Rudolf Steiner — Macrocosmos si microcosmos

Rudolf Steiner Macrocosmos si microcosmos 


CUPRINS 

Cuvânt înainte de Mărie Steiner........... 

I.Interacţiunile vieţii omului cu microcosmosul şi nwcro- 
costnosul. Lumea exactică şi cufundarea mistică. Starea de 
veghe 
şi starea de somn. Curentul uitării. Viaţa alternativă a omului 
între 
macrocosmos şi rmcrocgjirxtos. Revärsarea extaticului in 
macro- 
cosmos. Trăirea sentimentelor lăuntrice de către mistic 

II. Sistemul planetar un ceasornic universal. Forţele lui 
Marte, Jupiter, Saturn, care acţionează în timpul somnului, şi ale 
lui 
Venus, Mercur şi ale Lunii, care acţionează în timpul stării de 
veghe. 

Sistemul planetar ca ceasornic universal. 

III. Trăirile láuntrice ale misticului cufundat în lumea sa 
interioară. Trăirea ciclică a întregii naturi în cadrul misteriilor 
nordice. Corpul fizic şi cel eteric examinate din interior. Corpul 
senzatiei ca limită între trăirea interioară şi cea exterioară. El 
ascunde 
conştientei normale ceea ce altminteri ar acţiona ca un incendiu 
mistuitor datorat sentimentului rusinii. „Micul păzitor al 
pragului". 

Trăirea ciclului marii naturi şi educarea sentimentelor în cadrul 
misteriilor nordice. Soarele la miezul nopţii: vederea prin 
materie, 

încremenirea de teamă la limita válului lumii sensibilului. 
„Marele 

păzitor al pragului" ........c nenea 


IV. Trăirile omultfi în momentul trecerii conştiente pe 
lângă „Micul păzitor al pragului". Trecerea prin cele două porți 
şi tărâmurile de dincolo de cele două limite. Trecerea pe lângă 
„Micul păzitor al pragului" în cazul perceperii conştiente a 
trezirii. 

Trăirea celor trei forţe principale ale sufletului ca pe o 
revărsare 
din macrocosmos. Sentimentul recunoastintei şi al datoriei 


faţă de 
sufletul universal. Jurământul mistic. Imaginile reflectate ale 
păca 

telor noastre prin omisiune .......unssererennnn: 60 


V. Lăcaşurile mistcriilor egiptene ale lui Osiris şi Isis. 
Circuitul Superiorului şi Inferiorului. Reîntoarcerea în corpul 
eteric 
până la limita regnului mineral. Coborârea în corpul fizic. 
Pericolele 
drumului mistic. Preoţii lui Hermes cdguru. „Desdevenirea" 
mis 
ticilor sensibili din Evul Mediu.................. 76 
VI.: Ascensiunea conştientă in macrocosmos. Traseul 

pwvurăiprjnjumikiSMpefiQare. Stăvilirea Eului în cazul iniţierii 
mitice, y;eqb,tlej't,o necesitate datorita accentuarii 
sentimentului 

g j Eului prin cufundarea în lumea lăuntrică proprie. Pericolul 
pier 

derii Eului în timpul trăirior extatice. Metodele de accentuare a 
Eului în cazul iniţierii; în misteriile nordice. Pregătirea prin infrä- 
nare.si prin capacitatea de a discerne. Ridicarea conştientă în 
macrocosmos. Drumul prin lumile superioare: lumea 
elemeiitală, 

„'„spmtuaial6u ^Saiacar'JM'Yrontierâ), lumea raţională, lumea 
arhetipurilor .......... | ERE AR ERE EC Pe ra 91 

1 gi VII. C<ynMpircâvcu lumea elementală. Trecerea pe lângă 
„„„Mareje păzitoc <al pragului". Legătura strânsă cu lumea 
elementală de gaiie depind temperamentele. Adaptarea în 
„lumea 

spirituală'* după echilibrarea temperamentelor. Perceperea 
obiectivă, 

în,.pragul lumii spirituale, ;a,propriei entităţi imperfecte, ca pe o 


replică alcătuită din toate ejementele, după dobândirea 
capacităţii de 
a depăşi dificultăţile. Trecerea pe lângă „Marele păzitor al 
pragului" 

şi jurământul' sfânt pentru autocuiioaştere si autodepäsire. 
Contactul 

cu entităţi spirituale înluriieia raţională. Forţele necesare pentru 
dobândirea uriel constiente 
r» clarväzätoare in regiunea arhetipurilor...107 

6 


VIII. Formarea impresiilor senzoriale. Sistemul nervos ca 
sistem solar interior. Aura Eului omului. Eul omului revărsat în 
sfera cosmică în timpul somnului. Realizarea senzatiilor in 
momentul 
strecurării Eului în corp prin reținerea unei parti a lumii 
elementale, 
care nu formează organele noastre, ci formează conştienta prin 
reflectare. Sistemul nervos ca sistem solar interior. Reflectarea 
forţelor formative ale celor trei lumi superioare în sistemul 
senzorial, 
cerebral şi al nervilor spinali. Pentru lumea arhetipurilor 
percepţia 
imaginativă creează în organele de percepţie spirituală aparatul 
de 
reflectare. Modelul sângelui purificat reprezintă depăşirea 
naturii 
inferioare în cununa rosicruciană. Cuvinte simbolice, activitatea 
simbolică creatoare. întruparea activităţii sufleteşti. Drumul 
rosa- 
crucii în lumea spirituală, ca cel mai adecvat drum pentru 
evoluţia 
actuală a omului ui eee cea cea ae a 122 

IX. Organele cunoaşterii spirituale. Contemplarea Eului din 
douăsprezece puncte de vedere. Organele cunoaşterii 
spirituale 

şi forţele tonifiante ale somnului. Formule şi simboluri. 

Gândirea 

inimii. Analizarea Eului din douăsprezece puncte diferite de 

vedere. 

Sacrificarea propriei personalităţi şi intrarea într-o altă 

entitate cu 

care se cuplează... eee nennen 135 

X. Transformarea organelor. Cititul în Cronica Akasha. 

Logica inimii în contrast cu logica capului. Trecerea gândirii 

raţionale la gândirea inimii. Cele trei etape ale evoluţiei 

omenirii. 

Transformarea memoriei într-o altă formă a activităţii 

sufletului, nu 

una temporală, ci una spaţială. Descifrarea evenimentelor 

păstrate 


este citirea Cronicii Akasha; lumea Akashei este lumea în care 
timpul a devenit spaţiu. Capacitatea de gândire a inimii: un 
circuit 
continuu al timpului transformat în spaţiu. Sângele care curge: 
o imagine a mobilităţii conştientei cercetătorului spiritual. 
Liniile 
spatio-temporale de timp; cea de a patra dimensiune. Cele trei 
stări 
ale memoriei. Schimbările organului inimii ca imagine pentru 
cele 
trei stări succesive ale umanităţii şi Universului 148 

7 


XI. Adaptarea omului la diferitele stadii ale planetei 
noastre. Formarea corporalului din cele spirituale. Drumul 
raţional spre cunoaşterea spirituală şi forţele latente din inimă 
pentru 
cunoaşterea adevărului. Adaptarea omului la diferitele stadii ale 
planetei noastre. Apariţia celor fizice din cele spirituale. 
Pătrunderea 
Eului în viitoarele încarnări. Transformarea vechilor organe în 
organe 
cu conformatii noi: de exemplu, a inimii pământene ca rod al 
inimii 
lunare. Formarea unui organ ca organ embrionar pentru viitor: 
de exemplu, laringele, datorită căruia suntem inserati într-o 
evoluţie 
spirituală în care va trebui să ne integrăm mai întâi cu 
individualitatea 
noastră. Prin laringe macrocosmosul ne transformă în oameni: 
duhul 
ne-a fost insuflat prin laringe. Pentru desăvârşirea omului 


spiritual 
(Atnrd) va trebui perfecționată respiraţia, care se manifesta în 
cânt şi 


vorbire. Influenţa directă asupra graiului are loc numai atunci 
când 
cunoaşterea devine rugă ccccccccccnnnnonnnnnos 163 


CUVÂNT ÎNAINTE 
Există adevăruri care trebuie să fie rostite înainte fa ele sá 
poată t, pe deplin înţelese de toată lumea, pentru câ forţa lor 
intrinsecă să creeze mai întâi terenul spiritual prop.¢e în care 
aceste adevăruri să poată răsar, cândva Ele se fixează mai întâi 
în suflet ca nişte germen.. dezvoltandu-se în subconştient 
precum un organism v iu, pentru ca apoi, la momentul oportun, 
să pătrundă în viaţă ca o capacitate sufletească trează. Manie 
adevăruri trebuie să fie gândite mai întâi, prelucrate şi verificate 
de către marile spirite alese. înainte caele să pătrundă în marea 
masă. Abia apoi la vremea potrivită, când vechile adevăruri şi 
tipare devin desuete ş. depăşite, vine si momentul ca ele să fie 
aduse la cunoştinţă celor mulţi. Acest drum al evoluţiei stă la 
baza apariţiei oricărei forme noi a concepţiilor despre lume. Tot 
ceea ce a adus cultura cu ea până la acel moment s-a epuizat. 
Un neam obosit apune. Dar undeva, într-un ungher, exista 
impulsuri noi.care aduc o adiere intelectuală mai insufletitä; de 
aceasta adiere sunt cuprinse la început cercuri mai restrânse, 
care treptat încep sa crească simţitor, încât foarte curând glasul 
celor care solicită explicaţii ale unor probleme spirituale nu mai 
poate fi acoperit. Starea de spirit pustiitoare a îndoielilor 
agnostice cedează. Treptat locul star.i de pasivitate interioară 
este preluat de convingere, de încredere. Vechile dogme ale 
credinţei şi ştiinţei sunt privite acum într-o altă lumina, nucleul 
lor fiintial licăreşte din deşertăciunea definiţiilor ar.de. Noile 
cunoştinţe acumulate se desprind din lupta cu formulele 
anchilozate 
9 


MĂRIE STEINER 

devenite neviabile. în acest chip are loc depăşirea stării de 
stagnare, sunetul se află din nou ancorat în starea sa originară, 
iar conținuturile veşnic adevărate ale religiilor, împreună cu 
geneza miturilor şi simbolurilor care stau la baza lor sunt salvate 
pentru umanitate. Această transsubstantiere de la moarte la 
viaţă reprezintă una dintre cele mai binecuvântate cuceriri ale 
existenţei umane. Ea se datorează influenţei acelor vestitori de 
adevăruri care au renunţat la propria existenţă, pusă în slujba 
umanităţii, devenind sprijinul ei de nădejde, atunci când totul 
pare să se naruie. 

Această aducere la suprafaţă a adevărurilor ascunse în 
izvoarele veşnice ale existenţei — şi vestirea lor — devine o 
necesitate istorică, la cumpăna marilor perioade istorice, când 
marile culturi dispar şi izbucneşte în mod haotic şi impetuos din 
străfundul sufletelor cu impetuozitate un nou impuls dornic să 
cucerească noi aptitudini pentru umanitate. Şi acum ne aflăm 
într-un asemenea moment de cotitură istorică. Poate mai mult 
ca oricând, tot mai multe din vechile valori s-au prăbuşit. Dar 
ele pot reînvia într-o formă nouă, precum pasărea Phoenix din 
propria-i cenuşă, dacă experimentul unei asemenea prábusiri 
spirituale şi materiale, de genul celei trăite de umanitate în 
primele decenii ale acestui secol, va deveni din temelie o forţă 
transformatoare; pentru a apela la un vechi simbol spunem: 
cenuşa distruge şi, în procesul arderii, noile cunoştinţe se prefac 
într-un act de voinţă. Doar astfel poate să se ivească noua făclie 
din tenebrele Universului. 

Contra afirmării noilor mari adevăruri se ridică nu numai 
oameni ale căror sfere de interese sunt periclitate, dar se opun 
şi forţele şi puterile universale retrograde de orice fel ar fi ele. 
Tocmai prin faptul că ele determină apariţia urii şi respingerea 
lor sunt constructive şi viabile; uneori chiar şi cei care sunt 
insetati de cunoaştere trec la început indiferenți pe lângă ele, 
tocmai pentru că nu sunt deocamdată în stare să pătrundă în 
profunzimea lor. Dar adevărul aşteaptă parcă să-i acordăm 
atenţia necesară, face în aşa fel ca puterea sa curativă şi 
ordonatoare să acţioneze în linişte asupra stării noastre 
sprituale latente, semiconstiente, 

10 


CUVÂNT ÎNAINTE 

pricinuind posibile frământări şi dureri, asemenea acţiunii 
razelor solare care pătrund în organul vederii. într-un chip 
asemănător dobândim şi organele vederii spirituale, care ne fac 
capabili să suportăm puterea strălucitoare a înrâurilor spirituale. 
Ca şi orbiti ne retragem mai întâi, până când învingem teama, 
pentru ca apoi să ne simţim ca nişte nou-născuţi. în aceste 
momente, cu smerenie şi prin autocunoaştere. învăţăm să 
respectăm căile înțelepte ale Providentei si să admitem cu 
recunoştinţă că la momentul oportun ne-a trimis acele călăuze, 
acei mesageri care clădesc noul din vechi, dispuse să coboare în 
sufletul nostru spre a ne oferi darul lor. Abia acum vom înţelege 
de ce aceste spirite alese,în ciuda zeflemelei şi a dispretului la 
care au fost supuse, şi-au asumat de bunăvoie o asemenea grea 
povară. Dragostea faţă de oameni şi acea voinţă contopită cu 
voia Domnului le-au transformat spiritul de sacrificiu într-o 
îndatorire a iubirii înţeleasă de la sine. Făuritorul viitorului 
trebuie oricând să fie dispus să se jertfească pe sine cu bucurie, 
căci numai propriul act de voinţă îl face capabil să suporte cu 
resemnare forţele demonice care se ivesc la tot pasul, pe 
neaşteptate, stând la pândă să-i distrugă opera. El este, de fapt, 
un neînțeles, deoarece, fata de ceilalţi, trăieşte în avans o 
treaptă viitoare a omenirii. El trebuie să rămână un însingurat, 
cu toată stima care i se acordă. Marile adevăruri pe care le are 
de transmis vor trebui prezentate mai întâi ca atare, pentru ca 
treptat judecata sufletească şi puterea de gândire să se poată 
apoi dezvolta spre a le prelua. Paralel cu drumul de calvar al 
învățătorului merge şi drumul încercărilor omenirii, chemate 
spre un nou progres spiritual, care nu poate fi cucerit decât prin 
forţa purificatoare a suferinţei, realizând pătrunderea în sfere 

superioare ale cunoaşterii. 

în pragul marilor prefaceri la care asistăm, Rudolf Steiner a 

rostit acele mari adevăruri ale vieţii spirituale pentru care mai 

întâi a fost ignorat, apoi calomniat şi persiflat. Dar el a 

suportat toate acestea cu stoicism, chiar cu o anumită 

înţelegere, demnă de toată admiraţia, dar şi cu o bucurie, din 

toată inima, pentru tot ceea ce survenea cu un minimum 

11 


MĂRIE STEINER 

de pozitivitatc, în sensul unei actionäri pentru bine şi în mod 
creator pentru introducerea progresului în viaţa activă. Războiul 
mondial a zădărnicit speranţa că omenirea ar putea fi salvată de 
la un experiment fatal, iar consecinţele devastatoare ale 
acestuia s-au aşternut ca umbre grele pe elanul său creator. Cu 
toate acestea Rudolf Steiner nu şi-a găsit nicicând odihna, 
imboldul inimii sale era acela de a se şti de folos în orice 
împrejurare, acolo unde sfatul şi prezenţa sa erau solicitate, 
chiar dacă trebuia să accepte că forţele umane nu erau pe 
măsura marilor exigente ale timpului. 

Soarta Europei era pecetluită şi efectele urmau să se arate 
din plin. Dar cercetătorul spiritual ia în calcul viitorul, cerinţele 
destinului, suferinţele multor popoare. El tine seama de vieţile 
pământene care se reîntorc ciclic. 

în toate acestea se afla chezăşia pentru tot ceea ce a fost 
sădit în suflete ca un germene care va răsări totuşi,cândva, 
trăindu-şi reînvierea. Suferinta nesfârşită, răsturnările dureroase 
aduse de războiul mondial şi urmările sale devastatoare asupra 
omenirii vor face să renască o forţă în suflete, un fel de 
predispozitie de a birui, de a rationa cutezător. 

„Din curajul luptătorilor, Din sângele 
vărsat în bătălii, Din durerea celor 
parasiti, Din faptele de jertfă ale 
poporului Va creşte fructul spiritului. 
Călăuzind conştient sufletele Spre 
împărăţia spiritelor." 

Astfel sunau cuvintele cu care Rudolf Steiner îşi începea sau 
îşi încheia de fiecare dată prelegerile sale din timpul războiului 
mondial. 

In conferințele cuprinse în acest volum, care au fost ţinute la 
Viena cu câţiva ani înainte de primul război mondial, Rudolf 
Steiner îşi fixase drept scop să clarifice dintr-un alt unghi acele 
cunoştinţe ale căror 

12 


CUVÂNT ÎNAINTE 

descrieri le găsim în cărţile sale. De această dată a dorit să 
aleagă drumul trăirilor nemijlocite, să apeleze la gândirea 
inimii, care nu trebuie nicidecum să lipsească din baza 
gândirii raţionale, de care ar trebui să fie ea însăşi pătrunsă, 
dar care trebuie să fie considerată totuşi ca o etapă 
superioară a viitorului, gândirea noastră de acum fiind doar o 
treaptă preliminară. Sesizarea nemijlocită a adevărului va 
înlocui la un moment dat ceea ce apare astăzi deja la mulţi 
oameni ca un sentiment sigur al 

adevărului. 

Fiecare mistică are la baza sa impresii primite din lumea 
spirituală, dobândite prin trăiri nemijlocite şi care sunt 
receptate de gândirea inimii sub forma unor imagini sau idei. 
Pentru redarea unor asemenea trăiri s-a folosit mai de mult un 
limbaj metaforic, a cărui nuanţă acţiona puternic asupra 
sentimentului. în vremurile noastre trebuie adoptată calea 
explicatiilor logice, pentru ca rezultatele astfel obşinute să 
poată fi transmise mai departe oamenilor într-un chip inteligibil. 
Imperativul ca acestea să găsească astăzi drumul spre sufletele 
gânditoare constituie o necesitate, întrucât şi tortele cosmice 
se epuizează şi trebuie să fie înlocuite cu altele noi. Aşa cum 
odinioară în adâncul omului s-a trezit vocea conştiinţei, care 
anterior nu-i era cunoscută în această formă, tot astfel vor ieşi 
la iveală şi alte aptitudini, alte facultăţi încă nebănuite. Lumina 
din inima omului va trebui să se reverse spre lumina cosmică 
pentru ca sursa sá nu 

se epuizeze. 

Ca scop imediat al Ştiinţei spirituale întemeiate de el, 
Rudolf Steiner şi-a propus să răspândească cunoştinţele în 
rândul oamenilor, considerând că obligaţia generaţiei sale 
este aceea de a colabora la devenireea lumii, căci în caz 
contrar ar însemna să aibă loc o pustiire a 
vieţii. 

O dată cu asumarea conştientă a propriei evoluţii, omul 
continuă acea activitate pe care până atunci au desfăşurat-o, 
în propria sa fiinţă, forţele spirituale. în timpurile străvechi, 
oameni izolaţi îndeplineau această misiune în cadrul lăcaşului 
de cult. ca pe o anticipare, şi prin 

1 


MĂRIE STEINER 

aceasta ca pe o înlesnire viitoare a ceea ce va deveni cândva 
condiţia umană, în general. Prin reguli rigide, supunere 
coercitivă şi suprimarea propriei voințe s-a împlinit ceea ce în 
cadrul esotericii creştine s-a transformat mai degrabă într-o 
trăire interioară a sentimentelor, decât într-o moştenire a lui 
Christos, dar care acum trebuie să cuprindă din ce în ce mai 
mult sfera autonomă a voinţei omului, care are nevoie de 
îndrumarea mentorului, dar care în îndrumător nu mai are decât 
un prieten care îl sfătuieşte. Aceasta este metoda şcolii 
rosicruciene, care este corespunzătoare timpurilor moderne şi 
care ia în considerare facultăţile intelectuale şi nevoia de 
libertate a individului. Ea trebuie să vegheze ca elevul să 
lucreze în primul rând la desăvârşirea lui morală; ea vede în 
autocunoaştere o chemare la autoperfectionare. 

Esoterismul creştin reprezintă reunirea a ceea ce în vechile 
misterii păgâne se poate separa în calea cufundării în sine şi 
aceea a înălţării extatice în Univers. în timp ce la misticii 
sentimentului din Evul Mediu şi timpurilor moderne care se 
anunțau întâlnim un fel de continuare a drumului parcurs de 
vechiul aspirant la iniţiere egiptean şi de cel palestinian, la 
metoda rosicruciană se mai pot găsi, într-un mod deosebit de 
pregnant, punctele de convergenţă cu vechile misterii nordice, 
care îşi orientau discipolii spre vietuirea macrocosmosului şi a 
ciclului anual, cu diferentierile atât de accentuate care 
caracterizează cele patru anotimpuri. în aforismele Calendarului 
sufletesc de Rudolf Steiner întâlnim participarea la trăirea 
acestui ciclu al întregii naturi adus într-un chip minunat la 
forţele de cunoaştere ale sufletului modern. Purtat de gânduri 
limpezi cum este cristalul, Eul, care datorită intensității 
manifestărilor cosmice era aproape anihilat şi avea nevoie de o 
fortificare din partea altor Euri, poate printr-o vietuire plină de 
simtire să se perceapă în sine şi in Cosmos. Aici ne este dată o 
coborâre a trăirii macrocosmice, o pătrundere a naturii 
preschimbată într-o activitate a sufletului, care ne conduce spre 
o devenire conştientă aprofundată şi spre o menţinere a Eului. 
Este exact ceea ce şi-a propus Rudolf Steiner drept sarcină prin 

14 


CUVÂNT ÎNAINTE 
ciclul de conferinţe ţinute la Viena şi cuprins în această carte: 
ca indirect, prin lumea ideilor, să stârnească sentimente şi 
dispoziţii; aceasta s-a petrecut în forma cea mai autentică în 
aforismele din Calendarul sufletesc. Cu adevărat ele ne unesc 
cu universul spiritual. 

Descrierii acestor două căi de iniţiere, a celei orientale şi a 
celei nordice, şi implicării tuturor cuceririlor obţinute de 
gândirea raţională greacă a timpurilor mai recente, care au 
contribuit la ascutirea stării de conştientă, le datorăm imaginea 
grandioasă a Cosmosului, ale cărui frumuseţe şi consistenţă 
îmbogăţesc în acelaşi timp mintea şi inima, aducându-le într-o 
stare de rezonanţă. Se putea cumva ca tabloul minunat al 
Soarelui, ca inimă a sistemului lumii noastre şi ca punct central 
al revărsărilor forţelor spirituale planetare, a căror reprezentare 
microcosmică este dată de circulaţia sanguină, să nu ne 
încălzească şi nici să nu ne entuziasmeze? Această lucrare 
abundă în imagini care 

răspândesc viaţă. 

Decriindu-ne căile esoterismului occidental şi arătându-ne 
ce trebuia acesta să devină pentru timpurile prezente în 
procesul său transformator, s-a recurs la o terminologie 
specifică, care diferă întrucâtva de cea folosită în alte locuri. 
Rudoif Steiner a dorit mereu să contribuie la mobilitatea 
noţiunilor; nu trebuie să se introducă un cuvânt acolo unde 
lipsesc concepte. Dacă la început, pentru a înlesni auditorilor 
săi să-l urmărească şi sa-1 înţeleagă, a păstrat expresiile 
împrumutate din filo-sofia indiană, care le erau mai familiare, 
cu timpul a trecui la alte forme şi denumiri ale lucrurilor şi 
fenomenelor din lumea spirituală, definindu-le potrivit 
necesităţii de a caracteriza lucrurile mai mult din interior şi de 
a le adapta manierei moderne de formare a noţiunilor. El 
stabilea denumirile în funcţie de punctele de vedere din care 
rezultaseră descrierile sale, punându-le în evidenţă în cele mai 
diferite moduri. Pentru orientarea cititorului, prezentăm aici o 
succintă sinteză a diferitelor denumiri echivalente pentru 
domenii cosmice sau pentru stările de 

conştienta. 

15 


MĂRIE STEINER 
în teosofia orientală: plan fizic plan 
astral 
Rupa-Devakhan sau planul mental inferior Arupa- 
Dcvakhan sau planul mental superior planul Buddhi 
planul Nirvana. 
In teosofia rosicrucienilor. lumea fizică 
lumea imaginativă 
lumea inspiratoare sau lumea armoniilor sferelor 
lumea intuitiei autentice. 

In mişcarea care s-a alăturat celei rosacruciene: 

lumea mică sau lumea raţiunii lumea 
elementară 

lumea cerească sau lumea spirituală lumea 
raţională lumea arhetipurilor sau lumea 
previziunilor. 

Lumea astrală ar mai putea fi denumită şi lumea sufletelor, 
iar cea devakhanică şi lume a spiritului. Pentru planul Nirvana, 
limbile europene nu pot încă avea o denumire corespunzătoare, 
dacă vor să fie sincere. 

Preluăm din lucrarea Cursui vieţii mele de Rudolf Steiner 
următorul pasaj, care poate sluji drepl călăuză pentru editarea 
acelor prelegeri care au apărut — la solicitarea expresă a 
membrilor Societăţii Antroposofice — mai întâi ca ediţii 
destinate unui cerc restrâns, date apoi publicităţii şi devenind 
accesibile sub forma acestei cărţi: 

„ Cine vrea să-mi urmărească frământările lăuntrice şi 
eforturile depuse în vederea aducerii antroposofiei în conştienta 
zilelor noastre trebuie să o facă în baza lucrărilor generale 
publicate. Acolo am discutat 

16 


CUVÂNT ÎNAINTE 
tot ceea ce constituia strădania epocii spre cunoaştere. Acolo 
am consemnat ceea ce prindea din ce în ce mai mult contur în 
«vederea spirituală» şi care a devenit edificiul antroposofiei, 
deşi în multe privinţe într-o formă imperfectă. 

Pe lângă obligaţia pe care o aveam, de a construi 
«antroposofia» şi de a sluji ceea ce rezultă atunci când trebuie 
să faci comunicări din lumea spirituală lumii intelectuale 
actuale, apărea şi aceea de a veni în întâmpinarea a ceea ce s-a 
manifestat ca necesitate sufletească, ca dor spiritual din partea 
membrilor Societăţii, în calitatea lor de membri dornici de 
cunoaşterea spirituală. 

A existat înainte de toate cerința imperioasa de a prezenta 
Evangheliile şi conţinutul Bibliei în lumina învățăturilor şi a ceea 
ce se dovedise a fi antroposofia. Se cerea audierea unor cursuri 
despre aceste revelații date omenirii. 

In timp ce se ţineau aceste prelegeri în cadrul Societăţii 
Antro-posofice, a mai survenit ceva. La aceste conferinţe 
participau doar membrii Societăţii. Ei erau deja familiarizați cu 
noţiunile elementare antroposofice şi se putea vorbi cu ei ca şi 
cu cei avansați în materie. Acest fapt mi-a oferit posibilitatea 
dezvăluirii unor aspecte imposibil de a fi abordate într-o lucrare 
destinată publicului larg. 

In aceste cercuri restrânse puteam vorbi despre anumite 
lucruri într-un mod pe care, dacă s-ar fi pus problema publicării 
lor, cu siguranţă că ar fi trebuit să le concep diferit. 

în privinţa sursei de inspiraţie, există realmente un dualism 
între scrierile destinate marelui public şi cele cu caracter 
particular, în sensul că nu au aceeaşi provenienţă. Totalitatea 
cărţilor publicate este rezultatul propriilor mele frământări şi 
căutări; la volumele care cuprind conferințele mele a colaborat 
indirect Societatea. Eu sunt atent la vibraţiile vieţii psihice a 
întregii Societăţi, ascult ceea ce se petrece în viaţa mea 
lăuntrică şi dintr-o vie comunicare cu ea rezultă tonul şi ţinuta 
conferinţelor mele." 

MĂRIE STEINER 
17 


| 
INTERACŢIUNILE VIEŢII OMULUI CU MACROCOSMOSUL ŞI 

MICROCOSMOSUL 

în cadrul acestui ciclu de conferinţe urmează să dăm o 
vedere de ansamblu asupra cercetările Ştiinţei spirituale, astfel 
încât să putem întrevedea cele mai tainice enigme ale vieţii 
omeneşti, în măsura în care acest lucru este posibil, având în 
vedere condiţiile specifice privind înţelegerea lumilor superioare 
impuse de perioada pe care o parcurgem. Şi anume, de acesta 
dată, privirea de ansamblu a cercetărilor de ştiinţă spirituală 
trebuie dată astfel încât să se pornească de la simplu spre 
complex, încercând să urcăm spre sfere din ce în ce mai înalte 
ale existenţei şi spre mistere din ce în ce mai tainice ale vieţii 
omeneşti. De această dată nu vom porni prezentând noţiuni şi 
idei fixe asemănătoare unor dogme, ci într-un chip cât se poate 
de simplu ne vom referi mai întâi la ceea ce fiecare om poate 
percepe şi în viaţa obişnuită. Cercetarea spirituală, Ştiinţa 
spirituală se bazează în general pe presupunerea că lumea în 
care trăim, pe care o cunoaştem, are la bază o altă lume, cea 
spirituală. în această lume spirituală care stă la baza vieţii 
noastre senzoriale şi până într-un anumit grad şi a celei 
sufleteşti, trebuie să căutăm cauzele intrinseci pentru tot ceea 
ce se întâmplă, de fapt, în lumea senzorială şi cea sufletească. 

Desigur este cunoscut tuturor celor prezenţi, lucru 
menţionat şi în prelegerile" introductive date publicităţii, că 
există metode pe care omul 

Viena, 17 martie 1910: „Esenţa morţii şi enigma omului"; 
Viena, 19 martie 1910: „Circulaţia omului prin lumea senzatiilor, 
lumea sufletească şi lumea spirituală". (Nota editorului 
elveţian.) 

18 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

le poate aplica în viaţa sa sufletească, cu ajutorul cărora să-şi 
declanşeze anumite aptitudini ale vieţii sale sufleteşti, care în 
mod obişnuit există în stare latentă, în aşa fel încât să poată trăi 
clipa iniţierii, când dobândeşte o nouă lume, o lume a cauzelor, 
a condiţiilor spirituale, aşa cum cel care a fost orb dobândeşte, 
după o intervenţie chirurgicală, lumea culorilor şi a luminii. De 
această lume pe care dorim să o investigăm de fiecare dată, oră 
de oră, în cadrul acestor conferinţe, de acesta lume a realitätilor 
şi entităţilor spirituale omul este despărţit în viaţa sa normală 
actuală; şi anume în două sensuri, spre ceea ce am putea numi 
partea exterioară şi spre ceea ce am putea numi partea 
interioară. Dacă omul îşi aruncă privirea înspre lumea 
exterioară, el va vedea înăuntrul acesteia tot ceea ce se oferă 
simţurilor sale: în primul rând lumea care îl înconjoară. El vede 
culori, lumină, aude sunete, simte căldura, răceala, mirosurile, 
gusturile ş.a.m.d. Aceasta este lumea sa înconjurătoare. Să ne 
imaginăm această lume înconjurătoare aşa cum se întinde în 
jurul nostru. Atunci putem spune: ea reprezintă totuşi într-un fel 
graniţă; căci prin percepţia nemijlocită, prin trăirile sale 
nemijlocite omul nu poate privi în prezent, dincolo de această 
graniţă care este dată prin lumea culorilor, a luminii, a sunetelor 
etc. Am putea să creăm o imagine grosieră despre cum avem, 
spre exterior, o graniţă. Să ne imaginăm că privim o suprafaţă 
de culoare albastră. în condiţii obişnuite omul nu vede ce se află 
în spatele ei. Dar un gânditor obişnuit obiectează: nu este 
nevoie decât să te uiţi pe cealaltă parte pentru a vedea ce se 
află în spatele acestei suprafeţe. Dar lucrurile stau cu totul altfel 
în lumea care se desfăşoară în faţa noastră. Nu se pune 
problema de a privi în spatele ei, întrucât tocmai lumea 
exterioară, pe care noi o percepem, este cea care acoperă 
lumea spiritualájin sunete, căldură şi răceală puteam avea 
manifestarea exterioară a unei lumi care se află camuflată 
înapoia \ot.\ Dar prin perceperea culorilor, luminilor şi sunetelor 
nu putem realiza ceea ce se află înapoia lor. Va trebui să 
observăm întreaga lume exterioară în manifestarea ei. La o 
analiză sumară veţi putea să spuneţi prin cea mai simplă logică: 
Dacă, de exemplu, fizica actuală sau oricare altă abordare 
ştiinţifică crede că în spatele culorilor se vede materia eterică în 
mişcare, atunci, cu un mic efort de gândire, putem spune că 


19 


RUDOLF STEINER 

ceea ce se presupune că există în spatele culorilor nu poate fi 
altceva decât ceva imaginat de gândire. Ceea ce fizica explică 
ca fiind mişcări oscilatorii, din care culoarea este doar o 
consecinţă, nu poate fi perceput de nimeni. In primul rând este 
numai ceva gândit. Ceea ce se spune despre oscilaţiile eterice 
nu poate fi perceput direct de nimeni. Lumea senzatiilor 
exterioare se desfăşoară ca un covor şi avem sentimentul că în 
spatele acestui covor există ceva în care nu putem pătrunde 
prin percepţie. Aceasta este una din limitele cunoaşterii noastre. 
Cea de-a doua limită o descoperim atunci când privim adânc în 
sinea noastră. Aici găsim o lume a bucuriei şi tristetii, a plăcerii 
şi durerii, a pasiunii, instinctelor ş.a.m.d., într-un cuvânt, ceea 
ce numim viaţa noastră sufletească. De obicei, referindu-ne la 
ea spunem: Simt acesta bucurie, această durere; am o pasiune, 
o înclinaţie. Dar mai avem şi sentimente care se ascund în 
spatele acestei vieţi sufleteşti şi sunt acoperite, camuflate de 
trăirile noastre sufleteşti ca şi când ceva exterior este acoperit 
de percepțiile senzoriale. Căci cine se mai îndoieşte de faptul ca 
bucuria, tristeţea, plăcerea şi durerea, într-un cuvânt, că toate 
aceste sentimente răsar ca dintr-o mare necunoscută şi că omul 
într-un fel anume se lasă în voia lor. Şi cine ar putea să 
tăgăduiască că atunci când cineva îşi analizează viaţa sa 
sufletească află în adâncul său ceva tainic, ascuns şi care face 
să se reverse trăirile noastre sufleteşti şi că acestea trebuie să 
fie manifestările unei lumi necunoscute la fel ca percepțiile 
exterioare. 

în acest caz să ne întrebăm: Dacă acolo există aceste două 
limite sau cel putin, după toate probabilitățile, ar putea sá 
existe, dispunem noi ca oameni de anumite posibilităţi pentru a 
depăşi într-un fel anume aceste limite? Există oare ceva în firea 
omului care să-l poată face să pătrundă, ca să spunem aşa. 
prin covorul exterior al percepţiei, ca şi când ar străbate printr-o 
membrană care ascunde ceva în spatele său? Şi există ceva 
anume care duce adânc spre natura noastră interioară umană, 
dincolo de durerile, bucuriile şi pasiunile noastre? Putem face, 
oare, un pas mai departe în lumea exterioară şi altul în cea 
interioară? 

într-adevăr, există două trăiri prin care are loc ceva 
asemănător străbaterii unei membrane dinspre exterior, astfel 


încât omul să poată 


20 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

birui rezistenţa din interior, lucru ce demonstrează că acel 
ceva de genul unei membrane exterioare cedează, iar noi 
putem pătrunde în lumea acoperită de vălul fenomenelor 
sensibile. Acest ceva ni se poate arăta atunci când, în anumite 
împrejurări obişnuite, ni se întâmplă ceva pe care l-am putea 
numi o trăire inedită, în raport cu ceea ce omul, în decursul 
unei zile obişnuite, nu poale percepe şi dacă în timpul acestei 
trăiri avea sentimentul ca nu este vorba de percepții 
exterioare, că aceste percepții exterioare dispar coborând prin 
simţuri, iar covorul lumii exterioare se rupe. Atunci putem 
spune că pătrundem, într-o anumită măsură. într-o lume care 
se află în spatele perceptiilor. 

Există înainte de toate o trăire care are un dezavantaj 
considerabil pentru întreaga existenţă a individului şi care, în 
sensul cel mai bun al cuvântului .este definită prin noţiunea 
de'exlaz, acea stare emoţională în care pentru o clipă omul uită 
de tot ceea ce îl înconjoară ca impresii senzoriale, aşa încât 
pentru câteva momente nu vede şi nu aude în jurul său nimic 
din existenţa a ceea ce aste culoare şi sunet, devenind 
insensibil la toate preocupările şi senzațiile, obişnuite. Această 
trăire a extazului îl poate conduce pe om,în anumite situaţii, 
până acolo încât să aibă noi experienţe care nu survin în mod 
obişnuit. De notat că extazul nu trebuie considerat ca ceva spre 
care trebuie să se tindă, ceva demn de a fi dorit, ci l-am descris 
numai ca ceva posibil. Şi, de asemenea, nu orice contemplare 
aprofundată, nu orice ieşire obişnuită din fire trebuie să fie 
categorisită ca extaz. Două lucruri sunt posibile. Există o ieşire 
din sine când omul îşi pierde subit, pentru scurtă durată, 
cunoştinţa, impresiile simţurilor, atunci când pur şi simplu 
leşină, când în jurul său, în locul senzatiilor, se aşterne 
întunericul, bezna. Pentru omul normal aceasta este situaţia 
cea mai bună. Există însă şi o trăire extatică când nu numai că 
în jurul omului se aşterne bezna deasă, dar acest câmp 
întunecat este populat de o lume pe care el mai înainte nu a 
cunoscut-o absolut deloc. Nu vă grăbiţi să spuneţi: Dar poate 
este o lume a iluziei, a mistificării.... sau. ei bine, poate să fie o 
lume amagitoare, numiti-o o imagine spumoasă, o lume a 
imaginilor cetoase ş.a.m.d., este vorba că ceea ce vezi înaintea 
ta poate fi de fapt o lume a imaginilor, a iluziilor, o lume 


necunoscută până acum. Omul trebuie să se întrebe atunci: 
Sunt eu oare 
21 


RUDOLF STEINER 
în, stare cu propriile mele posibilităţi să-mi clădesc din 
conştienta mea obişnuită o astfel de lume? — Dacă imaginile 
sunt cele văzute de om acolo, dacă această lume a imaginilor 
arată astfel încât el să-şi poată spune: Sunt incapabil ca pe baza 
trăirilor mele proprii să-mi clădesc o astfel de lume a imaginilor, 
înseamnă atunci că aceste imagini trebuie să-i fie date de 
undeva. Dacă este vorba de o fantasmă sau de adevăr, acest 
lucru îl vom hotărî mai târziu. Acum contează faptul că o 
asemenea state există şi că în timpul extazului se revelează o 
lume necunoscută până în acel moment. 

Această stare extatică are însă pentru omul normal un 
dezavantaj cu totul special. De fapt, omul normal nu poate 
ajunge la această stare extatică decât doar datorită faptului că 
ceea ce el numeşte Eul propriu, sinea sa interioară puternică, 
prin care el stăpâneşte toate trăirile sale este ca-şi stins. în 
această lume nouă. care îl împresoară cu bezna sa neagră, omul 
este ca ieşit din sine, ca lepădat, aruncat în noua lume care îi 
populează întunericul. Nenumärati oameni au avut astfel de 
trăiri sau le pot avea. 

în această vietuire avem o dualitate: una este aceea în care 
dispar impresiile simţurilor, când lot ceea ce era familiar omului 
se şterge, inclusiv Eul şi trăirile pe care omul le are în raport cu 
lumea simţurilor, în care simte şi poate spune: Eu văd culoarea, 
eu aud toate acestea. în starea de extaz el nu vede acest Eu; în 
starea de extaz, omul nu se deosebeşte de restul obiectelor. De 
fapt, doar Eul se poate deosebi de obiecte. De aceea în starea 
de extaz nu se poate distinge daca este vorba de o iluzie sau de 
un adevăr; asupra acestei situaţii decide doar Eul. în timpul 
extazului are loc o pierdere a percepţiei senzoriale exterioare, 
aceste două dimensiuni mergând paralel în starea de extaz. 
Extazul ni se prezintă,ca şi cum covorul lumii fenomenelor 
sensibile s-ar dizolva în sine. s-ar faramita — iar Eul nostru, care 
parcă s-ar scurge prin percepțiile senzoriale, trăieşte ca infiltrat 
în această lume a imaginilor cu totul nouă. în starea de extaz, 
omul face cunoştinţă cu fiinţe şi întâmplări total necunoscute 
până atunci, pe care nu le găseşte nicăieri în lumea sensibilă, în 
măsura in care învaţă sá şi combine percepțiile senzoriale. 
Aşadar,cunoaşte lucruri cu desăvârşire noi, şi acest lucru este 
important. 


22 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
în extaz vedem ca o străpungere a graniţelor exterioare care îi 
sunt puse omului. El poate arunca o privire în lumea care stă la 
baza celei perceptibile. Dacă această lume, în care pătrunde 
omul, este o iluzie sau o realitate se va constata mai târziu. 

Sa ne întrebăm acum dacă putem pătrunde şi în spatele 
lumii noastre interioare, în spatele lumii pasiunilor noastre, a 
plăcerilor şi bucuriilor noastre, a durerii şi suferinţei noastre 
ş.a.m.d. Şi aici există o cale. Există trăiri care duc în afara vieţii 
sufleteşti, la care se poate ajunge dacă aprofundam tot mai 
mult viaţa sufletească în ea însăşi. Drumul care duce într-acolo 
este cel parcurs de aşa-numiţii mistici. Cufundarea mistică 
constă în faptul că omul îşi abate mai întâi atenţia de la lumea 
simţurilor şi şi-o îndreaptă spre ceea ce trăieşte în sine însuşi, că 
se dăruieşte propriilor sale trăiri interioare. Asemenea mistici, 
care nu îşi folosesc puterea spre a-şi exterioriza propriile 
preocupări, simpatii, pasiuni şi bucurii, ci privesc de fapt numai 
la ceea ce creşte şi descreşte în sufletul lor, ajung să pătrundă 
apoi tot mai adânc în viaţa sufletească proprie şi au parte de 
trăiri sufleteşti cu totul aparte, care se deosebesc considerabil 
de trăirile sufleteşti obişnuite. Eu vă spun de fapt nişte lucruri pe 
care numeroşi oameni le ştiu cu siguranţă din propria lor 
experienţă. Aceste experienţe constau în faptul că misticul, care 
se afundă tot mai adânc în sine, transformă cu totul anumite 
sentimente şi senzaţii. Dacă, de exemplu, un om normal, străin 
în viaţă de orice fel de trăire mistică, primeşte o lovitură din 
partea cuiva, cauzându-i durere, acest om este cuprins de un 
sentiment de revoltă, situaţie perfect normală în viaţa curentă. 
Acela care se cufundă mistic în sinea sa capătă un cu totul alt 
sentiment în cazul aceleiaşi lovituri. El are sentimentul că nu ar 
fi primit acea lovitură dacă nu i-ar fi rămas cândva, în viaţă, 
dator respectivului. Altfel acel individ nu i-ar fi ieşit în cale. Prin 
urmare, nu trebuie să se mânie pe el, întrucât fatalitatea a făcut 
în aşa fel încât să-1 întâlnească pentru a-i primi lovitura pe care 
a meritat-o. 

Prin adâncirea progresivă a tuturor tráirilor lor sufleteşti, 
aceşti oameni ajung să capete un anume sentiment de 
ansamblu asupra întregii lor vieţi sufleteşti. Acest lucru poate fi 
caracterizat după cum urmează. Ei îşi spun: Am suferit mult, am 
primit multe lovituri, pe care le-am 


23 


RUDOLF STEINER 
îndurat, dar eu singur sunt vinovat pentru toate acestea. 
Probabil am făcut nişte greşeli, chiar dacă nu mi le mai 
amintesc. Dacă nu le-am făcut în această viaţă, atunci cu 
siguranţă trebuie să le fi făcut într-una trecută. 

Prin această cufundare în sine, sufletul îşi modifică natura 
simtämintelor de până acum, căutând să descarce asupra sa, să 
caute în sine ceea ce căutase mai înainte în lumea 
înconjurătoare. Aşa se face că aceşti oameni, descărcând tot 
mai mult în sinea lor, provoacă o densi-ficare a sinelui propriu. 
Cu alte cuvinte, aşa precum extaticul străpunge covorul exterior 
al perceptiilor senzoriale pătrunzând într-o lume, tot astfel si 
misticul pătrunde în jos, sub Eul său de până atunci. El pătrunde 
prin Eu spre ceea ce se află la baza vieţii sufleteşti, în ceea ce a 
dat motivaţia propriu-zisă soartei sale. Aşa se face că misticul 
poate ajunge atât de departe încât, cu timpul, pierde complet 
din vedere lumea înconjurătoare. EI pierde treptat chiar 
noţiunea acestei lumi exterioare, iar propriul său Eu creşte, 
revărsându-se peste întreaga lume. Dar cum nu ne-am propus 
astăzi să stabilim dacă lumea extaticului este o realitate sau o 
himeră, tot astfel nu vom stabili dacă vietuirea misticului, în 
comparaţie cu viaţa sufletească obişnuită, este realitate şi dacă 
el însuşi este acela care îşi cauzează durerea şi suferinţa. Poate 
ca toate acestea sunt o reverie a omului, totuşi este o trăire pe 
care omul o poate avea. In orice caz, omul pătrunde în partea 
cealaltă, într-o lume necunoscută până atunci. Aşadar, el 
pătrunde spre exterior şi spre interior într-o lume cu totul 
necunoscută. 

Reflectând acum asupra faptului că extaticul îşi pierde Eul, 
ne putem spune: Acesta stare extatică nu reprezintă ceva spre 
care omul obişnuit ar trebui să aspire, întrucât posibilităţile 
noastre de a realiza ceva pe lume, toate capacităţile noastre 
umane îndreptate spre a face ceva se bazează tocmai pe faptul 
că avem, în Eul nostru, un punct fix central, stabil al fiinţei 
noastre. Dacă prin extaz ni se ia această posibilitate de 
orientare, acesta posibilitate de a ne trai Eul, atunci ne-am 
pierdut mai întâi pe noi înşine. Pe de altă parte, misticul împinge 
totul în Eu, considerându-se vinovat pentru tot ce simţim, şi aici 
există pericolul ca în cele din urmă el să ajungă să caute în sine 
cauza a tot ceea ce se întâmplă pe lume. Prin aceasta îşi pierde 


total capacitatea de orientare 
24 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

sănătoasă în lume, culpabilizându-se din orice. Prin urmare, în 
ambele direcţii, a extazului obişnuit şi a misticii obişnuite, ne 
pierdem capacitatea de orientare. De aceea este bine că în 
ambele direcţii omul se loveşte permanent de ceva. CâncLEul- 
evoluează spre exterior se loveşte de percepții care nu-i permit 
să treacă mai departe, şi în acest fel Eul este conservat. în 
cealaltă direcţie, prin trăirile sufleteşti care duc spre orientare 
nu i se permite să coboare sub Eu. Omul este sechestrat astfel 
între două frontiere. El nu poate trece mai departe de nivelurile 
care îi permiLodentarea. 

Ceea ce am prezentat până acum reprezintă numai o 
comparaţie între starea de existenţă normală şi stările anormale 
de extaz şi de contemplare mistică. Extazul şi trăirea mistică 
sunt stări anormale, dar în viaţa obişnuită a omului există o 
situaţie în care putem observa mai clar aceste stări dincolo de 
limitele exterioare: şi anume în stările alternative obişnuite de 
veghe şi de somn pe care le parcurgem în cele douăzeci şi patru 
de ore. Ce facem în timpul somnului? în somn se petrece, de 
fapt, exact acelaşi lucru pe care abia l-am descris ca pe o stare 
anormală din timpul extazului: păşim cu omul nostru interior 
spre exterior. Răspândim omul interior în lumea exterioară. 
Aceasta este de fapt situaţia. Aşa precum ne pierdem Eul în 
timpul extazului, tot astfel în timpul somnului ne pierdem 
conştienta propriului Eu. Dar în timpul somnului pierdem ceva 
mai mult. şi este bine că se întâmplă aşa. în starea de axtaz ne 
pierdem numai conştienta Eului propriu, dar păstrăm o lume de 
imagini necunoscute până atunci, o lume pe care nu am 
cunoscut-o înainte, o lume plină de fapte şi entităţi spirituale 
etc. în somn ne lipseşte şi această lume, şi în general suntem 
lipsiţi de ceea ce se poate numi capacitate de percepţie. Ca 
atare somnul se deosebeşte de extaz prin faptul că omul pe 
lângă propriul Eu îşi mai pierde şi capacitatea de percepţie, 
indiferent dacă este vorba de capacitatea fizică sau de cea 
spirituală. în timp ce în starea de extaz dispare doar Eul. în 
somn dispare şi conştienta. Omul şi-a răspândit în această lume 
nu numai Eul, ci pierde si propria sa conştientă. El păstrează în 
somn absolut tot ceea ce are, în afară de Eu şi de conştientă. In 
omul care doarme avem în faţa noastră pe cineva care s-a 
debarasat de propria conştientă şi de Eul său. 


25 


RUDOLF STEINER 

Dar încotro s-a dus această conştientă? Potrivit descrierii făcute 
stării de extaz, putem da un răspuns la această întrebare. Când 
survine starea de extaz suntem impresurati de o lume de fapte 
şi individualitäti spirituale. In momentul pierderii cunostintei ne 
învăluie o beznă deasă. Ca şi în starea de extaz, şi în somn ne 
părăseşte Eul, de asemenea — şi tocmai acest lucru 
caracterizează somnul — şi purtătorul fenomenelor conştientei. 
Putem deci afirma: Somnul omului este un gen de extaz în care 
acesta se află în afara trupului său nu numai cu propriul Eu, dar 
şi cu conştienta sa. Am abandonat în timpul extazului ceea ce 
se înţelege prin Eu. Eul este o componentă a fiinţei umane. Dar 
în somn se mai adaugă o componentă care dispare, şi aceasta 
este corpul astral. Dispariţia corpului astral face să se stingă 
posibilitatea de a avea o stare de conştientă. 

îl putem astfel prezenta pe omul care doarme pe de o parte 
ca fiind ceea ce rămâne lungit în pat: trupul fizic şi corpul eteric, 
şi pe altă parte ca pe ceea ce se dăruieşte lumii înconjurătoare 
şi a părăsit trupul care doarme: Eul şi cea de-a doua 
componentă, care în timpul extazului nu este dăruită încă lumii 
înconjurătoare, şi anume corpul astral. Prin urmare, somnul ne 
apare ca o stare în care se produce un fel de scindare a fiinţei 
umane. Constienta şi Eul se desprind de corpul uman. In timpul 
somnului omul intră într-o stare în care nu mai ştie nimic despre 
evenimentele cotidiene, stare în care nu îşi mai dă seama de 
realităţile înconjurătoare, de ceea ce pătrunde în conştienta sa 
prin intermediul impulsurilor exterioare. Ca om interior el 
aparţine acum unei lumi de care nu are cunoştinţă, despre care 
nu ştie absolut nimic. Această lume în care se află acum omul 
interior, care i-a preluat Eul propriu şi corpul său astral şi în care 
el a uitat cu desăvârşire de restul lumii, este denumită, dintr-un 
motiv, macrocosmos, lumea la scară mare. In timp ce doarme 
omul se află în macrocosmos, fără ca el să ştie acest lucru. Dar 
şi în timpul extazului omul se află abandonat într-o lume, numai 
că de această stare el ştie ceva. anume că trăieşte ceva ce se 
extinde în junii său, ocupând un spaţiu imens. El are parte de un 
fel de abandonare de sine a propriului Eu. dar şi de o participare 
la evenimente pe care nu le-a mai cunoscut până atunci. 
Această proiectare într-o lume care se deosebeşte de lumea 
noastră cotidiană, obişnuită,în care ne simţim legaţi numai de 


26 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

corpul nostru, ne indreptateste de pe acum să putem vorbi 
despre ea ca despre o lume mare, de un macrocosmos,în 
antiteză cu lumea în care ne simţim izolaţi, captivi în pielea 
noastră fizică. Aceasta este cea mai superficială prezentare 
posibilă. în timpul extazului, pătrundem în această lume 
diferită, în care vedem chipuri fantastice, ingeresti, fenomene 
spirituale de care însă nu ne putem deosebi, individualiza, în 
care nu aveam sentimentul că doar noi înşine trăim în ea şi nu 
ştim dacă doar noi înşine am provocat toate acestea. Aşa stau 
lucrurile în timpul 

extazului. 

Dacă înţelegem extazul în acest fel, atunci putem să ne 
facem — cel puţin într-un chip comparativ — şi o idee asupra 
cauzei care face să ne pierdem Eul în timpul extazului. Să ne 
imaginăm acest Eu uman ca pe un strop al unui lichid colorat 
oarecare. Să presupunem că am avea un recipient cât se poate 
de mic care să poată prelua acest strop; atunci am vedea în 
acel recipient stropul datorită culorii sale. Dar dacă picurăm 
stropul respectiv într-un vas mare, într-un bazin cu apă, acelaşi 
strop va fi prezent acolo, dar nu l-am mai percepe. Extinzând 
această comparaţie şi aplicând-o Eului care se diluează, se 
extinde într-o lume mare, vă puteţi lesne face o imagine: pe 
măsură ce se măreşte Eul, se simte din ce în ce mai slab. Când 
Eul se risipeşte în macrocosmos el îşi pierde capacitatea de a 
se mai percepe. înţelegem acum de ce prin pătrunderea sinelui 
omului într-o lume mare — în macrocosmos — se pierde Eul. El 
există acolo; dar sub forma unui strop turnat într-o mare şi de 
aceea nu ştie nimic de sine şi nici nu se percepe. Dar în timpul 
somnului mai survine ceva important pentru om. Atâta vreme 
cât omul are conştientă, el acţionează. în timpul extazului are 
conştientă. în schimb nu mai are Eul orientativ. El nu-şi mai 
controlează acţiunile. Acesta este lucrul cel mai important care 
se petrece în timpul extazului: omul trece realmente la acţiune. 
Si, studiindu-1 din afară, vom găsi că el este ca şi substituit. Nu 
mai este, de fapt, el cel care acţionează; el acţionează ca şi 
cum s-ar afla sub imperiul cu totul altor impulsuri. întrucât 
survin numeroase entităţi care îl influenţează; acesta constituie 
şi pericolul stării extatice. Căci ceea ce vede omul reprezintă o 
multiplicitate, astfel încât el se află când sub imperiul uneia 


când sub imperiul alteia, dând impresia unei 
27 


RUDOLF STEINER 

rupturi. El se află într-o lume spirituală, dar care aparţine unei 
lumi a pluralitätii, care îi sfâşie fiinţa sa interioară. Dacă acum 
vom anali/a starea de somn, trebuie să admitem că această 
stare, că această lume în care pătrunde are totuşi o anume 
realitate. O lume poate fi contestată atâta timp cât nu se 
resimte nici un efect al ei. Când afirmăm că cineva se află 
dincolo de zid, putem tăgădui această afirmaţie atâta timp cât 
nu se aude bătând cineva acolo; atunci când auzim bătăi nu mai 
putem contesta acea afirmaţie. Când se percep efectele, 
încetează posibilitatea de a considera ceva ca simplă fantezie. 

Există oare efecte rezultate din lumea pe care o vedem în 
stare de extaz, dar nu şi în cea de somn? De efectele lumii în 
care ne aflăm în starea de somn oricine se poate convinge când 
se trezeşte dimineaţa. Dimineaţa ne găsim într-o cu totul altă 
dispoziţie decât în seara precedentă. Seara, când mergem la 
culcare, suntem obosiţi, dar dimineaţa ne trezi m cu forţe noi, 
refäcuti, forte pe care cu o seară înainte nu le aveam şi pe care 
le dobándim prin somnjin timpul când Eul şi corpul astral se află 
într-o altă lume, absorb de acolo forţele de care avem nevoie 
pentru existenţa noastră zilnică.iLumea din care se revarsă 
forţele cu care ne biruim oboseala este aceeaşi lume pe care o 
vedem în starea de extaz, în fiecare dimineaţă percepem efectul 
acestei lumi. Cum are loc acest lucru nu este important acum, 
esenţial este însă faptul că acesta lume se dovedeşte a fi aceea 
care ne furnizează puterile şi ne înlătură oboseala. Acolo unde 
există o lume care îşi arată efectele nu mai suntem indreptatiti 
să vorbim despre o irealitate. Din aceeaşi lume în care privim în 
starea de extaz şi care se şterge în timpul somnului absorbiră 
forţele revigoratoare pentru existenţa cotidiană. Aceasta o 
facem în împrejurări cu totul deosebiteiPractic noi nu asistăm la 
acesta absorbţie de forţe din lumea respectivă. Caracteristica 
cea mai importantă a somnului este faptul că noi realizăm ceva 
fără a ne vedea participând la acea activitate. Dacă ne-am 
putea privi în timpul unei astfel de activităţi, atunci ne-am putea 
convinge că lucrurile ar ieşi mult mai prost decât atunci când nu 
suntem prezenţi acolo prin conştienta noastră. Există şi în viaţa 
noastră zilnică situaţii când trebuie să ne spunem: la mâna de 
acolo. Dacă omul ar interveni în acest proces ar fi mai rău. 
Prezenţa omului la această 


28 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
operaţie dificilă a înlocuirii forţelor, intervenţia sa nu ar face 
decât să compromită întreaga acţiune, deoarece astăzi el nu 
este suficient de pregătit să ia parte în mod conştient la 
aceasta. Este o binecuvântare faptul că în momentul în care 
omul ar putea să perturbe evoluţia sa conştienta lui se 
eliberează de propria-i existenţă. Pătrundem astfel în 
macrocosmos uitând de propria noastră existenţă. 
în fiecare seară, adormind, omul pătrunde din 
microcosmosul său în macrocosmos, unindu-se cu acesta şi 
abandonându-şi Eul şi corpul astral. Dar pentru că în decursul 
vieţii sale actuale omul este capabil să acţioneze numai în 
starea de conştientă de veghe, conştienta sa îl părăseşte în 
clipa când adoarme. Ştiinţa ocultă spune: între vietuirea în 
materie,între microcosmos si macrocosmos se află fluviul 
uitării. Omul 1 bea din fluviul uitării atunci când,în timpul 
somnului, trece din micro- 
i Cosmos în macrocosmos. | 
în stare de somn omul predă macrocosmosului două 
componente ale entității sale: corpul astral şi Eul. Momentul 
trezirii constă în faptul că el începe să trăiască din nou bucuria 
şi suferinţa. în al doilea rând îşi recapătă constienta Eului. Din 
tenebrele nedeterminate îşi fac apariţia trăirile sufleteşti şi Eul. 
Când omul se trezeşte avem să ne spunem: Dacă omul ar 
reprezenta în sine doar ceea ce se află lungit în pat în timpul 
nopţii, atunci nu ar putea percepe trăirile sufleteşti, bucuria şi 
durerea, pläcerile\s.a.m.d., căci ceea ce se află acolo lungit nu 
diferă, în cel mai adevărat înţeles al cuvântului. de condiţia 
unei plante, care nu trece prin trăiri sufleteşti, nu vietuieste 
evenimente sufleteşti. Şi totuşi acest om interior este 
purtătorul trăirilor sufleteşti. Din toate acestea desprindem 
faptul că, pentru perceperea bucuriei şi a tristetii, în afară de 
corpul astral mai este nevoie şi de altceva, şi anume ca acest 
corp astral să se cufunde în omul exterior, cel care rămâne 
lungit în pat, altminteri nu ar percepe trăirile sale sufleteşti. 
Această trăire sufletească pe care o descărcăm din noi în 
macrocosmos devine perceptibilă pentru noi abia dimineaţa, 
când ne cufundăm în ceea ce rămâne întins pe pat. Ceea ce se 
află acolo reprezintă o structură dublă. Prima componentă 
este aceea pe care o percepem ca fiind viaţa noastră 


interioară. Interesele noastre, sau, mai pe scurt, tot ceea ce 
înţelegem prin trăiri sufleteşti nu se pot vietui în 
29 


RUDOLF STEINER 

macrocosmos. Dar când ne trezim şi ne cufundăm din nou în 
trupul nostru lungit pe pat. percepem nu numai trăirile noastre 
sufleteşti, dar redobändim şi facultatea perceptiilor noastre 
senzoriale. Percepem şi culoarea trandafirului. Plăcerea de a 
admira un trandafir este o trăire sufletească, percepţia culorii 
sale roşii este o trăire exterioară. Din acest motiv ceea ce se 
află acolo lungit pe pat trebuie să aibă două componente: o 
componentă trebuie să ne oglindească trăirile interioare, iar 
cealaltă să vietuiasca o lume exterioară. Dacă ar exista doar o 
singură componentă, am avea în faţa noastră numai o 
panoramă a impulsurilor exterioare şi nu am mai percepe 
bucuria şi durerea; sau, invers, am simţi doar bucuria şi durerea 
şi nu am percepe lumea exterioară. Prin urmare, nu ne 
cufundăm într-o unitate, ci într-o dualitate. O structură dublă o 
revărsăm spre macrocosmos în timpul somnului, în cealaltă 
structură dublă ne cufundăm la deşteptare. Ceea ce ne face apti 
să percepem tabloul exterior al lumii senzatiior este corpul fizic, 
iar ceea ce ne face ca în stare de veghe să avem o trăire 
sufletească, bucurie şi durere, este corpul eteric. Dacă nu am 
avea corpul fizic şi corpul eteric, atunci nu am avea decât 
sentimente de bucurie şi de durere, fără să ştim de unde vin ele. 
Ziua percepem bucuria şi durerea, noaptea nu putem face aşa 
ceva, ci doar atunci când ne cufundăm din nou în trupul nostru 
pe care l-am întins pe pat. 

Cu alte cuvinte, ne cufundăm îmlr-o componentă dublă, şi 
anume în corpul nostru eteric — cel care reflectă lumea 
interioară — şi în corpul nostru fizic — cel care este cauza 
impresiilor pe covorul senzatiilor exterioare. Avem dreptul ca 
în'cazul omului să vorbim aşadar de o entitate cvadripartită. 
Două dintre componentele sale aparţin in somn 
macrocosmosului, iar în stare de veghe Eul şi corpul astral 
aparţin microcosmosului, care este cuprins în pielea noastră 
fizică. Această lume la scară mică este cauza a tot ceea ce ni se 
înfăţişează înaintea ochilor în starea de veghe, întrucât corpului 
nostru îi datorăm faptul că percepem înjur lumea exterioară, iar 
corpului eteric că avem o viata interioară. 

Omul trăieşte alternativ atât în microcosmos cât şi în macro- 
cosmos. în fiecare dimineaţă pătrunde în microcosmos. Faptul 
că în timpul somnului suntem revärsati in macrocosmos este şi 


motivul pentru 


30 


BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ "PETRE 
DULFU" 
MARAMURES 
MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

care In momentul in care pätrundem in el trebuie sä trecem prin 
fluviul uitării. Cum poate omul să provoace acele stări, 
caracterizate la început, atunci când se cufundă în sine în mod 
mistic? în stare de extaz are loc o revărsare a Eului în 
macrocosmos.în vreme ce corpul său astral rămâne în 
microcosmos în trupul său fizic. In ce constă atunci starea 
mistică descrisă? — Viaţa noastră de peste zi,în corpul nostru 
fizic şi în cel eteric, este ceva cât se poate de uimitor. Noi nu ne 
scufundăm în corpul fizic şi în cel eteric, noi nu percepem corpul 
nostru fizic şi pe cel eteric, ci în ele se reflectă lumea interioară 
şi cea exterioară. Ele fac posibile viaţa noastră sufletească şi 
percepţia senzorială. De ce percepem viaţa noastră sufletească 
când ne trezim? Deoarece corpul nostru eteric nu ne permite să 
privim viaţa noastră interioară. Corpul eteric reflectă viaţa 
noastră sufletească; şi fiindcă ne-o reflectă, corpul eteric ne 
apare ca fiind adevărata cauză a vieţii noastre sufleteşti. El 
însuşi se dovedeşte a fi impenetrabil. Nu noi pătrundem în noi 
înşine, ci corpul eteric reflectă viaţa noastră sufletească. 
Aceasta reprezintă şi particularitatea sa specifică. Dar misticul, 
prin educaţie, prin intensificarea vieţii sale sufleteşti, reuşeşti să 
pătrundă întrucâtva în corpul eteric. Pătrunzând în acest 
microcosmos, el trăieşte în sine ceea ce vietuieste în stare 
normală în exterior, ceea ce se revarsă peste lumea exterioară. 
Misticul pătrunde aşadar în corpul său eteric, ajungând sub acel 
prag în care se reflectă viaţa sufletească, deci în interiorul 
corpului său eteric. Acestea sunt procesele din corpul său eteric 
propriu-zis pe care le trăieşte misticul când depăşeşte acest 
prag. în acest caz el trăieşte ceea ce,intr-un anumit sens, se 
aseamănă cu pierderea Eului în starea de extaz. Aşa cum acolo 
se produce o dilatare a Eului, tot astfel în cazul misticului are loc 
o comprimare a Eului, de la care acesta primeşte anumite 
impulsuri de natură să-i ofere trăiri atât de puternice prin 
pătrunderea corpului său eteric. 

în vreme ce extaticul priveşte spre exterior, risipindu-se în 
macro-cosmos", misticul se comprimă, se concentrează în 
microcosmos. Ambele trăiri, atât cele ale extaticului, care vede 


anumite imagini în macro-cosmos, cât şi cele ale misticului, care 
trăieşte în sine anumite sentimente, se află într-un anumit 
raport, care poate fi caracterizat în felul 

31 


RUDOLF STEINER 

următor: Lumea pe care o percepem trezeşte în noi anumite 
sentimente de plăcere, durere ş.a.m.d. Cineva se bucură mai 
mult, altcineva mai puţin, dar acest lucru nu reprezintă decât 
diferenţe de intensitate. Este vorba de cu totul altceva decât de 
durerile şi contemplatiile misticului, unde avem de-a face cu o 
deosebire calitativă imensă. Există o mare deosebire între 
suferinţa si fascinatiile interioare trăite de extatic, atunci cand 
plonjează în macrocosmos si în percepții ale sensurilor. Dacă l- 
am determina pe extatic să-şi descrie lumea sa şi apoi pe mistic 
să-şi descrie stările de beatitudine şi caznele sale, suferinţele 
sale, atunci cu siguranţă ne vom spune: Există posibilitatea ca 
suferinţele şi fascinatiile trăite de extatic să fie provocate de 
acelaşi resort care i-a pricinuit şi misticului trăirile sale. Dacă 
ascultăm descrierea sentimentelor misticului spunem: Aşa ceva 
poate surveni şi în cazul trăirilor de către extatic. Lumea 
extaticului este reală. Dacă trăirile sale sunt iluzii sau realitate 
nu este deocamdată atât de important. Misticul îşi trăieşte în 
interior sentimentele şi stările sale de beatitudine,în vreme ce 
extaticul vede lumea macrocosmosului. Şi lumea misticului este 
reală. Subiectiv reale sunt şi entităţile percepute de extatic. 
Extaticul vede o lume care diferă de lumea senzatiilor, iar 
misticul trăieşte sentimente, stări de beatitudine şi suferinţe 
care nu pot fi comparate sub nici o formă cu ceea ce trăieşte în 
mod obişnuit oricare om. Doar că misticul nu vede lumea 
extaticului, după cum nici, invers, extaticul nu simte lumea 
misticului. 

Acesta constituie un raport cät se poate de ciudat. Un tert 
însă îşi explică lumea unuia prin trăirile celuilalt. Cu cele 
prezentate mai sus am indicat o anume conexiune între lumea 
mistică şi cea extatică. De fapt, atât spre interior cât şi spre 
exterior omul se loveşte de lumea spiritului. S-ar putea crea 
impresia, din cele prezentate astăzi. că lucrurile au rămas în 
suspensie, dar în următoarele zile ele ne vor deveni mult mai 
clare, atunci când vom încerca să răspundem la întrebările: în 
ce măsură putem pătrunde în lumea spirituală, dacă pătrundem 
lumea exterioară? în ce măsură este posibil să depăşim starea 
extaticului şi să pătrundem într-o lume reală, iar trecând dincolo 
de simpla stare de beatitudine şi de suferinţă a misticului să 
ajungem într-o adevărată lume spirituală? 


n 
SISTEMUL PLANETAR UN CEASORNIC 
UNIVERSAL 

Am schiţat în linii generale raportul existent între starea de 
veghe şi starea de somn, precizând că din starea de somn omul 
îşi extrage forţele de care are nevoie în starea de veghe pentru 
a-şi clădi viaţa sufletească. în realitate, lucrurile acestea se 
prezintă mult mai complicat decât suntem tentaţi să credem. 
Astăzi vom zăbovi ceva mai mult asupra deosebirii care există 
între starea de veghe şi starea de somn a omului, din punctul de 
vedere al cercetării spirituale. Colateral se impune observaţia că 
putem face abstracţie de toate ipotezele, mai mult sau mai 
putin interesante, pe care le-a enunțat psihologia contemporană 
privind starea de veghe şi de somn pentru a explica deosebirile 
dintre ele. Ar fi un lucru simplu de a le menţiona, care ne-ar 
abate însă de la contemplarea noastră stiintifico-spiritualá 
propriu-zisă. Ar trebui cel mult să precizăm că ştiinţa curentă 
actuală ia în considerare numai ceea ce rămâne, ca să spunem 
aşa, în lumea fizică, ceea ce ieri am desemnat prin corp fizic şi 
corp eteric. Acestei ştiinţe fizice îi este cu desăvârşire străin 
domeniul de investigare al Ştiinţei spirituale. Din propriul său 
punct de vedere are întrucâtva dreptate să fie unilaterală. 
Pentru cercetătorul spiritual acel Eu şi corpul astral, care în 
somn abandonează corpul fizic şi pe cel etiric, ridicându-se în 
lumea spirituală, reprezintă o realitate de necontestat; şi care 
apoi, când omul se trezeşte, sunt din nou în lumea fizică, ca 

afundate în corpul fizic şi cel eteric. 

33 


RUDOLF STEINER 

Sá-1 analizăm acum pe omul care doarme. Este ceva cu 
totul obişnuit faptul că pentru o conştientă normală omul 
reprezintă în starea de somn o entitate unitară; în viaţa curentă 
oamenii nu se întreabă dacă noaptea asupra omului care se află 
într-o lume spirituală, asupra sufletului său eliberat de trup 
acţionează mai multe forţe sau doar una singură, unitară, care 
impregnează lumea spirituală, îşi revendică influenţa. Putem noi 
oare distinge mai multe forte cărora le suntem subordonați în 
timpul somnului? Da, putem deosebi cu exactitate influenţe 
total diferite cărora le este expus omul în timpul somnului şi 
care se exercită în primul rând nu asupra a ceea ce se află 
lungit în pat, ci asupra a ceea ce este unitar sufletesc, corpul 
astral şi Eul. Prin experimente accesibile şi prin dovezi 
concludente vom ajunge la aceste influenţe care au o înrâurire 
mare asupra omului care doarme. 

Dacă omul analizează ceva mai atent ceea ce i se întâmplă 
în momentul când atipeste, va constata cum începe să 
slăbească treptat acea activitate exterioară care îi pune în 
mişcare membrele în timpul stării de veghe, într-un cuvânt ceea 
ce pune trupul nostru în mişcare cu ajutorul sufletului. Cine lasă 
să-i zaboveasca putin atenţia în momentul atipirii simte cum Eul 
nu-şi mai poate exercita stăpânirea sa asupra propriilor picioare. 
Se va simţi mai întâi incapabil de a-şi mişca membrele. Apoi îşi 
pierde controlul asupra a ceea ce numim vorbire. Apoi omul 
simte cum din ce în ce mai mult pierde posibilitatea de a stabili 
orice legătură cu lumea înconjurătoare. Toate impresiile din 
timpul zilei încep să dispară treptat. Mai întâi dispare 
capacitatea de a pune în mişcare membrele şi aparatul vorbirii, 
apoi dispare capacitatea simțului pentru gust şi miros si în cele 
din urmă dispare auzul. In această stare de sincopă treptată a 
activităţii sufleteşti interioare, omul simte că iese din învelişul 
său trupesc. Cu aceasta, de fapt, am şi caracterizat prima 
influenţă care acţionează asupra omului în stare de somn, 
influenţă care îl scoate pe om din trupul său. Cel ce se 
autosupraveghează va simţi ceva de genul unei puteri care 
coboară asupra sa. Se face simţit ceva dintr-o altă lume, care se 
impune şi îl scoate din trupul său fizic. Să nu ne închipuim că ne 
auto-comandam: încetează acum sa mai mirosi, să mai auzi etc. 
Dimpotrivă, este o forţă care acţionează în om. Este prima 


dintre influenţele din acea 


34 


/ 
MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

lume în care omul se cufundă în fiecare seară. Dar dacă aceasta 
ar fi singura influenţă care se exercită, atunci ea ar fi cauza 
generatoare a ceea ce înţelegem prin somnul absolut liniştit, 
nederanjat de nimic. Noi cunoaştem acest fel de somn, dar mai 
ştim că în viaţa noastră normală nu aveam parte nicidecum 
numai de acest gen de somn lin, netulburat de nimic, ci mai 
există şi două posibilităţi ca somnul nostru să ia şi o altă formă. 
Există în primul rând o stare de somn în limpul căreia pătrund 
imagini mai mult sau mai puţin haotice. Dacă s-ar impune doar 
această unică influenţă, atunci ar exista somnul absolut liniştit, 
dar mai există şi o altă forţă care îşi exercită influenţa, forţă 
care face ca somnul nostru să fie întrerupt de o stare de vis. 
Deci imediat următoarea influenţă este aceea care ne leagănă 
sufletul în lumea viselor, care aduce în viaţa noastră nocturnă 
lumea viselor. 

Dar acesta nu este singurul mod prin care somnul normal 
poate lua un alt aspect. Există oameni al căror somn se prezintă 
într-un al treilea mod, deşi, este adevărat, acest tip de somn 
survine la un număr foarte limitat de persoane; este vorba de 
acele situaţii când omul începe în timpul somnului să vorbească 
sau să execute diferite acţiuni fără a fi conştient de aceasta. în 
mod obişnuit, a doua zi el nu-şi mai aminteşte de impulsurile 
care l-au determinat să execute aceste acţiuni; acestea ajung 
până acolo încât îl aduc pe om în situaţia de a se ridica din pat, 
stare care se numeşte somnambulism; somnambulul acţionează 
ca un automat, perioadă în care acesta poate avea chiar şi vise; 
în marea majoritate a cazurilor el acţionează ca un automat, sub 
imperiul unor impulsuri obscure, de cele mai multe ori fără să-şi 
dea seama. Sub imperiul celei de a treia influenţe, somnambulul 
ia legătura inconştient cu lumea înconjurătoare la fel ca şi în 
timpul zilei. El nu trebuie să aibă nici măcar starea de 
conştientă de vis. Aceste acţiuni din timpul somnului sunt 
subordonate unei a treia influenţe. 

Rezultă, aşadar, că este vorba de trei influenţe. Aceste trei 
influenţe cărora le este subordonat omul există permanent în 
timpul somnului şi cercetarea spirituală poate fără tăgadă 
confirma acest lucru, cu precizarea că la marea majoritate a 
oamenilor predomină prima influenţă. Cea de-a doua, starea de 


visare, este mai putin prezentă, dar şi ea se face simțită 
33 


RUDOLF STEINER 
când şi când. Aceste două stări acţionează la majoritatea 
oamenilor destul de puternic, în vreme ce a treia, aceea a 
actionärii în somn, este o raritate, dar şi ea există latent la 
fiecare individ. La somnambuli, dimpotrivă, această a treia 
influenţă este atât de puternică, iar primele două atât de slabe. 
încât această ultimă influenţă preia supremaţia. 

în Ştiinţa spirituală aceste trei influenţe au fost permanent 
diferenţiate şi în cadrul vieţii sufleteşti a omului trebuie să 
admitem existenţa a trei domenii astfel structurate încât primul 
este mai mult subordonat primei influenţe, al doilea domeniu 
mai mult celei de-a doua, iar al treilea domeniu este subordonat 
mai mult celei de a treia influenţe. Aşadar, sunetul omului este o 
entitate tripartită, întrucât el este subordonat la trei influenţe. 
Acea parte a sufletului care este subordonată primei influenţe, 
aceea care scoate afară sufletul din corpul fizic şi eteric, este 
denumită sufletul senzatiei, partea din suflet asupra căreia se 
impune cea de a doua influenţă este denumită sufletul 
înţelegerii sau sufletul afectivității, sau al raţiunii; a treia parte, 
care în general, datorită naturii sale particulare, nu se 
manifestă, se numeste'suflet al conştientei. Trebuie să 
distingem, aşadar, în perioada de somn a omului trei influenţe; 
iar cele trei părţi ale vieţii sufleteşti subordonate celor trei 
influenţe le evidentiem ca fiind sufletul conştientei. Dacă omul 
este transpus, datorită primei forţe, într-un somn fără vise, 
atunci se exercită influenţă asupra sufletului conştientei sale. Cu 
aceasta am infatisat doar o parte a vieţii sufleteşti umane în 
timpul somnului; am descris, ca atare, omul care doarme. 
Urmează acum să facem o descriere a celeilalte părţi a vieţii 
sufleteşti, care este contrară în raport cu starea de somn. Să 
observăm acum omul care se trezeşte şi care se reîntoarce în 
lumea fizică. Ce se întâmplă cu omul care se trezeşte? 

Seara, o anumită forţă 1-a scos pe om din trupul său. Omul 
este subordonat acestei forţe capabile să-l scoată seara din 
trupul său pentru că ea este prima care acţionează asupra lui. 
In stadiile ulterioare ale somnului el se află în subordinea 
celorlalte influenţe. Când se fac simţite aceste două influenţe, 
omul devine însă altceva decât era mai înainte; el se schimbă în 
timpul somnului. Schimbarea se observă prin faptul că seara, la 
culcare, omul era obosit, iar dimineaţa are capacitatea să se 


36 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
reîntoarcă la viaţa sa trupească şi doar ceea ce se întâmplă cu 
el în timpul somnului îi dă capacitatea de a se reîntoarce. Acea 
influenţă care se impune în lumea viselor noastre este aceeaşi 
care se impune şi asupra sufletului înţelegerii şi afectivității 
atunci când lipsesc visele, deci în starea de veghe. Cea de a 
treia influenţă, care survine în cazul unui somnambul, este acea 
care pune stăpânire pe sufletul conştientei. Când predomină 
ultimele două influenţe omul se trezeşte fortificat, refăcut. El a 
extras din lumea spirituală acele forţe de care are nevoie în 
viaţa cotidiană. în special influenţa asupra sufletului înţelegerii 
şi cel al conştientei îl reface pe om. Dar aceeaşi forţă care 1-a 
refăcut este şi forţa care îl scoate şi îl readuce pe om în trupul 
său, dar o face în sens invers. Aceeaşi forţă care seara 1-a scos 
pe om din trupul său îl readuce dimineaţa înapoi şi este forţa 
care are influenţă asupra sufletului senzatiei. Tot ceea ce avea 
legătură cu sufletul senzatiei, seara era istovit, epuizat. 
Dimineaţa,când suntem din nou vioi, revigorati, ne interesează 
din nou impulsurile din lumea înconjurătoare — culorile, lumina, 
obiectele —, astfel încât ne produc din nou bucurie şi durere, ne 
umplu de simpatie etc. Ne lăsăm din nou în voia bucuriei, durerii 
şi a lumii fizice înconjurătoare. Ce se aprinde în noi şi ne face să 
ne lăsăm din nou în voia lumii exterioare? Cine percepe bucuria 
şi durerea? Cine resimte interes? Este sufletul senzatiei. 
Vioiciunea noastră de peste zi, starea insufletita este seara ca si 
paralizată, consumată, pe câtă vreme dimineaţa este reîmpros- 
pătată. Dimineaţa simţim că aceleaşi fenomene ale sufletului 
senzatiei, ale vieţii sensibile, care seara erau ca şi paralizate, 
sunt reînviorate şi îşi fac din nou simțită prezenţa. Ne dam 
seama că este vorba cie aceeaşi forţă care ne-a condus în afară 
şi ne readuce înapoi. Sufletul care se trezeşte ne readuce la 
viata. Ceea ce seara era ca amortit, fără vlagă, este din nou plin 
de viata dimineaţa. Doar că acum omul se mişcă întrțo direcţie 
opusă. în timpul nopţii omul este într-un fel de cirquit. Când 
doarme el se mişcă în direcţia punctului unde există influenţa 
cea mai puternică asupra sunetului conştientei sale. După 
adormire şi înainte de trezire mai puternic este ceea ce 
acţionează asupra sufletului raţiunii sale; la adormire şi la 
trezire, ceea ce acţionează asupra sufletului senzatiei. 
37 


RUDOLF STEINER 
Dacă vrem să ne reprezentăm toate acestea sub forma unui 
desen, o putem face doar într-o formă schematică. 
Somn 
_X 
i Saturn | Sufletul constientei 


„ ii 
li Jupiter // 
xV 7/ 
X Y Y Marte 


/ Venus X 
\ 
Mercur 


Sufletul raţiunii Sufletul senzatiei Tranzitie 


Luna 


Veghe 

însemn printr-un punct momentul adormirii, când omul este 
scos din corpul său fizic si intră în inconstientä. Trecerea în 
stare de somn şi trezirea, ca o revenire din starea de somn, le- 
am marcat printr-o linie. Derularea vieţii în timpul zilei am 
evidentiat-o prin linia de la bază şi reintrarea în stare de somn 
cu aceeaşi linie, în aşa fel încât prin liniile buclate să redau 
starea de veghe şi cea de somn; partea superioară marchează 
deci starea de somn şi cea inferioară starea de veghe. 

Am văzut că în timpul somnului asupra omului acţionează 
trei forţe. Din cele mai vechi timpuri aceste trei forţe poartă în 
Ştiinţa spirituală denumiri precise. în legătură cu denumirile lor 
nu trebuie să ne gândim mai întâi decât la faptul că ele aparţin 
acestor trei forţe. Căci în realitate lucrurile se prezintă astfel: 
Dacă ne-am întoarce în timpurile străvechi, descoperim că 
denumirile au fost date iniţial acestor trei forţe şi dacă le 
folosim acum pentru alte lucruri atunci li se înstrăinează sensul. 

38 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

Acea forţă care acţionează asupra sufletului senzatiei în 
momentul adormirii şi trezirii corespundea în limba veche 
numelui „Marte". Acea forţă care acţionează asupra sufletului 
raţiunii sau afectivității după adormire şi înainte de trezire, deci 
în părţi distincte, purta numele „Jupiter". Ea este acea forţă care 
aduce lumea viselor în sufletul raţiunii. Forţa care în condiţii 
speciale îl transformă pe om în somnambul şi care acţionează 
asupra sufletului constientei poartă numele „Saturn", in 
accepțiunea vechii Ştiinţe spirituale, s-ar putea astfel spune că 
Marte îl adoarme pe om, Jupiter îi trimite în somn visele şi, în 
sfârşit, că întunecatul Saturn este cauza care face ca omul să 
nu se poată împotrivi influenţei sale şi care în timpul somnului îl 
zdruncină şi îl îndeamnă la acţiuni inconstiente, necontrolate. 

Deocamdată să folosim sensul iniţial al acestor denumiri, 
care desemnează forţe care acţionează asupra sufletului uman 
în timpul somnului şi să nu ne gândim la semnificaţia lor din 
astronomie. Ce se întâmplă când omul se trezeşte dimineaţa? El 
este adus într-o lume pe care omul actual o consideră ca fiind 
singura căreia li aparţine. Ea acționează asupra 
simturilor,provocänd impresii. Impresiile acționează în aşa fel 
încât omul nu poate să privească dincolo de ele. Dimineaţa, 
când omul se trezeşte, impresiile senzoriale se aşază înaintea 
simturior sale. întregul covor al lumii senzatiilor se aşterne în 
faţa sa. Dar mai există încă ceva, şi anume faptul că în timp ce 
percepe ceva exterior concomitent el şi resimte ceva. Oricât de 
mică este senzaţia de plăcere în momentul percepţiei unei 
culori oarecare, întotdeauna este prezent un anume fenomen 
interior. Toate percepțiile exterioare acţionează astfel, încât 
stârnesc impresii interioare. De pildă, violetul acţionează altfel 
decât roşul. Senzatia produsă aparţine corpului senzatiei. Ceea 
ce ne încântă sufletul din afară este cauzat de corpul senzatiei. 
El determină omul să vadă culoarea galbenă sau roşie. Dar 
sufletul senzatiei hotărăşte ca noi, acolo, în interior, să simţim şi 
să trăim impresia pe care ne-o dă culoarea roşie sau galbenă. 
Dimineaţa sufletul senzatiei este pus la dispoziţia impresiilor 
lumii exterioare, care îl preia prin forţele corpului senzatiei. 
Ceea ce noaptea, în timpul somnului, se afla sub influenţa lui 
Marte este predat dimineaţa, la trezire, noianului de senzaţii 
exterioare. 


39 


RUDOLF STEINER 
Să exprimăm acum întreaga lume exterioară senzorială, în 
măsura în care aceasta trezeşte anumite senzaţii în sufletul 
nostru, cu un nume special, acela de „Venus"; în acest caz 
trebuie însă să ne gândim la ceea ce, din covorul de senzaţii 
exterioare,exercită influenţă asupra sufletului nostru, deci ceea 
ce nu ne lasă reci, ci ne umple de simtire. Această influenţă care 
se exercită începând de dimineaţă poartă denumirea de forţă a 
lui Venus. Din lumea fizică se exercită şi o influenţă asupra 
sufletului înţelegerii sau afectivității. Aceasta este influenţa prin 
intermediul căreia ne ferim de impulsurile exterioare, putându- 
le prelucra. Există o deosebire între trăirile sufletului senzatiei şi 
ale sufletului înţelegerii. Sufletul senzatiei trăieşte ceva atâta 
timp cât este dăruit lumii exterioare. Dar dacă pentru un 
răstimp oarecare ne sustragem atenţia de la lumea 
înconjurătoare si lăsăm să acţioneze ecoul impresiilor 
exterioare, când, de exemplu, cădem pe gânduri şi medităm la 
ceva, atunci ne dăruim sufletului înţelegerii. Acesta este ceva 
mai autonom decât sufletul senzatiei. Capacitatea cu ajutorul 
căreia omul combină impresiile exterioare o denumim forţă a lui 
Mercur. In timpul zilei, aşadar, acţionează influenţele lui Mercur. 
Există astfel o anumită corespondenţă între influenţele lui 
Mercur şi cele ale lui Jupiter. Influenta-Jupiter acţionează astăzi 
în omul normal, prin imagini de vis,în sufletul afectivității sau al 
înţelegerii. Influenta-Mercur provoacă în suflet trăiri-gânduri 
interioare. Noaptea, în somn, omul nu ştie însă de unde vin 
stările pe care le trăieşte sufletul său. în schimb ziua ştie de 
unde vine tot ceea ce el meditează, gândeşte. Dar şi în timpul 
zilei există influenţe care acţionează asupra sufletului 
conştientei. în ce constă deosebirea? Sufletul senzatiei 
acţionează numai atunci când zăbovim insistent cu privirea la 
lumea înconjurătoare. Dacă ne desprindem de sub influenţa 
lumii exterioare şi prelucrăm impresiile primite de la aceasta, 
atunci ne dăruim sufletului înţelegerii. Dacă ne întoarcem în 
lumea înconjurătoare împreună cu aceste impresii prelucrate, 
stabilind din nou un contact cu ea, trecând la fapte, atunci ne 
dăruim predati acestei lumi prin intermediul sufletului 
conştientei. De exemplu: 1. Văd o floare. 2. Mă gândesc la ea. 3. 
Vreau să fac cuiva o bucurie. 
Există o corespondenţă între acţiunea sufletului conştientei 


din starea de veghe şi cea din starea de somnambulism. Doar în 
starea de 
40 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

veghe este vizibil faptul că omul acţionează concomitent şi cu 
Eul său; în timpul nopţii omul este sub imperiul forţei obscure a 
lui Saturn, care îl împinge de la spate. Dar ceea ce acţionează 
asupra sufletului conştientei umane în starea de veghe, 
făcându-l să poată ieşi din starea normală în starea de 
independenţă, a fost denumită forţa „Lunii". — Am urmărit 
astfel viaţa sufletului uman şi am stabilit că sufletul omului este 
structurat din trei mădulare diferite. In timpul nopţii el este în 
subordinea a trei influenţe diferite: influenţa lui Marte, a lui 
Jupiter şi a lui Saturn. In timpul zilei, când omul îşi derulează 
viaţa sa sufletească, acesta se află sub influenţa forţelor lui 
Venus, ale lui Marte şi ale Lunii. Am marcat astfel traseul zilnic 
străbătut de om în decursul celor douăzeci şi patru de ore. 
Pentru moment, vom pune alături, fără alte gânduri, o serie de 
fenomene care în mod curent nu sunt interpretate în maniera în 
care o vom face astăzi. Este şi momentul să precizez că ciclul 
nostru de conferinţe trebuie să fie evaluat în ansamblul său, ca 
un tot unitar, în sensul că ceea ce se afirmă în introducere ca 
enunţ îşi găseşte în final o clarificare corespunzătoare. 

Să urmărim acum cu aproximaţie traseul parcurs de Pământ 
în jurul Soarelui. Dacă facem acest lucru aşa cum prpcedează 
ştiinţa exterioară, atunci aceasta reprezintă pentru Ştiinţa 
spirituală doar începutul începutului. Ceea ce se petrece în 
lumea fizică, exterioară, este un simbol,o imagine exterioară a 
fenomenelor spirituale interioare. Ceea ce ne învaţă agtronomia 
despre lumea stelelor se poate compara cu ceea ce $e află la 
baza explicaţiilor date unui copil care învaţă să cunoască 
ceasul. Acestuia i se explică ce semnifică cifra 12 şi ce 
importanţă prezintă rotirea acelor ceasornicului. Aşa învaţă un 
copil să cunoască ceasul. Dar acest lucru nu este chiar atât de 
important. El mai trebuie să înveţe să pună în mişcare acele 
ceasornicului şi să le coreleze cu ceea ce se petrece în lume. 
Când una dintre limbi, cea mică, se află la 6 iar cea mare la 12, 
el trebuie să ştie ce anume perioadă din zi semnifică această 
poziţie a lor şi să mai ştie că Soarele răsare la această oră într-o 
perioadă bine determinată a anului. De asemenea, trebuie să i 
se explice relaţiile care stau la baza Universului şi să 
interpreteze ceasul ca pe un simbol care exprimă relaţiile din 
lumea noastră. 


41 


RUDOLF STEINER 

Astronomia ne învaţă că Soarele se află în centrul sistemului 
nostru solar şi că în jurul lui se rotesc planetele; tot ea ne învaţă 
unde se află Saturn sau Jupiter. Dacă cunoaştem poziţia 
reciprocă în care se află planetele unele faţă de altele, atunci 
cunoaştem exact cât a învăţat un copil despre ora exactă când 
spune: Este ora nouă şi jumătate. Abia apoi se poate învăţa în 
ce raporturi cu viaţa se află toate aceste lucruri. Abia atunci se 
poate înţelege cum forţele universale acţionează, din puterile 
macrocosmosului, ca ceva invizibil, ca un enorm ceasornic 
universal. De la ceasornicul sistemului nostru planetar se poate 
trece mai departe la marile conexiuni planetare. In acest caz 
putem afirma: Exista deci motive care fac ca la un moment dat 
Venus să se afle într-un anumit raport cu Jupiter şi altă dată într- 
un raport diferit. Există motive pentru care ceasornicul universal 
este astfel construit şi nu altfel. Atunci gândul despre mişcarea 
planetelor din sistemul nostru solar se extinde şi ia forma unui 
gând mult mai profund. Sistemul planetar reprezintă pentru noi 
un fel de ceasornic universal. Căci altminteri, făcând o 
comparaţie, ar fi ca şi când ceasul ar fi fost executat doar aşa în 
şagă, pentru plăcerea noastră, fără nici un scop. 

Am putea, prin urmare, spune că sistemul planetar 
reprezintă un fel de ceas universal, un mijloc de exprimare 
pentru ceea ce se află cu adevărat dincolo de corpurile celeste 
din sistemul solar. Să analizăm mai 

42 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

întâi acest ceasornic universal în sine, aşa cum ne-am obişnuit 
să o facem în ştiinţă, pentru a nu fi învinuiți de aceasta ca 
procedăm  neştiinţific. Concepţia ştiinţei exterioare potrivit 
căreia acest sistem planetar s-ar fi format singur este lesne de 
combătut. Potrivit ştiinţei, nebuloasele au intrat într-o mişcare 
de rotaţie în urma căreia s-au desprins planetele. Profesorii 
demonstrează acest fenomen printr-un experiment cu un strop 
de ulei pe care încep să-l agite. Un elev ştrengar ar putea 
spune că teoria Kant-Laplace astfel exemplificată în şcoală 
păcătuieşte prin aceea că profesorul s-a exclus pe sine din acest 
experiment, întrucât el este acela care a făcut ca stropul de ulei 
să se rotească. Dar experimentul stropului de ulei dovedeşte 
faptul că în spatele a ceea ce se roteşte mai există ceva: forţele 
care provoacă mişcarea. Aşadar, forţele şi puterile stau la baza 
formării lumii. în jurul Soarelui se roteşte Pământul, planetele. 
Să admitem următoarea poziţie a Pământului faţă de Soare: 
Pământ, Venus, Mercur, Soare. Când Pământul ajunge să se afle 
de cealaltă parte a Soarelui atunci ordinea planetelor va fi: 
Luna, Mercur şi Venus. Ceea ce în timpurile îndepărtate se 
numea „Mercur" acum se numeşte Venus; mai aproape de 
Soare va fi Venus şi mai îndepărtat Mercur. Deci, vom avea mai 
întâi Luna, apoi Mercur, Venus şi de partea cealaltă a Soarelui 
pe Marte, Jupiter şi Saturn. Dacă unim aceste corpuri diferite 
obţinem o lemniscată*, Soarele fiind punctul central. Există în 
sistemul solar o poziţie posibilă, dacă este omis Pământul, în 
care diferitele planete ocupă în spaţiu aceeaşi ordine pe care o 
are traseul parcurs de om în stare de somn şi de veghe. 

Rezultă o ordonare în spaţiu care corespunde întru totul 
schemei privind traseul parcurs de om ziua şi noaptea, dacă se 
consideră momentul adormirii ca punct central. Si pentru 
sistemul planetar se obţine aceeaşi schiţă. 

Ajungem astfel la concluzia că la baza orânduielii sistemului 
nostru planetar se află forţe mari, care reglează atât marele 
ceasornic universal cât şi viaţa noastră în decurs de douăzeci şi 
patru de ore. Mai 

Curbă plană, pentru care produsul distanțelor de la un 
punctai său la două puncte fixe (numite focare) este constant. 
(Nota trad.) 

43 


RUDOLF STEINER 

Saturn Jupiter 

Marte 

Soare 

Venus 

Mercur 

Luna 

Pământ 
rezultă şi ideea, deloc absurdă, că în macrocosmos acţionează 
forţe deosebit de mari, analoage celor care ne călăuzesc pe noi 
în timpul zilei şi al nopţii. Din asemenea idei au luat naştere 
aceleaşi denumiri pentru forţele sistemului solar cât şi pentru 
cele care acţionează în noi. Forţa care îl determină pe Marte să 
se rotească în jurul Soarelui este identică cu aceea care ne face 
să adormim. Forţa care îl roteşte pe Jupiter-este analoagă celei 
care trimite visele în sufletul raţiunii. Aceeaşi forţă care o pune 
în mişcare pe Venus este înrudită cu forţa care în timpul zilei 
reglează sufletul senzatiei. îndepărtatul Saturn, cu puterea sa 
diminuată, se dovedeşte a fi la baza acelor forţe slabe care 
acţionează cu totul sporadic asupra sufletului conştientei celor 
care sunt somnambuli. Luna se roteşte datorită unei forţe 
analoage celei care reglează viaţa noastră cotidiană, cu 
senzațiile sale. Departarile spatiale exercită influenţe care se 
reflectă în viaţa temporală cu o înrâurire mai puternică sau mai 
slabă. Colateral, clacă se are în vedere faptul că Saturn este 
planeta cea mai îndepărtată, care are şi influenţa cea mai mică 
asupra sistemului nostru solar, se poate aprecia cât de mică 
este şi acţiunea forţelor sale sumbre exercitată asupra noastră. 
Şi tot astfel se poate compara forţa care îl pune în mişcare pe 
Jupiter cu lumea viselor care intervin uneori în trăirile noastre 
nocturne. Există deci o corespondenţă ciudată între viaţa omului 

44 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
şi ceea ce acţionează ca forţă asupra marelui ceasornic 
universal: corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmos. 
Dar în realitate Universul este mult mai complicat decât suntem 
tentaţi să credem. Putem înţelege calitatea noastră de oameni 
doar atunci când luăm în considerare ceea ce este înrudit din 
noi cu marele Univers şi îl comparăm cu sistemul planetar. De 
aceea cercetătorii spirituali, marii corifei, au ales, în mod 
corespunzător, aceleaşi denumiri atât pentru marele Univers 
cât şi pentru ceea ce noi considerăm aparent ca fiind lumea cea 
mică, acea lume sechestrată în piele,în învelişul corporalitätii 
noastre. 

Astăzi am încercat să prezentăm în linii generale 
corespondenţa existentă între microcosmos şi macrocosmos. 
Am încercat de asemenea să ilustrez o astfel de corespondenţă. 
Mai departe am arătat că există entităţi care prin forţele lor 
proprii reglează mişcările sistemului nostru cosmic ca un 
ceasornic, aşa cum se reglează şi funcţionarea unui ceas 
obişnuit. Am aruncat apoi o privire până la limita domeniului de 
unde putem spera că toate lumile spirituale ni se dezvăluie. Să 
identificăm planetele din arătătorul marelui ceasornic universal 
şi entităţile care pun în mişcare planetele în jurul Soarelui ca 
fiind ceva ce se dovedeşte a fi înrudit cu ceea ce preexistä în 
om. Atunci vom înţelege că omul a apărut ca un microcosmos în 
lumea cea mare a macrocosmosului. 

45 


ffl 

TRĂIRILE LĂUNTRICE ALE MISTICULUI CUFUNDAT ÎN LUMEA 

SA INTERIOARA 

TRĂIREA CICLICĂ A ÎNTREGII NATURI ÎN CADRUL MISTERELOR 

NORDICE 

Pentru a nu da naştere unor confuzii aş dori să fac unele 
precizări în legătură cu conferinţa de ieri. Ea nu a vrut să 
demonstreze ceva anume dintr-o anumită direcţie şi în final am 
arătat că din cele mai îndepărtate timpuri cercetătorii spirituali 
s-au văzut nevoiţi să folosească aceleaşi denumiri atât pentru 
fenomene şi lucruri ale spaţiului ceresc cât şi pentru alte 
fenomene şi lucruri ale trăirilor noastre diurne şi nocturne. 
Prelegerea a fost concepută mai ales, ca să spun aşa, pentru a 
procura noţiuni pe care să le utilizăm în expunerile noastre 
viitoare. în general, prelegerile care se vor ţine în cadrul acestui 
ciclu trebuie considerate ca un tot unitar, iar cele introductive, 
datorită conţinutului lor, sunt alcătuite în aşa fel încât să 
transmită idei şi concepte necesare cunoaşterii lumii spirituale, 
scop pe care îl vom urmări de altfel şi în conferințele următoare. 
Chiar şi astăzi. într-un anumit context, ne vom referi la unele 
dintre cele mai apropiate, pentru ca treptat să pătrundem în 
zone spirituale din ce în ce mai îndepărtate. Am văzut că omul, 
în privinţa entității sale interioare, sau ceea ce am deslusit ca 
fiind corpul astral şi Eul propriu-zis. trăieşte în starea de somn în 
lumea spirituală, pentru ca apoi, trezindu-se, să se reîntoarcă în 
ceea ce se află lungit în pat. în corpul său fizic şi eteric, deci în 
această lume fizică a noastră. Oricine observă cu atenţie viaţa 
se poate curând convinge singur că prin trecerea de la starea de 
somn la cea de veghe are loc de fapt o modificare completă a 
trăirii. Ceea ce trăim în stare de veghe nu este deloc o viziune 
sau o cunoaştere 

46 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

pe care o căpătăm despre cele două componente ale naturii 
umane în care reintrăm la trezire. Pătrundem în corpul eteric şi 
în corpul fizic, ceea ce nu înseamnă că le percepem întrucât le 
privim din interior. Ce ştie omul în viata sa obişnuită despre 
cum arată corpul său fizic şi cel eteric privite din interior? 
Esenţial pentru trăirea stării de veghe este faptul că ne privim 
trupul propriu din exterior şi nu din interior. Niciodată nu ne 
observăm propria fiinţă din interior, ci întotdeauna o facem din 
exterior. Ca oameni. învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine 
prin contemplare ca entităţi ale lumii sensibile. “um ar fi dacă, 
printr-o cufundare in sine, ne-am observa într-adevăr din 
interior? 

Ar trebui să vedem cu totul diferit decât o facem în realitate. 
Acestea sunt de fapt trăirile lăuntrice pe care le caută misticul. 
El încearcă să-şi abată atenţia de la lumea exterioară, să 
anihileze ceea ce vede ochiul şi aude urechea, încercând cu 
adevărat să pătrundă în fiinţa sa lăuntrica” Făcând abstracţie 
de aceste trăiri, am putea spune: In viaţa noastră cotidiană 
suntem protejaţi de a privi în sinea noastră, prin faptul că în 
momentul trezirii privirea ne este captată de lumea 
înconjurătoare, de covorul senzatiilor. în starea de veghe 
suntem lipsiţi de posibilitatea de a ne observa din interior. Este, 
ca să spunem aşa, ca şi când, fără ştirea noastră, am fi purtaţi 
de un curent. Când dormim suntem dincoace de curent, iar când 
ne trezim de cealaltă parte a acestuia. Dacă am putea percepe 
ceva din partea de „dincoace" am percepe Eul şi corpul nostru 
astral; dar în timpul somnului suntem protejaţi de perceperea a 
ceea ce este în sinea noastră, întrucât în momentul jadormirii 
dispare posibilitatea de percepere.” fost astfel trasată o limită 
riguroasă între lumea interioară şi cea exterioară, pe care o 
putem trece numai în momentul când adormim şi |când ne 
trezim. Dar nu putem trece de nici una dintre acestelfrontiere 
fără să nu ne fie sustras ceva.Când trecem fromtiera în 
momentul trezirii nu mai putem percepe cele spirituale; în 
momentul adormirii este anihilată conştienta şi ca atare nu ne 
mai putem percepe sinea noastră Jn momentul trezirii suntem 
dirijati spre exterior, aşa încât nu ne mai percepem interiorul. Ce 
este acel ceva peste care trecem şi care, ca să spunem aşa, ne 
întunecă spiritul în momentul când ne trezim? Este ceva care se 


strecoară între sufletul senzatiei şi corpul nostru eteric 
47 


RUDOLF STEINER 
si fizic. Este corpul senzatiei, care la trezire ne ascunde aceste 
ultime două componente. în momentul trezirii corpul senzatiei 
este acaparat pe deplin de covorul senzatiilor exterioare. El se 
prezintă ca o limită strict trasată între trăirile noastre interioare 
si cele exterioare. 

Vom vedea că pentru om este un lucru cât se poate de 
benefic ca pe parcursul vieţii sale normale să nu aibă 
posibilitatea de a trece conştient prin acest curent, întrucât o 
asemenea eventualitate ar fi de nesuportat. Pentru un 
asemenea experiment îi trebuie o pregătire prealabilă. Evoluţia 
mistică nu constă în pătrunderea cu forţa în viaţa interioară a 
corpului nostru fizic şi eteric, ea constă într-o perioadă de 
maturizare care să-i permită individului să pătrundă conştient 
prin acest curent. Ce s-ar întâmpla cu omul dacă ar cobori 
nepregătit în sinea proprie şi care, deci, în momentul trezirii nu 
ar mai vedea lumea înconjurătoare, ci ar pătrunde în lumea sa 
lăuntrică,în acea lume care stă la baza corpului său fizic şi a 
celui eteric? Ar trăi în sufletul său un sentiment de o extremă 
intensitate, pe care în viaţa obişnuită îl percepe într-o formă 
estompată, foarte atenuată; în momentul în care, la trezire, ar 
reuşi să pătrundă în sinea sa proprie, acel sentiment pur şi 
simplu l-ar copleşi. Printr-o comparaţie vă veţi putea forma o 
idee mai clară asupra acestui sentimenttpmul este înzestrat cu 
ceea ce se numeşte simţ al ruşinii. Acest sentiment constă în 
aceea că fiecare individ în adâncul sufletului său doreşte să 
abată atenţia celorlalţi de la lucrurile şi trăsăturile de care se 
ruşinează. Acest simţ specific al ruşinii pentru ceea ce există 
intim în om şi pe care el nu vrea să şi-l dezvăluie reprezintă 
doar o analogie pentru acel sentiment copleşitor de intens pe 
care l-ar avea în cazul în care ar reuşi să pătrundă şi să vadă în 
sinea sa proprie”Vcest sentiment ar putea pune stăpânire pe 
sufletul omului într-o asemenea măsură,încât acesta s-ar 
năpusti asupra a tot ceea ce i-ar ieşi în cale în lumea exterioară; 
ar trăi o experienţă care s-ar putea compara cu propria sa 
mistuire în foc. Acel simţ al ruşinii ar avea asupra lui efectul unei 
arsuri. 

De ce acţionează astfel asupra sa? Pentru că în acel 
moment omul simte că, de fapt, corpul său fizic şi cel eteric 
sunt desăvârşite în comparaţie cu ceea ce este el ca entitate 


sufletească. Printf-un raţionament simplu ne putem face o idee 
asupra acestui fenomen. Cel care prin 
48 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
intermediul stnntei fizice pătrunde strici dm exterior în structura 
miraculoasă a inimii umane sau în creier, cu toate complicațiile 
sale, sau m sistemul osos. vede cât de înţelept şi desăvârşit a 
fost alcătuit trupul fizic al omului. Dacă luăm ca exemplu un 
singur os, să spunem femurul, care cu minime elemente se 
dovedeşte a fi capabil să suporte o mare putere de tracţiune, 
sau dacă analizăm construcţia miraculoasă a inimii, atunci ne 
outem lesne face o părere despre acea trăire eare se petrece în 
situaţia m care pătrundem cu privirea şi vedem din câtă 
înţelepciune a luat naştere acest edificiu uman. Comparati 
aceste lucruri cu ceea ce este omul ca entitate sufletească din 
punct de vedere al pasiunilor şi dorințelor sale. Prin faptul că el 
cedează unor ispite pe parcursul întregii sale vieţi nu face 
altceva decât să distrugă această construcţie miraculoasă a 
trupului omenesc. Ceea ce poate fi observat în viaţa cotidiană 
este o acţiune de distrugere a edificiului miraculos al trupului 
uman. Toate aceste aspecte ar urma să fie permanent vii şi 
oamenii ar trebui să tina seama de ele, iar comparatia dintre 
imperfectiunea sufletului şi construcţia miraculoasa a trupului ar 
avea un efect nimicitor, căruia nu i-ar putea face aţa daca ar 
reuşi să vadă ce este în sufletul lor şi cum a făcut Creatorul 
Suprem cornul fizic si pe cel eteric în care se cufundă în fiecare 
dimmeata. De aceea omul este ferit, spre a nu pătrunde 
conştient cu pnv.rea in sinea sa proprie.fimdu-iabatutaatentia 
prin ceea ce se aşterne infatasa ca un 
covor al senzatiilor fomparaţia dintre sufletul omului şi ceea 
ce se afla spiritual la baza corpului fizic şi al celui eteric 
provoacă simţul rusinii sentiment premergător acelor trăiri 
sufleteşti prin care trece misticul înainte de a deveni demn să 
coboare în sinea sa> percepe trăirile sufletului ca pe ceva 
imperfect, a fi conştient că sufletul are înaintea sa un drum 
încă foarte lung de străbătut sunt lucruri care trebuie să 
trezească sentimentul smereniei, al dorinţei de perfecţionare, 
pregátindu-1 pe om să suporte comparatia de care am vorbit; 
în caz contrar, ar trebui sa fie 
mistuit de ruşine ca de un foc. 
Misticul se maturizează şi devine apt să suporte acesta 
comparaţie prin următoarele gândun: Dacă privesc ceea ce 
sunt şi compar cu ceea ce a făcut din mine Creatorul Suprem, 


trebuie să recunosc sincer ca. sunt de mic de rău si de josnic; 
iar roseata din obraz,ce apare datorită acestui 
49 


RUDOLF STEINER 

sentiment copleşitor, creşte atât de mult încât ar putea deveni 
cu adevărat un foc parjolitor dacă nu ar avea puterea să-şi 
spună: Da, acum mă simt neînsemnat în comparaţie cu ceea ce 
pot deveni şi ca atare vreau să încerc să dezvolt acele forţe care 
să-mi permită să înţeleg orânduiala Universului de care să mă 
fac demn. Misticul care vrea să coboare în sinea sa trebuie să fie 
îndrumat de către un iniţiat, de maestrul său spiritual, care îi va 
trezi prin antrenament mental un sentiment nelimitat al 
smereniei'. Lucrurile i se prezintă aproximativ în felul următor: 
Priveşte chiar şi această plantă; ea îşi are rădăcinile în pământ. | 
se oferă ca posibilitate de a exista acest regn, care îi este 
inferior. Planta ar trebui să se încline cu supuşenie în faţa 
acestui regn mineral şi să spună: Datorez existenţa mea acestui 
regn inferior. Lui îi datorez faptul că exist. Animalul datorează 
existenţa sa regnului vegetal, faţă de care ar trebui să se încline 
cu smerenie. Omul ar trebui să se uite în jurul său şi să-şi spună: 
Nu aş fi putut de fapt să ajung pe această treaptă de dezvoltare 
dacă tot ceea ce mă înconjoară si se află sub mine nu s-ar fi 
dezvoltat într-un mod corespunzător. Dacă omul îşi cultivă 
asemenea stări se creează atmosfera mentală propice nu numai 
ca el să-şi ridice privirea în sus, dar să şi-o şi coboare cu 
recunoştinţă faţă de tot ceea ce îi este inferior. Abia atunci 
sufletul este inundat de sentimentul smereniei, dar care mai are 
de parcurs încă un drum extraordinar de lung pentru a deveni 
desăvârşit. în acest fel se educă smerenia. La toate cele ce s-au 
spus nu este suficientă numai împărtăşirea unor noţiuni şi idei 
pentru a urma calea misticului. Toate aceastea trebuie să fie 
profund trăite. Numai cel care le trăieşte iar şi iar, de fiecare 
dată, face ca sufletul său să fie învăluit de o stare favorabilă, de 
care are nevoie misticul. In al doilea rând, pentru a fi apt să 
coboare în sinea sa, el trebuie să-şi dezvolte acel sentiment care 
să-l facă să suporte ceea ce îi va apărea în cale, atunci 

Smerenia este un cuvânt slav cu sens ascuns. Nu există o 
explicaţie convenabilă pentru acest cuvânt: el trimite la o 
experienţă, nu la o noţiune. Unii credea smerenia este o virtute 
şi o plasează în morală. Dar smerenia este o stare. In greceşte 
se spune Phosyne, un derivat de la phren (minte, spirit). Putem 
spune că smerenia este un eveniment al minţii purificate. Este 
începutul şi sfârşitul căutării. (Nota trad.) 


50 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

când merge mai departe pe drumul desăvârşirii sale. Este vorba 
de educarea sentimentului de resemnare faţă de tot ceea ce 
urmează să îndure. Numai prin înfrângerea durerilor şi 
suferințelor timp îndelungat se pot dezvolta forţele necesare 
acestui scop. Apoi asupra sufletului trebuie lăsat să acţioneze 
acel sentiment care să-l aducă pe om în situaţia de a-şi spune: 
Oricât de multe dureri şi suferinţe m-ar lovi, nu vreau să şovăi; 
căci dacă vreau să trăiesc numai stările care aduc bucurie nu 
voi deveni nicicând puternic. Forţele sufleteşti se dezvoltă 
numai prin rezistenţă, prin acumulare, prin înfrângerea 
dificultăţilor. Ele se dezvoltă doar atunci când omul este 
pregătit să suporte cu resemnare suferinţele şi durerile. De 
aceea el are nevoie de o pregătire prealabilă pentru a şi le 
dezvolta, după care poate să coboare în sinea sa interioară fără 
a fi ars de sentimentul rusinii. 

Nimeni nu trebuie să creadă că pretenţia de a experimenta 
aşa ceva se ridică faţă de un om obişnuit. Numai cine îşi asumă 
în mod voluntar aceste rigori poate face ca şi sufletul său să 
aspire la trăirile misticului. tPe parcursul vieţii normale, între 
trăirile pe care le încearcă misticul şi cele pe care ni le oferă 
viaţa înconjurătoare se interpune corpul senzatiei, care îl fereşte 
pe om să nu coboare în sinea proprie,pentru ca, să spunem aşa, 
să nu fie ars de simţul ruşinihjn decursul vieţii sale omul nu 
poate afla cu ce este învăluit corpul senzatiei, căci altfel ar 
însemna că trece peste frontiera vieţii spirituale. Această limită 
poate fi trecută de cercetătorul spiritual care vrea să studieze 
sinea omenească; conştienta obişnuită a omului normal este 
protejată pentru a nu pătrunde nepregătită, într-un stadiu 
imatur, într-o altă lume. Forţa care în fiecare dimineaţă, în 
momentul trezirii, îl fereşte pe om, nu poate fi văzută. Este 
prima entitate spirituală pe care o întâlneşte cercetătorul 
spiritual autentic pe drumul care duce spre sinea sa. El trebuie 
să treacă pe lângă această entitate care fereşte conştienta 
normală de a arde în focul simțului ruşinii si care îi deviază 
introspecţia către lumea înconjurătoare. Conştienta normală 
simte acţiunea acestei entităţi, pe care omul nu o poate însă 
vedea. [Această entitate spirituală care în fiecare dimineaţă se 
postează în faţa omului şi îl fereşte să-şi privescă propria sine 
pentru a nu se mistui de 


51 


RUDOLF STEINER 

ruşine este „Micul păzitor al pragului”. Drumul spre lumea 
spiritului trece pe lângă el."} 

în acest mod ne-am condus constienta spre ..Micul păzitor al 
pragului". Acest lucru vrea să marcheze faptul că noi nu ne 
vedem entitatea noastră adevărată în constienta zilnică. Şi dacă 
numim propria entitate microcosmos, atunci trebuie să ne 
spunem că noi nu vedem niciodată această entitate în forma sa 
spirituală adevărată, ci vedem doar ceea ce ni se prezintă din 
ea în stare normală, adică doar exteriorul. Aşa cum atunci când 
privim în oglindă vedem imaginea noastră şi nu pe noi înşine, 
tot astfel în conştienta zilnică nu vedem chiar microcosmosul, ci 
doar ima°inea sa oglindită. Putem vedea oare macrocosmosul 
cu adevărat? Ce vietuieste omul în lumea senzorială? Şi acolo, 
ca şi în microcosmos, el vietuieste alternanta dintre zi şi noapte, 
doar că această alternantă i se opune în lumea înconjurătoare. 
El percepe felul cum soarele răsare şi apune, cum este 
reflectată lumina soarelui în lumea fizică, a perceptiilor, 
luminând toate obiectele din jur. Ce vede omul de dimineaţă 
până seara? De fapt, nu vede obiectele, ci lumina soarelui, pe 
care ele ne-o reflectă. Când este întuneric nu vedem deloc 
obiectele din jurul nostru; un obiect neluminat nu este perceput 
de om. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre celelalte simţuri. 
Dacă privim în soare, orbim; din această cauză el nu poate fi 
perceput cu adevărat. Omul percepe razele solare pe care i le 
reflectă lumea înconjurătoare, fenomen care se pertrece de 
diminaţă până seara. Dar omul vede într-un mod cu totul 
imperfect, lucru ce constituie şi cauza că el vede totuşi ceva. 
Faptul că vedem totuşi ceva îl datorăm celui care ne orbeşte, 
noi nu ne putem ridica până la nivelul la care lucrurile vor să ni 
se destăinuie. La fel cum stau lucrurile în timpul zilei cu soarele 
care ne încălzeşte, tot astfel se întâmplă şi cu sinea noastră 
când ne trezim. Forţele din sinea noastră ne dau posibilitatea să 
trăim, dar ele ne şi împiedică să ne autopercepem, precum 
soarele, care ne orbeşte atunci când vrem să-l privim. Ziua nu 
putem percepe tot ceea ce are o oarecare legătură cu soarele. 
Vedem ceea ce ne arată pământul în lumina reflectată a 
soarelui. 

Din sistemul nostru solar nu face parte numai Soarele, ci şi 
planetele pe care nu avem posibilitatea să le privim în timpul 


zilei. 


52 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Soarele nu ne orbeşte numai în ceea ce îl priveşte, ci şi în 
privinţa observării planetelor, imposibil de cercetat în timpul 
zilei. Aşa cum în timpul zilei ne scapă sinea proprie iar noaptea 
ne este subtilizată lumea spirituală, tot astfel în timpul zilei ne 
scapă cauza perceptiilor noastre senzoriale. Ceea ce se află la 
baza Soarelui şi care îl leagă de celelalte corpuri ale sistemului 
solar, Mercur, Venus ş.a.m.d., reprezentând interacţiunea vie 
dintre el şi celelalte corpuri, ne este sustras în timpul zilei. 
Percepem doar efectul luminii solare. Dacă comparăm această 
stare cu starea în care se află lumea perceptiilor din timpul 
nopţii, putem, într-o oarecare măsură, să percepem ceea ce 
aparţine de sistemul nostru solar. Putem ridica ochii spre cerul 
înstelat, unde stelele se oferă privirii noastre; dar privindu-le pe 
timp de noapte o facem în absenţa Soarelui. Aşa încât trebuie 
să spunem: Ceea ce în timpul zilei ne face vizibilă lumea 
perceptiilor noastre, ne ia pe timpul nopţii posibilitatea de a 
observa. în timpul nopţii lumea perceptiilor noastre este 
învăluită în imperceptibilitate şi de aceea vedem numai lumea 
planetară. Există oare pe timpul nopţii, ca să spunem aşa, o 
posibilitate de a construi o stare asemănătoare celei interioare 
a misticului? Lumea contemporană nu prea este conştientă de 
existenţa acestei stări, care totuşi există. Ea constă în faptul că 
omul, precum misticul, şi-a dobândit anumite facultăţi, însuşiri 
ca smerenia şi resemnarea, pe care şi le cultivă, dar şi alte 
trăsături pe care şi le poale conştientiza, începând cu cele mai 
simple. In viaţa normală, omul deţine şi asemenea trăsături, dar 
cu intensitate scăzută, precum este şi simţul rusinii. Dacă îşi 
intensifică tot mai mult aceste trăsături va deveni apt ca în 
timpul nopţii să trăiască cu totul alte stări decât în cazul în care 
conştienta sa rămâne la un stadiu normal. 

Cu toţii ştim că primăvara resimtim bucuriile cu totul altfel 
decat* toamna. Când natura reînvie şi florile încep să 
îmbobocească, un suflet sănătos percepe acesta stare ca pe o 
promisiune, o anticipare făcută frumuseţii şi măreției verii: 
sufletul nostru se umple de o speranţă renăscuta. Primăvara ne 
tace să trăim speranţa redeşteptării. Este un "sentiment 
putifTcEzvoltat, dar la naturile sănătoase, sensibile, această 
trăirtTexistă înlrăin fel anume. La venirea toamnei acest 
sentiment se transformă într-unui de profundă melancolie: o 


dată cudesfrunzirea 


53 


RUDOLF STEINER 


I 


copacilor şi a tufelor,care devin golaşe, sufletul este cuprins de 
o tristeţe profundă. în decursul anului. insotind fenomenele care 
au loc în jurul nostru, parcurgem un ciclu al vieţii, chiar dacă 
este de o intensitate redusă. Omul percepe slab trecerea de la 
speranţă la tristeţe. Deoarece acest sentiment al primăverii şi 
toamnei este atât de puţin dezvoltat, omul va percepe în mod 
corespunzător şi trecerea treptată spre toamnă, şi tot astfel 
când toamna intră în iarnă. In spiritul acestor simtäminte au fost 
educați invataceii de odinioară, care urmau să meargă pe o cale 
opusă celei pe care păşea misticul; ei au fost orientati în afară, 
în circuitul marii naturi, pentru a deveni martorii ei oculari, 
trăind aceste fenomene împreună cu ea. Discipolul era învăţat 
să simtă trezirea naturii primăvara, atunci când el se putea uita 
pe sine însuşi. Acest sentiment al speranţei redeşteptate 
primăvara se transforma vara într-un chiot de bucurie. Si 
apoi.camlornuXajmile*taUle departe încât în uitarea de sine 
învaţă să perceapă tristeţea toamnei, poatelleveni apt să 
înainteze până laiui”enUmejnjle”“unpatie şi fata de iarnă: 
sentimenfuTniDrtii întregii naturi. Acestea erau trăirile 
discipolilor cărora li se predau ore de sensibilitate în cadrul 
vehilor misterii nordice, care nu mai sunt cunoscute decât în 
mod exterior. Ei erau astfel educați, încât prin metode speciale 
să resimtă mersul naturii, al anotimpului în sufletul propriu. 
Focul din noaptea de Sânziene şi ceea ce trăia discipolul cu acea 
ocazie reprezenta un fel de preludiu în vederea intensificării 
speranţei, culminând cu un chiot de bucurie în concordanţă cu 
natura însăşi atunci când ajungea la unison cu suflerea vieţii la 
nivelul Cosmosului. lar la solistitiul de iarnă resimțea în 
adanculsjifjejujuuui* ejitmetyt sfasietor de pjgie-re a 
naturiUxjjlminana ciTpercepexaa-Spectrului morţii. 

Acestea erau senzaţii, trăiri senzoriale în vechile misterii 
nordice, care, ca intensitate, abia mai pot fi resimtite de omul 
contemporan. Datorită progresului înregistrat în cultură, omul 
contemporan este incapabil să atingă acele cote pe care sufletul 
popoarelor primitive din regiunile centrale şi nord-europene le 
atingeau odinioară. Atunci însă când se realiza aşa ceva, la 
oamenii care îşi intensificaseră trăirile sufleteşti la cote 
superioare se constata manifestarea unei aptitudini care, oricât 
de ciudat ar părea, consta în capacitatea de a pătrunde materia 
aşa cum 


54 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

misticul reusea să pătrundă în sinea proprie: adică reuşeau să 
vadă nu doar ceea ce se percepe la suprafaţă, ci, în tot 
răstimpul, de la apusul soarelui şi până la răsăritul său, deci în 
puterea nopţii, puteau privi soarele strălucitor prin Pământul 
devenit transparent; fireşte acest tablou, în întreaga sa 
märetie,era posibil numai în perioada Soarelui de iarnă, când 
întregul covor exterior al lumii perceptiilor era amortit. Atunci se 
dobândea capacitatea de a privi Soarele nu ca pe o entitate 
strălucitoare, orbitoare, aşa cum este el ziua, ci atenuând tot 
ceea ce este orbitor. Aşadar, nu era văzut ca o entitate fizică, ci 
ca una spirituală. Se percepe spiritul soarelui. Acel efect fizic 
care acţionează ca o orbire era atenuat prin materialitatea 
Pământului, care devenea transparent, lăsând să treacă prin el 
doar spiritul soarelui. Cu perceperea Soarelui în acest fel, mai 
era legat încă ceva mult mai demn de remarcat. Se adeverea, 
de fapt, ceea ce ieri am menţionat tangential, şi anume că 
există o interacţiune vie între ceea ce aparţine Soarelui ca 
planetă şi soarele ca atare, în sensul că de la el pornesc 
continuu curenţi către fiecare planetă şi invers. Din punct de 
vedere spiritual există ceva comparabil în viaţa noastră cu 
circulaţia sângelui în corpul omenesc. Aşa cum sângele circulă 
spre inimă, ca punct central, tot astfel şi Soarele se dovedeşte a 
fi un punct central al curenților insufletiti. Sistemul solar se 
dovedeşte a fi un sistem spiritual insufletit, al cărui exterior este 
cu adevărat doar un simbol. 

Cele spirituale, aparţinând spaţiului cosmic, pe care omul 
învaţă să le trăiască în acest chip, intensificându-şi posibilităţile 
sale senzitive, se ascund unei priviri obişnuite. Ele se 
camufleazä, spre a nu fi percepute nici în timpul nopţii. Din cele 
descrise până acum, în timpul nopţii omul nu vede decât partea 
exterioară, ca şi în cazul interiorului său. Ceea ce vedem noi ca 
fiind cerul plin de stele reprezintă un corp având la bază ceva 
spiritual. Când privim noaptea cerul înstelat vedem de fapt un 
edificiu minunat; dar el nu constituie altceva decât corpul fizic al 
spiritului cosmic, care se manifestă prin efectele sale. Şi de 
această dată se întâmplă că pentru conştienta umană obişnuită 
se trage un văl peste tot ceea ce s-ar putea vedea, dacă am 
pătrunde spiritual în spaţiu. Aşa cum în viaţa obişnuită suntem 
protejaţi pentru a nu ne privi sinea proprie, tot astfel suntem 


aparati de a nu privi spiritul care stă la baza lumii 
55 


RUDOLF STEINER 
exterioare: deasupra se aşterne ceea ce numim vălul lumii 
perceptiilor. De ce se întâmplă toate acestea? 

Dacă omul ar vedea imediat cele spirituale, fără o pregătire 
şi maturizare prealabile, dobândite prin trăirea fenomenelor 
aferente naturii şi alături ele aceasta, el ar fi cuprins de un 
sentiment înfiorător de derută, întrucât fenomenele sunt atât de 
extraordinare, de grandioase, încât noţiunile însuşite de om în 
viaţa sa obişnuită nu ar fi suficiente pentru a-l face să suporte 
acest spectacol derutant. Dacă ar fi să vadă toate acestea fără o 
pregătire prealabilă, omul ar fi cuprins de un sentiment de 
spaimă tot mai puternic, încât practic ar încremeni de frică, 
simțindu-se purtat ca într-un labirint. Dar dacă sufletul său a 
fost pregătit dinainte prin acele noţiuni şi reprezentări care 
conduc în afara trăirilor obişnuite, el poate să cuteze a privi 
dincolo de lumea perceptiilor. Prin natura vieţii sale intelectuale 
de azi, nu mai este posibil ca omul să realizeze acele trăiri pe 
care le experimenta odinioară în misteriile nordice. Activitatea 
sa intelectuală nu-i mai permite să ajungă la acele intensificări 
ale sentimentului primăverii, al verii, toamnei şi iernii. Astăzi 
oamenii gândesc cu totul altfel decât odinioară. Pe atunci 
gândirea nu era atât de dotată, de educată, de sofisticată ca 
acum; o dată cu dezvoltarea intelectului său, omul şi-a pierdut 
capacitatea de a mai realiza asemenea trăiri. Dar există totuşi 
posibilitatea ca omul să treacă indirect prin aceste stări, ca şi 
când ar privi într-o oglindă. Ca atare, nu el direct va fi acela care 
trăieşte aceste senzaţii ale fenomenelor naturii înconjurătoare, 
ci le va vietui prin descierile şi vizualizările făcute despre lumea 
spirituală. 

De aceea în zilele noastre a fost posibil să fie aduse la 
cunoştinţa oamenilor asemenea descrieri, ca de exemplu cele 
cuprinse în lucrarea Ştiinţa ocultă. Acolo sunt prezentate bazele 
spirituale ale Universului, pe care şi le poate imagina doar cel 
care s-a pregătit în acest scop. O astfel de carte nu trebuie citită 
ca oricare alta, ci doar simțind în adâncul sufletului ceea ce sta 
scris acolo: atunci trăirile vor fi asemănătoare celor pe care le 
aveau vechii mistici nordici. Există acolo o desciere a uneia 
dintre cele mai vechi întruchipări a Pământului precum şi o 
deosebire de stil privind descrierea lui Saturn, a Soarelui, a 
Lunii. Dacă se lasă să acţioneze asupra sa ceea ce se spune 


despre Saturn, se 


56 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
obţine ceva asemănător sentimentului de trăire a stării din 
anotimpul primăverii, iar în cazul descrierii Soarelui se ajunge la 
ceva corespunzător simtämäntului de euforie de care erau 
cuprinşi discipolii care chiuiau în noaptea de Sânziene. 
Descrierea Lunii corespunde atmosferei de toamnă, iar din 
descrierea făcută Pământului ne cuprinde o dispoziţie care 
corespunde perioadei Soarelui hibernal: ea trezeşte triskete, 
mâhnire profundă, depasite de atmosfera din preajma 
Crăciunului. Sarcina perioadei în care trăim este de a trbzi 
simtäminte pe calea gândurilor şi pe care le şi regăsim şi în 
cărţile ştiinţifice spirituale. Astăzi acest lucru este posibil 
întrucât omul a evoluat de la o viaţă dominată de simtire la una 
intelectuală. Şi fiindcă s-a ridicat la cote înalte ale gândirii, 
urmează ca, prin oglinda gândirii, sentimentele sale să fie din 
nou trezite, sentimente care odinioară se aprindeau chiar de la 
natură. Descrieri de genul celor conţinute în Ştiinţa ocultă 
trebuie puse în legătură cu atmosfera specifică fiecărui anotimp 
şi cu mersul Universului. 

Ce stă la baza lucrărilor Ştiinţei spirituale? Deosebirea 
dintre cărţile Ştiinţei spirituale şi celelalte cărţi ale ştiinţelor 
concrete nu constă atât în faptul că ne sunt prezentate cu 
totul alte lucruri, ci deosebirea rezidă cu precădere în modul 
cum sunt prezentate acele lucruri. Cărţile trebuie să se refere 
la sarcina pe care o are contemporaneitatea, ca prin 
intermediul ideilor să trezească indirect aceste sentimente. 
Astăzi există posibilitatea de a ieşi din deruta în care ne 
aflăm. 

La popoarele nordice primitive ale Europei a dăinuit multă 
vreme capacitatea de a simţi fenomenele naturii, în vreme ce 
grecii au ales o altă cale, aceea a dezvoltării intelectului. în 
mod profetic, poporul grec a arătat cum poate omul să iasă 
din labirintul fenomenelor cosmice. Grecii au netezit calea 
pentru ceea ce noi astăzi reuşim într-o mare măsură prin 
educaţie. Deşi nu ne-a rămas de la ei vreo carte de Ştiinţă 
spirituală care să trateze modul cum pot fi trezite în noi 
asemenea sentimente, ei ne-au oferit, prin cultura lor, 
posibilitatea de a prinde capătul unui fir care să facă să 
dispară orice derută sufletească. Lucrul acesta ni s-a transmis 
sub forma unei legende. Firul Ariadnei reprezintă cunoştinţele 


care o dată dobândite ne ajută să intrăm şi să ieşim în sigu- 
ranta în si din lumea spirituală. Pentru lumea contemporană 
imaginea 

57 


RUDOLF STEINER 

firului Ariadnei nu reprezintă altceva decât însăşi cunoaşterea 
spirituală dată de Ştiinţa spirituală şi care se adresează raţiunii 
noastre; cunoaştere pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a 
putea pătrunde în siguranţă în acest labirint. Vedem astfel că. 
de fapt, atunci când omul vrea să găsească spiritul în viaţa 
obişnuită. în lumea înconjurătoare, intră în contact cu un 
domeniu specific, propriu cercetătorului spiritual; dar în viaţa 
normală el pătrunde inconştient în acest domeniu, pe câtă 
vreme cercetătorul spiritual o face conştient. Omul pătrunde 
conştient numai dacă lasă să acţioneze asupra sa sentimentele 
provocate de însăşi natura, prin acea stare sufletească de trăire 
a atmosferei de primăvară, vară, toamnă şi iarnă, sau dacă face 
să acţioneze asupra sa reprezentări de genul celor pe care 
tocmai le-am descris. în acest chip, îşi va dezvolta treptat capa- 
citatea de a se apropia fără teamă de acea forţă spirituală care 
altminteri ar trebui să-l umple de groază, şi care este pvlarele 
păzitor al pragului", postat în faţa marii lumi spirituale şi 
perceput doar de acei care se pregătesc într-un mod 
adecvaijjAstfel pregătiţi, păşind în macrocosmos, vom trece 
netemători pe lângă „Marele păzitor al pragului", lucru care ne 
arată totodată cat de neinsemnati suntem şi câte alte 
disponibilitäti şi însuşiri avem, pe care trebuie să le fructificăm 
în viitor."! 

(Am arătat, aşadar, că omul cu o conştientă normală se află 
flancat de două frontiere, de două porţi. La una veghează „Micul 
păzitor al pragului", iar la cealaltă „Marele păzitor al pragului". 
Una din porţi duce spre interiorul omului,in spiritul 
microcosmosului, cealaltă poartă duce către spiritul 
macrocosmosuluf|Să fim mai expliciti: din acelaşi macrocosmos 
vin şi puterile spirituale care ne clădesc pe noi înşine. Dar de 
unde provine materialul pentru corpul nostru fizic şi cel eteric? 
Toate forţele care converg într-acolo, şi pe care le-am putea 
defini ca fiind pline de înţelepciune, ne înfruntă, fiind 
împrăştiate în întregul Univers, atunci când vrem să trecem pe 
lângă „Marele păzitor al pragului". Atunci ne lovim, ne 
confruntăm nu numai cu lipsa cunoştinţelor. Deşi cunoştinţele 
necesare pot fi dobândite, cu toate acestea nu putem spune că 
avem liber acces spre calea realitätilor spirituale. Trupul nu este 
compus din cunoştinţe, ci este clădit din forte.tjrecand pe lângă 


„Marele păzitor al pragului", ajungem într-o lume a acţiunilor şi 
forţelor necunoscute. 
58 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Omul nu cunoaşte nimic despre acestea, întrucât asupra lor se 
aşterne vălul lumii senzoriale. Dar aceste forţe se află în noi: 
corpul nostru fizic şi cel eteric sunt alcătuite din aceste 
forte3Aceste interacțiuni, întregul joc de ansamblu dintre ceea 
ce există în interiorul şi exteriorul nostru, între macrocosmos şi 
microcosmos se află şi în acel labirint derutant. Dar va trebui să 
descriem viaţa insufletitä, cea autentică. 

Mâine vom încerca să ne formăm o primă imagine asupra a 
ceea ce nu poate omul să perceapă, dar i se prezintă ca un 
efect, dacă reuşeşte să pătrundă prin cele două porţi, atunci 
când trece pe lângă Micul şi Marele păzitor al pragului. 


IV 
TRĂIRILE OMULUI ÎN MOMENTUL 
TRECERII CONŞTIENTE PE LÂNGĂ 
„MICUL PĂZITOR AL PRAGULUI" 
leri ne-am referit la cele două hotare în limitele cărora se află 
fi catomul şi conştienta sa normală, iar azi vom încerca să 
inteipretăm 
un fel anume domeniile aflate dincolo de aceste hotare între 
care se 
« fl" omul si pe care va reuşi să le depăşească în situaţia în care, 
urmând 
Hotiile date şi pe care le vom mai da în continuare, îşi va 
desăvârşi 
lutia sufletului său trecând prin una sau prin cealaltă poartă pe 
lângă 
»" ne care i-am numit Micul şi Marele păzitor al 
pragului. 

Astăzi ne propunem în primul rând să încercăm a înţelege care 
sunt 
"irile omului cafld,tjecand de „Micul păzitor al pragului", coboară 
nsHent în sinea proprie, omeneasca.tStim ca această coborâre 
se repetă 
zilnic în viaţa noastră pământeană, de fiecare dată când ne 
trezinpAm 
subliniat deja faptul că în momentul trezirii nu există 
posibilitatea de a 
O privire şi de a sonda cum se trăieşte în sinea proprie. Dacă se 
loreste asa ceva este necesar să ne postăm în faţa sufletului 
propriu, 
lucru ne care l-am explicat succint în prelegerile publice 
anterioare*, dar 
le această dată dorim să discutăm mai exact despre ce anume 
ne va lipsi. 
laca nu vom reuşi să ne postăm măcar o dată în faţa sunetului. 
Totul 
„„n;ntie de viitoarea evoluţie umană. Ştim că în decursul vieţii 
sale omul 
evoluează treaptă cu treaptă. Pe parcursul întregii sale vieţi, 
care se 

* Veii „Esenţa morţii şi enigma soartei omului (cu dezbaterea 


unor probleme . +. c)e viata)", Viena, 17 martie 1910; 
„Circuitul omului în lumea perceptiilor, - 1 ea sufletească şi 
în lumea spiritului", 19 martie. (Nota editorului elveţian.) 

60 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

desfăşoară între naştere şi moarte, omul înregistrează 9 evoluţie 
care îl conduce de la stadiul incipient, cu forţe slabe, spre o 
dezvoltare continuă a capacităţilor, talentelor şi forţelor sale. 
Cum se petrece această dezvoltare în viaţa obişnuită? în acest 
proces somnul şi trezirea joacă un rol esenţial. Dacă vom 
analiza trăirile omului în tinereţea sa şi dorinţa de a-şi însuşi 
cunoştinţe noi,invätänd zi de zi,cunostinte care se transformă în 
însuşiri, în aptitudini, atunci trebuie să ne îndreptăm privirea 
spre starea de somn, care numai ea face posibil ca aceste trăiri 
să se transforme în capacitati,in forte noi. în fiecare seară, la 
culcare, luăm ceva în sufletul nostru din viaţa cotidiană, şi ceea 
ce luăm cu noi devine apoi un rod al trăirilor noastre, pe care îl 
remodelăm. îl transformăm în timpul somnului, consolidându-ne 
aptitudinile şi forţele. Să luăm un exemplu ilustrativ: ce efort 
deosebit depunem în copilăria noastră, zi de zi, pentru a învăţa 
să scriem! Toate acele eforturi trecute nu le mai conştientizăm 
acum, când punem mâna pe creion. Ele s-au transformat într-o 
deprindere, în capacitatea noastră de a scrie. Toate acele 
eforturi zilnice, transformate în deprinderea de a scrie, se 
găsesc,în principiu, în sufletul nostru, dar pot acţiona chiar şi în 
absenţa noastră, ca să spunem aşa. 

Putem, aşadar, trage concluzia că în sufletul nostru există 
ceva care este mai presus de conştienta noastră şi pe care dacă 
am putea să-l schimbăm prin propriile noastre forte ar fi foarte 
frumos. în timpul somnului intră în acţiune nişte forţe 
superioare, maturizând sufletul. în noi lucrează o entitate mult 
mai profundă, care contribuie la continua noastră evoluţie; la 
culcare ea recepționează trăirile din timpul zilei, le prelucrează, 
punându-ni-le ulterior la dispoziţie sub formă de aptitudini. Dar 
clin somn aducem cu mult mai mult decât am dus prin trăirile 
noastre conştiente, care se transformă în somn. Prin 
participarea noastră la evenimentele care se desfăşoară în jurul 
nostru în timpul zilei consumăm energie. Seara simţim că 
aceste forţe sunt ca şi consumate, dar le refacem dormind; o 
întreagă sumă de alte forţe se revarsă asupra noastră în timpul 
nopţii, lucru pe care îl observăm abia dimineaţa. în timpul 
somnului primim cu totul alte forţe decât cele pe care le 
câştigăm în timpul zilei. în acest mod evoluăm treaptă cu 
treaptă. Ştim, pe de altă parte, de asemenea, că această 


evoluţie are o anumită limită. La fiecare trezire, 
61 


RUDOLF STEINER 

dimineaţa întâlnim acelaşi corp fizic şi eteric si mai ştim că, în 
principiu, nu prea suntem în stare să transformăm prin forţe 
proprii aceste două corpuri şi să le dăm o configuraţie mai bună. 
Cine cunoaşte viaţa ştie că există posibilitatea de a se acţiona 
până la nivelul corpului fizic, trans-formându-1,într-o oarecare 
măsură. Dacă observăm un om care timp de zece ani s-a 
consacrat cunoaşterii aprofundate şi nu a rămas doar la stadiul 
teoretic, ci a pătruns în viaţa sufletească, ne putem face, după 
această perioadă de zece ani, o impresie asupra prefacerilor 
sale interioare comparând înfăţişarea sa prezentă cu un portret 
anterior şi vom vedea cum au lucrat cunoştinţele dobândite 
asupra trăsăturilor chipului său; ceea ce s-a dezvoltat în suflet 
se reflectă în mod plastic şi asupra aspectului exterior. Dar 
această evoluţie exterioară este implicită numai în limite 
restrânse, deoarece în fiecare dimineaţă ne reîntâlnim, în fond, 
cu acelaşi corp fizic şi eteric, cu aceeaşi construcţie trupească 
pe care am căpătat-o prin naştere. Dacă în privinţa sufletului 
nostru, a forţei sale intelectuale, spirituale şi volitive putem 
evolua relativ mult, reuşim foarte puţin să facem pentru a ne 
schimba, pentru a ne remodela corpul nostru fizic şi pe cel 
eteric. Pe parcursul întregii noastre vieţi,între naştere şi moarte, 
există forţe interioare care trebuie permanent stimulate, pentru 
a face ca viaţa să-şi urmeze cursul său.tn clipa morţii vedem ce 
se alege de corpul fizic când asupra sa încetează să mai lucreze 
corpul eteric. Forţele propriu-zise ale corpului fizic se impun din 
momentul morţii, acţionând distructiv, descompunándu-1. Că 
acest lucru nu se petrece în timpul vieţii o datorăm corpului 
eteric, care este un luptător credincios şi se opune degradării 
corpului fizic, furnizându-i continuu forţe noi. Corpul eteric sau 
trupul vieţii primeşte tot ceea ce are nevoie de la nişte forţe 
interioare, mult mai profunde, din corpul astral, purtătorul 
plăcerii şi al neplăcerii, al bucuriei şi durerii, al dorinţei şi 
aversiunijjaşa încât el lucrează continuu asupra trupului 
exterior, clădind corespunzător corpul interior. Ceea ce este 
vizibil în exterior se menţine permanent prin intermediul forţelor 
interioare .(Aşa cum asupra corpului eteric lucrează corpul 
astral, tot astfel asupra celui fizic lucrează corpul eteric, lucru pe 
care ar urma să-l vadă omul, dacă ar reuşi să coboare 
conştient, în 


62 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 
momentul trezirii, în corpul său fizic şi în cel eteric, de la care 
este însă deviat datorită impresiilor lumii exterioare. "7 

Dar fiindcă omul poate să-şi educe în aşa fel sufletul încât în 
momentul trezirii să fie capabil să perceapă conştient coborârea 
în corpul său eteric şi în cel fizic, va afla cu această ocazie ce 
acţionează în timpul somnului asupra şinei sale. Mecanismele 
de comandă ale naturii umane le conştientizăm atunci când 
suntem capabili să ne cufundăm mistic în sinea noastră. Ce 
trebuie să facem când vrem să coborâm conştient în sinea 
noastră proprie? Trebuie să ne pregătim în aşa fel încât în 
momentul trezirii să nu ne conturbe impresiile exterioare, 
respectiv sa evităm perceperea imediată a senzatiilor 
exterioare. Trebuie să ne oferim posibilitatea unei alte stări de 
conştientă, de genul celei date de somn, şi să ne deprindem cu 
existenţa Universului, anihilând, contracarând toate impresiile 
exterioare. Dacă reuşim acest lucru, atunci ajungem în apro- 
pierea „Micului păzitor al pragului". Despre felul în care acesta 
se prezintă, vom vorbi imediat. 

Ce percepem atunci când pătrundem pe una din porţile care 
duce spre sinea noastră? întâlnim ceva de care nu am avut nici 
un fel de idee mai înainte. Descrierea exterioară făcută de 
marea majoritate a compen-diilor de teosofie corpului astral, 
celui fizic şi celui eteric, când sunt privite din interior, nu diferă 
de alte descrieri care fac referire la acest subiect; dar o 
cunoaştere adevărată este posibilă numai dacă timp îndelungat 
te apropii cu răbdare, din cele mai diferite unghiuri, de 
adevărurile existenţei. Vom încerca astăzi să pătrundem în 
aceste secrete dintr-un anumit unghi. 

Omul nu are nevoie să vadă ceea ce acţionează din afară 
asupra sa, dar condus de intuiţie învaţă că ceea ce este denumit 
suflet, în mod obişnuit, este cu totul altceva, care nu 
corespunde reprezentării obişnuite făcute despre acesta. Omul 
mai învaţă să înţeleagă că de fapt sufletul său este mic în 
comparaţie cu ceva mai mare şi că toate atributele pe care le 
poate avea sufletul său sunt neînsemnate în comparaţie cu cele 
proprii sufletului mare cu care se simte asemănător. Si iată ce 
mai învaţă omul atunci când coboară în corpul său fizic şi în cel 
eteric; că la trezire iese dintr-o realitate, dintr-o altă lume, dintr- 
o lume în care există ceva 


63 


RUDOLF STEINER 

esenţial, asemănător sufletului nostru, dar cu mult mai măreț, 
mai impunător decât acesta. La trezire, atunci când trece de 
„Micul păzitor al pragului", sufletul omenesc se simte atât de 
mic.încât poate să-şi spună: Da,intr-adevar, sunt foarte mic şi 
dacă nu aş avea în mine decât ceea ce eu însumi mi-am dat nu 
m-aş fi strecurat în lumea spirituală şi dacă entităţile acestei 
lumi nu şi-ar fi exercitat forţele asupra mea, aş fi rămas perplex, 
complet derutat.tSufletul realizează acum că are nevoie de tot 
ceea ce se pompează asupra sa întreaga noapte; şi mai observă 
că ceea ce îl inundă este asemănător celor trei forţe 
fundamentale ale sale. Ele sunt: 1. Voința, care cumulează lot 
ceea ce este volitional şi constituie una din forţele de bază ale 
sufletului, forţa care ne îndeamnă să vrem un lucru sau altul. 2. 
Simtirea, care este forţa care face ca sufletul nostru să fie atras 
de ceva şi să respingă altceva. 3. Gândirea, care constituie 
capacitatea de a ne forma reprezentări asupra lucrurilor.*) 

Aceste trei forţe fundamentale ale sufletului reprezintă, de 
fapt, lucrul cel mai valoros pe care îl putem educa pe parcursul 
vieţii noastre, între naştere şi moarte. Când ne educăm voinţa 
pentru a deveni tot mai puternică, devenim oameni în stare să 
abordam viata cu cutezanta. Dacă ne vom educa permanent 
sentimentele, vom deosebi cu mai mult discernământ ceea ce 
este just de ce este injust şi vom percepe nedreptatea cu 
durere. Dacă ne educăm gândirea, dobândim o înţelegere plină 
de înţelepciune a fenomenelor lumii în general. 

"timtreaga noastră viata trebuie să muncim pentru cizelarea 
acestor trei forte fundamentale ale sufletuluuDar când ne trezim 
dimineaţa din acea stare pe care tocmai am descris-o, ne dăm 
seama că ceea ce ne putea dezvolta în viaţa noastră ca voinţă, 
simtire şi gândire reprezintă o bagatelă faţă de forţele gândirii, 
ale simtirii şi voinţei, care se propagă la nivelul lumii spirituale. 
Şi ne mai dăm seama că avem nevoie de ceea ce am absorbit în 
timpul nopţii în sufletul nostru, căci altfel nu ajungem prea 
departe numai cu ceea ce am asimilat conştient în timpul zilei 
pentru a ne dezvolta în continuare. Precum un dar venit din 
partea forţelor superioare universale ale voinţei, simtirii si 
gândirii curge în şuvoi toată noaptea, ceea ce coboară cu noi în 
sinea noastră. Dacă acum suntem conştienţi că am absorbit din 
voinţa universală, din simtirea şi gândirea universală, 


64 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
ne dăm seama apoi că de fapt nu ne-am însuşit singuri în viaţă 
aceste trei forţe fundamentale, că ele sunt ceva care ne inundă 
fără concursul nostru şi că aceste forţe fundamentale se 
transformă în sufletul nostru, căpătând o altă înfăţişare. Ca 
atare, vom realiza că ceea ce identificăm ca fiind o reprezentare 
palidă a voinţei din sufletul nostru, pe care o luăm într-o măsură 
infinit de mare din voinţa universală, se transformă năvalnic în 
ceea ce ne dă posibilitatea să fim fiinţe care se deplasează şi au 
un aparat locomotor. în noi se revarsă această capacitate pe 
care ne-o putem exterioriza, şi care iese în evidenţă atunci când 
urmărim un om care prestează o activitate fizică. Ceea ce luăm 
din voinţa universală se concretizează în mişcarea completă a 
picioarelor noastre. Pe scurt, rezultă că în noi există o forţă 
interioară care ne încarcă, pe care o simţim revăr-sându-se în 
noi. Acum devine pentru noi o realitate faptul că voinţa inundă 
Universul, pătrunzând şi în noi, şi că datorită ei suntem fiinţe 
mobile, cu independenţă de a ne deplasa, şi aceasta datorită 
faptului ca dimineaţa se revarsă asupra noastră voinţa 
universală, pe care o consumam în timpul zilei yn viata noastră 
obişnuită nu simţim aceasta revarsare; dar o dată |ajunşi la 
Păzitorul pragului simţim efectul voinţei microcosmosului asupra 
noastră, ne simţim ca şi când am fuziona cu voinţa uhiversală, 
ne simţim uniţi cu ea, contopiţi, integrați în voinţa generală! a 
Universului. 

Ceea ce cunoaştem în viaţa nostră sufletească obişnuită ca 
fiind forţa simtirii am extras-o dintr-un rezervor nesecat de 
sentimente universale; ea ne învăluie din interi 


mult devine vizibilă in interior, ca şi când acest si 
universal l-ar străbate, putând fi comparat cu lumea | 
în interior suntem transluminati; ceea ce ne inundă cal o înrâu- 
rire a simţirii universale este lumina interioară; ea'nu este 
vizibilă din afară. Omul îşi dă seama în schimb că această 
lumină, de care are el nevoie pentru viaţa sa interioară, nu este 
nimic altceva decât o rezultantă a simţirii universale. Acum 
realizăm şi faptul că atunci când omul se consacră vieţii sale 
interioare trăieşte o cu totul altă experienţă în ceea ce priveşte 
sufletul propriu. El află ce devine sinea sa prin ceea ce îi vine 
din macrocosmos şi ce devine ea în urma acestui proces. Ce 


este corpul 


65 


RUDOLF STEINER 

astral se poate cu adevărat afla doar când se percepe 
revărsarea în sine a forţelor simtirii. 

înţelegem ce sunt forţele gândirii prin faptul că ele 
acţionează în noi ca un regulator pentru ceea ce ni se revarsă ca 
forţă a mişcării şi ca lumină interioară. Se stabileşte un fel de 
echilibru care trebuie să existe între lumina interioară şi voinţă. 
Dacă nu s-ar crea un raport corect între nevoia de activitate şi 
lumina interioară, fiinţa fizică a omului nu ar fi alimentată într- 
un mod corespunzător; atunci omul ar fi pe cale să se 
prăpădească. Numai datorită acestui echilibru stabilit corect 
omul poate să-şi dezvolte forţele, încât acestea, bine dozate, să- 
1 slujească cum trebuie. Aceste trei forţe lucrează în somn 
asupra omului, influentandu-1, stimulându-l pentru a duce la 
bun sfârşit ceea ce are de îndeplinit. Dacă avem în vedere acest 
lucru putem spune: In realitate, sufletul nostru este cât se poate 
de mic în comparaţie cu ceea ce există acolo, în marele Univers, 
în care ne-am aflat în timpul somnului, dar cu toate acestea este 
asemănător acestuia. în marele Univers se revarsă voinţa 
universală, simtirea universală şi gândirea universală, aşa cum 
în sufletul nostru se dezvoltă gândirea, simtirea şi voinţa. Apoi 
se mai trăieşte încă o experienţă, care rezultă nemijlocit. într- 
adevăr, dacă astăzi acest suflet al nostru este atât de mic în 
comparaţie cu sufletul mare al Universului, el poate ajunge ca 
acesta. Capacitatea sa este încă limitată, dar cândva sufletul 
nostru poate deveni mare şi puternic precum sufletul universal. 

Aceasta este, pe de o parte, una dintre concluzii; de cealaltă 
parte se ştie cu precizie că ceea ce ne apare ca fiind 
macrocosmosul cel puternic a fost odinioară ca sufletul nostru; 
el s-a dezvoltat continuu, de la primele începuturi, până a ajuns 
la o asemenea mărime impresionantă, devenind sufletul 
puternic al Universului. Din cele două sentimente conţinute în el 
s-a pogorât asupra sufletului misticului ceva de genul unui fruct. 
încât ajunge să se întrebe: Ce s-ar fi întâmplat dacă acele 
entităţi care au creat toate cele câte se află în lume nu ar fi 
făcut nimic spre a evolua? Şi ele erau odinioară la fel de slabe 
ca sufletul nostru, iar astăzi au ajuns atât de puternice încât nu 
au nevoie să primească nimic, ci dimpotrivă sunt în stare numai 
să dea. Ce s-ar fi întâmplat cu noi. dacă ele nu s-ar fi dezvoltat? 
Nu am fi ajuns nimic. Fără ele nu am fi putut 


66 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

exista nici noi. Un sentiment de infinită recunoştinţă ne cuprinde 
sufletul faţă de aceste entităţi uriaşe. Aceasta reprezintă 
realitatea pentru un mistic autentic. Acest comportament care Il 
face fericit pe mistic, înflă-cărându-l, nu suferă comparaţie cu 
ceea ce înţelegem noi prin recunoştinţă în viaţa noastră 
obişnuită. Ceea ce înţelege lumea exterioară prin misticism este 
pură frazeologie, lăsând impresia ca nu ştie absolut nimic 
despre acest sentiment märet al recunostintei. Doar misticul 
autentic cunoaşte acest sentiment al recunostintei atunci când 
singur îşi spune: Unde ai fi fost, dacă aceste esențe nu ar fi 
existat acolo? Şi dacă nu ar fi făcut în aşa fel ca şi tu să urci spre 
înălţimi şi ca peste noapte să se reverse asupra ta aceste forţe 
de care are nevoie fiinţa ta? 

Cine nu este pătruns în adâncul inimii sale de acest 
simtamant de mulţumire fata de macrocosmos nu este un mistic 
autentic. Dar acestui sentiment i se mai alătură altul: Dacă 
astăzi ne aflăm abia la începutul începutului, aşa cum odinioară 
se găseau şi aceste entităţi, nu trebuie oare ca şi noifsa lucrăm 
asupra noastră făcând absolut tot ceea ce ne staffin putere 
pentru a ne atinge scopul şi a ne depăşi gândire îngustă, 
simtirea şi voinţa, in aşa fel încât să nu fie nevoiefnumai să 
luăm, ci să şi putem da? Pentru ca şi noi, la fel ca ele [sá putem 
revarsa din preaplinul nostru, asa cum ele se revargă asupra 
noastră, atunci când plonjăm în macrocosmos. Acest Bentiment 
constă într-o anumită obligaţie, o obligaţie enorrhá pentru 
automodelarea noastră, pentru evoluţia sufletului 
Concluzia este următoarea: Sfidăm această datorie |] nefăcând 
totul pentru a ne dezvolta puterea propriului suflet pâhă la acea 
înălţime care ni se manifestă ca arhetip, atunci când privim în 
mod conştient in macrocosmos. Dacă nu evoludm şi ne 
împotrivim, contribuim, prin rezistenţa opusa, la Btagnarea 
procesului de dezvoltare în continuare a acestof entităţi, 
participând nu la progresul lumii.ci lapieireaei. 

Vom vedea că trăirile din suflet transformă într-un chip 
ciudat totalitatea dorințelor, înclinațiilor şi pasiunilor, în aşa fel 
încât ceea ce cunoaştem ca fiind/sentimentul recunostintei 
devine acum un sentiment al recunostintei netärmurite faţă de 
macrocosmos şi ceea ce se percepea ca fiind datorie devine un 
sentiment incomensurabil al obligaţiei. Aceste două sentimente 


de care suntem animati atunci când trecem de Păzitorul 
57 


RUDOLF STEINER 

pragului ne ajută să putem cunoaşte corpul astral al omului cu 
adevărat, în autenticitatea sa"}Dacä aceste sentimente există 
ca atare în individul care îşi manifestă pregnant sentimentul 
recunostintei si al obligaţiei faţă de devenirea Universului, fiind 
pătruns de ele, atunci i se deschide un ochi profetic, o facultate 
interioară de percepţie a unor zone la care în mod obişnuit nu 
are acces. Atunci în faţa sa va apărea înfăţişarea adevărată a 
propriului corp astral, pe care nu 1-a putut percepe până atunci, 
acel corp astral născut din macrocosmos. Dacă vrem să vedem 
şi să percepem cu o intensitate suficient de puternică faptul că 
spiritul se află la baza lumii sensibile, trebuie să trecem pe 
lângă  Păzitorul pragului. Trebuie totodată să luăm în 
considerare şi reversul părţii pe care am descris-o ca fiind 
partea luminii. 

Am văzut că voinţa universală ne stăbate ca o activitate, ca 
o acţiune de mişcare. simtirea universală ca o lumină, iar 
gândirea universală ca o forţă odornatoare. Fără ele nu am 
putea exista ca oameni. 

Să comparăm acum ceea ce lucrează asupra noastră cu 
ceea ce reprezintă bunul nostru personal. Abia acum ne apare 
clar ce a dobândit în plus sufletul nostru,până în acel moment,în 
privinţa forţelor gândirii, ale simtirii si ale voinţei, anume, ne 
apare clar cât de puţin am făcut pentru a ne spori intensitatea 
forţei gândirii şi profunzimea sentimentelor. Rezultă că tot ceea 
ce am făcut, spre a asimila şi a ne dezvolta intelectul, se 
rezumă doar la ceea ce provine din simţirea universală, care ne 
străbate ca o lumină, şi că ceea ce nu am făcut pentru 
instruirea noastră intelectuală se prezintă ca un sabot de frână. 
Cu cât neglijăm să contribuim la evoluţia propriilor noastre forţe 
ale gândirii, cu atât mai puţin se revarsă asupra noastră din 
simtirea universală. Dacă vrem să evoluam, trebuie să ţinem 
seama de faptul că gândirea noastră trebuie să se afle într-un 
raport corespunzător cu ceea ce absorbim din simtirea 
universală. Cine doreşte să facă speculaţii pe această temă este 
uşor tentat să creadă că ceea ce acumulează inteligenţa umană 
s-ar rezuma doar la ceea ce se revarsă din gândirea universală. 
Aşa ar vorbi un simplu teoretician; ceea ce nu corespunde 
realităţii. în realitate, inteligenţa umană se acumulează din 
voinţa universală si din simtirea universală, asa cum le 


dobândim din somn. Cu cât inteligenţa este mai remarcabilă, cu 
atât mai mult 
68 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

iluminează ceea ce ne-a dat simtirea universală. în această 
lumină a simtirii universale vedem năpustindu-se şi întunericul, 
tenebrele care opun rezistenţă, atunci când neglijăm să facem 
ceva pentru evoluţia inteligenţei noastre. Când, din comoditate, 
nu reflectăm asupra acestor lucruri şi neglijăm să ne educăm 
inteligenţa, situaţia se repercutează asupra luminii interioare, 
care are de suferit şi în care va năvăli obscuritatea. Atunci când 
din comoditate omul neglijează să-şi educe propria inteligenţă, 
ajunge în situaţia de a consuma din lumina sa interioară, 
lăsând-o în cele din urmă să cadă pradă întunericului. 

Vedem spiritul la lucru, tesänd parcă lumea noastră 
interioară. Cineva ar putea spune: Pentru mine este cât se 
poate de neplăcut faptul că există această ciudată revärsare 
spirituală şi că se încearcă să i se atragă omului atenţia asupra 
ei. Nu a trăit omul destul de fericit între cele două limite ale 
Universului — între Micul şi Marele păzitor al pragului — fără să 
ştie nimic din toate acestea? Şi forţele spirituale şi-au văzut de 
treaba lor şi au vegheat asupra tuturor; ar fi mai bine să lăsăm 
lucrurile aşa cum au fost. Dacă am privi în interiorul nostru, am 
vedea cum se amestecă lumina cu întunericul. Până acum grija 
aceasta au avut-o forţele spirituale; dacă începem să facem noi 
operaţiunea aceasta, am putea strica ceva, aşa că mai bine să 
lăsăm lucrurile cum au fost. Mulţi oameni împărtăşesc această 
părere, spunând: Să lăsăm în seama zeilor ceea ce se întâmplă 
deasupra noastră. în principiu, aceasta nu constituie o 
observaţie deplasată, în sensul ca lucrurile să rămână aşa cum 
au fost. De fapt, şi până acum lucrurile se derulau astfel încât 
omul absorbea din marele Univers suficiente forţe, din care se 
alimentau si esentele superioare. Dar în această privinţă nu 
trebuie să rămânem la faza de abstractizare, ci să ne orientăm 
după realităţi. Aceste realităţi demonstrează că şi condiţiile 
spirituale fundamentale ale vieţii noastre cunosc schimbări de la 
o perioadă la alta. Acele forţe universale în voia cărora ne lăsăm 
în fiecare noapte au contat de la început pe fiinţa umană, au 
contat pe faptul că şi oamenii vor trimite spre înălţimi din 
lumina proprie. Aceste forţe nu reprezintă un rezervor nesecat 
de lumină, ci unul din care se revarsă din ce în ce tot mai puţine 
forţe, dacă din însăşi viaţa omenească nu ar începe să emane 
forte noi, lumină nouă. spre simtirea şi 


69 


RUDOLF ST t-INER 

lumina universale. Această perioadă, în care este necesar ca 
oamenii să devină cu adevărat conştienţi că nu trebuie să se 
lase numai în seama acelor forţe universale care revarsă 
energiile asupra lor, ci că şi ei, la rândul lor, trebuie să 
colaboreze la devenirea lumii, este tocmai perioada pe care o 
traversăm noi acum. Este un ideal într-adevăr neobişnuit pe 
care şi-l propun acum cercetătorii spirituali. Acest ideal diferă 
fundamental de idealul pe care şi l-au propus celelalte curente 
spirituale, care pur şi simplu se entuziasmează faţă de un ideal. 
Cei care vestesc Ştiinţa spirituală ca pe o misiune autentică nu 
sunt animați de un asemenea impuls, ci ei se bazează pe 
recunoaşterea faptului că anumite forţe care se găsesc în 
macrocosmos încep să se epuizeze, şi că noi mergem în 
întâmpinarea unui viitor în care aceste forte ar lăsa să se scurgă 
prea puţin spre noi, dacă nu vom înţelege să colaborăm cu ele. 
Aceasta este perioada în care ne aflăm. De aceea cercetătorul 
spiritual trebuie să intervină în existenţă, spre a-i determina pe 
oameni ca, la rândul lor, să întregească ceea ce se consumă din 
aceste forţe care se revarsă spre noi. Ştiinţa spirituală nu şi-ar 
justifica existenţa dacă, cunoscând aceste realităţi, ar lăsa 
evoluţia umană la voia întâmplării. Dar ea vede totul în 
perspectivă şi, dacă nu ar exista un număr suficient de mare de 
oameni care depun eforturi în acest sens, rezultatul ar fi o 
secătuire drastică a acestor forţe spirituale, cu repercusiuni 
grave asupra oamenilor. Oamenii ar deveni neputincioşi. S-ar 
produce o pustiire a vieţii umane, o uscare, ca în cazul unui 
copac, care se lignifică, nemaifiind alimentat, şi în care nu mai 
circulă seva. Până acum speta umană a primit acest ajutor din 
partea forţelor exterioare. Cei care trăiesc lipsiţi de aceste griji 
şi nu cunosc decât lumea senzatiilor nu ştiu nimic despre 
prefacerile care au loc şi care se precipită; dintre acestea face 
parte şi epuizarea forţelor superioare, dar şi necesitatea 
imperioasă ca oamenii înşişi să producă asemenea forţe. Dacă 
evoluţia în continuare a omenirii ar fi lăsată pe seama oamenilor 
superficiali, atunci ar surveni pieirea umanităţii. Aici se atinge 
punctul culminant al evoluţiei şi de aceea Ştiinţa spirituală 
trebuie răspândită şi adusă la cunoştinţa tuturor, pentru ca 
oamenii să ia hotărârea decisivă, dacă vor sau nu să colaboreze 
la o astfel de lucrare. 


70 


MACROCOSMOS Şi MICROCOSMOS 

Sa ne îndreptăm acum privirea spirituală asupra a tot ceea 
ce există în sufletul nostru ca păcat prin omisiune, a tot ceea ce 
se dovedeşte a fi opoziţie faţă de acele forţe care de sus se 
revarsă asupra noastră. Toate păcatele prin omisiune ale 
gândirii se infiltrează în lumină ca nişte tenebre. Păcatele prin 
omisiune care afectează simtirea fac să slăbească capacitatea 
noastră de mişcare. Aceste păcate, acţionând asupra voinţei, 
înfrânează activitatea ordonatoare a gândirii universale. Ceea ce 
face să se dezvolte forţe din voinţa universală, ceea ce dezvoltă 
lumină din simtirea universală şi ordine din gândirea universală 
va fi perturbat de păcatul prin omisiune al simţirii, gândirii si 
voinţei. Rezultă cât se poate de clar ce forţe lucrează în noi, ce 
forţă rezultă din voinţa universală, ce lumină rezultă din simtirea 
universală şi ce ordine şi armonie rezultă din gândirea 
universală: toate la un loc arată ceea ce suntem noi, de fapt, 
prin neputinta noastră, şi anume suntem exact ceea ce am 
reuşit să facem din noi înşine. Aşa ajungem la autocunoastere, 
la imaginea corectă asupra propriei persoane: ne aflăm ca în 
faţa unui tablou luminat, în care o pată întunecoasă reprezintă 
ceea ce am ajuns datorită păcatelor noastre prin omisiune, ceea 
ce avem de îndreptat, de echilibrat. Ceea ce nu am ajuns se 
prezintă clar sufletului nostru în trei direcţii. Mai întâi se arată 
piedicile pe care le punem devenirii universale prin ceea ce am 
omis în legătură cu voinţa noastră, apoi în legătură cu gândirea 
noastră si în cele din urmă în raport cu simţirea noastră. în 
aceste trei direcţii iradiază imperfectiunea ființei noastre. 
Fiecare în parte ne spune ceva precis. Mai întâi faptul că 
blocându-se voinţa proprie facem ca acest lucru să se 
repercuteze asupra a ceea ce ne vine de la forţele universale; 
blocajul acţionează şi asupra a ceea ce am neglijat prin voinţa 
proprie. Ar trebui să ne spunem: Prin tot ceea ce am omis, ne- 
am legat de forţele distrugătoare ale Pământului, de tot ceea ce 
împinge Pământul pe calea pieirii sale. în privinţa păcatelor prin 
omisiune ale gândirii trebuie să ne spunem: Datorită acestor 
păcate nu vom avea posibilitatea de a stabili armonia dintre 
voinţa şi simtirea noastră. lar în ceea ce priveşte păcatul prin 
omisiune al simtirii să ne spunem: Devenirea lumii va trece 
peste noi, ca şi când noi am fi de faţă. Nu am făcut nimic şi de 
aceea ni se va lua înapoi şi ceea ce ne-a dat devenirea lumii. 


71 


RUDOLF STEINER 

Ne vom vedea astfel deposedati de toate forţele care ne 
leagă de acest Pământ şi vom vedea cum devenirea lumii va 
avea loc fără noi. întrucât nu am contribuit cu nimic la acest 
proces. Vom simţi forţele care ne leagă de Pământ trecând 
peste noi şi distrugând fiinţa noastră reală, deoarece am 
păstrat în sufletul nostru doar forţe distrugătoare. în aceste 
momente teribile vom percepe păcatele prin omisiune ca pe un 

element distrugător al propriei noastre deveniri sufleteşti. 
Numai un singur lucru poate să contribuie la contracararea 
acestei distrugeri, numai un singur lucru poate să ne aducă în 
stare ca în aceste momente teribile să biruim, şi anume să 
facem prin jurământ promisiunea de a nu mai neglija nimic în 
viitor. Am atins astfel câteva puncte de susţinere care sunt 
suficient de clare. în momentul trecerii pe lângă „Micul păzitor 
al pragului" ele ne spun: Aceste forţe te trag în jos, deci trebuie 
să lucrezi asupra voinţei tale. Ele vor să treacă peste tine, deci 
trebuie să actionezi asupra gândirii şi simtirii tale. Putem fi 
recunoscători acestei imagini îngrozitoare, întrucât ea ne-a 
trezit la realitate şi a făcut posibilă prestarea acestui legământ, 

acestei promisiuni. 

Dacă apreciem „sentimentul recunostintei" şi „sentimentul obli- 
gatiei" ca fiind necesare, atunci trebuie să mai amintim si de 
„făgăduiala mistică". Fiecare îşi ia un angajament în faţa 
propriilor sale slăbiciuni, minusuri: de a lucra pe viitor cât mai 
mult posibil asupra propriului suflet, pentru a-1 face mai bun, 
tocmai fiindcă a fost neglijat ceva. Prin acest angajament viaţa 
capătă un nou conţinut, care corespunde în primul rând 
adevăratei autocunoasteri, unei autocunoasteri active, aşa încât 
omul să nu mai mocnească în sine, ci să lucreze asupra sinelui 
său. Această trăire se poate prezenta în două feluri. Atâta timp 
cât o bănuim că există doar ne gândim la ea, înseamnă că ceva 
ne lipseşte, că ceva încă ne încorsetează şi avem motive să 
credem că devenirea lumii va trece peste noi. în acest caz s-a 
vietuit numai în corpul astral. Dar” ând trăim permanent cu 
sentimentul recunostintei şi al obligaţiei, atunci această trăire se 
transformă în final într-o viziune cu totul precisă, devenind o 
trăire interioară, o adevărată forţă. Ea apare .datorită faptului că 
trăirea astrală se oglindeşte în corpul eteric, iar aceasta ne-o 
reflectajAcum vom avea de fapt în faţa noastră propria noastră 


72 


copie, care apare ca într-un 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

fundal. în fundal ni se arată ce lucrează aceste forţe ale luminii 
şi acţiunii sub învelişul nostru trupesc. Din fundal iese în 
evidenţă ceea ce am reuşit să facem din noi înşine, ceea ce am 
realizat. Asa cum în realitatea înconjurătoare suntem confruntati 
cu animalele, plantele, mineralele, tot astfel ne confruntăm şi cu 
sinea proprie într-un mod real. înainte, privirea noastră era 
abătută spre lumea înconjurătoare înainte de a ne afunda în noi 
înşine. Senzatiile din lumea înconjurătoare se revarsă în noi 
fiindcă nu aveam voie să vedem, ceea ce trebuie să vedem 
acum, când ne-am hotărât să contribuim la progresul omenirii. 

Interiorul nostru se prezintă ca şi cum ar fi zugrăvit pe acest 
fundal. Ni se prezintă cu precizie un tablou în care ni se arată 
tot ce ne leagă de Pământ, tot ceea ce ne leagă de trecut, sub 
forma unui taur slutit, care ne trage în jos. Tot ceea ce are 
legătură cu păcatul prin omisiune al simţirii se prezintă 
distorsionat şi are imaginea unui leu schimonosit. Tot ceea ce 
ne este imputabil datorită păcatului prin omisiune al gândirii ni 
se înfăţişează sub forma unui vultur deformat. Aceste trei 
imagini se amestecă cu propria noastră imagine deformată, 
pentru a vedea ceea ce mai avem de îndreptat pentru a ajunge 
la devenirea noastră corespunzătoare. Trei caricaturi şi propria 
noastră caricatură. Raportul în care se află cele trei imagini una 
faţă de cealaltă constituie dimensiunea a ceea ce mai avem 
încă de lucrat asupra noastră. Aşadarj”tunci când trecem pe 
lângă „Micul păzitor al pragului" avem reprezentarea adevărată 
a propriei persoane, căci avem în faţa noastră ceea ce am 
devenit; este vorba de o autoobservare”dimensiune 
stimulatoare pentru întreaga noastră viaţă. Dar de această 
trezire te poţi îngrozi, crezând că ceea ce vezi nu există. Există 
oameni care închid ochii atunci când cade o cărămidă, în loc să 
se ferească. Aceşti oameni nu vor să vadă; dar faptul că omul 
refuză imaginea nu schimbă cu nimic situaţia. Singurul sprijin în 
această privinţă îl constituie acceptarea propriei persoane. în 
caz contrar păzitorul pragului îl va distruge pe individ; îi va 
distruge sufletul. Până acum puterile universale şi forţele lor au 
fost suficiente spre a împiedica schimonosirea, deformarea 
forţelor sufletul ui, dar în viitor ele nu vor mai fi suficiente 
pentru a face faţă. Noi înşine vom deveni Păzitorii pragului, noi 
înşine vom fi aceia care ne vom împiedica să pătrundem în 


sinea 


73 


RUDOLF STEINER 
proprie. Va trebui să lucrăm asupra noastră spre beneficiul 
propriu. Doar această cunoaştere face posibil ca în viitor 
umanitatea să nu fie distrusă, să nu îi secătuiască puterile, să 
nu devină din ce în ce mai neputincioasă, ci să-şi îndeplinească 
misiunea. 

Am ajuns astfel în regiunea pe care am putea-o numi 
regiunea în care se desfăşoară viaţa propriilor noastre senzaţii, 
cu care ne acomodăm în momentul trezirii. In viaţa obişnuită nu 
suntem conştienţi de ea, întrucât ne aflăm continuu sub 
influenţa copleşitoare a impresiilor lumii înconjurătoare. Dacă în 
momentul trezirii nu lăsăm să ne inunde impresiile exterioare, 
atunci obţinem, percepem acest fenomen. Am caracterizat 
astfel o parte a fiinţei noastre, şi anume corpul senzatiei. Am 
ajuns la limita în care corpul senzatiei se loveşte de corpul 
eteric. Imaginea oferită ne arată exact aşa cum suntem. 
înfăţişarea deformată pe care o vedem este doar o imagine şi 
orice discuţie privind irealitatea imaginii din oglindă nu are nici 
un rost. Dacă omul vrea să ştie cum arată, o discuţie pe această 
temă nu are rost. Desigur, este vorba doar de o reproducere, o 
imagine în oglindă în corpul eteric, dar care ne ajută să ne 
autocunoaştem, şi tocmai în aceasta constă valoarea sa. 
Eroarea ar începe abia în momentul în care clarvăzătorul ar 
crede cumva că aceasta este o altă fiinţă, o altă realitate, dacă 
nu ar şti că ea îl reprezintă, că este o imagine care îi prezintă 
sinea proprie. Dacă clarvăzătorul crede cumva că spre el vine 
un taur adevărat,o fiinţă cu patru capete, ar fi şi el asemeni 
acelui individ căruia nu-i place propriul său nas şi când şi-l vede 
în oglindă se repede şi sare la bătaie. Lucrurile nu trebuie privite 
decât aşa cum sunt ele cu adevărat. Sincer vorbind, acela care 
nu înţelege corect imaginea din oglindă este un om căzut pradă 
halucinaţiilor. îndată ce imaginea din oglindă este privită ca 
fiind ceva în spaţiu şi nu ca ceea ce este ea de fapt, se cade în 
mrejele halucinatiei. în aceasta rezidă importanţa faptului de a 
ajunge până la momentul când începem să vedem că există 
posibilitatea logică de a înţelege lucrurile la justa lor valoare. Nu 
trebuie să încercăm a privi în această lume înainte de a ne 
pregăti. Nu trebuie să ajungă clarvăzător cel care ar putea 
confunda imaginiile reflectate ale sufletului cu entităţi spirituale. 
Se pune, de asemenea, un mare accent pe faptul ca nimeni să 


nu pătrundă în această lume, dacă nu 
74 


MACROCOSMOS Şi MICROCOSMOS 

are în primul rând o gândire sănătoasă şi rezonabilă, aşa încât 
să poată evalua tot ceea ce vede într-un mod corespunzător. Nu 
este vorba numai de a vedea, ci mai cu seamă de a evalua ceea 
ce vede. Vom ajunge să vorbim şi despre entităţi care se află 
într-adevăr în afara noastră, dar lucrurile abordate astăzi sunt 
doar imagini reflectate ale şinei noastre. Lumea noastră 
lăuntrică ne apare ca o lume exterioară. Este concluzia rezultată 
din autocunoaşterea propriei persoane. îndată ce omul coboară 
în propria sa lume interioară va trăi imaginile din ea. Ar constitui 
o halucinație dacă ceea ce ne oglindeste lumea interioară ar fi 
privit ca fiind o realitate. 

Astăzi am ajuns până la dimensionarea curentului care se 
postează în simţurile noastre în momentul trezirii. Tot astăzi am 
evocat şi trăirile misticului în acest moment, arătând că el îşi 
abate atenţia de la impresia lumii exterioare şi coboară în sinea 
proprie. 


V 
LACASURILE MISTERELOR EGIPTENE ALE LUI OSIRIS ŞI 
ISIS 

Astăzi ne aflăm în faţa unei sarcini grele. Stimata asistenţă 
este rugată să accepte exigenţele mari pe care ni le propunem, 
dacă voi afirma că în următoarele zile vom câştiga teren, în 
sensul că vom simţi pământ sigur sub picioarele noastre. Si 
fiindcă în Ştiinţa spirituală nu se doreşte să se rămână doar în 
sfera abstractiunilor, trebuie uneori să fie acceptate şi 
comunicări care aparţin regiunilor superioare ale cunoaşterii 
spirituale. în privinţa expunerii de azi am mai putea adăuga că 
nu este nicidecum vorba despre cine ştie ce deductii sau 
concluzii teoretice, ci despre lucruri de care am fost mereu 
conştienţi. Va fi vorba, aşadar, despre transmiterea de 
cunoştinţe unor anumiţi oameni. 

In prelegerea de ieri am văzut că omul se poate orienta în 
ceea ce numim interiorul corpului său astral, dacă la trezire 
reuşeşte să coboare conştient în acesta, şi ne-am format 
totodată şi o idee despre ceea ce înseamnă să treci pe lângă 
„Micul păzitor al pragului". Ceea ce am relatat ieri este o 
situaţie ipotetică, întrucât în viaţa normală acest moment nu 
survine, de fapt, niciodată, nu se ajunge ca omul să poată 
pătrunde conştient în sinea sa în momentul trezirii sale. Printr-o 
adâncire mistică el poate cel mult să se pregătească pentru a 
pătrunde conştient în învelişul corpului său exterior. Pentru o 
conştientă normală, momentele în care omul, prin conexiunile 
existente în întrupările sale anterioare, ajunge să aibă o trezire 
conştientă sunt cu totul sporadice. Ele pot însă surveni şi au loc 
câteodată. Aceşti oameni se trezesc cu un anume 

76 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

sentiment de deprimare, cu o apăsare sufletească. Această 
stare de deprimare se datorează faptului că omul interior, care 
s-a simţit liber, răspândit în întregul macrocosmos. trebuie să se 
reîntoarcă în celula în care este sechestrat trupul său. Dar mai 
poate apărea şi un alt sentiment. In momentul trezirii sale.când 
intervin astfel de stări neobişnuite,omul se simte mult mai bine 
decât în timpul zilei. El simte că există în el ceva, pe care l-ar 
putea numi omul său mai bun. Acest lucru se datorează faptului 
că în momentul trezirii rămâne cu un simtämänt că dormind el a 
primit ceva din lumile care sunt mai presus decât lumea 
senzatiilor. Sunt stări care pot surveni şi care reprezintă în viaţa 
normală o confirmare a celor spuse. In totalitatea lor, stările 
relatate sunt trăite doar de misticii autentici. 

Se pune problema dacă se poate merge şi mai departe. Căci 
trăirile de genul celor ilustrate reprezintă partea interioară a 
corpului astral, a părţii spirituale a omului. Se poate caborí oare 
şi mai adânc în zonele mai putin spirituale ale naturii umane, 
care în viaţa obişnuită par a fi de esenţă mai puţin spirituală? 
Substratul lor este totuşi spiritual, întrucât el se află la baza 
lumii materiale. întrebarea care se pune este aceea dacă se 
poate cobori până în corpul fizic. Dacă între aceste două corpuri 
mai există şi altceva. Intre ele se află corpul eteric, aşa încât 
dacă am pătrunde până acolo am întâlni corpul nostru eteric şi 
poate câteva urme ale corpului noastru fizic,pe care de altfel nu 
îl vedem decât din exterior şi pe care, printr-o asemenea 
pătrundere conştientă, l-am putea identifica cu acesta, în 
general nu se recomandă să se facă un pas mai departe în ceea 
ce priveşte cufundarea mistică, existând reale pericole, aşa cum 
am precizat şi în conferinţa de ieri. Oamenii pot face acest 
experiment numai cu foarte multe precautii şi abia după ce şi- 
au însuşit cunoştinţele conţinute în lucrările Cum se dobândesc 
cunoştinţele despre lumile superioare?si Ştiinţa ocultă, în 
măsura în care se pot ajuta şi singuri. Dar a păşi mai departe pe 
această cale spre sinea umană este o întreprindere nu lipsită de 
riscuri si disponibilitatea cu care omul contemporan îşi 
dobândeşte cunoştinţele sale spirituale face acest lucru aproape 
imposibil. De aceea astăzi se alege o altă cale a cunoaşterii. 
Drumul pe care se mergea pentru a pătrunde mai adânc în 
sinea proprie fără teama existenţei unor pericole 


77 


RUDOLF STEINER 

nu mai este unul pe care să se meargă în mod normal. Viaţa 
noastră spirituală de astăzi este astfel proiectată încât omul 
este subordonat numai într-o mică măsură altor factori, el 
păşind nestingherit, într-o libertate deplină, pe drumul 
cunoaşterii. Vom vedea că există un asemenea drum către 
lumile spirituale care ţine seama de această posibilitate. Este 
drumul cunoaşterii rosicruciene. Acesta este un drum de dală 
recentă. El nu există în misteriile Evului Mediu, când omul era 
iniţiat în secretele cele mai tainice. Pe atunci existau unele 
misterii care îl conduceau pe om în sinea sa, până la „Micul 
păzitor al pragului", şi altele, prin extaz, îl conduceau afară, în 
macrocosmos. Acestea erau drumurile alese cu predilecție în 
timpurile străvechi. Drumul prin care se realiza pătrunderea în 
propria sine era cel mai practicat în läcasurile initiatice, care 
purtau numele de läcasurile misteriilor egiptene ale lui Osiris şi 
his. Pentru a ilustra trăirile omului prin pătrunderea în propria 
viaţă interioară, ne vom servi azi de experienţele discipolilor lui 
Osiris şilsis. 

Astăzi vom urmări acelaşi scop, mergând pe o altă cale. 
Ceea ce în Egipt era o necesitate, astăzi nu mai este posibil de 
realizat. Acolo era necesar ca din momentul în care omul 
coboară în sinea proprie, sau chiar şi mai înainte, să nu mai 
înainteze de unul singur, bazându-se pe cunoştinţele proprii,ci 
să se incredinteze unui guru, unui mare iniţiat. De unul singur, 
solitar, drumul era prea periculos. De regulă, lucrurile se 
petreceau astfel încât chiar şi primii paşi pe calea trăirii mistice, 
descrişi ieri, erau făcuţi tot sub îndrumarea unui instructor, a 
unei calauze. 

Ce scop urmărea de fapt îndrumarea dată de către un 
iniţiat? Când dimineaţa ne afundăm în corporalitatea noastră, 
sufletul este întâmpinat de trei forte,cunoscute sub denumirea 
de puterea lui Venus, puterea lui Mercur şi puterea Lunii. De 
ceea ce se înţelege în general prin puterea lui Venus poate vorbi 
doar acela care a pătruns în sinea proprie. El se poate lăsa în 
seama puterii lui Venus numai prin automodelare. dacă 
dobândeşte o anume smerenie şi devine altruist, ajungând la o 
totală dezinteresare lăuntrică. înainte de a porni pe calea care 
duce în sinea proprie, individul trebuie să-şi reprime instinctul 
amorului propriu şi să devină un altruist convins. El trebuie să se 


automodeleze,pentru a deveni 
78 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

o fiinţă care simte dragoste şi compasiune nu numai faţă de 
semenii săi. ci şi faţă de toate fiinţele. Abia atunci când 
efectuează această sub-mersiune în mod conştient, va putea 
eventual să se lase în seama acestei forţe pe care am numit-o 
puterea lui Venus. în schimb, ar fi extrem de periculos dacă 
omul, de unul singur, s-ar lăsa în grija puterii lui Mercur. De 
aceea în iniţierea antică egipteană individul era condus de un 
mare iniţiat care, datorită tráirilor sale anterioare, putea fi 
călăuza sa şi care într-un mod cu totul conştient manipula 
această putere a lui Mercur. Un înalt preot al lui Hermes sau al 
lui Mercur îl conducea pe discipol în sinea proprie. Oricum 
această tentativă presupunea o supunere oarbă faţă de 
condiţiile pe care initiatul le punea discipolului său. O asemenea 
dependenţă liber-consimtita şi căreia discipolul de odinioară i se 
supunea fără sovaiala ar trebui acceptată şi de omul contem- 
poran. Discipolul trebuia să accepte să-şi reprime cu désavarsire 
Eul propriu, să nu mai dispună de impulsurile Eului şi să execute 
cu stricteţe numai comenzile preotului lui Hermes. El tfebuia să- 
şi urmeze învățătorul nu numai în ceea ce priveşte actilunile sale 
exterioare, şi sá se Incredinteze acestuia pana im adâncul 
gândurilor si a lumii sentimentelor sale, pentru a] se crea 
certitudinea pătrunderii fără nici un risc în lumea sa Ihterioarä. 
în acest fel individul ajunge să cunoască un strat mai profund al 
şinei proprii. 

Acum vom cunoaşte câte ceva din trăirile aferente corpului 
eteric, pe care le avea discipolul călăuzit de ghidul său. Pentru 
abandonarea propriului Eu, discipolul era determinat să vadă cu 
ochiul spiritual al învățătorului său, respectiv sá se] vadă cu 
ochii acestuia, să gândească cu gândurile acestuia, el'devenind 
un fel de obiect de studiu exterior, în acest fel era condus spre 
unele trăiri dintre cele mai ciudate. Erau unele trăiri în timpul 
cărora avea sentimentul că viaţa este dată înapoi şi că întreaga 
sa fiinţă — pe care o vedea acum cu ochiul spiritual al 
învățătorului — se lărgeşte, creşte, având în acelaşi timp 
sentimentul că ar fi preexistat în nişte vremuri anterioare vieţii 
sale actuale, totul derulându-se ca o incursiune în timp. Avea 
sentimentul că se întoarce treptat înapoi în timp. cu mulţi ani în 
urmă, o perioadă de timp care reprezintă mai mulţi ani decât 
viaţa sa dintre naştere şi moarte. în timpul 


79 


RUDOLF STEINER 

trăirii acestor evenimente cu ochii duhovnicului său. se vedea 
mai întâi pe sine şi apoi. mai departe, la cumpăna dintre ani, 
vedea multe generaţii despre care avea sentimentul că sunt 
străbunii săi. Pentru scurt timp avea sentimentul că trece în 
revistă seria acestor străbuni, dar nu ca şi când s-ar identifica cu 
ei, ci ca şi când ar pluti deasupra lor, până la un anumit punct, 
până la unul dintre străbunii săi; după care această viziune 
dispărea. Apoi vedea pământeni, la care, într-un fel, se raporta 
si existenţa sa. 

Apoi initiatul explica discipolului semnificaţia viziunilor sale. 
Acesta văzuse următoarele: Când prin naştere păşim în 
existenţă aducem cu noi nu numai particularitätile din viaţa 
anterioară, ci şi tot ceea ce se poate cuprinde sub denumirea de 
trăsături moştenite. Ne nastem într-o familie, în cadrul unui 
popor şi purtăm cu noi crâmpeie din moştenirea şirului noştri de 
străbuni. Acestea nu ţin de ultima întrupare, ci le moştenim de 
la o generaţie la alta. Ce face ca omul cu fiinţa sa interioară cea 
mai intimă să se încarneze într-o anumită familie, într-un popor, 
într-o anumită rasă, ca el să dobândească anumite trăsături? 
Acest lucru nu s-ar realiza niciodată dacă omul nu s-ar afla într-o 
anumită relaţie cu aceste trăsături moştenite. în realitate, încă 
înainte de a se naşte, omul se află în legătură cu aceste 
trăsături. Dacă luăm ca exemplu un om anume şi urcăm scara 
genealogiei spre ascendentii săi, la tatăl sau, la bunicul si 
străbunicul său, pe care să-i putem urmări din interior, atunci 
am putea vedea trăsăturile moştenite de la un număr de 
generaţii, până la una anume. Apoi aceste trăsături moştenite 
se pierd. Spre final, ca să spunem aşa, ele se evaporă, devin din 
ce în ce mai estompate, ca în cele din urmă să dispară cu 
desăvârşire. 

Aşa cum vedem dispărând trăsăturile moştenite, tot astfel, 
luând ca exemplu un individ anume, putem observa că 
trăsăturile sale sunt asemănătoare cu cele ale tatălui său, mai 
puţin asemănătoare cu ale bunicului şi cel mai puţin 
asemănătoare cu ale străbunicului ş.a.m.d. Duhovnicul 1-a 
călăuzit pe discipolul său până la acel străbun care mai 
păstrează încă trăsăturile pe care puterea moştenirii le-a adus 
până la el. | s-a arătat că omul are anumite legături cu 
trăsăturile sale moştenite. El a intrat în legătură, într-un chip 


spiritual, cu acel străbun de la care 
80 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

mai păstrează încă o anumită trăsătură. | s-a arătat că omul si- 
a pregătit cu mult timp înainte ceea ce în final reprezintă 
trăsăturile sale moştenite. El nu doar le moşteneşte. ci, într-un 
sens anume, le şi dă înaintaşilor săi, le inoculează acestora din 
lumea spirituală. El lucrează timp de generaţii de-a rândul, 
până când, în cele din urmă, se poate naşte acel corp fizic care 
să le înglobeze şi de care să se simtă cuprins, învelit. în lumea 
spirituală noi înşine am lucrat la corpurile fizice ale străbunilor 
noştri, pentru a aduna treptat trăsăturile pe care în cele din 
urmă, în momentul naşterii, le dobändim ca trăsături 
moştenite. 

Pătrunzând în corpul său eteric, omul vede că acesta areo 
istorie îndelungată. Când la naştere omul intră în existenţă, el 
îşi are deja pregătit corpul său eteric cu mult înainte. A început 
să lucreze la corpul său eteric încă de când venise pe lume cel 
mai îndepărtat dintre străbunii de la care mai păstrează unele 
trăsături. Când în lucrarea Teosofia se precizează că omul se 
compune din corp fizic, corp eteric si corp astral etc. stau dat 
numai câteva indicaţii. Amänunte în legătură cu acest|subiect 
se pot afla numai dacă împărtăşim din experienţele celor care ei 
înşişi au pătruns conştient prin aceste văluri. în acest fel omul 
învaţă să pătrundă în acele regiuni pe care le-a strábátut înainte 
de a fi intrat în existenţa sa fizică. El face cunoştinţă cl un 
segment al vieţii sale dinainte de naştere, un segment|care se 
întinde secole de-a rândul, căci despre secole este'vorba. până 
în momentul cánd,intre ultima moarte şi naştere, Începe să-si 
formeze prototipul corpului sau eteric. încă de pe atunlki i-a fost 
inoculat omului în sânge primul germene al träsäturilaf sale 
particulare, pe care si le va contura tot mai accentuat}|pänä 
când corpul eteric este în măsură să poată prelua acegte 
trăsături o dată cu naşterea sa. Ceea ce se moşteneşte este o 
recompunere a tot ceea ce singuri am făcut mai înainte în 
lumea spirituală. De aceea tot ceea ce s-a acumulat în|sine si se 
află acum în corpul eteric se dovedeşte a fi rezultatul unei 
concentrări timp de secole şi se numeşte „Mai marele". 
„Superiorul", omul celest sau omul spiritual. Există o expresie 
de specialitate în acest sens:(>rin coborârea în corpul său 
eteric, omul face cunoştinţă cu „Superiorul" său. Acesta mai 
este numit şi omul celest sau spiritual, deoarece omul trebuie 


să ştie că acesta a fost plăsmuit în lumea spirituală” 
81 


RUDOLF STEINER 

Şi acum sá zăbovim asupra celei de a doua fațete a trăirii. 
Fiind călăuzit atât de departe de către duhovnicul său, omul 
cunoaşte unele lucruri care, desigur, la început i s-au părut 
foarte străine, dar care, negreşit, i-au fost explicate de către 
îndrumător ca fiind ceva de care nu ar trebui să se simtă chiar 
atât de străin. Discipolului i s-a arătat — şi el îşi va da seama 
curând cât este de corect — faptul că s-a confruntat cu ceva din 
natura sa umană, de care s-a distanțat, pe care a lăsat-o în 
urma sa, cu care stătea într-o vecinătate cât se poate de 
apropiată şi faţă de care se simte ca înstrăinat. Ce este aceasta 
de care omul este legat într-un chip atât de ciudat? Vom 
înţelege totul mai bine dacă pornim de la o descriere a 
momentului morţii. Aşa cum o arată Ştiinţa spirituală, în acel 
moment omul îşi părăseşte corpul său fizic; Eul său şi corpul 
astral rămân împreună şi cu ceea ce dorim să cunoaştem acum 
din interior, cu corpul eteric. După moartea sa omul mai trăieşte 
încă câteva zile în aceste trei componente ale entității sale. Apoi 
partea cea mai importantă a corpului eteric îl părăseşte, 
plecând mai departe, ca şi când ar fi un al doilea cadavru. 
Mereu se spune că ceea ce pleacă mai departe, fiind un fel de al 
doilea cadavru, se dezintegrează în lumea eterică generală; din 
acesta omul nu ia decât un extract în lumea dintre moarte şi 
noua sa naştere. Ceea ce se descompune, ceea ce se preface în 
lumea eterică într-un fel de al doilea cadavru are nevoie de mult 
mai mult timp pentru a se descompune, iar ultimele rămăşiţe al 
trupului eteric din ultima sa viaţă sunt cele pe care le întâlneşte 
discipolul în această derulare, ajungând până la ultimul său 
străbun; acolo întâlneşte cea din urmă rămăşiţă a ultimului său 
corp eteric. Continuându-şi iniţierea şi evoluând în acest sens, 
va reuşi să pătrundă în ultimul său corp eteric, pe care 1-a lăsat 
în urmă si de care s-a distanțat. Acum retrăieşte aproape toţi 
anii din trecutul său îndepărtat, până la ultimul străbun al 
său,nu pe atât cât au duratin realitate. Raportul în timp este de 
cinci la şapte. Acum omul vietuieste într-o perioadă în care 
simte, ca să spunem aşa, că tot ceea ce a întâlnit în ultima sa 
viaţă este din ce în ce mai comprimat; concentrându-se tot mai 
mult asupra acestei viziuni, aceasta devine tot mai 
asemănătoare cu ultimul său corp eteric, până când acesta 
capătă în cele din urmă forma pe care a avut-o în momentul 


82 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
în care a trecut prin ultima sa moarte. Şi pe măsură ce această 
formă capătă contururi din ce în ce mai clare, luând aspect 
omenesc, discipolul ajunge în faţa ultimei sale morţi. Pentru 
omul iniţiat nu mai există din acest moment nici un fel de dubiu 
că reîncarnarea este o realitate şi că a reuşit să parcurgă traseul 
în sens invers până la ultima sa moarte. Am cunoscut astfel 
ultimul segment pe care omul îl identifică ca fiind o rămăşiţă a 
ultimei sale vieţi pământene. Ceea ce îl întâmpină din ultima sa 
viaţă pământeană poartă dintotdeauna în Ştiinţa spirituală 
numele de „Inferiorul" sau omul pământean. Acum îşi dă seama 
de legătura dintre „Superior" şi „Inferior"; îl urmează pe 
„Inferior" până când ajunge la ultima sa viaţă pământeană. în 
decursul iniţierii sale, discipolul parcurge un circuit care se 
derulează de la ultima sa viaţă terestră până la cea actuală. în 
viziunea sas-a identificat cu ceea ce a devenit în încarnarea 
anterioară. Acest traseu a fost considerat întotdeauna ca un 
circuit închis, denumit ca atare, şi în care iniţial era reprezentat 
simbolic printr-un şarpe care îşi muşcă coada. Şarpele are şi 
multe alte semnificaţii. 

Vedem astfel că, de fapt, prin afirmaţia „Omul are un corp 
eteric" nu se epuizează câtuşi de putin natura acestui corp 
eteric. Cunoaştem natura sa abia atunci când coborâm în sinea 
proprie; apoi facem cunoştinţă cu cei doi oameni, „Superiorul" 
şi „Inferiorul", care sunt reuniți şi coexistă în fiecare om şi, de 
asemenea, cunoaştem karma* în acţiune. Ne putem astfel 
explica cum, într-un fel anume, la naştere pătrundem în 
existenţă. Ca să spunem aşa, trebuie să aşteptăm de la ultima 
noastră moarte şi până la o nouă naştere, până când se 
descompune corpul eteric vechi, şi abia apoi urmează să se 
facă din nou începutul pentru reclădirea noului cofp eteric. 
Aceasta demonstrează ca, de fapt, omul nu a pierit cu 
desăvârşire şi că ceea ce s-a descompus din corpul său eteric Il 
întâlneşte acolo, în sinea sa. Coborând în sinea 

Kurmn înseamnă acţiune; orice acţiune are o cduzä şi un 
efect; karma este în acelaşi timp cauza care a determinat 
acţiunea şi efectul acţiunii; clar ştim că orice efect devine la 
rândul său cauză pentru un alt efect. Deci fcjrma este 
înlănţuirea de cauze şi efecte care înseamnă existenţa. (Nota 
trad.) 


83 


RLDOLF STEINER 
proprie, se mai poate spune că omul regăseşte o bucată din 
ceea ce s-a descompus şi pe care o păstrează ca pe un extract. 
Dacă lucrurile nu s-ar prezenta astfel, nu ar regăsi acolo această 
rămăşiţă. 

Vedem cât de profund întemeiată este ideea pe care am 
prezentat-o de fiecare dată în aceste conferinţe. Vă aflaţi în faţa 
situaţiei în care puteţi deduce pe ce se bazează cercetarea 
spirituală când susţine că din corpul eteric mai rămâne un 
extract, o esenţă. Toate aceste afirmaţii se bazează pe cercetări 
spirituale; chiar şi cunoştinţele care urmează să se transmită în 
continuare au un suport imaginabil cât se poate de profund. 

Aşadar, omul, ajuns la ultima sa moarte, face cunoştinţă cu 
unele din trăsăturile sale. pe care misticul le va cunoaşte mai în 
amänuntime, pe măsură ce îşi desävärseste educaţia şi se lasă 
condus de duhovnicul său. leri ne-am referit la însuşirile astrale, 
la acel sentiment al recunostintei netärmurite, pe de o parte, şi 
la sentimentul datoriei şi al responsabilitatii,oe de alta parte. 
Astăzi am aflat despre omul superior şi despre cel inferior, 
„Superiorul" şi „Inferiorul", aliaţi în corpul său eteric şi pe care 
omul îi întâlneşte atunci când coboară în sinea proprie. După ce, 
prin ultima sa moarte, a ajuns să realizeze o retrospectivă 
spirituală, următorii paşi pe calea iniţierii îl conduc pe om mai 
departe, aşa încât să poată face cunoştinţă cu ultima sa viaţă. 
Dar această cunoaştere nu este de fel simplă. Sub îndrumarea 
permanentă a mentorului său, omului i se mai atrage încă o 
dată atenţia că nu are voie să meargă mai departe dacă nu se 
află într-o deplină stare de abandonare de sine. El nu poate păşi 
mai departe dacă mai păstrează reminiscente din ceea ce 
reprezintă amor propriu sau conştientă de sine a acestei vieţi şi 
a acestei încarnări, ceva care să aibă semnificaţie „personalä". 
Atâta timp cât mai există ceva personal, nu se poate cunoaşte 
propria încarnare anterioară. Intre naştere şi moarte nu se poale 
cunoaşte ce reprezintă o altă personalitate într-o altă încarnare 
anterioară. Trebuie să devii capabil să te consideri cu totul 
altcineva şi mai ales să nu te pierzi. Capacitatea de a te 
metamorfoza trebuie să funcţioneze într-un asemenea grad 
încât să poţi simţi când să te poţi strecura, ca să spunem aşa, 
într-un cu totul alt corp. Aşadar, se 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
poate păşi mai deparle în viaţa dinaintea ultimei morţi şi până la 
penultima naştere numai în situaţia în care se ajunge la o cotă 
superioară de altruism, încât se uită de toi ceea ce are a face cu 
încarnarea actuală, şi doar atunci când există o deschidere şi o 
receptivitate puternică faţă de îndrumător. 

Acum nu are loc o trăire de genul celei din ultima încarnare 
din lumea senzorială exterioară, ci retraim tot ceea ce am făcut 
pentru sinea noastră în ultima întrupare, tot ceea ce am lucrat 
asupra noastră. Ceea ce au văzut ochii şi au auzit urechile, toate 
situaţiile cu care ne-am confruntat în lumea exterioară, se 
trăiesc acum într-un alt mod. Ele se retrăiesc prin prisma a tot 
ceea ce am facut penlru sinea noastră. Este trăită, ca sá 
spunem aşa. fiecare strădanie, fiecare efort, pentru a ne duce 
puţin mai departe în încarnarea trecută. După ce trăieşte 
această strădanie făcută asupra sieşi, discipolul este condus de 
maestrul său înapoi, la actuala sa încarnare, şi abia apoi 
individul se regăseşte pe sine. Acesta rămâne cu un sentiment 
cu toiul deosebit, ca şi când ar fi fost compus din două 
persoane, una care 1-a purtat cu sine si alta cu care a intrat în 
fiinţa sa actuală. Aceasta dă sentimentul de a exista înăuntru, în 
corpul fizic. Nu se poate vietui în propriul corp fizic decât având 
sentimentul că te-ai acomodat cu încarnarea anterioară. Privesti 
apoi în interior şi îţi poţi observa propriul corp fizic prin 
experienţa si viziunea incarnärii anterioare. Dar nu este 
suficient doar atât; din toate acestea se învaţă destul de puţin. 
După ce măiestrul spiritual şi-a condus discipolul atât de 
departe, încât să se afle conştient în sinea proprie, trebuie să-l 
conducă înapoi sau să-l aducă în situaţia de a reface singur 
acest drum. Acum, împreună cu încarnarea sa anterioară 
parcurge drumul de la penultima naştere până la penultima 
moarte şi retrăieşte din nou acele momente de om superior şi 
inferior, ajungând prin penultima moarte la penullima încarnare. 
Se poate spune că printr-un singur circuit se ajunge numai până 
la ultima încarnare, după care va lrebui făcut un al doilea circuit, 
când se dobândeşte sentimentul că în propria fiinţă sălăşluiesc 
trei persoane. Circuitul poate fi repetat de atâtea ori. până când, 
pe scara evoluţiei pământeşti, se retrăieşte într-o perioadă mult 
mai îndepărtată. 

85 


RUDOLF STEINER 

într-o epocă de cultură străveche. Atunci omul va descoperi că 
împreună cu personalitatea sa anterioară era încarnat si 
aparţinea epocii anterioare, iar mai înainte culturii egiptene, 
celei persane vechi şi mai înainte celei preindiene etc. Apoi se 
retrăieşte pe sine în perioada atlanta şi în continuare în epoca 
lemurică. După care nu mai există posibilitatea de a face 
asemenea experimente. Omul îşi poate urmări evoluţia de-a 
lungul tuturor culturilor şi raselor posibile, până la începutul 
devenirii sale pământene, până la prima sa încarnare terestră. 
Acum putem conchide: în ceea ce numim interiorul corpului 
nostru fizic se ascund sub formă de forţe toate încarnările 
noastre anterioare. Când în teosofia exterioară exoterică se 
afirmă că omul se compune din corp fizic, corp eteric şi corp 
astral, înseamnă că omul se compune din ceva care, văzut din 
interior, se prezintă sub forma unor încarnări stratificate, 
înglobate unele în altele. Când vorbim de corpul eteric nu 
trebuie să uităm niciodată că, văzut din interior, el apare ca un 
circuit care se derulează în sens invers, de la naşterea noastră 
actuală şi până la ultima noastră moarte. Apoi ni se prezintă 
particularitätile învelişului nostru, în care ne putem cufunda 
mistic. 

Când omul iniţiat poate să pătrundă în trecutul său, 
ajungând până la prima sa întrupare, află cu mult mai multe. în 
această fază el învaţă şi drumul înapoi şi că într-o perioadă 
anume a evoluţiei noastre terestre lucrurile se prezentau cu 
totul altfel, că şi Pământul pe atunci era altfel decât atunci când 
trăia în prima sa încarnare. Dacă observăm acum lumea 
înconjurătoare, ne confruntăm cu trei regnuri naturale: regnul 
animal, regnul vegetal şi cel mineral. Şi în noi coexistă aceste 
trei regnuri. Regnul animal ne este specific prin faptul că avem 
un corp astral, care se impune energic într-un fel anume asupra 
corpului exterior. Regnul vegetal ne caracterizează prin faptul 
că detinem un corp eteric sau al vieţii; cel mineral prin faptul ca 
elementele minerale se combină în noi şi suntem pătrunşi de 
ele. Dacă evoluăm într-atât spre cele spirituale încât prin trăirea 
şinei corpului nostru fizic să ajungem la prima noastră 
încarnare, vom observa că în acea perioadă Pământul se afla 
tocmai în etapa evoluţiei sale în care se formau 

86 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS mineralele şi 
de aceea tot atunci a putut şi Eul să treacă prin prima sa 
încarnare. Ajungem astfel la începuturile formării regnului 
mineral pe Pământul nostru. Dar oare acest regn mineral nu a 
existat înaintea celui 
vegetal şi a celui animal? 

Cine face o asociaţie, gândindu-se la simboluri, ar putea să-şi 
spună: Eu am ceva din huila care s-a format din plante. în alte 
circumstanţe decât cele actuale, regnul vegetal a putut exista 
fără cel mineral. Nu regnul vegetal urmează celui mineral, ci 
regnul mineral a apărut ca un produs solidificat al regnului 
vegetal. în momentul în care se formează regnul mineral, omul 
intră, aşa cum am mai spus, în prima sa încarnare. Mineralele s- 
au format într-o lungă perioadă de timp, şi tot de mult timp 
trecem şi noi prin încarnările noastre terestre. Deci, încă de pe 
atunci ne-am asimilat acest regn mineral. Mai înainte aveam ca 
entităţi o cu totul altă substantialitate. De aceea în Ştiinţa 
spirituală se afirmă că Pământul nostru a evoluat până la 
formarea regnului mineral şi ca urmare şi omul s-a adaptat 
imediat acestuia. 

Vedem că prin afundarea spre profunzimile Eului, pentru 
cunoaşterea corpului său fizic, omul ajunge într-un punct de 
unde iese în afara sa. Prin corpul nostru fizic suntem înrudiţi cu 
regnul mineral. Nu-i de mirare că ajunşi la limita de unde ieşim 
în afara noastră întâlnim regnul mineral, pătrundem în regnul 
mineral. Nu într-un regn mineral aşa cum se prezintă el astăzi, 
ci aşa cum se prezenta el în momentul apariţiei sale, în 
timpurile lemurice vechi. Pe atunci Pământul cobora în regnul 
mineral. Actuala eră geologică a Pământului a apărut după 
perioada atlanta. înaintea acesteia s-a desfăşurat perioada 
lemurică. Pe atunci configuraţia Pământului era total diferită. 
Atunci omul trecea prin prima sa încarnare şi tot atunci s-a 
format şi regnul animal. Era perioada în care actuala Lună se 
separa de Pământ. Vedem că pe măsură ce pătrundem lot mai 
adânc în noi înşine ne cunoaştem cu adevărat, putând chiar să 
ieşim din noi înşine. Drumul ne duce de la om la pământul 
mineral de la care ne-am însuşit, am dobândit substanţa 
noastră fizică. Acesta constituie un drum pe care am vrut să 
vi-1 prezint ca fiind unul pe care îl putem parcurge şi pe care 
mulţi l-au străbătut în vechile misterii ale lui 


87 


RUDOLF STEINER 

Isis şi Osiris. El putea fi parcurs numai sub îndrumarea unui 
maestru spiritual, întrucât este presărat de multe primejdii. 
Dacă pe atunci omul nu şi-ar fi suprimat Eul si nu s-ar fi 
subordonat fără rezerve unui gurii, nu ar fi putut niciodată să 
meargă pe acest drum. întrucât în sinea proprie nu ar fi 
cunoscut părţile cele mai rele. Ar fi reuşit şi singur să pătrundă 
în sinea proprie, fără un îndrumător, dar ar fi întâlnit acolo doar 
ceea ce a reusii să facă din om Eul său egocentric. 

In zilele următoare, cand vom vorbi despre misteriile 
nordice, vom descrie un alt drum, care nu duce în interior, ci în 
afară, în lumea celestă, în spaţiul ceresc. în afară de aceste 
două drumuri, devenite impracticabile datorită naturii evoluate 
a individului din zilele noastre, care vrea să trăiască liber, vom 
vorbi despre cel mai accesibil drum pentru omul de azi, ca fiind 
cel mai adecvat; acesta este drumul rosi-crucienilor. Ar mai 
trebui menţionat că anumiţi mistici de dată recentă, care nu 
aveau un guru şi nici un duhovnic căruia să i se confeseze, au 
mers singuri pe această cale. Să-l dăm ca exemplu pe Meisler 
Eckhart'". El a fost un mistic din Evul Mediu care nu a avut o 
călăuză în sensul vechilor misterii ale lui Isis şi, ca să spunem 
aşa, se cufunda în sine pe cont propriu. Pentru el ar fi fost un 
real pericol dacă prin aceste afundări interioare în stilul său 
propriu ar fi depăşit o anumită limită. Dacă ar fi trecui peste 
această limita unde Eul propriu îşi impune exigenţele, atunci ar 
fi rămas lipsit de apărare. Acesta este pericolul pe care il 
reprezintă drumul mistic, şi anume faptul că Eul propriu, exa- 
cerbat în egoismul său, caută să se impună. Eul propriu, 
egocentric, se impune uneori într-un chip ciudat. Reuşind să se 
adâncească în profunzimile Eului, discipolul întâlneşte pe omul 
său interior, propriul om-zeu, care caută să iasă în evidenţă, şi 
în cazul în care el nu este călăuzit de îndrumătorul său s-ar 
putea ca în urma acestor cufundări în propria sine să devină un 
om foarte rău, deşi înainte se prea poate să fi fost un ins 
cumsecade. Sau, dacă până atunci, prin iniţiere, a fost 

x „lohannes Echkart sau Meiter Eckhart (1260— 1327), 
mistic german. A devenit spiritul dominant, gânditorul profund, 
vestitorul si predicatorul elocvent al acelei mistici care 
gravitează in jurul unei idei fundamentale: naşterea lui 
Dumnezeu în sufletul omenesc. 


88 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
determinat să spună numai adevărul, se poate întâmpla ca după 
ce s-a pierdut în sinea proprie să apară reacţii diametral opuse. 
încât să înceapă să mintă, sau să devină mult mai egoist decât 
ceilalţi oameni. Asemenea experienţe poate avea misiicul 
neîndrumat, sau îndrumat eronat. Adeseori nu găseşte în sinea 
proprie un orii superior, ci un om cu mult mai rău decât un om 
obişnuit. Trebuie să existe o protecţie împotriva pretențiilor 
Eului propriu. în misteriile egiptene invätäcelul era protejat de 
către preotul lui Hermes,, care prelua conducerea în locul său 
calauzindu-1, orientandu-1. Meisier Eckhart dispune de o natura 
mistică sănătoasă, la fel şi Tauler". Eckhart nu avea un 
îndrumător — Tauler, în schimb, a avut unul, mai târziu. Cum se 
apăra el faţă de pretenţiile Eului egoist? Se apăra prin faptul că 
pătrunzând în sinea proprie era călăuşit de gândul: Acum nu 
mai eşti tu cel care gândeşte, simte şi vrea. ci un altul din tine. 
Lasă-te complet inundat de Christos. El a făcut din cuvintele 
apostolului Pavel o realitate: „Nu Eu, ci Christos in mine"**, El a 
cunoscut această transformare, comutare, şi. ca să spunem aşa, 
s-a despersonalizat. Şi-a suprimat complet propriul Eu şi s-a 
lăsat de un altul. „Desdevctiirea" era o expresie preferată a 
misticului din Evul Mediu,în antiteză cu „Devenirea". Aceşti 
mistici ai simtirii nu obişnuiau să vorbească Uespre sine; ei 
lăsau să vorbească în sinea proprie un om superior,un fel de om 
primordial, subliniind că doresc să-şi suprime complet sinea 
proprie pentru ceea ce îi insufleteste în interior. Chiar şi autorul 
frumoasei lucrări Teologia germană a fost un asemenea mistic. 
Sensibil şi perceptiv, înzestrat cu o mare putere de pătrundere 
a experienţelor sufleteşti şi 
cu acea intuiţie mistică aptă de a sesiza toată multiplicitatea 
în Fiinţa unică şi nemărginită. 
Eckhart a căutat adevărul în Dumnezeu. Era mânat de o voinţă 
de cunoaştere adânc 
meditativă. (Nota trad.) 
* | Tauler (1300—1361), discipol şi continuator al lui 
Eckhart. (Nota trad.) 
** Se tace referire la Epistolii cSIKgalateni, 2.20: „Am fost 
răstignit împreună eu 
Christos şi trăiesc..., dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte 
în mine". (Nota trad.) 


89 


RUDOLF STEINER 

Vedem astfel cum deja se apropie o nouă perioadă. Ea nu 
mai poate accepta un guru absolut, pe care îl înlocuieşte cu o 
călăuză exterioară, cu Christos. 

în conferinţa de mâine vom arăta ceea ce trebuie făcut 
pentru ca omul contemporan, cu o anumită viaţă spirituală, să-şi 
găsească un drum al său,păslrându-şi constituţia sufletească. 

Tot mâine, după ce vom aborda misteriile nordice, vom 
înfăţişa lumile accesibile omului şi firul călăuzitor către noile 
metode ale cunoaşterii lumilor superioare. 


VI 
ASCENSIUNEA CONŞTIENTĂ ÎN MACROCOSMOS 
TRASEUL PARCURS PRIN LUMILE SUPERIOARE 

leri,în încheierea prezentării care se referea la drumul 
profund, cu adevărat mistic, am subliniat pericolul principal la 
care era expus omul care urma această cale mistică, în 
vremurile străvechi, neinsotit de o cäläuzä, în acele vremuri în 
care nu existau încă metodele de iniţiere care ne stau la 
îndemână astăzi, şi despre care vom vorbi mai târziu. Şi pentru 
a mai face o precizare privind dimensiunea greutăților cu care 
era confruntat individul odinioară, aş dori sa mai mentionez 
următoarele: Am văzut că, în principal, aceste greutăţi se 
datorează faptului că în momentul adâncirii în sinea proprie 
omul este complet capturat de fiinţa sa egoistă, de Eul său, 
astfel încât acest Eu se trezeşte cu o asemenea intensitate, 
încât tot ceea ce percepe omul ar vrea să subordoneze 
propriului eu; absolut tot ar fi văzut numai în culorile produse de 
acest Eu intensificat de sufletul egoist. Din această cauză, în 
iniţierile antice intensitatea sentimentului-Eu şi a constientei-Eu 
era redusă complet. Ca să spunem aşa, Eul era preluat de 
călăuza spirituală. Această temperare a Eului se producea după 
ce forţa care emana de la maestrul spiritual reducea la o treime 
intensitatea constientei-Eu a respectivului învățăcel care pornea 
pe calea iniţierii. Este vorba de o reducere cât se poate de mare 
a Eului. dacă ţinem cont de faptul că în timpul unui somn adânc 
conştienta noastră se reduce, în general, la aproximativ o 
treime. In vechile misterii se acţiona şi mai departe, încât 
treimea era redusă şi ea în continuare la o pătrime (deci se 
ajungea la a douăsprezecea parte), astfel că omul se afla cu 
adevărat într-o stare asemănătoare cu aceea a 

91 


RUDOLF STEINER 

morţii. Şi în privinţa aspectului exterior se asemăna unui 
cadavru. Aş vrea să precizez că această conştientă puternică a 
Eului nu dispărea în neant. Nu era cazul. Dimpotrivă, abia 
atunci, printr-o percepţie spirituală, se putea vedea cât de 
intens, de accentuat este egoismul omului; căci prin fiecare 
această doisprezecime a conştientei Eului omenesc iese la 
iveală ceva ce constituie o parte puternică a egoismului său şi 
ar putea părea cât se poate de ciudat faptul că maestrul 
spiritual avea nevoie de douăsprezece ajutoare pentru a ţine în 
frâu acest egoism debordant şi a-l menţine pe discipol în lumea 
celor spirituale, dacă se reuşea să-i fie temperat Eul propriu. 
Acesta reprezintă unul din aşa-numilele secrete ale iniţierii 
superioare din Antichitate. Trebuie subliniat acest lucru pentru 
ca să se ştie ce va găsi omul atunci când se încumetă să se 
cufunde în sinea proprie. Dacă individul ar realiza aceasta ca pe 
o acţiune personală, s-ar comporta apoi ca şi când ar dobândi 
nişte trăsături care sunt de douăsprezece ori mai rele decât cele 
pe care le-a avut în viaţa sa obişnuită. Aceste trăsături erau 
ţinute în frâu în misieriile antice de cele douăsprezece ajutoare 
ale preotului lui Hermes. 

Astăzi ne propunem să prezentăm celălalt drum pe care îl 
poate urma omul atunci când nu coboară în sinea proprie în 
momentul trezirii sale, ci trece într-un chip conştient prin 
momentul adormirii, zăbovind în această stare. în loc de a se 
lăsa ca de obicei în voia somnului. Am văzut că atunci omul se 
află revărsat în macrocosmos, spre deosebire de starea în care 
se află în timpul zilei, afundat în microcosmos. S-a menţionat 
deja că în cazul revărsării conştiente a Eului în macrocosmos 
trăirea omului ar fi atât de puternică, atât de distrugătoare, 
încât trebuie sa admitem că este un mecanism cât se poate de 
înţelept faptul că în momentul adormirii sale omul uită de sine, 
iar conştienta sa conteneşte şi că ar orbi pur şi simplu dacă ar 
rămâne în stare de veghe. 

Ceea ce poate trăi omul în macrocosmosul care i se 
dezvăluie, atunci când mai păstrează încă, într-o anumită 
măsură, un fel de conştientă, am prezentat prin acea inältare în 
macrocosmos pe care am numit-o extaz. In acelaşi timp am mai 
spus că în starea de extaz Eul este asemănător unui strop 
absorbit şi amestecat într-un şuvoi de apă în care se pierde 


complet. Omul ajunge într-o stare a ieşirii din el însuşi; Eul său 
se scurge în afara sa. De aceea extazul nu poate fi considerat 
deloc o 

92 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

stare pe care omul să o dorească pentru a pătrunde în 
macrocosmos, întrucât el s-ar pierde, iar propriul Eu ar înceta 
să-l mai domine. în vremurile de demult, şi anume în ţinuturile 
europene, se ajungea totuşi la o stare comparabilă cu aceea a 
extazului, în care era transpus cel ce urma să fie iniţiat în 
misteriile macrocosmosului. Acest lucru nu mai este posibil 
astăzi, dar în vremurile de odinioară, mai cu seamă datorită 
nivelului de dezvoltare atins şi a condiţiilor specifice ținuturilor 
nordice, era posibilă şi se reuşea pătrunderea în macrocosmos 
printr-un fel de extaz. Dar şi această metodă prezenta acelaşi 
inconvenient,în sensul că practicantul se afla în pericol de a-şi 
pierde Eul. Şi cu toate acestea, pentru individul din acele 
vremuri, metoda nu prezenta un pericol atât de mare, întrucât 
el dispunea de o anume forţă naturală, sănătoasă, care nu 
avusese de suferit de pe urma unei civilizaţii avansate, care să o 
influenţeze. în toate acele sentimente pline de speranţă, 
renăscute o dată cu venirea primăverii, în chiotul bucuriei scos 
la venirea verii, în melancolia pe care o încercau toamna, prin 
vestejirea naturii şi încremenirea ei în timpul iernii, ei mai 
păstrau încă ceva nealterat din propriul Eu. Trebuia procedat cu 
grijă faţă de cei care se initiau şi doreau să ajungă îndrumători 
pentru oameni, încât aceste pătrunderi în macrocosmos să se 
poată face şi într-un alt mod. La ceea ce se ajungea Me putem 
da seama numai dacă înţelegem că pierderea Eului rffprezenta 
lucrul principal la aceste trăiri în afară. Eul devenea totlimai slab, 
iar omul ajungea în final într-o stare în care se plierdea ca 
entitate umană. Ce trebuia sá se facă pentru ca omullsa nu se 
piardă? Trebuia să i se administreze o forta-Eu din afară. Aceste 
misterii nordice decurgeau întotdeauna astfel. încât cel ce urma 
să fie iniţiat beneficia de sprijinul unor ajutoare care la rândul lor 
îl sprijineau şi pe îndrumător, pe maestrul spiritual. Acest sprijin 
se realiza în felul următor: 

Existau indivizi special instruiți şi pregătiţi pentru a trece 
numai printr-o anumită stare, de exemplu de a trăi numai acea 
stare de senzaţii deosebit de puternice care caracterizează 
renaşterea naturii o dată cu venirea primăverii. Fiecare individ 
ar fi putut să trăiască acest moment, dar un practicant nu ar fi 
reuşit să perceapă suficient de puternic, de intensiv această 
trăire. De aceea erau instruiți în acest scop anumiţi oameni care 


îşi puneau forţele lor sufleteşti în slujba misteriilor nordice. 
93 


RUDOLF STEINER 
renunțând la tot ceea ce se putea trai şi simţi în restul 
anotimpurilor, aşa încât aceştia îşi concentrau întreaga lor trăire 
asupra sentimentului de revenire la viaţă,când natura 
înmugureşte primăvara. Alţii, dimpotrivă, erau antrenați sa 
trăiască din plin viaţa în anotimpul verii, alţii melancolia 
toamnei, iar alţii spectrul morţii la venirea iernii. Sentimentele 
trăite de om pe percursul întregului an erau distribuite unor 
indivizi specializaţi în acest sens. Ca urmare, existau oameni 
care sub diverse forme îşi concentrau unilateral Eul propriu. 
Educându-şi doar o anumită forţă şi renunțând la celelalte, 
apărea o disponibilitate, un surplus al fortei-Eu. Prin tehnici 
speciale erau puşi în legătură cu Invätäcelul, cu practicantul, 
căruia îi transferau din surplusul puterii Eului lor, astfel încât cel 
care urma să treacă prin circuitul anului avea o trăire a 
anotimpurilor de o intensitate puternică, asupra sa revărsându- 
se puterea preotului iniţiat şi a ajutoarelor sale, care îl 
conduceau în afară, spre anumite cunoaşteri superioare ale 
macrocosmosului. In sufletul discipolului se revărsa tot ceea ce 
îi puteau transmite ceilalţi. Cine vrea să înţeleagă acest 
fenomen trebuie să-şi facă în primul rând o idee despre 
altruismul şi sacrificiul de sine care caracterizau aceste misterii 
în vremurile îndepărtate. Această noţiune de jertfire de sine nu 
prea se mai întâlneşte în lumea exoterică contemporană. înainte 
existau asemenea voluntari care îşi cultivau unilateral propriul 
Eu pentru a-l pune în slujba unui discipol, pentru ca şi alţii să 
poată trăi ceea ce nu mai constituia extaz — datorită puterii 
Eului revărsat —, ci o înălţare conştientă în macrocosmos. Era 
nevoie de trei oameni-primăvară.trei oameni-varä,trei oameni- 
toamnă si trei oameni-iarnă, care transferau discipolul din 
forţele Eului lor, educate în mod diferit, care se ridica şi trăia în 
lumi superioare, făcând cunoscută experienţa sa şi felul cum 
arată aceste lumi superioare. Un asemenea colegiu de 
doisprezece inşi colabora, unindu-şi forţele, pentru a rezulta un 
discipol integrat în macrocosmos. O amintire a unei astfel de 
comuniuni s-a păstrat şi astăzi în decadenta unor societăţi, care, 
de regulă, se prezintă sub forma unei alianţe formată din 
doisprezece membri având anumite funcțiuni; dar ea nu 
constituie decât o simplă amintire, şi anume una cu totul prost 
înţeleasă despre ceea ce odinioară se făcea în vederea iniţierii 


în misteriile nordice. Când omul, în virtutea unei forţe a Eului 
menţinută artificial, se înalţă în macrocosmos, atunci 
94 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

el cu adevărat pătrunde în alte lumi. Lumea în care urmează să 
pătrundă este aceeaşi care i s-ar arăta dacă, adormind, nu şi-ar 
pierde constienta. Sá reținem acest moment ca şi pe cel 
dinainte, acela al trezirii. 

adormirea este de fapt o trăire sus,în macrocosmos*!jn 
împrejurări cu totul ciudate se poate ajunge în situaţia de a 
păstra o anume conştientă asupra fenomenelor adormirii. Ea se 
prezintă în felul următor: se percepe o anume stare de 
beatitudine, putându-se face deosebirea cu exactitate între 
această conştientă şi cea curentă, obişnuită, din timpul zilei. 
Este o stare în care te simţi mai uşor, ca şi când ai ieşi în afara 
ta. Apoi acest moment este legat de o stare chinuitoare, de 
tortură, în care se memorizează greşelile personale din viaţa 
proprie, legate de caracter. Ceea ce apare acum ca fiind amintiri 
penibile legate de greşeli personale este o imagine ştearsă a 
sentimentului pe care îl are individul în momentul în care trece 
pe lângă „Micul păzitor al pragului" şi când realizează cât de 
imperfect este el în realitate. Urmează apoi un fel de tresărire, 
un spasm. Aceasta înseamnă ieşirea în macocosmos a omului 
interior propriu-zis. Dar cel care are o conştientă obişnuită, 
normală, pierde această conştientă în momentul adormirii. 
Toate senzațiile de peste zi, culori, lumină, tonuri etc. dispar şi 
în locul culorilor şi a excitatiilor din timpul zilei se aşterne 
întunericul, omul fiind cuprins de o beznă deasă. Dacă omul şi- 
ar putea menţine conştienta — aşa cum reuşeşte să o facă 
initiatul pregătit —, atunci în momentul dispariţiei excitatiilor 
exterioare nu ar vedea doar „nimic", adică nu iar fi înconjurat 
numai de tenebre, ci ar percepe ceea ce în lumea spirituală se 
numeşte „lumea elementalá". 

Această lume a elementelor este aceea care în primul rând i 
se ascunde omului care adoarme AAşa precum sinea proprie i 
se ascunde în momentul trezirii, prin faptul că atenţia îi este 
captată de excitatiile lumii exterioare, căreia îi aparţine, tot 
astfel şi la culcare i se ascunde omului lumea imediat următoare 
şi care este prima treaptă a  macrocosmosului, lumea 
elementaläTjju ea începe omul să privească, aşa cum am arătat, 
atunci când se înalţă în macrocosmos. Lumea elementală îi dă 
omului în primul rând conştienta că tot ceea ce se află în 
preajma sa, tot ceea ce se extinde asupra perceptiilor 


senzoriale, impresiilor, este totuşi o urmare, o manifestare a 
celor spirituale, că în spatele perceptiilor senzoriale se 
95 


RUDOLF STEINER 

ascunde ceva spiritual. Când omul. ca discipol, ca învățăcel — 
deci nu prin faptul că adormind este inconştient —, percepe 
această lume, nu mai există pentru el nici un dubiu că în spatele 
lumii senzoriale se află entităţi şi realităţi spirituale. Dar atâta 
timp cât omul nu percepe nimic altceva decât lumea senzorială 
nu poate decât să-şi închipuie că în spatele acestei lumi s-ar mai 
afla fel si fel de percepții abstracte. Pentru cel care pătrunde în 
lumea spirituală nu mai poate fi vorba de particule de atomi 
care se ciocnesc, care se agită şi se adună la un loc. EI ştie: în 
spate nu se ascunde ceva reprezentat ca o materie, ci ceva 
spiritual. în spatele culorii şi a tonurilor se ascunde ceva spiritual 
şi nu atomi haotici. Dar acest spiritual nu se arată deocamdată 
atunci când se păşeşte pe prima treaptă a lumii elementale, nu 
se prezintă ca şi când omul ar avea în faţa sa realităţi spirituale 
sau alte impresii. Nu este ceva care să poată fi numit ca având o 
adevărată formă spirituală universală, ci ar putea fi numit într-o 
mare măsură ca este un nou văl al realitätilor şi entităţilor 
spirituale. 

Această lume elementală se prezintă astfel încât îi sunt 
proprii denumirile date din cele mai vechi timpuri pentru lumea 
elementelor. Ceea ce vedem am putea denumi prin calificativele 
pe care le dăm lucrurilor din lumea senzorială în funcţie de 
trăsăturile lor: solid, lichid, gazos, cald sau : pământ, apă, aer. 
foc. Aceste denumiri sunt preluate din lumea senzorială, fiind 
caracteristice pentru aceasta. Limba noastră, care serveşte mai 
ales pentru exprimarea realităţii sensibile, nu este prea bogată 
în expresii care să se aplice direct „lumii spiritelor". Ea este o 
expresie a acestei lumi senzoriale. Aşadar, dacă cercetătorul 
spiritual vrea sa descrie lumile superioare, datorită 
imperfectiunii mijloacelor noastre de exprimare, el trebuie să 
împrumute cuvintele din limba noastră curentă, specifice vieţii 
noastre cotidiene. El nu poate să se exprime decât prin 
comparații, straduindu-se să aleagă astfel cuvintele cele mai 
potrivite, pentru ca treptat să reuşească să dea o reprezentare a 
tot ceea ce percepe în viziunea sa spirituală. Dacă vrem să 
facem o descriere a lumii elementale, suntem nevoiţi să nu 
folosim denumirile unor lucruri strict definite, ci să apelăm la 
cuvinte uzuale, respectiv să recurgem la acele trăsături care 
sunt comune unui şir întreg de lucruri. Lucrurile din lumea 


elementală ni se prezintă sub diferite stări, despre care putem 
spune că sunt solide, lichide, gazoase. Apoi, ni se arata ce 
96 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

percepem atunci când atingem o suprafaţă sau simţim o boare 
de aer: căldura. Sub aceste stări ni se prezintă lucrurile din 
această lume. în principiu, la fel stau lucrurile şi în lumea fizică. 
Aici însă un corp poate trece prin toate stările: apa, de exemplu, 
poate fi lichidă şi gazoasă, dar şi solidă, sub formă de gheaţă. 
Aşa se prezintă, în general, lucrurile din lumea exterioară, 
perceptibilă.jin lumea elementalá nu aveam de-a face cu 
obiecte, particularitatea acestei lumi e) reprezintă 
trăsăturile, însuşirile obiectelor întâlnite în lumea senzorialájTa 
să ne exprimăm aşa, perceem ceva căruia nu ne putem opune. 
Rámánem cu sentimentul neputinței de a ne împotrivi, pe care l- 
am putea descrie în felul următor: Când este vorba de ceva 
solid", mă aflu în fata a ceva pe care îl pot observa din toate 
părţile, în jurul căruia mă pot mişca, având o parte interioară şi 
alta exterioară. O asemenea entitate a lumii elementale poartă 
denumirea de „solid" sau „pämänt". Mai există apoi lucruri şi 
entităţi care poartă denumirea de „lichide", pe care le 
recunoaştem prin aceea că le putem străbate cu privirea, că pot 
fi pătrunse în interior, lăsând o senzaţie asemănătoare celei din 
lumea fizică, atunci când se cufundă mâna într-o apa 
curgătoare. Te poţi cufunda în interiorul lor, în contrast cu ceea 
ce este „solid" sau „pämänt" şi de care te poticnesti ca de ceva 
tare. în lumea elementală aceasta se numeşte „apä".tAtunci 
când în cărţile ştiinţifice spirituale vorbim de „pämänt" şi de 
„apă" trebuie să înţelegem prin aceşti termeni doar o simplă 
comparaţie. Prin ea intelegändu-se acea vietuire atinsă pe 
această treaptă a iniţierii: apa este ceva ce se revarsă, ceva 
perceptibil pentru simţurile ascuţite ale unui iniţiat, care se 
trezesc datorită capacităţilor sale spirituale de perceptie"") 

Mai există apoi o stare pe care am putea-o compara cu 
starea gazoasă din accepțiunea noastră. în lumea spirituală ea 
poartă denumirea de „aer". Există şi o stare denumită „foc" sau 
„căldură“. Dar sa fim mai expliciţi: ceea ce numim „foc" în 
lumea fizică este doar un simbol pentru această stare. „Focul" 
din lumea elementală este mult mai uşor de descris decât 
celelalte două stări, întrucât fiecare om, pe lângă reprezentarea 
pe care o are căldura fizică, pe lângă focul fizic arzător, mai 
cunoaşte şi o altă reprezentare, care se numeşte căldură 
sufletească, percepută în preajma oamenilor dragi, pe care îi 


iubim. Ceea ce se revarsă acolo, în suflet, şi se numeşte 
căldură, atunci când te afli într-o stare inältätoare. 
97 


RUDOLF STEINER 

trebuie deosebit de focul fizic, obişnuit. Chiar şi în viaţa sa 
curentă omul ştie că focul fizic este un fel de comparaţie pentru 
focul sufletesc, atunci când el ne cuprinde voinţa şi ne 
stimulează entuziasmul. Această stare ne-o putem imagina mult 
mai bine în viaţa noastră cotidiană decât celelalte stări din 
lumea elementală. Ne-am putea-o reprezenta ca pe ceva care 
ocupă un loc intermediar între focul exterior, care arde 
degetele, şi un foc sufletesc; în acest fel obţinem o idee 
aproximativă despre ceea ce numim foc elemental. Când omul 
pătrunde ca iniţiat în lumea elementală simte ca şi când cineva 
ar trimite asupra sa, din diferite locuri, fascicule de foc, de 
diferite intensitäti, care îl cuprind in interior. Apoi are senzaţia 
că s-ar ascunde în entitatea care i-a trimis căldura cu care se 
contopeste şi de aceea simte focul entității elementale. Omul 
pătrunde într-o lume nouă, care îi produce senzaţii deosebite, 
nemaicunoscute anterior, în lumea senzorială. 

Aceasta este lumea elementală înaintea căreia, atunci când 
adormim şi avem o conştientă obişnuită, ni se închide uşa,ca să 
spunem aşa, şi de fapt aşa trebuie să se şi întâmple, deoarece 
în această lume omul se dispersează complet. El se ca afla în tot 
ceea ce există în această lume; el duce în această lume propria 
sa esenţă. El îşi pierde Eul, care se revarsă. Ceea ce nu mai este 
Eu şi constituie însuşirile sale astrale,dorintele sale, pasiunile 
sale sunt duse de om în această lume, în care poate acţiona 
liber. El îşi pierdejEul, car*aduce ordinea si armonia în corpul 
sau astral şi îl tine în frauJDar dacă îşi pierde Eul, atunci se 
instalează dezordinea. Ea pătrunde în această lume; el duce în 
fiinţele lumii elementale tot ceea ce are cu sine şi poartă în 
sufletul său. Această introducere în lumea elementală este o 
realitate. Dacă omul are o trăsătură, o însuşire negativă, o 
transferă entităţilor elementale; el este atras spre acea entitate 
din lumea elementală care se simte atrasă de însuşirile sale 
rele. Prin pierderea Eului şi deci o dată cu pătrunderea în 
macrocosmos, întreaga sa esenţă astrală se revarsă asupra 
acelor entităţi care populează lumea astrală ca entităţi 
inferioare. Urmarea acestei situaţii ar fi că omul, venind în 
contact cu aceste esențe care au un Eu puternic, fata de care el 
este mai slab — prin pierderea propriului Eu —, devine o pradă a 
lor, devine o hrană pentru ele, ele recompensându-l pentru 


aceasta, dar într-un sens negativ. îi oferă din trăsăturile proprii 
ceea ce au cu totul particular: ii 
98 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 
accentuează înclinațiile spre ceea ce este rău, malefic. Vedem 
încă o dată cât de înţelept a fost mecanismul care face ca omul 
să-şi piardă conştienta atunci când pătrunde în lumea 
elementală, să se despartă de Eul propriu în această lume, fiind 
protejat faţă de ea. De aceea în practicile initiatice de odinioară 
discipolul trebuia pregătit cu grijă înainte de a pătrunde în 
lumea elementală. înainte de a i se transfera forţele ajutoarelor. 
Această pregătire consta în aceea că discipolul era supus unor 
canoane dure, în urma cărora căpăta forţa morală a stăpânirii 
de sine, aşa precum misticul dobândea smerenia. 

De aceea unui asemenea om, căruia i se permitea să 
meargă pe calea iniţierii în astfel de misterii.îi erau impuse 
rigori prin care trebuia să învingă încă în lumea fizică unele 
pericole mari. In primul rând el trebuia să-şi fortifice şi să-şi 
călească sunetul; trebuia să devină un învingător şi să deţină 
puteri sufleteşti deosebite. Abia atunci era pregătit, când era 
confruntat cu esențe de genul celor descrise. Atunci el era 
suficient de puternic spre a nu cădea pradă vreunei ispite. 
Instruirea pe care o primea era în spiritul neînfricării şi a 
stăpânirii de sine. Este locul să mai spunem încă o dată că 
nimeni nu trebuie să se sperie de descrierea acestor misterii, 
întrucât acum aceste lucruri nu mai sunt necesare. Dar numai 
cunoscând modul cum se realiza iniţierea în trecut, vom 
înţelege mai bine importanţa iniţierii moderne. 

Dacă prin trăirea timp îndelungat a unor asemenea 
experienţe invätäcelul ajunge să poată să-şi închipuie că 
„pământul", „apa", „aerul“, „focul", într-un cuvânt tot ceea ce 
percepe, sunt manifestări ale entităţilor spirituale, dacă învaţă 
să deosebească şi să se orienteze în lumea elementală, atunci 
el poate să fie îndrumat spre a intra într-o nouă etapă, spre 
ceea ce reprezintă de fapt, ilumea spirituală" propriu-zisă şi 
care se află în spatele lumii elementale”El învaţă cum se 
prezintă lumea care se află în spatele elementelor acestei lumi 
elementale. în această lume spirituală te desăvârşeşti prin 
faptul că dobândeşti putere de discernământ şi realizezi faptul 
că aici există într-adevăr entităţi care se află în spatele lumii 
noastre senzoriale. Dar entităţile care viețuiesc aici sunt cu 
totul diferite de entităţile pe care le cunoaştem sub denumirea 
de oameni, în timp ce oamenii trăiesc pe Pământ, într-o 


organizare socială şi având la bază anumite relaţii sociale 
dezvoltate sau subdezvoltate, initiatul 
99 


RUDOLF STEINER 

vietuieste aici într-o lume de entităţi aflate unele faţă de altele 
într-o relaţie care se bazează pe ordine şi armonie. Invätäcelului 
i se explică faptul că ceea ce vede el ca fiind ordine şi armonie 
poate fi înţeles numai dacă pentru ceea ce fac aceste entităţi 
spirituale se găseşte un corespondent exterior în lumea astrelor 
din sistemul solar, în modul în care Soarele şi planetele se 
comportă unele faţă de altele, în mişcările şi poziţiile lor. în 
acest mod se exprimă acţiunile entităţilor spirituale. 

Am spus mai înainte ce s-ar întâmpla dacă am privi lumea 
sistemului noastru solar ca pe un ceasornic universal, care prin 
legăturile sale arată ce este în spatele său. Aşa cum la un ceas 
din poziţia arătătorului înţelegem ceva. tot astfel şi din poziţia 
stelelor unele faţă de altele se poate înţelege ceva, dacă le 
privim ca pe un ceasornic universal. Cine priveşte ceasul nu 
este interesat, desigur, de poziţia în sine a arătătorului, ci de 
ceea ce indică lumii înconjurătoare această poziţie, anume la ce 
oră din zi ne aflăm. Cine merge la slujbă şi se uită la ceas nu 
este interesat de arătătorul ceasului, ci de ceea ce reprezintă el, 
de ceea ce indică, de semnificaţia lui. Arătătorul îi indică ore 
programului său de lucru. La fel se petrec lucrurile şi în sistemul 
solar: ceasornicul universal poate fi considerat ca o expresie a 
activităţii acelor entităţi spirituale care se află în spatele său. 

invatacelul face cunoştinţă astfel cu entităţi şi realităţi 
spirituale, cunoaşte o lume reală a faptelor spirituale, care 
poate cel mai bine să fie înţeleasă dacă este descrisă cu 
termenii luaţi din ordinea sistemului nostru solar, în felul acesta 
ajungându-se la o comparaţie exterioară pentru această lume 
spirituală. Pentru lumea elemenlala ne-am servit de o 
comparaţie din lumea terestră, de însuşirile lucrurilor terestre 
de a fi solide, calde, gazoase, incandescente. Dar pentru lumea 
spirituală ne vom folosi de alte comparații. şi anume de cele 
preluate din cerul sideral. Comparatia cu ceasul, chiar şi în 
sensul mai profund, nu este deloc prostească. Aşa cum 
raportăm Soarele sistemului nostru solar la cele douăsprezece 
semne ale Zodiacului, tot astfel ne vom descurca în lumea 
spirituală numai dacă o vom contempla, aşa încât să spunem: 
Există aici realităţi şi entităţi spirituale; realităţile sunt 
comparabile cu orbitele planetelor, iar entităţile spirituale cu 
cele douăsprezece constelații zodiacale. Dacă privim plantele si 


constelatiile Zodiacului în spaţiu, din 
100 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

exterior, şi presupunem că felul cum ele se mişcă şi se situează 
unele faţă de celelalte reprezintă ceea ce fac entităţile 
spirituale, iar cele douăsprezece semne zodiacele le considerăm 
ca fiind chiar entităţile spirituale, avem posibilitatea.în baza unei 
asemenea comparații. să exprimăm ceea ce se întâmplă în 
lumea spirituală. Distingem şapte planete care se rotesc şi 
acţionează şi douăsprezece semne zodiacale, care se află în 
spatele lor şi sunt în repaus. Doar astfel putem înţelege lumea 
realitätilor spirituale, dacă luăm în considerare douăsprezece 
entităţi, iar realităţile le percepem ca fiind influențate de cele 
douăsprezece entităţi. Dar în locul celor douăsprezece semne 
zodiacale trebuie să ne imaginăm entităţi spirituale şi, de 
asemenea, să nu ne gândim numai la cele şapte planete, ci la 
realităţi spirituale. Există, aşadar, douăsprezece entităţi, care 
fac ceva, care stabilesc relaţii spirituale între ele, ale căror 
acţiuni spirituale urmează să le descriem; de unde rezultă şi 
ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. înseamnă că ceea ce se 
referă la entităţi se află într-o anumită relaţie cu numărul 12. Şi 
ceea ce se referă la realităţi se află într-un raport cu numărul 7. 
în locul numerelor care compun Zodiacul trebuie să plasăm 
acum numele entităţilor respective. în Ştiinţa spirituală acest 
lucru s-a ştiut dintotdeauna. La începutul erei noastre creştine a 
existat o esoterică creştină; ea a adoptat douăsprezece nume 
pentru entităţile spirituale: Serafimi, Heruvimi .Tronuri, Domnii, 
Puteri, Stăpâniri, Arhei, Arhangheli,îngeri şi Omul pe treapta sa 
actuală. în total sunt zece. Dar omul evoluează în continuare, 
urmând să atingă trepte pe care alte entităţi le-au atins deja. 
Cândva el va completa şi va face să apară treptele a 
unsprezecea şi a douăsprezecea. In felul acesta vom ajunge la 
numărul de 12 entităţi spirituale. 

Dacă vrem să descriem lumea spirituală, ar trebui să 
atribuim acestor douăsprezece tipuri de entităţi crearea lumii. 
Dacă încercăm însă să descriem ceea ce face ea, atunci această 
descriere va trebui să aibă un corespondent în planete şi în 
mişcările lor. Să presupunem că acţionează concomitent 
Spiritele sau Tronurile cu Spiritele personalităţii sau Arheii. 
atunci va apărea Vechiul Saturn. Prin acţiunea comună a altor 
spirite va apărea ceea ce numim Vechiul Soare sau Vechea 
Lunăelc. în acest mod exprimăm acţiunile acestor entităţi. 


Pentru a face o descriere a lumii spirituale trebuie să descriem 
în primul rând entităţile, ierarhiile; în al 
101 


RUDOLF STEINER 

doilea rând acţiunile lor, care se exprimă prin manifestările 
planetelor. în al treilea rând trebuie ţinut cont şi de ultima 
revelaţie din lumea senzorială, ceea ce se vietuieste prin 
pământ, apă, aer, foc: de exemplu, pe Saturn totul este foc sau 
căldură; în cursul evoluţiei Soarelui acesteia i se adaugă aerul. 
în cartea Ştiinţa ocultă am descris cu exactitate toate aceste 
aspecte din evoluţia Universului. Exista motivul cel mai 
întemeiat să descriu aceste lucruri acolo. Nu trebuie nicidecum 
să se rămână cu impresia că în situaţia în care cineva face o 
observaţie, o comparaţie, a şi rezolvat ceva. Cine vrea cu 
adevărat să descrie ceva în acest sens va trebui să facă referire 
şi la entităţile spirituale. A descrie ceea ce se află în spate, ca 
suport, ca lume spirituală, înseamnă a face o prezentare aşa 
cum am făcut-o eu în Ştiinţa ocultă, care constituie în acelaşi 
timp şi un fir călăuzitor pentru lumea spirituală; căci a descrie 
doar spaţiul ceresc şi constelatiile ar fi ca şi când am descrie 
doar aspectul exterior al unui ceas. 

Se poate merge şi mai departe cu această vietuire în 
macrocosmos, întrucât numai prin ceea ce am descris până 
acum nu am epuizat acest subiect. Se poate, desigur, ajunge şi 
în alte lumi, mult mai elevate, dar acest lucru înseamnă că ar fi 
din ce în ce mai dificilă oferirea unei imagini, conturarea unei 
reprezentări asupra acestor lumi elevate. Cu cât urcăm mai sus, 
cu atât lucrul acesta devine tot mai greu de realizat. Dacă dorim 
să dăm o reprezentare asupra unei lumi mult superioare, atunci 
va trebui să o facem într-o altă manieră. Asupra lumilor tot mai 
elevate în care se pătrunde, după ce am depăşit lumea 
spirituală, ne putem face o impresie în felul următor: 

Când descriem o persoană aşa cum ni se prezintă ea atunci 
când o avem în faţa noastră, putem spune: Omul acesta a putut 
apărea numai datorită faptului că există lumi superioare. Ceea 
ce a ajuns el se datorează faptului că s-a dezvoltat dintr-o lume 
spirituală. Aşadar, omul a rezultat dintr-o lume spirituală. Numai 
un fantezist poate să-şi închipuie că un om, şi nu un robot, ar fi 
putut să apară conform teoriei Kant-Laplace. Dacă ţinem cont 
de lumile care ne înconjoară, avem în jurul nostru în primul rând 
lumea fizică, senzorială. Corpul fizic aparţine lumii pe care o 
percepem în exterior prin simţurile noastre. Cărei lumi îi 
aparţine atunci ceea ce se află adânc în om şi care reprezintă 


părţile nevăzute ale naturii umane? Toate acestea aparţin unei 
lumi superioare. Aşa precum 
102 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

la omul pe care îl percepem cu ochiul fizic vedem doar ceea ce 
este sensibil, partea sensibilă exterioară, tot astfel şi la 
Universul cel mare nu vedem decât ceea ce este sensibil şi nu 
lumea elementală şi cea spirituală, din care s-a individualizat şi 
omul, cu părţile sale nevăzute. Supra-sensibilul nu se vede. 
Omul însă a primit o lume înconjurătoare care a fost articulată 
din invizibil. Chiar şi partea sa exterioară, corporalitatea sa, o 
datorează faptului că asupra ei lucrează anumite entităţi 
spirituale invizibile. Dacă pentru om ar lucra doar corpul său 
eteric, atunci el ar fi o plantă. Dar omul mai are în plus şi corpul 
astral; dar şi animalele au un corp astral. Dacă omul ar fi avut 
doar aceste trei componente, s-ar fi aflat pe aceeaşi treaptă cu 
animalele. Dar fiindcă el mai are şi un Eu propriu, se ridică 
deasupra tuturor celorlalte creaturi. Tot ceea ce reprezintă 
componentele superioare ale omului lucrează pentru corpul său 
fizic. Corpul fizic nu ar putea să fie ceea ce este de fapt, dacă 
omul nu ar avea aceste componente superioare. Nu ar deţine un 
sistem nervos, dacă nu ar avea corp astral şi nu ar fi o fiinţă 
care s-a ridicat şi a căpătat poziţia verticală, dacă nu ar fi avut 
un Eu. Omul trece drept ceea ce este el de fapt numai datorită 
ajutorului său invizibil din lumile superioare. Aceste componente 
diferite ale constitvitiei sale provin din lumi spirituale diferite. 

Sa privim cu atenţie ochiul. „Ochiul se formează la lumină, 
pentru luminá"*', spunea Goethe. în lucrarea Lumea ca voinţă şi 
reprezentare Schopenhauer şi apoi Kant voiau să prezinte 
întregul Univers ca pe o reprezentare a omului. „Fără ochi nu 
există lumină". Acest lucru este adevărat, dar totul depinde de 
faptul dacă adevărul nu este trunchiat, dacă nu este unilateral; 
dacă privim numai o fateta a adevărului, dacă nu adăugăm şi 
ceea ce reprezintă cealaltă parte, atunci acesta va fi lucrul cel 
mai păgubitor pentru om. Căci a face o supozitie falsă nu este 
atât de rău, lumea îl va aduce pe respectivul om la realitate; dar 
lucrul cel mai 

Goethe, Partea dialectică a teoriei culorilor. Introducere. 
Scrierile despre ştiinţele naturii ale lui Coethe. Literatura 
naţională a lui Kurschner, voi. 35, p. 88. „Ochiul datorează 
existenţa sa luminii. Dintr-un organ auxiliar al animalelor 
inferioare lumina face să apară un organ compatibil ei, 
rezultând astfel ochiul din lumină, pentru lumină, pentru ca 


lumina interioară să se opună celei exterioare." (Nota editorului 
elveţian.) 
103 


RUDOLF STEINER 

periculos este atunci când se ascunde adevărul şi se ia în 
considerare doar o fatetä a acestuia, în Jocul adevărului 
complet, şi se persistă într-o asemenea situaţie. Căci este un 
adevăr trunchiat, o jumătate de adevăr, atunci când se afirmă 
ca fără ochi nu ar fi existat lumina. Dar dacă peste lume s-ar fi 
aşternut pentru totdeauna bezna, nu am mai fi dobândit 
niciodată ochi. Când ani în şir animalele au trăit în caverne 
întunecoase, ochii le-au degenerat, li s-au atrofiat. Este 
adevărat că fără ochi nu putem vedea lumina; dar tot atât de 
adevărat este şi faptul că ochiul îşi datorează existenţa luminii. 
Cei mai mulţi dintre filosofi păcătuiesc atunci când interpretează 
lucrurile dintr-un singur unghi, persistând în această greşeală şi 
susţinând că ei spun adevărul şi nu vor să admită că văd 
lucrurile într-un mod eronat. Ei nu pot fi contrazişi şi pentru că 
asertiunea lor conţine un adevăr. „Ochiul se formează la lumină, 
pentru lumină." înseamnă că în lumină se ascunde ceva care a 
făcut să apară ochiul într-un organism care nu avea aşa ceva. 
Forţa care formează ochiul se ascunde în fiecare rază de soare. 
De aici putem conchide că tot ceea ce ne înconjoară ascunde în 
acelaşi timp şi ceea ce ne-a făcut. Aşa au rezultat toate 
organele noastre, din ceea ce se află la baza tuturor lucrurilor. 

Dar omul mai este înzestrat cu ceea ce numim judecată, 
inteligenţă, în viaţa sa fizica, omul se foloseşte de judecata sa, 
de mintea sa, având în acest scop o unealtă de care se 
serveşte, şi anume creierul. Nu vom vorbi acum de ce se va 
alege de gândirea noastră când, o dată cu moartea, ne eliberăm 
de corpul nostru, ci de modul cum gândim aici, pe Pământ, prin 
acest instrument care este creierul. Dimineaţa când ne trezim 
vedem lumina, dimineaţa, după ce ne-am sculat, gândim prin 
intermediul creierului; înseamnă, aşadar, că există ceva pe 
lume care ne-a conceput creierul astfel încât acesta să poată 
deveni o unealtă a gândirii pentru lumea fizică. Creierul este un 
organ al gândirii pentru lumea fizică, a cărui forţă se manifestă 
exterior în inteligenţa noastră. Aceasta este forţa cerebrală. 

învăţăcelul învaţă cu această ocazie că în cazul în care ar fi 
existat doar lumea elementală şi cea spirituală nu ar fi putut 
apărea niciodată organul specific uman al inteligenţei şi că 
lumea spiritului este o lume superioară, dar că de fapt forţele 
care ne-au format organul gândirii 


104 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

fizice, în aşa fel încât raţiunea să se poată manifesta în exterior, 
ni s-au revărsat probabil dintr-o lume mult superioară acesteia. 
Şi nu fără temei Ştiinţa spirituală a exprimat parabolic, prin 
cuvântul „Zodiac", această frontieră a lumii spirituale, pe care 
am descris-o ca pe o lume a ierarhiilor. Să ne imaginăm că omul 
s-ar afla pe aceeaşi treaptă cu animalele. El ar fi continuat să 
rămână acolo, dacă şi lumile spirituale nu ar fi evoluat. Pentru 
ca omul să devină fiinţa cu o poziţie verticală a corpului şi care 
gândeşte cu creierul propriu, putându-şi dezvolta inteligenţa, a 
fost nevoie de o infuzie de forţe superioare, care se află 
deasupra lumii spirituale. Ajungem astfel într-o lume în care 
există o forţă care s-a revărsat asupra noastră, în urma căreia s- 
a format creierul. Ştiinţa spirituală a dat acestei lumi un nume 
cu care actualmente operează şi materialismul, abuzând mult 
de el: „lumea raţională". Este acea lume în care există entităţi 
spirituale capabile să-şi reverse forţele lor astfel încât să 
producă în activitatea intelectuală a omului o umbră, o fantomă 
a acesteia. înaintea perioadei materialiste nimeni nu ar fi folosit 
cuvântul „ratiune" pentru gândire; i-am fi spus inteligenţă, 
minte, judecată. Despre rațiune se vorbea ca despre acea 
facultate a omului care prin activitate spirituală se ridică într-o 
lume superioară în care a „perceput" ceva nemijlocit. Rațiunea 
se află în corelaţie cu înţelegerea, cu ceea ce „s-a aflat", s-a 
contemplat, s-a perceput nemijlocit într-o lume superioară. în 
acest fel ne-am ridicat oarecum într-o lume mai elevată decât 
cea pe care o numim „lumea spirituală" şi prin aceasta am 
epuizat, ca să apunem aşa, posibilitatea de a avea o comparaţie 
adumbrită pentru inteligența umană. Pe arhitecţii si 
constructorii organului inteligenţei noastre trebuie să-i căutăm 
în „lumea raţională". 

Vom putea vorbi despre o lume mult mai evoluată numai 
dacă intrăm într-un domeniu spiritual care trece de inteligenţa 
senzorial-fizică. Există o conştientă clarvăzătoare superioară. 
Dacă ne întrebăm cum este construit organul prin care se poate 
dobândi o conştientă clarvăzătoare, înţelegem că trebuie să 
existe lumi din care izvorăsc asemenea forţe care dau naştere 
unei conştiente clarvăzătoare. Ele s-au format, ca şi celelalte 
forte,in nişte lumi superioare. Prima conştientă care a evoluat 
clarvăzător este o conştientă imaginativă. în momentul în care 


afirmăm 
105 


RUDOLF STEINER 
cafcxista o conştientă clarvăzătoare trebuie să adăugăm 
imediat că există şi o lume din care izvorăşte forţa aferentă ei. 
Aceasta este „lumea arhetipurilor". Ceea ce trece prin faţa 
ochilor ca imaginaţie constituie o reproducere a lumii 
arhetipurilor. 

« Aşadar, pätrundem în macrocosmos prin patru lumi 
superioare: lumea elementală, lumea spirituală, lumea raţională 
şi lumea arhetipurilotj în zilele următoare vom face o descriere a 
lumii raţionale şi a celei a arhetipurilor. Vom descrie apoi 
metodele prin care se pot capta forţele din lumea arhetipurilor 
pentru a dobândi o conştientă clarvăzătoare. 


vn 
CONTOPIREA CU LUMEA ELEMENTALĂ. 
TRECEREA PE LÂNGĂ „MARELE PĂZITOR 
AL PRAGULUI" 
leri am încercat să schitäm în câteva cuvinte ce se înţelege 
prin drumul care duce în macrocosmos, spre marele Univers, în 
antiteză cu prezentările din zilele anterioare, care au dat o 
orientare despre drumul profund mistic de pătrundere în suflet 
sau calea spre microcosmos. 
pătrunderea în marele Univers, în macrocosmos, înseamnă 
pentru un iniţiat intrarea în lumea elementală aşa cum o 
denumeşte Ştiinţa spirituală; el urcă apoi în lumea spirituală, 
apoi în lumea raţională şi,în sfârşit, într-o lume mult mai elevată, 
care poate fi numită lumea arhetipurilor, cu precizarea că 
pentru aceste lumi nu mai avem, de fapt, nici un mijloc corect 
de exprimare, întrucât limba contemporană nu deţine noţiuni 
potrivite pentru ele, iar cuvântul german vechi semnificativ, cu 
un conţinut bogat, cel de „ratiune" a devenit banal, propriu 
pentru lumea sensibilă, aşa încât termenul de „lume raţională" 
lesne poate fi înţeles eronat. Până acum nu am făcut decât să 
schitäm totul în linii generale; despre aceste lumi s-ar putea 
discuta nu ore, ci luni în şir, dar cadrul în care ne aflăm nu ne 
permite decât să conturăm câteva idei pe marginea lor. Pentru a 
da totuşi o imagine mai precisă asupra acestor lumi este 
necesar să mai menţionăm şi următorul aspect: omul, vietuind 
în lumea elementală, în felul descris ieri, căpătând o imagine 
clară asupra a ceea ce numim în mod obişnuit elemente — 
pământ, apă, aer, foc — percepe faptul că propria sa 
corporalitate, înțelegând întreaga sa corporalitate, deci inclusiv 
părţile superioare ale naturii sale umane, s-a clădit din această 
lume elementală. Pe lângă această concluzie, omul mai 
107 


RUDOLF STEINER 

ajunge la încă una. aceea că viziunea exterioară, contemplarea 
clin afară a lumii elementale, ca să spunem aşa, se prezintă 
altfel decât percepţia interioară. Când pătrundem în sinea 
noastră, şi anume fără o privire clarvăzătoare, ci având o 
conştientă obişnuită, normală, întâlnim anumite trăsături, pe 
care jumătate le socotim ca aparţinând corporalitätii sufleteşti, 
iar cealaltă jumătate corporalitätii exterioare, adică trăsăturile 
temperamentului nostru. Temperamentele se împart astfel, 
încât putem vorbi de un temperament melancolic, de unul 
flegmatic, de unul sanguin şi de un temperament coleric. 

Tot ieri am mai spus că, pătrunzând în macrocosmos, omul 
nu se simte ca şi când s-ar afla deasupra obiectelor lucrurilor de 
acolo, ci se simte integrat în fiecare lucru al lumii elementale; se 
simte contopit cu acestea. Când privim un obiect fizic spunem: 
Obiectul este acolo, noi suntem aici. Şi atâta timp cât ne aflăm 
în lumea fizică şi suntem oameni rationali ne putem delimita 
strict de orice obiect.de orice entitate. îndată ce vietuim în 
lumea elementală, o asemenea delimitare strictă este din ce în 
ce mai dificilă, întrucât acolo aproape că ne contopim cu 
realităţile, lucrurile şi entităţile lumii elementale. leri am 
caracterizat cel mai bine acest aspect prin exemplul pe care |- 
am dat cu ceea ce se numeşte foc. Despre focul lumii 
elementale am spus că nu este foc fizic, ci ceva anume, ce 
poate fi asemuit cu căldura sufletească interioară, cu ardoarea 
sufletească. Când în lumea elementală percepem elementul foc, 
el se contopeste cu noi, ne simţim cuprinsi în esenţa lui. Această 
contopire, acest simtämänt de împreunare survine si în cazul 
altor elemente; doar elementul „pämänt" face excepţie. Am 
numit „pämänt" ceva care nu poate fi pătruns, care opune 
rezistenţă, ceva de care te poticneşti. într-un mod cu totul 
ciudat,igxistă în lumea elementală o înrudire, o corespondenţă 
între ceea ce numim temperamente şi cele patru elemente 
caracteristice acestei lumi, după cum urmează: 

temperamentul melancolic, înrudit cu pământul; 

temperamentul flegmatic, înrudit cu apa; 

temperamentul sanguin, înrudit cu aerul; 

temperamentul coleric. înrudit cu focul) 

Această înrudire se manifestă în vietuirea lumii elementale 
în sensul că individul coleric are o mai mare afinitate de a se 


contopi cu 
108 


entităţile ce se află în „focul" lumii elementale decât cu 
celelalte entităţi; individul sanguin are o tendinţă mai mare de 
a se uni cu realităţile şi entităţile care viețuiesc în elementul 
„aer"; flegmaticul se va contopi cu entităţile care viețuiesc în 
elementul ,apá"; iar melaeolicul se va uni predilect cu 
entităţile care se găsesc în elementul „pamänt". Când printr-o 
vietuire adevărată se pătrunde în lumea elementalä, se 
ajunge astfel într-un fel deosebit de dependenţă. De unde ne 
putem reprezenta că diferiţi oameni pot relua lucrurile cele 
mai deosebite despre lumea elementală. fără ca prin aceasta 
să se înţeleagă că ei nu au dreptate atunci când îşi descriu 
propriile lor vietuiri. 

Cel ce este familiarizat cu asemenea lucruri va şti când un 
melancolic, în felul său aparte, va descrie această lume ca peo 
lume în care se poticneşte de orice obiect şi va considera 
aceasta ca fiind ceva natural, căci prin temperamentul său 
melancolic se află într-o anumită relaţie cu tot ceea ce este 
solid, „pământ", lăsând sa-i scape toate celelalte lucrugi si 
entităţi. Despre această lume colericul va povesti cât de 
fierbinte i se prezintă totul, cum totul devine incandesdent 
datorită focului elemental. De aceea nu trebuie deloc să ne mire 
descrierile făcute lumii elementale de anumiţi clarvăzători de 
nivel inferior, descrieri care diferă esenţial unele faţă de altele. 
întrucât această lume poate fi evaluată numai atunci când 
detinem cunoştinţe temeinice despre noi înşine. Dacă se cunosc 
trăsăturile care caracterizează un temperament coleric, atunci 
vom Şti şi mitivul pentru care lumea elementală i se prezintă 
acestuia într-un anumit fel. Prin această autocunoaştere se 
dobândeşte şi impulsul de a ne debarasa de tot ceea ce este 
părtinitor. Se capătă apoi deprinderea de a avea o atenţie 
distributivă şi de nu ne opri privirea doar asupra lucrurilor cu 
care suntem cel mai mult obişnuiţi. Se dobândeşte astfel o 
percepţie superioară asupra cunoaşterii propriei noastre 
persoane. Ea presupune situaţia de a ajunge să ieşim din noi 
înşine şi să ne privim propria entitate ca şi când ar fi o 
individualitate străină. Nu este deloc un lucru simplu. Este 
relativ uşor să dobândeşti cunoştinţe despre trăsăturile 
sufleteşti pe care ţi le-ai însuşit, dar în privinţa temperamentului 
care acţionează până la corporalitate este greu de dobândit o 
detaşare completă. Cei mai mulţi dintre oameni nu pot fi în viaţă 


impartiali şi îşi dau singuri dreptate. Aceasta este de fapt 
pornirea egoistă, care nu 
109 


RUDOLF STEINER 
trebuie sanctionatä prea sever, întrucât ea este o însuşire 
naturală. Unde ar ajunge omul, în viaţa cotidiană, dacă nu ar 
avea această siguranţă de a se prezenta ferm faţă de sine 
însuşi? Dar prezentându-se atât de ferm faţă de sine, trebuie să 
accepte şi ceea ce, de exemplu, se referă la temperamentul 
său. Desolidarizarea faţă de propriul temperament, considerarea 
lui ca ceva străin, este un lucru extrem de greu; este nevoie de 
multă autoeducatie pentru a ajunge la această performanţă, 
pentru a te prezenta într-o postură obiectivă faţă de acesta. 
Oricare cercetător spiritul va spune: Nu există, de fapt, nici un 
grad special de maturizare pe care trebuie să-l atingi, pentru a 
pătrunde în lumea spirituală, în măsura în care a fost respectat 
principiul potrivit căruia ai reuşit să te detaşazi complet, când ai 
ajuns la adevăr, făcând abstracţie de părerea proprie. în acest 
fel se poate ajunge la sursa unei păreri. Ne spunem; Mă tot 
întreb dacă nu îmi pot aminti în ce perioadă din viaţă mi-am 
însuşit această părere — să spunem, de exemplu, o anumită 
orientare politică. Trebuie să-ţi pui în repetate rânduri, şi într-un 
mod obiectiv, această întrebare; trebuie să-ţi imaginezi ce a 
contribuit spre a-l face pe omul spiritual din noi, cum 1-a adus 
viaţa în situaţia de a apuca tocmai în această direcţie şi care ar 
fi putut fi cu totul alta dacă karma i-ar fi arătat o altă cale. Daca 
îţi reprezinti atât de corect cum ai fost adus, tu, omul actual, să 
fii ceea ce eşti, atunci începi să faci primul pas pentru a ieşi din 
tine însuţi. In marele Univers, în macrocosmos, nu există 
mijlocul simplu de a fi în afara lucrurilor, ca în lumea fizică. In 
lumea fizică se poate, de exemplu, sta cu uşurinţă lângă o tufă 
de trandafiri; în lumea elementală acest lucru nu este posibil, 
întrucât acolo simţi cate integrezi, că te strecori în lucruri, încât 
te identifici cu ele. Temperamentul nostru coleric, de exemplu, 
se contopeşte neapărat cu elementul focului, aşa încât nu mai 
putem deosebi ce se revarsă din noi, sau ne inundă de la alte 
entităţi, în măsura în care nu am învăţat toate aceste lucruri pe 
căi speciale. Trebuie să învăţăm să ne găsim într-o entitate şi în 
acelaşi timp să ne deosebim de ea. Există o singură entitate de 
la care putem învăţa că ne aflăm în ea şi de care ne putem 
totuşi deosebi; noi înşine. Dacă reuşim să ne judecăm treptat, 
aşa,cum am face-o cu un alt om, învăţăm de la noi înşine să ne 
deosebim.” Cum se deosebeşte o părere proprie fata de părerea 


altcuiva? De obicei ne dăm nouă înşine dreptate şi nu acordăm 
atenţie celuilalt, care 
110 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

are o părere contrarie. Trebuie început prin a ne autoeduca, 
spunându-ne: Eu am această părere, celălalt o are pe a sa. Voi 
adopta o poziţie potrivit căreia să acord şi părerii celuilalt tot 
atâta valoare cât consider că are propria mea părerea Această 
obisnuintá o vom lua cu noi în lumea elementală,pentru ca la 
rândul nostru să ştim să ne deosebim de lucruri, deşi vom fi 
integrați în ele. A pătrunde conştient în lumile superioare 
depinde de anumite subtilitäti în ceee ce priveşte vietuirea 
noastră acolo. 

Prin acest exemplu se poate vedea încă o dată cât de 
îndreptăţită a fost afirmaţia de ieri potrivit căreia omul trebuie 
să se călească, întrucât este întotdeauna în pericol de a-şi 
pierde Eul atunci când se ridică în macrocosmos.Xjji viaţa 
noastră obişnuită, Eul nu este altceva decât o contopire, o 
fuzionare a convingerilor şi deprinderilor noastre şi marea 
majoritate a oamenilor va considera că într-adevăr este 
deosebit de greu să-ţi schimbi mentalitatea, să gândeşti altfel, 
să simţi altfel, atunci când ţi-ai luat rămas bun de la ceea cea 
făcut viaţa din tin” De aceea este foarte important ca înainte de 
a te decide să te initiezi pentru a pătrunde în lumea spirituală să 
te informezi asupra pragului la care s-a ajuns prin cercetare în 
acest domeniu. Nici un cunoscător în materie nu-şi va oferi 
serviciile de a conduce pe cineva în lumea spirituală înainte ca 
respectivul să fi înţeles cu puterea judecății sale că tot ceea ce 
susţine Ştiinţa spirituală nu este o stupiditate. Este perfect 
posibil să-şi formezi o anumită părere personală. Deşi nu se 
poate cerceta de unul singur lumea spirituală, fără ochiul 
iluminatului, totuşi din comunicările acelora care pot vedea îţi 
poţi însuşi o apreciere asupra justetei sau falsităţii celor 
comunicate. După aceea se contemplă şi se zăboveşte în lumea 
înconjurătoare, pentru a verifica dacă viaţa ne devine mai 
inteligibilă prin explicaţiile date de cercetătorul spiritual. 

întotdeauna aceste opinii la care se ajunge vor avea o 
particularitate, anume că prin ele suntem în unele privinţe cu un 
pas înainte faţă de ceea ce este omeneşte normal. Dacă 
ajungem la judecăţi nepărtinitoare şi vorbim despre lucrurile 
superioare debarasându-ne de simpatiile şi antipatiile obişnuite 
în viaţa noastră, vom descoperi că putem fi de aceeaşi părere 
cu oamenii care ne sunt adversari. în acest fel vom depăşi, vom 


fi în avans faţă de părerile omeneşti obişnuite. Astfel, în Ştiinţa 
spirituală noi obţinem ceva care ne rămâne şi după ce am 
renunţat la 

111 


RUDOLF STEINER 
celelalte. Există o sumedenie de cunoştinţe ştiinţifice spirituale 
dobândite care ne protejează împotriva pierderii Eului în 
momentul când pătrundem în lumea spirituală. 

Pentru unii oameni.pierderea Eului în momentul intrării în 
lumea spirituală ar putea avea şi alte urmări. Atingem un 
subiect pe care trebuie să-l prezentăm pe scurt. Adeseori, 
asemenea urmări se prezintă cunoscătorului chiar şi în viaţa 
obişnuită. De aceea este important să ştim acest lucru atunci 
când vorbim despre drumul pe care putem să-l urmăm pentru a 
pătrunde în lumea spirituală. 

Cercetătorul spiritual nu are voie în nici un caz să fie un 
visător, un fantezist. El trebuie să se mişte sigur şi plin de 
hotărâre în viaţa spirituală, aşa cum un om o face în lumea 
fizică. Orice nebuloasă, orice neclaritate ar face un rau, ar fi de- 
a dreptul periculoasă, dacă am primi undă verde spre a intra 
nepregätiti în lumea spirituală. De aceea este necesar si de 
mare importanţă să ne formăm o părere sănătoasă chiar despre 
viaţa obişnuită pe care o trăim. Mai cu seamă în timpurile 
actuale, vedem într-o şi mai mare măsură ce înseamnă acest 
lucru şi că el poate constitui un impediment la intrarea în lumea 
spirituală, dacă nu ţinem seama de el. Dacă reflectati asupra 
propriei dumneavoastră vieţi şi încercaţi să vă constientizati 
influenţele care au acţionat asupra vieţii dumneavoastră încă de 
la naştere, chiar şi numai la o privire retrospectivă superficială 
vă veţi aminti de unele, dar veţi fi nevoiţi să vă spuneţi: Peste 
câte altele nu s-a aşternut uitarea! Şi în acelaşi timp vă veţi mai 
spune: Despre unele din ele, care m-au influenţat, care au 
contribuit la formarea mea, nu-mi mai amintesc aproape deloc. 
Peste cele mai multe dintre cele care au exercitat o influenţă 
asupra mea s-a aşternut uitarea. Totuşi nu vom afirma că am 
trăit ceva doar din simplul motiv că acum nu mai este prezent în 
conştienta noastră. De ce oare uităm asemenea influenţe din 
viaţa noastră? Fiindcă cu fiecare nouă zi viaţa ne scoate în cale 
mereu alte lucruri şi, dacă ar trebui să păstrăm la un loc ceea ce 
am trăit, nu am mai fi în stare să facem faţă problemelor. Tot 
ceea ce ne scoate viaţa nou în cale cu fiecare zi face ca trăirile 
noastre, roadele experienţelor noastre să se păstreze sub formă 
de facultăţi, de aptitudini. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată 
la atingerea tocului ar trebui să rememorăm momentele pe care 


le-am trăit atunci când am început să învăţăm a scrie? Toate 
aceste 
112 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
trăiri care. aşa-zicând, au lucrat asupra noastră le-am dat, pe 
drept cuvânt, uitării. Este ceva bun şi aşa trebuie să se petreacă 
lucrurile. Aşadar, „uitarea" joacă un rol important în viata 
omului. Există perioade în viaţă când este benefic pentru om să 
treacă printr-o situaţie, pe care apoi să o uite; suni nenumărate 
asemenea peceti care îşi lasă amprenta şi peste care se aşterne 
apoi uitarea, pe care nu le mai păstrăm în conştienta noastră, 
întrucât viaţa ne-a făcut să le uităm; este vorba în primul rând 
de impresiile din prima parte a copilăriei. Timpul a făcut ca să 
uităm de ele, întrucât altfel nu am mai evolua. Este cât se poate 
de bine că nu purtäm cu noi tot acest balast. Cu toată uitarea 
care se aşterne peste ele, aceste impresii pot fi încă active. Se 
prea poate ca ele să fi avut o influentă asupra noastră la un 
moment dat, după care au dispărut din memorie si, deşi nu mai 
ştim nimic de ele, să constituie forţe active pentru viata noastră 
sufletească. Ele ne pot marca viaţa într-un chip cât se poate de 
nefavorabil, în sensul că pot produce dezechilibre care să 
perturbe până în profunzime o viaţă sufletească sănătoasă. 
Multe stări maladive, nevroze, pot fi puse pe seama unor astfel 
de influenţe, putând fi mult mai bine înţelese dacă se 
recunoaşte faptul că volumul vieţii noastre conştiente nu se 
suprapune cu trăirile vieţii sufleteşti. Psihanalistul poate uneori 
să descopere cu uşurinţă cauza care se află la originea unei 
stări care face imposibilă viaţa unui om, cauză de care acesta 
nu-si mai aduce aminte, dar care are o influenţă asupra vieţii 
sale sufleteşti. Ca să ne exprimăm plastic, există în viaţa 
sufletească anumite crampeie, insulițe, care se află acolo ca 
oricare alte insulițe; se poate ajunge pe asemenea insulițe din 
mijlocul mării, pe care să păşeşti cu picior sigur. Viaţa 
sufletească a omului poate fi expusă unor primejdii când se 
poticneşte de astfel de insule care provin din influenţe nefaste 
despre care nu-si mai aminteşte. în viaţa obişnuită aceste insule 
pot fi foarte simplu ocolite, dacă omul, evaluându-şi retrospectiv 
viaţa, încearcă să descifreze în ea reminiscente depozitate în 
mecanismul psihic, care duc la o cauză îndepărtată ce 1-a 
influenţat. Dacă omul ar fi dotat cu un fel de concepţie despre 
lume care sa-1 aducă în situaţia de a înţelege şi a suporta 
aceste insule sufleteşti, aceasta ar constitui un lucru benefic 
pentru el şi ar acţiona ca ceva tamaduitor. Fara doar şi poate, a 


conduce fără o pregătire sufletul omenesc naufragiat spre 
aceste stânci îi creează acestuia o stare 
113 


RUDOLF STEINER 
de spaimă. Dar dându-i-se posibilitatea să perceapă cu 
înţelegere această situaţie îi va fi mult mai uşor să o 
depăşească. Cu cât suntem mai în măsură să ne articulăm în 
viaţa noastră conştientă cu luciditate, cu atât mai bine va fi 
pentru viaţa noastră de zi cu zi. 

Când va pătrunde în macrocosmos, omul se va confrunta nu 
numai cu asemenea insule sufleteşti subconştiente, ci cu mult 
mai multe lucruri de acest gen. Am văzut că în fiecare noapte 
pätrundem în macrocosmos şi că asupra vietuirii noastre acolo 
se aşterne o uitare deplină. Dintre multe situaţii pe care omul le 
poate vietui, dacă ar pătrunde conştient în macrocosmos, ar fi şi 
vietuirea propriului Eu. în macrocosmos omul ar fi el însuşi. EI 
este înconjurat de realităţi şi entităţi spirituale şi tot ceea ce are 
în fata constituie o privire obiectivă asupra sa însuşi. Aici el are 
ocazia să se compare cu lumea macrocosmică, să constate cât 
de imperfect este faţă de aceasta şi că nu se poate ridica la 
nivelul acestei lumi superioare. Este suficientă această ocazie 
pentru ca omul să-şi piardă încrederea în sine, hotărârea sa. 
Numai autoeducatia prealabilă, înaintea pătrunderii în lumea 
spirituală, îl poate proteja pentru a nu-şi pierde încrederea în 
sine, autoeducatia fiind de natură să contribuie la formarea unei 
judecăţi sănătoase, obiective, anume la recunoaşterea 
imperfectiunii sale, dându-i în acelaşi timp şi posibilitatea de a 
dobândi acele facultăţi care să-i permită să vietuiasca în lumea 
spirituală. Omul trebuie să ajungă la performanţa de a-şi 
recunoaşte imperfectiunile; el trebuie să înveţe să şi le suporte, 
având în acelaşi timp şi perspectiva a ceea ce poate deveni prin 
eliminarea acestor imperfectiuni şi dobândirea acelor trăsături 
care încă îi lipsesc, contribuind la propria autodepäsire; el va 
trebui să-şi spună mereu: Dacă îmi privesc retrospectiv propria 
viaţă şi mă raportez la reîncarnările anterioare, am reuşit să fac 
din mine ceea ce sunt acum. Dar omul trebuie să aibă 
posibilitatea ca, pe lângă făptura sa proprie, să simtă şi să 
cunoască şi cealaltă făptură a sa, care îi spune: Dacă lucrezi la 
formarea ta, dacă faci tot ceea ce trebuie ca să contribui la 
dezvoltarea a ceea ce există în structura fiinţei tale intime, 
atunci poţi deveni o entitate ca aceasta care se află lângă tine, 
ca un ideal autentic, la care să poţi privi fără teamă şi fără 
descurajare. 


La această stare se poate ajunge numai atunci când te-ai 
autoeducat pentru dobândirea capacităţii de a învinge greutăţile 
vieţii. Dacă s-a ţinut 

114 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

cont de necesitatea dobândirii în lumea fizică a puterii de a birui 
obstacolele, de a îndura suferinţele, de a ne căli şi a înfrunta 
adversitätile, înainte de a face primul pas în macrocosmos, din 
momentul în care s-a trecut peste acest stadiu apare şi impulsul 
care ne asigură că vom reuşi orice s-ar întâmpla cu noi, că vom 
trece peste toate greutăţile pe care le avem de întâmpinat în 
această lume spirituală; căci vom dezvolta din ce în ce mai mult 
aptitudinile deja dobândite de a birui obstacolele. 

Dacă cineva s-a pregătit într-o asemenea manieră, va avea 
o trăire cu totul deosebită, chiar de la intrarea sa în lumea 
elementală. Vom înţelege mai bine acest lucru dacă ne vom 
aminti încă o dată de faptul că temperamentul coleric este 
înrudit cu elementul „foc", că cel sanguin se înrudeşte cu 
elementul „aer", că temperamentul flegmatic se înrudeşte cu 
elementul „apa", iar cel melancolic cu elementul „pämänt". 
Dacă cineva vietuieste în lumea elementală cu propriul 
temperament, atunci entităţile lumii elementale i se vor Infátisa 
conform afinitätii pe care o manifestă fata de lucrurile din 
această lume. De exemplu, colericului îi vor apărea trăsăturile 
sale înflăcărate, corespunzător elementului „foc", faţă de care 
are afinitate în această lume. O asemenea trăire arată cum ceea 
ce am dobândit în materie de tărie sufletească poate birui toate 
greutăţile. Atunci încrederea în sine pe care am dobândit-o ne 
va permite să ne spunem: Vei avea puterea să te impui. Această 
forţă este înrudită cu ceea ce rezultă din unirea tuturor 
elementelor şi ne întâmpină în lumea spirituală, astfel încât să 
ne putem privi pe noi înşine ca pe o entitate exterioară. Dacă 
am hotărât să ne debarasäm de toate imperfectiunile noastre şi 
să le înfruntăm, aceasta acţionează în aşa fel încât acest om 
imperfect va putea sta în faţa noastră fără ca vederea sa să ne 
zdrobească. Altminteri, ar acţiona nimicitor. In viaţa obişnuită, 
prin sistarea conştientei , suntem protejaţi de un asemenea 
pericol Ipacá conştienta noastră nu ar conteni să acţioneze în 
fiecare seară, înainte de a adormi, atunci când dormim l-am 
avea în faţa noastră pe omul imperfect care suntem, ceea ce ar 
fi copleşitor, dar am sta şi înaintea celeilalte entităţi, care ne-ar 
arăta ceea ce putem deveni şi cum ar trebui să Din aceste 
considerente, la culcare, conştienta disparpDar dacă dobândim 
din ce în ce mai mult o maturitate care ne spune: Vei învinge 


toate greutăţile, atunci, treptat, se ridică ceea ce acoperă ca un 
văl sufletul omenesc atunci când 
115 


RUDOLF STEINER 

adoarme. Acest văl devine din ce în ce mai transparent, până 
când vom avea în faţa noastră replica propriei noastre făpturi, 
aşa cum suntem de fapt, iar alături vom percepe cealaltă 
înfăţişare pe care am putea-o dobândi. dacă ne modelăm în 
continuare şi lucrăm asupra noastră. Ea se arată în toată 
splendoarea, măreţia şi gloria sa. în acest moment, se ştie că 
această formă are o asemenea influenţă nimicitoare pentru ca 
noi nu suntem aşa, desi aşa ar trebui să fim. dar ca, în fond, nu 
putem obţine structura sufletească corectă decât când putem 
suporta această imagine. A avea asemenea trăiri înseamnă a 
trece pe lângă „Marele păzitor al pragului". 

jMarele păzitor al pragului" este cel care face sa dispară 
conştienta, cand adormim în mod obisnuit|Cänd dorim să 
pătrundem în lumea spirituală, în macrocosmos, el este acela 
care ne arată ceea ce ne lipseşte şi în primul rând ceea ce 
trebuie să mai facem pentru ca treptat-treptat să ne intregăm în 
această lumejj'e de o parte se simte nevoia stringentă de a-şi 
face o părere despre aceste lucruri. dar pe de altă parte se 
constată o aversiune de a o face. Perioada actuală trebuie 
înţeleasă ca o perioadă de tranziţie. în mod teoretic unii ar 
admite că sunt oameni nedesävärsiti, imperfecti, dar de regula 
nu se depăşeşte această fază teoretică. 

în aşa-numita viaţă spirituală contemporană. în literatura 
actuală, denumirea de „spirit" reprezintă cu totul altceva decât 
ceea ce semnifică ea pentru Ştiinţa spiriiuală. Puteţi să vă 
convingeti singuri, găsind peste tot un sens diametral opus celui 
caracterizat mai sus. izvorât din lumea spirituală. Auziti peste 
tot câte o părere despre lume, de genul acesteia: Nu se poate 
şti acest lucru, şi nici celălalt. Cât de des este întrebuințat în 
lumea fizică cuvintelul „se"". Prin acest cuvintel omul şi-a 
prestabilit o limită a cunoaşterii, pe care crede că nu o va putea 
depăşi. De fiecare dată când omul face apel la acest cuvintel îşi 
dovedeşte sieşi că nu este în stare să pătrundă noţiunea cu 
cunoaştere umană adevărată. în nici un moment din viaţă nu 
trebuie să ne spunem: Acest lucru se poale cunoaşte sau nu. 

în limba germană man; nu are echivalent în limba română. 
Se traduce cu „se". în germană man este pronume nehotărât, 
persoana a lll-a singular, se referă la una sau mai multe 
persoane, indiferent de gen; are un singur caz, nominativ 


singular, şi are deci numai funcţie sintactică de subiect. 
Echivalentul lui om în franceză. (Notatrad.) 
116 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
ci trebuie spus: Noi putem cunoaşte atâta cât corespunde stării 
noastre actuale de dezvoltare. Noi putem vorbi despre un lucru 
sau altul în limita cunoştinţelor noastre actuale. Cine vorbeşte 
altfel dă dovadă că este o persoană incapabilă să pătrundă şi să 
înţeleagă noţiunea de autocunoas-tere, căci altfel ar şti că 
suntem fiinţe capabile să evoluăm, iar cunoaşterea este în 
funcţie de stadiul actual al dezvoltării noastre. In limbajul 
cercetătorului spiritual lipseşte cu desăvârşire acest cuvintel. El 
se va obişnui să citească literatura contemporană, aşa încât, 
atunci când cineva spune „se" aceasta înseamnă „el". Adică 
este vorba de el, de autorul celor scrise, şi semnifică numai 
ceea ce ştie acesta; dar lucrurile încep să devină îngrijorătoare 
atunci când respectivul merge mai departe şi face din toate 
acestea o practică. Teoriile nu sunt periculoase, dar pot deveni 
periculoase atunci când se încearcă a fi transpuse în practică. 
Dacă. de exemplu, cineva spune ceva de genul: Eu ştiu ce poate 
şi cât poale învăţa un om, aşadar, nu trebuie să mai fac nimic 
pentru a ajunge mai departe..., prin toate acestea nu face nimic 
altceva decât să se pună în calea evoluţiei sale. De fapt, există 
astăzi foarte mulţi oameni care îşi închid astfel propria 
dezvoltare. Din punctul de vedere al cercetătorului Ştiinţei 
spirituale, acestora li se poate ura să doarmă în continuare 
liniştiţi, căci ei nu vor ajunge să aibă o conştientă şi nu li se va 
da la o parte vălul nici măcar cât printr-o adiere de vânt, spre a 
li se arăta cât sunt de imperfecti în comparaţie cu ceea ce ar 
putea deveni cândva. întregul mod de receptare senzitivă a 
oamenilor contemporani este de aşa natură încât fac tot mai 
dens vălul ce se aşterne în faţa lumii spirituale, aşa încât ei să 
nu poată pătrunde cu folos în acesta şi să treacă pe lângă 
„păzitorul pragului" , acea formă formidabilă. Noi trebuie însă să 
dăm la o parte vălul. Dar pentru aceasta este necesar sa ne 
facem următoarea făgăduială solemnă: Ştim cât de imperfecti 
suntem în realitate, dar niciodată nu vom conteni să ne 
străduim pentru a deveni tot mai perfecţi. Cu un asemenea 
impuls se poate porni în marcocosmos. Cine nu are voinţa 
puternică de a lucra asupra sa spre a se automodela continuu, 
acela ar trebui mai întâi să-şi formeze o asemenea deprindere. 
Aceasta constituie contraponderea cunoaşterii noastre. Trebuie 
mai întâi să ne autocunoaştem, dar aulocu-noaşterea ar rămâne 


literă moartă dacă ea nu ar fi dublată de o voinţă 
117 


RUDOLF STEINER 

puternică, care să contribuie la autoperfectionarea noastră. 
Străbate prin timpuri maxima apolinică: „Cunoaşte-te pe tine 
însuţi", care este corectă, dar de care mai depinde ceva. Nu 
reprezentările eronate sunt de fapt jumătăţi de adevăruri, ca de 
exemplu o eventuală invitaţie la autocunoastere, care nu este 
totodată şi o invitaţie la o permanentă perfecţionare. Dictonul 
„Cunoaste-te pe tine însuţi" trebuie să-l acceptăm împreună cu 
reversul său, care este un îndemn la o continuă auto- 
desăvârşire. Să facem această făgăduială solemnă faţă de omul 
nostru superior, în faţa căruia ne vom afla şi asemenea căruia 
trebuie să devenim; abia atunci vom putea să ne încumetăm a 
păşi încrezători în macrocosmos, căci numai aşa, treptat-treptat, 
vom învăţa să ne orientăm şi să ne limpezim sufleteşte. 

Am văzut, pe de o parte, că natura noastră se dovedeşte a fi 
înrudită cu ceea ce numim lumea elementală, şi tot cu ea se 
înrudeşte şi temperamentul nostru. Dar mai există ceva, în 
propria noastră entitate, cu care suntem înrudiţi. în noi există 
ceva înrudit cu lucrurile care ne înconjoară, căci noi suntem 
extraşi din Univers. De la ceea ce percepem în lumea fizică 
trebuie să trecem în lumea elementală şi de aici, în continuare, 
în lumea spirituală. Ca fiinţe umane, trecem dintr-o întrupare 
într-alta. Dacă în actuala încarnare eşti o persoană melancolică, 
prin ceea ce se transmite de la o reîncarnare la alta poţi deveni 
un flegmatic sau o persoană sanguină. în diferite încarnări 
aceasta unilateralitate se echilibrează, se uniformizează. Am 
obţinut astfel reprezentarea că fiinţa noastră este mai mult, că 
mai suntem şi altceva, chiar dacă acum suntem un melancolic. 
Cu aceeaşi fiinţă am putut fi, într-o viaţă anterioară, o persoană 
colerică, iar într-o viaţă viitoare să devenim o persoană 
sanguină. Esenţa noastră nu trece în aceste structuri 
temperamentale. Mai există şi altceva, care se găseşte şi mai 
sus de orice. Dacă un clarvăzător contemporan observă pe 
cineva în lumea elementală, pe care îl vede ca o persoană 
melancolică, el îşi va spune: Este un fenomen trecător; este 
numai aparenţa unei încarnări. Omul, care acum, ca melancolic, 
reprezintă „pământul“, va reprezenta într-o altă încarnare, ca 
sanguin, „aerul", dacă va fi coleric va reprezenta „focul"; 
melancolicul, care este cu predilecție o persoană interiorizatá, 
produce un efect de respingere atunci când îl contempli din 


118 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
punct de vedere al lumii elementale; colericii apar ca şi când ar 
împrăştia înjur numai flăcări, în sens elemental şi nu în sensul 
focului fizic". 

Când pătrundem din lumea spirituală în lumea raţională 
întâlnim ceva asemănător ca atunci când ne apărem nouă 
înşine ca entităţi care putem învinge temperamentul nostru din 
ce în ce mai mult, echili-brându-ne de la o viaţă la alta. Ajungem 
astfel la limita lumii spirituale. Ajunşi aici. întâlnim realităţi şi 
entităţi spirituale etalate ca pe cadranul unui ceas universal. 
Entitätile ni se prezintă în imaginile Zodiacului, iar realităţile în 
cele ale planetelor. Dar prin această comparaţie nu am realizat 
mare lucru; va trebui să trecem dincolo de aceste entităţi; 
totalitatea acestor entităţi formează ierarhiile. Nu ne-am putea 
face însă o idee despre lumile superioare dacă nu am trece de 
la denumirile pe care le-am dat în conferinţa de ieri la însăşi 
chintesenta acestor entităţi. Am văzut că omul ne poate apărea 
într-o încarnare ca melancolic, într-o alta ca sanguin. Dar 
entitatea lui este mai mult de atât. Ea răzbate, depăşeşte cu 
mult ceea ce putem să caracterizăm printr-o asemenea noţiune. 
Dacă ne-am format o imagine clară asupra faptului că entităţile 
denumite Serafimi, Heruvimi, Tronuri ş.a.m.d. — exprimate în 
spaţiul fizic prin Zodiac — reprezintă de fapt mult mai mult 
decât o indică numele lor, înseamnă că ne-am creat o noţiune 
clară asupra acestei limite superioare a macrocosmosului. O 
fiinţă care ne apare într-o anumită situaţie ca spirit al 
înţelepciunii nu va rămâne mereu ca atare, încât să o putem 
caracteriza mereu astfel. Căci aşa cum omul evoluează, tot 
astfel şi entităţile pe care le întâlnim la limita superioară trec 
prin diferite stări, încât o dată le vom denumi într-un fel, iar altă 
dată într-altul. Entităţile evoluează o dată cu noile lor denumiri. 
Acestor nume le-am putea spune, în limbaj comun, ranguri. 
Când vorbim de spiritul voinţei sau de cel al înţelepciunii este ca 
şi când, aici, pe Pământ, am vorbi de un consilier 
guvernamental sau de un consilier guvernamental secret; la 
început a avut o funcţie, apoi alta. 

Pentru a nu fi greşit intelesi trebuie să mentionez ca în 
compendiile de teosofie lumea elementală este denumită lume 
astrală. Ceea ce se numeşte aici lume spirituală constituie 
partea inferioară a lumii mentale. Dcvukhnn-u\ inferior; lumea 


mentală superioară, Devukhan-ul superior, lumea-Arapa, este 
ceea ce aici a fost denumit ca fiind „lumea raţională". (Nota 
editorului elveţian.) 

119 


RUDOLF STEINER 

Şi în cazul nostru aceeaşi entitate a fost spirit al înţelepciunii, în 
alt caz spirit al voinţei etc. Entităţile evoluează în funcţie de 
situaţie, parcurgând diferite trepte ierarhice; atâta vreme cât ne 
menţinem în lumea spirituală, ele se prezintă într-o anumită 
relaţie una faţă de cealaltă. în momentul în care facem 
cunoştinţă cu o entitate evoluată din punct de vedere spiritual, 
când trecem de la denumirea rangului la perceperea entității 
însăşi, atunci ne ridicăm în domeniul rationalului, trecem pe o 
treaptă superioară, pătrundem în lumea spirituală. 

Dacă dorim să ajungem la o anumită treaptă a cunoaşterii, 
trebuie, în general, să facem deosebirea între entităţile evoluate 
şi ceea ce ele sunt pe o anumita treaptă de dezvoltare. Trebuie 
să facem acest lucru atât cu entităţile care apar numai pe 
Pământ, cât şi cu cele care se arată numai unei conştiente 
clarvăzătoare în lumea spirituală. în acest sens se dă exemplul 
lui Buddha. Ştiţi că Buddha a trăit în secolul al VI-lea înainte de 
Christos. Cine pătrunde în acest domeniu în mod spiritual 
trebuie să înveţe să facă deosebirea între ceea ce, la vremea sa, 
era denumit „Buddha" şi entitatea care s-a ridicat la această 
demnitate. Mai întâi el a fost un Bodhisattva, apoi. în încarnarea 
din secolul al VI-lea înainte de Christos, a devenit Buddha. Dar şi 
înainte a fost aceeaşi entitate care va apărea ulterior ca 
„Buddha". Această entitate a evoluat însă mai departe, încât, 
din anumite motive, nu a mai avut nevoie să se încarneze ca om 
trupesc. Ea a trăit mai departe în alte forme, devenind acum o 
entitate superioară. Ca Bodhisattva, acest om era unit cu 
evoluţia Pământului; acum însă este o entitate care în evoluţia 
sa în lumea spirituală poate fi găsită doar cu ochiul pătrunzător 
al clarvăzătorului. Dacă luaţi toate acestea ca pe o comparaţie, 
veţi vedea cât trebuie să se facă o distincţie între denumirea 
„Buddha" şi entitatea căreia îi este atribuită funcţia lui Buddha. 

Acelaşi lucru se petrece şi cu ierarhiile, căci şi ele continuă 
să evolueze. Vedem astfel că, la limita lumii spirituale, anumite 
entităţi ating aceasta limită de sus în jos. căpătând anumite 
trăsături; fiinţe care îndeplinesc o funcţie sau alta. pe care 
trebuie să le-o atribuim. Dacă ne ridicăm mai sus în lumea 
spirituală, reîntâlnim aceste entităţi care de această data ne 
apar într-o evoluţie animală. Această situaţie este specifică şi 
omului în cursul încarnării sale. în fond, aşa după cum vom 


120 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

cunoaşte un om nu luând în considerare doar actuala sa 
încarnare, ci urmärindu-1 pe tot parcursul său, din întrupare în 
întrupare, lot astfel vom cunoaşte şi entităţile superioare numai 
dacă suntem în stare să vedem dincolo de ceea ce semnifică 
faptele lor, aceste entităţi ele însele. A te preocupa de esentele 
spirituale şi a participa la evoluţia lor înseamnă a vietui în 
lumea raţională. 

Deasupra „lumii raţionale" mai există o lume superioară, din 
care vin acele forţe care ne fac capabili să ne depăşim 
conştienta obişnuită normală şi să dobândim o conştientă 
clarvăzătoare, înarmată cu ochi şi ureche spirituală. Cât de 
minunat ar fi oare dacă ar trebui să explicăm trăsăturile omului 
cu ajutorul unor lumi care se află mai sus decât lumea spirituală 
şi decât cea raţională? De fapt, omul devine participant la 
această lume spirituală atunci când în el se trezeşte conştienta 
clarvázátoare. \£ste oare un miracol faptul că forţele care 
contribuie la deşteptarea acestei conştiente provin dintr-o lume 
din care entităţile spirituale îşi adună forţele lor? Noi ne 
extragem conştienta raţională din lumea raţională. Dacă vrem 
să depăşim această lume, atunci va trebui să ne procurăm 
forţele dintr-o lume mai evoluată. în acest fel ajungem în lumea 
arhetipuri}or*j>arc'ma pe care ne-o propunem este de a 
caracteriza organele de care avem nevoie pentru a dobândi o 
viziune imaginativă. Va trebui să arătăm cum apar în lumea 
arhetipurilor forţele care îi formează omului organele necesare 
pentru a-şi dobândi o conştientă imaginativă. Subiectul pe care 
ni-l propunem pentru data viitoare este: Aflarea legăturii dintre 
prima treaptă a cunoaşterii superioare şi lumea spirituală a 
arhetipurilor. Vom trece apoi mai departe şi vom descrie lumea 
inspirată şi lumea intuitivă, arătând cum poate omul să se 
integreze în lumile superioare, în sensul pe care îl dăm în stadiul 
cultural actual acestei noţiuni — să poată deveni un cetăţean al 
acelor lumi, aşa cum este aici, în plan fizic, în spaţiul care ne 
înconjoară şi cum poate el să păşească în acele lumi în care, în 
anumite privinţe, este fiinţa cea mai de jos; şi după cum, aici. 
poate privi spre alte zone care se găsesc sub el, acolo el îşi 
poate ridica privirea spre acele entităţi evoluate care se află 
deasupra sa. Permanent omul face cunoştinţă cu entităţi şi 
realităţi noi, atunci când porneşte pe drumul care duce în 


macrocosmos. 
121 


vm 

FORMAREA IMPRESIILOR SENZORIALE 

SISIEMUL NERVOS CA SISTEM SOLAR INTERIOR 

Pentru buna înţelegere a celor pe care urmează să le 
prezentăm în continuare este bine ca prelegerea de astăzi să o 
începem observând încă o dată omul în momentul trezirii sale, 
dar de această dată concentrându-ne atenţia asupra a tot ceea 
ce acţionează din lumea spirituală, ca să spunem aşa, asupra 
structurii sale. Când se trezeşte, are loc un transfer al întregii 
entităţi sufleteşti a omului din macrocosmosul în care el s-a 
cufundat în timpul somnului înapoi în microcosmos. Este de 
înţeles faptul că în starea de conştientă normală omul este prost 
informat asupra fenomenelor de interacţiune ale acţiunii 
propriu-zise care au loc între maciocosmos şi microcosmos. Aşa, 
de exemplu, de regulă,există părerea că ceea ce numim „Eu" 
salasluieste doar în noi, în creierul nostru. Dar dacă ţinem cont 
de faptul că în timpul somnului omul se află în afara învelişului 
său trupesc, împreună cu corpul său astral şi cu Eul său, este 
clar că în timpul nopţii nu trebuie, în nici un caz, să căutăm Eul 
în limitele pielii noastre, ci acolo unde se află în voia sa, revărsat 
în sferele Universului, în lumile de care am vorbit, şi anume în 
lumea elementală, în lumea spirituală şi în cea raţională sau 
chiar în aceea despre care dorim să discutăm astăzi şi care se 
situează mai sus, în lumea prototipurilor spirituale ale tuturor 
lucrurilor, Aşa-zicând, Eul s-a revărsat în imensitatea cosmică, s- 
a dizolvat în ea şi de aceea reintrarea sa în corp dimineaţa, la 
trezire, nu trebuie înţeleasă în sensul că Eul s-ar afla acolo 
undeva şi se strecoară în noi, ci ca un proces de condensare, de 
adunare; el se tot adună de pe unde s-a răsfirat şi se comprimă 
din ce în ce mai mult. începând să pătrundă în corpul fizic şi în 
cel eteric, până când 

122 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 


ajunge acolo la o anumită densitate. Acest fenomen se arată 
numai unei conştiente clarvăzătoare. Acest Eu nu pătrunde 
complet nici în starea de conştientă din timpul zilei. Pentru 
conştienta clarvăzătoare Eul este ceva care, într-un fel anume, 
se află mereu şi în preajma omului. Eul uman se suprapune doar 

parţial cu ceea ce percepem ca fiind corpul omenesc fizic. 
BF Am putea chiar spune că şi în ceea ce priveşte entitatea sa 
substanţială ui se află mereu în preajma noastră. Putem numi 
aura Eului ceea ce clarvăzătorul vede ca aură-luminajPmul este 
permanent învăluit într-un asemenea nor spiritual-substantial. 
Eul nu poate fi căutat la întâmplare, într-un loc sau altul, căci el 
umple spaţiul înconjurător prin această aură-lumină, întreaga 
aură-Eu a omului. Dimineaţa Eul se adună din toate părţile, din 
toate entităţile şi realităţile Universului, pe care le-am descris ca 
fiind lumea raţională, lumea spirituală şi lumea elementala. 

Sa mai zăbovim putin asupra pătrunderii Eului în trupul 
propriu-zis al omului şi să percepem totul în jurul nostru: 
culorile, sunetele, impresiile luminoase? De exemplu, dimineaţa 
ne aruncăm privirea pe o suprafaţă albastră şi avei* ca primă 
impresie senzorială culoarea albastră. Cum se face că ne apare 
culoarea albastră? Conştienta umană obişnuită este complet 
nelămurită asupra felului în care se petrece acest lucru. Acest 
lucru are loc datorită faptului că în timp ce vine din 
macrocosmos, intrând în microcosmos, Eul întâlneşte un fel de 
stavilă care se opune intrării năvalnice a forţelor spirituale, cele 
pe care le numim lumea elementala. Este ceva care nu lasă 
lumea elementala să pătrundă dintr-o dată în totalitate, ci doar 
în parte. Dacă privim o suprafaţă de culoare albastră pe care o 
avem în faţa noastră, înseamnă că prin ea pătrund aceste forţe, 
cu excepţia unei anumite părţi a lumii elementale. Ceea ce este 
reţinut din lumea elementala este ceea ce omului îi apare ca o 
imagine reflectată şi această reflectare este culoarea albastră 
de care am vorbit. Tot ceea ce am descris ca aparţinând lumii 
elementale din punct de vedere spiritual, şi care se referă la 
„pamänt", ,apa", „aer", „foc", începe să se reverse; prin ochi 
pătrund toate elementele existente în această lume, cu excepţia 
celor pe care le vedem. Percepția senzorială se produce datorită 
faptului că ochiul nostru reţine din lumea elementala lumina, 
urechea reţine sunetul, iar restul structurii reţine o parte a 
căldurii; ceea ce nu a fost reţinut pătrunde în noi. Am putea în 


acest fel să completăm cele spuse în prelegerile anterioare, că 
„Ochiul se 
123 


RUDOLF STEINER 

formează la lumină, pentru lumină", în felul următor: El nu se 
formează din ceea ce se reflectă, ci din ceea ce lasă să treacă şi 
aceasta constituie o parte a lumii elementale. Dar se revarsă şi 
ceva din lumea spirituală, din toate celelalte lumi. Astfel încât 
acum putem spune că toate aceste forţe izvorăsc, respectiv îşi 
au originea,în lumile suprasensibile. De aici reţine ochiul 
anumite forţe; ceea ce nu se revarsă în noi înşine, ceea ce 
reţine reprezintă suma perceptiilor noastre. Aşadar, vedem ceea 
ce nu lăsăm să pătrundă înăuntru. In schimb, ceea ce permitem 
să pătrundă este ceea ce a format organizarea fizică a ochiului. 
Respingem unele forţe şi le lăsăm pe altele să pătrundă. Dacă 
ne privim în oglindă globul ocular, vedem de asemenea numai 
ceea ce el nu permite să treacă. In lumea elementala există 
aşadar o parte a acelor forţe care au format ochiul nostru. Ca 
urmare putem spune: Forţele lumii elementale, pe care nu le 
vedem, şi pe care nu le percepem cu celelalte simţuri ale 
noastre, sunt cele care formează simţul văzului,de asemenea şi 
celelalte simţuri. Ca fiinţe senzoriale ne-am format din lumea 
elementala; lumea pe care o vedem atunci când suntem 
capabili să pătrundem în lumea elementala este lumea care ne 
formează simţurile. 

Atunci când simţul este limitat spre interior, pe peretele 
posterior al ochiului se găseşte o a doua oglindă, căci pătrund 
aici şi alte forte,in afara celor reflectate si care aparţin unei alte 
lumi. Atunci sunt reţinute şi reflectate chiar forţele elementale. 
Datorită acestui lucru ele încetează să mai acţioneze şi în spate 
pătrund doar forţele lumii spirituale, forţe care contribuie la 
formarea nervului nostru optic. Aşa precum ochiul are un nerv 
optic, tot astfel şi urechea are nervul său auditiv, datorită 
efluviilor din lumea spirituală. Din ea izvorăsc forţele şi entităţile 
care compun ansamblul întregului nostru sistem nervos. Nervii 
noştri sunt astfel ordonati potrivit legilor care guvernează în 
spaţiu lumea planetară, după cum am văzut atunci când am 
considerat planetele ca pe o supraexpresie exterioară pentru 
ceea ce acţionează ca realităţi şi entităţi spirituale. Dacă aşa se 
prezintă lucrurile, în sensul că asupra nervilor noştri acţionează 
lumea spirituală, atunci înseamnă că, în ceea ce priveşte 
ritmicitatea, la baza sistemului nostru nervos trebuie să stea 
ceva corespunzător sistemului solar. Sistemul nervos trebuie să 


fie un sistem solar intern, căci el este organizat în concondantä 
cu lumea celestă. 
124 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Ne punem întrebarea firească dacă sistemul nostru nervos 
se prezintă, într-adevăr, ca o reflectare a sistemului solar. Ştim 
cu toţii că timpul se reglează după poziţia Pământului faţă de 
Soare si în decursul anului prin poziţia faţă de cele 
douăsprezece constelații zodiacale. Aceasta constituie o 
împărţire a timpului rezultată din legitimitatea proprie cifrei 12, 
ca cifră care exprimă mişcările regulate din sistemul solar. Un 
an are douăsprezece luni, iar lunile cele mai lungi au treizeci şi 
una de zile. Toate acestea au rezultat ca urmare a observării 
poziţiei corpurilor cereşti unele faţă de celelalte, existând o 
anumită corelaţie cu sistemul nostru de timp. Cele mai lungi 
luni au, aşadar, treizeci şi una de zile, altele au numai treizeci 
de zile, iar luna februarie are douăzeci şi opt sau douăzeci şi 
nouă de zile. Aici avem de-a face cu o anumită neregu-laritate; 
există un motiv bine justificat pentru acest lucru, dar acum nu 
ne propunem să ne angajăm într-o asemenea discuţie. 

Sá încercăm să aducem această ciudată împărţire a timpului 
în fata sufletului şi sá ne întrebăm cum ar trebui să se reflecte în 
sistemul nostru nervos ceea ce acţionează acolo, în Cosmos. 
Dacă. într-adevăr, ceea ce stă la baza marelui Univers constituie 
şi forţele formative ele sistemului nostru nervos, înseamnă că 
acest lucru trebuie să se oglindească şi în noi: avem 
doisprezece nervi cranieni şi treizeci şi una de perechi de nervi 
spinali. în acest fel se reflectă în noi legitätile cosmice, în nervii 
spinali şi în cei cranieni. Existenţa unei anume ncregularitati se 
explică prin faptul că omul trebuie să devină o fiinţă autonomă, 
independentă de tot ceea ce se întâmplă în spaţiul înconjurător. 
Aşa cum parcurgerea Zodiacului se reglează în cele 
douăsprezece luni în acord cu mersul Soarelui, iar acesta se 
reflectă în cei doisprezece nervi ai creierului, tot astfel şi zilele 
unei luni se reglează în funcţie de rotația Lunii; ar rezulta, ca 
urmare, doar douăzeci şi opt de zile. Care este legătura celor 
treizeci şi una de zile ale lunii cu sistemul nervos al omului? Noi 
avem în plus trei perechi de nervi, aşadar în total treizeci şi una 
de perechi de nervi, prin care am devenit independenţi, altfel şi 
în acest caz ne-am afla sub incidenţa numărului 28. 

Ajungem acum la cea de a treia parte a reflectării. Sistemul 
nostru nervos este clădit de lumea spirituală. La locul de 
emergenta a nervilor de la nivelul creierului are loc o noua 


reflectare. Aici este reţinută lumea spirituală şi nu pătrunde 
decât ceea ce am învăţat în lumea raţională. In 
125 


RUDOLF 5VTEINER 

această lume acţionează forţele ierarhiilor şi se clădeşte ceea ce 
se află în spatele nervilor noştri, creierul şi măduva spinării. în 
creier şi în măduva spinării avem rezultatul întregii activităţi 
care provine, în ultimă instanţă, din lumea raţională. Cel care 
pătrunde clarvăzător în lumea spirituală găseşte reprezentările 
exacte ale prototipurilor de la nivelul sistemului nervilor 
creierului şi ai măduvei spinării. Fără să ne putem împotrivi, prin 
noi pătrunde lumea arhetipurilor. 

Prin ce putem avea conştienta unei reprezentări în viaţa 
noastră obişnuită? Prin aceea că o putem reţine. Suntem un 
produs al lumii elementale; suntem conştienţi de simţurile 
noastre prin faptul că reținem o parte din lumea elementala. 
Suntem conştienţi de lumea spirituală într-un anume fel, dar 
numai în imagini reflectate. Suntem un produs, aşadar, al lumii 
spirituale, ne dăm seama de nervii noştri prin faptul că reținem 
o parte din lumea spirituală. Ce cunoaşte omul din lumea 
elementală? Ceea ce i se reflectă prin simţurile sale: lumina, 
sunetele etc. Ce cunoaşte omul din lumea spirituală? Tocmai 
ceea ce îi reflectă nervii săi. Ceea ce în mod obişnuit numim legi 
ale naturii nu reprezintă nimic altceva decât o reflectare 
atenuată a lumii spirituale. Ceea ce consideră omul ca fiind 
raţiunea sa nu constituie decât o reflectare estompată a lumii 
raţionale; ceea ce desemnăm în mod obişnuit prin intelect nu 
este decât o reflectare voalată, palidă, a lumii raţionale propriu- 
zise. Ce ar trebui să facem, dacă vrem să ajungem în situaţia de 
a vedea mult mai mult decât am relatat până acum? Trebuie să 
fim în măsură de a reţine mult mai mult. Dacă vrem să vietuim 
în mod conştient influenţa lumii arhetipurilor, atunci va trebui să 
putem să reținem cât mai multe din aceste arhetipuri. 

Putem avea organe fizice de simţ numai prin aceea că lăsăm 
să pătrundă în noi lumea elementalá, pe care apoi o reținem. 
Putem avea un sistem nervos numai prin aceea că lăsăm să 
pătrundă în noi lumea spirituală, pe care apoi o reținem. Numai 
pentru aceea s-a format creierul, forţa raţională din noi, pentru 
a lăsa să pătrundă în noi lumea raţională, pe care să o reținem. 
Dacă s-ar forma şi alte organe, mult mai deosebite, am avea 
posibilitatea să reținem în noi o lume mai înaltă. Pentru aceasta 
ar trebui să-i putem ieşi noi în întâmpinare cu ceva, aşa cum în 
creierul nostru noi trimitem ceea ce reţine lumea raţională. Prin 


urmare, omul trebuie să facă ceva pentru a putea obţine forţele 
unei lumi mai elevate, daca doreşte să evolueze pe o treaptă 
superioară în 

126 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

adevăratul sens al cuvântului. Pentru aceasta trebuie să facă 
ceva pentru a reţine o lume superioară, care altfel ar trece prin 
el. El trebuie să-şi creeze în acest sens un dispozitiv propriu de 
reflectare. în sensul în care omul contemporan poate şi trebuie 
să facă acest lucru, Ştiinţa spirituală creează un dispozitiv care 
porneşte de la cunoaşterea imaginativă. Ceea ce cunoaşte omul 
de regulă este lumea fizică din jurul său. Dacă vrea să ajungă la 
trepte superioare ale cunoaşterii, va trebui să facă ceva pentru 
a-şi crea şi organele superioare aferente. El trebuie să-şi aducă 
în sine o lume superioară, la starea de echilibru. Prin urmare, 
omul trebuie să desfăşoare în el o activitate nouă, care să se 
opună lumii arhetipurilor. Este imposibil ca omul să ajungă pe 
trepte superioare ale cunoaşterii rezumându-se doar la ceea ce 
obţine printr-o conştientă normală. Noua sa activitate va trebui 
să se desfăşoare astfel, încât să-i permită să treacă printr-o 
serie de trăiri interioare care nu se înscriu în categoria trăirilor 
obişnuite, ca de exemplu prin reprezentarea a ceea ce numim 
rosacruce. Cum se procedează pentru a avea această 
reprezentare a rosacrucii ca o trăire interioară autentică? 

Maestrul spiritual, care intenţionează să-şi conducă 
discipolul în lumile superioare, îi va spune: Priveşte chiar şi 
această plantă, care creşte din pământ, şi vei vedea cum îi dau 
tulpina şi frunzele şi mai târziu florile. Toate acestea se petrec 
datorită sevei sale verzi. Compară acum această plantă cu un 
om. Ştim că prin om circulă sângele, care este expresia 
exterioară a pornirilor, dorințelor şi pasiunilor sale, prin faptul ca 
omul este o entitate înzestrată cu un Eu. Omul ne apare ca o 
fiinţă mult superioară în comparaţie cu planta. Numai un 
fantezist şi-ar putea imagina că planta trăieşte conştient, că ea 
poate să oglindească în interior o impresie. Avem conştientă nu 
datorită faptului că exercităm o activitate, ci pentru că în 
interior se reflectă o impresie. Omul este capabil să aibă 
reprezentarea interioară a unei impresii. într-o anumită privinţă 
el s-a dezvoltat, aşadar, la un nivel superior plantei, dar, pe de 
altă parte, tocmai datorită acestui lucru trebuie să ţinem cont şi 
de micimea sa, adică de posibilitatea de a se înşela. Planta nu 
se poate înşela, ea nu are o natură superioară şi alta inferioară, 
ea nu are, conform unei naturi inferioare, porniri şi dorinţe 
degradante; ca fiinţă pământeană, omul are ceva din domeniul 


cel mai de jos, precum şi o umbră a domeniului celui mai înalt; 
127 


RUDOLF STEINER 

de aceea am putea vorbi despre o puritate a plantei în antiteză 
cu pornirile, dorinţele şi pasiunile omului. Omul, prin sângele 
său, a devenit o entitate care s-a ridicat conştient pe o treaptă 
superioară în comparaţie cu planta, totodată însă a şi regresat 
într-un fel de degradare. Omul va trebui prin el însuşi să obţină 
ceea ce are în plus planta şi să devină stăpân pe sângele său. 
pe pornirile, dorinţele şi pasiunile sale. Va ajunge la acest stadiu 
atunci când, datorită naturii sale superioare, va reputa victoria 
asupra naturii sale inferioare, când sângele său roşu va deveni 
tot atât de inocent ca şi seva care se roşeşte în trandafirul roşu. 
Acesta este un simbol pentru ceea ce trebuie să devină omul 
atunci când ajunge stăpân asupra naturii sale josnice. Privim 
trandafirul ca pe un simbol, ca pe un ideal pentru sângele 
purificat. Şi dacă apoi împreunăm trandafirii cu crucea de lemn, 
neagră, cu ceea ce mai rămâne din plantă, după ce ea moare, 
atunci rosacrucea devine un simbol al biruintei omului „jal 
victoriei naturii sale superioare asupra celei inferioare. In crucea 
de lemn neagră avem simbolul naturii inferioare învinse, în 
trandafiri simbolul evoluţiei naturii superioare a omului. Aşadar, | 
rosacrucea reprezintă simbolul dezvoltării omului în Univers Jiu 
avem în faţa noastră o noţiune abstractă, ci ea reprezintă o 
trăire, o simtire pe care o putem contempla. 

Acest lucru vrea să arate că omul poate avea reprezentări 
cărora nu le corespunde nimic exterior. Cine ar vrea să rămână 
numai în sfera conştientei normale, unde reprezentările se 
referă permanent la ceva exterior, acela ar spune că trebuie să 
fii un mare fantezist, că reprezentările nu sunt autentice atunci 
când nu înfăţişează ceva exterior. Dar tocmai despre acest lucru 
este vorba, anume că dorim să ne dezvoltăm în suflet o 
facultate, o aptitudine care nu există în conştienta noastră 
normală şi că tindem spre o activitate în baza căreia să 
elaborăm în noi reprezentări care se află într-o anumită relaţie 
cu lumea exterioară, dar care totuşi nu sunt ca aceasta. 
Rosacrucea se află într-o anumită relaţie cu lumea exterioară, 
dar felul în care se constituie această relaţie este creaţia 
noastră proprie. Cu sentimente ¡nsufletite pläsmuirii rosacrucea 
în propria noastră reprezentare. 

Pentru a ne înţelege pe deplin, doresc să mai prezint şi un 
alt simbol sufletesc. Să urmărim viaţa obişnuită a unui om, aşa 


cum îşi trăieşte 
128 


MACROCOSMOS Ş! MICROCOSMOS 

el zilele vieţii sale obişnuite. întâlnim alternanţa zi-noapte şi 
trezi-re-culcare. In timpul zilei există o serie de trăiri, în timpul 
nopţii, fără participarea noastră conştientă, sunt extrase forte 
din lumea spirituală. Trăirile din timpul nopţii se petrec în 
subconştient. Dacă uneori, în scopul de a ne cunoaşte, facem un 
popas în sinea noastră, se întâmplă să ne întrebăm: Ce se 
întâmplă cu evoluţia ta? Mai avansezi? A constituit oare pentru 
tine trăirea fiecărui eveniment al zilei un imbold care să te 
mobilizeze să faci un pas înainte? Are omul motive să fie 
mulţumit că zilnic face paşi mărunți în acest sens,în vreme ce 
ziua are o serie de trăiri, iar în timpul nopţii primeşte forţe 
revigoratoare? Fiecare zi trebuie trăită intens pentru ca într- 
adevăr să te maturizezi puţin. Dacă ne întrebăm care este cota 
zilnică de maturizare, vom ajunge la concluzia că avansarea 
zilnică a Eului nostru este destul de lentă, deşi suntem martorii 
multor trăiri. Dacă privim retrospectiv asupra celei mai 
favorabile perioade a vieţii noastre, copilăria, vom constata ce 
progrese uluitoare face copilul în raport cu viaţa sa ulterioară. 
Un călător în jurul pământului nu asimilează prin călătoria sa 
atât de multe câte învaţă un copil de la doica sa. 

Mersul ascendent al Eului poate fi reprezentat 
grafic printr-o linie şerpuită (vezi desenul). Linia verti- 
cală în jurul căreia se răsuceşte linia serpuitä 
reprezintă progresul înregistrat, linia şerpuită redă 
trăirile din timpul zilei, linia punctată redă trăirile din 
timpul nopţii. Avem, iată, în faţa noastră un simbol 
pentru viaţa umană. 

Ne putem imagina tot felul de simboluri,începând de la cele 
mai simple şi până la cele mai complicate. Un simbol simplu ar 
putea fi şi următorul: Să ne imaginăm cum creşte o plantă, de 
la faza de încolţire, cum sedez- Y; [_”/ volta si îi dau frunzele si 
până la formarea fructelor, cum apoi se îndreaptă spre uscare şi 
să ne imaginăm un simbol pe tot acest parcurs, de la ivirea 
primului mugur şi până la uscarea ei. în rosacruce mai există un 
simbol al evoluţiei omului, de la o fiinţă inferioară către una 
superioară, în bagheta lui Mercur, un simbol al trăirilor diurne şi 
al celor nocturne, ca şi al evoluţiei Eului. Ne putem imagina tot 
felul de 

129 


RUDOLF STEINER 
simboluri. Ele nu reflectă nimic exterior, dar atunci când ne 
cufundăm în sinea noastră, lăsându-ne în voia lor, ne obişnuim 
sufletul cu o activitate pe care nu am mai făcut-o până atunci. 
Totalitatea acestor activităţi formează un produs de forţe 
interioare care pot reţine lumea arhetipurilor. 

Simbolurile nu trebuie neapărat să fie doar imagini; ele pot fi 
şi cuvinte. In doar câteva cuvinte pot fi sintetizate adevăruri 
universale. Dacă adevărurile universale sunt comprimate în 
fraze sugestive, obţinem o forţă prin care putem da 
substantialitate sufletului nostru. Printr-o asemenea lucrare 
asupra sieşi omul clădeşte conştient, ceea ce de altfel a făcut şi 
lumea exterioară fără concursul său, inzestrandu-1 cu creierul 
care s-a format în lumea raţională etc. El însuşi îşi modelează 
organele, mai presus de creierul său, organe care nu sunt 
vizibile, întrucât se află deasupra a ceea ce este fizic. Aşa cum 
din lumea elementală se formează ochiul, din lumea mentală se 
formează nervii, din cea raţională se formează creierul, tot 
astfel şi din lumea arhetipurilor se formează organe spirituale 
superioare, care încet-încet ne dau posibilitatea să pătrundem 
în aceste lumi elevate şi să le percepem. Aceste organe de 
percepere superioară apar ca o plasmuire florală spirituală, iată 
de ce ele se numesc flori de lotus, sau roţi spirituale, sau 
chakram. 

Aşa se face că celor care practică asemenea exerciţii li se 
deschid organe noi,de exemplu le apare în frunte un semn de 
forma unei roţi, sau în formă de floare, o floare de lotus cu două 
frunze. Acesta este un organ senzorial spiritual. Aşa cum există 
un organ senzorial fizic, prin care constientizam lumea din jurul 
nostru, tot astfel există şi organe senzoriale spirituale pentru a 
ne conştientiza lumea raţională, care nu poate fi văzută cu ochii 
fizici obişnuiţi. Aceste flori de lotus sunt forţele germinative şi 
sistemul de forţe care lăstăresc din sufletul omului. 

Un al doilea asemenea organ se poate forma în regiunea 
laringelui, un altul în regiunea inimii. Asemenea organe de 
percepţie spirituală creezi continuu, dacă te laşi pătruns şi 
mereu repătmns, cu răbdare şi în mod energic, de asemenea 
reprezentări care nu sunt simple reprezentări exterioare, dar 
acţionează asupra sufletului, creând forţe care înfruntă 
arhetipurile. 


130 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Nu este suficient doar atât. Un clarvăzător poale vedea în 
om aceste organe senzoriale superioare. Dar pentru aceasta ele 
trebuie mai întâi să se fi dezvoltat atât încât să poată fi văzute. 
Până acum ele s-au format într-o lume mult mai elevată decât 
lumile din care provenim noi. Urmează în continuare pregătirea 
pentru percepţia propriu-zisă. Cel care dobândeşte gândire 
imaginativă şi este conştient că a realizat ceva ştie că se 
îndreaptă spre o etapă mult mai dificilă, aceea a muncii asupra 
sufletului. Prima etapă constă în imaginarea şi exersarea cât 
mai multor reprezentări simbolice — care pot fi date 
corespunzător cu fiecare individualitate —, aşa încât, cu răbdare 
şi perseverenţă, să se poată dezvolta organele senzoriale 
superioare. îndată ce ai dobândit o oarecare iscusintä în 
imaginarea unor asemenea simboluri, după ce ţi-ai activat 
gândirea în felul arătat, prin meditații şi concentrare, după ce ai 
obţinut, prin această gândire activată, tabloul imaginat, este 
necesar să îndepărtezi, să ştergi cu toată energia din conştientă 
asemenea imagini şi să nu mai iei în considerare decât ceea ce 
au creat ele. Când am conceput rosacrucea, am avut multe 
lucruri în vedere, şi abia apoi ne-am imaginat acest simbol. Să 
lăsăm deoparte acest simbol şi să ne concentrăm asupra 
efortului depus la construirea simbolului, făcând abstracţie de 
produs. Ne dedicäm în exclusivitate activităţii de creare a 
simbolurilor, întrebându-ne: Cum ai reuşit aşa ceva? Majoritatea 
oamenilor trebuie să facă multe, multe încercări pentru a putea 
trece de la simbol la activitatea creatoare de simboluri, iar acest 
lucru va dura mult timp. Vor trebui create nenumărate 
simboluri, până să le poţi abandona deliberat, să reusesti să 
vietuiesti ceva care este activitate creatoare de simboluri. Dacă 
ai exersai asiduu, timp îndelungat, aşa încât să simţi lăuntric un 
clocot, un tumult, înseamnă că s-a făcut deja un pas înainte. Se 
ajunge, de fapt, la momentul în care nu numai că se deschid 
organe de simţ superioare, de genul florii de lotus, dar apare ca 
o străfulgerare ceva cu totul nou, de care nu am avut până 
acum nici un fel de presimtire, când începe să ni se reveleze 
lumea spirituală şi capatam un nou orizont. Abia acum avem o 
vietuire adevărată a lumii spirituale exterioare, abia acum o 
experimentăm cu adevărat. 

131 


RUDOLF STEINER 

După ce am depăşii aceste faze, conştienta nu va înceta în 
momentul adormirii. Prin aceasta apare posibilitatea de a reţine, 
de a capta mai mult. în continuare se vietuieste în felul următor: 
lumea înconjurătoare, obişnuită, rămâne în urmă; acum se 
creează în continuare simboluri; apoi în faţă apare întunericul. 
Dar constienta nu se întrerupe, ci ea este clocotitoare, 
tumultuoasă, datorită propriei sale activităţi. Anterior retinusem 
lumea arhetipurilor, acum reținem lumea raţională, dar în sens 
invers, din partea opusă. Acum se reţine ceea ce de obicei 
pătrunde în interior. înainte, se vedea numai umbra lumii 
raţionale în activitatea proprie; acum o vedem din partea opusă; 
vedem entităţile pe care le-am numit ierarhii. încet-încet totul se 
însufleţeşte. Acesta este pasul următor care trebuie facut. Dar 
aceasta nu este totul. Un alt pas constă în a renunţa şi la 
această activitate, ceea ce va dura mult mai mult. Vom constata 
noi înşine ce greu se realizează acest lucru; căci regula constă 
în faptul că omul adoarme cu adevărat sau ajunge într-o stare 
asemănătoare somnului atunci când nu mai este deloc 
conştient. Dacă va mai păstra totuşi ceva din ea, atunci 
înseamnă că a ajuns într-un moment în care reţine nu numai 
lumea raţională, dar şi lumea spirituală din sens opus. Atunci 
vede realităţile şi entităţile spirituale. în timp ce cunoaşterea 
anterioară, la care ajunsesem în faza de a renunţa la simboluri, 
se numeşte cunoaştere inspirată, faza următoare, în care se 
întrerupe şi propria activitate, se numeşte cunoaştere intuitivă. 
Abia când ai conştienta golită, abia atunci înţelegi cum se 
corelează lucrurile în lumea spirituală, abia atunci vezi entităţile 
care viețuiesc în realităţile naturii şi în legitätile naturii. obţinând 
imaginea autentică a ceastei lumi. 

Am parcurs un traseu al cunoaşterii noii evoluţii spirituale. 
Aici se realizează ceva. Această metodă dezvoltă, în primul 
rând, organele de care are nevoie omul, aşa încât cunoaşterea 
imaginativă şi cea intuitivă să-l conducă în lumea spirituală, în 
care poate arunca o privire. Ajuns la această cunoaştere 
intuitivă, va putea să se integreze şi în lumea ele-mentală, 
anume într-un asemenea chip încât să nu pătrundă nepregătit, 
ci, dimpotrivă, ea prezentându-i-se ca un punct terminus. Pentru 
marea majoritate a oamenilor, acesta este un drum greu de 
parcurs din toate punctele de vedere, întrucât cere o mare 


abnegatie şi perseverenţă. 
132 


MACROCOSMOS SI MjCRCTraMr* 
în primul rând este nevoie ca omul să persevereze fc, 
multe simboluri si să aştepte apariţia «S?" * ^ Cat nBU 
nu i se revelează nimic. De cele mai mufte0iT Perccpi,e- 
a,tm,nteri 
sigur, ci înainte de toate ei vor sa SS*Z T ** " em 
repede un succes. Dar la acesta se aJU 1 Tr 7'** ^ 
renunțare la sine. întâi de toate trebui luc”Ur "uT 
proprii, pentru ca astfel, încet-încet, sa T'TT* T^ "7 
este la început ceva cu totul estompat. Abia anoi ,.» - 

sPintuaja 

lumea raţională si din cea spiritual în ca Sem,T * 7™ *" 
în continuare rezultate şi se ajunge mai Lit" „ ^ " ^^ 
intuitivcabiaatunci totui Cog are 
s-a ajuns la o saturație, la o impregnJ*S*T*I** 
acestea pot fi descrise numai din'puTctT*Z T ^ 
intuitive. NumaJatundcändexistäobuct,t!cuV]” sf 
când se procedează cu răbdare si perseverentT” S,mb°,Unl°r' 
aferente se poate resimti un progres,daT sten” °rgand’r 
început nu vom vedea decât foarte putin d„Ume T' ** * 
munca lăuntrică, sentimentul de renunțare va h" 
ur*inaceasta 
activitate trebuie sá fie însoţită de JZfc RIT ^ * 
târziu. Dar este un drum sigur care duce ITi P "^ mai 
deasupra lumii noastre, dacă ai parcurs iu^TJ '^ 
Simtámántul este casi cum ti-aifiLorpomrißndin\Ilmag,na,1Ve- 
superioară. Apoi se ajunge treptat ‚a ^ZZ^^^ In aces, sens 
puteţi găsi o schiţă în cartea Cum scl!rT ' aCeSteia" 
creierul - reprezintă simboluri a,Vmacro«C«1"1liT**' trebuie 


lucrat asupra omulu, pentru a-, ^^™a,m 
133 


RUDOLF STEINER 

Din noi înşine facem sa se înalțe omul nostru spiritual; ne 
autodepăşim prin progresul realizat în evoluţia noastră. Cine îşi 
ia în serios propria sa formare nu se îndoieşte că o perfecţionare 
în continuare este posibilă. Şi fiindcă pe treapta sa actuală de 
dezvoltare omul a ajuns o fiinţă conştientă, va trebui ca, în mod 
conştient, să-şi ia în propriile mâini şi propăşirea sa. Absolut tot 
ceea ce am prezentat până acum poate fi exprimat de fiecare 
într-o deplină conştientă. Dacă a avut un maestru spiritual, 
poate renunţa la acesta, nu mai are nevoie de el, cum era în 
cazul vechilor metode, ca de cineva care să preia ceva de la 
învățăcel sau de la care să primească ceva, când discipolul era 
dependent de învăţător; acest lucru nu mai corespunde nivelului 
de conştientă al omului modern. Astăzi se acordă unui maestru 
spiritual aceeaşi încredere care se acordă unui profesor de 
matematică, de exemplu. Dacă nu accepti ideea că un profesor 
ştie mai mult decât ştii tu însuţi, nu este nevoie să apelezi la el. 
în acelaşi sens te laşi sub îndrumarea unei călăuze pentru a-ţi 
da indicaţii, a-ţi sugera simbolurile. Numai aşa se poate vedea la 
ce poate duce un simbol. Apoi, treptat-treptat, devii propriul tău 
stăpân numai dacă instrucţiunile respective sunt urmate cu 
stricteţe, din suflet, precum indicaţiile date de un profesor de 
matematică. Aceasta constituie chintesenta noii metode 
intuitive, care corespunde în cel mai înalt grad omului 
independent, în care rolul îndrumătorului se rezumă numai la a 
da sfaturi cum se poate avansa. Etapele se succed astfel, încât 
cel ce se iniţiază să parcurgă mereu noi stadii. Pentru timpurile 
îndepărtate erau necesare alte metode de iniţiere. Pentru omul 
contemporan, metoda rosacruciană, cunoscută după simbolul 
cel mai important, este metoda cea mai adecvată şi mai corectă 
pentru sufletul său. Observăm, aşadar, că pe lângă metodele 
descrise există şi o metodă modernă anume, care îl călăuzeşte 
pe om, în modul arătat, spre lumile superioare. 

Dacă omul va lucra pas cu pas asupra lui însuşi, va 
pătrunde, dezvoltându-se, în aceste lumi superioare. Astăzi am 
schiţat în linii generale ceea ce are omul de făcut pentru a 
pătrunde în aceste lumi; despre ceea ce devine el şi ce i se 
revelează vom vorbi mâine. 

134 


K 
ORGANELE CUNOAŞTERE SPIRITUALE | 
CONTEMPLAREA EULUI DIN DOUASPREZECE 
PUNCTE DE VEDERE 

leri am discutat despre aşa-numita cale rosacruciană care 
duce spre lumile spirituale; am atras atenţia asupra faptului că 
acest drum se potriveşte cel mai bine omului modern şi 
corespunde legilor umanităţii. Tot cu această ocazie am mai 
arătat că omul, luând anumite măsuri în viaţa sa sufletească, 
urcă treptele cunoaşterii, ale cunoaşterii inspirate şi ale celei 
intuitive. Dacă ne-am rezuma doar la cele prezentate ieri, dacă 
nu am avea la dispoziţie decât metodele aferente sufletului,pe 
care să le aplicăm arbitrar, atunci ascensiunea celor trei trepte 
ar trebui să se desfăşoare în sensul celor descrise ieri. Mai întâi, 
ar trebui formate organele cunoaşterii spirituale şi abia după o 
perioadă plină de dăruire si renuntári am putea să urcăm de la o 
trăire abia perceptibilă la una autentică. In ciclul actual de 
dezvoltare a umanităţii nu suntem limitați numai la ceea ce 
întreprinzi în mod arbitrar cu sufletul propriu. într-un viitor 
îndepărtat, când totul va depinde de voinţa proprie, legile dez- 
voltării vor fi cu totul altele, aşa încât de la bun început se va 
putea pătrunde conştient în lumea spirituală. Fireşte că şi astăzi 
este posibil aşa ceva, dar numai datorită faptului că în evoluţia 
omului intervine ceva în ajutor. Sunt forţele tonifiante ale 
somnului. Nu am vorbit până acum despre ceea ce numim 
forţele întăritoare ale somnului şi cum acţionează ele asupra 
celui care este implicat într-o asemenea evoluţie spirituală. 
Dacă în evoluţia sa omul nu ar dispune de somn, i-ar trebui mult 
mai mult timp ca să poată ajunge la trăirile deosebite care 
survin prin metodele descrise. Tocmai faptul că viaţa omului 
pendulează între veghe şi somn 

135 


RUDOLF STEINER 

este în beneficiul său atunci când îşi educă dezvoltarea acelor 
organe de genul florii de lotus prin intervenţia acestor forţe în 
timpul somnului. Chiar dacă la început prin forile de lotus nu se 
poate încă percepe nimic, în timpul somnului, din lumile 
superioare, din macrocosmos sunt transmise forţe care ne 
alimentează şi care se revarsă asupra noastră, acţionând în aşa 
fel încât după o perioadă de timp, mai scurtă sau mai 
îndelungată, dacă s-a revenit mereu la imaginarea de simboluri 
şi dacă ne-am întărit viaţa lăuntrică, aceste organe se deschid, 
dând posibilitatea unor trăiri adevărate a lumii spirituale, astfel 
încât putem deja vedea câte ceva. Dacă s-a ajuns la o gândire 
imaginativă autentică, se oferă şi posibilitatea de a privi într-un 
fel anume în lumea spirituală. 

Dar pentru aceasta omul va trebui ca vreme îndelungată să 
trăiască lăuntric asemenea simboluri grăitoare, care se 
adresează sufletului şi care sunt rupte din viaţă, sau chiar 
anumite formule care comprimă în ele mari adevăruri ale 
omenirii. In momentul trezirii din somn şi apoi pe parcursul zilei, 
când îşi abate atenţia de la întâmplările obişnuite, va observa 
că are în faţa sufletului său ceva de genul unor simboluri, pe 
care şi le-a imaginat şi care în conştienta normală apar ca nişte 
flori sau pietre: simboluri autentice despre care ştie că nu le-a 
creat el însuşi. Pe parcursul întregii perioade pregătitoare va 
învăţa, prin atenţia acordată creării simbolurilor, că poate face 
deosebirea între simbolurile înşelătoare, pseudosimboluri, şi 
cele autentice. Cel care se pregăteşte cu multă minutiozitate şi 
a învăţat să-şi reprime din viaţa superioară orice fel de dorinţă, 
pornire sau pasiune, care face abstracţie de orice capriciu 
personal, al bunului plac, acela va şti cu siguranţă să discearnă 
între ceea ce este autentic şi ceea ce este fals. 

Mai intervine încă ceva — un lucru demn de semnalat, 
pentru a face deosebirea dintre simbolurile adevărate şi cele 
false — şi care poate fi cel mai bine definit doar dacă îi spunem: 
a gândi cu inima. Este un lucru care survine în decursul evoluţiei 
despre care am discutat ieri. în viaţa sa obişnuită omul are 
impresia că gândeşte cu capul. De fapt gândeşte cu organele 
spirituale, şi aceasta o înţelege oricine când se spune: Gândeşte 
cu capul. Când în decursul evoluţiei se mai înregistrează un 
progres, se dobândeşte un cu totul alt sentiment în privinţa 


gândirii, în aşa fel încât senzaţia pe care o aveam până acum de 
a gândi cu capul parcă ar fi de 
136 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
această dată localizată în inimă. Nu este vorba de inima fizică, ci 
de acel organ care se formează în regiunea inimii şi care este 
floarea de lotus cu douăsprezece petale. Acest organ devine un 
fel de organ al gândirii şi această gândire cu inima se 
deosebeşte esenţial de felul în care gândim în mod obişnuit. 
Oricine ştie că în cazul gândirii obişnuite, pentru a ajunge la 
adevăr, ne folosim de reflecţie, de judecată. Se merge din 
noţiune în noţiune, din aproape în aproape, şi după evaluări 
logice, după judecăţi de valoare ajungem la cunoaştere. Cu totul 
alta este situaţia atunci când se doreşte aflarea adevărului faţă 
de ceea ce am descris ca fiind simboluri. Ele se află etalate în 
faţa noastră, ca nişte obiecte, dar judecarea lor nu trebuie 
făcută prin gândirea obişnuită,cu capul. Dacă este vorba de 
ceva adevărat sau fals, dacă avem de spus un lucru sau altul, 
atunci nu avem nevoie de judecată, căci ea rezultă nemijlocit. 
Ceea ce este de spus despre lumile superioare rezultă în mod 
nemijlocit. Atâta vreme cât avem în faţa noastră simbolurile, se 
ştie ce trebuie să ne spunem nouă şi celorlalţi. Această 
nemijlocire, acest raport direct constituie particularitatea de a 
gândi cu inima. In viaţa obişnuită nu există multe lucruri care să 
poată constitui un lermen de comparaţie cu aceasta. Pentru a 
face acest aspect mai inteligibil, doresc să fac o precizare. Este 
vorba cu precădere de acele trăiri care survin pe neaşteptate, la 
care, ca să spunem aşa, „ne stă mintea în loc" şi pe care le 
percepem ca fiind lucruri din lumea superioară. Să luăm ca 
exemplu o oarecare întâmplare care ar interveni ca un fulger şi 
de care ne speriem. Nici un gând exterior nu se interpune între 
acest eveniment şi sperietura respectivă; întâmplarea atrage 
imediat după sine sperietura. Trăirea lăuntrică, sperietura, este, 
ca să spunem aşa, ceva care face să stea mintea în loc. Este o 
expresie cât se poate de plastică, de natură să ne facă să 
simţim cu adevărat încremenirea, blocarea oricărei activităţi. 
Tot astfel se poate ca, în urma unui incident de pe stradă, să ne 
fie stârnită mânia. Şi în acest caz impresia nemijlocită este 
aceea care face să apară furia. Când intervine judecata, 
comportamentul este cu totul altul. Aceste trăiri, care sunt 
urmate direct de o acţiune sau de o trăire sufletească, pot fi 
comparate cu situaţia cercetătorului spiritual, care ar trebui să 
spună ceva despre trăirile sale în lumile superioare. Dacă aceste 


trăiri încep să fie analizate după regulile logicii, atunci sunt 
desfiinţate, ele vor scăpa 
137 


RUDOLF STEINER 

printre degete. Aplicând în acest caz gândirea obişnuită, rezultă 
de cele mai multe ori un fals. Pe cât de necesar este ca printr-o 
instruire temeinică să se dobândească în primul rând o gândire 
raţională, sănătoasă, tot atât de necesară este şi depăşirea 
gândirii obişnuite. Pentru a ne putea ridica la o percepţie 
nemijlocită a lumii superioare, trebuie insistat pe acea pregătire 
a gândirii logice, întrucât cu propriile senzaţii, cu siguranţă, ne- 
am înşela. Nu eşti capabil să apreciezi just lumea superioară, 
fără dezvoltarea prealabilă a gândirii raţionale în lumea fizică. 
Există unii oameni care fac din particularitatea gândirii 
superioare un motiv pentru eliminarea logicii obişnuite. 
Răspunsul lor este că, dat fiind faptul că tot vor fi uitate, nu mai 
are rost să înveţi mai întâi acele lucruri. Dar gândirea logică este 
o şcolire pentru a face din tine un alt om. Printr-o gândire logică 
sever disciplinată se trăieşte un fel de conştientă logică, şi când 
lucrul acesta se desăvârşeşte, se obţine în suflet un anumit 
sentiment al responsabilitatii fata de adevăr şi fata de eroare, 
fără de care nu se poate începe cunoaşterea lumilor superioare. 
Există în viaţă multe motive, în cazul urcării în lumile 
superioare, care pledează în favoarea faptului de a nu ne neglija 
gândirea, căci în viaţa obişnuită omul parcurge următoarele trei 
etape: 

Marea majoritate a oamenilor se află pe acea treaptă unde 
un simtämänt nativ, nemijlocit le spune: Acest lucru este corect, 
celălalt este greşit, asta poţi face, asta nu poţi face. De cele mai 
multe ori omul se lasă condus de un asemenea simţ nemijlocit, 
care îi indică dacă ceva este corect sau nu. Nu mulţi îşi dau 
osteneala să judece ceea ce constituie pentru ei lucrurile cele 
mai sfinte. Fiindcă s-au născut în Europa şi nu în Turcia şi 
aparţin unei comunităţi anume, au căpătat un sentiment de 
nezdruncinat potrivit căruia creştinismul şi nu mahomedanismul 
reprezintă religia adevărată. Aşa ceva nu trebuie înţeles greşit. 
A medita asupra acestui aspect înseamnă a ajunge la o 
autocunoaştere autentică, la o înţelegere corectă a vieţii. In 
privinţa a ceea ce consideră cei mai mulţi dintre oameni că este 
corect sau incorect decide un anumit simţ nemijlocit al realităţii, 
propriu marii majorităţi a oamenilor. Aceasta este prima etapă 
de dezvoltare. 

A doua treaptă este aceea în care omul începe să 


gândească. Tot mai numeroşi sunt oamenii care încep să 
depăşească faza simțului 
138 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
nemijlocit, când încep să pătrundă lucrurile cu mintea proprie; 
este unul din motivele pentru care asistăm astăzi la atâtea 
poziţii critice faţă de ceea ce era sacru în timpurile străvechi şi 
faţă de diferite crezuri. Este reacţia raţiunii, a intelectului faţă 
de ceea ce a rezultat prin simţ şi acceptat fără a fi fost verificat 
prin filtrul gândirii. 

Acea activitate umană care analizează critic toate tendinţele 
înnăscute şi pe cele obţinute prin educaţie este ceea ce numim 
ştiinţă în sens modern. Ceea ce se numeşte ştiinţă în cercurile 
cele mai largi este, de fapt, munca prestată de aceleaşi forţe 
sufleteşti, de care tocmai am vorbit. Totul se bazează pe 
experienţa si pe percepțiile exterioare obţinute fie nemijlocit 
prin simţuri, fie prin perfecţionarea, rafinarea perceptiilor 
senzoriale cu ajutorul telescopului, al microscopului etc. Apoi 
observaţiile rezultate sunt combinate, evaluate cu ajutorul 
gândirii, în urma cărora apar legile care stau la baza ştiinţei 
intelectuale. 

Aşadar, există trei trepte de dezvoltare a omului. In ceea ce 
priveşte posibilitatea evaluării lucrurilor la justa lor valoare, el se 
poate situa pe o treaptă în care îi este propriu un simţ 
primordial, nedezvoltat, un simţ nativ sau pe care 1-a dobândit 
prin educaţie. în al doilea rând — în afara acestui simţ —, se 
poate manifesta raţiunea, inteligenţa. Dar cine poate privi 
introspectiv în propriul suflet ştie că inteligenţa are o 
particularitate cu totul deosebită. Ea acţionează inabusitor, 
ucigător asupra simtirii. Se ştie, lucru constatat în urma unei 
supravegheri atente a inteligenţei, că o educare simplă a 
acesteia ucide sentimentul, senzaţia. Din această cauză se 
observă la multe persoane care au o anumită afinitate pentru un 
adevăr printr-un simtámánt primordial o teamă care le 
determină să se lase alterate de acea tendinţă a inteligenţei de 
a usca si párjoli. Este o teamă justificată. Dar dacă aceasta 
teamă ajunge până într-acolo încât să ne spunem: Vrem cu orice 
preţ să pătrundem în lumile superioare şi pentru aceasta vom 
renunţa la gândire, rămânând în limitele vieţii sentimentelor 
noastre, înseamnă că. de fapt, nu vom putea ajunge niciodată în 
aceste lumi superioare, ci vom rămâne în cadrul vieţii 
sentimentelor noastre nemijlocite, subdezvoltate, trăirile 
noastre vor rămâne pe o treaptă relativ inferioară. Trebuie să-ți 


dezvolţi gândirea, ceea ce este necesar şi pentru lumea 
exterioară. Pentru a pătrunde în lumile superioare nu avem 
propriu-zis nevoie de gândire, dar ea este aceea care ne ajută 
să ne 

139 


RUDOLF STEINER 

pregătim, ca exerciţiu. Prin gândire nu se poate cunoaşte 
adevărul despre lumile superioare. Gândirea care ne ajută să 
înţelegem ştiinţele naturii nu ne este de folos acolo. Cine 
înţelege acest lucru nu va înălța un imn de slavă inteligenţei, 
pentru ca astfel să poată lua o hotărâre asupra lucrurilor care 
decid în lumile superioare; nu se poate aşa ceva. Cine doreşte 
să facă speculaţii cu inteligenţa sa în lumile superioare va 
ajunge la adevăruri facile, fără un suport temeinic, deoarece 
gândirea este indispensabilă doar pentru lumea fizică, 
exterioară. Fără inteligenţă nu putem construi maşini şi poduri, 
fără ea nu putem studia botanica, zoologia, medicina, sau orice 
altă disciplină; aici folosim inteligenţa într-un domeniu concret. 
Pentru evoluţiile superioare, inteligenţa are aproximativ aceeaşi 
importanţă pe care o are învăţarea scrisului în copilărie. Scrisul 
este un exerciţiu în urma căruia căpătăm deprinderea, 
aptitudinea de a reda grafic gândurile noastre, exerciţiu care 
trebuie să înceteze atunci când îl exercităm; el are o importanţă 
abia mai târziu, când se avansează pe calea dobândirii acestei 
deprinderi. Atâta timp cât încă mai învăţăm să scriem, nu ne 
putem exprima gândurile prin scris. La fel stau lucrurile şi cu 
gândirea. Cel care doreşte să se ridice la cunoaşterea 
superioară trebuie să o facă numai prin şcolirea gândirii logice, 
după care să abandoneze acest exerciţiu, pentru a ajunge să 
gândească cu inima, pentru a trece la gândirea inimii. în urma 
acestor exerciţii va rămâne o anumită deprindere, care îl va 
ajuta să poată evalua trăirile din lumile superioare la justa lor 
valoare. Cine a parcurs această perioadă de instruire metodică 
nu va confunda fiecare simbol cu o adevărată imaginaţie sau să- 
i dea o interpretare care nu are nimic comun cu sensul său 
autentic, ci va avea forţa interioară necesară de a se apropia de 
realitate, spre a o privi corect şi a o interpreta ca atare. Tocmai 
de aceea este atât de necesară această pregătire 
premergătoare, care ajută la dobândirea unei percetii 
nemijlocite, dând certitudinea că ceva este adevărat sau că este 
fals. 

Mai exact, lucrurile trebuie să se petreacă astfel: în vreme 
ce în viaţa obişnuită prevalează judecata, reflectia, pentru 
lumile superioare este necesară o exersare prealabilă a gândirii, 
care trebuie să ajungă la asemenea cote de dezvoltare încât 


acolo să poată decide nemijlocit dacă ceva este corect sau fals. 
O bună pregătire în vederea dobândirii unei 
140 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

contemplări nemijlocite este ceva ce trebuie însuşit şi care în 
viaţa curentă nu există decât într-o măsură foarte mică. în viaţa 
noastră obişnuită, majoritatea oamenilor ţipă dacă se inteapa 
cu o andrea sau dacă li se toarnă apă fiartă pe cap. Dar sá ne 
întrebăm câţi oameni au o senzaţie de durere atunci când 
cineva debitează prostii. Pentru marea majoritate a oamenilor 
acest lucru este foarte suportabil. Cine vrea să evolueze pentru 
dobândirea unei percepții nemijocite.în sensul de a fi în măsură 
să discearnă că un lucru este corect iar un altul fals, trebuie să 
se antreneze în aşa fel, încât cand ceva este greşit să-l doară, 
iar adevărurile care-l întâmpină încă din lumea fizică să-i 
producă plăcere şi bucurie. 

învăţarea acestor lucruri este necesară mai presus de 
oricare alte eforturi; ea se află într-o anume relaţie cu efortul 
extenuant al pregătirii în vederea pătrunderii în lumile 
superioare. A trece cu indiferenţă pe lângă eroare şi adevăr este 
o atitudine mult mai comodă pentru sănătate, decât atunci 
când, punând mâna pe un jurnal, simţi durere pentru prostiile 
înşirate acolo. Mâhnirea şi durerea faţă de ceea ce este 
respingător, neadevărat şi rău, chiar şi când nu ne priveşte în 
mod direct, bucuria faţă de frumos, adevăr şi bine, chiar şi 
atunci când nu este vorba de noi înşine, toate aceastca fac 
parte din antrenamentul pe care trebuie să-l facă oricine vrea 
să ajungă a gândi cu inima. 

La cele spuse ar mai fi ceva de adăugat. Dacă ne ridicăm în 
lumea imaginativă şi percepem în imagini ceea ce aparţine unei 
lumi superioare, trebuie să ne mai însuşim o facultate, pe care 
nu o avem în lumea noastră obişnuită. Va trebui să ne însuşim 
iscusinta de a reflecta într-un chip nou asupra a ceea ce am 
putea numi o concordanţă sau o contradicţie. în viaţa curentă 
unii oameni îşi dau seama dacă două afirmaţii se contrazic 
reciproc sau nu. Dar se poale întâmpla ca în aceleaşi 
circumstanţe doi oameni să trăiască o întâmplare într-un mod 
cu totul diferit. Când unul dintre ei descrie trăirea sa, aceasta 
poate să difere totalmente de relatarea celuilalt şi cu toate 
acestea fiecare să aibă dreptate din punctul său de vedere. Să 
spunem, de exemplu, că unul povesteşte: Am fost într-o 
localitate cu un aer proaspăt, care m-a înviorat, m-a întremat şi 
m-a făcut să mă simt complet refăcut. Despre aceeaşi localitate 


celălalt povesteşte că nu este nimic de capul ei, dimpotrivă, 
acolo a simţit că îi slăbesc puterile şi este, de fapt, un loc 
dăunător pentru 

141 


RUDOLF STEINER 
sănătate. în primul caz, avem în faţa noastră un om robust, 
sănătos, care era istovit de muncă si a simţit aerul de acolo ca 
înviorător, reconfortant. Al doilea, fiind un om suferind, nu a 
putut suporta aerul proaspăt, care i-a făcut si mai rău, simtindu- 
se complet slăbit. Ambii au dreptate, întrucât au venit în acel loc 
pornind de la condiţii diferite. 

Lucrurile se complică însă atunci când este vorba de lumile 
superioare. Se poate întâmpla, de exemplu, ca cineva să audă la 
o conferinţă expunerea unei anumite păreri despre o temă 
oarecare, iar la o altă conferinţă să audă o altă părere şi, aşa 
cum se întâmplă de obicei în viaţa obişnuită, va conchide, 
spunând: Aşa ceva nu poate fi adevărat, întrucât afirmaţiile se 
contrazic reciproc. Vreau să dau aici ca exemplu faptul că 
cineva a auzit la un ciclu anterior de conferinţe că atunci când 
omul ajunge la o nouă naştere totul se desfăşoară cu mare 
rapiditate atunci când îşi caută locul în care urmează să se 
reîntrupeze. Cu o altă ocazie se mentionase că omul îşi 
pregăteşte cu mult timp înainte însuşirile pe care le va avea prin 
noua sa naştere. Sesizăm cu uşurinţă că este vorba de o 
anumită contrazicere şi cu toate acestea ambele afirmaţii se 
bazează pe trăiri adevărate. Dacă dorim sá recurgem la o 
comparaţie, contradictia poate fi explicată în felul următor: 
cineva grijuliu şi-a meşterit cu cinci sau şase zile înainte un 
obiect anume; în a şaptea zi nu îl mai găseşte şi trebuie să-l 
caute. Ambele situaţii pot fi adevărate. Ceva asemănător se 
poate întâmpla şi în cazul celor două aspecte discutate, legate 
de lumile superioare. Trăirile din aceste lumi fiind atât de 
complicate, este posibil ca exact în momentul în care omul 
încearcă să se unească cu corpul său fizic să nu-1 mai găsească, 
lucru de care ne lovim şi în viaţa noastră curentă atunci când 
intervine o eclipsare a conştientei. Printr-un asemenea exemplu 
vedem că ceva poate fi important atunci când pătrundem în 
lumile superioare. Trebuie să fim permanent conştienţi că atunci 
când dorim să pătrundem în imaginaţie şi când urmărim o cale 
bazându-se pe gândirea inimii, lucrurile se pot prezenta într-o 
anumită imagine. Dacă ai dobândit un simţ suficient de 
puternic, în aşa fel încât poţi adera la adevărul acestei imagini, 
se poate întâmpla ca, parcurgând un drum asemănător, într-o 
altă perioadă de timp, să ajungi la o altă imagine, care să fie în 


contradicţie cu simţul nemijlocit, care spune: Acest lucru este 
adevărat. Acest lucru trebuie ştiut; situaţia 
142 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
se rezolvă prin aceea că ti se atrage atenţia la momentul 
oportun. Se dobândeşte o înţelegere corectă a lucrurilor atunci 
când se caută propriul Eu în lumea imaginativă. 

Am arătat cum, situându-ne în afara propriului Eu, îl privim 
din urmă. Trecând pe lângă Păzitorul pragului îl avem obiectiv în 
faţa noastră. Ne putem investiga Eul propriu o dată, de două ori, 
de trei ori şi de fiecare dată să ne apară în diverse imagini. în 
baza cunoştinţelor asimilate în lumea fizică ne-am putea spune: 
Acum mi-am făcut o idee despre cum arăt într-o lume 
superioară, sau a doua oară să spunem: M-am regăsit şi sunt cu 
totul altcineva şi a treia oară să constatăm acelaşi lucru. In 
momentul în care,prin acea instruire de care am vorbit, se intră 
în lumea imaginativă în care avem imaginea propriului Eu 
trebuie să ne fie clar că putem vedea douăsprezece imagini 
diferite ale acestuia. Există, aşadar, douăsprezece imagini 
diferite ale aceluiaşi Eu despre care se poate spune că l-am 
putut înţelege pe deplin numai după ce l-am studiat pornind de 
la cele douăsprezece ipostaze diferite la care se raportează. Din 
afară, această contemplare a Eului arată ca ceva care se 
reflectă în raportul celor douăsprezece constelații zodiacale fata 
de Soare. Aşa precum Soarele se mişcă prin cele douăsprezece 
constelații, având in fiecare din acestea o altă putere si 
luminând Pământul nostru din douăsprezece puncte de vedere 
diferite, tot astfel este însorit şi omul-Eu din douăsprezece 
puncte de vedere diferite, atunci când este privit în urmă din 
lumile superioare. De aceea, la urcarea în lumile superioare nu 
trebuie să ne declarăm mulţumiţi cu un singur punct de vedere. 
lată de ce este imperios necesar să ne antrenăm în prealabil, 
pentru a evita confuziile care ne urmăresc în lumile superioare. 
Acest lucru este posibil numai dacă în lumea fizică ne-am 
obişnuit să nu considerăm salvatoare pentru om doar 
contemplarea  dinlr-o singură direcție. Există oameni 
materialişti, alții spiritualisti, alții monisti, dualisti etc. 
Spiritualiştii susţin că totul este spirit şi acordă întreaga lor 
atenţie numai spiritului; moniştii susţin că totul se explică prin 
unitate. Toţi aceşti oameni se confruntă şi se atacă de câte ori 
au ocazia. Dar cel ce doreşte să se pregătească în vederea unei 
cunoaşteri adevărate trebuie să acorde atenţie următoarelor 
premise: Materialismul are o anumită 


143 


RVJDOLF STEINER 

justificare; va trebui să ne însuşim gândirea din legile 
materialiste, pe care să le aplicăm numai lumii materiale, nu şi 
celei spirituale. Va trebui să aprofundam aceste legi, altminteri 
nu vom reuşi să înţelegem această lume. Cineva, vrând să 
explice cum funcţionează ceasul, spune: Limbile ceasornicului 
se mişcă înainte; cred că înăuntru se află ascunşi doi demoni 
mici, care fac limbile să se rotească continuu; nu cred că este 
ceva mecanic. Lumea ar râde de el. Astfel de explicaţii ne dau 
şi cei care explică mişcarea mecanică exterioară a astrelor 
conform legilor materiale. Greşeala nu este a legilor materiale, 
ci faptul că se acreditează ideea că prin ele se poate explica 
întregul Univers. Haeckel*nu comite greşeala ca bazându-se 
pe lucrurile pe care le cunoaşte să-şi întemeieze explicaţiile; 
prin aceasta el a adus multe foloase. Putem spune că gândirea 
materialistă are o justificare pentru un anumit domeniu. 

Aşa cum modul de gândire materialist se justifică pentru 
domeniul material, cel fizic. tot astfel şi pentru domeniul 
spiritual trebuie abordată o gândire spirituală. Când cineva 
spune: Tu vii cu oîntreagă psihologie, dar eu ştiu că în creier se 
petrec anumite procese care explică gândirea, nu face decât să 
amestece lucrurile care tin de naturi diferite; pentru un 
domeniu diferit, comite aceeaşi greşeală pe care a făcut-o 
acela care crede în existenţa în ceasornic a doi demoni. Aşa 
cum nici ceasornicul nu poate fi explicat cu ajutorul demonilor, 
nici gândirea nu se poate explica prin procesele care au loc în 
creier. Cine, de pildă, explică oboseala prin acumularea de 
substanţe toxice, dă o lămurire corectă pentru ceea ce este 
exterior, fără să explice, în schimb, nimic pentru suflet. Pentru 
aceasta va trebui să lumineze sufletul dintr-o altă direcţie, prin 
trăirile sufleteşti. 

La fel stau lucrurile şi cu monismul. Când se încearcă să se 
explice lumea numai prin natura armoniei, se ajunge la o 
unitate, dar ea este de natură abstractă. Ajungându-se la o 
unitate abstractă, nu se obţine în fond nimic. întrucât totul 
este sărăcit, lipsit de substanţă. A existat odată un domn care 
a încercat să explice întregul Univers doar prin câteva fraze. 

* Haeckel (Emst),bU>lo« serman,născut la Potsdam (1X34- 
1919); reprezentant al evolutionismului si al unui materialism 
naturalist stiintific.Conceptia monistă elaborata de el are un 


caracter ateist militant; cercetări în domeniul biologiei, 
antropologiei. (Nota trad.) 
144 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

El spunea: Doar cu numai două fraze voi explica întreaga 
tărăşenie. în două fraze abstracte el voia să sintetizeze toate 
fenomenele. în aceasta constă unilateralitatea explicatiilor 
monistice. Dar, aplecându-ne asupra mai multor puncte de 
vedere pe care să le luăm în considerare, căpătăm deprinderea 
de a extrage de peste tot ceea ce se justifică. Ne obişnuim astfel 
să vedem lucrurile din diferite unghiuri de vedere. Astăzi se 
manifestă foarte puţină înţelegere pentru o asemenea atitudine 
obiectivă, nepărtinitoare. Cine a încercat o dată acest lucru ştie 
din proprie experienţă cât de ciudat se comportă lumea când 
renunti la propria-ti părere, încercând să o înţelegi pe a altuia, 
sau chiar să ţi-o însuşeşti. Am încercat să-1 prezint pe Nietzsche 
aşa cum trebuie prezentat atunci când, ieşind din propria 
gândire, intri în a sa. După ce au citit aceste lucruri şi ceea ce 
am scris în următoarea mea carte, oamenii au spus că sunt 
inconsecvent; cine este partizanul lui Nietzsche trebuie să vadă 
totul din punctul acestuia de vedere. Prin aceasta vreau să spun 
că acela care îl aprofundează pe Haeckel, pentru a prezenta 
doctrina sa, va trebui să fie şi partizanul acestuia. 

Această putere de a face abstracţie de propria-ti persoană, 
pentru a putea descrie obiectiv o idee ce nu îţi apartine,este un 
lucru care trebuie dobândit cu necesitate. Din aceasta rezultă 
ceva care poate conduce la un adevăr cuprinzător. Prin aceasta 
te autoeduci în vederea obţinerii capacităţii necesare pentru a 
putea urca în lumile superioare, pentru a ajunge la performanţa 
care îţi oferă posibilitatea de a pătrunde în lumile superioare. în 
lumile superioare rezultă confuzii de îndată ce, apro-piindu-te de 
o imagine având o părere personală, duci această părere şi 
acolo, de unde apariţia unei imagini false, a unei himere. Pentru 
a ajunge la gândirea inimii trebuie să avem puterea de a ieşi din 
noi şi apoi să ne privim retrospectiv. 

Cine se păstrează în limitele constientei obişnuite se află 
într-un loc anume, de unde poate să-şi spună: Acesta sunt eu, 
înțelegând prin aceasta suma a tot ceea ce el crede şi 
reprezintă. Când va pătrunde într-o lume superioară, după cea 
ieşit din sinea proprie, va putea să spună: Acesta eşti tu. Eul 
care a fost înainte va trebui să devină, în sens corect, un Tu, aşa 
cum îi spui altcuiva tu. Aceasta nu trebuie să constituie doar o 
simplă teorie, ci să devină o trăire adevărată. Am mai subliniat 


faptul 
145 


RUDOLF STEINER 

că la o asemenea stare se ajunge numai prin antrenament. 
Pornind de la lucruri relativ simple se obţine dreptul de a gândi 
cu inima. Reprezentările adevărate din lumile superioare rezultă 
dintr-o asemenea gândire cu inima. Nimic nu există în aceste 
reprezentări care să nu fi fost gândit cu inima. Dar ele trebuie să 
arate ca reprezentări logice. Cel ce încearcă să-şi infatiseze 
trăirile sale cu inima va trebui, de fapt, să le toarne în nişte 
forme de gândire, astfel încât ele să fie inteligibile pentru ceilalţi 
oameni. In aceasta rezidă deosebirea fata de mistica trăită 
subiectiv, proprie fiecăruia pentru sine, care nu poate fi 
împărtăşită şi altcuiva, întrucât nu îl priveşte. Dar mistica 
autentică a apărut din posibilitatea de a avea reprezentări cu 
gândirea inimii. Acest aspect se află într-o corelaţie şi cu 
altceva, anume cu faptul că adevărurile rezultate din lumile 
superioare sunt în sine ca sângele inimii. Oricât s-ar încerca a fi 
turnate în formele gândirii, ele au în sine ceva ca sângele inimii, 
întrucât aceste adevăruri sunt trăite nemijlocit de suflet. Din 
momentul în care omul şi-a educat gândirea inimii, el ştie cum 
arată o viziune; dar ceea ce el vietuieste nu este nicidecum o 
viziune, ci expresia a ceva spiritual-sufletesc, aşa cum roşul unui 
trandafir este expresia materialitätii sale. „Vänzätorul" spiritual 
îşi ridică privirea spre lumea imaginativă; el vede trecând pe 
lângă el ceva de culoare albastră, sau aude un sunet, sau are 
senzaţia de cald sau de rece; datorită gândirii inimii va şti că nu 
este vorba de o închipuire, ci de o entitate spiritual-sufletească, 
aşa cum roşul trandafirului este expresia a ceva material. în 
felul acesta se vietuieste în entităţi; trebuie să stabileşti o 
legătură cu ele. Tocmai de aceea întreaga cercetare din lumea 
spirituală este în strânsă conexiune cu dăruirea de sine, cu 
renunţarea la propria personalitate. Ea este absorbită din ce în 
ce mai mult; ne contopim complet cu lucrurile pe care le 
percepem. Ceea ce au ele bun trebuie vietuit în entităţi; la fel şi 
ceea ce au rau, respingator, dar şi adevărat sau fals. Greseala 
nu trebuie doar contemplată, ci trăită cu durere. Ceea ce este 
respingător nu trebuie doar contemplat, ci, ca să spunem aşa, 
trebuie trăit lăuntric. 

Prin acest antrenament pe care l-am înfăţişat si care este la 
nivelul timpului actual, se ajunge si la vietuirea binelui, a 
adevărului, a frumosului, dar şi a urâtului şi a erorii, fără a 


deveni captivi a ceea ce este respingător sau eranat, întrucât 
datorită gândirii inimii putem discerne. 
146 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Când facem descrieri din interiorul acestei lumi spirituale, când 
vietuirile sunt turnate în logică şi aduse în planul gândirii, 
simţim de parcă ar trebui să trecem un deal cu o înfăţişare 
minunată, având splendide formaţiuni stâncoase. Stâncile 
trebuie sparte pentru a clădi din ele case. în acelaşi fel trebuie 
remodelate vituirile în gândirea logică. Nu lucrul în sine este 
important, ci fapul că prin limbajul Ştiinţei spirituale se 
transformă toate trăirile care provin din gândirea inimii. Ceea 
ce trăieşte cercetătorul spiritual autentic poate fi îmbrăcat în 
cuvinte, şi există mulţi oameni pe care îi descurajează acest 
aspect, încât spun: Nu aud decât vorbe. S-ar putea să fie o 
greşeală a lectorului, ceea ce nu este de dorit, dar tot atât de 
bine poate fi şi greşeala celui care ascultă şi care nu poate să 
pătrundă în gândire prin intermediul cuvintelor, deoarece nu 
este capabil ca în spatele cuvintelor să discearnă investigarea 
spiritului. El aude numai sufletul cuvintelor, dar nu are o 
gândire a inimii. 

Ceea ce se poate transmite oamenilor din investigarea inimii 
poate fi uşor reformulat în cuvinte clare. Ceea ce nu poate încă 
lua forma unor gânduri clar formulate, înseamnă că nu este 
suficient de copt spre a fi comunicat. Piatra de încercare este de 
a se putea exprima în cuvinte, în gânduri ceea ce a căpătat 
contururi precise. Trebuie să ne obişnuim, chiar şi atunci când 
auzim că sunt exprimate în cuvinte cele mai profunde adevăruri 
ale inimii, să privim dincolo de formele gândurilor şi să vedem 
conţinutul. Cu aceasta trebuie să se obişnuiască şi cercetătorul 
spiritual, dacă vrea să contribuie la răspândirea în rândul 
oamenilor a ceea ce se revelează în spirit. Ar fi pur şi simplu un 
act de egoism dacă cineva ar încerca să păstreze acest lucru 
doar pentru sine; trăirile mistice trebuie să devină un bun 
comun al umanităţii, aşa după cum trebuie sa devină şi trăirile 
raţionale. Numai astfel vom înţelege misiunea Ştiinţei spirituale, 
care trebuie să se împlinească din ce în ce mai mult. 

147 


X 
TRANSFORMAREA ORGANELOR. CHITUL ÎN CRONICA 
AKASHA 

Prin aceste conferințe am intenționat să prezint acele 
cunoştinţe care, datorită evoluției pe care a înregistrat-o 
umanitatea, trebuie aduse la cunoştinţă, dar dintr-un alt unghi 
decât acela abordat în cărtiile tratând acest subiect pe care le 
puteți obține. Am dorit să arunc o lumină asupra acestor 
cunoştinţe din punctul de vedere al trăirilor nemijlocite şi tocmai 
de aceea este de sperat ca prin saturarea adevărurilor cu 
realităţi nemijlocite ale conştientei să se ajungă la o clarificare 
mai desluşită, într-o formă nouă, a unora sau altora dintre ele. 
Oricum, acela care a asistat numai la aceste conferinţe va putea 
găsi o completare corespunzătoare a celor spuse în cărţi ca 
Ştiinţa ocultă. Când începem să descriem lumile superioare, 
putem face acest lucru din diferite puncte de vedere. Am văzut 
deja din cât de diverse puncte de vedere ne putem contempla 
din afară Eul propriu. Aş dori să zăbovesc acum într-o anumită 
privinţă, pentru a modela descrierile mai mult din interior, 
asupra a ceea ce am spus ieri în legătură cu opoziţia dintre 
„logica inimii" şi ceea ce în viaţa exterioară este cunoscut ca 
„logica gândirii sau a raţiunii". Chiar şi din conferinţa de ieri am 
putut desprinde faptul că ne putem confrunta cu logica inimii de 
două ori în evoluţia omului. în primul rând, în acea formă de 
dezvoltare în care, aşa-zicând, ceea ce gândeşte inima nu este 
încă Intretesut de logica raţiunii şi a capului. Am arătat că si 
astăzi mai există unii oameni care ar dori să respingă cu 
desăvârşire orice preocupare pentru logica raţiunii, încercând să 
transmită în concepte şi idei ceea ce ei resimt ca fiind adevărat. 
Nu putem spune că acesta situaţie 

148 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

este o dominantă a stadiului actual de dezvoltare, întrucât 
oriunde am privi în jurul nostru vom întâlni oameni preocupaţi 
de idei şi concepte ale raţiunii. Dacă dorim să găsim o treaptă 
de dezvoltare în care raţiunea era exclusă cu desăvârşire, va 
trebui să ne întoarcem pe scara dezvoltării umane cu mult timp 
în urmă şi, ca să spunem aşa, pe o treaptă preliminară a 
dezvoltatii noastre actuale. Se poate deci spune că, în virtutea 
celor amintite, rezultă de la sine că treapta actuală a dezvoltării 
noastre trimite spre cea dinainte. în care, dintr-o subconstientă. 
dintr-o conştientă încă neimpregnatá cu rațiune, puterea de 
judecată revenea inimii. Lumea în care trăim astăzi este una în 
care hotărârile inimii sunt străbătute de noţiuni şi idei, pe scurt, 
de ceea ce numim logica raţiunii. Dacă luăm în considerare tot 
ceea ce am spus ieri despre posibilităţile de dezvoltare ale 
omului, va trebui să ne referim şi la o treaptă de dezvoltare 
viitoare, spre care tind puţinii oameni care potrivit constientei 
lor actuale au dorinţa şi impulsul de a scruta viitorul într-un 
anumit fel. 

Putem să ne aruncăm privirea asupra unui stadiu viitor de 
dezvoltare a omului, în care logica inimii va fi repusă în drepturi 
şi va exista în deplinătatea sa, în care omul va putea percepe 
nemijlocit adevărul. Pentru aceasta va trebui să fi parcurs 
treapta de dezvoltare dintre cele două, aceea a înţelegerii 
raţionale. Astfel încât putem spune: Acum parcurgem o etapă 
de dezvoltare a raţiunii, pentru a ajunge din nou pe o treaptă 
superioară - aceea a logicii inimii -, pe care am atins-o cândva, 
când ne aflam într-un stadiu inferior. în vreme ce înainte ea nu 
era încălzită şi luminată de ceea ce şi-a însuşit între timp omul 
prin rațiune, logica inimii va fi străluminată în viitor de tot ceea 
ce a acumulat omul prin logica raţiunii. 

Avem, aşadar, în faţa noastră trei etape de dezvoltare a 
omului: cea dinaintea prezentului nostru, etapa actuală şi una 
care urmează. De aici rezultă şi sensul evoluţiei noastre. Este 
acela de a adăuga ceva nou la cele cucerite într-o etapă 
anterioară de dezvoltare. Cu alte cuvinte, ne putem informa 
mai exact din experienţa celor care deja au dobândit astăzi 
acest lucru, care ieri părea ceva realizabil. ca o stare avansată 
a conştientei. cu ajutorul căreia se poate pătrunde în lumile 
superioare. De o asemenea transformare nu va fi cuprinsă 


numai puterea de gândire, ci şi alte forţe sufleteşti vor lua 
forme diferite, în funcţie de modificarea puterii de 
149 


RUDOLF STEINER 
gândire. Se pune următoarea întrebare firească: Dacă cineva, 
initiindu-se prin şcolirea făcută de Ştiinţa spirituală, se ridică 
prin efort propriu la nivelul logicii inimii, atunci i se vor modifica 
şi celelalte facultăţi ale sufletului? Vom încerca să explicăm 
acest lucru prin exemple referitoare la memorie. 

Memoria este o forţă sufletească, ca şi gândirea. Gândirea 
se modifică, devenind din gândire cu capul gândire a inimii; cum 
stau lucrurile cu memoria? In viaţa obişnuită, memoria ne apare 
într-o conştientă normală, după cum urmează: omul, aşa cum se 
prezintă el în viaţă, are în primul rând o conştientă asupra a tot 
ceea ce îl înconjoară în prezent. El vede lucrurile din jurul său, 
îşi formează propriile percepții şi reprezentări. Toate acestea şi 
le poate încorpora în conştienta sa. El va trece de la trăirile 
prezente ale sufletului său la trăirile trecute ale acestuia. Cu 
ajutorul memoriei omul călătoreşte din prezent în trecut. Dacă 
îşi aminteşte de ceva trăit ieri, înseamnă că priveşte în timp în 
trecutul său. El pătrunde cu mintea în ceva care nu mai există în 
imediata sa apropiere, ci care a existat în preajma sa. Oricine 
analizează memoria din această direcţie îşi dă seama cu 
uşurinţă de un lucru, şi anume că ea este ceva care nu se leagă 
de spaţiu, aşa cum este conştienta prezentului, ci este legată de 
timp. Acest tip de activitate a conştientei se modifică cu mare 
forţă pentru discipolul spiritual autentic. 

Cercetătorul spiritual nu are, însă, nevoie, în fiecare moment 
al vieţii obişnuite, să-şi folosească aptitudinile sale superioare; 
el şi le-a dobândit deja şi le va folosi doar atunci când doreşte 
să investigheze lumile superioare. Când face acest lucru, atunci 
logica capului său trece în cea a inimii, iar memoria ia o altă 
formă a activităţii sufleteşti. în schimb, pentru trăirile zilnice, 
obişnuite, nu are nevoie să se transpună mereu în stările 
conştientei sale superioare, şi deci nici să-şi folosească organele 
pe care le-am amintit. Când se reîntoarce la viaţa obişnuită el 
are aceeaşi memorie şi gândire ca oricare alt om. Prin 
urmare,este vorba de facultatea de a se trece dintr-o stare 
normală într-alta hipemormală, pe care va trebui să o atingă şi 
discipolul spiritual. Pentru toate acele cazuri în care discipolul 
spiritual se află în stare de conştientă, investigând lumea 
spirituală, ceea ce percepe nu se prezintă doar temporal, ci şi 
spaţial, printr-o aptitudine asemănătoare memoriei obişnuite. 


Se 


150 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

petrece o transformare totalä a memoriei. in vreme ce memoria 
obişnuită priveşte înapoi în timp, atunci când vrea să-şi 
amintească de evenimentele de ieri, progresarea în 
cunoaşterea spirituală are loc astfel, încât cercetătorul spiritual 
retrăieşte trecutul ca şi când acesta ar fi de faţă şi l-ar privi prin 
uşa deschisă a unei camere alăturate. Priveşte la ceva separat 
de un spaţiu, ca şi când trăirile de ieri ar fi separate de cele de 
azi printr-un paravan. Aşadar se poate spune: Evenimentele 
care sunt depozitate în memorie cronologic, unele după altele, 
apar cercetătorului spiritual alăturate, încât el trebuie să treacă 
de la unul la celălalt, de la o entitate la alta. Dacă veţi analiza 
mai aprofundat aceste aspecte, care au fost discutate, veţi 
constata că ele concordă perfect cu cele spuse mai înainte. S-a 
făcut afirmaţia că în lumea spirituală se produce o contopire cu 
entităţile de acolo. Nu trebuie mers înapoi pe firul timpului, 
întrucât timpul se preface într-un fel de spaţiu. Pentru a putea 
să se producă acea contopire cu entităţile, linia timpului va 
trebui să fie parcursă ca o linie în spaţiu. Pentru capacitatea 
sufletească a memoriei timpul se transformă în spaţiu. Memoria 
a devenit o facultate esențialmente nouă. Se percepe ceva 
trecut, ca şi când ar mai exista în prezent; durata timpului se 
estimează în funcţie de mărimea depărtării. Pentru discipolul 
spiritual trecutul se aşterne ca o alăturare. Când s-a obţinut o 
asemenea formă a memoriei,ea devine o adevărată descifrare a 
evenimentelor petrecute. Acesta constituie cititul în Cronica 
Akasha. Este o lume în care timpul a devenit spaţiu. 

Aşa după cum lumea noastră a primit denumirea de lume 
fizică, tot astfel lumea în care timpul a devenit spaţiu a primit 
numele de lumea-Akasha, Cronica Akasha. Ea schimbă complet 
întreaga constituţie sufletească a misticului autentic, întrucât 
ceea ce se numea timp în viaţa obişnuită nu mai există deloc în 
această formă. Chiar şi numai din acest exemplu se poate vedea 
că lucrurile se află într-o concordanţă perfectă, dacă sunt privite 
dintr-un punct dse vedere real. Ce s-ar întâmpla cu omul în viaţa 
obişnuită dacă nu ar putea să-şi pună de acord gândirea cu 
memoria sa? Dacă logica sa s-ar afla în contradicţie cu 
memoria? Imaginati-va că aveţi în fata dumneavoastră un 
document purtând data 26 martie. Este o percepţie pe care o 
aveţi prezentă în conştienta dumneavoastră. Erati de faţă în 


ziua când s-a petrecut evenimentul 
151 


RUDOLF STEINER 

înscris în acel document. Parcurgeti timpul şi memoria vă spune 
la un moment dat: Trebuie să fi avut loc cu o zi mai înainte. în 
acest caz conştienta prezentului se află în contradicţie cu 
memoria. în lumea fizică, aceste lucruri sunt controlabile şi se 
rectifică de la sine, pe câtă vreme în lumea spirituală acest 
lucru este mult mai greu de controlat, se pot introduce erori şi 
în lumea spirituală; raporturile exterioare, existente în lumea 
fizică,corectează erorile de la sine. Dacă, de exemplu, cineva 
uită că trebuie să traverseze pe partea stângă a străzii pentru a 
ajunge acasă, şi o apucă spre dreapta, va sesiza curând 
greşeala. Pe plan spiritual însă nu dispunem de asemenea 
repere convenabile care să ne ajute să reparăm o eroare. Aici 
trebuie să ai o siguranţă de sine, pentru a nu comită prea lesne 
o greşeală. Pentru evitarea cu desăvârşire a greşelilor este 
necesară o pregătire dintre cele mai atente. Acolo, greşeala 
poate fi plătită foarte scump; doar o singură eroare ne poate 
împinge într-o fundătură. De aceea regula de bază o constituie 
existenţa unei concordante între logica inimii şi acest fel de 
memorie. Dar prin felul în care ne-am pregătit şi din modul în 
care am evoluat, respectând indicaţiile care stau la baza Ştiinţei 
spirituale, există garantia realizării acestei concordante. 
Ajungem la laitmotivul de care discipolul spiritual trebuie să se 
pătrundă: Tot ceea ce este exterior, fizic, poate fi înţeles numai 
atunci când nu este luat direct, ca atare, ci interpretat ca un 
simbol a ceva suprasensibil, spiritual. 

Creierul nostru fizic constituie, de fapt, o unealtă pentru 
logica minţii. Acest lucru îl ştie ştiinţa obişnuită, concretă. Nu 
acelaşi lucru putem spune şi despre inima noastră fizică, că ar fi 
o unealtă pentru logica inimii, întrucât aceasta este ceva mult 
mai spiritual decât logica minţii, inima nefiindin aceeaşi măsură 
organul fizic pentru gândirea inimii, după cum este creierul 
pentru gândirea cu capul. Dar avem, cu toate acestea, un 
simbol în inima fizică. Când gândirea inimii schimbă de fapt 
timpul în spaţiu, trebuie să colinzi continuu cu întreaga ta 
entitate; va trebui să te afli integrat într-un circuit continuu. 
Acest lucru este resimţit în mod categoric de cel care trece de 
la memoria obişnuită la memoria superioară a cercetătorului 
spiritual. în vreme ce omul obişnuit îşi scormoneşte permanent 
memoria, cercetătorul spiritual are vietuirea interioară de a 


călători înapoi în spaţiu. Această conştientă se exprimă exterior 
prin sistemul nostru sanguin, care trebuie să fie şi el într-o 
152 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

mişcare continuă, ca să putem trăi. în sânge noi facem continuu 
o mişcare de la inimă în tot corpul şi înapoi, încât ceea ce 
aparţine de drept inimii se află permanent într-o continuă 
mişcare. Ceea ce aparţine capului nu se află într-o continuă 
mişcare; părţile creierului rămân locului. Creierul este un simbol 
fizic pentru constienta spaţiului; sângele curgător este o 
imagine a mobilităţii conştientei cercetătorului spiritual. Aşadar, 
tot ceea ce este fizic constituie un simbol corespunzător pentru 
cele spirituale. Sângele curgător, seva inimii este o imagine a 
mobilităţii: este o realitate cu totul extraordinară faptul că în 
chiar sângele nostru avem imaginea aptitudinilor cercetătorului 
spiritual, şi. de asemenea, şi a lumilor în care acesta se mişcă. 
Ridicándu-ne la conceptele unei conştiente superioare, 
pătrundem formal cu privirea într-un spaţiu cu totul diferit, pe 
care nu l-a mai cunoscut constienta obişnuită şi care ar rezulta 
atunci când fluxul timpurilor s-ar coagula continuu. Gândiţi-vă 
numai la următorul aspect: dacă doriţi să readuceti în memorie 
trăirile de ieri, ar trebui ca o clipă de ieri să rămână ca 
încremenită, iar clipa de faţă — care deja a zburat — să fie 
imortalizată ca într-o fotografie a momentului-spatiu,ca apoi 
toate să fie ordonate unele lângă altele. Puteţi bănui ce trăiri 
animate are cercetătorul spiritual în faţa sa. El nu are numai 
spaţiul obişnuit, ci are înaintea sa un spaţiu de o cu totul altă 
natură decât spaţiul fizic, ca şi când lumea ar fi continuu 
fotografiată. Un asemenea spaţiu se deosebeşte fundamental 
de cel fizic. Vă va fi imposibil ca în acest spaţiu, pe care îl ştiţi 
ca pe un spaţiu obişnuit, să recunoasteti o imagine a spaţiului 
spiritual pe care tocmai l-am descris. Când încercăm să trasăm 
o linie în spaţiul fizic, putem face acest lucru acolo unde există 
deja linii. Ceea ce parcurge însă cercetătorul spiritual în spaţiul 
spiritual nu se poate defel desena, căci acolo timpul devine 
spaţiu; acolo se trece de la un punct la altul. 

Aşadar, conştienta obişnuită este închisă în spaţiu, de unde 
nu poate ieşi; cercetătonil spiritual o poate însă face. El ştie cum 
trebuie să se mişte spre evenimente care au avut loc cu patru 
sau cinci zile mai înainte. El poate să traseze o linie, faţă de 
care. începând de azi, să meargă înapoi cinci zile, linie care nu 
poate fi trasată în spaţiul obişnuit. Ajungem astfel la un concept 
al spaţiului propriu memoriei cercetătorului spiritual în care se 


pot trasa linii diferite de cele ale spaţiului 
153 


RUDOLF STEINER 
obişnuit. Putem numi aceasta un spaţiu cu patru dimensiuni. 
Acest spaţiu în care păşeşte cercetătorul spiritual are o 
dimensiune în plus, pe care nu o găsim nicăieri în viaţa fizică 
curentă. Din această cauză trebuie să spunem că în momentul 
în care cercetătorul spiritual dobândeşte o memorie 
superioară el iese din spaţiul tridimensional. 

Un asemenea concept nu numai că este imaginabil, dar 
există şi o facultate superioară - memoria superioară -, pentru 
care acest spaţiu reprezintă o realitate. 

Dintr-un anumit punct de vedere, fiecare lucru are şi reversul 
sau, asertiune valabilă si pentru evoluţia acelei aptitudini 
sufleteşti despre care tocmai am vorbit. Când cineva este 
îndrumat spre a evolua în vederea pătrunderii în lumile 
superioare, i se stabileşte ca o condiţie prealabilă dobândirea 
tocmai a acestei memorii, a unei memorii spirituale spaţiale. 
Dacă parcurgeti însă o asemenea evoluţie, veţi descoperi că şi 
alţii care se află într-o situaţie asemănătoare cu a 
dumneavoastră se plâng poate de faptul că: „înainte am avut o 
memorie extraordinară, dar acum ea m-a lăsat". Dacă faceţi 
parte din categoria celor receptivi, veţi considera această 
situaţie ca pe una firească. Ea corespunde unei trăiri adevărate 
Căci pe această treaptă de dezvoltare memoria obişnuită 
suferă mai întâi un oarecare regres. Cine cunoaşte acest lucru 
nu va face o problemă din asa ceva, întrucât ştie că va primi în 
schimb o compensație consistentă, anume atunci cand se află 
la limita în care lucrurile încep să devină periculoase. Atunci 
când îi va fi greu să-şi amintească de o întâmplare trăită ieri, va 
observa că în faţa sufletului îi apare o imagine în care apar 
trăirile din trecut; aceasta este o memorie cu mult mai fidelă 
decât aceea pe care o ai în viaţa obişnuită. Din această cauză 
poţi auzi de la unele persoane că au trecut printr-un fel de întu- 
necare a memoriei,dar că apoi au ajuns să dobândească o 
memorie nouă, cu mult mai fidelă decât precedenta, care avea 
o mare deficiență, aceea că prezenta lucrurile abia conturate şi 
îi scăpau amănuntele. Dar memoria care îşi reprezintă 
amănuntele în spaţiu câştigă imens în ceea ce priveşte 
fidelitatea, acurateţea acestora. 

Asistăm astfel la apariţia unei noi facultăţi, a unei noi 
aptitudini sufleteşti, care nu există ca o amintire a timpului ce 


s-a scurs, ci ca o contemplare. între ceea ce corespunde în 
prezent acestei facultăţi 
154 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

sufleteşti şi ce poate ea deveni, vedem un fel de întunecare a 
aptitudinii respective. Această întunecare se intercalează ca o 
stare a sufletului între celelalte două stări. Aşadar, trebuie să 
facem distincţie între aceste trei stări: în primul rând, avem în 
vedere acea stare a memoriei obişnuite care poate avea o 
oarecare fidelitate; în al doilea rând, starea în care apare acea 
eclipsare a memoriei; şi în al treilea rând, memoria care începe 
să licărească într-o formă nouă. Starea acelei aptitudini 
sufleteşti care, aşa-zicând, se arată la înălţimea ei, poartă 
numele de Manvantara stării respective, şi vorbim despre 
Pralaya atunci când ne referim la starea în care survine 
întunecarea. O data cu reintrarea în Manvantara reapare 
memoria. 

Putem. ca urmare, afirma că în vremurile străvechi omul 
avea deja un fel de logică a inimii; în prezent este deţinătorul 
unei logici a raţiunii, iar în viitor va reveni din nou la o logică a 
inimii, ca rod al logicii raţiunii. Atunci însă şi acelei stări dinainte 
a omului trebuie să-i fi corespuns ceva asemănător în celelalte 
capacităţi sufleteşti. Nu ne-am referit numai la o stare mai 
veche a gândirii inimii, când încă nu exista gândirea raţiunii, ci 
şi la ceva asemănător memoriei pe care am descris-o, dar pe o 
altă treaptă, inferioară: un fel de memorie care acţiona în 
imagini. 

Cu acestea ne putem face şi o imagine a fiinţei omului 
primordial. El nu gândea ca omul contemporan, întrucât 
gândirea bazată pe idei şi concepte a fost dobândită mult mai 
târziu; el nu avea decât logica inimii. De ea era legată un fel de 
memorie spaţială, încât timpul devenise spaţiu. Astăzi, când 
omul vrea să privească înapoi, în timpuri trecute, el trebuie să 
supună memoria unui mare efort, până unde poate ajunge. 
Dacă nu reuşeşte în această încercare va trebui să apeleze la 
documente, pe care să le cerceteze, şi tot aşa să scormonească 
tot mai mult în trecut, apelând, de exemplu, la ceea ce s-a 
păstrat în monumentele de piatră, în resturile fosile, în cochiliile 
scoicilor, care îşi dovedesc utilitatea după felul în care arată. 
Toate acestea fac trimitere la etape îndepărtate ale evoluţiei şi 
sunt cercetate în vederea obţinerii unei imagini a trecutului. 

Investigăm acum un stadiu preliminar al umanităţii, în care 
omul avea în faţă lucrurile trecute ca pe ceva prezent, ca peo 


imagine spaţială, şi cu aceasta obţinem un fel de explicare a 
constituţiei sufleteşti a omului străvechi. în vremurile de 
demult, omul nu avea nevoie să-şi investigheze 

155 


RUDOLF STEINER 
originea; el avea posibilitatea să şi-o vadă. în funcţie de gradul 
său de dezvoltare, putea să privească mai mult sau maiputin în 
trecutul său,în care să vadă propria sa origine. Astfel ne 
explicăm şi pietatea cu care îşi contempla trecutul. Numai că, 
după ce am adus în faţa conştientei noastre cele trei stări 
succesive ale umanităţii, va trebui să pätrundem cu ceva mai 
precisă detaliere în fiinţa omului, dacă dorim să facem un pas 
mai departe în ceea ce priveşte înţelegerea evoluţiei umane. 
Omul nu a fost mereu aşa cum se prezintă el astăzi, ci a devenit 
astfel cu timpul. în mod necesar el a evoluat progresiv de la alte 
stadii la situaţia actuală. în privinţa celor sufleteşti, am amintit 
de o stare anterioară, asemănătoare celei pe care va trebui să o 
atingă omul în viitor, dupa ce va fi trecut prin forţa gândirii. în 
stadiul actual, pentru a evolua în continuare, omul poate 
interveni asupra sufletului său cu metodele ştiinţifice spirituale. 
Nu ne putem imagina că acest lucru l-ar fi putut face şi într-o 
etapă timpurie a dezvoltării sale. Ar fi de neînchipuit faptul că el 
ar fi fost în măsură să treacă din starea sa timpurie direct într-o 
stare viitoare. Nici o treaptă a evoluţiei umane nu poate fi 
sărită, ci fiecare în parte trebuie parcursă. Pentru ca omului să-i 
fie posibilă evoluţia sa viitoare, pentru a putea să păşească spre 
ceea ce astăzi îşi pune ca ideal în faţa sufletului,el trebuia să 
ajungă în etapa actuală de formare. înainte de aajunge la logica 
inimii, trebuie exersată logica minţii, prin intermediul creierului 
şi al măduvei spinării. Creierul şi măduva spinării s-au format 
din forţele pe care le-am întâlnit în regiunea raţiunii, de unde se 
revarsă spre noi; restul a fost respins. Lucrul acesta a devenit 
posibil datorită faptului că omul a devenit capabil să înlăture din 
pläsmuirile creierului toate celelalte regiuni, lăsând să pătrundă 
doar domeniul rational. Aşa cum trebuie să actionam acum pe 
baza creierului, tot astfel odinioară trebuia desfăşurată lucrarea 
asupra regiunii raţionale. Unealta creierului şi acţiunea regiunii 
raţionale presupun acţiunea regiunilor imediat inferioare. Privim 
înapoi la ceva care s-a dezvoltat sub influenţa „regiunii 
spirituale", atunci când rcaiunea raţională încă nu era activă. în 
schimb, ne îndreptăm privirea către un viitor de unde se revarsă 
spre noi forţele regiunii arhetipurilor, tot aşa cum privim şi în 
trecutul în care, din regiunea spirituală, s-a format ceea ce a 
însemnat baza unei evoluţii anterioare. 


156 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Vom găsi lucrurile acestea mai pe înţeles dacă vom aplica în 
mod corect cele spuse mai sus. Creierul nostru s-a format în 
lumea raţională. Am stabilit că o logică a inimii o precede pe cea 
a raţiunii. Logica inimii a devenit posibilă numai datorită 
acţiunilor din lumea spirituală. Devine astfel cât se poate de clar 
că într-o anumită etapă primordială s-a format actuala inimă a 
omului. Logica actuală, cea obişnuită a inimii, neconstienta, este 
mult mai apropiată de inima fizică decât logica superioară. 
Logica superioară a inimii este mult mai spirituală. Logica 
obişnuită a inimii are, de fapt, în inima fizică un fel de mijloc de 
exprimare, aşa după cum are raţiunea în creier. 

Când omul consideră că ceva este adevărat, frumos sau 
bun, ajungând la această părere nu datorită reflectiei, ci fiindcă 
intră nemijlocit în contact cu ceva frumos şi bun, 
consimţământul se produce printr-o bătaie mai înaltă a inimii şi 
nu prin intermediul judecății rationale. Inima noastră bate cu 
totul altfel atunci când este vorba de ceva frumos,decât atunci 
când este vorba de ceva urât,respingător. în logica iniţială a 
inimii s-a dezvoltat ceva care poate fi numit o trăire nemijlocită, 
coparticipatoare. Când această logică a inimii care decurge 
subconştient este însoţită de un limbaj mai clar, atunci inima ne 
arată prin mişcarea sângelui său că este o expresie pentru 
acesta. Putem vedea cum o durere repetată, pe care o avem 
continuu în faţa ochilor, este de natură să ne influenţeze 
corporalitatea până la epuizare. 

După cum creierul nostru s-a format în regiunea raţiunii, iar 
inima noastră viitoare, spiritualizată, se va forma în regiunea 
arhetipurilor, tot astfel şi inima noastră actuală s-a format în 
regiunea spirituală. Aşadar, inima ni se prezintă ca un organ 
care ne trimite la baza care se află în om înainte de a exista 
organul gândirii. Prin urmare, creierul a putut fi creat abia 
ulterior, după formarea inimii. Toate acestea sunt de natură să 
vă ofere o idee complet diferită în ceea ce priveşte 
corporalitatea exterioară. Aşa cum organele stau unele lângă 
altele, ele ne arată că nu sunt echivalente şi că inima este cel 
mai vechi organ; ea trebuia formată într-un fel anume întâi, iar 
pe baza aceasta a apărut ulterior şi creierul. Aşa cum se 
prezintă, lucrurile par foarte interesante. Putem afirma: Inima 
este o formaţiune mai veche, ereieail este de dată mai recentă. 


Dar un organ nu încetează să se modifice atunci când apare 
altul. O dată cu 
157 


RUDOLF STEINER 
apariţia creierului, care a început să se dezvolte, şi inima şi-a 
continuat evoluţia sa. După cum se prezintă ea acum, putem 
spune că a trecut prin două transformări, iar creierul a cunoscut 
doar o singură transformare. Nu putem înţelege inima plasând-o 
alături de creier şi acordându-i o valoare echivalentă, ci 
concepând-o ca fiind, în comparaţie cu acesta, cel mai vechi 
organ; ea este o străbună a creierului. Cel ce situează pur şi 
simplu inima alături de creier se comportă ca şi când ar încerca 
să facă o comparaţie între o persoană de patruzeci de ani şi un 
adolescent de cincisprezece ani, care se află unul alături de 
celălalt, spunând: Amândoi stau alături, îi consider deci 
împreună şi îmi fac o părere despre ei, comparându-i. Dar 
pentru a-l putea înţelege pe fiecare dintre ei trebuie să avem în 
vedere timpul evoluţiei lor; pentru a-1 înţelege pe unul dintre ei 
va trebui să ţinem cont de cei cincisprezece ani ai existenţei 
sale, iar în cazul celuilalt de cei patruzeci de ani de viaţă. Va 
trebui să ne întrebăm dacă cel de cincisprezece ani nu este fiul 
celui de patruzeci de ani. Nu devin oare unele lucruri mai uşor 
de explicat dacă l-am considera vlăstarul acestuia? Ar fi o 
stupizenie dacă nu am ţine seamă de aceste lucruri. Dar pe un 
asemenea punct de vedere nechibzuit se situează astăzi 
anatomia. Ea nu are în vedere faptul că diferitele organe trebuie 
luate în considerare în mod diferit, tocmai fiindcă se află pe 
diferite trepte de dezvoltare. Atâta timp cât va mai exista o 
astfel de anatomie care să considere că organele diferite sunt 
echivalente şi că se află în spaţiu alături unele de altele,în loc să 
tina seama de valoarea fiecăruia şi de faptul că unele s-au 
format înaintea celorlalte, nu se vor putea cunoaşte nici prea 
multe lucruri despre omul adevărat. Ştiinţa spirituală trebuie să 
ofere cheia pentru înţelegerea a ceea ce aflăm din ştiinţa 
obişnuită, pentru a se putea ajunge la cunoaşterea adevărată. 
Cel care parcurge o evoluţie adevărată vede lucrurile cu totul 
altfel, în sensul că respectivul nu obţine nimic printr-o 
combinaţie obişnuită, căci organele nu pot fi observate din afară 
spre a stabili care au apărut mai demult şi care mai recent; 
numai acela va ajunge la liman, care păşeşte în lumea 
spirituală, învățând să cunoască cum stau lucrurile 
acolo,invätänd să le diferentieze. Când se reîntoarce la memoria 
sa spaţială nu are nevoie să facă prea mare efort pentru a găsi 


originea creierului; efortul cel mai mare trebuie făcut pentru 
158 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
a afla originea inimii. în lumea fizică organele pot fi înţelese 
doar atunci când sunt explicate din punctul de vedere al Ştiinţei 
spirituale. 

Sa ne reamintim de cele ce am spus: că între memorie, ca 
facultate a sufletului actual, când ne aflăm în stare de 
conştientă normală şi care ne trimite spre o memorie de tip mai 
vechi, şi noua facultate a memoriei spaţiale, pe cale de apariţie, 
se produce o întunecare a memoriei. Cercetătorul spiritual 
găseşte ceva asemănător în întreaga evoluţiei, care corespunde 
acestei intunecari, Pralaya după starea Manvantara. Să ne 
imaginăm, de exemplu, inima şi creierul unui om, aşa cum se 
prezintă ele azi în corporalitatea fizică şi cum s-au dezvoltat o 
vreme alături,una lângă cealaltă; dar într-o etapă mult mai 
îndepărtată inima nu avea prea multă legătură cu creierul. Aşa 
încât putem distinge un stadiu spiritual al inimii, spre care se 
revărsau forţele superioare, cele din regiunea spirituală, şi apoi 
un alt stadiu, în care capta şi forţele raţiunii. între acestea două 
se află un stadiu Pralaya; acolo survine întunecarea conştientei 
umane. Privind retraspectiv, de la omul contemporan, care are 
inimă şi creier, la omul de odinioară, care avea doar inimă, între 
cele două etape se află o stare de Pralaya. Dacă cândva, în 
viitor, va fi atins stadiul superior, acel stadiu pe care 
cercetătorul spiritual deja îl atinge în spirit, se poate înţelege că 
omul se va arăta cu totul altfel şi ca înfăţişare. Cercetătorul 
spiritual nu-şi poale schimba încă înfăţişarea sa corporală; el 
trebuie să apară într-unui din trupurile care corespund 
condiţiilor de pe Pământ. Dacă un zeu ar cobori pe Pământ, el ar 
trebui să se Infätiseze într-un trup omenesc. Ceea ce trebuie 
realizat, trebuie realizat mai întâi în componentele invizibile; dar 
într-un stadiu viitor modificările se vor produce şi în trupul fizic. 
Omul inimii va trebui să arate şi în exterior cu totul altfel decât 
omul creierului. Ca exterior omul va arăta cu totul altfel; el îşi va 
fi transformat complet creierul şi inima, şi pe lângă creier îşi va 
fi format un nou organ, anexat creierului. Aşa precum creierul, 
cu forma sa bombată, se situează deasupra inimii, tot astfel şi 
inima, transformându-se, va căpăta o nouă poziţie faţă de 
creier. Dar între aceste două stadii există din nou o Pralaya. Va 
trebui ca existenţa actuală a omului să dispară, pentru a se 
trece la un nou stadiu. Există, aşadar, trei stadii succesive pe 


care le parcurge umanitatea: 
159 


RUDOLF STEINER 

1)omul ca fiinţă a inimii; 

2) în care din stadiul anterior a apărut omul actual; 

3)un om al viitorului, despre care ne-am făcut deja o părere, 
un om conştient al inimii. 

Dacă privim omul contemporan, putem spune: Potrivit 
formei pe care o are, el nu poate fi gândit că poate să existe 
decât pe Pământ. Analizandu-1 în contextul întregii deveniri a 
Pământului, vom spune: Omul este aşa cum este întregul 
Pământ, el se află într-o strânsă legătură cu forţele Pământului; 
substanţele trebuie să fie combinate în trupul său aşa cum sunt 
în realitate. Dacă ne imaginăm Pământul doar puţin schimbat, 
omul nici nu ar mai putea exista în forma sa actuală. Nu ne 
putem imagina omul contemporan în corporalitatea sa fizică 
actuală fără să nu ne închipuim şi Pământul integral, aşa cum se 
prezintă el acum. Dacă ne referim la un stadiu timpuriu al 
omului, la acel om al inimii de odinioară, va trebui să ni-l 
închipuim dependent de o altă planetă, iar dacă în viitor omul va 
atinge stadiul pe care 1-a atins cercetătorul spiritual, atunci va 
trebui să ni-1 închipuim din nou într-o corelaţie strânsă cu o altă 
planetă. Dacă vrem să ne lamurim pe deplin, trebuie să 
admitem faptul că, aşa cum omul a evoluat dintr-un stadiu 
anterior, tot astfel şi Pământul a evoluat, îndreptându-se în 
viitor spre un nou stadiu. Stadiul din care a evoluat Pământul şi 
în care omul şi-a dobândit organele mai vechi este Vechea Luna, 
iar stadiul de dezvoltare spre care acesta se îndreaptă, în care şi 
omul va avea o nouă formă, este stadiul Jupiter. Aşadar, Vechea 
Lună a evoluat, devenind actualul Pământ, care la rândul său va 
evolua către Jupiter. 

Trebuie să ne imaginăm că astfel de schimbări au loc numai 
datorită faptului că survin prefaceri structurale de natură să 
modifice toate raporturile. Schimbarea din om a avut loc, de 
asemenea, datorită faptului că toate aceste raporturi s-au 
modificat. In timp ce asupra stării Vechii Luni se revarsau numai 
forţele din regiunea spirituală, iar asupra stării actuale a 
Pământului se revarsă numai forţele din regiunea raţiunii, în 
stadiul de Jupiter se vor revărsa forţele lumii arhetipurilor. 

Ajungem astfel într-un punct pe care disciplina pedagogică 
nu îl poate atinge. Ea se ambitioneazä să explice cu ajutorul 
unui strop de ulei care se roteşte cum a luat naştere un sistem 


planetar. în schimb, noi 
160 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

ne-am făcut o imagine asupra modului în care apare o planetă 
dintr-o formă anterioară. în punctul în care am ajuns, nu există 
nici un profesor care să pună în mişcare o picătură de ulei, ci 
avem anumite entităţi universale care îşi exercită forţa din 
diferite regiuni, făcând să apară multitudinea de planete. Acum 
avem de-a face cu cele spirituale, care acţionează asupra lumii 
fizice. Din lumile superioare intervin forţe care clădesc lumea 
fizică din lumea spirituală. Nu ar fi posibil ca omul să fie aşa 
cum ni se prezintă el acum fără să fie în concordanţă cu 
Pământul de azi. Formării Pământului îi corespunde formarea 
omului. Pământul de azi nu poate fi imaginat decât la o anumită 
depărtare de Soare şi de celelalte planele. Dacă în sistemul 
solar s-ar fi produs o deplasare, acest lucru ar fi avut 
repercusiuni şi asupra omului, care ar fi trebuie să arate altfel; 
aşadar, o dată cu transformarea Vechii Luni s-a schimbat nu 
numai Pământul nostru, dar şi întregul sistem solar. Când 
Pământul va deveni Jupiter şi întregul sistem solar va fi cu totul 
altfel. 

Se poate descoperi un fir călăuzitor care există între 
schimbarea macrocosmosului şi a microcosmosului: asupra 
amândurora acţionează aceleaşi entităţi. înaintea sistemului 
nostru solar înregistrăm un fel de întunecare; în exterior apărea 
ca un fel de nor gazos. înaintea acestuia a existat un alt sistem 
solar, din care a apărut cel actual. Ar trebui să mergem tot mai 
înapoi, din ce în ce tot mai în urmă, pentru a ajunge în final la 
un stadiu care să fie atât de diferit de cel actual, încât orice fel 
de întrebare obişnuită să nu-şi mai aibă rostul şi să încetăm să 
mai întrebăm. Va trebui, de fapt, să învăţăm să punem 
întrebările într-o altă manieră, atunci când vom ajunge în alte 
stadii ale Universului. în stadiul nostru actual întrebările se nasc 
prin gândirea raţiunii, rațiune care s-a format abia o dată cu 
creierul. Dar întrebările raţiunii nu îşi au rostul în stadiul în care 
creierul încă nu e format. în lumea în care abia se forma temelia 
lumii raţionale, întrebările raţiunii nu mai au nici un sens. Aici va 
trebui să căutăm alte mijloace ale cercetării, ale cunoaşterii 
decât cele pe care ni le oferă raţiunea. De fapt, oamenii care nu 
pot trece dincolo de sfera Pământului îşi închipuie că prin 
formulările obişnuite pot pune întrebări referitoare la întregul 
Univers. Dar fiecare lucru nu poate fi investigat decât într-un 


mod corespunzător. Pentru lumea care premerge Pământului 
nostru va trebui să stimulăm acele forte care se manifestă în 
161 


RUDOLF STEINER 

gândirea inimii, în logica inimii. Omul va trebui să se schimbe în 
privinţa curiozitätii sale de a pune întrebări. Nu dorini cätusi de 
puţin să fim atât de nepoliticosi ca acel individ care, întrebat la 
un moment dat ce a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea, a 
răspuns că, înainte de Creaţie. Bunul Dumnezeu tăia nuiele 
pentru a-i altoi pe cei care pun întrebări inutile; dar chiar şi 
acest răspuns este un indiciu că omul va trebui să se schimbe în 
privinţa gândirii sale, daca vrea să păşească în lumile 
superioare. El va trebui să-şi schimbe maniera de a întreba, 
dacă vrea să se ridice la cunoştinţe superioare. 


XI 
ADAPTAREA OMULUI LA DIFERITELE STADII ALE 
PLANETEI NOASTRE 
FORMAREA CORPORALULUI DIN CELE 
SPIRITUALE 

Având în vedere că la temele abordate ar mai fi de adăugat 
câte ceva, s-a simţit nevoia ca la cele zece prelegeri planificate 
iniţial să adăugăm şi pe cea din această seară. Credea şi 
dumneavoastră sunteţi de acord cu mine că asupra temelor 
abordate ar trebui să discutăm nu săptămâni, ci luni, poate 
chiar ani în şir, pentru a le prezenta în complexitatea lor şi a le 
dezbate sub toate aspectele. In ceea ce priveşte dezvăluirile 
Ştiinţei spirituale, este vorba în prezent mai putin de 
comunicarea imediată a întregului volum de cunoştinţe ale 
acestei ştiinţe, cât mai cu seamă de faptul de a da nişte 
impulsuri care nu se adresează numai înţelegerii, deşi aşa ar 
trebui să stea lucrurile în primul rând, ci şi la ceva în plus. 
Trebuie subliniat de fiecare dată cu multă hotărâre faptul că, 
întrucât cunoaşterea ştiinţifică spirituală face parte din dinamica 
vieţii, tot ceea ce s-a conştientizat referitor la lumile superioare 
prin intermediul cercetării de Ştiinţă spirituală poale fi redat şi 
însuşit recurgând la conceptele şi reprezentările pe care omul le 
asimilează în viaţa sa din cadrul lumii fizice. Chiar dacă cineva 
nu poate să pătrundă în lumile superioare, el poate găsi totuşi 
inteligibile cunoştinţele transmise, în privinţa cunoştinţelor 
Ştiinţei spirituale, ele nu sunt de neînțeles pe cale raţională. 
Numai că în cazul marilor probleme care trebuie abordate pe 
acest tărâm va trebui parcurs un drum lung. greu, pentru a 
ajunge la deplina înţelegere a lucrurilor. Ca să spunem aşa, 
avem nevoie de întregul noian de concepte şi idei de care 
dispunem astăzi pentru ca, operând cu ele, să pătrundem într- 
un mod raţional în cunoştinţele Ştiinţei 

163 


RUDOLF STEINER 
spirituale, încât să spunem: Azi nu pot să pătrund încă singur cu 


un ochi 

clarvăzător, dar cunoştinţele dezvăluite le pot înţelege în mod 
raţional. 

Dar nu oricine simte din propria-i dorinţă nevoia dezvăluirii 
Ştiinţei 

spirituale este imediat şi în măsură să se angajeze pe drumul 
anevoios al 

raţiunii la care am făcut referire mai înainte. De aceea cel care 
vorbeşte 

despre cunoaştere legată de Ştiinţa spirituală nu poate porni de 
la premisa 

că expunerile sale pol fi verificate întotdeauna. în fiecare clipă, 
de 

rațiune. De aceea va trebui să pornească de la o altă premisă, 
anume 

aceea că în fiecare suflet omenesc există numai facultăţi, 
aptitudini şi 

forţe dobândite în decursul timpului şi care astăzi au ajuns la o 
anume 


desăvârşire, perfecţionare. Acestor facultăţi le aparţine 
bineînţeles şi 
intelectul. raţiunea — şi Ştiinţa spirituală ştie că acest intelect 


nu are nici 

un viitor. Alte facultăţi, precum gândirea inimii, se vor dezvolta 
în viitor. 

atunci când şi omul va cunoaşte o transformare, va dobândi 
facultăţi noi. 

pe care nici nu le putem bănui. Intelectul a ajuns la un stadiu 
superior, 

dar de o rațiune mult mai elevată nu este capabil încă sufletul 
omenesc. 

Pe lângă aceste facultăţi, de care am amintit şi care se leagă de 
trecutul 

îndepărtat al omului, care s-au dezvoltat de la începuturi 
modeste, 

atingând performanţele ridicate de azi. mai există şi altele, la 
care ne 


putem referi profetic şi care se vor forma în viitor în 


deplinătatea lor. 

Unele din ele, care vor apărea în viitor în toată strălucirea 
lor,există deja 

în stare germinativă în suflet. De fapt, ar trebui să spunem că 
astăzi nu se 

dobândesc cunoştinţe cu ajutorul logicii inimii, dar există totuşi 


e) 
predispozitie structurală la numeroşi oameni. Este vorba despre 
existenţa 

unui simţ natural al adevărului, care va putea fi înţeles abia în 
viitor. Pe 

lângă apelul la rațiune, cercetătorul spiritual se adresează şi 
acelor forţe 

latente ale cunoaşterii adevărului care sălăşluiesc în inimă, 
pornind de 

la premisa că sufletul omului nu este organizat pe eroare.pe 
minciună, ci 

pe adevăr, astfel încât, corespunzător cu sensibilitatea sa, el 
este în 

rezonanţă cu cele mai înalte adevăruri ale cunoaşterii Ştiinţei 
spirituale. 

Adevărul despre lumile superioare poate fi perceput, înainte de 
a fi 


înţeles. O dovadă convingătoare privind existenţa acestor 
suflete care 
deţin un astfel de simţ al adevărului este aceea că un mare 
număr de 
oameni, care se arată astăzi nemulţumiţi faţă de marile 
probleme ale 
existenţei, caută din tot sufletul lor nostalgic un răspuns marilor 
întrebări 

164 


MACROCOSMOS Şt MICROCOSMOS 

şi ajung la Ştiinţa spirituală. Este vorba de oameni cu facultăţi 
superioare latente şi care aderă la comunicările transmise de 
cercetătorul de Ştiinţă spirituală chiar dacă astăzi ei abia simt 
adevărul, fără să-l înţeleagă pe deplin. Aşa se face că 
cercetătorul spiritual se adresează mult mai mult sufletului 
oamenilor decât o face oricare alt cercetător contemporan. Alţi 
cercetători moderni încearcă să-şi convingă asistența, 
prezentând dovezi experimentale şi matematice, astfel încât 
aceasta nu poate face altceva decât să accepte demonstraţia 
prezentă. 

Cercetătorul spiritual se află într-o cu totul altă situaţie. EI se 
adresează celor mai subtile părţi ale sufletului omenesc. Nu este 
încă în situaţia de a aduce astăzi dovezile exterioare, în acelaşi 
mod în care o fac ceilalţi oameni de ştiinţă, dar el ştie un lucru 
sigur, că acelaşi simţ al adevărului care säläsluieste în inima sa 
există şi în inimile celorlalţi oameni şi că în momentul în care 
oamenii se înţeleg pe ei înşişi îl vor aproba şi pe el din propria 
lor fiinţă, chiar dacă nu înţeleg absolut toate cunoştinţele 
comunicate. Aşadar, apelează la simţul adevărului, la inimile 
oamenilor şi lasă la libera apreciere a sufletului fiecăruia dacă 
să-l aprobe sau nu. El nu convinge prin conţinutul prezentării 
sale, ci porneşte de la ideea că trăirile sufletului său sunt şi 
trăirile fiecărui suflet omenesc. Ştie că trebuie să dea un impuls 
pentru ceea ce poate şi trebuie izvori de la sine în toate 
sufletele. El caută numai să prezinte adevărurile pe care le-ar 
putea trăi lăuntric fiecare suflet dacă şi-ar putea acorda timpul 
necesar. întrucât noi, oamenii. învăţăm unii de la alţii, ar trebui 
să căutăm tot împreună ce putem găsi pe tărâmul spiritual. Un 
asemenea impuls pentru căutarea împreună a adevărului va 
trebui să fie tot ceea ce numim astăzi răspândirea Ştiinţei 
spirituale. 

Dacă avem în vedere acest aspect, abia atunci unele din 
lucrurile prezentate în zilele anterioare ne vor apărea în 
adevărata lor lumină. Toate cunoştinţele împărtăşite au ţinut 
seamă de faptul că înţelegerea lor nu poate surveni imediat, ci 
abia dupa un timp. cand cele spuse vor încolţi şi vor da roade. 
De aceea unele lucruri trebuie luate ca un apel lansat fiecărui 
suflet în parte de a găsi resursele interioare pentru a ajunge la 
aceste rezultate, intelegändu-se în primul rând pe sine. în acest 


sens găsesc de cuviinţă să mai aduc unele completări 
prelegerilor anterioare. 
165 


RUDOLF STEINER 

Am ajuns ieri să discutăm câte ceva despre ceea ce se oferă 
ca trăire ochiului clarvăzător, anume faptul că stadiul actual al 
Pământului nostru este consecinţa unei alte evoluţii planetare, 
care a făcut ca Pământul nostru să apară din Vechea Lună — nu 
este vorba de Luna de azi —, şi tot în legătură cu ceea ce vede 
în mod profetic ochiul clarvăzător am vorbit şi despre apariţia, 
după un stadiu de amurgire, după o Pralaya, după un stadiu de 
întunecare, a unei planete. Actualul Pământ va trece în stadiul 
Jupiter (din nou, nu este vorba de actuala planetă Jupiter). 

Am încercat să fac mai inteligibil ceea ce vede ochiul 
clarvăzător, anume că şi Pământul cunoaşte întrupări succesive, 
după cum şi omul trece dintr-o încarnare în alta. Dacă 
prelungim mai departe acest traseu al ideilor, după ce am ajuns 
până la stadiul de Lună, se naşte întrebarea: Această planetă, 
cu totul alta, respectiv Vechea Lună, a rezultat şi ea dintr-o altă 
planetă? Nu cumva Pământul a avut cândva si alte întrupări'? O 
asemenea întrebare este cât se poate de firească. Pentru a da 
însă un răspuns va trebui să luăm lucrurile mai de la început. Să 
ne amintim că omul, în viaţa sa curentă, pendulează între 
starea de veghe şi cea de somn. Acest fenomen reprezintă un 
fel de fir călăuzitor care ne-a purtat prin toate aceste conferinţe; 
această ritmicitate dintre starea de veghe şi starea de somn 
este o componentă specifică a vieţii omului. în timpul somnului 
omul este scindat în două entităţi. El îşi lasă în pat corpul fizic si 
pe cel eteric, iar în macrocosmos pătrund corpul astral şi Eul 
său. Aşadar, omul se divide în ceea ce rămâne vizibil în lumea 
fizică sub formă corpului eteric, pe de o parte, şi în elementele 
constitutive superioare, ceea ce numim corpul astral şi Eul. pe 
de altă parte. Această ultimă componentă nu poate fi supusă 
cercetării exterioare, ea se arată numai unei conştiente 
clarvăzătoare. Există oare ceva în lumea înconjurătoare care, 
într-un fel anume, se prezintă asemănător cu ceea ce mai 
rămâne în timpul nopţii din om şi care are corp fizic şi corp 
astral? 

Ştim că trupul fizic al omului urmează cu totul alte legi 
imediat ce este părăsit de corpul eteric. El urmează strict legile 
fizice şi chimice; se descompune. Luptătorul fidel de la naştere 
şi până la moarte, care împiedică ca trupul omului să se 
descompună, este corpul eteric. Deci omul are ceea ce numim 


viaţa sa, particularitate comună nu numai cu animalele, dar şi 
cu lumea plantelor, a vegetalelor. Dacă ne aruncăm 
166 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

privirea în lumea care ne înconjoară, observăm la tot pasul, în 
jurul nostru, lumea plantelor. Oricare plantă pe care o întâlnim 
ni se prezintă ca o fiinţă care nu urmează numai legile fizice, ci 
şi pe cele chimice; aceasta se petrece abia când începe 
vestejirea si moartea. Atribuim trupului fizic al omului 
subordonarea, în primul rând, faţă de legile regnului mineral. 
Dar acest trup fizic este pătruns şi de o altă legitate superioară, 
proprie corpului eteric, care îl părăseşte atunci când survine 
moartea; ceea ce face ca trupul fizic să fie supus legilor fizice şi 
celor chimice. Referitor la aspectul exterior al omului, vedem că 
ceea ce rămâne în lumea fizică în momentul în care adoarme 
este compus din corpul fizic şi din cel eteric. Plantele sunt şi ele 
alcătuite din corp fizic şi corp eteric; aşadar, omul are în comun 
cu planta corpul eteric. Există însă o deosebire fundamentală 
între om şi plantă, întrucât omul mai deţine şi un corp astral şi 
Eu, în timp ce planta nu are în sine decât corp fizic şi corp 
eteric. Tocmai datorită faptului că omul deţine în plus corp 
astral si Eu, el trebuie să ni se înfăţişeze diferit ca aspect 
exterior. 

Omul se aseamănă cu lumea plantelor datorită celor două 
componente inferioare, corpul fizic şi cel eteric, dar se ridică 
deasupra plantelor datorită corpului său astral şi a Eului. Ne 
înrudim, aşadar, cu natura vegetală doar prin aceea că plantele 
au dobândit cele două componente inferioare. Aşa se face că în 
cadrul lumii terestre în care ne aflăm ne simţim atât de 
dependenţi de lumea plantelor. Fizic, omul trebuie să se simtă 
total dependent de această lume. Pentru corporalitatea sa, el se 
poate lipsi de ceea ce este animalier, ca să spunem aşa; dacă 
nu vrea să se hrănească cu produse animale, poate să se 
lipsească de ele, dar pentru ca trupul său fizic să existe are 
neapărată nevoie de plante. Există, prin urmare, o condiţionare 
reciprocă. Unul nu poate trăi fără celălalt. Corpul fizic uman 
presupune existenţa corpului fizic al plantelor. Corpul fizic 
uman, aşa cum este el astăzi, nu ar putea exista dacă în jurul 
său nu ar exista regnul vegetal, pus la dispoziţie de către 
planeta actuală. Dacă avem în vedere acest aspect, mai 
avansam putin in reflecţiile noastre. 

Sa zabovim putin asupra omului care trece în starea de 
somn. El face acest lucru cu totul independent de oricare pozitie 


exterioară a Soarelui faţă de Pământ; omul poate dormi la orice 
oră din zi sau din noapte, fie că este sau nu Soare, chiar mai 
bine în lipsa acestuia. Să 

167 


RUDOLF STEINER 

vedem acum cum are loc acest fenomen în lumea plantelor. 
Pentru lumea plantelor lucrurile se prezintă diferit: omul poate 
menţine legătura dintre corpul fizic şi cel eteric independent de 
acţiunea razelor solare, indiferent de poziţia pe care o are 
Soarele faţă de Pământ; plantele, dimpotrivă, îşi pierd frunzele 
toamna, iar primăvara le dau din nou lujeri, atunci când Soarele 
luminează mai puternic, trezindu-le la viaţă; când toamna 
puterea sa scade, atunci şi viaţa plantelor intră într-un fel de 
repaus. Chiar şi plantele permanent verzi se apropie iarna de un 
stadiu mineral; ele rămân vii, dar în ceea ce rămâne în părţile 
lemnoase ele se apropie de ceea ce numim moarte treptată sau 
devitalizare. Dar viaţa propriu-zisă a plantei care moare iarna se 
redeşteaptă primăvara, pentru a ajunge la desfăşurare maximă 
în timpul verii. Observăm că toamna planta îşi părăseşte corpul 
eteric, aproximativ la fel cum se întâmplă cu omul căruia i se 
apropie sfârşitul. Dar există o altă interacţiune între corpul fizic 
şi corpul eteric al plantei în comparaţie cu omul. Planta este 
dependentă de poziţia Soarelui faţă de Pământ, pe câtă vreme 
omul a devenit independent de acest fenomen. Dacă luăm în 
considerare acest aspect, anume că omul este parţial 
independent, că o componentă a entității sale este clădită exact 
ca şi la plante şi că această componentă se manifestă noaptea, 
atunci când doarme, exact când Soarele se retrage şi nu mai 
luminează Pământul, putem să recunoaştem în planta din faţa 
noastră ceea ce am fi fost noi oamenii dacă nu am fi reuşit să ne 
inserăm în natura noastră vegetală corpul astral şi Eul. Planta ne 
aduce în fata ochilor o parte a esenței noastre, pe care altfel nu 
am putea-o cunoaşte, întrucât omul care doarme nu ne apare ca 
plantă, asupra lui acţionând corpul astral şi Eul. Planta ne arată 
cum se prezintă o entitate compusă numai din corp fizic şi corp 
astral. De aceea trebuie să ne fie clar că între om şi lumea 
plantelor există nu numai o legătură fizică, ci şi una de ordin 
moral-spiritual. 

Acest lucru îl poate observa cu uşurinţă orice om, dacă se 
lasă condus de simţul său natural: el nu are nevoie de vegetale 
numai pentru hrană, ci şi pentru sinea sa, pentru a păstra în el 
acele sentimente şi senzaţii necesare vieţii sale sufleteşti. Dacă 
doreşte să fie sănătos şi viguros în viaţa sa sufletească, are 
nevoie de senzațiile lăsate de lumea plantelor pe plan fizic. Este 


o chestiune care nu poate fi suficient 
168 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

subliniată. în sufletul uman închiderea faţă de impresia 

proaspătă, înviorătoare produsă de lumea vegetală apare ca o 

carentä. Omul care s-a înstrăinat de natură şi trăieşte în marile 

aglomerări urbane, vitregit de relaţia nemijlocită cu natura, îi 
va apărea unui ochi exersat, care îl priveşte, tot mai sărăcit pe 
plan sufletesc. Este evident faptul că sufletul este prejudiciat 
atunci când pierde bucuria şi plăcerea nemijlocită a unei 
legături cu natura. Pe lângă toate celelalte inconveninte ale 
civilizaţiei moderne care afectează viaţa din marile oraşe, se 
mai adaugă şi aceasta. Există unii oameni care abia dacă ştiu 
să facă deosebirea între un bob de ovăz şi unul de grâu. A şti 
acest lucru ţine însă de natura sănătoasă a omului. Această 
afirmaţie poate fi interpretată în mod simbolic. Cu regret 
trebuie să spunem că şi în perspectivă se conturează un viitor 
în care omul s-ar putea distanţa cu totul de sensibilitatea care 
îl leagă direct de lumea vegetală. 

Cele ce urmează ne pot arăta cât de adânc este ancorat acest 
raport direct cu natura. Omul, în evoluţia sa, nu poate fi o 
persoană care doarme mereu. Ca atare, el n-ar putea vietui. 
Omul actual, compus din corp fizic şi corp eteric, îşi datorează 
forma sa numai faptului că în starea sa de veghe este 
întrepătruns de un corp astral şi de Eu; se ştie, pe de altă parte, 
că în stare de somn el nu are conştientă despre lumea fizică. In 
starea de somn, omul se află inconştient în patria sa spirituală. 
Pentru a dobândi conştientă trebuie să coboare din nou în corpul 
său fizic şi în cel eteric. Aşa cum ni se prezintă omul în forma în 
care există astăzi aşa cum îl vedem, nu este de imaginat fără 
corpul astral şi fără Eu. încât putem spune: Omul, cu viaţa sa 
interioară, cu impulsurile sale volitive, nu şi-ar fi putut dezvolta 
conştienta dacă nu ar fi existat ca o condiţie prealabilă corpul 
său fizic şi cel eteric. Pentru viaţa sa interioară are nevoie ca 
suport de corpul fizic şi de cel eteric. De unde rezultă faptul că 
ele reprezintă condiţia pentru evoluţia corpului său astral şi a 
Eului. Eul poate pătrunde doar după ce au fost constituite corpul 
fizic şi cel eteric. Ne referim, aşadar, nu numai la nişte vremuri 
în care omul avea o cu totul altă formă, ca aceea de pe Lună, 
dar şi la acele perioade de timp în care omul nu avea deloc nici 
corp astral şi nici Eu, ci doar corp fizic şi corp eteric. Mai întâi a 
trebuit să i se formeze din macrocosmos corpul fizic şi cel eteric, 


după care au apărut premisele pentru corpul astral şi 
169 


RUDOLF STEINER 
Eu. Ceea ce se întâmplă în fiecare dimineaţă când corpul astral 
şi Eul pătrund în corpul fizic şi în cel eteric este rezultatul unui 
proces petrecut într-o perioadă străveche. Cândva, corpul astral 
şi Eul au trebuit să coboare dintr-o lume superioară, şi pentru 
aceasta trebuiau să găsească aici corpul fizic şi pe cel eteric 
deja constituite. Deci, înainte ca omul să fi devenit ceea ce este 
el de fapt astăzi în componentele sale superioare, trebuia să i se 
fi pregătit corpul său fizic şi cel eteric de către forţele şi 
entităţile din ansamblul Universului,fără aportul său propriu. 
Dacă aşa s-au petrecut lucrurile, înseamnă că înainte sá îi fi 
apărut corpul astral şi Eul omul a trebuit să evolueze mai întâi în 
limitele unei naturi vegetale. Suntem astfel trimişi la o perioadă 
foarte îndepărtată, în care omul s-a format din macrocosmos ca 
o fiinţă vegetală. Astăzi considerăm plantele în mod corect 
numai atunci când spunem: Aceste plante, pe care le avem în 
faţa noastră, înverzind şi înflorind, sunt mărturii care ne 
amintesc de natura pe care şi noi am avut-o odinioară, înainte 
de a dobândi în natura noastră ceea ce ne face fiinţe supuse 
greselii şi cu înclinații ticăloase. Ele ne arată originea entității 
noastre umane într-o perioadă străveche, care nu era marcată 
încă de instincte şi härtuitä de pornirile, poftele şi pasiunile 
noastre, în care ea mai exista încă în forma sa pură, iniţială. Dar 
dacă punem alături şi cealaltă fateta a noastră, potrivit căreia 
natura noastră vegetală, aşa cum se prezintă ea, independentă 
faţă de poziţia Soarelui în raport cu Pământul, în vreme ce 
plantele, aşa cum se prezintă ele astăzi, sunt dependente. în 
sensul că ele reînvie primăvara, iar toamna se usucă, putem 
spune: Ca aceste plante, aşa cum le cunoaştem azi, dependente 
de Soare şi de Pământ, nu am putut să fim niciodată. în acele 
plante care am fost odinioară trebuia să poală pătrunde corpul 
astral şi Eul. în plantele de azi acest lucru nu este posibil. în 
aceasta constă deosebirea dintre corpul fizic şi cel eteric al 
omului şi cele ale plantelor, şi anume, că ele sunt independente 
faţă de poziţia pe care o are Soarele faţă de Pământ. Această 
legătură între corpul fizic şi cel eteric în cazul omului a apărut, 
probabil, în cu totul alte raporturi planetare decât la plantele de 
azi. Aşa cum se prezintă azi aceste raporturi, nu poate apărea 
decât corpul plantei aşa cum se prezintă el azi. Pe atunci trebuie 
să fi existat cu totul alte relaţii. Ştim că la om relaţia dintre 


corpul fizic şi cel eteric se află într-o stare de independenţă în 
raport cu poziţia pe care o 
170 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
are Pământul faţă de Soare. Este vorba oare de o independenţă 
totală faţă de Soare? Nu, căci fără Soare nu ar putea exista 
corpul fizic şi nici cel eteric. Dacă nu am fi beneficiarii 
influențelor benefice pe care Soarele le lasă în urma sa, nu ar fi 
posibilă dezvoltarea noastră pe Pământ. Omul este dependent 
de Soare, dar independent de poziţia acestuia faţă de Pământ. 
Când Soarele încetează să-şi mai trimită nemijlocit forţa sa 
calorică asupra Pământului, nu înseamnă că prin aceasta îşi 
retrage şi acţiunea forţelor binefăcătoare lăsate în pământ, 
pentru belşugul şi prosperitatea omului. Şi în timpurile noastre, 
la sale, ţăranii sapă toamna gropi adânci: acolo sunt depozitati 
cartofii, întrucât energia calorică a Soarelui se retrage în 
interiorul Pământului. Ea se conservă în pământ; pe timpul 
iernii, Pământul conservă în adâncurile sale energia calorică a 
Soarelui; în Pământ Soarele rămâne activ prin efectele sale chiar 
şi atunci când nu străluceşte. Cărbunii cu ajutorul cărora facem 
focul sunt exlraşi din măruntaiele Pământului. Ei s-au format 
datorită influenţei căldurii Soarelui şi a luminii sale, printr-un 
proces îndelungat, în vremurile străvechi, când plantele au fost 
acoperite de pământ. Prin ei se extrage din Pământ lumina 
Soarelui şi căldura sa, acumulate de-a lungul timpului spre a fi 
de folos omului. Aşadar, Pământul păstrează în adâncurile sale 
Soarele, chiar şi atunci când, prin poziţia sa faţă de Pământ, 
este întreruptă înrâurirea sa exterioară nemijlocită. în viaţa lor 
germinativă, plantele din ziua de azi au ceva determinant, care 
le face dependente de poziţia Soarelui faţă de Pământ. 
Pământul are nevoie de energia solară, pe care o conservă 
peste iarnă, independent de poziţia acestuia. Când datorită 
poziţiei sale Soarele nu mai încălzeşte Pământul, energia sa 
termică este conservată. In absenţa acestui fenomen nu sunt de 
imaginat corpul fizic şi cel eteric al omului.întrucât acesta are 
nevoie de Pământ, inclusiv de efectele Soarelui. Dacă omul nu 
este afectat nemijlocit de poziţia Soarelui faţă de Pământ, are în 
schimb nevoie de acţiunea Soarelui, care a fost conservată. 
Omul este o fiinţă pământeană şi nu poate exista decât în acest 
context, oricare altul i-ar fi fatal. El are nevoie de Pământ, care 
presupune implicit şi Soarele. 
In circumstanţele actuale ale sistemului nostru solar. 
Pământul nu mai asigură nemijlocit omului, ci numai plantelor 


acea consistenţă a corpului fizic şi a celui eteric. Consistenta şi 
legătura dintre ele se 
171 


RUDOLF STEINER 

realizează în mod indirect, dar pentru ca omul să existe are 
nevoie de Soarele acumulat în Pământ. Vom înţelege mai 
lămurit lucrurile afirmând că datorită faptului că omul 
presupune existenţa corpului fizic şi a celui eteric el nu a obţinut 
numai posibilitatea ca aceste două corpuri să poată lua naştere, 
ci şi să le dobândească prin intermediul Pământului. să evolueze 
din existenţa planetară, aşa cum este astăzi cazul plantelor. Aşa 
cum planta este astăzi un copil al Pământului, tot astfel şi corpul 
fizic şi cel eteric ale omului au fost copiii unei stări mai timpurii 
a acestuia. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul alte condiţii. 
Ştiinţa spirituală arată că stadiului de Lună al Pământului i-a 
precedat un alt stadiu. Stadiul Vechii Luni a rezultat dintr-un 
stadiu al Vechiului Soare. In stadiul de Vechi Soare al 
Pământului, Soarele nu lumina din exterior, altminteri omul nu 
s-ar fi dezvoltat având numai corp fizic şi eteric, ci ar fi putut 
dobândi totodată şi corpul astral şi Eul. Aşadar, din exterior nu 
trebuia să vină nici o influenţă a Soarelui; dar. pe de altă parte, 
fără influenţa solară nu se puteau forma corpul fizic şi cel eteric. 
Rezultă, deci, că influenţa _ Soarelui exista chiar în Pământ; 
înseamnă că însuşi Pământul producea aceste influenţe, care 
astăzi sunt proprii Soarelui; aşadar, influenţele solare veneau 
chiar din Pământ. Dacă vrem să găsim un stadiu îndepărtat al 
planetei noastre, vom găsi un asemenea stadiu în faza în care 
Soarele nu strălucea din exterior, în care influenţele sale veneau 
din Pământ. în acest fel apare cât se poate de limpede tot ceea 
ce vede ochiul clarvăzător. Pământul însuşi era o entitate 
luminoasă, calorică, şi pe atunci nu putea să se formeze nici o 
plantă,în accepțiunea de azi,în schimb au putut sá se constituie 
corpul fizic şi cel eteric ale omului. 

Atunci ar părea justificată următoarea presupunere: dacă 
Pământul a fost Soare şi omul avea corp fizic şi eteric, ar fi 
trebuit să ia foc. Da, desigur, dacă corpul său fizic şi cel eteric 
ar fi fost ca cele de azi; dar ele erau cu totul altfel. Pe atunci 
omul nu putea să aibă componentele sale solide actuale şi nici 
măcar pe cele lichide, întrucât lichidele nici nu puteau exista. 
Puteau însă exista aerul sau starea gazoasă, şi cu atât mai mult 
ceea ce numim eterul termic. Ajungem astfel într-o veche 
întrupare planetară a Pământului,în care găsim omul prefigurat 
în corpul său fizic şi eteric, dar în circumstanţe cu totul diferite 


de cele de azi. Aşadar, pe atunci nu existau solidele şi lichidele, 
dar alcătuirea sa fizică se găsea în 
172 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 
starea gazoasă şi incandescentă. Ceea ce a ajuns omul de azi 
s-a petrecut după schimbarea Vechiului Soare în Vechea Lună. 
respectiv în forma actuală a Pământului. Pe atunci omul era 
adaptat la condiţiile acelor stări planetare. în sistemul planetar 
exista o cu totul altă orânduială. Ceea ce numim azi apă sau 
lichide, pământ sau solide nu existau încă, ci doar aerul şi 
căldura. Am pătruns astfel întru-un stadiu al sistemului nostru 


solar în care existau alte legi decât cele existente pe Pământul 
nostru 


actual. 

Dar stadiul în sine, pe care l-am numit stadiu solar, 
presupune, la rândul său, un alt stadiu. în stadiul solar avem 
deja o legătură între foc sau căldură şi aer şi între corpul fizic şi 
cel eteric. Corpul fizic nu poate exista în absenţa corpului său 
eteric. Corpul fizic nu poate exista în lumea fizică, trebuie să 
aibă un corp fizic. Unul îl condiţionează pe celălalt. 
Aşadar,înainte de a se fi stabilit legătura între corpul fizic şi cel 
eteric, omul trebuia să găsească în prealabil un corp fizic. 
Trebuie să facem referire la o întrupare mult mai timpurie a 
Pământului. Aşa cum pe Soare omul era rarefiat, existând într-o 
formă aeriană sau gazoasă, tot astfel, mai înainte, era alcătuit 
doar din căldură. O rarefiere şi mai avansată a lumii fizice a fost 
căldura pe Saturn. Această căldură trebuie considerată cea de- 
a treiaistare a lumii fizice. întregul sistem solar trebuie să-l 
găsim adaptat la starea de foc sau de căldură a Pământului, a 
primei stări planetare a Pământului nostru. 

Ajungem astfel la ceva cu totul extraordinar. Putem privi 
retrospectiv în mod clarvăzător către un stadiu de căldură 
primordial, un sistem originar caloric: stadiul Saturn al 
Pământului. Şi cu mintea putem ajunge retrospectiv la acest 
stadiu. Dar am subliniat deja şi faptul că îndată ce ajungem la 
un asemenea stadiu totul trebuie să fie reprezentat în mod 
adaptat conditiior respective. Focul.în accepțiunea de azi. nu 
poate fi imaginat fără existenţa celorlalte trei stări: solidă, 
lichidă şi gazoasă. Apare lesne de înţeles că focul de pe Vechiul 
Saturn era esențialmente cu totul altceva decât focul de azi. 
Totul s-a modificat şi s-a adaptat la condiţiile specifice. Astăzi 
focul este un gaz care arde sau oricare alt corp incandescent. 
Dar pe Vechiul Saturn nu existau gaze. Pe atunci exista căldură, 


care se oferea în mod liber. Ea ocupa întreg spaţiul; era o 
căldură care pătrundea spaţiul şi se oferea ca ceva sufletesc. 
Ceea ce numim noi 

173 


RUDOLF STEINER 

căldura percepem tacttl. ca de exemplu când întindem degetele 
spre ceva încins Dar in acele vremuri focul nu se prezenta ca 
cel de azi a era o căldura care se „ferea în spaţiu. Acest 
fenomen se poate ima”a „um,i daca se trece de la conceptul 
de căldură exterioară la cel tL cá,Z su leteasca. Atunc, cand 
suntem animați de un ideal märet „em pătruns, de o căldură 
sufletească; aceasta acţionează până în fi "tncl 
ne .ncalzim si fizic Sängele devine mai cald si circulä cu to'.u 
altfel. Observatorul avizat sesizează acest lucru, în sensul că 
ceea ce mseamna căldura d,n punct de vedere sufletesc 
acţionează caloric până » componenta noastră fizică. Când 
omul este învăluit de cáldurá datonta unei impresii de natură 
sufletească-spiri.uală. ar fi o nechub zum a sa nu-şi pună 
întrebări în legătură cu ea. aşa cum o facem în cazul ştnne, 
exterioare în legătură eu fenomenele calorice fizice- Cum sa 
produs aceasta? Cel care nu porneşte de la conceptul de 
căldură exterioară la conceptul de căldură sufletească şi nu se 
poate pâtrunde însuşi de ea nu va înţelege cum poate un om 
să se aprindă să * înflăcăreze datorita unui ideal máret. Un 
asemenea fenomen trebuie simţit lăuntric, întrucât prin cuvinte 
exterioare nu putem înţelege nim! Ne încălzim noi înşine printr- 
o impresie spirituală-sufletească, deoarece spiritul ş, căldura 
coactioneaza în macrocosmos. Lumea încearcă să înţeleagă 
cum pot unii să se înflăcăreze pentru un ideal pe care îl 
propune Ştiinţa spirituală. Exista oameni care nu înţeleg acest 
lucru si care spun Cercetători, spirituali sunt nebuni, pe mine 
mă lasă rece tot ceea ce îi entuziasmează pe ei. Aceşti oameni 
nu pol avea aceleaşi trăiri 

De ce mai avem nevoie când ajungem la stadiul de 
căldură al Vechiului Saturn? Cum putem înţelege căldura sa? 
Afirmând că din P-n a luat naştere căldura lui Saturn şi numai 
prin spirit o putem înţelege. La Saturn încetează orice fel de 
materialitate. Vom întele2 originea naturii noastre terestre 
dacă ne întoarcem înapoi până la spirit | nu la o nebuloasa 
cosmică, ci chiar până la spirit - si ne reprezentăm 
erestra. In Ştiinţa spirituala se spune: Mai întâi, printr-un mare 
sacrificiu spiritele voinţei fac să se reverse esenţa lor. Apoi, 
ImpZnt cu ele acţionează si alte entităţi spirituale superioare 
care îsi revarsă faptele, ş, prin această revărsare conjugată a 


apărut Vechiul Saturn 
174 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

Observăm cum orice fel de întrebare încetează în momentul în 
care ajungem să explicăm cele fizice din cele spirituale. Dacă 
vrem să privim entităţile spirituale care se manifestă, nu mai 
punem întrebări în aceeaşi manieră, prin „de ce?". Cel ce 
abstractizează se poate întreba în continuare „de ce?" până la 
infinit. Văzând, de exemplu, pe stradă urmele unei căruţe poate 
să întrebe: De ce există aceste urme? Şi dacă cineva îi 
răspunde: Fiindcă a trecut o căruţă, atunci el poate întreba mai 
departe: Cine era în ea? Un om. Cine era el? Cutare sau cutare. 
De ce circula? Până ajungem la capăt, la o părere, la o 
concluzie, după care încetează orice fel de întrebare. La fel stau 
lucrurile şi cu cele spirituale. Când ajungem aici, ajungem la un 
final. Aici contenesc şi întrebările. Cine nu face abstractizări, 
într-un anumit punct va înceta să mai pună întrebări. Am ajuns 
într-un punct terminus, când întrebările contenesc, întnicât de 
aici încolo intrăm în sfera entităţilor. 

Am căutat să arăt felul în care pot fi înţelese lucrurile pe 
care le prezintă cercetătorul spiritual şi care la început nu 
puteau fi înţelese. Se poate vedea — lucru prezentat la început 
— cât de departe trebuie împinse lucrurile, dacă se doreşte 
înţelegerea lor. Cercetătorul spiritual nu are nevoie de toate 
acestea. El priveşte retrospectiv până la existenţa lui Saturn sau 
a Soarelui: el poate descrie fenomenele, întrucât vede, de 
exemplu, ce era Pământul în stadiul de Soare. Altcineva poate 
să înţeleagă aceste fenomene numai pornind de la stadiul 
actual. Dar pentru aceasta va trebui să ia în considerare întreg 
ansamblul. Cercetătorul spiritual vede cum a putut scoate din 
sine Soarele ceea ce mai conservă încă Pământul în el. Am 
văzut că, toamna, ţăranii îşi ţin cartofii în gropi, întrucât efectele 
Soarelui sunt depozitate în Pământ. Aşadar, trebuie adunate 
toate realităţile din lume şi după ce tot ansamblul este evaluat 
se poate spune că Ştiinţa spirituală poate fi confirmată prin 
aceste realităţi fizice, cu condiţia luării în considerare a 
întregului. Am adunat realităţi risipite în macrocosmos şi am 
văzut cum într-un trecut îndepărtat omul însuşi s-a pregătit 
pornind de la stadiul lui Saturn, al Soarelui şi al Lunii. Prin omul 
contemporan, a atins pe Pământ sfârşitul preliminar. în final am 
arătat că în om există deja un germene care face trimitere la 
viitorul său, şi care îl va ajuta să evolueze în continuare. Inima 


este un organ vechi. Ea există încă din stadiul Vechii Luni şi a 
fost numai transformată în actualul Pământ. Pe Lună nu exista 
creierul şi, fiindcă inima exista, înseamnă că 

175 


RUDOLF STEINER 
ea poartă în sine predispoziția de a se transforma cândva, în 
viitor. Ea poartă în sine actuala inimă pământeană, ca rod al 
inimii din faza de Lună. Există şi alte organe care fac în mod 
profetic trimitere spre un viitor fizic şi care, după ce altele i se 
vor atrofia, vor fi proprii omului, într-o formă superioară, atunci 
când el va deveni omul viitorului Jupiter. Un asemenea organ 
este laringele, de exemplu. El aparţine celor mai elevate organe 
ale omului, aflat în continuare pe calea unei evoluţii superioare. 
Laringele presupune existenţa plămânului şi se dezvoltă pe baza 
existenţei acestuia. Observăm în acelaşi timp că, în privinţa a 
ceea ce el realizează cu ajutorul laringelui, omul se află pe o 
treaptă imperfecta. Dar unde se află azi perfecțiunea umană cea 
mai înaltă? In ceea ce îi dă posibilitatea să se numească un Eu. 
El este o individualitate. Aceasta îşi are în Eu punctul său central 
şi trece la om dintr-o încarnare în alta. In viaţa noastră terestră 
actuală putem privi retrospectiv la viaţa noastră trecută, şi aşa 
tot mai mult în urmă. Ceea ce şi-a dobândit omul în Eul propriu 
se transmite în încarnările următoare. Dacă vă priviţi 
retrospectiv în timp, vă puteţi regăsi încarnat ca locuitor al 
vechii Grecii, al Egiptului antic şi aşa mai departe. Ceea ce face 
laringele, în diferitele întrupări, din rostirea de fiecare dată într-o 
altă limbă nu este ceva pe care omul îl aduce cu sine dintr-o 
încarnare în alta. Limba nu este ceva care să se fi individualizat 
până acum. Omul poate trece printr-un alt popor şi se poate 
exprima într-un alt idiom lingvistic. Limba are ca organ laringele, 
fără să aibă vreo legătură cu individualitatea noastră propriu- 
zisă. Limba este un mijloc de exprimare pe care o avem în 
comun cu ceilalţi oameni. Nu ne-o însuşim, întipărindu-ne-o, 
spre a ne folosi de ea şi în reîncarnările viitoare. Limba nu este 
atât de lăuntric legată de Eul nostru cum este gândirea. Organul 
său de redare este laringele, dar ea nu depinde încă de 
individualitate, de ceea ce reprezintă demnitatea noastră 
umană; ea ne vine din afara. Cu toate acestea, prin limbă se 
exprimă tot ceea ce avem mai profund, mai lăuntric — spiritul. 
Vorbele sunt cele care poartă în sunet nuanţa senzatiilor 
sufleteşti, configuraţia gândurilor; aşa încât prin laringe am 
căpătat un organ prin care, împreună cu individualitatea 
noastră, suntem ränduiti în ceva creat de spirit, dar nu în ceva 
făcut de noi înşine. Dacă limba nu ar fi angrenată în ceva creat 


de spirit, spiritul nu ar putea să se exprime. Dacă laringele nu ar 
putea să cuprindă în cânt inflexiunea tonului dătător de spirit, 
sufletul uman nu s-ar putea exprima. Laringele este un organ 
capabil să 

176 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

exprime acţiuni ale spiritului, un organ prin care omul se 
integrează într-un suflet de grup, colectiv, neputând încă să se 
individualizeze, organ care însă este pe cale să preia influenţele 
individuale ale fiecărui om. în viitor, omul îşi va remodela 
laringele, încât să poată să exprime şi prin intermediul lui ceea 
ce este individual. Aceasta este o interpretare cu caracter 
profetic, pe care trebuie să o exprimăm: formarea unui 
germene de organ care se va transforma în viitor. Ţinând cont 
de acest aspect, trebuie să admitem că nu avem nici o putere 
individuală asupra performanţei pe care o poate realiza 
laringele nostru, că el ne-a fost dat prin Har, că trebuie mai întâi 
să-l pätrundem cu individualitatea noastră. Aşa cum coabitam 
în sinea noastră cu propriul Eu, tot astfel prindem rădăcini, ne 
fixăm prin laringe în întregul macrocosmos. Din macrocosmos 
se revarsă spre noi şi ceea ce ne ajută ca prin aceasta să fim 
oameni. 

Prin inima noastră noi înşine reuşim să devenim oameni; 
prin intermediul laringelui, entităţile superioare, macrocosmosul 
ne ajută să devenim oameni. Dar prin corporalitatea noastră nu 
ne dezvoltăm numai în microcosmos, ci ea este continuu 
susţinută de macrocosmos să evolueze mai departe. Prin laringe 
se revarsă în noi ceea ce constituie cea mai elevată expresie 
spirituală, stabilind legătura noastră cu macrocosmosul. Nu 
numai ca receptam înrâuririle macrocosmosului, ci le si 
restituim, deşi nu avem încă o putere deosebită în această 
privinţă. Ne naştem într-un spirit al poporului, noi nu avem încă 
nici o putere individuală. Asupra a ceea ce este înnăscut în 
spiritul poporului. Ceea ce stă scris în Biblie corespunde unui 
mare adevăr, anume faptul că omul a trebuit să aştepte 
începerea devenirii sale pământeşti până în momentul în care i- 
a fost dată cununa organului său respirator, laringele, de către 
Spirit, de către însuşi Dumnezeu. „Dumnezeu i-a suflat omului 
răsuflarea şi el a devenit un suflet viu."* Se face aluzie la acel 
moment când se revărsa în om ceea ce este legătura cu 
Divinitatea, cu macrocosmosul. Spiritul a fost inspirat prin 
laringe. Ceea ce este omenesc are tangenţă cu inima, pe câtă 
vreme laringele are tangenţă cu Divinitatea. 

în traducerea românească a Bibliei, Geneza, 2,7: „Domnul 
Dumnezeu a făcut pe om din täräna pământului, i-a suflat pe 


nări suflare de viata şi omul s-a făcut astfel un suflet viu". (Nota 
trad.) 
177 


RUDOLF STEINER 

Prin faptul că omul nu respiră numai, ci este capabil să-şi 
transforme întregul proces respirator, în acele structuri pe care 
le numim cântec şi vorbire, i-a fost dat un lucru apt de cea mai 
înaltă dezvoltare. De aceea este pe deplin justificată afirmaţia 
potrivit căreia omul evoluează continuu si că se va ridica pe o 
treaptă superioară a spiritualităţii. Componenta superioară pe 
care omul şi-o va desävärsi este „Atma"; cuvântul „Atem"* vine 
de la Atma. Va trebui ca omul însuşi, prin cânt şi vorbire, să 
intervină în acest proces respirator, căci la desăvârşirea acestei 
,Atma"sau „om-spirit" trebuie sá coparticipe procesul respirator 
care se află în cânt şi vorbire. Această dezvoltare se află abia la 
început, dar cu timpul acest proces va evolua şi va cuprinde din 
ce în ce mai multe domenii, tot mai diferite. Dacă analizăm 
acest aspect, avem să ne spunem: îndată ce omul va putea 
interveni în mod corespunzător în procesul său respirator, 
aceasta va fi o evoluţie superioară tuturor celorlalte. Dar 
această evoluţie nu poate surveni atât de lesne, întrucât omul, 
datorită constituţiei sale actuale, nu este suficient de pregătit, 
de matur. Totuşi, dacă omul include printre exerciţiile pe care le 
face şi exerciţii respiratorii şi o anume tehnică respiratorie 
controlată, va trebui să acorde cea mai mare atenţie acestora, 
iar maestrul său spiritual să dovedească o înaltă 
responsabilitate, întrucât înseşi spiritele divine au fost acelea 
care i-au schimbat omului procesul respirator, pentru a-1 face o 
fiinţă grăitoare. Tocmai de aceea spiritele divine au situat 
limbajul nu în cadrul individualităţii umane, ci în afara ei. 
Exerciţiile respiratorii înseamnă, aşadar, o intervenţie într-o 
sferă superioară. 

Cu toată obiectivitatea putem spune că toate acele indicaţii 
date cu atâta uşurinţă azi pentru practicarea unor exerciţii 
respiratorii în spiritul celor menţionate înainte lasă impresia că 
ele pot fi la îndemâna oricui, ca şi când li s-ar permite copiilor 
să se joace cu focul. Când se intervine conştient în procesul 
respirator propriu, se apelează în natura umană, la însuşi 
Dumnezeu, la spiritul din om. Fiindcă aşa stau lucrurile, regulile 
trebuie să provină numai dintr-o cunoaştere temeinică, 
aprofundată, acordând acestor aspecte cea mai mare atenţie. 
în această etapă, când se tine atât de putin cont că la baza a 
tot ceea ce este material se află ceva spiritual, se consideră o 


bagatelă prescrierea unui exerciţiu spiritual sau 
* Atem (germ.), respiraţie, răsuflare, viaţă, suflet, forţa 
vitală. (Nota trad.) 
178 


MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS 

a altuia. Când în viitor va fi unanim acceptată asertiunea că tot 
ceea ce este fizic are o bază spirituală, se va înţelege şi faptul 
că modificarea respirației face parte din cele mai nobile 
manifestări, că ea se află într-o anumită legătură cu starea 
sufletească, asemănător unei rugăciuni, când cunoaşterea 
devine Rugăciune. în caz contrar, nu trebuie date indicaţii 
pentru practicarea sistematică de exerciţii respiratorii care 
implică un mare simţ de răspundere, ci numai atunci când 
practicantul va deveni şi un spirit evlavios, cucernic, cuprins de 
harul acelor entităţi de care încercăm să ne apropiem, la care 
aspiram, dar care azi se află prea sus spre a fi percepute. Din 
oricare Ştiinţă spirituală se desprinde ca ultim rezultat, care 
parcă o justifică, căci sună ca o rugăciune firească: 

Rază ocrotitoare, binecuvântătoare a lui Dumnezeu 

umple-mi sufletul în creştere, 

să poată dobândi 

forţe întăritoare în toate sensurile. 

El făgăduieşte solemn 

să trezească în sine, plină de viaţă, 

forţa iubirii şi să semene astfel puterea lui Dumnezeu 

pe cărarea vieţii sale 

şi să acţioneze după vrerea Domnului 

cu tot sufletul său. 

Ştiinţa spirituală trebuie să-i conducă pe toţi oamenii spre 
lumile superioare, nu numai pe cei cugetători, ci şi pe simtitori 
şi voluntari deopotrivă. Putem medita oricât asupra Universului, 
dar nu vom putea cunoaşte entităţile superioare fără să ne 
ridicăm privirea în sus. Acest lucru nu trebuie să ne lase 
indiferenți. îndată ce îl facem, se trezeşte în noi un impuls al 
simtirii, un impuls de a acţiona; pentru a trăi o viata inspirată de 
idealuri înalte, care ne luminează. Vom învăţa să ne rugăm cu 
evlavie. Simtirea va deveni evlavie, voinţa noastră lăuntrică 
divină. Desigur, cei care simt aşa ceva nu se vor opri aici. Si 
voinţa va deveni cucernică, dacă urmăm cunoaşterea spirituală, 
şi aceasta reprezintă o piatră de încercare. Dacă cineva rămâne 
numai la stadiul de spirit dornic de cunoaştere şi este indiferent 
faţă de schimbările care trebuie să se producă în simtirea şi 
voinţa sa, înseamnă că asupra sa cunoaşterea nu a 

179 


RUDOLF STEINER 

avut o înrâurire corespunzătoare. Trebuie să apară o resimtire 
afectivă a sarcinilor şi o acţionare de împlinire a datoriei care 
decurg din ceea ce se recunoaşte ca fiind just. Ştiinţa spirituală 
îşi găseşte ecou în starea de reculegere evlavioasă şi în 
asimilarea cunoştinţelor dobândite; cunoştinţele spirituale vor 
trebui să fie preluate de voinţa noastră. Dacă vom percepe 
cunoaşterea spirituală în adevăratul său sens, atunci ea va 
deveni ceva ce va acţiona în sufletul nostru ca un Soare 
spiritual. 

Tocmai fiindcă cunoaşterea spirituală trebuie să sălăşluiască 
în suflet, este normal ca ea să curgă în cultura noastră pe calea 
apropierii dintre oameni. Omul poate cuceri şi ca sihastru, dar 
acolo unde participă şi inima omul simte atracţie faţă de 
semenul său: acest lucru îi uneşte pe oameni. De aici rezultă şi 
îndemnul ca oamenii, animați de acelaşi imbold, acela al 
idealului Ştiinţei spirituale, să se reunească. Acest aspect 
presupune ceva măreț, şi anume'faptul că Ştiinţa spirituală 
astfel răspândită va contribui la strângerea legăturilor dintre 
oameni, adunându-i la un loc pe aceia care într-un anumit sens 
se recunosc şi se simt înrudiţi. Unde mai putem găsi azi, în 
această lume a haosului social, oameni cu care să ne simţim 
înrudiţi? Cât de divizată este astăzi lumea! întâlnim la tot pasul 
oameni adunaţi în birouri, sau în ateliere, sau în fabrici, 
prestând aceeaşi muncă, şi totuşi cât de departe pot fi unele 
faţă de altele sufletele lor. Acesta este rezultatul lumii moderne. 
Putem sta fiziceşte apropiaţi unii de alţii şi cu toate acestea 
relaţiile dintre noi să fie de asemenea natură încât să nu ne 
înţelegem. Dacă însă ajungem într-un loc şi devenim conştienţi 
de faptul că acolo există oameni care venerează şi ei ceea ce 
avem noi mai sfânt în suflet, care poartă în suflet aceeaşi iubire, 
atunci avem dreptul să acceptăm că ei au ceva în străfundul lor 
care ne este înrudit prin ceea ce avem noi mai adânc. Atunci şi 
oameni pe care nu-i cunoaştem defel ne pot apărea ca purtători 
ai unei entităţi lăuntrice pe care o cunoaştem. Atunci vom şti că 
pot exista oameni înrudiţi întru spirit. 

In măsura în care se răspândeşte Antroposofia, în care 
găsim lumină şi dragoste, ni se vor asocia şi suflete înrudite cu 
al nostru, care împărtăşesc acelaşi ideal. Aceasta spune ceva de 
o importanţă covârşitoare despre epoca noastră şi despre viaţa 


spirituală modernă. Ea este de natură să schimbe oamenii, să-i 

facă să devină alţii. Ei sunt înrudiţi întru spirit în ceea ce 

priveşte trăsăturile cele mai importante, chiar dacă sunt atât de 

depärtati, de deosebiți. Va trebui să facem în aşa fel, încât sa 
180 


MACROCOSMOS SI MICROCOSMOS 

raspändim de la suflat la suflat nu numai intelepciunea, ci Si 
ceea ce acţionează ca dragoste în această cunoaştere. Noi 
raspandim frăţietatea umană nu prin programe, ci aprinzänd 
acelaşi ideal în rândul unor oameni, atunci când ei vor privi în 
acelaşi mod cu noi, în sus, spre cele ce ne sunt cele mai sfinte. 
Fiecare ciclu de conferinţe trebuie să culmineze nu numai prin 
idealurile care să ne anime sufletul, ci să acţioneze în 
continuare neobservat asupra noastră, încât să învăţăm să ne 
iubim mai mult semenii şi să ne unim în spiritul universal. 
Scopul nu este doar de a împărtăşi cunoştinţe, ci de a călăuzi 
oamenii pe drumul fraternității. El are ca obiectiv să sădească 
dragostea în oameni şi să contribuie la progresul, la evoluţia 
sufletului în focul dragostei. în acest sens ar trebui ţinute şi 
aceste conferinţe. 

Am încercat să punem în legătură aspecte ale unor domenii 
adeseori foarte îndepărtate, în vederea obţinerii înţelegerii lumii 
şi existenţei noastre, şi a ceea ce provine din lumile spirituale. 
Ca om trebuie să faci acest lucru. Rjdicându-ne spre cele 
spirituale, găsim interiorul propriei noastre entităţi. Adevărata 
dragoste îşi are rădăcinile în spirit. Când omul întâlneşte omul în 
spirit, el îl găseşte într-o iubire neoscilantă, nefragmentară. 
Când ne simţim sträbätuti de căldură în acest sens, în sufletul 
nostru pătrunde un element formator, astfel încât acesta 
determină o asociere a oamenilor. Atunci avem presentimentul 
că trecem de la logica gândirii la logica inimii. Logica gândirii 
poate duce la egoism, pe câtă vreme logica inimii biruie 
egoismul, făcându-i pe oameni „discipoli ai înţelepciunii", 
eliberaţi de orice fel de prejudecată, participanţi la întreaga 
umanitate. Dacă am fost patrunsi de adevărurile spirituale ca de 
apa vie, înseamnă că am înţeles şi receptat impulsul lumii 
spirituale. Dacă despärtindu-ne de aceste conferinţe avem 
sentimentul că am dobândit nu numai cunoştinţe suplimentare, 
ci şi un plus de căldură sufletească,înseamnă că ele şi-au atins 
adevăratul lor scop. Fie ca o parte din acest ideal să fi fost atins. 
Oricât ar dura un asemenea ciclu, este în firea lucrurilor, noi nu 
putem comunica decât puţine lucruri. Cel mai frumos lucru ar fi 
ca în fiecare inimă şi în fiecare suflet să se fi adunat atâta 
căldură, încât ea să dăinuie până la viitoarea noastră întâlnire, 
în aşteptarea căreia vă spun din toată inima: La revedere! 


181 


VOR APĂREA 
R. Steiner - Mituri şi mistere egiptene R. Steiner - 
învăţătura tainică a lui lisus Th.Ribot- Ereditatea 


psihologică 
TITLURI DISPONIBILE 


DICŢIONARE 
Academia Română - Enciclopedia limbii române 
Thomas Parrisfi - Enciclopedia războiului rece 
Doina Rusti - Dicţionar de teme şi simboluri 
Oxford - Dicţionar de mitologie 
Oxford - Dicţionar de politică 
M. Eliade - Istoria credințelor şi ideilor religioase 
Larousse - Dicţionar de psihologie 
Larousse - Dicţionar de filosofie 


Larousse - Dicţionar de psihanaliză 
Larousse - Dicţionar de civilizaţie romană Larousse - Dicţionar 


de biologie Larousse - Dicţionar de civilizaţie greacă Larousse - 
Dicţionar de civilizaţie musulmană Larousse - Dicţionar de 
civilizaţie iudaică Larousse - Dicţionar de medicină Larousse - 
Dicţionar de mari muzicieni Monica Şildan- Dificultăţi ale 
lexicului limbii franceze 
- Dicţionar F. Diaconu,M. Diaconu - Dicţionar de termeni 
filosofici ai lui Lucian Blaga 

FILOSOFIE 
George Berkeley - Scrieri metafizice Rene Descartes - 
Tratat despre sentimente Pseudo-Aristotel - Liber de 


causis Aristotel - Metafizica 


Jacqueline Russ - Istoria fdosofiei voi. III 
Jacqueline Russ - Istoria fdosofiei voi. 
Jacqueline Russ - Istoria fdosofiei voi. Il 
Jacqueline Russ - Istoria fdosofiei voi. III 
Rene Descartes - Principiile fdosofiei 
Hegel - Fenomenologia spiritului 
Jacqueline Russ - Metodele în filosofie 
Aristotel, Alexandrii din Afrodisia, Plotin, Themistius, Averroes, 

Albert cel Mare, Sf. Toma din Aquino, Singer din Brabant 

- Despre unitatea intelectului |. Kant - Critica 
raţiunii pure |. Kant - Critica raţiunii practice 

RELIGIE, MITOLOGIE, ŞTIINŢE OCULTE Rudolf Steiner - 

Orientul în lumea Occidentului Rudolf Steiner - Trezirea 
sufletelor Rudolf Steiner - Entităţile spirituale Rudolf Steiner - 
Esoterismul creştin Rudolf Steiner- Macrocosmos şi microcosmos 
Rudolf Steiner - Evanghelia după Luca Rudolf Steiner - Ştiinţa 
iniţiatică John Hogue- Cartea profetiei mileniului 


44.900 
129.000 
169.000 
129.000 
75.000 
75.000 
139.000 
lei 
74.900 
lei 
229.000 
139.000 
lei 
75.000 
lei 
79.000 
59.000 
79.000 
89.000 
99.000 
89.000 
139.000 


Comandând prin poştă o carte apărută la una din editurile 
IRI sau UNIVERS ENCICLOPEDIC 
obţineţi o reducere de: 
15% 
Pentru comenzi cu o valoare mai mare de 1.000.000 
lei obţineţi o reducere de: 
20% 
Costul expedierii prin poştă e suportat de editură. 
Adresa: CP 33-2, Bucureşti, România 
Tel.: (401) 224 32 86,222 54 20,222 53 52; Fax: 224 32 86 


BIBLIOTECA JUDETEAfIA "PETRE DULFIJ" 


7 $ao 


~*C\\q-t