Rudolf Steiner — Misiunea lui Mihail

Rudolf Steiner 
MISIUNEA LUI MIHAIL 


Revelația tainelor entității umane 
GA 194 


Douăsprezece conferinţe, 
ţinute la Dornach 
în perioada 21 noiembrie - 15 decembrie 1919 


Die Sendung Michaels 
Dornach,1983, GA 194 


TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, 
fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), 
personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a 
dezvolta în mod consecvent şi interactiv atât mistica 
înaltă bazată pe experienţe interioare care l-au condus la 
cercetări aprofundate în lumea spirituală, cât şi gândirea 
riguros ştiinţifică despre spirit, prin opoziţie cu 
tendinţele materialismului dominant în secolul al XIX-lea 
şi prima parte a secolului al XX-lea. Materialismul 
urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din 
cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în 
Univers, ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: 
„Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate 
înţelege ce este materia". 


Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau 
ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază 
formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi 
materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice 
realitate spirituală din Univers primeşte la un moment 
dat expresie în lumea materială". Întreaga evoluţie, mai 
întâi biologică şi apoi social-istorică, a umanităţii este o 


ilustrare vie a acestui principiu. Cunoaşterea directă a 
resorturilor spirituale ale umanităţii, ca şi cunoaşterea 
exterioară a materiei, se obţine numai prin eforturi 
susţinute de perfecţionare a structurilor noastre 
sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de 
dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului 
cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă 
acestui scop. Unul din principalele scopuri ale 
antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoaşterii de 
sine, fapt necesar pentru evoluţia viitoare a omenirii. 
Atât cunoaşterea de sine cât şi înţelegerea coerentă a 
lumii interioare şi a ambianţei telurice şi cosmice se pot 
dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucât 
logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii posibilitatea 
aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa accesului 
personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel ca 
o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică 
terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a 
acestora. 


În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care 
ne dă posibilitatea înţelegerii rațiunii de a fi a 
structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, 
precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu 
este o fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei 
„secte religioase", cum încearcă să denigreze unele 
scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă calea 
spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire 
aduse de Hristos pe Pământ, atât de necesară într-o 
perioadă în care dezbinarea între oameni se manifestă în 
toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în prezent, 
antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni 
religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în 
antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun capabil să 
creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către 
lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie 
pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat 
Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani. 


Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se 


reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat 
soluţii valoroase în diferitele domenii aplicative marcate 
de consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice 
lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 
decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a 
omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, 
colaboratorii şi urmaşii săi au elaborat principiile şi 
metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale 
agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic 
Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat naştere unui 
impuls original în arhitectură etc. Putem conchide că 
antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, 
o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este 
prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a 
Logosului care a acţionat de la începutul existenţei 
Universului. 


Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea 
teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod 
eronat sau abuziv este asociată cu alte curente şi 
organizaţii actuale. Ea deschide perspective luminoase 
educaţiei pentru libertate, iubirii dintre oameni şi 
colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, 
constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre 
înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice 
gata pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor 
imperative ale mileniului III. 

_ biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 

IN LEGATURA CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI 

RUDOLF STEINER 


Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie 
lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861- 
1925). Pe lângă aceasta, el a ţinut, între 1900-1924, 
numeroase conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public 
larg, cât şi pentru membrii Societăţii teosofice, mai târziu 
ai Societăţii antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi 
a dorit iniţial ca aceste conferinţe să nu fie consemnate în 
scris, deoarece ele erau concepute drept „comunicări 
orale, nedestinate tiparului". După ce însă s-au finalizat şi 


răspândit tot mai numeroase variante incomplete şi 
eronate după stenogramele şi notițele auditorilor, s-a 
văzut nevoit să reglementeze problema acestora. Şi a 
încredinţat Mariei Steiner von Sivers această misiune. Ei 
i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au dreptul 
să stenografieze conferințele, de a asigura administrarea 
stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. Din 
cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a 
putut corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, 
în privinţa tuturor conferinţelor publicate trebuie să se 
țină seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă 
în vedere faptul că în stenogramele nerevizuite de mine 
se găsesc greşeli". 


În legătură cu raportul dintre conferințele pentru 
membri, care, la început, erau accesibile numai sub 
formă de manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile 
sale, destinate publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă 
punctul de vedere în lucrarea autobiografică Mein 
Lebensgang (Viaţa mea), capitolul 35. Cele spuse acolo 
sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte 
cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de 
participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei spiritului. 


După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, 
conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a 
operelor complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner - 
Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a 
acestei ediţii. 

CONFERINŢA | 

Dornach, 21 noiembrie 1919 
Aş dori să vă vorbesc în aceste zile despre modul în care 
noi, oameni ai prezentului, ne situăm faţă de acea 
manifestare spirituală despre care putem spune că 
intervine ca forţă a lui Mihail în spiritualitatea 
Pământului şi prin aceasta şi în celelalte evenimente ce 
se desfăşoară pe acesta. Este necesar să pregătim azi 
terenul pentru problemele pe care le vom aborda pe 
această temă. Pentru a face accesibile înţelegerii umane 
intervenţiile forţei amintite, plecând de la simptomele pe 


care le observăm în ambianța noastră, vom aborda 
diferite puncte de vedere. Dacă vrem să vorbim cu 
seriozitate despre lumea spirituală trebuie să observăm 
ceea ce se prezintă ca revelații ale forţelor spirituale, 
aici, în lumea fizică. Căutăm, într-un anumit sens, să 
pătrundem dincolo de vălul lumii sensibile, la ce este 
activ în lumea spirituală. Ce este prezent în lumea fizică 
poate fi observat de orice om; ce este activ în lumea 
spirituală serveşte pentru a da de aici soluţia enigmelor 
pe care le oferă lumea fizică. Este însă necesar ca aceste 
enigme ale vieţii fizice să fie sesizate în mod corect. În 
legătură cu aceste probleme, unele lucruri importante 
care s-au petrecut în ultimul timp trebuie să fie abordate 
cu maximă seriozitate. Pentru înţelegerea în profunzime 
nu numai a întregii umanităţi, ci chiar a întregului 
Univers trebuie să ne eliberăm de interesele pur 
personale. Se va cunoaşte cel mai bine ce are de 
îndeplinit personalitatea în lume şi care este valoarea sa 
proprie, numai atunci când ne vom elibera de ceea ce 
este personal în sens îngust. 


După cum ştiţi, evoluţia noastră legată de etapa Pământ 
a fost precedată de o altă dezvoltare: este vorba, aşadar, 
de o dezvoltare cosmică completă. Dar această evoluţie 
continuă a ajuns la un punct pe care-l va depăşi, 
îndreptându-se spre trepte noi, mai înalte. În al doilea 
rând, ştiţi că atunci când contemplăm lumea nu avem de- 
a face numai cu acele fiinţe pe care le întâlnim pe 
Pământ, în regnurile mineral, vegetal, animal şi uman, ci 
şi cu fiinţe superioare acestor regnuri, pe care le-am 
reunit în categoria lerarhiilor superioare. Ori de câte ori 
vorbim despre evoluţia totală trebuie să luăm în 
considerare şi aceste fiinţe aparţinând lerarhiilor 
superioare. Ele parcurg o evoluţie pe care o putem 
înţelege dacă găsim analogii cu propria noastră evoluţie 
şi cu aceea a diferitelor regnuri ale Pământului. Vă rog să 
luaţi în considerare următoarele: oamenii au parcurs 
evoluţiile etapelor Saturn, Soare, Lună şi au ajuns la 
etapa Pământ, putând spune, aşadar, că, aşa cum ne 
simţim ca oameni în ambianta terestră, am ajuns la cea 


de a patra treaptă a evoluţiei noastre. 


Să privim spre fiinţele care se află imediat deasupra 
treptei umane, pe care noi le numim îngeri (Angeloi). 
Dacă vrem să folosim numai analogia, spunem: Aceste 
entităti, chiar dacă au forme cu totul diferite de cea a 
existenţei umane şi sunt la început invizibile pentru 
simţurile umane fizice, se află pe treapta de evoluţie 
numită Jupiter. 


Dacă vorbim de arhangheli (Arhangeloi), constatăm că au 
atins treapta de evoluţie Venus. Iar dacă vorbim de 
începătorii (Arhai), de Spiritele timpului, deci de acele 
spirite care irump în mod foarte special în evoluţia 
noastră pământeană, aceştia se află deja în etapa 
evolutivă Vulcan. 


Există şi clasa de entităţi imediat superioară, apartinând 
ierarhiei aşa-numitelor Spirite ale formei (Puterile). Dacă 
ne întrebăm pe ce treaptă se află acestea, trebuie să 
spunem că ele au depăşit ceea ce considerăm a fi evoluţia 
noastră viitoare, etapa Vulcan. Ele au atins, aşadar, o 
treaptă despre care spunem: Dacă desemnăm treptele pe 
care le luăm în considerare ca fiind deocamdată 
suficiente în număr de şapte, atunci spiritele pe care le- 
am denumit Spirite ale formei se află pe treapta a opta. 
Putem spune, aşadar, că dacă noi, oamenii, ne aflăm pe a 
patra treaptă a evoluţiei, pe treapta a opta găsim 
Spiritele formei. 


Această succesiune de trepte ale evoluţiei nu ne-o putem 
însă imagina ca fiind alcătuită din elemente juxtapuse, ci 
trebuie să gândim că totul se întrepătrunde. Aşa cum 
atmosfera învăluie şi pătrunde Pământul, şi această a 
opta sferă a evoluţiei căreia îi aparţin Spiritele formei 
pătrunde sfera în care ne găsim ca oameni. Să ne fixăm 
atenţia exclusiv asupra acestor două trepte ale evoluţiei. 


Să spunem că noi, ca oameni, ne găsim într-o sferă care a 
atins o a patra treaptă de evoluţie. In afară de aceasta, 


dacă facem abstracţie de tot restul, ne aflăm în domeniul 
pe care Spiritele formei îl consideră ca fiind al lor. Să 
luăm în considerare în mod concret omul în evoluţia sa. 
Noi am făcut în repetate rânduri unele distincţii, când a 
fost vorba de evoluţia omului, în ceea ce priveşte 
alcătuirea sa. Am făcut o deosebire între dezvoltarea 
capului omului şi restul evoluţiei umane. Această a doua 
etapă a evoluţiei are două părţi distincte: dezvoltarea 
toracelui şi aceea a masei membrelor. Vom face 
abstracţie pentru moment de aceste părţi componente. 
Ne vom situa pe poziţia de a accepta că în om există tot 
ceea ce ţine de dezvoltarea capului şi tot ceea ce ţine de 
restul evoluţiei. 


Gânditi-vă la suprafaţa unei mări, la faptul că omul 
înaintează în apa mării astfel încât numai capul îi rămâne 
deasupra şi veţi avea în această imagine - care 
bineînţeles nu este decât o imagine - situaţia omului 
actual. Zona capului o putem socoti ca aparţinând celei 
de a patra trepte de evoluţie, iar partea corpului cu 
ajutorul căruia el înaintează sau înoată poate fi 
considerată ca fiind cea de a opta treaptă de dezvoltare. 
Căci este o particularitate faptul că omul şi-a dezvoltat 
capul din acel element în care îşi desfăşoară fiinţa lor 
specifică Spiritele formei (vezi fig. 1). Omul s-a 
emancipat într-o anumită măsură cu privire la formarea 
capului său din ceea ce este impregnat cu fiinţele 
Spiritelor formei. 


7 PPP IPa e >> 


/ 4 “> 
d / 
i 7 
r e. „4 
z 7 
7 $ p” ma. Pa 
AF Ă RT, „ă ză 
Zr $ $ Fa 
7 2 PPPOP, 
fia pt re Der ostean 
Pi d IIS + ? 
Pi pe n Fa A. -a edi 
sr a E T e fr e A A| A 
e e 7/7 2 
7 7 Zr 7- o 
a Z A E a a 
” Pai "7 1$ 8 A ar 
Z 
"ARF g F 
A L A / Ca ai 
A e =a Á 
Z H 
#5 a / "i i 
A ME E ze 
/ „7, A 
d — 


Fig.1 

Treapta a opta: Spiritele formei 

Treapta a patra: Omul 
Numai prin înţelegerea temeinică a acestui aspect se 
poate ajunge cu adevărat la o concepţie adecvată despre 
om. Numai în acest fel se va putea preciza în mod corect 
poziţia pe care o are omul în lume. Se va înţelege că, în 
măsura în care omul trebuie să resimtă o anumită 
influenţă creatoare din partea Spiritelor formei, acest 
lucru nu se va realiza nemijlocit prin capacităţile capului 
său, ci prin intermediul a ceea ce este exercitat de restul 
organismului ca acţiune asupra capului. Se ştie că 
respirăm şi că respiraţia este în legătură cu circulatia 
noastră sangvină, dacă vorbim din punct de vedere 
fiziologic exterior. Dar sângele ajunge şi în zona capului. 


Din această cauză, se află în strânsă legătură, într-un 
context organic viu, cu restul organismului. El este hrănit 
şi primeşte viaţă de la restul organismului. 


Trebuie făcută o deosebire netă între două aspecte: 1. 
capul se află în relaţie nemijlocită cu lumea exterioară; 2. 
când vedeţi un lucru îl percepeţi prin ochii 
dumneavoastră. În acest caz există o legătură directă 
între lumea înconjurătoare şi capul dumneavoastră. Dacă 
însă luaţi în considerare activitatea capului, aşa cum este 
ea întreţinută prin procesul respirator şi circulator, 
atunci veţi constata că sângele năvăleşte din restul 
organismului în cap şi puteţi afirma că nu există o 
legătură directă a capului cu ambianta, ci una indirectă. 


Desigur, nu trebuie făcută în mod pedant afirmaţia că 
aerul pe care-l respirăm este aspirat prin gură şi, în 
consecinţă, respiraţia aparţine tot capului. Din această 
cauză, am spus că este numai o imagine. Organic, ceea 
ce pătrunde în organism prin gură nu aparţine de fapt 
capului, ci restului organismului. 


Dacă vreţi să păstraţi aceste notiuni fundamentale în 
centrul atenţiei, dacă vreţi să vă fixaţi ideea că ne aflăm 
în acea sferă în care am fost aduşi de faptul că am 
parcurs evoluţia în etapele Saturn, Soare şi Lună, 
aflându-ne acum în etapa Pătnânt, aşadar pe a patra 
treaptă a evoluţiei, dacă luaţi în considerare faptul că, în 
afară de aceasta, ne aflăm într-o sferă care aparţine 
Spiritelor formei la fel cum ne aparţine nouă Pământul, 
care însă pătrunde întregul nostru Pământ şi nu ocoleşte 
decât capul nostru, astfel încât noi ne aflăm cu restul 
organismului, cu tot ce nu este perceptie senzorială, în 
această a opta sferă, dacă focalizaţi toate aceste lucruri, 
v-aţi creat o anumită bază pentru a înţelege cele ce 
urmează. 


Totuşi, eu doresc să mai creez o bază de înţelegere şi 
prin alte noţiuni. Dacă vrem să luăm în considerare viaţa 
noastră cu toate aceste influenţe, nu putem s-o facem 


decât observând acele entităţi care coacţionează cu 
evenimentele lumii şi pe care le-am amintit în repetate 
rânduri: entitătile luciferice si cele ahrimanice. Să 
observăm mai întâi aspectele exterioare ale acestor 
entităţi. Ele ocupă aceleaşi sfere în care ne aflăm şi noi, 
oamenii. Ne putem reprezenta toate entităţile luciferice 
ca posesori ai acelor forţe pe care le resimţim atunci 
când tindem să devenim fantezişti, când ne dăruim în 
mod unilateral fantaziei, exaltării, fanatismului, când - 
pentru a mă exprima figurativ - vrem să ieşim cu fiinţa 
noastră peste capul nostru. În acest caz este vorba de 
forţe care joacă un anumit rol în organizarea noastră 
integrală, care sunt însă forţele universale ale acelor 
fiinţe pe care le numim luciferice. Gândiţi-vă la fiinţe 
formate în întregime din ceea ce se străduie să iasă peste 
capul nostru; acestea sunt forţe luciferice care se află 
într-o anumită relaţie cu lumea noastră umană. Gândiţi- 
vă, dimpotrivă, la tot ce ne apasă spre Pământ, ne face să 
fim făţarnici şi îngâmfaţi, ne determină să dezvoltăm 
mentalități materialiste, ne pătrunde cu ceea ce numim 
rațiune aridă etc.; acestea sunt forţele ahrimanice. 


Tot ceea ce am exprimat acum mai mult sufleteşte poate 
fi spus şi mai concret: omul se află, de fapt, întotdeauna 
într-un fel de poziţie centrală între ce vrea pentru el 
sângele său şi între ce vor pentru el oasele sale. Oasele 
vor să ne facă să înaintăm spre încremenire, cu alte 
cuvinte, vor să determine ahrimanizarea corpului nostru. 
Sângele ar vrea să ne împingă în sus. Vorbind în limbajul 
patologiei: sângele poate deveni febril, şi atunci omul 
este împins în domeniul fanteziei; oasele îşi pot extinde 
acţiunea asupra întregului organism, şi atunci omul se 
osifică, se sclerozează, aşa cum se întâmplă într-un 
anumit fel oricărui om la bătrâneţe. Astfel el poartă în 
sine elementul care omoară: aceasta este esenţa 
ahrimanică. Se poate spune că tot ce se află în sânge are 
înclinaţie spre luciferic, tot ce se află în oase are 
înclinaţie spre ahrimanic, iar omul este starea de 
echilibru întrc cele două categorii de entităţi, aşa cum, 
din punct de vederc sufletesc, trebuie să fie în starea de 


echilibru între entuziasmul fanatic şi raționalismul 
înfumurat şi lucid. 


Putem însă caracteriza aceste două entităţi şi într-un 
mod mai profund, pentru a vedea ce interese au entităţile 
luciferice în existenţa cosmică. Vom constata că, înainte 
de orice, entităţile luciferice au interesul de a răscula 
lumea, şi anume lumea umană, faţă de entităţile 
spirituale pe care trebuie să le concepem ca fiind cele 
care au creat omul. Entităţile luciferice nu ar vrea 
altceva decât ca lumea să se răscoale, s-ar putea spune, 
împotriva entitătilor divine; nu neapărat în sensul că 
entităţile luciferice ar avea intenţia de a-şi însuşi lumea. 
Puteţi deduce din multe lucruri pe care le-am spus deja 
despre entităţile luciferice că principalul lor scop este de 
a elibera lumea de entitătile pe care omul le poate 
resimţi ca pe entităţile sale divine. 


Entităţile ahrimanice au altă intenţie. Intenţia lor este 
aceea de a aduce regnul uman şi prin aceasta şi restul 
Pământului în stare de dependenţă faţă de sfera puterii 
lor. Primul pas l-ar constitui dominarea treptată a 
oamenilor. 


În acest fel, în Cosmosul nostru, în care suntem 
întreţesuţi ca oameni, există o luptă între entităţile 
luciferice, care tind permanent spre libertate, spre 
libertatea universală, şi entitătile ahrimanice, care 
urmăresc permanent puterea şi forţa. Această luptă, în 
mijlocul căreia ne aflăm, pătrunde totul. Este lucrul pe 
care vă rog să-l retineţi ca pe a doua idee importantă 
pentru expunerile noastre ulterioare. Lumea în care ne 
aflăm este pătrunsă de entităţi luciferice şi ahrimanice, şi 
astfel ia naştere această opoziţie puternică între tendinţa 
eliberatoare a entităţilor luciferice şi tendinţa entităţilor 
ahrimanice care se străduie să obţină puterea. 


Dacă focalizaţi întreaga problemă, veţi spune: De fapt nu 
pot înţelege lumea decât dacă o raportez la treime. Căci 
avem de o parte tot ceea ce este luciferic, de cealaltă 


parte tot ceea ce este ahrimanic, în mijloc este situat 
omul care, ca un al treilea element aflat în echilibru între 
primele două, trebuie să-şi resimtă divinitatea. Nu poţi 
ajunge la capăt cu înţelegerea lumii decât dacă pui la 
bază această treime, încât să fie evident că viaţa umană 
este ca un braţ de balanţă (vezi fig. 2). Într-o parte ceea 
ce este luciferic, care trage în sus. De cealaltă parte ceea 
ce este ahrimanic, care trage în jos. Păstrarea braţului 
balanței în echilibru constituie esenţa omului. Cei care 
erau iniţiaţi în asemenea taine, au subliniat mereu în 
cursul evoluţiei spirituale că existenţa lumilor în care 
este implantat omul nu poate fi concepută în structura sa 
de bază decât în sensul treimii. Astfel încât ne este 
îngăduit să spunem: În existenţa Universului avem de-a 
face cu lucifericul, care reprezintă un taler, cu 
ahrimanicul, care-l reprezintă pe celălalt, şi cu starea de 
echilibru, care reprezintă impulsul hristic. 


A 


È 


ada Zece Cu Cent 


NP ASAR $ aa 
N AA A vw 


AD Yonhy 


ahrimanicul lucifericul 


Fig.2 
Acum puteți gândi că este întru totul în interesul forțelor 
ahrimanice şi luciferice să ascundă această taină a 
treimii. Căci pătrunderea corectă a acestei taine conferă 
omenirii facultatea de a stabili starea de echilibru între 
forţele luciferice şi cele ahrimanice. Aceasta înseamnă, 
pe de o parte, să se folosească orice tendinţă spre 
libertate, ceea ce este luciferic, în vederea unui scop 
cosmic util, iar pe de altă parte, să se facă acelaşi lucru 
cu ceea ce este ahrimanic. Starea spirituală cea mai 
normală pentru om constă în transpunerea sa în această 


structură a lumii, în măsura în care la baza ei se află 
treimea. 


A existat şi mai există o tendinţă puternică de a deruta 
omul cu privire la semnificaţia treimii în tot ceea ce are 
influenţă asupra vieţii spirituale şi culturale - mâine şi 
poimâine vom mai discuta despre sursele acestei 
tendinţe. Putem vedea foarte clar în cultura mai nouă a 
umanităţii cum structura tripartită este acoperită printr-o 
împărţire dihotomică. Gândiţi-vă că pentru a putea 
înţelege corcet Faustul lui Goethe, aşa cum am discutat 
în mai multe rânduri, trebuie să ştii că până şi în acest 
poem cosmic grandios se reflectă confuzia cu privire la 
tripartiţie. Dacă Goethe ar fi putut să intuiască exact cum 
stau lucrurile de fapt, nu ar fi reprezentat ca adversar al 
lui Faust, ca forţă care-l trage în jos, numai forţa 
mefistofelică, despre care ştim că este identică cu forţa 
ahrimanică, ci ar fi opus acesteia forţa luciferică şi 
Lucifer şi Ahriman ar apărea ca două personaje distincte 
în Faust. Am spus acest lucru în mod repetat. Dacă se 
studiază figura lui Mefistofel, aşa cum îl prezintă Goethe, 
se poate constata cum autorul a reunit de-a valma în 
caracterizarea lui elementele luciferic şi ahrimanic. Nu 
este o figură unitară, ci amalgamată, în sensul arătat. Am 
discutat mai pe larg aceste aspecte în cărticica mea 
Spiritualitatea lui Goethe. 


Această confuzie care se reflectă, aşadar, până şi în 
Faustul lui Goethe, are ca fundament exclusiv faptul că 
după o anumită direcţie - în timpurile mai vechi lucrurile 
stăteau altfel - în evoluţia mai nouă a umanităţii s-a 
manifestat ideea greşită de a pune în locul treimii, atunci 
când privim structura lumii, doimea: principiul bun, de o 
parte, şi principiul rău de cealaltă parte, Dumnezeu şi 
diavolul. 


Gânditi-vă că dacă cineva vrea să analizeze structura 
Universului el trebuie să recunoască treimea, faptul că în 
el există, ca forţe opuse, elementele luciferic şi ahrimanic 
şi că divinitatea înseamnă a ţine echilibrul între acestea 


două. Acestei concepţii trebuie să-i opunem prejudecata 
care s-a infiltrat în evoluţia spirituală a omenirii privind 
dualitatea Dumnezeu-diavolul, ideea că forţele divin- 
spirituale sunt sus şi forţele diavoleşti jos. Este ca şi cum 
am elimina într-un anumit sens omul, l-am scoate din 
poziţia de echilibru, dacă îi ascundem că adevărata 
înţelegere a Universului constă în perceperea corectă a 
treimii şi dacă îl vom face să considere că structura 
Cosmosului este condiţionată de dualitate. Cu toate 
acestea, chiar şi strădania umană cea mai bine 
intenţionată a căzut pradă acestei erori. 


Dacă vrem să cercetăm acest aspect, trebuie s-o facem 
fără nici un fel de prejudecată, trebuie să ne transpunem 
cu adevărat într-o sferă fără prejudecăţi, să discernem 
foarte clar între nume şi lucruri. Nu trebuie să ne lăsăm 
înşelaţi de părerea că dacă dăm unei entităţi un anumit 
nume acea entitate este deja resimtită de om în mod 
corect. 


Dacă luăm în considerare acele entităţi pe care omul 
trebuie să le resimtă ca entităţile sale dumnezeieşti, 
trebuie să spunem: Omul poate resimti în mod 
corespunzător aceste entităţi numai dacă le gândeşte ca 
fiind cele care acţionează în sensul echilibrului dintre 
principiul luciferic şi cel ahrimanic. El nu va putea 
percepe niciodată în mod corect ceea ce trebuie să 
resimtă ca dumnezeiesc pentru el, dacă nu pătrunde în 
această treime. Studiaţi din acest punct de vedere un 
poem ca Paradisul pierdut de Milton sau ca Mesia de 
Klopstock, care a fost scris sub influenţa lui Milton (Nota 
1). Nu veţi găsi aici nimic dintr-o adevărată înţelegere a 
unei structuri tripartite a Cosmosului, ci doar o luptă 
între un aşa-zis Bine şi un aşa-zis Rău, dintre Paradis şi 
Infern. În aceste scrieri aveţi iluzia dualității pătrunse în 
evoluţia spirituală a umanitătii. Aveti ceea ce este în varii 
forme înrădăcinat în conştienţa populară ca opoziţie 
iluzorie între Cer şi Iad, introdusă în două poeme 
cosmice mai noi. 


Nu serveşte la nimic faptul că Milton şi Klopstock 
numesc fiinţele din Cer fiinţe dumnezeieşti. Ele ar fi fiinţe 
dumnezeieşti, aşa cum trebuie să le resimtă omul, numai 
dacă la bază s-ar găsi structura tripartită a existenţei 
cosmice. Atunci s-ar putea spune: Aici are loc o luptă 
între principiul bun şi principiul rău. Aşa cum stau însă 
lucrurile, se acceptă o dualitate, unuia dintre membrii 
acestei structuri i se atribuie ce este bun, i se găseşte un 
nume care se asociază fiinţelor care provin de la 
divinitate, iar de cealaltă parte se aşază ce este diabolic, 
elementul antidumnezeiesc. Ce s-a realizat prin aceasta? 
Faptul că ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc a fost 
eliminat din conştienţă, iar elementului luciferic i se 
aplică numele dumnezeiesc, încât în realitate avem în 
faţa noastră o luptă între Lucifer şi Ahriman, numai că lui 
Ahriman i se atribuie calităţi luciferice, iar regatului lui 
Lucifer calităti dumnezeieşti. 


Înţelegeţi ce amploare uriaşă are, de fapt, o astfel de 
cercetare! În timp ce oamenii cred că într-o astfel de 
înfruntare cum o întâlnim în Paradisul pierdut al lui 
Milton şi în Mesia de Klepstock avem de-a face cu 
elementele dumnezeieşti şi ale Infernului, în realitate nu 
este vorba decât de elementele luciferice şi ahrimanice. 
Despre elementul cu adevărat dumnezeiesc nu găsim nici 
o conştienţă, dimpotrivă, elementului luciferic i se 
asociază nume dumnezeieşti. 


Paradisul pierdut şi Mesia sunt creaţii ale spiritului care 
se degajă din starea de conştienţă mai nouă a umanităţii. 
În aceasta a pătruns ideea greşită a dualității şi a fost 
înlăturat adevărul treimii. Ceea ce omul a produs în 
timpurile mai noi, ceea ce dintr-un anumit punct de 
vedere el consideră a fi una din cele mai mari creaţii ale 
sale este o maya culturală, o iluzie izvorâtă din marea 
rătăcire a umanităţii. Tot ce acţionează în această 
rătăcire este, de fapt, creaţie a influenţei ahrimanice. 
Această influenţă se va concentra cândva în încarnarea 
lui Ahriman, despre care am mai vorbit. Căci această 
rătăcire în mijlocul căreia ne aflăm nu este decât 


rezultatul acelei contemplări greşite a Universului, care 
pentru omul culturii mai noi, al civilizaţiei mai noi răsare 
pretutindeni în lume prin faptul că se opune Cerul şi 
Infernul. Cerul este privit ca dumnezeiesc, iar iadul ca 
ceea ce este diabolic, în timp ce în realitate este vorba, 
pe de o parte, de lucifericul numit ceresc, iar pe de alta, 
de ahrimanicul numit infernal. 


Trebuie să ne gândim la interesele care sunt active în 
acest domeniu în ştiinţa spiritului. Chiar şi tripartiţia 
organismului uman sau a fiinţei umane în totalitate a fost 
eliminată, pentru civilizaţia europeană, de cel de al VIII- 
lea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, în anul 869 
(Nota 2). A fost ridicat la rangul de dogmă faptul că în 
credinţa crestinismului entitatea umană nu are o 
structură tripartită, ci una duală. A fost interzisă credinţa 
în trup, suflet şi duh, iar teologii şi filosofii evului mediu, 
care ştiau multe lucruri despre adevăr, au făcut mari 
eforturi pentru a-l ocoli, căci aşa-numita trihotomie, 
articularea omului în trup, suflet şi duh fusese declarată 
erezie. Ei trebuiau să propovăduiască dualitatea: omul nu 
ar fi alcătuit decât din trup şi suflet. Unii oameni ştiu 
foarte bine ce importanţă uriaşă are pentru viaţa 
spirituală umană înlocuirea tripartiţiei cu o dualitate. 


Spre asemenea profunzimi trebuie privit când vrei să 
înţelegi corect de ce în numărul din noiembrie al revistei 
„Stimmen der Zeit" („ Voci ale timpului ") (Nota 3) se 
arată că unul din decretele mai noi ale Sfântului Oficiu 
din Roma interzice catolicilor, sub pedeapsa de anu 
primi dezlegarea păcatelor la spovedanie, de a citi sau a 
poseda scrieri teosofice sau de a se implica în vreo 
problemă teosofică. Acest lucru este interpretat de 
preotul iezuit Zimmermann în „Stimmen der Zeit", 
revistă care înainte s-a numit „Stimmen aus Maria- 
Laach", în sensul că interdicţia s-ar aplica mai cu seamă 
antroposofiei mele, că acei catolici care vor să fie 
consideraţi credincioşi adevăraţi de către Roma nu 
trebuie să se ocupe de literatura antroposofică. Ca unul 
din motivele principale a fost invocat faptul că în 


antroposofie entitatea umană este diferențiată în trup, 
suflet şi duh, că se propovăduieşte, aşadar, ceva eretic în 
timp ce adevăratul credincios deosebeşte în om numai 
trupul şi sufletul. 


V-am mai spus că această concepţie a fost adoptată, fără 
ca ei să ştie, şi de filosofii moderni, care spun că fac 
ştiinţă lipsită de prejudecăti, crezând cu adevărat că 
omul ar fi alcătuit din trup şi suflet. In realitate, nici ei nu 
urmăresc decât ceea ce a pătruns prin acea dogmă în 
noua evoluţie spirituală. Ce este considerat astăzi ştiinţă 
este, în fond, complet dependent de astfel de lucruri, aşa 
cum au fost transpuse în lume în cursul mai nou al 
evoluţiei omului. Să nu credeţi că prin unele cuvinte bune 
pe care le adresaţi celor care acuză antroposofia de 
erezie îi puteţi aduce pe aceştia pe calea cea bună sau 
că-i puteţi converti la o anumită bunăvoință faţă de 
aceasta. Antroposofia trebuie să-şi asigure intrarea în 
lume prin ea însăşi, nu prin protecţia unor forţe oarecare, 
oricât de creştine ar fi considerate ele. Antroposofia nu-şi 
poate împlini menirea pe care o are în lume decât prin 
forţa ei proprie. 


Gândiţi-vă că impulsul lui Hristos nu poate fi înţeles 
decât dacă-l privim ca pe un impuls de echilibrare a ceea 
ce este luciferic si ahrimanic, decât dacă ştim să-l plasăm 
în mod corect în treime. Ce trebuie făcut - aşa se poate 
pune întrebarea - dacă vrem să inducem oamenii în 
eroare în legătură cu impulsul hristic? Trebuie să-i 
abatem de la ideea structurării cosmice după tiparul 
tripartit şi să-i conducem la ideea greşită a dualității, 
care nu-şi găseşte justificarea decât acolo unde este 
vorba de forma de manifestare, nu însă când este vorba 
de a ajunge la ceea ce se află dincolo de forma de 
manifestare şi care se află în sfera adevărului. 


Trebuie să ne fie limpede că în probleme ca aceasta 
trebuie să ajungem dincolo de simple cuvinte, de nume. 
Prin faptul că numim Hristos ceva anume nu înseamnă că 
L-am găsit pe Hristos. Şi poate fi împiedicată ajungerea 


la Hristos prin numele lui Hristos, dacă se înlocuieşte 
tripartiţia prin dualitate. Dacă cineva ar vrea să abată 
omul de la obţinerea unei noţiuni corecte despre Hristos, 
nu ar avea nevoie decât să înlocuiască trinitatea cu 
dualitatea. Şi, dimpotrivă, dacă ar trebui să se facă 
referire la impulsul hristic ar fi de ajuns să se opună 
dualității trinitatea. Nu este necesar să deveniți 
osânditori de eretici alături de alţii. Nu trebuie să 
consideraţi că Paradisul pierdut şi Mesia sunt scrieri 
diavoleşti, afurisite; vă puteţi bucura în continuare de 
frumuseţea şi măreţia lor. Dar trebuie să înţelegeţi că în 
asemenea scrieri, în măsura în care ele sunt florile 
civilizaţiei populare mai noi, nu este câtuşi de puţin 
vorba despre Hristos, ci că ele sunt rezultatul ideii 
eronate că tot ceea ce nu aparţine evoluţiei umane poate 
fi trecut unilateral în categoria diabolicului şi că de 
partea cealaltă se află dumnezeiescul. Nu, obţinem pur şi 
simplu numai ce este luciferic, şi dacă scriem Paradisul 
pierdut descriem în realitate izgonirea omului din 
domeniul lui Lucifer în domeniul lui Ahriman şi nostalgia 
sa nu după ceea ce ţine de Dumnezeu, ci după Paradisul 
pierdut, dar aceasta înseamnă după regatul lui Lucifer. 
Putem întâlni nostalgii umane după domeniul lui Lucifer 
atât în Paradisul pierdut, cât şi în Mesia; aceasta trebuie 
să vedem în ele, căci aceasta sunt ele. 


Ar fi de revizuit multe reprezentări intrate în umanitatea 
mai nouă. Prin strădania de a gândi antroposofic ne aflăm 
nu în faţa unor decizii mărunte, ci a unor mari decizii. 
Suntem astfel în situaţia de a accepta cu toată 
seriozitatea o expresie folosită deseori de Nietzsche. Este 
vorba de revalorizarea anumitor valori; această expresie 
trebuie să fie luată în serios. Producțiile umane ale 
timpului mai nou trebuie să fie temeinic revalorizate. 


Prin aceasta nu trebuie să devenim şi osânditori de 
eretici. Noi reprezentăm mereu scene din Faust şi eu 
însumi am dedicat decenii studiului lui Gcethe. Dar din 
mica mea scriere Spiritualitatea lui Goethe puteţi 
constata că acest lucru nu m-a orbit în faţa caracterului 


neveridic care transpare din figura lui Mefistofel creat de 
Goethe. Ar fi ipocrizie să spunem: Mefistofelul lui Goethe 
este neadevărat, afară cu el! Atunci ne-am comporta ca 
anumiţi osânditori de eretici. Ca oameni moderni nu ne 
este îngăduit să ne situăm pe o astfel de poziţie. Dar nici 
nu ne este îngăduit să ne mulţumim cu acceptarea 
comodă a ceea ce parcă a trecut din viaţa spirituală mai 
nouă în carnea şi sângele marii mase a oamenilor. 
Omenirea va trebui să înveţe enorm; în multe privinţe va 
trebui să procedeze la revalorizări. 


Toate acestea sunt legate de misiunea lui Mihail faţă de 

acele Ierarhii superioare cu care se află legat la rândul 

său. Mâine şi poimâine vom vorbi despre modul în care 

putem ajunge să înţelegem acele impulsuri care radiază 

în existenţa noastră umană de la entitatea lui Mihail. 
CONFERINŢA a ll-a 


Dornach, 22 noiembrie 1919 
V-am vorbit ieri despre acea rătăcire care s-a instalat în 
viaţa noastră spirituală în vremurile mai noi şi care nu 
este încă observată în mod corect decât de puţini oameni. 
Aţi putut să intuiţi din discuţiile purtate că, tocmai 
atrăgând atenţia asupra acestei erori, ne aflăm într-un 
punct foarte important al abordărilor făcute de pe poziţia 
ştiiniei spiritului. Va fi deosebit de important, pentru 
dezvoltarea utilă a vieţii spirituale a omenirii, să ajungem 
la o claritate desăvârşită în această privinţă. Am făcut 
referire la producţii ale culturii care au luat naştere din 
gândirea populară generală a ultimelor veacuri, cum sunt 
Paradisul pierdut al lui Milton şi Mesia de Klopstock. V- 
am atras însă atenţia că tocmai în asemenea producţii 
artistice se poate observa, cu privire la spiritualul 
general al creaţiilor culturale proeminente, care sunt 
pericolele pentru viaţa sufletească umană dacă nu se 
pătrunde dincolo de ele pentru a se vedea cât de 
imposibil îi este omului să poată ajunge la o noţiune 
adevărată despre Dumnezeu şi prin aceasta şi despre 
Hristos, atunci când îşi reprezintă că structura 
Cosmosului, inclusiv spiritualitatea acestuia, ar putea fi 
cuprinsă cu ajutorul simbolului unei dualităţi. Tocmai 


prin faptul că s-a acordat atenţie numai dualității, pe de o 
parte Binele, pe de alta Răul, s-a căzut în eroarea de a 
atribui Răului ceea ce a trebuit să denumim ca fiind 
lucifericul şi ahrimanicul. Numai că nu s-a recunoscut că 
au fost reunite laolaltă două elemente cosmice. Prin 
aceasta s-a ajuns de fapt la împingerea elementelor 
luciferice în cealaltă parte, aceea a Binelui, cu alte 
cuvinte, se credea că este slăvită dumnezeirea, că este 
recunoscută dumnezeirea, că se vorbeşte de numele 
divine, dar că în toate acestea se introduce elementul 
luciferic. Datorită acestui fapt este atât de greu să se 
ajungă astăzi la o noţiune corectă a divinității şi a 
impulsului hristic în evoluţia umanităţii şi a Cosmosului. 
Ca urmare a culturii multor secole în care s-a recunoscut 
acest dualism, am fost obişnuiţi să vorbim pe de o parte 
despre sufletesc, pe de altă parte despre trupesc sau 
corporal. Şi am pierdut legătura dintre acele reprezentări 
care ne mijlocesc spiritual-sufletescul şi acele 
reprezentări care ne mijlocesc corporalitatea. Când 
vorbim în prezent - aşa cum face mai ales psihologia de 
şcoală - despre gândire, voinţă, stare afectivă, 
mentalitate, de-abia spunem altceva decât cuvinte goale. 
Nu ajungem nicidecum la reprezentări pline de conţinut 
ale acestui element sufletesc. Pe de altă parte, vorbim 
despre ceva material despiritualizat, despre ceva 
material lipsit de suflet şi punem accentul pe acest 
material lipsit de suflet, exterior, dur, pietrificat fără a 
putea construi o punte de la acesta la domeniul sufletesc. 


Spiritualitatea ne-a fost scindată în două elemente: ce 
există pretutindeni şi ce este corporal, fiind de asemenea 
ceva spiritual. Cu teorii nu se ajunge la realizarea unor 
punti între corporalitate şi spiritualitate. Întrucât nu se 
poate realiza un asemenea lucru, în primul rând, întreaga 
noastră gândire ştiinţifică a acceptat acest caracter 
conflictual între corporal şi spiritual sau sufletesc. Am 
spune că, pe de o parte, în acesta se întâlnesc diferitele 
mărturisiri de credinţă care indică o spiritualitate, fără a 
fi în situaţia de a prezenta modul în care intervine în 
corporalitate, pe de altă parte însă, o ştiinţă fără suflet, o 


concepţie despre natură fără suflet, cercetează 
corporalitatea astfel încât este incapabilă să 
întrezărească în vreun fel spiritual-sufletescul care 
acţionează în asemenea fenomene corporale. Cine 
supervizează din acest punct de vedere concepţia 
ştiinţelor naturii aşa cum s-a dezvoltat în cursul secolului 
al XIX-lea până în cel de al XX-lea va trebui să-şi spună: 
Tot ce întâlnim aici apare ca o consecinţă a faptelor mai 
sus-amintite. Inainte de orice, trebuie însă să punem 
alături adevărul pe care îl putem desprinde deja din 
diferitele premise pe care le-am discutat până acum, 
înainte de a recunoaşte deplin rătăcirea care acoperă în 
prezent adevărul. Se vorbeşte acum despre om ca despre 
o unitate omogenă, indiferent că este vorba despre 
partea sufletească sau despre cea corporală. Se vorbeşte 
despre sufletesc ca despre o entitate unitară, se vorbeşte 
despre ce este corporal ca despre o entitate unitară. Cu 
toate acestea, aţi văzut din expunerile noastre că în fiinţa 
umană există înainte de toate o mare opoziţie între tot ce 
este formaţiune a capului şi tot ce fiinţa umană poartă cu 
sine în afara capului - ceea ce nu vom mai detalia acum, 
deşi se poate merge şi mai departe cu împărţirea, dar 
deocamdată vom trata acest „rest" ca pe ceva unitar (vezi 
partea dreaptă a desenului din fig. 3). Se ridică problema 
evoluţiei omului. Aceasta trebuie pusă cu totul altfel în 
ceea ce priveşte formarea capului decât cu privire la 
restul trupului. 


z: Z 
$ $ 5 n 4 A 
pe a weres, A E E A rare A 
eart" T a ź 7, Fi Z 7 
PA pr y Spot tite 
4 A pr Jisp A 
A / 7 
$ 2 
A i A 
f, 
$ A 7 
$ Z / 
Vi A / 
A A Z 
A 4 A 
î 7 A 
2 Pi pd 
4 Pi r 
Z 7, s 
A a e 
/ 4 r 
feg par Li 


Fig. 3 
Dacă cercetăm formarea capului uman numai din punct 
de vedere corporal, în măsura în care capul conţine 
ansamblul structural care slujeşte perceperii sensibile, 
gândirii sau reprezentării, trebuie să privim mult în urmă 
în evoluţia cosmică a omului şi trebuie să spunem: Ceea 
ce în prezent îşi găseşte expresia în formațiunea capului 
uman s-a dezvoltat şi s-a transformat încetul cu încetul. 
S-a dezvoltat în cursul etapelor vechiului Saturn, a 
vechiului Soare şi a vechii Luni şi şi-a continuat evoluţia 
în perioada Pământului actual. Nu la fel stau lucrurile cu 
restul corporalităţii omului. Ar fi cu totul eronat să se 
caute o istorie unitară a evoluţiei pentru întregul om. 
Evoluţia capului ne trimite înapoi la etapele planetare ale 
Pământului nostru: lunară, solară, saturniană. Ceea ce, în 
final, şi-a găsit finalitatea în capul uman şi-a început 
evoluţia cu foarte mult timp în urmă. Dacă-i adăugăm 
acestuia tot restul care aparţine omului, nu trebuie să ne 
întoarcem la vechiul Saturn, ci trebuie să spunem: Dacă 
este vorba de celelalte părţi ale corpului uman, în afara 
capului, trebuie să privim înapoi, cel mult până în 
perioada vechii Luni, dacă este vorba de torace (vezi linia 
de separare verticală din desen - fig. 3), în timp ce 
membrele s-au adăugat abia în timpul Pământului actual. 


Înţelegem în mod corect omul, dacă spunem următoarele 
nu numai cu titlu de comparaţie: Vă puteţi uşor 
reprezenta în mod ipotetic că omul ar primi ca anexe 
unele membre noi, prin anumite relaţii organice, din 
Cosmos, prin anumite situaţii de adaptare legate cu unele 
condiţii interioare de creştere. În acest caz nu aţi urmări 
retrospectiv întreaga siluetă umană până la evoluţia 
anterioară, ci aţi spune: În măsura în care a evoluat, 
omul trebuie să fie văzut retrospectiv; dar cutare sau 
cutare membru i-a fost adăugat abia într-un anumit 
moment precis al evoluţiei. Faptul că nu suntem tentaţi 
să gândim astfel cu privire la cap şi la restul corpului 
derivă din aceea că, având în vedere numai dimensiunile 
spaţiale, restul corpului este mai mare decât capul. 
Adevărul este că apariţia capului are cea mai mare 
vechime, iar restul formaţiunii umane reprezintă numai 
adaosuri ulterioare. Dacă se vorbeşte despre o legătură a 
omului cu lumea animală în privinţa evoluţiei, se poate 
spune că ceea ce se găseşte în capul uman se raportează 
la o formaţiune animală timpurie. Capul uman este formă 
animală foarte mult transformată. 


Exterior, omul a avut o formaţiune animală, chiar dacă în 
raporturi fizice cu totul diferite, când nici nu existau 
animale. Animalele au apărut mai târziu în comparaţie cu 
omul. Ce a avut în om formă animală a devenit în prezent 
cap uman, iar ce este anexat capului, alcătuind restul 
organismului, a fost adăugat o dată cu dezvoltarea 
animalelor şi nu are nimic de-a face, în consecinţă, cu o 
adevărată descendență animală. Astfel încât, de fapt, 
trebuie să spunem: Partea aparent cea mai nobilă a 
omului, capul său, ne trimite spre animalitate; însuşi 
omul a avut mai de mult o formă animală. Ceea ce însă 
purtăm cu noi am obţinut o dată cu evoluţia animalelor, 
ca un fel de anexă a capului, în cursul evoluţiei cosmice. 


Acum, într-un anumit sens, capul a devenit organul 
nostru de gândire. Dacă ne putem exprima astfel, 
organul nostru de gândire a devenit tocmai ceea ce are 


origine animală. Privind în prezent un cap uman, poate 
că din punct de vedere anatomic nu veţi recunoaşte în el 
o trimitere la lumea animală. Dacă ştiţi să interpretati, 
privindu-l mai atent, veţi recunoaşte în formele capului 
organele transformate ale animalităţii. 


Având în vedere toate acestea, trebuie să menţionăm 
totodată că metamorfozarea prin care din animalitate a 
putut rezulta capul uman s-a datorat unei evoluţii 
orientate în sens invers. Ceea ce în stadii timpurii ale 
evoluţiei a fost plin de viaţă, se află în cap deja pe cale de 
a muri, într-o evoluţie orientată în sens invers. O dată am 
spus: Dacă noi, ca oameni, am fi numai cap, de fapt nu 
am putea trăi niciodată, ci ar trebui să murim continuu, 
pentru că structura organică a capului uman, datorită 
înseşi forţelor capului, nu este un proces al vieţii, ci un 
proces al morţii. Ce există în cap este revitalizat continuu 
de restul organismului. Faptul că şi capul participă la 
viaţa generală a organismului el o datorează vieţii 
restului organismului. Dacă ar fi lăsat în seama acelor 
forţe pentru care este organizat, adică a forţelor de 
percepţie sensibilă şi a forţelor de reprezentare, capul ar 
muri continuu. Capul are tendinţa de a muri continuu, el 
trebuie continuu revitalizat. Atunci când gândim, când 
percepem prin simţuri, în capul nostru şi mai cu seamă în 
sistemul nostru nervos şi în legăturile acestuia cu 
organele noastre de simţ nu are loc un proces vital 
ascendent adecvat creşterii sau unei activităţi similare, 
căci în acest caz nu am putea decât să dormim, să fim 
cufundati într-un somn profund şi nu am putea niciodată 
gândi cu claritate. Numai prin faptul că moartea umblă 
mereu prin capul nostru, că aici are loc o continuă 
dezvoltare regresivă se produc gândirea şi percepţia 
sensibilă. 


Cei care vor să explice gândirea şi percepţia sensibilă în 
mod materialist prin acţiuni ale creierului nu ştiu ce 
procese se desfăşoară în cap, ci cred că aici au loc 
procese care pot fi comparate cu creşterea organică sau 
ceva asemănător. Or, ceea ce se întâmplă în paralel cu 


percepţia sensibilă şi cu reprezentarea sunt procese de 
moarte, de uzură, de distrugere. Ceea ce este organic, 
material trebuie să fie mai întâi destrămat, distrus; 
atunci se poate ridica gândirea deasupra procesului 
organic de distrugere. 


În prezent, aceste lucruri sunt concepute de omenire în 
asa fel încât se încearcă explicarea naturii lor în mod 
exterior. Omul gândeşte, percepe prin simţuri, dar 
despre ce se întâmplă în paralel în organismul său nu ştie 
nimic, aceste lucruri rămân în inconştientul său. Numai 
prin procesele descrise de mine în cartea Cum obţinem 
cunoaşterea lumilor superioare? (în |. română a 
apărut cu titlul Treptele iniţierii - nota trad.) se poate 
ajunge treptat la o astfel de cunoastere care nu trăieşte 
numai în ceea ce, aproape numai cu valoarea sa fonetică, 
se numeşte suflet: în percepţia senzorială şi în gândire. 
Printr-o dezvoltare pe care sufletul o parcurge în acest 
mod, acesta poate să se dăruiască concomitent gândirii, 
percepţiei senzoriale, dar şi proceselor care se petrec în 
creier. Aici nu este perceput ceea ce în mod obişnuit este 
un proces de creştere, ci un proces de descompunere 
care trebuie continuu reechilibrat de restul organismului. 


Acesta este fenomenul însoțitor tragic al unei adevărate 
cunoasteri a activităţii capului nostru. Omul clarvăzător 
nu se poate bucura în viziunile sale de eventuala înflorire 
a proceselor organice ale capului, atunci când acesta 
gândeşte, când percepe prin simţuri, ci trebuie să facă 
cunoştinţă cu un proces distructiv. Trebuie să facă 
cunoştinţă cu faptul că cel care are înclinații spre 
materialism acceptă că în capul uman se desfăşoară 
procese care sunt excluse atunci când omul gândeşte sau 
percepe în mod sensibil. Materialistul trebuie să accepte 
tocmai ce este contrar realităţii. 


Avem de-a face, aşadar, în cazul capului uman, de fapt, 
cu o evoluţie din animalitate, dar în prezent deja cu o 
involuţie, cu un proces de distrugere. Într-o evoluţie 
ascendentă se află restul organismului nostru. Despre 


acest resort al organismului nu trebuie să credem că nu 
ar avea o participare la spiritual-sufletesc şi la trăirea 
acestuia în om. Permanent, nu numai sângele este trimis 
spre cap din restul organismului, ci în sânge apar 
continuu şi acele formaţiuni de gânduri spiritual- 
sufleteşti din care este ţesută lumea, din care este ţesut 
şi organismul nostru. Aceste formaţiuni de gânduri 
spiritual-sufleteşti omul actual încă nu le percepe în 
starea sa normală, dar a sosit timpul în care el trebuie să 
perceapă ce urcă din propria sa fiinţă ca formaţiuni de 
gânduri. Ştiti că noi nu dormim numai în perioada de la 
adormire până la trezire, cu o parte a fiinţei noastre 
dormim toată ziua. De fapt, suntem treji în ce priveşte 
gândirea, reprezentarea şi percepţia senzorială. Noi 
visăm în privinţa vieţii sentimentelor noastre şi suntem 
total adormiţi în viaţa noastră voliţională. Căci despre ce 
vrem cunoaştem numai gândurile, ideile nu şi procesul 
voinţei. Ce face propriu-zis voinţa, aceasta se petrece tot 
atât de inconştient pentru conştienţa noastră ca şi viaţa 
de somn de la adormire până la trezire. Dar dacă punem 
întrebarea: Pe ce căi poate ajunge la om ce ştim despre 
ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc? atunci nu putem 
indica calea care trece prin cap, a percepţiei senzoriale şi 
a gândirii, ci numai calea care trece prin restul 
organismului. Marea, copleşitoarea enigmă este că omul 
şi-a dezvoltat capul parcurgând o lungă serie evolutivă, 
că apoi s-a adăugat acestuia ceea ce este restul 
organismului său, că acum a început deja o involuţie a 
capului, dar că ceea ce omul poate resimti ca fiind partea 
dumnezeiască din el trebuie să-i vorbească prin restul 
organismului şi nu prin cap. Important este să ne fie 
foarte clar că prin cap i-au vorbit omului mai întâi 
entităţile luciferice. Şi putem spune: Capului uman a fost 
creat ca un adaos restul organismului, pentru ca omului 
să-i poată vorbi zeii săi. La punctul de plecare biblic nu 
scrie că Dumnezeu i-a trimis omului o rază de lumină şi 
el a devenit un suflet viu, ci că Dumnezeu i-a insuflat 
omului suflare de viaţă şi a devenit fiinţă vie. Se 
recunoaşte în mod corect că impulsul dumnezeiesc i-a 
fost transmis omului printr-o activitate care nu aparţine 


capului. 


Devine astfel inteligibil şi faptul că acest impuls 
dumnezeiesc putea ajunge la om, mai întâi, printr-un fel 
de clarviziune inconştientă sau cel puţin printr-o 
înţelegere a ceea ce a fost dat prin clarviziune 
inconştientă. Dacă luaţi în considerare Vechiul 
Testament, va trebui să înţelegeţi că el este rezultatul 
unei clarviziuni inconştiente. De acest lucru erau 
conştienţi şi aceia care au colaborat la întocmirea 
Vechiului Testament. Nu vă pot descrie azi, acum, modul 
cum a luat naştere Vechiul Testament, dar vreau să vă 
atrag atenţia asupra faptului că găsim pretutindeni la 
învățătorii vechiului popor iudeu conştienţa că 
Dumnezeul lor le-a vorbit nu prin mijlocirea directă a 
percepţiilor senzoriale, nu prin gândirea obişnuită, 
aşadar nu prin ceea ce mijloceşte capul, ci prin 
intermediul viselor. Prin vise nu se înțelegeau visele 
obişnuite, ci vise saturate de adevăr. Asa le-a vorbit 
Dumnezeu în momente clarvăzătoare, ca atunci când s-a 
adresat lui Moise din tufa care ardea şi altele 
asemănătoare. lar dacă întrebau pe iniţiaţii acelor 
timpuri vechi cum îşi reprezentau faptul că ajung la ei 
chemările divine, ei spuneau: Ne vorbeşte Domnul, al 
cărui nume este inexprimabil, dar ne vorbeşte prin chipul 
său. lar chipul Dumnezeului lor ei îl numeau Mihail, acea 
forţă spirituală pe care o socotim ca aparţinând ierarhiei 
arhanghelilor. Ei îşi simțeau Dumnezeul lor ca pe cel ce 
rămâne necunoscut dincolo de apariţii chiar şi în viziunile 
clarvăzătorilor. Dacă însă clarvăzătorul, prin structura 
interioară a sufletului său, se ridica până la Dumnezeu, 
lui îi vorbea Mihail. Dar acest Mihail vorbea numai atunci 
când oamenii se puteau transpune într-o altă stare decât 
cea de conştienţă obişnuită, o stare de o anumită 
clarviziune, prin care intra în conştienţa sa ceea ce 
altminteri creează şi trăieşte în om, în stare inconştientă, 
fie de la adormire la trezire, fie prin voinţa care rămâne 
continuu inconştientă, care de fapt doarme şi ea chiar şi 
atunci când suntem în stare de veghe. 


În felul acesta, în vechea ştiinţă ocultă ebraică 
manifestarea lui lehova se numea revelaţia nopţii şi era 
resimţită ca o acţiune a sa prin manifestarea lui Mihail. 
Pe de o parte se urmărea ce putea ea oferi omului prin 
percepţia sensibilă şi prin gândirea raţională umană şi se 
putea spune: Pe această cale ajunge la om o cunoaştere 
care mai întâi nu-L. conţine pe Dumnezeu. Dacă însă omul 
iese din această stare de conştienţă, urcând la o alta, 
atunci îi grăieşte chipul lui Dumnezeu, Mihail, şi îi 
revelează tainele propriu-zise care sunt legate de fiinţa 
umană, îi revelează ce îi construieşte o punte între om şi 
acele forţe care nu pot fi conştientizate în lumea 
exterioară a simturilor, care nu ar putea fi gândite cu 
raţiunea legată de creier. 


Aşadar, trebuie să spunem: În timpurile precreştine, 
oamenii trăiau în aşa fel încât puteau privi, pe de o parte, 
spre cunoaşterea dată de simţuri - aceasta era un fir 
conducător pentru treburile pământeşti - şi, pe de altă 
parte, spre acea cunoaştere pe care ar avea-o omul (dar 
nu a avut-o) numai pentru conştienţa obişnuită, dacă 
această conştienţă ar rămâne trează în timpul somnului, 
între adormire şi trezire. Omul se află în preajma unor 
entităţi spirituale - asta se ştie - atunci când este treaz. 
Aceste entităţi spirituale nu sunt entităţile care l-au creat 
- aşa se spunea în Vechiul Testament la vremea când el a 
fost zămislit -, sunt entităţi luciferice. Entităţile care, 
raportate la omenire, erau resimtite ca fiind divin- 
creatoare, actionau asupra fiinţelor umane de la 
adormire până la trezire sau asupra acelor părţi ale 
fiintei umane care dorm şi în timpul stării de veghe. 
Cârmuitorul nopţii, aşa era numit Dumnezeul Iahve în 
timpul când a luat naştere Vechiul Testament, şi 
slujitorul cârmuitorului nopţii, aşa era numit chipul lui 
Iahve, Mihail. Şi atunci când se făceau referiri la 
inspiraţiile profetice prin care se înţelegea mai mult 
decât cele ce puteau veni din lumea simţurilor gândul se 
îndrepta spre Mihail. 


Ce stare de conştienţă se află în spatele tuturor acestor 


lucruri? Dincolo de toate acestea se află conştienţa 
izvorâtă din acea sferă a fiinţării în care există forţele 
care-l includ şi pe Iahve, în timp ce capul uman este 
înconjurat de entităţi luciferice. Este o taină purtată prin 
toate templele vechi, cu care oamenii se aflau în adevăr 
foarte aproape de realitate, faptul că prin emergenţa 
capului din organism omul s-a întors spre entitătile 
luciferice. Se ştia într-o oarecare măsură că în timp ce 
capul se ridică deasupra organismului uman Lucifer iese 
din acest organism. Acea forţă care a condus capul uman 
din animalitate spre forma sa actuală este o forţă 
luciferică. Iar acea forţă pe care omul trebuie s-o resimtă 
ca fiind dumnezeiască este necesar să radieze înspre 
capul uman din starea nocturnă a restului organismului. 
Aşa stăteau lucrurile în ceea ce priveşte nivelul de 
cunoştinţe posibile pentru omul din timpurile 
premergătoare creştinismului. 


Apoi, în evoluţia Pământului a survenit Misteriul de pe 
Golgota şi noi ştim că acesta înseamnă unirea unei fiinţe 
divine cu evoluţia umană pământeană prin trupul lui lisus 
din Nazaret, o asemenea unire încât prin moartea pe 
Golgota această entitate pe care o numim Hristos s-a unit 
cu entitatea umană pământeană. Ce s-a întâmplat 
datorită acestui eveniment în evoluţia Pământului? 
Evoluţia Pământului şi-a căpătat, de fapt, sensul abia prin 
acest eveniment. Pământul nu şi-ar afla sensul, dacă 
omul ar evolua la suprafaţa lui, ar sta aici cu simţurile 
sale şi cu raţiunea sa legată de cap, care au în primul 
rând o origine luciferică, ar percepe lumea exterioară, 
lumina cosmică a Soarelui şi a stelelor, dar ar trebui să 
se menţină în stare de somn pentru a percepe ce este 
dumnezeiesc. Pământul nu şi-ar mai căpăta niciodată 
sensul, întrucât omul treaz aparţine Pământului. Omul 
care doarme nu este conştient de legătura sa cu existenţa 
pămâneană. Prin faptul că entitatea lui Hristos a sălăşluit 
într-un trup omenesc care a trecut prin moarte, în 
evoluţia Pământului s-a produs un fel de zguduire. În 
această evoluţie a Pământului totul a căpătat un sens. 
Mai întâi s-a creat posibilitatea ca omul să devină treptat 


capabil să-şi recunoască forţele divine creatoare şi în 
timpul zilei, în timpul stării de veghe, adică în starea sa 
de conştienţă obişnuită. În această privinţă încă mai 
domină astăzi rătăcirea deoarece timpul scurs de la 
Misteriul de pe Golgota încă nu a ajuns la punctul de a-l 
conduce pe om până acolo încât să poată privi şi în starea 
de veghe în acea lume în care puteau privi profeţii 
Vechiului Testament, lume pe care ei o resimţeau ca fiind 
străbătută de revelaţiile cârmuitorului nopţii, Iahve, şi 
ale chipului său, Mihail. Era necesar un timp de trecere. 
Dar o dată cu secolul al XIX-lea - întreaga înţelepciune 
orientală subliniază, dar din cu totul alt punct de vedere, 
importanţa acestei treceri a secolului al XIX-lea - a sosit 
timpul în care oamenii trebuie să recunoască că s-a 
împlinit ceva ce fusese o facultate latentă. Acum, ei pot 
spune: Această facultate este matură şi omul poate vedea 
prin revelaţia de zi ceea ce mai de mult nu era revelat 
decât de către Mihail, prin revelaţia de noapte. 


Acestei perioade trebuia însă să-i mai preceadă o mare 
rătăcire, într-un anumit sens o noapte a cunoaşterii. Am 
spus în repetate rânduri că nu sunt de acord cu cei care 
afirmă că timpul nostru este o epocă de tranziţie. Dar nu 
vreau să ne oprim la determinanţi abstracţi atât de 
formali, căci important este să se explice în ce constă 
tranziţia unui timp anume. Tranziţia timpului nostru 
constă în aceea că oamemi trebuie să înţeleagă că prin 
cunoaşterea diurnă trebuie să vină ceea ce era numai 
cunoaştere nocturnă. Cu alte cuvinte, Mihail, cel care 
mijlocea revelaţia nocturnă, trebuie să devină în timpul 
nostru mijlocitorul revelaţiei diurne. Din Spirit al nopţii el 
trebuie să devină Spirit al zilei. Pentru el, Misteriul de pe 
Golgota înseamnă metamorfoza din Spirit al nopţii într-un 
Spirit al zilei. 


Dar acestei cunoaşteri, care ar fi trebuit să-şi croiască o 
cale printre oameni mult mai repede decât ne închipuim 
i-a precedat o rătăcire şi mai mare, cea mai mare rătăcire 
care a fost posibilă în evoluţia omului, în ciuda faptului că 
încă şi în prezent ea este privită în numeroase cercuri ca 


fiind un adevăr deosebit de important şi esenţial. 
Omenirii mai noi i s-a învăluit originea capului uman, i s-a 
întunecat cu totul legătura dintre originea capului uman 
şi spiritualitatea luciferică legată de aceasta. Omul a fost 
considerat o unitate chiar şi din punct de vedere 
corporal. În ceea ce priveşte originea lui, s-a spus că ar 
avea ca punct de pornire animalitatea, în timp ce în 
realitate numai ce este luciferic în om descinde din 
animalitate. Însă acea parte din el prin care i-au vorbit 
anterior, din starea de somn, creatorii săi divini a luat 
naştere abia după ce alături de el apăruseră şi animalele 
- ca anexă a capului uman. Se vorbeşte despre 
descendența omului din animalitate. Este ca un fel de 
pedeapsă a cunoaşterii care a pătruns în omenire; 
folosesc cuvântul „pedeapsă" într-un sens cumva 
reinterpretat. 


De unde ar putea proveni această tendinţă a omului de a- 
şi imagina că descinde din animalitate, în timp ce 
procesul real este cel pe care l-am expus mai înainte. Ce 
i-a inspirat omului ideea că ar proveni din animalitate? 


În timpul scurs între Misteriul de pe Golgota şi zilele 
noastre şi care într-un anumit sens a fost o pregătire 
pentru înţelegerea acestui eveniment, timp în care 
vechea înţelepciune păgână care tindea şi ea la 
cuprinderea creştinismului a regresat şi când nu era încă 
deplin maturizată noua cunoaştere a Spiritului, treptat, a 
pătruns ca un hoţ în evoluţia umanităţii elementul 
ahrimanic. Şi întrucât elementul luciferic nu era 
recunoscut în capul uman, nu putea fi recunoscut nici 
elementul ahrimanic cu care lupta divinitatea în restul 
organismului. În felul acesta a apărut povestea pur 
ahrimanică după care omul ar descinde din seria 
animală. 


Versiunea originii animale a omului este o infiltrare pur 
ahrimanică. Rătăcirea care constă în a considera că omul 
descinde din seria animală este urmarea întunecării 
acelei înţelepciuni care ne atrage atenţia asupra 


formaţiei luciferice care este capul uman. Incapacitatea 
de a putea pătrunde în mod corect în problema originii 
luciferice a capului uman a făcut ca nici restul să nu mai 
fie văzut în mod corespunzător. În felul acesta s-a 
strecurat în conştienţa umană părerea că omul este 
înrudit în totalitatea fiinţei sale cu animalitatea. Aşa s-a 
infiltrat în concepţia despre fiinţa umană ceea ce, în fond, 
a încetățenit în evoluţia civilizaţiei o întreagă concepţie 
despre lume; capul uman a fost ridicat la rangul părţii 
celei mai nobile, restul i-a fost opus aşa cum se opune 
Binele şi Răul în lume, Cerul şi Iadul: a apărut o dualitate 
în locul treimii. În realitate, ar fi trebuit să se stie că 
omul datorează mai întâi înţelepciunii cosmice luciferice 
ceea ce realizează în lume cu ajutorul capului său, şi că 
aceasta trebuie impregnată abia treptat cu alte elemente. 


Acea forţă spirituală care a acţionat, introducând forţa 
luciferică în formațiunea capului uman - după ce evoluţia 
umanităţii parcursese etapele Saturn, Soare şi Lună - 
este Mihail. „Şi el a împins spiritele potrivnice lui pe 
Pământ" înseamnă: prin această prăbuşire a spiritelor 
luciferice opuse lui Mihail omul a fost mai întâi 
impregnat cu înţelepciunea sa, cu ceea ce încolţeşte şi 
lăstăreşte din capul omului. 


Aşadar, Mihail este cel care a trimis omului pe oponenții 
săi, pentru ca prin preluarea acestui element potrivnic, 
luciferic, omul să poată obţine gândirea sa raţională. Abia 
apoi a intervenit în evoluţia umanitătii Misteriul de pe 
Golgota. Entitatea Hristos a trecut prin moartea lui lisus 
din Nazaret. Entitatea Hristos s-a legat de evolutia 
umanităţii. 


Timpul necesar pregătirii s-a scurs. Însuşi Mihail a 
participat în lumile suprasensibile la consecinţele 
Misteriului de pe Golgota. Mihail are o poziţie cu totul 
specială în cadrul evoluţiei umanităţii, începând din 
ultima treime a secolului al XIX-lea. Primul lucru care 
trebuie să se producă prin cunoaşterea corespunzătoare 
a acestei poziţii a omului faţă de Mihail trebuie să fie 


pătrunderea tainelor cu privire la capul uman şi la restul 
organismului uman. 


Esenţial este ca omului să-i devină clar faptul că, 
deoarece nu au înţeles adevărata origine a capului uman, 
nu puteau decât să cadă într-o rătăcire cu privire la 
originea întregului organism uman. Pentru că nu au vrut 
să-şi reprezinte că formarea luciferică a avut loc mai întâi 
la nivelul capului, oamenii au căzut pradă iluziei că ce 
este legat de capul uman trebuie atribuit aceleiaşi origini 
ca şi restul organismului. Aceste taine omul trebuie să le 
întrevadă. Omenirea trebuie să ajungă la cunoaşterea 
faptului că ar avea ceva de îmbunătăţit în ceea ce 
priveşte propria-i fiinţă dinspre interior, prin cuprinderea 
unor noi taine dumnezeieşti, lucrând asupra a tot ce îi 
poate da înţelegerea originii capului, înţelepciunea 
umană. În primul rând trebuie corectată eroarea marii 
rătăciri a interpretării materialiste a evoluţiei, constând 
din acceptarea originii animale a omului. 


Singura cale pentru a ajunge la posibilitatea de a nu 
vedea în om, pe de o parte, ceva pur spiritual-sufletesc 
care îşi are doar sălaşul într-un trup, iar, pe de altă parte, 
ceva corporal lipsit de suflet, este aceea de a vedea 
spiritualul concret care lucrează într-un mod luciferic la 
formarea capului omului şi spiritualul - divin - concret 
care lucrează la constituirea întregului organism uman, 
dar care primeşte un inamic în organizaţia care se află în 
afara capului, în natura ahrimanică. 


Folosindu-ne de imaginaţiuni, ne putem referi 
retrospectiv la modul cum a fost încorporat omului 
elementul luciferic prin impulsul mihailic; prin ceea cea 
devenit Mihail, omului trebuie să i se ia din nou 
elementul ahrimanic. În faţa ştiinţei noastre exterioare, 
omul se înfătişează, în prezent, conştienţei noastre, ca şi 
cum adevărul ar fi cel pe care-l cunoaştem prin anatomie, 
fiziologie etc., sau ceea ce ne oferă observarea senzorială 
a omului. Trebuie să devenim apti să privim omul în aşa 
fel încât să vedem în fiecare din fibrele sale spiritualul, 


fiinţa spiritual-concretă, împreună cu ceea ce este 
corporal. Trebuie să fim conştienţi de faptul că în omul 
viu sângele care curge nu este cel pe care îl vedem 
atunci când îl lăsăm să picure, ci este spiritualizat într-un 
mod special. Trebuie să facem cunoştinţă cu spiritul care 
pulsează prin sânge, cu spiritul care pulsează în sistemul 
nervos, tocmai atunci când acesta se găseşte într-o fază 
de moarte. Trebuie să putem vedea elementul spiritual în 
toate manifestările vitale luate separat. 


Mihail este spiritul puterii. Prin pătrunderea în evoluţia 
umanitătii, el trebuie să confere aptitudinea nu de a avea 
de o parte spiritualitatea abstractă, iar de cealaltă parte 
materialitatea pe care o pipăim, o ciocănim, o secţionăm 
şi despre care nu avem habar că, în fond, nu este decât 
tot o manifestare a spiritualităţii. Mihail trebuie să ne 
pătrundă, ca acea forţă puternică aptă să străvadă 
dincolo de material, prin faptul că vede în ceea ce este 
material tot spiritualitate, că în material este perceput 
pretutindeni Spiritul. Am făcut trimitere la o treaptă 
veche a conştienţei umanităţii, când aminteam ce spunea 
evanghelistul: In acel timp de demult Cuvântul trăia într- 
un mod spiritual, dar Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit 
printre noi. Cuvântul s-a unit cu carnea şi revelaţia 
mihailică a precedat acest eveniment. Toate acestea sunt 
procese ale conştienţei umane. Trebuie să înceapă 
procesul invers, care constă în aceea că sintagmei 
evanghelistului trebuie să-i adăugăm o alta. În conştienţa 
noastră trebuie să se instaleze forţa de a vedea cum preia 
omul ceea ce s-a unit din lumile spirituale cu Pământul, 
prin impulsul hristic, şi care trebuie să se unească cu 
omenirea pentru ca aceasta să nu dispară o dată cu 
Pământul. Trebuie văzut cum omul preia spiritualul nu 
numai în capul său, ci în întregul său, cum se pătrunde în 
totalitate de spiritual. Este o acţiune la care nu poate 
ajuta decât impulsul hristic. La această lucrare trebuie să 
ajute şi interpretarea impulsului hristic prin impulsul 
mihailic. Atunci, la cuvintele evanghelistului se va putea 
adăuga: Şi trebuie să vină timpul când carnea să 
redevină Cuvânt şi să se obişnuiască a sălăşlui în 


împărăţia Cuvântului. 


În finalul Evangheliei stă scris că unele lucruri au fost 
lăsate deoparte, ceea ce nu înseamnă că este vorba de 
adaosul făcut de un redactor ulterior. Prin această 
afirmaţie se face aluzie la ceea ce se poate dezvălui 
omenirii numai pas cu pas. Înţelege greşit Evangheliile 
cel care consideră că acestea trebuie să rămână aşa cum 
sunt şi că este interzis să te atingi de ele. Evangheliile 
trebuie să fie tălmăcite potrivit expresiei lui lisus Hristos: 
Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul timpului 
Pământului. Aceasta înseamnă: Eu nu m-am revelat 
numai în zilele în care au fost scrise Evangheliile, Eu voi 
vorbi prin Spiritul Meu diurn, Mihail, ori de câte ori veţi 
căuta calea spre mine. Vă va fi îngăduit să adăugaţi 
Evangheliilor, prin revelaţia continuă a lui Hristos, ceea 
ce, de fapt, nu putea fi ştiut din Evanghelia primului 
mileniu, dar poate fi cunoscut din Evanghelia celui de al 
doilea mileniu, la care se vor putea adăuga lucruri noi în 
mileniile următoare. Căci oricât de adevărat este ce scrie 
în Evanghelie: La început a fost Cuvântul şi Cuvântul s-a 
făcut carne şi a sălăşltut printre noi, tot atât de adevărat 
este şi faptul că trebuie să adăugăm revelaţia: Şi carnea 
umană trebuie să fie respiritualizată, pentru a deveni 
aptă să sălăşluiască în împărăţia Cuvântului, astfel încât 
să vadă tainele dumnezeieşti. Transformarea Cuvântului 
în carne este prima manifestare a lui Mihail, 
respiritualizarea cărnii trebuie să fie a doua manifestare 
a lui Mihail. 

CONFERINŢA a lll-a 

Dornach, 23 noiembrie 1919 
Alaltăieri am vorbit despre felul în care trăim, ca membri 
ai umanităţii, mai întâi într-o sferă pe care o putem numi 
cea de a patra etapă a evoluţiei noastre. Ştim că evoluţia 
Pământului s-a desfăşurat astfel încât ceea ce este etapa 
terestră actuală s-a conturat treptat din evoluţia Saturn, 
din care a rezultat evoluţia solară, din aceasta evoluţia 
lunară, iar din aceasta cea terestră. Dacă ne aţintim 
atenţia asupra acestor patru etape succesive ale planetei 
Pământ, căreia îi aparţine bineînieles umanitatea, ne este 


îngăduit să privim spre om în măsura în care acesta este 
o fiinţă a capului uman. Trebuie însă să ne fie limpede şi 
faptul că, vorbind astfel, ceea ce numim cap uman este 
expresia simbolică a tot ce aparţine percepţiei sensibile, 
inteligenţei şi a tot ce trece prin percepţia sensibilă şi 
prin inteligenţa umană în viaţa socială. Trebuie să 
cuprindem, de asemenea, şi tot ce parcurge omul în 
dezvoltarea sa datorită faptului că este o fiinţă care 
percepe prin simţuri şi faptului că este o fiinţă 
inteligentă. Astfel, când spun, „omul ca fiinţă a capului 
său" aceasta exprimă simbolic tot ce am amintit. 


Vorbim cu inima uşoară despre faptul că ne aflăm ca 
fiinţe umane fizice în atmosfera care ne înconjoară. 
Trebuie să recunoaştem şi că această atmosferă ne 
aparţine. Căci, nu-i aşa, aerul care se află acum în noi era 
cu puţin timp în urmă în afara noastră. Nici nu putem fi 
imaginaţi ca existând în afara atmosferei. Dar, ca oameni 
moderni, ne-am obişnuit să credem că lucrurile ar fi stat 
mai de mult tot astfel - ceea ce nu este cazul - şi că 
despre aer şi altele asemănătoare 

45 

nu putem vorbi decât în sens modern. În prezent, ni se 
pare ciudat să vorbim despre faptul că, aşa cum existăm 
în atmosfera înconjurătoare, ne mişcăm într-o sferă care 
conţine întrucâtva condiţiile care ne fac să fim fiinţe 
dotate cu perceptie sensibilă, fiinţe inteligente care avem 
tot ce, exprimat simbolic în sensul amintit, ne permite să 
desemnăm omul ca pe o fiinţă a capului. Dar am spus că 
aceasta este numai una din sferele în care existăm. În 
realitate, noi trăim în mai multe sfere şi vrem să facem 
acum un pas mai departe într-o sferă umană cuprinzând 
toate aspectele rezultate din faptul că Pământul nostru a 
parcurs trei stadii de dezvoltare anterioare şi a putut 
trece în cel de al patrulea. Toate acestea se 
materializează prin această suprafaţă circulară, în care 
trăim ca în cea de a patra sferă evolutivă. În afară de 
aceasta noi mai trăim şi într-o altă sferă evolutivă, 
aparţinând entităţilor spirituale, care sunt creatorii 
noştri, la fel cum cea de a patra sferă evolutivă ne 


aparţine nouă. Să facem, pentru început, abstractie de 
noi, oamenii, şi să privim spre acele fiinţe pe care le-am 
numit în seria lerarhiilor superioare nouă, Spirite ale 
formei, Spirite ale oricărei fiinţe creatoare de forme. În 
acest caz, trebuie să spunem că sfera pe care o atribuim 
Spiritelor dumnezeieşti creatoare o vom atinge ca oameni 
abia după ce Pământul va fi parcurs cele trei stadii ale 
evoluţiei sale, pe care le găsiţi descrise în cartea mea 
Știința ocultă în linii mari ca stadiile Jupiter, Venus şi 
Vulcan, ajungând astfel la cel de al optulea stadiu. 
Aşadar, acolo unde ne vom afla ca oameni după evoluţia 
pe Vulcan există aceste Spirite creatoare. Este sfera lor, 
care le apartine, aşa cum ne aparţine nouă sfera a patra. 
Dar cele două sfere trebuie să ni le imaginăm ca 
întrepătrunzându-se. (Depăşind prima suprafaţă circulară 
- roşie -, apare o a doua, mai mare - portocalie; vezi fig. 
4.) Dacă desemnez această a doua sferă ca fiind a opta, 
atunci noi nu trăim numai în sfera a patra, ci şi în a opta, 
în care viețuiesc împreună cu noi creatorii dumnezeieşti. 


pe PAL honn 
mi n rr 


7, 


F: 
S Te eee, 
E VIN, 
A ard, 
Der cadre a, 
Pa Z Da 7, 
Î Did Pal 
cz 7 Eeg, i ra 
Pana fi paar AA A 


ADSS 
N 
NN 

NAA 
MU D 
N 
NY Z 
N 
A 
NP 
A 
À 
N 
wW 
NR SS 


A` 
i 
y 
SN 
ÎN 
sg 
o 
N 
N 
A 
Ay 


N 
y 
x 


Fig. 4 
Dacă vă direcţionaţi atenția asupra sferei a opta, veţi 
vedea că în ea trăiesc nu numai Spiritele creatoare 
dumnezeieşti, ci şi entităţile ahrimanice. Astfel, prin 
faptul că vieţuim în ambianța sferei a opta, noi trăim 
laolaltă cu Spiritele resimţite ca forţele noastre 
dumnezeieşti, dar şi cu entităţile ahrimanice. În sfera a 
patra trăiesc împreună cu noi Spiritele luciferice. Astfel 
stau lucrurile cu repartiţia acestor entităţi spirituale, în 
lumea cărora putem să pătrundem acum, dacă înţelegem 
ce se leagă, din noi înşine, cu ambianţele 
corespunzătoare acestor sfere. 


Vederii ştiinţei spiritului i se revelează mai întâi faptul 
că, deoarece trăim în cea de a patra sferă a evoluţiei 
noastre, suntem, aşa cum am spus, fiinţe care percep şi 
sunt inteligente. Dar nu ne este îngăduit să uităm că 
tocmai în această inteligenţă - termen prin care 
desemnăm concomitent percepţia sensibilă şi inteligentă 
- se infiltrează forţa luciferică. Această forţă luciferică 
este, de fapt, intim legată cu tipul special de inteligenţă 
pe care omul actual o consideră ca fiind în esenţă 
inteligenţa sa proprie, care i se cuvine, cu care el 
lucrează de preferinţă. Şi totuşi această inteligenţă i-a 
fost împărtăşită omului numai datorită faptului că acea 
entitate superioară despre care am vorbit ca fiind 
entitatea Mihail a împins în jos, în sfera omului, în cea de 
a patra sferă, spiritele luciferice. Prin aceasta în om a 
pătruns impulsul inteligent. 


Puteţi înţelege ce înseamnă acest impuls inteligent dacă 
vă fixati atenţia asupra elementului impersonal al 
inteligenţei umane actuale. Noi oamenii avem diferite 
interese. Ne întâlnim cu interesele noastre personale şi 
suntem individualizaţi tocmai prin ele. Dar în faţa 
inteligenţei această individualizare se opreşte. Cu privire 
la inteligenţă, la logică, toţi oamenii dispun de aceeaşi 
aptitudine şi ne bazăm pe această calitate identică. Noi 
nu am dispune de aceste legi generale ale raţionării 
corecte dacă nu s-ar fi exercitat, prin mijlocirea lui 
Mihail, o influenţă luciferică asupra omenirii. Ne 
întelegem unii cu alţii datorită faptului că avem o aceeaşi 
inteligenţă, iar această inteligenţă comună provine din 
spiritualitatea luciferică. Spiritualitatea luciferică a luat 
naştere prin faptul că Mihail a impregnat, ca să spunem 
aşa, oamenii cu entitatea luciferică. Aceste influenţe 
luciferice au continuat să se modeleze în evoluţia istorică 
a omului. Pe lângă acestea, în om s-au mai dezvoltat şi 
alte aspecte. În prezent încă mai este resimţită în cercuri 
largi această spiritualitate luciferică, pe care o numim 
inteligenţă, ca fiind caracteristică omului. 


Pentru a face lucrurile mai limpezi, trebuie să vă 
îndreptaţi privirile sufleteşti asupra unui alt aspect, care 
poate reuni oamenii de pe tot globul, dacă va cuprinde 
întregul Pământ. Este impulsul hristic. Impulsul hristic 
este altceva decât impulsul inteligenţei. Cel de-al doilea 
are un element de constrângere. Nu se poate face din 
inteligenţa omenirii o problemă personală. Un lucru care 
se decide cu ajutorul inteligenţei nu se abordează, într-un 
mod personal, fără a vă exclude din viaţa socială ca 
alienat. Pe de altă parte însă nu puteţi obţine o relaţie cu 
impulsul hristic care să nu fie personală. Nimeni nu poate 
să se amestece în relaţia în care un altul vrea să se 
transpună faţă de Hristos. În definitiv, este o problemă 
personală. Prin faptul că Hristos a trecut prin Misteriul 
de pe Golgota şi s-a legat cu evoluţia Pământului, oricât 
de mulţi oameni şi-ar însuşi impulsul hristic, făcându-l să 
devină un impuls personal, el se va uniformiza de la sine. 
Aceasta înseamnă că oamenii vor fi reuniți prin ceea ce 
face fiecare pe cont propriu în mod liber, nu constrâns 
prin inteligenţă, ci prin aceea că tocmai prin impulsul 
hristic relaţia cu Hristos se formează în aşa fel încât, în 
fiecare caz în parte, este aceeaşi. Aceasta este 
deosebirea dintre impulsul inteligenţei şi impulsul hristic. 
Acesta din urmă poate fi identic în toată umanitatea şi 
este totuşi, pentru fiecare om în parte, o problemă 
personală. Inteligența nu este o problemă personală. 


În ce a coborât impulsul hristic? Putem răspunde cu 
ajutorul unor precizări pe care le-am făcut deja. Ştim că 
dezvoltarea capului uman este involutivă, o dezvoltare 
care se orientează invers. Cu privire la cap, omul este, 
într-o anumită măsură, într-un proces muribund 
continuu. Astfel încât putem să ne referim la faptul 
cosmic: Mihail a împins în jos, în împărăţia omului, cetele 
luciferice. Ele au primit ca sălaş capul uman, dar aflat 
într-o stare muribundă continuă. 


Cetele luciferice au început să anihileze tendinţa spre 
moarte a capului uman. În acest punct întâlnim o taină a 
naturii umane de mult cunoscută, dar aproape complet 


ascunsă omenirii mai noi. Dacă ne aţintim atenţia asupra 
evoluţiei umane dumnezeieşti, omul poartă în capul său 
un proces de moarte, o continuă anihilare. Dar paralel cu 
această moarte continuă se petrece şi o intuire a vieţii 
din partea lui Lucifer. În mod permanent, Lucifer vrea să 
facă din capul nostru un loc tot atât de viu cum este şi 
restul organismului. Prin aceasta, el ar vrea ca evoluţia 
umanităţii să devină un fel de rebeliune faţă de 
orientarea sa divină, dacă ar reuşi să vitalizeze efectiv 
capul aşa cum este vitalizat restul organismului uman. 


Dar chiar acestui lucru trebuie să i se opună direcţia 
divină a evoluţiei umane. Căci omul trebuie să rămână 
legat de evoluţia Pământului pentru a putea evolua o 
dată cu stadiile Jupiter, Venus şi Vulcan. Omul nu ar 
continua această cale care îi este predestinată, ci, dacă 
Lucifer şi-ar atinge scopul, ar fi încorporat unui Cosmos 
care ar fi cu totul inteligent. 


Fiziologic vorbind, Lucifer este permanent activ în noi, 
determinând transmiterea din restul organismului nostru 
a acelor forţe ale vieţii care vor să impregneze capul 
omului. Vorbind din punct de vedere sufletesc, Lucifer 
vrea să dea un conţinut substanţial conţinutului 
inteligenţei noastre, care nu cuprinde decât idei şi 
imagini. Lucifer are tendinţa - ceea ce am afirmat 
referindu-mă mai înainte la fizic spun acum cu privire la 
sufletesc - ca atunci când noi obţinem în spirit o imagine, 
ceva care ar putea fi o formă artistică, el să-i dea un 
conţinut substanţial adevărat, aşadar să umple 
conținuturile noastre ideatice, conţinutul reprezentărilor 
noastre cu realitate pământeană obişnuită. Prin aceasta, 
el ar face ca noi să pierdem ca oameni cealaltă realitate 
şi să ne refugiem într-o realitate de idei care ar deveni o 
realitate şi nu simple gânduri. Este permanent legată cu 
fiinţa umană această tendinţă de a transforma fanteziile 
noastre în realităţi şi se fac cele mai mari eforturi 
imaginabile pentru ca fanteziile umane să poată deveni 
realităţi. 


Însă tot ce se manifestă în omenire drept cauze interne 
de boală este legat de această tendinţă luciferică. 
Depistarea lucrării lui Lucifer, a împingerii forţelor vitale 
în forţele de moarte ale capului uman, reprezintă în 
realitate diagnosticul tuturor bolilor interne. Dezvoltarea 
medicinii în sensul ştiinţelor naturii trebuie să tindă, în 
final, la construirea cunoaşterii pe acest element 
luciferic. O asemenea înţelegere aparţine tendinţelor 
caracteristice influenţei lui Mihail, care irumpe în 
dezvoltarea noastră omenească. 


Influenţa ahrimanică este exact opusă. Ea se face simțită 
acţionând din cea de a opta sferă, unde se formează 
restul organismului nostru - excluzând capul -, care este 
plin de vitalitate, alcătuit în vederea generării de 
vitalitate. Aici acţionează forţele ahrimanice. Acestea se 
străduiesc, în sens invers, să trimită vitalităţii restului 
organismului forţele de moarte care, potrivit evoluţiei 
dumnezeieşti, apartin capului. Pe această cale ocolită 
obţinem forţele morţii mijlocite de Ahriman din sfera a 
opta. Acest lucru este exprimat în sens fizic. 


Vorbind din punct de vedere sufletesc, ar trebui să mă 
exprim astfel: Tot ce există în această a opta sferă 
acţionează asupra voinţei umane, nu asupra inteligenţei. 
Dar la baza voinţei umane se află dorinţa; în voinţă se 
găseşte întotdeauna ceva care ţine de dorinţă. Ahriman 
încearcă să introducă în natura doritoare, aflată la baza 
voinţei, elementul personal al omului. Şi întrucât în 
natura doritoare este ascuns elementul personal al 
omului, activitatea noastră voliţională este o amprentă a 
mersului nostru în întâmpinarea morţii. În loc să ne 
lăsăm pătrunşi de idealurile divine, în dorinţele noastre şi 
pe această cale şi în voinţa noastră apare ceva personal. 


Astfel ne aflăm în starea de echilibru între elementul 
luciferic şi cel ahrimanic. Elementul luciferic-ahrimatic 
ne transmite boală şi moarte în lumea fizică, în timp ce în 
domeniul sufletesc ne dezvoltă tot ce este înşelător, prin 
faptul că privim ca realitate ceea ce nu aparţine decât 


lumii gândurilor, a reprezentărilor, a fanteziei. Prin 
raportare la elementul spiritual, pe această cale pătrunde 
în fiinţa umană lăcomia egoismului. 


Vedem legată de natura umană această dualitate Lucifer- 
Ahriman şi v-am explicat cum se înşeală omenirea 
civilizată, modernă, cu privire la această dualitate, luând 
ca exemple Paradisul pierdut al lui Milton, Mesia lui 
Kolpstock şi Faustul lui Gcethe. Acum am ajuns la un 
punct al evoluţiei noastre pământene care poate fi 
caracterizat prin faptul că am depăşit cu puţin mijlocul 
acestei evoluţii. Lucrurile stau astfel (vezi fig. 5): evoluţia 
pământeană a avut mai întâi o fază ascendentă, a atins 
un punct maxim şi a devenit apoi descendentă. 


PLAET 
pet” EE (fosta tthe stje G% 47 
7, 


OA 
j tr, tin 
pr! KZ EZ 
p" KZP “7, 
onr, 
205 


Fig. 5 
Din anumite motive, pe care nu trebuie să le analizăm 
astăzi, a existat un nivel staționar până în epoca greco- 
latină, până în secolul al XV-lea. Începând de atunci 
evoluţia omenirii pământene a devenit cu adevărat 
descendentă. 


Evoluţia terestră, fizică, este descendentă de mai mult 
timp. Încă din vremea care a premers ultima noastră 
glaciațiune, aşadar înainte de începutul catastrofei 
atlanteene, a început evoluţia descendentă a Pământului 
din punct de vedere fizic. Acesta este un lucru pe care nu 
trebuie să-l spună antroposofia oamenilor, ci este deja 
cunoscut de geologie (Nota 4) că, în timp ce păşim peste 
bulgării de sol, în multe locuri de pe Pământ există o 
scoarță terestră aflată deja în degradare. Este suficient 
să urmăriţi în cele mai bune cărţi de geologie descrierea 
evoluţiei scoarţei terestre şi veţi putea constata, ca un 
rezultat al fizicii, că Pământul se află pe partea 
descendentă a evoluţiei sale. Dar şi ceea ce fiinţează în 
noi oamenii se află în involuţie. Nu mai putem conta pe 
faptul că din evoluţia corporală ar mai apărea pentru noi 


vreun nou avânt. Învăţăm să privim omul pentru a 
observa direcţiile pe care le urmează în procesul 
evoluţiei sale actuale terestre spre formele următoare ale 
acestei dezvoltări a Pământului. Trebuie să învăţăm să 
privim spre omul viitor. Acesta este modul de gândire 
mihailic pe care doresc să îl prezint mai detaliat. 


= z 
YS 


= 


NNN 


N 


SN 


SIS 


Când vă aflaţi faţă în faţă cu 
semenul dumneavoastră, vă 
opuneţi lui, de fapt, cu o stare de 
conştienţă complet materialistă. 
Chiar dacă nu exprimaţi acest 
lucru cu glas tare şi nici chiar în 
gând, în forul cel mai intim al 
conştienţei gândiţi: Acesta este 
un om din carne şi sânge, este 
un om alcătuit din substanţe 
terestre. Acelaşi lucru îl spuneţi 
şi în legătură cu animalele şi 
plantele. Dar ce îşi spun în mod 
reciproc omul, animalul şi planta 
se referă, în mod îndreptăţit, 
numai la mineral. Să luăm 
exemplul extrem, omul. Să-l 
considerăm mai întâi aşa cum 
apare în înfătişarea sa 
exterioară, îndreptându-ne 
atenţia asupra siluetei sale (vezi 
fig. 6): ce este el ca formă 
exterioară noi nu vedem în 
realitate, cu capacitatea noastră 


de percepţie fizică, deoarece este alcătuită mai mult de 
90% din lichid, din apă. lar cu 

ajutorul ochilor fizici percepem ce umple silueta, forma 
sa, ca substanţă minerală. Vedem ce acumulează omul în 
sine din lumea minerală exterioară, dar pe cel care 
realizează acest lucru nu-l vedem. Vă exprimaţi corect 
numai dacă spuneti: Ceea ce se află în faţa mea sunt 
particulele materiale pe care silueta spirituală a omului 
le acumulează în sine, este ceea ce face ca invizibilul din 


faţa mea să devină vizibil. 
Omul este invizibil, cu adevărat 


invizibil. Dumneavoastră, toţi cei Fa 74 
care vă aflaţ aşezaţi aici sunteţi A f H 
invizibili pentru simțurile fizice. Vo, > A 
Numai că sunt de față multe "ty 
siluete care au acumulat, printr- / f 

o anumită forță de atracție PAFAT, 


interioară, particule materiale 21, yty 

(vezi fig. 7): Aceste particule rN G F A, 
PI il f! 

materiale le vedem. Nu vedem 27 j lly 1% 

decât ceea ce este mineral. “7, P / p YZ 

Adevăraţii oameni sunt invizibili, d AA //7 PA f 

sunt suprasensibili. A spune aşa r lllr pi Y 


ceva, în deplină conştienţă, în 
fiecare clipă a vieţii treze, 
reprezintă modul de gândire Fig, 7 
mihailic. Aceasta înseamnă să nu 

mai privim omul ca fiind identic cu un conglomerat de 
particule minerale, pe care el nu face decât să-l înglobeze 
într-o anumită ordine. Animalele şi plantele fac acelaşi 
lucru, numai mineralele nu o fac. A fi conştienţi de faptul 
că ne mişcăm printre oameni invizibili - aceasta înseamnă 
a gândi mihailic. 


Vorbim despre entităţi ahrimanice şi luciferice, vorbim 
despre entităţile lerarhiei îngerilor, arhanghelilor şi 
începătoriilor (= arheilor) etc. Acestea sunt entităţi 
invizibile. Învăţăm să le cunoaştem prin acţiunile lor. Am 
discutat despre multe dintre aceste acţiuni, chiar zilele 
trecute. Le cunoaştem prin ceea ce fac ele. Oare cu 
oamenii lucrurile stau altfel? Învăţăm să cunoaştem 
omul, care este invizibil în lumea fizică, prin felul cum 
ordonează şi depune particulele minerale într-o formă 
umană. Aceasta este însă numai una din activităţile fiinţei 
umane. Faptul că trebuie să ne clarificăm într-un alt mod 
activităţile lui Ahriman şi Lucifer, acţiunile îngerilor, 
arhanghelilor şi arheilor nu înseamnă decât să 
cunoaştem aceste entităţi pe altă cale. Dar prin faptul că 
aceste entităţi sunt suprasensibile, dacă abordăm 


problema naturii fiinţei umane numai cu raţiunea, ele nu 
se deosebesc de noi. 


Vedeţi deci că a gândi mihailic înseamnă a recunoaşte că 
din punct de vedere al fiinţei nu ne deosebim deloc de 
entităţile suprasensibile. Omenirea se putea descurca în 
lipsa acestei conştientizări pe vremea când mineralele îi 
mai ofereau ceva. Dar de când lumea minerală se află în 
involuţie omul este constrâns să se deschidă spre o 
concepţie spirituală despre sine însuşi şi despre lume. 
Faptul că ne putem găsi forţa interioară, că nu suntem 
nevoiţi să umblăm prin lume cu conştienţa că omul ar 
reprezenta această acumulare de particule materiale, ci 
că este o fiinţă suprasensibilă, că aceste particule 
materiale nu fac decât să ne dezvăluie omul cu un gest al 
lumii minerale exterioare: aici este un om, forţa de a 
dezvolta o asemenea stare de conştienţă o poate avea 
omul într-o măsură mai mare din decada a opta a 
secolului al XIX-lea. Numai datorită influențelor 
ahrimanice, aşa cum le-am caracterizat acum opt zile, 
omul stopează această conştientizare, nu vrea s-o 
dezvolte. În viaţa omului lucrurile se leagă între ele, şi 
aşa cum ne învârtim în jurul prejudecăţii că omul ar fi o 
fiinţă sensibilă, tot aşa ne mişcăm şi printre alte idei 
eronate. Vorbim despre evoluţie şi ne gândim că aceasta 
înaintează parcurgând etapele succesiv, de la sine. 
Dumneavoastră ştiti că nu a fost posibil să fie modelată 
artistic o asemenea evoluţie în procesul construirii fiinţei 
noastre. Când am dat formă capitelurilor a trebuit să 
prezint într-o evoluţie progresivă primul, al doilea şi al 
treilea capitel; cel de al patrulea ocupă mijlocul, al 
cincilea se află în involutie, al şaselea este mai simplu, iar 
al şaptelea este din nou cel mai simplu*. A trebuit să 
adaug evoluţiei ascendente evoluţia descendentă, 
involuţia. 

* Este vorba de capitelurile care încununau cele şapte coloane 


ce susțineau bolta uneia dintre sălile primei clădiri a 
Goetheanumului. (Nota trad.) 


Noi avem cu adevărat acest lucru în capul nostru. În timp 
ce restul organismului parcurge încă evoluţia 


ascendentă, capul nostru se află deja în involuţie. Cine 
crede că evoluţia înseamnă numai urcuş, se îndepărtează 
de realitate; aşa a făcut Haeckel sub influenţa unei idei 
preconcepute: mai întâi fiinţe simple, apoi evoluţie, fiinţe 
mai complicate, şi aşa mai departe, la nesfârşit, tot mai 
complicate, tot mai desăvârsite. Aceasta este o 
absurditate. Orice evoluţie ajunge şi la drumul de 
întoarcere. Orice ascensiune este urmată de un coborâş, 
are în sine predispoziția de coborâre. Una din erorile cele 
mai problematice ale omenirii constă în faptul că a 
pierdut conştienţa legăturii dintre evolutie şi devoluţie 
(involuţie), dintre dezvoltare şi devenirea inversă 
(regresivă). Căci acolo unde există dezvoltare ascendentă 
trebuie să existe şi predispoziția la dezvoltarea regresivă. 
În momentul în care o evoluţie ascendentă începe să 
devină regresivă, dezvoltarea fizică se transformă în 
dezvoltare spirituală. Căci de îndată ce fizicul începe să 
devină regresiv există loc pentru o evoluţie spirituală. În 
capul nostru este loc pentru o evoluţie spirituală datorită 
prezenţei unei involuţii fizice concomitente. Totuşi, nu 
vom înţelege fiinţa umană, şi o dată cu ea nici restul 
lumii, înainte de a ajunge în situaţia de a vedea lucrurile 
în lumina corespunzătoare, adică de a stabili cu adevărat 
o anumită legătură între inteligenţa noastră şi evoluţia lui 
Lucifer, aşa cum am expus-o anterior. Atunci vom 
valoriza aceste lucruri în mod corect şi vom şti că 
inteligenţa noastră are cu adevărat nevoie de o influenţă 
pentru a putea conduce omul spre scopul său. Lucifer 
trebuie împiedicat, prin principiul Hristos, de a face din 
om un rebel faţă de calea sa dumnezeiască predestinată. 


Am spus deja că lucrurile se leagă între ele. Omul este 
înclinat în prezent ca, sub influenţa aceleiaşi prejudecăti 
care a asociat forţelor divine unele calităţi luciferice, să 
vadă, de exemplu, în mod unilateral, în prezentarea 
frumosului un ideal. Desigur, frumosul poate fi prezentat 
ca atare. Dar trebuie să fii conştient că dacă în calitate 
de oameni ne-am dărui numai frumosului am cultiva 
acele forţe care conduc la elementul luciferic. Căci după 
cum în lumea reală nu întâlnim evoluţia unilaterală 


ascendentă izolată, deoarece ea implică şi involuţia, tot 
aşa nu găsim nici frumosul izolat. Frumosul luat izolat, 
folosit de Lucifer pentru a-i captiva pe oameni, pentru a-i 
înşela, ar elibera omenirea de evoluţia pământeană şi ea 
nu ar mai fi legată de evoluţia Pământului. În realitate, ca 
şi în cazul angrenajului dintre evoluţie şi involuţie, avem 
de-a face cu o luptă dârză între frumos şi urât. Dacă vrem 
să înţelegem cu adevărat arta, nu trebuie să uităm că 
actul artistic, în străfundurile sale cele mai ascunse, 
trebuie să dezvăluie încleştarea frumosului cu urâtul, să 
fie o manifestare a luptei lor. Căci numai prin simplul 
fapt al perceperii stării de echilibru dintre frumos şi urât 
ne aflăm în interiorul realităţii, nu privind unilateral o 
realitate care nu ne aparţine, dar care este ascunsă 
printre noi, realitatea luciferică si cea ahrimanică. Este 
necesar ca ideile acestea să se instaleze în evoluţia 
culturală umană. În Grecia - ştiţi cu cât entuziasm am 
vorbit de pe această poziţie despre cultura greacă -, 
oamenii se puteau dedica în mod unilateral frumuseţii, 
căci omenirea nu fusese încă cuprinsă de involuţia 
pământeană, cel putin nu de către poporul grec. De 
atunci, omul nu-şi mai poate oferi luxul de a cultiva 
frumosul pur; aceasta ar însemna fugă din realitate. El 
trebuie să ia atitudine în faţa luptei reale dintre frumos şi 
urât, trebuie să poată simţi să intre în rezonanţă, să 
vieţuiască disonanţele în lupta cu consonanţele. 


Prin aceasta în evoluţia umanităţii pătrunde forţa, din 
care rezultă şi posibilitatea de a avea o structură a 
conştienţei care ne ridică cu adevărat deasupra iluziei că 
omul ar fi alcătuit din substanţe puse unele peste altele, 
din particule materiale pe care el doar le-a atras în sine. 
În prezent, s-ar putea spune că omul nu poartă în sine 
caracteristica naturii minerale, natura fizică exterioară. 
Mineralul exterior este greu. Dar ce ne dă, de exemplu, 
capacitatea de a dezvolta elemente sufleteşti - nu spun 
inteligenţa - nu este legat de gravitație, ci de opusul 
gravitaţiei, ceea ce se numeşte forţa ascensională a 
lichidului. V-am prezentat, cu alte prilejuri, cum pluteşte 
creierul nostru în lichidul cefalorahidian. Dacă nu ar pluti 


în acest lichid, micile vase de sânge din creier ar fi 
închise prin apăsare. Pe când Arhimede se afla o dată în 
baie, a descoperit că a devenit mai uşor şi a fost atât de 
bucuros încât a emis celebrul său strigăt: Evrika! Acest 
lucru l-aţi învăţat la fizică. Aşadar, sufleteşte nu trăim 
prin ceea ce ne trage în jos, ci prin ceea ce ne trage în 
sus. Noi existăm sufleteşte nu datorită faptului că este 
greu creierul, ci prin aceea că, plutind în lichidul 
cefalorahidian, el devine mai uşor. Noi vieţuim prin ceea 
ce ne trage, îndepărtându-ne de Pământ. Acest lucru 
poate fi spus chiar şi în sens fizic. 


Ceea ce am dorit să subliniez în aceste trei prime 
conferinţe este faptul că, faţă de viaţa modernă, este 
necesar să avem o concepţie despre suflet care să ne facă 
conştienţi, în fiecare moment al stării de veghe, de 
realitatea suprasensibilă din ambianța imediată, şi care 
să nu cadă pradă iluziei conform căreia omul este o 
realitate pentru că îl vezi, iar spiritele nu sunt realităţi 
pentru că nu se văd. În realitate, nici omul nu se vede. 
Iluzia constă tocmai în credinţa că omul poate fi văzut. 
Noi nu ne deosebim de entităţile Ierarhiilor superioare. 
Sarcina omenirii moderne este aceea de a învăţa să 
sesizeze similitudinea dintre fiinţele aparţinând 
Ilerarhiilor superioare şi noi înşine, ba chiar şi animale şi 
plante. 


Vorbim despre faptul că prin Misteriul de pe Golgota 
impulsul hristic a pătruns în evoluţia Pământului, mai 
întâi în aceea a umanităţii, şi că este legat în prezent de 
aceasta. Lumea spune că nu-l vede. Ea nu poate să-l vadă 
atât timp cât se înşeală chiar şi asupra omului, atât timp 
cât percepe cu totul altceva decât este omul cu adevărat. 
În clipa în care aceasta nu este o teorie, ci adevăr 
resimţit în mod viu de suflet, care ne face apți să vedem 
în om ceva suprasensibil, în acea clipă noi ne educăm 
facultatea de a percepe impulsul hristic, de a putea 
spune din propria noastră convingere: Nu-l căutaţi în 
gesturi exterioare, el este pretutindeni printre noi. Dar 
omenirea ar trebui să dezvolte şi modestia şi smerenia de 


a putea crede că autoeducarea unei asemenea stări de 
conştienţă care vede în om de la început o fiinţă 
suprasensibilă ascunde ceva adevărat. Dacă afirmi acest 
lucru numai teoretic, nu obţii nimic. Abia dacă nu crezi, 
dacă priveşti ca pe o absurditate, conform cu datele 
simţurilor, că ceea ce te întâmpină este omul adevărat, 
abia atunci te afli în dispoziţia sufletească la care mă 
refer de fapt. 


Dacă v-aţi afla pe un şantier de construcţii pentru a 
aduna cât se poate de multe lucruri diverse care se află 
aici, dacă le-aţi putea mânui în aşa fel încât un trecător 
să nu vadă nimic din dumneavoastră, ci numai bucăţi de 
lemn, cioburi de cărămizi etc., el nu ar spune că această 
adunătură de fragmente dispuse într-o anumită formă ar 
fi omul. Nu faceti altceva nici cu materiile minerale pe 
care le prezenţaii semenilor, dispuse într-o anumită 
ordine în trupul dumneavoastră. Totuşi, pentru că văd cu 
ochii fizici aceste materii minerale, ei spun că acestea ar 
fi omul. În realitate, este numai manifestarea exterioară 
care indică omul adevărat. 


În vremurile precreştine, mesagerii lui Dumnezeu 
coborau pe Pământ sub formă vizibilă şi se manifestau 
faţă de oameni, se făceau înţeleşi de aceştia. Cel mai 
mare mesager divin coborât pe Pământ, Hristos, este în 
acelaşi timp cel care s-a putut manifesta, fără concursul 
omului, în cel mai mare eveniment de pe Terra. În 
prezent, trăim în timpul revelaţiei lui Mihail. Şi ea există 
aici, ca şi celelalte revelații. Dar ea nu se mai impune 
omului, pentru că acesta a pornit pe calea evoluţiei 
libertăţii sale. Trebuie să ieşim în întâmpinarea revelaţiei 
mihailice, trebuie să ne pregătim astfel încât el să ne 
trimită forţele cele mai puternice, pentru ca noi să fim 
conştienţi de suprasensibilul din ambianța noastră 
terestră, nemijlocită. Nu interpretaţi greşit ce ar primi 
oamenii prezentului şi ai viitorului prin această revelaţie 
mihailică, dacă s-ar apropia de ea prin libertate. Nu 
ignoraţi că oamenii se străduiesc, în prezent, să rezolve 
problema socială din rămăşiţele stărilor vechi de 


conştienţă. Tot ce s-a putut explica din stările de 
conştienţă vechi s-a clarificat. Pământul se află pe panta 
coborâtoare a evoluţiei sale. Prin reflectarea asupra a 
ceea ce a venit din timpurile vechi nu se pot rezolva 
imperativele care apar în prezent. Ele nu pot fi 
soluționate decât de o omenire cu o nouă structură 
sufletească. Sarcina noastră este aceea de a acţiona în 
vederea apariţiei acestei noi dispoziţii sufleteşfi. Ca într- 
un coşmar înfiorător care apasă asupra sufletelor 
noastre, vedem în prezent că oamenii nu pot ieşi din 
reprezentările care au fost cultivate timp de milenii. 
Vedem cum rezultatele acestor reprezentări milenare se 
desfăşoară aproape automat; ele au fost golite de 
conţinut şi nu mai reprezintă decât învelişuri de cuvinte. 
Se vorbeşte pretutindeni despre idealuri umane. In 
aceste idealuri nu există nimic, sunt numai sunete 
articulate, căci omenirea are nevoie de o altă structură a 
sufletului. S-a auzit cândva un strigăt în omenire, pe 
care-l traducem astfel: Schimbaţi sensul, căci s-a 
apropiat timpul! Oamenii de atunci mai puteau schimba 
sensul structurilor sufleteşti vechi. În prezent, această 
posibilitate s-a epuizat; pentru a putea împlini acum ce s- 
a cerut atunci, trebuie să ai o altă predispoziţie 
sufletească. Mihail a mijlocit oamenilor revelaţia lui 
Iehova, influenţa lui Iehova. Începând cu sfârşitul 
deceniului al şaptelea al secolului trecut, el este 
preocupat de transmiterea impulsului hristic în 
adevăratul sens al cuvântului, dacă îi venim în 
întâmpinare. Şi mergem în întâmpinarea lui dacă 
împlinim două condiţii. 


Cu privire la propria noastră predispoziţie sufletească 
putem să spunem: Trebuie să ne întoarcem de la o 
anumită rătăcire. Nu aş dori să vă încarce prea mult 
memoria cu abstracţiuni, cu concepţii filosofice despre 
lume, dar pentru că este un simptom al noii evoluţii 
umane trebuie totuşi să vă atrag atenţia asupra faptului 
că în zorii vremurilor noi a trăit un filosof ca Descartes 
(Cartesius). El mai ştia câte ceva despre spiritualitate, de 
exemplu faptul că aceasta se desfăşoară prin intermediul 


sistemului nervos în curs de dispariţie. EI a rostit 
dictonul: Gândesc, deci exist! Acest lucru nu este 
conform cu realitatea. Noi nu existăm datorită faptului că 
gândim, căci gândirea este numai imaginea adevărului. 
Nu am avea de-a face cu gândirea dacă ne-am afla în 
plină realitate, dacă gândirea nu ar fi o simplă reflectare. 
Trebuie să devenim conştienţi de caracterul de oglindire 
a lumii reprezentărilor noastre, de caracterul de 
oglindire al lumii gândurilor noastre. În clipa în care am 
conştientizat aceasta, vom apela la alt izvor al adevărului 
aflat în noi. Despre acesta vrea să ne vorbească Mihail. 
Aceasta înseamnă că trebuie să recunoaştem lumea 
gândurilor noastre sub aspectul său de reflectare; numai 
atunci vom acţiona împotriva evoluţiei luciferice. Căci 
aceasta are tot interesul să ne prezinte aparenţa 
înşelătoare a reflectării, ca şi cum în gândirea noastră ar 
exista substanţă. Dar în reflectare nu există substanţă, ci 
numai imagine. Vom obţine substanţă din altceva, din 
straturile mai adânci ale conştienţei noastre. Acesta este 
unul din aspecte. Trebuie să conştientizăm faptul că 
gândurile noastre ne fac slabi; atunci vom apela la 
puterea lui Mihail, care este Spiritul care ne arată ce este 
mai tare în noi decât gândul, în timp ce prin civilizaţia 
noastră mai nouă am învăţat să privim numai gândul, 
ceea ce ne-a făcut slabi, pentru că am apreciat gândul 
însuşi ca fiind ceva real. Chiar dacă ne întoarcem de la 
inteligenţa abstractă pură, o facem numai aparent; noi ne 
aflăm sub impactul puternic al inteligenţei oamenilor 
moderni şi nu trimitem în straturile mai adânci ale fiinţei 
noastre, în înseşi gândurile noastre, ceea ce ele ar trebui 
să cuprindă. 


Al doilea aspect constă în faptul că aducem în dorinţele 
noastre şi o dată cu aceasta şi în voinţa noastră ceea ce 
rezultă dintr-o realitate pe care trebuie să o considerăm a 
fi suprasensibilă. Am menţionat în repetate rânduri că 
faptul de a nu fi luat în serios caracterul suprasensibil al 
Misteriului de pe Golgota a avut consecinţe nefaste. V-am 
atras atenţia asupra unei concepţii, ca cea a teologului 
liberal Adolf Harnack (Nota 5). Există numeroşi astfel de 


teologi liberali care recunosc că nu există o atestare prin 
documente istorice a realităţii Misteriului de pe Golgota. 
Desigur, nu este cu putinţă să dovedeşti existenta lui 
lisus Hristos în acelasi mod cu existenta lui Cezar sau a 
lui Napoleon. De ce? Pentru că prin Misteriul de pe 
Golgota trebuia făcut cunoscut un eveniment la care 
omenirea era necesar să aibă un acces suprasensibil; nu 
trebuia să aibă un acces sensibil. Pentru ca omenirea să 
înveţe a se ridica prin Misteriul de pe Golgota la nivelul 
suprasensibil, era necesar să nu existe nici o dovadă 
istorică exterior sensibilă. 


Aceasta ne îndrumă spre două probleme cărora trebuie 
să le facem faţă. În primul rând să recunoaştem 
suprasensibilul în lumea sensibilă nemijlocită, aşadar în 
lumea oamenilor, animalelor şi a plantelor; aceasta este 
calea lui Mihail. Şi, consecinţa acestui fapt: să găsim 
impulsul hristic în această lume pe care o recunoaştem 
ca fiind suprasensibilă. 


În timp ce descriu aceste lucruri, eu vă dezvălui 
concomitent cele mai profunde impulsuri ale problemei 
sociale. Cu aceste abstracţiuni nu poţi uni oamenii de pe 
întregul Pământ. Dar spiritele care introduc oamenii în 
suprasensibil şi despre care am vorbit în aceste zile îi vor 
uni pe oameni. 


Omenirea se îndreaptă spre înfruntarea unor lupte grele. 
Şi împotriva acestor lupte, la al căror început abia ne 
aflăm, după cum am amintit în repetate rânduri, şi care 
conduc impulsurile evoluţiei Pământului ad absurdum, nu 
vor exista remedii politice, economice sau spirituale 
preluate din farmacia vechii evoluţii istorice. În vremurile 
străvechi îşi au originea fermenţii care au adus Europa la 
începutul abisului ei, care vor opune Asia şi America, 
care vor pregăti un război pe întregul Pământ. Împotriva 
acestui drum absurd al evoluţiei umane nu poate acţiona 
decât ceea ce conduce oamenii pe drumul spre 
spiritualitate: calea lui Mihail, care-şi găseşte 
continuarea în calea lui Hristos. 


CONFERINŢA a IV-a 


Dornach, 28 noiembrie 1919 
În completarea celor spuse în conferințele din săptămâna 
trecută şi ca pregătire pentru aspectele pe care le vom 
dezvolta mâine şi poimâine, aş vrea să mai spun unele 
lucruri. Este vorba să vă amintesc în alt mod decât am 
făcut-o până acum unele lucruri, pentru a putea urmări 
mai departe tema de care am început să ne ocupăm. 


Dacă dorim să ne lămurim cu privire la modul cum s-a 
desfăşurat evoluţia Pământului, putem face cel mai bine 
acest lucru prin permanenta raportare a evenimentelor 
examinate la această evoluţie. Prin această ordonare 
pătrunde o anumită structurare în toate domeniile în care 
omul se află în evoluţie prin faptul că toată omenirea 
evoluează. Centrul de greutate este, după cum ştiţi, 
Misteriul de pe Golgota, datorită căruia tot restul 
evoluţiei Pământului îşi capătă sensul, adevăratul său 
conţinut interior. 


Dacă ne întoarcem la evoluţia omenirii occidentale care a 
primit impulsul Misteriului de pe Golgota ca pe o 
influenţă din Orient, trebuie să spunem: Cu aproximativ 
cinci secole înainte de producerea evenimentului a 
început, în cadrul culturii greceşti, pregătirea Misteriului 
de pe Golgota. Acest curent este inaugurat de Socrate, se 
continuă apoi în întreaga cultură greacă - de fapt acelaşi 
curent poate fi observat şi în domeniul artei - cu 
personalitatea proeminentă, puternică a lui Platon şi 
capătă un caracter, se poate spune, aparent mai savant, 
cu Aristotel. 


Din diferite expuneri pe care le-am ţinut aţi putut reţine 
că evul mediu, şi anume perioada care a urmat lui 
Augustin, a ţinut seama de ideile reieşite din gândirea lui 
Aristotel, pentru a se înţelege tot ceea ce se referea la 
Misteriul de pe Golgota, pregătirea şi reverberaţia sa. 
Prin aceasta, gândirea greacă a devenit importantă şi 
pentru evoluţia creştină a Occidentului, până la sfârşitul 
evului mediu, încât a fost folosită pentru pătrunderea în 


conţinutul Misteriului de pe Golgota. Este bine dacă ne 
lămurim asupra a ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în 
Grecia, în aceste ultime secole înainte de pătrunderea 
Misteriului de pe Golgota. 


Ce s-a petrecut în gândirea, simţirea, actiunea omului 
grec este ultimul ecou al unei culturi originare a omenirii 
care nu mai este apreciată în prezent. Cu abordările 
noastre istorice, nu putem percepe aceste lucruri în 
adevărata lor lumina, căci ele nu ajung până la acele 
timpuri în care o cultură a Misteriilor, care se întindea 
peste Pământul civilizat de atunci, se infiltrase în 
întreaga voinţă şi simţire omenească. Trebuie să 
pătrundem retrospectiv până în mileniile în care istoria 
nu mai are acces, cu ajutorul metodelor expuse în cartea 
mea Știința ocultă în linii mari, pentru a vedea de ce 
natură era această cultură originară. Ea îşi avea izvorul 
în vechile Misterii la care aveau acces oameni 
selecționați de mari personalităţi conducătoare, potriviţi 
pentru iniţierea nemijlocită. Prin astfel de iniţiaţi ajungea 
la ceilalţi oameni cunoaşterea pe care o obţinuseră prin 
Misterii. În fond, întreaga cultură veche nu poate fi 
înţeleasă dacă nu se are în vedere substratul culturii 
Misteriilor. La Eshil se vede încă foarte clar acest 
substrat al Misteriilor. În filosofia lui Platon el poate fi de 
asemenea resimţit. Dar revelaţiile asupra divinității 
obţinute de omenire prin Misterii s-au pierdut din 
punctul de vedere al istoriei. Ceea ce a devenit cultură şi 
poate fi dovedit istoric s-a păstrat în modul cel mai 
primitiv. Ce s-a întâmplat, de fapt, poate fi cel mai bine 
judecat prin lămurirea a ce a mai rămas în perioada de 
după Socrate din acea cultură primordială a Misteriilor, 
în care îşi are rădăcinile şi cultura greacă. A rămas un 
anumit fel de a gândi, un anumit fel al omului de a-şi 
reprezenta. 


Se povesteşte cum a fundamentat Socrate dialectica, cum 
marele maestru a fost de fapt propovăduitor al gândirii, 
al acelei gândiri pe care apoi Aristotel a dezvoltat-o, 
dându-i un caracter ştiinţific. Dar ce a constituit un mod 


de gândire şi de reprezentare atât de specific grecesc 
sunt ultimele acorduri ale unei culturi a Misteriilor, care 
avea un conţinut foarte bogat. În concepţia generală a 
omului fuseseră preluate prin cunoaştere fapte spirituale 
care sunt cauze fundamentale pentru ordinea lumii 
noastre. Aceste conţinuturi mari, puternice s-au stins 
treptat. Dar modul de gândire pe care l-au dezvoltat 
elevii Misteriilor, modul de reprezentare, configuraţia 
gândirii au rămas şi au devenit istorice, mai întâi în 
gândirea greacă, apoi în gândirea evului mediu, în aceea 
a teologilor creştini, care de fapt şi-o însuşiseră în 
beneficiul teologiei lor. Scopul lor era ca prin educarea 
gândirii să înţeleagă cu ajutorul formelor de gândire, a 
ideilor şi noţiunilor, care erau continuarea gândirii 
greceşti, ceea ce a ajuns în lume prin Misteriul de pe 
Golgota. Filosofia evului mediu, aşa-numita scolastică, 
este în întregime o confluare a adevărurilor spirituale ale 
Misteriului de pe Golgota cu gândirea greacă. 
Elaborarea, prelucrarea pe calea gândirii a Misteriilor de 
pe Golgota a fost făcută cu unealta gândirii greceşti - 
dacă mă pot exprima astfel -, a dialecticii greceşti. De la 
pierderea conţinutului cunoaşterii obţinute în cadrul 
vechilor Misterii până la Misteriul de pe Golgota, de la 
apariţia a ce era exclusiv formal, exclusiv rod al gândirii 
vechilor Misterii trecuseră aproximativ patru secole şi 
jumătate. Astfel trebuie să ne reprezentăm cum cultura 
Misteriilor se extinde în lumea civilizată de atunci, într-o 
perioadă precreştină. Ea se dezvoltă ulterior în aşa fel 
încât nu mai rămâne în urma ei decât o spiritualizare, 
dialectica greacă, gândirea greacă. Apoi survine 
Misteriul de pe Golgota. 


În Occident, acest eveniment este înţeles mai întâi cu 
ajutorul dialecticii greceşti. Cine vrea să se familiarizeze 
cu ştiinţa încă impregnată de teologie a secolelor X-XIV 
trebuie să-şi organizeze gândirea altfel decât este 
obişnuită s-o facă omenirea actuală plecând de la modul 
de reprezentare a ştiinţelor naturale. Cei care judecă în 
mod obişnuit scolastica nu pot s-o facă în mod corect, 
pentru că au fost educați în sensul ştiinţelor naturale, iar 


scolastica presupune un alt mod de educare a gândirii 
decât cea practicată la ora actuală. 


În prezent, trăim într-o perioadă care urmează după 
patru secole de când un asemenea mod de gândire al 
ştiinţelor naturale a pus stăpânire pe omenire. Acest 
proces a început la mijlocul secolului al XIV-lea. Atunci în 
Occident oamenii au început să gândească precum 
Galilei, în parte şi Giordano Bruno. Acest lucru evoluează 
apoi până în vremea noastră. Aparent este aceeaşi logică 
folosită şi de greci, şi cu toate acestea este o logică cu 
totul diferită. Este o logică desprinsă din fenomenele 
naturale, aşa cum logica greacă era desprinsă din ceea 
ce vedeau în Misterii învăţăceii Misteriilor. 


Să încercăm să înţelegem deosebirea dintre cele patru 
secole şi jumătate de dinaintea Misteriului de pe Golgota 
în aproape unica lume civilizată de atunci, cea greacă, şi 
cele patru secole şi jumătate în care omenirea a fost 
educată în spiritul ştiinţelor naturale. Cel mai bine vă pot 
reprezenta acest lucru pe un grafic (vezi fig. 8). 


(promotie 4 


Wa 
elpagos terere’ 


rr 
77, 
y 
i 
į 
A A 
; D 
. Tr l 
; A 
7 Ă 1 ole Păi 
H iy a f „ 
4 opti: ź „f 
$ 20 pe 
Za, Ya ir 
A kirten m = 
A 
; 
+ 
$ 


j 
/5 
í 


$ 

7 

+ 
perfrirorertpar tr treitttetrpIhiri boa apoasa... d spot dasoedrir 


RR > 


t 


alb = fittttttitiss 
TOȘU = HIJITA nare 


Fig. 8 


Imaginaţi-vă mai întâi cultura Misteriilor ca pe un fel de 
chimborazzo* al culturii spiritului - dintr-o perioadă 
foarte veche (alb). Această cultură a spiritului devine 
apoi în Grecia logica, până la Misteriul de pe Golgota 
(segmentul de curbă dintre prima şi a doua linie verticală 
- roşu). Aceasta se continuă apoi în evul mediu cu 
scolastica (a treia linie verticală). Aici (acolada 
superioară) avem de-a face cu perioada de stingere a 
vechii culturi a Misteriilor, care a durat patru secole şi 
jumătate. Începând din secolul al XV-lea îşi face apariţia 
un nou mod de reprezentare, pe care o putem numi 
galileică. Ne aflăm la o perioadă de timp aproximativ 
egală, de la punctul de plecare (vezi segmentul cuprins 
între inelul de la intersecţia curbei cu cea de a treia linie 
verticală), cu perioada scursă de la apariţia modului de 
gândire grec până la Misteriul de pe Golgota (a doua 
acoladă inferioară dinaintea celei de a doua linii 
verticale). Dar în timp ce linia curbă de sub acolada 
inferioară reprezintă o stingere, un amurg, în cazul liniei 
curbe dintre cea de a treia şi cea de a patra linie 
verticală avem de-a face cu un început de manifestare a 
ceva. care trebuie să ia amploare, pe care trebuie să-l 
aducem la o anumită înălţime. Cultura greacă se afla la 
un Sfârşit. Noi ne aflăm la un început. 

* Chimborazzo, vulcan stins în Anzii sud-americani, 6 310 m. 
Pentru o înţelegere deplină a acestei reprezentări grafice 
a unui sfârşit şi a unui început este necesar să abordăm 
evoluţia umanităţii dintr-un anumit punct de vedere. 


V-am spus în mod repetat că nu întâmplător se încearcă 
în prezent acea autocunoaştere a umanităţii care să fie 
comunicată prin ştiinţa spiritului de orientare 
antroposofică. Marea majoritate a oamenilor se află în 
faţa unei posibilităţi de viitor extrem de semnificative. 
Este necesar să se ia foarte în serios faptul că omenirea 
istorică este un organism care evoluează continuu. Aşa 
cum maturitatea sexuală apare la organismul izolat şi 
mai târziu există şi alte transformări legate de epocile de 
dezvoltare, tot aşa şi în istorie au loc perioade de 
transformări ale umanităţii. În prezent, oamenii opun 


învăţăturii despre vieţile terestre repetate obiecţia că nu- 
şi amintesc de acest lucru, de vieţile lor anterioare. 


Cine consideră că istoria evoluţiei umanităţii se 
desfăşoară asemănător cu cea a unui organism, aşa cum 
am făcut-o pe scurt ceva mai devreme, nu trebuie să se 
mire - dacă are în vedere cu adevărat această istorie a 
evoluţiei - că oamenii nu-şi amintesc de vieţile lor 
terestre anterioare. Căci vă întreb: Ce îşi aminteşte omul, 
de fapt, în mod obişnuit? Işi aminteşte de lucrurile pe 
care le-a gândit deja. De lucrurile pe care nu le-a gândit 
el nu-şi aminteşte. Foarte multe din evenimentele unei 
zile rămân neobservate. Nu vă amintiţi de ele pentru că 
nu le-aţi gândit, deşi s-au petrecut poate în apropierea 
dumneavoastră. Nu vă puteti aminti decât de lucrurile pe 
care le-aţi gândit. 


În secolele şi mileniile trecute nu exista o cunoaştere 
obiectivă despre fiinţa umană. Din perioada gândirii 
greceşti există un fel de nostalgie după „Cunoaşte-te pe 
tine însuţi!", dar această sintagmă capătă un conţinut 
doar printr-o adecvată cunoaştere a spiritului. Abia când 
oamenii îşi pot cuprinde în gânduri sinea proprie - lucru 
pentru care omenirea s-a maturizat abia în timpul nostru 
- se pregăteşte facultatea de a-şi aminti pe care o vor 
avea în viaţa viitoare. Căci mai întâi trebuie să gândeşti 
asupra lucrului de care trebuie să-ţi aminteşti. Numai 
aceia care puteau cu adevărat să privească în mod 
obiectiv spre sinea proprie datorită iniţierii parcurse în 
timpuri mai vechi (care nu trebuia obţinută întotdeauna 
în cadrul Misteriilor), numai aceia, şi nu sunt deloc 
puţini, vor putea privi retrospectiv la vieţile lor 
pământene anterioare. Oamenii parcurg însă o 
transformare şi în evoluţia lor pur corporală. Aceste 
lucruri nu pot fi observate pe plan exterior, fiziologic, ci 
prin metodele ştiinţei spiritului. Constituţia corporală a 
omenirii actuale este deosebită de cea existentă acum 
două mii de ani, iar peste două mii de ani nu va fi ca în 
prezent. Am vorbit de mai multe ori despre acest lucru. 
Oamenii pătrund într-un timp viitor în care - exprimat în 


mod nepretenţios - creierele lor vor fi altfel alcătuite 
decât sunt în prezent. Creierul va avea posibilitatea 
amintirii retrospective a vieților pământene anterioare. 
Dar aceia care nu au avut grijă să se pregătească prin 
reflectarea asupra sinei proprii vor resimţi această 
capacitate ca pe ceva mecanic, ca pe un fel de 
nervozitate - pentru a folosi un termen actual -, ca pe o 
lipsă interioară. Ei nu vor şti ce le lipseşte, pentru că în 
timpul acesta omenirea se maturizează şi va putea vedea 
retrospectiv vieţile ei anterioare. Dacă nu a pregătit 
această retroviziune, nu va putea privi înapoi. Atunci 
această capacitate va fi resimţită ca o carenţă. Din 
această cauză, depinde de cunoaşterea corectă a forţelor 
de transformare actuale ale umanităţii ca oamenii să fie 
aduşi la autocunoaştere prin ştiinţa spiritului orientată 
antroposofic. Acum putem - şi vreau să fac astăzi acest 
lucru - să ne îndreptăm atenţia asupra vieţuirii deosebite 
care va fi accesibilă oamenilor prin conştientizarea 
vieților pământene anterioare. 


În prezent, această simţire există la puţini oameni, dar 
totuşi există şi va deveni tot mai mult prezentă. Încă nui 
se acordă o mare importanţă. Eu vreau să o descriu aşa 
cum va exista cândva. Omul care va trăi pe Pământ va 
spune: Prin faptul că viețuiesc împreună cu ceilalţi 
oameni eu sunt educat în mod conştient sau inconştient 
pentru un anumit mod de gândire. Mie îmi vin anumite 
gânduri. Eu sunt născut şi educat într-un anumit fel de 
reprezentare. Dar în acelaşi timp privesc mediul 
înconjurător: gândirea mea, modul meu de a-mi 
reprezenta nu se adaptează bine ambianţei. Această 
nuanţă a simţirii este prezentă astăzi la unii oameni. Ei 
gândesc ca şi cum natura exterioară le-ar spune cu totul 
altceva, ca şi cum aceasta le-ar cere cu totul altceva. 
Acolo unde au apărut oameni care au resimţit 
discrepanta între ce trebuie să gândească şi ce spune 
natura exterioară, ei au fost ridiculizaţi. Hegel este un 
exemplu clasic în această privinţă. El a exprimat anumite 
gânduri despre natură - nu toate ideile hegeliene sunt 
nesăbuite - şi le-a sistematizat. Apoi au venit filistinii şi 


au spus: Acestea sunt ideile tale despre natură. Dar 
urmăreşte cutare sau cutare fenomen şi vei constata că 
nu este aşa. Hegel a răspuns: Cu atât mai rău pentru 
natură. 


Desigur, cele spuse mai sus par a fi un paradox şi totuşi 
în această simtire se află ceva fundamentat din punct de 
vedere subiectiv. Este foarte posibil să te laşi dus, fără 
nici un fel de prejudecăţi, de gândirea ta înnăscută şi să 
spui că, de fapt, natura ar trebui să se formeze cu totul 
altfel, dacă ar corespunde cu adevărat acestei gândiri. 
Apoi, după un anumit timp, ajungi să-ţi dai seama că 
trebuie să te adaptezi şi la ceea ce percepi sau constaţi în 
natură. Cei mai mulţi oameni nu observă că, o dată 
maturizati suficient pentru a asculta ce le transmite 
natura, au un suflet dublu, două adevăruri. Cei care 
observă un asemenea lucru pot suferi din această cauză, 
pentru că astfel în sufletul lor se produce o discrepanţă. 
Dar ce vă descriu acum, ce deţin în prezent puţini 
oameni, care totuşi există, chiar dacă adeseori ei nu văd 
aceasta, va deveni tot mai mult o dominantă. Oamenii vor 
spune din ce în ce mai frecvent: Prin felul în care sunt 
constituit sunt obligat să-mi fac o anumită imagine 
despre natură. Ea nu corespunde prea mult cu aceasta. 
Apoi mă integrez vieţii, şi în cursul timpului îmi însuşesc 
şi ce spune natura. Atunci trebuie să găsesc o cale de 
ieşire. 


Sufletele noastre vor avea aceste sentimente duale când 
vor reveni pe Pământ. Atunci vor apărea idei şi simţiri 
interioare care îl vor face pe om să spună: Tu simţi, de 
fapt, cum ar trebui să fie lumea, dar ea este altfel 
constituită. Apoi va fi necesar să te integrezi acestei lumi, 
vei face cunoştinţă cu un al doilea fel de legitate şi va 
trebui să cauţi un echilibru. 


Să presupunem că omul pătrunde în existenţa fizică prin 
naştere (vezi fig. 9). El aduce cu sine ceea ce în gândirea 
şi în trăirea sa sufletească este rezultatul vieţii sale 
anterioare. 


ZE peti 
“ee, 
DOO DĂ Li d di i did d d tt atterra > 
hgm 4. Cd seuaronfiih ate «3, aere ti PE 


4 Si aani : 


"erenn tt ygtttnsengent 


Fig. 9 
În timpul în care nu era încă unit cu această viață 
pământeană, aceasta s-a schimbat într-un anume sens. El 
resimte o discrepanţă între gândirea ale cărei urmări le 
aduce cu sine din viaţa anterioară şi schimbările produse 
în ambianța terestră în timpul absenței sale de pe 
Pământ. Acum el se integrează în noua sa viață şi nu 
preia în totalitate în conştienţa sa ce îi transmite 
ambianța. Se poate spune că percepe mediul înconjurător 
ca printr-un văl. El va prelucra acest lucru abia după 
moarte, după care îl aduce în propria sa viaţă viitoare. 
Omul se va afla întotdeauna într-o asemenea dualitate a 
vieţii sale sufleteşti. El va deveni conştient de faptul că 
aduce cu sine ceva care este nou, un lucru în care a 
pătruns, ca om fizic, prin naştere. Dar prin componenta 
sa fizică, omul preia din această lume ceva care nu 
pătrunde imediat şi în totalitate în sufletul său, ceva pe 
care-l va prelucra după moarte. 


Omul actual ar trebui, de fapt, să se transpună într-un 
astfel de mod de a simţi viaţa. Căci numai pătrunzându- 
ne cu astfel de vieţuiri devenim conştienţi de forţele care 
pulsează prin existenţa noastră şi care altfel scapă 
neobservate. Noi suntem întreţesuţi cu acestea. Dacă nu 
încercăm să le pătrundem cu conştienţa, ele rămân în 
subconştient şi ne îmbolnăvesc sufleteşte. Omul va 
percepe din ce în ce mai mult discrepanţa dintre ce îi 
rămâne din viaţa anterioară şi ce se pregăteşte în cursul 
vieţii actuale pentru viaţa următoare. Şi pentru că el va 
percepe tot mai mult această dualitate, va avea nevoie de 
o adevărată mijlocire interioară. O întrebare va deveni 
tot mai arzătoare: Cum ajunge omul la această mijlocire 


interioară? La aceasta nu putem găsi un răspuns decât 
dacă reflectăm la cele ce urmează: 


Noi, oamenii, în existenţa de toate zilele, suntem pe 
deplin apți pentru viaţa de reprezentare numai în 
intrevalul de la trezire la adormire. Viaţa de reprezentare 
înseamnă stare de veghe totală. Nu suntem complet treji, 
chiar dacă suntem în stare de veghe, cu privire la viaţa 
noastră afectivă. Sentimentele, chiar dacă reprezentările 
şi gândurile noastre sunt perfect treze, nu au în cadrul 
conştienţei o altă treaptă de existenţă decât visele. Cel 
care poate cerceta în acest domeniu, ştie prin vedere 
directă că, în conştienţa noastră, sentimentele nu sunt 
mai vii, însă închipuirea prin care ne-am reprezentat 
sentimentele face ca lucrurile să pară altfel. Dar viaţa 
afectivă, ca atare, urcă din străfunduri în aşa fel încât ce 
tălăzuieşte în sus este ca o visare. Iar voinţa, în viaţa 
propriu-zisă, înseamnă ceva care doarme în noi, chiar 
dacă altminteri suntem treji. Noi suntem adormiti în ce 
priveşte voinţa. În felul acesta, purtăm în noi aceste trei 
stări de conştienţă chiar şi în stare de veghe. În timpul 
zilei circulăm treji, în viaţa de reprezentare, ne înşelăm, 
crezând că am fi treji şi în voinţa noastră, pentru că avem 
reprezentări legate de ce înfăptuieşte această voinţa. Dar 
nu urcă în conştienţa noastră ce vieţuieşte voinţa, ci 
numai imaginea reprezentării. Noi visăm sentimentele 
noastre, petrecem în somn profund actele noastre de 
voinţă. Dar atunci când atragem prin cunoaşterea 
imaginativă ceea ce visează altminteri în sentimente, şi-l 
aducem la stadiul de cunoaştere completă, clară a lumii, 
atunci observăm că nu numai în reprezentările şi 
gândurile noastre există înţelepciune - dacă putem folosi 
această denumire; tehnic putem s-o numim astfel, chiar 
dacă la mulţi oameni există neînţelepciune. Înţelepciune 
există în gânduri, există însă şi în sentimentele noastre 
şi, de asemenea, şi în viaţa noastră. 


Viaţa de deplin înţelepciu 
reprezentare trează ne 
Sentimente visare înţelepciu 


ne 


Voinţă somn înţelepciu 
profund ne 
Cu privire la existenţa actuală nu putem vorbi cu 
claritate decât despre viaţa noastră de reprezentare. 
Despre ce vieţuieşte în existenţa afectivă omenirea, în 
general, are alte idei decât despre viaţa de vis şi totuşi în 
aceasta există înţelepciune. 


Cel care aplică în ceea ce priveşte sufletul său, cu 
seriozitate, exerciţiile descrise în cartea mea Cum 
obținem cunoştinţe despre lumile superioare?, poate 
să facă cunoştinţă cu o tălăzuire sufletească interioară 
care are într-o anumită măsură caracterul unui vis; 
pentru cei mai mulţi oameni nu are decât caracterul unui 
vis, şi nu are o regularitate mai mare decât visarea 
obişnuită. De fapt, în această trăire interioară nu 
domneşte o logică unitară - uneori este o logică grotescă 
şi cele mai diferite rămăşiţe de gânduri se grupează 
laolaltă, se succed ca un vis, alteori domină o logică 
uimitoare. Dar cel care aplică chiar şi în mică măsură 
propriului suflet ce este descris în cartea mea poate 
recunoaşte, ca o primă experienţă interioară, foarte 
primitivă, că în aceste trăiri se petrece totuşi ceva. Când 
omul se afundă în această tălăzuire a viselor treze, de 
fapt, se ridică la suprafaţă o realitate nouă, opusă 
realităţii obişnuite a vieţii exterioare. El poate observa 
relativ repede că în acest întreg există şi înţelepciune, 
dar o înţelepciune pe care nu o poate cuprinde, şi nu se 
simte suficient de matur pentru a o introduce integral în 
conştienţă. Astfel, omul observă că înţelepciunea nu 
străbate numai stratul superior al conştienţei sale, de 
care este pătruns în viaţa de zi obişnuită, în stare de 
veghe, ci că dedesubt se află un alt strat al conştienţei 
sale, care-i apare lipsită de logică numai pentru că aşa o 
numeşte el, pentru că încă nu-i poate cuprinde toată 
înţelepciunea. Când ţi-ai însuşit pe deplin cunoaşterea 
imaginativă, aceste vise treze încetează de a fi atât de 
groteşti cum apar în viaţa obişnuită, ele se umplu cu o 
înţelepciune care nu face decât să indice un alt conţinut 
al realităţii, o altă lume decât cea a simţurilor pe care o 


controlăm cu înţelepciunea obisnuită. 


În viaţa obişnuită, în conştienţa noastră cea de toate 
zilele din acest strat subiacent străbate nu numai lumea 
sentimentelor; dintr-un strat şi mai adânc apare la 
suprafaţă lumea voinţei, care este în întregime 
întreţesută cu înţelepciune. Numai că ea nu ajunge în 
conştienţa noastră obişnuită. Putem spune că suntem 
dominati de trei straturi de conştienţă. Prima este 
conştienţa de reprezentare în care vieţuim zilnic. A doua 
este conştienţa imaginaţiunilor. A treia este conştienţa 
inspirată, care însă rămâne la mare adâncime, acţionează 
în noi în mod corect, dar al cărei specific nu-l 
recunoaştem în viaţa obişnuită. 


I Conştienţa de reprezentare 
II  Conştienţa imaginaţiunilor 
III  Conştienţa inspirată 


Dacă filosofia contemporană nu ar fi atât de obtuză - eu 
nu mă refer la cel care nu are nici o treabă cu filosofia, 
dar filosofii ar trebui să poată înţelege acest lucru, ceea 
ce nu se întâmplă -, ar trebui să sesizeze marea deosebire 
dintre adevărurile obţinute pe baza cercetării exterioare 
a naturii şi cele descoperite în ştiinţe, de pildă de 
matematică şi geometrie, cu ajutorul cărora se fac 
eforturi pentru a înţelege natura exterioară. 


Se poate spune că în ceea ce priveşte adevărurile pe care 
omul şi le însuşeşte prin observaţie exterioară nu putem 
vorbi niciodată de o certitudine. Acest lucru a fost 
repetat de atâtea ori în istoria filosofiei, încât este de 
prisos să-l discutăm prea în detaliu. Kant şi Hume l-au 
spus foarte clar, susţinând chiar în mod bizar: Observăm 
că Soarele răsare, dar aceasta nu ne dă dreptul să 
afirmăm că Soarele va răsări şi mâine. Noi nu facem 
decât să conchidem, pe baza observaţiilor noastre, că 
până acum Soarele a răsărit mereu, deci că va răsări şi 
mâine. Aşa stau lucrurile în ce priveşte adevărurile pe 
care le extragem din observaţii. Nu la fel stau lucrurile 


cu adevărurile matematice. O dată ce le-am înţeles, ştim 
că ele sunt valabile pentru totdeauna. Cel care poate 
demonstra că pătratul ipotenuzei este egal cu suma 
pătratelor catetelor ştie că nimeni nu va putea desena 
niciodată un triunghi dreptunghi pentru care această 
teoremă să nu fie valabilă. 


Cu adevărurile matematice lucrurile stau altfel decât cu 
adevărurile obţinute din observaţii exterioare. Acest 
lucru este cunoscut, dar mijloacele cercetării actuale nu 
permit să se întrevadă motivul real. Motivul îl constituie 
faptul că adevărurile matematice ies din profunzimi ale 
interiorului oamenilor, că ele îşi au obârşia în stratul 
inferior al conştienţei şi, fără ca omul să ştie, ele ţâşnesc 
în conştienţa superioară, unde el le vede în interior. Noi 
deţinem adevărurile matematice deoarece sălăşluim noi 
înşine matematic în lume. Umblăm, stăm etc., descriem 
linii. Prin acest comportament voluntar faţă de lumea 
exterioară obţinem intuirea interioară a matematicii. 
Matematica ia naştere în al treilea strat al conştienţei 
(vezi schema de la mai jos), şi ţâşneşte în sus. 


Aşadar, avem reprezentări foarte clare privind cel puţin o 
parte a acestei conştienţe subiacente, chiar dacă în acest 
caz ea nu-şi are originea în conştienţa obişnuită. 
Reprezentările matematice, geometrice se ridică din acel 
nivel profund. Numai stratul intermediar are ceva din 
caracterul confuz al visului. Aici sus, unde are loc starea 
obişnuită de veghe de peste zi, în viaţa de reprezentare 
ne găsim din nou în domeniul clarului. Apoi mai este clar 
şi ce se ridică din cel de-al treilea strat al conştienţei. Ce 
se află între aceste straturi atinge, la majoritatea 
oamenilor, o stare asemănătoare cu o visare trează 
confuză. Este foarte important să ne lămurim asupra 
acestui lucru. O asemenea conştienţă întâlnim mai ales la 
greci. Ei au preluat această primă conştienţă ca o 
rămăşiţă a culturii Misteriilor. Este vorba de un element 
pur luciferic, pe care vi l-am descris nu de mult. Este 
vorba de cultura intelectualistă. In capul nostru ea este 
foarte clară. Este întrepătrunsă de înţelepciune, de o 


înţelepciune general valabilă. Dar în noi ea este un 
element luciferic. Iar ce se află aici, jos, şi este atât de 
îndrăgit de oamenii de ştiinţă actuali era apreciat de 
Kant, care a spus: Există în privinţa naturii numai atâta 
matematică câtă matematică se află în ea - acesta este un 
element pur ahrimanic care urcă prin fiinţa umană. 


Nu este suficient să ştim despre ceva că este corect. Ştim 
că lucrurile pe care le înţelegem cu intelectul, prin 
intermediul capului, sunt corecte, dar acesta este un dar 
al elementului luciferic. Ştim, de asemenea, că 
matematica este corectă, dar această corectitudine a 
matematicii o datorăm lui Ahriman, care sălăşluieşte în 
noi. 


Viaţa de veghe înţelepciu 
reprezentare totală ne 
Sentimente visare înţelepciu 
ne 
Voinţă somn înţelepciu 
ne 
I  Conştienţa de luciferic 
reprezentare ă 
II  Conştienţa de 
imaginaţiuni 


III Conştienţa inspirată  ahrimani 


că 
Elementul cel mai nesigur se află la mijloc. Este vorba de 
vise, care tălăzuiesc aparent în mod ilogic. 


Doresc să vă mai dau şi un alt indiciu pentru a înţelege 
întreaga importanţă a problemei. Pătrunderea 
matematică a lumii, prin Galilei, Giordano Bruno, îşi are 
originea din acest strat profund al conştienţei. Au trecut 
patru secole şi jumătate de când ne străduim să 
introducem acest element ahrimanic în gândirea şi 
simţirea noastră. În timp ce în gândirea greacă zona cea 


mai limpede a conştienţei a fost luminată de ecoul ultim 
al culturii Misteriilor, în straturile inferioare, cele mai 
profunde, ale conştiinţei noastre, găsim zorile a ce 
trebuie să-şi găsească împlinirea, care trebuie să urce la 
suprafaţă abia în viitor. 


Viaţa sufletească umană este ca un braţ de balanţă care 
trebuie să caute mai întâi echilibrul între elementul 
luciferic şi cel ahrimanic (vezi fig. 10). Elementul 
luciferic se află în capul nostru, iar cel ahrimanic jos, în 
înţelepciunea care ne impregnează voinţa. Iar noi trebuie 
să căutăm echilibrul între aceste elemente, ceea ce nu 
pare deloc simplu. 


. gaiid ai PAPAI PEPETA p A 
KA DA 
A pO 
CI 2“ 
f 5 
f 
+ 


luciferic ahrimanic 


Fig. 10 
Cum pătrunde înţelepciunea în această parte mediană a 
omului? Omul este controlat, în privința capului, de 
Lucifer, iar în privința înțelepciunii metabolismului, a 
înţelepciunii membrelor de Ahriman. Dar în ceea ce 
priveşte inima - căci ce este descris aici ca stare 
intermediară a conştieniei este dependent de organizarea 
inimii noastre, cu ritmul ei (citiţi despre aceasta în cartea 
mea Enigmele sufletului), în aceeaşi măsură în care 
este legată intelectualitatea noastră de cap -, în această 
sferă trebuie să se instaureze de asemenea, treptat, o 
ordine tot atât de mare ca aceea care a intrat prin logica 
minţii în înţelepciunea capului, cum pătrunde prin 
matematică, geometrie, pe cale ahrimanică, în general 
prin observarea exterioară, raţională a naturii. Cum 
ajunge în această zonă mediană a fiinţei omeneşti logica 
interioară, înţelepciunea interioară, capacitatea de 


orientare? Prin impulsul hristic, prin ceea ce a trecut în 
cultura Pământului prin Misteriul de pe Golgota. 


Există o anatomie a ştiinţei spiritului care ne arată ce 
este cultura capului, ce este cultura metabolismului şi ce 
este acea sferă aflată între primele două şi de ce are 
nevoie aceasta. Fiinţei umane îi este caracteristică 
întrepătrunderea cu impulsul hristic. 


Aşadar putem spune: Să admitem în mod ipotetic, pentru 
o clipă, că Misteriul de pe Golgota nu ar fi intrat în 
evoluţia Pământului; şi în acest caz omul ar fi fost 
caracterizat de înţelepciunea capului. El ar deţine şi ce a 
urcat la suprafaţă începând cu secolul al XV-lea. Dar ar fi 
gol şi pustiu în ceea ce priveşte entitatea sa centrală, ar 
resimti din ce în ce mai mult dezacordul dintre cele două 
sfere interioare amintite. El nu ar putea realiza starea de 
echilibru. Noi putem instaura starea de echilibru numai 
prin faptul că ne pătrundem cu impulsul hristic, care 
stabileşte echilibrul dintre elementele luciferice şi cele 
ahrimanice. 


Prin aceasta putem conchide că în cele patru secole şi 
jumătate precreştine i-a fost hărăzit omului o anumită 
pregătire pentru Misteriul de pe Golgota, ultima 
prelungire a culturii Misteriilor, care s-a statornicit ca o 
amintire a acestei vechi culturi. Iar în timpurile mai noi, 
timp de patru secole şi jumătate fiinţa umană s-a pregătit 
pentru o nouă direcţie a spiritului, pentru un nou fel de 
cultură a Misteriilor. Dar pentru ca acestea să poată fi 
legate şi în evoluţia istorică a umanităţii trebuia ca 
Misteriul de pe Golgota să fie implicat în evoluţie. 
Contemplată din afară, evoluţia umană se desfăşoară în 
aşa fel încât Misteriul de pe Golgota este introdus în 
evoluţia umanităţii ca un fapt obiectiv. Interior însă, 
evoluţia umanitătii progresează astfel încât oamenii se 
maturizează până când, în secolul al XV-lea, primesc o 
nouă influenţă, pe care am considerat-o ca fiind a lui 
Ahriman, datorită căreia vor resimţi necesitatea unei 
posibilităţi de a construi o punte între cele două etape. 


În felul acesta putem înţelege interior omul tripartit. Şi îl 
vom înţelege mai bine când vom face legătura dintre cele 
expuse astăzi şi un alt lucru, pe care l-am spus cu alte 
ocazii. Un grec din antichitate, cu ultimele sale 
reminiscenţe din vechea cultură a Misteriilor, nu ar fi 
putut fi ateu - în afara unor indivizi degeneraţi, dar nici la 
aceştia într-o măsură comparabilă cu timpurile noastre. 
Analizat în fond, ateismul este o creaţie mai nouă, cel 
puţin în formele sale radicale. Omul grec, care stăpânea 
dialectica, simţea încă în gândirea sa, chiar şi în gândirea 
lipsită de conţinut, acţiunea forţei divine. 


Ştiind acest lucru, ne dăm seama pe ce se bazează 
contestarea totală a divinității. Prin metodele ştiinţei 
spiritului se poate stabili că ateii sunt oameni la care 
organic ceva nu este în ordine. Uneori acest lucru tine de 
relaţii structurale foarte fine. In realitate, ateismul este o 
boală, şi acest lucru trebuie să-l reținem înainte de orice. 
Căci atunci când organismul nostru este deplin sănătos el 
nu poate interacţiona altfel, în diferitele sale angrenaje, 
decât în sensul în care resimţim propria noastră origine 
din lumea divină - ex deo nascimur. 


Un alt caz este acela în care omul poate resimţi ce este 
dumnezeiesc, dar îi lipseşte cu desăvârşire posibilitatea 
de a-L. simţi pe Hristos. În această privinţă nu se fac, în 
prezent, diferențieri foarte fine. Oamenii se mulţumesc să 
dea atenţie cuvintelor. Dacă testezi conţinutul spiritual 
real al multor occidentali şi nu te orientezi după cuvinte - 
din ceea ce spun rezultă că ei cred în libertatea voinţei 
etc. -, se poate constata cum întreaga configuraţie a 
gândirii contrazice ce exprimă. Ei au fost obişnuiţi să 
vorbească despre Hristos, despre libertate etc. numai în 
legătură cu cultura. In realitate poţi spune că un mare 
număr de oameni care trăiesc printre noi sunt turci, 
deoarece conţinutul credinţei lor este fatalist, ca al 
mahomedanilor - chiar dacă acest fatalism este descris ca 
o necesitate a naturii. Mahomedanismul este mult mai 
răspândit decât se crede. Dacă în loc de a da atenţie 


cuvintelor se are în vedere conţinutul spiritual-sufletesc, 
atunci putem spune că mulţi creştini sunt de fapt turci. Şi 
astfel oamenii îşi spun creştini chiar dacă nu pot găsi 
trecerea de la Dumnezeul pe care-l simt la Hristos. 


Este suficient să amintesc exemplul clasic al unui teolog 
modern, Adolf Harnack, care a scris Ființa 
creştinismului. Vă rog să faceţi următorul experiment: 
ştergeti peste tot unde întâlniți în carte numele lui 
Hristos şi scrieţi numele lui Dumnezeu; aceasta nu va 
schimba cu nimic conţinutul cărţii. EI vorbeşte despre 
Dumnezeu-tatăl în general, despre Dumnezeu-tatăl care 
se află la baza lumii create. Nu simte nevoia ca ce afirmă 
să se raporteze la Hristos. Acolo unde dovedeşte ceva, 
este vorba de un neadevăr fie interior, fie exterior, 
deoarece preia diferitele afirmaţii din Evanghelii; dar în 
modul în care le prelucrează nu găseşte nici un prilej de 
a le raporta la Hristos. Trebuie să găseşti posibilitatea de 
a nu-L. concepe pe Hristos în aşa fel încât să-L identifici 
cu Dumnezeu-tatăl. Foarte mulţi teologi evanghelici mai 
noi nu pot face deosebirea dintre noţiunea de Dumnezeu 
şi aceea de Hristos. Una este să nu-L găseşti în viaţă pe 
Hristos şi alta să nu-L găseşti pe Dumnezeu-tatăl. Aici nu 
este vorba de a pune în vreun fel la îndoială divinitatea 
lui Hristos, ci de faptul că trebuie să facem deosebire 
clară între Dumnezeu-tatăl şi Dumnezeu-Hristos. Acest 
lucru se exprimă şi în viaţa sufletească a omului. A nu-L. 
găsi pe Dumnezeu-tatăl este o boală; a nu-L. găsi pe 
Hristos este o nenorocire. Căci omul este legat de 
Hristos, el depinde interior de Acesta. Dar el depinde de 
ceva care s-a desfăşurat ca eveniment istoric. De aceea 
trebuie să găsească aici, în lumea exterioară, o legătură 
cu Hristos. Dacă nu-L. găseşte, este o nenorocire. Este o 
boală a nu-L găsi pe Dumnezeu-tatăl. Este o nenorocire 
să nu-L găseşti pe Dumnezeu-fiul, pe Hristos. 


Dar ce înseamnă să nu-L găseşti pe Sfântul-Duh? Cine nu 
poate să-şi cunoască propria spiritualitate pentru a găsi 
legătura dintre aceasta şi spiritualitatea lumii are o 
spiritualitate slabă; a nu recunoaşte Duhul este o 


debilitate sufletească. 


Vă rog să vă amintiţi de aceste trei carenţe ale structurii 
sufleteşti - vom putea continua apoi, mâine, aceste 
consideraţii -, de ce v-am spus astăzi despre cele trei 
stări de conştienţă şi că a fi ateu, a nu putea găsi pe 
Dumnezeu din care ne-am născut este o boală; a nu-l. 
găsi pe Hristos este o nenorocire, a nu găsi Duhul este o 
debilitate mintală. In acelaşi fel se deosebesc şi căile 
omului spre Sfânta Treime. Şi va fi tot mai necesar 
pentru omenire să adâncească aceste probleme concrete 
ale vieţii sufleteşti, să nu rămână la abordări generale, 
confuze, nebuloase. În prezent, există o înclinatie cu totul 
specială pentru asemenea nebulozităţi. Este o sarcină 
esenţială a timpului actual de a depăşi această stare şi de 
a păşi din nou în concretul vieţii sufleteşti. 

CONFERINŢA a V-a 

Dornach, 29 noiembrie 1919 
Omul poate obţine o conştienţă adevărată, care să-i 
cuprindă sufletul, numai prin faptul că preia legile cele 
mai importante, esenţiale ale evoluţiei umane. Noi 
trebuie să recunoaştem şi să aducem în viaţa noastră 
sufletească ce s-a întâmplat în cursul evoluţiei umane. 
Aceasta ar fi, într-un anumit sens, sarcina omului 
contemporan. Dar acum se pune problema să se acorde 
toată importanţa faptului că însăşi evoluţia umanităţii 
este asemănătoare evoluţiei fiinţei vii. Există o dezvoltare 
a întregului neam omenesc, aşa cum există o creştere 
legică a fiecărui individ uman. Şi cum prezentul este un 
timp în care anumite lucruri trebuie să urce în conştienţă 
si cum omul a participat, în vieţile sale terestre 
succesive, la variatele modelări ale istoriei evoluţiei 
umanităţii, este necesar să ne dezvoltăm înţelegerea 
pentru diversitatea dispoziţiilor sufleteşti în diferitele 
etape ale evoluţiei. Ce numim azi istorie este, de fapt, o 
ficţiune acceptată din diferite motive, pentru că în 
această înşiruire abstractă de evenimente şi în căutarea 
cauzei şi efectului desfăşurărilor istorice nu se iau în 
considerare metamorfozele vieţii sufleteşti umane. Dacă 
am examina din acest punct de vedere diferite etape 


istorice, ne-am putea lămuri cât de plină de prejudecăţi 
este credinţa că aşa cum sunt dispuse astăzi sufletele 
omeneşti tot astfel au fost în toate timpurile care s-au 
succedat din vremea primelor documente istorice. Dar 
aceasta nu corespunde realităţii. Chiar şi oamenii cei mai 
simpli, mai primitivi ai secolelor al IX-lea şi al X-lea d.Hr. 
aveau o cu totul altă dispoziţie a sufletului decât cei care 
au trăit după mijlocul secolului al XV-lea. Acest lucru 
poate fi urmărit atât în degradările morale cât şi în 
aspiraţiile spre înălţimi ale neamului omenesc. Încercaţi 
să intraţi în posesia admirabilei lucrări a lui Dante despre 
Monarhie (Nota 6). Dacă veţi citi o astfel de scriere, dar 
nu ca pe o curiozitate, ci cu un anumit simţ al detectării 
cultural-istorice, veţi observa lucruri care ar fi imposibil 
să fie exprimate de sufletul unui om contemporan. Mă voi 
referi la un singur exemplu. 


Dante caută să ne convingă în această carte, care în 
intenţia sa trebuia să fie o tratare serioasă a bazei 
juridice şi politice a monarhiei, că romanii au constituit 
poporul cel mai important de pe Pămât. El spune că a 
fost un drept primordial al romanilor acela de a cuceri 
întreaga planetă, că această cucerire era un drept 
superior dreptului la independenţă a diferitelor popoare 
mici, că Dumnezeu a vrut ca romanii să domnească 
asupra popoarelor mici, spre binele lor. Pentru 
justificarea dreptului romanilor de a domni asupra lumii 
Dante aduce numeroase dovezi reieşite din spiritul 
timpului. Una din aceste dovezi este următoarea: romanii 
se trag din Enea. Acesta a fost căsătorit de trei ori. Mai 
întâi cu Creusa. Prin această căsătorie a dobândit dreptul 
de a stăpâni peste Asia, în calitate de fondator de neam. 
Apoi s-a căsătorit cu Didona, ceea ce i-a dat dreptul, ca 
strămoş al romanilor, de a stăpâni Africa. Apoi s-a unit eu 
Lavinia, obţinând dreptul - de fapt, pentru romani - de a 
stăpâni Europa. Herman Grimm, care a discutat o dată 
această problemă, face următoarea remarcă îndreptăţită: 
Ce noroc că nu fuseseră descoperite America şi Australia. 


Această concluzie era pentru cel mai eminent spirit al 


timpului lui Dante ceva de la sine înţeles. O astfel de 
expunere avea pe atunci valoarea unei aprecieri juridice. 
Acum, vă rog să vă reprezentaţi că un jurist actual ar 
ajunge la o asemenea concluzie. Nu vă puteţi reprezenta 
aşa ceva. Tot atât de puţin vă puteţi reprezenta că un 
asemenea mod de gândire ar fi rezultatul dispoziţiei 
sufleteşti a unui contemporan al nostru. 


De aici rezultă cum trebuie să privim transformările 
sufletului omenesc. Neînţelegerea acestor lucruri a 
dăinuit întrucâtva până în timpurile actuale, dar în 
prezent acest lucru nu mai este posibil şi mai ales nu va 
mai fi posibil în viitor. Aceasta pentru că până în prezent, 
sau cel puţin până la revoluţia franceză (sfârşitul 
secolului al XVIII-lea), de când lucrurile s-au mai 
schimbat, deşi au continuat să existe rămăşiţe ale 
vechilor stări sufleteşti, omenirea avea anumite instincte, 
din care ea putea dezvolta o conştienţă care era suport al 
sufletului. Însă deoarece omenirea s-a aflat în continuă 
transformare, aceste instincte au dispărut, iar omul a 
trebuit să realizeze în mod conştient legătura cu întreaga 
umanitate. Aceasta este de fapt semnificaţia profundă a 
problemei sociale actuale. Ce se afirmă în diferite moduri 
în cadrul partidelor nu este decât o formulare 
superficială. Ce tălăzuieşte, de fapt, în străfundurile 
sufletelor oamenilor nu se exprimă prin astfel de formule. 
Din aceste străfunduri reiese că fiecare om ar trebui să 
realizeze în mod conştient relaţia cu întreaga omenire, 
adică să-şi însuşească un impuls social. 


Acest lucru nu se poate realiza fără a analiza cu adevărat 
legea evoluţiei. Să facem din nou aceasta. Să luăm ca 
exemplu perioada dintre secolele IV şi XVI d.Hr. Vedem 
cum se răspândeşte creştinismul în Europa civilizată 
(despre aceasta am mai vorbit). În această perioadă se 
acordă multă atenţie înţelegerii tainelor de pe Golgota cu 
ajutorul reprezentărilor şi conceptelor umane transmise 
de cultura greacă. Începe apoi o altă etapă a evoluţiei. Ea 
se face simțită chiar ceva mai devreme, la mijlocul 
secolului al XV-lea, dar devine evidentă abia în secolul al 


XVI-lea. Atunci începe gândirea orientată spre ştiinţele 
naturii să cuprindă mai întâi omenirea superioară, 
continuând să se răspândească tot mai mult. 


Să examinăm această gândire orientată spre ştiinţele 
naturii din perspectiva uneia din trăsăturile ei. Este 
vorba de faptul că un reprezentant tipic al acestei direcţii 
de gândire nu o scoate la capăt cu dilema: necesitate 
naturală-libertate umană. Gânditorul naturalist al 
vremurilor noi concepe omul ca pe un element al naturii, 
văzută ca un flux de cauze şi efecte strâns înlănţuite. 
Desigur, azi mulţi oameni ştiu că libertatea, trăirea 
libertăţii este un fapt al conştienţei umane. Ceea ce nu ne 
împiedică să rezolvăm problema atunci când ne integrăm 
în configuraţia specială a gândirii naturaliste. Dacă 
înţelegem entitatea umană aşa cum o cer ştiinţele 
naturale, nu putem face joncţiunea dintre această 
gândire şi gândirea asupra libertăţii omeneşti. Unii 
tratează simplu libertatea umană, sentimentul 
responsabilităţii umane. Am cunoscut un profesor de 
drept penal care îşi începea de fiecare dată prelegerile 
astfel: „Domnii mei, eu am sarcina de a vă expune 
dreptul penal. Începem aceasta prin acceptarea ca 
axiomă a faptului că ar exista libertate şi 
responsabilitate. Căci dacă acestea nu ar exista, nu ar 
putea exista nici dreptul penal. Există însă un drept 
penal, căci eu trebuie să-l predau. Aşadar, există şi 
libertate şi responsabilitate". Această argumentaţie este 
simplistă şi ne arată cât de greu pot să explice în prezent 
oamenii care este legătura dintre necesitatea naturală şi 
libertate. Cu alte cuvinte, aceasta nu înseamnă altceva 
decât că omul a fost constrâns, datorită evoluţiei 
ultimelor secole, să gândească despre o omnipotenţă a 
necesităţii naturale. Ce este această omnipotenţă a 
necesităţii naturale? 


Gânditorii actuali cred că actionează sau, mai mult, 
gândesc fără prejudecăţi, pur ştiinţific, atunci când 
afirmă că omul este alcătuit din trup şi suflet. Până la 
pretinsul mare filosof Wilhelm Wundt (de fapt, mare 


numai prin graţia editorului său, spun oamenii), a gândi 
liber de prejudecăţi însemna a distinge în om trupul şi 
sufletul, dacă sufletul mai este pus în vreun fel în valoare. 
Cu multă timiditate se face încercarea de a spune că 
omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit. Filosofii care 
cred că omul este format din trup şi suflet nu ştiu, de 
fapt, că acest lucru este rezultatul unui proces istoric, 
care îşi are originea în al optulea Conciliu ecumenic de la 
Constantinopol, unde biserica catolică a negat spiritul, 
ridicând la rang de dogmă faptul că dreptcredinciosul 
creştin trebuie să considere componente ale omului 
trupul şi sufletul, şi că acesta din urmă are şi unele 
însuşiri spirituale. Este vorba de o poruncă bisericească. 
Filosofii nu ştiu că susţinând acest lucru ascultă numai de 
porunca bisericească, ei cred că fac ştiinţă lipsită de 
prejudecăţi. 


Cam tot aşa stau lucrurile şi cu necesitatea naturală. 
Dacă analizăm în detaliu evoluţia spirituală a secolelor 
IV-XVI, ajungem la concluzia că din gândirea umană s-a 
cristalizat un concept foarte special despre Dumnezeu 
care culminează cu sintagma: Dumnezeu atotputernicul. 
Foarte puţini sunt cei ce ştiu că pentru omul dinaintea 
secolului al IV-lea d.Hr. nu ar fi avut nici un sens să 
vorbească despre Dumnezeu atotputernicul. Noi nu 
vehiculăm adevăruri ale catehismului; acolo se spune că 
Dumnezeu este atotputernic, atoateştiutor, preabun etc. 
Toate acestea sunt lucruri care nu au de-a face cu 
adevărul. Înainte de secolul al IV-lea, cei care ar fi înţeles 
aceste lucruri, care ar fi fost în mijlocul lor nu s-ar fi 
gândit să considere atotputernicia o calitate esenţială a 
fiinţei dumnezeieşti, deoarece mai exista postacţiunea 
conceptelor greceşti. Şi dacă era vorba de esenţa divină, 
nu s-ar fi spus Dumnezeu atotputernicul, ci Dumnezeu 
atotinţeleptul. 


Înţelepciunea îi era atribuită ca o calitate fundamentală 
Fiinţei divine. Noţiunea de atotputernicie a pătruns 
treptat, începând din secolul al IV-lea, în ideea de Fiinţă 
divină. Aceasta continuă să evolueze. Este părăsită 


noţiunea de personalitate, iar predicatul este transferat 
pur şi simplu ordinii naturale, reprezentată din ce în ce 
mai mult într-un mod mecanic. Şi noţiunea mai nouă de 
necesitate a naturii, atotputernicie a naturii, nu este 
nimic altceva decât rezultatul noţiunii de Dumnezeu 
existentă între secolele IV şi XVI. Nu s-a făcut altceva 
decât au fost respinse calităţile ce ţin de personalitate şi 
a fost preluat în structura gândirii naturaliste ce s-a luat 
din noţiunea de Dumnezeu. 


Adevăraţii oameni de ştiinţă, naturaliştii de azi, s-ar 
apăra desigur cu străşnicie dacă li s-ar spune aşa ceva. 
Aşa cum unii filosofi cred că gândesc în mod liber de 
prejudecăţi despre om, prezentându-l ca fiind alcătuit din 
trup şi suflet, când de fapt ei nu fac decât să aplice 
hotărârile celui de-al optulea Conciliu ecumenic de la 
Constantinopol, aşa cum aceşti filosofi sunt dependenţi 
de un curent istoric, toţi adepţii lui Haeckel, ai lui 
Darwin, până la fizicieni, cu ordinea lor naturală, sunt 
dependenţi de acea orientare teologică care s-a 
desăvârşit în perioada care se întinde de la Augustin 
până la Calvin (Nota 7). Aceste lucruri trebuie văzute în 
fundamentul lor. Căci este o caracteristică a oricărui 
curent evolutiv faptul că el cuprinde o evoluţie, dar şi o 
involuţie sau devoluţie. Şi, în timp ce s-a încetățenit 
sintagma „Dumnezeu atotputernicul", în sferele 
subconştiente ale vieţii sufleteşti umane era prezent un 
curent inferior, care a devenit apoi curentul dominant, 
dătător de ton: necesitatea naturală (vezi fig. 11, 
culoarea roşie). Iar din secolul al XVI-lea există din nou 
un curent care se pregăteşte să devină dominant, chiar în 
vremea noastră (vezi fig. 11, culoarea albastră). 


Dumnezeu atotputernicul 


PP Li pir epre/iape apropo ar. 


Dumnezeu atotiînțeleptul 


Sec. IV Sec. XVI roşu albastru 


PETTEE TETE oppe tt rette "tae, oz 44, A S nA, 1, lh PAULU A 
fiur rr rr iri fj pin ZA „ura ste tfa otte sate ape CD i vf 


1707197 P991174010 60 rien loot Mal NP ati A vi 


roşu albastru 


Fig. 11 
Caracteristica timpului lui Mihail este faptul că ce s-a 
pregătit sub forma unui curent inferior, al necesităţii 
naturale, va trebui să devină un curent superior. Dar 
trebuie înţeles spiritul interior al evoluţiei terestre, dacă 
vrem să ajungem la înţelegerea a ceea ce trebuie să vină. 


V-am atras nu de mult atenţia asupra faptului că evoluţia 
omului se realizează într-o linie descendentă. Omenirea 
etapei Pământ şi însăşi evoluţia Pământului se află în 
decadenţă. V-am mai spus că, în prezent, acesta este deja 
un adevăr geologic, iar acei geologi care merită a fi luaţi 
în serios acceptă că scoarţa Pământului este deja atinsă 
de procese de decădere. Însăşi omenirea se află într-un 
proces de decădere prin acţiunea unor forţe care sunt, de 
fapt, terestre, sensibile. Şi procesul umanităţii trebuie să 
continue astfel, încât omenirea să preia impulsuri 
spirituale care acţionează împotriva decadenţei. Pentru 
aceasta, în omenire trebuie să pătrundă o viaţă spirituală 
conştientă. Este necesar să înţelegem că am depăşit deja 
punctul de vârf al evoluţiei terestre. Pentru ca evoluţia 
Pământului să poată continua trebuie să fie preluate 
elementele spirituale. 


Acest lucru pare a fi o problemă abstractă, însă pentru 
cercetătorul spiritual lucrurile nu stau astfel. Ştiţi că 
evoluţia a ceea ce a devenit mai târziu Pământ o urmărim 
de-a lungul stadiilor Saturn, Soare, Lună şi apoi Pământ. 


În etapele amintite omul a parcurs o pregătire, un stadiu 
premergător. Abia pe Pământ s-a atins cu adevărat 
entitatea umană, omul integrându-şi Eul, şi în această 
entitate va urma cursul stadiilor de evoluţie următoare 
ale Pământului. 


Ştim că pe aceeaşi treaptă de evoluţie pe care se află 
omul, în prezent, se aflau - chiar dacă în cu totul altă 
înfăţişare - în stadiul Saturn aşa-numitele Începătorii 
(Arhai), astăzi Spiritele personalităţii sau Spiritele 
timpului. În cărtile mele am spus că ce numim Arhai au 
parcurs stadiul de om în perioada Saturn, ce numim 
Arhangheli l-au parcurs în stadiul Soare, Îngerii au fost 
oameni în stadiul Lună. În stadiul Pământ, noi suntem 
oameni. 


Desigur, ne-am dezvoltat într-un stadiu pregătitor. Dacă 
ne întoarcem la stadiul lunar, observăm că atunci au fost 
oameni Îngerii; nu cu înfăţişarea noastră, căci aici 
existau cu totul alte condiţii. Dar în afara Îngerilor, a 
oamenilor lunari, ne-am dezvoltat şi noi într-un stadiu 
premergător, foarte avansat, astfel încât eram deja luaţi 
în seamă de către îngeri; când evoluţia lunară era deja în 
declin, eram luaţi în seamă de către îngeri. Acelaşi lucru 
ni se întâmplă în perioada declinului evoluţiei 
pământene, când vin din urmă alte entltăti. Aceste 
observaţii sunt un rezultat al cercetărilor făcute de 
ştiinţa spiritului, căruia trebuie să i se acorde toată 
atenţia; am remarcat, în stadiul evoluţiei pământene, 
fiinţe care pe Jupiter (stadiul următor al evolutiei 
terestre) vor îmbrăca alte forme, comparabile cu fiinţele 
omeneşti. 


Noi vom fi altfel de fiinţe pe Jupiter. Dar aceşti oameni 
jupiterieni sunt deja prezenţi, cum eram noi pe Lună. Ei 
sunt invizibili exterior; dar nu de mult v-am spus ce 
înseamnă să fii vizibil exterior şi că şi omul este o fiinţă 
suprasensibilă. Din punct de vedere suprasensibil, aceste 
entităţi sunt chiar foarte prezente. 


Subliniez încă o dată faptul că se fac remarcate anumite 
entităţi care trăiesc în jurul oamenilor. Acest lucru se 
întâmplă de la mijlocul secolului al XV-lea. Asemenea 
fiinţe au dezvoltat mai întâi impulsul unei forţe 
asemănătoare forţei voliţionale a omului, a acelei forţe pe 
care v-am descris-o ca existând în straturile profunde ale 
conştienţei. Aceste entităţi invizibile sunt înrudite cu ce 
rămâne necunoscut conştienţei obişnuite, dar ele se fac 
de pe acum simţite în evoluţia umanitătii actuale. 


Pentru cel care ia în serios cercetarea spiritului, aceasta 
este o problemă de mare importanţă, care mi s-a înfăţişat 
cu mare forţă, aş spune chiar provocator - am exprimat 
atunci acest lucru sub diferite forme - unora dintre 
prietenii noştri - în 1914 când a izbucnit războiul 
catastrofal. Erai obligat atunci să-ţi pui întrebarea: Cum 
s-a dezlănţuit asupra omenirii europene un eveniment ale 
cărui urmări sunt practic de necomparat cu evenimentele 
istorice anterioare. Pentru cei care ştiu însă că în 
chestiunile hotărâtoare în Europa au fost implicaţi în anul 
1914 cel mult 30-40 de oameni şi care cunosc dispoziţia 
sufletească în care se aflau majoritatea acestora, trebuie 
să spunem că cei mai mulţi dintre aceşti oameni, oricât 
ar suna de ciudat, în prezent, acest lucru, aveau o 
conştienţă tulburată, întunecată. În ultimii ani, mai cu 
seamă, s-a discutat mult despre ce poate rezulta dintr-o 
conştienţă tulburată. In anul 1914, tocmai dintr-o 
întunecare a minţii, la sfârşitul lui iulie şi începutul lunii 
august au fost luate deciziile cele mai importante, de 
asemenea, şi de-a lungul anului, până în prezent. Dacă 
cercetăm aceste lucruri cu ajutorul ştiinţei spiritului, 
putem spune că stările de conştienţă întunecată au fost 
porţile prin care forţe ale unor entităţi au pus stăpânire 
pe conştienţa oamenilor şi au actionat prin propria lor 
stare de conştienţă. Dar ce fel de entităţi sunt aceste 
fiinţe care au luat conducerea şi care sunt fiinţe încă 
subumane? Aceasta este o întrebare pe care trebuie să 
ne-o punem cu toată seriozitatea. 


Noi ne-am întrebat care este originea inteligenţei umane, 


comportamentul inteligent al omului care, simplu 
vorbind, are ca unealtă proprie capul său. Şi am 
constatat că această structură inteligentă a sufletului 
nostru îşi are originea în fapta lui Mihail, Arhanghelul, 
reprezentată simbolic ca o cădere, aruncarea balaurului. 
Este de fapt un simbol foarte comun. Căci dacă-ţi 
reprezinţi corect lucrurile trebuie să înţelegi că fiinţa 
Mihail şi balaurul sunt, de fapt, tot ce intră în aşa-numita 
noastră rațiune, în inteligenţa noastră. Mihail nu 
prăvăleşte cetele potrivnice lui într-un abis, ci în capetele 
umane (vezi fig. 12). Aici, acest impuls luciferic trăieşte 
în continuare. Am apreciat că inteligenţa umană este un 
impuls luciferic. Putem spune, aşadar, că, privind în urmă 
la devenirea Pământului, găsim fapta mihailică de care se 
leagă luminarea omului cu ajutorul raţiunii. 


ZIP Forţa voinței 


: / 
SA jpe Py Fe 
er A 5 LA LA 

5 %, C / 
i , , 


Dor tg 
, 


7, 
7, . 
Dă % Ahriman 
gos D pă mt iia ruina 
A 


2 ALA E za 
TIIOVIV PI Îi ft 117 Ir DP 


Fig. 12 Fig. 13 
Entităţile subumane care conţin un impuls care 
corespunde în foarte mare măsură forţei de voinţă umană 
se ridică din adâncuri, în timp ce forţele sau cetele 
prăvălite de Mihail vin din sfere superioare. Şi în timp ce 
acestea au luat în stâpânire capacitatea de reprezentare 
umană, primele pun stăpânire pe forţa de voinţă umană, 
se unesc cu aceasta şi sunt generate de domeniul lui 
Ahriman (vezi fig. 13). 


Prin intermediul acestor stări de conştienţă întunecate au 
acţionat influenţe ahrimanice. Atât timp cât aceste forţe 
nu vor fi considerate forţe existente obiectiv în lume, ca 
şi ceea ce se numeşte azi magnetism, electricitate etc., 
nu se va putea înţelege acea natură care cuprinde, 
potrivit poeziei lui Goethe, imnul său în proză (Nota 8) şi 
omul. Căci natura pe care şi-o reprezintă cercetarea 
actuală nu cuprinde în ea omul, ci numai învelişul fizic al 
acestuia. 


Noi trebuie să constatăm apariţia în cadrul evoluţiei 
omului a entității care reprezintă o înălţare a forţelor 
ahrimanice, aşa cum la începutul existenţei Pământului a 
avut loc căderea esenței luciferice; aceste fiinţe 
realizează o influențare a forţei umane de voinţă, aşa 
cum cele luciferice realizau o influențare a puterii de 
reprezentare. Trebuie să ne fie clar că aceste fiinţe îşi vor 
face apariţia şi să ne bazăm pe o concepţie despre natură 
care cuprinde la început numai omul. Regnul animal va fi 
implicat abia mai târziu în evoluţia Pământului; asupra 
animalelor aceste entităţi nu au încă nici o influenţă. 
Dacă nu vom acorda atenţie acestor fiinţe nu vom putea 
înţelege umanitatea. Iar aceste fiinţe care sunt, se poate 
spune, împinse de la spate - căci în spatele lor se află 
esenţa ahrimanică de la care ele obţin forţa voluntară, 
forţele de orientare etc. - sunt, în sine, entităţi subumane. 
Ele sunt însă stăpânite de spirite ahrimanice superioare 
şi prin acest fapt posedă ceva care depăşeşte cu mult 
natura şi entitatea lor proprie. Datorită unei asemenea 
situaţii, chiar dacă-l subjugă pe om, ele acţionează mult 
mai puternic decât cel slab, dacă acesta nu se fortifică cu 
ajutorul spiritului. Aşa cum cetele luciferice prăvălite de 
Mihail au acţionat pentru iluminarea omului, pentru 
elaborarea raţiunii umane, tot astfel celelalte cete de 
care am vorbit se ocupă de impregnarea voinţei umane. 
Şi ce vor ele? Ele scormonesc în stratul cel mai profund 
al conştienţei, unde omul doarme în prezent, chiar şi 
atunci când se află în stare de veghe. El nu observă cum 
ele pătrund în fiinţa sufletului său, şi în fiinţa trupului 
său. Aici atrag cu forţele lor tot ce a rămas luciferic, ce 


nu a fost încă pătruns cu impulsul hristic. Este ceea ce 
ele pot atinge, pot lua în stăpânire. 


Aceste lucruri sunt actuale! Am vorbit despre un 
fenomen care este important într-un sens cultural-istoric 
superior şi despre care scriu tot felul de oameni, 
începând cu Theobald Bethmann până la Jagow; 
Clemenceau şi Wilson vor scrie şi ei. Este cât se poate de 
interesant pentru un om care gândeşte în spiritul 
timpului său să urmărească modul în care scriu oameni 
ca Tirpitz şi Ludendorff (Nota 9). Prin conţinut, ei sunt 
foarte departe unul de celălalt, căci nu se puteau suferi şi 
aveau păreri cu totul diferite. Dar nu dorim să vorbim 
aici despre părerile lor, ci despre configuraţia lor 
spirituală. Cărţile sunt concepute în germana actuală, 
dar sunt scrise în aşa fel - trebuie să ai înţelegere pentru 
aceste lucruri, altfel transpui o astfel de carte pe care 
scrie anul 1919 în prezent - încât te întrebi: De fapt, ce 
fel de formare a gândirii este aceasta? Mi-am pus cu 
toată seriozitatea această întrebare când am cercetat 
două volume ale lui Tirpitz şi Ludendorff. Privite din 
exterior ele sunt scrise în germană, dar de fapt 
reprezintă numai o traducere, căci gândurile aparţin 
epocii împăratilor romani. Exact acelaşi mod de gândire 
pe care-l întâlnim la Caesar. 


Tocmai când ai obţinut o înţelegere a metamorfozei 
omenirii ca cea pe care am descris-o, observi cât de 
rămase în urmă sunt astfel de suflete, căci ele nu au 
parcurs metamorfoza. Cărţile lui Triptiz şi ale lui 
Ludendorff nu tratează decât ocazional evenimente 
actuale; ele ar putea vorbi tot atât de bine despre 
campaniile lui Caesar. Acest lucru poate fi dovedit de cel 
care deţine metoda corespunzătoare unei astfel de 
demonstraţii. Cu alte cuvinte, creştinismul a trecut pe 
lângă aceşti oameni, ei nu au nimic creştinesc. Desigur, 
în cuvinte da - poate că în tinereţe s-au rugat în biserici 
creştine, poate, nu ştiu, despre Tirpitz nu cred, şi nici 
despre Ludendorff, nu cunosc prea multe, dar nici acest 
fapt n-ar spune mare lucru -, dar adevăratul impuls 


hristic ei nu-l au în inimă, în suflet. Au rămas pe o treaptă 
de evoluţie timpurie a umanităţii. Spiritele despre care 
am vorbit se pot apropia , de acest fel de configuratie a 
reprezentărilor, pe acestea le pot atrage, le pot lua în 
stăpânire. Prin aceasta ele urmăresc să-şi întemeieze 
stăpânirea. Astfel, intră însă în joc un element străin, un 
element al lumii spirituale care acum este pus în valoare 
în hotărârile acestor oameni. În cazul lui Ludendorff un 
asemenea lucru poate fi pus în evidenţă direct, deşi în 
prezent nu se practică încă o psihopatologie istorică - 
aceasta se va face într-un viitor nu prea îndepărtat. La 6 
august a avut loc cucerirea localităţii Lüttich. Pe una din 
străzile oraşului s-a adunat întregul corp de armată, 
avându-l în mijlocul lui pe Ludendorff, pe atunci purtând 
gradul de colonel. Lui i-a revenit toată puterea de 
decizie. În urma hotărârii sale rapide s-au desfăşurat 
lucrurile. Prin aceasta însă s-a pierdut normalitatea stării 
sale de conştienţă şi el a ajuns la starea caesareică a 
vieţii sufleteşti, la care se adaugă întunecarea stării de 
conştientă, ceea ce constituie o poartă pentru lumea 
ahrimanică. 


Timpul ne pune, în prezent, asemenea probleme. Ca 
oameni, nu ne mai este îngăduit să trecem pe lângă ele. 
Desigur, nu este un lucru simplu, căci a devenit comod să 
gândeşti altfel despre oameni, adică să nu gândeşti deloc, 
să nu te apropii de ei. Şi nici nu este lipsit de pericole să 
spui adevărul despre aceste lucruri, în prezent, când 
mulţi indivizi care aparţin umanităţii nu iubesc adevărul. 
Facem abstracţie de faptul că un sentimentalism greşit 
înţeles ar putea găsi că din punct de vedere sufletesc 
aceste lucruri sunt înfiorătoare. 


Dar ce va rezulta dintr-o astfel de concepţie este o 
cunoaştere fundamentală a necesităţii impulsului hristic. 
Trebuie să cunoşti toate locurile unde nu se găseşte 
impulsul hristic. Căci, aşa cum am arătat ieri, şi în stratul 
median al conştienţei trebuie să-şi găsească locul - 
impulsul hristic: Când impulsul hristic se află în stratul 
median al conştienţei, când omul s-a pătruns cu adevărat 


de creştinism forţele ahrimanice nu pot trece prin stratul 
median, în sus, şi nu pot trage în jos, cu forţele lor 
spirituale, forţele intelectuale. La aceasta se rezumă 
totul. 


Este imperios necesar să se recunoască în prezent că o 
importanţă de acelaşi rang cu unele influenţe care îşi au 
rădăcinile numai în lumea umană o au influenţele care ne 
vin de la unele fiinţe extra-umane, subumane, asupra 
cărora acţionează însă alte fiinţe. Acum opt zile am 
analizat influenţa mihailică, arătând cât de necesară este 
ea. Căci dacă este adevărat că prin puterea mihailică a 
avut loc influențarea luciferică a fiinţei umane tot atât de 
adevărat este faptul că, în prezent, se produce un 
eveniment polar faţă de primul, ascensiunea anumitor 
entităţi ahrimanice. lar omul va fi capabil să facă faţă 
acestor forţe în ascensiune numai prin continuarea 
activităţii lui Mihail. În prezent, este foarte periculos şi 
din punct de vedere fiziologic să te agăţi de necesitatea 
naturală, de acel tip de fatalism care se exprimă în 
necesitatea naturală. Căci educaţia şcolară şi educaţia 
primită prin experienţa vieţii slăbesc capul uman, prin 
reprezentările care se bazează numai pe necesitatea 
naturală, pe atotputernicia acesteia; oamenii devin atât 
de pasivi cu privire la conştienţa lor, încât alte forţe pot 
pătrunde în această conştienţă, eliminând acea forţă care 
este necesară când impulsul hristic, în forma lui actuală, 
vrea să pătrundă în structura sufletului omenesc. 


Sunt, într-o măsură oarecare, obligat să vă vorbesc 
despre pătrunderea înăuntrul omului a anumitor entităţi 
ahrimanice de care trebuie să ţinem seama, lucru asupra 
căruia vom reveni mâine şi care este deja cunoscut de 
multi oameni. Dar ei interpretează greşit acest eveniment 
din cauză că nu ştiu sau nu vor să ştie nimic despre 
adevărata treime Hristos-Lucifer-Ahriman, ci îi asociază 
şi îi confundă pe Lucifer şi Ahriman. Acest lucru 
împiedică diferenţierea lor, nu mai poate fi recunoscut 
caracterul acestor entităţi ahrimanice care sunt acum în 
ascensiune. Numai prin caracterizarea minuțioasă a ceea 


ce este ahrimanic şi cunoaşterea opoziţiei faţă de ce este 
luciferic putem şti de ce natură sunt influenţele 
suprasensibile care acum arată ca o replică a prăvălirii 
balaurului prin acţiunea lui Mihail. Este ca o ridicare din 
profunzimi ahrimanice a anumitor entităţi. În om se 
găsesc puncte vulnerabile faţă de aceste fiinţe, atunci 
când oamenii se lasă pradă unor impulsuri instinctive 
necontrolate şi nu se străduie să se lămurească cu privire 
la impulsurile care acţionează în interiorul lor. 


Există acum chiar o metodă, am putea spune şi o 
antimetodă, pentru învăluirea a ceea ce este instinctiv, 
care constă în suprapunerea unor noţiuni, aşa încât nu se 
poate judeca în mod corect despre ce este vorba. Gândiţi- 
vă la chemarea la luptă a proletariatului vremurilor noi. 
Dincolo de această chemare la luptă se află cereri foarte 
justificate ale omenirii. Dar nu se face apel la aceste 
cereri în primul rând. Pentru prima oară se apelează la 
ele în ideea noastră de tripartiţie. Se face apel la cu totul 
altceva: Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Ce înseamnă 
aceasta? Cultivaţi acel antisentiment împotriva celorlalte 
clase care vă este propriu vouă, proletarilor, cultivați 
ceva asemănător urii, ca indivizi izolaţi, şi uniţi-vă, adică 
iubiţi-vă, uniţi - sentimentele voastre de ură, urmăriţi 
dragostea pentru o clasă, căutaţi din ură dragostea 
tovarăşilor aparţinând unei clase. lubiţi-vă din ură sau în 
baza urii. Aveţi aici două noţiuni polare, opuse. Aceasta 
face concepţia omului atât de nebuloasă, încât sunt 
reprimate instinctele şi nu mai ştii cu ce ai de-a face de 
fapt. Este un fel de antimetodă de învăluire, prin 
gândirea umană actuală, a unei vieţi instinctive, ceea ce 
oferă puncte de atac deosebit de vulnerabile pentru 
entităţile ahrimanice descrise. 

CONFERINŢA a VI-a 


Dornach, 30 noiembrie 1919 
Aţi văzut din expunerile făcute în ultimele zile că pentru 
deplina înţelegere a entității umane este necesar să 
pătrundem în structura articulată a omului, recunoscând, 
în primul rând, deosebirea care există între organizarea 
capului şi restul organismului omului. De fapt, noi 


împărţim şi restul organismului în două, astfel încât 
rezultă o tripartiţie, dar pentru înţelegerea impulsurilor 
cărora le avem de făcut faţă în prezent şi în viitorul 
apropiat în ceea ce priveşte evoluţia omului este 
importantă prima împărţire. 


Când vorbim în mod antroposofic despre om, spunând 
omul-cap, restul organismului omului, atunci organizarea 
capului şi aceea a restului organismului reprezintă mai 
mult imagini create de natură pentru sufletescul, 
spiritualul a cărui expresie sau revelaţie sunt. Omul se 
află prins în evoluţia umanităţii într-un mod care poate fi 
înţeles numai dacă observăm deosebirea dintre 
integrarea capului şi a restului organismului său. Ceea ce 
este legat de organizarea capului şi se manifestă ca viaţă 
de reprezentare a omului prin intermediul capului ne 
conduce înapoi, la evoluţia postatlanteană a omului. Să 
ne limităm pentru început numai la această perioadă. 
Dacă ne concentrăm asupra timpului care a urmat marii 
catastrofe atlaneene, adică mileniile VI, VII, VIII î.Hr., 
ajungem, pentru regiunile care pot fi luate în considerare 
ca lume civilizată a acelor vremuri, la o dispoziţie 
sufletească a omenirii care de-abia poate fi comparată cu 
a noastră. Ce avea atunci omul în conştienţa sa, ce 
caracteriza concepţia sa despre lume este greu de 
comparat cu conceptia noastră bazată pe simţuri, cu 
concepţia noastră intelectuală asupra lumii. În cartea 
mea Știința ocultă în linii mari am numit acea cultură 
cultura protoindiană. Structura omului, care era legată 
atunci, în mod preferenţial, de cap, era în aşa măsură 
diferită de a noastră încât luarea în considerare a 
spaţiului şi a timpului, aşa cum ne este propriu nouă, nu 
constituia preocuparea acelei populaţii. Înțelegerea lumii 
ca întreg era mai mult o privire spre depărtările spaţiale 
nemăsurate şi spre legăturile dintre diferitele ei 
momente. În concepţia despre lume din acea epocă 
îndepărtată nu se vorbea despre spaţiu şi timp. 


Abia în mileniile V-IV avem primele semne despre o 
concepţie care includea aceste concepte, şi anume în 


epoca protopersană. Mai exista însă atunci întreaga 
predispoziţie a vieţii sufleteşti care cu greu ar putea fi 
comparată cu ce este dispoziţia sufletească actuală a 
omului. În acele timpuri îndepărtate omul era înclinat să 
interpreteze lucrurile în asa fel încât să se realizeze 
armonizarea între ce este luminos şi ce este întunecat. 
Abstracţiunile în care trăim în prezent erau total străine 
acelei populaţii vechi a Pământului. Încă mai dăinuiau 
frânturi ale unei concepţii de ansamblu a Universului, o 
conştienţă a impregnării tuturor lucrurilor vizibile cu 
lumină şi a atenuărilor acesteia în diferitele grade de 
întunecare, în tentele mai întunecate. Tot astfel era 
privită şi ordinea morală a lumii. Un om binevoitor, bun, 
era resimţit ca fiind luminos, iar un om bănuitor, egoist 
ca fiind întunecat. În jurul omului apărea ca o aură ceea 
ce era individualitatea sa morală. Dacă ai fi vorbit unui 
om din acele vremuri protoiraniene despre ceea ce în 
prezent numim ordine naturală, el nu ar fi înţeles nimic. 
Nu exista o ordine naturală în sensul actual. Pentru omul 
protoiranian era prezentă lumea luminii şi a întunericului 
şi el distingea şi în lumea sunetelor nuanţe luminoase şi 
întunecate, umbroase. Întunecat şi luminos erau pentru 
el forţe spirituale şi totodată forţe ale naturii. Pentru el 
nu existau deosebiri între forţele spirituale şi cele ale 
naturii. Deosebirea pe care o facem în prezent între 
necesitatea naturală şi libertatea umană i-ar fi apărut o 
nebunie, căci pentru el nu exista această dualitate; totul 
era cuprins într-o unitate fizică-spirituală. Dacă ar fi să 
reprezint sub formă de imagine (semnificaţia va rezulta 
din cele ce urmează) conceptia protoiraniană asupra 
lumii, ar trebui să trasez o linie asemănătoare Şarpelui 
lumii, simbolul Cosmosului (vezi fig. 14). 


Pa WATI JMUT, 
f pri Myy 7 [i P J AHi f, 
[i i4 i A 
/ N II i u 
Aft 
FA i, j f f, 4/0 
/, [i P 
A Vi d EWE P 
3 (/] "7 Pad 
4 i (/ $ i 1 
7 7, 1 A 
4 / / CP 4 Aa t 
, 4 |] i 4f A A f 
A pt 4, EROS 
” E i e h, 'í G 
% N h a 
Mtgpasri” D Aerțut 2 4772 3 
// pr! ', “tri 
Fig. 14 Fig. 15 Fig. 16 


În acea vreme, în legătură cu procesul respirator al 
omului se spunea: Când se scutură un copac, acesta este 
Dumnezeul de afară, iar când îmi mişc braţul, acesta este 
Dumnezeu dinăuntru. Când aspir aerul, îl prelucrez 
înăuntru şi îl elimin din nou; acesta este Dumnezeu de 
afară, care intră şi iese din nou. În felul acesta aceeaşi 
divinitate era resimţită în afară şi înăuntru, dar, într-un 
anumit punct, concomitent afară şi înăuntru. Se spunea: 
În timp ce sunt o fiinţă a respirației, sunt o fiinţă a naturii 
şi în acelaşi timp eu însumi. 


Dacă aş reprezenta concepţia despre lume a celei de a 
treia epoci culturale printr-o linie, aşa cum am 
reprezentat-o pe cea a epocii vechi persane (vezi fig. 15), 
aceasta ar reprezenta pe de o parte existenţa naturală, 
iar pe de alta, existenţa umană, ambele încrucişându-se 
într-un punct, în procesul respirator. 


Lucrurile se schimbă în cea de a patra epocă culturală, 


cea greco-romană. Existenţa naturii şi cea umană apar 
acum în opoziţie, omul începe să se simtă în opoziţie cu 
natura. lar dacă aş vrea să vă reprezint în mod figurativ 
acest lucru, ar rezulta desenul din fig. 16. 


Pe de o parte omul resimte lumea exterioară, pe de altă 
parte lumea interioară, care nu se mai întâlnesc în 
punctul central. 


Ce are omul în comun cu natura rămâne în afara 
conştienţei. Faptul că în cultura Yoga indiană se face 
încercarea de a reconştientiza acest lucru, reprezintă o 
întoarcere atavică la trepte anterioare de evoluţie a 
umanităţii, întrucât se urmăreşte aducerea în starea de 
conştienţă a procesului respirator, care în cea de a treia 
epocă culturală era starea prin care în mod natural te 
simţeai în interior şi în exterior. Această a patra epocă de 
cultură începe în secolul al VIII-lea î.Hr. Şi tot atunci au 
început acele exerciţii Yoga indiene târzii care căutau să 
readucă în mod atavic ce existase anterior în cultura 
indiană, dar care se pierduse. 


Aşadar, această conştienţă a procesului respirator s-a 
pierdut. La întrebarea: De ce încerca cultura Yoga 
indiană s-o reactualizeze, ce urmărea ea să obtină prin 
aceasta? trebuie să răspundem că se urmărea înţelegerea 
lumii exterioare. În cea de a treia epocă culturală era 
cunoscut procesul respirator, ceea ce înseamnă că se 
înţelegea în interior ceva care aparţinea în acelaşi timp şi 
lumii exterioare. 


Acest lucru trebuie obţinut, din nou, pe altă cale. Căci noi 
trăim încă sub postacţiunea acestei culturi - a patra 
epocă de cultură s-a terminat la mijlocul secolului al XV- 
lea -, care are în ceea ce priveşte dispoziţia sufletească 
umană un caracter binar. Prin formaţia capului avem o 
concepţie incompletă despre natură, iar prin organizarea 
restului organismului uman o cunoaştere incompletă 
despre noi înşine (vezi desenul din fig. 17). Este omis acel 


lucru în care am vedea în acelaşi timp un proces al lumii 
interioare şi un proces al lumii exterioare. 


Fig. 17 
Acum trebuie din nou obţinut printr-un efort, de data 
asta însă în mod conştient, ce s-a pierdut. Aceasta 
înseamnă că este necesar să ajungem din nou la 
înţelegerea unui lucru aflat în interiorul omului care 
aparţine în acelaşi timp lumii exterioare şi lumii 
interioare, şi care se suprapune. 


Aceasta trebuie să fie strădania celei de a cincea epoci 
post-atlanteene. 


În studiul Viitorul social, am vorbit despre importanţa 
acestor lucruri pentru viaţa socială. Noi nu putem atinge 
acest scop prin întoarcerea spre cultura Yoga; aceasta 
reprezintă un stadiu depăşit, întrucât chiar procesul 
respirator a suferit transformări. Este o realitate pe care, 
în prezent, n-o putem verifica în clinică. Dar procesul 


respirator al omului s-a modificat încă în timpul celei de a 
treia epoci culturale postatlanteene. S-ar putea spune că 
în a treia epocă de cultură postatlanteană omul mai 
respira suflet, acum el respiră aer. Nu numai că 
reprezentările noastre au devenit materialiste, dar 
realitatea însăşi şi-a pierdut sufletul. 


Vă rog să nu vedeţi în ce spun acum ceva lipsit de 
importanţă. Gândiţi-vă ce înseamnă faptul că realitatea în 
care trăieşte omenirea s-a transformat în aşa fel încât 
aerul respirat este altul decât cel respirat acum patru 
milenii. Nu numai conştienţa umanităţii s-a schimbat; în 
atmosfera Pământului era suflet. Aerul era suflet. Astăzi 
el nu mai este suflet, el este suflet în alt sens. Entităţile 
spirituale elementare despre care am vorbit ieri pătrund 
din nou în aer, le poţi respira, dacă faci excercitii Yoga. 
Dar ce puteai obţine prin respirapa normală acum trei 
milenii nu poate fi reconstituit pe cale artificială. Că 
acest lucru ar fi posibil este marea iluzie a orientalilor. 
Cele spuse acum de mine descriu întru totul o realitate. 
Acea însufleţire a aerului care aparţinea omului nu mai 
există. Din această cauză, fiinţele pe care le-aş numi 
fiinţe antimihailice, despre care am vorbit ieri, pot 
pătrunde în aer şi, prin aer, în om, ajungând pe această 
cale în omenire, aşa cum am spus ieri. Putem scăpa de 
ele numai dacă în locul exerciţiilor Yoga punem ce este 
adecvat pentru timpul nostru, şi noi trebuie să ne 
străduim în acest sens. Dar putem realiza aceasta numai 
dacă devenim conştienti de o relaţie mult mai subtilă a 
omului cu lumea exterioară, astfel încât în ce priveşte 
corpul nostru eteric să aibă loc ceva care să pătrundă tot 
mai mult în conştienţă, în mod asemănător cu procesul 
respirator. Aşa cum în procesul respirator inspirăm aer 
oxigenat şi expirăm dioxid de carbon inutilizabil, există 
un proces asemănător în toate percepțiile noastre 
senzoriale. Să admitem că priviţi o flacără. În acest caz 
se întâmplă ceva comparabil cu inspiraţia, numai că mult 
mai subtil. Închideţi apoi ochii - ceva asemănător puteţi 
face cu oricare organ de simţ - şi veţi avea imaginea 
retiniană persistentă a flăcării, care se şi modifică apoi 


treptat, aşa cum spune Goethe, se stinge. În acest proces 
al preluării impresiei luminoase şi a stingerii ei 
ulterioare, în afară de ce este pur fiziologic, este implicat 
corpul eteric al omului. Dar în acest proces există ceva 
extrem de important, elementul sufletesc care cu trei 
milenii în urmă era inspirat şi expirat. Şi noi trebuie să 
recunoaştem într-un mod asemănător procesul senzorial, 
aşa cum cu trei milenii în urmă era recunoscut procesul 
respirator. 


Se poate spune că omul trăia cu trei milenii în urmă într- 
un fel de cultură nocturnă. Iehova se revela profeților 
prin visele din timpul nopţii. Noi însă trebuie să cultivăm 
subtilităţile relaţiilor cu lumea, în aşa fel încât în 
preluarea lumii în noi să nu avem numai percepții 
senzoriale, ci şi aspectele spirituale. Este necesar să 
obtinem certitudinea că împreună cu fiecare rază 
luminoasă, cu fiecare sunet, cu orice senzaţie de căldură 
şi cu stingerea acestora intrăm în interrelaţii sufleteşti şi 
trebuie să devină pentru noi foarte importante. Şi putem 
să facem în aşa fel încât acest lucru să se înfăptuiască şi 
cu noi. 


Misteriul de pe Golgota a survenit în cea de a patra 
epocă postatlanteană, care începe aproximativ în 
anu1747 î.Hr. şi se încheie cu anul 1413 d.Hr. În prima 
treime a acestui interval are loc Misteriul de pe Golgota. 
Oamenii au înţeles acest Misteriu prin intermediul 
ecourilor vechiului mod de gândire, a vechii culturi. Felul 
în care trebuie înţeles acest eveniment este cu totul nou; 
cel vechi este complet uzat, nu mai este adecvat. 
Numeroasele încercări de a da gândirii omeneşti 
capacitatea de a înţelege Misteriul de pe Golgota s-au 
dovedit a nu mai fi corespunzătoare pentru a-l atinge. 


Toate lucrurile care sub aspect exterior se manifestă în 
mod material au şi partea lor spiritual-sufletească. Şi 
toate lucrurile care se manifestă sufletesc-spiritual au şi 
partea lor exterioară materială. Faptul că aerul 
Pământului şi-a pierdut caracteristica sufletească, astfel 


încât omul nu mai respiră aerul iniţial, a avut o influenţă 
spirituală importantă în evoluţia umanităţii. Prin faptul că 
o dată cu respiraţia omul primea în sine sufletul, el a 
căpătat conştienţa preexistenţei sufletescului, a 
existenţei sufletului înainte ca acesta să fi coborât în 
corpul fizic prin naştere sau prin concepţie. El însuşi era 
înrudit de la origine cu acest suflet, aşa cum este 
consemnat la începutul Vechiului Testament: „... şi a 
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă 
vie" (Fac. 2, 7). În măsura în care procesul respirator a 
încetat de a mai fi însufleţit, omul a pierdut conştienţa 
preexistenţei sufletului. Şi chiar când a apărut Aristotel, 
în această a patra epocă postatlanteană nu mai exista 
nici o posibilitate de a întrezări prin puterea de 
înţelegere omenească preexistenţa sufletească. 


Ne aflăm, din punct de vedere istoric, în faţa faptului că 
cel mai mare eveniment, evenimentul hristic, irumpe în 
evoluţia Pământului, dar omenirea trebuie să se 
maturizeze pentru a-l putea înţelege. Cu rămăşiţele 
vechii puteri de înţelegere, rezultate din cultura 
originară, noua cultură nu este încă în stare să recepteze 
Misteriul de pe Golgota. După aceea, această putere de 
cuprindere se pierde, iar dogmatica se îndepărtează din 
ce în ce mai mult de înţelegerea Misteriului de pe 
Golgota. Biserica interzice credinţa în preexistenţa 
sufletului nu pentru că aceasta ar fi incompatibilă cu 
Misteriul de pe Golgota, ci datorită faptului că prin 
pierderea caracterului sufletesc al aerului posibilitatea 
de cuprindere omenească a încetat să perceapă 
conştienţa sufletului ca forţă, conştientizarea 
preexistenţei. Preexistenţa dispare din tot ce a devenit 
conştienţă a capului. Când vom recăpăta conştienţa 
însufleţirii percepţiilor noastre senzoriale ne vom afla din 
nou într-un punct crucial şi vom putea cuprinde voinţa 
umană care urcă din cel de al treilea strat al conştienţei, 
aşa cum l-am prezentat zilele trecute. Atunci vom avea 
ceva totodată subiectiv şi obiectiv, aşa cum dorea cu 
atâta ardoare Goethe. Atunci vom avea din nou 
posibilitatea de a sesiza cât de ciudat este acest proces 


senzorial al omului în legătură cu lumea exterioară. Toate 
reprezentările actuale în această privinţă sunt grosolane, 
sugerând că lumea exterioară pur şi simplu acţionează 
asupra noastră, iar noi reacţionăm la aceasta. Adevărul 
este următorul: un proces sufletesc se desfăşoară din 
afară spre interior şi este sesizat prin procesul sufletesc 
interior, profund inconştient, astfel încât cele două 
procese se suprapun. Din afară pătrund în noi gândurile 
cosmice, dinăuntru actionează în afară voinţa omenească. 
Iar în acest punct se încrucişează voinţa umană cu 
gândurile cosmice, aşa cum s-au încrucişat cândva în 
respiraţie obiectivul cu subiectivul. Trebuie să învăţăm să 
simţim cum acţionează voinţa prin ochii noştri şi cum se 
amestecă, în fapt, activitatea simţurilor cu pasivitatea, 
prin aceasta încrucişându-se gândurile cosmice cu voinţa 
umană. Această nouă voinţă Yoga trebuie s-o dezvoltăm 
noi. Prin aceasta ne este mijlocit din nou ceva 
asemănător cu ce era mijlocit omului cu trei milenii în 
urmă prin procesul respirator. Concepţia noastră trebuie 
să devină mai sufletească, mai spirituală. 


La asemenea aspecte se referea concepţia despre lume a 
lui Goethe. El recunoștea fenomenul pur (Nota 10), pe 
care-l numea fenomenul originar, în care introducea 
numai ce acţionează asupra omului în lumea exterioară, 
fără să aibă în vedere gândul luciferic care vine din capul 
omului. Acest gând servea doar la asamblarea 
fenomenelor. Goethe nu căuta legea naturală, ci 
fenomenul primordial. Pentru el acest aspect era cel mai 
important. Dacă, pornind de la fenomenul pur, fenomenul 
originar (sau primordial), avem posibilitatea să resimţim 
şi desfăşurarea voinţei noastre în lumea exterioară, în 
acest caz ne vom ridica din nou la acel subiectiv-obiectiv 
care exista în vechiul învăţământ ebraic. Nu trebuie să 
vorbim numai despre opoziţia dintre material şi spiritual, 
ci trebuie să recunoaştem chiar în perceperea senzorială 
contopirea într-o unitate a ce este material cu ce este 
spiritual. Ce a fost acum trei milenii cultura lehova va fi 
pentru noi ceea ce îşi face simtită prezenţa când nu mai 
percepem natura ca pe ceva material şi nici nu 


introducem în natură în mod fantezist ceva sufletesc, aşa 
cum face Gustav Theodor Fechner. Când vom învăţa să 
receptăm ce este sufletesc în natură o dată cu senzorialul 
vom putea vorbi de relaţia lui Hristos cu natura 
exterioară. Atunci, aceasta va fi asemănătoare cu un 
proces respirator. 


Acum vom putea evidentia, cu ajutorul raţiunii umane 
sănătoase, că la baza existenţei noastre sufleteşti se află 
preexistenţa. Trebuie să completăm reprezentarea pur 
egoistă a postexistenţei, care ia naştere din necesitatea 
noastră de a mai exista după moarte, cu conştienţa 
despre preexistenţa sufletescului, să ajungem la 
concepţia despre adevărata veşnicie a sufletului pe alte 
căi decât până acum. Această concepţie o putem numi 
cultura mihailică. Dacă avem conştienţa că, în fiecare 
sunet auzit, cu fiecare privire se revarsă în noi 
spiritualitate şi sufletesc şi că în acelaşi timp noi 
revărsăm în lume sufletesc, vom obţine conştienţa de 
care are nevoie omenirea pentru viitor. 


Mă întorc la imaginea pe care v-am sugerat-o. Vedeţi o 
flacără. Inchideti ochii, aveţi o postimagine care se 
stinge. Acesta este un proces pur subiectiv? Fiziologul 
actual aşa spune. Dar nu este adevărat. În eternul cosmic 
este vorba de un proces obiectiv, cum este prezenţa 
dioxidului de carbon în aerul pe care-l expirati. Dacă 
imprimaţi eterului cosmic imaginea pe care o resimţiţi 
numai ca o postimagine care se stinge, acest lucru nu 
este pur subiectiv, ci un proces obiectiv. Aveţi 
posibilitatea de a observa cum ceva ce acţionează în 
interiorul dumneavoastră este totodată un proces cosmic 
dacă conştientizaţi următoarele: Privesc flacăra, închid 
ochii, las să se stingă imaginea - ea se stinge şi dacă 
tineţi ochii deschişi, dar atunci nu observați acest lucru; 
aceasta nu se petrece numai în mine, ci şi în lume. Putem 
da şi un alt exemplu. Dacă vă confruntaţi cu un om şi 
spuneţi: Acest om a spus cutare lucru, care poate fi 
adevărat sau nu, aceasta este o apreciere, o acţiune 
morală interioară. Şi ea se stinge ca şi flacăra. Este un 


proces cosmic obiectiv. Dacă gândiţi ceva pozitiv sau 
negativ despre omul de lângă dumneavoastră şi acest 
lucru este în eterul cosmic un fenomen obiectiv. Nu 
puteţi închide în interiorul dumneavoastră ce percepeţi 
sau judecaţi în legătură cu lumea. Chiar dacă pare a fi 
subiectiv, el este un fenomen cosmic obiectiv. Aşa cum în 
a treia epocă de evoluţie exista conştienţa faptului că 
procesul respirator este în acelaşi timp ceva care se 
petrece în om şi un proces obiectiv, omenirea va trebui 
să devină conştientă în viitor că elementul sufletesc de 
care am vorbit este un fenomen cosmic obiectiv. 


Această metamorfoză a conştienţei impune ca în 
dispoziţia sufletească umană să-şi facă loc o forţă mai 
mare decât cea cu care omul este obişnuit în prezent. 
Acesta este aportul culturii mihailice: impregnarea 
Sinelui cu această conştienţă. Dacă considerăm că 
lumina reprezintă percepţia senzorială, trebuie să ne 
gândim că ea este însufleţită, precum era de la sine 
înţeles pentru omul mileniilor II şi III î.Hr. că aerul este 
însufleţit, pentru că aşa şi era. Nu mai trebuie să 
percepem lumina ca în perioada materialismului. De la 
Soare nu radiază numai acele vibrații de care vorbeşte 
fizica şi conştienţa generală a umanitătii; aici străbate 
suflet prin spaţiul cosmic, pe aripile luminii. În timpul 
care a precedat epoca noastră, acelaşi lucru care acum 
ajunge la noi prin lumină atunci ajungea prin intermediul 
aerului. Privind lucrurile în mare, am putea spune că 
avem de-a face cu un proces sufletesc aerian şi cu un 
proces sufletesc luminos (vezi fig. 18). 


proces proces 
sufletesc sufletesc 
aerian luminos 


SAN MA PRADO SINNAR S SAANA 


Fig. 

18 
Aceste lucruri le putem observa în evoluţia Pământului. 
Şi în mijloc se plasează, însemnând trecerea unuia în 
celălalt, Misteriul de pe Golgota. Nu este suficient pentru 
prezentul şi viitorul omenirii să se născocească 
abstracţiuni despre spiritualitate, să se cadă într-un 
panteism nebulos etc., ci trebuie să fie recunoscut, în 
însufleţirea sa, ceea ce omenirea actuală resimte ca un 
proces material. 


Este vorba să învăţăm a spune: Înaintea Misteriului de pe 
Golgota Pământul avea atmosferă. În această atmosferă 
exista sufletul, care aparţinea sufletescului uman. Acum 
Pământul are o atmosferă golită de acest suflet. În 
schimb, în lumina care ne înconjoară se află acelaşi 
element sufletesc care a fost mai înainte în aer. Acest 
lucru a fost posibil deoarece Hristos s-a unit cu 
Pământul. Astfel în decursul evoluţiei Pământului aerul şi 
lumina au devenit altceva şi din punct de vedere 
spiritual-sufletesc. 


A descrie aerul si lumina în mod material când ne referim 
la mileniile în care s-a desfăşurat evoluţia Pământului 
este pueril. Interior, atât aerul cât şi lumina au devenit 
altceva. Noi trăim într-o altă atmosferă, în altă ambianţă 
luminoasă decât au trăit sufletele noastre în întrupări 
pământene anterioare. Trebuie să recunoaştem ca fiind 
spiritual-sufletesc ceea ce exterior este material. Nu va 
putea exista o adevărată ştiinţă a spiritului dacă, pe de o 
parte, oamenii vor descrie existenţa pur materială aşa 
cum se obişnuieşte în prezent, iar pe de altă parte vor _ 
spune că în tot ce este material există şi spiritualitate! În 
această privinţă, astăzi oamenii vor să se retragă în 
abstractiune. În viitor va trebui să nu se mai facă în mod 
abstract deosebire între material şi spiritual, ci să se 
caute spiritualul chiar în material, să poată fi descris 
materialul în acelaşi timp cu spiritualul, iar în spiritual să 
se recunoască trecerea spre material. Abia când vom 
realiza acest pas vom dobândi adevărata cunoaştere a 


omului. „Sângele este un suc cu totul special", dar ce se 
spune în fiziologie nu se referă la un suc cu totul special, 
ci este un suc a cărui compoziţie chimică se încearcă a fi 
dată la fel ca şi pentru alte structuri substanţiale. 
Oamenii vor putea să ajungă din nou la înţelegerea 
spiritual-sufletească a omului când vor percepe corect 
metamorfoza aerului şi luminii. Atunci nu se vor avea în 
vedere materia abstractă şi spiritul abstract, ci spiritul, 
sufletul şi trupul, acţionând fiecare în celelalte. Aceasta 
va fi cultura mihailică. 


De mult timp s-a opus rezisienţă încercărilor de a 
introduce neobişnuitul în concepţia oamenilor despre 
lume. Am amintit în diferite ocazii un exemplu: În 1835 - 
deci acum mai puţin de o sută de ani - când s-a 
intenţionat construirea primei căi ferate Furth-Nurnberg, 
savantul Colegiu medical din Bavaria a fost întrebat dacă 
este bine să se construiască o astfel de cale ferată. 
Colegiul a răspuns că nu trebuie montată calea ferată, 
pentru că oamenii care s-ar deplasa în acest fel deasupra 
solului ar deveni nervoşi. Nu este o poveste, există 
documentul. Dar la aceasta s-a mai adăugat afirmaţia că 
dacă totuşi ar exista oameni care ar cere cu insistenţă 
construirea căii ferate ar trebui ridicaţi, de o parte şi de 
alta, pereţi înalţi de scânduri, pentru ca cei pe lângă care 
ar trece asemenea trenuri să nu facă apoplexie. Vedeţi, 
una este să emiţi astfel de judecăţi şi alta este mersul 
dezvoltării omenirii. Astăzi zâmbim în faţa unui document 
ca cel al Colegiului medical bavarez din 1835. Dar nu 
avem dreptul; dacă în prezent ni se întâmplă ceva 
similar, ne comportăm la fel. Căci nu putem să tăgăduim 
în mod absolut orice justificare a Colegiului medical 
bavarez. Dacă facem comparaţie între starea psihică a 
umanitătii contemporane şi cea a omenirii de acum două 
secole, constatăm că oamenii au devenit mai nervoși. 
Poate Colegiul medical a exagerat întrucâtva, dar faptul 
că oamenii au devenit mai nervoşi este o realitate. Numai 
că în cazul dezvoltării omenirii nu este vorba despre 
asemenea lucruri, ci despre faptul că anumite impulsuri 
care vor să pătrundă cu adevărat în evoluţia Pământului 


nu trebuie să fie reprimate. Este oarecum împotriva 
comodităţii oamenilor faptul că din când în când ceva 
vrea să pătrundă în evoluţia culturală a umanităţii, şi 
trebuia înţeles ce anume constituie o datorie, prin 
raportare la evoluţia culturală, printr-o abordare 
obiectivă şi nu din motive de comoditate. Este clar că în 
viitor se va da o luptă puternică între cunoaşterea 
antroposofică şi diferite alte crezuri. Cei care vor să 
urmeze vechile cărări, care nu vor să se avânte spre o 
nouă cunoaştere a Misteriului de pe Golgota, se vor 
crampona de această poziţie, şi ar fi o mare nesocotinţă 
din partea noastră dacă nu am deveni conştienţi că 
această luptă va începe. 


Eu nu sunt deloc pasionat de o asemenea luptă, mai ales 
de confruntarea cu Biserica catolică. Cel care cunoaşte 
impulsurile istorice ale mărturisirilor actuale de credinţă 
va combate cu mare neplăcere lucrurile venerabile, 
vechi. Dar dacă lupta este provocată, ea nu poate fi 
evitată. lar preoțimea actuală nu este nicidecum înclinată 
să accepte adevărurile ştiinţei spiritului. Se poate 
anticipa că lupta împotriva unei astfel de atitudini este, 
de fapt, grotescă; se spune că trebuie să te informezi cu 
privire la ştiinta spiritului orientată antroposofic din 
lucrările ostile mie, căci scrierile mele au fost interzise 
pentru catolici de către Papa. Acest lucru nu este ridicol, 
ci este o problemă foarte serioasă! O luptă care se duce 
pe această cale, capabilă să inducă o asemenea judecată, 
nu poate fi tratată cu uşurinţă. Să luăm ca exemplu 
Biserica catolică. Cu cea evanghelică lucrurile nu stau 
altfel, numai că cea catolică este mai puternică, aici avem 
de-a face cu organizări vechi. Este suficient să urmărim 
ce se întâmplă în timpul slujbei, fiecare piesă a 
veşmintelor purtate de preot, momentele slujbei şi vom 
vedea că avem de-a face cu organizări străvechi, unele 
chiar mai vechi decât creştinismul, căci jertfa oficiată nu 
este decât cult al Misteriilor străvechi, modificate în 
sensul creştin. Este ceea ce face preoțimea actuală, care 
foloseşte acest mijloc de luptă! Dacă pe de o parte avem 
cea mai profundă venerație pentru cult şi pentru 


simbolismul pe care îl exprimă, iar pe de altă parte 
vedem cu ce mijloace sunt apărate aceste lucruri şi cu ce 
mijloace este atacat ceea ce vrea să pătrundă în evoluţia 
omenirii, abia atunci ne dăm seama că este nevoie să 
luăm poziţie faţă de acestea. Este un adevăr care trebuie 
studiat temeinic, care trebuie bine pătruns. Şi ne aflăm 
abia la început. Nu este vremea, nu este corect să 
dormim, ci trebuie să ne pregătim pentru a acţiona. Timp 
de două decenii de când este activă mişcarea 
antroposofică în Europa Centrală am acceptat 
somnolenta sectaristă, atât de greu de combătut în 
cercurile noastre, şi care încă sălăşluieşte atât de 
profund în sufletele oamenilor care participă la această 
mişcare. Dar sectarismul somnolent nu mai trebuie 
îngăduit. În repetate rânduri am subliniat că este necesar 
să focalizăm importanţa istorică mondială a mişcării 
antroposofice şi să depăşim lucrurile mărunte, dar că şi 
impulsurile mici trebuie tratate cu seriozitate şi cu mare 
atentie. 

CONFERINŢA a VIl-a 


Dornach, 6 decembrie 1919 
Aţi aflat, cu prilejul diferitor discuţii că, pentru o 
adevărată cunoaştere a entității umane, este necesar să 
fie urmărită articularea acesteia în trei componente. În 
cadrul entității umane, capul - evident vorbind în mare -, 
organele toracelui şi aparatul locomotor sunt organizate 
relativ independent; oricum se înţelege că trebuie să ne 
reprezentăm că aparatului locomotor îi aparţine o bună 
parte a entității umane. Aţi putut prelua din unele 
conferinţe ale mele şi din descrierea pe care am făcut-o 
în Enigmele sufletului asocierea dintre cap şi viaţa de 
gândire şi reprezentare faptul că sistemul toracic este 
legat de ceea ce este activitate ritmică a omului - vorbind 
în mare -, de tot ce este sferă afectivă şi faptul că sfera 
voinţei, care la om reprezintă componenta spirituală 
propriu-zisă, este legată de aparatul locomotor, de 
sistemul membrelor. Aceste trei sisteme ale organismului 
uman sunt relativ independente. Relativ independente, 
dar acţionând conjugat, sunt şi vieţile de reprezentare, 
afectivă şi voliţională. Din punct de vedere spiritual, 


deosebirile dintre aceste trei sisteme pot fi înţelese dacă 
ştim că în viaţa de veghe obişnuită omul este complet 
treaz numai prin sistemul cap, vorbind din punct de 
vedere sufletesc, prin tot ce se leagă cu viaţa de 
reprezentare şi cu cea de gândire. Dimpotrivă, tot ce este 
legat de viaţa afectelor, deci, vorbind din punct de vedere 
corporal, sistemul ritmic propriu-zis se află, chiar şi în 
stare de veghe, într-o viaţă asemănătoare visului. Noi 
luăm cunoştinţă de ceea ce se petrece în sfera noastră 
afectivă, în mod mijlocit, prin reprezentările noastre 
treze, dar niciodată nemijlocit, prin intermediul 
sentimentelor. Şi mai întunecată rămâne viaţa 
voliţională, care este înţeleasă de noi ca fiind la fel cu 
viaţa din timpul somnului profund. Astfel putem exprima 
mai clar în ce măsură conştienţa umană obişnuită are la 
bază stări subconştiente. La baza vieţii afective se află 
reprezentări subconştiente, iar dacă ne permitem să 
folosim o comparaţie, viaţa voliţională are la bază 
reprezentări şi mai inconştiente. 


Este foarte important să ştim că în fiecare sistem uman 
sunt cuprinse: gândire, simţire şi voinţă. In sistemul cap, 
în sistemul gândire sunt prezente atât viaţa de simtire 
cât şi cea de voinţă, numai că acestea sunt mult mai slab 
dezvoltate decât viaţa de reprezentare. La fel sunt 
prezente gândurile şi în sfera afectivă, ajungând însă 
numai sub forma asemănătoare viselor la nivelul 
conştienţei, mai slabe decât în sfera capului. Însă în 
vremurile noastre, marcate de abstracţiunea ştiinţifică, 
nu este luat în seamă faptul că aceste mădulare 
subconştiente ale entității umane sunt cu atât mai 
obiective cu cât ajung mai puţin în conştienţă sub formă 
subiectivă. Aceasta înseamnă că ce obţinem prin viaţa 
noastră de reprezentare, prin viaţa capului nostru sunt 
procese care se petrec în noi înşine, iar ce vieţuim prin 
sistemul nostru ritmic, prin sistemul nostru toracic, ce se 
întâmplă în sfera noastră afectivă nu este nicidecum un 
tezaur pur individual, ci reprezintă procese cosmice 
obiective. Aceasta înseamnă că atunci când simţi ceva 
este vorba de o trăire în tine însuţi, dar este concomitent 


şi ceva ce se întâmplă în lume, care are o semnificaţie 
pentru lume. Şi este interesant de urmărit care sunt 
procesele cosmice care stau la baza vieţii noastre 
afective. Să presupunem că cineva trăieşte cu intensitate 
ceva care îi solicită sentimentele, un eveniment 
îmbucurător sau întristător pentru acea persoană. Viaţa 
omului poate fi împărţită în perioade de aproximativ 
şapte ani. Prima perioadă se întinde de la naştere până la 
schimbarea danturii, a doua până la maturarea sexuală, a 
treia până la începutul vârstei de douăzeci şi unu de ani 
etc. - toate aceste limite sunt aproximative (vezi fig. 19). 


PO 
7 Ze 
Pe cita, ə JILLA, mr TLP 
7 .. A z 
E: Pa gy pm Gl A G; 
+ P Fá A A A că 
” m Ă Ă 
să, F „W fera K P A r, 
£ Z ka 77 CĂ d că { 
4 4 e A A 
PPE Î 4 Ip 
foarree fo PPPPE ARIAL Zr f- a! Z -4 soerbporeer fy 
4 
2 y Ape tp $ f (2 
Z Li , 7 
E 174 i f _ 
CĂ K Zpggattt" F SD = schimbarea 
A i dentiției 
la rosu pf _ x 
taturgpoyprt tt! MS = maturitatea 
sexuală 


Fig. 19 
Dacă focalizaţi această împărţire, ajungeţi la punctele 
nodale ale evoluţiei omului, care se exprimă, în prima 
parte a vietii, în mod foarte evident, prin schimbarea 
dentiţiei, prin maturarea sexuală; apoi reperele se 
estompează, dar pentru cel care ştie să observe lucrurile 
rămân evidente şi mai târziu. Ce se petrece cu omul în 
jurul vârstei de douăzeci şi unu de ani, din punct de 
vedere corporal-sufletesc, este, pentru cel care observă, 
la fel de evident perceptibil ca şi maturarea sexuală 
pentru fiziologia exterioară. Dar în mod obişnuit acestea 
se observă mai puţin. Este vorba de o împărtire mai 
generală a cursului vieţii umane. Dar când survine un 


eveniment important, de exemplu între schimbarea 
dentiţiei şi maturarea sexuală, care solicită sfera afectivă 
(vezi spirala roşie din desen), are loc ceva foarte special 
şi care - pentru că în prezent se fac numai observaţii 
grosiere - nu poate fi observat de obicei. Evenimentul are 
totuşi loc. Într-o oarecare măsură, impresia este 
prezentă, ea se ridică până la conştienţă. Dar, când este 
vorba de o impresie afectivă, atunci, independent de ce 
se petrece în conştienţă, în viaţa afectivă, în lumea 
obiectivă se întâmplă ceva. Şi putem compara ce se 
desfăşoară în lumea obiectivă cu un fel de agitaţie 
vibratorie: ea se extinde în Univers. Uimitor este că 
această extindere nu este fără sfârşit, ci atunci când s-a 
extins suficient, când a ajuns la limita elasticităţii sale, 
vibrația se întoarce (vezi jumătatea de cerc stângă) şi 
reapare în intervalul de timp de şapte ani viitor sub 
formă de impuls care pătrunde din afară. Nu vreau să 
spun că la fiecare şapte ani are loc un astfel de 
eveniment, deoarece totul este legat de modelarea vieţii 
individuale. Impulsul intră în următoarea perioadă de 
şapte ani, numai că omul nu-l observă. 


În viata noastră sufletească intervin trăiri care constituie 
reculul a ceea ce am vieţuit într-un fel oarecare în sfera 
afectivă în intervalul de şapte ani precedent. Aşadar, un 
eveniment care ne influenţează afectiv reapare în viaţa 
noastră sufletească în intervalul următor. Oamenii nu 
observă, în general, asemenea lucruri, dar cei care îşi 
dau silinţa le pot observa chiar în mod exterior. 


Observăm că la un cunoscut apare o indispoziţie a cărei 
cauză nu ne este cunoscută. Omul se schimbă, cum se 
spune, din senin. Dacă urmărim comportamentul 
neobişnuit al unui om, dacă putem înţelege ce spune el 
fără cuvinte, vom ajunge la evenimentul care i-a provocat 
o anumită trăire afectivă. In tot acest timp, în lume au 
avut loc evenimente care au fost influențate de reacţia lui 
afectivă. Este un proces care, în afara faptului că este 
vieţuit de om, se desfăşoară în mod obiectiv, în afara 
acestuia, fiind un proces obiectiv al lumii. 


În aceste procese intervine influenţa fiinţelor elementare, 
care actionează din afara omului. Le-am asociat, într-o 
altă ordine de idei, cu sistemul respirator, cu sistermul 
ritmic. In cazul de faţă, le vedeţi acţionând împreună cu 
sistemul ritmic în stările de agitaţie afectivă. Dacă 
înţelegem corect aceste lucruri, suntem constrânşi să 
spunem: Omul are în jurul său o aură mare. Dar în undele 
care pleacă dinspre el se amestecă fiinţele elementare 
care, în funcţie de fiecare om, pot influenţa ce se 
reîntoarce spre el după un timp. Imaginaţi-vă deci 
lucrurile astfel: o stare de agitaţie afectivă radiază 
dinspre dumneavoastră în afară. Când ea se reîntoarce 
nu mai este aceeaşi; în intervalul de timp scurs, fiinţele 
elementare au acţionat asupra ei şi receptaţi acţiunea 
fiinţelor elementare (vezi desenul, semicercul din 
dreapta). 


Prin atmosfera spirituală pe care o degajă omul, el intră 
în interactiune cu fiinţele elementare. Tot ce în cursul 
vieţii se desfăşoară pentru om ca un destin este legat de 
aceste lucruri. Când vieţuim în prezent ceva, aceasta are 
o semnificaţie pentru mai târziu. Este calea prin care 
destinul nostru este efectiv construit. Şi în determinarea 
destinului nostru acţionează fiinţe elementare, care se 
simt atrase de propria noastră natură. Se simt atrase şi 
ne influenţează. 


Vedeţi aici o interacţiune dintre om şi ambianța sa, şi 
rolul unor forţe spirituale în ambianţă. Prin urmărirea 
acestei interferenţe, se limpezesc multe lucruri care 
devin hotărâtoare de destin pentru om. Înțelegerea 
acestor relaţii este străină timpului nostru „luminat" - 
acest cuvânt trebuie întotdeauna pus între ghilimele - şi 
numai tradiţiile unor vremuri apuse irump în actualitatea 
noastră, vremuri în care omul era mai legat de adevăr 
decât în prezent, prin intermediul unor stări de 
conştienţă mai elementare. Aceste tradiţii le găsiţi foarte 
frumos exprimate în acele poeme vechi în care destinul 
omului este legat de intervenţia unor entităţi elementare. 


Unul din cele mai frumoase poeme care ni s-au păstrat şi 
în care este vorba de intervenţia de destin a unor entităţi 
elementare este cel care vă este frecvent oferit în 
interpretare euritmică. Vedeţi aici cum fiinţele 
elementare aparţinând imperiului regelui ielelor intervin 
ca elemente ale destinului. Poemul se numeşte: 

Fiica regelui ielelor 


Până târziu şi departe, stăpânul Oluf 
Călare-şi pofteşte oaspeţii la nuntă. 


Pe verzi câmpii joacă ielele. 
Fiica regelui lor le întinde mâna. 


„Bun venit stăpâne Oluf, încotro te grăbeşti? 
Intră în hora noastră şi joacă cu mine." 


„Nu pot să joc, nu-mi este îngăduit, 
Mâine în zori este ziua nunţii mele." 


„Ascultă stăpâne Oluf, intră cu mine'n joc, 
Doi pinteni de aur ţi-oi dărui. 


Şi o cămaşă de mătase, atâta de albă şi moale: 
Mama mea o albeste cu raze de lună." 


„Nu pot să joc, nu-mi este îngăduit, 
Mâine în zori este ziua nunţii mele." 


„Ascultă stăpâne Oluf intră'n joc cu mine 
O grămadă de aur ti-oi dărui." 


„O grămadă de aur cu bucurie aş lua 
Dar nu-mi este îngăduit jocul şi nu trebuie!" 


„Dacă stăpânul Oluf nu vrea să joace cu mine, 
Molime şi boala să te'nsotească!" 
Aici aveţi imaginea infiltrării lumii elementare în ceea ce 
ţine de soarta omului, în manifestarea sa cea mai 
evidentă, legată de destin: boala si moartea: 


Ea i-a dat o lovitură peste inimă. 
Vă rog să urmăriţi cele spuse. Ele pot fi întâlnite în 
poeme vechi, ca şi în poezia mai nouă; Herder le-a 
preluat din poezia populară. Prin comparaţie cu poezia 
noastră cultă, putem spune că nouăzeci şi nouă la sută 
din acestea sunt de prisos. Poeziile care provin din ştiinţa 
veche corespund realităţii. Niciodată nu o să găsim în 
acestea ideea că ea l-a lovit la cap, peste gură sau peste 
nas, ci: 

Ea i-a dat o lovitură peste inimă, 

Niciodată el n-a simtit o durere ca aceasta. 
Inima este un organ ritmic, de aceea apare aici. 

În timp ce pălea, ea-l ridică pe cal. 

„Călăreşte spre casă la scumpa-ţi domnişoară:" 


Şi când ajunse'n faţa porţii, 
Măicuţa-i tremurândă îl aştepta. 


„Ascultă fiu-meu, spune-mi neîntârziat, 
De ce eşti palid, atât de alb?" 


„Chiar de n-aş fi pălit, albit, 
Am fost în împărătia regelui ielelor." 


„Ascultă fiule iubit sufletului meu 
Ce trebuie să-i spun miresri tale?" 


„Spune-i că's în pădure şi stau 
Să-mi încerc calul şi câinele." 


Dis-de-dimineaţă, abia mijise ziua, 
Mireasa sosi cu alaiul de nuntă. 


Turnară mied, turnară vin, 
„Unde-i stăpânul Oluf, mirele meu!" 


„Stăpânul Oluf s-a dus la pădure şi stă 
Să-şi încerce calul şi câinele." 


Mireasa ridică purpura şi văzu 

Pe stăpânul Oluf culcat: era mort. 
Vreau să vă atrag atenţia asupra redării poetice extrem 
de adecvate în legătură cu ce se întâmplă în jurul omului 
într-o astfel de oră a destinului şi care se poate percepe 
la reapariţia periodică a unor trăiri care influenţează 
sfera afectivă. Asemenea trăiri intervin în destinul nostru 
după ce asupra lor au acţionat fiinţele elementare. La fel 
cum trăim în aerul fizic exterior, în ambianța regnurilor 
mineral,vegetal, animal, tot astfel trăim cu părţile 
noastre subconştiente, cu sistemul nostru ritmic în sfera 
spirituală a fiinţelor elementare. Acolo se construieşte 
destinul nostru, în aceeaşi măsură în care este constituit 
în cursul vieţii dintre naştere si moarte. 


Deoarece capul nostru se află în stare de veghe deplină, 
noi ne ridicăm deasupra acestei interacțiuni cu fiinţele 
elementare. Numai prin viaţa capului nostru perfect 
treaz nu suntem integrați în regnul fiinţelor elementare şi 
putem să ne ridicăm la suprafaţa mării elementare, în 
care, ca oameni, înotăm continuu. 


Revenirea evenimentelor legate de destin poate fi 
urmărită chiar şi în viaţa obişnuită prin acţiunea 
sistemului nostru ritmic şi a sistemului membrelor 
noastre. Acestea suferă interacțiuni cu mediul ambiant, 
dar mult mai complicate, care au un recul cu o amploare 
mult mai mare a vibraţiilor. Ele revin abia în viaţa 
terestră următoare sau într-una din vieţile următoare. 
Astfel încât putem spune că ceea ce numim destinul, 
karma noastră, nu trebuie să ne mai apară ca ceva 
enigmatic, deoarece el nu reprezintă altceva decât 
revenirea unor evenimente din viaţa proprie, modificate 
de influenţa fiinţelor elementare. 


Vă atrag atenţia asupra unui lucru. În conferințele mele 
pedagogice, indiferent unde le-am ţinut, am atras mereu 
atenţia asupra faptului că în cursul şcolii primare există 
un punct nodal important, aflat în jurul vârstei de nouă 
ani. În învăţământul primar ar trebui acordată o atenţie 


specială acestui moment din viaţa omului. Până la 
această vârstă, de exemplu, nu ar trebui predate ştiinţele 
naturii altfel decât prin legarea proceselor naturale de 
viaţa morală a omului, sub formă de fabule, legende etc.; 
abia când omul este apt să le primească ar trebui 
începută descrierea elementară, simplă, a naturii. Planul 
de învătământ rezultă de la sine, dintr-o observare în 
detaliu a entității umane. Am atras atenţia asupra acestui 
lucru în lucrarea despre Baza pedagogică a Școlii 
Waldorf. in preajma vârstei de nouă ani conştienţa Eului 
capătă un nou conţinut. Abia acum omul devine capabil 
să observe natura exterioară în mod obiectiv; până la 
această vârstă el punea în legătură tot ce vedea în natura 
exterioară cu propria sa fiinţă. Conştienţa Eului se 
dezvoltă încă din prima perioadă a vieţii, la doi ani, doi 
ani şi jumătate. La aproximativ nouă ani are loc o 
revenire a conştienţei Eului, într-o formă mai spirituală 
(la doi-trei ani ea este mai mult sufletească). Acesta este 
numai unul din evenimentele importante care apar în 
viaţa noastră, dar există şi alte evenimente, mai puţin 
importante care acţionează în acest fel. 


Cunoaşterea acestor intimităţi ale vieţii omului va deveni 
stringentă, imperios necesară pentru viitorul evoluţiei 
umane, va trebui să se transforme treptat în cultură 
generală. Această cultură generală evoluează de la o 
epocă la alta. În prezent, suntem nemulţumiţi dacă copiii 
noştri nu pot face anumite calcule la vârsta de zece ani. 
Romanii însă nu sufereau din această pricină; ei erau 
nefericiţi dacă un tânăr nu cunoştea legile celor 
douăsprezece Table, în timp ce noi ne facem mai puţine 
griji dacă dispoziţiile legale nu sunt cunoscute de copiii 
noştri. Ar fi destul de rău pentru structura noastră 
sufletească dacă am face-o. Dar conştienţa generală se 
modifică şi acum ne aflăm în momentul de început al unui 
timp în care asemenea intimităţi ale vieţii sufleteşti 
trebuie să ajungă la conştienia generală. Omul trebuie să 
se cunoască mai bine decât se considera necesar până 
acum, altminteri ar avea loc un recul cât se poate de 
nefavorabil pentru evoluţia întregii vieţi umane. 


Faptul că nu ştim care este originea unui lucru care ne 
mişcă afectiv nu înseamnă că el nu are loc în viaţa 
noastră sufletească. Lucrurile revin, ele îşi exercită 
influenţa asupra vieţii noastre sufleteşti. Noi nu ni le 
putem explica şi nici măcar nu le preluăm în conştienţa 
noastră. Consecința acestei situaţii este că trecem prin 
stări care sunt acceptate, pur şi simplu, fără a şti că ele 
trebuie raportate la trăiri anterioare. Ceea ce are 
caracter afectiv se reîntoarce într-un mod oarecare. 
Puteţi reţine uşor acest lucru printr-un exemplu pe care îl 
repet adeseori, deoarece este reprezentativ. IÎnvăţaţi un 
copil să se roage, adică să-şi dezvolte predispoziția 
pentru rugăciune, şi acest fapt va avea cândva un recul. 
După un timp acţiunea de a ne ruga se reîntoarce, 
datorită faptului că ne putem dezvolta predispozitia 
sufletească a binecuvântării. Din această cauză spun atât 
de des că nici un bătrân nu va putea binecuvânta pe 
cineva în mod eficient prin imponderabile, dacă nu a 
învăţat să se roage în copilărie. Faptul de a te ruga se 
transformă în binecuvântare. Acestea sunt reîntoarcerile 
ce au loc în timpul vieţii. 


Faptul că aceste lucruri nu sunt încă înţelese în prezent 
constituie motivul pentru care oamenii nu pot întrevedea 
încă marea importanţă a Misteriului de pe Golgota. Ce 
importanţă are pentru cei care sunt cu totul prinşi în 
educaţia actuală dacă li se spune că după ce Hristos a 
trecut prin Misteriul de pe Golgota el s-a legat de viaţa 
omenirii pământene? Oamenii nu vor să-şi creeze nici un 
fel de reprezentări despre interacţiunea cu realităţile în 
care se află Hristos. Reprezentarea noastră cerebrală nu 
ne spune prea multe lucruri despre influenţa impulsului 
hristic. Însă de îndată ce privim în inconştient, în sfera 
sentimentelor şi în aceea a voinţei, ajungem în sfera 
fiinţelor elementare, dar pentru noi aceasta este 
întreţesută cu impulsul hristic. Fiziologic vorbind, ne 
afundăm prin sistemul nostru ritmic, prin sfera noastră 
afectivă, în ţinutul de jos, cu care s-a unit Hristos pentru 
existenţa pământeană. Aici găsim aşadar, ca să spunem 


aşa, locul în care Hristos poate fi găsit în mod real, nu 
numai prin tradiţie sau printr-o mistică subiectivă, ci în 
mod obiectiv. Dar trăim în acelaşi timp în epoca în care 
evenimentele ce ne vin de aici au o mare importanţă 
obiectivă pentru viaţa omenească, întrucât, atunci când 
oamenii li se împotrivesc, le influenţează în mod 
inconştient deciziile, ceea ce fac. Când înţelegem aceste 
lucruri, putem să le luăm în calcul, putem face apel într-o 
oarecare măsură la lumile spirituale care ne aparţin, 
pentru a acţiona împreună cu noi. 


În această privinţă, se poate observa şi exterior că ne 
aflăm la un punct de cotitură a evoluţiei umane. Este 
suficient să mă refer la un aspect pe care l-am mai 
abordat din diverse perspective. Dacă luăm în 
considerare unele aprecieri ale istoriei actuale, putem 
spune că ele nu au ajuns încă la Misteriul de pe Golgota. 
În abordările de istorie mondială sunt descrise timpurile 
vechiului regat asirian, babilonian, ale vechiului regat 
persan, ale regatului egiptean, ale Greciei, ale Romei. 
Poate fi amintit şi faptul că a avut loc Misteriul de pe 
Golgota, apoi însă vor fi urmărite migrațiile popoarelor, 
care s-au întins pentru unii până la Ludovic al XIV-lea sau 
până la revoluţia franceză sau Poincare, pentru alţii până 
la declinul Hohenzollernilor etc. Dar despre impulsul 
hristic nu veţi găsi în povestirile obişnuite convenţionale, 
care se numesc „istorie", nimic, absolut nimic. Pentru 
abordarea istorică lucrurile stau ca şi cum impulsul 
hristic ar fi scos din circuit. Este uimitor cum, de 
exemplu, un istoric ca Ranke, care a fost un creştin 
credincios şi care dădea în mod subiectiv o mare 
importanţă impulsului hristic, nu poate introduce 
evenimentul Hristos în istorie. El nu ştie ce să facă cu el. 
În prezentarea istorică evenimentul Hristos nu joacă nici 
un rol. Astfel încât putem spune că pentru cunoaşterea 
spiritului omului, care se manifestă în istoria sa, 
creştinismul încă nu este prezent. Abia ştiinţa noastră, a 
spiritului, orientată antroposofic, când prezintă istoria, ia 
în calcul necesitatea celei de a patra epoci 
postatlanteene, prin care trebuia să irumpă în evoluţia 


istorică concretă evenimentul de pe Golgota. În 
prezentarea noastră istorică evenimentul de pe Golgota 
este prezent. Mergem chiar mai departe, când preluăm 
evenimentul de pe Golgota noi nu prezentăm numai 
evoluţia istorică a omului, ci şi evoluţia cosmică, în aşa 
fel încât Misteriul de pe Golgota este întâlnit chiar în 
evoluţia cosmică. 


Dacă lăsati să acţioneze asupra dumneavoastră scrierea 
mea Știința ocultă în linii mari, veţi vedea că nu se 
vorbeşte numai despre eclipse solare şi lunare sau 
despre explozii şi eruptii în Cosmos, ci şi despre 
evenimentul Hristos ca eveniment cosmic. Dacă istoricii, 
aşa-numiţii istorici, nu găsesc nici o posibilitate de a 
insera evenimentul Hristos în desfăşurarea devenirii 
istorice, reprezentanţii oficiali ai cultelor devin de-a 
dreptul furioşi când aud că există o ştiinţă a spiritului 
orientată antroposofic care vorbeşte despre acesta ca 
despre un eveniment cosmic. Puteţi deduce cât de puţin 
sunt înclinate aceste culte să împlinească marile cerinţe 
ale timpului nostru, în special aceea de a face o legătură 
între evenimentul Hristos şi evenimentele lumii. Trebuie 
spus că cei care se referă în prezent la Hristos, chiar şi 
teologi, nu vorbesc despre el altfel decât ar face-o despre 
o fiinţă dumnezeiască universală oarecare, aşa cum 
vorbeau vechii evrei sau chiar şi actualii evrei despre 
Iahve sau Iehova. V-am mai spus, luaţi cartea lui Harnack 
Esenţa creştinismului şi înlocuiţi numele lui Hristos cu 
cel generic de Dumnezeu; sensul nu se va schimba, 
pentru că autorul nu are habar de specificul 
creştinismului. Cartea lui Harnack este, în întregul ei, 
contrară esenței creştinismului, căci ea nu vorbeşte deloc 
despre creştinism, ci despre o învăţătură generală 
privindu-l pe Iehova. Este foarte important să facem 
referinţă la aceste lucruri, căci ele se leagă întru totul cu 
cerinţele cele mai presante ale prezentului. lar ceea ce 
trebuie să se infiltreze în evoluţia culturală a omenirii 
este conştienţa despre prezenţa nu numai a unei lumi 
spirituale generale, abstracte, ci a lumii spirituale 
concrete, în care trăim, simţim, vrem şi facem şi din care 


ieşim în afară numai prin ceea ce gândim cu capul 
nostru. Este justificat un nou tip de concepţie despre 
lume, năzuim să realizăm întreţeserea reală a ceea ce 
simţim, vrem şi facem cu impulsul hristic. 


Faptul că astronomia, învăţătura actuală despre evoluţia 
biologică s-au dezvoltat în formule abstracte în timpurile 
mai noi s-a datorat faptului că impulsul hristic nu a 
pătruns în interiorul oamenilor, ci a rămas tradiţie şi i-a 
influenţat în mod cât se poate de subiectiv, dar nu i-a 
cuprins aşa încât trăirile interioare să fie concomitent 
vieţuiri cosmice obiective, adică, să ne aflăm în 
interacţiune cu ce are loc în jurul nostru pe plan 
spiritual. 


Se poate observa, în prezent, cum apare o conştienţă 
care susţine necesitatea unor noi impulsuri pentru 
evoluţia umanităţii. Dar oamenii se hotărăsc greu să 
treacă la o viaţă spirituală concretă. Când vorbesc despre 
spirit ei mai au nostalgia de a trăi în abstracţiuni. 


Însăşi conştienţa despre poziţia faţă de gândurile noastre 
trebuie să se schimbe într-un anumit sens. Ştiinţa 
spiritului orientată antroposofic nu urmăreşte un ţel 
programatic anume, influențarea în vederea unui anumit 
ideal, ci înţelegerea a ce este necesar în prezent pentru 
umanitate. O dată cu aceasta trebuie făcută legătura cu 
unele structuri sufleteşti ale unor timpuri trecute, ale 
unor epoci în care oamenii erau mai integrați în 
adevărata lor ambianţă spirituală. În prezent, acest lucru 
ar trebui resimţit cu o forţă crescută. Din afară nu mai 
putem aştepta nimic. Impulsurile de progres pentru 
evoluţia umană trebuie luate din interior, din conexiunile 
noastre cu lumea spirituală şi trebuie, de fapt, să facem 
ceva în acest sens, pentru ca ce vieţuim să devină din ce 
în ce mai mult trăiri ale amurgului. Ne găsim deja în faza 
de declin a evoluţiei Pământului şi ca oameni trebuie să 
putem trece dincolo de evoluţia terestră prin legătura 
noastră cu lumea spirituală. Prin aceasta însă ce năzuim 
să atingem prin cunoaştere trebuie să fie resimţit ca o 


forţă care ne dă posibilitatea de a trece în stadiile 
evolutive în care Pământul va muri, aşa cum ajungem în 
alte stadii evolutive atunci când ne moare trupul, când 
trecem prin poarta morţii. Când ne moare trupul, noi 
trecem prin poarta morţii, adică intrăm în lumea 
spirituală. Acest lucru se va întâmpla cândva cu întreaga 
omenire, care va evolua în totalitate spre existenţa 
jupiteriană. Pământul va deveni cadavru. Ne aflăm deja 
în evoluţia de declin. Omul individual îmbătrâneşte. 
Pentru geologul care ştie să observe cu adevărat, 
Pământul prezintă semne clare de îmbătrânire. El moare. 
Ce căutăm acum în mod spiritual este să împiedicăm 
acest proces. Aceasta este conştienţa cu care trebuie să 
ne pătrundem. 


Dintr-un alt punct de vedere, în vremuri mai vechi 
cunoaşterea legată de Misterii era considerată ca fiind 
înrudită cu forţa vindecătoare, chiar şi cu forţa 
vindecătoare fizică. In prezent, această conştienţă 
trebuie să pătrundă din nou în omenire. Trebuie realizată 
conştientizarea faptului că prin aceasta se face ceva 
pentru continuarea evoluţiei întregii omeniri. La o 
asemenea conştientizare nu se va ajunge dacă nu se va 
focaliza concretul care ne înconjoară în modul pe care l- 
am descris, căci ce simte, vrea şi face omul va fi privit ca 
propria sa problemă personală. Nu se va înţelege că este 
vorba de ceva care se desfăşoară şi în afară. Este necesar 
ca ştiinţele umane să vină în întâmpinarea acestor 
strădanii - lucru care poate nu este uşor de înţeles. 
Acestea nu sunt, în prezent, la înălţime. În ştiinţele 
exacte pot fi întâlnite cele mai imposibile reprezentări. 
Vreau să vă aduc la cunoştinţă unele exemple. Oamenii 
îşi imaginează de obicei în mod foarte prozaic că undeva 
se află Soarele. De la Soare pleacă lumină în toate 
direcţiile, ca de la orice sursă luminoasă (vezi fig. 20). 
Cei care urmăresc răspândirea luminii cu ajutorul 
reprezentărilor matematice spun că lumina se propagă în 
infinit şi apoi dispare într-un mod oarecare. Din cauza 
propriei slăbiciuni, prin faptul că se propagă în infinit, ea 
se pierde. Dar lucrurile nu stau astfel. Orice lucru care se 


propagă ajunge la o limită de la care vibrația îşi 
inversează direcţia de propagare şi revine modificată la 
origine. Lumina solară nu se propagă în infinit, ci se 
reîntoarce, sub altă formă, dar vibrează din nou, în sens 


opus. 
PPP IEI, 
/ / K7 
(7 y 
ȘI / A Fi (5 
g A d 7, 
7 7 7, 
7 4 
4, 


ę 
SN 
N 
Ş 
`à 
Sss aaka 


Ay 
p” ling E7 


Ltg 
/A IL 7, 
h, purl! A i e 
w 7, [i 
7, (i [, 
[/3 N, , 
, , ; 
7, 7, / 
M 
lty i 
ttnet {i mr 
Fig. 20 


Aşa stau lucrurile cu orice lumină. Şi, de fapt, aşa stau 
lucrurile cu toate acţiunile care sunt supuse legii 
elasticităţii, care conţine o limită a elasticităţii. 
Asemenea reprezentări se pot întâlni frecvent, în prezent, 
în ştiinţele exacte şi se iau prea puţin în seamă 
realitătile. Dacă aţi fi fizicieni, v-aş atrage atenţia asupra 
felului în care oamenii calculează traseul care este 
parcurs şi timpul. Apoi, numesc viteza, pe care o 
desemnează curent prin v, ca fiind funcţie de distanţă 
(spaţiu) şi timp şi o reprezintă ca un cât: 

v=s/t 
Acest lucru este total neadevărat. Viteza nu este un 
rezultat, ea este elementarul care poartă în sine ceva (fie 
material, fie spiritual) şi noi descompunem viteza şi 
distanţa în spaţiu şi în timp. Noi abstractizăm aceşti doi 
factori. Spaţiu şi timp ca atare nu există în mod real. 
Vitezele sunt ceva real. Această observaţie o fac numai 
pentru fizicieni; ei vor înţelege însă că în elaborarea 


bazei cunoaşterii ştiinţifice actuale a timpului acţionează 
conotaţii fragile, care se află în raționamente numai 
pentru că nu suntem în stare să cuprindem spritualul ca 
fapt concret. 


Imperativul epocii mihailice este ca omenirea să ajungă 
în situaţia de a cuprinde spiritualul în concreteţea sa, să 
ştie cum să aibă în vedere şi diferitele entităţi elementare 
şi superioare. Este un scop pe care trebuie să-l atingă din 
nou omenirea, aşa cum au făcut-o oamenii în timpurile 
vechi. Nu se doreşte însă recunoaşterea acestui fapt şi 
nici răsturnările care au avut loc în evoluţia umanităţii la 
mijlocul secolului al XV-lea. Se poate totuşi demonstra cu 
ajutorul unor detalii că asa stau lucrurile. 


Un autor scandinav a scris de curând o carte (Nota 11) în 
care citează din scrierile alchimiştilor. El citează mai ales 
un pasaj dintr-un alchimist care se referă la elemente ca 
mercurul, antimoniul etc. Autorul, care este, după cum 
reiese din carte, un excelent chimist, spune că nu-şi 
poate imagina nimic în faţa acestei reţete chimice 
comunicată de un alchimist. Când un chimist actual 
vorbeşte despre mercur, despre argintul viu, el se referă 
la mineralul mercur; prin antimoniu el înţelege elementul 
respectiv. În cartea citată este vorba despre anumite 
procese care au loc în organismul uman. Este 
cunoaşterea interioară omenească. Dacă o aşternem pe 
hârtie în sensul în care era prezentă în conştienţa 
scriitorului pe care îl citează autorul scandinav, ea 
reprezintă descrierea unei experienţe de laborator în 
care se lucrează cu retorte. Numai că nu poţi degaja nici 
un sens din aceasta. Textul capătă însă un sens dacă ştii 
ce se înţelegea în acele timpuri vechi prin antimoniu, 
mercur etc. şi că era vorba de procese ale naturii umane 
pentru care existau alte mijloace de înţelegere decât cele 
de azi. Din această cauză, cel ce citeşte literatura 
dinaintea secolului al XV-lea trebuie să o facă altfel decât 
până acum. În prezent trebuie să se acorde o importanţă 
mai mare unor lucruri cărora timp de secole omenirea nu 
le-a conferit nici o valoare. 


CONFERINŢA a VIll-a 
Dornach, 7 decembrie 1919 


Ce v-am spus în aceste săptămâni îşi găseşte împlinirea 
în faptul că noi ne aflăm în faţa irumperii unei lumi 
spirituale care este rezultatul evoluţiei culturale care a 
început aproximativ la mijlocul secolului al XV-lea. 
Atunci, totul s-a schimbat în lumea civilizată. Ceea ce 
oamenii introduceau în conştienţa lor înaintea jumătăţii 
secolului al XV-lea se referea mai mult la interiorul 
organizării umane. În toate scrierile vechi, în măsura în 
care mai pot fi găsite în prezent, vom întâlni expresii 
foarte asemănătoare expresiilor folosite astăzi în chimie, 
fizică etc. Dar chimistul sau fizicianul actuali nu vor 
înţelege ce citesc în aceste scrieri deoarece ei cred că ele 
descriu procese exterioare. De fapt, este vorba de 
procese interioare, procese din interiorul corpului 
omenesc, fizic sau eteric. Începând cu perioada Galilei- 
Giordano Bruno omenirea îşi îndreaptă atenţia mai mult 
asupra lumii exterioare, iar azi am ajuns atât de departe 
încât dispunem de o cunoaştere a naturii care 
influenţează deja întreaga gândire, mai ales gândirea şi 
simţirea populare, cunoaştere care ne spune multe 
lucruri despre regnurile mineral, vegetal, animal. Dar ea 
nu poate da, în nici un fel, informaţii despre fiinţa umană, 
despre alcătuirea fizic-corporală a acesteia. Omul trebuie 
să-şi pună întrebarea: În ce raport mă aflu eu cu regnul 
animal, vegetal, mineral, cu regnul uman fizic exterior, 
cu regnul aerului şi al apei, al focului şi al norilor, al 
Soarelui, al Lunii şi al stelelor? Cum mă comport ca om 
fată de acestea? 


Nu putem da un răspuns la această întrebare fără a 
adânci unele aspecte umane de care ne-am ocupat. Dacă 
avem în vedere omul ca fiinţă a simţurilor şi a raţiunii, 
constatăm că ochii, urechile şi alte organe de simţ, deşi 
fac parte din restul organismului, sunt organe ale 
capului; prin ele percepem lumea exterioară. Prelucrăm 
apoi această lume exterioară cu idei şi noţiuni care sunt 
legate de creierul nostru. Ce am vieţuit astfel prin 
simţurile noastre, ce am prelucrat mental prin aşa- 


numita noastră inteligenţă raţională, prin amintirile 
noastre, ce reținem ca reprezentare a memoriei este 
rezultatul preluării lumii exterioare prin simţurile 
noastre, a ce am prelucrat cu inteligenţa noastră. Ce 
suntem noi, de fapt, prin raportare la lumea exterioară? 


Trebuie să avem în vedere receptivitatea simţurilor 
noastre; am mai făcut în ultimele zile trimitere la acest 
fenomen. Vedeţi o flacără, închideti ochii, aveti o imagine 
remanentă a acesteia, pe care o purtaţi cu ochii 
dumneavoastră şi care dispare încetul cu încetul. Gcethe, 
care se exprimă întotdeauna intuitiv asupra acestor 
lucruri, spune: Imaginea remanentă se stinge. Constituţia 
iniţială a ochiului şi a structurii nervoase se refacc după 
ce aceasta a fost modificată prin impresia luminoasă 
exercitată asupra ochiului dumneavoastră. Ceea ce se 
desfăşoară în organul dumneavoastră de simţ este 
rezultatul a ce se întâmplă în memorie, în amintire; 
impresiile senzoriale le prelucraţi mental şi vă rămân ca 
reprezentări ale memoriei. În cazul în care preluaţi o 
impresie prin intermediul ochiului, să spunem flacăra, _ 
reprezentarea acesteia se stinge şi totul durează puţin. In 
cazul în care prelucraţi mental o asemenea impresie 
intervine imaginea remanentă a amintirii, care durează 
mult timp, în anumite conditii, chiar toată viaţa. Pe ce se 
bazează aceasta? Imaginea obţinută prin intermediul 
ochiului este de scurtă durată, deoarece este rezultatul 
acţiunii unei anumite părti a organismului. Ceea ce 
devine reprezentare de amindre este rezultatul acţiunii 
unei mari părti a organismului, se inseră în corpul eteric, 
iese în afară, în eterul cosmic, poate rămâne aici pentru 
întreaga viaţă, ca imagine remanentă. Pentru aceasta 
impresia trebuie să fie profundă şi să se impună corpului 
eteric, iar acesta să nu o păstreze, ci s-o transmită lumii 
exterioare, unde o fixează. Să nu credeţi că procesul este 
doar rezultatul acţiunii interiorului dumneavoastră. Când 
aveţi o trăire nu puteţi s-o înscrieţi în agenda proprie, de 
unde o scoateţi din când în când s-o citiţi, deşi în prezent 
mulţi oameni fac acest lucru cu multe din vieţuirile lor. 
Lucrurile de care vă amintiţi le înscrieti în eterul cosmic, 


iar acesta, când trebuie să vi le amintiti, vi le oferă ca pe 
o amprentă de sigiliu. A-ţi aminti nu este o chestiune pur 
personală, ci o confruntare cu Cosmosul. Nu poţi fi 

singur când vrei să-ţi aminteşti trăirile proprii. Entitatea 
omului se pierde, dacă acesta nu-şi poate aminti trăirile. 


Gândiţi-vă, ce poate reprezenta următoarea întâmplare: 
un bărbat care ocupă o pozitie importantă resimte brusc 
dorinia de a merge la gară, de a-şi cumpăra un bilet şi de 
a călători spre depărtări necunoscute, deşi nu are nici o 
treabă. Toate aceste lucruri le face într-o stare de 
conştienţă ciudată. În timpul călătoriei nu-şi aminteşte 
cine este, şi îşi revine la Berlin, pe strada Kurfursten, 
într-un azil de oameni săraci. În conştienţa sa s-a stins 
toată perioada dinaintea clipei în care s-a urcat în tren, la 
Darmstadt. S-a putut stabili ulterior, din cele povestite de 
diferite persoane, că fusese la Budapesta, la Lvov şi de 
aici la Berlin şi că şi-a recăpătat conştienţa la azilul de 
săraci de la Berlin. Cu toate acestea, gândirea sa 
raţională rămăsese intactă, nimic nu se dereglase. El îşi 
amintea despre timpul scurs de la urcarea în tren, la 
Darmstadt, până la primirea sa în azilul de săraci la 
Berlin, faptul că îşi cumpărase biletul de călătorie, se 
aprovizionase etc. Dar în timp ce făcea aceste lucruri nu 
avea nici un fel de amintire despre viaţa sa anterioară. 
Apoi şi-a recăpătat memoria în ce priveşte viaţa sa până 
la plecarea din Darmstadt, dar nu mai avea nici o 
amintire despre călătorie. Ce s-a întâmplat atunci a putut 
fi stabilit din informaţii venite din afară. S-ar putea da şi 
alte exemple asemănătoare. Ce am spus trebuie să 
atragă atenţia asupra modului în care s-ar desfăşura 
viaţa dacă prin trăirile noastre nu ar trece o amintire. 
Gânditi-vă ce ar trebui să gândiţi despre Eul 
dumneavoastră dacă pentru un timp oarecare, cu 
excepţia celui când aţi dormit, nu aţi avea amintiri. Ce 
aparţine receptivităţii noastre senzoriale, inteligenţei 
noastre este o problemă personală. În clipa în care 
lucrurile încep să fie memorate, ce se întâmplă în viaţa 
sufletească a omului devine o confruntare cu Universul, 
cu lumea. Omenirea nu conştientizează suficient că cele 


discutate acum de mine sunt o realitate. Dar va fi o 
componentă a educaţiei viitoare a omenirii ca tot ce 
conduce în omul eteric la amintire să nu mai fie privit ca 
o chestiune pur personală, ci ca o responsabilitate a 
omului faţă de Cosmos. 


V-am vorbit la începutul acestui ciclu de conferinţe 
despre faptul că în timpul pe care-l considerăm istoric 
exista, de exemplu, la greci, o conştienţă continentală 
care nu era foarte dezvoltată şi care s-a transformat într- 
o conştienţă planetară. Acum trebuie să-şi facă apariţia o 
conştienţă cosmică, universală şi omul trebuie să ştie că 
este un cetăţean al întregului Cosmos, ceea ce a existat şi 
în timpurile preistorice. Pentru aceasta este necesar să 
se manifeste responsabilitatea pentru lucrul gândit, care 
poate duce la constituirea amintirii. 


Ce v-am descris până acum, reprezintă, aşa cum am spus, 
procese care aparţin unei mari părţi a organismului, dar 
nu a omului în întregul său. Pentru a înţelege despre ce 
este vorba vom prezenta situaţia schematic, în desenul 
din fig. 21. 


alb pini ' 
g” Vay PEA 


As 
yri A Dl + 


A sp A oy 


NA 
X Ss 
te Me i 
Mat 
A SS 
N 
NX 
Q A 
DR SĂ 
N 
ASR 
N 
SY 
5SN 
ş F 
F 
=> 
` 


ADN 
SRL 
AAN 
SSN 
N “3 ` 
è NNA 
AS 
Wy 
Ny 
+ 
`~ 
N 
ş 
` 


A PA “ze 2 TO 
7 BA 
DI ir 
4 5 ide OCaliy 
4 4 z3 
VAA 272 
4 £ 27 
2% 3%% 
AA A 
ea 2% 
Z% 4 5 
g h 2 "G 
CĂ 
Fig. 21 


Avem regiunea simţurilor (alb), în care cuprindem toate 
simţurile şi regiunea raţională, apoi regiunea din 
organismul uman care trimite înapoi gândurile (săgeti, 
roşu), astfel încât ele pot deveni amintiri, care se 
întâlnesc în om cu obiectivitatea Cosmosului. Am 
menţionat cu altă oeazie locurile din trupul uman în care 
omul se întâlneşte cu Cosmosul. 


o 
PA “creea, 
gr r AAM Prs 


e- 


Fig. 22 


Unui nerv care traversează o regiune oarecare a corpului 
şi ajunge în măduva spinării - prezint acest lucru în mod 
schematic, în fig. 22 - îi corespunde un altul, care 
străbate traseul invers. Fiziologii simţurilor îl numesc pe 
unul nerv senzitiv, iar pe celălalt nerv motor. 


Despre această aberaţie, că ar exista nervi senzitivi şi 
nervi motori, am vorbit de mai multe ori (Nota 12). Este 
important de ştiut că fiecare traseu nervos îşi are 
originea la periferia organismului şi se reîntoarce aici, 
dar undeva se întrerupe; ca şi în cazul sârmei electrice 
care transmite o scânteie, şi în această situaţie există o 
transmisie, un fel de fluid senzitiv de la aşa-numitul nerv 
senzitiv la aşa-numitul nerv motor. Aici - şi sunt 
nenumărate asemenea locuri, de exemplu în măduva 
spinării şi în alte părţi ale corpului nostru - se află 
locurile din spaţiu în care omul nu-şi aparţine numai lui, 
ci apartine Cosmosului. Dacă legaţi între ele toate aceste 
locuri, şi includeti şi ganglionii simpatici, obţineti această 
graniţă şi în sens corporal-fiziologic. Putem spune că, 
într-un anume sens, înjumătăţim omul, îl privim ca pe un 
organ senzorial, considerăm preluarea prin simţuri ca o 
receptivitate senzorială, prelucrarea prin rațiune ca o 
altă activitate senzorială, mai fină, apariţia amintirilor ca 
imagini remanente care persistă în viaţa dintre naştere şi 
moarte, pentru că în momentul formării amintirii ne 
lovim de eterul universal. Propriul nostru eter se izbeşte 
de eterul universal şi are loc o confruntare între noi şi 
eterul universal. Cealaltă parte a omului are ca organ 
terminal totalitatea membrelor. Aşa cum prima parte are 
ca organ terminal sfera senzorială, cealaltă parte a 
omului are membrele care cresc din el (gambele, 
braţele). Desigur, este vorba despre o imagine grosieră şi 
schematică. 


Plecând de aici ar trebui să schiţez spre interior tot ce 
este de natură volitională, aşa cum am desenat, plecând 
de la simţuri, ce ţine de inteligenţă şi care se leagă de 
cealaltă parte a omului. Ce este de natură voliţională 
reprezintă celălalt pol al fiinţei umane. Intre cei doi poli 


se află graniţa interioară pe care o obţineţi legând între 
ele toate terminaţiile nervoase şi toţi ganglionii. Dacă 
depăşiţi această graniţă, astfel încât să vă imaginaţi că ea 
ar fi o sită, şi că de o parte ar acţiona voinţa (vezi ce este 
notat cu portocaliu în fig. 21), iar de cealaltă parte 
inteligenţa (verde), obtineti, între ele, starea sufletească, 
sfera afectivă. Ce ţine de afectivitate este pe jumătate 
voinţă şi pe jumătate inteligenţă. Voința presează de jos, 
inteligenţa de sus; aceasta dă naştere sentimentului. În 
simţire se află întotdeauna, pe de o parte, inteligenţa, 
sub formă de vis, iar de cealaltă parte, voinţa, care 
doarme. 


După ce am perceput astfel omul , potrivit concepţiei 
ştiinţei spiritului - pe de o parte polul inteligenţei, pe de 
alta polul voinţei -, după ce am văzut că organele fizice 
sunt expresia polului inteligenţei, ne putem întreba: Ce 
corespunde, în lumea exterioară, la ce se află aici, în 
interiorul omului? În realitate, absolut nimic. În lumea 
exterioară există un regn mineral, un regn vegetal, un 
regn animal. Ce este omul în interiorul său, chiar şi sub 
aspect corporal, nu corespunde cu nici unul din aceste 
regnuri. 


Veţi putea aduce o obiecţie care se află, desigur, foarte la 
îndemână. Veţi spune: Suntem alcătuiți din aceleaşi 
substanţe ca şi lumea exterioară, căci ingerăm aceste 
substanţe şi ne unim cu substaniele regnului mineral prin 
faptul că adăugăm sare mâncărurilor noastre; mai 
primim şi alte substanţe minerale, de asemenea, 
consumăm şi plante. Există şi mâncăruri din carne care 
contin substanţe din lumea animală etc. În această 
credinţă, în corporalitatea noastră vom avea de-a face cu 
substanţele lumii exterioare; este o eroare teribilă. 
Corpul nostru trebuie să se apere continuu de influenţele 
lumii exterioare, inclusiv de influenţele care pătrund în 
noi o dată cu alimentele. Semenilor noştri le este greu să 
înţeleagă acest lucru, căci pentru corpul nostru nu este 
important că ingerăm alimente, ci că le eliminăm în 
mediul ambiant. Unele le eliminăm foarte repede, altele 


în decurs de şapte-opt ani. Dar nimic din ce aţi mâncat 
azi nu va mai fi în corpul dumneavoastră peste opt ani; 
activitatea corpului constă în eliminare şi nu în preluare. 


Faptul că trebuie să preluaţi nu are pentru corpul 
dumneavoastră altă importanţă decât are solul pentru 
mers. Dacă nu aţi avea solul sub picioare, nu aţi putea 
merge, dar ca om nu aveţi nimic de-a face cu solul, el 
trebuie numai să vă susţină. Tot astfel, activitatea 
dumneavoastră corporală trebuie să aibă un suport care 
vi se opune, ea trebuie să se lovească continuu de ceva; 
din această cauză trebuie să mâncaţi. Nu mâncaţi pentru 
a vă uni cu alimentele, ci pentru a putea mijloci 
activitatea necesară eliminării acestora. Căci entitatea 
umană constă din eliminarea alimentelor. Aşa cum nu vă 
este îngăduit să consideraţi că substratul pe care călcaţi 
aparţine tălpii dumneavoastră, nu vă este îngăduit să 
socotiți nici că ce se află în alimente, în măsura în care 
este prezent în lumea exterioară, aparţine umanităţii 
dumneavoastră. Omul nu este nimic altceva decât o 
reacţie la ce este ambianța sa. Căci, în fond, omul este în 
întregime, activitate. 


În cazul organelor din sfera simţurilor şi inteligenţei 
lucrurile stau într-un fel, şi cu totul altfel în ceea ce 
priveşte organele sferei voinţei. În această privinţă omul 
este o fiinţă polară. Dar ce se petrece în cadrul acestei 
entității umane polare nu prea are de-a face cu ce există 
în lumea exterioară. 


În lumea exterioară există regnul mineral şi regnul 
vegetal. Acestea, interior, nu sunt înrudite cu propria 
noastră fiinţă. Dacă vrem să găsim ceva cu care se 
înrudesc aceste regnuri trebuie să privim în lumea pe 
care o vieţuim înainte de naştere, pe care o parcurgem 
înainte de a cobori din lumea spirituală în cea fizică, 
înainte de naştere, respectiv de concepţie. Inainte de 
naştere am fost într-o lume spirituală pe care n-o 
percepem cu ajutorul simţurilor fizice, nu o gândim cu 
raţiunea noastră. Dar această lume care este parcă 


ascunsă de un văl, dacă sunt un om al simţurilor, această 
lume se manifestă exterior în lumea vegetală şi în 
substratul acesteia, lumea minerală. Lumea minerală şi 
cea vegetală este legată mult mai mult cu voinţa noastră 
din afara lumii decât cu voinţa dintre naştere şi moarte. 
Regnul animal, de asemenea, nu are prea mult de-a face 
cu ce suntem ca entitate umană, ci mai degrabă cu 
timpul de după moarte, a cărei manifestare polar opusă 
este. Astfel încât putem spune: Nu aflăm ce există în om 
prin faptul că învăţăm să cunoaştem ambianța omului din 
punctul de vedere al ştiinţelor naturii. Aşa se face că 
ştiinţa actuală nu ne spune, de fapt, nimic despre fiinţa 
umană. Puteţi şti tot ce se cercetează în prezent cu 
ajutorul metodelor ştiinţelor naturale, dar prin aceasta 
nu aflaţi nimic despre esenţa omului, căci aceasta nu este 
conținută în cunoaşterea ştiinţifică. 


În timpul ultimelor patru secole, toate reprezentările 
noastre provin din popularizarea metodelor ştiinţelor 
naturale. În prezent, ţăranul gândeşte conform ştiinţelor 
naturale chiar dacă-şi îmbracă gândirea în propriile sale 
cuvinte. Tot conform cu ştiinţele naturale gândeşte, în 
fond, şi catolicismul, cu materialismul său dogmatic. 
Gândirea naturalistă domină totul. Astăzi am ajuns la 
momentul în care este necesar să construim ordinea 
socială. O mare parte a lumii civilizate actuale - aceasta 
va creşte din ce în ce mai mult, cuprinzând întreaga lume 
civilizată - este contrânsă să construiască o nouă 
structură socială. Oamenii gândesc la o nouă structurare 
socială. În prezent, în omenirea civilizată există noi 
imperative sociale. Ele îşi au originea în impulsuri 
profund subconştiente ale naturii umane. Cum se 
urmăreşte satisfacerea lor? Cu rezultatele gândirii 
ştiinţelor naturale. Iar acestea sunt numite în prezent, în 
cercurile cele mai largi, „gândire socială", pentru că se 
aplică vieţii sociale a oamenilor. 


Astfel, în răsăritul Europei a trebuit elaborată o nouă 
ordine socială statală dintr-o gândire pur naturalist- 
materialistă. Bărbaţii pe care dr. Helphand, care-şi 


spunea Parvus (Nota 13), i-a importat în Rusia la 
îndemnul lui Ludendorff şi Hindenburg pentru a instaura 
acolo bolşevismul sunt întruchiparea metodelor ştiinţelor 
naturale. Se poate chiar spune că bărbaţii bolşevismului 
reprezintă proba practică a ce devine metoda ştiinţelor 
naturale când prinde rădăcini în anumite capete 
revoluţionare. Metoda ştiinţelor naturale întrupată 
sălăşluieşte în prezent în Rusia prin serviciile de 
conductor de tren prestate de Helphand, căci el a condus 
prin Germania vagonul blindat pentru a duce în Rusia 
oamenii bolşevismului, la îndemnul lui Ludendorff şi 
Hindenburg. 


Nu ar trebui pierdută din vedere importanţa acestei 
metode întrupate a ştiinţelor naturale! Eu v-am atras 
atenţia asupra unor fapte. Există doi filosofi cât se poate 
de mic-burghezi. Unul a predat la universitatea din 
Zurich, Avenarius; el a ţinut să dezvolte o gândire mic- 
burgheză. Celălalt este Ernst Mach (Nota 14) care a 
predat la Praga şi la Viena. Eu însumi i-am audiat 
prelegerile în 1882 la Academia de Ştiinţe din Viena. 
Ernst Mach mi-a apărut întotdeauna ca un fel de 
încarnare a concepţiei mic-burgheze şi a loialității. Dacă 
puneţi, în prezent, problema „filosofiei statului" în 
bolşevism, nu este o coincidenţă, ci o necesitate 
interioară faptul că filosofia lui Avenarius şi cea a lui 
Mach au devenit filosofia statului, căci acestea sunt 
legate unele de altele: consecvență extremă a metodei 
ştiinţelor naturale transformată prin metamorfozare în 
gândire socială. Din această cauză, lucrul trebuie luat în 
serios. Gândirea utilizată în ştiinţele naturale a apărut 
pentru prima oară ca problemă socială în Răsărit. Ea va 
înflori în continuare dacă nu avem în vedere rădăcina 
lucrurilor, însăşi viaţa materialist-ştiinţifică în sensul 
ştiinţelor naturale. 


O anumită undă a gândirii şi simţirii străbate lumea în 
prezent. Ea este stimulată de gândirea materialistă 
social-ştiinţifică. Această undă se extinde, ea pune 
stăpânire pe gândirea socială, devine forţa distructivă a 


omenirii. Cercurile conducătoare nu au avut puterea şi 
forţa de a aduce în gândirea umană o undă spirituală cu 
adevărat importantă. Din această cauză, în gândirea 
maselor largi ale proletariatului s-a încetățenit concepţia 
materialistă. Marxismul, care s-a dezvoltat atât de 
grotesc în ultimii patru-cinci ani, este floarea şi rodul 
acţiunii metodei ştiinţifice de tipul ştiinţelor naturale în 
gândirea socială. Nu ar trebuie ignorat faptul că aceasta 
este configuraţia lumii civilizate contemporane. Dacă 
vedem doar acest lucru ne trecem timpul ca în somn şi 
pierdem cele mai importante fenomene şi simptome ale 
acestei vieţi. Nu eşti om deplin, în prezent, dacă nu 
observi aceste fenomene. 


Din mentalitatea generală apar oamenii ca individualităţi. 
Aceştia cugetă astfel: Dacă vom continua să gândim şi să 
simţim în felul acesta nu vom mai progresa. Intrăm tot 
mai adânc în haos. Din această cauză sunt rare chemările 
la trezire, dar ele există totuşi. Voi vorbi despre o astfel 
de chemare. 


În caietul 31/32 al revistei de cultură socialistă, „Neue 
Erde" din Viena a apărut un articol interesant cu titlul 
„Criza concepţiei despre lume" de Karl Polanyi în care se 
spune că s-ar fi instalat o aversiune generală faţă de 
ordinea economică capitalistă, concomitent cu părăsirea 
socialismului marxist. 


„Încă domneşte în prezent un amalgam de marxism şi 
socialism care constituie scandalul oricărei gândiri 
moderne. Orice avânt spre stimularea intelectuală a 
problemelor sociale cele mai arzătoare ale timpului 
eşuează în mlaştina acestei înjosiri spirituale..." 


„Izbucnirea războiului mondial a fost cotitura pentru 
orice gândire capitalistă şi o dată cu aceasta şi pentru 
cea marxistă. Conducătorii omenirii au recunoscut clar şi 
masele au simţit într-o mică măsură că lumea nu mai este 
dominată de aşa-numitele interese vitale, ci de forţe de o 
cu totul altă natură şi de altă esenţă. Interesele 


economice omniprezente pe care le vânau imperialiştii şi 
pe care le combăteau socialiştii, într-o luptă cu morile de 
vânt, s-au dovedit a fi nu numai ireale şi abstracte, până 
la o pură frazeologie, ci şi superstiții economice şi 
speculaţii ale creierului. A reieşit cu claritate că forţa 
motrice care mână masele nu este partea materială, ci 
reprezentarea despre aceasta, oricât de eronată ar fi ea, 
că, în consecinţă, masele sunt conduse de reprezentări şi 
nu de aspectul material. Chiar şi reprezentarea despre 
interesul material, aparent cel mai concret şi adevărat 
lucru, devine activă în istorie abia după ce este ridicată 
la rang de credinţă, atunci când jertfele care i se aduc nu 
se mai numără şi când numai propria ei valoare serveşte 
drept justificare pentru toate absurdităţile ce se fac în 
numele ei. Acest timp al celor mai uriaşe paradoxuri 
credea în egoism. El nu a mai fost dezavuat, nu a mai fost 
zugrăvit în mod idealist; dimpotrivă! Omenirea se 
îndrepta spre moarte în numele sfinţit al intereselor 
economice cu un halou glorios şi al lui Sacro Egoismo, 
care se înălţase singur la cer. Materialitatea se 
proclamase a fi unicul ideal şi cu aceasta lumea 
materialistă şi-a desăvârşit singură calea. Capitaliştii 
numiseră această idealizare a materialităţii unica 
realitate şi esenţă, marxiştii îi spuseră deschis: 
socialism!" 


„Etica utilitaristă, concepţia materialistă a istoriei, teoria 
pozitivistă a cunoaşterii, filosofia deterministă, toate 
acestea nu mai sunt viabile în noua atmosferă. Ca viziune 
asupra vieţii, marxismul este însă construit pe aceşti 
piloni. Timpul său a trecut." 


Avem de-a face cu strigătul de trezire al unui suflet care 
vede ce conduce epoca noastră spre haos. Şi acum apare 
întrebarea, o teribilă întrebare privind destinul: „Ce 
trebuie să punem în locul său?" 


Această întrebare o pune cel care a scris tot ce v-am citit 
adineauri. El spune mai departe: „Răspunsul la această 
întrebare nu este hotărâtor pentru marxism. Pentru 


spiritele sincere, care caută claritatea, aceasta este o 
cumpănire subordonată. Dacă Soarele s-ar stinge, ar 
trebui mai degrabă să te acomodezi cu întunericul, decât 
să consideri o falsă lumină drept Soare". 


„Ce eclipsează însă Soarele pentru generaţia noastră 
este un Soare şi mai luminos şi mai radios, care răsare la 
orizont. Eliberaţi de coşmarul unei teorii a cunoaşterii în 
a cărei caznă eram osândiţi la o colaborare veşnică, fără 
oprire şi fără patrie, ne-am târât, până acum existenţa 
lipsită de sens, treziţi din halucinaţia unei concepţii 
istorice întoarsă pe dos, care credea că aude în devenirea 
lumii nu ecoul luptătorilor, ci simplul ecou al devenirii 
lumii ce-şi avea obârşia în reprezentarea forţată a unui 
determinism de măscărici care prezenta liberul nostru 
arbitru ca joc întâmplător al unor forţe care acţionează 
din spatele scenei, renăscuti, în sfârşit, din credinţa într- 
o mulţime moartă la credinţa în noi înşine, vom găsi forţa 
şi chemarea de a face din cerinţele socialismului privind 
dreptatea, libertatea şi iubirea adevăruri ale omenirii". 


Un suflet nostalgic care vede că mergem spre haos, care 
pune chiar întrebarea gravă: Ce trebuie să punem în 
locul acestuia? nu are altceva de spus decât vechile fraze, 
devenite vorbe goale: dreptate, libertate şi iubire. Ele au 
fost destul de propovăduite până acum. În această frază, 
în adevăr, nu este prezentă soluţia concretă. 


„Socialismul marxist întunecă, în prezent, întrebarea de 
destin în faţa căreia se află omenirea, el subordonează 
forţele libere unei soluţii radicale, menţine gândirea în 
semiîntunericul unei lumi dogmatice, interzice acţionarea 
prin preziceri sumbre, autorităţi obscure şi simboluri 
mistice. El deformează pentru omenire perspectiva 
liberă." 


Este corect că „el deformează pentru omenire 
perspectiva liberă", dar prin vorbe această perspectivă 
nu poate fi eliberată! Apoi autorul continuă: „Biserica a 
supravieţuit mai mulţi ani misiunii sale. Marxismul ne 


poate supravieţui, dar spiritul cel nou care s-a născut din 
jalea acestui război mondial al omenirii îi va supravieţui, 
fără îndoială". 


Dar unde este spiritul cel nou? Autorul, se pare, are o 
sensibilitate pentru nulitatea timpului nostru, pentru 
ceea ce conduce spre haos. Un prieten care a aderat de 
mai mult timp la concepţia noastră adaugă câteva 
rânduri la ce v-am citat. Ce v-am citat este scris de 
cineva care vede că ar trebui să vină ceva nou, dar care, 
în final, rămâne la vechi fraze. Prietenul nostru adaugă: 
„Avem de-a face aici cu o concepţie despre lume care 
recunoaşte că marxismul, aşa cum apare în prezent în 
forma cea mai consecventă în bolşevism, aparţine 
gândirii vechi. EI este numai în aparenţă opusul lumii 
capitaliste. Ca şi acesta suferă în viaţa sa spirituală. Dacă 
în domeniul economic este adversarul acestuia, în ce 
priveşte baza spirituală cele două concepţii se identifică. 
În locul bolşevismului şi al concepţiei despre lume bazată 
pe ştiinţele naturale moderne trebuie să apară o 
concepţie nouă, antroposofică, rezultată dintr-o „filosofie 
a libertăţii”. 


În orice caz, este limpede pentru cel care percepe 
agitația omenirii actuale că, deoarece lucrurile stau în 
felul acesta, antroposofia trebuie să-şi facă apariţia. Şi 
atâta vreme cât nu se va recunoaşte că boala de care 
suferă viaţa noastră actuală nu poate fi vindecată decât 
printr-o cercetare orientată antroposofic nu se va putea 
ieşi din haos. 


Din această cauză se poate spune fără ezitare că dacă s- 
ar găsi mulţi oameni care la întrebarea lui Karl Polanyi ar 
răspunde ca dr. Kolisko din Viena (Nota 15), atâta timp 
cât se va crede că utilitatea mişcării noastre stă în poziţia 
sa sectantă, nu vom întelege sensul acestei mişcări. Abia 
când se va recunoaşte că avem de-a face cu o problemă 
universală se va clarifica sensul acestei mişcări. 


Numai cel care nu numai că recunoaşte în acest fel 


sensul ei, ci care o face să devină impulsul interior al 
voinţei sale poate fi un adevărat purtător al acestei 
concepţii despre lume. 


Fără a mai adăuga multe cuvinte, aş vrea totuşi să spun 
că ar corespunde unei profunde nevoi a inimii mele ca 
mulţi dintre dumneavoastră să-şi însuşească cuvintele 
prin care am vrut să vă atrag atenţia asupra unui aspect 
important în situaţia lumii noastre actuale. 


Am vorbit despre unele influenţe dăunătoare venite în 
prezent din lumea elementară. Ştiţi că o veche concepţie 
spune că o dată cu sfârşitul anului burghez, când se 
apropie vremea Crăciunului, vin acele zile în care 
influenţa spirituală asupra oamenilor, care poate avea loc 
în sfera Pământului, atinge intensitatea maximă. 


Să căutăm tocmai în această perioadă, care a fost timp 
de multe veacuri importantă şi esenţială pentru om - în 
epoca noastră pentru mulţi nu înseamnă mult mai mult 
decât o perioadă în care se fac „cadouri potrivite" -, 
conform unei vechi necesităţi sufleteşti, adăpost la acele 
forţe spirituale, vechi şi ele, care încă mai pot avea 
influenţă asupra destinului oamenilor, să lăsăm să 
acţioneze asupra sufletului nostru întreaga gravitate care 
există în relaţia lumii spirituale cu lumea oamenilor! 


Acestea sunt lucrurile pe care am dorit să le spun astăzi. 
CONFERINŢA a IX-a 
Dornach, 12 decembrie 1919 


Având în vedere amânarea cu opt zile a plecării noastre, 
pot să vă mai vorbesc azi, mâine şi poimâine. Este 
important pentru mine că mă voi putea adresa unui 
număr de prieteni din Anglia care au sosit aici, înaintea 
călătoriei mele. 


Prietenii noştri vor putea vedea că în anii grei din urmă 
construirea Goetheanumului a progresat. Cu toate 

acestea el nu a putut fi terminat şi nici azi nu am putea 
indica o dată precisă pentru acest eveniment. Dar ceea 


ce există deja le va putea arăta care a fost concepţia 
spirituală ce a stat la baza acestei clădiri şi cum este ea 
legată de mişcarea spirituală reprezentată aici. Va fi un 
prilej care-mi va permite să iau ca punct de plecare al 
disertaţiei de azi tocmai această clădire. in zilele care 
urmează vom putea adăuga şi alte lucruri la cele spuse 
până acum despre construcţia noastră. 


Cine contemplă clădirea va fi izbit de legătura specială 
care există între clădire şi mişcarea noastră spirituală şi 
poate chiar plecând de la această clădire îşi va face o 
părere asupra naturii pe care dorim s-o aibă această 
mişcare. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o societate 
sectantă oarecare, indiferent cât ar fi de răspândită, ar 
simţi necesitatea să construiască o astfel de casă pentru 
adunările ei. Potrivit necesitătilor acestei societăti s-ar 
ridica o construcţie de o anumită dimensiune, cu un 
anumit stil arhitectural şi poate că în interior aţi găsi o 
indicație, dată prin semne mai mult sau mai puţin 
simbolice, privind activitatea căreia îi este destinată 
clădirea. Poate găsiţi şi unele indicaţii privind ce 
urmează să fie propovăduit sau expus în această clădire. 
Toate acestea nu s-au întâmplat în cazul 
Goetheanumului, după cum aţi putut observa. Această 
construcţie nu a fost realizată numai în plan exterior 
pentru mişcarea sau societatea antroposofică, ci, aşa cum 
se prezintă, cu toate detaliile, a rezultat din ceea ce 
mişcarea noastră vrea să reprezinte în faţa lumii sub 
raport spiritual, şi nu numai. Această mişcare nu se putea 
mulţumi să construiască o casă cu un anumit stil 
arhitectonic, ci, în momentul când s-a pus problema 
construirii unui aşezământ, trebuia să se găsească un stil 
care să rezulte din bazele ştiinţei spiritului, care să 
exprime substanţa spirituală care curge prin mişcarea 
noastră. Ar trebui conchis din aceasta ce distanţă este, 
din acest punct de vedere, între mişcarea noastră şi o 
oarecare mişcare sectantă. Am dorit nu numai să 
construim o casă, ci să găsim un nou stil arhitectural, 
care să exprime fiecare cuvânt, fiecare frază a ştiinţei 
noastre despre spirit, orientată antroposofic. 


Am convingerea că cine va înţelege ce poate fi simţit în 
formele acestei construcţii - luati aminte, eu spun ce 
poate fi simţit, nu ce speculaţii se pot face - va putea 
descifra ceea ce altfel se exprimă numai prin cuvânt. 


Toate acestea nu sunt aspecte exterioare, ci sunt legate 
cât se poate de intim cu modul în care a fost gândită 
mişcarea antroposofică care vrea să fie altceva decât 
acele mişcări spirituale care şi-au făcut apariţia de la 
începutul celei de a cincea perioade culturale 
postatlanteene, să spunem, de la mijlocul secolului al XV- 
lea. La baza acestei afirmaţii se află convingerea că, în 
prezent, este necesar să se introducă în evoluţia omenirii 
altceva decât exista la mijlocul secolului al XV-lea. 
Caracteristica a tot ce s-a petrecut în omenirea civilizată 
în ultimele trei-patru secole mi se pare a fi aceea că 
viaţa, care a fost în mare măsură mecanizată, constituie, 
în prezent, un regn în sine. Ea acaparează ca un monopol 
pe cei care îşi imaginează că sunt practicieni ai vieţii. 
Alături de această practică exterioară a vieţii, care a 
prins formă în toate domeniile aşa-numitei vieţi practice, 
găsim concepţii despre lume, filosofii spirituale, sau cum 
vrem să le numim, care, mai ales în ultimele trei-patru 
secole, s-au înstrăinat de viaţă; ele plutesc, în ceea ce 
priveşte sentimentele, trăirile, deasupra practicii propriu- 
zise a vieţii. Deosebirea dintre aceste două curente este 
atât de manifestă încât se poate spune că o dată cu 
timpul nostru ele nu se mai pot înţelege, nu mai găsesc 
puncte de legătură pentru a putea acţiona unul asupra 
celuilalt. Astăzi organizăm fabricile, punem în mişcare 
trenurile şi trimitem vapoarele noastre pe mări, punem în 
funcţiune telegrafele şi telefoanele, facem toate acestea 
în timp ce lăsăm într-o anumită măsură ca viaţa să se 
desfăşoare în mod automat, mecanic, actiune în care ne 
lăsăm prinşi noi înşine. Şi, în plus, propovăduim. De fapt, 
se predică prea mult. Vechile confesiuni bisericeşti 
predică în biserici, politicienii predică în parlamente, 
vorbesc despre cerinţele proletariatului, despre cerinţele 
femeilor. Se predică mult, foarte mult şi conţinutul 


acestei activităţi de propovăduire este, în sensul 
conştienţei actuale a umanitătii, bine gândit. Şi dacă ne- 
am pune întrebarea unde se află puntea de legătură între 
ce propovăduim şi ce realizează viaţa noastră exterioară 
în practica sa, dacă am vrea să răspundem cinstit şi 
conform adevărului, nu am găsi răspunsul potrivit în 
mişcarea actuală. 


Mentionez următorul fenomen numai pentru că el este 
sesizabil. Astăzi oamenii au la îndemână, în afară de 
prilejurile obişnuite pentru a predica, tot felul de 
societăţi secrete. Dacă luăm ca exemplu lojile 
francmasoneriei, cu grade inferioare sau superioare, vom 
găsi în ele o întreagă simbolistică: triunghiul, cercul, 
compasul etc. Întâlnim frecvent în acest context chiar şi o 
expresie: Arhitectul tuturor lumilor. 


Ce sunt toate acestea? Dacă ne-am întoarce în secolele 
IX-XI, când aceste societăţi secrete, aceste loji 
francmasonice se răspândeau în civilizaţie, am vedea că 
toate instrumentele care se află azi ca simbol pe altarele 
lojilor masonice se foloseau la construirea caselor si 
bisericilor. Existau echere, compasuri, nivele cu apă, fire 
cu plumb; ele erau folosite în practica exterioară a vieţii. 
In lojile masonice se ţin discursuri despre obiecte care au 
pierdut orice legătură cu viaţa practică şi se spun tot 
felul de lucruri despre acestea, care, desigur, sunt foarte 
frumoase, dar total străine practicii vieţii exterioare. Am 
ajuns la idei, la construcţii de idei cărora le lipseşte forţa 
de şoc pentru a pătrunde în viaţă. Am ajuns până acolo 
că oamenii noştri lucrează de luni până sâmbătă, iar 
duminica ascultă predica. Aceste două lucruri nu au nici 
o legătură. Şi adeseori, în timp ce predicăm, folosim 
obiecte care în vechime erau intim legate de practica 
exterioară a vieţii, ca simbol pentru frumuseţe, adevăr, 
chiar şi pentru virtuţi. Dar aceste obiecte sunt străine 
vieţii. Am ajuns să credem că, dacă predicile noastre sunt 
mai străine vieţii, ele se ridică mai mult spre lumile 
spirituale. Lumea profană obişnuită este de mică valoare. 
Iar în prezent întâlnim tot felul de cerinţe care urcă din 


adâncurile omenirii, dar, de fapt, în esenţa lor aceste 
cerinţe nu sunt înţelese. Ce fel de legătură există între 
acele predici sociale care se ţin în camere mai mult sau 
mai puţin frumoase, despre cum este omul bun, cum 
iubim toţi oamenii fără deosebire de rasă, nație, chiar 
culoare, ce legătură există între aceste predici şi ce se 
întâmplă în viaţa exterioară, pe care o stimulăm prin 
faptul că ne tăiem cupoanele şi ne primim rentele plătite 
de bănci, organizând astfel practica vieţii cu principii cu 
totul diferite de cele despre care vorbim. Noi fondăm, de 
exemplu, societăţi teosofice în care discutăm despre 
fraternitate, dar în ceea ce spunem nu avem forţa de a 
putea domina într-un fel oarecare ce se întâmplă, tot prin 
noi, atunci când ne tăiem cupoanele. Căci prin tăierea 
cupoanelor noi punem în mişcare o întreagă serie de 
fapte economice. Viaţa noastră se desfăşoară integral în 
aceste două curente separate. 


Se poate întâmpla - nu este un exemplu inventat, ci un 
exemplu luat din viaţă -, şi chiar s-a şi întâmplat, ca o 
doamnă să mă caute şi să spună: Vine cineva şi-mi 
solicită o contribuţie, care apoi este folosită pentru a 
ajuta pe alcoolici. Ca teosof, eu nu pot face aşa ceva! 
spunea doamna respectivă. Eu nu am putut să-i răspund 
decât astfel: Vedeţi, sunteţi rentieră, ştiţi câte fabrici de 
bere se fundează şi se întreţin cu averea dumneavoastră? 
Este vorba despre ce este implicat în acţiunea 
dumneavoastră şi nu de faptul că, pe de o parte, 
propovăduim, spre satisfacția sufletului nostru, iar, pe de 
altă parte, ne integrăm în viaţă aşa cum o cere rutina 
vieţii, aşa cum au modelat-o ultimele trei-patru secole. In 
zilele noastre puţini oameni sunt înclinați să adâncească 
această problemă importantă a prezentului. De ce se 
întâmplă aceasta? Datorită faptului că acest dualism 
dintre viaţa exterioară şi aşa-numitele năzuinţe spirituale 
s-a instaurat cu adevărat în viaţă - şi el s-a accentuat în 
ultimele trei-patru secole. Când vorbesc, în prezent, 
despre spirit, majoritatea oamenilor au în vedere ceva cu 
totul abstract, străin lumii, nu ceva care poate interveni 
în viaţa de toate zilele. 


Problema la care ne referim trebuie analizată pornind de 
la origini. Dacă pe această colină s-ar fi acţionat în sensul 
strădaniilor ultimelor trei-patru sute de ani, poate că ne- 
am fi adresat unui arhitect renumit şi am fi ridicat o 
clădire frumoasă, rezultat al unui stil arhitectural 
oarecare. Dar aşa ceva nu era posibil, deoarece am fi fost 
înconjurați de obiecte aparţinând unui anumit stil, iar noi 
am fi vorbit înăuntru despre lucruri care s-ar fi potrivit 
construcţiei cum se potrivesc discursurile frumoase care 
se ţin azi cu practica vieţii exterioare a oamenilor. Or, nu 
aşa era înţeleasă ştiinţa spiritului care doreşte să se 
orienteze antroposofic. De la bun început, ştiinţa 
spiritului a fost înţeleasă astfel încât să nu se instituie 
vechea opoziţie dintre spirit şi materie, caz în care 
spiritul este tratat in abstracto şi nu are nici o posibilitate 
să se afunde în activitatea de creare a ce este materie. 
Despre spirit se vorbeşte justificat când acesta este 
numit creatorul a ce este material. Despre spirit trebuie 
să vorbim ca despre ceva care are forţa de a se cufunda 
nemijlocit în ce este material. Despre ştiinţa spiritului nu 
trebuie gândit că se ridică pur şi simplu deasupra naturii, 
ci că ea este totodată şi ştiinţă integrală a naturii. 
Trebuie avut în vedere spiritul cu care omul se poate lega 
în aşa fel încât el să se poată întreţese în viaţa socială 
prin intermediul omului. Un spirit despre care se 
vorbeşte numai în salon, căruia vrem să-i fim pe plac prin 
bunătate şi prin dragostea frăţească şi care se fereşte să 
se amestece în viaţa de toate zilele nu este spirit 
adevărat, este o abstracţiune umană şi ridicarea până la 
el este ultima consecinţă a materialismului. 


Din această cauză trebuia ridicată o clădire gândită până 
în cele mai mici amănunte, văzută din perspectiva a ce 
există în ştiinţa noastră despre spirit orientată 
antroposofic. Cu acest lucru se leagă şi faptul că în 
asemenea vremuri grele a apărut în ştiinţa spiritului un 
mod de a trata problema socială care nu vrea să fie 
utopie, ci s-a dorit a fi o chestiune de viaţă, opusă 
oricărui fel de sectarism; ea vrea să descifreze ce se află 


în marile cerinţe ale timpului şi să slujească acestor 
cerinţe. Este sigur că în ceea ce priveşte această 
construcţie multe lucruri nu au reuşit. Dar nici nu se 
putea pune problema ca totul să reuşească dintr-o dată, 
ci era necesar să se realizeze un început. Şi începutul a 
fost făcut prin ridicarea acestei construcţii. Când 
construcţia va fi terminată, nu va fi vorba de un local cu 
ziduri bizare, străine, ci, aşa cum coaja de nucă aparţine 
fructului şi este perfect adaptată acestuia, tot aşa fiecare 
formă şi culoare ale acestei clădiri vor fi adaptate la ceea 
ce curge prin mişcarea noastră spirituală. 


Ar fi desigur necesar ca cel puţin un număr de oameni să 
recunoască această voinţă a noastră. 


Trebuie să revin asupra unor lucruri care au apărut în 
ultimele trei-patru secole în evoluţia omenirii civilizate. 
În prezent, există fenomene care exprimă exact ce se 
petrece ad absurdum, în viaţa oamenilor. De fapt, 
sufletele unei mari părţi a oamenilor, dorm, dorm cu 
adevărat. Dacă vă aflaţi într-un loc în care se petrec 
lucruri care, în prezent, sunt opuse oricărei vieţi 
civilizate, imagini care nu cad direct sub ochi, dar se 
desfăşoară totuşi în anumite zone ale lumii de azi, şi sunt 
simptomatice şi pline de semnificaţie pentru ce trebuie să 
se răspândească în cercuri tot mai largi, veţi înţelege că 
sufletele oamenilor se află în afara evenimentelor 
importante ale timpului lor. Oamenii trăiesc în cotidian, 
dar nu pot să conştientizeze ce se petrece de fapt în 
prezent, atât timp cât nu sunt atinşi direct de 
evenimente. Impulsurile acestor evenimente se află în 
profunzimile vieţii sufleteşti sub- sau inconştiente. 


La baza dualismului, la care m-am referit, în prezent se 
află un altul, acela care se exprimă, de pildă, în Paradisul 
pierdut al lui Milton (dau un exemplu caracteristic). Dar 
acesta este numai un simptom pentru ce trece prin 
gândire, simţire şi voinţă. În conştienţa mai nouă a 
omenirii există sentimentul opoziţiei între Rai şi Infern, 
alţii spun dintre Spirit şi Materie. În fond, între Raiul şi 


Infernul ţăranului şi între Materia şi Spiritul aşa- 
numitului filosof luminat al zilelor noastre nu există o 
mare deosebire. Impulsurile gândirii care se află la baza 
acestui dualism sunt identice. Opoziția propriu-zisă este 
cea dintre Dumnezeu şi Diavol, dintre Paradis şi Infern. 
Paradisul este bun şi este îngrozitor faptul că oamenii au 
ieşit din el; Paradisul este pierdut, trebuie căutat din nou, 
şi Diavolul se opune tuturor forţelor care sunt legate de 
Paradis. Oamenii care ignoră felul în care acţionează 
contrariile sufleteşti, până în miezul contradicţiilor 
noastre sociale şi ale cerinţelor sociale, nu-şi pot imagina 
ce bătaie lungă are acest dualism dintre Rai şi Infern sau 
între Paradisul pierdut şi Pământ. În prezent, abia poţi 
spune adevărul despre anumite lucruri fără ca acesta să 
apară contemporanilor noştri ca o nebunie. Dar aşa cum 
în scrisorile lui Pavel înţelepciunea oamenilor poate 
apărea ca nebunie în faţa lui Dumnezeu, tot astfel 
înţelepciunea oamenilor de azi, sau nebuma acestora, ar 
putea fi nebunie în concepţia oamenilor de mâine. 
Oamenii au visat să se integreze în opoziţia dintre 
Pământ şi Paradis; ei asociază Paradisul cu ce ar fi de 
dorit să fie atins ca divin-uman şi nu ştiu că a te strădui 
să atingi cu orice preţ acest nivel paradisiac este tot atât 
de rău cum ar fi şi strădania inversă. Dacă structura 
lumii este prezentată ca în Paradisul pierdut al lui Milton, 
o forţă dăunătoare omului este numită eronat forţă divină 
bună, iar când strădania se îndreaptă în mod unilateral 
către ea, i se opune un fals contrariu: Diavolul, care luptă 
aparent împotriva binelui. 


Protestul împotriva acestei concepţii trebuie să fie 
reprezentat de ansamblul care urmează a fi instalat în 
partea de răsărit a clădirii noastre, în interior, o 
sculptură din lemn, înaltă de nouă metri şi jumătate; prin 
aceasta, în locul antitezei Dumnezeu-Diavol este introdus 
ceea ce trebuie să se afle în conştienţa umanităţii 
viitoare: treimea, alcătuită din Lucifer, Hristos şi 
Ahriman. 


Din anumite motive, despre care poate voi mai vorbi, am 


numit această constructie „Goetheanum", denumire 
izvorâtă din mentalitatea artistică şi de cunoaştere a lui 
Goethe. Dar trebuie spus că în Faust între forţele binelui 
şi Mefistofel există aceeaşi opoziţie ca în Paradisul 
pierdut al lui Milton: pe de o parte, forţele bune, pe de 
alta, forţa rea, Mefistofel, în care Goethe a pus laolaltă 
lucifericul şi ahrimanicul, astfel încât în persoana lui se 
află două individualităti spirituale legate între ele în mod 
neorganic. Omul trebuie să înţeleagă că fiinţa sa 
adevărată poate fi exprimată prin imaginea echilibrului: 
omul este ispitit, pe de o parte, să iasă în afară, peste 
propriul său cap, să pătrundă în zona exaltării fantastice, 
în falsul misticism. Aceasta este una dintre forţe. Cealaltă 
îl trage pe om în jos, în ceea ce este materialist, în 
luciditate, în uscăciune etc. Noi concepem omul ca 
străduindu-se să atingă echilibrul între ahrimanic (pe un 
platan al balanței) şi luciferic (pe celălalt platan) (vezi fig. 
23). 


H 


ounnmrnerrengeereteeret pe 


TERN A 
pr, hy 
A 


rim: Lucifer 
7, p 
(a i tonne 


Fig. 23 
Omul trebuie să se străduiască permanent să obțină 
starea de echilibru dintre aceste două forțe, între ce ar 
vrea să-l conducă în afară, peste el însuşi, şi ce ar vrea 
să-l tragă în jos, sub propriul său nivel. Noua civilizaţie 
spirituală a confundat exaltarea fantastică a lucifericului 
cu divinitatea. In ce este descris ca Paradis se află, de 
fapt, ce este luciferic şi se face cea mai teribilă confuzie 
între luciferic şi divin, pentru că se ignoră că este vorba 
de menţinerea stării de echilibru între două fiinţe care 
vor să-l tragă pe om în direcţii diferite. 


Acest fapt trebuia mai întâi descoperit. Dacă omul 
trebuie să se îndrepte în direcţia numită creştină, 
expresie prin care, în prezent, se înţeleg adesea lucruri 
uimitoare, el trebuie să ştie că aceasta nu poate fi decât o 
strădanie spre poziţia de echilibru între luciferic şi 


ahrimanic şi că ultimele trei-patru secole au eliminat atât 
de mult cunoaşterea adevăratei esențe a omului, că se 
cunoaşte puţin despre echilibru, iar lucifericul a fost 
rebotezat ca dumnezeiesc în Paradisul pierdut şi s-a 
constituit un pol opus din ceea ce este ahrimanic, care nu 
mai este Ahriman, ci a devenit Diavolul modern, sau 
materia modernă sau altceva asemănător. Acest dualism, 
care este de fapt un dualism între Lucifer şi Ahriman, 
bântuie în conştienţa omenirii moderne ca opozitie între 
Dumnezeu şi Diavol. lar Paradisul pierdut ar trebui 
conceput ca o descriere a imperiului luciferic pierdut, 
numai că a fost rebotezat. 


Trebuie să atragem atenţia că este necesar să ne 
lămurim asupra felului în care civilizaţia actuală a ajuns 
pe o cale atât de coborâtoare. Este, desigur, o necesitate 
istorică, dar şi necesităţile există pentru a fi înţelese. 
Aşadar, cunoaşterea modului cum a ajuns civilizaţia în 
declin este necesară pentru a conştientiza că ea poate 
redeveni ascendentă numai printr-o actiune radicală. 
Adeseori prin descrierea lumii spirituale se înţelege ceea 
ce este suprasensibil, dar care nu trăieşte pe Pământul 
nostru. S-ar dori o fugă de tot ce ne înconjoară pe 
Pământ, cu ajutorul unei concepţii spirituale. Nu se ştie 
că, în timp ce ne refugiem astfel într-un domeniu 
abstract, nu găsim spiritul, ci lucifericul. Ceea ce în 
prezent este numit mistică, teosofie, este o căutare a 
regiunii luciferice. Căci simpla informaţie privind un 
spirit nu poate sta la baza strădaniilor spirituale ale 
omului; legată cu această strădanie spirituală actuală 
este recunoaşterea relaţiei dintre lumile spirituale şi 
lumea în care ne naştem, pentru a trăi în ea între naştere 
şi moarte. 


De ce ne naştem din lumile spirituale în această lume 
fizică? Ne nastem în această lume fizică - voi detalia 
această problemă în următoarele două zile - pentru că pe 
Pământ există lucruri de aflat şi de vieţuit care nu pot fi 
trăite în lumile spirituale; pentru a le trăi trebuie să 
cobori în această lume fizică şi să duci de aici în lumile 


spirituale rezultatele acestei trăiri. Pentru a atinge acest 
scop trebuie însă să te afunzi în lumea fizică, cu spiritul 
propriu, într-un mod explorator. Trebuie să te afunzi în 
această lume fizică de dragul lumii spirituale. 


Să luăm în considerare un om normal al prezentului, care 
se hrăneşte corect, doarme suficient, ia micul dejun, 
mănâncă la prânz şi seara etc. şi care are şi interes 
pentru cele spirituale, fapt pentru care devine membru al 
unei societăţi teosofice. El face tot ce este posibil pentru 
a şti ce se întâmplă în lumile spirituale, deci un om care 
are, ca să spunem aşa, la degetul cel mic tot ce se 
consemnează în literatura teosofică, dar care îşi trăieşte 
viaţa după uzanţele obişnuite. Ce reprezintă ştiinţa pe 
care şi-o însuşeşte cu interesele sale superioare? 
Înseamnă ceva care aici, pe Pământ, îi poate produce o 
delectare, o adevărată desfătare luciferică, o desfătare 
sufletească rafinată. Nimic din toate acestea nu trece 
prin poarta morţii. Printre astfel de oameni - şi ei sunt 
foarte mulţi - pot exista şi unii care, deşi au cunoştinţă 
despre ce este un corp astral, un corp eteric etc., nu 
cunosc ce se întâmplă când arde o lumânare, când pe 
stradă trece un tramvai. Ei circulă cu tramvaiul, dar nu 
ştiu nimic despre el. Mai mult de atât, ei ştiu ce este 
corpul astral, corpul eteric, karma, reîncarnarea, dar 
habar nu au ce se discută, ce se urmăreşte azi, de pildă, 
la întrunirile proletariatului. Nu-i interesează decât cum 
arată corpul eteric, corpul astral, şi ce cale urmează 
capitalul, care de la începutul secolului al XIX-lea a 
devenit o forţă conducătoare. Ce se ştie despre corpul 
eteric, despre corpul astral nu foloseşte la nimic după ce 
oamenii au murit. Acest lucru trebuie spus când este 
vorba despre o adevărată cunoaştere a lumii spirituale. 
Numai atunci când această cunoaştere devine 
instrumentul necesar afundării în viaţa materială şi când 
din viaţa materială va fi preluat ceea ce în lumile 
spirituale nu poate fi preluat, dar în care trebuie adus, 
acest lucru are valoare. 


În prezent dispunem de o ştiinţă a naturii care este 


predată în universităţi. Se experimentează, se cercetează 
etc. In felul acesta se constituie ştiinţa naturii. Prin 
ştiinţa naturii noi alimentăm tehnica, vindecăm oamenii. 
In afară de aceasta există crezurile religioase. Dar aţi 
luat cunoştinţă de conţinutul unor predici de duminica 
după-amiază, în care se vorbeşte, de exemplu, despre 
împărăţia lui Hristos? Ce legătură există între ştiinţa 
naturii şi ce se vorbeşte aici? In general, nici una. Unii 
cred că au puterea de a vorbi despre Dumnezeu şi despre 
Sfântul Duh. Chiar dacă afirmă că simt aceste lucruri, ei 
se exprimă totuşi în forme şi concepţii abstracte. Alţii 
vorbesc despre o natură lipsită de spirit. Nu se stabileşte 
nici o punte! Apoi, în timpurile mai noi au apărut diferite 
concepţii teosofice, mistice. Acestea abordează tot felul 
de lucruri din afara vieţii curente, nu vorbesc despre 
viaţa oamenilor pentru că nu au forţa de a pătrunde în 
ea. Ar fi oare corect să se vorbească despre un creator al 
Universului, dacă el ar fi gândit ca un spirit foarte 
interesant, dar care nu a putut ajunge niciodată să 
creeze Universul? Forţele spirituale despre care se 
vorbeşte frecvent în prezent nu au putut ajunge la creaţia 
Universului, căci gândurile pe care le dezvoltăm despre 
ele nu sunt capabile să intervină nici măcar în ceea ce 
este ştiinţa noastră despre natură sau despre viaţa 
socială a oamenilor. 


Fără a deveni lipsit de modestie, îmi este poate îngăduit 
să lămuresc cu ajutorul unui exemplu ce vreau să spun. 
Intr-una din ultimele mele cărţi, Enigme ale sufletului, 
am atras atenţia asupra faptului că ce se predă în 
fiziologia actuală, deci una din ştiinţele naturii, este un 
nonsens. Se vorbeşte despre existenţa a două feluri de 
nervi, nervii motori, care s-ar afla la baza voinţei, şi 
nervii senzitivi, care ar sta la baza percepţiilor, 
senzaţiilor. Acum, de când există telegrafia, avem 
imaginea acestora. Aşadar, de la ochi pleacă un nerv spre 
organul central, apoi de aici spre unul dintre membre. De 
la ochi se ajunge la organul central, acesta pune în 
acţiune nervul motor, apoi se execută mişcarea. 


Acest nonsens se predă prin intermediul ştiinţei naturii. 
Se vorbeşte, într-o accepţie spirituală abstractă, despre 
tot felul de lucruri, numai gânduri care să poată interveni 
în mod pozitiv în activitatea naturii nu sunt elaborate. Nu 
se manifestă forţa de a se dezvolta o ştiinţă deasupra 
naturii însăşi. Între nervii motori şi cei senzitivi nu există 
nici o deosebire; ceea ce numim nervi motori sunt tot 
nervi senzitivi, ei există pentru ca să putem avea 
conştienţa membrelor noastre atunci când trebuie făcute 
mişcări. Exemplul de şcoală al Tabesului dovedeste exact 
contrarul a ceea ce s-ar dori a fi dovedit. Nu voi intra mai 
adânc în problemă, pentru că nu aveţi cunoştinţele 
pregătitoare necesare. În orice caz, aş dori să vorbesc 
despre aceste lucruri în cadrul unor cercuri de persoane 
cu pregătire în domeniul fiziologiei sau al biologiei. Acum 
vreau doar să vă fac atenţi asupra faptului că avem, pe 
de o parte, ştiinţe ale naturii, pe de altă parte, discursuri 
şi predici despre lumi spirituale care nu pătrund în lumile 
reale care se află în natură. Noi tocmai de acest lucru 
avem nevoie. Avem nevoie de o cunoaştere a spiritului 
care să fie atât de puternică încât să poată deveni, 
totodată, ştiinţă a naturii. Nu o vom obţine decât dacă 
luăm în considerare voinţa asupra căreia am vrut să vă 
atrag atentia. Dacă am fi dorit să întemeiem o mişcare 
sectantă care să prezinte numai o dogmatică cu privire la 
divinitate şi spiritualitate şi care să aibă nevoie de o 
construcţie, am fi ridicat o clădire oarecare. Întrucât nu 
am dorit acest lucru, ci am vrut să dovedim că putem să 
ne cufundăm în viaţă, a trebuit să construim clădirea noi 
înşine integral, din voinţa ştiinţei spiritului. În detaliile 
acestei clădiri se va vedea că a fost aşezată pe o bază 
sănătoasă, pe principii cu adevărat importante, care în 
prezent sunt puse în lumina cea mai falsă, sub influenţa 
dualismelor menţionate mai înainte. Aş vrea să vă mai 
atrag atenţia asupra unui lucru. 


Privţii cele şapte coloane succesive care se află pe fiecare 
parte a clădirii noastre principale (vezi fig. 24). Deasupra 
aveţi capitelurile, dedesubt soclurile. Fiecare coloană se 

dezvoltă din cea anterioară, astfel încât obţineţi imaginea 


celui de-al doilea capitel dacă vă transpuneţi în primul şi 
în formele sale, dacă lăsaţi să vă cuprindă gândul 
metamorfozei ca fapt organic, şi acesta nu este un gând 
abstract, ci urmează creşterii. Puteţi vedea că al doilea 
capitel s-a dezvoltat din primul, al treilea din al doilea, al 
patrulea din al treilea şi aşa mai departe, până la al 
şaptelea. Intr-o astfel de metamorfoză s-a încercat să se 
ridice un capitel, o bucată de arhitravă etc., să se imite o 
creaţie care există în cadrul naturii însăşi, în timp ce 
aceasta face să rezulte o formă din alta. Am sentimentul 
că nici un capitel nu ar fi putut fi construit altfel. 


7 fe: SĂ Ă 
i A îi 4 A E 
; eiki 
3 A Ż á á śl 
t fi 
rd 
"srp v . ka, 
w "e 
Fig. 24 


Dar în această situaţie a ieşit în evidenţă ceva uimitor. 
Când vorbesc despre evoluţie, oamenii o numesc 
adeseori dezvoltare, evoluţie. Mai întâi amintesc despre 
ce este incomplet, apoi despre ce este mai perfectionat, 
şi întotdeauna lucrurile mai desăvârşite devin şi cele mai 
complicate. Acest lucru eu nu l-am putut realiza atunci 
când am vrut să construiesc cele şapte capiteluri potrivit 
metamorfozei, ci atunci când am ajuns la cel de al 
patrulea capitel a reieşit că acesta este cel mai 
complicat, deşi următorul, al cincilea, trebuia să fie mai 
desăvârşit decât al patrulea. Neurmărind, ca Haeckel sau 
Darwin, lucrurile abstracte numai cu ajutorul gândurilor, 
ci trebuind să fac în aşa fel încât fiecare formă să rezulte 
din cea precedentă - aşa cum şi în natură o formă apare 
după alta, din forţele vitale - am fost constrâns să fac 
forma a cincea mai artistică, în suprafeţele sale, decât pe 
a patra, dar nu mai complicată; întreaga formă a devenit 


mai simplă. A şasea a devenit mai simplă, iar a şaptea şi 
mai simplă. În felul acesta mi-a devenit clar că evoluţia 
nu reprezintă un progres spre forme tot mai diferenţiate, 
ci este o evoluţie spre un punct superior, urmat apoi de o 
cădere în mai simplu (vezi fig. 25). 


preteaza, 
parte A 


ZI 
pt tee, 
Evoluție nltnrnererenirntimunrriminnrmimens Tre 


Fig. 25 
Aceasta a rezultat din munca efectuată. Şi am constatat 
că acest principiu, care rezultă din lucrarea artistică, 
este asemănător cu principiul evoluţiei din natură. 


Ochiul uman este mai desăvârşit decât ochii animalelor, 
dar ochii unor animale sunt mai complicati decât ochiul 
uman. La animale vom găsi, de exemplu, anumite organe 
pline cu sânge, care la om nu sunt prezente, s-au 
resorbit. Ochiul omului este simplificat faţă de unii ochi 
de animale. La început ochiul este primitiv, simplu, apoi 
devine din ce în ce mai complex, se simplifică din nou, iar 
cel mai perfecţionat nu este cel mai complicat, ci unul 
mai simplu decât cel care ocupă poziţia mediană. 


Am fost constrânşi să facem şi noi acelaşi lucru, 
perfecţionând în mod artistic ce se chema o necesitate 
interioară. Nu încercăm să facem vreo cercetare, ci ne 
străduim să realizăm legătura cu forţele vitale. În ce 
priveşte clădirea noastră, ne-am străduit ca în activitatea 
de modelare să acţioneze aceleaşi forţe care, ca spirit, se 
află la baza naturii. Este căutat un spirit care este creator 
în fapt, care trăieşte în interiorul creaţiilor lumii, care nu 
doar predică. Acesta este lucrul esenţial. Este şi motivul 
pentru care concepţia noastră s-a deosebit de a celor 
care voiau să decoreze clădirea cu numeroase simboluri. 
În construcţia noastră nu există nici un simbol, ci forme 
care sunt modelate potrivit creaţiei spiritului în chiar 
interiorul naturii. 


Acesta este începutul unei voințe care trebuie să-şi 
găsească continuarea. Un asemenea punct de vedere ar 


trebui să fie înţeles, aşa cum trebuie căutate sursele 
originale ale creaţiei umane, necesare omenirii. In 
prezent, noi trăim în mijlocul provocărilor. Dar toate sunt 
provocări izolate, rezultând din diferite domenii ale vieţii. 
Dar avem nevoie şi de o sinteză. Ea nu poate apărea din 
ceva care nu există decât în ambianța existenţei vizibile 
exterioare, căci la baza oricărui lucru vizibil se află 
invizibilul, şi acest lucru trebuie să-l avem în vedere în 
prezent. Dacă se urmăreşte ce se întâmplă azi se va 
înţelege că nu este un gând chiar atât de absurd acela că 
vechiul se năruie. În acest caz trebuie să existe ceva care 
să-i ia locul. Pentru a te împăca cu acest gând ai nevoie 
de un anumit curaj, care nu se obţine în viaţa exterioară, 
ci trebuie găsit în cea mai adâncă interioritate. 


Nu aş vrea să definesc acest curaj, ci să-l caracterizez. 
Sufletele dorminde de azi ar fi, desigur, încântate dacă ar 
apărea cineva care ar putea picta ca Rafael sau ca 
Leonardo. Acest lucru este de înţeles. Dar trebuie să 
avem curajul de a spune că 

numai cel care ştie că azi nu 

se poate şi nu este permis 


să creezi ca Rafael şi 4% i 
Leonardo are dreptul să-i kA 7 4 PA 
domine. Am putea spune că 4 CD f 4, $ rE 
are dreptul de a vorbi h, s$ LE 
despre importanţa teoremei IP i z f 
lui Pitagora numai acela TRKA fli j 
care nu crede că aceasta 20 
trebuie descoperită abia azi. b jip 
Fiecare lucru are timpul său TN, A p 
şi totul trebuie înţeles în PD GI 
timpul concret. KA pillat 
lly i "zf 
A jiita 


În prezent este necesar să 
ştim că ne aflăm în fața unei 
înnoiri a dezvoltării 
umanității. Este simplu să 
spui că timpul nostru este 
un timp al tranziției. Orice 


apt 

HIA d" 
Z 
f 


Fig. 26 
i 


timp este un timp al tranziţiei, problema este de a şti ce 
se transformă. Aşadar, aş spune altceva: Se vorbeşte de 
faptul că natura şi viaţa nu fac salturi. Eşti foarte înţelept 
când afirmi: Evoluție succesivă, nicăieri salturi! Dar 
natura face în continuu salturi. 


Ea elaborează, treptat, frunza verde, ea o transformă în 
sepale, în petale colorate, în stamine, în pistil (vezi fig. 
26). 


Natura face mereu salturi; viaţa produce în continuu 
răsturnări. O dată cu schimbarea dinţilor, cu maturarea 
sexuală se stabilesc relaţii cu totul noi în cadrul 
întregului. Dacă spiritul de observaţie al oamenilor 
actuali nu ar fi atât de grosolan, ar percepe în jurul 
vârstei de douăzeci de ani o a treia etapă de evoluţie, 
apoi altele. 


Însăşi istoria este un organism şi se desfăşoară prin 
salturi. Oamenii nu sunt conştienţi ce salt important s-a 
produs la trecerea dintre secolele al XIV-lea şi al XV-lea, 
de fapt la mijlocul secolului al XV-lea. Dar ce a început 
atunci tinde să se împlinească la mijlocul secolului 
nostru. Şi nu este nici o speculație, ci un lucru care poate 
fi pus alături de toate adevărurile exacte, când se spune 
că evenimentele care pun în mişcare omenirea, şi care au 
atins în ultimul timp o asemenea culme, pregătesc ce va 
interveni în evoluţia omenirii la mijlocul acestui veac. 
Asemenea lucruri trebuie să înţeleagă cel care nu vrea să 
întemeieze evoluţia omenirii pe un bun plac oarecare, ci 
care vrea să ajungă la o ştiinţă a spiritului cu ajutorul 
forţelor creatoare ale lumii, ştiinţă care să se poată 
infiltra apoi şi în viaţă. 

CONFERINŢA a X-a 

Dornach, 13 decembrie 1919 
Ieri v-am vorbit despre legăturile ştiinţei spiritului de 
orientare antroposofică cu formele clădirii noastre; am 
dorit să atrag atenţia mai ales asupra faptului că aceste 
legături nu sunt exterioare. Într-o oarecare măsură, 
spiritul care este activ în ştiinţa spiritului s-a infiltrat în 


aceste forme. Şi trebuie să acordăm o importanţă 
deosebită faptului că o înţelegere adevărată, resimţită 
afectiv, a acestor forme înseamnă o citire a sensului care 
este prezent în mişcarea noastră. Aş dori să mai 
aprofundez unele aspecte referitoare la construcţia 
noastră, şi în legătură cu acestea, să vă prezint, azi sau 
mâine, unele probleme importante din domeniul 
antroposofiei. 


Când veţi examina clădirea veţi vedea că schema sa de 
bază este alcătuită din două cercuri care se 
intersectează, unul mai mic şi altul mai mare, după cum 
se vede din desen (vezi fig. 27). 


AANA AAA 
sm 
4] 
—— 


priza 
Pe 7 “me "erp, 
APA A 
pad "o 
$ 3 “2 
f, 
/ g (A 
/ $, 7, 
7 A 7 
7 A PA 
7 7 
A 5 7 
7 2 7 
C/ A d 
o A LA 
» phl A“. 
„7 Tra! 4 fai A 
7 A y $ 
Zo ar 2 4 4 
g i 2 ig 
î Z m $ 
e A d 
s ga p 
Co î 3 
r, 4 
DZ E Si 
lij tr PA ale f 
P ar Z v sI d 
Te, f, 
"tite fe oett” 
Í 
“, Li 
ie! Vest 


An 


Fig. 27 
Întreaga clădire este orientată de la est la vest. Veţi 
observa că această linie E-V este singura axă a 
construcției; totul este orientat simetric față de ea. 


Nu avem de-a face cu o simplă repetare mecanică a 
formelor, aşa cum se întâmplă în general în arhitectură 


(capiteluri identice sau alte ornamente asemănătoare), ci 
cu o evoluţie a formelor, cu derivarea unor forme unele 
din altele. 


În partea stângă a clădirii sunt şapte coloane, iar în 
partea dreaptă tot şapte. Am spus ieri că aceste coloane 
au capiteluri şi socluri, cu arhitravele corespunzătoare, 
care îşi dezvoltă formele într-o evoluţie continuă. 


Cele două cercuri care se intersectează - pe care trebuie 
să le cuprindeţi cu simţirea dumneavoastră - ne trimit la 
evoluţia umanităţii. Aşa cum am mai spus, la jumătatea 
secolului al XV-lea intervine o schimbare semnificativă în 
evoluţia umanităţii. Ceea ce la şcoală se numeşte 
„istorie" nu este decât o fable convenue (poveste 
convenţional acceptată; nota trad.). Evenimentele sunt 
prezentate astfel încât se creează impresia că în esenţă, 
în privinţa omului, lucrurile stăteau la fel în secolele al 
VIII-lea şi al IX-lea ca şi în secolele al XVIII-lea şi al XIX- 
lea. Unii istorici mai noi (de exemplu, Lamprecht) au 
ajuns la concluzia că aceasta este o absurditate, că, în 
fapt, dispoziţia şi structura sufletească ale oamenilor 
care au trăit în cele două perioade era cu totul diferită. 
Trebuie să înţelegem faptul că în prezent evoluăm cu 
ajutorul unor forţe sufleteşti cu totul deosebite. Cele 
existente în secolul al XV-lea mai sălăşluiesc încă în 
sufletele umane, dar ele aparţin de ceea ce este de 
domeniul trecutului, care apune, este condamnat să fie 
eliminat din evoluţia umanităţii. Ca să poţi participa la 
dezbaterea problemelor legate de prezent şi viitor 
trebuie să-ţi dezvolţi conştienţa acestei importante 
răsturnări din evoluţia umanităţii. 


Mă voi referi la un exemplu din evoluţia arhitecturii, 
asupra căruia doresc să revin, pentru a evidenția cum se 
desfăşoară evoluţia umanităţii. Formele unui templu grec 
pot fi înţelese numai dacă ne este clar faptul că el a fost 
construit cu gândul de a deveni locuinţa zeului sau zeiţei 
a căror statuie se află înăuntru; formele templului grec ar 
fi un nonsens, dacă nu ar fi conceput ca reşedinţa unui 


zeu sau a unei zeițe. 


Dacă urmărim evoluţia modului de a construi, ajungem la 
domul gotic. Cine intră într-un dom gotic şi are 
sentimentul că are în faţa sa ceva încheiat, terminat, 
acela nu înţelege formele construcţiei gotice. Un templu 
grec fără imaginea zeului este o imposibilitate pentru 
raţiunea simţitoare. Un dom gotic gol este şi el o 
absurditate. Domul gotic este terminat abia când 
enoriaşii sunt înăuntru, când este plin de oameni şi când 
li se vorbeşte, astfel încât Duhul cuvântului să 
sălăşluiască deasupra sau în inimile comunităţii. Atunci 
domul gotic este terminat. Comunitatea enoriaşilor este 
parte constitutivă, altminteri formele nu sunt inteligibile. 


În ce constă evoluţia de la templul grecesc până la domul 
gotic? Orice ar spune în această privinţă unele expuneri 
istorice, toate celelate sunt forme de trecere. În perioada 
de cultură greacă, această floare a celei de a patra epoci 
postatlanteene, în conştienţa oamenilor mai exista ceva 
din ideea sălăşluirii forţelor spiritual-divine printre 
oameni, numai că aceştia erau obligaţi să construiască 
zeilor lor, pe care şi-i puteau evoca numai în imagini, 
reşedinţe. Templul grecesc era reşedinţa zeului sau a 
zeiţei despre care se credea că umblă printre oameni. 
Fără această conştienţă a prezenţei unor forţe spiritual- 
divine nici nu poate fi gândită integrarea templului în 
cultura greacă. 


Spre sfârşitul celei de a patra perioade postatlanteene, 
aşadar în secolele al VIII-lea, al IX-lea şi al X-lea d.Hr., 
întâlnim formele arhitecturale gotice, care corespund 
vieţii afective a oamenilor acelui timp, deosebiți de cei 
care au trăit la apogeul gândirii greceşti. Acum nu mai 
există conştienţa prezenţei nemijlocite a unor forţe 
spiritual-divine, aceste forţe erau transpuse departe, într- 
o lume de dincolo. Împărăţia pământeană era considerată 
ca fiind dovada decăderii din lumea forţelor spiritual- 
divine. Lumea materială trebuia ocolită. Oamenii erau 
îndemnați să-şi îndrepte privirea doar spre activitatea 


spiritului, care căpătase forma unei anumite abstracţiuni. 
Din această cauză, formele goticului fac o impresie 
abstract-matematică, prin comparaţie cu formele 
arhitecturii greceşti, care conferă o impresie mai 
dinamică. În formele gotice totul este ascensional, totul 
indică depărtările spirituale în care trebuie căutat de ce 
este însetat sufletul. Pentru grec, zeul şi zeiţa erau 
printre ei, le auzeau şoptirea. În timpul goticului, sufletul 
nostalgic nu putea să presimtă dumnezeiescul decât în 
forme care tindeau spre înalturi. 


Astfel, omenirea devenise nostalgică în dispoziţia ei 
sufletească, construia pe nostalgii, pe căutare, credea că, 
în această căutare, ar fi mai fericită prin contopirea în 
obşte, dar era întotdeauna convinsă că ceea ce trebuie 
recunoscut ca fiind spiritual-divinul nu este ceva care 
sălăşluieşte şi acţionează nemijlocit printre oameni, ci că 
se ascunde în locuri tainice. Expresia temporală pentru 
această predispoziţie sufletească a oamenilor este 
templul sau domul, am putea chiar spune domul gotic în 
forma sa tipică. Dar când se aducea în câmpul privirii 
spirituale ceea ce era considerat cea mai înaltă taină, 
atunci trebuia, chiar când se voia înălţarea de la 
pământesc la supraterestru, să se treacă pur şi simplu de 
la gotic la altceva. Acesta nu era destinat reunirii fizice a 
obştei, ci lăsa să năzuiască întregul spirit al omenirii spre 
o strădanie comună, să tindă spre un punct central plin 
de taină. 


Dacă ne reprezentăm totalitatea sufletelor omeneşti ca 
afluând din toate direcţiile cerului, avem într-un anumit 
sens imaginea omenirii întregului Pământ reunită ca într- 
un mare dom care nu a fost gândit în stil gotic, deşi 
trebuia să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi domul gotic. 
Asemenea lucruri erau legate în evul mediu de 
problemele biblice. Şi dacă ne reprezentăm că cei 
şaptezeci şi doi de apostoli ai lui Hristos - nu trebuie să 
ne gândim la istoria fizică, ci la spiritualul care întreţesea 
în acele timpuri concepţia fizică - erau răspândiţi în toate 
direcţiile cereşti şi implantau în suflete spiritul care 


trebuia să aflueze în Misteriul lui Hristos, atunci, în tot ce 
radia de la cei în ale căror suflete pătrunsese spiritul lui 
Hristos, în razele care vin de la suflete din toate direcţiile 
cereşti, vom înţelege străduinţa spre taină a omului 
evului mediu timpuriu. Poate că nu este necesar să 
desenez toate cele şaptezeci şi două de direcţii, dar le pot 
sugera (vezi fig. 28). Eu nu fac decât aluzie la ele, dar 
imaginaţi-vă că ar fi şaptezeci şi două de coloane. De la 
acestea ar veni toate razele care tind spre taina lui 
Hristos. Înconjuraţi totul cu un zid modelat într-un fel 
oarecare - desigur, nu ar fi gotic; am spus de ce nu s-a 
rămas neapărat la un gotic rigid - a cărui reprezentare 
este un cerc şi imaginaţi-vă cele şaptezeci şi două de 
coloane; aţi avea atunci domul care ar cuprinde întreaga 
omenire. Dacă-l gândiţi ca fiind orientat de la est la vest, 
veti obtine o schemă cu totul diferită decât a construcţiei 
noastre, care este alcătuită din două corpuri circulare. 
Liniile de orientare ale unei astfel de construcţii sunt în 
formă de cruce, ceea ce înseamnă că principalele culoare 
sunt dispuse şi ele sub formă de cruce. 


Est 


/ 2, 
pe pi d 


3 7, 
= At i d a 
f Ala Pa de a CAI 7 
wo f (d srr 7, 
f e”, h A 4 pie A o 
fă î 4 4 Mă 5 
Xe: a 7 A A 1% 7 
PĂI 7 Pa 
g ii 7 44 pi 
/ Het A A 7 CĂ ae 
4 + 
A ar are aserre un boghe ttrrtterseroror h 
Nord poon ÎL peores ira 127 2007700000 Qrrttteii Veniti 
LA /d (1 
: $ Rrrr rre carate ne d per pas sare (A 
$ Za, p $ $ 
/ 7, 7 44 pr, 
A PF A A 2 E st 
4 sil i o aa 
CĂ [d £ , 
i, rA Z A "a, 
o n 443 Ri 7 
E pa hgh pm, OO 
7, 24) Î 7 bag / 
A 7 7 32 4R? i 
e E pe mo 
Ti, he 2 5 A ay 4 
K7 AEEA A 7 Zá 
ttoo hhk she 111 
d 
Vest 


Fig. 28 
În orice caz aşa îşi închipuia omul evului mediu domul 
ideal. La nord, sud şi vest ar fi trei porţi, la est un altar 
principal, iar fiecare coloană ar avea un fel de altar 
lateral. În locul unde se încrucişează grinzile crucii ar 
trebui să fie amplasat templul templului, domul domului; 
iată o repetare în mic a ceea ce este întregul. În limba 
modernă, devenită abstractă, am spune: Aici s-ar afla un 


chivot având forma întregului. 


Imaginaţi-vă că ce am prezentat în acest desen ar fi 
realizat într-un stil apropiat de gotic, dar ar mai include 
şi unele forme romane. Aceasta ar fi schiţa templului 
Graalului, aşa cum şi-l imagina omul evului mediu şi care 
era idealul constructiv al perioadei care se apropia de 
sfârşitul celei de a patra epoci postatlanteene: un dom în 
care confluau nostalgiile întregii omeniri orientate spre 
Hristos, aşa cum în fiecare dom izolat confluau nostalgiile 
membrilor comunităţii şi cum în templul grecesc oamenii 
se simțeau legaţi între ei, chiar dacă nu erau înăuntru - 
căci templul grec cerea numai ca zeul sau zeiţa să fie 
înăuntru, nu şi ceilalti oameni. Grecul vorbea despre 
relatia sa cu templul. El descria aceasta în felul următor: 
Pericle locuieşte în această casă; propoziţia nu exprimă 
faptul că cel ce vorbeşte ar avea vreo legătură cu casa 
respectivă, dar resimte totuşi natura legăturii sale cu 
Pericle. Aceeaşi nuanţă a simţirii sale ar fi avut-o dacă ar 
fi spus: Atena locuieşte în această casă, aceasta este 
locuinţa zeiţei, sau Apollo locuieşte în această casă. 


Ceva asemănător puteau spune cei din evul mediu despre 
domul lor. Acesta nu era casa în care locuia entitatea 
spiritual-divină, era locul de adunare în care sufletul 
aspira către dumnezeiescul tainic. Din această cauză, în 
„templul primordial" de la sfârşitul celei de a patra epoci 
postatlanteene, în centru se afla templul templului, 
domul domului, despre care se putea spunea: Dacă intri 
aici, te poţi ridica la tainele Universului! In dom trebuia 
să intri. Despre templul grec era suficient să se spună: 
Aceasta este casa lui Apollo, aceasta este casa lui Pallas. 
Dar punctul central al acelui templu primordial, unde se 
întretăiau grinzile crucii, adăpostea Sfântul Graal. 


În acest fel trebuie urmărită evoluţia diferitelor perioade 
istorice, altminteri nu ajungi să ştii ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Şi înainte de toate, nu vom cunoaşte ce forţe 
sufleteşti actionează în prezent. 


Aşadar, templul grecesc adăpostea zeul sau zeiţa despre 
care se ştia că trăiesc printre oameni. Omul evului mediu 
credea că lumea pământeană este părăsită de Dumnezeu; 
el resimțea nostalgia de a găsi calea spre zei sau spre 
Dumnezeu. 


Nu au trecut decât câteva secole de la marea răsturnare 
de la mijlocul secolului al XV-lea. Cei mai mulţi oameni 
abia văd că apare ceva nou; ceva se schimbă în sufletele 
oamenilor. Şi ce pătrunde în formele în care se 
încorporează conştienţa vremurilor trebuie de asemenea 
să se schimbe. Oricum, asemenea lucruri nu se pretează 
la speculaţii raţionale, intelectuale, ele pot fi numai 
simţite, resimţite, privite, reprezentate artistic. Cel care 
vrea să le exprime în noţiuni abstracte, nu le înţelege, de 
fapt. Totuşi se poate atrage atenţia asupra lor. Astfel, se 
poate spune că grecul simţea că zeul sau zeiţa sunt 
contemporanii, colocatarii săi. Domul din evul mediu nu 
folosea drept reşedinţă pentru Dumnezeu, dar trebuia să 
fie poarta de pătrundere la divinitate. Oamenii se adunau 
în dom şi se străduiau să iasă din interiorul sufletului- 
grup al omenirii; umanitatea evului mediu nu poate fi 
înţeleasă decât prin ceea ce ţine de sufletul de grup. 
Omul izolat, individual, nu este luat în considerare până 
la mijlocul secolului al XV-lea. Strădania de a fi o 
individualitate, de a-şi contura personalitatea, de a găsi 
un centru de greutate în sine însuşi se profilează după 
această perioadă. Nici cerinţele sociale ale timpului 
nostru nu pot fi înţelese, dacă nu se cunoaşte cum 
acţionează spiritul individual în fiecare om, această 
voinţă a fiecăruia de a sta pe fundamentul fiinţei sale. 


Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, fiecare om se 
străduieşte să-şi atingă propria sa individualitate. Spiritul 
de grup, chiar şi atunci când este vorba de grupuri mai 
mici, este mult mai tangibil decât ceea ce năzuieste 
fiecare om ca individualitate. Pentru omul timpurilor noi 
este foarte important să înţeleagă ce înseamnă a căuta 
echilibrul între poli de forţă opuşi. 


Tot ceea ce-l face pe om să fie un visător, un fantezist, o 
victimă a iluziilor, ce-i produce frământări mistice, dacă 
este panteist sau teist, lucru atât de frecvent în prezent 
constituie unul dintre poli. Celălalt pol îl constituie 
luciditatea, uscăciunea, caracteristică prezentului, mai 
exact: polul îngâmfării şi făţărniciei, polul mic-burghez, 
polul care ne trage în jos, spre Pământ, în materialism. 
Fiinţa umană trebuie să găsească echilibrul între cei doi 
poli care trag în direcţii opuse. Cum poate fi căutat un 
asemenea echilibru? Vă puteţi reprezenta din nou acest 
lucru cu ajutorul imaginii balanței (vezi fig. 29) 


Z 
2 
mica tata 
Fă Fii 
$: 2t 
Pa! re 
"salt da 
Pi 5 Z A 
7 p 7 4 
Zi pi 
/ fi p , 
d 5 , 
ź 1000 £ 7 1000 *, 
f ; 7 50 $ 
g” frzezrta “A ja ergpitre 
Ver ut cP E 
Fig. 29 


Dacă pe ambele platane ale balantei se află cincizeci de 
grame sau cincizeci de kilograme există echilibru. Acelaşi 
lucru se întâmplă dacă pe un platan se află un kilogram 


iar pe celălalt tot un kilogram, la fel şi dacă în ambele 
părți am avea câte o mie de kilograme 


Puteți căuta echilibrul în foarte multe feluri, în funcție de 
individualitatea fiecăruia. Din această cauză este atât de 
important pentru omul actual să ştie că ceea ce Îl 


caracterizează este strădania pentru echilibrarea polilor 


opuşi. Nedeterminarea căutării echilibrului este tocmai 
acea nedeterminare despre care am vorbit 


Din această cauză omul prezentului nu-şi atinge scopul în 
căutarea sa decât dacă se sprijină pe strădania spre 
echilibru. 


Tot atât de important cât era pentru greci să simtă că în 
fiinţa comună de care aparţin acţionează Pallas, Apollo 
(aceasta este reşedinţa lui Pallas, aceasta a lui Apollo) 
era pentru omul evului mediu să ştie că există un loc care 
adăposteşte ceva - fie moaştele unui sfânt, fie însuşi 
Sfântul Graal -, un loc pentru adunare unde se pot întâlni 
nostalgiile sufletelor pentru ce este tainic nedeterminat. 
Omul modern simte nevoia să dezvolte o simţire pentru 
ce este el ca individualitate, să ştie că este un căutător al 
echilibrului între două forţe opuse, polare. Din punct de 
vedere sufletesc acest lucru poate fi exprimat, spunând 
că pe de o parte omul este atras spre fantastic, visare, 
vrea să obţină plăcerea care nu se sinchiseşte de 
condiţiile reale ale existenţei. Pe de altă parte, există 
cealaltă extremă, caracterizată de tendinţa către Pământ, 
către luciditate, către uscăciune, către intelectualitatea 
seacă etc. Din punct de vedere fiziologic, unul din poli 
este legat de forţele sângelui, celălalt de osificare, de 
pietrificare şi când se ajunge spre extrema fiziologică se 
ajunge la scleroză, sub cele mai variate forme. Între 
scleroză şi febră, ca poli terminali, omul trebuie să-şi 
păstreze echilibrul fiziologic. Viaţa constă în căutarea 
echilibrului între luciditate, uscăciune, făţărnicie şi 
fantasticul visător. Suntem sănătoşi sufleteşte când 
găsim echilibrul între fantasticul visător şi făţărnicia 
uscată. Trupeşte suntem sănătoşi când trăim în echilibru 
între febră şi scleroză. Acest lucru poate avea loc într-o 
infinitate de modalităţi, în funcţie de individualitatea 
fiecăruia. 


Aceasta este starea în care omul trebuie să resimtă 
vechea sintagmă „Cunoaşte-te pe tine însuţi!", dar sub 
forma: „Cunoaşte-te pe tine însuţi în strădania de a 
atinge echilibrul!" Din această cauză, în ceea ce priveşte 
construcţia noastră, trebuie să amplasăm la răsărit ce-i 
poate permite omului să perceapă această strădanie spre 


echilibru. Acest lucru trebuia să fie reprezentat în grupul 
sculptural din lemn menţionat ieri, având ca figură 
centrală pe Hristos, modelată în aşa fel încât să-ţi poţi 
reprezenta: Aşa s-a întrupat Hristos în omul lisus din 
Nazaret, la începutul calendarului nostru, în Palestina. 
Imaginile convenţionale care ne prezintă un Hristos 
bărbos sunt creaţii ale veacurilor V şi VI nu sunt portrete 
reale. Noi am încercat să creăm un portret al lui Hristos 
conform realității, care să fie totodată reprezentantul 
omului căutător, al omului care aspiră spre echilibru 
(vezi fig. 30). În acest ansamblu plastic ne apare un 
Lucifer care se prăbuşeşte şi altul care năzuieşte în sus. 
De asemenea, întrucâtva legată de Lucifer, întâlnim o 
figură ahrimanică şi o altă figură ahrimanică. Omul este 
prezentat la mijloc, între figura ahrimanică (făţarnicul, 
materialistul uscat, lucid) şi figura luciferică (visătorul 
entuziast, fantastul). De figura lui Ahriman ţine tot ce 
conduce omul la pietrificare, la scleroză; de figura lui 
Lucifer ţine tot ce-l face pe om febril dincolo de ce poate 
suporta. 


1G A "s 
pr îl Üp, 


WM ” P A2 tare, 
/ a Mia PULA yar" A A 
Pi % %, a m 77, Z 4 
Z 2%% eo $ L % 
fL 4 a Z 
A Mad "er: y Li f 
P A 4 w Z 
b4 Paa G f 4 l j rng A, A 
EL P f aa aE 4 hy, 
lr, tty AMANA fu PE Y A 
gpl“ $ ‘t, Pa MA 
A fr Î 
Z s ep $ 
PE Fu yy 3 
b K ff 3 
Zi fiți i 
(/ „ 4 / 
mp A% 
(A 
” Z pă; 
EA ? 7 
KLT pi / 7 
li 7 7 
DE za A 7 
ri d sp, hgg, Mra ttti, A 
“arat pă O da 
Z rr Pc PE te 
p/u 7 E) 
Z6 e, 52 scr lts IIT ae 097" rage, 
FA Pny ghearr zarea Ap F s ti, E 
ton, ijet AD gostan F 
KA foir lly Tar pad gp ar itt 
OLL, 


Fig. 30 


Domul gotic nu cuprinde o asemenea imagine, ci fie 
moaştele sfinților, fie Sfântul Graal. Construcția devine 


ceva care înconjoară şi cuprinde entitatea oamenilor în 
strădania lor spre echilibru. 


Dacă destinul vrea şi dacă această clădire va putea fi 
terminată, cel care se va afla înăuntru va avea nemijlocit 
în faţa sa entitatea care dă sens evoluţiei terestre: 
entitatea lui Hristos. Dar problema trebuie abordată în 
mod artistic. Nu este bine să se facă speculaţii asupra 


acestui lucru, de exemplu, Hristos să nu fie gândit numai 
cu intelectul, ci să fie resimţit. Întregul este gândit 
artisfic. Omul ar trebui să înţeleagă pe cale pur senzitivă, 
afectivă, iar intelectul să reprezinte doar calea spre 
sentiment, să privească spre est şi să poată spune: 
„Acesta eşti tu!" Nu avem nevoie de o definiţie abstractă 
a omului, căci echilibrul poate fi realizat în infinit de 
multe moduri. Nu o imagine a unui Dumnezeu este 
închisă aici, ci ceea ce s-a format din sufletescul de grup 
al omului, devenind forţa individuală a fiecăruia. În 
aceste forme se tine seama de acţiunea şi elaborările 
impulsului individual. 


Dacă cele spuse de mine nu le pătrundeţi cu raţiunea - 
aşa cum se procedează azi -, ci cu sentimentul şi gândiţi 
că nimic nu a fost simbolizat pe cale raţională, ci s-a 
încercat să fie lăsat să curgă în forme artistice, atunci 
cunoaşteţi principiul care trebuie să stea la baza 
construirii Goetheanumului. Totodată înţelegeţi şi felul 
cum acesta este legat cu spiritul interior al evoluţiei 
umanitătii, prin ştiinţa spiritului orientată antroposofic. 
Dacă nu cauţi calea plecând de la marile cerinţe ale 
timpului nou, ale prezentului uman şi ale viitorului 
omenirii nu te poţi apropia de această ştiinţă a spiritului 
orientată antroposofic. Trebuie cu adevărat să învăţăm 
cum să vorbim despre ce va ieşi în întâmpinarea 
oamenilor viitorului. 


În prezent există unele societăţi secrete care nu sunt 
altceva decât reprezentantele a ceea ce mai dăinuie din 
vremea marii cotituri din secolul al XV-lea. Am constatat 
că şi în rândurile noastre mai pătrund asemenea 
năzuinţe. De multe ori, când vrem să ne exprimăm 
părerea asupra unei aşa-numite tendinţe oculte ni se 
atrage atenţia asupra vechimii ei. Cândva, printre noi 
exista un bărbat care se manifesta ca un rosicrucian. El 
nu pierdea prilejul de a spune: Aşa cum spuneau „vechii" 
rosicrucieni. Niciodată nu lipsea cuvântul „vechii". Dacă 
cercetăm unele dintre societăţile secrete actuale, vom 
vedea că valoarea lucrurilor pe care le reprezintă este 


raportată la vechimea lor. Altele se raportează la 
rosicrucianism - desigur, în modul lor specific -, altele la 
timpuri mult mai vechi, în special la Egiptul antic, iar 
dacă cineva poate da amănunte despre templele 
egiptene, oamenii dau năvală la simplul anunţ al 
conferinţei. 


Prietenii noştri ştiu că am insistat adeseori asupra 
faptului că ştiinţa spiritului orientată antroposofic nu are 
nimic de-a face cu această goană după lucruri vechi. Ea 
evidenţiază ce se revelează acum, nemijlocit din lumea 
spirituală pentru lumea fizică. Din această cauză 
abordează lucrurile altfel decât societăţile secrete, chiar 
cele ce pot fi luate în serios, care se bazează pe 
„vechime" şi care, în prezent, mai joacă un rol important 
în devenirea omenirii. Cei care sunt initiaţi în anumite 
taine ale societăţilor secrete actuale vorbesc mai cu 
seamă despre trei lucruri. În primul rând despre trăirea 
pe care o are adevăratul căutător al lumii spirituale când 
trece pragul acelei lumi. Îndată ce a trecut peste acest 
prag el vine în contact cu forţe potrivnice oamenilor fizici 
care trăiesc pe Pământ, aşa cum au fost ei concepuţi de 
forţele dumnezeieşti. Aceasta înseamnă că acei oameni 
ştiu că ce se ascunde conştienţei obişnuite a omului este 
împânzit de forţe care pot fi desemnate cu îndreptăţire 
drept cauze fiinţiale ale bolii şi mortii, dar care au 
legătură şi cu naşterea umană. Ei ne spun că ar trebui să 
nu vorbim despre aceste lucruri, pentru că omenirii 
profane (în felul acesta sunt desemnate sufletele 
nemature, care nu s-au străduit suficient în acest sens, şi 
aici intră o mare parte din omenire) nu i se poate revela 
ce se află dincolo de conştienţa normală. 


A doua trăire începe în clipa în care omul învaţă să 
cunoască adevărul - poti cunoaşte adevărul când înveţi să 
cunoşti tainele lumii suprasensibile - şi când află în ce 
măsură tot ce poate fi exprimat prin simpla observare a 
ambianţei fizice este iluzie; oricât de temeinic şi precis ar 
fi cercetat, rămâne totuşi iluzie. Această pierdere a 
pământului de sub picioare de care are nevoie mai cu 


seamă omul zilelor noastre, astfel încât poate spune: 
Acesta este un fapt, căci l-am văzut, încetează după 
păşirea dincolo de prag. 


În al treilea rând, în clipa în care începem o lucrare - 
când lucrăm pământul, dar mai ales când munca noastră 
se adresează organismului social - trebuie ca acţiunea 
noastră să nu ne privească numai pe noi, ca oameni, ci să 
apartină întregului Univers. Dacă construieşte o 
locomotivă sau un telefon, un paratrăsnet sau o masă, 
sau dacă vindecă un bolnav sau face altceva, omul crede 
azi că acţiunea lui se desfăşoară în cadrul evoluţiei 
omenirii pe Pământ. Nu este adevărat. În drama-misteriu 
Poarta iniţierii v-am spus că atunci când pe Pământ se 
desfăşoară un eveniment - amintiți-vă scena dintre 
Strader şi Capesius (Nota 16)- în tot Universul se 
întâmplă ceva. 


De aceste trei vieţuiri se leagă oamenii care ştiu câte 
ceva despre lucruri care astăzi sunt conservate în forma 
pe care o aveau înainte de secolul al XV-lea, şi adeseori 
acest lucru se face cu o înţelegere foarte eronată. De 
aceste lucruri se leagă ei când atrag atenţia mai întâi 
asupra tainei bolii, sănătătii, naşterii şi mortii, în al 
doilea rând asupra marii iluzii în lumea sensibilă, în al 
treilea rând asupra importanţei universale a lucrării 
omeneşti. Despre aceste lucruri în trecut s-a vorbit în 
diverse moduri, care s-au transpus apoi în conştienţa 
generală, s-au impregnat în ştiinţa naturală obişnuită, în 
gândirea socială curentă etc. În viitor se va vorbi despre 
adevăr, despre cum trebuie să curgă din aceasta ceea ce 
vine din izvoarele tainice ale strădaniei spre cunoaştere 
în cunoaşterea exterioară a naturii, în concepţia socială 
exterioară etc. 


Despre această uriaşă metamorfoză - care trebuie însă 
înţeleasă, pentru că oamenii trebuie să se trezească din 
conştienţa de grup la conştienţa individuală -, despre 
această metamorfoză istorică aş dori să vă mai vorbesc. 


CONFERINŢA a XI-a 


Dornach, 14 decembrie 1919 
Aş dori să mă refer astăzi la unele aspecte legate de cele 
prezentate ieri şi alaltăieri. Veţi putea să conchideţi că 
ştiinţa spiritului, aşa cum este concepută de noi, trebuie 
să rezulte din cerinţele evoluţiei umanităţii în timpul 
nostru şi pentru viitorul apropiat. Am spus că nu este 
vorba de idealuri care să-şi aibă originea în 
subiectivitatea umană, ci de ceea ce poate fi desprins din 
istoria spirituală a evoluţiei umanităţii, de unde reiese 
faptul că ştiinţa iniţiatică, adică acea ştiinţă care îşi 
adună cunoştinţele de dincolo de pragul lumii spirituale, 
este indispensabilă pentru evoluţia umanităţii. In calea 
unei adevărate cunoaşteri a lumii spirituale se ridică 
forţele care reprezintă vechiul. Împotrivirea oamenilor în 
care lucrează forţele vechiului trebuie să fie depăşită. 
Trebuie înţeleasă necesitatea reinterpretării şi regândirii 
celor mai importante aspecte ale evoluţiei umanităţii. Din 
această cauză v-aş ruga să apreciaţi tendinţa noastră de 
a depăşi ce este pur sectarism şi care mai bântuie 
dispozitia sufletească a antroposofiei noastre şi să 
înţelegeţi cu adevărat importanţa pentru lume şi pentru 
umanitate a ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. 


În prezent, oamenii sunt încă departe de a se fi trezit din 
somnul în care au fost învăluiţi, prin dezvoltarea pe care 
v-am descris-o, şi care a început cam la mijlocul secolului 
al XV-lea. Ce a fost încorporat evoluţiei umanităţii, 
ştiinţele naturii cu marile lor triumfuri, concepţia 
materialistă despre legităţile lumii şi cu aceasta ideile 
sociale eronate, toate aceste lucruri care au făcut ca 
omenirea să fie cuprinsă de somn în această privinţă 
continuă să acţioneze şi astăzi. Şi nu va fi posibil un 
progres fără a scoate omenirea din acest somn. Să nu 
uităm că procesul de cunoaştere a ce este spiritual are 
inamici puternici în toţi aceia care vor ca ceea ce ei sunt 
obişnuiţi să gândească, din pură comoditate a gândirii, să 
fie continuat. Desigur, nu poate fi ignorată concepţia 
potrivit căreia opoziţia faţă de ştiinţa spiritului, care 
creşte o dată cu răspândirea acesteia, trebuie ignorată. 


În zilele noastre ar fi un gând cu totul greşit, căci nu 
ignori nici paraziţii care se cuibăresc în jurul tău, ci 
încerci să-i îndepărtezi şi uneori pentru aceasta trebuie 
să foloseşti metode mai puţin blânde. Este un lucru care 
trebuie cumpănit de la caz la caz. 


Aceste lucruri trebuie înţelese pornind de la necesităţile 
vremurilor. Din această cauză trebuie să fim satisfăcuţi 
când constatăm că în vremurile noastre, ce devin tot mai 
grele, se găsesc totuşi oameni cuprinşi de voinţa de a 
interveni în favoarea străduinţelor noastre. Din păcate, 
sunt încă mult prea putini cei care înţeleg, în prezent, ce 
este necesar pentru evoluţia umanităţii. Pe de o parte, 
unii oameni, nu din vreun motiv spiritual, ci dintr-o 
comoditate a gândirii şi din alte considerente, nu vor să- 
şi părăsească obiceiurile vechi. Pe de altă parte, sunt cei 
care luptă cu toată fiinţa lor împotriva a ce este perimat 
şi trebuie să dispară; toleranța faţă de ce este perimat nu 
este bine să ne reţină. In ultimii cinci, şase ani oamenii ar 
fi putut învăţa că lucrurile vechi se comportă ad 
absurdum. lar cei care nu au înţeles acest lucru vor avea 
prilejul să o facă în viitorul apropiat. Dar în noi trebuie să 
ardă flacăra a ceea ce trebuie implantat în evoluţia 
umanităţii. 


Din această cauză am resimţit o anumită satisfacţie când 
mi s-a pus în faţă o scrisoare al cărei conţinut aş vrea să 
vi-l comunic azi. Este vorba de faptul că la Reutlingen, în 
vecinătatea Stuttgartului, acelaşi profesor, despre care v- 
am vorbit nu de mult, a început să tune şi să fulgere din 
nou (Nota 17), aducând aceleaşi argumente împotriva a 
ceea ce urmăreşte ştiinţa spiritului orientată 
antroposofic. În orice caz, acel profesor, una din 
podoabele universităţii din Tubingen (şi la alte 
universităţi din lume se găsesc asemenea podoabe), a 
vorbit acum aşa cum o făcuse în scrierea de care v-am 
povestit. Dar de această dată i s-a împotrivit - aşa cum 
rezultă dintr-o scrisoare - prietenul nostru, dr. Walter 
Stein. Despre acea discuţie, care a avut loc acum câteva 
zile, dr. Stein îi scrie soţiei sale: „Ieri am fost la 


Reutlingen, unde profesorul Traub a vorbit împotriva lui 
Steiner. Eu m-am înscris la discuţii. A fost o luptă pe 
viaţă şi pe moarte. L-am prezentat pe Traub ca pe un om 
lipsit de conştiinţă, cu totul necunoscător al materiei pe 
care o abordează. Cuvântul de încheiere nu l-a mai putut 
rosti decât bâlbâindu-se. Era zdrobit. Preotul parohiei, 
care a deschis şedinţa, a fost atât de copleşit de mine cu 
texte din Biblie încât, cu privire la pasajul în care Hristos 
vorbeşte despre reîncarnare, el a spus: Aici greşeşte 
Hristos; aceasta o spune preotul oraşului Reutlingen! 
Atunci m-am ridicat şi am strigat: Auziti! Aceasta este 
religia astăzi, un Dumnezeu care greşeşte! - Publicul 
clocotea. Întâi au vrut să mă întrerupă, să-mi ia cuvântul: 
La problemă! Lumea tropăia şi se agita. Eu însă am 
vorbit perfect calm, arătând spre profesorul Traub: 
Aceasta este autoritatea! Am fost aplaudat şi am învins. 
Omul este terminat. Eu mai sunt şi astăzi pe jumătate 
mort". 


Faptul că împotriva acelei ştiinţe a spiritului cu orientare 
antroposofică care se practică de două decenii aici, în 
Europa, se va stârni o ură puternică putea fi prevăzut de 
oricine ştie cât de intim este legată antroposofia cu 
forţele care trebuie solicitate pentru progresul omenirii 
în prezent şi în viitorul apropiat. Dar ştiinţa spiritului 
orientată antroposofic nu trebuie confundată cu 
somnolenţa, cu acea mentalitate care, prin idei şi 
concepte spirituale, vrea să-şi aducă puţină voluptate în 
suflet. Iar doctorul Stein simte corect că este vorba de o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. Ne aflăm la început. 
Împotriva noastră se ridică voinţa de distrugere. Nu am 
fost niciodată tentaţi de a proceda în mod agresiv, în 
măsura în care am înţeles impulsul corect al ştiinţei 
spiritului. Dar nu ne este îngăduit să evităm luarea de 
atitudine faţă de fiinţele agresive, faţă de ce va veni din 
ce în ce mai mult din afară. Nu trebuie să ne piară 
curajul, nu ne este îngăduit să devenim somnolenti. Nu 
va fi uşor să inserăm adevărul despre evoluţia umanităţii 
şi nu ne este îngăduit să adoptăm toleranța în abordarea 
acestor probleme. Căci s-a ajuns foarte departe, dacă cei 


care trebuie să reprezinte în mod oficial creştinismul nu 
mai pot susţine discuţia şi sunt gata chiar să spună: Aici 
se înşală Hristos! - Este de la sine înţeles că nu se înşală 
preotul parohiei! Aceasta este mentalitatea pe care o 
întâlnim în prezent, însă pe care nu vrem s-o vedem, 
pentru că este incomod acest lucru. Dacă s-ar dori, ea ar 
putea fi percepută în toate domeniile. 


Pentru cei care înţeleg interrelaţiile existente în viaţă, 
este limpede că nenorocirea europeană a ultimilor ani, 
chiar dacă aparent s-a desfăşurat în exterior, este intim 
legată cu ceea ce s-au obişnuit oamenii să gândească şi 
despre care spun cu plăcere: Ce departe am adus 
lucrurile - şi în acest timp îşi ling degetele cu voluptate. 


Este necesar însă să devenim, în interior, nepărtinitori. 
Sub influenţa culturii noi, oamenii şi-au pierdut 
obiectivitatea. Pretutindeni întâlnim amprenta interesului 
personal. Cândva se va scrie istoria ultimilor cinci, şase 
ani, pe baza ştiinţei spiritului. Atunci vor fi înţelese multe 
aspecte privind modul în care a intervenit subiectivismul 
în marile evenimente ale istoriei lumii. Am spus că va fi 
imposibil să se vorbească despre evenimentele ultimilor 
cinci, şase ani fără ajutorul ştiinţei spiritului. Este 
suficient să mă refer la fapte pe care le-am amintit aici. 
Un mare număr dintre cei treizeci sau patruzeci de 
oameni care au ocupat poziţii de conducere cheie şi au 
fost implicaţi în ceea ce se numeşte izbucnirea 
conflagrației mondiale - azi este acceptată vorbirea 
ambiguă, care este potrivită pentru ascunderea 
adevărului: nu a avut loc nici un război mondial; a fost cu 
totul altceva - nu erau pe deplin conştienţi, nu-şi 
coordonau toate forţele sufletului şi ale spiritului. Când 
conştienţa este tulburată există porţi de intrare pentru 
forţele ahrimanice, care au acces la deciziile umane, la 
actele de voinţă umane. 


Forţele ahrimanice au coacţionat în esenţă în prima fază 
a evenimentelor care au dominat anul 1914. Dacă s-ar 
vrea, din urmărirea pur exterioară a problemei s-ar putea 


înţelege cât de necesară este instilarea cunoaşterii 
spirituale în evoluţia omenirii. Dar cât de departe suntem 
de obiceiul de a gândi, simti şi vieţui afectiv, de a 
contempla astfel problemele. Timpurile sunt coapte 
pentru apariţia unor oameni care pot impune un suflet 
care a obţinut calitatea corespunzătoare impulsurilor 
spirituale care irump din ultima treime a secolului al XIX- 
lea în lumea noastră fizică. Pe lângă faptul că suntem 
plasati într-o perioadă materialistă, mai trebuie 
evidenţiat şi că porţile care conduc din lumea spirituală 
în lumea noastră sunt deschise începând cu ultima treime 
a secolului al XIX-lea şi că oamenii care întâmpină aceste 
impulsuri spirituale cu sufletul deschis, cu conştienţa 
perceptivă pot avea relaţii cu lumea spirituală. Desigur, 
numărul celor în a căror conştienţă se manifestă lumea 
spirituală este încă mic, dar ea apare în câte un suflet 
uman. Putem afirma că următorii zece, douăzeci, treizeci 
de ani, până la mijlocul secolului, vor fi ani în care tot 
mai mulţi oameni vor învăţa să ciulească, în tăcere, 
urechile la interiorul lor pentru a putea întâmpina 
impulsurile lumii spirituale care vor să pătrundă în ei. 


Cei care recepționează în prezent asemenea impulsuri 
din lumea spirituală şi cunosc adevărurile şi cunoştinţele 
care trebuie să pătrundă în evoluţia umanităţii ştiu şi că, 
dacă ceea ce numim cunoaşterea naturii şi ceea ce 
numim artă nu vor fi fecundate prin utilizarea ştiinţei 
iniţiatice, atunci omenirea va merge, printr-o decădere 
rapidă, spre o degradare totală. Dacă în universitătile 
noastre se va mai preda încă trei decenii aşa cum se face 
în prezent, dacă se va mai gândi despre problemele 
sociale aşa cum se gândeşte acum, atunci peste treizeci 
de ani vom avea o Europă devastată. Puteţi să introduceţi 
oricât de multe idealuri în cutare sau cutare domeniu, 
puteţi să vorbiţi până la epuizare despre revendicări 
izolate ale unor grupuri umane, puteti avea convingerea 
că prin asemenea revendicări se realizează ceva pentru 
viitorul omenirii, totul va fi inutil, dacă transformarea nu 
vine din străfundul sufletelor umane, din relaţia acestei 
lumi cu lumea spirituală. Dacă lucrurile nu sunt 


regândite în această privinţă, atunci asupra Europei se va 
abate potopul moral! 


Este vorba, tocmai din această cauză, să se înţeleagă ce 
ar însemna, de fapt, dacă un număr dintre cei care 
privesc dincolo de prag ar recunoaşte că înclinațiile 
materialiste, rătăcirile sociale şi confuzia continuă să 
existe, iar oamenii nu vor să reînveţe şi să regândească 
lucrurile pe altă bază şi dacă aceşti puţini oameni care se 
află în posesia ştiinţei iniţiatice ar trebui să vadă că 
omenirea se degradează datorită comodităţii gândirii şi a 
simţirii! Dar nu trebuie să ne iluzionăm asupra numărului 
de acţiuni stimulatoare care lucrează în prezent în aşa- 
zisa lume civilizată la realizarea unei astfel de situaţii. 
Multe impulsuri lucrează în acest sens, căci nu este oare 
mai comod să aşteptăm ca omenirea de azi să respingă, 
în aroganţa sa, tot ce vine din partea ştiinţei iniţiatice? 
Omenirea este atât de infinit de deşteaptă prin fiecare 
dintre indivizii ei! Ea este atât de înclinată să ia în 
derâdere ce nu se poate obţine decât prin faptul că se 
lucrează la dezvoltarea propriului său suflet! Omenirea 
crede că, fără a trebui să înveţe ceva, ştie totul. Nici 
problemele naturale nici cele sociale ale timpului actual 
nu pot fi însă rezolvate fără o fecundare a gândirii, 
simţirii şi voinţei umane de către lumea spirituală. Pentru 
mulţi oameni, a se vorbi despre ştiinţa iniţiatică, despre 
pragul spre lumea spirituală este un produs al fanteziei. 
Este adevărat că, în prezent, nu oricine poate trece acest 
prag; dar nimănui nu-i este interzis să recunoască 
adevărul celor spuse de cei care au trecut pragul spre 
lumea spirituală. Este lipsit de corectitudine dacă cineva 
spune că nu poate recunoaşte ca fiind ştiinţă iniţiatică 
ceva pe care unii îl numesc astfel, dacă el însuşi nu poate 
privi în lumea spirituală. Rațiunea umană sănătoasă, care 
nu este indusă în eroare de idei eronate naturale sau 
sociale, poate decide ea însăşi dacă ce spune cineva este 
conform adevărului. Când cineva vorbeşte despre lumile 
spirituale, ce spune el trebuie luat în mare; numai astfel 
se va putea aprecia dacă prin modul cum se vorbeşte, 
seriozitatea cu care sunt concepute lucrurile, logica 


desfăşurată, ceea ce se prezintă ca mesaj al lumii 
spirituale este şarlatanism sau are un fond adevărat. 
Acest lucru îl poate afla oricine şi nu există nici un 
obstacol care ar putea interveni în calea cui ar vrea să 
fructifice, în gândirea naturală sau socială, ceea ce este 
adus din izvorul unei vieţi spirituale de către cei care 
sunt îndreptăţiţi să vorbească despre principiul iniţierii. 


Acele forţe ale evoluţiei umanităţii care au dirijat în mod 
inconştient omul vor fi cu totul epuizate până la mijlocul 
veacului. Noile forţe vor fi scoase din adâncurile 
sufletelor, iar omul va trebui să recunoască cum este 
legat sufletul său cu rădăcinile vieţii spirituale. 


Bineînţeles, trecerea pragului nu poate fi, în prezent, la 
îndemâna oricui. Căci în cursul ultimelor veacuri omul a 
fost obişnuit să observe tot ce se desfăşoară în timp. Dar 
dincolo de prag există o lume în care timpul, aşa cum îl 
concepem noi, nu are importanţă; se iese din 
reprezentarea temporală. Din această cauză este atât de 
util ca oamenii care vor să se pregătească pentru 
înţelegerea lumii spirituale să înceapă printr-o 
reprezentare retrospectivă inversată. De exemplu, o 
dramă în cinci acte să se desfăşoare în închipuire 
începând cu actul al cincilea; o melodie să se deruleze nu 
în succesiunea firească a sunetelor, ci în succesiunea lor 
inversă; trecerea unei zile să se reconstituie retrospectiv, 
de seara până dimineaţa. Prin aceasta ne obişnuim 
gândirea să suprime timpul. În ceea ce priveşte viaţa 
cotidiană, suntem obişnuiti să ne reprezentăm lucrurile 
în desfăşurarea lor firescă: primul, al doilea, al treilea, al 
patrulea şi aşa mai departe; gândirea este imaginea 
întâmplărilor exterioare. Dacă vrem să vedem lucrurile 
desfăsurându-se în ordine inversă va trebui să facem un 
efort interior care ne forţează să ieşim din lumea 
sensibilă obişnuită. Timpul curge de la unu la infinit (vezi 
fig. 31, săgeata spre dreapta). Dacă gândim invers, noi 
suprimăm timpul (săgeata spre sânga). 


Dacă reuşim să gândim astfel, încât să ne întoarcem cât 
mai departe în viaţa noastră avem un mare câştig. Căci 
cine nu iese din timp nu poate pătrunde în lumea 
spirituală. 


Noi spunem că omul este alcătuit din corp fizic, corp 
eteric, corp astral şi Eu. Pentru lumea sensibilă nu 
contează decât corpul fizic şi cel eteric. Corpul eteric are 
o manifestare pământeană, în timp, corpul astral poate fi 
găsit doar când ieşim din timp. Corpul fizic este în spaţiu. 
Eul, adevăratul Eu, poate fi aflat abia când ieşim din 
spaţiu, căci lumea în care se află adevăratul Eu este 
nespaţială. 


Aşadar, atunci când trecem dincolo de pragul spre lumea 
spirituală ieşim din timp şi din spaţiu. Am făcut, în 
repetate rânduri, referire la modul în care se poate 
ajunge la reprezentări aspaţiale, vorbindu-vă despre 
dimensiunile spaţiului cvadridimensional etc. Dar gândiţi- 
vă la tot ce pierdeţi din ceea ce numiţi conţinut al 
conştienţei dumneavoastră atunci când nu mai sunteţi în 
spaţiu şi în timp. Viaţa sufletească a omului este adaptată 
la spaţiu şi timp. Ajungeti într-o lume la care nu sunteţi 
adaptaţi: aceasta înseamnă resimţirea unei dureri, a unei 
suferinţe. Fără depăşirea durerii şi suferinţei nu se poate 
pătrunde în lumea spirituală. Oamenii nu conştientizează 
faptul că le e frică să pătrundă în lumea spirituală, în 
ceea ce este abisal, într-o lume în care nu există nici timp 
nici spaţiu. 


Dacă aduc în faţa ochiului dumneavoastră spiritual 
această primă experienţă aparţinând vieţuirii dincolo de 
prag, veţi conştientiza că numai puţini oameni de azi au 
curajul interior să se transpună în aspaţialitate şi 
atemporalitate. Dar, prin destinul lor, unii sunt obligati 
să păşească dincolo de prag. Şi fără înţelepciune nu se 


poate avansa. Din această afirmaţie puteti înţelege că în 
viitor este necesar să crească încrederea oamenilor unii 
în ceilalţi; ar fi o virtute fundamentală. În vremurile 
noastre de solicitări sociale această virtute este mai puţin 
prezentă, căci oamenii pretind că trăiesc pentru 
colectivitate, dar nu au încredere unul în celălalt. În 
vremurile noastre bântuie tot felul de instincte nesociale. 
Este necesar ca, în vederea educării generale a 
umanităţii pe această cale, oamenii să pătrundă în lumea 
spirituală, iar celor cărora le este îngăduit să vorbească 
despre ştiinţa iniţierii să li se acorde încredere; nu din 
supunere oarbă, ci din rațiune omenească, cu ajutorul 
căreia se poate recunoaşte oricând un mesaj adus de 
dincolo de prag, dacă se foloseşte raţiunea umană 
sănătoasă. Trebuie întoarsă privirea din nou de la 
raţiunea umană sănătoasă spre ceea ce o solicită în 
prezent, din afară. Chiar dacă nu toată lumea spune 
deschis: „Aici greşeşte Hristos", oamenii vorbesc totuşi în 
acest sens, aceasta este logica vieţii contemporane. lar 
când spun că nu pot face deosebire între ceea ce este 
comunicat din lumile spirituale dintr-o logică interioară şi 
ceea ce spun profesorii universitari, atunci nu suntem în 
prezenţa raţiunii umane sănătoase sau cel puţin nu în 
prezenţa voinţei pentru o rațiune umană sănătoasă. Se 
poate afirma că atunci când cineva spune „Aici greşeşte 
Hristos" nu se mai poate conta pe el. 


Noi am pierdut o adevărată ştiinţă a sufletului. Nu o mai 
avem. Eu am spus şi în conferinţe publice, mai recent la 
Basel şi în alte locuri, din ce cauză am pierdut această 
ştiinţă. Ştiinţa spiritului a devenit incomodă pentru 
biserica catolică încă din secolul al IX-lea. Din această 
cauză Spiritul (Duhul) a fost eliminat la Conciliul al 
optulea de la Constantinopol, 869 d.Hr. Atunci a fost 
încetăţenită dogma că, dacă vrea să fie creştin adevărat, 
omul nu trebuie să creadă că este alcătuit din trup, suflet 
şi spirit, ci că sufletul are însuşiri spirituale. In prezent, 
psihologia încă mai susţine aceasta, crezând că este 
lipsită de prejudecăţi, dar, de fapt, vorbeşte conform cu 
dogma din 869. Tot ce ar trebui să trimită la suflet a fost 


monopolizat prin intermediul bisericilor confesionale sub 
forma credinţei, a crezului, a dogmelor. lar cunoaşterii 
propriu-zise, cunoaşterii libere nu i-a fost lăsată decât 
natura exterioară. De aceea nu trebuie să ne mire că, în 
prezent, nu avem nici o ştiinţă a sufletului. Erudiţia 
lumească s-a dăruit ştiinţei naturii, deoarece ştiinţa 
despre suflet a fost monopolizată şi ştiinţa despre spirit a 
fost desfiinţată. Noi nu avem o ştiinţă a sufletului. Dacă 
ne bazăm pe ştiinţa care dă tonul în prezent, pe 
psihologie - care nu este mult mai mult decât vorbe goale 
-, nu putem ajunge la o înţelegere adevărată a ceea ce 
acţionează în suflet. Dumneavoastră ştiţi, din cele 
descrise de mine în Cum se obţin cunoștințe despre 
lumile superioare?, că la trecerea peste pragul lumii 
spirituale gândirea, simţirea şi voinţa se despart. În 
conştienţa actuală obişnuită gândirea, simţirea şi voinţa 
se întrepătrund. În clipa în care a fost depăşit pragul 
lumii spirituale, când vrei să obţii prin experienţă proprie 
ştiinţa iniţiatică, în conştienţă, gândirea, simţirea, voinţa 
devin forţe independente. Acum faci cunoştinţă cu ele, 
înveţi să deosebeşti cu adevărat gândirea de simţire şi de 
voinţă; îndeosebi, se învaţă a se deosebi gândirea de 
voinţă. Dacă avem în vedere gândirea care acţionează în 
noi ca forţă, aşadar, dacă preluăm în noi forţa de gândire, 
vom avea de-a face cu o iluminare a ceea ce am vieţuit 
înainte de naştere, respectiv de concepţie, în lumile 
spirituale. Voința este ceva embrionar, germinativ, care 
ajunge la dezvoltare completă abia după moarte. Dacă 
acesta (vezi fig. 32) este cursul vieţii umane între naştere 
şi moarte, în cadrul acesteia gândirea este numai o 
aparenţă, căci natura sa adevărată se află înainte de 
naştere, respectiv de concepţie, iar ceea ce este voinţă 
este numai un germene, şi ce se dezvoltă din acest 
germene se desăvârşeşte abia după moarte. În natura 
umană, gândirea şi voinţa sunt fundamental diferite. 


Naștere Moarte 


ppumurretnetortmettri 


Cineva înarmat cu logica prezentului, care construieşte 
cu plăcere sisteme, va cugeta astfel: Ni s-a spus azi că 
gândirea este forţa care luminează din viaţa prenatală, 
iar voinţa este forţa care ne trimite la viaţa de după 
moarte. S-a realizat o definiţie în care gândirea şi voinţa 
au fost separate. Dar prin definiţii nu se obţine nimic. 
Unele definiţii, mai ales cele care trec drept ştiinţifice, au 
cel mai adesea un viciu ascuns care ne aminteşte de cea 
dată cândva în Grecia ca răspuns la întrebarea: Ce este 
omul? - Omul este o fiinţă cu două picioare, care nu are 
pene. În ziua următoare, un elev a adus o găină jumulită 
şi a spus că, potrivit definiţiei, aceasta este un om, căci 
are două picioare şi nu are pene. Lucrurile nu sunt atât 
de simple încât să poată fi manipulate cu uneltele 
obişnuite ale intelectului. Despre ceea ce experimentăm 
ca gândire trebuie să afirmăm că ar avea o existenţă 
adevărată înainte de naştere, iar în noi pătrunde numai 
ceva asemănător unei oglindiri a gândirii. Aici 
întâmpinăm o anumită dificultate. Dar cu un mic efort de 
gândire veţi depăşi-o. 


Fig. 33 
Dacă aveţi aici o oglindă şi dincoace un obiect, de 
exemplu, o lumânare, obţineţi o imagine în oglindă (vezi 
fig. 33): puteţi deosebi imaginea de obiect, nu le veţi 
confunda. Dacă ecranaţi lumânarea nu veţi mai vedea 
decât imaginea din oglindă. Sunteţi obişnuiţi să gândiţi 
spaţial, din această cauză vă puteţi uşor imagina cum se 
raportează imaginea la realitatea lumânării. Dar ce este 
în noi forţa gândirii reprezintă numai o reflectare, iar 
adevărul există înainte de naştere. Forţa reală, a cărei 
imagine o folosim în această viaţă, există înainte de 
naştere. Din această cauză, fundamentul conştientei 
umane, care rezultă atunci când priveşti la conştienţa ta 
proprie, poate fi formulat astfel: Eu gândesc deci nu 
exist. Cogito ergo non sum! Adevărul fundamental care 
trebuie înţeles este acela că în gândire acţionează o 


natură de imagine şi că forţa gândirii se află înainte de 
naştere. Noua dezvoltare a instituit cu aceasta opusul 
axiomei fundamentale a filosofiei: Cogito ergo sum, care 
este un nonsens. Vedeţi astfel cum trebuie să-şi parcurgă 
noua umanitate experienţa. Dar este necesar să învăţăm 
să regândim fundamentele vieţii sufleteşti. 


Cu aceste consideraţii am raportat gândirea la esenţa sa, 
şi am putea afirma ceva asemănător despre voinţă. 
Voința nu poate fi concepută ca imagine şi reflectare, ci 
ca germene şi desăvârşire, cu privire la forţa de voinţă 
dintre naştere şi moarte şi ceea ce devine după moarte. 
Numai înţelegerea acestor lucruri face posibilă libertatea 
între naştere şi moarte. Despre aceasta puteţi citi în 
cărţile mele Despre enigma omului, Despre enigmele 
sufletului ca şi în a doua ediţie a Filosofiei libertăţii, 
unde lucrurile sunt tratate şi filosofic. 


Acum însă intervine o particularitate din care trebuie să 
întelegeţi cât de puţin satisfăcătoare este gândirea 
cotidiană, pentru a pătrunde în realitate. Când 
cuprindem esenţa gândirii în noi, trebuie să înţelegem că 
aceasta nu este numai gândire pură, ci în ea acţionează şi 
o forţă a voinţei. Cu aceeaşi forţă interioară cu care 
gândim, concomitent şi vrem. Dominantă este gândirea; 
ea are însă şi un element al voinţei, aşa cum şi voinţa 
noastră contine un element al gândirii. În fapt, avem în 
noi două feluri de forţe: una care este în mod dominant 
gândire, care conţine însă şi un element al voinţei; alta, 
care este în mod dominant voinţă, dar care are şi un 
element al gândirii. Dacă aveti în vedere realitatea, nu 
veţi ajunge la noţiuni pure, pe care să le puteţi ierarhiza 
în sisteme, ci fiecare este în acelasi timp, într-un anumit 
sens, cealaltă. Abia după ce aceste lucruri sunt înţelese 
se ajunge la o concepţie despre conexiunile omului cu 
lumi care se află în afara celei pe care o vedem cu ochii 
noştri, pe care o auzim cu urechile noastre, dar în care 
nu ne aflăm mai puţin decât în această lume a simţurilor. 
Nu putem spune că alte lumi decât cea a simţurilor 
noastre nu ne privesc; noi ne aflăm în interiorul lor. Aşa 


cum ne mişcăm pe acest sol terestru, prin aerul sensibil, 
tot astfel ne deplasăm şi prin lumile spirituale. 


Relaţiile cu lumile spirituale ies în evidenţă atunci când 
observăm detaliile vieţii sufleteşti umane. Prin ceea ce 
este mai mult gândire şi are numai un element al voinţei 
suntem legaţi într-un anume fel de existenţa lumilor 
spirituale. In alt fel suntem legaţi de lumile spirituale 
prin ceea ce este mai mult voinţă şi mai puţin gândire. 
Căci ce obţinem astfel se manifestă în viaţa umană, iar 
diferenţierile care există în lume provin din aceea că una 
dintre forţele naturii umane s-a dezvoltat mai mult într- 
unul din cele două sensuri. Acele forţe care se află în 
voinţa care conţine şi un element al gândirii s-au 
dezvoltat în vechea cultură ebraică, iar forţele fiinţei 
sufleteşti umane care se bazează mai ales pe gândirea 
care conţine şi un element al voinţei s-a desăvârşit în 
ceea ce se numeşte cultura păgână (în schema redată în 
fig. 34 se introduc expresiile „ebraic vechi" şi „păgân"). 
Iar în prezent, cele două curente curg alăturat. 


Naștere Moarte 


Utt 


ppe cam ame tie sata ma de aa eta otte at Aperte AUMUA 
A vrea (gândind) ebraic vechi 


Fig. 34 
Astăzi, în lumea civilizată este întreţesută curgerea a 
ceea ce este o continuare a vechiului păgânism, în 
concepţia despre natură, şi o altă conceptie, care este o 
continuare a ebraismului vechi, care influenţează 
conceptele noastre etice, şi pe cele religioase. 


Chiar şi la unii oameni se manifestă azi acest dualism. Pe 
de o parte, omul divinizează natura ca un păgân, pe de 
altă parte, fără a găsi o bază naturală corectă, fără a 
transpune obiceiul de a gândi în aşa-numita ştiinţă 
socială sau sociologie, el meditează asupra vieţii sociale 
şi chiar asupra celei etice. Şi apoi, când filosofează, pe de 
o parte el găseşte libertatea, pe de altă parte necesitatea 
din natură, şi atunci se simte prins ca într-o plasă între 
libertate şi necesitatea naturală, între care nu trebuie să 


mai existe nici o punte, iar confuzia este imensă. 


Această confuzie reprezintă în multe privinţe conţinutul 
vieţii decadente de azi. Căci ce lipseşte vieţii noastre 
actuale? Avem o concepţie despre natură care este o 
simplă continuare a vechiului păgânism. Avem o 
concepţie morală, socială care este continuarea Vechiului 
Testament. Creştinismul a fost înţeles mai întâi în mod 
istoric, dar a fost eliminat în prezent, cernut parcă prin 
sita culturii umane. Propriu-zis, creştinismul a dispărut. 
Căci cei care vorbesc frecvent despre Hristos o fac aşa 
cum am amintit când am vorbit despre lucrarea lui 
Harnack Esența creştinismului. Citind acest text puteţi să 
înlocuiţi peste tot cuvântul „Hristos" cu „Dumnezeu-tatăl" 
sau puteţi chiar folosi expresia pur panteistă „Zeul" sau 
altceva asemănător; totul va fi, în esenţă, în consonanţă. 
Iar acolo unde nu se potriveşte, el spune absurdităţi, 
predicate care nu apartin subiectului. 


Toate aceste lucruri trebuie spuse în prezent, căci acum 
se pun bazele a ceea ce trebuie să constituie conţinutul 
conştienţei viitoare. Tot aşa vorbeşte şi ştiinţa actuală a 
evoluţiei: Omul s-a dezvoltat din fiinţe inferioare, iar 
aceste fiinţe inferioare au evoluat până la stadiul de om. 
Este suficient să citiţi cartea mea Ştiinţa ocultă în linii 
mari pentru a vedea că într- 

o anumită privinţă şi noi 

trebuie să spunem acest 

lucru. Dacă luăm în 


considerare capul uman, el pater, 

se află din nou în involuţie. PU i CĂ 
Dacă întregul organism ar Ca f prte 
avea aceeaşi organizare ca P j HA 4 n 
şi capul nostru, ar trebui să A 4, fn: au | 
murim continuu. Noi trăim 4, iz i 4 
numai prin ceea ce este O, li 
forţă vitală în restul “tarul 
organismului nostru şi este 

permanent trimis spre cap. Fio. 35 


Forţele prin care, în final, 


murim, acţionează în capul nostru, sunt cantonate aici. 
Capul este o entitate care moare continuu, este o 
dezvoltare retrogradă. Din această cauză, în cap îşi poate 
afla evoluţia şi spiritual-sufletescul. 

Dacă vă imaginaţi capul în mod schematic, trebuie să vă 
reprezentaţi că dezvoltarea ascendentă a tranzitat deja 
într-o dezvoltare descendentă; aici se află un gol (vezi fig. 
35). Şi în gol, în ceea ce este încontinuu distrus, pătrund 
sufletul şi spiritul. Acest lucru este adevărat ad litteram. 
Noi purtăm, prin capul nostnt, sufletul şi spiritul, 
deoarece el se află deja într-o dezvoltare care omoară. 
Aceasta înseamnă că în capul nostru murim continuu. 
Elementul voinţei care aparţine gândirii noastre se află în 
capul nostru. Dar acest element voliţional este un motor, 
un impuls continuu spre moarte, pentru a învinge 
materia. 


Când murim cu adevărat, intervine voinţa. În timp ce 
corpul este redat pământului se continuă, prin întregul 
nostru corp terestru aparţinând acum lumii fizice, ceea 
ce până la moartea noastră, începând de la naştere, se 
petrece în capul nostru. Aici se desfăşoară procesul care 
are loc când, prin incinerare sau putrezire, sunteţi redaţi 
pământului, numai că el este continuu împrospătat şi 
frânat prin ceea ce urcă din restul organismului. Aici se 
continuă ceea ce faceţi între naştere şi moarte prin 
intermediul organismului dumneavoastră. Acest proces 
se continuă în pământ: el gândeşte după acelaşi principiu 
cu care gândiţi cu capul dumneavoastră omenesc, prin 
faptul că vă dizolvaţi în el, prin faptul că în pământ sunt 
coborâte cadavre. Deoarece trecem prin poarta morţii, 
noi transmitem în pământul fizic, prin cadavrul nostru 
care se dizolvă, un proces pe care între naştere şi moarte 
îl confirmăm în beneficiul nostru. Acesta este un adevăr 
al ştiinţei naturii. Asemenea adevăruri vor trebui să 
cunoască în viitor oamenii. Ştiinţa actuală a naturii nu 
ajunge să gândească asupra acestor lucruri, să facă 
cercetări în acest sens. 


Ce există în capul nostru ca evoluţie distructivă este 


continuarea a ce era prezent înainte de naştere, respectiv 
înainte de concepţie. Descompunerea începe abia o dată 
cu naşterea; acum primim capul, mai înainte nu a existat 
distrugere. Aici atingem cu adevărat imaginea unei taine 
extraordinar de importantă a existenţei cosmice. Ce 
există în capul nostru şi prin care intrăm în relaţii cu 
ceilalţi oameni, cu natura exterioară, este continuarea a 
ceea ce trăieşte în lumile spirituale, înainte de a 
pătrunde în corpul fizic. Dacă putem să înţelegem în mod 
temeinic acest fapt, ajungem să vedem cum intervin 
forţele din lumea spirituală în această lume fizică. Cel 
mai bine intuim aceste lucruri dacă nu le luăm în 
considerare in abstracto, ci in concreto. 


Un exemplu: în 1832 a murit Goethe. În perioada care a 
urmat moarţii lui, până în 1865, în multe privinţe forţa 
spiritului său nu s-a manifestat. Apoi, după treizeci şi trei 
de ani, începe să se manifeste în evoluţia noastră 
pământeană ceea ce vine de la el din lumea spirituală. Şi 
acest lucru s-a amplificat tot mai mult până în anul 1898. 
Dacă se urmăreşte fenomenul dincolo de acest interval, 
se poate spune că prima perioadă a acţionării forţelor 
suprasensibile ale lui Goethe în cultura noastră 
pământeană se întinde din 1865 până în 1898. După alţi 
treizeci şi trei de ani intervine o altă perioadă, care 
durează până în 1931. În 1964 se încheie cea de a treia 


perioadă. 


O oore Jaoor NWO. 


POOR RUOR 


Putem spune că un astfel de exemplu este foarte 
instructiv, deoareee ne arată cât de relativ se implică 
forţele pe care un om le dezvoltă în ceea ce se întâmplă 
pe Pământ foarte curând după trecerea prin poarta 
morţii. Trebuie să ştii numai cum se implică aceste forţe. 
Cel care lucrează cu adevărat în mod spiritual ştie cum în 
forţele cu care lucrează intervin forţele lumilor spirituale. 
Şi când alaltăieri am spus că la mijlocul acestui secol 
există un moment important, acest lucru l-am făcut, ca în 
exemplul dat, pe baza unor astfel de observaţii, din care 
se poate vedea cum intervin forţele din lumile spirituale 
în lumea fizică. 


Mijlocul secolului coincide cu scurgerea acelui timp în 
care forţele atavice remanente de la mijlocul secolului al 
XV-lea ajung într-o oarecare măsură la cea mai gravă 
decadenţă. lar omenirea trebuie să-şi întoarcă privirea 
spre lumea spirituală înainte de a ajunge la mijlocul 
acestui veac. În prezent mai întâlnim oameni care îşi pun 
unele întrebări: De ce apare nenorocirea? De ce nu ne 
ajută zeii? Am ajuns în perioada de evoluţie a umanităţii 
în care zeii ajută oamenii dacă aceştia le vin în 
întâmpinare, dar ei sunt constrânşi de legile lor să 
lucreze cu oameni liberi, nu cu păpuşi. 


Când un om aparţinând epocii greceşti, care a durat până 
în secolul al XV-lea, atrăgea atenţia asupra naşterii şi 
morţii, el putea face referire la lumea zeilor, la modul 
cum destinul omului, prin naştere şi moarte, este ţesut 
integral în lumile divine. În prezent, noi trebuie să 
spunem că destinul omului este determinat de vieţile sale 


pământene anterioare, şi de modul cum este determinat 
de acestea pentru a da naştere forţelor care permit 
lumilor divine să ajungă la el. Trebuie să învăţăm să 
gândim în alt mod relaţia omului cu lumile spiritual- 
divine, să căutăm în om izvorul din care se dezvoltă 
forţele prin care unele din entităţile divine pot ajunge la 
el. Omul a atins acest moment important al evoluţiei 
terestre. Ce se întâmplă în exterior este o expresie a 
celor ce se întâmplă în interior, care nu poate fi înţeles 
decât de pe poziţiile cunoaşterii ştiintei spiritului. Orice 
om are posibilitatea, în prezent, să observe consecinţele 
extreme ale evenimentelor. În ultimii patru, cinci ani au 
fost omorâti oameni. Cel puţin zece până la douăsprezece 
milioane au fost omorâţi în lumea civilizată, probabil 
chiar mai mulţi, de trei ori mai mulţi au devenit invalizi, 
civilizaţia noastră a dus lucrurile cu adevărat departe! 
Dar, treptat, treptat, acestea toate vor fi recunoscute 
drept consecinţe şi va trebui căutată sursa, în ceea ce se 
întâmplă în sufletele omeneşti când are loc împotrivirea 
faţă de lumea spirituală care vrea să irumpă şi să 
conducă fiinţa umană spre viitor. Toate lucrurile trebuie 
privite din acest punct de vedere, şi înţelese în mod 
corect. 


S-ar putea spune, în prezent, că unele evenimente care s- 
au petrecut în trecut ar fi exprimate mai corect dacă am 
schimba punctul de vedere. Voi afirma un lucru care va 
încheia această conferinţă în plină actualitate, aşa cum 
am făcut în ultimele trei zile, când ne-am bucurat de 
prezenţa unui număr de prieteni englezi: se poate vorbi 
azi de învingători şi de învinşi. Este un punct de vedere 
evident, dar poate nu cel mai important. 


Tot din acest loc v-am vorbit o dată despre o expunere a 
lui Fercher von Steinwand, acel poet german-austriac 
care în deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea şi-a spus 
părerea cu privire la viitorul poporului german. 
Expunerea este remarcabilă prin faptul că a fost făcută în 
faţa reginei de atunci a Saxoniei şi a miniştrilor ei. 
Fercher von Steinwand a vorbit despre predestinarea 


poporului german de a reprezenta cândva, în viitor, ce 
reprezentau atunci ţiganii. Ce a făcut Fercher von 
Steinwand corespunde unei priviri adânci în evoluţia 
umanitătii. Aceste lucruri pot fi privite cu toată 
obiectivitatea, şi atunci poate că va fi adoptat un alt 
punct de vedere decât cel acceptat adeseori în prezent. 
Se va pune întrebarea: Ce s-a schimbat la aşa-numiţii 
învinşi, ce s-a schimbat la aşa-numiţii învingători? 


Învingătorul este fiinţa anglo-americană. Prin aceste 
forţe pe care le-am descris aici în mai multe rânduri, 
fiinţa anglo-americană este predestinată pentru 
stăpânirea mondială viitoare. 


Acum se poate pune întrebarea: Ce se va întâmpla când 
poporul german va fi eliminat de la stăpânirea mondială? 
Va dispărea responsabilitatea poporului - desigur nu şi 
cea individuală - pentru evenimentele ce vor avea loc în 
omenire. La cei care sunt desconsideraţi dispare 
responsabilitatea. Ei nici nu se mai pot ridica. Tot ce se 
spune în această direcţie este o miopie. Este uşor să se 
ajungă la dominaţia exterioară; ea se obţine prin forţe 
care nu reprezintă un merit propriu. Această tranziţie a 
dominaţiei exterioare se petrece ca necesitate naturală. 
Dar responsabilitatea va fi semnificativă pentru suflete. 
Căci problema este înscrisă deja în cartea destinului 
umanităţii. Oare se va găsi un număr suficient de mare 
de oameni care să simtă responsabilitatea, pentru ca 
această stăpânire pur materialistă - căci să nu vă faceţi 
iluzii, ea va fi o stăpânire exterioară, materialistă - să 
introducă impulsurile vieţii spirituale? Acest lucru nu 
trebuie să se întâmple într-un timp prea îndelungat! 
Mijlocul acestui secol este un moment foarte important. 
Greutatea responsabilităţii trebuie simțită de cei care au 
fost aleşi de soartă pentru a prelua stăpânirea 
materialistă a lumii pământene exterioare. Dominația 
materialismului poartă în sine germenele distrugerii. 
Distrugerea care a început nu va înceta. Şi preluarea, în 
prezent, a stăpânirii exterioare înseamnă: a prelua 
forţele distrugerii, ale bolii omenirii, a trăi în acestea. 


Ceea ce va transfera omenirea în viitor va rezulta din 
noul germene al spiritului. Acesta va trebui să fie 
cultivat. Responsabilitatea revine acelora care vor 
conduce lumea. 


Aceste probleme trebuie gândite temeinic, nu numai 
aparent spiritual, atunci când în fond eşti materialist. În 
prezent, se vehiculează frcevent două concepţii. Unii 
spun că din gânduri nu iese niciodată pâine. Alţii 
consideră că dacă oamenii ar munci problema socială ar 
căpăta o altă faţă. Ambele concepţii ascund un 
materialism mascat, căci au drept consecinţă contestarea 
vieţii spirituale. 


În primul rând, prin ce ne deosebim de lumea animală? 
Animalele îşi obţin hrana în măsura în care le este la 
îndemână, potrivit instinctelor care le stăpânesc. Dacă nu 
au destulă hrană, flămânzesc. Ce perspectivă are omul? 
El actionează pentru obţinerea hranei. Când începe să 
muncească, apare gândul şi o dată cu acesta începe 
problema socială. Pentru a putea munci, omul trebuie să 
aibă un imbold. Imboldurile care au acţionat până acum 
nu vor mai exista în viitor. Vor fi necesare noi 
impulsionări pentru muncă. Şi nu se poate pune 
problema că dacă oamenii vor munci totul va merge bine. 
Dacă ei vor emite gânduri dintr-un sentiment de 
responsabilitate faţă de lume, pe care-l poartă în suflet, 
atunci forţele rezultate din aceste gânduri se vor 
transmite mâinii şi voinţei şi va lua naştere acţiunea. Dar 
totul depinde de gând. Iar gândul ia naştere dacă ne 
deschidem inimile impulsurilor venite din lumea 
spirituală. 


În prezent, trebuie insistat asupra responsabilităţii şi 
importanţei gândului. Din această cauză am vrut să 
valorific, în conferinţa de faţă, tocmai această nuanţă. 


Întrucât a devenit deja un destin intervenţia unei piedici 
atunci când vreau să călătoresc, voi fi şi mâine aici. 
Mâine dimineaţă, la ora opt, vreau să vorbesc, în mod 


special, despre baza antroposofică, baza ocultă, cea care 
ţine de ştiinţa spiritului, a problemei sociale. Înainte de a 
pleca în călătorie vreau să mai pot vorbi prietenilor noştri 
şi despre problema socială, dar voi expune bazele 
antroposofice mai profunde ale acesteia. 

CONFERINŢA a XII-a 

Dornach, 15 decembrie 1919 
Sarcinile care se pun omenirii în prezent şi în viitorul 
apropiat sunt radicale, importante, deosebite. Şi trebuie 
făcută dovada unui mare curaj sufletesc în vederea 
stăpânirii acestora. Cel care examinează aceste sarcini şi 
caută înţelegerea a ceea ce este necesar umanităţii 
trebuie să reflecteze la superficialitatea cu care se 
tratează azi aşa-numitele probleme oficiale. S-ar putea 
spune că oamenii fac azi o politică de inimă albastră, îşi 
bazează concepţia despre viaţă pe câteva considerente 
foarte egoiste sau national-egoiste; ar fi necesar, potrivit 
situaţiei actuale, să se acţioneze pentru a se găsi 
argumentele profunde care ar permite să se ajungă la o 
judecată cu adevărat sănătoasă. În cursul ultimelor luni, 
ba chiar de ani, am vorbit despre cele mai diferite teme, 
inclusiv despre istoria contemporană şi despre 
imperativele prezentului, întotdeauna cu scopul de a oferi 
oamenilor fapte care să-i poată pune în situaţia de a-şi 
face o părere şi nu pentru a le da o opinie de-a gata. 
Astăzi, problema care se pune este necesitatea de a se 
aprofunda tot mai mult problemele vieţii, pentru a avea 
într-adevăr o bază de a emite judecăţi. Sunt obligat să 
accentuez acest lucru, deoarece afirmaţiile, expunerile 
pe care le-am făcut cu privire la aşa-numita problemă 
socială şi cu privire la tripartitia organismului social sunt 
luate, după cum se vede, mult prea uşor, se pun puţine 
întrebări legate de ce stă la baza acestor lucruri. Oamenii 
contemporani ajung cu dificultate la asemenea adevăruri 
pentru că, în ciuda faptului că nu doresc acest lucru, ei 
sunt, în toate domeniile vieţii, teoreticieni. Cei care cred 
că sunt practicieni sunt cei mai îndârjiţi teoreticieni, 
pentru că, în general, se mulţumesc să-şi formeze câteva 
reprezentări asupra vieţii şi vor să judece viaţa cu 
ajutorul acestora. In realitate, numai o cuprindere 


adevărată, universală şi profundă a vieţii dă posibilitatea 
obţinerii unei judecăţi corespunzătoare asupra ei. Se 
poate spune că, în prezent, într-un anumit sens, este cel 
puţin o frivolitate intelectuală dacă se discută din punct 
de vedere politic, fără fundamentele corespunzătoare, 
sau dacă se dă frâu liber fanteziei în abordarea unor 
probleme legate de viaţă. 


În ultimul timp, când se prezintă strădaniile 
antroposofiei, atât sub aspectul cunoaşterii, cât şi sub 
aspect practic, tripartiţia organismului social, a 
întregului mod de gândire şi reprezentare care 
acţionează în elaborarea acestui organism social, 
tripartit, apar prejudecăţi şi mai ales resentimente. De 
unde răsar acestea? Omul îşi formează reprezentări 
despre ce este adevărul - mă refer tot la viaţa socială -, 
despre ce este binele, lucrul drept, lucrul util etc. şi 
crede că ele sunt valabile oriunde şi pentru totdeauna. Să 
luăm, de exemplu, un om cu orientare socialistă din 
Europa Occidentală, Centrală sau de răsărit. El are 
idealuri socialiste precis formulate. Dar ce fel de 
reprezentări are, în străfundurile sufletului său în 
legătură cu idealurile socialiste formulate? El consideră 
că ceea ce îi conferă lui satisfacţie ar trebui să 
mulţumească toţi oamenii de pe Pământ şi ar trebui să fie 
valabil la infinit pentru toată existenţa pământeană 
viitoare. În prezent există putină receptivitate pentru 
faptul că un gând privind viaţa socială trebuie să ia 
naştere din caracteristica de bază a epocii şi a locului. 
Din această cauză, nu se înţelege uşor cât este de 
necesar să se încorporeze culturii noastre europene 
actuale şi anexei sale americane tripartiţia organismului 
social. Dacă s-ar realiza aceasta, ar veni de la sine şi 
nuanţarea în spaţiu, legată de diferitele regiuni ale 
popoarelor Pământului. După un timp determinat de 
evoluţia umanităţii, care ar face ca ideile şi gândurile 
menţionate de mine, în prezent, în cartea Esenţa 
problemei sociale să nu mai fie valabile, ar trebui, 
desigur, găsite altele care să le înlocuiască. 


Nu este vorba de gânduri absolute, ci de gânduri pentru 
prezentul şi viitorul apropiat al omenirii. Dar pentru a 
recunoaşte în toată amploarea sa cât de necesară este 
această tripartiţie a organismului social pentru o viaţă 
spirituală independentă, pentru o viaţă juridică sau de 
stat independentă, pentru o viaţă economică 
independentă trebuie să aruncăm o privire lipsită de 
prejudecăţi asupra modului cum a luat naştere în 
civilizaţia noastră europeano-americană interactionarea 
spiritului, statului şi economiei. Această întreţesere a 
firelor spiritului, justiţiei sau statului şi a economicului 
nu este nicidecum uşoară. Cultura, civilizaţia noastră 
este un ghem în care sunt împletite trei fire având origini 
cu totul diferite. Viaţa noastră spirituală are o origine 
esenţial diferită de cea a vietii noastre judiciare sau de 
stat şi, de asemenea, cu totul diferită de cea a vieţii 
noastre economice. Acestea au origini distincte şi se 
întreţes în mod haotic. Nu pot prezenta, desigur, decât în 
mod schematic problema, pentru că voi urmări, pe scurt, 
până la izvoarele lor, aceste trei fire ale ghemului. 


Viaţa noastră spirituală, aşa cum se prezintă ea celui ce o 
analizează, apare ca o continuare a vieţii culturale 
greceşti şi latine, a vieţii culturale greco-romane, aşa 
cum s-a manifestat ea iniţial şi prin ce a devenit mai 
târziu, în gimnaziile şi universităţile noastre. Restul 
formării noastre umaniste, coborând până la şcoala 
primară, este dependent mai ales de elementul grecesc 
(vezi fig. 36, ce este notat cu portocaliu). Viaţa spirituală 
europeană are o origine greacă, filtrată prin latinitate. 
Latinitatea este o staţie de tranzit. În vremurile mai noi, 
cu această viaţă spirituală de origine greacă s-au 
amestecat elemente care provin din tehnica diferitelor 
domenii, care încă nu era accesibilă grecilor: tehnica de 
esenţă mecanică, tehnica de esenţă comercială şi aşa mai 
departe. Aş putea spune că universităţilor noastre li s-au 
adăugat instituţiile de studii superioare tehnice, 
comerciale etc., care aduc un element nou la ceea ce 
pătrunde în sufletele noastre prin şcolile umaniste, care 
pot fi raportate la cultura greacă; şi nu pătrunde numai 


în sufletele clasei cultivate, căci teoriile socialiste care 
bântuie prin capetele proletarilor sunt tot un derivat al 
vieţii spirituale greceşti, care însă a suferit diferite 
metamorfoze. Această viaţă spirituală are o origine mai 
îndepărtată în Orient. Ce găsim la Platon, la Heraclit, la 
Pitagora, la Empedocle şi mai ales la Anaxagora provine 
din Orient. Ceea ce găsim la Eschil, Sofocle, Euripide, 
Fidias îşi are originea tot în Orient. Cultura greacă îşi are 
în întregime originea în Orient. Ea a suferit o 
transformare importantă pe calea dinspre Orient spre 
Grecia. În Orient această cultură era mai spirituală decât 
în vechea Grecie şi era o emanatie a ceea ce se poate 
numi Misteriile spiritului sau Misteriile luminii. Viaţa 
spirituală greacă era filtrată, diluată, faţă de cea 
orientală, în care îşi avea obârşia. Aceasta din urmă se 
baza pe experienţe spirituale cu totul speciale. Dacă ar 
trebui să vi le descriu, ar fi necesar să ne întoarcem în 
timpuri preistorice, căci Misteriile luminii, Misteriile 
spiritului sunt fenomene integral preistorice. Dacă ne 
întoarcem foarte mult în timp în evoluţia umanităţii, 
constatăm că oamenii timpurilor vechi aveau o 
clarviziune atavică, asemănătoare imaginilor de vis, prin 
intermediul cărora li se dezvăluiau tainele Universului. Şi 
este cu totul conform adevărului dacă spunem că în tot 
timpul mileniilor al treilea, al patrulea, al cincilea, al 
şaselea, al şaptelea, înaintea Misţeriului de pe Golgota, 
pământul Asiei a fost locuit de oameni civilizati, cărora li 
se dezvăluiau adevăruri spirituale prin intermediul 
clarvederii legate în mod natural de sângele lor, de 
organizarea lor corporală. Această populaţie era 
răspândită pe suprafeţe mari. Dar această clarvedere se 
afla în evoluţie descendentă, decădea din ce în ce mai 
mult. Această involuţie a clarvederii atavice nu este 
numai un fenomen istoric cultural, ci totodată un 
fenomen al vieţii sociale a umanitătii. 


De ce? Pentru că din această masă mare a populaţiei din 
diferite centre, dar în special dintr-un centru al Asiei, s-a 
ridicat o categorie specială de oameni, cu capacităţi 
deosebite. Aceştia aveau, în afara clarvederii atavice, 


care le rămăsese într-o anumită măsură - încă se mai 
manifesta în viaţa interioară a propriului lor suflet o 
cuprindere în imagini de vis a tainelor lumii -, şi ceea ce 
numim forţa de gândire; ei erau primii în cadrul evoluţiei 
umanităţii care o posedau; au fost primii la care s-a putut 
observa apariţia inteligeniei. Faptul că acei oameni de 
demult care nu posedau decât viziunile de vis asupra 
tainelor lumii puteau să vadă invadându-le teritoriile 
imigranti pe care încă îi mai puteau înţelege, pentru că şi 
aceştia aveau viziuni, este un important fenomen social, 
dar ei mai posedau în plus forţa gândirii. Era o categorie 
specială de oameni. Indienii îi considerau pe brahmani 
urmaşii acestor oameni care asociau clarvederea atavică 
cu forţa gândirii. Când au coborât din regiunile mai 
nordice ale Asiei în regiunile mai sudice s-a folosit pentru 
ei denumirea de arieni, care se caracterizau prin această 
dublă asociere a clarvederii atavice cu forţa gândirii. 


Misteriile spiritului sau Misteriile luminii au fost fondate 
de astfel de oameni care aveau atât clarvedere atavică, 
cât şi primele înflăcărări ale luminii interioare a gândirii. 
O urmare a ce a apărut atunci ca o scânteie luminătoare 
în omenire este formaţia noastră spirituală, dar este 
totusi numai o urmare. 


În omenire s-a păstrat câte ceva din ce s-a revelat atunci. 
Grecii, chiar personalităţile cultivate ale Greciei, 
văzuseră stingându-se darul vederii atavice şi le 
rămăsese puterea gândirii. La romani nu mai întâlnim 
decât puterea gândirii. Grecii mai aveau conştienţa 
faptului că forţa gândirii provine din acelaşi izvor din 
care provenea clarvederea atavică. Din această cauză, 
atunci când vorbea despre demonul care îi transmitea 
adevărurile sale dialectice, inteligente, Socrate se baza 
pe experienţa personală. 


Grecii au demonstrat şi în domeniul artistic proveniența 
omului inteligenţei, mai bine-zis creşterea omului 
inteligenţei, din cealaltă umanitate. În operele lor 
plastice - ele trebuie studiate cu atenţie - întâlnim trei 


tipuri diferite: tipul arian, pe care-l reprezintă capul lui 
Apollo, capul zeiţei Pallas-Atena, capul lui Zeus, capul 
Herei. Comparaţi urechile lui Apollo cu acelea ale lui 
Mercur, nasul lui Apollo cu nasul unei statui care-l 
reprezintă pe Mercur şi veţi constata ce tipuri diferite 
sunt. Artistul grec dorea să arate că în tipul Mercur 
confluase în lumea greacă inteligenţa cu vechea 
clarviziune dispărută, care continua să existe ca 
superstiție, care aparţinea unei culturi inferioare, că ea 
se afla la baza culturii, şi cum pe acest fundal cultural se 
ridica tipul arian ai cărui reprezentanţi în arta plastică 
erau capul lui Zeus, al zeiţei Pallas-Atena etc. 


Iar rasele care se aflau pe treapta cea mai de jos, 
prezentând resturi ale vechii clarvederi şi care erau 
percepute ca aflându-se la periferia Greciei au fost 
conservate într-un al treilea tip plastic: Satirul, care la 
rândul său se deosebeşte foarte mult de tipul Mercur. 
Comparap nasul Satirului cu nasul lui Mercur, urechile 
Satirului cu urechile lui Mercur etc. Grecul a lăsat să 
conflueze în arta sa ceea ce avea în conştienţă privitor la 
devenirea sa. 


Ce a trecut însă în tipurile mai noi din Misteriile 
spiritului sau din Misteriile luminii, printr-o filtrare 
treptată în Grecia, avea o anumită particularitate din 
punetul de vedere al culturii spirituale. Ea era prevăzută 
cu o asemenea forţă interioară, încât putea să fundeze în 
acelaşi timp şi viaţa juridică a oamenilor. De unde, pe de 
o parte, revelarea zeilor în Misterii, care aduce oamenilor 
spiritul iar, pe de altă parte, implantarea acestui spirit 
primit de la zei în organismul social exterior, în teocraţii. 
Totul îşi are obârşia în teocraţii. Acestea nu erau numai 
apte să pătrundă cu justiţie (drept) esenţa Misteriilor, cu 
esenţă politică, ci şi cu puterea de a organiza viaţa 
economică plecând de la spirit. Preoţii Misteriilor, ai 
Misteriilor luminii erau totodată administratorii 
economici ai domeniului lor. Ei gospodăreau după 
regulile Misteriilor, construiau casele, canalele, podurile, 
aveau grijă de cultivarea solului etc. 


În perioada de început avem de-a face cu o cultură 
derivată integral din viaţa spirituală. Dar această cultură 
generaliza. Din viaţă spirituală ea a devenit din ce în ce 
mai mult o sumă de idei. În evul mediu ea este deja 
teologie, adică o sumă de noţiuni, pentru că oamenii nu 
mai erau legaţi de viaţa spirituală şi o considerau o 
abstracţiune sau ceva convenţional. Dacă privim înapoi 
spre vechile teocraţii, vedem că cel care domneşte aici şi- 
a primit mandatul acesta în Misterii, de la zei. Ultimul 
reprezentant al acestui tip de conducător este 
conducătorul occidental. Tot ce a mai rămas de la ei este 
coroana şi mantia de la încoronare. Acestea sunt ultimele 
însemne, care mai târziu au devenit simplu decor. Doar 
din titluri se mai poate vedea, atunci când înţelegi aceste 
lucruri, că ei îşi au obârsia în vremea Misteriilor. Totul 
este însă exteriorizat. 


Ceva mai atenuată este exteriorizarea a ceea ce 
acţionează cu titlu de cultură spirituală prin gimnaziile şi 
universităţile noastre, ca ultim ecou al mesajelor divine 
ale Misteriilor. Viaţa spirituală s-a revărsat în viaţa 
noastră, dar a devenit cu totul abstractă, pură viaţă de 
reprezentare, ceea ce este numit, în mediile orientate 
spre socialism, o ideologie, o sumă de gânduri. Aceasta a 
devenit viaţa noastră spirituală. 


Sub influenţa acestei vieţi spirituale s-a dezvoltat ce este, 
în prezent, haosul social, pentru că, astfel filtrată, 
abstractizată, ea şi-a pierdut orice forţă de şoc. Suntem 
obligati să reaşezăm viaţa spirituală pe bazele sale 
proprii, deoarece numai astfel ea poate prospera. Trebuie 
să regăsim drumul de la spiritul gândit la spiritul creator, 
şi acest lucru îl putem face numai dacă încercăm să 
dezvoltăm din viaţa spirituală tutelată de stat viaţa 
spirituală liberă, care va avea forţa de a se retrezi la 
viaţă. Căci o viaţă spirituală tutelată de biserică, o viaţă 
spirituală conservată şi protejată de stat şi care se află 
sub apăsarea activităţilor de gospodărire nu poate fi 
fecundă pentru omenire; numai viaţa spirituală bazată pe 


ea însăşi este capabilă să evolueze. 


A sosit timpul să dezvoltăm în sufletele noastre curajul de 
a susţine cu putere în faţa lumii că viaţa spirituală 
trebuie aşezată pe terenul său propriu. Mulţi întreabă ce 
trebuie să facem pentru a realiza acest lucru. În primul 
rând să lămurim oamenii, să câştigăm cât se poate de 
mulţi adepţi în favoarea recunoaşterii necesităţii de a 
aşeza viaţa spirituală pe baze proprii, care să înţeleagă 
faptul că pedagogia secolului al XIX-lea nu serveşte 
binele omenirii, că ea ar trebui să fie reconstruită din 
viaţa spirituală liberă. Curajul de a ridica această 
problemă lipseşte celor mai mulţi oameni şi pentru 
aceasta trebuie lucrat cu ei. Orice altă muncă socială 
este, în prezent, insuficientă. Cel mai important lucru 
este ca tot mai mulţi oameni să ajungă la înţelegerea 
necesităţilor sociale, dintre care cea despre care am 
vorbit puţin mai înainte este foarte importantă. În 
prezent, trebuie acţionat pentru clarificarea acestor 
lucruri prin toate mijloacele disponibile. 


Noi încă n-am devenit productivi în ceea ce priveşte viaţa 
spirituală, deşi sunt deja prezente unele semne de 
început, despre care voi vorbi îndată. Vom deveni 
productivi dacă viaţa spirituală va fi independentă. 


Tot ce ia naştere pe Pământ lasă urme. Misteriile luminii 
sunt mult mai puţin filtrate în cultura orientală actuală, 
în viaţa spirituală orientală decât în Occident, totuşi nu 
mai prezintă forma pe care am descris-o şi care exista în 
timpurile vechi. Totuşi, când se analizează cultura 
indienilor, a budiştilor orientali se percepe mai uşor 
ecoul a ceea ce a dat naştere vieţii noastre spirituale, 
numai că în Asia ea s-a oprit la altă vârstă. Noi suntem în 
mare măsură neproductivi. Oare de unde au luat învățații 
greci şi romani noţiunile necesare pentru a înţelege 
Misteriul de pe Golgota? Le-au luat din înţelepciunea 
orientală. Occidentul nu a dat naştere creştinismului, ci l- 
a preluat din Orient. 


Şi încă ceva: când cultura spirituală a ţărilor anglofone a 
fost resimţită ca fiind sterilă şi se dorea o fertilizare a 
vieţii spirituale, teosofii au mers în ţinutul indienilor 
supuşi englezilor şi au căutat acolo sursa pentru teosofia 
timpurilor noi (Nota 18). Pentru ameliorarea vieţii 
spirituale nu exista o sursă fertilă în propria lor viaţă: s-a 
mers în Orient. Puteti găsi multe alte indicii ale sterilităţii 
vieţii spirituale din Occident. Fiecare dovadă privind 
această sterilitate este în acelaşi timp un argument 
pentru necesitatea independenţei vieţii spirituale în 
organismul social tripartit. 


În afară de curentul vieţii spirituale, în cultura noastră 
mai poate fi decelat un al doilea curent, acela al statului 
sau dreptului, pe care omul îl poate percepe, sub aspect 
exterior, atunci când onorabilii noştri judecători, 
împreună cu juraţii, judecă infracțiunile şi delictele sau 
când funcţionarii administraţiei acţionează prin 
intermediul birocraţiei asupra lumii noastre civilizate, 
spre exasperarea celor ce sunt astfel conduşi. Tot ce 
numim drept, stat, şi tot ce se manifestă ca politică în 
legătură cu acestea alcătuieşte curentul vieţii spirituale 
(vezi fig. 36 - portocaliu). Celălalt este curentul dreptului, 
al statului (alb). 


Misteriile Spiritului luminii Misteriile Spaţiului Misteriile 
(portocaliu) ” (alb) Pământului 
3 


im, 
, 
Op, 


Fig. 


Cry m, 


dm 
md DP 
pm y eaat î 
ae! burghezia 
A 


minciună: 
Ahrimah 


36 

El îşi are obârşia în cultura Misteriilor, şi anume în cea a 
Egiptului. Ea a trecut prin ţinuturile europene sudice şi a 
pătruns apoi prin fiinţa lucidă, lipsită de fantezie a 


romanilor, s-a legat cu ramura sa laterală, a fiinţei 
orientale, şi s-a transformat în creştinismul catolic, 
respectiv Biserica catolică (vezi desenul). Acest specific 
catolic este, în fond, şi el o jurisprudenţă, chiar dacă ne 
exprimăm cam radical. Căci de la dogmele luate izolat 
până la acel tribunal puternic, reprezentat ca „Judecata 
de Apoi", în cursul întregului ev mediu, viaţa spirituală de 
cu totul altă natură a Orientului a fost transformată, după 
ce primise aportul egiptean din Misteriile spaţiului, într-o 
societate de judecători cosmici, cu judecăţi cosmice şi 
pedepse cosmice, cu păcătoşi, cu bine şi rău; o 
jurisprudenţă. Acesta este cel de al doilea element care 
există în viaţa noastră spirituală, în confuzia pe care o 
numim civilizaţie şi în cadrul căreia el nu s-a legat în mod 
organic cu celălalt curent. Faptul acesta îl poate constata 
oricine merge la universitate, unde audiază succesiv o 
expunere din domeniul dreptului constituţional, iar apoi o 
expunere teologică, să spunem, privind dreptul canonic. 
Cele două expuneri sunt juxtapuse, fără legătură între 
ele. Dar ele au avut un rol important în modelarea 
omului. Chiar şi mai târziu, după ce obârşiile lor au fost 
uitate, ele încă mai modelează dispoziţiile sufleteşti ale 
oamenilor. Viaţa juridică a acţionat în sensul 
abstractizării vieţii spirituale de mai târziu, dar în viaţa 
exterioară ea a avut un rol creator în domeniul 
obiceiurilor, comportamentului, vieţii de zi cu zi a 
oamenilor. Ultimul lăstar social al curentului spiritual 
decadent al Orientului, a cărui obârşie nu mai este 
recunoscută, este aristocrația feudală (vezi desenul). 
Aristocratul nu mai poate fi considerat că îşi are obârşia 
în viaţa spirituală teocratică orientală, căci el a lepădat 
totul; nu a mai rămas decât configuraţia socială. 
Inteligența jurnalistică ia uneori aspecte de coşmar! Ea a 
căpătat asemenea aparenţe de coşmar în timpurile mai 
noi şi a inventat o expresie curioasă, de care a devenit 
extrem de mândră: „Aristocraţie a spiritului”. 
Independenţa extremă, trecând prin concepţia Bisericii 
romane, prin jurisprudenţa teocratizatoare, prin teocraţia 
cu tendinţe jurisprudenţiare s-a laicizat în fiinţa urbană 
medievală, s-a laicizat cu totul în timpurile mai noi; aşa a 


apărut burghezia (vezi desenul). În felul acesta, forţele 
spirituale sunt amestecate la întâmplare printre oameni, 
în derivatele lor extreme. 


Cu acestea se mai leagă şi un al treilea curent. Dacă-l 
privim, în prezent, din afară (vezi desenul), se poate oare 
vedea că acest al treilea curent este exterior? A existat, 
pentru Europa Centrală, chiar şi o metodă de a 
demonstra cum se desfăşurau aceste derivate extreme 
ale unui lucru care la origine era altceva. Aceasta se 
întâmpla atunci, când omul central-european îşi trimitea 
fiul la Londra sau la New York pentru a deprinde acolo 
uzanţele economiei. În uzanţele vieţii economice, a căror 
obârşie se află în obiceiurile populare ale lumii anglo- 
americane, trebuie văzută ultima consecinţă a ceea ce s-a 
dezvoltat din ce aş vrea să numesc Misteriile Pământului, 
dintre care Misteriile druidice nu reprezintă decât o 
parte. Misteriile Pământului reprezentau, în vremurile 
străvechi ale vieţii europene, un mod particular al vieţii 
trăite cu înţelepciune. Populaţiile europene care nu 
aveau cunoştinţă, care erau cu totul barbare faţă de 
revelaţiile înţelepciunii orientale, faţă de Misteriile 
spaţiului, faţă de tot ce a devenit mai târziu catolicismul, 
populaţiile care au întâmpinat creştinismul în curs de 
răspândire trăiau o viaţă de înţelepciune care era 
integral o înţelepciune fizică. Din punct de vedere istoric, 
acest lucru poate fi cunoscut doar prin studierea 
obiceiurilor exterioare aparţinând acestui curent, a 
sărbătorilor practicate de oameni şi care au devenit apoi 
obiceiurile din Anglia şi din America. Sărbătorile 
(festivitățile) lor se desfăşurau cu totul altfel decât în 
Egipt, unde recolta era legată de stele. Aici, sărbătorile 
erau recolta ca atare, şi erau dependente de aspecte care 
ţineau strict de viaţa economică. Obiceiurile îşi aveau 
obârsia exclusiv în viaţa economică. Dacă vrem să 
înţelegem întreaga semnificaţie a acestui fenomen 
trebuie să menţionăm şi faptul că oamenii transplantează 
din Asia şi din Sud o viaţă spirituală şi juridică pe care au 
primit-o de sus şi pe care o coboară jos, pe Pământ. În cel 
de-al treilea curent lăstăreşte o viaţă economică care 


trebuie să se dezvolte, care trebuie să se înalte, care la 
origini, în nuantele sale juridice, în organizările sale 
spirituale, este în întregime viaţă economică, într-atât 
încât, de exemplu, împerecherea turmelor era 
considerată o sărbătoare specială în cinstea zeilor. Mai 
existau şi alte sărbători asemănătoare; totul gândit şi 
elaborat din punct de vedere economic. lar dacă mergem 
în regiuni din nordul Rusiei, în Rusia de mijloc, Suedia, 
Norvegia sau în acele regiuni care până nu de mult erau 
ale Germaniei, în Franţa, mai ales în nordul Franţei şi în 
Marea Britanie actuală, găsim peste tot o populaţie care, 
înainte de răspândirea creştinismului, avea o cultură 
economică clar exprimată. Şi ce mai poate fi întâlnit ca 
sărbătoare a tradiţiei juridice, ca tradiţie a sărbătorii 
zeilor este un ecou al acestei vechi culturi economice 
(desenul este acum complet). 


La început această cultură economică a reuşit să dezvolte 
o viaţă juridică şi spirituală independentă. Nuanţele 
juridice originare au fost eliminate, pentru că s-a infiltrat 
dreptul roman, nuanțele spirituale originare au fost 
eliminate, pentru că s-a infiltrat voinţa spirituală a 
Greciei. Mai întâi viaţa economică a devenit sterilă, apoi 
ea s-a refăcut treptat, dar numai după ce a învins haosul 
produs de viaţa spirituală şi viaţa juridică străine 


e G4 uay Ce Le 


a’ tr, 
wed LESSON Prea, 


s 
EZ 
CĂ 
” 
A, 
CĂ 
A 
į 
> 


adoptate. În viaţa spirituală anglo-americană actuală veţi 
găsi, mai mult decât oriunde pe Pământ, aşa-numitele 
societăţi secrete, care au o influenţă mare asupra 
oamenilor, mult mai mare decât cred ei. Ele sunt prin 
excelenţă păstrătoarele vieţii spirituale vechi şi sunt 
mândre de aceasta, sunt păstrătoare ale vieţii spirituale 
egiptene sau orientale, filtrate, subtilizate până la simbol, 
care nu mai este înţeles, dar care conferă o anumită forţă 
superiorilor. Este vorba de o viaţă spirituală veche, nu de 
o viaţă spirituală crescută pe solul economiei proprii. Pe 
lângă aceasta există o viaţă spirituală care se dezvoltă pe 
baza economiei, dar care produce inflorescențe modeste, 
care proliferează pe solul economiei (vezi fig. 37). 


Cine înţelege aceste lucruri ştie că Locke, Hume, Mill, 
Spencer, Darwin şi alţii sunt aceste inflorescențe 
crescute pe solul vieţii economice. Gândurile unui Mill, 
ale unui Spencer pot fi extrase din viaţa economică. 
Social-democraţia le-a ridicat la rang de teorie şi priveşte 
viaţa spirituală în dependenţă de viaţa economică. 
Suntem la început, totul este derivat din aşa-numitul 
domeniu al practicului, de fapt, din rutina vieţii, nu din 
adevărata practică a vieţii. Astfel încât aici coexistă 
darwinismul, spencerismul, millismul, humeismul şi 
învăţăturile filtrate ale Misteriilor, care-şi găsesc apoi 
continuările în diferite evoluţii sectante, în societatea 
teosofică, la quakeri şi la alţii. Viaţa economică a produs 
proliferarea micilor inflorescențe, dar nu este nici pe 
departe suficient de dezvoltată. Ceea ce este viaţă 
spirituală, ceea ce este viaţă juridică reprezintă plante 
străine! Şi cele mai multe plante străine - vă rog să ţineţi 
seama de aceasta - sunt cu atât mai străine cu cât 
înaintăm mai mult în civilizatia europeană, spre vest. 


În Europa Centrală s-a manifestat o autoapărare, o 
combatere a ceea ce era viaţa spirituală greacă, pe de o 
parte, iar pe de altă parte, viaţa juridică romano-catolică. 
Aici a existat întotdeauna un fel de opoziţie. Un exemplu 
în această privinţă îl constituie filosofia central- 
europeană. În Anglia nu se ştie nimic despre această 


filosofie central-europeană. În adevăr, Hegel nu poate fi 
tradus în limba engleză; este imposibil. În Anglia nu se 
ştie nimic despre el. Acolo filosofia germană este numită 
germanism şi prin aceasta se înţelege că este ceva cu 
care un om raţional nu se poate ocupa. Dar tocmai în 
această filosofie germană, cu excepţia unei perioade - 
când Kant a fost fundamental alterat prin intermediul lui 
Hume şi când acest element humenic-kantian monstruos 
a fost introdus în filosofia germană, ceea ce a produs 
efecte dezastruoase în capul omenirii central-europene -, 
are loc a doua înflorire, reprezentată de Fichte, 
Schelling, Hegel. În cazul lui Goethe, care nu mai vrea să 
ştie nimic despre jurisprudenţa romano-catolică, în ceea 
ce se numeşte lege naturală, avem de-a face cu o 
tendinţă de descoperire a vieţii spirituale libere. Căutaţi 
să simţiţi ce ţine de juridic în roba (talarul) moralmente 
uzată şi în ciudatele potcapuri pe care le poartă 
judecătorii din timpurile mai vechi - în prezent ei 
înaintează petiţii pentru a putea renunţa la ele - şi, de 
asemenea, în ştiinţele naturii, în legea naturală, în 
„lege"! Expresia „lege naturală" sau „lege a naturii" nu 
are, în comparaţie cu ştiinţele naturale ale lui Goethe, 
care nu lucrează decât cu fenomenul originar, nici un 
sens. În ştiinţa naturii goetheană s-a manifestat în mod 
radical - bineînţeles într-un stadiu incipient - primul asalt 
pentru o viaţă spirituală liberă. În Europa Centrală există 
chiar şi primul impuls pentru o viaţă juridică sau viaţă de 
stat independentă. Citiţi lucrarea lui Wilhelm von 
Humboldt, ministrul prusian al învăţământului, Idei 
pentru o încercare de a determina eficienţa statului şi 
veţi face cunoştinţă cu prima încercare de a construi 
viaţa de drept sau de stat independentă, independenţa 
domeniului politic propriu-zis. În orice caz, nu s-a mers 
niciodată mai departe de începuturi. Aceste începuturi le 
găsim în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar 
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În Europa 
Centrală, există, tocmai în acest sens, impulsuri 
importante cu care se pot face legături, care ar trebui 
luate în seamă ce se pot integra în impulsul organismului 
social tripartit. 


În primele pagini ale cărţii mele despre Nietzsche, am 
spus că filosoful a presimţit tragedia vieţii spirituale 
germane care va veni. In David Strauss, adeptul şi 
scriitorul, Nietzsche încearcă să caracterizeze 
evenimentele din 1870/1871, fundarea Reichului german. 
El a vorbit despre „extirparea spiritului german în 
beneficiul Reichului german". De atunci, această 
secţionare a laringelui spiritului german a fost continuată 
şi dusă până la capăt. Iar în ultimii cinci-şase ani, când 
trei sferturi din lume s-a năpustit asupra acestei 
Germanii de altădată - eu nu vreau să vorbesc despre 
cauzele acestei situaţii şi despre cei vinovaţi, ci doar să 
indic contextul şi situaţia internaţională în care s-au 
petrecut lucrurile -, în fapt, nu mai exista decât cadavrul 
vieţii spirituale germane. Din cele spuse de mine ieri, 
când am încercat să caracterizez lucrurile fără 
prejudecăţi, nu ar trebui să se înţeleagă că în viaţa 
spirituală germană nu mai există nimic care poate să iasă 
la suprafaţă, să fie luat în seamă. De ce s-au ruinat, în 
fond, germanii? Trebuie răspuns o dată fără prejudecăţi 
şi la această întrebare. Germanii s-au ruinat pentru că au 
vrut să se înscrie pe drumul materialismului, dar ei nu au 
talent pentru materialism ca alţii. Aşa cum i-a 
caracterizat o dată în mod excelent Hermann Grimm, 
germanii se retrag, de regulă, când ar trebui să înainteze 
cu îndrăzneală şi se năpustesc cu furie când ar fi necesar 
să se abţină. Germanii au avut forţă de şoc timp de 
secole, dar nu au fost capabili să-şi păstreze această 
forţă. Goethe a pus problema fenomenului originar, dar 
nu a putut-o aduce până la începuturile ştiinţei spiritului. 
În Faust sau în Wilhelm Meister, el a dezvoltat o 
spiritualitate care ar fi putut revoluţiona lumea, dacă ar fi 
fost găsite căile potrivite. Personalitatea exterioară a 
acestui om genial a sfârşit la Weimar, unde a devenit un 
consilier intim supraponderal, cu guşă dublă, care a fost 
neobişnuit de activ şi ca ministru, dar care tocmai în 
viaţa politică a fost nevoit să renunţe, cum se spune, la 
cinci grade. 


Lumea ar trebui să recunoască faptul că apariţii precum 
Goethe şi Humboldt reprezintă pretutindeni începutul şi 
că ar putea să nu observe (spre paguba, nu spre folosul 
ei) unele elemenete ale evoluţiei germane care nu au fost 
încă desăvârşite, care trebuie să iasă la lumină. Căci 
germanii nu au predispoziția pe care o au alţii, mai 
dinspre vest, de a se ridica în toate privinţele până la 
ultimele abstractiuni. „Abstracţiunile" din viaţa lor 
spirituală sunt numite astfel numai pentru că nu pot fi 
vieţuite de ceilalti, iar cei care elimină însăşi viaţa din 
gândurile lor cred că nici ceilalţi nu o au. Germanii nu au 
darul de a pătrunde până la abstracţiunile extreme. Acest 
lucru s-a văzut mai ales în viaţa lor de stat, în cea mai 
nefericită dintre toate vieţile de stat. Dacă germanii ar fi 
avut marele talent pentru monarhism, pe care l-au 
conservat francezii cu atâta strălucire până în prezent, 
nu ar fi căzut niciodată pradă „wilhelmismului", nu ar fi 
lăsat să se statornicească această figură ciudată, 
caricaturală a unui monarh. Francezii îşi spun 
republicani, dar au, de fapt, printre ei un monarh ascuns 
care menţine coerentă structura statului, care ţine cu 
străşnicie dispoziţiile sufleteşti în ţarc, căci spiritul lui 
Ludovic al XIV-lea este încă pretutindeni. Se află, 
desigur, în decadenţă, dar este prezent. Aceasta rezultă 
din orice manifestare artistică. Iar ce a ieşit la iveală la 
Woodrow Wilson este, pe tărâm exterior, politic, talentul 
extrem pentru abstracţiune. Cele paisprezece puncte ale 
dascălului lumilor, care poartă în fiecare cuvânt pecetea 
nepracticului şi a ceea ce nu poate fi executat, nu puteau 
să ţâşnească decât din spiritul predispus pentru abstract, 
care nu are nici un simţ pentru adevărurile reale. 


Istoria culturii va explica cu mare greutate două lucruri 
importante. Unul dintre ele l-am caracterizat în repetate 
rânduri cu ajutorul cuvintelor lui Herman Grimm; este 
vorba de teoria Kant-Laplace, în care unii mai cred şi azi. 
In cartea sa despre Goethe, Herman Grimm spune atât 
de frumos: Cândva va fi greu de înţeles acea boală pe 
care lumea o numeşte, în prezent, ştiinţă şi care iese la 
suprafaţă în teoria Kant-Laplace, conform căreia tot ce 


există în jurul nostru a luat naştere dintr-o nebuloasă 
generală, prin masări, prin concentrări locale. Şi acest 
lucru ar trebui să continue, până când totul va recădea în 
Soare! Osul unei mortăciuni căruia îi dă târcoale un câine 
înfometat este mai apetisant decât această reprezentare 
fantezistă, despre evoluţia Cosmosului. Aceasta este 
părerea lui Herman Grimm. Bineînţeles că vor exista 
dificultăţi mari pentru a explica teoria Kant-Laplace, 
izvorâte din nebunia ştiintifică a secolelor XIX şi XX. 


Al doilea lucru greu de înţeles va fi explicarea faptului că 
o dată a existat un mare număr de oameni care a putut 
lua în serios nonsensul celor paisprezece puncte ale lui 
Woodrow Wilson, într-o epocă atât de marcată din punct 
de vedere social. 


Dacă am studia lucrurile care coexistă în lume fără 
legătură între ele, am vedea cum se împletesc, 
combinându-se la întâmplare, viaţa economică, viaţa 
politică de drept, viaţa spirituală. Dacă nu dorim să 
pierim datorită vieţii spirituale şi a vieţii de drept intrate 
într-o degenerare extremă, trebuie să ne întoarcem spre 
organismul social tripartit care construieşte din elemente 
independente viaţa economică, care nu se poate ridica 
dacă nu-i vin în întâmpinare din libertate o viaţă de drept 
şi o viaţă spirituală. Aceste lucruri îşi au rădăcinile 
adânci în întreaga evoluţie a umanităţii şi în trăirea 
laolaltă a oamenilor. Aceste rădăcini trebuie căutate. 
Oamenii trebuie să înţeleagă cum aici, jos, aş spune chiar 
la suprafaţa solului, se târăşte viaţa economică, în care 
pătrund ca firele de urzeală obiceiurile de gândire anglo- 
saxone; ea nu se va putea ridica decât dacă va lucra cu 
aptitudinile şi talentele altora. Altminteri obţinerea 
dominaţiei mondiale va deveni fatalitate. 


Dacă mersul lumii va continua ca până acum, cu viaţa 
spirituală venită din Orient şi aflată în degenerare, la un 
capăt vom avea cel mai înalt adevăr, iar la celălalt cea 
mai înfiorătoare minciună; Nietzsche a descris felul în 
care grecii trebuiau să se ferească de minciuna vieţii prin 


arta lor. În fond, arta este copilul zeilor, care îi fereşte pe 
oameni să se scufunde în minciună. Dacă această primă 
ramură a culturii este urmată în mod unilateral, acest 
curent se cufundă în minciună. Dacă vom analiza istoria 
omenirii vom constata că cel mai mult s-a minţit în ultimii 
cinci, şase ani. Practic, aproape nici un cuvânt care a 
străbătut lumea nu a fost adevărat. În timp ce acest 
curent se scufundă în minciună, curentul median se 
afundă în egoism, iar o viaţă economică aşa cum este cea 
anglo-americană, care ar trebui să culmineze în 
conducerea mondială, dacă nu se lăsa pătrunsă de viaţa 
spirituală independentă şi de viaţa de stat independentă, 
se scufundă în cea de a treia prăpastie. Prima prăpastie 
este minciuna, degradarea omului prin Ahriman. A doua 
este egoismul, degradarea omului prin Lucifer. A treia 
este, pe plan fizic, boala şi moartea, iar în domeniul 
cultural: boala culturii, moartea culturii. 


Lumea anglo-saxonă va putea obţine, prin lupte sau 
eforturi, dominaţia lumii: fără tripartiţie, această 
dominație va revărsa asupra lumii moartea culturală şi 
boala culturală, căci acestea sunt darul Asurasilor (Nota 
19), aşa cum minciuna este un dar al lui Ahriman, iar 
egoismul un dar al lui Lucifer. Al treilea dar care se aşază 
cu demnitate lângă celelalte este tot un dar al forţelor 
asurice. 


În legătură cu aceste lucruri trebuie dezvoltat 
entuziasmul necesar căutării căilor ce pot duce la 
luminarea cât mai multor oameni; să opunem acelei 
nebunii care se dă drept înţelepciune şi care crede că a 
dus lucrurile atât de departe ceea ce putem câştiga din 
aspectul practic al ştiinţei spiritului orientată 
antroposofic. 


Dacă am putut să trezesc în dumneavoastră, cu aceste 
cuvinte, sentimentul seriozitătii cu care trebuie abordate 
aceste lucruri, înseamă că mi-am atins scopul propus. 
Când ne vom reîntâlni, peste câteva săptămâni, vom 
vorbi despre probleme asemănătoare. Azi, am vrut numai 


să vă trezesc interesul pentru faptul că lucrarea socială 
cea mai importantă la ora actuală este să ajungem la 
inima şi înţelegerea unei categorii cât mai largi de 
oameni. 

NOTE 


(1) Paradisul pierdut a fost scris de ]. Milton în anul 
1667; John Milton poet englez, a trăit la Londra, 1608- 
1674. 


Friedrich Gottlieb Klopstock, poet german 1724-1803. 


(2) „...cel de al VIII-lea Conciliu ecumenic de la 
Constantinopol, în anul 869". În acest conciliu organizat 
împotriva patriarhului Photius, la Can.11, se stabileşte, în 
Canones contra Phlotius, că omul nu ar avea „două 
suflete", ci „unam animam rationabilem et 
intellectualem". Otto Willmann, filosoful catolic prețuit de 
R. Steiner, scrie în lucrarea sa Istoria idealismului (vol. 
II, p. 111): „Abuzul făcut de gnostici în explicarea 
deosebirii paulinice dintre omul pneumatic şi cel psihic, 
prin aceea că ei îl prezentau pe primul ca expresie a 
desăvârşirii lor, iar pe celălalt ca reprezentant al 
creştinilor prinşi în legea bisericii, a determinat biserica 
la respingerea expresă a trihotomiei ". 


(3) „ ... în numărul din noiembrie al revistei „Stimmer der 
zeit" („Vocile timpului ")...". O. Zimmermann a scris în 
această revistă timp de mai mulţi ani împotriva lui Rudolf 
Steiner şi a antroposofiei. În numărul din luna noiembrie 
1919, el a publicat articolul „Condamnarea de către 
biserică a teosofiei", în care a extins hotărârea Oficiului 
de la Roma şi asupra antroposofiei. 


(4) „...este deja cunoscut de geologie...". R. Steiner se 
referă aici la lucrarea cunoscutului geolog austriac 
Eduard Suess (1831-1914). Faţa Pământului, 3 volume, 
Viena, 1883-1901. 


(5) Adolf von Harnack,1851-1930, istoric german, 


protestant, al bise-ricii. A scris Esenţa creştinismului, 
Leipzig, 1901. 


(6) Uimitoarea lucrare a lui Dante, De monarchia, a 
apărut prima oară la Basel, în 1559. 


Herman Grimm,1821-1901, istoric al artei, german: 
Despre Monarhia lui Dante, în Dante şi ultimele lupte în 
Italia (Essays, prima serie). 


(7) Johannes Calvin, 1509-1564, reformator din Geneva. 


(8) „... imnul său în proză": Imnul în proză al lui Goethe a 
apărut mai întâi în caietul 32 al revistei „Tiefurter 
Journal". 


(9) Theobald von Bethmann-Hollweg, 1856-1921, 
cancelar german între 1909-1917. Consideraţii asupra 
războiului mondial, partea I: Înainte de război; partea II- 
a: În timpul războiului, Berlin, 1919-1921. 


Gottlieb von Jagow,1863-1935, ministru de stat începând 
din 1914. Cauzele şi izbucnirea războiului mondial, 1919. 


Georges Clemenceau,1841-1929, prim-ministru 
francez, 1917-1920. 


Thomas Woodrow Wilson, 1856-1924, preşedinte al 
S.U.A. între 1913-1921. A oficializat la 8 ianuarie 1918, în 
calitate de şef al Antantei, cele „paisprezece puncte" pe 
baza dreptului autodeterminării popoarelor, în vederea 
remodelării lumii după primul război mondial. 


Alfred von Tirpitz, 1849-1930, mare amiral, organizator 
al flotei germane. Memorii, Leipzig, 1919. 


Erich Ludendorff, 1865-1937, general-şef al 
Hindenburgs, 1816. Memorii din război, 1914-1918, 
1919. 


(10) „... Goethe ... recunoştea fenomenul pur...": „Ar 
trebui recunoscut, ca cel mai înalt fapt, că orice lucru 
concret, orice fenomen este deja teorie. Albastrul cerului 
ne revelează legea de bază a cromaticii. Dar să nu se 
caute nimic dincolo de fenomene: ele însele sunt 
învăţătura". In Scrierile de ştiinlă a naturii ale lui Goethe, 
vol. 5, Aforisme în proză, p. 376. 


(11) „ Un autor scandinav a scris de curând o carte...": 
Theodor Svedberg, 1884-1971, chimist suedez. Este 
vorba de scrierea Materia (1912), tradusă în germană în 
1914. 


(12) „Despre această aberaţie că ar exista nervi senzitivi 
şi nervi motori...": vezi Enigmele sufletului (capitolul 
„Dependențele fizice şi spirituale ale entității umane"), 
GA 21. 


(13) „...dr. Helphand, care-şi spunea Parvus...": 
Alexander Helphand (decedat în 1924) care-şi spunea 
Parvus-Helphand, socialist rus, emigrat temporar în 
Germania, redactor-şef al „Ziarului muncitorilor din 
Saxonia". A jucat un rol important în primul război 
mondial şi în izbucnirea revoluţiei bolşevice, ca şi în 
realizarea păcii de la Brest-Litovsk (1918). 


(14) Ernst Mach, 1836-1916, fizician şi filosof german. 


(15) Eugen Kolisko, 1893-1939, medic şi profesor la 
Şcoala liberă Waldorf din Stuttgart. 


(16) „...amintiţi-vă scena dintre Strader şi Capesius...": 
Poarta iniţierii, tabloul 4. 


(17) „.. acelaşi profesor, despre care v-am vorbit nu de 
mult, a început să tune şi să fulgere din nou...". Este 
vorba de Friedrich Traub, Rudolf Steiner ca filosof şi 
teosof, Tübingen 1919. 


(18) „... teosofii au mers în tinutul indienilor supuşi 


englezilor şi au căutat acolo sursa pentru teosofia 
timpurilor noi". Societatea teosofică întemeiată în 1875 la 
New York şi-a mutat, câţiva ani mai târziu, sediul 
principal la Adyar în apropiere de Madras, India. 
Fondatoarea ei, H.P. Blavatsky, încă legată de ocultismul 
occidental în prima sa scriere Isis fără văluri, a urmat 
apoi tot mai mult înţelepciunea indiană. 


(19) Asuras: vezi conferinţa de la Berlin, 22 martie 1909, 
publicată în „Geisteswissenschaftliche 
Menschenkunde', GA 107.