Rudolf Steiner — Antroposofie si crestinism

Rudolf Steiner 
CHRISTOS SI 


SUFLEIUL UMAN 
GA 155 


Traducere de ADRIANA ONOFREI şi 
ADRIAN ILIESCU 


Cartea reuneşte patru cicluri de 
conferinţe ţinute de Rudolf Steiner 
în anii 1912-1914: Rudol 


f Steiner 


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN 
(Christus und die Menschliche 
Seele) (GA 155), 
traducere din franceză: Adriana 
Onofrei; 
confruntare cu originalul german: 

Adrian Iliescu CHRISTOS 


ȘI 
DESPRE SENSUL VIEŢII (Über den SUFLETUL UMAN 
Sinn des Lebens) (GA 155), 
traducere din limba franceză: 
Adriana Onofrei; 
confruntare cu originalul german: 
Adrian Iliescu 


MORALA ANTROPOSOFICĂ 
(Theosophische Moral) (GA 155), 
traducere din germană de Adrian 

Iliescu 


ANTROPOSOFIE ŞI CREȘTINISM 
(Antroposophie und Christentum) 
(GA 155), 
traducere din germană de Adrian 


Iliescu 


02005 Toate drepturile pentru 
traducerea în limba română sunt 
rezervate 
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 


Rudolf Steiner 
CHRISTOS SI SUFLETUL 


UMAN 
GA 155 


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN 

CONFERINŢA | 

Norrkoping, 12 iulie 1914 

Prietenii noştri din Norrköping şi-au exprimat dorinţa să tratez 
la această întâlnire un subiect ce se referă la fiinţa care, în 
domeniul ştiinţei spiritului, ne este cea mai importantă dintre 
toate şi cea mai aproape: fiinţa lui Christos. Pentru a răspunde 
acestei dorinţe mi-am propus să vă descriu însemnătatea 
acestei trăiri a entității lui Christos în sufletul uman. Vom avea 
astfel prilejul să vorbim din punctul de vedere al ştiinţei 
spiritului despre importanţa cea mai omenească, aş spune, a 
creştinismului, depre acel aspect care merge cel mai direct la 
inimă. 

Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul ştiinţei spiritului 
avem un cuvânt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, 
pentru fiinţele pământeşti ce suntem, pătrunde sufletescul la 
limitele sale largi: este monosilaba „eu“. Entitatea „eu“ 


coincide în fond, cât suntem pe Pământ, cu sufletul nostru. 
Când rostim cuvântul „eu“, ne aducem aminte imediat că prin 
această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale 
naturii umane. Spunem, în adevăr, că fiinţa omenească are 
patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul 
astral şi eul. La începutul studiului nostru va fi de ajuns să ne 
aducem aminte că acest corp fizic, legile sale şi natura sa nu se 
pot explica prin ceea ce este mediul nostru pământesc actual. 
Ştim că pentru a înţelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele 
trei încorporări precedente ale Pământului nostru, 
încorporarea Saturn, Soare şi Lună. Ştim că într-un trecut 
infinit îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a 
Pământului nostru, acest corp fizic dobândise deja principiul 
său; ştim apoi că, în timpul încorporării Soare, corpul eteric şi-a 
aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul 
astral. Şi ce este de fapt evoluţia noastră pământească dacă nu 
o succesiune de faze şi epoci care îi permit eului să se realizeze 
în toată plenitudinea sa! 

Putem spune: Aşa cum corpul fizic, la capătul evoluţiei 
saturniene, atinsese un anumit stadiu foarte important pentru 
el, aşa cum corpul eteric atinsese şi el un punct esenţial al 
dezvoltării sale la sfârşitul evoluriei Soare, iar corpul astral la 
sfârşitul evoluţiei Lună, tot aşa eul nostru, la sfârşitul evoluţiei 
Pământ, va ajunge la un punct foarte important al evoluţiei 
sale. Mai spunem şi că eul nostru îşi continuă această 
dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufleteşti: prin 
sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectivității şi sufletul 
conştienţei. Toate lumile delimitate de aceste trei mădulare 
sufleteşti au şi ele ceva de-a face cu eul nostru. Aceste trei 
mădulare sufleteşti sunt cele care şi-au pregătit în cursul 
evoluţiei noastre pământeşti cele trei mădulare exterioare, 
corpul fizic, eteric şi astral, şi care se vor dezvolta într-un 
anumit fel în continuare în epoci de cultură ulterioare, în 
perioada postatlanteană, adaptându-se la corpul astral, corpul 
eteric şi corpul fizic, încât Pământul să se poată pregăti pentru 
trecerea la faza de evoluţie jupiteriană. 

În accepțiunea cea mai largă a termenului, am putea spune că 
evoluţia omului în cursul perioadei pământeşti este evoluţia 
sufletului său. S-ar putea spune: Când a luat naştere Pământul, 
atunci a început şi în om să se trezească sufletescul după 


anumite legi. Mai întâi el a lucrat la învelişurile exterioare ale 
fiinţei umane, apoi efortul său s-a îndreptat asupra lui însuşi, 
iar acum se pregăteşte să lucreze din nou la aceste învelişuri 
exterioare pentru ca să poată avea loc faza jupiteriană. Nu 
trebuie pierdut din vedere ce trebuie să devină omul în sufletul 
său în timpul evoluţiei pământeşti. El trebuie să devină ceea ce 
se poate desemna prin expresia „personalitate“. Această 
personalitate are însă nevoie mai întâi să se bucure de acea 
calitate pe care o putem numi „voinţa liberă“; pe de altă parte, 
are nevoie şi de posibilitatea de a descoperi în ea însăşi calea 
care permite să regăseşti divinul în Cosmos. Pe de o parte 
voinţa liberă, posibilitatea de a alege între bine şi rău, frumos 
şi urât, adevărat şi fals. Pe de altă parte, înţelegerea divinului 
în aşa fel încât el să pătrundă în sufletul nostru, să ne simţim 
umpluţi de el, impregnati în mod liber. Acestea sunt cele două 
țeluri finale ale dezvoltării sufletului omenesc pe Pământ. 

Şi se poate spune că, în vederea acestor țeluri, evoluţia 
sufletească a omului pe Pământ a primit două daruri religioase. 
Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc 
forţele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de 
fals, a frumosului de urât şi a binelui de rău. Pe de altă parte, 
un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul 
evoluţiei pământeşti pentru a sădi în sufletul său germenele 
prin care sufletul să poată simţi în sine, unit cu sine, divinul. 
Primul dar religios este cel ce ne apare în măreaţa scenă de la 
începutul Vechiului Testament: Ispita şi Căderea. Celui de al 
doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia „Misteriul 
de pe Golgota“. 

Aşa cum Ispita şi Căderea au un raport strâns cu obârşia 
libertăţii umane, cu puterea de a distinge între bine şi rău, 
frumos şi urât, adevărat şi fals, tot aşa Misteriul de pe Golgota 
are de-a face cu faptul că sufletul uman va putea regăsi calea 
către divin. El va şti că în el poate lumina divinul, divinul îl 
poate pătrunde. În aceste două daruri este cuprins oarecum 
esenţialul evoluţiei pământeşti, tot ceea ce sufletul omenesc va 
fi în stare - în cursul acestei evoluţii - să vieţuiască în 
adâncurile sale profunde, ceea ce ţine în modul cel mai strâns 
de fiinţa şi devenirea sa. 

În ce raport se află aceste două daruri, vieţuirea intimă a 
sufletului uman cu esenţa şi devenirea sufletului omenesc? 


În loc să vă fac o expunere abstractă, aş vrea să plec de la o 
observaţie în totalitate corectă, de la o anumită scenă a 
Misteriului de pe Golgota, aşa cum l-a păstrat tradiţia istorică 
şi s-a incrustat adânc în inima şi sufletul oamenilor - şi ar 
trebui să fie şi mai incrustat. Să admitem că în Christos-lisus 
avem înaintea noastră acea fiinţă despre care am vorbit şi pe 
care am caracterizat-o în cursul discuţiilor noastre de ştiinţă a 
spiritului; să admitem deci că în Christos-lisus avem în faţa 
ochiului spiritual cel mai important lucru ce ne poate apărea 
nouă, oamenilor, din întreg Universul. Apoi, în faţa acestui 
sentiment, să ne reprezentăm strigătele şi ura mulţimii furioase 
din Ierusalim, înainte de Răstignire, în momentul Judecăţii. Să 
ne aducem în faţa ochiului spiritual faptul că Sinedriul din 
Ierusalim consideră că este de o importanţă capitală să-L. 
întrebe pe Christos-lisus despre raporturile Sale cu Dumnezeu, 
să-L întrebe dacă El se consideră cu adevărat Fiul lui 
Dumnezeu. Să aducem în faţa ochiului spiritual faptul că pentru 
Sinderiu asta înseamnă cea mai mare blasfemie pe care a 
putut-o rosti Christos-lisus. Să ne mai aducem în faţa ochilor 
scena istorică în care poporul urlă şi cere, cu strigăte cumplite, 
moartea lui Christos-lisus. Şi să încercăm acum să ne 
reprezentăm ce înseamnă de fapt din punct de vedere istoric 
aceste strigăte şi această ură populară. Ce ar fi trebuit să 
recunoască poporul în persoana lui Christos-lisus? Ar fi trebuit 
să recunoască în El fiinţa care îi conferă vieţii pământeşti 
sensul şi importanţa sa. Ar fi trebuit să recunoască Fiinţa care 
are ca misiune să împlinească actul fără de care omenirea 
pământească n-ar putea regăsi drumul care duce la divin. Ar fi 
trebuit să înţeleagă că sensul evoluţiei pământeşti n-ar putea fi 
aflat fără această Fiinţă. Oamenii ar trebui să elimine din 
evoluţia pământească însăşi noţiunea de om, dacă ar vrea să 
şteargă evenimentul Christos. 

Să ne reprezentăm acum cum mulţimea condamnă şi blestemă 
fiinţa datorită căreia omul pământesc devine cu adevărat om, 
cea care îi dă Pământului sensul şi țelul său. Ce vrea să spună 
asta? Asta nu vrea să spună decât că omenirea atinsese atunci 
un stadiu al evoluţiei sale pământeşti în legătură cu care se 
poate spune: În cei care la acea vreme, în Ierusalim, 
reprezentau cunoaşterea despre adevărata fiinţă a omului 
această cunoaştere era întunecată, ei nu ştiau ce este omul, 


care este rostul lui pe Pământ. Această scenă ne spune că 
omenirea ajunsese la un punct al evoluţiei în care se pierduse 
pe sine însăşi, în care condamna ceea ce îi dădea sensul şi 
importanţa ei în evoluţia pământească. În strigătele mulţimii 
pornite se putea percepe un cuvânt inspirat nu de înţelepciune 
ci de nebunie: Nu vrem să mai fim oameni, respingem ceea ce 
ne dă în continuare sens ca oameni. 

Când reflectezi la toate acestea, atunci ceea ce, de pildă, 
creştinismul paulinic numeşte „raportul omului cu păcatul şi 
vina“ apare puţin altfel în faţa privirii spirituale. Ceea ce Pavel 
înţelege prin asta este faptul că, în cursul evoluţiei sale, omul a 
căzut într-o stare de păcat şi vină din care nu se poate libera 
prin sine însuşi. Pentru ca omul să se poată libera de păcat şi 
vină, şi prin aceasta de toate consecinţele care provin din ele, a 
fost nevoie ca Christos să vină pe Pământ. Aceasta este ideea 
lui Pavel. Şi s-ar putea spune: Dacă ar fi trebuit o dovadă în 
sprijinul acestei teze, această dovadă este dată de mânia şi 
tipetele celor care strigă: „Răstigneşte-L.!“ Fiindcă acest 
strigăt arată că oamenii nu mai ştiau ce au de făcut pe Pământ, 
nu mai ştiau că evoluţia lor anterioară tindea să răspândească 
întuneric peste ceea ce este natura umană. 

Prin aceasta am ajuns însă şi la punctul ce s-ar putea numi 
„dispoziţia pregătitoare a sufletului omenesc faţă de entitatea 
lui Christos“. Ea constă în aceea că sufletul, chiar dacă este 
incapabil să o exprime în cuvinte clare, simte, prin ceea ce 
poate vieţui în el: De la începutul Pământului, m-am dezvoltat 
în aşa fel încât prin propriile mele puteri îmi este imposibil să 
ating telul evoluţiei mele. Unde pot găsi ceva de care să mă 
prind, să mă ţin? Cum să-mi procur ceea ce îmi lipseşte pentru 
a ajunge la telul vieţii mele? - A avea sentimentul că fiinţa 
umană depăşeşte cu mult ceea ce sufletul poate realiza iniţial 
prin forţa sa datorită evoluţiei sale pământeşti de până acum, 
iată care este dispoziţia creştină pregătitoare. Când apoi 
sufletul găseşte ceea ce trebuie să fie unit în mod necesar cu 
fiinţialitatea sa - pentru care însă nu află în sine însuşi forţa -, 
când sufletul găseşte ceea ce îi dă aceste forţe, atunci ceea ce a 
găsit este Christos. Atunci sufletul dezvoltă raportul lui cu 
Christos; pe de o parte, el poate spune: La începutul 
Pământului mi-a fost destinat să devin o fiinţialitate, care în 
cursul evoluţiei s-a umbrit în mine, iar dacă acum privesc în 


acest suflet întunecat, îmi lipsesc forţele pentru a-mi împlini 
această fiinţialitate. Dar o să-mi întorc privirile spre Christos. 
El îmi va da aceste forţe. Atunci sufletul omenesc, aşa cum, pe 
de o parte, a devenit el şi, cum, pe de altă parte, îl simte pe 
Christos apropiindu-se de el, intră într-un raport direct, 
personal cu Christos. Îl caută pe Christos, dar ştie că nu-L 
poate găsi dacă Christos nu se dăruie El însuşi omenirii în 
cursul evoluţiei ei, dacă nu se apropie de ea din afară. 

Un Părinte al Bisericii, a cărui importantă este în genere 
recunoscută, n-a avut teamă să spună despre filosoful grec 
Heraclit, ca şi despre Socrate şi Platon, că ei au fost creştini 
avant la lettre, înainte de fondarea creştinismului. De ce face 
asta acest Părinte al Bisericii? Da, ceea ce azi se numeşte 
confesiune întunecă mult şi din ceea ce erau la origine i 
învățături pline de lumină. Chiar sfântul Augustin spunea: „In 
toate religiile exista ceva adevărat, şi acest adevăr era ceea ce 
era creştin în ele înainte ca creştinismul să fi căpătat un nume“. 
Augustin mai putea spune asta. Azi, dacă cineva şi-ar permite 
să spună acelaşi lucru în cadrul unei confesiuni creştine, ar fi 
acuzat de erezie. 

Ajungem cel mai repede să înţelegem ce a vrut să spună acel 
Părinte al Bisericii când i-a numit creştini pe vechii filosofi 
greci, dacă încercăm să intrăm în simţirea acelor suflete care, 
în primele secole ale erei creştine, au căutat să fondeze şi să 
facă de înţeles raporturile lor personale cu Christos. Aceşti 
creştini nu îl gândeau pe Christos ca şi când înainte de 
Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluţia 
pământească. Dar, prin Misteriul de pe Golgota, sarcina Sa, 
misiunea Sa în ce priveşte evoluţia Pământului a devenit 
diferită de ceea ce a fost înainte. A nu-L căuta pe Christos în 
evoluţia Pământului decât după Misteriul de pe Golgota nu este 
ceva creştinesc! Adevăraţii creştini ştiu că Christos a fost 
totdeauna legat de evoluţia Pământului. 

Să luăm mai întâi poporul lui Israel. Cunoştea acest popor pe 
Christos? Nu întreb dacă poporul evreu cunoştea numele de 
Christos, dacă avea deja conştienţa a ceea ce v-am spus, întreb 
numai dacă cineva care înţelege cu adevărat creştinismul poate 
să spună: Iudeii Îl aveau deja pe Christos, Îl cunoşteau pe 
Christos. Se poate să ai în preajma ta pe cineva pe care îl vezi 
după înfăţişarea sa exterioară, dar nu-i ştii adevărata natură, 


nu poţi să-l caracterizezi pentru că nu te-ai ridicat până la a-l 
cunoaşte. Aş spune că, în sensul propriu-zis creştin al 
termenului, vechiul iudaism Il avea pe Christos, dar nu-l 
cunoştea adevărata natură. Ce spun eu aici este creştinesc? 
Este creştinesc pe cât este şi paulinic. 

Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul 
Testament povesteşte că atunci când Moise a scos din Egipt 
poporul iudeu şi l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în faţa lui 
un stâlp de nor iar noaptea un stâlp de foc. Este spus că iudeii 
au traversat marea şi că marea s-a despărţit în faţa lor în aşa 
fel încât ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce 
egiptenii au fost înecaţi când marea s-a închis. Mai este spus că 
iudeii au cârtit că nu aveau apă, dar că, la porunca 
Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stâncă din care a 
făcut să ţâşnească apă lovind-o cu toiagul, aşa încât această 
apă i-a înviorat pe evrei. 

Dacă vrem să prezentăm această conducere a iudeilor prin 
Moise într-un mod pe care să-l accepte raţiunea omenească, 
vom spune că Moise îi conducea pe evrei în timp ce el însuşi 
era condus de Dumnezeul său. Cine era acest Dumnezeu? 

Să nu ne dăm noi înşine răspunsul. Să-l lăsăm mai curând pe 
Pavel să ne spună cine era Dumnezeul care i-a condus pe evrei 
în pustie. În prima Epistolă către Corinteni citim aceste 
cuvinte: 

„Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au 
fost toţi sub nor - el vrea să spună stâlpul de nor şi stâlpul de 
foc - şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, prin Moise, s-au 
botezat în nor şi mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare 
duhovnicească. Şi toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut, 
pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină. lar 
piatra era Christos. “ 

Cine era deci, în spusele lui Pavel, cel care i-a condus pe evrei, 
care a vorbit cu Moise, care a făcut să ţâşnească apa din stâncă 
şi a despicat marea înaintea paşilor lor? Numai cel care ar fi 
gata să susţină că Pavel nu era creştin ar putea pretinde că 
este contrar creştinismului să Îl vezi pe Christos în Dumnezeul 
lui Moise, în Dumnezeul conducător al Vechiului Testament. 
Pe de altă parte, există în Vechiul Testament un pasaj care, 
cred, este cu adevărat foarte greu de înţeles când te apleci cu 
seriozitate asupra lui. Cel care nu citeşte Vechiul Testament în 


mod superficial, ci caută să îi prindă coerenţa, revine mereu la 
acest pasaj şi se întreabă: Ce poate însemna asta? Iată pasajul: 
„Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul lui 
de două ori şi a ţâşnit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele 
ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu m- 
ați crezut, ca să arătați sfințenia mea înaintea ochilor fiilor lui 
Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul 
pe care am să i-l dau»“. [1] 

Integrati acest pasaj în contextul Vechiului Testament. Când 
poporul începe să murmure, Cel Veşnic îi poruneşte lui Moise 
să lovească stânca cu toiagul. Moise o loveşte şi din ea ţâşneşte 
apă. Totul se petrece deci datorită lui Moise şi Aaron, aşa cum 
a poruncit Domnul, şi imediat după aceea ni se spune că Cel 
Veşnic îi reproşează lui Moise - dacă este un reproş-cănua 
crezut în El. Ce înseamnă asta? Studiaţi toate comentariile 
făcute asupra acestui pasaj şi căutaţi să înţelegeţi cu ajutorul 
lor acest verset. Nu îl veţi înţelege, aşa cum nu se înţeleg multe 
alte pasaje din Biblie. Căci acest text închide o taină 
importantă. Cel care l-a condus pe Moise, Cel care i-a apărut în 
rugul aprins, care a călăuzit poporul prin pustie, care a făcut să 
ţâşnească apă din stâncă era Domnul, Christos! Dar timpul încă 
nu se împlinise şi Moise însuşi nu l-a recunoscut, Moise L-a luat 
drept un altul. lată explicaţia acestui cuvânt: Moise n-a crezut 
în Cel care i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul. 

Cum îi apare Domnul - Christos - poporului evreu? Auzim că 
„ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc“. El s-a 
manifestat şi atunci când a despicat apele pentru a salva acest 
popor, şi-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în 
Vechiul Testament. Se poate spune că El acţiona în nor şi în 
foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor 
israeliți nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea astfel 
în stâlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum 
despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială şi în 
sufletul uman. De ce nu le-a venit niciodată acest gând? Pentru 
că sufletul uman pierduse forţa de a percepe în el însuşi natura 
sa cea mai profundă, pierduse această forţă prin mersul pe care 
îl luase evoluţia omenirii. Sufletul vechilor evrei putea deci să 
contemple natura, să se lase impresionat de măreţia 
manifestărilor elementelor naturii. Atunci el putea presimţi 
peste tot prezenţa Dumnezeului său. Dar în el însuşi, aşa cum 


era constituit sufletul atunci, el nu putea să-L găsească în mod 
nemijlocit. 

Pe Christos îl avem deci în Vechiul Testament. El acţiona acolo, 
dar oamenii nu L-au recunoscut. Si cum acţiona El? Nu-L 
vedem cum acţiona când parcurgem Vechiul Testament? Cel 
mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui lahve 
şi a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele zece Porunci. El 
le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. 
Moise nu cobora în adâncimile propriului său suflet, nu se 
întreba în cursul unei meditații solitare: Cum vorbeşte 
Dumnezeu inimii mele? Nu, el urca din greu muntele şi voinţa 
divină i se dezvăluia în forţele elementelor. Voinţă, acesta este 
caracterul fundamental al Vechiului Testament. Acest caracter 
fundamental este numit adesea Caracter-lege. Voința 
acţionează în evoluţia umană şi se exprimă în legi, de pildă în 
Decalog, în Cele zece Porunci. Dumnezeu a făcut cunoscut 
oamenilor voinţa Sa cu ajutorul elementelor. Voința lucrează în 
evoluţia pământească. Cam acesta este sensul Vechiului 
Testament, iar Vechiul Testament, conform întregului său sens, 
cere de la oameni supunere în faţa acestei voințe. 

Dacă ne aducem în faţa sufletului tot ce am discutat până 
acum, rezultatul poate fi rezumat în cuvintele: Voința Domnului 
a fost dată oamenilor, dar aceştia nu au recunoscut pe Domnul, 
divinul; ei nu l-au cunoscut astfel încât să-L. poată uni cu 
propriul lor suflet. 

Să-i părăsim acum pe evrei şi să ne ocupăm de păgâni. Păgânii 
L-au avut pe Christos? Este creştineşte să spui că şi păgânii L- 
au avut pe Christos? Păgânii şi-au avut Misteriile lor. Cei care 
erau iniţiaţi aici erau aduşi la punctul în care sufletul lor 
părăsea corpul, moment în care legătura care uneşte sufletul 
de corp se desfăcea. Când sufletul era ieşit din corp, el 
percepea în lumea spirituală tainele existenţei. Multe erau 
legate de aceste Misterii, multe cunoştinţe primea candidatul la 
iniţiere în aceste Misterii. Dar dacă cercetăm lucrul suprem pe 
care îl putea obţine discipolul, acesta era faptul că atunci când 
se afla în afara corpului său fizic se afla în prezenţa lui 
Christos. Aşa cum Moise fusese în prezenţa lui Christos, tot 
astfel se afla şi adeptul Misteriilor în Misterii, când era cu 
sufletul său în afara trupului. Christos exista deci şi pentru 
păgâni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decât când 


sufletul era în afara trupului. Şi chiar dacă păgânii - ca şi evreii 
- au recunoscut tot atât de puţin ca fiind Christos Fiinţa în faţa 
căreia era adus discipolul Misteriilor, Christos era pentru ei 
acolo! S-ar putea spune: Pentru păgâni au fost orânduite 
Misterii. În Misterii au fost admişi cei ce erau pregătiţi şi 
maturi. Prin aceste Misterii, Christos acţiona în lumea păgână. 
De ce a trebuit să fie aşa? Pentru că sufletul omenesc, în 
evoluţia sa de la începutul Pământului, îşi pierduse forţa 
proprie de a-şi găsi prin sine însuşi entitatea adevărată. 
Această entitate adevărată a trebuit să se dezvăluie sufletului 
omenesc atunci când sufletul nu mai era prizonierul omenirii, 
adică atunci când sufletul nu mai era legat de corp, cum era 
cazul cu iniţiatul din Misterii. Atunci el era dezbrăcat de 
caracterul său omenesc. Christos era acolo şi pentru păgâni. El 
îi călăuzea în treburile Misteriilor. Dar niciodată nu s-a 
întâmplat ca un om să poată spune: Dacă îmi dezvolt propriile 
mele forţe descopăr sensul Pământului. Acest sens se pierduse, 
devenise obscur. Forţele sufletului fuseseră împinse în sfere 
prea adânci pentru ca acest suflet să poată regăsi prin propriile 
forţe sensul Pământului. 

Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce primeau în 
Misteriile păgâne candidaţii la iniţiere, recunoaştem că aceasta 
era înţelepciunea. Evreilor le era dată voința pin Lege, 
adepților Misteriilor păgâne le-a fost acordată înțelepciunea. 
Acum, dacă privim ceea ce caracterizează această înţelepciune 
păgână, putem oarecum caracteriza acest lucru prin cuvintele: 
Omul pământesc, dacă nu ieşea din corpul său, ca discipol 
spiritual, nu putea, prin înţelepciune, să-l recunoască pe 
Dumnezeul său ca atare. Divinitatea nu se putea revela 
oamenilor nici prin înţelepciune şi nici prin voinţă. Există o 
expresie care răsună cu totul minunat prin istoria Greciei 
antice, o expresie care este ca o chemare adresată omenirii. 
Dar aceste cuvinte erau gravate la intrarea în sanctuarul lui 
Apollo, deci la intrarea unui templu de Misterii: „Cunoaşte-te 
pe tine însuţi“. Ce semnificaţie are faptul că această expresie 
„Cunoaşte-te pe tine însuţi“, ca o chemare adresată oamenilor, 
a fost scrisă la intrarea templului de Misterii? Înseamnă că 
peste tot, afară, unde omul rămâne om aşa cum l-a format 
evoluţia sa de la începutul Pământului, el nu ar putea împlini 
această cerinţă „Cunoaşte-te pe tine înşuţi“, că omul trebuia să 


se transforme, şi anume trebuia ca, în Misterii, să desfacă 
legătura care uneşte sufletul de corp, pentru a ajunge să se 
cunoască pe sine însuşi. Astfel, aceste cuvinte, care stăteau ca 
o cerinţă minunată, gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, 
ne indică şi ele că pentru omenire începuse o perioadă de 
întuneric; cu alte cuvinte, că nu puteai să ajungi în mod normal 
la Dumnezeu prin înţelepciune, aşa cum nu ţi se dezvăluia în 
mod nemijlocit ca voinţă. 

Aşa cum sufletul individual poate simţi că nu-şi poate aduce în 
sine forţele care să-i revele sensul Pământului, tot aşa, pe 
planul istoric, vedem sufletul iudeilor astfel constituit încât 
Moise însuşi, capul poporului, n-a recunoscut pe Cel care îl 
călăuzea. În ce-i priveşte pe păgâni, vedem că cerința 
„Cunoaşte-te pe tine însuţi“ nu putea fi împlinită decât în sânul 
Misteriilor, fiindcă omul, aşa cum a devenit în cursul evoluţiei 
pământeşti, omul, cu legătura sa dintre trup şi suflet, nu putea 
dezvolta în el forţa care să-i permită să se cunoască pe sine 
însuşi. Răsună spre noi cuvintele: „Nici prin înţelepciune, nici 
prin voinţă nu-L. poţi cunoaşte pe Dumnezeu“. Şi atunci prin ce 
Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu? 

Am caracterizat adsesea, în esenţa sa, momentul în care 
Christos a intervenit în evoluţia omenirii pământeşti. Trebuie să 
ne oprim acum foarte atent asupra sensului atunci când se 
spune că s-a produs o anumită întunecare a sufletului uman, că 
nici prin voinţă, nici prin înţelepciune nu i se putea dezvălui 
elementul divin propriu-zis. Ce înseamnă de fapt aceasta? 

Se vorbeşte de tot felul de relaţii ale omenescului cu divinul. 
Atunci când se relatează de relaţiile omenescului cu divinul se 
vorbeşte despre sensul pe care omenescul îl are în divin, aşa 
încât adesea nu putem face deosebirea între raporturile 
omenescului cu divinul şi ale oricărui alt pământesc cu divinul. 
În zilele noastre mai întâlnim încă mereu filosofi care pretind 
că se ridică până la Dumnezeu numai prin pură filosofie. Or, 
filosofia singură nu duce la Dumnezeu. Desigur, prin filosofie 
ajungi să ştii că în lume domneşte un divin şi să te simţi unit cu 
Universul; poţi să ajungi să înţelegi că, o dată cu moartea sa, 
fiinţa umană ar trebui să fie, într-un mod sau altul, unită cu 
Universul; dar în ce mod? Felul în care se uneşte, la asta nu 
poţi ajunge prin pură filosofie De ce nu? Dacă vă gândiţi la 
adevăratul sens a tot ce v-am spus deja adineauri, veţi putea 


spune: Ceea ce i se dezvăluie sufletului uman pe Pământ între 
naştere şi moarte este prea slab în forţele sale pentru a 
percepe ceva care depăşeşte domeniul pământesc, care atinge 
divin-spiritualul. Pentru a ne face clar acest lucru, să cercetăm 
sensul nemuririi. 

Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea 
omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire 
şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu 
entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un 
loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este 
unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot 
aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care 
moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea 
nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală 
atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet 
omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; 
această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca 
sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi 
de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu 
poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta 
am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa 
umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează 
decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această 
conştienţă nu merge decât până la moarte. Voința divină 
luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece 
Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare 
interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui 
să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată 
spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare 
cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori" [2]. 
Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta 
morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de 
moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege 
în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, 
dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi 
omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! 
Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar 
dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont 
ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este 
nemuritor. 


Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege 
cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de 
cuvântul iubire. 'Tot ceea ce am spus despre nemurire putem 
apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este 
un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este 
ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în 
domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem 
că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar 
putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului 
omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar 
putea să iubească. 

Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am 
pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul 
acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai 
putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar 
mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem 
forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra 
individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, 
facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu 
individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este 
deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L. iubim pe 
Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm 
individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte 
ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă 
semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra 
nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este 
inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot 
da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face. 
Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? 
Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei 
era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între 
naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, 
din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. 
„Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului 
grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu 
putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup 
cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot 
recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de 
moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca 
individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii. 


Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un 
materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas 
trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât 
el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie 
astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe 
cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n- 
ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti 
că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o 
formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul 
corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până 
la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său 
în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa 
în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel 
vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei 
conştienţe dincolo de moarte“. 

Şi atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În faţa 
omenirii, o dată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de 
evenimente naturale, un stâlp de nor sau de foc? Nu, în faţa 
oamenilor stătea un om, Christos-lisus. Odată cu Misteriul de 
pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva 
asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui 
Dumnezeu să poată trece? Nu, în faţa oamenilor stătea un om. 
El îi face pe paralitici să meargă, deschide ochii orbilor. Aceste 
lucruri sunt înfăptuite de un om. 

Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe 
care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un 
om şi se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgânul trebuise 
să fie iniţiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se 
afle în prezenţa fiinţei care este Christos: Pe Pământ, el nu 
putea bănui prezenţa lui Christos. El putea să ştie doar că 
Christos era în afara Pământului. Acum, ceea ce trăia în afara 
Pământului coborâse pe Pământ, primise un corp omenesc. 

In Christos-lisus stătea, ca om în faţa celorlalţi oameni, fiinţa în 
faţa căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. 
Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forţele 
pierdute de către om de la începutul evoluţiei pământeşti, 
aceste forţe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din 
nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morţii pe 
Golgota se află obârşia forţelor care au putut aprinde din nou în 
sufletul omenesc forţele pierdute. Şi cursul evoluţiei 


pământeşti va fi de acum în aşa fel încât, cu cât omul îl va primi 
mai mult în sufletul său pe Christos, cu atât mai mult va 
descoperi ce anume din el poate iubi şi dincolo de moarte, ceea 
ce înseamnă că el poate sta ca individualitate nemuritoare în 
faţa Dumnezeului său. De aceea, numai după Misteriul de pe 
Golgota a devenit adevărat cuvântul: „Să-L. iubeşti pe 
Dumnezeul tău mai mult ca orice şi pe aproapele tău ca pe tine 
însuţi.“ A 

Vointa a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înţelepciunea 
a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că 
Dumnezeu s-a făcut om în Christos-lisus. Iar garanţia că putem 
să iubim dincolo de moarte şi că prin forţele regăsite ale 
sufletului nostru poate fi întemeiată o comunitate a iubirii între 
om şi Dumnezeu şi între toţi oamenii, această garanţie datează 
de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în 
Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obârşiile 
Pământului, forţele sale slăbind tot mai mult. 

Trei forţe în trei mădulare sufleteşti umane: voinţă, 
înţelepciune şi iubire! În această iubire, sufletul îşi percepe 
relaţia sa cu Christos. Am vrut să vă prezint aceste lucruri 
dintr-un anumit unghi. Ceea ce astăzi a putut să vă apară 
aforistic va fi dezvoltat în următoarele conferinţe. Cred că 
putem fi profund convinşi că orice progres în cunoaşterea lui 
Christos este un câştig real pentru sufletul omenesc şi că, dacă 
privim relaţia sufletului omenesc cu Christos, vedem iar clar că, 
înainte de Misteriul de pe Golgota, între sufletul omului şi 
Christos era un fel de văl, că acest văl a fost sfâşiat prin 
Misteriul de pe Golgota şi că putem spune pe bună dreptate: 
Prin Misteriul de pe Golgota o fiinţă cosmică a intrat în viaţa 
Pământului, o fiinţă suprapământească s-a unit cu Pământul. 
Îngăduiţi-mi, iubiții mei prieteni, să fac şi azi o remarcă - poate 
zilele următoare îmi vor oferi iar acest prilej - pe care aş dori 
să o aduc şi în faţa dumneavoastră: Reproşurile, adversităţile 
faţă de învăţătura noastră spirituală devin tot mai puternice. 
Ce-i drept, aceste adversităţi nu luptă cu prea mult adevăr, însă 
sunt mereu prezente. 

Să reflectăm puţin asupra unui cuvânt pe care dumneavoastră 
l-aţi putut auzi în ultimele zile, rostit dintr-un alt unghi, şi care 
aici este repetat, să reflectăm la cuvântul spus la sfârşitul 
acestor consideraţii care ne-a arătat, tot dintr-un alt unghi, cum 


o fiinţă cosmică devine în Christos o fiinţă pământească - mă 
refer la cuvântul rostit aici ca şi când ar fi ceva necreştinesc să 
spui despre Christos că este o fiinţă cosmică. Da, chiar s-a 
pomenit că trebuie spus: Această învăţătură teosofică sau 
antroposofică nu vede că este necreştinesc să vorbeşti de un 
principiu cosmic, de o fiinţă cosmică, în timp ce oamenii au 
câştigat exact ceea ce Evangheliile relatează în detaliile lor 
asupra lui lisus. Cei care spun aşa ceva se socotesc adevăraţi 
creştini. Dar mulţi dintre ei nu observă câtuşi de puţin că ei, cu 
creştinismul lor, dau o palmă adevăratului creştinism. Să 
vorbeşti despre Christos ca despre o entitate cosmică, care are 
importanţă nu doar pentru Pământ, ci şi pentru Cosmos, asta ar 
fi necreştinesc! Acest lucru a fost spus din unghiul ce vrea să 
apere creştinismul de cercetarea spirituală. S-a spus: Christos, 
aşa cum ne apare El nouă, fără să luăm în considerare 
cosmicul, va trăi în sufletul omenesc cât timp va exista 
Pământul. Nu cred că mulţi oameni observă cât de 
neevanghelic rosteşte limba tocmai un astfel de cuvânt. 
Câteodată poate că observă: Aici vorbeşte ostilitatea faţă de 
ştiinţa spiritului -, ei da, asta poţi înţelege. Asta înseamnă deci 
să vorbeşti dintr-un „punct de vedere creştin“. Acest punct de 
vedere este el însă cu adevărat un punct de vedere creştin? El 
ne declară eretici - căci deja erezie poate fi numită asta -, 
dreptul lui, el consideră asta privilegiul său; ne declară eretici. 
El consideră creştinismul nostru, sau mai bine zis antroposofia 
noastră, îndoielnică sub aspectul creştinismului. În el, punctul 
de vedere al adevăratului creştinism nu numai că nu trăieşte în 
noţiunea sa, dar nu mai trăieşte nici în obişnuinţele de viaţă 
sufletească. Fiindcă sufletul cu adevărat creştin nu va spune 
niciodată: Christosul avut în vedere aici va trăi în inimile 
oamenilor cât timp va exista Pământul. - De ce nu? Fiindcă un 
creştin care spune asta a uitat pur şi simplu cuvintele din 
Evanghelii: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu 
vor trece“. Prin aceasta însă şi Christos este înfăţişat ca fiinţă 
cosmică. lar acela care ia ca adevărat ceea ce se spune prin 
cuvinte precum „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele 
nu vor trece“, acela vorbeşte creştineşte. Cel care însă vorbeşte 
fără să gândească când vrea să opună creştinismul său 
antroposofiei păcătuieşte faţă de cuvintele: „Cerul şi Pământul 
vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“ când spune: Noi 


vrem un Christos care acţionează aici cât timp va dăinui 
Pământul; el nu înţelege nimic din adevăratul creştinism, care 
nu este scris doar în cărţi, ci şi în stele. 

Uneori trebuie să ne lămurim de ce natură sunt atacurile care 
vin azi din diverse direcţii împotriva creştinismului antroposfiei 
noastre. În alunecatul limbii poţi observa uneori mult mai mult 
ce a devenit creştinsmul în astfel de suflete decât vezi prin 
lecturile obişnuite din ziua de azi. 

Ce poate trăi în sine sufletul omenesc cu Christosul său, despre 
asta vom vorbi în zilele ce urmează. 


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN 

CONFERINŢA a ll-a 

Norrkoping, 12 iulie 1914 

Când trăim ziua şi ştim, de pildă, că o datorăm Soarelui, că 
misiunea noastră este legată cu lumina lui, nu ne gândim că 
oarecum inconştient, din toată această savurare a luminii 
Soarelui, prin mulţumirea pe care o avem de la lumina sa 
răzbate un gând. Ştim cu siguranţă că în dimineaţa următoare, 
după ce ne-am odihnit în timpul nopţii, Soarele va răsări din 
nou. Asta ne arată că sufletul nostru are încredere în dăinuirea 
ordinii cosmice. Poate că nu ne facem întotdeauna o idee foarte 
clară despre ea, dar, dacă am fi întrebaţi, am răspunde desigur 
în sensul pe care l-am mentionat. Ne dăruim activităţii de astăzi 
pentru că ştim că rodul muncii noastre este asigurat pentru 
mâine, că după odihna nopţii va apărea iar Soarele şi roadele 
muncii noastre se vor putea coace. 

Ne îndreptăm privirile asupra vegetației, admirăm în acest an 
ceea ce ne oferă lumea plantelor, ne întreţinem din roadele ei. 
Ştim că, după o ordine cosmică a cărei realitate este sigură, din 
seminţele recoltate în acest an vor ieşi anul viitor aceleaşi 
plante şi aceleaşi fructe. Şi dacă am fi întrebaţi cum putem trăi 
într-o astfel de siguranţă, am spune, adaptându-ne răspunsul 
după împrejurări: Realitatea ordinii cosmice ne pare garantată; 
ne pare garantat ca ceea ce s-a maturizat în vechile semănături 
să apară iar în sfera realităţii. Există totuşi ceva pentru care 
avem nevoie de un sprijin, dacă ne gândim la garanţia adusă 
prin realitate. Este un lucru de o importanţă capitală pentru 
viaţa sufletului nostru. E suficient un singur cuvânt ca să 
simţim imediat că în viaţă există ceva pentru care avem nevoie 


de o astfel de garantie, fiindcă o astfel de garanţie, cel care 
gândeşte şi simte real, nu o poartă în sine. E vorba de idealurile 
noastre. Ce atotcuprinzătoare este această expresie: idealurile 
noastre! Oricât de puţin am şti să gândim şi să simţim în sensul 
înalt al acestor termeni, idealul nostru este mai important 
pentru sufletul nostru decât realitatea exterioară. Idealul 
nostru - asta înseamnă ceea ce hrăneşte flacăra noastră 
interioară, ceea ce ne face în multe privinţe viaţa prețioasă şi 
iubită. 

Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realităţii 
existenţei suntem adesea ameţiţi de o îndoială: Această 
realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze 
ceea ce este mai preţios în lume, realizarea idealului nostru? 
Nenumăratele conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul 
că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puţin de o realizare în 
care ar vrea totuşi să creadă din toate fibrele sufletului lor: 
realizarea idealului lor. Nu trebuie decât să privim lumea 
planului fizic şi, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate 
suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare 
lupte sufleteşti legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au 
considerat a fi preţioase în sensul ideal. Fiindcă ei nu puteau 
să-şi spună, văzând cum se desfăşoară realitatea, evenimentele, 
că idealurile lor vor juca rolul unei seminţe care se va împlini în 
viitor, aşa cum, de pildă, seminţele acestui an sunt o 
promisiune de roade pentru anii viitori. Dacă ne îndreptăm 
privirea spre aceşti germeni vegetali, ştim că ei poartă în sine 
ceea ce în anul următor va deveni realitate în cea mai mare 
măsură. Dacă ne îndreptăm privirea spre idealurile noastre, 
putem desigur să nutrim speranţa că ele vor avea o importanţă, 
o anumită valoare pentru viaţă; dar, în acelaşi sens, nu putem 
avea o siguranţă în privinţa acestor idealuri. Ca oameni, ne-am 
dori ca ele să fie seminţe pentru viitor, dar zadarnic căutăm 
ceva care să le dea o realitate sigură. Astfel, adesea, deja când 
privim în planul fizic, ne găsim sufletul, cu idealismul lui, într-o 
situaţie disperată. 

Să părăsim acum lumea planului fizic şi să trecem în cea a 
ocultului, în lumea spiritualităţii ascunse. Cercetătorul spiritual 
învaţă să recunoască sufletele în perioada dintre moarte şi o 
nouă naştere. Şi este foarte important să-ţi îndrepţi privirea 
spiritului către unele suflete care în timpul vieţii lor pământeşti 


s-au hrănit cu un ideal înalt şi care a tâşnit din flacăra şi lumina 
inimii lor. 

Când o fiinţă umană a trecut prin poarta morţii şi se află în faţa 
bine cunoscutului tablou al vieţii - o amintire a vieţii 
pământeşti scurse -, atunci în acest tablou al vieţii este 
întreţesută şi lumea idealurilor. Această lume a idealurilor 
poate trece prin faţa sufletului după moarte într-un astfel de 
mod încât el simte faţă de ea ceva ce ar putea fi cuprins în 
cuvintele: Da, aceste idealuri care m-au încălzit şi m-au luminat 
până în adâncul inimii, care mi-au fost atât de dragi încât le-am 
considerat ca bunul meu cel mai intim şi mai preţios, acestea 
au acum pentru mine un aspect cu totut străin. Nu par să facă 
parte din amintirile pe care le am despre experienţele 
pământeşti reale ale planului fizic. Şi totuşi cel mort se simte 
parcă atras magnetic de aceste idealuri ale sale, este fascinat 
de ele. Pentru cel mort, aceste idealuri pot avea o atracţie 
extraordinară. Dar ele pot avea pentru el ceva ce îi inspiră o 
uşoară spaimă, deoarece simte că în ele poate exista ceva 
periculos, ceva ce îl poate îndepărta de evoluţia pământească şi 
de ceea ce, în timpul evoluţiei Pământului, este legat de viaţa 
dintre moarte şi o nouă naştere. 

Pentru mai multă claritate mi-ar plăcea să vă dau un exemplu 
concret; este vorba de un fapt pe care unii dintre 
dumneavoastră îl cunosc deja, dar pe care aş vrea în această 
seară să vi-l prezint într-un mod special pentru a vă arăta 
raportul pe care îl are cu ceea ce tocmai v-am spus despre 
natura idealurilor umane. 

În aceşti ultimi ani ni s-a alăturat o natură poetică [3]. Omul 
respectiv a intrat în mişcarea antroposofică venind dintr-o viaţă 
dedicată celui mai pur idealism, şi care a parcurs chiar o 
adâncire mistică. Apoi şi-a consacrat inima şi sufletul mişcării 
noastre, deşi a fost împiedicat de un corp debil, pustiit de 
boală. În primăvara acestui an l-am pierdut pentru lumea 
pământească; el a trecut poarta morţii. A lăsat moştenire 
omenirii o serie de poezii admirabile, care au fost adunate într- 
un volum publicat la puţin timp după moartea sa. Greutățile 
create de boala sa l-au despărţit spaţial perioade lungi de 
mişcarea noastră, fiindcă a trebuit să se retragă într-un sat 
izolat din munţii Elveţiei ca să-şi îngrijească sănătatea. Dar el a 
rămas într-o legătură strânsă cu mişcarea noastră, iar poeziile 


sale, care au fost mereu recitate în anumite cercuri 
antroposofice chiar în ultima vreme, sunt oarecum reflectarea 
poetică a ceea ce noi am elaborat antroposofic în mai mult de 
un deceniu. Acum el a trecut prin poarta morţii, iar ocultistul 
care urmăreşte sufletul acestui om observă ceva curios. Poţi 
chiar să spui că importanţa vieţii sufletului în acest corp bolnav 
o cunoşti abia după moarte. Ce a putut să dobândească acest 
suflet lucrând fidel la progresul mişcării antroposofice a 
exercitat o forţă foarte mare, am putea spune, în spatele 
aparentelor acestui corp care murea puţin câte puţin. Aceste 
forţe ale sufletului au fost voalate de către corpul bolnav. Dacă 
întâlneşti acest suflet după moarte, conținuturile vieţii pe care 
le-a dobândit în timpul vieţii strălucesc aici cu o intensitate 
care nu este posibilă decât în lumea spiritului; este ca un imens 
tablou cosmic, aş putea spune, sunt nori în care trăieşte acum 
prietenul nostru după ce a trecut prin poarta morţii. Pentru 
ocultist este o privelişte deosebită. S-ar putea spune, probabil: 
Ocultistul este totdeauna în stare să cuprindă ansamblul lumii 
cosmic-spirituale. Dar mai este ceva - să ţii sub privire întreg 
spaţiul lumii psihico-cosmice şi apoi, separat, să vezi reflectat 
dintr-un suflet omenesc deosebit ceva de grandoarea unui 
tablou precum acela ce se arată şi în lumea spirituală. Aşa cum 
lumea fizică este reprodusă în minunatele pânze ale unui Rafael 
sau ale unui Michelangelo, tot aşa este în lumea spirituală 
cazul despre care vă vorbesc. În cazul unui tablou de Rafael 
sau de Michelangelo nimeni nu va spune: Tabloul ăsta nu-mi 
aduce nimic fiindcă eu pot să privesc realitatea mare din jurul 
meu. Tot aşa, când vezi tabloul care reflectă într-un suflet ceea 
ce poţi să observi prin contemplarea spirituală, nu poţi să negi 
că splendoarea acestui tabiou sufletesc este un izvor infinit de 
îmbogăţire. Şi adaug apoi, iubiții mei prieteni, că atunci când ai 
în faţă sufletul prietenului defunct, în care se reflectă ceea ce a 
putut fi zugrăvit timp de mulţi ani despre lumea spirituală, 
atunci, pentru cercetătorul spiritual acest lucru este o achiziţie 
infinit mai mare chiar decât centemplarea directă a vastei 
realităţii spirituale. 

Avem de-a face aici cu un fapt ocult. Am mai vorbit altă dată 
despre acest fapt ocult, nu mă întorc astăzi la acest lucru decât 
în măsura în care este necesar studiului nostru. Cazul de care 
tocmai vă vorbesc, şi care este cel al lui Christian Morgenstern, 


ne arată încă ceva. Când vezi de ce rezistentă se loveşte încă 
învăţătura ştiinţei oculte, aşa cum o înţelegem noi, poţi să îţi 
pui adesea o întrebare - nu spun „să te îndoieşti ci „să-ţi pui o 
întrebare“: Va avea urmare această învăţătură în inimile şi 
sufletul oamenilor? Ce garanţii avem noi că eforturile pe care le 
facem în Societatea antroposofică vor continua să se facă 
auzite în decursul evoluţiei spirituale a omenirii? Viziunea a 
ceea ce a devenit sufletul prietenului nostru defunct ne dă, din 
lumea ocultă, o asemenea garanţie. De ce? Prietenul nostru - 
care ne-a lăsat volumul de poezii Am găsit un drum - trăieşte 
deci în sânul acestui impozant tablou cosmic care este pentru 
el, de la moartea sa, ca un corp sufletesc. In timp ce era legat 
cu noi în curentul nostru antroposofic, el a asimilat ce am avut 
de spus despre Christos. Asimilând învăţătura antroposofică, 
unindu-şi sufletul cu această învăţătură antroposofică încât ea a 
devenit pentru el într-adevăr sângele spiritual al sufletului său, 
el a făcut-o în aşa fel încât această învăţătură antroposofică 
conţine pentru el pe Christos ca substanţă. Christos, aşa cum 
trăieşte în mişcarea noastră antroposofică, a trecut în acelaşi 
timp în sufletul său. 

Şi acum iată ce se dezvăluie când priveşti acest fapt ocult. 
Omul care trece prin poarta morţii poate trăi într-un tablou 
cosmic precum cel pe care l-am descris; el poate străbate astfel 
existenţa care desparte moartea de o nouă naştere; acest 
tablou va acţiona asupra întregii sale fiinţe, i se va încorpora 
întregii sale fiinţe. Apoi îi va impregna noua viaţă pământească, 
atunci când el va cobori iar pe Pământ. In felul acesta va ajuta 
ca acest suflet să dobândească el însuşi un germene de 
desăvârşire pentru propria sa viaţă, va ajuta ca el să înainteze 
în evoluţia pământească. Şi toate acestea pentru că ela 
asimilat cele ce v-am spus. Am văzut că acest suflet a primit 
cunoştinţe impregnate spiritual de entitatea christică, de 
reprezentări pe care ni le-am însuşit despre entitatea lui 
Christos. Prin ceea ce a asimilat, el n-a dobândit un bun care 
contribuie numai la progresul lui individual, ci este un bun 
care, prin Christos, ce aparţine omenirii întregi, acţionează din 
nou asupra întregii omeniri. Şi tabloul sufletesc care, pentru 
privirea clarvăzătorului, se desfăşoară în sufletul care a trecut 
în această primăvară prin poarta morţii, acest tablou întru totul 
christificat îmi este garanţie că ceea ce putem să spunem azi 


despre lumile spirituale va lumina prin iubirea lui Christos în 
sufletele ce vor cobori în viitor; aceste suflete vor fi înflăcărate 
de acest tablou, vor fi inspirate de acest tablou. Nu numai că 
prietenul nostru va duce mai departe spre propria desăvârşire 
antroposofia christificată, ci, prin faptul că el a asimilat-o 
christificată, ea va deveni pentru sufletele care vor trăi în 
secolele următoare un impuls din lumea spirituală, ea va curge 
ca o semănătură în întreaga omenire, fiindcă Christos este 
Fiinţa care aparţine omenirii întregi. Ceea ce sufletele noastre 
primesc din antroposofia christificată ca bunul lor cel mai de 
preţ nu poate fi păstrat doar pentru sine ci va fi purtat de-a 
lungul epocilor următoare ale evoluţiei. Acolo unde este 
Christos, comorile vieţii nu se îmbucătăţesc; ele rămân fecunde 
pentru individ, dar au şi însuşirea de a fi un bun comun pentru 
întreaga omenire. 

Iată ce trebuie să avem clar în faţa sufletului. Vom vedea atunci 
ce profundă diferenţă este între o înţelepciune care nu este 
christificată şi o înţelepciune străluminată de lumina lui 
Christos. Dacă ne-am adunat aici într-un cerc mai restrâns al 
Societătii noastre nu am făcut-o pentru a ne dărui unor 
consideraţii abstracte, iubiții mei prieteni, ci pentru a practica 
acest ocultism în ciuda ostilităţii pe care o arată lumea 
modernă faţă de ocultism, faţă de adevăratul ocultism. De 
aceea putem vorbi despre lucruri pe care numai cercetarea în 
spiritual ne poate face să le cunoaştem în adevăr. 

Vă voi cita un al doilea caz. În cursul ultimilor ani am avut 
prilejul să reprezentăm la Munchen dramele-misterii, şi mulţi 
dintre prietenii noştri suedezi au luat probabil parte la aceste 
reprezentații. Ceea ce spun acum am împărtăşit deja, sub un 
anumit aspect, multor prieteni. Reprezentarea acestor misterii 
trebuia să difere din multe puncte de vedere de spectacolele 
dramatice obişnuite. Trebuia ca, într-un fel, să ne simţim 
responsabilitatea faţă de lumea spirituală. Nu puteam să le 
luăm ca pe un spectacol teatral obişnuit. Desigur, într-un astfel 
de caz trebuia făcut ceva din propriile forţe sufleteşti. Dar să 
nu uităm că, şi pe planul fizic, când vrem să facem ceva, 
suntem cu totul obligaţi să ne slujim de o forţă musculară care 
este exterioară sufletului, deşi ne aparţine. Dacă nu avem 
această forţă musculară, nu putem face unele lucruri. În 
anumite privinţe, această forţă musculară ne aparţine, în altele 


nu. Tot aşa este cu facultăţile noastre spirituale - numai că aici 
nu ne ajută forţe fizice, forţa musculară, ci înseşi forţele lumii 
spirituale trebuie să ne vină în ajutor, aici trebuie să fim 
străluminaţi, străbătuţi de forţele care intră în lumea noastră 
fizică din lumea spirituală. Şi, în adevăr, şi alte acţiuni de acest 
fel, precum au fost piesele noastre mincheneze, pot începe cu 
o altă conştienţă; pentru mine însumi a fost clar că această 
problemă s-a putut realiza în cursul anilor, că diferitele 
iniţiative au putut fi abordate doar când anumite forţe 
spirituale bine determinate, îndreptate tocmai în această 
direcţie, se infiltrează în forţele omeneşti, dacă forţe spirituale 
ale îngerilor păzitori coboară, să zicem aşa, se infiltrează 
oarecum în forţele noastre omeneşti. 

Era chiar la începutul activităţii noastre spiritual-ştiiniifice, 
când ne adunam la Berlin în primii ani ai acestui secol; puteai 
să numeri uşor participanţii. Dar printre ei s-a aflat pentru 
scurt timp un suflet credincios, pe care karma îl dotase cu un 
talent cu totul special pentru frumusele şi artă [4]. Acest suflet 
credincios a lucrat cu noi, deşi puţin timp, şi a participat la 
cercetările noastre cele mai intime în domeniul spiritual- 
ştiinţific. Lucra cu fervoare, cu profunzime şi cu o ardoare 
lucidă; asimila cu precădere învăţăturile ce puteau fi date 
atunci prin ştiinţa spiritului, îndeosebi cele despre anumite 
relaţii cosmologice. Îmi amintesc şi astăzi foarte bine un fapt pe 
care l-aţi putea considera minor, dar pe care aş vrea să-l evoc 
aici. Mişcarea noastră antroposofică a început o dată cu 
publicarea unei reviste pe care atunci, din motive bine 
cântărite, am numit-o Lucifer [5]. Un prim articol, sub titlul 
„Lucifer“, trebuia să cuprindă, cel puţin conform planului, 
liniile directoare ale muncii noastre. Pot spune că deja acest 
articol s-a menţinut - chiar dacă nu exprimat în cuvinte - pe 
acele linii pe care trebuie să se menţină societatea noastră 
antroposofică şi, pot afirma, şi acest articol este christificat. 
Când înţelegi articolul, îţi dai seama ce este sângele de viaţă 
creştin. Trebuie probabil să mentionez că acest articol a 
suscitat cele mai violente opoziții în cercul celor puţini care 
proveneau din vechea mişcare teosofică, şi care se uniseră cu 
noi. Peste tot, ei denunţau articolul ca fiind străin spiritului 
teosofic. Dimpotrivă, persoana despre care v-am vorbit l-a 
aprobat în modul cel mai călduros şi cu cea mai mare energie şi 


mi-am spus atunci: Dacă e să cântărim, această aprobare face 
mai mult pentru progresul mişcării noastre decât întreaga 
opoziţie. Pe scurt, acest suflet era cu totul unit cu ceea ce 
trebuia să curgă în curentul nostru spiritual. A murit curând, a 
trecut în 1904 prin poarta morţii. Apoi a avut de luptat un timp 
în lumea spirituală pentru a ajunge la ceea ce era de fapt. 
Începând nu din 1907, ci de la reprezentarea dramelor-misterii 
la Munchen în 1909 - şi de atunci cu o intensitate crescută - 
acest suflet a ocrotit, a luminat tot ce făceam în privinta 
acestor festivități. Tot ceea ce, datorită simțului său pentru 
frumos, putea să contribuie la realizarea artistică a idealului 
nostru spiritual acţiona din lumea spirituală ca venind de la 
îngerul păzitor al dramelor noastre misterii, astfel încât simţeai 
în tine forţa de a lua iniţiativele necesare, fiindcă aşa cum forţa 
musculară ne susţine în planul fizic, tot astfel forţa spirituală 
care emană din spirit se infiltra în propria noastră forţă 
spirituală. 

lată cum lucrează morţii cu noi. lată cum trăiesc ei printre noi. 
Acest caz - şi ajung la punctul pe care vreau în mod special să 
vi-l semnalez aici - ne evidenţiază cum ceea ce o persoană a 
asimilat în domeniul antroposofic nu a contribuit numai la 
progresul propriu în viaţa individuală, ci a putut să curgă 
înapoi în ceea ce se făcea în sânul mişcării antroposofice 
colective. Erau două posibilităţi. Una era ca această 
personalitate să fi asimilat ceea ce era în stare să asimileze, să 
poarte aceasta în sufletul său şi să o folosească pentru sine, 
pentru progresul său în viaţa aceasta şi în cea de după moarte. 
Desigur, aşa trebuie să se întâmple, căci, pentru a-şi atinge 
telul său divin, sufletul omenesc trebuie să se perfecţioneze cât 
mai mult; el trebuie să facă tot ce poate pentru a atrage 
această perfecţionare. Dar, pe de altă parte, pentru că acest 
suflet asimilase deja întregul adevăr al christificării, ceea ce el 
asimilase a putut să se răsfrângă nu numai asupra lui însuşi, ci 
şi asupra noastră şi să devină un bun comun în ce priveşte 
înrâuririle sale. lată ce poate face Christos atunci când El 
străbate roadele cunoaşterii noastre. El nu retrage nimic din 
ceea ce reprezintă aceste fructe pentru noi personal, însă 
Christos a murit pentru toate sufletele, iar dacă noi ne ridicăm 
până la acea cunoaştere care trebuie să fie cunoaşterea 
adevăratului om pământesc: „Nu eu, ci Christos în mine“, dacă 


îl simţim pe Christos oarecum prezent în tot ceea ce noi înşine 
ştim, dacă recunoaştem că forţele de care ne slujim provin de 
la El, atunci învăţătura pe care o asimilăm acţionează nu numai 
pentru noi, ci pentru întreaga omenire. Ea aduce roade pentru 
toţi oamenii. Oriunde ar fi oamenii pe Pământ, Christos a murit 
pentru ei toţi, şi ceea ce asimilați în numele Lui va sluji desigur 
propriei dumneavoastră perfecţionări, dar vor deveni şi bunuri 
practice preţioase pentru întreaga omenire. 

Să revenim acum la ceea ce v-am spus la început. 

S-a spus că atunci când, după moarte, ne contemplăm tabloul 
vieţii trecute ni se pare că idealurile noastre capătă în 
ansamblu un aspect străin. Avem sentimentul că aceste idealuri 
de fapt nu ne poartă către viaţa generală omenească, că ele nu 
poartă nici o garanţie a realului în viaţa general umană, că ne 
îndepărtează de viaţa general umană. Lucifer exercită o mare 
putere asupra idealurilor noastre tocmai pentru că ele izvorăsc 
atât de frumos din sufletul uman, dar numai din sufletul uman, 
şi nu prind rădăcină în realitatea exterioară. De aceea are 
Lucifer o astfel de putere, iar ceea ce percepem noi în 
idealurile noastre după moarte este de fapt atracţia magnetică 
a lui Lucifer. Lucifer se apropie de noi şi, tocmai când avem 
idealuri, acestea îi devin deosebit de preţioase; el ne poate 
atrage la el pe calea ocolită a acestor idealuri. Dar când ceea 
ce pătrundem spiritual pătrundem cu Christos, dacă îl simţim 
pe Christos în noi şi ştim că ceea ce asimilăm ia cu sine 
Christos în noi - „Nu eu, ci Christos în mine“ -, atunci, când 
trecem prin poarta morţii şi privim în urmă la idealurile 
noastre, ele nu ne mai apar ca şi cum ar vrea să ne îndepărteze 
de lume, ci acum noi le-am încredinţat într-un fel lui Christos; 
atunci recunoastem că Christos este cel care face din idealurile 
noastre problema Lui. El preia asupra Lui idealurile noastre şi 
individul îşi poate spune: Eu nu pot să mă încarc cu idealurile 
mele încât ele să devină pentru omenirea pământească germeni 
siguri, aşa cum pot deveni seminţele acestui an pentru plantele 
din anul viitor, dar Christos în mine o poate face. Christos în 
mine străbate idealurile mele cu realitatea substanţei. lar 
idealurile pe care le cultivăm spunând: Da, ca oameni pe acest 
Pământ ne plăsmuim idealuri, dar în noi trăieşte Christos şi El 
preia idealurile noastre, aceste idealuri sunt germeni reali 
pentru realitatea viitoare. Idealismul christificat este străbătut 


cu germenele realităţii. Şi cel care Îl înţelege într-adevăr pe 
Christos îşi priveşte acum aceste idealuri încât poate spune: 
Idealurile nu au nimic în ele care să le asigure realitatea, 
caracterul de realitate care să-mi garanteze împlinirea lor 
viitoare (aşa cum germenele unei plante îmi garantează 
împlinirea pentru anul viitor), dar dacă concepem idealurile 
noastre astfel încât le încredinţăm lui Christos, ele devin în noi 
germeni reali. Cel care are o conştienţă reală despre Christos, 
care, din aceste cuvinte ale lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în 
mine este purtătorul idealurilor mele“ face substanţa de viaţă a 
fiinţei sale, ajunge să-şi spună: Aici văd semănăturile cu 
germenii lor, văd fluviile şi oceanul, văd munţii şi văile. Dar în 
afară de acestea există lumea idealismului şi această lume a 
idealismului este preluată de Christos şi este, ca şi în lumea 
actuală, germenele unei lumi viitoare, căci Christos duce 
idealurile noastre în lumea viitoare, aşa cum Dumnezeul naturii 
duce către anul următor seminţele vegetale ale acestui an. 

lată ce dă idealismului realitate, ce eliberează sufletul de 
tristele îndoieli care îl pot asalta atunci când se strecoară în el 
sentimentul idealurilor care sunt legate puţin cu realitatea 
exterioară, care sunt legate cu ce trebuie să consider a fi de 
preţ. Cel care primeşte în inima sa impulsul christic resimte 
acest ideal, această comoară de înţelepciune care se adună în 
sufletul uman, o resimte ca străbătută, ca saturată de realitate. 
Şi dacă v-am dat două exemple luate din faptele oculte este 
pentru a vă arăta cum acţiunea unei învățături christificate este 
diferită de cea a unei înţelepciuni primite în suflet 
nechristificată. Într-adevăr, cu totul altfel pătrunde în jos, spre 
noi, ceea ce sufletul şi-a christificat în această viaţă 
pământească decât ceea ce nu şi-a christificat. 

Când constienţa clarvăzătoare îşi poartă privirile în sus, în 
lumea spirituală, şi vede luptând pentru idealurile lor sufletele 
în care nu s-a trezit pe deplin conştienta lui Christos în cursul 
ultimei lor încarnări, este profund cutremurată. El le vede 
lupând pentru ceea ce le este cel mai scump, pentru că Lucifer 
a dobândit o putere asupra idealurilor lor, aşa încât el le poate 
priva de roadele reale de care lumea întreagă ar fi trebuit să 
profite. Cu totul altul este spectacolul pe care îl oferă sufletele 
care au christificat comoara lor sufletească, care, provocând 


parcă un reflex slab, acţionează în noi înviorător sufleteşte încă 
în această viaţă în trup. 

Ceea ce poate fi perceput ca o căldură intimă a sufletului, ca o 
învigorare în situaţiile cele mai crude de viaţă, ca un sprijin în 
cele mai mari cumpene este tocmai această impregnare cu 
impulsul christic. De ce? Pentru că cel ce este cu adevărat 
animat de acest impuls simte cum în biruinţele sufletului său - 
oricât de imperfecte pot fi ele în viaţa pământească - acest 
impuls al lui Christos este în ele garanţia, chezăşia împlinirii 
lor. Tocmai de aceea este Christos o întărire atât de deplină în 
ceasurile de îndoială ale vieţii, un astfel de sprijin pentru suflet. 
Câte lucruri nu rămân neîmplinite în această viaţă, câte lucruri 
nu îi par omului preţioase fără să le poată vedea duse până la 
capăt! Ceea ce resimţim atât de sincer în sufletele noastre, 
ceea ce unim cu sufletul nostru ca o comoară prețioasă o putem 
încredința lui Christos; şi oricare ar fi în aparentă şansele de 
realizare, dacă încredinţăm această comoară lui Christos, El o 
va duce pe aripile sale spre realizare. Nu este nevoie să o ştii 
întotdeauna, însă sufletul care resimte în el prezenţa lui 
Christos aşa cum corpul resimte în el prezenta sângelui ca un 
element însufleţitor, acela percepe forţele de încălzire şi 
împlinire ale acestui impuls christic pentru tot ce sufletul nu 
poate realiza în lumea exterioară, însă ar dori să o facă, ar dori 
să realizeze în mod legitim. 

Faptul că conştienţa clarvăzătoare percepe aceste lucruri 
atunci când priveşte sufletele aflate după moarte este dovada 
că sufletul omenesc este pe deplin justificat atunci când, în 
orice face, în orice gândeşte, Îl simte prezent pe Christos, Îl 
simte pe Christos drept mângâierea şi sprijinul său, Il primeşte 
în sine drept Cel despre care îşi spune în această viaţă 
pământească: „Nu eu, ci Christos în mine". Aceste cuvinte 
trebuie rostite încă din viaţa pe Pământ. 

Aduceţi-vă aminte de pasajul de la începutul cărţii mele 
Teosofia, care vrea să indice unul din acele puncte în care, pe 
o anumită treaptă a vieţii spirituale, se realizează ceea ce 
străbate sufletul în această lume pământească. În acest pasaj 
eu atrag atenţia asupra faptului că formula Tat Twam Asi - 
Acesta eşti tu -, pe care o meditează înţelepţii Orientului, apare 
ca o realitate tocmai în momentul în care treci din lumea aşa- 
numită a sufletelor în cea a spiritului. Recitiţi acest pasaj. 


Dar şi altceva poate deveni realitate, poate deveni realitate 
într-un mod de o importanţă covârşitoare din punct de vedere 
omenesc, ceva în legătură cu care acest suflet omenesc, care se 
simte străbătut de Christos, îşi poate spune în această viaţă 
cuvintele lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine“. Dacă înveţi să 
le gândeşti în aşa fel încât ele să devină un adevăr interior, 
atunci acest cuvânt se împlineşte după moarte puternic şi cu o 
mare forţă. Căci ceea ce primim în lume din acest punct de 
vedere, din punctul de vedere al lui „Nu eu, ci Christos în 
mine“, devine în aşa fel bunul nostru, devine în aşa fel natura 
noastră interioară între moarte şi o nouă naştere încât, prin 
ceea ce a devenit astfel natura noastră interioară, trebuie să îl 
împărţim cu întreaga omenire. Ceea ce dobândim astfel, ceea 
ce dobândim din punctul de vedere „Nu eu, ci Christos în 
mine“, acest lucru este făcut de către Christos un bun comun al 
întregii omeniri. Ceea ce primesc din punctul de vedere „Nu 
eu, ci Christos în mine“, despre aceasta am voie după moarte 
să spun şi să simt: Nu doar pentru mine, ci pentru toţi fraţii 
mei! Şi abia atunci vom putea afirma: Da, L-am iubit pe 
Christos mai mult ca orice, mai mult decât pe mine însumi, am 
ascultat deci de porunca: „Să-l iubeşti pe Dumenzeul tău mai 
presus de orice“. „Nu eu, ci Christos în mine.“ 

Şi atunci am împlinit şi a doua poruncă: „lubeşte pe aproapele 
tău ca pe tine însuţi“, căci ceea ce am dobândit pentru mine 
însumi devine bunul comun al omenirii întregi prin faptul că 
Christos l-a transpus în realitate. 

Aceste lucruri trebuie lăsate să acţioneze asupra sufletului; vei 
descoperi atunci ce înseamnă prezenta lui Christos în sufletul 
omenesc, căruia îi poate fi sprijin, ajutor şi luminător. Înveţi 
astfel să înţelegi treptat ceea ce s-ar putea numi raportul lui 
Christos cu sufletul uman. 

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN 

CONFERINŢA a lll-a 


Norrkoping, 12 iulie 1914 

Noţiunile de care ne lovim inevitabil când este vorba de 
raporturile lui Christos cu sufletul uman sunt noţiunile de 
greşeală şi păcat. Ştim ce importanţă au noţiunile de greşeală 
şi păcat în creştinismul lui Pavel, de pildă. Trebuie să spunem 
că epoca noastră este prea puţin în stare să înţeleagă într-un 
mod cu adevărat profund raporturile pe care le găsim la Pavel 


între noţiunile de păcat şi de greşeală pe de o parte, moarte şi 
nemurire pe de altă parte. Avem aici una din consecinţele 
materialismului timpului nostru. Să ne aducem aminte ce 
spuneam în prima conferinţă: nemurirea sufletului omenesc 
fără continuarea conştienţei după moarte nu poate fi o 
adevărată nemurire. Dispariţia conştienţei o dată cu moartea n- 
ar putea să însemne decât un lucru: că omul, de fapt, nu este 
nemuritor. O dăinuire inconştientă a fiinţei umane după moarte 
ar însemna că tocmai caracterul esenţial al fiinţei omeneşti, 
ceea ce face ca omul să fie om, nu se mai păstrează. Un suflet 
omenesc care ar supravieţui inconştient morţii n-ar reprezenta 
mai mult decât suma de atomi pe care şi materialismul o 
admite şi care ar trebui să se mentină şi când corpul omenesc 
este distrus. 

Pavel era ferm convins că nu se poate vorbi de nemurire decât 
dacă există conştienţa individuală. Şi cum conştienţa 
individuală trebuia legată de greşeală şi păcat, el putea să 
spună: Dacă conştienţa omului este întunecată după moarte 
prin păcat şi greşeală, sau prin consecinţele lor, dacă 
conştienţa, după moarte, este distrusă prin păcat şi greşeală, 
înseamnă că păcatul şi greşeala sunt în stare să omoare omul 
ca suflet şi ca spirit. Mentalitatea materialistă a epocii noastre, 
chiar cea a multor filosofi şi gânditori moderni care se 
mulţumesc să vorbească despre supraviețuirea sufletului, este, 
în mod firesc, foarte îndepărtată de această concepţie; 
nemurirea omenească trebuie să fie identică cu supraviețuirea 
conştientă a sufletului după moarte. 

Aici apare o anumită dificultate, mai ales pentru conceţia 
antroposofică despre lume. Ca să-ţi dai seama de ea, e destul să 
analizezi raporturile pe care le au noţiunile de „vină“, „păcat“ 
cu cea de „karmă“. Unii antroposofi rezolvă problema spunând 
simplu: Noi credem în karmă, adică o greşeală comisă într-o 
anumită încarnare o duci cu tine prin karma ta şi o plăteşti mai 
târziu. În felul acesta se stabileşte, în cursul încarnărilor 
succesive, o compensare. Tocmai aici apare dificultatea. 
Antroposofii se întreabă cum se împacă asta, de pildă, cu 
noţiunea de iertare a păcatelor prin Christos. Şi totuşi ideea 
iertării păcatelor este strâns legată cu adevăratul creştinism. 
Să ne gândim de pildă la Christos aflat pe cruce între cei doi 
tâlhari. Cel din stânga îşi bate joc de Christos: Dacă vrei să fii 


Dumnezeu, mântuieşte-Te pe Tine şi mântuieşte-ne şi pe noi! 
Cel din drepata îi replică: N-ar trebui să vorbeşti aşa, căci 
amândoi ne merităm pedeapsa morţii pe cruce, după faptele 
noastre, dar Acesta este nevinovat şi îndură aceeaşi soartă cu 
noi. Apoi cel din dreapta, adresându-se lui Christos, adaugă: 
Adu-ţi aminte de mine când vei fi în împărăţia Ta! La care 
Christos răspunde: „Adevăr îţi spun ţie, chiar azi tu vei fi cu 
mine în Rai“. Nu poţi pur şi simplu să elimini acest cuvânt din 
Evanghelie sau să îl conteşti; este un cuvânt foarte important şi 
plin de semnificaţie. Intrebarea pentru antroposofi este 
următoarea: Tâlharul din dreapta trebuie să ispăşească ceea ce 
a făcut; de ce Christos îi spune, ca şi cum l-ar ierta, ar anula 
păcatul: „chiar astăzi tu vei fi cu mine în Rai?“ Antroposoful 
poate spune că tâlharul din dreapta va trebui să-şi ispăşească 
greşeala prin karma sa, ca şi cel din stânga. 

De ce face Christos o deosebire între tâlharul din dreapta şi cel 
din stânga? Este cert că avem aici, pentru concepţia 
antroposofică a karmei, o reală dificultate. Ea nu este uşor de 
rezolvat; se rezolvă însă dacă prin cercetare spirituală studiezi 
cu mai multă atenţie creştinismul, dacă încerci să-l pătrunzi cât 
mai mult. Să încercăm să lămurim problema dintr-un alt punct 
de vedere, care vă este deja cunoscut şi care ne va permite să 
vedem mai din aproape ce se petrece aici. Amintiţi-vă, iubiții 
mei prieteni, felul în care vorbim adesea despre Lucifer şi 
Ahriman şi cum sunt ei reprezentaţi de mine în dramele- 
misterii. De îndată ce începi, aş spune, să-i priveşti dintr-un 
punct de vedere pe care l-aş numi omenesc-antroposofic, şi faci 
din Lucifer un fel de tâlhar interior iar din Arhiman un fel de 
tâlhar exterior, în acel moment ai mari dificultăţi; nu trebuie să 
uiţi că Lucifer, deşi este cel care a introdus răul în lume, acest 
rău interior care se naşte prin pasiuni a adus libertatea şi joacă 
în ansamblul Cosmosului un rol important. Şi tot aşa trebuie să 
spui şi despre Ahriman, şi el joacă un rol important în 
ansamblul Universului. Am remarcat, când am început să 
vorbim mai des despre Lucifer şi Ahriman, că antroposofii 
deveneau într-un fel neliniştiţi. Ei păstrau din concepţia 
tradiţională despre Lucifer sentimentul că de fapt în Univers el 
este un înspăimântător criminal de care trebuie să te păzeşti în 
totul. Natural, un antroposof nu poate fi cu totul de această 
părere, fiindcă el trebuie să recunoască rolul important al lui 


Lucifer în ansamblul Universului. Şi totuşi trebuie să şi-l 
reprezinte pe Lucifer ca pe un adversar al zeilor progresişti, 
deci ca un spirit care, într-un anumit fel, zădărniceşte planul 
creaţiunii, ca un duşman al acelor zei pe care trebuie de fapt 
să-i venerăm. Pe scurt, când vorbim astfel despre Lucifer, îi 
recunoaştem unui adversar al divinității un rol important în 
ansamblul Universului, şi tot aşa trebuie să o facem şi pentru 
Ahriman. 

În anumite privinţe poţi înţelege că sufletul omenesc se 
întreabă: Care trebuie să fie atunci atitudinea mea faţă de 
Lucifer si Ahriman? Trebuie să-i iubesc sau să-i urăsc? Nu stiu 
ce să fac cu ei! De unde vin toate astea? De altminteri, trebuie 
să îţi dai seama că despre ei se vorbeşte ca despre fiinţe care, 
de fapt, prin specificul lor, nu aparţin planului fizic, că misiunea 
şi sarcina lor în lume este oarecum în afara planului fizic, este 
în lumea spirituală. 

În timpul conferinţelor muincheneze [6] îndeosebi am subliniat 
că esenţa acestui fapt constă în aceea că rolul încredinţat lui 
Lucifer şi lui Ahriman de către zeii care facilitează evoluţia este 
în lumile spirituale şi că un dezacord, o dizarmonie nu se 
produce decât atunci când ei îşi transferă rolul în planul fizic, 
arogându-şi astfel drepturi care de fapt nu le-au fost acordate. 
Dar există ceva, iubiții mei prieteni, ceva ce trebuie să admitem 
- şi pe care, în general, sufletul uman nu îl acceptă bucuros 
când abordează aceste subiecte -, anume că judecata noastră, 
judecata umană, este de fapt valabilă doar pentru planul fizic şi 
că această judecată, corectă pentru planul fizic, nu poate fi 
aplicată lumilor superioare. Tocmai de aceea trebuie ca încet, 
progresiv, să aprofundăm cunoaşterea antroposofiei, pentru a 
ne lărgi judecata, lumea noastră de noţiuni, concepte şi idei. 
Oamenii timpului nostru, care gândesc materialist, consideră 
că antroposofia este greu de înţeles, pentru că ei nu vor să-şi 
lărgească judecata şi vor să rămână la judecata valabilă doar 
pentru planul fizic. 

Dacă spunem că o putere este ostilă altei puteri, este drept să 
adăugăm, rămânând în planul fizic, că ostilitatea este un lucru 
rău, că ea nu ar trebui să existe. Pe un plan superior, lucrurile 
stau altfel. Aici judecata trebuie să se lărgească. Pentru ca 
lumea în întregul ei să fie posibilă este necesar să existe o 
opoziţie spirituală; aşa cum în domeniul electricităţii este 


necesară o electricitate pozitivă şi una negativă, e necesară şi o 
opoziţie spirituală. Trebuie să existe spirite care se confruntă. 
Aici se verifică ceea ce spune Heraclit, şi anume că nu numai 
iubirea ci şi lupta construieşte Universul. Numai când Lucifer 
acţionează asupra sufletului uman şi prin sufletul uman 
introduce lupta în lumea fizică, numai atunci această luptă este 
nejustă, nepotrivită. Dar nu acelaşi lucru este valabil pentru 
lumile superioare; aici şi opoziţia spiritelor este ceva ce ţine de 
întreaga structură, de întreaga evoluţie a lumii, ceea ce 
înseamnă că de îndată ce pătrundem în lumea spirituală 
trebuie să folosim cu totul alte unităţi de măsură, să adoptăm 
alte moduri de a judeca. De aceea este atât de şocant să 
vorbeşti despre Lucifer şi Ahriman, pe de o parte, ca fiind 
adversari ai zeilor şi, pe de altă parte, ca fiind necesari în 
întregul mers al ordinii cosmice. Aşadar, trebuie să admitem 
înainte de toate că omul, dacă foloseşte pentru lumile 
superioare judecata valabilă planului fizic, intră în coliziune cu 
ordinea cosmică. 

Acum însă tocmai aceasta este ideea principală ce trebuie 
accentuată mereu, anume că Christos, ca Christos, nu ţine de 
fiinţele planului fizic, că, din clipa în care a avut loc Botezul în 
Iordan, o fiinţă care înainte nu era de pe Pământ, o fiinţă care 
nu aparţinea fiinţelor pământeşti s-a încarnat în lisus din 
Nazaret. Aşadar, în Christos avem de-a face cu o fiinţă care pe 
bună dreptate le putea spune discipolilor Săi: Eu sunt de sus, 
voi sunteţi de jos, adică Eu vin din Împărăţia Cerurilor, voi din 
Împărăţia Pământului. Să vedem care sunt consecinţele acestui 
fapt. O judecată pământească, care, ca judecată pământească, 
este în întregime justificată, este ea în mod necesar şi judecata 
acelei fiinţe cosmice Christos, încarnată în trupul lui lisus? 
Fiinţa care în timpul Botezului în Iordan a intrat în corpul lui 
lisus nu are o judecată pământească ci o judecată cerească, ea 
trebuie să judece altfel decât judecă oamenii. 

Şi acum să măsurăm întreaga greutate a cuvintelor rostite pe 
Golgota. Tâlharul din stânga nu-şi dă seama că Christos nu este 
doar o entitate pământească, ci o entitate care aparţine 
împărăției ce nu este împărăţia pământească. Dimpotrivă, 
tâlharul din dreapta conştientizează acest lucru, înainte de a 
muri: Împărăţia ta, o Christos, este din altă lume. Adu-ţi aminte 
de mine când vei intra în împărăţia Ta. In acest moment, 


tâlharul din dreapta are un presentiment al faptului că Christos 
ţine de o altă împărăție, în care domneşte o cu totul altă forţă 
de judecată decât pe Pământ. De aceea Christos, din conştienţa 
că El stă în împărţia Sa, poate să-i răspundă: Într-adevăr, 
pentru că tu presimţi ceea ce este împărăţia mea, vei fi chiar 
azi - adică o dată cu moartea - cu mine în împărăţia mea. Astfel 
se revelează forţa supra-pământească a lui Christos care trage 
individualitatea omenească în sus, într-o sferă spirituală. 
Judecata pământească, judecata omenească trebuie, 
bineînteles, să spună: Din punct de vedere karmic, tâlharul din 
dreapta va trebui să îşi achite datoria ca şi cel din stânga. Dar 
judecata cerească este alta. Acesta este abia începutul 
problemei. Căci, bineînţeles, dumneavoastră puteţi spune: 
Atunci judecata cerească şi judecata pământească sunt în 
contradicţie. Cum poate Christos să ierte în timp ce judecata 
pământească cere o compensare karmică? 

Da, iubiții mei prieteni, atingem aici una din cele mai grele 
probleme ale ştiinţei oculte. Şi anume, trebuie să facem o 
distincţie pe care sufletul omenesc nu o face bucuros fiindcă îi 
repugnă să urmărească un raţionament până în ultimele sale 
consecinţe, atunci când acest lucru implică anumite dificultăţi. 
Va trebui poate să întoarceţi pe o parte şi pe alta de multe ori 
în sufletul dumneavoastră ceea ce o să vă spun pentru ca, în 
final, să înţelegeţi problema. 

Mai întâi să stabilim o deosebire. Să vedem în primul rând ce 
se împlineşte în karmă printr-o justiţie obiectivă. Un lucru 
trebuie să fie clar, că omul este supus karmei sale. El trebuie 
deci să compenseze karmic răul pe care l-a săvârşit. Dacă 
reflectăm la acest lucru vom fi de acord că nimeni nu ar vrea să 
fie altfel. Admiteţi că cineva ar fi comis într-adevăr o faptă rea. 
În momentul în care a putut să o comită, el este mai puţin bun 
decât dacă nu ar fi comis-o, şi nu poate să regăsească treapta 
de perfecţiune pe care o avea înainte de a face răul decât când 
va compensa răul făcut. Trebuie deci ca el să dorească să 
repare greşeala, fiindcă reparând-o, compensându-o, poate 
ajunge din nou la treapta de perfecţiune pe care o atinsese 
înainte de a fi săvârşit fapta. Aşadar, pentru propria noastră 
perfecţionare, nu putem dori decât un lucru, şi anume: karma 
să subziste ca justiţie obiectivă. Altfel spus, într-o concepţie 
despre libertatea omenească nu poate lua naştere sub nici o 


formă dorinţa de a-ţi vedea iertate păcatele în aşa fel încât, de 
pildă, astăzi să putem vătăma ochii cuiva fără să avem de 
ispăşit acest păcat prin karma noastră. Un om care a sfărâmat 
ochii altuia este mai imperfect decât cel care nu a comis acest 
act, iar karma sa ulterioară va trebui să îl conducă la a 
compensa aceasta printr-o faptă bună; numai atunci se va 
regăsi el aşa cum era înainte de această faptă. Este deci de 
neconceput, dacă reflectezi cu adevărat la ceea ce este natura 
umană, să poţi vătăma astăzi ochii cuiva, fapta să-ţi fie iertată 
şi, prin aceasta, karma să-ţi fie compensată. In ceea ce priveşte 
karma, este absolut just ca nici o datorie să nu ne fie iertată, ci 
să avem de plătit până la ultimul bănuţ. 

Dar în ce priveşte greşeala mai este încă ceva de spus. 
Greşeala cu care ne încărcăm, păcatul cu care ne încărcăm, nu 
este numai problema noastră personală, ci - trebuie să facem 
precizarea - este un fapt cosmic obiectiv, el priveşte şi lumea. 
Greşeala pe care am comis-o o vom compensa prin karma 
noastră; dar faptul că am zdrobit ochii cuiva s-a întâmplat, a 
avut loc în mod real. Iar dacă noi, să spunem, în încarnarea 
actuală zdrobim ochii cuiva şi apoi, într-o încanare ulterioară, 
facem ceva ce compensează această faptă comisă înainte cu 
multe sute de ani, totuşi ceva rămâne în mersul obiectiv al 
lumilor. Ceea ce am făcut rămâne o faptă obiectivă în 
ansamblul cosmic. În ce ne priveşte, noi o compensăm mai 
târziu. Vina pe care ne-am adăugat-o, o ştergem prin karmă, 
dar faptul cosmic obiectiv rămâne, nu îl putem şterge prin 
aceea că am înlăturat din noi imperfecţiunea. 

Trebuie deci să deosebim urmările unui păcat pentru noi înşine 
şi urmările unui păcat pentru evoluţia obiectivă a lumii. 
Această distincţie este extrem de importantă. Şi acum îmi veţi 
permite poate să introduc aici o observaţie ocultă, care ar 
putea să lămurească oarecum problema. 

Când abordezi evoluţia omenirii pornind de la Misteriul de pe 
Golgota şi Cronica Akasha fără să fii străbătut de entitatea lui 
Christos este foarte uşor să te înşeli, fiindcă Cronica Akasha nu 
concordă întotdeauna cu ceea ce se poate citi în evoluţia 
karmică a fiecărui individ. Să luăm un exemplu: să presupunem 
că în anul 733 ar fi trăit un om care a comis o greşeală gravă. 
Dacă cercetezi Cronica Akasha, ai putea să nu găseşti nici o 
urmă a acestei greşeli. Dar dacă studiezi apoi karma acelui om 


vei afla că mai este ceva ce are de ispăşit; această faptă ar 
trebui să fie înscrisă într-un anumit moment în Cronica Akasha, 
totuşi ea nu se află acolo. Când studiezi karma observi că acel 
om trebuie să plătească pentru această faptă; ar trebui să 
găseşti în Cronica Akasha, în acea încarnare, păcatul, vina lui; 
ea însă nu este acolo. Ce contradicţie! Şi totuşi avem aici un 
fapt obiectiv, care poate fi observat în multe cazuri. Se poate 
întâmpla să întâlnesc astăzi pe cineva; dacă îmi este dat harul 
de a-i cunoaşte puţin karma, aş putea să descopăr că o anumită 
nenorocire, o lovitură a sorții care l-a lovit face parte din karma 
sa, este compensarea unei greşeli anterioare. Totuşi, dacă 
străbat cursul încarnărilor sale precedente, ca să văd ce a făcut 
atunci, nu voi găsi nici o menţiune a acestei fapte în Cronica 
Aksaha. De unde vine asta? 

Provine din faptul că Christos a luat asupra sa greşeala 
obiectivă. Din momentul în care eu îl primesc pe Christos în 
mine, când cercetez Cronica Akasha împreună cu Christos 
regăsesc această faptă! Christos a luat-o în împărăţia sa şi o 
poartă în continuare ca fiinţialitate, în aşa fel încât, dacă nu ţin 
seama de Christos, nu o pot găsi în Cronica Akasha. Remarcaţi 
bine diferenţa: dreptatea karmică rămâne, dar pentru ceea ce 
reprezintă în lumea spirituală consecinţele unei greşeli, pentru 
acestea interevine Christos care duce această greşeală în 
împărăţia Sa, o ia asupra Sa. 

Pentru că ţine de o altă împărăție, Christos poate să ne şteargă 
datoriile şi păcatele noastre săvârşite în lumea aceasta, să le ia 
asupra lui. 

In definitiv, ce spune Christos, fiind pe cruce, tâlharului din 
sânga? Dacă nu în cuvinte, cel puţin ca sens, îi spune: Ceea ce 
ai făcut va avea consecinţe nu numai în lumea fizică ci şi în 
lumea spirituală. Iar răufăcătorului care este la dreapta sa îi 
spune: Chiar astăzi tu vei fi cu mine în Rai. Ceea ce înseamnă: 
Eu iau asupra mea fapta ta. Sigur, tu va trebui mai târziu, prin 
karma ta, să ispăşeşti în ce te priveşte această faptă, însă ceea 
ce înseamnă pentru lume această faptă, asta mă priveşte pe 
mine, spune Christos, exprimat simplist. Facem aici o precizare 
foarte importantă şi care este valabilă nu numai pentru epoca 
ce urmează Misteriului de pe Golgota, ci şi pentru epoca 
precedentă. 


Am avut deja prilejul să observăm în conferințele anterioare că 
coborârea lui Christos printre cei morţi nu este o legendă. Prin 
aceasta Chrisos a împlinit ceva pentru sufletele care, în epoci 
anterioare, se încărcaseră cu greşeli şi păcate. N-ar trebui să 
studiezi Cronica Akasha a epocilor anterioare Misteriului de pe 
Golgota fără să fii tu însuţi pătruns de entitatea lui Christos. 
Fiindcă ai comite erori peste erori. Şi atunci nu este de mirare 
că Leadbeatter, de pildă, care în realitate nu ştie nimic despre 
Christos, a ajuns să facă în cartea sa Omul, de unde vine, unde 
merge afirmaţiile cele mai stranii asupra evoluţiei pămanteşti. 
Doar dacă este pătruns de impulsul lui Christos sufletul este în 
stare să vadă lucrurile aşa cum s-au petrecut cu adevărat în 
cursul evoluţiei pământeşti chiar înaintea Misteriului de pe 
Golgota, în vederea Misteriului de pe Golgota. 

Karma este o problemă a întregului şir de încarnări ale omului 
şi justiţia karmică trebuie să fie apreciată în lumina unei 
judecăţi care este judecata noastră pământească. Dar ceea ce 
Christos face pentru omenire trebuie măsurat cu o judecată 
care ţine de alte lumi decât cea pământească. Să ne gândim o 
clipă la sfârşitul evoluţiei pământeşti, la epoca în care oamenii 
vor fi sfârşit a se încarna aici, jos. Sigur, trebuie ca totul să fie 
plătit până la ultimul bănuţ. Sufletele omeneşti îşi vor fi împlinit 
atunci într-un fel karma lor. Dar imaginaţi-vă că toate greşelile 
rămân unite cu Pământul, că ele continuă să-şi exercite 
acţiunea în Pământ. Oamenii şi-ar fi achitat karma, dar 
Pământul nu ar fi pregătit să intre în era jupiteriană şi întreaga 
omenire pământească s-ar afla în situaţia de a nu avea un locaş, 
n-ar mai avea cum să se dezvolte dincolo, pe Jupiter. Dacă 
Pământul întreg evoluează odată cu omul, asta este o urmare a 
faptei lui Christos. Fără această faptă, tot ceea ce s-ar acumula 
pe Pământ ca greşeală ar arunca Pământul în întunecimi şi n-ar 
mai exista planetă pentru continuarea evoluţiei. ÎImplinindu-ne 
karma, noi facem ceea ce este necesar pentru noi însine, dar nu 
pentru întreaga omenire şi nici pentru ceea ce, în evoluţia 
Pământului, este legat de întreaga evoluţie umană. 

Să ne fie deci clar, nu suntem absolviţi de karmă, dar cu 
siguranţă consecinţele greşelilor şi păcatelor noastre pentru 
evoluţia Pământului sunt şterse prin ceea ce a intervenit prin 
Misteriul de pe Golgota. Trebuie, de asemenea, să ne fie clar că 
toate acestea nu se pot produce fără colaborarea, fără 


participarea omului. Este ceea ce se poate înţelege şi din 
cuvintele spuse de Christos tâlharului de pe cruce. Tâlharul din 
dreapta a avut presentimentul unei împărăţii suprapământeşti 
în care totul se petrece altfel decât în lumea pământească. 
Omul trebuie să-şi impregneze sufletul cu substanţa fiinţei lui 
Christos; trebuie într-un fel să fi luat în sufletul său puţin din 
Christos pentru ca Christos să poată acţiona în el şi să-l ducă 
într-o lume unde, ce-i drept, omul nu are puterea să-şi anuleze 
karma, dar unde consecinţele greşelii şi ale păcatului nostru 
pentru lumea exterioară sunt şterse prin Christos. 

Arta picturii ne oferă o minunată imagine a acestui adevăr. 
Cum să nu îţi facă o puternică impresie Christos ca judecător 
când contempli, de pildă, fresca lui Michelangelo din Capela 
Sixtină, Judecata de Apoi? Care este de fapt subiectul acesteia? 
Să lăsăm de o parte sensul profund esoteric şi să ne ocupăm 
numai de imaginea care apare în sufletul nostru. Vedem acolo 
pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi. Or, acest tablou s-ar putea picta 
într-un mod diferit de cel în care a făcut-o acest creştin care 
este Michelangelo; s-ar putea reprezenta oameni la sfârşitul 
Pământului sau după sfârşitul Pământului, contemplându-şi 
karma lor şi spunându-şi: E adevărat, noi ne-am împlinit karma, 
totuşi greşelile noastre sunt înscrise pe table de aramă în 
lumea spirituală şi ele reprezintă o povară pentru Pământ, 
povară care ar putea să distrugă Pământul. În ce ne priveşte pe 
noi, le-am achitat, dar ele sunt prezente peste tot. De fapt, 
acest lucru nu este un adevăr, ar putea fi aşa, dar nu constituie 
un adevăr. Prin faptul că Christos a murit pe Golgota, omul nu 
va vedea tabla unde sunt înscrise greşelile sale, el Îl va vedea 
pe Cel care le-a luat asupra sa; va vedea reunit în fiinţa lui 
Christos tot ceea ce altfel ar fi răspândit în Cronica Akasha. În 
locul acestei cronici, în faţa lui stă Christos, El a luat asupra Sa 
toate acestea. 

Profunde taine ale naturii omenesti ne sunt relevate aici. Dar 
ce trebuie pentru ca, în acest domeniu, să-ţi dai seama de 
adevărata stare de fapt? Trebuie ca oamenii să poată - puţin 
contează că ei sunt păcătoşi sau drepţi - să-şi ridice ochii către 
Christos, să nu vadă un gol acolo unde ar trebui să fie Christos. 
Trebuie să ai o legătură cu Christos. Tâlharul din dreapta crucii 
demonstrează prin propriile sale cuvinte legătura sa cu 
Christos. Când Christos a dat celor care lucrează în spiritul Său 


misiunea de a ierta păcatele, este cert că niciodată şi nicăieri 
nu s-a pus problema să fie ştirbită cu ceva karma, ci prin 
aceasta voia să se arate că, pentru cel care este în legătură cu 
Christos, împărăţia pământească este salvată de urmările şi 
consecinţele spirituale ale vinei şi ale păcatului care sunt fapte 
obiective, chiar când ele au fost ispăşite. 

Ce înseamnă pentru sufletul uman cuvintele rostite în numele 
lui Christos de cel care are acest drept: „lertate îţi sunt 
păcatele“. Asta înseamnă că tu trebuie, evident, să te aştepţi la 
o compensare karmică, dar că, de fapt, vina şi păcatul tău au 
fost transformate de Christos pentru ca să nu ai mai târziu 
cumplita suferinţă pe care ai vieţui-o văzând, privind în urmă la 
greşeala ta, cum prin această greşeală ai distrus o parte a 
existenţei pământeşti. Christos şterge această greşeală. Dar 
pentru asta este nevoie de o anumită treaptă de conştienţă pe 
care cel care iartă datoria, care iartă păcatele are dreptul să o 
ceară: păcătosul să aibă conştienţa greşelii sale şi conştienţa 
faptului că Christos o poate lua asupra lui. Atunci cuvintele 
„Llertate îţi sunt păcatele“ corespund unui fapt cosmic şi nu 
unui fapt karmic. 

Există în Evanghelii un pasaj în care Christos ne arată atât de 
frumos atitudinea Sa asupra acestui aspect încât atinge 
puternic inima. Celor care Îi aduc, condamnând-o, o femeie 
prinsă în adulter - reprezentaţi-vă clar această scenă - Christos 
le dă un dublu răspuns: pe de o parte, El înscrie ceva în 
Pământ; pe de altă parte, nu judecă, nu condamnă, El iartă. De 
ce scrie El în pământ? Pentru că în joc este karma, pentru că 
ea, karma, este dreptatea obiectivă. Fapta femeii adultere nu 
poate fi ştearsă pentru ea. Christos o înscrie deci în pământ. 
Dar cu totul altfel stau lucrurile cu consecinţele spirituale - şi 
nu pământeşti - ale acestei fapte; pe acestea Christos le ia 
asupra Sa. „El iartă“, însă asta nu înseamnă că El şterge 
greşeala în sensul absolut al termenului, ci că ia asupra Sa 
urmările obiective ale faptei comise. 

Să ne gândim acum ce înseamnă să-ţi poţi spune: Am făcut în 
lumea asta cutare sau cutare lucru. Asta însă nu dăunează 
progresului meu pe mai departe fiindcă nu voi rămâne tot atât 
de imperfect ca atunci când am comis această faptă. În viitor 
voi putea ajunge iar la nivelul la care eram, prin faptul că voi 
ispăşi această greşeală prin karma mea. Dar nu pot face ca şi 


când această greşeală a mea n-ar exista pentru evoluţia 
Pământului. Am avea de suportat suferinţe de nedescris dacă n- 
ar fi venit să se unească cu evoluţia Pământului o fiinţă care, 
prin puterea Sa, face ca acţiunea noastră, fapta noastră, din 
care nu putem schimba nimic, să fie pentru Pământ ca şi cum 
n-ar fi fost niciodată comisă. Această fiintă este Christos. El nu 
ne descarcă de karma noastră personală ci de consecinţele 
spirituale şi obiective ale faptelor noastre, ale greşelilor 
noastre. Şi tocmai acest lucru trebuie să îl urmărim în 
continuare în sufletul nostru. Numai atunci înţelegem că 
Christos este o entitate unită cu întreaga omenire, cu omenirea 
de pe întreg Pământul, fiindcă Pământul există pentru om. 
Christos este unit deci şi cu întreg Pământul. Marea slăbiciune 
a omului, urmare a ispitei luciferice, este faptul că omul este în 
stare să se izbăvească pe sine prin karma sa proprie, dar este 
incapabil să izbăvească în acelaşi timp şi Pământul. Acest lucru 
îl împlineşte fiinţa cosmică, Christos. 

Şi acum vedem de ce unii antroposofi nu ajung să înţeleagă 
faptul că creştinismul este perfect conciliabil cu ideea de 
karmă. Sunt acei antroposofi care introduc în antroposofie 
egoismul deplin, un egoism mare; deşi nu o spun niciodată în 
mod deschis, totuşi ei simt şi gândesc: Din moment ce prin 
karma mea mă izbăvesc pe mine, ce mă interesează restul 
lumii; facă ce o vrea! Şi acestor antroposofi le este suficient să 
vorbească doar de compensarea karmică. Dar nu, asta nu este 
destul. Omul ar fi o fiinţă pur luciferică dacă nu s-ar gândi 
decât la el însuşi. În fapt, el este un membru al întregii lumi şi 
trebuie să se gândească la întreaga lume cu dăruire. El trebuie 
să gândească la faptul că, deşi se poate izbăvi în mod egoist pe 
sine prin karma sa, el nu poate însă izbăvi întreaga existenţă a 
Pământului. Şi tocmai aici intervine Christos. Iar atunci când 
ne hotărâm să nu ne gândim numai la eul nostru, trebuie să ne 
gândim şi la altceva ca la eul nostru. La ce să ne gândim? La 
acest „Christos în mine“ de care vorbeşte apostolul Pavel. 
Atunci, cu El, suntem uniţi cu întreaga existenţă a Pământului. 
Nu ne mai gândim doar la salvarea noastră, ci ne spunem: Nu 
eu şi propria mea salvare, ci Christos în mine şi salvarea 
Pământului! 

Iubiţii mei prieteni! Trebuie într-adevăr să ai un spirit prea 
puţin creştin ca să interpretezi creştinismul aşa cum o fac 


atâţia oameni care se consideră autentici creştini şi care acuză, 
de pildă, pe creştinii antroposofi de erezie. Trebuie să ai prea 
puţin simţ creştin. Ne putem pune chiar întrebarea: Este într- 
adevăr creştineşte să gândesc că am voie să fac orice, că de 
fapt Christos a venit în lume pentru a mă descărca de toate 
acestea, pentru a-mi ierta păcatele, aşa încât să nu mai am 
nimic de-a face cu karma mea, cu păcatele mele? Cred că 
acestei atitudini i s-ar putea aplica mai curând un alt cuvânt 
decât cel de „creştinească“; cel de „comodă“. În adevăr, ar fi 
foarte comod dacă nu ar trebui decât să te căieşti pentru ca tot 
ce ai comis în lume să fie şters din karma viitoare. Nu, nu este 
şters din karmă, dar poate fi şters de acolo unde noi, ca urmare 
a slăbiciunii noastre omeneşti, datorită ispitirii luciferice, nu 
putem răzbate: din evoluţia Pământului. Acest lucru îl face 
Christos. Iertarea păcatelor noastre ne cruţă de suferinţa de a 
fi introdus pe vecie o greşeală obiectivă în evoluţia Pământului. 
De acest lucru trebuie, bineînţeles, să fim serios interesaţi. Dar 
dacă vedem lucrurile în acest fel, atunci şi în multe alte privinţe 
va apărea o seriozitate profundă, legată de o gândire corectă 
despre Christos. Ei i se va adăuga o adâncă gravitate şi multe 
din concepţia noastră despre Christos - care celui ce primeşte 
în sufletul său cu toată seriozitatea concepţia despre Christos i 
se par ca un fel de frivolitate şi cinism - vor dispărea. Căci tot, 
tot ce am spus astăzi şi care se bazează punct cu punct pe cele 
mai importante pasaje din Noul Testament, ne confirmă faptul 
că tot ce este Christos pentru noi este pentru că El nu este o 
fiinţă ca ceilalţi oameni, ci o fiinţă care a coborât de sus, din 
înălțimile Cosmosului, la Botezul în Iordan, în evoluţia 
pământească a omului. Totul mărturiseşte natura cosmică a lui 
Christos. Şi cel care cugetă profund la raporturile lui Christos 
cu greşeala şi păcatul ajunge să conchidă că, deoarece omul 
este incapabil să şteargă în cursul existenţei pământeşti vina sa 
pentru întregul Pământ, a trebuit ca o fiinţă cosmică să 
coboare, pentru ca datoria faţă de Pământ să fie anulată. 
Adevăratul creştinism nu îl poate considera pe Christos altfel 
decât ca pe o fiinţă cosmică. Dar din acel moment putem fi 
atinşi până în profunzimile sufletului nostru de ceea ce 
înseamnă cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine“. Atunci, din 
această cunoaştere va iradia în noi ceva ce nu pot să exprim 
decât prin aceste cuvinte: Din moment ce îmi permit să spun 


„Nu eu, ci Christos în mine“, prin însuşi acest fapt eu recunosc 
că nu mai aparţin exclusiv sferei pământeşti, că în mine 
trăieşte ceva ce are importanţă pentru Cosmos, că în calitatea 
mea de fiinţă omenească am fost găsit demn să fiu în sufletul 
meu purtătorul unui principiu extrapământesc, aşa cum în 
predispoziţiile mele care vin de pe Saturn, Soare, Lună port în 
mine o fiinţă extrapământească. Şi în conştienţa omului se va 
revela imensa importanţă a faptului de a fi christificat. Şi el va 
lega de cuvântul lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine“ şi 
sentimentul că, în ce priveşte responsabilitatea sa interioară 
faţă de Christos, trebuie să dezvolte acum seriozitatea cea mai 
profundă. Tocmai acest lucru îl aduce conştienţei creştine 
antroposofia, un sentiment de responsabilitate, încât nu mai 
poţi să spui în orice situaţie: Credeam asta sau asta şi, pentru 
că aşa credeam, puteam să şi spun aşa. Epoca noastră 
materialistă merge tot mai mult în sensul acestui „Credeam că 
era adevărat, deci aveam dreptul să o spun“. Dar nu aducem o 
blasfemie lui Christos, nu-L. răstignim din nou atunci când 
suntem destul de superficiali încât să răspândim prin cuvânt 
sau prin carte orice, oriunde, numai pentru că am crezut ceva 
într-un anumit moment, fără să fi examinat? 

Dacă omenirea va lua în serios tot ce are legătură cu Christos, 
în ea va lua nastere sentimentul că omul trebuie să se 
dovedească demn de Cel care trăieşte în noi prin aceea că 
primim tot mai real în noi acest principiu cosmic. 

Da, poţi uşor să crezi că cei care nu vor să-L considere pe 
Christos un principiu cosmic, care se căiesc cu orice prilej de 
greşelile lor, mai întâi spun o minciună despre semeni şi apoi 
vor să o retracteze. Cel care vrea să se arate demn de Christos 
care trăieşte în sufletul său va examina mai întâi dacă are 
dreptul să spună fără să fi controlat un lucru de care poate este 
convins pe moment. 

Mari schimbări vor avea loc atunci când o adevărată concepţie 
despre Christos va apărea în lume. Toţi cei - şi sunt nenumărați 
- care scriu astăzi - sau, mai curând, care mâzgălesc hârtia - 
scriind grăbit lucruri pe care nu le cunosc bine vor înţelege că 
Îl pângăresc astfel pe Christos în sufletul uman. Şi nu se va mai 
auzi scuza curentă: Credeam că aşa este, eram de bună- 
credinţă. Christos nu cere numai „bună-credinţă“. El vrea să şi 
conducă pe oameni la adevăr. A spus el însuşi: Adevărul vă va 


face liberi! Unde a spus vreodată Christos că dacă gândeşti în 
sensul său poţi să răspândeşti în lume lucruri despre care nu 
ştii nimic? 

Multe se vor schimba! Desigur, o mare parte din producţia 
literară a timpului nostru va dispărea când se va pleca de la 
ideea că trebuie să te arăţi demn de cuvintele: „Nu eu, ci 
Christos în mine“. Dar cancerul civilizatiei noastre decadente 
va fi nimicit dacă vor fi aduse la tăcere vocile care vorbesc 
despre toate cu uşurătate, fără a fi convinse cu adevărat, care 
maculează albul hârtiei cu negreală de tipar, care scriu fără să 
fie convinse că ce scriu corespunde adevărului. 

Chiar în acest domeniu a trebuit să trăim multe astfel de 
lucruri, atât în mişcarea teosofică cât şi legate de ea. Şi ce uşor 
îţi vine la îndemână scuza: Da, cutare sau cutare erau în 
momentul acela chiar convinşi de asta! 

Ce se dovedeşte de fapt a fi o astfel de „convingere“, iubiții mei 
prieteni? Cea mai mare nechibzuinţă, cea mai pură frivolitate! 
Nu dintr-un motiv personal, credeţi-mă, ci din gravitatea 
situaţiei ar trebui poate să atragem atenţia că nu există nici o 
scuză dacă în acest loc important, în faţa Societăţii teosofice, 
este prezentat frivolul neadevăr despre minciuna iezuită, de 
către preşedinta acestei societăţi. Sigur, e un fapt de mult 
tranşat, însă, pentru a preciza cele spuse, ne putem referi încă 
o dată la el. Ulterior, oamenii au spus: Preşedinta a retractat 
după puţine săptămâni cele afirmate! Cu atât mai rău dacă 
dintr-un loc plin de atâta responsabilitate trâmbiţezi ceva ce 
trebuie să retractezi după puţine săptămâni, deoarece atunci 
începe critica generală, nu a persoanei. 

Şi să mai adăugăm ceva la deosebirea pe care trebuie să o 
facem între karma subiectivă, care se desfăşoară în eul omului, 
şi cea pe care o putem desemna ca ceva obiectiv. Aici nu 
trebuie pierdut nici un cuvânt, fiecare om trebuie să 
compenseze dauna pe care a provocat-o. Nu vom intra în 
amănunte, luăm faptul aşa cum l-a luat Christos în legătură cu 
femeia adulteră. El a scris păcatul în Pământ. Trebuie însă să 
atragem atenţia că egoismul trebuie biruit în cadrul mişcării 
spiritual-ştiinţifice. Trebuie să ne fie clar că nu este necesar 
doar o judecată subiectivă, ci o apreciere obiectivă asupra 
lumii. 


Ceea ce se poate numi conştiinţă christică se va răspândi într- 
un anumit sens în lume când Christos va pătrunde tot mai mult 
în suflete; se va răspândi când sufletele vor căpăta conştienţa 
prezenţei lui Christos, când cuvântul lui Pavel „Nu eu, ci 
Christos în mine“ se va adeveri. În suflete va fi tot mai clară 
conştienţa că nu trebuie să spui doar ceea ce crezi, ci să 
verifici, confruntând cu faptele ceea ce spui. Christos va fi 
pentru suflet un Învățător al adevărului, un Învățător al unei 
înalte responsabilităţi. El va pătrunde astfel sufletele care vor fi 
în stare să presimtă întreaga gravitate a cuvintelor „Nu eu, ci 
Christos în mine“. 

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN 

CONFERINŢA a IV-a 


Norrkoping, 12 iulie 1914 

Omenirea are în mod constant nevoie de adevăruri, care nu pot 
fi înţelese în întregime în toate epocile. A lua în tine un adevăr 
nu înseamnă numai a-ţi lărgi câmpul cunoaşterii; adevărul 
include în el forţe de viaţă. Şi când ne pătrundem cu adevărul, 
sufletul se pătrunde de un element al Cosmosului, aşa cum 
corpul nostru fizic, pentru a continua să trăiască, trebuie să se 
penetreze cu aerul exterior. lată de ce în documentele 
religioase sunt conţinute adevăruri profunde, dar sub o astfel 
de formă încât oamenii nu înţeleg adesea adevăratul lor sens 
decât la mult timp după ce ele au fost dezvăluite. 

De pildă, Noul Testament este un document aflat la dispoziţia 
omenirii. Va fi nevoie însă de întreaga evoluţie viitoare a 
Pământului pentru ca acest document să fie înţeles în 
întregime. Viitorul ne va învăţa multe lucruri despre lumea 
exterioară, ca şi despre lumea spirituală, şi toate acestea ne vor 
ajuta, dacă le privim în adevărata lor lumină, să ajungem la 
înţelegerea Noului Testament. Înțelegerea va veni puţin câte 
puţin, dar Noul Testament este scris într-o formă simplă, aşa 
încât îl poţi asimila şi, mai târziu, va putea fi înţeles. Este 
important să ne pătrundem de adevărul pe care îl conţine, chiar 
dacă nu îi înţelegem încă sensul profund. Mai târziu adevărul 
se va transforma în cunoaştere, dar încă de acum, asimilându-l, 
el este o fortă de viaţă, putem spune, chiar dacă e dat sub o 
formă elementară. În ce priveşte problemele pe care am 
început să le studiem ieri, ele cer, tocmai pentru a fi înţelese 
aşa cum ni le-a transmis Noul Testament, o cunoaştere tot mai 


profundă, posibilitatea de a arunca o privire în lumea spirituală 
şi în tainele ei. 

Dacă vrem să continuăm consideraţiile începute în ultima 
conferinţă, va trebui ca astăzi să pătrundem până la anumite 
adevăruri oculte, fiindcă ele ne pot sluji drept călăuză mai ales 
pentru a înţelege în continuare enigma păcatului şi a vinei, 
pentru a proiecta puţină lumină tocmai asupra raporturilor lui 
Christos cu sufletul uman. 

Ni s-a întâmplat adesea în cursul muncii noastre spiritual- 
ştiinţifice să ne aflăm în faţa unui punct de vedere pe care îl 
putem contura ca o întrebare - întrebare pe care de altminteri 
ne-am pus-o deseori noi înşine: De ce Christos a murit într-un 
corp uman? Această întrebare exprimă, în fond, problema 
Misteriului de pe Golgota: De ce a murit Christos, de ce 
Dumnezeu a murit într-un corp uman? 

Dumnezeu a murit pentru că necesităţile evoluţiei cosmice au 
impus ca El să poată pătrunde în oamenii de pe Pământ, au 
impus ca un Dumnezeu al lumilor superioare să devină 
conducătorul evoluţiei Pământului. Pentru asta, Christos 
trebuia să se unească cu moartea. Spun bine, să se unească cu 
moartea, iubiții mei prieteni! Aş vrea ca acest adevăr să fie 
primit de către sufletele omeneşti în sensul său cel mai adânc. 
În general, omul nu se află faţă în faţă cu moartea decât când 
vede murind un alt om sau când asistă la anumite fenomene 
care se aseamănă morţii sau, iarăşi, când ai certitudinea de a 
trebui să treci tu însuţi prin poarta morţii când încarnarea 
prezentă ajunge la finalul ei. Dar acesta este în fond doar 
aspectul exterior al morţii. Moartea se manifestă şi altfel în 
lumea în care trăim, şi asupra acestor lucruri aş vrea să vă 
atrag atenţia. Să plecăm de la un fenomen de zi cu zi, cu totul 
obişnuit. Noi inspirăm aerul şi apoi îl expirăm; dar aerul suferă 
în noi o transformare. Când este expirat, el este aer mort; aerul 
expirat de plămân nu mai poate fi respirat, el produce moarte. 
Vă indic lucrul acesta în trecere pentru ca să înţelegeţi şi 
maxima ocultă: „Intrând în om, aerul moare“. Într-adevăr, ceea 
ce este viu în aer moare atunci când intră în corpul uman. Cu 
fiecare respiraţie, moartea pune stăpânire pe aer. Acesta este 
însă doar un fenomen. Raza de lumină care pătrunde în ochi 
trebuie şi ea să moară şi n-am primi nimic de la razele de 
lumină dacă ochiul nostru nu s-ar situa fată de raza de lumină 


aşa cum se situează plămânii faţă de aer. Orice lumină care 
pătrunde în ochiul nostru moare acolo, şi tocmai această 
moarte a luminii ne permite să vedem. Principiul viu al luminii 
moare atunci când pătrunde în ochi. În ochi, raza de lumină 
moare. O ucidem ca să putem avea percepţia vizuală. Astfel, 
suntem umpluţi cu ceea ce trebuie să moară în noi pentru ca să 
avem conştienţa pământească: Corpul nostru omoară aerul, 
omoară şi raza de lumină care pătrunde în noi, deci noi 
omorâm în multe feluri. 

Atunci când chemăm în ajutor ştiinţa spiritului, noi deosebim 
materia pământ, materia apă, materia aer, materia căldură. 
După aceea pătrundem în lumea eterului luminii, vorbim 
despre eterul căldurii, despre eterul luminii. Până la eterul 
luminii, omorâm tot ceea ce pătrunde în noi, omorâm continuu, 
pentru ca să avem conştienţa noastră pământească. Dar există 
ceva ce nu putem omori prin existenţa noastră pământească. 
Ştim că dincolo de eterul luminii se află aşa-numitul eter chimic 
şi apoi eterul vieţii. Aceste două eteruri nu le putem omori. Din 
acest motiv însă aceste două eteruri nici nu au o participare 
deosebită în noi. Dacă am omori şi eterul chimic, am distruge în 
corpul nostru fizic undele armoniei sferelor şi am ucide 
continuu aceste unde ale armoniei sferelor cu viaţa noastră 
fizică. Şi dacă am putea să omorâm şi eterul vieţii, am distruge 
continuu în noi viaţa cosmică ce se revarsă pe Pământ. În 
sunetul pământesc ne este dat un surogat, însă el nu se poate 
compara cu ceea ce am auzi dacă, ca om fizic, am putea auzi 
eterul chimic. Căci sunetul fizic este un produs al aerului, nu 
este sunetul spiritual, nu este decât un surogat al lui. 

Când a survenit ispita luciferică, zeii progresişti s-au văzut 
obligaţi să-l mute pe om într-o sferă în care în corpul său fizic 
domneşte moartea pentru tot ce se află sub nivelul eterului 
luminii. Şi aceşti zei au spus atunci - acest cuvânt ne-a fost 
transmis prin Biblie: Omul a învăţat să deosebească între Bine 
şi Rău, dar el nu trebuie să aibă Viaţa. El nu trebuie să 
mănânce din Pomul vieţii. Se poate, în sensul ocultismului, să 
adaugi aici un alt cuvânt; urmarea cuvintelor „Omul nu trebuie 
să mănânce din Pomul vieţii“ ar fi: Şi el nu trebuie să audă din 
spiritul materiei! Acestea sunt regiunile care i-au fost închise 
omului. Sunetele muzicii sferelor şi viaţa cosmică ce pulsează 
prin lume erau deschise iniţiaţilor în Misterii numai printr-o 


anumită procedură, când, anticipat, ei fiind în afara trupului, Îl 
puteau vedea pe Christos. lată de ce filosofii Antichității 
vorbeau de muzica sferelor. 

Atrăgându-vă atenţia asupra acestui aspect, vă indic în acelaşi 
timp din ce sfere a venit Christos la Botezul înfăptuit de Ioan 
Botezătorul în Iordan. Deci de unde venea El? Din acele regiuni 
care i s-au închis omului prin ispita luciferică, din regiunea 
muzicii sferelor, din regiunea vieţii cosmice. De la începutul 
evoluţiei pământeşti, ca urmare a ispitirii luciferice, oamenii au 
fost condamnaţi să uite aceste sfere. Dar când, la Botezul în 
Iordan, Christos s-a încarnat într-un corp omenesc, atunci 
principiul spiritual al muzicii sferelor, principiul spiritual al 
vieţii cosmice au impregnat acest corp omenesc; sunt 
elementele ce aparţineau încă sufletului omenesc în timpul 
primei sale perioade pământeşti, dar din care el a trebuit să fie 
surghiunit prin ispitirea luciferică. Astfel, omul este şi în acest 
sens înrudit cu spiritul. Cu sufletul său, el aparţine în realitate 
regiunii muzicii sferelor şi regiunii Cuvântului, eterului cosmic 
al vieţii. Dar el a fost alungat de aici. Şi trebuia ca acest lucru 
să-i fie redat pentru ca puţin câte puţin el să se poată pătrunde 
din nou de principiul care îi fusese retras. Tocmai din acest 
motiv suntem atât de impresionați, din punctul de vedere al 
ştiinţei spiritului, de cuvintele Evangheliei lui Ioan: La început, 
înainte ca omul să fi căzut în ispită, era Logosul. Omul 
aparţinea Logosului. Logosul era la Dumnezeu şi Omul era cu 
Logosul la Dumnezeu. Şi, prin Botezul în apele Iordanului, de 
către Ioan, Logosul a intrat în evoluţia umană, s-a făcut om. 
Avem aici înlănţuirea, importanta înlănţuire a faptelor. Dar să 
lăsăm deoparte acest adevăr şi să încercăm să abordăm 
problema şi dintr-o altă latură. 

Viaţa în ansamblul ei nu ni se arată decât din latura ei 
exterioară, iubiții mei prieteni. Dacă n-ar fi aşa, omul ar şti 
permanent modul în care, atunci când vede, absoarbe cadavrul 
luminii din ochiul său. 

Ce a trebuit să-şi asume Christos pentru ca să se poată realiza 
cuvântul lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine“? Trebuia ca 
Christos să poată impregna natura umană; dar această natură 
este umplută cu tot ce este omorât în existenţa pământească 
prin natura omenească, începând de la eterul luminii în jos. 
Natura umană este umplută cu moarte, numai cele două eteruri 


superioare i-au fost sustrase pentru a nu se pătrunde şi cu 
moartea lor. Dar pentru ca Christos să poată trăi în noi, El 
trebuia să se unească cu moartea, să se unească cu tot ceea ce 
există în lume, începând de la lumină până în profunzimile 
materiei. Trebuia ca Christos să poată intra în ceea ce purtăm 
în noi drept cadavrul luminii, al căldurii, al aerului ş.a.m.d. 
Numai pentru că s-a unit cu moartea, El s-a putut uni cu omul. 
Şi noi trebuie să simţim în sufletul nostru că Dumnezeu a 
trebuit să moară ca să ne impregneze pe noi, cei supuşi morţii 
prin ispita luciferică, şi să putem spune: „Christos în noi“. 
Multe lucruri ni se ascund în spatele realităţii senzoriale. Omul 
îşi întoarce privirile spre lumea plantelor; el vede că lumina le 
face să apară ca prin vrajă din adâncurile Pământului. Ştiinţa 
ne învaţă că lumina este necesară creşterii plantelor. Dar asta 
nu-i decât o jumătate de adevăr, iubiții mei prieteni. 
Clarvăzătorul care priveşte o plantă vede ieşind din ea 
elemente spirituale vii. Într-adevăr, lumina coboară în plante şi 
urcă în ele sub forma unui element spiritual viu. Ea intră în 
plante pentru ca să se transforme şi să renască în ele ca 
element spiritual viu. În animal coboară eterul chimic, pe care 
omul nu-l poate percepe; dacă l-ar putea percepe, el ar suna 
spiritual. Iar plantele transformă lumina în spirite ale aerului; 
animalele transformă spiritul care acţionează în eterul chimic 
în spirite ale apei. Omul însă transformă ce există în eterul 
cosmic, ce există în eterul vieţii, acel lucru care face ca el să 
poată trăi şi pe care este împiedicat să-l omoare în sine, îl 
transformă în spirite ale Pământului, da, îl transformă în spirite 
ale Pământului. 

Intr-un ciclu de conferinţe ţinut la Carlsruhe [7] am vorbit 
despre fantoma umană. Nu este momentul să stabilim un raport 
între ceea ce v-am spus aici şi ceea ce v-am spus atunci cu 
privire la acest subiect. Dar acest raport există. Îl veţi găsi 
poate dumneavoastră înşivă comparând ceea ce am spus astăzi 
cu ceea ce am spus atunci. Pentru moment vreau să vă expun 
un alt aspect al problemei. 

Ceva spiritual se elaborează fără încetare în fiinţa umană. Ceea 
ce este viaţă în om iese şi se răspândeşte continuu în lume. 
Omul răspândeşte în jurul său o aură radiantă prin care 
îmbogăţeşte întotdeauna elementul pământesc-spiritual al 
Pământului. În acest element pământesc-spiritual sunt 


conţinute toate calităţile umane de natură morală şi de alt fel 
pe care le dobândim în timpul vieţii. Acest lucru este adevărat, 
riguros adevărat: privirii clarvăzătoare i se revelă faptul că 
omul face neîncetat să radieze în lume aura sa morală, 
intelectuală şi estetică şi că această aură continuă să trăiască 
în spiritualitatea Pământului ca spirit al Pământului. Prin 
întreaga noastră viaţă târâm după noi, aşa cum cometa îşi 
târăşte coada prin Univers, ceea ce exală din noi ca o aură 
spirituală, care se uneşte cu noi fantomatic în timpul vieţii, dar 
care face şi să radieze în lume comoara morală şi intelectuală a 
sufletului nostru. 

Viaţa este complicată, şi acesta este un aspect al vieţii. 

Dacă în cursul cercetării oculte urcăm dincolo de Misteriul de 
pe Golgota, remarcăm că oamenii din acea epocă îndepărtată 
proiectau pur şi simplu această fiinţă fantomatică, purtătoarea 
calităţilor lor morale, în lumea exterioară, în aura spirituală 
exterioară a Pământului. Dar omenirea a evoluat în cursul 
existenţei pământeşti şi, la un anumit stadiu al evoluţiei fiinţei 
fantomatice pe care o radiază omul, s-a ajuns la vremea în care 
a avut loc Misteriul de pe Golgota. S-ar putea spune că, înainte, 
această fiinţă fantomatică pe care o radia omul avea ceva mult 
mai fugitiv. Ea s-a condensat, s-a conturat mai mult în epoca în 
care s-a împlinit pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Şi omul a 
amestecat cu aceste fiinţe fantomatice, ca un caracter 
fundamental, tot ce ia în el ca moarte atunci când omoară raza 
de lumină care pătrunde în ochiul său, şi aşa mai departe, cum 
am explicat. Într-un anumit sens, aceste fiinţe pământesc- 
spirituale pe care omul le emană din el sunt un fel de copil 
născut mort, fiindcă omul le transferă astfel moartea lui. 
Reprezentaţi-vă acum că Christos n-ar fi coborât pe Pământ; 
atunci, atât timp cât sufletele omeneşti ar fi sălăşluit în corpul 
lor pământesc, ele ar fi proiectat neîncetat în afară aceste fiinţe 
ce poartă pecetea morţii. Cu această moarte ar fi fost unite 
calităţile morale ale oamenilor, calităţi despre care am vorbit în 
ultima conferinţă: vina obiectivă, păcatul obiectiv, ele s-ar fi 
aflat în ea. Să presupunem că Christos n-ar fi venit. Ce s-ar fi 
întâmplat cu evoluţia Pământului? Pornind din epoca în care, în 
fapt, a avut loc Misteriul de pe Golgota, oamenii ar fi creat, pe 
plan spiritual, forme compacte cărora le-ar fi conferit un 
principiu de moarte. Şi aceste forme compacte ar fi trebuit să 


însoţească Pământul în evoluţia jupiteriană. Un Pămânmt mort 
ar fi născut un Jupiter mort! 

Asta ar fi trebuit să se întâmple dacă Misteriul de pe Golgota n- 
ar fi intervenit, întrucât omului i-ar fi lipsit posibilitatea de a 
impregna ceea ce radiază din el cu muzica sferelor şi cu viaţa 
cosmică. Aceste principii n-ar fi existat, ele nu ar fi impregnat 
ceea ce emana din fiinţa umană. Şi dacă, prin faptul că l-am 
primit pe Christos în noi, se împlineşte cuvântul „Nu eu, ci 
Christos în mine“, dacă dezvoltăm în noi o relaţie cu Christos, 
atunci prinde viaţă ceea ce radiază din noi şi care, altfel, ar 
rămâne mort. Pentru că purtăm moartea în noi, trebuie ca 
Christos viu să ne impregneze, pentru ca El să învie ceea ce 
noi, ca fiinţă spirituală pe Pământ, lăsăm în urmă. În ceea ce se 
desprinde de noi ca păcat obiectiv, ca vină obiectivă, pe care le 
ducem mai departe în karmă, pătrunde Logosul viu - Christos, 
El vivifică toate acestea şi, ca urmare, un Pământ viu se va 
putea transforma într-un Jupiter viu. Aceasta este consecinţa 
Misteriului de pe Golgota. 

Reflectând la aceste lucruri, sufletul nostru îl poate primi pe 
Christos în felul următor. El îşi poate spune: A fost un timp în 
care omul era în sânul Logosului divin. Dar el a trebuit să cadă 
pradă ispitei luciferice. El a primit în sine moartea. Datorită 
acestui fapt a primit în el germenele care ar fi făcut ca un 
Pământ mort să dea naştere unui Jupiter mort. Ceea ce sufletul 
omenesc ar fi trebuit să primească înainte de ispitire pentru 
existenţa pământească a rămas în urmă. Cu Christos este însă 
introdus din nou în existenţa pământească a omului. 

Când omul Îl ia acum în sine pe Christos, încât se impregnează 
de EL, îşi poate spune: Ceea ce zeii mi-au dat înainte de ispita 
luciferică, dar care, datorită acestei ispite, a trebuit să rămână 
în marele Cosmos, se întoarce în sufletul meu cu Christos. 
Sufletul meu nu-şi dobândeşte cu adevărat plenitudinea decât 
primindu-L. pe Christos. Numai acum sunt în întregime suflet, 
de acum sunt ceea ce hotărârea divină voia să fiu de la obârşia 
evoluţiei Pământului. Fără de Christos aş fi eu cu adevărat un 
suflet? Simţi că numai prin Christos devii sufletul care ar fi 
trebuit să fii conform hotărârii zeilor conducători. Acesta este 
sentimentul patriei pe care sufletele îl pot avea împreună cu 
Christos. Căci din patria cosmică în care sufletul îşi are obârşia, 
de acolo a coborât Christos pentru a reda acestui suflet ceea 


ce, pe Pământ, ispita luciferică l-a făcut să piardă. Christos 
readuce sufletul la patria sa originară, care îi fusese 
încredinţată de către zei. 

Acest sentiment de bucurie, de fericire, rezultă dintr-un contact 
autentic dintre Christos şi sufletul uman. Asta este ceea ce, de 
pildă, îi umplea de o bucurie profundă pe anumiţi mistici 
creştini din Evul Mediu. Se poate întâmpla ca ei să fi scris şi 
multe lucruri care, în sine, prin modul lor de reprezentare, să fi 
fost prea legate de senzorial, dar toate acestea aveau totuşi un 
fundament spiritual. Astfel de mistici creştini, care s-au unit, de 
pildă, cu Bernard de Clairvaux şi alţii, concepeau sufletul uman 
ca pe o mireasă care şi-a pierdut mirele la începutul 
Pământului; şi când Christos a intrat în sufletele lor vivifiiându- 
le, însufleţindu-le, spiritualizându-le, ei L-au simţit pe Christos 
ca pe mirele care s-a unit cu sufletul, mirele pe care îl 
pierduseră demult, în patria străbună a sufletului, pe care au 
părăsit-o pentru a lua, prin intermediul lui Lucifer, drumul 
libertăţii, drumul cunoaşterii Binelui şi Răului. j 
Când sufletul se adânceşte cu adevărat în Christos, când Il 
concepe ca pe ființa care a izvorât din moartea pe Golgota 
pentru a trece în atmosfera spirituală a Pământului şi care 
poate pătrunde şi în suflet, atunci el se simte cu adevărat 
vivifiat lăuntric prin acest Christos. El are sentimentul de a 
trece din moarte la viață! 

Nouă, care până la consumarea vieții de pe Pământ trebuie să 
trăim viața pământească în trupuri omenești, nouă ne este 
imposibil să percepem direct muzica sferelor, să vieţuim în noi 
înşine nemijlocit viaţa cosmică, dar putem viețui ceea ce emană 
din Christos şi ne aduce în schimb ceea ce ar fi trebuit să 
primim din muzica sferelor şi din viaţa cosmică. 

Pitagora a vorbit odinioară despre muzica sferelor. Ştiţi de ce, 
iubiții mei prieteni? Pentru că Pitagora era un iniţiat al 
Misteriilor Antichității. El se supusese acelui proces prin care 
sufletul părăsea corpul. Când sufletul era afară din trup, el 
putea fi răpit în lumile spirituale; acolo Îl vedea pe Christos, 
care nu trebuia să vină pe Pământ decât mai târziu. De la 
Misteriul de pe Golgota, omul nu mai poate vorbi de muzica 
sferelor aşa cum a vorbit Pitagora; dar chiar dacă nu poate să 
trăiască cu sufletul său afară din corp, el poate vorbi de această 
armonie în alt mod. Un iniţiat ar putea încă astăzi să vorbească 


precum Pitagora; dar omul obişnuit, legat de corpul său fizic, 
nu poate vorbi despre muzica sferelor şi despre viaţa cosmică 
decât dacă a trăit în sufletul său acest „Nu eu, ci Christos în 
mine“. Căci asta trăia în muzica sferelor, în viaţa cosmică. Insă 
noi trebuie să împlinim într-adevăr în noi şi acest proces, 
trebuie să-L. primim cu adevărat pe Christos în sufletul nostru. 
Să presupunem că omul se împotriveşte să-L. primească pe 
Christos în sufletul său, nu vrea să-L primească. Atunci, la 
sfârşitul Pământului, el va regăsi în ceea ce s-a format din 
spiritele pământeşti născute în cursul evoluţiei omeneşti, în 
acea formaţiune de ceaţă spirituală ce se va fi format din 
Pământ, va regăsi toate acele fiinţe fantomatice ieşite din el în 
încarnările precedente. Toate aceste fiinţe vor fi acolo. Ce ar 
exista atunci acolo ar fi un Pământ mort şi, aşa mort, ar intra în 
faza Jupiter. Un om ar fi putut să-şi împlinească pe deplin 
karma, să o fi şters; adică, în ce-l priveşte, la sfârşitul 
Pământului şi-ar fi compensat toate imperfecţiunile pe care le-a 
avut; ar fi atins perfecțiunea în sufletul său, în egoul său. Dar, 
obiectiv, vina şi păcatul ar exista mereu în ceea ar rămâne. 
Avem aici un adevăr absolut, căci noi nu trăim pentru ca prin 
compensarea karmei să devenim în mod egoist mai perfecţi, noi 
trăim pentru lume şi, la sfârşitul timpurilor, ceea ce va rămâne 
din încarnările noastre pământeşti se va prezenta ca un tablou 
copleşitor dacă nu L-am primit pe Christos cel viu în noi. Căci 
dacă legăm cele pe care le-am spus ieri [8] cu ceea ce s-a spus 
astăzi - în fond, sunt două lucruri identice, văzute din două 
laturi diferite - ne vom da seama cum preia Christos asupra Sa 
greşelile şi păcatele omenirii pământeşti, greşelile şi păcatele 
obiective. Dacă am realizat cu adevărat semnificaţia cuvintelor 
„Nu eu, ci Christos în mine“, atunci Christos preia ceea ce s-a 
desprins din noi, iar resturile noastre stau acolo, vivifiate, 
iluminate de El. Da, încarnările noastre rămân, adică resturile 
menţionate ale acestor încarnări. Şi ce dau toate acestea la un 
loc? 

Prin faptul că Christos, care aparţine întregii omeniri prezente 
şi viitoare, le uneşte pe toate, toate aceste resturi ale fiecărei 
încarnări se amalgamează. Fiecare suflet trăieşte în încarnări 
succesive. Să luăm o încarnare: acolo rămân anumite resturi, 
aşa cum am descris. Să luăm următoarea încarnare: şi acolo 
rămân anumite resturi; alte încarnări: rămân alte resturi, şi aşa 


mai departe până la sfârşitul epocilor pământeşti. Încarnările 
individuale lasă în urma lor resturile lor, până la sfârşitul 
epocilor pământeşti. Dacă aceste resturi sunt christificate, ele 
se aglomerează şi se amalgamează. Deoarece ceea ce este 
diluat se comprimă, se densifică - şi spiritualul se densifică - şi 
ansamblul încarnărilor noastre pământeşti formează atunci 
împreună un corp spiritual; acest corp spiritual ne va aparţine, 
vom avea nevoie de el când ne vom continua evoluţia pe 
Jupiter. Căci el este punctul de plecare al încarnărilor noastre 
pe Jupiter. La sfârşitul Pământului vom fi acolo cu sufletele 
noastre - oricare ar fi starea karmei lor - în faţa resturilor 
noastre din existenţele pământeşti adunate de Christos şi ne 
vom uni cu ele pentru ca împreună să intrăm în evoluţia 
jupiteriană. 

Vom învia în trup, în trupul pământesc condensat din toate 
încarnările noastre. Cu o profundă emoție vă declar: Vom învia 
în trup! Tinerii de astăzi, de la vârsta de şaisprezece ani sau 
mai devreme, încep să-şi găsească o profesiune de credinţă 
personală şi se declară „fericiţi că s-au debarasat de prostii 
precum învierea trupului“. Dar cei care se străduie să scruteze 
din punct de vedere ocult tainele Universului se ridică treptat 
la înţelegerea a ceea ce le-a fost spus oamenilor, fiindcă - aşa 
cum v-am spus la începutul conferinţei - mai întâi a trebuit să 
fie spus oamenilor, pentru ca ei să-l poată lua ca adevăr de 
viaţă, şi apoi să fie înţeles. Învierea trupurilor este o realitate, 
însă sufletul nostru trebuie să presimtă faptul că el vrea să 
învie faţă de resturile de pe Pământ adunate de Christos, faţă 
de trupul-spirit care este christificat. lată ce trebuie să înveţe 
să înţeleagă sufletul nostru. Să presupunem că deoarece nu L- 
am primit pe Christos cel viu în noi nu ne-am putea apropia de 
acest trup pământesc plin cu vinile şi păcatele sale şi să ne 
unim cu el. Dacă îl respingem pe Christos, resturile fiecărei 
încarnări ar rămâne risipite la sfârşitul evoluţiei Pământului; 
ele ar rămâne părăsite, n-ar fi adunate de Christos care 
impregnează întreaga omenire cu spiritul Său. Atunci, la 
sfârşitul erei pământeşti, sufletul nostru nu s-ar mai putea 
desprinde de Pământ, am fi legaţi de Pământ, de tot ce rămâne 
mort din resturile noastre. Sufletul nostru ar fi de fapt eliberat 
în spirit, dar egoist, pentru sine, şi nu ne-am putea apropia de 
resturile noastre trupeşti. 


Astfel de suflete, iubiții mei prieteni, sunt prada lui Lucifer, al 
cărui întreg efort tinde să împiedice adevăratul ţel al 
Pământului, să împiedice sufletele să atingă telul existenţei lor 
pământeşti, să le reţină în lumea spiritului. Şi, în era 
jupiteriană, Lucifer îi va arunca lui Jupiter resturile risipite ale 
existenţelor pământeşti, ca pe o incluziune moartă care apoi va 
subzista pe Jupiter, va rămâne inclusă în el şi va respinge 
mereu aceste resturi ale existenţelor de pe Pământ. Iar acolo, 
sus, pe Jupiter, aceste resturi de pe Pământ vor trebui să fie 
vivifiate de suflete de sus ca suflete-grup. 

Aduceţi-vă aminte ce v-am spus acum mulţi ani: pe Jupiter, 
speța umană se va împărţi. Vor exista, pe de o parte, suflete 
care şi-au atins țelul lor pământesc, care îşi vor atinge telul lor 
jupiterian şi, pe de altă parte, suflete care vor forma un regn 
intermediar între regnul omenesc de pe Jupiter şi regnul animal 
de pe Jupiter. Acestea vor fi suflete luciferice, adică pur 
spirituale; vor avea trupul jos, acest trup va fi o expresie clară a 
întregului lor interior sufletesc, însă îl vor putea dirija doar din 
afară. Pe Jupiter se vor distinge deci două categorii, cei buni şi 
cei răi. Am spus asta cu mulţi ani în urmă; astăzi vom privi 
aceste lucruri mai în profunzime. 

Existenţei jupiteriene îi va urma cea a lui Venus şi va trebui să 
aibă loc o nouă acţiune răscumpărătoare cu ajutorul evoluţiei 
ulterioare a lui Christos. Tocmai pe Jupiter omul trebuie să 
observe ce înseamnă să te desăvârşeşti doar în egoul tău şi să 
nu faci din tot Pământul propria ta problemă! Este experienţa 
pe care va trebui să o facă în timpul întregului ciclu jupiterian, 
prin faptul că în faţa ochiului său spiritual poate să îi apară tot 
ceea ce el nu a christificat în timpul fazei pământeşti. 

Să rezumăm acum, iubiții mei prieteni, tot ce am spus şi, sub 
acest aspect, să ne gândim la cuvintele rostite de Christos 
atunci când şi-a trimis discipolii în lume pentru a vesti acolo 
numele Lui şi, în numele Lui, să ierte păcatele. De ce să ierte 
păcatele în numele Lui? Pentru că această iertare a păcatelor 
este legată de numele Său; pentru că păcatele pot fi şterse şi 
transformate în viaţă activă numai când Christos se poate uni 
cu resturile existenţelor noastre din vieţile pământeşti, când 
mai întâi, în timpul existenţei noastre pământeşti, L-am purtat 
în noi, în sensul cuvântului lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în 
mine“. 


Şi când o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, citează aceste 
cuvinte ale lui Christos către discipolii săi pentru a le reaminti 
mereu şi mereu sufletelor ce înseamnă Christos, trebuie să 
vedem aici şi acest sens mai adânc. Când în sânul unei 
confesiuni religioase, oricare ar fi ea, unul din slujitori vorbeşte 
în numele lui Christos de iertarea păcatelor, asta nu înseamnă 
altceva decât că cel care prin cuvintele sale de iertare a 
păcatelor se referă la iertarea păcatelor cu ajutorul lui Christos 
acela şi indică sufletului care vrea să fie consolat: Da, am văzut, 
tu ai dezvoltat un raport viu cu Christos; cu ceea ce este păcat 
şi vină obiectivă, care urmează să intre ca păcat şi vină 
obiectivă în resturile existenţelor tale de pe Pământ, tu uneşti 
ceea ce este Christos pentru tine. Pentru că mi-am dat seama 
că tu te-ai impregnat cu Christos, pot să îţi spun „iertate îţi 
sunt păcatele“. 

Atunci când într-o confesiune religioasă cineva vorbeşte despre 
iertarea păcatelor, prin aceasta se înţelege totdeauna tacit 
faptul că păcătosul este de partea lui Christos, că vrea să îl 
poarte în inima şi în sufletul său. De aceea îl poate bucura, 
atunci când acesta vine către el conştient de vina sa: Christos 
te va ierta, şi îmi este îngăduit să îţi spun că păcatele îţi sunt 
iertate în numele Său. 

O legătură frumoasă ia astfel naştere cu cel care poate ierta 
păcatele - pentru că este singurul în stare să le poarte, pentru 
că este singurul care poate să redea viaţă resturilor din 
existentele pământeşti umane - atunci când cei ce vor să li 
slujească lui Christos pot consola acele suflete despre care se 
conving că înlăuntrul lor se simt unite cu Christos, le pot 
consola prin cuvintele: Păcatele tale îţi sunt iertate! Căci este o 
nouă întărire a raportului sufletului cu Christos atunci când 
acest suflet poate afirma: Vinile, păcatele mele le-am înţeles în 
aşa fel încât mi se poate spune că Christos le-ar lua asupra Sa, 
le-ar întreţese cu fiinţa Sa. Pentru ca acest cuvânt de iertare a 
păcatelor să fie adevărat, trebuie să fie subinţeles că şi dacă 
păcătosul, vinovatul, nu reînnoieşte unirea lui cu Christos, cel 
puţin i se aminteşte legătura sa. Căci legătura ţesută între 
suflet şi Christos trebuie să fie atât de puternică încât sufletul 
nu poate înnoi destul de des conştienţa acestei legături. Şi prin 
faptul că Christos este legat cu vina obiectivă, cu păcatul 
obiectiv al sufletului omenesc în modul în care am arătat, acest 


suflet poate deveni cel mai bine conştient de raportul său cu 
Christos în viaţa de zi cu zi prin aceea că şi în momentul iertării 
păcatelor îşi evocă iar şi iar existenţa Christosului cosmic în 
viaţa pământească. 

Cei care îşi însuşesc cu adevărat ştiinţa spiritului christificată - 
nu într-un sens exterior, ci în spiritul adevărat - pot, evident, să 
devină şi proprii lor confesori. Datorită ştiinţei spiritului, ei vor 
dobândi o cunoaştere atât de profundă a lui Christos, se vor 
simţi atât de intim legaţi de El, încât vor avea imediat percepţia 
prezenţei sale spirituale. Şi când vor reînnoi faţă de El, 
considerat principiul însuşi al Cosmosului, făgăduinţa lor de 
fidelitate, ei i se vor confesa în spirit şi vor putea să obţină de 
la El, în cursul meditaţiei lor tăcute, iertarea păcatelor. Dar 
atât timp cât oamenii nu sunt impregnaţi până la acest nivel cu 
ştiinţa spiritului, trebuie să le indici cu înţelegere ceea ce 
domneşte oarecum într-un semn exterior în diversele religii ale 
lumii drept iertarea păcatelor. Oamenii vor deveni tot mai liberi 
în spirit şi, în măsura în care vor fi astfel, raportul lor cu 
Christos va fi tot mai personal şi mai direct. 

Şi, mai ales, să exersăm toleranța! 

Cel care crede că are despre Misteriul de pe Golgota, despre 
Christos, o experienţă atât de intimă şi atât de profundă încât 
poate, să spunem aşa, să vorbească cu Christos, trebuie să aibă 
înţelegere faţă de cei care au nevoie de fiecare dată ca un 
slujitor al lui Christos să le dea consolările necesare, rostind 
cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate“; şi, la rândul lor, aceştia ar 
trebui să se arate toleranţi faţă de sufletele care îşi pot fi 
suficiente lor însele. Poate că toate acestea sunt un ideal 
pentru existenţa pământească, dar un ideal către care orice 
antroposof trebuie cel puţin să-şi aţintească privirea. 

Iubiţii mei, v-am vorbit despre taine spirituale care i se 
dezvăluie omului şi care îi permit, chiar când cunoaşte deja 
multe din antroposofie, să privească mai adânc în întreaga 
fiinţă a existenţei noastre. V-am vorbit despre victoria asupra 
egoismului uman, despre anumite lucruri pe care nu le poţi 
înţelege decât cunoscând legile karmei. V-am spus că omul nu 
este numai un individ, ci că el face parte din întreaga existenţă 
pământească şi că este chemat să lucreze la promovarea 
planului divin pe Pământ. Christos n-a venit aici, jos, n-a trecut 
prin Misteriul de pe Golgota numai ca să fie pentru fiecare din 


noi ceva care să ne întărească în egoismul nostru. Ar fi 
înspăimântător să gândeşti că trebuie să concepi misiunea lui 
Christos în aşa fel încât cuvintele lui Pavel „Nu eu, ci Christos 
în mine“ să nu facă altceva decât să pretindă un egoism şi mai 
mare. Christos este Spiritul central al Pământului, care trebuie 
să salveze pentru Pământ tot spiritualul pământesc ce se înalţă 
de la oameni. 

În zilele noastre se pot vedea opere ale unor teologi - şi cei 
care au citit aceste opere vor putea confirma ce afirm eu acum 
- care spun cam aşa: Da, anumiţi teologi din secolele XIX şi XX 
au stârpit în sfârşit credinţa populară din Evul Mediu conform 
căreia Christos ar fi venit aici, jos, pentru a-i smulge diavolului 
Pământul, pentru a-i smulge Pământul lui Lucifer. - Asta pentru 
că azi domneşte la unii teologi un materialism „luminat“, care 
se vrea a fi deosebit de luminat. Da, aşa spun ei, în întunecatul 
Ev Mediu, oamenii vorbeau de faptul că Christos a apărut în 
lume ca să îi smulgă diavolului Pământul. - Adevărata 
iluminare ne conduce înapoi la acea credinţă populară simplă şi 
modestă. Căci lui Lucifer îi aparţine tot ceea ce pe Pământ nu 
este liberat prin Christos. Iar tot omenescul din noi, închis în 
eul nostru, este înnobilat, devine fecund pentru întreaga 
omenire când este christificat. Şi, ajungând la capătul acestor 
consideraţii, iubiții mei prieteni, n-aş vrea să omit a spune 
sufletelor celor care au fost reuniți aici în timpul acestor câteva 
zile şi următoarele cuvinte: 

Speranţa, încrederea în viitorul cauzei noastre ne pot umple 
inimile, fiindcă ne-am străduit, încă de la începutul muncii 
noastre, să impregnăm cu voinţa lui Christos ceea ce am avut 
de spus. Şi speranţă şi încredere ne dă faptul că putem spune: 
De fapt, învăţătura noastră este chiar ceea ce a vrut să spună 
Christos împlinindu-şi Cuvântul: „Eu sunt cu voi în toate zilele 
până la sfârşitul lumii“. N-am avut decât un singur gând: să 
ascultăm ceea ce El avea să ne spună. Şi ceea ce, după 
promisiunea Sa, El ne-a inspirat vom primi în sufletul nostru 
sub forma ştiinţei noastre a spiritului. Considerăm această 
ştiinţă a spiritului ca fiind creştină nu pentru că se bazează pe 
nu ştiu ce creştinism dogmatic, ci pentru că, christificată în noi, 
o privim ca pe o revelaţie a lui Christos în noi înşine. De aceea 
şi sunt convins că ceea ce germinează ca veritabilă, adevărată 
ştiinţă a spiritului în sufletele celor care, împreună cu noi, vor 


să primească această ştiinţă a spiritului christificată, devine 
fecund pentru întreaga omenire şi îndeosebi: pentru cei care 
sunt gata să primească aceste roade. 

Foarte multe lucruri bune, bune spiritual, în mişcarea noastră 
spiritual-ştiinţifică se prezintă -- dacă privim clarvăzător - ca 
provenind de la cei care au primit odată cu noi ştiinţa spiritului 
christificată şi care, după ce au trecut prin poarta morţii, au 
trimis apoi spre noi roade ale acestei ştiinţe. În noi trăiesc deja 
cele trimise jos din lumile spirituale de cei ce au primit ştiinţa 
spiritului christificată. Căci ei nu le păstrează pentru propria 
lor desăvârşire, în propriul lor curent karmic, ci le pot revărsa 
în sufletele celor ce vor să le primească. Consolare şi speranţă 
ia naştere pentru ştiinţa noastră a spiritului din faptul că ştim 
că şi aşa-zişii noştri morţi lucrează împreună cu noi. 

Alaltăieri s-a mai vorbit aici într-un anumit context despre 
aceste lucruri. Astăzi însă, fiindcă mă aflu la sfârşitul acestor 
consideraţii, aş dori să spun personal, iubiții mei prieteni, încă 
un cuvânt: 

Când vorbeam în această ramură a Societăţii noastre din 
Norrkoping, nu puteam să nu simt mereu spiritul bun al celei 
ce a fost atât de strâns unită cu ceea ce noi numim aici ramura 
noastră din Norrkoping. Spiritul doamnei Danielson priveşte ca 
un înger bun spre tot ce vrea să întreprindă această ramură. Şi 
el era tot un spirit creştin, în sensul pe care l-am descris. 
Sufletele care îl cunosc nu se vor simţi niciodată despărțite de 
el. Fie ca el să domnească mai departe asupra acestei ramuri 
ca spirit ocrotitor. O va face cu bucurie, o va face sigur cu 
plăcere dacă sufletele ce lucrează aici îl primesc. 

Cu aceste cuvinte spuse din inimă închei aceste conferinţe, 
iubiții mei prieteni, şi sper că vom lucră în continuare împreună 
pe calea pe care am pornit. 


DESPRE SENSUL VIEŢII 
CONFERINŢA | 
Copenhaga, 23 mai 1912 


În aceste două conferinţe de seară aş vrea să vă vorbesc, din 
punctul de vedere al cercetării oculte, despre o problemă pusă 
adesea şi în mod insistent de către oameni privitor la sensul 
vieţii. Dacă vrem să ne apropiem de cele ce pot fi spuse în 
aceste două seri în conferințele noastre referitor la sensul 
vieţii, va trebui mai întâi să punem o bază pe care să înălţăm 
apoi un edificiu din cunoştinţe care, chiar prezentate sumar, ne 
pot da un răspuns la întrebarea pusă. 

Dacă omul lasă să treacă pe lângă el, mai întâi pentru 
cunoaşterea sa senzorială şi pentru viaţa sa obişnuită, ceea ce 
îl înconjoară, ceea ce poate observa, şi dacă apoi aruncă o 
privire asupra propriei sale vieţi, el nu reuşeşte decât, cel mult, 
să-şi pună o întrebare, să formuleze o enigmă grea, 
neliniştitoare. Omul vede apoi născându-se şi pierind fiinţe din 
natura exterioară. În fiecare an vede cum, primăvara, 
pământul, fecundat de forţele Soarelui şi Cosmosului, face să 
apară lumea vegetală, care înverzeşte şi înmugureşte şi care, în 
timpul verii, îşi poartă fructele. Când vine toamna, omul vede 
apoi cum aceste fiinţialităţi pier din nou. Unele supraviețuiesc 
de-a lungul anilor, uneori chiar mulţi, mulţi ani, ca de pildă 
arborii noştri cu viaţă lungă. Dar şi despre ei omul ştie că 
uneori ne supraviețuiesc, apoi pier şi ei, dispar, se cufundă în 
ceea ce constituie, în natura vastă, domeniul neînsufleţit. El 
ştie mai ales că naşterea şi moartea domnesc până în cele mai 
mari fenomene ale creaţiei naturii; chiar şi continentele care 
formeză astăzi uscatul pe care se dezvoltă culturile agricole nu 
au fost aici, ştim asta, într-un anumit moment. Ele s-au ridicat 
abia în decursul timpului şi ştim precis că se vor prăbuşi din 
nou. 

Vedem astfel în jurul nostru naşterea şi moartea. Puteţi urmări 
această naştere şi această moarte atât pentru regnul vegetal şi 
mineral cât şi pentru cel animal. Care este sensul întregului? 
Intotdeauna ceva se naşte, întotdeauna ceva piere în jurul 
nostru. Care este sensul acestei naşteri şi al acestei pieiri? 
Dacă ne aplecăm asupra propriei noastre vieţi şi vedem cum 
am trăit ani şi decenii, vedem şi aici naşterea şi moartea. Ne 
gândim la tinereţea noastră; a dispărut, în noi a rămas doar 


amintirea ei. Ceea ce a rămas este, în fond, doar un imbold 
spre o întrebare tulburătoare de viaţă. Ne întrebăm, privitor la 
un lucru sau altul pe care l-am făcut, ce a devenit el, ce a luat 
naştere prin faptul că am realizat un lucru sau altul. Cel mai 
important aici este că noi înşine am avansat un pic, că am 
devenit mai deştepţi. În general, abia după ce lucrurile au fost 
săvârşite ştim cum ar fi trebuit să fie făcute. Când nu mai 
suntem în acea situaţie ştim că am fi putut acţiona mult mai 
bine, astfel încât inserăm în viaţa noastră toate greşelile pe 
care le facem. Prin greşelile noastre, prin erorile noastre 
adunăm însă chiar experienţele noastre cele mai vaste. 

Se ridică o întrebare şi se pare că tot ce putem cuprinde cu 
simţurile şi înţelege cu raţiunea nu ne poate da un răspuns. În 
momentul de faţă ceea ce există în jurul nostru ridică în noi 
întrebarea chinuitoare, întrebarea vitală: Care este sensul 
întregii existenţe? Adică: De ce am fost noi, oamenii, situaţi 
astfel în această existenţă? Deci pentru noi se ridică în primul 
rând această întrebare. 

Există o legendă extraordinar de interesantă din Antichitatea 
ebraică, care ne spune că în acele vremuri îndepărtate exista o 
conştienţă a faptului că această întrebare chinuitoare privitoare 
la sensul vieţii şi, mai precis, la sensul omului, această 
întrebare nu se pune de fapt doar pentru om ci şi pentru alte 
fiinţe. Această legendă este foarte instructivă şi se tălmăceşte 
astfel: Când Elohimii s-au pus pe treabă ca să îl creeze pe om 
după chipul şi asemănarea lor, aşa-numiţii Îngeri slujitori ai 
Elohimilor, adică anumite spirite dintr-un ordin inferior 
Elohimilor, au pus lui Iahve sau Iehova întrebarea: De ce este 
nevoie ca omul să fie creat după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu? Atunci, aşa cum ne spune legenda, Iehova a adunat 
atât animalele cât şi plantele răsărite înainte ca omul să fi 
apărut sub forma sa pământească, i-a adunat şi pe îngeri, aşa- 
numiții îngeri-slujitori, adică pe cei ce Îl slujeau în mod direct. 
Le-a arătat acestora animalele şi plantele şi i-a întrebat ce 
nume au aceste plante şi animale. Dar îngerii nu cunoşteau 
numele lor. Atunci a fost creat omul, aşa cum era el înainte de 
căderea în păcat. Şi din nou i-a adunat lehova pe îngeri, 
animalele şi plantele şi, în prezenia îngerilor, l-a întrebat pe om 
cum se numeau animalele care treceau prin faţa lui; şi iată, 
omul a putut spune numele fiecăruia: acest animal are acest 


nume, celălalt acest nume, această plantă are acest nume, 
cealaltă acest nume. În cele din urmă; Iehova l-a întrebat pe 
om: Care este numele tău? Omul a răspuns: Pe mine trebuie să 
mă cheme de fapt Adam. - Cuvântul Adam se trage din 
„Adama“ şi înseamnă: din tină pământească, fiinţă 
pământească; aşa se traduce Adam. - Şi cum trebuie să mă 
numesc eu însumi? a întrebat Iehova pe om? Tu trebuie să te 
numeşti Adonai, deoarece tu eşti stăpânul tuturor fiinţelor 
create pe Pământ, a răspuns omul; şi atunci îngerii au presimţit 
ce sens se leagă de existenţa omului pe Pământ. 

Adesea, tradiţiile religioase şi expresiile religioase prezintă 
enigmele cele mai importante ale vieţii în forme foarte simple, 
însă problema rămâne dificilă fiindcă trebuie să ajungem în 
adâncul acestor simplităţi, să pătrundem în sensul ascuns al 
acestora. Dacă ne reuşeşte acest lucru, ni se dezvăluie mari 
înţelepciuni, o ştiinţă profundă. Aşa stau lucrurile şi cu o 
legendă pe care mai întâi o vom prezenta pe scurt, căci cele 
două conferinţe vor răspunde la problemele pe care ea le 
ridică. 

Ştiţi că există un anumit curent religios într-o formă cu totul 
grandioasă care a pus problema valorii şi a sensului existenţei, 
a pus-o într-o formă covârşitor de impresionantă în gura 
întemeietorului acestei religii. Cunoaşteţi cu toţii întreaga 
istorie a lui Buddha, care spune că atunci când el a ieşit din 
palatul în care s-a născut şi i s-au arătat realităţile vieţii, despre 
care nu ştia nimic cât a stat în palat în încarnarea despre care 
vorbim, a fost profund tulburat şi a spus: „Viaţa este suferinţă“ 
- rostire care, după cum ştim, îmbracă patru aspecte: Naşterea 
este suferinţă; boala este suferinţă; bătrâneţea este suferinţă; 
moartea este suferinţă, la care se mai adaugă: a fi împreună cu 
cei pe care nu-i iubeşti este suferinţă, să fii despărţit de cei pe 
care îi iubeşti este suferinţă, să nu poţi atinge ce doreşti este 
suferinţă. 

Ştim atunci că sensul vieţii în cadrul acestei comunităţi 
religioase rezultă din faptul că spune: Viaţa, suferinţa capătă 
un sens doar când te învingi pe tine, când te ridici deasupra ta. 
În general, toate confesiunile religioase, chiar şi toate filosofiile 
şi concepţiile despre lume reprezintă o încercare de a răspunde 
la întrebarea privind sensul vieţii. Nu vom aborda acum această 
întrebare într-un sens filosofic-abstract; deocamdată, sub o 


formă ocultă, avem în vedere manifestările vieţii, realităţile 
vieţii. Vom încerca să pătrundem mai adânc în aceste realităţi 
pentru a vedea dacă o analiză ocultă mai profundă a vieţii nu 
ne poate furniza ceva în legătură cu această întrebare despre 
sensul vieţii. 

Vom aborda iar problema din acea direcţie la care ne-am mai 
referit, şi anume ne vom raporta la naşterea şi moartea din 
sânul naturii în cursul unui an, la naşterea şi moartea în sânul 
regnului vegetal. Primăvara omul vede plantele încolţind din 
pământ. Ceea ce răsare şi încolţeşte trezeşte în noi bucurie şi 
plăcere. Omul îşi dă seama că întreaga sa existenţă este legată 
de regnul vegetal, căci fără el n-ar putea fi aici. El simte astfel 
cum tot ce s-a dezvoltat din pământ în timpul verii este legat de 
propria sa viaţă. Şi apoi simte cum ceea ce într-un anume fel îi 
aparţine lui piere din nou toamna. 

Este clar că omul compară cu propria sa viaţă ceea ce se naşte 
şi piere. Pentru o observaţie exterioară, pur senzorială şi 
intelectuală, este la fel de normal să compari ieşirea din 
pământ a plantelor primăvara cu trezirea noastră de dimineaţă, 
iar ofilirea de toamnă cu momentul adormirii, seara. Dar o 
asemenea comparaţie ar fi pur exterioară. Ea n-ar ţine seama 
de evenimentele propriu-zise în care putem pătrunde chiar cu 
ajutorul unor adevăruri elementare ale ocultismului. Ce se 
întâmplă când adormim seara? Ştim că atunci ne lăsăm în pat 
corpul fizic şi corpul eteric. In acest timp noi, cu corpul astral şi 
eul, ne aflăm, tot timpul nopţii, de la adormire până la trezire, 
într-o lume spirituală. Din această lume spirituală ne luăm 
forţele de care avem nevoie. Dar nu numai corpul astral şi eul 
nostru cunosc un fel de regenerare în timpul somnului de 
noapte, ci şi corpul nostru fizic şi cel eteric, care, în mod 
obişnuit, separate de corpul astral şi de eu, sunt întinse în pat. 
Dacă privim clarvăzător dinspre eu şi corpul astral asupra 
corpului eteric şi a celui fizic, observăm ce s-a degradat prin 
viaţa noastră diurnă, vedem cum ceea ce aici se exprimă prin 
oboseală este de fapt o deteriorare, iar în timpul nopţii are loc 
o regenerare. În realitate întreaga viată conştientă din timpul 
zilei, dacă o privim în legătură cu conştienţa omenească şi în 
legătură cu corpul fizic şi cu cel eteric, este pentru corpul fizic 
şi cel eteric un fel de proces distructiv. Prin aceasta noi 


distrugem totdeauna ceva, fapt ce se exprimă în oboseală. Ceea 
ce a fost distrus este apoi, în timpul nopţii, regenerat. 

Dacă observăm ce se întâmplă atunci când ieşim cu corpul 
astral şi cu eul din corpul eteric şi cel fizic, vedem că este ca şi 
cum am fi părăsit un câmp pustiit. În clipa în care am ieşit din 
corpul fizic şi eteric începe refacerea. Este ca şi cum forţele 
corpului fizic şi ale corpului eteric ar fi început să încolţească şi 
să înflorească, ca şi cum o întreagă vegetaţie s-ar fi ridicat pe 
solul distrugerii. Cu cât intrăm mai mult în noapte, cu cât 
somnul durează mai mult, cu atât fenomenul răsăririi şi 
încolţirii din corpul eteric este mai puternic. Cu cât ne 
apropiem de dimineaţă, cu cât pătrundem mai mult, din nou, cu 
corpul nostru astral în corpul fizic şi eteric, cu atât mai repede 
începe o nouă ofilire, uscare, a corpului fizic şi eteric. 

Pe scurt, când eul şi corpul astral, seara, la adormirea omului, 
privesc din lumea spirituală în jos, la corpul fizic şi eteric, ele 
percep acelaşi fenomen pe care îl observăm afară în lume când 
încolţesc şi răsar plantele primăvara. De aceea, momentul 
adormirii în timpul nopţii trebuie să îl comparăm de fapt, 
lăuntric, cu ce se întâmplă primăvara în natură, iar momentul 
trezirii, al reintegrării eului şi corpului astral alături de corpul 
fizic şi eteric îl comparăm cu ce se întâmplă toamna în natură. 
Este corect dacă facem o astfel de comparaţie. N-ar fi corect 
dacă am compara sub aspect exterior. În noi, primăvara 
corespunde momentului adormirii iar toamna momentului 
trezirii. 

Cum apare problema dacă observatorul ocult, cel care poate 
într-adevăr să vadă în lumea spirituală, îşi îndreaptă privirea 
spre natura exterioară, spre modul cum se schimbă ea în timpul 
anului? Rezultatele unei astfel de observări oculte ne arată că 
nu trebuie să comparăm sub aspectul exterior, ci interior. Ceea 
ce ne arată privirea ocultă este faptul că aşa cum corpul astral 
şi eul sunt legate de corpul fizic şi de cel eteric al omului, tot 
aşa ceea ce numim spiritualul Pământului este unit cu 
Pământul. Pământul este şi el un corp, un trup foarte extins. 
Dacă îl privim sub raport fizic, este ca şi când am percepe omul 
doar sub aspectul său fizic. Percepem Pământul în mod integral 
dacă îl privim drept trupul unor entităţi spirituale, aşa cum în 
cazul omului am vedea spiritul ca apaţinând trupului său. 
Există totuşi o diferenţă. Omul are o fiinţă unitară, care 


stăpâneşte trupurile sale fizic şi eteric. Trupurilor fizic şi eteric 
omeneşti le corespunde un sufletesc-spiritual unitar. Trupului 
Pământului însă îi corespund la început multe spirite. Ceea ce 
in cazul omului reprezintă o unitate sub raport spiritual- 
sufletesc, în cazul Pământului este o multitudine. Asta este o 
altă deosebire. 

Dacă facem abstracţie de această deosebire, restul este, sub un 
anumit raport, asemănător. Privirea ocultă observă primăvara 
că în aceeaşi măsură în care plantele răsar din pământ, în care 
verdele iese la lumină, acele spirite pe care le desemnăm drept 
spirite ale Pământului părăsesc Pământul. Dar trebuie spus că 
nu îl părăsesc complet, ca în cazul omului, ci îşi schimbă întru- 
un fel locul; ele trec pe cealaltă parte a Pământului. Când într-o 
emisferă a Pământului este vară pe cealaltă este iarnă. În cazul 
Pământului, spiritual-sufletescul lui se deplasează din emisfera 
nordică în cea sudică atunci când în emisfera nordică vine vara. 
Asta nu schimbă cu nimic faptul că ocultistul care vieţuieşte 
primăvara într-o parte a Pământului vede că spiritele 
Pământului pleacă. El le observă cum se ridică şi ies în spaţiul 
cosmic. Aşa cum vede plecând eul şi corpul astral când omul 
adoarme, tot aşa clarvăzătorul vede spiritele Pământului 
părăsind ceea ce fusese unit cu ele până atunci. În timpul 
iernii, când Pământul este acoperit cu gheaţă şi zăpadă, forţele 
erau unite cu el. Toamna se întâmplă invers. Ocultistul vede 
apropiindu-se spiritele Pământului, vede cum ele se unesc din 
nou cu Pământul. Pentru Pământ intervine atunci ceva 
asemănător cu ce se întâmplă în corpul omului: un fel de 
conştienţă de sine. În timpul verii, partea spirituală a 
Pământului nu ştie nimic din ce se petrece în jurul ei în 
Cosmos. Însă iarna spiritul Pământului ştie ce se petrece în 
Cosmos, aşa cum omul care s-a trezit ştie şi vede ce se 
întâmplă în jurul lui. Astfel analogia este perfectă, numai că 
realizată invers faţă de cum este făcută această analogie de 
către conştienţa exterioară. 

Dacă vrem să privim problema în întregul ei nu trebuie să 
spunem doar: Primăvara, când plantele răsar şi încolţesc din 
pământ, spiritele Pământului pleacă, fiindcă de fapt o dată cu 
plantele care încolţesc şi răsar ies parcă din străfundurile 
Pământului, din adâncimile lui, din interiorul lui alte spirite 
puternice. De aceea mitologiile vechi aveau dreptate când 


distingeau între zeii de sus şi zeii de jos. Omul vorbea de acei 
zei care pleacă primăvara şi revin toamna. Existau zei mai 
puternici, zei mai bătrâni. Pe aceştia grecii îi considerau zei 
chtonici. Ei se ridică primăvara, când totul răsare şi încolţeşte, 
şi coboară iar iarna, când spiritele propriu-zise ale Pământului 
se unesc cu trupul Pământului. 

Acestea sunt faptele. Aş vrea să remarc aici un gând de o 
importantă enormă pentru viaţa omenească, un gând care este 
luat din cercetarea ocultă şi din cea a naturii. Această 
cercetare ne arată că, de fapt, când privim omul individual, 
avem în faţa noastră ceva ca o imagine a marii fiinţe a 
Pământului însuşi. Dar ce vedem când ne îndreptăm atenţia 
asupra plantelor care încep să răsară, să încolţească? Vedem 
exact acelaşi lucru pe care îl face omul când este în somn. Am 
arătat cum acest lucru corespunde unui proces exact opus. 
Felul cum se situează diferitele plante faţă de trupul omenesc, 
ce înseamnă ele pentru viaţa omenească poate fi recunoscut 
doar dacă înţelegem o astfel de legătură. Căci dacă privim cu 
atenţie vedem în adevăr cum, la adormire, în trupul fizic şi 
eteric al omului totul răsare şi încolţeşte, cum începe să 
crească o întreagă vegetaţie, cum omul este, de fapt, un copac 
sau o grădină în care cresc plante. 

Cine urmăreşte acest lucru cu privirea ocultă vede înlăuntrul 
omului cum încolţirea şi răsărirea corespund proceselor 
asemănătoare care au loc în natură. Vă puteţi face astfel o idee 
despre ce se poate petrece atunci când odată, în viitor, ştiinţa 
spiritului - care astăzi este privită în mare parte ca o sminteală 
- va fi aplicată în viaţă, când va deveni rodnică, fecundă. Avem, 
de pildă, un om căruia, în faptele sale exterioare, îi lipseşte 
cutare sau cutare lucru. Observăm apoi, când el adoarme, ce 
specii de plante îi lipsesc atunci când corpul său fizic şi eteric 
încep să dezvolte vegetaţia lor. Vedem că într-un anume loc de 
pe Pământ nu răsar specii întregi de plante. Ştim atunci că 
acolo ceva nu se potriveşte deloc cu fiinţa Pământului. Tot aşa 
se întâmplă şi cu lipsa anumitor plante în trupul fizic şi eteric al 
omului. Pentru a repara această lipsă în cazul omului nu 
trebuie decât să căutăm pe Pământ acele plante care lipsesc în 
corpul omului respectiv şi să folosim sucurile lor în mod 
corespunzător, fie sub formă dietetică, fie ca medicament. 
Atunci, în forţele lor interioare vom găsi relaţia dintre doctorie 


şi boală. Putem vedea astfel cum poate interveni ştiinţa 
spiritului în viaţa nemijlocită. Suntem însă abia la început. 

Prin această comparaţie v-am prezentat un fel de gând vizând 
natura, privind legătura omului şi relaţia întregii sale fiinţe cu 
mediul înconjurător în care este implantat cu întreaga sa fiinţă. 
Să analizăm acum un domeniu spiritual al problemei. Aş vrea 
mai întâi să vă atrag atenţia asupra unui lucru foarte 
important, şi anume că, atunci când parcurgem cu privirea 
evoluţia omenirii din punct de vedere ocult, pentru a descifra 
sensul existenţei, concepţia noastră spiritual-ştiinţifică despre 
lume nu dă prioritate exterioară unei anumite confesiuni sau 
concepţii despre lume faţă. Am accentuat de multe ori în cadrul 
curentului nostru ocult că putem indica ce a dezvoltat şi a trăit 
omenirea imediat după ce a avut loc pe Pământ marea 
catastrofă atlanteană. Am parcurs străvechea sacră cultură 
indiană ca prima mare cultură postatlanteană. Şi am spus că ea 
era o cultură atât de înaltă încât ceea ce ne-a parvenit prin 
Vede sau prin tradiţiile scrise este doar un slab ecou al ei. 
Străvechea învăţătură care a răsărit din acea epocă poate fi 
întâlnită doar în Cronica Akasha. Acolo contemplăm o cultură 
înaltă, care nu a mai fost atinsă de atunci. 

Epocile care au urmat au avut o cu totul altă misiune. Ştim că 
de atunci a avut loc un declin, ştim însă şi că va urma un urcuş 
şi că, aşa cum am observat deja, ştiinţa spiritului este aici 
pentru a pregăti acest urcuş. Ştim că în a şaptea epocă de 
cultură postatlanteană va avea loc un fel de reînnoire a 
străvechii sacre culturi hinduse. Aşa se face, deci, că noi nu 
putem da prioritate unei anumite concepţii religioase sau unei 
anumite confesiuni. Ele sunt măsurate, sunt caracterizate peste 
tot cu aceeaşi măsură, în toate este căutat sâmburele 
adevărului. 

Dar important este să avem în vedere esentialul. Nu trebuie să 
ne lăsăm influentaţi în examinarea esenței fiecărei confesiuni 
religioase. Dacă ne apropiem astfel de concepţiile despre lume, 
vom vedea că între ele există o deosebire fundamentală. Găsim 
concepţii despre lume de tip mai mult oriental şi altele care au 
pătruns mai mult cultura occidentală. Dacă lămurim foarte bine 
acest lucru, avem ceva ce ne dă explicaţii importante privitor la 
sensul existenţei. Aflăm că cei vechi aveau deja ceva ce noi 
acum putem redobândi doar cu mare greutate, şi anume 


învăţătura despre revenirea vieţii. Direcţiile orientalizante 
deţineau acest lucru ca ceva ce se ridica din temeliile cele mai 
adânci ale vieţii. Vă daţi seama cum îşi plăsmuiesc aceste 
direcţii orientalizante întreaga lor viaţă din acest punct de 
vedere, dacă observați raportul unui oriental faţă de un 
Bodhisattva şi de un Buddha. Dacă vă gândiţi că pentru oriental 
conta mai puţin să considere o individualitate cu numele acesta 
sau celălalt drept forţă diriguitoare a evoluţiei omenirii, 
înţelegeţi cu atât mai mult importanţa pe care o acorda el 
urmăririi individualităţii prin diferite vieţi pământeşti. 
Orientaliştii spun că există mulţi Bodhisattva, înalte 
individualităţi care au pornit de la om, dar care au ajuns treptat 
până la acea înălţime pe care o desemnăm spunând: O fiinţă a 
trecut prin multe încarnări şi a advenit un Bodhisattva, precum 
Gautama, fiul regelui Sudhodana. El a fost un Bodhisattva şi a 
devenit Buddha. Numele Buddha este însă dat multora, 
deoarece aceştia au trecut prin multe întrupări, au devenit 
Bodhisattva şi s-au ridicat apoi la demnitatea superioară, la 
demnitatea de Buddha. Numele Buddha este un nume general, 
el indică un rang uman şi nu este de conceput fără să priveşti 
la spiritual-sufletescul care trece prin multe încarnări. Sub 
acest aspect, prin faptul că îşi îndreaptă privirea în principal 
spre individualul care trece prin diferite personalităţi şi mai 
puţin asupra personalităţilor individuale, brahmanismul şi 
budismul coincid, deoarece atunci când budismul spune: Un 
Bodhisattva este menit să ajungă la demnitatea omenească cea 
mai înaltă, şi pentru aceasta el trebuie să treacă prin multe 
încarnări, cea mai înaltă dintre ele însă eu o văd în Buddha, sau 
când adeptul brahmanismului spune: Bodhisattvii sunt în 
realitate fiinţe evoluate, care apoi se ridică la rangul de 
Buddha, însă ei au pornit de la individualităţi spirituale mai 
înalte, înseamnă acelaşi lucru. Vedeţi că acestor două concepţii 
orientale le este comună urmărirea spiritualului care trece prin 
multe încarnări. 

Să privim acum Occidentul şi să vedem ce a fost acolo măreț şi 
puternic. Pentru aceasta trebuie să ne oprim la vechea 
concepţie ebraică despre lume, trebuie să ne îndreptăm 
privirea asupra elementului personal. Când vorbim de Platon, 
Socrate, Michelangelo, Carol cel Mare sau de oricine altcineva 
vorbim întotdeauna de ceva personal, aşezăm în faţa oamenilor 


viaţa acestor personalităţi şi ce au devenit ele pentru omenire. 
În cultura occidentală nu ne îndreptăm privirea spre viaţa care 
a trecut de la o persoană la altă persoană; căci sarcina culturii 
occidentale a fost tocmai să îndrepte pentru un anumit timp 
atenţia asupra fiecărei vieţi în parte. Când în Orient se vorbeşte 
de Buddha, se ştie că numele de Buddha este un rang ce a fost 
atribuit multor personalităţi. Când însă rostim numele Platon, 
se ştie că el a fost doar o unică personalitate. Aceasta a fost 
educaţia Occidentului. Mai întâi a trebuit să fie avut în vedere 
şi prețuit principiul personal, persoana. 

Să ne referim acum la epoca noastră. Cum trebuie să o situăm 
faţă de acest întreg şir de fapte? Omenirea a fost educată un 
timp, prin cultura Occidentului, să privească personalul, 
personalitatea. Acum, la acest personal trebuie adăugat 
individualul, individualitatea. Aşadar ne aflăm acum în punctul 
în care trebuie să recucerim individualul, însă întărit, fortificat 
prin luarea în considerare a persoanei. 

Să luăm un caz anume. În acest sens, să ne îndreptăm privirea 
asupra vechii concepţii ebraice despre lume, care a precedat-o 
pe cea occidentală. Să ne îndreptăm privirea asupra unei 
personalităţi de talia profetului Ilie. Să-l caracterizăm mai întâi 
ca personalitate. În Occident nimeni nu s-a gândit să-l 
considere altfel. Dacă facem abstracţie de toate detaliile şi ne 
interesăm numai în mare de personalitatea lui, observăm că Ilie 
a jucat un rol important în mersul evoluţiei lumii. El a acţionat 
ca un fel de precursor al impulsului creştin. 

Dacă privim în urmă în timpurile lui Moise, vedem vestindu-se 
ceva poporului, vedem anunţându-i-se Dumnezeu în om: Eu, 
Dumnezeu, care a fost, este şi va fi. El trebuie înţeles în eu, 
însă vechiul ebraism îl înţelegea ca pe sufletul poporului. Ilie 
merge şi mai departe. El încă nu spune desluşit că eul trăieşte 
în fiecare individualitate omenească aparte ca divinul suprem; 
însă poporului din epoca sa el nu i-a putut vorbi mai clar decât 
era acesta în stare să primească. Ca urmare, vedem cum în 
evoluţie apare un salt. În timp ce cultura mozaică a vechilor 
evrei se exprima clar: În eu se află lucrul cel mai sublim - iar 
acest eu, în epoca lui Moise, se exprima în sufletul poporului -, 
la Ilie se pune accentul pe fiecare suflet în parte. Era nevoie 
însă şi aici de un impuls şi atunci a apărut un alt precursor pe 
care îl cunoaştem drept personalitatea lui Joan Botezătorul. Şi 


în acest caz avem un cuvânt important în care se exprimă 
misiunea de precursor a lui loan Botezătorul. Ce ne spune 
acest cuvânt? O realitate ocultă profundă. El se referă la faptul 
că odinioară oamenii preistorici erau dotați cu clarvederea 
lumii spirituale, a acţiunii planului divin. Ei însă s-au apropiat 
tot mai mult de lumea materială. Privirea pentru lumea 
spirituală s-a închis. Spre acest lucru îndeamnă loan 
Botezătorul când spune: Schimbaţi-vă concepţia sufletească! 
Nu vă mai îndreptaţi spre ce puteţi cuceri în lumea fizică, ci fiţi 
atenţi, acum vine un nou impuls! - el se referă la impulsul 
christic -, de aceea vă spun, voi trebuie să căutaţi lumea 
spirituală chiar printre voi. Odată cu impulsul lui Christos, în 
omenire intră spiritualul. Prin aceasta Ioan Botezătorul a 
devenit înaintemergătorul impulsului-Christos. 

Acum putem examina o altă personalitate, remarcabila 
personalitate a pictorului Rafael. Această personalitate 
deosebită pare stranie celui care o examinează. Să-l comparăm 
înainte de toate pe Rafael, ca pictor al gintei latine, cu pictorii 
care i-au urmat, să zicem cu Tizian. Cine are un ochi pentru 
astfel de lucruri şi priveşte chiar numai reproducerile 
tablourilor lor va găsi deosebirea. Aruncaţi o privire asupra 
tablourilor lui Rafael şi asupra celor ale lui Tizian. Rafael a 
pictat transpunând în picturile sale idei creştine. El a pictat 
pentru europeni, pentru creştinii Occidentului. Tablourile lui 
pot fi înţelese de toţi creştinii Occidentului şi vor fi tot mai bine 
înţelese. Pictorii de mai târziu au pictat aproape exclusiv 
pentru rasa latină, astfel încât în tablourile lor ies la iveală 
chiar şi disensiunile bisericeşti. 

Care sunt cele mai bune tablouri ale lui Rafael? Acelea prin 
care el poate vesti impulsurile care sunt conţinute în 
creştinism! Cel mai bine îi reuşeşte acest lucru când înfăţişează 
pe copilul lisus împreună cu Madona, când poate prezenta 
legătura lui Christos cu Madona ca pe un impuls afectiv. În 
general, cel mai bine a pictat aceste lucruri. De pildă, de la el 
nu avem o Răstignire; în schimb avem o Schimbare la Faţă. El 
pictează cu bucurie şi pictează cele mai mari şi mai bune 
tablouri ale sale atunci când poate reda germinarea şi 
creşterea. 

În general, tot aşa se întâmplă şi cu acţiunea tablourilor sale. 
Dacă aveţi prilejul să ajungeţi în Germania, la Dresda, şi să 


priviţi Madona Sixtină, veţi vedea că această operă de artă - se 
poate spune că nemţii pot fi fericiţi să o aibă, o pot considera 
drept floarea artei picturale - dezvăluie un secret al existenţei. 
Când Goethe, la vremea sa, a mers de la Leipzig la Dresda, el 
auzea altceva despre acest tablou. Funcţionarii Galeriei de artă 
din Dresda spuneau cam aşa: Avem aici un tablou de Rafael. Nu 
este însă ceva deosebit. Este prost pictat. Privirea copilului, 
copilul ca atare, tot ce e redat aici la copil este ceva comun; 
Madona la fel. Deci nu poţi să crezi decât că a fost pictat de un 
începător. Chiar şi chipurile de jos - nu ştii dacă sunt capete de 
copii sau îngeri. - O astfel de judecată prostească auzea 
Goethe. De aceea la început nici n-a apreciat just tabloul. Tot 
ce auzim astăzi în legătură cu acest tablou s-a născut abia mai 
târziu, iar faptul că tablourile lui Rafael au avut un marş 
triumfal în lume prin reproduceri este urmarea acestei bune 
aprecieri. Să amintim numai ce a făcut Anglia pentru 
reproducerea şi răspândirea tablourilor lui Rafael. Rezultatul a 
ceea ce s-a făcut în Anglia pentru reproducerea şi răspândirea 
tablourilor lui Rafael va putea fi recunoscut doar dacă vom 
învăţa să privim problema din punct de vedere spiritual- 
ştiinţific. 

Aşadar Rafael ne apare prin tablourile sale ca un prevestitor al 
creştinismului ce va deveni internaţional. Protestantismul 
speculativ a considerat mult timp Madona ca fiind catolică. 
Astăzi Madona a pătruns şi în ţările evanghelice şi ne îndreaptă 
mai mult spre o concepţie ocultă, spre un creştinism superior, 
interconfesional. Şi lucrul acesta va continua. 

Dacă putem spera să avem aceste efecte, în sensul unui 
creştinism interconfesional, atunci ceea ce a făcut Rafael ne va 
ajuta şi în ştiinţa spiritului. 

Este curios - ne întâmpină trei personalităţi, toate trei fiind 
precursori ai creştinismului. Să ne îndreptăm privirea ocultă 
asupra acestor trei personalităţi. Ce ne arată ea? Privirea 
ocultă ne arată că în Ilie, în Ioan Botezătorul şi în Rafael a trăit 
aceeaşi individualitate. Oricât ar părea de neverosimil, sufletul 
care a trăit în Ilie, în loan Botezătorul şi în Rafael este totuşi 
acelaşi. Acum însă, când privirea ocultă care cercetează - 
cercetează, nu doar compară în mod exterior-intelectualist - ne 
spune că acelaşi suflet a fost în Ilie, în loan Botezătorul şi în 
Rafael, ne întrebăm: Cum se face că Rafael, pictorul, devine 


purtătorul individualităţii care a trăit în loan Botezătorul? Ne 
putem închipui că acest suflet deosebit al lui loan Botezătorul a 
trăit în forţele ce existau în Rafel? Aici intervine iar cercetarea 
ocultă, dar nu emițând teorii, ci spunând cum stau lucrurile, 
cum sunt ele sădite cu adevărat în viaţă! Cum se scriu încă şi 
azi biografiile lui Rafael? Puteţi vedea peste tot că până şi cele 
mai bune indică faptul că Rafael s-a născut în Vinerea Mare a 
anului 1483. Nu este lipsit de importanţă că s-a născut într-o 
Vinere Mare! Prin aceasta se prevesteşte deja locul său special 
în creştinism, se arată că el are de-a face cu tainele creştine în 
modul cel mai profund şi mai semnificativ. Aşadar Rafael s-a 
născut într-o Vinere Mare. Tatăl său se numea Giovanni Santi. 
Giovanni Santi a murit când Rafael avea 11 ani. Când Rafael a 
împlinit 8 ani, el l-a dat la învăţătură la un pictor, dar nu dintre 
cei renumiţi. Dacă însă ne oprim la ce era în Giovanni Santi, 
tatăl lui Rafael, căpătăm o impresie ciudată, care se 
accentuează când privim în Cronica Akasha. Acolo se vede că 
ceea ce trăia în sufletul lui Giovanni Santi era mult mai mult 
decât ceea ce ieşea la iveală din el, şi trebuie să îi dăm dreptate 
ducesei care, la moartea lui, a spus: A murit un om plin de 
lumină şi dreptate şi de cea mai bună-credinţă! Ca ocultist, ai 
putea spune că în ela trăit un pictor mult mai mare decât s-a 
afirmat în exterior, însă calităţile exterioare care depind de 
organele fizice şi eterice nu erau dezvoltate la Giovanni Santi. 
Acesta este motivul pentru care calităţile sufletului său n-au 
putut răzbate. Dar în acest suflet trăia într-adevăr un mare 
pictor. 

El a murit când Rafael avea 11 ani. Dacă urmărim cum stau 
lucrurile, se dovedeşte că omul în clipa morţii îşi pierde trupul, 
însă năzuinţele cele mai arzătoare, aspiraţiile sale, impulsurile 
sufletului său continuă de fapt să trăiască şi să acţioneze în 
fiinţa de care este cel mai legat. 

Vor veni timpuri în care ştiinţa spiritului va fi fecundă pentru 
viaţă, cum deja o pot face cei care o stăpânesc în mod viu, nu 
doar teoretic. Trebuie să mai adaug ceva, înainte să continui a 
vorbi despre Rafael. Exemplele pe care le dau nu sunt 
speculaţii, ci sunt luate din viaţă. Să presupunem că ne ocupăm 
de educaţia copiilor. Cine observă aptitudinile acestora 
remarcă în fiecare copil individualul. Astfel de experienţe poţi 
face doar dacă educi copiii. Când însă unui copil îi moare de 


timpuriu mama sau tatăl, deci doar unul dintre părinţi mai 
trăieşte, poţi observa cele ce urmează. În copil se vădesc 
anumite înclinații care nu erau înainte şi care deci nu pot fi 
explicate. Ca educator trebuie însă să te preocupi de ele. 
Educatorul ar face bine dacă şi-ar spune: Oamenii privesc drept 
o nebunie ceea ce este scris în cărţile de ştiinţă a spiritului. Eu 
însă mă voi feri să consider o nebunie. Vreau să verific justeţea 
celor scrise. În curând el va putea spune: Găsesc la copil nişte 
forţe ce existau şi înainte, dar şi altele, ce acţionează în cele ce 
existau deja înainte. Să presupunem că tatăl copilului a trecut 
prin poarta morţii iar în copil ies la iveală cu o anumită 
intensitate aptitudini care au trăit în tatăl său. Când facem 
această presupunere şi privim problema în acest mod aplicăm 
în mod judicios la viaţă cunoştinţele parvenite prin ştiinţa 
spiritului. Atunci vom obţine - cum vom descoperi curând - 
ceea ce n-am reuşit înainte. Cel care a trecut prin poarta morţii 
rămâne deci unit prin fortele sale cu cel cu care era legat în 
viaţă. 

Oamenii nu observă însă destul de atent, altfel ar vedea cum 
adesea copiii, până la moartea părinţilor lor, sunt cu totul altfel 
decât după aceea. Nu ne aplecăm destul de atent privirea 
asupra acestor aspecte. Va veni însă o vreme când se va face şi 
acest lucru. 

Dacă ne întoarcem la Rafael vom observa că Giovanni Santi 
tatăl a murit când Rafael avea 11 ani, că el nu a putut atinge un 
grad deosebit de măiestrie ca pictor, însă fantezia sa puternică 
s-a păstrat şi ea s-a dezvoltat înlăuntrul sufletului lui Rafael. Nu 
spunem nimic defăimător, nimic minimalizator în legătură cu 
Rafael când ne îndreptăm privirea asupra sufletului său şi 
spunem: Giovanni Santi a trăit rnai departe în Rafael şi de 
aceea el ne apare ca o personalitate deplin închegată, 
armonioasă, ne apare ca şi când n-ar mai avea de urcat în 
evoluţie, fiindcă un mort dă viaţă lucrărilor sale. 

Acum înţelegem, dat fiind că în omul Rafael, în propriul său 
suflet au renăscut forţele energice ale lui loan Botezătorul şi, în 
plus, în el mai trăiau şi fortele lui Giovanni Santi, înţelegem că 
acestea, împreună, au dus la rezultatul care ne stă în faţă drept 
Rafael. 

Desigur, azi încă nu se poate vorbi public despre lucruri atât de 
extraordinare. În cincizeci de ani poate că va fi posibil, fiindcă 


evoluţia înaintează repede, concepţia actuală mergând cu paşi 
repezi spre decăderea ei. 

Cel care pătrunde mai adânc în astfel de lucruri observă că noi, 
în ştiinţa spiritului, avem sarcina să vedem viaţa dintr-o nouă 
perspectivă. Modalităţile în care se vor vindeca în viitor bolile, 
aşa cum am arătat, vor fi privite ca adevărate minuni ale vieţii, 
prin aceea că se vor lua drept ajutor fapte ce vin din lumea 
spiritelor, de la oameni ce au trecut prin poarta morţii. 

Două lucruri aş mai vrea să aşez în faţa sufletelor 
dumneavoastră în legătură cu enigmele vieţii. E vorba despre 
ceva în care se poate arăta foarte evident sensul vieţii. Este, 
dacă ne referim la Rafael, destinul hărăzit operelor lui Rafael. 
Cine se uită astăzi la reproducerile tablourilor lui Rafael, la 
Dresda sau la Roma, nu vede ce a pictat Rafael, fiindcă aceste 
tablouri sunt atât de degradate încât nu mai poţi spune că 
priveşti tablourile lui Rafael. Ne putem uşor închipui cum vor 
ajunge ele dacă ne gândim la soarta tabloului Cina cea de taină 
a lui Leonardo da Vinci, care merge tot mai repede spre ruină. 
Cine analizează mai bine aceste lucruri ştie că, în timp, aceste 
tablouri se degradează. Va ajunge la trista convingere că tot ce 
au creat odinioară marii oameni va dispărea. Şi întrucât toate 
acestea vor dispărea, am putea să ne întrebăm: Ce sens este 
cuprins în naşterea şi pieirea lor? Vom vedea că de fapt nu 
rămâne nimic din cele create de marile personalităţi. 

Aş mai vrea să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră încă un 
fapt. Dacă am vrea şi am reuşi să înţelegem astăzi creştinismul 
cu ajutorul ştiinţei spiritului - am arătat mai devreme că 
înţelegem creştinismul ca pe un impuls ce acţionează pentru 
viitor - avem nevoie de unele noţiuni fundamentale, cu ajutorul 
cărora să ştim cum va acţiona impulsul lui Christos în 
continuare. Avem nevoie de acest lucru. Este curios că ne aflăm 
în situaţia de a trebui să indicăm o devenire a creştinismului; 
însă pentru asta avem nevoie de ştiinţa spiritului. Mai există 
încă o personalitate la care găsim într-o formă aparte 
adevărurile ştiinţei spiritului, şi anume redat în fraze concise. 
Această personalitate este poetul german Novalis. Dacă 
analizăm scrierile sale găsim că el a zugrăvit viitorul 
creştinismului pornind din adevărurile oculte ale acestuia. 
Ştiinţa spiritului ne învaţă că aici avem de-a face cu aceeaşi 


individualitate care a trăit în Rafael, cu aceeaşi individualitate 
din Ioan Botezătorul şi Ilie. 

Avem aici din nou previziunea evoluţiei viitoare a 
creştinismului. E vorba de o realitate de tip ocult, căci nimeni 
nu ajunge la acest rezultat prin raționamente. 

Să reunim încă o dată aspectele menţionate. Avem aspectul 
tragic al degradării ce cuprinde creaţiile şi operele diverselor 
personalităţi. Apare Rafael şi face să pătrundă în sufletele 
oamenilor creştinismul său interconfesional. În noi se naşte 
însă un presentiment că operele sale vor dispărea, creaţiile sale 
vor fi curând pulbere. Dar acum reapare Novalis pentru a 
aborda din nou rezolvarea problemei, pentru a continua ceea 
ce el a început şi a creat. 

Acum gândul nu ne mai apare atât de tragic, acum vedem că 
personalitatea dispare în învelişurile sale, chiar şi operele 
dispar, dar sâmburele fiinţial continuă să trăiască şi el duce 
mai departe ceea ce a început. Aşadar ni se atrage iar atenţia 
asupra individualităţii. Dar importanţa individualităţii ne este 
atât de clară fiindcă mai întâi am avut în vedere concepţia 
occidentală despre lume şi, prin aceasta, personalitatea. Vedem 
astfel ce important este că Orientul şi-a concentrat atenţia 
asupra Bodhisattvilor care au parcurs multe încarnări, şi ce 
important este că Occidentul şi-a fixat mai întâi atenţia pe 
fiecare personalitate în parte, pentru ca abia apoi să conceapă 
ce este individualitatea. 

Cred că sunt mulţi teosofi care vor spune: Nu putem decât să 
credem când ni se spun aceste lucruri despre Ilie, loan 
Botezătorul, Rafael şi Novalis. Pentru mulţi, în mare, este ceva 
asemănător cu situaţia în care se află mulţi oameni care cred 
când ştiinţa afirmă că apare un spectru sau altul, un metal sau 
altul, sau când, de pildă, nebuloasa Orion este cercetată prin 
analiza spectrală. Desigur, mulţi au cercetat, dar majoritatea, 
cei mai mulţi, cred. În fond nu asta este important. Important 
este că ştiinţa spiritului este la începutul evoluţiei sale şi va 
obliga tot mai mult sufletele să înţeleagă singure lucruri ca cele 
ce au fost spuse azi. Sub acest raport, ştiinţa spiritului va 
împinge foarte repede înainte evoluţia omenirii. 

Am prezentat câteva aspecte ce se conturează ca puncte de 
vedere oculte asupra vieţii. Pornind de la cele trei puncte de 
vedere înfăţişate, veţi vedea că, dacă privim raportul vieţii cu 


spiritul Pământului, arta vindecării poate căpăta o nouă 
direcţie, ea poate primi impulsuri noi; de asemenea trebuie să 
vedem că în personalitatea lui Rafael pătrundeau şi forţe care 
proveneau de la tatăl său; doar în acest fel putem înţelege 
deplin personalitatea sa. Al treilea lucru pe care trebuie să-l 
avem în vedere este că vom putea educa copii doar atunci când 
vom şti cum stau lucrurile cu forţele ce acţionează în ei. 
Exterior, oamenii sunt întru totul de acord că sunt înconjurați 
de o mulţime de forţe ce acţionează asupra lor, că omul suportă 
continuu influenţa aerului, a temperaturii, a mediului 
înconjurător şi a altor raporturi climatice în care trăieşte. Orice 
om ştie că libertatea sa nu este prejudiciată prin aceste lucruri. 
Sunt factori de care azi ţinem seama. Dar faptul că omul este 
înconjurat permanent de forţe spirituale şi că aceste forţe 
spirituale trebuie cercetate, aceste lucruri omenirea le va 
învăţa abia prin ştiinţa spiritului. Ea îi va învăţa să ţină seama 
de aceste lucruri şi le va lua în calcul în cazuri importante care 
ţin de sănătate şi boală, de educaţie şi viaţă. Ea va trebui să-şi 
aducă aminte de astfel de influenţe din lumea supersensibilă ca 
de cele din mediul înconjurător, când, de pildă, cuiva i-a murit 
un prieten şi el poartă apoi în sine simpatiile şi ideile proprii 
celui care a murit. Ce am spus aici nu se referă numai la copii, 
ci la toate vârstele. Oamenii nu au absolut deloc nevoie să ştie 
cu conştienţa lor superioară cum acţionează forţele lumii 
suprasensibile. Dar întreaga lor configuraţie sufletească, chiar 
stările lor de sănătate sau boală ne-o pot arăta. 

Lucrurile care demonstrează legătura omului, privitor la viaţa 
pe plan fizic, cu faptele lumii suprasensibile merg şi mai 
departe. Aş vrea să menţionez un caz simplu care vă va arăta 
cum se realizează această legătură; cazul nu este inventat ci 
poate fi observat adesea. Un om observă că la un moment dat 
are unele sentimente pe care înainte nu le avea, că în el apar 
simpatii şi antipatii pe care până atunci nu le-a cunoscut, că 
acum realizează lucruri care înainte îi reuşeau doar cu greu. El 
nu-şi poate explica aceste lucruri. Mediul înconjurător nu-i 
poate da nici o explicaţie. Nici faptele vieţii nu-i pot da vreo 
explicaţie. In cazul celui la care am observat aşa ceva vom 
putea afla, dacă procedăm cu atenţie - trebuie desigur să avem 
şi ochi pentru astfel de lucruri -, că el ştie şi poate face lucruri 
pe care înainte nu le-a ştiut, pe care nu le-a cunoscut. Dacă 


urmăreşti problema mai departe, dacă ai cunoscut învăţăturile 
ocultismului şi ale ştiintei spiritului, poţi auzi de la acest om 
următoarea observaţie: Mi se pare cu totul curios. Visez acum 
ceva despre o personalitate pe care nu am văzut-o niciodată în 
viaţă. Ea intervine în visele mele, cu toate că niciodată nu m-a 
preocupat. - Urmărind problema mai departe, vom vedea că 
acest om n-a avut până acum prilejul să aibă de-a face cu acea 
personalitate. Însă când acea personalitate moare, când a ajuns 
în lumea spirituală, ea se apropie de el. Când a ajuns îndeajuns 
de aproape de el i-a apărut şi în vis, ca o făptură care era mai 
mult decât un vis. De la acea persoană pe care n-a cunoscut-o 
în viaţă, dar care după ce a murit a exercitat o influenţă asupra 
vieţii sale, de la ea veneau impulsurile pe care mai înainte nu le 
avusese. 

Nu este important să spui: Ce avem aici este un simplu vis. 
Mult mai important este ce conţine el. Poate fi ceva ce apare 
sub forma visului, dar de fapt este mult mai aproape de 
realitate decât conştienţa exterioară. Este oare important dacă 
Edison a făcut o descoperire în vis sau într-o conştienţă clară 
de zi? Important este că descoperirea este utilă. Nu este 
important nici dacă o vieţuire a avut loc în conştienţa de vis sau 
în conştienţa fizică exterioară, ci dacă vieţuirea este sau nu 
adevărată. 

Dacă rezumăm cele ce ni s-au lămurit până aici, putem spune: 
Este clar că dacă ne bazăm pe cunoştinţe oculte viaţa ni se 
înfăţişează într-o cu totul altă corelaţie decât dacă nu am avea 
cunoştinţe oculte. In acest sens, oamenii crescuţi în modul de 
gândire materialist sunt nişte copii de-a dreptul curioşi. Ne 
putem convinge de asta în fiecare ceas. Când veneam astăzi cu 
trenul spre dumneavoastră mi-a picat în mână o broşură scrisă 
de un fiziolog neamt, broşură care a apărut acum în a doua 
ediţie; el spune că nu putem vorbi de o atenţie activă în suflet, 
de o orientare a sufletului spre ceva, că totul ar depinde de 
funcţiile diverşilor ganglioni cerebrali şi, întrucât aici legăturile 
trebuie făcute de către gânduri, totul ar depinde de felul cum 
funcţionează celulele cerebrale individuale. Aici n-ar putea 
interveni nici o intensitate a sufletului; pur şi simplu totul ar 
depinde de faptul dacă în creierul nostru s-au tras sau nu acele 
fire de legătură. Aceşti savanţi materialişti sunt într-adevăr 
nişte copii. Când îţi cade în mână o asemenea broşură, trebuie 


să te gândeşti în felul următor: Aceşti domni sunt naivi; fiindcă 
în aceeaşi broşură se găseşte şi fraza care spune că recent s-ar 
fi sărbătorit 100 de ani de la naşterea lui Darwin şi că, cu acest 
prilej, ar fi vorbit atât oameni de specialitate cât şi oameni care 
nu sunt de specialitate. Fireşte, autorul broşurii se consideră 
un profesionist cu totul deosebit. Şi apoi urmează întreaga 
teorie despre celulele cerebrale şi folosirea ei. Dar ce ne arată 
logica? Când te-ai obişnuit să priveşti lucrurile în realitate şi 
apoi cercetezi ce le oferă oamenilor aceşti copii mari despre 
sensul vieţii, îţi vine în gând că este de fapt acelaşi lucru ca 
atunci când cineva ar spune că este absurd ca vreodată o 
voinţă omenească să poată interveni în felul în care este 
dispusă calea ferată pe suprafaţa Europei, căci este acelaşi 
lucru dacă într-un anumit moment am cuprinde cu privirea 
toate locomotivele în părţile lor componente şi în funcţionarea 
lor şi am spune: Locomotivele sunt concepute aşa şi aşa şi merg 
în atâtea direcţii, însă diferitele direcţii se întâlnesc în anumite 
noduri, deci toate locomotivele se pot abate în toate direcţiile. 
Dacă lucrurile s-ar petrece aşa s-ar produce o încâlceală a 
locomotivelor şi a trenurilor pe căile ferate europene. Tot atât 
de puţin putem explica însă că ceea ce se desfăşoară în celulele 
creierului ca viaţă de gândire omenească depinde pur şi simplu 
de constituţia celulelor. Când astfel de savanţi ajung apoi, 
nepregătiţi, să asculte o conferinţă despre ocultism sau despre 
ştiinţa spiritului, ei consideră cele spuse aici drept o 
absurditate nemaiauzită. Ei sunt ferm convinşi că nimeni nu 
poate interveni în felul în care merg locomotivele europene şi 
că acest lucru depinde de felul în care ele sunt alimentate cu 
combustibil şi cum sunt alcătuite. 

Vedem deci cum stăm în prezent în ceea ce priveşte sensul 
vieţii. Pe de o parte problema ne este foarte neclară, pe de altă 
parte simţim nevoia unor explicaţii oculte. Dacă rezumăm cele 
comunicate astăzi, pe această bază ne putem pune în faţa 
sufletului întrebarea, aşa cum se poate pune ea în ocultism, şi 
anume: Care este sensul vieţii şi existenţei, în special al vieţii 
omeneşti şi al existentei omeneşti? 


DESPRE SENSUL VIEŢII 
CONFERINŢA a ll-a 
Copenhaga, 24 mai 1912 


Dacă am crede că problema sensului vieţii şi al existenţei ar 
putea fi formulată în aceşti termeni simpli - sub forma 
întrebării: Care este sensul vieţii şi al existenţei? - şi că s-ar 
putea da un răspuns simpu în câteva cuvinte, eventual 
spunând: Asta sau ăsta este sensul vieţii şi al existenţei, am 
comite o mare eroare. In felul acesta n-am putea avea niciodată 
un sentiment real, n-am putea ajunge la o reprezentare despre 
măreţia, grandoarea şi puterea ce se ascund în spatele acestei 
întrebări despre sensul vieţii. 

Desigur, s-ar putea da şi un răspuns abstract, iar prin ceea ce 
vă voi spune vă veţi da seama ce puţin satisfăcător ar fi un 
astfel de răspuns. Am putea spune: Sensul vieţii constă în 
faptul că acele entităţi spirituale pe care le privim ca entităţi 
divine îl aduc treptat pe om în stare să conlucreze la evoluţia 
existenţei, el fiind la început imperfect, incapabil să conlucreze 
la întreaga construcţie a Universului, dar în cursul evoluţiei va 
ajunge treptat să participe la ea. 

Iată un răspuns abstract care ne spune foarte puţin. Pentru a 
ajunge măcar să presimţim răspunsul la o întrebare atât de 
importantă trebuie mai degrabă să ne adâncim în anumite taine 
ale vieţii si ale existenţei. De aceea, vom porni de la datele care 
au rezultat pe baza celor abordate ieri. Azi nu vom face decât 
să ne adâncim ceva mai mult în aceste taine ale existenţei. Nu 
ne putem declara mulţumiţi analizând lumea din jurul nostru, 
observând naşterea şi pieirea. Am atras deja ieri atentia cât de 
enigmatice îi apar sufletului nostru naşterea şi pieirea atunci 
când ne întrebăm asupra sensului ascuns în acestea. Există 
însă ceva ce ne pune în faţă o întrebare şi mai grea. 

Dacă observăm mai atent naşterea şi pieirea, problema devine 
şi mai misterioasă. Vedem atunci ceva foarte curios, ceva 
extrem de ciudat, ce ne-ar putea întrista, ne-ar putea aduce 
într-o dispoziţie tragică dacă examinăm naşterea în mod 
superficial. Când, cu ajutorul cunoştinţelor pe care le avem din 
lumea fizică, aruncăm o privire în întinderile oceanului cosmic 
sau în întinderile oricărei alte forme de existenţă ştim că mereu 
se naşte o infinitate de germeni de viaţă şi că puţini din ei 
ajung fiinţe la deplina maturitate. Gândiţi-vă numai câţi 


germeni de peşti sunt depuşi anual în mare care nu îşi ating 
telul, acela de a deveni fiinţe mature, ci, dimpotrivă, dispar şi 
numai o mică parte din ei devin fiinţe mature! 

Ieri ne-am îndreptat privirea spre faptul că tot ce se naşte 
piere, să zicem aşa. Acum însă apare celălalt aspect, şi anume 
că dintr-o sferă infinită de posibilităţi numai puţine ajung la 
realizare, că deci în naştere există ceva enigmatic, de vreme ce 
nu toate fiinţele care luptă pentru existenţă ajung să se nască 
deplin. 

Să luăm un caz concret. Dacă însămânţăm un câmp cu secară 
sau cu grâu vedem încolţind un număr mare de spice. Ştim 
foarte bine că din fiecare bob de grâu sau de secară al acelor 
spice se pot naşte spice noi de secară sau grâu. Şi acum ne 
întrebăm: Câte boabe din spicele de grâu pe care le vedem pe 
acest câmp ating acest ţel? Să cuprindem cu gândul mulţimea 
infinită de boabe de grâu care iau cu totul alt drum decât telul 
inerent lor, adică acela de a deveni iar spic; avem aici concret 
ceva ce vedem în toţi germenii de viaţă. Trebuie deci să 
spunem: Viul care ne înconjoară se naşte ca atare doar prin 
aceea că pentru a se realiza pare să arunce ca într-un abis al 
lipsei de ţel nenumărați germeni de viaţă. 

Să reținem acest fapt, şi anume că în jurul nostru tot ce există 
se ridică pe terenul celor mai variate şi infinite posibilităţi care 
niciodată nu se vor realiza în sensul obişnuit al cuvântului. Să 
reținem că pe un astfel de teren al posibilităţilor se ridică 
realităţile şi să luăm aceasta drept unul din aspectele pline de 
mister ale vieţii care se oferă ochiului nostru. 

Să privim acum şi cealaltă latură, care există şi ea, care însă, 
ce-i drept, ne poate deveni conştientă doar prin adâncirea în 
adevărurile oculte. Este cea care îi apare omului atunci când 
merge pe calea cunoaşterii oculte. Această cale spre 
cunoaşterea ocultă este zugrăvită uneori, după cum ştiţi, ca 
ceva periculos. De ce? Pur şi simplu pentru motivul că dacă 
vrem să mergem pe calea cunoaşterii oculte păşim într-un 
domeniu ce nu poate fi luat, sub nici o formă, aşa cum apare. 
Să presupunem că un om se angajează pe calea ocultă cu 
mijloacele ce vă sunt cunoscute, şi pe care le găsiţi în cartea 
mea Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile 
superioare, şi să presupunem că el ar fi ajuns atât de departe 
încât din profunzimile sufletului său se ridică ceea ce noi 


numim imaginaţiuni. Ştim ce fel de plăsmuiri sunt acestea. 
Sunt imagini vizionare care, celui ce a pornit pe drumul ocult, îi 
apar ca o lume cu totul nouă. Când un om merge în adevăr cu 
toată seriozitatea pe această cale ocultă, el ajunge în situaţia în 
care întreaga lume fizică din jurul lui se întunecă. În locul 
acestei lumi fizice apare o lume de imagini şi impresii 
tălăzuitoare, de natură sonoră, olfactivă, gustativă şi 
luminoasă. Acestea pătrund şi se rotesc în câmpul nostru vizual 
ocult şi trăim experienţe pe care le putem numi viziuni 
imaginative, care ne înconjură din toate părţie, devin lumea 
noastră, în care trăim şi ţesem cu sufletul nostru. 

Să presupunem că un om s-ar dărui acestei experienţe, că ar 
avea în faţa sa, în această lume de viziuni în care a intrat în 
acest fel, o deplină realitate. El s-ar afla într-o gravă eroare. Şi 
aici ne aflăm în punctul în care începe primejdia. Imperiul vieţii 
de viziuni este fără fund, dacă nu reuşim să ne ridicăm de la 
imaginaţiune, care ne captivează prin lumea de viziuni, la 
inspiraţie. Abia aceasta ne spune: Tu trebuie să te îndrepţi spre 
această singură imagine, într-acolo trebuie să-ţi îndrepţi 
privirea ta ocultă pentru a trăi un adevăr, iar toate celelalte 
nenumărate imagini aflate în jurul acesteia trebuie să dispară 
într-un neant. Doar atunci această unică imagine va ieşi la 
suprafaţă din nenumărat de multele imagini şi ţi se va revela ca 
o expresie a adevărului. 

Aşadar când ne aflăm pe calea ocultă intrăm într-un domeniu 
de infinite posibilităţi vizionare şi trebuie să ajungem să ne 
dezvoltăm într-atât, încât să putem selecta, extrage, să zicem 
aşa, din acest noian de posibilităţi infinite vizionare pe cele 
care exprimă într-adevăr o realitate spirituală. Nu te poţi 
asigura în alt fel decât am arătat mai sus, căci dacă cineva ar 
veni şi ar întreba: Intri deci într-un câmp de viziuni infinit de 
bogat; care sunt adevărate şi care sunt false? Poţi să-mi dai o 
regulă prin care să le pot deosebi pe cele adevărate de cele 
false? la astfel de întrebări nici un ocultist nu poate oferi o 
regulă generală. Orice ocultist ar trebui să răspundă: Dacă vrei 
să le deosebeşti trebuie să te perfecţionezi în continuare. Abia 
atunci îţi va apărea şi posibilitatea să-ţi îndrepţi privirea spre 
acea viziune care rezistă privirii tale, căci acelea care rezistă 
sunt cele care sunt pentru orientarea ta; celelalte însă, care 
sunt stinse de tine, sunt simple imagini secundare. 


Primejdia constă doar în aceea că mulţi oameni se simt bine în 
sfera viziunilor, iar dacă au în faţa lor o lume de viziuni nu se 
mai perfecţionează, nu se mai străduie să evolueze, întrucât lor 
le place extraordinar de mult această lume de viziuni. Nu poţi 
evolua spre adevăr în lumea spirituală dacă te dărui simplist 
acestor beatitudini, acestei voluptăţi, să zicem aşa, de viziuni. 
Nu te poţi ridica la realitate, la adevăr. Dimpotrivă, trebuie să 
te foloseşti de toate mijloacele disponibile pentru a evolua. 
Atunci, din sânul nenumăratelor posibilităţi de viziune se 
separă real-spiritualul adevărat. 

Comparaţi acum cele două lucruri pe care vi le-am spus: pe de 
o parte, afară, lumea; din ea izvorăsc infinitele posibilităţi ale 
germenilor de viaţă şi doar puţini din ei ajung la ţel, iar pe de 
altă parte lumea interioară spre care ne conduce calea 
cunoaşterii: o lume infinită de viziuni; comparaţi-o cu lumea 
posibilităţilor germenilor de viaţă. Numărul acestor viziuni la 
care ajungem în final este mic, ca şi numărul germenilor de 
viaţă care ajung să se împlinească cu adevărat. Aceste două 
lucruri sunt în deplină concordanţă, sunt legate foarte strâns 
unul de altul. 

Să ne continuăm ideea şi să ne întrebăm: Are rost să ne 
întristăm şi să ne descurajăm în privinţa vieţii şi a existenţei 
fiindcă ele fac ca acolo, afară, nenumărați germeni să se nască 
doar pe jumătate, să zicem aşa, şi doar puţini din ei să îşi 
atingă țelul? Putem deplânge faptul, putem spune: Afară este o 
luptă acerbă pentru existentă, căreia doar puţini le scapă, 
întâmplător. Să revenim la exemplul concret, al lanului de grâu 
sau de secară. Să presupunem că toate seminţele de secară 
care încolţesc ajung într-adevăr la ţel şi devin spice. Ce s-ar 
întâmpla atunci? Lumea n-ar mai fi posibilă, căci fiinţele care 
trebuie să se hrănească cu grâu sau cu secară n-ar mai avea 
hrană! Pentru ca fiinţele pe care le cunoaştem bine să poată 
ajunge la treapta actuală de dezvoltare a trebuit ca alte fiinţe, 
pe care tocmai le-am menţionat, să se scufunde în abis în ce 
priveşte țelul lor, a trebuit ca acestea să rămână în urma ţelului 
lor. Cu toate acestea nu avem nici un motiv de întristare, dacă 
nu vrem să spunem că pentru noi importantă este doar lumea 
asta; căci dacă ne interesează ceva în lume, dacă ne 
interesează că ea există - şi lumea constă doar din fiinţe - este 
nevoie ca aceste fiinţe să se poată hrăni. Dacă ele trebuie să se 


hrănească, atunci alte fiinţe trebuie să se jertfească. De aceea 
doar puţini germeni de viaţă îşi pot atinge țelul. Ceilalţi 
urmează alte căi. Ei trebuie să urmeze alte căi pentru ca lumea 
să subziste, pentru că, în adevăr, lumea nu poate fi orânduită 
înţelept decât în felul acesta. De aceea suntem înconjurați de o 
lume ca cea din jurul nostru, pentru că anumite fiinţe se 
jertfesc înainte de a ajunge la atingerea ţelului lor. Dacă 
urmărim drumul fiinţelor ce s-au jertfit, le vom găsi în celelalte 
fiinţe de deasupra lor, în fiinţele ce au nevoie de această jertfă 
ca să poată exista. Ridicăm aici, am spune, un colţ al vălului 
care ascunde sensul, în aparenţă atât de enigmatic, al 
existenţei, al existenţei care se poate naşte şi care poate şi să 
se cufunde în neant. Cu toate acestea am descoperit că 
înţelepciunea, deci şi sensul existenţei, se dezvăluie tocmai în 
acest fapt şi că doar gândirea noastră este prea superficială 
atunci când ne lamentăm că atât de multe trebuie să se 
scufunde în abis, aparent fără nici un ţel. 

Să revenim acum la celălalt aspect, la latura spirituală. Să luăm 
ceea ce am numit lumea infinită a viziunilor. Va trebui desigur 
să lămurim ce înseamnă de fapt această lume a viziunilor. 
Această lume infinită de viziuni nu este falsă în sensul că 
imaginile care dispar sunt false iar cele care rezistă sunt juste. 
Nu în acest sens este falsă această lume. Această judecată este 
mioapă, ca atunci când ai crede că germenii care nu rămân în 
viaţă nu ar fi germeni de viaţă şi că imaginaţiunile care dispar 
în nemărginit nu ar fi imaginaţiuni adevărate. Aşa cum în viaţa 
exterioară reală se întâmplă ca doar puţine fiinţe să-şi atingă 
țelul, tot aşa din viaţa spirituală infinită doar foarte puţin 
ajunge în orizontul nostru. De ce? 

Această întrebare este foarte instructivă pentru noi. Să 
presupunem că ne-am dărui multitudinii infinite a imaginilor 
care ne inundă. Celui căruia i s-a deschis o dată lumea 
viziunilor, în acela se revarsă mereu viziuni, vin şi pleacă una 
după alta, se înalţă precum valurile şi se întrepătrund. Nu te 
poţi feri de imaginile şi impulsurile care pulsează în jurul 
nostru în lumea spirituală, tălăzuind în sus şi în jos. Dacă însă 
privim atent ce se întâmplă cu o astfel de persoană care se 
dăruie simplu lumii de viziuni, aflăm ceva foarte curios. Când 
observăm o astfel de fiinţă care nu vrea să evolueze şi se 
opreşte la aceste viziuni, găsim mai întâi că ea a aflat una sau 


alta, a avut o vieţuire sau alta. Bine, spunem noi, ai avut viziuni 
spirituale, ai vieţuit asta, pentru tine ele sunt realităţi. Frumos, 
este o comunicare din lumea spirituală. Vom observa însă 
foarte curând că dacă vine o altă persoană, care nu este mult 
mai avansată decât prima, şi ne comunică viziunea sa despre 
acest subiect, aceasta are o cu totul altă formă, astfel încât pot 
exista două opinii diferite în privinţa aceluiaşi lucru. Dar putem 
avea experienţe şi mai rele. Vom găsi că astfel de oameni care 
vor să se oprească doar la o lume de viziuni au ei înşişi opinii 
diferite în momente diferite despre una şi aceeaşi problemă. O 
dată spun ceva, altă dată altceva. Faptul că vizionarii au de 
obicei o memorie proastă şi uită ce au spus prima dată este un 
lucru rău. Ei nu sunt conştienţi ce au spus atunci. 

Pe scurt, avem de-a face cu o multitudine infinită de fenomene. 
Dacă noi, ca oameni, cu eul nostru actual pământesc, am vrea 
să judecăm corect tot ce ni se înfăţişează în lumea de viziuni, ar 
trebui să facem comparatii fără sfârşit. Din toate acestea n-ar 
ieşi nimic. Principiul de bază care trebuie să domnească aici 
este că această lume de viziuni este desigur o revelaţie a 
spiritului, dar ea nu are iniţial nici o valoare. Oricât de multe ar 
fi viziunile noastre, ele sunt comunicări ale lumii spirituale, însă 
nu sunt adevăruri. Dacă vor să fie adevăruri, ar trebui mai întâi 
să comparăm între ele diferitele viziuni ale diferiților oameni, 
oricât de mulţi ar fi ei. Însă acest lucru nu e posibil. În loc de 
aceasta ne putem continua munca de dezvoltare spre treapta 
inspiraţiei. Atunci însă se întâmplă următoarele: aflăm că din 
momentul în care oamenii se ridică la treapta inspiraţiei 
afirmaţiile lor sunt identice. Nu mai există deosebiri sau ceva 
ce să se prezinte altfel decât la ceilalţi. Pentru cei care au atins 
aceeaşi treaptă de evoluţie experienţele sunt cu totul identice. 
Trecem acum la cealaltă problemă, oarecum asemănătoare, şi 
anume cea din lumea exterioară. Aici, puţinii germeni de viaţă 
care ajung la ţel sunt comparaţi cu germenii, mulţi, care s-au 
scufundat deja în abis. Ştim că pentru ca lumea exterioară să 
poată exista este nevoie de pieire. Cum stau lucrurile însă cu 
lumea spirituală, cu aceste viziuni şi inspiraţii? Aici, înainte de 
toate, trebuie să ne fie clar că ceea ce avem în faţă când am 
selectat viziunile sunt într-adevăr realităţi spirituale, că nu 
avem simple imagini care ne transmit cunoştinţe în sensul 
obişnuit. Nu e vorba de aşa ceva. Iar faptul acesta vreau să vi-l 


explic printr-un exemplu foarte semnificativ. Vreau să vă explic 
raportul viziunilor selectate faţă de lumea de viziuni aşa cum v- 
am explicat prima dată raportul germenilor de viaţă selectaţi, 
ajunşi la ţel, cu ceilalţi germeni. Aceştia din urmă slujesc ca 
hrană celor dintâi. Ce se întâmplă însă cu viziunile selectate, cu 
ceea ce într-adevăr trăieşte în om ca viziune reală? 

Trebuie să vă fac atenţi asupra unui lucru. Nu este permis să 
credeţi că atunci când cineva a ajuns clarvăzător în el trăieşte 
lumea spiritului iar în celălalt nu. Nu trebuie să vă reprezentaţi 
clarvederea spunându-vă: Acolo este un clarvăzător iar aici un 
alt om; în sufletul clarvăzătorului trăieşte expresia realităţii 
spirituale, iar în celălalt suflet nu. N-ar fi just. Dacă vreţi să vă 
exprimati corect, ar trebui mai degrabă să spuneţi: Aici sunt 
doi oameni. Unul este clarvăzător, celălalt nu. Ceea ce vede un 
clarvăzător trăieşte în amândoi. Aceleasi impulsuri spirituale 
trăiesc atât în clarvăzător cât şi în neclarvăzător. Clarvăzătorul 
se deosebeşte de neclarvăzător doar prin faptul că el le vede, 
pe când celălalt nu le vede. Unul le poartă în sine şi le vede, 
celălalt le poartă şi el în sine dar nu le vede. Cine crede că, de 
pildă, clarvăzătorul are în sine ceva ce celălalt nu are este 
prada unei mari erori. Aşa după cum, de exemplu, existenţa 
unui trandafir nu este condiţionată de faptul că omul îl vede 
sau nu, tot astfel stau lucrurile şi cu clarvederea. Realitatea 
trăieşte atît în sufletul clarvăzătorului cât şi în sufletul 
neclarvăzătorului, cu toate că cel din urmă nu o vede. 
Deosebirea constă doar în aceea că unul o vede, celălalt nu. Se 
poate deci afirma că ceea ce percepe clarvăzătorul există în 
sufletele tuturor oamenilor de pe Pământ. Să ne pătrundem 
bine de acest adevăr. 

Să trecem acum la un domeniu foarte depărtat de acesta, dar 
care ne va uni din nou cu cele spuse de noi mai înainte. Să ne 
îndreptăm privrea spre lumea animală. Regnul animal se află în 
jurul nostru sub formele cele mai diverse - lei, urşi, lupi, oi, 
rechini, balene etc. Omul deosebeşte aceste forme animale, 
formându-şi despre ele noţiuni exterioare, noţiunea de leu, oaie 
etc. Nu trebuie să confundăm ceea ce îşi construieşte omul ca 
noţiune cu ceea ce sunt leul şi lupul în realitate. 
Dumneavoastră ştiţi, nu trebuie decât să vă amintesc, în ştiinţa 
spiritului vorbim de aşa-numitele suflete-grup. Toţi leii au un 
suflet-grup leu comun, toţi lupii au un suflet-grup lup comun. 


Anumiți filosofi abstracţi spun că de fapt elementul comun al 
animalelor ar exista numai în noţiune, că afară, în lume, n-ar 
exista specificul de lup (lupuşenia = die Wolfheit). Acest lucru 
însă nu este adevărat. Cine crede că lupuşenia, specificul de 
lup, ca atare, deci ceea ce există obiectiv în lumea spirituală ca 
suflet-grup nu există în afara noţiunii noastre, acela trebuie să 
îşi imagineze următoarele: afară, în lume, în afara noastră 
există fiinţe pe care le numim lup. Să presupunem că 
sufletescul caracteristic lupului ar fi o consecinţă a 
proprietăţilor materiei din care este alcătuit. Ştim că materia 
corpului unei fiinţe animale se schimbă continuu. Animalul 
asimilează continuu materie nouă şi o elimină pe cea veche. 
Prin aceasta starea materiei se schimbă continuu. Dar ceea ce 
este important este că în lup există ceva care transformă 
materia asimilată în materie de lup. Să presupunem că prin 
toate fineţurile ştiinţei naturale am putea descoperi de cât timp 
are nevoie lupul pentru a-şi înlocui întreaga sa materie. Să 
presupunem apoi că un lup este închis pe întreaga durată a 
acestei perioade şi este hrănit numai cu carne de miel, încât el 
primeşte această hrană toată perioada de timp necesară 
organismului său pentru a se reînnoi. Dacă lupul n-ar fi decât 
această materialitate fizică din care este alcătuit corpul său, ar 
trebui ca la sfârşitul acestei perioade să devină miel. Nici 
dumneavoastră nu credeţi că dacă lupul a mâncat atât timp 
miei el trebuie să şi devină miel. Vedeţi dumneavoastră, 
noţiunilor pe care ni le formăm despre diverse specii de 
animale le corespund nişte realităţi care sunt ceva 
suprasensibil în raport cu ceea ce avem pe plan fizic. 

Această constatare se aplică tuturor animalelor. Sufletul-grup 
care stă la baza întregii specii animale este cel care face ca un 
animal să fie lup, altul miel, unul leu, celălalt tigru. Or, omul 
concepe sufletul-grup în noţiunile sale. Noţiunile pe care şi le 
formează acum omul în mod obişnuit despre lumea animală 
sunt de fapt cu totul imperfecte. Asta provine din faptul că în 
stadiul actual de dezvoltare el pătrunde foarte puţin în 
profunzimea lucrurilor, rămânând la suprafaţa fiinţialului. Dacă 
omul ar şti să pătrundă mai mult, ideea de lup n-ar rămâne 
pentru el un simplu concept abstract, ci el ar avea starea 
sufletească ce corespunde acestei noţiuni. O dată cu această 
noţiune ar apărea o stare sufletească, iar omul, formându-şi 


ideea de lup, ar trăi ceea ce este natura de lup, natura lupului. 
El ar simţi pofta de sânge a lupului şi răbdarea mielului. 

Dacă astăzi nu se întâmplă aşa ceva, asta se datorează faptului 
- nu mă pot exprima decât simbolic, dumneavoastră cunoaşteţi 
foarte bine realitatea respectivă - se datorează faptului că, 
după ce au avut loc influenţele luciferice, omul a fost ţinut la 
distanţă de zei, i s-a interzis ca pe lângă cunoaştere să aibă şi 
viaţa. El nu a trebuit să mănânce din pomul vieţii. De aceea nu 
are decât cunoaştere şi nu poate vieţui realitatea vieţii. El 
poate face acest lucru dacă este ocultist, dacă pătrunde în mod 
ocult în acest domeniu. Atunci nu va avea numai conceptul 
abstract, ci va trăi ceea ce desemnăm prin expresiile „pofta de 
sânge a lupului“, „răbdarea mielului“. 

Întelegeţi acum ce diferenţă mare este între aceste două 
lucruri. Ele se luptă în noi, întrucât noţiunile sunt străbătute de 
fiinţa cea mai interioară a substanţei sufleteşti. Însă aceste 
notiuni ocultistul şi clarvăzătorul trebuie să şi le construiască, 
trebuie ca ei să urce la aceste noţiuni. Când clarvăzătorul a 
ajuns la aceste lucruri, atunci putem spune: Acum în el trăieşte 
ceva din toate acestea. Şi realmente în el trăieşte o imagine vie 
a întregii lumi animale de afară. S-ar putea spune aici: Ce bine 
este de celălalt om, care n-a devenit clarvăzător! Insă eu v-am 
atras atenţia mai înainte că clarvăzătorul nu se deosebeşte, sub 
acest aspect, de alţi oameni. Ceea ce există într-unul există şi în 
celălalt. Deosebirea constă doar în faptul că unul vede aceasta, 
pe când celălalt nu. Întreaga lume de care am vorbit este în 
realitate în sufletul oricărui om, numai că omul obişnuit nu o 
vede. Ea este cea care iese din adâncurile ascunse ale 
sufletului, îl face pe om neliniştit, îl aruncă în îndoială, îl atrage 
într-o direcţie sau alta, constituie jocul instictelor şi poftelor 
sale. Ceea ce nu trece peste un anumit prag, ceea ce se 
exprimă şi se consumă doar prin slăbiciuni există totuşi. Cine 
are o atare înclinaţie sufletescă are o astfel de legătură cu 
lumea încât aceste sentimente îl cuprind, îl prind în luptă şi în 
viaţă şi îl aduc în raporturi de o excepţională gravitate faţă de 
fiinţe şi oameni. Aceasta pe de o parte. De ce? 

Dacă n-ar fi aşa, atunci evoluţia Pământului nostru şi a regnului 
animal ar ajunge sub un anumit raport la sfârşit. Atunci regnul 
animal, aşa cum este, ar fi un fel de capăt de drum, n-ar putea 
merge mai departe. Toate sufletele-grup ale animalelor care 


trăiesc în jurul nostru n-ar putea să-şi continue evoluţia în 
încorporarea următoare a Pământului. Ar fi un lucru straniu. 
Aceste suflete-grup animale - iertaţi-mi comparatia, însă ea vă 
va face să-mi înţelegeţi ideea - ar fi în situaţia unui statal 
amazoanelor în care intrarea bărbaţilor ar fi total interzisă. În 
mod normal, fără prezenţa părţii bărbăteşti acesta ar trebui să 
se stingă. Spiritual, de fapt, nu s-ar stinge, căci sufletele ar 
trece în alte sfere, însă ca stat al amazoanelor ar fi supus 
acestui destin. Tot aşa ar trebui să piară statul sufletelor-grup 
animale dacă n-ar exista nimic în afara lui. Ceea ce trăieşte în 
mod real în sufletele-grup animale trebuie să fie fecundat 
pentru a putea trece peste pragul evoluţiei terestre în 
următoarea încarnare a Pământulu, cea a viitorului Jupiter. 
Astfel, formele animalelor terestre dispar, se sting, sufletele- 
grup însă sunt fecundate şi apar în Jupiter sub o formă 
adaptată unei existenţe superioare, ajungând deci la stadiul 
următor al evoluţiei lor. 

Ce se întâmplă deci, prin om, aici jos, atunci când el reflectă 
formele vii ale sufletelor-grup? El creează prin aceasta 
germenii fecundanţi pentru sufletele-grup, care altfel n-ar 
putea să-şi continue evoluţia. Dacă ţinem seama de acest lucru 
putem spune următoarele: Vedem deja, când ne referim la 
regnul animal, că omul dezvoltă în sine, la stimuli exteriori, 
când priveşte regnul animal, anumite impulsuri interioare care 
sunt germeni fecundanii pentru sufletele-grup animal. Aceste 
impulsuri care iau naştere aici în viaţă ca germeni fecundanţi 
pentru sufletele-grup animal se nasc la stimularea exterioară. 
Viziunile clarvăzătorului nu se nasc la stimulare exterioară, nici 
chiar cea selectată ca viziune reală. Ea există doar acolo, în 
lumea spirituală, şi trăieşte în sufletele oamenilor. 

Să nu vă închipuiţi însă că dacă dintr-un anumit număr de 
boabe de grâu sunt consumate atâtea şi atâtea, şi doar puţine 
pot deveni din nou spic, în lumea spirituală nu se întâmplă 
nimic! În timp ce boabele de grâu sunt consumate, spiritualul 
legat de boabele grânelor trece în om. Clarvăzătorul observă 
cel mai bine acest lucru dacă priveşte apa mării în care se află 
nenumăraii germeni de peşti şi observă cât de puţini ajung să 
evolueze până la deplina lor dezvoltare. Cei care ajung până la 
deplina maturitate şi devin peşti emit din interior mici flăcărui; 
ceilalţi însă, care nu se dezvoltă fizic, care, fizic, pier în abis, 


dezvoltă lumini-flăcări puternice. Partea lor spirituală este cu 
atât mai importantă. Tot aşa se întâmplă şi cu boabele de grâu 
şi secară care sunt consumate. Materialul din ele este mâncat; 
când sunt mestecate, din acele boabe de grâu neajunse la țelul 
lor se degajă o forţă spirituală care umple atmosfera din jur. 
Pentru clarvăzător lucrurile stau la fel atunci când priveşte un 
om care mănâncă orez sau alte cereale. În timp ce omul 
asimilează, el uneşte cu sine partea materială a boabelor; 
forţele spirituale care erau unite cu aceste boabe ţâşnesc în 
toate direcţiile. Acest lucru nu este atât de simplu pentru 
privirea ocultă, mai ales dacă hrana nu este de natură vegetală. 
Dar asupra acestui lucru nu vreau să insist azi, întrucât ştiinţa 
spiritului nu vrea să agite spiritele într-o anumită direcţie 
partinică nici în ce priveşte vegetarianismul. 

Aşadar fiinţele spirituale se unesc. Toate cele care aparent pier 
cedează mediului spiritualul. Acest spiritual care este cedat 
mediului înconjurător se uneşte realmente cu ceea ce trăieşte 
înlăuntrul omului în lumea sa de viziuni când el devine 
clarvăzător, sau şi altfel. Iar viziunile selectate conform 
inspiraţiei sunt principiul fecundant al spiritualului eliberat din 
germenii de viaţă care nu şi-au atins țelul, permițându-le astfel 
să-şi continue evoluţia. 

Astfel interiorul nostru, prin activitatea pe care o desfăşoară 
aici, este într-un permanent raport cu lumea exterioară, 
conlucrează cu ea. Această lume ar fi lăsată distrugerii, n-ar 
putea să se dezvolte în continuare dacă nu i-am aduce germenii 
fecundanţi. Şi afară, în lume, trăieşte o spiritualitate, însă, 
oarecum, o semispiritualitate. Pentru ca această spiritualitate 
exterioară să se poată perpetua, trebuie să i se alăture o altă 
spiritualitate, din însuşi lăuntrul nostru. Ce trăieşte în noi nu 
este câtuşi de puţin doar o imagine cognitivă a exteriorului, ci 
ceva ce aparţine acestuia. El se uneşte cu ce există în 
exteriorul nostru şi evoluează în continuare. Aşa cum Polul 
Nord şi Polul Sud, ca magnetism sau electricitate, trebuie să se 
unească pentru ca să se întâmple ceva, tot astfel cele ce se 
dezvoltă în interiorul nostru în lumea de viziuni trebuie să se 
unească cu cele ce sunt împrăştiate în afară de către entităţile 
ce în aparenţă pier. Enigme uimitoare dar care se limpezesc 
treptat şi care ne arată în ce fel interiorul este în legătură cu 
exteriorul. 


Să aruncăm acum o privire afară, la ceea ce ne înconjură şi, 
interior, să ne oprim asupra viziunilor selectate, asupra acelor 
viziuni care s-au detaşat din infinitele posibilităţi de viziuni. 
Ceea ce ridicăm astfel la rangul de viziune valabilă pentru noi 
slujeşte evoluţiei noastre interioare. Dimpotrivă, ceea ce se 
cufundă sub câmpul infinit al vieţii vizionare nu cade în neant ci 
pătrunde în lumea exterioară şi o fecundează. Viziunile 
selectate de noi servesc evoluţiei noastre viitoare. Celelalte ne 
părăsesc şi se unesc cu cele din jurul nostru, cu viaţa care nu 
şi-a atins țelul. 

Aşa cum fiinţa vie trebuie să se hrănească cu ceea ce nu apucă 
să trăiască, tot astfel noi trebuie să ne hrănim cu ceea ce nu 
cedăm lumii exterioare pentru fecundarea ei. Acest lucru îşi are 
deci raţiunea sa. Tot ce se naşte spiritual în lume ar trebui să 
piară continuu, dacă nu am renunta la majoritatea viziunilor 
noastre şi nu am selecta doar pe cele pe care le desemnează 
inspiraţia noastră. 

Ajungem acum la al doilea pericol al vieţii de viziuni. Ce face 
omul care acceptă ca adevărate nenumăratele şi variatele 
viziuni, omul care refuză să aleagă doar viziunile juste pentru el 
şi care nu respinge marea lor majoritate? Ce face el? Spiritual - 
veţi vedea imediat ce face dacă traduceţi aceasta în fizic, - el 
face acelaşi lucru pe care l-ar face omul care se află în faţa unui 
lan de grâne şi nu ar folosi marea parte a lor pentru hrană, ci 
ar semăna din nou toate boabele. Nu ar dura mult şi pământul 
n-ar mai ajunge să cuprindă toate seminţele. Asta n-ar duce 
prea departe, căci toate celelalte ar muri, n-ar mai avea hrană. 
Tot astfel se întâmplă şi cu omul care consideră adevărate toate 
viziunile, care nu şterge nici o viziune şi le păstrează pe toate 
în el. El procedează în sine ca atunci când ar aduna seminţele 
de grâu şi le-ar semăna din nou pe toate. Aşa cum lumea ar fi 
rapid invadată numai cu lanuri şi boabe de grâu, tot astfel omul 
ar fi invadat de viziuni, dacă nu le-ar selecta. 

V-am descris ambianta, atât fizică cât şi spirituală, animalele, 
precum şi noţiunile pe care şi le formează omul pentru acestea. 
Am arătat, de asemenea, cum omul trebuie să confere un ţel 
viziunilor sale şi cum această lume de viziuni trebuie să se 
unească cu lumea din afară pentru ca evoluţia să poată 
continua. Ce se întâmplă însă în cazul omului? El se află în faţa 
unui animal, contemplă sufletul-grup al acestuia, spune „lup“, 


adică şi-a format noţiunea de lup; când spune „lup“, în el este 
stârnită imaginea cu privire la care neclarvăzătorul desigur nu 
are decât noţiunea abstractă, nu substanţa sufletească. Când 
omul rosteşte numele „lup“, ceea ce trăieşte în substanţa 
sufletească se uneşte cu sufletul-grup şi îl fecundează. Dacă 
omul nu ar rosti numele, regnul animal ca atare s-ar stinge. 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru regnul vegetal. 

Ceea ce am precizat acum este valabil doar pentru om, nu şi 
pentru animale, şi nici pentru îngeri şi aşa mai departe. Aceştia 
au cu totul alte îndatoriri. Numai omul are misiunea de a-şi 
opune fiinţa sa lumii exterioare, pentru ca astfel să se nască 
germeni fecundanţi care se exprimă în nume. Astfel, în 
interiorul omului a fost pusă posibilitatea evoluţiei în 
continuare a regnurilor animal şi vegetal. 

Şi acum să ne întoarcem la punctul de plecare pe care l-am ales 
ieri. Iahve sau Iehova a fost întrebat de îngerii slujitori de ce 
vrea neapărat să-l creeze pe om. Îngerii nu puteau să înţeleagă. 
Atunci lehova a adunat animalele şi plantele şi i-a întrebat pe 
îngeri care sunt numele acestor fiinţe. Ei nu au ştiut. Ei aveau 
alte sarcini decât fecundarea sufletelor-grup. Omul însă le-a 
putut rosti numele. Prin aceasta, Iahve arată că are nevoie de 
om, căci altfel creaţiunea ar trebui să piară. În om se dezvoltă 
ceea ce în creaţiune a ajuns până la capăt şi are nevoie de un 
nou impuls pentru a-şi putea continua evoluţia. De aceea 
creaţiunii a trebuit să i se alăture omul, pentru ca să poată lua 
naştere germenii fecundanţi care se exprimă în „nume“. 
Vedem astfel că nu am fost aşezaţi fără rost cu viaţa noastră în 
creaţiune. Dacă ne-am imagina că omul n-ar avea loc în această 
creaţiune, atunci regnurile intermediare nu s-ar putea dezvolta 
mai departe. Destinul lor ar fi acela al unei lumi vegetale care 
nu ar fi fecundată. Puntea dintre lumea de dinainte şi cea de 
mai târziu este creată numai prin introducerea omului în 
existenţa pământească, iar omul însuşi ia pentru sine, pentru 
evoluţia sa, ceea ce trăieşte ca nume în suma enormă de fiinţe 
şi, prin aceasta, el urcă cu întreaga evoluţie. 

Am răspuns aici, nu în mod simplu, abstract, la întrebarea: 
Care este sensul vieţii?, cu toate că, în fond, ea este abstractă. 
Omul a devenit un colaborator care ajută fiinţele spirituale. El a 
devenit astfel prin întreaga sa fiinţă. Ceea ce există în el a 
devenit germenele fecundator pentru întreaga creaţiune. El 


trebuie să fie aici, iar fără el creaţiunea n-ar putea exista. Astfel 
omul, când se ştie înlăuntrul creaţiunii, se simte un participant 
la creaţia divin-spirituală. Acum el ştie de ce are o astfel de 
viaţă interioară, de ce în afară există lumea stelelor, a norilor, a 
regnurilor naturii, cu tot ce aparţine spiritual acestora şi cu tot 
ce constituie în el o lume a vieţii sufleteşti. Căci acum vede că 
aceste două lumi se completează şi evoluţia poate înainta doar 
prin acţiunea lor reciprocă. Afară, în spaţiu, se întinde lumea 
infinită. Aici, înlăuntru, în noi, este lumea noastră sufletească. 
Noi nu observăm că ceea ce trăieşte în noi ţâşneşte în afară şi 
se uneşte cu ceea ce trăieşte acolo. Nu observăm că suntem 
locul de desfăşurare al acestei legături. Ca să spunem aşa, ceea 
ce se află în noi este unul din poli, iar ceea ce se află afară, în 
lume, este celălalt pol, iar cei doi poli trebuie să se unească, 
pentru a contribui la evoluţia lumilor. Iar sensul omului provine 
din aceea că îi este permis să participe la ea. 

Cunoaşterea obişnuită proprie conştienţei normale nu ştie 
multe despre aceste lucruri. Dar pe măsură ce cunoaşterea 
noastră se lărgeşte devenim tot mai conştienţi că în noi este 
locul în care Polul Nord şi Polul Sud al lumii - dacă pot folosi 
această comparaţie - îşi schimbă reciproc forţele, se unesc unul 
cu altul pentru a avea loc mai departe evoluţia. Prin ştiinţa 
ocultă învăţăm că în noi se află scena pentru echilibrul forţelor 
lumii. Simţim cum în noi lumea divin-spirituală trăieşte ca într- 
un centru, cum ea se uneşte cu lumea exterioară şi cum cele 
două se fecundează reciproc. 

Dacă ne simţim şi ne ştim a fi o astfel de scenă, dacă suntem 
participanţi, atunci ne situăm just în viaţă, înţelegem întreg 
sensul vieţii şi recunoaştem că ceea ce iniţial este inconştient 
ne va deveni din ce în ce mai conştient pe măsură ce 
pătrundem în ştiinţa spiritului. Pe aceasta se bazează întreaga 
evoluţie a forţelor spirituale superioare. În timp ce conştienţei 
obişnuite normale îi este refuzat să ştie că în om se uneşte ceva 
cu ceea ce există afară, conştienţei superioare îi este permis să 
contemple acest lucru. Acest lucru dezvoltă într-adevăr ceea ce 
tine de lumea exterioară. De aceea este necesar să intervină un 
anumit grad de maturitate, pentru a nu se amesteca în mod 
dezordonat cele din interior cu cele din exterior, căci imediat 
ce ne-am ridicat la o conştienţă superioară aceasta este şi 


realitate care trăieşte în noi. Este aparenţă câtă vreme 
rămânem la conştienţa normală obişnuită. 

Vom participa la divin-spiritual. De ce însă vom participa în 
felul acesta? Au oare toate acestea vreun sens, dacă noi 
suntem, să zicem aşa, doar un fel de aparat echilibrant pentru 
forţe opuse? Aceste forţe nu s-ar putea compensa şi fără noi? 
Un raţionament foarte simplu ne arată cum stau lucrurile. 
Presupuneţi că aveţi o masă de forţe, o parte trăieşte în 
interior, cealaltă în exterior. Faptul că aceste părţi stau faţă în 
faţă este un lucru la care n-am contribuit. Le ţinem iniţial 
separate. Ca ele să se unească, asta depinde de noi. Noi le 
unim în noi. Acest gând, dacă îl înţelegem corect, trezeşte în 
noi tainele cele mai profunde. Divinităţile ne prezintă lumea 
sub aspectul unei dualităţi: afară realitatea obiectivă, în noi 
viaţa sufletească. Noi suntem prezenţi aici şi suntem cei care 
închid, am spune, circuitul şi aducem astfel împreună cei doi 
poli. Asta se întâmplă în noi, se întâmplă pe scena conştienţei 
noastre. 

Acum intervine ceea ce este pentru noi libertatea. Prin ea 
devenim fiinţe independente. În întreaga construcţie cosmică 
nu trebuie să vedem o simplă scenă, ci un câmp al conlucrării. 
Prin aceasta sugerăm desigur un gând pe care lumea nu îl 
înţelege atât de uşor, cel puţin când i se prezintă într-un mod 
filosofic. Am spus acest lucru cu ani în urmă în cartea mea 
Adevăr şi ştiinţă, unde am prezentat faptul că avem mai întâi 
activitatea senzorială şi apoi lumea interioară, că este nevoie 
de o coexistenţă, de o colaborare. Aceasta este ideea 
prezentată sub formă filosofică. Pe atunci însă nu am încercat 
să arăt tainele oculte aflate în spatele ei, însă lumea nu a 
înţeles-o nici chiar sub forma ei filosofică. 

Acum vedem cum trebuie să gândim sensul vieţii noastre. 
Suntem făcuţi să devenim actori în procesul lumii - acesta este 
sensul. Ceea ce există în lume este împărţit în două tabere 
opuse, iar noi suntem plasati între ele pentru a le unifica. Asta 
nu înseamnă câtuşi de puţin că ne putem reprezenta această 
lucrare ca fiind una strict delimitată. Cunosc un domn glumeţ 
care scrie mult pentru ziare germane. Mai nou, a scris într-un 
ziar că pentru evoluţia lumii ar fi necesar ca omul să rămână 
mereu la unul şi acelaşi stadiu, acela de a nu putea rezolva 
enigmele cosmice obişnuite, şi că nu ar fi corect ca omul să 


ajungă să le pătrundă cu gândirea, raţional, să le soluţioneze. 
Căci, dacă le-ar rezolva, ele n-ar mai exista şi el nu ar mai avea 
nimic de făcut. Trebuie deci ca asupra enigmelor raţiunii să se 
menţină mereu îndoiala şi trebuie să apară mereu 
imperfecţiuni! Acest bărbat nici nu bănuia de fapt că dacă 
conştienţa normală şi-ar atinge limitele sale ar progresa ea 
însăşi şi că atunci ar apărea o nouă polaritate, care ar pune o 
nouă problemă şi ar cere o nouă unificare. Cât timp ar trebui să 
continue asta? Până în momentul în care omul ar ajunge 
realmente ca în conştienţa lui să se repete conştienţa divină. 
Acum, după ce bănuim măreţia cu totul nelimitată a enigmei, 
ne putem ridica la răspunsul abstract, ştiind că în noi iau 
naştere germenii fecundatori ai unei lumi spirituale ce nu ar 
putea progresa fără noi. Vrem să vedem cum stăm cu sensul 
vieţii, având acum o bază largă de înţelegere. Ar trebui să ne 
spunem: Odinioară, în evoluţie domnea conştienţa divină. Ea 
exista în incomensurabilitatea ei. Cu aceasta ne aflăm la 
începutul existenţei. Această conştienţă divină creează la 
început imagini. Prin ce se deosebesc aceste imagini de 
conştienţa divină? Prin aceea că ele erau multe, în timp ce 
conştienţa divină era una singură. Mai mult, prin faptul că ele 
erau goale, în timp ce conştienţa divină era conţinut plin, în 
sensul că imaginile la început erau o multitudine, dar goale, 
cum gol era şi eul nostru în comparaţie cu Eul divin umplut cu 
o lume întreagă. Acest eu gol devine însă scena pe care se 
unesc fără încetare conținuturile divine despărțite în două 
tabere opuse. Şi în vreme ce conştienţa goală creează 
permanent echilibrări, ea se umple mereu cu ceea ce era iniţial 
în conştienţa divină. Evoluţia progresează astfel, în sensul că 
conştienţa individuală se umple cu ceea ce era la început 
conţinutul conştienţei divine. Aceasta se întâmplă prin 
echilibrarea continuă înlăuntrul individualităţilor. 

Are oare nevoie conştienţa divină de acest lucru pentru evoluţia 
sa? Cei care nu pot înţelege pe deplin sensul vieţii îşi vor pune 
multe astfel de întrebări. Nu, conştienţa divină nu are nevoie 
de asta. Ea are totul în sine, însă nu este egoistă. Ea îngăduie 
unui număr nelimitat de fiinţe să aibă acelaşi conţinut pe care îl 
are ea. Pentru aceasta însă trebuie ca aceste fiinţe să 
cucerească mai întâi întregul, pentru a avea în sine conştienţa 
divină, iar prin aceasta conştienţa divină să se multiplice. 


Ulterior apare într-un număr mai mare ceea ce odinioară, la 
începutul evoluţiei lumilor, era în Unul, care însă după aceea o 
ia din nou pe drumul îndumnezeirii conştienţei unice. 

In general, această evoluţie a fost întotdeauna aşa cum am 
descris-o aici. A fost aşa în timpul evoluţiei Saturn, la fel a fost 
în timpul evoluţiei Soare şi Lună. Azi v-am arătat cum are ea 
loc pe Pământ. In epoca saturniană, prima schiţă a corpului 
fizic cunoaşte această evoluţie şi, pe de altă parte, fecundează 
spre exterior schiţa corpului eteric din epoca solară ş.a.m.d. 
Procesul este acelaşi, numai că devine din ce în ce mai 
spiritual. În cele din urmă, în afară rămân din ce în ce mai 
puţine de fecundat. Pe măsură ce oamenii evoluează, în ei vor fi 
tot mai multe de fecundat, iar în afară tot mai puţine. Şi omul, 
la sfârşit, va avea în el din ce în ce mai mult ceea ce este în 
afară. Lumea exterioară devine interiorul său. Interiorizarea, 
iată cealaltă latură a evoluţiei. 

Unificarea interiorului cu exteriorul, interiorizarea exteriorului 
sunt cele două puncte spre care evoluează oamenii. Ei vor 
deveni din ce în ce mai asemănători divinității şi în cele din 
urmă din ce în ce mai interiorizaţi. În faza de evoluţie Vulcan 
totul va fi fecundat. Tot ce este exterior va deveni interior. 
Divinizare înseamnă interiorizare. Interiorizare înseamnă 
divinizare. Acesta este țelul şi sensul vieţii. 

Intrăm însă în partea ascunsă a problemei numai când nu ne-o 
reprezentăm aşa încât să îngrămădim în noi doar noţiuni 
abstracte, ci pătrundem într-adevăr la detaliu. Omul trebuie să 
se adâncească în problemă şi să ajungă la detaliu în aşa fel 
încât, atunci când rosteşte numele animalelor şi plantelor, în 
interiorul său să se nască ceva care uneşte ce este în cuvânt cu 
ceea ce stă la baza germenului animal sau vegetal şi apoi 
continuă să trăiască în lumea spirituală. Concepţia noastră 
despre lume are nevoie deja de o îmbunătăţire, căci ce a făcut 
darwinismul în această privinţă? El vorbeşte de lupta pentru 
existenţă dar nu ţine seama că şi ceea ce este supus înfrângerii 
şi nimicirii are o evoluţie. Darwinismul vede numai fiinţe care 
îşi ating țelul şi fiinţe care nu îşi ating telul. Cele care pier 
degajă însă spiritualul, aşa încât evoluează nu numai 
învingătorul în lupta fizică. Ceea ce aparent piere parcurge 
evoluţia în spiritual. Acest lucru este important. 


Pătrundem astfel în sensul vieţii. Nimic nu piere, nu este 
anihilat, ci totul este fecundat spiritual, renaşte în spirit. Cât de 
multe lucruri au dispărut în întreaga evoluţie a Pământului şi a 
omenirii fără ca omul să poată interveni direct. Să luăm 
întreaga evoluţie dinainte de Christos. Am văzut în ce a constat 
ea. La început omul a pornit din lumea spirituală. Treptat, el a 
coborât în lumea fizic-senzorială. Ceea ce avea el, trăia în el, a 
dispărut, aşa cum au dispărut germenii de viaţă ce nu şi-au 
atins țelul. Din trunchiul evoluţiei omeneşti vedem _ 
desprinzându-se nenumărate ramuri şi căzând în abis. În timp 
ce nenumărate ramuri s-au scufundat în abis în cadrul evoluţiei 
exterioare a culturii omeneşti, a vieţii omeneşti, sus se dezvoltă 
impulsul lui Christos. Aşa cum în om se dezvoltă germenele 
fecundant pentru mediul său înconjurător, tot aşa se dezvoltă 
impusul lui Christos pentru ceea ce în om, aparent, piere. Are 
loc apoi Misteriul de pe Golgota. Acesta reprezintă fecundarea, 
de sus în jos, a ceea ce a pierit. Odată cu ceea ce aparent s-a 
abătut de la divin şi s-a scufundat în abis s-a petrecut 
realmente o transformare. A intervenit impulsul lui Christos şi 
fecundează. Iar începând cu Misteriul de pe Golgota asistăm în 
continuarea evoluţiei pământeşti la o reînflorire şi o reluare a 
mersului înainte, prin fecundarea primită odată cu impulsul lui 
Christos. 

Vedem astfel şi în cazul aceastui eveniment major al evoluţiei 
pământeşti adeverindu-se cele cunoscute de noi despre 
polaritate. În epoca noastră înfloresc germenii de cultură care 
au pierit în cursul culturii antice egiptene. Căci ei sunt 
conţinuţi în evoluţia pământească. A venit acum impulsul lui 
Christos şi i-a fecundat şi, fecundându.-i, în epoca noastră a 
avut loc repetarea culturii egipto-caldeene. In cultura care va 
urma culturii noastre va învia străvechea cultură persană, 
fecundată de germenele Christos. În decursul celei de a şaptea 
epoci va apărea într-o formă nouă cultura hindusă străveche, 
înalta artă spirituală care a venit de la sfinţii Rishi, fecundată 
de germenele Christos. 

Astfel vedem cum şi în cursul acestei evoluţii continue se pot 
distinge cele două principii opuse pe care le-am cunoscut la 
om: interior şi exterior, sufletesc şi fizic, ce se fecundează 
reciproc. Sus există impulsul lui Christos, iar jos fecundarea cu 
germenele Christos. Jos avem cultura pământească în evoluţie 


progresivă, iar pe de altă parte impulsul lui Christos coborât de 
sus prin Misteriul de pe Golgota. 

Înţelegem acum şi sensul vieţuirii lui Christos. Pământul 
trebuie să vieţuiască împreună cu tainele cosmice, aşa cum 
individul trebuie să împreunăvieţuiască cu tainele divine. Prin 
aceasta, polaritatea a fost sădită atât în om cât şi în Pământ. 
Pământul şi ceea ce este sus, ceea ce s-a unit mai întâi cu 
Pământul prin Misteriul de pe Golgota, s-au dezvoltat ca doi 
poli opuşi. Christos şi Pământul aparţin unul altuia. Pentru ca 
să se poată uni, a trebuit ca ei să se dezvolte întâi separat unul 
de altul, ca polarităţi. Vedem că pentru ca lucrurile să se 
împlinească în realitate este necesar ca ele să se diferenţieze în 
polarităţi iar polarităţile să se reunească iar pentru progresul 
vieţii. Acesta este sensul vieţii. 

Dar tot atât de adevărat este şi că dacă privim problema în felul 
acesta ne simţim stând în lume şi simţim că fără de noi lumea 
ar fi nimic. Un mistic profund, Angelus Silesius, a făcut o 
curioasă remarcă ce la început poate părea deconcertantă: Ştiu 
că fără mine nu poate trăi nici un Dumnezeu; dacă eu aş fi 
nimicit, El ar trebui să dispară. Confesiunile creştine pot tuna 
şi fulgera împotriva unei asemenea spuse. Ele ignoră cu totul 
faptul istoric, şi anume că Angelus Silesius, înainte de a fi 
devenit catolic, pentru a sta, după părerea sa, complet pe 
tărâmul creştinismului, era deja un om cu adevărat foarte pios, 
şi cu toate aceste a rostit cele spuse mai sus. Cine îl cunoaşte 
pe Angelus Silesius nu va accepta că aceste vorbe au fost spuse 
din lipsă de pietate. Tot ce există în lume se află într-o opoziţie, 
precum polarităţile care nu s-ar putea uni dacă omul n-ar fi 
aici. Omul este în centrul tuturor acestora şi face parte din ele. 
Când omul gândeşte, în el gândeşte lumea. El este scena, el 
doar aduce împreună gândurile. Acelaşi lucru se petrece când 
omul simte sau vrea. 

Acum, când ne îndreptăm privirea în depărtările spaţiului, 
putem cântări ce înseamnă când spunem: Divinul este cel care 
îl umple şi divinul este cel care trebuie să se unească cu 
germenele Pământului. Omul poate spune: În mine este sensul 
vieţii. Zeii şi-au fixat țeluri. Ei însă şi-au ales şi scena unde pot 
fi atinse aceste țeluri. Sufletul omenesc este scena. De aceea 
sufletul omenesc, numai să poată cobori îndeajuns de adânc în 
el însuşi, nu doar să vrea să dezlege enigmele din spaţiu, va 


găsi înlăuntrul său locul în care zeii îşi împlinesc faptele lor; iar 
omul este părtaş la aceasta. În drama-misteriu Încercarea 
sufletului am vrut să exprim acest lucru arătând cum zeii 
acţionează în interiorul omului şi cum sensul lumii se 
împlineşte în sufletul lui, cum sensul lumii va trăi în sufletul 
omenesc. Care este sensul vieţii? Este faptul că acest sens va 
trăi în omul însuşi. Aceasta am încercat să exprim în cuvintele 
pe care sufletul le poate spune în el însuşi: 

„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice, 

In simţirea ta ţes forţe cosmice, 

În voinţa ta lucrează fiinţe cosmice. 

Te pierde-n gândurile cosmice, 

Te vieţuieşte prin forţele cosmice, 

Te plăsmuieşte din fiinţele voinţei. 


Să nu sfârşeşti în depărtările cosmice 
Prin jocul visător al gândurilor...; 
Incepe-n depărtările cosmice 
Şi-opreşte-te-n adâncurile sufletului tău: 
Cunoscându-te în tine, 

Tu ţelurile zeilor le afli.“* 


* R. Steiner, Încercarea sufletului (GA 14), Editura Univers 
Enciclopedic, Bucureşti, 2000, vers 111-122 (n.tr.). 


Când vrei să exprimi ceva adevărat, nu doar o simplă părere 
care îţi vine în minte, întotdeauna trebuie apelat la tainele 
oculte. Acest lucru este extrem de important. De aceea 
termenii folosiţi în lucrările oculte, fie că sunt în proză, fie că 
sunt în versuri, nu trebuie gândiţi în stilul în care au apărut alte 
opere poetice exterioare. Astfel de opere, inspirate realmente 
de adevăr, al lumii şi al tainelor sale, s-au născut lăsând ca în 
suflet să vorbească cu adevărat gândurile cosmice, lăsând ca el 
să se înflăcăreze de sentimentele cosmice, nu de sentimentele 
personale, şi lăsându-se creat într-adevăr din fiinţele de voinţă. 
A învăţa să distingem între ceea ce izvorăşte din tainele 
cosmice şi ceva inventat de fantezia arbitrară a omului este 
misiunea mişcării noastre antropofice. Încetul cu încetul 
evoluţia culturii va ajunge la un astfel de nivel încât în locul 
născocirilor arbitrare va apărea ceea ce în sufletul omenesc 
trăieşte ca celălalt pol al spiritualului corespunzător. Astfel de 
lucruri, create în acest fel, vor fi la rândul lor germeni 


fecundatori ce se unesc cu spiritualul. Ele au un rost anume în 
procesul cosmic. Este acela de a ne da un cu totul alt sentiment 
de responsabilitate faţă de lucrurile pe care le realizăm noi 
înşine când ştim că ceea ce facem sunt germeni fecundatori şi 
nu germeni sterili, care se irosesc pur şi simplu. lată de ce şi 
noi trebuie să lăsăm să se nască aceşti germeni din adâncurile 
sufletului lumilor. 

Acum, dumneavoastră puteţi întreba: Da, dar cum ajungem 
acolo? Prin răbdare. Nimicind tot mai mult orice fel de orgoliu 
personal. Orgoliul personal ne ispiteşte mereu, mereu, să 
creăm doar lucrări personale, în loc să lăsăm să vorbească ceea 
ce este expresia divinului în noi. Prin ce putem şti că divinul 
vorbeşte în noi? Trebuie să nimicim tot ce vine doar din noi 
înşine şi în primul rând să nimicim orice tendinţă de orgoliu. 
Atunci în noi va lua naştere polaritatea justă, care creează 
germeni fecundatori reali în suflet. Nerăbdarea este cel mai rău 
sfătuitor pentru viaţă. Ea este cea care corupe lumea. Când veţi 
reuşi ceea ce am spus mai sus, veţi vedea că sensul vieţii este 
realizat prin fecundarea exteriorului cu interiorul. Tot atunci 
vom recunoaşte şi că dacă interiorul nostru nu este cel just vom 
semăna în lume germeni fecundatori incorecti. Care este 
urmarea? Urmarea este că în lume se nasc atunci creaţii 
avortate. Cultura noastră actuală este bogată în astfel de 
avortoni. În toate ţările importante am putea spune că la ora 
actuală se scrie poezie - literatură -, de pildă, cu „forţa 
aburului“; în curând se va putea face asta cu ajutorul 
baloanelor cu aer. Un faimos scriitor din secolul XVIII a scris: O 
singură ţară produce în zilele noastre de cinci ori mai multe 
cărţi decât ar avea trebuinţă întreg Pământul pentru binele lui! 
Astăzi este şi mai rău. Această producţie înconjură cultura 
noastră actuală cu entităţi spirituale care nu sunt viabile, care 
nu ar fi trebuit şi nu ar trebui să se nască dacă oamenii ar fi 
avut şi ar avea răbdarea necesară. Răbdarea se va naşte ca un 
fel de alt pol în sufletul omenesc; ea îl va împiedica pe om să 
dea frâu liber producţiilor care sunt doar emanaţii ale 
orgoliului şi egoismului. 

Nu luaţi drept o predică morală ceea ce vă spun, ci ca expresie 
a unui fapt. Căci este un fapt că prin producţii ambiţioase în 
sufletul nostru iau naştere germeni fecundatori din care provin 
avortoni în lumea spirituală. A-i respinge, a-i transforma treptat 


este o sarcină pentru viitorul îndepărtat. A rezolva această 
sarcină este misiunea ştiinţei spiritului, iar sensul vieţii este ca 
concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume să se ralieze 
întregului sens al vieţii, pentru ca pretutindeni să ne întâmpine 
un sens, pentru ca totul în viaţă să fie plin de sens. Asta este ce 
vrea ocultismul să îl înveţe pe om, faptul că noi ne aflăm în 
mijlocul acestui sens şi că într-adevăr putem spune: 

„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice, 

In simţirea ta ţes forţe cosmice, 

În voinţa ta lucrează fiinţe cosmice. 

Te pierde-n gândurile cosmice, 

Te vieţuieşte prin forţele cosmice, 

Te plăsmuieşte din fiinţele voinţei. 


Să nu sfârşeşti în depărtările cosmice 

Prin jocul visător al gândurilor...; 

Începe-n depărtările spiritului 

Şi-opreşte-te-n adâncurile sufletului tău: 

Cunoscându-te în tine, 

Tu ţelurile zeilor le afli.“ 
Acesta este, iubiții mei prieteni, sensul vieţii, aşa cum are 
trebuinţă omul să-l înţeleagă în primă instanţă. 
Acestea sunt cele ce am vrut să vă spun. Dacă ni le lămurim în 
întregime, atunci sufletele care s-au unit cu divinul le vor lăsa 
să acţioneze înlăuntrul lor. 
Lucrurile mai greu de înţeles din cadrul acestor expuneri 
trebuie să le atribuiţi faptului că o problemă atât de 
importantă, cum este cea a sensului vieţii, karma a vrut s-o 
epuizăm în două conferinţe scurte, dar şi faptului că multe 
aspecte care se pot desfăşura abia în sufletul propriu nu au 
putut fi decât sugerate. Priviţi ca pe o polaritate şi faptul că 
întâi trebuie dată o sugestie, care apoi trebuie prelucrată 
meditativ şi că prin aceasta trebuie să capete sens şi conţinut 
întreaga noastră conlucrare, să devină judicoasă, aşa încât 
sufletele noastre să interacţioneze. Aceasta este esenţa iubirii 
adevărate. Ea este şi un echilibru de polarităţi. Acolo unde 
gândurile antroposofice trebuie să răzbată până la sufletele 
oamenilor, ele trebuie să trezească celălalt pol, trebuie să se 
echilibreze prin celălalt pol. Aceasta poate acţiona precum o 
muzică a sferelor antroposofică. Dacă vom acţiona în felul 


acesta, dacă ne vom afla într-adevăr în viaţa antroposofică, vom 
fi şi uniţi în viaţa antroposofică. 

Aşa mi-ar plăcea să considerăm prilejul de a fi azi împreună. 
Aceste probleme au fost o expresie a spiritului iubirii şi sunt 
dedicate spiritului iubirii între noi, antroposofii. Astfel, această 
iubire, prin scânteia din noi, va face să schimbăm între noi 
conținuturile spirituale, va fi din ce în ce mai mult un stimulent 
prin care nu numai să primim, ci să fim îndemnați tot mai mult 
să acţionăm antroposofic. Ştiinţa spiritului va fi atunci un 
promotor al acestei iubiri, care impresionează latura cea mai 
lăuntrică a sufletului omenesc. Atunci această iubire va 
continua să trăiască mai departe. Atunci şi noi, ca oameni care 
trebuie să trăim spaţial despărțiți unii de alţii în cadrul 
Societăţii antroposofice, vom face ca această iubire să dăinuie 
şi după ce karma, cu prilejul acestei manifestări, ne-a ţinut un 
timp laolaltă. Rămânem astfel împreună şi vom considera un 
adevărat prilej de a putea să rămânem împreună cu ceea ce 
avem mai bun în sufletele noastre, de a ne putea ridica cu cele 
mai bune însuşiri spirituale ale noastre la înălţimi spiritual- 
divine. Şi tot aşa, iubiții mei prieteni, să rămânem împreună şi 
în continuare. e 

MORALA ANTROPOSOFICA 

CONFERINŢA | 


Norrkoping, 28 mai 1912 

Ilubiţii mei prieteni! 

In aceste zile, ca urmare a unui impuls pe care l-am simţit şi 
despre care probabil vom mai vorbi în cele ce urmează, vom 
analiza unul din domeniile cele mai importante ale concepţiei 
noastre antroposofice. Nu rareori ni se reproşează că noi ne 
cufundăm mai degrabă în studiul unor evoluţii cosmice 
îndepărtate, al legăturii acestora cu omul, că ne adâncim cu 
mare bucurie în domeniile lumii spirituale, că de fiecare dată 
analizăm doar evenimente de mult apuse sau perspective ale 
unui viitor îndepărtat şi neglijăm un domeniu ce ar trebui să 
stea cel mai aproape de inima omului, şi anume morala şi etica 
omenească. 

În reproşul care ni se face deseori, că am atins mai puţin acest 
domeniu important al vieţii sufleteşti şi sociale a omului, 
comparativ cu celălalt domeniu, mai îndepărtat, oricum un 
lucru este adevărat, faptul că domeniul moralei omeneşti 


trebuie să fie cel mai important pentru noi. Dar celor care ne 
critică în acest fel le răspundem că, atunci când te simţi 
pătruns de întreaga importanţă şi amploare a vieţii şi 
concepţiei antroposofice, nu te poţi apropia de acest domeniu 
decât cu o sfântă sfială, pentru că suntem conştienţi că, dacă 
este ca acest domeniu să fie tratat în sensul just, acesta îl 
impresionează mai mult decât orice pe om şi cere pregătirea 
cea mai serioasă şi mai profundă. 

Reproşul care ni se face dinspre acea direcţie în modul pe care 
tocmai l-am caracterizat ar putea fi formulat probabil în 
următoarele cuvinte: La ce bun toate lungile voastre 
consideraţii asupra Cosmosului? La ce bun toate istorisirile 
voastre despre numeroasele reîncarnări ale diferitelor fiinţe, 
despre raporturile complicate ale karmei, când lucrul cel mai 
important în viaţă este cel repetat mereu şi mereu de un 
înţelept, ajuns pe culmea acestei vieţi, discipolilor săi, când 
după o viaţă plină de înţelepciune, deja bolnav şi neputincios, 
era nevoit să se lase purtat de ceilalţi: „Copilaşi, iubiţi-vă unii 
pe alţii“. Aşa vorbea, după cum bine se ştie, apostolul, 
evanghelistul Ioan ajuns la adânci bătrâneţi. Şi se accentuează 
mereu că prin aceste câteva cuvinte, „Copilaşi, iubiţi-vă unii pe 
alţii“, este dată chintesenţa celei mai profunde înţelepciuni 
morale. Şi, în continuare, se spune: De ce mai este nevoie de 
toate celelalte lucruri, când binele, idealurile morale cele mai 
măreţe se pot împlini într-un mod atât de simplu, în sensul 
cuvintelor rostite de evanghelistul loan? 

Dar, iubiții mei prieteni, când din faptele pomenite mai sus, 
perfect juste, conchideam că pentru om ar fi suficient ca el să 
ştie că trebuie să-l iubească pe aproapele său se uită un 
amănunt, şi anume că cel care este citat drept autor al acestor 
cuvinte le-a rostit la sfârşitul unei vieţi bogate în înţelepciune, 
la sfârşitul unei vieţi ce concentra în sine scrierea celei mai 
profunde, celei mai importante Evanghelii, că cel care a rostit 
aceste cuvinte şi-a luat acest drept când deja avea în urma sa o 
viaţă bogată de înţelepciune, ce a avut consecinţe atât de mari 
şi de puternice. Da, iubiții mei prieteni, cine are în spate o viaţă 
precum cea a apostolului, acela are voie să rezume în cuvintele 
amintite mai sus, ca esenţă ultimă a înţelepciunii sale, cele ce 
pot fi simţite de sufletele omeneşti la citirea adevărurilor 
profunde scrise în Evanghelia lui loan, care din adâncuri 


sufleteşti insondabile se revarsă şi în adâncurile altor inimi şi 
ale altor suflete. Cine însă nu se află într-o astfel de postură îşi 
poate lua acest drept, de a rosti adevărurile morale supreme 
într-un mod atât de simplu, abia atunci când a reuşit să se 
adâncească în tainele aflate la temelia lumii. Oricât ar fi de 
banalizată fraza îndelung repetată: „Când doi oameni rostesc 
aceleaşi cuvinte, ele nu semnifică acelaşi lucru“, ea este cât se 
poate de potrivită pentru situaţia ce tocmai a fost enunțată. 
Când cineva, care refuză să ştie şi să priceapă ceva despre 
misterele lumii, spune: „Dar este atât de simplu să 
caracterizezi viaţa morală cea mai înaltă“ şi foloseşte cuvintele 
„Copilaşi, iubiţi-vă unii pe alţii“, aceasta înseamnă cu totul 
altceva decât dacă cuvintele respective sunt rostite de 
evanghelistul loan, care pe deasupra le spune la sfârşitul unei 
vieţi consacrate în întregime înţelepciunii. lată de ce, când 
înţelegi cuvintele evanghelistului Ioan, nu tragi imediat 
concluzia la care se ajunge de obicei. Concluzia pe care ar 
trebui să o tragi este în primul rând că, referitor la nişte 
cuvinte cu o atât de profundă semnificaţie, trebuie să taci şi că 
îţi este permis să le rosteşti abia după ce ai dobândit pregătirea 
şi maturitatea necesare. 

După ce am făcut această remarcă, ce cu siguranţă nu va fi pe 
placul multora, în sufletul nostru va rezulta ceva de o 
covârşitoare importanţă. Fără îndoială - ne vom spune - 
principiile morale nu pot fi înţelese în sensul lor cel mai 
profund decât după ce ai dobândit înţelepciunea, cu toate 
acestea omul face mereu uz de ele. Cum s-ar putea impune în 
lume o comunitate morală, o operă socială, dacă pentru 
cunoaşterea celor mai înalte principii morale ar trebui să 
aştepţi până ce dobândeşti înţelepciunea? Lucrul cel mai 
necesar pentru convieţuirea omenească este morala şi acum 
aici cineva susţine că pricipiile morale se obţin abia după ce ai 
reuşit să dobândeşti înţelepciunea: Desigur, dacă aşa stau 
lucrurile, dacă acest lucru, cel mai necesar, nu-l poţi atinge 
decât la capătul strădaniei omeneşti, mulţi vor spune că ar 
trebui să-ţi pierzi speranţa în ocârmuirea înţeleaptă a lumii. 
Răspunsul la cele pe care le-am caracterizat aici ni-l dau 
faptele vieţii. Să comparăm doar două cazuri, care sub o formă 
sau alta vă sunt bine cunoscute, şi veţi recunoaşte imediat 
următoarele: la principiile morale cele mai înalte şi la 


înţelegerea lor ajungem abia după ce am încheiat un drum de 
strădanii întru ale înţelepciunii. Şi, de asemenea, aşa cum am 
amintit mai sus, comunităţile şi operele morale şi sociale nu pot 
dăinui fără morală. Dacă vă aduceţi în faţa sufletului două 
aspecte, bine cunoscute desigur tuturor într-o formă sau alta, 
veţi înţelege aceasta imediat. Cine n-a observat cum un om 
aflat pe o treaptă înaltă de dezvoltare intelectuală, poate unul 
dintre aceia care nu şi-a însuşit doar o educaţie ştiinţifică 
exterioară printr-o înţelegere intelectuală ascuţită, ci care atât 
teoretic cât şi practic a înţeles multe din adevărurile oculte şi 
spirituale, nu este un om de o moralitate deosebită. Cine n-a 
observat cum oameni inteligenţi, aflaţi pe o treaptă înaltă de 
dezvoltare spirituală, au deviat de la calea cea dreaptă? Şi cine 
nu s-a întâlnit cu o altă situaţie, plină de învăţăminte, în care, 
de exemplu, o îngrijitoare de copii, cu un orizont foarte limitat, 
cu un intelect redus şi cunoştinţe puţine, a educat unul după 
altul, de la primele săptămâni ale existenţei lor fizice, nu doar 
pe proprii ei copii, ci şi copiii altor oameni la care s-a aflat în 
slujbă, a contribuit la educarea lor şi, probabil până la sfârşitul 
vieţii ei, a jertfit tot ceea ce avea pentru aceşti copii într-un 
mod plin de iubire, într-o dăruire dezinteresată absolută. Şi 
dacă cineva ar fi venit la această femeie să-i vorbească despre 
principii morale dobândite pe baza comorilor de înţelepciune 
cele mai înalte, probabil aceasta nu s-ar fi sinchisit prea mult 
de ele. Probabil le-ar fi găsit extrem de neinteligibile şi inutile. 
Acţiunea sa morală însă ne obligă nu numai să-i recunoaştem 
meritele, ci adesea chiar să ne înclinăm cu venerație în faţa a 
ceea ce se revarsă din inimă în viaţă şi produce infinit de mult 
bine. 

Fapte de genul acestora ne lămuresc adesea mult mai bine 
enigmele vieţii decât orice teorie, căci ele ne arată că, pentru a 
conferi oamenilor acţiunea morală a Universului, evoluţia 
înţeleaptă a umanităţii, creaţiunea înţeleaptă a lumii nu a 
aşteptat ca oamenii să descopere mai întâi principiile morale. 
De aceea trebuie să ne spunem: În sufletul omului, dacă facem 
abstracţie de acţiunile imorale, al căror temei îl vom afla chiar 
în cursul acestor conferinţe, există sădită de la bun început o 
moralitate originară, ca un fel de moştenire divină, ce ar putea 
fi numită „moralitate instinctivă“, şi aceasta face posibil ca 


omenirea să aştepte până ce reuşeşte să pătrundă principiile 
morale. 

Dar poate nici nu este necesar să-ţi faci prea multe griji în 
legătură cu aprofundarea acestor principii. Nu s-ar putea 
spune, să zicem, că cel mai bun lucru ar fi ca oamenii să se lase 
în voia instinctelor lor morale primare şi să nu se mai încurce 
cu tot felul de consideraţii teoretice despre morală? lubiţii mei 
prieteni, în aceste conferinţe urmează să arătăm tocmai că nu 
aşa trebuie să se procedeze; urmează să arătăm că, cel puţin 
pentru acest stadiu în care se află omenirea, morala 
antroposofică trebuie să fie o sarcină rezultată din întreaga 
noastră strădanie şi ştiinţă antroposofică. 

Un filosof mai recent, care cu siguranţă n-a rămas necunoscut 
nici în nord, Schopenhauer, a enunțat o frază foarte corectă, pe 
lângă o mulţme de erori pe care le conţine filosofia sa, legată 
chiar de principiile moralei, şi anume: „A predica morala este 
uşor, a o fundamenta este greu“. Este cât se poate de adevărat, 
căci de fapt nimic nu este mai uşor decât să te adresezi 
principiilor cele mai apropiate ale simţirii şi sensibilităţii 
omeneşti, să spui ce trebuie să faci pentru a fi un om bun. Unii 
se simt jigniţi atunci când noi afirmăm că aceasta ar fi un lucru 
uşor. Totuşi chiar aşa este, iar cine cunoaşte viaţa, cine 
cunoaşte lumea nu se va îndoi nici de faptul că despre nimic nu 
s-a vorbit mai mult decât despre principiile juste ale acţiunii 
morale. Şi tot atât de adevărat este şi că, în fond, cea mai mare 
adeziune la cei din preajma ta o afli atunci când vorbeşti despre 
aceste principii generale ale acţiunii morale. Este atât de 
reconfortant, putem spune, pentru sufletele celor care ascultă 
şi simţim intens că aici putem întotdeauna să fim de acord cu 
cele rostite de vorbitor, atunci când acesta prezintă principiile 
cele mai generale ale comportamentului moral al omului. 

Cu lecţii morale, cu predici morale nu fundamentezi însă 
morala. Dacă s-ar fi putut întemeia morala doar prin lecţii şi 
predici morale, astăzi cu siguranţă n-ar mai exista nici o 
acţiune imorală; întreaga omenire ar deborda - am putea spune 
- de moralitate, căci fiecare a avut desigur ocazia să asculte de 
nenumărate ori principiile morale cele mai frumoase, subiect 
atât de drag predicatorilor. Dar a şti ce trebuie să faci, a şti ce 
este just din punct de vedere moral este cel mai puţin 
important pe tărâm moral. Lucrul cel mai important pe acest 


tărâm este ca în noi să poată trăi impulsuri care, prin 
intensitatea, prin puterea lor intrinsecă să se preschimbe în 
acţiuni morale, să se manifeste, aşadar, în afară moral. În mod 
cert, predicile morale sau rezultatele predicilor morale nu fac 
aşa ceva. A fundamenta morala înseamnă să-l îndrum pe om la 
izvoarele din care el îşi poate lua impulsurile, din care îi sunt 
date forţele care conduc la acţiunea morală. 

Cât de greu este să găseşti aceste forţe se poate vedea din 
simplul fapt că într-adevăr s-a încercat de nenumărate ori, de 
pildă, dinspre latura filosofică, să se întemeieze o etică, o 
morală. Cunoaştem câte răspunsuri diferite s-au dat în toată 
lumea la întrebarea: Ce este binele? sau Ce este virtutea? 
Incercaţi să strângeţi laolaltă toate concepţiile prezentate în 
scrierile lor de întreaga pleiadă de filosofi, începând de la 
Platon şi Aristotel, trecând prin epicurieni, stoici, 
neoplatonicieni şi terminând cu filosofii moderni; adunaţi tot 
ceea ce s-a spus doar în acest domeniu, de la Platon la Herbert 
Spencer, despre natură şi despre esenţa binelui şi a virtuţii şi 
veţi vedea cât de multe şi variate încercări s-au făcut pentru a 
răzbate la izvoarele vieţii morale, la izvoarele impulsurilor 
morale. 

Conferinţele pe care le voi ţine aici vă vor arăta faptul că în 
realitate doar aprofundarea ocultă a vieţii, pătrunderea în 
tainele oculte ale vieţii îţi dă posibilitatea să ajungi nu numai la 
cunoaşterea învățăturilor morale, ci şi la impulsurile morale, la 
izvoarele morale ale vieţii. Desigur, la o primă analiză 
observăm că acest element moral nu se arată chiar atât de 
simplu în lume pe cât s-ar crede. Să lăsăm puţin deoparte ceea 
ce înţelegem astăzi prin morală şi să privim nişte regiuni în 
care îşi desfăşoară viaţa unii oameni, lucru care probabil ne va 
ajuta mult să ne formăm o idee despre concepţia morală despre 
viaţă. 

Printre multele cunoştinţe pe care ocultismul ni le-a facilitat nu 
este de neglijat un aspect, şi anume că la diverse popoare, în 
diferite regiuni ale Pământului, s-au manifestat concepţiile cele 
mai variate, impulsurile cele mai variate. Să comparăm mai 
întâi două regiuni foarte îndepărtate una de alta. Să ne referim 
la sublima viaţă pe care o duceau cu mult timp în urmă vechii 
locuitori ai Indiei şi să vedem cum a evoluat ea treptat până în 
timpurile cele mai vechi; căci, după cum cunoaşteţi, nicăieri pe 


acest Pământ nu întâlnim o altă regiune în care elementul 
caracteristic străvechi al vieţii propriu-zise să se fi conservat 
într-o măsură mai mare ca în India. Pentru nimic nu este mai 
adevărat acest lucru decât pentru ceea ce se referă la viaţa în 
cadrul culturii indiene sau al altor câteva culturi asiatice: 
sentimentele, simţămintele, gândurile, concepţiile de viaţă pe 
care le găsim încă în epoci străvechi în aceste regiuni populate 
s-au păstrat până în timpurile noastre. Cel mai impresionant 
este faptul că în aceste culturi s-a păstrat un reflex al 
timpurilor de demult, că dacă privim ceea ce s-a menţinut până 
în ziua de azi privim, să zicem aşa, şi în epocile străvechi. 

Nu ne vom descurca însă dacă continuăm să aplicăm anumitor 
regiuni sau populaţii concrete doar etalonul nostru moral. De 
aceea astăzi vom lăsa la o parte ceea ce s-ar putea spune 
despre lucrurile morale ale acelor timpuri şi ne vom pune întâi 
întrebarea: Ce a rezultat din aceste însuşiri caracteristice ale 
străvechii şi venerabilei culturi indiene? În primul rând găsim 
aici, venerată în cel mai înalt grad, ceea ce s-ar putea numi 
evlavia, devoţiunea pentru spiritual. Şi această devoțiune 
pentru spiritual era cu atât mai venerată şi mai respectată, cu 
cât omul reuşea să persevereze mai mult în introspecţie, să 
trăiască liniştit în sine şi să canalizeze tot ceea ce era mai bun 
în el spre cauzele primordiale ale lumilor spirituale, făcând 
abstracţie de tot ceea ce poate fi omul pe plan fizic. Această 
îndreptare a sufletului spre cauzele primordiale ale existenţei o 
vedem ca pe o datorie supremă la aceia care aparţineau sau 
aparţin castei celei mai înalte a vieţii indiene, la brahmani. Tot 
ceea ce fac, toate impulsurile lor sunt dirijate corespunzător 
acestei evlavii; nimic nu impresionează mai profund 
sensibilitatea şi simţirea morală a acestor oameni decât 
îndreptarea spre spiritual-divin, într-o cucernicie ce te face să 
uiţi complet de cele fizice, într-o autoobservare şi lepădare de 
sine deosebit de profunde. Felul în care viaţa morală a acestor 
oameni se pătrundea de cele de mai sus îl puteţi vedea şi dintr- 
un alt aspect, valabil mai cu seamă în epocile mai vechi, şi 
anume în aceea că celor care aparţineau altor caste li se părea 
de la sine înţeles să considere casta evlaviei, casta vieţii 
religioase şi rituale ceva demn de venerat şi ieşit din comun. 
Astfel, întreaga viaţă era străbătută de aceste impulsuri spre 
spiritual-divin, caracterizate mai sus. Intreaga viaţă stătea în 


slujba acestei orientări spre spiritual-divin, lucru care nu poate 
fi înţeles cu principiile morale pe care se bazează toate 
filosofiile. Nu poţi înţelege despre ce este vorba aici, deoarece, 
în epocile în care în India s-au dezvoltat aceste lucruri, la alte 
popoare ele erau, în primă instanţă, imposibil de imaginat. 
Pentru a se putea ridica la o astfel de intensitate, aceste 
impulsuri aveau nevoie chiar de temperamentul, de caracterul 
fundamental al acestui popor. De aici ele s-au răspândit apoi, 
prin curentul cultural exterior, pe întreg Pământul. Dacă vrem 
să înţelegem ce se avea în vedere prin spiritual-divin, trebuie 
să mergem la izvoarele primordiale ale acestuia. 

Şi acum să lăsăm acest popor şi să ne îndreptăm privirea spre 
ţinuturile Europei. Să ne îndreptăm privirea spre populaţiile 
europene ce trăiau pe vremea când creştinismul nu pătrunsese 
încă în cultura europeană, pe vremea când acesta era abia la 
început. După cum ştiţi cu toţii, populaţia europeană a 
întâmpinat creştinismul, care pătrundea în Europa dinspre est 
şi sud, cu impulsuri foarte bine conturate, cu valori şi forţe 
interioare bine precizate. Iar cine studiază istoria începuturilor 
creştinismului în Europa, în Europa Centrală şi chiar şi aici în 
Europa de Nord, mai precis cine studiază cu mijloace oculte 
această istorie, acela ştie cât de greu a fost într-un ţinut sau 
altul ca impulsurile creştine să găsească un echivalent pentru 
ceea ce venea în întâmpinarea creştinismului dinspre Europa 
de Nord şi Europa Centrală. 

Şi întrebarea noastră este, la fel ca în cazul populatiilor 
hinduse: Care erau impulsurile morale cele mai pregnante, 
binele şi moştenirea morală cu care au întâmpinat creştinismul 
popoarele ai cărui urmaşi sunt actualmente populaţiile din 
nordul şi centrul Europei şi din Anglia? Dacă pomenim una 
singură dintre virtuțile principale, vom şti imediat că am 
denumit lucrul cel mai caracteristic pentru această populaţie 
nordică şi pentru populaţia Europei Centrale. Cuvântul despre 
care este vorba este „vitejie“, „curaj“, intrarea omului cu 
întreaga forţă personală în lumea fizică, pentru a realiza ceea 
ce poate el voi prin impulsurile sale interioare. Am numit 
virtutea cea mai importantă dintre toate virtuțile cu care 
europenii au întâmpinat creştinismul. Celelalte virtuţi sunt în 
esenţă consecinţe ale acestei virtuţi - găsim aceasta cu cât 
mergem mai mult în urmă în epocile vechi. 


Dacă analizăm însuşirea propriu-zisă a curajului, a vitejiei, 
după câteva caracteristici de bază ale acesteia, găsim că ea 
constă dintr-un exces de viaţă care cere a fi risipită. Este lucrul 
care ne izbeşte cel mai mult la popoarele europene din 
timpurile de demult. Un om ce aparţinea acestei populaţii 
europene din timpurile vechi avea în el mai mult decât era 
nevoie pentru uzul lui personal. Surplusul îl cheltuia însă 
pentru că simţea impulsul de a-l cheltui. El urma acest impuls 
complet instinctiv. S-ar putea spune: Cu nimic nu era mai 
risipitor nordicul european decât cu surplusul său moral, cu 
vitejia sa, cu aptitudinea de a manifesta în planul fizic 
impulsurile sale vitale. În realitate, era ca şi când europeanul 
din vremurile de demult ar fi căpătat în acelaşi timp un surplus 
bine determinat de forţă, ce însemna mai mult decât ar fi avut 
nevoie pentru uzul personal, surplus din care el putea revărsa 
în afară, cu care se putea arăta risipitor, pe care îl putea folosi 
în acţiunile sale războinice, în faptele acelei virtuţi străvechi pe 
care epoca mai recentă a aşezat-o printre aşa-zisele defecte ale 
însuşirilor omeneşti; pe care el a întrebuinţat-o, de exemplu, în 
direcţia a ceea ce s-a desemnat prin cuvântul generozitate. A 
acţiona din generozitate este iarăşi o însuşire ce caracterizează 
la fel de bine populaţiile europene străvechi, după cum 
însuşirea de a acţiona din evlavie, din cucernicie, 
caracterizează populaţiile hinduse străvechi. 

Popoarelor europene din epocile străvechi nu le slujeau la 
nimic principiile morale teoretice, căci ele înțelegeau prea 
puţin ce înseamnă acestea. A fi ţinut predici morale unui 
european din acele timpuri ar fi fost la fel de înţelept cu a da 
astăzi cuiva, care nu iubeşte socotitul, sfatul de a-şi nota cu cât 
mai mare precizie veniturile şi cheltuielile pe care le are. Dacă 
nu-ţi place aşa ceva, singura modalitate pentru a nu fi nevoit să 
ţii socotelile este să ai destul pentru a putea cheltui cât vrei. 
Dacă ai o sursă inepuizabilă de venit poţi evita ţinerea unei 
contabilităţi stricte. Nu este un amănunt lipsit de importanţă. 
Teoretic el este valabil mai ales pentru ceea ce omul consideră 
important pentru viaţă, este valabil în ceea ce priveşte dibăcia 
personală, capacitatea de a interveni personal. Pentru modul 
cum este întocmită lumea sunt valabile chestiunile legate de 
sentimentele morale ale vechilor populaţii europene. Fiecare 
primea de la naştere moştenirea sa divină, să zicem aşa, se 


simţea plin de ea şi cheltuia; cheltuia în slujba seminţiei, în 
slujba familiei, chiar şi în slujba unor legături etnice mai vaste. 
Aşa se acţiona, aşa se gospodărea, aşa se lucra. 

Am numit aici două regiuni populate de oameni foarte diferiţi 
unii de ceilalţi, căci sentimentul de cucernicie, propriu 
indianului, era ceva absolut inexistent la populaţiile europene. 
Din acest motiv i-a fost atât de greu creştinismului să aducă 
acest sentiment de evlavie pe teritoriile locuite de populaţiile 
europene. Acolo existau cu totul alte premise. Şi după ce am 
adus înaintea dumneavoastră aceste lucruri - făcând abstracţie 
de ceea ce s-ar putea obiecta din direcţia unei înţelegeri morale 
- să ne întrebăm acum despre efectul moral. Nu este nevoie să 
reflectăm prea mult ca să aflăm că acest efect moral, acolo 
unde cele două concepţii de viaţă, cele două direcţii de gândire 
s-au întâlnit în forma lor cea mai pură, a fost unul imens. 
Lumea a avut enorm de mult de câştigat din ceea ce un popor, 
cum era poporul hindus, a ajuns să cucerească prin organizarea 
întregului său mod de a simţi în sensul cucerniciei, prin 
înclinația lui spre cele înalte. Dar tot atât de mult a avut de 
câştigat lumea - putem aduce mărturii în acest sens - prin 
consecinţele pe care le-au produs vitejia şi curajul locuitorilor 
europeni din timpurile vechi, precreştine. Ambele lucruri au 
trebuit să conlucreze şi acestea au produs efectul moral pe 
care-l vedem acţionând şi astăzi din cele două laturi, în folosul 
nu numai al unei părţi a omenirii, ci al întregii omeniri; acest 
efect moral, efectul provenit atât din hinduism cât şi din 
străvechiul element germanic, îl vedem trăind în ceea ce 
omenirea consideră bunul cel mai de preţ. Putem spune acum 
cu certitudine că ceea ce are asupra omenirii acest efect este 
binele? Fără îndoială, putem spune aceasta. În ambele curente 
de cultură trebuie să existe binele, iar ceea ce noi putem 
desemna drept bine trebuie să fie un lucru anume. Când 
spunem însă: Ce este binele? ne aflăm şi în faţa unei întrebări 
enigmatice. Care este binele care a acţionat într-un caz şi în 
altul? 

Nu doresc să vă ţin predici morale, căci cred că nu aceasta este 
sarcina mea. Sarcina mea este mai degrabă aceea dea vă 
prezenta faptele ce conduc spre o morală antroposofică. De 
aceea v-am enunțat întâi două tipuri de acţiuni cunoscute, 
despre care vă rog să nu gândiţi altceva decât că acţiunea 


evlaviei şi acţiunea curajului au efecte asupra dezvoltării 
culturale a omenirii. 

Şi acum să ne îndreptăm privirea spre alte epoci. Dacă aveţi în 
vedere viaţa noastră prezentă, cu impulsurile sale morale, cu 
siguranţă vă veţi spune: Astăzi noi nu putem fi, cel puţin aici în 
Europa, aşa cum o pretinde idealul cel mai pur al hinduismului, 
căci cultura europeană nu poate fi hrănită cu evlavia hindusă. 
Tot atât de puţin s-ar putea ajunge însă la actuala noastră 
formă de cultură prin virtutea atât de preţuită de populaţiile 
vechi europene, curajul. Şi tot aşa observăm că în străfundurile 
simţirii morale a populațiilor europene se mai află ceva. 
Trebuie să mai căutăm deci încă ceva, pentru a putea răspunde 
la întrebările: Ce este binele? Ce este virtutea? 

Am arătat adesea că trebuie să facem o deosebire între acea 
epocă pe care noi o numim epoca greco-latină, epoca a patra de 
cultură postatlanteană şi epoca a cincea de cultură 
postatlanteană, în care trăim în prezent. Ceea ce am să spun 
referitor la fiinţa morală vrea să caracterizeze de fapt naşterea 
celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteană. Vom 
începe cu o chestiune contestabilă la prima vedere, întrucât 
este luată din lumea poeziei, din lumea legendelor, însă ea este 
semnificativă pentru modul în care au început să acţioneze, să- 
şi facă loc în oameni impulsuri morale noi, pe măsură ce 
evoluţia epocii a cincea de cultură postatlanteană a avansat. 

A existat un poet ce a trăit la sfârşitul secolului al XII-lea şi 
începutul secolului al XIII-lea. El a murit în anul 1213 şi se 
numea Hartmann von Aue. Acest poet a compus cea mai 
importantă lucrare poetică a sa, este vorba de poemul 
Sărmanul Heinrich, pornind în întregime de la modul de 
gândire şi de la realităţile din acea vreme, şi anume de la 
mentalitatea ce domnea atunci peste tot în popor. Acest poem 
exprimă în mod exemplar felul în care se gândea atunci, în 
anumite cercuri şi în anumite regiuni locuite de europeni, cu 
privire la anumite impulsuri morale. In acest poem se 
povesteşte despre un om, sărmanul Heinrich, care nu era 
sărac, ci era un cavaler bogat, un cavaler înstărit ce a neglijat 
faptul că lucrurile perceptibile ale planului fizic sunt trecătoare 
şi trăia fără să-i pese de ziua de mâine, creându-şi în felul 
acesta foarte repede o karmă proastă. De aceea el este lovit de 
ceea ce se numea pe atunci molima şoarecelui, un fel de lepră. 


El merge la cei mai renumiţi medici din toată lumea şi, întrucât 
nici unul nu-l poate ajuta, consideră viaţa lui încheiată şi îşi 
vinde averile. Cu boala pe care o avea a fost nevoit să se separe 
de oameni şi să trăiască singur la o fermă, îngrijit de un bătrân 
servitor devotat ce conducea treburile gospodăriei şi de fiica 
acestuia. Într-o zi fata şi întreaga familie ce trăia în acea 
gospodărie sunt înştiinţaţi că un singur lucru poate să-i fie de 
ajutor cavalerului ce avea parte de acea soartă. Nici un doctor, 
nici un medicament nu-i puteau ajuta cu ceva. Însănătoşirea ar 
fi fost posibilă doar dacă o fecioară pură şi-ar fi jertfit viaţa, cu 
iubire, pentru el. În ciuda tuturor avertismentelor şi a 
admonestărilor părinţilor şi ale cavalerului Heinrich însuşi, fata 
are parte de o trăire ce o face să creadă că ea ar fi cea care ar 
trebui să se jertefească. Fiica pleacă la Salerno, la cea mai 
renumită şcoală de medicină a vremii. Ea nu se sperie de ceea 
ce-i cer doctorii să facă; este gata să-şi jertfească viaţa. 
Cavalerul nu lasă lucrurile să meargă atât de departe, o 
împiedică şi o sileşte să meargă cu el înapoi acasă. Poemul ne 
spune însă că după ce s-a întors acasă, încet, încet, cavalerul a 
început într-adevăr să se însănătoşească, că apoi a trăit încă 
multă vreme cu cea care a vrut să fie salvatoarea lui şi că s-a 
bucurat de un sfârşit de viaţă fericit. 

Puteţi spune foarte bine: Da, dar aceasta nu este decât o 
poveste şi noi nu trebuie să credem cuvânt cu cuvânt cele ce se 
relatează acolo. Lucrurile se schimbă dacă ne gândim că cele 
puse pe versuri de către Hartman von Aue, poetul Evului 
Mediu, s-au petrecut aievea, după cum bine ştim, în viaţa unui 
om pe care îl cunoaşteţi foarte bine. Când spun aceasta mă 
refer la viaţa şi faptele lui Francisc de Assisi, care s-a născut în 
anul 1182 şi a trăit în Italia. 

Pentru a caracteriza ceea ce se întâmplă sub aspect moral- 
individual concentrat în personalitatea celui care a fost 
Francisc de Assisi, să aducem în faţa sufletului această 
chestiune aşa cum se înfăţişează ea ocultistului, chiar dacă ar fi 
să fim luaţi drept smintiţi şi superstiţioşi. Să luăm lucrurile în 
serios, căci în epoca aceea de tranziţie ele chiar au acţionat 
atât de serios. 

Ştim că Francisc de Assisi era fiul negustorului italian 
Bernardone, ce călătorea foarte mult în Franţa cu afaceri, şi a 
soţiei sale. Ştim de asemenea că tatăl lui Francisc de Assisi era 


un om care punea mare preţ pe aspectul exterior. Mama era o 
femeie evlavioasă, pioasă, sensibilă la fineţea de caracter a 
inimii şi care trăia conform simţămintelor ei religioase. 
Lucrurile care circulă astăzi sub formă de legende în legătură 
cu naşterea lui Francisc de Assisi şi viaţa sa corespund în 
întregime realităţilor oculte. Chiar dacă adesea faptele oculte 
sunt învăluite de către istorie în imagini şi legende, aceste 
legende corespund totuşi realităţilor oculte. Astfel, este cât se 
poate de adevărat că înainte de naşterea lui Francisc de Assisi 
mai multe persoane au avut un fel de revelaţie vizionară, parcă 
ar fi ştiut sau ar fi cunoscut că o personalitate importantă urma 
să se nască. Dintre numeroasele persoane cărora li s-a arătat în 
vis acest lucru, care au avut viziunea profetică că se va naşte o 
personalitate importantă, se evidenţiază sfânta Hildegard. - 
Accentuez încă o dată acest adevăr, confirmat şi de cercetările 
faptelor înscrise în Cronica Akasha. Ea a visat că i-a apărut o 
femeie cu faţa rănită, plină de sânge şi că aceasta i-a spus: 
Păsările îşi au cuibul lor aici pe Pământ, vulpile îşi au vizuinile 
lor pe Pământ, eu însă nu am nimic în prezent, nici măcar un 
toiag de care să mă sprijin. Când Hildegard s-a trezit din somn, 
ea a ştiut că prin această persoană era vizată făptura adevărată 
a creştinismului. La fel au visat încă multe alte personalităţi. 
Din cele pe care le ştiau pe atunci aceste personalităţi, ele au 
văzut că instituţia exterioară a Bisericii nu putea fi un potir, un 
veşmânt pentru adevăratul creştinism. Ele au înţeles acest 
lucru. 

Odată - avem din nou de-a face cu un fapt real - a poposit la 
casa din Pica, pe când tatăl lui Francisc de Assisi se afla în 
Franţa cu afaceri, un pelerin care i-a spus direct mamei lui 
Francisc: Copilul pe care tu îl aştepţi nu trebuie să vină pe 
lume sub acest acoperiş, unde domneşte bogăţia! Tu trebuie să 
îl naşti în staul, unde va sta pe paie, pentru că el trebuie să-şi 
urmeze învățătorul! Această somaţie i-a fost făcută înr-adevăr 
mamei lui Francisc. Nu este legendă că mama a şi putut 
îndeplini această cerinţă; este purul adevăr că Francisc de 
Assisi s-a născut pe paie, în staul, întrucât tatăl său se afla în 
Franţa, în călătorie de afaceri. N 

La fel de adevărate sunt şi cele ce urmează. In localitatea, nu 
foarte populată, în care trăia familia, a sosit o dată, pe când 
copilul avea câțiva ani, un om ciudat, un bărbat ce nu mai 


fusese văzut până atunci prin acele locuri şi nici după aceea. El 
se plimba în sus şi-n jos pe străzi, şi spunea: În acest oraş s-a 
născut un om important. În timp ce se năştea Francisc de 
Assisi, anumiţi oameni, ce mai puteau avea viziuni, au auzit 
clopotele sunând. 

Mai poate fi menţionată o serie întreagă de alte întâmplări. Ne 
vom mulţumi însă doar cu cele pe care le-am amintit, care ne 
arată cât de semnificativ s-au concentrat semnele dinspre 
lumea spirituală la apariţia unei personalităţi aparte. Totul ne 
apare deosebit de interesant dacă mai amintim încă un lucru. 
Mama a ţinut foarte mult să-l numească pe copil loan. De aceea 
el a primit numele de loan. Însă când tatăl s-a întos din Franţa, 
acesta a dat fiului său, conform voinţei proprii, numele de 
Francisc, deoarece în Franţa făcuse afaceri bune. Iniţial însă 
copilul s-a numit loan. 

Aş vrea să evidentiez înainte de toate un aspect legat de 
tinereţea acestui om neobişnuit. Ce fel de om ne întâmpină în 
Francisc de Assisi ca băiat tânăr? Ne întâmpină, ca la multe 
alte popoare după amestecul acestora cu popoarele migratoare 
din nord, un om având comportamentul unui descendent al 
vechilor cavaleri germani. Viteaz, războinic, mânat de idealul 
de a-şi cuceri gloria şi onoarea cu ajutorul armelor, toate 
acestea erau la această personalitate aparte, care era Francisc 
de Assisi, ca un fel de moştenire a rasei. Acele însuşiri, care la 
populaţiile germanice se manifestau într-un mod mai sufletesc, 
mai din inimă, la el se manifestau mai mult exterior, am putea 
spune; căci Francisc nu era pe atunci nimic altceva decât ceea 
ce se cheamă un risipitor. Cu toate bogăţiile adunate de acel 
mare comerciant care era tatăl său, el s-a comportat ca un 
risipitor. Oriunde mergea risipea cu largheţe bunurile şi 
roadele muncii tatălui său. In plus, pentru toţi camarazii şi 
tovarăşii săi de joacă avea toate mâinile pline. Nu este de 
mirare că în copliărie, în expedițiile lor războinice, el era ales 
întotdeauna de către camarazi comandant şi că, după cea 
crescut, cei din jur vedeau în el un veritabil războinic. Aşa şi 
era cunoscut în tot oraşul. Între băieţii localităţilor Assisi şi 
Perugia existau tot felul de altercaţii, la care lua şi el parte. O 
dată s-a întâmplat ca el şi camarazii lui să fie capturați şi ţinuţi 
ostatici. Nu numai că a îndurat cavalereşte recluziunea, dar era 
şi cel care îi îmbărbăta pe ceilalţi să suporte cavalereşte toată 


perioada de un an, până ce au putui să se întoarcă din nou 
acasă. Şi când a trebuit să se întreprindă o campanie militară 
împotriva Neapolelui, inspirată de spiritul cavaleresc al epocii, 
tânărul Francisc de Assisi a avut o viziune. I s-a arătat în vis un 
palat mare în care pretutindeni se aflau scuturi şi arme. Vedea 
ceva dintr-o clădire în care peste tot erau depozitate piese de 
armament. El, care în prăvăliile şi în casa tatălui său nu 
cunoscuse decât postavuri şi lucruri de genul acesta, a avut 
acest vis. De aceea şi-a spus: Asta este o chemare de a deveni 
oştean..., ceea ce l-a determinat să se alăture campaniei 
împotriva Neapolelului. Încă pe drumul într-acolo, şi după ce s- 
a înrolat în acea campanie cu entuziasm, a avut viziuni, a primit 
impresii spirituale. El auzea un fel de voce care-i spunea: Nu 
continua să mergi mai departe; visul, important pentru tine, l-ai 
interpretat greşit. Mergi înapoi la Assisi şi acolo ai să desluşeşti 
sensul corect al acestui vis. 

El a urmat acest sfat, s-a întors la Assisi şi, iată, a avut un fel de 
dialog cu o fiinţă ce i s-a adresat spiritual, spunându-i: 
Cavalerismul tău nu trebuie să-l cauţi în slujba exterioară. Tu 
eşti destinat să metamorfozezi în forţe ale sufletescului toate 
forţele de care eşti capabil, să le transformi în forţe pe care să 
le foloseşti sufleteşte. Armele ce ţi s-au arătat în palat 
reprezintă armele sufletesc-spirituale ale milei şi compasiunii. 
Scuturile semnifică raţiunea, pe care tu urmează să o foloseşti 
ca să rezişti în faţa tuturor greutăților ce ţi le va oferi o viaţă 
trăită în compasiune, milă şi iubire. A urmat o boală de scurtă 
durată, chiar dacă nu foarte gravă, din care el şi-a revenit. Apoi 
a avut un fel de retrospectivă a întregii sale existenţe de până 
atunci, în care a vieţuit mai multe zile. Acel cavaler din el, care 
în visurile sale cele mai îndrăzneţe tânjea să devină un erou pe 
câmpul de luptă, a fost replămădit într-un bărbat care acum 
urmărea până în ultimele consecinţe impulsurile morale ale 
milei, compasiunii şi iubirii. Toate forţele pe care el voia să le 
utilizeze în slujba planului fizic au fost metamorfozate în 
impulsuri morale ale vieţii interioare. 

Vedem aici felul în care se declanşează un impuls moral într-o 
personalitate aparte. Nu este lipsit de importanţă că am luat ca 
exemplu chiar un impuls moral major, căci chiar dacă individul 
nu se poate ridica întotdeauna pe culmile cele mai înalte ale 
impulsurilor morale, totuşi nu putem învăţa ceva din aceste 


impulsuri decât acolo unde ele se exprimă în mod radical şi 
unde noi le vedem acţionând cu puterea lor maximă. Când ne 
îndreptăm atenţia spre fenomenul radical şi apoi privim faptele 
mărunte în lumina rezultată din aspectul radical, din exemplul 
arhetipal, abia atunci putem ajunge la o concepţie justă asupra 
impulsurilor morale ale vieţii. 

Dar ce s-a întâmplat apoi cu Francisc de Assisi? Este inutil să 
mai descriem luptele pe care le-a avut cu tatăl său, când a 
trecut de la o metodă, de la o formă de risipă la o cu totul alta. 
Risipa, prin care însăşi casa tatălui ajunsese să se impună, căci 
această casă a devenit celebră şi a ajuns la un prestigiu prin 
risipa fiului, tatăl o mai putea înţelege; el nu putea înţelege 
însă de ce fiul, după transformarea petrecută, arunca hainele 
cele mai bune de pe el, rămânând cu strictul necesar, şi le 
dădea cui avea nevoie de ele. El nu putea înţelege „toanele“ 
fiului, care, atunci când îl apucau, spunea: Curios cât de puţin 
apreciaţi sunt cei cărora impulsurile creştine din Occident le 
datorează atât de mult. După aceea Francisc de Assisi a făcut 
un pelerinaj la Roma, unde a depus o sumă mare de bani la 
mormintele apostolilor Petru şi Pavel. Aceste lucruri tatăl nu le 
înţelegea. Nu mai este nevoie să descriu luptele care s-au dus 
acolo; mă limitez să amintesc doar că pentru Francisc de Assisi 
în ele s-au concentrat toate impulsurile morale. Impulsurile 
morale astfel concentrate au metamorfozat apoi vitejia în 
element sufletesc; ele s-au dezvoltat, au cunoscut o 
intensificare puternică în meditații, astfel încât i-a apărut 
crucea cu Cel răstignit pe ea. În aceste stări el simţea o relaţie 
intimă, personală faţă de cruce şi faţă de Christos, din care îi şi 
veneau forţele prin care reuşea să potenţeze în mod nelimitat 
impulsurile morale care îl străbăteau. 

Pentru ceea ce s-a dezvoltat în el acum, Francisc de Assisi a 
găsit o întrebuințare ciudată. Pe vremea aceea în multe ţări din 
Europa au bântuit ororile epidemiei de lepră. Biserica 
exterioară a găsit ca remediu pentru aceşti leproşi, care erau în 
număr foarte mare atunci, un procedeu foarte curios. Preotul îi 
chema pe aceşti leproşi la el şi le spunea: Ai fost lovit în viaţa 
aceasta de boală, dar tocmai pentru că acum eşti pierdut 
pentru viaţă, eşti câştigat pentru Dumnezeu, eşti închinat lui 
Dumnezeu. Era însă trimis apoi departe de oameni, în locuri în 
care trebuia să-şi sfârşească viaţa singur şi părăsit. 


Nu vreau să aduc nici un fel de reproş unei astfel de metode. 
Nu se ştia o alta, una mai bună. Francisc de Assisi cunoştea 
însă una mai bună. O menţionăm, întrucât prin aceste 
experienţe directe, nemijlocite, ajungem să fim conduşi la 
izvoarele morale. În zilele care urmează veţi vedea chiar de ce 
tratăm astfel de lucruri. Aşadar, chiar acestea l-au îndemnat pe 
Francisc de Assisi să caute toţi leproşii, să nu se teamă să aibă 
relaţii cu ei. Şi într-adevăr, ceea ce nici un mijloc al acelor 
vremuri nu putea vindeca, ceea ce făcea necesar ca anumiţi 
oameni să fie îndepărtați de societatea omenească, era în multe 
cazuri vindecat de Francisc întrucât el se apropia de aceşti 
oameni; desigur cu forţele pe care le avea prin impulsurile sale 
morale, care îl făceau să nu se dea înapoi de la nimic, care îi 
dădeau curajul nu numai să curețe cu grijă rănile acestor 
oameni, ci chiar să trăiască împreună cu ei, să îi îngrijească cu 
devotament, chiar să îi sărute şi să îi învăluie cu iubirea sa. 
Vindecarea sărmanului Heinrich cu ajutorul fiicei servitorului 
credincios nu este chiar o poveste; prin aceasta se exprima 
ceva ce pe vremea aceea s-a întâmplat de foarte multe ori legat 
de personalitatea bine cunoscută în istorie a lui Francisc de 
Assisi. Şi încercaţi să înţelegeţi ce se întâmpla acolo. Era vorba 
de faptul că într-un singur om, este vorba de Fancisc de Assisi, 
exista un fond imens de viaţă psihică, ceva ce întâlneam la 
vechile populaţii europene sub formă de curaj şi vitejie, care 
ulterior s-a metamorfozat în element spiritual-sufletesc şi care 
a acţionat spiritual-sufleteşte. Aceeaşi forţă care în trecut a 
acţionat ca generozitate şi vitejie şi a condus la o risipă a 
propriei persoane, iar în Francisc de Assisi se mai putea vedea 
sub forma acelei patimi juvenile de risipitor, tot ea a făcut 
acum ca el să devină un risipitor de forţe morale. El era plin, 
deborda de forţă morală şi tot ceea ce exista în el se revărsa 
peste aceia cărora le adresa iubirea lui. 

Simţiţi cum în cele spuse se exprimă pura realitate, o realitate 
aşa cum este aerul pe care îl respirăm şi fără de care nu am 
putea trăi. O astfel de realitate este şi cea care curgea prin 
toate mădularele lui Francisc de Assisi şi de aici în toate inimile 
cărora i se dedica, căci Francisc de Assisi risipea cu 
generozitate o cantitate imensă de forţe ce iradiau din sine; iar 
aceasta a inundat, a invadat întreaga viaţă a Europei mature, s- 


a transformat într-un element sufletesc, acţionând astfel în 
afară, în lumea reală. 

Incercaţi să meditaţi puţin asupra acestor lucruri, care poate 
pentru început nu par să aibă vreo legătură cu problemele 
morale actuale; încercaţi să vă imaginati ce se află în 
cucernicia hindusă şi în curajul nordicilor, ce reprezintă 
acestea; încercaţi să reflectaţi asupra efectului vindecător al 
forţelor morale folosite de către Francisc de Assisi - iar mâine 
vom putea discuta despre impulsuri morale reale; vom vedea că 
ele nu sunt doar vorbe, ci realităţi ce lucrează în suflet şi 
fundamentează morala. 

CONFERINŢA a ll-a 


Norrkoping, 29 mai 1912 

Iubiţii mei prieteni! 

Ieri am făcut deja remarca că cele ce urmează a fi spuse aici 
referitor la principiile şi impulsurile morale antroposofice 
trebuie să se sprijine pe fapte reale, motiv pentru care am 
încercat să aducem câteva exemple concrete, care să prezinte 
cât se poate de concludent impulsurile morale. 

Cel mai izbitor, cel mai convingător argument a fost desigur 
faptul că pentru ca o personalitate precum cea a lui Francisc de 
Assisi să poată înfăptui ceea ce am văzut, în el trebuie să fi 
acţionat impulsuri morale intense, puternice. Căci ce fel de 
fapte sunt acestea, iubiții mei prieteni? La Francisc de Assisi 
este vorba de fapte ce dovedesc în sensul cel mai înalt 
elementul moral. Iniţial Francisc de Assisi a fost înconjurat de 
oameni afectaţi de boli foarte grave, pentru care lumea din 
vremea aceea nu cunoştea nici un remediu. Impulsurile sale 
morale nu aveau ca efect doar faptul că aduceau un sprijin 
moral şi o mare consolare în sufletele celor grav bolnavi - 
desigur, mulţi nu plecau decât cu aceasta -, dar, pentru foarte 
mulţi, impulsurile morale, forţele morale ce iradiau din 
Francisc de Assisi aveau un efect vindecător, însănătoşitor, 
atunci când credinţa, încrederea celor bolnavi era suficient de 
mare. 

Pentru a putea da un răspuns şi mai precis la întrebarea: Unde 
îşi au originea impulsurile morale? trebuie să vedem cum a fost 
posibil, ce s-a putut întâmpla pentru ca această personalitate 
excepţională care a fost Francisc de Assisi să dezvolte în el 


astfel de forţe morale. Dacă vrem să înţelegem ce a acţionat de 
fapt în sufletul acestui om extraordinar, trebuie să ne 
întoarcem ceva mai în urmă în timp. Amintiţi-vă că epoca de 
cultură hindusă era legată de o anumită împărţire a oamenilor, 
de diviziunea în patru caste, şi că cea mai înaltă castă era 
aceea a brahmanilor, păstrătorii înţelepciunii. Această separare 
în caste din vechea Indie mergea atât de departe încât Cărţile 
sfinte, de exemplu, aveau voie să le citească doar brahmanii, nu 
şi membrii altor caste. Cea de a doua castă, cea a războinicilor, 
avea voie doar să asculte învăţăturile conţinute în Vede, sau în 
extrasele din Vede-Vedanta. Interpretarea pasajelor din Vede 
sau emiterea unei păreri asupra a ceea ce vor să semnifice 
Vedele era un lucru permis doar brahmanilor. Celorlalţi le era 
strict interzis să aibă o opinie legată de comoara de 
înţelepciune conținută în Cărţile sfinte. 

Cea de a doua castă era formată din cei care practicau 
meşteşugul armelor şi aveau în grijă administrarea ţării. Exista 
apoi o a treia castă, ce se ocupa cu negoţul şi meşteşugurile, şi 
încă o a patra, casta lucrătorilor propriu-zişi; în sfârşit, mai 
exista o pătură a populaţiei, paria, într-atât de dispreţuită încât 
un brahman se simţea spurcat doar dacă a călcat umbra lăsată 
de un paria. Dacă se întâmpla să fi călcat pe umbra unui astfel 
de om spurcat, cum erau consideraţi paria, brahmanul trebuia 
să se supună unor practici de purificare. Vedem astfel cât de 
curioasă era această împărţire aici: patru caste recunoscute şi 
una complet nerecunoscută. Dacă ne întrebăm: Aceste reguli 
stricte erau şi respectate în vechea Indie? trebuie să 
răspundem: Ele erau respectate cu cea mai mare stricteţe. 
Chiar pe timpul civilizaţiei greco-latine din Europa, nici un 
membru din casta războinicilor n-ar fi îndrăznit în India să aibă 
o opinie proprie despre cele aflate în Cărţile sfinte, în Vede. 
Cum se explică faptul că a intervenit o asemenea împărţire a 
oamenilor? De ce oare a apărut în lume această împărţire a 
oamenilor? Ce este mai curios este că această împărţire a 
oamenilor o găsim chiar la cel mai evoluat dintre popoarele 
preistorice, la acel popor ce a emigrat din vechea Atlantidă în 
Asia încă de foarte timpuriu, care a păstrat cele mai mari 
înţelepciuni şi comori de cunoaştere de pe vremea străvechii 
Atlantide. Pare un lucru foarte curios. Cum putem înţelege aşa 
ceva, cum se explică aşa ceva? Pare un lucru ce contrazice 


aproape complet orice înţelepciune şi dreptate a ordinii şi 
ocârmuirii cosmice ca doar un grup de oameni să fie ales 
pentru a păstra bunul considerat cel mai de preţ iar ceilalţi 
oameni să fie destinaţi de la naştere unei poziţii subalterne. 
Putem înţelege aceasta doar dacă aruncăm o privire în tainele 
existenţei; căci existenţa, evoluţia, este posibilă doar prin 
diferenţiere, prin separări; dacă toţi oamenii ar fi vrut să 
ajungă la nivelul de înţelepciune care exista în casta 
brahmanilor, atunci nimeni n-ar mai fi ajuns acolo. Mai precis, 
putem spune: este ceva ce contrazice ordinea şi ocârmuirea 
divină ca toţi oamenii să ajungă în acelaşi mod la înţelepciunea 
supremă; aceasta n-ar însemna altceva decât să ceri divinității 
atotînţelepte şi atotputernice să construiască un triunghi cu 
patru unghiuri. Nici o divinitate n-ar putea construi altfel un 
triunghi decât cu trei unghiuri. Cele hotărâte şi stabilite 
interior, în spirit, trebuie respectate şi de către ordinea 
cosmică divină, iar faptul că evoluţia trebuie să se întâmple 
prin diferenţiere, că anumite grupuri de oameni trebuie 
separate dacă vrem ca o anumită însuşire să poată prinde 
contur în evoluţia umană reprezintă o lege a evoluţiei la fel de 
strictă ca şi legea valabilă în domeniul spaţiului, aceea că un 
triunghi nu poate avea decăt trei unghiuri. În primul caz este 
necesar ca, pentru un anumit timp, ceilalţi oameni să fie 
excluşi. Aceasta nu este o lege valabilă pentru evoluţia omului 
în special, ci este valabilă pentru evoluţie în general. Luaţi ca 
exemplu făptura umană. Imediat trebuie să observați că părţile 
care sunt cele mai favorizate, cărora le acordăm cea mai mare 
preţuire în făptura omului sunt oasele capului. Dar cum au 
putut deveni acestea oase craniene şi un înveliş al organului 
nobil al creierului? Conform predispoziţiilor, orice os al omului 
poate deveni os cranian. Pentru ca nişte oase să poată atinge 
această culme a evoluţiei în cadrul sistemului osos, să fie deci 
un înveliş pentru partea frontală sau occipitală a capului, a 
trebuit ca alte oase, oasele şoldului sau ale articulaţiilor, să 
rămână pe o treaptă de evoluţie inferioară, deşi oricare os, al 
şoldului sau al articulaţiilor, are în sine aceeaşi predispoziţie de 
a deveni os cranian. Aşa se întâmplă şi pretutindeni în lume. 
Evoluţia este posibilă doar prin aceea că ceva rămâne în urmă 
şi ceva merge înainte sau chiar trece dincolo de un anumit 
punct al evoluţiei; astfel încât putem spune: Brahmanii au 


trecut dincolo de un anumit punct al evoluţiei, pe când castele 
cele mai de jos au rămas în urmă. 

Când a avut loc catastrofa atlanteeană oamenii au emigrat 
treptat din Atlantida, de pe acel vechi continent unde se află, în 
prezent, Oceanul Atlantic, spre răsărit, populând regiunile 
cunoscute astăzi sub numele de Europa, Asia şi Africa. Alţii au 
luat-o spre Vest, urmaşii acestora fiind aceia pe care 
descoperitorii Americii i-au întâlnit în America. Pe vremea când 
s-a întâmplat catastrofa atlanteeană nu existau doar patru 
caste, cele care au emigrat şi s-au statornicit în India. Din 
vechea Atlantidă au emigrat spre est şapte caste, nu doar cele 
patru care s-au diferențiat treptat în India, iar aceste patru 
caste care s-au impus acolo erau deja cele patru caste 
superioare. În afară de cea de-a cincea castă, complet 
dispreţuită şi care în India forma un fel de substanţă 
intermediară a populaţiei, deci în afara acestor paria, mai 
existau şi alte caste, numai că ele n-au ajuns împreună cu 
celelalte în India, ci au rămas în diverse regiuni din Europa, 
Asia de Sud-Vest şi respectiv în Africa. Aşadar lucrurile s-au 
întâmplat în aşa fel încât doar castele cele mai avansate au 
mers până în India, în timp ce în Europa au rămas oameni cu 
însuşiri complet diferite faţă de cei ajunşi în India. 

Înţelegem cele ce s-au întâmplat mai târziu în Europa doar 
dacă ştim că spre Asia s-au îndreptat doar părţile cele mai 
avansate ale omenirii de la acea vreme, iar în Europa a rămas 
grosul populaţiei, acei oameni ce au oferit posibilitatea unor 
încarnări cu totul deosebite. Dacă vrem să înţelegem 
încorporările cu totul speciale pe care le-au avut sufletele marii 
mase a populaţiei europene din timpurile foarte vechi, trebuie 
să ne amintim o anumită particularitate a epocii atlanteene. La 
un anumit moment al evoluţiei atlanteene s-a întâmplat un fapt, 
şi anume că mari taine, adevăruri importante ale existenţei, 
mult mai importante decât oricare altele la care s-au putut 
ridica populaţiile postatlanteene, nu au fost păstrate secret, în 
cercuri restrânse, în şcoli închise, aşa cum ar fi fost necesar 
atunci, ci au fost divulgate marii mase a populaţiei. Prin 
aceasta, masele mari ale populaţiei atlanteene au ajuns să 
cunoască Misteriile şi adevărurile oculte, pentru care ei nu 
erau maturizaţi. Sufletele lor au fost atunci puternic antrenate 
într-o stare de decădere morală; pe calea binelui, pe calea 


moralității rămânând doar cei care mai târziu s-au îndreptat 
spre Asia. 

Nici acest lucru nu trebuie să ni-l reprezentăm însă ca şi cum 
întreaga populaţie europeană ar fi fost alcătuită doar din astfel 
de oameni, ale căror suflete, datorită ispitirii din vremea 
Atlantidei, au suferit o decădere morală; peste tot, în toate 
populaţiile Europei erau răspândiţi şi alt fel de oameni, rămaşi 
pe drum în timpul marii migrații spre Asia, având însă un rol 
conducător. Aşadar, vedem cum peste tot, din Europa până 
departe în Asia de Sud-Vest şi Africa, existau oameni ce 
aparţineau acelor caste sau rase ce au permis ca în corpurile 
lor să trăiască suflete căzute sub influenţa ispitirii atlanteene, 
dar şi alţi oameni, suflete mai bine şi mai înalt evoluate care, 
deşi nu au mers cu ceilalţi în Asia, au putut prelua conducerea. 
Cele mai bune locuri pentru sufletele care au preluat 
conducerea au fost, pe timpurile acelea de demult, pe timpurile 
în care s-au dezvoltat culturile indiană şi persană, regiunile din 
nordul Europei, regiuni în care au existat şi cele mai vechi 
Misterii din Europa. A existat deci un fel de sistem de protecţie, 
comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în vechea Atlantidă mai 
devreme decât s-ar fi cuvenit. În vechea Atlantidă a intervenit o 
ispitire, prin care sufletelor caracterizate mai sus le-au fost 
divulgate înţelepciunii, taine, adevăruri oculte pentru care ele 
nu erau suficient de mature. Acesta este motivul pentru care în 
Misteriile europene comoara de înţelepciune trebuia să fie cu 
atât mai bine păzită şi protejată. Cei care după Atlantida au 
fost deci conducătorii-înţelepii propriu-zişi ai Europei au 
ascuns, au păstrat strict secret ceea ce primiseră. Astfel încât 
putem spune: Şi în Europa existau oameni ce se puteau 
compara cu brahmanii din Asia, însă aceşti brahmani europeni 
nu erau cunoscuţi exterior de nimeni ca atare; ei păstrau 
ferecate în cel mai strict secret, în Misterii, tainele sfinte, 
pentru a nu se mai repeta ceea ce s-a mai întâmplat în epoca 
atlanteeană cu populaţiile printre care aceşti conducători 
tocmai se aflau risipiţi. Dacă a fost posibil ca sufletele să se 
poată ridica într-o anumită măsură a fost doar pentru că 
tezaurul de înţelepciune a fost păzit şi protejat în modul cel mai 
serios; căci dacă se instaurează o diferenţiere, aceasta nu 
înseamnă că o anumită parte a omenirii va fi destinată de aici 
înainte să primească un rang inferior altei categorii, ci că ceea 


ce la un anumit moment al evoluţiei a involuat va trebui să se 
ridice din nou în alt moment. 

Pentru aceasta trebuie însă să se împlinească anumite condiţii. 
Aşa s-a întâmplat că în Europa au existat suflete ispitite, care 
au pierdut coeziunea morală şi că, în acelaşi timp, printre ele a 
acţionat şi o înţelepciune din izvoare adânc ascunse. Chiar şi 
castele celelalte, ce emigraseră în India, au lăsat în urma lor, în 
Europa, reprezentanţi. Cei care ajunseseră acum la putere în 
Europa erau de predilecție reprezentanţii castei a doua, cea a 
luptătorilor. În timp ce înţelepţii, deci cei care în India 
corespund brahmanilor, s-au retras complet şi dădeau sfaturi în 
locaşuri ascunse, reprezentanţii castei a doua au ieşit în lume, 
au acţionat afară, în rândul poporului, pentru a îmbunătăţi 
stările de lucruri conform sfaturilor acelor străvechi preoii 
europeni. În rândul poporului, în exterior, au acţionat cei ce 
aveau simţ războinic. Această a doua castă avea puterea cea 
mai mare în timpurile cele mai vechi în Europa, însă ei trăiau 
primind îndrumări de la acei înţelepţi rămaşi ascunsi. Aşa se 
explică faptul că pe vremea aceea personalităţie cele mai 
importante, personalităţile dătătoare de ton în Europa se 
distingeau prin însuşiri de genul celor amintite ieri, prin curaj 
şi vitejie. Aşadar, în timp ce în India înţelepciunea strălucea în 
mod desăvârşit, în Europa calitatea cea mai preţuită era 
curajul, vitejia, iar oamenii nu ştiau decât de unde să ia tainele 
divine, din care lăsau apoi să se reverse vitejia şi curajul. 
Vedem astfel scurgându-se mii şi mii de ani de cultură 
europeană, în care timp sufletele au fost treptat perfecţionate 
şi înălțate, dar în Europa, unde existau suflete care în marea lor 
majoritate proveneau din populaţiile ce au cunoscut ispitirea, 
nu se justifica în nici un fel instituţia castelor existentă în India. 
Sufletele s-au amestecat între ele. Aici nu a intervenit o 
separare, o diferenţiere în caste ca în India, ci mai degrabă o 
divizare într-o stare a celor care aveau conducerea - pătura 
superioară, conducătoare, care mai târziu s-a proclamat clasă 
conducătoare - şi într-o stare a celor conduşi. Starea condusă 
consta în principal din suflete care trebuiau să lupte pentru a 
se ridica. 

Dacă căutăm sufletele celor care au reusit să se ridice din 
această stare inferioară, care din suflete risipite s-au dezvoltat 
treptat şi au ajuns la un nivel superior, le vom găsi mai cu 


seamă în rândul acelei populaţii europene despre care astăzi 
istoria vorbeşte foarte puţin, despre care în cărţile de istorie nu 
se scriu prea multe lucruri. A fost nevoie de sute şi sute de ani 
pentru ca această populaţie să evolueze până la un stadiu 
superior şi pentru a-şi reveni, să zicem aşa, din lovitura pe care 
a suferit-o pe timpul vechii Atlantide. Dincolo, în Asia, avem de- 
a face cu o perpetuare a culturii; în Europa, dimpotrivă, avem 
de-a face mai mult cu o ameliorare, cu o transformare 
progresivă a decăderii morale într-o stare de moralitate. 
Lucrurile au rămas în felul acesta mult timp, iar însănătoşirea 
s-a produs doar pentru că în sufletele omeneşti exista o 
formidabilă înclinaţie spre imitare şi pentru că acei oameni ce 
acționau cu vitejie erau priviţi de către popor ca idealuri şi 
modele demne de urmat. Aceştia, numiţi şi seniori, pe care 
ceilalţi se străduiau să-i urmeze, au fost aleşi în frunte; 
moralitatea s-a ridicat deci în Europa tocmai prin acele suflete 
omeneşti răspândite în popor ce aveau rol de conducători. 

A fost nevoie însă de încă ceva pentru evoluţia europeană. Dacă 
vrem să înţelegem despre ce este vorba, trebuie să facem o 
deosebire clară între evoluţia raselor şi evoluţia sufletelor. 
Acestea două nu trebuie confundate. Un suflet omenesc se 
poate dezvolta astfel încât într-o încarnare să fie nevoit să se 
încorporeze într-o anumită rasă. Dacă acolo şi-a dobândit o 
anumită însuşire, într-o încarnare viitoare se poate reîncorpora 
într-o cu totul altă rasă. Astfel putem vieţui foarte bine faptul 
că astăzi în cadrul populațiilor europene sunt încorporate 
suflete care în viaţa lor precedentă s-au încorporat în India, 
Japonia sau China. În general, sufletele nu rămân ataşate 
raselor. Evoluţia sufletelor înseamnă cu totul altceva decât 
evolutia raselor. Rasele înaintează liniştit în evoluţia lor. Ceea 
ce caracterizează vechea evoluţie europeană este că sufletele, 
fiindcă nu puteau să se încorporeze în rasele asiatice, erau 
strămutate în cele europene; ca urmare, pe vremea aceea 
sufletele erau silite să se încorporeze mereu în rase europene. 
Sufletele au devenit cu timpul tot mai bune şi aceasta a făcut ca 
ele să treacă treptat în rase superioare. Aşadar, sufletele care 
înainte fuseseră încorporate în rase complet inferioare au putut 
evolua spre o treaptă mai înaltă, iar mai târziu s-au încorporat 
în descendenţii trupeşti ai păturii conducătoare a Europei. 
Urmaşii trupeşti ai populaţiei conducătore europene au devenit 


mai numeroşi decât au fost iniţial, întrucât sufletele ce au 
urmat această direcţie s-au înmulţit. Deci, după ce au devenit 
mai bune, ele s-au încorporat în cadrul păturii conducătoare 
europene, făcând ca forma trupească, forma caracteristică în 
special rasei în care s-a încorporat iniţial populaţia cea mai 
veche europeană, să se stingă, făcând deci ca sufletele să 
părăsească trupurile construite într-un anume fel, care au 
dispărut. Acesta a fost motivul pentru care în rasele inferioare 
găsim tot mai puţini urmaşi şi în rasele superioare tot mai 
mulţi. Treptat, păturile cele mai de jos ale populaţiei europene 
au dispărut cu totul. 

Cele spuse reprezintă un proces bine stabilit, pe care trebuie 
să-l înţelegem. Sufletele se dezvoltă în continuare, în timp ce 
trupurile mor. De aceea trebuie să deosebim foarte exact 
evoluţia sufletească de evoluţia trupească. Sufletele revin 
ulterior în corpuri ce provin de la rase superioare. Un astfel de 
proces nu se desfăşoară fără urmări. Dacă se întâmplă ca pe un 
teritoriu întins ceva să dispară, el nu se duce în neant, ci se 
dezagregă şi persistă ulterior sub altă formă. Ceea ce a rămas 
trebuie înţeles, în mare, ca un proces petrecut în timpuri 
preistorice, prin care, după dispariţia a ce era mai rău în rândul 
populaţiei despre care am vorbit, se ajunge treptat la o 
supraaglomerare a întregului teritoriu cu fiinţe demonice, ce 
reprezentau produse de dezagregare, produse de 
descompunere a ceea ce dispăruse acolo. 

Întreaga Europă şi de asemenea Asia de Sud-Vest s-au umplut 
cu astfel de produse de descompunere spiritualizate ale 
exemplarelor mai rele, dispărute din rândul populaţiei. Aceşti 
demoni de descompunere, existenţi oarecum în atmosfera 
spirituală, aveau o durată mare de viaţă şi au acţionat asupra 
oamenilor, ajungând să exercite o influenţă asupra lor şi să 
impregneze sentimentele şi simţămintele acestora. Aceasta se 
vede cel mai bine în faptul că, pe vremea migraţiilor 
popoarelor, atunci când în Europa au năvălit popoare întregi 
din Asia, printre care şi Attila cu hoardele lui, ce au răspândit 
groaza în Europa, această stare a făcut ca oamenii să fie 
predispuşi să intre în relaţie cu fiinţele demonice, existente 
încă demult în atmosfera spirituală. Prin intermediul acestor 
fiinţe demonice s-a dezvoltat, ca urmare a groazei instaurate de 
către hoardele de năvălitori din Asia, molima Evului Mediu, 


molima şoarecelui sau lepra. Această boală nu era nimic 
altceva decât urmarea stărilor de groază şi spaimă prin care 
trecuseră oamenii atunci. Stările de groază şi spaimă au putut 
avea aceste consecinţe doar asupra sufletelor ce fuseseră 
expuse forţelor demonice de odinioară. 

V-am arătat de ce a fost posibil ca oamenii să fie cuprinşi de o 
epidemie care mai târziu a fost eradicată în Europa şi de ce ea 
se manifesta într-o aşa de mare măsură chiar în perioada 
descrisă de mine ieri. Vedem, de fapt, că atunci în Europa au 
dispărut păturile ce trebuiseră să moară pentru că nu au 
evoluat ascendent; acum noi suportăm consecinţele acestor 
lucruri sub forma bolilor ce îi pot atinge pe oameni. Boala de 
atunci, molima şoarecelui sau lepra, ni se prezintă ca un 
rezultat al unor cauze spiritual-sufleteşti. 

Toată această situaţie trebuia contracarată. Ea a putut 
cunoaşte o altă evoluţie abia în momentul când cele zugrăvite 
acum au fost complet eradicate, să zicem aşa, de către evoluţia 
europeană. Un exemplu de cum au fost acestea eradicate l-am 
prezentat ieri, când am arătat cum pe de o parte avem demonii 
aducători de boală ca urmare a faptelor imorale şi pe de altă 
parte impulsurile morale puternice, care apar în cazul lui 
Francisc de Assisi. Prin faptul că în Francisc de Assisi acționau 
impulsuri morale puternice, el a reuşit să adune în preajma sa, 
chiar dacă într-un număr restrâns, şi pe alţii, care au acţionat 
în spiritul său. De fapt, erau chiar destul de numeroşi cei care 
acționau atunci în spiritul său, dar aceasta nu a durat mult 
timp. 

Cum a fost posibil ca în Francisc de Assisi să coboare o astfel 
de forţă sufletească? Întrucât nu ne-am adunat aici pentru a 
face ştiinţă exterioară, ci pentru a înţelege morala omenească 
pornind de la substraturile oculte, trebuie să avem în vedere, 
trebuie să intrăm şi în unele adevăruri oculte. Aici trebuie în 
primul rând să punem următoarea întrebare: De unde venea de 
fapt un astfel de suflet ca cel al lui Francisc de Assisi? Nu 
putem înţelege un suflet cum era cel al lui Francisc decât dacă 
privim puţin în interiorul acestuia, dacă ne interesăm de cele 
aflate în profunzimile ascunse ale sufletului său. Aici trebuie să 
vă amintesc că vechea împărţire în caste din India a primit de 
fapt prima ei mare lovitură, prima ei zguduitură prin budism, 
căci printre alte lucruri pe care budismul le-a introdus în viaţa 


Asiei a fost şi acela că nu a recunoscut ca îndreptăţită 
împărţirea în caste, că a încuviinţat aspiraţia oricărui om, atât 
cât era ea posibilă în Asia, de a se ridica spre adevărurile cele 
mai înalte pe care le poate atinge. Ştim de asemenea că acest 
lucru a fost posibil doar prin personalitatea excepţional de 
mare şi puternică a lui Buddha şi că Buddha a devenit un 
Buddha după ce într-o încarnare anterioară fusese, aşa cum se 
relatează de obicei, un Bodhisattva. Prin faptul că acel fiu al 
regelui Sudhodana, în al 29-lea an al vieţii sale, a trăit, a simţit 
în sine marele adevăr despre viaţă şi suferinţă, el şi-a cucerit 
înalta poziţie pentru a putea propovădui în cadrul lumii asiatice 
ceea ce noi cunoaştem drept budism. 

Ceea ce nu trebuie să pierdem însă din vedere în legătură cu 
această ridicare de la treapta de Bodhisattva la cea de Buddha 
este că acea individualitate, care a trecut prin multe încarnări 
ca Boddhisattva şi apoi s-a ridicat la demitatea de Buddha, 
acum, după ce a devenit Buddha, urma să fie pentru ultima 
oară într-un corp fizic pe Pământ. Aşadar acela care este înălţat 
de la treapta de Bodhisattva la cea de Buddha intră astfel într-o 
încarnare care pentru el este ultima. De aici înainte o astfel de 
individualitate acţionează doar din înălțimile spirituale, 
acţionează doar spiritual. Este deci un fapt real că, după 
secolul V înainte de era noastră, individualitatea lui Buddha a 
acţionat în plan pământesc, dar din înălțimile spirituale. 
Budismul a continuat să existe. El găseşte într-un fel 
posibilitatea de a influenţa nu doar viaţa de pe continentul 
asiatic, ci şi viaţa spirituală a întregii lumi cunoscute la acea 
vreme. Cum s-a răspândit budismul în Asia o ştiţi. Ştiţi ce mare 
este numărul adepților pe care el i-a găsit în Asia. Dar, într-o 
formă mai mult sau mai puţin ascunsă şi voalată, el cunoaşte o 
răspândire şi în cadrul vieţii spirituale europene; şi trebuie să 
arătăm înainte de orice că cel mai în măsură să fie receptat de 
populaţiile europene a fost acel fragment din marea învăţătură 
a lui Buddha ce se referă la egalitatea oamenilor, deoarece 
acele populaţii europene nu erau structurate în caste, ci mai 
degrabă după un principiu de egalitate, de inexistenţă a 
deosebirilor dintre oameni. Demult, în plină epocă creştină, pe 
țărmurile Mării Negre a fost întemeiată un fel de şcoală ocultă. 
Această şcoală ocultă a fost condusă de oameni care, în 
principal, îşi fixaseră ca ideal suprem chiar segmentul de 


învăţătură budistă ce tocmai a fost caracterizat. Ei avuseseră 
însă în această şcoală ocultă din secolele de după Christos 
posibilitatea de a lumina cele date oamenilor de către Buddha 
cu o lumină nouă, prin faptul că asimilaseră în ei şi impulsul 
creştin. Dacă aş vrea să vă descriu felul cum vede ocultistul 
această şcoală ocultă de pe ţărmul Mării Negre, şi dacă mă veţi 
înţelege foarte bine, atunci v-aş descri-o în felul următor: Acolo 
s-au aflat împreună oameni ce iniţial avuseseră învăţători pe 
plan exterior, în lumea fizică. Acolo li se predau învăţăturile şi 
principiile budismului, străbătute însă de impulsurile apărute în 
lume prin intermediul creştinismului. Dacă erau suficient de 
bine pregătiţi, erau aduşi în situaţia ca din ei să poată fi 
eliberate şi scoase forţe mai profunde, forţe de înţelepciune 
mai profunde, prin care ajungeau la o contemplare 
clarvăzătoare a lumii spirituale şi deveneau în stare să 
privească în interiorul lumilor spirituale. Primul lucru la care 
ajungeau discipolii acelei şcoli oculte, după ce învățătorii 
încorporaţi în planul fizic îi deprinseseră cu aceasta, era de 
pildă să cunoască şi învăţători ce nu mai coborau în planul fizic, 
cum era de exemplu Buddha. Aceşti discipoli oculţi făceau 
aşadar cunoştinţă reală, faţă către faţă, în special cu „Buddha“, 
dacă putem numi astfel spiritualul din el. Buddha continua să 
acţioneze astfel spiritual în discipolii oculţi şi totodată, prin 
forţa sa, acţiona jos, asupra planului fizic, întrucât el însuşi nu 
mai cobora spre încorporare fizică, pe planul fizic. 

Cei aflaţi în acea şcoală ocultă s-au grupat acum, conform 
nivelului de maturitate atins, în două secţiuni. Au fost aleşi 
doar cei ce aveau un nivel de pregătire, de maturitate mai 
mare. Aşa a fost posibil ca majoritatea acestor discipoli să 
ajungă într-adevăr la gradul de clarvedere ce le permitea să 
cunoască o fiinţă ce tindea cu toate forţele să-şi trimită 
impulsurile până în planul fizic, fără ca ea însăşi să mai coboare 
în lumea fizică, să-l cunoască deci pe Buddha în toate secretele 
şi în tot ceea ce voia el. Un număr mai mare dintre aceşti 
discipoli rămâneau astfel de clarvăzători; alţii însă, pe lângă 
însuşirile cunoaşterii, pe lângă însuşirile clarvederii fizice şi-au 
dezvoltat în mod deosebit elementul spiritual ce nu poate fi 
separat de o anumită smerenie, de o anumită evlavie dezvoltată 
într-un grad înalt. Aceştia ajungeau apoi să primească, într-o 
măsură cu totul excepţională, chiar în cadrul acelei şcoli oculte, 


impulsul christic; ei au putut deveni de asemenea clarvăzători, 
de o manieră care i-a făcut să devină discpolii cei mai aleşi ai 
lui Pavel şi să primească impulsul christic nemijlocit în timpul 
vieţii. Aşadar din această şcoală au rezultat, să zicem aşa, două 
grupe: o grupă ce avea impulsul de a duce peste tot în lume 
învăţăturile lui Buddha, chiar dacă în acest demers nu 
pomeneau numele acestuia, şi o a doua grupă care, în plus, mai 
primea şi impulsul christic. 

Deosebirea dintre aceste două grupe nu se manifesta atât de 
puternic în prima încarnare, ci abia în următoarea. Discipolii ce 
nu primiseră impulsul christic, dar care au ajuns până la 
impulsul lui Buddha, au devenit propovăduitori ai egalităţii şi 
fraternității dintre oameni. Discipolii care primiseră însă 
impulsul lui Christos au păstrat acest impuls şi în încarnarea 
fizică următoare, astfel încât ei nu numai că propovăduiau - 
fără să considere aceasta principala lor misiune - dar şi 
acționau în special prin forţa lor morală. Un astfel de discipol al 
şcolii oculte de la Marea Neagră de care am pomenit s-a născut 
ulterior, în următoarea sa încarnare, ca Francisc de Assisi. Nu 
este de mirare deci că în el trăia înţelepciunea pe care o 
primise, înţelepciunea despre înfrăţirea oamenilor, despre 
egalitatea dintre oameni, despre necesitatea de a iubi la fel pe 
toţi oamenii, că această învăţătură impulsiona sufletul său şi că 
acest suflet era fortificat de impulsul lui Christos. Cum a 
acţionat acest impuls al lui Chrisos în continuare, în încarnarea 
sa ulterioară? În următoarea sa încarnare, atunci când Francisc 
de Assisi a fost transplantat în mijlocul unei populaţii în care 
acționau cu deosebită intensitate vechii demoni aducători de 
boală, de care am vorbit mai înainte, impulsul lui Christos s-a 
apropiat prin intermediul lui de demonii bolii aspirând, 
atrăgând asupra sa substanţa nocivă din demonii de boală şi 
îndepărtând-o din calea oamenilor. Înainte să facă acest lucru, 
impulsul lui Christos s-a încorporat în acea substantă ce a 
devenit în Francisc de Assisi viziune, acea viziune în care i-a 
apărut palatul şi acea viziune în care a fost chemat să ia asupra 
sa povara sărăciei. Atunci impulsul lui Christos a devenit din 
nou viu în el, s-a revărsat afară din el şi a imobilizat demonii 
aducători de boală. Prin aceasta forţele sale morale s-au 
intensificat în aşa măsură încât au putut îndepărta substanţele 
spirituale nocive aducătoare de boală. Doar în felul acesta a 


fost posibil ca cele descrise ieri drept consecinţe ale vechiului 
element atlanteean să fie aduse la o etapă de evoluţie 
superioară, ca substanţele dăunătoare să fie şterse de pe 
suprafaţa Pământului, ca lumea europeană să fie curățată de 
aceste substanţe. 
Studiaţi viaţa lui Francisc de Assisi: observați ce curs ciudat a 
cunoscut viaţa lui. El s-a născut în anul 1182. După cum ştim, 
primii ani de viaţă ai unui om servesc în principal dezvoltării 
trupului fizic*. 

*Vezi dr. Rudolf Steiner, Educaţia copilului din punctul de 
x vedere al ştiinţei spirituale. 
În trupul fizic se dezvoltă cu precădere aspectele ce se transmit 
prin moştenire exterioară. De aceea în el apar însuşiri datorate 
moştenirii exterioare de la populaţiile europene. Insuşirile care 
se manifestă treptat sunt rezultatul faptului că între 7 şi 14 ani 
şi-a dezvoltat, ca orice om, corpul eteric. Din acest corp eteric 
se evidenţiază în special însuşirea ce acţionase direct în el în 
Misteriile de la Marea Neagră, ca impuls christic. După ce 
ulterior, începând cu vârsta de 14 ani, a început să se dezvolte 
şi corpul astral, în el a prins viaţă forţa christică, în special prin 
faptul că tot ceea ce rămăsese unit cu atmosfera Pământului de 
la acel eveniment al Misteriului de pe Golgota a intrat în chiar 
corpul astral. Căci Francisc de Assisi era, de asemenea, o 
personalitate ce a fost străbătută de forţa christică exterioară, 
întrucât în încarnarea anterioară ea căutase forţa christică 
acolo unde aceasta putea fi găsită: în acel locaş special de 
iniţiere. 
Vedem aşadar cum acţionează diferenţierile în cadrul omenirii. 
Ceea ce a fost refulat însă în straturile mai profunde este scos 
din nou la suprafaţă în cursul evoluţiei omeneşti prin 
evenimente cu totul deosebite. Într-un alt loc de pe Pământ s-a 
mai întâmplat o astfel de ieşire la suprafaţă, care din punct de 
vedere exoteric va rămâne mereu de neînțeles. Din acest motiv 
oamenii au şi renuntat să mai caute o explicaţie. Din punct de 
vedere esoteric însă, acest fapt îşi poate găsi cu sigurantă 
explicaţia. Acei oameni din păturile populaţiei vestice care au 
reuşit să urce cel mai repede pe scara evoluţiei, care au reuşit 
să depăşească cu bine treptele cele mai de jos, dar care nu au 
avansat foarte mult în evoluţia intelectuală, ci au rămas relativ 
modeşti şi simpli - oarecum cei mai buni dintre aceştia, care la 


momentul potrivit au putut fi înălţaţi, însă numai printr-un 
impuls puternic oglindit în ei -, acei oameni sunt cei 
doisprezece apostoli despre care ne vorbesc Evangheliile. 
Aceştia au fost extractul amestecului de oameni din castele 
inferioare ce nu au ajuns până în India. Din ei a trebuit să fie 


luată substanţa pentru apostolii lui lisus Christos*. 
* Prin aceasta nu se vrea a se spune ceva despre încarnările 
anterioare sau ulterioare ale individualităţilor apostolilor, ci 
doar despre şirul de precursori fizici ai acelor corpuri în care s- 
au încarnat personalităţile apostolilor. Trebuie să deosebim 
întotdeauna linia încarnărilor succesive de linia ereditară fizică. 


Am găsit astfel originea, să zicem aşa, a forţei morale ce a 
acţionat în acea personalitate aleasă, în Francisc de Assisi. Să 
nu spuneţi, iubiții mei prieteni că, raportat la criteriile 
omeneşti obişnuite, ar fi mult prea mult să vrei să găseşti 
undeva idealuri asemănătoare cu cele ce au existat în Francisc 
de Assisi. Desigur, nu spunem aceasta pentru a recomanda 
cuiva să devină un Francisc de Assisi. Nicidecum! Am vrut doar 
să arătăm cum într-un moment cu totul excepţional în om 
cobora o forţă morală, am vrut să arătăm de unde poate 
proveni această forţă şi că ea trebuie concepută ca un lucru cu 
totul special, existent de la origini în om. Dar, din spiritul a 
ceea ce am susţinut până acum, dumneavoastră puteţi extrage 
şi o altă concluzie referitoare la alte forţe de evoluţie din om, şi 
anume că omenirea a străbătut un drum descendent şi acum 
cunoaşte din nou unul ascendent. 

Dacă mergem înapoi pe firul evoluţiei omenirii ajungem, după 
ce am parcurs întreaga perioadă postatlanteană, în momentul 
catastrofei atlanteene, după aceea în epoca atlanteană şi apoi 
în epoca lemuriană. Dacă continuăm ajungem în punctul de 
pornire al omenirii pământeşti, ajungem într-un moment în care 
oamenii nu numai că se aflau, din punct de vedere al însuşirilor 
lor spirituale, mai aproape de Dumnezeire, într-o lume 
spirituală, ci şi într-o lume în care stăpânea moralitatea; astfel, 
la începutul evoluţiei Pământului trebuie să consemnăm nu 
imoralitate ci moralitate. Moralitatea este un dar divin primit 
de om la origini şi el se găseşte de la origini în natura lui, la fel 
cum forţa spirituală era, atunci când încă nu coborâse atât de 
mult în materie, în întreaga lui natură umană. Mare parte a 
elementului imoral a intrat în omenire în principal chiar în 


modul arătat, adică prin trădarea misterelor înalte, pe vremea 
vechii Atlantide. 

Aşadar morala nu este ceva despre care putem spune că ar fi 
fost mai întâi construită, instaurată în omenire, ci ceva ce sta la 
baza sufletului omenesc, ceva ce abia prin cultura ulterioară a 
fost acoperit şi reprimat. Dacă privim chestiunea în lumina 
justă, nu vom putea spune niciodată că imoralitatea a venit în 
lume datorită ignoranței, ci mai degrabă prin aceea că oamenii 
au ajuns la misterele înţelepciunii fără a fi încă maturi, printr-o 
trădare. Tocmai datorită acestui fapt oamenii au fost ispitiţi, au 
căzut şi au ajuns într-o stare inferioară. Pentru a urca din nou 
este nevoie - lucru pe care îl puteţi vedea chiar din expunerea 
de astăzi - să dăm la o parte tot ceea ce s-a depus peste 
impulsurile morale în sufletul omenesc şi le-a acoperit. Vom 
exprima aceasta într-o formă puţin diferită. 

Chiar dacă presupunem că avem în faţă un criminal, un om pe 
care îl considerăm în sensul cel mai deplin al cuvântului imoral, 
nici atunci nu avem voie să credem că în acest om imoral nu ar 
exista impulsuri morale. Ele sunt în el şi le putem găsi dacă 
ajungem la temelia sufletului său. Nu există vreun suflet 
omenesc - cu excepţia magicienilor negri, care nu ne 
interesează în cazul de faţă - în care să nu găsim elementele 
fundamentale ale binelui moral. Dacă un om este rău, el este 
aşa pentru că rătăcirea spirituală survenită de-a lungul 
timpului s-a depus peste binele moral, acoperindu-l. Nu natura 
umană este rea; ea a fost bună la origini, şi o analiză concretă a 
naturii umane ne arată că, în fiinţa ei cea mai profundă, ea este 
bună şi doar rătăcirile spirituale au abătut-o de la linia morală. 
De aceea rătăcirile morale trebuie orientate din nou spre bine 
în cursul timpului. Trebuie transformate din nou în bine atât 
rătăcirile în sine, cât şi efectele lor. Unde avem însă consecinţe 
ale răului moral ce fac să existe demoni aducători de boală, 
acolo trebuie să acţioneze şi forţe supramorale, precum cele 
din Francisc de Assisi. 

Insănătoşirea morală a unui om se bazează însă întotdeauna pe 
eliminarea rătăcirii sale spirituale. De ce este nevoie în acest 
scop? Concentraţi acum tot ceea ce v-am spus într-un 
simţământ fundamental; lăsaţi să vorbească faptele, lăsaţi să 
vorbească sentimentele şi simţămintele dumneavoastră şi 
încercaţi să le rezumaţi într-un singur simţământ. Vă veţi 


întreba atunci: Care este atitudinea corectă a unui om faţă de 
aproapele său? Este tocmai credinţa în binele moral originar al 
oamenilor şi al oricărei naturi umane! Este primul lucru pe care 
trebuie să-l spunem, dacă vrem să exprimăm în cuvinte ce este 
morala în general. Este un bine incomensurabil ce se găseşte la 
temelia naturii umane. Asta îşi spunea Francisc de Assisi, iar 
când îi apăreau în cale oameni năpăstuiţi de acea boală 
înspăimântătoare pe care am caracterizat-o, el, ca un bun 
creştin al acelor vremuri, îşi spunea: O astfel de boală este într- 
un anumit fel urmarea păcatului; dar întrucât păcatul este o 
rătăcire spirituală, întrucât boala este urmarea rătăcirii 
spirituale, ea nu poate fi suprimată şi eradicată decât dacă 
acesteia i se opune o forţă mare şi puternică. De aceea 
Francisc de Assisi vedea în omul bolnav modul în care se 
exterioriza, sub un anumit raport, pedeapsa păcatului. El vedea 
însă şi binele din natura umană, vedea forţele spiritual-divine 
aflate la temelia oricărei naturi umane. Credinţa enormă în 
binele existent în orice natură umană, chiar şi în cea pedepsită 
cu boală, iată ceea ce-l distinge în mod cu totul deosebit pe 
Francisc de Assisi. 

Prin aceasta a devenit posibil ca în sufletul său să pătrundă 
forţa contrară, care este forţa de dăruire morală, de 
întrajutorare morală a iubirii, chiar iubirea vindecătoare. Şi 
orice om care a transformat într-adevăr credinţa în binele 
originar din natura umană într-un impuls puternic nu poate 
face altceva decât să iubească această natură umană ca atare. 
Cele două impulsuri fundamentale care se află la temelia unei 
vieţi cu adevărat morale sunt: în primul rând credinţa în divinul 
aflat în străfundul oricărui suflet uman şi în al doilea rând 
iubirea infinită faţă de om, iubire ce izvorăşte din această 
credinţă. Căci doar această iubire infinită l-a putut face pe 
Francisc de Assisi să se apropie de cei aflaţi pe patul de 
suferinţă, de invalizi, de cei atinşi de molimă. Şi un al treilea 
impuls care s-ar mai pulea adăuga aici este convingerea că 
acela care are cele două fundamente, al credinţei în binele de 
la temelia sufletului omenesc şi al iubirii faţă de natura 
omenească, nu poate decât să-şi spună: Ceea ce vedem 
apărând din conlucrarea fondului originar bun din sufletul 
omenesc şi iubirea activă ne îndreptăţeşte perspectiva de 
viitor, care se poate exprima prin faptul că orice suflet, oricât 


de jos a coborât de la înălţimea vieţii spirituale, nu este pierdut 
pentru această viaţă spirituală. Cel de al treilea impuls este 
speranţa că orice suflet omenesc poate regăsi drumul spre 
divin-spiritual. Aceste trei impulsuri - putem spune - Francisc 
de Assisi le-a auzit rostite, i-au apărut în faţa ochilor de 
nenumărate ori în timpul iniţierii sale în Misteriile colchice. În 
timpul vieţii ca Francisc de Assisi, a predicat foarte puţin 
despre credinţă şi iubire. El era însă încorporarea acestei 
credinţe şi a acestei iubiri. Acestea erau încorporate oarecum 
în el, apar în el ca un simbol viu în faţa lumii din vremea sa. În 
centrul tuturor sta însă capacitatea de acţiune. Nu credinţa, nu 
speranţa erau cele care acționau. Pe ele trebuie să le avem, 
desigur, în noi, însă cea care acţiona era iubirea. Ea stă în 
centrul celorlalte, ea este de fapt cea care a purtat evoluţia 
morală a omenirii spre divin; îndeosebi, cea care a acţionat în 
cazul lui Francisc de Assisi a fost iubirea. 

Cum s-a manifestat, cum a evoluat în cazul lui Francisc de 
Assisi această iubire, despre care ştim că era rodul iniţierii sale 
în Misteriile colchice? Am văzut că în el s-au manifestat 
virtuțile cavalereşti ale vechiului spirit european. Iniţial, el era 
un băieţandru cu aptitudini cavalereşti. În individualitatea sa 
străbătută de impulsul lui Christos, cutezanţa, vitejia s-au 
metamorfozat în iubire aplicată, activă. Vedem cum în iubirea 
care se manifestă în cazul lui Francisc de Assisi reînvie 
oarecum vechea cutezanţă, vitejia de odinioară. Iubirea este 
vechea vitejie, este curajul transpus în spiritual! 

Ar fi interesant să vedem acum în ce măsură cele spuse aici 
corespund şi cursului istoric al evoluţiei omenirii. Să mergem 
câteva secole mai înainte de era creştină. În cadrul 
principalului popor care a dat numele celei de-a patra epoci 
postatlanteene, deci la poporul grec, întâlnim pe filosoful 
Platon. Platon, printre altele, a scris şi despre morală, despre 
virtutea omului. El a scris în aşa fel despre morală, încât putem 
recunoaşte că de fapt, în ceea ce priveşte lucrurile cele mai 
înalte, în tainele propriu-zise, a fost foarte rezervat, iar ceea ce 
nu a avut voie să spună a pus-o în gura lui Socrate. Platon 
descrie - într-o epocă în care în evoluţia europeană nu 
acţionase încă impulsul lui Christos - virtuțile cele mai înalte pe 
care el le recunoştea, virtuţi pe care grecul considera că omul 
moral trebuie să le deţină înainte de orice altceva. Platon 


descrie mai întâi trei virtuţi principale. O a patra o vom 
cunoaşte puţin mai târziu. Prima dintre cele trei virtuţi este 
înţelepciunea. Platon considera înţelepciunea o virtute ca 
atare. Noi am argumentat în modurile cele mai diverse de ce 
stă ea la baza vieţii morale. In India, la baza vieţii oamenilor 
stătea înţelepciunea brahmanilor. În Europa aceasta a cedat 
locul altor însuşiri, însă a continuat să trăiască în Misteriile 
nordice, unde brahmanii europeni trebuiau să repare ceea ce 
fusese alterat prin acea trădare din timpul vechii perioade 
atlanteene. Înţelepciunea stă, aşa cum vom vedea mâine, în 
spatele oricărei moralităţi; şi, tot în rând cu înţelepciunea, 
Platon menţionează, corespunzător Misteriilor sale, curajul, 
deci o însuşire ce ne întâmpină în special la populaţia 
europeană. Ca o a treia virtute el numeşte chibzuinta sau 
cumpătarea, adică opusul cultivării pasionale a instinctelor 
omeneşti inferioare. Acestea sunt cele trei virtuţi principale ale 
lui Platon: înţelepciunea, curajul sau vitejia şi cumpătarea sau 
chibzuinta - care înseamnă stăpânirea impulsurilor senzoriale 
ce acţionează în om. Apoi, ca o a patra virtute, Platon 
menţionează echilibrul armonios al celor trei virtuţi de mai sus, 
pe care el îl numeşte dreptate (sau simţul echităţii). 

lată cum descrie unul dintre cele mai remarcabile spirite ale 
epocii precreştine ceea ce, la acea vreme, era considerat a fi 
cel mai important lucru din natura umană. Pentru populaţiile 
europene, curajul şi vitejia sunt străbătute de impulsul lui 
Christos şi de ceea ce noi numim „eul“ nostru. Curajul, care la 
Platon apare ca virtute, aici este spiritualizat, devenind iubire. 
Cel mai important este să vedem cum pătrund impulsurile 
morale în neamul omenesc, felul cum cele descrise mai înainte 
devin cu totul altceva. Dacă nu vrem să aducem un afront 
moralei creştine, nu trebuie să enumerăm virtuțile astfel: 
înţelepciune, vitejie, chibzuinţă şi dreptate, căci ni s-ar putea 
replica: Dacă veţi avea toate aceste virtuii şi iubire nu veţi 
avea, nu veţi putea ajunge niciodată în împărăţia cerului. 

Să reținem epoca în care s-a revărsat în omenire un astfel de 
curent, un astfel de impuls, prin care, aşa cum am văzut, 
înţelepciunea şi curajul s-au spiritualizat şi au reapărut ca 
iubire. Dar să încercăm să răspundem şi la întrebarea: Cum s- 
au format înţelepciunea, cumpătarea sau chibzuinţa şi 


dreptatea? Vom înţelege atunci misiunea deosebită a mişcării 
antroposofice în epoca actuală. 
CONFERINŢA a lll-a 


Norrkoping, 30 mai 1912 

Ilubiţii mei prieteni 

În cele ce-au fost spuse ieri am afirmat că impulsurile morale 
sunt localizate în natura umană şi am încercat să întărim, să 
demonstrăm cele afirmate prin faptele menţionate mai înainte, 
prin aceea că baza elementului moral, al binelui, se află în 
natura sufletească a omului şi că de fapt omul a fost abătut de 
la predispoziţiile sale originare, predispoziţii instinctiv bune, 
am putea spune, doar în cursul evoluţiei, în mersul său din 
încarnare în încarnare, că doar prin aceasta a fost posibil ca 
răul, greşeala, comportarea imorală să pătrundă în omenire. 
Dacă aşa stau lucrurile am putea, iniţial, să fim de-a dreptul 
surprinşi că răul este totuşi posibil, că el poate lua naştere; iar 
întrebarea: Cum a devenit posibil răul în cursul evoluţiei? 
reclamă un răspuns. 

Un răspuns judicioas îl obţinem, de fapt, doar dacă observăm 
că încă din cele mai vechi timpuri oamenilor li se predau 
învățături morale elementare. Elevii Misteriilor, care aveau ca 
ideal suprem dobândirea progresivă, deplină a adevărurilor şi 
cunoştinţelor spirituale, trebuiau, acolo unde se lucra cu 
adevărat în sensul Misteriilor, să lucreze pe o bază morală; 
astfel, tocmai discipolilor Misteriilor le era arătată în mod 
deosebit specificitatea naturii morale a omului. 

Dacă vrem să caracterizăm pe scurt cum se realiza acest lucru, 
putem spune: Discipolilor Misteriilor li se arăta că natura 
umană poate pricinui rele sau distrugeri în două direcţii şi că 
numai prin aceasta omul este în situaţia de a dezvolta o voinţă 
liberă; şi mai departe li se spunea că viaţa poate evolua în mod 
just numai dacă învăţăm să privim aceste două modalităţi de a 
cădea în rătăcire ca două talere ale unei balante, la care când 
unul când celălalt urcă sau coboară. Echilibrul există cu 
adevărat doar atunci când braţul balantei se află în poziţie 
orizontală. 

Astfel, discipolilor Misteriilor li se arăta faptul că o comportare 
corectă a omului nu poate fi caracterizată indicând simplu: asta 
este corect, asta este incorect. Comportarea corectă se obţine 


doar dacă omul, în orice clipă a vieţii sale, aflându-se în situaţia 
de a fi atras atât de o parte cât şi de cealaltă parte îşi stabileşte 
el însuşi echilibrul, calea de mijloc între acestea două. 

Să ne referim la virtuțile despre care am vorbit ieri: vitejia, 
curajul. O direcţie spre care natura umană poate balansa este 
aceea a temerităţii, a angajării nestăvilite într-o acţiune cu 
toate forţele care-i stau omului la dispoziţie, a solicitării la 
maximum a acestor forţe. Este una dintre direcţii, temeritatea. 
Cealaltă direcţie, celălalt taler al balanței este laşitatea. Omul 
poate înclina, să zicem aşa, în ambele laturi, iar discipolilor din 
Misterii li se spunea că omul, dacă alunecă în extrema 
temerităţii, se pierde, renunţă la sinea sa şi este zdrobit de 
viaţă, este sfâşiat de ea. Dacă, din contră, rătăceşte în direcţia 
laşităţii, el se osifică şi se desprinde de ansamblul lucrurilor şi 
fiinţelor. În acest caz, dacă nu poate să-şi armonizeze faptele şi 
acţiunile cu întregul, el devine o fiinţă închisă în sine, care se 
rupe de ansamblu. Lucrul acesta le era explicat discipolilor din 
Misterii în legătură cu toate acţiunile oamenilor. În orice 
acţiune a sa, nu numai dacă vorbim de vitejie, omul poate 
aluneca în cealaltă parte, astfel încât să fie sfâşiat, zdrobit de 
lumea obiectivă, fiindcă prin asta îşi pierde sinea, sau poate să 
se osifice în el însuşi. lată de ce în toate locaşurile de Misterii, 
la începutul codului moral era scrisă maxima plină de 
semnificaţie: Caută linia de mijloc - astfel încât prin faptele tale 
să nu te pierzi în lume şi nici lumea să nu te piardă pe tine. 
Acestea sunt cele două extreme în care poate aluneca omul: fie 
se poate dărui total pentru lume, lumea îl acaparează, îl 
secătuieşte de forţe, ca în cazul temerităţii, fie lumea poate 
dispărea pentru el, încât se învârtoşează în egoismul său, ca în 
cazul laşităţii. În Misterii, discipolilor li se spunea: Binele nu 
poate exista ca ceva imuabil, ceva ce poate fi obţinut o dată 
pentru totdeauna, ci mai degrabă el ia naştere prin faptul că 
omul poate balansa permanent, ca un pendul, în două sensuri 
şi, prin forţa sa interioară, el găseşte posibilitatea stabilirii 
echilibrului, a justei măsuri. 

Vedeţi dumneavoastră, aici aveţi toate datele care să vă facă să 
înţelegeţi libertatea voinţei şi importanţa raţiunii şi 
înţelepciunii în acţiunile omeneşti. Dacă omului i-ar sta în 
putinţă să respecte principii morale veşnice, ar fi suficient ca el 
să-şi însuşească aceste principii pentru a putea urma în viaţă, 


cu aproximaţie, un anumit traseu condiţionat. Viaţa însă nu se 
desfăşoară niciodată aşa. Libertatea vieţii îi oferă omului mai 
degrabă posibilitatea de a aluneca permanent în două direcţii. 
De aceea şi există posibilitatea greşelii, posibilitatea răului. 
Căci ce înseamnă răul? Răul este ceea ce ia naştere fie atunci 
când omul se pierde în lume, fie când lumea îl pierde pe om. 
Ceea ce noi numim binele constă în posibilitatea de a evita cele 
două situaţii. Apariţia răului în cursul evoluţiei - de-a lungul 
încarnărilor succesive ale omului - a fost posibilă prin faptul că 
oamenii au alunecat când într-o parte, când în cealaltă şi, 
întrucât ei nu au restabilit întotdeauna echilibrul, au fost siliţi 
să realizeze compensarea ulterior, în alt moment. 

Ceea ce v-am spus eu acum a fost o regulă de aur a vechilor 
Misterii. Ca de fiecare dată, găsim şi aici, la filosofii 
Antichității, un ecou al acestui principiu fundamental al 
Misteriilor şi vedem, de pildă la Aristotel, când el vorbeşte 
despre virtute, o expresie pe care nu o putem înţelege decât 
dacă ştim că cele amintite mai sus au fost un principiu vechi 
misterial, pe care Aristotel l-a primit prin tradiţie şi l-a integrat 
filosofiei lui. 

Aşa se şi explică definiţia pe care a dat-o Aristotel virtuţii, care 
sună în felul următor: Virtutea este o abilitate omenească 
condusă de judecăţi raţionale, prin care omul ţine linia de 
mijloc între un prea mult şi un prea puţin. 

Prin această definiţie a lui Aristotel avem de fapt definiţia 
virtuţii, pe care nici o filosofie n-a reuşit s-o înlocuiască după 
aceea. Aristotel a reuşit să găsească termenii cei mai potriviti, 
prin faptul că el a beneficiat de tradiţia ce venea din Misterii. 
Aşadar aceasta este celebra cale de mijloc ce trebuie 
respectată, dacă omul vrea să se comporte virtuos, dacă vrem 
ca în lume să pulseze forţa morală. 

Dar acum putem răspunde şi la întrebarea: La ce slujeşte de 
fapt morala? Ce se poate întâmpla dacă aici nu există 
moralitate, dacă se produce răul, dacă se întâmplă să avem un 
prea mult sau un prea puţin, dacă omul se pierde în lume 
zdrobindu-se de ea, sau dacă el este prierdut pentru lume, 
izolându-se de ea? În fiecare din aceste situaţii se distruge 
ceva. 

Orice rău, orice lucru imoral este o distrugere, un proces de 
dărâmare, iar în clipa în care omul îşi dă seama că atunci când 


face răul nu face decât să distrugă ceva, să sustragă ceva lumii, 
în acea clipă binele are o înrâurire colosală asupra lui. Menirea 
concepţiei antroposofice despre lume, care de fapt abia acum 
îşi face intrarea în lume, este chiar aceea de a arăta oamenilor 
în mod clar faptul că orice rău provoacă o distrugere, sustrage 
întotdeauna lumii ceva pe care s-a mizat. 

Dacă analizăm acum în sensul concepţiei noastre antroposofice 
despre lume acest principiu pe care tocmai l-am reliefat, atunci 
cele ce ştim despre natura omului ne vor conduce la o 
extindere deosebită a problemei binelui, chiar şi a răului. Noi 
ştim că sufletul senzaţiei s-a dezvoltat cu precădere în epoca de 
civilizaţie caldeană veche, în cea de a treia etapă de dezvoltare 
postatlanteană. Cei de acum au doar o vagă presimţire a celor 
ce s-au întâmplat atunci; istoria exterioară nu poate merge în 
urmă mai departe de epoca egipteană. Ştim de asemenea că 
sufletul raţiunii sau al afectivității s-a dezvoltat în etapa a patra 
postatlanteană, în epoca de cultură greco-latină şi că acum ne 
aflăm în faza dezvoltării sufletului conştienţei. Sinea spirituală 
va ajunge să se dezvolte abia în etapa a şasea de evoluţie. 

Să ne întrebăm mai întâi: Cum poate sufletul senzaţiei să 
alunece într-o parte sau alta faţă de ce este just? Sufletul 
senzaţiei este acela care-l face pe om să perceapă lumea 
obiectelor, să le asimileze în el, să se intereseze de ele, să nu 
treacă prin lume fără să cunoască ceva despre lucruri, ci să 
realizeze un raport cu ele. Toate acestea sunt rezultatul acţiunii 
sufletului senzaţiei. O latură în care omul poate aluneca în ceea 
ce priveşte sufletul senzaţiei o găsim atunci când ne întrebăm: 
Ce anume îi dă de fapt omului posibilitatea să aibă o relaţie cu 
lucrurile din jurul său? Ceea ce îi determină relaţia cu obiectele 
din jurul lui este ceea ce putem numi interesul faţă de obiecte. 
Prin acest cuvânt, „interes“, am exprimat ceva extrem de 
important în sens moral. Este mult mai important să observăm 
valoarea morală a interesului, decât să evocăm mii de principii 
morale frumoase şi, cu toate astea, poate, doar ipocrite şi 
meschine. Impulsurile noastre morale nu sunt de fapt mai bine 
călăuzite decât dacă arătăm un interes adevărat faţă de lucruri 
şi fiinţe. Încercaţi să vă imaginati acest lucru. În conferinţa de 
ieri am vorbit în sensul cel mai profund despre iubire ca 
impuls, încât nu există pericolul să fim rău înţeleşi dacă 
spunem următoarele: Declaraţia repetată care se face de 


obicei, „iubire, iubire şi iar iubire“, nu poate înlocui impulsul 
moral din ceea ce poate fi desemnat prin cuvântul „interes“. 
Să presupunem că avem în faţă un copil. Care este condiţia 
primordială pentru a ne dedica unui copil, pentru a face ca el 
să progreseze? Prima condiţie pentru aceasta este să dobândim 
interes faţă de fiinţa sa. Când omul dă înapoi în faţa unui lucru 
de care este interesat, aceasta este deja o atitudine 
nesănătoasă a sufletului omenesc. Vom recunoaşte din ce în ce 
mai mult că impulsul interesului este un impuls care are o 
valoare cu totul deosebită în sens moral cu cât pătrundem mai 
adânc în fundamentele morale autentice şi nu rămânem doar la 
simple predici morale. Dacă reuşim să ne lărgim sfera 
interesului faţă de lucruri şi fiinţe, dacă reuşim să ne 
transpunem plini de înţelegere în ele, aceasta chemă în 
interiorul nostru forţele de a ne dărui şi oamenilor. 

Însăşi compasiunea este trezită într-un mod just, dacă suntem 
interesaţi de o anumită fiinţă. Şi dacă noi ca antroposofi ne 
propunem să ne lărgim tot mai mult sfera interesului, să ne 
lărgim orizontul, atunci şi fraternitatea generală dintre oameni 
creşte. Nu putem progresa ţinând predici despre iubire 
omenească în general, ci extinzându-ne din ce în ce mai mult 
interesul, până ajungem să ne interesăm şi să manifestăm 
înţelegere faţă de suflete având cele mai diverse 
temperamente, cele mai diverse însuşiri de caracter, 
particularităţi de rasă şi de popor, cele mai diverse convingeri 
religioase şi filosofice. Înțelegerea justă, interesul just cheamă 
din interiorul sufletului fapta morală justă. 

Şi în această situaţie omul trebuie să încerce să se menţină pe 
linia de mijloc între două extreme. Una dintre acestea este 
mărginirea, obtuzitatea caracterului care te face să treci 
insensibil pe lângă toate şi care aduce o imensă nefericire 
morală în lume, care te mulţumeşte să trăieşti doar în tine 
însuţi perseverând egoist în propriile tale principii şi spunând 
de fiecare dată: Aceasta este opinia mea. Din punct de vedere 
moral, a avea de fiecare dată propria ta opinie este ceva rău. 
Esenţial pentru noi este să avem întotdeauna un ochi treaz 
pentru tot ceea ce ne înconjură. Indiferenţa ne exclude din 
lume, în timp ce interesul ne introduce în ea. Datorită 
indiferenţei noastre lumea ne pierde, iar noi devenim imorali. 


Vedem deci că indiferența şi lipsa de interes faţă de lume sunt 
în cel mai înalt grad un rău moral. 

Antroposofia este însă chiar acel lucru care însufleţeşte şi face 
spiritul din ce în ce mai ager, care ne ajută să gândim mai 
profund spiritualul, să-l primim în noi. După cum căldura ia 
naştere datorită focului pe care îl aprindem în sobă, tot aşa, 
atunci când ne însuşim înţelepciunea antroposofică, în noi ia 
naştere interesul faţă de tot ceea ce este omenesc şi faţă de 
toate fiinţele. Înţelepciunea este combustibilul interesului, iar 
noi putem afirma, chiar dacă lucrul acesta nu este vizibil 
imediat, că antroposofia, prin faptul că studiază acele lucruri 
mai îndepărtate, cum ar fi cunoştinţele despre Saturn, Soare şi 
Lună, despre karmă, şi aşa mai departe, reînvie în noi acest 
interes. Este cât se poate de adevărat că ceea ce ia naştere în 
noi prin metamorfozarea cunoştinţelor antroposofice este 
interesul, în timp ce din cunoştinţele materialiste vedem 
înflorind, din păcate, ceea ce ne înconjură astăzi, care poate fi 
desemnat, vorbind în mod radical, drept obtuzitate şi care, 
dacă ar fi să stăpânească ea singură în lume, ar cauza un 
enorm dezastru. 

Uitaţi-vă cum trec mulţi oameni prin lume. Ei întâlnesc un om 
sau altul, dar în fond aceştia nu se cunosc cu adevărat, căci 
sunt cu totul închisi în ei înşişi. De câte ori nu auzim că doi 
oameni care au legat de mai mult timp o prietenie au ajuns 
deodată la o ruptură. Acest lucru provine din faptul că 
impulsurile de prietenie erau materialiste, iar după un timp a 
ieşit la iveală că cei în cauză nu observaseră până atunci 
însuşirile de caracter antipatice ale celuilalt. Sunt foarte puţini 
astăzi cei care au un ochi deschis pentru o comunicare de la om 
la om. Antroposofia tocmai asta vrea, să lărgească simţul 
nostru, înţelegerea noastră pentru ca să avem un ochi deschis 
şi un suflet deschis pentru tot ceea ce este omenesc în jurul 
nostru, pentru ca să nu trecem indiferenți prin lume, ci animati 
de interese juste. 

Făcând deosebirea între interesul real, just şi cel fals menţinem 
echilibrul între extreme, evităm extremele. A te arunca imediat 
în braţele oricărei fiinţe care se arată, înseamnă a te pierde pe 
tine în mod pasional. Acesta nu este un interes adevărat. Dacă 
facem acest lucru ne pierdem pe noi în lume. 


Prin indiferenţă, lumea ne pierde pe noi, prin pasionalitatea 
absurdă care ne înceţoşează în acţiunea noastră de dăruire ne 
pierdem noi în lume. Prin interesul sănătos noi ne fixăm, din 
punct de vedere moral, pe linia de mijloc, cea a echilibrului. 
Vedeţi dumneavoastră, în cea dea treia perioadă de cultură 
postatlanteană, deci în epoca egipto-caldeeană, majoritatea 
oamenilor de pe Pământ poseda o anumită forţă, ce se poate 
numi impulsul de a păstra echilibrul între indiferenţă şi 
dăruirea care ne rătăceşte pasional în lume; este ceea ce în 
vechile timpuri, dar chiar şi la Platon şi Aristotel, era numit 
înţelepciune. Oamenii vedeau însă aceasta ca pe un daral 
fiinţelor supraumane, căci vechile impulsuri ale înţelepciunii au 
continuat să fie active până în vremurile acelea. Din acest 
punct de vedere, al impulsurilor morale, cea de a treia epocă de 
cultură postatlanteană o putem numi epoca în care 
înţelepciunea acţionează instinctiv. De aceea, dacă ne 
întoarcem în acea epocă, mai spunem următoarele: Simt că 
cele prezentate dintr-o cu totul altă intenţie în anii precedenţi 
în conferințele din Copenhaga, al căror conţinut se află în 
broşura Conducerea spirituală a omului şi a umanităţii, 
sunt corecte - este adevărat ceea ce exprimam acolo, că atunci 
oamenii erau mai aproape de puterile spiritual-divine. 
Elementul prin care oamenii mai stăteau încă aproape de 
puterile spiritual-divine era, pentru epoca a treia 
postatlanteană, înţelepciunea instinctivă. 

Aşadar, pe vremea aceea era un dar zeiesc să găseşti echilibrul 
just - just pentru acea epocă - între indiferenţă şi dăruirea 
absurd-pasională. Acea compensare, acel echilibru mai era 
păstrat încă prin organismele, prin pârghiile exterioare din 
acea vreme. Încă nu se produsese acea întrepătrundere, acel 
amestec dintre oameni, ce a intervenit în epoca a patra de 
evoluţie postatlanteană prin procesul migraţiei popoarelor. 
Oamenii mai erau încă separați pe etnii şi triburi. Interesele 
erau reglementate atunci, în mod înţelept, de către natură şi 
erau destul de puternice încă, pentru a putea să coboare în ei 
impulsurile morale juste; pe de altă parte, prin frăţia de sânge 
existentă în cadrul triburilor era tras un zăvor pentru pasiunile 
iraționale. Dacă examinati viaţa, chiar în epoca noastră, veţi 
admite că cel mai uşor putem găsi un interes acolo unde există 
o frăţie sau o descendență de sânge. Însă nici aici nu există 


ceva din ceea ce se cheamă pasiune iraţională. Întrucât 
oamenii în perioada egipto-caldeeană trăiau uniţi pe un 
teritoriu redus, linia înţeleaptă de mijloc era întotdeauna 
prezentă. Sensul evoluţiei omenirii este însă chiar acela că ceva 
instinctiv, divin-spiritual, aflat la origini dispare treptat şi că 
oamenii devin independenţi faţă de puterile divin-spirituale. 
Vedem de ce încă în perioada a patra de cultură 
postatlanteană, în epoca greco-latină, filosofii Platon şi 
Aristotel, dar şi opinia publică din Grecia, considerau 
înţelepciunea drept un lucru ce trebuie dobândit, ceva ce nu 
mai este un dar divin, ci trebuie dorit a fi atins. Prima virtute 
pentru Platon era înţelepciunea; pentru el, cineva care nu 
năzuia spre înţelepciune era un om imoral. 

Ne aflăm acum în cea de a cincea epocă de cultură 
postatlanteană. Suntem încă departe de punctul în care 
omenirea va deveni din nou conştientă de înţelepciunea sădită 
instinctiv în ea, ca impuls divin. De aceea probabilitatea ca 
oamenii să rătăcească în cele două direcţii amintite este 
deosebit de mare în ziua de azi. Pentru a contracara marile 
pericole existente în acest moment este necesară o concepţie 
spirituală despre lume, cum este concepţia antroposofică, care 
să ne ajute ca înţelepciunea de odinioară, existentă instinctiv în 
omenire, să poată deveni o înţelepciune conştientă. Esenţa 
mişcării antroposofice constă în a lupta ca elementul instinctiv, 
existent odinioară în oameni, înţelepciunea, să fie dobândită 
acum ca un bun conştient. Cu alte cuvinte, odinioară zeii au 
dăruit înţelepciunea sufletului inconştient al oamenilor, în 
vreme ce astăzi noi trebuie să ne însuşim înţelepciunile 
referitoare la Cosmos şi la evoluţia omenirii. Vechile datini erau 
şi ele croite după gândirea zeilor. Antroposofia o privim în mod 
just, dacă o luăm ca pe o cercetare a gândurilor zeilor. 
Odinioară ele au fost insuilate instinctiv în oameni; astăzi noi 
trebuie să le cercetăm, să le ridicăm la nivelul cunoaşterii. În 
acest sens, antroposofia trebuie să fie pentru noi ceva divin. 
Trebuie să putem privi cu dispoziţie plină de venerație faptul că 
gândurile ce ne sunt mijlocite de antroposofie sunt realmente 
ceva divin, ceva ce nouă oamenilor ni s-a permis să gândim, să 
medităm, după ce mai înainte ele au fost gândurile zeilor, 
conform cărora a fost întocmită lumea. Dacă antroposofia este 
pentru noi aşa ceva, atunci când ne aflăm în faţa acestor lucruri 


vom înţelege că ele ne-au fost date pentru ca să ne împlinim 
misiunea. Dacă studiem cele ce ne sunt comunicate în legătură 
cu evoluţiile Saturn, Soare, Lună, în legătură cu reîncarnarea, 
cu evoluţia diverselor rase şi aşa mai departe, primim lămuriri 
importante. Dar faţă de ele ne situăm în mod just doar dacă ne 
spunem: Gândurile pe care le căutăm sunt gândurile după care 
zeii au condus evoluţia. Noi gândim evoluţia zeilor. Dacă am 
înţeles corect acest lucru, asupra noastră coboară în acelaşi 
timp ceva profund moral. Aşa ceva nu trebuie să lipsească. Ne 
vom spune atunci: Odinioară oamenii aveau o înţelepciune 
instinctivă de la zei. Zeii le-au încredinţat înţelepciunea după 
care ei întocmiseră lumea. Acţiunea morală a fost posibilă prin 
acest fapt. Acum noi ne luăm înţelepciunea în mod conştient 
din antroposofie. Putem deci să ne aşteptăm ca această 
înţelepciune să se preschimbe în noi în impulsuri morale, ca 
prin antroposofie să primim nu doar înţelepciune antroposofică 
ci şi impulsuri morale. 

În ce fel de impulsuri morale se va preschimba strădania 
noastră antroposofică chiar pe tărâmul înţelepciunii? Aici 
atingem un punct al evoluţiei pe care antroposoful îl poate 
desigur prevedea, a cărui profundă însemnătate, a cărui 
greutate morală antroposoful chiar trebuie s-o prevadă - un 
punct al evoluţiei foarte îndepărtat de ceea ce întâlnim astăzi în 
mod obişnuit, şi anume ceea ce Platon numea idealul 
înţelepciunii. Întrucât el o numea prin cuvinte folosite într-o 
lume în care înţelepciunea mai trăia încă instinctiv în oameni, 
am face bine să înlocuim această expresie printr-un alt cuvânt. 
Am face bine, deoarece am devenit mai individuali, fiindcă ne- 
am îndepărtat de divin şi ca urmare trebuie să tindem din nou 
spre el, să o înlocuim cu cuvântul „veracitate“. Trebuie să 
învăţăm să resimţim întreaga gravitate a cuvântului 
„veracitate“ şi, sub aspect moral, acest lucru va deveni un 
rezultat al concepţiei şi gândirii antroposofice. Oamenii vor 
învăţa să presimtă veracitatea prin intermediul antroposofiei. 
Antroposofii de astăzi vor înţelege însă cât este de necesar să 
simtă deplin această componentă de moralitate a veracităţii 
într-o vreme în care materialismul a ajuns atât de departe 
încât, chiar dacă se mai vorbeşte de veracitate, viaţa culturală 
în general este departe de a resimţi, de a bănui ce înseamnă 
aceasta. Astăzi nici nu poate fi altfel. Adevărul este ceva ce 


trebuie să lipsească în mare măsură actualei culturi, din cauza 
unei anumite caracteristici pe care ea a căpătat-o. Vă întreb: 
Ce mai simte un om astăzi când găseşte într-un ziar sau într-o 
publicaţie anumite comunicări şi mai târziu se dovedeşte că 
cele scrise acolo pur şi simplu nu sunt adevărate? Vă rog mult 
să reflectaţi la acest lucru. Putem spune nu că asta se întâmplă 
la fiecare pas, ci chiar la fiecare sfert sau zecime de pas. 
Pretutindeni unde există viaţă modernă, neadevărul a devenit o 
caracteriastică a epocii noastre de cultură şi va fi imposibil să 
puteţi numi veracitatea o caracteristică a epocii noastre. 

Luaţi un om despre care ştiţi că a scris sau a spus ceva fals şi 
spuneţi-i acest lucru în faţă. De cele mai multe ori vi se va 
întâmpla să vedeti că el nu are nici cel mai mic sentiment că 
cele afirmate ar fi ceva injust. Va găsi imediat scuza: Da, dar 
am spus-o cu bună-credinţă. Antroposofii nu trebuie să 
considere un fapt moral când cineva spune un lucru incorect 
fiind de bună-credinţă. Oamenii vor trebui să înţeleagă din ce în 
ce mai mult că e nevoie să ajungă să ştie că cele pe care le-au 
afirmat s-au şi întâmplat în realitate. Aşadar nu ai voie să spui 
sau să comunici ceva dacă în prealabil nu ai simţit sau nu ţi-ai 
făcut datoria de a verifica dacă aşa şi este; trebuie să compari 
cu ajutorul mijloacelor pe care le ai la dispoziţie. Abia atunci 
când observi împlinită această îndatorire poţi să consideri 
veracitatea un impuls moral. Atunci nimeni nu va mai spune, 
după ce a introdus ceva incorect în lume: Aşa am crezut eu, am 
spus-o cu bună-credinţă. Căci va învăţa că nu este de ajuns să 
spui ceva ce crezi că este adevărat, ci că eşti obligat să spui 
întotdeauna doar ceea ce este adevărat, ceea ce este corect. 
Acest lucru nu va fi posibil altfel decât dacă, într-un anumit 
sens, în viaţa noastră culturală va interveni cu timpul o 
schimbare radicală. Rapiditatea comunicaţiilor, setea de 
senzaţional a oamenilor, în general tot ceea ce aduce cu sine o 
epocă materialistă, sunt adversari ai veracităţii. Pe plan moral, 
antroposofia va fi o educatoare a omenirii în slujba veracităţii. 
Nu mi-am propus să dezvălui astăzi în ce măsură veracitatea s- 
a instaurat deja în societatea antroposofică; trebuie spus însă 
că cele afirmate aici trebuie să fie în principiu un ideal 
antroposofic înalt. Evoluţia morală în cadrul mişcării 
antroposofice va avea destule de făcut, dacă se pătrunde 


profund în toate direcţiile cu gândirea şi simţirea idealul moral 
al veracităţii. 
Acest ideal moral al veracităţii va fi cel care va instaura într-un 
mod just virtutea în sufletul senzaţiei. 
Al doilea mădular sufletesc pe care trebuie să-l luăm în discuţie 
în antroposofie este cel pe care îl numim de obicei sufletul 
înţelegerii sau al afectivității. Ştiţi că el s-a impus îndeosebi în 
epoca a patra postatlanteană de cultură, în epoca greco-latină. 
Virtutea cea mai definitorie pentru acest mădular sufletesc, am 
spus-o deja de mai multe ori, este curajul, vitejia, îndrăzneala. 
La extreme, ele devin temeritate şi laşitate. Îndrăzneala, 
curajul, vitejia se plasează la mijloc între temeritate şi laşitate. 
Cuvântul german Gemüt exprimă deja în sonoritatea lui 
legătura cu virtutea curajului*. Prin cuvântul Gemüt (suflet, 
inimă, sentiment) se are în vedere chiar partea mediană a 
sufletului omenesc, ceea ce este curaj, tărie, forţă în el. La 
Platon şi Aristotel acestea erau virtutea de mijloc. Era acea 
virtute care mai putea fi întâlnită încă la oameni în epoca a 
patra de cultură postatlanteană ca un dar zeiesc, după cum în 
epoca a treia postatlanteană înţelepciunea mai subzista doar în 
mod instinctiv. La reprezentanţii celei de-a patra perioade de 
cultură postatlanteană, care au venit în întâmpinarea 
creştinismului pe când acesta se răspândea spre nord, vitejia şi 
curajul instinctiv existau - o puteţi vedea din primele conferinţe 
- ca un fel de dar zeiesc. Ei arătau că vitejia mai era încă 
pentru ei un dar zeiesc. După cum la caldeeni înţelepciunea, 
pătrunderea plină de înţelepciune în tainele lumii stelare, era 
ca un fel de dar zeiesc, ceva inspirat, la fel vitejia şi curajul 
pentru oamenii celei de-a patra perioade de cultură 
postatlanteană, adică pentru greci şi romani, dar şi pentru 
popoarele peste care s-a răspândit creştinismul erau un dar 
zeiesc. Această vitejie s-a pierdut cu timpul, ca şi înţelepciunea. 
* Mut = curaj (n. tr.). 
Dacă ne referim acum la cea de a cincea epocă de cultură 
postatlanteană trebuie să ne spunem următoarele: Noi ne aflăm 
astăzi, faţă de această vitejie şi acest curaj, în acelaşi raport în 
care se aflau grecii faţă de înţelepciunea caldeenilor şi 
egiptenilor. În epoca imediat anterioară vedem ceva ce exista 
ca un dar divin, spre care, într-un anume fel, putem să aspirăm 
din nou. Dar, aşa cum au arătat în cele două conferinţe 


anterioare, odată cu această aspirație trebuie să se producă şi 
o metamorfozare, sub un anumit raport. Am văzut această 
metamorfozare la Francisc de Assisi, la care curajul şi vitejia, 
existente în el ca un dar divin, aveau un caracter exterior. Am 
văzut că această metamorfozare s-a produs ca urmare a unei 
forţe morale interioare, pe care ieri am recunoscut-o a fi forţa 
impulsului christic. Metamorfoza curajului şi vitejiei dă naştere 
în acest caz la ceea ce poate fi numit iubire pură. Această 
iubire pură trebuie însă să se lase purtată de o altă virtute, de 
participarea, de interesul pentru fiinţa asupra căreia noi ne 
îndreptăm iubirea. În Timon din Atena Shakespeare arăta că 
dacă iubirea sau bunătatea inimii se manifestă pasional, doar 
ca urmare a naturii omeneşti, fără să fie călăuzită de 
înţelepciune şi veracitate, produce numai nenorociri. Vedem 
acolo un personaj că-şi risipeşte în toate direcţiile bunurile 
sale. Dărnicia este o calitate, însă Shakespeare ne arată, de 
semenea, că această risipă a dat naştere doar la paraziti. 
Aşadar, trebuie să ne spunem: După cum vitejia şi curajul de 
odinioară au fost călăuzite din Misterii de către brahmanii 
europeni, de acei înţelepţi care trăiau retraşi, tot aşa şi în 
natura omenească trebuie să existe o călăuză care să realizeze 
armonizarea virtuţii cu interesul. Interesul, care ne apropie 
într-un mod just de lumea exterioară, trebuie să ne conducă şi 
să ne călăuzească atunci când ne îndreptăm cu iubirea noastră 
spre lumea exterioară. În fond şi acest fapt reiese din exemplul 
reprezentativ, chiar dacă puţin cam radical, al lui Francisc de 
Assisi. La Francisc de Assisi mila pentru semen nu avea ceva 
supărător, jignitor, cum se întâmplă adesea la anumiţi oameni; 
nu întotdeauna cei care îi copleşesc pe ceilalţi cu mila lor sunt 
animați de impulsuri morale juste. Câţi nu sunt cei care resping 
orice vine din milă. Apropierea plină de înţelegere este însă 
ceva care nu are nimic jignitor. A fi compătimit este eventual 
ceva ce omul trebuie să respingă. A afla înţelegere pentru fiinţa 
ta este un lucru pe care nici un om sănătos nu-l poate respinge. 
De aceea nici nu putem reproşa ceva cuiva care acţionează 
corespunzător acestei înţelegeri. Această comprehensiune este 
cea care ne poate călăuzi în raport cu cea de-a doua virtute: 
iubirea. Ea este cea care a devenit, în special prin impulsul lui 
Christos, virtutea sufletului înţelegerii sau afectivității; ea este 


acea virtute pe are o putem numi iubire omenească, iubire 
călăuzită de înţelegere omenească. 

Compasiunea, a te bucura de bucuria celuilalt, să zicem aşa, 
sunt acele virtuţi ce în viitor vor da florile cele mai frumoase şi 
mai minunate în convieţuirea dintre oameni şi, într-un fel, 
această empatie şi iubire, această compasiune şi împreună- 
bucurie vor lua naştere, într-un mod corespunzător, în acela 
care a înţeles într-un mod just impulsul lui Christos, căci 
impulsul lui Christos se va transforma într-un sentiment. Acest 
lucru se va întâmpla chiar prin înţelegerea antroposofică a 
impulsului lui Christos. 

Christos a coborât în evoluţia pământească prin Misteriul de pe 
Golgota. Impulsurile, acţiunile Sale sunt aici. Le găsim 
pretutindeni. De ce a coborât Christos pe acest Pământ? A 
coborât pentru ca, prin ceea ce El are de dat lumii, evoluţia să 
poată avansa în sensul corect, pentru ca prin asimilarea 
impulsului lui Christos evoluţia Pământului să se desfăşoare în 
sensul just. Dacă noi, după ce impulsul lui Christos există în 
lume, distrugem ceva prin imoralitate, prin trecerea lipsită de 
interes pe lângă semenii noştri, răpim lumii, în care s-a 
revărsat impulsul lui Christos, o parte din ea. Distrugem direct 
chiar acest impuls, căci impulsul lui Christos este aici, face deja 
parte din lume. Dacă însă îi dăm lumii ceea ce i se poate da 
prin virtute, care este creatoare, noi construim. Construim prin 
însuşi faptul că dăruim, că jertfim. Nu degeaba s-a spus de 
atâtea ori că Christos a fost răstignit pentru prima dată pe 
Golgota, dar continuă să fie răstignit mereu şi mereu prin 
faptele oamenilor. Întrucât impulsul lui Christos s-a revărsat în 
evoluţia pământească prin fapta de pe Golgota, noi, când prin 
lipsa noastră de iubire şi de interes săvârşim imoralităţi, 
contribuim la suferinţele şi durerile lui Christos. De aceea s-a 
tot spus: Atâta timp cât imoralitatea, lipsa de iubire şi de 
interes vor dăinui, Christos va fi mereu răstignit; întrucât 
impulsul lui Christos a impregnat lumea, suferinţa Lui va spori 
cu fiecare faptă imorală a noastră. 

Pe cât este de adevărat că prin răul distructiv răpim ceva 
impulsului lui Christos şi continuăm astfel să-l crucificăm, pe 
atât de adevărat este şi că de câte ori acţionăm în spiritul 
iubirii, oriunde folosim această iubire facem să se întărească 
impulsul lui Christos, ajutăm ca el să trăiască. „Adevărat zic 


vouă, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti 
foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40) 
- acesta este cuvântul cel mai important care rezumă iubirea, 
iar acest cuvânt trebuie să devină impulsul moral cel mai 
profund, dacă el va fi cândva înţeles în mod antroposofic. 
Acţionăm în acest spirit atunci când suntem plini de înţelegere 
faţă de semenii noştri şi lăsăm să lucreze doar fapte şi virtuţi ce 
izvorăsc din înţelegerea fiinţei lor. Când facem ceva unui 
semen de-al nostru, acţionăm asupra impulsului lui Christos 
însuşi. 

Când simţim că Misteriul de pe Golgota s-a înfăptuit pentru toţi 
oamenii şi că de la el a pornit un impuls ce s-a răspândit în 
toată lumea, acesta este un impuls moral, un impuls puternic ce 
fundamentează cu adevărat morala. Când te afli în faţa 
semenilor tăi, încearcă să-i înţelegi, indiferent de rasa, 
culoarea, naționalitatea, indiferent de confesiunea religioasă, 
concepţia despre lume ş.a.m.d. pe care o au. Când stai în faţa 
oamenilor şi le faci lor asta sau asta, le faci lui Christos. In 
actuala etapă de dezvoltare a Pământului, orice faci unui semen 
de-al tău îi faci lui Christos. Aceste cuvinte: „Ceea ce aţi făcut 
unuia dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut“ devin totodată, pentru 
cel ce înţelege importanţa fundamentală a Misteriului de pe 
Golgota, un impuls moral puternic. Astfel că putem spune: In 
timp ce zeii perioadei precreştine au dăruit oamenilor 
înţelepciune instinctivă, curaj şi vitejie instinctive, din simbolul 
crucii se revarsă iubirea, acea iubire clădită pe interesul 
reciproc al omului faţă de om. 

În felul acesta impulsul lui Christos va acţiona puternic în lume. 
Când înţelegerea şi iubirea vor fi îndreptate nu numai de la 
brahman la brahman, de la paria la paria, de la evreu la evreu, 
de la creştin la creştin, ci când evreul va înţelege pe creştin, 
paria pe brahman, americanul pe asiatic ca om, şi va reuşi să se 
transpună în el, vom şti şi cât de profund simţim creştineşte 
atunci când spunem: Între oameni trebuie să existe 
fraternitate, indiferent de confesiunea exterioară. Ceea ce ne 
leagă în rest, tată, mamă, frate, soră, însăşi propria noastră 
viaţă, sunt mai puţin importante decât ceea ce vorbeşte de la 
un suflet omenesc la alt suflet omenesc. În acest sens, cine nu 
respinge tot ceea ce poate afecta apartenenţa noastră la 
impulsul lui Christos, impuls care şterge deosebirile dintre 


oameni, acela căruia nu îi repugnă diferenţierile, acela nu 
poate fi ucenicul Lui. Acesta este impulsul iubirii ce se revarsă 
începând de la Misteriul de pe Golgota, pe care sub acest 
raport noi îl resimţim ca o înnoire a ceea ce i-a fost dăruit 
omului ca virtute originară. 

Ne-a mai rămas să examinăm acea virtute pe care o putem 
considera virtutea sufletului conştienţei: cumpătarea, 
chibzuinţa. Cât timp ne aflam în epoca a patra de cultură 
postatlanteană, aceste virtuţi continuau să existe în mod 
instinctiv. Platon şi Aristotel le considerau virtuțile cele mai 
importante ale sufletului conştieniei, văzând în acelaşi timp în 
ele stările de echilibru, linia de mijloc a ceea ce acţionează în 
sufletul conştienţei. Sufletul conştienţei face ca omul să devină, 
prin intermediul corporalităţii sale, conştient de lumea 
exterioară. În prima instanţă, trupul fizic este unealta sufletului 
conştienţei eului. De aceea trupul fizic trebuie conservat. Dacă 
el n-ar fi menţinut (aşa cum este) pentru misiunea 
pământească, aceasta nu s-ar putea împlini. 

Dar şi aici există o limită. Dacă omul şi-ar folosi toate forţele de 
care dispune pentru a-şi satisface plăcerile, el s-ar închide în el, 
şi lumea l-ar pierde. Omul care trăieşte doar pentru desfătări, 
care îşi întrebuinţează toată forţa pe care o are doar pentru a-şi 
procura plăceri se izolează de lume - sunt de părere Platon şi 
Aristotel; lumea îl pierde. Omul care renunţă la orice, care îşi 
refuză orice, devine din ce în ce mai slab, pentru ca în cele din 
urmă să fie copleşit de procesul exterior al lumii, să fie secătuit 
de cursul evenimentelor. Cel care îşi depăşeşte forţele care îi 
sunt proprii lui ca om este cuprins de procesul lumilor şi se 
pierde în lume. Aşadar, ceea ce a dezvoltat omul pentru 
formarea sufletului conştienţei poate să fie sleit, distrus, astfel 
încât să ajungă în situaţia de a pierde lumea. Virtutea care 
evită aceste două extreme este cumpătarea. Cumpătarea nu 
este aşadar nici asceză nici desfătarea simţurilor, ci linia de 
mijloc între acestea. Această virtute este virtutea sufletului 
conştienţei. 

În ce priveşte această virtute, nici noi n-am depăşit încă stadiul 
instinctiv. Puţină introspecţie vă poate demonstra faptul că 
oamenii sunt în fond foarte legaţi de experimentarea celor două 
extreme, de pendularea încoace şi încolo între acestea. Dacă 
faceţi abstracţie de puţinii oameni care se străduie astăzi să 


ajungă deja la conştienţă în acest domeniu, veţi descoperi că 
marea majoritate a acestora trăieşte conform unui anumit 
model, model care în Europa Centrală se poate caracteriza 
spunând: Există la Berlin anumiţi oameni care toată iarna se 
îmbuibă, se ghiftuie şi se îndoapă până la refuz cu tot felul de 
delicatese şi dulciuri, după care vara merg la Karlsbad pentru a 
înlătura tot răul provocat astfel, aplicând cealaltă metodă, 
extrema cealaltă. Aveţi aici înclinarea talerului balaniei când de 
o parte când de cealaltă. Este doar unul dintre cazurile 
radicale. Chiar dacă cele descrise nu se întâmplă peste tot în 
aceeaşi măsură, această pendulare între desfătare şi privaţiune 
există peste tot; acest lucru este suficient de clar. Ca excesul să 
apară în una dintre laturi, de acest lucru se îngrijesc oamenii 
înşişi şi, pentru ca greşeala să fie completă, ei se duc apoi la 
medic şi cer să li se prescrie aşa-numite cure de dezintoxicare, 
ceea ce înseamnă extrema cealaltă. 

De aici puteţi observa că pe acest tărâm oamenii se află încă la 
un nivel pur instinctual şi că trebuie să spunem: Oamenii care 
au un simţ instinctiv de a nu înclina prea mult balanţa de o 
parte sau alta beneficiază de un dar zeiesc. Dar aşa cum 
celelalte însuşiri instinctive ale omului s-au pierdut treptat, la 
fel se va întâmpla şi cu aceasta la trecerea de la epoca a cincea 
la epoca a şasea de cultură postatlanteană. Ea va dispărea ca 
predispoziţie naturală; şi acum dumneavoastră puteţi judeca 
cât de mult va trebui să contribuie concepţia şi gândirea 
antroposofică despre lume pentru a dezvolta treptat o 
conştienţă în acest domeniu. 

Astăzi sunt încă puţini antroposofi, chiar dintre cei mai 
avansaii, cărora să li se pară evident faptul că singura soluţie 
de a dobândi conştienţa justă şi pe acest plan este antroposofia. 
Dacă antroposofia se va impune mai mult în acest domeniu, se 
va instaura ceea ce s-ar putea descrie în felul următor: Oamenii 
vor tânji din ce în ce mai mult după marile adevăruri spirituale. 
Chiar dacă astăzi antroposofia mai este luată în râs, nu aşa va fi 
întotdeauna. Ea se va răspândi, va învinge toată adversitatea 
exterioară şi tot ceea ce astăzi îi stă încă împotrivă; iar 
antroposofii nu se vor mulţumi doar să predice în general 
iubirea de oameni. Oamenii vor înţelege că antroposofia se 
poate asimila la fel de puţin într-o singură zi pe cât de puţin ar 
fi posibil ca cineva să se poată hrăni într-o singură zi cât pentru 


întreaga sa viaţă, că antroposofia trebuie însuşită continuu şi 
aprofundată din ce în ce mai mult. Se va întâmpla din ce în ce 
mai rar ca în cadrul mişcării antroposofice cineva să-şi spună: 
Acestea sunt principiile noastre şi pentru că avem aceste 
principii noi suntem antroposofi. Aflarea permanentă în 
mijlocul comunităţii, simţirea şi trăirea elementului viu al 
antroposofiei, convieţuirea se vor extinde din ce în ce mai mult. 
Dar ce se va întâmpla atunci când oamenii vor prelucra în ei 
gândurile, simţămintele şi impulsurile specifice ce vin dinspre 
înţelepciunea antroposofică? Ştim cu toţii, nu-i aşa, că 
antroposofii nu pot avea niciodată o concepţie materialistă. Ei 
au chiar o concepţie contrară celei materialiste. Cel care 
spune: Când cineva are gândul ăsta sau ăsta, în moleculele sau 
atomii creierului său se petrece o mişcare, iar omul are acest 
gând pentru că s-a produs această mişcare; cu alte cuvinte, 
gândul iese din creier precum un fum fin aşa cum iese flacăra 
din lumânare, atunci acel om gândeşte materialist. Aceasta este 
o concepţie materialistă. Concepţia opusă este cea 
antroposofică. Cele care pun în mişcare creierul, sistemul 
nervos, sunt gândurile, vieţuirile sufleteşti. Modul particular în 
care se mişcă creierul nostru depinde de gândurile pe care le 
avem. Este exact opusul a ceea ce presupune materialismul. 
Vrei să ştii cum este alcătuit creierul unui om, cercetează ce fel 
de gânduri a avut; căci aşa cum cele aşternute pe hârtie nu 
sunt decât o urmare a celor gândite, la fel şi mişcările 
creierului nu sunt altceva decât o urmare a gândurilor. 

Şi nu ajungeţi atunci să vă spuneţi că în momentul în care 
vieţuiţi gânduri antroposofice creierele sunt altfel puse în 
mişcare decât într-o societate în care se joacă cărţi? In sufletele 
dumneavoastră se derulează alte procese atunci când urmaţi 
gânduri antroposofice decât atunci când vă aflaţi într-o 
societate care joacă cărţi sau urmăreşte o reprezentaţie într-un 
cinematograf. În organismul omenesc nu există însă nimic care 
să trăiască izolat, singur, acolo. Toate sunt în legătură unele cu 
celelalte; unele acţionează asupra celorlalte. Gândurile 
acţionează asupra creierului şi asupra sistemului nervos; acesta 
din urmă este în legătură cu întregul nostru organism. Pentru 
mulţi oameni acest lucru rămâne chiar şi acum ascuns, dar 
când în viitor însuşirile moştenite, înrădăcinate astăzi încă în 
trupurile noastre vor fi biruite, gândurile se vor comunica 


pornind din creier, vor trece asupra stomacului, urmarea 
acestui fapt fiind aceea că lucrurile care le mai plac încă 
oamenilor astăzi nu vor mai plăcea oamenilor care au asimilat 
gânduri antroposofice. De aceea gândurile pe care le-au 
asimilat antroposofii sunt gânduri divine. Acestea pregătesc 
întregul organism de aşa manieră încât să îi placă doar ceea ce 
este just. Ceea ce nu este potrivit pentru el, omului îi miroase 
neplăcut sau resimte ca ceva nesimpatic. Este o perspectivă 
curioasă - o perspectivă ce ar putea fi numită probabil 
materialistă. Ea este însă exact contrarul acesteia. Felul acesta 
de apetit, prin care dumnevoastră vă place o mâncare şi o 
preferaţi la masă, pe când alta nu vă place şi nu veţi vrea să o 
mâncaţi, va fi o consecinţă a activităţii antroposofice. Puteţi 
proba acest lucru pe dumneavoastră înşivă, observând cum 
astăzi aveţi repulsie faţă de anumite lucruri, repulsie pe care 
nu o aveati înaintea perioadei antroposofice. 

Acest lucru se va răspândi din ce în ce mai mult dacă omul va 
lucra într-un mod dezinteresat, lipsit de egoism, la evoluţia sa 
superioară, astfel încât lumea să poată avea de la el ceea ce 
este just. Nu ne putem juca cu cuvintele „dezinteres“ şi 
„egoism“. Putem foarte uşor folosi în mod impropriu aceste 
cuvinte. Nu înseamnă câtuşi de puţin că eşti lipsit de egoism 
atunci când spui: Vreau să fiu exclusiv în slujba lumii şi pentru 
lume; ce importanţă are propria mea evoluţie spirituală? Eu 
vreau doar să muncesc, nu să aspir egoist la cutare sau cutare 
lucru... Nu este un lucru egoist ca omul să se dezvolte superior, 
deoarece prin aceasta el devine mai apt de a participa activ la 
propăşirea lumii. Dacă neglijăm propria noastră dezvoltare 
superioară ne facem inapţi pentru lume, îi răpim lumii forţa ei. 
Trebuie făcut aşadar ceva şi pentru ca ceea ce divinitatea a 
intenţionat cu noi să ajungă să se dezvolte în noi înşine. 

Astfel, prin antroposofie se va dezvolta o specie de oameni sau 
mai bine zis un nucleu al omenirii care va resimţi nu numai 
instinctiv cumpătarea drept ideal călăuzitor, ci va avea chiar o 
simpatie conştientă pentru ceea ce face din om, în mod demn, o 
piatră de construcţie a ordinii cosmice divine şi va avea o 
înclinaţie conştientă împotriva a ceea ce distruge omul ca 
piatră de construcţie a ordinii cosmice. 

Vedem astfel cum impulsurile morale există şi în cele ce 
lucrează la edificarea lăuntrică a omului, şi găsim că ceea ce 


noi numim înţelepciune de viaţă este o metamorfoză a 
cumpătării. Idealul de „înţelepciune de viaţă“ din epoca 
următoare de cultură, din epoca a şasea postatlanteană, va fi 
acea virtute ideală pe care Platon o numeşte „dreptate“. 
Aceasta este îmbinarea armonioasă a acestor virtuţi. O dată cu 
deplasarea interesului pentru o anumită virtute, în epoca 
precreştină în omenire s-a produs şi o modificare faţă de felul 
în care era privită dreptatea. Pe vremea aceea nu exista o 
virtute aparte care să realizeze o consonanţă a tuturor 
celorlalte virtuţi. Consonanţa stă în faţa noastră ca idealul 
viitorului cel mai îndepărtat al omenirii. După cum am văzut, 
curajul s-a metamorfozat, ca impuls moral, în iubire. Am văzut 
de asemenea că înţelepciunea a devenit veracitate. Veracitatea 
ca virtute se manifestă la început ca acea însuşire ce-l poate 
situa pe om într-un mod demn şi într-un raport just în viaţa 
exterioară. Când însă vrem să ajungem la veracitate în raport 
cu lucrurile spirituale, cum trebuie să procedăm? Ajungem la 
veracitate, la ceea ce poate înflăcăra sufletul senzaţiei ca 
virtute, printr-o înţelegere justă, un interes just, o participare 
justă. Dar ce înseamnă această participare justă în ceea ce 
priveşte lumea spirituală? Când vrem să ne confruntăm cu 
lumea fizică, şi anume cu omul în primul rând, trebuie să ne 
deschidem faţă de el, trebuie să avem un ochi deschis faţă de 
fiinţa sa. Cum ajungem însă să avem un ochi deschis faţă de 
lumea spirituală? Acest lucru îl reuşim dacă dezvoltăm un mod 
anume de a vedea şi simţi lucrurile, bine definit, care şi el a 
apărut atunci când vechea înţelepciune, înţelepciunea 
instinctivă s-a cufundat în adâncimile vieţii sufleteşti. Este acel 
mod de a simţi pe care îl aflăm la greci: Orice gândire filosofică 
începe cu „mirarea“, cu „minunarea“. Prin mirare şi minunare, 
ca punct de pornire în relaţia noastră cu lumea suprasensibilă, 
s-a spus de fapt ceva extrem de important din punct de vedere 
moral. Sălbatecul, omul necultivat, este greu la început să se 
minuneze în faţa fenomenelor ce se petrec în lume. Omul 
ajunge să descopere enigmele dinlăuntrul faptelor cotidiene şi 
să bănuiască spiritualul din spatele lor tocmai printr-o 
spiritualizare progresivă. Minunarea este cea care ne înalţă 
sufletul spre lumea spirituală, pentru a pătrunde în tainele 
cunoştinţelor acestei lumi. Putem pătrunde în acestea doar 
dacă sufletul ne este atras de obiectele ce urmează a fi 


cunoscute. Această atracţie este cea care declanşează 
minunarea, mirarea, credinţa. De fapt, această minunare, 
această mirare este cea care ne îndreaptă spre suprasensibil, 
dar totodată ea este şi ceea ce noi numim de obicei „credinţă“. 
Credinţă, minunare, mirare sunt cele trei forţe sufleteşti ce ne 
înalţă deasupra lumii obişnuite. 

Căutăm să-l înţelegem pe un om când stăm înaintea lui animati 
de mirare; prin înţelegerea fiinţei sale ajungem la virtutea 
fraternității, pe care o concretizăm cel mai bine atunci când 
manifestăm faţă de el un profund respect sau venerație. Vom 
vedea atunci că veneraţia devine ceva ce trebuie acordat 
fiecărui om. Dacă vom face acest lucru vom ajunge să devenim 
din ce în ce mai mult oameni de bună-credinţă, oameni care 
iubesc adevărul. Adevărul va deveni pentru noi ceva faţă de 
care ne simţim obligaţi. Lumea suprasensibilă, când ajungem s- 
o presimţim, va deveni pentru noi ceva spre care vom avea 
înclinaţie, iar prin cunoaştere vom dobândi ceea ce a coborât 
deja ca înţelepciune suprasensibilă în domeniile subconştiente 
ale sufletului. Vorba care spune că filosofia începe cu mirarea şi 
minunarea a apărut abia când înţelepciunea suprasensibilă a 
coborât în adâncuri. Această afirmaţie vă poate confirma faptul 
că mirarea şi minunarea şi-au făcut apariţia în cadrul evoluţiei 
noastre abia în perioada în care în lume a coborât impulsul 
christic. 

Şi pentru că am menţionat deja cea de a doua virtute ca iubire, 
să privim acum ceea ce am prezentat ca înţelepciune de viaţă 
pentru vremurile care vor veni şi drept cumpătare instinctivă, 
atât cât este ea pentru vremurile actuale. Prin aceste virtuţi 
omul stă faţă în faţă cu el însuşi. Aici el acţionează în aşa fel 
încât prin acţiunile pe care le îndeplineşte în lume are în 
vedere propriul lui interes, să zicem aşa: De aceea este necesar 
să existe pentru el un criteriu obiectiv de valori. 

Şi vedem acum dezvoltându-se din ce în ce mai mult ceva, 
despre care am vorbit adesea şi într-un alt context, ceva ce a 
apărut pentru prima dată în perioada a patra de cultură 
postatlanteană, perioada greacă. Putem chiar demonstra cum 
în dramaturgia greacă, de exemplu la Eschil, Eriniile şi Furiile, 
ce mai târziu se metamorfozează la Euripide în conştiinţă, joacă 
un anumit rol. De aici putem observa că în acele timpuri de 
demult încă nu exista ceea ce noi numim astăzi „conştiinţă“. 


Conştiinţa este în principal un fel de normativ al propriilor 
noastre acţiuni, acolo unde suntem mult prea preocupaţi de 
noi, unde urmărim prea mult propriul nostru avantaj. 
Conştiinţa, care se situează între antipatiile şi simpatiile 
noastre, acţionează ca un normativ. 

Prin aceasta am obţinut un criteriu obiectiv, să zicem ceva ce 
acţionează mai mult înspre exterior, comparativ cu virtutea 
veracitării, a iubirii şi a înţelepciunii vieţii. Iubirea stă aici la 
mijloc şi acţionează ca un element regulator, ce trebuie să 
străbată întreaga viaţă, chiar întreaga viaţă socială. Acelaşi 
efect regulator îl are şi asupra celorlalte impulsuri dezvoltate 
de om în interiorul lui. Ceea ce însă omul a dezvoltat ca 
veracitate se va arăta prin credinţa într-o cunoaştere 
suprasensibilă. Înţelepciunea de viaţă, acel lucru ce provine din 
noi înşine, trebuie s-o simţim ca pe un fel de regulator divin- 
spiritual, ceva ce dirijează singur, ca şi conştiinţa, calea de 
mijloc justă. Desigur, dacă am avea timp, ar fi extrem de uşor 
să răspundem diverselor obiecţii ce se fac aici. Vom insista 
totuşi asupra uneia care s-ar putea face, şi anume că conştiinţa 
şi mirarea n-ar fi apărut ulterior în lume, ci sunt însuşiri 
veşnice, existente de la bun început în natura umană. Dar ele 
nu sunt aşa ceva. Cine afirmă acest lucru dovedeste că nu 
cunoaşte ce se întâmplă cu adevărat. Se va dovedi tot mai mult 
că în vremurile de demult oamenii nu coborâseră încă atât de 
jos pe planul fizic, că ei mai trăiau încă foarte mult în legătură 
cu impulsurile divine, că omul se afla într-o stare pe care va 
trebui s-o cucerească din nou, în mod conştient, în viitor, atunci 
când va fi stăpânit tot mai mult de veracitate, iubire şi arta de a 
trăi în plan fizic şi în cunoaştere spirituală, când va fi stăpânit 
de credinţa în lumea spirituală. Nu este necesar să existe o 
credinţă care ea însăşi conduce nemijlocit în lumea spirituală. 
Ea se va metamorfoza însă în cele din urmă într-o cunoaştere 
suprasensibilă. 

La fel stau lucrurile şi cu iubirea care acţionează exterior. 
Conştiinţa este cea care intervine regularizator în sufletul 
conştienţei. Credinţă, iubire, conştiinţă - aceste trei forţe vor fi 
cele trei astre ale forţelor morale ce vor pătrunde în sufletele 
omeneşti, în special prin intermediul concepţiei antroposofice 
despre lume. Perspectiva morală a viitorului şi-o pot deschide 
doar aceia care îşi imaginează virtuțile pe care le-am amintit 


mai sus amplificate din ce în ce mai mult. Concepţia 
antroposofică despre lume va aşeza viaţa morală în lumina 
acestor virtuţi, şi în viitor acestea vor deveni forţe constructive. 
Vom încheia expunerea noastră cu câteva scurte consideraţii 
care desigur ar necesita o dezvoltare mai amplă. Vedem cum 
prin Misteriul de pe Golgota în evoluţia omenirii a pătruns 
impulsul christic. Ştim că odată cu evenimentul Misteriului de 
pe Golgota un organism omenesc constând din corp fizic, corp 
eteric şi corp astral a primit de sus, ca impuls christic, impulsul 
eului. Acest impuls christic este cel care a fost primit de 
Pământ şi s-a infiltrat în viaţa culturală de pe Pământ. El 
trăieşte de atunci în acesta ca Eu al lui Christos. Mai ştim de 
asemenea că în lisus din Nazaret rămăseseră corpul fizic, 
corpul eteric şi corpul astral. Impulsul christic trăia în ele ca un 
eu. lisus din Nazaret s-a separat de impulsul christic de pe 
Golgota, care după aceea s-a revărsat în evoluţia pământească. 
Evoluţia acestui impuls reprezintă însăşi evoluţia pământească. 
Luaţi în serios acele lucruri ce se menţionează foarte des, 
pentru ca omul să le poată pătrunde mai uşor tâlcul. Lumea 
este maya sau iluzie, aşa am auzit vorbindu-se deseori. Omul 
trebuie să ajungă însă treptat la adevăr, la realul acestei lumi 
exterioare. Evoluţia pământească, în această a doua perioadă a 
evoluţiei sale în care ne aflăm acum, constă în principal în 
aceea că toate lucrurile exterioare care în prima perioadă au 
cunoscut un proces de creare, de formare, se dezagregă, astfel 
că tot ceea ce vedem fizic se desparte de evoluţia omenească, 
aşa cum corpul fizic se desparte de om. 

Ne-am putea întreba: Dar ce mai rămâne atunci? Forţele ce se 
încorporează ca forţe reale în oameni în procesul evoluţiei 
omenirii pe Pământ! Şi cel mai real impuls este cel care s-a 
revărsat în evoluţia pământească prin Christos. Acest impuls 
christic însă nu găseşte acum pe Pământ nimic cu care să se 
înveşmânteze. De aceea el trebuie să primească un veşmânt 
abia în cadrul evoluţiei următoare a Pământului; iar când 
Pământul va ajunge la capătul acestei evoluţii, Christos, deplin 
dezvoltat, va fi omul sfârşitului, după cum omul începutului, în 
jurul căruia s-a grupat omenirea în diversitatea ei, a fost Adam. 
În cuvintele „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei, Mie Mi- 
aţi făcut“ se ascunde o indicație plină de însemnătate pentru 
noi. Ce s-a făcut în fond aici pentru Christos? Acţiunile, 


întreprinse în sensul impulsului christic, sub influenţa 
conştiinţei, sub influenţa credinţei şi în sensul cunoaşterii, se 
disociază de viaţa pământească de până acum şi, atunci când 
omul prin acţiunile şi comportarea sa morală dă ceva fraţilor 
săi, el îi dă totodată lui Christos. Trebuie precizat, ca fir 
conducător, că tot ceea ce facem pe baza forţelor, a acţiunilor 
credinţei, acţiunilor întreprinse sub impulsul minunării şi 
mirării este, dacă îl dăruim în acelaşi timp Eului-Christos, ceva 
ce se adună în jurul lui Christos ca un veşmânt, ce poate fi 
comparat cu corpul astral al omului. Pe deasupra, noi 
contribuim la formarea corpului astral pentru impulsul Eului- 
Christos prin toate acţiunile morale de minunare, încredere, 
venerație, credinţă, pe scurt, prin tot ceea ce pregăteşte 
drumul pentru cunoaşterea suprasensibilă. Prin toate aceste 
acţiuni noi promovăm iubirea. Acestea sunt deja în sensul 
expresiei amintite mai sus: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii 
Mei, Mie Mi-aţi făcut.“ 

Prin acţiunile iubirii noi îi formăm lui Christos corpul eteric; şi, 
prin ceea ce se exercită în lume prin impulsul conştiinţei, noi 
formăm, pentru impulsul lui Christos, ceea ce corespunde 
corpului fizic al omului. Când într-un viitor îndepărtat Pământul 
va ajunge la capătul evoluţiei sale, când oamenii vor înţelege 
impulsurile morale juste, prin care se vor realiza numai fapte 
bune, atunci va fi eliberat ceea ce s-a revărsat ca impuls al lui 
Christos în evoluţia omenirii prin Misteriul de pe Golgota ca un 
eu. El va fi învelit atunci de un corp astral, format prin 
credinţă, prin toate faptele de minunare şi de mirare ale 
oamenilor; va fi învelit de ceva asemănător corpului eteric, 
format prin toate faptele de iubire, de ceva prezent în jurul lui 
precum un corp fizic, format prin fapte ale conştiinţei. 

Evoluţia omenirii se va înfăptui prin conlucrarea impulsurilor 
morale ale oamenilor cu impulsul lui Christos. Noi vedem 
omenirea în perspectivă ca o structurare organică grandioasă. 
Când oamenii vor înţelege să-şi integreze acţiunile lor acestui 
mare organism, să-şi formeze impulsurile prin propriile lor 
fapte ca învelişuri în jurul acestuia, ei vor clădi în cursul 
evoluţiei pământeşti baza unei mari comunităţi care, străbătută 
treptat de impulsul lui Christos, poate fi christificată. 

Vedem, aşadar, că morala nu are nevoie să fie predicată, dar 
poate fi fundamentată arătând ce se întâmplă în realitate, ce s- 


a întâmplat în realitate şi ce efect au astfel de lucruri, pe care 
naturile deosebit de înzestrate spiritual le simt. Nu se poate să 
nu fii mişcat în mod deosebit când afli că Goethe, în clipa în 
care şi-a pierdut prietenul, pe ducele Karl August, la Weimar, a 
scris tot felul de lucruri într-o scrisoare mai lungă, după care, 
în aceeaşi zi - era în anul 1828, trei ani şi jumătate înainte de 
moartea sa, aşadar la sfârşitul vieţii sale - a notat în jurnalul 
său un gând extrem de ciudat: „Întreaga lume raţională trebuie 
privită ca un mare şi nemuritor individ, ce produce necontenit 
necesarul, dar chiar prin aceasta se face stăpân peste 
întâmplător“. Cum să capete un astfel de gând mai multă 
concreteţe decât reprezentându-ne acest individ acţionând şi 
creând printre noi şi imaginându-ne pe noi acţionând şi creând 
împreună cu acesta? Prin Misteriul de pe Golgota în evoluţia 
Pământească a intrat cea mai mare individualitate, iar oamenii, 
organizându-şi premeditat viaţa aşa cum am descris-o mai sus, 
se adună în jurul impulsului lui Christos, pentru a forma în jurul 
Lui ceva care să fie precum veşmântul în jurul fiinţei, precum 
învelişul în jurul sâmburelui. 

Aş mai avea încă multe de spus legat de ceea ce se 
prefigurează ca virtute din punctul de vedere al antroposofiei. 
Legat în special de acea veracitate care ar rezulta privitor la 
karmă, s-ar mai putea face încă lungi şi importante observaţii. 
Prin concepţia antroposofică ideea karmei va trebui să pătrudă 
din ce în ce mai mult în evoluţia omenirii. De asemenea, omul 
va trebui să înveţe să-şi privească şi să-şi organizeze viaţa în 
aşa fel încât virtuțile sale să corespundă din ce în ce mai bine 
karmei. Cu ajutorul ideii de karma omul va trebui să înveţe şi 
că prin faptele care urmează să le întreprindă nu trebuie să se 
lepede de faptele sale precedente. Din evoluţia omenirii va 
trebui să mai rezulte o anumită consecvență a vieţii, o asumare 
a ceea ce am făcut. Dacă privim omul ceva mai atent, se 
observă cât de departe este încă el de acest deziderat. Faptul 
că omul se dezvoltă pe baza lucrurilor pe care le-a realizat este 
bine cunoscut. Dacă pare că urmarea unei fapte nu mai este 
aici, facem ceea ce am avea în fond dreptul doar dacă prima 
faptă n-ar fi fost comisă. Că omul se simte răspunzător de ceea 
ce a făcut şi că imprimă în conştienţa sa karma sunt chestiuni 
ce pot constitui obiectul altei cercetări. 


Cu ajutorul liniilor directoare pe care le-am indicat în aceste 
trei conferinţe dumneavoastră puteţi face singuri multe alte 
corelaţii, puteţi găsi, de exemplu, cât de fertile pot deveni 
aceste idei dacă le dezvoltați. Faptul că omul va trăi tot restul 
evoluţiei pământeşti în încarnări mereu noi face necesar ca tot 
ceea ce am greşit într-un sens sau altul relativ la virtuțile 
descrise să corectăm printr-o activitate liberă, printr-o muncă 
de plăsmuire conform propriei noastre voințe, astfel încât să se 
poată instaura echilibrul, starea de mijloc, şi prin aceasta să 
poată fi atins treptat țelul caracterizat în imaginea despre 
formarea învelişurilor impulsului lui Christos. 

Avem în faţă astfel nu un ideal abstract al fraternității dintre 
toţi oamenii, care de fapt primeşte impulsuri puternice atunci 
când punem la bază concepţia antroposofică despre lume, ci un 
lucru real, un impuls ce a intrat în evoluţia pământească prin 
Misteriul de pe Golgota. Ne vedem atunci obligaţi să acţionăm 
asupra sufletului senzaţiei, asupra sufletului înţelegerii şi a 
sufletului conştienţei în aşa fel încât această fiinţă ideală să 
devină reală şi noi să ne unim cu această fiinţă ca şi cu un mare 
şi nemuritor individ. Gândul că evoluţia viitoare, atingerea 
misiunii pământeşti nu este posibilă decât formând un întreg cu 
această mare individualitate se materializează în cel de-al 
doilea principiu moral: Ceea ce faci ca şi când ar izvori doar din 
tine, te exclude, te îndepărtează de marea individualitate; prin 
aceasta tu distrugi ceva. Ceea ce faci însă pentru a construi în 
modul arătat acest mare şi nemuritor individ, o faci spre 
propăşirea, spre dăinuirea întregului organism cosmic. 

Este suficient să ne punem în faţă aceste două gânduri, pentru 
a observa că ele nu doar predică morala, ci o şi fundamentează. 
Căci gândul că prin faptele tale distrugi ceea ce ar trebui să 
clădeşti este cumplit, îngrozitor, alungând toate dorinţele rele. 
Insă gândul că tu clădeşti o parte a acestei individualităţi 
nemuritoare, că te faci un mădular al acestei individualităţi 
nemuritoare este stimulator pentru fapte bune, este chiar un 
puternic impuls moral. Prin aceasta nu predicăm numai morala, 
ci indicăm gândurile ce pot fi impulsuri morale în sine; indicăm 
gânduri ce pot fundamenta morala. 

O astfel de morală va deveni cu atât mai repede concepţie 
antroposofică despre lume şi convingere antroposofică, cu cât 
se cultivă mai mult veracitatea. Aceasta mi-am propus să 


prezint în aceste trei conferinţe. Unele aspecte n-au putut fi 
decât indicate, însă multe gânduri atinse în aceste trei seri vor 
putea fi dezvoltate de propriile dumneavoastră suflete. În felul 
acesta vom putea forma şi cea mai armonioasă colectivitate de 
pe Pământ. Când ne vom întâlni pentru dezbateri comune, aşa 
cum am făcut-o aici ca antroposofi ai Europei Centrale şi ca 
antroposofi ai Nordului, şi dacă vom lăsa să răsune în 
continuare în suflete gândurile ce se ridică în noi cu ocazia 
unor astfel de întruniri, vom adeveri cel mai bine că 
antroposofia trebuie să fundamenteze, încă din prezent, o viaţă 
spirituală reală. Şi dacă va trebui să ne despărţim din nou, ştim 
totuşi că suntem împreună în gândurile noastre antroposofice, 
iar această certitudine este în acelaşi timp şi un impuls moral. 
A şti că eşti unit prin aceleaşi idealuri cu oameni care de regulă 
sunt spaţial la distanţă unii faţă de alţii, cu care câteodată te 
poţi întâlni în anumite ocazii, este un impuls moral mai 
puternic decât dacă ne-am afla permanent împreună. 

Faptul că gândim în felul acesta întâlnirea noastră, că privim în 
acest fel dezbaterile noastre îmi umple în mod deosebit şi 
sufletul meu acum, la sfârşitul acestor conferinţe, ca ceva prin 
care aş vrea să vă transmit salutul meu de despărţire, să zicem 
aşa, şi despre care sunt convins că, dacă este înţeles în lumina 
adevărată, va fundamenta şi spiritual viaţa antroposofică care 
se dezvoltă astfel. Să încheiem astăzi consideraţiile noastre cu 
acest gând, cu aceste sentimente. 

ANTROPOSOFIE ŞI CREŞTINISM 

Norrkoping, 13 iulie 1914 

Înainte de orice, vă rog să mă iertaţi că în această seară nu 
sunt în situaţia să mă adresez dumneavoastră în limba ţării. 
Prietenii, membrii societăţii noastre antroposofice în mijlocul 
cărora îmi este îngăduit zilele acestea, săptămâna aceasta să 
tin nişte prelegeri despre ştiinţa spiritului, au fost de părere că 
aş putea vorbi în limba germană şi oficial despre acest subiect. 
De asemenea, chiar tema ce urmează să facă obiectul analizei 
noastre din această seară a avut la origine dorinţa stimaţilor 
noştri membri din acest oraş. Urmează să vorbesc despre 
relaţia ştiinţei spiritului, a antroposofiei, sau oricum ar fi 
numită aici ştiinţa spiritului, cu creştinismul. Înainte de toate 
va fi desigur necesar să fac unele precizări în ce priveşte 
esenţa şi importanţa a ceea ce se înţelege aici prin ştiinţa 


spiritului, privită din punctul de vedere din care urmează să se 
vorbească astăzi. 

Ştiinţa spiritului, aşa cum este ea înţeleasă aici, nu 
intenţionează să întemeieze vreo nouă religie sau vreo nouă 
sectă religioasă, sau ceva de felul acesta. Ştiinţa spiritului vrea 
să fie sau crede a fi acel ceva ce se impune sub raport spiritual 
culturii noastre actuale. 

Dacă în prezent, într-un domeniu, este necesar să se facă 
progrese în evoluţia culturală a omenirii, aşa cum s-au făcut cu 
trei, patru, cinci secole mai devreme într-un alt domeniu, când 
ştiinţele naturii moderne şi-au făcut apariţia în viaţa culturală 
omenească, atunci trebuie să spunem: Ceea ce au devenit 
aceste ştiinţe ale naturii pentru cunoaşterea naturii exterioare, 
pentru viaţă, prin cunoaşterea legilor exterioare ale naturii, 
asta ar dori să devină ştiinţa sprituală, prin cunoaşterea legilor 
ce guvernează viaţa noastră sufletească şi spiritului şi prin 
utilizarea acestor legi ale vieţii sufleteşti şi spirituale în 
domeniul eticii, al vieţii sociale, în domeniile cele mai variate 
ale vieţii culturale; aceasta ar vrea ea să devină pentru 
prezentul nostru şi pentru viitorul imediat. Şi oricât de mult, în 
mod necesar şi în mod absolut natural, această ştiinţă a 
spiritului trebuie să fie la rândul ei greşit înţeleasă, ea îşi 
extrage încrederea în adevărul ei, cât şi încrederea în acţiunea 
ei benefică asupra culturii umanităţii, din observarea destinului 
ştiinţei spiritului în zorii apariţiei vieţii spirituale moderne. 
Cercetătorul ştiinţelor naturii se afla, la început, în faţa unor 
seculare, chiar milenare prejudecăţi; adevărul are însă forţe 
care, în modul adecvat vieţii omului, îi vin în ajutor împotriva 
tuturor forţelor potrivnice. 

Şi astfel, după ce s-au spus câteva cuvinte despre încrederea 
cercetătorului spiritului în adevărul şi acţiunea benefică a 
muncii sale, ar fi bine să examinăm imediat esenţa, modul de 
cercetare care stă la baza ştiinţei spiritului pe care o avem în 
vedere aici. 

Modul de reprezentare al ştiinţei spiritului se menţine, într- 
adevăr, cu totul în spiritul modului de reprezentare al ştiinţelor 
naturii. Întrucât însă această ştiinţă a spiritului îşi întinde 
activitatea într-un cu totul alt domeniu decât al ştiinţelor 
naturii, şi anume în domeniul a ceea ce nu poate fi perceput 
senzorial, în domeniul spiritului, trebuie să ne fie clar că un 


mod de gândire naturalist-ştiinţific, care îşi propune să 
cerceteze domeniul spiritualului, trebuie să se modifice în mod 
radical, trebuie să devină altceva decât este el în domeniul 
ştiinţelor naturii. Şi cu toate că metoda, metoda de cercetare a 
ştiinţei spiritului se menţine în totalitate în spiritul ştiinţelor 
naturii, în aşa fel încât cineva care a fost educat în sensul 
ştiinţelor naturii de astăzi şi care priveşte ştiinţele naturii fără 
prejudecăţi se poate transpune pe terenul acestei ştiinţe a 
spiritului, totuşi trebuie desigur spus că, atâta timp cât 
metodele naturalist-ştiinţifice sunt luate în ce au ele mai 
unilateral, cum se întâmplă de multe ori astăzi, se pot naşte tot 
felul de idei preconcepute împotriva aplicării modului de 
reprezentare naturalist-ştiinţific la viaţa spirituală. Dacă totuşi 
trebuie să aplicăm gândirea, logica naturalist-ştiinţifică la ceva 
ce este cel mai aproape de om, dar care este şi cel mai greu de 
cercetat, atunci acest mod de gândire ar trebui aplicat la fiinţa 
omului însăşi. În ştiinţa spiritului omul trebuie totuşi să se 
cerceteze pe el însuşi, şi pentru aceasta el trebuie să apeleze la 
singurul instrument ce-i stă la dispoziţie în acest scop, şi 
anume la el însuşi. Ştiinţa spiritului porneşte de la premisa că 
omul, pentru a deveni un instrument de cercetare a lumii 
spirituale, trebuie să cunoască o transformare în el însuşi, 
trebuie să întreprindă ceva cu el însuşi, care să-l aducă în 
situaţia să facă investigaţii în lumea spirituală, lucru pe care 
nu-l face în viaţa obişnuită. 

Ingăduiţi-mi să pornesc de la o comparaţie, de la o comparaţie 
din domeniul ştiinţelor naturii, care nu vrea să demonstreze 
ceva anume, ci vrea doar să lămurească în ce fel modul de 
reprezentare spiritual-ştiinţific se află în întregime pe terenul 
gândirii naturalist-ştiinţifice. De exemplu, în natură ne întâlnim 
peste tot cu elementul apă. Dacă observăm apa, aşa cum ne 
apare ea acolo, afară, aceasta se prezintă în primul rând prin 
proprietăţile ei. Dar acum vine chimistul cu metodele sale şi le 
aplică apei; el descompune apa în hidrogen şi oxigen. Deci ce 
face cercetătorul ştiinţelor naturii din apă? După cum bine 
ştim, apa nu arde. Chimistul extrage hidrogenul din apă, iar 
acesta este un gaz care arde. Nici un om care priveşte exterior 
apa nu poate vedea în interiorul acesteia hidrogen şi oxigen, ce 
au cu totul alte însuşiri decât apa. 


Tot atât de puţin poate cineva să recunoască - este exact ceea 
ce ne arată ştiinţa spiritului -, când se află în faţa unui om, ce 
este acest om în interiorul său. Şi aşa cum chimistul, 
cercetătorul ştiinţelor naturii, vine şi ne descompune apa în 
hidrogen şi oxigen, tot aşa trebuie să vină cercetătorul de 
ştiinţa spiritului, desigur printr-un proces sufletesc interior 
care trebuie pregătit în adâncurile cele mai profunde ale 
sufletului, şi să disece ceea ce i se oferă privirii exterioare în 
viaţă. Şi, prin metodele de cercetare spirituală, cercetătorul 
spiritual îl poate descompune pe om într-o componentă 
exterior-trupească şi într-una spiritual-sufletească. Din punctul 
de vedere al ştiinţei spiritului interesant de cercetat este în 
primul rând spiritual-sufletescul, separat de trupesc. Nimeni nu 
poate recunoaşte adevărata realitate a spiritual-sufletescului 
din exteriorul-trupesc, după cum nici natura hidrogenului nu 
poate fi recunoscută dacă acesta nu este extras din apă. 

Se întâmplă foarte des astăzi ca, atunci când începi să vorbeşti 
în acest fel, să ţi se spună: Acest lucru încalcă principiul 
monismului, de care trebuie să ţinem seama neapărat. Acum, 
monismul nu trebuie să-l împiedice nici pe chimist să 
descompună apa într-o dualitate. Monismul nu este nicidecum 
contestat prin faptul că ceea ce se poate întâmpla în realitate 
se şi întâmplă: că prin cercetare spirituală, prin metodele de 
cercetare spirituală, spiritual-sufletescul este separat de 
trupesc-corporal. Numai că aceste metode nu sunt unele care 
să poată fi practicate în laborator, în cabinetul de fizică sau în 
clinici, ci sunt procese ce trebuie să se desfăşoare chiar în 
interiorul sufletului. Nu sunt însă procese sufleteşti care să 
reprezinte nişte minuni, ci trăiri intensificate a ceea ce omul 
poate observa în viaţa obişnuită. Nu sunt însuşiri fenomenale, 
ci însuşiri pe care omul, într-o anumită măsură, le posedă în 
viaţa de zi cu zi, pe care el le poate potenţa fără limite doar 
dacă urmează să devină cercetător spiritual. Şi, pentru că nu 
doresc să vorbesc doar la modul general, voi intra imediat în 
miezul subiectului. 

Oricine cunoaşte ceea ce, în viaţa sufletească a omului, numim 
capacitate de amintire, memorie. Oricine ştie, desigur, cât de 
mult depinde omul, în fond, de memorie. Să ne imaginăm că 
într-o dimineaţă ne-am trezi şi n-am mai avea habar de ceea ce 
a fost mai înainte în jurul nostru şi în noi. Prin aceasta noi ne- 


am pierde întreaga fiinţialitate omenească. Memoria noastră, 
care în sine începe de la un anumit moment anterior, din 
copilărie, este ceva ce ţine în mod necesar de viaţa noastră 
omenească. Deja filosofii prezentului rămân uimiţi de cele ce 
spun cercetările despre forţa memoriei. Există deja în mijlocul 
lor personalităţi care, chiar în timp ce analizează memoria, 
deviază de la o concepţie materialist-monistă despre lume, 
descoperind prin cercetare exactă că memoria nu va putea fi 
niciodată considerată a fi legată de trup, chiar dacă în mod 
exterior senzațiile - doar atât se poate spune de activitatea 
sufletească - sunt legate de trup. Nu fac decât să atrag atenţia 
asupra acestui fapt. Căci un bărbat care cu adevărat nu are nici 
un fel în înclinaţie să pătrundă în ştiinţa spiritului, filosoful 
francez Bergson, a vorbit despre această calitate spirituală a 
memoriei. 

Cum ne iese însă în întâmpinare în viaţă memoria, forţa de 
amintire? În sufletul nostru apar în imagini evenimente 
întâmplate demult. Întâmplările s-au petrecut demult, însă 
sufletul are de-a face cu el însuşi. Aceasta se referă la faptul că 
el dezvrăjeşte vieţuirea trecută din profunzimile vieţii 
interioare. lar ceea ce iese la suprafaţă din profunzimile 
sufleteşti putem asemăna cu vieţuirea originară. În comparaţie 
cu imaginile pe care ni le oferă percepţia simţurilor, amintirile 
sunt foarte palide. Ele sunt însă în legătură cu integritatea 
vieţii sufleteşti şi noi nu ne-am putea orienta în lume dacă nu 
am avea memoria. La baza memoriei stă însă forţa acesteia. 
Sufletul aduce la suprafaţă lucrurile pe care le ascunde în 
amintirile lui prin forţa memoriei. Însă chiar aici intervine acum 
ştiinţa spiritului. Nu memoria ca atare - vă rog să luaţi aminte 
la ceea ce vreau să spun -, nu memoria ca atare poate fi 
întărită, ci forţa care stă la baza ridicării la suprafaţă a unui 
conţinut spiritual din adâncurile sufletului poate fi întărită, 
întărită fără limite, astfel încât ea să fie folosită în viaţa 
sufletului nu numai spre a scoate la suprafaţă vieţuiri trăite 
cândva, ci şi pentru o cu totul altă destinaţie. La baza 
metodelor de cercetare spirituală nu stau metode exterioare, ce 
pot fi urmărite în laborator, nu stau lucruri ce pot fi percepute 
prin simţurile exterioare, ci procese sufleteşti intense, pe care 
le poate trăi oricine. Ceea ce constituie lucrul cel mai de preţ al 
acestor procese sufleteşti intense este creşterea nelimitată a 


atenţiei, sau cum mai este ea numită: concentrarea vieţii 
gândurilor. Ce este această concentrare a vieţii gândurilor? 
Astăzi, într-o scurtă prelegere de o oră, nu pot decât să enunţ 
principiile care stau la baza acesteia. Detalii puteţi găsi în 
cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţele despre lumile 
superioare şi în partea a doua a cărţii mele Știința ocultă; 
aceste cărţi au fost cu siguranţă traduse. De asemenea, în 
cartea Pragul lumii spirituale. Aş vrea însă, conform 
principiilor, să detaliez primele exerciţii ale sufletului, care 
reprezintă o intensificare, o potenţare la modul nelimitat a unui 
lucru necesar în viaţa omului, o potenţare a atenţiei. Atenţia 
trebuie intensificată în mod nelimitat, pentru ca cercetarea 
spirituală să poată pătrunde în suflet. 

De regulă, ce face omul când se află în faţa lumii exterioare? 
Percepe obiectele; prelucrează obiectele cu raţiunea, care este 
legată de creier. Apoi el îşi face reprezentări despre cele 
percepute. Şi de regulă este mulţumit dacă păstrează în suflet 
reprezentările exterioare. Acolo unde încetează viaţa de toate 
zilele încep metodele ştiinţei spiritului, începe ceea ce poate fi 
numit concentrarea gândirii. De obicei, cel care vrea să devină 
un cercetător spiritual trebuie, când se rupe de viaţa 
exterioară, să pornească pe cărările vieţii sufleteşti. 
Reprezentări pe care ni le formăm noi înşine, pe care le putem 
cuprinde exact cu gândirea, cel mai bine reprezentări 
simbolice, pentru care nu este nevoie să examinăm 
concordanţele lor cu lumea exterioară, le fixăm în orizontul 
conştienţei noastre; reprezentările, care fie provin din practica 
ştiinţei spiritului, fie ne sunt indicate de un cercetător spiritual, 
le aşezăm în centrul întregii conştienţe, astfel încât pentru un 
timp (mai lung) ne abatem atenţia de la orice se află în exterior 
şi ne concentrăm doar asupra unei reprezentări. În timp ce de 
obicei nu ne oprim la o singură reprezentare, acum ne adunăm 
toate forţele sufletului, le concentrăm asupra unei reprezentări 
şi rămânem, dăruiţi total propriului interior, la această 
reprezentare. Dacă observăm omul respectiv într-un astfel de 
exerciţiu, el face în esenţă ceva ce, într-o oarecare măsură, se 
aseamănă somnului şi care totodată este şi radical diferit. Căci, 
dacă o astfel de concentrare vrea să devină rodnică, omul 
respectiv trebuie să devină, în fapt, ca cineva care doarme. 


Când adormim simţim mai întâi cum forţele voinţei din 
mădularele noastre se liniştesc, cum în jurul nostru îşi face 
apariţia un anumit crepuscul, cum activitatea simţurilor 
cunoaşte un reflux. Intervine apoi starea de absenţă a 
conştienţei. În concentrare, tot ce se află în exteriorul nostru 
trebuie să ne devină asemănător cu ce se întâmplă în somn. 
Simţurile trebuie să se elibereze complet de orice impresie 
venită din lumea exterioară. Ochiul nu trebuie să vadă mai mult 
decât în somn, urechea să audă mai mult decât în somn şi aşa 
mai departe. Atunci întreaga viaţă sufletească a fost adunată şi 
concentrată pe o singură reprezentare; aceasta este deosebirea 
radicală faţă de somn. Starea respectivă ar putea fi numită un 
somn conştient, un somn deplin conştient. În timp ce în somn în 
viaţa sufletească se aşterne întunecimea stării de inconştienţă, 
cel care vrea să devină cercetător spiritual trăieşte într-o viaţă 
sufletească intensificată. El îşi încordează toate forţele vieţii 
sufleteşti şi le îndreaptă spre o reprezentare. Important nu este 
ca noi să analizăm această reprezentare; ea doar ne oferă un 
prilej să strângem laolaltă, să adunăm la un loc forţele 
sufleteşti. Comprimarea aceasta a forţelor sufleteşti este ceea 
ce contează. Căci prin aceasta ajungem treptat - aici trebuie să 
fac din nou trimitere la chestiuni de detaliu din cărţile mele - 
să putem extrage spiritual-sufletescul, existent în noi precum 
hidrogenul în apă, să-l putem într-adevăr extrage, să-l eliberăm 
din fizic-trupesc. Ceea ce am caracterizat aici nu se poate 
obţine printr-un asalt, să zicem aşa. Cei mai mulţi oameni au 
nevoie de ani întregi de astfel de exerciţii de concentrare, chiar 
dacă viaţa din timpul zilei nu este deranjată de astfel de 
concentrări; căci ele se pot menţine doar pentru câteva minute, 
cel mult părţi dintr-o oră, însă trebuie repetate mereu şi mereu, 
până să poţi ajunge într-adevăr să fortifici forţele, care de 
obicei doar dormitează în natura omenească - ele sunt prezente 
şi în viaţa de toate zilele, însă dormitează -, să le fortifici de aşa 
manieră încât ele să devină active în sufletul nostru şi să 
extragă spiritual-sufletescul din fizic-trupesc. 

Întrucât, aşa cum am amintit, n-aş vrea să înşir tot felul de 
poveşti într-un mod abstract, ci doresc să vă comunic fapte, 
realităţi, atunci trebuie spus de îndată că dacă, prin energie şi 
perseverenţă, prin dăruire faţă de exerciţiile sale, cercetătorul 
spiritual reuşeşte să ajungă într-adevăr la fructul strădaniilor 


sale, el se va afla în faţa unei vieţuiri ce, pentru început, ar 
putea fi numită vieţuirea conştienţei pur interioare. De la un 
anumit moment ştim să dăm sens unei anumite zicale, care mai 
înainte nu avea nici un înteles: Ştiu că mă aflu în afara trupului; 
sunt, atunci când îmi cuprind interiorul, când îmi viețuiesc 
interiorul, în afara trupului meu. 

Aş vrea să vă vorbesc în mod deosebit despre această trăire. 
Mai întâi presimţi că forţa gândirii, care în mod obişnuit se 
mişcă doar în cadrul activităţilor de fiecare zi, se desprinde 
într-adevăr de trup. La început trăirea este confuză, 
nedesluşită, însă ea îşi face în aşa fel apariţia încât, dacă ai 
avut-o, o recunoşti. În primul rând ştii cum este abia după 
aceea, după ce te reîntorci în trup - acest lucru aş dori să-l 
caracterizez în primul rând -, când te afunzi în viaţa creierului, 
care oferă materia fizică, şi simţi cum creierul opune 
rezistenţă. Ştii: cu ajutorul gândirii cotidiene gândeşti în aşa fel 
încât creierul este instrumentul; acum însă ai fost afară. După 
aceea ajungi treptat să legi un anumit înţeles de cuvintele: Tu 
te vieţuieşti în sufletesc-spiritual. Ai trăirea ca şi cum capul tău 
este oarecum îmbrăcat, drapat cu gândurile sale. Ştii ce 
înseamnă să ai sufletesc-spiritualul despărţit de viaţa 
exterioară, fizic-trupească. Mai întâi iei cunoştinţă de rezistenţa 
pe care o opune viaţa trupească. După aceea faci cunoştinţă cu 
viaţa autonomă, în afara trupului. Este efectiv ca şi cum 
hidrogenul ar reuşi o dată să se perceapă pe sine în afara apei. 
La fel se întâmplă cu omul după ce a trecut prin astfel de 
exerciţii. Şi apoi, dacă se continuă cu conştiinciozitate aceste 
exerciţii, vine clipa cea mare, clipa foarte importantă, care 
constituie, să spunem aşa, punctul de plecare al cercetării 
spirituale propriu-zise. Este un moment profund cutremurător, 
ce intervine cât se poate de semnificativ în întreaga viaţă. Acest 
moment se poate instaura în modul cel mai divers. El poate 
avea mii de chipuri. Am să-l descriu însă după aspectul tipic, 
aşa cum se va prezenta el în majoritatea cazurilor, conform 
caracteristicii sale. 

Dacă s-a exersat astfel un anumit timp, dacă sufletul propriu a 
fost îngrijit oarecum în afara modului de gândire naturalist- 
ştiinţific, vine momentul - se poate întâmpla fie în activitatea 
curentă, fie chiar în timpul somnului - în care te trezeşti şi ştii 
că nu visezi. Trăieşti o nouă realitate. Poţi vieţui aceasta 


spunându-ţi: Ce se întâmplă totuşi în jurul meu? Este ca şi cum 
m-aş afla într-o ambianţă ce se desprinde de mine, ca şi cum 
elementele ar lovi ca trăsnetul şi corpul meu ar fi sfărâmat de 
către elemente, iar eu rămân în picioare în faţa acestui trup. 
Faci cunoştinţă cu ceva pe care toţi cercetătorii spirituali, în 
toate timpurile, l-au numit, cu o expresie plastică: a ajunge la 
poarta morţii. Căci vieţuieşti faptul că acum ştii prin imagine - 
deci nu prin realitate, aceasta o vieţuieşti doar la moarte -, 
vieţuieşti prin imagine că acum ştii cum se prezintă omul din 
punct de vedere spiritual-sufletesc atunci când se percepe pe 
sine şi lumea nu prin instrumentul trupului, ci doar dacă 
trăieşti în spiritual-sufletesc. 

Aceasta este cel mai cutremurător lucru; faptul că ştii: tu, cu 
forţa ta de gândire, te-ai desprins de trupul tău. Şi tot aşa pot fi 
desprinse de trup şi alte forţe, astfel încât omul devine tot mai 
bogat, tot mai interiorizat în ce priveşte viaţa sa sufletească. 
Totuşi exerciţiul pe care eu l-am desemnat cu expresia 
„concentrare“ sau „potenţare nelimitată a atenţiei“ nu este 
suficient. Prin acest exerciţiu obţinem următoarele: când ai 
ajuns în punctul în care sufletul se vieţuieşte pe sine, încep să 
răsară şi imaginile, ce pot fi numite imaginaţiuni reale. Răsar 
tablouri, care însă se deosebesc esenţial de imaginile memoriei 
obişnuite. În timp ce memoria obişnuită păstrează în imagini 
doar ceea ce a fost vieţuit exterior, acum apar din adâncurile 
înceţoşate ale sufletului imagini ce nu au nimic în comun cu 
ceea ce poate fi vieţuit în lumea senzorială din afară. Toate 
obiecțiile că te-ai putea foarte uşor înşela, că acele lucruri ce se 
ridică din adâncuri sufleteşti cenuşii sunt doar nişte 
reminiscenţe ale memoriei, toate sunt şubrede. Căci 
cercetătorul spiritual învaţă efectiv să deosebească tocmai 
între ceea ce memoria cheamă la suprafaţă şi ce este radical 
diferit de tot ceea ce poate fi înmagazinat în memorie. Desigur, 
când vorbim despre acest punct al intrării în lumea spirituală 
trebuie să ţinem seama de un lucru, şi anume că puţine 
persoane dintre cele ce suferă de halucinaţii, viziuni sau astfel 
de plăsmuiri şi stări sufleteşti maladive sunt apte pentru 
cercetare spirituală. Cu cât omul înclină mai puţin spre aşa 
ceva, ce constituie de altfel o reminiscență a vieţii diurne, cu 
atât mai sigur avansează pe tărâmul cercetării spirituale. Şi o 
mare parte din pregătirea pentru cercetarea spirituală constă 


tocmai în aceea că se învaţă a se deosebi atent tot ceea ce 
poate răbufhni la suprafaţă din sufletul omenesc, mai mult sau 
mai puţin inconştient, sub o formă maladivă de felul acesta, de 
ceea ce poate interveni, ca un element nou, ca o realitate 
spirituală prin instrucţia spiritual-ştiinţifică a sufletului. 

Aş dori chiar să prezint o deosebire radicală între aspectul 
vizionar, halucinatoriu şi ceea ce vede cercetătorul spiritual. 
Cum se face că atât de mulţi oameni cred a se afla deja în 
lumea spirituală, deşi ei nu au decât halucinaţii şi viziuni? Da, 
oamenilor nu le face deloc plăcere să cunoască ceva cu 
adevărat nou! Ei stăruie cu mare plăcere în ce-i vechi, în care 
deja se găsesc. În principiu, în halucinaţii şi viziuni formațiunile 
sufleteşti maladive ne ies în întâmpinare precum realitatea 
exterioară senzorială. Ele sunt aici, ni se înfăţişează înaintea 
ochilor. Într-un fel, noi nu facem nimic pentru ca ele să ne 
apară în faţă. Nu în aceeaşi situaţie este cercetătorul spiritual 
faţă de noul său element spiritual. Am vorbit de faptul că 
cercetătorul spiritual trebuie să concentreze, să pună în 
mişcare toate forţele sufletului său, care în viaţa obişnuită 
dormitează. Acest lucru cere însă ca el să folosească o energie 
sufletească, o tărie sufletească care nu este prezentă în viaţa 
obişnuită. Atunci când intră însă în lumea spirituală, el trebuie 
să continue să o menţină. În cazul halucinaţiilor, al viziunilor, 
omul rămâne pasiv, el nu trebuie să facă nici un efort. Dacă 
faţă de lumea spirituală devenim, chiar şi numai pentru o clipă, 
pasivi, în acel moment dispare totul. Noi trebuie să rămânem 
activi neîntrerupt. De aceea nici nu ne putem înşela, căci nimic 
din lumea spirituală nu ne poate apărea în faţa ochilor aşa cum 
ne apare o viziune sau o halucinație. Noi trebuie să fim prezenţi 
cu activitatea noastră la fiecare atom sau detaliu ce ne 
întâmpină din lumea spirituală. Trebuie să ştim cum ne situăm 
acolo. În cercetarea spirituală adevărată, această activitate, 
această prezenţă continuă sunt necesare. După aceea însă 
intrăm într-o lume ce se deosebeste radical de lumea fizic- 
senzorială. Intrăm într-o lume unde în jurul nostru se găsesc 
fiinţe spirituale, realităţi spirituale. 

Aici mai este necesar însă şi un al doilea lucru. Desprinderea 
sufletului de trup este ceva ce se întâmplă în modul descris. Al 
doilea lucru însă poate fi clarificat tot printr-o comparaţie cu 
ştiinţele naturii. Dacă separăm hidrogenul, prima dată este de 


sine stătător; el însă intră în reacţie cu alte substanţe, devine 
cu totul altceva. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu 
spiritual-sufletescul nostru după separarea de trup. Acest 
spiritual-sufletesc trebuie să se unească cu entităţi ce nu apaţin 
lumii senzoriale. Trebuie să devină una cu ele; prin aceasta le 
percepe. 

Prima treaptă a cercetării spirituale este separarea spiritual- 
sufletescului de fizic-trupesc. Cea de-a doua treaptă este 
intrarea în contact cu fiinţe aflate dincolo de lumea senzorială. 
Al treilea lucru este ceva de neiertat, ceva ce astăzi nu ţi se 
iartă, sau ţi se iartă mult mai puţin decât dacă ai vorbi de 
„Spirit în general“. Există desigur mulţi oameni care ştiu că 
ceva îi presează să accepte un spiritual. Ei vorbesc însă de un 
spirit aflat dincolo de lume şi sunt în culmea fericirii dacă pot fi 
panteişti. Pentru cercetătorul spiritual panteismul este însă ca 
atunci când duci pe cineva în natură şi îi spui: Priveşte, tot ceea 
ce te înconjoară aici este natură! Nu îi spui: Aceştia sunt 
copaci, aceştia sunt nori, acesta este un crin, acesta este un 
trandafir, ci: Tot ceea ce vezi este natură! Dacă, aşadar, îl porţi 
pe om de la un proces la alt proces, de la o fiinţă la altă fiinţă şi 
îi spui: Tot ceea ce vezi este natură! - cu asta nu ai afirmat 
nimic. Trebuie să intri în detalii. Trebuie să te raportezi la ceva 
concret. Omului din ziua de azi i se iartă dacă vorbeste despre 
un spirit aflat în toate. Cercetătorul spiritual nu se poate 
declara însă mulţurnit cu aşa ceva. El păşeşte într-o lume 
alcătuită din entităţi spirituale, din fapte spirituale diferenţiate, 
la fel de concret-diferenţiate precum şi lumea din afară, ce este 
alcătuită din nori, munţi, văi, din copaci, flori şi aşa mai 
departe. Dacă spui însă că nu numai procesele din natură sunt 
diferenţiate în regn vegetal, animal şi mineral, ci că atunci când 
intri în lumea spirituală poţi şi acolo să vorbeşti de detalii şi 
fapte concrete, asta nu ţi se iartă. Cercetătorul spiritual nu 
poate să nu atenţioneze însă că atunci când intră astfel în 
lumea spirituală el pătrunde într-o lume de entităţi şi procese 
spirituale reale, concrete. 

Al doilea lucru care este necesar apoi este o intensificare, o 
ridicare pe o treaptă superioară a spiritului de devoțiune, a 
acelei devoţiuni pe care omul o resimte în viaţa obişnuită sau, 
tot în viaţa obişnuită, dar pe un plan superior, în evlavia 
religioasă. Şi la fel trebuie dezvoltată acea facultate de a 


rămâne în curentul evenimentelor lumii într-o stare de deplină 
dăruire de sine precum în starea de somn. În somn omul uită 
orice pornire din viaţa sa proprie şi, tot aşa, în contemplaţie 
sau meditaţie omul trebuie să uite orice pornire ce vine din 
viaţa sa proprie. Acesta este al doilea exerciţiu, care trebuie 
alternat cu primul exerciţiu. Cel ce exersează trebuie să uite 
complet de propriul său trup, nu numai sub raportul gândirii, ci 
şi astfel încât să fie în stare să despartă orice mişcare 
sufletească şi orice impuls de voinţă de trupesc, aşa cum în 
somn reuşeşte să se desprindă de orice mobilitate a trupului. 
Această stare trebuie să se producă însă în mod conştient. Pe 
măsură ce omul adaugă la primul exerciţiu această dăruire de 
sine, el ajunge până acolo încât, cu simţurile spirituale treze, să 
se instaleze în lumea spirituală, aşa cum, prin simţurile 
exterioare, se adaptează la lumea senzorialităţii ce ne 
înconjoară. O nouă lume se deschide atunci pentru om, lumea 
în care omul este prezent permanent cu spiritual-sufletescul 
său. Pentru observaţia interioară - aşa cum am mai spus - 
devine o realitate ceea ce astăzi însă este complet repudiat de 
prejudecățile timpului nostru, dar care este rezultatul unei 
cercetări ştiinţifice riguroase, la fel de riguroasă precum teoria 
evoluționistă din ultima vreme: omul face cunoştinţă cu miezul 
spiritual-sufletesc al fiinţei sale, ajunge să-l cunoască până 
acolo încât ştie: Inainte să fi coborât, prin concepţie şi naştere, 
în această viaţă, care m-a îmbrăcat cu un corp, eu existam 
spiritual-sufleteşte într-o sferă spirituală. Atunci când voi păşi 
prin poarta morţii, trupul meu va cădea, însă ceea ce am 
cunoscut acum ca miez fiinţial spiritual-sufletesc, care poate 
trăi în afara trupului, acest lucru va trece prin poarta morţii. 
După ce a trecut prin poarta morţii el aparţine unei lumi 
spirituale, intră într-o lume spirituală. Cu alte cuvinte, chiar în 
această viaţă, între naştere şi moarte, ajungi să cunoşti sufletul 
nemuritor. Ajungi să cunoşti acel lucru despre care ştii că nu 
depinde de trup. Ajungi să cunoşti lumea în care intră sufletul 
omenesc după moarte. Ajungi să cunoşti acest miez fiinţial 
spiritual-sufletesc al omului, însă de aşa manieră încât şi el 
poate, la rândul lui, să fie descris concret ştiinţific. 

Dacă privim planta, modul în care se dezvoltă germenele, cum 
iau naştere frunzele şi florile, cum se formează fructul, din care 
provine din nou un germene, ne dăm seama că viaţa acestei 


plante culminează cu acest germene. Vedem căderea florilor şi 
a frunzelor, vedem că germenele rămâne, că el poartă în sine o 
plantă nouă. Devenim astfel conştienţi că în această plantă, pe 
care o avem în faţă, trăieşte germenele, germenele care va 
duce spre o nouă plantă. Privim deci viaţa dintre naştere şi 
moarte, observăm că în spiritual-sufletesc se dezvoltă ceva ce 
trece prin poarta morţii, ceva ce este însă şi germenele, 
sâmburele unei noi vieţi. Pe cât de cert se poate afirma că 
germenele plantei conţine în sine predispoziția de a deveni o 
nouă plantă, în aceeaşi măsură se poate spune că acel ceva 
care, ca spiritual-sufletesc, rămâne ascuns în viaţa obişnuită 
ascunde în sine predispoziția de a deveni un nou om. lar prin 
această observaţie se ajunge, în deplină concordanţă cu modul 
naturalist-ştiinţific de gândire, la concepţia despre vieţile 
repetate. Ştim că în ansamblu viaţa omenească constă din viaţa 
dintre naştere şi moarte şi din viaţa ce se desfăşoară între 
moarte şi o nouă naştere, din care omul trece apoi într-o nouă 
viaţă pământească. Singurul lucru ce se poate obiecta faţă de 
cele spuse mai sus este că şi germenele plantei poate să piară, 
dacă nu există condiţiile care să-l cheme, care să-l împingă să 
devină o nouă plantă. Această obiecţie pentru ştiinţa spiritului 
dispare, prin faptul evident că germenele plantei poate să şi 
moară, căci el depinde de lumea exterioară. În lumea spirituală 
însă, în care miezul fiinţial-sufletesc al omului se maturizează 
pentru o nouă viaţă pământească, nu există nici un obstacol 
pentru ca ceea ce s-a dezvoltat în viaţa pământească ca 
sâmbure al sufletului să nu revină spre o nouă manifestare în 
viaţa pământească. Pot să prezint doar în câteva cuvinte felul în 
care cercetătorul spiritual, rămânând la modul de cercetare al 
ştiinţelor naturii, ajunge la concepţia vieților repetate. 

Ştiinţa spiritului a fost învinuită, pentru că vorbeşte de vieţi 
repetate, că ar copia budismul. Ei bine, ştiinţa spiritului, cu 
adevărat, nu preia din budism ceea ce are de spus, ci ea stă în 
întregime pe solul ştiinţelor naturii moderne. Ea extinde însă 
aceste ştiinţe ale naturii moderne la viaţa spirituală. Şi nu are 
nici o vină dacă, fără a se inspira în vreun fel din budism, 
ajunge la concepţia despre vieţile repetate. Ea nu are nici o 
vină că budismul, în timpuri de demult, în urma unor străvechi 
tradiţii, vorbea de vieţi pământeşti repetate. 


În acest context aş vrea să amintesc că Lessing a ajuns să 
vorbească despre vieţi pământeşti repetate pe baza gândirii 
sale mature şi experimentate. Lessing a scris tratatul său 
despre educaţia neamului omenesc, în care, după o viaţă de 
muncă intensă, susţine această teorie despre vieţi pământeşti 
repetate. El spune aproximativ următoarele: Această teorie ar 
putea fi respinsă pentru motivul că ea a apărut în primii zori ai 
omenirii, atunci când prejudecățile şcolilor nu apucaseră să o 
întunece. După cum Lessing nu s-a lăsat înşelat de faptul că 
această învăţătură despre vieţile pământeşti repetate a apărut 
în zorii civilizaţiei omenirii şi că mai târziu ea a fost dată de-o 
parte datorită prejudecăţilor, tot aşa ştiinţa spiritului nu are de 
ce să dea înapoi în faţa acestei învățături numai pentru că ea 
apare şi în budism. Nu există absolut nici un motiv de a 
învinovăţi ştiinţa spiritului că ar copia budismul. Ştiinţa 
spiritului se declară de partea teoriei vieților pământeşti 
repetate pornind de la propriile sale surse şi prin această 
ştiinţă a spiritului omul este avizat că se află în legătură cu 
întreaga viaţă a omenirii care a existat pe acest Pământ. Căci 
aceste suflete care trăiesc în noi au mai fost deja de multe ori şi 
vor mai fi de multe ori aici. Ele privesc în urmă epocile 
străvechi de cultură, de exemplu epoca în care oamenii au 
putut să vadă cu proprii ochi piramidele. Ştim, sufletele noastre 
au trăit deja pe timpul acela şi vor apărea din nou în viitor; ele 
participă la toate epocile omenirii. 

Astăzi este încă de înţeles ca prejudecățile oamenilor să se 
îndrepte împotriva unei astfel de teorii. Există de asemenea 
oameni ce tălmăcesc totul cum le convine lor. Faptul că Lessing 
a fost un mare om este un lucru cunoscut. Că la apogeul vieţii 
sale el a devenit partizanul teoriei vieților pământeşti repetate 
este un lucru incomod pentru mulţi oameni, drept pentru care 
ei spun: Ei da, şi Lessing s-a prostit la bătrâneţe! Oamenilor le 
este mai comod să creadă aşa ceva decât să gândească: Omul 
se află în legătură cu întreaga cultură pământească. 

Şi în ce sens vrea ştiinţa spiritului să aducă înaintea întregii 
culturi a umanităţii toate acele lucruri despre care tocmai s-a 
vorbit? Nu în alt sens decât au făcut-o ştiinţele naturii moderne 
cu cunoştinţele lor. Dar în prezent, când această ştiinţă a 
spiritului iese în faţa culturii omenirii în felul arătat, ea este 
expusă aceloraşi prejudecăţi cărora le erau expuse acele 


lucruri pe care le prezenta mai demult concepţia naturalist- 
ştiinţifică modernă. Să ne amintim numai de Copernic, Galilei şi 
Giordano Bruno. Cum era pe vremea când Copernic a avansat 
ideea că Pământul nu este fix, că el se roteşte în jurul Soarelui; 
că în realitate, faţă de Pământ, Soarele este fix? Ce credeau cei 
de atunci? Ei credeau că prin astfel de progrese ale cunoaşterii 
ar fi ameninţată smerenia religioasă a oamenilor. Anumite culte 
bisericeşti au avut nevoie de sute de ani, până în secolul al XIX- 
lea, să scoată de la index teoria lui Copernic şi s-o promoveze 
în cadrul concepţiei lor despre lume. Progresul spiritual s-a 
confruntat în toate epocile cu vechile prejudecăţi. Noua ştiinţă 
a spiritului nu vrea să intre în cultura umanităţii în alt fel decât 
a făcut-o odinioară cunoaşterea naturalist-ştiinţifică. Ştiinţa 
spiritului vrea să accentueze - aşa cum au făcut-o odinioară 
Copernic, Galilei, Giordano Bruno când au arătat că o nouă 
cunoaştere, cea relativ la natură, devenise necesară şi 
omenirea era matură să o primească - că se poate şti ceva 
despre spirit şi că omenirea este matură să-şi însuşească 
această ştiinţă. Şi aşa cum atunci a fost acuzat chiar un om al 
bisericii, Nicolaus Copernic, de a nu fi creştin, la fel de uşor 
este acuzată acum, în anumite puncte, ştiinţa spiritului de a nu 
fi creştină. Când aud o astfel de acuzaţie nu pot să nu-mi 
amintesc de fiecare dată de un preot care, atunci când a 
preluat funcţia de rector universitar, a ţinut o conferinţă despre 
Galilei şi a spus: Pe vremea când ei s-au opus lui Copernic, 
printre oameni domneau tot felul de prejudecăţi religioase. 
Cine are cu adevărat o religiozitate în sine ştie că splendoarea 
şi lumina dumnezeirii nu este diminuată prin aceea că pătrunzi 
prin cunoaştere în tainele Universului; ştie că imaginea despre 
Dumnezeu a oamenilor chiar a avut de câştigat prin faptul că 
omul şi-a extins cunoaşterea dincolo de aparenţa senzorială, 
calculând traiectoriile stelare şi particularităţile aştrilor. - 
Faptul că religia nu are decât de câştigat atunci când se 
adânceşte în mod ştiinţific în ceva, poate fi înţeles de sufletul 
cu adevărat religios. Iar ştiinţa spiritului nu vrea să fie ceva ce 
are de-a face cu o nouă fundamentare religioasă. Ea nu vrea să 
întemeieze o sectă nouă. Ea nu vrea să dea la iveală profeti şi 
fondatori religioşi. Vremea întemeierii de religii, vremea 
profeților a trecut. Omenirea s-a maturizat, iar oamenii care 
vor vrea să apară în viitor în faţa omenirii cu natura lor 


profetică vor avea un alt destin decât al vechilor profeti. Vechii 
profeti, pe drept cuvânt, au fost venerati ca oameni deosebiti, 
conform particularităţilor vremii lor. Profeţii prezentului, ce s- 
au vrut a fi în sensul celor de demult, îşi vor afla soarta: vor fi 
ridiculizaţi! Ştiinţa spiritului nu are nevoie de profeţi, căci, prin 
întreaga sa natură, se bazează pe faptul că ceea ce are ea de 
spus aparţine profunzimilor sufletului omenesc, acelor 
profunzimi în care sufletul omenesc nu poate face întotdeauna 
lumină. lar ceea ce spune cercetătorul spiritual este ceva ce el 
a cercetat ca un simplu cercetător. Cercetătorul spiritual vrea 
să atragă atenţia asupra a ceea ce este necesar. El spune: Am 
găsit asta; dacă şi tu cauţi, vei găsi singur! Ne apropiem din ce 
în ce mai repede de vremea în care cercetătorul spiritual va fi 
considerat un simplu cercetător, aşa cum sunt consideraţi 
chimistul sau biologul în domeniile lor; doar că cercetătorul 
spiritual cercetează un domeniu ce este foarte apropiat oricărui 
suflet omenesc. 

Astăzi am putut doar schiţa, desigur, ceea ce rezultă dintr-o 
cercetare în acest domeniu. Dacă însă veţi aprofunda aceste 
lucruri, veţi vedea că asta înseamnă cercetarea întrebărilor 
celor mai importante ale sufletului omenesc: întrebările despre 
omenire şi despre destin, ambele întrebări ce-i pot emoţiona 
profund pe oameni, în fiecare ceas şi în fiecare zi; întrebări 
care îl întăresc pe om pentru muncă. Şi pentru că obiectele 
cercetării spirituale au de-a face cu profunzimile sufletului 
omenesc, ea îi cuprinde pe oameni, se uneşte cu interiorul cel 
mai profund al omului şi prin aceasta adânceşte simţirea sa 
religioasă, îl face mai religios decât ar fi fost altfel. 

Ştiinţa spiritului nu vrea să înlocuiască creştinismul, însă un 
instrument pentru înţelegerea creştinismului, aşa ceva vrea să 
fie. Şi tocmai prin aceasta, prin ştiinţa spiritului, ne devine clar 
că acea fiinţă pe care noi o numim Christos trebuie să fie pusă 
în centrul întregii existenţe pământeşti, că ceea ce noi numim 
confesiunea creştină este ultima dintre religii, este religia care 
pentru viitorul pământului este religie veşnică. Ştiinţa spiritului 
ne arată chiar acest lucru, că religiile precreşine au ieşit din 
unilateralitatea lor şi au concrescut în religia creştinismului. 
Ştiinţa spiritului nu vrea să pună altceva în locul creştinismului, 
ci vrea doar să ne ajute să putem înţelege mai profund, mai 
adânc creştinismul. 


Putem spune că atunci când Copernic, în cămăruţa lui liniştită, 
a elaborat un nou sistem astronomic al Cosmosului el a vrut să 
schimbe natura? A afirma aşa ceva ar fi absurd. Natura a rămas 
ceea ce a fost; însă oamenii au învăţat să înţeleagă cum să 
gândească, într-un fel adecvat noii culturi, despre natură. Mi- 
am permis să-mi intitulez cartea pe care am scris-o cu mulţi ani 
în urmă despre creştinism Creștinismul ca fapt mistic. 
Cineva care este obişnuit să mai şi reflecteze asupra lucrurilor 
pe care le transmite mai departe lumii nu alege un astfel de 
titlu fără o adâncă chibzuiniă. De ce am ales acest titlu? Ei 
bine, pentru a arăta că creştinismul nu este o simplă teorie, ce 
poate fi înţeleasă într-un fel sau altul, ci că el a venit în lume ca 
un fapt real, ce nu poate fi înţeles decât în mod spiritual. Pe cât 
este de adevărat că natura nu a devenit altceva prin Copernic, 
tot atât de adevărat este că realitatea creştinismului nu devine 
o alta dacă ştiinţa spiritului devine instrumentul pentru a 
înţelege într-un sens deplin această realitate a creştinismului, 
pentru a înţelege mai bine decât a fost posibil acest lucru în 
vremurile apuse. 

Permiteţi-mi să evidenţiez doar un punct din cercetarea 
spiritual-ştiinţifică a creştinismului. Deja am depăşit timpul ce 
mi-a fost rezervat, însă vă rog să-mi daţi voie să mai fac referire 
la acest singur punct din cercetarea spirituală asupra 
creştinismului. 

Dacă urmărim culturile precreştine cu ochiul cercetătorului 
spiritual, vom găsi că acestea aveau pretutindeni în sânul lor 
ceea ce se cheamă Misterii, locaşuri despre care se poate 
spune că erau simultan locaşuri religioase, locaşuri de artă şi 
locaşuri de ştiinţă. În timp ce cultura exterioară era astfel 
configurată încât, în acele timpuri de demult, omul nu ajungea 
niciodată să pătrundă cu ajutorul metodelor spiritual-ştiinţifice 
în lumea spirituală, aşa cum am descris, oameni individuali 
puteau fi primiţi în Misterii. Acolo ei erau discipoli, numiţi şi 
candidaţi la iniţiere. Ei erau învăţaţi să realizeze ceea ce s-a 
descris astăzi, şi anume să iasă din corpul lor fizic. Ei erau 
aduşi, prin arta Misteriilor, să zicem aşa, să dezvolte o viaţă 
sufletească liberă de trupesc. Şi ce obțineau ei prin această 
viaţă sufletească liberă de trupesc? Obţineau posibilitatea de a 
vieţui lumea spirituală şi de a vieţui acest punct central al 
istoriei pământeşti a omenirii, evenimentul christic. În ştiinţa 


exterioară se acordă mult prea puţină importanţă la ce au 
devenit acei discipoli ai Misteriilor, însă se pot menţiona multe 
lucruri care să ilustreze aceasta. Aş aminti un simptom, unul 
singur, un cuvânt al unui Părinte al Bisericii, sfântul Augustin. 
El spunea: Creştinii nu există numai de la venirea lui Christos 
pe Pământ, ei au existat şi înainte! Dacă spui astăzi aşa ceva 
eşti acuzat de erezie; un Părinte creştin al Bisericii şi-a permis 
însă să spună că au existat creştini şi înainte de Christos, 
înainte de apariţia lui pe Pământ; şi asta este chiar concepţia 
lui Augustin însuşi. De ce rostea acest învăţător creştin astfel 
de cuvinte? Pentru a conştientiza într-o oarecare măsură 
motivul, să citim, de exemplu, ce spunea Platon privitor la 
importanţa Misteriilor pentru întreaga fiinţă şi viaţă a omenirii. 
Platon ne-a lăsat scris nişte cuvinte care ni se pot părea dure: 
Sufletele oamenilor trăiesc ca în noroi, ca în mocirlă, atâta timp 
cât aceştia nu sunt iniţiaţi în Misteriile sfinte. El spunea acest 
lucru deoarece era convins că sufletul omenesc, conform fiinţei 
sale, este de natură spiritual-sufletească, însă doar acela care a 
reuşit să scoată sufletul său din trupul fizic, prin intermediul 
Misteriilor, vede lumea spirituală. Omul care nu a pătruns în 
Misterii i se pare lui Platon că este sustras adevăratei sale 
fiinţe. Iar esenţial este că singura cale, în timpurile de demult, 
pentru a trece din fizic-senzorial în spiritual a fost calea ce 
trecea prin Misterii. 

Astăzi însă lucrurile nu mai stau aşa. Există o deosebire 
esenţială în ce priveşte raportul sufletului omenesc cu lumea 
spirituală în comparaţie cu epocile precreştine. Ceea ce v-am 
relatat astăzi, şi care poate fi realizat de orice suflet cu el însuşi 
pentru a intra în lumea spirituală, este posibil pe Pământ abia 
de la întemeierea creştinismului. Abia de atunci a devenit 
posibil ca orice suflet care aplică cele expuse de mine astăzi şi 
în cărţile pe care le-am pomenit, să se ridice prin autoeducaţie 
în lumea spirituală. Inainte de întemeierea creştinismului era 
nevoie de Misterii, era nevoie de autoritatea unui învăţător 
care să te îndrume. În timpurile vechi nu a existat o 
autoiniţiere. Şi dacă ştiinţa spiritului este întrebată: De unde 
provine această răsturnare?, ea va răspunde, pe baza propriilor 
cercetări: Această răsturnare a devenit posibilă prin Misteriul 
de pe Golgota. Prin întemeierea creştinismului în omenire a 
intervenit un fapt care nu poate fi cercetat decât în spirit. Un 


fapt, Christos însuşi, care mai înainte nu putea fi găsit în 
spiritual decât prin intermediul Misteriilor, atunci când omul îşi 
părăsea trupul, poate, după întemeierea creştinismului, să fie 
găsit de orice om prin efort propriu. Elementul coborât în 
sufletele omeneşti de către Misterii se află, de la Misteriul de 
pe Golgota, în fiecare suflet omenesc, a devenit un bun al 
fiecărui om. De unde provine aceasta? Aceia despre care se ştia 
că trecuseră prin Misterii, cum este cazul lui Heraclit şi Platon, 
au fost numiţi Părinţii recunoscuţi ai Bisericii „creştini“, 
întrucât ei au văzut lumea spirituală prin intermediul 
Misteriilor. 

Ştiinţa spiritului ne arată că în timp ce lisus trăia în felul pe 
care îl cunoaşteţi din Evanghelii, în viaţa sa a intervenit un 
moment - este vorba de Botezul în Iordan - în care a cunoscut o 
transformare, în care în El a intervenit ceva ce nu existase mai 
înainte, ceva ce a trăit apoi în El vreme de trei ani. Iar ceea ce 
a coborât atunci în El trece prin Misteriul de pe Golgota. Nu 
este momentul acum să vă descriu detaliile Misteriului de pe 
Golgota, însă ştiinţa spiritului confirmă, din punctul ei de 
vedere, dintr-un punct de vedere pe deplin ştiinţific, cele scrise 
în Evanghelii. Prin ceea ce se întâmplă pe Golgota, ceva ce 
înainte putea fi atins doar în înălțimile spirituale se uneşte cu 
omenirea pământească însăşi şi trăieşte de atunci în toate 
sufletele omeneşti, întrucât pe Golgota Christos a trecut prin 
moarte. Este forţa prin care orice suflet omenesc poate găsi 
calea ce duce în lumea spirituală. Prin Misteriul de pe Golgota 
neamul omenesc de pe Pământ a devenit altceva, raportat la 
sufletul său. Christos este, aşa cum o spune El însuşi, „de sus“, 
însă El a intrat în lumea pământească a oamenilor. 

Ştiinţei spiritului i se reproşează că ea spune că lisus n-ar fi 
fost mereu Christos, ci că viaţa Acestuia pe Pământ ar fi 
început abia în al treizecilea an al lui Iisus. Ştiinţa spiritului s-a 
lovit de tot felul de superficialităţi, provenite din prejudecata 
omenească; dacă se admite un fapt, imediat ţi se opune o 
prejudecată. Şi aşa se întâmplă aproape cu tot ce spun 
adversarii legat de poziţia ştiinţei spiritului faţă de creştinism. 
După ei nu trebuie să credem că omul începe să-şi amintească 
aproximativ abia din al treilea an de viaţă. Spunem însă oare 
prin aceasta că ceea ce trăieşte în om mai târziu nu era deja 
mai înainte în el? Dacă vorbim despre coborârea lui Christos în 


lisus, tăgăduim prin aceasta că Christos a fost unit cu lisus 
chiar de la naştere? Tăgăduim acest lucru tot atât de puţin pe 
cât tăgăduim că sufletul se află în copil înainte ca acest suflet 
să învie, să zicem aşa, în al treilea an de viaţă. Trebuie doar să 
înţelegi ce spune ştiinţa spiritului, şi atunci nu îi vei mai fi 
adversar. 

În continuare, ştiinţei spiritului i se reproşează că face din 
Christos o fiinţă cosmică. Ea nu face altceva decât să extindă 
privirea omului dincolo de chestiunile fizic-pământeşti, afară, în 
Cosmos, pentru a cuprinde Cosmosul şi în mod spiritual cu 
cunoaşterea sa, aşa cum Copernic a cuprins cu cunoaşterea sa 
lumea exterioară. Nevoia ştiinţei spiritului de a include în 
această cunoaştere a sa lucrul care îi este cel mai sfânt nu face 
decât să răspundă unui sentiment religios şi totodată unui 
sentiment profund ştiinţific. Inainte de Copernic oamenii 
judecau mişcările din spaţiul cosmic după ceea ce vedeau; ei au 
învăţat acum să judece independent de lumea senzorială. Este 
condamnabil dacă ştiinţa spiritului face acelaşi lucru în raport 
cu chestiunile spirituale ale omenirii? Oamenii au judecat 
problemele creştinismului, viaţa lui Christos-lisus într-un 
anumit mod, aşa cum puteau ei judeca până acum. Ştiinţa 
spiritului vrea să extindă privirea în depărtările cosmic- 
spirituale. Faţă de cele ştiute până acum despre Christos, ea 
vine să adauge ceea ce are de spus în această privinţă ştiinţa 
spiritului. Ştiinţa spiritului recunoaşte în Christos o fiinţă care 
este veşnică, o fiinţă care a coborât doar o singură dată într-un 
trup omenesc, care se deosebeşte de ceilalţi oameni prin aceea 
că nu parcurge vieţi pământeşti repetate. Christos a coborât 
doar o dată într-un trup omenesc şi de atunci este unit cu 
sufletul oamenilor. 

Cei care combat ştiinţa spiritului din punctul de vedere al 
creştinismului comit o ciudată eroare. Căutaţi în ştiinţa 
spiritului dacă ea, măcar o dată, combate ceea ce găseşte în 
cadrul creştinismului! La tot ceea ce creştinismul spune Da, ea 
spune Da. Mai spune însă ceva în plus. A interzice acest ceva 
nu înseamnă că eşti consecvent în creştinismul tău, ci că 
persişti într-o viziune limitată asupra creştinismului; înseamnă 
să operezi aşa cum au operat cei ce vorbeau despre Copernic, 
Galilei, Giordano Bruno în felul pe care l-am amintit. Eroarea 
de logică ce se comite aici este uşor de depistat. Cei care vin şi 


spun: Pentru că voi vorbiţi de un Christos cosmic, un Christos 
care trăieşte şi în depărtările cosmice, sunteţi gnostici, ei comit 
aproximativ aceeaşi eroare cu acela care spune: Da, omul care 
mi-a dat acum bani îmi era dator 30 de coroane. El mi-a dat 
însă 40 de coroane, fiindcă îmi împrumută pe deasupra 10 
coroane. Dacă vin acum şi afirm: Omul nu mi-a plătit datoria, el 
mi-a dat 40 de coroane, nu cele 30 de coroane, atunci nu comit 
o eroare nebunească?! Când oamenii vin însă şi spun 
reprezentanţilor ştiinţei spiritului: Voi nu ne comunicaţi doar 
ceea ce spunem noi despre Christos, ci şi altceva pe deasupra - 
nu remarcăm enorma greşeală pe care o fac, fiindcă ei vorbesc 
împinşi de pasiune şi nu în mod cu adevărat obiectiv. Din 
partea mea se poate polemiza împotriva afirmației că ceea ce 
dă ştiinţa spiritului referitor la creştinism poate să însemne sau 
poate să nu însemne ceva pentru oameni. Acest lucru depinde 
de ceea ce au nevoie oamenii. Poţi contesta desigur şi pe 
Copernic, Galilei, Giordano Bruno. Nu ai voie însă să spui că 
ştiinţa spiritului ar da mai puţin în ce priveşte creştinismul, sau 
că ştiinţa spiritului s-ar ridica împotriva creştinismului. 

Şi mai trebuie spus ceva, atunci când vorbim despre relaţia 
ştiinţei spiritului cu creştinismul: omenirea se schimbă o dată 
cu trecerea oamenilor de la o epocă la alta. Sufletele noastre 
omeneşti au parcurs vieţi pământeşti în epoci în care Christos 
nu era încă unit cu Pământul şi vor parcurge alte vieţi 
pământeşti în epoci în care Christos este unit cu Pământul. 
Christos trăieşte de acum încolo în înseşi sufletele omeneşti. Şi 
în afară de asta, dacă sufletul omenesc se adânceşte din ce în 
ce mai mult, dacă trece prin tot mai multe vieţi pământeşti 
repetate, el devine din ce în ce mai independent, din ce în ce 
mai liber interior. Aşa se explică faptul că pentru a înţelege 
vechile adevăruri el are nevoie de instrumente mereu noi, că el 
trebuie să avanseze, din această libertate interioară, să meargă 
înainte. Astfel, trebuie spus: Creştinismul este recunoscut într-o 
asemenea profunzime tocmai prin ştiinţa spiritului. Adevărul şi 
importanţa sa sunt recunoscute într-o asemenea măsură încât 
ştiinţa spiritului poate să fie liniştită dacă propovăduieşte într-o 
formă nouă aceste vechi adevăruri, adevărurile creştine. Cei 
care vor să rămână doar cu prejudecățile lor pot să creadă că 
ştiinţa spiritului ar face un rău creştinismului. Cine pătrunde în 
cultura prezentului va înţelege că tocmai acei oameni care nu 


mai pot fi creştini în vechiul mod sunt pătrunşi din nou de 
adevărul creştinismului prin ştiinţa spiritului. Căci ceea ce are 
de spus despre creştinism ştiinţa spiritului poate spune fiecărui 
suflet în parte, fiindcă fiecare suflet îl poate găsi în el însuşi pe 
Christosul de care vorbeşte ea. Ea poate spune însă şi că îl 
găseşte pe Christos ca fiinţa ce a coborât într-adevăr cândva în 
sufletele omeneşti, în lumea pământească, prin realitatea 
Misteriului de pe Golgota. Credinţa nu are de ce să se teamă de 
ştiinţă, căci obiectele ştiinţei, dacă sunt ridicate până la spirit, 
nu se tem de lumina ştiinţei. Şi astfel ştiinţa spiritului va atrage 
spre creştinism acele suflete ce nu pot fi câştigate vorbindu-le 
precum fondatorii profetici ai religiilor, ci ca simpli oameni de 
ştiinţă, ce atrag atenţia asupra lucrurilor ce pot fi găsite în 
domeniul spiritual-ştiinţific şi care fac să răsune corzile din 
fiecare suflet. 

Cercetător spiritual poate deveni, de fapt, orice om; căile 
pentru a ajunge acolo le puteţi afla în cărţile pe care le-am 
numit mai sus. Insă şi cel care nu este cercetător spiritual 
poate să fie pătruns de adevăr, dacă lasă să acţioneze în mod 
nepărtinitor acest adevăr asupra sa. Dacă nu face aceasta, 
înseamnă pur şi simplu că nu se poate elibera de prejudecăţi. 
În sufletul omului sunt sădite toate adevărurile. Probabil nu 
orice om are prilejul să înţeleagă ca cercetător spiritual 
adevărul spiritualului; însă aşa cum noi, cu gândirea, ieşim deja 
din domeniul senzorialului, tot aşa gândirea ne urmează atunci 
când cercetătorul spiritual vrea să atragă atenţia asupra a ceea 
ce el cercetează pe căi spirituale. Şi el nu vrea decât să atragă 
atenţia că există adevăruri ce pot germina în fiecare suflet, 
deoarece ele există în fiecare suflet. 

Întrucât la sfârşit aş vrea să mai atrag atenţia asupra locului pe 
care ştiinţa spiritului îl are în viaţa culturală, aş mai adăuga 
următoarele: ştiinţa spiritului este într-adevăr de acord cu felul 
de reprezentare şi de gândire al ştiinţelor naturii şi nu vrea să 
se înfăţişeze înaintea culturii prezentului altfel decât s-au 
prezentat în faţa prezentului lor canonicul Copernic, Galilei, 
Giordano Bruno. Să ni-l reprezentăm pe Giordano Bruno. Ce a 
făcut el de fapt? Oamenii scrutau Universul înainte ca el să vină 
şi să rostească adevărurile sale, atât de importante pentru 
dezvoltarea omenirii. Ei vorbeau de sferele astrale aşa cum 
credeau ei că le văd. Ei vorbeau despre sfera cerească albastră 


ce delimitează Universul. Copernic, Galilei, Giordano Bruno au 
avut curajul să străpungă aparenta senzorială şi să 
fundamenteze un nou mod de gândire. Ce spunea în fond 
Giordano Bruno auditorilor săi? El spunea: Uitaţi-vă la sfera 
albastră a cerului; firmamentul, voi înşivă îl faceţi prin 
limitarea cunoaşterii voastre. Ochii voştri sunt cei care văd 
doar până la acea distanţă şi cei ce creează această limită sunt 
ochii voştri! Giordano Bruno a lărgit privirea oamenilor dincolo 
de această limită. El credea că poate indica faptul că în 
depărtările spaţiului sunt implantate lumi stelare veşnice. 

Ce trebuie să facă cercetătorul spiritual? Permiteţi-mi, cu toată 
modestia, să mă pronunţ în sensul evoluţiei spirituale mai noi. 
Cercetătorul trebuie să indice firmamentul temporal, el trebuie 
să indice limitele naşterii şi morţii din viaţa unui om, el trebuie 
să spună: Privirea exterioară, prin capacitatea limitată de 
înţelegere şi percepţie omenească, vede ca firmament temporal 
naşterea şi moartea. Însă, la fel ca Giordano Bruno, el trebuie 
să arate că acest firmament temporal nu există şi că motivul 
pentru care noi îl vedem este doar perspectiva limitată a 
viziunii omeneşti. După cum Giordano Bruno se referă la 
limitarea spaţiului, la faptul că în depărtările spaţiului sunt 
implantate lumi stelare infinite, la fel cercetătorul spiritual 
trebuie să arate că în spatele graniţelor, inexistente, ale 
naşterii şi morţii se află infinitatea temporală şi că în ea este 
sădită infinitatea sufletului omenesc, entitatea veşnică a 
omului, aşa cum trece ea de la o viaţă la altă viaţă. Ştiinţa 
spiritului stă în deplin acord cu cele întâmplate pentru ştiinţele 
naturii. 

Şi încă o dată fie-mi permis să amintesc, şi în acest oraş, că 
ştiinţa spiritului nu vrea să fondeze vreo religie, că ea 
armonizează însă viaţa sufletească în mod mai religios, că ea 
conduce direct la entitatea centrului religios, la Christos. 
Permiteţi-mi să amintesc încă o dată că ştiinţa spiritului, cu 
toate că nu vrea să fondeze o nouă religie, sensibilizează în 
mod profund religios sufletul omenesc, că ea nu face din 
conţinutul său o nouă religie, însă provoacă o conştienţă 
religioasă profundă. Iar acela care se teme de ştiinţa spiritului 
ca şi când ea ar putea distruge conştienţa religioasă se 
aseamănă cu cineva care ar fi venit la Columb, atunci când a 
plecat spre America - permiteţi-mi să folosesc această 


comparaţie - şi i-ar fi spus: De ce să descoperi America? Aici, în 
bătrâna noastră Europă Soarele răsare aşa frumos; putem să 
ştim dacă şi în America Soarele va răsări, dacă el îi încălzeşte 
pe oameni şi luminează Pământul? Cel care a pătruns sensul 
existenţei fizice pământeşti trebuie să fi ştiut că Soarele 
luminează în toate ţările. Cine se teme însă aici pentru 
creştinismul său se aseamănă cu un om care se teme de 
descoperirea unei ţări noi, fiindcă el crede că s-ar putea ca 
acolo Soarele să nu strălucească. Cine îl poartă cu adevărat în 
sufletul său pe Soarele-Christos ştie că El va lumina în fiecare 
ţinut. Şi oricât de multe alte ţinuturi ar mai fi descoperite, fie 
acestea în domenii ale ştiinţelor naturii sau în domenii ale 
spiritului, America spiritului nu va fi niciodată descoperită dacă 
viaţa cu adevărat religioasă nu va înclina spre o dependenţă de 
centrul existenţei pământeşti, de Soarele-Christos, şi dacă 
acest Soare-Christos nu va străluci, luminând sufletele, 
încălzind sufletele, înflăcărând sufletele. Numai cel cu o slabă 
simtire religioasă se poate teme că aceasta ar putea să se 
stingă sau ar putea slăbi în contact cu o nouă descoperire. Cine 
însă este puternic în sentimentul său veritabil pentru Christos 
nu va avea teamă în faţa cunoaşterii, nu se va teme că credinţa 
ar putea fi într-un fel periclitată prin cunoaştere. 

Ştiinţa spiritului trăieşte în această încredere. Ştiinţa spiritului 
se adresează culturii prezentului cu această încredere, căci ea 
ştie că gândirea şi simţirea religioasă veritabile nu pot fi în nici 
un fel periclitate prin vreo cercetare anume, ci doar o 
religiozitate slabă are a se teme de ceva. Ea ştie că ne putem 
încrede în simţul adevărului. Şi pentru că cercetătorul spiritual, 
prin evenimentele cutremurătoare ale vieţii sale sufleteşti, prin 
ceea ce a trăit în mod obiectiv, ştie ce trăieşte în profunzimile 
sufletului omenesc şi pentru că el, prin cercetările sale, 
dobândeşte încredere în sufletul omenesc, pentru că vede că 
sufletul omenesc are cea mai intimă legătură de rudenie cu 
adevărul, crede, oricât ar putea vorbi semnele în prezent 
împotriva ştiinţei spiritului, crede totuşi în biruinţa de pe urmă 
a ştiinţei spiritului. Şi el aşteaptă să se întâmple acest lucru de 
la viaţa iubitoare de adevăr cât şi de la viaţa religioasă 
autentică a sufletului omenesc.