Rudolf Steiner — Taina Sfintei Treimi

Rudolf Steiner 
TAINA SFINIEI 


TREIMI 
GA 214 


unsprezece conferinţe, 
ţinute la Dornach, Oxford şi Londra Rudolf Steiner 
între 23 iulie şi 30 august 1912 > 


Traducere din limba germană TAINA 
de biolog dr. Petre Papacostea 5 FINTE] Tr EIM] 


Titlul original : Das Geheiminis der 
Trinität 


Nr.curent în bibliografia generală GA 
214 


Traducerea s-a făcut după ediţia 
germană, 1980, 

Rudolf Steiner Verlag, Dornach 
/Schweis 


t2 
= 

= 
Q 
= 
> 
b 
Z 
me 
v 
el 
- 
> 
pi 
3 


© Toate drepturile pentru traducerea 
în limba română sunt rezervate 
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 


TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, 
fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), 
personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a 
dezvolta în mod consecvent şi interactiv atât mistica 
înaltă bazată pe experienţe interioare care l-au condus la 
cercetări aprofundate în lumea spirituală, cât şi gândirea 


riguros ştiinţifică despre spirit, prin opoziţie cu 
tendinţele materialismului dominant în secolul al XIX-lea 
şi prima parte a secolului al XX-lea. Materialismul 
urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din 
cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în 
Univers, ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: 
„Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate 
înţelege ce este materia". 


Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau 
ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază 
formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi 
materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice 
realitate spirituală din Univers primeşte la un moment 
dat expresie în lumea materială". Întreaga evoluţie, mai 
întâi biologică şi apoi social-istorică, a umanităţii este o 
ilustrare vie a acestui principiu. Cunoaşterea directă a 
resorturilor spirituale ale umanităţii, ca şi cunoaşterea 
exterioară a materiei, se obţine numai prin eforturi 
susţinute de perfecţionare a structurilor noastre 
sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de 
dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului 
cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă 
acestui scop. Unul din principalele scopuri ale 
antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoaşterii de 
sine, fapt necesar pentru evoluţia viitoare a omenirii. 
Atât cunoaşterea de sine cât şi înţelegerea coerentă a 
lumii interioare şi a ambianţei telurice şi cosmice se pot 
dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucât 
logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii posibilitatea 
aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa accesului 
personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel ca 
o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică 
terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a 
acestora. 


În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care 
ne dă posibilitatea înţelegerii rațiunii de a fi a 
structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, 
precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu 


este o fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei 
„secte religioase", cum încearcă să denigreze unele 
scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă calea 
spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire 
aduse de Hristos pe Pământ, atât de necesară într-o 
perioadă în care dezbinarea între oameni se manifestă în 
toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în prezent, 
antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni 
religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în 
antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun capabil să 
creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către 
lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie 
pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat 
Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani. 


Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se 
reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat 
soluţii valoroase în diferitele domenii aplicative marcate 
de consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice 
lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 
decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a 
omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, 
colaboratorii şi urmaşii săi au elaborat principiile şi 
metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale 
agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic 
Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat naştere unui 
impuls original în arhitectură etc. Putem conchide că 
antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, 
o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este 
prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a 
Logosului care a acţionat de la începutul existenţei 
Universului. 


Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea 
teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod 
eronat sau abuziv este asociată cu alte curente şi 
organizaţii actuale. Ea deschide perspective luminoase 
educaţiei pentru libertate, iubirii dintre oameni şi 
colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, 
constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre 


înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice 
gata pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor 
imperative ale mileniului III. 

A biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 

IN LEGATURA CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI 

RUDOLF STEINER 


Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie 
lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861- 
1925). Pe lângă aceasta, el a ţinut, între 1900-1924, 
numeroase conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public 
larg, cât şi pentru membrii Societăţii teosofice, mai târziu 
ai Societăţii antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi 
a dorit iniţial ca aceste conferinţe să nu fie consemnate în 
scris, deoarece ele erau concepute drept „comunicări 
orale, nedestinate tiparului". După ce însă s-au finalizat şi 
răspândit tot mai numeroase variante incomplete şi 
eronate după stenogramele şi notițele auditorilor, s-a 
văzut nevoit să reglementeze problema acestora. Şi a 
încredinţat Mariei Steiner von Sivers această misiune. Ei 
i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au dreptul 
să stenografieze conferințele, de a asigura administrarea 
stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. Din 
cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a 
putut corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, 
în privinţa tuturor conferinţelor publicate trebuie să se 
țină seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă 
în vedere faptul că în stenogramele nerevizuite de mine 
se găsesc greşeli". 


În legătură cu raportul dintre conferințele pentru 
membri, care, la început, erau accesibile numai sub 
formă de manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile 
sale, destinate publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă 
punctul de vedere în lucrarea autobiografică Mein 
Lebensgang (Viaţa mea), capitolul 35. Cele spuse acolo 
sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte 
cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de 
participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei spiritului. 


După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, 
conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a 
operelor complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner - 
Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a 
acestei ediţii. 

TAINA SFINTEI TREIMI 

CONFERINŢA | 

Dornach, 23 iulie 1922 
Viaţa spirituală a primelor patru secole creştine a fost, de 
fapt, complet îngropată în uitare; tot ce se consemnează 
cu privire la concepţiile, la cunoştinţele oamenilor care 
au trăit pe vremea Misteriului de pe Golgota şi în primele 
patru secole care au urmat acestui Eveniment nu se 
cunoaşte decât din scrierile adversarilor acestora. La 
acest lucru am făcut deja referire anterior (Nota 1). În 
consecinţă, este necesară privirea retrospectivă a 
cercetătorului din domeniul ştiinţei despre spirit, pentru 
a schiţa o imagine mai precisă a celor întâmplate în 
aceste prime patru secole creştine. Am încercat, în 
ultimul timp, să schiţez în puţine linii portretul lui Iulian 
Apostatul. 


Nu putem spune că, după prezentările obişnuite pe care 
le face istoria, secolele următoare ar fi înfăţişate cu mai 
multă claritate oamenilor prezentului. De fapt, din 
secolul al V-lea până în secolele XII, XIII, XIV, dacă se iau 
în considerare prezentările istorice obişnuite, ceea ce am 
putea numi viaţa sufletească a populaţiei europene ne 
rămâne cu totul neclară. Ce se află, în fond, în aceste 
prezentări curente ale istoriei? Cu ce ne alegem chiar şi 
din examinarea scrierilor unor dramaturgi sau poeţi cu 
pană aşa-zis ageră, asemenea domnului von Wildenbruch 
(Nota 2), care au populat diferitele istorisiri de familie 
ale lui Ludovic cel Sfânt sau ale altora ca el cu 
marionete, preluate apoi de alţii ca istorie? 


Cu toate acestea, este de cea mai mare importanţă să 
aruncăm o privire asupra adevărului vieţii europene din 
acele timpuri în care îşi au originea atâtea aspecte ale 
prezentului şi care trebuie înţelese tocmai în legătură cu 


viaţa sufletească a populaţiei europene, dacă vrem să 
înţelegem ceva din curentele culturale mai profunde ale 
timpurilor ulterioare. În această privinţă, aş vrea să plec 
de la ceva care multora dintre dumneavoastră le este 
destul de puţin familiar, dar care nu poate fi discutat 
corect decât în lumina ştiinţei spiritului şi din această 
cauză îşi găseşte aici locul potrivit. 


Dumneavostră ştiţi că există ceva ce se numeşte teologie. 
Această teologie aşa cum este privită în prezent, propriu- 
zis întreaga teologie actuală a lumii europene a luat 
naştere, în structura ei de bază, în esenţa ei, în perioada 
care se întinde din secolele IV, V după Hristos, prin 
secolele ulterioare, rămase foarte puţin cunoscute, până 
în secolele XII-XIII, când ea şi-a găsit o anumită împlinire 
prin scolastică. Dacă se are, acum, în vedere această 
teologie care s-a format în esenţa ei abia în perioada care 
a urmat lui Augustin (Nota 3) - căci Augustin nu mai 
poate fi înţeles sau, cel mult, încă mai poate fi înţeles cu 
ajutorul acestei teologii, în timp ce tot ce i-a premers, de 
exemplu, tot ceea ce s-a spus despre Misteriul de pe 
Golgota, nu mai poate fi înţeles cu ajutorul aceastei 
teologii -, dacă examinăm esenţa acestei teologii care ia 
naştere în perioada cea mai obscură a evului mediu 
(obscură pentru cunoaşterea noastră exterioară), atunci 
trebuie să devină clar că ea este cu totul altceva decât 
teologia, sau oricum am numi-o, existentă anterior. Ce a 
fost mai înainte teologie este, de fapt, numai ceea ce aş 
numi o moştenire transplantată în timpurile în care apoi 
a luat naştere teologia aşa cum am caracterizat-o acum. 
Puteţi obţine o imagine asupra felului cum arăta anterior 
acel lucru care a devenit apoi teologie, dacă veți citi 
scurtul articol despre Dionisie Areopagitul pe care-l 
găsiţi în numărul publicaţiei „Goetheanum" din această 
săptămână (Nota 4). El va avea o continuare într-unul din 
numerele viitoare. Aici este prezentată concepţia despre 
lume din primele secole de după Hristos, spre deosebire 
de, să zicem, cea din secolele IX, X şi următoarele. 


Dacă am vrea să caracterizăm într-un mod succint 


întreaga opoziţie dintre, s-o numim, teologia veche 
(teologia aşa cum se exprimă ea, ca un produs târziu, la 
Dionisie Areopagitul) şi teologia ulterioară, mai nouă, ar 
trebui să spunem că teologia veche a privit tot ceea ce se 
raportează la lumea spirituală din interior, ca o percepţie 
îndreptată asupra a ceea ce se petrece în lumile 
spirituale. Dacă vrem să înţelegem felul cum se gândea 
prin prisma aceastei teologii mai vechi, modul 
interiorizat de percepere a lumii spirituale, acest lucru 
nu poate fi realizat decât prin metodele antroposofice 
actuale. Atunci putem ajunge la ceea ce urmează. Ieri am 
caraterizat deja unele lucruri asemănătoare, dintr-un alt 
punct de vedere. 


Dacă ne ridicăm la cunoaşterea imginativă observăm tot 
mai mult că prin aceasta ne aflăm în mijlocul unor 
procese spirituale. Această navigare cu întreaga viaţă 
sufletească proprie în timpul urcării spre cunoaşterea 
imaginativă se manifestă ca şi cum am veni în atingere cu 
entităţi care nu se află în plan fizic. Perceptia organelor 
sensibile încetează, cum dispare tot ce este percepţie 
sensibilă. Dar întregul proces ţi se prezintă ca şi cum ai fi 
ajutat de entităţi ale unei lumi superioare şi ajungi să-ţi 
dai seama că aceste entităţi trebuie să fie concepute ca 
fiind cele care în teologia mai veche sunt considerate 
Angeloi, Archangeloi şi Archai (îngeri, arhangheli şi arhei 
sau începătorii). Aş putea spune, aşadar, că aceste 
entităţi ne ajută să urcăm la cunoaşterea imaginativă. 
Atunci lumea sensibilă se împrăştie, aşa cum se împrăştie 
norii, şi priveşti dincolo de lumea sensibilă. Dincolo de 
lumea sensibilă se deschide ceea ce putem numi 
inspiraţie; în cadrul acestei lumi sensibile se revelează 
atunci cea de a doua ierarhie, ierarhia alcătuită din 
Exousiai, Dynamis şi Kyriotetes (Puteri, Stăpâniri, 
Domnii). Aceste entităţi creatoare şi organizatoare se 
prezintă înaintea cunoaşterii inspirate a sufletului. Şi 
dacă de aici se ajunge la intuiţie, atunci apare prima 
ierarhie: Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. Acestea sunt 
posibilităţi de a vedea, printr-o şcolire spirituală 
nemijlocită, ce se înţelegea, de fapt, în teologiile mai 


vechi, prin denumiri ca Ierarhia întâi, a doua, a treia. 


Dacă ne îndreptăm atentia asupra teologiei, în cea mai 
mare parte distrusă în mod consecvent, a primelor secole 
creştine, observăm că într-o anumită privinţă ea mai are 
ceva din ceea ce omul nu înţelege, atunci când, 
îndreptându-şi simţurile spre lumea sensibilă exterioară 
obişnuită, vede lucrurile şi trebuie să creadă în realitatea 
lor. Este prezentă în această teologie veche o conştienţă 
foarte precisă: conştienţa faptului că mai întâi trebuie să 
fi trăit ceva în lumea spirituală care îţi va permite să 
construieşti ulterior noţiunile cu care poţi aborda lumea 
simţurilor şi lumina întrucâtva lumea sensibilă cu ideile 
dobândite în lumea spirituală. Abia atunci lumea 
sensibilă capătă un sens. 


Aceasta corespunde într-un anume sens celor ce rezultau 
dintr-o clarvedere atavică mai veche, înrudită cu visul. Şi 
atunci oamenii priveau mai întâi la o lume spirituală, 
chiar dacă o făceau prin reprezentări asemănătoare 
visului, şi aplicau ceea ce vieţuiau în acea lume la 
percepțiile simţurilor lor. Acei oameni, dacă nu ar fi 
dispus decât de percepțiile lor sensibile, s-ar fi comportat 
ca cineva care se află într-o cameră întunecată, fără 
lumină. Dar când aveau propria percepţie spirituală, 
rezultatul simplei lor priviri în lumea spirituală îl aplicau 
lumii sensibile; dacă mai întâi văzuseră ceva, să zicem, 
din forţele creatoare ale lumii animale, ei aplicau cele 
observate animalelor din lumea fizică; atunci se simțeau 
ca şi cum ar pătrunde cu o lampă într-o cameră 
întunectă. Aşa simțeau ei când abordau şi luminau cu 
percepţia spirituală lumea sensibilă. Abia prin acest 
demers era recunoscută această lume. Faptul 
corespundea întru totul şi conştienţei acestei teologii mai 
vechi. Datorită acestui fapt, întreaga hristologie a 
primelor secole creştine era privită întotdeauna 
dinăuntru. Coborârea lui Hristos în lumea pământeană 
nu era percepută din afară, ci dinăuntru, din perspectiva 
lumii spirituale. Hristos era căutat mai întâi în lumile 
spirituale, apoi se cerceta cum a coborât el în lumea 


fizică sensibilă. Aceasta era starea de conştienţă a vechii 
teologii. 


După aceea s-a produs următorul fapt: lumea romană, în 
cadrul căreia impulsul creştin s-a extins în cea mai mare 
măsură spre vest, era pătrunsă în concepţia sa spirituală 
de înclinația spre abstract, de transpunerea concepţiilor 
sale în noţiuni abstracte. Această lume romană, în timpul 
în care creştinismul înainta treptat spre vest, era în curs 
de ruinare, în putrefacție. Popoarele nordice înaintau 
dinspre răsăritul Europei spre vest şi spre sud. 
Caracteristic şi ciudat este faptul că în timp ce, pe deo 
parte, lumea romană intră în descompunere, iar 
popoarele nordice tinere pătrund în imperiu, ia naştere în 
Peninsula italică acel colegiu despre care am mai vorbit 
în ultimul timp aici, care şi-a propus să folosească toate 
prilejurile pentru a stârpi din rădăcină vechile concepţii 
şi să nu lase să parvină lumii care va urma decât acele 
scrieri care conveneau acestui colegiu. 


Despre aceasta, istoria nu consemneză nimic, şi totuşi a 
fost un Fapt real. Dacă am avea de faţă o prezentare 
istorică a acestui fapt, am găsi o simplă trimitere sau 
aluzie la acel colegiu care s-a format în Italia ca succesor 
al colegiului roman sacerdotal suprem şi care desfiinţa în 
mod radical tot ceea ce nu-i era pe plac, transmițând 
restul posterităţii, într-o formă modificată. Aşa cum cu 
privire la fenomenele economice s-a inventat la Roma 
testamentul, pentru ca voinţa umană individuală să 
acţioneze asupra a ceea ce este disponibil voinţei, tot 
astfel a luat naştere în acest colegiu dorinţa de a face ca 
esenţa concepţiei romane să se poată perpetua ca simplă 
moştenire, ca simplă sumă de dogme în perioada 
următoare a dezvoltării istorice, de-a lungul multor 
generaţii. Să nu apară nimic nou în lumea spirituală pe 
cât posibil mult timp, aceasta era intenţia acestui colegiu. 
Principiul iniţierii să fie eliminat cu desăvârşire. Ceea ce 
modificau ei acum trebuia să parvină posterităţii ca 
bibliografie. 


Aceasta era starea de fapt. Iar creştinismului i-ar fi fost 
rezervate alte destine; el ar fi încremenit cu totul, dacă 
popoarele nordice nu s-ar fi infiltrat atât spre vest cât şi 
spre sud. Aceste popoare au adus cu ele o înclinaţie 
naturală cu totul diferită de cele ale popoarelor sudice, 
grec şi roman. 


Oricum, dorinţa popoarelor sudice - la romani mai puţin, 
dar la greci foarte pronunţată -, cel puţin în perioadele 
mai vechi, era aceea ca în cadrul comunităţii popoarelor 
să se dezvolte unele individualităţi izolate, care să poată 
parcurge procesul de iniţiere şi să perceapă lumea 
spirituală; puteau apărea atunci teologii care reprezentau 
o percepere directă a lumii spirituale, aşa cum a fost 
păstrată în teologia lui Dionisie Areopagitul (Nota 5). 


Dar popoarele care coborau din nord nu aveau nici o 
înclinaţie asemănătore cu cea despre care am spus că era 
foarte puternică la greci. Pentru a înţelege corect ce au 
adus nou în dezvoltarea europeană popoarele nordice 
germanice, anglo-saxonii, francii etc., trebuie să ne 
aducem în faţa sufletului următoarele: 


Din punct de vedere istoric nu există date în legătură cu 
aceasta, dar din punct de vedere al ştiinţei spirituale se 
pot găsi informaţii. Să ne gândim la teologii mai vechi, 
care au trăit la puţin timp după Evenimentul de pe 
Golgota, care se mai adăpau încă la vechea ştiinţă a 
iniţierii. Dacă unul dintre ei ar fi vrut să-şi prezinte 
principiile teologiei sale, el ar fi spus: Mai întâi, pentru a 
avea o relaţie cu lumea spirituală, omul trebuie să 
realizeze o cunoaştere a acestei lumi, fie direct, prin 
iniţierea sa proprie, fie ca elev al unor iniţiaţi. Numai 
după ce şi-a însuşit ideile din lumea spirituală, el le poate 
aplica lumii sensibile. Vă rog să reţineţi bine acest lucru. 
Teologia mai veche îşi extrăgea noţiunile şi ideile din 
lumea spirituală, apoi admitea că ele pot fi aplicate lumii 
sensibile. Acestea erau principiile abstracte ale teologiei 
mai vechi. 


Predispoziţiile popoarelor gotice, germanice nu puteau 
realiza direct o asemenea atmosferă teologică; această 
atmosferă teologică era înclinată să privească din interior 
fenomenele ce se percep în lume, adică percepea mai 
întâi partea spirituală şi accepta că aspectele sensibile 
pot fi văzute abia atunci când se pleacă de la spiritual, O 
astfel de teologie nu putea rezulta decât din vechea 
clarvedere atavică, ca produsul ei cel mai matur, pentru 
că este ea însăşi o vedere interioară, chiar dacă este 
alcătuită din imaginaţiuni asemănătoare visului. 
Asemenea iniţiaţi care percepeau direct lumea spirituală, 
pentru a superviza ulterior de aici lumea sensibilă, nu 
puteau apărea, potrivit predispoziţiilor acestor popoare 
care năvăleau din nord, în cadrul acestor lumi. Ele mai 
erau încă clarvăzătoare, în sensul atavic; se găseau încă 
pe o treaptă anterioară, primitivă, a dezvoltării 
umanităţii. Goţii şi longobarzii mai aduseseră cu ei ceva 
din vechea clarvedere. Dar această veche clarvedere nu 
se referea la vederea interioară, ci la o privire spirituală 
îndreptată mai ales spre exterior. Ei vedeau lumea 
spirituală din exterior, în timp ce popoarele sudice erau 
predispuse să vadă din interior. 


Ce înseamnă că aceste popoare priveau lumea spirituală 
din afară? Ei vedeau, de exemplu, că un om este curajos 
în luptă, că moare în luptă. Pentru ei viaţa nu se termina 
prin faptul că percepeau aspectul exterior al acestui om, 
ci îl urmăreau cum se integra el în viaţa lumii spirituale. 
Dar ei nu urmăreau numai acest lucru, ci şi modul cum 
continua acest om să fie activ şi de folos pentru cei de pe 
Pământ, Şi astfel, aceste popoare nordice puteau spune: 
Cineva a murit după cutare sau cutare faptă importantă, 
după ce a fost conducătorul unui popor sau al unui trib. 
Noi vedem cum sufletul lui trăieşte în continuare, cum a 
fost primit, dacă, de exemplu, era un războinic, de 
luptătorii căzuţi (în germana veche, Finherrier) (Nota 6) 
ajunşi deja în Walhalla sau cum continuă să trăiască în 
alt mod. Dar, de fapt, acest suflet, acest om este încă aici. 
El continuă să trăiască. Moartea este numai o întâmplare 
care s-a petrecut aici, pe Pământ. Şi ceea ce acum a fost 


îngropat în uitare privind perioada dintre secolele IV-V 
până în secolele XII-XIII este faptul că în tot acest timp a 
existat concepţia că sufletele oamenilor care s-au bucurat 
de mare venerație continuă să fie prezente pentru 
oamenii de pe Pământ; ba chiar continuă să-i mai 
conducă atunci când dau o bătălie. Oamenii îşi închipuiau 
că sufletele mai sunt prezente, că nu au dispărut pentru 
pământeni; ele continuă să conducă într-un anumit sens, 
cu forţele pe care le dă lumea spirituală, vieţile lor 
pământene. Această clarvedere atavică a popoarelor 
nordice îi făcea să perceapă într-un anume fel aici, pe 
Pământ, activităţile oamenilor, dar nemijlocit; deasupra 
ei puneau un fel de lume a umbrelor. În această lume a 
umbrelor se aflau cei morţi. Oamenii acelor vremi aveau 
sentimentul că este suficient să priveşti într-acolo pentru 
ca cei din generaţia anterioară şi cei care le-au premers 
să continue să trăiască; suntem în comunitate cu ei; nu 
trebuie decât să privim în sus, şi ei sunt aici. Acest 
sentiment că morţii continuă să trăiască era deosebit de 
puternic în vremea care a urmat secolului al IV-lea, când 
cultura nordică s-a amestecat cu cultura romană. 


Vedeţi dumneavoastră, în această accepţie au preluat 
popoarele nordice pe Hristos. Ei priveau spre lumea 
morţilor, care erau de fapt, adevărații oameni vii, şi 
vedeau plutind deasupra lor întregi populaţii de morţi vii, 
Aici, pe Pământ, ei nu căutau pe Hristos printre oamenii 
care se mişcau în lumea fizică, ci acolo unde erau aceşti 
morti vii, acolo Îl percepeau cu adevărat ca fiind prezent 
deasupra Pământului. Sentimenul corect faţă de 
Mântuitorul (scriere veche purtând în germană titlul Der 
Heliand - n. tr.) (Nota 7), care pare să fi fost concepută 
de un preot saxon, îl puteţi simţi cu adevărat numai dacă 
dezvoltați aceste concepţii. Atunci veţi înţelege cum este 
descris aici Hristos trăind printre supuşii săi, după o 
tradiţie cu totul germană, când vă va fi clar că, de fapt, 
toate acestea sunt transpuse pe jumătate în regatul 
umbrelor, acolo unde trăiesc morţii. Dar veţi înţelege 
mult mai multe când veţi focaliza corect predispoziția 
care s-a format prin amestecarea popoarelor nordice cu 


poporul roman. În acestă privinţă, în istoria literaturii se 
consemnează ceva la care oamenii ar trebui să reflecteze, 
numai că în prezent ei au pierdut aproape complet 
obiceiul de a se opri asupra unor astfel de fenomene de-a 
dreptul izbitoare din istorie. Veţi găsi consemnate, de 
exemplu, în istoria literaturii (Nota 8), poeme în care 
Carol cel Mare este descris pur şi simplu ca un 
conducător de cruciade; dar, mai ales începând din 
secolul al IX-lea şi în toate secolele următoare, Carol cel 
Mare apare ca un om viu. Oamenii se referă la el ca şi 
cum ar fi prezent. Şi când vine vremea cruciadelor, 
despre care ştiţi că au avut loc cu secole mai târziu, apar 
poezii care-l descriu pe Carol cel Mare ca şi cum ar însoţi 
pe cruciați în luptele împotriva necredincioşilor. 


Se poate înţelege ceea ce stă la baza acestor lucruri 
numai dacă ştim că în acele secole aşa-zis întunecate ale 
evului mediu, a căror istorie adevărată s-a stins cu totul, 
era prezentă conştienţa cetei de morţi vii care continuă 
să trăiască într-o lume de umbre. Abia mai târziu oamenii 
l-au transpus pe Carol cel Mare în Untersberg. După un 
timp mai îndelungat, atunci când spiritul 
intelectualismului a devenit atât de puternic, încât 
credinţa în această viaţă de umbre a încetat, ei l-au 
transpus pe Carol cel Mare în Muntele din adânc sau pe 
Barbarossa în Muntele Kyffhäuser. Până atunci, l-au 
simţit viu, printre ei. 


Dar unde îşi căutau aceşti oameni creştinismul lor, 
hristologia lor, concepţia lor creştină, ei care vedeau în 
mod atavic printre ei o lume vie? Ei îşi îndreptau privirea 
spre mortul viu care fusese venerat în timpul vieţii şi care 
le apărea în faţa sufletului cu toată suita care îi 
aparţinea. Şi astfel, mult timp, despre Carol cel Mare s-a 
spus că a întreprins prima cruciadă împotriva 
necredincioşilor din Spania; dar acestă expediţie era 
transpusă în lumea umbrelor. Ea a fost văzută în lumea 
umbrelor după ce fusese realizată în plan fizic; a fost 
transpusă apoi în lumea umbrelor, dar ca o imagine a lui 
Hristos care acţionează în lume. Din această cauză se 


povesteşte cum Hristos a călărit spre Spania înconjurat 
de doisprezece paladini (Nota 9), printre care si un luda, 
care a trădat întreaga acţiune. Vedem astfel cum a fost 
îndreptată privirea clarvăzătoare asupra părţii exterioare 
a lumii spirituale, nu ca mai înainte, spre interior, asupra 
a ceea ce rezultă când privim spiritele din afară, aşa cum 
mai devreme ele fuseseră privite dinăuntru. Acum, 
pentru lucrurile cele mai importante, tot ce se desfăşura 
în lumea umbrelor era o oglindire a Evenimentului 
Hristos. 


În felul acesta, începând cu secolul al IV-lea şi până în 
secolele XIII-XIV, în Europa a dăinuit reprezentarea că 
oamenii care au murit după ce în viaţă au avut de 
înfăptuit lucruri importante se organizează în faptele lor 
post-mortem astfel, încât pot fi văzuţi ca o reflectare, ca o 
imagine a Evenimentului Hristos. Dacă oamenii ar fi 
exprimat lucrurile pe care le simțeau, ei ar fi spus: 
Deasupra noastră mai pluteşte spiritualitatea lui Hristos; 
Carol cel Mare s-a transpus în acest curent hristic şi a 
realizat, împreună cu paladinii, o imagine a lui Hristos cu 
cei doisprezece apostoli ai săi; el a continuat în lumea 
spirituală reală faptele lui Hristos. Aşa şi-au imaginat 
aceşti oameni lucrurile în perioada, numită întunecată, a 
evului mediu. Lumea spirituală era privită pe atunci din 
afară, aş spune, ca modelată după lumea sensibilă, ca 
imagini de umbră ale lumii sensibile, în timp ce mai de 
mult, în acele timpuri care se oglindesc în vechea 
teologie, ea era privită dinăuntru. Pe scurt, pentru 
oamenii pur intelectuali, deosebirea dintre această lume 
fizică şi lumea spirituală este de aşa natură, încât între 
ele există o prăpastie. În primele secole ale evului mediu, 
această deosebire nu a existat pentru oamenii aşa-zisei 
perioade întunecate. Morţii rămâneau printre vii, iar 
personalităţile venerate care se evidenţiaseră într-un 
mod cu totul ieşit din comun îşi făceau, în prima perioadă 
după moartea lor, aşadar în prima perioadă după ce se 
năşteau pentru lumea spirituală, noviciatul pentru 
sfințire. 


Vedeti dumneavoastră, un număr dintre cei care erau 
morţi vii - pentru omenii acelor timpuri nu era straniu să 
vorbeşti despre aceşti morţi ca despre personalităţi reale, 
după ce ele se născuseră pentru lumea spirituală - erau 
chemaţi, dacă fuseseră oameni aleşi, să fie păzitori ai 
Sfântului Graal. Morti vii special selecționați deveneau 
păzitori ai Sfântului Graal. Niciodată nu se va putea 
înţelege pe deplin legenda Graalului, dacă nu se va şti 
cine erau păzitorii săi. Oamenilor acelor timpuri le-ar fi 
părut cu totul ridicolă afirmatia: Atunci păzitorii 
Graalului nu erau oameni adevăraţi. Căci ei ar fi replicat: 
Credeti voi, figuri de umbră care păşiţi pe Pământ, că 
sunteţi mai mult decât cei care au murit şi se adună 
acum în jurul Graalului? Oamenii care trăiau în acele 
timpuri ar fi resimţit ca pe un lucru ridicol ca aceşti 
figuranţi de pe Pământ să se considere a fi mai reali 
decât morţii vii. Trebuie să te transpui cu totul în 
sufletele acelui timp; aşa se prezentau lucrurile pentru 
aceste suflete. Şi tot ceea ce ar fi putut exista pentru 
lume prin existenţa conştienţei despre o asemenea 
legătură cu lumea spirituală se desfăşura în suflet. Din 
această cauză, oamenii îşi spuneau: Da, oamenii care se 
află aici, pe Pământ, au apărut mai întâi din ambianța 
imediată. Dar omul prezentului devine ceva abia atunci 
când preia în sine ceea ce-i poate da un mort viu. Într-un 
anume sens, oamenii fizici de pe Pământ erau priviţi ca 
un înveliş pentru morţii vii, în acţiunile lor exterioare. 
Era o particularitate a acelor secole faptul că se spunea: 
Când aceşti morţi vii vor să săvârşească ceva aici, pe 
Pământ, printr-o acţiune care necesită folosirea mâinilor, 
atunci ei intră într-un om fizic viu şi lucrează prin 
intermediul acestuia. 


Dar mai mult decât atât. În acel timp existau oameni 
care-şi spuneau că nu poţi face nimic mai bun decât să 
oferi un înveliş unor astfel de oameni care au fost 
venerati aici, pe Pământ, şi care acum sunt entităţi atât 
de importante în lumea morţilor vii, încât le este îngăduit 
să păzească Graalul. În acea vreme exista această 
concepţie dominantă în popor, încât se spunea: Acesta s- 


a consacrat, să spunem, Ordinului lebedelor. Acestui 
ordin i se conscrau aceia care voiau ca păzitorii, cavalerii 
Graalului, să poată acţiona aici, în lumea fizică, prin 
intermediul lor. Şi un astfel de om devenea o lebădă, prin 
care acţiona aici, în lumea fizică, un cavaler al Graalului. 


Gândiţi-vă la legenda lui Lohengrin. Amintiţi-vă că 
această legendă ne spune că Elsa de Brabant se afla în 
mare nevoie; atunci soseşte lebăda. Cel care apare este o 
lebădă, adică un membru al ordinului cavaleresc al 
lebedei care a preluat un tovarăş din cercul Sfântului 
Graal; nu este îngăduit să-l întrebi despre taina sa. În 
acel secol, dar încă şi în secolele următoare, cei mai 
fericiţi se simțeau principi cum era Henric de Saxa (Nota 
10), care în expediţia sa din Ungaria a avut în armata sa 
un cavaler al lebedei, pe Lohengrin. 


Exista o mare diversitate de astfel de cavaleri; ei erau 
consideraţi învelisul exterior al acelora care, de dincolo 
de moarte, mai luptau încă în armată. Oamenii se doreau 
în legătură cu cei morţi; ei se ştiau legaţi de aceştia. 
Importanţa pe care o avea pentru cei vii, pentru realitate, 
această legendă, devenită azi cu totul abstractă, nu se 
poate aprecia decât dacă ne transpunem în starea 
sufletească a acelui timp. Concepţia acelor oameni care 
vedeau cum din omul fizic se ridică omul spiritual, care 
apartinea morţilor vii, această concepţie domina stările 
sufleteşti din acele timpuri, era lucrul principal care 
exista în suflet. Mai întâi trebuie să fii cunoscut ca om, pe 
Pământ; numai astfel , poţi urca până la spiritul său. Este 
adevărat că, faţă de o concepţie mai veche, acum 
lucrurile erau inversate şi în viaţa exterioară. În vechime, 
se privea mai întâi în lumea spirituală. Exista tendinţa de 
a-l vedea pe om ca fiinţă spirituală, înainte ca el să fi 
coborât pe Pământ, şi atunci se spunea că înţelegi ceea 
ce este pe Pământ. Acum, la populaţiile nordice, după ce 
s-au amestecat cu cele romanice, s-a dezvoltat concepţia 
potrivit căreia înţelegi ceea ce este spiritual după ce ai 
urmărit spiritualul în lumea fizică; numai după aceea se 
desprinde omul din lumea sensibilă ca ceva spiritual. Era 


o situaţie inversată faţă de ceea ce fusese anterior. 


Reflectarea acestei concepţii devine acum teologia evului 
mediu. Vechile teologii spuneau: Mai întâi trebuie să deţii 
ideile, să recunoşti spiritualul. Pentru aceste teologii 
noţiunea de credinţă ar fi fost ceva cu totul absurd, 
deoarece, înainte de a te putea gândi la recunoaşterea a 
ceea ce este fizic, era recunoscut spiritualul. Lumea fizică 
trebuia luminată cu ajutorul spiritualului. După ce se 
plecase de la lumea în sens mai larg pentru a se ajunge la 
cunoaşterea lumii fizice, acum se gândea şi în teologie că 
trebuie să porneşti, în cunoaştere, de la lumea simţurilor 
şi să dezghioci apoi noţiunile din obiectele sensibile; nu 
era vorba de aplicarea conceptelor din lumea spirituală la 
lucrurile sensibile, ci de scoaterea noţiunilor din lucrurile 
sensibile. 


Imaginaţi-vă acum lumea romană în degringoladă, 
gândiţi-vă ce mai exista în această lume, la lupta care se 
continua din timpuri vechi, la faptul că noţiunile din 
lumea spirituală erau încă aplicate lucrurilor sensibile. 
Aceasta o simțeau oameni ca Martianus Capella care a 
scris De nuptiis Philologiae et Mercuri (Nota 11), în 
secolul al V-lea, lucrare în care se străduie să caute încă 
în lumea spirituală ceea ce devenea tot mai abstract în 
idei. Dar această concepţie veche apune datorită 
conjuraţiei romane împotriva spiritului existentă în 
colegiul de care am vorbit, care a eradicat tot ce 
reprezenta o legătură umană nemijlocită cu spiritul. 


Vedem cum totul se tulbură treptat, cum încetează de a 
mai exista vechea concepţie care spunea că dacă 
pătrunzi dincolo te însoțesc îngerii. La greci, aceştia erau 
numiţi „paznici". Cel care ieşise pe drumul spiritului se 
ştia însoţit de un paznic. 


Ceea ce în timpurile vechi era o entitate spirituală 
autentică, paznicul, devenise, în timpul când scria 
Capella, gramatica, prima treaptă din seria celor şapte 
arte aşa-zis libere. In perioade mai îndepărtate se ştia că 


ceea ce trăieşte în gramatică, în cuvinte şi în îmbinarea 
acestora, conduce mai apoi în sus, în imaginaţiune. Se 
ştia că în înlănţuirea cuvintelor este activ îngerul, 
paznicul. 


Dacă am căuta în scrierile din timpurile mai vechi, nu am 
găsi nicăieri o definiţie mai insipidă. Este interesant că 
gramatica nu este descrisă de Capella aşa cum o va face 
Renaşterea mai târziu, ci gramatica mai este încă o 
persoană adevărată, iar retorica, a doua treaptă, tot o 
persoană. Ele sunt acum deja alegorii insipide; mai 
înainte fuseseră intuiţii spirituale care nu numai 
comunicau ceva, aşa cum se face în textul lui Capella, ci 
erau înţelepciuni creatoare, iar drumul spre Spirit era 
resimţit ca o pătrundere spre entităţi creatoare. Acum 
acestea devin alegorii. Ele mai sunt, chiar dacă nu mai 
sunt prea impunătoare, chiar dacă au devenit destul de 
firave şi descărnate, ele mai sunt oricum Doamne, 
Gramatica, Retorica, Dialectica. Deşi sunt firave şi nu 
mai prezintă, să spunem, decât oasele strădaniei 
spirituale şi pielea noţiunilor, sunt încă respectabile şi îl 
conduc pe numitul Capella, cel mai vechi scriitor care se 
ocupă cu cele şapte arte, în lumea spirituală. El face 
cunoştinţă pe rând cu aceste şapte Doamne; mai întâi cu 
Doamna Gramatica, apoi cu Doamna Retorica, cu 
Doamna Dialectica, cu Doamna Aritmetica, cu Doamna 
Geometria, cu Doamna Muzica şi, în sfârşit, cu cereasca 
Doamnă Astrologia, care se ridică deasupra tuturor. Ele 
sunt exclusiv Doamne şi sunt în număr de şapte. 
Feminitatea septuplă ne trage în sus, aşa ar fi putut 
spune, în încheiere, Capella, în timp ce-şi descria drumul 
spre înţelepciune. Dar gândiţi-vă ce a rezultat din 
aceasta! Gândiţi-vă la şcolile mănăstireşti ale evului 
mediu târziu. Atunci când învățau pe de rost: Eternul 
feminin ne trage în sus! Lucrurile s-au întâmplat cu 
adevărat astfel, încât din viu a apărut mai întâi alegoricul 
şi apoi ceea ce este specific intelectului. 


De la acea entitate asemănătoare unei muze, care încă 
mai acţiona în acela care căuta în vremurile vechi calea 


de la cuvântul omenesc la cuvântul cosmic, astfel încât 
acesta putea trece prin el, iar el trebuia să spună: 
„Cântă-mi, o, Muză, despre mânia peleului Ahile..." (Nota 
12), de la această cunoştinţă făcută cu muza care 
conduce în lumea spirituală, astfel încât nu mai cântă el, 
ci cântă ea despre mânia peleului Ahile, de la această 
treaptă până la cea în care mai târziu vorbea Retorica 
însăşi în fiinţa romană şi mai apoi în fiinţele ce migrau 
din nord este o cale lungă; totul devine abstract, 
conceptual, intelectual. Dar cu cât ne apropiem mai mult 
de est şi de timpurile vechi, cu atât mai mult găsim totul 
în viaţa spirituală concretă. Şi lucrurile stăteau astfel, 
încât vechiul teolog apela la entităţile spirituale pentru a- 
şi obţine noţiunile. Apoi, le aplica acestei lumi. Acel 
teolog, care rezultase din confluarea popoarelor nordice 
cu cele romanice, spunea: Aici, în lumea sensibilă, 
trebuie căutată cunoaşterea; aşa obţii noţiunile. Atunci 
însă nu se putea urca în lumea spirituală. Era timpul 
când colegiul roman amintit urmărea cu străşnicie ca 
oamenii să pescuiască aici, jos, în lumea sensibilă, să nu 
iasă dincolo de limitele acesteia. În timp ce şi în 
vremurile vechi oamenii aveau în faţa lor lumea sensibilă, 
dar căutau notiunile şi ideile sus, în lumea spirituală, 
luminând apoi lumea fizică cu ajutorul lor, acum noţiunile 
se extrag din lumea fizică. Ele nu se ridică prea sus, ci 
ajung numai la interpretarea lumii fizice. Dar moştenirea 
era prezentă. Nu se mai ajungea sus printr-un drum 
propriu al cunoaşterii, dar încă era prezentă moştenirea. 
Aceasta era consemnată în scrieri sau era menţinută prin 
tradiţie, încorporată şi încremenită în dogme. Acestea se 
aflau aici, sus, iar protecţia lor a devenit confesiune. În 
aceasta era conservat ceea ce era de spus despre 
lucrurile spirituale. Ele se aflau aici. Şi tot mai mult se 
realiza conştientizarea faptului că cele ce s-au spus 
despre lumea spirituală prin anumite revelații trebuie să 
rămână neatinse; ele nu mai pot fi verificate. 
Cunoaşterea însă trebuie să rămână jos: din ea va fi 
extras tot ce este conceptual. 


În felul acesta a luat naştere treptat moştenirea a ceea ce 


mai era prezent în primele secole întunecate ale evului 
mediu. Vedeţi dumneavoastră, a mai existat şi un alt 
timp, când în Europa mai era prezentă clarvederea 
atavică medievală, când, de exemplu, aşa-zisul ţăran 
saxon, deşi provenea din țărănime, era preot, după cum 
se poate deduce din scrierea sa; acest preot-ţăran saxon 
se uita la oamenii din ambianța sa şi avea capacitatea de 
a vede cum o dată cu moartea spiritual-sufletescul iese 
din trup şi devine fiinţă umană moartă vie. Şi în acest 
mod el descrie apoi, în plutirea de deasupra 
pământescului, ceea ce el dezvoltă ca intuiţie despre 
Evenimentul Hristos în scrierea Mântuitorul (în limba 
germană, Heland). 


Dar ceea ce trăieşti pe Pământ a fost tot mai mult tras în 
jos, în domeniul neviului. Capacităţile atavice au încetat, 
iar noţiunile nu se mai căutau decât în lumea sensibilă. 
Ce concepţie a rezultat de aici? A rezultat că nu trebuie 
să ne ocupăm în mod special de ceea ce este 
suprasensibil. Acest lucru se păstrează în scrieri şi 
tradiţii; este suficient să deschidem cărţile vechi, să 
examinăm vechile tradiţii. Vom găsi conservat în acestea, 
referitor la suprasensibil, tot ceea ce trebuie să ştim de 
fapt. Nu suntem induşi în eroare dacă luăm în 
considerare, numai pentru cunoaşterea mediului 
înconjurător sensibil, noţiunile care se găsesc în lumea 
sensibilă. 


În felul acesta a devenit tot mai vie conştientizarea ideii 
că suprasensibilul rămâne ceva care se conservă; dacă 
vrei să cercetezi, trebuie să te limitezi la lumea sensibilă. 


Un spirit complet afundat într-o astfel de concepţie şi 
care a continuat, aş spune, această dezghiocare din 
lumea simţurilor praticată de preotul-ţăran saxon care a 
scris Mântuitorul, a existat în secolul al XIX-lea. Este 
vorba de Gregor Mendel (Nota 13). De ce trebuie să-ţi 
mai baţi capul în legătură cu vreun aspect al eredității, 
aşa cum a fost cercetat în timpurile vechi! Acest lucru se 
găseşte în Vechiul Testament, spunea Gregor Mendel. 


Priveşte în jos la lumea sensibilă, cum se amestecă 
boabele de mazăre roşii cu cele albe, cum acestea dau 
apoi iar boabe roşii, albe şi pestriţe şi aşa mai departe. 
Atunci poţi ajunge un cercetător proeminent al naturii, 
iar cu ceea ce ar fi de spus despre suprasensibil nu intri 
în nici un fel în dezacord, căci acest aspect rămâne 
neatins. 


În felul acesta , transformându-se în sensul caracterizat 
mai sus, tocmai teologia modernă care a provenit din 
vechea teologie a împins oamenii să cerceteze natura în 
felul în care a făcut-o Gregor Mendel în calitate de 
autentic preot catolic. 


Ce s-a intâmplat mai departe? După ce un timp l-au tratat 
cu dispreţ, acei cercetători ai naturii care au o ştiinţă 
fără premise îl consideră pe Gregor Mendel sfânt - nu 
aceasta este expresia exactă, dar putem totuşi s-o folosim 
-, lucru tradus în concret prin aceea că în toate 
academiile se vorbeşte despre el ca despre un mare 
cercetător al naturii. Această situaţie are o coerenţă 
interioară. Cercetarea actuală a naturii reprezintă 
continuarea nervului celui mai intim al teologiei 
scolastice; restul este ceva care rezultă în mod secundar, 
dar este continuarea până în timpul nostru a perioadei 
scolastice. 


Din acestă cauză este cu totul normal ca Johann Gregor 
Mendel să fie recunoscut într-un târziu ca mare 
cercetător al naturii; şi el chiar asta şi este, însă în sens 
strict catolic. Pentru el avea sens să privească la boabele 
de mazăre care se combină între ele, deoarece 
cunoaşterea naturii prin simţuri este un principiu catolic, 
pentru că aici tot ce este suprasensibil este cuprins în 
tradiţie şi în cărţi; nu are nici o rațiune să ne referim la 
cercetătorii naturii, cel mult dacă ne oprim la 
Ignorabimus şi ne dăruim agnosticismului. 


Aceasta este contradicţia fundametnală a prezentului. 
Acesta este aspectul căruia trebuie să-i dăm atenţie, 


altfel nu se va înţelege de unde vine toată confuzia, unde 
este cauza a tot ceea ce este contradictoriu în activitatea 
noastră actuală. Dar comoditatea prezentului nu permite 
oamenilor să poată privi în intimitatea acestor realităţi. 


Gândiţi-vă că ceea ce se spune acum despre întâmplările 
din lume devine istorie, că oamenii timpului care 
urmează primesc această istorie! Credeţi că ei vor 
dispune de mai mult adevăr? Cu siguranţă, nu! Dar 
pentru noi aşa a fost alcătuită istoria. Aceste păpuşi ale 
istoriei care sunt prezentate în istoriile curente nu redau 
ceea ce s-a întâmplat în evoluţia umanităţii. Dar am ajuns 
la momentul când există o stringentă nevoie ca oamenii 
să înveţe ce este întâmplarea adevărată. Nu este 
suficient să fie consemnate în istorie, asa cum se face azi, 
toate legendele despre Attila, Carol cel Mare şi Ludovic 
cel Evlavios (Nota 14)- aici istoria începe să devină cu 
totul fantezistă. În felul acesta se trece cu vederea peste 
ce este mai important. Ceea ce face inteligibil, de fapt, 
prezentul, lucrul de care avem nevoie, sunt istorii ale 
sufletelor. În sufletele umane care sunt în dezvoltare, 
ştiinţa antroposofică a spiritului trebuie să facă lumină. 
Deoarece am uitat să privim spre spiritual, noi nu mai 
avem istorie. Pentru orice om simţitor lucrurile stau 
astfel, încât se poate spune: Da, la Martianus Capella, 
vechii conducători şi păzitori care conduceau în lumea 
spirituală erau deja Doamne foarte slabe, firave, dar ceea 
ce se învată astăzi despre Henric I, Otto I, Otto II, Henric 
Il etc. (Nota 15), aşa cum se află consemnat în istorie, 
este că aceştia sunt, de fapt, păpuşi ale istoriei, modelate 
după chipul celor care s-au dezvoltat aici ca firavele 
Doamne: Gramatica, Retorica, Dialectica şi aşa mai 
departe. Căci, la drept vorbind, nici în cazul 
personalităţilor prezentate succesiv ca istorie nu avem 
de-a face cu figuri mai „cărnoase"! 


Lucururile trebuie văzute aşa cum sunt. De fapt, oamenii 
prezentului ar trebui să tânjească după cunoaşterea 
lucrurilor în toată realitatea lor. Din acestă cauză este 
deja o datorie ca aceste lucruri să fie prezentate acolo 


unde este posibil, şi ele pot fi prerentate azi în Societatea 
antroposofică. Da, sper ca cel puţin aceasta să se 
trezească o dată, în viitor. 

CONFERINŢA a ll-a 


Dornach, 28 iulie 1922 
Am văzut deja, într-un fel oarecum complicat, cum poate 
fi înţeles omul în raport cu întregul Univers (Nota 16), 
din suma a tot ce este cosmie. Astăzi dorim să prezentăm 
într-un mod mai simplu această relaţie a omului cu 
Cosmosul, pentru ca în zilele următoare problema să 
capete un anumit deznodământ. Ca primă accepţie a 
Cosmosului trebuie să consemnăm ceea ce ne apare ca 
lume fizică. Dar numai în lumea minerală ea ne apare în 
forma sa primordială. Dacă în regnul mineral, în sens 
larg, includem şi apa, şi aerul, fenomenele calorice, 
fenomenele eterului caloric, putem studia aici şi ceea ce 
ţine de lumea fizică. Lumea minerală îşi exteriorizează 
activităţile în gravitatie, în fenomenele comportamentului 
chimic, magnetic şi aşa mai departe. Dar nu putem studia 
lumea fizică decât în cadrul lumii minerale; de îndată ce 
ajungem la regnul vegetal nu mai putem explica lucrurile 
cu ajutorul ideilor şi conceptelor pe care ni le formăm pe 
baza aprofundării lumii fizice. Nimeni nu a resimţit acest 
lucru atât de bine ca Goethe. Goethe, care încă din 
tinereţe a făcut cunoştinţă cu lumea plantelor din punct 
de vedere ştiinţific, a simţit imediat că aceasta trebuie să 
fie abordată dintr-un alt punct de vedere decât lumea 
fizică. Goethe s-a opus ştiinţei despre plante în forma în 
care o dezvoltase Linné (Nota 17). Acest mare cercetător 
suedez al naturii a dezvoltat botanica în aşa fel, încât 
acorda atenţie tuturor formelor exterioare ale speciilor şi 
genurilor de plante. El a elaborat o clasificare a plantelor 
în cadrul căreia plantele asemănătoare sunt reunite în 
genuri, astfel încât genurile şi speciile vegetale sunt 
aşezate alături, aşa cum de obicei punem alături 
obiectele de natură minerală. Goethe manifesta o 
aversiune faţă de acest mod al lui Linne de a clasifica 
plantele, deoarece în această accepţie formele vegetale 
erau juxtapuse. In acest fel, spunea Goethe, analizezi 
mineralele, ceea ce se găseşte în natura minerală; în 


cazul plantelor trebuie aplicată o altă concepție (Nota 
18). O plantă dezvoltă rădăcini, apoi o tulpină, pe tulpină 
cresc frunze şi aşa mai departe. Dar acest lucru se poate 
petrece în mai multe feluri, spunea Goethe (ca în figura 1 
sau ca în figura 2). 


t 
ff 
| ' 
PaT 7 
\ ; / 
i 
4 [ij 


Fig. 1 Fig. 2 
Forţa care începe să se dezvolte, în cazul primei forme 
vegetale, imediat din rădăcină, în cazul al doilea rămâne 
încă închisă în sine şi nu dezvoltă o tulpină subţire care 
se desface în frunze, ci formează o tulpină groasă. Din 
această cauză, forţa frunzelor este consumată în această 
tulpină şi nu mai rămâne decât o mică cantitate pentru a 
dezvolta structuri foliare şi poate flori. Dar se poate 
întâmpla şi ca din forţa rădăcinii să rămână un rest 


nefolosit. Aceasta se dezvoltă (figura 3), şi pe ea apar 
structuri foliare şi tulpinale sărace. 


/ 


LD PULA 


Sa utt A oa 


Fig. 3 
Din punct de vedere intern, toate aceste structuri sunt 
asemănătoare. În cazul din figura 1 tulpina este firavă şi 
sunt dezvoltate puternic frunzele. In a doua situaţie 
(figura 2), tulpina este dezvoltată ca un tubercul, iar 
frunzele sunt slab dezvoltate. Ideea este aceeaşi în cazul 
celor trei plante, dar ea trebuie să fie menţinută într-o 
stare de mobilitate interioară, pentru a putea trece de la 
o formă la alta. În primul caz avem forma: tulpină firavă, 
frunze izolate; „a aduna forţa foliară": în această accepţie 
obţin cealaltă formă (figura 2); „a aduna forţa rădăcinii": 
în această accepţie obţin o altă formă, o a treia (figura 3). 
În felul acesta trebuie să-mi formez o noţiune mobilă şi 
prin aceasta întregul sistem vegetal devine o unitate. 


În timp ce Linné a pus alături diferite forme şi le-a 
observat ca pe nişte forme minerale, Goethe privea 
întregul sistem vegetal ca pe o unitate cu ajutorul unor 
idei mobile, astfel încât el putea trece de la o formă 
vegetală la alta. 


Acest mod de contemplare cu ajutorul ideilor mobile era, 
la Goethe, o continuare a modului de contemplare 
imaginativ. Astfel încât se poate spune: Când Goethe s-a 
întâlnit cu clasificarea lui Linne, el a simţit cum cu 
ajutorul cunoaşterii concrete obişnuite, care poate fi bine 


aplicată în lumea fizică a regnului mineral, rămâi 
dezarmat în domeniul vieţii plantelor. În această situaţie, 
Goethe simţea necesitatea modului de contemplare 
imaginativ. 


Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că Goethe îşi spunea: 
Când privesc o plantă, ceea ce percep nu este deloc 
partea fizică pe care o văd sau pe care cel puţin ar trebui 
s-o văd, ci fizicul a devenit invizibil şi ceea ce eu văd 
trebuie să cuprind cu alte idei decât cele folosite în cazul 
regnului mineral. Este important să reținem acest lucru. 
Dacă conştientizăm în mod corect aceasta, putem să 
spunem: În regnul mineral este vizibilă, oriunde în jurul 
nostru, natura fizică. În regnul vegetal, natura fizică a 
devenit invizibilă. Desigur, gravitația acţionează în mod 
natural asupra a tot ce există în natura fizică, deci şi 
asupra regnului vegetal; dar ea a devenit invizibilă; 
vizibilă a devenit doar o natură superioară, ceea ce este 
interior permanent mobil, ceea ce este viu interior. De 
fapt, ceea ce este propriu-zis vizibil este natura eterică 
din plantă. Şi nu procedăm bine când spunem: Este 
vizibil corpul fizic al plantei. Corpul fizic al plantei a 
devenit, de fapt, invizibil; ceea ce vedem este forma sa 
eterică. 


De fapt, cum ia naştere ceea ce este vizibil la plantă? La 
un corp fizic, de exemplu, un cristal de munte, vedeţi în 
mod nemijlocit substratul fizic (figura 4). La o plantă, nu 
vedeţi elementul fizic, ci forma eterică (figura 5). Dar 
această formă eterică conţine materie fizică, în ea există 
substanţe fizice. Când planta nu mai are viaţă şi devine 
cărbune, carbonul fizic rămâne ca reziduu; acesta se află 
în plantă. Putem spune, aşadar: Planta conţine ceea ce 
aparţine fizicului, dar ea anulează fizicul prin elementul 
său eteric. Etericul este ceea ce se vede, de fapt, în 
forma plantei. Fizicul este invizibil. 


a 


tă 
=- N 
Sae 
SA a 


aa a E aa 
F 
Ñ 


i N 


a 
sat 
Netea, MAARATA aaa ee 


ee 
SS 
N 

N 


Fig. 4 Fig. 5 
Aşadar, fizicul devine vizibil în natura minerală. În natura 
vegetală el este deja invizibil, căci tot ceea ce vedem noi 
este etericul devenit vizibil prin fizic. Desigur, cu ochii 
obişnuiţi nu am vedea plantele, dacă eterul invizibil nu ar 
conţine, într-o formă grosieră, elemente fizice. Prin 
elementul fizic devine vizibilă forma eterică; forma 
eterică este cea pe care o vedem, fizicul este doar 
mijlocul care ne permite să percepem etericul. De fapt, 
forma eterică a plantei este o imaginatiune, dar o 
imaginaţiune care nu devine nemijlocit vizibilă în lumea 
spirituală, ci devine vizibilă prin incluziuni fizice. 


Dragi prieteni, dacă întrebaţi: Ce sunt imaginaţiunile? vi 
se poate răspunde: Toate plantele sunt imaginaţiuni. 
Numai că, în calitate de imaginaţiuni, ele sunt vizibile 
numai conştienţei imaginative; faptul că sunt vizibile şi 


ochiului fizic se datorează faptului că ele conţin particule 
fizice şi prin aceasta etericul devine vizibil pentru ochiul 
nostru, într-un mod fizic. Dacă vrem, însă, să vorbim 
corect nu ne este permis nici măcar să spunem: Vedem în 
plantă ceva fizic. În plantă vedem o imaginaţiune 
adevărată. Aşadar, prin formele lumii vegetale sunteţi 
înconjurați de imaginaţiuni. 


Dacă urcăm de la lumea vegetală la cea animală, nu mai 
este suficient să ne referim la eteric. Trebuie să mai 
facem un pas. În cazul plantei putem spune: Ea distruge 
întrucâtva fizicul şi „fiinţează" etericul. 


Plant distruge 


a: 


fizicul 


fiintează 

etericul. 
Când ne ridicăm la nivelul animalic, nu mai putem insista 
doar asupra etericului, ci trebuie să ne închipuim 
formațiunea animală în aşa fel, încât şi etericul dispare. 
Astfel, putem spune: Animalul distruge fizicul (planta 
face deja acest lucru), dar distruge şi etericul şi fiinţează 
în ceea ce se poate pune în evidenţă atunci când este 
distrus etericul. 


Când fizicul este distrus prin plantă, se poate evidenția 
etericul. Dacă etericul nu este decât, vorbind în mod 
grosier, o umplutură, ceva grăunţos, atunci poate fiinţa 
astralul, care nu se mai află, ci doar acţionează în spaţiul 
obişnuit. Trebuie să spunem, aşadar: În animal fiinţează 
astralul. Când privim animalul, în el fiinţează astralul. 


Animalu distruge 


l: 


fizicul 

distruge 

etericul 

fiinţează 

astralul 
Goethe se străduia să obţină idei mobile, pentru a putea 
pătrunde în această viaţă fluctuantă a lumii vegetale. În 
lumea vegetală ne apare şi etericul, pentru că planta 


ridică, într-un anumit sens, acest eteric până la suprafaţa 
sa. El trăieşte în forma plantei. În cazul animalului, 
trebuie să spunem: În animal este ceva care nu-şi face loc 
până la suprafaţă. Chiar şi numai faptul că planta nu se 
mişcă din locul unde a crescut ne spune că în ea nu 
există nimic care să nu poată ajunge la suprafaţă pentru 
a deveni vizibil. Animalul se mişcă liber. Există în el ceva 
care nu ajunge la suprafaţă şi deci nu devine vizibil. Este 
elementul astral din animal. Astralul nu poate fi cuprins 
numai prin aceea că facem ca ideile noastre să devină 
mobile, aşa cum am ilustrat cu ajutorul desenelor de mai 
sus, astfel încât ne mişcăm în idee de la o formă la alta. 
Acest lucru nu este suficient pentru elementul astral. 
Dacă vrem să-l cuprindem, trebuie să mergem mai 
departe şi să spunem: În eteric mai pătrunde ceva şi ceea 
ce se află în el ar putea face ca forma să fie ca un 
tubercul şi ar putea-o mări (figura 2). În cazul plantei 
trebuie să căutaţi în exterior cauza care face ca forma să 
se modifice. Trebuie să fiţi mobili cu ideea 
dumneavoastră. Dar această stare de simplă mobilitate 
nu este suficientă pentru a înţelege lumea animală. 
Conţinutul noţiunilor dumneavoastră trebuie să se 
îmbogăţească. 


Dacă vreţi să vă fie clar că activitatea conceptuală în 
cazul regnului animal trebuie să fie alta decât în cazul 
plantei, atunci nu trebuie să aveţi numai o noţiune mobilă 
care poate îmbrăca diferite forme; noţiunea trebuie să 
preia în interiorul ei ceva ce se găseşte în afară. Este 
ceea ce poate fi numit inspirația la formarea noţiunii. Aşa 
cum atunci când inspirăm preluăm aer din exterior, în 
timp ce în restul activităţii noastre organice desfăşurată 
la un nivel inferior respirației nu se întâmplă acest lucru, 
când vrem să înţelegem viaţa animală este necesar să nu 
avem doar noţiuni mobile, ci să preluăm în aceste notiuni 
ceva din exterior. 


Ca să mă exprim altfel, aş putea spune: Dacă vrem să 
înţelegem lumea plantelor în mod corect, putem să ne 
contemplăm în gând ca fiinţă imobilă. Şi chiar dacă am 


sta nemişcaţi toată viaţa, tot ne-am putea mobiliza 
conceptele într-atât încât să cuprindă cele mai variate 
forme vegetale; dar nu ne-am putea face niciodată o idee, 
nu am putea forma noţiuni despre un animal, dacă nu am 
fi noi înşine capabili să ne mişcăm liber în spatiu. Trebuie 
să ne putem mişca noi înşine liber, dacă vrem să formăm 
noţiunea de animal. De ce? 


Dacă dumneavoastră aveţi, să spunem, noţiunea plantei 
(din figura 1) şi o transformati în cea de a doua, atunci 
aţi modificat singuri această noţiune. Dar când fugiţi, 
atunci prin fugă noţiunea dumneavoastră devine alta. 
Trebuie să introduceţi singuri viaţă în noţiune. Aceasta 
este ceea ce face ca o simplă noţiune imaginativă să 
devină o noţiune inspirată. În cazul plantei, vă puteţi 
imagina că interior sunteţi foarte calmi şi nu modificaţi 
decât noţiunile. Dacă vreţi să vă reprezentati o noţiune 
animală (majoritatea oamenilor nu fac, desigur, cu 
plăcere acest lucru, pentru că noţiunea trebuie să devină 
vie în interior, scotoceşte în tine), atunci trebuie să 
preluaţi inspiraţia, vitalitatea interioară, nu numai 
țesătura sensibilă care trece de la formă la formă, ci 
vitalitatea interioară. Nu puteţi reprezenta un animal în 
totalitate fără să introduceţi această vitalitate interioară 
în noţiune. 


Acesta a fost un lucru pe care Goethe nu l-a realizat. Ela 
obţinut atât cât să-şi poată spune: Lumea plantelor este o 
sumă de noţiuni, de imaginaţiuni. Dar în cazul animalelor 
trebuie preluat ceva din exterior în noţiune; în acest caz 
trebuie să faci ca noţiunea să fie plină de viaţă, în 
interior. Că la diferite plante luate izolat imaginaţiunea 
nu trăieşte se poate constata din faptul că, dacă acestea 
există şi cresc pe solul lor, ele îşi modifică forma prin 
cauze exterioare, dar interior nu şi-o modifică. Noţiunea 
despre lumea animală se modifică, este vie; în acest caz 
trebuie preluată inspiraţia şi abia prin aceasta se 
înaintează spre nivelul astral. 


Dacă urcăm până la om, trebuie să spunem: El distruge 
fizicul, distruge etericul, distruge astralul şi fiinţează Eul. 
Omul distruge 
3 fizicul 
distruge 
etericul 
distruge 
astralul 
fiinţeză Eul 
Despre animal trebuie să spunem: Noi nu vedem fizicul, 
ci vedem o inspiraţie care se manifestă în fizic. Din 
această cauză inspiraţia umană, respiraţia, atunci când 
este supusă unei dereglări, îmbracă o formă animală. 
Încercaţi să vă amintiţi unele figuri de coşmar: câte 
forme animale nu vă apar aici! Formele animale sunt 
întru totul create de inspiraţie. 


Eul uman îl putem cuprinde cu adevărat numai prin 
intuiţie. La animal vedem, aşadar, inspiraţia, la om Eul, 
intuiţia. Este greşit să spunem că la animal vedem corpul 
fizic. Nu-l vedem. Acesta este dizolvat, distrus, el nu face 
decât să facă vizibilă inspiraţia; la fel şi corpul eteric. De 
fapt, exterior, la animal vedem, prin intermediul a ceea 
ce este fizic şi eteric, corpul astral, iar la om vedem deja 
Eul. Ceea ce percepem în acest caz nu este corpul fizic, 
care a devenit invizibil; la fel şi corpul eteric şi corpul 
astral. Ceea ce vedem la om ca formă exterioară care a 
luat naştere pe cale fizică este Eul. Din această cauză, 
pentru percepţia oculară, pentru simţul vederii, omul 
apare în exterior în culoarea incarnat, culoare care altfel 
nu există, aşa cum nici Eul nu este prezent în alte fiinţe. 
Dacă am vrea să ne exprimăm corect, ar trebui să 
spunem: Putem cuprinde omul în întregime dacă-l 
gândim format din corp fizic, corp eteric, corp astral si 
Eu. Ceea ce vedem este Eul, iar în aceasta corpurile 
astral, eteric şi fizic sunt invizibile. 


Cuprindem însă omul în întregul său numai dacă 
analizăm mai atent aceste aspecte. Ceea ce vedem mai 


întâi este partea exterioară a Eului. Din punct da vedere 
interior, Eul nu ar putea fi perceput în forma sa 
adevărată decât prin intuiţie. Dar omul observă ceva din 
acest Eu în viaţa obişnuită, în constienţa obişnuită: 
gândurile sale abstracte; acestea lipsesc animalului, _ 
pentru că el nu are încă un Eu. Putem spune, aşadar: În 
exterior vedem în silueta umană încorporarea 
pământeană a Eului. lar dacă ne vieţuim din interior în 
gândurile noastre abstracte, avem Eul nostru; dar 
acestea nu sunt decât gânduri, nu sunt realităţi, sunt 
imagini. 


Dacă vom cobori până la corpul astral al omului, care 
este distrus, atunci ajungem la ceea ce nu mai poate fi 
văzut din afară, dar pe care-l vedem când privim omul în 
mişcare şi atunci când înţelegem forma sa din miscare. 
Pentru aceasta este necesară următoarea intuiţie. 
Gândiţi-vă la un om mic, un pitic, unul grăsuliu, care are 
picioare scurte, iar dumneavoastră îl priviţi cum se 
mişcă. Veţi vedea cum se deplasează cu ajutorul 
picioarelor sale scurte, pe care le împinge înainte ca pe 
nişte coloane mici. Un lungan cu picioare lungi se va 
mişca altfel. In concepţia dumneavoastră veţi vedea o 
unitate între mişcare şi formă. Veţi găsi această unitate 
dacă vă perfecţionaţi în aceste probleme. Dacă cineva are 
o frunte care fuge spre spate şi o bărbie proeminentă, 
atunci şi în mişcarea corpului el se va deosebi de altul, 
care are o bărbie retrasă şi o frunte proeminentă. Veţi 
vedea o legătură permanentă între forma şi mişcarea 
omului, dacă-l priviţi aşa cum stă în faţa dumneavoastră 
şi vă faceţi o impresie despre culoarea sa incarnat, 
despre cum este el însuşi în stare de repaus. Priviţi Eul 
său atunci când sunteţi atenţi la ceea ce trece din forma 
sa în mişcarea sa şi la ceea ce pare să se întoarcă înapoi 
din mişcare. 


Studiati felul diferit în care lucrează un om cu degete 
lungi şi altul cu degete scurte. Mişcarea trece în formă, 
forma în mişcare. Aici vă mai clarificaţi unele lucruri 
despre corpul său astral, dar exprimat prin mijloace 


fizice, exterioare. Aşa cum descriu acest lucru, este o 
inspiraţie primitivă. Cei mai mulţi oameni nu văd acest 
lucru, de exemplu, la oameni care se deplasează aşa cum 
o făcea Fichte prin Jena; ei nu văd ce se află în interiorul 
lor. Cine l-a văzut pe Fichte umblând pe străzile din Jena 
a resimţit şi acea mişcare şi formă care, mai ales atunci 
când voia să influenţeze în mod convingător, se exprimau 
în forma organelor sale de vorbire şi se aflau deja în 
acestea. Este necesară o inspiraţie primitivă, pentru a 
vedea acest lucru. 


Dacă privim din interior ceea ce se vede din exterior şi 
ceea ce v-am descris ca fiind perceptibil printr-o astfel de 
inspiraţie primitivă, atunci avem de-a face în principal cu 
viaţa de fantezie omenească străbătută de sentiment, 
unde deja sunt trăite interior gândurile abstracte. În 
acest element trăiesc şi reprezentările memoriei, atunci 
când apar ca imagini. Putem spune: Privit din afară, Eul 
se exprimă în culoarea incarnat, dar şi în celelalte forme 
care apar la acest nivel. Altfel nu am putea vorbi de nici o 
fizionomie. Dacă vedem, de exemplu, un om cu colţurile 
gurii lăsate, când figura sa este liniştită, atunci această 
trăsătură se află întru totul karmic în modelarea Eului 
său în cursul acestei incarnări. Văzute însă spre interior, 
acestea sunt gândurile abstracte. 


z / 

Eo 

E = £ 

- 

Z 2 4 

Z = E% 
g Z fas Z ý% ci 

Di 
3 2 E o F4 Su 
D S O E 2 4 a Ş 
= z f=] A Au 3 7 = 
[72] paa . pad c3 A . 5 
Ka) p m Yar 2 4 fu 
< pa A =] = £ A O ur 

z w Z mn că * 

re m Z = a 

Z an Eg A 

Z 44 Za UD 

i Z ile 

z 2 vă 

z Z % 

z Z 

y p 

Fi = frf 


Dacă avem în vedere corpul astral, spre exterior este 
caracteristică mişcarea, iar spre interior apar fantasme 
sau imagini ale fanteziei; corpul astral se sustrage mai 
mult sau mai puţin observaţiei. Încă şi mai mult se 
sustrage observaţiei, la om, corpul eteric. Corpul eteric 
nu mai este cu adevărat vizibil sau este vizibil cel mult în 
manifestări fizice, în cazuri anormale. El poate deveni 
vizibil când cineva, de exemplu, transpiră; atunci această 
manifestare este o devenire vizibilă a corpului eteric spre 
exterior. Dar în acest caz este necesară imaginaţia, 
pentru a face legătura între transpiraţie şi omul în 
întregul său. Paracelsus (Nota 19) făcea acest lucru. 
Pentru el, nu numai felul, ci şi aspectul substanţial al 
transpiraţiei diferea de la un om la altul. Considera că 
prin aceasta era exprimat etericul omului în întregul său. 
Aşadar, aici aspectul exterior este atenuat; dar interior 
acest lucru apărea cu atât mai evident, şi anume, în 
simţire. Sentimentul trăit interior, întreaga viaţă afectivă, 
este, de fapt, ceea ce există în corpul eteric atunci când 
el acţionează din interior, astfel încât este resimţit 
dinăuntru. Viaţa afectivă este întotdeauna însoţită de o 
secreție spre interior (endocrină). In fond, şi corpul uman 
se prezintă în aşa fel, încât - iertaţi-mi din nou această 
afirmaţie -, de exemplu, ficatul transpiră, stomacul 
transpiră, totul transpiră, totul secretă. Tocmai în 
această activitate de secreție se desfăşoară viaţa eterică 
la om. Ficatul are tot timpul în jurul său o ceaţă de 
transpiraţie, la fel şi inima: toate acestea sunt ceaţă 
învăluită în nori. Aceste lucruri trebuie sesizate 
imaginativ. 


Când Paracelsus vorbea despre transpiraţia oamenilor el 
nu spunea: Acesta este un lucru superficial, ci: Acest 
lucru pătrunde întregul om, acesta este corpul său eteric, 
este ceea ce se vede atunci când se face abstracţie de 
componenta fizică. Aşadar, această trăire interioară a 
corpului eteric este viaţa afectivă. 


Trăirea exterioară a corpului fizic nu este perceptibilă în 
mod simplu. Totuşi, noi percepem elementul fizic al 


corporalităţii dacă, de exemplu, luăm un copil în braţe: el 
este greu, aşa cum este grea o piatră. Aceasta este o 
trăire fizică, ceea ce pecepem aparţine fizicului. Când 
cineva ne trage o palmă, pe lângă trăirea morală mai 
avem şi o trăire fizică, ca atunci când o bilă de biliard 
loveşte o alta. În acest caz trebuie să separăm corect ce 
este fizic de alte aspecte. Când percepem spre interior 
acest aspect fizic în acelaşi mod, aşa cum am spus mai 
înainte că percepem aspectul exterior al vieţii afective, 
atunci în fenomenele fizice, în fenomenele pur şi simplu 
fizice trăite interior apare voinţa omenească. Voința 
omenească este cea care reuneşte, într-un mod mai 
simplu, omul cu Cosmosul. Dacă vrem să găsim în jurul 
nostru inspiraţia, ea ne este dată de formele animale. 
Marea varietate a formelor animale acţionează asupra 
percepţiilor noastre, în inspiraţie. Astfel puteţi spune că, 
atunci când percepem inspiraţii pure, fără a conţine 
corporalitate fizică, aceste inspiraţii pot reprezenta ceva 
mult mai presus decât animalele. Acest lucru este cu 
totul posibil. Dar şi inspiraţii prezente numai în lumea 
spirituală vor putea apărea în forme animale. 


În vremurile clarviziunii mai vechi, oamenii au încercat 
să transpună într-un mod spiritual inspiraţiile pe care le 
aveau în forme animale; de exemplu, Sfinxul îşi datorează 
forma faptului că trebuia să exprime în mod concret ceva 
ce fusese văzut prin inspiraţie. Atunci când vorbim 
despre forme animale în lumea pur spirituală, avem deci 
de-a face cu entităţi supraumane. În perioada clarviziunii 
atavice, aşa cum era prezentă în primele secole creştine, 
încă în timpul Misteriului de pe Golgota, nu era vorba 
despre o simbolistică superficială, goală, ci despre o 
adevărată certitudine că entităţi spirituale superioare 
care devin accesibile inspiraţiei se exprimau în forme 
animale. 


Acestei afirmaţii îi corespunde întru totul faptul că 

Sfântul Duh a fost prezentat sub forma unui porumbel de 
către cei care erau preocupaţi de inspiraţie. Cum trebuie 
să înţelegem astăzi faptul că Duhul Sfânt ne este înfăţişat 


sub forma unui porumbel? Trebuie să-l înţelegem în aşa 
fel, încât să spunem: Aceia care vorbeau astfel erau 
oameni inspirați în sensul atavic. Ei îl vedeau în această 
formă ca inspiraţie, în acea zonă în care pentru ei Duhul 
Sfânt se arăta într-un mod pur spiritual. Cum îl vor fi 
caracterizat pe Hristos aceşti contemporani ai Misteriului 
de pe Golgota înzestrați cu clarviziune atavică? Poate că 
L-au văzut în mod exterior; în acest caz, L-au perceput ca 
om. Pentru a-L vedea ca om în lumea spirituală, ei ar fi 
trebuit să aibă intuiţii. Oameni care Îl puteau vedea însă 
ca Eu în lumea intuitivă nu existau nici în timpul 
Misteriului de pe Golgota. Dar ei Îl mai puteau vedea în 
inspiraţia atavică. Ei vor fi folosit forme animale şi pentru 
a-L. exprima pe însuşi Hristos. „lată, acesta este Mielul 
lui Dumnezeu"; pentru acea perioadă aceasta este o 
vorbire corectă, o vorbire în care trebuie să ne regăsim, 
dacă revenim la problema „ce este inspiraţia"?, respectiv 
cum vedem prin inspiratie ceea ce poate apărea în lumea 
spirituală: „lată Mielul lui Dumnezeu!" Acest lucru este 
important: să obţinem ce este imaginativ, ce este 
inspirat, ce este intuitiv şi să învăţăm prin aceasta să ne 
transpunem în modul de vorbire care vine spre noi din 
timpuri mai vechi. 


Acest mod de vorbire reprezintă adevăruri cu privire la 
concepţii mai vechi; dar trebuie mai întâi să ne regăsim 
în el, să exprimăm aceste adevăruri aşa cum erau ele 
exprimate în vremea Misteriului de pe Golgota şi să le 
resimţim ca de la sine înţelese. Numai astfel vom 
pătrunde sensul celor reprezentate, de exemplu, în Asia, 
în heruvimii înaripaţi, în Egipt, în Sfinx, în ceea ce ne 
este reprezentat prin Duhul Sfânt, ca porumbel, ce ne 
este prezentat în înşuşi Hristos, ca miel, ceea ce era 
inspiraţie sau mai bine-zis imaginaţiune inspirată, în care 
Hristos era reprodus ca imagine în timpurile cele mai 
vechi. 

CONFERINŢA a Ill-a 


Dornach, 29 iulie 1922 
Ieri am încercat să vă demonstrez cum poate fi găsită o 
cale simplă prin care să fie aduse în faţa sufletului 


relaţiile omului cu întregul Cosmos prin intermediul 
corpului, sufletului şi spiritului. Conducând şirul de idei 
spre câteva imaginaţiuni, am dorit să vă atrag atenţia 
asupra unor lucruri. Am vrut să vă arăt cum, de exemplu, 
în astfel de imagini, ca de exemplu Hristos ca Miel al lui 
Dumnezeu, se află imaginatiuni inspirate propriu-zise. In 
timpul când s-au fixat asemenea imagini, când erau 
exprimate cu deplină înţelegere şi folosite pentru viaţa 
sufletească umană exista o adevărată conştientizare a 
felului în care omul se ridică prin transformarea trăirilor 
sufletului din viaţa obişnuită, astfel încât intră în legătură 
cu lumea spirituală. Am atras atenţia asupra faptului că 
în primele patru secole creştine ceea ce putem numi 
învăţătura creştină avea la bază concepţia spirituală, că 
tainele creştinismului erau prezentate aşa cum puteau fi 
văzute de cei care-şi înălţaseră viaţa sufletului la nivelul 
spiritualului. După secolul al patrulea a dispărut treptat 
din conştienţa generală a omului capacitatea de a mai 
avea înţelegere pentru expresia nemijlocită a 
spiritualului. Şi vedem cum prin contactul lumii 
germanice nordice cu lumea greco-latină aceste 
dificultăţi care au apărut atunci în evoluţia culturii 
occidentale au devenit tot mai mari. După secolul al 
patrulea se mai privea cu o anumită venerație la ceea ce 
urcase din timpuri mai vechi în imaginaţiuni inspirate, ca 
reprezentare a concepţiei creştine. Era venerată tradiţia. 
Era venerat ceea ce ajunsese prin tradiţie posterităţii în 
legătură cu asemenea imagini. Numai că spiritul uman 
care progresa a preluat tot mai multe forme şi omul îşi 
spunea: Da, ni s-a transmis ceva ca, de pildă, imaginea 
porumbelului pentru Duhul Sfânt, imaginea mielului 
pentru Hristos. Dar cum trebuie să înţelegem aceasta? 
Cum ajungem să le înţelegem? Şi tocmai din această 
imposibilitate sau, mult mai mult, din credinţa în 
imposibilitatea că spiritul uman ar putea să urce prin el 
însuşi până la contemplarea lumilor spirituale a luat 
naştere învăţătura scolastică. Aceasta susţine că spiritul 
uman poate ajunge prin propria sa forţă până la 
cunoaşterea lumii sensibile şi chiar până la concluzii care 
rezultă nemijlocit din conceptul despre sensibil, dar că ar 


trebui considerat ca ceva revelat, neînțeles, ceea ce 
poate fi manifestat de lumea suprasensibilă pentru om. 


Dar acest mod dublu de credinţă umană (în cunoaşterea 
pământeană limitată, pe de o parte, şi, pe de altă parte, 
în cunoaşterea suprasensibilului, la care se poate ajunge 
numai prin credinţă) nu s-a dezvoltat fără dificultăţi. Se 
simţea, chiar dacă numai în mod mai mult sau mai puţin 
crepuscular, că nu mai putea exista o relaţie cu 
cunoaşterea suprasensibilului aşa cum existase ea în 
timpuri mai vechi. În prima perioadă după secolul al 
patrulea oamenii îşi spuneau, în modul lor caracteristic 
de a simti: Această lume suprasensibilă poate totuşi să fie 
accesibilă într-un anume sens pentru viaţa sufletească 
umană; dar nu-i este dat oricui să aducă viaţa sufletească 
până la o astfel de altitudine; trebuie să te mulţumeşti să 
preiei câte ceva din revelaţiile vechi. 


După cum am spus, veneraţia pentnt aceste revelații 
vechi era prea mare încât să se dorească să se aplice o 
unitate de măsură cunoaşterii umane, care nu mai urca 
până la ele sau despre care cel puţin se credea că nu 
poate ajunge pe nici o cale la revelații. Şi scolastica 
severă a dualității cunoaşterii umane a fost acceptată 
doar treptat. Abia în secolele X, XI, XII şi XIII ale evului 
mediu s-a acceptat în totalitate principiul scolastic. Până 
atunci s-a oscilat încă: Oare nu ar trebui ca această 
cunoaştere umană să se poată ridica până la ceea ce 
aparţine lumii spirituale, aşa cum putea fi obţinută 
odinioară prin eforturi în beneficiul acestei perioade 
târzii? 


Astfel se produsese o mare răsturnare faţă de timpurile 
anterioare. În vremurile vechi, să zicem în primele secole 
creştine, un om care ar fi venit în contact cu taina 
previziunii divine a tuturor lucrurilor sau cu taina 
transformării pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui 
Hristos ar fi spus, atunci când s-ar fi convertit la 
crestinism: Acest lucru este greu de înţeles, dar există 
oameni care-şi pot transpune sufletul în aşa fel, încât pot 


să-l înţeleagă. Dacă accept caracterul atoateştiutor al 
fiiniei divine, această fiinţă trebuie să ştie dacă un om 
este osândit pe vecie sau dacă un altul se mântuieşte. 
Dar, ar fi spus un astfel de om, nu există o legătură 
directă între faptul că omul nu trebuie neapărat să 
păcătuiască şi că el este osândit, de fapt, prin păcatul 
său: aşadar, dacă nu păcătuieşte, nu este osândit; dacă 
se căieşte pentru un păcat, de asemenea nu este osândit. 
În consecinţă, trebuie spus: Omul poate deveni prin 
modul său de viaţă un osândit datorită păcatului sau un 
mântuit prin lipsa de păcat. Dar, încă o dată: Dumnezeu 
atoateştiutor trebuie să ştie de pe acum dacă el va fi 
osândit sau va fi mântuit! 


Un om care şi-ar fi pus aceste probleme ar fi ajuns la 
astfel de concluzii. Dar în aceste prime secole creştine el 
nu ar fi spus fără îndoieli: Aşadar, trebuie să pun 
problema dacă Dumnezeu ştic că un om va fi osândit sau 
mântuit, ci ar fi gândit: Dumnezeu, în ciuda faptului că 
omul poate păcătui sau nu, ştie totuşi cine este osândit şi 
cine este mântuit; aceasta aş putea-o înţelege dacă aş fi 
un iniţiat. Aşa ar fi gândit un om din primele secole 
creştine. 


De asemenea, dacă i s-ar fi spus că prin transubstanţiere, 
prin săvârşirea tainei împărtăşaniei, pâinea şi vinul se 
transformă în trupul şi sângele lui Hristos el ar fi 
replicat: Nu pot înţelege aceasta, dar dacă aş fi iniţiat aş 
putea şti. Aşa s-ar fi vorbit în timpurile mai vechi. Şi s-ar 
fi gândit: Ceea ce pot eu observa în lumea sensibilă este 
o iluzie, nu este adevărul; adevărul se află în lumea 
spirituală. Atât timp cât trăim în lumea simţurilor, în 
această lume a aparenţelor, există o contradicţie în 
afirmaţia că cineva poate sau nu să păcătuiască şi că 
Dumnezeu atoateştiutor ştie dinainte dacă un anumit om 
este osândit sau mântuit. Dar de îndată ce pătrunzi în 
lumea spirituală aceasta nu mai este o contradicţie. Aici 
afli cum de este posibil ca Dumnezeu să stie acest lucru. 
Tot astfel s-ar fi spus: În lumea fizică, sensibilă, există o 
contradicţie în faptul că ceva care pentru aparenţa 


exterioară rămâne neschimbat, pâine şi vin, poate deveni 
după transformare trup şi sânge ale lui Hristos; când eşti 
iniţiat poţi înţelege acest lucru, pentru că în acest caz te 

afli cu viaţa ta sufletească în lumea spirituală. Aşa s-ar fi 

spus în timpurile mai vechi. 


Acum însă s-au declanşat lupte în sufletele oamenilor. Pe 
de o parte, acestea se vedeau tot mai mult smulse din 
lumea spirituală. Întreaga cultură tindea să valorifice 
raţiunea oamenilor, care în orice caz nu pătrundea în 
lumea spirituală. Din toate aceste lupte s-au dezvoltat 
toate incertitudinile cu privire la lumile suprasensibile. 
Dacă ne ocupăm de istorie în mod simptomatic, putem 
extrage acele momente în care asemenea incertitudini ies 
cu deosebită forţă în lume. 


În conferințele mele am atras în mod repetat atenţia 
asupra călugărului scoţian Scotus Erigena, care a trăit în 
secolul al IX-lea în ţara francilor, la curtea lui Carol cel 
Chel (Nota 20), unde era privit ca o minune de 
înţelepciune. Când aveau de luat o decizie, Carol cel 
Chel, dar şi toţi cei care erau de părerea lui, se adresau, 
în toate problemele religioase, dar şi în toate problemele 
ştiinţifice, lui Scotus Erigena. Dar tocmai faptul că Scotus 
Erigena li se opunea altor călugări din timpul său vedem 
cât era de dezlănţuită lupta dintre rațiune, care se simţea 
limitată la lumea simţurilor şi la câteva concluzii obţinute 
prin aceasta, şi ceea ce era transmis din lumile 
suprasensibile sub forma de dogme. 


În secolul al IX-lea două personalităţi se aflau în 
confruntare: Scotus Erigena şi călugărul Gottschalk 
(Nota 21), care propăvăduia învăţătura după care 
Dumnezeu ar şti dinainte dacă un om va fi osândit sau 
mântuit. Treptat acest lucru s-a exprimat în formula: 
Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni la 
mântuire şi o altă parte la osândire. Se expunea această 
învăţătură în modul în care însuşi Augustin o făcuse, 
potrivit învăţăturii sale despre predetestinarea divină 
(Nota 22) a unei părţi dintre oameni la mântuire şi a altei 


părţi la osândire. Gottschalk, călugărul, spunea: 
Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni la 
mântuire şi o altă parte la osândire, dar pe nimeni la 
păcătuire. Pentru înţelegerea exterioară, Gottschalk 
propovăduia, aşadar, o contradicţie. 


Disputa a determinat un mare scandal în secolul al IX-lea. 
La un sinod ţinut la Mainz, de exemplu, scrierea lui 
Gottschalk a fost declarată eretică. Deşi a fost biciuit şi 
închis din cauza acestei învățături, el a sustinut că nu 
voia nimic altceva decât să pună în adevărata ei lumină 
învăţătura lui Augustin. Unii au devenit atenţi, mai ales 
unii episcopi şi călugări francezi, la faptul că Gottschalk 
nu propovăduia nimic altceva decât ceea ce spusese 
Augustin. El propovăduia din tradiţiile vechii cunoaşteri, 
din Misterii, ceea ce cei care voiau să înţeleagă toate 
lucrurile cu raţiunea, care abia se năştea, nu puteau 
înţelege, şi care din acest motiv îl combăteau, în timp ce 
ceilalti, care erau mai pătrunşi de însemnătatea 
lucrurilor vechi, îi dădeau întru totul dreptate unui teolog 
ca Gottschalk. 


Astăzi, oamenii vor înţelege cu mare greutate că au putut 
apărea asemenea dispute. Dar nu era o simplă ceartă. 
Din cauza unor astfel de învățături erai biciuit şi închis, 
dacă ele nu erau pe placul uneia dintre părţi, iar în final 
ţi se dădea totuşi dreptate. Căci tocmai dreptcredincioşii 
erau de partea lui Gottschalk şi învăţătura sa s-a 
încetățenit ca învăţătură catolică legală. Carol cel Chel s- 
a adresat lui Scotus Erigena, pentru a lua o hotărâre. 
Scotus Erigena nu a luat o decizie în sensul concepţiei lui 
Gottschalk, ci a susţinut că divinitatea se află cuprinsă în 
evoluţia omenirii, că răul nu poate fi decât ceva aparent, 
altfel el ar trebui să sălăşluiască în Dumnezeu. Întrucât 
Dumnezeu nu poate fi decât Binele, răul trebuie să fie 
nimic; dar nimicul nu poate face ca oamenii să fie reuniți 
în final. În felul acesta Scotus Erigena s-a pronunţat 
împotriva lui Gottschalk. 


Dar învăţătura lui Scotus Erigena, care este aproximativ 


aceeaşi cu cea a panteiştilor de azi, a fost din nou 
osândită de biserica dreptcredincioasă, iar scrierile sale 
au fost cunoscute mult mai târziu. Tot ce amintea de ela 
fost ars; el a fost considerat eretic. Şi când şi-a făcut 
cunoscută concepţia, pe care o expusese lui Carol cel 
Chel, partizanii lui Gottschalk care acum erau din nou 
recunoscuţi, au declarat: Scotus Erigena nu este decât un 
flecar care se împăunează cu tot felul de cunoştinţe ale 
ştiinţei exterioare şi care, de fapt, nu ştie nimic despre 
tainele interioare ale suprasensibilului. Un alt teolog a 
scris despre trupul şi sângele lui Hristos: De corpore et 
sanguine domini (Nota 23). În această scriere el exprima 
tot ceea ce pentru vechiul iniţiat era o învăţătură perfect 
transparentă: că pâinea şi vinul pot fi transformate în 
trupul adevărat şi în sângele adevărat ale lui Hristos. 


Această scriere a fost şi ea prezentată lui Carol cel Chel. 
Scotus Erigena nu a conceput chiar o operă antagonică, 
dar în scrierile sale găsim indicii că învăţătura sa, care 
este cea catolică dreptcredincioasă, şi anume că pâinea 
şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui 
Hristos, ar trebui modificată, întrucât nu se poate 
pătrunde taina ei. Aşa s-a exprimat Scotus Erigena. 


În rezumat, în secolul al IX-lea, în ceea ce priveşte relaţia 
sufletului uman cu lumea suprasensibilă se făcea mult 
zgomot, şi era deosebit de greu pentru spiritele serioase 
ale acelui timp să găsească o soluţie satisfăcătoare. Căci 
în dogmele creştine se găseau rămăşiţele adevărurilor 
iniţiatice, dar era prezentă şi neputinţa înţelegerii. 


Se verifica ceea ce fusese introdus în mod exterior în 
cuvânt (cuvântul ar fi putut fi înţeles după dezvoltarea 
sufletelor în lumea spirituală), în plus faţă de ceea ce era 
în conştienţa oamenilor prin dezvoltarea raţiunii umane 
din acea vreme. Şi din aceste verificări au luat naştere în 
viaţa creştină a Europei cele mai aprige lupte. 


Spre ce tindeau, de fapt, aceste trăiri sufleteşti? În om se 
contura o dualitate, ceea ce până atunci nu existase. Mai 


înainte omul privea în lumea sensibilă şi în acest timp 
avea totodată şi intuitia spiritualului, datorită 
capacităţilor sale, a spiritualului care răzbate prin 
intermediul fenomenelor sensibile: el vedea o dată cu 
fenomenele sensibile şi realităţile spirituale. Aşa cum 
făceau deja oamenii secolului al IX-lea, omul din vechime 
în mod sigur nu vedea pâine şi vin, căci aceasta ar fi fost 
o intuiţie materială. Dar el avea concomitent intuiţia 
materială şi intuiţia spirituală. 


Omul timpurilor vechi avea puţine noţiuni şi idei 
intelectualiste, aşa cum existau ele în veacul al IX-lea. Nu 
exista inconsistenţa şi abstracţiunea acestor noţiuni şi 
idei. Noţiunile şi ideile trăite de om erau încă de aşa 
natură, încât în mod obiectiv ţineau de esenţă. V-am 
atras atenţia asupra modului în care aceste lucruri au 
devenit treptat cu totul abstracte ca gramatică, retorică, 
dialectică, aritmetică, geometrie, muzică, astrologie. In 
timpuri mai vechi, aceste ştiinţe, în care omul pătrundea 
cu puterea sa sufletească, erau privite astfel încât el intra 
în relaţie - aşa am spus cândva - cu entităţi reale. Dar 
încă pe atunci, şi încă mai mult în perioade ulterioare, 
gramatica, retorica, dialectica etc. deveniseră firave şi 
abstracte, fără esenţialitate, nu mai erau decât nişte 
veşminte, s-ar putea spune, faţă de ceea ce exista în 
timpurile mai vechi. Şi acest lucru s-a amplificat. 
Abstracţiunea a devenit tot mai mult o abstracţiune a 
noţiunilor şi concretul a devenit tot mai mult sensibil, 
exterior. Aceste două curente din secolul al IX-lea, sub 
influenţa cărora oamenii au dat lupte sufleteşti atât de 
aprige, au continuat să existe până în epoca cea mai 
recentă. Le găsim deosebit de viu reprezentate în 
confruntarea dintre Goethe şi Schiller (Nota 24). Am 
vorbit ieri despre felul în care Gcethe a fost constrâns, 
atunci când a făcut cunoştinţă cu botanica lui Linné, să 
reprezinte fiinţa vegetală în noţiuni vii. Noţiuni vii, 
noţiuni care se pot transforma, care ajung la domeniul 
imaginativului. Dar am mai atras atentia şi asupra 
faptului că Goethe se poticneşte când vrea să urce de la 
treapta de vegetal-viu la aceea de animal-simţitor. EI 


ajunge la imaginaţiune, dar nu şi până la inspiraţie. El 
vede lucrurile exterioare. În cazul mineralelor, nu are 
prilejul să înainteze la imaginaţiune, în cazul plantelor 
face acest lucru. Mai departe nu poate înainta; noţiunile 
abstracte nu sunt domeniul lui. Din această cauză el nu 
cuprinde, în noţiuni abstracte, nici ceea ce este o 
spiritualitate mai înaltă decât cea vegetală. Din această 
cauză nu filosofează, în fond, aşa cum se filosofa în 
vremea sa. 


Schiller filosofează. El învaţă chiar să filosofeze de la 
Kant, până când nu-i mai place modul de a gândi al 
acestuia şi-l părăseşte. Dar Schiller nu face acest lucru 
fără abstracţiunea noţiunilor, care, la rândul lor, nu pot 
ajunge la esenţial, la fiinţial. Dacă analizăm concepţiile 
lui Goethe şi Schiller, simţim opoziţia dintre ei, care nu a 
fost, de fapt, niciodată depăşită, ci numai păstrată latent, 
datorită umanităţii care-i anima pe amândoi. 


Această opoziţie a ieşit în evidenţă când în anii nouăzeci 
ai secolului al XVIII-lea atât Goethe, cât şi Schiller au fost 
puşi în faţa întrebarii: Cum ajunge omul la o existenţă 
demnă de el? Schiller şi-a pus problema în felul lui, în 
forma gândirii abstracte, şi şi-a expus concepţia în ale 
sale Scrisori despre educaţia estetică a omului. El a spus: 
Omul este subordonat pe de o parte necesităţii logicii, a 
ratiunii. El nu are libertate atunci când se supune 
necesităţii raţiunii. Libertatea sa naufragiază în 
necesitatea raţiunii. Dar el nu are libertate nici când se 
dăruieşte numai simţurilor sale, necesităţii senzoriale; 
atunci îl constrâng instinctele, dorinţele, nici aici el nu 
este liber. În ambele sensuri, omul devine, de fapt, sclav, 
devine neliber. El nu poate deveni liber, crede Schiller, 
decât atunci când priveşte natura ca şi cum ar fi o fiinţă 
vie, ca şi cum în ea s-ar afla şi spirit şi suflet, când el 
ridică natura la o treaptă superioară. Dar atunci trebuie 
să coboare şi necesitatea raţiunii până la nivelul naturii. 
Omul trebuie să contemple natura ca şi cum ea ar avea 
rațiune. Atunci din rațiune dispare necesitatea rigidă a 
raţiunii, logica rigidă. Pe de altă parte, când se exprimă 


în imagini, omul modelează, în loc să analizeze logic şi să 
sintetizeze; prin faptul că omul plăsmuieşte, el ia naturii 
necesitatea sa pur senzorială. Dar, spune Schiller, toate 
acestea pot fi exprimate numai în creaţia artistică şi în 
savurarea estetică. Dacă stai pur şi simplu în faţa naturii, 
eşti învins de instincte, de poftele necesităţii naturii. 
Dacă te mişti în spirit, atunci trebuie să asculţi de 
necesitatea logicii, dacă nu vrei să fii infidel umanului. 
Dacă relaţionăm cele două aspecte, raţiunea cedează 
ceva din necesitatea sa senzorialului; senzorialul cedează 
ceva din natura sa doritoare. Prezentăm omul, de 
exemplu, în operele scultpurale, ca şi cum în domeniul 
sensibil ar fi conţinut însuşi spiritul. Conducem spiritul în 
jos, în senzorial, în timp ce urcăm sensibilul spre spirit, şi 
rezultă plăsmuirea, frumosul. Numai prin faptul că omul 
creează frumosul el trăieşte în libertate. 


Gândiţi-vă că în timp ce Schiller a redactat aceste 
scrisori el a năzuit cu toată forţa sa sufletească interioară 
să descopere când poate fi liber. Şi găseşte ca singură 
posibilitate pentru realizarea libertăţii umane trăirea în 
aparenţa frumoasă. Omul trebuie să fugă de adevărul 
grosolan - acest lucru îl spune Schiller, chiar dacă nu o 
exprimă clar -, dacă vrea să fie liber, deci să obţină o 
existenţă demnă de condiţia de om. Numai în aparenţă 
poate fi atinsă, de fapt, libertatea. 


Nietzsche (Nota 25), care era impregnat de toate aceste 
idei şi, în consecinţă, nu putea nici el pătrunde până la o 
adevărată intuiţie a spiritului, şi-a conceput prima sa 
carte, Naşterea tragediei din spiritul muzicii, în care a 
vrut să dovedească că grecii ar fi inventat arta pentru a 
avea ceva prin care să se poată ridica, ca oameni liberi, 
deasupra adevărului simţurilor exterioare, prin care nu 
ar putea obţine niciodată demnitatea umană; ei s-ar fi 
aşezat deasupra realităţii lucrurilor, pentru a putea 
atinge libertatea în aparenţă, în aparenţa artistică. 
Nietzsche a interpretat acest lucru în cadrul culturii 
greceşti. În această privinţă, el a exprimat mai răspicat 
ceea ce se afla deja în Scrisorile despre educaţia estetică 


a omului. Se poate spune, aşadar, că Schiller trăia într-o 
spiritualitate abstractă, dar în el exista totodată dorinta 
de a-i conferi omului demnitatea. Examinaţi măreatia, 
splendoarea, ceea ce merită a fi admirat în aceste scrisori 
estetice. În fond, ele sunt, din punct de vedere al 
scriiturii şi al forţei sufleteşti, deasupra tuturor celorlalte 
opere ale lui Schiller. De fapt, dacă luăm în considerare 
toată creaţia sa, ele sunt lucrul cel mai de preţ pe care l-a 
produs. Dar Schiller luptă din punctul său de vedere 
abstract, prin care ajunsese şi el la intelectualism, în 
concordanţă cu viaţa spirituală occidentală. EI nu a putut 
ajunge la realitatea adevărată, ci doar până la aparenţa 
frumuseţii. 


Când Goethe a primit Scrisorile despre educaţia estetică 
a omului, el nu s-a putut orienta cu uşurinţă în 
descifrarea lor. De fapt, Goethe nu era versat în mersul 
abstract al raţiunii umane. Dar şi pentru el felul în care 
îşi obţine omul demnitatea sa, cum trebuie să lucreze 
împreună entităţile spirituale pentru a-i conferi omului 
demnitatea sa umană astfel încât el să se trezească la 
lumea spirituală, să se poată familiariza cu aceasta 
constituia o problemă. Schiller nu putea evada din 
concept în realitate. Goethe voia să exprime şi el, în felul 
său, ceea ce Schiller expusese în scrisorile sale. 


El a spus-o în felul său, în imagini, în Basmul despre 
şarpele verde şi frumosul crin (Nota 26) (în germană 
crinul are un nume feminin, care s-ar putea traduce cu 
un sinonim regional: „frumoasa Lilia" - n. tr.). In toate 
personajele basmului trebuie să vedem forţele sufleteşti 
care coacţionează pentru a-i da omului demnitatea 
umană, demnitatea sa în libertate. Dar Goethe nu a putut 
găsi calea care să-i permită să urce de la ceea ce a putut 
exprima numai în imaginaţiuni la adevărata spiritualitate. 
Din această cauză el a rămas la nivelul basmului, la 
imagine, la un fel de simbolistică superioară, în orice caz 
la o simbolistică deosebit de vie, dar totuşi numai o 
simbolistică. Schiller a construit noţiuni abstracte, nu a 
ptutut pătrunde în nici un fel de realitate, a rămas la 


nivelul aparenţei. Goethe a plăsmuit, în dorinţa lui de a 
înţelege omul în libertatea sa, numeroase imagini, care 
erau plastice, senzorial plastice, dar cu care, de 
asemenea, nu a putut pătrunde în realitate. El a rămas 
legat de descrierea senzorialului. Vedeţi cât poate fi de 
frumoasă această descriere a senzorialului în Basmul 
despre şarpele verde şi frumoasa Lilia; dar, de fapt, 
eliberarea prinţului paralizat nu devine plastică, ci numai 
simbolic plastică. Concepţiile opuse, pe care le-am 
caracterizat şi care urcaseră la suprafaţă, dar din care 
nici una nu putea să pătrundă în lumea spirituală, se 
manifestă aici prin cele două personalităţi. Atât Schiller 
cât şi Goethe s-au străduit să pătrundă în lumea 
spirituală din direcţii diferite; dar nu puteau face asta. 


De fapt, ce se întâmpla? Ceea ce voi spune vi se va părea 
ciudat, şi totuşi cine priveşte lucrurile fără prejudecăti va 
trebui să le înţeleagă aşa cum le voi spune eu. 


Să luăm cele două curente care sunt prezente în 
scolastică. Avem mai întâi cunoaşterea raţională, care îşi 
obţine calităţile din domeniul sensibilului, dar care nu 
înaintează până la realitate. Prin cele mai variate 
plăsmuiri, acest curent coboară, de la o personalitate la 
alta, până la Schiller. El este atras de cunoaştere despre 
care scolastica spune: În felul acesta nu se pot obţine 
decât idei din domeniul sensibilului. Totuşi Schiller este 
în imposibilitatea de a găsi ceva în domeniul sensibilului 
care să-l condiţioneze pe om, atunci când el trebuie să 
aibă demnitatea sa umană; pentru aceasta el este prea 
deplin om. Schiller lasă de o parte lumea simţurilor şi nu- 
i rămân decât ideile. EI nu ajunge la nici o realitate, ci 
numai la aparenţa frumoasă. Prin aceasta el se luptă cu 
dilema: Cum să procedezi pentru a-i reda omului 
demnitatea sa cu ajutorul cunoaşterii scolastice? Aici nu 
te mai poţi ţine de realitate, aici trebuie să te refugiezi în 
aparenţa frumoasă. Astfel, în personalitatea lui Schiller 
se regăseşte ascendentul curentului scolastic al 
cunoaşterii raţionale. 


Goethe nu s-a preocupat de cunoaşterea raţională. El era 
mult mai mult stimulat de cunoaşterea revelată; chiar 
dacă acest lucru vi se pare uimitor, el este totuşi 
adevârat. Practicarea logicii nu era domeniul său. Chiar 
dacă nu se ţinea de dogmele catolice care l-au iluminat 
totuşi în modelarea artistică, mai târziu, atunci când a 
vrut să-şi desăvârşească Faustul, chiar dacă în tinereţe 
nu accepta dogmele catolice, el era totuşi ataşat de ceea 
ce se apropia de lumea suprasensibilă, atât cât se putea 
el avânta. Când se vorbea de credinţă devenea, într-un 
anume sens, furios. Când în tinereţea sa Iacobi i-a vorbit 
despre credinţă, el a spus: Eu mă menţin în domeniul 
perceperii vizuale (Nota 27). Goethe nu voia să audă de 
credinţă. Aceia care îl consideră legat de o credinţă nu-l 
înţeleg deloc. El voia să vadă. El se afla deja pe drumul 
care urcă de la imaginaţiunile sale spre inspiraţii şi spre 
intuiţii. Cu acestea nu ar fi putut deveni un teolog al 
evului mediu, dar ar fi putut deveni un văzător al lui 
Dumnezeu sau un văzător al lumii suprasensibile. El se 
afla deja pe această cale, dar nu a putut ajunge sus. A 
ajuns numai până la intuiţia suprasensibilului în lumea 
plantelor. Aşa încât când urmărea lumea plantelor 
urmărea concomitent aspecte spirituale şi sensibile, aşa 
cum se întâmpla şi în vechile Misterii iniţiatice; dar el s-a 
oprit la plante. 


Ce putea însă să facă în această privinţă? Nu putea face 
nimic altceva decât să folosească pentru întreaga lume 
suprasensibilă imaginile, modalitatea simbolistă, 
imaginativă, pe care a învăţat s-o recunoască la plante. 
Astfel el a ajuns numai până la o prezentare imaginativă 
a lumii, atunci când, în al său basm despre şarpele verde 
şi frumoasa Lilia, vorbea despre probleme sufleteşti. 


Observaţi: acolo unde basmul despre şarpele verde şi 
frumoasa Lilia aminteşte de ceea ce ţine de adevărurile 
la care ajungi prin imaginaţiuni, aşa cum le-a dezvoltat 
Goethe în legătură cu lumea plantelor, basmul este 
deosebit de frumos. Lăsaţi să acţioneze asupra 
dumneavoastră tot ceea ce ţine de stilul imaginaţiunii 


vegetale; el devine minunat de frumos. Toate celelalte 
lucruri pe care le găsim în basme au tendinţa de a deveni 
plantă. Figura feminină de care este vorba în basm el o 
numeşte Lilia. Ea nu are o viaţă adevărată, viguroasă; are 
un fel de existenţă vegetală. Şi, dacă veţi privi toate 
figurile care apar în basm, ajungeţi în adevăr la o 
existenţă vegetală; dar când este vorba ca ele să urce 
mai sus, acolo ceea ce este înalt devine simbolic şi se 
ajunge, de fapt, la o existenţă aparentă. 


Nici regii care apar aici nu sunt reali. Nici ei nu ajung 
decât la o existenţă vegetală; ei spun numai că ar fi 
altceva. Căci, pentru ca ei să trăiască cu adevărat ar fi 
trebuit să se regăsească în regele de aur, în regele de 
argint, în regele de bronz. 


Aşadar, Goethe trăieşte, s-ar putea spune, în cunoaşterea 
revelată, suprasensibilă, pe care o stăpâneşte până la un 
anumit nivel. Schiller trăieşte o cunoaştere raţională, 
cealaltă concepţie dezvoltată de scolastică, pe care însă 
vrea s-o aducă până la realitate, dar nu o poate ridica 
decât până la realitatea aparenţei în frumuseţe. 


Se poate spune: Adevărul interior al acestor două 
personalităţi îi face să fie atât de sinceri, încât nici unul 
nu spune mai mult decât poate. Din această cauză 
Goethe prezintă sufletescul ca şi cum ar fi vegetal, iar 
Schiller descrie omul liber ca şi cum el ar putea trăi 
numai estetic. Societatea estetică reprezintă ceea ce 
Schiller indică la sfârşitul scrisorilor sale ca fiind 
„imperativul social": Deveniţi astfel încât societatea să se 
prezinte frumos, spune Schiller, dacă omul trebuie să 
devină liber. În relaţia lui Goethe cu Schiller se vede cum 
se ridică la suprafaţă aceste curente de gândire. Lui 
Goethe i-ar fi fost necesară ridicarea de la imaginaţiune 
la inspiraţie, iar lui Schiller animarea noţiunilor abstracte 
cu ajutorul lumii imaginative. Abia atunci ei s-ar fi putut 
înţelege pe deplin. 


Şi dacă priviţi în sufletul acestor doi mari oameni, puteţi 


să spuneţi: Ambii erau predispuşi să pătrundă în lumea 
spiritului. Cum a luptat Goethe cu ceea ce el numea a fi 
cucernic! Cum o exprima Schiller (Nota 28): De care 
religie existentă consideri că aparţii? - De nici una, - 
spune el. De ce? Din religiozitate! 


Vedem cum, pentru spiritele luminate, o dată cu 
desfăşurarea suprasensibilului, din ceea ce omul poate 
trăi prin cunoaştere decurge şi ceea ce este religios. 
Aşadar, va trebui să se ajungă din nou la religie, prin 
transformarea cunoaşterii actuale pur intelectuale în 
cunoaştere spirituală. 

CONFERINŢA a IV-a 

Dornach, 30 iulie 1922 
Să privim înapoi la principiile iniţierii mai vechi şi să 
vedem cum acei oameni care mai trăiau încă cu aceste 
principii ale iniţierii s-au opus, în calitate de iniţiaţi, 
creştinismului, dezvoltând din concepţiile lor ceea ce a 
devenit mai târziu conţinut dogmatic, astfel încât acesta 
nu a mai putut fi înţeles, mai ales după secolele VIII şi IX. 
Trebuie să ne amintim numai că înaintea Misteriului de 
pe Golgota în civilizatia umanităţii nu s-a simţit influenţa 
principiului Eului uman. Omul a avut întotdeauna 
predispoziţie pentru acest principiu al Eului. El a fost 
chiar creat pentru a-şi dezvolta fiinţa sa interioară şi 
exterioară din acest principiu al Eului. Dar numai încet şi 
treptat el a ajuns să simtă şi mai ales să devină conştient 
de ceea ce reprezenta în el esenţa Eului şi forţa Eului. 
Astfel încât se poate spune: Este de la sine înţeles că, de 
fapt, şi în timpurile dinaintea Misteriului de pe Golgota 
entitatea umană era alcătuită din corp fizic, corp eteric, 
corp astral şi Eu, dar conştienţa omului nu îngloba în sine 
această esenţă - Eul. Acesta exista mai mult sau mai 
putin inconştient. În vremurile mai vechi, umblau pe 
Pământ oameni care nu erau pe deplin conştienţi de Eul 
lor. Eul îşi exercita influenţa în cadrul entității umane 
numai când omul nu-şi mai dezvoltă corpul fizic cu 
intensitate. Cei care erau inconştienţi de Eul lor şi-au 
dezvoltat corpul fizic mai mult decât aceia care au 
pătruns în conştienţa deplină a Eului. Acest lucru nu a 


avut loc în mod brusc, el s-a petrecut în secolele dinainte 
şi de după Misteriul de pe Golgota, dar este perceptibil 
pentru contemplarea istoriei de pe poziţiile ştiinţei 
spirituale. Trebuie să spunem: Ceea ce poate păstra omul 
din corpul său fizic şi, de asemenea, din corpul său eteric 
şi din corpul său astral, poate fi menţinut numai când 
ceva din natura spiritual-divină se scurge în entitatea 
umană. Atât timp cât oamenii aveau, în absenţa 
conştienţei Eului, o clarvedere atavică, acest spiritual- 
divin se scurgea din Cosmos în oameni. Oamenii nu ar fi 
putut deveni niciodată fiinţe libere, dacă nu ar fi apărut 
Eul, deoarece în ei nu se mai scurgea spiritual-divinul. Ei 
au devenit fiinţe libere datorită faptului că au devenit 
puternici şi în conştienţa Eului lor. Dar acest lucru a fost 
posibil numai atunci când oamenii s-au dezvoltat treptat 
prin gândurile lor abstracte. Gândurile abstracte sunt 
însă cadavrele lumii spirituale. Am atras deja atenţia în 
aceste conferinţe că, aşa cum cadavrul corpului nostru 
fizic rămâne ca reziduu, atunci când trecem prin moartea 
pământeană (Nota 29), tot astfel din acea entitate 
spiritual-sufletească care suntem în lumea spirituală, 
înainte de a cobori în lumea fizică, rămâne un cadavru. 
Dar acest lucru se petrece astfel doar de când omul a fost 
înzestrat cu conştienţa Eului său. lar gândurile, gândurile 
abstracte reprezintă acest cadavru. Prin faptul că 
devenim capabili să înglobăm în noi gânduri abstracte, 
cuprindem cadavrul fiinţei noastre spiritual-sufleteşti aşa 
cum era înaintea coborârii în lumea pământeană. Acest 
lucru este rezultatul faptului că în corpul nostru fizic se 
instalează şi ceva din principiul sfârşitului, al degradării. 


Natura omului s-a schimbat în cursul evoluţiei sale 
pământene. Vechile trupuri arătau altfel decât cele de 
astăzi. In trecut, omul era de fapt neliber în trupul său, 
dar în natura sa proprie plină de prospeţime era într-o 
continuă mişcare, astfel încât el se împlinea prin propria- 
i activitate fizică-eterică-astrală. Deci se poate spune: Noi 
trăim în cadrul lumii civilizate într-o perioadă a 
dezvoltării umanităţii în care corpul începe să se 
degradeze. Şi tocmai prin acest corp care decade, care 


stă la baza gândurilor intelectualiste, adică abstracte, noi 
ne dobândim libertatea. Prin acest corp în decadenţă 
omul a dobândit toate lucrurile de care el este atât de 
mândru ca om de ştiinţă cu nuanţă intelectualistă. 


Dacă gândim la aceste lucruri, trebuie să spunem: 
Inaintea Misteriului de pe Golgota în om nu fiinţa 
conştienţa deplină a Eului. Dar au existat oameni care au 
dezvoltat această conştienţă, prin acţiunea de iniţiere din 
Misterii. Aceştia erau iniţiaţii. Am spus multe lucruri 
despre ce se întâmpla cu cei care treceau prin procesul 
de iniţiere în locurile speciale ale vechilor Misterii şi care 
urcau la acest Eu deplin conştienţi de sine, în timp ce 
natura umană era în general lipsită de acest Eu. Numai 
că vechiul iniţiat putea să ajungă la acest Eu doar prin 
aceea că prin acţiunea culturală a Misteriilor în el 
pătrundea ceva care a fost resimţit în toate culturile şi 
civilizațiile vechi ca fiind Tatăl veşnic al Cosmosului. 
Invăţăcelul vechilor Misterii, iniţiatul, avea această trăire 
atunci când atingea un anumit punct al iniţierii sale, 
încât îşi spunea: Tatăl trăieşte în mine. 


Un iniţiat din cadrul culturii ebraice vechi ar fi 
caracterizat ceea ce se întâmplase cu el prin iniţiere în 
felul următor: Omenirea, în general, are caracteristic 
faptul că Tatăl o susţine şi o conduce, dar El nu 
sălăşluieşte în conştienţă şi nu dezvoltă conştienţa faţă 
de Eu. Tatăl dă omului obişnuit respiraţia, sufletul viu. 
Iniţiatul vede în ceea ce fusese insuflat ca suflet viu ceva 
special, principiul Tatălui veşnic al Cosmosului, care 
sălăşluia în om. Când în vechiul iniţiat al lumii ebraice se 
naşte acest principiu divin al Tatălui şi omul devine 
conştient de aceasta, el spune: Eu sunt cel care sunt. Aşa 
se face că un astfel de om care făcea parte din vechile 
popoare şi care, pe drept cuvânt, datorită sălăşluirii 
principiului divin al Tatălui în el, putea exprima Eul, Eu 
care a fost în toată antichitatea numele inexprimabil al 
lui Dumnezeu, al divinităţii-Tată, era considerat 
reprezentant al Tatălui pe Pământ. Aceşti iniţiaţi erau 
numiţi Taţi; se aflau în mijlocul popoarelor. Erau numiţi 


Taţi (Părinţi) deoarece reprezentau principiul-Tată 
printre ceilalţi oameni. Şi se spunea că în Misterii 
pătrundea în ei dumnezeiescul Tată. Din această cauză 
Misterile erau considerate ca ceva în care în cadrul 
terestrului se dezvoltă ceea ce există şi străbate numai 
afară, întregul Cosmos. În locurile de Misterii şi apoi prin 
Misterii în om, principiului divin al Tatălui i se construia 
un adăpost. Omul a devenit el însuşi un astfel de adăpost 
al principiului divin al Tatălui. 


Astfel erau resimţite prin Misterii sălăşluirea şi 
pelerinajul lui Dumnezeu în cadrul lumii pământene, şi se 
privea în afară, spre Cosmos, spre lumea mare; în 
măsura în care aceasta era percepută ca fiind străbătută 
şi întreţinută de principiul divin al Tatălui, ea era numită 
macrocosmos, lumea mare. Apoi se privea spre locurile 
de Misterii, unde acestui Dumneeeu-Tată îi era construit 
un adăpost, în care erau iniţiaţi oamenii care deveneau 
chiar adăpostul pentru acest Dumnezeu-Tată şi ceea ce 
erau Misteriile, ceea ce devenea însuşi omul prin 
Misterii: lumea mică, microcosmosul. Acest lucru s-a 
menţinut până la Goethe; când Goethe a devenit membru 
al unor loji, el şi-a însuşit expresia curentă „Lume mare şi 
lume mică" (Nota 30) şi înţelegea prin lumea mare, 
macrocosmosul şi prin lumea mică loja, care pentru el 
trebuia să fie o imagine a lumii mari. 


Toate acestea au intrat într-un alt stadiu atunci când în 
cadrul evoluţiei umane a avut loc Misteriul de pe 
Golgota. În timpul acestui Misteriu pe Pământ mai 
existau acei oameni care simțeau în ei ceva din Eul 
independent. Conştienţa Eului începuse în oarecare 
măsură să se stabilescă în oameni. Dar în acelaşi timp se 
mai întâmplă ceva: corpul fizic uman începe să devină 
friabil în interior, să se dezagrege. Şi astfel dezvoltarea 
umană se află, în timpul evoluţiei terestre, în faţa 
pericolului de a pierde tot mai mult legătura cu lumea 
spirituală, dar şi în faţa pericolului ca trupul fizic să se 
dezagrege tot mai mult. 


Pentru a împiedica aceasta, entitatea pe care o numim 
Hristos a decis să se întrupeze în lisus din Nazaret, aşa 
cum mai înainte principiul divin al Tatălui se revărsase în 
iniţiaţi. Prin faptul că principiul divin al Tatălui s-a 
revărsat în iniţiaţi, a fost adăugat corpului fizic, corpului 
eteric şi corpului astral Eul. Aşa cum am spus, numai 
acelor oameni care reprezentau numele inexprimabil al 
lui Dumnezeu, în care se sălăşluise dumnezeiescul Tată, 
le era permis să exprime Eul. 


Dar în mijlocul evoluţiei pământene existau oameni care 
începeau să-şi spună Eu, care înglobaseră Eul în 
conştienţa lor. Într-un astfel de om, care era lisus din 
Nazaret, a pătruns principiul Fiului, principiul Hristos. 
Acest principiu Hristos a pătruns aşadar în Eu. În timp ce 
mai înainte avusese loc pătrunderea principiului Tatălui 
în corpurile fizic, eteric şi astral, acum are loc 
pătrunderea principiului Hristos în omul care evoluase. 


Amintiţi-vă cum am descris omul zilele trecute. V-am 
spus: Plantele distrug în ele însele natura fizică, s-ar 
putea spune că o corup; animalul corupe natura fizică şi 
pe cea eterică, iar omul corupe natura fizică, pe cea 
eterică şi pe cea astrală. Omul nu o corupea total în 
timpul evoluţiei sale dinaintea Misteriului de pe Golgota; 
acum el o corupe integral, în timp ce Eul său îşi ocupa 
locul în entitatea sa. Iniţiatul vechilor Misterii se elibera 
însă complet de corpurile sale (fizic, eteric, şi astral), în 
timp ce principiul Tatălui îl inunda şi devenea un Eu. 


În timp ce Hristos a pătruns şi a sălăşluit în lisus din 
Nazaret, el a distrus nu numai corpurile fizic, eteric şi 
astral, ci, împreună cu ele, şi Eul, în măsura în care 
acesta era dezvoltat în acea perioadă în lisus din 
Nazaret. Astfel în lisus Hristos sălăşluia principiul 
superior Hristos, care se comportă faţă de Eu aşa cum se 
comportă de obicei Eul uman faţă de corpul astral. 


Acest lucru îl puteau încă vedea vechii iniţiaţi, care aveau 
dezvoltate capacităţi superioare de clarvedere. Când 


aceşti vechi iniţiaţi priveau omul, aşa cum exista acesta 
în vremea lor, observau că omul reunea în sine toate 
forţele existente în celelalte fiinţe din natură, le depăşeau 
şi într-un sens le rezumau. Aţi văzut cum poate fi regăsit 
în corpul uman fizic regnul mineral, în corpul uman 
eteric regnul vegetal, în corpul uman astral regnul 
animal şi apoi omul propriu-zis. In timp ce acei iniţiaţi 
aduşi la capacitatea de clarvedere în vremuri anterioare, 
aceşti Taţi (Părinti) ai popoarelor, în măsura în care unii 
din ei mai existau, au primit vestea despre Evenimentul 
Hristos, despre apropierea Evenimentului de pe Golgota, 
ei vedeau ceva în plus, în care nu se ridicau numai 
fiinţele pământene până la om, ci în care omul se ridica 
până la spiritualul-divin. 


Când în om este prezent ca expresie umană ceva ce noi 
cunoaştem ca trăind în corpul fizic exterior al omului, 
vom înţelege cum acei iniţiaţi vedeau în lisus Hristos mai 
mult decât un om, vedeau ceva ce depăşea limitele 
omenirii, limitele omenescului. Initiaţii au văzut pe Iisus 
Hristos într-o strălucire deosebită, nu numai cu culoarea 
incarnatului uman, ci cu o strălucire specială, radiantă. 


Această strălucire vechii iniţiaţi o puteau percepe şi la 
tovarăşii lor: era forţa principiului Tatălui care sălăşluia 
în iniţiaţi. Dar ei nu percepeau numai principiul Tatălui, 
ci şi ceva care radia în mod special din lisus Hristos, 
deoarece în El nu erau distruse numai corpurile fizic, 
eteric şi astral, ci şi Eul, în măsura în care acesta putea fi 
prezent într-un om al acelor timpuri. 


Nu numai iniţiaţii L-au putut vedea pe Iisus Hristos ca pe 
o entitate deosebit de radiantă, ci şi alţi oameni special 
înzestrați în această privinţă. Faptul că şi oameni care 
erau înzestrați numai cu daruri naturale, nu cu daruri 
obţinute în Misterii, chiar dacă nu erau decât cazuri 
izolate, recunoşteau în lisus Hristos natura Sa 
superioară, era o noutate chiar şi pentru iniţiaţii din 
timpul Misteriului de pe Golgota. 


De aici s-a născut înţelegerea faptului că prin Misteriul 
de pe Golgota trebuia să se întâmple ceva ce mai înainte 
nu avea loc decât în cadrul Misteriilor. În lumea mare, în 
macrocosmos, a fost transpus ceva ce mai înainte nu se 
întâmpla decât în cadrul microcosmosului, a lumii mici. 
În cadrul ultimelor locuri de Misterii ale antichităţii taina 
lui Hristos a fost revelată cu cea mai mare claritate şi 
tocmai această vestire a tainei lui Hristos s-a pierdut 
pentru civilizaţia mai nouă, în cursul primelor patru 
secole de dezvoltare europeană. Pentru că în lisus 
Hristos nu mai trăia numai principiul Tatălui, ci şi 
principiul Fiului, aceşti vechi iniţiaţi ştiau că lisus Hristos 
reprezenta ceva unic în cadrul evoluţiei, unic în măsura 
în care nu va mai putea apărea un astfel de Misteriu de 
pe Golgota, o astfel de sălăşluire a principiului Fiului într- 
un om. 


Aceşti iniţiaţi mai ştiau că Hristos a venit printre oameni 
ca Mântuitor, pentru a împiedica fărâmițarea corpului 
uman prin încorporarea Eului. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
Hristos nu ar fi venit ca Mântuitor? Când omul moare, el 
îşi leapădă corpul supus degradării. În cazul acesta, dacă 
Hristos nu ar fi acţionat ca Mântuitor fenomenele de 
descompunere care afectează corpul pieritor s-ar fi 
reflectat în sufletul care rămâne după moarte. Morţii ar fi 
fost neliniştiţi, chinuiti de ceea ce reprezintă corpul lor 
fizic, în descompunere, pentru existenţa terestră. Aceste 
suflete care au trecut prin moarte ar trebui să ştie că şi 
Pământul are de suferit prin faptul că trebuie să preia un 
corp în descompunere. Şi vechii iniţiaţi ştiau, ca şi cei 
care se numesc creştini, care se pătrund de esenţa 
principiul Hristos, că aceste suflete priveau acum în jos, 
la corpul lor, care le-a fost luat prin moarte, încât puteau 
spune: Prin sălăşluirea lui Hristos în noi, în timpul cât am 
fost copii ai Pământului, noi am vindecat (mântuit) acest 
corp fizic într-atât, încât poate fi pus în Pământ fără a 
reprezenta pentru el un pericol de descompunere. Pentru 
a deveni Eu, omul trebuia să aibă mai întâi un corp supus 
descompunerii; dacă acest corp ar fi rămas supus 
descompunerii, Pământul ar fi fost vătămat. lar când 


sufletele ar fi privit în jos la corpul lor fizic preluat de 
Pământ ar fi fost chinuite după moarte, crezând că 
Pământul ar fi vătămat prin acest corp fizic ce se 
descompune. 


După împlinirea Misteriului de pe Golgota sufletele 
umane îşi puteau spune, după ce trecuseră de poarta 
morţii: Da, acest corp supus degradării l-am purtat pe 
Pământ; lui îi datorăm posibilitatea de a putea dezvolta 
un Eu liber în entitatea umană. Dar Hristos a vindecat 
acest corp fizic prin sălăşluirea Lui în lisus din Nazaret, 
astfel încât să nu fie dăunător pentru existenţa 
pământeană, iar noi să putem privi liniştiţi la această 
experienţă, ştiind că după Misteriul de pe Golgota pe 
Pământ nu cade o sămânță rea prin acel corp fizic de 
care omul are nevoie pentru Eul său. Hristos a trecut 
prin Misteriul de pe Golgota în vederea sfințirii corpului 
uman fizic, pentru existenţa sa terestră. 


Ce s-ar fi întâmplat în evoluţia Pământului dacă lucrurile 
ar fi rămas aşa? Atunci s-ar fi putut spune: În timpuri 
trecute, Dumnezeu-Tatăl s-a sălăşluit în oameni pentru ca 
acestia să se poată înălța, ca suflete, până la Eu, şi să 
poată fi vestit celorlalţi oameni. Apoi s-a sălăşluit în 
entitatea umană Fiul, Hristos. Aceia care au în sine pe 
Hristos salvează prin aceasta corpul pentru evoluţia 
pământeană. Aşa cum prin vechiul principiu al Tatălui şi 
sălăşluirea lui în om a fost salvată, prin Misterii, partea 
sufletească a oamenilor, tot astfel este salvată partea lor 
trupească de către Tămăduitor, de către Mântuitor, de 
către Hristos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota. 


Dar dacă ar fi rămas numai la acest stadiu, cei care îşi 
ştiu salvat trupul ar trebui să poarte acum în sine pe 
Hristos, ca entitate activă, care acţionează şi corporal. Şi 
astfel oamenii n-ar fi putut deveni fiinţe libere. Dacă 
lucrurile ar fi rămas aşa, oamenii s-ar fi dezvoltat în aşa 
fel, încât ar fi putut prelua pe Hristos în ei pentru 
liniştirea sufletelor lor după moarte, pentru ca acestea să 
poată privi în jos, spre Pământ, în felul descris mai sus; 


dar oamenii nu ar fi putut deveni liberi. Dacă ar fi vrut să 
devină buni, ei ar fi trebuit să-L. lase pe Hristos să 
acţioneze în ei la fel cum în antichitate acţionase Tatăl în 
cei care nu erau iniţiaţi. Oamenii au devenit liberi prin 
faptul că în ei a fost dezvoltat Eul. Iniţiaţii au devenit 
liberi în timpurile vechi, ceilalti erau neliberi, pentru că 
Tatăl trăia în mod inconştient în ei. Dacă creştinii lui 
Hristos ar fi fost entităţi conştiente în sine, de fiecare 
dată când ar fi vrut să devină buni ar fi trebuit să stingă 
în ei conştienţa Eului, pentru a-L trezi pe Hristos prin 
aceasta. Nu ei ar fi fost buni, ci numai Hristos din ei. 
Oamenii ar fi trebuit să peregrineze pe Pământ, Hristos 
ar fi trebuit să sălăşluiască în ei şi în timp ce el s-ar fi 
folosit de trupurile lor ar fi avut loc vindecarea acestor 
trupuri. Dar binele săvârsit de oameni ar fi fost binele lui 
Hristos, nu al oamenilor. 


Nu aceasta a fost misiunea Fiului divin care se legase cu 
evoluţia Pământului prin Misteriul de pe Golgota. El voia 
să sălăşluiască în omenire, dar nu voia să tulbure 
conştienţa Eului care urca acum în oameni. El a făcut o 
dată acest lucru cu lisus, în care, după Botez, în locul 
conştienţei Eului a trăit conştienţa Fiului. Dar acest lucru 
nu trebuia să se petreacă cu oamenii timpurilor viitoare. 
Eul acestora trebuia să se poată ridica la conştienţa 
deplină şi, cu toate acestea, Hristos să poată sălăşlui în 
interiorul lor. 


Pentru aceasta era necesar ca Hristos să nu mai fie 
perceput de oameni prin vederea lor nemijlocită, ca să 
rămână unit cu existenţa pământeană. Era ceva 
asemănător cu ce se întâmpla în vechile locaşuri de 
iniţiere: Când o fiinţă vizibilă fizic pentru oamenii care 
văd în lumea fizică, putând fi urmărită de aceştia prin 
existenţa sa, încetează de a fi vizibilă, se spune că şi-a 
făcut călătoria în Cer. Ea a pătruns în acele regiuni în 
care vizibilitatea fizică nu se mai manifestă. Asa si-a făcut 
Hristos călătoria sa în Cer (Inălţarea la Cer), aşa a 
devenit invizibil. El şi-ar fi păstrat într-un anume sens 
deplina vizibilitate, dacă ar fi sălăşluit în interiorul 


oamenilor şi ar fi distrus Eul, aşa încât aceştia ar fi putut 
deveni buni numai prin aceea că Hristos ar fi fost activ în 
ei. 


Modul în care Hristos mai era vizibil pentru apostoli şi 
după Învierea Sa a dispărut: Hristos s-a înălţat la Cer. 
Dar El a trimis oamenilor acea entitate dumnezeiască 
care nu distruge conştienţa despre Eu, spre care te ridici 
nu prin privire spirituală, ci prin Duhul invizibil. El a 
trimis oamenilor Sfântul Duh. 


Sfântul Duh este trimis de Hristos pentru ca oamenii să- 
şi poată păstra conştienţa Eului, iar el să poată sălăşlui în 
om în mod inconştient. Astfel încât omul, când îşi aduce 
în faţa sufletului literalmente fiinţa care este el de fapt, 
trebuie să spună: Dacă privesc înapoi la ceea ce ştiau 
vechii iniţiati, văd că în mine trăieşte principiul Tatălui, 
care umple Cosmosul, principiu care a apărut la vechii 
iniţiati şi le-a dezvoltat Eul. Acesta este principiul care a 
trăit în noi înainte să fi coborât în lumea fizică. Prin 
sălăşluirea în ei a acestui principiu-Tată, vechii iniţiaţi îşi 
aminteau cu deplină claritate cum trăiseră înainte de a fi 
coborât în ceea ce exista înainte de naştere, în 
preexistenţă: Ex deo nascimur. 


După Misteriul de pe Golgota pentru om nu a putut 
rămâne valabil principiul: „Văd pe Hristos", deoarece nu 
ar fi putut deveni bun prin el însuşi; numai Hristos ar fi 
putut fi bun în el. Omului nu-i putea reveni decât: In 
Christo morimur. El putea muri în Hristos; putea să-L 
unească pe Hristos cu ceea ce în el era principiu al 
morţii. 


Dar noua sa conştienţă putea fi trezită prin entitatea pe 
care i-a trimis-o Hristos, prin Sfântul Duh: Per spiritum 
Sanctum reviviscimu,s. În felul acesta vedeţi coerenţa din 
cadrul Treimii. Cu acestea devine clar însă şi faptul că 
este inerent creştinismului să se poată ajunge la trezirea 
Duhului şi fără a-L vedea pe Hristos însuşi în el. În timp 
ce Hristos a trimis omenirii Sfântul Duh, EL i-a dat şi 


capacitatea de a se avânta ea însăşi, prin intelect, spre 
înţelegerea spiritualului. Din această cauză nu este 
permis să se spună că omul nu ar putea înţelege 
suprasensibilul spiritual prin spiritul său; omul ar putea 
justifica această neînțelegere a suprasensibilului numai 
dacă ar ignora Duhul Sfânt şi ar vorbi numai despre 
Dumnezeu-Tatăl şi despre Dumnezeu-Fiul. Şi în 
Evanghelie este făcută o referire clară pentru cel care 
vrea numai să vadă, care vrea numai să citească, că este 
o revelaţie însuşi faptul că omul, numai dacă este înclinat 
spre Hristos, poate înţelege suprasensibilul prin spiritul 
care sălăşluieşte în el. Din această cauză ni se spune că 
la Botezul lui Hristos a apărut Sfântul Duh. La apariţia 
Sfântului Duh răsună în Cosmos vorbele: „Acesta este 
Fiul meu mult iubit, astăzi L-am zămislit." 


Tatăl este zămislitorul nezămislit care îl introduce pe Fiu 
în lumea fizică. Dar în acelaş timp Tatăl se foloseşte de 
Sfântul Duh pentru a împărtăşi omenirii faptul că în Duh 
poate fi cuprins suprasensibilul, chiar dacă acest spirit 
nu poate fi văzut, chiar dacă el acţionează numai în 
interior, ridicând la viaţă partea sa spirituală abstractă, 
atunci când prin Hristosul care sălăşluieşte în el trezeşte 
la viaţă cadavrul de gânduri pe care îl purtăm cu noi din 
existenţa prenatală. 


Revelația despre Duhul Sfânt şi apariţia Duhului Sfânt la 
Botez s-a produs prin Tatăl. Şi atunci când Hristos a 
trimis Duhul Sfânt alor săi, aceasta s-a produs prin 
Hristos, prin Fiul. Din această cauză era o veche dogmă 
care spunea că Tatăl este creatorul necreat, Fiul este cel 
născut de către Tatăl, Duhul Sfânt este transmis 
umanităţii de către Tatăl şi de către Fiul. Aceasta nu este 
pur şi simplu o dogmă stabilită după bunul plac, ci 
reprezintă înţelepciunea iniţiatică a primelor secole 
creştine şi nu a fost negată decât mai târziu, aşa cum a 
fost negată trihotomia si Treimea (Nota 31). 


În cadrul omenirii în evoluţie, principiul divin care 
acţionează în sensul creştinismului nu ar putea fi înţeles 


fără Sfânta Treime şi, când în locul Treimii apare o altă 
revelaţie a lui Dumnezeu, aceasta nu este, în fond, o 
revelaţie deplin creştină. Trebuie să înţelegem Tatăl, Fiul 
şi Sfântul Duh, dacă vrem să înţelegem concret revelaţia 
lui Dumnezeu în adevăratul ei sens. 


Când s-a declarat în cadrul scolasticii că omul nu ar avea 
o revelaţie decât prin credinţă, dar că prin cunoaşterea 
sa el nu se poate ridica până la suprasensibil, nici 
Evanghelia nu mai era inteligibilă. Delimitarea 
cunoaşterii umane de credinţă era un păcat săvârşit 
împotriva vestirii Duhului Sfânt de către Tatăl la Botezul 
lui lisus şi de însuşi lisus la trimiterea Duhului Sfânt la 
sărbătoarea Rusaliilor. 


În cadrul evoluţiei europene s-a păcătuit mult împotriva 
impulsului creştin originar, iar omenirea are cu adevărat 
nevoie să se întoarcă la acest impuls originar. 


În mare parte, impulsurile creştine originare au 
încremenit în dogme. Dar când pătrunzi în spiritul viu, 
din ceea ce este adevăr în dogme vor scăpăra din nou 
scântei. Dogmele vor înceta atunci să fie dogme. 
Greşeala Bisericii nu constă în faptul că a propagat 
dogme, ci în aceea că le-a transformat în beton, că le-a 
cristalizat, că le-a îndepărtat de cunoaşterea umană. În 
timp ce cunoaşterea umană a fost limitată la lumea 
simţurilor, dogmele nu puteau decât să cristalizeze, să 
încremenească, să devină de neînțeles. Căci este o 
imposibilitate ca simpla credinţă să poată aduce vreun fel 
de înţelegere. Ceea ce trebuie mântuit în omenire este 
cunoaşterea însăşi, este readucerea cunoaşterii la 
suprasensibil. 


Acest imbold ne vine, în fapt, de pe Golgota, dacă îl 
înţelegem corect, dacă ştim cum a trimis Hristos în 
omenire principiul divin al Tatălui, Duhul Sfânt, după ce 
a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Cine vede crucea 
pe Golgota, trebuie să vadă în acelaşi timp şi Treimea, 
căci cu adevărat, în felul cum este implicat în întreaga 


evoluţie umană, Hristos indică Sfânta Treime. 


Dragi prieteni, aceasta este ceea ce am dorit să pătrundă 
astăzi în inimile voastre şi ceea ce trebuie să ne dea o 
bază pentru alte reflecţii, în viitorul apropiat. 
OMUL ŞI RELAŢIA SA CU LUMEA SPIRITUALĂ ÎN 
SUCCESIUNEA TIMPURILOR 

CONFERINŢA a V-a 


Dornach, 5 august 1922 
Când omul foloseşte starea sa obişnuită de conştienţă, el 
cunoaşte numai o parte din ceea ce este legat de 
existenţa sa. Dacă privim la lumea din jurul nostru, 
obţinem cu ajutorul stării noastre obişnuite de conştienţă 
imaginile lumii exterioare, pe care le putem aduce în noi 
prin intermediul simţurilor. Şi în timp ce gândim asupra a 
ceea ce ne dau simţurile, în timp ce în noi apar gânduri, 
de la aceste gânduri ne rămân imagini ale amintirii. Viaţa 
se desfăşoară în suflet în aşa fel, încât omul priveşte 
lumea exterioară, trăieşte cu aceasta, dar, în acelaşi 
timp, el poartă în sine şi imaginile amintirii lucrurilor, 
trecute, pe care le-a vieţuit. 


Numai că ceea ce trăieşte în amintire nu este recunoscut 
în mod corect de conştienţa obişnuită. Omul îşi 
reprezintă că a obţinut despre lumea exterioară 
cunoştinţe, percepții care au dat naştere în interiorul lui 
la imagini pe care el le poate readuce ca imagini ale 
amintirii. Lucrurile însă nu stau aşa. Observati, pe etape, 
ce se petrece, de fapt, cu omul. Veţi fi observat deja în ce 
fel dau naştere la imagini remanente lucrurile de care nu 
ne preocupăm în mod special în gândurile noastre, ci pe 
care le contemplăm numai cu simţurile, de exemplu, cu 
ochii. Goethe a descris astfel de imagini remanente în 
tratatul său despre culori (Nota 32): imagini care pălesc, 
se şterg. Te uiţi la un lucru, închizi ochii: imagini 
modificate dispar treptat. Aceste imagini sunt puţin luate 
în seamă în viaţa obişnuită, căci pentru percepţie apare o 
activitate mai energică: gândim asupra lucrului perceput. 
Când omul are o activitate de gândire mai slabă, iar 
lumea exterioară îi furnizează prin intermediul vederii o 


imagine, ia naştere o imagine. Dacă omul gândeşte însă 
asupra acesteia, el preia în sine activitatea care vine din 
afară şi reverberează imaginea sa în gând. Aceasta este o 
reverberaţie. 


Aceste imagini sunt mai puternice, reverberaţia lor este 
mai puternică decât aceea a simplelor imagini care 
dăinuie după percepţia senzorială; în fond, este o treaptă 
superioară. Cu toate acestea, imaginile care 
reverberează în gând ar dispărea, aşa cum dispar şi 
imaginile senzoriale remanente, dacă ar lua naştere 
numai ca imagini de gând. Dar nu se întâmplă aşa. Căci 
omul nu are numai cap, ci şi restul organismului, care 
este cu totul altceva decât capul. De fapt, capul este mai 
ales o reverberaţie, o imagine remanentă a ceea ce se 
întâmplă cu omul înainte ca acesta să fi coborât din 
lumea spirituală în lumea fizică, prin naştere sau 
conceptie. El este mult mai dezvoltat fizic decât restul 
organismului. Restul organismului este mult mai puţin 
dezvoltat fizic decât capul, şi s-ar putea spune: Elementul 
spiritual este prezent în cap numai ca o imagine, în timp 
ce pentru restul organismului el este puternic. Aveţi un 
cap bine dezvoltat fizic, modelat în mod plastic; în acesta 
se găseşte însă puţin spirit. Şi aveţi un organism care nu 
este din punct de vedere fizic o imagine remanentă a 
ceea ce a fost omul înainte de coborâre, înainte de 
naştere, dar elementul spiritual este mai puternic în 
restul organismului. Elementul fizic prevalează în 
alcătuirea capului, la restul organismului prevalează 
elementul spiritual. 


Gândurile pe care le avem s-ar stinge la fel cu imaginile 
care provin prin intermediul vederii, dacă nu ar fi 
preluate şi prelucrate de organismul nostru spiritual. Dar 
organismul nostru spiritual nu ar putea face mare lucru 
cu aceste imagini, dacă nu ar mai avea loc concomitent şi 
altceva. În timp ce percepem aceste imagini pe care le 
transformăm în gânduri efemere, care nu se află, de fapt, 
decât în capul nostru, aşa cum primim imaginile prin 
intermediul vederii, pe care le prelucrăm apoi, 


transformându-le în gânduri, în afară de imagine (căci 
imaginile oculare le obţinem din lumea eterică-fizică) mai 
primim în noi din lumea exterioară şi elementul spiritual, 
astfel încât nu purtăm numai spiritualul din noi, ci în noi 
pătrunde permanent şi spiritul lumii. Puteţi spune, 
aşadar: Cu ajutorul ochiului percepeţi ceva din lumea 
fizică-eterică care este în dumneavoastră efect-imagine; 
dar dincolo de acesta se află un fenomen spiritual foarte 
real care rămâne numai în subconştient. Omul nu-l poate 
percepe cu conştienţa obişnuită. El este un fenomen 
spiritual care se desfăşoară paralel cu percepţia fizică. Şi 
în timp ce percepeţi imaginea care trăieşte pentru scurt 
timp în ochi, în timp ce există gândul pe care aţi dori să-l 
mai păstraţi, dar care şi el dispare, se petrece în 
dumneavoastră ceva spiritual şi, atunci când vă amintiţi, 
pur şi simplu întoarceti privirea spre interior şi vă uitaţi 
la ceea ce s-a întâmplat aici pe plan spiritual, în timp ce 
percepeaţi. 


Vreau să vă explic acest lucru printr-un exemplu mai 
intuitiv. Să presupunem că vedeţi ceva în lumea N 
exterioară, de pildă, o maşină. Aveţi imaginea maşinii. In 
sensul descris de Goethe, aceasta dă naştere unei imagini 
remanente care produce reverberaţii un timp scurt, apoi 
se stinge. Obţineţi gândul maşinii, care persistă ceva mai 
mult, dar care se stinge şi el. Dar în organismul 
dumneavoastră spiritual mai pătrunde ceva. In orice caz, 
când este vorba de maşină acest ceva este foarte puţin 
frumos, în cazul plantei, de exemplu, este mult mai 
frumos. lar acum să zicem că după o lună priviti în 
interiorul dumneavoastră. Amintirea ia naştere prin ceea 
ce a pătruns atunci în dumneavoastră fără să vă fi dat 
seama, concomitent cu ce v-a generat gândul. Nu gândul 
a hoinărit aici, jos, ci un fenomen spiritual inconştient. 
Acest lucru se observă mai târziu. Amintirea este 
observatie, observaţie mai târzie a unui fenomen spiritual 
care s-a desfăşurat paralel cu percepţia fizică. De fapt, 
noi oamenii trăim în lume astfel: Aici este curentul 
continuu al vieţii noastre; noi ne aflăm în oceanul lumii 
spirituale. Acum, ne petrecem existenta noastră între 


moarte şi o nouă naştere în această lume spirituală. 
Numai că există perioade în care ieşim din lumea 
spirituală. Aşadar, noi continuăm să ne mişcăm şi în 
anumite perioade ieşim din această lume, ca un peşte 
care sare din apă. Aceasta este viaţa terestră. Noi nu 
ieşim din marea existenţei spirituale cu întreaga noastră 
fiinţă spirituală, ci numai cu capul. Partea inferioară 
rămâne întotdeauna în lumea spirituală. Pentru percepţia 
spirituală lucrurile stau astfel, încât putem spune: Între 
moarte şi o nouă naştere, omul trăieşte în lumea 
spirituală. Apoi aruncă o privire cu capul său în partea sa 
fizică, dar cu cea mai importantă parte a sa el rămâne 
încă în lumea spirituală, chiar şi între naştere şi moarte. 
Şi este bine că rămânem acolo, deoarece altfel nu am 
avea amintiri. Ceea ce ne oferă lumea spirituală ne face 
posibilă amintirea. Facultatea de a-ţi putea aminti este 
un fenomen spiritual care aparţine întru totul unei lumi 
obiective şi nu unei lumi subiective. Starea de conştienţă 
obişnuită acceptă în această privinţă o eroare. Ea nu 
crede că de amintire se leagă un proces real. Dar 
conştienţa obişnuită se înşeală, ca cineva care ar avea în 
faţa sa un castel. Acum el vede direct realitatea acestuia, 
este aproape de adevăr. Apoi se îndepărtează. Obiectul 
devine tot mai mult o problemă a perspectivei, iar el 
spune: Acum nu mai am decât o imagine, nu mai am o 
realitate. La fel ne îndepărtăm, în timp, de adevăr. 
Castelul nu dispare din spaţiu, când se modifică imaginea 
noastră despre el. Tot atât de puţin se modifică din punct 
de vedere fizic ceea ce corespunde imaginii despre 
amintirea noastră. Aceasta rămâne, aşa cum rămâne şi 
castelul. Noi nu putem aprecia corect perspectiva 
noastră temporală. Sunt multe lucruri referitoare la om 
care trebuie aşezate în lumină corectă. În conştienţa care 
se desfăşoară în timp nu avem altceva decât o privire în 
perspectiva timpului asupra trecutului. Trecutul nu trece, 
el rămâne. Numai imaginile noastre se deplasează într-o 
perspectivă temporală. 


Dar tocmai această relaţie cu ceea ce în noi sunt procese 
spirituale, chiar şi în perioada dintre naştere şi moarte, s- 


a schimbat în mod substanţial pentru om, în cursul vieţii 
terestre. Noi vedem că omul este alcătuit din corp fizic şi 
corp eteric. Dar aceasta este ceea ce în timpul nopţii 
rămâne culcat, atunci când omul doarme. În timpul zilei 
în acest corp fizic şi eteric se mai află şi corpul astral şi 
Eul. Eul acelor oameni care au trăit înaintea Misteriului 
de pe Golgota - şi în incarnări mai vechi noi am fost acei 
oameni - a intrat într-o stare crepusculară la apropierea 
Misteriului de pe Golgota. Pe atunci trezirea se petrecea 
în alt mod decât la cei care au trăit după Misteriul de pe 
Golgota. Corpul astral pătrunde în întregime în corpul 
eteric. În trecut şi Eul pătrundea în foarte mare parte în 
corpul eteric. Astăzi, lucrul acesta nu se mai întâmplă. În 
prezent, Eul nu mai pătrunde decât în corpul eteric din 
zona capului. La omul din vechime Eul pătrundea în 
întregime, ajungând şi în părţile inferioare ale corpului 
eteric. În prezent, el nu mai coboară, ci rămâne la nivelul 
capului. Datorită acestui fapt noi putem gândi în mod 
intelectual. În clipa în care ne-am afunda mai mult în noi, 
am obţine imagini interioare instinctive. Eul este, de fapt, 
încă în mare parte în afara corpului fizic, la omul de 
astăzi, astfel încât tocmai fiinţa sa intelectuală se bazează 
pe aceea că el nu mai pătrunde cu Eul său în întregul 
corp eteric. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, el ar avea o 
clarviziune instinctivă. Întrucât însă nu mai pătrunde în 
întreg corpul eteric, ci numai în acea parte care 
corespunde capului, omul nu obţine clarvederea 
instinctivă, ci o vedere conştientă, o percepţie conştientă 
a lumii exterioare, dar o percepţie prin intermediul 
capului a lumii exterioare, aşa cum este, de fapt, 
percepţia noastră. Omul din vechime vedea cu întregul 
său organism. Omul de azi nu mai vede decât cu capul. 
Iar capul este partea cea mai bine organizată fizic în 
perioada dintre naştere şi moarte. Din această cauză, 
omului din perioda intelectualistă nu-i este dat decât 
ceea ce el percepe prin corpul său fizic şi, în plus, ceea 
ce percepe prin corpul eteric al capului său: gândurile pe 
care el şi le creează. Fenomenul amintirii care are loc 
aici, jos, se sustrage deja conştienţei. Aşa cum am spus-o, 
omul modern interpretează acest lucru în mod cu totul 


greşit. 


Prin aceasta omul din vechime nu vedea în jurul său 
numai lumea exterioară, ci, în spatele ei, şi fiinţa 
spirituală. El nu înţelegea exact lumea exterioară fizică, 
aceasta era pentru el mult mai puţin clară decât pentru 
omul de azi. In schimb, vedea, dincolo de lucrurile 
existente în lumea fizică, entităţi spiritual-divine de 
natură inferioară, dar şi unele de natură superioară. Este 
o reprezentare naivă, copilărească aceea de a crede că 
atunci când oamenii din vechime îsi descriau zeii lor în 
natură ei imaginau ceva. Ei nu imaginau nimic. Ar fi la fel 
de naiv ca atunci când auzind pe cineva că a văzut în 
stare de veghe un anumit lucru am spune: El nu a făcut 
decât să imagineze acest lucru. Cei din vechime nu au 
imaginat pur şi simplu lucrurile, ci le-au văzut întreţesute 
în percepțiile senzoriale, din care cauză acestea din urmă 
erau şi mai neclare, lucrurile fiind văzute pe fundalul 
desfăşurării evenimentelor divin-spiritual. Omul din 
vechime avea, aşadar, o cu totul altă imagine a lumii. La 
trezire, se cufunda adânc în corpul său eteric şi prin 
aceasta avea o cu totul altă imagine despre lume. El se 
afla în sine însuşi, şi datorită acestui lucru entităţile 
spiritual-divine i se arătau în propriile lor destine. 


Omul privea în lumile zeilor care precedaseră propria sa 
lume. Zeu îi indicau omului destinul lor, şi el putea să 
perceapă destinul zeilor în timp ce privea în lumile 
acestora. El putea spune: Eu ştiu de unde vin, ştiu cu ce 
lume sunt în legătură. Acest lucru se datora faptului că 
omul putea avea în el însuşi punctul de plecare al 
perspectivei sale. El făcea din corpul său eteric un organ 
pentru a putea percepe lumea zeilor. Omul modern nu 
poate face acest lucru. El îşi poate avea perspectiva 
numai în cap, iar acesta se află în afara părţii celei mai 
spirituale a corpului eteric. Corpul eteric al capului este 
ceva haotic, nu este organizat, aşa cum este corpul eteric 
al restului organismului. Din această cauză omul vede 
mai bine decât pe vremuri lumea fizică, dar nu mai vede 
zeii din spatele acesteia. Dar astăzi el se află din acest 


punct de vedere într-o perioadă de pregătire. Este pe 
cale de a ieşi în întregime din el şi de a-şi obţine 
perspectiva din afară. Acest lucru îi este hărăzit omului 
în viitor. El este deja pe această cale, deoarece când nu 
fiinţezi în nimic decât în propriul tău cap nu te mai afli în 
lume decât cu cele mai abstracte gânduri, nu mai eşti la 
locul tău în nici un lucru; este destul de exagerat dacă 
spunem: Nu eşti în nimic altceva decât într-un cap de om. 
Căci un cap uman nu-ţi oferă decât conştienţa existenţei 
fizice-pământeşti. Pe măsură ce omul, evoluând, iese din 
capul său, el va dobândi din nou cunoaştere, dar de 
această dată despre sine însuşi. Când omul mai era în el 
obtinuse cunoaşterea despre destinul zeilor. Prin faptul 
că iese din sine el poate obţine cunoaşterea propriului 
său destin cosmic, poate privi în el însuşi. lar dacă 
oamenii ar face eforturi acum, capul nici nu i-ar stânjeni 
atât de tare cât se crede de obicei, în acţiunea de a privi 
în destinul uman propriu, în destinul omului. Piedica 
constă numai în faptul că oamenii sunt fixati în a nu dori 
să trăiască în nimic altceva decât în capul lor; este aşa 
cum se spune, „politică a turlei de biserică" (expresia 
germană Turmkirchpolitik are sensul de orizont îngust, n. 
tr.); s-ar putea spune şi cunoaştere a omului-cap. Este un 
fel de a nu vrea să vezi în afară de ce produce capul, 
atunci când oamenii nici nu catadixesc să recunoască 
înţelepciunea umană pe care o oferă antroposofia, care 
ne arată ce se poate şti despre om, ce se poate cunoaşte 
prin raţiunea umană sănătoasă. 


Astfel, omul este pe cale de a face cunoştintă cu omul, 
pentru că el îşi găseşte treptat punctul său de plecare în 
afara omului. Aşadar, destinul uman general este acela 
de a ieşi tot mai mult din corpul eteric şi de a cunoaşte 
omul. Dar acest lucru este legat de un anumit pericol. 
Treptat se pierde, sau cel puţin există posibilitatea de a 
se pierde legătura cu corpul eteric. Acest lucru a fost 
remediat în destinul cosmic al umanităţii prin Misteriul 
de pe Golgota. În timp ce înainte omul vedea destinele 
zeilor în afara lui, acum el este predispus să-şi vadă 
propriul destin uman. Dar în timp ce el iese din ce în ce 


mai mult din sine, iar Misteriul de pe Golgota este înţeles 
aşa cum voia Pavel: „Nu eu, ci Hristos în mine", omul 
reintră, prin legătura sa cu Hristos, din nou în sfera 
umanului. Aşadar, tocmai prin vieţuirea lui Hristos, el 
poate suporta această ieşire treptată din sine. Dar 
această vieţuire a lui Hristos trebuie să devină din ce în 
ce mai intensă. Din această cauză, atunci când lumea 
exterioară a zeilor a amurgit, în decursul destinului 
Cosmosului a apărut posibilitatea de a avea un destin 
divin care s-a desfăşurat chiar pe Pământ; este, aşadar, 
legat întru totul cu omul. 


Lucrurile stau astfel încât, dacă ne reprezentăm omul din 
vechime, el îşi avea percepțiile sale legate de zei în jurul 
său. El şi le alcătuia din imagini. Era mitologia sa, 
mythos-ul. Aceste percepții ale zeilor au amurgit, s-au 
estompat. În jurul omului nu mai există decât lumea 
fizică. În schimb, acum el are posibilitatea de a se lega în 
interiorul său cu un destin divin, o dată cu trecerea lui 
Dumnezeu prin moarte, cu Învierea lui Dumnezeu. În 
vechime, omul îşi îndrepta ochiul său spiritual în afară, 
vedea destine ale zeilor, îşi alcătuia din acestea mythos- 
ul care era vieţuit în imagini, în imagini fluctuante, 
Mythos-ul, care putea avea forme multiple, pentru că, de 
fapt, el trăia în lumea spirituală în modurile cele mai 
diferite. Am spune că această lume a zeilor era percepută 
cam neclar de omul terestru, încă de pe când el o vedea 
în clarviziunea sa instinctivă. Din această cauză, oamenii 
aveau, în funcţie de caracterele lor, imagini diferite 
pentru această lume a zeilor. Prin aceasta, miturile 
popoarelor au devenit diferite. Omul conştientiza o lume 
adevărată, dar mai mult o percepea în vise, care veneau 
totuşi din lumea exterioară. Erau imagini a căror 
claritate nu era destul de mare pentru a fi univocă pentru 
toţi oamenii. 


Apoi, destinul zeilor s-a desfăşurat chiar pe Pământ. 
Celelalte destine erau mai îndepărtate oamenilor. Omul 
le vedea în perspectivă. Din această cauză nu le percepea 
cu claritate. Ele îi erau mai îndepărtate în viaţa sa 


pământeană. Evenimentul hristic îi este foarte apropiat în 
viaţa sa pământeană. Pe zei îi vedea neclar pentru că îi 
privea în perspectivă. El nu cuprindea încă în totalitate 
Misteriul de pe Golgota, aşa cum era normal, pentru că 
acesta îi era prea aproape. Pe zei îi vedea în perspectivă, 
cu unele neclarităţi, pentru că erau prea îndepărtați 
pentru a-i vedea clar, altfel toate popoarele ar fi alcătuit 
acelaşi mythos. Misteriul de pe Golgota îi era omului 
prea aproape, era prea legat de acesta. Trebuia să mai 
obţină o perspectivă; prin faptul că ieşea tot mai mult din 
sine, el trebuia să obţină perspectiva pentru destinul 
zeiesc pe Pământ, pentru Misteriul de pe Golgota. 


Acesta este motivul pentru care aceia care trăiau şi mai 
puteau vedea în timpul când a avut loc Misteriul de pe 
Golgota puteau înţelege cu uşurinţă pe Hristos. Ei 
văzuseră lumea zeilor şi ştiau că Hristos a ieşit din 
această lume şi a venit pe Pământ pentru continuarea 
destinului său, care începe cu Misteriul de pe Golgota. Ei 
deja vedeau neclar Misteriul de pe Golgoga; dar pe 
Hristos puteau să-l vadă bine până la Misteriul de pe 
Golgota. Ei ştiau să spună multe lucruri despre Hristos 
ca Dumnezeu şi au început să discute ce s-a întâmplat cu 
acest Dumnezeu atunci când s-a afundat într-un om după 
ce Ioan L-a botezat în apa Iordanului. Din această cauză 
în primele timpuri ale creştinismului există o hristologie 
bine afirmată şi nu o iisusologie. Deoarece mai târziu 
lumea zeilor a încetat să mai fie ceva cunoscut, 
hristologia s-a transformat într-o iisusologie. lar 
iisusologia a devenit tot mai puternică, până în secolul al 
XIX-lea, când Hristos nu mai era înţeles pe cale raţională 
şi teologia modernă şi-a dat toată osteneala să înţeleagă 
pe lisus pe cât posibil omeneşte, lăsându-l pe Hristos să 
dispară. 


Dar prin cunoaştere spirituală trebuie regăsită 
perspectiva pentru a recunoaşte pe Hristos în lisus. Abia 
prin aceasta devine posibil ca în loc de a nu mai fi deloc 
în legătură cu omul şi a nu-l mai privi decât din afară, 
omul şi omenirea să fie văzute din nou cu interes, prin 


stabilirea legăturii cu Hristos, pe calea ocolită a 
înţelegerii Misteriului de pe Golgota. 


Astfel putem spune: leşind din ea însăşi, omenirea este 
pe cale să transforme treptat, în întregime, spiritualitatea 
în noţiuni şi idei concrete. În această privinţă omenirea a 
ajuns foarte departe şi este posibil să apară o nouă 
situaţie. Oamenii ar putea să ajungă tot mai departe în 
ceea ce priveşte capacitatea abstractă, capacitatea 
intelectuală şi să dezvolte în ei un fel de crez prin care şi- 
ar spune: Da, de fapt noi vieţuim ceva spiritual, dar acest 
spiritual este o Fata Morgana, care nu are greutate, este 
constituită numai din idei. Omul trebuie să regăsească 
posibilitatea de a umple aceste idei cu substanţialitate 
spirituală. Va reuşi să facă aceasta continuând să 
vieţuiască pe Hristos în acelaşi timp cu trecerea în viaţa 
intelectuală. Intelectualismul modern trebuie deci să 
concrească cu conştientizarea lui Hristos. Ca oameni, nu 
trebuie să vrem să recunoaştem ceva, dacă nu putem 
găsi conştientizarea lui Hristos pe calea 
intelectualismului. 


În vechime, omul vorbea despre căderea în păcat. El 
pomenea despre această imagine a căderii în păcat ca şi 
cum, prin fiinţa sa, el ar fi aparţinut unei lumi superioare 
şi ar fi ajuns prin decădere într-una inferioară, ceea ce, 
chiar dacă o concepem numai ca pe o imagine, 
corespunde întru totul realităţii. Se poate vorbi într-un 
sens real despre o cădere în păcat. Dar aşa cum omul din 
vechime intuia corect când spunea: Am căzut dintr-o 
înălţime spirituală şi m-am unit cu ceva aflat pe o treaptă 
inferioară, tot astfel şi omul de azi ar trebui să ştie că 
gândurile care devin tot mai abstracte îl duc tot la un fel 
de cădere, dar la o cădere prin care merge în sus, prin 
care cade în sus, adică urcă, dar urcă spre degradarea 
sa, aşa cum omul antichităţii simţea că coboară spre 
degradarea sa. Aşa cum omul care înţelegea căderea în 
păcat în sensul vechi a văzut în Hristos pe cel care a adus 
omul în relaţia corectă faţă de păcatul său - şi anume, 
posibilitatea unei mântuiri -, aşadar, ca şi omul vechi 


care atunci când îşi dezvolta starea de conştienţă vedea 
în Hristos pe cel care l-a scos din starea de păcat, şi omul 
de azi, care se afundă în intelectualism, este necesar să 
vadă în Hristos pe acela care-i conferă greutate, pentru 
ca el să nu plece în zbor (vorbind în sensul spiritual) de 
pe Pământ, respectiv din lumea în care trebuie să se afle. 


Dacă omul din vechime privea la Evenimentul Hristos cu 
predilecție în sensul dezvoltării voinţei, ceea ce este legat 
cu căderea în păcat, omul de azi ar trebui să înveţe să-L 
privească pe Hristos în legătură cu gândul, care trebuie 
însă să-şi piardă realitatea, atunci când omul nu-i poate 
da greutate, astfel încât în viaţa gândurilor să existe din 
nou realitate. 


Trebuie să-ţi spui: Omenirea străbate o perioadă de 
evoluţie. Şi aşa cum lui Pavel îi era îngăduit să vorbească 
despre vechiul Adam şi despre noul Adam, despre 
Hristos, acest lucru îl poate face într-un anume sens şi 
omul modern; numai că acestuia trebuie să-i fie clar că 
omul care avea încă în sine vechea conştienţă se simţea 
în siguranţă prin Hristos, că omul de azi trebuie să se ştie 
apărat prin Hristos faţă de graba de a se dărui lipsei de 
esenţă din abstracţiunea pură, din intelectualismul pur. 
Omul modern are nevoie de Hristos pentru a-şi mântui 
din nou păcatul, în măsura în care răul mai poate fi 
reparat. lar gândul devine bun prin aceea că se poate 
lega din nou cu realitatea adevărată, cu realitatea 
spirituală. În felul acesta există întru totul posibilitatea, 
pentru cel care înţelege tainele Cosmosului, să-L. 
introducă pe Hristos chiar şi în evoluţia cea mai modernă 
a conştienţei. 


Acum, revenind la imaginea noastră anterioară, pe care 
am asociat-o capacităţii omeneşti de a-şi aminti, putem 
spune: Da, continuăm să trăim ca oameni în lumea 
spirituală, ne ridicăm deasupra lumii spirituale prin 
faptul că privim în afară, în lumea fizică, cu capul. Totuşi 
nu ieşim cu totul în afară, ci numai cu capul nostru. 
Rămânem în lumea spirituală, în aşa fel încât chiar şi 


amintirile noastre se manifestă întotdeauna în această 
lume. Lumea amintirilor noastre rămâne jos, în marea 
lumii spirituale. Atât timp cât ne aflăm între naştere şi 
moarte şi nu suntem destul de puternici în Eul nostru 
pentru a vedea ce se întâmplă aici, jos, chiar şi numai cu 
amintirile noastre, nu observăm nimic, nici în legătură cu 
situaţia noastră în timpul mai recent al umanităţii. Dar 
când murim problema lumii spirituale din care ieşim în 
existenţa fizică, precum un peşte care iese din apă să ia 
aer, devine deosebit de serioasă. Nu privim înapoi încât 
să credem că vedem imagini ale amintirii lipsite de 
esenţă, prin faptul că ne dăruim erorii că perspectiva 
timpului ucide şi realitatea. Omul se dăruieşte amintirii la 
fel ca cineva care, pentru motivul că există o perspectivă 
spaţială, nu consideră a fi realitate ceea ce vede în 
depărtare, ci consideră că ar fi vorba numai de imagini; 
un astfel de om ar spune: Da, când mă îndepărtez, 
castelul acela devine atât de mic, încât nu poate avea o 
realitate, căci într-un astfel de castel nu pot locui oameni, 
deci nici nu poate avea o realitate. La fel şi aici. Când 
omul priveşte înapoi în timp, el nu mai consideră 
imaginile amintirilor ca realităti, pentru că nu ia în 
considerare perspectiva timpului. Dar toate acestea 
încetează atunci când încetează orice perspectivă, când 
am ieşit din spaţiu şi timp. După moarte toate acestea 
încetează. Atunci apare foarte puternic ca realitate ceea 
ce trăieşte în perspectiva timpului. 


Este posibil ca în vieţuirea noastră să fi preluat în 
interior ceea ce se numeşte conştienţă hristică. Atunci 
privim înapoi şi vedem că în viaţă ne-am legat cu 
realitatea, că nu am trăit pur şi simplu abstract. 
Perspectiva încetează, realitatea este în faţa noastră. 
Dacă însă am rămas la simpla vieţuire abstractă, 
adevărul este şi atunci prezent, dar în cursul vieţii 
pământene am construit castele aeriene. Am construit 
ceva care nu are în sine nici o consistenţă. Prin 
cunoaştere şi ştiinţă intelectuală se poate construi, dar 
ceea ce se obţine este inconsistent, fragil. 


Omul modern are nevoie să se impregneze cu conştienţa 
hristică pentru a se lega cu realităţile, pentru a nu 
construi castele aeriene, ci castele spirituale. Pentru 
Pământ, castelele aeriene sunt ceva la care ceea ce se 
află dedesubt este prea puţin dens. Pentru viaţa 
spirituală castelele aeriene se află sub nivelul spiritual. 
Castelele aeriene stau întotdeauna la locul lor. Numai că 
pentru viaţa pământeană ele sunt fizic prea rarefiate, 
pentru existenţa spirituală sunt fizic prea dense. Oamenii 
nu se pot desprinde de ceea ce este dens fizic, dar care 
faţă de spiritual are o realitate redusă; ei rămân legaţi de 
Pământ, nu capătă o anumită libertate faţă de existenţa 
terestră, construind castele aeriene prin intermediul 
intelectualismului. 


Vedeţi aşadar că tocmai pentru intelectualism conştienţa 
hristică capătă o importanţă foarte reală, importanţa unei 
adevărate învățături a mântuirii - de construire a 
castelelor aeriene - pentru existenţa noastră, după ce am 
trecut prin poarta morţii. 


Pentru antroposofie, aceste lucruri nu constituie 
probleme de credinţă, ele sunt cunoştinţe care se 
dobândesc, aşa cum se pot dobândi cunoştinţele 
matematice de la cel care ştie să folosească metodele 
matematice. 

CONFERINŢA a VI-a 

Dornach, 6 august 1922 
Când acum câtva timp a apărut primul volum al cărţii 
Declinul Occidentului a lui Spengler (Nota 33), s-a putut 
vedea că această apariţie literară se ocupă aprofundat de 
fenomenele de degradare şi ruinare din timpurile 
noastre. S-au dezvăluit multe fenomene care acţionează 
în perioada actuală în întregul Occident, şi că acestea vor 
conduce încetul cu încetul la o haotizare deplină a 
civilizaţiei occidentale, cu anexa sa americană; cineva 
care este preocupat de această problematică şi dispune şi 
de o foarte bogată informaţie, stăpânind numeroase idei 
ştiinţifice, s-a străduit să facă o evaluare a acestor 
fenomene. 


S-a constatat că Oswald Spengler a văzut ce este în 
declin. Deoarece se afla el însuşi, cu gândirea sa, în acest 
declin, avea sensibilitate pentru orice lucru aflat în 
decadenţă, resimțea decadenţa, aş spune, în interiorul 
său sufletesc, nu mai aştepta nimic de la civilizatia 
occidentală. El credea că Occidentul va cădea pradă 
desfăşurării de forţe a unor indivizi care vor înlocui 
diferitele culturi şi civilizaţii, foarte bine articulate, cu o 
brutalitate grosieră. 


S-a putut vedea că un om ca Spengler nu credea în 
posibilitatea salvării culturii şi civilizaţiei Occidentului 
printr-o voinţă care să pună în valoare, împotriva a tot ce 
conduce spre declin, scoțând din interior ceea ce poate 
exista în om ca o nouă forţă. Pentru ca o astfel de forţă, 
care în mod natural trebuie să fie o forţă spirituală, să se 
bazeze pe o elaborare dintr-un domeniu spiritual, Oswald 
Spengler nu avea nici cea mai mică propensiune. 


Un om ca Spengler, cu o mare acumulare de cunoştinţe, 
cu o vedere de ansamblu, pătrunzătoare, nu vedea decât 
o desfăşurare brutală de forţe, care se află în afara 
oricărei spiritualităţi, în afara oricărei strădanii a 
omenirii, care nu se bazează decât pe desfăşurarea unei 
forţe exterioare, brutale. 


Când a apărut primul volum se putea avea cel puţin un 
anumit respect pentru spiritualitatea pătrunzătoare, 
abstractă, intelectualistă, îndreptată împotriva obtuzităţii 
care nu este adaptată forţelor active ale istoriei şi care, 
în prezent, dă tonul în mare măsură în sfera literaturii. 


Acum, nu demult, a apărut al doilea volum al lui Oswald 
Spengler şi din el rezultă mult mai evident că un om al 
prezentului respinge cu brutalitate tot ceea ce este cu 
adevărat spiritual, ceea ce poate lua naştere ca o 
concepţie despre lume, despre viaţă. 


Dar, în ciuda acestei priviri de ansamblu, acest volum nu 


prezintă altceva decât sterilitatea înfiorătoare a unei 
gândiri cu adevărat excesiv de abstracte şi 
intelectualiste. Lucrul merită o atenţie deosebită, pentru 
a vedea la ce structură particulară a spiritului ajunge o 
personalitate importantă a prezentului. 


În acest al doilea volum al Declinului Occidentului, 
deosebit de interesante sunt începutul şi sfârşitul. 
Interesante, dar triste; ele caracterizează, de fapt, 
sufletul acestui om în totalitatea sa. Este suficient să 
citeşti numai câteva fraze de la început pentru a te afla 
imediat în situaţia sufletească a lui Oswald Spengler, ca 
şi în situaţia sufletească a multor oameni actuali. 


Ceea ce este de spus despre acestea nu are numai o 
importanţă literară naţională (germană), ci şi o 
importanţă internaţională. Spengler începe cu 
următoarea frază: „Contemplă florile seara, când în 
lumina soarelui care apune ele se închid una după alta; 
atunci, ceva neliniştitor te năpădeşte, un sentiment de 
teamă enigmantică în faţa acestei existenţe oarbe, de vis, 
legată de pământ. Pădurea mută, câmpiile tăcute, acel 
tufiş şi acest lujer nu se mişcă. Vântul este cel care se 
joacă cu ele. Numai micul ţânţar este liber. EI mai joacă 
încă în lumina vesperală; el se mişcă încotro vrea" şi aşa 
mai departe. 


Personal, m-am văzut întotdeauna obligat, atunci când 
am vrut să mă refer la ceea ce îşi pune amprenta asupra 
gândirii prezentului, să încep cu acel mod de înţelegere 
pe care omul o acordă azi naturii nevii, minerale, 
anorganice. Poate că unii dintre dumneavoastră îşi vor 
aminti cum în mod repetat am folosit, în vederea 
caracterizării strădaniei gândirii actuale pentru 
transparenţă, exemplul ciocnirii a două bile elastice, în 
urma căreia din starea dată a uneia dintre bile se poate 
deduce, prin calcul, starea celeilalte. 


Bineînţeles că cineva poate spune: Nici în acest exemplu 
nu se vede cu gândirea obişnuită modul în care 


acţionează forţa elasticităţii, care este contextul interior 
în sens mai profund. Cine gândeşte astfel nu ştie, de fapt, 
despre ce este vorba în cazul transparenţei gândirii. O 
asemenea obiecţie nu ar avea o valoare mai mare sau mai 
mică decât cea pe care ar ridica-o cineva atunci când eu 
aş spune: Eu înţeleg o frază scrisă pe hârtie, şi el ar 
răspunde: Totuşi tu nu o înţelegi, căci nu ai cercetat 
calitatea cernelii cu care este scrisă fraza. Este vorba să 
găseşti problema pusă în discutie. Privirea de ansamblu 
asupra naturii anorganice nu înseamnă găsirea unor 
eventuale impulsuri de forţă care s-ar mai putea afla în 
spatele fenomenelor, aşa cum nici în cazul exemplului dat 
mai sus nu este vorba de cerneală, ci de ceea ce există 
transparent în procesul de gândire personal. 


Omenirea şi-a câştigat dreptul la acest mod de gândire 
din epoca lui Copernic şi Galilei, mod de gândire care 
reprezintă posibilitatea de a înţelege numai natura nevie, 
anorganică. Pe de altă parte, în timp ce ne dăruim 
acestei gândiri, care este modul cel mai simplu şi primitiv 
de gândire pură, ne putem desfăşura, de fapt, libertatea 
sufletului nostru. Numai cel care înţelege natura gândirii 
obiective, cu transparenţa sa, care domină în natura 
nevie, se poate ridica apoi la celelalte procese ale 
gândirii şi vederii, la ceea ce înzestrează gândirea cu 
vedere: imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia. 


Aşadar, prima sarcină a celui care vrea să discute, în 
prezent, în sensul cel mai intim, cu privire la configuraţia 
exterioară a vieţii noastre culturale este aceea de a 
observa pe ce se bazează forţa gândirii actuale. 


Cel care a resimţit această forţă a gândirii actuale ştie 
cum acţionează aceasta în cazul maşinii, cum ne-a adus 
la starea de existenţă tehnică modernă, în cadrul căreia 
noi construim din această gândire relaţii exterioare, 
anorganice, nevii, care au, în ceea ce priveşte 
transparenţa, tot ceea ce trebuie, în scopul activităţii 
exterioare a omului. 


Numai cel care înţelege aceste lucruri poate pătrunde în 
cunoaşterea faptului că în clipa în care supervizăm 
plantele cu această gândire prinsă în abstracţiunea sa 
ajungem la pure elucubraţii. Acela care doreşte să aibă 
această gândire transparentă în abstracţiunea ei pentru 
lumea minerală, nu numai ca punct de trecere pentru 
dezvoltarea libertăţii omului, acela care îşi îndreaptă 
privirea prin această gândire spre lumea plantelor va 
găsi aici ceva nebulos, întunecat, mistic prin care nu 
poate răzbate cu privirea. Căci în clipa în care ridicăm 
privirea spre lumea plantelor trebuie să ne fie limpede că 
aici, cel puţin în măsura în care a intenţionat Goethe cu a 
sa plantă originară şi cu principiul datorită căruia el 
metamorfoza planta originară prin toate formele 
vegetale, cel puţin în acest sens goethean, un om care ar 
urca de la o cunoaştere a forţelor adevărate ale gândirii 
dominante în domeniul anorganicului trebuie să resimtă 
în lumea plantelor că aceasta rămâne întunecată şi 
mistică, în sensul cel mai rău al timpului nostru, dacă nu 
se ridică la o contemplare imaginativă, cel puţin în sensul 
în care Goethe şi-a fundamentat concepţiile botanice. 


Când cineva ca Oswald Spengler, respingând 
cunoaşterea imaginativă, începe totuşi cu descrierea 
lumii plantelor, el nu ajunge la o concluzie care să dea 
claritate şi forţă, ci la o viermuială de idei, la mistică în 
sensul cel mai rău al cuvântului, şi anume la mistica 
materialistă. Şi dacă acest lucru este spus de la început, 
atunci prin acest început este caracterizat şi sfârşitul 
cărţii. 


Sfârşitul cărţii se referă la maşină, la ceea ce a dat 
civilizaţia mai nou, maşina, care, pe de altă parte, se 
opune omului, fiind străină naturii sale, dar datorită 
căreia el a dezvoltat tocmai gândirea transparentă. 


Acum câtva timp, imediat după apariţia cărţii lui Oswald 
Spengler, sub impresia efectului pe care l-a produs 
aceasta, am ţinut o conferinţă la Universitatea tehnică 
din Stuttgart despre antroposofie şi ştiinţele tehnice, 


pentru a arăta cum tocmai prin afundarea în tehnică 
omul dezvoltă acea configuraţie a vieţii sale sufleteşti 
care apoi îl face liber. Astfel încât, prin faptul că în lumea 
maşinilor îşi pierde total spiritualitatea, el este 
impulsionat să-şi pună în evidenţă această spiritualitate, 
printr-o revigorare interioară; în consecinţă, cel care 
înţelege locul maşinii în întreaga noastră civilizaţie 
trebuie să-şi spună: Această maşină, cu transparenţa sa 
impertinentă, cu brutala, înfiorătoarea, demonica sa lipsă 
de spiritualitate, obligă pe om, dacă acesta se înţelege pe 
sine, să scoată din interiorul său acei germeni de 
spiritualitate, care se află acolo. Prin opozitie, maşina 
obligă pe om să-şi dezvolte spiritualitatea. 


În orice caz, aşa cum am putut constata, nimeni nu a 
înţeles nimic din ceea ce am vrut să spun atunci. 


Spengler plasează la sfârşitul lucrării sale unele reflecţii 
asupra maşinii. Ceea ce citiţi aici despre maşină sună ca 
un fel de preaslăvire a fricii de maşină. Este o expresie a 
superstiţiei omului modern în faţa maşinii, pe care o 
resimte ca fiind demonică. Spengler vorbeşte despre 
inventatorii maşinii, despre felul cum treptat aceasta a 
ocupat un loc important, a luat în stăpânire civilizaţia. 
Vorbeşte despre oamenii din perioada în care s-a impus 
maşina: „Dar, de fapt, pentru ei toţi exista pericolul 
faustic ca diavolul să fie amestecat în toate acestea, 
pentru a-i conduce în spirit pe acel munte, loc în care el 
le promisese stăpânirea totală asupra Pământului. Acesta 
este visul acelor dominicani ciudati, cum a fost Petrus 
Peregrinus, despre perpetuum mobile, cu care ar fi fost 
smulsă lui Dumnezeu atotputernicia sa. Ei au plătit 
mereu tribut acestei ambiţii; au smuls Dumnezeirii taina 
ei, pentru a fi ei înşişi Dumnezeu." 


Aşadar, Oswald Spengler consideră că, deoarece a ajuns 
să dirijeze maşina, omul îşi imaginează că este zeu, 
pentru că Dumnezeul maşinii Cosmosului dirijează, după 
părerea sa, maşina. Cum nu s-ar simti omul ridicat la 
rang de zeu când acum dirijează un microcosmos! 


„Ei gândeau, ascultând legile mersului cosmic, pentru a 
le lua în stăpânire, şi au realizat astfel ideea maşinii ca 
pe un mic cosmos, care nu mai ascultă decât de voinţa 
omului. Dar prin aceasta ei au depăşit acea graniţă până 
la care pentru cucernicia adoratoare a celorlalţi a început 
păcatul, şi pentru aceasta au pierit, de la Bacon până la 
Giordano Bruno. Maşina este a diavolului; aceasta a 
resimţit-o întotdeauna credinţa adevărată." 


Desigur, aici el o spune în mod ironic, dar faptul că 
intenţia sa nu este pur ironică se vede atunci când 
foloseşte expresii care sună întrucâtva arhaic. Acest 
lucru îl demonstrează pasajul următor: „Atunci însă 
urmează, o dată cu raționalismul, inventarea maşinii cu 
aburi, care răstoarnă totul şi modifică fundamental 
imaginea economiei. Până atunci natura făcuse servicii, 
acum ea este pusă la jug ca sclavă, iar munca ei se 
măsoară, parcă în dispreţ, în cai putere. S-a trecut de la 
forţa musculară a negrilor, care era folosită în 
întreprinderi organizate, la rezervele organice ale 
scoartei pământeşti, unde forţa vitală a multor milenii se 
afla depozitată şi îşi îndreaptă privirea spre natura 
anorganică, ale cărei forţe hidraulice sunt deja solicitate. 
Cu milioanele şi miliardele de cai putere, populaţia creşte 
într-un mod cum nu ar fi putut să fie considerat posibil în 
nici o altă cultură. Această creştere este un produs al 
maşinii, care vrea să fie slujită şi condusă, pentru care 
scop forţele izolate ale fiecăruia sunt însutite. De dragul 
maşinii, viaţa omului devine prețioasă. Munca devine 
marele cuvânt al reflecţiei etice. El îşi pierde în secolul al 
XVIII-lea, în toate limbile, semnificaţia sa dispreţuitoare. 
Maşina lucrează şi obligă omul la colaborare. Întreaga 
cultură a intrat într-un avânt de activitate sub care 
duduie pământul." 


„Ceea ce se întâmplă în cursul unui secol este un 
spectacol de asemenea dimensiuni, încât omul unei 
culturi viitoare, cu alt suflet şi alte pasiuni, ar trebui să 
fie copleşit de sentimentul că atunci natura a început să 


şovăie. Altminteri, politica a trecut peste oraşe şi 
popoare; economia umană a intervenit profund în 
destinele lumii animale şi vegetale, dar aceasta doar 
pune în mişcare viaţa şi apoi se estompează. Tehnica îşi 
va lăsa amprenta zilelor sale, după ce tot restul va fi 
dispărut fără urmă. Această pasiune faustică a modificat 
imaginea suprafeţei Pământului." 


„Şi aceste maşini devin în înfăţişarea lor tot mai 
dezumanizate, mai ascetice, mai mistice, mai esoterice. 
Ele împăienjenesc Pământul cu o țesătură infinită de 
forţe, curenţi şi tensiuni. Corpul lor devine tot mai 
spiritual, tot mai discret. Aceste roţi, valţuri, pârghii nu 
mai vorbesc. Tot ce este important se retrage în interior. 
Maşina a fost considerată diabolică, şi pe drept cuvânt. 
În ochii unui credincios ea înseamnă detronarea lui 
Dumnezeu. Ea furnizează omului sfânta cauzalitate şi 
este pusă în mişcare de acesta în mod irezistibil, cu un fel 
de omniştienţă prevăzătoare." 


„Niciodată microcosmosul nu a fost într-o stare de 
superioritate mai accentuată faţă de macrocosmos. Aici 
există fiinţe mici care prin forţa lor spirituală au adus în 
stare de dependenţă neviul. Nimic nu pare comparabil cu 
acest triumf, care nu a reuşit decât într-o singură cultură 
şi poate că numai pentru un mic număr de secole." 


„Dar tocmai prin aceasta omul faustic a devenit sclavul 
creatiei sale." 


Vedem că aici iese în evidenţă frământarea gânditorului 
faţă de maşină. El nu bănuieşte că maşina nu este unul 
din acele lucruri care pot apărea drept mistice în ochii 
celui care concepe neviul în felul său lipsit de mistică. 


Oswald Spengler începe cu o prezentare aberantă a 
vegetalului, deoarece, de fapt, el nu are nici o noţiune 
despre caracterul cunoaşterii actuale, intim legată cu 
dezvoltarea vieţii maşiniste, pentru că gândirea sa 
rămâne numai o abstracţie şi din această cauză nu poate 


resimti nici funcţia gândirii în sfera maşinismului. 
Gândirea devine o imagine lipsită de viaţă, pentru ca în 
epoca maşinismului omul să poată deveni cu atât mai 
mult o fiinţă, să poată face apel la sufletul său, la spiritul 
său, prin rezistenţa la prezenţa maşinismului. Aceasta 
este importanţa umană, aceasta este importanţa evoluţiei 
cosmice a vieţii maşinale (automate)! 


Deşi năzuieşte la o claritate metafizică, Spengler începe 
cu o prezentare aberantă a vegetalului şi face acest lucru 
pentru că dispozitia sa sufletească îl incită împotriva 
maşinii. 


Aşadar, Oswald Spengler a înţeles funcţia gândirii noi 
numai în abstractiunea sa şi îşi face de lucru cu ceea ce 
lui îi rămâne întunecat, cu natura vegetală. 


Dacă luăm în considerare ceea ce este mineral, vegetal, 
animal, uman, în prezent umanul se caracterizează prin 
aceea că de la mijlocul secolului al XV-lea a ajuns la 
gândirea minerală transparentă. Astfel, dacă privim omul 
actual ca spectator al lumii exterioare, trebuie să 
spunem: El a dezvoltat, drept trăsătură umană, vederea 
lumii minerale. Însă importanţa acestei gândiri minerale 
trebuie prezentată cum am făcut-o eu mai înainte. 


Cine nu ştie nimic despre esenţa stării minerale, nu poate 
ajunge, începând cu starea vegetală, decât până la 
animal. Căci animalul poartă în sine vegetalul în aceeaşi 
formă în care noi purtăm în prezent mineralul. Oswald 
Spengler începe cu nivelul vegetal, nu depăşeşte nivelul 
animal, pe om îl acceptă numai în măsura în care este un 
animal; gândirea, care nu poate fi înţeleasă în toată 
semnificaţia ei decât începând cu secolul al XIV-lea - şi 
care poate fi acceptată aşa cum am prezentat-o mai 
înainte -, apare ca fiind ceva ininteligibil. Din această 
cauză el o lasă să coboare cât poate de mult în jos, în 
domeniul animal, astfel încât îl vedem cercetând cum 
percepţia senzorială devine la animal un fel de judecată. 
In consecinţă, Spengler încearcă să prezinte gândirea ca 


pe un fel de supralicitare a vieţii de percepţie animală. 


În fapt, nimeni nu a spus atât de bine ca Oswald Spengler 
cum, cu ajutorul gândirii abstracte, omul nu ajunge azi 
decât la lumea extraumană; el nu mai înţelege lumea 
umană. Ceea ce este caracteristic omului, faptul că el 
poate gândi, este prezentat ca un fel de supliment 
inexplicabil şi de prisos pentru om. După Spengler, 
gândirea este ceva cât se poate de inutil pentru om: 
„Înțelegerea derivată din simţire se numeşte gândire. 
Gândirea a purtat întotdeauna un conflict, o dilemă în 
starea de veghe a omului. Ea a apreciat de timpuriu 
raţiunea şi senzorialitatea, ca forţă sufletească înaltă şi 
măruntă. Ea a creat opoziţia funestă între lumea de 
lumină a ochiului, numită lume aparentă şi înşelăciune a 
simţurilor, şi o lume literalmente imaginată, în care 
noţiunile cu nuanţă de lumină discretă, pe care nu o 
leapădă niciodată, îşi mână fiinta lor." 


În timp ce spune aceste lucruri, Spengler dezvoltă o idee 
deosebit de curioasă, şi anume aceea că, în fond, 
întreaga civilizaţie spirituală a omului este dependentă 
de ochi, că este derivată din lumea luminii, iar noţiunile 
nu sunt, de fapt, decât vederi în lumină, mai fine, 
întrucâtva distilate, mijlocite de ochi. Oswald Spengler 
nu ştie că gândirea nu preia în sine numai lumea de 
lumină a ochiului, ci că ea asociază această lume de 
lumină a ochiului cu întregul om. Este cu totul altceva 
dacă gândim la o entitate care este legată de percepţia 
cu ajutorul ochiului sau dacă vorbim de reprezentări. 
Spengler vorbeşte şi de reprezentare, dar tocmai prin 
aceasta el vrea să furnizeze dovada că gândirea este un 
fel de vis al creierului şi o lume de lumină mai subtilă din 
om. 


Aş vrea să ştiu dacă cu o gândire pur abstractă, dar cu o 
rațiune umană sănătoasă se poate asocia vreodată 
cuvântul „a plasa" (în 1. germană, stellen, n. tr.), atunci 
când este înţeles corect, cu ceva care să aparţină lumii 
luminii. „A te plasa, asta o faci cu ajutorul picioarelor; în 


această acţiune este implicat întregul om. Dacă cineva 
spune: „a plasa înainte", „a reprezenta" (în 1. germană, 
vorstellen, n. tr.), el leagă obiectul luminii cu ceea ce 
vieţuieşte ca ceva dinamic, ca acţiune de forţă, ca ceva 
care se afundă în adevăr. Cu ajutorul gândirii realiste noi 
ne afundăm cu totul în realitate. Gândurile cele mai 
importante - făcând abstracţie de cele matematice - 
conduc la ideea că în ele nu avem numai un organism de 
lumină, aerian, ci şi ceea ce omul deţine ca vieţuire 
sufletească, datorită faptului că el o lasă să fie luminată, 
dar păstrând, în acelaşi timp, contactul cu realitatea. 


Din acest motiv, tot ce dezvoltă Oswald Spengler în 
legătură cu această lume a luminii transformată în 
gândire nu este decât o vorbărie spirituală! Trebuie spus 
răspicat că introducerea la acest al doilea volum este o 
vorbărie spirituală care se ridică la asemenea afirmaţii: 
„Această sărăcire a senzorialului înseamnă în acelaşi 
timp o aprofundare incomensurabilă. Starea de veghe 
umană nu mai este simpla tensiune dintre trup şi 
ambianţă. Ea se numeşte acum viaţa într-o lume a luminii 
închisă în cerc. Trupul se mişcă în spaţiul văzut. 
Vieţuirea adâncului este o pătrundere în forţă în 
depărtări vizibile dintr-un centru al luminii; este acel 
punct pe care îl numim Eu. Eul este o noţiune aparţinând 
luminii." 


Cel care sustine că Eul ar fi o notiune a luminii nu ştie 
cât de intim este legată vieţuirea Eului în organismul 
uman, de exemplu, cu vieţuirea gravitaţiei, nu ştie nimic 
despre mecanica vieţuită, care poate apărea deja în 
organismul uman! Atunci când ea apare, în mod 
conştient, atunci se face şi saltul de la gândirea abstractă 
la gândirea concretă, reală, care conduce în realitate. 


Ai vrea să spui: Oswald Spengler este un exemplu perfect 
pentru faptul că gândirea abstractă a devenit „aeriană", 
ba chiar „luminoasă", care antrenează pe om departe de 
adevăr, astfel încât undeva, afară, în lumină, se 
împleticeşte buimac şi nu are habar de faptul că există şi 


o gravitație, că există şi ceva care poate fi vieţuit, nu 
numai văzut. Punctul de vedere al privitorului, de 
exemplu al lui John Stuart Mill (Nota 34) este dus aici la 
extrem. Din această cauză, cartea este deosebit de 
caracteristică pentru vremea noastră. 


O frază de la pagina 13 pare să fie foarte spirituală, dar 
luată în fond nu este decât „vântos-luminoasă": 
„Construieşti reprezentare după reprezentare şi ajungi la 
o arhitectură de gânduri în stil mare, ale cărei construcţii 
stau în perfectă claritate, parcă, într-o lumină interioară." 


Este o simplă frazeologie; ceea ce este vegetal Spengler 
consideră că este „adormit"; aceasta reprezintă lumea 
care doarme cu adevărat în jurul nostru. El crede că 
lumea devine „trează" în regnul animal, că animalul 
dezvoltă în sine un fel de microcosmos. El nu ajunge până 
la depăşirea animalului; dezvoltă numai relaţia dintre 
vegetal şi animal, prezintă planta în stare de somn, 
animalul în stare de veghe. 


Somn miner 


Vegh 
e: 


al 
veget 
al 


anima 

l 

uman. 
Dar tot ceea ce se întâmplă în lume are loc, de fapt, sub 
influenţa a ceea ce doarme. Animalul - Oswald Spengler 
ia în considerare aici şi omul - are somnul în sine. Tot ce 
are importanţă pentru lume rezultă din starea de somn, 
deoarece somnul are mişcarea în sine. Starea de veghe 
nu are în sine decât tensiuni, care determină în interior 
diverse discrepanțe şi care, din păcate, ajung în Cosmos 
ca ceva exterior. În fond, un adevăr independent provine 
din starea de somn. 


Şi în această supă plutesc tot felul de astfel de puncte de 
grăsime mai mult sau mai puţin inutile sau gustoase; 


acesta este elementul animal. Dar supa ar putea exista şi 
fără aceste puncte de grăsime. Numai că ele aduc în 
cadrul realităţii ceva. In somn, nu găsim Unde-le şi Cum- 
ul, aici nu găsim decât Când-ul şi De ce-ul. Omul, care, ca 
animal, conţine şi vegetalul (despre rolul mineralului în 
om Oswald Spengler nu are cunoştinţă), în măsura în 
care este vegetal trăieşte în timp; el se plasează în Când 
şi De ce, în timp ce ceea ce a premers este De ce-ula 
ceea ce a succedat. Acesta este cauzalul. Şi prin faptul că 
omul există în istorie, el trăieşte, de fapt, ceea ce este 
vegetal. Ceea ce este animalic, şi o dată cu acesta şi 
umanul, care caută Unde-le şi Cum-ul se adaugă la 
celelalte. Acest lucru este interesant pentru tensiunile 
interioare; dar ele nu au de-a face cu ceea ce se întâmplă 
cu adevărat în lume. Astfel încât se poate spune: Prin 
interacţiunile cosmice îi sunt implantate lumii Când-ul şi 
De ce-ul pentru succesiunea timpurilor. 


Şi în această supă înoată tocmai aceste punete de 
grăsime cu Unde-le şi Cum-ul lor. Şi când omul, care este 
un astfel de punct de grăsime, înoată aici, Unde-le şi 
Cum-ul său nu privesc, de fapt, decât tensiunile sale, 
starea sa de veghe. Ceea ce el face ca fiinţă istorică vine 
din somnul său. 


Mai de mult se spunea ca o fantezie religioasă: Ce-i al tău 
îţi dă Domnul în timpul somnului. Omului lui Spengier 
Natura îi dă în timpul somnului. Aceasta este gândirea 
uneia dintre cele mai importante personalităţi ale 
prezentului, care se zbate mai întâi în natura vegetală, 
pentru a nu mai ieşi din aceasta decât până la nivelul 
naturii animale, în care atrage şi umanul. 


S-ar putea crede că această zbatere ar evita, în 
spiritualitatea ei, cele mai grave erori pe care gândirea 
le-a făcut în trecut; că ea şi-ar fi cumva credincioasă 
sieşi. Dacă şi aşa starea vegetală trebuie să se reverse 
peste istoria omenirii, ea să rămână totuşi la starea 
vegetală. Totuşi nu s-ar putea ticlui bine o contemplare 
istorică având la bază omul regnului vegetal. Oswald 


Spengler face reflecţii istorice foarte spirituale cu privire 
la ceea ce omenirea realizează în evoluţia ei în somn, în 
sens vegetal. Pentru a avea ceva de spus despre acest 
somn al omenirii el se foloseşte de antropomorfism, 
deformând totul în mod artistic, introducând omul peste 
tot cu ajutorul fanteziei. Din această cauză, deja la 
pagina 9, vorbeşte despre planta care nu are o stare de 
veghe, pentru că vrea să afle cu ajutorul ei cum trebuie 
să scrie istoria şi să furnizeze o descriere a ceea ce fac 
oamenii din somnul lor. Citiţi numai primele fraze de la 
pagina 9: 


„O plantă îşi duce existenţa fără stare de veghe." Bun! 
„În somn, toate fiinţele devin plante", spune el. Aşadar şi 
omul, ca şi animalul. Frumos! 

„Tensiunea faţă de ambianţă s-a stins, mersul vieţii 
continuă." Acum urmează o frază capitală: 

„O plantă nu cunoaşte decât relaţia faţă de Când şi De 
ce." 


Deci planta începe nu numai să viseze, ci şi să 
„cunoască" în somnul ei fericit. Ne aflăm deci în faţa 
presupunerii că acest somn, care trebuie să se 
răspândească curgând ca istorie în evoluţia umană, ar 
putea să înceapă, de fapt, să şi vegheze. Atunci Oswald 
Spengler ar putea scrie istorie cu aceeaşi îndreptăţire cu 
care, compunând literatură, îi atribuie plantei o 
cunoaştere a lui Când şi De ce. Această esenţă a 
somnului plantei are calităţi cât se poate de interesante: 
„Ţâşnirea primelor vârfuri verzi din solul iernii, umflarea 
mugurilor, întreaga forţă a înfloririi, a răspândirii 
parfumului, a luminării, a maturării: toate acestea sunt 
dorinţă de împlinire a unui destin şi o permanentă 
căutare nostalgică a Când-ului." 


Dar se poate scrie foarte uşor istoria ca viaţă vegetală, 
dacă te pregăteşti prin antropomorfisme pentru aceasta! 


Oswald Spengler spune mai departe: „Unde-le nu poate 
avea nici un sens pentru o existenţă vegetală. Este 


problema cu care omul care se trezeşte regândeşte zilnic 
lumea sa. Căci numai pulsul existenţei străbate prin toate 
generaţiile. Starea de veghe începe din nou pentru 
fiecare microcosmos: aceasta este deosebirea dintre 
procreare şi naştere. Una este garanţie a duratei, 
cealaltă este un început. Din această cauză o plantă este 
zămislită, dar nu născută. Ea este aici, dar nici o trezire, 
nici o primă zi nu aşterne o lume a simţurilor în jurul ei." 


Dacă vrei să analizezi gândurile lui Spengler trebuie să te 
aşezi ca Hopa-Mitică, în cap, şi apoi să revii la poziţia 
normală, pentru a putea regândi ceea ce în sens uman 
este gândit direct, fără evaluare critică. Deoarece 
Spengler îşi pregăteşte o asemenea metafizică, o 
asemenea filosofie, el ajunge să spună: Acest lucru care 
doarme în om, ceea ce este în om ca o plantă, acesta face 
istoria. Ce este acest lucru? Sângele, sângele care curge 
prin generaţii. 


Oswald Spengler îşi pregăteşte o metodă, pentru a putea 
spune: Întâmplările cele mai importante care au loc în 
omenire se produc prin sânge. La aceasta el trebuie să 
mai adauge câteva salturi ale gândurilor: „In această 
privinţă starea de veghe are aceeaşi semnificaţie cu «a 
stabili», fie că este vorba de simţul tactil al unui infuzor, 
fie că este vorba de gândirea umană de cel mai înalt 
rang." 


Da, dacă gândeşti atât de abstract nu vezi deosebirea 
dintre pipăitul unui infuzor şi gândirea de cel mai înalt 
rang a unui om! Şi ajungi la tot felul de afirmaţii 
extravagante: că această gândire este un dar al întregii 
vieţi umane, că din sânge urcă faptele, din sânge se face 
istoria. Şi dacă unii gândesc la toate acestea, ele 
reprezintă o reflectare abstractă şi nu are nici cea mai 
slabă legătură cu evenimentele: „Faptul că nu numai 
trăim, ci şi ştim ceva despre «viaţă» este rezultatul 
contemplării fiinţei noastre în lumină. Dar animalul 
cunoaşte numai viaţa, nu şi moartea." 


Şi astfel el trage concluzia că, de fapt, un lucru important 
trebuie să iasă din întuneric, din ceea ce este de natură 
vegetală, din sânge, şi că cei care au făcut ceva în istorie 
nu au plecat de la o idee, de la o gândire, ci gândurile 
rămân la marginea lucrurilor. Despre ceea ce produce 
gândirea, Oswald Spengler nu are suficiente cuvinte 
denigratoare. 


Şi acestor lucruri le opune pe toţi cei care acţionează cu 
adevărat, pentru că lasă gândirea să fie gândire, pentru 
că lasă gândirea să fie treaba celorlalti. 


„...cel activ este un om întreg: la contemplativ ar vrea să 
acţioneze un singur organ, fără trup şi împotriva 
acestuia." 


„Căci numai cel care acţionează, omul destinului" - 
aşadar cel pe care nu-l afectează cu nimic gândurile - 
„trăieşte în lumea adevărată, lumea deciziilor politice, 
războinice şi economice, care nu ia în calcul noţiunile şi 
sistemele. Aici o lovitură bună este mai valoroasă decât 
un sfârsit bun". 


Iată o vorbire clară! ~Dar atât de clară, încât se 
recunoaşte cine a vorbit; în definitiv a scris unul „care 
face pete de cerneală şi este un vierme al cărţilor", care 
se desfăşoară pentru a fi la îndemâna altora. Căci cel 
care scrie trebuie să fie „un făcător de pete de cerneală 
şi vierme al cărţilor". „Există oameni ai destinului şi 
oameni ai cauzalitătii. Omul cu adevărat viu, ţăranul şi 
războinicul, bărbatul de stat, conducătorul de oşti, omul 
de lume, comerciantul, cel care vrea să se îmbogăţească, 
să comande, să domnească, să lupte, să îndrăznească, 
organizatorul şi întreprinzătorul, aventurierul, scrimerul 
şi jucătorul sunt despărţiti printr-o întreagă lume de omul 
„spiritual", de sfânt, de preot, de savant, de idealist şi de 
ideolog." Ca şi cum nu ar fi existat niciodată confesionale 
şi părinţi spoveditori! Dar există şi alte fiinţe de la care 
îşi preiau ideile toate categoriile de oameni amintite. În 
societate pot fi întâlniti tot felul de oameni care sunt 


pomeniţi aici, bărbaţi de stat, conducători de oşti, bărbaţi 
de lume, comercianţi, scrimeri, jucători şi aşa mai 
departe, chiar şi prezicătoare şi ghicitoare în cărţi! Astfel 
încât lumea prin care bărbatul de stat, politicianul şi alţii 
ar trebui să fie despărțiți de oamenii „spirituali" nu are în 
realitate o dimensiune atât de uriaşă. Acela care poate 
contempla viaţa va înţelege că aşa ceva se scrie numai 
făcând abstracţie de orice cunoaştere a vieţii. lar Oswald 
Spengler, care este un bărbat spiritual şi o personalitate 
importantă, face acest lucru cât se poate de temeinic. 
După ce a spus că în domeniul evenimentelor reale o 
lovitură bună este mai valoroasă ca un sfârşit bun, el 
continuă astfel: „Există un sens în disprețul cu care 
soldatul şi bărbatul de stat din toate timpurile au privit în 
jos, la făcătorii de pete de cerneală şi la viermii cărţilor, 
care erau de părere că istoria lumii ar exista de dragul 
spiritului, ştiinţei sau chiar al artei. S-o spunem fără 
echivoc: Înțelegerea eliberată de simţire nu este decât o 
parte a vieţii, şi nu cea hotărâtoare. Într-o istorie a 
gândirii occidentale numele lui Napoleon poate lipsi, în 
istoria adevărată însă Arhimede, cu toate descoperirile 
sale ştiinţifice, a fost poate mai puţin eficient decât acel 
soldat care l-a doborât cu prilejul asaltului Siracuzei." 


Dacă lui Arhimede i-ar fi căzut în cap o cărămidă, după 
această teorie cărămida amintită ar fi fost mai valoroasă 
decât ceea ce a produs Arhimede, în sensul istoriei 
adevărate, logice. Dar aceste citate nu aparţin unui 
jurnalist mediocru, ele sunt produsul unuia dintre 
oamenii cei mai înzestrati de astăzi. Acesta este faptul cel 
mai important, că un asemenea lucru îl scrie unul dintre 
oamenii cei mai deştepţi. 


Gândirea pluteşte pe deasupra. Care este aşadar lucrul 
cel mai eficient? Sângele. 


Cineva care vorbeşte despre sânge dintr-un punct de 
vedere ştiinţific va pune mai întâi problema cum ia 
naştere sângele, ce legătură are sângele cu nutriția. În 
intestine sângele încă nu este prezent; el este plăsmuit 


doar în orn. Sângele curge în timp, prin generaţii (dacă 
poate fi constituită o reprezentare mistică proastă, 
aceasta este). Tot ce au spus cândva despre viaţa lor 
sufletească unii mistici, cel puţin în parte nebuloşi, nu a 
fost atât de rău ca mistica spengleriană a sângelui. Se 
face trimitere la ceva care scapă oricărei posibilităţi de 
cunoaştere şi nu numai în sensul că nu putem gândi 
asupra acestor lucruri - aceasta n-ar însemna nimic, după 
Oswald Spengler, care consideră că nu este necesar să 
gândim, gândirea fiind doar un lux al vieţii -, dar dacă 
vrem să rămânem raţionali ar trebui să încetăm să 
vorbim despre ceva atât de puţin accesibil cum este 
sângele. 


Din acest punet de vedere este posibil să începem o 
abordare a istoriei cu următoarele fraze: „Toate 
evenimentele mari ale istoriei sunt purtate de asemenea 
fiinţe de natură cosmică, de popoare, de partide, de 
armate, de clase, în timp ce istoria spiritului se 
desfăşoară în colectivităţi şi cercuri incoerente, şcoli, 
organizaţii de culturalizare, curente, «-isme». Şi aici 
survine o problemă de destin, dacă asemenea mase îşi 
găsesc la momentul hotărâtor un conducător sau dacă 
sunt mânate mai departe la întâmplare, dacă 
conducătorii hazardului sunt oameni de rang înalt sau 
personalităţi cu totul neînsemnate, ridicate de valul 
întâmplărilor, ca Pompei sau Robespierre. Bărbatul de 
stat este caracterizat prin aceea că înţelege toate aceste 
mase care se formează şi se dizolvă în decursul timpului, 
cu forţa şi durata lor, în orientarea şi intenţia lor, dar în 
acest caz este o problemă de coincidenţă dacă le poate 
domina sau dacă este antrenat de ele." 


Cu aceasta se inaugurează o abordare a istoriei care face 
ca învingător peste toate să fie ceea ce pătrunde în 
devenirea istorică prin spirit: sângele. 


„O putere nu poate fi răsturnată decât prin altă putere, 
nu printr-un principiu, şi în afară de bani nu există nici o 
altă putere" - decât sângele, este părerea lui Spengler. 


„Banul nu este întrecut decât de sânge. Viaţa este 
începutul şi sfârşitul, curgerea cosmică în formă 
microsomică. Este realitatea în cadrul lumii istoriei. În 
fata cursului irezistibil al succesiunii generaţiilor dispare 
orice lucru pe care starea de veghe l-a construit în lumile 
sale spirituale. În istorie este vorba de viaţă, şi numai de 
viaţă, de rasă, de triumful voinţei pentru putere şi nu de 
victoria adevărurilor, invențiilor sau banilor. Istoria 
mondială este judecata mondială: ea a dat întotdeauna 
dreptate vieţii mai pline, mai sigure de sine, a dat 
dreptate indiferent dacă era drept în faţa stării de veghe 
şi a sacrificat întotdeauna adevărul în faţa forţei, a rasei, 
a condamnat la moarte oameni şi popoare pentru care 
era mai important adevărul decât faptele şi dreptatea 
mai esenţială decât forţa. Astfel, spectacolul unei culturi 
înalte, această întreagă lume de zeități, arte, gânduri, 
bătălii, oraşe, se încheie cu faptele primordiale ale 
atotputernicului sânge, care este totuna cu talazurile 
cosmice veşnic rotitoare. Starea de veghe luminoasă, 
bogată în forme, se afundă din nou în serviciul existenţei, 
aşa cum ne demonstrează perioada imperială chineză şi 
cea romană; timpul învinge spaţiul, este cel care în 
mersul său implacabil încorporează hazardul efemer al 
culturii de pe această planetă în hazardul-om, o formă în 
care hazardul-viaţă curge un timp, pe când în lumea 
luminii, a ochilor noştri se deschid în fundal orizonturile 
curgătoare ale istoriei Pământului şi ale istoriei stelelor." 


„Nouă însă, care am pus un destin în această cultură şi în 
această clipă a devenirii noastre, în care banul îşi 
sărbătoreşte ultimele sale victorii, iar moştenitorul său, 
cesarismul, se apropie uşor şi implacabil, ne este dată 
prin aceasta, direcţia voinţei şi a obligaţiei, fără să merite 
să nu trăieşti." 


Acestea sunt vorbele lui Oswald Spengler cu referire la 
cesarismul care vine, la aceea ce va apărea înainte de 
dispariţia totală a culturilor Occidentului, şi care va 
cuprinde cultura actuală. 

V-am înfătisat astăzi aceste lucruri din cauză că omul 


treaz - Oswald Spengler nu acordă nici o importanţă 
omului treaz! - şi în cazul când este antroposof trebuie să 
fie atent la ceea ce se întâmplă. Am vrut să mă refer din 
acest punct de vedere la o anumită problemă a timpului 
nostru. Dar nu aş încheia cum se cuvine, dacă v-aş spune 
despre această problemă numai atât. Din această cauză, 
înainte de a lua o pauză mai lungă, voi ţine o conferinţă 
miercurea viitoare, înaintea călătoriei mele la Oxford. 

CONFERINŢA a VIl-a 

Dornach, 9 august 1922 
Autorul despre care am vorbit ultima oară ar trebui să 
dea de gândit tocmai celor care aparţin mişcării 
antroposofice. Vedem în Oswald Spengler o personalitate 
stăpână pe foarte multe cunoştinţe ştiinţitice. Se poate 
chiar spune că multe idei care au devenit în ultimele 
secole bunul omenirii civilizate sunt cunoscute de 
Spengler. El a asimilat cunoştinţe din mai multe ştiinţe 
sau cel puţin idei întâlnite în diferite ştiinţe. 


Speculaţiile sale sunt uneori seducătoare. Este în cea mai 
mare măsură ceea ce în Europa Centrală - nu în Franţa, 
ci în Europa Centrală - poate fi numit un om spiritual. În 
orice caz, pentru spiritualitatea franceză gândurile lui 
Oswald Spengler sunt prea complicate şi prea dense. 
Dar, aşa cum am spus, în sens central-european el poate 
trece perfect drept un gânditor de spirit. L-am putea 
numi cu greu un gânditor elegant în sensul cel rnai bun 
al cuvântului, deoarece prezentarea gândurilor sale, în 
ciuda oricărei spiritualităţi, are ceva teribil de pedant. Şi 
se poate chiar vedea cum în spatele gândurilor acestui 
om de spirit pândeşte insistent un ochi făţarnic. În orice 
caz, în înseşi gândurile sale există ceva grosolan. 


Aş spune că acestea sunt mai mult consideraţii estetice. 
Important este că în faţa noastră se află o personalitate 
care are idei potrivite timpului, care însă nu acordă nici o 
importantă gândirii în general. Căci Oswald Spengler nu 
consideră hotărâtor pentru adevărata devenire a lumii 
ceea ce vine din gândire, ci apreciază ca fiind 
hotărâtoare impulsurile instinctive ale vieţii. În 


consecinţă, gândirea pluteşte deasupra vieţii, ca ceva ce 
ţine de risipă, am putea spune, de lux, astfel încât, după 
el, gânditorii reflectează asupra vieţii, dar din această 
gândire a lor nu poate să pătrundă nimic în viaţă. Viaţa 
există deja, când gânditorii îşi formulează concepţiile lor 
asupra ei. 


Atunci când un gânditor ajunge să stăpânească ideile 
prezentului cu un oarecare grad de universalitate, el deja 
le simte ca fiind sterile, nefertile. EI nu se adresează însă 
acestor idei, ci acelui ceva care există în viaţa instinctivă 
şi vede civilizaţia actuală din punctul de vedere care 
rezultă pentru el pe această cale. 


O priveşte astfel încât spune: Ceea ce a produs civilizaţia 
contemporană este în declin în toate privinţele. Nu poţi 
decât să speri că o dată şi o dată din ceea ce Spengler 
numeşte „sânge" va apărea ceva care nu va mai colabora 
cu ceea ce este civilizaţia actuală, ci va nimici totul şi va 
aşeza în loc o forţă care să-şi aibă originea numai în 
domeniul instinctelor. 


Oswald Spengler vede cum oamenii civilizaţiei mai noi au 
devenit treptat sclavi ai vieţii dominată de maşini. El nu 
vede însă cum în cadrul acestei vieţi, mai ales în 
domeniul tehnicii - pentru că faţă de spiritual tehnica 
este complet goală de conţinut -, poate apărea 
posibilitatea libertăţii umane, chiar ca o reacţie. Despre 
acest lucru el nu are cunoştinţă. 


Ultima oară am atras atenţia asupra faptului că Spengler 
spune: Omul de stat, practicianul, comerciantul şi alţii 
acţionează cu toţii din impuls, nu din gândire. În glumă 
am spus: Oswald Spengler pare să nu fi observat 
niciodată că există şi părinţi spoveditori şi alte lucruri 
asemănătoare. Nu a observat nimic altceva, relaţia cu 
părintele spoveditor reprezentând pentru el un aspect 
secundar, decadent, aparţinând istoriei lumii. 


Dacă privim retrospectiv evoluţia umană, vom vedea cum 


aşa-zişii oameni ai faptei, acei oameni care au de făcut 
ceva în lume, fie se adresează oracolelor, fie, în perioade 
mai timpurii, acelor concluzii care sunt recunoscute ca 
fiind deciziile lumii spirituale în cadrul Misteriilor. Este 
suficient să ne gândim cum cei care obțineau informaţiile 
privind deciziile lumii spirituale în Misterii le transmiteau 
acelora care voiau sau trebuiau să devină oameni ai 
faptelor. Când pătrundem retrospectiv în evoluţia umană 
descoperim cum din lumea spirituală - şi nu din sânge, 
căci această teorie a sângelui este ceva cât se poate de 
mistic, de nebulos - aşadar, nu dintr-un eventual substrat 
întunecos al sângelui, ci din spirit se obțineau impulsurile 
care pătrundeau apoi în faptele pământene. 


Intr-un anume sens, aşa-numiţii oameni ai faptei erau 
unelte pentru marile creaţii spirituale, a căror orientare 
era recunoscută în cadrul cercetării spirituale din 
Misterii. Noi găsim ecouri ale Misteriilor pretutindeni în 
istoria greacă şi în cea romană; dar le mai recunoaştem 
şi în tot cursul primei părţi a evului mediu. 


V-am atras atenţia că nu putem înţelege legenda lui 
Lohengrin decât dacă ştim s-o urmărim retrospectiv, din 
lumea fizică exterioară până în Cetatea Graalului evului 
mediu timpuriu sau, de fapt, mijlociu. 


Aşadar, atunci când Oswald Spengler crede că din sânge 
se nasc evenimentele istoriei universale şi că acestea nu 
au nimic a face cu ceea ce pătrunde în oameni prin 
gânduri dovedeşte o înţelegere cu totul greşită a 
adevăratului mers al evoluţiei umanităţii. 


În timpurile mai vechi oamenii erau dependenţi într-o 
mare măsură de cercetarea lumii spirituale, atunci când 
voiau să facă ceva. Atunci trebuia cercetată, dacă ne este 
îngăduit să ne exprimăm astfel, intenţia zeilor. Acest 
raport de dependenţă faţă de zei pe care-l avem în vedere 
îi făcea pe oamenii timpurilor mai vechi să fie neliberi. Ei 
erau trataţi ca nişte recipiente în care zeii îşi turnau 
substanţele, substanţe spirituale, sub a căror influenţă 


acționau oamenii. 


Pentru ca oamenii să poată deveni liberi era necesar să 
înceteze această influenţă. Prin aceasta, gândurile lor 
deveneau tot mai mult imagini. Gândurile mai vechi ale 
umanităţii erau în mult mai mare măsură realităţi. Iar 
Oswald Spengler atribuie sângelui tocmai realităţile care 
existau în gândurile omenirii mai vechi, acele substanţe 
care acționau prin oameni, în tot cursul evului mediu. 


Apoi au venit vremuri noi. Gândurile oamenilor şi-au 
pierdut conţinutul lor divin, conţinutul lor substanţial. Ele 
au devenit simple imagini abstracte ale gândurilor. 
Numai că acestea nu mai sunt obligatorii. Numai prin 
aceste imagini abstracte ale gândurilor omul poate 
deveni liber. 


De-abia acum, în cursul secolelor mai noi, până în secolul 
al XX-lea, omul a descoperit în el altceva decât structura 
organică necesară modelării unor astfel de imagini. 
Aceasta a însemnat educarea omenirii pentru libertate. 
Omul nu mai avea imaginaţiuni sau inspiraţii atavice, aşa 
cum era cazul în timpurile mai vechi. El nu avea decât 
imagini de gânduri. În aceste imagini de gânduri el putea 
deveni tot mai mult liber, pentru că imaginile nu pot 
constrânge. Dacă în imagini avem impulsuri morale, 
acestea nu mai pot constrânge, aşa cum se întâmpla în 
substanţa veche a gândurilor. Atunci ele acționau asupra 
omului ca forţe naturale. Imaginile de gânduri mai noi nu 
mai actionează ca forţe naturale. Din această cauză 
trebuie să li se dea drept conţinut ceea ce cunoaşterea 
naturii obţine prin simpla observare cu ajutorul 
simţurilor. Prin aceasta se obținea o ştiinţă de observaţie 
senzorială, care umplea gândurile din afară; din interior 
însă, ele voiau tot mai puţin să se umple cu ceva. Astfel 
încât oamenii trebuiau să apeleze, dacă doreau să mai 
dispună de gânduri pline de conţinut, la tradiţiile vechi, 
aşa cum se întâmpla fie în diferite confesiuni religioase 
devenite tradiţionale, fie în societăţi secrete, aşa cum 
înfloreau acestea pe toată întinderea Pământului. Marea 


masă a oamenilor a fost reunită în cele mai diverse 
confesiuni religioase, unde oamenilor li se prezenta ceva 
al cărui conţinut îşi avea originea în timpuri mai vechi, 
când gândurilor le mai era dat un conţinut. Sau se 
organizau - sub formă de cult sau altfel - în cadrul 
societăţilor secrete, ceea ce se perpetua prin tradiţie din 
timpuri mai mult sau mai puţin vechi. Gândurilor li se 
conferea din afară un conţinut senzorial de observaţii. 
Din interior ele primeau un continut de impulsuri vechi, 
devenite tradiţional dogmatice. 


Acest lucru trebuia să se întâmple şi în perioada cuprinsă 
între secolul al XVI-lea şi ultima treime a secolului al XIX- 
lea, deoarece atunci a mai acţionat principiul spiritual 
numit principiul arhanghelului Gabriel; aşadar, numele 
acelei entităţi - este numai o terminologie, eu vreau să 
mă refer la o forţă spirituală - care a acţionat în sufletele 
umane în mod inconştient. Oamenii înşişi nu aveau în 
interioritatea lor nici un conţinut. Pentru viaţa lor 
spiritual-sufletească ei preluau un conţinut tradiţional. 
Dar în felul acesta oamenii nu simțeau că participă la 
acest conţinut spiritual. Primul care a simţit această 
neparticipare, dar care nu a putut ajunge la existenţa 
unei noi spiritualităţi a fost Friedrich Nietzsche. Din 
această cauză el a pierdut orice impuls pentru conţinutul 
spiritual-sufletesc. Şi atunci a căutat impulsuri cât se 
poate de nedeterminate, impulsuri ale puterii şi altele 
asemănătoare. 


Oamenii nu au nevoie numai de un conţinut spiritual pe 
care să-l cuprindă în gândurile lor abstracte, ci de 
căldura interioară care poate apărea în acest conţinut 
spiritual şi care este un lucru deosebit de important. 


Această căldură interioară era obţinută de marea masă a 
oamenilor prin diferite acţiuni cultuale sau altele 
asemănătoare acestora, care aveau loc în cadrul 
diferitelor confesiuni. În comunităţile masonice sau în 
alte societăţi secrete din timpurile mai noi se turna în 
suflete şi această căldură. 


Acest lucru era posibil în perioada gabrielică despre care 
vorbim datorită faptului că pretutindeni pe Pământ erau 
prezente spiritele elementare rămase încă din evul 
mediu. Numai că pe măsură ce se înainta în secolul al 
XIX-lea şi cu atât mai mult în secolul al XX-lea acestor 
spirite elementare care existau în toate fenomenele 
naturale le-a devenit din ce în ce mai greu să paraziteze 
viaţa socială a oamenilor. Existau aici multe lucruri care 
se opuneau în mod inconştient acestui fapt, tocmai în 
timpurile mai noi. 


Când în asemenea societăţi secrete bazate pe tradiţie - 
este de necrezut cât de „vechi" şi de „sfinţite" trebuie să 
fie toate aceste culte ale societăţilor secrete - se 
desfăşurau acţiuni de cult sau când se transformau 
învățături în sensul tradiţiei vechi, ca un ecou al vechilor 
Misterii, acest lucru convenea anumitor spirite 
elementare. Prin faptul că oamenii nu se concentrau în 
timpul oficierii unei slujbe oarecare, din care nu 
înțelegeau nimic, apărea în faţa lor ceva de o infinită 
înţelepciune: erau prezenţi, nu înțelegeau de fapt nimic, 
dar înţelegerea lor ar fi fost posibilă. Atunci soseau 
fiinţele elementare şi gândeau cu ajutorul raţiunii umane 
pe care oamenii nu o foloseau. Oamenii îşi dezvoltaseră 
mult cugetarea liberă, dar nu o foloseau. Ei preferau să 
asiste la ceva care ţinea de tradiţie, fără să gândească. Şi 
astăzi lucrurile stau tot aşa, cu toate că oamenii actuali 
ar putea gândi, dacă ar vrea să-şi folosească raţiunea. 
Dar nu le place acest lucru, nu-l fac, nu simt o înclinaţie 
pentru gândirea activă. Le place să spună: Ah, pentru 
asta trebuie să faci un efort, acest lucru este abstract, 
este ceva care necesită o muncă interioară! 


Dacă oamenilor le-ar plăcea să gândească nu ar 
frecventa cu atâta plăcere tot felul de spectacole 
cinematografice, unde nu poti şi nici nu ai nevoie să 
gândeşti; aici totul se derulează. Acel foarte puţin care ar 
mai trebui gândit este scris pe ecran şi se poate citi. 
Incet şi treptat s-a dezvoltat în cursul epocii mai recente 


lipsa de simpatie pentru gândirea interioară activă. 
Oamenii au pierdut aproape cu totul obiceiul de a gândi. 
Dacă undeva se ţine o conferinţă care nu este însoţită de 
proiecţii de imagini şi unde ar trebui să mai şi gândeşti 
putin, oamenii preferă să doarmă. Poate că se mai duc la 
conferinţă, dar dorm, pentru că gândirea activă nu se 
bucură de o vogă deosebită. 


Şi tocmai la această voinţă de a nu gândi timp de secole 
s-au adaptat cele mai multe activităţi desfăşurate de 
diferitele societăţi secrete. Asemenea fiinţe elementare, 
care încă mai aveau legături cu oamenii în prima 
jumătate a evului mediu, când se mai efectuau experienţe 
de laborator, experiente alchimice care îi făceau pe 
oameni să gândească asupra felului în care participau 
aceste entităţi spirituale la ele, existau pretutindeni. 


Şi de ce nu ar fi folosit ele prilejul ce li se oferea! 
Oamenii aveau acum un creier cu care ar fi putut gândi; 
dar ei nu voiau să gândească. Aşa au ajuns să se implice 
aceste fiinţe elementare, care gândeau: Dacă oamenii 
înşişi nu-şi folosesc creierul, putem să-l folosim noi. Iar în 
aceste societăţi secrete care nu iubeau decât ceea ce era 
traditional, aducând la suprafaţă numai lucruri vechi, 
interveneau aceste fiinţe elementare şi foloseau creierele 
umane pentru a gândi. În felul acesta, din secolul al XVI- 
lea a fost folosită de către spiritele elementare substanţă 
aparţinând creierului. 


În evolutia umanităţii au pătruns foarte multe lucruri fără 
colaborarea oamenilor, idei bune, care se referau la 
convieţuirea oamenilor. 


Pentru aceşti oameni o mare problemă era răspunsul la 
întrebarea: Ce se transmite, de fapt, de la om la om? 
Oamenii ar trebui să gândească, dar ei nu gândesc. 
Aşadar, ce este ceea ce acţionează de la om la om? 


Aceasta a fost o mare problemă pentru Goethe. Şi în 
această dispoziţie sufletească a scris el Meşterul Wilhelm 


(Wilhelm Meister). Autorul descrie contexte sociale 
întunecate, care rămân inconştiente pentru om, dar care 
sunt dominante, fiind captate, duse mai departe în mod 
semicoşntient de unul sau de altul. Se întreţes tot felul de 
fire. Goethe încearcă să găsească aceste fire. El le caută. 
Şi în măsura în care a putut să le găsească el a vrut să le 
aducă până la dezvăluire în scrierea sa cu caracter de 
roman Meşterul Wilhelm. 


Asemenea preocupări s-au întâlnit apoi în tot secolul al 
XIX-lea. Dacă oamenii ar avea înclinația să zăbovească 
asupra unei cărţi mai mult decât timpul dintre două mese 
- asta este o exprimare figurativă, pentru că cei mai mulţi 
oameni adorm între două mese, dacă au citit o treime din 
acest timp; apoi ei citesc următoarea treime între 
următoarele două mese, iar treimea cealaltă între 
următoarele două mese şi, datorită acestui fapt, totul se 
risipeşte -, ar fi bine dacă şi acele romane sau nuvele 
care se pot parcurghe între două mese sau între două 
gări de cale ferată i-ar impulsiona să gândească la cele 
citite. Acest lucru nu poate fi pretins de la timpurile 
actuale, dar dacă ştiţi cum a căutat asemenea 
interacțiuni, de exemplu, Gutzkow în cartea sa Vrăjitorul 
din Roma şi în cartea sa Cavalerii spiritului (Nota 35), 
dacă analizaţi înlănţuirile sociale neobişnuite căutate de 
George Sand în romanele sale, veţi putea observa cum în 
secolul al XIX-lea forţe nedeterminate acţionează în 
subconştient; şi veţi constata că autorii le urmăresc şi că 
ei se află, ca în cazul lui George Sand, în modurile cele 
mai diferite, pe urmele corecte. 


Dar în ultima treime a secolului al XIX-lea aceste fiinţe 
elementare care gândeau cu creierele umane, care 
puneau stăpânire pe sufletele umane şi influenţau 
contextele sociale se satură de această situaţie. Ele îşi 
satisfăcuseră necesitătile legate de istoria mondială. S-a 
mai întâmplat şi altceva care le-a împiedicat să continue 
această activitate parazitară. Această activitate s-a 
desfăşurat cu succes spre sfârşitul secolului al XVIII-lea 
şi cu precădere în secolul al XIX-lea; apoi aceste fiinţe 


elementare au ajuns să-şi exercite tot mai puţin dreptul 
lor. Şi aceasta deoarece din lumea spirituală au coborât 
în planul fizic tot mai multe suflete având multe speranţe 
cu privire la viaţa pământeană. 


După ce oamenii, când au fost copii, s-au jucat şi s-au 
zbenguit, au fost crescuţi în vremurile mai noi în sărăcie, 
ei nu au devenit conştienti de faptul că au avut speranţe 
prea mari înainte de a cobori pe Pământ. Dar aceste stări 
sufleteşti au continuat să acţioneze, transformându-se în 
emoţii, şi mai acţionează încă şi în prezent. De fapt, 
sufletele umane coboară în lumea fizică cu aşteptări 
deosebit de mari. De aici apar şi decepţiile care sunt 
trăite de mai mult timp de inconştient în sufletul copiilor, 
pentru că speranţele nu sunt totuşi satisfăcute. 


Spirite alese care aveau impulsuri deosebit de puternice, 
creatoare de speranţe, au fost, de pildă, cei care au 
contemplat acest plan fizic şi, văzând că aici speranţele 
nu sunt satisfăcute, au scris utopii despre cum ar trebui 
să fie, cum s-ar putea face. 


Ar fi deosebit de interesant să se studieze cum erau 
structurate aceste suflete care au coborât din lumile 
spirituale în existenţa fizică, sufletele marilor utopişti, şi 
a celor mai mici, care au gândit despre lucruri ce nu pot 
fi numite utopice, dar care înfăţişează oamenilor un 
Paradis pe Pământ, ar fi interesant de ştiut cum erau, de 
fapt, structurate aceste suflete pentru pătrunderea lor în 
planul fizic terestru. 


Această coborâre plină de aşteptări reprezintă un 
supliciu pentru fiinţele care trebuie să folosească creierul 
unor oameni plini de speranţe. Folosirea creierului nu le 
ajută când coboară oameni plini de speranţe. Până în 
secolul al XVIII-lea oamenii mai coborau încă cu aşteptări 
mai modeste. Atunci lucrurile erau favorabile folosirii 
creierelor de către alte entităţi, nu de entităţile umane. 
Dar în ultima treime a secolului al XIX-lea situaţia a 
devenit deosebit de acută pentru entităţile care trebuiau 


să folosească acest creier uman, în cazul oamenilor care 
coborau plini de speranţe. Aceste speranţe dădeau 
naştere la emoţii subconştiente, lucru pe care-l resimţeau 
apoi aceste fiinţe, când voiau să folosesacă creierele. Din 
această cauză, ele încetează de a mai face acest lucru. În 
această situatie apare, în cadrul omenirii civilizate 
moderne, ideea că oamenii au gânduri, dar că şi le 
oprimă. Creierul s-a ruinat treptat, mai ales la clasele 
superioare, din cauza oprimării gândurilor. Alte fiinţe 
neumane care să ia în stăpânire aceste gânduri nu mai 
apar. 


Acum oamenii au gânduri, dar nu ştiu ce să facă cu ele. 
Reprezentantul cel mai de seamă al acestei categorii de 
oameni care nu ştiu ce să facă cu gândurile lor este 
Oswald Spengler. El se deosebeşte de ceilalţi prin aceea 
că, spre deosebire de ceilalţi - oare cum ar trebui, de 
fapt, să ne exprimăm pentru a nu provoca o indignare 
prea mare atunci când, aşa cum se întâmplă întotdeauna, 
aceste lucruri sunt repovestite afară -, care şi-au neglijat 
cu totul creierul în anii tinereţii, astfel încât acesta este 
înclinat să lase gândurile să se piardă, Spengler şi-a 
conservat creierul, astfel încât nu este atât de gol; el nu 
se afundă întotdeauna numai în sine, nu se ocupă numai 
de sine însuşi. 


O mare parte a omenirii este interior în stare de piftie. 
Piftia se face din diferite produse rezultate la tăierea 
porcului care nu pot fi folosite nici măcar la pregătirea 
cârnaţilor şi care se amestecă cu componentele 
gelatinoase. Şi aş spune: Sub influenţele cele mai 
aiuritoare produse de educaţie, creierul majoritătii 
oamenilor ajunge astfel în starea de piftie. Ei nu sunt 
vinovaţi. Nu vorbim despre aceasta în sens acuzator, ci 
mai degrabă într-un sens de disculpare, şi în sensul că îţi 
este milă de creierele devenite piftii. 


Vreau să spun că dacă oamenii nu ştiu ce să facă cu 
propria lor persoană, sunt striviti, comprimaţi şi în stare 
de piftie, în ei înşişi, atunci gândurile se pot afunda în 


aceste lumi inferioare ale creierului şi apoi din acestea în 
regiunile inferioare ale omului etc 


Dar nu acesta este cazul unor oameni ca Oswald 
Spengler. Aceştia pot da formă gândurilor. Şi prin 
aceasta el este un om spiritual, el are gânduri. Dar aceste 
gânduri pe care le poate avea omul devin ceva abia în 
cazul când ele capătă un conţinut spiritual. Pentru 
aceasta este necesar să existe un conţinut spiritual. E 
nevoie de conţinutul pe care vrea să-l dea antroposofia; 
în caz contrar, ai gânduri, dar nu ştii ce să faci cu ele. Cu 
gândurile lui Spengler lucrurile stau - aproape ai vrea să 
spui că îţi apare o imagine imposibilă - ca în cazul unui 
bărbat care în vederea unei căsătorii viitoare cu o 
doamnă a procurat tot felul de veşminte splendide, nu 
pentru el, ci pentru acea doamnă, dar ea fuge, părăsindu- 
l înainte de nuntă, iar el are acum aceste veşminte dar nu 
are pe cine să îmbrace cu ele! 


Astfel puteţi vedea ce gânduri minunate există la 
Spengler; ele sunt croite după modelele ştiintifice cele 
mai moderne, dar lipseşte doamna care ar trebui să se 
îmbrace cu aceste veşminte. Bătrânul Capella avea cel 
puţin, aşa cum am spus acum câteva săptămâni, retorica, 
gramatica şi dialectica, devenite cam caşectice. Acestea 
nu mai erau tot atât de durdulii ca muzele lui Homer sau 
ale lui Pindar, dar existau cele şapte arte libere care au 
figurat tot timpul evului mediu; mai dispuneai de cineva 
pe care să-l îmbraci cu veşmintele. 


Dar acum a sosit timpul spenglerismului, timpul în care, 
să spunem, s-au confecţionat haine, dar lipsesc fiinţele pe 
care le-ai putea îmbrăca cu ele şi, nu-i aşa, lipseşte 
doamna! Muza nu vine, hainele sunt aici. Şi astfel nu se 
poate face nimic cu toată garderoba de gânduri moderne. 
Gândirea nu există pentru a interveni în vreun fel în 
viaţă. 


Lipseşte substanţialul, şi anume ceea ce ar trebui să vină 
din lumea spirituală. Acest lucru lipseşte. Şi atunci se dă 


explicaţia: Ei asta-i, toate astea sunt un nonsens, aceste 
veşminte există numai pentru a fi privite. Să le punem pe 
cuiere şi să aşteptăm ca din nedeterminarea mistică să 
apară o ţărăncuţă robustă, care la rândul ei nu are nevoie 
de veşminte frumoase; ea va rezulta din primordial cu 
caracteristicile la care ne putem aştepta. 


Aşa se întâmplă cu spenglerismul: el aşteaptă să apară 
din nedeterminat; din nedefinit, din nediferentiat, 
impulsuri care nu au nevoie de haine de gânduri, iar 
hainele de gânduri le agaţă pe cuiere de lemn, pentru a fi 
privite; dacă ele nu ar fi nici măcar pentru a fi privite nu 
am putea pricepe de ce Oswald Spengler a scris două 
volume atât de groase care sunt absolut inutile. Ce să 
faci cu două cărţi groase, dacă gândirea lipseşte din ele? 
Spengler nu dă însă nici un prilej de a deveni 
sentimental, altminteri ai putea găsi că unele pasaje sunt 
nostime. Aici trebuie să sosească Cezar! Dar Cezarul 
modern este acela care a procurat cât se poate de mulţi 
bani şi a adunat laolaltă toţi inginerii posibili, care prin 
spirit au devenit sclavii tehnicii, şi acum întemeiază 
cezarismul modern, bazat pe banii purtaţi de sânge sau 
pe sângele purtat de bani. În acest context, gândirea nu 
mai e importantă, ea stă în spate şi se ocupă cu tot felul 
de gânduri. 


Dar omul scrie două cărţi groase în care găsim gânduri 
frumoase. Totuşi acestea sunt absolut inutile. Ar fi fost 
mult mai înţelept dacă el ar fi folosit această hârtie 
pentru a elabora, să spunem, o reţetă prin care s-ar 
putea obţine cele mai favorabile amestecuri de sânge de 
pe lume sau ceva asemănător. Asta este ceea ce, potrivit 
părerii sale, ar trebui făcut. 


Nu există nici o corespondenţă între ceea ce ar trebui 
făcut şi ceea ce prezintă el în cărţile sale. Când citeşti 
aceste cărţi ai sentimentul că poţi spune: Da, omul ştie 
ceva, ştie cum este amurgul Occidentului, căci a înghiţit 
toată această dispoziţie sufletească a apusului, a 
amurgului; el este burduşit cu ea. Pentru a grăbi acest 


amurg al Occidentului n-ai putea face ceva mai bun decât 
să-l faci pe Oswald Spengler coordonatorul acestui 
proces. Căci el pricepe toate aceste lucruri, are acest 
calibru din punct de vedere spiritual. Şi în felul acesta 
este foarte reprezentativ pentru timpul său. El consideră 
că întreaga civilizaţie modernă se distruge. Fără îndoială, 
dacă toţi vor face ca el, ea va dispărea. Aşadar, trebuie 
ca ceea ce scrie el să fe şi adevărat. Eu găsesc că are un 
adevăr interior uriaş. 


Aşa stau lucrurile. Cel care se află pe terenul 
antroposofiei ar trebui să asculte cu atenţie ceea ce 
spune un spirit ca Oswald Spengler. Căci a lua în serios 
viaţa spirituală este tocmai ceea ce urmăreşte 
antroposofia. În antroposofie, în adevăr, nu este vorba să 
se pornească de la dogme, ci ca această viaţă spirituală, 
această viaţă spirituală substanţială să fie luată cu 
adevărat în serios, foarte în serios si să se înţeleagă că 
aceasta îl trezeşte pe om. 


Este foarte interesant că Oswald Spengler spune: În 
gândire, omul este treaz - asta el nu o poate nega -, dar 
ceea ce este cu adevărat activ vine din somn, şi acest 
lucru este conservat în plantă şi în ceea ce este de natură 
vegetală în om. Ceea ce există în om de natură vegetală 
se manifestă în mod viu: somnul este viul. Veghea 
produce gânduri; dar cu starea de veghe apar numai 
tensiuni interioare. 


Aşa s-a ajuns ca unul dintre oamenii cei mai înzestrați ai 
prezentului să afirme: Ceea ce fac trebuie să fie 
implantat în mine în timp ce dorm şi, de fapt, nu am 
nevoie să mă trezesc. Să mă trezesc este un lux, este un 
lux absolut. Ar trebui doar să umblu, iar ceea ce îmi trece 
prin minte în somn ar trebui să şi aduc la împlinire tot în 
somn. De fapt, ar trebui să umblu în vis. Este un lux 
faptul că, în timp ce umblu încolo şi încoace, mai există 
deasupra şi un cap care se bagă continuu în acest proces 
de a gândi asupra tuturor lucrurilor. Pentru ce aceasta? 
Pentru ce să fii treaz? 


Dar aceasta este o dispoziţie sufletească. Iar Spengler o 
exprimă cu mare precizie: Omul modern nu iubeşte 
această stare de trezie! Da, în acest sens apar tot felul de 
astfel de imagini! Am vrea să spunem că atunci când la 
începuturile Societăţii antroposofice, cu ani în urmă, se 
tinea o conferinţă existau întotdeauna în primele rânduri 
persoane care marcau somnul, chiar şi în mod exterior, 
pentru ca să devină evidentă participarea adevărată, să 
iasă în evidenţă participanţii cu adevărat interesaţi. 
Somnul este ceva deosebit de îndrăgit. Cei mai mulţi 
realizează acest lucru; în ocaziile pe care le-am pomenit, 
lumea era liniştită în această privinţă. Dacă nu se aud 
sunetele specifice ale sforăitului, oamenii sunt cuminti, 
cel puţin sunt liniştiţi. Dar Spengler este uimitor; el face 
gălăgie cu privire la lucruri pentru care alţii nu-şi fac 
probleme. Ceilalţi dorm; Spengler însă spune: Trebuie să 
dormi, nu trebuie să fii treaz. Şi îşi foloseşte toată ştiinţa 
pentru a face o pledoarie convingătoare pentru somn. Un 
om deosebit de spiritual face o pledoarie adecvată pentru 
somn! 


Este un lucru căruia trebuie să-i acordăm atenţie. Nu 
trebuie să faci gălăgie, ca Spengler, dar ar trebui să 
examinezi această atitudine şi apoi să realizezi cât de 
necesar este ca starea de veghe să fie înţeleasă, această 
stare de trezie tot mai accentuată care trebuie creată 
prin impulsurile spirituale ale antroposofiei. 


Este necesar - trebuie să subliniem mereu acest lucru - 
ca starea de veghe, adevărata veghe sufletească, cea mai 
interioară, să înceapă a fi iubită treptat. De fapt, 
localitatea Dornach, în care ne aflăm, este privită cu 
antipatie tocmai pentru că vrea să îndemne la veghe, nu 
la somn, şi pentru că ar vrea să ia starea de veghe foarte 
în serios, ar vrea să introducă starea de trezie în toate 
lucrurile, trezie în artă, trezie în viaţa socială, trezie 
înainte de toate în cunoaştere, trezie în toată viaţa 
practică, în toate aspectele vieţii umane. 


Şi este necesar să se atragă din când în când atenţia 
asupra acestor lucruri. Căci cel puţin în momente ca 
acesta în care ne aflăm acum, când trebuie să întrerupem 
aceste conferinţe pentru un scurt timp, până la 
reîntoarcerea mea de la cursul ce urmează să-l ţin la 
Oxford, trebuie să ne referim, ca de atâtea alte ori, la 
faptul că între noi trebuie să se instaureze o anumită 
înclinaţie spre starea de trezie, o preluare a ceea ce 
există în antroposofie, pentru a-i da o orientare spre 
starea de veghe a omului. 


Iar starea de veghe nu se poate atinge fără zel şi 
sârguinţă. Dacă nu se manifestă un interes pentru 
această stare de veghe, pe care o vrea, de fapt, 
antroposofia, atunci poate vom mai organiza şi alte 
congrese, ba poate că ne vom plimba în stare de 
somnambulism, dar nu ne vom trezi, ci vom continua să 
dormim laolaltă cu ceilalti oameni adormiti. Şi nici măcar 
nu vom sesiza simptomele care apar, cum este acest 
avocat gălăgios al stării de somn în evoluţia omului, pe 
acest Oswald Spengler, căci el face gălăgie în favoarea 
somnului. El este cel care contestă că ar fi treaz, 
pledează cu atâta înfocare pentru somn. Este un somn 
atât de neliniştit! El se zvârcoleşte şi face din somn un 
spectacol. Vorbeşte în somn, şi chiar foarte frumos, dar 
nu este bine să vorbeşti în somn. Omenirea trebuie să se 
trezească! 


Tocmai acest lucru se poate învăţa de la Spengler, că 
omenirea trebuie să se trezească; altminteri, totul merge 
înainte, altminteri vor apărea din ce în ce mai mulţi 
oameni care vor vorbi în somn şi care vor spune lucruri 
extrem de frumoase. Dar din aceasta nu va rezulta nimic 
pentru evoluţia omenirii. Vom dezvolta în continuare 
cultura noastră occidentală, cu anexa ei americană, care 
se va afunda tot mai mult în instituţii spitaliceşti în care 
oamenii nu doresc să se mai scoale, ci vor să doarmă 
continuu, în care ei vorbesc în somn, ţin discursuri 
minunate care sunt admirate de alţii; dar şi admiraţia nu 
mai este atunci decât tot un somn. Ceea ce admiră 


doarme, ceea ce este admirat doarme. 


Aşadar, este imperios necesar să devenim conştienti de 
necesitatea trezirii. În cadrul Societăţii antroposofice 
acest lucru ar trebui să fie conceput ca un fel de program 
dintre cele mai importante: Vrem să ne trezim! Atunci 
vom vedea oameni, multi oameni, mergând cu totul altfel 
în jurul nostru, chiar şi printre antroposofi, dacă vor să 
fie total treji şi proaspeţi. Pot fi astfel, căci antroposofia îi 
poate împrospăta. Simţiti cum poate împrospăta 
antroposofia şi cum nu este ea adecvată zvârcolirii în pat 
şi vorbirii în somn, cum poţi deveni proaspăt atunci când 
cuprinzi în toată fiinţa ei antroposofia; proaspăt pe toate 
tărâmurile, al artei, religiei şi ştiinţei, al practicii. 


Încercaţi să gândiţi, cât nu vom fi împreună, cum puteţi 
obţine sfaturi despre trezirea raţională, despre o 
depăşire a spenglerismului. Alcătuiti ceva mai bun decât 
este în stare să alcătuiască acest Spengler, care nu 
realizează cu strădaniile sale decât amurgul 
Occidentului. (Ultima frază conţine în limba germană un 
joc de cuvinte practic intraductibil în limba română, 
bazat pe faptul că Spengler are aici semnificaţia de 
tinichigiu. Fraza ar suna atunci: Faceţi o lucrare de 
tinichea mai bună decât meştereşte acest tinichigiu, care 
nu făureşte cu tinicheaua sa decât amurgul Occidentului, 
n. tr.) 
MISIUNEA SPIRITULUI 

CONFERINŢA a VIll-a 

Oxford, 20 august 1922 
La invitaţia atât de prietenoasă de a vorbi astă seară aici, 
doresc să răspund prin aceea că voi comunica unele 
aspecte privind modul în care se ajunge prin cercetare 
nemijlocită la acea cunoaştere spirituală ale cărei 
consecinţe pedagogice dorim să le discutăm. Fac de la 
început observaţia că azi voi vorbi mai ales despre 
metoda prin care intri, cercetând, în lumile spirituale; 
poate cu alt prilej se va ivi şi posibilitatea de a împărtăşi 
ceva din rezultatele cercetării. Dar în afară de aceasta 
trebuie să spun ca introducere că tot ceea ce am de 


comunicat astăzi se referă în sens strict la cercetarea 
lumilor spirituale, suprasensibile, nu la înţelegerea 
cunoştinţelor suprasensibile. Cunoştinţele suprasensibile, 
care au fost cercetate şi care sunt comunicate, pot fi 
recunoscute cu raţiunea umană sănătoasă, obişnuită, cu 
condiţia ca această rațiune să nu aibă naivitatea de a 
porni de la ceea ce pentru lumea exterioară, sensibilă, 
reprezintă dovezi, deducţii logice şi alte lucruri 
asemănătoare. Numai din cauza acestor obstacole se 
spune adeseori că rezultatele cercetării suprasensibile nu 
pot fi înţelese, dacă nu poţi deveni tu însuţi un cercetător 
al domeniului suprasensibil. 


Ceea ce trebuie comunicat aici face obiectul aşa-numitei 
cunoaşteri iniţiatice, al acelei cunoaşteri care în timpuri 
mai vechi era practicată într-o formă oarecum diferită 
decât trebuie s-o facem în epoca noastră. Nu vom 
readuce la suprafaţă lucruri vechi - am spus acest lucru 
în celelalte conferinţe; cercetarea lumilor suprasensibile 
trebuie abordată în sensul gândirii şi sensibilităţii epocii 
noastre. Şi în această privinţă, referitor la cunoaşterea 
iniţiatică, se pune înainte de orice problema de a fi 
capabil să realizezi o reorientare principială a întreagii 
structuri sufleteşti. 


Cel care posedă cunoaştere iniţiatică se deosebeşte de 
cel care are o altfel de cunoaştere în sensul actual al 
cuvântului nu numai printr-o superioritate a nivelului 
cunoaşterii sale iniţiatice faţă de cunoaşterea obişnuită. 
Ea se obţine în baza cunoaşterii obişnuite; această bază 
trebuie să existe; gândirea intelectuală trebuie să fie 
deplin dezvoltată, dacă vrem să ajungem la cunoaşterea 
iniţiatică. Însă este necesară o reorientare principială, 
astfel încât posesorul cunoaşterii iniţiatice să privească 
lumea dintr-un cu totul alt punct de vedere decât este ea 
privită fără această cunoaştere iniţiatică. Pot exprima 
într-o formulă simplă deosebirea care există între 
cunoaşterea iniţiatică şi cea obişnuită: In cunoaşterea 
obişnuită suntem conştienţi de gândirea noastră, mai ales 
de viaţa noastră sufletească interioară, prin care ne 


însuşim cunoştinţe, ca subiect al cunoaşterii. Noi gândim 
şi credem că prin gândire cunoaştem ceva. Dacă ne 
concepem ca oameni gânditori, suntem, în acest caz, 
subiectul. Noi căutăm obiectele prin faptul că observăm 
natura, prin observarea vieţii omeneşti, prin faptul că 
experimentăm. Obiectele trebuie să ajungă la noi, ele 
trebuie să ni se dăruiască, astfel încât să le putem 
cuprinde cu gândirea noastră, să le aplicăm gândirea 
noastră. Noi suntem subiectul; ceea ce vine spre noi sunt 
obiectele. La cel care tinde să ajungă la cunoaşterea 
iniţiatică apare o orientare complet diferită. El trebuie să 
devină conştient de faptul că este, în calitate de om, _ 
obiect şi că acest obiect trebuie să-şi caute subiectul. In 
cunoaşterea obişnuită ne simţim subiect, căutăm 
obiectele, care ne sunt exterioare. În cunoaşterea 
iniţiatică noi înşine suntem obiectul şi ne căutăm 
subiectul; în adevărata cunoaştere iniţiatică subiectele 
sunt cele care se predau. Dar abia atunci ea devine 
obiect al unei cunoasteri ulterioare. 


Lucrurile stau astfel, încât trebuie să recunoaştem deja, 
numai prin pura definire a notiunilor, că, de fapt, în 
cunoaşterea iniţiatică trebuie să ieşim din noi înşine, 
trebuie să devenim ca plantele, pietrele, ca fulgerele şi 
tunetul, care devin obiecte pentru noi. Într-un anume 
sens, noi înşine ne strecurăm din noi în cunoaşterea 
iniţiatică, devenim obiect şi căutăm subiectele 
corespunzătoare. Dacă-mi este permis să mă exprim 
paradoxal, v-aş spune cu privire la gândire: În _ 
cunoaşterea obişnuită noi gândim asupra obiectelor. În 
cunoaşterea iniţiatică trebuie să înţelegem cum suntem 
gândiţi în Cosmos. 


Acestea nu sunt nimic mai mult decât obiective abstracte, 
dar le veti găsi mereu urmărite în faptele concrete ale 
metodei iniţiatice. 


Mai întâi, această cunoaştere iniţiatică porneşte de la 
gândire, dacă vrem să primim comunicări numai de la 
cunoaşterea iniţiatică modernă, valabilă în prezent. Dacă 


se doreşte să se ajungă la cunoaşterea iniţiatică, 
gândirea trebuie să fie dezvoltată deplin. Această viaţă 
de gândire poate fi realizată dacă se adânceşte 
dezvoltarea ştiinţelor naturii din ultimele secole, mai ales 
din secolul al XIX-lea. Această cunoaştere care se obţine 
prin ştiinţele naturii influenţează diferit oamenii. Unii 
preiau cunoştinţele ştiinţelor naturale, află chiar, cu o 
anumită naivitate, că fiinţele organice ar fi evoluat, de la 
cele mai primitive până la om. Ei îşi formează idei despre 
această evoluţie şi nu se uită la ei înşişi, să vadă că acum 
au o idee, că dezvoltă în ei înşişi ceva prin intuirea 
fenomenelor exterioare, care este viaţă a gândurilor. 
Acela care nu poate să accepte însă cunoştinţele din 
domeniul ştiinţelor naturale fără a se privi în mod critic 
pe sine trebuie să-şi pună întrebarea: Ce reprezintă ceea 
ce fac eu acum prin urmărirea pe rând a diferitelor fiinţe, 
de la cea mai imperfectă până la cea mai desăvârşită? 
Sau trebuie să se întrebe: In timp ce desfăşor operaţiuni 
matematice eu produc gânduri numai din mine însumi. 
Apoi aplic această țesătură de operaţii lucrurilor 
exterioare, şi se potriveşte. Atunci ajungem la marea, ba, 
pentru gânditor, aş, spune, la tragica întrebare: Cum stau 
lucrurile cu ceea ce aplic oricărei cunoaşteri, cu gândirea 
însăşi? 


Nu poţi afla cum stau lucnuile cu gândirea oricât ai 
studia această problemă; gândirea stă întotdeauna pe 
loc, te învârţi mereu în jurul axei pe care ţi-ai făurit-o 
singur. Trebuie să realizezi ceva cu gândirea, ceva ce am 
descris sub denumirea de meditaţie în scrierea mea: 
Cum obţinem cunoștințe despre lumile superioare 
(Nota 36)- în limba engleză The Way of Initiation*. 

* În limba română a fost publicată cu denumirea: Treptele 

inițierii (n. tr.). 
Asupra meditaţiei nu trebuie gândit „mistic", dar nu 
trebuie gândit nici în mod uşuratic. În sensul nostru 
actual, meditaţia trebuie să fie ceva perfect clar. 
Totodată, este ceva la care trebuie asociate răbdarea şi 
energia sufletească interioară. Şi mai înainte de orice mai 
este necesar ce nu poate nimeni să dea unui alt om: să-ţi 


făgăduieşti ceva şi apoi să-ţi poti ţine făgăduiala. Când un 
om începe să mediteze, el săvârşeşte prin aceasta 
singura acţiune cu adevărat liberă din această viaţă 
umană. Tindem întotdeauna spre libertate, dar am şi 
realizat o bună parte din libertate. Dacă reflectăm, vom 
vedea că suntem dependenţi în parte de ereditate, în 
parte de educaţie şi în parte de viaţa noastră. Şi 
întrebaţi-vă în ce măsură suntem în stare să renuntăm la 
ceea ce ne-am însuşit prin ereditate, prin educaţie şi prin 
viaţă. Dacă am vrea să renunţăm brusc la aceste lucruri, 
ne-am trezi în faţa Nimicului. Dacă însă ne propunem să 
facem câte un exerciţiu de meditaţie seara şi dimineaţa, 
pentru a învăţa treptat să privim în lumea suprasensibilă, 
atunci putem fie să facem, fie să renunţăm la aceasta în 
fiecare zi. Experienţa ne învaţă şi că cei mai mulţi dintre 
aceia care se adresează vieţii meditative cu pretenţii 
foarte mari o părăsesc foarte curând. În această actiune 
suntem deplin liberi. Această meditatie este o acţiune 
primordial liberă. 


Dacă totuşi putem să ne rămânem credincioşi nouă 
înşine, promiţându-ne - nu altuia, ci nouă înşine - să 
rămânem credincioşi activităţii de meditaţie, aceasta va 
reprezenta în sine o forţă uriasă în domeniul sufletesc. 


După ce am expus acest aspect, aş dori să vă atrag 
atenţia asupra modului cum trebuie realizată meditatia 
însăşi, în formele ei cele mai simple. Azi nu mă pot ocupa 
decât de aspectul principial. 


Este vorba să aducem în centrul conştienţei noastre o 
reprezentare oarecare sau un complex de reprezentări; 
nu are nici o importantă care este conţinutul acestui 
complex de reprezentări; dar el nu trebuie să prezinte 
nici un fel de reminiscenţe din amintiri sau alte lucruri 
asemănătoare. Din această cauză, este bine să nu-l 
scoatem din rezerva noastră de amintiri, ci să ni-l dea 
altcineva, cu experienţă în astfel de probleme, pentru 
siguranţa că ceea ce vom medita atunci este ceva nou 
pentru noi. Am putea lua tot atât de bine o lucrare veche 


pe care nu am citit-o încă şi să căutăm în aceasta o frază 
pentru meditaţie. Trebuie să nu scoatem din subconştient 
şi din inconştient o frază care ne copleşeşte. Acest lucru 
nu poate fi cuprins cu vederea, pentru că se introduc în 
meditaţie toate resturile de simţire şi de sentimente. El 
trebuie să fie aşa de evident cum este evident un 
principiu matematic. 


Să luăm un exemplu foarte simplu, fraza „În lumină 
trăieşte înţelepciunea". La început nici nu trebuie 
verificat dacă acest lucru este adevărat. Este o imagine. 
Dar nu se pune problema să ne ocupăm în vreun fel de 
conţinut, decât ca să-l putem cuprinde sufleteşte cu 
privirea, ca să stăm în repaus, păstrându-l în conştienţa 
noastră. La început vom reuşi numai repausuri foarte 
scurte, în care vom avea în conştienţă un astfel de 
conţinut. Durata acestora se va lungi tot mai mult. 


De ce depinde acest fapt? Depinde de aceea că implicăm 
întregul suflet al omului pentru a concentra tot ce este 
forţă de gândire, forţă de simţire asupra acestui unic 
conţinut. Exact cum muşchii braţului se întăresc când 
lucrăm cu ei, se întăresc şi forţele sufleteşti, prin 
orientarea lor repetată spre un anumit conţinut. Pe cât 
este posibil, acest conţinut ar trebui să rămână 
neschimbat timp de multe luni, poate chiar mai mulţi ani. 
Căci forţele sufleteşti trebuie mai întâi revigorate, 
întărite pentru adevărata cercetare suprasensibilă. 


Dacă se continuă exerciţiile în acest fel, vine ziua, aş 
spune marea zi, când poţi observa că te afli într-o 
activitate sufletească cu totul independentă de trup. Şi 
mai observi că înainte erai dependent de trup cu toată 
gândirea şi simţirea, de sistemul neurosenzorial cu 
reprezentarea, de sistemul circulator cu simţirea şi aşa 
mai departe; acum te simţi într-o activitate spiritual- 
sufletească, independentă de orice activitate corporală. 
Acest lucru este evident prin aceea că acum eşti în 
situaţia de a putea pune în stare de vibraţie, în cap, ceva 
ce mai înainte rămânea cu totul în stare inconştientă. 


Acum faci descoperirea uimitoare a deosebirii dintre 
somn şi veghe. Această deosebire constă în faptul că 
atunci când eşti treaz ceva vibrează în tot organismul 
uman, dar nicidecum în cap: aici, ceea ce este în mişcare 
în restul organismului uman se află în repaus. 


Veţi înţelege mai bine despre ce este vorba dacă vă voi 
face atenţi asupra faptului că noi, oamenii, nu suntem 
acele corpuri solide, robuste care de obicei credem că 
suntem. Suntem alcătuiți aproximativ nouăzeci la sută 
din lichid, iar componentele solide sunt imersate în acest 
lichid, plutesc în acesta în procent de aproximativ zece la 
sută. Astfel că putem vorbi de solid în om numai într-un 
sens nedeterminat. Dacă mă pot exprima astfel, noi 
suntem nouăzeci la sută apă. Şi într-o anumită proporţie 
în această apă pulsează aer şi, de asemenea, căldură. 


Dacă vă veţi reprezenta că omul este în mică parte solid, 
în mare parte apă, aer şi căldură care vibrează în 
interiorul acesteia nu veţi mai găsi atât de incredibil 
faptul că în noi se găseşte şi ceva mai fin. Şi acest lucru 
mai fin îl numesc corp eteric. Acest corp eteric este mai 
fin ca aerul. Este atât de fin încât ne pătrunde, ne 
impregnează, fără ca în viaţa obişnuită să ştim ceva 
despre aceasta. Acest corp eteric este cel care în timpul 
stării de veghe se află în mişcare interioară, într-o 
mişcare regulată în tot restul corpului, nurnai în cap nu. 
În cap, corpul eteric este în stare de repaus interior. 


În timpul somnului lucrurile stau altfel. Somnul începe 
prin aceea că şi în cap corpul eteric începe să intre în 
mişcare, şi rămâne astfel. Aşa încât în somn avem un 
corp eteric interior mobil, ca om întreg, adică în cap şi în 
restul organismului. lar când visăm, să spunem, înainte 
de trezire, percepem ultimele mişcări ale corpului eteric. 
Pe acestea le receptăm ca vise; în cazul unei treziri 
rapide acest lucru nu se poate întâmpla. 


Cine meditează mult timp în modul pe care l-am indicat 
ajunge însă în situaţia de a-şi forma treptat imagini în 


corpul eteric liniştit al capului. Acestea se numesc, în 
cartea indicată mai sus, imaginaţiuni. Şi aceste 
imaginaţiuni, care sunt vieţuite în corpul eteric în mod 
independent de corpul fizic, constituie prima impresie 
suprasensibilă pe care o putem avea. Aceasta ne aduce în 
situaţia de a face complet abstracţie de corpul nostru 
fizic şi de a ne privi viaţa până la naştere în mişcarea sa, 
ca într-un tablou. Ceea ce este descris adeseori de 
oameni care au fost pe punctul de a se îneca, faptul că şi- 
au văzut viaţa retrospectiv, în imagini animate, poate fi 
dezvoltat aici în mod sistematic, astfel încât putem vedea 
toate rezultatele vieţii noastre pământene actuale. 


Primul lucru pe care ni-l dă cunoaşterea iniţiatică este 
vederea vieţii sufleteşti proprii. În orice caz, aceasta este 
diferită faţă de cum presupunem în mod obişnuit. În mod 
obişnuit şi abstract se presupune că această viaţă 
sufletească este alcătuită din reprezentări. Dacă o 
descoperim în conturul ei adevărat, ea este ceva creator, 
este totodată ceea ce a acţionat în copilăria noastră, care 
a format în mod plastic capul nostru, care a modelat 
plastic creierul nostru, care pătrunde restul corpului 
nostru şi care realizează în acesta o activitate plastică, 
formatoare, prin aceea că determină în fiecare zi starea 
noastră de veghe, ba chiar şi activitatea noastră 
digestivă. 


Această componentă interior activă a organismului noi o 
considerăm a fi corpul eteric. Nu este un corp spaţial, ci 
un corp pur temporal. Din această cauză puteţi descrie 
corpul eteric şi ca formă spaţială numai când sunteţi 
conştienţi că faceţi în acest caz acelaşi lucru ca atunci 
când pictaţi un fulger. Când pictaţi un fulger reproduceţi, 
desigur, numai o clipă; opriţi clipa. La fel puteţi fixa în 
spatiu şi corpul eteric uman, astfel încât surprindeţi 
numai o clipă. În realitate avem un corp fizic spaţial şi un 
corp eteric temporal, care se află în continuu în mişcare. 
Şi are sens să vorbim despre corpul eteric numai dacă ne 
referim la el ca la un corp temporal, pe care îl 
supervizăm retrospectiv ca pe o unitate până la naşterea 


noastră, din clipa când suntem în situaţia de a face 
această descoperire. Aceasta este prima dintre 
structurile suprasensibile pe care o putem descoperi în 
noi înşine. 


Efectul obţinut prin asemenea procese sufleteşti se 
observă mai întâi în modificarea întregii dispoziţii 
sufleteşti a omului care aspiră la cunoaşterea iniţiatică. 
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să spun că cel 
care se îndreaptă spre iniţiere devine brusc alt om. 
Dimpotrivă, cunoaşterea initiatică modernă trebuie să-l 
lase pe om în propria sa viaţă, astfel încât, chiar dacă el 
ajunge la ea, să-şi poată continua viaţa aşa cum a 
început-o. Dar pentru acele ore şi clipe în care face 
cercetare suprasensibilă omul a devenit un altul decât cel 
care este în viaţa obişnuită. 


Înainte de orice aş vrea să scot în evidenţă un moment 
important care caracterizează cunoaşterea iniţiatică. 
Acesta este faptul că, pe măsură ce înaintează în 
vieţuirea suprasensibilului, omul simte din ce în ce mai 
mult cum îi dispare propria corporalitate, în legătură cu 
lucrurile la care această corporalitate participă în viaţa 
obişnuită. Să ne întrebăm cum iau naştere judecăţile pe 
care le facem în cursul vieţii. În perioada copilăriei 
creştem, ne dezvoltăm. În viaţa noastră se stabilesc 
simpatia şi antipatia. Simpatia şi antipatia pentru 
fenomenele naturale, înainte de orice simpatia şi 
antipatia faţă de alţi oameni. Corpul nostru participă la 
toate aceste lucruri. La toate participăm, bineînţeles, cu 
simpatie şi antipatie, care îşi au fundamentul în mare 
parte chiar în procesele fizice ale corpului nostru. În 
momentul în care cel care urmează să fie iniţiat urcă în 
lumea suprasensibilă, el începe să trăiască într-o lume în 
care această simpatie şi antipatie legate de corporalitate 
îi devin tot mai străine pentru timpul cât se află în 
suprasensibil. El este rupt de ceea ce este legat prin 
corporalitatea sa. Atunci când vrea să-şi reia viaţa 
obişnuită, el trebuie să se întoarcă din nou la simpatiile şi 
antipatiile sale obişnuite, ceea ce de altfel se şi întâmplă. 


Când ne trezim dimineaţa, ne aflăm în trupul nostru, 
dezvoltăm aceeaşi iubire faţă de oameni şi lucruri, 
aceeaşi simpatie şi antipatie pe care le-am avut mai 
înainte. Acest lucru se întâmplă de la sine. Dacă 
rămânem un timp în lumea suprasensibilă şi vrem să ne 
reîntoarcem la simpatiile şi antipatiile noastre, facem 
acest lucru cu efort, trebuie să ne cufundăm întrucâtva în 
propria noastră corporalitate. Această înstrăinare de 
propria corporalitate este unul din fenomenele care arată 
că am făcut cu adevărat un oarecare progres. Ceea ce se 
încorporează treptat iniţiatului sunt mai ales simpatii şi 
antipatii generoase, tolerante. 


Într-o privinţă, dezvoltarea iniţiatică se manifestă cu 
deosebită intensitate în acţiunea memoriei, a amintirii, în 
timpul cunoaşterii iniţiatice. Noi vieţuim în existenţa 
obişnuită. Amintirea, memoria noastră funcţionează 
uneori mai bine, alteori mai rău. Dar noi ne obţinem 
memoria. Trecem prin unele întâmplări, mai târziu ne 
amintim de ele. Cu cele vieţuite în lumile suprasensibile 
lucrurile stau altfel. Acestea le putem vieţui în măreție, în 
frumuseţe, în importanţă; după ce au fost vieţuite ele au 
trecut, şi vor mai fi vieţuite când se vor înfăţişa din nou în 
faţa sufletului nostru. Ele nu se imprimă ca amintiri, în 
sensul obişnuit. Se impregnează numai atunci când, cu 
mare efort, aducem ceea ce este văzut în suprasensibil în 
starea de noţiuni, de concepte, atunci când ne trimitem 
raţiunea în lumea suprasensibilă. Acest lucru este greu 
de realizat. Trebuie să gândim dincolo la fel ca aici, fără 
ca în această gândire să dispunem de ajutorul trupului. 
Din această cauză trebuie să avem mai întâi noţiuni 
consolidate, trebuie să devenim logicieni adevăraţi, 
pentru a nu uita logica atunci când privim în lumea 
suprasensibilă. Clarvăzătorii primitivi pot vedea câte 
ceva, dar ei uită logica, când se află dincolo. Aşa se face 
că tocmai atunci când vrei să comunici altuia adevăruri 
suprasensibile are loc o transformare a memoriei cu 
privire la aceste adevăruri. Şi observăm cum participă 
corpul nostru fizic la exersarea memoriei, nu la gândire, 
ci la exersarea memoriei, care este întotdeauna implicată 


în suprasensibil. 


Dacă-mi pot permite o observaţie personală, când eu 
însumi ţin conferinţe lucrurile stau altfel decât în cazul 
unor conferinţe obişnuite. La acestea din urmă se 
vorbeşte adeseori din memorie; ceea ce ai învăţat, ceea 
ce ai gândit este adeseori dezvoltat din amintire. Cel care 
dezvoltă cu adevărat adevăruri suprasensibile trebuie să 
le producă, de fapt, în momentul în care le expune, le 
dezvoltă. Astfel încât eu pot prezenta de treizeci, 
patruzeci, cincizeci de ori aceeaşi conferinţă, dar pentru 
mine ea nu este niciodată aceeaşi. Desigur, lucrurile stau 
la fel şi în alte situaţii, dar în măsură mai mare această 
independenţă faţă de memorie, această transportare într- 
o viaţă interioară se produce când s-a atins o treaptă 
superioară a memoriei. 


Ceea ce v-am spus acum despre capacitatea de a 
introduce în corpul eteric al capului acele forme care 
ulterior fac posibil ca cineva să-şi poată vedea corpul 
temporal, corpul eteric până la naştere, determină deja o 
anumită atitudine sufletească faţă de Cosmos. Se poate 
spune că îţi pierzi propria ta corporalitate, dar te simţi 
trăind în Cosmos. Conştienţa expandează cumva în 
depărtările eterului. Nu mai priveşti o plantă fără a te 
afunda în creşterea ei. O urmăreşti de la rădăcină la 
floare. Trăieşti în sevele ei, în înflorirea şi în procesul ei 
de fructificare. Te poţi adânci în viaţa animalelor plecând 
de la forma lor, dar în special în viaţa celuilalt om. Cea 
mai mică trăsătură pe care o desluşeşti la semenul tău te 
conduce în întreaga lui viaţă sufletească, astfel încât 
simţi că nu mai eşti în tine, ci că în timpul acestei 
cunoaşteri suprasensibile eşti în afara ta. 


Dar trebuie să te poţi întoarce mereu, acest lucru este 
necesar, în caz contrar eşti un mistic leneş, nebulos, un 
visător, sau un fanatic, dar nu un cunoscător al lumilor 
suprasensibile. Trebuie să poţi trăi în acelaşi timp în 
lumile suprasensibile şi să poţi reveni, astfel încât să poţi 
sta bine pe cele două picioare ale tale. Din această cauză, 


deja când discut asemenea lucruri despre lumile 
suprasensibile trebuie să subliniez că pentru mine un bun 
filosof trebuie să ştie, mai mult decât logica, cum se 
coase un pantof sau o haină, trebuie să se afle cu 
adevărat în viaţa practică. De fapt, nu ar trebui gândit 
asupra vieţii atunci când nu te afli în mod practic în 
adâncul ei. Acesta este încă în foarte mare măsură cazul 
celui care caută cunoştinţe suprasensibile. Cunoscătorii 
suprasensibili nu pot deveni visători, fanatici, oameni 
care nu stau cu ambele picioare pe pământ. Altfel te 
pierzi, pentru că trebuie să ieşi la propriu din tine. Dar 
această ieşire din tine nu trebuie să te conducă la a te 
pierde. Dintr-o astfel de cunoaştere este scrisă cartea 
care în germană se numeşte: Geheimwissenschaft in 
Umriss (Ştiinţa ocultă în linii generale, n.tr.), iar în 
engleză Occult Science - An Outline (Nota 37). 


Apoi apare problema aptitudinii pentru pătrunderea în 
această cunoaştere umană. Aceasta se întâmplă prin 
dezvoltarea meditaţiei. La început, te fixezi cu meditatia 
la anumite reprezentări, sau complexe de reprezentări şi 
prin aceasta este întărită viaţa sufletească. Acest lucru 
nu este suficient pentru a intra pe deplin în lumea 
suprasensibilă, ci este necesar să exersezi nu numai 
fixarea pe anumite reprezentări, nu numai să te 
concentrezi cu întregul suflet asupra acestor 
reprezentări, ci să poţi să-l şi elimini în mod controlat, 
voit în mod conştient. Aşa cum în lumea sensibilă te poti 
uita la un lucru din când în când, tot aşa trebuie să înveţi 
să te concentrezi, în cursul evoluţiei suprasensibile, 
asupra conţinutului sufletului şi apoi să-l poţi elimina. 


Chiar şi în viaţa obişnuită, uneori acest lucru nu este 
uşor de făcut. Gândiţi-vă cât de putin stă la îndemâna 
omului să-şi alunge gândurile. Uneori, gândurile îl 
urmăresc pe om zile întregi, mai ales când sunt 
neplăcute. El nu poate scăpa de ele. Acest lucru însă 
devine mult mai greu de făcut după ce el s-a obişnuit să 
se concentreze asupra lor. Un conţinut de idei asupra 
cărora ne-am concentrat începe să ne ţină prizonieri şi 


este necesar să ne dăm toată silinţa pentru a-l putea 
îndepărta. După ce am exersat mult timp în această 
directie, ajungem în situaţia de a putea izgoni din 
conştienţa noastră întreaga privire retrospectivă asupra 
vieţii, până la naştere, acest întreg corp eteric, cum îl 
numesc, acest corp temporal. 


Aceasta este, desigur, o treaptă de dezvoltare la care 
trebuie să ajungem. Trebuie mai întâi să ne maturizăm; 
prin îndepărtarea unor reprezentări asupra cărora am 
meditat, trebuie să căpătăm forţa de a înlătura acest 
colos sufletese, acest uriaş sufletesc; în faţa noastră se 
află rechinul înspăimântător al vieţii noastre, din clipa 
prezentă până la naştere, pe acesta trebuie să-l 
îndepărtăm. O dată ce l-am înlăturat, apare pentru noi 
ceva nou, pe care aş vrea să-l numesc „o conştientă mai 
trează". Atunci suntem pur şi simplu treji, fără ca în 
interiorul acestei stări de conştienţă trează să se afle 
ceva. Dar acum aceasta se umple de conţinut. Aşa cum 
pătrunde în plămân aerul de care acesta are nevoie, tot 
aşa pătrunde acum în conştienţa vidă care a luat naştere 
pe calea descrisă adevărata lume spirituală. 


Aceasta este inspiraţia. Pătrunde ceva care nu este o 
substanţă mai fină, ci care se comportă faţă de substanţă 
aşa cum se comportă negativul faţă de pozitiv. Ceea ce 
este opus substanţei pătrunde acum în umanitatea 
eliberată de eter. Important este că putem conştientiza: 
Spiritul nu este numai o substanţă mai fină, devenită şi 
mai eterică; acest lucru nu este adevărat. Dacă spunem 
că substanţa reprezintă pozitivul - putem s-o considerăm 
şi negativul, aceasta nu are importanţă, lucrurile sunt 
relative -, atunci vom spune că faţă de pozitiv spiritul 
este negativul. Este ca şi cum aş avea în portmoneu, să 
zicem, cinci şilingi. Scot un şiling, mai rămân patru; mai 
scot unul, rămân trei şi aşa mai departe, până nu mai am 
nici unul. Apoi pot face datorii. Dacă am o datorie de un 
şiling, voi avea mai puţin de nici un şiling. 


Dacă prin metoda pe care am elaborat-o am îndepărtat 


corpul eteric, nu voi pătrunde într-un eter mai fin, ci în 
ceva care este opus eterului, aşa cum sunt datoriile faţă 
de avere. Şi abia acum ştiu din experienţă proprie ce este 
spiritul. Spiritul intră în om prin inspiraţie şi primul lucru 
pe care îl vieţuim acum este ceea ce se află înainte de 
naştere, respectiv de conceptie, ceea ce se află împreună 
cu sufletul nostru şi cu spiritul nostru într-o lume 
spirituală. Aceasta este viaţa preexistentă a sufletesc- 
spiritualului nostru. Adineauri am văzut-o în eter până la 
naşterea noastră. Acum privim dincolo de naştere, 
respectiv de concepţie, în lumea spiritual-sufletească, şi 
ajungem să percepem cum eram înainte de a fi coborât 
din lumile spirituale şi de a fi primit prin linia ereditară 
un corp fizic. 


Pentru cunoaşterea iniţiatică aceste lucruri nu sunt 
adevăruri filosofice, rezultate din gândire, sunt 
experienţe, dar experienţe care trebuie să fie mai întâi 
dobândite printr-o pregătire ca cea la care m-am referit 
mai înainte. In felul acesta, primul lucru pe care-l aflăm 
când intrăm în lumea spirituală este adevărul 
preexistenţei sufletului omenesc, respectiv a spiritului 
omenesc, şi învăţăm să privim nemijlocit veşnicia. 


De multe secole omenirea europeană a privit veşnicia 
numai dintr-o perspectivă, aceea a nemuririi. Ea s-a 
întrebat întotdeauna în mod unilateral: Ce se întâmplă cu 
sufletul când părăseşte corpul, o dată cu moartea? Acesta 
este dreptul egoist al omului, căci oamenii se interesează 
din motive egoiste de această problemă. Vom vedea mai 
departe că şi noi putem vorbi despre nemurire, dar, în 
general, despre nemurire se vorbeşte din motive egoiste. 
Despre ce a fost înainte de naştere oamenii se 
interesează mai puţin. Ei îşi spun: Suntem aici. Ceea cea 
precedat nu are valoare decât pentru cunoaştere. Dar o 
adevărată cunoaştere nu obţii dacă nu-ți orientezi 
cunoştinţele spre ceea ce conţine existenţa noastră 
dinainte de naştere, respectiv de conceptie. 


În limbile moderne noi avem nevoie de un cuvânt prin 


care veşnicul să devină complet. Nu ar trebui să vorbim 
numai despre nemurire, ar trebui - acest lucru va fi puţin 
cam greu de tradus - să vorbim şi despre nenaştere; căci 
veşnicia este alcătuită din nemurire şi nenaştere. lar 
cunoaşterea iniţiatică descoperă nenaşterea înainte de 
nemurire. 


Acum as vrea să vă aduc înaintea sufletului un exerciţiu 
simplu de voinţă, ca exemplu concret cu ajutorul căruia 
puteţi să studiaţi principiul care este luat în considerare 
în această privinţă. În viaţa curentă, suntem obişnuiţi să 
gândim o dată cu desfăşurarea lumii. Noi lăsăm ca 
lucrurile să ajungă până la noi la întâmplare. Asupra a 
ceea ce a ajuns la noi mai devreme gândim mai devreme, 
asupra a ceea ce a ajuns mai târziu gândim mai târziu. Şi 
chiar dacă în gândirea mai logică nu gândim paralel cu 
trecerea temporală, există totuşi în fundal strădania de a 
ne ţine de succesiunea exterioară, reală a faptelor. 
Pentru a face exerciţii în legătură cu raportul de forţe 
spiritual-sufleteşti, trebuie să scăpăm de succesiunea 
exterioară a lucrurilor. Şi facem un exerciţiu de voinţă 
atunci când încercăm să gândim retrospectiv vieţuirile 
noastre din timpul zilei, de dimineaţa până seara, dar nu 
în această succesiune, ci în ordinea răsturnată, de seara 
până dimineaţa, intrând pe cât posibil în detalii. 


Să admitem că în cursul unui astfel de exerciţiu 
retrospectiv aplicat pe parcursul unei zile ajungem la 
următoarele: Am urcat o scară. Ne imaginăm că suntem 
mai întâi sus, apoi pe treapta ultimă, treapta penultimă şi 
aşa mai departe. Coborâm în sens invers. La început nu 
vom fi în stare să ne reprezentăm în acest mod decât 
unele episoade din cursul zilei, să zicem de la ora şase la 
trei, nu şi de la douăsprezece la nouă şi aşa mai departe, 
până la momentul trezirii. Dar ne vom însuşi treptat o 
tehnică care va permite ca prin faţa sufletelor noastre să 
se desfăşoare seara sau dimineaţa următoare, ca un 
tablou orientat invers: viaţa zilei prezente sau viaţa zilei 
precedente, în imagini care se succed în sens invers. 
Când suntem în situaţia - şi acest lucru este important - 


de a putea scăpa cu ajutorul gândirii de modul cum se 
desfăşoară realitatea în spaţiul tridimensional, vom vedea 
că are loc o întărire importantă a voinţei. Vom atinge 
acest scop, dacă ajungem în situatia să simţim o melodie 
în sens invers, sau dacă ne reprezentăm o dramă în cinci 
acte desfăşurându-se în sens invers, de la actul al 
cincilea, al patrulea şi aşa mai departe, până la primul. 
Prin toate aceste mijloace ne întărim voinţa, învingând-o 
interior, în timp ce exterior o dezlegăm de legătura sa 
senzorială cu evenimentele. 


La aceasta se pot adăuga exerciţii ca cele la care m-am 
referit în unele conferinţe anterioure (Nota 38), constând 
din a ne analiza un obicei oarecare. Ne propunem apoi ca 
în câţiva ani să căpătăm un alt obicei. Amintesc ca 
exemplu faptul că omul este caracterizat printr-un 
anumit scris. Dacă vrem să ne însuşim un alt scris, care 
nu mai seamănă cu cel anterior, aceasta nu se poate 
realiza fără o mare forţă interioară. Numai că cel de al 
doilea scris trebuie să ne devină tot aşa de familiar, de 
lesne de aşternut ca şi primul. Acesta este un fapt 
mărunt. Există multe situaţii în care putem modifica 
întreaga orientare a voinţei noastre, prin energie proprie. 
Prin aceasta noi putem, treptat, nu numai să primim în 
noi lumea spirituală sub formă de inspiraţie, ci să ne 
afundăm cu adevărat cu spiritul nostru eliberat de trup în 
celelalte fiinţe spirituale care sunt în afara noastră. Căci 
adevărata cunoastere spirituală este o afundare în 
entităţile care se află în jurul nostru pe plan spiritual, 
atunci când privim la lucruri fizice. Dacă vrem să 
recunoaştem elemente spirituale, trebuie mai întâi să 
ieşim din noi. Atunci însă trebuie să ne însuşim şi 
capacitatea de a ne afunda din nou în lucruri, şi anume în 
lucrurile şi entitătile spirituale. 


Acest lucru putem să-l realizăm numai după ce am făcut 
exerciţii de iniţiere ca cele descrise, în care, de fapt, nu 
mai suntem deranjaţi de propriul nostru trup, ci ne 
putem afunda în aspectele spirituale ale lucrurilor; nu ne 
mai apar culorile plantelor, ci ne cufundăm în culorile 


însele, în care nu mai vedem plantele colorate, ci cum ele 
se colorează. Dacă ştim că cicoarea care creşte pe drum 
nu este numai albastră, ci că noi putem să ne afundăm în 
floare şi putem vieţui împreună înălbăstrirea ei, ne aflăm 
în mod intuitiv în acest proces şi putem să ne extindem 
tot mai mult, plecând de la aceasta, cunoaşterea noastră 
spirituală. 


Că am făcut în adevăr un progres cu astfel de exerciţii 
putem constata după unele simptome. Aş vrea să 
amintesc două dintre ele, dar există numeroase altele. 
Primul constă în aceea că ne formăm cu totul alte 
concepţii cu privire la lumea morală. Pentru 
intelectualismul pur, lumea morală are ceva nereal. 
Desigur, omul se simte dator, în cazul în care a mai 
rămas integru în epoca materialistă, să realizeze, 
conform cu obligaţiile sale, un lucru bun. El gândeşte 
totuşi, chiar dacă nu recunoaşte: Prin faptul că faci 
binele necesar într-o situaţie, nu se întâmplă ceva 
asemănător cu un fulger care ar traversa spaţiul sau cu 
un tunet care se rostogoleşte prin spaţiu. La ceva real în 
acest sens el nu se gândeşte. Când începi să vieţuieşti în 
lumea spirituală devii conştient că ordinea morală a lumii 
nu are numai o realitate ca cea a lumii fizice, ci are o 
realitate de un nivel superior. Treptat înveţi să înţelegi că 
întregul timp, cu ingredientele şi fenomenele sale fizice, 
se poate dizolva; dar ceea ce iese din noi ca elemente 
morale continuă să existe în efectele sale. Realitatea 
lumii morale ni se deschide. Lumea fizică şi lumea 
morală, a fi şi a deveni, se contopesc. Resimtim cu 
adevărat că lumea are şi legi morale, ca legi obiective. 


Acest lucru creşte responsabilitatea faţă de lume. 
Aceasta ne dă mai ales o cu totul altă conştienţă, o 
conştienţă de care omenirea modernă are mare nevoie. 
Această omenire scrutează felul cum a luat naştere 
Pământul dintr-o nebuloasă primordială, cum din această 
nebuloasă primordială a apărut viaţa, omul, şi din acesta, 
ca un fel de Fata Morgana, lumea ideilor. Această 
omenire, care priveşte spre moartea termică, pe care o 


prezintă în sensul că lumea va fi din nou acoperită de un 
imens câmp de morminte, în care se va afla înmormântat 
tot ceea ce constituie mediul actual de viaţă al omenirii, 
această omenire are nevoie de cunoaşterea ordinii 
morale a lumilor. Este ceea ce se cucereşte, de fapt, prin 
cunoaşterea spirituală. La aceste lucruri nu pot decât să 
fac aluzie. 


Celălalt simptom este că nu poţi ajunge la această 
cunoaştere intuitivă, la această afundare în lucrurile 
exterioare fără a fi trecut printr-o suferinţă mai intensă, 
în comparaţie cu suferinţa de care am vorbit mai înainte, 
la cunoaşterea imaginativă, când am spus că trebuie să 
te regăseşti în simpatiile şi antipatiile tale printr-un efort 
propriu, ceea ce, ori de câte ori trebuie să se întâmple, 
creează suferinţe. Acum suferinţa devine o vieţuire 
participativă, cosmică a oricărei suferinţe care se află la 
baza existenţei. 


Este uşor să te întrebi de ce creează zeii sau Dumnezeu 
suferinţa. Suferinţa trebuie să fie prezentă, dacă lumea 
vrea să se ridice în frumuseţea ei. Faptul că avem ochi - 
vreau să mă exprim pe înţelesul tuturor - se datorează 
împrejurării că într-un organism încă nediferenţiat au 
fost separate mai întâi acele componente organice care 
au condus la forţa vizuală şi apoi, transformate, la 
formarea ochiului. Dacă am percepe procesele cele mai 
mărunte, cele mai neimportante care au loc în retină în 
timp ce vedem, am constata că şi vederea este o durere 
care se află la temelia existenţei. Orice frumuseţe 
odihneşte pe solul suferinţei. Frumuseţea nu se poate 
dezvolta decât din suferinţă. Această durere, această 
suferiniă trebuie să o poţi simţi. Te poti regăsi cu 
adevărat în lumea suprasensibilă numai dacă treci prin 
suferinţă. Acest lucru se întâmplă într-o măsură mai mică 
şi pe o treaptă inferioară a cunoaşterii. Oricine a obţinut 
putină cunoaştere vă va putea face o mărturisire; el vă va 
spune: Pentru fericirea şi bucuriile de care am avut parte 
în viaţă sunt recunoscător destinului, cunoaşterea pe 
care o am, însă, mi-am însuşit-o numai prin suferinţele şi 


prin durerile mele. 


Dacă simţim acest lucru deja la începutul cunoaşterii 
inferioare, putem să-l vieţuim în timp ce ne depăşim pe 
noi înşine, în timp ce trecem prin suferinţa resimţită ca o 
suferinţă cosmică, spre vieţuirea neutră în Cosmosul 
spiritual. Trebuie să faci experienţa participării vii la 
devenirea şi esenţa tuturor lucrurilor; numai atunci se 
poate vorbi de cunoaştere intuitivă. Atunci însă ne aflăm 
într-o vieţuire a cunoaşterii care nu mai este legată de 
timp, care se poate întoarce liberă în trup, pentru a fi din 
nou prezentă în lumea sensibilă, până la moarte, dar care 
ştie acum pe deplin ce înseamnă să fii spiritual-sufleteşte 
în afara corpului. 


Dacă ai înţeles acest lucru, ai o imagine de cunoaştere a 
ceea ce se întâmplă când părăseşti prin moarte corpul 
fizic, ştii ce înseamnă să treci prin poarta morţii. 
Realitatea care te întâmpină, faptul că partea ta spiritual- 
sufletească trece într-o lume spiritual-sufletească, lăsând 
în urma sa trupul, o vieţuieşti mai întâi prin cunoaştere, 
dacă te-ai ridicat până la cunoaşterea intuitivă, atunci 
când ştii cum este în lume după ce nu mai ai un trup care 
să-ţi slujească drept suport. Atunci te reîntorci cu această 
cunoaştere, dacă ai adus-o până la faza de concept, în 
trup. Dar lucrul cel mai important este că înveţi să 
trăieşti şi fără trup, şi prin aceasta îţi însuşeşti şi 
cunoaşterea felului cum stau lucrurile când nu mai poţi 
utiliza corpul, când l-ai lepădat o dată cu moartea şi treci 
într-o lume spiritual-sufletească. 


Dar nu este o speculație filosofică dată de cunoaşterea 
iniţiatică despre nemurire, ci o experienţă care, aş spune, 
este o preexperimentare, o previeţuire. Ştii cum va fi 
atunci. Nu trăieşti realitatea deplină, dar vieţuieşti o 
imagine reală care se acoperă într-un anume mod cu 
realitatea morţii. Vieţuieşti nemurirea. Aşadar, şi în 
această privinţă o vieţuire este atrasă în domeniul 
cunoaşterii. 


Am încercat să vă descriu cum urci prin imaginaţiune la 
inspiraţie şi iniţiere şi cum înveţi să te cunoşti mai întâi 
pe tine însuţi ca om, în realitatea ta deplină. Înveţi să te 
cunoşti în trup, atât timp cât te afli în trup. Trebuie să te 
eliberezi de trup cu partea ta spiritual-sufletească; abia 
atunci înţelegi omul în întregul său. Căci prin ceea ce 
cunoşti prin trup, prin simţuri, prin ceea ce se asociază 
experienţei senzoriale ca gândire şi prin ceea ce pentru 
gândirea obişnuită se leagă totuşi de trup, şi anume de 
sistemul neurosenzorial, nu înveţi să cunoaşti decât o 
componentă a omului. Omul în întregul său nu înveţi să-l 
cunoşti decât dacă ai voinţa de a te ridica spre acele 
cunoştinţe care vin din ştiinţa iniţiatică. 


As vrea să mai subliniez încă o dată: Dacă lucrurile au 
fost cunoscute, oricine se apropie de ele fără idei 
preconcepute le poate înţelege cu raţiunea umană 
obişnuită, sănătoasă, la fel cum ceea ce spun astronomii 
sau biologii despre lume poate fi probat cu raţiunea 
omenească sănătoasă. Şi atunci vei considera că această 
probă este prima treaptă a cunoaşterii iniţiatice. Întrucât 
omul nu este structurat pentru neadevăr şi eroare, ci 
pentru adevăr, trebuie să ai mai întâi o imagine 
adevărată despre cunoaşterea iniţiatică; în măsura în 
care destinul face posibil acest lucru, vei putea pătrunde 
tot mai mult în lumea spirituală încă în această viaţă 
pământeană. Trebuie împlinit şi în timpurile mai noi, şi 
încă într-un mod mai profund, imperativul notat deasupra 
templului grec: „Omule, cunoaşte-te!" Prin această 
sintagmă nu se înţelege pătrunderea în interiorul omului, 
ci un îndemn de a cerceta entitatea umană: din punct de 
vedere al esenței nemuririi = trup, din punct de vedere al 
esenței nenaşterii = spirit nemuritor şi din punct de 
vedere al mijlocirii dintre Pământ, temporal şi spirit = 
suflet. Omul adevărat, real, este alcătuit din trup, suflet 
şi spirit. Trupul poate fi cunoscut de trup, sufletul de 
suflet, spiritul numai de către spirit. Din această cauză 
trebuie ca spiritul să fie activ în tine, ca să poată fi 
recunoscut şi în lume. 


CONFERINŢA a IX-a 
Oxford, 22 august 1922 


Vom lua în considerare, astăzi, unele aspecte care pot fi 
sintetizate pentru un cerc lărgit de antroposofi cu 
ajutorul unora dintre adevărurile cunoscute nouă. Vă este 
poate cunoscut modul de a descrie acele lumi pe care 
omul trebuie să le parcurgă între moarte şi o nouă 
naştere, dat de mine în cartea Teosofia (Nota 39). Azi aş 
dori să descriu câteva din aceste lumi, dintr-un punct de 
vedere diferit faţă de cel adoptat în acea carte. 


În Teosofia au fost folosite în cea mai mare parte 
imaginaţiuni pentru lumea sufletească şi cea spirituală 
prin care trece omul după ce a păşit prin poarta morţii, 
pentru a urca, în dezvoltarea sa ulterioară, spre o nouă 
viaţă pământeană. Azi nu vreau să mă folosesc de punctul 
de vedere imaginativ pentru a vă prezenta această 
problemă, ci mai mult de inspiraţie. Pentru a înţelege, 
putem lua ca punct de plecare trăiri pe care le avem în 
cursul vieţii noastre pe Pământ. 


Într-un moment oarecare dintre naştere şi moarte ne 
aflăm în corpul nostru fizic, faţă în faţă cu lumea. Ceea ce 
se află în interiorul corpului nostru fizic noi numim fiinţa 
noastră umană. Acceptăm premisa că această fiinţă 
umană nu ascunde numai realităţi anatomice şi procese 
fiziologice, ci admitem că în interiorul lui se desfăşoară şi 
procese sufleteşti şi spirituale. Vorbim despre noi 
înțelegând prin aceasta ceea ce se află în interiorul 
corpului nostru şi privim lumea din jurul nostru, pe care 
o numim ambianța noastră. Ştim că ne facem 
reprezentări despre această lume exterioară, iar aceste 
reprezentări continuă să trăiască în noi. Astfel încât în 
jurul nostru există lumea înconjurătoare şi într-o 
oarecare măsură imagini reflectate ale acestei lumi, care 
se află în viaţa noastră sufletească. 


Când ne aflăm în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, 
ne aflăm în însăşi lumea care este ambianța noastră aici 
pe Pământ. Tot ceea ce puteţi vedea cu mare precizie sau 


ce puteţi numai bănui a fi lume exterioară devine lumea 
dumneavoastră interioară. Acesteia i vă adresati, 
spunând: Eul meu. Aşa cum consideraţi că plămânul 
dumneavoastră aparţine Eului dumneavoastră, între 
moarte şi o nouă naştere consideraţi Soarele şi Luna ca 
fiind organele dumneavoastră, ca fiind ceea ce se află în 
interiorul dumneavoastră. Şi singura lume exterioară pe 
care o aveti sunteţi dumneavoastră înşivă, aşa cum 
sunteţi pe Pământ, sunt organele dumneavoastră 
terestre. 


Dacă aici, pe Pământ, spunem: În noi un plămân, în noi o 
inimă, în afara noastră un Soare, în afara noastră o Lună, 
în afara noastră un cerc de constelații zodiacale, în viaţa 
dintre moarte şi o nouă naştere spunem: În noi un cerc 
de constelații zodiacale, în noi Soarele, în noi Luna, în 
afara noastră plămân, în afara noastră inimă. Tot ceea ce 
purtăm în interiorul nostru devine tot mai mult, între 
moarte şi o nouă naştere, lumea noastră exterioară, 
Universul nostru, Cosmosul nostru. Concepţia privind 
relaţia dintre lume şi om este complet opusă când trăim 
între moarte si o nouă nastere. 


Şi aşa se face că atunci când vieţuim moartea, aşadar 
când trecem prin poarta morţii, avem mai întâi o viziune 
clară despre ce era aici, în vremea când eram pe Pământ, 
numai o imagine. Trebuie să vă reprezentaţi că această 
imagine face asupra dumneavoastră impresia unei lumi 
exterioare. Mai întâi aveti această imagine, ca un fel de 
viziune în dumneavoastră. Şi după moarte aveţi la 
început o conştienţă despre ceea ce aţi fost pe Pământ ca 
om, în forma unor amintiri şi imagini terestre. Dar 
acestea se sting din ce în ce mai mult şi dumneavoastră 
ajungeţi la intuirea omului: lumea Eului, omul-Univers. 
Aceste imagini se intensifică. Numai că nu trebuie să vă 
imaginaţi că atunci plămânul va arăta aşa cum arată 
acum. Nu ar fi o înfăţişare care v-ar putea înlocui 
frumoasa înfăţişare a Soarelui şi a Lunii; dar ceea ce era 
atunci plămân, ce era inimă este ceva mult mai 
important, mai puternic decât ceea ce sunt acum Soarele 


şi Luna în faţa ochiului uman. 


Pe această cale se obţine o impresie despre ceea ce este, 
de fapt, Maia. Oamenii vorbesc despre Maia, despre 
marea iluzie care este aici lumea pământeană, dar ei nu 
cred cu adevărat în aceasta; oamenii tot mai cred că totul 
este aşa cum arată în faţa ochilor pământeşti. Dar nu 
acesta este cazul. Plămânul este numai o formaţiune 
aparentă, la fel şi inima. În realitate plămânul nostru este 
o parte a Cosmosului nostru, şi cu atât mai mult inima; 
căci inima noastră este ceva mult mai maiestuos, ceva 
mult mai important decât un Soare. 


Noi vedem cum răsare treptat o lume cosmică uriaşă, 
despre care vorbim astfel, încât spunem: Jos este cerul. 
Dar, de fapt, înţelegem că jos este ceea ce pregăteşte 
capul uman prin incarnarea viitoare; sus este ceea ce 
este jos. Totul se inversează. Acolo se află toate forţele 
care pregătesc omul pentru a se îndrepta spre Pământ, 
pentru a sta în viaţa pământeană viitoare pe cele două 
picioare ale sale. 


Aceasta o putem sintetiza prin cuvintele: Cu cât ne 
apropiem de o nouă viaţă pământeană, cu atât mai mult 
se contractă pentru noi Universul om. Devenim din ce în 
ce mai conştienti că acest Univers la început maiestuos 
(mai ales la mijlocul intervalului dintre moarte şi o nouă 
naştere) se atrofiază, că din planetele pe care le purtăm 
în noi, din țesătura pe care o realizează planetele rezultă 
ceea ce mai târziu vibrează, pulsează în corpul eteric 
uman, că stelele fixe din cercul de constelații zodiacale 
devine ceea ce formează viaţa noastră neurosenzorială. 
Se formează mai întâi un corp spiritual, apoi un corp 
eteric, care este preluat de pântecele matern şi îmbrăcat 
cu materie terestră, când a devenit foarte mic. 


Şi vine clipa când ne apropiem de viaţa pământeană, 
când simţim dispărând Universul pe care l-am avut mai 
înainte. El se contractă, devine mai mic. Acest lucru 
produce în noi dorul de a reveni pe Pământ, de a ne 


contopi din nou cu un corp fizic, pentru că, într-un fel, 
acest Univers se retrage în faţa vederii spirituale. Dacă 
analizăm cum devenim oameni, trebuie să ţinem seama 
de o cu totul altă desfăşurare a timpului. Viaţa dintre 
moarte şi o nouă naştere durează secole, şi dacă un om s- 
a născut în secolul al XX-lea, atunci coborârea sa este 
pregătită lent, încă din secolul al XVI-lea. Şi avem omul, 
care acţionează apoi într-o anumită relaţie asupra 
condiţiilor de pe Pământ. 


Un stră-străbunic al dumneavoastră s-a îndrăgostit în 
secolul al XVI-lea de o stră-străbunică; ei au simţit o 
dorinţă vie de a fi împreună. În această dorinţă aţi 
acţionat deja dumneavoastră, din lumile spirituale. Şi 
când în secolul al XVII-lea un stră-străbunic mai puţin 
îndepărtat a iubit o stră-străbunică mai puţin 
îndepărtată, dumneavoastră aţi fost într-un anumit sens 
mijlocitorul. V-ati cercetat întregul şir de generaţii, astfel 
încât în final să rezulte cei care puteau fi mama si tatăl 
dumneavoastră. 


În această nedeterminare misterioasă care se află în 
relaţiile de iubire pământeană sunt în joc acele forţe care 
pornesc de la cei care caută incarnări viitoare. Din 
această cauză nu există niciodată libertate deplină, 
conştientizare deplină în ceea ce priveşte întâlnirea 
persoanelor masculine şi feminine în cadrul relaţiilor 
exterioare. Aceste lucruri sunt cu totul în afara 
înţelegerii oamenilor. 


Ceea ce numim azi istorie este, de fapt, ceva cu totul 
exterior. Despre istoria sufletelor oamenilor nu aflăm 
mare lucru în viaţa exterioară actuală. Oamenii de azi 
ignoră total faptul că sufletele oamenilor simțeau cu totul 
altfel în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Nu tot atât de 
clar, ci mai mult ca într-o stare de vis, oamenii secolelor 
al X-lea, al XI-lea şi al XII-lea mai ştiau despre astfel de 
forţe tainice care acționau din lumea spirituală, venind 
însă de la suflete omeneşti. In Occident nu s-a vorbit prea 
mult despre vieţi terestre repetate, despre reincarnări. 


Dar pretutindeni au existat oameni care ştiau despre 
aceste lucruri. Numai bisericile au eliminat toate 
gândurile legate de vieţile terestre repetate şi le-au 
afurisit. Şi trebuie să vă faceţi o reprezentare despre 
faptul că mulţi oameni din Europa au ştiut până în 
secolele al XII-lea şi al XIII-lea că omul parcurge vieţi 
terestre repetate. 


Apoi a venit timpul în care omenirea occidentală trebuia 
să se dezvolte prin intelectualitate. Omul trebuia să-şi 
obţină libertatea treptat. În timpurile vechi nu exista 
libertate, atunci era prezentă clarvederea înceţoşată 
asemănătoare visului. Nu există libertate, ci cel mai mult 
o credinţă în libertate, în acele relaţii interumane care 
sunt, să spunem, dominate de iubirea pământeană pe 
care am descris-o. În acest caz este întotdeauna în joc 
interesul sufletelor care vor cobori pe Pământ. 


Dar omenirea trebuie să devină, totuşi, în cadrul evoluţiei 
pe Pământ, din ce în ce mai liberă. Pământul atinge 
scopul evoluţiei numai dacă omenirea devine din ce în ce 
mai liberă. Pentru aceasta a fost necesară 
intelectualitatea, într-o anumită epocă. Acea epocă este 
epoca noastră. Dacă priviţi în urmă la condiţiile terestre 
în care oamenii au avut o clarvedere asemănătoare 
visului, vedeţi că în această clarvedere trăiau 
întotdeauna entităţi spirituale. Omul nu putea spune pe 
atunci: Am în cap gândurile mele. Ar fi fost un neadevăr. 
În timpurile vechi el trebuia să spună: Eu în cap am viaţa 
îngerilor. Dar mai târziu el trebuia să spună: Am în cap 
viaţa spiritelor elementare. A venit mai întâi secolul al 
XV-lea, apoi secolele al XIX-lea şi al XX-lea, când omul nu 
mai avea în cap nimic spiritual, nu mai avea în cap decât 
gânduri, gânduri. 


Prin faptul că nu mai avea nimic de natură sprituală mai 
înaltă în sine, el şi-a putut construi imagini despre lumea 
exterioară. Dar putea să fie liber omul atât timp cât 
spiritele trăiau în el? Acest lucru nu era posibil. Spiritele 
îl dirijau, îi dădeau totul. Omul a putut deveni liber abia 


atunci când nu a mai fost dirijat de spirite, când nu a mai 
avut decât gânduri-imagini. 


Gândurile-imagini nu te pot constrânge la nimic. Dacă te 
aşezi în faţa oglinzii, chiar dacă imaginile reflectate pot 
reprezenta oameni răi, ele nu vă vor creea niciodată o 
problemă; niciodată nu vă vor da o palmă adevărată, 
pentru că nu au realitate, pentru că sunt imagini. Dacă 
vreau să iau o hotărâre oarecare, pot să fac să se vadă 
acest lucru în imaginea reflectată, dar aceasta nu poate 
lua nici o decizie. 


În epoca în care intelectualitatea nu introduce în cap 
decât gânduri, ia naştere libertatea, căci gândurile nu pot 
să ne constrângă. Dacă lăsăm ca impulsurile noastre 
morale să fie numai gânduri, aşa cum aţi văzut în cartea 
Filosofia libertăţii (Nota 40), putem ajunge la libertate 
în epoca noastră. Aşa încât în mod obligatoriu trebuia să 
vină un timp al intelectualismului. Sună ciudat, dar aşa 
stau lucrurile. A trecut timpul când oamenilor le era 
permis să dezvolte intelectualitatea pură, simpla gândire 
în imagini. Acest lucru a trecut o dată cu secolul al XIX- 
lea. Oamenii dezvoltă aceste gânduri-imagini, iar 
gândurile cad pradă forţelor ahrimanice; forţele 
ahrimanice găsesc calea de acces spre om, care îşi pierde 
din nou libertatea în relaţia cu forţele ahrimanice. În 
prezent omenirea se află în faţa acestui pericol. 


Omenirea se află în faţa eventualităţii fie de a înţelege 
lumea spirituală, de a înţelege că aşa ceva este realitatea 
aşa cum am descris-o azi, fie să o conteste. In acest din 
urmă caz, dacă ajungi să conteşti în prezent această 
realitate nu mai poţi gândi liber, ci Ahriman, forţele 
ahrimanice încep să gândească în omenire; atunci toată 
evoluţia umană se va înscrie pe o linie descendentă. 


Aşadar, este imperios necesar ca tot mai mulţi oameni să 
înţeleagă că trebuie să ne reîntoarcem la viaţa spirituală. 
Acest sentiment al necesităţii întoarcerii la viaţa 
spirituală este ceea ce ar trebui să caute în prezent 


x x k 


oamenii în sinea lor. Dacă nu-l caută, omenirea va cădea 
pradă lui Ahriman. Acestui lucru ar fi bine să i se acorde 
prioritate înaintea oricărui alt gând, care ar trebui să fie 
contemplat în lumina acestuia. 


Acest lucru am vrut să-l comunic în prima parte a 
conferiniei de azi. Poate că domnul Kaufmann (Nota 41) 
va fi atât de amabil să traducă această primă parte. Apoi 
voi continua. 


Prin astfel de expuneri poate deveni evident că viaţa 
parcursă în lumea spirituală între moarte şi o nouă 
naştere este fundamental diferită de cea pe care o 
parcurgem între naştere şi moarte. Din această cauză nu 
sunt suficiente imaginile luate din viaţa pământească, 
pentru a caracteriza viaţa spirituală propriu-zisă a 
omului, ci putem conduce numai, încet şi treptat, la o 
înţelegere a ceea ce este realitate în lumea spirituală. 
Vreau să dau unele exemple în acest sens. 


Presupuneţi că omul îşi părăseşte aici corpul său 
pământesc şi pleacă cu viaţa sa spiritual-sufletească 
dincolo, în lumea spiritual-sufletească. Să presupunem că 
o persoană care şi-a dobândit cunoaşterea iniţiatică în 
sens mai intim are posibilitatea să urmărească sufletele 
în viaţa lor de după moarte. In acest scop sunt necesare 
numeroase pregătiri, este necesară o anumită karma 
care să lege omul de aici cu omul de dincolo. Este vorba 
de a obţine posibilitatea de înţelegere cu un om care a 
trecut pragul morţii. Vă vorbesc despre vieţuiri spirituale 
de o deosebit de mare dificultate, căci, în general, este 
mai uşor să descrii lumea în mod spiritual, decât să te 
apropii de un mort. Oamenii cred că nu ar fi greu să 
ajungi la un mort; este mult mai greu să ajungi cu 
adevărat la el decât să obţii cunoştinţe spirituale 
generale. 


Aş dori să vă fac cunoscute unele particularităţi ale 
comunicării cu morţii. Mai întâi, nu este posibil să 


comunici cu morţii decât dacă te poţi transpune în 
capacitatea lor de amintire despre lumea fizică. Morţii 
mai păstrează o legătură cu vorbirea umană, chiar cu 
limba pe care au vorbit-o aici, pe Pământ. Dar atitudinea 
lor faţă de limbă se modifică. Astfel, se observă, când 
comunicăm cu un mort, că acesta nu mai are nici o 
înţelegere, nici cea mai slabă înţelegere, pentru 
substantive. Poţi adresa substantive unui mort, dar el pur 
şi simplu nu le aude. În schimb, mortul păstrează un timp 
destul de îndelungat înţelegerea pentru toate cuvintele 
ce desemnează acţiuni. 


De regulă, obţii o înţelegere cu mortul numai dacă te 
pricepi să-i pui întrebări. Uneori trebuie să procedezi în 
aşa fel, încât să trăieşti împreună cu el ceva foarte 
concret - căci după moarte imaginile din sufletul său sunt 
mai mult reprezentări abstracte -, aşadar trebuie să te 
concentrezi asupra unui lucru care este o vieţuire 
concretă, reală, pe care aici, în viaţă fiind, o iubea foarte 
mult; numai aşa te poţi apropia treptat de mort. 


De obicei, nu primeşti imediat un răspuns. Adeseori 
răspunsul vine doar după câteva zile. Dar nu primeşti 
niciodată răspuns dacă pui întrebarea cu ajutorul 
substantivelor. Trebuie să încerci să dai oricărui 
substantiv o formă verbală. Această pregătire este 
deosebit de necesară. Ceea ce înţelege mai bine un mort 
sunt verbele pe care le faci intuitive. Aşadar, el nu va 
percepe niciodată cuvântul „masă", dar dacă reuşeşti să-i 
reprezinţi acţiunea de a face o masă, aşadar ceva ce se 
află în devenire, atunci, treptat, poţi să te faci înţeles, 
astfel încât el să intuiască întrebarea şi să obţii 
răspunsul, care uneori este sub formă de verb, dar care 
adeseori este sub forma a ceea ce aici, pe Pământ, 
considerăm că sunt interjecţii, cuvinte ce exprimă 
senzaţii. 


Mortul vorbeşte în alcătuiri de litere, de sunete. Şi cu cât 
a dăinuit mai mult în lumea spirituală după moarte, el 
ajunge să vorbească într-o limbă pe care ţi-o însuşeşti 


când obţii pentru limba pământeană o capacitate de 
diferenţiere, când nu mai eşti legat de semnificaţia 
abstractă a cuvintelor, când pătrunzi în conţinutul de 
simţire al sunetelor. 


Aşa cum am mai spus şi în conferințele privind educaţia, 
în cazul vocalei A resimţim ceva ca o mirare. Mirarea o 
preluăm în sufletul nostru, dacă nu spunem A, ci Ah! 
Aceasta înseamnă A = mă mir, şi mirarea intră în mine: h 
(în germană, A şi ch, Ach!). [Fraza care urmează este 
intraductibilă, se comentează adăugarea unui m, ceea ce 
în limba germană duce la cuvântul mach! (fă!) - n. tr.] În 
acest fel vin adeseori răspunsurile morţilor. Ei nu 
vorbesc engleza, germana şi nici rusa, ei vorbesc astfel, 
încât numai sufletul şi inima îi înielege, atunci când 
sufletul şi inima sunt în legătură cu urechile. 


V-am spus mai înainte: Inima este mai maiestuoasă decât 
Soarele. Pentru accepţia terestră, inima se află undeva 
înăuntru, şi dacă o scoatem ca piesă anatomică ea nu are 
un aspect frumos. În realitate, inima se află în întregul 
om, pătrunde toate celelalte organe, sălăşluieşte şi în 
ureche. Noi trebuie să ne obişnuim tot mai mult cu 
această limbă de suflet a morţilor, dacă îmi este îngăduit 
s-o numesc astfel. 


Prin ea ne obişnuim, dacă eliminăm treptat tot ce ţine de 
substantive, să pătrundem în verbal. Activitatea, 
devenirea sunt înţelese de om mult timp după moarte. 
Mai târziu el înţelege o altă limbă decât cea adevărată. 
Ceea ce primim de la cel mort trebuie să retranspunem 
într-o limbă terestră. 


În felul acesta, omul se dezvoltă treptat afară din corpul 
său, în lumea spirituală, în timp ce întreaga sa viaţă 
sufletească se schimbă. Şi când vine timpul ca omul să se 
apropie de Pământ, el trebuie să-şi modifice din nou 
întreaga viaţă sufletească, căci soseşte clipa în care se va 
afla în faţa unei sarcini uriaşe, clipa în care va trebui să 
alcătuiască singur forma astrală şi apoi forma eterică a 


omului viitor, care va trăi în plan fizic pe Pământ. 


Ceea ce facem aici, jos, pe Pământ, este o lucrare 
exterioară. Mâinile noastre se ocupă de modelarea a ceva 
exterior. Când ne atlăm între moarte şi o nouă naştere 
sufletul nostru se ocupă de alcătuirea corpului nostru. 
Faptul că omul rezultă prin ereditate este numai o 
aparenţă. Prin ereditate nu i se dă decât învelişul fizic 
exterior, dar chiar şi forma organelor trebuie să o dea 
omul. Vreau să vă dau un exemplu în acest sens. 


Când omul se apropie de viaţa pământeană, el mai poartă 
în sine Soarele şi Luna. Dar treptat Soarele şi Luna se 
atrofiază, contopindu-se. Atunci simţiţi ca şi cum cei doi 
plămâni s-ar contopi în dumneavoastră. Astfel percepeţi 
existenţa dumneavoastră cosmică, contopirea organului 
dumneavoastră solar cu organul dumneavoastră lunar. Şi 
atunci se desprinde ceva din Soare şi ceva din Lună. 
Acum ai ceva - cum ai avut mai devreme în tine Soarele şi 
Luna - care este un fel de imagine a Soarelui şi a Lunii. Ai 
în faţa ta două sfere uriaşe, dintre care una este Soarele 
spiritualizat, cealaltă Luna spiritualizată: una din sfere 
este strălucitoare, cealaltă mocneşte, este caldă mai mult 
în sine, păstrând parcă lumina, în mod egoist, la 
suprafaţa sa. 


Aceste două sfere care se desprind de omul modificat 
cosmic - de acest Adam Kadmon (Nota 42) existând încă 
şi azi - se apropie din ce în ce mai mult. Apoi, când cobori 
pe Pământ spui: Soarele şi Luna devin una. Şi aceasta 
este ceea ce te conduce - începând de la stră-străbunică, 
străbunică, bunică şi aşa mai departe - la acea mamă 
care trebuie să te nască. În această evoluţie te conduc 
Soarele şi Luna, dar în acelaşi timp se şi apropie din ce în 
ce mai mult una de cealaltă. 


Şi atunci vezi o sarcină în faţa ta. Vezi un singur punct, 

încă îndepărtat, în embrionul uman. Şi vezi cum ceea ce 
a rezultat din Soare şi Lună ca ceva unitar se apropie de 
mamă. În faţa ta vezi o sarcină pe care o pot caracteriza 


după cum urmează. 


Gândiţi-vă că această mănuşa ar fi ceea ce ţi se prezintă 
drept Soare şi Lună reunite. Ştii că atunci când 
conştienţa ta cosmică va dispărea cu totul, când vei trece 
prin întuneric - aceasta se întâmplă după concepţie, când 
omul se cufundă în embrion -, va trebui să întorci totul pe 
dos, astfel încât interiorul să vină spre exterior. Ceea ce 
au fost Soarele şi Luna trebuie să le întorci pe dos, şi 
atunci ia naştere un mic orificiu; prin acesta trebuie să 
intri în Eul tău, şi acesta va fi, în imagine, corpul tău 
uman pe Pământ. 


Vedeţi, aceasta este pupila din ochiul uman. Din acel 
lucru care aici este unu apare dualitatea, doiul, ca şi cum 
ar lua naştere două imagini în oglindă. Acestea sunt cei 
doi ochi umani, la început uniţi, pentru ca apoi să se 
întoarcă pe dos, ca Soare şi Lună unificate. 


Îţi revine această sarcină, pe care o îndeplineşti în mod 
inconştient. Trebuie să întorci totul pe dos, să scoţi 
interiorul spre afară şi să intri prin micul orificiu. În 
stadiul embrionar se formează două imagini-câpii fizice. 
Căci ochii embrionari fizici sunt două imagini: ceea ce a 
luat nastere din Soare si Lună. 


În felul acesta se perfecţionează diferitele părţi ale 
organismului uman, prin faptul că ceea ce este vieţuit ca 
fiind întregul Univers este adunat, în timp ce i se dă o 
anumită formă. Părţile de organism formate in felul 
acesta nu fac apoi decât să se îmbrace şi să se 
răsîmbrace cu ajutorul materialului atât de plastic care 
este materia. Pe aceasta numai o acceptă. Dar forţele, pe 
acelea le formează, le formează din Univers. 


Dacă, de exemplu, Soarele se află, în perioada de 
dinaintea naşterii, în semnul Leului - nu este necesar ca 
aceasta să fie poziţia de la naştere, poate fi şi cu mai mult 
timp înainte -, nu acum îti faci din Soare şi Lună ochiul, 
acest lucru se va întâmpla într-un alt moment; în acest 


timp însă te uneşti cu interiorul Soarelui. Dacă ai intra în 
interiorul Soarelui, acesta ar arăta cu totul altfel decât îşi 
imaginează azi fizicienii. Reprezentarea fizicienilor este 
atât de candidă! Interiorul Soarelui nu este o minge de 
gaz, ci ceva mai puţin decât spaţiul, de unde spaţiul este 
chiar eliminat. Dacă îţi imaginezi spaţiul ca ceva care are 
întindere, care presează, interiorul Soarelui ar trebui să 
ţi-l reprezinţi ca ceva care absoarbe, ca spaţiu negativ, 
mai gol decât spaţiul. Foarte puţini oameni ajung la o 
reprezentare adecvată. Când traversezi acest spaţiu 
negativ, vieţuieşti ceva căruia poţi din nou să-i dai formă 
şi care apoi apare ca inimă umană. 


Din Soare şi Lună nu se alcătuieşte numai forma ochilor; 
şi forma inimii este dată tot de Soare, dar numai dacă 
Soarele înglobează în sine şi forţele care îi parvin de la 
constelația Leului, transmiţându-le mai departe. 


În felul acesta omul îşi construieşte întregul organism, fie 
din mişcările, fie din constelaţiile de stele din Univers. 
Acest organism uman este o reflectare a lumii stelare şi o 
mare parte a lucrării dintre moarte şi o nouă naştere 
constă din aceea că ne construim corpul din Univers. 
Fiinţa umană, aşa cum există pe Pământ, este un 
Univers, dar un Univers atrofiat. lar ştiinţele naturii sunt 
atât de naive, încât cred că omul nu se naşte decât din 
germenele uman! Este ca şi cum cineva, observând că 
acul magnetic care arată mereu cu un capăt spre nord şi 
cu celălalt spre sud, ar începe să caute forţele care îi 
dirijează poziţia numai în interiorul acului magnetic şi nu 
ar privi Pământul ca pe un magnet. 


Aşa stau lucrurile când cineva spune: Omul ia naştere din 
germenele uman. El nu ia deloc naştere din germenele 
uman, ci din întregul Univers. lar elementul său spiritual- 
sufletesc dintre moarte şi o nouă naştere colaborează la 
forma umană sufletesc-eteric-suprasensibilă, care apoi se 
poate înveşmânta cu materia fizică. Omul nu este decât 
scena pentru ceea ce Universul şi el însuşi realizează cu 
forţele sale metamorfozate în fizicul său. 


Astfel se dezvoltă omul. Totul începe cu limbajul, prin 
încetarea folosirii substantivelor şi prin trecerea la un 
nou limbaj. Se trece de la limbă la vederea interioară a 
lumii stelare, apoi el trăieşte în lumea stelelor. Şi abia 
după aceea începe să articuleze şi să diferenţieze din 
lumea stelelor, să formeze ceea ce el va deveni, ceea ce 
el va fi în incarnarea următoare. În felul acesta se trece 
din fizic în spiritual, prin transformarea limbii; şi aşa se 
întoarce înapoi, prin transformarea Universului în om. Şi 
numai când înţelegem cum spiritual-sufletescul care se 
pierde în acest fel în vorbire devine una cu lumea stelară 
şi apoi se retrage din această lume pătrundem acest 
întreg ciclu vital al omului dintre moarte şi o nouă 
naştere. 


Aceste lucruri erau clare multor oameni pe vremea când 
a avut loc pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Atunci 
nimeni nu credea că lisus Hristos s-a dezvoltat pe 
Pământ, ci exista părerea că el a fost mai întâi în acea 
lume căreia îi aparţinem între moarte şi o nouă viaţă, şi 
se reflecta asupra modului în care a coborât şi a trecut în 
Pământ. 


Ştiinţa iniţiatică a fost renegată chiar de lumea romană; 
trebuiau să rămână numai dogmele vechi. Un anumit 
grup constituit în Italia după Misteriul de pe Golgota a 
făcut toate eforturile pentru ca vechile metode de iniţiere 
să nu se transforme în metode noi; trebuiau să rămână 
oamenilor numai cunoaşterea lumii fizice exterioare, iar 
despre lumile suprasensibile nu trebuiau să aducă 
informaţii decât dogmele vechi, pe care oamenii le preiau 
ca noţiuni cu ajutorul intelectului şi nu le mai înţeleg; ei 
trebuie numai să creadă în ele. In felul acesta 
cunoaşterea care a existat înainte a fost împărţită într-o 
ştiintă despre lumea pământeană şi într-o credinţă într-o 
altă lume, până când această credinţă s-a atrofiat într- 
atât, încât pentru unii ea nu mai este alcătuită decât 
dintr-o sumă de dogme care nu mai sunt înţelese şi care 
nu mai constituie decât un punct de sprijin pentru a 


putea crede. Ce crede oare omul modern care nu mai 
este legat de dogmele Sfintei Treimi? Ceva înceţoşat, 
foarte general, spiritual. Dar noi trebuie să ne întoarcem 
la concepţia prin care putem să vieţuim participativ în 
sfera spiritualului; asta înseamnă că avem nevoie de o 
ştiinţă iniţiatică, o ştiinţă care ne vorbeşte astfel: Admiră 
ochiul uman, el însuşi este o mică lume. Nu este o simplă 
imagine, este ceva real, din motivele expuse mai sus. 
Căci acest ochi a fost o dată, când ne aflam între moarte 
şi o nouă naştere, o unitate, şi aceasta, care ulterior s-a 
răsturnat, a reprezentat o contopire a doi ochi, pentru că, 
dacă am fi structuraţi să vedem numai cu un ochi, ca 
ciclopii, nu am putea dezvolta niciodată Eul într-o lume 
vizibilă; l-am dezvolta numai în lumea sentimentelor. 


Helen Keller (Nota 43) prezintă o altă lume a 
sentimentelor şi a reprezentărilor decât ceilalţi oameni; 
ea se poate înţelege cu alţii numai pentru că i-a fost 
înţeleasă vorbirea. Fără aceasta nu am putea dezvolta o 
reprezentare a Eului. Noi o dezvoltăm numai pentru că 
putem aşeza mâna dreaptă peste cea stângă, mai ales 
când aşezăm deasupra membrele simetrice. În felul 
acesta dezvoltăm şi o reprezentare subtilă a Eului, pentru 
că încrucişăm cu cei doi ochi axa vizuală, atunci când 
privim. Întotdeauna când privim ceva încrucişăm ochii. 


Cei doi ochi materiali sunt o unitate pe plan spiritual. Şi 
acest unu se află în spatele rădăcinii nasului, acest ochi 
unu, acest spiritual care se oglindeşte şi devine doi ochi. 
Pentru că omul poate fi un om drept şi un om stâng, el se 
poate numi om. Dacă ar fi numai drept sau numai stâng 
şi nu o fiinţă simetrică orice reprezentare ar ieşi afară, în 
lume; nu am ajunge la un Eu închegat. 


Prin faptul că reunim cele două imagini ale Soarelui şi 
Lunii într-una singură, ne formăm pentru o incarnare 
viitoare. Ne spunem: Tu nu te poţi descompune, nu poţi 
deveni solar şi să ai alături un om lunar. Trebuie să devii 
un om unitar. Atunci când poţi simţi această coerenţă ia 
nastere din nou acel ochi solar-lunar. Ochiul uman solar- 


lunar reprezintă transformarea formei a ceea ce purtăm 
în noi ca ochi, iar cei doi ochi ai noştri sunt, de fapt, 
imaginile-copii ale ochiului uman solar-lunar-unitar. 


Aceste lucruri am vrut să le spun astăzi despre 
experienţa cu totul diferită pe care o avem când ne aflăm 
în lumea spirituală, faţă de cea trăită pe plan fizic. 
Lucrurile sunt interdependente, dar depind în aşa fel 
unele de altele, încât noi suntem cu totul întorşi pe dos. 
Dacă am putea să răsturnăm omul, să-l întoarcem pe dos, 
ca să aducem interiorul său spre exterior, în aşa fel încât 
interiorul, de exemplu, inima, să ajungă la suprafaţa 
omului - el nu ar rămâne în acest caz viu, ca om fizic, asta 
puteţi s-o credeţi -, dacă am putea, apucându-l din 
interiorul inimii, să-l întoarcem ca pe o mănuşă, el nu ar 
mai fi acelaşi om, ci s-ar dilata, devenind un Univers. 
Căci dacă te concentrezi asupra unui punct din interiorul 
inimii şi ai capacitatea de a te întoarce pe dos în spiritul 
tău, atunci devii această lume, pe care altminteri o 
vieţuieşti între moarte şi o nouă naştere. Aceasta este 
taina interiorităţii umane care însă în lumea fizică nu 
poate fi întoarsă spre exterior. Dar inima umană este şi 
ea o lume întoarsă pe dos; astfel este din nou legată 
lumea terestră fizică cu lumea spirituală. Trebuie să ne 
obişnuim cu această întoarcere pe dos. Dacă nu ne 
obişnuim cu ea, nu obţinem niciodată o reprezentare 
corectă despre cum se comportă, de fapt, lumea fizică de 
aici faţă de lumea spirituală. 

CONFERINŢA a X-a 

Oxford, 27 august 1922 
Omenirea, prin toate forţele care trăiesc în sufletul 
omului, trebuie să ajungă din nou la înţelegerea 
Misteriului de pe Golgota, nu numai să-l înţeleagă din 
interiorul civilizaţiei actuale, ci în aşa fel încât întreaga 
fiinţă umană să poată fi legată cu el. Acest lucru va 
deveni însă posibil pentru omenire abia când aceasta se 
va putea din nou apropia, de pe poziţia unei cunoaşteri 
spirituale de sine, de Misteriul de pe Golgota. Nici o 
cunoaştere intelectualistă nu este aptă să pună în valoare 
în lume creştinismul, cu întregul său impuls, căci ea nu 


cuprinde decât gândirea umană. Şi atunci când avem o 
cunoaştere care vorbeşte numai gândirii trebuie să ne 
căutăm impulsurile voliţionale - şi acestea sunt cele mai 
importante impulsuri în cadrul adevăratului creştinism - 
în instinctele noastre; noi nu le putem resimţi, din lumea 
în care ele sunt cu adevărat prezente, din lumea 
spirituală. In epoca actuală acest lucru nu va fi posibil 
decât dacă ne vom îndrepta privirea spre marea 
întrebare a umanităţii: În ce măsură Misteriul de pe 
Golgota este sensul întregii evoluţii a Pământului? 


Am vrea ca ceea ce se va spune despre aceasta să fie 
reunit într-un tablou, într-o imagine, poate paradoxală. 
Dacă o fiinţă oarecare ar cobori de pe o altă planetă pe 
Pământ - această fiinţă nefiind un om în sensul 
pământesc - ar găsi că tot ce există aici este de neînțeles; 
dar convingerea mea cea mai profundă, extrasă din 
cunoaşterea evoluţiei Pământului, este că o astfel de 
fiinţă, chiar dacă ar veni de pe Marte sau de pe Jupiter, 
ar fi profund emoţionată de tabloul lui Leonardo da Vinci 
Cina cea de taină (Nota 44). O astfel de fiinţă ar găsi în 
acest tablou un sens mai profund, legat de Pământ şi de 
evoluţia acestuia. Plecând de la acest sens, care cuprinde 
Misteriul de pe Golgota, o fiinţă aparţinând unei lumi 
extraterestre ar putea înţelege Pământul, cu celelalte 
fenomene ale sale. 


Noi, oamenii prezentului, nu ştim cât de departe am 
pătruns în abstracţiunea intelectualistă. Din această 
cauză nu ne mai putem transpune în sufletele oamenilor 
care au trăit înainte de Misteriul de pe Golgota. Acele 
suflete erau cu totul diferite de cele actuale. Istoria 
omenirii este imaginată în mod prea asemănător cu ceea 
ce se întâmplă azi. Dar sufletele omeneşti au parcurs o 
evoluţie importantă, şi înaintea Misteriului de pe Golgota 
chiar şi cei care aveau numai o formaţie primitivă în 
sufletele lor vedeau în ei înşişi o entitate sufletească care 
se poate numi o amintire a timpurilor pe care sufletul îl 
parcurge înainte de a intra într-un corp terestru. Aşa cum 
ne amintim de cele vieţuite la vârsta de trei, patru, cinci 


ani, tot astfel sufletul omenesc din vechime avea o 
amintire despre viaţa dinainte de naştere în lumea 
spiritual-sufletească. Omul era, într-un anumit sens, 
transparent în ceea ce priveşte sufletul; el spunea: Eu 
sunt un suflet, şi eram un suflet şi înainte de a cobori pe 
Pământ. Şi el cunoştea, de asemenea, în timpuri mai 
vechi, anumite detalii ale vieţii sale spiritual-sufleteşti 
dinaintea coborârii pe Pământ. Se vieţuia pe sine însuşi 
în imagini cosmice. Privea în sus spre stele şi nu le vedea 
în simple configurații abstracte, aşa cum vedem stelele 
azi, el le vedea în imaginaţiuni asemănătoare visului şi 
putea spune: Aceasta este ultima aparenţă a acelei lumi 
spirituale din care am coborât ca suflet într-un corp 
uman. Niciodată acest om al timpurilor de demult nu s-a 
legat atât de intens cu corpul său uman încât să nu aibă o 
vieţuire a sufletului său. 


Cum vieţuia acest om al timpului de demult? El vieţuia 
astfel, încât putea spune: Inainte de a cobori pe Pământ, 
eu am fost într-o lume în care Soarele nu este numai un 
corp ceresc care răspândeşte lumină, în care el este locul 
de adunare a ierarhiilor spirituale superioare. Eu nu am 
trăit într-un spaţiu fizic, ci într-unul spiritual, într-o lume 
în care Soarele nu răspândeşte pur şi simplu lumină, ci 
emite înţelepciune radiantă. Am trăit într-o lume în care 
stelele sunt entităţi care îşi pun în valoare voinţa. Din 
această lume am coborât. Cu asemenea simţăminte se 
legau pentru omul din vechime două vieţuiri: vieţuirea 
naturii şi vieţuirea păcatului. 


Această vieţuire a păcatului omul nu o mai are, pentru că 
pentru el păcatul nu trăieşte decât în lumea existenţei 
abstracte, păcatul este pentru el numai o transpunere, 
ceva pe care nu-l poate pune, sub raport moral, în 
legătură cu necesităţile naturii. Pentru omul din vechime 
nu existau aceste două necesităti izolate în viaţa cosmică: 
necesitate a naturii, pe de o parte, şi necesităti morale, 
pe de altă parte. Pentru el orice necesitate morală era şi 
o necesitate a naturii; orice necesitate a naturii era si o 
necesitate morală. 


Omul putea, astfel, să-şi spună: A trebuit să cobor din 
lumea spiritual-divină. Dar prin faptul că am coborât într- 
un corp uman eu mă aflu faţă de lumea din care am 
coborât ca un bolnav. Noţiunile de boală şi de păcat erau 
strâns legate pentru omul din vechime. Omul se simţea 
aici, pe acest Pământ, în aşa fel încât trebuia să găsească 
în sine forţele pentru depăşirea bolii. Din această cauză 
în aceste suflete mai vechi îşi făcea loc starea de 
conştienţă: Avem nevoie de educaţie, de ceva care 
înseamnă vindecare. Educaţia este medicină, educaţia 
este terapie. Şi au apărut figuri ca terapeutții (Nota45), 
pe scurt, aşa cum erau înainte de Misteriul de pe 
Golgota, vindecătorii. Şi în Grecia orice viaţă spirituală 
era gândită în legătură cu vindecarea oamenilor, pentru 
că se ştia că omul era la începutul evoluţiei Pământului 
mai sănătos şi a evoluat treptat, în aşa fel încât s-a 
depărtat tot mai mult de fiinţa spiritual-divină. Aceasta 
însemna a fi bolnav; ceea ce a fost uitat ulterior este 
faptul că această noţiune s-a răspândit în acea lume în 
care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Căci omul 
resimțea în acele timpuri mai vechi orice lucru spiritual 
printr-o privire îndreptată asupra trecutului; el îşi 
spunea: Dacă vreau să caut spiritualitatea, trebuie să 
privesc în urmă, în trecut; acolo există spirit. Din acest 
spirit m-am născut şi acest spirit trebuie să-l regăsesc. 
Dar m-am îndepărtat de el. 


În felul acesta simţea omul trecutului spiritul de care se 
îndepărtase ca fiind spiritul Tatălui. In Misterii iniţiatul 
suprem era acela care dezvoltase în el însuşi, în inima sa, 
în sufletul său acele forţe prin care el putea reprezenta în 
mod exterior, ca om, pe Tatăl. lar când învăţăceii 
Misteriilor au păşit prin poarta acestora, au intrat în 
acele instituţii care erau totodată lăcaşuri de artă, de 
educaţie şi de cult inițiatic; când se aflau în faţa 
iniţiatului suprem, ei vedeau în acesta pe reprezentantul 
lui Dumnezeu-Tatăl. Părinţii (Taţii) erau initiaţi superiori, 
eroi solari (Nota 46). Principiul Tatălui a fost dominant 
înaintea Misteriului de pe Golgota. 


Şi omenirea simţea cum se îndepărtase tot mai mult de 
Tatăl - faţă de care se putea spune: Ex deo nascimur - şi 
că trebuia să fie vindecată. Omenirea aştepta pe 
Vindecător, pe Mântuitor. Dar abia când El va fi din nou 
resimţit ca medic al lumii, ca marele Mântuitor, va putea 
fi din nou aşezat în lume. 


Acesta era sentimentul pe care-l aveau vechile suflete 
dinaintea Misteriului de pe Golgota despre legătura lor 
cu lumea suprasensibilă a Tatălui. Iar ceea ce era 
resimţit în Grecia, ceea ce trăia în expresia: Mai bine să 
fii cerşetor aici pe Pământ, decât rege în regatul 
umbrelor (Nota 47) vrea să însemne că omenirea a 
învăţat să simtă în mod profund cât de mult se depărtase 
în întreaga ei fiinţă de lumea suprasensibilă. Un dor 
adânc tânjea, în acelaşi timp, în om după această lume 
suprasensibilă. 


Dar niciodată omenirea nu ar fi putut ajunge la 
conştienţa deplină de sine a Eului, la libertatea 
interioară, dacă ar fi continuat să se dezvolte având 
nurnai conştienţa despre Dumnezeu-Tatăl. Căci pentru a 
ajunge la această libertate interioară trebuia să-şi 
găsească loc în fiinţa omului ceea ce era considerat 
boală, prin comparaţie cu stările anterioare. Întreaga 
omenire resimțea, într-un anume sens, boala lui Lazăr. 
Era însă tocmai boala care nu duce la moarte, ci la 
eliberare şi la noua cunoaştere a Veşnicului în om. 


Se poate spune: Oamenii uitaseră acel trecut spiritual- 
sufletesc dinaintea naşterii, privirea lor era tot mai mult 
îndreptată spre ambianța fizică. Dacă un suflet mai vechi 
privea la ambianta fizică prin intermediul trupului, el 
vedea pretutindeni în stele imaginile spiritualului, pe 
care le părăsise prin naşterea pe Pământ. El vedea în 
lumina Soarelui înţelepciunea radiantă în care trăise ca 
în propria-i ambianţă de viaţă, vedea corul lerarhiilor 
superioare în Soare, de unde fusese trimis aici, jos, pe 
Pământ. Dar aceste lucruri omenirea le uitase. 


Şi ele erau resimţite pe măsură ce soseau secolele al VIII- 
lea, al VII-lea şi următoarele dinaintea Misteriului de pe 
Golgota. Dacă istoria exterioară nu spune nimic despre 
aceste lucruri, aceasta este o carenţă a istoriei 
exterioare. Cel care înţelege istoria în sens spiritual vede 
că o conştienţă puternică despre Dumnezeul-Tată a fost 
prezentă în punctul de pornire al evoluţiei umanităţii şi 
că această conştienţă a paralizat treptat, că omul nu mai 
vedea în jurul său decât natura despiritualizată. 


Multe lucruri nu erau exprimate pe atunci, multe lucruri 
rămâneau în adâncurile subconştiente ale sufletelor 
omeneşti. Dar ceea ce a acţionat cel mai mult în sferele 
subconştiente ale sufletului uman era întrebarea - pe 
care oamenii nu o rosteau în cuvinte, o simțeau numai în 
inimile lor: In jurul nostru este natura, unde este spiritul 
ai cărui copii suntem? 


Unde vedem spiritul ai cărui copii suntem? În cele mai 
bune suflete ale secolelor IV, III, II, I; această întrebare 
exista inconştient, fără să fi fost formulată. 


Timpul în care omenirea simţea îndepărtarea de 
Dumnezeu-Tatăl a fost un timp al interogaţiei; întrucâtva 
ea ştia în adâncul sufletului că aşa trebuie să fie - Ex deo 
nascimur! -, dar oare noi mai ştim acest lucru, putem să-l 
mai ştim? 


Dacă privim şi mai adânc în sufletele oamenilor care 
trăiau în timpul când se apropia Misteriul de pe Golgota, 
vedem că erau prezente suflete mai simple, primitive, 
care puteau resimţi în subconştientul lor felul cum erau 
rupte de Tatăl. Căci ei erau urmaşii acelor oameni 
primordiali care nu fuseseră atât de animalici cum ne 
imaginăm în prezent datorită ştiinţelor naturale, ci 
purtau în trupul lor de natură animală un suflet prin care 
ştiau, cu ajutorul vechii clarvederi, asemănătoare visului, 
şi-şi spuneau: Am coborât din lumea spiritual-divină, am 
acceptat un trup uman. Dumnezeu-Tatăl ne-a introdus în 


lumea terestră. Din El ne-am născut. 


Dar cele mai vechi suflete ale omenirii ştiau că ele au 
părăsit în lumile spirituale din care coborâseră ceea ce 
numim sau ceea ce mai târziu a fost numit „Hristos". Din 
această cauză, primii scriitori creştini spuneau că cele 
mai vechi suflete erau creştine (Nota 48); aceste suflete 
ştiau să-L adore şi pe Hristos. În lumile spirituale în care 
sălăşluiau înainte de a cobori pe Pământ, Hristos era 
punctul central al vederii lor, Hristos era entitatea 
centrală spre care îşi îndreptau privirile sufleteşti. Şi 
oamenii de pe Pământ îşi aminteau de această existenţă 
împreună cu Hristos în viaţa dinaintea celei pământene. 


Apoi au existat alte ținuturi - Platon vorbeşte despre 
acestea într-un mod cu totul special -, în care elevii erau 
iniţiaţi în Misterii (Nota 49), în care era trezită vederea 
lumilor suprasensibile, în care se dezlegau forţele 
existente în entităţile umane, cu ajutorul cărora poţi privi 
în lumile spirituale. Aceşti elevi ai iniţiaţilor învățau, în 
fapt, să-L. cunoască pe Hristos nu numai dintr-o amintire 
întunecată cu care trăiau toţi oamenii înainte de a fi 
coborât pe Pământ, care aici, pe Pământ, nu mai era în 
sufletele oamenilor decât ca o reprezentare pe jumătate 
uitată, ei învățau să-L. cunoască din nou, cu întreaga sa 
înfăţişare. Dar ei învățau să-L. cunoască ca pe o entitate 
care îşi pierduse întrucâtva rolul său în lumile 
supraterestre. 


În Misteriile secolelor II şi I dinaintea Misteriului de pe 
Golgota se privea într-un mod cu totul special la acea 
entitate din lumea suprasensibilă care mai târziu a fost 
numită entitatea Hristos. Se privea în aşa fel, încât se 
spunea: Noi vedem această entitate în lumile 
suprasensibile, dar activitatea ei s-a redus din ce în ce 
mai mult. Ea a implantat în suflete amintirea timpurilor 
dinainte de naştere, care apoi a reînviat în existenţa 
terestră. Această entitate a fost în lumile suprasensibile 
marele Învățător pentru ceea ce sufletul mai purta în 
amintire după ce coborâse pe Pământ. Entitatea care mai 


târziu a fost numită Hristos le apărea iniţiaţilor ca o 
entitate care îşi diminuase activitatea, pentru că oamenii, 
treptat, nu mai puteau avea această amintire, nu o mai 
puteau căpăta. 


Şi astfel au trăit aceşti iniţiaţi, în timp ce în ei devenea 
tot mai evident faptul că această entitate de care 
omenirea străveche îşi amintea în existenţa terestră, 
această entitate pe care acum o vedem cu o activitate tot 
mai redusă în lumile spirituale îşi va căuta o nouă sferă 
de viaţă. Ea va cobori pe Pământ pentru a trezi din nou în 
om spiritualitatea suprasensibilă. 


S-a vorbit despre acea entitate numită mai târziu Hristos 
ca despre cel care va cobori în viitor pe Pământ, va 
accepta un corp uman, aşa cum l-a luat prin lisus din 
Nazaret. Această idee a fost unul din principalele 
conţinuturi ale discuţiilor din ultimele secole dinaintea 
Misteriului de pe Golgota. Vedem în măreţia imaginii 
plastice a celor trei magi sau a celor trei regi de la 
Răsărit pe reprezentanţii unor astfel de iniţiaţi care 
învăţaseră în locurile lor de iniţiere că Hristos va veni 
atunci când se vor împlini timpurile, iar semnele din cer 
le vor vesti. Atunci noi trebuie să-L. căutăm în locul său 
ascuns. lar în Evanghelii aceasta apare ca o taină 
adâncă, ca un Misteriu care se dezvăluie în evoluţia 
omenirii, când o priveşti cu vederea spirituală. 


În felul acesta oamenii primitivi priveau parcă pierduţi 
spre lumea suprasensibilă. Ei îşi spuneau în 
subconştientul lor: L-am pierdut pe Hristos. Şi priveau 
natura din jurul lor. În inima lor se năştea întrebarea la 
care m-am referit mai înainte. Iar iniţiaţii din Misterii 
ştiau: Această entitate numită mai târziu Hristos va veni, 
va primi un corp uman şi ceea ce au vieţuit sufletele mai 
înainte în existenţa lor preterestră vor retrăi la vederea 
Misteriului de pe Golgota. 


Prin aceasta s-a dat răspuns nu într-un mod 
intelectualist, ci prin faptul cel mai covârşitor care s-a 


petrecut vreodată pe Pământ, întrebării: Cum să ne 
reîntoarcem la suprasensibil? Oamenii care dezvoltaseră 
atunci o simţire pentru ceea ce s-a întâmplat învățau de 
la cei care ştiau că în omul lisus trăia un Dumnezeu 
adevărat, care a coborât pe Pământ, Dumnezeul pe care 
omenirea îl uitase pentru că forţele trupului se dezvoltau 
spre libertate. El a apărut într-o nouă formă, astfel încât 
putea fi văzut, iar istoria va putea vorbi despre El ca 
despre o fiinţă terestră. Dumnezeul care fusese cunoscut 
numai dincolo de lumea spirituală coborâse, umblase prin 
Palestina, simţise Pământul prin aceea că El însuşi luase 
un corp uman. Din această cauză, marea întrebare a 
celor care erau oameni cultivați în sensul de atunci era: 
Ce cale a luat Hristos pentru a ajunge la lisus? 


Problema Hristos a fost în primele timpuri ale 
creştinismului o problemă pur spirituală. Nu era cercetat 
lisus, era cercetat Hristos, modul cum coborâse El. Se 
privea spre lumile suprasensibile, se vedea coborârea lui 
Hristos pe Pământ, se punea întrebarea: Cum a devenit 
entitatea supraterestră o entitate terestră? Din această 
cauză, oamenii simpli care-l înconjurau pe lisus Hristos, 
ucenicii săi, aveau posibilitatea să vorbească cu el ca Duh 
şi după moarte. Din cele pe care le-a spus după moarte 
nu s-au păstrat decât unele fragmente. Dar ştiinţa 
spirituală, cunoaşterea spirituală, poate face cunoscut cu 
ce cuvinte s-a adresat după moarte Hristos celor care îi 
erau cei mai apropiaţi, întrucât El le-a apărut în 
spiritualitatea Sa. 


El le-a vorbit atunci ca marele Vindecător, ca Terapeutul, 
care era un Mângâietor, care ştia că oamenii au avut 
cândva o amintire legată de El, pentru că fuseseră 
împreună cu El în lumile suprasensibile, în existenţa 
preterestră. Şi acum le putea spune: Mai de mult v-am 
dat facultatea de a vă aminti de existenţa voastră 
suprasensibilă, preterestră. Acum, dacă mă primiţi în 
sufletele voastre, în inimile voastre, vă dau forţa de a 
trece prin poarta morţii cu conştienţa nemuririi. Şi nu-l 
veţi recunoaşte numai pe Tatăl - Ex deo nascimur! -, veţi 


simţi pe Fiul ca fiind cel cu care puteţi muri, rămânând 
totuşi vii - In Christo morimur. 


Desigur, aceste lucruri nu erau învăluite în cuvintele pe 
care le exprim acum, dar din punct de vedere al sensului 
era ceea ce Hristos îi învăţa pe cei care i-au fost aproape 
după moartea sa trupească. Oamenii nu cunoşteau 
moartea când erau oameni primordiali, căci aduceau din 
vremea în care căpătaseră conştienţa o cunoaştere 
interioară a ceea ce era sufletesc în ei; ei ştiau ce nu 
poate muri. Ei puteau vedea oamenii murind în jurul lor, 
moartea era pentru ei o aparenţă printre alte fapte din 
ambianța lor. Ea nu era resimţită de oameni. Abia când s- 
a apropiat Misteriul de pe Golgota oamenii au simţit 
realitatea morţii, căci sufletele lor se legaseră într-atât cu 
elementul corporal, încât nu mai putea să ia naştere 
decât îndoiala asupra modului cum ar putea supravieţui 
sufletul când trupul se dezagregă. Aceasta nu ar fi 
constituit o problemă în timpurile mai vechi, căci oamenii 
recunoşteau sufletul. 


Apoi a venit Hristos, care spunea: Eu vreau să fiu 
împreună cu voi pe Pământ, ca să aveţi forţa să luaţi în 
stăpânire sufletele voastre, să vă impulsionaţi interior, în 
aşa fel încât să le purtati prin moarte ca pe nişte suflete 
vii. Acesta era lucrul pe care Pavel nu l-a înţeles decât 
după ce i-a fost deschisă calea spre lumile suprasensibile, 
atunci când a primit aici, pe Pământ, impresiile despre 
lisus Hristos. Din această cauză, în prezent, creştinismul 
paulinic este din ce în ce mai puţin prețuit, pentru că 
pretinde că Hristos a venit din lumile supraterestre şi-a 
unit forţa sa supraterestră cu oamenii tereştri. 


Astfel, pentru evoluţia umanităţii, la expresia: „Din 
Dumnezeu ne-am născut" - respectiv din Dumnezeu-Tatăl 
- s-a adăugat şi expresia de mângâiere, de forţă: „In 
Hristos murim" - aceasta însemnând: Noi trăim în El. 


Ceea ce a însemnat pentru omenire Misteriul de pe 
Golgota vom putea să aducem în faţa sufletului nostru 


dacă voi descrie evoluţia omenirii prezente, şi trebuie să 
sperăm şi a celei viitoare, din punctul de vedere al 
iniţiatilor actuali. Eu am făcut încercarea de a vă aduce 
în faţa sufletului punctul de vedere al iniţiatului vechi, al 
iniţiatului din timpul Misteriului de pe Golgota; acum aş 
vrea să încerc să vă descriu punctul de vedere al 
iniţiatului prezentului, al aceluia care azi nu abordează 
viaţa numai cu ajutorul cunoaşterii naturii, ci în care s-au 
trezit acele forţe profunde de cunoaştere pe care le 
putem deştepta cu mijloacele indicate de literatura 
referitoare la ştiinţa spiritului. 


Când un astfel de iniţiat si-a însuşit cunoştinţele care 
constituie triumful timpului actual, strălucirea exterioară 
în care numeroşi oameni, dacă şi le însuşesc, se simt 
bine, având chiar conştienţa unei anumite superiorităţi, 
iniţiatul se simte într-o situaţie tragică. Căci atunci când 
le leagă cu sufletul său, iniţiatul de azi simte aceste 
cunoştinţe, care sunt deosebit de apreciate şi de 
valoroase azi în lume, ca pe o moarte. Şi cu cât iniţiatul 
modern, pentru care a apărut în faţa sufletului lumea 
supraterestră, se pătrunde mai mult de ceea ce toată 
lumea numeşte ştiinţă, cu atât simte mai mult că sufletul 
său moare. Pentru iniţiatul actual ştiinţele sunt 
mormântul sufletului, prin faptul că dobândeşte 
cunoştinţe după modelul ştiinţei moderne despre lume se 
simte deja legat cu moartea, pe care el o simte adeseori 
adânc şi intens. Şi atunci caută motivul pentru care, ori 
de câte ori cunoaşte în sensul modern, el moare; are 
senzaţia de miros cadaveric tocmai atunci când se avântă 
spre cele mai moderne cunoştinţe, pe care ştie să le 
aprecieze realmente, dar pe care le simte ca, un fel de 
presimţire a morţii. 


Atunci, din cunoştinţele sale cu privire la lumea 
suprasensibilă el extrage ideea pe care aş vrea să o 
exprim printr-o imagine. Înainte de a coborî pe Pământ 
noi trăim spiritual-sufleteşte. Din ceea ce vieţuim 
spiritual-sufleteşte în deplină realitate în existenţa 
preterestră noi nu avem în suflet, aici, pe Pământ, decât 


gânduri, noţiuni, reprezentări. Acestea sunt în sufletul 
nostru. Dar cum se află ele în suflet? 


Să privim omul, aşa cum se găseşte în viaţă între naştere 
şi moarte, cu trupul îmbrăcat în carne şi irigat cu sânge. 
Spunem că este viu. El păşeşte prin poarta morţii. Acum 
apare cadavrul omului fizic, care este apoi predat 
pământului, elementelor. Privim omul fizic mort. Avem în 
faţa noastră cadavrul, rămăşiţă a omului viu, prin care 
curge sânge viu. Omul este mort din punct de vedere 
fizic. Privim înapoi, dar cu privirea iniţiatică, în propriul 
nostru suflet. Privim gândurile pe care le avem între 
naştere şi moarte, cu înţelepciunea şi ştiinţa actuală 
modernă şi spunem: Ele sunt cadavrul a ceea ce am fost 
înainte de coborârea pe Pământ. Noi ştim că raportul în 
care se află cadavrul unui om faţă de omul viu este ca şi 
raportul dintre gândurile noastre, pe care le respectăm 
ca pe cele mai înalte comori, care ne aduc cunoştinţele 
despre natura exterioară, şi ceea ce am fost înainte de a 
fi coborât pe Pământ. Acest lucru îl poate vieţui iniţiatul. 
El nu-şi trăieşte în gând viaţa sa adevărată, ci cadavrul 
sufletului său. Acesta este un fapt, este ceva care nu este 
spus din sentimentalism, ci apare azi cu toată forţa în 
faţa sufletului tocmai dintr-o cunoaştere energică, activă. 
Este ceea ce nu-şi spune azi visătorul sentimental, mistic; 
acesta tocmai vrea să resimtă ceva ce ia naştere din 
unele profunzimi întunecate, mistice ale entității proprii. 
Cine trece azi prin poarta iniţierii descoperă în sufletul 
său aceste gânduri, care pot face posibilă libertatea, 
pentru că sunt lipsite de viaţă. Aceste gânduri, care sunt 
baza libertăţii umane, nu constrâng omul tocmai pentru 
că sunt rnoarte, pentru că nu sunt vii. Omul poate deveni 
azi o fiinţă liberă pentru că nu are de-a face cu gânduri 
vii, ci cu gânduri moarte. Gândurile moarte pot fi 
percepute de om şi folosite de acesta în beneficiul 
libertăţii. Dar ele sunt percepute cu sentimentul 
tragicului cosmie deplin, ca stârvuri ale sufletului. 
Inainte ca sufletul să fi coborât în lumea terestră, ce este 
în prezent cadavru era viu, se mişca. În lumile 
suprasensibile spirituale, printre sufletele umane, fie cele 


trecute deja prin poarta morţii, care trăiau acum în 
lumea spirituală, fie cele care încă nu coborâseră pe 
Pământ, se mişcau ierarhiile superioare aflate deasupra 
omului, dar în cadrul acestei sfere se mişcau şi acele 
fiinţe elementare care se află la baza naturii. Acolo totul 
era viu în suflet. Aici, în suflet, moştenirea venită din 
lumile spirituale, gândul, este mort. 


Dar dacă înţelegem, ca iniţiaţi moderni, să ne pătrundem, 
împreună cu Hristos, de modul cum s-a vieţuit El în 
Misteriul de pe Golgota, dacă înţelegem în sensul cel mai 
profund, cel mai interior, cuvintele lui Pavel, care spune: 
„Nu eu, ci Hristos în mine", atunci Hristos ne conduce şi 
prin această moarte; atunci pătrundem cu gândurile 
noastre în natură, dar Hristos ne însoţeşte în sens 
spiritual şi coboară gândurile noastre în mormântul 
naturii. Căci prin faptul că posedăm, de obicei, gândurile 
noastre moarte, natura devine un mormânt. Dar dacă ne 
adresăm cu aceste gânduri moarte mineralelor, 
animalelor, lumii stelelor, lumii norilor, munţilor, 
fluviilor, dacă abordăm toate acestea cu gândurile 
noastre moarte, dar însoţiţi de Hristos, potrivit 
sintagmei: „Nu eu, ci Hristos în mine", atunci când ne 
cufundăm în cristalul de cuarţ vieţuim în iniţierea 
modernă faptul că gândul din natură urcă din acesta ca 
un gând viu. Gândul se ridică parcă din mormântul 
mineral, ca un gând viu. Lumea minerală lasă să urce în 
noi spiritul. lar dacă Hristos ne conduce prin natura 
vegetală, scoţându-ne din ceea ce de obicei ar permite să 
trăiască numai gânduri moarte, iau naştere gândurile vii. 


Noi ne-am percepe ca fiind bolnăvicioşi, dacă ne-am 
îndrepta spre natură; dacă ne-am uita spre lumea stelelor 
cu privirea astronomului care face calcule şi dacă aceste 
gânduri moarte s-ar cufunda în lume, ne-am simti bolnavi 
şi boala ar conduce la moarte. Dacă însă ne lăsăm 
călăuziţi de Hristos, dacă, însoţiţi de Hristos, ne purtăm 
gândurile noastre moarte în lumea stelelor, în lumea 
Soarelui, a Lunii, a norilor, a munţilor, a fluviilor, a 
mineralelor, a plantelor şi a animalelor, dacă pătrundem 


în întreaga lume fizică a oamenilor totul devine viu în 
contemplarea naturii şi, ca dintr-un mormânt, din toate 
fiinţele învie Duhul viu, care ne vindecă şi ne trezeşte din 
moarte, Sfântul Duh. Şi, însoţiţi de Hristos, ne simiim din 
nou însufleţiţi, împreună cu tot ce am vieţuit ca fiind 
moarte. Simţim cum din toate fiinţele acestei lumi ne 
vorbeşte Duhul viu, Duhul vindecărilor. 


Aceste lucruri trebuie să le redobândim într-o nouă 
cunoaştere spirituală, într-o nouă cunoaştere iniţiatică. 
Atunci vom concepe Misteriul de pe Golgota ca sens al 
întregii existenţe pământene, vom şti cum trebuie să fim 
conduşi în timpul în care trebuie să se dezvolte libertatea 
umană prin gândurile moarte, cum trebuie să fim conduşi 
la cunoaşterea naturii prin Hristos. Vom şti cum, în 
cadrul Misteriului de pe Golgota, Hristos nu şi-a împlinit 
numai propriul destin pe Pământ, ci cum a instaurat pe 
Pământ marea libertate a Rusaliilor, în timp ce a vestit 
omenirii pământene Duhul viu, care poate învia cu 
ajutorul Lui din tot ce există pe Pământ. Cunoaşterea 
noastră rămâne moartă, rămâne chiar un păcat, dacă nu 
suntem treziţi de Hristos, în aşa fel încât din toată 
natura, din orice existenţă cosmică să ne vorbească din 
nou Spiritul, Duhul viu. 


Treimea alcătuită din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi 
Dumnezeu-Duhul Sfânt nu este pur şi simplu o formulă 
sofisticată, obţinută prin tăierea firului în patru, este ceva 
adânc, legat cu evoluţia întregului Cosmos şi care devine 
o cunoaştere vie, nu una moartă, când Il readuce în noi 
viu pe însuşi Hristos, ca pe un înviat din morţi, cel care 
este aducătorul Sfântului Duh. 


Înţelegem că ar fi ca o boală dacă nu am putea vedea 
dumnezeiescul din care ne-am născut. Dacă omul este 
ateu, el este bolnav în taină. El nu este sănătos decât 
dacă natura sa fizică se concentrează în aşa fel, încât să 
poată resimţi din interior, ca fiind liantul întregii 
structuri a fiinţei sale, „Din Dumnezeu m-am născut!" 
Este o lovitură a destinului situaţia în care un om nu-L 


găseşte în cursul vieţii terestre pe Hristos, care-l poate 
conduce prin moarte la sfârşitul vieţii pe Pământ, care 
prin moarte îl poate conduce la cunoaştere. Dacă simţim 
aşadar acel In Christo morimur simţim şi ceea ce vrea să 
ajungă la noi prin îndrumarea lui Hristos, prin 
conducerea lui, simţim cum din totul învie Duhul, învie 
încă în această viaţă de pe Pământ. Ne simţim din nou vii 
în această viaţă pe Pământ, privim prin poarta morţii, 
prin care ne conduce Hristos, privim spre acea viaţă care 
se află dincolo de moarte şi ştim de ce a trimis Hristos 
Duhul Sfânt: pentru că ne putem lega deja aici, în timpul 
vieţii, cu Duhul Sfânt, dacă ne lăsăm conduşi de Hristos. 
Atunci putem spune cu toată certitudinea: Murim în 
Hristos în timp ce trecem prin poarta morţii. 


Ceea ce am vieţuit aici, în natură, prin cunoaşterea 
noastră este deja un semn pentru viitor. Căci ceea ce ar fi 
de obicei ştiinţă moartă este trezit prin Duhul Sfânt. 
Dacă am înţeles corect principiul „Din Tatăl ne-am 
născut, în Hristos murim", privind prin poarta morţii ne 
este îngăduit să spunem că atunci când în locul morţii 
cunoaşterii survine moartea adevărată, care ne ia trupul, 
în Duhul Sfânt suntem treziţi din nou - Per spiritum 
sanctum reviviscimus. 

CONFERINŢA a XI-a 


Londra, 30 august 1922 
Întrucât atunci când te întâlneşti atât de rar eşti tentat să 
rezumi cât se poate de multe aspecte într-o singură 
prelegere, uşor se poate întâmpla să aduni laolaltă prea 
multe lucruri. Însă azi aş dori să caracterizez dintr-un 
anumit punct de vedere ceea ce se poate numi cealaltă 
faţă a existenţei umane pe Pământ. Apoi aş vrea să fac o 
legătură între cele spuse şi importanţa pe care o au unele 
cunoştinţe mai aprofundate, unele cunoştinţe spirituale 
pentru timpul nostru. 


Cât cunoaşte oare omul din ceea ce aparţine existenţei 
sale, dacă nu se foloseşte în cunoaştere decât de 
simţurile sale şi de raţiunea legată de simţirile sale? Prin 
conştienţa obişnuită legată de simţuri noi petrecem în 


mod conştient numai partea de trezie a existenţei umane. 
Numai că forţele spirituale conducătoare ale lumii nu au 
inserat în mod inutil în existenţa umană starea de somn. 


De la adormire până la deşteptare se întâmplă extrem de 
multe lucruri cu omul. De fapt, în timpul somnului are loc 
cea mai mare parte a acţiunilor pe care le are de realizat 
spiritul prin intermediul omului în existenţa terestră. 


În timpul stării de veghe pe Pământ nu se întâmplă decât 
ceea ce omul poate realiza cu sine însuşi şi cu lucrurile. 
În timpul stării de somn, în dezvoltarea omului se 
întâmplă tot ceea ce întreprind entităţi superioare cu 
sufletul acestuia, pentru a-l aduce la dezvoltarea sa 
generală în cadrul existenţei terestre. Şi nu trebuie 
pierdut din vedere că şi cunoaşterii iniţiatice moderne îi 
este posibil să privească mai îndeaproape faptele care se 
petrec între adormire şi trezire; aceste fapte nu au loc 
numai pentru iniţiat, ci pentru toţi oamenii, dezvoltarea 
tuturor oamenilor depinde de aceste fapte. Iniţiatul poate 
numai să atragă atenţia asupra acestora. Dar toţi oamenii 
aflaţi în existenţa terestră şi care gândesc asupra acestei 
existenţe ar trebui să simtă şi să resimtă din ce în ce mai 
mult importanţa lor. 


Aş vrea să descriu acum ce intervine în timpul stării de 
somn a omului. Când omul doarme, trecând dincolo, ştiţi 
că în exterior aceasta se caracterizează prin faptul că 
spunem: Corpul său astral şi Eul său se desprind de 
corpul fizic şi de corpul său eteric, astfel că acest Eu şi 
acest corp astral se află în lumea spirituală şi nu 
impregnează corpul fizic şi corpul eteric, aşa cum o fac în 
timpul scurs de la trezire la adormire. 


Dacă privim la ceea ce se întâmplă cu omul în starea de 
somn, este evident că în timpul stării de veghe el este 
legat de acest Pământ. Mai întâi este legat de Pământ 
prin simţurile sale, prin faptul că percepe şi cunoaşte 
prin simţurile sale fenomenele care ţin de diferitele 
regnuri naturale. Dar el mai este legat de Pământ şi prin 


aceea că în timpul stării de veghe realizează şi lucruri 
care ţin de subconştient. De exemplu, respiră, iar în aerul 
respirat întregul Pământ îşi trimite influenţele sale, dacă 
ne putem exprima astfel. In aerul respirat există extrem 
de multe substanţe într-o stare de dispersie foarte fină. 
Dar chiar în această stare de dispersie ele acţionează 
într-un mod deosebit de activ când sunt preluate de 
organism o dată cu aerul respirat. După cum în om 
pătrunde în mod conştient ceea ce el percepe prin 
simţuri, tot aşa, în mod subconştient, ajung în el chiar în 
starea de veghe mult mai numeroase lucruri substanţiale 
decât prin intermediul stării ideal-abstractă a perceptiei 
şi gândirii; prin respiraţie mediul înconjurător ajunge în 
om într-un mod mai substanţial. 


Şi dacă aţi lua mai mult în considerare cât depinde 
organizarea umană de tot ce preia prin diferitele 
substanţe aflate în alimentele terestre ati spune: Multe 
lucruri acţionează asupra omului în starea sa de veghe. 
Dar astăzi ne va interesa mai puţin acest aspect. Astăzi 
ne vom interesa mai mult de ceea ce acţionează asupra 
omului în starea sa de somn. În această privinţă, trebuie 
să spunem că aşa cum substanţele exterioare, terestrul, 
intră în legătură cu omul în timpul stării lui de veghe, tot 
astfel în timpul stării sale de somn el intră într-o anumită 
legătură cu întregul Cosmos. 


Omul nu este de conceput în aşa fel încât corpul său 
astral să atingă în fiecare noapte mărimea Cosmosului - 
ar fi cu totul exagerat dacă s-ar susţine aşa ceva -, însă el 
creşte în Cosmos în fiecare noapte. Aşa cum aici noi 
suntem legaţi în mod interdependent cu plantele, 
mineralele, aerul, tot astfel în timpul nopţii suntem legaţi 
de mişcările planetelor şi de constelaţiile stelelor fixe. 
Cerul înstelat devine lumea noastră de la adormire până 
la trezire, la fel cum Pământul este lumea noastră în 
starea de veghe. 


La început putem distinge diferite sfere prin care migrăm 
între adormire şi trezire. Prima sferă în care trecem între 


adormire şi trezire este cea în care Eul uman şi corpul 
astral uman, aşadar sufletul uman în timpul somnului, se 
simte în legătură cu mişcările lumii planetelor. Aşa cum 
dimineaţa, când ne trezim şi intrăm în corpul nostru fizic, 
putem spune: Avem în noi plămânii, inima, ficatul, 
creierul, în timpul stării de somn trebuie să spunem: 
Avem în noi, în prima sferă cu care intrăm în contact 
după adormire şi din nou nemijlocit înainte de trezire, 
forţele mişcării planetelor. 


Nu este ca şi cum am prelua în fiecare noapte întreaga 
mişcare a planetelor, dar ceea ce purtăm în noi ca 
reproducere a acesteia este o mică imagine în care sunt 
reproduse mişcările planetelor. Acest lucru este diferit la 
fiecare om. Astfel încât putem spune: După ce a adormit, 
fiecare om vieţuieşte mai întâi planetele, în aşa fel încât 
tot ce se întâmplă în spaţiul cosmic între planete, în timp 
ce se mişcă, el retrăieşte interior într-un fel de glob 
planetar în corpul său astral. Aceasta este prima vieţuire 
a omului după adormire. 


Şi să nu spuneţi: Ce mă interesează toate acestea, eu nu 
le percep! Dumneavoastră nu vedeţi aceste lucruri cu 
ochii, nu le auziţi cu urechile. Dar în clipa în care treceti 
în starea de somn, acea parte a corpului dumneavoastră 
astral care în timpul stării de veghe este integrat inimii 
devine un ochi al inimii; el devine văzător pentru ceea ce 
se petrece în lumea planetelor. Acest ochi al inimii 
percepe - chiar dacă această percepţie este încă 
înceţoşată la omul actual - ceea ce vieţuieşte omul după 
adormire. 


Ceea ce vieţuieşte aici este perceput de acest ochi al 
inimii în aşa fel, încât în primele momente după adormire 
el priveşte spre omul care se află culcat în pat, ca trup 
fizic şi corp eteric. Spre acestea privesc înapoi Eul şi 
corpul astral, cu ochiul inimii. Şi ceea ce viețuiesc ele 
aici, în interior, ca imagine a mişcărilor planetare în viaţa 
lor, radiază de la corpul lor eteric, astfel că ele văd 
imaginea reflectată a acestora de către propriul lor corp 


eteric. 

Numai că constituţia actuală a omului este de aşa natură, 
încât, de îndată ce se trezeşte, el uită starea de 
conştienţă înceţoşată pe care a avut-o în timpul nopţii 
prin ochiul inimii sale. Este o conştienţă înceţoşată, cel 
mult reverberată în vise, care mai au în mobilitatea lor 
interioară ceva din mişcarea planetară, vise în care se 
inseră însă imagini din viaţă, care, în fond, sunt introduse 
în aceste vise care depind de mişcarea planetelor. 
Imaginile pătrund în vise pentru că acum corpul astral se 
cufundă în corpul eteric, iar acesta conservă amintirea 
legată de întâmplările vieţii. 


Lucrurile se pot prezenta astfel: Vă treziţi dimineaţa, 
după ce aţi trecut încă o dată prin sfera mişcărilor 
planetare; să spunem că datorită karmei dumneavoastră 
aţi vieţuit aici o relaţie specială între Jupiter şi Venus. 
Acest lucru se poate întâmpla ca atare; aţi vieţuit o 
relaţie specială Jupiter-Venus. Dacă aţi aduce acest lucru 
în viaţa de zi, adică ceea ce este vieţuit aici între Jupiter 
şi Venus, vi s-ar lămuri multe lucruri cu privire la 
facultăţile dumneavoastră; acestea nu provin de la 
Pământ, ci din Cosmos. Modul cum sunt ele legate de 
Cosmos determină gradul de bunătate sau cel puţin 
înclinația spre bunătate sau răutate. Şi aţi vedea ce au 
discutat împreună Jupiter şi Venus şi ce aţi perceput cu 
ochiul inimii, sau, aş putea spune, cu urechea inimii, căci 
aceste lucruri nu pot fi deosebite atât de precis. Numai 
că aceste lucruri se uită, pentru că sunt percepute foarte 
înceţoşat. Dar în timp ce această interrelaţie dintre 
Jupiter şi Venus se manifestă în interior, producând o 
mişcare în corpul dumneavoastră astral, acum intervine 
în acest proces ceea ce aţi vieţuit cândva, să spunem 
când aveati şaptesprezece sau douăzeci şi cinci de ani, la 
Oxford sau la Manchester sau în altă parte, la ora 
douăsprezece la amiază. Imaginile se amestecă în 
vieţuirea cosmică. Din această cauză imaginile au, în 
vise, o anumită însemnătate; dar ele nu sunt lucrul cel 
mai important. Ele sunt într-o măsură oarecare 
veşmântul care se ţese peste vieţuirea cosmică. 


Vieţuirea care ia naştere pe această cale este, pentru 
această percepţie a inimii despre care am vorbit, legată 
de o anumită anxietate. In aceste vieţuiri, la aproape toţi 
oamenii apar anumite senzaţii de anxietate de natură 
spirituală. Aceasta mai ales atunci când se reflectă de 
către corpul eteric uman, ca lumină sau ca sunete, ceea 
ce este vieţuit cosmic. De exemplu, dacă ceea ce 
determină Jupiter şi Venus prin relaţia specială dintre ele 
este reflectat în aşa fel încât o rază se întoarce dinspre 
fruntea umană, care are o mare semnificaţie pentru 
percepţia inimii lor, iar o altă rază îşi amestecă sunetul şi 
lumina venind din regiunea de sub inimă atunci ia 
naştere acea anxietate pentru percepţia inimii de care 
trebuie vorbit. Despre aceasta orice suflet care nu este 
complet insensibil îşi spune, în somn: Ceaţa cosmică m-a 
cuprins. Cu adevărat, este ceva asemănător cu a te subţia 
tu însuţi, până la a deveni ca ceața cosmică şi a înota ca 
nor în interiorul ceţii cosmice. Aşa se prezintă vieţuirea 
nemijlocită după somn. 


Apoi, din această anxietate şi din această vieţuire despre 
sine ca un fragment din ceața cosmică în interiorul ceţii 
cosmice, în sufletul uman vine ceea ce s-ar putea numi 
dăruirea de sine către divinul care traversează Cosmosul. 
Două sentimente fundamentale cunoaşte omul în prima 
sferă, după adormire: Eu mă aflu în ceața cosmică şi aş 
vrea să sălăşluiesc în sânul lui Dumnezeu, pentru a fi 
asigurat împotriva anulării în ceața cosmică. 


Percepția inimii trebuie să aducă dincoace, în viaţă, acest 
lucru, dimineaţa, când omul se cufundă din nou cu 
sufletul său în corpurile sale fizic şi eteric. Dacă această 
vieţuire nu ar fi adusă dincoace, în viaţă, toate 
substanţele pe care omul le-ar prelua în ziua următoare 
ca hrană sau cele care sunt prelucrate de obicei în cadrul 
metabolismului - şi când posteşte sunt consumate materii 
ale propriului său corp - şi-ar însuşi întru totul caracterul 
lor exclusiv terestru şi ar aduce întregul organism uman 
într-o mare dezordine. 


În fapt, importanţa somnului pentru starea de veghe a 
omului este imensă şi semnificativă. Nu putem decât să 
spunem: În această epocă a evoluţiei Pământului omul 
este încă scutit de a purta el însuşi de grijă ca elementul 
divin să fie adus dincoace. Căci, aşa cum sunt structuraţi 
oamenii în epoca actuală, de-abia ar fi în stare să 
dezvolte forţa de a aduce aceste lucruri în mod deplin 
conştient din partea cealaltă a existenţei în partea 
aceasta a existenţei. 


După ce omul a vieţuit aceste stări, el intră în sfera 
următoare. Aceasta nu înseamnă că părăseşte prima 
sferă, aceea îi rămâne pentru percepţia inimii. Dar sfera 
următoare este mult mai complicată şi ea este percepută 
cu acea parte a corpului astral care în timpul zilei, în 
starea de veghe, este integrată plexului solar şi în 
membrele omului. Această parte a corpului astral 
percepe în timpul nopiii ceea ce se află în sfera a doua. 


Iar în sfera următoare omul simte în corpul său astral 
forţele care vin de la cercul de constelații zodiacale: o 
categorie de forţe vine direct de la zodiac, cealaltă vine 
în timp ce forţele zodiacale traversează Pământul, după 
cum constelaţiile zodiacale se află deasupra sau 
dedesubtul Pământului. Acest fapt creează o mare 
diferentă între ele. 


Omul percepe, aşadar, cu ceea ce aş numi percepţie 
solară, pentru că este legată de acea parte a corpului 
astral care acţionează ca agent de percepţie, fiind legată 
de plexul solar şi de membre; l-aş numi ochiul său solar. 
Prin acesta el devine conştient de întreaga sa relaţie cu 
zodiacul şi cu mişcarea planetară. Imaginea se extinde, 
omul creşte şi mai mult în imaginea Cosmosului. 


Lucrurile stau astfel: omul recepționează aceste lucruri 
după ce ele sunt reflectate de către corpurile sale fizic şi 
eteric spre care-şi îndreaptă privirea înapoi, astfel încât 
omul capătă înăuntrul său în fiecare noapte ceea ce 


pleacă din corpul său, conexat cu întregul Cosmos, cu 
mişcarea planetară şi constelația de stele fixe. 


Vieţuirea cu stelele fixe - care la un om poate surveni la 
jumătate de oră după adormire, la altul după un timp mai 
lung, la unii la scurt timp de la adormire - este însă de 
aşa natură, încât omul se vieţuieşte pe sine în toate cele 
douăsprezece constelații de stele fixe. Vieţuirile cu 
stelele fixe sunt deosebit de complicate. 


Cred că dacă aţi fi putut percepe, în calitate de călători 
în jurul lumii, cele mai importante ţinuturi ale 
Pământului şi tot nu aţi fi cunoscut suma de trăiri pe care 
o aveţi în fiecare noapte de la o singură constelație 
zodiacală pentru ochiul vostru solar! Pentru oamenii din 
vechime care aveau încă în ei forţe clarvăzătoare cu 
caracter pronunţat de vis şi care percepeau în mod 
conştient dar asemănător viselor, multe din cele 
povestite acum de mine, aceste lucruri erau relativ mai 
puţin confuze. În prezent, omul abia poate ajunge la 
oarecare claritate pentru ochiul său solar - şi trebuie să 
ajungă la aceasta, chiar dacă a uitat-o în timpul nopţii -, 
abia poate ajunge la oarecare claritate în ceea ce 
priveşte cele trăite în timpul nopţii, dacă nu a preluat în 
dispoziţia sa sufletească ceea ce Hristos a vrut să devină 
pentru Pământ prin Misteriul de pe Golgota. A fi simţit ce 
înseamnă pentru viaţa Pământului faptul că Hristos a 
trecut prin Misteriul de pe Golgota, a-ţi fi făcut gânduri 
în viaţa pământeană obişnuită despre Hristos, aceste 
lucruri aduc, pe calea ocolită a corpurilor fizic şi eteric, 
în corrpul astral o asemenea nuanţare, o astfel de 
culoare, încât Hristos devine conducătorul, în zodiac, de 
la adormire până la trezire. 


Lucrurile se prezintă astfel, încât omul se întreabă din 
nou: Trebuie oare să apun în numărul stelelor şi al 
evenimentelor acestei lumi? Şi când poate privi înapoi la 
ceea ce el a adresat lui Hristos ca gânduri, simţiri şi 
sentimente şi impulsuri de voinţă, atunci pentru el învie 
în Hristos un fel de conducător pentru ordonarea 


evenimentelor confuze ale acestei sfere. 


Astfel, trebuie să spunem: Abia când contemplăm 
cealaltă faţă a vieţii ni se dezvăluie întreaga importantă a 
lui Hristos pentru viaţa pământeană a omenirii, incepând 
de la Misteriul de pe Golgota. De obicei, nimeni nu 
înţelege ce trebuie să devină Hristos pentru viaţa 
terestrd în cadrul civilizaţiei curente actuale. 


Toate aceste lucruri pe care în prezent încă nu mulţi 
oameni le trăiesc sunt prezentate într-un mod eronat. 
Modul neordonat în care oamenii actuali, care încă nu au 
fost atinşi de evenimentul hristic, aduc în conştienţa 
trează de zi vieţuirile nocturne este înţeles abia atunci 
când ştii lucrurile pe care le-am spus mai înainte. În 
realitate, dacă am parcurs mai întâi existenţa înceţoşată 
în starea de somn, ne aflăm într-o măsură oarecare în 
faţa unei lumi care ne zăpăceşte, în care Hristos se 
desprinde ca un Soare spiritual şi devine conducătorul 
nostru, astfel încât toată zăpăceala se transformă într-un 
fel de înţelegere armonioasă. 


Acest lucru este important, deoarece în clipa când intrăm 
în această sferă în care există diverse vârtejuri care se 
întretaie, constelații de stele fixe şi mişcarea planetelor 
în faţa ochiului nostru solar se prezintă karma noastră. 
Toţi oamenii îşi percep karma, dar numai în starea de 
somn. În starea de veghe se infiltrează numai copia 
acestei percepții, ca o simtire. 


Ceva din acea stare pe care un om care caută 
autocunoaşterea o poate observa în el însuşi este ecoul 
înceţoşat al acestei vieţuiri, în care Hristos apare ca o 
călăuză care conduce şi care călăuzeşte de la Berbec, 
prin Taur, Gemeni şi aşa mai departe şi care le explică 
oamenilor, în timpul nopţii, lumea, astfel încât ei capătă 
din nou forţe pentru viaţa din timpul zilei. Căci în ceea ce 
vieţuim în această sferă nu este cu nimic mai putin 
important decât faptul că prin întâmplările aiuritoare din 
zodiac Hristos devine călăuza noastră, entitatea care 


conduce omul de la constelatie la constelație, pentru ca 
acesta să poată prelua în sine în mod ordonat forţele de 
care are nevoie pentru viaţa în stare de veghe. 


În felul acesta, omul trăieşte, de fapt, în fiecare noapte 
între adormire şi trezire; el vieţuieşte aceste lucruri prin 
înrudirea sa cu Cosmosul, ca suflet şi ca spirit. Aşa cum 
prin corpul său fizic şi prin cel eteric el este înrudit cu 
Pământul, tot astfel cu sufletul şi spiritul său şi cu corpul 
său astral este înrudit cu Cosmosul. Omul ar resimti în 
vieţuirea sa interioară în imagini, o dată ce s-a despărţit 
de corpurile sale fizic şi eteric şi a crescut în afară, în 
lumea cosmică, ar resimti o înrudire puternică cu această 
lume, în viaţa de imagini reflectate de ceea ce a rămas 
culcat în pat, ar simţi o tendinţă puternică de a vieţui în 
afară, dincolo de constelaţiile zodiacale. 


Acest lucru el nu-l poate face între naştere şi moarte, 
pentru că în toate aceste trăiri pe care le-am descris se 
amestecă în timpul somnului un alt element, un element 
de cu totul altă natură decât ceea ce vine de la planete şi 
stelele fixe. Acesta este elementul lunar. 


În timpul noptii - chiar şi în timpul Lunii noi - elementul 
lunar nuanţează într-o anumită măsură întregul Cosmos 
cu ceva substanţial special pe care îl vieţuieşte şi omul. 
Dar el îl resimte în aşa fel, încât aceste forţe lunare îl 
rețin, aş spune, în interiorul zodiacului şi-l conduc din 
nou înapoi la trezire. Omul vieţuieşte acest element lunar 
ca pe o vagă presimţire, în prima sferă. Dar pe parcursul 
celei de a doua sfere, pe care am descris-o, omul 
vieţuieşte deosebit de intens tainele naşterii şi ale morţii. 
Aici, el vieţuieşte practic în fiecare noapte - graţie unui 
organ care se află mai adânc decât ochiul inimii şi ochiul 
solar -, cu ajutorul unui organ care se află în întregul 
organism, cum coboară spiritual-sufletescul, respectiv 
cum a coborât acesta din lumea spiritual-sufletească şi a 
intrat într-o existenţă fizică şi cum, treptat, trupul trece 
în moarte. De fapt, murim continuu, în fiecare clipă, 
numai că învingem moartea, până când ea vine cu 


adevărat, ca un eveniment unic. Dar în acelaşi moment în 
care vieţuieşti astfel, cum sufletul trece într-o oarecare 
măsură prin corporalul-pământesc, în acelaşi moment 
vieţuieşti datorită aceloraşi forte legăturile tale cu restul 
omenirii. 


Trebuie numai să gândeşti: Nici întâlnirea sau relaţia cea 
mai neînsemnată, după cum nici cea mai bogată în 
consecinţe nu sunt fără legătură cu destinul general, cu 
karma generală a omului. Şi, fie că sufletele cu care am 
fost cândva în relaţie în viaţa pământeană trecută sau cu 
care ne aflăm în relaţie în viaţa pământeană actuală sunt 
în lumea spirituală, fie că sunt aici, pe Pământ, tot ceea 
ce omul face cu alţi oameni, toate relaţiile umane care au 
o legătură intimă cu taina naşterii şi a morţii se prezintă, 
aş spune, în faţa ochiului spiritual al omului. Omul se 
simte în interiorul destinului total al vieţii sale. 


Acest lucru se leagă de faptul că toate celelalte forţe, ale 
planetelor şi ale stelelor fixe, vor să ne tragă afară, în 
Cosmos. La rândul ei, Luna vrea să ne introducă în lumea 
oamenilor, ea ne smulge din Cosmos. Ea are forţe care 
sunt opuse atât forţelor solare cât şi forţelor stelare; ea 
constituie înrudirea noastră cu Pământul. Din această 
cauză, ea ne readuce, într-un anumit sens, în fiecare 
noapte din vieţuirile zodiacale în vieţuirile planetare şi 
apoi din nou în vieţuirile pământene, prin faptul că 
suntem readuşi în corpul nostru omenesc fizic. 


Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este deosebirea 
dintre somn şi moarte, faptul că atunci când adoarme 
omul rămâne în legătură strânsă cu aceste forţe lunare. 
Aceste forţe lunare sunt într-o anume măsură cele care-l 
fac atent în fiecare noapte asupra importanţei vieţii sale 
pământene. Dar aceasta se poate întâmpla numai pentru 
că omul primeşte totul înapoi de la corpul său eteric, prin 
reflectare, aşa cum am spus mai sus. În timpul morţii, el 
îşi retrage corpul eteric din corpul său fizic: apare 
amintirea retrospectivă a ultimei vieţi pământene, şi 
acest corp eteric este acum cel care pentru câteva zile 


impregnează norul despre care am vorbit. Eu am spus: În 
fiecare noapte noi trăim ca nor, ca nor de ceaţă într-o 
lume de ceaţă. Dar acest nor de ceaţă care suntem noi 
înşine noaptea este lipsit de corpul nostru eteric. Când 
murim, el este asociat, în primele zile după moarte, cu 
corpul nostru eteric. Apoi, corpul eteric se dizolvă treptat 
în elementul cosmic, amintirea dispare. Spre deosebire 
de ceea ce se întâmpla mai înainte, când tot ceea ce 
aveam ca vieţuiri stelare obţineam numai prin reflectarea 
făcută de omul rămas culcat în pat, acum, după moarte, 
avem o trăire interioară nemijlocită a mişcării planetelor 
şi a constelaţiilor de stele fixe. 


Dacă citiţi cartea mea Teosofia găsiţi descrise aceste 
vieţuiri. Veţi vedea ceea ce deţine omul între moarte şi o 
nouă naştere, ca şi cum ar avea aceste lucruri în jurul 
său. Dar aşa cum nu aţi recunoaşte culori şi sunete, dacă 
în interiorul corpului nu aţi avea un ochi, o ureche, aşa 
cum nu aţi putea respira dacă nu aţi avea în omul interior 
un plămân şi o inimă, tot aşa după moarte nu aţi putea 
percepe ceea ce eu am descris ca lume a sufletelor şi ţară 
a spiritului, ca fiind ambianța din spiritual, dacă nu aţi 
avea în dumneavoastră pe Mercur, Venus, Marte, Jupiter, 
Berbecul, Taurul, Gemenii şi aşa mai departe. Acesta este 
organismul dumneavoastră: vieţuiţi aceste lucruri cu 
organismul cosmic. Luna însă nu vă mai poate duce 
înapoi, ea nu v-ar putea readuce decât până la corpul 
eteric; acesta însă s-a dizalvat în Cosmos. 


Dar în om mai este încă prezentă atât de mult din acea 
forţă pe care a primit-o de la Lună, încât el rămâne un 
timp în lumea sufletelor, aşa cum am spus în Teosofia. El 
îşi mai ţine un timp privirea aţintită spre Pământ, apoi 
trece în ceea ce am descris sub denumirea de ţara 
spiritului. Aici se află într-o vieţuire pe care el însuşi o 
simte a fi în afara zodiacului, în afara cerului stelelor fixe. 
Şi aşa îşi petrece el acum timpul dintre moarte şi o nouă 
naştere. 


Privită în detaliu, această acomodare la lumea spirituală 


se petrece în timpul nopţii astfel, încât dacă v-aş descri-o 
aş putea s-o fac aproximativ în felul următor - bineînţeles 
că nu trebuie să stoarceţi prea mult noţiunile, pentru că 
aceste lucruii aproape nu pot fi exprimate cu noţiuni 
pământene. Totuşi, pot să v-o descriu după cum urmează: 


Imaginaţi-vă o câmpie, pe această câmpie plante; de la 
fiecare floare, chiar şi de la cele care sunt pe arbori, 
pleacă un fel de linie spiralată care se avântă în spaţiul 
cosmic. Aceste linii spiralate conţin forţele prin care 
Cosmosul reglează şi determină creşterea plantelor pe 
Pământ. Căci plantele nu cresc numai din germenul lor, 
plantele cresc din forţele cosmice care inconjoară 
Pământul în spirale. Dar aceste forţe sunt prezente şi 
iarna, se află şi în deşert, chiar dacă plantele nu există. 
Pentru a pătrunde în mişcările planetare, omul trebuie să 
folosească aceste forţe spiralate vegetale în fiecare 
noapte, ca pe o scară. El urcă, aşadar, prin ccea ce 
forţele vegetale spiralate au comun cu o scară, în 
mişcările lumii planetelor. Şi cu ajutorul acelor forţe care 
fac ca planta să crească din rădăcina ei - căci ea trebuie 
să folosească o forţă care-i permite să crească -, cu 
această forţă omul este purtat în sfera a doua, pe care v- 
am descris-o. In fapt, dacă ne focalizăm atenţia asupra 
acelor vieţuiri pe care vi le-am înfăţişat, în care omul 
ajunge într-un fel de anxietate şi spune: Eu sunt o 
formaţiune de ceaţă într-o ceaţă generală, eu trebuie să 
sălăşluiesc în sânul divinității, legând aceste vieţuiri cu 
condiţiile de pe Pământ, atunci sufletul îşi spune: Eu 
sălăşluiesc în tot ceea ce se află ca o binecuvântare 
cosmică peste un câmp semănat, atunci când înfloreşte, 
în ceea ce se află deasupra unei câmpii când întloreşte. 
Tot ceea ce coboară spre plante şi se manifestă în linii de 
forţă spiralate, toate acestea constituie, de fapt, sânul 
divinității, sânul divinității viu în sine, plin de mişcare, în 
care omul se simte cuibărit la începutul fiecărei perioade 
de somn. 


Luna este cea care conduce omul înapoi spre 
animalitatea sa. Căci forţele vegetale au tendinţa de a 


duce omul tot mai departe, în universal. Întrucât însă el 
îşi împarte animalitatea sa cu regnul animal, luna îl 
readuce în fiecare dimineaţă în propria sa animalitate. 


În felul acesta este legat omul cu Cosmosul. Cosmosul 
acţionează între adormire şi trezire. Şi ochiul inimii, 
ochiul solar, ochiul uman parcurg în timpul nopţii aceste 
lucruri în aşa fel, încât ele simt ca şi cum omul ar resimţi, 
ar trăi, să spunem, o relaţie oarecare cu un altul. Dar 
acest lucru nu îi este spus astfel, şi nici nu este gândit de 
el, ci i-l spun judecăţile plantelor, prin care urcă, păşind 
parcă pe o scară, mai întâi în lumea planetelor, apoi este 
dus în lumea zodiacului. 


Şi astfel o trăire poate fi descrisă astfel: Am o relaţie cu 
acest om, mi-o spun crinii, mi-o spun trandafirii, căci 
forţa trandafirului, forţa crinului, forţa lalelei tocmai m- 
au mânat încoace. Întregul Pământ devine într-o anumită 
măsură o carte a vieţii, care ne lămureşte asupra lumii 
oamenilor, asupra lumii oamenilor-suflete, în care te 
integrezi în mod viu. 


Aceste vieţuiri le-au avut în mod diferit oameni 
aparţinând unor epoci diferite. Dacă priviţi spre vechea 
Indie, cei care doreau să afle ceva prin intermediul stării 
de somn, prin relaţia cu lumea stelară, nu voiau să afle 
decât ceva în legătură cu acele stele fixe, cu acele 
constelații care se află în momentul respectiv deasupra 
Pământului, nu permanent, ci numai ocazional. Ei nu 
voiau să aibă relaţii cu constelaţiile care se află dedesubt, 
ale căror forţe traversează Pământul. 


Priviţi o pozitie de Buddha sau în general poziţia unui 
înţelept indian care se străduieşte să obţină 
înţelepciunea spirituală superioară cu ajutorul 
exerciţiilor! Priviţi cum şi-a pus picioarele unul peste 
altul şi cum stă aşezat peste aceste picioare încrucişate: 
pentru că nu vrea să aibă activă decât partea superioară 
a corpului şi ceea ce este legat de constelaţiile de 
deasupra şi nu şi ceea ce acţionează în el prin 


intermediul ochiului solar, ceea ce acţionează prin 
intermediul membrelor. El vrea să elimine forţele legate 
de membre. Din această cauză, puteţi vedea în poziţia 
oricărui oriental care se străduieşte să obţină 
înţelepciune cum vrea să dezvolte doar o legătură cu 
ceea ce se află deasupra Pământului. El vrea să dezvolte 
numai relaţii de cunoaştere orientate spre domeniul 
sufletesc. 


Lumea ar fi rămas imperfectă, dacă nu ar fi existat decât 
acest fel de strădanie pentru cunoaştere, dacă ar fi fost 
adoptate numai poziţiile Buddha pentru a ajunge la 
cunoaştere. Deja în vremea grecilor omul trebuia să intre 
în relaţie şi cu acele forţe cu care iei legătura când te 
dezvolţi spre constelaţiile aflate sub Pământ. 


Acest lucru este admirabil sugerat în legenda greacă, 
unde se povesteşte despre un anumit fel de iniţiere: Cel 
în cauză a coborât în lumea subpământeană. Despre 
anumiţi eroi ai Greciei puteţi afla întotdeauna că trăiesc o 
iniţiere, atunci când se povesteşte despre ei că au 
coborât în lumea subpământeană. Aceasta înseamnă că 
au făcut cunoştinţă cu acele forţe ale Cosmosului care 
acţionează prin intermediul Pământului, cu forţele 
htonice. 


În felul acesta, fiecare epocă îşi are sarcina sa specifică. 
Astfel, iniţiatul oriental învăţa, pentru a putea împărtăşi 
acest lucru celorlalţi oameni, mai ales ceea ce se afla 
înainte de naştere, respectiv de concepţie, aşadar care 
ţinea de domeniul spiritual-sufletesc, pe care omul îl 
vieţuieşte înainte de a cobori în lumea pământeană. Ceea 
ce în concepţia orientală despre lume, în literatura 
orientală, se apropie de om într-un mod atât de măreț, se 
întâmplă datorită faptului că odinioară oamenii puteau 
privi în interiorul vieţii pe care o parcurg înainte de a 
cobori pe Pământ. 


În Grecia, a început să fie cunoscut ceea ce depinde de 
însuşi Pământul: Uranus şi Gea. Gea, Pământul, se află la 


punctul de început al cosmologiei greceşti. Şi 
întotdeauna grecul a năzuit să cunoască Misteriile 
Pământului, care, bineînţeles, sunt şi Misteriile cosmice 
care acţionează străbătând Pământul. Dar grecul voia să 
mai cunoască şi Misteriile lumii propriu-zis 
subpământene. În felul acesta, în Grecia s-a dezvoltat o 
cosmologie corectă. 


Grecul are putin din ceea ce numim cunoaştere istorică - 
orientalul nu o avea deloc. Pe el îl interesa mai mult ce se 
întâmpla pe vremea când Pământul se forma în Cosmos, 
pe vremea când forţele titanice se luptau cu alte forţe; 
prin acestea grecul înţelegea forţe spirituale puternice, 
care stau la baza condiţiilor pământene în mrejele cărora 
se află prins omul. În epoca mai nouă, suntem îndrumați 
să înţelegem istoria, pentru a putea atrage atenţia asupra 
faptului că omul a ieşit dintr-o stare clarvăzătoare 
înrudită cu visul, că el a ajuns numai la conştienţa sa cu 
coloratură intelectualistă şi nuanţată de elementul mitic, 
din care trebuie să găsească calea de ieşire, pentru a 
privi în lumea spirituală. 


Această perioadă contemporană reprezintă, de fapt, 
trecerea la cucerirea conştientă a unei vieţuiri în lumea 
spirituală. Pentru aceasta trebuie să ne îndreptăm 
privirea, înainte de toate, asupra istoriei. Din această 
cauză s-a întâmplat în repetate rânduri, în societatea 
noastră antroposofică, ca diferitele epoci istorice să fie 
urmărite retrospectiv, până acolo unde oamenii mai 
primeau încă de la entităţi superioare, supraterestre, 
cunoştinţele, ca apoi să se urmărească mai departe 
această dezvoltare istorică a omului, până în vremurile 
noastre. 


Această evoluţie istorică a omului este abordată de 
cunoaşterea exterioară actuală într-un mod foarte 
abstract. Ce linii abstracte sunt trase atunci când, în 
prezent, se dezvoltă cunoaşterea istorică! Oamenii din 
vechime îmbrăcau întreaga istorie în mituri, pe care o 
puneau în legătură cu întreaga natură şi cu evenimentele 


ce se petreceau în aceasta. Acest lucru noi nu mai ştim 
să-l facem. Dar oamenii încă nu şi-au însuşit simţul care 
le-ar permite să întrebe: Cum era în vremea când primii 
oameni primeau de la entităţile superioare înţelepciunea, 
şi când a început această situaţie să intre în declin? Cum 
era atunci când însuşi un zeu a coborât, pentru a se 
întrupa, prin Misteriul de pe Golgota, într-un trup 
omenesc şi să împlinească o misiune cosmică grandioasă, 
astfel încât abia prin aceasta Pământul şi-a căpătat 
sensul său? 


Întreaga teologie a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea este 
bolnavă de faptul că nu poate înţelege pe Hristos în 
importanţa sa spirituală. Această înţelegere trebuie s-o 
aducă ştiinţa modernă a iniţierii. Trebuie să existe o 
ştiinţă modernă a iniţierii care să poată pătrunde din nou 
în lumea spirituală, care să poată vorbi din nou despre 
naştere şi moarte, despre viaţa dintre naştere şi moarte, 
dintre moarte şi o nouă naştere şi despre viaţa sufletului 
uman în timpul somnului, aşa cum am făcut-o astăzi 
împreună. Trebuie să fie posibil ca omul să cunoască din 
nou şi această cealaltă parte a existenţei, cea spirituală. 
Orice progres al omenirii în viitor va deveni posibil numai 
dacă omul va cunoaşte şi această cealaltă parte a 
existenţei. 


Aşa cum odinioară oamenii s-au adresat cunoaşterii 
exclusive a lumilor superioare - ceea ce puteţi remarca în 
poziţia de Buddha -, mai târziu, pentru a ajunge la 
cosmologie, ei au aflat din evoluţia Pământului şi au fost 
initiaţi în Misteriile greceşti, htonice, ceea ce povestesc 
miturile greceşti, tot aşa avem nevoie ca, după ce 
omenirea a studiat tainele Cerului şi tainele Pămâtului în 
vechea ştiinţă a iniţierii, să avem o ştiinţă a iniţierii nouă, 
care să se poată mişca într-o anumită măsură în ritmul de 
du-te-vino între Cer şi Pământ, care să întrebe Cerul când 
doreşte să se lămurească cu privire la Pământ şi 
Pământul când vrea să se lămurească cu privire la Cer. 


Aproximativ aşa sunt puse problemele - dacă îmi este 


îngăduit să afirm acest lucru cu toată modestia - pe care 
le-am condus la un răspuns provizoriu în cartea Știința 
ocultă în linii mari, care a apărut în limba engleză sub 
titlul: An Outline of Occult Science. Am încercat să 
descriu ceea ce este atât de necesar omului modern, aşa 
cum îi erau necesare vechiului om al Orientului Misteriile 
Cerului, aşa cum erau necesare grecilor Misteriile 
Pământului. Şi în prezent ar trebui observat care este 
situaţia aceastei iniţieri moderne, care este relaţia ei cu 
oamenii. 


Pentru a caracteriza în puţine rânduri sarcinile care stau 
la baza iniţierii moderne, va trebui să spun şi aici ce am 
spus acum câteva zile la Oxford câtorva dintre 
dumneavoastră. Aş vrea să vă atrag atenţia mai întâi 
asupra faptului că, în timp ce pentru vechiul iniţiat avea 
importanţă mai ales privirea în sus, în lumile spirituale 
din care descinde omul, când se înconjoară cu un corp 
pământesc, în timp ce pentru iniţiatul dintr-o epocă mai 
târzie era important ce am încercat să vă spun când am 
făcut trimitere la reprezentarea grecească a coborârii în 
lumea subterană, iniţiaţilor moderni le revine obligaţia de 
a ajunge, aşa cum am spus deja, la cunoaşterea relaţiei 
Cerului cu Pământul. 


Această cunoaştere se obţine numai dacă ne îndreptăm 
atenţia asupra următoarelor aspecte. Desigur, trebuie să 
cunoşti Cerul, trebuie să cunoşti Pământul, trebuie însă 
să-ţi focalizezi atenţia asupra aceluia în care, dintre 
fiinţele din jurul nostru, coacţionează mai întâi ca un 
întreg, Cerul şi Pământul, adică în ochiul inimii, în ochiul 
solar şi în ochiul uman integral: omul însuşi. Însuşi omul! 
Căci omul cuprinde infinit mai multe aspecte decât acele 
lumi pe care le putem percepe cu ajutorul simţurilor 
exterioare, pe care ni le putem explica cu raţiunea legată 
de simţuri. A cunoaşte omul în plan spiritual este sarcina 
cunoaşterii iniţiatice actuale. Am spune: Această 
cunoaştere iniţiatică vrea să cunoască totul, pentru a 
cunoaşte omul prin prisma întregii lumi, a întregului 
Cosmos. 


Comparaţi situaţia iniţiatului actual cu aceea a iniţiatului 
de altădată. Prin toate facultăţile oamenilor din vechime 
putea fi trezită amintirea timpului dinaintea coborârii 
într-un trup terestru. Din această cauză, mai ales pentru 
initiaţii mai vechi, aceasta era o trezire a amintirilor 
cosmice. Mai târziu, pentru greci aceasta era o privire în 
natură. Pentru iniţiatul modern este vorba de a cunoaşte 
omul în mod nemijlocit, ca pe o fiinţă spirituală. Pentru 
aceasta el trebuie să capete capacitatea de a se 
desprinde de înţelegerea terestră a ceea ce leagă omul 
cu lumea. Aş vrea să dau din nou un exemplu, pe care l- 
am mai amintit de curând. 


Printre sarcinile cele mai grele ale cunoaşterii iniţiatice 
este aceea de a stabili relaţii cu sufletele care au părăsit 
de un timp mai scurt sau mai lung Pământul, care au 
trecut prin poarta morţii. Este posibil să se stabilească 
asemenea legături prin trezirea unor forţe sufleteşti mai 
profunde. Mai întâi trebuie însă să te obişnuieşti, prin 
exerciţii, să poţi vorbi limba prin care poţi comunica cu 
morţii. Această limbă este, aş spune, un copil al limbii 
umane. Dar ar fi o greşeală imensă să credeţi că această 
limbă umană ar fi de oarecare utilitate pentru a întreţine 
o legătură cu morţii. Căci primul lucru pe care îl 
conştientizezi este acela că morţii înţeleg încă foarte 
puţin timp ceea ce trăieşte în limba pământeană ca 
substantive. Ceea ce exprimă un anumit lucru, un lucru 
bine conturat şi care este desemnat cu ajutorul unui 
substantiv nu mai este prezent în limba morţilor. În limba 
mortilor totul se referă la mobilitatea interioară. Din 
această cauză constatăm că la un anumit timp după ce 
oamenii au trecut prin poarta mortii ei nu mai au o 
adevărată receptivitate decât pentru verbe. Pentru a 
putea comunica cu morţii trebuie să le adresăm întrebări, 
formulându-le în aşa fel, încât ele să le fie inteligibile. În 
acest caz, după un timp vine şi răspunsul. De obicei 
trebuie să treacă mai multe nopţi până când mortul să ne 
răspundă la întrebările pe care i le punem. Aşa cum am 
spus, trebuie să ne adaptăm limbii morţilor şi abia apoi 


se adaptează pentru noi limba în care se integrează 
mortul, întrucât el trebuie să se îndepărteze de Pământ 
cu întreaga sa viaţă sufletească. Este vorba de o limbă 
care nu mai corespunde relaţiilor terestre, este o limbă 
care a ieşit din simţire, din inimă, un fel de limbă a inimii. 
Aici construim ceea ce ţine de limbă aşa cum construim 
în limba omenească sunetele legate de senzaţii. Noi 
exclamăm „Aa" când suntem uimiţi, spunem „I" când 
vrem să ne indicăm pe noi (în româneşte s-ar putea cita 
vocala iniţială I nescrisă, când pronunţăm „Eu", n.tr.). 
Abia aici sunetele şi combinaţiile de sunete îşi capătă 
importanţa lor adevărată. Începând din această clipă 
limba noastră devine ceva care nu mai este înrudit cu 
organul, ea se transformă aşa cum am spus mai înainte, 
devine la fel cu ceea ce urcă din flori, şi noi începem să 
vorbim cu această limbă. Noi înşine devenim flori, şi 
înflorim într-o anumită măsură împreună cu florile. Şi în 
timp ce pătrundem cu forţele noastre sufleteşti în floarea 
de lalea, noi exprimăm în imaginaiţunea lalelei ceea ce 
aici, pe Pământ, este exprimat în modelarea cuvântului. 
Noi creştem în ceea ce este partea spirituală a tuturor 
lucrurilor. 


Dar, în timp ce vă spun toate acestea, dumneavoastră 
vedeţi că limba se adaptează unor condiţii diferite după 
ce a trecut prin poarta morţii, că în adevăr ştim puţine 
lucruri despre om atunci când nu cunoaştem decât 
partea sa exterioară, că ştiinţa iniţiatică modernă trebuie 
să cunoască această cealaltă parte a omului. Această 
cunoaştere începe cu limba. Dar corpul omului, aşa cum 
este descris - citiţi literatura acestui domeniu -, devine cu 
totul altul atunci când înaintăm în ştiinţa iniţiatică. În 
timp ce vechiul iniţiat trebuia să retrezească în om o 
facultate de mult pierdută, să aducă în amintire ceea ce 
oamenii au trăit înainte de a fi coborât pe Pământ, 
iniţiatul prezentului trebuie să facă ceva cu totul nou, 
care reprezintă un progres, care va avea importanţă 
pentru om când el va părăsi Pământul, ba chiar când 
Pământul nu va mai fi deloc în Cosmos. Aceasta este 
sarcina ştiinţei iniţiatice moderne. Din această forţă 


trebuie să grăiască această ştiinţă iniţiatică modernă. 


Dumneavoastră ştiţi că ştiinţa iniţiatică a intervenit din 
când în când în evoluţia spirituală a Pământului. Ea a 
existat mereu. Ştiinţa iniţiatică, aceea de care avem 
nevoie, care nu poate vedea în ceea ce acceptă ştiinţa 
actuală decât un început pentru cunoaşterea umană va fi. 
tot mai mult combătută. Veti folosi forţă pentru a putea 
răzbate prin ceea ce se opune iniţierii moderne. Căci 
înainte ca iniţierea modernă, care este la rândul ei o 
dispută cu forţele suprasensibile, să fi căpătat, în ultima 
treime a secolului al XIX-lea, o anumită rezonantă forţele 
opuse erau deja în activitate, construind, în mare măsură 
în mod inconştient, o stare a culturii şi civilizaţiei umane 
care se străduie să stârpească iniţierea modernă din 
rădăcină. 


Gândiţi-vă numai cât de răspândită a devenit, în ceea ce 
priveşte cunoaşterea, formula: Acesta este punctul meu 
de vedere. Oamenii spun: Acesta este punctul meu de 
vedere fără să fi parcurs o evoluţie. Fiecare om trebuie 
să-şi pună în valoare concepţia plecând de la punctul de 
vedere pe care îl adoptă în momentul în care exprimă 
acest lucru. In prezent, lucrul cel mai jignitor, cel mai 
iritant, este când se vorbeşte despre o cunoaştere 
superioară, despre o cunoaştere la care trebuie să te 
străduieşti să ajungi. 


Când în ultima treime a secolului al XIX-lea a apărut 
posibilitatea de a se dezvolta iniţierea modernă erau deja 
în activitate forţele opuse, care voiau să realizeze marea 
omogenizare, marea nivelare a oamenilor şi în domeniul 
spiritual. Am putea cita numele multor oameni care au 
avut această opoziţie faţă de iniţierea modernă. 


Credeţi oare că, dacă este necesar să vi se vorbească în 
spiritul ştiinţei iniţiatice, cuvintele trebuie să sune la fel 
ca aici, pe Pământ, pentru relaţiile terestre obişnuite? 
Când încerc să vă fac inteligibil cum limba sonoră umană 
trebuie să se schimbe, dacă trebuie să comunicăm cu 


entităţile din lumea spirituală, nu mă veţi înţelege greşit 
nici dacă vă spun: Când voi vorbi din punct de vedere 
terestru despre marea importanţă pe care o are, de 
exemplu, Rousseau, mă voi strădui, să o fac cu tot elanul, 
cu toată noblețea şi cu toată aprecierea, aşa cum o fac şi 
ceilalţi. Dar dacă trebuie să mă avânt în încercarea de a 
înveşmânta în cuvinte terestre ceea ce oferă cunoaşterea 
iniţiatică despre Rousseau, atunci trebuie să vă spun: 
Rousseau se prezintă ştiiniei iniţiatice prin tendinţa de a 
egaliza totul, prin nivelarea sa spirituală, drept flecarul 
civilizaţiei moderne, împreună cu multi alţi tovarăşi ! 


Acesta este un lucru pe care omenirea nu-l acceptă uşor: 
faptul că cineva ca Rousseau poate fi numit din punctul 
de vedere terestru un mare spirit, dar că dacă vrei să-l 
cunoşti cu adevărat - şi, aşa cum am spus, ştiinţa 
iniţiatică modernă trebuie să cunoască Cerul şi 
Pământul, trebuie să descrie ritmul lor - trebuie acceptat 
şi faptul că el poate fi, din punct de vedere inițiatic, un 
flecar al vieţii spirituale moderne. Doar consonanţa celor 
două aspecte conduce la adevărata cunoaştere a omului. 
Căci această cunoaştere trebuie clădită pe ceea ce 
constituia temelia pe care construiau vechii iniţiaţi: Ex 
deo nascimur. Orice amintire trebuie construită pe ceea 
ce ne poate întâmpina când privim în lume, unde Hristos 
devine în mod inconştient călăuza noastră, aşa cum am 
spus astăzi. 


Dar noi trebuie să-l preluăm tot mai mult în conştienţă, 
astfel încât să recunoaştem ca aflându-se sub îndrumarea 
lui Hristos ceea ce este în lume, ceea ce aparţine morţii, 
să recunoaştem că împreună cu Hristos ne cuibărim în 
lumea moartă: In Christo morimur. 


Prin faptul că ne cufundăm cu Hristos în mormântul vieții 
terestre are loc Invierea şi trimiterea Duhului Sfânt: Per 
spiritum sanctum reviviscimus. 


Per spiritum sanctum reviviscimus trebuie să fie înainte 
de toate o ţintă de atins pentru inițiatul modern. Dacă 


reflectaţi la acest lucru şi-l comparaţi cu ceea ce este 
mentalitatea rezultată chiar din ştiinţă, veţi spune: Va 
mai exista o mare rezistenţă, poate o opozitie, pe care în 
prezent nici nu v-o puteţi imagina, care se va consuma şi 
în fapte, care se va manifesta înainte de orice în tendinţa 
de a face cu totul imposibilă ştiinţa iniţiatică. Şi ceea ce 
am eu de spus, când vorbesc într-un asemenea cerc mai 
restrâns, ceea ce aş vrea să aşez în suflete, în inimi este 
ca prin descrieri ca cele pe care le redau din ştiinţa 
iniţiatică modernă să trezesc forţă, pentru ca unii oameni 
aici de faţă să poată găsi poziţia corectă între ceea ce 
vrea să pătrundă în lume din lumile spirituale şi ceea ce 
vrea să facă imposibilă pătrunderea acestei spiritualităţi 
în lumea pământeană. Acesta este lucrul asupra căruia 
doream să atrag atenţia într-un astfel de cerc mai 
restrâns, întrucât mi-a fost oferită şi ocazia unor 
conferinţe adresate unui public mai larg, aşa cum s-a 
întâmplat spre marea mea satisfacţie la Oxford. Întrucât 
acolo am avut posibilitatea să prezint partea exterioară a 
lucrurilor, în acest cerc mai restrâns trebuie să atrag 
atenţia asupra a ceea ce este esoteric. 


Cred că ar fi bine dacă aţi depăşi unele aprecieri care azi 
ar putea suna paradoxal, atunci când se vorbeşte de 
lumile spirituale. Şi sună paradoxal pentru că limba 
lumilor spirituale este diferită de limba terestră şi ceea 
ce ar trebui altfel exprimat trebuie adus în limba 
pământeană cu efort. Aşa încât, dacă unele lucruri ar 
putea şoca, trebuie înţeles că ele apar astfel, ca simplă 
povestire, nemijlocit din lumile spirituale. 


Dorind să conturez concepţia care a stat la baza 
conferinţei de azi, exprim profunda mea satisfacţie 
pentru faptul că v-am putut vorbi din nou, dragi prieteni, 
aici, la Londra. Aceasta este pentru mine, ca întotdeauna, 
o plăcere. Am mai spus-o, suntem foarte rar împreună. 
Fie însă ca şi ceea ce putem fonda în inimile, în sufletele 
noastre cu acest prilej să acţioneze în sensul unirii 
tuturor celor care sunt apropiaţi de antroposofie: a fi 
împreună în inimi, în suflete, peste întregul Pământ. Din 


dorinţă de a folosi asemenea întâlniri ca stimuli pentru 

marea legătură care reuneşte toate inimile, toate 

sufletele noastre, dintr-o astfel de dispoziţie sufletească a 

fost rostită conferinţa de azi. In acest sens, aş vrea să 

rostesc şi următorul gând: Să rămânem împreună, dragii 

mei prieteni, oricât ne-am îndepărta fizic unii de alţii. 
NOTE 


(1) La acest lucru am făcut deja referire anterior: vezi 
conferinţa din 16 iulie 1922, în lucrarea lui Rudolf 
Steiner Întrebări umane, răspunsuri cosmice (13 
conferinţe, Dornach, 1922), GA 213. 


(2) Aurelius von Wildenbruch, 1845-1909. A scris printre 
altele Carolingianul şi dubla dramă Henric şi neamul lui 
Henric. 


(3) Aurelius Augustinus, 354-430, cel mai important 
părinte bisericesc al Occidentului. Vezi şi R. Steiner, 
Crestinismul ca fapt mistic şi Misteriile antichitătii 
(1902), GA 8. 


(4) „...dacă veți citi scurtul articol despre Dionisie 
Areopagitul..": Dionisie Areopagitul Şi învățătura despre 
Ierarhii de dr. Günther Wachsmuth, în „Das 
Goetheanum", publicaţie săptămânală pentru 
antroposofie şi tripartiţie", An I, nr. 50, 23 iulie, şi 
continuarea în nr. 51/52, 30 iulie 1922. 


(5) „...aşa cum a fost păstrată în teologia lui Dionisie 
Areopagitul': în scrierile Despre numele divine, Despre 
teologia mistică, Despre Ierarhia cerească, Despre 
Ierarhia bisericească. 


(6) Finherrier (în original). În mitologia nordică, eroii 
căzuti în luptă şi preluaţi în Walhalla. 


(7) Heliand: o armonie evanghelică în versuri aliterate, 
redactată între anii 825-835, poate la cererea lui Ludovic 
cel Evlavios. 


(8) „Veţi găsi consemnate, de exemplu, în istoria 
literaturii...": în jurul anilor 968 se raportează în Cronica 
lui Benedict, de către Sfântul Andrei de pe Muntele 
Soracte, despre o expediţie a lui Carol cel Mare la 
Constantinopol; în secolul al XI-lea în legenda Pèlerinage 
de Charlemagne şi în secolul al XIII-lea în Gran 
Conquista de Ultramar. 


Carol cel Mare, 742-814, rege al francilor şi împărat 
roman. 


„Abia mai târziu oamenii l-au transpus pe Carol cel 
Mare în Untersberg...": este un masiv montan bogat în 
peşteri din Alpii calcaroşi din regiunea oraşului Salzburg. 
În legătură cu legenda conform căreia Carol cel Mare ar 
dormi aici, vezi A. Huber, Legendele despre Untersberg, 
Salzburg, 1904. 


Barbarossa = Barbă-Roşie, poreclă a lui Frederic I, 
aprox. 1123-1190. 


(9) Paladini: nume dat cavalerilor Mesei rotunde ai 
regelui Artur; mai târziu, eroilor lui Carol cel Mare. 


(10) Henric I von Sachsen, aprox. 879-936. Primul rege 
german aparţinând casei Saxa (919); a condus o 
expediţie împotriva ungurilor şi i-a învins. 


(11) Martianus Capella: scriitor latin, a trăit în secolul al 
V-lea d.Hr., în Africa. Lucrarea sa De nuptiis Philologiae 
et Mercurii este o enciclopedie a celor şapte arte, 
redactată alternativ în proză şi în versuri, în nouă 
volume. 


(12) „Cântă-mi, o, Muză...": începutul Iliadei de Homer. 
(13) Tohann Gregor Mendel, 1822-1884. Preot catolic, 


mai târziu învăţător şi botanist; a făcut experienţe cu 
încrucişări de plante. Scrierile sale sunt: Experiente cu 


hibrizi vegetali, 1865 şi Despre unii hibrizi de Hieracium 

obținuți prin fecundare artificială, 1869. Cu privire la J.G. 
Mendel vezi şi conferinţa din 22 iulie 1922, în Întrebări 

umane, răspunsuri cosmice (nota 1). 


(14) Attila: regele hunilor de la 334 până la 353. 


Ludovic cel Evlavios I, 778-840, fiul lui Carol cel Mare, 
împărat franc, 814-840. 


(15) Otto I, cel Mare, 912-973, fiul lui Henric I, împărat 
între 936 şi 973. 


Otto II, 955-983, fiul lui Otto I, împărat între 973-983. 


Henric al II-lea, cel Sfânt, 973-1024, împărat de la 1014 
până la 1024; declarat sfânt în 1146. 


(16) „Am văzut deja, într-un fel oarecum complicat, cum 
poate fi înțeles omul în raport cu întregul Univers... ": 
vezi şi conferinţa Întrebări umane, răspunsuri 
cosmice. 


(17) „Goethe s-a opus ştiinţei despre plante în forma în 
care o dezvoltase Linné": vezi, în acest sens, scrierea lui 
Goethe Istoricul studiului meu botanic, în primul volum al 
seriei Scrieri de ştiinţe ale naturii, editată de Rudolf 
Steiner, în „Deutsche National-Literatur" a lui Kürschner, 
GA 1a, 1975 (ediţie ulterioară fotomecanică), unde el 
spune textual la p. 68: „Filosofia botanică a lui Linne era 
studiul meu zilnic... Ce s-a întâmplat cu mine în acest 
timp şi cum a acţionat asupra mea o învăţătură atât de 
stranie poate va fi clarificat în cursul acestor comunicări; 
dar pentru început vreau să mărturisesc că după 
Shakespeare şi Spinoza cea mai mare influenţă a avut-o 
asupra mea Linné, şi aceasta tocmai prin incongruenţa 
pe care mi-o stârnea. Căci, în timp ce încercam să preiau 
în mine gândirea sa exactă, legile sale precise, utile dar 
adeseori arbitrare, în mine apărea o dilemă: ceea ce el 
căuta să separe în mod forţat trebuia, conform cerinţei 


celei mai intime a fiinţei mele, să tindă spre unificare." 
Karl von Linné, 1707-1778, cercetător al naturii suedez. 


(18) „...în cazul plantelor trebuie aplicată o altă 
conceptie.. .": vezi Metamorfoza plantelor a lui Goethe, 
1790; în volumul citat mai sus. 


(19) Paracelsus, 1493-1541. 


(20) Johannes Scotus Erigena, aprox. 810-877. El 
respinge învăţătura despre predestinare a călugărului 
Gottschalk în scrierea sa De divina praedestinatione. 


Carol al II-lea, cel Chel, 823-877. Fiul lui Ludovic cel 
Evlavios. 


(21) Gottschalk din Orbais, călugăr. A fost afurisit ca 
eretic în 848 de arhiepiscopul de Mainz, Hrabanus 
Maurus, şi condamnat la închisoare pe viaţă din cauza 
concepţiei sale privind învăţătura despre păcatul ereditar 
şi predestinare. 


(22) „potrivit învăţăturii sale (a lui Augustin) despre 
predestinarea divină...": vezi scrierile acestuia De civitate 
Dei, cărţile a XII-a, a XIII-a şi următoarele, precum şi De 
praedestinatione sanctorum. 


(23) „Un alt teolog a scris despre trupul şi sângele lui 
Hristos": Ratramnus, călugăr în Corbie, mort după 868. 
Ratramnus a prezentat o învăţătură spirituală despre 
Cina cea de Taină, ca o anexă a celei scrise de Augustin, 
şi a scris împotriva învăţăturii despre transsubstanţiere a 
abatelui său Radbertus, De corpore et sanguine domini; 
aceasta a fost afurisită şi arsă în 1050 ca fiind opera lui 
Scotus Erigena, a fost retipărită în 1532, de data aceasta 
însă sub un nume deformat (Bertramus); în 1559 a fost 
pusă la index. În disputa despre pre-destinare Ratramnus 
se situa de partea lui Gottschalk. 


(24) Friedrich Schiller, 1759-1805. Despre educaţia 
estetică a omului a apărut în 1795. Această scriere a fost 
alcătuită din scrisorile trimise de Schiller contelui de 
Augustenberg în perioada 1793-1795. 


(25) Friedrich Nietzsche, 1844-1900. Naşterea tragediei 
din spiritul muzicii a apărut în 1872. 


(26) Basmul despre şarpele verde şi frumoasa Lilia al lui 
Goethe a apărut mai întâi în Horen, ca final al povestirii 
Conversaţii ale emigranților germani. 


(27) „Când în tinereţea sa Iacobi i-a vorbit despre 
credinţă...": Goethe i-a răspuns de la Ilmenau la 5 mai 
1786: „Eu sunt legat şi foarte legat de veneraţia lui 
Dumnezeu a ateului (Spinoza) şi vă las dumneavoastră 
tot ceea ce numiţi şi trebuie să numiţi religie. Când tu 
spui nu poţi decât să crezi în Dumnezeu, eu îţi spun că 
pun mare preţ pe vedere." 


(28) „Cum a luptat Goethe cu ceea ce el numea a fi 
cucernic...": De exemplu, în Trilogia pasiunii, II: „În 
puritatea pieptului nostru unduieşte o dorinţă/De dăruire 
de sine, în mod liber, din recunoştinţă./ Către ceva mai 
înalt, mai pur, necunoscut./Dăruindu-se eternului 
nenumit:/Noi o numim a fi cucernic..." 


„Cum o exprima Schiller": „Ce religie mărturisesc? Nici 
una din toate cele pe care le numeşti. Şi de ce nici una? 
Din religiozitate." (Tabele votive: Credinţa mea). 


(29) „...aşa cum cadavrul corpului nostru fizic rămâne ca 
reziduu...": vezi conferinţa din 8 iulie 1922, de asemenea 
şi în Întrebări umane, răspunsuri cosmice. 


(30) „...când Goethe a devenit membru al unor loji... ": în 
1780 Goethe aderă la loja „Amalia“ din Weimar. Vezi 
lucrarea lui Gotthold Deile Goethe ca francmason, Berlin 
1908. 


„Lume mare şi lume mică": vezi, de exemplu, Faust], 
Cameră de studiu, versul 2052; versul 2012: „Studiaţi şi 
răsstudiaţi lumea mare si lumea mică..."; vezi şi Noaptea 
Walpurgiei, versu14044: „De mult s-a stabilit/ Că'n lumea 
mare există lumi mici:" 


(31) Trihotomie: tripartiţia umană: trup, suflet şi spirit. 
Treime: caracterul întreit al divinitătii. 


(32) „Goethe a descris astfel de imagini remanente în 
tratatul său despre culori": vezi Proiect pentru un tratat 
despre culori, 1I: Culori fiziologice; Scrierile de ştiinţe 
naturale ale lui Goethe, cu o introducere de R. Steiner, în 
„Deutsche National-Literatur", GA Ic, 1975 (copie 
fotomecanică), vol. III, p. 94 ff. 


(33) Oswald Spengler, 1880-1936. Declinul Occidentului. 
Schiţă la o morfologie a istoriei mondiale. Vol. 1: Forma 
adevărului, Munchen, 1920; vol. II: Perspectivele istoriei 
mondiale, Munchen, 1922. Citatele prezentate în 
continuare se găsesc la paginile: 3, 628, 629, 630, 631, 
12, 10, 13, 9, 17, 19, 20, 21, 21/22, 24, 634. 


(34) John Stuart Mill, 1806-1873, filosof englez şi scriitor 
în domeniul economiei naţionale. Unul din fondatorii 
pozitivismului. 


(35) Karl Ferdinand Gutzkow,1811-1878: Vrăjitorul din 
Roma, Leipzig, 1858-1861 şi Cavalerii spiritului, Leipzig, 
1850-1852. 


George Sand (Aurore Dupin), 1803-1876, romancieră 
franceză. 


(36) Rudolf Steiner, Cum obținem cunoaşterea 
lumilor superioare? (1904), GA 10. 


(37) Rudolf Steiner, Știința ocultă în rezumat (1910), 
GA 13. 


(38) „La acestea se pot adăuga exerciţii ca cele la care m- 
am referit deja în unele conferinţe anterioare...": vezi mai 
ales conferințele din 17 şi 18 august 1922, în Forlele 
sufleteşti-spirituale de bază ale educaţiei. Valorile 
spirituale în educaţie şi viaţa socială (13 conferinţe, 
Oxford, 1922), GA 305. 


(39) Rudolf Steiner, Teosofia. Introducere în 
cunoașterea suprasensibilă a lumii și determinarea 
omului (1904), GA 9. 


(40) Rudolf Steiner, Filosofia libertăţii. Principii ale 
unei concepții moderne despre lume. Rezultate 
sufleteşti ale observaţiei după metoda ştiinţelor 
naturale (1894), GA 4. 


(41) George Kaufmann-Adams, 1894-1963. 


(42) Adam Kadmon: vezi Rudolf Steiner, Ierarbhiile 
spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică (10 
conferinţe, Duseldorf, 1909), GA 110, (conf. 10 aprilie 
1809). 


(43) Helen Keller, 1880-1968, scriitoare americană de 
origine elveţiană. A orbit şi surzit la vârsta de 19 luni. 


(44) Leonardo da Vinci, 1452-1519. Cina cea de taină se 
află pe peretele principal al refectoriumului 
dominicanilor, Santa Maria delle Grazie, la Milano. 


(45) Terapeuții: Ca şi esenienii, aceştia erau o sectă care 
urmărea o anumită înălţare sufletească. Vezi şi Rudolf 
Steiner, Evanghelia după Matei (12 conferinţe, Berna, 
1910), GA 123. 


(46) Erou solar: desemnează al şaselea grad al iniţierii 
orientale. 


(47) „Mai bine să fii cerşetor...": în cântul al XI-lea al 


Odisseei lui Homer. 


(48) „Din această cauză, primii scriitori creştini spuneau 
că cele mai vechi suflete erau creştine": vezi expunerea 
acestei probleme făcută de Otto Willmann, Împlinirea 
revelației primordiale, în Istoria idealismului, vol. 2, 
Idealismul părinţilor bisericii şi realismul scolasticilor, 
Braumschweig, 1907 (ed. a 2-a). 


(49) „au existat alte ținuturi... în care elevii erau iniţiaţi 
în Misterii...": vezi R. Steiner, Creștinismul ca fapt 
mistic şi Misteriile antichităţii (1902), GA 8. 


NOTĂ 

În traducerea de faţă s-au folosit următorii termeni 
neuzuali în limba română, cu scopul de a evita confuzii 
prin apropierea de alte cuvinte asemănătoare care au 
însă un cu totul alt conţinut: 


- Misterii (sing. Misteriu): Activităţi culturale sau de 
practicare a unor tehnici având ca finalitate iniţierea 
învăţăceilor în cunoaşterea lumilor suprasensibile. 
Vorbim despre Misteriul de pe Golgota ca eveniment 
inițiatic suprem, săvârşit de însuşi Dumnezeu-Fiul în 
văzul tuturor oamenilor, prin jertfa deplină adusă în 
scopul mântuirii lor. După Misteriul de pe Golgota, 
celelalte locuri de Misterii ale antichitătii şi-au încetat 
într-un timp relativ scurt activitatea. 


- Imaginaţiune: Rezultatul unei activităti mentale 
creatoare de imagini cu semnificaţii simbolice care pot 
acţiona asupra activităţii sufleteşti, dar pot ajunge până 
la acţionarea în lumea fizică. In acest sens, R. Steiner 
vorbeşte despre forma plantelor ca despre imaginaţiuni, 
produse ale lumilor suprasensibile. Imaginaţiunile se 
deosebesc astfel de imaginile produse de simplul joc al 
fanteziei umane. 


TRADUCĂTORUL