşul îşi caută dreptul acolo unde nu este. 

Există o mare diferenţă între modestie şi laşitate. Modestia 
este o calitate a sufletului, în timp ce laşitatea este proprie 
fricii”. 

„Diferite stări sufleteşti apar pe calea discipolului. Când e 
bine-dispus înseamnă că se află sub influenţa cerului, în timp ce 
dispoziţia proastă atestă că a căzut sub influenţa întunericului, 
şi asta îi va da gânduri dintre cele mai negre şi sumbre pe care 
le poate produce mintea omului”. 

La o altă reuniune, Peter Deunov a spus: 


„Omul este un rege pe care îl detronezi dacă păcătuieşte. 
Când omul păcătuieşte, este înhămat de duhuri, dar, dacă 
trăieşte pentru Dumnezeu, el înhamă duhurile ca să-l slujească. 
În consecinţă, duhurile pot să aservească, dar pot şi să lucreze 
pentru om ca să fie liber”. 


ÎNTÂLNIRI LA TÂRNOVO DIN 1909 PÂNĂ ÎN 1915 


La reuniunea din 1909 au luat parte 27 de persoane. În 
1910, numărul participanţilor avea să fie aproape acelaşi, dar n- 
a fost consemnat. În 1912, la reuniune au participat 58 de 
persoane. În 1913, nu s-a ţinut nicio reuniune şi nu ştim de ce. 
În 1914, maestrul şi-a iniţiat participanţii în esenţa învăţăturii lui 
Hristos, ale cărei adevăruri sunt principiile de bază ale şcolii pe 
care a deschis-o în 1922. În 1915, reuniunea a fost întreruptă la 
8 august din cauza intrării în război a Bulgariei. 

lată câteva extrase din aceste reuniuni: 

„Modestia nu înseamnă servilism, ci o foarte mare virtute. 
Un om fără modestie oferă imaginea unui pisc muntos arid, 
unde nimic nu poate să crească. Poate să fie acolo soare, dar 
nimic nu se poate naşte pe acel vârf stâncos; poate fi uneori 
survolat de un vultur, dar nimic mai mult. Omul care are 
modestie cunoaşte marele secret, acela de a sluji. Cel ce ştie să- 
i slujească bine pe ceilalţi este cel mai aproape de lubire. 

Slujiţi-i pe toţi apropiații voştri. Slujeşte-ţi soţia, copiii, pe 
toată lumea. Ca să întorci un om orgolios cu faţa la Dumnezeu, 
trebuie să-l faci să coboare din locul lui predominant ca să 
pătrundă în valea modestiei”. 

„Nu luaţi asupra voastră lupta cu trupul, cu păcatul şi cu 
diavolul. În loc să luptaţi, singurul lucru pe care îl puteţi face 
este să opuneţi gândurilor rele ispita unor gânduri bune. Dacă vi 
se întâmplă să urâţi pe cineva, îi trimiteţi gânduri rele chiar fără 
să fiţi conştienţi de asta. În acest caz, căutaţi compania unui 
prieten al cărui comportament este complet opus vieţii şi 
comportamentului celui pe care aţi început să-l urâţi. Şi, atunci, 
gândurile şi sentimentele bune pe care le nutriţi faţă de omul de 
bine vor intra în luptă cu gândurile şi sentimentele rele pe care i 
le trimiteţi omului pe care nu-l puteţi suferi, şi astfel deveniți 
invulnerabili”. 


„Ipocrizia este unul dintre marile defecte ale omului. Dacă 
păstraţi în minte un gând ascuns, spuneţi-l. lpocrizia este un 
aliment pentru diavol. Nu-i acordaţi bunurile voastre”. 

„În principiu, voinţa înseamnă forţă. Şi elementele pe care 
le cuprinde voinţa sunt fermitatea, perseverenţa, curajul şi 
continuitatea. 

Păcătoşii se chinuie, cei care se străduiesc să evolueze 
muncesc, în timp ce aceia care îi ajută pe ceilalţi lucrează”. 

În 1912, caracteristica reuniunilor a fost studiul micii lucrări 
Testamentul culorilor, care apăruse în doua ediţie. 

Anul 1921 este marcat, printre altele, de trei conversații 
care prevestesc deschiderea şcolii spirituale care a avut loc în 
anul următor. Acestea sunt: B/ândeţe şi modestie, Electricitate 
şi magnetism, Chinul. 

Din 1922 până în 1944, această şcoală a funcţionat tară 
întrerupere, adică 22 de ani. Miercurea se ţinea clasa pentru 
toţi, numită clasa generală; vinerea se ţinea clasa rezervată 
tinerilor, zisă clasa tinerilor. Duminica se ţinea o conferinţă 
pentru toţi vizitatorii. Existau conversații dimineaţa devreme, 
altele aveau loc cu ocazia reuniunilor anuale (congrese) în 
tabăra de vară de la Rila etc. 

Ceea ce se numesc conferințele maestrului erau din partea 
lui o expunere spontană, o conversaţie, aşa cum un tată le-ar 
vorbi copiilor despre lucruri esenţiale pentru care nu este 
necesar să se recurgă la arta oratoriei. Era vorba de o 
transmitere de la suflet la suflet, şi nu de vreo expunere 
teoretică oarecare bazată pe cunoştinţe strălucite. In realitate, 
nu erau nici discursuri, nici predici. La aceste reuniuni nu era o 
ceremonie mai importantă decât atunci când o mamă îi dă 
copilului ei înfometat o bucată de pâine. 

În aceste convorbiri, auditoriul venit întâmplător n-ar fi 
găsit construcţia obişnuită folosită de învățătorii şi conferenţiarii 
de profesie; nu exista preambul sau introducere în materie, nici 
expunere principală, nici concluzie finală sistematică. Spusele 
puteau chiar să pară că ies din direcţia căpătată la început, ceea 
ce deruta auditoriul neobişnuit. Dar discipolul ştia că, chiar dacă 
nu înţelegea de ce maestrul a spus cutare lucru, vecinul lui 
putea foarte bine să se simtă vizat. Maestrul le vorbea tuturor în 
general şi fiecăruia în particular. De asemenea, maestrul folosea 
deseori o conversaţie ca să răspundă la o întrebare care îi 


fusese adresată cu câteva zile înainte. Întrebarea-răspuns se 
insera în cursul convorbirii şi astfel toţi puteau să beneficieze de 
ea. 

Pe de altă parte, este evident că părţile din spusele sale 
care pot să pară de neînțeles pe moment sunt percepute la un 
alt nivel de conştiinţă, căci înţelegerea imediată, chiar dacă îşi 
găseşte cale intelectualiceşte, maschează uneori o profundă 
neînțelegere prin faptul că multe prejudecăţi şi condiţionări 
falsifică perceperea unui mesaj, oricare ar fi el. 

In îndeplinirea misiunii sale, maestrul cunoştea foarte bine 
problema comunicării, despre care se vorbeşte atât de mult 
astăzi. Intre cel care dă şi cel care primeşte se creează o 
legătură deosebită, o legătură vitală, dar greutatea vine din 
faptul că oamenii nu au aceleaşi nevoi, nici acelaşi nivel de 
înţelegere şi de dezvoltare la un moment dat. Când are loc un 
concert muzical foarte frumos, auditorii primesc toţi concertul, 
dar, chiar admițând că sala permite să se audă bine din toate 
fotoliile, este cât se poate de evident că nu toţi auditorii au 
acelaşi simţ muzical şi n-au capacitatea să audă lucrarea în 
acelaşi fel. Îşi vor hrăni sufletele doar cei care au o nevoie 
presantă. Unii se vor hrăni profund, alţii vor admite execuţia 
bună cu o amabilitate indulgentă, în timp ce alţii, care au venit 
doar pentru că au fost invitaţi, se vor foi aşteptând să-şi poată 
dezmorţi picioarele. 


P. Deunov (înspre 1920?) 


La fel se întâmplă şi cu trimişii cereşti veniţi să amintească 
faptul că există şi altceva decât ce putem percepe doar cu 
simţurile fizice. 

Pe de altă parte, ştim că teoriile ştiinţifice, care sunt trepte 
în evoluţia ştiinţelor, sunt primite întâi cu neîncredere şi apoi 
adoptate, ca să fie după aceea renegate când apare o teorie 
nouă. Despre această hrană se spune în Evanghelie că 
putrezeşte. 

Maeştrii omenirii vin să ofere o hrană care nu putrezeşte şi 
să arate că umbrele nu sunt realitatea. Există în viaţă fapte şi 
fenomene ce nu se pot analiza, deoarece componentele lor sunt 
de un asemenea ordin şi nivel, încât nu pot să fie percepute de 
mentalitatea noastră condiţionată, care vede doar parţial. 
Fiindcă ştia bine zona limitată a ceea ce putem percepe, 
maestrul arăta doar ce putea fi recepționat de noi. Vorbea clar, 
simplu, fără efecte oratorice, fără vreo jonglerie intelectuală şi 
fără etalare de ştiinţă ezoterică, pe când noi simţeam că în el 


stăteau ascunse posibilităţi imense. Dar din felul său de a se 
exprima răzbătea o autenticitate atât de rară şi de simplă 
totodată, atât de modestă, încât nu ajungea evidentă decât 
fiinţei care păşise ea însăşi pe calea cu adevărat spirituală. 

Totuşi, maestrul ştia că aborda domenii dificil perceptibile 
înţelegerii obişnuite a auditorilor, şi de aceea a zis, cu ocazia 
unei clase: „Din ceea ce vă spun, e bine dacă aţi înţeles 
douăzeci şi cinci la sută; restul de şaptezeci şi cinci la sută vi se 
va dezvălui mai târziu”. 

Maestrul nu făcea niciun lucru exterior surprinzător care ar 
fi putut să pară minune. De altfel, nu vorbea despre minuni, căci 
le considera scamatorii. Miracolele se produceau în jurul lui în 
tăcere, de la sine, în mod evident. Minuni pe care puteau să le 
vadă doar ochii care erau pregătiţi. 

Maestrul n-a creat niciun ritual rigid. Toate exerciţiile, 
rugăciunile, muzica nu sunt ritualuri, ci o sursă de viaţă 
abundentă, din care ne putem alimenta cu forţă şi bucurie, în 
care găsim inspiraţie spre lumea spirituală. 

Obiceiurile  sectare, purtările şi atitudinile fabricate, 
cuvintele în „limbi necunoscute”, toate acestea îi erau total 
străine. 

Minunile de care şi-au amintit discipolii săi constau în 
minuni interioare, de înţeles pentru aceia care s-au eliberat de 
orice gust pentru senzaţionalul ştiinţelor oculte ce poate fi găsit 
în relatările unor autori versaţi în lucruri extraordinare. 

Când este vorba de minuni mulţumită cărora unii oameni 
îmbrăţişează ideea existenţei lui Dumnezeu, ar trebui spus că 
acei oameni care au devenit credincioşi datorită „miraculosului” 
şi „extraordinarului” n-au niciun merit faţă de această credinţă 
şi nu vor dobândi nimic de pe urma ei. 

Dacă trebuie să căutăm fenomene parapsihologice şi stări 
extrasenzoriale, e mai bine să ne întoarcem la ştiinţă. Nu 
trebuie să credem că oamenii de ştiinţă n-au avut niciodată 
ideea de a descoperi cauzele ascunse ale misterului vieţii sau de 
a face experienţe care ar arăta ca nişte „minuni”. Şi, când 
spunem minune, ne referim la un fenomen complet inexplicabil 
cu ajutorul vreunui element ştiinţific cunoscut. 

Experiențele savanților n-au scopul de a ne ralia la Creator, 
nu ne oferă cheia secretelor lumii. 


Călătorii occidentali în India au povestit, cu mult timp în 
urmă, despre performanţele uimitoare ale unor fachiri şi yoghini. 
l-au văzut făcând lucruri fascinante, incredibile. Unii dintre 
aceşti călători erau credincioşi şi ceea ce văzuseră nici nu le-a 
sporit, nici nu le-a ştirbit credinţa. Alţii erau atei şi asta nu i-a 
făcut credincioşi. 

S-au scris cărţi despre alte fenomene, cum ar fi 
invizibilitatea şi ubicuitatea, adică capacitatea de a ieşi din 
propriul corp ca să treci în altă dimensiune, numită „astrală”. În 
Evanghelii este scris că Hristos a dispărut de mai multe ori din 
ochii celor care voiau să-L prindă. Totuşi, învăţătura lui lisus 
Hristos nu conţine nicăieri astfel de artificii prezentate 
discipolilor ca învăţătură. Hristos le vorbea despre răbdare, 
modestie, iubire şi despre beatitudinile la care se ajunge prin 
fervoare şi sacrificiu. N-a folosit puterea pe care o avea nici 
când soldaţii romani L-au răstignit, căci ştia că tocmai prin acea 
cruce, adică prin sacrificiul de sine, va putea să răscumpere 
păcatele faţă de Legea divină, exact scopul pentru care venise 
pe pământ. 

Şi, pentru că şi-a bazat învăţătura pe cuvântul lui Hristos, 
maestrul Deunov nu şi-a manifestat toate posibilităţile, deşi, în 
câteva rânduri, în mod aproape imperceptibil, a ridicat marginea 
vălului ce acoperă lumea noastră limitată. El ne învăţa virtuțile, 
înalta ştiinţă spirituală, pentru că asta înseamnă un bine mai 
mare decât vreo „minune” sau vreo magie. 

Când maestrul transmitea adevărurile vitale şi trasa căile 
evoluţiei, aceste adevăruri erau percepute de auditori la fel cum 
primim pâinea care ne hrăneşte, adică fără să fie necesar să-i 
analizăm în acelaşi timp conţinutul. Cuvintele rostite de maestru 
erau marcate de o forţă puternică; în asta consta secretul unei 
influenţe care pentru unii rămânea inexplicabilă, având în 
vedere simplitatea aparentă a spuselor lui. 

Toţi cunoaştem diferenţa dintre o poezie citită de oricine şi 
aceeaşi poezie recitată de un mare artist, care, în afară de 
talent, pune în vorbe şi ceva din sufletul lui. 

Unii amatori de senzaţional caută o dovadă a existenţei lui 
Dumnezeu în fenomene supranaturale sau în ştiinţa 
spiritismului, în viziuni sau în minuni. Când unul dintre aceşti 
oameni se apropie de învăţătura maestrului, judecă astfel: 


„Cunosc aceste principii. Spune-mi mai bine ceva nou, 
extraordinar, inedit”. 

A învăţa să gândeşti, să te hrăneşti, să dormi, să respiri, a 
învăţa să te stăpâneşti, să schimbi stările negative în pozitive, 
să lucrezi ca să dezrădăcinezi din tine egocentrismul, egoismul, 
teama, superstiţia, toate acestea sunt pentru unii fantezişti ai 
domeniului spiritual isprăvi „cunoscute” şi lipsite de interes. 
Această cunoaştere, acest „cunoscut” are totuşi, în abordarea 
sa reală, trăsături comune cu situaţia unui om înfometat. 

Pâinea trebuie să fie primită de cel înfometat, apa, de cel 
însetat, aerul trebuie să fie respirat, lumina, primită, parfumul 
florilor, mirosit, aşa cum doctrina lui Hristos, pe care îşi baza 
maestrul învăţătura, trebuie să devină o practică de viaţă zilnică 
de fiecare clipă. 

Degeaba continuă căutarea forţelor şi puterilor oculte cei 
care n-au construit în ei înşişi omul nou sau, cum zicea 
maestrul: „Cât timp n-au aruncat pietrele tari şi ascuţite ale 
egoismului lor în focul cuptorului de var, ca să obţină var viu cu 
care îşi vor albi viaţa”. 

În orice împrejurare, chiar atunci când aborda lucrurile 
esenţiale, maestrul vorbea încet, fără efecte deosebite. Vorbea 
ca şi cum ceea ce spunea i-ar fi trecut prin cap din întâmplare, 
fără să pară că ar fi reflectat sau ar fi căutat, şi era ca şi cum ar 
fi revenit dintr-o lume aflată într-o altă dimensiune, unde ceea 
ce trebuie să se întâmple se întâmplase deja. Când un bolnav se 
plângea de suferinţe, maestrul îi prescria lucruri surprinzătoare 
prin simplitate; cel ce le aplica era uimit de rezultatele obţinute. 
In unele cazuri, maestrul nu răspundea la întrebările puse de 
bolnav. In loc să-i prescrie ce trebuia să facă, îşi părăsea 
scaunul şi revenea aducându-i vizitatorului un măr, o pară, o 
mandarină sau un ciorchine de strugure, în funcţie de anotimp. 
Ce ascundea asta? Care era efectul acestor fructe? Nimeni nu 
ştia, dar bolnavul se vindeca definitiv. 

Maestrul refuza să-i trateze pe unii bolnavi. De exemplu, n- 
a vindecat o femeie care suferea, de mult timp, de dureri 
insuportabile. Cu chipul preocupat, maestrul i-a zis că boala de 
care suferea era inevitabilă din cauza karmei acumulate şi că 
era necesară pentru evoluţia ei, adăugând că niciun vindecător 
ori medic nu putea s-o vindece. A recomandat să fie vizitată şi 


ajutată la nevoile zilnice şi să i se adreseze cuvinte de consolare 
şi mai ales să ne rugăm pentru ea. 

În aceeaşi perioadă, maestrul a vindecat un om adus mult 
de spate care nu putea să facă nimic cu mâinile. Incercase de 
toate, luase tot felul de medicamente, dar nici vindecătorii, nici 
medicii nu putuseră să-i vină de hac paraliziei sale. Maestrul i-a 
dat o directivă, la prima vedere, absurdă. „Trebuie să te duci să 
sapi grădina!”, i-a zis el. Dar bolnavul i-a declarat că nu numai 
că nu putea să se îndrepte de spate, ci şi că nu va putea 
niciodată să ridice o sapă. Maestrul a insistat cu fermitate să-i 
urmeze sfatul, chiar dacă ar trebui să se târască pe jos şi să 
râcâie pământul cu o teslă. Omul a avut curajul să înceapă aşa 
şi, treptat, s-a îndreptat. După trei luni, era complet restabilit. 
Se va spune că aici nu e niciun miracol. Desigur... dar nici n-am 
pretins că e vreunul în sensul obişnuit al termenului. Dar nu e 
„Miraculos” că, dintre atât de multe sfaturi şi leacuri 
recomandate acelui om ani de zile, tocmai ultimul şi-a făcut 
efectul? 

Acest caz aminteşte sensul ascuns al poveştii biblice despre 
bolnavul care aşteptase treizeci şi opt de ani pe malul 
scăldătoarei Betesda, din apropiere de lerusalim (/oan 5, 1-9). 
Hristos nu l-a vindecat imediat, dar l-a întrebat: „Vrei să te 
vindeci?” - „Vreau, Doamne, dar n-am pe nimeni să mă bage în 
scăldătoare când se tulbură apa”. Acest bolnav făcea parte din 
categoria celor care se puteau vindeca. Boala îşi făcuse deja 
treaba şi el nu avea nevoie decât de un mic impuls, de puţină 
voinţă. Hristos i-a zis: „la-ţi patul tău şi umblă!”. Ceea ce 
înseamnă: renunţă la starea de inerție şi de aşteptare şi fă tu 
însuţi primul pas. 

Viaţa lui Hristos este semnificativă pentru cei care doresc 
să urmeze calea spirituală. Exact asta ne transmitea maestrul. 
Discipolii Frăției trebuie să stea departe de adepţii sectelor, 
creduli şi leneşi, care se tem să facă pasul dificil, zicând: „Oare 
nu pentru noi, care am crezut în El, a fost răstignit Hristos?” Unii 
pretind că au fost „mântuiţi” din perioada cutare, de la data 
cutare. Alţii folosesc termenul „născuţi din nou”, însă, deşi zic că 
s-au născut din nou, continuă să trăiască după vechile obiceiuri. 
Dintre auditorii învăţăturii maestrului care doresc să devină 
discipoli, unii cad încă în păcat şi fac greşeli, dar diferenţa 
constă în faptul că se străduiesc să-şi schimbe viaţa şi suferă 


când nu reuşesc. În plus, nu pretind niciodată că sunt mântuiţi 
sau născuţi din nou, fiindcă, în ceea ce priveşte „naşterea noua’, 
maestrul a dat o explicaţie care înseamnă o faptă decisivă şi 
eroică în viaţă. 

Când se vorbeşte despre învăţătură, o persoană ar putea 
să-şi zică: „Din moment ce învăţătura Frăției Luminii urmează 
doctrina lui Hristos, nu cumva Hristos este singurul Maestru şi 
nu sunt Evangheliile de ajuns ca să găsim calea cea 
adevărată?”. Un astfel de gând este judicios, deşi ni se pare a 
putea fi lămurit mai amplu. Să luăm exemplul unui muzician 
debutant, care l-a ales pe Beethoven compozitor preferat şi a 
decis să facă din studiul operei sale scopul vieţii lui. Acest 
muzician, care este la început, va putea să ia tot ce a compus 
Beethoven, dar nu va putea să ajungă singur la îndeplinirea 
sarcinii dacă nu-şi găseşte un maestru care să-l iniţieze în opera 
magistrală a lui Beethoven. Un astfel de maestru este 
indispensabil, căci, dincolo de admiraţia faţă de marele 
compozitor, are totul de învăţat ca să-i devină interpret. Acest 
maestru pe care îl va alege nu-l va învăţa nimic altceva decât 
opera lui Beethoven, dar se va iniţia în ea cu mai multă 
înţelegere, evitând unele obstacole, ceea ce îi va permite să 
avanseze cu pas sigur. 

Se ştie că alfabetul chirilic a fost transmis de sfinţii Chirii şi 
Metodiu. Atunci, am putea spune, în mod absurd, şi: „De ce ar 
avea copiii nevoie de un învăţător, că nu acesta, ci sfinţii fraţi 
ne-au adus alfabetul?” 

Toate învăţăturile şi toate şcolile care se bazează pe ideea 
dobândirii de virtuţi şi de puritate duc la adevărurile, desigur, 
simple în forma lor, dar foarte elevate, care se găsesc în 
Evanghelie. Trebuie spus că Hristos nu a creat taumaturgi, ci 
apostoli. Darul de a vindeca bolnavi şi chiar de a învia morţi, 
avut de unii, n-a rămas până la sfârşit ca o demonstraţie 
specifică, ci ca să servească cuiva în mod concret. 

Când Simon-Petru, din timiditate, nu voia ca lisus să-i spele 
picioarele, Acesta i-a zis: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte 
deloc de Mine” (loan 13, 8). Şi a adăugat: „Cine s-a scăldat n- 
are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot” 
(loan 13, 10). 

lisus deţinea perfecțiunea. Ştia foarte bine că ştiinţele 
secrete nu le-ar fi de folos oamenilor dacă acestora le lipseau 


puritatea şi devotamentul. Hristos nu Şi-a întrebat ucenicii dacă 
au cunoştinţe intelectuale, ci le-a cercetat inima. | s-a adresat 
lui Petru, care simbolizează epoca noastră, întrebându-l: 

- Simon, fiu al lui loan, Mă iubeşti? 

- Da, Doamne, ştii că Te iubesc, a răspuns Petru. 

- Atunci, paşte-Mi mioarele, i-a zis Hristos. 

A repetat aceste cuvinte de două sau trei ori, ca ele să se 
imprime bine în mintea şi inima apostolilor. 

Cei care s-au angajat să elaboreze această lucrare şi au 
trăit ca elevi-discipoli ai maestrului şi-au permis să sublinieze o 
condiţie importantă despre care a fost vorba, dar vor reveni ca 
să sublinieze acest principiu fundamental din învăţătură. Este 
vorba despre un pericol care îl pândeşte pe fiecare elev sau pe 
fiecare persoană care doreşte să ducă o viaţă spirituală: acela 
de a face exerciţii ca să dobândească forţe psihice înainte ca 
„picioarele să-i fie spălate”, adică înainte de a-şi fi consolidat 
virtuțile care formează coloana vertebrală spirituală şi morală a 
caracterului şi înainte de a fi înălţat modestia ca o fortăreață. 

Se poate observa, aşa cum am făcut şi noi, că mulţi 
oameni, considerând că nu era nevoie să adopte calea 
pregătirii, care este cea a uceniciei iubirii, purității şi modestiei, 
au ajuns prin diverse metode să dobândească cunoştinţe şi 
puteri considerabile. Ba chiar consideră asta ca revelații ale 
Cerului. Lumea e plină de astfel de magi, ce trec drept „iniţiaţi”, 
care le arată foarte repede, celor care ştiu să discearnă, fapte 
ce poartă pecetea lăcomiei şi a impurităţii. Şi asta provoacă 
decepţii amare oamenilor care caută să fie asemenea celor care 
au păşit pe calea spirituală. Aceşti aşa-zişi magi, pretinşi iniţiaţi, 
sunt cauza pentru care unele suflete abia trezite se întorc la 
necredinţă şi la ateism. Am cunoscut astfel de persoane care, 
din păcate, nu caută ordinea înţeleaptă, sigură şi infinită a 
legilor naturale şi spirituale, ci mai degrabă anumite fenomene 
„uimitoare” sau  „misterioase” manifestate abundent de 
pseudomaegştri. Oamenii aceştia seamănă cu nişte spectatori la 
circ care văd iluzionişti realizând imposibilul cu abilitate. 
Maestrul adevărat nu caută să uluiască pe nimeni, nici să 
captiveze pe cineva. Discipolii acestui maestru fac ca el şi, ca 
„soldaţi” ai lui Hristos, au armele credinţei, răbdării şi purității. 
De cealaltă parte, falangele adversarilor n-au nevoie să fie 
numite. 


De aceea, atât în Evanghelie, cât şi peste tot unde apar 
adevăraţi slujitori şi fraţi ai Luminii, prima recomandare care îi 
este adresată celui care a pornit pe calea adevărată este: 
„Pune-ţi la încercare mintea”. Altfel spus: „Prima calitate a 
discipolului este discernământul”. 

In ceea ce priveşte lubirea, maestrul este absolut categoric. 
Fără lubire, zice el, nu se poate face nici măcar un pas pe calea 
dezvoltării spirituale. Maestrul recunoaşte ştiinţa ca fiind o cale 
pentru atingerea unor adevăruri, o cale analitică, lentă. În 
învăţătura lui, cuprinde întreaga viaţă, dar n-a vorbit despre 
nimic cu mai multă insistenţă şi inspiraţie decât despre lubirea 
de Dumnezeu. Numai prin această lubire încetăm de a mai fi 
morţi spiritual. 

Nu putem să exprimăm în cuvinte simple ce plin de bogăţie 
spirituală este discursul maestrului şi în ce măsură e dar de 


viaţă moştenirea pe care ne-a lăsat-o. 
x 


x ë * 


La reuniuni, maestrul citea un capitol din Biblie, de cele mai 
multe ori un pasaj din Evanghelie. Urmau o rugăciune şi câteva 
cântece. Uneori, maestrul alegea un verset pentru lectura zilei 
ca să-şi dezvolte conversaţia. Dar depindea de reuniune, căci în 
alte tipuri de conversații tema nu decurgea dintr-o lectură 
prealabilă. 

Maestrul zicea deseori că era timpul ca oamenii să 
înţeleagă viaţa în esenţa ei şi că n-o vor putea face decât dacă 
vor reuşi să se detaşeze de meschinăriile vieţii, căci este mai 
greu să ne apropiem de adevăr când ne menţinem mintea 
meschină şi îngustă. Discipolii marii căi trebuie să se detaşeze 
de condiţiile obişnuite care sunt, desigur, necesare pe pământ în 
mod provizoriu, căci, dacă reuşim să ieşim din condiţiile 
obişnuite, dobândim Noul şi intrăm în viaţa divină. Dacă învăţăm 
şi aplicăm prima regulă a lumii divine, lubirea, am intrat deja în 
Şcoala Naturii şi îi cunoaştem legile şi regulile. Fără lubire, nu 
există succes. Fără înţelepciune, nu există lumină. Fără Adevăr, 
nu există libertate. 

Deşi poate să pară uneori anevoioasă, viaţa este un dar 
sfânt primit din partea Cerului. Vom înţelege măreţia acestui dar 
când vom învăţa să respectăm legile vieţii. Tocmai pentru a ne 
arăta aceste legi a venit Hristos pe Pământ. 


Există în lume un plan mare care se realizează treptat. 
Gândurile şi dorinţele oamenilor nu coincid întotdeauna cu acest 
plan. De aceea, orice s-ar întâmpla, omul trebuie să coopereze 
la realizarea acestui plan. 

Omul nou poartă în el o mare sinteză cosmică realizată. Nu 
este o fiinţă care are doar inimă şi sentimente, care are doar o 
minte rece şi analitică. Nu este lipsit de caracter şi nici de 
voinţă. In viaţa pe pământ, se remarcă două momente 
importante: primul este trezirea sufletului omenesc şi al doilea 
este dezvoltarea sufletului când omul armonios este deja 
construit: acesta este triunghiul  echilateral al Iubirii, 
înțelepciunii şi Adevărului. 

Maestrului îi plăcea mult să dea exemple sub formă de 
postulate matematice, ca să lămurească unele adevăruri ale 
ştiinţei divine. Vorbea despre matematică ca despre o ştiinţă 
simbolică ce ascunde adevărurile fundamentale ale vieţii şi 
dezvăluie multe secrete. 

Se ştie că „principiile lui Euclid” au ca bază 35 de definiţii, 5 
postulate şi 6 axiome. Axioma a cincea spune: „Totul este mai 
mare decât părţile sale”. Maestrul zice: „Partea nu poate fi mai 
mare decât totul, dar poate fi asemănătoare cu Totul”. In plus, 
se ştie că două coordonate determină poziţia unui punct într-un 
sistem coordonat de un plan. Şi, invers, unui punct al unui plan îi 
corespund două coordonate. 

„Analog, trei numere determină poziţia unui punct în spaţiu 
şi unui punct din spaţiu îi corespund trei numere. Dar se poate 
foarte bine vorbi de spaţiu şi de punct, de patru, cinci, şase etc. 
dimensiuni, de unde (tranziţie de limită) există şi un punct al 
unui număr infinit de dimensiuni. 

În spaţiul infinit (asemenea celui care are un număr infinit 
de dimensiuni) se poate pune un punct limitat, în timp ce în 
spaţiul limitat nu se poate pune un punct nelimitat”. 

Interpretăm toate acestea astfel: limitatul (care are sfârşit) 
poate să existe în infinit (Divinul); pe când Divinul cu dimensiuni 
nenumărate nu poate fi inclus în întregime în ceea ce are sfârşit 
(limitatul). 

Maestrul adaugă: „Umbra este o consecinţă a luminii. A 
nega Marele înseamnă a nega cauza, dar a accepta consecinţa: 
umbra. Ştiinţa actuală este o ştiinţă a consecinţelor, o ştiinţă a 


umbrei. Există totuşi o lumină fără umbră, însă nu există umbră 
fără lumină”. 

Sufletele treze, pe care le numim „Fiii Luminii”, înţeleg că 
alţi fii şi fiice ale omenirii dau legilor interpretări care abat 
gândirea omului de la frumuseţea primordială a Creaţiei: vor 
merge până la a-l renega pe Creator. La întrebarea „Cum 
explicăm rațiunea, regularitatea şi înțelepciunea legilor 
naturale?”, slujitorii întunericului răspund: „Este o proprietate a 
materiei”. 

În zilele noastre, în timp ce naturalistul, biologul, fizicianul 
şi alți cercetători înaintează pe calea descoperirii minunăţiilor 
vieţii, slujitorii disperării şi negării se grăbesc să înlăture 
speranţele în viaţa eternă, atribuie toate acestea proprietăţilor 
materiei. Dar oare ar avea materia această minunată 


proprietate a vieţii dacă n-ar exista cineva care să i-o dea? 
x 


x ë * 


Vom putea să ne întrebăm în cursul lecturii dacă oamenii 
care au trăit în anturajul maestrului au reuşit să dobândească 
virtuțile despre care se vorbeşte aici. Medicii sunt vizitaţi de 
bolnavii dornici să-şi recapete sănătatea; la fel se întâmplă şi cu 
cei care, plini de imperfecţiuni, sunt totuşi dornici de o viaţă mai 
bună şi vin lângă maeştri. De aceea, foarte des, imperfecţiunile 
şi comportamentele eronate ale anturajului se răsfrâng asupra 
maestrului ca nişte consecinţe cauzate de ignoranţa omului. Cei 
ce aruncă cu noroi în izvoarele limpezi ale Cuvântului seamănă 
cu nişte copii care se joacă cu noroi, stârnind pământ şi praf 
care le cad în cap. 

x 


x x 


Maestrul stabilea câteva obiceiuri simple în aparenţă, dar 
pline de bun-simţ. Organiza deseori mese frăţeşti înaintea 
cărora se rostea o rugăciune şi se citea un pasaj din Evanghelie, 
în atmosfera cordială a acestor agape, avea loc o mai bună 
cunoaştere reciprocă. Maestrul alegea alimentaţia - un act 
important şi vital, ca modalitatea cea mai bună de realizare 
directă a unei comuniuni frăţeşti. Aspectul atrăgător al unei 
mese încărcate de fructe îşi pune întotdeauna o amprentă de 
viaţă şi de forţă asupra conştiinţei. 


Maestrul îi învăţa pe oameni să ducă o viaţă simplă, pură şi 
naturală. Îşi încuraja auditorii să meargă pe munte, să se trateze 
cu soare şi cu aer curat, dar şi să evite carnea şi să se 
hrănească cu alimente curate provenite din regnul vegetal. 
judeca cu severitate lenea. Zice de mai multe ori în învăţăturile 
sale că ceea ce oamenii Bisericii numesc „mântuire” nu se 
dobândeşte decât prin fervoare şi zel, aşa cum tot de ele trebuie 
să dea dovadă un muzician care vrea să devină stăpân pe 
instrumentul lui. 

Tot ce i se întâmpla personal maestrului sau ce se petrecea 
în jurul lui cu discipolii ori chiar cu lumea mai îndepărtată, toate 
acestea erau transformate de el într-un mod pozitiv, cu cel mai 
mare optimism. Indiferent că era vorba de lucruri mărunte sau 
de evenimente importante, zicea că s-a întâmplat spre bine. 
Dacă o persoană se îmbolnăvea, maestrul o ajuta, dar zicea că 
acea boală venise pentru binele său. 

„Să nu mergeţi pe drum şi să treceţi mai departe pe lângă 
un izvor astupat”, zicea el. „Opriţi-vă, curăţaţi-l, uşuraţi drumul 
apei, ca să fie uşurate astfel şi cărările noastre. Căpătaţi obiceiul 
de a pune ordine acolo unde domneşte dezordinea, îndreptaţi 
pâraiele spre grădini, spre vii şi spre ogoarele însămânţate”. 

Maestrul participa la săpatul viei, la făcutul ordinii în 
grădină, la curăţarea pomilor fructiferi; ajuta la acoperirea cu 
țiglă a acoperişului refugiilor din munţi şi la construirea 
fântânilor. 

Nu ni se pare posibil să înfăţişăm în aceste pagini sau în 
altă parte o apreciere care să reprezinte integralitatea 
învăţăturii maestrului. Desigur, putem să vorbim despre ea, 
putem să formulăm un punct de vedere, dar, dacă am face un 
studiu integral şi aprofundat, acesta n-ar putea fi comparabil 
pentru cititor decât cu viziunea unor bucate nenumărate plasate 
în spatele unui geam gros, căci nivelul realităţii acestei 
învățături se situează în aplicare. „în noua învăţătură”, zicea 
maestrul, „teoria şi practica merg împreună”. Şi mai spunea că 
orice cunoştinţă neaplicată sau neaplicabilă este periculoasă. 

În ceea ce priveşte experienţa reală trăită, aceasta este 
doar teorie şi interpretare. 

Cele trei fundamente esenţiale ale învăţăturii sunt lubirea, 
înţelepciunea şi Adevărul: lubirea, sursă de abundență şi de 
plenitudine; înţelepciunea, purtătoare de lumină abundentă şi 


totală; Adevărul, care conferă libertate completă. Bineînţeles, 
maestrul vorbeşte despre o Iubire care nu este cea depreciată, a 
vieţii noastre zilnice. Inţelepciunea despre care vorbeşte 
depăşeşte întinderea cunoaşterii obişnuite. Adevărul pe care îl 
înfăţişează nu limitează omul, ci îl eliberează. El le numeşte 
lubire divină, înţelepciune divină, Adevăr divin. 

In şcolile din Antichitate, examenele aveau loc în temple 
sau în locuri tainice. În zilele noastre, examenele au loc în arena 
vastă a vieţii. 

Maestrul dădea întotdeauna un răspuns accesibil şi plin de 
înţelepciune la întrebările care îi erau puse şi, deseori, îl însoțea 
cu exemple luate din viaţa de toate zilele. Deseori, discipolii 
discutau între ei întrebându-se care era acel element care îi 
făcea învăţătura atât de atrăgătoare şi lăsa omul atât de liber în 
acelaşi timp. Răspunsul simplu era: libertatea. 

Maestrul afirma că acela care îl iubeşte pe Dumnezeu este 
cu adevărat liber. Libertatea, care este apanajul spiritelor de 
elită, nu este nici arbitrariul, nici neantul. Se poate ca omul ce 
pare liber în exterior să fie un adevărat sclav şi cel aflat în 
lanţuri să fie în realitate liber. Condiţiile libertăţii se găsesc în 
minte. „Dacă n-ar exista o libertate a spiritului, oamenii religioşi 
ar fi de două ori mai răi decât ceilalţi”. „Libertatea”, adăuga 
maestrul, „este Lumină. Atâta timp cât făclia, această sursă de 
lumină, străluceşte, sunteţi liberi. În întunericul nopţii, nimeni nu 
e liber. Doar omul liber poate să dăruiască Libertatea”. 


III. TEXTE 
HRISTOS 


În rândul oamenilor care trăiesc o viaţă spirituală, apar 
întrebări care arată că mulţi poartă în minte o întreagă serie de 
concepţii adunate în cursul anilor, referitoare la adevăruri sau la 
probleme rămase neclare. 

Dacă o abordare a problemei şi a soluţiei este posibilă, 
trebuie început cu Măreţia Duhului Creator Universal numit 
Dumnezeu, inaccesibilă înţelegerii noastre. Ar fi absurd să dăm 
o definiţie a ceea ce are un număr infinit de atribute, de 
dimensiuni şi de posibilităţi. Nu se poate ca o părticică dintr-un 
Tot, limitată în anvergură şi posibilităţi, să cuprindă totul, chiar 
dacă atributele şi calităţile stejarului sunt ascunse şi latente în 
ghindă. 

În iubirea Lui, Dumnezeu se manifestă oamenilor în multe 
feluri: prin supra-abundenţa de daruri naturale, prin grandoarea 
limitată a universului creat, cu legile lui etc. Totuşi, oamenii le 
dau acestora numele de „hazard” şi le pun pe seama a tot felul 
de posibilităţi nedefinite pe care le ascunde materia. Şi se 
întâmplă astfel din cauza sărăciei raţiunii lor şi sub influenţa 
unui principiu din care o părticică există în fiecare individ. 

Atunci, tot din lubire faţă de creaturile sale, Creatorul s-a 
limitat la o dimensiune accesibilă lumii noastre şi s-a manifestat 
ca Hristos. 

lată câteva dintre cuvintele maestrului despre Hristos: 

„Hristos este prima limitare a lui Dumnezeu, Manifestarea 
Sa în existenţă. Acest act de lubire divină s-a revelat ca Duh al 
lui Hristos. Hristos nu are o anumită formă, deoarece aceasta se 
schimbă. De-a lungul tuturor secolelor, Hristos a fost mereu 
acelaşi. Dar, deoarece conştiinţa oamenilor se diferenţiază, 
înţelegerea lor faţă de El se diversifică şi ea. Vorbind despre 
Hristos, cel mai exact ar fi să înţelegem că este prima 
manifestare a lui Dumnezeu în existenţă ca lubire”. 

Creştinii vor ca Hristos să Se întoarcă pe pământ. Dar asta 
nu se va face aşa cum îşi imaginează ei. Hristos nu mai este cel 
de acum douăzeci de secole. Hristos a fost atunci răstignit şi S-a 
întors în împărăţia Lui. 


Ca să înţelegem exact misiunea lui Hristos, este necesar să 
cunoaştem legile Marii Ştiinţe Divine, este necesar să ştim că 
Pământul este o planetă pe care sufletele se incarnează 
îndeosebi ca să înveţe să-şi achite karma şi să facă experienţa 
marii iubiri divine. Acest Pământ are aura lui, partea lui invizibilă 
care, precum câmpul magnetic, electric şi gravitațional, are 
planul ei spiritual în care este repercutată esenţa stărilor 
omeneşti, sub o formă specială şi un aspect accesibil pentru cei 
care percep în a patra dimensiune, ca şi în alte dimensiuni 
superioare. În timpul lui Hristos, această aură terestră era 
densă, plină de forme nefavorabile şi lăsa să se vadă starea 
degradată a omenirii, chiar a poporului ales de atunci, cel al lui 
Israel. 

Legat de această problemă, maestrul a spus: 

„Hristos a adus pe Pământ o lumină nouă şi o forţă nouă, 
mulţumită cărora aura Pământului s-a ameliorat şi s-au creat 
condiţii favorabile dezvoltării ulterioare a omenirii. Fără această 
influenţă a unei lumini noi şi a unei forţe noi aduse de Hristos, 
omenirea ar fi fost lipsită de forţele şi condiţiile ca să se 
transforme. Hristos trebuia dat pradă suferinţei pentru ca 
oamenii să fie răscumpăraţi şi o parte din karma acumulată de 
omenire să fie plătită. Venirea lui Hristos este cel mai mare 
eveniment din istoria Pământului. Celelalte religii sunt doar o 
pregătire fără de care oamenii nu L-ar fi putut înţelege pe 
Hristos”. 

Aşadar, Hristos este veşnic şi e în lume de o eternitate. 
Maestrul a zis: 

„Veţi auzi în multe biserici existente: Mai este timp. Hristos 
nu e în lume, va reveni cel mult după un secol. Oamenii se 
înşală. Hristos e în lume. În fiecare dimineaţă, la răsăritul 
soarelui, iese odată cu el şi priveşte lumea. E o concepţie naivă 
şi puerilă să pretinzi că Hristos Se găseşte în Cer şi notează 
numele păcătoşilor. 

Hristos a cerut trei lucruri fundamentale: Să-L iubeşti pe 
Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul şi cu 
toată puterea minţii. Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Să- 
ți iubeşti duşmanul”. 

Să-ţi iubeşti duşmanul este una dintre învăţăturile cele mai 
grele care au fost date oamenilor! 


În Evanghelie, există pasaje ce nu trebuie să fie înţelese 
literal. Ca să reiasă adevărul, trebuie să folosim o analiză 
profundă a textului. De aceea, pentru cei care se aşteaptă să-L 
vadă pe Hristos sub o formă omenească, se spune într-una 
dintre conferințele maestrului: 

„Hristos a trăit o dată printre oameni sub formă 
omenească. Dar nu va reveni sub această formă. Sângele Lui nu 
poate să mai curgă în vasele sangvine ale unui om. Gândurile şi 
sentimentele Lui nu pot să umple creierul obişnuit al omului, nici 
chiar inima omenească. Sângele lui Hristos este Cuvântul Divin 
viu. Trupul lui Hristos este Pâinea cerească vie. Hristos a zis 
despre asta: Dacă nu mâncaţi corpul Meu şi nu beti sângele 
Meu, nu veți avea viață în voi”. 

Momentul în care Hristos Şi-a arătat măreţia a fost pe 
cruce, când, chinuit de dureri insuportabile, a putut să spună: 
„Doamne, iartă-i!”. Importanţa lui Hristos pentru evoluţia 
genului uman, ca şi pentru timpul în care S-a arătat, este 
înfăţişată în aceşti termeni: „Venirea lui Hristos este frontiera 
dintre perioada de involuţie şi perioada de evoluţie. Hristos este 
un transformator fără de care omul nu poate merge la 
Dumnezeu. A venit ca să învingă răul din lume, eliminând toate 
emanaţiile otrăvite. Cel ce pretinde că e mântuit fără Hristos nu 
cunoaşte legea”. 

Dacă Hristos n-ar fi venit, Pământul ar fi fost nimicit. 
Energiile negative care existau atunci urmau să spulbere totul. 
Şi acum, după două mii de ani, continuă să stăruiască idei false 
despre misiunea Lui. El le-a spus discipolilor: „Mergeţi şi 
propovăduiţi în lume. Voi fi cu voi până la sfârşitul secolului”. 
Dar, dacă cineva ar zice că Hristos lucrează pentru lume şi în 
zilele noastre, unii ar tăgădui acest adevăr. De unde decurge că 
minciuna în care trăiesc oamenii în prezent este adevărată şi că 
adevărul însuşi a devenit minciună. 

În zilele noastre, ca dintotdeauna, oamenii trăiesc cu o 
părere foarte bună despre ei şi nu admit să li se atingă 
demnitatea. De ce n-au învăţat oamenii lecţia pe care Hristos i-a 
dat-o omului? lată ce se spune despre calităţile extraordinare şi 
măreţia caracterului lui Hristos: 

„Remarcabile în caracterul lui Hristos sunt modestia, 
răbdarea şi altruismul. A trebuit să coboare din măreţia Lui, să 
ia formă omenească, ca să le arate oamenilor ce înseamnă 


modestia. În această întrupare avea să suporte cele mai mari 
insulte şi să îndure moartea pe cruce. Şi-a suportat suferinţele 
fără să Se plângă şi fără să Se îndoiască. Toată viaţa n-a făcut 
decât să-i vindece şi să-i înveţe pe oameni, fără să aştepte 
nimic de la ei. Şi forţa care l-a permis să suporte suferinţele a 
primit-o graţie altruismului Său absolut”. 

Învățătura lui Hristos nu este încă pusă în practică. Oamenii 
nu sunt încă pregătiţi pentru asta. A fost practicată doar de 
oameni izolaţi, când toţi cei care poartă numele de creştini ar 
trebui s-o aplice în viaţă. Dacă n-o fac, aşteptarea lor de a-L 
vedea revenind pe Pământ este zadarnică. Şi, chiar dacă ar 
reveni pe Pământ, dacă n-au aplicat în viaţă principiile Lui, totul 
ar fi în van. 

„A-L iubi pe Hristos înseamnă a fi gata să vezi binele chiar 
şi în criminalul pe care l-ai întâlnit în cale”. 

Uneori, oamenii încrezuţi, care aruncă o privire superficială 
asupra tuturor lucrurilor, fac un bilanţ fals a ceea ce a săvârşit 
Hristos pe Pământ. Ce a făcut Hristos? zic ei. Să pui o astfel de 
întrebare înseamnă să-L consideri pe Hristos doar un personaj 
istoric, un novator care a adus câteva idei şi apoi a plecat. In 
nepriceperea lor, nu bănuiesc că, din ziua învierii Sale şi până în 
prezent, Hristos a lucrat neîntrerupt în lume. Doctrina Lui 
continuă să ardă cu o flacără mică, dar care devine tot mai 
puternică. Numai focul lui Hristos este cel care pune în mişcare 
conştiinţa tuturor fiinţelor ce lucrează pentru binele lumii. Acest 
foc a netezit calea tuturor oamenilor şi a tuturor popoarelor. 

De ce cei înţelepţi din Orient au venit la Betleem ca să se 
închine în faţa copilului lisus? E o enigmă pentru lume. Alt secret 
este apariţia în Orient a Stelei. 

„Cei trei înţelepţi, care au venit să se încline în faţa lui 
Hristos, aveau o conştiinţă trează. Vă închipuiţi că au văzut 
acolo un bebeluş căruia i-au adus daruri şi apoi au plecat? Nici 
vorbă. Au stat de vorbă cu Hristos. El le-a transmis marea 
înţelepciune şi cunoaşterea care sunt păstrate mai ales de 
hinduşi. Nici englezii, nici americanii, nici francezii, nici alt popor 
nu pot să păstreze secrete sfinte. Doar hinduşii au păstrat 
această mare doctrină sfântă”. 

„Încă înainte de venirea lui Hristos, în India exista o ştiinţă 
despre univers şi despre om, dar ceea ce s-a adăugat, adus de 


înţelepţi, era ceva ce a reînnoit şi a dat sens ştiinţei lor 
spirituale”. 

Când este vorba să conturăm portretul lui Hristos, trebuie 
să ştim neapărat că este unul dintre cei mai mari Trimişi care au 
coborât pe Pământ, cel mai pur dintre oameni, sufletul cel mai 
sublim care a vizitat această lume şi cel mai mare Spirit care a 
luminat mintea omenească. 

În unele religii se spune că trebuie imitat Hristos. E o 
exprimare bună. Dar maestrul zice că cei care vor să fie ca 
Hristos trebuie să treacă prin tensiuni foarte mari, căci se cere o 
siguranţă absolută a inimii, precum şi o lumină absolută a minţii. 

„Când două persoane duc aceeaşi viaţă, şi-ar petrece cel 
mai bine viaţa dacă fiecare a început să-L iubească separat pe 
Hristos. Dacă le lipseşte această iubire faţă de Marele învăţător, 
n-au cunoscut lubirea şi din această cauză ar putea cu greu să 
se suporte reciproc”. 

Dar cunoaştem oare în întregime învăţătura lui Hristos? 

„Ceea ce creştinii ştiu în zilele noastre nu reprezintă nici 
măcar a mia parte din cuvintele lui Hristos. Multe lucruri din 
ceea ce a propovăduit El au fost eliminate, deoarece îşi 
demasca adepţii de atunci. A spus multe adevăruri mari pe care 
ei le-au lăsat deoparte. Totuşi, tot ce a spus Hristos a fost scris. 
Peste două mii de ani, când veţi reveni pe Pământ, veţi înţelege 
ce a propovăduit El. Abia atunci oamenii vor avea o adevărată 
cultură, vor cunoaşte şi vor trăi după învăţătura lui Hristos. 

Atunci va veni Hristos în lumină şi în puritate”. 

În altă parte, maestrul a zis: 

„Pentru ca Hristos să devină nemuritor şi puternic în 
sufletul vostru, trebuie să lăsaţi lubirea să pătrundă în voi. 
Atunci îi veţi rezerva lui Hristos locul cel mai sfânt şi înalt în voi 
şi îi veţi sfinţi numele în inima voastră. În plus, dacă cineva îşi 
exprimă dorinţa de a fi lângă Hristos, trebuie să fi dobândit arta 
de a deveni umil. Pe de o parte, pretindeţi că vreţi să fiţi ca 
Hristos şi, pe de altă parte, doriţi să comandati. Îl va cunoaşte 
pe Hristos cel care a învăţat să slujească cu altruism şi a 
dobândit eroismul să răspundă la ură cu iubire, la rău, cu bine”. 

Fiecare om ar putea să aplice învăţătura lui Hristos? 

„Invăţătura lui Hristos este profund mistică. Nu poate să fie 
aplicată decât de cineva care este un adevărat mistic, căci, 
atunci când se va apuca să aplice Cuvântul lui Hristos, va fi 


supus unei serii de ispite care vor încerca să-l abată de la 
drumul drept. Şi, promiţându-i multă prosperitate, îl vor 
împiedica să păşească pe calea aleasă”. 

Se pune întrebarea: „Opera lui Hristos este încheiată?”. 

„Păstrăm cuvintele lui Hristos. Într-o zi, conversațiile Lui vor 
fi reproduse. Nimic nu se pierde. Benzile video cu ce a spus 
Hristos există în mărturiile din Akasha şi totul va fi restabilit. Şi 
vă va fi dat nu doar să auziţi, ci să şi vedeţi ce s-a petrecut 
atunci. Hristos a vorbit despre lucruri ce nu sunt scrise nici în 
Biblie, nici în Evanghelie. Acestea sunt lucruri divine. Opera lui 
Hristos nu este încheiată; în viitor va veni secolul Lui de aur”. 

Într-una dintre conversații, maestrul examinează unele 
momente din viaţa necunoscută a lui Hristos şi zice: 

„Hristos dormea trei ore pe noapte şi petrecea trei ore în 
rugăciuni. În timp ce Se ruga, acumula o cantitate enormă de 
energie provenind din lumea divină, pe care o consuma mai 
târziu. O consuma prin Cuvânt, prin vindecarea bolnavilor etc. 
Acumula acele energii în cursul rugăciunii de noapte. 

Există ocultişti care cred că Hristos, în calitatea Sa de cel 
mai mare dintre lIniţiaţi, nu a simţit durere când a fost supus la 
torturi, nici în momentul morţii pe cruce. Aceasta este cât se 
poate de fals şi e chiar o blasfemie din partea celor care nu l-au 
înţeles deloc înalta Misiune. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este un 
fiu al omului. Trebuia să-şi trăiască tragedia în mod pământesc. 
Genialul pictor Rembranat a pictat la începutul carierei sale un 
crucifix găsit mai târziu în Franţa, unde chipul lui Hristos 
exprima chinurile cele mai dureroase”. 

În această privinţă, găsim într-o conferinţă: 

„Multe persoane întreabă dacă Hristos suferea fizic. Da, a 
simţit multă suferinţă fizică. Într-un pasaj din Evanghelie se 
spune că Fiul Omului nu are loc unde să-Şi adăpostească capul. 
În alt pasaj se spune: Sufletul meu e cuprins de o tristeţe de 
moarte. Hristos avea trup omenesc, inerent suferințelor fizice, 
dar ştia în acelaşi timp că o forţă superioară îl trimisese pe 
pământ ca să săvârşească aici o lucrare uriaşă”. 

La întrebarea „Unde se află Hristos şi în care dintre 
Bisericile ridicate în numele Lui Se găseşte?”, maestrul 
răspunde: 

„Nu căutaţi ici sau colo. Se află înlăuntrul vostru, în sufletul 
vostru. 


Ca simbol, Hristos este numit în Evanghelie butucul de vie, 
pâinea vie, poarta, păstorul şi, în calitatea Sa de Fiu al Omului, 
învățătorul”. 

lar la întrebarea „De ce Hristos a ales 12 discipoli?”, 
maestrul a răspuns: 

„Numărul 12 este cel al îngerilor. Este numărul celor 12 
semne ale zodiacului. Cei 12 apostoli se găseau sub influenţa 
celor 12 semne ale zodiacului”. 

„Citiţi Evanghelia ca să intraţi în relaţie cu Hristos”. 

„Hristos a zis: Nu vă apropiaţi de Mine, căci n-am urcat încă 
la Tatăl. Cel ce vrea să vadă faţa lui Dumnezeu trebuie să treacă 
întâi pe cruce. Ceea ce înseamnă că trebuie să fi luptat cu 
moartea şi să fi dobândit viaţa”. 

Hristos va reveni pe Pământ într-un mod în care Dumnezeu 
nu S-a arătat încă până în prezent. El va aduce pacea şi bucuria 
pe întregul pământ. Şi atunci oamenii vor spune: „Acum 
înţelegem sensul profund al înţelepciunii divine”. 

Maestrul a spus încă multe alte lucruri despre Hristos, dar 
ne limităm la extrasele de mai sus. 


MAESTRUL DESPRE EL ÎNSUŞI 


Oamenii au concepţii speciale şi păreri extrem de aparte 
faţă de cutare sau cutare persoană care, într-un fel sau altul, s-a 
impus în societate. Astfel, despre maestru s-au spus în Bulgaria 
lucrurile cele mai diverse, pe care, dacă le-am pune laolaltă, ar 
fi, în unele cazuri, contradicții ireconciliabile. Oamenii care 
trăiesc viaţa spirituală vor de cele mai multe ori să fie lămuriţi în 
privinţa persoanei care îi conduce, căutându-i originile departe 


în trecut, în loc să se conformeze sfaturilor sale. În urma unor 
astfel de „intruziuni”, riscăm să ajungem la fel de fel de erori. 

De aceea, în acest capitol al cărţii dedicate maestrului 
Deunov, vom reproduce extrase din conferinţe şi conversații în 
care, deşi rar, a vorbit despre el însuşi. 

„Multe persoane mă întreabă în ce scop propovăduiesc. 
Dacă aş fi venit să spun acelaşi lucru ca alţii, era inutil s-o fac. 
Eu propovăduiesc doctrina lui Hristos, care trebuie să fie 
aplicată în viaţă, măcar într-o mică măsură, îndeosebi în relaţiile 
dintre taţi şi mame, fii şi fiice, servitori şi stăpâni. Sarcina mea 
este să ajut la punerea în aplicare a acestei învățături de către 
toţi oamenii de pe pământ. Fie ca toţi preoţii şi toţi predicatorii 
să se unească şi să se roage lui Dumnezeu să-i ajute pentru 
punerea în practică a învăţăturii lui Hristos, căci numai această 
învăţătură e în stare să-i reconcilieze pe oameni între ei”. 

„învăţătura pe care o predic este cea a naturii vii de care se 
ocupă şi ştiinţa. Este o învăţătură care are legătură cu viaţa, o 
ştiinţă despre ceea ce este raţional în lume, o ştiinţă a lui 
Dumnezeu şi a lubirii”. 

„Nu repet învăţătura moralei obişnuite, ci vorbesc despre 
Marea lubire ce poate să amelioreze sănătatea, să instruiască 
mintea, să înnobileze inima şi să dea un impuls spiritului. 
Indiferent de națiunea din care faceţi parte, profitaţi de această 
învăţătură. Nu mă urmaţi pe mine, ci lubirea divină. Căutaţi ce e 
divin în viaţă, căci asta vreau să vă învăţ”. 

„Când formulăm anumite idei, mulţi spun că noi, oamenii 
dedicați spiritualităţii, nu suntem în toate minţile. Dar spuneți- 
mi, vă rog, în ce timp şi în ce loc au acceptat oamenii Adevărul? 
N-a adus Hristos un Adevăr esenţial? Şi ce l-au făcut? După 
Hristos, au venit apostolii, dar au fost şi ei alungaţi. Astfel se 
acţionează împotriva celor care încearcă să aducă o idee nouă 
fie în domeniul ştiinţei, fie în cel al religiei ori în viaţa socială. 
Indiferent cine este omul respectiv, el va fi întotdeauna 
alungat”. 

„Clerului îi este teamă de mine. Vor să fiu îndepărtat ca să 
nu-i pun bețe în roate. «Ascultaţi, prieteni», le spun, «lumea nu 
este a voastră. Lumea este o vie imensă unde e de muncă 
pentru toţi. Nu există motive ca să divizați butucii de viţă. Via 
trebuie să fie bine prăşită. Când va veni, Dumnezeu ne va 


întreba: «Aţi prăşit bine via?». În prezent, aceşti oameni se 
dedau lenei, nu cultivă via şi doar divizează butucii”. 

„lubesc oamenii, aşa cum iubesc ce este divin în mine. Nu e 
vorba să-i fac fericiţi. Pământul este o şcoală, nu un loc pentru 
fericire. Vreau să las în voi gândul de a fi liberi cu mintea, cu 
sufletul şi cu inima. Singurul lucru care nu-mi place e 
înşelătoria”. 

„Sfinții părinți se întreabă ce s-ar întâmpla cu mine dacă as 
muri lară să mă căiesc. Dacă ar trebui să mă căiesc, m-aş 
întoarce direct spre Dumnezeu. Nu cunosc altă căinţă. De 
aceea, voi spune: Doamne, Tu m-ai trimis să propovăduiesc pe 
pământ. Mi-am terminat sarcina. N-am nevoie de nimic altceva” 

„Vreau să trezesc la bulgari credinţa în ce e divin. Ei au o 
religie, dar le lipseşte credinţa. Au pierdut-o”. 

„În plus, aş vrea să le transmit oamenilor o prezentare 
exactă a cuvântului «maestru». Maestrul este şi vizibil, şi 
invizibil. El e peste tot: în lumină, în apă, în aer, în soare, în 
pietre, în plante, în animale şi în oameni. E pe pământ şi în 
acelaşi timp în alte lumi”. 

„Poate omul să strălucească mai mult decât soarele? Ce om 
genial a putut până în prezent să cucerească şi să lumineze 
lumea întreagă? Nici cele mai importante fiinţe, precum Buddha, 
Krishna şi chiar Hristos, n-au luminat lumea întreagă aşa cum 
face soarele. Ele nu aveau altă sarcină decât să propovăduiască 
lubirea de Dumnezeu”. 

„Nu vorbesc doar pentru voi. Gândirea mea se adresează 
tuturor fiinţelor raţionale. Ea emite, ca un post de radio, în 
lumea întreagă. Nici măcar nu e propria-mi gândire. Este o 
Gândire Divină. Ea s-a născut chiar înainte de secolele care au 
precedat crearea lumii. Este deci propria noastră manifestare. 
Chiar cel mai mic impuls spre Bine este un limbaj al Domnului”. 

„Nu mă interesează ce se spune de bine sau de rău despre 
mine. Răul sau binele pe care îl spune un om despre mine îl 
priveşte doar pe el. Dar, până la urmă, şi într-un caz, şi în 
celălalt, dobândesc ceva preţios, învăţ o lecţie din ambele 
lucruri. Mă pun în locul lui şi îl înţeleg”. 

„Dacă credeţi că-l puteţi despărţi pe Dumnezeu de 
maestru şi pe maestru de Dumnezeu, nu înţelegeţi legile. Dacă 
maestrul îşi imaginează că poate să realizeze ceva în afara lui 
Dumnezeu, merge pe un drum greşit. Singurul maestru care îi 


învaţă pe oameni este Dumnezeu. În acest scop, ia o formă sau 
alta. De aceea este Dumnezeu uneori vizibil, alteori invizibil”. 

„Ştiu unde se află pietre preţioase şi câte sunt. Ştiu unde se 
găsesc aur şi ierburi vindecătoare. Dacă e vorba de bogății, 
dacă vindec un om bogat, voi primi o răsplată enormă. Dar nu 
înşel niciodată încrederea care mi-a fost acordată”. 

„Am tendinţa de a mă apropia mai mult de cei slabi, bogaţi 
sau săraci. Am compasiune pentru cei slabi şi vreau să-i ajut. 
Hristos n-a venit nici el pentru oamenii drepţi, ci pentru cei care 
suferă, pentru bolnavi, slabi şi săraci. De aceea, mă voi duce la 
bolnavi cu farmacia mea, iar la ceilalţi, cu vioara. Dacă nu 
reuşesc să corectez lumea cu ajutorul viorii, voi lua condeiul şi 
voi deveni poet. Aceasta este concluzia la care am ajuns. Dacă 
aş mai veni o dată în această lume, aş reveni ca muzician sau 
ca poet. Acestea două vor pune ordine în lume. Vreau să dispară 
viaţa voastră prozaică, căci doar muzica şi poezia rămân pure în 
această lume. Totul e murdărit”. 

„S-a zis că nu am o atitudine pioasă faţă de Hristos. Nu ştiu 
ce este această atitudine pioasă, dar ştiu că simt lubire pentru 
Hristos. În plus, ştiu că Hristos a spus încă multe lucruri 
esenţiale care nu sunt scrise. Învățătura lui Hristos este 
amputată, n-au rămas din ea decât fragmente şi creştinismul 
contemporan se bazează pe ele. Aş fi vrut să văd în punerea în 
aplicare a creştinismului contemporan lubirea lui Hristos în 
manifestarea sa vie. Această lubire aş fi vrut s-o văd sub 
patrafirul fiecărui preot. Nu spun ce-mi trece prin cap, ci 
adevăruri pe care le-am testat. Lumea n-a murit pentru mine. 
Văd în această lume ce alţii nu văd. Ştim de ce vacile sunt vaci 
şi muştele, muşte. Ştim totul despre animale, plante, minerale”. 

„n ceea ce priveşte învăţătura pe care o propovăduiesc, nu 
spuneţi că a fost inventată de unul, Deunov, ci că este 
învăţătura Frăției Luminii. Mâine poate să vină altul, cu un alt 
nume. Măreţia tuturor celor care au venit pe lume constă în 
faptul că au transmis adevărul aşa cum l-a dat Dumnezeu”. 

„După un timp, veţi ajunge acolo unde mă aflu eu acum. 
Lucrul principal este să urmaţi calea până la capăt. Lumea se 
schimbă şi eu mă instruiesc. Ceea ce învăţ rămâne pentru mine 
şi ceea ce vă învăţ rămâne pentru voi. Într-o zi, când ne vom 
întoarce lângă Dumnezeu, vom fi împreună şi fiecare va veni cu 
experienţa lui. Eu n-aş putea să am experienţa voastră, nici voi, 


experienţa mea. Fiecare va înţelege lubirea într-un mod specific. 
Aţi îmbătrânit din lipsa lubirii. Am venit să vă întineresc, căci 
lubirea dă un sens vieţii şi întinereşte”. 

„Unii îşi imaginează că vreau să folosesc pe cineva pentru 
mine. Din momentul în care aş profita de o musculiţă pentru 
propriul bine, aş fi un om pierdut, ruinat. M-aş transforma în 
pitic. Înţelegeţi asta? N-am dat niciodată înapoi în faţa Voinţei 
lui Dumnezeu şi n-am refuzat niciodată să-l îndeplinesc 
gândurile sfinte. Îl cunosc pe Dumnezeu ca lubire absolută, 
înţelepciune absolută, Adevăr absolut, dar şi ca Dreptate şi 
Bunătate absolută. Nu vreau să încalc nici cea mai infimă lege, 
căci nu e suferinţă mai mare decât aceea de a te îndepărta de 
Dumnezeu”. 

„Nu există greşeală pe care să n-o fi cunoscut. Gândurile, 
dorinţele şi sentimentele cele mai diverse trec prin mine, pentru 
că mi-am aplecat urechea la toate cuvintele voastre. După 
aceea, a fost nevoie să mă purific, ca să nu mai rămân cu nicio 
urmă de impuritate omenească. Tot ce există în lume se 
răsfrânge în mine. De aceea, nu zic despre mine că sunt cineva 
important”. 

„Încă n-am început să vorbesc. Ca să vorbesc, trebuie să 
mă înţelegeţi, când voi abia aţi învăţat alfabetul. Am multe să vă 
învăţ: silabele, cuvintele, frazele”. 

„Suntem numiţi deunovişti. E o eroare: nici eu nu sunt 
deunovist. Eu propovăduiesc lubirea de Dumnezeu”. 

„Daţi-mi operele unor poeţi pe care nu-i ştiu. Le voi citi şi 
vă voi spune dacă respiră, se alimentează şi merg corect. Aş 
putea să spun acelaşi lucru despre filosofi”. 

„Pe vremuri, episcopii greci i-au declarat brusc pe bulgari 
schismatici şi i-au exclus din Biserică. Acum şaisprezece 
notabilităţi din Sinod discută despre excomunicarea mea din 
Biserică. Partea proastă e că singurul care m-ar putea exclude 
aş fi eu însumi. Cum mă voi exclude? Doar dacă aş încălca legea 
divină. Dar, dacă îndeplinesc vrerea divină, cine mă va 
exclude?” 

„Suntem întrebaţi cine suntem. Suntem o Mare Frăţie, care 
are filiale atât în Cer, cât şi pe Pământ, dar şi în întregul univers. 
Cel care îl slujeşte pe Dumnezeu din tot sufletul este un 
cetăţean al acestei Mari Frăţii a lubirii Divine, a înţelepciunii şi a 
Adevărului Divin. Vă spun: Deveniţi discipolii acestei Frăţii!” 


„Lumea invizibilă e vizibilă pentru mine. Poate să devină 
vizibilă şi pentru voi. Ba chiar e mai reală decât cea vizibilă. E o 
lume raţională în care trăiesc fiinţe raţionale şi nobile”. 

„Cel ce e lipsit de iubire şi vine la mine mă face să pierd 
timpul, în vreme ce pentru cel care e plin de iubire am 
întotdeauna timp disponibil”. 

„Nu suntem o sectă. Suntem în Totul în care trăiesc toate 
sectele”. 

„Este necesar să existe oameni altruişti care să fie gata să- 
L slujească pe Dumnezeu în mod dezinteresat”. 


D= ser! Gr bă = A 
O ZI DE VACANȚĂ LA LACURILE DIN MUNŢII RILA 


Una dintre manifestările esenţiale şi marcante din viaţa 
Frăției în Bulgaria este vacanţa petrecută în Munţii Rila, lângă 
cele şapte lacuri. Folosim termenul „vacanţă”, deşi timpul 
petrecut acolo, îndeosebi în luna august, nu este vacanţă 
obişnuită, ci un timp în care, odihnindu-se după munca zilnică, 
discipolii care intră în contact cu muntele îşi continuă ucenicia 
si, în unele momente, chiar într-un mod mai intens decât în 
oraş. 

Unul dintre discipolii şcolii face o descriere cu titlul de mai 
sus. O reproducem aproape fără nicio schimbare. 


„Cele şapte lacuri din Munţii Rila au o culoare verde ca de 
smarald. Cei care au urcat până la ultima treaptă de-a lungul 
cărării pietroase şi abrupte a muntelui fac apoi o descriere plină 
de exaltare. De pe acea treaptă, oriunde te-ai uita, privirea se 
bucură de o frumuseţe indescriptibilă pe care numai înălţimea 
unui munte o poate oferi. Eşti vrăjit imediat de farmecul tăcut al 
depresiunii circulare săpate de dalta tenace şi persistentă a 
ghețarilor atunci când un frig cumplit domnea în emisfera 
noastră. In amintirea acelor epoci trecute, pe apele limpezi şi 
domoale ale lacurilor plutesc îngrămădiri de zăpadă. 

Aura acestor lacuri este sănătoasă, pură, armonioasă şi 
saturată de o gândire curată şi luminoasă. Aici, te însănătoşeşti, 
sufletul respiră, în timp ce mintea se avântă ca să ajungă la 
izvoarele creatoare ale vieţii. Arhitecţi invizibili, stăpâniţi de un 
gust şi o abilitate estetică inaccesibile, au construit un templu 
care nu e opera omului, cu saloane speciale pentru lecţii şi săli 
cu acustică bună pentru cântece inspirate, cu pajişti pentru 
paneuritmie, precum şi un gigant din piatră, culmea rugăciunii 
unde, în fiecare dimineaţă, discipolii aşteaptă cu venerație 
naşterea zilei, în acelaşi timp cu mângâierea primelor raze de 
soare. Panorama pe care o descoperi de pe acel tron de piatră 
este maiestuoasă. Departe, se întinde în faţa ochilor o vale largă 
şi spațioasă, protejată tăcut de versanţi puternici, înveşmântaţi 
în frumuseţea tandră şi elegantă a pădurilor de pin. Mai departe, 
spre orizont, se succed lanţuri muntoase şi munţi care ocupă un 
loc modest în jurul maiestuosului masiv Rila. 


a, 
popă 
$ fe p 


Taberele de vară din Munții Rila erau ocazia a numeroase 
excursii 


După un şir întreg de zile în cursul cărora muntele acordă 
cu dărnicie măreţia culorilor sale, vin perioade în care o perdea 
groasă de ceaţă ascunde lumea creată. Nu se mai poate zări 
decât Vârful Rugăciunii, care se înalţă spre cer. Acele zile care 
amintesc de primele zile ale Creaţiei sunt numite «biblice». 


Maestrul a dat unora dintre lacurile vechi nume 
necunoscute, dintr-o limbă veche şi neştiută: Maharzi este 
numele primului lac; Elbur e numele celui de-al doilea, unde se 
găseşte tabăra Frăției. Celui de-al treilea lac i-a pus numele 
Belder-daru. Al patrulea lac poartă numele cunoscut Geamănul, 
al cincilea, Mahabur, al şaselea, având forma unei inimi, /nimă, 
al şaptelea, Chemhaa. 

Este de-ajuns să şopteşti aceste nume ca să te simţi 
transportat într-o lume însufleţită, locuită de fiinţe cu o evoluţie 
mai avansată, care iubesc lacurile şi participă într-un fel la viaţa 
Şcolii Frăției Luminii. Oare nu s-au creat în jurul acestor lacuri 
legături într-un auditoriu comun unde şi-ar da întâlnire discipolii 
maestrului din lumi îndepărtate? 

Astfel, în fiecare dimineaţă, Vârful Rugăciunii îi aşteaptă pe 
cei care doresc să participe la preludiul maiestuos al simfoniei 
zilei. Discipolii merg spre vârf cu paşi lenți şi măsuraţi, urmând 
cărarea îngustă a catedralei de piatră. Chiar dacă picăturile de 
ploaie se preschimbă în fulgi de nea sau dacă nori ameninţători 
anunţă furtuna, discipolii sunt la postul lor. Nicio schimbare 
atmosferică nu i-ar face să rateze răsăritul soarelui. 

In acele clipe în care se luminează de ziuă, meditaţia are 
loc de obicei în cea mai adâncă tăcere. Apoi, după ce apare 
prima rază, deasupra muntelui luminat, se aud şoaptele unei 
rugăciuni, urmate de un cântec domol. 

Invăţătura maestrului este întotdeauna precedată de citirea 
câtorva versete sau a unui capitol întreg din Sfintele Scripturi. 
Apoi urmează conferinţa ascultată într-o tăcere profundă. 
Cuvintele cu timbru magnetic ale maestrului, rostite cu vocea sa 
calmă, mângâie şi lasă o urmă adâncă şi de neşters în sufletul 
celor care au venit să înveţe. 

Sămânţa nouă pusă în sufletul auditoriului poate fi un mic 
elan spre bine, ţesut în urzeala banalităţii vieţii de toate zilele. 
Ea poate să fie lămurirea unor probleme nerezolvate, o idee 
creatoare sau un impuls eroic. Când rezonanţa ultimului cuvânt 
al conferinţei se stinge, toţi sunt în picioare şi fredonează 
cântecul care încheie conferinţa, apoi toţi rostesc formula 
rugăciunii obişnuite. După aceea, discipolii coboară unul în 
spatele celuilalt cărarea pietroasă, ca să continue programul 
vieţii din tabără. 


După primele şase exerciţii de gimnastică, urmează un 
timp de odihnă, apoi, dacă e vreme frumoasă, formăm un cerc 
dublu şi aşteptăm să înceapă muzica paneuritmiei. Dansăm 
foarte des paneuritmia în poienele ierboase, lângă lacul Belder- 
daru sau de-a lungul lacului Mahabur. Uneori, acest dans are loc 
în partea de sus a lacului Puritate. O mică formaţie de coarde 
cântă muzica paneuritmiei. Dacă se întâmplă să fie duminică 
sau altă zi de sărbătoare, maestrul începe o conversaţie care 
este un fel de continuare a conferinţei de dimineaţă. 

Discipolii care sunt de serviciu nu participă la aceste 
conversații, deoarece pregătesc masa comună. Urmează ore de 
ocupaţii individuale, conversații, vizite în corturi sau plimbări de- 
a lungul lacurilor. 

Deseori, în jurul unor «mâini îndemânatice» sau al unor 
«muşchi robuşti» are loc o adunare de prieteni pentru a 
participa la îmbunătăţirea generală a taberei: consolidăm 
treptele de piatră, curăţăm potecile sau facem construcţiile 
stabilite de maestru. In acest fel construim un refugiu foarte 
mare în munţi, acoperit cu ţiglă; am făcut punți din blocuri de 
granit peste câteva pâraie care curg din lacuri; am captat mici 
izvoare în partea de sus a lacurilor Elbur şi Mahabur ca să facem 
frumoase şi originale fântâni din cuarţ alb adus de foarte 
departe de discipoli. Aceste fântâni bucură şi astăzi turiştii care 
vin în acest frumos loc din Munţii Rila. 

Astfel, amenajarea taberei se face cu eforturile tuturor, în 
timp ce munca pe care o facem aici este, după spusele 
maestrului, o metodă de consolidare a unităţii şi armoniei. 

Spre seară şi pe când mult deasupra munţilor încep să 
lucească aştrii cerului sau luna îşi aruncă vălul albăstrui peste 
stânci şi pajişti, viaţa intră în adormire. Şi s-ar zice că lacurile 
domolite, reflectând astrul nopţii într-o frumuseţe mistică, se 
lasă în voia meditaţiei. În acest timp, fraţii şi surorile din tabără 
vorbesc între ei sau cântă de cele mai multe ori în jurul focului 
cu flăcări ţâşnitoare, special pregătit în acest scop. În jurul 
acestui foc ţine uneori maestrul mici conferinţe. Dar, cel mai 
des, au loc concerte improvizate, recitaluri sau istorisirea unor 
amintiri ori experienţe. Concertele se sfârşesc întotdeauna cu 
cântece în cor, urmate de rugăciunea comună, care se înalţă 
spre caravanele clipitoare ale constelaţiilor târzii”. 


Popasul era ocazie de convorbiri. 
VIOLETELE 


Discipolii Frăției provin din toate clasele sociale, religiile şi 
naţionalităţile din lume. Aceeaşi fervoare îi uneşte pe toţi: 
ţărani, negustori, funcţionari, patroni, profesori, artişti, casnice, 
bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Frăția adevărată se stabileşte 
pe baza unor principii imuabile, principiile divine ale lubirii, 
înţelepciunii şi Adevărului. Se ştie bine că ideile oamenilor din 
această lume capătă diferite nuanţe, că au direcţii şi intensităţi 
diferite. O idee cu o vibraţie mai înaltă o întrece pe cea cu o 
vibraţie mai slabă. Din această cauză, când apare o idee nouă în 
lume, adepţii vechilor concepţii pun în mişcare toate eforturile 
ca să crească frecvenţa vibraţiilor emoţionale ale ideilor lor, ca 
să ajungă la o octavă mai înaltă decât cea a ideii noi care şi-a 
făcut apariţia. Acestea sunt totuşi artificii de scurtă durată, al 
căror efect este insignifiant. 

Discipolii Frăției nu vor anarhism haotic. Ei apreciază la 
valoarea ei atât ţara lor, cât şi toate celelalte atribuţii ale 
omului, care sunt necesare şi încă valabile pentru viaţa pe 


pământ. Maestrul însuşi a dat în câteva rânduri indicaţii foarte 
înțelepte despre direcţia statului, fără ca sfaturile sale să fie 
urmate întotdeauna. Însă consecinţele fatale ale unei direcţii 
greşite i-au dovedit de fiecare dată justeţea gândirii. 

Când aceiaşi discipoli îi ascultau învăţătura, cufundaţi în 
atmosfera aurei sale, toate deosebirile pământeşti încetau de a 
mai exista. În salonul Frăției puteau să se afle oameni de 
confesiuni diferite, de alte naţionalităţi şi din alte clase sociale. 
Aceste particularităţi se estompau şi sfârşeau prin a dispărea, 
deoarece vibraţiile puternice ale principiului divin se impuneau 
deasupra a toate prin puterea lor. În acele minute, fiecare 
individ separat, în acord cu cel puţin o părticică din măreţia 
Duhului Creator Universal, nu reuşea să conceapă cum era 
posibil ca din cauza unor deosebiri minime, neînsemnate şi 
artificial create, să se verse sânge şi ceilalţi să fie supuşi la 
suferinţe infernale. 

Fiecare om putea să devină membru al Frăției fără 
ceremonie şi fără verificări speciale. Verificarea era făcută de 
viaţa însăşi, care elucidează totul, şi în aşa fel încât acele 
elemente, care nu decurg din dorinţa sfântă de cunoştinţe şi de 
înălţare spirituală, eşuează de la sine. Libertatea nelimitată pe 
care maestrul o acorda discipolilor devenea uneori cauza pentru 
care „adepţii” instabili şi lipsiţi de fermitate în privinţa ideilor 
făceau paşi greşiţi, pe care mulţimea ignorantă îi atribuia 
imaginii pure şi luminoase a maestrului. Mulţi dintre cetăţenii 
inculţi, care n-au studiat niciodată, nici n-au înţeles ceva din 
ştiinţa spirituală, necunoscând nimic despre şcolile din Orient şi 
din Occident, fără să ştie nici măcar numele lui Hermes, 
Pitagora, Platon, nici măcar ştiinţa secretă a Orientului, fără să 
aibă habar de Teozofie, de Antropozofie, de rozacrucieni, fără să 
fi auzit măcar de principiile parapsihologici, nu înţeleg că 
maestrul Frăției Luminii este unul dintre cei care continuă Opera 
începută de secole şi de milenii, îndreptată spre înălţarea 
spirituală a omenirii. 

Maestrului Frăției nu-i plăcea să se facă propagandă cu 
ideile învăţăturii divine. El considera acest fel de predicare, 
adresată unor oameni netreziţi spiritual, ca fiind nedemnă. 
Oamenii care veneau la el nu erau adunaţi din piaţa publică cu 
discursuri de propagandă. Veneau singuri, aşa cum călătorii 


însetaţi din cauza caniculei într-o zi de vară caută şi găsesc 
fântâna sau izvorul, chiar în locurile ascunse din munţi. 

Un exemplu semnificativ în această privinţă este 
conversaţia fratelui M.Z. (un frate exaltat şi devotat) cu 
maestrul. Ea a avut loc la Izgrev, într-o zi frumoasă de vară. 

Având în inimă bucuria unui om care şi-a găsit calea în 
viaţă şi şi-a hrănit sufletul cu mici seminţe ale cunoaşterii divine, 
el a bătut la uşa camerei modeste a maestrului. 

- Ce te preocupă în prezent? l-a întrebat maestrul pe 
vizitator, după o scurtă tăcere. 

- Maestre, aş vrea să merg în provincie să lucrez, a răspuns 
el. 

- Ce vei face în provincie? 

- Voi duce acolo cuvântul tău. Voi duce vestea cea bună a 
lubirii. 

Maestrul a reflectat câteva secunde şi l-a întrebat: 

- Şi cum te gândeşti să lucrezi? 

- Ridicând o tribună... 

- Nu, nu aşa! a replicat cu seriozitate maestrul. Acestea 
sunt metode învechite, căzute în desuetudine. După ce au fost 
experimentate, n-au dat niciun rezultat. Există alte metode. 

M.Z. Îl privea pe maestru cu o emoție sfântă, fără să 
reuşească să-şi dea seama de ce planul lui e greşit. 

- Atunci, spune-mi cum trebuie să lucrez, a insistat M.Z. 

- Mergi la munte, nu-i aşa? îmi place să cred că faci popas 
într-o poiană frumoasă şi respiri acolo aerul înmiresmat de 
parfumul de violete. 

- Sigur că da, maestre. 

- Ai respirat acel parfum minunat fără să vezi violetele. Se 
poate ca mai târziu privirea să-ţi rătăcească în spatele vreunui 
tufiş unde se ascundeau aceste flori mici şi parfumate care îşi 
trimit mireasma. Aşa lucrăm noi, ca violetele. Gândurile noastre 
luminoase, noblețea sentimentelor noastre, precum şi faptele 
utile şi neinteresate sunt ca parfumul de violete. 

- Aceasta este singura metodă? a întrebat M.Z. 

- Există şi altele. Dacă întâlneşti un suflet care caută, poţi 
să-i spui două vorbe. Aprinde în el mica flacără sfântă şi lasă-l. 

- Nu e prea puţin? 


- Nu e puţin, e chiar mult. Pentru că acel suflet e legat de 
altele, care se vor lumina şi ele. Aceasta e legea. 

- E minunat, maestre! a exclamat M.Z. 

Maestrul îl privea zâmbind cu iubire părintească. 

Şi M.Z., la întoarcere, cu sufletul plin de jubilare, îşi repeta 
cu glas şoptit cuvintele: „Ca florile, violetele, ascunse în spatele 
tufişurilor, care înmiresmează aerul cu parfum!...” 


MĂRTURII ui ate Aa . t 
MAESTRUL ŞI ÎNVĂŢĂTURA FRĂȚIEI ÎN IMPRESIILE ŞI 
AMINTIRILE AUDITORILOR 


„Îl cunosc din 1930, cu toate că am auzit multe despre el 
înainte, dar nu de la diferite persoane, ci de la membri ai 
familiei mele. Toţi vorbeau despre el cu mult respect”. Astfel a 
scris unul dintre admiratorii maestrului, care i-a devenit apoi 
discipol. 

„Tata, mama şi bunicii îl cunoşteau de pe vremea în care 
bătea oraşele şi satele Bulgariei, făcând observaţii frenologice şi 
antropologice. Intre 1905 şi 1910, Petko Gumnerov, din satul 
Ţerovo, de lângă Pazardjilk, a devenit un apropiat al maestrului. 
De la el au aflat părinţii mei multe dintre faptele care îi 
caracterizau pe maestru. 

Tatăl meu a fost şi el obiectul unor examene şi analize, îşi 
amintea şi ştia multe lucruri despre munca lui. Părerea lui 
categorică era că maestrul avea un spirit larg, deloc dogmatic, 
independent, profund şi original”. 

„Am găsit o altă sursă de informaţii - a notat în scrisoarea 
sa acelaşi admirator - în persoana lui Stoian Krastev Vatralski, 
un coleg din America al maestrului. Vatralski era foarte obiectiv. 
În plus, era înzestrat şi primise de la Universitatea Harvard un 
premiu pentru munca lui literară. Avea concepţia unui 
individualist desăvârşit. Cunoscându-i calităţile şi ştiind cât era 
de exigent, de precis şi cu un simţ critic incisiv, independent de 
faptul că era creştin, mă aşteptam să exprime câteva observaţii 
critice măcar în privinţa unor subiecte extrem de mărunte în 
privinţa învăţăturii. 


L-am vizitat într-o zi împreună cu un prieten şi l-am rugat să 
ne spună ceva despre maestru. Atunci, a ieşit un minut sau 
două ca să aducă din birou broşura intitulată Cine sunt şi ce 
sunt Frații Albi. |n acea broşură îşi expusese foarte obiectiv 
impresiile despre Izgrev, dând o definiţie curajoasă învăţăturii 
Frăției, calificând-o drept creştinism îndrăzneţ, radical şi 
autentic" 

M-a impresionat profund faptul că Vatralski, pe lângă o 
obiectivitate riguroasă şi critică, exprimase în expunerea lui tot 
ce era frumos şi spontan, nu căutase în mod conştiincios şi cu 
premeditare laturile negative ale învăţăturii, cum făceau mulţi 
dintre contemporanii maestrului. 

Tot în acea vreme, am avut câteva discuţii interesante 
despre maestru cu altul dintre colegii lui, pastorul Dimitre 
Nikolov  Furnadjiev. Pastorul era şi un eminent militant 
evanghelic, un bulgar luminat din Macedonia. Timp de mulţi ani, 
a fost reprezentantul evanghelismului bulgar la conciliul 
ecumenic din Elveţia al Bisericilor creştine, dar şi reprezentant 
al Societății de binefacere evanghelice bulgare. Aceeaşi 
societate publica ziarul Zornița (Steaua dimineții), citit de o 
mare parte din poporul bulgar, unul dintre cele mai vechi 
săptămânale bulgăreşti, care îşi începuse activitatea în perioada 
dominaţiei turceşti. Pastorul Furnadjiev era şi cel mai vechi 
militant al celei mai mari Biserici evanghelice din Bulgaria, 
numită „Prima Biserică Evanghelică” de la Sofia, de pe strada 
Solunska (azi strada V. Kolarov). 

Pastorul Furnadjiev îl cunoştea pe maestru încă din 
perioada studiilor sale în America. El îşi amintea că, încă de 
atunci, maestrul elaborase concepţii spirituale precise şi clar 
definite. Era vorba de un misticism creştin aprofundat. În plus, 
maestrul era deja conştient de misiunea lui spirituală. De la 
pastorul Furnadjiev am aflat că maestrul dădea dovadă, din anii 
tinereţii, de o aprofundare exclusivă a problemelor filosofice şi 
de ordin spiritual în general. El şi-a exprimat şi o opinie foarte 
măgulitoare despre personalitatea maestrului. 

Spusele pastorului Furnadjiev aveau o mare valoare pentru 
mine, având în vedere că nu era aprecierea primului venit, ci a 
reprezentantului foarte cultivat al Evanghelismului de la noi, mai 
ales că era cea a unui om care, din punct de vedere uman, nu 


avea niciun motiv să laude alt militant care, deşi din acelaşi plan 
spiritual, nu făcea parte din Biserica lui. 

Ştim că maestrul făcuse la Sviştov studii la şcoala teologică 
secundară şi mai târziu la Madison, la Universitatea de teologie 
evanghelistă din New Jersey. De aceea, o parte considerabilă 
dintre discipolii lui provin din aceleaşi medii. Felul în care ţinea 
conferințele - începând cu o rugăciune şi citirea unui text din 
Evanghelie, totul terminându-se iar cu o rugăciune - te face să 
crezi că apreciase şi respectase formele de exprimare 
exterioare ale diferitelor Biserici şi că forma exterioară a Frăției 
o aminteşte mai curând pe cea a evanghelismului decât pe cea 
a unor alte culte. 

Cu toate că aceste lucruri sunt legate exterior de tradiţiile 
evanghelice, aceasta nu împiedică un observator avizat şi 
perspicace să înţeleagă imediat tot ceea ce este, în activitate şi 
rostiri, ceva cu totul nou, diferit, original, de o altă profunzime, 
cu alte dimensiuni şi orientări noi. 

Dintre numeroasele lucruri care se pot spune pentru 
zugrăvirea personalităţii maestrului, trebuie uneori să se ţină 
cont de impresiile unor oameni care îl întâlneau pentru prima 
dată şi care au păstrat în amintire unele fapte cu semnificaţii 
mărunte, în aparenţă, dar care sunt foarte importante şi 
expresive pentru a completa imaginea personalităţii sale 
spirituale. Ca exemplu caracteristic al unei aprecieri, vom cita 
aici o scrisoare a lui D.K., în care găsim elemente preţioase 
furnizate de un observator cultivat. 

lată textul scrisorii: 


Dragă V..., 

Scriu prezenta scrisoare ca răspuns la cererea ta de a-ți 
spune ce ştiu despre maestrul Frăției, despre ceea ce afirmă şi 
despre învățătura lui. Mi-ai scris odată, fiind foarte interesat de 
acest subiect. Eu însă m-am abținut atunci să-ți dau vreo 
informație, ştiind că, de cele mai multe ori, oamenii sunt 
impulsionați mai degrabă de un interes banal de a şti sau chiar 
de simpla curiozitate, decât de o adevărată dorință spirituală. 

Intr-o zi ploioasă de toamnă a anului 1930, ne-am 
îndreptat, eu şi un prieten apropiat, spre capătul grădinii Boris 
(cum se numea atunci cel mai mare parc din Sofia), în partea sa 
cea mai ridicată, care se numeşte „Izgrev”. Aveam să-l întâlnim 


şi să-l cunoaştem pe maestru. Îndată ce am intrat pe poarta 
mare de lemn în curtea din fața salonului, l-am văzut pe 
maestru, care purta o bonetă tricotată de culoare albă. Tocmai 
le dădea indicaţii zidarilor care reparau o copertină lângă salon. 
Privirea şi atentia îi erau fixate asupra muncitorilor. Când ne-am 
apropiat, ne-a primit cu multă amabilitate. Dar, în timpul acelei 
întâlniri, am schimbat cu el doar câteva cuvinte, deoarece un alt 
vizitator rotofei îi vorbea cu mare însuflețire. Se vedea bine că 
încerca, cu gesturi înflăcărate, să-l convingă în privința unui 
subiect oarecare, nepermițânau-le astfel celorlalti să poată sta 
de vorbă cu maestrul. De la acea primă întâlnire atât de 
importantă pentru mine, am păstrat până astăzi în memorie 
uimirea pe care mi-a provocat-o răbdarea excesivă a 
maestrului; el a putut, o oră întreagă, în ploaie şi cu nici cel mai 
mic gest de plictiseală, să asculte până la capăt vorbele 
înflăcărate ale interlocutorului. 

Înainte de a face cunoştinţă personal cu maestrul, m-am 
informat despre învățătura lui din numeroase surse sau de la 
prieteni apropiați care îl cunoscuseră atât în locul de naştere, 
cât şi în timpul studiilor din America. Unii dintre ei il cunoşteau 
ca fiind un conferenţiar captivant, dar şi un cercetător original în 
domeniul frenologiei în mai multe oraşe şi sate din Bulgaria. Mai 
târziu, după acest prim contact personal cu el, ca şi după 
primele conversații şi conferințe auzite, imaginea lui mi s-a 
întipărit pentru totdeauna în conştiinţă, cu claritatea unui 
basorelief. Această imagine conține tot ceea ce reprezintă el ca 
personalitate şi ca sursă de idei şi de spiritualitate. 

În prezenta scrisoare, n-aş putea să dau decât unele 
extrase din ceea ce am putut să înțeleg în privința lui. Restul 
este sentimentul personal pe care il am fată de el. E ceva 
profund, intim şi care nu se poate povesti. 

Cu ocazia primei noastre convorbiri, ne-a atras atenția că, 
pentru a înțelege ştiinţa spirituală, este necesară dobândirea 
multor cunoştinţe aprofundate. Am înțeles, din această aluzie, 
că işi îndemna discipolii la o cunoaştere datorată unei 
experiențe personale curate şi obținute prin metode adecvate şi 
raționale. Nu şi-a încurajat niciodată vreunul dintre discipoli să 
se orienteze spre o credință superficială, superstițioasă sau 
nebuloasă. 


De la primele conferinţe, am fost impresionat de unele 
particularităţi pe care trebuie să ţi le împărtăşesc, ca să pot să 
spun că ti am oferit totuşi câteva caracteristici, deşi succinte, 
atât ale subiectului său, cat şi ale învățăturii sale 

Cele mai multe dintre conferințe se referă la subiecte 
actuale. Vorbele îi erau mereu legate de ce interesează un cerc 
mare de oameni. Maestrul lua întotdeauna parte la 
evenimentele intime ale vieții, atât ale persoanei, cât şi din 
societate, şi oferea aprecieri profunde, înțelepte şi originale. Nu 
dădea instrucțiuni seci şi teoretice, ci interpreta ce era actual, 
palpitant şi esențial pentru dezvoltarea omului. Maestrul a vorbit 
despre ceea ce domoleşte foamea spirituală şi stimulează 
dezvoltarea omului, dezvoltare care, mai ales în raport spiritual, 
constituie sensul existenței. 

M-a impresionat profund poziția înaltă de la care trata 
problemele. Lucrurile elementare şi meschine sunt excluse din 
poziția din care observă viața. Cu toate că se opreşte la 
probleme, la prima vedere, obişnuite, reuşeşte să ne arate ce e 
frumos şi demn. N-am mai întâlnit niciodată până atunci o 
asemenea forță magică, care reuşea să facă sublime toate 
lucrurile, toate sentimentele şi toate gândurile. Dacă e posibil să 
se facă o paralelă, o comparație, este bine să mentionez unele 
dintre predicile lui Hristos din Evanghelie şi îndeosebi Predica de 
pe munte. 

Cuvintele maestrului captivează prin originalitatea lor 
specifică. Am înțeles că audlitorii, în functie de nivelul elevării 
spirituale, căpătau curaj şi, entuziasmați, simțeau dorința să 
meargă înainte cu un pas ferm sau rămâneau stânjeniți, treziți 
parcă dintr-un somn greu plin de coşmaruri, în care trăiseră 
secole şi ere întregi. 

Am fost întrebat de mai multe ori, aşa cum ai făcut şi tu, 
cine este maestrul în realitate. Ar fi oare un vechi profet, unul 
dintre magii egipteni sau vreun taumaturg? Am fost întrebat 
astfel care era atitudinea lui față de Hristos. Mărturisesc că 
aceste întrebări mi-au provocat o foarte mare stânjeneală. Cum 
aş putea avea o certitudine în privinţa a ceea ce este cel mai 
greu de ştiut? Dacă aş face presupuneri în această privință, ar 
însemna să mă ocup de fleacuri. Nu ştiu nici cine sunt eu 
însumi. Totuşi, pot să spun că n-am întâlnit niciodată un om mai 
remarcabil decât el. Cunosc destul de bine operele şi ideile 


marilor filosofi şi savanţi atât din Antichitate, cât şi din epoca 
modernă. Ba chiar am întâlnit câțiva laureați ai Premiului Nobel 
şi totuşi, pentru mine, n-a strălucit mai puternic vreo lumină 
decât cea adusă de cuvintele maestrului. N-aş putea să spun 
despre nimeni ce pot să afirm despre el. În ceea ce priveşte 
atitudinea lui față de Hristos, aş cita direct din conferințele sale, 
ca să poți judeca singur această problemă înțeleasă în mod 
contradictoriu. 

Hristos este Dumnezeu care Se dezvăluie lumii. Ca 
manifestare a lui Dumnezeu, Hristos nu Se poate separa de El. 
Hristos a oferit expresia completă a  lubirii pe pământ, 
independent de felul în care L-au tratat diferite persoane: din 
punct de vedere istoric, cosmic sau mistic. 

În cuvintele maestrului, Hristos este imaginea cea mai 
sublimă şi cea mai pură a Omului-Dumnezeu. 

Dragă V, trebuie să mă opresc. Cred, printre altele, că e şi 
un compozitor pasionat. La sfârşit, iţi voi spune că numai 
contactul personal cu el şi cu cuvintele lui te-ar putea face să 
ajungi la adevărata lui cunoaştere, ca şi la cea a operei sale. 

Cu sinceritate, 

D.K. 


Alt auditor şi adept al învăţăturii Frăției a scris următoarele: 

Dacă Oswald Spengler are îndrăzneala să scrie: „Mileniul 
viitor îi aparține creştinismului lui Dostoievski”, n-avem nici noi 
mai puține motive să ne aşteptăm ca elementele esențiale ale 
edificiului spiritual al viitorului omenirii să fie valorile morale şi 
ideologice luate din comoara maestrului Beinsa Douno, 
manifestate pentru prima dată în Bulgaria. Militanţii creştini ai 
ortodoxiei au disprețuit bogomilismul, numindu-l erezie şi 
disidență, ca după un mileniu toți istoricii serioşi şi obiectivi să 
considere această mişcare unul dintre elanurile iniţiale şi dintre 
cele mai puternice ale dezvoltării şi triumfului Reformei în 
Europa. Bineînţeles, astfel de probleme complicate din domeniul 
filosofiei şi al istoriei spirituale a popoarelor nu se pot trata nici 
prin analogii simple şi gratuite, nici prin pronosticuri cu caracter 
cât de cât banal. Dacă Spengler îşi trage îndrăzneala din 
cunoaşterea şi valoarea pe care o atribuie dialecticii lui 
Dostoievski, certitudinea noastră este motivată de marea 
viziune spirituală a maestrului, atât în anvergura vederilor sale, 


cât şi în aprofundarea filosofică. Desigur, prezentarea indirectă 
a oricărei realități, mai cu seamă a unei opere spirituale, este 
doar o schiță, atât a operei, cât şi a imaginii celui care a creat-o. 
Este aptă să atragă atenția celui care este interesat de ea, dar 
nu e capabilă să ofere o idee completă asupra conținutului şi a 
forței sale spirituale. Dacă aceste rânduri pe care le scriu 
reuşesc să conducă privirea celor care caută spre impozantul 
masiv spiritual despre care vorbim aici, efortul lor nu va fi 
Zadarnic... 

Fiecare fenomen nou trebuie să se supună unor noi măsuri 
ale timpului. Găsim întotdeauna soluția la problema noastră 
dacă ne apropiem de ea cu modestie. Dacă definim ştiinţa ca o 
cale spre cunoaştere, bazată pe date obiective, obținute prin 
simțuri, religia ca o certitudine care se sprijină pe date 
interioare şi, în sfârşit, filosofia ca o activitate dirijată spre 
lărgirea sau aprofundarea spiritului omenesc, atunci aş avea 
motive suficiente ca să susțin ceea ce am spus despre 
învățătura Frăției în scurtul expozeu pe care l-am făcut. Orice 
problemă examinată de maestru poartă în mod strălucit şi 
indubitabil caracterul unei filosofii şi, odată cu el, şi al unei 
metrologii ştiinţifice. 

Atitudinea maestrului fată de ştiinţă, după spusele sale, 
este pozitivă. Nu a omis niciodată să amintească eforturile 
lăudabile ale savanților în cercetarea din domeniul legilor 
naturii. Vorbeşte totuşi despre o ştiinţă, despre o cunoaştere pe 
care o numeşte „ştiinţă divina”. Nu este ştiinţa pe care oamenii 
din epoca noastră o acumulează în capetele lor şi pe rafturile 
unei biblioteci. Această ştiinţă despre care vorbeşte este în 
stare să transforme stările negative ale omului în stări pozitive. 

Elevul Şcolii Divine, a zis el, nu trebuie să neglijeze 
fenomenele din mediul său înconjurător. Trebuie să studieze 
oamenii, natura, formele pe care le edifică, căci ele includ 
preamarea-i înțelepciune. 

Vor exista în viitor trei feluri de ştiinţă: ştiinţa fizică, ştiinţa 
spirituală şi ştiinţa divină. Ştiinţa fizică studiază faptele, 
fenomenele şi regularitățile legilor naturii. Graţie ştiinţei 
spirituale, discipolul descoperă cauzalitatea fenomenelor şi vede 
că nu sunt întâmplătoare, ci sunt dirijate de forţe invizibile de 
natură atât anorganică, cât şi organică. In cazul ştiinţei divine, 
omul, care va avea deja elaborate percepții noi, va intra în mod 


conştient în alte lumi inaccesibile celor trei dimensiuni în care 
trăiesc ceilalți, va vedea cu claritate cu ochii lui şi nu va avea 
nevoie de dovezi secundare. 

Apostolul Pavel zice în prima sa Epistolă către Corinteni (13, 
12): „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar, 
atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar, 
atunci, voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut 
pe deplin”. 

Au trecut milenii de când omul, o ființă mai mult sau mai 
putin gânditoare, rătăceşte pe planeta noastră. Istoria gândirii 
umane este imensă, aproape incomensurabilă. Nimeni nu poate 
să afirme cu certitudine că altul înaintea lui n-a formulat aceeaşi 
idee sau o idee asemănătoare. Noi ceilalți, ca discipoli, nu dorim 
să fim îndrăzneti, fără a fi totuşi timizi. Nu ezit deci să declar că 
în istoria spirituală a poporului bulgar nu există operă creatoare 
la fel de considerabilă prin volum, profunzime şi originalitate, 
prin îndrăzneală şi elan, precum cea a maestrului Frăției 
Luminii. Unora, ea le pare sectară, altora, exagerat de 
îndrăzneață, deoarece dărâmă unele bariere. In plus, afirm că 
nu putem să impunem idei glorificându-le. Indiferent de idei, ele 
sunt adoptate de cei care s-au ridicat la nivelul anvergurii lor. 
Volumul şi tendința problemelor din învățătura Frăției ne duc cu 
gândul la o cosmogonie, iar soluția problemelor pe care aceasta 
o propune o caracterizează ca ştiinţă şi metafizică, oricât de 
ciudat ar suna această combinaţie. Dacă am putea menționa 
unele învățături cât de cât apropiate în unele privințe de cea pi 
opusă de maestrul Frăției, ar trebui să-i numim pe Rudolf 
Steiner şi Emmanuel Swedenborg. 

Semnat: X 


Ca să arătăm caracterul original al metodelor maestrului, 
inserăm şi următoarea relatare. 


CUM AM GĂSIT DRUMUL CARE DUCE LA EL 


Existau zile în care simţeam o  nelinişte mare a 
ataşamentului profund faţă de copiii mei. Imi iubeam cei patru 
copii, tremuram la fel pentru fiecare dintre ei, le acordam 
aceleaşi îngrijiri materne şi, în acelaşi fel, mi se întâmpla ca 
gândurile să mi se oprească asupra unor eventuale pericole. 


Acestea sunt fobiile oricărei persoane care iubeşte şi al cărei 
ataşament este irezistibil şi înflăcărat. Sunt temerile unei mame 
cu care se chinuie singură. 

Totuşi, simţeam şi altceva, ceva mai mare decât iubirea 
maternă, faţă de fiica mea Annie. Consideram apariţia ei în casa 
noastră un dar excepţional şi o atenţie specială din partea 
Cerului, care îmi decerna o distincţie, şi nu ştiam dacă o 
meritam. Îmi consideram ceilalţi copii (aveam două fete şi un 
băiat) fiinţe bune, dar care nu aveau nimic extraordinar. Pe ei îi 
certam mai des şi chiar îi judecam cu severitate când credeam 
că greşiseră. Nu mă puteam comporta însă în acelaşi fel cu 
Annie. Chiar şi pe când era un copilaş, mă simţeam vinovată 
faţă de ea pentru tot ce se întâmpla. Un respect profund 
înrădăcinat în suflet nu-mi permitea să fiu severă şi autoritară. 
Într-o zi, când eram enervată de tot felul de necazuri, i-am 
strigat ceva pe un ton mai iritat şi puţin furios şi am simţit 
atunci o nemulţumire profundă în suflet. Am avut impresia că, 
prin ochii ei adânci şi blânzi, mă privea cineva mai mare, mai 
înţelept, infailibil. Atunci, am început să-mi fac autocritica şi 
chiar m-am simţit enervată pentru respectul pe care mi-l 
impunea acea fiinţă adusă de mine pe lume. 

A trecut mult timp. Copiii au continuat să crească şi în păr 
au început să-mi apară fire albe. 

Diferenţa de vârstă dintre copiii mei nu era mare. Într-o zi, 
aruncând o privire spre ei, am avut impresia că ei se 
maturizaseră, crescuseră... dar Annie, într-un mod cu totul 
diferit. Superioritatea ei sărea imediat în ochi, precum şi 
remarcile sale pline de înţelepciune şi forţa ei blândă în faţa 
căreia se supuneau ceilalţi. Aveam impresia că ceilalţi copii ai 
mei o vedeau şi ei la fel ca mine. 

- Tu faci toate prostiile şi tot răul! izbucneam uneori, 
scoasă din sărite, certându-l pe fiul meu Hristo. 

Dar Annie îmi spunea cu glas blând: 

- Nu e vina lui, mamă, am văzut cum s-a întâmplat. 

Îi acceptam spusele cu încredere, totuşi verificam şi 
analizam „accidentul copilăresc şi vedeam că Annie avea 
dreptate. Întotdeauna avea dreptate în toate privinţele. În casa 
noastră, Annie era „etalonul” absolut pentru toate, iar eu eram 
doar administratorul oficial, zgomotos şi perplex, pe când 


spiritul lui Annie - tăcuta, blânda, invincibila - era invizibil şi 
întotdeauna infailibil. 

Soţul meu era absorbit de munca lui. Venea şi circula ca un 
invitat, mereu străin de micile incidente, întotdeauna preocupat 
de ceva şi nemulţumit. Relaţia cu el era bună, dai' se purta ca şi 
cum şi-ar fi îndeplinit datoria faţă de noi, ca şi cum altceva 
important şi esenţial îl aştepta şi ca şi cum n-ar fi avut nevoie de 
acea casă decât ca să petreacă noaptea şi să-i lase ce îi datora 
ca un om cinstit şi corect. | se întâmpla uneori să facă o 
mustrare legat de ceva ce considera că era rău şi pleca. 

Fiica mea cea mare, Lili, şi-a terminat studiile secundare. O 
observam şi-mi ziceam că va deveni o bună casnică. Dar pentru 
cealaltă fiică gândeam cu totul altfel şi am înţeles că intuiţia 
mea de mamă nu mă înşela. Uneori, mama, cu intuiţia ei şi 
observarea atentă a copiilor, poate să înţeleagă valoarea a ceea 
ce va stărui în ei întreaga viaţă. Vedeam că băiatul avea un dar, 
fără să ştiu în ce consta exact. Aveam deja încredere în 
raţiunea, în justeţea judecății sale în multe privinţe şi în 
abilitatea mâinilor sale. Pentru Annie însă nu puteam să văd 
nimic precis. Nu ştiu de ce, dar nu reuşeam să-i pătrund în 
adâncul sufletului. 

Când a devenit studentă la Limbi străine, m-am îndepărtat 
şi mai mult de lumea ei. Mi se părea că prin acea limbă străină 
se ridica mai sus de mine şi că trebuia s-o tratez cu o atenţie şi 
mai mare. Singurul lucru care mă lega de ea era iubirea pe care 
i-o purtam, ce ajunsese un fel de adorare şi un fel de teamă 
inexplicabilă pentru ceea ce avea să devină. 

Intr-o zi, când am rămas singură acasă, m-am aşezat la 
fereastră, am ridicat ochii la cer şi am exclamat: 

- Doamne, descoperă-mi secretul pentru care mi-ai trimis 
această copilă şi de ce iubirea mea infinită este cufundată în 
îngrijorare pentru ea! Cine mi-a încredinţat-o, ca s-o păzesc ca 
pe un giuvaier, nu cumva o să mi-o ceară înapoi? 

Atunci, dintr-o cauză confuză, mi-am simţit sufletul plin de 
o solemnitate extraordinară, în care stăruia o bucurie cerească 
şi o sumbră suferinţă pământească. O voce îndepărtată, care 
răsuna parcă în mine, repeta cuvântul „destin”, „destin”! 

Intr-o zi, mi-a fost greu să stau acasă. Am hotărât să fac o 
vizită, împreună cu doi dintre copii (Lili şi Hristo), unei iude care 
avea un restaurant lângă Dian Bad (o piscină în pădure). Voiam 


ca fiul meu să respire puţin aer curat. Vremea era frumoasă. 
Hristo era bolnav foarte des şi la cea mai mică răceală făcea 
febră mare. Speram să-i întăresc organismul cu acea plimbare 
pe timp frumos. Ne-am dus la acel restaurant, ne-am aşezat la o 
masă, ne-am întâlnit rudele şi am mâncat. 

- Când te-ntorci acasă, treci prin curtea şi grădina „fraţilor”, 
m-a sfătuit ruda mea accentuând aceste cuvinte, pe un ton şi cu 
o expresie aparte. Se numeşte „Izgrev”. E foarte frumos, foarte 
pur şi vei putea să schimbi câteva cuvinte cu oamenii. Vei auzi 
acolo ceva special, foarte interesant. 

l-am urmat sfatul. Oricum, copiii doreau să stea în aer liber. 
Am intrat în curtea de la Izgrev. Era foarte plăcut. Ne-am aşezat 
lângă mesele din faţa sălii, aproape de pâlcuri frumoase de 
aluni. Nu ştiu de ce fiul meu s-a simţit deodată rău! E posibil ca 
acea carne mâncată la restaurantul rudei mele să nu fi fost de 
bună calitate. Fiul meu a pălit, capul i-a căzut şi mi-a fost foarte 
frică. Una dintre surori, pe care n-o cunoşteam, s-a grăbit să-i 
aducă un pahar cu apă. Copilul a luat câteva înghiţituri şi 
imediat s-a simţit mai bine. 

În acest timp, am văzut apărând dinspre grădină un grup 
de bărbaţi şi femei, printre care se afla şi maestrul Beinsa. 
Auzisem de el, dar atunci l-am văzut prima oară. Mi-a făcut o 
impresie extraordinară. Mergea cu corpul drept, alert şi părea să 
iradieze lumină. Purta un costum alb. Se întrezărea din el o 
cămaşă de mătase albă. Nu-mi puteam lua ochii de la el. Atunci 
sora care îi adusese apă lui Hristo mi-a zis: 

- Du-ţi băiatul la maestru. Se întoarce împreună cu un grup 
de discipoli din grădină, unde a ajutat un copac tânăr să nu se 
usuce. Îți va ajuta şi fiul. 

Împinsă parcă de un arc, m-am apropiat brusc de grup, am 
împins copilul în faţa mea şi, foarte emoţionată, am zis: 

- Maestre, e bolnav! 

Maestrul Beinsa s-a oprit, m-a privit cu bunăvoință şi am 
văzut tăcerea senină din ochii lui. Apoi a întins mâna, a 
mângâiat capul lui Hristo şi şi-a văzut de drum în tăcere. 

După o jumătate de oră, ne-am întors acasă. Băiatul era 
plin de vigoare şi perfect sănătos. Mă aşteptam ca la 
întoarcerea acasă să aibă febră. Dar, spre marea mea bucurie, 
nu s-a întâmplat nimic. Avea faţa proaspătă şi obrajii trandafirii. 
Termometrul indica 36,4*C. 


Hristo s-a însănătoşit. Cu toate că în acea perioadă era 
destul de mic, nici ca adolescent, nici ca adult nu l-a uitat pe 
maestrul Beinsa, nici când a fost pe front. Când îşi făcea 
rugăciunile, nu uita niciodată să se roage şi pentru maestrul 
care, după ce vindecase copăcelul, îl vindecase şi pe el. 

În una dintre acele zile de război pline de temeri, în 
momentul cumplitei bătălii de la Straţin, la care a luat parte şi 
Hristo şi unde germanii dezlănţuiţi au luptat îndârjiţi cu armata 
noastră, m-am dus la maestru, i-am împărtăşit marea mea 
îngrijorare şi situaţia îngrozitoare în care se găseau tinerii noştri. 
Maestrul s-a recules şi, după un minut, mi-a spus că fiul meu se 
va întoarce. 

Hristo dorea să se facă inginer, dar, la sfatul maestrului, s-a 
înscris la Facultatea de Medicină şi a devenit un medic foarte 
bun la Sofia. 

Primăvara, natura se trezea la viaţă şi frumuseţea lui Annie 
înflorea. Arborii din grădină plini de flori păreau înveşmântaţi în 
straie de sărbătoare. Doream s-o cresc pe Annie ca pe acei 
arbori fructiferi înfloriţi, pentru care mă întristam când o vijelie 
le scutura florile. 

Într-o dimineaţă, pe la sfârşitul primăverii, când rândunelele 
se instalaseră deja în cuiburi sub acoperiş şi soarele îşi revărsa 
razele calde şi mângâietoare pe pământ, Annie s-a trezit într-o 
stare neobişnuită. Mi-a spus că se simţea slăbită şi că o durea 
tot corpul. Ameţea şi era foarte palidă. 

Am crezut că era o răceală de primăvară şi i-am 
recomandat să nu se ducă în ziua aceea la şcoală. 

- Nu, mamă, nu vreau să lipsesc de la orele de azi, mi-a 
răspuns. Presimt că mă voi simţi mai bine dacă ies din casă. 
Dar, înainte de asta, aş vrea să-ţi povestesc ce-am visat. Mamă, 
e o adevărată poveste! N-o pot uita şi ce am văzut stăruie în 
mine ca o realitate trăită. 

Annie s-a reînsufleţit brusc. Faţa i s-a luminat şi, privind în 
depărtare cu ochii plini de o fascinaţie cerească, mi-a spus: îţi 
aminteşti ce ţi-am povestit odată despre acel om în vârstă pe 
care l-am întâlnit în tramvai şi mi-a făcut o impresie atât de 
profundă? Purta haine albe. Părul, aproape în întregime alb, îi 
cădea de o parte şi de alta a feţei şi în privire avea ceva foarte 
blând, luminos, aşa cum nu mai văzusem până în ziua aceea. 
Mi-a făcut o impresie profundă şi, fiind în picioare lângă el, l-am 


observat pe ascuns. La câteva minute de la urcarea mea în 
tramvai, taxatorul s-a oprit lângă el pentru bilet. Acel 
necunoscut în vârstă a întins braţul în spate, unde stătea un 
tânăr, care a făcut imediat doi, trei paşi înainte şi a plătit două 
bilete. Era evident că tânărul îl însoțea pe acel bărbat îmbrăcat 
în alb. Am păstrat în amintire acel incident care, în fond, nu 
avea nimic aparte, dar parcă ţi-am povestit când m-am întors de 
la şcoală. 

- Mi-ai povestit ceva, dar nu-mi amintesc amănunte, am 
răspuns. Nu era nimic deosebit în toată povestea asta. 

- Da, în privinţa incidentului. Dar stai să-ţi povestesc acum 
visul meu de azi-noapte! 

- Spune, te ascult. 

- Am visat că aveam pe piept o hârtie împăturită care 
foşnea la fiecare mişcare pe care o făceam. Mă întrebam ce 
putea să fie şi am luat-o. Am văzut că era un plic roz în care se 
afla o scrisoare ale cărei cuvinte fuseseră trasate pe o foaie de 
aceeaşi culoare. Nu reuşeam să-mi imaginez cum ajunsese 
acolo scrisoarea. Am deschis plicul şi am scos scrisoarea. Am 
început s-o citesc şi nu-mi venea să cred. Scrisoarea începea 
aşa: 

Sunt maestrul Beinsa. Nu mă cunoşti personal, dar eu te 
cunosc foarte bine. Annie, ridică-te, îmbracă hainele cele mai 
frumoase, rochia care iţi place cel mai mult. Apoi, fă-ti o coroană 
frumoasă cu diferite ornamente pe care le vei găsi la tine şi 
aşază-ți-o pe cap. Voi veni după tine, Annie. Salutările mele 
cordiale. 

Maestrul tău 

În timp ce Annie şi-a povestit visul, pe faţă i-a apărut o 
lumină, trăsăturile i s-au transformat şi am văzut o frumuseţe 
extraordinară în ochii ei. Am fost puţin tulburată de acel vis, dar 
am aşteptat să mi-l povestească până la sfârşit, căci 
înţelesesem că-l visase pe maestrul Beinsa. 

- Pe urmă, mamă, m-am sculat, m-am spălat, m-am 
îmbrăcat şi mi-am aranjat părul, mi-am aşezat pe cap o coroană 
frumoasă de flori cu care, nu ştiu cum, m-am pomenit în mâini. 
Fără să spun nimănui de la noi, am ieşit şi am început să aştept 
în faţa uşii de intrare a casei. După puţin timp, am văzut 
apărând în depărtare un cal mare şi alb. Cel care îl călărea, căci 


i-am văzut faţa când s-a apropiat, era un tânăr frumos, cu părul 
buclat de un blond scânteietor şi cu ochii albaştri. Când a ajuns 
lângă mine, a întors calul şi mi-a întins mâna. L-am prins de 
mână şi, din dreptul scării de la şa, am sărit pe cal, uşor, ca şi 
cum aş fi zburat. Primul lucru pe care l-am spus, când am urcat 
pe cal, a fost că mă durea capul. Tânărul şi-a aşezat mâna pe 
fruntea mea, şi durerea de cap a dispărut. „Mă recunoşti?” m-a 
întrebat tânărul blond. N-am zis nimic, încercând să-mi amintesc 
dacă l-am văzut undeva, dar, fără să-mi aştepte răspunsul, a zis: 
„Sunt cel pe care l-ai văzut în tramvai, dar chipul meu de acum 
este diferit. Mă vezi acum aşa cum eram în tinereţe. Omul se 
transformă la exterior. Acestea sunt legile din această lume. Dar 
în om mai există ceva care nu se schimbă niciodată”. La 
început, m-am simţit foarte ruşinată, temându-mă să nu mă 
vadă cineva pe cal împreună cu acel tânăr. Dar, brusc, în mine 
s-a produs o transformare. Toate prejudecățile obiceiurilor 
omeneşti au dispărut. Mi-am întors capul spre tânăr şi, cu o 
oarecare încredere, i-am zis: „Du-mă unde vrei!” Am pornit. 
Calul a luat-o la trap pe drum şi aveam senzaţia că eram o zână 
din poveşti în timp ce soarele strălucea, iar ziua şi visul radiau 
de lumină. Când m-am trezit, am simţit doar un regret că s-a 
terminat şi că viziunea a dispărut. Sufletul îmi era plin de 
bucurie. Doream foarte mult să ştiu ce s-a petrecut mai departe 
şi, spre bucuria mea, am adormit din nou. Visul a continuat. Mă 
găseam într-o mică încăpere albă, undeva în spatele pădurii de 
pini. Purtam haine de iarnă. Afară ninsese. Totul era acoperit cu 
o mantie albă. Stăteam pe pat şi nu mă simţeam nici vie, nici 
moartă, într-o stare de la frontiera dintre lumea aceasta şi 
lumea cealaltă. În faţa mea, pe un scaun mare din ratan, stătea 
el, dar la vârsta pe care o avea când l-am văzut în tramvai. Părul 
cărunt îi încadra din nou faţa. Era cu adevărat imaginea unui 
înţelept, a unui om sfânt care cunoaşte toate tainele pământului 
şi ale Cerului. Am păstrat tăcerea cufundată în meditaţie şi am 
aşteptat să vii tu, mamă, şi să mă vezi. Deodată, ai deschis uşa 
acelei minunate camere albe, ai intrat şi ai zis: „Te-am căutat 
peste tot, Annie, copila mea! Am fost în toate locurile unde 
credeam că puteai să te afli, la toate rudele şi prietenii, în timp 
ce tu veniseşi aici, în această cameră mică pe care n-o cunosc!. 
Îmi era ruşine în faţa maestrului din cauza cuvintelor tale, dar el 
s-a întors spre tine şi a zis: „la-o cu tine, e sănătoasă”. Ne-am 


întors acasă. Simţeam că s-a produs ceva foarte important în 
mine, legat şi de viaţa mea. 

Sufletul mi-a fost din nou cuprins de acea teamă 
inexplicabilă pentru copilul meu preferat, Annie. Ce însemna 
acel vis? Nu era oare o prevestire? Auzisem multe despre 
maestrul Beinsa, dar ce însemna faptul că o luase cu el şi o 
dusese îmbrăcată ca de căsătorie? 

Abia mai târziu am aflat că există lucruri inevitabile ce sunt 
scrise în eterna Carte a Vieţii şi care aşteaptă momentul 
realizării ineluctabile. Oare nu era deschisă la pagina pe care 
stătea scris destinul lui Annie? 

Am făcut tot posibilul să uit acest vis şi să nu mă mai 
gândesc la toate astea, sursa îngrijorării mele. Zilele au trecut 
fără evenimente speciale în acea primăvară împodobită de flori 
minunate şi plină de ciripitul încântător al păsărilor. 

Într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lunii aprilie, Annie s-a ridicat 
din pat şi s-a aşezat pe un scaun, îndoindu-se din cauza 
durerilor de burtă. A devenit posacă şi lividă. Suferinţa i se 
vedea în ochi. 

- Ce ai, Annie? am întrebat-o. 

A murmurat cu greu că, de câteva zile, simţea junghiuri 
mari în burtă. La început, mi-am zis că răcise sau că suferea de 
o indigestie. Apoi, mi-a venit ideea că are apendicită, ceea ce 
medicul a confirmat după ce a consultat-o. 

- Trebuie aşteptat câteva zile, a zis medicul la plecare. 

A doua zi, după ce a examinat-o din nou, medicul a fost 
categoric. 

- E sigur peritonită, a zis el. 

- Ce trebuie făcut? am întrebat. 


- Să urmeze tratamentul prevăzut pentru astfel de cazuri. 

S-a început tratamentul. Am făcut tot ce se putea face în 
acel an 1941, atât de greu pentru ţara noastră, dar previziunile 
pentru vindecarea fetei nu erau deloc mai bune. 

A venit vara. Tot timpul bolii, până în luna iulie, totul a fost 
foarte greu. Nu există cuvinte care să poată să exprime toată 
suferinţa, teama, nopţile albe petrecute în chinurile 
presentimentelor stârnite de suflarea de gheaţă a morţii. Nu 
vreau să mai vorbesc despre asta. 


În ziua de 12 iulie, în cursul acelui an atât de fatal pentru 
familia noastră, în ziua sărbătorii maestrului, Annie stătea 
culcată în sicriu, gata de înmormântare. Plecase oare călare pe 
un cal alb lângă cel care o chemase şi pe care îl urmase, cu 
toată încrederea, ca o mică prinţesă, cu o coroană pe care i-o 
aşezase chiar el pe cap? 

Mă simţeam complet pierdută, după acea zi care fusese 
punctul culminant al celei mai mari dureri. Acea suferinţă era o 
parte din cea de pe pământul nostru. Nu puteam să trăiesc cu 
durerea asemenea celorlalte persoane, căci, începând din ziua 
în care ea a dispărut, îi auzeam tot timpul vocea. Îmi răsuna în 
urechi nu doar ca o voce sau ca un strigăt articulat, ci auzeam 
cuvinte, ca şi cum ar fi fost undeva foarte aproape şi voia 
insistent să mă consoleze. Timp de patru zile, am auzit aceste 
cuvinte îndepărtate şi în acelaşi timp apropiate, aceste vorbe 
emoţionante de consolare care elucidau legăturile mele 
adevărate cu ea, Annie, cea mai iubită dintre copiii mei. 

Au existat momente în care mi-am zis că-mi pierdusem 
minţile, că durerea îmi rătăcise judecata, dar, pe măsură ce 
trecea timpul, eram din ce în ce mai convinsă că, într-adevăr, 
noi, oamenii de pe acest pământ, nu înţelegeam. Ea îmi vorbea 
întruna de scrisoarea roz, de calul alb pe spatele căruia părăsise 
casa noastră şi cât de frumos fusese în tinereţe acel Om 
extraordinar, care venise pe pământ cu o misiune - un om 
modest, care îşi ascundea puterea posibilităţilor şi cunoştinţelor, 
deoarece nu exista nimeni căruia să i le poată încredința. Acel 
tânăr fascinant pe care anii, legile şi timpul care se scurge pe 
pământ îl transformaseră într-un bătrân cu părul alb... 

Am încetat de a mai auzi vocea fermecătoarei şi adoratei 
mele Annie doar în ziua în care m-am decis să merg la maestrul 
Beinsa. „Trebuie neapărat, mamă”, insista ea cu acea voce pe 
care o auzeam în visele mele, „pentru mine şi pentru tine. 
Trebuie să te duci la el. E destinul tău, viaţa ta viitoare şi sarcina 
ta. Aştept să faci asta”. 

După ce au trecut patruzeci de zile de la cea mai nefericită 
zi din viaţa mea, am pornit, cu ajutorul unor prieteni, spre acea 
casă albă, spre acea cameră albă despre care îmi vorbise Annie. 

Maestrul Beinsa, plin de amabilitate, m-a invitat să iau loc 
într-un fotoliu de ratan, pe care se afla o perniţă nu foarte 
groasă, şi s-a aşezat în faţa mea. L-am observat în tăcere şi m-a 


privit şi el un lung moment, fără să rostească vreun cuvânt. 
Deodată, m-am simţit cuprinsă de o durere profundă şi 
insuportabilă. Maestrul Beinsa păstra în continuare tăcerea, dar 
am înţeles că aştepta să nu mai plâng. După ce am plâns 
amarnic, lacrimile s-au oprit şi, nu ştiu de ce, i-am zâmbit cu 
tristeţe. M-a privit şi faţa i s-a luminat de un surâs timid. 

După ce am căpătat puţin curaj, am zis: 

- Maestre, de ce trebuia ca draga, buna şi preaiubita mea 
Annie să moară? Am venit într-un fel la cererea ei insistentă ca 
să vă povestesc un vis al ei, cum s-a îmbolnăvit şi a părăsit 
această lume în ziua Sfântului Petru. 

Maestrul a ascultat cu atenţie visul lui Annie şi a dat din cap 
ca o persoană care ştia ce i se povestea. N-a zis nimic. Dar, 
când, cu o voce plină de disperare, am început să strig: „Annie, 
fata mea adorată, a murit!”, maestrul m-a privit cu o mirare 
plină de seninătate şi, cu faţa luminată, mi-a zis: 

- E vie! 

- Cum, e vie? N-am îngropat-o? 

Atunci, s-a ridicat, a trecut în spatele unui paravan, s-a 
întors după un minut şi a pus pe masă un pahar cu apă şi o 
bucăţică de zahăr. S-a aşezat din nou, a luat bucăţica de zahăr 
în mână şi a zis: 

- Aceasta reprezintă forma unui corp fizic, în timp ce apa 
reprezintă viaţa integrală. 

A aruncat zahărul în apă şi a continuat: 

- lată cum bucăţica de zahăr dispare din ochii noştri, dar 
dulceaţa zahărului rămâne în apă. E inaccesibilă vederii, dar 
gustul o percepe. În viaţa integrală, nimic nu se pierde. 

- Maestre, de ce nu mi-am adus fiica aici cât a fost 
bolnavă? am întrebat. Cât sufăr din cauza asta! 

- Pentru că nu aveai lumina. Dar ea, fiica ce a plecat, este 
un suflet eliberat şi, dacă ştii cum s-o chemi, va veni să te 
viziteze. 

Mă pregăteam de plecare, ştiind că şi alte persoane 
aşteptau o întrevedere cu el, dar, înainte, am întrebat: 

- Dar eu ce voi face, maestre? 

Răspunsul pe care l-am obţinut mi s-a părut, la prima 
vedere, absurd, bizar. M-a durut, deoarece am crezut că a fost o 
glumă. 


- O să-ţi cumperi o vioară şi vei începe cu începutul, vei 
face game. 

Stupefiată, am ridicat ochii spre el, dar am văzut că faţa îi 
era cât se poate de serioasă, ba chiar cu o expresie de 
reculegere. Am înţeles că nu era o glumă. 

- Dar n-am atins în viaţa mea o vioară. De ce-mi daţi acest 
sfat inexplicabil? Am aproape cincizeci de ani. Şi acum, după tot 
ce am trăit, oare voi găsi în mine curajul şi forţa de a studia 
vioara? 

- Suferinţa ta e doar o suferinţă. Cu ea vei cânta do, re, 
mi... şi nu-L vei blestema pe Dumnezeu. Nu cunoşti legile vieţii, 
nici care sunt cauzele pentru care se întâmplă tot ce vedem pe 
pământ... 

Am plecat chinuită de gândurile cele mai felurite şi mai 
contradictorii. Am intrat în pădure şi, meditând profund, m-am 
aşezat pe o bancă. Am început să-mi vorbesc: 

„Doamne, ce mare încercare şi ce eroism incomensurabil 
mi se cer, căci toată viaţa va trebui să port în suflet acest chin! 
Ce consolare mi-a adus înțeleptul maestru Beinsa? Mi-a spus că 
e vie şi nu va dispărea niciodată, în acelaşi fel în care zahărul se 
transformă în apă dulce. Îmi recomandă să cânt la vioară ca să 
nu-L blestem pe Dumnezeu...” 

Aşa cum căile şi lucrările lui Dumnezeu sunt necunoscute, 
şi sufletul omului este secret şi de nepătruns. Niciodată n-aş fi 
putut să admit, nici măcar să-mi imaginez că, după această 
mare nenorocire suferită, mi se vor întâmpla astfel de lucruri pe 
care voi fi în stare să le fac. 

Pe acest pământ, suntem sclavii obiceiurilor, ai cutumelor şi 
tradiţiilor. Pentru bucurie şi pentru durere avem forme de 
exprimare stabilite. Când ne loveşte durerea, îmbrăcăm haine 
negre, ne închidem în noi, ne luăm privirea de la lume şi evităm 
să ascultăm sau să ne ocupăm de muzică. Nu ştim ce li se 
potriveşte mai bine celor care au plecat în Lumea de Dincolo. 
Oamenii care n-au credinţă şi cei slabi în suferinţă încep să bea 
sau să se dedea altor obiceiuri iluzorii. Cei care au credinţă însă 
consideră că trebuie să le adreseze defuncţilor lor doar suspine 
şi rugăciuni. Ce păcat că oamenii nu ştiu ce plăcere putem oferi 
sufletelor defuncţilor cu muzica, poezia sau oricare altă artă prin 
care ne exprimăm iubirea faţă de ei! Dar ce aveau să zică 
rudele, prietenii, cunoştinţele aflând că o femeie ca mine, care 


tocmai şi-a pierdut copila cea mai dragă, asistă la concerte 
simfonice, cântă melodii la un instrument sau cântă din gură? Şi 
oamenii nu aveau oare să creadă şi să-şi şoptească la ureche că 
durerea mi-a luat minţile, dacă ar afla că mi-am cumpărat o 
vioară şi, ascunsă într-un colţ al casei, învăţ să cânt gama? 

Nici măcar una dintre miile şi milioanele de mame care 
trăiau chinuite de durere, pentru că-şi pierduseră un copil din 
cauza războiului, a unei boli sau a unei catastrofe, n-ar crede că 
am înnebunit, dacă ar afla că, după ce mi-am pierdut copilul 
preferat, mi-am cumpărat o vioară şi că, închisă în casă, scârţâi 
cu arcuşul pe coarde ca o şcolăriţă? 

Dar nu-i aşa. 

Luasem deja vreo cincisprezece lecţii de la o soră din Frăţie 
care ştia să cânte la vioară, dar nu îndrăzneam să cânt nici în 
faţa soţului, care m-ar fi privit cu dispreţ, nici în faţa celorlalţi 
copii. Toţi ar fi zis că sunt o dementă excentrică sau că sufăr de 
un fenomen patologic. 

Cui i-aş fi putut explica că învăţasem deja să scot din vioară 
sunete mai armonioase, că eram convinsă că, ca nişte tânguiri 
sfâşietoare, ele vor ajunge la auzul adoratei mele Annie în acel 
Ego necunoscut, din lumea minunată a sufletelor? Am observat 
că, ascultând acele sunete încă rudimentare, dar emoţionante, 
durerea nu se micşora, ci căpăta, într-un fel, sens. Îmi imaginam 
că Annie era aşezată undeva într-un colţ întunecat al încăperii şi 
asculta muzica durerii inconsolabile a mamei sale, dar care 
găsise deja un sens. 

Când rămâneam singură, mă duceam la maestrul Beinsa 
să-i povestesc lucrurile pe care le trăiam. Mă asculta cu atenţie 
şi faţa îi căpăta expresia unei concentrări în rugăciune. Doar 
maestrul putea să mă înţeleagă şi să nu gândească ceva rău 
despre mine, el care reuşise să mă convingă, la vârsta mea, să 
înlocuiesc plânsetul permanent - care, după spusele lui, nu era 
pe placul sufletelor - cu melodii, deşi cântate cu greu şi 
stângăcie la vioara mea. 

De două ori pe săptămână, mă duceam acolo sus, în 
pădurea de pini, să ascult cuvintele maestrului. Când se 
întâmpla să nu mă duc sau să nu mai cânt un timp la vioară, 
simţeam parcă într-o suflare reproşurile pe care mi le făcea 
Annie şi chiar pe cele ale celorlalţi copii ai mei, care aflaseră că 
în felul acesta îmi exprimam durerea. Şi, în acele zile, în casă se 


simţea parcă ceva apăsător. Grinzile tavanului trosneau într-un 
fel aparte şi dulapurile îşi mişcau spatele uscat. 

Au trecut anii. Nu mai puteam să trăiesc fără cuvintele 
maestrului, fără consolarea şi sensul pe care le găseam în 
învăţătura Frăției. Se zice că timpul şterge suferinţa. Nu-i 
adevărat. Suferinţa sufletească rămâne. Însă timpul ne face 
capabili să suportăm şi chiar să iubim suferinţa, dar şi, lucru cu 
atât mai uimitor, să credem că fusese absolut indispensabil şi 
inevitabil să ne schimbăm radical felul de a trăi. 

Căile care duc la trezirea sufletului omenesc sunt diverse. 
Una dintre aceste căi este suferinţa. 


MAESTRUL ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI 
Expunere de Mara Belcieva 


Prima dată când l-am întâlnit, maestrul Deunov mi s-a părut 
în vârstă. Părul lung şi grizonat i se unea cu barba albă ca 
zăpada. Ochii căprui, cu o privire blândă ce dezvăluia o viaţă 
interioară profundă, îi străluceau sub sprâncenele stufoase 
cărunte. Avea o frunte senină şi descoperită, nasul drept şi fin. 
S-ar putea crede că acea faţă, atât de spiritualizată, a servit ca 
model pentru capul din bronz al lui Homer care e păstrat în 
muzeul din Florenţa, printre atâtea capodopere. 

Indată ce începe să vorbească, bătrânul dispare şi uiţi de 
necaz, de sărăcie, de suferinţă şi de moarte. După câteva 
minute, te simţi purtat dincolo de spaţiu şi de timp, în sferele 
cele mai luminoase ale sufletului său. 

Apoi tace. Din spatele pupitrului coboară un bărbat de talie 
mijlocie, cu mişcări armonioase. Apoi, se apropie de tine cu o 
mare simplitate. Se află lângă tine, în haine gri-deschis sau albe. 
Şi te întrebi: „Acesta este oare maestrul? E chiar el?”. 

Câţiva discipoli îl însoțesc până la umila-i locuinţă, în mica 
grădină expresivă în mijlocul căreia înfloresc trandafiri şi sunt 
răspândiţi stupi. 

Femei, bărbaţi, bătrâni, tineri, bogaţi, persoane sănătoase, 
bolnavi proveniţi din toate straturile societăţii intră şi ies din 
casă în orice moment al zilei. Unii ajung doar până în prag şi, 
obţinând în tăcere răspunsul, pleacă mulţumiţi. Alţii îşi aşteaptă 
cu răbdare rândul şi, când ajung în faţa lui, uită de ce anume au 


venit, deoarece au lăsat departe în urmă problemele şi grijile 
meschine, ascultând cu atenţie, ca într-un alt univers. 

Deseori, puteau fi văzuţi în faţa uşii sale oameni care 
fuseseră înainte fericiţi, mândri, plini de siguranţă, care luau 
totul peste picior, dar care, loviți acum de nenorocirile vieţii şi 
auzind despre el, veneau după o ultimă consolare. Şi, când 
ieşeau, aveau faţa luminată, transformată. Optimismul imens 
din grădina în care creştea înţelepciunea maestrului insuflase un 
sens nou în viaţa lor plină de inutilităţi. 

Maestrul vindecă trupul prin intermediul minţii. EI 
recomandă înainte de orice razele soarelui din zori şi 
vegetarianismul. Alimente vegetariene sunt servite pe masa lui 
modestă, la care se află întotdeauna oaspeţi veniţi de departe 
sau de aproape. Maestrul vorbeşte cu ei sau le transmite 
învăţăturile pe care i le cer. Cuvintele lui au spirit, sunt 
presărate cu vorbe de duh. 

Lângă Sofia, Frăția are propriul amplasament, „Izgrev” 
(răsărit de soare). De jur împrejur se găsesc căsuțe din 
cărămidă sau lemn, unde discipolii îşi petrec vara. Dar mulţi 
dintre ei stau acolo şi iarna. În locul cel mai înalt este ridicată o 
sală mare şi, lângă ea, camera de sus a maestrului. Acolo, în 
zori, la răsăritul soarelui, înainte ca vreo persoană să-şi înceapă 
treburile zilnice, discipolii se adună pe o pajişte mare. Au în faţă 
un peisaj muntos de o mare frumuseţe: Vitoşa, masivul Rila şi 
Pirin. Discipolii fac acolo exerciţii de gimnastică cu mişcări 
armonioase şi cântă. Textul şi muzica celor mai multe cântece 
sunt compuse de maestru. In fiecare duminică, de la ora zece la 
douăsprezece, maestrul ţine o conferinţă publică, într-un limbaj 
pe înţelesul tuturor. În plus, săptămânal, există un curs general 
şi unul special destinat discipolilor şi celorlalţi tineri. 

Maestrul iubeşte munţii. În fiecare anotimp al anului, însoţit 
de discipoli, face excursii pe Muntele Vitoşa. Dar, vara, merge 
pe Muntele Mussala. În cursul ultimilor ani, ei îşi petrec 
vacanţele pe malul celor Şapte Lacuri din masivul Rila, unde au 
trasat cărări, au construit poduri şi două fântâni din bucăţi de 
marmură, din care apa ţâşneşte din abundență. Tabăra se află 
lângă cel de-al doilea lac. 


x xX 


În ceea ce priveşte cunoaşterea universului, maestrul 
porneşte din acelaşi punct al raţionamentului ca toţi scriitorii 
ocultismului şi chiar ai budismului. Dar nu vorbeşte niciodată în 
mod special despre asta, căci discipolul trebuie să verifice totul 
el însuşi: credinţa lui trebuie să fie cunoaştere, nu superstiție. 
Această concepţie pe care o are despre cunoaşterea universului 
nu e o ipoteză sau o teorie, ci o realitate superioară, bazată pe 
experienţa personală. Pe această realitate superioară îşi 
construieşte maestrul învăţătura despre viaţă şi de aceea 
cuvintele lui sună ca o revelaţie. 

Natura este vie şi raţională. Nimic nu e rodul întâmplării. 
Totul se face conform unui plan determinat. Viaţa este 
continuitate. Moartea, în sensul pe care i-l dau oamenii, nu 
există. Naşterea şi moartea sunt procese interne: murim şi ne 
naştem zilnic. Murim dintr-o viaţă ca să ne naştem în alta. Unde 
sunt raiul şi iadul? Există ele? „Zi de zi, intrăm în rai şi în iad şi 
ieşim de acolo. Dacă vă comportaţi după legile lui Dumnezeu, 
sunteţi în rai; dacă-L părăsiţi pe Dumnezeu, sunteţi în iad. Viaţa 
e în Dumnezeu. În afara Lui, e moartea, iar ceea ce oamenii 
numesc moarte nu se poate opune mişcării continue şi evoluţiei 
vieţii: este doar o transformare exterioară, aşa cum gheaţa se 
topeşte şi devine apă”. 


În general şi în mod superficial, învăţătura maestrului Peter 
Deunov este considerată ca fiind a unei secte, în realitate, dacă 
luăm definiţia lui Tolstoi, fiecare religie e o sectă, căci se 
consideră ea însăşi ca purtătoare a Harului lui Dumnezeu, 
socoteşte că dogmele ei sunt cele adevărate, acuzând celelalte 
religii că greşesc. Numai că învăţătura lui Peter Deunov nu este 
a unei secte şi nu este o religie. In plus, nu intră în contradicţie 
cu nicio religie şi nu contestă niciuna, oricare ar fi ea. 

„Religia este un veşmânt al Adevărului. Prin «religie» se 
subînţeleg forme: este ceva exterior. Veşmintele pot să fie 
diferite, dar Adevărul e unic. Se spune că nu trebuie să existe o 
singură religie. Îi este oare posibil unui copac să trăiască cu o 
singură frunză? Trebuie să existe o legătură exterioară între ele, 
dar nu să fie unice. Dumnezeu n-a creat oamenii nici ortodocşi, 
nici catolici, nici protestanți, nici ocultişti, nici de vreo altă 
religie, nici de vreun anumit rang ierarhic sau social; toate 
acestea au venit după aceea, şi asta nu e important. Important 
este ce vine de la Dumnezeu, şi acesta este omul. Omul nu este 
creat pentru religie, ci religia este creată pentru om. Cărei religii 
îi aparţine omul exterior n-are importanţă; important este ce 
anume e interior”. 

Şi cei care vor să-l urmeze pe maestrul Peter Deunov nu 
sunt nici botezați, nici înregimentaţi, nici supuşi vreunei 
formalităţi, nici vreunui rit. Căci învăţătura lui nu este nici sectă, 
nici religie, ci e o şcoală liberă - învăţătura vieţii -, o universitate 
liberă, ale cărei porţi sunt deschise pentru toţi cei care intră şi 
ies după voia lor. Poţi să crezi sau nu, să fii de acord sau nu, o 
faci pe răspunderea ta. „De ce vorbesc? De ce străluceşte 
soarele? Propovăduiesc pe răspunderea mea: doar acolo unde 
gândirea voastră se încrucişează cu a mea, aceasta vă va fi de 
folos”. 

Puteţi întâlni lângă maestrul Deunov oameni de diferite 
religii, de diferite convingeri. Nu contrazice, nu contestă pe 
nimeni. „Nu vreau să vă distrug profesiunea de credinţă”. Nu 
este nici măcar împotriva ateismului. Acesta este şi el doar o 
formă, dar o formă de gândire. „Dumnezeu Se manifestă prin 
intermediul fiecărei persoane care are un ideal, care luptă 
pentru Bine în lume, care trăieşte pentru El şi-L slujeşte în mod 
dezinteresat, chiar dacă nu e conştient de asta, chiar dacă se 
consideră ateu”. 


Sau: 

„Dacă o religie îmi edifică viaţa, o accept. Dacă îmi pune 
piedici, o resping. Profesiunea voastră de credinţă de astăzi nu 
trebuie să fie asemenea celei de ieri, nici cea de mâine 
asemenea celei de azi. Trebuie să dobândim zilnic ceva nou. 
Apostolul Petru a zis: Noi toți nu vom muri, ci ne vom 
transforma. Trebuie să ne naştem zi de zi”. 

Materialism, sau idealism? 

„Există oameni care sunt exterior idealişti, dar interior 
materialişti, în timp ce alţii sunt exterior materialişti şi interior 
idealişti. Important este ce eşti interior. Zici că nu crezi în 
Dumnezeu, ci doar în omenire. Ne putem înţelege amândoi”. 

Maestrul Deunov nu respinge nicio concepţie asupra vieţii, 
din moment ce încurajează omul să se perfecţioneze spiritual. 
Nu respinge nicio opinie, oricare ar fi, din moment ce omul care 
o are ia din ea forţa necesară ca să slujească Binele în lume, ca 
să-L slujească pe Dumnezeu. „Toţi oamenii, indiferent de religie 
şi doctrină, care poartă în ei un ideal înalt, care, într-un mod 
cinstit şi altruist, luptă pentru Bine, pentru sublimul din lume, 
pentru starea de bine a întregii omeniri, trebuie să-şi întindă 
mâna. Diferenţele lor exterioare vor aduce doar frumuseţe în 
diversitate”. Este clar că într-o astfel de învăţătură nu există loc 
pentru cuvântul „sectă. 

Dar, nerespingând nimic, maestrul Deunov ne arată doar o 
cale: calea lubirii. „Numai iubirea de Dumnezeu aduce 
plenitudine vieţii. Aceasta este calea perfecţionării interioare pe 
care fiecare trebuie s-o urmeze singur. Acolo are loc sinteza 
dintre individualism şi colectivism. Drumul tău e trasat de cei 
care sunt mai avansați decât tine. Şi trebuie să trasezi drumul 
pentru cei care sunt mai în urmă decât tine. Cel mare îl ajută pe 
cel mic. Mare nu e cel care e slujit, ci cel care slujeşte”. 
Ajutoarele invizibile se găsesc la un nivel mai ridicat decât 
oamenii. „Omul este un lucrător al lui Dumnezeu. Cu cât creşte, 
cu atât i se încredinţează mai multe sarcini responsabile”. 

Cel ce caută perfecțiunea şi prosperitatea pentru el însuşi 
rămâne la acelaşi nivel, deoarece este detaşat de Tot, deoarece 
a ieşit din planul general. Şi viaţa nu există decât în Tot şi doar 
în Tot putem creşte. Spiritul omenesc, spiritul omenirii conduce 
viaţa pe pământ. Toate fiinţele omeneşti sunt doar organele lui, 
doar slujitorii omenirii, omului cosmic. Şi, pentru că slujitorii se 


ceartă şi se bat, fiindcă fură şi fiecare crede doar în el, treburile 
Stăpânului nu merg şi suferă şi ei. 

Maestrul Deunov vrea să facă din elevii lui luptători ai 
voinţei lui Dumnezeu. De aceea trebuie ca ei să-şi anihileze 
orice teamă. Şi, ca să reuşească asta, trebuie neapărat să aibă o 
credinţă absolută, o încredere absolută în natura vie. Şi aceasta, 
într-o viaţă pură, o inimă pură, o gândire pură, un corp pur. Este 
nevoie de o echitate absolută, de o cinste şi un altruism 
absolute. „Fiţi întotdeauna fideli, sinceri, puri şi buni! Discipolul 
trebuie să-şi călească voinţa: niciun obstacol nu trebuie să-l facă 
să se poticnească. De exemplu, dacă a fost prevăzută o excursie 
în munţi şi în acel moment începe să plouă, să ningă, să se facă 
foarte frig sau se dezlănţuie o furtună, trebuie să se plece la ora 
stabilită, fără a fi luate în seamă elementele dezlănţuite ale 
naturii. În această viaţă, discipolul va întâlni cele mai mari 
furtuni: trebuie să înveţe să le suporte. In orice condiţii se va 
afla, discipolul trebuie să lucreze, căci în toate condiţiile va fi 
întotdeauna ceva favorabil. „Oriunde veţi fi plasați, trebuie să 
lucraţi”. „Lumea le aparţine celor muncitori”. „Alternaţi munca 
fizică cu munca intelectuală. Discipolul trebuie să înveţe de 
peste tot şi de toate. Maestrul Deunov nu respinge ştiinţa, dar, 
după ştiinţa oficială, există o alta pe care omul o va învăţa de la 
natura vie. Chiar şi maestrul îşi ia de la ea cunoştinţele. „Nu poţi 
să treci în clasa următoare dacă n-ai terminat-o pe prima. Întâi, 
trebuie să studiezi lumea fizică - vei învăţa toate ştiinţele care 
se învaţă la şcoală şi în universităţi şi apoi vei începe să studiezi 
ştiinţa lumii spirituale”. 

lubirea de studiu este tipică la discipoli. Ei termină mai 
multe facultăţi la universitate. Există mulţi care n-au mers la 
şcoală şi îşi fac studiile secundare şi intră la universitate. Există 
cazuri în care oameni de şaizeci de ani abia la acea vârstă încep 
să înveţe să citească şi să scrie. „Nu există bătrâneţe. Este 
bătrân doar cel care nu munceşte, care zice: Timpul meu a 
trecut deja! Cel care munceşte şi studiază este întotdeauna 
tânăr. Vreau să fiţi mereu tineri”. 

El recomandă în mod special muzica. Muzica este simbolul 
armoniei cu legile naturii vii. Numărul celor care au terminat 
Academia de muzică din ţara noastră este proporţional foarte 
mare. Pictura, poezia înnobilează şi ele sufletul. 


Maestrul Deunov nu respinge viaţa. El nu le cere discipolilor 
să fie asceţi. Ei trebuie să lucreze în toate domeniile vieţii unde 
se creează bunurile materiale şi spirituale - fiecare după 
capacităţile lui dar să se distingă prin cinste şi altruism şi să fie 
conduşi de Marea lubire Divină. „Fiţi în lume, dar nu fiţi din 
lume”. Viaţa pe pământ este cea mai importantă. Omul nu e 
răspunzător doar de el însuşi, căci de înălţarea sau de căderea 
lui depind înălţarea sau căderea tuturor fiinţelor care se găsesc 
sub el. Pământul se află în prezent într-o sferă de influenţe 
cosmice dintre cele mai favorabile. Ceea ce se întâmplă acum 
pe pământul nostru nu s-a mai petrecut niciodată înainte. A 
venit vremea ca fiecare cap să se maturizeze. Lumea invizibilă 
le cere oamenilor să-şi organizeze viaţa după legea lubirii. Dar, 
dacă vor rămâne surzi, catastrofa va fi inevitabilă. „Să fim 
fericiţi pentru ceea ce trăim pe pământ şi pentru ceea ce va 
veni într-o zi, care va aduce pacea şi bucuria tuturor oamenilor”. 
Sau: „Sarcina noastră este să instaurăm împărăţia lui Dumnezeu 
pe pământ, să devenim vehiculele legilor lui Dumnezeu. Păcatul 
e un munte care desparte pământul de cer. Hristos a străpuns 
acest munte, dar puţini sunt cei care pornesc pe cărarea 
îngustă”. Sau: „Tatăl, mama, căminul sunt primele instituţii de 
pe pământ. Să fii maestru înseamnă să dai naştere cuiva. Întâi, 
educaţi-vă pe voi înşivă. Este liber doar cel care este unit cu 
Dumnezeu, cel care duce o viaţă conştientă”. Sau: „Dumnezeu 
şi Hristos sunt cele două principii. Dumnezeu este germenul 
minţii, baza pe care se construieşte viaţa, în timp ce Hristos este 
Principiul raţional provenit din Dumnezeu Unitar şi conduce şi 
salvează toate fiinţele vii”. 

Sau: „Dumnezeu înseamnă gânduri plăcute în mintea 
noastră. Sau: „îl căutaţi pe Dumnezeu în cer? E cu voi atunci 
când suferiţi. Sau: „Prima condiţie pentru ca Dumnezeu să 
trăiască cu voi este modestia”. 

Impresia pe care o ai prima dată când asculţi conferințele 
maestrului Deunov este fragmentarea. Ai impresia că orice 
legătură este exclusă. Aceasta pentru că se exprimă în metafore 
şi simboluri. Vorbeşte despre o realitate superioară, realitatea 
noastră vizibilă fiind doar reflexia ei. Şi, ca s-o exprime, 
foloseşte metafore şi simboluri din viaţa zilnică, din literatură, 
din ştiinţă. Şi doar cel care l-a ascultat mult timp sau este 
înzestrat cu capacitatea înnăscută de a înţelege latura 


interioară, spirituală a lucrurilor, doar acela care se obişnuieşte 
cu limbajul şi simbolurile lui începe să priceapă legătura 
interioară dintre diferitele metafore. 

Se ştie că maestrul Deunov a făcut studii de medicină, în 
afara cunoştinţelor din domeniul biologiei şi al ştiinţelor 
naturale, din exemplele folosite în conferinţe sare în ochi marea 
sa erudiție. Cunoaşte bine limbile şi literaturile engleză, rusă, 
poloneză şi bulgară. Cunoaşte foarte bine istoria lumii. A studiat 
toate marile filosofii ale Antichității, ale Evului Mediu şi ale 
epocii noastre moderne. Cunoaşte ştiinţele matematice şi 
astronomia. Cunoaşte foarte bine istoria şi muzica. El însuşi e un 
bun muzician şi cântă deseori la vioară. Pe lângă melodiile 
cântate de discipolii lui, a creat compoziţii pentru vioară. Ele 
sunt caracterizate de blândeţe şi intensitate mistică. Se execută 
foarte des pastorala lui. Ne impresionează în mod deosebit 
cunoştinţele sale aprofundate de mitologie antică şi orientală. 
Este şi o sursă inepuizabilă de anecdote şi episoade din viaţa 
marilor personalităţi din toate secolele şi de la toate popoarele. 
Urmăreşte toate evenimentele politice şi sociale atât din ţara 
noastră, cât şi din lumea întreagă, dar şi ştirile despre 
descoperirile noi din ştiinţă, tehnică, medicină. Îşi ia metaforele 
şi exemplele din toate aceste domenii ca să-şi exprime ideile. 
De aceea zice deseori: „Nu-mi luaţi cuvintele întocmai, ci 
interpretaţi-le”. Deseori, face el însuşi aceste interpretări. 

Maestrul Deunov nu urmăreşte popularitatea, dar numărul 
discipolilor săi creşte de la an la an. Numai în Bulgaria are 
aproape 40.000 de discipoli (Nu se poate face o actualizare a 
acestui număr (n.ed.)). Dar are şi în America de Nord şi de Sud, 
în câteva ţări din Balcani şi din Europa. Multe conferinţe ale sale 
au fost traduse în franceză, italiană, engleză, dar şi în spaniolă, 
germană, esperanto, japoneză etc. 

Lângă Frăția din Sofia se află o şcoală unde se învaţă după 


o metodă pedagogică nouă, în conformitate cu natura. 
x 


x x 


Ceea ce se spune despre învăţătura maestrului Deunov 
este infim. Nu este cu putinţă s-o cuprinzi pe toată, s-o închizi în 
cadrul unei definiţii sau s-o treci într-o categorie. Este o mină 
inepuizabilă de înţelepciune şi ştiinţă generatoare de viaţă, din 
care fiecare ia ce doreşte în funcţie de propria-i dezvoltare. Este 


o mină inepuizabilă de înţelepciune din care ia fiecare, cu 
condiţia să nu fie însufleţit în viaţă de stimularea unei cupidităţi 
vulgare. Nu contează dacă este credincios sau necredincios, 
idealist sau materialist, este de ajuns să fie un om cu gândirea 
curată. 

Când maestrul vorbeşte, ai impresia că e aşezat pe malul 
mării, că ia din ea şi umple recipientele mici ale auditorilor, 
după volumul lor. Şi se simte că această abundență nu poate să 
înceteze niciodată. 

Mara Belcieva 


MĂRTURIA UNUI GRUP DE FRANCEZI ÎN BULGARIA ÎN 
1939 


În vara anului 1939, exact înainte de începutul războiului, 
câţiva francezi şi-au concretizat planul de a veni în Bulgaria ca 
să-l întâlnească pe maestrul P. Deunov şi să ia contact cu 
discipolii săi de aici. Ei cunoşteau existenţa maestrului de un an 
sau doi. Un elveţian, care locuia atunci la Paris şi participase la 
această călătorie, le-a trimis unor prieteni, în noiembrie 1939, 
scrisoarea următoare, care este o mărturie emoţionantă, ce nu 
mai are nevoie . de Sale teii 


Francezi T NEES în ȚIȚEI: 1939, printre: discipolii 
maestrului. Săgeata îl indică pe autorul mărturiei care urmează. 
Maestrul este în centru 


Lausanne, 19 noiembrie 1939 


Dragi prieteni, 

Recunosc că nu prea ştiu cum să procedez ca să vă scriu. 
De când aţi părăsit Parisul, au avut loc evenimente care ne-au 
marcat viaţa. Pentru noi nu mai contează acum decât, ghiciţi 
asta, Frăția, maestrul, Rila, Izgrev. 

Ar trebui probabil să vă putem vorbi îndelung, direct, 
despre ce-am trăit la Izgrev şi la Rila, ca să puteţi întrezări cât 
de cât cine este cu adevărat maestrul, ce este Frăția. 

Ceea ce am găsit la Rila şi la lzgrev ne-a depăşit 
aşteptările. Există acolo un fel de zori ai noii omeniri; există 
acolo un foarte mare maestru, al cărui nume trebuie să fie rostit 
cu respect. 

Mi-aţi dat de înţeles în ultima scrisoare că ceea ce voi simţi 
ar putea să fie un fel de stimă sau de admiraţie intelectuală 
pentru maestru. Nici vorbă de aşa ceva. Maestrul este unul 
spiritual şi învăţătura lui este în întregime christică. 

Trebuie să încercăm să vă istorisim ce-am trăit acolo? Ar fi 
nevoie de o carte întreagă şi eu trebuie s-o fac în câteva 
pagini... 

Intâi, câteva cuvinte despre călătoria care avea să fie 
marcată de multe incidente materiale. Aveam un număr enorm 
de bagaje (eram optsprezece); trebuia să stăm opt zile la Izgrev, 
foarte aproape de Sofia, într-o climă comparabilă cu cea de la 
Nisa, apoi cincisprezece la o altitudine de 2.200 m, la Rila, unde 
temperatura este, noaptea, apropiată de zero grade. La Rila, 
trebuia să locuim în corturi individuale, lucru nou pentru 
şaptesprezece dintre noi! Această viaţă în două feluri de condiţii 
climatice diferite impunea bagaje destul de complicate, mai ales 
pentru oameni lipsiţi de experienţă ca noi. In afară de bagaje, 
aveam şi patru colete mari şi un cort mare pliat (cadoul 
francezilor pentru maestru). În fine, aveam aparatele foarte 
grele de înregistrat discuri de gramofon. Toate astea făceau 
peste şaizeci de bagaje mari, pe care era imposibil să le ţinem 
în trei compartimente şi care blocau culoarul vagonului. Mai 
mult decât atât, a fost nevoie de mai multe transbordări şi de 
mai multe treceri la vamă. Călătoria fusese foarte prost 
organizată de o agenţie; eram frânţi fizic. Ba chiar am auzit un 
participant murmurând (ne aflam abia la Milano) că, dacă ar fi 


ştiut cum e, n-ar fi plecat niciodată. După două zile, plângea de 
bucurie şi de emoție, căci primirea de la lzgrev a fost de-a 
dreptul înduioşătoare. 

Un frate de acolo ne-a aşteptat la frontiera bulgară, astfel 
încât ultimele operaţii vamale au trecut pe neobservate, la fel şi 
formalităţile pentru introducerea de devize, care ne-au pricinuit 
o oarecare îngrijorare. 

Apoi am ajuns la Sofia, unde vreo douăzeci de fraţi ne-au 
primit la gară şi ne-au eliberat de grija acelor multe şi 
stânjenitoare bagaje. Am fost conduşi imediat într-o mare 
clădire de băi, din centrul Sofiei, unde am putut să ne odihnim şi 
să scăpăm de praful strâns după trei zile şi trei nopţi de mers cu 
trenul. 

La nici douăzeci de minute de centrul oraşului, am ajuns cu 
autobuzul la Izgrev, un parc natural foarte frumos, cu câteva 
căsuțe albe în mijlocul naturii. Acesta a fost primul nostru 
contact cu acel lzgrev despre care ni se vorbise. 

Cea mai mare parte a Frăției aflându-se la Rila pe timpul 
verii, la Izgrev ne-au primit doar vreo cincizeci de fraţi şi surori. 
Dar această primă primire avea să ne producă deja o impresie 
profundă. Acei cincizeci de „ambasadori ai Frăției erau grupaţi la 
intrare şi, ca bun-venit, au cântat în cor melodii compuse de 
maestru. Această primire era frumoasă şi emoţionantă prin 
simplitatea ei. Dar cel mai mult ne-a surprins faptul că am 
observat pe mai multe chipuri o expresie, o lumină, o privire, 
mai ales, care aparţine doar fiinţelor foarte dezvoltate spiritual, 
celor care nu trăiesc viaţa oamenilor obişnuiţi. 

Evident, am fost găzduiţi la cei care ne puteau primi şi am 
aflat că mulţi dintre ei îşi părăsiseră camerele ca să se instaleze 
într-un pod, ba chiar într-un beci. Seara am luat prima masă 
bulgărească sau, mai curând, prima masă la Frăţie. 

Frugalitatea hranei membrilor Frăției a fost alt motiv de 
uimire. Dar ce savoare în această frugalitate! O supă groasă de 
legume, destul de condimentată, cu usturoi, două felii de pâine; 
uneori primeam pepene verde şi brânză la desert, atâta tot. l-ai 
fi putut crede subalimentaţi, dar am remarcat o mare rezistenţă 
şi robusteţe atât la tineri, cât şi la cei mai în vârstă. 

După masa de seară, adică abia coborâţi din tren, au dorit 
să ne ofere muzică. Mulţi dintre fraţii de acolo sunt muzicieni, şi 
unii, de prim ordin: îşi duc traiul acompaniaţi de cântece şi de 


muzică de dimineaţă până seara (în perioada vacantei, 
bineînţeles). Maestrul cântă şi el la vioară şi pian; a compus 
cântece admirabile, ca şi toată muzica paneuritmiei. 

A doua zi, la şase dimineaţa, eram deja toţi adunaţi pentru 
paneuritmie. La Paris, executaserăm deja câteva mişcări, dar nu 
simţiserăm toată puterea şi frumuseţea acestei paneuritmii. 
Dar, din acea primă dimineaţă petrecută la Izgrev, am fost cu 
toţii cuprinşi de inexplicabila acţiune binefăcătoare a acelor 
mişcări, de frumuseţea nobilă a gesturilor şi a muzicii. Pe plan 
pur ritmic, acele mişcări sunt deja admirabile; când le cunoşti 
sensul profund, simţi mai mult decât admiraţie. Fiinţa, în 
manifestarea sa exterioară, ca şi în realitatea sa interioară, se 
ridică la un nivel estetic, la o calitate de armonie necunoscută 
până atunci de cei mai mulţi dintre noi, aşa presupun, 
necunoscută de mine, cu siguranţă. Amintesc, la întâmplare, 
numele câtorva mişcări: trezirea, purificarea, biruinţa, înălţarea, 
frumuseţea, ţeserea, bucuria pământului etc. 

Există 28 de mişcări şi totul durează 45 de minute. La 
Izgrev, la prima noastră participare, a fost doar o orchestră mică 
de muzicieni, toţi ceilalţi fiind la Rila. Uneori, cântă aproape o 
orchestră simfonică, cu 20-30 de muzicieni. 

Uitasem să vă spun că, înainte de paneuritmie, am făcut 
cele şase exerciţii de gimnastică, cunoscute deja de prietenii 
noştri parizieni. 

Dar primul nostru contact cu lzgrev avea să fie scurt: la 
două zile de la sosirea noastră, noaptea (la două dimineaţa), 
aveam să plecăm spre Rila. Cu o seară înainte, câteva surori 
veniseră să coasă pânze groase în jurul valizelor noastre, 
transportul fiind prevăzut să se efectueze cu catâri pe o 
porţiune mare de drum. 

Deci plecarea, noaptea; trei ore de autocar printr-un şes 
arid. Apoi, apar peisaje în care vegetaţia devine din ce în ce mai 
abundentă, peisaje ca din Munţii Jura. Trebuie atunci pornită pe 
jos ascensiunea în masivul Rila, până la altitudinea de 2.200 
metri. Asta înseamnă şapte ore de mers. Nu e nevoie să fii 
foarte antrenat ca să ajungi cu bine la ţintă; apropiata întâlnire 
cu maestrul ne dădea forţă tuturor. 

De altfel, câţiva fraţi coborâseră până la jumătatea 
drumului, aducând un ceaun mare. Ne-au făcut apă caldă, 


faimoasa apă caldă (topla vodă), faimoasă asemenea celor şase 
exerciţii, adevărat panaceu. 

Apoi, pe când ne apropiam de ţintă, alţi fraţi şi alte surori 
ne veneau în întâmpinare, cei mai tineri şi mai curajoşi, cei 
cărora nu le era teamă să repete partea cea mai abruptă a 
urcuşului, doar din simpla plăcere de a ne însoţi. Pe măsură ce 
ne apropiam, alţii ne ieşeau în întâmpinare, astfel încât, cu puţin 
înainte de a ajunge, formam un cortegiu de peste două sute de 
persoane. De fiecare dată când un grup ni se alătura, o făcea 
intonând o melodie foarte frumoasă de întâmpinare, pe care o 
cântam apoi cu toţii în cor şi care răsuna în toţi munţii. Această 
primire era emoţionantă; eram impresionați întâi pentru că 
primirea era plină de o bucurie profundă şi naturală, vizibilă pe 
toate chipurile, apoi, pentru că simţeam că ne apropiam de, că 
luam contact cu fiinţe spirituale mai avansate decât noi. Şi ei 
erau emoţionaţi, deoarece era prima oară când un grup destul 
de mare făcea o călătorie atât de lungă ca să vină să-l salute pe 
maestru. Apoi, am ajuns în locul în care se afla tabăra, unde am 
fost întâmpinați cu cântece. 

Dar nu străbătuserăm, încă, ultima etapă. Am fost adunaţi 
rapid şi am fost conduşi la cortul maestrului. Acel cort domina 
tabăra. Mai trebuia să urcăm cinci minute pe o pantă abruptă ca 
să ajungem la el. În ciuda oboselii, acest ultim efort ne-a costat 
cel mai puţin. Maestrul era în picioare în faţa cortului. Ne-am 
apropiat, unii după alţii, ca să-l salutăm. Fraţii bulgari se aflau în 
jurul nostru şi cântau. Emoţia era intensă; mulţi plângeau; cei 
care nu plângeau făceau eforturi mari ca să-şi stăpânească 
lacrimile, lacrimi de bucurie aşa cum cred că nu le este dat prea 
des oamenilor să aibă. 

Maestrul a rostit câteva cuvinte foarte simple despre iubire, 
care ne-au fost traduse. 

Nu vreau să descriu impresia pe care ne-a făcut-o 
personalitatea maestrului. Tot ce pot să spun este că, pentru noi 
toţi, acest prim contact cu el, acolo sus în munţi, a fost un 
moment care va marca o cotitură în existenţa noastră. 

Seara, am avut primele experienţe de tabără. Toate 
corturile noastre fuseseră montate de gazde, dar a trebuit să ne 
instalăm acolo. Între saltelele de paie era un culoar de doar 
douăzeci de centimetri; acesta era tot spaţiul de care 


dispuneam ca să circulăm şi să aşezăm valizele. Problemă 
spinoasă! 

A doua zi, la 4:30 (era încă întuneric), suntem treziţi de o 
trompetă. Aproape pe bâjbâite, la lumina unei lumânări sau a 
lanternelor, ne îmbrăcăm în grabă. Luăm cuverturi, căci e destul 
de frig, şi urcăm pe un pisc de piatră, încă amorţiţi de somn. Cu 
faţa spre răsărit, ne aşezăm, strânşi unii în alţii, căci muntele e 
abrupt, suntem mulţi şi terasa stâncoasă pe care ne aflăm nu 
este foarte mare. Ne rugăm şi medităm câteva clipe. Soseşte 
maestrul; ne ridicăm să-l salutăm. Când apar primele raze de 
soare, răsună un cântec admirabil: „Duh al lui Dumnezeu, Duh 
inefabil...”, cântat încet, ca o rugăciune. Urmează alt cântec, 
după Evanghelia Sf. loan: „La început a fost Cuvântul, şi 
Cuvântul era Dumnezeu...” 

După aceea, maestrul vorbeşte şi spusele lui sunt traduse 
frază cu frază, iar unii dintre noi le notează imediat, toate 
conferințele, lecţiile şi conversațiile maestrului sunt astfel 
stenografiate şi tipărite într-un răstimp destul de scurt. 

După rugăciune coborâm, trecem prin tabără şi mergem pe 
un mare teren plat, lângă lacul al doilea, unde facem 
paneuritmia. E probabil între şapte şi opt şi soarele începe să ne 
încălzească. Ne aflăm într-un decor montan feeric, lângă un lac 
mic cu apa transparentă, şi executăm acea admirabilă 
paneuritmie. Tot ce se petrece acolo poate să încânte inima şi 
sufletul unui muzician, al unui artist, al unui îndrăgostit de 
natură şi al unei fiinţe spirituale. 

E aproape nouă şi avem burta goală. Ne întoarcem în 
tabără şi fiecare îşi pregăteşte micul-dejun în cortul lui. Apoi, 
restul dimineţii este consacrat altor treburi: toaletă, lemne 
pentru bucătărie, pregătirea mesei de prânz, copierea 
conferinţelor, convorbiri particulare cu maestrul etc. 

Masa de prânz se ia în comun. Maestrul se află în mijlocul 
nostru, la o masă mică. La sfârşitul mesei, cântăm cu toţii în cor 
melodii sau asistăm la execuţii muzicale ale unor solişti foarte 
buni. Dacă nu e foarte cald în cort, putem să facem o mică 
siestă, altfel, e mai bine să mergem la plimbare. Putem escalada 
mici creste, de unde se poate admira priveliştea splendidă a 
celor şapte lacuri din masivul Rila. 

Seara, masă individuală în cort, apoi adunare în jurul focului 
de tabără, unde cântăm şi facem muzică. 


Mergem la culcare frânţi de oboseală. Depunem o activitate 
fizică atât de intensă de la şase dimineaţa la zece seara, încât 
şederea la Rila înseamnă mult sport. 

De aceea, în ciuda saltelei tari, dormim profund. 

Din păcate, n-am putut să duc decât doar opt zile această 
viaţă minunată. M-am aflat printre cele patru persoane care au 
fost nevoite să coboare înaintea celorlalţi la Ilzgrev ca să se 
ocupe de înregistrarea pe disc a paneuritmiei, a câtorva cântece 
şi a unor diferite bucăţi din folclorul bulgar. 

După câteva zile, ni s-a alăturat întreaga tabără de la Rila. 
Congresul anual se ţine întotdeauna în acea perioadă şi el aduce 
la Izgrev multă lume din toată Bulgaria, astfel încât locul suferea 
de suprapopulare! 

Dar se apropia momentul întoarcerii în Franţa. Plecarea de 
la Sofia a fost imposibil de descris. 

Intre două sute şi trei sute de persoane ne însoțeau la gară 
cântând de-a lungul traseului, în plin centrul Sofiei, ocupând mai 
multe tramvaie. La gară, am urcat în vagonul nostru cu braţele 
pline de flori şi de cadouri, până şi de borcane cu dulceaţă şi un 
recipient mare încărcat cu vinete fripte! 

Trăim acum cu amintirea intensă a tot ce am trăit în atât de 
puţine zile. Erau acolo atâtea lucruri inedite pentru noi, încât am 
fost puternic bulversaţi. Abia acum înţelegem în profunzime 
splendidul mesaj christic pe care ni-l aduc învăţăturile 
maestrului; abia acum are loc acţiunea spirituală, acum îşi arată 
roadele Rila şi Izgrev. 

Ne întrebăm deseori de ce mai degrabă noi decât alţii am 
avut bucuria imensă de a trăi tot ce am trăit acolo. 

Probabil pentru că trebuia să ne numărăm printre primii 
care să încerce să le transmită altora ce ne-a adus acel „ceva” 
nou pe care l-am descoperit şi l-am simţit în acele clipe scurte, 
dar intense, la întâlnirea cu maestrul şi discipolii lui într-un 
cadru şi în condiţii de neuitat. 

R.F. 


IV. TEME DIVERSE 
MUZICA 


Muzica este una dintre cele mai puternice pârghii care se 
găsesc în lucrarea spirituală a maestrului. După tema iubirii, 
despre muzică a vorbit cel mai mult. Maestrul le recomanda 
discipolilor săi să cânte din gură şi la câteva instrumente 
muzicale. In plus, spunea că trebuie să trăim muzical. Exista 
ceva remarcabil şi unic în felul în care cânta la vioară. Arcuşul îi 
aluneca încetişor pe coarde şi această atingere făcea să se 
nască melodii care, deşi duioase, purtau în ele o forţă 
emoţionantă. 


Nu toţi cei din anturajul maestrului percepeau acea forţă, ci 
de preferinţă doar muzicienii, precum şi cei care aveau ureche 
muzicală şi sufletul sensibil la arta muzicală. Aceştia au învăţat 
de la el ce trebuiau să caute şi să aprecieze la o interpretare 
muzicală. Unii muzicieni şi cel mai des cântăreții încearcă să 
obţină celebritatea, ca mari interpreţi, abuzând de efecte 
exterioare care, departe de a ridica simţul muzical la auditori, îl 
coboară. Unii dintre ei, înzestrați cu o mare forţă vocală, uzează 
de toate posibilităţile şi ajung să-i asurzească pe auditori. Ceea 
ce numim forţa vocii, calitate dependentă de amplitudinea undei 
sonore, nu e mai preţios şi mai captivant în voce. Este doar o 


valoare fizică şi este o bogăţie; ca orice altă bogăţie, trebuie să 
fie folosită într-un mod cultivat şi raţional. 

Maestrul vorbea deseori despre intenţia muzicienilor: 

„Dacă cineva cântă la un instrument sau vocal ca şi cum ar 
da un concert, ar trebui să alunge din conştiinţă auditorii şi s-o 
facă doar pentru muzica însăşi şi pentru sufletul lui. Oamenii să 
asculte, dar interpretul să cânte pentru el însuşi. Nu e vorba de 
egoism. A cânta pentru tine însuţi înseamnă să cânţi pentru 
Divin, pentru ceea ce se află dincolo de sine. In acest caz, 
muzica ta se transformă, pe căi necunoscute, într-o manifestare 
a lubirii. 

Cântăreţii trebuie să tindă să cânte cu o voce joasă. 
Aceasta înnobilează. A cânta tare este mai curând o manifestare 
a voinţei. Dacă vreţi să puneţi ceva sublim în gândirea şi în 
sentimentele voastre, trebuie să cântaţi încet. Astfel veţi conferi 
un conţinut preţios cântecului vostru. Când cântaţi încet, 
atrageţi fiinţe divine dintr-o categorie mai înaltă şi o cultură 
spirituală mai elevată”. 

Bineînţeles, registrul vocal este şi el o mare calitate pentru 
un cântăreţ. Cu ajutorul lui, se pot manifesta mari efecte. Totuşi, 
nu asta emoţionează. „Registrul, la fel ca forţa vocală, poate 
doar să ne uimească, nu să ne emoţioneze”. 

Calitatea cea mai prețioasă a vocii, din punct de vedere 
spiritual, constă în timbrul său. Şi nici chiar în timbru ca valoare 
fizică a vocii, în raport cu numărul şi natura acompaniatorilor, ci 
în altceva, ce nu s-ar putea analiza într-un laborator de fizică, ci 
care se produce în sufletul auditorului. Ne lipsesc termenii ca să- 
| definim, dar fiecare simte şi evaluează aceasta în funcţie de 
gradul de emoție şi de frumuseţe interioară pe care le simte 
ascultându-l pe cel care cântă. Cine ştie dacă nu cumva înalta 
cultură muzicală, formaţia anterioară a sufletului, a intelectului 
şi a emoţiilor nu i se transmit vocii prin vibrații deosebite şi 
insesizabile? Şi deci tocmai acest insesizabil emoţionează până 
la lacrimi, fiind un element de inspiraţie. Deci, prin felul în care 
cânta, maestrul ne făcea să gustăm tocmai acest element al 
muzicii şi de aceea nu raportam interpretarea lui la cea a unei 
serii de interpreţi virtuozi pe care îi ascultaserăm; ne dădeam 
foarte bine seama că acei muzicieni, de pe scena lor de 
executanţi, aveau tot ce le trebuia, dar le lipsea singurul lucru 
pe care maestrul, la vioara lui, ni-l demonstra în plenitudinea sa. 


Maestrul interpreta una dintre compoziţiile numite /dilă 
bulgară.  Sonoritatea şi efectul său aveau o intensitate 
psihologică atât de puternică, încât auditorii n-o puteau uita 
până la sfârşitul vieţii. Când o ascultam, ni se părea că legiuni 
de fiinţe luminoase mergeau în rânduri strânse, în triumf, ca să 
transforme prin razele lor întunericul, aducând o lumină 
strălucitoare. Paşii miraculoşi ai acestei „armate cereşti” 
cucereau unul câte unul toate colţurile şi colţişoarele universului 
şi ele deveneau parte a Împărăției cereşti. 

Cântecele Frăției au luat naştere într-un mod foarte 
original. Se întâmpla chiar ca, în mijlocul cursurilor de la Şcoală, 
maestrul să înceapă să fredoneze o melodie care îi venise în 
minte. Treptat, aceasta căpăta formă. În câteva minute, se 
năştea un cântec nou. Credeam cu fermitate că aceste mici 
cântece, cele aparte pe care maestrul le numea exerciţii 
spirituale, vor deveni într-o zi o sursă de inspiraţie pentru 
muzicienii din viitor, ca să fie creată noua muzică spirituală. 
Consideram crearea de cântece de către maestru un fenomen 
prin care, prin căi alchimice spirituale necunoscute nouă, ideile 
se transformau în muzică. Si aceasta este cauza pentru care 
fiecare dintre aceste cântece exercită o influenţă riguros 
definită asupra auditorilor. 

Astfel, multe cântece au fost editate într-o culegere 
specială; ele pot să fie împărţite în două categorii. În prima sunt 
cele ale maestrului şi cele compuse de discipoli pe motive 
create de el. Specific celor din prima categorie este că poartă 
marca primilor paşi ai acelei ucenicii, atunci când sufletul 
omenesc caută o consolare în sprijinul plin de devotament şi de 
speranţă, în mila cerească. Exerciţiile din a doua categorie, 
numite „exerciţii spirituale”, au în ele ceva nou, necunoscut 
muzicii contemporane, o structură a melodiei şi a arhitecturii 
muzicale care marchează o forţă şi o profunzime interioară. Nu 
sunt cântece obişnuite, ci melodii care ne unesc cu Cuvântul, 
dat fiind că între Cuvânt şi muzică există o legătură strânsă care 
permite să se ajungă la unicitate. 

Muzica n-a ocupat un loc primordial în şcolile iniţiatice din 
trecut. Nu se poate obţine un rezultat dacă gândirea nu ajunge 
la concentrarea necesară. Fiecare ton, fiecare cuvânt trebuie să 
treacă prin conştiinţa omului, prin gândirea lui. 


Aici trebuie să facem o remarcă. În Frăţie erau încurajate, şi 
continuă să fie, tot felul de manifestări de ordin creator. Nimeni 
nu poate să-i interzică vreodată cuiva să creeze în arta care îi 
place. Maestrul se bucura de fiecare impuls creator şi acorda 
atenţie la tot ce i se prezenta. Şi în acest fel a apărut o întreagă 
serie de opere literare, muzicale şi de artă plastică. Unele dintre 
ele au o valoare contestabilă, dar altele pot să treacă cu succes 
examenul unei critici serioase. Majoritatea acestor opere ale 
fraţilor şi surorilor noastre este formată din cântece. Ele cuprind 
texte acceptabile, precum şi melodii foarte plăcute, care totuşi 
n-au nimic comun cu muzica spirituală despre care este vorba în 
conferinţe. Există melodii foarte lungite şi oarecum naive, care 
duc cu gândul la cântecele melodramatice, la textele instructive 
şi cuvintele dulcege ale serilor intime, dar ele se află la o 
distanţă astronomică de cântecele maestrului încărcate de un 
apel mistic, uneori riguros şi categoric. Alteori, cântecele lui 
erau impregnate de o tristeţe profundă, cosmică, s-ar zice, care 
îi aminteşte celui care cântă că este deja mântuit şi că nu-i mai 
rămâne decât să se bucure de propriul merit pentru această 
„mântuire”. 

Au fost realizate povestiri, poeme şi tablouri. Dar puţine 
dintre ele ar fi putut atrage atenţia unui ochi avizat. Nimeni nu 
reneagă aceste opere. Totuşi, cântecele, ca şi operele literare şi 
poeziile, trebuie să poarte numele autorului, ca să nu fie 
confundate cu opera maestrului, care a luat naştere în cursul 
procesului lucrării la şcoala spirituală. 

Este foarte adevărat că maestrul a declarat frecvent că nu 
voia să fie citat literal şi cu fanatism; totuşi, orice citat care nu 
face parte din conferinţe, plasat între ghilimele, ar trebui să 
poarte şi numele autorului. Ar putea fi „un extras”, un rezumat 
personal, o poezie de „x”, o povestire de „y”, un cântec de „z”... 
un tratat de filosofie indiferent de cine sau, după cum e cazul 
lucrării de faţă, o operă elaborată de un colectiv de discipoli 
care au avut la dispoziţie anumite materiale despre viaţa şi 
opera maestrului. 

Aceasta este etica muncii creatoare în lumea întreagă, în 
toate cazurile în care este vorba despre probleme ideologice şi 
concepţii despre univers. 

Să revenim la muzică. In timpul unei conversații, pe care o 
reproducem pe scurt mai jos, maestrul şi-a exprimat concepţiile 


fundamentale şi originale cu privire la aceasta. El îşi prezintă 
atitudinea faţă de muzică drept un mijloc puternic de înălţare a 
sufletului omenesc. 

Să retrăim deci una dintre acele zile de primăvară de o 
puritate de cristal, când soarele, traversând punctul vernal al 
echinocţiului, radiază din înaltul cerului senin ca să trezească 
fiecare fir de iarbă şi orice viaţă aţipită în zilele şi nopţile de 
iarnă. La adăpost, pe pajiştea de la Izgrev, se adunaseră după 
paneuritmie câţiva fraţi şi câteva surori. Ei ascultau cu atenţie 
conversaţia dintre maestru şi Boian Boev. Maestrul era deosebit 
de bine-dispus, deoarece vorbea despre unul dintre subiectele 
lui preferate: muzica. Asculta cu răbdare până la capăt 
întrebările lui Boev, deşi acest frate ar fi fost în stare să pună 
întrebări zile şi nopţi în şir. 

- Spuneţi-ne gândurile fundamentale pe care le aveţi 
despre muzică nu ca artă, ci ca forţă puternică pentru 
dezvoltarea spirituală, a spus fratele Boev. 

Maestrul şi-a îndreptat privirile spre fratele Boev şi a 
răspuns imediat: 

- Muzica este viaţa. Acolo unde e viaţă, este şi muzică. 
Acolo unde nu e muzică, e împărăţia morţii. Dacă omul n-ar 
cânta, în sensul cel mai larg al termenului, n-ar ajunge la nimic. 
Oamenii au pierdut muzica adevărată când au părăsit raiul. 
Fiecare om poate să facă o experienţă cu el însuşi. Dacă nu vă 
simţiţi bine, cântaţi un cântec. Dacă starea nu vi se schimbă, 
mai cântaţi unul şi încă unul, şi veţi vedea că se va produce o 
schimbare. 

- În ce fel influenţează muzica organismul şi sufletul 
omului? 

Când el începe să cânte, are loc o dilatare a capilarelor, 
circulaţia devine mai uşoară, irigarea sangvină a diferitelor părţi 
şi organe e completă şi astfel se obţine o ameliorare a stării 
generale. Durerile pe care le simţim deseori sunt provocate de 
îngustarea capilarelor. Deoarece muzica facilitează circulaţia, 
durerile încetează. În plus, când începem să cântăm, atragem 
atenţia anumitor entităţi superioare care, invizibile, vin la noi şi 
ne ajută. La fel, când vreme de mulţi ani nu reuşim să realizăm 
anumite lucruri, este de-ajuns să cântăm câteva melodii ca să le 
ducem la bun sfârşit foarte repede. 


L: Hi UE X N 2 Souls rea. 
_Paneuritmia executată pe peluza de la Izgrev (Sofia). 
IN FOTOGRAFIA DE SUS, SE ZAREŞTE MUNTELE VITOŞA 


Oricine poate să se ajute cu muzica? 

- Da, oricine. Dar oamenii şi-au dezvoltat simţul muzical în 
grade diferite. Unii au un simţ dezvoltat al tempoului, alţii al 
ritmului, alţii al melodiei. Multe persoane au, în principiu, o voce 
frumoasă, dar nu şi-au dat osteneala s-o cultive. Când cineva 
capătă obiceiul să cânte şi să se ajute astfel singur, atunci 
întunericul nu mai are putere asupra lui. Forţele întunericului 
atacă omul îndată ce nu mai cântă. 

- Putem să ajutăm oamenii prin muzică? a întrebat fratele 
Boev. 


- Sigur că da, şi chiar foarte eficient. Când vă duceţi la un 
bolnav, nu-i vorbiţi despre boala lui, ci cântaţi pentru el preţ de 
cincisprezece-douăzeci de minute şi, dacă o faceţi din toată 
inima, cu iubire şi dorinţa arzătoare de a-l ajuta, atunci îi veţi 
ameliora considerabil starea. Şi, dacă veţi persevera, îl veţi 
ajuta astfel să părăsească patul. De aceea, trebuie să ne rugăm 
la Dumnezeu să ne dăruiască o artă cu care să putem alina 
suferinţele. 

- Putem obţine rezultate cu orice fel de muzică? 


- Fiecare muzică e folositoare. Dar discipolii trebuie să ştie 
cu ce fel de muzică să trateze o anumită stare negativă. Căci 
fiecare stare cere o muzică corespunzătoare. Voi nu ştiţi ce 
lucrare importantă, deşi invizibilă, realizează muzicienii în lume. 
Poate fără să ştie nici ei, transformă starea oamenilor. Un întreg 
popor poate să se schimbe, să fie încurajat şi inspirat de 
muzicieni. Aceştia sunt un bine pentru omenire. Nu ştiţi ce mult 
alină ei suferinţa oamenilor şi câte persoane au salvat de la 
disperare! 

Fratele Boev a reflectat la aceste cuvinte ale maestrului, în 
timp ce toţi cei care ascultau se priveau, cu un zâmbet înduioşat 
pe buze. 

- Dacă aţi cunoaşte legile tainice şi aţi fi discipoli perfect 
devotați, aţi şti nu numai să schimbaţi starea timpului şi să 
abateţi furtuna, ci şi să vă întineriţi. Şarpele se lasă şi el 
fermecat de muzică. Vi s-a întâmplat să vă întrebaţi cum poate 
o melodie să adoarmă cele mai cumplite cobre, al căror venin 
aduce moartea instantanee? Toate lucrurile bune în viaţă se 
concentrează asupra celui care cântă. Muzica spulberă toate 
dificultăţile. 

- Oare muzica de care dispun oamenii este suficientă ca să- 
şi poată veni în ajutor graţie ei? 

- Trebuie introduse unele elemente în muzica din lumea 
noastră. Această muzică este urmată de muzica spirituală. 
Aceasta nu este încă destinată oamenilor, pentru că ar putea să 
abuzeze de ea. Există o muzică ce ar putea să stimuleze 
creşterea unei anumite flori, iar alta ar putea să ţină în frâu o 
furtună. 

- Fiecare om e capabil să devină muzician? 


- Există genii ale muzicii care se nasc cu acest dar. Totuşi 
fiecare om poate să încerce să cânte din gură sau la un 
instrument. Fiecare fiinţă care a trăit după voia lui Dumnezeu 
are un simţ muzical şi cântecul ei căpătă forţă. Cel a cărui viaţă 
este egoistă şi nu s-a iubit decât pe sine n-are simţ muzical. 
Muzicianul adevărat are abnegaţie. Şi-a organizat viaţa. Materia 
însăşi se poate organiza sub influenţa muzicii. Trebuie să ştiţi că 
muzica există în toate. Tot ce faceţi în viaţă, să faceţi muzical. 
Vorbiţi în aşa fel încât să aveţi muzică în vorbe. Formulele pe 
care le rostiţi, ca să aibă efect, trebuie să fie pronunţate 
muzical. Croitorul care coase haine sau cizmarul care face 
pantofi, dacă au simţ muzical, vor include ceva frumos în 
acestea şi oamenii care le vor purta vor simţi bucurie. 

Soarele se ridicase şi încălzea plăcut proaspăta dimineaţă 
de primăvară, păsările zburau ciripind din când în când, 
pierzându-se apoi în adâncurile verzi ale pădurii de pini din 
apropiere. Exista ceva luminos, radios în acea zi cu adevărat 
muzicală. S-ar fi zis că se manifesta o relaţie între conversaţie şi 
natură. Cuvintele maestrului despre muzică acordau muzical nu 
numai auditorii, ci şi tot mediul înconjurător. 

- Vor veni şi alte genii ale muzicii, a continuat maestrul 
după o scurtă pauză. Ele vor aduce omenirii o muzică nouă. 
Omenirii viitoare i se va acorda un nou avânt muzical. Atunci, 
unele suflete vigilente vor auzi corul îngerilor, care este format 
din 144.000 de voci. Când omul cântă din toată inima, cântă 
împreună cu el încă un cor de alte suflete. 

- Dintre aceste cântece, care au cel mai mare efect? a 
întrebat fratele Boev, a cărui curiozitate nu putea să fie pe 
deplin satisfăcută niciodată. 

- Toate. Dar acţiunea lor e diferită. De exemplu, cântecul 
Sufletul meu, binecuvântează-l pe Domnul acţionează salutar. 
Cu cântecul Vino să binecuvântezi se elimină duhurile care 
împiedică evoluţia, în timp ce cântecul Aum este un cuvânt al 
Duhului Sfânt. 

- Ce cântece recomandati în mod special? 

- Printre altele, cântecul Fir-fur-fen. Este un cântec 
revitalizant ce nu trebuie cântat oricând. Dacă învăţaţi să 
cântaţi aşa cum trebuie cântecul O auroră minunată se ridică la 
orizont, veţi beneficia de toate posibilităţile de evoluţie şi 


succes. Trebuie să ştiţi că aceste cântece ale noastre sunt în 
acord cu legile divine. Există o muzică şi în natură. Aţi ascultat 
muzica florilor, corul arborilor fructiferi pe cale să-şi coacă 
poamele, muzica apelor vii, cea a vântului? întreaga natură este 
o orchestră grandioasă. Organele corpului omenesc sunt mai 
docile şi lucrează mai bine sub efectul diferitelor tonuri ale 
muzicii gamei. Muzica reprezintă viaţa. V-am spus de la început. 
Cântaţi din gură şi la un instrument! Astfel veţi gândi, veţi simţi 
şi veţi acţiona mai direct. Atunci, nu veţi mai permite niciodată 
ca în capul vostru să intre gânduri care să vă aducă întuneric şi 
tulburare. Trebuie să ştiţi că Dumnezeu se află înlăuntrul vostru. 
Credeţi în El, nu distrugeţi ce a construit Dumnezeu. lubindu-L 
pe Dumnezeu, cântaţi. Doar atunci veţi iubi toate fiinţele. Atunci 
veţi şti de ce trăiţi şi de ce-aţi venit pe acest pământ. 

Maestrul s-a ridicat, şi-a întors privirile spre azurul 
strălucitor, a zâmbit ca şi cum ar fi auzit marea orchestră a 
universului şi, salutând cu o mişcare a capului, a intrat lent în 
sală. Discipolii, în compania fratelui Boev, l-au urmat în grupuri 
mici. Chipurile le radiau. Conversaţia despre muzică îi copleşise 
cu bucurie, armonie şi cu aceleaşi daruri inestimabile pe care le 
putem primi când suntem în contact imediat cu maestrul nostru. 

Unul dintre discipolii rămaşi pe pajişte s-a oprit un moment. 
Ceilalţi s-au oprit şi ei. Atunci, omul s-a întors spre fratele Boev 
şi l-a întrebat: 

- Frate Boev, există undeva notate maxime despre muzică, 
pe care maestrul le-a rostit în cursul conferinţelor sau 
conversaţiilor particulare? 

- Există, a răspuns imediat fratele Boev. Le am în cameră. 
Dacă vă interesează, să vină unul cu mine să le ia. Dacă aveţi 
timp, puteţi să le citiţi imediat pe pajişte. 

Ceea ce au şi făcut. Unul dintre fraţi s-a dus în camera 
fratelui Boev, care i-a înmânat caietul unde notase cuvintele 
maestrului despre muzică. Grupul, format în majoritate din 
tineri, s-a instalat la capătul de sud-est al pajiştii, unde era 
trunchiul mare al unui copac tăiat pe care se aşezau deseori 
prietenii şi vizitatorii. Unul dintre fraţi a luat caietul şi a început 
să citească: 

- Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu decât ca lubire şi 
prima apariţie a lubirii, aici pe pământ, este muzica. Cele şapte 
tonuri ale muzicii sunt cele şapte trepte pe care înţelepciunea 


conduce omul pe calea ascensiunii sale, dat fiind că 
manifestarea cea mai genială a Raţiunii este tot muzica. Muzica 
spirituală serveşte marele Adevăr. Prin muzică poate Adevărul 
să pătrundă în inteligenţa omului, în priceperea lui, căci ceea ce 
nu s-ar putea exprima prin cuvinte poate fi spus prin muzică. 
Introducem în noi armonie cântând din gură sau la un 
instrument. Atunci vom atrage acele forţe ale naturii care sunt 
în armonie cu noi. Când cântăm din toată inima, chemăm 
duhurile muzicii, care provoacă o reînnoire. Atunci, în funcţie de 
gradul de perfecţiune al interpretării şi în funcţie de inspiraţia pe 
care o avem în conştiinţa noastră, vor avea loc şi schimbările 
respective. Muzica este veriga de legătură dintre lumea îngerilor 
şi cea a oamenilor. Este limbajul duhurilor. Ele îi cunosc limbajul. 
Dacă vreţi să invocaţi vreun duh şi să intraţi în comunicare cu el 
astfel încât să vă înţeleagă, aceasta se poate realiza doar când 
cântaţi din gură sau la un instrument. Muzica obişnuită poate să 
fie executată în orice moment şi în orice stare. În timp ce, când 
executaţi exerciţii spirituale, trebuie să găsiţi pentru aceasta 
timpul potrivit, dar şi să introduceţi în fiecare ton gândire, 
sentiment şi voinţă. Când cântăm şi asupra laringelui acţionează 
doar gândirea, vocea va fi seacă. Dacă la interpretarea unei 
melodii acţionează doar sentimentele, atunci vocea va suferi o 
slăbire şi va fi atenuată. Dacă doar partea voluntară a naturii 
acţionează, vocea va primi doar dinamism. La modul adevărat 
de a cânta se ajunge doar prin coordonarea armonioasă a 
acestor trei elemente. Incercaţi să nu cântaţi tare. A cânta tare 
înseamnă doar a săvârşi un act de voinţă. Dacă vreţi totuşi să 
puneţi ceva sublim, precum şi un element de nobleţe în 
gândirea şi în sentimentele voastre, trebuie să cântaţi încetişor. 
In plus, cântecul executat încet e mai expresiv. Cântând 
încetişor, putem să atragem entităţi dintr-o cultură spirituală 
mai elevată. În lumea oamenilor, apariţia muzicii este legată de 
trezirea conştiinţei. Deşi conştiinţa de sine a apărut la oameni în 
urmă cu 300.000 de ani, muzica, manifestare creatoare la 
oameni, este de dată mai recentă, cu 3.000-4.000 de ani înainte 
de Hristos. Până atunci, muzica n-a existat în sensul actual al 
termenului. De exemplu, oamenii din rasa atlanţilor erau lipsiţi 
de simţ muzical. Aceasta se vede clar după examinarea craniilor 
lor. Fiecare om este construit pe un ton de bază care îi 
determină viaţa. În consecinţă, oamenii au diferite tonuri 


fundamentale. Unul are ca ton de bază „do”, altul, „re etc. 
Trebuie să cunoaşteţi tonul spiritual al fiecărei persoane şi să vă 
acordaţi în consecinţă comportamentul faţă de ea. Fiecare 
popor are şi el un ton de bază. In cazul poporului bulgar, acest 
ton este „fa”. Este necesar ca discipolii să ştie că muzica este o 
metodă de transformare a stărilor unei fiinţe omeneşti. Există 
stări pe care nu le putem transforma fără concursul muzicii. 
Dacă cântaţi cu bună-ştiinţă cincisprezece minute pe zi, cu 
concentrare şi participarea gândirii, a sentimentelor şi a voinţei, 
într-un an veţi obţine efecte neaşteptate. Situaţia voastră se va 
ameliora cu cincizeci la sută în toate privinţele. Muzica suprimă 
toate contradicţiile personale, familiale şi sociale. În muzica 
actuală există multă bucurie, dar şi multă tristeţe. Muzica 
viitoare a omenirii, a cărei bază va conţine motive spirituale, va 
acţiona în mod evolutiv şi va trezi un sentiment de avânt şi de 
efort creator. 


VIOARA 


Ştiam toţi că maestrul cânta la vioară. De multe ori ne-a 
stârnit admiraţia minute în şir şi chiar ore, când începea să 
cânte, şi am simţit întotdeauna ce era extraordinar în 
interpretarea lui. Vioara lui răspândea pace şi calm şi, prin 
profunzimea şi misticismul ei, îndemna la meditaţie. 

Asta înţelegeam noi, profanii. Dar muzicienii, care încearcă 
întotdeauna să găsească ceva mai mult decât ceilalţi, 
înţeleseseră în plus lucruri legate de măiestria şi de 
particularităţile interpretării. 

Ni se pare oportun să oferim aici scurta descriere a unuia 
dintre fraţii noştri, care a ascultat şi a observat atent o 
interpretare muzicală a maestrului: 

„Timp de ani întregi în care capitala noastră organiza 
concerte cu concursul unor muzicieni de renume mondial, fie 
violonişti, pianişti, cântăreţi sau orchestre, printre ascultătorii 
cei mai asidui din sălile de concert din Sofia descopereai cu 
uşurinţă silueta caracteristică a maestrului. Îi stima mult pe 
interpreţi, urmărea foarte atent felul în care prezentau 
compozitorul şi apoi, după concert, îşi spunea părerea. Pe lângă 
siguranţa simțului ritmului, al măsurii, al purității şi frumuseţii 
tonului, el căuta artistul, instrumentistul sau cântăreţul înnăscut. 


Acorda o mare importanţă interpretării care putea să-l atragă ca 
auditor şi inspirator pe compozitorul însuşi. 

Oricât de neverosimilă ar părea această afirmaţie, şi în 
afara lucrurilor posibile în spaţiul celor trei dimensiuni, este cât 
se poate de adevărată pentru cei care au ochii deschişi. Din 
acest punct de vedere, concertele reprezentau pentru maestru 
o solemnitate dublă, atât vizibilă, cât şi invizibilă. 

Maestrul cânta din gură şi la vioară. Făcuse şcoală bună. Nu 
ştim cine i-a fost profesor şi cine l-a iniţiat în arta de a atinge 
coardele şi de a mânui arcuşul. Totuşi, în conversațiile lui, 
maestrul vorbea cu entuziasm despre bunul pedagog care, 
ajutându-l să cunoască vioara, la primele lecţii, cânta el însuşi 
cu mare concentrare în faţa sa, a tânărului elev. După toate 
probabilitățile, acest pedagog, venit în Bulgaria după eliberare 
(1878), trebuie să fi fost un muzician de talent. 

Pe când era student în SUA, maestrul a dat concerte în 
sălile universităţii, pentru colegii lui. 

L-am întâlnit pe maestru când era un violonist cu părul alb 
care cânta în faţa discipolilor. Apoi, închis în cămăruţa lui, cânta 
deseori singur, ca şi cum ar fi dat un concert unor auditori 
invizibili. 

Era în afara oricărei îndoieli că se afla în contact cu lumea 
superioară, cea a muzicii. Temele, cântecele şi exerciţiile 
muzicale pe care le interpreta erau cu totul originale, 
extraordinare şi purtătoarele unei mari forţe spirituale. In ceea 
ce priveşte notele, acestea dezvăluiau apariţia unor motive în 
muzică pentru prima oară pe pământ. Compozitori şi interpreţi 
de muzică numeau opera lui muzicală «un imn patetic al 
sufletului omenesc». 

Limbajul muzical în care se exprima maestrul era foarte 
caracteristic şi pur. Cu toate că existau melodii care te duceau 
cu gândul la un Orient îndepărtat, el era totuşi ceva cu totul 
diferit şi nou. Maestrul interpreta cu o distincţie academică 
acele pasaje în care exista o rezonanţă clasică, în timp ce 
executa cântecul bulgar, vesel sau trist, de cele mai multe ori 
subordonat unor măsuri neregulate şi unor legato de arcuş 
complicate, cu o vioiciune atât de lesnicioasă, cu un asemenea 
antren, încât ni se părea că auzim un bulgar faimos cântând la 
rebec (vioară veche cu trei coarde). 


Vioara, ca instrument muzical, era pentru el unul dintre 
lucrurile perfecte pe care omul a reuşit să le creeze. Maestrul 
contempla deseori formele armonioase ale structurii viorii, 
graţia celor două S-uri ale cutiei de rezonanţă, prin care se 
revărsau sunetele răsfrânte din cutia ei. Spunea despre acest 
instrument că era simbolul Omului şi, în aceste cazuri, menţiona 
mereu numele lui Stradivarius. 

Maestrul cunoştea în cele mai mici detalii tehnica digitaţiei 
şi a arcuşului. Execuţia lui, care conferea tonurilor un colorit 
specific, era plină de prospeţime şi blândeţe. Numea 
«conversaţie furtunoasă» pe plan fizic execuțiile zgomotoase şi 
îndrăzneţe. De cele mai multe ori, cânta cu o atingere molcomă 
a arcuşului, folosind spicatto, arcuşul zburător, şi chiar 
pizzicatto. 

Una dintre zilele remarcabile de interpretare muzicală a 
fost ultimul concert al maestrului, ţinut în locul unui discurs de 
dimineaţă, într-o duminică a anului 1943. A intrat în clasă cu 
vioara în mână. Discipolii şi-au ocupat locurile. După rugăciune, 
maestrul a coborât de la catedră şi a spus că va interpreta 
motivul muzical «Fiul risipitor», pe care nu-l mai cântase de mai 
bine de treizeci de ani. Atingerea uşoară a arcuşului a făcut să 
răsune câteva acorduri; astfel a verificat dacă vioara era bine 
acordată şi a început să cânte. 

Interpretarea şi conţinutul cântecului nu puteau să fie puse 
pe note. Tempoul era uneori furtunos şi mişcările se succedau 
atât de rapid, încât nu reuşeai să le observi. 

Ascultam cu toţii. Eram introduşi într-o lume muzicală 
extraordinară, construită din tonuri cu un conţinut atât de 
bogat, încât numai sufletele noastre îl puteau înţelege. 
Interpretarea era precisă, bogată în frumuseţe şi sonorități. In 
limita a trei octave, maestrul a narat viaţa unui suflet nemuritor, 
care a traversat o existenţă plină de drame, marcată pe alocuri 
de romanesc şi, în alte locuri, cufundată în meditaţie. «Fiul 
rătăcitor» îşi mărturisea viaţa prin intermediul limbajului 
tonurilor. Am perceput conflictele, contradicţiile şi, până la un 
punct, calmul pe care îl conferă speranţa radioasă a unei vieţi 
tesute din lumină şi iubire. Am perceput elanurile tandre ale 
unei inimi iubitoare într-un pianissimo abia audibil, asemenea 
unei şoapte. Acea inimă căuta pacea în marea arenă a vieţii, 
lipsită de iubire şi de compasiune, şi unde acea inimă rămâne 


încă necunoscută. În acordurile arpegiului, pline de dinamism şi 
forţă şi derulate într-o linie armonios ascendentă, am simţit cum 
Voința supremă îi întinde mâna vagabondului, îi dirijează 
destinul din lume în lume şi-i conferă minţii sale siguranţa că 
drama începută va avea un deznodământ fericit. 

Narațiunea s-a terminat cu câteva acorduri solemne... 

Degetele care fuseseră aşezate pe coarde şi cele care 
ţinuseră cu grijă arcuşul au pus vioara în cutia ei. 

Concertul luase sfârşit. Şi a fost ultima mare interpretare a 
maestrului în faţa discipolilor”. 


PANEURITMIA 


O altă formă de activitate caracteristică şi originală pentru 
Frăţie este paneuritmia. Ea este o succesiune cu totul aparte de 
dansuri şi mişcări ritmice executate în comun dimineaţa, cu 
acompaniament muzical. Paneuritmia are o foarte mare 
importanţă atât pentru sănătatea fizică, cât şi pentru vitalizarea 
armonioasă a organismului omenesc. 

Maestrul a precizat sensul adevărat al paneuritmiei din 
punct de vedere spiritual prin următoarele cuvinte, pline de 
semnificaţie: „Paneuritmia este un schimb reciproc raţional de 
energie cu forţele naturii vii”. 

Dacă privim cu atenţie şi perspicacitate sensul profund al 
vieţii omeneşti şi cosmice, vom descoperi că fiecare manifestare 
a vieţii microscopice este repercusiunea sau rezonanţa unei 
vieţi bogate care se iveşte din macrocosmos. Omul care s-a 
trezit din somnul existenţei sale biologice s-a străduit 
întotdeauna să confere o expresie acestei vieţi superioare a 
spiritului atât prin mijloacele de exprimare ale muzicii, picturii, 
arhitecturii, cât şi prin cele ale artei coregrafice. Mişcările 
omului, chiar cele executate în viaţa obişnuită, sunt expresia 
unei idei. Şi, dacă am avea răbdarea şi privirea pătrunzătoare a 
unui cercetător, am putea să le clasificăm după ideile şi stările 
sufleteşti pe care le exprimă. 

Orice mişcare este expresia unui gând. Arta coregrafică ar 
trebui să fie atât de perfectă încât observatorul să poată primi, 
pornind de la executarea mişcărilor, acel gând spre care ele ne 
orientează. Repetarea unei anumite figuri de dans trebuie să ne 
ducă la ideea, la gândul şi la ceea ce simţim în interior, în 


consecinţă, dansul însuşi poate să devină o expresie a 
principiului spiritual la om. Astfel, dansul ritmat ne duce la ideea 
ritmului cosmosului. 

Cele 28 de mişcări ale paneuritmiei, reproduse după natura 
vie, sunt o expresie a stărilor ascendente ale omului. Ele sunt 
calme, lipsite de impetuozitatea îmbătătoare şi insistentă a 
emoţiilor, marcate de marea simplitate a lucrurilor utile şi 
minunate. Ele sunt executate dimineaţa devreme, la ceasul 
când se trezeşte viaţa, când marele dar al iubirii divine se 
revarsă în valuri mari din inima lumii. 

Dansul în cerc al paneuritmiei este o mică imitație a 
enormei roţi universale prin care se efectuează scurgerea 
forţelor vieţii din macrocosmos. In aceste dansuri sunt ascunse 
toate stările pozitive care traversează viaţa omului. Astfel, prin 
acest exerciţiu executat în zori, fiecare poate să ajungă la un 
acord armonios cu forţele binefăcătoare ale naturii vii. Şi, graţie 
influenţei exercitate de ea, încolţesc şi cresc micile seminţe 
depuse în sufletul omului. 

„In ora frumoasă şi sfântă”, zicea maestrul, „când natura 
întreagă  freamătă de bucurie, formăm cercul viu al 
paneuritmiei. În zori, în natura radioasă, începem exerciţiile 
ritmice, în care îşi găsesc realizarea cele şapte principii 
fundamentale ale vieţii divine”. 

lată cum le defineşte ermetismul: 

Intâiul principiu este rațiunea. Aceasta înseamnă că totul în 
lume este rațiune. 

Al doilea este principiul conformităţii. El se poate explica 
astfel: există o similitudine între toate lucrurile din lume, o 
conformitate. Filosofia ermetică exprimă aceasta astfel: „Tot ce 
este sus este la fel cu ceea ce este jos”. De exemplu, există o 
corelaţie între idee, ton, formă, mişcare şi număr. Există o 
armonie şi o corelaţie între diferitele planuri ale vieţii: fizic şi 
spiritual. Tot ce este în cer se găseşte şi pe pământ. „Soluţia 
unei serii de probleme de ordin ştiinţific, filosofic şi spiritual este 
obţinută în acelaşi fel ca în geometrie, căreia trebuie să-i 
cunoaştem principiile de similitudine”. 

Al treilea principiu este cunoscut sub numele de „principiul 
vibratiilor”. Acesta spune că totul este mişcare, că totul 
vibrează. Ştiinţa contemporană edifică totul şi explică toate 
fenomenele cu ajutorul frecvenţei despre care e vorba în acest 


principiu fundamental. În acest fel se determină fenomenele 
următoare: sunetul, căldura, lumina, razele Roentgen, 
emanaţiile radioactive etc. 

Al patrulea este principiul polarizării. Totul în natură este 
polarizat. Şi această activitate sau polarizare este o lege 
fundamentală a naturii. Există principii masculine şi feminine, 
două feluri de sarcini electrice, doi poli magnetici şi o întreagă 
serie de polarizări în natura organică şi anorganică. 

Al cincilea principiu este ritmul. Acest principiu ne vorbeşte 
despre periodicitatea fenomenelor. Anotimpurile au ritmul lor, 
succesiunea zi/noapte este un fenomen ciclic, ritmic, bătăile 
inimii, fluxul şi refluxul mării, la fel. Aproape toate fenomenele 
astronomice sunt ciclice, aşa cum există indicii ale ritmurilor în 
istorie. 

Al şaselea este principiul cauzelor şi consecințelor. Fiecare 
fenomen este provocat de o cauză şi orice cauză, atât în viaţa 
fizică, cât şi în viaţa spirituală, are consecinţe inevitabile. 

Al şaptelea şi ultimul este principiul unicității şi înrudirii. 
Totul în natură este înrudit, provenit din Marele Tot. Când 
căutăm urmele unor fenomene diferite, vom descoperi că ele se 
reunesc toate într-un focar, într-o cauză generatoare, că există o 
legătură între tot ce se petrece în viaţă, atât în cea a fiinţei 
izolate, cât şi în cea a Totului. Aşadar, am putea privi universul 
întreg ca pe un organism infinit de mare. (Aici, termenul „infinit” 
este folosit în sensul de dificil imaginabil şi de o lume şi mai 
greu de determinat de noţiunile şi gândurile noastre.) 
Paneuritmia executată în masivul Rila (jos, unul dintre cele 
şapte lacuri) 


Să ne întoarcem la paneuritmie. Doar vorbind, omul 
execută mişcări. Dacă vom încerca să transformăm un cântec, 
oricare ar fi, în mişcări, vom observa că aceste mişcări exercită 
asupra noastră o oarecare influenţă. Se pare că, cu ajutorul 
acestor mişcări, tonurile şi cuvintele cântecului devin mai vii. 
Aşa s-au născut dansurile. Paneuritmia se bazează pe legea 
corelaţiei dintre idei, cuvinte, muzică şi mişcări. 

Paneuritmia pune omul în contact cu fiinţele mai avansate 
decât el. in al doilea rând, ea trezeşte calităţile şi capacităţile 


latente dintr-o anumită fiinţă. Prin ea devine aptă să perceapă 
forţele vitale de care e plin universul. Ea o face să rezoneze în 
armonie cu aceste forţe. Care sunt ele? Potrivit maestrului, ele 
sunt: binele, dreptatea, raţiunea, armonia, frăţia, libertatea, ca 
şi posibilitatea de a ajunge la lubirea cosmică. 

Intr-o anexă a ediţiei muzicale a paneuritmiei, printre alte 
explicaţii date despre importanţa şi semnificaţia profundă a 
acestor dansuri, găsim un text din care cităm un fragment: 

„De ce exerciţiile paneuritmiei încep în fiecare an la 22 
martie şi de ce paneuritmia este dansată în zori? Răspunsul la 
această întrebare este dat de un citat din cartea În împărăția 
naturii vii. Dimineaţa, când răsare soarele, pământul are o 
polarizare negativă. In acest moment acumulează cel mai mult. 
Acest fapt este de o mare importanţă pentru a aprecia 
semnificaţia răsăririi soarelui. De aceea, la răsăritul soarelui, 
organismul omenesc este cel mai apt să perceapă energia 
solară. Dimineaţa este mai multă prana sau energie vitală decât 
la amiază. Atunci absoarbe organismul mai multe energii 
pozitive. 

Pământul însuşi este mai negativ la începutul primăverii 
decât în celelalte anotimpuri, atunci absoarbe şi acumulează cel 
mai mult. De aceea razele soarelui acţionează într-un mod mai 
curativ primăvara. Cea mai bună perioadă pentru revitalizare 
este 22 martie - 22 iunie. În acest răstimp, omul trebuie să se 
deschidă el însuşi şi să perceapă cu iubire forţa dătătoare de 
viaţă în care este cufundat. 

Acţiunea paneuritmiei asupra omului este enormă şi totală. 
Ea are importanţă pentru dezvoltarea şi metabolismul 
organismului. Mişcările  paneuritmiei nu sunt obositoare, 
deoarece sunt armonioase şi frumoase. În cursul acestor dansuri 
sunt solicitate toate părţile corpului, fără vreo tensiune inutilă. 
Muşchii se dezvoltă, respiraţia şi circulaţia se intensifică, 
sistemul nervos se stabilizează. 

Mişcările paneuritmiei nu sunt întâmplătoare, ci sunt rodul 
unei cunoaşteri a forţelor vitale ale naturii care se trezesc în 
organismul omului”. 

Deoarece mişcările exerciţiilor şi dansurilor paneuritmiei 
sunt însoţite de o muzică specială, pentru fiecare exerciţiu, 
această combinaţie exerciţiu-muzică creează la om o bucurie şi 
o plăcere estetică, ridică tonusul şi creează bună-dispoziţie. 


Când aceste dansuri sunt executate în compania multor 
persoane, efectul este mai mare, te simţi inclus într-un proces 
ritmic ce pare o prelungire a ritmului naturii şi al cosmosului. 

Referitor la efectul dansului asupra omului, în anexa citată 
găsim şi ceea ce urmează: 

„Acţiunea exerciţiilor de paneuritmie este triplă: 

- Ele acumulează în organism forţele constructive ale 
naturii şi cooperează la dezvoltarea sa; aceste forţe sunt 
însufleţitoare; 

- Deoarece sunt în armonie cu ritmul cosmic, mişcările 
paneuritmiei trezesc forţe latente în sufletul omului; 

- Prin intermediul paneuritmiei, trimitem forţe, gânduri şi 
idei în lume, toate continuând să lucreze în sens pozitiv”. 

Este posibil ca unele persoane, ignorând fenomenele 
ascunse ale vieţii universale, să-şi zică: „Care poate fi sensul 
unor astfel de dansuri pentru viaţa Totului?” O astfel de 
întrebare nu s-ar putea pune decât de oameni care trăiesc în 
greşeală şi izolare şi care încă n-au înţeles că tot ce se întâmplă 
în lume se reflectă în întreaga viaţă. În consecinţă, gândurile 
omului, sentimentele şi acţiunile sale umplu un spaţiu raţional, 
numit plan spiritual, care este uneori atât de poluat de 
gândurile, dorinţele şi acţiunile negative ale oamenilor, încât se 
impune cu necesitate o „ozonare”, pentru ca o viaţă ulterioară şi 
o armonie relativă să fie posibile. Ar putea să pară ciudat, dar e 
un fapt dovedit că armonia, iubirea şi gândurile optimiste care 
domnesc într-o familie determină într-un grad înalt starea de 
sănătate a membrilor săi. Puțin mai departe în textul anexei, stă 
scris: 

„Mişcările noastre, chiar când sunt inconştiente, nu sunt 
întâmplătoare. Pentru un bun observator, mişcările noastre spun 
multe lucruri. Mişcările mâinilor, picioarelor, mişcarea 
involuntară pe care o facem ca să ne ducem mâna la cap sau în 
altă parte sunt mişcări cu care ne eliberăm de energia 
acumulată acolo unde este în surplus sau cu care transferăm 
energie acolo unde ea lipseşte. Nu întâmplător, atunci când ne 
doare capul, îl sprijinim cu palma sau, dacă ne dor dinții, o 
punem pe obraz”. 

La fel se întâmplă în cazul unui orator. Prin diversitatea 
mişcărilor, acesta arată intensitatea gândirii sale în diferite părţi 


ale discursului, aşa cum un actor alege, în cursul recitalului, 
gesturi care să fie sincronizate psihologic cu cuvintele. 

„Orice idee, fiecare calitate a sufletului - se poate citi în 
textul ediţiei amintite - corespunde unei anumite mişcări. Există 
mişcări ale binelui, ale carităţii, ale dreptăţii. lubirea are 
mişcările sale curbe. La fel şi frumuseţea. Toate virtuțile au 
mişcările lor. Trebuie să învăţăm asta. Pe această bază este 
construită paneuritmia. Oamenii care au dus o viaţă rea devin 
urâţi, la fel şi gesturile lor. lată de ce este indispensabil să 
includem elemente conştiente în viaţa subconştientă”. 

Semnificaţia paneuritmiei devine evidentă în privinţa a 
ceea ce numim „corelaţia din natură”. Există o corelaţie între 
toate lucrurile. Aceasta este bazată pe unitatea pe care se 
sprijină întreaga viaţă. În sistemul periodic al elementelor 
chimice, după fiecare şapte elemente urmează alte elemente 
care au proprietăţi analoage. La fel stau lucrurile cu spectrul 
luminii sau cu octavele muzicii. Aceeaşi situaţie există şi în cazul 
vibraţiilor electromagnetice. 

Se pot menţiona anumite lucruri din scrierile Sfântului Yves 
d'Alveydre, adunate în lucrarea intitulată Arheometru/. Această 
deviere aparentă ne va arăta felul în care au fost stabilite 
legătura şi raporturile dintre ton, formă şi idee. Potrivit acestui 
ocultist francez, o formă a spaţiului poate fi considerată 
cristalizată, încremenită, sub forma unei muzici. D'Alveydre 
afirmă că măsurile date în Biblie în cartea Exodului, capitolul 25, 
sunt măsurile Tabernacolului. Acestea nu sunt arbitrare şi, în 
ansamblu, formează o simfonie muzicală. Autorul face aceeaşi 
analiză şi trage aceleaşi concluzii în privinţa descrierii Templului 
lui Solomon din cartea lui lezechiel, capitolele 40-43. Sfântul 
Yves d'Alveydre descrie metodele după care putem incorpora o 
formă muzicală într-un edificiu sau într-un ornament. Aceasta ne 
permite să judecăm cât de vastă este sfera influenţei muzicale. 
In plus, autorul pretinde că numeroasele forme ale naturii 
reprezintă muzică cristalizată. 

De aceea se consideră că formele mişcărilor paneuritmiei, 
care se conformează anumitor perioade ale ritmului vieţii 
cosmice, acţionează puternic în sens pozitiv asupra 
organismului şi psihicului omului. 

In concluzie, vom spune că paneuritmia este un dans ale 
cărui forme sunt apte să exprime, prin muzică şi cuvinte, ideile 


noi despre viaţă care formează învăţătura maestrului Frăției 
Luminii şi pe care le poate transmite nu numai individului, ci şi 
vieţii universale. 

Numărul de discipoli din Frăţie creşte, deşi concepţiile 
ştiinţei oculte care confirmă exact concepţiile discipolilor Frăției 
spun că nu devii discipol în Ştiinţa Divină decât atunci când a 
venit timpul când sufletul se trezeşte din somnul său secular. 
Este cazul celui care a trecut deja prin experienţele şi încercările 
vieţii sale anterioare şi prezente şi s-a convins singur, fără să fie 
influenţat de propagandă sau forţat prin violenţă, că această 
cale este singura pentru evoluţia lui, dar şi singura concepţie 
despre lume care suprimă contradicţiile fundamentale ce 
chinuie omenirea. 

Nu există nicio problemă a ştiinţei şi a artei despre care 
maestrul să nu se fi pronunţat şi cu privire la care să nu fi oferit, 
într-o formă uşor de înţeles, preţioase gânduri fundamentale şi 
directive care sunt căi sigure ce duc la adevăruri şi mai sigure. 
Dacă oameni de specialităţi diferite ar începe să caute în sutele 
de volume şi de conferinţe ale sale, ar găsi indicaţii unice, 
fiecare în specialitatea lui. Maestrul vorbea mai ales despre 
medicină, istorie naturală, astronomie, astrologie, pedagogie şi 
muzică. Nu avem posibilitatea să înfăţişăm tot ce l-ar interesa 
pe omul contemporan, avid de lumină în toate privinţele. Dar, ca 
ilustrare, vom oferi aici câteva gânduri şi concepţii de bază ale 
maestrului cu privire la medicină şi sănătate. (Extrase din 
conferinţe.) 


PROBLEMA SĂNĂTĂŢII 


Filosofii monişti afirmă că lumea este una şi unică. Nu 
există mai multe lumi diferite. Totuşi, mii şi milioane de oameni 
vor spune, despre această lume unică pentru noi, lucruri cât se 
poate de contradictorii. Pentru unii, această lume este o povară 
anevoioasă, un nonsens şi o obligaţie dură. Pe alţii, nimeni n-ar 
putea să-i abată de la sentimentul că lumea este ţesută din 
gânduri minunate şi splendide, din impulsuri pure, din înaltă 
înţelepciune, lubire şi Lumină, care sunt suporturile eterne ale 
unei vieţi infinite şi eterne! 

Viaţa noastră se scurge într-un mod minor, sau major? 
Faptul că lumea ne pare întunecată sau luminoasă depinde de 


acele stări pe care le numim boală sau sănătate. 
Deznodământul tuturor conflictelor dramatice sau sociale este 
determinat, până la urmă, de forţele spirituale şi fizice ale 
individului. Sănătatea sau boala, forţa sau infirmitatea, 
progresul sau decăderea, acestea sunt direcţiile fundamentale şi 
decisive din evoluţia fiecărui proces vital. 

Dacă Hristos n-ar fi făcut decât să propovăduiască, fără să 
vindece infirmi, gloria Sa ar fi fost mai mică. Forţa şi măreţia Sa 
constau în metodele pe care le-a oferit oamenilor ca să 
transforme slăbiciunea în forţă, ceea ce înseamnă că stările 
dureroase şi negative sunt transformate în stări pozitive, 
evolutive, salutare. Fiecare rău şi fiecare tulburare din viaţă sunt 
legate de o dizarmonie, în timp ce fiecare bine şi fiecare bucurie 
sunt produsele unei perfecţiuni elaborate. Cei mai mulţi dintre 
noi se lovesc de probleme de medicină şi de sănătate. lată de ce 
concepţiile medicale se elaborează în virtutea experienţelor 
trăite nu numai de cercetători în acest domeniu, ci şi de oameni 
nespecializaţi,  ignoranţi şi învăţaţi, ţărani şi orăşeni, 
meşteşugari şi profesori, pe scurt, oameni de toate categoriile. 

De matematică se ocupă specialişti ca matematicienii; 
fizicienii atomişti se ocupă de domeniul atomic. În schimb, doar 
în medicină găsim nu numai medici specializaţi, ci şi, în plus, 
oameni de cele mai diferite profesii, care dobândesc un renume 
pentru marele număr dintre tratamentele lor care sunt 
încununate de succes. Prin ceea ce am spus, nu avem intenţia 
să subestimăm medicina oficială învățată în universităţi, şi 
aceasta mai ales în domeniul chirurgiei, care face minuni. 
Totuşi, aceste exemple ne arată că, pentru a acţiona în acest 
domeniu pur biologic, nu este de-ajuns să cunoaştem perfect 
anatomia, fiziologia, patologia, precum şi celelalte părţi ale artei 
vindecării, ci mai curând trebuie să avem o percepţie directă, 
fineţe, intuiţie, ca să înţelegem fondul ritmului vital al 
individului. 

Paginile de faţă sunt scrise pentru cei pentru care vederea 
reprezintă ceva în plus decât optica elementară. Vederea lipsită 
de forţă de pătrundere nu va putea să profite de studiul 
problemelor biologice. Vederea care se opreşte şi se fixează 
asupra punctelor materiale ale vieţii nu poate să perceapă nici 
ceea ce este veşnic viu în ea, nici măreţia cosmosului. Aşa cum, 
pentru a înlătura cauzele unor deranjamente în funcţionarea 


unui aparat sau a unei maşini, este indispensabil să dispunem 
de schema sa de construcţie, suprimarea tulburărilor unui 
organism cere cunoaşterea structurii şi a funcţiilor sale. De 
aceea, orice practică medicală se raportează atât la o teorie 
medicală bine determinată, cât şi la concepţiile specifice din 
domeniu. Maestrul spunea că omul este în acelaşi timp un corp 
şi un suflet. In consecinţă, este format dintr-o substanţă 
constituită dintr-o materie grosieră şi totodată fină şi super- 
subtilă. Şi aceste trei părţi componente au relaţii reciproce bine 
determinate şi foarte complexe, dar componenta cea mai 
subtilă domină, pe când celelalte îi sunt subordonate. 

Vom exprima părerea maestrului despre raporturile şi 
legăturile dintre materie, suflet şi spirit printr-o comparaţie. 

Să ne imaginăm că omul ia un mijloc de transport, un 
automobil, un avion sau o ambarcaţiune. Se foloseşte de el, 
călătoreşte. Primul sistem reprezintă o organizare tipic 
materială şi tehnică. Al doilea este intelectual, emoţiile pe care 
le dirijează vehiculul; al treilea este ideea care dirijează raţiunea 
însăşi pentru care este făcută această călătorie. Dacă încercăm 
să percepem până la capăt acest exemplu, fără idei 
preconcepute, vom înţelege că atât fără spiritul, fără raţiunea, 
fără voinţa omului, cât şi fără ideea supremă şi iniţială, vehiculul 
n-ar avea nicio importanţă, nici măcar n-ar exista şi n-ar avea 
niciun sens. Maşina nu se poate construi ea însăşi, singură. Ea 
este un produs al raţiunii, al cunoştinţelor şi al artei oamenilor. 
Este produsul unei inteligenţe. La fel stau lucrurile în cazul 
corpului omenesc şi al tuturor organismelor care sunt produsul 
unei inteligenţe. Corpul omenesc, ca orice organism, este 
produsul unor forţe inteligente creatoare din imensul laborator 
secret al naturii. De aceea, numim evoluţie spre spiritual 
treptele conştiinţei omeneşti care duc la cunoaşterea 
Adevărului. In schimb, numim involuţie spre substanţa grosieră 
sau densă treptele care duc la un sistem mai limitat şi 
subordonat. Cunoaşterea acestei substanţe solide este de o 
importanţă primordială pentru medicină, dat fiind că organismul 
omului, ca şi al oricărei fiinţe vii, este creat de inteligenţă şi de 
factori care dirijează tot în laboratorul raţional şi viu al naturii. 

Maestrul, care cunoştea medicina modernă, avea o 
atitudine pozitivă faţă de o parte dintre metodele medicale ale 
epocii noastre, mai ales în ceea ce priveşte chirurgia. Dar 


acorda prioritate îndeosebi tratamentelor făcute prin mijloace 
naturale. Principiul iniţial este concepţia că procesul curativ nu 
constă înainte de toate în efectul exercitat de un anumit 
medicament fizico-chimic (chimioterapie), ci în posibilitatea de a 
stimula organul respectiv să-şi mărească activitatea, de unde 
decurge o însănătoşire naturală. De la maestru veneau, ca dintr- 
un izvor viu, metode curative naturale utilizând apa, aerul şi 
lumina, exerciţiile respiratorii şi gimnastica, care cuprindeau şi 
paneuritmia, referitor la care am prezentat deja câteva principii 
fundamentale. 

Trebuie ştiut că, în perioada în care în Bulgaria nu existau 
nici măcar noţiuni elementare despre aceste metode de 
terapeutică naturală, când discipolii Frăției ieşeau în zori să facă 
gimnastică la soare, societatea ignorantă considera că era vorba 
despre un cult păgân. Totuşi, în zilele noastre, tot ce era atunci 
subiect de zeflemea şi de ironie se practică în masă. Cei mai în 
vârstă dintre discipolii Frăției îşi amintesc de timpurile trecute, 
atunci când maestrul conducea grupuri de apropiaţi pe Muntele 
Vitoşa şi când pe coastele acelui munte nu se zărea niciun 
turist. În prezent, vedem nenumărați turişti şi mulţi dintre ei 
beau deja apă caldă, care alungă oboseala, fără ca acesta să fie 
considerat „obiceiul ciudat al unor oameni bizari”. 

Maestrul este un izvor deosebit de original de metode 
psiho- terapeutice. Bazându-se pe concepţia că foarte multe 
tulburări îşi au originea în viaţa spirituală a individului, el a oferit 
un număr impresionant de combinaţii de acest fel de 
tratamente. 

Pe una dintre paginile carnetului unuia dintre fraţii noştri, 
citim rândurile pe care le reproducem ca să ilustrăm una dintre 
metodele de tratament ale maestrului. Când spunem „metode”, 
aceasta nu înseamnă că este o terapeutică accesibilă tuturor. A 
oferit metode în cadre mult mai largi, dar prezentăm aici cazul 
unei vindecări pe care maestrul putea să-şi permită s-o 
efectueze când credea de cuviinţă, deoarece „pacientul” o 
merita pentru o întreagă serie de motive. 

„în 1925”, stă scris în notele fratelui nostru, „m-am 
îmbolnăvit de angină pectorală. În 1922, când mi se întâmplase 
să sufăr de dureri de cap oribile pe care nu le putea alunga 
niciun medicament, recursesem la maestru, care m-a eliberat. 
De aceea, am hotărât să recurg tot la el, în ultimă instanţă. 


Deşi bolnav, am reuşit să ajung la maestru, la Sofia, pe 
strada Opalcienska nr. 66. Simţeam junghiuri dureroase în piept 
şi nu puteam sta în picioare. Ghemuit pe un scaun, îl aşteptam. 
Când şi-a făcut apariţia, m-am ridicat cu un mare efort, i-am 
sărutat mâna, apoi m-am ghemuit din nou pe scaun. A dorit să 
ştie ce aveam şi am reuşit, gâfâind şi cu cuvinte întretăiate, să-i 
explic de ce sufeream şi să-l întreb ce trebuia să fac. 

Maestrul stătea în picioare în faţa mea şi, în timp ce mă 
răsuceam de durere, am remarcat că faţa îi părea veselă şi că 
pe buze chiar îi apăruse un zâmbet. Deodată, tot zâmbind, mi-a 
ordonat: 

- Ridică-te! 

Am reuşit să mă ridic şi m-am uitat în ochii lui. 

- Respiră profund, mi-a cerut întinzându-şi spre mine mâna 
dreaptă, îndreptată spre piept, ţinând braţul orizontal, cu palma 
în jos, degetele întinse şi lipite. 

Apoi, s-a apropiat de mine lent şi, când mâna lui a ajuns la 
vreo zece centimetri de pieptul meu, a început să mişte 
degetele de sus în jos. Am simţit că trecea prin mine un fluid 
care, în câteva secunde, a suprimat durerea intolerabilă. Pieptul, 
până atunci contractat de suferinţă, s-a dilatat. Am simţit că 
plămânii îmi erau plini de aer şi că respiram fără nicio 
dificultate. M-am simţit cuprins de un sentiment de uşurare şi de 
bucurie. 

- Mai ai dureri? a întrebat maestrul. 


- O, maestre! Nicio durere, nicio durere! 

Am reuşit cu greu să-i răspund, atât de mare îmi era 
emoția. 

Am plecat sănătos, revitalizat, foarte bucuros. Aveam 
sufletul plin de ceva minunat, uriaş. Nu era doar recunoştinţă. 
Era ceva ce nu puteam să exprim în cuvinte...” 

Vom încheia acest capitol cu câteva pasaje din conferințele 
maestrului despre probleme privind sănătatea. 

„Fiecare boală este consecinţa unor greşeli comise în trecut 
sau în prezent. In epoca noastră, bolile iau amploare, în loc să 
scadă. Până când vor continua? Până când oamenii vor deveni 
conştienţi că trebuie să caute cauzele bolilor lor în ei înşişi şi, 
după ce le vor găsi, să le elimine. Când încălcăm legile Marii 
Naturi raţionale, ne îmbolnăvim. Bolile de stomac şi ale 


sistemului digestiv provin din sentimentele false ale oamenilor, 
în timp ce dizarmonia conştiinţei provoacă boli nervoase. 

Oamenii care se folosesc tot timpul de minciună şi de 
înşelătorie încep să sufere de boli specifice. Stările maladive 
apar în organism în urma unor anxietăţi, unor frământări. Toate 
gândurile rele, sentimentele şi acţiunile rele au repercusiuni 
asupra sănătăţii prin stări maladive. Dacă oamenii ar putea 
suprima din ei teama, ura şi anxietatea, n-ar mai suferi de 
atâtea boli diverse. Stările negative din om creează depuneri şi 
intoxicații în organism. Oamenii care păstrează, acumulate în 
mintea lor, idei învechite şi apără fanatisme sunt afectaţi de o 
slăbiciune considerabilă a memoriei. Indoiala, bănuiala, ca şi 
lipsa de încredere devin frecvent cauza unor tulburări ale 
ficatului. De aceea, este indispensabil ca fiecare să găsească în 
el însuşi forţa să transforme aceste condiţii rele, precum ura, 
invidia, gelozia, neîncrederea, şi să se elibereze de ele ca de 
nişte otrăvuri periculoase, căci, cultivându-le permanent, se 
expune la pericolul bolilor. 

Dacă omul va trăi în mod raţional, va fi sănătos, indiferent 
că e bogat sau sărac. 

Potrivit concepţiilor mele, este sănătos cel care păstrează o 
stare de spirit pozitivă, chiar când există mari dificultăţi; cei care 
îşi pierd buna-dispoziţie cu ocazia dificultăţilor vieţii se 
îmbolnăvesc. 

Curăţenia este fortăreaţa cea mai puternică împotriva 
bolilor. 

Faceţi deseori excursii în munţi. Aceasta vă va ajuta să vă 
scuturaţi de acea inerție ce duce la indolenţă. Nu lăsaţi să 
treacă orele dimineţii, când atmosfera este saturată de energie 
vitală. Luna aprilie şi luna mai au o importanţă deosebită. 

Cel care îşi cruţă energiile este puternic şi ajunge la o 
vârstă avansată. Există regula care spune să acumulăm mai 
mult şi să consumăm mai puţin. In asta se ascunde secretul 
longevităţii. 

Evoluaţi permanent şi înălţaţi-vă spiritual, căci cel care nu 
mai evoluează îmbătrâneşte prematur”. 


O CONVERSAŢIE CU T.P g 
POVESTEA PALATULUI DE GHEATA 


Maestrul era foarte tolerant faţă de toate doctrinele, şcolile 
şi societăţile existente, dar era categoric când trebuia să 
demaşte minciunile inserate pe furiş în dogmele lor şi instaurate 
fie într-un scop interesat, fie în urma unui fanatism obscurantist. 
Odată, când a venit vorba despre literatura şi doctrina teozofice, 
pe care aproape toţi discipolii Frăției le folosiseră datorită 
conformităţii lor cu Adevărurile lui Hermes Trismegistul (care e 
considerat a fi fondatorul ştiinţelor oculte), maestrul nu numai 
că nu a negat importanţa acestei literaturi, ci, în plus, a 
recomandat-o, subliniind totuşi că e indispensabil ca, în 
ocultism, totul să fie transpus pe baza perfecțiunii absolute a 
învăţăturii lui Hristos. Această învăţătură se bazează nu numai 
pe cunoştinţe, despre care se vorbeşte atât de des în ocultism, 
ci şi pe dezvoltarea tuturor virtuţilor, printre care el plasa în 
primul rând Iubirea de Dumnezeu şi lubirea de aproapele nostru. 

In cursul unei conversații pe acest subiect, unul dintre fraţii 
noştri, T.P. din oraşul lambol, i-a vorbit maestrului despre 
impresiile pe care i le-a lăsat cartea Crezul creştin scrisă de 
Leadbeater şi îndeosebi despre pasajul în care acesta relatează 
că, în momentul în care sfinţea pâinea şi vinul Euharistiei, L-ar fi 
văzut pe Hristos ieşind din potir. (Trebuie să precizăm că 
Leadbeater era nu numai teozof, ci şi episcop al Bisericii 
Anglicane.) 

Maestrul a rămas tăcut câteva clipe, apoi, cu o voce 
serioasă, dar blândă, i-a spus: 

- În fiecare primăvară, îl văd pe Hristos ieşind din potirele 
florilor de pe pământ şi din copaci. Dacă Leadbeater nu-L vede 
pe Hristos ieşind decât din potirul Sfintei Taine, e puţin. 

Aceste cuvinte ale maestrului conţin diapazonul pe care îşi 
aşază concepţiile despre lume şi viaţă. Aşa îl vede şi îl înţelege 
el pe Hristos. Pentru el, Hristos este reincarnarea Duhului 
Universal care participă nu numai la viaţa omului, ci şi a întregii 
naturi. Pentru maestru, Hristos este manifestarea completă şi 
universală a lui Dumnezeu în toate domeniile Creaţiei. 

Pentru toţi discipolii maestrului şi pentru cei care îl vizitau, 
era clar că încântarea pe care maestrul o trezea în sufletul 
interlocutorului provenea direct din prezenţa lui. Acea încântare 
se revărsa ca un fluid, ca un torent invizibil de forţe şi de 
certitudine care vindecă omul de indispoziţiile sale şi îl ajută să 
depăşească greutăţile şi contradicţiile. Acest torent acţionează 


asemenea câmpurilor de forţă. Cufundat în această influenţă, 
omul dobândeşte siguranţa că, în vastul ocean agitat în care 
domneşte îndoiala şi în care cuvintele omului nu sunt de cele 
mai multe ori decât un paravan, în spatele căruia se ascunde 
înşelătoria, în faţa lui se află un om căruia i se poate spune totul 
şi care ştie să ne dezvăluie, în cuvinte uşor de înţeles, adevăruri 
verificate de mai bine de o mie de ori. 

Cu maestrul se putea vorbi foarte uşor şi fără cea mai mică 
jenă chiar despre evenimentele cele mai obişnuite ale vieţii. 
Felul în care putea să tragă o lecţie înţeleaptă din lucrurile cele 
mai banale ale vieţii de zi cu zi şi să i-o sugereze interlocutorului 
prin maxime spontan enunțate era întotdeauna foarte interesant 
şi util. 

Acelaşi frate T.P. povestea următoarele: 

În 1925, la Sofia a sosit un număr mare de emigranţi ruşi. O 
întreagă serie de motive politice şi personale îi constrânseseră 
pe acei oameni să caute ospitalitatea Bulgariei. Unul dintre acei 
emigranţi s-a instalat într-o locuinţă din acelaşi imobil în care 
locuia atunci T.P. În principiu, bulgarul este ospitalier şi, dacă nu 
întotdeauna, cel puţin în anumite cazuri a dat dovadă de multă 
încredere în cei cu care se împrietenea. Cu ruşii, pe care îi 
consideră apropiaţi şi din aceeaşi familie etnică, este deseori 
foarte deschis şi în mod special încrezător. Astfel, între prietenul 
şi fratele nostru şi acel emigrant s-a născut o prietenie foarte 
cordială. 

Într-o zi, rusul l-a rugat pe T.P. să-i găsească 10.000 de 
leva, căci avea intenţia şi o posibilitate sigură de a deschide un 
restaurant. La început, fratele nostru a reflectat îndelung, apoi i- 
a fost milă şi, după ce a primit asigurări insistente că banii lui nu 
vor fi pierduţi, a împrumutat 10.000 de leva din acea perioadă, 
sumă pentru care a semnat poliţe. Rusul Konstantinovici a 
deschis într-adevăr un restaurant şi a început să câştige bine. 
Acel restaurant ajunsese să fie foarte frecventat. Konstantinovici 
a angajat o formaţie de cântăreţi la balalaică ce atrăgea 
clientela. Foarte repede, umilul emigrant a început să-şi dea 
aere de stăpân. Fratele nostru l-a rugat pe noul lui prieten de 
mai multe ori să-i dea din bani, ca să-şi poată achita datoria, dar 
acesta i-a răspuns de fiecare dată că nu putea să se lipsească 
de acea sumă. Trebuia să-şi extindă restaurantul. 


S-a întâmplat ca T.P. să fie nevoit să lipsească un timp din 
oraş şi, la întoarcere, a avut parte de o mare surpriză: 
Konstantinovici dispăruse din Sofia. După ce-şi abandonase 
restaurantul, părăsise ţara! Şi fratele nostru a fost nevoit să 
plătească toţi banii împrumutaţi. 

Într-o zi, fratele T.P. l-a văzut pe maestru pe pajiştea de la 
Izgrev şi a simţit nevoia să-i destăinuie păţania sa şi marea 
decepţie pe care o trăise. S-a îndreptat spre el şi, mai înainte de 
a începe să-i povestească ce i se întâmplase, maestrul l-a primit 
zicându-i cu insistenţă, dar cu faţa luminată de un zâmbet plin 
de blândeţe: 

- Nu-i este permis unui discipol din Şcoala spirituală să facă 
comerţ, indiferent sub ce formă. 

După acest avertisment, a enunțat: 

- Nu oferi festinuri lupilor! Nu face înţelegeri cu vulpea! Nu 
te împrieteni cu urşii! Nu intra în competiţie cu leii! Nu te juca 
cu şarpele! 

Apoi a zâmbit, a făcut un gest cu mâna şi s-a îndepărtat. 

După acea conversaţie, fratele nostru, deşi păcălit, a simţit 
o mare linişte. Nu se ştie cum, dar, din acel moment, a început 
să i se pară că acei 10.000 de leva nu erau o sumă chiar atât de 
mare pierdută, în comparaţie cu frumoasa lecţie pe care o 
primise prin sentinţele originale rostite cu acea ocazie. 

Fratele T.P. s-a gândit şi a înţeles că lupii, vulpile, urşii şi 
toate celelalte animale, cu calităţile lor proprii, trăiesc în om ca 
trăsături specifice şi părţi integrante ale caracterului său. 
Atunci, şi-a amintit cuvintele rostite de maestru într-o 
conferinţă: „Pe pământ se nasc patru feluri de suflete: sufletele 
angelice, omeneşti, animalice şi satanice. Fiţi atenţi cu cine 


aveţi de-a face”. 
x 


x ë * 


Fiecare persoană care avusese o conversație cu maestrul 
era convinsă că avea de-a face cu un reprezentant al unei lumi 
superioare în care nu exista înşelăciune. Fiecare primea 
confirmarea sau un avertisment că un gând, un sentiment sau o 
acțiune eronată provocau obligatoriu o decepţie, şi asta 
devenea cât se poate de evident, fără nici cea mai mică 
îndoială. O astfel de acțiune nu putea să fie exercitată decât de 
înţelepciunea emanată din cuvintele „bunăvoinţă” şi „putere”. 


Atitudinea discipolului faţă de maestrul lui, influenţa tăcută 
exercitată asupra lui sunt de o natură atât de iraţională încât nu 
se pretează la un examen şi nu pot fi tratate ca acele lucruri din 
viaţa de zi cu zi care nu cer dovezi evidente şi banale. 

Un singur contact cu maestrul era de-ajuns ca să înţelegi că 
nu era o persoană obişnuită. Discipolii resimţeau asta cel mai 
puternic, în timp ce aceia care nu erau iniţiaţi în cunoştinţele 
spirituale simțeau că avea în el ceva extraordinar, ca un farmec 
specific naturii sale. 

Inţelegându-l astfel - ca pe un om având o viaţă spirituală 
puternică şi inepuizabilă şi cunoscând perfect toate stările 
omeneşti -, pictorul Boris Gheorghiev l-a pictat cu ochii închişi, 
concentrat în sinea lui, radiind o lumină interioară. 

Chiar şi persoanelor cu o sensibilitate scăzută, maestrul le 
apărea ca o lumină ce le permitea să citească scrierea dificilă a 
vieţii. In schimb, vizitatorii care veneau la el „cu uşile şi 
ferestrele închise”, cu intenţia de a observa ca să poată scrie 
vreo absurditate în „presa tânără”, simțeau cum se închidea în 
el şi se transforma într-o oglindă în care îşi vedeau propriul 
neant spiritual. 

Dacă e necesar să amintim câteva trăsături caracteristice 
ale înfăţişării sale, se poate spune că maestrul era de statură 
mijlocie. Avea corpul dezvoltat armonios şi dădea impresia să 
corespundă regulii de aur a geometriei vii. Stătea întotdeauna 
foarte drept. Mersul îi era întotdeauna ponderat, elegant şi 
frumos; gesturile îi erau armonioase şi elegante. Maestrul, 
căruia îi albiseră părul şi barba, dădea impresia unui om care îşi 
păstra tinereţea. A avut acest aspect până la sfârşitul vieţii. 

Maestrul Beinsa Douno avea o privire blândă, călduroasă, 
care emoţiona sufletul. Lumina din ochii săi pătrundea profund 
în interlocutor. Acea lumină aducea pace şi linişte. Totuşi, în 
conferințele sale, când aborda subiecte despre minciuna şi 
perfidia din viaţa noastră din prezent sau evoca cuvinte 
hulitoare contra a ceea ce este sublim şi sfânt în Creaţie, atunci 
lumina blândă care emana din privirea lui se transforma în 
fulgere ieşite din norii nobilei mânii divine. 

Maestrul cunoştea toate profunzimile sufletului omenesc. 
Ştia imediat la ce nivel ajunsese cel care venea la el şi acţiona 
în conformitate cu cele pe care le văzuseră ochii săi spirituali, 


fără a aduce atingere libertăţii acelei persoane şi fără a proiecta 
asupra ei umbra autorităţii sale. 

Punând întotdeauna în practică poruncile lui Hristos, care 
zisese: „N-am venit pentru cei drepţi, ci ca să le cer păcătoşilor 
să se căiască”, maestrul le acorda mai multă atenţie celor care, 
încurcaţi în mirajele păcatului cu numeroase fațete, încercau să 
se elibereze. Pentru el, totul în această viaţă era o porţiune mai 
mică sau mai mare a evoluţiei; maestrul avea darul de a lămuri 
şi de a explica cu înţelepciune toate lucrurile care păreau nu 
foarte importante. El putea să facă asta, căci, deşi în exterior 
părea un om obişnuit, trăia în regiuni inaccesibile pentru 
neiniţiaţi şi de aceea previziunile, sfaturile, deciziile şi acţiunile 
sale ni se păreau deseori surprinzătoare. Abia mai târziu, după 
ce evenimentele îi confirmau spusele, înţelegeam mai bine 
despre ce fusese vorba. 

Maestrul avea acces liber la lumi străine persoanelor 
obişnuite şi de aceea putea să cunoască trecutul, prezentul şi 
viitorul unor indivizi, dar şi ale unor popoare întregi. Ştia ce 
lucruri erau karmic inevitabile şi care puteau să fie înlăturate. 
Din cauza unui avertisment pe care i-l trimisese regelui 
Ferdinand al Bulgariei, prin intermediul unor personalităţi 
apropiate de Curtea regală (cum că, în Primul Război Mondial, 
intrarea în război a Bulgariei va aduce o catastrofa), maestrul a 
fost întemnițat în oraşul Varna. Mai târziu, evenimentele au 
dovedit cu claritate că avusese dreptate. 

Ca să precizăm trăsăturile spirituale ale maestrului, vom 
adăuga alte cuvinte pe care le-a rostit ca răspuns: 

„Unii dintre prietenii mei vor să vadă în mine manifestările 
lui Hristos. Nu, nu e corect. Nu-L veţi găsi pe Hristos decât în 
învăţătura Sa. Dacă vreţi să ştiţi cine sunt, vă voi răspunde că 
sunt fratele dintre cei mai mici din împărăţia lui Dumnezeu. Eu, 
cel mai mic, vreau să împlinesc vrerea lui Dumnezeu, să-l 
sfinţesc numele şi să-l mulţumesc cu toată recunoştinţa mea. 

Celor dintre voi care cunosc adevărul ştiinţelor oculte le voi 
spune că este caracteristic pentru epoca noastră că intrăm sub 
influenţa Vărsătorului. Energiile specifice acestui semn zodiacal 
sunt îndreptate spre planeta noastră ca să creeze aici o cultură 
nouă. Oricât de conservatori ar putea să fie oamenii care 
încearcă să împiedice venirea acestor valuri revoluţionare, 
eforturile lor vor rămâne sterile. Planul cosmic este mai presus 


de toate planurile omeneşti şi eforturile de păstrare a vechii 
ordini a lucrurilor vor părea ridicole. Oricât de severe, categorice 
şi amenințătoare sunt legile şi sancţiunile susținătorilor fanatici 
ai regimurilor politice, pe nesimţite, încet, dar cu putere 
interioară, noul va pune stăpânire pe mintea şi pe voinţa 
oamenilor. Peste tot, în gândirea filosofică, în ştiinţe, în 
literatură, ca şi în toate artele, se percep elementele unei noi 
concepţii despre lume şi aceasta vine din interior, ca o vizită. 
Vechile concepţii sunt inapte şi absurde faţă de paşii gigantici 
făcuţi de ştiinţă şi de noua sensibilitate a unor indivizi din tânăra 
generaţie. Adevăruri care erau considerate până acum naivităţi 
sau absurdităţi capătă deja aspectul unei realităţi, în timp ce 
însuşi cuvântul realitate, pe nesimţite, dar rapid, îşi extinde 
limitele”. 

Omenirea pare saturată de explicaţii ale vieţii lipsite de 
fundament, ajustate în mod artificial, care au apărut de mai bine 
de un secol, timp în care gândirea omului care avansa trebuia 
să lupte contra superstiţiilor şi fanatismului Evului Mediu. 
Tocmai pentru acel timp a fost creată doctrina materialistă, care 
şi-a trăit deja traiul şi este cu totul inaptă în faţa nevoilor epocii 
noi. 

Apărătorii perseverenţi a ceea ce este vechi, fie ei 
dogmatici religioşi sau atei, luptă ca să nu-şi părăsească 
poziţiile, deoarece ştiu că noul care vine nu numai că le va aerisi 
grota, ci le va şi spulbera filosofia. Ei seamănă cu acei suverani 
despre care ne vorbea maestrul. Ca să ilustrăm mai bine felul 
metaforic şi plin de veracitate al cuvintelor sale, considerăm că 
este potrivit să cităm aici povestea „Regelui ghețarilor”, pe care 
ne-a istorisit-o în cursul unei conversații improvizate. 

A fost odată un suveran bogat şi puternic, dar foarte 
capricios. Era o iarnă grea şi pământul se acoperise cu blocuri 
enorme de gheaţă. Acest amator de ghețari a poruncit să vină 
slujitorii şi le-a cerut să-i găsească cel mai bun meşteşugar ca 
să-i construiască un palat minunat din gheaţă. Acel suveran 
nemilos credea că acea iarnă, atât de aspră, nu va mai pleca 
niciodată. Sfetnicii săi, mai cu judecată, au fost foarte surprinşi. 
Dar nimeni n-a îndrăznit să-i spună că un palat aşa cum şi-l 
dorea el nu putea să dureze mult timp. Au adus deci cei mai 
renumiţi meşteri din ţară şi l-au ales dintre ei pe cel mai bun. Nu 
se putea face altfel. Muncitorii, la ordinele constructorului-şef, 


au început să taie blocurile de gheaţă şi să le aranjeze aşa cum 
li se spunea. 

N-a trecut mult şi în centrul imperiului tiranului a fost ridicat 
un palat imens şi minunat. Rece şi ameninţător, el atrăgea 
atenţia oamenilor, mai ales a celor înclinați spre ură. Din toate 
părţile, soarele palid al iernii îl făcea să strălucească cu reflexe 
albastre-verzui, dar nu-i putea schimba falsa splendoare. Luna, 
în nopţile senine, crea spectacole feerice cu lumina ei 
fosforescentă. 

- Ce splendoare! Ce splendoare! spuneau oamenii privind 
turnurile şi arcadele, tivite cu ghirlande de gheaţă, care se 
înălţau spre cerul îngheţat. 

Dar n-a durat mult. Într-o zi, norii pufoşi care acopereau 
cerul s-au risipit. Lumina a strălucit şi în grădinile tiranului a 
început să cânte mierla. Deodată, au prins să bată vânturi calde. 
Atunci, splendidul edificiu de gheaţă a început să se deformeze 
şi să-şi piardă din frumuseţe. 

- Aduceţi lanţuri şi frânghii ca să-mi consolidaţi palatul! 
striga tiranul, furios la culme. 

Şi sutele de muncitori au început să consolideze bolțile, 
coloanele şi turnurile. 

Totuşi, se apropia primăvara. Noapte de noapte, vântul din 
sud bătea din ce în ce mai tare şi în fiecare dimineaţă soseau 
noi stoluri de păsări şi peste tot răsunau trilurile lor vesele. 
Edificiul de gheaţă devenea de la o zi la alta mai jalnic şi se lăsa 
în jos într-un mod ameninţător. Suveranul răcnea, ameninţa, 
pedepsea în neştire muncitorii pentru că nu reuşeau să-i salveze 
palatul iubit, dar asta nu schimba nimic. 

Într-o noapte, căldura plăcută a primăverii a ajuns deasupra 
întunecatului imperiu şi palatul de gheaţă s-a prăbuşit cu un 
zgomot îngrozitor. Vacarmul i-a trezit pe oameni din somn. 

A doua zi, printre ruinele hidoase, în mijlocul frânghiilor şi 
lanțurilor, susura apa unui pârâu care se avânta vesel la vale, 
sub soarele care îi surâdea cu mărinimie. 


VENIREA PE PĂMÂNT A MAEŞTRILOR 
În cursul fiecărui ciclu bine determinat de timp, care 


durează câteva secole, pe Pământul nostru se incarnează un 
maestru, a cărui misiune este să arate calea adevărată celor 


care o caută, celor care au ieşit deja din visul seducător al 
iluziilor. Acest maestru îşi găseşte discipolii, lucrează împreună 
cu ei, acţionează asupra poporului în mijlocul căruia a venit, 
lăsând o urmă scânteietoare: o nouă schimbare a evoluţiei 
eterne. 

Maestrul Frăției Luminii din Bulgaria este unul dintre aceşti 
trimişi ai Cerului şi care, într-un mod îndrăzneţ şi categoric, 
spune adevărul despre viaţa epocii contemporane lui şi arată 
modalitatea ieşirii din criza secolului nostru şi a celui viitor. 

Printre alte lucruri, un astfel de maestru reprezintă un 
„transformator” care schimbă acumulările de gânduri şi de 
sentimente negative din atmosferă în gânduri luminoase, 
optimiste şi pline de speranţă. 

Dacă n-ar efectua acest proces alchimic în tăcere şi cu 
atâta iubire, din sufletul omenesc ar dispărea treptat tot ce e 
sfânt şi viaţa ar începe să semene cu o ruină spirituală. In 
atmosfera spirituală astfel ozonată, reînsufleţită, se manifestă 
forţele pozitive, evolutive şi creatoare ale unui popor. De aceea, 
oricât ar putea să pară de absurd, odată cu venirea unui astfel 
de maestru începe „o cultură nouă”. 

Maestrul Frăției Luminii din Bulgaria, Beinsa Douno, 
marchează cu venirea lui pe Pământ un jalon pe calea evolutivă 
şi este precursorul Culturii lubirii. 


DESPRE IMAGINEA SPIRITUALĂ A MAESTRULUI 


Învățătura Frăției Luminii are propriile trăsături specifice 
dintre diferitele variante ale Ştiinţei Divine. Am mai vorbit 
despre asta. Ea constă în faptul că maestrul a pus bazele care 
permit ajungerea la înalta cunoaştere a lui Dumnezeu, a Creaţiei 
şi a Vieţii, pe temeiul principiului că Hristos înlocuieşte în multe 
locuri cuvântul Aum, al filosofici lui Hermes Trismegistul, cu 
vorba /ubire. Totuşi, dacă ar trebui să înfăţişăm în linii generale 
principiile şi postulatele fundamentale ale învăţăturii Frăției, 
trebuie să convenim că, în liniile lor generale, nu se deosebesc 
de învăţătura Ştiinţei Ermetice, care a dat naştere unor variante 
precum Şcoala lui Pitagora şi ludaismul, ce reprezintă cea mai 
puternică fortăreață a monoteismului, precum şi doctrinele 
ariene din Orient, care îşi găsesc exprimarea cea mai puternică 
în vechea filosofie hindusă. 


În ştiinţa ocultă, există trei postulate de bază, numite legi 
fundamentale, care suprimă toate contradicţiile din liniile 
generale ale vieţii omeneşti. Acestea sunt: legea evoluţiei, legea 
cauzelor şi consecinţelor (karma) şi legea reincarnării sufletului. 

Pentru a oferi o imagine mai clară a acestei unităţi de 
concepţie dintre legile fundamentale ale doctrinei teozofice şi 
celei a Frăției Luminii, vom reproduce aici un scurt extras dintr-o 
conversaţie cu maestrul, în care este vorba despre esența 
Egoului. 

Unul dintre cei care veneau la lzgrev i s-a adresat 
maestrului şi i-a povestit următoarele: 

- Acum o săptămână, după dejun, m-am culcat să-mi fac 
siesta. Înainte să adorm, pe jumătate aţipit, am înţeles că mă 
aflam în picioare într-o cameră şi-mi priveam corpul pe pat. Am 
observat că eram mai mare decât corpul meu şi cineva care se 
găsea în spatele meu, dar pe care nu-l vedeam, mi-a zis: „Tu 
eşti acolo”. Atunci, l-am întrebat: „Dacă eu sunt acolo, cel care 
îmi priveşte corpul cine e, dacă nu sunt eu?”. Am simţit o 
tulburare. Cel din spatele meu mi-a zis: „îţi voi arăta cine eşti”. 
După ce-a spus asta, m-a dus spre corpul meu, în care m-am 
cufundat, şi apoi m-am trezit de-a binelea. 

- Cel care privea este cel real, a răspuns maestrul. Cel aflat 
pe pat era habitaclul lui provizoriu. Dublura, care se afla în afara 
corpului, are şi ea ochi, nas, gură şi urechi. Acea dublură se afla 
în cameră, iar pe pat era culcat corpul tău. Dacă o persoană 
experimentată în astfel de lucruri ar pune o bucăţică de zahăr în 
gura dublurii, cel aflat pe pat ar zice: „E zahăr”. S-au făcut multe 
experienţe de acest gen. 

- Ce va rămâne din noi după moarte? a întrebat vizitatorul. 

- Când vei ieşi din corpul tău, vei avea altul invizibil - un 
corp transparent pentru vederea celor de pe pământ -, în care 
va sta conştiinţa. 

Ca să scurtăm această conversaţie, vom adăuga că 
maestrul a continuat să vorbească despre corpul omenesc 
astfel: 

„Omul are un corp fizic, o dublură eterică, un corp astral, şi, 
în sfârşit, un corp divin”. 

Aceasta corespunde cu descrierea omului făcută de Swami 
Vivekananda, conform căreia fiinţa omenească are un corp 


astral şi un corp cauzal. Diferenţa constă în faptul că filosofia 
yoghină este bazată pe hinduism, în timp ce învăţătura Frăției 
urmează învăţătura lui Hristos. 

După ce a terminat conversaţia cu vizitatorul, maestrul a 
continuat: 

- Dacă trăiţi după legile lui Dumnezeu, căile vă vor fi 
deschise. Dar, dacă faceţi greşeli, firesc că vor apărea dificultăţi. 
În lume, există două feluri de ordine, cea veche, a omului, şi 
ordinea divină. 

- Cum vom ajunge să dobândim calităţile necesare ca să 
trăim în ordinea nouă, ordinea divină? a întrebat unul dintre cei 
care asistau la conversaţie. 

-În acelaşi fel în care violonistul reuşeşte să-şi 
dobândească virtuozitatea, a răspuns maestrul. Făcând exerciţii 
şi apropiindu-se treptat de ce a fost stabilit ca ideal. 


„TESTAMENTUL RAZELOR COLORATE” 
(POLICROMIILE) 


Există documente şi semne care, deşi îndeajuns de voalate 
de remarcabila modestie şi discreţie a maestrului, marchează şi 
dezvăluie momente importante din activitatea sa spirituală. 

Discipoli din Frăția Luminii, care au urmărit opera 
maestrului în aspectele ei cele mai diverse, indică anul 1897 ca 
o etapă extrem de importantă a căii sale pământeşti. Am vorbit 
deja despre acest an, dat fiind că, alături de alte momente 
importante ale conştientizării misiunii sale spirituale, maestrul a 
publicat atunci, într-un număr limitat de exemplare, cartea 
intitulată Testamentul razelor colorate (Policromiile). 

Lectura acestei cărţi arată cu claritate cu câtă grijă şi 
profunzime a lucrat maestrul pe textele întregii Biblii, verificând 
veridicitatea multora dintre ele şi clasificându-le astfel » 

Încât să le facă adecvate şi să le includă în ordinea razelor 
colorate. Din cuvintele profeților din Biblie, el a reuşit să ia 
impulsurile creatoare ale Creaţiei, dat fiind că Sfintele Scripturi 
sunt doar o ilustrare verbală a impulsurilor ritmice ale evoluţiei 
omului şi a Totului, dăruite omenirii de Sublimul Duh Universal. 
Astfel, prin pătrunderea sa spirituală în Verbul Vieţii Vii, 
maestrul a perceput procesul sublim care a convertit neantul în 
Creaţie. 


În privinţa lui Hristos, omenirea nu cunoaşte documente 
mai serioase şi mai autentice decât cele patru Evanghelii şi, mai 
târziu, Epistolele apostolilor. Exact pe această comoară au fost 
clădite (volumul nefiind dintre cele mai mari) cultura (deşi nu pe 
deplin aplicată, din cauza grandorii sale interioare) şi civilizaţia 
creştinismului. 

Asemenea apostolilor (în urmă cu aproape douăzeci de 
secole) care au transmis imaginea lui Hristos cu o inspiraţie 
supraterestră, nu rareori discipolii Frăției (care au tras 
învăţăminte) răspândesc după posibilităţi cuvintele maestrului 
care dezvoltă învăţătura lui Hristos în cadre nelimitate, ca să 
devină o cunoaştere actuală a omului, a naturii şi a lui 
Dumnezeu. 


MANIFESTĂRI EXTRAORDINARE 


Am menţionat de mai multe ori în aceste pagini marea şi 
înţeleaptă modestie cu care maestrul evita să arate şi să facă 
tot ce era în stare. Din marea şi bogata sa entitate, n-a 
manifestat decât ceea ce noi, discipolii lui, eram în stare să 
înţelegem şi să aplicăm. 

Totuşi, în pofida reţinerii sale, s-au petrecut unele lucruri 
care nu puteau să scape ochilor atât de numeroşi ai discipolilor. 
să menţionăm aici un caz ciudat, deşi aparent simplu. 

Cu mulţi ani în urmă, una dintre surori, care a devenit mai 
târziu colaboratoarea unui institut superior, a venit din oraşul 
Târnovo, s-a prezentat la maestru şi l-a anunţat cu bucurie că-si 
terminase studiile secundare şi că nu-i mai rămânea decât să se 
prezinte la un examen de limbă şi literatură bulgară. Venise la 
maestru sâmbăta şi i-a spus că trebuia să se întoarcă la Târnovo 
a doua zi, duminică, dat fiind că examenul trebuia să aibă loc 
luni. Maestrul a ascultat-o cu seninătate şi i-a spus că nu era 
necesar să plece duminică şi că putea să mai stea o zi cu ai ei. 

- Dar, maestre, cum aş putea să rămân duminică, dacă 
examenul începe devreme, luni dimineaţă la ora opt? Dacă nu 
mă prezint, voi pierde un an şcolar! 

- Poţi să-ţi petreci şi ziua de mâine cu ai tăi, a adăugat 
maestrul şi şi-a văzut mai departe de treabă. 

Sufletul tinerei s-a umplut de sentimente contradictorii şi 
de îngrijorare. Cum să rămână? Nu va rata examenul? Pe deo 


parte, voia să urmeze recomandările maestrului şi, pe de altă 
parte, era chinuită de gândul că ar pierde un an întreg, din 
cauza unei singure materii, şi, în plus, s-ar lăsa întrecută de 
colegii ei. Până la urmă, ataşamentul şi credinţa pe care le avea 
faţă de maestru au fost mai puternice şi a rămas la Sofia. 

Când a ajuns luni la Târnovo, întrebându-se cum va reuşi să 
obţină să fie examinată prin excepţie, a fost anunţată că 
examenul fusese anulat din cauza unei nereguli oarecare. 

Abia atunci sora a înţeles motivul pentru care maestrul i-a 
recomandat atât de calm să nu se grăbească să călătorească 
duminică. 

Conştiinţa celui care trăieşte în lumi cu alte dimensiuni, 
acolo unde trecutul, prezentul şi viitorul formează un tot şi 
fuzionează, are o altă esenţă, mult mai vastă. 


PAGINI DIN JURNALUL INTIM AL SURORII E.J. 


În această lume, se găsesc întotdeauna şi peste tot oameni 
care trăiesc într-o permanentă anxietate din cauza problemei 
nemuririi sufletului, rămasă încă fără rezolvare. Există şi oameni 
a căror dezvoltare este destul de înapoiată. Ei îşi trăiesc 
existenţa biologică şi, chiar dacă au o oarecare cultură, n-au 
ajuns încă la problema arzătoare a morţii şi a nemuririi. Pentru 
aceşti oameni, zilele se succed calme şi liniştite, fără vreun 
conflict. Bineînţeles, viaţa le pune în faţă tot felul de probleme, 
dar ei le găsesc soluţii după metodele convenţionale aflate la 
dispoziţia lor şi în funcţie de cerinţele propriilor interese. 

Alţi oameni duc o viaţă mai grea, căci în adâncul conştiinţei 
lor s-a trezit un foc neliniştit, care pâlpâie, le arde din când în 
când sufletul şi le ţine gândurile treze şi mintea încordată. Nu le 
place că totul pare o mare absurditate, deoarece vine o zi în 
care bogăţiile, ca şi gloria şi viaţa întreagă se năruie în faţa 
morţii. Unii dintre ei, ale căror forţe de rezistenţă sunt mai 
slabe, se prăbuşesc mai repede, pierd orice speranţă şi-şi 
sfârşesc cu tristeţe viaţa. 

A treia categorie de fiinţe gânditoare, cu o natură mai 
activă, devin suflete îngrijorate, care caută veşnic, dar cu 
perseverenţă, în dorinţa lor de a atinge un punct pe planul lor 
mental şi emoţional în care ezitarea lor să ia sfârşit şi să ajungă 


la o pace relativă faţă de întrebarea pusă de Hamlet: „A fi sau a 
nu fi?”. 

Jurnalele intime şi notele autobiografice ale unor fraţi şi 
surori - discipoli ai maestrului - permit să se distingă cu claritate 
aceşti oameni care fac parte din a treia categorie şi care în 
căutarea lor neliniştită n-au găsit pacea decât în momentul în 
care l-au întâlnit pe maestru. Dar atunci au luat sfârşit toate 
contradicţiile care îi chinuiau. Bineînţeles, karma lor rămânea 
aceeaşi, căci, odată ce legile echilibrului universal au fost 
încălcate, acest echilibru trebuie să fie restabilit. Dar întrebarea 
„a fi sau a nu fi” persistă. 

Să aruncăm o privire în jurnalul intim al unei surori de la 
Târnovo şi să ne oprim asupra unor lucruri scrise aici. 

În perioada în care îşi începea studiile secundare, ea era 
deja urmărită cu o forţă fatală de întrebări privind existenţa lui 
Dumnezeu şi a altor lumi în afară de a noastră. In epoca aceea, 
la liceu existau ore de educaţie religioasă şi elevii erau duşi în 
fiecare duminică la biserică. Ritualul şi solemnitatea religioasă a 
cultului ortodox trezeau în ea un sentiment de venerație; totuşi, 
întrebarea fundamentală rămânea fără răspuns. Considera că 
nu era îndeajuns să aprinzi o mică lumânare, care avea să se 
stingă după câteva minute. Ce sens să aibă acest act în faţa 
acelei Fiinţe supreme? Nu putea să găsească răspuns la această 
întrebare, mai ales că preoţii nu erau nici ei în stare să-i ofere o 
credinţă sigură. 

Într-o zi, sora EJ. l-a întrebat pe profesorul de psihologie 
dacă sufletul omului este nemuritor. Profesorul a bătut-o uşor pe 
umăr şi, zâmbind mirat, i-a răspuns: „Copila mea, până astăzi, 
niciun filosof n-a reuşit să determine ce este sufletul”. 

Începând din acea zi, tânăra nu şi-a mai pus întrebări. 

Trăind astfel cu această enigmă nerezolvată, ea şi-a 
terminat studiile secundare în 1896 şi şi-a luat rămas-bun de la 
prieteni, ca şi de la frumoasele zile de şcoală. După câţiva ani, a 
ajuns institutoare în oraşul Gabrovo. Doi ani mai târziu, s-a 
căsătorit. 

Maestrul a venit la Târnovo în 1905. A ţinut acolo câteva 
conferinţe despre frenologie. În sala înţesată de lume de la Casa 
de Cultură, maestrul, cu ajutorul unor scheme, dovedea justeţea 
ştiinţelor oculte, arătând într-un mod convingător că nici 
structura corpului omenesc, nici cea a craniului nu sunt deloc 


arbitrare, ci depind de trecutul generaţiilor din care provine 
omul studiat. La fel stau lucrurile şi cu structura sa psihică, cu 
gândurile şi înclinațiile sale. Şi invers: morfologia corpului fizic - 
înainte de orice, capul şi expresia feţei - oferă indicaţii despre 
trăsăturile fundamentale şi tendinţele individului. Această 
corelaţie între individul „exterior” şi individul „interior” a făcut o 
impresie puternică asupra sufletului sensibil şi încă nemulţumit 
al surorii E.J. Ea a văzut în acea conferinţă despre frenologie un 
început de răspuns la întrebarea care o tulbura atât de mult. 

Maestrul a făcut la Târnovo o serie de măsurători 
frenologice care constituie o perioadă interesantă şi activă din 
opera sa despre studiul trăsăturilor specifice ale poporului 
bulgar în sânul căruia venise să lucreze. 

De la prima conferinţă, sora E.J. a simţit dorinţa de a-i 
mulţumi maestrului pentru felul în care îi luminase conştiinţa. 
Chiar dacă acea conferinţă nu-i deschisese uşa spre lumea 
extraordinară unde o aştepta probabil răspunsul la întrebarea ce 
o tulbura, cel puţin o întredeschisese... 

Câteva luni mai târziu, maestrul a revenit la Târnovo. 
Atunci, sora E.J., împreună cu soţul său, a avut ocazia să se 
apropie de el, dat fiind că efectua mai multe examene 
frenologice, printre care al ei şi al soţului. Atunci a putut să-şi 
dea seama de aproape în ce măsură maestrul era un om 
extraordinar şi cât de puternică îi era influenţa. 

Această soră a înţeles mai târziu forţele şi puterile 
extraordinare şi supraomeneşti pe care le avea maestrul când 
soţul ei, mutat în alt oraş, s-a îmbolnăvit subit. Rămasă singură, 
într-un mediu necunoscut, s-a simţit la un pas de disperare. 
„Acum, numai Dumnezeu ne mai poate ajuta”, şi-a zis ea. In 
timpul nopţii, a auzit în vis o voce care îi şoptea să meargă să 
ceară ajutorul maestrului. Dar îngrijorarea încă stăruia, 
deoarece nu-i cunoştea nici adresa, nici „profesia”, ca să-i poată 
trimite o scrisoare. Cu toate acestea, a adresat o scurtă misivă 
pe numele maestrului. Şi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Câteva 
zile mai târziu, maestrul a sosit în acel oraş şi i-a vizitat, zicând: 
„Dumnezeu mi-a cerut să vin la tine, căci, culcând bolnavul în 
pat, ai zis că numai Dumnezeu îţi poate veni în ajutor”. 

Stupefiaţi, l-au întrebat cum de ştia toate astea. Atunci, 
maestrul le-a răspuns cu un calm perfect: „Pentru cei care aud 
şi văd, nu există nici distanţă, nici barieră”. După aceste 


cuvinte, maestrul a cerut să i se aducă un pahar cu apă 
proaspătă. Soldatul care era ordonanța soţului surorii E.J. a adus 
un pahar cu apă. Atunci, maestrul a luat o linguriţă, a umplut-o 
cu apă şi i-a dat-o bolnavului s-o bea. După nici o jumătate de 
oră, bolnavul s-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. 
Stomacul îi era foarte uşurat şi, deşi slăbit şi epuizat, în cursul 
serii s-a simţit însănătoşit complet. Maestrul i-a spus că-şi putea 
relua lucrul de a doua zi. 

La puţin timp după aceste fapte, medicul de serviciu 
însărcinat să vegheze asupra stării bolnavului a venit la 
domiciliu. Îndată ce a intrat în cameră şi l-a văzut pe pacient 
plimbându-se vesel şi sănătos, a zis: „Numai o minune poate să 
explice această ameliorare atât de neaşteptată. Mă aşteptam ca 
tratamentul să dureze nu zile, ci săptămâni întregi”. 

Medicul a făcut cunoştinţă cu maestrul şi au discutat 
îndelung despre diferite subiecte. Printre altele, maestrul i-a 
explicat că, în afara mijloacelor medicale, există şi alţi factori 
care pot salva un om. In urma acestei conversații, maestrul a 
fost invitat de serviciul unde lucra soţul vindecat, ca să ţină o 
conferinţă. Ceea ce s-a şi întâmplat. 

Odată, cu ocazia unui sejur al maestrului în casa lui E.J., 
ordonanța soţului l-a văzut pe fereastră pe maestru rugându-se. 
Intreaga cameră era luminată de o lumină extraordinar de 
blândă. Dimineaţa, a întrebat-o pe sora E.J.: „Ce fel de domn e 
oaspetele vostru? Nu-i un om obişnuit. Hainele lui străluceau şi 
în toată camera se revărsa acea lumină”. Ea a încercat să-l 
convingă că era un efect al imaginaţiei sale, dar el a persistat să 
susţină contrariul. Aşa că, neavând încotro, sora E.J. i-a povestit 
tot ce ştia despre maestru. 

La fel, mai târziu, în luna februarie a aceluiaşi an 1905, 
familia surorii E.J. a fost martora unor lucruri şi fapte uimitoare, 
care dovedeau cât se poate de clar că oaspetele lor era un om 
extraordinar. In cursul unei excursii împreună cu soţul lui E.J., 
maestrul i-a trecut pe deasupra unei prăpăstii, ducându-i teferi 
în vârful spre care se îndreptau. În cursul aceleiaşi excursii, 
maestrul a manifestat o bucurie evidentă în momentul în care, 
pe neaşteptate, a început să ningă, ca şi cum asta ar fi adus 
varietate călătoriei, preschimbând monotonia zilelor care 
treceau. Odată, ajunşi la un torent adânc şi vijelios, imposibil de 
trecut prin vad, li s-a adresat însoţitorilor descurajaţi zicându-le: 


„Nu vă îngrijoraţi! Va sosi curând un om cu maşina şi ne va 
trece torentul”. 

Într-o zi, în timp ce urcau pe munte, o haită de câini 
ciobăneşti au abandonat turmele care treceau prin jur şi s-au 
repezit spre ei. Erau atât de feroce, încât E.J. a crezut că-i vor 
face bucăţi. Atunci, maestrul s-a aşezat în faţă, calm, şi, când 
câinii s-au apropiat cam la un metru, s-au oprit, au aruncat o 
privire, s-au întors scheunând, ca şi cum acolo, în jurul 
maestrului, s-ar fi ridicat o barieră insolită. 

Încă ceva a impresionat-o profund pe sora E.J. după 
întoarcerea din excursie. Între timp, se mutaseră şi locuiau la 
Târnovo. Atitudinea maestrului s-a schimbat când l-a văzut pe 
soţul ei tăind un cais plin de fructe. Maestrul s-a închis în 
camera lui şi a refuzat mâncarea timp de trei zile. După trecerea 
acelor trei zile, i-a spus surorii: „Ştii că doborârea unui arbore 
poate să atragă o nenorocire? Trebuie să respectăm tot ce e viu 
şi a fost creat de Dumnezeu”. Atunci au înţeles gazdele motivul 
postului de trei zile. 

Sora E.J. a mai notat un fapt ciudat: „Când a fost asasinat 
Stambolov (Mare om de stat din acea perioadă (n.ed.)), 
maestrul era la noi la Târnovo. În cursul cinei, ni s-a adresat şi a 
spus: «A fost asasinat Stambolov!». Am întrebat dacă această 
ştire îngrozitoare fusese anunţată în ziare şi el a răspuns: 
«Crima tocmai a fost comisă şi ziarele n-au reuşit încă să 
comunice ştirea». După câte îmi amintesc, acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi la asasinarea ministrului Petkov”. 

Sora E.J. a mai scris: „Maestrul ne-a prezis că fratele meu, 
care se afla pe front în timpul războiului balcanic, se va întoarce 
rănit. «îl vei primi la Târnovo, după ce va cădea Adrianopole!», 
ne-a spus el. Şi aşa s-a şi întâmplat”. 

Sora E.J. a notat încă multe întâmplări pe care nu le vom 
aminti aici, căci nu este singura. Un mare număr de fraţi şi de 
surori au scris lucruri interesante. Totuşi, nu se pot aminti toate 
într-un singur volum. 

În încheiere, vom cita cuvintele maestrului: „Dacă bulgarii 
urmează căile lui Dumnezeu, vom poseda teritoriul care se 
întinde până la linia Enos-Midia; dacă se lasă împinși de spiritul 
lor, vor trece prin multe încercări. Într-o zi, va trebui ca ţările 
balcanice şi slavii să se unească. Acesta e planul lui Dumnezeu. 


Dacă n-o fac, vor fi învinşi separat, deşi, mult mai târziu, vor 
căuta o cale de înţelegere”. 


UN INCIDENT PE FRONT (RELATAREA LUI G R.) 


Această relatare a fratelui G.R. ne arată şi ea că maestrul, 
în anumite împrejurări, ridica un colţ din vălul care îi acoperea 
eul spiritual şi le oferea unora dintre discipoli posibilitatea de a 
întrezări ce ascundea cu atâta grijă. 

La vârsta de vreo 15 ani, fratele G.R. l-a văzut pentru prima 
oară pe maestru în oraşul lambol, în 1908. Reuniunea din acel 
oraş, cu ocazia prezenţei maestrului, a avut loc în casa părinţilor 
săi. Deşi foarte tânăr încă, a ascultat conferinţa cu cel mai viu 
interes. La sfârşit, în suflet i-a rămas o întrebare fără răspuns: 
„Ce este Dumnezeu?”. Mai auzise rostit acest nume, 
„Dumnezeu”, fără să aibă vreo idee despre ce putea să 
reprezinte. 

Într-o zi, după una dintre conferințele ţinute în familia lui, 
maestrul a plecat, dar tânărul s-a ţinut după el, obsedat de 
aceeaşi întrebare la care nu găsea răspuns. Continua să meargă 
în spatele maestrului fără să găsească curajul să-i pună 
întrebarea care nu-i dădea pace. Deodată, maestrul s-a întors 
spre el şi, fără să fie întrebat ceva, i-a zis: 

- Dumnezeu este o Entitate al cărei centru se găseşte peste 
tot şi periferia, nicăieri. 

Astfel a primit G.R. răspuns la întrebare; sensul acestuia nu 
l-a putut înţelege imediat, dar a devenit pentru el subiect de 
meditaţie. Abia mai târziu a priceput că nu putea să vorbească 
despre Dumnezeu în mod concret, ca despre un obiect sau 
despre o fiinţă vie din lumea noastră, ci ca despre ceva care n- 
ar putea fi conceput în întregime de raţiunea omului. Au trecut 
anii şi fratele G.R. a ajuns la vârsta serviciului militar. Atunci, a 
căzut pradă unui mare conflict de conştiinţă, provocat de 
exigenţele jurământului militar şi învăţătura Frăției, conform 
căreia nu trebuia să ucidă. 

În 1914, maestrul a venit într-o zi la lambol. Fratele G.R. l-a 
rugat să-i ofere o soluţie la această dilemă. Maestrul i-a spus: 

- Dacă omul e pe cale să doarmă şi se rosteşte asupra lui 
un jurământ în numele lui, omul nu este răspunzător. Discipolul 
Frăției este în afara războiului. Chiar dacă l-ai trimite în fundul 


iadului, trebuie să ştie că şi acolo există suflete care au nevoie 
de ajutorul lui. În cazul în care conştiinţa discipolului nu este de 
acord cu ceea ce este obligat să facă, de exemplu, jurământul 
prestat în afara voinţei sale, atunci nu este răspunzător. 

Asta s-a şi întâmplat. Războiul a fost declarat în decembrie 
1915. Armatele bulgare au invadat Serbia. Pe frontul unde se 
afla fratele G.R., lucrurile s-au aranjat în aşa fel încât, atunci 
când regimentul se afla pe câmpul de luptă, compania lui G.R. a 
fost rezervă. Şi asta s-a făcut de la sine, spontan, fără 
intervenţia cuiva. 

Puțin mai târziu, fratele G.R. a fost transferat pe frontul din 
Salonic, la frontiera sârbo-greacă. Inamicul luase poziţie în 
câmpie, în timp ce armatele noastre ocupau un loc ridicat în 
munţi. Noaptea, trebuiau să se deplaseze în posturi secrete. În 
faţa unităţilor noastre militare se găsea un teren a cărui pantă 
era de aproximativ 30°. La stânga, se afla o stâncă abruptă, la 
care se putea ajunge pe un drum aproape orizontal, în timp ce, 
în partea de jos, panta la început era lină, ca apoi să devină 
brusc verticală. Sus de tot, puţin la dreapta stâncii Petrenik, se 
găsea plasat un post secret. 

Intr-o noapte, exact la ora douăsprezece, fratele G.R. se 
afla la postul lui de santinelă. Deodată, postul nostru de lângă 
stâncă a deschis focul. Tirul era îndreptat spre locul în care 
stătea G.R. Nimic nu se vedea în întunericul nopţii, dar fratele 
G.R. a înţeles că regimentul era în stare de alertă şi că-şi 
ocupase poziţiile. Inamicul n-a reacţionat. Noaptea următoare, 
pe când fratele G.R. era tot de santinelă, s-a întâmplat acelaşi 
lucru. A treia noapte, fratele G.R. se afla din nou de gardă lângă 
o stâncă de mărimea unui om. A răsărit luna şi el a început să se 
gândească la distanţa mare care îl despărţea de casă şi la 
flagelul care era războiul, pentru omenire. Gândurile i se 
îndreptau spre prietenii de la lambol, apoi spre soarta omului, a 
cărui evoluţie era atât de departe de ideile Frăției. La un 
moment dat, aruncând o privire spre sud, a observat în 
depărtare oameni care făceau incursiuni spre muncelul unde se 
afla postul. Totuşi, nu se auzeau Împuşcături dinspre Petrenik: 
soldaţii dormeau adânc. In acel moment, G.R. nu era în stare să 
decidă ce trebuia să facă. Dacă îi trezea, ar fi început să tragă şi 
să pună regimentul în stare de alertă. Dacă n-o făcea, trupele 
inamicului puteau să-i captureze de vii. In ambele cazuri, ar fi 


existat victime. Şi G.R. nu voia să fie el cauza. Se găsea într-o 
situaţie foarte neplăcută. Era o adevărată încercare din care ar 
fi putut scăpa fără să-şi încalce principiile de discipol. Şi, în acea 
noapte de angoasă, şi-a amintit cuvintele maestrului, care 
spusese că discipolul Frăției Albe este în afara războiului, în 
acea stare de anxietate, dar şi de rugăciune, privirile i s-au 
îndreptat în faţă şi, în penumbra nopţii luminate de razele lunii, 
a văzut imaginea maestrului, care, până la mijloc, părea să 
plutească în spaţiu. A observat că purta un cordon la haină. A 
auzit o voce care a zis de trei ori: „Nu e nimic!” După ce a auzit 
aceste cuvinte, G.R. a observat dispariţia imaginii. După ce totul 
s-a terminat, fratele G.R. a trezit santinela care trebuia să-l 
schimbe şi aceasta a remarcat şi ea acea incursiune a unor 
oameni venind dinspre câmpie. Ceilalţi soldaţi s-au trezit şi ei, 
dar G.R. le-a spus să nu tragă, că răspunde el de toţi. 

Incurajat de acea viziune, fratele G.R. a zis că o să coboare 
spre câmpie ca să verifice personal ce se întâmpla. Ajuns la 
capătul de jos al pantei, a constatat că la poalele stâncii se 
găseau tufe mari de ferigă ce se legănau în bătaia vântului, 
creând iluzia unor oameni care înaintau pe furiş. 

A trecut mult timp de la acel eveniment, care se ştergea 
treptat din memoria lui G.R. In plus, el a început să se îndoiască 
de acea viziune de noapte, zicându-şi că fusese doar o iluzie sau 
o halucinație. A continuat să-şi îndeplinească sarcinile până în 
ziua în care i s-a acordat o permisie. Înainte să plece spre 
lambol, s-a oprit o zi la Sofia şi s-a dus să-l vadă pe maestru, 
care locuia atunci pe strada Opalcienska nr. 66. Maestrul l-a 
primit în prag şi a început să vorbească cu el. În timpul discuţiei, 
G.R. a avut ideea să-l întrebe despre acea viziune, dar l-a reţinut 
timiditatea. Cum maestrul avea, probabil, şi alţi vizitatori, a 
hotărât să-l elibereze de prezenţa lui. Când să-şi ia rămas-bun, 
maestrul i-a zis: „Nu-mi uita adresa!”. Fratele a răspuns că ştia 
bine adresa, strada Opalcienska nr. 66. „Nu, nu, în caz de 
nevoie, să mă chemi din nou!” a replicat maestrul. Abia atunci a 
avut fratele G.R. curajul să întrebe: „Maestre, a fost adevărat ce 
mi s-a întâmplat în noaptea aceea?” - „A fost adevărat şi, în caz 
de nevoie, să mă chemi din nou!”, a răspuns maestrul. Fratele 
G.R. a fost stupefiat de memoria maestrului, care avea întâlniri 
atât de numeroase cu multe persoane din diferite oraşe ale ţării. 


Maestrul vedea şi ştia, cu o claritate extraordinară, tot ceea 
ce-i privea pe cei care îi urmau învăţătura. 

Vom reproduce încă o altă conversaţie pe care G.R. a avut- 
o cu maestrul, deoarece este foarte semnificativă. 

Pe la sfârşitul verii anului 1918, se afla din nou în permisie. 
Când şi-a părăsit oraşul natal ca să vină la Sofia, era foarte 
deprimat, căci se gândea că războiul va dura încă mult timp, în 
plus, în tren era o îmbulzeală atât de mare de soldaţi, încât i s-a 
stricat ceasul. Asta l-a întristat şi mai mult, deoarece a văzut în 
asta un semn că nu se va întoarce acasă viu. 

Ajuns la Sofia, fratele s-a dus să-l vadă pe maestru şi l-a 
rugat să-i spună cât se poate de simplu dacă nu cumva de data 
asta i se va sfârşi viaţa. 

Maestrul a păstrat un moment tăcerea, apoi privirile i s-au 
fixat deasupra orizontului. La un moment dat, a fost străbătut 
de un fior şi fratele G.R. s-a tulburat, aşteptându-se ca maestrul 
să-i confirme temerile. Dar maestrul s-a întors spre el şi l-a 
întrebat: 

- Te-ai aflat pe o înălţime unde se află un luminiş în mijlocul 
fagilor? Şi acolo, în acel luminiş, au fost mulţi morţi din 
amândouă taberele? 

- Am trecut printr-un astfel de loc, dar regimentul nostru 
luptase acolo cu două zile înainte. Ba chiar au fost lupte corp la 
corp şi luminişul era plin de cadavrele soldaţilor bulgari şi sârbi. 

G.R. aştepta cu nerăbdare urmarea. După o scurtă tăcere, 
maestrul a spus: 

- Vei merge pe front şi te vei întoarce! 

Foarte vesel, fratele G.R. i-a mulţumit şi a plecat. 

În ziua de 18 august 1918, francezii a străpuns frontul şi au 
încercuit o mare parte din armata bulgară. Senegalezii i-au făcut 
prizonieri pe soldaţi! bulgari şi i-au dus la Salonic. Familia lui 
G.R. a fost anunţată că acesta fusese dat dispărut. După 
aceasta, tatăl lui G.R. l-a întâlnit pe maestru la Târnovo, în 
momentul Congresului din 1919. 

- Maestre, ce s-a întâmplat cu fiul meu? a întrebat tatăl, 
disperat. Se va întoarce teafăr acasă? 

- Da, se va întoarce, a răspuns maestrul. 

- Peste cât timp? 

- Cât timp a stat losif în închisoare? 


- Doi ani, a răspuns tatăl. 


- În acest moment, tocmai trece printr-un examen şi îl vei 
vedea peste doi ani. 

Doi ani mai târziu, la 19 august, fratele G.R. s-a întors la 
Sofia. 


MONEDA DE CINCI LEVA 


Odată, în cursul uneia dintre călătoriile sale, maestrul se 
afla la Varna. Acolo, l-a întâlnit pe librarul ambulant T.A., bine 
cunoscut în acea perioadă. T.A., foarte entuziasmat de întâlnirea 
cu maestrul, a hotărât să-l invite la masă la un restaurant 
vegetarian care tocmai fusese inaugurat. T.A. şi unul dintre 
apropiații lui, pe care i-l prezentase maestrului, s-au îndreptat 
spre restaurant. Pe drum, T.A. a fost cuprins de o mare 
tulburare. Îşi amintise că, schimbându-şi de dimineaţă costumul, 
îşi uitase portofelul şi n-avea niciun ban. l-a venit ideea să se 
întoarcă acasă, dar ar fi pierdut foarte mult timp. Mărturisirea 
adevărului i se părea umilitoare şi jenantă, după ce făcuse acea 
invitaţie. Pe măsură ce timpul trecea, neliniştea îi devenea tot 
mai mare... şi se apropiau deja de restaurant... Deodată, cei trei 
bărbaţi au văzut strălucind la picioarele lor o monedă de cinci 
leva. Maestrul s-a oprit, a arătat cu degetul moneda de cinci 
leva şi i-a şoptit lui T.A.: 

- Frate A., uite banii pentru dejun! Nu-ţi face griji! 

T.A. s-a simţit eliberat de o povară grea, dar cel mai mult s- 
a minunat că maestrul îi citise parcă gândurile pline de nelinişte. 


FĂRĂ MINCIUNĂ 


În cursul unuia dintre ultimii lui ani de pe Pământ, maestrul 
a simţit într-o zi dorinţa să meargă pe Muntele Musala. L-a 
chemat pe fratele Boian Boev şi i-a zis: 

- Putem să organizăm o excursie până la Musala? 

Entuziasmat, fratele B.B. s-a ocupat imediat de tot ce era 
necesar. S-a dus repede la fratele B.N. şi l-a informat ce dorea 
maestrul. Cei doi fraţi au început să se gândească cum să 
procedeze. Problema era procurarea unui automobil cu care să 
meargă până la Ciam-Koria. Maşinile erau supuse atunci unei 


reglementări severe, ca urmare a lipsei de benzină. Se făceau 
economii şi era foarte greu să se obţină autorizaţia pentru 
folosirea benzinei. Era acordată doar pentru cazurile cele mai 
urgente. Fratele B.N. i-a zis lui Boian Boev: 

- Voi merge la agenţie ca să obţin un permis. 

S-a dus şi a văzut că la ghişeu era o coadă lungă. 
Funcţionarul de la ghişeu era nepăsător, rece şi distant ca un 
idol. Nu elibera permis decât pentru transportul bolnavilor. 
Pentru celelalte cazuri, era neînduplecat, limitându-se să 
rostească un „nu” scurt şi categoric. 

Pe când îşi aştepta rândul, fratele B.N. era foarte tulburat, 
deoarece nu prea ştia ce motiv să invoce. Apoi, şi-a zis: „Fratele 
Boian chiar e bolnav, îl doare rău piciorul. Asta ştie toată 
lumea”. Acel motiv ar fi putut fi de folos, totuşi B.N. nu se 
simţea cu conştiinţa împăcată. În fond, nu era acelaşi lucru... 
Gândindu-se astfel, a ajuns la ghişeu. Altă soluţie nu exista. 

- O maşină pentru Ciam-Koria, a zis B.N. 

- Motivul? 

- Este vorba de un bolnav, a răspuns B.N. 

Permisul a fost eliberat. B.N. l-a pus în buzunar şi a plecat 
spre Izgrev. Dar nu putea să scape de un fel de tulburare. Îşi 
zicea că ceva nu era în ordine. La sosire, La găsit pe fratele 
Boian Boev, care îl aştepta cu nerăbdare. 

- Am obţinut un permis, i-a spus B.N. lui Boian. 

Boian a pornit în grabă spre casa maestrului şi a bătut la 
uşă. După un minut-două, maestrul a apărut la uşă şi Boian s-a 
grăbit să se laude: 

- Maestre, am obţinut deja permis pentru un automobil. 

Maestrul, cu un aer foarte serios, gânditor, a primit vestea 
cu răceală. L-a fixat un moment cu privirea pe Boian, apoi a zis: 

- Nu urc într-o maşină obţinută cu preţul unei minciuni! 
Apoi, s-a retras şi a închis uşa. 

Fratele Boian s-a întors descumpănit şi a zis abătut: 

- Maestrul nu vrea maşina obţinută printr-o minciună! 

Acest răspuns dur l-a lovit ca o măciucă pe B.N. Fără să 
ezite, şi-a luat pălăria şi s-a repezit din nou la agenţie. Nu s-a 
mai oprit în faţa ghişeului, s-a îndreptat direct spre biroul şefului 
de serviciu. Acesta era un tânăr în uniformă, cu un chip amabil. 


- Maestrul nostru şi-a exprimat dorinţa să meargă la 
Muntele Mussala, domnule şef. Avem nevoie de o maşină ca să 
mergem până la Ciam-Koria. 

Fără nici cea mai mică ezitare, tânărul a întins mâna şi a 
luat o foaie de hârtie dintr-un teanc de pe birou, a scris pe ea 
„da” şi a semnat. 

Având în vedere numărul mare de oameni care se 
înghesuiau în faţa lui, „cerberul” de la ghişeu n-a recunoscut 
acea persoană care se prezenta pentru a doua oară. Bazându-se 
pe încuviințarea şefului, a eliberat un nou permis. 

De data aceasta, fratele B.N. a zburat pur şi simplu la 
Izgrev, l-a găsit pe Boian, i-a întins permisul şi i-a zis: 

- Uite o autorizaţie obţinută fără minciună! 

Boian s-a repezit la maestru. 

- Maestre, iată un permis obţinut fără minciună, a zis el 
îndată ce maestrul a apărut în prag. 

Maestrul a zâmbit şi a întrebat: 

- Am putea să pornim la drum vineri? 

Nu mai existau inconveniente. Au pregătit în grabă 
proviziile şi hainele de care ar fi avut nevoie şi vineri au pornit 
spre munte. 

A fost ultima dată când maestrul a urcat pe Musala. Părea 
că urma să-şi ia rămas-bun de la piscurile îndrăgite, unde îşi 
dusese de atâtea ori discipolii şi despre care compusese un 
cântec. 

Tot timpul cât a urcat, maestrul a fost serios, taciturn, 
concentrat. Mergea lent, oprindu-se deseori ca să cuprindă cu 
privirea panorama. Maestrul îşi lua deci rămas-bun de la munţi. 
Privea rând pe rând falezele, formidabile şi minunate, piscurile 
luminate de soare. Le privea îndelung, inspirând adânc aroma 
brazilor şi a ienuperilor, oprindu-se o clipă pe câte o podişcă şi 
cufundându-şi privirea în apa torentelor cu puritate de cristal. 
Maestrul îşi lua rămas-bun de la acea lume atât de frumoasă pe 
care ne făcuse s-o cunoaştem şi s-o iubim. 

Acele trei zile, petrecute pe vârful cel mai frumos şi cel mai 
înalt din Bulgaria, au fost minunate... În fiecare dimineaţă, micul 
grup ieşea ca să salute soarele. 

Acea vizită este „înscrisă” acolo, în stânci. Nimic nu se 
pierde în Creaţie. Gândurile şi sentimentele tuturor celor care ÎI 


însoțeau pe maestru sunt înscrise acolo, ca şi cele ale 
maestrului. Într-o zi, clarvăzătorii vor citi acea „înregistrare”, în 
timp ce oamenii obişnuiţi vor simţi o stare de bine, o bucurie 
inexplicabilă, neştiind de unde vine. 

Nimic nu se duce iremediabil. Totul se păstrează în viaţa 
Totului. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt doar Unicul, 
Indivizibilul, Eternul... 


DINTRE AMINTIRILE SURORII M P 


În culegerea de amintiri a surorii M.P. au fost descrise 
cazuri din care reiese cu claritate capacitatea pe care o avea 
maestrul de a vedea evenimentele din lumea cazuală - lucru 
inaccesibil unui om obişnuit - şi de a utiliza, pe plan fizic, ceea 
ce văzuse, cu o siguranţă absolută, aşteptând cu seninătate 
evenimentele pe care le prevăzuse. 

Vom reproduce câteva extrase din notele luate de această 
soră. Astfel, la pagina 14 citim: 

„Aceasta s-a întâmplat la 12 septembrie 1933. Ministerul 
Instrucţiei Publice afişase ultimele liste cu numele de 
institutoare la Sofia. Numele meu nu apărea. Trebuia să mă 
reîntorc la Varna ca să-mi reiau acolo postul de institutoare. 

Foarte abătută, am pornit spre Izgrev ca să-mi iau rămas- 
bun de la maestru şi să-mi văd câţiva prieteni. Am făcut turul 
pajiştii şi am băut apă din frumoasa fântână de la lzgrev. 
Nuanţele minunate ale toamnei înfrumuseţau apusul, în jurul 
fântânii, aleea era acoperită de frunze. Fără să mă gândesc, am 
luat mătura din bucătăria fraţilor noştri şi am început să mătur. 

- A, mături! Faci bine, Milca! 

Era maestrul, care se apropiase de mine fără să-mi dau 
seama. 

Am tresărit şi m-am ridicat. 

- Ce se aude cu numirea ta? m-a întrebat el. 

- Nimic, maestre. Asta e ultima zi şi n-am fost numită la 
Sofia. Plec mâine spre Varna, să nu-mi pierd şi locul de acolo. 

- Du-te imediat la Inspectorat şi încearcă din nou, m-a 
îndemnat el. 

Maestrul vorbea cu o voce calmă, dar convingătoare. 

- Dara trecut ora de primire! 


- Îţi spun totuşi să te duci acolo! a insistat el. 

Cu voce blândă au fost rostite în urechile mele acele 
cuvinte la care n-am putut rezista. 

- Termin de măturat şi mă duc, am răspuns. 

Apoi mi-am continuat treaba. Maestrul mă privea cu 
atenţie. După ce-am terminat, am dus mătura la locul ei, am 
sărutat mâna maestrului şi am pornit spre oraş. Nu ştiu cum şi 
de ce, dar mă simţeam foarte uşoară. Eram fericită că maestrul 
îmi acordase atâta atenţie. 

Am intrat pe culoarul întunecos al Inspectoratului fără să 
ştiu ce căutam acolo. Primirile se făceau doar de la 10 la 12 şi 
acum era aproape ora 13! Am rătăcit câteva minute din uşă în 
uşă, fără să ştiu unde să bat. 

- O, salut, Milca! Ce faci aici? 

Era vocea unei cunoştinţe, jurnalistul A.G., care ieşea din 
cabinetul preşedintelui. 

- De o lună vin aici în fiecare zi, în legătură cu numirea 
mea, i-am răspuns foarte surprinsă. 

Acel om ştia că familia mea locuia la Sofia, că aveam grijă 
de ea şi eram obligată să lucrez la Varna. N-a zis nimic, dar mi-a 
făcut semn să aştept şi s-a întors în biroul preşedintelui. După 
câteva minute, inspectorul a intrat şi el în acelaşi birou. Auzeam 
că se vorbea cu multă însufleţire. După nici douăzeci de minute, 
jurnalistul a apărut în uşă şi m-a invitat să intru în birou. 

- Semnează actul de intrare în funcţie, mi-a zis el. 

Am semnat documentul ca în vis. Jurnalistul m-a felicitat 
pentru numire şi am ieşit amândoi din birou foarte mulţumiţi. 

- Domnule G., vă mulţumesc pentru marele serviciu pe care 
mi l-aţi făcut, am zis emoţionată. Cum se face că nu v-am 
întâlnit până acum? 

- Şi totuşi m-ai întâlnit la momentul oportun, mi-a răspuns. 
Au numit astăzi o tânără din Sofia, fiica unică a unui arhitect 
dintr-o familie foarte avută. Dar, după ce le-am explicat care era 
situaţia ta materială, au fost de acord să te numească pe tine. 
La revedere! Mă grăbesc să ajung la ziar. 

Şi a plecat. 

Ca într-un vis, am zburat la Izgrev, cu actul de numire în 
mână, zicându-mi: «Maestre, sunt numită la Sofia! Cum aţi ştiut 


în ce moment trebuia să mă aflu la Inspectorat? Ah, maestre, 
cât de puţin vă cunoaştem! Vă mulţumesc din toată inima!». 

În minte cu aceste gânduri, nu mi-am dat seama când am 
ajuns la Izgrev. 

În faţa sălii, înconjurat de fraţi şi de surori, maestrul vorbea. 
Când m-am apropiat de grup, a schiţat un zâmbet privindu-mă 
şi a zis cu voce blândă: 

- Şi, acum, munceşte şi învaţă! 

Nimeni dintre cei de faţă n-a înţeles ce se întâmplase. 

Munceşte şi învaţă! Aceste cuvinte au rămas adânc gravate 
în conştiinţa mea. Am sărutat mâna maestrului şi m-am întors 
acasă ca să le duc alor mei vestea cea bună”. 

În alt pasaj, sora M.P. povesteşte: 

„în timpul vacanței mari, lucram pe un teren de sport 
pentru copii. Singura mea relaxare era să mă duc, după muncă, 
la Ilzgrev. Am hotărât să petrec acolo nopţile o lună întreagă. Mi- 
am găsit un cort şi am căutat în ce loc să-l instalez. Am decis să- 
i cer sfatul maestrului. 

- Aşază-l pe locul care îi aparţine fratelui Ştefan, mi-a zis el. 


- E foarte aproape de pădure... mi-ar fi frică! am zis cu glas 
nesigur, deşi nu eram chiar foarte temătoare din fire. 

- O să-ţi trimit un paznic, a zis în glumă maestrul. 

Pentru că n-aveam de ales, am acceptat. Îmi spuneam că 
maestrul o să mă păzească cu gândul. 

În aceeaşi zi, care era din nou duminică, doi fraţi mi-au 
montat cortul pe locul indicat de maestru. Au construit în faţa lui 
o măsuţă şi o bancă mică din lemn. 

Nu mai dormisem niciodată într-un astfel de mediu. Cortul 
era alb şi mi se părea o barcă în care navigam pe nu ştiu ce 
mare. Zefirul bătea în văârtejuri, în timp ce, din când în când, 
copacii legănau încetişor pânzele bărcii mele albe. Era minunat! 
Tăcerea nopţii şi a pădurii din apropiere îmi liniştea sufletul, 
alungându-mi toată oboseala. 

În prima noapte, înainte de a mă culca, pe când legam 
şireturile intrării în cort, am tresărit, căci exact în faţa mea 
stătea culcat un mare câine-lup. În clipa următoare, asta a 
început să mă amuze. Mi-am zis: «Cum a găsit tocmai acest loc 
din faţa cortului meu, ca şi cum ar vrea să mă păzească?>». M- 
am culcat liniştită. În zori, câinele nu mai era acolo. 


Plină de antren şi relaxată, m-am dus la muncă. 

Seara, m-am grăbit să mă întorc în «barca» mea. Am stat 
un lung moment pe bancă privind stelele. Mi se părea că sufletul 
se ameţise de liniştea nopţii, căci abia dacă percepeam un susur 
misterios. 

Când steaua păstorilor a coborât mai jos, spre vest, am 
intrat în cort să mă culc. De fiecare dată când legam şireturile 
de la intrare, vedeam acel câine mare culcat în faţă. 

Ce coincidenţă ciudată! Şi asta toată noaptea! Chiar era o 
întâmplare? 

Toată luna în care mi-am petrecut nopţile în cort, câinele a 
venit mereu să se culce în faţa lui şi, dimineaţa, când ieşeam, 
nu mai era acolo. 

Cine îmi trimitea un paznic tăcut? 

Ah! Ce maestru minunat aveam!” 


DECEMBRIE 1944 


În cei 22 de ani de existenţă a Şcolii oculte din Bulgaria 
(1922-1944), s-au petrecut multe evenimente, atât în interior, 
cât şi în exterior. Maestrul le urmărea cu multă atenţie. Deseori, 
pe chipul lui se putea citi o grijă profundă cauzată de 
comportamentul oamenilor, aflat în contradicţie flagrantă cu 
exigenţele învăţăturii divine. 

În acei 22 de ani, a ajutat multe persoane aflate în 
suferinţă. 

A început iarna anului 1944. Luna decembrie era cu multă 
zăpadă şi foarte friguroasă. Ultimele zile ale anului treceau şi, 
odată cu ele, se scurgea şi timpul acordat existenţei şcolii. 
Maestrul nu mai venea la conferinţe şi în comunitatea de la 
Izgrev se şoptea că era bolnav. Aceasta ni se părea ceva ciudat 
şi chiar incredibil, dat fiind că eram obişnuiţi să-l vedem în 
maestru pe vindecătorul celor care sufereau, şi nu un bolnav. 

Nimeni nu ştia de ce suferea. În ceasurile grele în care 
trebuia să părăsească acest pământ şi acel corp, rostise de 
câteva ori, încetişor, aceste cuvinte: „O mică sarcină a fost dusă 
la bun sfârşit”. 

Discipolii au înţeles că nu mai avea nimic de făcut pe acest 
pământ într-un corp omenesc. 


În ziua de 27 decembrie 1944, un ultim oftat i-a ieşit printre 
buze şi, a doua zi, pe 28, era culcat, parcă adormit în patul lui, 
pentru ultima oară, ţinând cu o mână Biblia pe piept, în sală, o 
harpă lăsa să se audă o melodie profundă şi emoţionantă, plină 
de durere şi, de jur împrejur, discipolii plângeau în tăcere. 

In acord cu o comunicare trimisă de Gheorghi Dimitrov 
(Gheorghi Mihailov Dimitrov (1882-1949) a fost un politician 
bulgar, lider al Partidului Comunist şi unul dintre principalii 
activişti ai Cominternului. A fost prim-ministru al Bulgariei în 
1945-1949 (n.tr.)), aflat în acea perioadă la Moscova, s-a acordat 
autorizaţia ca maestrul să fie înmormântat la Izgrev. Într-o 
şedinţă, Consiliul de Miniştri, printr-un protocol semnat de Anton 
lugov (preşedintele Consiliului la acea vreme), a confirmat acea 
autorizaţie şi maestrul a fost înmormântat în grădina de la 
Izgrev. Până în ziua de astăzi, mormântul lui este păstrat în 
stare perfectă. 

„În împlinirea voinţei lui Dumnezeu stă forţa sufletului 
omenesc”. 

Aceasta este singura inscripţie din jurul pentagramei 
gravate pe mica placă rotundă, din marmură, de pe mormântul 
maestrului. 


V. EXTRASE DIN CUVINTELE MAESTRULUI 


Tot ce-am prezentat până acum despre familia sa, despre 
calea ciudată a tatălui său, preotul Constantin Deunovski, ca şi 
despre tinereţea, studiile şi calea pe care maestrul Beinsa 
Douno a urmat-o până în ziua în care a deschis Şcoala, apoi a 
părăsit această lume nu este de ajuns ca să-i putem face 
înţeleasă învăţătura. De aceea, în paginile următoare, vom 
prezenta un rezumat al operei sale imense, generatoare de 
viaţă, sub formă de extrase substanţiale. 

ESN 


pa 
fs 


La parter, sala de reuniune. La etajul întâi, CAMER 
MAESTRULUI (BALCON) 


ta! ka are fi zi r Sa alti 3 
Sala de reuniune (vedere parțială) 


CONVERSAŢIE DESPRE RĂDĂCINĂ, TRUNCHI ŞI ALTOI 


Credem că sarcina noastră principală în viaţă este să ne 
găsim adevărata cale. Cum trebuie să înţelegem „calea 
adevărată”? Ea este calea care îl face pe individ să înţeleagă 
sensul existenţei sale şi drumul care-i va permite să fie cel mai 
util aproapelui şi propriei evoluţii. 

Reproducem o conversaţie dintre maestru şi un grup de 
discipoli, care s-a transformat pe nesimţite în conferinţă pe un 
anumit subiect. 

Nu de puţine ori se întâmpla aşa fie pe pajiştea de la Izgrev, 
în zilele însorite, după exerciţiile de paneuritmie, fie în cursul 
opririlor de la plecarea sau de la întoarcerea dintr-o excursie pe 
munte. Trăiam atunci minute în care maestrul era în mod 
special generos. Atunci, ascultam cuvintele cele mai preţioase 
despre viaţă, ca şi cum, printr-o putere magică, el culegea mari 
adevăruri direct din ceruri. 

Conversaţiile începeau ori în urma unei întrebări adresate 
lui, ori când maestrul se pornea deodată să transmită în cuvinte 
subiectul meditaţiilor sale; ne aflam atunci, într-un mod 
neaşteptat, în faţa unei probleme nedescoperite. 


- De ce lumea de-acum este în plin avânt al reuşitei 
materiale? a întrebat un frate. Din moment ce lucrurile stau 
astfel, din moment ce interesul material personal îl conduce pe 
individ, nu este clar că trăim într-o perioadă în care avântul 
spiritual este frânat? 

Maestrul şi-a îndreptat privirea în faţă, spre estul pajiştii, 
acolo unde prin frunzişul copacilor scânteiau ca nişte stele 
strălucitoare razele soarelui, deja destul de sus la orizont, şi a 
început să vorbească domol: 

- Ar fi astfel dacă în sufletul omului n-ar exista un impuls, 
deseori inconştient, care salvează multe persoane, 
împiedicându-le să se afunde în hăurile materiei şi în umbra 
amăgitoare a iluziei. În pofida tuturor eforturilor pe care le fac 
oamenii ca să se convingă, pe ei şi pe ceilalţi, că ideea vieţii 
este ascunsă doar în succesul material, nu pot nici măcar să 
ascundă, pornind de la observarea de sine, că lucrul principal pe 
care l-au avut în viaţă a fost un impuls interior, pe care l-au 
conştientizat mai devreme sau mai târziu. Pentru ca un om să 
înceapă să urmeze o anumită învăţătură, o doctrină sau o 
filosofic, trebuie ca impulsul să vină dinăuntrul lui. Oamenii care 
sunt materialişti convinşi să verifice ei înşişi ca să înţeleagă că 
nu doar literatura pe care au citit-o, nici doar influenţele 
exterioare nu sunt cauza pentru care au început să urmeze acea 
cale. Momentul decisiv care le-a marcat primii paşi în acea 
direcţie sau în alta a venit din interior. Dacă n-ar fi aşa, ei ar 
accepta fiecare altă influenţă exterioară şi ar susţine tot felul de 
alte idei. Dacă asta e adevărat pentru cel care n-are nicio 
legătură cu realitatea spirituală, cu atât este mai adevărat 
pentru cei care recunosc existenţa unei cauze iniţiale. Ca să ne 
convingem de înalta valoare şi de importanţa impulsului interior, 
să ne punem întrebarea următoare: Când sunt cel mai nefericiţi 
oamenii de pe acest Pământ? Atunci când îşi pierd bogăţia 
exterioară, sau când îşi pierd siguranţa interioară? Când 
pierderea este exterioară şi entuziasmul interior este păstrat, 
totul e mai uşor de reparat. Este mai greu când dispare credinţa 
în ceea ce devenise pentru ei un ideal. Atunci, viaţa îşi pierde 
sensul. Există indivizi la care acest proces se realizează foarte 
rapid. Un insucces, o dificultate în viaţă pot să devină cauza 
unei decepţii şi a unei catastrofe. Această categorie de oameni 


nu cunosc legea schimbului dintre situaţiile opuse care sunt 
indispensabile pentru evoluţie. 

- Care este acest schimb? 

- Viaţa pe Pământ este astfel încât, dacă două persoane se 
prezintă la un concurs, una dintre ele câştigă şi este bucuroasă, 
iar cealaltă este necăjită. Şi prin bucurie, şi prin tristeţe se 
dobândeşte ceva pentru evoluţie. Există oameni care au trăit 
superficial. N-au cunoscut niciodată suferinţa şi au devenit 
superficiali şi, într-un fel, fără consistenţă. Când te-ai murdărit, 
te speli cu apă... dar apa se murdăreşte. Apoi, urmând calea 
ciclului etern, apa se purifică şi ne putem murdări din nou. Voi 
nu cunoaşteţi cauza nici a frumuseţii, nici a urâţeniei. Există 
cazuri în care urâţenia devine frumuseţe, în timp ce frumuseţea 
poate să aducă nefericire. Lumea este plină de aparenţe. Nimic 
din ce se pierde ori vi se poate lua nu este proprietatea voastră. 
Proprietatea voastră este doar ce aţi adus cu voi la naştere, 
ceea ce, după toate schimbările şi în toate condiţiile, rămâne în 
voi. Dacă, în cursul vieţii, omul reuşeşte să ajungă învăţat, toată 
această ştiinţă este un altoi la viaţa lui. Altoiul nu este una 
dintre calităţile fundamentale ale copacului. Când se rupe, 
copacul îşi dezvăluie natura iniţială. Un învăţat îşi poate pierde 
ştiinţa în urma unui accident sau a unei boli. Îi vor rămâne 
atunci calităţile înnăscute. Există cazuri în care, în urma unor 
depuneri acumulate în vasele sangvine, mari învăţaţi, de 
reputaţie mondială, şi-au pierdut ştiinţa - valoarea lor grefată - 
şi au avut comportamente primitive stupefiante, grosolane şi 
chiar respingătoare. Multe dintre lucrurile vieţii - dintre 
ritualurile şi regulile bunei comportări - sunt astfel de grefe. Nu 
sunt elemente permanente ale eului omenesc. 

- Ce este mai important să dezvoltăm în viaţa noastră? a 
întrebat discipolul. Câţi învăţaţi şi oameni celebri se ocupă de 
eul lor? Nu este adevărat că întreaga viaţă a celor care s-au 
consacrat studiilor se petrece în perfecţionarea specialităţii lor? 

- Da, aşa este. În cazul celor mai mulţi dintre cei care se 
ocupă de studii, grija lor este îndreptată spre dobândirea unui 
număr tot mai mare de cunoştinţe. Nu e lăudabil; ci de o mare 
importanţă este ca omul, în procesul evoluţiei sale, să se 
străduiască să-şi dezvolte calităţile fundamentale înnăscute. 
Aceasta este în realitate dezvoltarea spirituală. Atenţia acordată 


perfecţionării a ceea ce este iniţial înnăscut nu trebuie să fie mai 
mică decât zelul acordat dezvoltării şi perfecţionării grefei. Nu 
trebuie să ne mulţumim cu ce am devenit, ci să ne străduim să 
atingem cele mai înalte trepte ale progresului spiritual. Boul nu 
trebuie să se mulţumească cu coarnele lui, nici calul, cu 
copitele. De exemplu, cu ce ochi vede el satisfacția unui porc? 
Este o satisfacţie umilitoare, respingătoare chiar. Aşa le apare 
celorlalte lumi superioare situaţia noastră din materia densă. 
Omul trebuie să fie sincer cu el însuşi şi să identifice iubirea de 
care s-a bucurat în viaţă cu unul dintre exemplele citate. Totuşi, 
nimeni nu trebuie să le facă reproşuri celorlalţi pentru felul în 
care au cunoscut iubirea. Trebuie să ştim că viaţa pe Pământ 
este serioasă şi dificilă. Pământul este o şcoală grea şi oamenii 
sunt în permanenţă pe cale să dea examene. Nu trebuie să 
avem prea mare siguranţă în noi înşine, ci să ne punem 
încrederea în Dumnezeu. Se cunosc cazuri în care gândurile şi 
convingerile oamenilor care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu, 
atingând cele mai înalte culmi ale dezvoltării, au suferit 
perturbări şi au cedat. Mari învăţaţi au părăsit lumea ştiinţei lor 
atraşi de momeala unei frumuseți pământeşti. Au existat cazuri 
în care chiar sfinţi şi-au scurtat timpul acordat vocației lor ca să 
cedeze atracției unei frumuseți pământene care le-a apărut în 
faţa ochilor. Pe planeta noastră, există îngeri care se plimbă şi 
merg de colo-colo ca nişte domni distinşi care au uitat de mult 
misiunea pentru care veniseră pe Pământ. De aceea, nu vă 
grăbiţi să emiteţi o judecată în privinţa unor procese care nu 
sunt încă încheiate. Nu sunteţi încă în stare să cunoaşteţi 
cauzele a ceea ce se întâmplă, nici chiar cum se vor dezvolta 
lucrurile în viitor. Comitem deseori greşeli când încercăm să 
emitem o judecată exactă asupra a ceea ce este bun sau rău. 
Nu ştim nici măcar care dintre faptele noastre sunt bune. 
Uneori, faceţi ceva ce consideraţi a fi rău şi vă miraţi după 
aceea văzând că vine un al doilea lucru rău. Se poate şi să faceţi 
un bine care e urmat de ceva rău. Trebuie să distingeţi cu 
atenţie ce este bine. Uneori, îi daţi bani unui om sărac, iar el se 
îmbată şi comite o crimă. Faptele oamenilor sunt atât de puţin 
clare, încât îi ziceţi uneori celui care e bun că e rău, şi invers. Vă 
voi prezenta o regulă pe care nu trebuie s-o uitaţi: Faceti-i bine 
celui în care trăieşte Dumnezeu, nu celui în care El a murit. Am 
încredere în voi, discipolii, că veţi înţelege ce este viu şi ce este 


mort. Vă vorbesc vouă, tuturor. Veţi înţelege, poate, în 
profunzime aceasta şi veţi acţiona după cum aţi înţeles. In 
funcţie de rezultatele pe care le veţi obţine, veţi înţelege dacă 
aţi urmat drumul cel drept. Demult, Lucifer a hotărât să lupte cu 
Dumnezeu, dar, până acum, nu s-a putut întoarce în Cer. 
Fiecare faptă comisă împotriva lui Dumnezeu este lipsită de 
binefacere şi de adevăr. O astfel de faptă se termină cu o 
catastrofa. Aceasta nu deoarece Dumnezeu ar fi plin de 
cruzime, ci fiindcă drumul întunericului duce inevitabil la 
catastrofa. 

În acel moment, discipolul a profitat de scurta tăcere care a 
urmat ca să pună din nou o întrebare: 

- Maestre, ne este greu uneori să răspundem la obiecțiile 
care ni se fac, cum ar fi: „Ce-au făcut popoarele creştine în 
aceste douăzeci de secole? Au urmat învăţătura lui Hristos, nu-i 
aşa?”. 

Maestrul s-a întors spre cel care i-a pus întrebarea şi, pe un 
ton puţin sever, i-a răspuns: 

- Popoarele care au trăit în ură şi războaie n-au urmat calea 
lui Hristos. În privinţa asta trebuie să fim categorici şi să nu ne 
amăgim. Aceste popoare pot să se numească creştine, dar au 
slujit o altă divinitate, care le-a învăţat să comită crime, şi asta 
nu vine de la acel Dumnezeu pe care Hristos îl numea „Tatăl 
Meu”. Învățătura lui Hristos este încă în germene în conştiinţa 
oamenilor. Încă n-au pus-o în practică. Dumnezeul despre care 
ne vorbeşte Hristos este lubire. El nu şi-a schimbat niciodată 
atitudinea faţă de om. Le vine în ajutor întotdeauna celor care îl 
cheamă din tot sufletul, din toată inima şi cu toate gândurile. Le 
va trimite un consolator. Prin „consolator” înţelegem un om 
luminos. Când vă vizitează un astfel de om, totul devine clar şi 
uşor de înţeles. Contradicţiile dispar şi începeţi să trăiţi în 
armonie cu universul. Dacă auziţi pe cineva zicând că are 
conştiinţa în întuneric, veţi şti că omul luminos l-a părăsit. Când 
omul care aduce lumină este absent, întunericul e cumplit. Dacă 
vă aflaţi în apropierea unuia dintre aceşti slujitori ai lui 
Dumnezeu, în conştiinţa voastră nu va pătrunde niciodată un 
gând negativ, sentimentele voastre vor fi întotdeauna de ordin 
superior şi orice teamă vă va dispărea din suflet. Şi trebuie să 
mai ştiţi ceva. În Sfintele Scripturi apare des cuvântul „har”. Va 
trebui să înţelegeţi corect acest cuvânt. 


Harul nu este pentru leneşii care aşteaptă ca totul să le 
pice de-a gata din Cer. Chiar dacă Cerul a hotărât să primiţi 
ceva, va trebui să faceţi eforturi ca să-l obţineţi după cum îl 
meritaţi. Leneşului nu-i va pune în mână nimeni ce-i trebuie. Pe 
de altă parte, dacă vi se refuză ceea ce aţi cerut, încercaţi din 
nou în 89 de locuri, până când veţi primi. 

- Ceea ce înseamnă că, totuşi, totul depinde de noi, a 
remarcat un discipol. Harul nu este un cadou pe care poate să-l 
primească şi cel care-l merită, şi cel care nu-l merită. 

- Asa este, a confirmat maestrul. Harul şi Adevărul sunt în 
omul însuşi. Dacă reuşim să ieşim de pe drumul iluziilor şi al 
ispitelor înşelătoare din această lume - ispite care ne lipsesc de 
posibilitatea de a vedea totul clar -, vom trezi forţele care 
moţăie în noi şi aceste forţe sunt darul cel mai mare pe care l- 
am primit, în om aşteaptă o forţă foarte mare şi nebănuită, care 
rămâne încă nefolosită. Dacă acea forţă puternică se trezeşte, 
se înţelege ce era de neînțeles şi devine realizabil ce ni se părea 
irealizabil. Astfel, Harul se găseşte chiar înlăuntrul omului. 

Discipolul care începuse această conversaţie a întrebat: 

- De ce oare unele persoane care nu trăiesc după cerinţele 
Legilor Divine şi sunt cunoscute ca fiind lacome de câştig şi 
chiar sordide în afacerile lor continuă totuşi să trăiască bine si, 
cel puţin în aparenţă, sunt mulţumite în toate privinţele? 

Maestrul a încruntat uşor sprâncenele, apoi a ridicat capul 
şi, cu o privire senină în care strălucea lumina unui adevăr, a 
răspuns: 

- Nu vă bucuraţi de acest „bine” care a fost dobândit pe căi 
necinstite. Este o fericire iluzorie şi foarte scurtă. Oamenii pot să 
nu creadă asta, dar este un adevăr verificat că nu te poţi 
aştepta niciodată la ceva bun de la bogăţiile dobândite în mod 
necinstit. Ceea ce a fost dobândit în mod necinstit are o altfel de 
valoare. Moneda pe care ai câştigat-o urmând legile dreptăţii îţi 
va aduce mai multe binefaceri decât moneda de aceeaşi valoare 
câştigată prin înşelătorie. Dumnezeu îşi revarsă binefacerile şi 
harul asupra celor care nu merg pe drumul necredinţei. Dacă aţi 
luat în mod necinstit o parte din munca cuiva, ce aţi câştigat nu 
vă va aduce binecuvântarea. Aceasta nu face parte din Harul 
divin. Oamenii repetă deseori dictonul: „Omul este lup pentru 
om”. Acest dicton este rezultatul unui proces din natură despre 


care n-am să vă vorbesc acum. Această problemă o putem 
scoate în evidenţă doar dacă ne întoarcem în urmă în viaţă, 
când s-a întâmplat ceva foarte dezechilibrat. Profunde sunt 
cauzele în urma cărora un lup a devenit lup, un urs, urs, un 
şarpe, şarpe. Cu toate acestea, e lesne de înţeles. Dar de ce 
zicem că omul e lup pentru om? în consecinţă, există printre 
oameni un rest din acele îndepărtate procese dominate de 
dizarmonie. Un lup este cel care mănâncă un om; un şarpe este 
cel ce se încolăceşte în jurul cuiva şi îi sfărâmă oasele. Dar care 
este sarcina omului? Ea constă în a depăşi aceste animale 
feroce din el însuşi şi a înălța ce este caracteristic şi demn de 
nivelul uman al evoluţiei, ceea ce se mai numeşte şi „omenie”. 
Omul care a primit Harul forţelor superioare nu se deosebeşte 
de ceilalţi prin vreo strălucire oarecare. El trăieşte fără să atragă 
atenţia, dar prezenţa sa aduce pace şi bucurie. Este ca un izvor 
care ţâşneşte fără zgomot şi potoleşte setea tuturor celor aflaţi 
în jur. El a cunoscut lubirea lui Dumnezeu, pe lângă care toate 
plăcerile, bogăţiile şi gloria pământeană par lucruri neînsemnate 
şi inutile. A dobândit cea mai înaltă demnitate, aceea de Fiu al 
lui Dumnezeu, care se dăruieşte doar celui care trăieşte 
neobosit în lubirea de Dumnezeu. Între oameni şi chiar discipoli 
din diferite şcoli, societăţi şi confesiuni există o înţelegere 
diferită a cuvântului Har fiindcă i se dă acestui cuvânt un 
conţinut diferit. Pentru o persoană care consideră că a mânca şi 
a bea este starea de fericire cea mai mare, Harul este o masă 
plină cu bunătăţi. Pentru un ambițios, Harul este gloria. Pentru 
alţii, înseamnă alte plăceri pământene. Totuşi, Harul nu este 
niciuna dintre aceste stări. Harul este o stare de fericire 
necunoscută ale cărei izvoare se găsesc în împărăţia Duhului lui 
Dumnezeu. Harul nu eliberează de suferinţe, ci face omul 
capabil să le suporte cu bună-ştiinţă şi chiar cu bucurie. Cel care 
este copleşit cel mai mult cu Harul cerului este Hristos, care a 
suferit cel mai mare martiriu pe cruce. Totuşi, Hristos ştia de ce 
se întâmplau toate acestea şi n-a ezitat să meargă pe calea Lui. 
Mulţi vor întreba: „Unde e Harul, dacă trebuie să-ţi porţi 
crucea?”. Harul constă în aceea că, atunci când ne luăm în 
spate cu bună-ştiinţă şi iubire crucea, avem posibilitatea să 
cunoaştem Adevărul şi Adevărul ne face liberi. Harul înseamnă 
că cerul ne va număra printre cetăţenii săi şi sufletele noastre 
se vor înălța până la regiuni unde nu vom putea avea acces 


urmând calea fericirii pământene egoiste. Nu este de-ajuns să 
fim credincioşi şi să ne proclamăm oficial ca atare. Nu credinţa 
are importanţă, ci posibilitatea de a culege roadele unei credinţe 
care poate să transforme viaţa. Să crezi că în munţi există un 
izvor abundent nu este de ajuns. Trebuie să mergi la acel izvor 
şi să îţi domoleşti acolo setea. A crede în existenţa unei livezi nu 
este de nicio utilitate. Trebuie să mergi acolo şi să guşti din 
fructele abundente. Noi vrem să creăm un tip nou de om 
credincios. Acesta trebuie să fie în stare să-şi transforme corpul, 
mintea, inima şi voinţa. Omul nou trebuie să renunţe la orice 
violenţă, la minciună şi la cupiditate. Dacă devine astfel, va 
urma mântuirea despre care se vorbeşte atât de mult. Asta nu 
va veni din exterior, ci de la Dumnezeu, care se află înlăuntrul 
omului. O revoluţie interioară trebuie să aibă loc în oameni ca să 
treacă de la moarte la viaţă. Vă pun o întrebare: Unde este 
Dumnezeu? Răspunsul nostru: Este peste tot şi nicăieri. Prin 
dilema „peste tot” înţelegem spaţiul întreg şi toate dimensiunile 
din toate lumile. Prin „nicăieri” înţelegem că nu se găseşte într- 
un loc determinat. De asemenea, există o discuţie despre 
Hristos. Cum va veni Hristos? De unde va veni? Unii spun că 
Hristos trăieşte în cutare sau cutare ţară. Nu, Hristos va veni ca 
lumină. Va vorbi prin intermediul tuturor oamenilor care si-au 
deschis inima şi sufletul pentru El. Căutaţi-L pe Hristos în voi 
înşivă. Căutaţi Harul şi Adevărul şi nu vă preocupaţi dacă există 
oameni buni sau oameni răi în lume. Fiecare se găseşte la locul 
lui. Dificultăţile şi contradicţiile sunt şi ele la locul lor. Sunt 
probleme a căror soluţie ne va ajuta să-L cunoaştem pe 
Dumnezeu în noi înşine. Pe Pământ există situaţii de iad şi de 
rai. Când suntem în rai? Când trăim cu Dumnezeu în noi înşine. 
Când este iad? ladul îl formează suferinţele noastre, care provin 
în mod inevitabil dintr-o cunoaştere greşită de sine. Filosofii din 
Antichitate au zis: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. În această 
recomandare nu se spune ce „sine” trebuie să cunoaştem. A 
cunoaşte „şinele” divin şi a-l sluji este un rai, dar a cunoaşte 
şinele limitat într-o lume materială duce la iad. Adevărata 
cunoaştere de sine se ascunde în aceste cuvinte: „Viaţa veşnică 
este să Te cunosc pe Tine, Unicul, Adevăratul Dumnezeu, şi pe 
lisus Hristos, pe care Tu L-ai trimis pe Pământ”. Adevărata 
cunoaştere de sine este să-L cunoşti pe Dumnezeul lubirii. Doar 


cel care s-a cunoscut pe sine în acest fel s-a cunoscut cu 
adevărat. Doar un astfel de om ştie ce sunt Harul şi Adevărul. 

Cu aceste cuvinte s-a terminat conversaţia de pe pajiştea 
însorită. 


SĂ SUNE BINE 


Pentru a explica anumite legi ale vieţii spirituale, maestrul 
folosea analogii extraordinar de reuşite, originale şi pline de 
înţelepciune. El putea să ia din viaţă exemplele cele mai 
eficiente ca să ilustreze chiar ce era abstract şi deci pentru care 
nu era uşor de găsit forma care să-i corespundă. 

Maestrul afirma că lucrurile neînţelese ascundeau în ele, ca 
sub un înveliş de protecţie, adevăruri profunde. Totuşi, ca totul 
să devină clar, este nevoie de răbdare şi de voinţa de a le 
descoperi. 

„Când lucrurile neînţelese sunt explicate prin rațiune şi 
înţelepciune, ele devin cu claritate evidente. 

Când cineva se află în faţa straturilor terestre erodate de 
acţiunea perseverentă a apelor, la început nu înţelege nimic. 

Mai târziu, când devine geolog, ia în considerare tot ce l-au 
învăţat studiile, şi atunci îi devin clare procesele care au avut 
loc în îndepărtatele perioade geologice. 

Astfel, tot cu ajutorul a ce este cunoscut, descoperim ce 
este necunoscut, recunoscând existenţa unei relaţii între cele 
două categorii. La fel în cazul matematicii şi al celorlalte ştiinţe. 
O propoziţie rămâne complet de neînțeles şi n-are niciun sens 
cât timp nu i se adaugă un verb. Acest verb dă un sens tuturor 
celorlalte cuvinte, deoarece le plasează într-o anumită relaţie. 
Când auziţi un cuvânt într-o limbă necunoscută, rămâneţi 
complet nelămuriţi; dar, când îi aflaţi semnificaţia, cuvântul 
respectiv capătă un sens anume. 

La fel în ceea ce priveşte sensul vieţii. A întreba care este 
sensul vieţii este acelaşi lucru cu a întreba care este sensul 
muzicii. Pentru un muzician, această întrebare nu se pune, căci 
el trăieşte permanent în puterea sa regeneratoare. O astfel de 
întrebare poate să fie pusă de un ignorant care n-a simţit 
niciodată puterea de încântare a muzicii. Astfel, întreabă despre 
sensul vieţii cei ce sunt săraci spiritual şi n-au simţit niciodată în 
suflet măreţia procesului vieţii efectuându-se lângă ei. Ei privesc 


fenomenele doar din exterior şi nu se întreabă niciodată care 
sunt forţa motrice şi regularitatea lor. 

Când privim nişte coarde de vioară puse într-o învelitoare şi 
aşezate într-o vitrină, nu le cunoaştem valoarea. Dar, dacă 
aceste coarde sunt fixate la vioara unui instrumentist genial şi 
pe ele se execută lucrarea unui compozitor genial, atunci le 
înţelegem preţul. Aceasta este atitudinea noastră faţă de viaţa 
divină nemanifestată, ascunsă în tot ce a fost creat. Aşa privim 
bobul de grâu care hrăneşte omenirea de mii şi mii de ani. Şi 
aşa privim omul înainte de a vedea trezindu-se în el forţele 
creatoare”. 

Unii oameni sunt de acord să-i găsească un sens global 
vieţii, dar nu pot să înţeleagă sensul existenţei izolate, 
individuale. Ce este omul din mijlocul mulţimii? Nu se pierde ca 
un grăunte de praf în imensa masă integrală a valului vieţii? De 
aici provine neînţelegerea individului luat separat, şi asta este o 
eroare. Dacă aşa stau lucrurile, pământul nostru, ca loc şi şcoală 
destinate evoluţiei, este şi el un grăunte de praf neînsemnat şi 
infim din edificiul maiestuos al galaxiei. El este atât de mic 
încât, chiar în evoluţiile sistemului solar, dimensiunile lui sunt 
neglijabile, fără totuşi a-i fi neglijat şi subestimat locul printre 
planete. Maestrul spunea că sarcina care îi revine fiecărui om 
chemat în arena Pământului este să reprezinte una dintre 
coardele harpei divine. 

„Din moment ce sunteţi una dintre coardele acestui 
«Instrument  Grandios», nu spuneţi că viaţa n-are sens. 
Indiferent de tonul pe care-l emiteţi, să ştiţi că trebuie să sune 
pur şi clar. Mulţumiţi pentru tot ce vi se întâmplă. Mulţumiţi 
pentru suferinţele, dificultăţile, ofensele şi micile bucurii care v- 
au fost făcute cadou în orele şi minutele vieţii voastre. Aceasta 
demonstrează că nu sunteţi într-un înveliş pe o etajeră sau în 
vitrina unui magazin de muzică, ci sunteţi pe Harpa Sublimului 
Maestru. Mâna lui vă va atinge, cu siguranţă, uşor”. 

„Liberul vostru arbitru, despre care vorbesc atât de des 
filosofii, este de a suna bine. Dacă aţi fost creaţi în aşa fel încât 
trebuie să sunaţi în tonul «mi», nu vă străduiţi să sunaţi ca un 
alt ton. Inevitabil vă veţi mulţumi să sunaţi în tonul vostru, dar 
străduiţi-vă să sunaţi într-un mod bun şi pur. Este singurul lucru 
care depinde de voi. Şi, în acelaşi timp, este ce e mai bun 
pentru evoluţia voastră. 


Şi mai există un lucru pe care trebuie să-l ştiţi. Pe harpa 
Sublimului Maestru sunt încă multe coarde. Cu voi, uneori unul 
după altul sau împreună, ca un acord, răsună şi alte tonuri, ca şi 
cum aţi conversa ca să formaţi melodia creată de Sublimul 
Compozitor. Rezonanţa separată de tonuri este foarte 
importantă, dat fiind că fiecare dintre ele intră în melodie. În 
consecinţă, totul trebuie să fie pur, frumos, distins. Un om ar 
putea să spună că rolul lui este neînsemnat, că nu este 
important în ce fel sună, dat fiind că este doar un simplu «mi», 
dar aici comite cea mai mare greşeală. El uită că este o parte 
infimă din întregul ansamblu şi că e răspunzător de expresia 
integrală. Altui om i-ar trece prin minte ideea că nu e liber, ci în 
întregime dependent şi lipsit de orice iniţiativă personală, dar 
asta ar fi o greşeală foarte mare. O astfel de persoană trebuie 
să ştie că tocmai rezonanţa este misiunea ei în această viaţă: 
rezonanţa e formată din gândurile, sentimentele, acţiunile pe 
care le stăpâneşte deplin. Ca persoană particulară, omul nu este 
lipsit de iniţiativă, dar, în viaţa Totului, n-are altă sarcină mai 
mare şi mai importantă. 

În viaţă se întâmplă să nu ne ocolească suferinţele. Dar cel 
care suferă trebuie să ştie că nu sună bine. Trebuie să-şi 
imagineze că harpistul a luat cheia şi a început să strângă 
coarda, până reuşeşte să obţină un «mi» pur. Urechea fină a 
virtuozului percepe totul cu cea mai mare precizie. Acest 
muzician nu-i poate permite coardei să sune cum vrea ea, 
deoarece s-a slăbit din cauza căldurii sau s-a contractat din 
cauza frigului. Coarda trebuie să sune cu un procent de vibrații 
determinat, nimic mai mult. 

Fiecare muzician trebuie să înveţe arta sublimă de a le 
vorbi oamenilor prin muzica lui. Fiecare pictor trebuie să lucreze 
cu perseverenţă până când liniile şi culorile încep să se supună 
concepţiei sale. Poetul trebuie să ordoneze cuvintele în aşa fel 
încât să exprime cel mai bine inspiraţia inimii sale. 

Aceasta înseamnă că eşti credincios. Credinciosul nu este 
cineva care execută mecanic ritualuri pe care nici măcar nu le 
înţelege. Credinciosul trebuie să converseze cu Dumnezeu în 
acelaşi fel în care vorbeşte cu prietenii. Dacă e muzician, 
credinciosul trebuie să vorbească cu Dumnezeu în acelaşi fel în 
care conversează cu vioara lui. Credinciosul sună bine în 


orchestra divină. El înţelege voinţa Tatălui şi Tatăl e mulţumit de 
el. 

E bine să fii credincios, dar nu trebuie ca acest cuvânt să 
rămână doar o noţiune căreia nu-i cunoaştem conţinutul decât 
în mod superficial. Credinţa este o forţă atât de puternică, încât 
nimic nu-i poate rezista. A avea credinţă nu înseamnă să crezi în 
ceva, dat fiind că fiecare crede în ceva, ci înseamnă să ai o 
conştiinţă de nezdruncinat. Adevăratul credincios nu este 
niciodată nehotărât şi deţine pe deplin dovada a ceea ce crede. 
Credinciosul seamănă cu un pom cu rădăcini, trunchi, crengi şi 
frunze. Acest pom dă fructe, luptă cu furtunile şi păsările îşi 
găsesc adăpost în el. Poţi să contezi pe credincios. Prietenul în 
care aveţi încredere poate să facă orice pentru voi fără să ezite. 
Chiar înainte să-i spuneţi ce vă supără, el ştie ce nevoie anume 
aveţi. 

Omul cu credinţă n-are frică şi e puternic. Nu este dintre cei 
care, după ce au făcut doi paşi înainte, dau înapoi. Forţele lui 
sunt atât de mari, încât şi moartea i se pare neînsemnată. Câţi 
dintre cei care-şi zic credincioşi au aceste forţe? Credinciosul 
seamănă cu un om care a văzut cu propriii ochi ceea ce afirmă, 
chiar dacă această «viziune» nu s-a efectuat cu ochii lui fizici, ci 
cu ochii lui lăuntrici. 

Într-un fel sau altul, cu ajutorul unor contradicții sau 
revelații, cel care urmează calea sfântă a vieţii trebuie să iasă 
din întuneric; fiecare trebuie să-şi vadă propriul soare răsărind. 
In lumina acestui soare, trebuie să găsiţi dimensiunile reale ale 
tuturor lucrurilor din viaţa voastră. Fiecare om trebuie să-şi 
cunoască adevărata mărime, trebuie să ştie cât poate să ceară 
şi cât poate să dea. Nu vă subestimaţi şi nu vă supraestimaţi. 

Acum învăţaţi alfabetul unei mari ştiinţe. Semănaţi cu copiii 
care nu ştiu la ce le vor folosi literele. Aşa cum diferitele tonuri 
ale unei opere muzicale, separate unele de altele, nu ştiu nimic 
despre frumuseţea melodiei pe care o formează, la fel discipolul 
acestei ştiinţe divine, pe calea căreia a pornit, nu cunoaşte toate 
problemele şi toate planurile veşniciei. Discipolul nu ştie care îi e 
locul în Sublimul Unic, dar cu iubire îşi îndeplineşte munca ce-i 
revine. Cu alte cuvinte, discipolul se străduieşte să sune bine. 

Trebuie să învăţaţi să cereţi, dar, din moment ce nu v-aţi 
însuşit încă această artă, ziceţi: «Doamne, facă-se voia Ta! 


Dă-mi ce-mi este mai necesar pentru evoluţia mea şi ce mă 
va ajuta să împlinesc Opera Ta Sfântă». 

Fiţi atenţi şi când vor veni suferinţele. Studiaţi-le în mod 
aprofundat şi daţi-vă osteneala să găsiţi cauza apariţiei lor. Şi, 
dacă sunteţi siguri că sunaţi bine, să ştiţi că violonistul precis 
întinde coarda ca să ajungeţi la vibraţiile propriului ton. 

Viaţa fiecăruia dintre voi este o sarcină. Este o ecuaţie cu 
multe necunoscute. Cu ajutorul relaţiei dintre cunoscut şi 
necunoscut, veţi descoperi necunoscutul. Aşa este relaţia dintre 
bucurie şi suferinţe, relaţia dintre fapte şi consecinţele lor. 
Fiecare suferinţă din viaţă este una dintre necunoscutele din 
ecuaţie. Această suferinţă se poate dezvălui la fel cum dă 
matematica o soluţie la probleme. La fel în cazul geologului 
despre care am vorbit. Cu ajutorul relaţiilor oferite de ştiinţa lui, 
începe să înţeleagă procesele şi să-şi facă o imagine veridică 
despre ce s-a întâmplat cu straturile terestre în urmă cu mii de 
ani. 

Fiecare lucru neînțeles devine inteligibil, după un anumit 
timp, cu ajutorul relaţiilor dintre valorile cunoscute şi valorile 
necunoscute. 

Omul trăieşte şi se dezvoltă. El îşi ia în considerare 
începutul vieţii de la data naşterii, dar nimeni nu ştie care este 
adevăratul început. El se pierde în veşnicie. Lumea oamenilor se 
îndreaptă spre perfecţionare. Ea urcă, dar vârful nu este 
niciodată atins. Asta e cel mai frumos în viaţă. In asta constă 
frumuseţea şi măreţia sa. 

În această situaţie, nu ne rămâne altceva de făcut decât să 
sunăm bine”. 


DESPRE FORŢE 


În multe conversații, maestrul a spus că există o analogie 
între legile lumii fizice şi cele ale lumii spirituale. Divergenţa 
constă în faptul că înţelegerea şi aplicarea acestor legi, pe 
diferite planuri, se face în mod diferit. Diferenţa constă doar în 
formă, nu în sensul interior, care e acelaşi. 

Din aceste cuvinte înţelegem că noţiunea de „forţă”, luată 
ca exemplu, nu este explicată complet nici chiar în mecanismul 
lumii fizice. Aici, pe Pământ, forţa este întotdeauna legată de 
materie, dar, dat fiind că materia nu creează, ci doar manifestă 


forţă, reiese că forţa este ceva ce e în afara determinării sale 
definitive. În lumea fizică, judecăm forţa după efectele acţiunilor 
sale şi chiar aceste efecte servesc la determinarea unităţilor 
dimensiunilor sale. 

Pe de altă parte, în limbaj curent, se zice că unele persoane 
au o privire „puternică”. Nu ştim în ce constă forţa privirii şi e 
plauzibil să-i judecăm din nou valoarea bazându-ne pe efectele 
sale. Ştim din practică că o privire poate să provoace ridicarea 
sau scăderea moralului la om şi, de aceea, în ştiinţele spirituale 
se spune că privirea nu trebuie să aibă un conţinut negativ. 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru gânduri şi sentimente. In 
aceleaşi ştiinţe, se spune că nimeni nu este scutit de 
responsabilitate când e vorba de conţinutul pe care îl imprimă 
gândurilor şi sentimentelor sale. În ordinea societăţii, există 
organisme care vă cer socoteală când aţi stricat bunurile cuiva 
sau i-aţi cauzat suferinţe unui cetăţean. La fel stau lucrurile şi în 
lumile superioare, unde există aparate speciale care 
înregistrează calitatea gândurilor omeneşti, intenţiile bune ale 
sentimentelor şi în ce măsură noi, oamenii, prin intermediul lor, 
prejudiciem sau ajutăm evoluţia celor spre care le îndreptăm. 

Maestrul spunea că există legi spirituale care coincid cu 
legile lumii fizice. De exemplu, între elementele fizice identice 
se creează o forţă de respingere, care este aceeaşi ca în 
fenomenele electrice şi magnetice. Se întâmplă deseori ca doi 
savanţi să nu se poată suporta. Rar se întâmplă ca doi cântăreţi 
să se placă. Bulgarul a exprimat foarte bine această lege, puţin 
cam rustic, prin dictonul: „Nu cântă doi cocoşi pe aceeaşi 
grămadă de bălegar”. 

Maestrul zicea: 

„Binele şi răul sunt forţe pozitive şi negative. Ba chiar 
uneori este greu să le deosebeşti, căci înţelepciunea celor care 
conduc evoluţia le dă formele cele mai diverse. Lucrurile 
percepute superficial nu exprimă încă adevărul. Oamenii ştiu că 
există binele şi răul. Dar n-au perceput un detaliu, şi anume că 
există un bine pozitiv şi un bine negativ, după cum există un rău 
pozitiv şi un rău negativ. 

De exemplu, există cazuri în care, atunci când faceţi un 
bine cuiva, îl înălţaţi, dar, în alte cazuri, când îi faceţi un bine 
unui om, îl trageţi în jos. Există o lege: să nu-i faci un bine unui 
criminal, ca să nu-i facilitezi intenţiile de a comite o fărădelege. 


Ar fi un bine negativ, un bine aparent. Căci binele adevărat nu 
duce niciodată la rezultate negative. Dar există şi un rău care 
este aparent, căci rezultatele lui sunt pozitive. De exemplu, un 
om vă opreşte pe drum şi vă interzice cu insistenţă să traversaţi 
podul lângă care aţi ajuns. Ba chiar recurge la forţă, pentru că 
vreţi neapărat să mergeţi pe acel pod. Acel om, aparent violent, 
ştie că acel pod e minat şi că va sări în aer în câteva secunde. 
Răul pe care vi-l face prin această interdicţie este un bine 
mascat care, la momentul potrivit, poate fi săvârşit doar în acest 
fel. Nu uitaţi că oaia în piele de lup nu e rea. Rău e lupul în piele 
de oaie. 

Doar binele pozitiv este un bine indubitabil şi doar răul 
negativ este un rău indubitabil. Conform unei interpretări, binele 
adevărat, pe care îl numim «bine pozitiv», este săvârşit de o 
inimă iubitoare, în timp ce răul indubitabil este comis tot de o 
inimă, dar din care lipseşte iubirea. 

Forţele din natură trebuie să se echilibreze. Dacă nu 
ajungem la un astfel de echilibru, obţinem explozii. Acest lucru 
este valabil şi pentru fiecare individ în parte, şi pentru viaţa 
socială. Răul împotriva căruia ne revoltăm este lăsat să existe în 
societate deoarece educă omul ca să poată evolua, aşa cum, 
până la urmă, binele învinge întotdeauna. Discipolul trebuie să 
fie raţional şi cel care este raţional se recunoaşte după faptul că 
utilizează şi binele, şi răul întotdeauna pentru bine şi pentru 
evoluţia lumii oamenilor. Binele şi răul sunt rezultatul unor forţe 
necunoscute care trasează căile şi destinul sufletelor în evoluţie. 

Sărăcia este un rău, dar e o bogăţie ascunsă pentru cel 
care ştie cum s-o folosească. Mulţi oameni vor crede că spun 
asta ca să-i consolez pe săraci. Dar a gândi astfel înseamnă 
ignoranță. Ce sărac, luptând împotriva destinului lui, a devenit 
bogat? Ce bogat, care a adunat avuţii prin violenţă, a devenit 
fericit? Din exterior, sărăcia este o situaţie negativă, 
defavorabilă şi greu de suportat, dar, interior, e pozitivă. Ea 
ascunde multe bogății. Din exterior, bogăţia este pozitivă, 
favorabilă, însă ascunde deseori mari pericole interioare. 
Adevăratul bogat este cel care nu contează pe bogăţiile sale, iar 
săracul adevărat este cel ce a sărăcit în sufletul lui. 

Dar omul care ştie să se servească în mod raţional de 
forţele naturii are cunoştinţe utile. Tehnica din prezent a pus în 
slujba lui multe dintre aceste forţe; cu toate acestea, omul nu 


este încă stăpânul lor. Însă ar deveni astfel dacă, în paralel cu 
utilizarea levierului şi a mecanicii, ar crea şi levierul cu ajutorul 
căruia să ridice şi să suporte poverile vieţii. 

O pregătire este indispensabilă pentru înţelegerea tuturor 
acestor lucruri. Nu se poate vorbi cu acelaşi limbaj tuturor 
oamenilor. Celui care a făcut doar studii primare îi vorbiţi într-un 
anumit fel când este vorba despre înţelegerea unei probleme 
ştiinţifice. Cu un absolvent de bacalaureat, folosiţi alt limbaj, iar 
cu un academician, al treilea limbaj. Trebuie să avem acelaşi 
respect pentru fiecare om, ca pentru o fiinţă care merge pe 
calea evoluţiei, dar al cărei limbaj, prin intermediul căruia ne 
înţelegem, este diferit. Adevărurile vieţii spirituale pot să fie 
înţelese doar de cei care au ajuns la ele urmând căile cele mai 
diverse, dar proprii lor, specifice. Ei au dobândit o anumită 
sensibilitate faţă de aceste adevăruri care rezonează în alte 
cuvinte pentru ei. Turcii au următorul dicton: «Cel care poate să 
audă va percepe şi ţânţarul; cel care nu ştie să asculte, chiar 
dacă i-am băga în ureche un fluier şi o tobă, tot nu ne-ar auzi, 
nici nu ne-ar înţelege». 

Natura nu dă nimic gratuit. Îşi dăruieşte forţele ca să fie 
folosite într-o muncă anume. Aceste forţe trebuie recompensate 
în mod sistematic şi înţelept pentru evoluţia omului, nu pentru 
producerea de explozii cu ele. Omul care a folosit rău forţele 
naturii va deveni debitor şi, mai devreme sau mai târziu, va 
pierde pentru asta. 

Nu vă ocupați de treburile mari, de treburile mondiale. 
Există cineva care să le urmărească şi să le ducă la bun sfârşit. 
Faceţi treaba care v-a fost încredinţată. Executaţi şi acele lucrări 
pe care le numiţi pământeşti şi care nu vă sunt plăcute 
întotdeauna, dar a căror îndeplinire vă căleşte voinţa. Dacă 
reuşiţi, pe lângă ele, să câştigaţi un prieten pentru opera lui 
Dumnezeu, acele lucrări sunt utile. Indiferent dacă scrieţi cu 
condeiul ori săpaţi via sau ogorul, păstraţi permanent în minte 
gândul că împliniţi opera Lui. Important nu este atât aspectul 
exterior al muncii, cât conţinutul pe care îl depuneţi şi gândul cu 
care o efectuaţi. Nu vă scuzaţi prin condiţiile de muncă. In orice 
timp vă aflaţi, realizaţi-vă ideile în lucrări mici pe care nimeni nu 
vi le poate interzice. Nu există obstacol în lume care să poată să 
vă ia posibilitatea de a-i face cuiva un bine mic, chiar unul 
microscopic. 


De obicei, cei care nu vor să-şi dea osteneala şi să lucreze 
cu bună-ştiinţă pentru evoluţia lor zic: «Dumnezeu Se va gândi 
la toate astea. N-avem de ce să ne facem griji!». Este adevărat 
că Dumnezeu Se gândeşte la toate, dar ştiţi cum Se gândeşte la 
om? El, care ne-a dăruit toate posibilităţile, îi trimite un mesaj în 
care îi spune: «Ridică-te şi începe să lucrezi!». Aşa stau lucrurile, 
căci cel care a hotărât să devină un discipol conştiincios al 
luminii trebuie să-şi rezolve singur problemele”. 


OBSERVAŢI ŞI ÎNVĂŢAŢI 


„Aşa cum se poate citi urmărind liniile formelor din natură, 
se poate citi şi în mişcările pe care le fac toate organismele vii şi 
omul. După aceste forme şi aceste mişcări se pot recunoaşte 
gândurile, dorinţele şi aspiraţiile discipolului, ca şi instinctele, 
cruzimea, teama, şiretenia şi tot restul la animale. Această lege 
este valabilă pentru regnul vegetal, precum şi pentru regnul 
mineral, dar puţini oameni sunt de acord cu asta. 

Nimic nu se face la întâmplare, spun ştiinţele oculte. Când 
un copac care a fost plantat creşte în condiţii defavorabile, el 
efectuează mişcările cele mai diverse, imposibil de observat de 
ochii omului. Cu ajutorul acestor mişcări, depăşeşte obstacolele 
pe care le întâlneşte în cursul creşterii şi, după ce a crescut, 
omul poate să vadă cazna cu care acel copac a depăşit 
obstacolele şi s-a ridicat deasupra pământului. 

La om există semne care arată dacă viaţa pe care a dus-o 
până în acea zi a fost grea şi dacă a avut voinţa să depăşească 
dificultăţile care i s-au ivit în cale. Greutățile de natură 
exterioară şi dificultăţile de natură interioară sunt diferite. Tot 
diferite sunt forţele şi semnele acestor forţe. Doar un ochi 
experimentat le poate recunoaşte. Multor discipoli, ca şi unor 
oameni obişnuiţi, nu le place să studieze. Ei preferă să li se 
servească totul de-a gata. Degeaba. Invăţăm să cunoaştem 
lumea cu ajutorul observaţiei şi al experienţei. Dacă vă 
observați trăsăturile şi expresia propriei feţe şi vă cunoaşteţi în 
parte tendinţele şi obiceiurile, aveţi deja suficiente condiţii 
pentru un exerciţiu profitabil. In acest fel, vă puteţi corecta 
unele trăsături rele. Poate credeţi că nu puteţi face nimic. Vă 
înşelaţi. Dacă ar fi aşa, n-ar exista niciun motiv să fiţi trimişi la 
şcoala de pe acest Pământ. 


Ce dobândeşte discipolul prin studiul acestor lucruri şi al 
naturii? înainte de orice, se convinge că, prin intermediul 
gândirii, când ne lovim de unele dificultăţi, putem să obţinem 
ceva. În fiecare labirint de contradicții există o ieşire pe unde 
poate să iasă cel care are răbdare. 

Dacă veţi observa un om, veţi putea să înţelegeţi dacă e 
mulţumit sau dacă suferă. Veţi dobândi arta de a înţelege 
calitatea suferinţei sale şi veţi şti cum să-i veniţi în ajutor. Măcar 
îi puteţi spune că pe Pământ e imposibil să nu existe suferinţe. 
Aşa cum Pământul nu e o sferă netedă, nici viaţa de pe 
suprafaţa lui nu este posibilă fără obstacole. Ce viaţă şi ce 
şcoală ar fi lumea noastră fără dificultăţile pe care trebuie să le 
depăşim? 

Trăsăturile feţei unui om apar şi în scrisul lui. Scrisul este 
imaginea grafică a stării şi a tendinţelor sale spirituale, ca şi a 
întregii sale firi. Scrisul este un oscilograf inconştient al unor 
procese fizice şi spirituale. Cel ce ştie să citească în scris va 
vedea tot ceea ce-l priveşte pe om. Aceasta a fost calea care a 
dus la ştiinţa scrisului, grafologia. 

Va veni un timp, în evoluţia omului, în care toate 
documentele de recomandare şi referinţele privind calificările 
date oamenilor vor deveni absolut inutile. Sensibilitatea şi 
delicata percepţie intuitivă le vor permite viitorilor oameni să 
pătrundă în adâncul lucrurilor şi asta le va fi de ajuns ca să-l 
cunoască în întregime pe cel care se află în faţa lor. Până la un 
anumit punct, sâmburele acestei capacităţi există în fiecare 
individ, dar timpurile pe care le trăim nu sunt favorabile pentru 
a avea încredere în el. 

În zilele noastre, multor oameni afirmaţiile noastre le par un 
mit sau o legendă fantastică; totuşi, vorbim despre lucruri cât se 
poate de reale. Omul poartă în el trei documente care conţin, în 
mod detaliat şi complet, toate aceste caracteristici. Acestea 
sunt faţa şi cele două mâini. Ceea ce este scris în ele nu este o 
amăgire. Adăugând la ele gesturile, mişcările corpului, vocea şi 
expresia feţei, care este semnul înţelegerii spirituale, putem fi 
siguri că-l cunoaştem deja pe acel om. 

Dacă, bazându-se pe un os găsit în cursul unor săpături, 
paleontologul experimentat poate să reconstituie scheletul 
întreg al animalului, de ce n-am putea să reconstituim imaginea 


psihologică integrală a unui om bazându-ne pe un anumit semn 
de pe faţa lui? 

Ceea ce am spus până aici nu oferă reţete. Esenţial este ca 
discipolul să lucreze asupra lui însuşi, să observe, să tragă 
concluzii şi să studieze cu asiduitate scriitura sublimă a vieţii”. 


DESPRE NATURA VIE 


„Unul dintre cele mai bogate izvoare de inspiraţie pe care 
le are omul este natura. Este necesar totuşi să vedem Rațiunea 
incorporată în natură. Acesta este lucrul cel mai preţios, căci nu 
este vorba despre natura pe care o putem examina în exterior, 
ca turişti, ci despre raţiunea şi legile care îl guvernează şi îl 
educă pe om, amintindu-i că lumea în care trăim este condusă 
cu înţelepciunea şi atotputernicia unui Spirit Creator Universal. 
Adevărul pe care îl caută fiecare, pe căi diferite, nu se oferă de- 
a gata, ca un clişeu sau ca un dumicat pe care mama îl pune în 
gura copilului căruia îi e foame; noi singuri îl căutăm şi îl 
descoperim. Adevărul nu se află în faţa noastră ca o deducție 
gata făcută. El este ascuns în procesele din care trebuie să-l 
smulgem. De aceea i-au fost date omului ochii, urechile şi toate 
celelalte simţuri; de aceea i s-au dat raţiunea şi intuiţia, ca să 
ajungă singur la acest adevăr. 

Dar natura este infinită, va zice cineva. Cum s-o cuprinzi? 
Da, este infinită, însă, pentru voi, la un moment dat, important 
este acel segment din ea cu care intraţi în contact. În acel 
segment al naturii se află ascuns ce-i este necesar dezvoltării 
voastre. De exemplu, pe Pământ există apă, dar, pentru voi, 
importantă este acea apă pe care o aveţi în mâini şi cu care 
vreţi să vă domoliţi setea. Şi aerul pe care îl inspirați şi expiraţi 
este mai important pentru voi decât tot acel ocean de aer de 
deasupra voastră. 

De exemplu, o observaţie judicioasă vă arată că omul care 
duce o viaţă spirituală şi emoţională armonioasă are o respiraţie 
regulată. Ştiinţa divină a stabilit că dorinţele şi sentimentele 
omului sunt curenţi care vin din exterior, de la periferie spre 
centrul vieţii. In schimb, curenţii gândirii sunt contrari, se 
îndreaptă dinspre centru spre periferie. Aceasta înseamnă că 
dorinţele se primesc, în timp ce gândurile se trimit. Cu alte 


cuvinte, sentimentele şi dorinţele sunt inspiraţia, în timp ce 
gândurile sunt expiraţia. 

Respirația este baza a toate şi reprezintă un proces foarte 
important. Respirația trebuie să fie conştientă, dacă nu 
constant, cel puţin în unele momente ale zilei. Oxigenul din aer 
ne purifică sângele şi, în acelaşi timp, ne purifică dorinţele. 
Acesta este un adevăr, chiar dacă nu este recunoscut încă în 
mod oficial. Pe de altă parte, odată cu expirarea aerului, ne 
purificăm şi gândurile. Dacă reuşiţi să faceţi din respiraţie un 
proces conştient, aţi găsit o soluţie importantă la problemele 
voastre. 

De ce este util şi indispensabil să studiem natura? Pentru 
că tocmai în natură descoperim legile vieţii şi înţelepciunea 
Creatorului, în ea ne putem încrede fără reţinere, căci suntem o 
parte din unicitatea ei. Am luat ca exemplu respiraţia. Acest 
proces este fizico-chimic. Fizic, deoarece plămânii acţionează ca 
o pompă. Dar, când aerul pătrunde în plămâni, începe 
metabolismul substanţelor chimice: receptarea oxigenului şi 
eliminarea acidului carbonic, printre altele. Cu asta se termină 
partea fizică din procesul respirației, dar urmarea acestui 
proces, în cursul căruia are loc eliberarea sentimentelor şi 
gândurilor noastre, n-a fost studiată şi, chiar dacă e un fapt din 
viaţă, n-a fost încă acceptat ca o cunoştinţă ştiinţifică bine 
stabilită. 

Pentru filosofia materialistă, totul se opreşte aici, la 
procesul fizico-chimic. Dar, pentru ochii care pot să pătrundă 
mai profund şi pentru o conştiinţă superioară, cu o 
perspicacitate mai mare, procesele fizice şi reacţiile chimice, 
care sunt fenomene ce au loc în materie, precum şi procesele 
gândirii şi ale vieţii spirituale şi emoţionale formează un tot. Noi 
îl numim unicitate în viaţa divină integrală, în timp ce alţi 
învăţaţi, cu idei mai avansate, eliberaţi de fanatismul 
materialist, îl numesc monism psiho-fizic. 

Lumea actuală manifestă o deschidere insuficientă, de 
aceea, în cadrul limitat al cunoştinţelor contemporane, 
fenomenele observate în natură se interpretează unilateral şi 
într-o manieră eronată. Totuşi, va veni o zi în care aceste 
fenomene se vor reuni ca să formeze un tot. Cercetătorii vor fi 
obligaţi să recunoască multe dintre faptele pe care le resping în 
zilele noastre, fie din lipsă de perspicacitate, fie din cauza unor 


păreri preconcepute. Aceleaşi fapte vor căpăta atunci un aspect 
cu totul diferit. În acele timpuri, ştiinţa şi adevărurile vieţii vor fi 
unul şi acelaşi lucru. Aşa cum, în zilele noastre, omul poate fi 
cunoscut prin lucrările anatomistului, fiziologului, histologului şi 
chiar ale psihologului luate împreună, nu aplicate separat, noi 
putem să ajungem la adevărurile naturii vii nu urmând cărările 
separate ale diferitelor discipline ştiinţifice, ci reunind într-un tot 
rezultatele obţinute de toate aceste ştiinţe. Astfel se va îndrepta 
omul din viitor spre cunoaşterea lumii. 

Dacă un om cu posibilităţi limitate, care nu-i permit să 
pătrundă în profunzimea marilor probleme ale vieţii, un om care 
nu ştie că există dimensiuni ce îi sunt inaccesibile, dacă un 
astfel de om creează o filosofie, aceasta s-ar ridica foarte puţin 
deasupra nivelului vieţii animalelor. Oare se întâmplă rar ca un 
astfel de «sistem filosofic» să devină un principiu fundamental 
obligatoriu pentru toată lumea? 

Natura vie şi raţională nu-i permite nimănui să aducă 
atingere legilor ei. Dacă este adevărat că tot ce este conţinut în 
univers se găseşte şi în om, atunci forţa directoare care 
veghează la implementarea legilor în Marele Univers va veghea 
şi la implementarea lor corectă în «micul univers». Dacă are loc 
o încălcare oarecare a acestor legi, sarcina omului este s-o 
repare. Intr-un astfel de caz, rugăciunea se prezintă ca o forţă 
de restabilire. Rugăciunea este un apel al sufletului adresat 
lumii raţionale ca să trimită «muncitori» specializaţi în repararea 
defectelor «instalaţiei» noastre. Dacă aceste defecte nu sunt 
reparate, îşi fac apariţia bolile. Când vi se întâmplă să fiţi 
bolnavi, nu vă întrebaţi care e cauza, ci verificaţi-vă starea 
gândurilor şi sentimentelor. Cum să vă simţiţi bine când păstraţi 
în voi atâtea gânduri şi sentimente negative? Ele sunt ca rugina 
care roade fierul. 

«Să fiu eu bine! Altceva nu mă interesează!», zice 
ignorantul care nu cunoaşte legile unicităţii. Noi răspundem: Ca 
să fii bine, trebuie ca şi ceilalţi să fie bine. Oamenii nu ştiu că 
seamănă cu vecinii care cultivă grădini. Dacă apa curge în 
canalul uneia dintre grădini, va curge şi în cealaltă grădină. 
Dacă viaţa aproapelui nu merge bine, nici a noastră nu va 
merge bine, iar omul va avea şi mai puţine motive să creadă că 
viaţa lui va merge bine dacă el însuşi este cauza nefericirii 
aproapelui. Dacă ar putea să vadă în ce măsură destinele le 


sunt legate unele de altele, oamenii ar fi extrem de prudenţi în 
tot ce întreprind. 

Paginile istoriei sunt pline de lupte pe care oamenii le-au 
purtat, din cele mai vechi timpuri, pentru eliberarea lor. Totuşi, 
ei nu ştiu că adevărata eliberare vine doar după ce cunoaştem 
Adevărul. El este singura cale ce duce la libertate. Orice altă 
libertate în afara Adevărului este o nouă sclavie. 

Într-un oraş unde există o instalaţie comună de încălzire 
sau de iluminat, dacă un locuitor nechibzuit, în urma unor 
sentimente urâte pe care le are faţă de vecin, deteriorează 
conducta de aducțiune a apei calde sau a curentului electric, 
nici în locuinţa lui nu va mai fi nici lumină, nici căldură. 

Aşa cum acestui ignorant citadin nu-i este clară această 
relaţie, nici relaţia dintre diferiţii indivizi şi destinul fiecăruia 
dintre ei nu le este clară celor ignoranţi în privinţa vieţii 
spirituale. 

Să luăm lecţii de la natura vie. Asimilaţi-i legile sublime şi 
irevocabile; să ştiţi că sunt asemănătoare cu legile care 
guvernează viaţa spirituală a omului. Studiul constă într-o 
meditaţie permanentă, în aplicarea a ceea ce a fost învăţat şi, 
de asemenea, în ajutorul dezinteresat acordat aproapelui 
nostru”. 


O SCRISOARE A MAESTRULUI 


Am avut ocazia să aud într-o zi dorinţa exprimată de unul 
dintre prietenii noştri de a se redacta un text care să cuprindă, 
într-o formă concisă şi clară, semnificaţia, conţinutul şi forma 
învăţăturii transmise de maestru. 

Într-o zi, examinând copii ale unor scrisori autentice ale 
maestrului adresate unora dintre prieteni, am găsit o scrisoare 
care răspundea exact acelei dorinţe: o definiţie concisă, o 
sinteză a esenței învăţăturii sale, aşa cum el însuşi preciza; o 
reproducem integral. 


Varna, 26 august 1917 


Către toți prietenii 


Izvoarele trebuie să ţâşnească, râurile trebuie să curgă, 
omul trebuie să reflecteze, să raționeze şi să împlinească voința 
Tatălui său din Cer. Voința lui să fie lege pentru el. Şi voința 
Domnului, cuvântul Lui, scop pentru el. Multe frunze vor cădea, 
multe coji se vor desprinde până când sufletul va ajunge la 
perfecțiune. 

Fie ca Dumnezeu să vă călăuzească cu Duhul Lui, să vă 
arate înlăuntrul vostru ce e bun şi drept în fața Lui. V-am 
transmis o învățătură a lui Hristos, o învățătură de viață, nu un 
sectarism, ci o învățătură de înțelepciune şi de iubire care poate 
să refacă viața în integralitatea ei. 

Dumnezeul despre care vă vorbesc trăieşte în întreaga 
natură, acționează în toate ființele. vorbeşte în interiorul fiecărei 
inimi. Îi păstrez învăţătura, îi împlinesc voia, îi ascult Duhul Sfânt 
şi-mi găsesc bucuria în cuvântul Lui viu. 

Ce har ar fi pentru oameni dacă ar înțelege limbajul lui 
Dumnezeu şi ar crede că sunt frați, nu duşmani! Dacă şi-ar 
împărtăşi durerile şi bucuriile! Se apropie ceasul în care va 
răsuna glasul Cerului. Pacea fie cu voi şi aveti răbdare! Va învia, 
va retrăi şi, în viaţă, vor fi o singură turmă şi un singur păstor. 

Fie ca binecuvântarea Tatălui lui Hristos să coboare de sus 
asupra tuturor celor care il cheamă, în orice loc şi în toate 
timpurile! 

P.C. Deunov 


GÂNDURILE MAESTRULUI DESPRE IUBIRE 


lubirea este unul dintre principiile constitutive ale Celui ce 
n-are început, ale sublimului Creator. Această lubire, care ne-a 
scos din neant, ne va face să ne întoarcem în braţele deschise 
ale Cerului cu inima plină de lubire de Dumnezeu. 

În multe şcoli oculte din Antichitate, calea Iniţierii a fost 
calea înţelepciunii, dar Iniţierea prin lubire sau, aşa cum se 
numeşte, Iniţierea prin Hristos este cea mai măreaţă. De aceea, 
Şcoala Maestrului Frăției din Bulgaria este una care se poate 
numi Şcoala lubirii. 

O sarcină foarte importantă i-a fost încredinţată fiecăruia 
dintre cei care s-au născut pe acest Pământ pentru ca naşterea, 
viaţa şi moartea lor să nu fie zadarnice. Această sarcină este să 
înţeleagă lubirea care a dat naştere lumii întregi şi acţionează în 


ea. Dacă reuşim să ajungem la asta, păşim deja pe calea care 
duce la foarte binevoitorul, răbdătorul şi minunatul Tată, ce ne 
aşteaptă cu acea lubire pentru care Hristos a zis: „Eu şi Tatăl 
suntem Unul”. 

Nu există altă temă care să fi preocupat mai mult mintea 
tuturor creatorilor în literatură, filosofie şi arte, decât tema 
lubirii. Totuşi, lubirea despre care se vorbeşte în această lucrare 
nu este aceea pe care oamenii au redus-o la formele banale ale 
vieţii zilnice. Aşa cum ne este prezentată aici, ea luminează 
altfel viaţa. Are limite incomensurabile, îmbrăţişează întregul 
univers, trece prin toate lumile, triumfă în sufletul omenesc şi se 
manifestă ca voinţă primordială a Creaţiei. 


IUBIREA PE CARE TREBUIE S-O CUNOAŞTEM 


„Există o singură cale ce duce la perfecţiune şi ea este 
accesibilă tuturor fiinţelor din întregul univers: calea lubirii. 
Urmând această cale, ele vor ajunge la ea cel mai uşor, iar 
perfecțiunea este scopul Creaţiei. Dacă un om rosteşte undeva 
cuvântul lubire, cel care îl aude trebuie să ştie că acest cuvânt 
sfânt înseamnă a te apropia de Dumnezeu. Toate celelalte căi 
care duc la El sunt presărate cu pericole, dar lucrul principal 
este că nicio altă cale, în afară de cea a lubirii, nu ne fereşte de 
cel mai mare pericol: orgoliul. 

Este sublim să concepem ce este lubirea. lubirea este o 
forţă sfântă. Ea a creat şi susţine viaţa. lubirea a dat naştere 
universului, ea este generatorul a toate. Tot ea ne va chema din 
nou în împărăţia minunată, inexprimabilă prin limbaj omenesc, 
acea împărăție de unde am provenit cândva. De aceea, nu 
putem să numim întotdeauna prin cuvântul lubire acele înfiorări 
care agită suprafaţa naturii omeneşti. Încă nu este lubirea 
despre care vorbim aici. Este o stare din Creaţia pământeană 
prin care Dumnezeu îi pune la încercare pe oameni”. 

x 


x x 


„Încă netreziţi din somnul adânc şi înşelător al iluziei, 
oamenii cred că sufletele slabe, sentimentale, necombative 
vorbesc despre lubire. Dimpotrivă, lubirea este o forţă foarte 
puternică. Nu putem să ne trăim întreaga viaţă fără s-o simţim 
cât de cât. Trăim pentru lubirea care decurge din El, Sublimul 


Spirit Universal; murim pentru această lubire şi înviem din nou 
pentru Ea. Vă vorbesc despre lubirea care vindecă toate rănile. 
Dacă omenirea continuă să trăiască în infirmităţi, dezordine şi 
războaie, aceasta arată că n-a înţeles încă această Forţă Divină. 
Dacă ar fi înţeles-o, lubirea ar fi vindecat-o de toate suferinţele. 
«Şi suferinţa noastră se va transforma în bucurie.» Aceste 
cuvinte din Sfintele Scripturi poartă în ele ce am spus înainte. 
Toate eforturile noastre din viaţă sunt inutile, zadarnice şi 
jalnice dacă nu cunoaştem lubirea. Şi, când vom muri, lubirea 
ne va face nemuritori, căci moartea nu poate să ajungă până 


acolo unde ajunge lubirea”. 
x 


x x 


„În ciuda tuturor eforturilor pe care le veţi face ca să 
înţelegeţi lubirea în mod speculativ, nu veţi reuşi s-o închideţi în 
gândirea voastră şi s-o îmbrăcaţi cu noţiunile voastre. Multe 
neînţelegeri pot să acopere ceea ce vreţi să spuneţi despre ea, 
multe imagini false şi superstiții ridicole pot să întindă o cursă 
raţiunii voastre. Să ştiţi că lubirea este mai sublimă decât tot ce 
v-aţi putea imagina. Noţiunile vieţii voastre zilnice nu acoperă 
nici măcar una dintre calităţile ei. Să ştiţi că este mai presus de 
orice, că dă naştere vieţii şi guvernează lumile, de la cel mai mic 


furnicar până la cele mai înalte ierarhii din lumea îngerilor”. 
x 


x ë * 


„Cum poate să-L cunoască omul pe Dumnezeu şi să 
discearnă ceva din Entitatea Sa nelimitată? Asta depăşeşte 
posibilitatea rațiunii omeneşti. Singurul lucru posibil nouă este 
să iubim. Ce puteţi discerne despre Sublima şi Raţionala Cauză 
dacă nu urmaţi calea lubirii, singura cale accesibilă vouă? Prin 
iubire vă aflaţi în procesul evoluţiei, aţi depăşit stagnarea din 
neant. Vă amintiţi de acel loc în care Hristos - întruchipare într-o 
formă omenească a lubirii divine - a zis: «Eu sunt Calea, 
Adevărul şi Viaţa». 

Cei care vor să dobândească lubirea - lubirea divină despre 
care vorbim - trebuie să realizeze o performanţă interioară. 
Aceasta constă în a-i ierta pe cei care nu îi iubesc şi care le aduc 
prejudicii. Dacă nu pot să îndeplinească acest act de eroism 
greu, dar salvator, trebuie să ştie că n-au ajuns încă la nimic în 
cunoaşterea lubirii. Nicio ştiinţă, nicio magie, nicio şcoală, nicio 


incantaţie sau formulă nu le poate veni în ajutor. lată cum vine 
lubirea - calea cea mai accesibilă ce duce la evoluţia sufletului - 


după realizarea acestei victorii interioare”. 
x 


x x 


„Uneori aud spunându-se: «Cel ce mă iubea nu mă mai 
iubeşte!». Aşa ceva este de neconceput pentru lubirea divină. 
Aceasta nu trece niciodată. Dacă se întâmplă aşa, o iubire care 


a trecut, atunci nu despre acea iubire vorbim aici”. 
x 


x x 

„Nu spuneţi că nu aveţi nimic de iubit. Când treceţi pe 
lângă un izvor, o floare sau un pom fructifer, opriţi-vă un 
moment şi căutaţi frumuseţea din ele. În fiecare lucru există 
frumuseţe şi sens. Ochii celui care iubeşte văd diferit. Văd ce e 
frumos în om şi chiar în toate animalele. lubirea acoperă totul cu 
lumină şi eliberează omul de orice prejudecată şi de orice 
teamă. Încercaţi. Începeţi prin a vă ocupa de o plantă, fertilizaţi 
terenul şi udaţi-l. Floarea însăşi vă va arăta cât de mare e 


iubirea voastră”. 
x 


x x 


„În lubire nu există nici îndoială, nici contradicție, în lubire, 
totul e clar şi categoric. Dacă există discuţii între credincioşi, 
chiar de aceeaşi religie, aceasta arată că n-au ajuns încă în 
lumina lubirii, care exclude contradicţiile. Nu spun că discuţia e 
ceva rău, dar în lubirea lui Hristos, adică lubirea lui Dumnezeu, 


ea devine inutilă”. 
x 


x x 

„N-are nicio importanţă ce post ocupați şi ce rol jucaţi în 
arena vieţii. Puteţi să fiţi preoţi, militari, scriitori, profesori, 
filosofi sau oameni de stat. Puteţi să fiţi funcţionari, sau simpli 
muncitori, sau meşteşugari. Dacă aşezaţi lubirea la baza vieţii 
voastre, ce veţi face va fi binecuvântat. Dacă purtaţi în voi 
lubirea, chiar dacă nu faceţi decât să curăţaţi ceapă, veţi fi mai 
valoroşi decât cel ieşit de la cele mai mari universităţi. Căci a-ţi 
face munca fără iubire... lipsa lubirii este iad. 

Cerul va îngădui ca toate teoriile, curentele, doctrinele, 
regimurile şi sistemele filosofice să defileze pe scena vieţii. Dar, 


dacă vin fără lubire, vor eşua. Timpul le va birui şi omenirea le 
va uita. Îşi vor lăsa eşecurile, pe care alţii vor fi obligaţi să le 
repare. Dacă cei bogaţi, cei puternici şi notabilităţile vor 
guverna fără iubire, lumea va deveni una a suferințelor. Dacă 
cei săraci, nevoiaşii şi cei cărora le este foame vor guverna fără 
iubire, nu vor ameliora cu nimic lumea. Ea va continua să 


rămână un iad, căci iad este locul unde lubirea lipseşte”. 
x 


x x 
„Fântâna ne dăruieşte apa ei venită din belşug din munţi, în 
acest caz, lubirea lui Dumnezeu faţă de noi se manifestă sub o 
formă materială: apa care ne domoleşte setea. În creaţia 
materială este întruchipată o idee divină. Hrana pe care o 
acceptăm este un sacrificiu făcut de bunăvoie de natură şi cu 


lubire”. 
x 


x ë * 


„Când cineva ia cheia portativului muzical, violonistul nu 
poate să cânte corect. Cheia care dă un sens portativului vieţii şi 
fără de care chiar vioara celui mai mare interpret tace se 


numeşte /ubire” 
x 


x ë * 


„Aud spunându-se: «O, mi-am pierdut prima iubire!». 
Profesori, filosofi, mame şi taţi zic asta. În aceste cuvinte se 
ascunde o neînțelegere, dat fiind că iubirea nu poate fi nici 
«prima», nici «a doua». Dacă o persoană vorbeşte despre prima 
ei iubire, asta înseamnă că a avut o a doua. Din moment cea 
avut o a doua, n-a avut-o pe prima. 

lubirea este una şi indivizibilă. Este veşnică. În realitate, 
lubirea ar trebui să fie starea permanentă a sufletului omenesc, 
dar oamenii au intervenit brutal cu sentimentele lor egoiste şi 
au încercat să corecteze ceva în legile sfinte ale naturii. 

lubirea despre care vorbim aici va fi necesară oricărui om 
ca să treacă din împărăţia morţii în împărăţia nemuririi. 
Traversând acest ocean, ambarcaţiunea cu care călătorim se va 
clătina în mod inevitabil, dar lubirea ne va da puteri şi rezistenţa 
necesară ca să rezolvăm problema. 


Oamenii nu bănuiesc şi nici măcar nu-şi pot imagina cum ar 
arăta Pământul dacă toţi ar începe să-L iubească pe Dumnezeu. 


Nu s-ar putea găsi rai care să rivalizeze cu un astfel de Pământ”. 
x 


x x 


„Despre Dumnezeu nu pot să dau nicio definiţie, doar 
cuvintele următoare: lubire fără degradare, cunoaştere fără 
erori, libertate fără limitări. Dacă nu-L cunoaşteţi în acest fel pe 


Dumnezeu, veţi cădea, probabil, în superstiție şi fanatism”. 
x 


x ë * 


„Printre aşa-zişii oameni spirituali există unii a căror lene a 
inventat tot felul de căi ca să ajungă cu rapiditate la pretinsa 
mântuire. «îl iubim pe Dumnezeu», spun ei. «Nu este de ajuns 
ca să fim siguri că am îndeplinit tot ce este necesar pentru 
mântuirea noastră?» într-adevăr, nu e nimic mai facil decât să 
zicem că-L iubim pe Dumnezeu. Problema e că acest facil 
trebuie să fie precedat de ce e mai dificil: să ne iubim aproapele 
şi apoi, prin eroism, să ne iubim chiar duşmanii. 

Şi, astfel, să-L iubim pe Dumnezeu este posibil când am 
îndeplinit ce este mai greu, şi anume să ne iubim aproapele şi 
să-i iubim pe duşmanii noştri”. 

x 
x x 


„Când a făcut din lubire singura lege a vieţii sale, omul a 
intrat în cea mai frumoasă dintre Biserici. A devenit tolerant cu 
toate religiile şi toate Bisericile, dar numai atunci i s-a desluşit 
ce nu înţelesese înainte în Biserică. 

Formele, ritualurile, misterele şi canoanele capătă sens 


doar prin lubirea de Dumnezeu”. 
x 


x x 

„Ce conţinut îi daţi noţiunii de viciu? Dacă mă întrebaţi ce 
este un viciu, vă voi răspunde: Viciul este un rod al lipsei de 
iubire. Dacă într-o acţiune va exista o iubire sinceră şi 
dezinteresată, această lubire va spăla petele fiecărei acţiuni”. 

„Ce este Cerul? Cerul este greu de înţeles dacă trebuie să 
fie explicat cu perfecta cunoaştere a celor care îl populează. 
Pentru noi, oamenii care trăim pe Pământ, există o cale mai 


uşoară: Cerul este acel loc de pe Pământ unde oamenii trăiesc 
în lubire şi înţelepciune. Tot restul se numeşte iad”. 
x 


x ë * 


„Gama vieții oamenilor din prezent este minoră. Oamenii 
au trăit mult timp în ea. Au învăţat-o bine şi au rămas specialişti 
în ea. Dar acum a venit vremea ca omul să înţeleagă gama 
majoră. Nimeni n-o cunoaşte, deoarece întreaga ştiinţă 
contemporană n-a gustat nici măcar dintr-un fruct al lubirii 
divine. 

Când zic gamă majoră, nu trebuie să se înţeleagă literal 
gama majoră din muzică. Este doar o comparaţie. Gama majoră 
a lubirii este cu totul altceva. In structura sa maiestuoasă dispar 
toate durerile, ezitările şi tenebrele. Melodiile ei etalează 
frumuseţea şi imensitatea lumii, pe care oamenii le-au căutat 
dintotdeauna în gama minoră a întristării. 

Doar cel care intră în gama majoră îmi va înţelege 


cuvintele”. 
x 


x xXx 


„«Mă iubeşti?» Este o întrebare pe care o putem numi 
maşinală şi pe care nu trebuie s-o punem. A-i pune cuiva 
această întrebare e ca şi cum i-ai spune unei lumânări aprinse: 
«Mă luminezi?>». Din moment ce vedeţi literele la lumina 
lumânării, înseamnă că vă luminează. 

Cine luminează nu vorbeşte. Cine iubeşte nu vorbeşte. 

Nu puneţi întrebări maşinale şi nu provocaţi răspunsuri 
maşinale”. 

„Există familii ai căror membri trăiesc în înţelegere 
mulţumită luminii pe care o are unul dintre ei. Dacă acesta din 
urmă părăseşte casa, apar imediat dizarmonii şi întuneric. 

Există popoare care au trăit mulţumită iubirii unui singur 
om. Întregul entuziasm, întreaga energie şi solidaritate provin 
de la el. El a făcut să coboare din bolțile cereşti ale Duhului 
Sfânt un dar divin. Dacă acest om ar pleca, pentru acest popor 
asta ar însemna lipsa iubirii şi întunericul”. 

x 


x x 


„Dacă aveţi lubire, nu vă temeţi de cutremurele exterioare. 
Nu vă vor afecta baza. In absenţa lubirii, sunteţi în pericol”. 


* 
x ë * 


„Nu întrebaţi cum să-L slujiți pe Dumnezeu. Chiar dacă 
ajutați o furnică să iasă din apa în care a căzut, aţi început deja 
să-L slujiţi pe Dumnezeu. Să nu credeţi că vă reduceţi 


demnitatea dacă faceţi asta”. 
x 


x x 


„Când sunt întrebat de ce fac oamenii păcate, răspund: 
«Pentru că Dumnezeu iubeşte oamenii şi i-a lăsat liberi». 
Când sunt întrebat de ce oamenii fac bine, răspund: 
«Pentru că Dumnezeu iubeşte oamenii şi i-a lăsat liberi»“. 
x 


x x 


„Nu e deloc rău ca oamenii să se îndrăgostească unul de 
altul. Răul apare atunci când ei devin prea posesivi şi încep să 
se limiteze, până când cad într-o adevărată sclavie. Lăsaţi 
persoana care vă iubeşte să dorească ea însăşi să nu se 
despartă de voi. Lăsaţi iubirea care se bucură de libertate să 
aleagă singură şi să-şi impună jugul, care este cel mai plăcut 
dintre toate. 


Apostolul Pavel i-a zis lui Hristos: «Plăcut e jugul Tău!»“. 
x 


x ë * 


„Omul care trăieşte în lubirea de Dumnezeu nu poate să se 
oprească şi să spună că nu mai iubeşte nimic şi pe nimeni. Oare 
fluviul Mississippi, care îşi urmează cursul, s-ar putea opri brusc 


şi ar putea zice că din acel moment nu va mai curge?” 
x 


x xX 


„Vă voi dezvălui un secret dintre secretele spirituale. La 
prima vedere, e cunoscut. Dar nimeni n-a pătruns până în 
adâncul profunzimii sale şi nu-i cunoaşte dinamismul interior. 
Secretul este: Niciun om nu poate deveni mare dacă oamenii 
nu-l iubesc. Niciun om înţelept nu poate deveni mare dacă elevii 
lui nu-l iubesc. Niciun om de stat nu poate să devină mare dacă 
poporul se teme de el şi nu-l iubeşte”. 

x 


x ë * 


„Când aveţi o suferinţă, nu spuneţi că în lume nu există 
lubire şi că cerul v-a părăsit. Nu. Acea suferinţă este degetul 
violonistului care apasă pe coardă într-un loc anume, ca să 


scoată de la voi un anumit ton al simfoniei vieţii”. 
x 


x x 


„Cel care iubeşte arde în vatră, în timp ce oamenii pe care 
îi iubeşte sunt aşezaţi de jur împrejur şi primesc acea căldură 
reconfortantă. Va veni o zi în care cei care au fost iubiţi vor intra 
în vatra lubirii ca să dea căldură şi viaţă celorlalţi. Aceasta 
înseamnă că vor începe să vă iubească şi că veţi începe să-i 
iubiţi”. 

„De câte ori oamenii vi se par posomorâţi, de câte ori 
lumea din jur vi se pare ostilă? Există zile şi ore în care viaţa îşi 
pierde sensul, când trecem prin clipe de deznădejde. 

Dacă, în astfel de ceasuri, puteţi să treziţi în voi lubirea 
pentru Dumnezeu, chipurile tuturor oamenilor din jur vor deveni 
pentru voi frumoase şi amabile. Lumea vi se va părea 
prietenoasă şi familiară, iar suferinţa voastră se va transforma 


în bucurie”. 
x 


x x 


„Când sunt tineri, oamenii spun că e prea devreme ca să 
înceapă să-L iubească pe Dumnezeu, deoarece sunt atraşi de 
ispitele acestei vieți. Absorbiţi astfel de jocul iluziilor, 
îmbătrânesc şi atunci spun că este deja târziu, căci sunt obosiţi 


şi aşteaptă moartea”. 
x 


x x 


„Eretic este cel ce nu-L iubeşte pe Dumnezeu. Doar cel care 


îl iubeşte pe Dumnezeu este credincios adevărat”. 
x 


x x 
„În zilele noastre, încă trăiesc creştini care cred în 
Dumnezeu şi în Hristos, dar care, când este necesar, îşi pun 
baioneta la puşcă, întorc mitralierele şi tunurile împotriva fraţilor 
lor şi trag o salvă devastatoare asupra oraşelor şi satelor”. 
x 


x x 


„Dacă vă veţi ruga la Dumnezeu fără lubire, veţi începe să 
semănaţi cu acei cerşetori inoportuni care cer cu un fel de 
înverşunare şi care, din acest motiv, nu primesc nimic”. 

x 


x x 


„Prin ce se deosebeşte Dreptatea lui Hristos de cea a 
Vechiului Testament? 

Răspunsul este dat în textul Evangheliilor, unde se spune 
că muncitorii care au venit în cel de-al unsprezecelea ceas au 
primit acelaşi salariu ca acela plătit celor care veniseră de 
dimineaţă”. 

x 
x x 


„Dacă pana poetului dezbină şi face oamenii haini, în timp 


ce sapa agricultorului îi apropie frăţeşte, sapa este de preferat 


penei”. 
x 


x ë * 


„Dacă şcoala în care vă faceţi studiile vă îndepărtează de 
Dumnezeu, acea şcoală nu aparţine luminii, ci întunericului”. 
x 


x x 
„Să luptăm fără să ucidem!” 


VI. CONVERSAŢII CU MAESTRUL (Întrebări şi răspunsuri) 
CONVERSAŢIA 1 


Era una dintre acele zile de primăvară când ne simţim 
permanent cuprinşi de o emoție radioasă. Aceasta vine de peste 
tot şi, probabil, mai ales de la frumuseţea somptuoasă a 
copacilor înfloriţi în momentul în care nicio petală din florile lor 
parfumate n-a căzut încă. Profunzimile cerului, de un albastru 
pur ca de cobalt, alungau contradicţiile din mintea omului, acest 
veşnic rătăcitor printre probleme insolubile. 

Un grup de discipoli se reunise sub adăpostul de formă 
alungită de pe pajiştea de la Izgrev. Toţi membrii lui ascultau, 
într-o tăcere totală, răspunsurile maestrului, care cădeau ca 
nişte seminţe salutare în sufletele auditorilor dornici de 
cunoaştere şi de lumină. 

Un discipol punea întotdeauna întrebări. 

Discipolul: Care este cel mai mare număr, conform ştiinţei 
divine secrete? Se găseşte el în seria de numere infinit de lungă, 
sau sfârşeşte cu noţiunea de infinit? 

Maestrul: Cel mai mare număr este Unu. Este atât de 
mare, încât universul nu e în stare să-şi asume un al doilea Unu, 
doar pe cel care există deja. 

Discipolul: Dar nu ştim că există un număr atât de mare 
de lucruri în lume şi că fiecare lucru este într-un fel o unitate, de 
unde rezultă că numerele cresc permanent? Nu este adevărat 
că în astronomie unitatea de măsură creşte fără încetare şi 
poate să ajungă la limitele cunoştinţelor omeneşti? 

Maestrul: Ceea ce spui acum este una dintre multele 
aparenţe în mijlocul cărora rătăceşte imperfecta cunoaştere 
omenească a adevăratei realităţi. Încearcă să-ţi reprezinţi 
infinitul lui UNU şi că toate multitudinile fac parte din el. 
Numerele care urmează după UNU - doi, trei, patru, cinci şi 
următoarele - au fost obţinute prin divizarea lui UNU. Când 
spunem „doi”, copilul înţelege două nuci sau două mere, dar 
înțeleptul înţelege două părţi din UNU. Aşa stau lucrurile, căci 
UNU nu se va repeta niciodată. 

Discipolul: Dacă lucrurile stau astfel, cum s-au format 
operaţiile aritmetice, dacă în Creaţie este doar UNU? 


Maestrul: în evoluţia sa, omul a creat mii de feluri de 
operaţii şi de combinaţii cu părţile lui UNU, dar matematicienii 
trebuie să ştie că prima şi unica operaţie aritmetică la care se 
pretează UNU este împărţirea. Floarea, pasărea, leul, ca şi omul, 
au ieşit dintr-un ou mic, fecundat prin impulsul creator al naturii, 
şi universul întreg a ieşit dintr-o sămânță mică fecundată de 
gândirea Creatorului. 

Discipolul: Mi se pare că încep să înţeleg ceva din aceste 
explicaţii. 

Maestrul: La fel ca tine, toţi discipolii vor înţelege ceva din 
Adevărul Sublim mai ales dacă vor medita mai mult, însetaţi de 
cunoştinţe, asupra a ceea ce au învăţat despre cuvinte şi despre 
viaţă. 

Discipolul: Meditez asupra a multe lucruri, dar mi-e greu 
încă să le înţeleg pe cele aflate în afara lucrurilor zilnice şi pe 
cele pe care filosofii le numesc transcendentale, iar 
matematicienii, iraționale. 

Maestrul: Ceea ce este transcendental, din cauza raţiunii 
prin care rezolvăm problemele zilnice de pe Pământ, este o 
realitate pentru o altă rațiune, încă netrezită la oamenii din 
această lume. Tot aşa, mărimile iraționale pe Pământ sunt 
raţionale pentru o altă lume, care este mai elevată decât cea în 
care trăim. Mărimile incomensurabile ale matematicienilor 
corespund şi ele unor realităţi realizate, pentru care unitatea de 
măsură este aceeaşi ca aceea de aici, dar pe care n-o putem 
concepe în mod desăvârşit. 

Discipolul: Când încep să reflectez asupra a ceea ce mi se 
pare că ştiu şi când compar asta cu întrebările pe care mi le pun 
şi la care nu pot să răspund, îmi devine clar că ceea ce nu ştiu 
este un munte enorm, în timp ce ceea ce cred că ştiu este cât 
bobul de mei. De exemplu, uneori, nu ştiu de ce sufăr şi de ce 
oamenii suferă, pe când bucuriile sunt atât de mici şi de scurte. 

Maestrul: Deoarece ai adus vorba despre bucurie şi 
durere, o să vă spun că ele sunt stări schimbătoare, nu 
constante. Omul trece de la o stare la alta după legea ritmurilor 
şi fără să cunoască această lege. Oamenii suferă deoarece cred 
că această lume a fost creată doar pentru plăceri. Toţi cred că 
această lume a fost creată doar pentru plăceri, că oamenii sunt 
buni şi că Dumnezeu e nedrept şi crud cu lumea. Oamenii se pot 
obişnui greu cu ideea că suferinţele sunt necesare pentru 


evoluţia sufletului şi că, din punct de vedere spiritual, ele fac 
munca constructivă cea mai utilă. 

A urmat o tăcere prelungită. Un suflet pe deplin trezit şi o 
altă viziune, provenită de la un ochi interior, ar fi putut să prindă 
şi să zărească valul ascendent şi luminos al gândului pe care 
maestrul îl dirija spre lumile invizibile, dar discipolul dornic de 
cunoaştere era grăbit. Nu voia să lase să treacă niciun minut din 
timpul care se scurgea în proximitatea maestrului şi se întreba 
cum avea să înceapă să vorbească despre una dintre acele 
probleme care-l interesau atât de mult. 

Discipolul: Este adevărat că toate schimbările care se 
produc în starea sufletească a omului au repercusiuni asupra 
stării sale fizice? Şi, dacă este aşa, medicina din zilele noastre ar 
trebui să caute cauzele tuturor bolilor în perturbarea echilibrului 
planurilor situate deasupra planului fizic, ca, de exemplu, planul 
emoţional (astral) sau cel al gândirii (mental) al omului. 

Maestrul: Observatorii mai atenţi - medici sau psihologi - 
au remarcat legătura care există între una şi cealaltă şi au loc 
deja mai multe discuţii despre influenţa mentalului asupra 
fizicului. Pentru unii, însă, totul este doar o afirmaţie care, deşi 
adevărată, nu este încă la fel de evidentă ca pentru cei care au 
deschişi ochii spirituali. Cei ce sunt iniţiaţi în procesele care au 
loc în lumile de dincolo de lumea materială ştiu că o > 
perturbare a armoniei câmpului de forţe care învăluie corpul 
omului este întotdeauna însoţită de o perturbare a funcţiilor 
organismului. Să spunem fără ocolişuri că procesele fiziologice 
depind direct de schimbările provocate în acest câmp, aura, 
care este centrul acestor forţe numite curenţi biologici. Cei ce 
sunt iniţiaţi în ştiinţele spirituale ştiu că acest câmp (pe care-l 
putem compara, deşi în mod inexact, cu câmpul 
electromagnetic care se formează în jurul unui conductor prin 
care trece un curent, în care este introdus corpul fizic) 
depăşeşte cu câţiva centimetri (chiar cu câţiva decimetri uneori) 
contururile corpului omenesc. Pentru ochii care văd, acesta 
reprezintă o planşetă sau un ecran pe care sunt înregistrate 
toate funcţiile organismului. 

Discipolul: Oare sensibilitatea acestui câmp este atât de 
mare? 


Maestrul: în privinţa sensibilităţii, nu numai a corpului 
invizibil, ci şi a organismului unor persoane, vă voi da un 
exemplu luat din homeopatie. 

Discipolul: Ce este homeopatia? 

Maestrul: Homeopatia este o metodă terapeutică ce 
constă în tratarea bolnavilor cu ajutorul unor remedii în doze 
infinitezimale. Remarcabil în această terapie este că, pentru a 
putea să devină eficientă, doza trebuie să fie sub un anumit 
minim. Una dintre modalităţile de obţinere a unei astfel de doze 
infinitezimale este următoarea: dacă într-un recipient cu 
capacitatea de 1 litru, turnăm apă pură şi apoi adăugăm o 
picătură dintr-o tinctură-mamă, cum ar fi permanganatul de 
potasiu, după ce se va agita apa, această picătură se va 
repartiza pe moleculele de apă şi vom obţine o soluţie de 1 la 
1.000 (1:1.000), cu condiţia ca picătura să aibă un volum de 1 
cm?. Dacă, într-un alt litru de apă pură turnăm o picătură din 
prima soluţie, vom obţine o diluţie de 1:1.000.000. Homeopaţii 
susţin că o astfel de combinare de diluţii trebuie să se facă până 
la de 30 de ori ca să se obţină o doză homeopatică potrivită 
terapiei homeopatice. Am luat ca exemplu terapia homeopatică 
pentru ca voi să vedeţi ce importanţă pot să aibă pentru 
tratament micile cantităţi de substanţă şi, de aici, să deduceţi 
importanţa micilor idei care ne pătrund, conştient sau nu, în 
conştiinţă. Ele sunt mult mai eficiente decât ideile caracterizate 
ca fiind „mari”. A avea în tine însuţi mica idee homeopatică, a-ţi 
ordona propria viaţă este mai util şi mai accesibil decât a 
ordona lumea. Vă voi spune că repunerea în ordine a lumii, 
despre care oamenii vorbesc atât de des, nu este o sarcină 
omenească. Omului i s-a dat sarcina să-şi pună în ordine propria 
lume şi, făcând asta, să contribuie deja cu ceva la repunerea în 
ordine a lumii întregi. Dacă omul şi-ar turna în conştiinţă o doză 
homeopatică de Bine, deşi infinitezimală, şi-ar umple întreaga 
viaţă. Atunci, lumina din viaţa lui ar spori şi ea, iar starea sa de 
sănătate s-ar consolida. Binele ameliorează sănătatea. Dar, 
dacă ar turna o doză infinitezimală de Rău, atunci acesta din 
urmă ar creste şi s-ar forma un iad care i-ar distruge întreaga 
viaţă. 

Discipolul: Ce interesant şi important e tot ce spuneţi! 


Maestrul: Alungaţi de la voi orice gând rău, ca să nu se 
transforme în fantomă. Lăsaţi-vă gândurile rele să moară de 
foame, ca să nu vă otrăvească viaţa. 

Discipolul: Câte adevăruri utile învăţăm în foarte scurtul 
timp petrecut împreună! 

Maestrul: Dar cât timp şi câtă muncă sunt necesare ca să 
transpui aceste adevăruri în viaţă! 

Discipolul: De ce cuvântul, care are o putere 
transformatoare atât de mare şi prin care omul este superior 
regnului animal, nu este capabil imediat şi fără obstacol să 
transforme concepţiile greşite ale omului? Oare nu este 
cuvântul cea mai puternică armă? 

Maestrul: Când se incarnează pe Pământ, sufletele 
omeneşti cad imediat în puterea iluziilor şi a sugestiilor. Forţele 
întunericului, care au sarcina să se opună evoluţiei, creează atât 
iluziile, cât şi sugestiile negative. Nu uitaţi că sugestia este o 
calitate omenească. Omul care îi cedează sugestiei poate să 
întâlnească pe cineva care are o mai mare capacitate de 
sugestie şi de la care poate să adopte idei ce-i vor stânjeni 
dezvoltarea corectă. Cea mai mică i-ar frâna evoluţia. Din 
aceste motive, fiinţele luminoase au sarcina de a transforma 
sugestiile în inspiraţii. Oamenii noi şi îndeosebi discipolii trebuie 
să treacă de la sugestie la inspiraţie. Inspirația este o lege 
divină. Ea nu vine de la om, ci din lumea superioară. Sugestia 
poate să fie influenţată de altă sugestie, dar inspiraţia nu poate 
fi influenţată. E ceva invariabil. De aceea, oamenii care cedează 
la sugestie nu sunt fermi, în timp ce aceia care sunt inspirați 
sunt fermi şi stabili. Oamenii inspirați învaţă totul fără efort, în 
timp ce oamenii care nu se pretează la inspiraţie trebuie să facă 
eforturi mari ca să înveţe ceva. Pentru cei inspirați, totul devine 
uşor şi firesc; ei sunt în armonie cu ei înşişi şi cu mediul 
înconjurător. 

Discipolul: Când aud ce ziceţi, sunt din ce în ce mai 
convins că evoluţia este un proces lent şi dificil. Câte lucruri nu 
trebuie să depăşim ca să putem pătrunde pe calea spre 
perfecţiune! Şi de câte obiceiuri căpătate sau moştenite trebuie 
să ne dezbărăm ca să ne putem numi discipoli! 

Maestrul: E ceva adevăr în ceea ce spui, chiar dacă e 
adevărat doar din punctul de vedere al logicii omeneşti. Este 
perfect adevărat că trebuie să învingeţi defectele şi obiceiurile 


negative, dar cei care conduc evoluţia ştiu că infirmităţile 
omeneşti sunt cele mai bune condiţii pentru ca forţa omului să 
se manifeste. Adevăratul şi esenţialul efort pe Pământ este 
depăşirea lor. Din punctul de vedere al Ştiinţei Divine, 
infirmităţile şi slăbiciunile omului sunt semnele direcţiei greşite 
urmate de cursul vieţii lui. Când înţelegi asta, e inutil să te mai 
lamentezi şi să filosofezi; trebuie să pui stăpânire pe acea apă şi 
s-o dirijezi spre moara ta, ca să înceapă să-ţi macine grâul. Ştiţi, 
nu-i aşa, câte pagube poate să provoace un râu care n-a fost 
canalizat. El distruge semănăturile, casele, provoacă tot felul de 
nenorociri. Totuşi, aceeaşi apă, călăuzită în canalul morii sau în 
generatorul unei centrale electrice, ar realiza o muncă de 
amploare, care ar fi şi utilă. Nimănui nu-i este uşor să lupte cu 
propriile-i infirmităţi. Nu-i uşor, dar este esenţial şi lumea 
spirituală apreciază în mod deosebit eforturile celui care se 
angajează s-o facă. lar dacă reuşiţi să respingeţi aceste 
infirmităţi, sunteţi geniali. În viaţă, se pot observa cazuri în care 
o persoană capătă brusc un anumit obicei caracteristic unuia 
dintre strămoşi; acest obicei se transformă apoi într-un stăpân 
brutal nu numai al gândurilor, ci şi al sentimentelor ei. În aceste 
cazuri, lupta este dificilă, dar, luptând din greu şi cu credinţă în 
Principiul Divin aşezat în noi şi cu sprijinul ajutoarelor invizibile, 
omul iese victorios. 

Discipolul: în ce sens trebuie să fie dirijate eforturile 
discipolului, dacă îi este impusă o astfel de luptă? 

Maestrul: Fiecare om şi cu atât mai mult fiecare discipol 
trebuie să aibă o idee divină fundamentală care să-i fie 
principiul director al vieţii. Orice sugestie, exterioară sau 
interioară, nu trebuie să întunece strălucirea acestei idei 
fundamentale. Ea trebuie să fie lumina, măsura şi reperul său 
de orientare în fiecare lucru din viaţă. Dacă, de exemplu, un 
prieten vă cere să faceţi ceva pentru el, comparaţi-i imediat 
cererea cu ideea voastră divină fundamentală. Dacă ceea ce vă 
cere nu este la unison cu Divinul din voi, refuzaţi acea cerere, 
făcând tot posibilul ca totul să se realizeze fără să provoace 
mult necaz, şi faceţi-o cu înţelepciune. Dar, dacă ceea ce vă 
cere este în acord cu măsura voastră divină fundamentală, 
faceţi ce vă solicită. 


CONVERSAȚIA 2 


Discipolul: Când privesc această lume minunată, îmi zic că 
unul dintre marile daruri cu care Cerul l-a favorizat pe om este 
văzul. Bineînţeles, există şi alte fiinţe vii care pot să vadă, dar 
oare văd ele lumea la fel ca noi şi au capacitatea să se bucure 
de frumuseţea ei? Asta nu mi-e clar. 

Maestrul: Ştiinţa contemporană a vorbit mult despre felul 
în care văd omul şi animalele. Văzul este un proces care 
depinde atât de structura ochiului, cât şi de procesul psihologic 
dobândit spontan, care face posibilă, rapid şi fără niciun efort 
din partea observatorului, atât întoarcerea imaginii, care este 
inversată pe retina ochiului, cât şi estimarea distanţei ce 
desparte ochiul de obiectul observat. Explicaţia oferită de fizică 
pentru aceste acţiuni este exactă. Dar mai e un lucru, pe care 
nu-l cunosc oamenii din epoca noastră: în afară de lumina fizică, 
există şi altă lumină, ce provine dintr-o sursă superioară lumii 
fizice. Sunt pe Pământ indivizi care-i percep senzaţia şi văd 
forma dublului eteric. Cu ajutorul acestei lumini, percepem 
deseori şi impresii cât priveşte valoarea intimă, lăuntrică a 
lucrurilor. Vă voi spune că, în spatele retinei ochiului, există o 
altă „retină”: o plasă minusculă invizibilă pentru ochiul 
omenesc, care percepe şi imagini din lumea astrală. Astfel, unul 
în spatele celuilalt, sunt plasate mai multe ecrane de percepţie 
aflate în relaţie cu lumile superioare. În lumea fizică, cei mai 
mulţi oameni văd ce le aduce lumina fizică. Dar alţi indivizi au 
trezită sensibilitatea retinei astrale. Sunt numiţi clarvăzători în 
astral. Mai rari sunt cei care primesc informaţii din lumea 
mentală şi cu atât mai puţini cei care sunt în contact cu lumea 
cauzală, în care fenomenele şi obiectele de pe Pământ sunt doar 
idei. Discipolii ştiinţei divine trebuie să ştie că, în organismul 
uman, ca şi în cel al animalelor inferioare, există organe ce nu 
pot nici să fie văzute la disecţie, nici să fie descoperite în 
laboratoarele de cercetare. Aceste organe sunt formate dintr-o 
substanţă care n-are nimic comun cu substanţele fizice. Nu 
numai în cazul văzului, ci şi în cel al tuturor simţurilor de 
percepţie, există grade de percepţie legate de planurile 
superioare. Oricât vi s-ar părea de ciudat şi de incredibil, 
aceasta este realitatea pentru cei care cred că realităţile 


cuprind o gamă mult mai largă decât cea pe care o exprimă 
lumea fizică. Omul fizic are multe reproduceri pe alte planuri, 
care şi ele se construiesc şi se perfecţionează cu ajutorul 
gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor noastre din lumea fizică, 
iar cei ce nu percep dincolo de cele trei dimensiuni n-au nici cea 
mai vagă idee despre asta. Clarviziunea, telepatia şi claraudiţia, 
precum şi fenomenele suprasonice şi supraolfactive nu sunt 
nimic altceva decât percepții de ordin superior. 

Discipolul: De ce vedem oameni cu calităţi bune şi 
necesare, potrivite sufletelor elevate, care n-au niciuna dintre 
aceste înzestrări, în schimb ele sunt întâlnite la indivizi care nu 
fac nicio impresie, nici prin obiceiuri, nici printr-o morală 
obişnuită? Oare nu e ilogic şi în contradicţie cu aserţiunea că 
doar o viaţă virtuoasă şi pură duce la dobândirea anumitor 
capacităţi spirituale? 

Maestrul: Ceea ce pentru oamenii obişnuiţi este ilogic şi 
nedrept este logic şi drept pentru cei care cunosc cele trei legi 
fundamentale ale ştiinţelor spirituale: evoluţia, reincarnarea şi 
karma. Există clarvăzători, de categorie inferioară sau mai 
înaltă, a căror capacitate vine din trecut; în urma unor calităţi 
moştenite sau dobândite în existenţa actuală, ei s-au degradat 
intelectual sau moral, fără să fi pierdut totuşi această 
capacitate. Dacă o folosesc incorect, au de suportat o mare 
responsabilitate şi, într-o viitoare reincarnare, ea va dispărea. 
Ca s-o poată obţine din nou, conform căii lungi a evoluţiei, 
trebuie să revină la o viaţă spirituală pură şi devotată lui 
Dumnezeu. 

Discipolul: Aţi vorbit adineauri despre organe de percepţie 
invizibile, ataşate de toate simţurile perceptive. În ce fel se 
manifestă ele la unele persoane? 

Maestrul: Aţi auzit, probabil, de mai multe ori că la orbi, ca 
o compensare a vederii pierdute, auzul devine mai fin şi simţul 
tactil, mai sensibil. Adevărul este altul. Cei care, din cauze 
karmice, şi-au pierdut vederea sunt ajutaţi de lumea invizibilă în 
aşa fel încât în ei se trezesc, până la un anumit grad, organele 
suprafizice invizibile ale auzului şi ale simțului tactil, despre care 
e vorba. 

Discipolul: Teoria energetică contemporană ne îndeamnă 
să credem că fiecare activitate a omului, chiar gândirea, este un 
proces în cursul căruia primim sau consumăm energie. Dacă 


este adevărat, limbajul nostru trebuie inevitabil să exercite o 
influenţă asupra celor despre care vorbim atât cu ajutorul 
sunetelor, cât şi prin semnificaţia cuvintelor, precum şi prin 
calitatea curentului de energie. Unde merge energia cuvintelor 
rostite şi în ce se transformă ea? Această întrebare mi-a venit în 
minte în legătură cu conversaţia noastră de dinainte. Conform 
legii conservării şi transformării energiei, ştim că şi cuvântul, ca 
purtător de energie, ar trebui să se transforme într-una dintre 
aceste numeroase forme. 

Maestrul: Fiecare cuvânt pe care îl rostim, examinat într- 
un plan spiritual superior, are caracteristici specifice. Există 
cuvinte fără conţinut. Ele doar mişcă aerul şi au legătură numai 
cu transformarea fizică în proces energetic. Produc unde 
acustice care se propagă, se reflectă, se refractă, interferează 
etc., dar nu poartă nimic din punctul de vedere superior despre 
care v-am vorbit. Un om poate să pronunţe un cuvânt în feluri 
diferite. Există cuvinte saturate de sentimente, altele saturate 
de gândire, altele care poartă trezirea conştiinţei la o nouă 
viaţă. „Rosteşti cuvinte care poartă viaţă!”, i-a spus Hristos 
unuia dintre discipoli. Să luăm ca exemplu cuvântul /ubire. El 
poate să fie însoţit de astfel de elemente ale vibraţiilor sale 
încât, din plan superior, i se poate vedea chiar şi culoarea. Când 
are culoarea roşie, înseamnă că este însoţit de o senzaţie fizică. 

Discipolul: Ce lume ne dezvăluiţi prin aceste cuvinte şi cât 
de clară ne este acum responsabilitatea pentru felul în care 
folosim cuvântul! Ne putem gândi la multe lucruri când 
reflectăm la efectul în culori al cuvintelor şi la consecinţele unui 
cuvânt. 

Maestrul: Poate aţi crezut că felul în care se pronunţă un 
cuvânt nu are importanţă. Discipolul care a păşit în mod 
conştient pe calea evoluţiei trebuie să se străduiască să 
pronunţe cuvintele în aşa fel încât să producă la auditor 
senzațiile unei ordini superioare. Puteţi să provocaţi suferinţă 
sau bucurie, o înălţare sau o coborâre a stării persoanei căreia îi 
vorbiţi nu numai prin sensul cuvântului, ci şi prin sentimentul cu 
care îl însoţiţi. Incă ceva: de calitatea sentimentului cu care 
rostiţi cuvintele depinde starea voastră de sănătate, precum şi 
starea celui căruia îi vorbiţi. Oamenii pot să se îmbolnăvească 
sau să se vindece în urma unei conversații. 

După o scurtă pauză, Maestrul a continuat. 


Maestrul: Bineînţeles, nu se poate ca omului să nu-i vină 
în minte gânduri negative pline de dizarmonie, dar trebuie să nu 
le păstreze mult timp şi trebuie ca ele să nu devină originea 
unei conversații. Gândurile negative trebuie să treacă şi să vă 
părăsească mintea asemenea unor călători necunoscuţi. Atunci 
nu vor face rău nimănui. Vă voi prezenta o regulă care, simplu 
de înţeles, este foarte importantă graţie rezultatelor ce se pot 
obţine prin punerea ei în practică. Această regulă ar putea să 
salveze oamenii din lumea întreagă de multe suferinţe inutile. 
Când în om intră un gând negativ care începe să-l chinuiască 
sau când se instalează în el un sentiment neplăcut, trebuie să le 
ţină piept, să le examineze calm şi cu precizie, în acelaşi fel în 
care un savant studiază un fenomen oarecare, prin logică şi 
analiză, şi, după ce s-a convins de inutilitatea şi de răul lor, să le 
predea, ca pe nişte vizitatori deranjanţi, puternicului curent 
subconştient şi raţional care le va veni de hac, aşa cum savantul 
se debarasează de copiii care îi tulbură liniştea şi care i-au 
invadat cabinetul de lucru dându-i pe mâna dădacei, care-i va 
lua cu ea şi le va capta atenţia cu poveşti interesante. Dacă 
omul ajunge să facă asta, a reuşit să realizeze ceva important. 

Discipolul: Cât de simple par toate aceste lucruri 
importante şi utile! Dar omul poate oare să se depăşească 
întotdeauna chiar aşa de uşor cum pare la prima vedere? 

Maestrul: Pentru omul zelos totul este realizabil. Şi, ca să 
vă obişnuiţi să vă manevraţi cu succes gândirea, începeţi prin a 
vă ocupa de o problemă legată de ştiinţă şi de viaţă. Studiaţi-o 
bine, cu răbdare, cu iubire, până veţi ajunge la deducţii utile 
care vă vor dezvălui ceva foarte preţios şi necesar pentru 
evoluţia voastră. Le voi recomanda discipolilor să studieze 
lumina. Lumina pe care o studiaţi la fizică reprezintă un grad 
inferior al luminii vii, deoarece lumina are diferite grade care 
corespund conştiinţei omului, subconştientului, conştientului şi 
supraconştientului său. Lumina face o muncă enormă în natură. 
Nu numai că transformă materia anorganică în organică, ci 
transformă şi aciditatea şi acreala unor fructe în savoare dulce. 
Diferitele fructe se află sub influenţa a diferite planete, ca toate 
varietățile din regnul vegetal. Oricât de abstract ar putea să 
pară, omenirea evoluată va înţelege într-o zi că lumea siderală, 
prin influenţa ei, participă la construirea vieţii pe o planetă, 


precum şi la crearea atât de marii diversităţi de organisme, 
pornind de la inferioare spre superioare până la om. 

Discipolul: Pentru mine este inexplicabil că o mare parte 
dintre savanții din lumea noastră contemporană continuă să se 
încăpăţâneze şi să nege această lume invizibilă, dar reală, chiar 
când văd dovezi veridice şi uneori chiar imposibil de tăgăduit 
despre influenţa unei lumi suprafizice. 

Maestrul: Cauza este ataşamentul fanatic pe care-l au 
oamenii faţă de lumea pe care o cunosc cu ajutorul celor cinci 
simţuri. Există o lege conform căreia omul nu poate fi în 
armonie cu lumea divină şi în acelaşi timp cu lumea materială. 
Dacă e în armonie şi înţelegere cu lumea fizică, va fi în 
contradicţie cu lumea invizibilă. Dacă e în armonie cu lumile 
superioare, va fi în contradicţie cu lumea fizică şi cu ordinea 
care domneşte acolo. Este greu să fii în deplină armonie cu cele 
două lumi. Aşa ceva nu poate fi realizat decât de sufletele foarte 
elevate, care au parcurs deja o parte importantă din calea 
evoluţiei lor. 


CONVERSAŢIA 3 


Conversaţiile dintre maestru şi discipoli au devenit o 
tradiţie minunată pe care discipolii o întreţineau cu fervoare, în 
ziua aceea, probabil una dintre cele mai frumoase de primăvară, 
totul vibra de bucuria radiată de pomii în floare, de norişorii de 
pe bolta cerească şi de zbârnâitul albinelor trezite de-a binelea 
ca să-şi facă treaba, i 

De data aceasta, maestrul a început conversaţia. Îndată ce 
a sosit, ne-a spus că aducea un gând pe care-l pregătise ca pe o 
pâine pentru copiii lui înfometați. 

Maestrul: în viaţa omului apar în mod inevitabil atât stări 
pozitive, cât şi stări negative. Totul se întâmplă pentru ca în el 
să se formeze atât de preţioasa calitate care este răbdarea. 
Fiecare om trebuie să înveţe arta de a avea răbdare până când 
starea negativă din el se transformă într-una pozitivă. Totul se 
petrece într-un mod firesc, imperceptibil. E posibil să faceţi 
cunoştinţă cu necazul, cu lacrimile, cu durerea şi chiar cu 
umilinţa, dar trebuie să le suportaţi. Cum va reacţiona o 
persoană obişnuită, asta e altă poveste, dar, în acest caz, un 
discipol trebuie să spună: „Astăzi sufăr, sunt trist şi sunt umilit, 


însă asta arată că sunt de serviciu. Sunt plasat într-un post ca să 
ridic cu umărul o părticică din durerea genului uman. Mâine, 
cineva poate veni să mă schimbe şi altul îmi va lua locul”. Doar 
cel care poate să vorbească astfel şi să acţioneze aşa este 
discipol. E bine de ştiut că răbdarea, pe care o putem numi 
elixirul sufletului, este greu de cucerit, fiindcă ea cere şi voinţă, 
şi sacrificii. 

Discipolul: Mă întreb foarte des până unde se întind 
posibilităţile pe care le are omul de a cunoaşte nu numai natura, 
ci şi sufletul omenesc. Cu alte cuvinte, ce parte din sublima 
cunoaştere a lui Dumnezeu, a naturii şi a omului poate să 
ajungă la cunoştinţa raţiunii umane? 

Maestrul: Gradul de cunoaştere pe care omul poate s-o 
dobândească în cursul vieţii pe Pământ depinde de multe 
lucruri. Există oameni cărora nici măcar nu le este accesibilă 
această cunoaştere care, în principiu, este accesibilă fiecărei 
persoane obişnuite. Ei nu pot s-o asimileze, căci n-au făcut 
eforturi ca să-şi dezvolte mintea şi au rămas înapoiaţi în 
dezvoltare. Una dintre principalele cauze este că n-au acea 
puritate interioară care este indispensabilă dezvoltării minţii. 
Deşi s-ar putea să vi se pară ciudat, trebuie să ştiţi că pentru 
dezvoltarea minţii este necesar să aveţi lăuntric acea puritate în 
gânduri, în sentimente, în intenţii şi acţiuni. Cunoştinţele pe care 
oamenii de astăzi le au despre lume, natură şi viaţă, ca şi cele 
despre suflet şi nemurirea lui sunt cât se poate de superficiale. 
Nici măcar nu sunt cunoştinţe, ci, de cele mai multe ori, doar 
supoziţii. Intr-o astfel de situaţie se găsesc mulţi dintre 
credincioşi, dintre oamenii Bisericii şi chiar mulţi dintre cei ce se 
numesc „ocultişti”. Dacă l-aş întreba, pe unul dintre cei care 
„Ştiu”, de cât timp a ieşit din casa lui divină, va spune că nu ştie. 
Şi câţi dintre ei au veşti despre tatăl sau mama lor? în loc să 
răspundă, vor da din umeri. Singurul răspuns pe care îl vor da 
este că ei cred în Dumnezeu. Cine beneficiază de pe urma unei 
astfel de credinţe? Dacă stai în camera ta şi crezi că afară e 
soare, dar nu ieşi ca să te încălzească, la ce îţi foloseşte credinţa 
că există soare? Dacă vă închideţi într-un beci şi, ca învăţaţi, 
studiaţi puterea luminii solare după date pe care le-aţi obţinut 
teoretic sau calculaţi lungimea de undă a uneia dintre razele 
spectrului, ce beneficiu v-ar aduce astea? Este adevărat că 
fiecare cunoştinţă îmbogăţeşte ştiinţa, dar este vorba doar de o 


acumulare de fapte. Aceste fapte n-au transformat decât 
aspectul exterior al ştiinţei contemporane, dar nu l-au 
transformat pe om. Cunoaşterea este ceea ce obţinem din 
contactul direct cu adevărurile vieţii, de la care am primit 
influenţa  binefăcătoare, eliberându-ne în acelaşi timp de 
influenţele nefavorabile ale unei succesiuni de greşeli care 
există atât în noi, cât şi în afara noastră. Totuşi, ce observăm în 
viaţă? Tinerii îmbătrânesc prematur, căci în ei apare dorinţa de 
a creşte rapid. Se grăbesc să ia parte la viaţa politică, să poată 
vota, să devină apoi deputaţi şi, în fine, miniştri. Alţi tineri, care 
au început să păşească pe calea spirituală, se grăbesc să 
strălucească printr-o anumită erudiție şi sunt convinşi că sunt 
învăţaţi şi perfecţi. In acest ultim caz se ascunde un mare 
pericol, căci tânărul, nefiind încă îndeajuns de ferm în propriile 
virtuţi, acţionează ca un mentor şi ca un preceptor. El va fi 
cuprins foarte repede de o mare decepţie, căci, încă lipsit de 
rezistenţă, îşi va lua pe umeri o povară prea mare. lată în ce 
constă lipsa de puritate interioară de care am vorbit. Gândiţi-vă 
puţin: Cum ar putea un om, al cărui creier cântăreşte doar 1,5 
kg, să ştie totul? în plus, nu sunt dezvoltate încă toate 
posibilităţile potenţiale ale acestui creier. Un astfel de aparat de 
gândit poate să cuprindă întregul univers? Şi ştiţi care este 
capacitatea de a gândi a unei fiinţe din ierarhia îngerilor? Prin 
calitatea sa, exprimată prin perceperea atât a ritmurilor înalte, 
cât şi a celor profunde, această posibilitate este la fel de mare 
ca puterea de gândire a creierelor omeneşti de pe întreaga 
noastră planetă. Care ar fi situaţia unui astfel de discipol 
înfumurat dacă s-ar compara cu o astfel de fiinţă? Nu fiţi 
descurajaţi de aceste cuvinte, dar nici nu pierdeţi măsura a ceea 
ce este în general omul pe Pământ. 

Discipolul: Dacă aşa stau lucrurile, mi-aş permite să vă 
întreb, maestre, ce este mai preţios în om? Ştim că fiecare om 
are intelect, sentimente şi voinţă. Totuşi, deasupra lor există şi 
altceva, căci nicio minte nu este perfectă, nu toate sentimentele 
au puritate de cristal, nu fiecare voinţă este binefăcătoare. Ce le 
este superior? 

Maestrul: Răspund direct: sufletul! Există în această lume 
forţe care pot să transforme cărbunele în diamant şi diamantul, 
în cărbune. Această transmutare alchimică este rară, însă 
posibilă în lumea fizică. Dar, în ceea ce priveşte sufletul 


omenesc, luaţi în considerare că nicio forţă din lume nu poate să 
transmute sufletul - care este diamantul perfect - în carbon. 
Sufletul rămâne pentru vecie o piatră prețioasă din împărăţia 
cerurilor, căci a ieşit din suflarea divină. In plus, nu uitaţi că 
sufletul nu se poate compromite. El este întotdeauna pur. Vă 
spun asta ca să nu vă pierdeţi curajul. Când apare în voi o 
contradicţie, spuneţi: „Sufletul meu e pur! Eu am putut să mă 
pătez vremelnic, dar sufletul îmi e pur”. Uneori, omul acţionează 
raţional, alteori, irațional. Dar asta nu priveşte sufletul lui. 


CONVERSAŢIA 4 


În cursul acestei conversații, grupul de discipoli a auzit alte 
explicaţii utile care au lămurit în mare măsură problemele 
legate de viaţa omului ca individ şi ca membru al societăţii. 


Discipolul: în ultima vreme, se remarcă în viaţă un 
element nou, o tendinţă spre munca colectivistă. Eu sunt în mod 
special interesat să ştiu dacă, în colectivitate, individualitatea se 
pierde în parte sau complet. Ce mi-aţi putea spune în această 
privinţă? 

Maestrul: Este adevărat că la oameni şi-a făcut apariţia 
dorinţa de a trăi şi a munci în colectiv, dar nu cunoaşteţi o lege 
secretă, conform căreia omul îşi păstrează individualitatea şi în 
munca în colectivitate, căci, în munca comună, va lua acea 
parte care a fost stabilită dinainte de către destin. Nu uitaţi că 
munca individuală este în raport cu individul. Prin această 
muncă se construieşte el însuşi, dar adevărata muncă a omului 
este lucrarea dezinteresată consacrată lui Dumnezeu. Prin 
munca în comun, oamenii au posibilitatea să netezească unele 
asperităţi şi să se cunoască mai bine unii pe alţii. Este bine când 
discipolul este pregătit să facă în mod conştient aceste două 
feluri de munci. Este bine ca oamenii să fie obligaţi uneori să se 
reunească în acelaşi loc, măcar pentru că astfel au posibilitatea 
să înveţe unele lucruri care par simple, precum curtoazia, care îl 
face pe om capabil să-l asculte pe altul ce dorea să fie ascultat. 
In plus, această ambianţă este favorabilă pentru ca oamenii să 
se cunoască unii pe alţii ca monade. Se ştie că oamenii nu sunt 
asemănători. Cei care vin din locuri stâncoase sunt ca stâncile, 
în timp ce locuitorii de pe versanţii meridionali ai muntelui sunt 
cu totul diferiţi. Fiecare individ este o complexitate complicată 
de influenţe. Asta e ce putem învăţa mai bine trăind şi muncind 
în comun. Când vă adunaţi pentru o lucrare comună, vi se pare, 
la prima vedere, că toţi sunteţi la fel, dar, treptat, ies la iveală 
diferenţe care vă surprind. Unii se comportă ca nişte oameni 
raţionali şi modeşti, în timp ce alţii, ca nişte oameni cu pretenţii 
mari şi nişte candidaţi la posturi şi titluri superioare. Pe de altă 
parte, există alţii, cum am mai spus, care se consideră capabili 
să devină mari maeştri, fără să ştie că natura vie şi raţională a 
stabilit pentru fiecare secol doar câteva funcţii superioare. Ştiţi 
oare că, pentru a se naşte un sfânt, este necesar ca apariţia lui 
să fie precedată de două persoane geniale? Dar, ca să se nască 
un Maestru, trebuie ca venirea lui în lume să fie precedată de 
existenţa a zece sfinţi. „Să trăim conform Domnului”, zic deseori 
creştinii. Insă ei înţeleg asta în felul lor, ba chiar unii cred că 
asta înseamnă să faci fapte extraordinare. În realitate, unele 


fapte ce par foarte mici şi cărora ei nici măcar nu le acordă 
atenţie intră ca parte componentă principală în ceea ce ei 
numesc „a trăi conform Domnului”. Omul  serviabil, 
recunoscător, respectuos, chiar dacă are doar aceste calităţi, 
trăieşte conform lui Dumnezeu. În această privinţă, vreau să vă 
atrag atenţia asupra unei calităţi care, din păcate, îi lipseşte 
mult bulgarului: respectul unuia faţă de celălalt. Bulgarii au 
calităţi bune, dar au un defect care le stânjeneşte mult evoluţia 
spirituală: lipsa de respect a unora faţă de ceilalţi. Cercetările pe 
care le-am făcut mulţi ani arată că sentimentul religios este şi el 
slab dezvoltat la bulgar. Şi, fără acest sentiment, este greu să 
se creeze un om nobil. Observ asta şi la voi, discipolii învăţăturii 
divine. Renunţaţi să mai fiţi legaţi de acest atavism. De acest 
defect este legată şi cauza pentru care răspândiţi în afară tot ce 
vi se încredinţează ca unor prieteni. Cel care răspândeşte în 
afară lucrurile intime ale prietenilor pune piedici propriei sale 
vieţi. Respectaţi sfinţenia sufletului omenesc, iar cel ce se 
eliberează de defectul despre care am vorbit trăieşte deja cu 
adevărat conform lui Dumnezeu! Dacă vreţi să cunoaşteţi una 
dintre cele mai minunate virtuţi din viaţa voastră, fiţi atenţi la ce 
vă spun. Dacă aveţi un prieten, încercaţi să descoperiţi la el o 
trăsătură de caracter bună. Chiar atunci când vă gândiţi la el, 
amintiţi-vă din nou de acest aspect bun al caracterului său şi 
păstraţi-l în minte. Acest prieten vă va iubi şi mai mult pentru 
că, pe calea invizibilă, îi trimiteţi influenţe bune. Dacă nu vă veţi 
gândi la trăsăturile bune ale caracterului său, între el şi voi se va 
instala un spaţiu rece şi pustiu. In afara acestei legi, nu pot să 
existe relaţii corecte între oameni. Puneţi în practică această 
regulă, şi vă veţi convinge de infailibilitatea ei. Şi, dacă 
descoperiţi în voi ceva ce vă place în caracterul vostru, păstraţi- 
|, fără să-i vorbiţi nimănui despre el, alimentaţi-l şi trăiţi printre 
oameni cu această virtute care este un secret pentru ei. Omul 
spiritual trebuie să aibă o măsură. Nu trebuie să se convingă că 
nu e bun de nimic, dar nici nu trebuie să cultive în el însuşi o 
siguranţă de sine care să fie lipsită de fundament. Vă voi 
dezvălui legea relaţiilor în cunoaşterea de sine. Dacă cineva zice 
„pot să fac totul”, spune o treime din adevăr. Dacă susţine: „eu 
şi oamenii care sunt buni putem să facem totul”, zice două 
treimi din adevăr. Dar, dacă afirmă: „eu, toţi oamenii care sunt 
buni şi Dumnezeu cu noi putem să facem totul”, spune trei 


treimi, adică tot adevărul. Când zicem „toţi oamenii care sunt 
buni”, trebuie să înţelegem prin asta toţi oamenii buni care 
trăiesc pe Pământ, cuprinzându-i şi pe acei locuitori pământeni 
care au plecat în altă lume. Nu trebuie să-i excludem din gândul 
şi credinţa noastră, căci ei pot să participe la faptele bune 
comune. Îi putem atrage prin iubirea noastră. 

Dacă un poet, un artist, un muzician sau un alt creator 
hotărăşte să lucreze pentru Bine şi pentru Lumină, ca şi pentru 
evoluţia omenirii, atunci toţi poeţii, artiştii şi muzicienii de pe 
Pământ şi din cealaltă lume îl vor ajuta. 

Discipolul: De ce se întâmplă uneori schimbări de 
conştiinţă atât de bruşte? Care este starea noastră adevărată, 
din moment ce se arată atât de variabilă? Uneori, credem că 
suntem foarte buni, raţionali şi nobili, alteori, contrariul. 

Maestrul: Trebuie să cunoaşteţi legile lumii fizice variabile. 
Această cunoaştere vă va ajuta să nu fiți tulburaţi de 
schimbările din conştiinţa voastră. Lumea fizică vă va sprijini să 
învăţaţi această artă. Dacă citiţi opera filosofică a unui autor 
care, cu ajutorul unor argumente logice, se străduieşte să arate 
că, în afară de om, nimic altceva nu există, este firesc să vă 
întrebaţi cum a dobândit acel filosof siguranţa veridicităţii teoriei 
sale. Dacă aţi putea să urmaţi calea acestor autori, aţi avea 
siguranţa că niciunul dintre ei nu e sigur de ceea ce dovedeşte. 
Toate tăgăduirile extreme ale lumii sunt create de oameni 
dezamăgiţi. Cel ce e dezamăgit, ofensat, otrăvit de unele 
insuccese scrie şi vorbeşte despre pesimismul lui, deoarece nu 
cunoaşte legea cauzelor şi a consecinţelor, legea prin forţa 
căreia i-au apărut decepţiile. 

Discipolul: Vedem în lume multe contradicții, lupte şi 
decepţii. Cine le va suprima? Va continua lumea să trăiască? 

Maestrul: Voi răspunde la întrebare printr-o analogie luată 
din ştiinţa contemporană. Conform legilor mecanicii, ca să pui în 
stare de repaus un sistem aflat în mişcare este indispensabil ca 
o energie exterioară oarecare să restabilească starea de 
echilibru. O undă poate să fie stăpânită cu ajutorul energiei unei 
alte unde, care acţionează în sens contrar celei dintâi. Rezultă 
că, pentru echilibru şi pace în societatea omenească, este 
necesar să intervină o energie exterioară. De aici decurge că 
pacificatorii, oamenii care vor binele şi iubesc, care restabilesc 
pacea şi echilibrul în lume, nu sunt leneşii, ci muncitorii cei mai 


activi ai Binelui. Oamenii cred în mod greşit că cei care sunt 
buni sunt observatori pasivi şi inerţi ai vieţii. Nu-i adevărat. Ei 
muncesc cel mai mult, dar opera lor n-are efect exterior. 
Pacificarea, armonia se realizează în urma unui proces creator 
raţional. Numai oamenii foarte înţelepţi, iubitori, care cheltuiesc 
o mare energie interioară, pot să aducă pacea. Dacă nu avem 
pace interioară, n-o putem restabili în exterior. Aşa trebuie să 
înţelegem cuvintele lui Hristos, care a zis: „Vă dăruiesc pacea 
mea!”. Tristeţea şi bucuria sunt indispensabile pentru evoluţia 
sufletului omenesc. Tristeţea vine de la Pământ, în timp ce 
bucuria vine de la Soare. Totuşi, binele se manifestă pe Pământ. 
Dacă sunteţi trişti, înseamnă că energiile Pământului sunt mai 
intense; Cerul permite tristeţea şi durerea. Acestea din urmă nu 
anihilează omul, ci aduc în el blândeţe şi bunătate. De aceea, 
raţionala natură creatoare lucrează uneori cu aceste energii 
pământene. Prin intermediul lor învăţăm legea transformării. 

Discipolul: Ce trebuie să facem când nu suntem în stare 
să-i venim de hac voinţei încăpăţânate şi răuvoitoare a celor din 
jur? Nu este adevărat că timpul nostru nu este acela în care 
trebuie să ducem o viaţă de anahoret? 

Maestrul: Discipolul care a intrat în Şcoala Divină trebuie 
să suporte deseori furtuni mari, dat fiind că e înconjurat de 
oameni care, de cele mai multe ori, au concepţii contrare alor 
sale. Printre aceşti oameni se găsesc unii la care apare dorinţa 
de a înăbuşi şi de a ucide aspiraţiile nobile ale sufletului. „Eşti 
stupid, ciudat şi inutil societăţii, cu concepţiile tale”, îi zic ei. 
Dacă discipolul se lasă cucerit de influenţa şi sugestiile lor, 
acestea îi vor întuneca şi îi vor ucide credinţa în Dumnezeu, încă 
ceva. S-ar putea întâmpla ca, într-o zi, discipolul să fie alungat 
din societate. Dacă n-ar avea unde să se ducă, ar fi cuprins de 
deznădejde şi ar începe să se gândească la sinucidere ori s-ar 
deda desfrâului. Tocmai în acele momente ar trebui să-şi 
păstreze cu cea mai mare fervoare legătura cu Dumnezeu. 
Atunci, ar trebui să spună: „Această lume a fost făcută pentru 
mine!”. Atâta vreme cât va crede în Dumnezeu, nimeni nu-l va 
putea exclude. Statul în care locuieşte ar putea să-l alunge, să-l 
excludă din numărul cetăţenilor săi; s-ar putea întâmpla ca alte 
naţiuni să nu-l accepte, dar asta n-ar avea nicio importanţă. El 
ar căuta neîncetat şi ar găsi un popor care l-ar primi. Discipolul 
nu trebuie să se lege de un singur loc. Cel mai bun loc pentru el 


este cel în care oamenii sunt înclinați să accepte marile idei 
divine. 

Discipolul: Oare discipolul poate să înveţe în toate 
condiţiile? în ce măsură condiţiile de viaţă exercită o influenţă 
asupra dezvoltării spirituale? 

Maestrul: Când e întuneric, nu putem să citim. Suntem cu 
toţii atât de ignoranţi? Dacă aprindem lumânarea, începem să 
citim. Oare am învăţat atât de repede această artă? Oare doar 
lumina ne permite să citim? La fel se întâmplă şi cu cel care 
vrea să cunoască adevărul. Acel om poartă în el o ştiinţă 
ascunsă care nu s-a manifestat încă, dar are nevoie de lumina 
ce-i va da posibilitatea să se manifeste. Această stare nouă a 
celui care caută nu se realizează decât cu ajutorul maestrului, şi 
asta se numeşte Iluminare. 

Discipolul: Suntem încă tineri, şi de aceea reuşim cu greu 
să înţelegem adevărul. 

Maestrul: Să nu credeţi că, îmbătrânind, veţi deveni mai 
înţelepţi. Trebuie să fim înţelepţi la toate vârstele. Cât sunteţi 
tineri, dacă nu semănaţi seminţele Binelui, ale Raţiunii şi ale 
Nobleţii, cum să vă aşteptaţi să dea roade la o vârstă înaintată? 
Nu uitaţi că mâine se va întâmpla ce s-a întâmplat astăzi. Când 
maeştrii zic că ceva se va întâmpla în viitor, trebuie să înţelegeţi 
că s-a întâmplat deja astăzi. Forţele oculte ale Binelui 
acţionează imediat. 


CONVERSAŢIA 5 


Această conversaţie a avut loc tot pe pajişte. Timpul era 
plăcut, puţin răcoros, dar se simţea că se pregătea o mică 
aversă. Discipolul care începea întotdeauna conversațiile a 
început să pună întrebări. 

Discipolul: Oare evoluţia omului care a pornit pe calea 
spirituală este un proces fortuit pentru fiecare sau există etape 
unde trebuie în mod obligatoriu să ajungem şi pe care trebuie să 
le depăşim? 

Maestrul: Evoluţia fiecărei lumi este un proces individual, 
totuşi aceste etape trebuie să fie trăite. Aceste etape sau grade 
de evoluţie corespund cu anumite imagini simbolice, atât în 
diferite religii, cât şi în relatările din Vechiul şi Noul Testament. 
Întâi, fiecare va ajunge la propriul „Munte Ararat”. Aceasta 


înseamnă un port pentru sufletul aflat în evoluţie, dat fiind că 
suntem încă la „potop”, şi de aceea trebuie să găsim muntele 
unde să ne salvăm de apele torențiale. Etapa următoare este 
„Marea Morija”, unde vom oferi un sacrificiu lui Dumnezeu. 
Urmează „Sinaiul”, acolo unde au fost date Poruncile sau Legile 
lui Dumnezeu, pe care fiecare trebuie să le înveţe. Cea de-a 
patra fază este „Muntele Thabor”, unde a avut loc Schimbarea 
la faţă a lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să ne schimbăm la faţă, să 
renaştem din nou în spiritul Adevărului. Acesta este omul nou, 
transfigurat de Marea Iniţiere. În fine, urmează „Golgota” 
Marele Sacrificiu -, în cursul căreia se întâmplă ce a spus 
Hristos: „Cel ce-şi va pierde viaţa va găsi adevărata viaţă”. 

Discipolul: Din moment ce viaţa noastră se scurge într-un 
mediu care ne este complet străin, nouă ca persoane spirituale, 
cum trebuie să acţionăm faţă de oamenii şi regulile epocii 
contemporane? 

Maestrul: Trăiţi în lume, dar nu vă veţi ataşa de ea. 
Singurul lucru important este să îndepliniţi promisiunea pe care 
l-aţi făcut-o lui Dumnezeu. Observaţi viaţa, şi vă veţi convinge 
că cel care îndrăzneşte să-L ofenseze pe Dumnezeu va fi 
judecat. Toţi vor recunoaşte că există un Dumnezeu viu care îl 
răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Dar dacă noi, care 
dorim să trăim în lubire, înţelepciune şi Adevăr, vedem doar 
defectele celorlalţi, atunci unde e lumina noastră? 

Discipolul: Cum să recunoaştem la ce nivel a ajuns cel cu 
care avem de-a face? 

Maestrul: Este o problemă delicată. Este adevărat că 
există o diferenţă între oameni, dar să vă spun cum puteţi greşi. 
Imaginaţi-vă că întâlniți o persoană care poartă un inel cu o 
piatră prețioasă, dar aceasta este murdară pentru că a lucrat în 
grădină. Apoi, vedeţi altă persoană purtând acelaşi inel, cu 
aceeaşi piatră fără să fie murdară. Veţi estima diferit aceste 
două pietre, deşi valoarea lor este identică. Aici, prin cuvântul 
„piatră prețioasă” trebuie să înţelegem talentul pe care 
Dumnezeu l-a dat fiecăruia dintre noi. 

Discipolul: Trebuie să fim mâhniţi când ştim că totul în 
lume este stabilit dinainte? 

Maestrul: Cei ce au trecut prin mâhnire au chipuri mai 
frumoase decât ceilalţi, care n-au cunoscut-o. Chipurile celor 
dintâi sunt pline de blândeţe. 


Discipolul: Care este cea mai importantă schimbare care 
se produce la cel care a cunoscut lubirea şi trăieşte în ea? 

Maestrul: O astfel de persoană nu vede greşelile celorlalţi. 
Indiferent ce face sau ce zice cel pe care îl iubeşte, vede în el 
doar ce e frumos. 

Discipolul: E bine să păstrăm un secret? 

Maestrul: Puteţi să păstraţi secrete faţă de oameni, dar 
mărturisiţi totul în faţa lui Dumnezeu. 

Discipolul: Una dintre problemele dificile ale epocii 
noastre este educaţia copiilor. Se vorbeşte mult despre asta. Se 
scriu cărţi, se ţin reuniuni, conferinţe, simpozioane, dar 
continuăm să avem copii prost-crescuţi. 

Maestrul: Educând copiii, nu trebuie să folosim gânduri 
sau idei abstracte. Ca primă metodă pentru cei mici, este bine 
să-i cerem copilului să numere seminţele dintr-o felie de pepene 
verde sau petalele din corola unei flori. Dacă acel copil are deja 
vârsta la care poate să observe şi să vorbească, puneţi-l să 
descrie floarea şi să încerce s-o deseneze. Vorbiţi-le copiilor, 
spuneţi-le că nu trebuie să prindă păsări, că nu trebuie să tragă 
în ele cu praştia şi că nu trebuie să le spargă ouăle. Spuneţi-le 
că, atunci când smulg aripile fluturilor sau picioarele insectelor, 
acestea suferă. Învăţaţi-i pe copii să ude florile din ghivece şi 
arătaţi-le diferenţa dintre o floare care n-a fost stropită patru- 
cinci zile şi alta care a fost udată cu regularitate. Aceste metode 
influenţează, încet, dar sigur, caracterul copiilor. 

Discipolul: Maestre, spuneţi-ne ceva despre planeta 
noastră. Poate e cea mai frumoasă dintre toate planetele din 
sistemul solar. Hristos n-a venit pe Pământ preferând-o tuturor 
celorlalte planete? 

Maestrul: Pământul este frumos. El a fost organizat 
conform legilor naturii raţionale. Are de toate, dar nu e pentru 
om. Omul e un străin pe Pământ. Pentru el, acesta este „valea 
lacrimilor”. Acest Pământ este plin de plânsete şi de lacrimi. 
Miliarde de fiinţe au plâns aici. Dacă credeţi că vă veţi construi 
fericirea pe acest Pământ, vă înşelaţi! Fiecare îşi poartă propriul 
destin şi Dumnezeu stabileşte pentru fiecare, conform legii 
veşnicei Echităţi, care este. Pentru voi, acum, principalul este 
supunerea, care e rodul lubirii. 


CONVERSAŢIA 6 


Conversaţia a început la acea oră matinală la care maestrul 
îşi făcea plimbarea pe pajişte. Era o zi frumoasă şi copacii se 
acoperiseră de flori albe. Când maestrul a venit şi s-a aşezat pe 
banca de sub copertină, vreo zece discipoli s-au adunat în jurul 
lui, dornici să audă cuvintele sale pline de înţelepciune şi care 
eliberau de toate contradicţiile. 

Discipolul: Ce ne puteţi spune, maestre, despre cele patru 
elemente sau chintesenţe cu care, conform ştiinţelor oculte, 
este construită lumea? Unii autori le numesc „elemente”. Mai 
concret, căror elemente chimice cunoscute le corespund, dat 
fiind că aceste patru elemente nu trebuie să fie luate în sensul 
literal al cuvântului, ci sunt considerate baza temperamentului 
şi a firii? 

Maestrul: Focul îi corespunde oxigenului, Apa, 
hidrogenului, Aerul, azotului, Pământul, carbonului. Când zicem 
Foc, Pământ, Aer şi Apă, trebuie să înţelegem elementele 
constructive, la fel ca proprietăţile fundamentale ale oxigenului, 
hidrogenului, azotului şi carbonului. Deseori, la oamenii de pe 
Pământ, se remarcă o carenţă, alteori un excedent din unele 
elemente amintite. Când la o persoană circulaţia sângelui nu se 
face corect, în sângele ei se adună carbon, sub formă de acid 
carbonic, şi asta o face „impură”. Această „poluare” a sângelui 
nu poate fi stabilită în mod experimental şi de aceea medicii 
neagă că se poate trăi cu un sânge impur. Contradicţia este aici 
doar aparentă, căci elementele străine care poluează sângele 
sunt sub formă fluidă, ce nu poate fi izolată şi văzută de 
investigator. Când energia electrică şi cea magnetică nu circulă 
corect la un om, în sistemul lui nervos se adună un exces de 
azot. Atunci, se produce o „obturare” şi el adoarme des. In 
cursul lucrului sau al unei conversații, această persoană este 
întotdeauna atacată de starea de somnolenţă. lată de ce fiecare 
trebuie să-şi urmărească procesele din organism şi să le 
regularizeze, prin mijloace adecvate, funcţionarea corectă. Cele 
patru elemente fundamentale, la care se referea întrebarea, 
joacă un rol important şi în felul în care persoana se prezintă 
atenţiei fiecăruia. În funcţie de elementul care predomină la 
acea persoană, ea poate fi activă, rapidă, nerăbdătoare, iar alta 
lentă, flegmatică, chiar plictisitoare. Omul este mai agreabil 
când e natural şi nu pozează. Oricum am fi, suntem suportabili, 


dat fiind că propriul nostru comportament este determinat de 
acţiunea reciprocă a elementelor care se găsesc în noi. 
Comportamentul natural al omului este podoaba lui cea mai 
frumoasă. De exemplu, dacă cineva se înclină în chip de salut 
într-un mod cât se poate de natural şi spontan, nimeni nu-l 
poate imita. Acţiunile originale nu pot să fie repetate. Nu pot fi 
limitate.  lmitarea, ca şi orice atitudine artificială, e 
respingătoare. Imitarea este îngăduită doar în cazul în care o 
persoană vrea să asimileze o anumită artă, dar, la ea, talentul 
nu ţâşneşte din interior. Cel ce vrea să devină muzician şi nu 
este muzician înnăscut trebuie să se străduiască să deprindă 
ceva de la muzicianul înnăscut urmărindu-i munca. Mulţi au 
devenit muzicieni fără să se fi născut ca atare, urmând 
metodele, directivele şi munca unui mare muzician. Este foarte 
important ca omul să lucreze cu calităţile sale înnăscute. 
Trebuie să-şi dezvolte micile talente ca să ajungă la 
manifestarea marilor sale calităţi. Comportamentul natural, 
perseverenţa şi munca asiduă trebuie să fie însoțitorii 
inseparabili ai celui care ţinteşte spre piscurile spirituale. 
Discipolii care trăiesc cu conştiinţa că merg pe cărarea ce duce 
la perfecţiune nu trebuie să fie leneşi, contând pe alţii ca să facă 
totul. Trebuie să facă eforturi ca să rezolve ei înşişi problemele 
dificile. Deseori, cei care îi conduc evită cu bună-ştiinţă să le 
rezolve dificultăţile, ca să-i dezobişnuiască de indolenţă. Trebuie 
să vă mai explic şi că Marii Maeştri şi Adepții cunosc esenţa 
tuturor lucrurilor, dar nu creează teorii. Şi, dacă îl veţi întreba pe 
unul dintre aceşti maeştri ce este pe Soare, deşi ştie, nu vă va 
spune, ci va zice: „O să vă învăţ cum să pătrundeţi acolo cu 
propria conştiinţă şi, după ce veţi stăpâni această artă, veţi 
vedea singuri ce vă interesează”. Una dintre calităţile cele mai 
necesare pe care trebuie să vi le însuşiţi pentru această muncă 
este concentrarea. Cu ajutorul acestei modalităţi puternice, 
încercaţi să vă dezbăraţi de toate defectele voastre karmice. 
Dacă veţi reuşi, vă veţi întări voinţa. Exact pentru asta vi s-au 
dat aceste defecte, ca să vă eliberaţi de ele prin eforturi proprii, 
încercaţi să armonizaţi tot ce e în voi. 

Discipolul: Cu cât învăţăm mai multe adevăruri despre 
viaţă, cu atât ni se pare mai complicată. Uneori, există 
momente în care discipolul nu ştie dacă greşeşte sau dacă face 


corect ceea ce face. Ba chiar sunt momente când e cuprins de 
pesimism. 

Maestrul: Vă voi da câteva exemple legate de pesimism. 
Uneori, semănaţi cu acei petrecăreţi care îşi adună prietenii 
pentru o orgie în care îşi risipesc toţi banii. Orgia ia sfârşit, 
distracţiile se termină şi organizatorul lor, rămas fără bani, 
„posteşte” o săptămână întreagă. Este una dintre modalităţile 
cele mai caracteristice ca să se ajungă în acea stare pe care voi 
o numiţi pesimism. Pe pământ, discipolii seamănă uneori cu acei 
copii de părinţi bogaţi care au fost trimişi să-şi facă studiile în 
străinătate. Tatăl trimite bani, dar ei cumpără lucruri pe care n- 
ar trebui să le cumpere, şi rămân fără bani. Atunci, încep să le 
scrie părinţilor epistole pline de tristeţe, în care îşi expun 
situaţia neplăcută, pesimismul. 

Discipolul: Din care motiv multe lucruri concepute şi 
plănuite de noi în viaţă nu se realizează? 

Maestrul: Două lucruri le împiedică: neglijenţa şi 
amânarea. Dar trebuie să facem o diferenţă între ele. Neglijentul 
zice: „Pot să mă lipsesc de asta”. Cel care amână zice: „Acum 
sunt foarte ocupat, dar, după ce termin, o s-o fac”. Discipolului 
nu-i este permis să aibă vreunul dintre aceste defecte. Din 
moment ce aceasta are legătură cu lucrurile lui Dumnezeu, 
trebuie sacrificat totul. O explicaţie complementară: dacă, la un 
moment dat, vă trece prin minte o idee luminoasă care înalţă, 
notaţi-o imediat, căci, dacă amânaţi pe altă dată, o veţi uita. 
Dacă aţi avut un vis frumos şi v-a făcut o impresie puternică, 
notaţi-l. Dacă vă trece prin minte să-i trimiteţi unei persoane un 
gând frumos, luminos şi util, nu pierdeţi timpul. Gândiţi-vă la 
prietenul vostru. Poate că, în acel moment, are nevoie de voi. La 
fel, dacă vă vine ideea să faceţi o faptă bună, nu vă ziceţi că o 
veţi face când veţi avea timp, căci n-o veţi face niciodată. 
Momentul acţiunii trebuie să fie cel în care v-aţi gândit s-o 
faceţi. Se întâmplă uneori ca un om să întreprindă o acţiune ce 
pare neaşteptată, atât pentru ceilalţi, cât şi pentru el. Nu este 
deloc de mirare dacă ideea acestei acţiuni îşi are originea în 
gândirea unuia dintre strămoşi. Ea a fost transmisă generaţiilor 
până când a găsit pe cineva care s-o pună în practică aproape 
inconştient. Ca să nu deveniți victima unui lucru de acest fel, 
mai ales dacă nu e de bună calitate, trebuie să vă verificaţi 


ideile care vă trec prin minte şi să vă împotriviţi celor aflate în 
contradicţie cu concepţiile voastre. 

Discipolul: Cum se poate explica faptul că există zile în 
care pierdem orice dispoziţie de lucru? Nu suntem obosiţi, nu ne 
simţim fizic indispuşi, dar ne-a dispărut orice dorinţă de muncă. 

Maestrul: Foarte des, astfel de stări se instalează în urma 
sugestiei. In aceste cazuri, discipolul poate să-şi facă o 
autosugestie. Să spună o dată, de două ori, de trei sau de mai 
multe ori că va lucra. Dacă nu-i vine pofta de muncă, să repete 
această autosugestie de mai multe ori, şi atunci va începe să 
lucreze cu plăcere. Autosugestia bună creează un impuls 
puternic. Când vă treziţi dimineaţa, ziceţi următoarele: Wu voi; 
lupta cu mine însumi, ci voi fi în armonie cu mine însumi. Nu voi 
fi în contradicţie cu natura, ci voi fi în armonie cu natura. Nu voi 
fi în contradicţie cu Dumnezeu, ci voi fi în armonie cu 
Dumnezeu. Dacă vă pierdeţi curajul, vă aflaţi în principiul 
pământean omenesc. Dacă simţiţi un elan şi entuziasm, vă aflaţi 
în lumea divină, care inspiră întotdeauna şi dă forţă şi curaj. Altă 
dată, vă temeţi de destin. Ce este destinul? Este legea karmică. 
Nu există altă lege decât corectarea unei încălcări a legilor 
vieţii. 

Discipolul: Există oare cazuri în care oamenii care au 
început să urmeze calea spirituală au simţit decepţii, deoarece 
această cărare este abruptă şi cere o viaţă virtuoasă, şi ar dori 
să revină la viaţa oamenilor obişnuiţi, care li se pare mai uşoară 
şi mai reală? > > 

Maestrul: Este probabil una dintre acele persoane care au 
început să urmeze calea spirituală aşteptându-se ca asta să le 
aducă avantaje mari şi gândindu-se că-şi vor putea aranja viaţa 
aşa cum doresc şi cum înţeleg. Chiar şi unele persoane din 
şcoala spirituală gândesc astfel. Este o mare greşeală. Veniţi la 
şcoala spirituală ca să învăţaţi cum să trăiţi raţional. 
Cunoaşterea pe care o dobândiţi aici vă va ajuta să înţelegeţi 
mult mai bine şi cu mai mare claritate nu numai ştiinţa, ci şi 
totul în viaţă. Veţi dobândi o calitate care vă va ajuta să 
înţelegeţi lucrurile cu adevărat reale şi să nu le confundați cu 
erorile. Trebuie să ştiţi că maeştrii care vizitează omenirea nu le 
permit celor învăţaţi, ca şi celor mai avansați discipoli ai 
ştiinţelor spirituale, să dobândească multe cunoştinţe, deoarece, 
în stadiul actual al omenirii, aceste cunoştinţe ar putea să nu 


aducă rezultate foarte strălucite. Nu pot să suporte frecvenţa 
înaltă a vibraţiilor acestui adevăr. De aceea, este necesar să 
învăţaţi întâi particularităţile exterioare ale fenomenelor şi, mai 
târziu, esenţa lor. Şi eu vă spun să nu vorbiţi despre lucruri 
sfinte şi elevate decât cu oameni înţelepţi, învăţaţi, cu caracter 
nobil şi spiritual. Cu proştii, veţi vorbi doar despre lucrurile 
obişnuite ale vieţii de zi cu zi... despre ceapă, usturoi, bani 
pentru căsătorie sau divorţ, procese, mersul vieţii zilnice. Nu 
risipiţi zadarnic ce aţi învăţat şi care trebuie folosit ca bază a 
vieţii voastre. Uneori, spuneţi lucruri nepotrivite unuia dintre 
interlocutori, dar vă daţi seama imediat că nu vă înţelege. 
Sunteţi supăraţi, dar nici voi n-aţi înţeles cu cine vorbeaţi. 

După o pauză de câteva minute, maestrul a continuat: 

Maestrul: Ar trebui să ştiţi toţi că marea pe care o 
traversaţi vă va surprinde cu furtuni. De la prima până la ultima 
zi a vieţii voastre, veţi trece prin „crize”. Unii mai mult, alţii mai 
puţin, dar toţi veţi trece prin ele. Eu le numesc „furtuni morale”. 
Când vi se întâmplă ceva mai serios în viaţă, ziceţi: „Este o 
furtună morală”. Înțeleptul va găsi un loc mai la adăpost şi va 
trece mai uşor prin furtună. În astfel de cazuri, intuiţia, pe care e 
bine să v-o dezvoltați, vă va preveni cu privire la venirea 
„furtunilor”, aşa cum meteorologia ne previne cu privire la 
schimbarea vremii. Lucrul cel mai important este să nu rupeţi 
legătura cu sursa vieţii voastre. Nu rupeţi legătura cu Sublimul. 
Păziţi-vă de emoţiile excesive, căci inima tulburată împiedică 
mintea omului să-i vadă imaginea. 


CONVERSAŢIA 7 


În ziua aceea, era o vreme ploioasă. Grupul de discipoli se 
adunase sub copertina frumoasă şi, aşezat în jurul maestrului, îi 
asculta cuvintele înțelepte. Zgomotul uşor al ploii de primăvară 
devenea tot mai îndepărtat. 

Discipolul: Ne-aţi spus odată că oamenii au două feluri de 
a vorbi: pe un ton blând şi pe un ton tare. Care este preferabil? 

Maestrul: Este firesc ca fiecare să spună că preferă un 
limbaj blând, dar şi în acest caz e ceva relativ. Când îi vorbim 
cuiva aflat foarte aproape de noi, îi vorbim încet; acest mod de a 
vorbi este de la sine blând. Dar, dacă trebuie să spunem ceva 
de departe, nu e practic să vorbim încet. Dacă vorbiţi de 


aproape, folosiţi vorbirea blândă, dar, dacă spuneţi ceva de 
departe, folosiţi vorbirea tare. Uneori, e posibil să aibă loc o 
eroare de estimare a relaţiilor dintre oameni, dacă judecăm 
după felul lor de a vorbi. Puteţi estima că limbajul cuiva este 
blând sau tandru, fără să fie aşa, deoarece cel care vă vorbeşte 
este spiritual departe de voi. Altă dată, un limbaj tăios vi se 
poate părea neprietenos, dar să vi se pară aşa doar pentru că 
cel care vă vorbeşte este spiritual „lângă voi”. Există oameni 
care ne iubesc. Sunt cinstiţi, sinceri, se gândesc la bine şi ne 
previn cu privire la un pericol oarecare. Limbajul lor ne poate 
părea neprietenos, ceea ce este eronat. Şi în limbajul naturii 
există nuanţe în forţă şi slăbiciune. De aceea, unii poeţi 
consideră că natura este blândă, tandră, mângâietoare, în timp 
ce alţii, în alte împrejurări, o văd înspăimântătoare. Oricum, 
natura este infailibilă şi imuabilă. 

Discipolul: Suntem oare răspunzători de toate faptele 
noastre? Nu există în viaţă fapte de care nu suntem 
răspunzători? 

Maestrul: Există multe lucruri care, la prima vedere, vi se 
par fortuite, dar, în raţiunea ascunsă a naturii şi încă 
necunoscută oamenilor, ele sunt strict determinate. Când plugul 
plugarului trece printr-un furnicar, îi distruge tot sistemul, cauza 
acestei urgii fiind complet necunoscută furnicilor. Doar cel care 
ară ştie cum şi de ce s-a întâmplat asta. Dacă toţi filosofii din 
acel furnicar s-ar aduna şi ar începe să discute despre acest 
eveniment, n-ar ajunge la nicio concluzie. Doar omul raţional, 
care a arat, ştie cum să explice acest fenomen neaşteptat. Şi în 
viaţa oamenilor există multe cazuri pe care nu pot să le explice 
şi care au cauzele lor raţionale cunoscute doar de fiinţele 
superioare. Intr-o zi, dintr-un viitor îndepărtat, ele vor deveni 
clare pentru fiecare om. Nu vă grăbiţi cu concluziile. Chiar când 
faceţi o estimare a ceea ce e bine şi ce e rău. În viaţa oamenilor 
există inevitabil căderi şi ridicări. Aceasta este legea creşterii şi 
a copiilor. Fiecare cădere are partea ei bună, într-o zi, un 
meşteşugar, mergând la lucru, a alunecat şi şi-a luxat glezna. 
Un prieten, care trecea prin apropiere, La ridicat şi l-a urcat pe 
un cal ca să-l ducă la un vraci care ştia să vindece luxaţiile şi 
fracturile. Pe drum, calul s-a speriat din cauza unor ţigani care 
băteau în nişte cutii de tablă, a sărit într-o parte a străzii şi l-a 
aruncat la pământ pe meşteşugarul cu glezna luxată. „Nu-mi 


ajunsese primul necaz, a trebuit să mai păţesc şi asta”, şi-a zis 
el. Totuşi, când a vrut să se ridice, a înţeles că glezna revenise 
la locul ei. Faptul că animalul l-a aruncat pe om la pământ este 
un rău aparent, dat fiind că glezna i s-a vindecat. De aceea, 
dacă întâlniți în viaţă un obstacol care vă pune la loc „glezna 
luxată”, nu vă plângeţi. Materialismul, care este considerat de 
mulţi oameni şi filosofi un rău, joacă totuşi un rol pozitiv în 
evoluţia spirituală. El curăţă un mare număr de pânze de 
păianjen rămase de pe timpul scolasticii şi al superstiţiei 
grosolane. Va deveni el însuşi cauza pentru care oamenii vor 
dobândi o conştiinţă nouă, cu ajutorul căreia vor fi interpretate 
corect faptele şi fenomenele din care ştiinţa materialistă a făcut 
o nouă superstiție şi un nou fanatism. lată de ce adevăratul om 
spiritual nu trebuie şi nu poate să fie susținătorul orb şi fanatic 
al niciunei teorii ştiinţifice. 

Discipolul: Ce dorinţe ale discipolului ar merita să fie 
realizate şi oare aceasta este întotdeauna posibil şi util? 

Maestrul: Dorinţele nu sunt întâmplătoare. Ele sunt 
impulsuri ce provin de la un centru. Uneori nu de la unul singur, 
ci de la mai mulţi. Oricum, dorinţele trebuie să fie întâi trimise în 
supraconştient. Entităţile superioare raţionale, care se ocupă de 
viaţa omului şi îi examinează dorinţele, hotărăsc dacă dorinţa 
trebuie să fie realizată şi, dacă se înscrie în ordinea lucrurilor, o 
trimit subconştientului, de unde individul îşi ia forţele pentru 
realizare. După aceea, calea dorinţei este îndreptată spre 
conştient. Acest proces are loc într-un mod ciclic în ceea ce 
numim Roata Divină a realizării dorințelor. Fiecare om care e 
raţional şi are răbdare îşi poate realiza dorinţele. Dacă, de 
exemplu, o persoană vrea să devină muzician, îşi proiectează 
dorinţa arzătoare în supraconştient, de unde merge în 
subconştient. Acolo sunt acumulate numeroase experienţe şi 
posibilităţi nebănuite. Acolo, din subconştient, poate să 
țâşnească ideea ca acel om să meargă la un concert în 
ambianța căruia va fi inspirat şi va primi o mare stimulare ca să 
lucreze în sferele muzicii. După aceea, conştientul o va realiza 
raţional şi cu răbdare, în timp ce inconştientul va sancţiona 
oarecum că această dorinţă de a deveni muzician este una 
frumoasă şi divină pentru evoluţia lui, şi va apărea bucuria. 


Discipolul: A fost vorba de mai multe ori despre Bine şi 
Rău; şi totuşi mulţi oameni rătăcesc în labirintul relativităţii lor. 
Aceste noţiuni pot oare să fie concretizate? 

Maestrul: Printre altele, Binele are asupra Răului avantajul 
că poate să fie făcut în toate lumile. Criminalul nu poate să facă 
rău în cealaltă lume. Terenul pe care se poate comite răul este 
doar lumea fizică. De aceea, un om bun egalează o mie de 
oameni răi. Dacă o mie de oameni răi comit o mie de lucruri 
rele, un om bun, printr-un singur bine, distruge o mie de rele. 
Forţa răului constă în cantitatea sa, în timp ce forţa binelui 
constă în intensitatea lui. 

Discipolul: Care trebuie să fie atitudinea discipolului 
atunci când este acuzat pe nedrept? 

Maestrul: Discipolul, la fel ca orice persoană înţeleaptă şi 
cinstită, este trimis în închisoare doar din cauza adevărului. E o 
ruşine pentru oricine să ajungă la închisoare din cauza banilor. 
Discipolul trebuie să spună: „Doar pentru adevăr pot să rămân 
în închisoare!”. Şi, când cineva e bătut pentru Adevăr, să tacă. 
Nu trebuie să se apere, căci Adevărul însuşi îl va apăra. Cel ce 
te-a lovit din cauza adevărului, după un timp, va veni el însuşi 
să se scuze şi îţi va deveni prieten. Oamenii spirituali vor să-şi 
petreacă viaţa uşor. E imposibil. Veţi afla că sunteţi răspunzători 
pentru tot ce aţi învăţat în Şcoala spirituală. Ştiinţa face omul 
răspunzător. Odată cu sporirea cunoştinţelor, vă creşte şi 
responsabilitatea. 

Discipolul: Cel ce urmează calea spirituală şi lucrează la 
evoluţia lui conştientă trebuie să renunţe la celelalte treburi ale 
sale? 

Maestrul: Aceasta ar însemna indolenţă. Nu vreau să vă 
folosiţi tot timpul pentru lucrurile despre care vă vorbesc. Ci 
trebuie ca ele să se insereze în componenţa vieţii voastre şi în 
activitatea voastră. Nimeni nu vă poate interzice să vă ocupați 
de arte. Poezia şi muzica nu sunt lucruri pământene. Ele aparţin 
unei lumi superioare. 

Discipolul: în ceea ce ne spuneţi întâlnim deseori 
gândurile că lubirea şi calităţile dobândite de om trebuie să 
devină acţiuni. N-a spus oare Hristos că lumânarea nu trebuie să 
fie aşezată într-un loc ascuns, ci trebuie să ardă? 

Maestrul: Adevărat. Dar, ca să fii mai bine informat despre 
ceea ce întrebi, este necesară o analiză mai minuțioasă a 


calităţilor de execuţie ale omului. Trei dintre aceste calităţi de 
execuţie sunt fermitatea, curajul şi sârguința. Ele sunt cele trei 
componente ale voinţei. Ele pot să fie şi figurate grafic prin 
laturile unui triunghi echilateral, dacă toate trei au o valoare 
absolut identică. Ce aspect are fermitatea la un individ anume, 
dacă raţiunea n-a fost pusă în acţiune? Un astfel de individ este 
încăpățânat şi ilogic de capricios. Ţine la părerea lui fără să ştie 
cu claritate de ce face asta. Nu cedează doar ca să „nu cedeze”. 
Există şi o fermitate încăpăţânată care se deosebeşte de cea 
pomenită pentru că, la acest individ, au fost ofensate 
sentimentele personale. Această fermitate este produsul 
orgoliului şi al cultului propriei personalităţi. În al treilea rând, 
fermitatea se poate manifesta la un individ care îşi apără 
părerile. Această fermitate este de o calitate superioară, deşi 
uneori dă impresia că e fanatism. Şi, astfel, cele trei variante de 
fermitate sunt: fermitatea fizică înnăscută,  inconştientă, 
fermitatea emoţională şi fermitatea ideologică. Voi examina 
acum curajul în manifestările şi variantele lui. Omul curajos este 
modelul celei mai înalte moralităţi. Curajul lui nu provine din 
constrângere, ci dintr-un impuls interior. După cum se ştie 
foarte bine, calitatea unui act curajos depinde de înălţimea 
evoluţiei spirituale a celui care îl manifestă. Un om curajos se 
poate arunca în mijlocul pericolelor ca să salveze pe cineva, dar, 
cu acelaşi curaj, altul poate să provoace pagube. În ambele 
cazuri, stimularea provine de la individul însuşi, de la hotărârea 
luată de el. Există oameni curajoşi care, totuşi, nu sunt 
îndeajuns de fermi. Curajul este atunci o manifestare de mai 
scurtă durată, uneori chiar momentană, pe când fermitatea are 
o durată. Aşa cum omul ferm nu este întotdeauna curajos, nici 
curajosul nu este întotdeauna ferm. Omul ferm poate să aştepte 
foarte mult timp închis într-o fortăreață. Omul curajos n-are 
întotdeauna această calitate. Un exemplu luat din natură poate 
să ilustreze aceste situaţii. Apa care coboară dintr-un munte 
înalt pe o pantă sau un canal are un mare efect, dar nu-şi 
manifestă curajul, deoarece este constrânsă să facă asta din 
cauza gravitaţiei. Cealaltă apă care urcă, în urma unei presiuni, 
nici ea nu dă dovadă de curaj, dat fiind că este constrânsă să 
facă asta de forţe exterioare. Omul curajos îşi ia forţele şi 
stimularea din el însuşi. Totuşi, nu este întotdeauna activ şi 
executiv. Ca să-şi manifeste curajul, trebuie să aibă o 


convingere şi rațiune. Trebuie să fim curajoşi, dar să ştim pentru 
ce. Să fim şi fermi, dar să ştim pentru ce. Acelaşi lucru este 
valabil şi pentru sârguinţă. In consecinţă, curajul, fermitatea şi 
sârguinţa trebuie să fie în slujba unei convingeri, unor principii 
ideologice. Forţele şi calităţile descrise înainte îşi au locul şi 
semnificaţia în lumea fizică. Fiecare fiinţă care coboară pe 
Pământ trebuie să se înarmeze cu ele. La omul care lucrează cu 
aceste forţe se manifestă deseori o altă calitate care însoţeşte 
calităţile executive ale omului pe care le-am descris. Această 
calitate, sau mai curând forţă, este capacitatea de distrugere. 
Este forţa cea mai brutală care acţionează în om. Această forţă 
se alimentează de la oribila masă a cruzimii. Ea ucide fizic şi 
moral. 

Toate stările omului se reflectă asupra naturii sale fizice. 
Astfel, de exemplu, unghiile pot să fie cea mai bună oglindă a 
acestor stări. In decursul celor 180 de zile în care unghiile se 
schimbă, totul se înregistrează cronologic pe ele. Pentru cel ce 
ştie să citească în unghii, tot ce priveşte individul este clar ca 
lumina zilei. 

Discipolul: Ce defecte ale omului împiedică cunoştinţele 
pe care ni le transmiteţi prin cuvânt să fie puse în practică? 

Maestrul: Teama! Dacă examinăm teama în mod detaliat, 
vom constata că există trei categorii de teamă: teama fizică, 
teama emoţională şi mentală şi teama morală. Temătorul moral 
se teme să nu comită o greşeală oarecare în privinţa propriilor 
principii. Işi analizează comportamentul, ca să se convingă că n- 
a făcut ceva care să-l împiedice să intre în împărăţia lui 
Dumnezeu. Temătorul emoţional şi mental este îngrijorat ca nu 
cumva ideile lui despre evoluţia sa mentală şi emoţională să nu 
se realizeze. Temătorul fizic este ca un iepure care o ia la 
sănătoasa văzându-şi propria umbră. În regnul animal, teama 
are locul ei, dar, pentru omul care a pornit pe calea divină, 
teama se prezintă ca o piedică inutilă. Trebuie să facem o 
deosebire între prudenţă şi teamă. Prudenţa nu trebuie să se 
transforme în teamă, dar teama trebuie să se transforme în 
prudenţă. Un exemplu. E posibil ca într-o zi să fiţi cuprinşi de 
descurajare. Trebuie să ştiţi că este un gând venit din exterior. 
Nu voi l-aţi generat. Creierul omenesc este o grădină în care 
oricine poate să planteze neghină. Respingeţi-o. Nu cedaţi 
sugestiilor exterioare. Omul trebuie să-L aibă de partea lui întâi 


pe Dumnezeu, apoi natura şi, după aceea, pe toţi oamenii buni 
şi pe el însuşi. 


CONVERSAŢIA 8 


După o pauză de vreo zece zile, discipolii s-au adunat din 
nou pe pajiştea luminată de razele soarelui matinal. 
Terminaserăm exercițiile  paneuritmiei şi mulţi plecaseră. 
Rămăseseră doar discipolii care nu aveau obligaţii şi, printre ei, 
cel care era curios să cunoască şi cel mai liber în conversațiile 
cu maestrul. 

Discipolul: Ştiu, maestre, că întrebarea care mi-a venit în 
minte e, poate, deplasată. Nu poţi vorbi despre asta aşa cum ai 
face despre lucrurile obişnuite ale vieţii, totuşi îmi voi lua 
libertatea de a vă ruga să ne vorbiţi despre cel Infinit, Suprem, 
Unic, care este numit Cauza Primordială sau Dumnezeu. Dacă 
cineva mi-ar pune această întrebare, aş spune că Suprema 
Realitate sau Dumnezeu nu se pretează nici la vreo definiţie, 
nici la vreo dovadă. Dar am remarcat că, atunci când vorbiţi 
despre Dumnezeu, chiar dacă posibilităţile noastre sunt minime, 
ne simţim mai aproape de EIl. 

Maestrul: Cuvântul „Dumnezeu” este înţeles în diferite 
feluri şi oamenii acordă acestui termen conținuturile cele mai 
variate. Este adevărat că nu există definiţie pentru Atotputernic, 
dar putem spune că Dumnezeu, în sensul filosofic al cuvântului, 
înseamnă a gândi. A crede în Dumnezeu înseamnă a gândi. 
Doar cel care gândeşte poate să creadă în Dumnezeu. Dar mulţi 
dintre cei care nu cred în existenţa lui Dumnezeu gândesc şi ei. 
Totuşi, nu-i adevărat. Căci ceea ce ei consideră gândire nu e 
nicio gândire, ci doar o târâre pe suprafaţa fenomenelor, fără să 
ajungă la profunzimea la care se găsesc cauzele şi motoarele 
acelor fenomene, care sunt o particulă infimă a manifestării 
Spiritului Universal. Există o diferenţă imensă între gândirea 
unei minţi iniţiate şi gândirea celui care trăieşte în întuneric 
spiritual. Primul vede dincolo de barierele percepţiilor noastre. 
Are intuiţie şi iluminare şi va fi condus de aceste calităţi până la 
principiul cauzal a tot ce se întâmplă. Ceilalţi gânditori, care nu 
sunt iluminaţi de intuiţia spirituală, se mişcă între ziduri, fiindcă 


nu ştiu ce se află în această închisoare tridimensională a lumii 
materiale. Un mare număr de filosofi materialişti consideră că 
gândirea asupra lui Dumnezeu împiedică în general procesele 
gândirii, dar adevărul este că tocmai această gândire stimulează 
evoluţia spirituală. Oamenii şi-L reprezintă pe Dumnezeu în 
chipurile cele mai diverse, chiar sub formă omenească, şi asta 
nimeni nu poate s-o uite, dat fiind că lumea noastră 
tridimensională ne prezintă formele ei de care cu greu ne-am 
putea lipsi. Entitatea Divină, cu nenumărate dimensiuni, este 
străină de raţiunea noastră tridimensională. Totuşi, într-o mică 
operă a naturii, neînsemnată în aparenţă, cât şi într-o acţiune, 
măruntă la prima vedere, dar nobilă şi plină de abnegaţie, se 
poate vedea minunata rațiune a naturii vii, iar în acţiune, 
măreţia Binelui, a lubirii şi a lui Dumnezeu. Dumnezeu se află în 
lucrurile mici aşa cum stejarul mare se află în ghindă. Ţineţi 
ghinda în mână fără să bănuiţi că purtaţi o viaţă de câteva 
secole în stare potenţială. Să ştiţi că nu e nimic mai mare decât 
Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, nu există formă mai umilă şi 
mai mică decât cea în care Se poate ascunde El. Nu subestimaţi 
lucrurile mici. Învăţaţi să le apreciaţi după posibilităţile lor 
ascunse. Un băț de chibrit mic poate să provoace un incendiu 
mare. 

Discipolul: Este adevărat că viaţa este generată de lubire? 

Maestrul: Acesta este un mare adevăr. Dar ştiţi că viaţa şi 
lubirea sunt diferite şi că lubirea - mama vieţii - rămâne o 
esenţă divină, veşnică şi invariabilă, în timp ce viaţa este 
supusă multor procese şi transformări? în viaţă, există construiri 
şi distrugeri. În lubire, aceste două procese nu există. lubirea 
este întotdeauna constructivă, pură şi sublimă. Dacă admiteţi că 
lubirea şi viaţa sunt acelaşi lucru, cum vom explica atunci 
contradicţiile din viaţă? N-am comite o greşeală dacă i-am 
imputa contradicţiile şi Iubirii? în lubire nu există contradicţie! 
Ceea ce am spus despre lubire este valabil şi pentru 
înţelepciune. Înţelepciunea este ceva mai mult decât ştiinţa pe 
care oamenii o dobândesc în viaţă. În ştiinţă există greşeli şi 
erori, contradicții şi teorii care se neagă una pe alta. Dar 
înţelepciunea este una şi invariabilă. Este mai presus de creatori 
şi de ipoteze. Ştiinţa şi teoriile pot fi numite trepte ce duc la 
înţelepciune, care e mai presus de orice ştiinţă. Inţelepciunea 


este luată din cunoştinţe şi începe să strălucească doar într-un 
suflet treaz. 

Adevărul are aceeaşi puritate absolută şi infinită şi nu are 
nicio limitare. Adevărul generează libertate, dar în libertatea pe 
care o au oamenii pe acest pământ există şi limitări. În Adevăr 
nu există nicio limitare! Atunci, ne-am putea pune următoarele 
întrebări: Putem să trăim fără lubire? Putem. Dar, fără lubire, 
viaţa noastră ar fi plină de suferinţe. Putem să trăim fără 
înţelepciune? Da, putem. Dar, fără înţelepciune, cunoştinţele pe 
care le-am avea n-ar putea să ne facă să evităm comiterea unor 
lucruri stupide. Putem să trăim fără Adevăr? Da, putem. Dar, 
fără Adevăr, vom avea o libertate care nu s-ar deosebi de orice 
sclavie. De aceea, când unul dintre elevii de la şcoală se 
individualizează atât de mult încât, în mândra lui îngâmfare, 
neagă lubirea, înţelepciunea şi Adevărul, nu trebuie să se 
revolte când vin rezultatele inevitabile, căci el le-a provocat. 
Când necazurile cad asupra lui, trebuie să spună: „Mă găsesc în 
această situaţie pentru că am renegat cele trei mari 
fundamente ale vieţii”. 

Au urmat câteva minute de tăcere. Fiecare reflecta la ceva 
legat de cuvintele maestrului. 

Discipolul: Aş vrea să vă cer ceva, în numele fraţilor cu 
care am vorbit acum două zile. Am vrea să ne daţi o temă, pe 
care fiecare dintre noi o va dezvolta cum crede mai bine. Dar 
am vrea ca tema să fie legată de ceea ce trebuie să dezvoltăm 
în primul rând în noi înşine şi despre care credeţi că le lipseşte 
cel mai mult tinerilor. 

Maestrul: Scrieţi despre răbdare. 


CONVERSAŢIA 9 


Maestrul: în ştiinţa spirituală se cunoaşte un semn sfânt, 
numit Pentagramă. Acest semn a fost adoptat ca simbol de 
unele naţiuni şi doctrine fără ca oamenii să-i cunoască 
semnificaţia şi fără să bănuiască că modul în care este folosit nu 
este lipsit de semnificaţie şi că are tot felul de consecinţe. Când 
se găseşte în sus, vârful Pentagramei arată că cei care l-au 
plasat astfel trebuie să respecte principiul divin din om şi din 


lume, şi mai ales din om, dat fiind că Pentagrama este semnul 
Omului. Vi s-a întâmplat să încercaţi să meditaţi la semnificaţia 
acestui semn şi simbol sfânt? Stările în care cade un individ 
depind de natura lui. In munca voastră, ca să ajungeţi la 
deducţii mai precise, este util să ştiţi că oamenii gândesc şi simt 
diferit lucrurile. Dacă examinăm modul în care gândesc oamenii, 
vom descoperi mai multe categorii de gândire. Omul are 
capacitatea bunului-simţ, a rațiunii înnăscute, are rațiune, simt 
individual şi simt moral. 

Bunul-simţ înseamnă să conştientizezi şi să te ocupi de 
faptele cele mai obişnuite şi cele mai simple din viaţa din jur, 
dar fără să fii absorbit de ele. 

Rațiunea înnăscută este ageră, creatoare. Ascunde în ea 
însuşirile cu care omul vine pe lume şi pe care le va manifesta în 
anumite împrejurări şi condiţii. 

Rațiunea este o manifestare superioară a forţelor mentale 
ale omului. Ea este chibzuită, analizează şi sintetizează; poate 
să tragă concluzii finale din fapte şi fenomene. 

Simţul moral ia în considerare fiecare situaţie şi alege calea 
care va asigura morala, în sensul cel mai larg al termenului. 

Simţul individual este foarte specific fiecărui om. Prin acest 
simţ el se concentrează asupra a tot ce gândeşte şi decide în 
legătură cu problemele vieţii sale, şi asta într-un mod unic şi 
care nu se repetă la alţii. 

Simțul personal este acel proces al gândirii care-i dirijează 
viaţa personală. Acest simţ conservă individul, are grijă de 
situaţia lui, de demnitatea lui şi de tot ce trebuie să facă pentru 
a-şi păstra poziţia în societate. 

Discipolul: Cu toate acestea, aş vrea să vă rog să-mi 
explicaţi diferenţa dintre simţul personal şi simţul individual. 
Uneori, am tendinţa să le confund, ceea ce, evident, eo 
greşeală. 

Maestrul: Când o persoană trăieşte cu simţul individual, 
are privirea îndreptată în interiorul ei, în timp ce, atunci când 
trăieşte înainte de orice cu simţul personal, are o relaţie cu 
celelalte persoane, se interesează de ce gândesc ceilalţi despre 
ea. Când scrie o carte, se gândeşte tot timpul la ce vor spune 
ceilalţi despre ea, şi în special criticii. Pentru o persoană de 
acest gen, n-ar exista viaţă personală dacă n-ar fi societatea. 
Simţul şi viaţa individuale sunt mai aprofundate decât simţul 


personal. Persoanele cu simţ personal n-au prieteni, ci doar 
cunoştinţe, pe când cele care au simţ individual au prieteni şi-i 
păstrează mult timp. Discipolul nu trebuie să fie tulburat de 
părerea celorlalţi. Trebuie ca el să-i asculte cu atenţie, dar să nu 
abată din calea sa valul energiei sale mentale. Când aceste şase 
feluri de activităţi mentale lucrează în acelaşi timp la om, acesta 
este cât se poate de normal şi gândirea îi funcţionează la 
întreaga capacitate. 

Grupul din jurul maestrului a rămas cufundat în tăcere 
câteva minute. Nimeni nu voia să părăsească acel loc în care 
cuvântul înţelepciunii ţâşnea ca dintr-un izvor cristalin. Toţi 
aşteptau ca discipolul atât de dornic de cunoaştere să pună o 
nouă întrebare. 

Discipolul: V-am auzit spunând că omul are multe 
posibilităţi să se înalțe spiritual, dar că ele nu sunt încă total 
utilizate de oamenii din epoca noastră. Aş vrea să ştiu până la 
ce grad se poate înălța un om pe Pământ. Care e cel mai înalt 
punct, pe care îl putem numi vârful perfecțiunii în condiţiile vieţii 
pământene? 

Maestrul: Punctul ascensiunii spirituale pe care îl poate 
atinge un om conştient depinde de gradul lui de modestie. Este 
o lege şi ea nu poate fi exprimată prin mijloacele ştiinţei cu care 
se enunţă legile. Dacă reprezentăm starea obişnuită, neutră sau 
pasivă a unui individ printr-o linie orizontală şi dacă regiunea 
condiţională a modestiei este suprafaţa care se află sub linia 
orizontală, iar ascensiunea spirituală se găseşte deasupra ei, 
atunci, conform legii sinusului, amplitudinea modestiei (sub linia 
orizontală) va fi egală cu amplitudinea ascensiunii (deasupra 
liniei orizontale). Rezultă că, în mod clar, cu cât modestia e mai 
mare, cu atât ascensiunea spirituală va fi mai mare. Ca să 
înţelegeţi şi mai bine, vă voi da o altă explicaţie pe care o veţi 
putea transforma într-un mic, dar util exerciţiu. Încercaţi să trăiţi 
un timp cu conştiinţa unei mici fiinţe cu aspect insignifiant. 
Străduiţi-vă să-i înţelegeţi viaţa şi nevoile. Dacă vi se pare 
meschin, chiar nedemn de condiţia voastră umană, atunci 
spuneţi-mi cum se face că un înger - o fiinţă atât de superioară 
din lumea invizibilă, care şi-a încheiat evoluţia - vine să dirijeze 
evoluţia omului? Nu se coboară cu bună-ştiinţă până la nevoile 
omului aşa cum v-aţi cobori şi voi până la nivelul unei buburuze? 
Vă recomand să faceţi această experienţă când veţi plănui să 


realizaţi, după concepţiile şi măsurile voastre, vreo „mare 
operă”. 

Discipolul: La ce foloseşte această experienţă? 

Maestrul: La înţelegerea faptului că, dacă nu poate să 
coboare până la situaţia unei buburuze, omul nu se poate ridica 
până la poziţia unui înger. Şi încă ceva. Nu numai modestia este 
necesară înainte de toate, ci şi dragostea de muncă şi 
perseverenţa, ce trebuie să devină însoțitorii nedespărţiţi ai 
discipolului în munca asupra lui însuşi ca să ajungă la ceva. 

Discipolul: Vorbiţi deseori de intelect, de sentimente şi de 
voinţă. Aceste trei cuvinte sugerează tripla natură a vieţii 
spirituale a omului. Dar care dintre acestea trei este principiul 
dinamic? După părerea mea, sentimentele ar fi motorul cel mai 
puternic al vieţii. Cel puţin pentru mine aşa e. 

Maestrul: Când regulatorul de rațiune este absent, 
sentimentele aservesc omul. Această sclavie este cea mai 
periculoasă când sentimentele sunt negative. 

Discipolul: Nu e mai bine să devii indiferent şi să laşi să 
treacă totul fără vreo emoție? 

Maestrul: Vă înşelaţi dacă vă gândiţi că indiferenţii sunt 
puternici şi înţelepţi. Indiferenţa nu este deloc o calitate. Nu, nu 
li se cere oamenilor să fie indiferenți şi cu atât mai puţin 
discipolilor, ci altceva ce este superior indiferenţei. Aceasta este 
răbdarea. Indiferenţa nu înseamnă nicio faptă deosebită. Nu 
indiferentul realizează o faptă deosebită, ci cel care dă dovadă 
de răbdare. Există o evoluţie doar când reuşim să depăşim un 
obstacol oarecare după anumite exerciţii şi eforturi. Intreaga 
evoluţie a omului, mergând până la o presupusă perfecţiune, 
constă în aceea că trebuie să depăşim permanent atât 
obstacolele din exterior, cât şi pe cele din interior. 


CONVERSAŢIA 10 


Maestrul: Calea discipolului este O strictă 
autodeterminare. Din moment ce a stabilit-o în conştiinţa lui, 
nici măcar nu trebuie să-şi arate convingerile, ci să rămână ferm 
pe poziţii, tare ca diamantul. Când cel care a pornit pe calea 
sfântă are rațiune, toate condiţiile exterioare se vor îmblânzi şi 
drumul îi va fi deschis. Prin termenul de „autodeterminare” nu 
se înţelege păstrarea propriilor convingeri doar pentru cinci, 


zece sau cincisprezece ani, ci ele trebuie să fie irevocabile şi 
eterne. În convingerile discipolului trebuie să fie aspiraţiile 
drumului parcurs în cursul secolelor, drum care este acelaşi cu 
cel pe care îl urmează acum. Trebuie să ştiţi că, în stadiul actual 
al dezvoltării omenirii, pentru fiecare discipol va surveni cel 
puţin o dificultate. Ea este karmică şi fiecare discipol trebuie să 
aibă o coloană vertebrală morală solidă, ca să nu dea înapoi. 
Trebuie să mai ştiţi că, de cele mai multe ori, dificultatea vine ca 
rezultat al unei nesupuneri. De aceea, nu vă depărtaţi niciodată 
de principiul fundamental şi director al vieţii voastre. Lucraţi 
asupra virtuții. Fiecare calitate indispensabilă evoluției 
discipolului este un material de studiu. Răbdarea, prudenţa, 
cinstea se pot studia ca ştiinţe. Veţi avea de trecut un examen 
de cinste aşa cum se trece unul de geometrie. Una dintre 
trăsăturile cele mai nobile pe care trebuie să le dezvolte 
oamenii este respectul unuia față de celălalt. Vi se cere eroism. 
Incurajaţi-vă şi fiţi asemenea acelui vâslaş care nu ține cont 
dacă va întâlni un val mic sau unul înalt în drumul lui pe mare, ci 
vâsleşte cu perseverenţă şi curaj. Doar aşa veţi ajunge la țărm. 
Şi ţărmul înseamnă o nouă cultură, luminoasă şi elevată, ce nu 
trebuie să dispară niciodată din conştiinţa voastră. Când vă 
treziţi dimineaţa, puneţi-vă această întrebare: Ce parte din 
muncă trebuie îndeplinită în această zi pentru venirea acestei 
culturi? 

Şi cu aceste cuvinte s-a terminat reuniunea noastră din ziua 
aceea. 


CONVERSAŢIA 11 


De data aceasta, conversaţia a fost începută de acelaşi 
discipol. Nu se înţelegea dinainte cu colegii în privinţa 
întrebărilor, dar se întâmpla ca întrebările pe care le punea să 
fie întotdeauna interesante şi de o importanţă vitală pentru 
restul grupului, iar cuvintele maestrului erau o adevărată hrană 
sufletească pentru ei. 

Discipolul: De ce este necesar ca omul, după ce a trăit un 
timp pe Pământ, să meargă în alte lumi? Nu e posibil să existe 
un proces neîntrerupt de viaţă care să se deruleze într-un singur 
loc, să zicem pe Pământ sau pe oricare altă planetă unde există 
condiţii de viaţă? 


Maestrul: Când viaţa ia sfârşit pe un plan, în realitate ea 
nu dispare, ci se transformă dintr-o stare în alta. Ceea ce 
oamenii numesc moarte dintr-o anumită privinţă este, în altă 
privinţă, o condiţie pentru o viaţă nouă. Omul are o conştiinţă 
dublă, fizică şi spirituală. În conştiinţa fizică sau obişnuită, 
concepţiile despre viaţă sunt unele, în cea spirituală, sunt altele. 
Oamenii de pe Pământ cred că-şi ordonează viaţa după 
concepţia fizică. Dacă este adevărat, atunci cum a apărut viaţa 
pe Pământ? Unde se găsea această omenire în urmă cu cincizeci 
de milioane de ani? Unde se găseau regnul animal şi regnul 
vegetal? Omul, precum şi animalele şi vegetalele au venit de 
undeva. În ştiinţa ocultă se spune că în lume există curenţi care 
provin de la diferite sisteme solare. Aşa se populează planetele, 
aşa se constituie formele vieţii. Suntem toţi legaţi de acele legi 
până în momentul în care vom fi eliberaţi de orice ataşament 
faţă de un sistem solar anume, ca să putem ieşi din el. Discipolii 
trebuie să păstreze în minte că este indispensabil să fie în acord 
cu legile Creaţiei şi că tot ce se întâmplă este raţional. Chiar 
când se împiedică şi cad, trebuie să ştie că aceasta este în 
acord cu ceva ce este necesar. Ştiu că există savanţi şi filosofi 
care, ani întregi, şi-au bătut capul cu o problemă şi li se 
întâmplă să cadă din neatenţie. Şi în cursul acestei căzături apar 
răspunsurile şi întrebările neelucidate. Din acelaşi necaz, omul 
spiritual, care a dobândit înţelepciunea, va trage o învăţătură, în 
timp ce ignorantul va zice: „Numai mie trebuie să mi se 
întâmple mereu chestii de-astea?”. Totul depinde de cultura 
spirituală a omului. Celor care trec repede, şi fără să gândească, 
prin fenomenele naturii, spunând că totul e rodul întâmplării şi a 
fost creat fără ajutorul vreunei Foarte Mari înţelepciunii, le-aş 
pune următoarele întrebări: 1) Cum vor explica că celulele pielii 
majorităţii mamiferelor produc peri, în timp ce celulele păsărilor 
produc pene?; 2) în ce fel penele păsărilor primesc culorile cele 
mai ciudate, şi asta în locuri determinate, şi cele mai variate la 
diferite feluri de păsări?: 3) Fluturii, care apar doar vara, poartă 
veşminte splendide. Aripile le sunt împodobite cu diferite 
ornamente şi presărate cu o pulbere foarte fină. De ce sunt aşa? 
La ce poate să folosească acea frumuseţe unică pentru o 
singură vară? Cât de generoasă e natura! La toate aceste 
întrebări, ca şi la altele, naturaliştii n-au răspuns. In această 
privinţă, oamenii învăţaţi sunt şi mai rezervaţi şi mai modeşti în 


faţa enigmelor neelucidate, pe când semidocţii, care au învăţat 
câte ceva de ici, de colo, sunt mai îndrăzneţi şi mai siguri pe ei. 
Dar Spiritul Creaţiei, Creatorul Unicităţii din cosmos, are o 
răbdare fără sfârşit şi e Binevoitor. Aşteaptă cu o răbdare 
infinită şi indulgentă să trecem prin toate erorile şi iluziile şi să 
ne dăm singuri seama de adevăr. Abia atunci vom deveni 
cetăţeni ai împărăției Sale. 

Discipolul: Există o providenţă divină? 

Maestrul: Se întâmplă deseori ca elevii ştiinţei spirituale 
să cadă pradă contradicţiilor şi pericolelor în care nu cad nici 
măcar oamenii obişnuiţi. Diferenţa dintre unii şi ceilalţi constă în 
faptul că unii discipoli sau credincioşi nu fac nimic ca să 
corecteze situaţia nefavorabilă creată, ci spun: „Dumnezeu o să 
ne salveze”. Sau: „Există o providenţă divină”. Este adevărat că 
Dumnezeu există şi există şi o providenţă, dar nu trebuie să 
aşteptăm fără să facem ceva. Uneori, oamenii din această lume 
care nu cred în providenţa divină acţionează din proprie 
iniţiativă şi, mulţumită activităţii lor, descoperă metode şi 
remediază situaţia. Sub acest aspect, graţie activităţii lor, 
merită elogii, cu condiţia ca această activitate să vizeze Binele. 

Discipolii şi credincioşii trebuie să ştie că providenţa divină 
se bazează pe legi raţionale şi că nu vor fi protejaţi decât dacă 
se conformează acestor legi. 

Discipolul: Nu este oare adevărat că fiecare om are 
obiceiuri şi trăsături de caracter negative înnăscute sau 
dobândite mai târziu? Ce trebuie să facă? Să le lase în pace, fără 
să le bage în seamă, sau să lupte cu ele? 

Maestrul: Când cineva devine conştient că are astfel de 
particularităţi negative, să nu se ocupe să corecteze oamenii şi 
lumea, ci să se uite la el însuşi. Cândva demult, un fizionomist 
renumit i-a dezvăluit lui Socrate toate defectele pe care le avea 
marele filosof. Socrate nu le-a tăgăduit şi a adăugat: „Eram 
exact cum m-ai descris, dar acum, prin forţa minţii, a inimii şi a 
voinţei, am corectat toate aceste defecte şi am devenit alt om”. 
Este una dintre cele mai frumoase trăsături de caracter ale lui 
Socrate. 

Discipolul: Are oare omul posibilitatea şi puterea de a face 
tot ce trebuie pentru evoluţia lui, sau unele lucruri îi sunt 
inaccesibile? 


Maestrul: Posibilităţile fiinţelor plasate pe lunga scară a 
evoluţiei sunt diferite. De la microb până la omul de pe Pământ, 
trecând apoi prin lumea îngerilor şi a arhanghelilor, toate sunt 
fiinţe evoluate cu posibilităţi dintre cele mai diverse. O fiinţă 
inferioară omului nu poate să facă ce face omul, aşa cum ceea 
ce depăşeşte puterile omului este posibil pentru fiinţe 
superioare lui. De aceea, când vi se pare foarte greu să faceţi ce 
trebuie, chiar cu toate eforturile posibile, cereţi-le ajutor celor 
care pot s-o facă. 

Discipolul: Pe ce putem conta la noi? 

Maestrul: Pe imuabil. Fiecare trebuie să se găsească pe el 
însuşi. Esenţa lui rămâne ca bază de viaţă. Chiar dacă totul în el 
se lasă influenţat şi se schimbă, acea sămânță, acea luminiţă 
care nu se stinge niciodată rămâne imuabilă. Acel punct luminos 
din conştiinţă nu se lasă influenţat nici de suferinţă, nici de 
glorie, nici măcar de mânie sau de scânteierea aurului. Acest 
principiu imuabil nu este dobândit. Este aşezat de Dumnezeu în 
sufletul omului. 

Discipolul: Cunoştinţele pe care ni le oferă ştiinţele 
contemporane, deşi foarte interesante şi destul de vaste, nu 
sunt în stare să ne ajute în unele momente dificile. De ce nu 
există în aceste ştiinţe ceva care să elimine pesimismul, 
disperarea şi lipsa de credinţă? 

Maestrul: Ştiinţele care se studiază în prezent în 
universităţi sunt pregătirea pentru o alta, marea ştiinţă a 
viitorului. Ştiinţele actuale reprezintă cărămizile care vor intra în 
construcţia acestui edificiu care este ştiinţa viitoare. 
Cunoştinţele pe care le primeşte omenirea într-o viaţă de om, 
chiar dacă ar dura un secol, vor fi plasate într-un cazan ca să 
fiarbă acolo şi să se sintetizeze. Cantitatea de esenţă obţinută, 
ca sinteză a acestor cunoştinţe, va putea să fie conținută într-o 
sticluţă nu mai mare decât cea în care se pune uleiul esenţial de 
trandafiri. Faza în care se dezvoltă viaţa contemporană este una 
în care este asigurată alimentarea cu hrană şi băutură. 
Bineînţeles, omul nu poate să trăiască fără să mănânce, dar rău 
este că, în afară de asta, nu mai avem grijă de nimic altceva. 
Agricultorul zice: „Vom ara ogorul, vom semăna, vom strânge 
recolta, vom umple hambarele şi vom fi asiguraţi”. Dar pentru 
hrana sufletului nu avem încă tot atâta grijă pe cât avem ca să 
ne umplem stomacul. „Să ne trăim viaţa”, zic oamenii. Dar acest 


„să ne trăim viaţa” este doar legea alimentaţiei. Însă nimeni nu 
se întreabă ce se întâmplă după acest „să ne trăim viaţa” şi nici 
nu răspunde la această întrebare. 

Discipolul: Oare în celelalte lumi viaţa se scurge la fel de 
repede ca pe Pământ? 

Maestrul: în ştiinţa spirituală se spune că ceea ce trăieşte 
sufletul pe pământ milioane de ani poate fi trăit într-un an, că 
toată viaţa pământeană a unui om poate fi trăită într-o clipă în 
lumea spirituală. Această lume, unde sunt posibile astfel de 
lucruri, este una în afara spaţiului şi a timpului. În lumea 
spirituală, unităţile de măsură sunt cu totul diferite. Toate 
acestea ar părea neverosimile pentru o persoană care nu 
cunoaşte problemele spirituale. Oamenii din epoca noastră nu 
pot să gândească în afara timpului şi a spaţiului. 

Discipolul: De ce foarte mulţi oameni din epoca noastră se 
comportă cu neîncredere faţă de adevărurile stabilite de ştiinţa 
spirituală? 

Maestrul: Dacă aţi avea o sticluţă în care ar trebui să 
turnaţi un lichid preţios, acea sticluţă n-ar trebui să aibă nicio 
crăpătură. Oamenii care pun la îndoială adevărurile ştiinţei 
divine sunt sticluţe care au crăpături. Aşa este structurată 
conştiinţa lor. Totul se scurge din astfel de flacoane. Omul care 
are credinţă reprezintă altceva. El merge la izvorul abundent cu 
o sticlă în stare bună, o umple şi nimic nu se scurge din acea 
sticlă. Izvorul abundent al credinţei este necesar pentru 
realizarea unei idei. Îndoiala este ca un nor care ascunde lumina 
ce vine de sus. In ştiinţă, analiza a dat naştere unei anumite 
doze de îndoială, dar, după această analiză, este indispensabil 
să facem o sinteză. Dacă o persoană reuşeşte să demonteze 
rotiţele unui ceas şi apoi nu mai poate să le monteze la loc, ce 
interes mai reprezintă acesta? Ştiinţa se construieşte şi cu una, 
şi cu alta, dar ceea ce rămâne în conştiinţă este ca un adevăr 
imuabil, rezultatul sintezei diferitelor părţi ale unui fenomen. 


CONVERSAŢIA 12 
Îndată ce a sosit, maestrul a început să vorbească, ca şi 


cum tot ce ar fi urmat să spună ar fi fost continuarea gândurilor 
cu care pornise spre grupul de discipoli. 


Maestrul: Sarcina principală a omului în viaţă este să 
găsească adevărata cale. Doar atunci va da un sens existenţei 
sale. 

În cursul acestei conversații, discipolul a început să pună 
întrebări foarte adecvate şi astfel totul s-a transformat într-o 
adevărată conferinţă. O deosebea de celelalte conferinţe ale 
maestrului faptul că era întreruptă de întrebări. 

Discipolul: Spuneţi că este necesar ca fiecare să-şi 
găsească adevărata cale. Aşa este, dacă spuneţi. Dar nu caută 
oare oamenii doar succesul material? Dacă aşa stau lucrurile, 
din moment ce interesele personale îl conduc pe om, nu este 
clar atunci că trăim într-o epocă în care dezvoltarea spirituală 
este împiedicată? 

Maestrul a aruncat o privire în faţă, acolo unde razele 
soarelui se strecurau prin ramurile de pini, în partea de răsărit a 
pajiştii de la Izgrev. Şi a început să vorbească cu voce limpede. 

Maestrul: Ar fi aşa precum spui, dar în sufletul omului 
trăieşte un impuls deseori inconştient, care protejează sufletele 
persoanelor, împiedicându-le să se afunde în întregime în hăul 
materiei şi în umbra falsă a iluziilor. În pofida tuturor eforturilor 
pe care le fac ca să se convingă ei înşişi şi ca să-i convingă pe 
ceilalţi că sensul vieţii este ascuns doar în succesul material, 
oamenii nu pot să ascundă, nici de propriii ochi, că elementul 
principal din toată viaţa lor a fost o stimulare spre „ceva” de 
care au devenit conştienţi mai devreme sau târziu. Pentru ca 
omul să devină susținătorul unei învățături, al unei doctrine sau 
al unei filosofii, stimularea a venit din interior. Să se verifice ei 
înşişi cei care sunt materialişti convinşi, ca să înţeleagă că nici 
literatura pe care au citit-o, nici influenţele exterioare exercitate 
asupra lor nu sunt de vină că pornesc pe această cale. 
Momentul decisiv ca s-o ia într-o direcţie sau alta vine din 
interior. Altfel, ar ceda altei influenţe exterioare şi ar susţine tot 
felul de alte idei. Dacă asta e adevărat pentru omul care n-are 
nicio legătură cu realitatea sufletului, cu atât este mai adevărat 
pentru cei care recunosc existenţa unei Cauze Iniţiale. Ca să ne 
convingem de marea valoare şi de importanţa stimulării 
interioare, să ne punem această întrebare: Când sunt foarte 
nefericiţi oamenii de pe acest Pământ? Când şi-au pierdut 
bogăţiile exterioare, sau când şi-au pierdut siguranţa interioară? 
Când pierderea este exterioară şi se păstrează entuziasmul 


interior, totul se repară mai uşor. E mai greu când dispare 
credinţa în ceea ce devenise pentru ei un ideal. Atunci, 
existenţa îşi pierde orice sens. Există oameni la care procesul 
are loc foarte rapid. Un insucces, o dificultate în viaţă pot să 
devină cauza decepţiei şi a catastrofei. Oamenii din această 
categorie nu cunosc legea schimbării stărilor opuse care sunt 
indispensabile pentru evoluţie. 

Discipolul: Care sunt schimbările? 

Maestrul: Aşa este viaţa pe Pământ. Dacă două persoane 
se prezintă la un concurs, una îl va câştiga şi va fi fericită, 
cealaltă va fi tristă. Cu ajutorul bucuriei, dar şi al tristeţii, omul 
dobândeşte ceva util pentru evoluţia lui. Există oameni care au 
trăit superficial. N-au cunoscut niciodată tristeţea şi au devenit 
superficiali. Când te murdăreşti, te speli cu apă; atunci apa 
devine murdară. Apoi, conform legii ciclului veşnic, apa se 
purifică. In acest timp, te poţi murdări din nou. Există în această 
lume oameni frumoşi, dar şi oameni urâţi. Nu cunoaşteţi nici 
cauza frumuseţii, nici a urâţeniei. Există cazuri în care urâţenia 
devine frumuseţe, în timp ce frumuseţea poate să aducă 
necazuri mari. Lumea este plină de aparenţe. Nimic din ce se 
pierde şi vi se poate lua nu este proprietatea voastră. Vă aparţin 
doar cele cu care aţi venit pe lume şi care, după toate 
schimbările şi în toate condiţiile, rămân în voi. Dacă un om, în 
viaţa lui, reuşeşte să devină învăţat, aceasta este un „altoi” 
făcut la viaţa lui. Altoiul nu este o calitate fundamentală a 
copacului. 

Dacă se rupe, copacul îşi manifestă natura primordială. Un 
învăţat poate, în urma unui accident sau a unei boli, să-şi piardă 
ştiinţa. Îi rămân atunci calităţile înnăscute. Există cazuri în care, 
în urma unor depuneri acumulate în vasele sangvine, mari 
savanţi de capacitate mondială şi-au pierdut toată ştiinţa 
(valoarea  grefată) şi au avut comportamente primitive 
stupefiante, grosolane şi chiar respingătoare. Multe lucruri din 
viaţă - dintre ritualurile şi regulile de comportament - sunt astfel 
de grefe. Nu sunt elemente permanente ale eului omenesc. 

Discipolul: Ce este mai important de dezvoltat în viaţă? 
Câţi savanţi şi oameni celebri din societate se ocupă de eul lor? 
Nu-i adevărat că întreaga viaţă a celor care s-au consacrat 
studiilor se petrece în perfecţionarea specialităţii lor? 


Maestrul: Da, e adevărat. Cei mai mulţi dintre cei care se 
ocupă de studii se îngrijesc mai ales de dobândirea unui număr 
tot mai mare de cunoştinţe. Nu e lăudabil; ci de o mare 
importanţă este ca omul, în procesul evoluţiei sale, să se 
străduiască să-şi dezvolte calităţile fundamentale înnăscute. 
Aceasta este în realitate dezvoltarea spirituală. Atenţia acordată 
perfecţionării a ceea ce este iniţial înnăscut nu trebuie să fie mai 
mică decât zelul acordat dezvoltării şi perfecţionării grefei. Nu 
trebuie să ne mulţumim cu ce am devenit, ci să ne străduim să 
atingem cele mai înalte trepte ale progresului spiritual. Boul nu 
trebuie să se mulţumească cu coarnele lui, nici calul, cu 
copitele. De exemplu, cu ce ochi vede el satisfacția unui porc? 
Este o satisfacţie umilitoare, respingătoare chiar. Astfel le apare 
celorlalte lumi superioare situaţia noastră din materia densă, 
aşa apar aviditatea şi lubricitatea noastră privite din lumea 
fiinţelor evoluate. După ce omul va părăsi acest Pământ, abia 
atunci va vedea clar situaţia în care se găsea aici. Există cazuri 
în care sufletele unor defuncţi au observat cu neplăcere 
onorurile inutile - precum cuvântările pline de elogii exagerate 
la căpătâiul trupului neînsufleţit deoarece au înţeles diferenţa 
enormă care există între acest ceremonial zgomotos şi 
adevărata stare a sufletului. Undeva în Sfintele Scripturi stă 
scris: „Plin de graţie şi adevăr”. Omul trebuie să fie întotdeauna 
plin de ceva. De ce? Unii vor spune: „de cunoştinţe, de forţă, de 
necunoscut sau de bogății”. Cum arată un om plin doar de 
cunoştinţe? Seamănă cu o enciclopedie, cu un manual sau cu o 
bibliotecă. E un om fără suflet, mândru şi rece. Omul plin doar 
de forţă va arăta ca o bombă ce poate să explodeze în orice 
clipă. Dacă e plin doar de bogății, pentru care oamenii vor fi 
plini de atenţii ipocrite faţă de el, va reprezenta doar un neant 
înveşmântat într-o splendoare trecătoare şi ridicolă. Atunci, ce 
înseamnă să fii plin de graţie şi adevăr? înseamnă să fi creat o 
legătură interioară cu Dumnezeu. Şi ce-am putea dori mai mult? 
Cel care a reuşit o astfel de legătură are totul. Este cea mai 
mare deplinătate şi cea mai sublimă fericire la care putem visa. 
Cel ce este legat de Dumnezeu trăieşte în Iubire, iar lubirea care 
ne umple viaţa este deja fericirea însăşi. Aceasta din urmă este 
conținută în lubire. Când aud vorbindu-se despre lubire, oamenii 
înţeleg lucruri diferite. În consecinţă, este indispensabil să 
înţelegem despre ce iubire este vorba. Există o iubire care 


seamănă cu un urcior crăpat din care se scurge apa. Există o 
iubire ce poate fi comparată cu un urcior în stare bună, din care 
apa e băută în cursul drumului. lubirea despre care e vorba aici 
seamănă cu un izvor nesecat de apă ţâşnitoare, care coboară de 
sus în calea vieţii şi udă totul pentru ca totul să crească şi să 
rodească. Totuşi, nimeni nu trebuie să adreseze reproşuri 
celorlalţi pentru felul în care au cunoscut lubirea. Trebuie să 
ştim că viaţa pe Pământ e serioasă şi dificilă. Viaţa e o şcoală 
grea şi oamenii dau neîncetat examene. Să nu fim încrezuţi, ci 
să ne încredem în Dumnezeu. Se cunosc cazuri în care gândirea 
şi convingerile unor oameni care şi-au consacrat viaţa lui 
Dumnezeu, ajungând pe înalte culmi ale evoluţiei, au suferit 
mari perturbări şi devieri. Mari învăţaţi au părăsit lumea ştiinţei 
atraşi de mirajul vreunei frumuseți pământene. Au existat cazuri 
în care chiar sfinţi şi-au scurtat timpul acordat vocației ca să se 
consacre pasiunii lor pentru o frumuseţe pământeană care le-a 
apărut în faţa ochilor. Pe Pământ, există îngeri care se plimbă pe 
drumuri ca nişte domni distinşi, care şi-au uitat demult misiunea 
pentru care au venit pe această planetă. De aceea, nu vă grăbiţi 
să faceţi o judecată despre procese care nu sunt încă terminate, 
nu sunteţi încă în stare să cunoaşteţi cauzele a ceea ce se 
întâmplă, nici cum se vor derula lucrurile în viitor. Facem 
deseori greşeli când ne străduim să dăm o estimare justă 
despre ce e bine şi ce e rău. Nici măcar nu ştiţi care dintre 
acţiunile voastre e bună! Uneori faceţi un lucru pe care îl 
consideraţi rău şi vă întrebaţi, uimiţi, de ce este urmat de un al 
doilea rău. Se poate întâmpla şi să faceţi un bine şi să urmeze 
un rău. Trebuie să distingeţi ce e Bine. Odată, daţi bani unui om 
sărac, dar el se îmbată şi comite o crimă. Acţiunile oamenilor 
sunt atât de puţin explicabile, încât uneori spuneţi despre bine 
că e rău şi invers. Nu uitaţi: Faceţi-i bine celui în care trăieşte 
Dumnezeu. 

Maestrul, care observase cât de dornici erau discipolii să-l 
vadă continuând conversaţia, a zâmbit şi a pornit zorit spre sală. 
Grupul s-a grăbit să-l prindă din urmă. Conversaţia a continuat 
înăuntru, căci o ploaie de primăvară uda pajiştea. Estrada sălii 
era un loc la fel de agreabil pentru continuarea conversaţiei. 

Maestrul: Vedeţi această ploaie? Este un dar al naturii vii 
raţionale pentru toate creaturile de pe Pământ. În primul rând, 
pentru vegetaţie, apoi pentru toate celelalte fiinţe care îşi 


primesc hrana din regnul vegetal. Cerul este o sursă generoasă 
a tuturor bunurilor vieţii. În afară de energia solară, destinată 
planetei, toate celelalte creaturi îşi primesc separat partea de 
energie. Păsările ştiu asta şi, de aceea, înainte de răsăritul 
soarelui, se cocoaţă pe crengi şi aşteaptă momentul în care 
soarele îşi trimite primele raze, ca să-şi ia partea. Deoarece 
primim gratuit viaţa şi forţele care o întreţin, rezultă că fiecare 
lucru pe care l-am căpătat ne îmboldeşte, de asemenea, să le 
venim în ajutor celor ce au nevoie de cel din urmă. Această lege 
este valabilă şi pentru fiinţele evoluate. 

Discipolul: Vorbind cu prietenii, am auzit că cea mai mare 
virtute este cinstea. E adevărat? 

Maestrul: Cinstea este o calitate pe care trebuie s-o aibă 
fiecare om. Ea este prima calitate nu numai pentru cei care se 
numesc discipoli şi urmează cu bună-ştiinţă calea spirituală, ci şi 
pentru toţi oamenii. În ceea ce priveşte discipolul, cinstea lui 
trebuie să-l inspire ca să-i vorbească sincer şi curajos maestrului 
său. Întâi, omul trebuie să fie cinstit faţă de el însuşi. Elementele 
cinstei sunt dreptatea şi noblețea. Fără aceste două elemente, 
cinstea nu există. Cinstea este o calitate care nu depinde de 
situaţia pe care o avem în viaţă. Indiferent că eşti servitor sau 
rege, bogat sau sărac, trebuie să-ţi exprimi cinstea în acelaşi fel. 
Omul cinstit seamănă cu un veşmânt pe care îl spălaţi de câte 
ori vreţi fără ca apa să se murdărească. Cel ce e cinstit îşi 
plăteşte datoriile, îşi îndeplineşte obligaţiile. Există o lege în 
lumea spirituală conform căreia, dacă datorezi 10 milioane de 
franci, Lumea Invizibilă este gata să-ţi achite datoria; dar, dacă 
datoria e de 50 de franci, trebuie să ţi-o plăteşti singur. Lumea 
Invizibilă iartă marile greşeli, dar niciodată pe cele mici! Omul 
cinstit nu e crud. În această privinţă, pentru concepţia de cinste, 
Lumea lInvizibilă a stabilit alte măsuri. De exemplu, vânătorii şi 
pescarii nu sunt consideraţi acolo cinstiţi. 

Discipolul: Maestre, am înţeles că au mai rămas doar 
câteva minute la dispoziţie şi, totuşi, aş vrea să vă rog să ne 
spuneţi pe scurt ce este armonia. 

Maestrul: Armonia se obţine când, la întâlnirea a doi 
prieteni, fiecare vede în celălalt doar cele mai bune trăsături ale 
caracterului său. 

Şi, acestea fiind zise, maestrul s-a ridicat, şi-a plimbat o 
clipă privirea peste discipolii care se ridicaseră şi ei, i-a salutat 


cu mâna şi s-a îndepărtat. Discipolii s-au apropiat unii de alţii 
tăcuţi, venindu-le greu să-şi exprime recunoştinţa care li se 
citea în ochi. 


ADDENDA 
MARELE ŞI FRUMOSUL 


Extras din clasa generală (anul al şaptelea, 1927-1928) 
Text tradus din bulgară şi înmânat vizitatorilor francezi care 
au venit la Sofia în vara anului 1939 


Ne aflăm într-o epocă surprinzătoare; trăim într-un secol 
schimbător şi excepţional, în care se produc fenomene şi 
evenimente excepţionale. Aceasta nu trebuie să vă sperie, ci să 
vă ţină treji. 

Pământul trebuie să se purifice; purificarea va veni prin 
focul care vine în lume. Dacă oamenii nu vor accepta ştiinţa 
lubirii, focul va veni şi va mătura tot ce s-a construit de milenii. 
Cei care vor rezista acestui foc vor deveni luminoşi ca aurul care 
a trecut prin focul aurarului. Cel care va suporta aceste încercări 
va primi o dublă binecuvântare. 

Nu uitaţi că, orice s-ar întâmpla în lume, bine sau rău, 
Dumnezeu este în toate. Dumnezeu este prezent în tot ce se 
întâmplă în lume şi corectează totul. 

Epoca nouă cere concepţii noi, gânduri noi, o lubire nouă. 
Noul este ascuns în lubirea divină, iar lubirea nu poate să 
trăiască decât în forme perfecte. 

Corpul fizic nu este încă perfect şi rezistent. El se 
organizează treptat până în momentul în care omul îşi va 
construi corpul spiritual cu organe corespunzătoare. Va putea să 
reziste atunci la toate condiţiile din exterior şi interior. Doar cu 
acest corp va fi omul absolut liber. 

Acest corp trebuie să fie transformat după modelul pe care 
Dumnezeu l-a creat la origine. Ceea ce fiecare trebuie să devină 
este stabilit dinainte. 

Când a văzut omul de pe Pământ, lumea invizibilă i-a trasat 
în prealabil drumul. Fiecare om are o funcţie aparte de îndeplinit 
în viaţă, fiecare are problema lui de rezolvat, sarcina lui de 
împlinit. Şi de soluţia corectă la această problemă depinde 
dreptul lui de a profita de binefacerile şi de privilegiile pe care le 
oferă natura raţională şi de a colabora cu acele fiinţe raţionale 
ale naturii. 


Ce va dobândi aici pe Pământ, omul va lua cu el în Lumea 
de Dincolo. Uneori, pe Pământ există condiţii mai bune pentru 
atingerea fericirii decât în lumea invizibilă. 

Atâta timp cât omul se află pe Pământ, trebuie să se 
gândească la ce-i rămâne de îndeplinit, nu să părăsească viaţa 
pământeană cât mai repede posibil. 

Lumea fizică este doar o oglindire palidă a lumii spirituale. 
Aceste două lumi sunt strâns legate şi amestecate; aceste lumi 
reprezintă stări ale conştiinţei. 

Cel ce a ajuns la un grad ridicat de dezvoltare înţelege că, 
în cursul vieţii sale pe Pământ şi după plecarea sa spre cealaltă 
lume, va fi întotdeauna în compania unor fiinţe rezonabile şi 
într-o lume a armoniei şi a ordinii perfecte. Pentru el, viaţa pe 
Pământ este una paradiziacă. Ne creăm singuri propriul rai sau 
propriul iad. Totul depinde de om. Dacă trăieşte fiind conştient 
de legătura sa interioară cu viaţa, omul se află în rai. 

Forţa omului stă în raţiunea lui; vine din viaţa lui interioară. 

În toate cazurile întâmpinate în viaţă, trebuie să vă rugaţi 
ca ochii să vi se deschidă şi să înceapă să vadă în interior. Ca să 
se întâmple asta, conştiinţa trebuie să fie trează. 

Stările prin care trece omul în viaţă, din copilărie până la 
vârsta matură, se repetă fără încetare atâta timp cât se află pe 
Pământ. Când îmbătrâneşte, are dorinţa să redevină tânăr. Fizic, 
nu poate să reîntinerească, dar interior se poate simţi tânăr şi 
chiar să fie aşa cu adevărat. 

În ciuda tuturor suferințelor şi tuturor necazurilor care îl 
asaltează, omul are întotdeauna modalitatea de a găsi fericirea. 

Atâta timp cât omul nu va trece prin cel mai mare necaz, 
noul nu va apărea în el. Abia după ce cupa va fi golită până la 
fund, Principiul divin va putea să vină în om şi să-l umple cu apă 
proaspătă şi curată. Atunci se va bucura din nou. Aceasta este 
legea divină, care nu poate fi schimbată în niciun caz. 

Cupa trebuie să fie întotdeauna goală şi să aştepte 
momentul în care se va putea turna în ea ceva, aşa cum 
mugurele din pom aşteaptă să fie pătruns şi deschis de prima 
rază de soare. Floarea trebuie să fie deschisă ca să primească 
darurile divine. 

Sensul vieţii nu se află nici în bucurii, nici în suferinţe, ci în 
rezultatul lor, în ceea ce vom învăţa din ele şi în ceea ce vom 
înţelege. 


Dacă ştim să observăm cu calm lupta binelui cu răul din noi 
înşine, din afara noastră, putem să învăţăm să gândim şi să ne 
instruim. Ca să înţeleagă viaţa sub cele două aspecte ale sale, 
aspectul luminos şi cel întunecat, omul trebuie să pună în luptă 
binele şi răul. În cursul acestei lupte, el trebuie să stea deoparte 
ca un spectator şi să nu ia parte la această luptă, ci doar să 
observe şi să reflecteze. Aşa va învăţa multe. 

Nu vă împotriviţi bătrânului Adam care sălăşluieşte în voi; 
acesta este unul dintre marile secrete ale vieţii. Când bătrânul 
Adam începe să vă vorbească, ascultaţi-l şi nu-i replicaţi. Vă va 
vorbi despre lucruri foarte rezonabile. Ascultaţi ce vă spune, dar 
nu-l urmaţi. Oamenii se grăbesc prea mult şi n-au răbdare să 
vadă care este planul lui Dumnezeu şi ce a predestinat 
Dumnezeu pentru fiecare suflet. Trebuie să aveţi răbdare să 
aşteptaţi o întreagă viaţă, o eternitate, ca să înţelegeţi care este 
planul lui Dumnezeu şi care e iubirea Sa. 

Dacă aveţi răbdare, viaţa nouă va veni şi vă va aduce tot ce 
puteţi să doriţi. Cu răbdare, le dovedim pe toate. 

Prin răbdare se înţelege metoda de dezvoltare a forţelor 
potenţiale de care are nevoie omul ca să-şi realizeze unele idei 
şi dorinţe. 

Răbdarea este legată de respiraţie şi de sistemul respirator. 
încercaţi să respiraţi ţinându-vă răsuflarea între zece şi treizeci 
de secunde şi chiar mai mult. Dacă vom respira adânc şi regulat 
timp de unu-doi ani, ne vom dezvolta unele capacităţi, vom 
deveni mai răbdători şi mai judicioşi. Ni se va dezvolta 
imaginaţia şi se va reuşi dobândirea unui mai mare calm 
interior. Fără răbdare, omul nu poate să reuşească nimic. El 
trebuie să lucreze calm, regulat şi constant pentru a-şi dezvolta 
toate forţele ascunse. 

Răbdarea este calea de obţinere a tot ce doreşte omul. 
Munciţi fără să-i evitaţi pe ceilalţi şi fără să vă impuneţi lor. 

În dezvoltarea sa, omul are nevoie de organe fizice, 
spirituale şi divine. Trebuie să muncească intens asupra lui ca 
să dezvolte organele prin care poate să intre în legătură cu 
lumile superioare. Când vorbim despre esenţial, veşnic, imuabil 
în viaţă, ne referim la condiţiile favorabile care contribuie la 
crearea unor astfel de organe pe care omul le va folosi în viitor. 


Şi, ca să ajungem la forme noi, trebuie să trăim conştient, 
astfel încât să acumulăm o mai mare cantitate de energie, 
necesară pentru crearea lor. 

învăţătura nouă include armonia dintre gândurile, 
sentimentele şi acţiunile omului. Divinul se manifestă în lucrurile 
mici, nu în cele mari. 

Şi nu uitaţi că ce este mare şi frumos se atinge pe calea 
suferinţei. Ştiind aceasta, veţi da un sens suferințelor voastre şi 
le veţi utiliza. 

E timpul să reveniţi în raiul de unde aţi fost alungaţi. 
Trebuie să studiaţi, să lucraţi, să vă rugaţi ca să fiţi primiţi în rai 
în condiţii bune. Orice idee, orice cunoaştere trebuie să fie 
transformată în energie cinetică. Orice metodă este puternică 
doar atunci când omul o aplică în viaţă. Cunoaşterea trebuie să 
fie aplicată ca să devină organică. Omul trebuie să aibă 
materialul cu care poate să lucreze şi să construiască. Atunci, va 
adăuga zi de zi ceva la organismul şi la capacităţile sale viitoare. 

Cel care este conştient că a venit pe Pământ ca să studieze 
şi să se dezvolte trebuie să se apuce să înveţe, să muncească şi 
să se roage lui Dumnezeu să-i lumineze inteligenţa, să-i 
înnobileze inima, să-i întărească voinţa, memoria şi credinţa, ca 
să-şi justifice existenţa şi să-şi îndeplinească misiunea pe 
Pământ. 

Să ştiţi că viaţa exterioară a omului este manifestarea vieţii 
sale interioare. Când un prieten vine să vă ajute la ceva, 
aceasta se face printr-o legătură, o cauză interioară. Dacă 
această cauză nu acţionează din forul interior, nimeni nu vă 
poate ajuta din exterior. 

Elanul nostru spre Sublim, spre Principiul suprem, absolut, 
arată că viaţa adevărată este în afara vieţii obişnuite, a vieţii din 
prezent. 

Timpul se mişcă în jurul omului şi omul se mişcă în 
eternitate. Timpul n-are tot atâta importanţă pentru voi cât are 
viaţa. 

Prin încercări, prin suferinţe, omul îşi găseşte locul 
predestinat. 

Faptul că oamenii vi se par buni sau răi depinde de 
dispoziţia voastră. Dispoziţiile bune sau rele sunt stări de 
conştiinţă. 


Conştiinţa se manifestă în cercuri; aceste cercuri reprezintă 
anumite forţe, anumite energii care dezvoltă sufletul omenesc. 
Prin aceste cercuri de conştiinţă se transmit aceste forţe şi 
energii. Succesul sau insuccesul fiecărui om depinde de aceste 
cercuri. 

Vă spun: „Fiţi curajoşi!”. Dacă cineva trebuie să moară sau 
nu de o anumită boală înseamnă că aşa a fost scris. Va muri, 
chiar dacă e sănătos, când îi va veni ceasul. 

Nu vă amestecați în treburile lui Dumnezeu. Dumne?.eu 
dispune de metode aparte pentru mântuirea fiecăruia. 

Lucrul cel mai important pentru om este să-şi găsească 
inteligenţa, inima şi sufletul şi să devină conştient de legile care 
îl dirijează. În asta constă adevărata învăţătură. 

Cel care priveşte partea bună a vieţii va vedea în defectele 
celorlalţi viitoarele lor virtuţi şi, dacă mergeţi pe calea cea bună, 
ceilalţi nu pot nici să vă inspire, nici să vă influenţeze. Atunci, se 
va produce o legătură permanentă între suflete. 

Astfel, nu vă mai ocupați de cei din jur, ca să nu pierdeţi ce 
aveţi. Alungaţi din conştiinţă urâţenia şi acţionaţi după regulile 
frumuseţii, regulile vieţii noi. Atunci veţi deveni frumoşi. Ca să 
intraţi în viaţa nouă, vi se cere modestie. 

Real pentru om este faptul că gândeşte şi simte fără văz 
sau pipăit. 

Gândirea puternică vindecă toate bolile. Prin forţa gândirii, 
omul poate să ridice vibraţiile corpului şi să le transforme din 
inferioare în superioare. Odată ce vibraţiile din organism au 
atins un grad ridicat, eliminarea materiilor străine este uşoară şi 
rapidă. 

Oamenii cu gândire nouă se vindecă prin negarea bolii. 
Spuneţi: „Deoarece sunt spirit, şi nu materie, nu sunt bolnav”. 
Cel ce neagă răul se vindecă treptat. Ca discipoli, trebuie să 
lucraţi cu legea sugestiei ca să faceţi noua gândire să pătrundă 
în voi. 

Vibraţiile creierului determină starea şi caracterul omului. 

Intelectul omului se construieşte după formele şi imaginile 
pe care le conţine. 

Îndată ce refuză şi neagă deformările intelectului şi ale 
inimii sale, omul intră pe calea lubirii supreme, care-l conduce la 
fericire. 


Singurul care gândeşte este cel care a echilibrat în el 
bucuria şi tristeţea. 

Atâta timp cât omul este cufundat în bucurie sau în tristeţe, 
nu gândeşte. Când a trecut prin tristeţe şi prin bucurie, poate să 
reflecteze la cauzele care le-au produs. Când a găsit aceste 
cauze, gândurile lui sunt pe direcţia bună, înseamnă gândire 
corectă. Doar cel care gândeşte corect este liber. 

Bucuriile şi supărările sunt necesare pentru ca omul să se 
manifeste. Ele sunt slujitoarele iubirii. 

Supărările sunt stâncile care se desprind dintr-un vârf de 
munte. Dacă eşti un om înţelept şi liber, vei lăsa supărările să 
treacă pe lângă tine fără să te atingă. 

Cel ce doreşte să devină puternic trebuie să treacă prin 
supărări. Omul trebuie să cunoască supărările, dar trebuie să 
rămână ca un copil care-şi transformă cu uşurinţă stările 
sufleteşti. 

De ce are omul supărări? Pentru că se îndreaptă spre 
centrul pământului. De ce se bucură omul? Pentru că se 
îndreptă spre centrul soarelui. Supărarea şi bucuria sunt căi şi 
metode prin care omul trebuie să treacă neapărat. Fără ele, nu 
există nici evoluţie, nici dezvoltare. Supărarea îl învaţă pe om 
să-şi dezvolte rădăcinile; bucuria îl învaţă să-şi dezvolte 
ramurile. 

Aşadar, creşterea este un proces fizic, dezvoltarea, un 
proces spiritual, înnobilarea, un proces divin. Aceste trei procese 
trebuie să se înfăptuiască simultan şi fără întrerupere. 

Mântuirea omului nu se află nici în aer, nici în apă, nici pe 
pământ. Omul trebuie să intre într-o regiune nouă. Aş putea 
defini această regiune nouă cu termenii: „lubeşte, fii viu!”. În 
această stare, toate contracţiile omului dispar. 

Să iubeşti înseamnă să-ţi construieşti în suflet un templu 
unde locuieşte Dumnezeu. Acest templu există în Cer, dar 
trebuie să se materializeze şi pe Pământ. 

Trebuie întâi să se trezească toate sentimentele ascunse, 
ca să cunoaştem iubirea. Primul semnal al venirii iubirii este 
suferinţa. Cu cât suferinţele cresc, cu atât suntem mai aproape 
de iubire. 

lubirea este un izvor care ţâşneşte şi dăruieşte permanent. 
Nu e nevoie să ceri apă de la izvor, e de-ajuns să te duci lângă 
el ca să-ţi dăruiască din abundența lui. În această privinţă, i se 


cere omului doar să fie asemenea unei flori deschise sau unor 
canale deschise, ca iubirea să se poată revărsa direct în ele. 

A trăi pentru cineva înseamnă a contribui la înflorirea 
sufletului său. Prima voastră sarcină este să învăţaţi să trăiţi 
corect. Trăitul corect este una dintre marile ştiinţe la care aspiră 
orice fiinţă omenească. 

La un moment dat, nu putem iubi decât o singură fiinţă, în 
momentul următor, putem să iubim a doua fiinţă. În plus, omul 
nu poate să iubească pe oricine. Cel care va fi iubit este 
determinat dinainte. De ce? Fiindcă iubirea este determinată de 
vibrații. 

lubindu-ți aproapele, vei învăța o mare lecţie. Prin termenul 
de „aproapele nostru” înţelegem omul la care principiul divin 
este treaz. 

Numai iubirea este în stare să facă să pătrundă noul în 
sufletul omului. La regenerarea omului iau parte fiinţe ce se 
găsesc în afara lui. 

Orice om trebuie să se străduiască să manifeste sentimente 
duioase, călduroase şi bune în el însuşi; trebuie să nu se mai 
ocupe de lumea exterioară. După ce a ajuns la această stare de 
spirit, omul nu mai simte nici bucurie, nici tristeţe. În ce priveşte 
tristeţea şi bucuria, spuneţi-vă: „Asta e voinţa lui Dumnezeu. El 
a făcut totul cum e mai bine”. 

Ne vom manifesta iubirea în viaţa divină şi Dumnezeu îşi va 
manifesta iubirea în viaţa noastră. În asta constă măreţia vieţii. 
Astfel, se va forma o legătură, o armonie intimă între aceste 
două lumi, lumea divină şi lumea omenească. Această legătură 
va da un sens existenţei oamenilor şi va contribui la apropierea 
dintre ei. 

Prin lubirea Lui, Dumnezeu vrea să elibereze oamenii de 
dorinţele lor contra naturii, care îi ţin în sclavie. Nu i se cer 
omului decât modestie şi blândeţe. Dacă are aceste două 
calităţi, va avea răbdarea să suporte totul. 

Unde trăieşte sufletul, acolo trăieşte Dumnezeu. Sufletul 
este baza cea mai solidă pe care ne putem construi viaţa. Este 
locul unde se coc cele mai frumoase fructe. Soarele sufletului nu 
apune niciodată. Este cel real. Adevărata bogăţie se află în 
sufletul omului. Când aveţi această bogăţie, aveţi totul. 

Cel ce are idei divine nu suferă. În general, inferiorul suferă 
în om. Dar, odată ce principiul divin este treaz în el, omul nu mai 


suferă. Conştiinţa omenească aduce suferinţele. Conştiinţa 
divină aduce bucuria. 

Omul trebuie să fie mulţumit şi să zâmbească în sinea lui. 
Trebuie să converseze cu sine însuşi, să se analizeze şi să-şi 
pună întrebarea: „De ce nu sunt mulţumit şi recunoscător?”. 

Noua morală a lumii trebuie să fie morala iubirii; tară iubire, 
viaţa nu poate fi înţeleasă. 

Dacă munciţi pentru un om din tot sufletul, el va avea o 
încredere absolută în voi şi vă va iubi întotdeauna. Ca să vă 
iubiţi unii pe alţii şi să creaţi între voi o legătură indisolubilă, 
încercaţi să găsiţi în fiecare o calitate şi păstraţi-o întotdeauna 
în minte. Această calitate e divinul din om. 

Studiindu-vă pe voi înşivă şi studiindu-vă aproapele, îl veţi 
găsi pe Dumnezeu şi-L veţi înţelege. 

A iubi în mod spiritual înseamnă a reţine în minte imaginea 
fiinţei iubite şi a o înconjura cu gânduri frumoase şi sentimente 
elevate. Si înseamnă şi să-i doreşti tot ce e mai bun. Atunci, 
omul se simte dispus la tot felul de fapte măreţe şi de sacrificii. 
lubirea acţionează şi asupra celor mai feroce animale. Dacă 
ciobanul simte iubire pentru lup, acesta nu-i va ataca niciodată 
oile. 

Când o persoană iubeşte o alta, aceasta trebuie să 
manifeste blândeţe; asta este legea naturii. Blândeţea conţine 
elementele necesare evoluţiei. lubirea este o forţă creatoare 
puternică, care se plantează în blândeţe ca într-un teren 
favorabil ei. Acolo încolţeşte, creşte şi se dezvoltă. 

Momentele iubirii şi ale blândeţii sunt scurte, dar, în 
schimb, sunt bogate şi substanţiale. lubirea durează doar o 
secundă, dar reflecţia ei se prelungeşte mult timp. 

A iubi un om înseamnă a-i da tot ce necesită sufletul lui. 

Ca să-şi făurească sistemul nervos, omul trebuie să se 
mişte între blândeţe şi iubire. Mişcându-se de la un pol la altul, 
ajunge să se înnobileze treptat, devine util lui însuşi şi celorlalţi. 

Cu iubire, totul se face uşor şi repede. 

Pentru aceeaşi persoană, iubirea rămâne întotdeauna 
asemenea ei înseşi, se schimbă doar concepţia pe care o avem 
despre iubire. 

Viaţa şi iubirea sunt poeme neterminate. Ele sunt compuse 
veşnic şi totuşi rămân veşnic neterminate. Gândiţi-vă mereu la 
începutul vieţii, dar niciodată la sfârşitul ei. 


Cel ce vrea să-şi manifeste iubirea spirituală faţă de 
aproapele lui trebuie să intre în relaţie cu fiinţele superioare şi 
cu îngerii şi să se gândească mereu la ei. 

Omul trebuie să tindă întotdeauna spre această iubire care 
nu se schimbă şi nu încetează niciodată. lubirea de Dumnezeu 
rezistă la toate încercările şi la toate condiţiile. Omul poartă în el 
această iubire de o eternitate. Asta dovedeşte că propria-i 
conştiinţă a fost trezită în cele trei planuri: fizic, spiritual şi divin. 

Lumea este guvernată de o singură lege, iubirea. Această 
lege nu este scrisă în nicio carte, ci se află doar în inima omului. 
Nu i se cere omului decât să iubească. Îndată ce iubeşte, este 
iubit. Aşa va cunoaşte iubirea lui Dumnezeu. O legătură între 
două suflete există doar când ele au ceva în comun. 

Faceţi chiar acum prima încercare de a iubi fără să 
aşteptaţi să fiţi iubiţi. Aţi fost deja iubiţi. Dumnezeu vă iubeşte. 
Nu vă rămâne decât să vă manifestaţi iubirea. 

Ca să progreseze, omul trebuie să aibă un ideal înalt. Vă 
doresc să începeţi cu iubirea. Dimineaţa, când asistați la 
răsăritul soarelui, şi seara, la apariţia stelelor, şi în fiecare 
moment al zilei în care vedeţi oameni şi animale, inima să vă 
vibreze ca şi cum duhul lui Dumnezeu ar fi prezent printre voi. 
Ziua şi noaptea ascund mari bogății. In faţa lui Dumnezeu, chiar 
şi noaptea e zi. 

Când omul acţionează conform legilor lubirii, fiinţe raţionale 
se manifestă prin intermediul său. Aceste fiinţe înţeleg lumina şi 
în acelaşi timp viaţa. 

Roadele vieţii se coc sub influenţa iubirii, care aduce viaţă, 
veselie şi bucurie. lubirea dă viaţă; ea conţine Adevăr şi 
Libertate, viaţă şi fericire. Dacă omul a înţeles adevărul, 
libertatea, viaţa, fericirea, se găseşte în domeniul lubirii 
supreme. 

Un sentiment călduros în inima voastră, un gând luminos în 
minte nu sunt altceva decât o vizită a lui Hristos înlăuntrul 
vostru. 

Căutaţi iubirea în voi, nu în afara voastră. Cât timp nu veţi fi 
descoperit iubirea în voi, n-o veţi fi găsit niciodată la ceilalţi. 
Dacă vreţi să găsiţi frumuseţea, dreptatea în viaţă, în voi trebuie 
să le căutaţi. Puneţi în aplicare iubirea în viaţa voastră, dacă 
vreţi să vă eliberaţi de toate contradicţiile. 


Prin gândurile lor bune şi luminoase, prin sentimentele lor 
călduroase şi privirile curate, oamenii îşi trimit mesaje din lumea 
invizibilă. Şi astfel dau un sens propriei existenţe. 

O privire curată e capabilă să trezească un gând luminos în 
mintea unui om trist şi tristeţea acestuia se transformă în 
bucurie: a primit pe o cale necunoscută lui un mesaj din lumea 
invizibilă, mesaj care îi transformă starea sufletească. 

Eşti filosof dacă primeşti orice lucru cu bucurie şi cu 
zâmbetul pe buze, căci eşti conştient atunci că acela e drumul. 
Unii neagă această viaţă, pentru ei este o viaţă ireală, o viaţă 
iluzorie. Şi totuşi, în vis constă sensul vieţii, căci omul trăieşte 
doar în visurile lui. Dacă nu mai visează, îi încetează şi viaţa. 
Atâta timp cât visează, omul are dorinţa arzătoare să lucreze, să 
întreprindă ceva şi să facă mari acţiuni. 

larba de pe câmpuri acţionează asupra imaginaţiei într-un 
mod calmant şi binefăcător: îl face pe om poet. Dacă vreţi să 
dobândiţi la munte o dispoziţie mistică, vă recomand să călcaţi 
la Rila nu numai pe iarbă, ci şi pe pietre. 

Una dintre metodele de care se foloseşte natura este 
cântul. Prin cânt ne acordăm vieţile; cântul este ca o ploaie 
binefăcătoare pentru sufletul omenesc. Să cântăm cu toţii, 
indiferent dacă suntem tineri sau bătrâni, veseli sau trişti, căci 
cântul este o condiţie indispensabilă pentru transformarea 
stărilor noastre sufleteşti. Este o mare artă să ştii să te bucuri în 
tristeţe. Cea mai mare realizare a omului este dobândirea iubirii 
divine. 

Muzica are un sens în măsura în care poate să aprindă în 
sufletul omului focul sacru al iubirii. Odată acest foc aprins, 
omul poate să înveţe, să lucreze, să studieze, să creeze. 

Melodia trezeşte blândeţea şi armonia, creşte sufletul. 
lubirea se manifestă prin melodie; melodia face apel la inimă şi 
armonia, la inteligenţă. Muzica occidentală se foloseşte mai 
degrabă de armonie, muzica orientală, mai degrabă de melodie. 

Şi ce este meditaţia? Să-ţi concentrezi gândurile asupra 
unor lucruri frumoase care înalţă sufletul şi mintea omului şi le 
pun în contact cu o lume superioară celei în care se găsesc. 

Nu este nevoie să vorbeşti mult ca să creezi legături 
prieteneşti cu o persoană. 

Doar în iubirea divină pot să se coacă roadele sufletului 
omenesc. 


Durata vieţii depinde de relaţiile corecte pe care le avem cu 
cauza primordială, cu aproapele nostru şi cu noi înşine. 

Există o ştiinţă justă, ştiinţa nemuririi. Fiecare om trebuie 
să aibă o idee fundamentală de care să se lege toate celelalte 
idei. 

Aveţi în vedere că în ştiinţă există un grad foarte înalt. 
Ştiinţa vie începe acolo unde se sfârşeşte ştiinţa ocultă. Pentru 
ca un discipol să poată înţelege această ştiinţă a vieţii, trebuie 
să treacă prin principiile generale ale tuturor celorlalte ştiinţe. 
Ştiinţa vie este o metodă de fuziune şi de eliberare a conştiinţei 
omeneşti. Ştiinţa divină şi absolută dispune de metode care ne 
permit să înfruntăm şi să conciliem contradicţiile. 

Aveţi în vedere că fiecare lucru se realizează la timpul lui. 
Timpul pentru muzică, pentru cântat, pentru studiat, pentru 
muncit şi pentru odihnă îi este fixat fiecăruia. Când Dumnezeu, 
îngerii şi omul se unesc, omul devine puternic şi poate să facă 
orice. 

În prezent, procesul de evoluţie este accelerat. Un lucru 
care a cerut mii de ani ca să se realizeze în trecut se poate 
obţine acum în câteva secole, în câteva minute sau în câteva 
ore, în funcţie de intensitatea gândirii. 

Timpul poate fi scurtat, mii de ani pot să devină o zi. 
Omului îi trebuie mii de ani să facă ceea ce Dumnezeu poate să 
realizeze într-o singură zi. 

Există trei categorii de savanţi: cei din lumea fizică, care se 
ocupă de latura exterioară şi materială a ştiinţei; savanții care 
lucrează în domeniul luminii, care îi cunosc legile şi îi ajută pe 
savanții din lumea fizică; savanții care trăiesc şi lucrează în 
împărăţia nemuririi. Cunoştinţele acestora din urmă se întind 
până la viaţa perfectă, până la viaţa care funcţionează pe toate 
planetele. 

Cel care vrea să-şi amelioreze viaţa trebuie să cunoască 
legile luminii şi să le aplice. Viaţa morală şi spirituală presupune 
o lumină abundentă pe care o introduce Duhul în om şi care îi 
conferă dispoziţii bune. Această lumină acţionează favorabil 
asupra dezvoltării creierului omenesc. Ea pătrunde nu numai 
prin ochii omului, ci şi prin toţi porii pielii sale. 

Lumina este instrumentul cu care putem să coborâm în 
adâncul capului, în căutarea aurului şi a pietrelor preţioase. 


Şi ce este aurul? Este simbolul soarelui, al energiei, al 
sănătăţii, al purității. Dacă aveţi aur în sânge, aveţi şi în pungă. 

Studiind legile luminii fizice ce vine de la soare, veţi ajunge 
la lumina spirituală şi veţi începe să-i studiaţi legile. Această 
lumină este blândă şi plăcută, este reflexul luminii fizice. 
Studiaţi legile luminii divine, prin care vine cunoaşterea. 

Aşadar, pentru ca omul să se dezvolte repede şi corect, 
este necesar să fi atins unitatea conştiinţei şi să fie legat interior 
cu Dumnezeu. Indiferent că vă sculaţi, că vă culcaţi, că dormiţi 
sau că sunteţi treji, această legătură cu Dumnezeu trebuie să 
rămână permanentă. Ea generează ce e mai bun în om. 
Talentul, geniul, puritatea, sfinţenia, forţa omului sunt datorate 
acestei legături. Toate cunoştinţele dobândite de om rezultă din 
această legătură. 

Singurul lucru care îl distinge pe om şi îl face om în sensul 
deplin al cuvântului este această legătură cu Dumnezeu, 
existenţa unei conştiinţe divine dezvoltate în el. Acolo unde se 
găseşte conştiinţa lui Dumnezeu se găsesc ştiinţa, muzica şi 
poezia. Să nu uităm că mintea liberă a omului se află deasupra 
condiţiilor, a legii karmei, a legii eredității şi a legii reincarnării. 

Mintea învaţă în timp ce omul doarme sau e treaz. În 
realitate, doar corpul se odihneşte, mintea este permanent 
trează. Ceea ce nu poate să înţeleagă şi să înveţe în cursul zilei 
omul va învăţa şi va înţelege în timpul somnului. Noaptea, va 
studia într-o şcoală, şcoala spirituală. Discipolul bun şi raţional 
studiază zi şi noapte. 

Nu vi se cere nimic altceva decât să fiţi în armonie cu 
cosmosul. Dacă omul are o stare pasivă, poate să primească 
uşor energiile cosmice superioare şi să tragă profit de pe urma 
lor. 

Cine vrea să se manifeste trebuie să se lege de cauza 
primordială a tuturor lucrurilor, de unde vine inspiraţia, de unde 
ţâşnesc forţele vii care circulă în tot cosmosul. Când aceste 
energii se revarsă în om, el poate să scrie, să cânte la un 
instrument şi să deseneze. 

Omul este o carte ce se scrie continuu. Ochii arată dacă 
conştiinţa este trează, nasul este simbolul rădăcinilor 
conştiinţei. Gura corespunde sursei din care conştiinţa îşi ia 
forţele. 


Urechile sunt ventilatoarele conştiinţei. Conştiinţa omului 
este aerisită prin urechi. 

Există trei porţi prin care trece conştiinţa omului: inima, 
intelectul şi voinţa. 

Nu uitaţi că fiinţele raţionale iau parte întotdeauna la viaţa 
voastră şi vă ajută. Soluţia problemelor voastre este legată de 
soluţia problemelor acestor fiinţe. 

Când vă găsiţi în faţa unor mari dificultăţi, să ştiţi că nu 
sunteţi singuri. Se aşteaptă de la voi să rezistaţi până la sfârşit, 
şi atunci va veni ajutorul. 

Orice vi s-ar întâmpla, bine sau rău, rostiţi această formulă: 
„Doamne, Te binecuvântez de mii şi miliarde de ori”. După 
rostirea acestei formule, vă veţi găsi în cercul cel mai sublim şi 
veţi avea viaţă şi forţă. 

Când nu puteţi să obţineţi nimic prin voi înşivă, rugaţi 
fiinţele luminoase din lumea invizibilă să vă vină în ajutor. 

Soluţia la marile probleme ale existenţei se află în planul 
cauzal. Atâta timp cât conştiinţa nu i s-a ridicat la planul cauzal, 
omul nu poate să înţeleagă viaţa. 

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Hristos este necesară 
pentru obţinerea vieţii veşnice. In dobândirea acestei cunoaşteri 
constă viaţa. 

În conştiinţa colectivă a fiinţelor din natura vie, toate 
fenomenele sunt legate între ele în mod indisolubil. Dumnezeu 
se manifestă interior în conştiinţa fiinţelor raţionale. Dumnezeu 
nu vorbeşte din exterior, el se manifestă, în general, în interior. 

Omul raţional trebuie să fie întotdeauna în legătură cu 
primul principiu al vieţii, de unde poate să ia energie ca să-şi 
întreţină talentele, capacităţile şi sentimentele. Este prima 
metodă de educare a sinelui. 

Scopul inimii omeneşti este să dobândească bunătate; 
scopul intelectului omenesc este să dobândească înţelepciune. 
Bunătatea şi înţelepciunea pot să fie legate interior; doar atunci 
omul poate să fie sănătos. Bunătatea este izvorul divin care 
curge continuu. 

Nu uitaţi că, atâta timp cât îşi bazează fericirea pe lucruri 
materiale, omul este întotdeauna nefericit. Fericirea vine din 
lucrurile imuabile şi veşnice. Din ziua în care va face voia lui 
Dumnezeu, omul va câştiga puterea, stima şi încrederea 
celorlalţi. 


Fericirea este ceva intim, ea este condiţionată de legi 
interioare. Fericirea nu se găseşte nici în mediul social, nici în 
bani, nici în ştiinţă, nici în frumuseţe. Fericirea este primul 
contact al omului cu Dumnezeu sau al discipolului cu maestrul 
său. După obţinerea acestei fericiri, conştiinţa omului fuzionează 
cu conştiinţa supremă a naturii vii, cu Duhul lui Dumnezeu care 
planează deasupra ei. Asta înseamnă unirea cu natura. Fericirea 
este rezultatul fuziunii a două suflete. Adevărata fericire nu 
dispare niciodată. Această fericire nu poate fi dobândită decât 
dacă respectăm legile lubirii. Ca să se iubească, oamenii trebuie 
să fie uniţi interior. 

Fericirea se iveşte dintr-un singur izvor, Spiritul Universal şi 
atotputernic al lui Dumnezeu. 

Nimic nu e mai mare decât fericirea. Nimic nu e mai mare 
decât fuziunea sufletelor cu Spiritul primordial. Când veţi fi 
vizitaţi de fericire, vă veţi găsi într-o lume cu totul nouă, care nu 
e nici în Cer, nici pe Pământ: lumea lubirii. În acea lume a lubirii 
nu există condiţii nici pentru bine, nici pentru rău. 

Fericirea călătoreşte în două trăsuri, cea a Bunătăţii şi cea a 
înţelepciunii. Acolo unde se află fericirea, este şi iubirea. lubirea 
este mama fericirii, ea pluteşte pe aripile fericirii. Doar cel care 
se lasă ghidat de Duhul lui Dumnezeu poate fi fericit. 

Fericirea este un Duh luminos suprem care nu-l urmează 
decât pe omul Adevărului şi al Libertăţii. Este de-ajuns ca acest 
Duh să vă privească o singură dată ca sufletul să vă vibreze o 
eternitate. A fi fericit înseamnă a fi fost sub privirea şi zâmbetul 
lui Dumnezeu. Este adevărat că sunt doar clipe, dar ecoul lor se 
repercutează în eternitate. Odată adevărul dobândit, fericirea vă 
va urma peste tot. 

Fericirea omului constă şi în puterea lui de a-şi exprima prin 
organele sale, prin voce sau gesturi, de exemplu, toate elanurile 
sufletului şi ale minţii sale. 

Ca discipoli, să ştiţi că cineva vă iubeşte, se interesează de 
voi şi vă dă sfaturi în momentele cele mai grele ale existenţei 
voastre. Acele fiinţe care sunt pregătite întotdeauna să vină în 
ajutor omenirii sunt numite „ghizi spirituali”. În realitate, aceşti 
ghizi invizibili sunt doar raze trimise de Dumnezeu ca să-i ajute 
pe oameni pe calea lor anevoioasă. 

Discipolii intraţi în viaţa nouă nu pot să trăiască după voia 
lor, ci trebuie să trăiască într-un mod nou, conform legii divine. 


În această viaţă nouă, legile sunt cu totul diferite de legile vieţii 
obişnuite. 

O gândire curată, liberă de orice eroare, o inimă nobilă, fără 
nicio restricţie omenească, acestea i se cer discipolului. 

Sarcina discipolului este să dobândească cunoaşterea, forţa 
şi puritatea. Tot ce se dobândeşte este bazat pe iubire. 

Trebuie să faceţi aşa cum vă spune natura. Ea este marele 
maestru care vă călăuzeşte. 

Pe măsură ce discipolul progresează, evoluează şi pătrunde 
în lumea spirituală, pierde orice noţiune de viaţă obişnuită, de 
ştiinţă şi de religie. Totul în el îşi pierde sensul şi nu-i rămâne 
decât dorinţa de a învăţa. Atâta timp cât are în el această 
dorinţă sfântă, omul poate într-o zi, într-o săptămână sau în 
câţiva ani să câştige mai mult decât a pierdut. 

Forţa discipolului constă în legătura intimă care există între 
sufletul lui şi Dumnezeu, dar şi în vigilenţa conştiinţei sale. Când 
posedă această legătură, când conştiinţa îi e trează, nu mai 
pierde nimic din ce a câştigat. 

Discipolul trebuie să fie ca un copil; trebuie să accepte cei 
se întâmplă sau ce se produce în jurul lui cu zâmbetul pe buze, 
cu bucurie. Totul la el trebuie să fie natural. Fiţi precum copiii. 
Cel ce are credinţa copiilor va suporta cu uşurinţă suferinţele şi 
încercările vieţii. 

Dar toate eforturile care tind spre ameliorarea vieţii voastre 
nu vor avea niciun succes dacă nu vă veţi reîntoarce în viaţa 
voastră primordială. Această primă viaţă este originalul, 
celelalte sunt doar copii. 

Nu vă echilibraţi viaţa decât dacă ajungeţi la această înaltă 
conştiinţă care vă face capabili să-L simţiţi pe Dumnezeu în voi 
şi să vă legaţi de El. 

A trăi pentru Dumnezeu înseamnă a vă echilibra forţele 
organismului. Tinereţea voastră depinde de felul în care-L slujiţi 
pe Dumnezeu şi de iubirea voastră pentru ceilalţi oameni. 
Aceasta este legea divină. 

Dar unde este Dumnezeu? E în glasul calm al omului, în 
tăcere. El este viaţa raţională. 

Când glasul tăcerii va începe să se facă auzit în om, acesta 
va înţelege ce are divin şi ce este omenesc şi va zice: „Cândva, 
am trăit în furtună ca o pasăre năucită, dar acum am înţeles 
Măreţia, Sublimul Vieţii”. 


Omului i se cere un singur lucru, iubirea de Dumnezeu, în 
această stare de iubire, omul va avea întotdeauna fiinţe în jur 
care-l vor iubi. 

Când întreprinde ceva, omul trebuie să fie calm; asta îi 
dovedeşte credinţa puternică. Important e ce faci astăzi. Micile 
eforturi sunt însoţite de consumuri mici de energie, dar 
rezultatele sunt mari. 

Eu le cer tuturor să fie purtătorii iubirii divine. Această 
iubire e capabilă să anihileze toate elementele care sunt la om 
cauza tuturor suferințelor. Salvarea vine întotdeauna de la 
Dumnezeu. 

Adevărata cunoaştere şi adevărata slujire a lui Dumnezeu 
duc la prelungirea şi reînnoirea vieţii. Ce este legătura dintre om 
şi Dumnezeu? Legătura care îl uneşte pe om cu Dumnezeu este 
ca un izvor care udă locurile cele mai uscate şi cele mai 
deşertice, făcându-le fertile. 

Când auziţi în voi vocea divinului, puteţi să speraţi orice. 
Divinul trece cu viteza luminii. Trece, lasă ceva şi pleacă, îndată 
ce-l simţiţi, opriţi-vă şi primiţi ce vă aduce. Vizitând omul, divinul 
îi lasă binecuvântarea lui şi omul trebuie s-o poarte peste tot. 
Această binecuvântare face omul vesel şi mulţumit. Oriunde 
merge, duce această bucurie şi veselie. Omul trebuie să se 
apropie de Dumnezeu aşa cum face copilul care merge spre 
mama lui, simplu şi liber. 

Dacă omul îl slujeşte pe Dumnezeu, este călăuzit de un 
înger care aduce binecuvântarea sufletului său. Acest om îi 
mulţumeşte lui Dumnezeu şi cântă melodia nouă: „O lumină 
nouă îmi luminează sufletul şi mă susţine; ea mă înzestrează cu 
o viaţă nouă şi o blândeţe nouă”. Viaţa nouă aduce numai bine 
sufletului omenesc. 

Cel care-şi îndreaptă privirea spre Dumnezeu trebuie să 
ştie că problemele sale se vor rezolva cu totul când va înţelege 
legea iubirii şi o va aplica în viaţă. Atunci se vor deschide toate 
uşile în faţa lui. 

Tot ce face pentru ceilalţi se va întoarce într-o zi la el. 
Sacrificiul, slujirea lui Dumnezeu sub orice formă reprezintă un 
capital pe care îl va primi înapoi cu dobândă într-o zi. Dar 
trebuie să ştiţi că nu i se dă aceasta decât celui care trudeşte 
fără să aibă vreun interes, doar din iubire de Adevăr. 


Voia lui Dumnezeu este să le daţi ajutor celor mai slabi, 
celor mai mici decât voi. Dumnezeu va aranja lumea prin 
oameni. Cunoşti omul din lucrurile mărunte. Cel ce nu este 
impresionat de suferinţele celor mai mici creaturi nu va fi mişcat 
nici de suferinţele oamenilor. 

Cum îl poţi iubi pe om dacă nu-l vezi prin ochii lui 
Dumnezeu? Dumnezeu poartă în Mintea, în Inima lui toate 
sufletele. Ţine în mâini toate binefacerile pe care le-a destinat 
oamenilor şi aşteaptă momentul potrivit ca să le dăruiască. 

Dacă nu-L iubeşte pe Dumnezeu, omul nu-şi poate iubi 
aproapele şi cu atât mai puţin duşmanii, iar lisus a zis: „lubiţi-vă 
duşmanii”. 

Când Duhul Sfânt va domni în om, lumina sa se va ridica în 
sufletul lui şi roadele acestui suflet vor începe să se coacă. Va fi 
dovada prezenţei Duhului Sfânt. 

După ce veţi dobândi lubirea şi înţelepciunea, vă veţi părăsi 
vechiul corp, vechile sălaşuri, şi veţi intra în noile corpuri, mai 
comode şi mai frumoase decât cele actuale. Hristos a zis: „Plec 
să vă pregătesc o locuinţă. Acolo unde voi fi Eu, acolo veţi fi şi 
voi”. 

Omul liber este cel care se roagă. Rugăciunea este prefața 
lubirii. A te ruga înseamnă a fi în situaţia unui fiu de rege. Eşti 
liniştit, nu eşti deranjat de nimeni. Atunci, poţi să reflectezi la 
Atotputernic, la Sublim, la Cer, la fiinţele mai avansate cu care 
intri în contact. Aşa va avea loc o curgere de forţe de la 
Dumnezeu spre om, şi atunci omul va uita inferiorul, 
pământescul şi se va ridica mai presus de starea lui obişnuită. 

Libertatea cere un lucru: când ai cunoaşterea, s-o păstrezi. 
Omul liber este cel care trăieşte în veşnicie. Libertatea, atât 
interioară, cât şi exterioară, este legată de puritate: gânduri, 
sentimente, acţiuni pure. Doar Adevărul îl poate face pe om 
liber. 


RAZELE DE VIAŢĂ 


Cum puteţi să admiteţi ideea necredinţei în mintea voastră? 
Faptul că există necredinţă este deja o dovadă că provine din 
credinţă. Necredinţa este a doua soţie a bărbatului. Neputând să 
se înţeleagă cu prima, credinţa, bărbatul şi-a luat-o pe a doua, 
necredinţa. Deoarece n-a putut să trăiască cu prima soţie, care 


era bună, îngrijită şi curată, cu atât mai puţin va putea să 
trăiască cu a doua. Ea e distrată, risipitoare şi neglijentă. 
Căderea bărbatului datează din momentul în care necredinţa a 
intrat în el. 

Pe când se afla încă în rai, necredinţa a intrat în el şi omul a 
început să judece aşa: „Se poate trăi şi altfel, nu numai aşa cum 
recomandă Dumnezeu”. 

(...) 

Vreţi să vă eliberaţi de necredinţă? Respectaţi cele patru 
precepte date de Dumnezeu: păstraţi libertatea în suflet, 
păstraţi forţa în minte, păstraţi lumina în inteligenţă, păstraţi 
bunătatea în suflet. Rezultatele pe care le obţinem depind de 
aceste patru acţiuni. 

Când este vorba de libertatea, de forţa, de lumina şi de 
binele omului, să aveţi o singură opinie. În libertatea sufletului, 
în forţa minţii, în lumina inteligenţei şi în bunătatea inimii constă 
sensul vieţii. Aceasta este starea divină la care aspiră omul. Este 
noua învăţătură propovăduită astăzi. 

Toţi oamenii vor să aibă o idee concretă despre Dumnezeu. 
Libertatea, forţa, lumina şi binele pe care le are omul nu sunt 
altceva decât drumurile ce duc spre divin. Ce altă înţelegere mai 
concretă aţi mai putea dori? Prin aceste patru forţe din om se 
manifestă Marele. Ele sunt principii creatoare. Prin ele a fost 
creată lumea. 

Omul are posibilitatea să se mişte cât e liber. Poate să 
acţioneze şi să realizeze ceva cât e puternic. Poate să înţeleagă 
sensul lucrurilor vieţii cât are lumină în inteligenţă. Poate să 
păstreze ce a dobândit cât e bun. 

Acum, doresc ca la întoarcerea acasă să vă scoateţi cuţitele 
şi să tăiaţi urzeala pânzei care vă învăluia până în prezent. Doar 
aşa veţi fi eliberaţi. Apoi, veţi spăla cu apă curată şi proaspătă 
toate recipientele murdare pe care le aveţi. Veţi demonstra 
astfel că sunteţi oameni puternici. După aceea, veţi aprinde 
lumânările în cele patru camere şi le veţi lăsa să ardă toată ziua. 
Nu vă preocupaţi de ce se va întâmpla cu lumânările voastre. Să 
ardă! în fine, dacă vedeţi că focul din cele patru vetre este stins, 
puneţi lemne şi cărbune, aprindeţi un chibrit şi lăsaţi-le să ardă, 
ca să vă încălzească bine camerele. Aceste patru lucruri le sunt 
cerute tuturor oamenilor. Sfâşiaţi pânza de păianjen care vă 


învăluie,  spălaţi-vă recipientele murdare,  aprindeţi-vă 
lumânările şi faceţi-vă foc în vetre. 
Ceea ce v-am zis vine de la Dumnezeu. El spune: 
„Credincioşii Mei, păstraţi libertatea pe care v-am dat-o! 
Copiii Mei, păstraţi forţa pe care v-am dat-o! 
Copiii Mei, păstraţi lumina pe care v-am dat-o! 
Copiii Mei, păstraţi binele pe care vi l-am dat!” 


DESPRE CREDINŢĂ 


În seara aceea, maestrul se plimba prin tabără însoţit de un 
mic grup de discipoli. S-a iniţiat o conversaţie despre credinţă. 
Maestrul a zis: 

- Credinţa este iluminarea prin lumina intuiţiei, prin lumina 
supraconştiinţei. Ea are ca bază experienţa, experienţa 
trecutului. Spre deosebire, superstiţiile sunt lucruri neînţelese. 
Ce este credinţa? Credinţa este să crezi că lucrurile se vor 
aranja aşa cum a stabilit Dumnezeu şi că nu poate să fie altfel. 
Dar, dacă crezi că se pot produce altfel, asta înseamnă deja 
conştiinţă omenească. 

Vei crede că pentru tine totul se va aranja aşa cum a fost 
trasat de Raţional. 

Credinţa este speranţa în Raţionalul care se găseşte la baza 
întregii naturi. Asta nu e fatalism. 

Vedem că lucrurile nu se fac niciodată cum credem, ci se 
produc întotdeauna într-un fel mai bun. La început, eşti 
dezamăgit, dar vezi după aceea că totul s-a petrecut mai bine 
decât credeai. 

Nu poţi să crezi decât în divin. Adică să crezi în ceva mai 
presus de tine. Conştiinţa divină te-a învăluit şi trăieşti 
mulţumită ei. Este necesar ca omul să-şi păstreze dispoziţia 
interioară a unui copil. Credinţa este legea pentru receptarea a 
ceea ce vine de sus. 

Recipientul tău e gol doar pentru că ceea ce a intrat în el s- 
a scurs după aceea. Într-o zi ţi-a trecut prin minte să închizi 
robinetul superior şi ai crezut că recipientul e plin. 

Nu închide robinetul superior, acesta este credinţa. Când 
zici „nimic nu va ieşi din mine”, închizi robinetul superior. 

Este foarte greu de atins acea stare superioară în care omul 
posedă credinţa absolută, în aşa măsură încât îşi păstrează 


întotdeauna calmul interior. Credinţa are trei transformatori: 
fizic, spiritual şi divin. 

Un copil va spune că poate să ridice un obiect de 100 kg. 
Totuşi, trebuie să aştepte vârsta de 22 de ani ca s-o facă. Dar, 
dacă îl aşezăm pe acel copil în faţa unei maşini şi el apăsă un 
buton al acesteia, va putea să ridice 100 kg şi chiar mai mult. 
Trebuie să învăţaţi să apăsaţi corect butoanele. 

Când realizăm noi înşine lucruri, ne folosim conştiinţa, când 
le fac ceilalţi pentru noi, ne punem în aplicare credinţa. 

Credem deci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru 
noi. 

Credinţa este legătura interioară care e formată după legea 
iubirii. Dacă realizezi această legătură, vei fi salvat şi vei începe 
să înţelegi viaţa. 

Se întâmplă ceea ce credem. 

Când omul lucrează cu credinţă, lucrurile se realizează. 

Cum vă imaginaţi raiul? Vor exista imagini asemenea celor 
de pe Pământ? 

În lumea îngerilor, când doresc un izvor, apare imediat 
lângă mine. Întind mâna şi beau. 

încercaţi să aveţi prieteni nu numai pe Pământ, ci şi sus, în 
lumea invizibilă. Sunteţi preafericiţi dacă aveţi prieteni sus. 
Dacă n-aveţi, viaţa e grea. În natură, există providenta. În asta 
constă frumuseţea! 

Nu există loc în natură din care să lipsească providenţa 
divină. Dar nu exageraţi. Nu vă grăbiţi. Dacă vreţi să faceţi o 
treabă şi vă aflaţi în dificultate, o să vă descurcaţi mai bine 
decât prevăzuserăţi. Unei cunoştinţe aflate în călătorie i s-a 
făcut foame. Şi a zărit un păr. Când prietenul meu a ajuns sub 
pom, vântul a început să bată şi 12 pere, pe care nu le văzuse, 
au căzut şi el le-a mâncat. 

Dumnezeu a pregătit hrana pentru mici insecte, pentru 
viermişori. Atunci, de ce omul, făcut după chipul şi asemănarea 
lui Dumnezeu, se îngrijorează întrebându-se cum va face ca să 
se hrănească? 

Studiaţi: omul trebuie să aibă credinţă. Nu trebuie să 
creadă că, în momentul în care se roagă Domnului, Acesta îi 
satisface nevoile. Biletul de cerere a ajuns deja la poştă. Dar, 
rugându-te, îl vei găsi. La fel şi în cazul cunoaşterii. De exemplu, 
doreşti să citeşti o carte; vei vedea că acea carte va apărea. 


În suferinţe, fiinţele raţionale din lumea invizibilă susţin 
omul. Ele zic: „Asta nu-i nimic”. Încep să-l consoleze. Nimeni nu 
rămâne fără consolare. 

Mâna divină e asupra voastră. 

Aveţi încredere deplină în providenţa divină care există în 
lume. Dacă reuşiţi să înţelegeţi sensul marilor suferinţe şi al 
marilor bucurii, veţi deveni suflete mari. Când aveţi o mare 
supărare, să ştiţi că în spatele ei vine un mare bine. 

Nicio lucrare omenească nu poate să reuşească dacă nu 
este ajutată de sus. Până la urmă, lucrările omeneşti se distrug. 
Omul va pune sămânţa şi Dumnezeu o va face să încolţească. 

Este scris: „Fiecare plantă ce n-a fost plantată de Tatăl Meu 
va fi scoasă din rădăcini”. 

Aceasta înseamnă că orice lucrare care n-are concursul 
Cerului va fi distrusă. 

O ființă din lumea raţională se străduieşte să-i facă 
rezonabili pe oamenii de pe Pământ pentru ca ei să poată să 
profite de bunuri. Pe Pământ, există toate condiţiile necesare 
pentru ca oamenii să trăiască bine si, dacă nu trăiesc corect, 
înseamnă că n-au înţeles legile vieţii raţionale. 

Vreţi să vă aranjaţi viaţa. E aranjată, dar nu ştiţi. Să zicem 
că Tatăl v-a lăsat pe Pământ o moştenire mare, dar nu ştiţi încă 
şi trăiţi ca săracii. Dumnezeu a avut grijă de voi. N-aveţi decât 
să studiaţi pe Pământ. 

E o viaţă care nu este încă diferențiată, nu este încă 
elaborată. De aceea, toate Spiritele Mari coboară pe Pământ ca 
să ia viaţă divină primară, neprelucrată. Un mare număr de 
fiinţe trebuie să coboare. Fiinţele avansate trebuie să coboare şi 
ele. Vin din lubire, conform legii libertăţii. Sufletele care provin 
din Dumnezeu coboară să ajute. Este unul dintre lucrurile cele 
mai plăcute să fii trimis să lucrezi pentru Dumnezeu. Dar, dat 
fiind că în cosmos au loc schimbări, timpul e întâi frumos, însă 
devine apoi noros. Vă udaţi puţin, dar, în general, sunteţi 
mulţumiţi. 

Toate fiinţele avansate care coboară o fac întotdeauna cu 
bucurie şi cu o tresărire sfântă. Sufletele nu coboară singure, ci 
în colectiv. Omul trebuie să aibă o ariergardă solidă ca să poată 
rezista pe Pământ. În Sfintele Scripturi stă scris: „Dumnezeu va 
merge înaintea ta şi va fi ariergarda ta”. 


Dacă n-ar exista ajutor, viaţa omenească ar ţine de un fir 
de păr. Dacă natura raţională nu l-ar păzi, omul ar fi expus zilnic 
la mii de pericole. 

Dacă ar şti omul de câte ori a fost salvat! Credinţa este 
necesară. Credinţa se dezvoltă prin încercările vieţii. Atunci se 
întăreşte. Pleci şi eşti călăuzit peste tot. Oriunde ai fi, eşti 
înconjurat de fiinţe raţionale. 

Credem că binele pe care îl avem ne poate fi luat de 
cineva. E imposibil. Trebuie să ştiţi că nu există forţă în lume 
care să-l poată abate pe om de la drumul pe i l-a stabilit 
Dumnezeu. Când cineva face un rău, există o forţă raţională în 
lume care îl transformă în bine. Ea transformă tot răul în bine. 
Tot ce se întâmplă este transformat, până la urmă, în bine, prin 
această formă raţională care vine de la Dumnezeu. 

lată ce e frumos, iată ce e mare, iată ce e consolator în 
lume. Ţi se va da ce-ţi place. Şi ţi se va da şi ce nu-ți place. Pe 
Pământ, ţi se va da întâi ce nu-ţi place, apoi ce-ţi place. Astfel, 
unele lucruri care nu-ţi sunt plăcute vin primele şi după aceea 
apar cele care-ţi plac. Nu există excepţii. 

Ceea ce doreşte omul va veni într-o zi la el, dar, dacă acel 
lucru nu este raţional, va suferi din cauza asta. 

Toate lucrurile sunt la locul lor. Însă, pentru omul stupid, 
nimic nu e la locul lui. 

Pentru omul inteligent, orice lucru este la locul lui. 

Credinţa şi speranţa sunt aripile lubirii. Prin experienţă, 
suntem legaţi de lumea fizică. Prin credinţă, suntem legaţi de 
lumea spirituală. lubirea însăşi ne leagă de lumea divină. 


cuprins 


[e FAMILIA MAPS TROUD] zisa ini ca ala nn 2 
VIAŢA LUI CONSTANTIN DEUNOVSKI....... mccain 2 
NASTEREA UNUI FIU. scos cacat mld ad aaa 8 
SEDEREA IN SUA seca etalarea stilul iată 10 
O MĂRTURIE A DOAMNEI R.K. LIBRĂREASĂ LA STARA 

ZAGORA TT OZ O soma ie fiat o ci da ala 11 
ÎNTOARCEREA ÎN BULGARIA... nn e nea 14 

Il: PREGĂTIREA ȘI PRIMELE REUNIUNI... sis cca aaa ata 20 
ANII. DE: PREGATIRE astenie aaa el 20 
PRIMELE REUNIUNI... mccain pl aaa ai 20 
ÎNTÂLNIRI LA TÂRNOVO DIN 1909 PÂNĂ ÎN 1915............... 26 

DETE TE sia doc tatic lu Aa af eat 48 
LI RISPIO Sici soia deal da nai ata a Sl a 48 
MAESTRUL DESPRE EL ÎNSUŞI uneia e ei dat 58 
VICE DE | Ea ca metale 0 add d Atat 71 
MARTOR | iei ei a d aa i 76 
CUM AM GĂSIT DRUMUL CARE DUCE LA EL... 87 
MAESTRUL ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI... eee 104 
MĂRTURIA UNUI GRUP DE FRANCEZI ÎN BULGARIA ÎN 1939 

ala daia iapa is i gi ia 116 

(V: TEME DIVER E îs cica aaa n aia bi pa 127 
NUL ZICA 5 coate ca a O aa alea li a 127 
VIOARA a sas ci anca ina 142 
PANEURITMIA at lasand ata ala i ide lt 146 
PROBLEMA: SANATATII inerea ital et tii 157 
O CONVERSATIE CUT. Pacea li ed tit 165 
VENIREA PE PĂMÂNT A MAEŞTRILOR.... cecene 175 
DESPRE IMAGINEA SPIRITUALĂ A MAESTRULUI............... 176 
„TESTAMENTUL RAZELOR COLORATE” (POLICROMIILE)...179 
MANIFESTĂRI EXTRAORDINARE... 181 
PAGINI DIN JURNALUL INTIM AL SURORII E.J... 182 
UN INCIDENT PE FRONT (RELATAREA LUI GR.)................ 190 
MONEDA DE CINCI LEVA scai ai i i 196 
FARA MINCIUNA, e cca nato aaa i tt a 197 
DINTRE AMINTIRILE SURORII MP... 200 
DECEMBRIE LOA coc oaia oa ea ati lu d at cil 205 

V. EXTRASE DIN CUVINTELE MAEȘTRULUI.... cecene nenea 208 


CONVERSAŢIE DESPRE RĂDĂCINĂ, TRUNCHI ŞI ALTOI.....209 


SĂ SUNE BINE: ss ae aa ao olt a eta ei 221 


DESPRE: FORŢE ceea ca aaa a at a a 3 a tii aa ai 228 
OBSERVAŢII ŞI ÎNVĂŢAŢI..... ceea aa aaa enaaaaaaaaaaaaaa 233 
DESPRE NATURA VIE; inocente ela tea atol dată al d că 236 
O SCRISOARE A MAESTRULUI... eee en eaeaee 241 
GÂNDURILE MAESTRULUI DESPRE IUBIRE.. 243 
IUBIREA PE CARE TREBUIE S-O CUNOAŞTEM................... 244 
VI. CONVERSAŢII CU MAESTRUL (Întrebări şi răspunsuri)........ 257 
CONVERSAŢIA: 1 sis itice a aaa, aia ia Dea ce aaa aval dpi ee ip aaa ai 257 
CONVERSAŢIA. Zicea ine aa ia et oa dai tatal dd ta 266 
CONVERSAŢIA. Becis ea aE N e lu lat dot 272 
CONVERSAŢIA 4: sro ana ata a lt ll a aa a o 277 
CONVERSAŢ IA Daenen aai a aa ea ce cai eta iza lia a 285 
CONVERSA TIA O ste aeaaaioii Sta daca ala Ed 288 
CONVERSAŢIA: Pc cana aa aaa ee td d a pica aaa 295 
CONVERSAŢIA Bis oaia e inte cea a ala a 304 
CONVERSAŢIA Q scoasa aaa 2030000 E EEEE ELLLER E a 308 
CONVERSAŢIA, LO cect ret ea e e pata lt te ll 312 
CONVERSAŢIA Laica said o a lee i flo dia ta a că 314 
CONVERSAŢIA. 1.2. catea oaia ce a Li ie cala da 320 
ADDENDA eriaren aa a 00 at tt taia aeaa ia AE A aiaa 329 
MARELE ŞI FRUMOSUL... ice catea atata paie tao a ag ta 329 
RAZELE DE VIAŢA însetat dt ia taia 354 


DESPRE CREDINŢA: see egian E i 003 Sea Au at 356