Rudolf Steiner — Stiinta initiatica si cunoasterea astrilor

Rudolf Steiner i 
ŞTIINŢA INIŢIATICA SI 


CUNOAŞTEREA AŞTRILOR 
GA 228 


CONFERINŢA I 
Individualităţile spirituale ale sistemului 
nostru planetar. Planete care 
determină destinul şi planete care conferă 
omului libertate 

(partea întâi) 

Dornach, 27 iulie 1923 
Aş dori ca în aceste zile să adaug la cele prezentate cu 
alte ocazii* unele lucruri care ne vor da posibilitatea să 
înţelegem anumite aspecte ale tainelor Universului 
cărora noua civilizaiie le-a pierdut cheia. Ajunge numai 
să privim, de exemplu, în ce fel concepe noua civilizaţie 
sistemul planetar. Ştim că acest sistem planetar este 
considerat ca provenind dintr-un fel de nebuloasă 
primitivă aflată într-o mişcare de rotaţie şi din care, ca 
urmare a acestei mişcări de rotaţie, s-au desprins 
diversele corpuri planetare. Prin speculaţiile folosite 
pentru justificarea acestei concepţii nu s-a obţinut nimic 
altceva decât faptul că s-a statuat o anumită echivalență 
între diferitele corpuri cereşti şi s-a creat impresia că 
toate acestea se află în aceleaşi raporturi cu omul. 


* Vezi Rudolf Steirer, Kulturphănomene, Gesamtausgabe, 
Dornach,1961(Nota red. germane.) 


Într-adevăr, prin ce se deosebeşte aşa de mult, să zicem, 
Luna de Saturn, dacă ambele trebuie să fie cuprinse în 
imaginea unei nebuloase în rotaţie din care treptat s-au 
desprins toate aceste corpuri cereşti? Fără îndoială că 
cercetările întreprinse în secolul al XIX-lea, deosebit de 
importante pentru partea materială, îndeosebi cea 
mineralogică, au descifrat compoziţia substanţelor din 
care sunt alcătuite corpurile cereşti, au întemeiat fizica şi 
chimia corpurilor cereşti. Astfel a fost posibil ca 


manualele uzuale să cuprindă o serie de informaţii 
despre Venus, Saturn, Lună şi aşa mai departe. Dar 
aceasta este ca şi cum omul, cu întreaga sa viaţă 
sufletească şi spirituală, ar fi prezentat doar sub aspectul 
organismului său exterior, fără să se ţină seama de 
partea sa însufleţită şi spiritualizată. 


Din nou ajungem la necesitatea de a pătrunde, cu 
ajutorul ştiinţei iniţiatice, în ceea ce ar putea fi în 
oarecare măsură considerat similar cu însufleţirea şi 
spiritualizarea în cadrul sistemului nostru planetar. Şi 
aici aş dori mai întâi să caracterizez succint 
individualităţile diferitelor planete ale acestui sistem. 


Aş dori să mă refer mai întâi la acea planetă care se află 
în apropierea Pământului şi care odinioară a avut un cu 
totul alt rol în viaţa terestră faţă de rolul ei de acum. Căci 
ştiţi deja din expunerile mele anterioare, din ciclul 
Știința ocultă pe scurt, că Luna într-o epocă relativ 
recentă era încă unită cu Pământul, de care s-a desprins 
apoi, începând să se rotească în jurul lui. 


Atunci când vorbim despre ea ca despre un corp ceresc 
fizic exterior, partea sa fizică este numai manifestarea 
exterioară, pe de-a-ntregul exterioară, a esenței 
spirituale care se află în ea. Când avem în vedere Luna 
de acum, ea ni se arată ca ceva ce poate fi cunoscut atât 
sub aspect exterior, cât şi în natura sa interioară, în aşa 
fel încât în Universul nostru ea reprezintă o grupare de 
entităţi spirituale aflate într-o izolare deosebită. Privită 
din afară, Luna se comportă în linii mari ca o oglindă a 
Universului. În figura 1 se vede clar cum Luna, aflată în 
apropierea imediată a Pământului, reflectă lumina 
Soarelui, aşa încât se poate spune: Ceea ce ne vine de la 
Lună este lumina Soarelui, care străluceşte asupra ei şi 
este apoi împrăştiată iarăşi în spaţiu. Astfel încât de fapt 
Luna poate fi numită oglinda luminii solare. 


Ştiţi foarte bine care este specificul oglinzii, faptul că în 
ea se vede ceea ce se află în afara ei, dar că, dimpotrivă, 


ceea ce se află în spatele ei nu poate fi văzut. Dar Luna 
nu este numai, în anumit sens, oglinda principiului solar 
în Univers, ci ea este în primul rând o oglindă pentru tot 
ceea ce îşi revarsă strălucirea până pe suprafaţa ei. 
Lumina Soarelui este cea mai strălucitoare, întrecându-le 
cu mult pe celelalte. Însă toate corpurile cereşti care 
există în Univers îşi revarsă strălucirea asupra Lunii, iar 
Luna străluceşte ca o oglindă a ansamblului Universului, 
revărsând înapoi în toate părţile în Univers splendoarea 
acestei străluciri. Aşa încât se poate spune că, de fapt, 
avem în faţa noastră o imagine dublă a Universului: o 
dată aşa cum ni se arată de jur împrejurul Pământului şi 
încă o dată aşa cum este reflectat de către Lună. 
Acţiunea razelor de soare este foarte puternică. Ca atare 
ele au o influenţă puternică şi atunci când sunt reflectate 
de Lună. Dar şi toate celelalte, care ni se dezvăluie în 
spaţiul universal prin strălucirea lor, sunt reflectate din 
nou de către Lună, astfel încât simţim, pe lângă ceea ce 
ni se arată în Univers, şi această radiaţie a Universului 
reflectată de către Lună. 


Cel care ar putea să observe toate particularităţile Lunii, 
cu alte cuvinte, cel care ar putea vedea imaginile 
reflectate pe care Luna le revarsă spre toate marginile 
Universului, ar putea contempla imaginea întregului 
Univers reflectată în oglinda Lunii. Doar ceea ce se află 
în interiorul Lunii rămâne, ca să zicem aşa, taina Lunii, 
ne rămâne ascuns, aşa cum rămâne ascuns ceea ce se 
află îndărătul oglinzii. Ceea ce se află dincolo de 
suprafaţa Lunii, deci în adâncul Lunii însăşi, este lucrul 
cel mai important prin aspectul său spiritual. 


Entităţile spirituale care sălăşluiesc în interiorul Lunii 
sunt entităţi izolate, în sensul cel mai strict, de restul 
Universului. Ele trăiesc în Lună ca într-o fortăreață. Şi 
numai acela care ajunge să aibă o afinitate atât de mare 
cu lumina Soarelui, să-şi dezvolte în aşa măsură unele 
însuşiri ale inimii sale omeneşti, încât să nu mai vadă 
lumina reflectată de Lună, acela pentru care Luna devine 
într-un anume fel străvezie în faţa sufletului poate să 


pătrundă în această fortăreață a Universului aflată în 
interiorul Lunii. lar acolo el descoperă un lucru de cea 
mai mare importanţă. El descoperă că din spusele, din 
învăţăturile acelor entităţi care s-au retras în deplină 
izolare în această fortăreață a Universului aflată în 
interiorul Lunii pot fi din nou dezvăluite anumite taine, 
pe care pe vremuri pământenii le cunoscuseră prin 
spiritele cele mai de seamă de atunci, dar care ulterior 
au fost pierdute. 


Iar dacă ne întoarcem în trecut, vedem că pe măsură ce 
ne îndepărtăm de vremurile noastre găsim tot mai puţine 
dintre acele adevăruri abstracte care fac mândria 
omenirii actuale, dar întâlnim din ce în ce mai multe 
adevăruri intuitive. Răzbatem până la acele adevăruri 
încărcate de semnificaţii interioare care s-au păstrat în 
scris, care strălucesc ca un ultim ecou al înţelepciunii 
orientale, de exemplu în Vede şi în Vedanta. Răzbatem 
apoi şi mai departe, până la străvechile revelații făcute 
omenirii care se mai pot desluşi în spatele miturilor şi 
legendelor şi ne dăm seama, plini de venerație şi de 
uimire, ce înţelepciune minunată a avut omenirea 
odinioară. Această înţelepciune i-a fost dăruită de fiinţa 
spirituală universală, prin har, fără a fi nevoie de 
strădania chinuitoare a înţelegerii. Şi în cele din urmă 
vom ajunge la toate câte le-au fost dezvăluite oamenilor 
străvechi, care existau deja pe pământ, de către aceste 
entităţi care s-au retras apoi în fortăreaţa universului din 
Lună, care s-au desprins de Pământ o dată cu Luna. 
Oamenii au păstrat apoi amintirea a ceea ce a fost revelat 
cândva de către aceste entităţi străvechilor seminţii ale 
omenirii, care aveau în fiinţa lor ceva cu totul diferit de 
făptura omenească de astăzi. 


Dar atunci când dezlegăm această taină - pe care aş 
numi-o taina lunară a Universului - ne dăm seama că 
aceste entităţi, care acum s-au retras în fortăreaţa 
universului din Lună, au fost marii Învăţători ai omenirii 
de odinioară şi că neamul omenesc a pierdut din punct de 
vedere spiritual şi sufletesc tocmai ceea ce astăzi stă 


ascuns în această fortăreață a Universului. Căci pământul 
mai primeşte încă de la Univers ceea ce suprafaţa 
exterioară, respectiv zidurile acestei fortărețe, reflectă 
din ceea ce primeşte din necuprinsul Lumii. 


Această taină a Lunii face parte din cele mai adânci taine 
ale străvechilor mistere. Căci ceea ce cuprinde Luna în 
interior poate fi numit Înţelepciunea străveche. Însă ceea 
ce revarsă luna ca reflectare din întreagul Univers 
alcătuieşte suma puterilor care întreţin viaţa animală de 
pe Pământ, şi anume cea care este asociată cu 
fecunditatea lumii animale, cea care întreţine şi partea 
animală, fizică, a omului şi este asociată cu sexualitatea 
fizică şi senzațiile omului. Deci natura inferioară a omului 
este rezultatul a ceea ce este reflectat de către Lună, iar 
cea superioară, care a stăpânit odinioară Pământul, este 
ascunsă în interiorul fortăreței Lunii. 


În felul acesta se poate ajunge treptat, prin acest mod de 
abordare a problemei, la o cunoaştere a individualităţii 
Lunii , la o cunoaştere a ceea ce este ea în realitate, pe 
când toate celelalte cunoştinţe sunt asemenea celor pe 
care le-am avea despre un om găsind un mulaj al său 
într-o expoziţie. Analizând acel mulaj, n-am şti nimic 
despre individualitatea omului. Tot atât de puţin ştie şi 
omul de ştiintă neiniţiat despre individualitatea Lunii. 


Ce” Pianete care 
«ei * dau libertate 


CP omului 


NUCA 


x024 Planete care 
determină 


Oee Destinul 


ARN d 

l 

ANA 

KEA aA 
Kyri parn 


? 
i 
e aega t” 


Fig. 1 
Într-un anumit sens există o opoziție între această 
individualitate a Lunii şi cea a celei mai îndepărtate 
planete, aşa cum era cunoscută în antichitate (căci 
ulterior au mai fost descoperite Uranus şi Neptun, de 
care însă nu ne vom ocupa acum), deci între 
individualitatea Lunii şi cea a lui Saturn (fig. 1). 
Individualitatea lui Saturn este astfel alcătuită, încât de 
fapt ea este stimulată de Univers în modul cel mai divers, 
însă nimic din această stimulare nu se răsfrânge către 
pământ, nimic nu se reflectă către noi. 


Desigur că şi Saturn este luminat de către Soare, dar 
ceea ce reflectă el din radiaţia solară nu are însemnătate 
pentru viaţa pământească. Saturn este pe de-a-ntregul 
acel corp ceresc al sistemului nostru solar care se dăruie 


cu totul prin propria sa fiinţă. El radiază în largul lumii 
propria sa fiinţă. Şi atunci când îl privim, Saturn ni se 
arată întotdeauna aşa cum este. În timp ce Luna, când 
este privită din afară, ne spune cum sunt toate celelalte 
lucruri din lume, Saturn nu ne spune nimic despre 
stimulii pe care îi primeşte din restul lumii, ci ne 
vorbeşte întotdeauna numai despre el însuşi. El spune 
numai ce este el însuşi. Iar ceea ce este el însuşi se 
dezvăluie mereu ca un fel de memorie a sistemului nostru 
solar. 


Saturn ne apare ca unul dintre acele corpuri cereşti care 
a conlucrat fidel în sistemul nostru solar, dar care a şi 
păstrat totul cu credinţă în amintire, în acea amintire 
cosmică pe care o posedă. El este mut în privinţa 
lucrurilor din prezent. El preia şi prelucrează în sinea sa, 
în domeniul spiritual-sufletesc, lucrurile care sunt în 
prezent în Univers. Întreaga mulţime a entităţilor care 
sălăşluiesc pe Saturn se dăruieşte lumii exterioare, însă 
ia în tăcere, fără glas, evenimentele lumii în suflet şi nu 
povesteşte decât despre evenimentele trecute din 
Cosmos. Astfel că Saturn, privit din punct de vedere 
cosmic, este într-un fel memoria rătăcitoare a sistemului 
nostru solar. In acest fel el cuprinde de fapt, ca un 
confident de încredere a ceea ce s-a petrecut în sistemul 
solar, secretele planetelor. 


În vreme ce, dacă vrem să pătrundem în tainele 
Universului, privim zadarnic către Lună şi pentru a afla 
câte ceva despre aceste taine de la făpturile din Lună 
trebuie, am putea spune, să ajungem în intimitatea lor, 
aşa ceva nu este necesar când este vorba de Saturn. În 
cazul acesta este de ajuns să fii deschis spre domeniul 
spiritual; atunci Saturn se transformă pentru ochiul 
spiritului, ochiul sufletesc, într-un istoriograf viu al 
sistemului solar. El nu se dă înapoi să povestească tot 
ceea ce s-a petrecut în sistemul solar. Sub acest raport el 
este în total contrast cu Luna, el vorbeşte întruna. 
Vorbeşte despre trecutul sistemului solar cu căldură şi cu 
pasiune, aşa că de fapt este primejdios să cunoşti prea 


îndeaproape ceea ce spune el lumii, deoarece el vorbeşte 
cu atâta devoțiune despre evenimentele care au avut loc 
în trecut, încât ajungi să îndrăgeşti peste măsură acest 
trecut al Universului. S-ar putea spune că ajunge să fie, 
pentru cel care dă ascultare tainelor dezvăluite de el, un 
îndemn neîncetat de a acorda foarte puţină atenţie celor 
pământeşti şi de a te cufunda cu totul în cunoaşterea a 
ceea ce a fost odinioară pe pământ. 


De fapt el ne spune cu limpezime tot ce a fost pământul, 
mai înainte de a deveni Pământ. El este acea planetă din 
sistemul nostru planetar care ne face să preţuim 
nemărginit trecutul. Iar cei care în viaţa lor pămânească 
au o înclinare spre Saturn sunt oameni cărora le place să 
privească înspre trecut, care nu apreciază progresul, 
care ar dori să reînvie trecutul. In acest fel ei se apropie 
de individualitatea lui Saturn. 


Cu totul altfel este, de exemplu, planeta Jupiter (fig. 1). 
Jupiter este gânditorul sistemului nostru planetar, iar 
gândirea este prin excelenţă acel element pe care toate 
entităţile îl cultivă, prin care ele sunt unite într-un 
domeniu universal. Gândurile creatoare şi pline de 
sensibilitate ale Universului se revarsă peste noi dinspre 
Jupiter. Jupiter cuprinde sub forma gândurilor toate 
forţele creatoare ale diverselor fiinţe din Univers. Dar 
este necesar ca ceea ce oferă el ochiului spiritual să fie 
perceput în mod raţional. Dacă nu-ţi dezvolţi gândirea 
proprie nu poţi să te ridici prin clarvedere până la tainele 
lui Jupiter, căci aceste taine nu se dezvăluie decât sub 
forma gândurilor şi doar atunci când omul însuşi 
gândeşte poate avea acces la tainele lui Jupiter, care este 
gânditorul Universului. 


Când cineva încearcă să dezlege prin gândire limpede 
vreuna dintre enigmele de seamă ale existenţei şi din 
cauza piedicilor omeneşti, fizice şi eterice, şi îndeosebi 
din cauza obstacolelor astrale nu izbuteşte, fiinţele de pe 
Jupiter îi vin în ajutor. Făpturile de pe Jupiter sunt cele 
care ajută omenirea să-şi dezvolte capacităţile 


intelectuale. Iar acela care s-a străduit cu tenacitate să 
desluşească prin gândire limpede vreuna dintre enigmele 
existenţei şi nu a putut ajunge la un rezultat se 
pomeneşte, dacă are răbdare şi continuă să poarte în 
suflet această preocupare, că puterile lui Jupiter îl vor 
ajuta chiar şi în timpul nopţii. Şi cei cărora câte o 
problemă din cursul zilei li s-a limpezit ca prin vis în 
timpul nopţii mai bine decât în ziua precedentă ar trebui 
să-şi dea seama, dacă vor să cunoască adevărul, că 
puterile lui Jupiter sunt cele care, ca să zic aşa, dau 
gândului omenesc avânt, dinamism şi însufleţire. În timp 
ce Saturn este păstrătorul memoriei Universului, Jupiter 
este gânditorul Universului. Omenirea îi datorează lui 
Jupiter tot ce ţine de prezentul spiritual al Universului. 
Iar lui Saturn îi datorează tot ce aparţine trecutului 
spiritual şi sufletesc al Universului. 


Intuirea acestui fapt a făcut ca tocmai în Grecia, unde s-a 
trăit atât de mult în prezentul spiritual, Jupiter să fie 
venerat în mod deosebit. 


Jupiter constituie un stimulent pentru întreaga dezvoltare 
a omului şi prin ceea ce transmite în ciclul anual. Ştim 
bine că sub aspectul mişcării sale aparente, aşa cum o 
percepe ochiul nostru, Saturn se deplasează foarte încet, 
având nevoie de aproape treizeci de ani pentru un ciclu. 
Jupiter se mişcă mai repede: are nevoie de circa 
doisprezece ani. Prin faptul că mişcarea sa este mai 
rapidă, el poate acoperi în mod corespunzător nevoia de 
înţelepciune a omenirii. lar dacă după acel ceasornic 
care exprimă în oarecare măsură destinul omenesc în 
Univers se stabileşte o legătură deosebită între Jupiter şi 
Saturn, în acest destin omenesc apar momente de o 
neasemuită strălucire, în care prin gândurile prezentului 
se dezvăluie multe taine ale trecutului. 


Dacă urmărim în istoria universală a omenirii momentele 
în care s-au înregistrat perioade de renaştere, în care s-a 
constatat o revenire a unor vechi impulsuri, aşa cum a 

fost Renaşterea cu care a început epoca modernă, vedem 


că această reînnoire a unor vechi impulsuri depinde întru 
totul de o anumită poziţie a lui Jupiter în raport cu 
Saturn. 


Însă, aşa cum am spus, într-un fel şi Jupiter este închis, şi 
revelaţiile sale rămân necunoscute celor care nu le vin în 
întâmpinare printr-o gândire activă, plină de forţă, clară 
şi luminoasă. De aceea în vremurile de demult, când 
gândirea activă era mai puţin dezvoltată, felul în care 
progresa omenirea depindea întotdeauna de poziţia lui 
Jupiter faţă de Saturn. Atunci când exista o anumită 
conjuncţie între Jupiter şi Saturn, oamenilor din vechime 
li se revelau o serie de lucruri. Omul de astăzi este mai 
obişnuit să privească lucrurile separat în dezvoltarea lor, 
adică să includă separat memoria lui Saturn şi 
înţelepciunea lui Jupiter în dezvoltarea sa spirituală. 


Trecând acum la Marte (fig. 1), avem în acest caz o 
planetă pe care am putea s-o numim, căci trebuie să 
folosim o anumită terminologie, planeta cea mai 
grăitoare din sistemul planetar. Marte nu îşi păstrează 
pentru sine înţelepciunea sub formă de gânduri, ca 
Jupiter; el este cel care povesteşte întruna tuturor tot ce 
vede în Univers. Dar el nu are acces la toate lucrurile din 
Univers; am în vedere sufletele care îl populează. Este 
cea mai guralivă planetă din sistemul nostru planetar, 
mereu are ceva de spus. Şi este deosebit de activ, de 
exemplu, atunci când lumea vorbeşte prin somn sau în 
vis. Căci el este în esenţă acea planetă care are o dorinţă 
imensă de a vorbi mereu, astfel că atunci când îi este 
accesibil ceva din firea omenească, prin care poate să o 
facă să fie vorbăreaţă, el stimulează locvacitatea. Este 
planeta care gândeşte puţin, are puţini gânditori, dar 
mulţi oratori. Spiritele sale stau mereu de veghe să 
surprindă ce se întâmplă pe ici pe colo prin Univers şi 
apoi vorbesc despre aceasta cu multă însufleţire şi în 
mare vervă. Este acela care impulsionează în modul cel 
mai divers pe oameni, în decursul evoluţiei omenirii, să 
facă dezvăluiri asupra tainelor Universului. Are părţile 
sale bune, dar şi unele mai puţin bune. El are un Geniu al 


său, dar şi un Demon al său. Acţiunea geniului face ca 
oamenii din cuprinsul lumii să fie impulsionaţi să 
vorbească. Demonul său face ca să se abuzeze, în felurite 
moduri, de vorbire. Într-un anumit fel, se poate spune că 
el poate fi numit agitatorul Universului. El vrea să 
convingă, pe când Jupiter vrea numai să dovedească. 


La rândul său, o cu totul altă poziţie o are, de exemplu, 
Venus (fig. 1). Într-un anumit fel ea întoarce spatele 
întregului Univers. Ea este distantă faţă de Univers, nu 
vrea să ştie de el. Tratează Universul de parcă, dacă i s- 
ar expune, şi-ar pierde prin aceasta, datorită universului 
exterior, fecioria. Este extrem de şocată dacă ajunge 
până la ea vreo impresie oarecare din universul exterior. 


Nu-i e drag Universul, refuză pe oricine o „invită la 
dans". Este greu să exprimi mai precis această situaţie, 
căci, desigur, noi suntem nevoiţi să ne exprimăm în 
limbaj omenesc, dar aşa stau lucrurile. Dimpotrivă, este 
extraordinar de sensibilă faţă de tot ceea ce îi vine de pe 
Pământ. Într-un fel, Pământul este adevăratul iubit al lui 
Venus. În vreme ce Luna oglindeşte întregul Univers, de 
jur împrejur, Venus nu oglindeşte nimic din Univers, nu 
vrea să ştie nimic despre Univers, însă oglindeşte cu drag 
tot ceea ce îi vine de pe Pământ. Cel care întrezăreşte cu 
ochii sufletului tainele planetei Venus, are încă o dată în 
faţă întreg Pământul, cu toate tainele sale sufleteşti. 


Şi astfel, oamenii nu pot face pe Pământ nimic drept în 
taina inimii lor, fără ca aceasta să nu se reflecte, de pe 
Venus, către cei pe care acest lucru îi priveşte. Ea 
priveşte până în adâncul sufletului tuturor oamenilor, 
căci aceste lucruri o interesează, pe acestea le lasă să 
vină spre sine. Aşa că tot ceea ce trăieşte în ascunzişul 
inimilor de pe Pământ se regăseşte încă o dată pe Venus, 
într-o reflectare cu adevărat minunată. Ea transformă, de 
fapt, prin reflectarea aceasta totul, aşa cum visele 
omeneşti transformă evenimentele exterioare. Preia 
întâmplările de pe Pământ şi le preface în imagini de vis. 
Astfel că întregul mers al planetei Venus în jurul 


Pământului, întreaga sferă a ei este de fapt visare. Şi în 
imaginile variate ale visului trăiesc secretele pământeşti 
ale oamenilor, transformate feeric. Venus are multe 
legături cu poeţii. Desigur, poeţii nu ştiu aceasta, dar ea 
este în legătură cu ei. 


Şi un alt aspect remarcabil: am spus că ea este distantă 
faţă de tot restul Universului, cu desăvârşire. Dar ea nu 
respinge în egală măsură tot ceea ce vine din Univers şi 
nu primeşte doar ceea ce vine de pe Pământ. Am spus că 
respinge pe oricine o invită la dans, însă ascultă cu toată 
atenţia ce spune Marte. Ea preface, iluminează trăirile ei 
de vis privind evenimentele de pe Pământ, prin ceea ce 
primeşte din Univers prin intermediul lui Marte. 


Toate lucrurile de acest fel au şi un aspect fizic. Din 
acestea pornesc impulsurile pentru ce urmează să fie 
creat în lume, pentru ce apare în lume. Soarele îşi are şi 
el rolul său; el face ordine aici. lar din ceea ce se petrece, 
prin faptul că Venus preia tot ce vine de pe Pământ şi că 
îl urmăreşte pe furiş pe Marte (ea nu vrea ca el să ştie 
aceasta, îl urmăreşte pe furiş), deci de aici se formează 
acele forţe care stau chiar la baza organelor care duc la 
existenţa graiului omenesc. 


Dacă vrem să studiem impulsurile pentru formarea 
graiului omenesc care vin din Cosmos, trebuie să privim 
această minunată țesătură ce se întinde între Venus şi 
Marte. Şi jocul soartei are astfel o mare importanţă 
pentru dezvoltarea limbii unui popor, în funcţie de poziţia 
lui Marte în raport cu Venus. De exemplu, limba se va 
nuanţa, va fi foarte expresivă când Venus se află în 
cuadratură cu Marte. Dimpotrivă, limba va fi lipsită de 
sensibilitate, aspră, atunci când Venus se află în 
conjuncţie cu Marte, ceea ce influenţează asupra 
poporului respectiv. 


Aşa se prezintă aceste lucruri, care se constituie ca 
impulsuri în largul Universului şi apoi acţionează asupra 
celor pământeşti. Acum să vorbim despre Mercur (fig. 1). 


Mercur este acea planetă care, spre deosebire de 
celelalte, se interesează de cele care nu ţin de senzaţii, ci 
sunt de aşa natură că se pretează la combinare. Aici se 
află maeştrii gândirii combinative, pe când pe Jupiter 
sunt maeştrii gândirii înțelepte. Iar atunci când omul, 
părăsind viaţa premergătoare celei pământeşti, pătrunde 
în existenţa lumească, impulsul primit de la Lună este cel 
care îi dă puterea de care are nevoie pentru existenţa sa 
fizică. Venus îi furnizează putere pentru tot ce constituie 
temelia sentimentelor şi a temperamentului. In schimb, 
Mercur oferă forţele pentru tot ce este cuprins în puterea 
de înţelegere şi în raţiunea omenească, capacitatea de 
înţelegere. Maeştrii studiului combinativ sunt ancoraţi de 
această planetă. 


Vedem din nou ce legături uimitoare există între aceste 
planete, ce efecte au asupra oamenilor, Luna, cu spiritele 
ei necomunicative, introvertite, cea care nu trimite în 
Univers decât ceea ce reflectă din ceea ce mai întâi a 
primit, este cea care construieşte exteriorul, corpul 
oamenilor. Ea îmbină în această zidire a corpului şi 
elemente ereditare. Acolo se află acele entităţi spirituale 
care, în deplină izolare, aş putea spune că meditează la 
nivel cosmic asupra a ceea ce se transmite din generaţie 
în generaţie prin intermediul planului fizic. Entităţile 
lunare păstrează aceste lucruri atât de tăinuite în 
fortăreaţa lor, încât oamenii de ştiinţă din vremea 
noastră nu ştiu de fapt nimic despre ereditate. Privind cu 
mai multă pătrundere lucrurile, este clar că, atunci când 
cineva vorbeşte despre ereditate în limbaj ştiinţific, cel 
care foloseşte un limbaj cosmic ar putea spune în esenţă 
despre el că este abandonat de Lună şi amăgit de Marte, 
căci vorbeşte despre ereditate sub influenţa puterilor 
demonice din Marte, dar este foarte departe de 
adevăratele taine ale eredității. 


Venus şi Mercur introduc în mare măsură în om partea 
spiritual-sufletească legată de Karma şi o fac să se 
manifeste în dispoziţiile sentimentale, în temperamentul 
său. Dimpotrivă, Marte şi îndeosebi Jupiter şi Saturn, 


atunci când omul se află într-o relaţie corespunzătoare cu 
ele, au o acţiune oarecum eliberatoare, îl smulg din 
determinările Destinului şi îl transformă într-o fiinţă 
liberă. 


Ne putem referi aici la o expresie biblică puţin 
modificată. Saturn, păstrătorul fidel al memoriei 
Universului, a spus o dată: Hai să le dăm oamenilor 
libertatea propriei lor memorii. Şi astfel influenţa lui 
Saturn a fost împinsă în inconştient, omul şi-a dobândit 
propria sa memorie şi o dată cu aceasta temelia, garanţia 
libertăţii personale. 


Tot astfel, impulsul interior al voinţei, bazat pe gândire 
liberă, se datorează bunăvoinţei lui Jupiter. Într-adevăr, 
Jupiter ar fi putut să stăpânească cu totul gândurile 
oamenilor. El este cel în care poţi găsi gândurile 
întregului Univers, dacă ele îţi sunt accesibile. Cu toate 
acestea, el s-a retras, i-a lăsat pe oameni să gândească ca 
fiinţe libere. 


Şi elementul de libertate cuprins în vorbire se datorează 
faptului că până şi Marte a fost binevoitor în această 
privinţă. Deoarece el a trebuit să se conformeze hotărârii 
luate de celelalte planete mai îndepărtate de Soare, nu a 
putut să mai impună oamenilor voinţa sa, aşa că omul 
este în oarecare măsură liber şi în vorbire, nu pe de-a- 
ntregul, dar în anumit fel este liber. 


De aceea pe de o parte Marte, Jupiter şi Saturn pot fi 
numite planete care conferă libertate omului, pe când 
Venus, Mercur şi Luna trebuie să fie numite planete care 
determină destinul său. 


Între aceste fapte şi impulsuri ale individualităţilor 
planetare se interpune Soarele, care realizează o anumită 
armonie între planetele eliberatoare şi cele care 
determină destinul, astfel că Soarele reprezintă acea 
individualitate care îmbină în mod admirabil necesitatea 
care determină destinul cu ceea ce dă libertate omului. Şi 


înţelege ce cuprinde de fapt lumina arzătoare, învăpăiată 
a Soarelui doar acela care priveşte această 
întrepătrundere şi interacţiune dintre Destin şi Libertate 
în lumina care se răspândeşte în lume şi totuşi este 
concentrată intens în Soare. 


Nici Soarele nu poate fi înţeles dacă îl concepem doar pe 
baza a ceea ce ştiu despre el fizicienii. Îl înţelegem doar 
dacă analizăm ce este el din punct de vedere sufletesc şi 
spiritual. El este cel care face să dogorească în căldură 
necesitatea destinului, iar în flacără destramă destinul, 
topindu-l în libertate şi iarăşi, atunci când libertatea nu 
este folosită aşa cum trebuie, o concentrează în 
substanţa activă a Soarelui. Într-un fel, Soarele este 
flacăra în care libertatea străluceşte plină de lumină în 
largul Universului şi este în acelaşi timp substanţa în 
care, ca în cenuşa care se strânge, libertatea rău folosită 
se sedimentează iar ca destin, ca să poată să acţioneze 
din nou până când acest destin va putea să se transforme 
iarăşi, strălucitor, în flacăra libertăţii. 
CONFERINŢA a Il-a 
Individualităţile spirituale ale sistemului 
nostru planetar. 
Planete care determină destinul şi planete 
care conferă omului libertate 

(partea a doua) 

Dornach, 28 iulie 1923 
Ieri am făcut o prezentare a cerului înstelat din jurul 
nostru. Dacă reflectaţi la această caracterizare, vă veţi 
spune mai înainie de toate: Dacă din cunoaşterea 
spirituală rezultă o astfel de caracterizare a boltei 
înstelate, ea este total diferită de tot ce se spune în zilele 
noastre în acest domeniu. Tocmai de aceea ieri am vorbit 
în aşa fel, dinadins, încât această deosebire să reiasă 
clar. A trebuit să vorbesc într-o manieră care ar putea 
părea absurdă, poate chiar ridicolă, cuiva care are cât de 
cât cunoştinţe asupra concepţiilor contemporane în acest 
domeniu. Şi totuşi fapt este că tămăduirea vieţii noastre 
spirituale bolnave se va putea realiza numai când 


va.câştiga teren această răsturnare totală a modului de 
înţelegere a unor lucruri ca cele despre care am vorhit 
ieri. 


S-ar putea spune: Acolo unde astăzi se gândeşte, dar se 
gândeşte în aşa fel încât se iese din tiparele ideilor vechi, 
uzuale, vedem pe de o parte că gândirea indică cu 
deosebire acest nou mod de cunoaştere spirituală. Dar 
vedem şi că oamenii nu sunt în stare să se alăture acestei 
concepţii spirituale şi astfel rămân complet descumpăniţi 
şi, ceea ce în momentul istoric în care ne aflăm este 
poate lucrul cel mai rău, nu sunt conştienţi de această 
dezorientare a lor si nu vor să tină seama de ea. 


Să ne imaginăm cum ar fi prezentat astăzi ceea ce eu v- 
am expus din cu totul alt punct de vedere. Am vorbit ieri 
despre Lună, Saturn, Jupiter şi aşa mai departe şi v-am 
înfăţişat individualităţile spirituale care pot fi corelate cu 
acestea. Intr-un fel, v-am înfăţişat sistemul nostru de 
planete ca pe o grupare de entităţi spirituale care 
acţionează mânate de impulsuri diverse, dar în aşa fel 
încât aceste impulsuri au de-a face cu ceea ce se 
întâmplă pe pământ. Am văzut că în largul Universului 
există fiinţe vii, cu caracterele lor distincte. Am putut 
vorbi de fiinţe vii pe Saturn, Lună şi aşa mai departe. 
Intreg acest mod de a vorbi se deosebeşte clar de ceea ce 
se spune în general în ziua de astăzi despre astfel de 
lucruri. În general se consideră - o mai spun o dată - că 
din nebuloasa primitivă care exista odinioară, aflată în 
mişcare de învârtire, de rotaţie, s-au desprins diversele 
planete, pe care astăzi le privim cu o indiferenţă totală, 
ca pe nişte corpuri fizice mai mult sau mai puţin 
strălucitoare care circulă prin spaţiul universal. 


Această concepţie, potrivit căreia diversele corpuri 
cereşti ar fi corpuri indiferente, asupra cărora nu-şi 
îndreaptă atenţia decât ştiinţele fizice, şi în mod special 
matematica, pentru ca să calculeze mersul lor şi eventual 
să studieze dacă substanţele care au fost găsite pe 
pământ există şi acolo, această abordare obiectivă a 


corpurilor cereşti a devenit curentă numai în ultimele 
trei-patru secole din viaţa omenirii. A devenit curentă 
într-un mod bine determinat. În prezent, nu mai privim 
dincolo de obiecte. Datorită faptului că s-a pierdut 
posiblitatea de a sesiza spiritualul, sau cel puţin, aşa cum 
se mai întâmplă încă în evul mediu târziu, de a se intui 
măcar existenţa lui, a fost cu putinţă să se piatdă de tot 
contactul cu partea spirituală. A început să se considere 
că noţiunile fizice, observabile pe pământ, cele 
matematice, care pot fi calculate, sunt o certitudine şi s-a 
ţinut seama numai de ceea ce se înfăţişează vederii în 
spaţiul celest. S-a pornit de la o anumită premisă. Ştiind 
cum se calculează pe pământ, cum se face cercetarea în 
domeniul ştiinţelor fizice pe pământ, s-a extins apoi ceea 
ce s-a calculat pe pământ, rezultatul ştiinţelor fizice, 
asupra întregului spaţiu ceresc şi s-a considerat că 
rezultatele calculelor valabile pe pământ sunt valabile şi 
în spaţiul ceresc. 


Pe pământ vorbim de timp, materie, mişcare, iar fizicienii 
vorbesc şi de masă, viteză şi aşa mai departe. Toate 
acestea sunt noţiuni dobândite pe pământ. De la Newton 
încoace ele au fost extinse şi asupra spaţiului ceresc. Şi 
întreaga concepţie pe care o avem asupra a ceea ce se 
petrece în lume nu este nimie altceva decât un rezultat al 
calculelor efectuate pe pământ şi transpuse apoi în cer. 
Intreaga teorie Kant-Laplace este o absurditate, în clipa 
când te convingi că ea este valabilă numai cu condiţia ca 
în exterior, în spaţiul ceresc, să fie valabile aceleaşi 
reguli de calcul ca şi pe pământ, ca noţiunile de spaţiu, 
timp şi aşa mai departe să fie aplicabile şi acolo în 
aceeaşi măsură ca şi pe pământ. 


Dar acum a apărut un element remarcabil, care le dă 
astăzi multă bătaie de cap oamenilor. Trăim nişte timpuri 
cu totul deosebite, care se vestesc prin numeroase 
semne. În toate adunările populare, ţinute de monişti şi 
de alte asociaţii, li se vorbeşte oamenilor ca de o 
certitudine despre faptul că stelele de deasupra noastră 
strălucesc datorită unor fenomene fizice cunoscute. 


Întreaga teorie minunată privind nebuloasa spirală şi aşa 
mai departe care se înfăţişează privirilor este prezentată 
unui public încrezător de către conferenţiari şi scriitori 
ce se ocupă de răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice. Şi 
omul de astăzi îşi dobândeşte cunoştinţele de la aceşti 
conferenţiari şi scriitori popularizatori. Dar aceste 
cunoştinţe au de fapt la bază rezultatul a ceea ce 
fizicienii şi alţi aşa-numiţi savanţi au gândit şi conceput 
cu decenii în urmă. La astfel de conferinţe de 
popularizare se serveşte, reîncălzit, ceea ce s-a păstrat 
de la prânzul specialiştilor de acum câteva zeci de ani. 
Insă în prezent specialiştii sunt preocupaţi de cu totul 
altceva. Ceea ce îi tulbură, printre altele, este aşa-numita 
teorie a relativităţii. 


Această teorie a relativităţii, teoria relativităţii a lui 
Einstein, îi preocupă astăzi pe fizicienii de concepţie. 
Despre unele aspecte ale acestei teorii se poate spune 
ceea ce am spus şi eu deja pe ici, pe colo, dar astăzi nu 
ne vom ocupa de valabilitatea ei generală, ci de faptul 
esenţial că ea există şi că fizicienii vorbesc despre ea. 
Bineînţeles că există şi fizicieni care sunt împotriva ei, 
dar foarte mulţi fizicieni vorbesc insistent despre această 
teorie. Dar ce semnificaţie are această teorie? 


Semnificaţia este că prin această teorie a relativităţii au 
fost zdruncinate toate noţiunile pe care se baza concepţia 
asupra mişcării şi caracteristicilor corpurilor cereşti din 
spaţiul cosmic. Timp de decenii a fost considerat valabil 
ceea ce este scris în cărţile actuale de astronomie, ceea 
ce li se prezintă şi acum în conferinţe şi cărţi de 
popularizare profanilor. Însă fizicienii au început să 
atace, să elimine cele mai comune noţiuni: Timp, 
Mişcare, Spaţiu şi explică că acestea nu sunt aşa cum le- 
au crezut oamenii. Vedeţi că pentru fizicieni acum se 
ridică într-un fel o problemă de conştiinţă. Un specialist 
îşi poate spune: Imi îndrept telescopul spre o stea 
îndepărtată. Dar am calculat deja că până ca lumina 
acelei stele să ajungă pe Pământ s-a scurs atâta şi atâta 
timp. Deci când privesc prin telescopul meu ştiu că 


lumina pentru a ajunge la acest telescop a avut nevoie de 
un număr determinat de ani-lumină. Lumina care a ajuns 
acum aici a pornit deci de acolo, de sus, cu mulţi ani 
înainte. Steaua aceea nu mai este acolo. Raza de lumină 
pătrunde în telescopul meu, dar la capătul celălalt nu se 
mai află acea stea, iar dacă privesc o altă stea, alături de 
aceasta, situată la mult mai puţini ani-lumină, văd că _ 
lumina ei ajunge la mine concomitent cu a celeilalte. Imi 
rotesc telescopul: steaua apare ca un punct de lumină 
care poate că a fost acolo cu mulţi ani înainte. Imi rotesc 
iarăşi telescopul: în câmpul lui se află acum o stea care 
nu mai este acolo, dar a fost acolo într-un timp mult mai 
îndepărtat faţă de precedenta. lată cum îmi formez eu o 
părere asupra configurației cerului înstelat. Toate se 
arată la locul unde se aflau odinioară, dar unde de fapt 
nu mai sunt acum. De fapt, nimic nu mai este aşa: toate 
s-au deplasat încoace şi încolo. 


Acelaşi lucru se întâmplă şi în ceea ce priveşte spaţiul. 
Percepem pe undeva un sunet îndepărtat. Apropiindu-ne 
de el, ni se înfăţişează cu altă tonalitate decât atunci 
când ne îndepărtăm de el. Spaţiul dă măsura felului şi 
modului în care percepem lucrurile. Este un lucru care 
desigur le dă bătaie de cap oamenilor. Întregul timp care 
este cuprins în toate aceste calcule a devenit deodată 
ceva întru totul incert, ceva relativ. Şi din toate câte au 
fost descrise la nivel de popularizare cu privire la 
Univers, de fapt fzicianul de astăzi nu poate spune - şi el 
este conştient de acest lucru - decât: Acolo a existat 
odinioară ceva, există încă ceva şi va exista in viitor. Da, 
acolo există ceva. Şi ceea ce există acolo acţionează în 
aşa fel, încât într-un anumit moment manifestarea sa 
luminoasă coincide cu firul reticul din telescopul meu. 
Este singura certitudine rămasă, concordanța celor două 
evenimente. Deci există o concordanţă între ceea ce s-a 
petrecut undeva, cândva şi ceea ce apare astăzi în 
câmpul telescopului meu. Deci fizicianul de astăzi 
constată că nu putem vorbi decât de astfel de 
concordanţe; totul este relativ, noţiunile din care s-a 
construit în mod teoretic imaginea alcătuirii Universului 


au de fapt o valoare cu totul relativă, în nici un caz nu au 
valoare absolută. De aceea în prezent fizicienii vorbesc 
de o răsturnare radicală a tuturor concepţiilor din fizică. 
Deci, dacă am trece acum de la o conferinţă de 
popularizare pentru profani direct la un referat asupra 
teoriei relativităţii, ne-am da seama că cel care face 
popularizarea acestor cunoştinţe le vorbeşte oamenilor 
despre lucruri bazate pe concepţii despre care specialiştii 
afirmă: Toate acestea s-au topit ca zăpada în bătaia 
soarelui! 


Vedeţi, nu putem spune numai că în ultimele trei-patru 
secole s-a realizat o concepţie fizică asupra lumii bazată 
pe anumite noţiuni, ci trebuie să spunem că în prezent 
există deja destui oameni care au pus în discuţie aceste 
noţiuni, le-au infirmat. Pentru foarte mulţi gânditori nu 
mai este valabilă acea concepţie asupra lumii care era 
considerată o certitudine. Deci nu mai poate fi tratat cu 
ironie ceea ce este prezentat dintr-un punct de 
perspectivă cu totul nou. Căci ceea ce era spus de pe alte 
poziţii se topeşte în prezent ca zăpada la soare. Nu mai 
există pentru cei care înţeleg câte ceva din aceste 
lucruri, sau cel puţin care doresc să înţeleagă ceva. Deci 
ne aflăm în faţa faptului că oamenii spun: Ceea ce se 
prezintă aici din punct de vedere al Ştiinţei spirituale 
este absurd, pentru că nu concordă cu ceea ce 
considerăm noi că este corect. Însă, dacă se situează pe 
poziţiile teoriei relativităţii, aceşti oameni ar trebui să 
spună: Este absurd ceea ce am considerat noi că este 
corect! Aşa se pune problema în prezent. Însă cea mai 
mare parte a omenirii stă în adormire, în timp ce se 
desfăşoară aceste lucruri şi le lasă să se desfăşoare în 
felul acesta. Este însă foarte important să se ştie că acea 
concepţie asupra lumii care a fost atât de mult trâmbiţată 
a căzut complet în desuetudine. 


Starea de lucruri ce ni se înfăţişează în lumea spirituală 
se va dezvălui cu claritate în cercuri mai largi doar atunci 
când oamenii vor dori ca cel puţin o dată să dea puţin la 
o parte scufia care le adăposteşte somnul. Deci nu se 


poate crede că cel care vorbeşte în felul în care v-am 
vorbit eu ieri are o atitudine absurdă faţă de ştiinţa de 
astăzi, căci această ştiinţă este în cazul teoriei 
relativităţii cu totul negativă: ea spune de fapt mai ales 
ceea ce nu este şi trebuie să-i conducă pe oameni spre 
cunoaşterea a ceea ce este. 


Aceste lucruri ar trebui să se întemeieze pe reprezentări 
ca cele pe care am încercat să vi le prezint ieri referitor 
la diferiţii aştri ai sistemului nostru planetar. Însă ce 
vedem în acea expunere? Vedem că s-a urmărit tocmai 
cursul dezvoltării universului. Dar ce ar spune un fizician 
de şcoală veche (căci cei de şcoală nouă sunt în general 
adepţi ai teoriei relativităţii) dacă ar auzi ceva atât de 
neobişnuit ca ceea ce v-am prezentat eu ieri? Dacă nu ar 
spune chiar de la început că toate acestea sunt aiureli şi 
bazaconii, lucru pe care probabil l-ar spune totuşi până la 
urmă, el ar afirma: Aceste lucruri contrazic bazele solide 
ale ştiinţei. Dar ce sunt aceste baze solide ale ştiinţei? 
Sunt acele noţiuni de Spaţiu, Timp şi aşa mai departe pe 
care le-am dobândit pe pământ. Teoria relativităţii 
infirmă aceste noţiuni atunci când este vorba de Univers, 
arată faptul că ele îşi pierd valabilitatea. 


Antroposofia realizează acest lucru în practică: ea nu ţine 
sama de noţiunile terestre atunci când vorbeşte despre 
Lună, Saturn şi Jupiter şi aşa mai departe. Aici ea nu mai 
vorbeşte de cele terestre, ci încearcă, deşi acest lucru 
este greu de realizat, să caracterizeze pe Venus şi pe 
Marte într-un fel care nu se poate face cu ajutorul 
noţiunilor terestre. Trebuie să te desprinzi de noţiunile 
terestre atunci când vrei să pătrunzi în Univers. Am vrut 
să vă arăt cum se implică Cosmosul în viaţa spirituală din 
actualitate şi cum se prezintă astăzi lucrurile în viaţa 
spirituală. Există însă o înrudire între noţiunile terestre şi 
cele pe care le găsim în Cosmos. Gândiţi-vă că am ajunge 
chiar numai până la Lună, care este aşa um v-am descris- 
o eu ieri, am ajunge până la acele entităţi care stau ca 
într-o fortăreață a Universului şi care trăiesc de fapt 
dincolo de suprafaţa lunii, unde, ca să zic aşa, îşi 


desfăşoară activitatea, dacă am ajunge la acele entităţi la 
care se poate ajunge umai prin clarviziune, am vedea că 
aceste entităţi acţionează în taină. Căci ceea ce se 
petrece în interiorul lunii nu transpare în lume, iar tot 
ceea ce ajunge pe lună din afară este reflectat înapoi a 
lume. Aşa cum luna nu opreşte lumina soarelui, ci o 
reflectă, tot aşa înapoiază tot ceea ce îi vine din Univers. 
Tot ceea ce se întâmplă în Univers este reflectat de lună 
ca de o oglindă. lar ceea ce se întâmplă în interiorul ei 
rămâne ascuns. 


Însă eu v-am spus că entităţile sprituale care sunt 
refugiate în această fortăreață a lunii ca într-o lume a lor 
şi îşi desfăsoară acolo activitatea lor universală au trăit 
odinioară pe pământ, înainte ca luna să se fi desprins de 
pământ. Au fost primii mari instructori ai sufletelor 
omeneşti pe pământ. Marea înţelepciune străveche 
despre care am vorbit este în esenţă o moştenire de la 
aceste fiinţe lunare, care trăiesc acum în sălaşul ascuns 
din interiorul lunii. Ei înşişi au dorit să se retragă. 


Atunci când vorbim în felul acesta despre Univers, în 
ideile pe care le expunem se interferează concepţii 
morale. Dăm uitării concepţiile pur fizice; începem să 
evocăm concepţii morale. Ne întrebăm: De ce s-au retras 
aceste entităţi lunare, de ce acţionează acum în taină? 
Într-adevăr, atunci când s-au aflat pe pământ ele au 
inspirat oamenilor o înţelepciune copleşitoare. Dar dacă 
ar fi rămas pe pământ şi ar fi inspirat necontenit 
oamenilor această înţelepciune, oamenii nu ar fi putut 
niciodată să păşească în era libertăţii. 


Aceste entităţi au luat o decizie extraordinară, cea de a 
se retrage într-un loc ascuns al Universului, pentru ca 
acolo, departe de existenţa omenească, să-şi desfăşoare 
activitatea, astfel ca oamenii să nu mai fie influenţaţi de 
ea, să poată să primească toate impulsurile Universului şi 
să poată deveni fiinţe libere. Aceste entităţi şi-au căutat o 
nouă locuinţă în Univers, pentru ca oamenii să 
dobândească liberul arbitru. 


Problema se pune cu totul altfel decât pentru un fizician 
care, dacă aude că luna s-a desprins din masa 
pământului, ar dori pur şi simplu să calculeze cu ce 
viteză s-a produs această îndepărtare, datorită căror 
forţe, şi prin aceasta ar avea în vedere numai forţele 
terestre, vitezele terestre. Aceste lucruri însă nu ne 
interesează deloc atunci când vorbim despre lună aşa 
cum am vorbit noi ieri. Dacă privim dincolo de aspectele 
fizice, vedem aceste decizii, aceste măreţe impulsuri 
cosmice-morale. Trecem astfel, lucrul cel mai important 
dintre toate, de la împrejurările fizice, valabile pentru 
condiţiile de pe pământ, la o discuţie asupra Universului 
bazată pe idei morale. 


Esential este să nu se stabilească numai teorii care ar 
trebui să fie crezute ca atare, ci din ele să rezulte 
organizarea morală a lumii. Sufletul omenesc în ultimele 
trei-patru secole a fost complet derutat, pentru că s-a 
spus: Putem şti anumite lucruri despre Pământ, pe care 
apoi să le transpunem asupra Universului, stabilind astfel 
de teorii ca teoria Kant-Laplace, iar în ceea ce priveşte 
organizarea morală şi dumnezeiască trebuie să ne 
sprijinim numai pe credinţă. Acest fapt i-a indus pe 
oameni în eroare în foarte mare măsură, căci a dispărut 
complet concepţia că asupra pământului trebuie să 
vorbim în termeni tereştri însă de îndată ce ne ridicăm la 
problemele referitoare la Univers trebuie să începem să 
vorbim într-un limbaj cosmic. Astfel, limbajul fizic se 
transformă într-un limbaj moral. In felul acesta se 
realizează în practică ceea ce altfel rămâne de domeniul 
fanteziei. 


Atunci când un fizician din zilele noastre descrie soarele, 
vorbeşte despre el ca despre un glob gazos care 
clocoteşte în spaţiu şi erupțiile sale sunt analizate ca şi 
cum ar fi vorba despre erupții terestre. Toate sunt 
transpuse asupra acestor corpuri cereşti ca şi cum ele s- 
ar petrece aici pe pământ, şi sunt călculate după aceleaşi 
reguli care sunt potrivite pentru fenomenele de pe 


pământ, se calculează de exemplu traiectoria razelor de 
soare şi aşa mai departe. Însă ceea ce este valabil pe 
pământ încetează să mai aibă valoare când ieşim din 
sfera acestuia. Şi aşa cum intensitatea luminii scade cu 
patratul distanţei, tot aşa aceste legi îşi modifică acţiunea 
în largul Universului. Dar suntem legaţi de Univers în 
domeniul moral. În măsura în care ne ridicăm deasupra 
fizicului către cele morale, devenim aici pe pământ 
asemănători celor care acţionează în Univers ca principiu 
moral înfăptuit. 


Deci trebuie să spunem că antroposofia este în sensul cel 
mai propriu realitate. Ea îl îndrumă pe cel care o 
înţelege. Ea nu prezintă imagini terestre desprinse de 
cele morale, care pe pământ ar fi deja supranaturale. Ea 
prezintă astfel de imagini morale atunci când se avântă 
către Univers. Trebuie să avem în vedere acest lucru. Din 
acest punct de vedere trebuie redobândite noţiunile de 
care avem nevoie, pentru a putea sesiza pe pământ ceea 
ce acum nu poate fi încă sesizat. Vedeţi, entităţile care 
sălăşluiesc în lună acţionează, aşa cum v-am spus, ca 
într-o fortăreață. Acolo îşi desfăsoară activitatea. Căci tot 
ceea ce dau Lunii Universul şi Pământul este reflectat, 
trimis înapoi. Această stare de lucruri a apărut în cursul 
evoluţiei Cosmosului. Mai înainte lucrurile se prezentau 
altfel. În starea aceea moale, gelatinoasă, pe care o avea 
odinioară pământul şi toate fiinţele de pe el, aceste fiinţe 
acționau asupra pământului. Iar acţiunea lor a influenţat 
apariţia, la oameni ca si la animale, a coloanei vertebrale. 
Deci coloana vertebrală este, la oameni ca şi la animale, 
o moştenire din timpurile străvechi, când fiinţele lunare 
erau încă legate de existenţa pământească. Acest lucru 
nu se mai poate petrece în zilele noastre. Coloana 
vertebrală este o moştenire a trecutului, ea nu mai poate 
apărea acum. 


Pentru patrupede aceste entităţi au făcut o coloană 
vertebrală atât de rigidă, încât ea se menţine în poziţie 
orizontală. Pentru oameni au făcut-o aşa încât să poată 
sta în poziţie verticală şi în felul acesta, prin poziţia 


verticală a coloanei vertebrale, omul a putut să se 
deschidă către Univers şi către influenţele primite de la 
acesta, în momentul în care entităţile lunare s-au retras 
în fortăreaţa lor selenară. 


Astfel putem ajunge să desprindem în mod clar ceea ce 
este pământesc de aceea ce este universal şi să 
percepem în mod adecvat forţele spirituale şi impulsurile 
spirituale care pătrund în existenţa pământească. În 
mintea oamenilor s-au fixat îndeosebi acele lucruri care 
de fapt au fost puse în circulaţie în ultimele trei-patru 
secole. Şi toate acestea sub influenţa concepţiei că omul, 
pentru a-şi explica lucrurile, nu poate folosi din întregul 
Univers decât cunoştinţele dobândite pe pământ, 
privitoare la fenomenele fizice şi la obiectele fizice. 
Intregul Univers a fost transformat într-o imagine fizică a 
Pământului. S-a ajuns la acest lucru: Acolo este ceva care 
intră în câmpul vizual al telescopului meu, deci este ceva 
care a fost odată acolo. Dar întreaga evoluţie a 
Universului nu se poate concepe doar în acest mod. Dacă 
are în vedere unele stele destul de îndepărtate, fizicianul 
de astăzi poate să spună: Ceea ce transpun eu pe harta 
cerului nu mai este acum acolo. Eu marchez două stele 
alăturate; una dintre ele a fost acolo, să zicem, acum o 
mie de ani, pe când alta a fost acum şase sute de ani. Ele 
n-au fost niciodată aşa de apropiate cum le văd eu prin 
incidenţa razelor de lumină în câmpul telescopului meu. 
Deci totul este fluctuant, nimic nu este aşa în realitate. 
Prin aceste cunoştinţe nu reuşim să ne dăm seama ce se 
află de fapt în Univers. Se tot calculează. Ca şi cum 
păianjenul, atunci când îşi ţese pânza, şi-ar imagina că va 
cuprinde în această pânză întreaga lume. 


Legile după care se fac aceste calcule nu mai sunt 
valabile în Cosmos, ci trebuie să ne folosim de legea 
morală, care se află în noi, pentru a obţine cunoştinţe 
asupra a ceea ce se află dincolo de cele terestre. Acolo, în 
lumea aştrilor, se petrec atât lucruri bazate pe morală, 
cât şi lucruri amorale, ahrimanice, luciferice şi aşa mai 
departe. Dar vorbim despre moral ca despre o categorie 


de noţiuni, deci este vorba de o apreciere morală şi fizică. 
Trebuie să insistăm asupra acestei distincţii, deoarece în 
decursul ultimelor două-trei secole noţiunile fizice s-au 
întipărit în asemenea măsură în mintea oamenilor, încât 
chiar astfel de dubii, ca cele ridicate de teoria relativităţii 
- căci există şi mulţi care o neagă -, chiar astfel de dubii 
nu ni le pot scoate din minte. Este de altfel de înţeles 
acest lucru, căci dacă ar dispărea şi această ultimă 
himeră, privitoare la raportul Spaţiu-Timp în Cosmos, în 
capetele multor oameni nu ar mai rămâne nimic, şi ei vor 
totuşi să aibă ceva în minte. Iar altceva nu va putea fi 
dobândit decât atunci când se vor avânta spre 
posibilitatea de a privi bolta înstelată în felul în care am 
privit-o noi ieri. 


Trebuie să ne dăm seama că toate acestea ne arată cât 
de necesar este încă pentru omul de astăzi să aibă 
noţiuni clare asupra a ce s-a petrecut de fapt în ultimele 
trei-patru secole şi în ce au constat premisele celui mai 
mare război* care s-a desfăşurat vreodată pe pământ şi 
ale situaţiei haotice care a urmat şi care va deveni şi mai 
haotică în viitorul apropiat. Ceea ce se cere acum 
omenirii este să ajungă să aibă o înţelegere clară a 
acestor lucruri. Şi pentru aceasta este important să mai 
aruncăm o privire asupra stării spirituale actuale a 
pământului. 

* Este vorba de primul război mondial . (Nota red.) 

În cadrul civilizaţiei în care trăiesc occidentalii, ca şi 
americanii legaţi de Occident, se consideră că tot ceea ce 
s-a stabilit în ultimele trei-patru secole pe baza unor forţe 
tehnice extraordinar de perfecţionate şi a unei circulații 
ample la scara globului este atât de sigur, încât cel care 
nu împărtăşeşte aceste concepţii este considerat un 
prost. Este adevărat că acum Orientul este într-o 
perioadă de declin, totuşi ar trebui să ne spunem: Ceea 
ce aşteptăm să se reverse astăzi din izvorul propriilor 
noastre cercetări antroposoiice, tot atât de plin de înţeles 
ca ceea ce a fost în trecut, a fost, deşi sub o cu totul altă 
formă, cuprins în vremuri străvechi în înţelepciunea 
orientală. 


Nu mai putem acum, aşa cum se încearcă uneori, să 
preluăm această înţelepciune orientală în forma sa veche. 
Trebuie s-o modelăm în funcţie de sentimentele 
occidentalilor, de sufletul occidental. Însă şi odinioară, 
datorită clarviziunii străvechi, acelei clarviziuni vechi 
onirice, se obişnuia să se vorbească despre aştri aşa cum 
am început să vă vorbesc eu ieri. Acum omenirea a 
pierdut cu totul această capacitate şi mentalitatea 
europeană consideră o absurditate ceea ce odinioară era 
privit ca cea mai înaltă înţelepciune omenească. 

Insă, după cum am spus, deşi în trecut în Orient a existat 
acea minunată înţelepciune primordială, astăzi această 
zonă este în declin. Dar într-un anumit sens în Orient, 
măcar prin tradiţie, s-a mai păstrat ceva din acea 
concepţie asupra lumii, s-ar putea spune dintr-o 
concepţie animistă a Universului. Pe orientali cultura 
tehnică a Europei îi impresionează prea puţin. Acele 
persoane care în Orient se comportă şi acum conform 
înţelepciunii străvechi privesc cu rezervă cele ce s-au 
cristalizat în Europa ca o cultură şi civilizaţie mecanice. 
Ei studiază în vechile lor scrieri lucrurile care se referă la 
sufletul omenese. Unii dinte ei obţin astfel o iluminare în 
oarecare măsură decăzută, dar care arată că în Orient 
mai trăieşte încă ceva din ceea ce s-ar putea numi o 
concepţie spirituală asupra Universului. Şi nu este lipsit 
de interes să privim în ce fel şi sub ce formă privesc 
aceşti oameni, care mai au cel puţin un fel de strălucire 
rămasă din vechea cultură, la tendintele spirituale euro- 
americane. Este ceva semnificativ, chiar şi numai pentru 
o simplă comparaţie. 

A apărut o carte remarcabilă a unui anume 
Rámanáthan*, un indian din Ceylon**. Acest Râmanâthan 
vorbeşte într-un fel ciudat. În mod sigur el aparţine celor 
cărora în Orient, în cadrul civilizaţiei hinduse, li s-a spus: 
Europenii au şi unele cărţi cu totul deosebite, de exemplu 
Noul Testament. lar aceşti oameni, dintre care face parte 
şi Rămanâthan, au studiat Noul Testament, însă 
bineînţeles în felul în care sufletul lor se poate apleca 
asupra Noului Testament. Ei au interpretat Noul 
Testament, faptele lui lisus Christos redate în Noul 


Testament la scara concepţiilor lor asupra celor 
sufleteşti. Şi sunt acolo oameni - aşa cum ne arată 
această carte a lui Râmanâthan - care vorbesc acum 
despre lisus Christos şi despre Noul Testament pe baza 
rămăşiţelor culturii lor străvechi. Ei şi-au format o 


reprezentare foarte aparte asupra lui lisus Christos. 
* The culture of the soul among western nations, New York and 
London, 1906. (Nota red. germane.) 
** Sri Lanka de astăzi. (Nota red.) 


Iar acest autor scrie mult despre imaginea lui lisus 
Christos, desigur cartea fiind destinată europenilor, 
deoarece este scrisă în limba engleză. El adresează 
cartea europenilor, în care se scrie în spirit indian despre 
lisus cel din Evanghelii, şi spune europenilor ceva întru 
totul remarcabil: Este foarte ciudat că nu ştiţi nimic 
despre lisus Christos. Căci în Evanghelii se spun lucruri 
minunate despre lisus Christos, dar europenii şi 
americanii nu ştiu nimic despre acestea, chiar nimic! Şi 
el le dă europenilor şi americanilor un sfat remarcabil. El 
le spune: Aduceţi din India oameni care studiază Noul 
Testament, care vă vor putea spune cum trebuie de fapt 
înţeles Iisus Christos. 


Deci aceşti oameni din Asia, care au luat contact cu 
progresele europenilor şi au citit Noul Testament, le spun 
acestor europeni: Dacă vreţi să aflaţi ceva despre lisus 
Christos, trebuie să aduceţi învăţători de la noi, căci toii 
învățătorii care predică la voi nu înţeleg nimic din toate 
acestea, totul este înţeles greşit. Şi el explică în detaliu 
lucrurile. El spune: În Europa, de la o vreme înţelegerea 
principiilor spirituale a fost înlocuită de utilizarea 
cuvintelor într-o accepţiune precisă. Europenii sunt 
dependenţi în raport cu orice lucru de o înţelegere în 
sens strict a unor cuvinte. Ei nu poartă în mintea lor o 
înţelegere spirituală, ci cuvinte, diferite de la un popor la 
altul, care se acumulează în mintea lor; ei gândesc în 
cuvinte. 


Este uimitor felul în care hiduşii, cu toată decăderea în 
care se află, au ajuns la o concluzie care reflectă în mod 


izbitor realitaea. Până şi în fizică şi în matematică astăzi 
se gândeşte în cuvinte, nu în fapte. Din acest punct de 
vedere, oamenii de astăzi sunt foarte ciudaţi. Când 
cineva vrea să arate cât este de deştept, el citează 
repede: „Căci chiar acolo unde noţiunile lipsesc, un 
cuvânt apare la vremea potrivită'"*. Dar aceasta se 
întâmplă astăzi mai ales din cauză că persoanei 
respective i-au ieşit din minte acele noţiuni şi atunci le 
înlocuieşte repede cu acest citat din Goethe. Dar el nu îşi 
dă seama de aceasta. Nu-şi dă seama că prin acest lapsus 
el apare într-o postură neplăcută. 

* Goethe, Faust, I, cuvintele lui Mefisto. (Nota red. germane) 
Deci iată ce spune acest hindus europenilor: Voi nu 
înţelegeţi lucrurile decât prin intermediul cuvintelor şi aţi 
extins acest mod de înţelegere asupra Noului Testament 
şi prin aceasta de patru secole Christos este mort pentru 
voi. El nu mai trăieşte printre voi, de patru secole este 
mort pentru voi. Aduceţi-vă învăţători din India, pentru 
ca el să poată să trăiască din nou printre voi. Aşa le 
vorbeşte acest hindus europenilor. 


El spune: De trei sau patru secole europenii nu mai ştiu 
nimic despre Christos. Ei nu pot şti, deoarece nu mai au 
noţiunile si imaginile prin care se poate şti ceva despre 
Christos. Hindusul le spune europenilor: Aveţi nevoie de 
o renaştere a lui lisus Christos. Trebuie să-l redescoperiţi 
pe Christos, sau altcineva trebuie să-l redescopere 
pentru voi, pentru ca el să fie iarăşi cu voi! Aşa vorbeşte 
un hindus, după ce a ajuns să citească Evangheliile. Deci 
el îşi dă seama că în Europa în ultimele trei sau patru 
secole s-au petrecut lucruri deosebite. Şi atunci spune: 
Dacă europenii vor să descopere iarăşi cum este Christos 
cel care trăieşte în Noul Testament, ei trebuie să se 
întoarcă mult în trecut. Căci această neînțelegere a lui 
Christos s-a pregătit treptat şi de fapt europenii, dacă vor 
să înveţe să înţeleagă din propriile lor Scripturi câte ceva 
despre Christos, trebuie să meargă înapoi până la gnoză. 


Ce fenomen uimitor! Un hindus, care este numai un 
reprezentant al multor altora, citeşte Noul Testament şi 


le spune europenilor: Nu vă mai poate fi de folos nimic 
altceva, decât să vă întoarceţi la gnostici. 


Dar europenii nu-i cunosc pe gnostici decât din scrierile 
îndreptate împotriva lor. Europenii nu ştiu nimic despre 
gnostici. Este un lucru de mirare: scrierile gnosticilor au 
fost distruse, s-au păstrat doar polemicile părinţilor 
bisericii creştine împotriva gnosticilor, cu excepţia 
lucrării Pistis Sophia şi alte câteva, care însă sunt tot atât 
de greu de înţeles, în forma în care s-au păstrat, ca şi 
Evangheliile. 


Acum însă, când cineva nu este de fapt gnostic, ci îl 
regăseşte pe Christos cu ajutorul Ştiinţei spirituale 
actuale, vin teologii şi spun: „lată că este reîncălzită 
gnoza" - gnoza pe care oricum ei nu o cunosc, căci nu au 
cum să o cunoască pe baza unor informaţii 
supertficiale.Totuşi numesc aceasta reactualizarea gnozei, 
şi consideră că aşa ceva este inadmisibil, deoarece ar 
falsifica creştinismul. Este şi aceasta o divergență între 
Orient şi Occident. Cei care studiază în Orient Noul 
Testament consideră că trebuie să ne întoarcem în 
primele secole ale creştinismului. Dar când teologilor de 
astăzi li se pare că modul de abordare a creştinismului în 
antroposofia actuală aduce cu unele ecouri ale gnozei pe 
care ei nu o cunosc, spun: Aceasta vrea să reactualizeze 
gnoza, ceea ce nu este îngăduit, căci prin aceasta se 
falsifică creştinismul. 


Da, aprecierea hindusului sună ciudat. Acest 
Râmanâthan spune de fapt: Ceea ce voi europenii numiţi 
acum creştinism, este falsificat. Europenii însă spun: 
Râmanâthan falsifică creştinismul nostru. Totuşi 
concepţia lui Rămanâthan, cu toate aspectele ei de 
decădere, se apropie destul de mult de imaginea 
adevărată. Adevărul este o transformare a ceea ce este 
fals. El iese la iveală doar când acestor lucruri li se spune 
pe numele lor adevărat. Ceea ce este just este 
întotdeauna o îndreptare a ceea ce este fals, şi dacă ceea 
ce este fals nu ar fi îndreptat nu s-ar putea ajunge la ceea 


ce este adevărat. 


Aşa stau lucrurile în momentul de faţă. Gândiţi-vă în ce 
abis privim, luând numai acest exemplu al lui 
Râmanâthan. De exemplu, s-ar putea spune: Citiţi 
Evangheliile aşa cum sunt. Este greu în ziua de astăzi 
pentru un european să le citească în stare pură, după ce 
de-a lungul secolelor i s-au oferit interpretări deformante 
şi i s-au imprimat anumite imagini asupra lor. Este greu 
să le citeşti nealterate. Insă dacă cineva, chiar din 
propriul său punct de vedere, le citeşte fără comentarii, 
acela descoperă în Evanghelii un Christos spiritual. El 
este cel care a fost descoperit de Râmanâthan în 
Evanghelii, chiar dacă el nu priveşte în spirit 
antroposofic. Însă europenii trebuie să ţină seama de 
sfatul pe care li-l dă acest indian din Ceylon: Chemaţi pe 
predicatorii din India să vă vorbească despre Christos, 
căci voi nu aveţi astfel de predicatori. 


În zilele noastre trebuie să ai curaj să priveşti aceste 
lucruri, să vezi evoluţia care s-a petrecut în ultimele trei- 
patru secole, şi numai prin acest curaj se poate ieşi cu 
adevărat din haosul imens în care este antrenată tot mai 
mult omenirea. Înclinarea spre neclaritate tulbură toate 
noţiunile şi influenţează până la urmă şi haosul social. 
Căci ceea ce se petrece între oameni emană din sufletele 
lor şi există o corelaţie între realităţile superioare şi 
distrugerea relaţiilor economice exterioare. Omul trebuie 
să se desprindă de elementele terestre, pentru a se putea 
ridica în Univers. În conferinţa de ieri am vrut să arăt în 
ce fel Cosmosul se implică în viaţa spirituală actuală. 
CONFERINŢA a Ill-a 
Individualitaţile spirituale ale sistemului 
nostru planetar. 
Planete care deterrnină destinul şi planete 
care conferă omului libertate 

(partea a treia) 


Dornach, 29 iulie 1923 


În decursul existenţei sale terestre omul parcurge 
diferite stări de conştienţă, de la starea de veghe totală 
până la somn şi la vis, aşa cum am discutat deja în aceste 
zile, abordând problema sub diverse aspecte. Am 
încercat îndeosebi pe parcursul micului ciclu de 
conferinţe desfăşurat cu ocazia întâlnirii delegaţilor* să 
subliniez întreaga importanţă a viselor. Astăzi vrem să 
analizăm următoarea problemă: [ine oare de esenţa 
omului, ca făptură terestră, trăirea, în aceste trei stări de 
conştienţă? 
Trebuie să ne fie clar că în existenţa terestră numai omul 
parcurge aceste trei stări de conştienţă. Animalul îşi duce 
viaţa în cu totul altfel de alternanță. La animal nu există 
somnul acela profund, fără vise, care ocupă la om o mare 
parte a timpului dintre momentul când adoarme şi cel în 
care se trezeşte. De asemenea, la animale nu se 
întâlneşte nici acea conştenţă totală pe care o are omul 
în stare de veghe, de când se trezeşte şi până când 
adoarrne iar. Starea de veghe a animalului este 
întrucâtva asemănătoare cu visarea omenească. Desigur, 
perceperea evenimentelor este, în cazul animalelor 
superioare, mai precisă, mai saturată, aş putea spune, 
decât fluctuantele vise omeneşti. Pe de altă parte, 
animalul nu ajunge niciodată inconştient în gradul în care 
este omul în somnul profund. 
* Prezentat sub titlul Trei puncte de vedere asupra 
antroposofiei, Dornach, 20-23 iulie 1923, în volumul 
Kulturphănomene, Gesamtausgabe, Dornach,1961. (Nota red. 
germane). 
De aceea animalul nu se detaşează în măsură atât de 
mare ca omul de mediul său înconjurător. Animalul nu 
are în aceeaşi măsură ca omul o lume exterioară şi o 
lume interioară. Redând în limbaj omenesc ceea ce 
resimt animalele superioare în conştiinţa lor confuză, 
putem spune că animalul se consideră de fapt ca 
aparţinând cu toată fiinţa lui interioară lumii exterioare. 
Când animalul vede o plantă, el nu are senzaţia că acolo, 
în afara lui, se află o plantă iar el este o fiinţă aparte, 
închisă în sine, ci resimte în sinea lui un impuls puternic 
în legătură cu acea plantă, o atracţie sau o repulsie 
exprimate direct. Într-un fel animalul resimte în sinea lui 


ceea ce exteriorizează planta respectivă. Doar faptul că 
în zilele noastre omul nu mai poate sesiza decât foarte 
puţine lucruri în afara celor care sar în ochi chiar la 
observaţii foarte superficiale, doar această situaţie ne 
împiedică să vedem limpede din activitatea, din 
comportamentul animalelor că ceea ce vă spun este 
adevărat. 


Numai omul percepe această distincţie precisă, clară; 
între lumea sa interioară şi lumea exterioară. De ce 
recunoaşte omul o lume exterioară? Ce îl face pe om să 
vorbească de o lume interioară şi de o lume exterioară? 
Din pricină că de fiecare dată când se cufundă în somn 
Eul său şi corpul său astral ies din corpul fizic şi din cel 
eteric, îşi abandonează ca să spunem aşa corpul fizic şi 
pe cel eteric în somn şi se alătură lucrurilor din lumea 
exterioară: Când suntem în stare de somn împărtăşim 
soarta lucrurilor exterioare. După cum în starea de veghe 
mesele, băncile, arborii şi norii se află în afara corpului 
nostru fizic şi a celui eteric şi de aceea le considerăm ca 
făcând parte din lumea exterioară nouă, tot aşa în timpul 
somnului propriul nostru corp astral şi propriul nostru Eu 
aparţin lumii exterioare. lar în intervalul în care, în 
timpul somnului, noi aparţinem cu Eul nostru şi cu corpul 
nostru astral lumii exterioare, acolo se petrece ceva. 


Pentru a înţelege ce se petrece, să privim mai întâi cum 
se desfăşoară raporturile noastre cu lumea când suntem 
într-o perfect normală stare de veghe. Atunci obiectele se 
află în afara noastră. Treptat gândirea ştiinţifică a 
oamenilor a ajuns să considere ca sigur, privitor la aceste 
obiecte fizice din lumea exterioară, doar ceea ce se poate 
măsura, cântări şi număra. Conţinutul ştiinţelor noastre 
fizice este bazat pe determinări de greutate, dimensiuni, 
număr. Folosim operaţiile matematice, care sunt valabile 
pentru obiectele de pe pământ, cântărim lucrurile, le 
măsurăm. Partea fizică este alcătuită din ceea ce 
determinăm prin greutate, dimensiuni şi numere. Nu vom 
considera că un corp este fizic, dacă nu putem să 
dovedim într-un fel existenţa sa reală cu ajutorul unui 


cântar. lar celelalte, de exemplu culorile, sunetele, 
senzațiile de căldură sau de frig, percepțiile senzoriale 
propriu-zise se suprapun acestor lucruri care au 
greutate, sunt măsurabile şi pot fi numărate. Când vrem 
să identificăm un lucru fizic oarecare, să vedem în ce 
constă esenţa sa fizică reală, căutăm la el tocmai ce se 
poate cântări şi număra, ce intră în preocupările 
fizicianului. În ce priveşte culoarea sau sunetul şi 
celelalte, el spune: Da, există aşa ceva, tot în legătură cu 
greutatea sau numărul. El spune referindu-se la apariţia 
culorilor: Acolo se produc mişcări oscilatorii care produc 
o anumită impresie omului; această impresie, dacă se 
exercită asupra ochiului, o numim culoare, dacă 
impresionează urechea, vorbim de sunei şi aşa mai 
departe. In realitate s-ar putea spune: Fizicienii de astăzi 
nu ştiu cum să abordeze toate aceste lucruri: sunet, 
culoare, căldură, frig. Ei le consideră proprietăţi ale 
obiectelor, care pot fi determinate cu ajutorul cântarului, 
instrumentelor de măsură sau prin calcul. Într-un fel, 
culorile sunt cuprinse în ce este fizic, sunetele se 
desprind din fizic, căldura sau frigul se revarsă din fizic. 
Se spune: Acel obiect, care are o anumită greutate, are 
culoare roşie sau este roşu. 


Dar atunci când omul se află în intervalul dintre 
momentul adormirii şi cel al deşteptării, cu Eul său şi cu 
corpul astral se întâmplă altceva. Atunci lucrurile nu mai 
sunt acolo prin masa, numărul şi greutatea lor. Conform 
valorilor terestre ale dimensiunilor, numărului şi 
greutăţii ele nu mai sunt acolo. Atunci când dormim nu 
mai avem în jurul nostru obiecte care să poată fi 
cântărite, oricât ar părea de ciudat, nici lucruri care să 
poată fi numărate sau măsurate direct. Eul şi corpul 
astral nu pot stabili dimensiuni atunci când omul se află 
în stare de somn. 


Dar atunci există, dacă pot să mă exprim aşa, elementele 
senzoriale care plutesc, care roiese în toate părţile. Însă 
în situaţia sa actuală, în etapa de dezvoltare în care se 
află, omul nu are capacitatea să recunoască roşul care 


pluteşte liber, undele sunetelor care circulă liber şi aşa 
mai departe. 


Dacă vrem să repezentăm schematic aceste lucruri, ele 
ar arăta ca în desenul din figura 2. S-ar putea spune: 
Aici, pe pământ, există lucruri solide care pot fi cântărite 
(reprezentate în desen prin culoarea violet), iar de aceste 
lucruri solide care pot fi cântărite se leagă într-un anumit 
fel roşul, galbenul, deci cele percepute de simţuri din 
aceste corpuri. Atunci când dormim, galbenul este o 
esenţă care pluteşte liber, roşul este o esenţă care 
pluteşte liber, nelegate de nimic care are greutate, ci 
mişcându-se liber încoace şi încolo. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu sunetul: nu răsună clopotele, ci dangătul 
lor circulă în aer. 


A 


AENA, 
! i Hi E violet 
y gii galben 
; a roşu 
Fig. 2 


Într-adevăr, mişcându-ne în lumea fizică, când vedem 
ceva punem mâna şi îl ridicăm, şi astfel ne dăm seama că 
există în realitate, că nu este doar o iluzie. Ne convinge 
faptul că are greutate. De aceea suntem înclinați să 
considerăm că ceea ce apare în lumea fizică fără să-ţi dea 
senzaţia de greutate este ireal, ca de exemplu culorile 
curcubeului. Dacă luăm un manual de fizică de astăzi, 
chiar aşa ni se explică: este o iluzie. Sunt considerate ca 


A 


reale doar picăturile de apă. Şi se trasează linii, care de 
fapt nu înseamnă nimic pentru ceea ce este acolo, dar pe 
care ni le imaginăm aşa în spaţiu, şi le numim raze. Dar 
de fapt aceste raze nu sunt acolo. Apoi se spune: Ochiul 
le proiectează în afară. Această noţiune de proiectare se 
utilizează cu precădere în fizica de astăzi. Deci avem 
următoarea imagine: un obiect roşu. Ca să ne convingem 
că nu este o iluzie, îl luăm în mână, vedem că este greu; 
aceasta ne garantează faptul că este real. Cel care a 
ajuns să fie conştient în Eul său şi în corpul său astral, în 
afara corpului fizic şi a celui eteric, îşi dă seama până în 
cele din urmă că există ceva şi în culorile şi sunetele care 
plutesc liber şi se mişcă încolo şi încoace, dar că este 
ceva diferit. Imaginile colorate care se mişcă atât de liber 
au tendinţa să se îndepărteze, să se piardă în largul 
lumii; ele au o greutate de sens contrar (fig. 3). Obiectele 
terestre tind să coboare către centrul pământului (vezi 
săgețile îndreptate în jos), celelalte vor să se ridice şi să 
fie libere, să iasă în spaţiul cosmic (săgețile îndreptate în 
sus). 


aere (iu 
ST: rea 

PRI LUA Bit Ii, 
Ar) 
a: 


A RU at pl ca 


4 violet 
ji galben 
44 roşu 


[d 


Fig. 3 
Pe de altă parte, măsurătorile au un caracter de 
aproximaţie. De exemplu, dacă avem un norişor roşcat şi 
acest norişor este încorporat într-o formaţiune mai mare, 
galbenă (fig. 4), atunci îl măsurăm, dar nu proporţional, 


ci calitativ, roşul, care este mai evident, dând măsura 
galbenului, care este mai palid. Şi astfel măsurătoarea ne 
spune: sunt cinci metri. Culoarea roşie spune: dacă m-aş 
întinde aş intra de cinci ori în galben. Trebuie să mă 
extind, să devin mai voluminoasă şi atunci voi fi şi eu 
galbenă. Aşa se fac măsurătorile aici. 


rață 4 fi ip 


j ră i 


pl „tutti! i galben 


Fig. 4 
Este şi mai dificil să lămurim cum stau lucrurile în 
privinţa număratului, căci numerele terestre sunt folosite 
de obicei pentru a număra boabele de mazăre sau 
merele, care sunt toate deopotrivă. Şi astfel avem 
senzaţia, atunci când din unu facem două, că acestui unu 
îi este totuna că alături de el mai există un doi. Dar în 
viaţa omenească este cu totul altfel; uneori se întâmplă 
ca unu să depindă de doi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 
domeniul spiritual. În matematica pur materială 
împărţirea este întotdeauna indiferentă, părţilor nu le 
pasă cine li se alătură. Dar aici nu se întâmplă aşa. 


În domeniul spiritual, atunci când pe undeva o unitate 
este de un anumit fel, ea pretinde încă să zicem trei, sau 
cinci altele, în funcţie de felul în care este. Întotdeauna 


ele au legătură între ele, aici numărul este o realitate. Şi 
când conştiinţa începe să constate cum se petrec 
lucrurile atunci când Eul şi corpul astral ies din corpul 
fizic, se ajunge într-un fel şi la determinarea a ceva ce ar 
putea fi considerat dimensiune, număr şi greutate, dar 
într-un sens opus. 


Şi atunci ceea ce privim şi ascultăm în exterior nu mai 
este pur şi simplu numai o învălmăşeală, un vârtej de 
roşu şi galben şi de sunete; atunci când începi să percepi 
în mod ordonat lucrurile de acolo, începi să-ţi dai seama 
de realitatea entităţilor spirituale care se manifestă în 
aceste elemente senzoriale care plutesc liber. Pătrundem 
în lumea spirituală pozitivă, în viaţa şi activitatea 
entităţilor spirituale. Aşa cum aici pe pământ pătrundem 
în existenţa şi acţiunea lucrurilor terestre, determinându- 
le cu instrumente de măsură, cu cântarul, sau prin calcul, 
tot aşa ajungem să pătrundem în cunoaşterea entităţilor 
spirituale prin faptul că reuşim să percepem starea pur 
calitativă, opusă greutăţii, prin care ele au tendinţa să se 
extindă cu uşurinţă în Univers, reuşim să măsurăm 
culoarea prin culoare şi aşa mai departe. Aceste entităţi 
spirituale sunt răspândite peste tot în largul domeniu al 
naturii. 


În starea de veghe omul observă conştient numai partea 
exterioară a mineralelor, plantelor sau animalelor. Dar 
atunci când doarme omul este alături de aceste făpturi 
ale domeniului natural. Iar atunci când se întoarce în sine 
şi se trezeşte, Eul său şi corpul său astral îşi păstrează o 
oarecare atracţie, o afinitate faţă de lucrurile exterioare, 
permițându-i omului să recunoască această lume 
exterioară. Dacă structura omului ar face să nu aibă 
nevoie de somn, el nu ar fi în stare să recunoască lumea 
exterioară. 


Bineînţeles aici nu este vorba de cei care suferă de 
insomnii. Căci nu am spus că aceasta s-ar întâmpla dacă 
omul nu ar dormi, ci dacă structura omului nu l-ar 
predispune la somn. Este vorba despre predispoziția 


pentru ceva. De aceea se consideră că atunci când suferă 
de insomnie omul este bolnav, căci insomnia este 
nepotrivită cu esenţa omenească. Iată cum stau lucrurile: 
tocmai pentru că omul, în somn, se află alături de cele 
din lumea exterioară, alături de ceea ce numeşte atunci 
când este treaz lume aflată în afara sa, prin acest fapt el 
ajunge să  distingă lumea exterioară, să aibă 
reprezentarea lumii exterioare. 


Această relaţie a omului cu somnul dă măsura noţiunii de 
realitate terestră. Cât de mult? Ei bine, considerăm 
realitate ceea ce ne putem reprezenta în mod corect în 
sinea noastră cu privire la ceva exterior, faptul că simţim 
în mod corect în interiorul nostru ceva din exterior. Dar 
pentru aceasta avem nevoie de mecanismul somnului. 
Dacă nu ar exista acest proces al somnului noi nu am 
avea noţiunea de realitate. Aşa încât putem spune că 
datorăm realitatea stării de somn. Pentru a ne da seama 
de realitatea lucrurilor trebuie să ne petrecem o parte a 
existenţei noastre alături de ele. Lucrurile ne spun câte 
ceva despre ele doar pentru faptul că în timpul somnului 
noi suntem cu sufletul alături de ele. 


Alta este situaţia în privinţa stării de vis. Aşa cum am mai 
spus pe parcursul ciclului mic de conferinţe pe care l-am 
ţinut în timpul adunării delegaților, visul este înrudit cu 
amintirea, cu viaţa sufletească interioară, cu ceea ce 
trăieşte în special în amintire. Atâta timp cât visul este o 
lume de sunete şi culori care plutesc liber, noi suntem pe 
jumătate ieşiţi din corp. Când ne adâncim cu totul în vis, 
aceleaşi forţe care se dezvoltă în vis, mişcându-se încolo 
şi încoace, devin forţe ale amintirii. Atunci nu ne mai 
deosebim în aceeaşi măsură de lumea exterioară. Atunci 
lumea noastră interioară concordă cu cea exterioară, 
atunci trăim cu simpatiile şi cu antipatiile noastre atât de 
intens în lumea exterioară, încât nu mai resimţim 
lucrurile ca fiind atrăgătoare sau respingătoare, ci însăşi 
simpatia şi antipatia se manifestă în imagini. 


Dacă nu am fi avut capacitatea de a visa, şi această forţă 


a visului nu s-ar fi prelungit în interiorul nostru, nu am fi 
cunoscut frumuseţea. Atracția noastră pentru frumos ţine 
de capacitatea de a visa. Când avem în vedere viaţa 
prozaică, trebuie să spunem că datorăm forţei visului 
faptul că avem amintiri; în existenţa artistică a omenirii 
datorăm puterii de a visa frumuseţea. Starea de vis este 
în corelaţie cu frumuseţea. Modul în care simţim 
frumuseţea şi creăm frumosul se aseamănă foarte mult 
cu forţa urzitoare a visului. 


Atunci când  admirăm frumusețea, când creăm 
frumuseţea, ne comportăm prin intermediul corpului 
nostru fizic, tot aşa cum ne comportăm atunci când 
suntem în afara corpului fizic sau suntem numai pe 
jumătate legaţi de el, în vis. Într-adevăr între visare şi 
trăirea frumuseţii nu este decât un pas. Şi doar pentru că 
în vremurile noastre materialiste oamenii sunt slab dotați 
pentru artă şi nu observă acest pas, astfel încât nu se mai 
ştie mare lucru despre întreaga semnificaţie a frumuseţii, 
trebuie să ne lăsăm în voia viselor pentru a simţi această 
plutire liberă încolo şi încoace. Însă atunci când în 
deplină libertate omul se lasă în voia disponibilităţii sale 
interioare, deşi face acest pas, el nu mai are senzaţia că 
ceea ce se află numai sub acţiunea forţelor corpului fizic 
este acelaşi lucru cu ceea ce este văzut în vis. 


Oamenii de astăzi reflectează îndelung la ce au avut în 
vedere cei din antichitate când au vorbit despre „haos". 
Există diferite definiţii ale haosului. În realitate haosul 
poate fi caracterizat spunând: Atunci când omul ajunge la 
o stare de conştiinţă în care încetează perceperea 
greutăţii, a gravitaţiei terestre şi lucrurile sunt deja pe 
jumătate imponderabile, dar nu încep să îşi ia zborul spre 
largul Universului, ci se mai menţin încă în echilibru, 
într-o poziţie orizontală, atunci când limitele clare încep 
să se estompeze, când privim încă cu corpul nostru fizic 
dar deja într-o stare sufletească ca cea din vis urzeala 
nedeterminată a lumii, atunci avem în faţă haosul. Iar 
visul este tocmai umbra plutitoare a haosului care se 
abate asupra oamenilor. 


În Grecia antică se mai păstra încă simţământul că de 
fapt lumea fizică nu poate crea frumosul. Lumea fizică 
este expresia necesităţii naturale, ea este aşa cum este. 
Frumuseţea poate fi creată doar din ceea ce este haotic. 
Frumuseţea apare doar atunci când haosul este 
transformat în Cosmos. De aceea Haosul şi Cosmosul 
sunt noţiuni alternative. Cosmosul - ceea ce înseamnă în 
fapt „lumea cea frumoasă" - nu poate fi realizat din 
obiecte terestre, ci numai din haos, numai prin faptul că 
a fost înfăptuit haosul. Iar ceea ce face omul cu lucrurile 
de pe pământ este numai o imitație materială a haosului 
înfăptuit. 


Aceasta este situaţia pentru oricare înfăptuire artistică. 
In Grecia antică, unde cultul misterelor mai avea încă o 
oarecare influenţă, se păstra o imgine foarte vie a acestei 
relaţii dintre Haos şi Cosmos. 


Dar străbătând toate aceste lumi - lumea în care omul 
este inconştient, deoarece este cufundat în somn, lumea 
în care omul este semiconştient, căci este adâncit în vise, 
cutreierând peste tot prin aceste lumi - nu găsim nicăieri 
Binele. Entităţile care se află acolo au fost hărăzite unei 
înţelepciuni depline chiar de la primele începuturi ale 
cursului vieții lor. Găsim la ele o înțelepciune 
dominatoare, activă, găsim la ele frumuseţe. Însă nu are 
sens, atunci când caracterizăm aceste entităţi până la 
care ne înălţăm noi, oamenii de pe pământ, să vorbim 
despre bunătate. Putem vorbi de bunătate doar atunci 
când există o diferenţă între lumea interioară şi lumea 
exterioară, astfel încât binele poate sau nu să însoţească 
viaţa spirituală. 


După cum starea de somn este părtaşă adevărului, iar 
cea de vis frumuseţii, starea de veghe este părtaşă 
bunătăţii, este de domeniul binelui. 


Starea de somn: Adevăr 
Starea de visare: Frumuseţe, Haos 


Starea de veghe: Bunătate. 


Aceasta nu vine în contradicţie cu ceea ce am spus până 
acum, şi anume că atunci când părăseşti domeniul 
terestru şi ieşi în Cosmos eşti tentat să te desprinzi de 
noţiunile terestre pentru a te ocupa de organizarea 
morală a lumii. Căci organizarea morală a lumii este tot 
atât de clar predeterminată, cu necesitate, ca şi 
cauzalitatea de aici de pe pământ. Doar că acolo ea este 
spirituală: predeterminare, existentă determinată în sine. 
Deci nu este nici 0) contrazicere. 


Însă în ce priveşte natura omenească trebuie să ne fie 
clar: Dacă vrem să putem concepe adevărul, trebuie să 
trecem prin starea de somn; dacă vrem să concepem 
frumuseţea, trebuie să trecem prin starea de visare, dacă 
vrem să concepem bunătatea, trebuie să fim în stare de 
veghe. Omul, atunci când este treaz, nu este atras prin 
organismul său fizic şi prin cel eteric către adevăr, ci 
către bunătate. Aşa ajungem la necesitatea de a discuta 
concepţia de bunătate. 


Vă întreb acum: Spre ce se orientează ştiinţa actuală 
atunci când vrea să explice ce este omul? Cu toate că se 
ocupă de omul aflat în stare de veghe, ea nu se ridică de 
la adevăr prin frumuseţe până la bunătate, ea vrea să 
explice totul în funcţie de o necesitate externă, cauzală, 
care corespunde numai ideii de adevăr. Prin aceasta nu 
ajungem însă să înţelegem activitatea neîncetată a 
omului aflat în stare de veghe, ci ne explicăm cel mult 
cum este alcătuit omul care doarme. Citind un tratat de 
antropologie cu un ochi treaz, deschis faţă de calităţile 
sufleteşti şi forţele universale, rămâneţi cu următoarea 
impresie. Vă spuneţi: Toate bune şi frumoase, câte ni le 
spune ştiinţa actuală despre om. Dar cum este de fapt 
omul despre care ne vorbeşte ştiinţa aceasta? Parcă ar 
sta mereu în pat. De fapt nici nu poate să meargă. Nu se 
poate mişca. Într-adevăr, mişcarea nu este analizată 
absolut deloc. Parcă omul ar sta mereu culcat. 


Omul, aşa cum îl explică ştiinţa, poate fi înţeles doar ca 
un om care ar sta mereu culcat. Altfel nu se poate. Ştiinţa 
nu explică decât pe omul care doarme. Dacă am vrea să-l 
punem în mişcare, ar trebui să o facem mecanic. De 
aceea vorbim de un mecanism ştiinţific. În omul care 
doarme trebuie introdus un mecanism care să dea un 
impuls acestei momâi atunci când trebuie să se scoale, 
iar seara îl aşază iar în pat. 


Deci ştiinţa aceasta nu ne spune de fapt nimic despre om, 
despre rolul lui în lume, despre activitatea lui atunci când 
este în stare de veghe. Căci ceea ce îl pune în mişcare 
este ceea ce este cuprins în ideea de bine, nu în noţiunea 
de adevăr pe care o dobândim de la lucrurile exterioare. 
Este ceva de care nu se prea ţine seama. Când vreun 
fiziolog sau un anatomist din ziua de astăzi descrie omul, 
simţi că îţi vine să-i spui acelui om: Trezeşte-te, trezeşte- 
te, nu mai dormi! Oamenii se obişnuiesc, sub influenţa 
acestei concepţii despre lume, cu această stare de somn. 
Trebuie să subliniez acest lucru: că de fapt oamenii îşi 
pierd orice capacitate creatoare din cauza somnului, 
atunci când sunt sub influenţa ştiinţei. lar acum, datorită 
revistelor de popularizare care sunt foarte răspândite, 
Chiar şi cei necultivaţi sunt influenţaţi de ştiinţă. 
Niciodată nu au existat atâţia oameni cu idei fixe ca 
astăzi, când aceste idei le-au fost furnizate de ştiinţă. 
Trebuie să vorbeşti într-un mod foarte deosebit, dacă vrei 
să înfăţişezi situaţia din vremea noastră. Trebuie să 
foloseşti cu totul alt ton decât cel care este uzual în ziua 
de astăzi. 


Aşa se întâmplă şi atunci când te afli un timp în preajma 
materialiştilor. Când materialismul era la apogeu, s-au 
scris cărţi care susțineau, de exemplu, că omul, de fapt, 
nu este nimic în sine. El este un produs al oxigenului din 
aer, este un produs al temperaturii la care se află. El este 
de fapt - trage concluzia în mod patetic această 
interpretare materialistă - un produs al miscării aerului. 


Dacă acceptăm această descriere şi ne imaginăm omul ca 


fiind într-adevăr aşa cum este prezentat de cercetătorul 
materialist, rezultă că el este complet neurastenic. 
Materialiştii nu au descris niciodată decât astfel de 
oameni. Nu-şi mai dau seama că de fapt descriu oameni 
adormiţi, ca să zicem aşa, îşi depăşesc rolul şi vor să 
meargă mai departe, descriind totdeauna oameni care 
par a fi în cel mai înalt grad neurastenici, care ar trebui 
să moară până în ziua următoare de neurastenie, care nu 
pot să trăiască. Căci această perioadă nu a putut concepe 
niciodată oamenii vii din punct de vedere ştiinţific. 


Există misiuni importante pe care oamenii de astăzi 
trebuie să le degajeze din această ambianţă şi să le aducă 
iarăşi în acele condiţii fără de care istoria omenirii nu 
mai poate să continue să se desfăşoare. Este nevoie să se 
pătrundă în spiritualitate. Trebuie găsit celălalt pol, opus 
celui cunoscut acum. Ce s-a realizat de fapt în decursul 
secolului al XIX-lea, atât de glorios sub raportul gândirii 
materialiste? Ce s-a obţinut? 


S-a reusit într-un mod cu totul remarcabil - trebuie să 
recunoastem deschis şi cinstit acest lucru - să se 
analizeze lumea exterioară ca lume terestră, prin 
dimensiuni, număr şi greutate. În această privinţă secolul 
al XIX-lea şi începutul secolului XX au avut realizări 
extraordinare, de mare amploare. Insă percepțiile 
senzoriale, culorile, sunetele acestea plutesc încă în 
necunoscut. Fizicienii au încetat să mai vorbească despre 
culori şi sunete; ei vorbesc de vibrații ale aerului şi ale 
eterului, care nu sunt culori şi nici sunete. Vibraţiile 
aerului nu sunt sunete, ci cel mult un mediu în care sunt 
transpuse sunetele. Prin ele nu se poate sesiza care este 
calitatea senzorială a sunetelor. La acestea se ajunge 
abia după aeeea. De fapt, astăzi nu mai vedem decât ce 
se poate măsura cu cântarul, cu linia sau prin calcul. 
Celelalte ne scapă. 


lar acum, când teoria relativităţii introduce acea 
grandioasă dezordine pe care v-am descris-o ieri în ceea 
ce se poate măsura, cântări, număra, acum totul se 


destramă, toate se învălmăşesc. Dar până la urmă şi 
această teorie a relativităţii se izbeşte de anumite limite. 
Nu, în ceea ce priveşte noţiunile teoria relativităţii nu 
pierde din vedere noţiunile terestre, însă noţiunilor 
teoriei relativităţii le scapă totuşi realitatea. Căci ceea ce 
poate fi măsurat, numărat, cântărit intră prin dimensiuni, 
număr şi greutate în raporturi bine determinate cu 
realitatea exterioară senzorială. 


Într-o vreme un fizician (sau un grup de fizicieni) din 
Stuttgart a întreprins o tratare a teoriei relativităţii din 
punctul de vedere al antroposofiei. Într-o discuţie, s-a 
ilustrat printr-o demonstraţie simplă că este totuna dacă 
tin în mână o cutie de chibrituri şi aprind chibritul 
frecându-l de cutie sau dacă ţin în mână chibritul şi frec 
cutia de el: chibritul se aprinde şi în acest caz. Mişcarea 
este relativă. 


Desigur şi aceasta este ceva relativ. În legătură cu tot ce 
se referă la un spaţiu newtonian sau un spaţiu euclidian, 
totul este relativ. Dar atunci când în discuţie este acea 
realitate care se manifestă prin atracţia gravitaţională, 
treburile nu mai sunt atât de simple cum şi le-a imaginat 
Einstein, căci aici este vorba despre împrejurări reale. 
Din nou ne aflăm în faţa unui paradox. Relativitatea îşi 
dovedeşte valabilitatea când realitatea complexă este 
înlocuită prin matematică, geometrie şi mecanică. Dar 
când este vorba de adevărata realitate, nu mai merge 
aşa. Căci nu mai este ceva relativ dacă mănânci friptură 
de vițel sau eşti tu mâncat de ea. Cu cutia de chibrituri 
poţi să faci diferite combinaţii, însă friptura de vițel 
trebuie s-o mănânci, nu poţi să te laşi mâncat de ea! 
Tocmai aceste lucruri limitează aplicarea teoriei 
relativităţii. Dacă privim din afară aceste lucruri s-ar 
putea spune că nu este înţeleasă această teorie profundă. 
Dar logica, aşa cum vă spun, este că nu este altceva, nu 
pot s-o fac să fie altfel. 


Deci se pune problema să vedem în ce fel, dacă luăm în 
considerare greutatea - deci ceea ce constituie de fapt 


corpurile fizice -, prin aceasta culorile, sunetele şi 
celelalte nu-şi mai găsesc loc nicăieri în realitate. Dar 
datorită acestei orientări se pierde din vedere ceva foarte 
important. Şi anume se pierde din vedere măiestria 
artistică. Pe măsură ce suntem tot mai legaţi de lumea 
fizică, măiestria artistică îşi ia adio de la noi. În cuprinsul 
tratatelor de fizică nu se poate găsi nici urmă de artă. Nu 
se mai păstrează nimic din artă, totul a fost eliminat. 
Pentru cine mai are vreo rămăşiţă de simţ al frumuseţii 
este îngrozitor de greu să studieze un manual de fizică 
din zilele noastre. Prin faptul că toate acele elemente din 
care se înfiripă frumosul, culorile şi sunetele, care sunt 
libere ca păsările cerului, nu sunt luate în considerare 
decât atunci când sunt legate de lucruri grele, prin 
această atitudine oamenii pierd din vedere arta. Astăzi 
acest lucru le scapă. Cu cât oamenii sunt mai legaţi de 
lumea fizică, cu atât sunt mai străini de artă. Gândiţi-vă 
bine. Avem o fizică excelentă. Nu poate să ni se 
reproşeze faptul că deşi facem parte din tabăra 
antroposofiei declarăm că există o fizică excelentă. Insă 
această fizică trăieşte din lepădarea de măiestria 
artistică. Ea trăieşte până în cele mai mici detalii din 
tăgăduirea măiestriei artistice, căci acesta este un mod 
de a aborda lumea în care artistul nu se sinchiseşte 
câtuşi de puţin de fizician. 


De exemplu, nu cred că muzicianul pune mare preţ pe 
studierea teoriei fizice a acusticii. Pentru el acest lucru 
este plictisitor, lui nu-i pasă de aceasta. De asemenea, 
pictorul nu este dispus să studieze greoaia teorie a 
culorilor cuprinsă în fizică. Dacă îl mai interesează cât de 
cât teoria culorilor, el apelează la teoria lui Goethe 
asupra acestora. Însă această teorie este eronată din 
punctul de vedere al fizicianului. Fizicianul îşi aruncă 
ochii asupra ei şi spune: Da, într-adevăr, nu contează 
prea mult dacă pictorul are cunoştinţe adevărate sau 
false asupra culorilor. De fapt tocmai sub influenţa 
concepţiilor de astăzi ale fizicii arta se duce de râpă. Deci 
trebuie să ne punem problema de ce în vremurile vechi a 
existat artă. 


Dacă ne întoarcem mult în trecut, până în acele vremuri 
străvechi când oamenii mai aveau încă o clarviziune 
primordială, vedem că pe atunci oamenii nu dădeau atâta 
atenţie dimensiunilor, numărului şi greutăţii obiectelor 
terestre. Ei nu erau atât de preocupaţi de dimensiuni, 
număr şi greutate, ci preţuiau mai mult culorile şi 
sunetele obiectelor terestre. 


Gândiţi-vă că de fapt chimia nu ia în calcul greutatea 
decât de la Lavoisier încoace, deci de ceva mai mult de o 
sută de ani. Greutatea a fost utilizată în fundamentarea 
unei concepţii despre lume de-abia de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea. Omenirea de mai înainte nu avea 
convingerea că pe pământ toate trebuie măsurate după 
greutatea, numărul şi dimensiunile lor. Oamenii se lăsau 
prin simţurile lor în voia lăicerului de culori al lumii, a 
armoniilor sonore, nu a oscilaţiilor acustice, ci a valurilor 
de sunete. Se trăia în ambianta lor prin faptul că se trăia 
în lumea fizică. 


Dar ce obținea omul prin faptul că trăia în această 
percepţie senzorială lipsită de greutate? El dobândea 
posibilitatea ca, de exemplu, atunci când se apropia de 
cineva să-l vadă pe acel om nu aşa cum vedem astăzi, ci 
ca pe un produs al întregului Univers. Omul era mai mult 
un efluviu complex al Cosmosului. Era mai degrabă un 
microcosmos, decât un ins care, închis în limitele 
propriului trup, ocupă o mică bucăţică de pământ. 
Oamenii erau consideraţi într-o mai mare măsură drept o 
reflectare a Universului. Culorile care se scurg din toate 
părţile se adunau la un loc, dându-i omului culoare. 
Armonia universală era prezentă, sunetul ei străbătea 
făptura omenească, dându-i chip şi formă. 


Omenirea de astăzi ar putea cu greu să înţeleagă ceva 
din cele pe care vechii iniţiatori în mistere le spuneau 
discipolilor lor. Căci astăzi, dacă cineva vrea să explice 
inima omenească ia un embrion şi analizează în ce fel se 
creează vasele de sânge, cum apare un fel de pompă din 


care se formează apoi inima. Desigur că vechii învăţaţi 
nu spuneau aceste lucruri discipolilor lor la iniţierea în 
mistere. Nu li s-ar fi părut ceva mai important decât felul 
în care se împleteşte un ciorap, deoarece rezultatele sunt 
destul de asemănătoare. Dimpotrivă, altceva avea o 
importanţă cu totul deosebită. Ei spuneau: Inima 
omenească este un produs al aurului care trăieşte 
pretutindeni în lumină, care izvorăşte din Univers şi 
formează de fapt inima omenească. Ei îşi reprezentau 
acest lucru astfel: lumina se ţese în Univers şi lumina 
poartă în sine aurul. Peste tot în lumină este aur, aurul 
roieşte în lumină. Şi în viaţa pământească, inima, după 
cum ştiţi, se reînnoieşte cu totul, în răstimp de şapte ani, 
nu din castraveţii şi salata şi friptura de vițel pe care le-a 
mâncat omul în acest răstimp, ci, aşa cum ştiau aceşti 
învăţaţi din vechime, inima se zideşte din aurul luminii. 
lar castraveţii şi salata sunt numai un stimulent pentru 
ca aurul care roieşte în lumină din întregul Univers să 
zidească inima. 


Da, oamenii vorbeau altfel pe atunci, şi trebuie să fim 
conştienţi de acest contrast, căci va trebui să învăţăm din 
nou să vorbim în acel fel, însă la un alt nivel de 
conştiinţă. De exemplu, ceea ce a existat odinioară în 
domeniul picturii, dispărând apoi; ceea ce se picta prin 
inspiraţia primită din Univers, când încă nu se cunoştea 
gravitația, şi-a lăsat ultimele ecouri, de exemplu, în 
pictura lui Cimabue şi îndeosebi în arta iconarilor ruşi. 
Icoanele au fost pictate pornind de la ceea ce se mai 
primea pe atunci din lumea exterioară, din macrocosmos; 
ele sunt într-un fel bucăţi desprinse din macrocosmos. 
După aceea însă s-a ajuns într-un impas. Nu se putea 
merge mai departe pe acest drum, căci omenirea a 
pierdut această imagine a lumii. Dacă ar fi fost vorba să 
se mai picteze aceste icoane printr-o participare 
interioară, nu numai ca rezultat al tradiţiei şi al 
rugăciunilor, ar fi trebuit să se ştie cum trebuie mânuit 
aurul . Felul cum era tratat aurul în imagini este unul 
dintre marile secrete ale picturii străvechi. Scoaterea în 
evidenţă a ceea ce se formează la om din fondul de aur, 


aceasta era esenţa picturii străvechi. 


Există o prăpastie adâncă între Cimabue şi Giotto, căci 
Giotto a început ceea ce Rafael a dus apoi pe cele mai 
înalte culmi. Cimabue se baza pe tradiţie, Giotto era deja 
pe jumătate naturalist. El punea în evidenţă faptul că 
tradiţia nu mai era vie în suflete. Acum se lua în 
considerare omul fizic, nu mai era vorba de întregul 
Univers. Nu se mai putea picta aurul, trebuia pictată 
carnea. 


Până la urmă s-a mers atât de departe pe această cale, 
încât pictura s-a transformat în ceea ce ne-a dat secolul 
al XIX-lea. Icoanele nu au greutate, icoanele sunt din 
afara lumii, sunt imponderabile. Astăzi nu mai pot fi 
pictate aşa, dar când au fost pictate în forma lor 
originară ele erau imponderabile. 


Giotto a fost primul care a început să picteze lucrurile 
aşa încât să fie supuse legii gravitaţiei. De atunci 
încoace, toate lucrurile care sunt reprezentate au 
greutate chiar în imagine şi sunt pictate din exterior, iar 
culorile sunt puse pe ele aşa cum susţin fizicienii, care 
spun că la suprafaţa obiectelor culorile apar ca urmare a 
unor lungimi de undă diferite. In felul acesta gravitația a 
pătruns în artă. Numai că Giotto a făcut acest lucru într-o 
manieră estetică, cu măiestrie, iar Rafael a înălţat 
această măiestrie până pe culmi. 


Aşa că acum se poate spune: Universalul s-a retras din 
oameni şi acum numai omul cu greutate mai poate fi 
văzut. Cât s-au mai păstrat unele simţăminte din 
timpurile vechi, s-ar putea spune că greutatea trupului a 
fost oarecum mai mică, totuşi era o greutate. Atunci a 
apărut Madona, ca o contrapondere a icoanei. Icoana, 
care era imponderabilă, şi Madona, care are o greutate, 
dar în acelaşi timp este şi frumoasă. Frumuseţea şi-a mai 
păstrat-o. Dar icoanele nu se mai puteau picta, căci omul 
nu mai trăia în ele. Nu este adevărat că şi astăzi oamenii 
trăiesc viaţa icoanelor. De aceea şi arta icoanelor s-a 


transformat într-un fel într-un neadevăr sentimental. Este 
un drum înfundat în artă, icoanele au devenit schematice, 
au devenit tradiţionale. 


Pictura lui Rafael, pictură care de fapt s-a clădit pe ceea 
ce a făcut Giotto din Cimabue, această pictură mai poate 
rămâne artă doar atâta vreme cât asupra ei mai 
străluceşte vechiul luciu al frumuseţii. Bineînţeles că au 
existat pictorii senini ai Renaşterii, care mai simțeau 
ceva din aurul care se învolburează în lumină şi au dat 
cel puţin tablourilor lor o strălucire care le venea din 
exterior, din razele aurului care roia în lumină. 


Dar acest lucru nu s-a mai continuat. Aşa a apărut 
naturalismul. Şi aşa omenirea a rămas din punct de 
vedere al artei între două luntre, între icoană şi Madonă, 
şi a ajuns în situaţia să fie nevoită să descopere ce este 
culoarea pură, sunetul pur, cărora li se opune gravitația, 
li se opune calitatea de a putea fi măsurat, numărat, 
cântărit. Trebuie să învăţăm să pictăm plecând de la 
culoare. Deocamdată acest lucru se încearcă de-abia, 
incipient şi stângaci, dar nouă ne revine sarcina de a 
picta pornind de la culoare, de a trăi culoarea în sine, 
desprinsă de greutate. In acest domeniu trebuie să 
putem merge înainte cu convingere, mai ales cu 
convingere estetică. 


Dacă urmăriţi ce s-a realizat în încercările simple din 
programul nostru*, veţi vedea că acolo, chiar dacă este 
numai un început, totuşi începutul a fost făcut, pentru a 
scoate culorile de sub povara gravitaţiei, de a trăi 
culoarea ca pe un element de sine stătător, de a face 
culorile să vorbească. Dacă acest lucru va izbuti, din 
elementele libere ale culorilor şi sunetelor va apărea din 
nou o artă nesupusă gravitaţiei, în opoziţie cu concepţia 


fizică antiartistică, care tinde să sufoce orice artă. 

*  Reproducerile pastelurilor şi acuarelelor realizate de Rudolf 
Steiner au apdrut sub îngrijirea Fundaţiei pentru administrarea 
operei lăsate de Rudolf Steiner. (Nota red. germane.) 


Da, stăm între două luntre, între icoană şi Madonă, dar 
acum este timpul să ne ridicăm. Aici ştiinţa modernă nu 
ne poate ajuta. V-am spus că dacă ar fi numai după 
ştiinţele fizice ar trebui să stăm numai culcaţi. Dar acum 
trebuie să ne sculăm în picioare. Iar pentru aceasta avem 
neapărată nevoie de Ştiinţa spirituală. Aceasta cuprinde 
acel element vital care se ridică de la gravitație la 
culoarea imponderabilă, la realitatea culorii, de la 
constrângere până şi în domeniul naturalismului muzical 
la arta muzicală liberă şi aşa mai departe. 


În toate domeniile putem vedea un reviriment, o 
redeşteptare a omenirii. Deci trebuie să primim aceste 
impulsuri de a ne trezi, de a privi în jur, de a observa ce 
este şi ce nu este, şi unde se află chemarea de a păşi mai 
departe. De aceea am dorit ca înainte de vacanţa de vară 
prilejuită de plecarea mea în Anglia să închei cursurile cu 
aceste consideraţii, pe care vi le-am prezentat atât în 
aceste conferinţe cât şi în faţa adunării delegaților. 
Aceste lucruri se înscriu deja în dinamica vremurilor 
noastre. Şi este necesar ca acestea să pătrundă în 
mişcarea noastră aşa cum am încercat să vi le 
desluşesc. 


V-am arătat ce a ajuns să-şi închipuie filosoful din 
vremurile noi, la ce duce acest intelectualism. Se 
imaginează o maşină imensă, aşezată în centrul 
pământului, din care, pornind de la pământ, lumea să se 
împrăştie în toate părţile Universului. El consideră că 
este aşa. Dar alţii sunt de altă  pătere. 


Aşa că de pe diverse poziţii, de exemplu aşa cum am 
făcut ieri, arătându-vă cum noţiunile care acum treizeci- 
patruzeci de ani erau considerate ca foarte bine stabilite 
s-au destrămat cum se topeşte zăpada la soare în faţa 
teoriei relativităţii, am încercat să vă arăt că există peste 
tot premise care ne fac să ne îndreptăm către 
antroposofie. Filosoful Eduard von Hartmann spune aşa: 
Dacă lumea este aşa cum trebuie să ne-o reprezentăm, 
adică aşa cum şi-o închipuie el în spiritul secolului al XIX- 


lea, atunci ar trebui de fapt, deoarece nu o putem 
suporta în sine, să o extindem tot mai mult în Univers şi 
se pune numai problema dacă vom fi în stare să realizăm 
aceasta. Trebuie să dorim să vină astfel de vremuri, în 
care să putem risipi lumea în tot largul Universului. Deci 
relativiştii se îngrijesc de mai înainte ca oamenii să nu 
mai aibă nici un fel de noţiuni. Spaţiu, timp, mişcare, 
toate acestea se destramă, fără acestea omul poate 
ajunge la disperare, astfel încât poate să considere că în 
aceste condiţii cea mai bună rezolvare a situaţiei o 
constituie această împrăştiere în întregul Univers. Însă 
de fapt trebuie să ajungi să cunoşti limpede ceea ce 
constituie impulsurile caracteristice epocii noastre. 


De aceea a trebuit să ţin aceste ultime conferinţe în felul 
în care le-am ţinut: arătând cum se răsfrânge în rândurile 
noastre viaţa culturală exterioară. A fost un apel să 
începem să deschidem ochii. Şi am încercat să structurez 
aceste conferinţe în aşa fel, încât din ele să se poată 
vedea aceasta: Societatea antroposofică trebuie să facă 
tot efortul ca să iasă din sectarism, să depăşească 
sectarismul. Aşa că ar fi de dorit, dragi prieteni, să 
folosiţi timpul celor câteva săptămâni în care trebuie să 
ne despărţim ca să reflectaţi cum putem ieşi din acest 
sectarism. Căci altfel Societatea antroposofică se va 
adânci din ce în ce mai mult în sectarism. Şi există 
tendinţe foarte puternice de a nu abandona sectarismul, 
ci de a naviga în continuare tot mai mult în atitudini 
sectare. 


Trebuie să ne preocupe ce posibilităţi putem găsi pentru 
ca să evităm sectarismul. Insist asupra acestui fapt, 
deoarece este extrem de necesar să insist. Am vrut prin 
aceasta să vă atrag atenţia, aşa cum am făcut în aceste 
ultime conferinţe, că trebuie să privim pretutindeni în 
lume, că nu trebuie să ne închistăm într-o sectă, ci 
trebuie să trăim în lume, cu ochii larg deschişi, cu simţ 
practic, să ne situăm în miezul lumii. Aceasta se poate 
realiza concomitent cu adâncirea cât de intensă în lumea 
spirituală. De aceea a trebuit să vă încunoştinţez că în 


zilele noastre a fost posibil ca un hindus, Râmanâthan, 
privind la cultura europeană să le spună europenilor: 
Aduceţi-vă învăţători din India care să vă vorbescă 
despre lisus, căci voi nu-l mai înţelegeţi deloc pe lisus 
Christos. Începem să înţelegem aceste lucruri doar când 
ne apucăm să citim Noul Testament. 


Atunci când ne închistăm în sectarism, aşa cum arată clar 
anumite tendinţe care s-au manifestat în cursul adunării 
delegaților, nu putem aduce la îndeplinire marea misiune 
a antroposofiei actuale, iar aceasta trebuie îndeplinită, 
căci este o problemă vitală pentru omenire. 


Am dorit să mă adresez inimilor voastre în acest fel, 
înainte de a mă despărţi de voi pentru câteva săptămâni. 
La vremea potrivită veţi fi anunţaţi când se vor continua 
aceste cursuri. În săptămânile care urmează se vor 
prezenta în diferite localităţi din Anglia conferinţe şi 
reprezentații de euritmie. 


Am dori să ne pregătim pentru această vacanță de vară 
în aşa fel, încât în acest interval inimile noastre să fie 
deschise pentru receptarea corespunzătoare a 
următoarei probleme: Ce ar trebui să simțim, pentru ca 
dezvoltarea omenirii să se desfăşoare mai departe pe 
calea cea bună? 
CONFERINŢA a IV-a 
Omul ca imagine a ființei spirituale şi a 
acțiunilor spirituale 
Londra, 2 septembrie 1923 
Mă bucur din suflet că pot să prezint această conferință 
şi aici, la filiala noastră din Londra, după cele două 
manifestări atât de reuşite de la Ilkley* şi 
Penmaenmawr**. 
* Localitate din Anglia, situată la N-V de Leeds, în Yorkshire, 
unde Rudolf Steiner a susţinut în august 1923 paisprezece 
conferinţe în ciclul Viaţa spirituală actuală şi educația, 
publicate la Stuttgart în 1957. (Nota red.) 


** Localitate din Wales (Ţara Galilor), situată pe ţărmul Mării 
Irlandei. Aici Steiner a susţinut în august 1923 treisprezece 


conferinţe în ciclul Cunoașterea iniţiatică, publicate la 

Dornach în 1960. (Nota red.) 
V-am mai spus cu prilejul altor conferinţe prezentate la 
această filială că omul, îndeplinindu-şi zi de zi, an de an, 
munca sa obişnuită pe acest pământ obţine de aici ceea 
ce îi este propriu sub aspect fizic, corporal, corporalitate, 
prin care el este legat fizic de existenţa pământească. 
Câtă vreme avem în vedere ceea ce ne înconjoară aici, în 
lumea fizică, în existenţa terestră, şi ceea ce se adaugă 
existenţei fizice prin propria noastră muncă, este de la 
sine înţeles că acordăm cea mai mare atenţie timpului pe 
care omul îl petrece pe pământ în stare de veghe. Dar am 
vorbit deja despre faptul că şi pentru ceea ce poate să fie 
omul în existenţa pământească este mai important ce i se 
întâmplă în intervalul pe care îl petrece dormind în 
timpul vieţii sale pământeşti. 


Atunci când, într-un moment oarecare al existenţei 
noastre pământeşti, privim înapoi la ceea ce ne mai 
putem aminti din trecut, excludem de fapt întotdeauna 
perioadele petrecute în somn, punem laolaltă tot ce am 
realizat sau ce ni s-a întâmplat în timpul zilei, în stare de 
veghe, şi facem într-un fel din toate acestea un tot unitar. 
Dar această unitate nu se va realiza niciodată dacă nu 
vom intercala aici şi intervalele de somn. Atunci când 
vrem să aflăm adevărata esenţă a omului, trebuie să dăm 
atenţie acestei stări de somn. Omul poate prea bine să 
spună: Nu ştiu nimic din ce se petrece în timpul 
somnului: Pe cât de adevărat este acest lucru când avem 
în vedere conştiinţa exterioară, pe atât de neadevărat 
este în realitate. Căci dacă am avea în urmă o viată care 
nu a fost niciodată întreruptă de somn, am fi ca nişte 
automate. Nu am fi entităţi spirituale, ci numai nişte 
automate. 


Mai importante chiar decât stările de somn care se 
succed de la o zi la alta sunt, pentru ceea ce vă spun 
acum, perioadele de somn din timpul primei copilării, 
căci urmările acestui somn se simt toată viaţa, iar la ele 
se adaugă doar ca o completare ceea ce ne aduce din 


punct de vedere spiritual fiecare noapte din etapele 
ulterioare de somn ale vieţii. Am fi fost doar nişte 
automate dacă în copilărie am fi cunoscut lumea numai în 
stare de veghe, dacă am fi rămas tot timpul treji, n-am fi 
dormit niciodată, şi nu numai că am fi fost nişte 
automate, ci n-am fi avut nici măcar posibilitatea de a 
face ceva conştient în cadrul acestui automatism. N-am 
recunoaşte ca aparţinându-ne nici măcar ceea ce s-ar 
petrece în mod automat prin intermediul nostru. De 
aceea atunci când considerăm că nu ne aducem aminte 
ce s-a petrecut cu noi în timpul somnului, nu avem întru 
totul dreptate. Când privim înapoi în felul acesta, 
eliminând permanent stările de somn din amintirile 
noastre, privind înapoi dincolo de nimicul din acele 
intervale de timp cât am dormit, vedem într-un fel sau 
altul evenimentele pe care le-am trăit în stare de veghe. 
De fapt, atunci când privim înapoi vedem în locul acelui 
timp în care am dormit nimicul. Dacă privim un perete 
alb şi într-o parte a sa nu este culoare, ci un cerc negru, 
vedem de asemenea nimicul: vedem întunericul sau, dacă 
de fapt nu este un cerc negru, ci o gaură dincolo de care 
nu este lumină, vedem această gaură. Vedem întunericul. 
Tot aşa vedeţi întunericul din vieţile voastre atunci când 
priviţi în trecut. Intervalele în care aţi dormit vă apar ca 
perioade întunecate ale vieţii. Şi acestor perioade 
întunecate ale vieţii, acestor neguri ale vieţii le spuneţi 
Eu. Nu aţi avea conştiinţa Eului dacă nu aţi vedea aceste 
zone de întuneric. O datoraţi nu faptului că aţi lucrat 
neîntrerupt de dimineaţa până seara, nu de aceea puteţi 
să vă spuneţi Eu; acest lucru îl datoraţi faptului că aţi 
dormit. Căci Eul, aşa cum ni-l reprezentăm în viaţa 
pământească, este această parte neguroasă a vieţii, 
golul, nonexistenţa. Şi atunci când analizăm aşa cum 
trebuie viaţa noastră, nu trebuie să spunem că ne 
datorăm conştiinţa de sine zilei, ci că o datorăm nopţii. 
Doar datorită nopţii ajungem la ceea ce ne face să fim 
oameni adevăraţi, căci altfel nu am fi decât nişte 
automate. 


Atunci când ne întoarcem cu gândul spre epoca veche a 


evoluţiei omului pe pământ vedem că oamenii nu erau 
deloc nişte automate, deja existau anumite deosebiri 
între starea de veghe şi cea de somn, dar deoarece ei 
erau mai mult sau mai puţin legaţi de starea de somn şi 
în timpul zilei, în starea obişnuită de conştienţă, 
comportarea lor, întreaga lor viaţă terestră, era mult mai 
mecanică decât viaţa de acum, din vremurile pe care le 
trăim noi. 


Aşa că putem spune că Eul nostru propriu, adevărat, 
interior, nu îl putem nicidecum lua cu noi din lumea 
spirituală în această lume fizică pământească. El rămâne 
mereu în lumea spirituală. El se afla în lumea spirituală 
înainte de coborârea noastră în această existenţă 
pământească. Îl regăsim în lumea spirituală în răstimpul 
dintre momentul adormirii şi cel al deşteptării. El rămâne 
mereu în lumea spirituală. Atunci când în timpul zilei, 
având conştiinţa omenească de astăzi, ne considerăm un 
Eu, acest cuvânt „Eu" indică ceva ce nu există în lumea 
aceasta fizică, ceva ce îşi are numai imaginea în această 
lume fizică. 


Şi nu avem dreptate atunci când zicem: Eu sunt omul 
acesta puternic de pe pământ, mă aflu aici cu fiinţa mea 
reală. Corect este să spunem: Fiinţa noastră reală se află 
în lumea spirituală. Ceea ce se află pe pământ este o 
imagine, de fapt o reflectare a fiinţei noastre adevărate. 
Este mai corect să nu considerăm absolut deloc ceea ce 
se află aici pe pământ ca fiind omul real, ci doar ca fiind 
imaginea omului real. 


Vă puteţi da seama mai clar de acest lucru, dacă vă 
imaginaţi următoarele: Închipuiţi-vă că dormiţi. Eul s-a 
îndepărtat de trupul fizic şi de cel eteric, corpul astral s-a 
îndepărtat de cel fizic şi de cel eteric. Însă Eul acţionează 
în sângele şi mişcările omului. Mişcările încetează atunci 
când Eul s-a îndepărtat în timpul somnului, însă ceea ce 
este în sânge continuă să acţioneze fără ca Eul să 
contribuie la aceasta. Trebuie doar să priviţi la corpul 
fizic şi vă veţi spune: Ce se întâmplă de fapt cu el în timp 


ce dormim? Căci sângele trebuie să fie pus în mişcare 
într-un fel oarecare de către ceva în timpul somnului, aşa 
cum ziua, în stare de veghe, este pus în mişcare de Eu. 
Tot astfel se pune problema şi în ceea ce priveşte corpul 
astral, care este implicat în întregul proces de respiraţie. 
El părăseşte acest proces în timpul nopţii, însă respiraţia 
continuă. Deci şi în acest caz trebuie să existe ceva în 
interior care să acţioneze aşa cum o face corpul astral în 
viaţa din timpul zilei. Ne abandonăm prin plecarea 
corpului astral organele, ca de exemplu cele implicate în 
respiraţie, de fiecare dată când adormim. Abandonăm 
prin plecarea Eului forţele pulsatoare ale sângelui nostru. 
Ce se întâmplă cu ele în timpul nopţii? Atunci când trupul 
omului rămâne culcat în pat, iar Eul său părăseşte forţele 
care fac să pulseze sângele, în acestea pătrund entităţile 
din prima treaptă a ierarhiei: atunci Angeloii, 
Archangeloii şi Archaii trăiesc în organele în care în stare 
de veghe, în timpul zilei, trăieşte Eul. Iar în organele 
respiratorii pe care le-am abandonat prin faptul că trupul 
astral a ieşit din noi în timpul nopţii acţionează fiinţele 
din următoarea treaptă a ierarhiei: Exusiai, Dynamis, 
Kyriotetes*. 

* Vezi lucrarea lui R. Steiner Ierarhiile spirituale și 

reflectarea lor în lumea fizică, Editura Univers Enciclopedic, 

1995. (Nota red.) 
Fapt este că atunci când adormim seara şi se produce 
ieşirea Eului şi a corpului nostru astral din corpul nostru 
fizic, îngerii, arhanghelii şi entităţile spirituale superioare 
pătrund în noi şi însufleţesc organele noastre, cât timp 
noi suntem afară, în intervalul dintre adormire şi trezire. 
Iar în ceea ce priveşte corpul eteric nu suntem în stare 
nici când nu dormim, în timpul zilei, să facem cele ce 
trebuie să fie făcute. Acestea trebuie să fie îndeplinite de 
către entităţile din cea mai înaltă ierarhie, Serafimii, 
Heruvimii şi Tronurile, chiar când ne trezim; aceştia 
rămân de fapt mereu acolo. 


Şi acum să vorbim despre corpul nostru fizic. Dacă ar 
trebui să ne preocupăm noi înşine de fenomenele 
impresionante, complexe, care se petrec în corpul nostru 


fizic nu numai că nu le-am face aşa cum trebuie, dar nici 
măcar nu am şti cum să procedăm, de unde să începem, 
am fi complet neajutoraţi. Ceea ce constituie aspectul 
anatomic exterior al corpului fizic, n-ar putea să pună în 
mişcare nici măcar un singur atom. Acest lucru le revine 
cu totul altor puteri. 


Aceste puteri nu sunt altceva decât cele care au fost 
numite în vechime puterile trinităţii supreme, ale Tatălui, 
Fiului şi Sfântului Duh, adevărata trinitate care trăieşte 
în corpul nostru fizic. Încât putem să spunem că pe 
parcursul întregii noastre vieţi pământeşti corpul nostru 
fizic nu ne aparţine; el nu-şi poate realiza evoluţia prin 
noi înşine. El este, aşa cum se spunea în vremurile de 
demult, adevăratul templu al Dumnezeirii, Dumnezeirea 
în trei strălucind. Corpul nostru eteric este locuinţa 
ierarhiei Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor; organele 
noastre, care sunt atribuite corpului eteric, trebue să fie 
în grija Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Iar 
organele fizice şi cele eterice, care în timpul nopţii sunt 
părăsite de către corpul astral, trebuie să fie îngrijite de 
cea de a doua ierarhie, Domniile, Puterile şi Stăpânirile. 
Organele care sunt abandonate de căre Eu se află în 
timpul nopţii în grija celei de a treia ierarhii, Îngerii, 
Arhanghelii şi Archaii. 


Astfel activitatea este necontenită în om, dar aceasta nu i 
se datorează numai lui. Am putea zice că el locuieşte 
doar ca un chiriaş temporar, atunci când este în stare de 
veghe, în acest organism al său. În acelaşi timp acest 
organism al său este templul şi lăcaşul spiritelor din 
ierarhiile superioare. 


Atunci când ne dăm seama de acest lucru, ne putem 
spune: Ne reprezentăm într-adevăr corect înfăţişarea 
exterioară a omului doar atunci când ne gândim că 
aceasta este o imagine, imaginea acţiunii tuturor 
ierarhiilor. Ele se află acolo, în interior. Şi privind 
această alcătuire cu chip de om, cu toate particularităţile 
sale, privind şi celelalte corpuri de formă omenească, nu 


le apreciez aşa cum ar trebui dacă spun că aceasta este 
cutare sau cutare fiinţă, ci doar dacă spun că este 
imaginea acţiunii nevăzute, mai presus de simţuri, a 
tuturor ierarhiilor. Doar când privim lucrurile în felul 
acesta putem vorbi cum se cuvine, în detaliu, despre ceea 
ce altfel este conceput numai în mod extrem de abstract. 


Se spune că lumea aceasta fizică nu este reală, că ea este 
Maya, şi că adevărul se află în spatele ei. Dar din aceasta 
nu poţi deduce mare lucru. Este numai un adevăr cu 
caracter general, este ca şi cum ai spune că pe câmp 
cresc flori. Aşa cum acest lucru nu-ţi spune nimic, dacă 
nu ştii ce fel de flori cresc pe câmp, tot aşa nu putem 
începe să ştim ceva despre lumea superioară decât dacă 
se poate pune concret în evidenţă cum este redată 
acţiunea acestei lumi superioare în ceea ce apare în 
exterior ca imagine, Maya, manifestare în lumea fizică, 
senzorială. Astfel că omul, luat ca întreg, judecat după 
viaţa sa pământească diurnă şi după viaţa pământească 
nocturnă, nu numai că se află în legătură cu ceea ce îl 
înconjoară aici, în existenţa terestră, sub aspect fizic- 
senzorial, ci este în legătură şi cu lumea spiritualităţii 
superioare. Şi aşa cum o anumită spiritualitate, pe care 
am putea să o numim inferioară, acţionează pe pământ în 
domeniul naturii, în regnul mineral, în cel vegetal şi cel 
animal, tot aşa ceea ce acţionează de la nivelul 
spiritualităţii superioare asupra oamenilor lucrează prin 
intermediul lumii aştrilor. Aşa cum omul, privit ca fiinţă 
unitară, se află în legătură aici pe pământ cu plantele şi 
animalele, cu apa şi aerul datorită existenţei sale fizice, 
tot aşa, ca fiinţă unitară, el se află în legătură şi cu lumea 
aştrilor, care de asemenea nu este decât imaginea, 
manifestarea a ceea ce există în realitate, concret. Şi în 
realitate aici se află tocmai acele fiinţe din ierarhiile 
superioare. Atunci când omul îşi înalţă privirile spre 
stele, el priveşte în esenţă spre entităţile spirituale din 
ierarhiile spirituale, care lasă să coboare către el numai 
un fel de lumină simbolică care marchează prezenţa lor, 
pentru ca să existe şi în lumea fizică un semn al 
spiritualităţii de care este plin pretutindeni Universul. 


Şi aşa cum aici pe pământ simţim dorinţa de a cunoaşte 
munţii, fluviile, animalele şi plantele, tot aşa ar trebui să 
simţim dorinta de a cunoaste cu adevărat lumea stelelor. 
În realitate lumea stelelor este spirituală. La 
Penmaenmawr v-am vorbit câte ceva despre 
spiritualitatea Lunii, aşa cum ni se arată din spaţiul 
cosmic în această fază a evoluţiei Pământului. 


Aşa cum de fapt, atunci când ne uităm la lună, nu o 
vedem niciodată pe ea însăşi, ci cel mult un contur vag în 
completarea secerii strălucitoare a lunii noi şi vedem de 
fapt numai lumina soarelui reflectată de suprafaţa lunii, 
nu luna în sine, tot aşa la noi pe pământ ajung numai 
puterile Universului reflectate de lună şi nu ceea ce 
trăieşte pe lună. 


Faptul că luna ne trimite prin reflectare pe pământ 
lumina soarelui reprezintă numai o parte, o părticică 
infimă din atribuţiile lunii. În realitate ea reflectă spre noi 
ca o adevărată oglindă toate impulsurile fizice şi 
spirituale care acţionează asupra ei din Univers. Şi aşa 
cum nu putem vedea ce este în spatele oglinzii, tot aşa nu 
vedem niciodată interiorul lunii, însă acolo există o lume 
de spirite care dispune de o mare capacitate 
conducătoare. Aceste înalte forţe conducătoare şi alţi 
locuitori ai lunii au fost odinioară aici pe pământ, dar cu 
mai mult de cincisprezece mii de ani în urmă s-au retras 
de pe pământ, refugiindu-se în lună. Mai înainte şi luna 
arăta altfel sub aspect fizic. Nu trimitea numai pur şi 
simplu lumina soarelui înspre pământ, ci îşi amesteca şi 
propria sa fiinţă în această lumină solară. Dar aceasta ne 
interesează mai puţin. Ceea ce trebuie să ne intereseze 
este faptul că astăzi luna se prezintă ca o fortăreață a 
Universului. Şi în această fortăreață locuiesc aceia care 
cu mai mult de cincisprezece mii de ani în urmă au 
depăşit destinul omenesc şi s-au retras împreună cu cei 
care conduc omenirea pe tărâmul lunar. 


Au existat pe vremuri aici pe pământ fiinţe evoluate care 


nu luau forma fizică a corpului omenesc, aşa cum o fac 
oamenii de astăzi, ci trăiau într-un corp mai mult eteric, 
dar care au fost marii Învăţători şi Maeştri ai oamenilor 
de atunci de pe pământ. 


Aceşti mari învăţători şi educatori ai omenirii, care pe 
vremuri au dat oamenilor pământeni străvechea 
înţelepciune, acea înţelepciune străveche, înaltă, 
uimitoare, din care se mai păstrează doar unele ecouri în 
Vede şi în Vedanta, trăiesc acum în interiorul lunii şi fac 
să se reverse pe pământ numai razele a ceea ce se află în 
spaţiul cosmic de dincolo de lună. 


A mai rămas însă pe pământ ceva din forţele lunare: 
acestea sunt forţele de reproducere fizică a omului şi 
animalelor. Atunci când, odinioară, în vremea de demult 
a Atlanţilor, marii Învăţători ai omenirii s-au strămutat pe 
lună, după ce aceasta s-a desprins de pământ, a rămas 
aici numai ceea ce era pur fizic. 


Deci atunci când ne ridicăm privirile spre lună o vedem 
cum este în realitate numai dacă înţelegem că acolo 
entităţile spirituale elevate care odinioară erau legate de 
pământ se preocupă astăzi să reverse asupra pământului 
nu ceea ce poartă în propria lor fiinţă, ci forţele fizice şi 
spirituale preluate din Univers. Cel care aspiră astăzi la 
înţelepciunea obţinută prin iniţiere, trebuie mai înainte 
de toate să năzuiască ca prin această înţelepciune să 
ajungă să dobândească înţelegerea a ceea ce pot să-i 
spună, cu puterile lor superioare, aceste fiinţe lunare. 


Aceasta este în felul ei o individualitate în largul 
Universului, o colonie, o aşezare; există şi altele la fel de 
importante, îndeosebi cele care aparţin sistemului nostru 
solar. Aş vrea să vă spun că la celălalt pol, în 
extremitatea opusă sub raportul modului de acţiune, se 
află pentru noi pământenii locuitorii lui Saturn. 


Locuitorii lui Saturn au cu totul altă legătură cu 
Pământul decât locuitorii Lunii. Faptul că există o 


legătură l-aţi putut vedea din lucrarea mea Știința 
secretă pe scurt. Dar legătura nu este aceeaşi ca cea a 
fiinţelor lunare, ci aceste fiinţe de pe Saturn nu reflectă 
înapoi nimic din ceea ce se află în spaţiu. Lumina fizică a 
Soarelui este reflectată de Saturn doar în foarte mică 
măsură. Saturn se mişcă încet în jurul Soarelui, ca un 
pustnic singuratic, lipsit de strălucire. Dar ceea ce ne 
poate spune despre Saturn studiul astronomic exterior 
este cu totul nesemnificativ. Insemnătatea lui Saturn 
pentru oamenii de pe pământ iese la iveală în fiecare 
noapte, dar numai în imagini şi îndeosebi în viaţa ce se 
desfăşoară de la moarte şi până la o nouă naştere, când 
omul străbate prin lumea aştrilor în lumea spirituală, aşa 
cum am mai spus odată într-o conferinţă ţinută la această 
filială*. 

* Conferinţă ţinută la Londra în 30 august 1922. (Nota red. 

germane.) 
În actuala fază de evoluţie a omenirii omul nu-l întâlneşte 
pe Saturn însuşi, dar ajunge totuşi pe o cale ocolită la un 
loc cu fiinţe de pe Saturn. Astăzi nu voi insista asupra 
acestei căi ocolite. Dar este vorba despre faptul că în 
interiorul lui Saturn locuiesc fiinţe de mare desăvârşire, 
entităţi sublime, entităţi care se află în contact direct cu 
Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, pentru care de fapt 
Serafimii, Heruvimii şi Tronurile sunt fiinţele cele mai 
apropiate, fiinţele din ierarhia imediat tumătoare. 


Aceste entităţi, aceşti locuitori ai lui Saturn nu revarsă de 
fapt nici un fel de raze de pe Saturn spre pământ şi nu 
dau oamenilor nimic din ceea ce se află în lumea 
exterioară, fizică. Dimpotrivă, fiinţele de pe Saturn 
străjuiesc memoria cosmică, amintirile cosmice. Toate 
înfăptuirile fizice şi spirituale ale sistemului planetar, tot 
ce s-a petrecut cu entităţile din sistemul nostru planetar, 
este păstrat cu fidelitate în memoria fiinţelor de pe 
Saturn. Fiinţele de pe Saturn privesc înapoi în amintire 
întreaga viaţă a sistemului planetar. Aşa cum noi putem 
privi înapoi în amintire întreaga noastră viaţă 
pământească mărginită, tot aşa fiinţele de pe Saturn, 
acţionând în ansamblu, au memoria cosmică a tot ce s-a 


petrecut în întregul sistem planetar, ca şi în fiecare fiinţă 
în parte. Şi toate forţeţe care trăiesc în aceste amintiri 
sunt active pentru oameni prin faptul că de la moarte şi 
până la naştere şi de asemenea în fiecare noapte, ca 
reprezentări, omul intră în legătură cu aceste fiinţe de pe 
Saturn. Prin aceasta în oameni acţionează forţele care 
emană de la aceste fiinţe de pe Saturn, care de fapt 
reprezintă interiorul cel mai profund al sistemului 
planetar. Căci aşa cum pe pământ amintirea este 
interiorul nostru cel mai profund, tot aşa ceea ce trăieşte 
pe Saturn este de fapt Eul cosmic interior cel mai 
profund al întregului sistem planetar. 


Prin faptul că omul primeşte aceste influenţe, în viaţă se 
petrec evenimente a căror adevărată semnificaţie le 
rămâne oamenilor în cea mai mare parte necunoscută, 
dar care au un rol deosebit de mare în viaţa oamenilor. 
Ceea ce se petrece conştient în viaţă are în general o 
importanţă mult mai mică. 


Când în viaţa noastră se petrece un eveniment deosebit, 
un eveniment capital - de exemplu, întâlnim pe omul cu 
care ne vom petrece împreună tot restul vieţii, sau alt 
eveniment de cea mai mare importanţă, şi privim în urmă 
cum am ajuns la acel eveniment -, vom vedea că ne apare 
clar că a fost ca un făcut, ca un plan care de multă vreme 
ne-a împins în calea acelui eveniment. Câteodată, 
pornind de la ceva care vi se întâmplă la treizeci sau 
chiar la cincizeci de ani, dacă mergeii înapoi pe firul 
vieţii vă daţi seama că aţi intrat pe calea care v-a adus la 
acest eveniment cu zece-doisprezece ani în urmă; după 
aceea toate s-au desfăşurat în aşa fel, încât până la urmă 
aţi ajuns la acel eveniment. 


Persoanele care, îmbătrânind, privesc în urmă la viaţa 
care s-a scurs, dacă fac acest lucru cu înţelegere, sunt 
îndreptăţite să zică: Aici este o cauzalitate subconştientă. 
Suntem împinşi de forţe necunoscute către un eveniment 
sau altul. 


Acestea sunt forţele lui Saturn, sunt forţe care au fost 
sădite în noi prin faptul că avem relaţii în felul în care v- 
am spus cu locuitorii din interiorul lui Saturn. 


Pe de o parte de la Lună s-au mai păstrat pe pământ 
numai forţele fizice de reproducere, pe de altă parte prin 
Saturn ajung pe pământ forţele cele mai elevate, 
cosmico-morale. lar Saturn este cel mai mare 
compensator al tuturor evenimentelor terestre. Şi în timp 
ce forţele lunare, aşa cum s-au păstrat pe pământ, au o 
oarecare legătură cu ceea ce se moşteneşte prin 
ereditate de la tată, de la mamă şi aşa mai departe, 
forţele lui Saturn au legătură cu viaţa noastră omenească 
prin ceea ce există în Karma noastră, ceea ce trece de la 
o reîncarnare la alta. Iar celelalte planete se interpun, 
mediază ceea ce este fizic şi ceea ce ţine de cea mai 
înaltă morală. 


Între Lună şi Saturn se află Jupiter, Marte şi celelalte. În 
felul lor ele stabilesc o medie între ce introduc în viaţa 
omului din cele două extreme Luna şi Saturn: Luna prin 
faptul că şi-a retras fiinţele spirituale şi a lăsat să 
acţioneze pe pământ numai fizicul, forţele fizice de 
reproducere, iar Saturn ca cea mai înaltă ordine morală a 
Universului. Cele două acţionează împreună, deoarece 
între ele se află celelalte planete, conlucrând unele cu 
altele. Karma care se manifestă prin intermediul lui 
Saturn, ereditatea fizică intermediată de Lună ne arată 
dependenţa omului, pe măsură ce trece dintr-o viaţă 
pământească în altă viaţă pământească, de pământ şi de 
ceea ce se află în afara pământului, în Univers. 


Vă daţi seama că ştiinţa fizică actuală, care se ocupă 
nurnai de existenţa pământească, nu poate să ne 
vorbească decât despre o mică parte din ceea ce se 
referă la om. Ea ştie destul de rnulte despre ereditate, 
dar nu îşi dă seama că acestea sunt forţele lunare rămase 
pe pământ, nu ştie să se refere la acţiunile din afara 
pământului şi nu cunoaşte absolut nimic despre ceea ce 
acţionează în viaţă dătorită Karmei, Destinului, ceea ce 


trece de la o viaţă pământească la alta şi care în esenţă 
este pus în mişcare, aşa cum circulă sângele prin corpul 
fizic, de către entităţi care poartă în sine vasta memorie a 
întregului sistem planetar şi a întâmplărilor ce s-au 
desfăşurat în trecut. Să ne uităm la noi înşine: suntem 
oameni doar pentru că avem memorie. Uitându-ne la 
sistemul planetar cu toate evenimentele fizice şi 
spirituale, atunci când vrem să dobândim înţelepciunea 
iniţiatică trebuie să ne spunem: Tot acest sistem planetar 
nu ar fi de fapt nimic în sine, dacă locuitorii lui Saturn nu 
ar fi păstrat neîntrerupt memoria, trecutul acestui sistem 
planetar, iar forţele care izvorăsc din această priveghere 
a trecutului nu ar fi coborât mereu asupra oamenilor, 
astfel încât omenirea să trăiască într-o legătură cauzală 
vie, spirituală, morală de la o viaţă pământească la alta. 


În viaţa pământească omul este îngrădit în limite foarte 
stricte în ceea ce realizează în mod conştient in relaţiile 
sale cu oamenii. Dar dacă avem în vedere ce se întâmplă 
de la moarte şi până la o nouă naştere, constatăm că 
raporturile sale cu alţi oameni care sunt şi ei lipsiţi de 
corp; care nu se află în corpuri fizice, se desfăşoară în 
cadrul unei sfere mai largi. De la moarte şi până când se 
naşte iar se poate spune că omul este câteodată mai 
apropiat de acţiunile lunare, alteori de cele ale lui Saturn 
sau Marte şi aşa mai deparie, dar că aceste acţiuni se 
influenţează întotdeauna reciproc. Dacă în timpul 
existenţei pământeşti noi nu putem acţiona decât într-un 
spaţiu pământesc restrâns, de la om la om, de la moarte 
şi până la o nouă naştere se acţionează de la o planetă la 
alta. Atunci într-adevăr Universul este teatrul acţiunii 
omenesti şi al relaţiilor reciproce dintre oameni. Un 
suflet omenesc poate să se afle în domeniul lui Venus, un 
altul în domeniul lui Jupiter, de la moarte şi până când se 
naşte din nou, dar există interrelaţii de mai mare 
profunzime decât cele posibile în mod limitat pe pământ. 
Şi după cum în intervalul dintre moarte şi următoarea 
naştere spaţiile cosmice sunt scena pe care se desfăşoară 
relaţiile dintre sufletele omeneşti, tot aşa spiritele din 
ierarhiile superioare acţionează străbătând aceste 


distanţe cosmice. De aceea putem vorbi în cazul acesta 
nu numai de acţiunea unei categorii de entităţi - să 
zicem, locuitorii lui Venus sau ai lui Marte, ci putem să 
ne referim la o legătură dintre locuitorii lui Venus şi 
locuitorii lui Marte, la o legătură neîntreruptă, la o 
neîntreruptă deplasare a forţelor între locuitorii lui Marte 
şi cei ai lui Venus în Univers. 


Şi tot ceea ce se petrece în Univers între locuitorii lui 
Marte şi locuitorii lui Venus, relaţiile reciproce 
necontenite, ceea ce trăieşte acolo în Cosmos, în 
Cosmosul spiritual, ca fapte ale lui Marte şi ale lui Venus 
care se potenţează reciproc, toate acestea la rândul lor 
au legătură cu oamenii. Aşa cum memoria lui Saturn are 
o legătură cu Karma omenească, aşa cum forţele lunare 
fizice rămase pe pământ sunt legate de capacitatea 
exterioară de reproducere, tot aşa ceea ce se petrece 
neîncetat în nevăzutul spiritualului între Marte şi Venus 
se află în relaţie cu ceea ce apare aici pe pământ ca grai 
omenesc. N-am putea să vorbim numai datorită forţelor 
fizice. Capacitatea aceasta de vorbire se răsfrânge înspre 
exterior din aceeaşi fiinţă a omului care îşi desăvârşeşte 
existenţa de la o viaţă pământească la alta, cea care are 
viaţă de la moarte şi până la următoarea naştere. Iar în 
intervalul dintre moarte şi o nouă naştere, când trăim ca 
fiinţe spirituale, intrăm şi noi în câmpul de acţiune a 
acestor conexiuni rodnice dintre Marte şi Venus, dintre 
locuitorii lui Marte şi cei ai lui Venus. Aceste forţe care 
se revarsă în toate părţile, aceste acţiuni concertate 
acţionează asupra noastră în viaţa dintre moarte şi o 
nouă naştere. După aceea se manifestă în imaginea 
fizică. Acesta este elementul care se exteriorizează din 
profunzimile devenirii umane în organele vorbirii şi 
cântatului. 


N-am putea folosi organele noastre de vorbit şi de cântat, 
dacă ele nu ar fi stimulate fizic de acele forţe pe care le 
preluăm în profunzimea fiinţei noastre în intervalul dintre 
moarte şi noua naştere, din ceea ce se scurge ca un şuvoi 
în Cosmos între Marte şi Venus. 


Asa că în aţunile noastre zilnice stăm sub influenţa acelor 
forţe spre semnele cărora privim plini de admiraţie 
atunci când ne ridicăm privirile spre stele. Poate să 
privească aşa cum trebuie la stele doar acela care ştie că 
de fapt stelele pe care le vedem strălucind în spaţiu sunt 
numai simbolurile vizibile în Univers ale unor făpturi 
spirituale cosmice care trăiesc în noi şi a căror imagine 
suntem. 


În vremurile de demult omenirea a avut, printr-o 
capacitate atavic-instinctivă de clarviziune, o cunoaştere 
a acestor lucruri, dar treptat această concepţie s-a stins. 
Omul nu ar fi putut deveni liber dacă ar fi păstrat vechea 
concepţie. Străvechea cunoaştere s-a şters. În schimb în 
viaţa omenirii a pătruns marea taină a Golgotei. O fiinţă 
superioară dintre acelea care locuiesc în Soare le-a dat 
oamenilor nu direct cunoaşterea a ceea ce se petrece 
acolo, în lumea stelelor, ci puterea de a dobândi această 
cunoaştere. 


Aceasta explică faptul că a existat o veche tradiţie 
gnostică aproape contemporană cu taina de pe Golgota, 
prin care această taină putea fi înţeleasă. Ea a dispărut 
însă încă din secolul al patrulea după Christos. Dar forţa 
care s-a pogorât pe pământ prin Christos a rămas. Omul 
poate face ca această forţă să devină activă în el atunci 
când, prin cele pe care ştie să le dezvăluie noua Ştiinţă 
spirituală, i se redeschide perspectiva asupra lumilor 
spirituale. 


Prin această privire în lumile spirituale putem să 
ajungem la perceperea noii omeniri. Este interesant că 
acei oameni care au mai păstrat şi astăzi ceva din vechea 
înţelepciune intuitivă - care nu mai este de actualitate, în 
sensul cel mai propriu al cuvântului, şi trebuie înlocuită 
de o înţelepciurie conştientă -, acei orientali din diverse 
ţări asiatice care au mai păstrat ceva din această 
înţelepciune fiind oameni învăţaţi, cărturari, privesc de 
fapt spre Europa şi spre America cu desconsiderare. Ei 


sunt convinşi că până şi în starea de decădere în care se 
află astăzi străvechea lor înţelepciune asiatică, sau mai 
degrabă rămăşiţele acesteia, acestea sunt totuşi mai 
bune decât tot ceea ce înfăptuieşte cu atâta orgoliu 
civilizaţia occidentală. Şi este interesant că a putut să 
apară o carte ca cea scrisă de un hindus din Ceylon: The 
culture of the soul among western nations. În această 
carte, referitoare la cultivarea sufletului în lumea 
occidentală, se spune nici mai mult nici mai puţin decât: 
La voi încă din evul mediu cunoaşterea lui Christos a 
murit. Nu mai aveţi o cunoaştere adevărată a lui 
Christos, căci doar aceia care pot să privească în lumea 
spirituată pot ajunge la cunoasterea adevărată a lui 
Christos. De aceea ar trebui să vă aduceţi învăţăţori din 
India sau de altundeva din Asia, care să vă înveţe 
creştinismul. Puteţi citi în această carte ce le spune 
europenilor acest hindus din Ceylon; Aduceţi-vă 
învăţători din Asia, care vor putea să vă spună ce este 
Christos cu adevărat. Învăţătorii voştri din Europa nu mai 
ştiu aceasta. De la sfârşitul evului mediu aţi pierdut 
ştiinţa de a-l înţelege pe Christos. 


Dar europenii şi americanii şi-au redobândit curajul să 
privească într-adevăr către acele lumi spirituale in care 
poate fi 

recâştigată cunoaşterea lui Christos, poate fi dobândită 
înţelegerea lui Christos, căci Christos este fiinţa care s-a 
pogorât din lumile spirituale în existenţa pământească şi 
acest lucru nu poate fi conceput în adevărata sa esenţă 
decât dacă este conceput prin spirit. Dar pentru aceasta 
este nevoie ca aici pe pământ omul să înveţe cu adevărat 
să se vadă pe sine ca pe o imagine a unor entităţi 
spirituale şi a unor puteri spirituale. Aceasta se poate 
realiza cel mai bine când se asimilează în mod 
corespunzător concepţia pe care v-am prezentat-o la 
începutul acestei prelegeri, prin care omul priveşte la 
deşertăciunea întâmplărilor zilnice şi se convinge că Eul 
său nu se coboară din lumea spirituală, ci că ceea ce este 
în lumea fizică este numai o imagine, deci că Eul său nu 
se află în lumea fizică. Este ca şi cum ar vedea o gaură în 


timp, care îi apare întunecată. Aceasta este ceea ce el 
numeste Eu. 


Omul ar trebui să se convingă de acest fapt extrem de 
semnificativ, astfel încât amintindu-şi de trecut să-şi 
rememoreze viaţa şi să-şi spună: Da, văd în amintire 
evenimentele curente, dar în mijlocul lor este mereu ceva 
întunecat, ca o gaură. Ceea ce este în întuneric este ceea 
ce numesc Eu în conştiinţa mea obişnuită. Dar trebuie să 
mă fac cunoscut altcuiva. 

Iar pe acest altcineva l-am descris în câteva cuvinte, pe 
care ar putea să şi le graveze în suflet fiecare om 
contemporan ca pe un fel de meditaţie pentru dobândirea 
Eului, făcând din ce în ce mai des ca aceste cuvinte să ne 
impulsioneze. Aceste cuvinte ar putea suna asa: 


Privesc în întuneric: 

În el se iveşte lumina, 

Lumina plină de viaţă. 

Ce este această lumină care străluceste în întuneric? 
Sunt eu însumi în adevărul meu. 

Această realitate a Eului 

Nu pătrunde în existenţa mea pământească. 
Sunt numai imaginea sa. 

Insă o voi regăsi 

Atunci când 

Cu dorinţă în spirit 

Voi răzbate dincolo de porţile morţii. 


Transpunându-ne în mod repetat prin această invocaţie 
în starea de meditaţie în faţa întunericului, putem să ne 
lămurim că de fapt aici pe pământ noi nu suntem decât o 
imagine a ceea ce nu coboară niciodată din fiinţa noastră 
adevărată în existenţa terestră, dar că în acest întuneric 
prin strădanie spirituală poate să apară o lumină în care 
ne putem recunoaşte: această lumină suntem noi înşine, 
în adevărata noastră înfăţişare. 


CONFERINŢA a V-a 


Iniţierea solară a preoţilor druizi şi 
cunoştinţele dobândite de la fiinţele lunare 
Dornach, 10 septembrie 1923 
Aş dori acum, pentru a clarifica consideraţiile expuse 
ieri*, să rememorez ceea ce v-am spus în conferințele 
ţinute înainte de călătoria mea în Anglia, referitor la 
entităţile spirituale din sistemul nostru planetar. Era 
vorba de ceva ce vă este de mai multă vreme cunoscut 
din cele expuse în lucrarea mea Ştiinţa secretă pe scurt. 
Ştim deja ce conexiuni strânse există între evoluţia 
Pământului pe de o parte şi cea a Soarelui şi Lunii pe de 
altă parte. In diferite împrejurări Ştiinţa spirituală pe 
scurt este una dintre ele; v-am arătat că într-un trecut 
foarte îndepărtat Soarele, Luna şi Pământul, ca şi toate 
celelalte planete, de care însă nu ne ocupăm acum, 
formau un întreg, deci că trebuie să vorbim oarecum de 
o desprindere, de o îndepărtare, mai întâi a Soarelui din 
acest întreg - Soare, Lună, Pămănt - iar apoi mult mai 
târziu, de separarea Lunii. 
* Relatarea asupra călătoriei în Anglia, prezentată la Dornach la 9 
septembrie 1923. Vezi Rudolf Steiner şi misiunea civilizatoare a 


antroposofiei. O trecere în revistă a anului 1923, Dornach,1943. 
(Nota red. germane). 


Toate aceste lucruri au desigur un aspect exterior, într-o 
oarecare măsură accesibil simţurilor. Dar ele au şi un 
aspect interior, anume faptul că de fiecare dintre acestea 
- de Soare, de Lună - se leagă anumite entităţi care s-ar 
putea spune, o dată cu despărţirea Soarelui de Pământ, 
s-au desprins şi ele din acest întreg şi au dobândit în 
Cosmos o cu totul altă existenţă. Aşa încât în evoluţia 
ulterioară a Pământului putem vorbi nu numai despre un 
Soare care după separare îşi exercită acţiunea fizică şi 
acţiunea eterică asupra Pământului, ci atunci când avem 
în vedere partea spirituală a Cosmosului trebuie să 
vorbim despre locuitorii Soarelui, fiinţele solare care 
fuseseră anterior legate de existenţa terestră, iar acum în 
afara lumii pământene duc o viaţă superioară, mult mai 
sublimă. 

Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi cu cei care ar putea fi 
numiţi locuitorii Lunii. Şi trebuie să observăm, atunci 


când analizăm latura spirituală a acestor evenimente 
cosmiee, că şi în cadrul evoluţiei Pământului a existat 
odinioară o înţelepciune străveche. Dar această 
înţelepciune străveche nu era reprezentată de noţiuni 
abstracte care pluteau în aer, ci provenea de la entităţi 
care, deşi nu aveau un corp fizic aşa cum îl concep 
oamenii,  comunicau totuşi cu oamenii datorită 
capacităţilor de clarviziune dezvoltate intuitiv în oameni; 
această înţelepciune provenea de la acele entităţi care, 
după ce Luna s-a detaşat ca un corp separat de Pământ, 
şi-au continuat existenţa pe Lună. Aşa încât, după cum 
am mai spus, trebuie să vorbim de faptul că în interiorul 
individualităţii lunare, nu în lumina pe care o reflectă 
Luna după ce o primeşte de la Soare şi nici în ceea ce 
reflectă Luna din ce a primit din Univers, ci chiar în 
interiorul acestei individualităţi lunare, trăiesc fiinţe care 
odinioară, printre oameni, au fost  iniţiatoarele 
înţelepciunii străvechi. Sunt acele personalităţi care au 
intrat în legendă, de care ne vorbesc miturile, îndeosebi 
mitologia, şi care au căpătat o înfăţişare simbolică care 
depăşeşte posibilitatea de cuprindere a unei conştiinţe 
normale: străvechii înţelepţi spre care ne întoarcem cu 
uimire privirile, atunci când descoperim că ei sunt, chiar 
şi sub aspect exterior, elementul real pe care se bazează 
miturile şi legendele, în a căror străveche înţelepciune 
capacităţile intelectuale ale omenirii moderne nu pot 
pătrunde decât cu mari eforturi, dezvoltând din nou 
imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia. Cu toate acestea, din 
toate câte au fost odinioară legate de pământ, mai 
rămâne încă cel puţin în sânul omenirii ceva, un fel de 
amintire inconştientă. Şi de aceea în diferite epoci ale 
evoluţiei civilizaţiei omeneşti, printre care se numără şi 
civilizațiile antice, întâlnim în simţirea omenească, în 
întreaga stare sufletească a oamenilor asemenea amintiri 
inconştiente, aşa încât atunci când analizăm aceste 
civilizaţii putem vorbi de civilizaţii cu caracter solar şi de 
civilizaţii cu caracter lunar. Acestea sunt întrucâtva 
amintiri conştiente despre unele forţe naturale care au 
acţionat în trecut în mod mai amplu asupra omului. lar ce 
a primit atunci omul de la ele este acum doar ca un adaos 


care aminteşte de forţele de creştere, de forţele de 
organizare internă. 

Acum, având în minte cele spuse de mine înainte de 
plecarea în Anglia, putem să facem legătura cu cele pe 
care vi le-am relatat ieri, şi pe baza ideilor astfel 
dobândite putem să pătrundem puţin în ceea ce am 
numit, privind mai mult din afară aceste lucruri, cultura 
druidică, ale cărei urme s-au păstrat în mod atât de 
evident tocmai în regiunile în care a avut loc ciclul 
precedent de conferinţe. 

Zadarnic ne întrebăm în prezent, cu metodele ştiinţei 
exoterice, ce concepţie asupra sufletului au avut de fapt 
aceşti preoţi druizi, pe care am putea la fel de bine să-i 
numim învăţaţi druizi, căci această expresie se potriveşte 
cu situaţia de atunci, deşi bineînţeles atunci nu exista 
această expresie. Ce dădea viaţă impulsurilor prin care ei 
îşi conduceau comunităţile? 

Ceea ce ne spune de obicei istoria, chiar foarte frecvent, 
reflectă doar ceea ce era caracteristic în perioadele de 
decădere, de declin. Ceea ce vreau să vă prezint eu acum 
se referă la ceea ce a fost înaintea acestui declin, în 
vremea de înflorire a acestei culturi. Căci aceste 
cromlehuri*, aceste felurite cercuri solare, despre care v- 
am vorbit ieri, ne sugerează, prin ceea ce sunt ele în 
realitate, ce se petrecea în vremea de înflorire a 
misterelor druide. Chiar şi acum putem în anumită 
măsură, cu posibilităţile pe care ni le pune la îndemână 
Ştiinţa spirituală antroposofică, să desluşim felul şi 
maniera în care acționau aceşti preoţi. Dintr-un punct de 
vedere, ei erau totul pentru popoarele lor, sau mai bine 
zis pentru triburile lor. Ei erau o autoritate în domeniul 
vieţii religioase - în măsura în care în acele vremuri se 
putea vorbi despre aşa ceva. Ei erau o autoritate în 
domeniul impulsurilor sociale. Dar tot ei erau competenţi 
şi, de exemplu, în practicile terapeutice din acele 
vremuri. Concentrau într-o singură persoană ceea ce apoi 
s-a despărţit în mai multe ramuri ale vieţii şi civilizaţiei 
omeneşti. 


* Cromleh (din celt. kroum = curbă şi lech = piatră sfântă), 
monument megalitic alcătuit din mai multe pietre aşezate vertical, 
dispuse în cercuri concentrice sau tangente. (Nota red.) 

Privim aşa cum trebuie cultura druidică - căci o putem 
numi aşa -, dacă considerăm esenţial ceea ce a pătruns 
până la noi dintr-o perioadă anterioară celei care îşi 
găseşte ecou în tradiţiile mitologice ale nordului, legate 
de numele de Wotan sau Odin. Numele lui Wotan se 
leagă în esenţă de o epocă mai recentă decât cea de 
înflorire a culturii druidice. În ceea ce am putea numi 
sfera de gândire în care s-a conturat numele divinității 
Wotan sau Odin trebuie să vedem ceva care îşi are 
originea în răsărit, intr-o arie de mistere aflată în 
apropierea Mării Negre şi care apoi şi-a revărsat 
conţinutul său spiritual dinspre răsărit spre apus prin 
întemeierea în felurite moduri a unor noi sanctuare de 
practicare a misterelor, dinspre Marea Neagră către 
Occident. 

Toate acestea au strălucit într-o cultură care trebuie 
numită în cel mai profund înţeles sublimă, străvechea 
înţelepciune, cunoaşterea druidică. Această înţelepciune 
druidică era de fapt un ecou neştiut, un fel de amintire 
inconştientă a ceea ce primea Pământul de la Soare şi de 
la Lună, înainte ca Soarele şi Luna să se fi despărţit de 
Pământ. Iniţierea în misterele druidice era în esenţă o 
iniţiere solară, corelată cu ceea ce putea deveni 
întelepciunea lunară prin iniţiere solară. Pe ce calcule se 
baza construirea acestor cromlehuri, a acestor cercuri 
ale druizilor? Din cele spuse ieri v-aţi dat seama că în 
esenţă ele erau destinate să reprezinte în chip spiritual 
relaţia dintre Pământ şi Soare. Când privim la un 
dolmen* izolat ne dăm seama că este ca un fel de 
instrument prin care este eliminată influenţa exterioară, 
fizică, a Soarelui, aşa încât un iniţiat înzestrat cu 
clarviziune să poată observa ceea ce rămâne din această 
acţiune solară în spaţiul neluminat. Preotul druid 
urmărea proprietăţile interne ale luminii solare, aşa cum 
ajunge aceasta pe pământ şi cum este reflectată iarăşi de 
la suprafaţa pământului în spaţiul universal, prin 
intermediul megaliţilor. Aşa cum vă spuneam, se crea un 


spaţiu întunecat datorită pietrelor înfipte în pământ, 
deasupra cărora se afla o altă piatră în chip de acoperiş, 
iar în acest spaţiu întunecat, datorită puterii de a vedea 
prin piatră, era posibil să se observe tocmai esenţa 


spirituală a luminii solare. 

* Dolmen (din bretonă, dol = masă; men = piatră) - monument 
megalitic alcătuit din una sau mai multe lespezi orizontale sprijinite 
pe alte pietre aşezate în poziţie verticală (Nota red.) 


Deci preotul druid, stând dinaintea altarului, se 
concentra de fapt asupra proprietăţilor interne ale 
solarităţii, de care avea nevoie, căci din ele se revărsa în 
el ceva încărcat de înţelepciune, în aşa fel încât această 
înţelepciune avea încă un caracter de forţă a naturii - de 
care avea nevoie pentru a conduce comunitatea sa. 
Trebuie să aveţi clar în minte faptul că vorbim de o 
vreme în care nu puteai să te uiţi în calendar pentru a 
vedea dacă a venit timpul potrivit pentru semănat, dacă 
trebuie să încredinţezi gliei un soi de sămâniă sau altul. 
Calendarul rezulta din ceea ce deducea preotul din 
activitatea solară. Nu puneai mâna pe o carte pentru ca 
să ştii cum va fi vremea. Singura carte care exista era 
lumea însăsi. Iar literele care alcătuiau cuvinte erau 
rezultatul observării acţiunii soarelui asupra diverselor 
lucruri instalate ca repere. Atunci când vreţi să aflaţi 
ceva, căutaţi într-o carte; preotul druid urmărea felul în 
care acţiona soarele asupra cromlehului său. Acolo 
descifra el tainele Universului. Din rezultatele acestor 
observaţii deducea când trebuie să fie semănate grânele 
sau secara. Acestea sunt doar unele exemple. Pentru tot 
ceea ce urma să fie făcut, se descifrau impulsurile venite 
din Univers. Impulsurile importante, de care era nevoie 
pentru realizarea calendarului anual, reieşeau din 
observaţiile făcute asupra umbrei lăsate de cercul 
druidic. Deci în acele timpuri, când nu exista nimic din 
produsele inteligenţei omeneşti, exista numai Universul. 
lar în loc de tipogiafii erau cromlehurile, pentru a 
transmite tainele pe care le cuprinde Universul. 

Aşa că omul, citind în acest fel din cartea cosmică, se afla 
în prezenţa solarităţii. lar de cealaltă parte se afla 
principiul lunar. Forţele care erau concentrate în lună 


fuseseră iniţial legate de pământ. Dar ele nu s-au retras 
fără a lăsa vreo urmă. Au lăsat ceva şi pe pământ. Dacă 
nu ar exista decât forţe solare, ar apărea numai celule 
care proliferează, care cresc, elemente vii mai mari sau 
mai mici, cu caracter celular. Diversitatea, conformaţia 
nu sunt datorate forţelor solare, ci forţelor lunare, care 
acţionează în interacţiune cu forţele solare. 

Şi lucrurile se desfăşurau astfel încât în timp ce preotul 
druid se expunea forţelor ce se manifestau în cercul său, 
în cromlehul său, nu obținea numai o impresie abstractă 
ca cea pe care o avem noi astăzi când pătrundem, în felul 
nostru, pe cale intelectuală, în spiritual, ci forţele solare 
îi vorbeau de-a dreptul. În umbră, influenţa solarităţii 
sprituale acţiona direct şi mult mai intens decât 
impresiile senzoriale care acţionează astăzi asupra 
noastră, căci se afla în legătură cu forţe mult mai 
puternice. În timp ce preotul se afla în sanctuarul său şi 
urmărea această solaritate, în timpul observaţiei i se 
modifica respiraţia: îşi pierdea ritmul, se uniformiza, 
încât se trecea fără pauză de la o inspiraţie la alta. Trăia, 
cu ceea ce era ca om, prin respiraţie, în ceea ce se afla 
acolo ca acţiune solară. El obținea nu o ştiinţă abstractă, 
el obținea ceva care acţiona în el aşa cum acţionează 
circulaţia sângelui, ceva care pulsa în interiorul lui, care 
impulsiona firea sa omenească până şi în domeniul fizic. 
Dar această acţiune care-i pătrundea până în fizic era de 
natură spirituală. Şi această stimulare interioară pe care 
o resimțea era de fapt ştiinţa lui. 

Trebuie să ne imaginăm această ştiinţă a lui ca pe ceva 
mult mai însufleţit, mai intens decât un sentiment. De 
altfel el primea această cunoaştere numai în anumite 
momente. Putea să atingă această ştiinţă, cu o intensitate 
mai mică, în fiecare zi la amiază, dar atunci când era 
necesar să fie descifrate marile taine, preotul trebuia să 
primească aceste influenţe în perioada sărbătorii pe care 
astăzi o numim Sfântul loan de vară sau Sânzienele. 
Atunci se adăuga micilor unde ale ştiinţei sale, pe care le 
primea zilnic, un val năvalnic. Şi deoarece el recepta în 
felul acesta câte ceva din acţiunile solare captate pe 
pământ prin acest procedeu special elaborat, ceva 


resimţit de el ca o inţiere, o iniţiere solară, el dobândea 
puterea de a cerceta, de a înţelege forţele rămase pe 
pământ atunci când luna s-a îndepărtat de el. El îşi 
elabora astfel ştiinţa sa asupra naturii, sub efectul 
iniţierii solare. Ceea ce se află învăluit la supraţa 
lucrurilor nu era important pentru el. Pentru el avea 
însemnătate ceea ce izbucnea dinăuntru, din forţele 
lunare ale pământului. Deoarece prin aceste tehnici de 
iniţiere, ale căror urme s-au păstrat până în zilele noastre 
în aceste monumente, el dobândea capacitatea de 
cunoaştere, el putea, mai ales atunci când pe cerul nopţii 
se iveau stelele, iar luna îşi urma drumul pe bolta 
cerească, să-şi dea seama care sunt forţele care 
acţionează în natură. 

Iniţierea solară îi dădea amprenta spirituală, impulsul 
spiritual, şi prin aceasta dobândea cunoşterea naturii. 
Ştiinţele naturii de astăzi sunt ştiinţe ale pământului, 
cunoştinţele sale asupra naturii erau stiinţe lunare. El 
recepta fortele lunare aflate la bază, care se revarsă în 
plante din adâncul pământului, care acţionează prin vânt 
şi furtună şi alte stihii. El le recepta nu în mod abstract 
aşa cum receptăm noi acum, când există ştiinţe ale 
naturii, forţele naturale, el le recepta în acţiunea lor 
însufleţită. 

El simţea cele existente în această viaţă activă a naturii 
ca pe nişte entităţi elementale, care trăiesc în plante, în 
pietre, în tot ce ne înconjoară. Aceste făpturi elementale 
care îşi au locuinţa în arbori, în ierburi şi aşa mai departe 
erau prinse astfel între anumite limite. Dar aceste limite 
nu erau atât de rigide ca cele pe care le stabilesc acum 
oamenii, ci erau limite largi. Druidul, a cărui ştiinţă 
asupra naturii era o ştiinţă lunară, putea să întrevadă 
cum aceste făpturi elementale pot să se dezvolte până la 
dimensiuni uriaşe. 

Astfel s-a conturat concepţia despre uriaşi, despre fiinţe 
gigantice. Dacă era vorba de rădăcina înfiptă în pământ a 
unei plante, în care trăiau elementele lunare, făpturile 
elementale apăreau în limitele care le erau proprii. Dar 
aceste făpturi elementale au tendinţa să iasă în afară şi 
să se extindă extraordinar, imens. Atunci când astfel de 


făpturi elementale care îşi au domeniul de existenţă în 
stratul fertil în care plantele îşi înfig rădăcinile iau astfel 
de dimensiuni uriaşe, ele devin uriaşi ai gerului, care au 
ca semn exterior gerul, care trăiesc în fenomenele 
pustiitoare care se abat asupra pământului, ca de 
exemplu  brumele catastrofale sau alte distrugeri 
provocate de îngheţ. S-ar putea spune că forţele 
rădăcinilor plantelor, atunci când sunt scăpate din frâu, 
iau chipul gerului, al fenomenelor care se abat cu o forţă 
uriaşă asupra pământului şi au o acţiune distrugătoare, 
pe când acţiunea lor benefică se realizează în spaţiul în 
care plantele îşi înfig rădăcinile. 

Dar şi ceea ce se afla în frunziş putea lua dimensiuni 
uriaşe. Atunci acestea trăiau ca făpturi elementale 
imense în ploile de polen care se produc în anumite 
anotimpuri, revărsându-şi conţinutul asupra pământului 
şi în altele asemenea. Iar ceea ce trăieşte modest, liniştit, 
în forţa de înflorire a plantelor, dacă ia amploare imensă 
devine foc pustiitor. 

Deci în fenomenele meteorologice erau văzute forţele 
care trăiesc în limite normale în făpturile naturii, dar 
care în acest caz iau o amploare enormă. Chiar locurile 
unde sunt amplasate aceste vechi lăcaşuri de cult păgâne 
arată că ceea ce era dat parţial de aceste cercuri solare 
şi dolmenuri era completat prin cunoaşterea pământului 
rezultată de aici. Era desăvârşit în asemenea măsură, 
încât se putea observa în mod corect țesătura tainică de 
fapte şi de acţiuni din care prindeau viaţă vânturile şi 
furtunile, întrepătrunderea forţelor apei cu cele ale 
aerului, bruma şi roua care se formează pe pământ: Aşa, 
prin iniţiere solară şi cunoaştere lunară, a luat fiinţă acea 
străveche concepţie asupra lumii care am putea spune că 
stă la baza civilizaţiei europene. 

Deci ceea ce afla druidul despre Cosmos rezulta din ceea 
ce putea deduce despre evenimentele cosmice prin 
iniţiere solară, prin intermediul dispozitivelor sale şi din 
cunoştinţele ce le putea dobândi apoi sub impulsul 
iniţierii solare din ştiinţa sa lunară asupra naturii. Dar 
toate acestea se aflau în legătură cu viaţa socială, cu 
întreaga viaţă religioasă. Căci, ceea ce le putea spune 


oamenilor preotul cuprindea lucruri care se sprijineau pe 
fundamentul spiritual al existenţei: Ne dăm mai bine 
seama de aceasta, atunci când analizăm ce procedee 
terapeutice practicau druizii. Pe de o parte ei priveau la 
făpturile elementale rămase în limitele lor, în felurite 
produse ale regnului mineral şi îndeosebi ale regnului 
vegetal. Urmăreau ce se întâmplă cu plantele când, să 
zicem, sunt atinse de ger, când sunt afectate de acţiunile 
fenomenelor purtate în spaţiu de uriaşii furtunilor, de 
uriaşii vânturilor, când sunt expuse căldurii provocate de 
uriaşii incendiilor. Observând ce se întâmplă cu plantele 
când asupra lor acţionează dezlănţuiţi uriaşii brumei, ai 
îngheţului, ai furtunii, ai incendiilor ajungeau să 
cunoască specificul plantelor şi să imite în anumită 
măsură ceea ce se manifestă în natură ca acţiune a 
uriaşilor: să supună plantele anumitor procese, procese 
de îngheţ, de răcire, procese de ardere, procese de 
disoluţie şi de combinare. 

Acei preoţi îşi spuneau: Privind în natură, observăm 
acţiunile pustiitoare ale uriaşilor gerului, furtunii, ai 
focului. Dar noi putem să le smulgem acestor uriaşi, 
acestor giganţi, ceea ce ei răspândesc în lume fără 
pricepere. Putem face ca aceste forţe lunare dezlănţuite 
să fie încorsetate din nou în limite stricte. 

În timp ce făceau aceasta, în timp ce studiau ce se 
petrece în pământul înrourat, în furtună, în vânturi, în 
arşiţa dogoritoare a soarelui şi aplicau acestea la forţa 
solară care trăia în plante şi pe care o simțeau în timpul 
iniţierii, ei preparau remedii, ierburi de leac şi alte 
lucruri de felul acesta, care arătau faptul că uriaşii se 
împăcaseră cu zeii. 

Orice remediu era considerat în vremurile acelea drept o 
dovadă a faptului că duşmanii zeilor făcuseră pace cu 
zeii. Hrana era ceva luat din ceea ce oferea natura, sub 
influenţa directă a soarelui, a lunii. Remediul era ceva 
produs de om, prin care se continua acţiunea naturii, prin 
care erau îmblânzite puterile uriaşilor, pentru a fi puse în 
slujba puterii solare. 

Vedeţi, acest mod de viaţă este posibil numai atunci când 
nu există o ştiinţă intelectualistă; nici urmă de aşa ceva, 


când tot ce se doreşte să fie cunoscut este cunoscut doar 
prin ceea ce se exprimă ca spirit în fenomenele naturii 
sau prin ceea ce poate fi aflat din fenomenele naturii prin 
tehnici de iniţiere care se bazează pe dispozitive speciale, 
toate acestea fiind citite din marea carte a Cosmosului. 
Doar în aceste condiţii este posibilă o astfel de viaţă, o 
astfel de civilizatie. 

Trebuie să ne gândim că această civilizaţie a fost 
răspândită pe o mare parte a Europei nordice şi centrale 
acum trei milenii sau trei milenii şi jumătate. Atunci nu 
exista nimic asemănător cu scrierea. Exista numai 
această scriere cosmică. Şi în acele locuri s-a răspândit, 
dinspre Răsărit, un ritual de mistere din ţinutul Mării 
Negre, care apoi, după ce nu a mai putut fi descifrat de 
conştiinţa comună, s-a păstrat în mitologia nordică, în 
partea care se referă la Wotan. 

Deci ce este cultul lui Wotan? Misterul din care s-a ivit 
acest cult al lui Wotan era un mister al lui Mercur, un 
mister care alătura impulsul lui Mercur impulsurilor 
Soarelui şi Lunii. Astfel că s-ar putea spune că această 
veche cultură era de o nevinovăție şi de o naivitate 
scăldată în strălucirea soarelui şi a lunii, neatinsă de 
ceea ce ar fi putut să fie spus oamenilor prin impulsul lui 
Jupiter. Doar în răsărit existau deja aceste impulsuri ale 
lui Jupiter. De acolo ele s-au răspândit apoi spre apus, 
prin colonizare. Wotan - Mercur a transpus această 
influenţă în Occident. 

Prin aceasta se explică în acelaşi timp faptul că Wotan 
este considerat cel care a introdus runele, care a 
întemeiat scrierea runică, deci cel care a introdus pentru 
prima oară acea tehnică de descifrare a Universului într- 
o manieră intelectuală, încă primitivă, extrasă de om din 
sine însuşi. A fost prima apariţie a unui caracter 
intelectual, caracterul lui Wotan. Aşa că se poate spune 
că elementelor solare şi lunare li s-au adăugat elemente 
ale lui Mercur, ale lui Wotan. 

Prin cele care acum îşi dobândeau caracterul din 
elemente ale lui Wotan, tot ceea ce mai exista din 
evenimentele anterioare a fost influenţat de aceste 
elemente ale lui Wotan. Toate au căpătat un anumit 


caracter, un anumit impuls de la aceste elemente ale lui 
Wotan. Cultura druidică a păstrat o mare taină. Desigur 
peste tot se întâlnesc şi lucruri care nu sunt la locul lor, 
pe ogoare se află şi buruieni. S-ar putea zice că în 
civilizaţia druidică erau recunoscute ca plante de cultură 
numai elementele solare şi lunare. Elementul intelectual, 
care apărea deja uneori ca precursor al unor vremuri 
ulterioare, era tratat ca o buruiană. Şi printre 
numeroasele remedii pe care le aveau druizii exista şi 
unul împotriva meditaţiei, împotriva elementelor lui 
Mercur. Oricât ni s-ar părea de paradoxal în ziua de 
astăzi, exista în vremurile de atunci un leac împotriva 
meditaţiei, împotriva acestei îngropări în sine în propria 
sa mântuire sufletească. Druizii voiau ca oamenii sa 
trăiască în natură, să nu se cufunde în sine, şi tratau ca 
pe un bolnav pe cel care încerca măcar să exprime, 
printr-o artă primitivă, elementul natural altfel decât cel 
mult imitându-l cu exactitate; cel care se exprima în 
vreun fel printr-un simbol. Cel care schiţa ceva simbolic 
era un bolnav care trebuia tratat. Şi nu era considerat ca 
o făptură omenească luminoasă, ci ca o făptură a 
întunericului. Da, dacă am ajunge, cu cunoştinţele 
noastre de astăzi, înapoi în lumea druizilor, ne-ar duce pe 
toţi la spital să ne lecuiască. 

Această boală a fost adusă însă dinspre răsărit. Această 
civilizaţie a lui Wotan a fost resimţită ca o boală. Ea 
aducea cu sine, amplificată mult, imens, ceea ce înainte 
se întâlnea numai ca o înclinare spre meditaţie izolată, 
sporadică. Aşa s-a întâmplat. A adus cu sine runele acolo 
unde înainte nu se cunostea decât scrierea cosmică. 
Astfel omul a început să-şi exprime prin semne înclinația 
intelectuală. A adus cu sine tot ceea ce a fost resimţit ca 
o cultură a lui Mercur. Aşa că nu este de mirare că ceea 
ce decurgea din această cultură a lui Wotan, fiind 
resimţit ca desprins din puterile pozitive ale lui Wotan, 
făptura lui Baldur, făptura solară născută postum putea fi 
concepută în corelaţie cu moartea, nu cu viaţa. Baldur 
trebuia să meargă la Hel*, la forţele întunecate ale 
morţii, în locuinţa morţii. 


* Hel era, în mitologia germanică veche, zeiţa morţii. După ce 
Baldur este ucis ca urmare a unui vicleşug, zeita Hel acceptă 
să-i dea drumul din infern doar dacă va fi plâns de tot ce există 
pe lume. Toate lucrurile şi fiinţele din lume plâng disparitia 
acestui fiu strălucitor al lui Wotan, în afară de o femeie uriaşă, 
care este de fapt o travestire a zeului viclean, Loki. Ca urmare, 
Baldur nu poate fi eliberat din infern. (Nota red.) 


Şi, de asemenea, de cele mai multe ori - după cum reiese 
din tradiţiile păstrate în Fdda* - se punea în primul rând 
problema nu cum să fie eliberat de către Hel acest fiu al 
puterilor lui Wotan - aceasta este numai o imagine mai 
târzie -, ci cum ar putea fi lecuit. Se spune că există 
multe leacuri, însă pentru Baldur, adică pentru 
inteligenţa care îşi are izvorul în puterea runică a lui 
Wotan, nu există nici un leac, aceasta nu poate duce 


decât la moarte. 
* Edda - culegere de tradiţii mitologice şi de legende ale 
vechilor populaţii scandinave. Edda poetică, în limba islandeză, 
cuprinde poeme anonime din sec. VIII -XIII; Fdda în proză este 
opera islandezului Snorii Sturluson (1179-1241). Reprezintă 
cele mai importante izvoare privind religia vechilor germani. 
(Nota red.) 


Vedeţi deci despre ce a fost vorba, din diverse puncte de 
vedere, atunci când am analizat evoluţia omenirii 
spunându-vă: În vremurile de demult, cunoaşterea 
instuitivă a omenirii nu era preocupată de semnificaţia 
morţii, deoarece oamenii păstrau amintirea unei vieţi de 
dinaintea celei pământeşti şi ştiau că moartea este numai 
o transformare. Moartea nu era resimţită ca o ruptură 
foarte profundă. În acele vremuri îndepărtate nu exista 
un sentiment tragic al morţii. Acesta a început să se 
răspândească în lume în vremurile premergătoare 
misterului de pe Golgota, care a realizat tocmai 
eliberarea de această groază a morţii. Legenda lui Baldur 
este o reprezentare sugestivă a faptului că prin 
pătrunderea intelectualismului este introdusă în suflete 
această concepţie care acordă semnificaţie morţii, care 
îşi găseşte loc astfel în evoluţia omenirii. 

Astfel, ceea ce li se arăta oamenilor prin moartea lui 
Baldur cel care nu a mai putut să învie, a fost îndreptat 
din nou, pe cale sufletească, spirituală, doar când i s-a 
contrapus figura lui Christos, cel care a înviat din morţi. 


Este ceva minunat felul în care acolo, în nord, concepţiei 
despre imboldul lui Christos i-a fost pregătit terenul prin 
influenţa forţelor lui Mercur asupra forţelor solare şi 
lunare. În Baldur, zeul care cade pradă morţii şi nu poate 
să mai învie, nordicii au avut un precursor al lui Christos, 
care cade şi el pradă morţii, dar care are puterea de a 
învia, pentru că el vine de-a dreptul din soare, pe când 
puterea solară pornită din Wotan, Baldur, este o putere 
solară reflectată de Mercur, o putere solară care se 
revarsă din rune, din simbolurile pe care omul le extrage 
din propriul său intelect. 

Vedem deci că în ţinutuiile nordice aceste lucruri au luat 
o formă foarte sugestivă, deoarece acolo omul încă mai 
avea legături strânse cu Cosmosul, manifestate în viaţa 
sa, în descifrarea Cosmosului, în aspiraţiile religioase, 
sociale, în procedeele terapeutice, pe când după aceea 
oamenii au trăit în mijlocul forţelor pământului. Druidul 
privea felul şi chipul în care se aşternea umbra pietrei 
sale de altar, văzând cum apare în umbră elementul 
spiritual al soarelui; el descifra toate aceste lucruri. După 
aceea a venit o vreme când esenţa principiului solar, care 
era în oarecare măsură sesizată cu ajutorul dolmenurilor 
şi cromlehurilor, această esenţă solară - horribile dictu 
pentru o concepţie elevată - a fost reprezentată prin linii 
abstracte numite raze. Ne apropiem astfel de vremea în 
care înrudirea dintre ceea ce trăieşte în rădăcini, în 
frunze şi în flori şi ceea ce trăieşte în ger, în vânturi, în 
foc nu mai este recunoscută decât sub aspectul 
compoziţiei chimice. Uriaşii şi făpturile elementale se 
transformă în forţe ale naturii. Totuşi forţele naturii de 
astăzi nu cuprind altceva decât pe acei uriaşi de 
odinioară, numai că nu ne mai dăm seama de asta, le 
percepem ca pe ceva extrem de abstract. Dar aceste 
forţe ale naturii descind în linie dreaptă din uriaşi; sunt 
copii născuţi de curând ai acestora. Deoarece se poate 
spune că astăzi omul trăieşte într-o cultură complet 
transformată, el este în mod necesar profund impresionat 
atunci când ia cunoştiinţă, chiar dacă numai fugitiv, de 
aceste rămăşiţe foarte alterate ale vremurilor druizilor. 


Este ca şi cum am putea să-i vedem pe strămoşii 
oamenilor de astăzi. 

Dacă analizăm unele aspecte de detaliu, vedem de 
exemplu că şi despre medicamente vorbim acum în mod 
uimitor de abstract, intelectual, descriem reţete de 
fabricaţie în mod cu totul abstract. Dar aceasta se 
transformă în ceva plin de însufleţire, dacă ne ducem cu 
gândul la modalitatea, la felul cum îşi percepea druidul 
leacurile. El simţea în ele forţele solare, pe care le 
cunoştea, căci prin ierburi şi alte produse ale naturii el 
intra în comunicare cu forţele uriaşilor. Pentru el era 
vorba de ceva însufleţit. El obținea de la uriaşi forţele de 
preparare care transformau planta într-un remediu. El 
ştia că prin aceasta realizează ceva important pentru 
întregul Univers. Doar după aceea avea în vedere omul. 
lar prin capacitatea sa deosebită de cunoaştere a 
oamenilor, druidul vedea cum în cele mai intime 
profunzimi ale oamenilor, cele din care apar imaginile 
din vis, care reprezintă izbucniri inconştiente, nedefinite, 
ale naturii umane profunde, în cea conştientă, sub 
influenţa acestor procedee de îmblânzire a uriaşilor cu 
acţiune lăuntrică, aceste remedii îşi făceau efectul asupra 
oamenilor. Aşa că pe de o parte el îl vedea pe Loki în 
exterior, în efectele distructive ale focului, dar pe de altă 
parte folosea ceea ce obținea de la Loki pentru a 
transforma o plantă sau alta, prin ardere, într-un remediu 
al unei boli. Şi apoi, din felul în care acesta acţiona în 
interiorul omului, el vedea forţa lui Loki în interiorul 
omului. Acolo el era dezarmat. Şi atunci druidul îşi 
spunea: Ceea ce acolo, afară, în lumea uriaşilor poate să 
acţioneze în mod dăunător, distrugător, are acţiune 
tămăduitoare atunci când este introdus în mod chibzuit 
în corpul omului. De asemenea, puteri otrăvitoare în doze 
mari deveneau puteri tămăduitoare când erau folosite la 
locul potrivit. 

Aşa descoperea, în felul său, diferitele forţe şi moduri de 
acţiune ale naturii. Aşa pătrundea în lumea spirituală, de 
unde trimitea comunităţii sale imbolduri religioase, 
sociale, medicale şi diverse altele. Aceasta era 
străvechea înţelepciune din acea vreme pe care o 


sădiseră pe pământ entităţile lunare, cât timp mai erau 
încă pe pământ, şi care acum nu se mai află direct aici 
pentru că s-au retras o dată cu desprindera lunii. Deci se 
datora acestor iniţiaţi, care au vestit-o şi au întemeiat-o 
cu ajutorul modului de iniţiere solară, pe care vi l-am 
descris astăzi. 
CONFERINIA a VI-a 
Omul în trecut, prezent şi viitor din punct 
de vedere al evoluţiei conştiinţei 
(partea întâi) 
Stuttgart, 14 septembrie 1923 
Am ales ca temă a conferinţelor din această serie o 
prezentare a felului cum s-a dezvoltat, a evoluat făptura 
omenească în anumite perioade din trecut, cum arată ea 
în prezentul imediat şi cum se conturează în perspectiva 
evoluţiei viitoare a omenirii pe planeta noastră. Aceasta 
se leagă de acea concepţie asupra lumii care s-a revărsat 
dătătoare de speranţe asupra civilizaţiei occidentale, 
inclusiv cea de pe teritoriul Americii, conform căreia 
omul nu trebuie văzut şi înţeles numai prin prisma 
prezentului, ca şi cum ai analiza doar un om luat ca 
mostră din mulţimea populaţiei globului. Concepţiilor 
care puteau fi acceptate de civilizaţia occidentală le era 
propriu faptul că au încadrat întotdeauna omul în 
curentul devenirii istorice a locuitorilor pământului, au 
inclus în aceeaşi linie evolutivă oamenii de astăzi şi pe cei 
din zorile istoriei, fie până la un anumit punct, aşa cum o 
face Vechiul Testament, mai mult ca o istorie a 
pământului, fie mergând mult mai departe, până la 
urmărirea evoluţiei cosmice a planetei. Concepţiilor 
orientale şi chiar concepţiilor europene mai vechi, care 
nu aparţineau civilizaţiei moderne, acest lucru le era mai 
puţin caracteristic. Ele se mulţumeau în general să 
situeze omul în spaţiu. Felul nostru de a simţi, de a 
percepe, care ne-a fost imprimat de modul occidental de 
evoluţie, nu se poate limita numai la această încadrare 
spaţială a omului în Univers. Simţim nevoia, pornind de 
la un anumite impuls sufletesc, să stabilim o conexiune 
nu numai în spaţiu, cu oamenii de astăzi, ci şi în timp, cu 


cei din preistorie, care de fapt, împreună cu cei de acum 
şi cu cei care vor fi, alcătuiesc în ansamblu neamul 
omenesc. Dar nu reuşim să obţinem o imagine 
satisfăcătoare asupra dezvoltării istorice a omenirii, nici 
într-o accepţiune largă nici într-una mai restrânsă, dacă 
ne bazăm numai pe date antropologice exterioare. Căci 
omul este o fiinţă a cărei evoluţie nu poate fi sesizată prin 
fapte exterioare, chiar dacă acestea sunt interpretate 
spiritual. Omul este o fiinţă corporală, sufletească şi 
spirituală, omul este o fiinţă în care spiritul a strălucit 
întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, în aşa fel 
încât întotdeauna în el a vieţuit conştiinţa de sine. Iar 
prin dezvoltarea conştiinţei avem în faţa ochilor înrtreaga 
natură şi esenţă a omului, manifestată în această 
strălucire a conştiinţei, aşa cum întreaga esenţă a 
planetei se dezvăluie simţurilor prin florile ei. 

Deci să pătrundem astăzi, înainte de toate, în acest 
moment de cea mai mare importanţă al evoluţiei 
omenirii, de dezvoltare a conştiinţei. Analizând conştiinţa 
oamenilor, putem distinge următoarele lucruri. In starea 
de veghe obişnuită, în care ne aflăm din momentul 
deşteptării şi până când adormim, se dezvoltă în noi o 
imagine mai mult sau mai puţin clară şi luminoasă, o 
imagine care creşte ca floarea unei plante - din 
adâncurile simţirii. Aceasta reprezintă, în contrast cu 
imaginile clare şi luminoase conştiente, ceva mai mult 
sau mai puţin semiconştient, estompat, frământându-se 
în sine, ceva ce nu este niciodată resimţit cu claritate. La 
o adâncime şi mai mare decât  simţămintele, 
impulsionând totuşi reprezentările noastre conştiente în 
mod foarte direct, mult mai adânc în străfundurile fiinţei 
noastre se află voinţa. Le-am vorbit adesea antroposoiilor 
despre faptul că omul, chiar în stare de veghe, este în 
fond adormit, căci elementul volitiv din interiorul omului 
nu ajunge până la nivelul conştiinţei în starea de veghe 
actuală. Simţim că vrem să realizăm cutare sau cutare 
lucru, aceasta însă nu se bazează pe voinţă, ci pe 
obiectivul voinţei transpus în reprezentare conştientă. 
Ceea ce se află în spatele acestui obiectiv este cufundat 
în străfundurile fiinţei omeneşti şi nu este mai clar pentru 


conştiinţă decât în starea de somn fără vise. Şi se revarsă 
apoi la suprafaţă ca voinţă, se revarsă în ceea ce aduc la 
îndeplinire braţele şi palmele noastre şi picioarele 
noastre, ceea ce săvârşim cu lucrurile din lumea fizică. 
Cele pe care le îndeplinim în mod voluntar în propriul 
nostru trup, schimbările pe care le provocăm în lumea 
din afară prin voinţa noastră, sunt lucruri de care 
devenim conştienţi prin reprezentările noastre, la care se 
conectează sentimentele noastre. Însă în mod obisnuit 
suntem conştienţi numai de începutul şi sfârşitul actului 
de voinţă de intenţia pe care ne-o reprezentăm; observăm 
prin reprezentarea propriilor noastre mişcări sau a 
mişcărilor din lumea exterioară, care decurg din aceste 
obiective. Dar ce se află între acestea, cum se scurg 
aceste intenţii sufleteşti în organismul nostru, cum 
determină sufletul încălzirea corpului, circulaţia sângelui, 
mişcarea muşchilor şi aşa mai departe, pentru a-şi realiza 
voinţa, aceste lucruri ne rămân la fel de necunoscute ca 
şi cele ce se petrec în timpul unui somn fără vise. Căci 
cel care poate observa cu adevărat evenimentele vieţii 
trebuie să-şi spună: Eu mă trezesc de fapt numai sub 
aspectul imaginilor, simţurile mele dorm, voinţa doarme. 
De fapt se întâmplă acelaşi lucru în ceea ce priveşte 
voinţa, ca şi atunci când ne trezim dimineaţa şi ne dăm 
seama că organismul nostru s-a odihnit şi s-a înviorat. 
Considerăm deci ca adevărat faptul că am dormit, pentru 
că ne trezim din somn. Intenţionăm să vrem ceva sau 
altceva; aceste intenţii, fără să ştim, le facem să pătrundă 
în organismul nostru, unde trăiesc ca în somn, 
manifestându-se apoi,în acţiune, faptă, iar noi ne trezim 
din nou doar în momentul faptei, observând rezultatele a 
ceea ce s-a petrecut în noi fără a fi sesizat în mod 
conştient. 

Acestea sunt în linii mari trăirile interioare esenţiale ale 
omului în stare de veghe, în somn şi în vise. Căci şi visele 
nocturne, visele pe care le avem când dormim, depind 
prea puţin de reprezentările noastre. Ele se supun cu 
totul altor legi decât legilor logice ale vieţii noastre 
conştiente. Însă dacă suntem capabili să le observăm, 
dacă pătrundem în aceste lucruri, ne dăm seama că 


desfăşurarea visurilor, spectacolele dramatice uimitoare 
care reprezintă adesea trama visurilor prezintă o 
asemănare izbitoare cu viaţa sentimentală. Dacă avem 
anumite sentimente în stare de veghe, sentimentele ce 
însoţese imaginile din vis nu vor fi identice, însă 
dramatismul lor interior, tensiunile, soluţiile, imboldurile 
dorinţei, catastrofele trăirilor interioare, aşa cum se 
frământă în lumea  simţirii noastre, reprezintă 
sentimentele în toată aşa-zisa lor nesiguranţă, dar care, 
după părerea mea, este o siguranţă, aşa cum apare şi în 
vise, numai că visul trăieşte prin imagini, pe când viaţa 
sentimentelor se leagă de evenimentele obişnuite pe care 
le denumim cu expresii care redau senzațiile interne ale 
simţămintelor. Aşa încât sentimentele şi visele propriu- 
zise pot fi încadrate la starea de vis a conştiinţei actuale 
a omului, pe când procesele voinţei şi cele ale somnului 
propriu-zis, fără vise, le putem considera ca făcând parte 
din starea de conştiinţă din timpul somnului, în cazul 
omenirii de astăzi. 

Trebuie să ne fie clar că ceea ce descriem acum ca fiind 
trăsături esenţiale ale conştiinţei actuale a omenirii a 
parcurs, într-un timp relativ scurt, o evoluţie care în 
vremurile noastre materialiste nu este recunoscută cu 
plăcere. Dar lucruri care s-au păstrat ca mărturii ale 
gândirii omeneşti încă din primele secole ale erei 
creştine nu mai pot fi înţelese astăzi dacă nu suntem 
conştienţi că gândirea care trăia pe atunci în om era cu 
totul altceva decât gândirea care se află astăzi în suflete. 
În mod special trebuie să insistăm asupra faptului că 
abordarea, cu mentalitatea de astăzi, a unei cărţi ca de 
exemplu Clasificarea naturii a lui Scotus Erigena din 
secolul al IX-lea sau a vechilor concepţii alchimisto- 
chimice denotă o ignoranță sufletească. Dacă ne luăm 
după concepţiile de acum, nu înţelegem deloc ce voiau să 
spună acestea. Putem citi cuvintele, dar nu înţelegem 
semnificaţia lor. Căci gândirea omenească a dobândit 
începând din secolul al XV-lea un caracter cu totul 
deosebit, şi acest caracter, cu toate că s-a dezvoltat lent, 
treptat, a ajuns astăzi la un punct culminant. Această 
gândire, care în viaţa oamenilor din zilele noastre se 


leagă de starea de veghe propriu-zisă, aşa cum v-am 
prezentat-o, este ceva ce în fond nu poate aduce o mare 
bucurie oamenilor. Omul consideră că numai ceea ce 
resimte atunci când este treaz este clar şi limpede; omul 
crede că doar interpretând aceasta în mod creator poate 
ajunge la cele mai remarcabile rezultate ştiinţifice. Dar în 
esenţă gândirea actuală nu-i aduce nici o mulţumire în 
planul năzuinţelor sale sufleteşti. Căci, de fapt, omul se 
pierde pe sine în gândirea aceasta modernă. Se pierde în 
asemenea măsură, încât resimte această gândire ca 
singurul lucru clar, mult mai evident decât de exemplu 
circulaţia sângelui sau respiraţia. Acestea rămân neclare, 
obscure, în straturile inferioare ale conştiinţei. Simtim că 
în noi trăieşte o anumită realitate, dar ea este adormită, 
trezindu-se numai în imaginaţie, în gândire. Dar atunci 
când simţim dorinţa să ne preocupăm de cunoaşterea de 
sine, ne dăm seama că ne rătăcim în gândirea care este 
de fapt singurul element care redă viaţa noastră 
interioară. Ne putem raporta - desigur în sens figurat - la 
două cazuri care arată această pierdere în gândire. 
A existat un gânditor al epocii moderne - Descartes 
(Cartesius). De la el provine maxima modernă: Cogito 
ergo sum*. 
* În latină: Cuget, deci exist. Această maximă dă un răspuns 
îndoielilor exprimate de unii filosofi asupra existenţei reale a 
omului. Formularea completă este: „Mă îndoiesc, deci cuget. 
Cuget, deci exist". (Nota red.) 
Este ceea ce ne spune un filosof. Dar mai nou omenirea 
nu mai spune aceasta, nu poate s-o mai spună. Căci se 
spune: Atunci când mă gândesc la ceva, când percep acel 
lucru numai în gând, el nu există încă; dacă mă imaginez 
pe mine însumi, încă nu sunt; aceste gânduri sunt cel 
mult imagini, este ceva sigur în mine, dar prin gândire nu 
capăt fiinţă. Se mai spune iarăşi: Ceea ce este doar 
gândit, este numai un Gând. Deci la Descartes găsim o 
constatare chinuitoare: Am dori să fim şi nu avem nici un 
alt punct de sprijin pentru a include această existenţă a 
omului în gândirea modernă, de aceea căutăm acest 
sprijin tocmai acolo unde desigur nu se află, dacă ne 
luăm după percepţia generală: în gândire. Căci somnul 
contrazice această sentinţă a lui Descartes. În timpul 


somnului nu gândim. Atunci înseamnă că nu existăm? 
Murim în fiecare seară şi ne naştem din nou dimineaţa? 
Sau existăm şi în timpul care se scurge între momentul 
adormirii şi cel al deşteptării? Concepţiile actuale asupra 
lumii nu ţin seama tocmai de cele mai simple adevăruri. 
În această formulă, Cuget, deci exist, se vădeşte o 
chinuitoare cramponare de existenţă, nu o trăire 
interioară a sinelui. De asa ceva este vorba. 

Cea de a doua situaţie pe care ne putem sprijini 
afirmaţiile este următoarea: Pe lângă gândire, de care 
omul modern este atât de mândru, dispunem şi de 
rezultatele ştiinţelor naturii, rezultate ale observaţiilor şi 
experimentelor. Desigur, dar prin acestea nu putem 
pătrunde în existenţa propriu-zisă a lucrurilor, ci vedem 
doar transformările acestora, ceea ce este trecător. De 
aceea omul contemporan consideră o idee justificată doar 
atunci când aceasta provine din această existenţă 
exterioară, manifestată. Şi astfel omul contemporan a 
încetat cu totul să-şi conceapă existenţa în sine însuşi. 
Gândirea este ceva mult prea subtil pentru aşa ceva. Dar 
ce altceva se mai există în sinea sa omul nu află decât cel 
mult aşa cum află ştiinţele naturii ce se petrece în 
domeniul naturii exterioare. Acolo îşi caută omul modern 
esenţa sa. Şi el crede în sine însuşi numai în măsura în 
care el face parte din natură. Şi astfel natura, prin fiinţa 
ei, devine acel Moloch care de fapt le răpeşte oamenilor 
din epoca modernă sentimentul de sine. Bineînţeles că 
mulţi oameni de acum vor spune că nu au deloc această 
senzaţie. Dar aceasta este numai o părere. Senzaţiile 
oamenilor contemporani, care încep doar să tindă puţin 
spre cunoaşterea de sine, sunt de fapt în întregime 
rezultatul concepţiei pe care v-am expus-o acum. Omul 
modern este închistat în această trăire a propriei sale 
fiinţe şi a relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare. Şi ceea 
ce rezultă pentru el din această închistare este transpus 
apoi asupra modului în care concepe el lumea. De 
exemplu, el priveşte cu instrumentele sale - spectroscop, 
telescop - către stele. El descrie ceea ce îi arată aceste 
instrumente şi pe această bază elaborează o astronomie 
şi o astrofizică pur spaţiale şi aşa mai departe. El nu 


observă că de fapt a transpus asupra boltei cereşti ceea 
ce a observat şi a calculat în legătură cu obiectele 
terestre. 

Dacă ne referim la o sursă de lumină, oricine este de 
acord că dacă mă aflu la o distanţă de atâtea şi atâtea mii 
de mile de sursa de lumină lumina şi-a pierdut din 
intensitate în spaţiu, poate că nici nu mai este vizibilă. 
Ştie oricine că intensitatea luminii scade proporţional cu 
distanţa. lar o altă lege a fizicii este că şi forţa de 
atracţie, gravitația, cum i se spune în fizică, scade 
proporţional cu pătratul distanţei. Dar oamenii nu se 
gândesc mai departe. Faptul că intensitatea gravitaţiei 
are aici pe pământ o anumită valore şi descreşte 
proporţional cu pătratul distanţei, aceasta le este foarte 
clar, deoarece trăim aici, pe pământ, determinăm legile 
naturii, stabilim adevăruri terestre, le corelăm. Acolo 
unde gravitația are o anumită valoare, aceste legi sunt 
adevărate. Pe măsură ce scade gravitația, scade şi 
adevărul acestor legi. Ceea ce este adevărat pe pământ 
încetează să mai fie adevărat dacă urmărim să-l extindem 
asupra Universului. Avem tot atât de puţin dreptul să 
extindem asupra Cosmosului în mod simplist, prin 
analogie, ceea ce stabilim aici pe baza fizicii şi chimiei, 
cât şi să extindem forţa gravitaţiei terestre din zona din 
imediata apropiere a pământului în largul Universului. 
Nu este admisibil să vedem adevărul care domneşte în 
sferele cereşti în felul în care vedem adevărul aici pe 
pământ. Ştiu că acest lucru apare pentru omul 
contemporan ca un paradox teribil, s-ar putea spune ca 
ceva fantastic. 'Tocmai aceasta se întâmplă în prezent: 
închistarea a devenit atât de puternică pentru conştiinţa 
comună, încât atunci când străpungi puţin cu cea mai 
mică observaţie acest înveliş, imedit apare un paradox. 
Aceasta se leagă de faptul că astăzi omul este în 
întregime robit de pământ, aşa încât adesea nici măcar 
nu bănuieşte că s-ar mai afla ceva deasupra celor trăite 
pe pământ. Şi procedează şi cu timpul cosmic tot aşa ca 
şi cu spaţiul cosmic. 

Vedeţi, adesea am dezvăluit astfel de adevăruri în 
cercurile antroposofice; ceea ce vă spun acum este o 


repetare care se bazează pe un exemplu concret. Pentru 
mulţi poate fi foarte semnificativ faptul că la invitaţia 
prietenilor noştri antroposofi din Anglia a trebuit să 
prezint un ciclu de conferinţe în a doua jumătate a lui 
august la Penmaenmawr, în Wales, acolo unde coasta de 
vest a Angliei are în faţă insula Anglesey. Este un ţinut 
minunat, un ţinut care ne arată că există pe acest 
părnânt şi o cu totul altă geografie decât cea pe care o 
găsim în manualele şcolare şi chiar în cele universitare. 
Astăzi se consideră că este mare lucru dacă o descriere 
geografică are în vedere caracterul vegetației, al faunei 
şi florei, dacă se prezintă particularităţile geologice, 
paleontologice şi aşa mai departe. Dar există şi 
diferențieri mai profunde ale teritoriilor decât cele 
folosite de obicei în ziua de astăzi de către geografi. În 
localitatea Penmaenmawr, unde s-a ţinut acel ciclu de 
conferinţe, mergi ca să zicem aşa numai câţiva paşi, o oră 
- o oră şi jumătate în munţi şi găseşti peste tot urme ale 
vechiului cult druidic: blocuri de piatră dispuse în mod 
simplu. De exemplu, pietrele sunt aşezate în aşa fel, încât 
alcătuiesc între ele o mică încăpere, acoperită cu o 
lespede de piatră, în care lumina soarelui pătrunde cu 
greu, deci în care este întuneric. Nu poate fi contestat 
faptul că astfel de cromlehuri erau destinate şi ca să 
servească drept încăperi funerare, căci în toate timpurile 
locurile importante de cult au fost ridicate pe mormintele 
celor din acelaşi neam. Dar aici mai este vorba şi de 
altceva, şi aceste cromlehuri simple schiţează aşa- 
numitele cercuri ale druizilor. Într-adevăr, am avut parte 
de o privelişte foarte frumoasă atunci când într-o zi, 
împreună cu dr. Guenther Wachsmuth*, am cercetat, în 
împrejurimile localităţii Penmaenmawr, un munte unde 
mai pot fi încă văzute ultimele resturi răzlețe a două 
cercuri ale druizilor, foarte apropiate unul de altul. 
Pietrele sunt astfel aşezate, încât pot fi contemplate şi 
astăzi. Iniţial erau câte douăsprezece într-un cere, şi cel 
care vrea să vadă despre ce este vorba de fapt priveşte şi 
observă că pe măsură ce soarele îşi urmează calea pe 
boltă, fie pe parcursul zilei, fie în cursul anului, umbra 
pietrelor îşi schimbă direcţia. Fiecare piatră în felul ei. 


Urmărind cum se mişcă umbra, cum se modifică pe 
parcursul zilei şi a anului, se poate observa mişcarea 
soarelui. 
* Dr. Guenther Wachsmuth (1893-1963), din 1921 a lucrat la 
Goetheanum. L-a însotit pe Rudolf Steiner în călătoriile sale. 
Din 1923 este secretar şi trezorier al Societăţii generale de 
antrosofie, şef al secţiei de ştiinte ale naturii a Institutului liber 
de Ştiinţe Spirituale de la Goetheanum. (Nota red. germane.) 
Oamenii de astăzi sunt sensibili la lumină, îndeosebi 
atunci când lumina este însoţită de căldură sau căldura 
este însoţită de lumină. lar cunoaşterea omenească 
deosebeşte desigur lumina soarelui din timpul verii de 
cea din timpul iernii, deoarece vara lumina este fierbinte 
pe când iarna este rece. Sesizăm şi deosebiri mai puţin 
pregnante. Dar aceleaşi deosebiri care apar atât de 
evidente în lumină, deoarece o dată îţi este cald şi altă 
dată tremuri de frig, se arată şi în umbră. Nu este acelaşi 
lucru dacă umbra este produsă de soare în octombrie, în 
iulie sau în august, nu numai ca direcţie, ci şi în ceea ce 
priveşte calitatea ei interioară. Printre însărcinările 
druizilor era şi cea de a avea câpacitatea de a percepe 
calitatea umbrei, în funcţie de tonurile obişnuite, s-ar 
putea spune, un ton roşcat la umbra din august, un ton 
albăstrui la cea din noiembrie sau decembrie. În felul 
acesta, cu instruirea pe care o avea, preotul druid putea 
descifra mersul anual al soarelui după umbră. Privind 
aceste monumente, ne putem da seama şi astăzi că una 
dintre utilizările lor era aceasta. Mai existau încă multe 
alte lucruri legate de acest cult. Un ceremonial solar, dar 
un ceremonial care nu era numai ceva abstract, nici 
măcar ca o exprimare a evlaviei şi a smereniei. Ne 
înşelăm total dacă credem aceasta, deşi nu trebuie să 
subestimăm nici evlavia şi smerenia. Însă evlavia 
abstractă şi smerenia abstractă nu erau decisive; cultul 
acesta mai cuprindea în sine ceva cu totul deosebit. 
Vedeţi, boabele de grâu sau boabele de secară trebuie 
semănate într-un anumit moment al anului. Nu este bine 
dacă sunt semănate într-un moment nepotrivit. Cel ce 
cunoaşte bine aceste lucruri ştie ce mult contează câteva 
zile în plus sau în minus. Există şi alte lucruri de acest fel 
în viaţa oamenilor. Viaţa acelei populaţii care locuia în 


regiunea geografică unde se practica cultul druidic poate 
încă de acum trei mii de ani era desigur extraordinar de 
simplă: cultivarea pământului şi creşterea vitelor erau 
principalele lor activităţi economice. Să ne punem însă 
întrebarea: De unde puteau să ştie oamenii de atunci 
când să semene şi când să adune roadele în mod 
corespunzător, când trebuie să aibă grijă de alte 
probleme legate de modificările ce au loc în natură în 
decursul anului? Îmi veţi spune că acum există pentru 
agricultură calendarul fermierului, în care acesta poate 
citi ce zi este şi ce trebuie făcut în ziua respectivă. Este 
foarte raţional. Da, în vremurile noastre aceste lucruri 
sunt stabilite, tipărite, la îndemâna oricui. Nici nu ne 
dăm seama de acest fapt, de importanţa calendarului 
tipărit. Aşa ceva nu exista, nu erau nici cele mai 
rudimentare forme de scriere şi de citit în perioada de 
înflorire a ceremonialului druidic . În loc de aceasta, 
preotul putea sta într-un cerc druidic, urmărea umbrele 
şi hotăra, în funcţie de aceste umbre: În următoarele opt 
zile agricultorul trebuie să facă ceva sau altceva, în 
următoarele opt zile trebuie să i se dea drumul taurului 
în ciurdă, căci este timpul cel mai prielnic pentru 
împerechere. Se descifra Cosmosul şi existau ustensile 
pentru descifrarea Cosmosului. Se stătea pe pământ şi 
pentru a face ceea ce era se făcut pe pământ se citea ce 
spunea însuşi soarele, prin semnele care erau suscitate 
prin monumente ale căror resturi dispersate s-au păstrat 
până astăzi. 

Da, era o cu totul altă mentalitate şi ar fi o aroganță 
condamnabilă din partea oamenilor de astăzi dacă, 
pentru că ştiu să citească şi să scrie, ar subestima arta 
prin care se puteau stabili lucrările necesare şi vremea 
muncilor agricole în funcţie de aceste semne cereşti. 
Vreau să spun că uneori eşti nevoit să reaminteşti 
oamenilor lucrurile care pot fi cercetate de Ştiinţa 
spirituală. 

Am vorbit deseori în cercul nostru de antroposofi despre 
faptul că tot ceea ce trebuie să fie cercetat în cadrul 
Ştiinţei spirituale nu poate fi gândit prin cugetarea 
obişnuită, ci aceste gânduri trebuie să apară şi în 


imaginaţie. Sper că ştiţi cu toţii - azi dimineaţă au fost 
unele controverse, dar cred că cei de faţă nu sunt 
implicaţi - ce am spus despre aceste imaginaţii în cartea 
mea Cum putem ajunge la cunoașterea lumilor 
superioare? Aceste imaginaţii, iar nu obişnuitele 
reprezentări, trebuie să le avem în suflet atunci când 
descriem ceva pe baza observaţiei spirituale directe, nu 
pe baza observaţiei senzoriale externe. Astfel că 
descrierile care sunt într-adevăr bazate pe Ştiinţa 
spirituală, fie că sunt făcute de aici, din locul acesta, fie 
că sunt făcute de afară, din stradă, pornesc tocmai de la 
astfel de imaginaţii. Aceste imaginaţii sunt mult mai 
însufleţite decât gândurile abstracte. Gândurile abstracte 
sunt de aşa fel, încât în ele nu poţi sesiza nici o urmă de 
fiinţare, ci numai imaginea reflectată în gândire a 
fiinţării. Imaginaţiile pot fi percepute de gândirea activă, 
aşa cum percepem o masă sau un scaun. Te pătrunzi în 
mod mult mai substanţial de esenţa vieţii atunci când o 
sesizezi nu prin noţiuni abstracte, ci prin imaginaţie. Cel 
care vorbeşte pe baza acestor imaginaţii le are în faţa sa, 
ca şi cum le-ar scrie. Dar nu scrie cu acele litere 
îngrozitor de abstracte care alcătuiesc scrierea noastră, 
ci scrie cu imagini cosmice. Dar cum se prezintă aceste 
imaginaţii aici, în ţinuturile noastre? Cel care cunoaşte 
lucrurile ştie că este relativ uşor să ajungi aici la astfel de 
imaginaţii, că ele se formează destul de uşor. Dacă eşti 
corect, dacă eşti conştient de răspunderea pe care o ai 
atunci când explici ceva din domeniul ştiinielor spirituale, 
atunci fără îndoială că vei da curs unei imaginaţii de 
acest fel - adică o vei aşterne pe hârtie, căci ea capătă 
expresie numai în scris - doar după ce ai întors-o pe toate 
părţile, după ce a fost cu prisosinţă verificată. Cel care 
iubeşte adevărul nu este guraliv, el vorbeşte despre 
lumea spirituală cu foarte mult simţ de răspundere. Dar 
cu toate acestea se poate spune: În ţinuturi ca ale 
noastre, astfel de imaginaţii se aştern uşor pe hârtie, dar 
tot aşa de uşor se sting. lar ceea ce alcătuieşte conţinutul 
spiritual al imaginaţiei - care altfel nu poate fi descris - în 
ţinuturile noastre dispare rapid, ca şi cum ar fi scris şi 
iarăşi şters numaidecât. Acolo, în ţinuturile unde uscatul 


se întâlneşte cu marea, unde în fiecare zi se succed fluxul 
şi refluxul, acolo unde eşti mereu în bătaia vântului - în 
hotelul la parterul căruia am stat se simţea cum suflă 
vântul nu numai la fereastră; chiar pe covor mergeai ca 
pe valuri, căci vântul pătrundea pe sub covor -, deci acolo 
unde vântul bate frecvent şi pe de altă parte natura este 
atât de înviorătoare, prietenoasă, stimulatoare, unde 
adesea de la o oră la alta cerul acoperit de nori se 
înseninează complet, deci unde omul trăieşte în mijlocul 
unei naturi schimăbătoare, prietenoase, te izbeşte pur şi 
simplu amintirea felului în care această natură s-a 
dezvăluit celor care odinioară, ca preoţi druizi - aş putea 
spune chiar ca învăţaţi druizi -, o priveau de la înălţimea 
sanctuarului lor sublim. Cum se înfăţişa pământul în faţa 
ochilor sufleteşti ai preotului druid, dacă cerul i se 
prezenta aşa cum vi l-am descris adineauri? 

Este extrem de interesant să observi. Dar pentru o 
reconstituire deplină trebuie să sesizăm specificul 
geografic al locului respectiv. Acolo trebuie să te 
străduieşti mult mai mult decât de exemplu aici, dacă 
vrei să formezi imaginaţii. Ele se înscriu relativ dificil în 
atmosfera astrală. Dar acolo ele rămân mai mult timp, 
sunt mai durabile, nu se şterg atât de repede. Aşa ne dăm 
seama de ce tocmai astfel de locuri, în care elementul 
spiritual care se înfăţişează omului se exprimă deja cu 
pregnanţă într-un anumit fel prin natura locului, de ce 
tocmai astfel de puncte au fost alese pentru locurile de 
cult cele mai imporante de către aceşti vechi preoţi 
druizi. Aceste cercuri ale druizilor, pe care le-am vizitat, 
dacă ne-am fi ridicat în nacela unui balon şi am fi privit în 
sus la cercul cel mare şi la cercul cel mic - ele se află la 
oarecare distanţă, dar de sus, de la o anumită înălţime nu 
s-ar mai fi văzut asta -, cele două cercuri ar fi fost la fel 
de evidente ca şi planul de construcţie al Goetheanum- 
ului după ce a ars. Poziţia lor este minunată. În timp ce 
urci pe munte, ai o vedere largă asupra muntelui şi mării 
din cele mai variate puncte. Apoi ajungi sus. Aceste 
cercuri ale druizilor se află într-o vâlcea, astfel încât locul 
este înconjurat de munţi, iar înăuntrul acestui cerc de 
munţi se află cercurile druizilor. Acolo îşi aflau druizii 


ceea ce  alcătuia înţelepciunea lor, ştiinţa lor, 
cunoştinţele lor. Acolo îşi găseau înţelepciunea solară, 
dar găseau şi înţelegerea naturii. Căci deoarece druidul 
studia interdependenţa dintre cele care se află pe pământ 
şi ceea ce se revarsă din cer, pentru el creşterea 
plantelor, dezvoltarea vegetației, erau cu totul altceva 
decât ceea ce au putut fi acestea pentru gândirea 
abstractă de mai târziu. 

Dacă concepem solaritatea având pe de o parte razele de 
soare care pot fi simţite, care pătrund în ochii noştri, pe 
de altă parte umbra cu toate gradaţiile ei diferenţiate, 
dacă luăm în considerare toate acestea, atunci ne dăm 
seama că partea spirituală a soarelui continuă să existe 
în diferenţierile umbrei. Diversele obiecte rețin numai 
partea fizică a razelor de soare, făcând ca în spatele lor 
să fie umbră; partea spirituală pătrunde prin ele. În 
cromlehuri, aşa cum v-am spus, se formează un mic 
spaţiu închis, întunecos. Acolo nu pătrunde lumina solară 
fizică, externă, însă influenţele solare pătrund şi prin 
aceste influenţe druidul se integra în întrepătrunderea 
interioară a for-elor tainice ale existenţei cosmice, el 
pătrundea în tainele Universului. Aşa, de exemplu, el 
vedea limpede cum acţionează soarele asupra plantelor. 
El vedea că o plantă se dezvoltă într-o anumită perioadă 
a anului, ca urmare a influenţei de un anumit fel a 
soarelui. El urmărea soarele în spiritualitatea sa, cum se 
revarsă, cum se răspândește în flori, în frunze, în rădăcini 
şi aşa mai departe. El urmărea ce efecte are asupra 
animalelor această influenţă solară. Deoarece putea 
recunoaşte din interior acţiunea soarelui, el vedea 
limpede cum pătrund în aceste influenţe solare şi alte 
forţe active ale Cosmosului, de exemplu, influenţele 
lunare. El îşi zicea: Soarele declanşează în plante ceea ce 
este viaţă activă, le face să se înalțe din pământ, să 
crească, să se întindă tot mai mult. Şi druidul ştia că dacă 
planta care răsare din pământ ar fi supusă numai 
influențelor solare, ar creşte la nesfârşit. Soarele dă o 
viaţă luxuriantă, plină de vitalitate. Faptul că această 
revărsare, această multiplicare este ţinută în frâu, fixată 
în forme, faptul că frunzele, florile, sămânţa capătă o 


anumită înfăţişare, faptul că această năzuinţă spre 
nesfârşit este închisă în nenumărate granţie, ţine de 
influenţele lunare, care nu rezidă numai în lumina solară 
reflectată de lună, căci luna reflectă din nou toate 
influenţele şi acestea sunt preluate de ceea ce creşte din 
pământ, din rădăcini, de ceea ce trăieşte în forţele de 
reproducere ale regnului animal şi aşa mai departe. 

Să luăm un exemplu. Druidul urmărea creşterea unei 
plante. El o privea cum se înalţă, privea pe viu ceea ce 
mai târziu Goethe avea să urmărească în mod mai 
abstract în metamorfozele sale. El vedea cum se revarsă 
energiile solare, dar vedea şi reflectarea energiilor solare 
în ceea ce dădea formă plantei. Cunoştinţele sale despre 
natură îl făceau să vadă în fiecare plantă, în fiecare 
animal, în parte, acţiunea concomitentă a soarelui şi a 
lunii. Ştia cum acţionează soarele şi luna asupra 
rădăcinilor care sunt încă ascunse în pământ şi cum le 
determină să extragă într-un anumit mod sărurile 
minerale din pământ. Soarele şi luna acţionează asunra 
rădăcinilor cu totul altfel decât asupra frunzelor, care se 
desprind de pământ şi se înalţă în aer. Şi în alt fel la 
floare, care se desprinde de pământ şi se întinde către 
soare. El vedea toate acestea reunite într-un singur tot - 
acţiunea soarelui şi cea a lunii mijlocită de actiunea 
pământului. Creşterea plantelor, traiul animalelor, pe 
toate acestea le vedea reunite într-un singur tot. Desigur 
că trăia şi el aşa cum am trăit noi, înconjurat de vânturi 
adesea vijelioase, care povestesc despre configuraţia 
ținutului, despre vremea de obicei atât de frumoasă, atât 
de  înviorătoare. De exemplu, la începutul unei 
reprezentații de euritmie, într-o sală construită din lemn, 
lumea venise cu umbrelele, căci înainte de reprezentaţie 
s-a produs o aversă de ploaie care mai dura încă atunci 
când a început euritmia. Cortina era complet udă. 
Această strânsă coexistenţă cu natura. care mai poate fi 
simțită şi astăzi în acele locuri, era desigur simțită şi de 
druid. Natura nu era atât de distantă, ea te înconjura şi 
te înconjoară şi acum în acele locuri. Vreau să zic că 
efectiv este ceva deosebit de frumos - acolo eşti învăluit 
strâns de forţele naturii, eşti întovărăşit de forţele 


naturii, te simţi cuprins în forţele naturii. Am cunoscut 
chiar oameni care erau de părere că acolo nici nu este 
nevoie să mănânci raţional, că acolo, sub influenţa 
acestor forţe ale naturii, acest lucru vine de la sine. Intr- 
adevăr, preotul druid se afla în interiorul acestor forţe 
ale naturii - dar cu întreaga sa iniţiere solară - şi aşa, 
cum v-am spus, vedea laolaltă soarele, luna, acţiunea 
mediatoare a pământului, creşterea plantelor, creşterea 
rădăcinilor, a frunzelor, a florilor; toate acestea nu ca legi 
abstracte ale naturii, cum le vedem noi astăzi, ci în 
existenţa lor elementală vie. În rădăcini acționau alte 
entităţi elementale, alte esențe solare, alte esențe lunare, 
decât în frunze sau în flori. 

Însă druidul ştia cum să diferenţieze ceea ce trăia în 
plante în limite benefice în rădăcini, frunze şi flori de 
ceea ce se desfăşura în orizonturile vaste ale naturii. 
Datorită harului său imaginativ, el vedea în rădăcini 
micile entităţi elementale închise în limite strâmte. El ştia 
că ceea ce este benefic în rădăcină poate scăpa de acolo 
şi poate lua dimensiuni uriaşe. Şi astfel considera marile 
forţe ale naturii ca fiind micile forţe naturale din plante 
ajunse la dimensiuni uriaşe. Şi aşa cum vorbise despre 
entităţi elementale care trăiesc în rădăcini, vorbea şi 
despre entităţi ale rădăcinilor care s-ar putea spune că 
au crescut în mod nepotrivit la dimensiuni cosmice şi se 
manifestă în brumă, grindină, rouă. El vorbea despre 
făpturile binefăcătoare din rădăcini şi despre uriaşii 
brumei şi gerului, care sunt fiinţe la fel ca cele din 
rădăcini, dar care au căpătat dimensiuni uriaşe. Vorbea 
despre micile forţe elementale din frunze, care sunt 
înrudite cu cele care acţionează în văzduh. Le urmărea şi 
pe acestea în orizonturile vaste ale naturii şi spunea că 
ceea ce trăieşte în frunziş, atunci când scapă de acolo şi 
iese din limitele potrivite, răspândindu-se în largul lumii, 
ajunge să fie purtat pe aripile vântului. Uriaşii vânturilor 
şi ai furtunilor sunt fiinţele elementale din frunzele 
plantelor, care au crescut peste măsură. lar ceea ce se 
încălzeşte în lumina soarelui în potirul florilor, ceea ce 
face să emane din flori uleiuri eterice cu caracter 
fosforigen, atunci când se emancipează devine uriaş al 


focului, din neamul cărora era de exemplu Loki*. Astfel, 
preotul druid, cu ştiinţa sa solară-lunară vedea într-un 
singur tot ceea ce trăieşte în spaţiul limitat al plantei şi 
ceea ce a scăpat de acolo şi trăieşte în vânturi şi stihii. 
* Personaj din mitologia germanică, cu caracter contradictoriu, 
care deşi făcea parte dintre zei, pune la cale uciderea lui 
Baldur, iar în marea bătălie de la Sfârşitul Lumii va lupta 
împotiva zeilor. (Nota red.) 
Dar el mergea şi mai departe, spunându-şi: Ceea ce 
trăieşte în rădăcini, frunze şi flori, atunci când este 
menţinut în limitele benefice în care l-au închis zeii cei 
buni, face să se dezvolte vegetaţia normală. Atunci când 
apare în brumă şi ger, este potrivnic zeilor. Fiinţele 
elementale care au crescut peste măsură, devenind 
adversari ai zeilor, se manifestă în acţiunile dăunătoare, 
distrugătoare ale naturii. Eu, ca om, pot să preiau 
acţiunile distrugătoare ale potrivnicilor zeilor, pot să 
strâng bruma sau gerul, ceea ce este adus de furtună, 
ceea ce este purtat pe aripile vântului sau este legat de 
ploaie. Pot să le folosesc pentru ceea ce produc eu, dacă 
transform aceste forţe uriaşe, dacă ard plantele, le 
transform în cenuşă, în cărbuni şi aşa mai departe. Le iau 
acestor uriaşi puterile ca să apăr creşterea normală a 
plantelor, folosind forțele, care adesea devin 
vătămătoare, ale gerului, grindinei, picăturilor de ploaie 
şi a altor fenomene de acest fel, şi pe cele care se află în 
puterea uriaşilor focului. Le smulg uriaşilor toate 
acestea, pentru a putea cultiva plantele normale, pentru 
ca din plantele în care forțele elementale binefăcătoare s- 
au păstrat în limite normale să prepar remedii 
manipulând aceste forțe potrivnice zeilor. Exista o 
metodă de preparare a remediilor din plante prin 
utilizarea gerului, utilizarea a ceea ce trăieşte în zăpezi şi 
gheţuri sau a ceea ce poate fi obţinut prin ardere, prin 
calcinare şi aşa mai departe. Preotul druid simţea că el 
este cel care a luat adversarilor zeilor, uriaşilor, ceea ce 
era vătămător în aceştia, pentru a le pune din nou în 
slujba zeilor buni. Am putea discuta mult despre aceste 
lucruri, care se manifestă sub diferite aspecte. 
Dar de ce ne ocupăm de aceste lucruri? Pentru că vrem 
să clarificăm, utilizând acest exemplu - menţionez acest 


exemplu, pentru că am sentimentul că acest curs asupra 
istoricului mişcării antroposofice pe care l-am ţinut la 
Penmaenmawr se poate efectiv număra printre cele mai 
importante evenimente -, felul în care conştiinţa, întreaga 
înţelegere sufletească a omenirii într-un trecut nu prea 
îndepărtat era cu totul alta decât cea de astăzi. Omul din 
zilele noastre nu mai este conştient de ceea ce se 
petrecea în conştiinţa oamenilor de odinioară. Aş putea 
să spun şi despre alte popoare ceea ce v-am relatat 
despre această populaţie de demult. Noi astăzi privim 
aceste lucruri având o cu totul altă concepţie sufletească. 
Pe atunci oamenii nu resimţeau ceea ce percepem noi 
astăzi ca gândire abstractă. Intreaga lor gândire era mai 
mult visare. Pe atunci oamenii nu aveau noţiuni şi idei 
atât de precis conturate ca cele pe care le avem noi 
astăzi. Visele lor erau mult mai pline de viaţă, pline de 
conţinut, mai complete, dar de fapt visele continuau şi în 
starea de veghe. Aceste vise, pentru cel care niciodată nu 
era pe deplin treaz, alternau - aşa cum alternează astăzi 
starea noastră zilnică de veghe cu somnul şi visele - cu 
somnul fără vise, dar care pe atunci nu era ca în ziua de 
azi, ci era de aşa natură, încât omul, trezindu-se, 
revenind la viaţa încărcată de visare din timpul zilei, 
simţea că şi în stare de veghe trăieşte în el ceva rămas 
din somn. Ceva care era ca o hrană sufletească 
interioară, de care omul se umplea în timpul somnului, 
care se făcea simțită în om şi era chiar foarte plăcută în 
om. În vremurile acelea oamenii resimţeau în întregul lor 
organism efectele somnului şi după trezire. Exista şi o a 
treia stare, mai profundă decât somnul nostru de astăzi, 
o stare de conştienţă care nu mai este trăită astăzi 
constient de către om. Această a treia stare era cea de 
cuprindere în pământ, iar omul când se trezea din acea 
stare simţea nu numai că a dormit, ci pe lângă aceasta 
simţea că a fost luat de forţa gravitaţională a pământului 
într-un fel de mormânt nocturn; forţa de atracţie a 
pământului îl acoperea, era înglobat în pământ. 

Deci putem spune că astăzi omul trece prin următoarele 
stări de conştienţă: starea de veghe, de visare, de somn. 
Dar trebuie să spunem că în trecut omul trecea prin 


stările de visare, somn, înglobare în pământ. Deoarece 
tot ceea ce s-a dezvoltat în decursul istoriei are o 
anumită reflectare şi în prezent, multe suflete omeneşti 
din timpuri recente vădesc faptul că prezintă în sinea lor 
în această viaţă pământească recentă ceva deosebit, că în 
ei străluceşte ceva ca o amintire a timpurilor de demult, 
ceva legat de o viaţă pământească anterioară. Astfel de 
oameni ne apar prin ceea ce străluceşte în ei, ieşit din 
comun pentru vremea lor, ca un fel de memoriale vii ale 
sufletului. Dintre aceste spirite făcea parte oarecum 
Jakob Böhme*, un astfel de spirit a fost Swedenborg**. În 
astfel de spirite ni se arată lumina ce vine dintr-un trecut 
foarte îndepărtat în omenirea mai apropiată de zilele 
noastre, legându-se strâns de evoluţia în timp a omenirii. 

* Jakob Böhme (1575-1624), teosof şi mistic german, autorul 

tratatului Mysterium magnum. (Nota red.) 

** Emanuel Swedenborg (1688-1772), savant şi teosof suedez, 

autorul doctrinei Noului Ierusalim. (Nota red.) 
Dar despre caracterul spiritual deosebit al lui Jakob 
Böhme, despre cum era cel al lui Swedenborg, caractere 
din care putem deduce trecutul omenirii, ca şi despre 
cele trei stări de conştienţă ale omenirii viitoare vă voi 
vorbi mai în detaliu mâine, în continuarea acestei 
expuneri. 

CONFERINȚA a VII-a 
Omul în trecut, prezent şi viitor din punct 
de vedere al evoluţiei conştiinţei 
(partea a doua) 
Stuttgart, 15 septembrie 1923 

Ieri, urmărind evoluţia culturii druidice, care este în 
momentul de faţă atât de apropiată de mişcarea noastră 
antroposofică, am vrut să ilustrez pe cât posibil 
mentalitatea existentă în acel ţinut în vremuri de mult 
trecute. Când ne întoarcem în timp cu trei, patru sau 
cinci milenii în urmă - timpul diferă de la o regiune la alta 
-, putem să ne pomenim adesea în contact cu mentalități 
total diferite; la rândul său întreaga conduită spirituală şi 
socială şi orientarea vieţii omeneşti se bazează pe 
mentalitatea epocii respective. 


Evoluţia marcată astfel este legată de dezvoltarea 
generală a conştiinţei omeneşti. În vremurile de demult 
oamenii erau cu totul altfel de fiinţe decât cei de acum, şi 
tot astfel, în vremurile ce vor veni oamenii vor fi altfel 
decât acum. Scrierile istorice obişnuite vorbesc prea 
puţin despre astfel de lucruri. De aceea, când este vorba 
despre ceva care s-a petrecut acum câteva secole, faptele 
pe care le putem găsi în lucrări obişnuite de istorie apar 
în cea mai mare parte, pentru adevărata înţelegere, ca 
fiind de natură iluzorie. V-am explicat ieri că trebuie să 
distingem în principal trei etape ale conştienţei omeneşti, 
desigur cu tot felul de nuanţe. Stările prin care trece 
astăzi conştienţa noastră , stare de veghe, visare, somn, 
sunt toate legate de timpul prezent, desigur o etapă 
actuală care cuprinde secole, poate chiar milenii, care 
însă în sens istoric este considerată etapa actuală. Iar 
dacă ne întoarcem în vremurile mai vechi ale evoluţiei 
omenirii nu mai întâlnim starea de veghe pe care am 
descris-o ieri, cu reprezentări care se succed într-o 
ordine logică. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu 
atât găsim în mai mică măsură în evoluţia omenirii 
această conştienţă logică care s-a manifestat cu toată 
rigurozitatea abia care în secolele XIV-XV după Christos 
şi îşi are de fapt începuturile în perioada târzie a Greciei 
antice, pe când în perioadele anterioare exista o 
conştienţă mult mai însufleţită, plină de imagini, nu de 
reprezentări, conştienţă pe care o găsim la întreaga 
omenire de atunci. 

Omenirea de atunci nu cunoştea expresia de forţe ale 
naturii în forma pe care o folosim noi acum. În epoca 
despre care v-am vorbit ieri nu se pomenea de legi 
meteorologice care guvernează vântul şi ploile; se 
vorbea, aşa cum v-am spus, de fiinţe care aveau un chip, 
de duhuri ale elementelor, făpturi cuprinse în plante, 
uriaşi, entităţi spirituale care domneau asupra vântului şi 
furtunii, gerului, grindinei, tunetelor şi trăsnetelor şi aşa 
mai departe. Natura era concepută ca fiind pe de-a- 
ntregul însufleţită. Nu se trăgeau concluzii logice. Viaţa 
era contemplată în agitația şi freamătul entităţilor 
spirituale din lucruri şi din fenomenele şi elementele 


naturii. Fundamentul mentalităţii acestei omeniri de 
odinioară era cu totul altul decât astăzi. Această 
mentalitate făcea ca de fapt omul să fie mult mai închis în 
sine decât astăzi. Dar acest „în sine" era în acelaşi timp o 
conştienţă care se legăna în imagini vii ale visului, dar se 
şi întindea în largul Universului. Se vedeau imagini, dar 
aceste imagini nu erau ca astăzi, când în interior sunt 
gânduri iar obiectele se află în afară. Nu, prin ceea ce era 
perceput ca fiinte uriaşe, uriaşi ai gerului, ai furtunii, ai 
focului, ceea ce era perceput ca duhuri ale rădăcinilor, 
fruzelor, florilor, omul se simiea legat de plante, de 
rădăcini, frunze, florile, de fulgere, de tunete. Resimţind 
în sinea sa spiritualul, acest element spiritual cuprins în 
imagini, omul nu se desprindea, în viaţa sa sufletească, 
de natura exterioară. 

Nu chiar în cele mai vechi timpuri pe care le-am descris 
în cartea mea Știința secretă pe scurt, ci în timpurile 
care le-au urmat se poate observa în spirit cum această 
mentalitate a determinat o dispoziţie sufletească specială 
la popoarele care pentru acele timpuri erau un etalon de 
civilizaţie. A existat o epocă în care oamenii încă mai 
receptau din interior, în spirit, mult din ceea ce 
constituie de fapt cunoaşterea omenească. Priveau acele 
imagini despre care v-am vorbit mai înainte, referitoare 
nu numai la existenţa lor de acum, ci şi la viaţa dinaintea 
celei terestre; aşa cum noi vedem acum în perspectivă 
spaţială ei puteau vedea în perspectivă temporală. Nu 
era o amintire, ci o vedere. Priveau dincolo de momentul 
naşterii, în lumea spirituală din care coborâseră în viaţa 
omenească de pe pământ. Pentru omenirea de demult era 
normal să privească înapoi spre această existenţă 
preterestră şi să aibă următoarea senzaţie: Ca om eu 
şunt o fiinţă spirituală, căci înainte de a mă întrupa într- 
un trup pământean mă aflam în sânul spiritualului, acolo 
îmi duceam existenţa, îmi împlineam destinul meu 
omenesc, nu încă într-un trup pământean ci, dacă pot să 
mă exprim aşa, deşi pare paradoxal, într-o întrupare 
spirituală. 

Acestor oameni de demult li s-ar fi părut complet absurd 
să li se ceară să creadă în spirit, tot aşa cum oamenilor 


de acum li s-ar părea absurd să li se ceară să creadă în 
existenţa munţilor. Căci muntii îi vedem. lar oamenii de 
atunci vedeau într-adevăr în sine viaţa spirituală dinanite 
de naştere, cu ochii sufletului; oamenii aveau această 
vedere interioară. A venit o vreme în care oamenii 
considerau chiar acest element omenesc interior, 
spiritual, ca rezultat al existenţei dinaintea celei 
pământeşti, pe când natura exterioară care îi înconjura 
era pentru ei un fel de enigmă. Vreau să spun că în 
evoluţia omenirii pătrundea din ce în ce mai mult 
observatia senzorială efectivă. 

De mult de tot, în străvechea Indie, după cum am arătat 
în lucrarea mea Știința secretă pe scurt, omul vedea 
încă totul în mod spiritual, chiar şi natura. S-a realizat un 
progres prin faptul că, dacă contemplarea spiritualului a 
rămas interioară, natura, dimpotrivă, a început treptat, 
ca să zicem aşa, să se despiritualizeze. Omul a început să 
privescă în exterior. Pe când în interior simţea că este 
spirit desprins din spiritual, în afară vedea câmpul 
înflorit, norii, din care porneau fulgerele, vântul şi ploile, 
cristalele sclipitoare, cu formele lor minunate, munţii şi 
văile. Şi aşa a apărut o anumită concepţie, care se 
regăseşte de-a lungul multor epoci dacă privim, în lumina 
Ştiinţei spirituale, spre ceea ce era pe vremuri omenirea 
civilizată, o concepţie care s-ar putea exprima cam aşa: 
Noi oamenii suntem spirit desprins din lumea spirituală. 
Inainte de a ne naşte, făptura noastră omenească era 
legată de spiritualitate. Acum suntem situaţi într-un 
mediu natural. Vedem frumuseţea florilor, măreţia 
munţilor, privim cum se desfăşoară forţele naturii în vânt 
şi în furtună. Dar din acestea lipseşte spiritualul. Din ce 
în ce mai mult s-a răspândit concepţia că în jurul nostru 
se află numai elemente naturale. 

Insă omul simţea, observa - mă refer bineînţeles la omul 
evoluat, omul care în limbajul nostru de astăzi ar putea fi 
numit civilizat - că trupul său este alcătuit din materie, 
din substanţe ce provin din natura lipsită de spirit, de 
divinitate. Oamenii moderni, oamenii vremurilor noastre, 
observând aceasta fac speculaţii, filosofează, meditează 
asupra acestor lucruri. Aşa ceva nu se întâmpla în 


vechime. Atunci omul nu reflecta asupra acestor lucruri, 
însă simţea enorma neconcordanţă a celor ce se 
petreceau în interiorul său cam aşa: Sunt spirit din lumea 
spiritelor, adevărata mea esenţă omenească îşi are 
originea în înălțimile divine, dar port o haină care este 
luată din natura lipsită de spirit, fiinţa mea spirituală este 
învăluită de ceva care nu este din domeniul spiritului. 
Trupul meu este format din aceeaşi materie din care sunt 
şi florile de pe câmpii, din aceeaşi materie din care este 
formată apa din nori şi picăturile de ploaie. Dar această 
materie nu are caracter divin. Omul resimțea aceasta ca 
pe o izgonire din lumea spirituală, ca pe o alungare intr-o 
lume căreia el nu-i aparţinea cu fiinţa sa. 

Această concepţie a putut să fie combătută, apoi 
pierdută, aşa cum se întâmplă astăzi cu multe teorii. Insă 
oamenii conştienţi din acele vremuri o resimţeau, iar 
omenirea a evoluat prin ceea ce simţea, nu prin 
reprezentări şi gânduri. Căci chiar şi evoluţia gândirii din 
vremea noastră este numai un stadiu temporar - aşa cum 
vom vedea pe parcursul acestor conferinţe -, iar omul 
care vorbeşte numai pe baza ideilor de fapt nu cunoaşte 
realitatea. Felul cum vorbesc astăzi oamenii este departe 
de adevăr. Cei mai mulţi dintre cei care se consideră 
practicieni şi sunt foarte mândri de experienţa lor, de 
fapt sunt cei mai mari teoreticieni. Teoreticieni care stau 
astăzi în birouri şi bineînţeles şi la catedre universitare. 
Totul este stabilit teoretic, totul este rodul gândirii. 
Acesta este un stadiu temporar, aproape lipsit de adevăr. 
Adevărul va fi obţinut atunci când oamenii vor percepe, 
vor simţi această viaţă în gândire aşa cum o simțeau 
oamenii odinioară, când natura li se părea lipsită de 
spirit: Noi suntem exilați, un neam exilat; am părăsit 
înălțimile spirituale, divine, unde era de fapt locul nostru, 
am fost izgoniți într-o lume căreia fiinţa noastră 
omenească cea mai profundă nu îi aparţine. 

Un rezultat al acestei concepţii, apărut ca o expresie, o 
concretizare a acestei concepţii, a fost sentimentul 
căderii în păcat a omenirii. Această reprezentare a 
căderii în păcat a apărut dintr-o permutare a unei 
convingeri. Oamenii îşi spuneau: Am fost izgoniți din 


lumea spirituală; aceasta trebuie să se fi întâmplat din 
cauza unui păcat originar. Şi aşa s-a ivit în conştiinţa 
omenească într-o anumită perioadă concepţia păcatului 
originar, a căderii în păcat a omenirii, Înţelegem această 
concepţie asupra păcatului originar, a unei greşeli 
străvechi, a unei căderi strămoşeşti în păcat, atunci când 
înţelegem modul cum s-a transformat conştiinţa neamului 
omenesc din trecut până în prezent şi cum va fi ea în 
viitor. lar în epoca în care omul a ajuns la această 
concluzie, el nu avea nevoie de o teorie searbădă, ci de 
ceva care puiea fi înveşmântat în cuvinte în aşa fel, încât 
aceste cuvinte să poată fi un balsam pentru suflet, avea 
nevoie de mângâiere. Ceea ce adeseori a fost descris ca o 
călăuzire a omenirii în vechile centre religioase, în 
vechile sanctuare, în ceremonii de mistere, sunt lucruri 
care s-au ivit în anumite epoci, legate într-o anumită 
măsură de cultura vechii Persii, de cea din străvechea 
Caldee, sau din Asia anterioară. Vedem că acestea 
coincideau cu apariţia in ceremonialul misterelor a 
preoţilor, ca mari mângâietori ai omenirii. Ei trebuiau să 
aline suferinţa. Din mistere se revărsa mângâierea. Căci 
dezvoltarea conştiinţei de sine care se petrecea în acele 
timpuri ducea la nevoia de mângâiere. Cuvintele trebuiau 
să fie pătrunse de ceva sufletese, ca un balsam pentru 
inimi, ca un balsam mângâietor. A fost o epocă de 
realizări artistice si religioase care, deşi erau prin natura 
lor in oarecare măsură diferite de cele de mai târziu, 
reflectă o grandioasă forţă creatoare. Multe dintre 
particularităţile artei noastre şi ale concepţiilor noastre 
religioase îşi au originea tocmai în acele vrernuri. O serie 
de simboluri religioase, imagini de cult, ritualuri, provin 
din acele vremuri de mult trecute. 

De unde se inspirau acei iniţiatori în mistere care 
trebuiau să aducă mângâiere? Pe atunci, când conştiinţa 
generală în stare de veghe consta dintr-o conştienţă vie, 
în imagini, după cum v-am spus, existau şi atunci trei 
trepte de conştienţă. Aşa cum există acum stările de 
somn, visare şi veghe, în vremurile de atunci, în raport cu 
visarea din starea de veghe, care era chiar starea 
comună de conştienţă a omului treaz, aşa cum v-am 


explicat încă de ieri, somnul nu era resimţit ca astăzi de 
conştiinţa obişnuită ca ceva care neutralizează complet 
conştienţa. Deşi în timpul somnului conştienţa era foarte 
confuză chiar şi la acei oameni de demult, totuşi la 
deşteptare mai rămânea ceva în urmă. Am exprimat ieri 
această idee spunând că omul, atunci când se trezea, mai 
simţea încă în sine ceva din gustul somnului. Majoritatea 
oamenilor simteau - nu numai pe limbă sau în cerul gurii 
-, se simieau pătrunşi în interior de acest gust rămas 
după somn ca de o dulceaţă a existenţei. Din timpul 
petrecut în somn se revărsa în viaţa din timpul zilei 
această dulceaţă a existenţei. Această dulceaiă era semn 
de viaţă sănătoasă, iar dacă în ea se amestecau alte 
senzaţii acest lucru era considerat că indică apariţia unei 
boli. Pentru cei din ziua de astăzi pare paradoxal când li 
se spune că demult omenirea simţea acţiunea dulce a 
somnului în membre, până în vârful degetelor şi în alte 
organe ale corpului. Dar cercetarea prin metodele 
Ştiinţei spirituale arată acest lucru. Spiritul limbii a 
păstrat câte ceva din aceasta, dar într-un mod 
materialist, mai lipsit de subtilitate. Licoarea aducătoare 
de somn era odinioară ceva spiritual, era chiar somnul 
însuşi. După aceea a devenit ceva material, un lichid care 
poate fi băut. Somnul însuşi era o licoare a naturii, o 
licoare prin care se ştergea amintirea obişnuită a celor 
zilnice. Era în acelaşi timp o licoare a uitării. 

Simţământul pe care îl avea omul obişnuit în urma 
somnului era însă neclar, în timp ce iniţierea îi dădea 
maestrului în mistere,  călăuzitorului omenirii, o 
cunoaştere precisă a celor ce se petreceau în timpul 
somnului. Şi aşa cum în zilele noastre iniţierea modernă 
se desfăşoară pornind de la reprezentări obişnuite şi 
ajungând la o înţelegere spirituală, tot aşa omenirea de 
atunci se ridica de la visarea din starea de veghe la 
starea de somn, pe care însă conştiinţa şi-o însuşea, 
astfel că omul obişnuit rămânea cu percepţia acesteia, iar 
oficiantul misterelor, printr-un ritual de el ştiut, simţea, 
primea în sine în timpul somnului şi ajungea să cunoască, 
ca să zicem aşa, ceea ce era cuprins în această urmă de 
gust cu care rămânea, aşa cum v-am arătat mai înainte. 


El învăta să cunoască apa de dincolo de existenţa fizică, 
apa în care se cufundă sufletul omenesc în timpul 
somnului, apa în care sufletul omenesc se adânceşte, se 
scaldă în fiecare noapte: apa existenţei astrale. Dar 
aceasta era numai a doua stare, după visarea din starea 
de veghe. 

A treia stare, cea despre care omenirea de astăzi nu mai 
stie nimic, era o stare mai profundă decât somnul fără 
vise din zilele noastre. Vă spuneam ieri că am putea s-o 
numim starea de cuprindere în pământ. În această stare 
ajungea orice om în timpul nopţii, în miezul somnului 
profund, dar numai oficiantul misterelor, datorită faptului 
că era iniţiat, putea fi conştient de ce există acolo, putea 
să împărtăşească rezultatele acestei stări de conştienţă 
care constituiau conoştinţele ştiinţifice din acea vreme. 
Atunci omul nu-şi mai spunea doar: Sunt cuprins de 
pământ. El îşi spunea aceasta, dar mai adăuga ceva. El îşi 
spunea: Sunt cuprins de pământ - dar simţea acest lucru 
ca şi cum în cursul unei zile obişnuite ar fi ajuns de fapt 
într-o stare foarte apropiată de moarte, dar o moarte din 
care există înviere. În cea de a treia stare de conştienţă, 
omul se simţea ca şi cum ar fi fost de fapt cufundat în 
pământ, ca şi cum ar fi ajuns în mormânt, dar într-un 
mormânt nepământesc. 

În cele ce urmează vă voi face să înţelegeţi nu numai cum 
era gândit acel mormânt, ci şi felul în care trebuie să-l 
gândim. Vedeţi voi, razele de soare nu se mărginesc să 
ajungă pe pământ, să strălucească în flori, să scânteieze 
în stele. Țăranul cunoaşte acţiunea lor mai bine decât 
orăşeanul, căci el utilizează şi în timpul iernii căldura 
solară pătrunsă în pământ. Căci în pământ se acumulează 
ceea ce pătrunde în el în timpul verii. Dar nu numai 
căldura pătrunde în pământ, ci şi alte forţe solare. Însă 
acest lucru este mai puţin important pentru subiectul pe 
care îl voi aborda acum. Faptul cel mai important este că 
şi influenţele lunare pot pătrunde în pământ, o parte din 
ele pot trece dincolo de suprafaţa pământului. Vreau să 
spun că printr-o imagine frumoasă din acele vremuri, nu 
doar poetică, ci extraordinar de poetică, oamenii îşi 
reprezentau intuitiv, nu doar ca o concepţie logică ca 


cele ale noastre de astăzi, ci în imagini, lumina argintie a 
soarelui revărsându-se pe pământ prin razele lunii pline, 
pătrunzând apoi în pământ. Ei îşi reprezentau modul în 
care acest argint al lunii pătrunde până la o anumită 
adâncime în pământ, de unde iarăşi, după ce a dispărut 
de la suprafaţa pământului, străluceşte, din adâncul 
pământului - nu de la suprafaiă - spre exterior. Aceste 
valuri de argint venite din lună erau simţite de om ca o 
revărsare şi reflectare de raze, ţesere şi destrămare. Nu 
era vorba însă numai de o simplă imagine frumoasă; 
oficiantul misterelor ştia ceva foarte precis referitor la 
această lumină activă a lunii. 

Se ştia că omul cât timp se află pe pământ are o anumită 
greutate. Gravitaţia, această greutate a sa, îl ţine legat 
de pământ, pământul în felul acesta îi atrage făptura 
datorită gravitaţiei. Cât despre forţele lunii, se ştia că ele 
acţionează în sens contrar gravitaţiei. În general ele sunt 
mai slabe decât forţa zdravănă a gravitaţiei terestre, dar 
ele se opun forţei de atracţie a pământului. Se ştia acest 
lucru. Se ştia că omul nu este pur şi simplu ca un butuc 
ţinut în loc de forţa gravitaţională, ci că se găseşte într- 
un anumit echilibru, tras înspre pământ dar şi atras 
înspre înălţimi de către lună, dar că pentru pământeni 
atracţia terestră este mai puternică . Dar forţele de 
atracţie spre exterior, pe care le-aş putea numi negative 
în raport cu gravitația terestră, au efect asupra 
elementului principal care este activ în oameni. Dacă sub 
acţiunea lor nu putem să ne desprindem de pământ, 
putem în schimb să ne ridicăm în spirit până în spaţiul 
stelar. lar prin această iniţiere, prin intermediul 
influențelor lunare, omenirea din acele timpuri ajungea 
să cunoască, cu ajutorul oficianţilor misterelor, ce 
acţiune are asupra oamenilor de pe pământ poziţia 
stelelor pe bolta cereaseă. 

Aceasta era iniţierea astrologică care astăzi este atât de 
greşit înţeleasă şi care în trecut era atât de limpede, 
îndeosebi în Caldeea. Pe această cale ocolită se puteau 
cunoaşte nu numai unele efecte ale influențelor lunare, ci 
şi ale influențelor exercitate de Soare, de Marte, de 
Saturn şi aşa mai departe. Astăzi omul a devenit sub 


aspectul cunoştinţelor sale o râmă - iertaţi-mă că recurg 
la o metaforă, dar astfel de lucruri sunt greu de 
caracterizat pe cale logică -, ba chiar mai mult, o rămâ 
pentru care nu plouă niciodată*, care nu iese niciodată 
din pământ. Râmele ies afară din pământ când plouă şi 
atunci au imaginea a ceea ce se petrece la suprafaţa 
pământului, fapt care este în avantajul râmelor. Insă 
omul sub raport spiritual-sufletesc este astăzi o râmă 
pentru care nu plouă niciodată. Este închistat cu totul în 
lumea pământeană. De exemplu, el crede că părţile care 
îi alcătuiesc trupul sunt legate de pământ cum sunt şi 
pietrele. Bineînţeles că oamenii de astăzi nu ştiu de 
exemplu că părul lor de pe cap este un rezultat al acţiunii 
soarelui, ca şi multe alte lucruri de acest fel, căci ei sunt 
râme pentru care nu plouă niciodată, adică fiinţe care, 
deşi poartă în sinea lor acţiunea soarelui, nu ies la 
suprafaţă ca să cerceteze aceste lucruri. Da, vechii 
oficianţi ai misterelor ştiau că omul nu a crescut din 
pământ ca o căpăţână de varză, ci s-a ivit ca urmare a 
acţiunii cosmice comune a întregii configurații a bolţii 
cereşti. Vedeţi deci că în trecut oamenii aveau în faţă pe 
cei care îi îndrumau, iniţiindu-i în mistere, iniţiindu-i în 
felul pe care vi l-am expus, astfel încât ei ştiau ce 
semniflcaţie are pentru oameni cosmosul care îi 
înconjoară. i 

* Joc de cuvinte intraductibil. În 1l. germană râma este numită 

Regenwurm, ceea ce textual Înseamnă „vierme de ploaie", în 


sensul de vierme care iese din pdmânt după ploaie. (Nota 
trad.) 


Însă prin aceasta oficianţii misterelor le comunicau ceva 
oamenilor, ceva ce eu vă expun în cuvinte lipsite de 
strălucire, căci noi astăzi nu mai suntem în stare să 
vorbim în felul în care o făceau vechii oficianţi ai 
misterelor, care le îmbrăcau pe atunci în minunate 
expresii poetice. Era un rezultat al spiritului de atunci al 
vorbirii, noi astăzi nu mai putem vorbi aşa, căci limbajul 
din zilele noastre nu mai este potrivit pentru o asemenea 
exprimare. lată cam cum s-ar putea reda astăzi cele 
spuse de oficianţii misterelor celor care căutau la ei o 
mângâiere pentru natura golită de spirit în care omul se 
simţea exilat: Da, câtă vreme viaţa voastră se menţine în 


starea de conştienţă obişnuită din timp de veghe, cele 
care vă înconjoară vă apar lipsite de spirit. Dar atunci 
când te cufunzi în mod conştient în starea în care eşti 
cuprins în pământ, acolo unde lumina argintie a lunii 
străbate şi  împânzeşte pământul, poţi contempla 
activitatea zeităților stelare. Atunci când poţi face acest 
lucru, înveţi să recunoşti - deşi nu de la sine, cum se 
întâmpla în vremurile de demult, ci prin strădanie 
omenească - că şi natura exterioară este pătrunsă 
pretutindeni de entităţi spirituale, că poartă în sine ca 
dar al zeilor entităţi spirituale, spirite elementale. Şi 
astfel mângâierea pe care oficianţii misterelor o dădeau 
oamenilor în acele timpuri străvechi consta în aceea că ei 
deveneau conştienii că plantele, pe lângă faptul că sunt 
frumoase, sunt străbătute de un curent spiritual; pe 
lângă faptul că norii plutesc maiestuos în văzduh, în ei 
roiesc ființe elementale divine-spirituale şi aşa mai 
departe. Cele aflate prin iniţiere îndreptau omenirea 
tocmai către acel spirit al naturii de care avea nevoie. 
Într-o anumită perioadă din trecutul omenirii rolul 
misterelor era tocmai de a spune oamenilor că golirea de 
spirit a naturii este doar o iluzie a visării obişnuite din 
starea de veghe. In realitate spiritul se găseşte 
pretutindeni în natură. 

Astfel, în trecut a existat o societate omenească care 
trăia efectiv spiritualitatea existenţei şi avea cunoştinţă 
prin intermediul misterelor de spiritualitatea existenţei 
chiar în domenii care mai târziu vor părea golite de 
spiritualitate. Tot ce i se arăta astfel omului, fie din 
instinct, cum ar fi contemplarea esenței sale spirituale 
interioare, fie prin învăţătura cuprinsă în mistere, cum ar 
fi faptul că natura este plină de fiinţe spirituale, toate 
acestea fâceau ca omul să fie legat de spiritualitate. Dacă 
omenirea ar fi rămas în acest stadiu al evoluţiei sale, nu 
ar fi putut niciodată să ajungă la acea stare de conştiinţă 
pe care astăzi trebuie să o considerăm ca una dintre cele 
mai mari valori ale omenirii, poate ca valoarea sa 
principală: sentimentul liberului arbitru, sentimentul 
libertăţii voinţei. 


Modul de atunci de a concepe lumea, această 
spiritualitate resimţită intuitiv, trebuia să se şteargă. 
Omul trebuia să ajungă la celelalte trei stări de 
conştienţă. Cuprinderea în pământ, prin care vechii 
iniţiaţi îşi extrăgeau din natură cunoştinţele despre stele 
şi prin aceasta dobândeau spiritualitate, a dispărut 
complet. Ca stări sufleteşti ale omului au rămas numai 
somnul fără vise, visele şi starea de veghe. Această 
situaţie este relativ opusă celei care putea duce tocmai la 
anihilarea libertăţii. Ceea ce numim noi acum conştienţa 
noastră din starea de veghe, cea în care ne petrecem în 
ziua de astăzi viaţa noastră obişnuită şi în care ne 
ocupăm de stiință, este ceva ce nu a fost cunoscut de 
vechea omenire. Prin această stare a apărut tocmai 
posibilitatea gândirii pure, de existenţa căreia ne putem 
îndoi, dar care este singura din care putem prelua 
imboldul libertăţii. Căci dacă nu am fi ajuns niciodată la 
această gândire pură, care nu garantează automat 
existenţa, dar este gândire pură, noi ca oameni n-am fi 
ajuns niciodată nici la constiinţa libertătii. 

S-ar putca spune: Pe măsură ce omenirea a evoluat, ceea 
ce constituise odinioară legătura oamenilor cu principiul 
spiritual s-a pierdut în întuneric. Cele trei stări de 
conştienţă din trecut îl purtau de fapt pe om din 
înălțimile spirituale şi până în adâncurile pământului. Dar 
în adâncurile pământului el trebuia să găsească tocmai 
forţa originală care să ducă la înflorirea libertăţii. Iar 
zorii stărilor sufleteşti de veghe, visare şi somn au apărut 
deja în linii mari cu mii de ani în urmă. Omenirea pe 
atunci se adâncisc deja foarte mult în întuneric, în care, 
deşi există imboldul libertăţii, în schimb nu străluceşte 
lumina spiritualităţii. Încercaţi să vă reprezentaţi cum s-a 
desfăşurat de fapt evoluţia omenirii. Privind în urmă, în 
acele timpuri de demult, vedem că omul se mai uita încă 
la cetul înstelat şi îşi putea spune, datorită celor aflate, 
astfel: În mine trăiese forţe ale acestui cer înstelat, eu fac 
parte din Cosmosul acesta. Omul spiritual a fost aruncat 
pe pământ. Cerul s-ar putea spune că s-a întunecat, căci 
lumina, fie că provenea de la soare sau de la stele, se 
răspândea în mod fizic asupra pământului şi pe atunci 


omul nu o putea vedea. Era ca o cortină care acoperea 
scena, iar omul nu putea să găsească nicăicri un sprijin 
pentru existenţa sa. El nu mai putea să vadă ce se află în 
spatele acestei cortine. 

Vom vedea în conferinţa de mâine că de fapt această 
cortină exista deja cu mii de ani în urmă, că a devenit din 
ce în ce mai compactă, iar această grosime a cortinei se 
manifesta în întreaga concepţie a oamenilor. Atunci a 
apărut o lumină care a stăbătut cortina, cortina s-a 
despicat. Aceasta a fost lumina care a strălucit de pe 
Golgota. Aşa se manifestă evenimentul de pe Golgota în 
istoria omenirii. Acest eveniment, care a avut loc pe 
pământ, le-a arătat oamenilor din nou ceea ce văzuseră 
odinioară în întinderile Cosmosului ca spiritualitate a 
lumii. Trecând prin misterul Golgotei, Christos a adus în 
viaţa pământească ceea ce fusese văzut pe vremuri în 
ceruri. A fost nevoie ca fiinţa divină, spirituală, a lui 
Christos să se pogoare pe pământ şi să se întrupeze într- 
un trup omenesc, pentru a se aduce omenirii, care acum 
nu mai putea să iasă din sfera pământului, această 
lumină în alt fel, într-un fel nou. 

Omenirea se află astăzi doar la începutul înţelegerii 
acestui mister al Golgotei; evoluţia viitoare a vieţii pe 
pământ va face ca omenirea să înţeleagă din ce în ce mai 
profund acest mister al Golgotei, va face ca această 
strălucire interioară să devină tot mai mult o strălucire 
cosmică şi să înceapă să reverse raze peste tot ce se află 
sub ochii omului. Dar pentru a înţelege mai exact aceste 
lucruri trebuie să mai adăugăm astăzi câteva cărămizi la 
acest edificiu al cunoaşterii. 

Dintr-un punct de vedere, acum reînvie ceea ce fusese 
plin de viaţă odinioară în trecutul omenirii. Pentru 
oficianţii misterelor, aşa cum vă spuneam mai înainte, 
urmărirea efectelor lunii era o activitate plină de viaţă. Ei 
transpuneau influențele lunare în  iniţierile lor 
astrologice. Ei arătau cum poţi fi introdus în tainele 
aştrilor, ale Cosmosului, prin intermediul influențelor 
lunare. Un element esenţial al acestor iniţieri consta în 
faptul că cel care trebuia să fie iniţiat, introdus în aceste 
taine, se pomenea brusc că atracţia gravitaţională are 


pentru el mai puţină importanţă decât până atunci. Îşi 
simţea mai puţin propria greutate. Şi i se atrăgea atentia 
de către învățătorii mai bătrâni să nu cedeze acestui 
sentiment, ci atunci când simte că este mai uşor decât 
înainte, să-şi mărească singur greutatea printr-o 
încordare a voinţei. Făcea parte oarecum din măiestria 
vechilor iniţieri ca ceea ce se pierdea din greutatea 
naturală sub influenţa forţelor lunare să fie dirijat prin 
intermediul voinţei să se scurgă în om. Aşa se răspândea 
cunoaşterea aştrilor. Şi aşa capacitatea oamenilor din 
acele vremuri de a depăşi gravitația era folosită pentru a 
dezvolta în ei voinţa de a rămâne legaţi de pământ cu 
sufletul. Această ataşare sufletească acţiona ca o scânteie 
care aprindea o lumină interioară, sufletească, care 
lumina în depărtările Cosmosului şi în felul acesta omul a 
ajuns să cunoască aceste depărtări cosmice. 

In lumina Ştiinţei spirituale se pot descrie cu exactitate 
aceste lucruri, felul în care s-a format vechea conştienţă. 
Dar ceea ce se găsea în oamenii de atunci se regăseşte şi 
astăzi. Există atavisme, rămăşiţe ale acelor timpuri. 
Acestea apar din nou în lume, atunci când oamenii de 
atunci revin pe pământ. Şi deoarece legătura cu forţele 
lunare apare la oameni care trăiesc în vremuri în care ea 
nu ar mai trebui să existe, când acest somn profund a 
dispărut, se manifestă prin somnambulism, prin 
comportament lunatic. Iar oamenii atunci când sunt 
năpădiţi de această stare vor să contracareze pierderea 
greutății nu prin suflet, ci mergând pe acoperişuri sau 
măcar dându-se jos din pat. Ei realizează cu corpul lor 
omenesc ceea ce ar trebui de fapt să fie făcut numai cu 
corpul astral. Ceea ce în vremurile moderne este doar o 
anomalic, în vremurile de demult era o calitate care ar 
putea fi folosită pentru a ajunge la cunoaştere. Şi faptul 
că popular aceşti oameni erau numiţi „lunatici" avea un 
sens pozitiv, căci această stare a receptivităţii omeneşti 
era corelată cu o legătură atavică cu forţele lunare, 
rămase din vechi timpuri. 

Tot aşa cum omul putea fi legat de forţele lunare, el 
putea de asemenea să fie legat şi de forţele solare. Dar 
legătura cu forţele solare acţionează în ascunzişul 


făpturii omeneşti, de aceea nu poţi da de ea decât pe căi 
ocolite. Această legătură cu forţele solare a fost desigur 
căutată de preoţii druizi în timpurile de înflorire, nu în 
cele de declin, ale iniţierii solare. Iniţierea solară ducea 
la o stare prin care nu numai că se stimulau în oarecare 
măsură forţele lunare, se putea afla prin iniţiere 
astrologică câte ceva din tainele Cosmosului, ci această 
iniţiere solară permitea şi un fel de dialog cu fiinţele 
divine, spirituale din Univers, dădea un fel de inspiraţie, 
pe când iniţierea lunară producea numai un fel de 
imaginaţie. Iniţierea solară este o manieră de a asculta 
sfaturile entităţilor spirituale din Cosmos şi în orice caz 
dă posibilitatea unei pătrunderi în taine ale existenţei 
Universului mult mai adânci decât cele înţelese prin 
iniţiere lunară. 

Şi acest lucru poate să iasă din nou la suprafaţă ca un 
atavism. De fapt, se păstrează în orice om. Dar 
mentalitatea omului de astăzi nu mai este la fel ca cea 
din trecut şi ochii lui au în primul rând rolul să 
recepţioneze radiaţia fizică a soarelui. V-am atras atenţia 
ieri că în aceste raze fizice ale soarelui se află şi 
elementul spiritual, sufletesc. Dar omul din zilele noastre 
nu vede acest iucru. De aceea omul din zilele noastre se 
comportă faţă de soare cum s-ar comporta cineva faţă de 
un om care ar susţine că în ele există ceva interior, 
sufletesc, iar acesta i-ar răspunde că aşa ceva nu există. 
Atunci când îţi mişti braţele, acţionezi de fapt un sistem 
de pârghii, trase de muşchi ca de nişte frânghii. Este un 
mecanism în funcţiune. Aşa consideră omenirea de astăzi 
şi acţiunile solare. Vede numai efectele exterioare, în 
cazul acesta numai lumina fizică. Dar în timp ce lumina 
fizică face să pătrundă în noi influenţele solare, 
concomitent pătrunde în om şi spiritualitatea entității 
solare. Printr-un anumit mod de concentrare interioară, 
nu acel pe care l-am descris în lucrarea mea Cum se 
poate obţine cunoaşterea lumilor superioare? ci unul 
pe care omul îl are în mod atavic ca o forţă elementară, 
omul poate astăzi, chiar printr-o concentrare interioară a 
organismului său - când spun astăzi am în vedere o etapă 
istorică care desigur poate cuprinde câteva milenii - să 


înceteze de a mai fi foarte receptiv la acţiunea fizică a 
soarelui şi să devină în schimb receptiv pentru solaritatea 
spirituală. Atunci omul are o altă percepţie. Acolo unde 
apar aceste elemente atavice, omul are o altă percepţie 
decât în viaţa obişnuită din zilele noastre. Atunci când vă 
uitaţi în oglindă, ceea ce se află în faţa oglinzii este 
reflectat spre voi. Tocmai pentru că oglinda nu lasă să se 
vadă ceea ce se află în spatele ei, ceea ce se află în faţa ei 
este reflectat. La fel, dacă un om are o construcţie 
sufletească care îl face ca, deşi dispune de toate 
simţurile, în loc să privească către soare, să vadă lumina 
fizică a soarelui, el să privească întunericul, acest 
întunerie devine o oglindă în care el vede reflectate cele 
din imediata sa apropiere, din natură. Şi atunci el nu 
zice: Aici este o plantă, care are o rădăcină din care 
pornesc frunzele, florile, fructele, sămânţa, ci zice: Văd 
aici, în partea de jos a plantei, ceva care este spiritul 
elementar al cunoaşterii, care cuprinde un element 
conservativ, ceva care fixează. Mă uit mai departe 
deasupra acestei părţi şi văd cum acest caracter 
conservativ, de fixare, este depăşit şi planta nu mai tinde 
să se fixeze, ci fixarea alternează cu detaşarea, ducând la 
formarea frunzelor şi, în sfârşit, văd cum planta tinde 
spre înălţimi aşa cum clocoteşte apa sub acţiunea focului. 
Această viaţă a plantelor este reflectată de către 
întunericul, care este de fapt o claritate spirituală: în 
felul acesta a văzut Jakob Böhme plantele, în mare 
măsură în mod atavic, atunci când a considerat că în 
partea inferioară se găseşte principiul salin, în mijloc cel 
mercuric şi în partea de sus cel fosforic*. Astfel, vedem 
cum se răsfrâng spre noi, în acelaşi spirit ca pentru Jakob 
Bohme, care era în mod natural un iniţiat solar, 
cunoştinţe care au aparţinut civilizaţiei omeneşti din 
timpurile străvechi, o civilizaţie preistorică, când încă nu 
se cunoştea scrierea. Dacă avem în vedere vreuna din 
lucrările lui Jakob Böhme - Mysterium magnum, De 
signatura rerum , Aurora sau ivirea zorilor şi aşa mai 
departe - şi nu putem citi această lucrare în aşa fel încât 
din prezentările confuze ale lui Jakob Böhme să 
descifrăm ceva foarte asemănător cu cele pe care vi le- 


am spus despre preoţii druizi, înseamnă că îl citim 
incorect. El nu era iniţiat din afară, ci din fiinţa sa 
interioară. Această inițiere solară ţâşnea ca o 
recapitulare a unei existenţe anterioare. Acest lucru 
poate fi sesizat chiar din biografia lui Jakob Böhme. 
* Simbolistica alchimiei considera că există trei principii în 
natură: sulful, cu proprietăţi active, inflamabil (de aici şi 
denumirea de fosforic, adică purtător de lumină); mercurul, cu 
proprietăţi pasive, volatil; sarea, termenul mijlociu, de unire 
între celelalte două principii antagoniste. Acestea nu erau 
echivalente cu substaniele chimice cu acelaşi nume, ci 
reprezentau anumite calităţi ale materiei. (S. Hutin, Alchimia, 
A Editura de Vest, Timişoara, 1992). (Nota red.) 
În oameni pot să acţioneze forţe şi mai profunde, cele ale 
planetelor exterioare cele mai apropiate de noi din 
sistemul solar. Pentru astronomia de astăzi ele nu sunt 
singurele planete exterioare, căci s-au mai descoperit 
două. Ele produc nedumeriri chiar pentru astronomia 
fizică de astăzi, pentru că nu se încadrează întu totul în 
legile mişcării corpurilor cereşti. Dar sub aspectul 
poziţiei spaţiale, fiind încadrate în sistemul solar, Uranus 
şi Neptun trebuie luate în considerare de astronomie. 
Dar aşa cum v-am spus, ele le dau bătaie de cap 
astronomilor, deoarece „lunile" lor „se poartă nebuneşte" 
faţă de felul cum se comportă ceilalţi sateliți, normali, ai 
lui Jupiter şi aşa mai departe. In realitate se poate spune 
că sub aspectul influenţei concrete active a planetelor 
Saturn poate fi considerată ultima dintre planetele 
sistemului nostru solar. Şi aşa cum omul se poate afla 
sub influenţa acţiunii lunii, pe care v-am descris-o 
detaliat, sub influenţa acţiunii soarelui, pe care v-am 
prezentat-o succint, el se goate afla şi sub influenţa 
acestei acţiuni a lui Saturn. Saturn acţionează prin ceea 
ce revarsă sub aspect spiritual în sistemul planetar şi 
prin aceasta şi în interiorul omului, adică memoria 
istorică a Cosmosului. Saturn este memoria, amintirea 
sistemului nostru solar, şi dacă vrem să ştim ceva despre 
evenimentele din acest sistem nu putem să o facem doar 
prin speculaţii astronomice. 
Astăzi aceste lucruri încep să dea de gândit ştiinţei 
oficiale, căci nimic nu se mai potriveşte. Toate acestea 


sunt gândite de-andoaselea. Vedeţi, noi am vorbit adesea 
în cercul nostru despre aşa-numita teorie a relativităţii, 
de faptul că în lumea fizică nu se poate vorbi niciodată de 
mişcare absolută, ci întotdeauna trebuie să vorbim 
despre o mişcare relativă. Aşa cum s-a putut spune: 
Soarele se mişcă, Pământul stă pe loc, mai târziu s-a 
spus: Pământul se mişcă, Soarele stă pe loc. Toate 
acestea sunt de fapt relative, se poate spune aşa sau 
altminteri. Aşa cum, vorbindu-se o dată despre teoria 
relativităţii aici la Stuttgart, la o adunare a mişcării 
antroposofce, un cunoscător al acestei teorii a explicat în 
mod foarte sugestiv ascultătorilor că este tot una dacă iei 
un chibrit în mână şi îl freci de cutie, deci cutia este fixă 
şi chibritul este mişcat sau dacă ţii chibritul nemişcat şi 
freci de el cutia. Şi într-un caz şi în altul, chibritul ia foc. 
Acest lucru este abordat ştiinţific cu toată seriozitatea şi 
bineînţeles că şi în conferinţa respectivă a fost prezentat 
în mod serios şi este ceva incontestabil. Dacă s-ar fi găsit 
un suflet naiv care ar fi țintuit în perete cutia de 
chibrituri, ar fi pătruns acolo o părticică de absolut. S-ar 
fi putut - însă ca toată clădirea - pe atunci sediul nostru 
era în strada Primăriei nr. 70 - să fie deplasată şi 
relativitatea s-ar fi ivit iar. Doar că ar fi mers ceva mai 
greu. Dar dacă extindem acest exemplu asupra întregului 
Univers, putem spune alături de Einstein că în interiorul 
lumii fizice nu se poate găsi nimic absolut, totul este 
relativ. Deci ne aflăm în faţa relativităţii. Tocmai această 
relativitate a lumii fizice trebuie să ne facă să nu căutăm 
absolutul în lumea fizică, ci în lumea spirituală. În zilele 
noastre ştiinţa oferă deja o pătrundere în lumea 
spirituală, atunci când este înţeleasă în mod just. Astăzi 
trebuie să nu fi diletant, ci om de ştiinţă autentic, cu 
noţiuni precise, pentru ca să poţi fi călăuzit în spirit de 
ştiinţa autentică, care nu este concepută aici pe pământ, 
nici chiar de către corifeii ei. De aceea în cadrul 
cercetărilor fizice nu se poate afla nimic nici despre ce 
înseamnă Saturn pentru lumea noastră. El este în mare 
măsură o amintire, memoria sistemului nostru planetar. 
În el se păstrează tot ceea ce s-a petrecut vreodată în 


sistemul planetar. El le spune acelora care sunt iniţiaţi în 
Saturn ce s-a petrecut în acest sistem planetar. 

După cum se poate întâlni în mod izolat la unii oameni, ca 
o moştenire a unei etape mai vechi de dezvoltare a 
omenirii, ca o moştenire de la oamenii din trecut, o 
afinitate cu luna, oamenii respectivi fiind somnambuli, 
după cum pot să iasă la iveală influenţe spirituale ale 
soarelui şi oamenii aceia, în loc să privească ca ceilalţi cu 
ochii deschişi lumina privesc de fapt întunericul în care 
se oglindeşte natura, văzând lumea ca Jakob Böhme, tot 
astfel poate exista o afinitate cu influenţele lui Saturn, 
care acţionează în special asupra capului oamenilor şi 
sădesc de fapt în oameni amintirea care trece dincolo de 
viaţa pământească. Astfel de influenţe se pot întâlni în 
mod distinct. 

Aşa încât se poate vorbi de oameni lunari, cunoscuţi în 
mod obişnuit ca somnambuli, şi despre oameni solari ca 
Jakob Böhme şi în mai mică măsură chiar Paracelsus*. Se 
poate vorbi şi de oameni aflaţi sub influenţa lui Saturn. 
Astfel de om a fost Swedenborg. El este unul dintre aceia 
care, deşi nu putem spune că le dă bătaie de cap, ar 
trebui să le dea bătaie de cap învăţaţilor de astăzi. Căci 
acest Swedenborg a fost la vremea sa la mare înălţime, a 
fost o adevărată autoritate şi în domeniul ştiinţelor 
exacte. Până pe la patruzeci de ani Swedenborg s-a 
încadrat în mod destul de convenabil în ştiinţa oficială, 
nu a spus nimic ce nu s-ar fi putut potrivi cu concepţiile 
acesteia. Doar după aceea s-a tulburat treptat. Trebuie să 
spunem că forţele lui Saturn au devenit extrem de active 
în el. Oamenii care au o concepţie materialistă spun că şi- 
a pierdut minţile. Dar ar trebui să ne dea de gândit faptul 
că există atât de multe lucrări rămase de la Swedenborg, 
care au fost recent publicate de o societate suedeză şi au 
fost recunoscute ca lucrări ştiinţifice. Cei mai importanti 
oameni de ştiinţă din Suedia se ocupă acum de editarea 
lucrărilor lui Swedenborg. Insă acestea sunt lucrări 
elaborate de el înainte de ceea ce am putea numi viziune 
sa spirituală. Nu este prea plăcut să vorbeşti despre 
cineva de care s-ar putea spune că a fost printre cei mai 
aşezaţi oameni din vremea sa până la patruzeci de ani şi 


despre care după aceea trebuie să spui că este un 
nesocotit, ca să nu zicem mai rău. Însă Swedenborg nu s- 
a prostit, ci la un moment dat, când a ajuns pe culmile 
ştiinţei curente din vremea sa, a început să privescă în 
adâncul lumii spirituale. Şi această privire interioară s-ar 
putea spune că i-a cuprins capul, acel organ care la el era 
deosebit de bine dezvoltat. El a fost cuprins de 
spiritualitate, de spiritualitate provenită în esenţă de la 
Saturn, şi aşa a putut să privească - nu ca Jakob Bohme, 
care recepționa tainele interioare ale naturii oglindite de 
întuneric - direct în eter, acolo unde apar chipurile 
spiritelor superioare reflectate în eter. Aşa a descris 
Swedenborg această lume spirituală. Ceea ce şi-a 
reprezentat el nu este ceva văzut de el. Fiinţele spirituale 
la care se referă el sunt altele. Dar el nu a văzut doar o 
simplă oglindire terestră a acestor spirite, ci a văzut 
influenţele spiritelor în eter, a văzut formele eterice. 
Acestea erau acţiunile spiritelor - care nu puteau fi 
văzute ele însele - în eterul planetei noastre. Pe când 
Jakob Böhme a văzut imagini ale naturii oglindite, el a 
văzut ceea ce se realizase în eter de către aceste spirite 
ale căror acţiuni le-a sesizat. Deci ceea ce descrie 
Swedenborg ca îngeri nu sunt îngeri, ci forme eterice. 
Dar ceea ce i s-a arătat sub formă de îngeri, ca forme 
eterice, este rezultatul acţiunii îngerilor, este o reflectare 
a ceea ce fac îngerii. Aşa că trebuie să considerăm astfel 
de lucruri ca fiind reale. Este desigur o eroare să spunem 
că Swedenborg a văzut lumea spirituală ca atare, căci 
aceasta nu i-a fost accesibilă. Dar ceea ce a văzut el este 


real. 
* Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), 
cunoscut sub numele latinizat de Paracelsus, alchimist şi medic 
elvetian, pătintele medicinii hermetice. Concepţiile lui au 
influenţat puternic doctrinele oculte din secolele care au 
urmat. (Nota red.) 


Somnambulii comuni, lunaticii, fac ceva real. Ei o fac cu 
corpul lor fizic, deşi ar trebui să o facă numai cu corpul 
astral. Jakob Böhme este cel dintâi care a privit cu corpul 
său fizic, cu ochii lui, care aveau capacitatea de a exclude 
ceea ce ţine de fizic, a privit în întuneric, dar a văzut 
lumina din întuneric, reflectarea spiritelor naturii. 


Swedenborg nu a văzut imagini reflectate, ci imagini 
eterice ale existenţei spirituale de ordin superior. Este o 
succesiune gradată: de la pătrunderile spirituale 
nevăzute, automate, ale lunaticilor, trecând prin ceea ce 
aş putea numi o „second sight" de esenţă naturală a lui 
Jakob Bohme, care nu vedea latura exterioară a naturii, 
ci reflectarea laturii ei interioare, şi până la Swedenborg, 
care nu vedea reflectări, ci realităţi în eter, forme, nu 
imagini reflectate, forme datorate acţiunii a ceea ce se 
desfăşoară acolo sus, în regiunile spirituale superioare. 
Vedem deci cum putem vorbi despre trecutul şi prezentul 
omenirii, dar trecutul se mai păstrează şi astăzi prin 
unele semne clare, ca o moştenire, în aşa-numitele 
situaţii anormale ce pot fi întâlnite acum. Şi atunci când 
putem privi în acest fel în trecut şi în ceea ce s-a păstat 
până în prezent cu ajutorul unei înţelegeri pătrunzătoare 
a misterului de pe Golgota vom putea privi şi spre viitorul 
omenirii. Acest lucru îl vom face în conferinta de mâine. 
CONFERINŢA a VIII-a 
Omul în trecut, prezent şi viitor din punct 
de vedere al evoluţiei conştiinţei 
(partea a treia) 

Stuttgart, 16 septembrie 1923 
Aţi reţinut desigur, din cele spuse ieri, că una dintre 
stările de  conştienţă proprie oamenilor în timpuri 
îndepărtate s-a pierdut treptat. Am spus într-adevăr că 
genul de conştienţă trează al oamenilor de astăzi, care se 
manifestă de preferinţă prin reprezentări mai mult sau 
mai puţin abstracte, sau măcar prin imagini neclare, nu 
era cunoscut în această formă, că în schimb pe atunci 
exista un fel de visare în stare de veghe, o stare de veghe 
plină de visare, dar care nu era resimţită aşa cum sunt 
astăzi visele, ci ca esenţa unor imagini vii, care 
corespundeau mai mult sau mai puţin cu o realitate 
spirituală. Mai exista apoi un fel de stare de somn lipsit 
de vise, dar după care rămânea acea senzaţie pe care v- 
am descris-o ieri. Acestora li se adăuga o a treia stare de 
conştienţă, acea stare care era resimţită ca o odihnă în 
sânul forţelor lunare pătrunse în adâncul pământului, 


care de fapt îi înălţau pe oameni într-un fel deasupra 
gravitaţiei terestre şi le dădeau posibilitatea să simtă 
apartenenţa lor la Cosmos. Acesta era elementul esenţial 
al vechii mentalități, faptul că omul se simţea părtaş la 
existenţa cosmică. În prezent, în conştiinţa obişnuită a 
oamenilor din această veche stare de conştienţă a rămas 
de fapt doar o reflectare tulbure, care, deşi este 
observată de orice om, trece prin conştiinţa omenească 
fără să i se dea atenţie. 

Aş vrea acum să caracterizez această rămăşiţă de 
conştienţă din timpurile străvechi. În zilele noastre, dacă 
omul îşi analizează visele, va observa că aceste vise, care 
îmbracă un aspect haotic, se alimentează în modul cel 
mai variat din evenimentele vieţii sale pământeşti. 
Lucruri de mult uitate reapar în vis, transformate în cele 
mai felurite moduri; chiar lucruri care au trecut 
neobservate în viaţă pot să capete amploare în 
evenimentele din vis. lar momentele în care s-au petrecut 
diferite întâmplări sunt de asemenea amestecate în cele 
mai variate feluri. Dar dacă urmărim mai îndeaproape 
cele ce se petrec în vis, reiese ceva foarte banal. O să 
descoperim că în esenţă toate lucrurile care se regăsesc 
în conţinutul viselor se leagă într-un fel sau altul, chiar 
dacă foarte pe departe, de întâmplările din ultimele trei 
zile. Aţi visat poate că aveţi în faţa ochilor ceva care de 
fapt s-a petrecut acum douăzeci şi cinci de ani. Vă stă 
înainte, poate puţin modificat, dar plin de autenticitate. 
Dar dacă vă gândiţi mai bine, veţi descoperi ceva de felul 
acesta: în visul care ne face să retrăim o întâmplare de 
acum douăzeci şi cinci de ani este implicat un personaj 
care, ca să dăm un exemplu, poartă numele de Eduard. 
Vă veţi da seama că pe undeva aţi auzit, poate doar 
trecându-vă întâmplător pe la ureche, sau că v-aţi 
aruncat în fugă ochii pe un text în care aţi întâlnit numele 
de Eduard. Întâmplările din vis sunt întotdeauna în 
legătură, fie cât de îndepărtată, cu ceva care s-a petrecut 
în ultimele trei zile, fie şi un lucru atât de neînsemnat. 
Aceasta se datorează faptului că omul poartă în sine 
întâmplările din ultimele două, trei sau patru zile - 


desigur intervalul este doar aproximativ - cu totul altfel 
decât pe cele care au avut loc mai demult. 

Omul preia ceea ce percepe în exterior în organismul său 
astral şi în Eul său. Acolo evenimentele percepute trăiesc 
laolaltă cu conştiinţa. Cele care s-au petrecut în decursul 
ultimelor trei zile sunt resimţite în mod mult mai intens 
decât cele care au avut loc cu mai mult de trei zile în 
urmă. Aşa cum vă spuneam, în viaţa obişnuită nu 
observăm aceste lucruri, dar aceasta este realitatea. 
Aceasta se datorează faptului că tot ceea ce este 
perceput sau formulat în procesul gândirii de către om, 
în organismul astral şi în Eu, trebuie să se întipărească, 
să se imprime în corpul eteric, în corpul forţelor intuitive 
şi cel puţin, în oarecare măsură, şi în corpul fizic. lar 
pentru această impregnare este nevoie de două, trei sau 
patru zile, astfel că omul ajunge să doarmă de două-trei 
ori după ce i s-a întâmplat ceva, până ca acest lucru să se 
imprime în trupul eteric şi în cel fizic. Căci doar atunci, 
ca să zicem aşa, este destul de bine fixat cel puţin în 
corpul eteric, încât să poată constitui o amintire durabilă. 
Şi aşa în om se dă neîncetat un fel de luptă între corpul 
astral şi cel eteric şi rezultatul acestei lupte este că ceea 
ce resimte omul ca fiinţă conştientă se imprimă, se 
fixează în elementele mai grosiere, materiale, ale fiinţei 
sale. După trei-patru zile omul poartă în sine ceea ce mai 
înainte a fost doar o trăire senzorială fugară, iar acum s-a 
înregistrat în corpul său eteric, cel al imaginilor, şi în 
corpul său fizic. 

Gândiţi-vă cât de puţin sunt conştienţi oamenii de astăzi 
de cele pe care vi le spun eu acum. Dar acestea se 
produc în continuare în viaţa sufletească şi chiar în cea 
trupească a oamenilor. Fiecare întâmplare la care 
suntem părtaşi trebuie de fapt să aştepte trei-patru zile 
până când se va înscrie pe deplin în patrimoniul nostru. 
Până atunci oscilează între corpul astral şi cel eteric, fără 
să se ştie precis dacă într-adevăr se va imprima în corpul 
nostru eteric şi prin aceasta şi în corpul fizic. 

Acolo se petrece de fapt ceva extraordinar de important. 
Gândiţi-vă că în fond fiinţa noastră adevărată cuprinde 
numai Eul nostru şi corpul nostru astral. Nu putem să 


spunem despre corpul nostru eteric că ne aparţine. 
Oamenii acestui veac materialist îşi permit să considere 
corpul eteric şi îndeosebi corpul fizic ca fiind a/l lor. Dar 
corpul fizic şi cel eteric aparţin de fapt în întregime 
Cosmosului. Şi deoarece în decurs de trei-patru zile 
evenimentele trăite de Eul nostru şi de corpul astral sunt 
preluate de corpul eteric şi de cel fizic, ele nu ne mai 
aparţin numai nouă, ele aparţin Cosmosului. Deci numai 
timp de trei zile putem să spunem că cele rezultate din 
contactul nostru cu lumea ne interesează numai pe noi. 
După trei-patru zile acestea s-au înscris în Univers, sunt 
fixate în Univers, nu ne mai aparţin numai nouă ci şi 
zeilor. 

Cu foarte mult timp în urmă, în zorile evoluţiei omenirii, 
oamenii simțeau limpede acest lucru minunat datorită 
acelei stări de conştienţă care s-a pierdut în zilele 
noastre, o stare de conştienţă mai profundă decât somnul 
obişnuit. Iar iniţiaţii, cei cărora li se dezvăluiau aceste 
lucruri, puteau să explice ce se află de fapt dincolo de 
această minunată senzaţie. În epoca despre care am 
vorbit ieri, epoca culturii egiptene şi a celei caldeene, 
oamenii nu mai păstrau decât o senzaţie obscură a 
acestor lucruri. Dar celor iniţiaţi în Mistere li se 
dezvăluia esenţa adevărată a acestor lucruri, pentru că 
pe atunci iniţierea era în esenţă un fenomen exterior şi 
ceea ce se petrecea cu omul în exterior era transpus apoi 
în interior, pe când acum iniţierea este un fenomen 
spiritual - sufletesc, pur interior, cel mult însoţit de unele 
simboluri şi gesturi corporale. Ca să dau numai un 
exemplu, deşi aş putea să vă relatez şi altele - iniţierea 
consta adesea în faptul că cel care urma să fie iniţiat era 
cufundat de către cel care îl iniţia în mistere, pentru vreo 
trei zile, în starea aceea care astăzi este pe de-a-ntregul 
dispărută. Timp de trei zile el era cufundat în acea stare, 
astfel că putea să experimenteze cum se petrec lucrurile, 
ce îndură omul în această lume în cele trei zile în care el 
este scos în afara omenirii şi cum cele trăite atunci 
pătrund într-un fel în esenţa oamenilor. Cel care trecea 
prin această iniţiere ajungea să-şi dea seama cum 
evoluează o reprezentare, o senzaţie, un sentiment ca 


element faptic, înainte de a deveni ceva propriu 
oamenilor. Dar cele care i se arătau acolo, cunoştinţele 
atât de tăinuite pentru oamenii de rând, cuprindeau ceva 
extrem de semnificativ, atât de semnificativ încât 
concepţia actuală, materialistă, asupra lumii este departe 
de a bănui cum stau lucrurile. Cuprindea cele care 
urmează. Veţi putea înţelege mai bine ce vreau să spun 
despre cele ce se obțineau prin această iniţiere care 
consta în petrecerea a trei zile într-o stare de conştienţă 
confuză, dacă vă voi aminti mai întâi ce este visarea, pe 
care o cunoaşte toată lumea în zilele noastre. Desigur, 
viaţa visurilor ţine de acele lucruri care trebuie studiate 
cu precizie. Chiar dacă nu suntem influenţaţi de nici o 
idee preconcepută, şi bineînţeles că ar trebui să ne ferim 
de acestea, dacă analizăm visele prin prisma unei 
concepţii care tinde spre ştiinţa autentică, ne izbim de 
ceva de o profunzime deosebită. 

Căci în ce fel apare această visare? Sigur că există mai 
multe feluri de vise. Dar ne vom opri la acele vise care 
reprezintă reminiscenţe ale celor trăite de noi. În aceste 
vise apar imagini din întâmplările prin care am trecut. 
Dar în ce fel? Ştiţi bine că ele apar extrem de modificate, 
puternic transformate. Se poate întâmpla chiar ca 
prefacerile să fie atât de mari, să fie de aşa natură încât 
cineva să viseze ceva ce n-ar avea nici cea mai mică 
sansă să se petreacă vreodată în viaţa sa reală, de 
exemplu un croitor visează că trebuie să confecţioneze 
uniforma oficială a unui ministru important. El poate să 
nu aibă nici cea mai mică perspectivă să i se întâmple aşa 
ceva, însă el a tot confecţionat diferite costume, printre 
care probabil şi unele care i-au plăcut mai mult. Or, într- 
un astfel de vis pot să se interfereze tot felul de lucruri. 
Persoana respectivă poate că a fost într-o viaţă 
anterioară servitorul unui om de stat roman şi trebuia să- 
1 îmbrace pe acesta în togă. Unele sentimente 
nedesluşite rămân şi ceea ce realizează respectivul în 
această viaţă se nuanţează în funcţie de ceea ce se 
răsfrânge până aici din existenţa sa anterioară. 

V-am relatat doar unul din motivele pentru care 
conţinutul viselor se transformă. Oricine ştie că aceste 


prefaceri sunt mari. Şi trebuie să ne punem întrebarea: 
Ce este cuprins în vise, ce acţionează în interiorul lor? 
Până la urmă evenimentele exterioare sunt cele care 
constituie cauza acestui gen de vise, dar aceste 
evenimente exterioare iau cu totul altă înfăţişare. 

Cum de se întâmplă aşa? Vedeţi voi, aceasta provine de 
la ceva la care nici nu visează concepţia ştiinţifică asupra 
lumii din zilele noastre. Se trage de la faptul că legile 
naturii, recunoscute ştiinţific, care sunt cercetate 
pretutindeni în lumea exterioară prin observare, tehnici 
experimentale, legitătile, acest ansamblu de legi ale 
naturii de care vorbim, nu acţionează şi în interiorul 
omului. Dacă cineva crede că legile naturii, observate de 
el în laborator, sunt legi care acţionează şi în interiorul 
fiinţei umane, se află pe un drum greşit. Nu numai 
substanţele pe care le ingeră omul prin intermediul 
alimentelor sunt transformate în organismul său, dar şi 
legile cărora le sunt supuse acestea se modifică până la 
nivelul celor mai mici particule. Ceea ce apare în vis în 
faţa omului nu este doar imaginea abstractă a unei 
realităţi, ci în vis prind viaţă legile organice la care este 
conectat omul. Visul este mai apropiat de oameni decât 
gândirea abstractă de peste zi. Visul redă felul şi modul 
în care se comportă în om substanţele din afară în funcţie 
de legile lui proprii. Şi ce reprezintă visul? Este un 
protest faţă de realitate, care este încorsetată în legile 
naturii. De când adormiţi şi până când vă treziţi trăiţi în 
lumea despre care cei ce studiază natura spun că după 
legile ei se petrece totul în lume. În clipa când, prin vis, 
s-ar putea spune că pătrundeţi ca printr-o pânză de 
păianjen în lumea spirituală, trăirile din vis alcătuiesc un 
protest faţă de legile naturii. Visul nu poate să decurgă 
aşa cum s-au petrecut întâmplările în lumea din afară, 
căci atunci ar fi prea asemănător cu starea de veghe. 
Visul, care se iveşte din starea de somn propriu-zisă, 
protestează prin structura lui împotriva legilor naturii. 
De aceea el se apropie mai mult de oameni. 

Sub acest aspect oamenii cu convingeri materialiste din 
vremurile noastre fac unele descoperiri ciudate. Există o 
carte, o carte interesantă, care a apărut acum câţiva ani, 


despre care nu se poate spune decât că este foarte 
caracteristică pentru modul de gândire al oamenilor cu 
preocupări ştiinţifrce din zilele noastre: Magia ca ştiinţă 
experimentală a naturii, scrisă de un oarecare 
Staudenmaier*. Probabil că unii dintre dumneavoastră 
cunosc această carte. Autorul voia să ajungă la analiza a 
ceea ce se află de fapt în lumea spirituală. El 
mărturiseşte că în privinţa antroposofiei n-a citit decât 
criticile care i-au fost aduse. De aceea oamenii nu sunt 
prea dispuşi să pornească în această direcţie, căci încă le 
vine foarte greu să se orienteze în antroposofie. Tocmai 
pentru că sunt încorsetaţi de structura actuală a 
cunoaşterii ştiinţifice, le vine foarte greu să pătrundă în 
antroposofie. Astfel că Staudenmaier a făcut mai întâi 
încercări de a pătrunde în lumea spiritelor, în stilul unor 
experimente spiritiste. El şi-a înăbuşit conştienţa, a 
înceţoşat-o până când a ajuns într-o stare asemănătoare 
cu cea a unui medium. Apoi a realizat o scriere mecanică. 
După care s-a minunat că a scris tot felul de prostii, că 
toate acestea nu concordau în nici un fel cu ce ştia el 
despre realitate. Nu se potrivea nimic. Şi dintre toate nu 
se potrivea mai ales ceea ce reieşea din cele scrise, şi 
anume că spiritele îi vorbeau. Căci el era convins că nu 
este cu putinţă ca spiritele să-i vorbească. Însă ceea ce 
scria îi dădea de înţeles că spiritele îi vorbeau. Pe lângă 
aceasta, era ceva de speriat ce îi puneau în spinare 
aceste spirite inexistente. Căutaţi în cartea lui ce 
minciuni incredibile i se scurgeau prin vârful creionului. 
N-aş vrea să spun vreo vorbă rea - era întru totul un 
comportament de medium, nu se mai regăsea cu nici un 
chip pe sine în toată această treabă. Atunci un prieten l-a 
sfătuit să lase în pace toate acestea şi să revină la o viaţă 
normală, de exemplu, să meargă la vânătoare. Deci el a 
plecat la vânătoare, s-a apucat să vâneze coţofene. Chiar 
şi aici a continuat însă să acţioneze ceea ce fusese stârnit 
în el. N-a mai putut scăpa de asta. Când s-a uitat într-un 
copac nu a văzut vreo coţofană, ci un balaur 
înspăimântător cu gheare îngrozitoare, care îl privea cu 
ochi fioroşi, ceva înfiorător! Şi peste tot dădea peste 


asemenea lucruri. De atunci a trăit continuu o luptă 
interioară, străduindu-se să redevină un om normal. 


* Ludwig Staudenmaier, Die Magie als experimentelle Naturwissenschaft, apărută 
în 1912. (Nota red. germane) 


V-am spus aceste lucruri pentru că s-a demonstrat 
experimental că întotdeauna, in momentul când nu numai 
că se visează cu ochii deschişi, ci se caută să se ajungă 
prin astfel de manevre la ceea ce se află în adâncul 
omului, apare numaidecât această contestare a ordinii 
din natura exterioară. Bineînţeles nouă ni se pare că este 
o iluzie. Când eşti obişnuit să consideri pe un prieten al 
tău ca fiind destul de manierat şi observi apoi, atunci 
când te găseşti în această stare, că scoate mereu limba la 
cineva, dă cu tifla şi râde ironic, când vezi că se întâmplă 
astfal de lucruri îţi spui: lumea spiritelor ne amăgeşte! În 
aceste cazuri seintâmplă ca şi în vis. Dincolo de aceste 
imagini se află adevărul că atunci când omul ajunge 
lăuntric în lumea spiritelor, această existenţă în care 
intră protestează împotriva ordinii naturale. Nu este de 
mirare că, fiind lipsit de experienţă într-o situaţie în care 
nu are încă puterea de a judeca clar lucrurile, omul poate 
fi amăgit de tot felul de entităţi elementale. Dar chiar în 
visele obişnuite este vorba totuşi de un protest faţă de 
ordinea din natură care se manifestă atunci când omul 
ajunge în lumea spiritelor. Iar omul ar trebui de fapt să-şi 
spună: Acolo pătrund într-o cu totul altă ordine a 
lucrurilor, şi cu toate că ea apare doar în forma 
nestatornică a viselor, ea se manifestă ca un protest chiar 
faţă de cele mai frumoase legi ale naturii care pot fi 
stabilite în exterior, prin cercetări şi experimente de 
laborator. Dar să ştiţi că aceasta este doar prima etapă în 
drumul spre lumea spirituală. In această primă etapă ne 
întâlnim cu contestarea legilor naturii. Maiestatea legilor 
naturii este dată la o parte de cum pătrundem în fiinţa 
interioară a omului. 

Vechii iniţiaţi, după ce depăşeau cele trei zile, ajungeau 
să aibă o imagine clară asupra faptului că nu există 
numai ordinea din natură, ci că în şi dincolo de aceasta 
există o ordine spirituală. Cel care cunoaşte în acest fel 
iniţierea poate chiar şi astăzi, cu mijloacele de acum, să 
pătrundă înţelesul acestor lucruri, poate să parcurgă 


trăirile din aceste trei zile, când porneşte pentru prima 
oară să experimenteze acel chin sufletesc cu adevărat 
înfricoşător. Căci omul intră de fapt într-o lume în care 
toate legile naturii se prăbuşesc, în care domneşte 
păienjenişul viselor, în care, chiar dacă sunt incluse 
reminiscenţe din viaţa obişnuită, legăturile dintre ele 
sunt cu totul altele, căci legile naturii nu mai au 
valabilitate acolo. Şi, într-adevăr, cel care consideră că 
legile naturii sunt totul se pomeneşte astfel aproape în 
faţa neantului. 

Omul modern, trecând prin iniţiere, resimte în mod 
extrem de dureros, profund dureros şi tragic, 
pătrunderea într-o regiune a existenţei unde se produce 
acest protest împotriva legilor naturii, căci are în primul 
rând sentimentul că acolo tot ce s-a acumulat mai înainte 
în intelect, ce a fost judecat după legile naturii, elementul 
sufletesc intelectual se scufundă. Sufleteşte omul nu mai 
poate să respire, deoarece a fost prea obişnuit cu ordinea 
din natură. Ca până la urmă să vadă că în altă parte a 
lumii există un mod de viaţă care nu se supune legilor 
naturii ci unei ordini spirituale, care este întrepătrunsă şi 
întreţesută din toate părţile de ceea ce este resimţit 
astăzi din adâncurile cugetului omenesc ca fiind o ordine 
morală a lumii. Omul învaţă să-şi spună: Pe pământ există 
o ordine naturală pe care simţurile mele o consideră 
adevărată, căci ştiinţele naturii i-au stabilit legităţile. 
Dacă ies din această lume, mă cufund într-o lume care 
contestă ordinea naturală şi în care realitatea acestui 
protest împotriva ordinii naturale se revarsă pretutindeni 
ca o nouă apă vie, luminoasă, în care putem din nou să 
respirăm ordinea morală a lumii, care până la urmă se 
transformă în ordine spirituală a lumii. Aceasta era 
marea ştiinţă a iniţiaţilor din vremurile de demult, căci 
atunci când într-o treaptă intermediară asistau la 
protestul împotriva ordinii fizice a lumii vedeau cum 
ordinea morală reală a lumii pătrunde în ordinea fizică a 
lumii. Acest lucru era resimţit ca un ecou slab în trăirile 
din cele trei zile despre care v-am vorbit. Cele pe care le 
trăim în lumea exterioară, fie că este vorba de senzațiile 
noastre, fie de acţiunile noastre, au nevoie de trei-patru 


zile pentru ca să se imprime în organismul nostru. Dar 
atunci când s-au imprimat, nu iau forma pe care am trăit- 
o în relaţia cu lumea externă ci se imprimă ca un impuls 
care reclamă o dotare morală bazată pe cu totul alte legi 
decât cele care constituie ordinea naturală. Dacă omul si- 
ar da searna ce devin cele trăite de el după trei zile în 
interiorul lui, şi-ar zice: Evenimentul trăit de mine în mod 
natural în existenţa pământească şi-a pus amprenta pe 
sâmburele de vesnicie din mine, astfel încât el nu este 
mai puţin real decât în lurnea exterioară, dar el trăieşte 
în mine, de acum înainte, ca un impuls al unei ordini 
morale a lumii, pe care pornesc mai departe pe oceanul 
vieţii. In felul acesta evenimentele pe care le-am trăit în 
realitate devin în noi baze morale pentru viaţa noastră 
ulterioară. 

Dar în etapele ulterioare ale evoluţiei omenirii, atunci 
când omul se scufunda în aşa-zisa stare mai profundă 
decât somnul, în starea de cuprindere în pământ, el se 
scufunda in eterul exterior. Şi cele trăite de om îşi 
găseau un echivalent în eterul exterior. S-ar putea spune 
că omul era încadrat din punct de vedere moral în 
ordinea morală a lumii nu numai sub raportul aspiraţiei 
sale interne ci şi prin starea mai profundă decât somnul, 
prin cuprinderea în pământ, prin care el era introdus în 
morala Cosmosului. 

Acesta este lucrul pe care l-a pierdut omenirea prin 
faptul că printre stările sale de conştienţă nu mai există 
acest somn profund, că omului nu i-a mai rămas decât un 
ecou slab al evenimentelor după intervalul de trei zile de 
care v-am vorbit. S-ar putea spune că până la urmă omul 
ar fi fost exclus din ordinea morală implicită a lumii, dacă 
nu s-ar fi ivit ceva în cursul evoluţiei terestre. Încercarea 
prin care treceau mai înainte anumiţi iniţiaţi, pentru ca 
să le poată spune oamenilor ce se întâmplă acolo, în cele 
trei zile, a devenit un eveniment al istoriei universale, un 
eveniment unic pe pământ, datorită fiinţei lui Christos, 
care s-a pogorât din lumile spirituale şi, Dumnezeu fiind, 
a dus viaţa unei făpturi omeneşti în trupul lui lisus din 
Nazareth. lar cele îndurate în timpul celor trei zile au 
fost îndurate atunci pentru întreaga omenire. Ceea ce pe 


vremuri putea fi găsit în oameni nu ca ceva conştient, dar 
cel puţin în subconştientul lor - deci ceea ce era resimţit 
de oameni numai în mod natural trebuia să fie trăit, 
pentru ca omul să poată găsi legătura sa cu ceea cea 
realizat pentru omenire Christos prin misterul de pe 
Golgota. Este acţiunea dumnezeiască de răscumpărare. 
Deoarece omul făcuse un salt în privinţa dezvoltării 
conştiintei, a trebuit ca ceea ce mai înainte fusese trăit în 
mod natural să fie trăit acum in chip moral pe seama lui 
lisus Christos. În felul acesta misterul care s-a desfăşurat 
pe Golgota se leagă de întregul sens al dezvoltării 
conştiinţei umane. Nu putem înţelege ce trebuia de fapt 
să se realizeze prin misterul de pe Golgota decât dacă 
putem privi în urmă la ceea ce odinioară se petrecea în 
mod natural, iar acum trebuie să se petreacă pe cale 
morală. 

Dar tocmai în această privinţă conştiinţa modernă, care 
oscilează între starea de veghe, cea de somn şi cea de 
visare, nu a ajuns incă la un echilibru. Ce răzbate oare 
din această conştiinţă modernă, ce a răzbătut din ce în ce 
mai mult începând din secolul al XV-lea, de când această 
conştiinţă şi-a găsit expresia proprie? O abordare 
unilaterală a organizării naturii. Da, în aceasta se crede, 
această organizare a naturii ne închipuim că o înţelegem. 
Şi numim existenţă reală cele cuprinse în această 
orânduire a naturii. Mai departe nu se merge. Nu vrem 
să pătrundem mai departe, până la acea forţă a 
cunoaşterii omeneşti din care rezultă spiritualul aşa cum 
rezultă şi orânduirea naturii. Aşa că în mod frecvent în 
vremurile de astăzi se vorbeşte despre ordinea morală 
universală ca despre ceva care ne vine de undeva din 
afară. Este o lipsă de probitate, căci dacă analizăm de 
fapt organizarea naturii, cum se obişnuieşte din ce în ce 
mai mult, nu putem acorda un caracter real ordinii 
morale universale. S-ar putea numai, într-un mod ca să 
zicem aşa mai puţin riguros, să trecem peste aceste 
lucruri zicând: Pe de o parte există ştiinţa, pe de alta 
credinţa. Ştiinţa nu poate deveni credintă, nici credinţa 
ştiinţă, şi ordinea morală a lumii ţine de credinţă. Este o 
formulă comodă, care a devenit foarte obisnuită în ziua 


de azi. Se consideră chiar că această separare între 
credinţă şi ştiinţă este ceva pe deplin creştinesc, cu toate 
că doar cu relativ puţin timp în urmă, până acum cinci- 
şase secole, în mod sigur nu se făcea nici o deosebire de 
acest fel, şi cu siguraniă nici în creştinismul mai vechi. 
Nici astăzi catolicismul nu face această distincţie între 
credinţă şi ştiinţă, nici în dogmatică nici în practică. 

Nu vom reuşi să ne dăm seama care este raportul dintre 
ordinea naturală şi cea moral-spirituală dacă nu vom 
cunoaşte, pentru că nu mai înţelegem visurile, acea stare 
de tranziţie care ne face să ieşim din ordinea naturii şi 
care reprezintă un protest împotriva acestei ordini, stare 
care ne pregăteşte pentru aceasta. Dacă treci prin 
această pregătire, poţi să ajungi la ceea ce este ordinea 
morală universală, ordinea moral-spirituală universală. 
Doar o privire lipsită de prejudecăţi asupra trecutului 
omenirii şi a ceea ce îi lipseşte încă prezentului poate să 
ne ducă la o înţelegere mulţumitoare a acestor lucruri, 
căci altfel mărturiile istorice din vremurile străvechi 
rămân în esenţă lucruri pe care le privim cu uimire, dar 
pe care nu le înţelegem pe deplin. Aţi văzut că astăzi de 
dimineaţă adversarii antroposofiei au spus tot felul de 
lucruri. Câte ceva poate fi considerat la aceşti adversari 
nu ca fiind în favoarea lor, ci spre binele lor. În privinţa 
celor spuse de adversarii antroposofiei trebuie să-mi 
aduc aminte câteodată de o anecdotă, care probabil 
porneşte de la un fapt real, pe care o spunea adesea 
renumitul profesor Kuno Fisher*. El povestea că a avut 
doi colegi de şcoală care stăteau împreună, probabil erau 
fraţi, şi care aveau un unchi foarte guguman. A venit 
vremea să înveţe logaritmii şi a trebuit să-şi cumpere 
tablele de logaritmi. Unchiul cel prost s-a uitat şi el prin 
ele, a văzut o mulţime de cifre şi i-a întrebat pe nepoţii 
lui ce este cu acele cifre. Ei nu ştiau cum să-l lămurească 
pe unchiul lor. Atunci unul dintre ştrengari a spus: Păi, 
aici sunt numerele de la toate casele din Europa. Unchiul 
lui l-a crezut şi s-a gândit că de fapt este foarte folositor 
să poţi să ştii exact numerele de la toate casele din 
Londra, Paris şi aşa mai departe. Vedeţi voi, aşa cum se 
uita acest unchi la tabelele cu logaritmi tot aşa se uită şi 


oamenii care nu pot privi din interior cele vestite de 
vechile documente la aceste documente. Cei care le 
studiază astăzi, care le aduc iarăşi la lumină, nu ne spun 
până la urmă nimic mai mult decât ceea ce spunea 
unchiul din anecdotă despre logaritmi, atunci când 
credea că sunt numerele caselor din Europa. Ar trebui să 
ştim în ce măsură modul cum pot fi concepute astăzi 
lucrurile cu ajutorul gândirii abstracte se abate de la 
esenţa realităţii spirituale. Acest lucru trebuie să ne fie 
limpede. Dar pentru aceasta trebuie să ai curaj. Altfel nu 
poţi să-ţi dai seama cum a evoluat omul din trecutul care 
avea cu totul alte însusiri si până în prezent. De fapt 
trăim într-o epocă în care omul care este înclinat să se 
autoobserve, care este capabil să practice introspecţia, 
este împins în cele mai diferite feluri spre o ruptură, un 
conflict interior, datorită felului în care se trece acum de 
la starea de veghe la somn şi la visare. Căci omul este 
lipsit acum de somnul profund, care într-un trecut 
îndepărtat era atât de important pentru omenire încât 
iniţiaţii trebuiau să le explice oamenilor natura celor prin 
care treceau în acest somn profund, care era cu totul 
distinct de ceea ce este astăzi somnul. Nu se pune 
problema că în viitor omul va visa fără întrerupere toată 
noaptea, dar el va trece de fapt prin această stare în aşa 
fel, încât visele vor deveni nedesluşite. Aşa cum din 
vechime şi până acum visarea în stare de veghe s-a 
transformat în reprezentările noastre abstracte, tot aşa 
visele noastre haotice se vor estompa şi omul va avea 
astfel un somn cu vise nedeslusite. El nu va mai fi 
conştient de aceste vise. Iar starea de veghe de astăzi va 
fi una de gândire abstractă, aşa-numită logică. Apoi va 
apărea o supraconştienţă, care începe să se manifeste de 
pe acum la oamenii care pot să înţeleagă aceste lucruri. 
Căci această supraconştienţă cuprinde tocmai voinţa 
omenească şi acţiunea pe care o poate avea această 
voinţă prin intermediul sistemului nervos. Iar voi astăzi, 
privind cum voinţa omenească se avântă neîngrădită spre 
orizonturi tot mai vaste şi înțelegând aceasta prin 
intermediul ştiinţei iniţiatice, vă puteţi da seama că 
manifestările exterioare ale stării sufleteşti - mergând 


până la îmbolnăvirea fizică - sunt impregnate de ceva 
premergător acestei supraconştienţe, o conştienţă mai 
elevată decât cea obişnuită din starea de veghe. Dar 
astăzi aceasta încă nu este ceva ce şi-ar dori oamenii, 
căci ei ar putea să trăiască această stare numai dacă şi- 
ar însuşi Ştiinţa spirituală, această ştiinţă spirituală care 
te face să gândeşti cu totul altfel decât gândesc oamenii 
obişnuiţi, această ştiinţă spirituală care în fapt este mult 
mai practică decât actuala practică a vieţii, făcută în mod 
teoretic, care în realitate este profund nepractică. Ştiinţa 
spirituală adaugă însă gândirii abstracte obişnuite o 
gândire interioară vie. Dar aceasta nu este ceva ce se 
poate obţine după voie sau la care se poate renunţa după 
voie, ci este ceva care rezultă din faptul că în omenire 
pătrunde o formă de organizare care nu a existat în 
timpurile vechi, iar în prezent începe să se facă simțită. 
Circulaţia sângelui în organele de locomoţie ale omului, 
picioare, braţe, mâini, se modifică, omul se transformă. 
Ceea ce numim adesea stare de nervozitate este o 
expresie a faptului că ceva în om tinde spre o stare mai 
elevată, pe care însă omul nu o obţine şi de aceea el este 
agitat, căci în el este ceva străin. El va putea să-şi capete 
liniştea numai atunci când acest lucru îi va fi propriu. 

* Kuno Fischer (1824-1907), filosof german, profesor de istorie 

a filosofiei. (Nota red. germane.) 
Ne putem reprezenta astfel cele trei stări de conştienţă 
către care se îndreaptă neamul omenesc, pentru care se 
pregăteşte neamul omenesc: un somn cu vise 
nedesluşite, o stare de veghe, o stare de superveghe. 
Toate câte agită şi tulbură atât de mult omenirea de 
astăzi se îndreaptă, încă în mare măsură iară să-şi dea 
seama, spre ceea ce va cobori asupra oamenilor din 
lumile spirituale. Dar aceste lucruri vor veni, se vor 
petrece. Atunci omul va trebui să înţeleagă cu totul altfel 
decât astăzi că, ajungând acolo unde începe domeniul 
spiritual, s-a înălţat mai sus de regiunea în care se 
exprimă protestul împotriva legilor naturii. Ca atare omul 
va ajunge la o înţelegere viitoare a misterului de pe 
Golgota, atunci când va putea să se ridice până la 
cunoaşterea faptului că cele cuprinse în misterul de pe 


Golgota nu pot fi sesizate cu ajutorul cunoştinţelor 
despre natură, ci trebuie să fie percepute cu ceea ce se 
formează în sinea omului atunci când el pătrunde, printr- 
o înţelegere adecvată, dincolo de treapta somnului 
obişnuit, legat de procese naturale, sensul celor aflate pe 
celălalt țărm al existenţei. Căci elementele care vor duce 
la înţelegerea viitoare a misterului de pe Golgota trebuie 
luate de pe ţărmul spiritual al existenţei. În felul acesta 
se poate pune în evidenţă calea pe care merge omul în 
zilele noastre, între trecut şi viitor, pentru ca el să înveţe 
să se considere o expresie a acestei tranziţii dinspre 
trecut spre viitor. În felul acesta omul va putea dobândi 
din ce în ce mai multă înţelegere privind sensul 
adevărurilor spirituale alături de adevărurile naturale. 

Ni se pare că lucrurile care îl induc în eroare pe om pot fi 
uşor depistate ca rătăciri, dar afirmaţiile neadevărate pot 
să fie extrem de logice. Astăzi nici nu ne dăm seama că 
lucruri care nu sunt adevărate pot fi atât de logice. Ce 
poate fi mai logic decât faptul că observăm cam de cât 
timp este nevoie pentru ca un strat de sedimente 
minerale să ajungă la o anumită grosime; ce poate fi mai 
natural decât să considerăm, atunci când vedem că un 
anume strat are o anumită grosime, că dacă socotim de 
câte ori se cuprinde grosimea micului strat de sedimente 
în grosimea stratului mare şi această cifră o înmulţim cu 
timpul de formare a stratului mic putem obţine numărul 
de ani în care s-a format acel strat; stabilim că o anumită 
epocă geologică a existat cu douăzeci de milioane de ani 
sau două sute de milioane de ani în urmă - silurianul, 
devonianul sau oricare alta. Da, calculul este atât de 
exact, nu poţi să obiectezi nimic, dar aceasta este tocmai 
logica de care vorbeam, care te înşală. 

Această logică aminteşte de cea pe care unul dintre cei 
mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor a aplicat-o 
propriei sale vieţi. Atinsese deja o anumită vârstă când s- 
a îmbolnăvit de plămâni şi a decis să calculeze câte mici 
abcese trebuie să elimine prin tuse pentru ca să 
îndepărteze boala. A calculat cum se vor dezvolta mai 
departe plămânii lui: a obţinut valoarea de cincisprezece 
ani. Trebuia să mai treacă cincisprezece ani ca să se facă 


bine. Dar a murit după doi ani. Vedeţi, aceasta este 
realitatea. Cealaltă fusese logica. În întregul Univers 
acesta este raportul dintre realitate şi logică. Este foarte 
uşor să demonstrezi ceva, deoarece logica nu trebuie 
justificată, ci susţinută. Trebuie să fie prezentată 
convingător, să se potrivească. Socoteala iese, ca şi cum 
cineva ar calcula: Inima mea trece printr-o anumită 
evoluţie. Va ajunge într-un timp dat la o anumită stare. 
Calculez cât poate dura până când ajunge la acea stare şi 
obţin valoarea de trei sute de ani. Apoi calculez trei sute 
de ani înapoi ca să văd cum se prezenta inima mea acum 
trei sute de ani. Dar eu, ca om fiizic, nu am trăit trei sute 
de ani cu această inimă fizică. Şi nu voi mai trăi peste trei 
sute de ani. Dar nici pământul nu a trăit aşa cum 
socotesc geologii; ce s-a petrecut cu pământul trebuie 
cunoscut în funcţie de ordinea spirituală. Ceea ce ne 
atrage la ştiinta de astăzi este faptul că aparențele se pot 
demonstra în mod convingător, dar aceste demonstraţii 
nu ne spun nimic despre adevăr. Astfel că în prezent, 
deşi nu este conştientă de acest lucru, pentru că nu vrea, 
omenirea trăieşte de fapt cu teama subconştientă că 
adevărul îi va scăpa. Vedem deja că această teamă se 
face simțită în numeroase manifestări ale oamenilor. Este 
vorba îndeosebi de cei care în mod nefundamentat extrag 
din materialismul de astăzi concepiii asupra lumii. Se 
simte peste tot o anumită îngrijorare faţă de limitele pe 
care pe de o parte oamenii nu vor să le depăşească, dar 
care pe de altă parte creează piedici serioase pentru o 
viaţă pe deplin omenească. Oamenii simt deja că dacă se 
limitează la orânduirea naturală nu vor putea să trăiască 
numai cu aceasta, că în primul rând ceea ce ne închipuim 
noi că este ordine naturală nu ne poate îndrepta către 
trăiri şi reprezentări religioase şi artistice cu adevărat 
interioare. Nu trebuie să uităm că ceea ce s-a păstrat în 
zilele noastre ca organizare religioasă îşi are obârşia în 
acele timpuri în care oamenii şi-au reprezentat Cosmosul, 
după cum vă spuneam, prin prisma stării de somn 
profund. Ritualurile noastre religioase se trag toate din 
acele timpuri străvechi. Ritualurile religioase, dar nu şi 
misterul de pe Golgota. Acesta nu este legat de vreo 


concepţie religioasă, ci constituie un eveniment din 
istoria omenirii. Acest lucru este valabil şi în ce priveşte 
stările de conştienţă care se pregătesc acum. Capacitatea 
de creaţie religioasă a omenirii a rămas vreme de secole 
şi chiar de milenii fără roade; adevărata capacitate 
artistică a rămas fără roade. Căci de fapt, cu excepţia 
unor momente de renaştere, noi nu am mai trăit creaţia 
elementară originară. Dar în prezent aceasta începe să se 
înfiripe. S-ar putea spune că acea nelinişte a oamenilor 
care apare astăzi ca un simptom important al civilizaţiei 
reprezintă chinurile facerii, că se va naşte o nouă eră, 
atât în domeniul ştiinţei cât şi în domeniul creaţiei 
artistice, în cel social, religios şi moral. Viitorul 
oamenilor trebuie să ne preocupe mai mult decât orice 
altceva, căci în prezent există o contradicţie în omenire. 
Niciodată urechea omenească n-a fost mai puţin dispusă 
decât acum să ia seama la ştiinţa iniţierii. Insă pe de altă 
parte s-ar putea spune că niciodată omul nu a avut mai 
multă nevoie de ea decât acum. 

Din această cauză am dorit să vă vorbesc în această 
sesiune de conferinţe tocmai despre trecutul, prezentul şi 
viitorul oamenilor din punct de vedere al evoluţiei 
conştienţei. Bineînţeles că în numai trei conferinţe 
aceasta nu s-a putut face decât succint, dar cele spuse 
vor putea fi dezvoltalte mai departe de către fiecare în 
inima sa. Căci am impresia că tocmai conştiinţa, care 
este mai apropiată de esenţa proprie omului, este cea 
care poate să rodescă mai uşor în fiecare om, poate să-l 
însufleţească, astfel încât să pătrundă din ce în ce mai 
mult în însăşi viaţa spirituală. Iar omului de astăzi îi este 
necesar felul acesta de viaţă spirituală, nu concepţia 
materialistă, pentru ca omul de astăzi să poată deveni 
omul viitorului. Dar, într-adevăr, toate cele care sunt - ca 
să zic aşa - o obişnuinţă în viaţa interioară a omului, 
datorită faptului că el şi-a însuşit o gândire abstractă, 
neputincioasă, au ajuns aproape să-l aducă pe om în 
situaţia ca atunci când se ocupă de înfăptuiri ale 
prezentului discuțiile despre spiritualitate să-i facă 
aceeaşi impresie ca şi tablele de logaritmi unchiului din 
anecdotă. El este atât de lipsit de înţelegere faţă de ceea 


ce se iveşte necontenit într-un loc sau în altul, ca 
mărturie grăitoare privind participarea spirituală, de 
parcă ar fi vorba despre numerele de casă din Europa. 
Este o comparaţie dusă cam departe, dar edificatoare 
pentru cele pe care vi le-am spus. Căci ceea ce ne apare 
ca o obişnuinţă sau mai bine zis ca un mod obişnuit de a 
înţelege viaţa pătrunde şi în gândirea ştiinţifică comună, 
unde devine nu doar filistinism pur şi simplu, ci filistinism 
şi meschinărie ordinară în cel mai înalt grad, devine 
ipocrizie morală ambalată într-un limbaj ştiinţific. Iar 
dacă cutezi să faci cea mai mică observaţie, aceasta se 
consideră ca fiind pentru un om cu gândire limpede, cu 
concepţii materialiste, ceva care nu poate fi calificat 
altfel decât ca „sminteală". 

Să ştiţi că şi în legătură cu aceasta există o poveste 
nostimă, bazată pe o întâmplare adevărată. Pe la 
începutul anilor 40 din secolul al XIX-lea filosoful 
Schelling*, care era deja în vârstă, a fost chemat de la 
Munchen la Berlin. Nu mai vorbise de mult. S-a făcut 
mare vâlvă în legătură cu venirea lui. Urma să vorbească 
acolo despre filosofia pozitivă în opoziţie cu cea negativă, 
aşa cum el însuşi o numise. El dorea să analizeze, la 
Universitatea din Berlin, într-un mod mult mai profund 
decât se făcuse până atunci, evoluţia vieţii spirituale a 
omenirii, evoluţia naturii misterelor şi a esenței religiei. 
Când a susţinut prima sa conferinţă la Berlin, în primele 
rânduri ale auditoriului se aflau capetele cele mai 
luminate. Nici vorbă de studenţi: acolo se aflau profesorii 
de la toate facultăţile, îndrumătorii procesului de 
învăţământ, reprezentanţii cei mai străluciți ai vieţii 
spirituale, iar studenţi erau numai în ultimele rânduri. Se 
aştepta într-adevăr - în măsura în care se putea aştepta 
în mod serios - se aştepta în mod serios să se realizeze 
ceea ce fusese anticipat de marea vâlvă prilejuită de 
aceste conferinţe. Pe măsură ce Schelling îşi ţinea prima 
sa conferinţă, dezamăgirea se zugrăvea tot mai mult pe 
feţele celor prezenţi. În prima conferinţă Schelling a 
vorbit într-adevăr într-un fel deosebit despre 
spiritualitate, a vorbit despre spirit atunci când epoca 
materialistă era aproape de apogeu, când atinsese cea 


mai mare înflorire. A vorbit despre spirit. Cei din sală 
erau din ce în ce mai descumpăniţi, nu îşi dădeau seama 
ce vrea să spună. Pur şi simplu nu înțelegeau ce vrea. În 
primele rânduri se afla şi Trendelenburg, un filosof care a 
devenit mai târziu renumit. El a spus: Da, cred că am 
înţeles o mică parte, în rest nu am înţeles chiar nimic din 
această filosofie, dar nu sunt sigur că am înţeles cum 
trebuie nici această foarte mică parte. La scurt timp, unul 
dintre cei care au asistat la conferinţa respectivă s-a 
întâlnit cu altcineva, care a fost de asemenea acolo. 
Oamenii se frământaseră zile întregi - şi printre ei şi 
aceşti doi prieteni, care şi-a pus întrebarea: De ce a fost 
de fapt chemat Schelling să vorbească la Berlin, dacă 
nimeni nu înţelege ce vrea el să spună? Unul dintre ei 
găsise răspunsul la întrebare, putea să-l informeze pe 
celălalt că fata lui Shelling s-a logodit cu fiul ministrului 
învăţământului. Acum oamenii puteau să înţeleagă de ce 
a venit Schelling la Berlin, acum totul avea un substrat 
real. 

* Friederich Wilhelm Joseph Schelling (1775-1854), filosof 

idealist german. (tvota red.) 
Astfel de lucruri ni se par paradoxale, dar trebuie să 
vorbim despre ele tocmai pentru că ceea ce poate fi 
înţeles prin modul de gândire caracteristic prezentului se 
află deocamdată la o distanţă la fel de mare de Ştiinţa 
spirituală, care într-adevăr ne indică viitorul nu pentru că 
aşa vrea ea ci pentru că aceasta este o necesitate 
interioară a omenirii, căci neamul omenesc va ajunge la 
decădere dacă nu se va ridica la o nouă spiritualitate. 
Căci numai prin această spiritualitate va putea să 
beneficieze de cele trei stări depline de conştienţă la care 
trebuie să se ajungă în viitor: o stare de somn cu vise 
nedesluşite, starea obişnuită de veghe şi starea de 
superveghe. Altfel omul nu va putea să-şi trăiască pe 
viitor pe pământ umanitatea. Divinitatea va făuri aceşti 
oameni ai viitorului, cu trei fațete, din oamenii cu trei 
fațete de astăzi, aşa cum i-a făurit pe oamenii de astăzi, 
cu trei fațete, oameni care visează, dorm şi veghează, din 
vechii oameni care visau în imagini, dormeau păstrând o 
urmă a somnului la trezire şi cădeau într-un somn 


profund. Omul a ajuns astăzi în era libertăţii - am spus 
adesea antroposofilor acest lucru. El trebuie să se decidă, 
prin propria sa cunoaştere liberă, să vină în întâmpinarea 
celor pe care i le-a hărăzit divinitatea în lume. 
Atunci se va putea nu numai gândi ci şi percepe în mod 
adecvat trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor. Va fi cu 
putinţă ca viaţa de pe pământ să fie în concordanţă cu 
ceea ce trebuie să fie de fapt o orânduire a lumii divină, 
spirituală, pornind din trecut, trecând prin prezent şi 
ajungând în viitor. 
Acestea sunt lucrurile despre care am vrut să vorbesc. 
Cu aceasta vreau să închei consideraţiile mele, dorindu- 
vă în final ca la discuţiile care vor începe mâine* să se 
vadă că în sânul Societăţii antroposofice se remarcă 
dorinţa de a structura societatea aceasta în aşa fel, încât 
în cadrul ei să se poată păstra o conştiinţă vie, să putem 
să ne dăm seama cum trebuie să fie omul complet, pe 
care trebuie să-l înţelegem ca om al trecutului, al 
prezentului şi al viitorului. Căci cele trei ipostaze sunt 
una. lar ceea ce a fost omul în trecut, ce este în prezent, 
ce va fi în viitor vreau să vă spun că vor fi cuprinse în 
ordinea universală, în întregul Anthropos. Dar pentru 
aceasta este nevoie de strădanie, trebuie ca antroposofia, 
îmbrăţişată cu entuziasm, din toată inima, să ne 
călăuzească spre  Anthroposul adevărat, spre omul 
complet, spre omul deplin. 

* După acest ciclu de conferinţe a urmat pe data de 17 

septembrie 1923, la Stuttgart, o dezbatere asupra situaţiei 


Societăţii de antroposofie, de la care însă nu s-au mai păstrat 
stenogtame. (Nota red. germane.)