Rudolf Steiner — Cunoasterea lui Hristos

Rudolf Steiner 


CUNOAŞTEREA LUI HRISIOS 
GA 100 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINŢA I 

Kassel; 16 iunie 1907 
Scopul acestor conferinţe este acela de a oferi o vedere 
de ansamblu asupra a ceea ce numim în mod curent 
teosofie. Teosofia trebuia să devină, într-un sens 
cuprinzător, un nou impuls cultural; ea este un lucru la 
care aspiră omenirea dintotdeauna şi care trebuie să 
răspundă la întrebarea arzătoare în toate privinţele pe 
care aceasta o pune. Totusi, astăzi teosofia este privită 
frecvent ca ceva ce este îndoielnic, ca o nebunie, ca 
reveriile unor capete inventive. 
Fără îndoială, dacă-i întrebăm pe aceşti „inventivi" ce 
urmăresc, răspunsul lor este relativ cuprinzător. Inainte 
de toate, ceea ce se consideră în prezent a fi reverie este 
privită de cel care face din aceasta punctul central al 
vieţii sale ca ceva ce peste douăzeci sau cincizeci de ani 
va avea o semnificaţie considerabilă pentru sentimentul, 
gândirea, voinţa şi activitatea omenească. 
Nu există domeniu în care teosofia să nu poată aduce, în 
calitate de impuls, lumina sa şi să nu aibă chemarea de a 
ilumina. Se ştie că epoca noastră are cele mai variate 
probleme: de sănătate, sociale, ale femeilor, ale 
educaţiei. Răspunsurile sunt încă şi mai numeroase. Când 
se examinează în mod obiectiv ansamblul acestor 
probleme şi rezolvările oferite, se observă că ele sunt 
puse corect prin înseşi condiţiile timpului actual, dar că 
soluţiile nu pot fi date nemijlocit acum. 
Celui care nu vrea să vadă nici să audă care sunt 
problemele actuale, îi vor apărea pretutindeni obstacole 
în cale. Va veni o epocă când oamenii îşi vor da seama că 
există mult mai multe probleme: războaie interioare şi 
exterioare ale omenirii, dureri şi suferinţe, speranţe 


frânte în toate domeniile. Numai teosofia este în măsură 
să răspundă în mod corespunzător acestor probleme. 
Sunt tot mai numerosi cei care se resemnează, care, de 
fapt, îşi fac datoria, dar nu ştiu de ce muncesc, al căror 
moral distrus ajunge până la disperare, alterându-le chiar 
sănătatea fizică şi provocând apariţia neurasteniei. 
Acestea nu sunt decât câteva aspecte, pe care le amintim 
aici. Gândul călăuzitor care trebuie să ne cuprindă 
sufletele este acela că teosofia nu este ceva care să 
preocupe capete fără ocupaţie, care n-au altceva mai bun 
de făcut; ea trebuie să-şi exercite influenţa în viaţa 
practică. 

Desigur, în cursul celor treizeci de ani de existenţă, 
Societatea teosofică [1] a cunoscut bolile copilăriei şi a 
suferit tot felul de avataruri, care au provocat îndoieli cu 
privire la importanţa ei, dar ea îşi va reveni şi va face 
dovada aptitudinilor sale. Teosofia trebuie să devină o 
problemă generală, un fapt universal, căci ea poate 
răspunde la chestiunile fundamentale ale întregii 
existenţe şi poate indica cum trebuie să fie percepute de 
omul actual; el trebuie să înţeleagă de ce există religii şi 
stiinţe în lume. Oricare ar fi activităţile noastre artistiee, 
stiinţifice sau practice, ele se învârt în jurul câtorva 
probleme fundamentale, care trebuie rezolvate într-un fel 
oarecare. Toate religiile au fost încercări de a da răspuns 
la aceste probleme, un răspuns totdeduna adaptat la 
intelectul şi la treapta de cultură a popoarelor. 

Teosofia nu vrea să fie o religie, ea nu are nimic de-a face 
cu o sectă, nu provoacă agitaţie. 

După cum ştiţi, religia este tot atât de veche ca şi 
aspiraţia omului către progres. Dacă examinăm religiile 
diferitelor popoare, vom ajunge la certitudinea că toate 
au încercat să răspundă la mai multe întrebări: în primul 
rând, care este esenţa omului, în al doilea rând, care este 
destinul său şi, în al treilea rând, ce există dincolo de 
existenţa fizică. 

Cu privire la aceste întrebări, trebuie să spunem că 
tocmai noi, oamenii epocii actuale, avem un trecut 
uimitor în urma noastră, care a dus pe mulţi în eroare în 
ceea ce priveşte religia. Să ne punem întrebarea: Câte 


fiinţe omeneşti au nevoie efectiv de religie, dar nu o pot 
avea? Unii dintre noi mai pot privi înapoi la epoci când 
religia era resimţită eu adevărat ca viaţă, ca ceva 
perceput mult mai intens decât de naturile actuale cele 
mai predispuse la religie. La acestea din urmă mai există 
încă o parte din sentimentul cald care a străbătut 
mileniile. Setea, nostalgia pentru ceea ce se numeşte 
lumea spirituală, adică aspiraţia la religie mai există încă; 
la naturile cele mai autentiee această nevoie s-a 
amplificat fără încetare. Astfel de persoane vor spune: 
Când eram copil mai aveam încă adevărata credinţă. Apoi 
această credinţă s-a schimbat. Am cunoscut ceea ce se 
cheamă stiinţa şi principiile sale şi a trebuit, mai ales în 
virtutea modului în care mi-a fost dezvăluită crearea 
lumii, să mă îndoiesc profund de ceea ce crezusem în 
copilărie. Apoi m-a cuprins o tristeţe profundă, sufletul 
pare să fie sfâşiat, când, pustiit, priveşte în lume fără a 
găsi o explicaţie la această contradicţie interioară. De 
aici, ruptura între aspiraţia religioasă şi satisfacția 
sufletului, de aici, tragismul epocii actuale. Poate că ceea 
ce se instalează în aceste suflete este totuşi preferabil 
celeilalte atitudini, cea în care omul nu mai pune 
întrebări; când el pierde obiceiul de a pune întrebări, 
devine superficial, trăindu-şi pur si simplu existenţa 
cotidiană. 

Cauza acestei situaţii ţine de religii? Nu! Este evident că 
nu e nimic din toate acestea, căci orice religie, chiar 
vechile mituri şi legende, sunt în măsură să reînnoiască 
inima, să dea viaţă oricărui suflet, dacă el vrea. Cine ar fi 
crezut că din vechile mituri, care păreau vlăguite de 
milenii, ducând o existentă aproape ascunsă, 
necunoscută, ar putea reînvia impulsuri atât de puternice 
ca cele întâlnite în dramele lui Richard Wagner? [2] 

Nu este necesar să întemeiem o religie nouă, momentul 
pentru aceasta a trecut, dar a devenit necesară o nouă 
luare de poziţie faţă de religie, o nouă înţelegere. Ceea 
ce s-a schimbat este spiritul uman, sufletul uman, inima 
omenească. 

Să încercăm să ne transpunem în procesul evolutiv al 
sufletului omenesc; ne vom convinge, în cursul acestor 


conferinţe, că sufletele noastre au fost în mod repetat 
aici, jos, pe planul fizic, că ele s-au dezvoltat încetul cu 
încetul urcând la treapta actuală a evoluţiei. La început 
acest lucru vă poate părea grotesc, totuşi asemenea 
adevăruri, aşa cum ne sunt prezentate astăzi, le-am auzit 
adesea în cursul existenţelor noastre trecute. 

Astfel, veţi face cunoştinţă cu învăţătura reincarnării. La 
fel cum mă ascultați astăzi, sufletele dumneavoastră au 
ascultat odinioară pe acel druid care trăia şi învăţa chiar 
în această regiune a noastră. Vechii druizi cultivau 
pentru cercuri restrânse învăţătura despre reincarnare, 
această înţelepciune foarte veche despre enigmele vieţii. 
Ei se adresau celor care simțeau în sufletul lor setea unei 
cunoaşteri mai profunde. Dar dacă aceşti învăţători ar fi 
utilizat limbajul de care mă folosesc eu astăzi, el nu ar fi 
fost inteligibil pentru sufletele dumneavoastră de atunci, 
căci spiritul nu era suficient dezvoltat pentru aceasta. In 
acel timp, spiritul omenesc nu dispunea încă de gândirea 
logică, dar avea facultatea de a înţelege prin intermediul 
imaginilor. De aceea aceste învățături se exprimau prin 
imagini pe care le regăsim astăzi sub formă de poveşti şi 
mituri. Dacă sufletele noastre nu ar fi primit această 
învăţătură, ele ar fi incapabile să înţeleagă acum 
adevărul transmis sub o formă nouă. 

Astfel, în cursul secolelor, sufletele noastre fac progrese 
uriaşe, iau forme noi şi din această cauză adevărul 
trebuie să fie prezentat, anunţat de fiecare dată sub o 
formă nouă. Să vă dau un al doilea exemplu. 

Să ne întoarcem pe firul evoluţiei umane până la 
egipteni, caldeeni, babilonieni. Pe vremea când erau 
purtătorii culturii, ei nu considerau soarele şi stelele ca 
fiind corpuri pur fizice. Astăzi, când un astronom 
materialist observă corpurile cereşti, el nu vede în ele 
decât corpuri fizice, nimic mai mult. De asemenea, 
pentru el Pământul nu este decât un corp fizic pe care 
omul umblă încoace şi încolo, ca un ţânţar pe mână. 

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu astronomii egipteni. 
Când vechiul astrolog egiptean contempla o stea, el nu 
vedea numai un corp fizic, ci pentru el steaua avea o 
realitate cu totul diferită decât pentru omul actual. Când 


pronunţa, de exemplu, numele Mercur el o făcea cu o 
profundă venerație. Nici nu se gândea să se adreseze 
corpului ceresc fizic; după cum nici dumneavoastră nu vă 
gândiţi să vă adresaţi unui obiect de carton presat. Tot ce 
percepea ochiul atunci nu era decât expresia unei 
realităţi spirituale. Astfel, pentru astronomul de 
odinioară corpul ceresc al lui Mercur nu reprezenta 
decât manifestarea spiritului său. Dumneavoastră nu 
trebuie să înţelegeţi acest lucru pe cale raţională, ci să-l 
cuprindeţi cu sufletul, altfel nu veţi avea nici o idee 
despre conţinutul sufletesc al unui asemenea astronom. 
Pentru el nu exista nimic care să nu fie expresia 
spiritualului. El spunea: Totul este spirit, şi eu însumi, în 
calitate de spirit, sunt o parte a acestui spirit. 
Dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere asemenea 
trăire. Trebuie să-i înţelegem bine pe înţelepţii epocilor 
trecute. Trebuie să înţelegem ce ştiau ei despre ceea ce 
se desfăşura în spaţiul spiritual. Şi cel ce se adânceşte în 
aceste vieţuiri ştie cât de infinit mai sublimă era această 
concepţie faţă de cea a materialismului actual. Înţelepţii 
de odinioară trebuie să fie mai întâi înţeleşi, trebuie să 
aprofundăm ceea ce ei au cunoscut despre spaţiul 
spiritual; abia atunci apare cât de importante erau acele 
vechi învățături. Aceasta poate părea ridicol simțului 
materialist actual, care nu cunoaşte decât aspectul pur 
fizic al astronomiei, dar aşa stau lucrurile. 

Cum se face că în prezent simţul pentru viaţa spirituală 
care stă la baza oricărei vieţi fizice a pierit? Şi de ce 
trebuia să se întâmple aceasta? 

Să aruncăm o privire asupra anturajului nostru imediat. 
Dacă aţi putea compara ceea ce, în trecut, înconjura la 
fiecare pas omul cu ceea ce constituie mediul omului 
modern, aţi constata că el nu avea la dispoziţie decât 
mijloacele strict necesare pentru a-si putea duce 
existenţa pe Pământ; în schimb, avea un mai accentuat 
simţ al spiritualului. Acest simţ al spiritualului a trebuit 
să regreseze, pentru ca omul să aibă posibilitatea să 
obţină stăpânirea actuală asupra Pamântului. Toate 
progresele tehnice şi industriale au fost posibile doar 
datorită concepţiei noastre materialiste despre lume şi 


datorită faptului că spiritul, lumea suprasensibilă s-au 
estompat. Asadar, prin renunţarea la concepţia 
spiritualistă asupra lumii, omul a dobândit stăpânirea 
asupra lumii fizice. Este o lege eternă a omenirii aceea că 
facultăţile dobândite într-un domeniu nu pot apărea 
decât prin reducerea facultăţilor din alt domeniu. Omul 
nu ar fi putut obţine niciodată posibilităţile actuale de 
comunicare dacă n-ar fi regresat celelalte facultăţi ale 
sale. Pentru a dobândi tot ceea ce constituie anturajul 
nostru actual a trebuit să regreseze simţul pentru 
spiritual. Pentru ca omul să poată cuceri lumea fizică, a 
trebuit să regreseze conţinutul conştienţei omului de 
odinioară. 

Vedem astfel, cu începere din secolul al XVI-lea, cum se 
pierde înclinația pentru lumea spirituală şi cum pune 
stăpânire pe omenire simţul materialist. Şi cel care-şi 
imaginează că el însuşi nu se află în plin materialism se 
înşeală. 

Misiunea ştiinţei spiritului nu este de a nega ceva, ea nu 
critică lumea actuală; mai mult decât atât, ea arată cum 
coborârea în materie a fost o necesitate. Pentru un timp 
trebuia să se şteargă vastul orizont al vieţii spirituale al 
omenirii; aceasta implică dispariţia vechiului mod de a 
sesiza spiritualul. Adevărurile se prezentau atunci sub 
vechea lor formă. Ştiinţa spiritului îşi propune să arate 
cum pot fi ele apropriate înţelegerii omului actual. 
Aceasta este ceea ce o preocupă. Astfel, teosofia nu este 
decât instrumentul prin care se pot face accesibile 
gândirii omeneşti contemporane adevărurile profunde, 
pentru ca ele să fie sesizate în toată amploarea lor. 

La ora actuală atenţia trebuie să fie îndreptată din nou 
spre spirit. Nu trebuie să ne mulţumim a spune: „Cât de 
departe am dus lucrurile".[3] Adevărul este întotdeauna 
accesibil şi există diferite moduri de a-l înţelege. 

Să ne întoarcem privirea spre vechea Indie, spre Egipt, 
spre Grecia, spre epoca întemeierii creştinismului: mereu 
aceleaşi adevăruri se manifestă sub diferite forme. 
Intotdeauna au existat ghizi ai omenirii care au vegheat 
la faptul că, în acele epoci, adevărurile care se estompau 
datorită declinului culturilor să fie comunicate omenirii 


sub o formă nouă. Dintre acesti ghizi fac parte toţi marii 
întemeietori de religii. 

Înaintea epocii actuale, înainte de Copernic şi secolul al 
XVI-lea, chiar în Europa s-a vegheat la punerea bazelor 
unei reînnoiri a răspândirii adevărului. În acea epocă, 
unii oameni erau capabili să înţeleagă semnele timpului. 
Încă din 1459, o individualitate spirituală de un grad 
superior, cunoscută exterior sub numele de Christian 
Rosenkreutz [4], a întemeiat cu încă câţiva o şcoală 
esoterică pentru dezvoltarea înţelepciunii, nu a unei noi 
înţelepciuni, ci a celei vechi, dar sub o formă 
corespunzătoare nevoilor oamenilor. Aceasta este 
înţelepciunea rosicruciană, asa cum a fost ea cultivată 
atunci pentru prima oară. Aşa cum am spus, nu este 
nimic nou în această înţelepciune, este înţelepciunea 
veşnică, dar în forma de care are nevoie omenirea 
actuală. 

Cum se prezintă această înţelepciune a rosicrucienilor 
faţă de creştinism? Nu există nici o diferenţă între 
adevărata învăţătură creştină şi aceea a rosicrucienilor. 
Este suficient să înţelegi miezul creştinismului şi ai în 
faţă teosofia rosicrucienilor. Nu este nevoie să întemeiezi 
o religie nouă, trebuie să înţelegi creştinismul cum au 
făcut-o primii creştini. Dar foarte puţini oameni mai ştiu 
ceva despre tainele începuturilor evoluţiei creştinismului. 
Chiar teologia oficială nu mai are despre aceasta nici cea 
mai mică idee. Aici îl întâlnim pe însuşi apostolul Pavel 
[5], cel mai profund cunoscător al tainelor creştine, 
propovăduind acele profunde adevăruri care trebuiau să 
ghideze omenirea timp de milenii. El este cel care a 
întemeiat o scoală la Atena, al cărei rector a fost Dionisie 
Areopagitul [6], adevărat discipol al său. 

Învățăturile lui Dionisie au fost mereu vii şi au fost 
transmise în particulat celor care trebuiau să ducă 
Verbul viu al lui Hristos pe tot Pământul. Dacă oamenii ar 
fi rămas fideli învăţăturii lui Dionisie nu ar fi fost 
necesară o nouă formă. Dar au venit timpurile noi şi 
crestinismul a trebuit să capete baze solide, pentru ca 
nici o ştiinţă să nu-i poată fi opusă. Din această cauză, 


teosofia rosicruciană este forma religioasă adaptată la 
epoca noastră. 

Numai acela care înţelege creştinismul în mod corect 
poate să-şi facă o idee despre conţinutul său veşnic viu. 
Dacă am fi puşi astăzi în situaţia de a auzi ce are de spus 
teosofia rosicruciană despre adevăratul creştinism, 
datele ştiinţifice nu ar contrazice procesele pe care ea le 
descrie. Este vorba de faptul că religia nu s-ar putea afla 
în contradicţie cu datele ştiinţifice şi că acestea trebuie 
să fie în armonie cu religia. 

Ce vrea deci să ne ofere teosofia rosicruciană? 
Cunoaşterea lumilor superioare, adică a acelor lumi 
cărora le va aparţine omul după ce corpul său fizic se va 
fi descompus; cunoaşterea vieţii, cunoasterea esenței 
morţii şi a evoluţiei omenesti. Astfel, ea va conferi omului 
un fundament solid pentru adevărurile religioase şi 
pentru viaţa religioasă. 

Nimeni nu ar trebui să spună: Eu mă ţin ferm de vechile 
învățături şi ele îmi sunt suficiente. Ce mă interesează 
scepticii! Nu există nimic mai egoist şi nici judecată mai 
puţin creştină decât aceasta. Căci, dacă astăzi mai este 
posibil ca unii să zăbovească încă în vechile religii, acest 
lucru va deveni imposibil într-un viitor apropiat. Cine 
poate pătrunde în ceea ce tintle în prezent să determine 
apariţia marilor valuri sociale, acela nu va judeca astfel; 
el va vedea că teosofia nu este un lucru care să dea 
naştere la controverse. Cine poate gândi, ştie că stiinţa 
spiritului este prezentă pentru a răspunde la întrebările 
cele mai arzătoare şi că este efectiv în măsură să 
răspundă la toate aceste întrebări. În principiu, totul 
poate fi dovedit şi contestat, dar nu despre aceasta este 
vorba: nu are nici un sens să discutăm despre un 
remediu, contează numai rezultatul obţinut cu ajutorul 
lui. Exact la fel se întâmplă şi cu ştiinţa spiritului. 
Omenirea are nevoie de spiritualitate ca remediu şi 
vindecarea acesteia nu se va produce decât dacă acest 
remediu pătrunde în ea. Ea este un factor evolutiv şi un 
mijloc de susţinere pentru cultura noastră. 

Cu măsuri exterioare nu se rezolvă nimic; ele se 
adresează toate, fără excepţie, elementului fizic-corporal. 


Teosofia vizează vindecarea sufletului şi a spiritului. 
Ştiinţa spiritului nu este ceva arbitrar, ea este o cerinţă a 
epocii şi a problemelor sale. Tot ce ne aduce ea este 
învăţătura comună a cercetătorilor din acest domeniu. 
Noi suntem conduşi de ştiinţa spiritului spre lumi 
superioare care rămân de nepătruns pentru ochiul 
sensibil, lumi unde se află cauzele efectelor care se 
manifestă în lumea fizică. Ştiinţa spiritului ne va aduce 
cunoaşterea principiului veşnic al naturii omeneşti, al 
nucleului esenței existent în fiecare din noi, al lumilor 
spirituale şi al ierarhiilor acestor lumi. Obiectul studiului 
nostru trebuie să fie esenţa adevărată a naturii omenesti. 
Noi vom face cunoştinţă cu lumi care sunt prezente, dar 
nu pot fi înţelese numai de simţurile noastre fizice. Unii 
poate vor spune: Tot ce povesteşti este foarte frumos, dar 
noi nu putem şti nimic despre toate aceste lucruri. 
Răspunsul la această obiecţie 1-a dat deja Fichte [7]. 
Presupuneţi că aţi fi singurul văzător într-o lume de orbi 
din naştere, cărora le-aţi vorbi despte culori. Aceştia vă 
vor spune: Toate acestea nu sunt decât o prostie, ceea ce 
povesteşti tu nu este real. Însă, dacă i-am putea opera cu 
succes, ei ar afla atunci prin experienţa lor această lume 
a culorilor şi a luminii. 

Acest lucru este valabil şi pentru obiecţia de mai sus. Cel 
care face o asemenea obiecţie se plasează pe un punct de 
vedere care corespunde cu acela al orbului din naştere. 
lată de ce nimeni nu ar trebui să spună: Aceasta nu 
există. Căci nimeni nu are dreptul să vorbească de „limite 
ale cunoaşterii" [8], cum a făcut-o la timpul său Du Bois- 
Reymond. Există tot atâtea lumi pentru câte organe avem 
spre a le percepe, o infinitate de lumi; atâta doar că noi 
nu le putem percepe încă, deoarece nu avem încă 
organele corespunzătoare. Lumea nu este numai spaţial, 
dar şi în mod intensiv [9] infinită: pentru fiecare simţ 
există o lume. În prezent ele sunt insondabile, dar există; 
sunt acolo unde ne aflăm noi înşine. Trebuie numai să 
deschidem ochii asupra lor, căci ele sunt în mijlocul 
nostru. 

Cuvântul lui Hristos: „Nu căutaţi împărăţia lui 
Dumnezeu, căci împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul 


vostru" [10] trebuie luat ad litteram. Exact în acest sens 
vorbeşte şi ştiinţa spiritului despre lumile spirituale. Şi 
dintotdeauna au existat initiaţi care au cunoscut 
mijloacele şi căile de acces care conduc la împărăţia 
cerurilor. Toate religiile vorbesc despre acestea. Ştiinţa 
spiritului nu este decât mijlocul de a regăsi aceste 
adevăruri fundamentale ale tuturor religiilor. Tot ceea ce 
vedem şi percepem în jurul nostru este consecinţa şi 
efectul a ceea ce se află şi acţionează în lumile spirituale. 
De multă vreme, creştinismul oficial nu mai este în 
măsură să înţeleagă adâncimea documentelor religioase. 
Astfel, stiinţa spiritului a trebuit să preia sarcina de a 
redeschide accesul la comorile uitate ale cunoştinţelor şi 
astfel să ofere remedii umanităţii aflate în cumpănă. Cu 
toate acestea, ştiinţa spiritului este departe de orice 
fanatism; ea nu face decât să descrie, să pună în lumină 
esenţa omului, ea indică devenirea sa dincolo de moarte 
şi modul în care se dezvoltă sufletul în afara corpului 
fizic. Ea descrie ce se întâmplă în lumile superioare, 
vorbeşte despre fazele evoluţiei pământului şi a celorlalte 
planete, pune în lumină desfăşurarea trecută şi viitoare a 
existenţei omeneşti. Ea arată ce-l aşteaptă pe om până ce 
îşi va atinge scopul final. 

Noi vom încerca să înţelegem esenţa omului şi a acelor 
lumi din care a ieşit. Acesta este domeniul de cunoştinţe 
la care ne conduce ştiinţa spiritului. 

S-ar putea obiecta: Toate acestea nu-l privesc decât pe 
aşa-zisul clarvăzător, care are deja acces la lumile 
spirituale. La ce ne poate ea servi nouă? Ele ne sunt 
inaccesibile! 

Răspunsul nostru va fi: Există desigur metode de 
antrenament valabile numai pentru investigatorul 
spiritual, ceea ce ar crea impresia că obiecţia este 
valabilă: Cu toate acestea metoda rosicruciană de 
formare este diferită. Este adevărat că pentru a pătrunde 
în lumile spirituale trebuie să avem ochiul văzătorului şi 
urechea iniţiatului, dar pentru a o înţelege este suficientă 
logica curentă. Tot ce spune investigatorul spiritual este 
accesibil gandirii logice. Este suticientă raţiunea umană 
sănătoasă pentru a înţelege aceste lucruri. Cel care nu 


poate înţelege nu stăpâneşte logica. Desigur, ochiul 
investigatorului este necesar pentru descoperirea 
misterelor spiritului; logica curentă este suficientă 
pentru înţelegerea a ceea ce prezintă gândirea 
rosicruciană. 

Cine nu poate înţelege aceasta nu trebuie să atribuie 
inaptitudinea sa metodei. Lipsa sa de cunoaştere nu ţine 
de faptul că el nu este văzător, ceea ce-i lipseşte este o 
capacitate sănătoasă de înţelegere şi gândirea 
consecventă. La drept vorbind, logica este pentru mulţi 
oameni o necunoscută. Un muzician contemporan spune, 
de exemplu, că a gândi este un lucru îndoielnic. Şi lumea 
învăţaţilor noştri nu gândeşte decât până la un punct. 
Totuşi, dacă omul îşi utilizează în mod corect mintea, el 
ajunge să înţeleagă adevărurile superioare şi să le facă să 
trăiască în el. Şi dacă vă întrebaţi: La ce bun toate 
acestea? răspunsul este: Nimic nu poate să aibă o 
importantă mai mare decât cunoaşterea ştiinţei spiritului. 
Căci numai prin ea vom deveni în mod plenar oameni, şi 
vom avea prin aceasta o inimă împăcată şi un suflet în 
armonie eu el însuşi. 

Discursurile frumoase nu ne fac să avansăm; trebuie să 
ne îndreptăm în mod serios spre cunoaştere şi să ne 
adâncim în necesităţile şi problemele existenţei. Trebuie 
să ne străduim fără încetare să trecem de la un domeniu 
la altul al vieţii spirituale; din aceasta rezuită 
pătrunderea în întregul evoluţiei Universului şi omenirii. 
Şi amploarea acestor evenimente nu cuprinde numai 
inima noastră; ea trezeste în noi facultăţi noi, ne face 
abili pentru îndatoririle cotidiene. Căci ştiinta spiritului 
este o sursă directă de forţe care devin un bun inalienabil 
şi ne face creatori. 

Abia prin cunoasterea lumii spirituale putem înţelege 
lumea materială. Ştiinţa spiritului nu este pentru 
excentrici, ci, dimpotrivă, este pentru cei mai practici 
dintre practicieni. 

Orice existenţă este spirit. Tot aşa cum gheaţa este apă, 
materia este spirit. Fie că este vorba de mineral, plantă, 
animal sau om, toate sunt spirit în formă densificată. 


În acest sens teosofia rosicruciană ne conduce 
înţelegerea bazelor spirituale ale Universului. Ea nu ne 
separă de viaţă, ci ne face s-o iubim, căci nu 
dispreţuieşte viaţa cotidiană, nu ne îndepărtează de 
sarcinile noastre zilnice, ci ne leagă de ele. Ne 
stimulează în îndeplinirea activităţilor noastre zilnice, 
deoarece ştie că orice acţiune, ca şi orice fiinţă, este o 
manifestare a spiritului. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINŢA a Il-a 

Kassel, 17 iunie 1907 
După ce am expus ieri, în chip de introducere, scopurile 
şi natura ştiinţei spiritului, încercăm astăzi să pătrundem 
direct în însăşi esenţa sa. S-ar putea ca acest lucru să 
aibă inconvenientul ca pentru cei care nu sunt încă 
familiarizați cu aceste probleme să rezulte ceva şocant; 
trebuie să ne înarmăm însă cu răbdare şi să înţelegem că 
ceea ce, la început, ne poate părea fără sens, cu timpul o 
să ni se arate ca fiind perfect întemeiat şi de înţeles. 
Din tema aleasă de noi, vom examina mai întâi fiinţa 
umană. 
Să ne reprezentăm această fiinţă umană, care suntem noi 
înşine. Este o structură foarte complicată, cea mai 
complicată pe care o putem întâlni în lumea cunoscută de 
noi. lată de ce tot timpul ea a fost considerată, de 
spiritele cele mai pătrunzătoare, ca microcosmosul în 
opoziţie cu macrocosmosul, cu Universul. Paracelsus [11] 
a folosit o metaforă foarte frumoasă pentru a caracteriza 
natura înconjurătoare: contemplaţi natura înconjurătoare 
şi reprezentaţi-vă fiecare fiinţă - plantă, animal, piatră - 
ca o literă a unui alfabet, apoi un cuvât compus din 
aceste litere; iată omul. 
Astfel se confirmă cuvintele lui Goethe [12]: Trebuie să 
înţelegem întreaga natură, pentru a înţelege omul. Ceea 
ce voi spune eu astăzi nu va fi decât o schiţă a ceea ce 
este esenţa omului. În raport cu modul în care vom 
investiga natura omenească în zilele următoare, 
expunerea de astăzi va fi ca un desen în cărbune faţă de 
un tablou. 


Când examinăm cu simţurile noastre fizice omul în 
calitate de fiinţa pământeană aşa cum ni se prezintă el 
nouă, când îl văd ochii noştri şi îl pipăie mâinile noastre, 
el este considerat, din punct de vedere materialist, ca 
ceva integral, ca o fiinţă în totalitatea sa. Pentru o 
concepţie mai aprofundată, adică spirituală a lumii, 
aceasta nu este decât o mică parte a omului, pe care noi 
o putem percepe cu simţurile noastre fizice; este partea 
pe care o dezmembrează şi disecă anatomistul, care 
caută în felul acesta să-l înţeleagă pe om cu ajutorul 
raţiunii, pe care-l desface până la celulele care nu pot fi 
văzute decât la microscop, încercând să-şi construiască o 
imagine despre structura organelor izolate şi despre 
modul lor de a acţiona. 

Ştiinţa consideră că toate acestea aparţin corpului fizic. 
Dar astăzi corpul fizic este perceput în mod eronat, 
crezându-se că omul, pe care îl avem în faţa noastră, nu 
ar fi decât acest corp fizic. De fapt, dimpotrivă, de el sunt 
strâns legate mădulare superioare ale naturii omeneşti, 
care acţionează prin acest corp fizic şi-l fac să ni se 
înfăţişeze ca om, aşa cum ni se prezintă fiecare din 
semenii noştri. Corpul fizic ar avea un cu totul alt aspect 
dacă l-am putea separa de elementele sale superioare. 
Toate substanţele şi toate forţele care acţionează în 
diferitele minerale - fier, arsenic, carbon etc. - 
interacționează şi în substanţele corpului omenesc şi ale 
corpurilor fizice ale animalelor şi ale plantelor. 

Simpla înţelegere a ceea ce constituie diferenţa dintre 
acest corp fizic şi celelalte substanţe fizice care ne 
înconjoară în lumea minerală ne îndrumă spre 
mădularele superioare ale naturii umane. Dumneavoastră 
ştiţi că acest edificiu admirabil care este corpul fizic 
ascunde în sine ceea ce noi numim viaţa lui interioară, 
conştienţă, plăcere şi suferinţă, bucurie, iubire şi ură; că 
acest corp fizic nu conţine numai substanţele lumii 
minerale, ci şi gânduri. Percepeţi roşeaţa obrajilor, 
culoarea pămlui, dar nu vedeţi trăirile de plăcere şi 
suferintă, de bucurie şi durere etc. din corpul fizic. Noi 
nu vedem nimic din toate acestea şi totuşi totul se 
întâmplă în interiorul învelisului nostru din piele. Aceasta 


constituie dovada cea mai strălucită şi cea mai 
incontestabilă că trebuie să existe ceva mai mult decât 
substanţele fizice. 

Lacrima pe care o vedeţi curgând este expresia pur fizică 
a suferinţei resimţite în interior. Observaţi lumea 
minerală. Ea vă priveşte mută. Acolo nu se percepe nici o 
bucurie, nici o durere. Piatra nu are nici sentiment, nici 
conştientă, ca ale noastre. Pentru cercetătorul ştiinţei 
spiritului piatra este comparabilă cu unghiile noastre sau 
cu dinţii noştri. Observaii o unghie: nici ea nu are simtire, 
nici senzaţie, şi cu toate acestea face parte din noi. Asa 
cum în noi trebuie să fie ceva care induce formarea 
unghiilor şi a dinţilor, tot aşa şi în lume există ceva care 
formează mineralele. Unghiile, ele însele, sunt lipsite de 
conştienţă, dar apartin de ceva conştient. Pentru o 
gânganie care trece peste o unghie, aceasta este poate 
un mineral. La fel stau lucrurile când noi nu remarcăm 
faptul că există o conştienţă dincolo de acest pământ 
mineral. Căci tot aşa cum există o conştienţă situată în 
spatele unghiilor, există o conştienţă situată în spatele 
mineralelor. Vom vedea că există o lume şi o conştienţă 
care stau la baza lumii minerale. Această constienţă-Eu a 
lumii minerale este deasupra noastră, după cum şi 
conştienţa insectei care trece peste unghia noastră este 
ea însăşi dominată de conştienţa noastră, care se află în 
spatele unghiei. 

Filosofia rosicruciană atribuie această conştienţă a 
mineralului unei lumi pe care ea o numeste lumea 
înţelegerii*; acolo se află conştienţa mineralului şi acolo, 
de asemenea, ia naştere înţelegerea omenească, în baza 
căreia ne formăm gânduri. Dar gândurile care trăiesc în 
noi sunt un lucru înşelător. Lumea gândurilor omeneşti 
este, faţă de entităţile acestei lumi a înţelegerii, ceea ce 
este umbra noastră faţă de noi înşine. Tot aşa cum umbra 
de pe perete nu mă reprezintă pe mine, ci este, de fapt, 
numai umbra mea, tot aşa gândurile oamenilor sunt 
numai imagini de umbră ale lumii spiritului. Dar faptul că 
un gând este înţeles se bazează pe faptul că în lumea 
înţelegerii există în mod real o entitate care produce 
acest gând. Este o lume în care gândurile noastre sunt 


entităţi reale pe care le putem întâlni, tot aşa cum 
întâlnim pe Pământ pe semenii noştri. Pentru iniţiat 
aceasta este Devachanul superior, Arupa Devachan al 
indienilor sau lumea mental superioară, aceasta este 
lumea înţelegerii rosicrucienilor. Când un iniţiat 
parcurge lumea fizică, viaţa îi vorbeşte prin fiecare 
colţişor de pământ şi el percepe în totalitate 
manifestările unei alte lumi. Şi cum prin corpul nostru 
fizic nu suntem decât părţi ale acestei lumi fizice, noi 
avem şi o conştienţă fizică subordonată, care se poate 
ridica până la această lume a raţiunii, şi anume până 
acolo unde se află conştienţa lumii minerale. 
* În textul german (p. 29 carte, p. 44 caiet) întâlnim cuvântul 
Vernunftwelt, pe care noi l-am tradus prin „lumea înţelegerii". 
Limba germană posedă doi termeni pentru „raţiune" şi 
„înţelegere": Verstand şi Vernunft. Goethe deosebeşte în mod 
expres cei doi termeni: „Înţelegere (Vernunft) se adresează la 
ceea ce este în curs de devenire, rațiune (Verstand) la ceea ce 
a devenit". Astfel, lumea materială este devenirea asupra 
căreia se exercită raţiunea şi Devachanul superior este cel al 
devenirii, procese asupra cărora se exercită înţelegerea 
noasiră. Este vorba de o precizare de cea mai mare 
importanţă, dacă vrem să ajungem într-adevăr în fondul 
lucrurilor (nota trad. francez). 
Aşadar, corpul nostru fizic este, prin substanţialitatea sa, 
de natură minerală şi conştienţa acestui corp fizic se va 
afla unde se află şi conştienţa lumii minerale. 
Care este deci diferenţa între acest corp fizic şi un 
mineral, de exemplu, un cristal de cuarţ? Dacă comparăm 
corpul nostru cu un cristal, vom vedea imediat că el este 
un lucru foarte complicat. Să ne reprezentăm diferenţa 
între un mineral şi o fiinţă vie. Dacă ne mărginim la 
substanţe, nu există nici o diferenţă, căci găsim exact 
aceleasi substanţe în fiinţa vie ca şi în mineral, numai 
structura este mult mai complexă în primul caz. 
Forma mineralului se menţine prin ea însăşi. Nu acesta 
este cazul pentru fiinţa vie, plantă, animal sau om. De 
îndată ce substanţa devine atât de complexă încât nu se 
mai poate menţine prin ea însăşi şi ar trebui să se 
descompună, ceva din această substanţă împiedică 
descompunerea şi avem în faţa noastră ceea ce numim o 
fiinţă vie. De aceea ştiinţa spiritalui spune: O fiinţă vie s- 


ar descompune de la sine în elementele ce o compun, 
dacă nu ar exista în ea însăşi ceva care împiedică această 
descompunere. Corpul eteric sau corpul vital este cel 
care se opune acestei descompuneri. Dar acest corp 
eteric este o formaţie de o cu totul altă natură decât 
substanţele din care este făcut corpul fizic. Corpul vital 
este înzestrat cu proprietatea de a elabora şi de a 
menţine în fiecare fiinţă vie substanţele fizice în stare 
complexă şi de a împiedica descompunerea lor. Ceea ce 
se manifestă astfel în mod exterior noi numim viaţă. 
Acest corp eteric sau vital, sau corp al forţelor 
plăsmuitoare nu poate fi perceput cu ochiul fizic, dar el 
este perceptibil pentru prima treaptă a clarvederii şi 
datoria clarvăzătorului este să se exerseze să-l perceapă, 
aşa cum noi percepem corpul fizic cu ochii fizici. Ştiinţele 
naturale moderne sunt şi ele în căutarea acestui corp 
eteric, dar nu-şi fac o reprezentare despre el decât prin 
speculaţii şi vorbesc, de exemplu, despre forţa vitală, 
despre energia vitală. 

Cum se prezintă deci acest corp eteric privirii 
clarvăzătoare? 

Când observați cu privirea clarvăzătoare un obiect al 
lumii minerale, să spunem un cristal de cuarţ, şi în acest 
scop faceţi abstracţie de substanţa fizică printr-un fel de 
abatere a atenţiei, nu percepeţi nimic în spaţiul ocupat 
de cristalul fizic. Spaţiul este gol. Dacă, din contră, 
observați în acelaşi fel o fiinţă vie, plantă, animal sau om, 
atunci acest spaţiu ocupat de corpul fizic nu este vid, ci 
este umplut cu un fel de formă luminoasă. Este corpul 
eteric evocat mai înainte. Acest corp eteric nu este 
acelaşi la toate fiinţele vii, ci este chiar extrem de diferit, 
atât prin forma cât şi prin dimensiunea sa, în funcţie de 
gradul de evoluţie la care se află o fiinţă. La plante, 
corpul eteric are o formă cu totul diferită de cea a plantei 
însăşi. La animal, el este mai asemănător cu forma 
exterioară a acestuia, iar la om corpul eteric se prezintă 
ca o formă de lumină coincizănd aproape perfect cu cea a 
corpului fizic. Astfel, dacă se observă, de pildă, un cal se 
vede cum acest corp eteric depăşeşte destul de mult 
capul animalului sub o formă luminoasă, dar urmăreste 


aproximativ forma capului său, pe când la omul de azi 
corpul eteric depăşeşte numai cu foarte puţin creştetul şi 
părţile laterale ale capului. 

In ceea ce priveşte substanţialitatea corpului eteric, 
reprezentările pe care şi le fac oamenii sunt de obicei cu 
totul eronate. Şi în Societatea teosofică au fost spuse 
multe lucruri inexacte sau pretându-se la confuzie în 
legătură cu corpul eteric, dar acest fapt face parte din 
bolile copilăriei acestei societăţi şi ele trebuie să fie 
depăşite. Ca să vă faceţi o imagiue exactă despre această 
substanţialitate a corpului eteric voi folosi o comparatie. 
Imaginaţi-vă că dispuneţi de o sută de mărci, pe care le 
cheltuiţi treptat; capitalul dumneavoastră se micşorează, 
până când dispare complet. Dar se poate depăşi acest 
punct reducându-vă şi mai mult capitalul, acumulând o 
sumă negativă, altfel spus, datorii. Astfel, având datorie 
zece mărci posedăm mai puţin decât nimic. 

Transpuneţi aceasta într-un alt domeniu. Imaginaţi-vă o 
bătălie, cu vuietul său asurzitor; apoi vă îndepărtați şi 
vuietul scade, totul devine din ce în ce mai estompat, 
până în momentul când nu mai auziţi nimic. Dacă ne 
cufundăm şi mai mult în această „neauzire", creşte 
densitatea liniştii, se depăşeşte absenţa zgomotului. O 
astfel de linişte există în mod efectiv, este o încântare 
extremă, chiar dacă omului obişnuit nu-i este uşor să şi-o 
poată reprezenta. 

Imaginaţi-vă că aplicaţi exemplele precedente la 
densitatea substanţelor; vă veţi afla mai întâi în prezenţa 
a trei stări ale materiei general cunoscute: solidă, lichidă 
şi gazoasă. Tot aşa cum averea poate fi redusă până la a 
deveni negativă, şi substanţa se poate rarefia progresiv, 
până dincolo de starea gazoasă. Reprezentaţi-vă o 
substanţă care ar fi opusul substanţei fizice şi veţi avea o 
idee aproximativă despre ceea ce alcătuieşte eterul. 
După cum averea negativă are proprietăţi inverse 
pozitivului - plusul de avere te face bogat, minusul de 
avere te face sărac; cu cât sunt mai bogat, pot cumpăra 
mai multe lucruri; cu cât averea este mai mică, pot 
cumpăra mai puţine -, tot astfel şi eterul universal, din 
care corpul eteric al fiecărei fiinţe vii nu este decât o 


parte, are alte proprietăţi, opuse celor ale substanţei 
fizice. La fel cum substanţa solidă tinde să se disocieze, 
corpul eteric tinde să menţină coeziunea şi să împiedice 
corpul fizic să se dezagrege. Această disociere în 
substanţele sale de bază începe, la orice fiinţă vie, chiar 
în momentul când corpul eteric părăseşte corpul fizic, 
altfel spus, cânci se instalează moartea fizică. Astfel, am 
urmărit materia într-o lume unde ea are efecte opuse 
celor ale materiei noastre fizice. 

Afirmând că la om corpul eteric se aseamănă cu corpul 
fizic, eu enunt un fapt care trebuie cunoscut şi care 
trebuie amintit aici, întrucât din acesta rezultă 
consecinţe importante pentru expunerile viitoare. 
Această afirmaţie are o valoare relativă deoarece, în 
realitate, corpul eteric este foarte diferit de corpul fizic şi 
nu se aseamănă cu el decât în partea sa superioară, a 
capului. El diferă mult de corpul fizic, datorită faptului că 
din punct de vedere al sexului se deosebeşte de acesta. 
Corpul eteric al bărbatului este feminin şi, invers, cel al 
femeii este masculin. Astfel, fiecare fiinţă omenească este 
bisexuată; sexul fizic nu este decât o expresie exterioară, 
având polul său opus în corpul eteric. Aşa cum magnetul 
are un pol nord şi un pol sud, unul neputând exista fără 
celălalt, la fel avem şi aici un pol şi contrarul său. 

Acest corp eteric, numit şi corpul vieţii sau corpul 
forţelor plăsmuitoare, este, aşadar, al doilea mădular 
constitutiv al entității omeneşti şi rămâne intim legat de 
corpul fizic de la naştere până la moarte, desprinderea sa 
de corpul fizic reprezentând tocmai moartea. 

Corpul fizic este mai întâi edificat de corpul eteric, care 
este, ca să spunem aşa, arhitectul corpului fizic. Pentru a 
vă face o idee despre el, aveţi imaginea apei şi a gheții. 
Când apa se răceşte, ea îşi schimbă forma şi devine 
gheaţă. Tot aşa cum gheaţa se naşte din apă, prin 
densificare, corpul fizic se formează plecând de la corpul 
eteric. 

Gheaţă-apă, corp fizic-corp eteric, aceasta înseamnă că 
forţele corpului eteric au devenit tangibile, fizic 
perceptibile în corpul fizic. Aşa cum în apă erau deja 
prezente forţele care se manifestă în gheaţa solidă, tot 


astfel preexistă în corpul eteric toate forţele de edificare 
ale corpului fizic. Astfel, în corpul eteric preexistă, de 
exemplu, o forţă din care se vor individualiza inima, 
stomacul, creierul etc. În corpul eteric există o structură 
pentru fiecare organ al corpului nostru, dar aceste 
structuri sunt curenţi de forţe şi nu substanţe. Omul are 
corp eteric, ca animalele şi plantele, deci ca toate fiinţele 
fizice dotate cu viaţă. 

Ne putem întreba: Au şi plantele un fel de conştienţă, ca 
cea percepută pentru lumea mineralelor? Am văzut că 
investigația spirituală descoperă conştienţa mineralelor 
în lumea superioară a înţelegerii, de unde emană şi 
gândurile noastre. 

Aşa cum degetele nu au o conştienţă proprie, aşa cum 
conştienţa unui deget aparţine conştienţei omului întreg, 
tot astfel şi plantele fac parte dintr-o conştienţă care se 
situează în lumea înţelegerii inferioare, a lumii stelare, a 
lumii cereşti, a lumii Rupa Devachanului. Când 
investigatorul păşeşte în această lume, el întâlneşte 
sufletele plantelor. Acolo, sufletele plantelor sunt fiinţe la 
fel cu noi, aici. Aceste fiinţe se comportă faţă de plante ca 
omul faţă de degetele sale. 

Conştienţa plantelor are deci punctul său de ancorare în 
Devachanul inferior. În el prind rădăcină forţele care 
sunt la originea oricărei creşteri şi a oricărei construcţii 
organice. În el îşi au rădăcina forţele care construiesc 
propriul nostru corp fizic, deci forţele arhitectului 
corpului nostru fizic, care este corpul eteric. Conştienţa 
lumii vegetale este de un nivel infinit superior şi infinit 
mai înţeleaptă decât conştienţa omenească. 

Aceasta vă va apărea mai clar dacă vă gândiţi la 
înţelepciunea inclusă nu numai în corpul fizic al omului, 
dar şi în acela al tuturor fiinţelor înzestrate cu un corp 
eteric, deci al tuturor fiinţelor vii. Ce imensă înţelepciune 
necesită edificarea corpului fizic al celei mai simple 
dintre fiinţele vii, fără a mai vorbi de formaţia cea mai 
elaborată din toate fiinţele terestre: corpul omenesc! 
Examinaţi sub acest aspect partea superioară a unui 
femur omenesc şi vedeţi cu ce artă sunt articulate, după 
toate regulile arhitecturale, trabeculele osoase! La acest 


nivel, femurul comportă o structură infinit mai complexă 
decât pare când este privit din exterior; el e format dintr- 
o reţea de filamente osoase îmbinate în aşa fel şi formând 
între ele asemenea unghiuri, încât cu minimum de 
substanţă reuseşte să suporte greutatea întregului corp. 
Realmente este o operă de artă superioară celei mai 
complicate construcţii de poduri şi nici o tehnică 
inginerească din lume nu ar putea-o egala. Sau examinaţi 
structura inimii; înţelepciunea omului rămâne 
copilărească în comparaţie cu ea. Şi ce nu îndură această 
inimă, expusă zilnic la distrugere prin folosirea 
excitantelor: cafea, alcool şi nicotină. 

Realizarea acestei minuni care este corpul fizic cere forţe 
care se ridică până în lumea astrală, şi numai fiinţele 
acestei lumi astrale sunt destul de abile, dacă putem 
spune aşa, pentru a putea construi un astfel de corp fizic. 
Acum ajungem la al treilea mădular al entității omeneşti. 
Plantele au un corp fizic si un corp eteric; lor le lipseşte 
totuşi ceva ce au animalele şi omul, ele nu simt nici 
suferinţă nici bucurie, nici durere nici senzaţie. Aceasta 
este diferenţa între oameni şi animale, pe de o parte, şi 
plante, de cealaltă parte. Ea rezidă din faptul că omul şi 
animalul sunt sediul unor procese interne. Ştiinţa 
modernă a vrut chiar să le atribuie şi plantelor o 
senzaţie, plecând de la fenomenele observate la ele. Este 
dezolant să constaţi acest mod nepermis de a manipula 
conceptele, căci aici nu au loc fenomene interne proprii 
oricărei senzaţii, deoarece, în acest caz, ar trebui să 
atribuim o asemenea „senzaţie" şi hârtiei albastre de 
turnesol. Aşa se întâmplă când se caută senzaţia în lumea 
fizică. In lumea fizică nu se poate descoperi nici o 
senzaţie în procesele care apar la anumite plante; pentru 
aceasta trebuie să pătrundem în lumile cereşti. Pentru a 
evita orice fel de neînțelegere menţionăm că la plantele 
aşa-zis reactive, cum e mimoza, acest proces de excitație 
nu se reflectă în lumea fizică ca senzatie, ci numai în 
lumea înţelegerii inferioare, unde se află conştienţa 
plantei. Aici, în lumea fizică, numai omul şi animalul 
cunosc dorinţe şi pasiuni, bucurii şi dureri. De ce? 
Deoarece în afară de corpul fizic şi de corpul eteric ele 


mai au şi corp astral, al treilea mădular al entității 
omenesti. 

Pentru clarvăzător corpul astral se prezintă astfel: omul 
apare învelit într-un nor ovoidal în care se exprimă 
fiecare senzaţie, fiecare impuls, fiecare pasiune. Corpul 
astral este vectorul plăcerii şi al suferintei, al bucuriei şi 
al durerii. Acest al treilea mădular se comportă în mod 
diferit faţă de corpul fizic şi de corpul eteric. Când omul 
doarme, în pat rămâne numai corpul fizic şi corpul eteric, 
în timp ce corpul astral şi Eul se desprind de primele 
două. Dimpotrivă, dacă corpul astral şi corpul eteric ies 
din fizic, survine moartea, şi cu ea descompunerea 
corpului fizic. 

De ce acest mădular este numit corp astral? Nu există 
pentru el o expresie mai adecvată. El joacă un rol 
important, pe care trebuie să-l lămurim. În timpul nopţii 
corpul astral nu rămâne inactiv deoarece, aşa cum poate 
percepe clarvăzătorul, el acţionează asupra corpului fizic 
şi asupra corpului eteric. În timpul zilei, vă uzaţi corpul 
dumneavoastră fizic şi eteric, căci tot ceea ce facem 
deteriorează corpul fizic, şi expresia acestei deteriorări 
este oboseala. Or, ceea ce a fost uzat în timpul zilei, 
corpul astral repară în timpul nopţii. În mod efectiv 
corpul astral elimină oboseala în timpul somnului. De 
unde importanţa şi necesitatea acestuia. Clarvăzătorul 
poate realiza această reparaţie în mod conştient. Ceea ce 
produce înviorare în timpul somnului se întemeiază pe o 
acţiune corespunzătoare a corpului astral asupra 
corpului fizic şi corpului eteric. Întrucât corpul astral 
trebuie să se întoarcă mai întâi în corpurile fizic şi eteric, 
împrospătarea datorată somnului nu apare decât 
progresiv, adică la circa o oră după trezire. 

Un alt lucru important este legat de această eliberare a 
corpului astral în timpul somnului: când în timpul stării 
de veghe zilnice corpul astral intră în legătură cu lumea 
exterioară, el este constrâns să trăiască în legătură cu 
corpul fizic şi corpul eteric; dar când, în timpul somnului, 
se desprinde de corp, el este eliberat de legăturile 
corpului fizic şi ale corpului eteric. Acum are loc ceva 
minunat: corpul astral se extinde până la lumea 


constelaţiilor, unde se află entităţile sufletesti ale 
plantelor, şi din această lume îşi extrage forţele sale. 
Corpul astral se odihneşte în lumea unde se află stelele. 
Este lumea armoniei sferelor a pitagoricienilor. Aceasta 
este o realitate şi nu o fantezie. Când trăieşti în mod 
conştient în această lume percepi în plan sonor forţele şi 
relaţiile dintre stele. In acest sens, Goethe era un iniţiat, 
şi al său Prolog în Cer poate fi înţeles plecând de aici: 

„Se-ntrece-n cântec vechiul Soare 

Cu-al sferelor acord fratern, 

Iar trecerile-i necesare 

Cu bolți de tunete s-aştern. 

Privind sorb îngerii putere, 

Dar nu-ndrăznesc a iscodi; 

Înalt-urzitele mistere 

Au gloria din prima zi." 

(Faust, I şi II, traducere de Ştefan Augustin 

Doinaş, Editura Univers, 1982) 
Goethe nu este în general prea bine cunoscut şi nu se ştie 
că el era iniţiat; se spune în mod simplist: Un poet 
foloseşte astfel de imagini. Dar Goethe ştia că Soarele 
este în centrul unui sistem şi că el se manifestă în 
calitate de spirit solar. Astfel, Goethe foloseşte această 
imagine, spunând mai departe: 

„Ascultaţi vârtej de Hore! 

În urechi de duhuri cor e 

Pasul noii Aurore 

Porţi de stânci pe osii crâşcă. 

Phoebus roţi de trăsnet miscă 

Tună razele-n extaz! 

Dulce ropot, sfântă larmă! 

Ochi orbesc, urechi se sfarmă 

Neauzitul n-are glas." 

(Faust, Act I, traducere de Ştefan Augustin 

Doinaş, Editura Univers, 1982) 
Corpul astral trăieşte în această lume a astrelor în timpul 
nopiii. Şi dacă ziua el intră într-un fel de disonanţă cu 
lucrurile pământeşti, în timpul somnului este reinserat în 
lumea astrelor. Dimineaţa revine cu forţe luate din acea 
lume. Când ieşim din lumea somnului, luăm cu noi 


această armonie a sferelor. În lumea constelaţiilor, în 
lumea astrală îşi are corpul astral adevărata sa patrie, şi 
din această cauză a şi fost numit astfel. Aşadar, am făcut 
cunoştinţă cu trei mădulare ale entității umane: corpul 
fizic, corpul eteric şi corpul astral. 

Proxima dată vom face cunoştinţă cu al patrulea mădular 
al fiinţei omeneşti, cu Eul. Eul este acel mădular care dă 
omului calitatea de încununare a Creaţiei şi care-l ridică 
deasupra animalului. 

Animalul încă nu dispune de o constienţă asemănătoare 
cu cea a omului; el posedă, este adevărat, o conştienţă, 
aşa cum am văzut-o la plantă şi mineral. Dar această 
conştienţă animală se află în lumea astrală. A1 patrulea 
mădular al omului, Eul, este legat de celelalte trei, 
constituind tetrada sacră a omului de care vorbeau 
vechile scoli. 

Astfel, omul are în comun cu mineralul corpul fizic, 
corpul eteric cu planta şi corpul astral cu animalul. Eul îl 
are numai el, şi aceasta îl ridică deasupra oricărei alte 
fiinţe. Noi aflăm în om un fel de esenţă a tot ceea ce se 
află răspândit în jurul nostru. De fapt: un microcosmos! 
Iată de ce cunoaşterea omului implică cunoaşterea 
prealabilă a tot ceea ce se află în jurul nostru. 

Astfel, cele trei mădulare constitutive, cele trei corpuri, 
trebuie să fie considerate ca trei învelişuri, ţesute din 
elementele cele mai diverse, învelişuri în care locuim noi, 
altfel spus, locuieşte Eul, cu mădularele cele mai subtile 
ale fiinţei noastre, cu partea noastră nemuritoare. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINŢA a Ill-a 

Kassel, 18 iunie 1907 
Un lucru dintre cele mai sacre ale omului este ceea ce 
numim conştienţa de sine. Cel care înţelege aceasta 
recunoaşte fără ezitare că expresia „conştienţa de sine" 
exprimă, în fond, sensul existenţei omeneşti. Conştienţa 
de sine este facultatea de a ne percepe ca Eu. 
Cel mai bun mijloc de a vă reprezenta acest fapt este 
acela de a gândi că în limba germană există un cuvânt 
care se deosebeşte de toate celelalte: acesta este Ich 


(Eu). Fiecare poate spune Eu numai pentru sine însuşi, 
pentru oricare altul suntem tu. Niciodată cuvântul Eu nu 
poate răsuna în afara urechii mele pentru a mă numi pe 
mine însumi. Acest lucru a fost resimţit de orice ştiinţă a 
spiritului. Astfel, religia ebraică, atunci când voia să 
vorbească despre această fiinţă interioară a omului, o 
numea „inefabilul nume al lui Dumnezeu". Se spunea: 
Dacă Eul trebuie să fie exprimat, el trebuie să răsune din 
însuşi centrul fiinţei. Nici o fiinţă exterioară nu-i poate 
pronunţa numele. Astfel, când preotul spunea Jahve, „Eu 
sunt cel care sunt", un fior străbătea întreaga adunare. 
Dumnezeu începea să se exprime în om. Aceasta este 
semnificaţia pură, originară a numelui ebraic al lui 
Dumnezeu. Dumneavoastră veţi cunoaste şi alte nume, 
dar ele sunt, într-un anumit fel, în legătură cu acest nume 
unic. Cu acest Eu noi desemnăm al patrulea mădular 
constitutiv al entității umane. Plecând de la acest Eu, 
omul îşi exercită influenţa asupra celorlalte mădulare 
constitutive ale entității omeneşti: corpul astral, corpul 
eteric şi de asemenea, corpul fizic. Oricât de departe ne- 
am întoarce în evoluţia fiinţei omeneşti, aceste patru 
mădulare au fost mereu prezente în om; este ceea ce-l 
distinge pe om de animale. 

Să încercăm să ne reprezentăm cum se comportă, în 
ceea ce priveşte cele patru mădulare, o fiinţă evoluată în 
raport cu una neevoluată. Să comparăm din acest punct 
de vedere un canibal cu un european mediu şi pe acesta 
din urmă cu o fiinţă foarte evoluată, de exemplu cu 
Goethe, Schiller [13] sau Francisc din Assisi [14]. 
Canibalul ascultă nemijlocit de impulsurile şi pasiunile 
sale, asa cum există ele în corpul său astral. El posedă, 
este adevărat, un Eu, dar acesta este încă sub totala 
dominare a corpului astral. Omul mediu actual 
deosebeste deja ceea ce este bine de ceea ce este rău. 
Aceasta se datorează faptului că el a lucrat deja asupra 
corpului său astral şi a transformat chiar unele impulsuri 
în asa-zise idealuri. Omul atinge un grad de evoluţie cu 
atât mai înalt cu cât şi-a transformat mai mult corpul 
astral, plecând de la Eul său. Europeanul actual mediu si 
l-a transformat deja substanţial. Individualităţi ca Schiller 


sau Goethe şi-au modificat deja cea mai mare parte a 
corpului lor astral. Un om ca Francisc din Assisi, care şi-a 
supus toate pasiunile controlului voinţei, posedă un corp 
astral în întregime dominat de Eu; nimic nu se mai află în 
el care să nu fie sub controlut Eului. Tot ceea ce a fost 
astfel transformat, noi numim Manas sau Sine spirituală. 
Acesta este al cincilea mădular al entității sale. Astfel, 
putem spune: În Eu se află germenele transformării 
corpului astral în Manas, în Sine spirituală. 

Or, omul are posibilitatea să-şi transforme nu numai 
corpul său astral, dar şi corpul său eteric, astfel încât Eul 
devine stăpân al corpului său eteric. Numai că trebuie să 
înţelegeţi că acest lucru este mult mai dificil şi de mai 
lungă durată. Diferenţa între transformarea corpului 
astral şi cea a corpului eteric este următoarea: 
reprezentaţi-vă ce ştiaţi la opt ani şi comparaţi cu ce aţi 
dobândit din tinereţea dumneavoastră până acum! 
Purtătorul tuturor acestor acumulări este corpul astral; el 
se transformă, să spunem aşa, de la o zi la alta datorită 
tuturor impresiilor primite. Cu corpul eteric lucrurile 
stau altfel. Dacă vreţi să vă faceţi o idee despre aceasta 
reprezentaţi-vă faptul următor: dacă la opt ani aţi fost un 
copil irascibil, probabil sunteţi înclinat spre iritare si 
astăzi. Puțin oameni reuşesc să se transforme astfel, 
încât să-şi modifice obişnuinţele, înclinațiile, 
temperamentul şi caracterul. Aceasta nu este deloc în 
contradicţie cu ceea ce urmează. Corpul astral este în 
legătură cu bucuriile şi suferinţele, cu pasiunile noastre. 
Dar dacă aceste pasiuni au devenit obişnuinţe, trăsături 
de caracter, atunci ele sunt fixate în corpul eteric. Şi 
dacă vreţi să vă modificaţi astfel de obişnuinţe, va trebui 
să transformați corpul eteric, căci acesta este purtătorul 
tuturor obişnuinţelor şi particularităţilor de caracter. 

Am comparat de mai multe ori transformarea corpului 
astral şi a corpului eteric cu mişcarea minutarului şi a 
arătătorului orelor unui ceas. 

Vom vorbi despre evoluţia învăţăcelului mai avansat. El 
nu este elev în sensul curent al cuvântului, adică cineva 
care doar învaţă. Desigur, un astfel de om trebuie să 
înveţe mult, dar infinit mai importantă decât achiziţia 


cunoştintelor este acţiunea asupra corpului eteric 
descrisă mai sus: transformarea irascibilităţii în blândeţe. 
Tocmai în acest scop ştiinta spiritului dă indicaţii celui 
care învaţă. 

Cel care este capabil să modifice de azi pe mâine o 
obişnuiniă, deci o calitate a corpului eteric, a atins o 
treaptă înaltă de evoluţie. O astfel de transformare 
trebuie să se efectueze în strânsă concordanţă cu ceea ce 
acumulează învăţăcelul ştiinţei oculte. Chiar şi cel care 
ignoră total un asemenea antrenament îşi transformă, cu 
toate acestea, de la sine corpul său eteric, desi lent şi în 
mod progresiv, de-a lungul a numeroase incarnări. Şi tot 
ceea ce este transformat astfel din corpul eteric noi 
numim Budhi sau Spiritul vieţii, acesta constituind al 
şaselea mădular al entității umane. 

Mai există apoi încă o treaptă, de un nivel mai înalt, când 
omul lucrează asupra corpului său fizic, transformându-l. 
Ceea ce a câştigat în stăpânirea corpului fizic se numeşte 
Atma sau Omul-spirit. Acesta este al şaptelea mădular al 
entității umane. Atma poate fi legat de termenul german 
atmen (a respira), căci această transformare se 
efectuează începând cu procesul respirator. Despre ce 
înseamnă a-ţi stăpâni în mod conştient corpul fizic 
plecând de la Eul tău ne putem face o idee dacă realizăm 
cât de puţiu cunoaştem despre corpul nostru fizic. 
Această cunoaştere nu are nimic de-a face cu ceea ce ne 
spune astăzi despre el anatomia. Inaintea anatomiei 
actuale existau învățături, la drept vorbind nedivulgate, 
relativ la cunoaşterea interioară a omului. Prin aceasta 
vechii înţelepţi puteau urmări în special curenţii eterici 
care străbat organismul şi determină circularia sângelui; 
ei erau astfel în măsură să se vadă în interior, să observe 
corpul fizic prin organele sale. Când am atins o asemenea 
treaptă de dezvoltare devine posibil ca nici o particulă a 
corpului nostru să nu se mişte fără voia noastră. Aşa are 
loc transformarea în Atma, în Om-spirit. 

Cineva ar putea obiecta: Corpul fizic fiind mădularul cel 
mai puţin elevat al entității umane, cum poate da naştere 
transformarea sa la cel mai elevat dintre mădulare? 
Tocmai fiindcă corpul fizic este elementul cel mai puţin 


elevat, stăpânirea lui cere de la om un mare efort. Prin 
transformarea corpului fizic se dobândeşte stăpânirea 
forţelor care curg prin tot Cosmosul. Şi stăpânirea 
acestor forţe cosmice se numeşte magie. 

Astfel omul, în adevărata sa fiinţă interioară, se compune 
din şapte părţi, care se întrepătrund total. Nu ne vom 
face o idee justă despre întrepătrunderea acestor părţi 
decât comparându-le cu cele şapte culori ale curcubeului, 
care sunt conţinute toate de lumina solară. După cum 
lumina se compune din şapte culori, tot aşa şi omul se 
compune din cele şapte mădulare, din şapte părţi 
componente. 

Să aprofundăm acum semnificaţia acestei structurări 
articulate pentru cunoaşterea evoluţiei întregii existenţe 
omeneşti. Am abordat deja natura somnului. Corpul fizic 
şi corpul eteric se odihnesc în pat; respiraţia şi circulaţia 
continuă, ca manifestări vitale ale corpului eteric. Dar tot 
ce aparţine de corpul astral împreună cu Eul s-a desprins 
de corpul fizic şi de corpul eteric. N 

Când intervine moartea se întâmplă altceva. In timp ce 
corpul fizic şi corpul eteric rămân intim unite de la 
naştere până la moarte, formând un întreg, în momentul 
morţii nu se mai separă, ca în somn, numai corpul astral, 
ci şi corpul eteric de corpul fizic. Dar acest corp fizic, 
reamintiţi-vă ce s-a spus ieri, părăsit şi lăsat pe seama 
propriilor sale forţe, trebuie în mod necesar să se 
descompună. Să observăm acum cu o privire 
clarvăzătoare omul imediat după moarte: în faţa noastră 
se află corpul fizic, deasupra căruia plutesc corpul astral 
şi corpul eteric. Un fenomen ieşit din comun preocupă 
imediat după moarte simţirea defunctului: în momentul 
morţi, se formează în câmpul memoriei o panoramă a 
întregii sale existente. Orice evenimeut mărunt, chiar cea 
mai neînsemnată întâmplare; se desfăşoară în imagini 
prin faţa sa. Aceasta se produce în mod cu totul natural, 
deoarece corpul eteric, pe lângă proprietatea sa de a se 
opune la descompunerea corpului fizic, mai este şi 
purtătorul memoriei. Chiar din momentul în care corpul 
eteric este eliberat de prima sa sarcină, el se dăruieşte 
intens celei de a doua. Dacă în timpul vieţii fiecare 


eveniment era asociat cu plăcere sau durere, bucurie sau 
suferinţă, datorită corpului astral, acum, când acesta s-a 
desprins, omul vieţuieşte aceste imagini-amintiri, altfel 
spus întreaga sa existenţă trecută, în absenţa oricărui 
sentiment, ca într-o mare panoramă. 

Cât timp corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, 
instrumentul de care suntem obligaţi să ne servim este 
creierul, ceea ce face ca amintirile noastre să nu fie 
niciodată complete; noi nu păstrăm în memorie decât 
fragmente de impresii culese în cursul vieţii. Vina o 
poartă insuficienţa creierului fizic, pe când, eliberat de 
creierul fizic, corpul eteric îşi aminteste de toate 
evenimentele. Se face o experienţă analoagă în viaţa 
curentă, în timpul unui şoc suferit, de exemplu, în caz de 
înec, de cădere în gol etc. In acest caz, are loc pur şi 
simplu o „dislocare" instantanee şi brutală a corpului 
eteric în raport cu corpul fizic. Aceasta se produce de o 
manieră atenuată când membrele amorţesc, precum şi în 
cazul hipnozei, în cursul căreia clarvăzătorul poate vedea 
corpul eteric atârnând de ambele părţi ale capului. 
Psihologia materialistă invocă producerea unei modificări 
materiale survenite în sânge, dar confundă astfel cauza 
cu efectul. 

Astfel, prima manifestare a destinului, după moartea 
omului, este această privire retrospectivă asupra 
existenţei trecute; ea poate dura mai mult sau mai puţin 
timp, în medie trei zile şi jumătate. După aceea se 
produce un fel de a doua moarte, etericul se desprinde 
complet de corpul astral şi rămâne ca un cadavru eteric. 
Acesta se disolvă curând în eterul universal, dar în mod 
incomplet şi cu o viteză variind de la o persoană la alta. 
Rămâne un fel de extract al vieţii trecute pe care Eul îl ia 
cu el şi care constituie un bun nepieritor, pe care omul îl 
păstrează pentru toate incarnările viitoare. Cu fiecare 
incarnare se adaugă parcă o nouă filă la cele anterioare. 
Este ceea ce teosofia numeste corpul cauzal; în acest 
corp cauzal se află cauza modului în care se vor structura 
incarnările ulterioare. 

Acum, corpul astral este izolat. Prin ce se deosebeşte 
această stare de cea din timpul somnului, când el este 


desprins de celelalte mădulare - corpul fizic şi corpul 
eteric -, când el este, de asemenea, izolat? Forţele pe 
care trebuia să le folosească în timpul somnului pentru 
transformarea şi repararea corpului fizic au devenit 
libere datorită faptului că el s-a desprins definitiv de 
acesta. Corpul astral foloseşte aceste forţe pentru el 
însuşi şi devine conştient de aceasta. Într-o asemenea 
stare de conştienţă de sine, corpul astral traversează 
acum o perioadă despre care vă puteţi face o idee ţinând 
cont de ceea ce urmează. 

Imaginaţi-vă plăcerea pe care o produce o mâncare 
delicioasă. Omul se bucură de ea. Această plăcere nu-şi 
are sediul în corpul fizic, ci în corpul astral. Dar pentru 
ca această plăcere să se realizeze este necesar un 
instrument, limba, şi cerul gurii. Astfel, corpul fizic 
furnizează instrumentul pentru plăcerile corpului astral. 
Ce se întâmplă după moarte, când acest corp fizic a fost 
îndepărtat? Instrumentul, mijlocitorul plăcerii, lipseşte, 
fără ca şi corpul astral să fi pierdut dorinţa; pofta de 
plăcere. Aceasta este o stare comparabilă cu cea a unui 
însetat în pustie. După moarte, corpul astral păstrează 
dorinţa de plăcere, în funcţie de obişnuinţele sale din 
timpul existenţei precedente. Acesta este motivul pentru 
care ceea ce urmează după moarte este pentru toţi 
oamenii o perioadă de nevoi nesatisfăcute care se 
numeşte kamaloca. Kama înseamnă dorintă şi Jocus loc. 
Este o stare pe care o descriu numeroase mituri, de 
exemplu, supliciul lui Tantal sau chinurile Purgatoriului. 
Evident, în această perioadă omul nu are parte de 
chinuri, ea nu este penibilă decât atâta timp cât corpul 
astral nu este dezobişnuit de plăcere. Cu cât mai multe 
nevoi avea corpul astral aici, jos, cu atât durează mai 
mult timp această stare. In funcţie de nevoile pe care un 
om le-a avut în timpul vieţii sale, în întâmpinarea 
corpului astral, în kamaloca, pot veni nu numai suferinţe, 
ci, în anumite situaţii, şi lucruri foarte bune şi agreabile. 
Astfel, de exemplu, orice bucurie resimţită odinioară faţă 
de frumuseţea naturii va fi trăită acum în mod agreabil. 
Desigur, pentru a ne bucura de frumuseţea naturii, 
trebuie să o percepem cu ochii nostri, dar frumuseţea 


este ceva care depăşeşte fizicul şi de aceea această stare 
este, de asemenea, şi în viaţa din kamaloca izvorul unei 
plăceri intense. Astfel de lucruri sunt la originea unor 
mari bucurii şi minunate impresii în timpul kamalocăi. 
Asadar, omul îşi poate face agreabilă această perioadă 
dacă se eliberează de ataşamentul faţă de plăcerile pur 
fizice. Reflectând la aceasta, veţi înţelege multe lucrui 
care au legătură cu ce este arta. Cu cât arta este mai 
ideală, cu atât mai înălţător acţionează opera de artă 
dincolo de moarte. Elementul său constitutiv este 
spiritualul. Numai miopia materialistă a condus la 
naturalism în artă. După parcurgerea aceastui timp în 
kamaloca, am ajuns la punctul în care omul s-a 
dezobişnuit de toate plăcerile materiale, şi acesta este 
momentul trecerii la o nouă stare. Sufletul elimină din 
corpul său astral acea parte la care omul, adică Eul, nu a 
lucrat încă. Acest înveliş astral este al treilea cadavru pe 
care omul îl părăseşte. 

In acest moment, Eul, împreună cu ceea ce a obţinut din 
celelalte corpuri - deci cu extractul corpului eteric, 
descris mai sus, ca şi cu cel al corpului astral -, accede în 
lumea spiritului. Intr-o asemenea stare se afla sufletul 
până la o nouă nastere. 

Despre această perioadă vom vorbi mâine. Mi-ar plăcea 
să insist asupra faptului că toate aceste lumi spirituale ne 
înconjoară coutinuu şi nu constituie, un dincolo separat 
de noi în spaţiu, rămânând astfel accesibile ochiului 
clarvăzătorului. Cel ce are acces la aceste lumi spirituale 
poate vedea în orice moment aceste umbre sau fantome 
care sunt acele cadavre (astrale - nota trad. francez) ce 
apar frecvent în sedinţele de spiritism. Faptul că 
participanţii la astfel de şedinţe consideră că un 
asemenea cadavru reprezintă însăşi individualitatea este 
absurd, este ca şi cum cadavrul unui om ar fi considerat 
ca fiind omul însusi. De aceea acest cadavru astral - care 
este ceea ce Eul nu poate utiliza - apare adesea, în 
asemenea şedinţe, cu trăsături ridicole. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINŢA a IV-a 


Kassel, 19 iunie 1907 
Dat fiind faptul că sarcina noastră de azi este aceea de a 
urmări în continuare destinul omenesc în călătoria sa 
prin lumea spirituală, este bine să ne facem în prealabil o 
reprezentare despre ceea ce înseamnă o lume în sensul 
stiinţei spiritului. 
Impresia pe care o avem despre lumea care ne 
înconjoară depinde de aptitudinile şi de organele de care 
noi dispunem pentru perceperea ei. Dacă am avea alte 
organe, lumea ne-ar apărea cu totul diferită. Dacă, de 
exemplu, omul ar fi lipsit de ochi, dar ar dispune, să 
spunem, de un organ de percepere a electricităţii, el nu 
ar vedea această cameră inundată de lumină, ci 
electricitatea circulând prin firele care traversează 
încăperea; ar vedea-o sclipind, ţâsnind şi scurgându-se 
peste tot. Astfel, ceea ce numim lumea noastră depinde 
de organele noastre senzoriale. 
Tot astfel, lumea astrală nu este decât o sumă de 
fenomene pe care omul o simte în jurul său când este 
separat de corpul fizic şi de corpul eteric şi când poate 
utiliza aceste forţe în interiorul lui pentru a percepe ceea 
ce altfel nu vede. Organele de percepţie ale lumii astrale 
sunt cele ale corpului astral, aşa cum organele de simţ 
pentru lumea fizică suut cele ale corpului fizic. Să ne 
referim acum la lumea astrală. 
Clarvăzătorul poate percepe lumea astrală deja aici, în 
corpul fizic, graţie metodelor de care vom vorbi mai 
departe. Această lume astrală diferă mult de lumea 
noastră fizică. Vă puteţi face o idee despre ceea ce vă 
înconjoară în lumea astrală evocând în sufletul 
dumneavoastră ultima rămăşiţă pe care omul o mai are 
diu clarvederea de odinioară, care este visul. Cunoaşteţi 
din experienţă această viaţă onirică, această lume de 
imagini haotice. La urma urmei, de ce visează omul? În 
timpul somnului, corpul fizic şi corpul eteric se odihnesc 
în pat, în timp ce corpul astral pluteşte deasupra lor. În 
somnul profund, fără vise, corpul astral, este complet 
desprins de corpul eteric; în vis, corpul astral rămâne 
legat de corpul eteric prin prelungirile cu care omul 
percepe imaginile mai mult sau mai puţin compexe ale 


lumii astrale. Lumea astrală este tot atât de permeabilă 
ca imaginile de vis, ea este ţesută din vise. Dar aceste 
vise se deosebesc de cele obişnuite prin aceea că ele sunt 
o realitate, tot asa cum este reală lumea fizică. Modul de 
a percepe se aseamănă mult cu percepţia onirică, ea 
fiind, de asemenea, simbolică. Toţi stim că lumea onirică 
este simbolică. Ceea ce este adus în somn din lumea 
exterioară este simbolizat de vis. Cu ajutorul câtorva 
exemple vă va fi uşor să înţelegeţi cum simbolizează 
visul, plecând de la o simplă impresie exterioară. 

Visaţi, de exemplu, că prindeţi un brotăcel; simţiţi pielea 
sa lucioasă; trezindu-vă, constataţi că ţineţi în mână 
colţul rece al cearcafului. Sau visaţi că sunteţi în colţul 
unei pivnițe rău aerisite şi plină de pânze de păianjen; vă 
treziţi cu durere de cap. Sau visaţi şerpi şi constataţi la 
trezire că aveţi colici intestinale. Sau un academician 
visează o poveste lungă în legătură cu un duel, din 
momentul când a fost bruscat până în momentul final, 
când se trezeşte datorită bubuitului de pistol şi constată 
că un scaun s-a răsturnat. Întreaga desfăşurare a acestui 
ultim vis vă atrage atenţia asupra coudiţiilor de timp 
foarte diferite. Nu numai că timpul se derulează de-a- 
ndoaselea, dar şi noţiunea de timp pierde orice | 
semnificaţie cu privire la ceea ce este trăit în vis. În mai 
puţin de o secundă se visează o întreagă viaţă, asa cum 
în momentul unei căderi în gol sau în caz de înec 
îutreaga noastră existenţă se derulează prin faţa ochiului 
sufletesc. Ceea ce caracterizează toate exemplele citate 
este faptul că ele reprezintă imagini pentru ceea ce le-a 
ocazionat. lu general, aşa stau lucrurile în lumea astrală. 
Şi noi avem prilejul să interpretăm aceste imagini. 
Aceeaşi impresie astrală se traduce întotdeauna prin 
aceeaşi imagine în mod regulat şi armonios, pe când 
imaginile de vis devin haotice. In cele din urmă, ne putem 
orienta tot atât de bine în lumea astrală ca şi în lumea 
fizică. 

Lumea astrală este ţesută dintr-o multitudine de 
asemenea imagini, dar ele sunt expresia entităţilor 
psihice. După moarte, toţi oamenii sunt învăluiţi cu astfel 
de imagini, care sunt, în parte, foarte bogate în culori şi 


în forme. Astfel, când omul adoarme, corpul său astral 
apare sub forme şi culori mobile, instabile. Toate 
entităţile astrale apar colorate. Cel care vede astralul 
percepe aceste entităţi într-o mare de culori mişcătoare. 
Lumea astrală are o particularitate care îl surprinde pe 
cel care aude vorbindu-se de ea pentru prima dată: aici 
totul este inversat, ca într-o oglindă; din acest motiv, ca 
discipoli, trebuie să vă obişnuiţi treptat să vedeţi corect. 
De exemplu, cifra 365 corespunde cifrei 563. Aşa stau 
lucrurile cu tot ce se percepe în lumea astrală. Astfel, tot 
ce pleacă de la mine pare să vină în întâmpinarea mea. 
Este foarte important să ţinem cont de aceasta deoarece 
trebuie să ştim ce se întâmplă când, în anumite stări de 
boală, se formează astfel de imagini astrale. În delir, 
asemenea imagini sunt frecvente şi bolnavii pot vedea tot 
felul de figuri care se strâmbă, care vin în întâmpinarea 
lor, căci în asemenea stări patologice lumea astrală este 
deschisă omului. Aceste imagini sunt de aşa natură, încât 
lucrurile par că se reped asupra omului, când în realitate 
persoana respectivă le emană. Medicii vor trebui să ştie 
acest lucru pentru viitor, deoarece aceste aspecte vor fi 
din ce în ce mai frecvente, datorită aspirațiilor religioase 
refulate. Este o experienţă similară cu cea pe care-o 
include motivul tabloului bine cunoscut reprezentând 
ispita Sfântului Anton. Dacă gândiţi până la capăt acest 
lucru nu vi se va mai părea bizar că în lumea astrală 
timpul, de asemenea, se inversează. Experiențele visului 
vă fac să întrevedeţi acest lucru. Reamintiţi-vă exemplul 
citat, al duelului. Totul se desfăşoară în sens invers, chiar 
timpul. Astfel, se poate ca în imaginea astrală să se 
succeadă, în viziune, mai întâi fructul, apoi floarea şi la 
sfârşit sămânţa arborelui. 

În lumea astrală, după moarte - este perioada de 
dezobişnuire -, toată existenţa se desfăşoară invers şi 
este retrăită de la sfârşit spre început, terminând cu 
primele impresii din copilărie. Aceasta se derulează însă 
mult mai rapid decât în lumea fizică şi durează cam o 
treime din existenţa pământească. În această 
retrospectivă inversă a vieţii se viețuiesc încă multe alte 
lucruri. Presupuneţi că aţi murit la optzeci de ani şi că vă 


retrăiţi existenţa până la patruzeci de ani. Atunci aţi dat 
o palmă cuiva, provocându-i astfel o durere. Acum, lucrul 
acesta se petrece în lumea astrală, şi această senzaţie 
dureroasă va apărea, dacă se poate spune astfel, tot ca o 
reflectare; aceasta înseamnă că dumneavoastră înşivă 
resimţiţi durerea pe care a simtit-o celălalt datorită 
palmei pe care i-aţi dat-o. La fel stau lucrurile, desigur, şi 
cu toate evenimentele agreabile. Şi numai după ce şi-a 
retrăit întreaga sa existenţă omul intră în lumea 
cerească. Textele religioase conţin adevăruri care trebuie 
luate ad litteram. Dacă aveţi în vedere cele pe v-am spus, 
înţelegeţi că omul nu ajunge în lumea spirituală - pe care 
Biblia o numeste Împărăţia cerurilor - decât după cea 
retrăit toată existenţa sa în sens invers, până la copilărie. 
Aceasta stă la baza cuvintelor lui Hristos: „De nu vă veţi 
întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în 
Împărăţia cerurilor" [15]. Numai după ce şi-a parcurs 
viaţa în sens invers, până la stadiul copilăriei, omul se 
desprinde de corpul său astral şi intră în lumea 
spirituală. 

Acum trebuie să vă descriu această lume spirituală. 
Această Împărăţie a cerurilor diferă de lumea fizică mai 
mult decât lumea astrală. Întrucât totul nu se poate 
descrie decât cu ajutorul expresiilor împrumutate din 
lumea fizică, asemenea descrieri, încă mai mult decât 
cele referitoare la lumea astrală, nu au decât valoarea 
unor comparații. 

Şi în Împărăţia cerurilor există o triadă ca şi aici pe 
Pământ. Dacă distingem aici trei stări de agregare ale 
materiei - solidă, lichidă şi gazoasă - după care se 
împarte Pământul în continente, oceane şi atmosferă, se 
pot distinge, bine-înţeles cu titlu de comparaţie, trei 
regiuni analoage şi în lumea spirituală. Doar că regiunea 
continentelor este constituită acolo din altceva decât 
rocile şi pietrele noastre. Să precizăm că ceea ce acolo 
este pământul solid al ținutului reprezintă arhetipurile a 
tot ceea ce este fizic. Toate lucrurile fizice îsi au 
arhetipurile lor, chiar şi omul. Pentru clarvăzător aceste 
arhetipuri apar ca un fel de negativ, altfel spus, spaţiul 
este perceput ca un fel de siluetă înconjurată de o lumină 


radiantă. Dar această siluetă nu este omogenă, 
corespunzând din acest punct de vedere cu sângele sau 
nervii, pe când arhetipul unei pietre sau al unui mineral 
se manifestă printr-un spaţiu în mod uniform vid, 
înconjurat şi el de o strălucire luminoasă. Pe Pământ 
călcaţi concret pe roci solide, acolo păşiţi pe arhetipurile 
lucrurilor lumii fizice. Din ele este alcătuit solul acestei 
lumi spirituale. Când omul accede în această lume, el are 
întotdeauna o viziune foarte exactă: este momentul când 
percepe arhetipul propriului său corp fizic. Omul vede în 
mod clar arhetipul propriului său corp întins în faţa sa, 
căci el însuşi este spirit. Aceasta se produce cam la 
treizeci de ani după moarte, în urma unei existenţe 
normale; atunci se încearcă sentimentul elementar: 
Acesta esti tu. Plecând de la o asemenea cunoaştere, 
filosofia vedică a alcătuit un precept de bază al 
cunoaşterii: „Tat tvam asi", tu eşti acesta. Orice alte 
expresii similare emană dintr-o profundă cunoaştere a 
spiritualului. 

A doua regiune a ținutului spiritului este cea a oceanelor. 
Tot ceea ce este dotat cu viaţă în lumea fizică şi posedă 
datorită acestui fapt un corp eteric se comportă, în 
ţinutul spiritului, ca un element fluid. Astfel, ţinutul 
spiritelor este traversat de o curgere de viaţă neîncetată 
şi se adună ca în bazinul unei mări, ca apa în mare sau şi, 
mai bine spus, ca sângele circulând în vasele sanguine şi 
convergând spre inimă. 

În al treilea rând avem regiunea atmosferei ținutului 
spiritelor, formată din toate pasiunile, impulsurile, 
sentimeutele etc. Toate acestea se află acolo, sus, ca 
percepţie exterioară, aşa cum sunt fenomenele 
atmosferice aici, pe Pământ. Toate acestea turbionează în 
atmosfera Devachanului. In calitate de clarvăzător, se pot 
astfel percepe în ţinutul spiritelor suferinţele îndurate şi 
bucuriile resimţite pe Pământ. Orice pasiune, orice ură şi 
tot ceea ce li se aseamănă produc în ţinutul spiritelor 
efectul unei furtuni. Astfel, efectul unei bătălii este 
resimţit de un clarvăzător ca o vijelie în lumea 
Devachanului. Întreg spaţiul spiritual este parcurs atât 
de bucurii cât şi de pasiuni înspăimântătoare. Şi, tot aşa, 


se poate vorbi de urechi spirituale. Dacă aţi progresat 
atât de mult încât aţi obţinut accesul la această lume a 
Devachanului, puteţi vedea şi auzi acolo fenomenele 
unduitoare şi ceea ce percepeţi este armonia sferelor. 
Am caracterizat domeniul spiritualului până la această 
treaptă şi am,văzut că: 


. i al 
arhetipurile tuturor = 
: , Devachanulu 
formelor fizice continent i 
arhetipurile oricărei vieţi = mare a 
Devachanulu 
i 
orice psihism, orice = a 
sentiment etc. atmosfer Devachanulu 
ă i 


În viața omului există ceva care nu poate fi raportat la 
lumea exterioară şi al cărui conținut spiritual constituie a 
patra regiune a Devachanului. De această regiune 
aparţine orice idee originală, până la creativitatea 
geniului. Tot ceea ce este original, adică tot ceea ce 
introduce omul în lume ca inventie care o îmbogăţeşte, 
toate aceste arhetipuri constituie regiunea a patra a 
Devachanului. Cu aceasta am încheiat descrierea părţilor 
inferioare ale Devachanului. 

Dincolo de acestea mai există trei regiuni superioare, la 
care în timpul vieţii nu se poate avea acces decât printr-o 
iniţiere superioară şi care, chiar după moarte, nu sunt 
perceptibile decât individualităţilor celor mai evoluate. 
Ce vieţuieşte un asemenea iniţiat avansat când ajunge la 
prima regiune superioară a Devachanului? Mai întâi, 
ceea ce stiinţa spiritului numeşte cronica Akasha. Tot 
ceea ce se întâmplă şi s-a întâmplat vreodată în lume este 
păstrat pentru totdeauna într-o substanţialitate subtilă. 
Un exemplu vă va face să înţelegeţi aceasta: în acest 
moment eu vă vorbesc; dumneavoastră însă nu m-aţi auzi 
dacă vocea mea nu ar putea provoca vibrații ale aerului. 
Astfel, tot ceea ce eu spun se traduce prin forme 
dinamice ale aerului. Desigur, aceste forme dispar. Dar 
în substanţialitatea subtilă pe care noi o percepem 
intrând în această lume superioară se imprimă tot ceea 


ce se produce aici şi rămâne pe vecie. Fiecare cuvânt, 
fiecare gând, tot ce s-a întâmplat vreodată în omenire 
poate fi citit în cronica Akasha. Pentru aceasta trebuie ori 
ca omul să fie iniţiat, ori să aibă acces după moarte la 
regiunea înaltă a Devachanului, dacă nivelul său de 
dezvoltare îi permite aceasta. El poate privi atunci în 
trecut. Cronica Akasha este un document în care se află 
înscris tot ceea ce s-a întâmplat vreodată. Aceasta nu se 
realizează printr-o scriere în sens fizic; este vorba de 
imagini. Vedeţi, de exemplu, pe Cezar în toate situaţiile 
existentei sale; în fond, nu ceea ce a făcut el, ci 
impulsurile interioare care l-au determinat să acţioneze. 
Aceste imagini akashice sunt foarte vii şi, dacă nu 
suntem în măsură să le interpretăm corect, ele pot sta la 
originea unor mari erori. Ele pot fi izvorul multor 
aberaţii, mai ales când într-o sedinţă de spiritism apare o 
imagine akashică. Astfel, dacă Goethe care apare în 
imaginea din 25 noiembrie 1797 răspunde la o întrebare, 
răspunsul va fi identic cu cel pe care l-ar fi dat dacă 
întrebarea i-ar fi fost pusă la 25 noiembrie 1797. Numai 
cel care cunoaşte temeinic lumea spirituală va distinge 
dacă într-un asemenea caz este vorba de o realitate sau 
de o fantasmagorie, de o nălucire. Aceste descrieri oferă 
o idee despre cum arată regiunile superioare ale lumilor 
spirituale. 

Prima experienţă este deci cea a propriului nostru corp. 
Din ea decurg toate celelalte. Omul încearcă atunci în 
mod intens sentimentul de a fi eliberat de învelişurile 
sale corporale; când a fost eliminat ultimul dintre 
cadavre, cadavrul astral, se resimte un moment de 
fericire. Este asemănător cu ceea ce ar putea încerca o 
plantă prizonieră într-o fisură de rocă când o eliberăm; 
această mare fericire devine atunci un sentiment 
fundamental pentru om. Ea pătrunde şi transfigurează 
sentimentele încercate odinioară de o manieră mai 
pământească - de exemplu o prietenie; sentimente care, 
pe Pământ, erau poate cauza unor indecizii, în cealaltă 
lume se vor adânci şi se vor limpezi. O astfel de 
purificare cunoaşte iubirea unei mame pentru copilul său 
şi a acestuia pentru mama sa. Legătura de origine pur 


animală, dar care pe Pământ s-a ridicat deja la 
moralitate, evoluează în Devachan spre o forţă morală 
superioară. Toate legăturile stabilite pe Pământ se 
aprofundează în regiunea spirituală, întrepătrunzându-se. 
Prin iubire omul se ridică deasupra meschinăriei, a 
egoismului, pentru a îmbrăţişa în mod cuprinzător 
vieţuirea Universului. Acolo nimic nu este delimitat, 
separat, deoarece fiecare lucrează pentru celălalt, iar 
munca este elementul de susţinere, de stimulare şi de 
legătură a sufletelor; iubirea este însă izvorul inepuizabil 
a toată viaţa. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINŢA a V-a 

Kassel, 20 iunie 1907 
Astăzi misiunea noastră va fi să analizăm omul în timpul 
şederii sale în Devachan între moarte şi o nouă 
incarnare. În prealabil, va trebui să ne formăm un 
concept în legătură cu ce dobândeste omul, de fapt, prin 
ceea ce realizează pentru el însuşi în timpul periplului 
său în lumea spirituală. Cel mai uşor vom dobândi o 
reprezentare despre aceasta dacă înţelegem relaţia 
dintre o anumită vieţuire şi ceea ce devine această 
vieţuire pentru perioada dintre naştere şi moarte. 
Reprezentaţi-vă încercarea pe care a constituit-o pentru 
dumneavoastră învăţarea scrierii. V-ar fi greu să aveţi 
prezentă în spirit îndemânarea pe care a trebuit s-o 
dobândiţi pentru a ajunge la stăpânirea acestei nobile 
arte care este scrierea. Reamintiţi-vă toate îndemnurile 
învățătorului şi poate supărările sale. Toate acestea s-au 
produs în sufletul dumneavoastră, şi ce v-a rămas din 
ele? Aptitudinea scrierii. Restul s-a şters, a rămas numai 
aptitudinea scrietii. Astfel se întâmplă în viaţă, şi nu 
numai între naştere şi moarte, ci în întreaga existenţă 
universală, atât fizică cât şi suprasensibilă. 
Ne putem face o reprezentare despre felul cum 
acţionează cele spuse mai sus şi în lumea suprasensibilă. 
Astfel, Mozart [16], încă foarte tânăr, a auzit la catedrala 
Sfântul Petru din Roma lungă o bucată muzicală care, 
datorită unei vechi tradiţii, nu trebuia să fie niciodată 


notată pe hârtie, iar el a scris-o mai târziu în întregime, 
din memorie. Ce memorie extraordinară! Ce ar spune 
despre aceasta materialistul? S-ar împotrivi, dacă i s-ar 
cere să creadă că un bou se poate naşte dintr-o movilă de 
pământ, în absenţa unui proces conform legilor naturii. 
El spune că nu există miracole, şi în această privinţă are 
perfectă dreptate. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte 
acţiunile spiritului el este teribil de credul. Un fapt ca cel 
amintit din viaţa lui Mozart materialistul îl acceptă pur şi 
simplu, punându-l pe seama eredității. Cu toate acestea, 
dacă complexul de interacțiuni nu şi-ar găsi explicaţia în 
ştiinţa spiritului, cele povestite ar ţine tot atât de mult de 
miracoi ca şi nasterea unui bou dintr-o movilă de pământ. 
Căci dacă spiritul omului se consacră constant unui 
lucru, el poate să-şi dezvolte progresiv o memorie 
deosebită. Tot aşa cum perfectul se poate naşte din 
imperfect, memoria poate fi dezvoltată, dar ar fi un 
miracol dacă o memorie ca aceea a lui Mozart ar apărea 
din neant! Ştiinţa spiritului spune că şi în acest caz 
memoria s-a dezvoltat progresiv, în conformitate cu legile 
naturale. Nu există nici o portiţă de scăpare pentru 
materialistul care vrea să explice cele de mai sus: el 
trebuie sau să creadă în miracole sau să admită că 
facultăţile care se manifestă astfel existau deja dintr-o 
existenţă precedentă şi au evoluat în conformitate cu 
legile naturale. În consecinţă, reincarnarea nu este decat 
urmarea logică a unui astfel de raţionament. Cei care, în 
virtutea concepţiei lor materialiste, admit că o memorie 
atât de perfectă ca cea a tânărului Mozart se poate naşte 
din neant trebuie să suporte şi consecinţele modului lor 
de a vedea şi să admită, simplu, că broaştele se pot naşte 
din nămol, cum credea ştiinţa înainte de Francesco Redi 
[17]. 

Cel care se foloseşte de logică în stiinţa spiritului va 
spune: Aşa cum un stejar, provine din ghindă şi se 
dezvoltă progresiv, încetul cu încetul, tot astfel se 
dezvoltă şi capacităţile noastre sufleteşti. Iar atunci când 
cineva vine pe lume cu capacităţi atât de dezvoltate ca 
Mozart, aceasta ne oferă dovada logică indubitabilă că 
omul a dobândit treptat în vieţi pământeşti anterioare 


asemenea facultăţi. Este un mijloc de a înţelege destinul 
omenesc în lumea spirituală. 

Vieţuirile dintr-o existenţă se transformă în facultăţi 
pentru existenţa următoare. Toate predispoziţiile vieţii 
actuale sunt fructul existenţelor anterioare. lată de ce 
trebuie să urmărim trecerea prin Devachan, pentru a 
înţelege pe deplin cum experienţele unei vieţi dau 
naştere la facultăţile vieţii următoare. 

Aşadar, când trecem prin existenţa de pe Pământ vieţuim 
zilnic multe lucruri care, toate, trec în panorama post- 
mortem care se derulează prin faţa ochiului sufletesc. 
Facultăţile dobândite prin aceste experienţe se menţin 
sub formă de extract pentru timpurile viitoare, extract 
care rămâne pentru totdeauna şi pe care omul îl ia cu 
sine în lumea spirituală. 

Câhd omul ajunge în Devachan, el percepe acolo 
regiunile de care a fost vorba ieri: continentele, 
constituite din arhetipurile tuturor formelor pământeşti, 
mările, alcătuite din toate formele de viaţă, atmosfera, 
constituită din tot ce este sufletesc, plăcere, suferinţă, 
bucurie, durere etc. Ceea ce omul percepe mai întâi din 
domeniul continental este arhetipul propriului său corp 
fizic şi din atmosferă percepe, evident, în primul rând 
ceea ce s-a manifestat ca bucurii, suferinţe, plăceri, 
dureri şi pasiuni în propriul său suflet. El percepe deci 
tot ceea ce a trăit în existenţa sa precedentă, dar cu totul 
diferit decât atunci când a trecut prin perioada kamaloca. 
Atunci era vorba despre o trăire interioară, în vederea 
dezobişnuirii. Acum însă toate aceste vieţuiri sunt etalate 
ca o lume exterioară, pentru un timp lung, în faţa 
sufletului său: El resimte particularităţile vieţii sale 
corporale în teritoriul fluvial al Devachanului şi toate 
experienţele sufletului în atmosfera lumii cereşti. 

Este important şi de un mare interes să înţelegem cu 
claritate modul în care tot ceea ce am trăit în cursul vieţii 
- sentimente faţă de lume, plăcere, durere etc. - există în 
lumea spirituală ca lume exterioară. În această lume nu 
este trist să vedem durerea etalându-se în jurul nostru. 
Nu este deloc trist, deoarece aici toate suferinţele sunt 
ca nişte furtuni în lumea fizică şi evenimentele fericite ca 


minunate jocuri de nori. Şi ceea ce am resimţit interior 
nu mai este, ca aici, interior, ci se întinde în jurul nostru 
în exterior, ca o panoramă naturală. Aceasta ne 
înconjoară, în imagini, sunete sau manifestări 
atmosferice obiectivate într-un tablou ceresc. Faptul că 
durerile radiază spre noi nu este trist, am spus acest 
lucru, după cum nu ne întristează fulgerul şi tunetul din 
jurul nostru; căci cel care întelege legătura ştie ce 
datorăm noi durerilor. Cel care a cunoscut dureri şi 
suferinţe va spune că bucuriile şi plăcerile sunt primite 
cu gratitudine, dar că nu am dori să fim privaţi de dureri 
şi suferinţe. Noi ne datorăm toată înţelepciunea 
suferințelor şi durerilor existenţei trecute. O figură pe 
care în această existenţă ne apare întipărită 
înţelepciunea este aşa pentru că a simţit ordinea lumii în 
existenţe precedente. 

Am spus deja că tot ceea ce trăim în această viaţă se află, 
în Devachan, în jurul nostru sub formă de imagini. Ce 
semnificaţie are aceasta? Este mai uşor să înţelegem 
dacă ne reprezentăm modul în care, pe Pământ, 
acţionează mediul înconjurător asupra omului. Fiecare 
dintre dumneavoastră cunoaşte această frază a lui 
Goethe: „Ochiul este format de lumină pentru lumină" 
[18].Ce înţeles are aceasta? Ochiul nostm trebuie să 
existe pentru a percepe lumina. Dacă n-am avea ochii, 
lumea ar fi obscură şi întunecată. Dar de unde vine acest 
organ? Lumina l-a format ea însăşi, tot aşa cum absenţa 
luminii îl face să degenereze. Această observaţie a putut 
fi făcută pe animalele care au migrat în peşterile din 
Kentucky. Lumina este cauza capacităţii vizuale. În trecut 
omul era lipsit de ochi, căci el trăia încă în condiţii cu 
totul diferite de cele de astăzi. Într-o epocă îndepărtată a 
evoluţiei pământeşti Soarele nu exista pentru un ochi 
sensibil exterior. Să ne amintim de ceea ce ne spune 
legenda despre Niflheim [19]. Cu cât omul a fost expus 
mai mult luminii solare, cu atât mai mult aceasta a 
dezvoltat treptat ochiul. Toate celelalte organe de simţ 
au evoluat în acelaşi fel. Astfel, sunetele au format 
urechea şi căldura simtul termic. Dacă nu ar exista 
obiecte dure, nu ar exista nici simţul pipăitului. Lumea 


înconjurătoare este formatorul şi modelatorul întregului 
nostru corp. Ea este de o mare importanţă pentru viaţa 
practică, aşa cum este şi teosofia. Acest lucru este, de 
asemenea, extrem de important pentru educaţie, căci 
educatorul poate acţiona în mod corect numai dacă 
deţine o cunoaştere profundă a naturii omeneşti. Până la 
schimbarea dentiţiei se dezvoltă corpul fizic, până la 
paisprezece ani se dezvoltă corpul eteric şi pănă la 
douăzeci şi unu de ani corpul astral. Trebuie să ştim 
toate acestea, dacă vrem să educăm într-un mod practic 
şi nu fantezist. Formarea corpului fizic fiind în joc până la 
vârsta de şapte ani, în educaţie trebuie să acordăm 
întreaga atenţie impresiilor fizice, la tot ce copilul 
percepe prin organele sale senzoriale. Ceea ce a fost 
neglijat privind forma şi structura organelor înaintea 
vârstei de şapte ani este pierdut pentru tot restul vieţii. 
Înțelegerea frazei precedente oferă indicaţii preţioase 
pentru medicină, în vederea unui tratament 
corespunzător, printre altele, al rahitismului. De ce apare 
această boală tocmai în copilărie? Pentru că acum se 
modelează corpul fizic. Din această cauză apar simptome 
ca: malformații osoase, dentiţie rea, deformări craniene 
etc. Dar tot acesta este motivul pentru care, până la 
schimbarea dinţilor, se mai pot corecta aceste forme 
vicioase. Se constată că un tratament adecvat poate 
îndrepta picioarele cele mai strâmbe şi poate face ca 
celor mai răi dinţi de lapte să le urmeze o a doua dentiţie, 
perfect sănătoasă, pe când picioarele strâmbe 
necorectate înainte de sapte ani rămân aşa pentru toată 
viaţa. 

Creierul este, de asemenea, ocupat până la şapte ani cu 
modelarea formelor sale şi structurile cele mai delicate 
care nu au fost realizate până atunci sunt pierdute 
pentru totdeauna. Şi întrucât creierul fizic este 
instrumentul datorită căruia se exprimă spiritul, este 
extrem de important ca acesta să fie elaborat într-o 
formă cât mai perfectă în timpul primilor şapte ani. Căci 
cu un creier defectuos chiar un spirit genial nu poate 
face nimic, după cum nici cel mai mare pianist nu poate 
cânta corect la un pian dezacordat. In vederea dezvoltării 


creierului, ştiinţa spiritului dă indicaţii foarte importante 
atât pedagogiei cât şi medicinei. În această privinţă, 
medicina modernă se loveşte de o necunoaştere totală a 
faptelor. Rahitismul se manifestă prin malformatii, 
deformări ale oaselor, dar el se exprimă, de asemenea, în 
mod frecvent şi prin malformații ale sistemului glandular 
şi ale mucoaselor. Astfel, copiii rahitici prezintă adeseori 
adenoame ganglionare, vegetaţii adenoide etc. La aceşti 
copii se mai observă în mod frecvent o a treia 
manifestare morbidă, constând într-o întârziere 
intelectuală şi o rămânere în urmă la şcoală, în tulburări 
de atenţie; ei devin aproape idioţi. Aceste manifestări 
sunt cauzate de deficitul de organizare a creierului, mai 
ales a cortexului cerebral, ale cărui delicate structuri 
trebuie să se elaboreze în aceşti ani. Asemenea 
manifestări au în comun o dezvoltare defectuoasă. Or, 
într-un asemenea caz, medicul modern, datorită 
orientării materialiste pe care a primit-o, este înclinat să 
acţioneze conform concepţiilor ştiinţifice actuale, cu alte 
cuvinte fără să ţină cont de cauzele spirituale mai 
profunde, să înşire simptomele exterioare, ca fiind cauze 
şi efecte, ca perlele unui colier. Faptele sunt: rahitism 
osos, vegetaţii adenoide, atenţie scăzută şi facultate 
diminuată de asimilare. Concluzia imediată este: copiii 
care au vegetaţii adenoide devin deficitari sub raport 
spiritual, aşadar trebuie procedat la extirparea 
vegetaţiilor. Dacă concluzia ar fi corectă, orice copil 
tratat astfel ar fi eliberat de inhibiţiile sale mintale. Or, 
ce se observă de cele mai multe ori după un astfel de 
tratament? Interventia nu aduce decât o ameliorare 
aparentă, efemeră, şi după puţin timp vegetaţiile cresc 
din nou. Dacă, dimpotrivă, răul este atacat de la 
rădăcină, cu ajutorul unui tratament adecvat - ceea ce 
este perfect posibil, dar a vorbi despre aceasta înseamnă 
a ne îndepărta de subiectul nostru -, dispar atât 
deformaţiile osoase cât şi proliferări ale mucoaselor şi 
ganglionilor ca adenoide, precum şi inerția cerebrală. 
După această digresiune să revenim la subiect. Aşadar, la 
contactul cu lumea exterioară iau nastere şi se 
structurează formele fizice corecte. Până la şapte ani 


copilul este, în realitate, numai organ de simţ. El 
prelucrează tot ceea ce primeşte prin simţuri, şi în 
special tot ceea ce vede şi aude în anturajul său imediat. 
Astfel, până la schimbarea dinţilor, copilul este o fiinţă 
care imită, şi aceasta pătrunde până în organizarea sa 
fizică. Este un lucru cu totul natural. Prin organele sale 
senzoriale copilul preia în totalitate mediul său 
înconjurător. El exersează, de asemenea, folosirea 
membrelor. Vede modul în care tatăl său, mama sa sau 
alte persoane fac un lucru oarecare şi îi imită pur şi 
simplu. Aceasta până la fiecare mişcare a mâinilor sau a 
picioarelor. Dacă mama sau tatăl sunt neliniştiţi, în cea 
mai mare parte din cazuri copilul va deveni el însuşi 
agitat. Trebuie deci să încercăm ca printr-o ambianţă 
corespunzătoare să provocăm reacţii adecvate. 

Pentru a se da copilului îndrumările corecte în vederea 
dezvoltării creierului fizic este absolut indispensabil ca 
paralel cu impresiile senzoriale să-i stimulăm imaginaţia. 
Este, de asemenea, o cerinţă absolută să nu-i dăm decât 
jucării extrem de simple. Prin natura sa, un copil care a 
avut o păpuşă foarte frumoasă va reveni totdeauna la cea 
veche, făcută dintr-o cârpă. Numai copiii deformaţi de 
epoca actuală sunt crescuţi cu păpuşi frumoase. Cărui 
fapt se datorează aceasta? Copilul trebuie să facă un 
efort de imaginaţie pentru a transforma plăsmuirea în 
imaginaţia sa, astfel încât să o facă asemănătoare cu o 
figură omenească, ceea ce constituie un exerciţiu sănătos 
pentru creier. Aşa cum gimnastica fortifică braţul, un 
astfel de exerciţiu dezvoltă creierul. 

Culorile mediului înconjurător sunt, de asemenea, foarte 
importante, căci ele acţionează cu totul diferit la copilul 
mic decât la adult. Se crede adeseori că verdele exercită 
un efect liniştitor asupra copilului. Este absolut gresit. 
Unui copil agitat trebuie să i se creeze o ambiantă roşie, 
unui copil calm una verde sau verde-albastră. Roşul 
acţionează asupra copilului după modelul următor: când 
priviţi un rosu aprins, apoi în mod brusc o foaie albă, 
vedeţi culoarea complementară verde. Exiată tendinţa de 
a suscita culoarea complementară. Lucru pe care îl face 
şi copilul [20]; el încearcă să desfăşoare o activitate 


interioară care solicită culoarea complementară. Este un 
exemplu care demonstrează felul în care acţionează 
mediul înconjurător. Mediul înconjurător acţionează - 
alături de multe alte lucruri, despre care va fi vorba în 
altă parte - într-un mod precumpănitor asupra dezvoltării 
fizice a copilului de la naştere până la schimbarea 
dinţilor, asupra formării corpului său eteric între şapte si 
paisprezece ani şi asupra corpului său astral între 
paisprezece şi douăzeci şi unu de ani etc. De-a lungul 
existenţei mediul înconjurător îşi exercită influenţa sa 
asupra fiecărui individ. Proverbul: „Spune-mi care este 
ambianța ta (cu ce ai de-a face) şi îţi voi spune cine eşti" 
decurge din cele spuse, căci „cu ce ai de-a face" 
înseamnă: „ceea ce se întâmplă în jurul tău". Mediul 
înconjurător exercită deci o puternică influenţă asupra 
individului. Este un lucru deosebit de important pentru 
perioada dezvoltării corpului astral între paisprezece şi 
douăzeci şi unu de ani şi este un fapt pe care-l putem 
observa aproape zilnic că în timpul acestei perioade un 
tânăr poate fi usor pervertit astral prin ambianța sa. 

În viaţa din Devachan lucrurile se petrec exact ca în viaţa 
practică. Aşa cum, în această viaţă, omul se află continuu 
sub influenţa elementelor din atmosfera exterioară, tot 
astfel se întâmplă şi în Devachan. Astfel ajungem la 
punctul de plecare al acestor consideraţii, la exemplul 
legat de Mozart. Dacă pe Pământ, omul este sub 
influenţa atmosferei exterioare, el suportă de asemenea 
şi influenţa atmosferei Devachanului, alcătuită din viaţa 
sufletească, a noastră şi a semenilor noştri. Viaţa 
sufletească acţionează continuu asupra omului şi 
talentele se desăvârşese tocmai aici, prin aceea că ele 
atrag forţele astrale ale mediului înconjurător înrudite cu 
sufletul său, lăsându-le să acţioneze asupra lui. Mozart a 
venit pe lume cu această extraordinară memorie 
muzicală pentru că în cursul existenţei sale precedente a 
adunat experienţe vizând acest scop şi le-a lăsat multă 
vreme să acţioneze asupra lui în Devachan. Noi vieţuim 
acolo formarea superioară chiar a fiinţei noastre celei 
mai intime, prin mediul nostru înconjurător din 
Devachan, deci indirect prin toate trăirile vieţii noastre 


trecutel. Astfel, toate facultăţile noastre sunt roadele 
experienţelor precedente şi ele au fost desăvârsite în 
Devachan. Tocmai acesta este sentimentul ce conferă 
omului starea de fericire în Devachan. Ceea ce suntem 
capabili să realizăm în prezent am incubat în Devachan. 
Corespunzător acestor realităţi este şi sentimentul care 
ne stăpâneşte în timpul acestei perioade intermediare 
care este viaţa în Devachan; de orice creaţie se leagă un 
sentiment de fericire. 

Pe Pământ, noi încercăm adesea suferinie, dar în 
Devachan suferinţa însăşi este fericire, căci acolo suntem 
conştienţi că prin durere dobândim înţelepciune. Chiar 
un erudit materialist a descoperit acest lucru. În studiul 
Fizionomia gândirii [21] el spune: „Orice figură îmbibată 
de înţelepciune reflectă o suferinţă cristalizată". Pornind 
de la experienţele din Devachan, omul produce în mod 
efectiv, pornind de la suferinţele vieţii trecute, talente şi 
înţelepciune în proxima existenţă. Şi sentimentul pe care- 
l naşte această creaţie poartă amprenta unei fericiri 
infinite. 

Imaginea găinii care cloceşte este o reflectare palidă a 
unei asemenea stări. Transpuneţi această imagine pe 
plan spiritual, intensificaţi-o cât mai mult, şi veţi avea o 
idee despre sentimentul de imensă fericire resimţit în 
perioada dintre kamaloca şi noua naştere, deoarece omul 
elaborează acum toate predispoziţiile şi facultăţile sale 
pentru proxima existenţă. Acolo totul este sursă de 
beatitudine. 

Am văzut că una din sursele de beatitudine din Devachan 
rezidă în faptul că toate relaţiile făcute aici, jos, sunt 
trăite din nou în Devachan şi că, mai mult, acestea sunt 
resimţite în componenţa lor spirituală, intensificate la 
maximum. Cealaltă sursă de beatitudine o reprezintă 
activitatea descrisă anterior, activitate creatoare pentru 
viaţa următoare. 

Când investigatorul spiritual îşi îndreaptă privirea asupra 
activităţii omului în Devachan, el realizează că aceasta nu 
este importantă numai pentru omul izolat, pentru 
organizarea sa viitoare, ci că el trebuie să participe cu 
munca şi cu forţa sa creatoare la continuarea întregii 


evoluţii pământeşti. Este o greşeală să crezi că în 
Devachan suntem preocupaţi numai de noi înşine. Cum 
trebuie să acţionăm creator, ca spirit fericit, în Impărăţia 
spiritelor? 

Morţii iau parte activă la evoluţia Pământului. S-ar putea 
naste întrebarea: De ce această renaştere continuă, o 
dată ce am făcut experienţa unei existenţe pământesti? 
Nu este inutil acest lucru? 

Nu, nu este inutil. Niciodată omul nu renaşte fără folos. 
Vieţile pământeşti ale fiecăruia dintre noi sunt atât de 
îndepărtate unele de altele, încât de fiecare dată facem 
experienţe şi suferim noi încercări. Între două incarnări 
se scurg secole; între timp Pământul se transformă 
radical. Să presupunem că am trăit în secolul al doilea 
după Hristos şi că ne reincarnăm în prezent. Ce aspect 
avea atunci Pământul? Chiar descrierile mult mai târzii 
ale unei regiuni ca Elba sau Weser ar fi foarte diferite; 
aici în Hessa-Nassau mai existau păduri virgine. 

Când omul renaşte, el trăieste cu totul altceva decât în 
existenţa sa precedentă. În cursul vieților succesive 
participăm noi înşine la evoluţia pământească, tocmai 
fiindcă ne reincarnăm mereu. La aceasta se adaugă şi 
efectul schimbării pe care îl aduce fiecare cultură. Ce ştia 
un copil roman şi cât este de diferită formaţia unui copil 
de astăzi! Aşa cum am văzut, toate aceste experienţe au o 
importanţă enormă. Faptul că omul trebuie să revină 
mereu pe Pământ are într-adevăr un sens profund. 

Să ne întrebăm: Cine modifică faţa Pământului? Efectiv, 
morţii care trăiesc în ţinutul spiritelor şi care, datorită 
puterii de care dispun, lucrează la transformarea 
Pămâtului. La fel cum oamenii acţionează asupra 
mediului exterior, morţii lucrează, la arhetipul spiritual al 
Pămâutului fizic. Ei sunt cei care îşi trimit forţele spre 
lumea fizică şi coacţionează la transformarea ei. În orice 
caz, există ghizi şi entităţi superioare care preiau 
conducerea. Şi în această împărăție, care se află printre 
noi, morţii lucrează la transformarea feţei Pământului. 
De ce sunt eu născut tocmai în cutare zi şi în cutare loc? 
Pentru că eu însumi, dacă am putea spune astfel, mi-am 
pregătit patul în care m-am născut. Forţele care 


modelează mările precum şi suprafaţa Pământului sunt 
cele ale morţilor noştri. Noi ştim că actualul Ocean 
Atlantic era odinioară un continent întins. Morţii au 
contribuit şi la această transformare, iar aceste forţe 
acţionează în mod natural şi nu au nimic miraculos. 

O viziune clară a acestor lucruri ne permite să sesizăm 
de o manieră perfect logică în ce măsură munca noastră 
în ţinutul spiritelor este importantă şi necesară. În 
momentul în care ştim să interpretăm corect toate 
manifestările, putem chiar spune cum se efectuează 
această muncă. Aici oamenii respiră; fără aer, ei nu ar 
putea respira. La fel se întâmplă cu morţii, cu diferenţa 
că lumina acţionează acolo cum acţionează aerul aici. În 
propagarea luminii, iniţiatul percepe entităţile moriilor. 
De exemplu, pentru clarvăzător, plantele sunt înconjurate 
de spiritele decedaţilor, şi, în timp ce lumina transformă 
şi face să crească planta, acţionează spiritele morţilor. 
Când vom fi în lumea spirituală noi toţi ne vom afla 
plutind deasupra Pământului şi lucrând la formarea 
plantelor. 

Lumea capătă o dimensiune şi o importanţă sporite în 
ochii noştri când o contemplăm în legătură cu entităţile 
spirituale. Noi înşine suntem literalmente cei ce 
transformăm Pământul. 

Pentru a încheia, iată câteva indicaţii care ne vor face să 
înţelegem anumite subtilităţi ale culturii. Clarvăzătorul 
ajunge uneori în situaţia de a afla confirmate prin 
propriile sale observaţii anumite fenomene din istoria 
unor popoare vechi care, până atunci, îi păreau 
enigmatice. Astfel, este un fapt cunoscut că anumite 
populaţii primitive au un început de clarvedere şi văd 
lucruri de care voi nu ştim nimic. Se întâmplă adesea ca 
aceste populaţii să perceapă în interiorul umbrei ceva 
având legătură cu sufletul. Clarvăzătorul redescoperă 
acum, prin observaţiile sale, acelaşi lucru. Dacă observați 
umbra, de exemplu propria dumneavoastră umbră, 
învăţaţi, când vă uitaţi la aceasta, să vedeţi mai întâi 
propriile efluvii spirituale. Când se reţine lumina fizică, 
se percepe spiritualul îu interiorul umbrei. Aceasta s-a 
menţinut şi în ştiinţa ocultă, şi anumiţi inşi l-au exploatat 


fără să ştie ceea ce făceau ca, de exemplu, Chamisso [22] 
în opera sa Peter Schlembhil. Este vorba de un om care și- 
a pierdut umbra, ceea ce-l face foarte nefericit. 
Perceperea sufletului în interiorul umbrei este un fapt 
spiritual; iată de ce omul fără umbră este un om fără 
suflet. Există sute de exemple în acest sens. Noi 
cunoaştem cu adevărat lumea învățând a-i cunoawte 
temeiurile spirituale. De aceea, ştiinţa spiritului nu este 
problema celor care se retrag din acţiune, ci a celor care 
vor să acţioneze de o manieră practică. Şi aceasta nu 
pentru că noi vrem să ne retragem din zona vizibilului, ci 
tocmai pentru a înţelege mai bine vizibilul. 

Faptele superioare se manifestă faţă de lumea vizibilă ca 
magnetul faţă de fier. Noi vom avea cunoştinte exacte 
despre fier, dacă vom înţelege magnetismul. Câteva 
exemple ne vor arăta că tocmai pentru viaţa practică este 
fecund ceea ce cunoaştem despre lumea spirituală. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINŢA a VI-a 

Kassel, 21 iunie 1907 
Când în cadrul lumii spirituale de care am vorbit ieri 
omul a ajuns să-şi transforme, dacă se poate spune astfel, 
toate talentele şi facultăţile dobândite în timpul vieţii 
pământeşti, vine momentul în care el se pregăteşte 
pentru o nouă incarnare. Trebuie să spunem că în om, 
astfel cum ne apare el, se află două elemente: unul care 
se transmite prin ereditate fizică, celălalt pe care îl aduce 
cu sine în această lume din existenţele anterioare. 
Vom descrie coborârea omului în această lume. Nu fiţi 
contrariati de cuvântul „coborâre", căci nu este vorba de 
o coborâre spaţială, ci de o formare plecând de la lumea 
care ne înconjoară. Am văzut ieri că lumea spirituală nu 
se află dincolo, ci în jurul nostru, deşi omul actual este în 
incapacitatea de a percepe acest lucru. Plecând de la 
această lume spirituală se elaborează ceea ce se cheamă 
o nouă incarnare. Am văzut că omul a păstrat din 
incarnarea sa precedentă un extract, atât din corpul său 
eteric cât şi din corpul său astral, substanţa condensată a 
tot ceea ce ela trăit; şi ceea ce în corpul său astral a fost 


deja înnobilat, el a luat în lumea spirituală. S-a desprins 
de el numai ce era nepurificat. 

Ne vom face o reprezentare mai clară despre reincarnare 
dacă vom mai elucida câteva aspecte privind viaţa de 
după moarte. Am văzut că, după moartea fizică, fiinţa 
omenească mai trăieste în corpul său eteric timp de circa 
trei zile şi jumătate, în cursul cărora existenţa îi apare 
într-un fel de tablou panoramic. Apoi corpul eteric se 
dizolvă şi urmează kamaloca, perioadă de clarificare şi 
purificare a tot ceea ce în corpul astral cere acest lucru. 
Acum trebuie să vă mai fac cunoscută o vieţuire. In 
momentul în care, imediat după moarte, apare acest 
tablou al existenţei trecute, omul trăieşte o experienţă 
semnificativă. El are impresia că se dilată brusc, ca şi 
cum şi-ar depăşi rapid limitele şi s-ar extinde în spaţiu. 
Aceasta este o impresie care rămâne până la o nouă 
naştere. Omul se simte tot atât de mare ca lumea căreia 
îi aparţine, tot atât de mare ca Universul întreg. Prin 
aceasta puteţi obţine o reprezentare a cauzei pentru care 
omul îsi poate considera şi resimţi corpul ca pe ceva 
străin, căci el îşi vede pasiunile ca şi cum ar fi exterioare 
corpului său. O asemenea expansiune în Univers este un 
sentiment neobişnuit. N 

La aceasta se adaugă ceva şi mai greu de înţeles. În 
timpul perioadei kamaloca omul se simte ca şi cum ar fi 
divizat în spaţiu. lată cum putem înţelege mai uşor acest 
lucru: când omul îşi retrăieşte existenţa în kamaloca, aşa 
cum am descris-o, în sens invers, până în copilărie, el 
percepe tot ce a trăit ca pe o imagine în oglindă. El simte 
cu adevărat palma pe care a dat-o cuiva; se simte într- 
adevăr ca o parte a locului pe care îl ocupa celălalt. 
Dacă, de exemplu, aţi murit la Kassel şi cel căruia i-aţi 
dat palma trăieşte la Paris simţiţi cum o parte din 
dumneavoastră înşivă este acolo. Astfel aveţi impresia de 
a fi „îmbucătăţit" în Univers. Vă simţiţi prezent peste tot 
acolo unde aţi avut de-a face cu diverse întâmplări. 
Inţelegeii aceasta astfel: nu resimţiţi nimic în intervalul 
dintre Paris şi Kassel. Dacă luaţi în considerare toate 
evenimentele existenţei pe durata întregului periplu de 
după moarte, vă simţiţi cu certitudine „îimbucătăţit". 


Cu titlu de comparaţie, să luăm viespea, care este 
compusă din două părţi, una anterioară şi alta 
posterioară, legate printr-un firicel subţire. Imaginaţi-vă 
partea posterioară ca total separată şi care, cu toate 
acestea, este cărată de viespe. Astfel vă puteti face o idee 
aproximativă despre ceea ce am descris mai sus: vă 
simţiţi format din elemente separate, fâra legătură între 
ele. Însă când omul ajunge în Devachan el se simte din 
nou ca imediat după moarte, ca şi cum ar ocupa întregul 
Univers. 

După ce însă omul a metamotfozat în Devachan toate 
structurile sale în talente şi facultăţi, Eul încearcă din 
nou o atracţie spre Pământul fizic şi aspirâ să coboare 
pentru o nouă incarnare. Mai întâi, Eul se înconjoară de 
un corp astral, atrăgând spre el şi reunind tot astralul, în 
mod asemănător cu pilitura de fier, care este atrasă de 
magnet şi formează diferiţe imagini. Dar Eul a primit 
amprenta tuturor experienţelor trăite în timpul 
traversării ținutului sufletelor şi a ținutului spiritelor. 
Toate acestea constituie forţele fundamentale care 
participă la elaborarea unui nou corp astral. Aşadar, noul 
corp astral preia tot ceea ce omul a vieţuit în existenţele 
anterioare şi în kamaloca. Toate impresiile pe care le-a 
avut atunci sunt determinante pentru integrarea în noul 
său corp astral. 

Abia acum omul are corpul său astral, dar îi mai trebuie 
şi celelalte elemente constitutive. Corpul astral a fost 
alcătuit doar prin acţiunea forţelor de atracţie proprii. 
Inainte de concepţie, omul nu este învăluit decât de 
corpul astral. Din această cauză clarvăzătorul vede aceşti 
germeni umani astrali care asteaptă nasterea, respectiv 
concepţia. El îi vede deplasându-se prin spaţiu cu o viteză 
foarte mare, ca niste formaţiuni cu contur de clopot. 
Distanţele nu joacă nici un rol. Ei se deplasează atât de 
rapid, încât distanţele nu contează. 

Apoi vine momentul învăluirii cu un corp eteric, dar în 
acest proces nu intervin numai forţele proprii ale omului. 
Pentru corpul eteric forţele sale proprii nu mai sunt 
suficiente, omul are nevoie de ajutorul anumitor entităţi 
spirituale care cooperează la formarea sa. Vă veţi face o 


reprezentare despre aceste entităţi dacă vă gândiţi la 
cuvinte pe care le utilizaţi uneori şi cărora în mod 
obişnuit nu le asociaţi o reprezentare, de exemplu, la 
cuvintele sufletul poporului, spiritul poporului. Astăzi, 
când se pronuntă aceste cuvinte, nu se reprezintă nimic 
sau se imaginează ceva cu totul abstract. Dar 
clarvăzătorul are o altă reprezentare despre aceste 
cuvinte. Există, în mod efectiv - tot aşa cum noi suntem 
reali -, entităţi de un ordin superior care nu ajung până la 
a se încorpora în trup şi care nu sunt nimic altceva decât 
sufletele popoarelor sau neamurilor. Spiritul poporului nu 
este ceva vag, el este o fiinţă reală, numai că nu are corp 
fizic; mădularul său cel mai puţin elevat este corpul 
eteric. Acest spirit are un corp astral, un Eu, un Manas, 
un Budhi, un Atma şi încă un element, la care omul nu 
ajunge şi pe care esoterismul creştin îl numeste Sfântul 
Duh, iar teosoiia îi spune în mod obişnuit Logos. 

Astfel, clarvăzătorul se poate adresa spiritului poporului 
aşa cum se adresează altui om. Noi nu avem astăzi o 
reprezentare justă a acestor aspecte şi credem că spiritul 
poporului nu este decât suma caracteristicilor unui 
popor, dar acest lucru este inexact; el este expresia unei 
realităţi. Prin concepţia materialistă, înţelegerea pentru 
aceste lucruri s-a pierdut, dar ea va fi redobândită. 
Omenirea actuală tinde să golească astfel de concepte de 
sensul lor. Trebuia să se întâmple aşa. În epoca actuală 
se impunea să fie scrisă şi o carte care să fie, dacă se 
poate spune astfel, opusul concepţiei teosofice. Această 
carte a trezit multă admiraţie şi este Contribuţie la o 
critică a Limbajului a lui Fritz Mauthner [23]. Fritz 
Mauthner este un spirit care a renunţat la tot ceea ce 
este inaccesibil simţurilor. Putea scrie în felul acesta 
numai un gânditor radical părăsit de toate entităţile 
bune, având curajul de a rupe cu tot ceea ce este spirit şi 
realitate. Secolele viitoare vor trebui să apeleze la 
această carte, pentru a şti cum se gândea la sfârşitul 
acestui veac. 

Sufletul poporului este o realitate: el se întinde ca un 
strat de ceaţă şi corpurile eterice ale tuturor oamenilor, 
ale oamenilor aceluiaşi popor, sunt integrate în aceasta, 


iar forţele sale eterice pătrund în corpul eteric al 
fiecăruia. 

Or, există spirite care aparţin chiar spiritului popoarelor 
şi care colaborează la alcătuirea corpului eteric al noului 
suflet. O astfel de entitate conduce omul spre un anume 
popor, cel care i se potriveşte cel mai bine. Acest corp 
eteric nu-i este întotdeauna perfect adaptat. Şi toate 
dizarmoniile întâlnite în timpul existenţei sunt adesea 
legate de faptul că omul nu-şi poate elabora corpul eteric 
numai cu ajutorul propriilor sale forţe. Numai pe o 
treaptă ulterioară a evoluţiei pământesti se va produce o 
asemenea corespondenţă perfectă. 

Această înveşmântare cu corpul eterie are loc cu o viteză 
vertiginoasă, care nici nu poate fi imaginată din condiţiile 
lumii fiziee. Omul este, apoi, condus de entităţi de un 
ordin şi mai înalt, spre cuplul parental care va putea să-i 
furnizeze substanţa adecvată corpului său fizic. 

Omul materialist actual, care vede cum seamănă copiii cu 
părinţii lor, nu poate crede că de acest corp moştenit de 
la părinţi se mai leagă şi altceva. Desigur, prin corpul 
nostru, noi ne asemănăm cu strămoşii noştri, dar aceasta 
nu coutrazice deloc ceea ce am spus. Să luăm cazul 
special al familiei Bach [24]. Timp de două sute cincizeci 
de ani această familie a dat douăzeci şi nouă de muzicieni 
de mai mare sau mai mică valoare. Materialistul va 
spune: iată dovada eredității. De asemenea, într-un timp 
scurt, familia Bernoulli [25] a dat naştere la opt 
matematicieni. Ce s-a întâmplat? Vom înţelege mai bine 
aceste lucruri studiind condiţiile de ereditate. Acestea 
fiind mai uşor de înţeles la muzicieni, să examinăm cazul 
familiei Bach. Să admitem că un tânăr Bach ar fi trăit 
precedenta sa incarnare la Roma, că el şi-ar fi elaborat 
aptitudinile muzicale şi că ar vrea să se reincarneze. Să 
admitem că ar fi adus cu sine, ca fruct al incarnărilor 
precedente, aptitudinile muzicale cele mai înalte: dacă nu 
ar fi găsit o ureche formată corespunzător, dispoziţiile 
sale nu i-ar fi fost de nici un folos. In lipsa unei urechi 
bine înzestrate, el ar fi fost tot atât de neajutorat ca un 
virtuos fără instrument: Era indispensabil ca o astfel de 
individualitate să se integreze într-un corp care deţine un 


organ adaptat la predispoziţiile sale. Forma exterioară şi 
interioară a acestor organe este însă ereditară şi, pentru 
a deveni muzician, o asemenea individualitate trebuia să 
dispună în existenţa sa viitoare de un organ auditiv bine 
constituit. Unde l-ar fi putut găsi cel mai uşor? Într-o 
familie de muzicieni. Ea este, aşadar, condusă acolo unde 
putea găsi cel mai adecvat organ în vederea 
perfecţionării talentelor de care dispune. Este ceea ce-i 
oferea atunci cuplul parental al lui Johann Sebastian 
Bach. 

Ce s-a întâmplat în cazul fraţilor Bernoulli? Gândirea 
matematică nu depinde de constituţia creierului, căci 
logica matematică nu diferă de logica curentă. 
Dimpotrivă, talentul matematic se întemeiază pe o 
organizare deosebit de riguroasă a canalelor 
semicirculare. Este un organ care nu depăşeşte mărimea 
unui bob de mazăre, încastrat în interiorul mastoidei, 
organ constituit din trei canale semicirculare 
corespunzând perfect spaţiului tridimensional. Dacă unul 
din canale este vertical, al doilea este orientat de la 
dreapta la stânga, iar al treilea din făţă spre spate. 
Fiecare formează, astfel, cu celelalte un unghi de 90 de 
grade. Deci totul depinde de precizia acestei dispoziţii în 
spaţiu. Cu cât unghiul este mai exact, funcţionarea 
organului este mai bună. O leziune oarecare a organului 
provoacă amețeli şi imposibilitatea orientării în spaţiu. 
De structura acestor canale depinde talentul matematic, 
mai exact posibilitatea de manifestare a talentului. Acest 
organ se moşteneste, la fel ca şi urechea muzicală. 
Creierul raţionează în legătură cu spaţiul aşa cum o face, 
de exemplu, şi in cazul filosofiei; dar faptul de a avea un 
simţ pentru formele spaţiului depinde de aceste trei 
canale semicirculare. O individualitate înzestrată cu 
talente matematice deosebite se va incarna deci într-o 
familie în care acest organ este cel mai bine dezvoltat; 
este cazul familiei Bernoulli. 

O moralitate activă cere şi ea un instrument bine alcătuit. 
Din această cauză, o individualitate eminamente morală 
va alege acea pereche parentală care-i poate furniza, în 
acest scop, cel mai bun instrument. Astfel, proverbul 


citat adesea în mod superficial: „Nu suntem destul de 
prudenţi în alegerea părinţilor" trebuie înţeles în modul 
cel mai profund, cel mai serios, căci copilul, ca să 
spunem aşa, îşi alege părinţii. Unii vor întreba atunci: Ce 
se întâmplă cu iubirea maternă? Aceasta îşi are 
proveniența în faptul că mama ştie că copilul este o parte 
din ea însăşi. Bine consolidată, iubirea maternă nu-şi 
pierde valoarea, ci, dimpotrivă, chiar prin aceasta 
învăţăm s-o cunoaştem mai bine. De ce o anumită mamă 
dă naştere unui anumit copil? Pentru că, prin calităţile 
sale spirituale, acesta este condus spre o mamă care-i 
seamănă sub raport spiritual, pe care el o iubeşte chiar 
înainte de concepţie. lubirea maternă este într-un anumit 
fel contrapartea acestei predispoziţii primare. O 
asemenea înţelegere a lucrurilor duce chiar la o 
aprofundare a acestui concept. 

Or, modul în care se realizează o incarnare depinde în 
mod esenţial de calităţile tatălui şi ale mamei. Tatăl şi 
mama exercită o influenţă diferită. Când omul se apropie 
de o nouă incarnare, Eul care dispune de mai multe forţe 
voliţionale este atras mai mult de tată şi cel ce are mai 
multe forţe astrale de mamă. Astfel, tatăl are mai multă 
influenţă asupra Eului, voinţei şi caracterului, iar mama 
asupra corpului astral, deci asupra puterii de imaginaţie. 
Evident, idealul este ca ambii părinţi să se potrivească cu 
individualitatea care urmează să se încorporeze. 

In acest proces de coborâre acţionează însă, de 
asemenea, şi forţele care-i sunt impregnate omului pe 
parcursul urcării sale. Toate acestea creează forţe care îl 
atrag spre sfera cu care a fost dintotdeauna înrudit. El 
este condus astfel spre oamenii cu care a avut deja de-a 
face în trecut. lată un exemplu întemeiat pe un caz real. 
S-a întâmplat, într-o zi, ca un om să fie condamnat la 
moarte şi executat de cinci judecători ai unui tribunal 
secret. Am procedat la o investigaţie privind viaţa 
anterioară a celor şase persoane, care a arătat că, în 
existenţa precedentă, aceştia lucraseră împreună, dar 
condamnatul era, atunci, şeful lor, cei cinci fiind 
executaţi de el. Execuţia de acum a fost, asadar, un fel de 
răzbunare. Un asemenea caz ilustrează în mod 


remarcabil legea karmei. În felul acesta acţionează 
diferitele forţe pe care omul le-a atras la sine în existenţa 
sa precedentă. Ele determină, în incarnarea următoare, 
atât constituţia corpului său cât şi locul unde se va naşte 
şi destinul său ulterior. Mai mult decât în corpul eteric, 
dezacordurile se manifestă în corpul său fizic. 

Toate acestea ne arată modul în care omul este 
înveşmântat de cele trei corpuri ale sale; în fiecare 
reincarnare Eul lucrează asupra corpului astral, asupra 
corpului eteric şi asupra corpului fizic. Vom vedea mai 
târziu cum se ridică el la această înaltă perfecţiune. Cu 
toate acestea, corpul astral şi corpul eteric sunt 
modificate continuu, şi tot mai mult partea înnobilată a 
corpului astral devine Manas, partea înnobilată a 
corpului eteric devine Budhi, iar partea înnobilată a 
corpului fizic devine Atma. Astfel ne putem reprezenta 
perfecţionarea continuă a omului din incarnare în 
incarnare. 

Aceasta se exprimă minunat în Tatăl] Nostru [26], pe care 
nu-l înţelegem în mod corect decât interpretându-l în 
sens autentic creştin, cum era conceput în şcoala 
esoterică a Sfântului Pavel. Această şcoală este cea care 
a interpretat Tatăl] Nostru într-un sens pur creştinesc. 
Iată aproximativ ce-i învăţa această şcoală pe elevii săi: 
reprezentaţi-vă mădularele constitutive ale naturii 
umane, care se dezvoltă datorită faptului că omul îşi 
înnobilează continuu cele trei mădulare ale sale. 
Crestinismul cel mai timpuriu considera aceste trei 
mădulare superioare - Manas, Budhi, Atma - ca fiind 
natura divină a omului. Prin faptul că îşi dezvoltă în mod 
progresiv aceste trei mădulare superioare, omul se 
apropie tot mai mult de divinitate. Plecând de aici, vechii 
creştini esoterici desemnau cele trei elemente superioare 
ca fiind natura divină, iar pe cel mai înalt, Atma, îl 
identificau cu Tatăl. Acesta este elementul divin cel mai 
profund al omului: Tatăl din ceruri. Este treapta pe care 
tinde să o atingă dezvoltarea tuturor oamenilor, centrul 
creaţiei cosmice. Ne putem reprezenta cel mai bine 
Creaţia în sensul creştin, dacă ne clarificăm ideea 
sacrificiului. Completaţi-vă propria imagine în oglindă şi 


admiteţi că aţi putea fi atât de lipsiţi de egoism încât să 
cedaţi viaţa dumneavoastră acestei imagini. Trebuie să 
ne reprezentăm creaţia lipsită de egoism ca o dizolvare a 
propriei fiinţe în lucrul creat. Aşezaţi Spiritul-Tată în 
centrul unei sfere care se reflectă pe sine şi imaginea lui 
Dumnezeu vă va apărea în înmiite chipuri. Vechiul 
creştin esoteric spunea: Priveşte lumea. Ce sunt toate 
fiinţele dacă nu reflectări ale lui Dumnezeu? Această 
divinitate care se reflectă pe sine o numeau în limbajul 
lor esoteric Împărăţia, adică: Dumnezeu care se reflectă 
în toate. Continuati să vă dezvoltați raţionamentul. Dacă 
Îl vedeţi pe Dumnezeu în toate, aţi dizolvat divinitatea 
într-o infinitate de detalii şi dacă doriţi să le diferenţiaţi 
trebuie să atribuiţi fiecăruia un nume. Acest nume 
trebuie să fie sfinţit, căci fiecare creatură izolată este o 
imagine a lui Dumnezeu. 

În această triadă urcă omul spre Dumnezeu, dar nu 
trebuie să credeţi că el devine Dumnezeu. Luaţi o 
picătură de apă din mare: ea are aceeaşi natură cu 
marea, dar nu este marea. Tot astfel, picătura de 
divinitate din noi este de aceeaşi natură cu divinitatea, 
dar nu este divinitatea. Prin dezvoltarea celor trei 
mădulare superioare, omul fuzionează tot mai intim cu 
Împărăţia, întrucât lumea spirituală coboară până la el. 
Primele trei cerinţe din Tatăl Nostru sunt: în primul rând, 
un apel la Tatăl, apoi o rugăminte ca Împărătia să ajungă 
până la noi şi în al treilea rând sfinţirea Numelui. Astfel, 
perfecţionând cele trei mădulare superioare noi ne vom 
strădui să nu întreprindem nici un act care să nu fie în 
armonie cu Spiritul-Tată din care am ieşit şi spre care 
tindem să ne înălţăm. Pe lângă cele trei mădulare 
superioare, esoterismul creştin ia în considerare şi cele 
patru mădulare inferioare ale omului, care, de asemenea, 
trebuie să devină din ce în ce mai perfecte. 

Corpul fizie este constituit din aceleaşi substanţe ca 
natura exterioară, substanţe care pătrund fără încetare 
în corpul nostru şi apoi ies din el, pentru ca acesta să 
rămână sănătos. 


Corpul eteric dispune de forţe care, ca şi corpul fizic, 
sunt în interacţiune cu întreaga natură exterioară, şi, de 
asemenea, cu întregul suflet al poporului. 

Ca să se menţină funcţional corpul fizic, trebuie ca 
substanţele fizice să intre în el şi, de asemenea, să iasă 
zilnic. Pentru ca şi corpul eteric să rămână funcţional, el 
nu trebuie să se dezvolte izolat, ci să ajungă la unison cu 
întregul suflet al poporului şi cu toate entităţile 
superioare. 

Cuvântul „datorie" derivă din verbul „a datora". Datoriile 
vă dovedese că nu sunteţi singuri, ci că aveţi un anturaj 
social, că datoraţi ceva semenilor dumneavoastră. 
Esoterismul creştin primar vedea în înclinații, pasiuni, 
impulsuri şi dorinţe ceva care era susceptibil să provoace 
dezordine în corpul omenesc; iar tot ceea ce poate 
provoca această dezordine se exprimă prin cuvântul 
„ispită". Datoria este un lucru care pune omul în raport 
cu societatea, în timp ce ispita îl poate face să decadă ca 
individ. 

Dacă în corpul nostru fizic nu ar pătrunde şi ieşi 
substanţe fizice, în el s-ar instala dezordinea: „Dă-ne 
nouă pâinea cea de toate zilele". Corpul eteric s-ar 
dezorganiza şi el, dacă nu s-ar conjuga prin interacțiuni 
pozitive cu tot ce se referă la sufletul poporului, adică 
dacă nu s-ar integra armonios în întreaga structură 
socială: „lartă-ne nouă păcatele noastre". Dacă omul ar 
comite greşeala de a cădea în toate ispitele ce-i ies în 
cale, corpul astral ar fi cel care s-ar dezorganiza: „Nu ne 
duce pe noi în ispită”. 

Eul poate comite acele greseli care pot fi desemnate prin 
termenul „rău". În aceste rătăciri ale Eului - este vorba 
de sinea noastră - intră tot ceea ce face să devieze o 
conştienţă de sine normală spre rău, deci spre egoism: 
„Mântuieşte-ne pe noi de cel rău". 

Corpul fizic se poate, aşadar, dezvolta în mod sănătos 
dacă-i dăm pâinea cea de toate zllele. Corpul eteric se 
poate dezvolta în mod sănătos dacă stabilim relaţii 
armonioase cu corpul social în care trăim. Corpul astral 
se poate dezvolta în mod sănătos, adică va fi adus la 
claritate şi purificare, dacă învingem toate ispitele. Eul se 


poate dezvolta în mod sănătos dacă ne străduim să 
transformăm orice egoism în altruism. 

Astfel, putem considera Tatăl Nostru ca fiind o rugăciune 
ce sintetizează dezvoltarea omului în integralitatea sa. 
S-ar putea obiecta - şi veţi întâlni frecvent această 
obiecţie: Tatăl Nostru este o rugăciune pe care lisus 
Hristos a dat-o pentru fiecare om. La ce bun o astfel de 
interpretare pe care cea mai mare parte a oamenilor nu o 
cunosc? 

Nu este nevoie ca omul naiv s-o cunoască. Contemplaţi 
un trandafir. L-a edificat înţelepciunea cea mai mare, cu 
toate acestea de el se poate bucura omul cel mai 
neştiutor. Cunoaşterea acestei înţelepciuni nu este 
necesară. La fel stau lucnirile şi cu Tatăl Nostru: îşi 
exercită forţa asupra dispoziţiei sufleteşti a omului, chiar 
dacă omul naiv nu ştie nimic despre semnificaţia lui. Dar 
Tatăl Nostru ar fi lipsit de această forţă, dacă nu ar 
emana din această profundă înţelepciune. Toate marile 
rugăciuni, ca şi aceasta, care este cea mai mare, emană 
din cea mai înaltă înţelepciune şi numai în ea se află 
puterea lor. Să nu credeţi că este vorba de o speculație 
intelectuală, nu, dimpotrivă, entitatea care ne-a dat Tatăl 
Nostru a pus în această rugăciune o forţă de o mare 
profunzime. 

Vedeţi cum ştiinţa spiritului ne permite să înţelegem ceea 
ce se practică zilnic, această forţă a cărei experienţă o 
face omenirea de două mii de ani. Dezvoltarea omenirii a 
atins punctul în care nu mai este posibil să progreseze 
fără ca ea să aprofundeze această înţelegere. În trecut, 
omenirea putea resimţi forţele spirituale conţinute în 
această rugăciune fără să-i sesizeze sensul profund. În 
prezent, omenirea a evoluat atât, încât îşi pune întrebări 
la care trebuie să i se răspundă. 

Religia creştină nu-şi va pierde prin aceasta nimic din 
valoare, ci, dimpotrivă, se va revela în toată profunzimea 
sa. Conținuturile religioase vor fi recucerite graţie 
înţelepciunii celei mai profunde. Interpretarea esoterică 
a Tatălui Nostru este în privinţa aceasta un exemplu. Ea 
ne arată drumul pe care trebuie să-l parcurgă omul de-a 
lungul numeroaselor sale incarnări. Dacă el se 


transformă în sensul celor patru cerinţe inferioare, ele îl 
vor ajuta să efectueze lucrarea ce conduce la elaborarea 
mădularelor sale superioare, aşa cum ele sunt exprimate 
în primele trei cerinţe. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINŢA a VII-a 

Kassel, 22 iunie 1907 
Astăzi vom vorbi despre legea karmei, despre legea 
cauză-efect în lumea spirituală. Să ne reamintim mai întâi 
de ultimele conferinţe, care ne-au dezvăluit modul în care 
întreaga existenţă se desfăşoară într-o succesiune de 
incarnări. Astfel, dumneavoastră aţi trăit în această lume 
şi veţi mai trăi de nenumărate ori în ea. Veţi vedea că 
este fals să credem că aceste incarnări se repetă la 
nesfârşit. Ele au început într-o zi şi va veni o vreme când 
vor înceta, iar omul va contiuua să evolueze în mod 
diferit. 
Vom lua mai întâi în considerare perioada când aceste 
incarnări au loc, şi noi trebuie să fim conştienţi că tot 
ceea ce se numeşte destin, fie că este vorba de caracter, 
fie de dispoziţii interioare sau de destinul nostru, de 
situaţia noastră exterioară, este fructul incarnărilor 
noastre precedente. La fel, ceea ce facem noi în această 
viaţă va avea efecte asupra existenţelor ulterioare. Astfel, 
marea lege a cauzei şi a efectului se exercită prin toate 
incarnările noastre. 
Să lămurim cum acţionează această lege de-a lungul 
întregului Univers, nu numai în lumea spirituală, dar şi în 
lumea fizică. 
Imaginaţi-vă că aveţi două urcioare conţinând apă; luaţi o 
sferă de fier încălzită la roşu şi o lăsaţi să cadă în primul 
urcior. Ce se întâmplă? Apa sfârâie şi sfera se răceşte. 
Scoateţi sfera şi scufundaţi-o în al doilea urcior; apa nu 
mai sfârâie şi sfera nu se mai răceşte. Aşadar, sfera se 
comportă în mod diferit în cele două cazuri: ceea ce s-a 
întâmplat în al doilea caz nu s-ar fi produs dacă sfera nu 
ar fi fost mai întâi aruncată în primul urcior. Astfel, ceea 
ce se produce în cazul al doilea este consecinţa a ceea ce 
s-a întâmplat cu ea în primul caz. O asemenea relaţie se 


cheamă karmă. Este karma sferei să nu mai sfârâie şi să 
nu se mai răcească în al doilea vas. Un alt exemplu, din 
regnul animal, vă va arăta că stările ulterioare depind de 
existenţa precedentă. Luaţi în considerare animalele care 
au migrat în grotele din Kentucky. Datorită privării totale 
de lumina solară, ochii lor regresează în mod progresiv. 
Substanțele utilizate curent pentru constituţia ochiului se 
îndreaptă spre alte organe, de unde regresul ochilor; 
animalele devin progresiv oarbe. Faptul că se nasc oarbe 
este destinul tuturor descendenților lor. Dacă părinţii nu 
ar fi migrat în acele grote, orbirea nu ar fi fost destinul 
descendenților lor. Astfel, această orbire este consecinţa 
unei activităţi anterioare: migrarea în grotele 
întunecoase. 

Ştiinţa spiritului spune: Tot ce se produce în lume rezultă 
din karma. Karma este regula generală a Universului. 
Biblia vorbeşte şi ea de această karmă, când spnne: „La 
început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul". O lectură 
superficială, aşa cum se întâmplă atât de frecvent în 
prezent, nu permite să-ţi dai seama că acest lucru este 
spus în spiritul legii karmei. Dar reiese clar, în mod 
indiscutabil, dacă mergeţi la textul original al acestui text 
fundamental, unde ni se vorbeşte despre Creaţie, sau la 
una din traducerile latine cele mai vechi, de exemplu, 
versiunea Septuagintei [27], pe care Biserica catolică o 
consideră şi azi ca fiind la baza Vechiului Testament şi în 
special a Genezei. Fără îndoială, nu este inutil - avându- 
se în vedere că acest ciclu introductiv trebuie să ne 
familiarizeze încetul cu încetul cu profunzimile 
extraordinare ale concepţiei despre lume caracteristică 
ştiinţei spiritului - să ne îndepărtăm un moment de 
subiectul nostru. 

La drept vorbind, omul actual nu mai are nici o legătură 
cu cuvântul viu. Pe de o parte, limbajul a devenit un 
mijloc convenţional de comunicare şi, pe de altă parte, un 
limbaj al afacerilor. Odinioară, când au fost create 
cuvintele, era cu totul altfel. Omul mai avea pe atunci o 
legătură vie cu cuvântul. Da, în timpurile cele mai 
îndepărtate, litera izolată care servea la compunerea 
cuvântului avea un sens profund. Omul actual nu mai are 


nici o idee despre ceea ce vibra în sufletul unui vechi 
înţelept evreu când pronunţa cuvântul „bara", care figura 
în prima frază a Genezei şi pe care posteritatea, mai întâi 
lumea latină, l-a tradus prin „creare" şi care a fost 
transpus în limba germană prin verbul „schaffen'". Care 
este sensul profund al cuvântului „bara"? Aceeaşi 
rădăcină se află în cuvântul german „gebăren" (a da 
naştere). 

La originea cuvântului karma se află rădăcina „kr", care 
este şi la originea cuvântului „creare", astfel încât atunci 
când spui în latină „creare", „a crea", aceasta nu 
înseamnă nimic altceva decât: apare ceva prin acţiunea 
unor stări anterioare; aceasta înseamnă, prin urmare, 
apare ceva care este condiţionat în mod karmic, prin 
ceva existând anterior. 

Nu se poate vorbi de karma în sensul actual decât 
începând cu intervenţia luciferică, deci din momentul în 
care omul a luat asupra sa un păcat, şi acesta este 
motivul pentru care la cuvântul karma se asociază 
totdeauna ceva din noţiunea de păcat. A crea înseamnă 
deci a produce ceva provenind din stări anterioare ca 
datorie karmică, în timp ce rădăcina „bar" nu comportă 
încă nimic din această înlănţuire karmică. Cum se explică 
aceasta? Fără îndoială, pentru că vechiul înţelept evreu 
era mult mai intim legat de lumea spirituală, fiind încă 
perfect conştient că atunci când Elohimii au conceput 
lumea nu putea fi vorba de karma în sensul în care o 
înţelegern noi. În perioada latină a evoluţiei omeneşti, 
omul era, aşa cum vom vedea cu alt prilej, cu totul izolat 
de lumea spirituală şi datorită acestui fapt nu putea 
concepe activitatea creatoare a Elohimilor decât în 
legătură cu karma. 

Dar nici cuvântul „bara", nici cuvântul „creare" nu 
semnifică faptul că Dumnezeu a creat lumea plecând de 
la neant, căci la originea ambelor cuvinte se află sensul: 
Dumnezeu a lăsat stările auterioare să treacă în stări noi. 
La fel cum o mamă nu dă naştere unui copil pornind de la 
neant. A se naşte înseamnă: copilul devine vizibil în lume 
părăsind starea din pântecul mamei. 


Vedeţi cum se poate răstălmăci sensul biblic. Mai întâi 
teologia a spus: Dumnezeu a creat lumea plecând de la 
neant, căci ea nu mai ştia nimic despre etapele evoluţiei 
cosmice precedente existenţei pământeşti. Asupra 
acestui subiect s-au scris biblioteci întregi, dar toţi 
teologii s-au luptat ca Don Quijote cu morile de vânt. 
Intotdeauna trebuie să ştii ce vrei să combaţi, trebuie să 
desluşeşti sensul textelor originare. 

Or, dacă noi gândim această lege a karmei aşa cum 
trebuie ea să fie efectiv gândită, ca legătură între cauză 
şi efect, nu numai pentru existenţa fizică între naştere şi 
moarte, ci şi pentru viaţa care urmează morţii, în lumile 
spirituale, atunci tocmai această lege devine un izvor de 
clarificări pentru viaţa fiecăruia. Înțelegerea legii karmei 
nu produce o satisfacţie profundă numai pentru gândirea 
noastră, ci, în sensul cel mai adânc, şi pentru simţirea 
noastră şi ne conduce la înţelegerea corectă a 
raporturilor pe care le avem cu lumea. Profunda 
semnificaţie a legii karmei vă va apărea din ce în ce mai 
clar, şi abia înţelegerea clară a acestei legi ne permite să 
modelăm în mod armonios viaţa noastră cu lumea 
ambientală. Ea nu ne lămureşte asupra unor enigme 
cosmice ca cele pe care trebuie mai întâi să le găsim 
tăind firul în patru, ci asupra acelora pe care le întâlnim 
în viaţă la fiecare pas. Nu este oare o enigmă că un om 
vine pe lume în nevoie şi mizerie, în mod aparent fără să 
aibă vreo vină, că altuia i se irosesc cele mai frumoase 
predispoziţii din pricina condiţiilor sociale în care l-a 
plasat viaţa? Ne întrebăm adesea cum se face că un om 
se naşte, fără vina lui, în necazuri şi greutăţi, şi altul, fără 
contribuţia lui, vine pe lume în abundență şi bogăţie şi 
încă din leagăn este înconjurat de părinţi iubitori? 
Acestea sunt întrebări pe care numai superficialitatea 
spiritelor actuale le poate ignora. 

Cu cât pătrundem mai adânc în înţelegerea legii karmei, 
cu atât mai mult se estompează orice impresie de 
duritate, care apare numai în cazul unei abordări 
superficiale a legii karmei. Ne va fi din ce în ce mai clar 
de ce o anumită persoană trebuie să fie plasată în 
anumite condiţii, iar alta în condiţii diferite. O situaţie a 


existenţei ni se va părea dură numai dacă luăm în 
considerare o singură viaţă. Dar când ştim că această 
viaţă luată izolat este în întregime consecinţa unor 
acţiuni trecute, această duritate dispare cu desăvârşire şi 
recunoaştem că omul este făuritorul propriei sale vieţi. 
S-ar putea spune: Este totuşi teribil să gândesti că cineva 
poate fi răspunzător de toate loviturile soartei pe care le 
primeşte! Trebuie să ne fie clar că legea karmei nu este 
făcută pentru visători sentimentali, ci este o lege a faptei, 
care ne întăreste, ne dă curaj şi speranţă. Căci dacă noi 
am fost artizanii unei existenţe cu toate încercările dure 
pe care ea le comportă, ştim, de asemenea, că 
importanţa majoră a acestei legi nu se află în trecut, ci în 
viitor. Oricât de greu suntem încercaţi în prezent datorită 
acţiunilor noastre trecute, cunoaşterea legii karmei îşi va 
evidenția efectele în existenţele viitoare. De 
comportamentul nostru vor depinde roadele unei 
existenţe viitoare, căci nici o acţiune nu este făcută în 
zadar. A înţelege legea karmei ca lege de acţiune se 
înscrie în concepţia teosotică. Căci, orice am face, nu 
vom scăpa de consecinţele acţiunilor noastre. Cu cât este 
mai grea viaţa noastră actuală, cu cât suportăm mai bine 
vicisitudinile vieţii, cu atât ne va merge mai bine în 
existenţa viitoare. Astfel, legea karmei dezleagă enigmele 
pe care ni le pune viaţa în fiecare clipă. 

Cum se stabileşte deci legătura între existenţa trecută şi 
existenţa ulterioară? Trebuie să ne fie clar că tot ce 
resimţim în mod interior ca efect al evenimentelor 
exterioare, bucurii si suferinţe, va avea o influenţă 
asupra vieţii noastre viitoare. 

Dumneavoastră ştiţi că tot ce trăieşte în noi ca plăcere, 
bucurie, necaz şi suferinţă are ca purtător corpul astral. 
Şi tot ce resimte acest corp astral în viaţă - şi cu atât mai 
mult când sentimentele încercate se repetă - se 
manifestă în existenţa următoare ca proprietăţi ale 
corpului eteric. Bucuria pe care o trezeşte, în mod 
repetat, un obiect în sufletul nostru în cursul unei 
existenţe va determina în viaţa următoare o înclinaţie 
puternică şi o predilecție pentru acest obiect: Înclinaţia şi 
predispoziția sunt trăsături de caracter care îşi au sediul 


în corpul eteric. Astfel, ceea ce corpul astral determină în 
viaţa precedentă devine calitate eterică în viaţa 
umătoare. Un temperament melancolic se datorează 
faptului că o persoană a trăit în existenţa precedentă 
multe impresii triste care i-au imprimat această stare 
sufletească. Din această cauză, următorul său corp eteric 
va fi predispus la tristeţe. Dimpotrivă, pentru cei care, 
într-o viaţă, descoperă latura bună a lucrurilor, trezind 
astfel plăcerea şi bucuria în corpul lor astral, lucrurile 
stau invers. În existenţa următoare, aceasta va deveni o 
calitate durabilă a corpului eteric, determinând un 
temperament vioi. Când însă un om care a urmat o şcoală 
dură a vieţii îşi depăşeşte toate tristeţile, el va avea în 
viaţa următoare un corp eteric cu un temperament 
coleric. Dacă ştim toate aceste lucruri ne putem pregăti 
corpul eteric pentru existenţa următoare. 

Calitățile corpului eteric din timpul unei vieţi se 
manifestă în corpul fizic al celei următoare. Astfel, când o 
persoană are obişnuinţe rele, un caracter rău şi nu face 
nimic pentru a se corecta, acestea apar în viaţa 
următoare sub forma de predispoziţii fizice, de 
predispoziţii la boli, în mod special la boli infecțioase. Ele 
rezultă efectiv din obişnuinţele rele ale existenţei 
precedente. Ştiind aceasta, suntem în măsură să 
acţionăm în sensul influenţării sănătăţii bune sau rele pe 
care vom avea-o în existenţa următoare. Debarasându-ne 
de o obişnuinţă rea noi ne pregătim un corp fizic sănătos 
şi rezistent la infecţii în proxima viaţă. Astfel, ne putem 
îngriji de sănătatea noastră din viaţa viitoare, dacă ne 
străduim să cultivăm numai calităţi nobile. 

Să abordăm un al treilea aspect, extrem de important 
pentru înţelegerea legii karmei: aprecierea corectă a 
actelor noastre, chiar din existenţa actuală. Până acum n- 
am vorbit decât despre ce se întâmplă în interiorul 
omului; dar ceea ce a realizat în viaţa sa actuală, altfel 
spus, modul în care, prin acţiunile sale, el se raportează 
faţă de lumea care îl înconjoară, se va arăta în existenţa 
viitoare, şi anume chiar în această lume înconjurătoare. 
O obişnuinţă proastă prin ea însăşi încă nu este o 
acţiune, dar când această obişnuinţă proastă mă împinge 


la acţiune, atunci eu modific lumea exterioară. Şi tot ce 
exercită un astfel de efect în lumea fizică ne revine ca 
destin exterior în viaţa următoare. Astfel, activităţile 
corpului fizic din această viaţă devin destinul nostru în 
următoarea. Aceasta se întâmplă în timp ce noi ne situăm 
într-o situaţie de viaţă sau alta. Dacă suntem fericiţi sau 
nefericiţi într-o situaţie dată depinde de acţiunile noastre 
în viaţa precedentă. Exemplul citat, referitor la sentinţa 
celor cinci judecători ai tribunalului secret, este o 
ilustrare frapantă şi bogată în învăţăminte în ceea ce 
priveşte acţiunea exterioară a unei vieţi ce se 
repercutează asupra autorului său, ca destin, în 
următoarea. 

Am schiţat în puţine cuvinte raporturile karmice ale 
omului luat izolat. Dar nu trebuie vorbit numai de karma 
individului izolat. Omul nu trebuie să se privească pe sine 
ca fiinţă izolată; aceasta ar fi tot asa de greşit ca şi dacă 
un deget al mâinii noastre ar vrea să se simtă o fiinţă 
individuală. Atăt cât ar valora un deget separat de 
organism ar valora şi un om care s-ar ridica cu câteva 
mile deasupra Pământului. Astfel, omul care ajunge la 
ştiinţa spiritului este coustrâns să admită, în lumina 
acestei învățături, că nu-i este permis să cadă în iluzia de 
a vrea să existe ca individ prin el însusi. Aşa stau 
lucrurile în lumea fizică şi încă mult mai mult în lumea 
spirituală. Omul aparţine întregii lumi şi destinul său este 
integrat în întreg. Karma nu priveşte numai individul 
izolat, ci se extinde la viaţa unor întregi popoare. Un 
exemplu în acest sens: ştiţi că în Evul Mediu făcea 
ravagii o epidemie „miselsucht", un fel de lepră. Ea nu a 
dispărut din Europa decât în secolul al XVI-lea. A existat 
o cauză specială pentru apariţia acestei epidemii în Evul 
Mediu, şi anume o cauză spirituală. Materialistul este, 
evident, înclinat să atribuie o asemenea boală 
contagioasă bacililor, dar cauza fizică nu este singura 
care trebuie luată în considerare. Este ca şi cum am vrea 
să stim de ce a fost cineva stâlcit în bătaie: omul avizat 
va atribui fără să ezite originea loviturilor prezenţei unor 
indivizi brutali. Dar dacă s-ar atribui echimozele de pe 
spate numai numărului de lovituri cu care bastoanele au 


căzut pe spinarea lui ar fi vorba de o concluzie tot atât de 
fără sens ca şi concluzia materialistă din cazul precedent. 
Cauza pur materială a echimozelor rezidă în mod 
incontestabil în mişcările bastonului, dar cauza profundă 
trebuie căutată în indivizii brutali. Tot astfel, această 
boală comportă şi ea, în plus faţă de cauza materială, 
care sunt bacilii, o cauză de ordin spiritual. 

Plânsul constituie un exemplu perfect analog. Cauza lui 
spirituală este tristeţea, cauza materială, dimpotrivă, 
este secreția glandelor lacrimale. Este aproape de 
necrezut că un eminent savant actual a reuşit să tragă o 
coucluzie tot atât de fără sens ca precedenta, exprimând 
această frază monstruoasă: Omul nu plănge fiindcă este 
trist, ci este trist fiindcă plânge. 

Să revenim la lepră. În acest caz, dacă vreţi să explicaţi 
din punct de vedere spiritual cauza ei profundă, trebuie 
să vă referiţi la un eveniment istoric important petrecut 
anterior; este vorba despre invazia unor importante mase 
de popoare, revărsându-se dinspre răsărit asupra 
Europei, care au determinat instalarea unor stări 
prelungite de teroare şi panică. Aceste hoarde asiatice 
erau popoare rămase la stadiul vechii Atlantide, din care 
cauză erau în curs de decădere, şi care aveau, ca să 
spunem asa, întipărit stigmatul deosebit de puternic al 
declinului, al putrefacţiei în corpul lor astral. Dacă aceste 
populaţii s-ar fi revărsat asupra Europei fără ca europenii 
să fie tulburaţi sau înspăimântați, nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Dar aceste hoarde produceau frică, teroare şi 
panică. Astfel, astralitatea descompusă a hunilor se 
amesteca cu teroarea şi cu oroarea corpurilor astrale ale 
popoarelor invadate. Corpurile astrale degenerate ale 
triburilor asiatice au descărcat substanţele lor nocive 
asupra corpurilor astrale bulversate de spaimă ale 
europenilor şi aceste elemente de descompunere au 
provocat apariţia ulterioară a bolii. Aceasta este, într- 
adevăr, cauza profundă a leprei în Evul Mediu. Aşadar, o 
cauză spirituală a determinat mai târziu o manifestare în 
corpul fizic. Numai cel ce cunoaşte şi pătrunde această 
lege a karmei este calificat să intervină în mod activ în 
desfăşurarea istoriei. 


Acum vă voi spune un lucru care a contribuit la 
fundamentarea concepţiei teosofice: ca şi în cazul omului 
individual, karma îşi face simţite efectele sale şi în cazul 
popoarelor şi a întreagii umanităţi. Cel care examinează 
mersul vieţii spirituale europene ştie că materialismul şi- 
a făcut apariţia acum patru secole. Materialismul este cel 
mai puţin dăunător în domeniul ştiinţei, căci toate erorile 
sale pot fi constatate şi neutralizate. Influenţa sa este 
mult mai dăunătoare în viaţa practică, unde totul este 
orânduit din punct de vedere al intereselor materiale. 
Dar materialismul nu ar fi putut să prindă rădăcină în 
viaţa practică, dacă oamenii nu ar fi avut o predispoziţie 
pentru el. Nu am fi avut filosofi ca Buchner [28], dacă 
oamenii n-ar fi iubit atât materialismul. Materialismul 
este însă cel mai nefast în viaţa religioasă, deci în 
Biserică. De secole, tocmai ea se orientează spre 
materialism. În ce fel? În primele secole ale 
creştinismului nu aţi fi auzit niciodată spunându-se 
despre Creaţie că ea s-ar fi înfăptuit realmente în şapte 
zile, cum se admite frecvent astăzi, şi că ne-am putea 
reprezenta ziua a şaptea ca şi cum cineva, după o muncă 
fizică intensă, s-ar aseza pe un scaun să se odihnească. 
Epoca noastră materialistă nu mai spune nimic despre 
această Creaţie în şapte zile [29]. li revine teosofiei 
sarcina să lămurească omenirea asupra sensului acestui 
document primordial care este Geneza. 

Concepţia materialistă asupra religiei s-a infiltrat în 
modul cel mai profund în viaţa popoarelor. Ea va domina 
din ce în ce mai mult tocmai domeniul religios, unde se 
va înţelege din ce în ce mai puţin că important este 
spiritul şi nu aspectul fizic material. Veţi înlelege lesne că 
gândirea, sentimentul şi voinţa materialiste au pătruns în 
întreaga concepţie despre viaţă a omenirii, şi aceasta se 
imprimă în starea de sănătate a generaţiilor următoare. 
O epocă dominată de o concepţie sănătoasă asupra vieţii 
creează în interiorul oamenilor un centru diriguitor solid, 
în fapt, personalităţi desăvârşite, ai căror descendenţi 
sunt robuşti. Dar o epocă care nu crede decât în materie 
dă naştere la descendenţi în corpul cărora procesele tind 
să se desfăşoare în mod independent, unde nu există un 


centru diriguitor şi, în consecinţă, apar simptome de 
neurastenie şi nervozitate. Aceste tendinţe ar creste în 
amploare dacă materialismul ar rămâne şi în viitor 
concepţia despre lume. Clarvăzătorul vă poate spune 
exact ce s-ar întâmpla dacă materialismul nu şi-ar găsi 
contraponderea într-o orientare spirituală viguroasă. 
Bolile mintale ar căpăta un caracter epidemic şi copiii ar 
suferi încă de la naşterea lor de nervozitate şi 
tremurături. O altă consecinţă a mentalităţii materialiste 
ar fi apariţia unui tip de oameni fără putere de 
concentrare interioară, asa cum poate fi văzut deja în 
prezent. Acest gând şi această prevedere a ceea ce i s-ar 
întâmpla omenirii dacă nu s-ar combate acest efect al 
materialismului cu ajutorul unui remediu spiritual a stat 
la originea întemeierii mişcării teosofice acum două sau 
trei decenii. Se poate discuta oricât în legătură cu un 
remediu, dar obiecțiile nu deranjează; principalul este ca 
remediul să acţioneze. La fel stau lucrurile şi cu virtuțile 
curative ale teosofiei. Ea vrea să prevină ceea ce s-ar 
produce în mod inevitabil dacă oamenii ar persevera în 
materialismul lor. 

Vedeţi, aşadar, că, dacă se reflectează mai profund la 
legea karmei, omul nu poate fi luat în considerare ca 
individ izolat, ci ca fiind supus acestei legi în cadrul 
întregii colectivităţi. Legea karmei nu-i priveşte pe cei 
care nu vor să creadă decât într-o fatalitate oarbă. A 
considera karma în acest fel ar însemna a o ignora cu 
desăvârsire. Cu toate acestea, se întâlnesc mereu oameni 
care sunt victime ale acestei erori. Câte unul spune: Ştiu 
că nu sunt cu nimic vinovat dacă mi se întâmplă cutare 
sau cutare lucru, aceasta este karma mea, trebuie să o 
suport. Un altul afirmă: Văd un nevoiaş, nu trebuie să-i 
vin în ajutor, căci propria lui greşeală cade asupra sa; 
este karma lui, el trebuie s-o vieţuiască. Aceasta este o 
interpretare eronată a noţiunii de karma. 

Pentru a ne face o reprezentare uşor de înţeles a legii 
karmei, o putem compara cu regula comercială a 
debitului şi creditului. La fel cum comerciantul este 
supus în întreaga sa activitate acestei legi, viaţa este 
supusă karmei. Tot ce aţi făcut bun sau rău în viaţa 


trecută se înscrie ca debit sau credit al dumneavoastră. 
Toate calităţile pozitive sunt contabilizate la rubrica 
credit, toate cele negative la rubrica debit. 

Dar nu trebuie să spunem: Aici nu-mi este îngăduit să 
intervin. Acest lucru ar fi tot atât de fără sens ca şi 
comerciantul care, după ce şi-a stabilit bilartul, ar spune: 
Acum nu mai trebuie să fac afaceri, ca să nu-mi modific 
bilanţul. La fel cum comerciantul îşi îmbunătăţeste 
bilanţul prin fiecare exerciţiu benefic, fiecare acţiune 
pozitivă ameliorează karma mea. La fel cum comerciantul 
este întotdeauna liber să înscrie un articol de partea 
pasivului sau un altul de partea activului, omul o poate 
face în cartea de conturi a vieţii sale. Omul este 
întotdeauna liber în acţiunile sale, nu în ciuda legii 
karmei, ci tocmai ţinând cont de ea: Tocmai din această 
cauză noi nu putem da dreptate celui care nu vine în 
ajutorul nevoiaşului. Este ca şi cum un comerciant 
ameninţat de faliment v-ar cere un împrumut de douăzeci 
de milioane de lei. L-aţi refuza, dacă aţi şti că este un 
comerciant iscusit, capabil să-şi redreseze situaţia 
datorită acestui împrumut? La fel stau lucrurile şi cu 
nevoiaşul; dumneavoastră îl ajutaii să-şi amelioreze 
karma, pentru ca destinul său să ia o direcţie bună, şi 
priu această acţiune vă amelioraţi şi propria karmă. 
Astfel, legea karmei este efectiv o lege de intervenţie 
activă în viaţa cotidiană. A înţelege corect legea karmei 
sub acest aspect este extrem de important, când o 
examinăm în relaţia sa cu creştinismul. În această 
privinţă, tocmai pe tărâmul teologiei domnesc 
neînţelegeri grave. Teologii actuali spun: Noi 
propovăduim învăţătura că prin moartea pe cruce 
păcatele sunt iertate, iar voi propovăduiţi legea karmei; 
această concepţie o contrazice pe prima. Dar contradicţia 
nu este decât aparentă, deoarece legea karmei nu este 
înţeleasă. Există şi teosofi care nu pot admite moartea 
ispăşitoare pe cruce; nici aceştia nu înţeleg legea karmei. 
Presupuneţi că aţi ajuta pe cineva şi aţi interveni în 
destinul său, schimbuidu-l în bine. Dacă aţi putea ajuta 
două persoane, nici atunci legea karmei nu ar fi călcată. 
Presupuneţi că sunteţi o individualitate chemată a face să 


dispară, printr-o anumită faptă, un rău din lume; ar fi 
aceasta într-un fel oarecare în contradicţie cu legea 
karmei? In exemplul citat, nici entitatea lui Hristos nu a 
făcut nimic altceva decât să vină în ajutor; prin acţiunile 
sale el a ajutat nu numai sute sau mii de oameni, ci 
omenirea întreagă. Astfel, mântuirea prin moarte, 
moartea de ispăşire a lui Hristos este cu totul conformă 
cu legea karmei; ea nu poate fi înţeleasă decât privind-o 
prin prisma legii karmei. Numai cel care nu o înţelege 
poate găsi aici o contradicţie. Aceasta nu contrazice mai 
mult legea karmei decât faptul de a ajuta un singur om 
nevoiaşi. 

Analizând legea kannei, trebuie să ne gândim la viitor, 
căci noi înscriem în cartea conturilor noastre, cu fiecare 
acţiune, un articol care va aduce roadele sale. Numai în 
perioada bolilor copilăriei teosofiei se putea afla o 
contradicţie între creştinism şi legea karmei. 

Datorită înţelegerii acestei legi multe lucruri se clarifică. 
În primul rând, putem demonstra legătura dintre 
dezvoltarea corporală actuală şi vieţile anterioare. De 
exemplu, o viaţă plină de iubire pregăteste o evoluţie în 
viaţa viitoare care păstrează omul tânăr mult timp. 
Dimpotrivă, o îmbătrânire precoce este cauzată de multă 
antipatie în viaţa precedentă. În al doilea rând, un simţ 
deosebit de predispus pentru câştig creează în viaţa 
următoare o înclinaţie pentru boli infecțioase. În al 
treilea rând, fapt deosebit de interesant, durerile şi 
anumite boli au drept urmare un corp frumos în viaţa 
următoare. O astfel de cunoaştere ne permite să 
suportăm mai bine unele boli. 

În legătură cu astfel de relaţii karmice, Fabre d'Olivet 
[30], unul din cei mai mari exegeţi ai Bibliei, a utilizat o 
imagine interesantă, făcându-ne să înţelegem înlănţuirea 
lucrurilor în sensul vieţii. El spune: Priviţi perla din 
cochilie, animalul care se găseşte acolo a trebui să sufere 
o boală şi din această boală s-a născut frumoasa perlă. La 
fel, o boală din această existenţă este efectiv în legătură 
cu ceea ce va înfrumuseţa viaţa următoare. 

Vom vedea mâine în detaliu cum pot fi dezvoltate aceste 
noţiuni în alte direcţii. 


XXX 


S-a pus o întrebare privind „păcatul împotriva spiritului". 
Sunt păcate care au la origine faptul că omul are un corp 
fizic, un corp eteric şi un corp astral. Spiritul se 
desfăşoară în interiorul corpului astral; omul devine 
conştient. Datorită acestui fapt el poate păcătui; aceste 
păcate pot fi iertate. 
Dar dacă păcătuim în cadrul conştienţei noastre, ajutorul 
exterior devine ineficace. Şi întrucât ordinea universală 
este înţeleaptă, ea nu va permite în acest caz ajutorului 
exterior să fie eficace. Este ca şi cum comerciantul 
ameninţat cu ruina care ne cere ajutorul nu este demn de 
împrumutul solicitat; în acest caz, nu ar fi înţelept dacă 
am vrea să-l ajutăm. La fel stau lucrurile şi cu mersul 
Universului; unde ar fi lipsit de înţelepciune să fm ajutaţi, 
nici nu suntem ajutaţi. 
„Păcatul împotriva spiritului" este un păcat pe care îl 
comitem în corpul nostru astral, unde noi suntem 
conştienţi. 
ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINȚA a VIII-a 

Kassel, 23 iunie 1907 
Astăzi vom aduce câteva completări referitoare la 
reincarnare şi karmă. Apoi vom vorbi despre evoluţia 
Pământului însuşi, căci abia printr-o astfel de abordare 
vom înţelege exact natura omenească în contextul 
Universului. În încheierea acestui ciclu de conferinţe vom 
examina împreună modul în care se dezvoltă omul când 
eforturile sale vizează perceperea lumilor superioare. 
Pentru a pătrunde în lumile spirituale va trebui să luăm, 
asadar, în considerare în primul rând iniţerea 
precreştină, în al doilea rând iniţierea creştină şi în al 
treilea rând iniţierea rosicruciană. 
Un capitol special trebuie rezervat pentru ceea ce mai 
rămâne de spus despre reincarnare, pentru că este lucrul 
cel mai greu de înţeles pentru începător. Lucrul în sine 
este, e adevărat, o chestiune care contrariază gândirea 
materialistă actuală. 


Una dintre sursele de care dispune investigatorul 
spiritual nu poate fi verificată de cel care nu are încă 
vedere spirituală: este vorba de vieţuire. Cel care 
parcurge însă procesul de iniţiere, subiect pe care-l vom 
discuta ulterior, este în măsură să cerceteze în ce epocă 
s-au incarnat anterior majoritatea oamenilor vii din 
prezent. Vom vorbi apoi despre mijloacele utilizate în 
mod obişnuit în şcolile esoterice caldeene, pitagoreice şi 
altele, pentru a face posibil accesul la lumea spirituală. 
Toţi cei care sunt în măsură să perceapă ordinea lumilor 
spirituale, care pot deci să urmărească omul în mod 
retrospectiv, în incarnările sale anterioare, vor descoperi 
că majoritatea sufletelor care trăiesc astăzi au vieţuit 
între naşterea lui Hristos şi secolele al VIII-lea şi al IX- 
lea. Dar acestea sunt valori mijlocii. Timpul care separă 
două incarnări poate fi însă mai scurt sau mai lung. 
Faptul menţionat mai înainte se leagă de un altul, care se 
manifestă cu vigoare mai ales în epoca noastră. Este 
vorba de adevărul că astăzi sunt mulţi gânditori de un 
radicalism neobişnuit care manifestă exigente egalitare. 
Acest lucru nu reprezintă altceva decât transferul pe plan 
material al exigenţei egalizatoare a primelor secole 
creştine, exprimată prin sintagma: Egalitate în faţa lui 
Dumnezeu, egalitate în faţa puterilor temporare. 

Mulţi dintre cei care, în cursul primelor secole creştine, 
manifestaseră asemenea exigenţe egalitare au trecut prin 
poarta morţii fără ca aceste exigenţe să se fi realizat, 
având în sufletul lor nostalgia egalităţii în faţa lui 
Dumnezeu şi în faţa puterilor temporare, nostalgie pe 
care au luat-o cu ei în lumile spirituale. Ei s-au incarnat 
în prezent şi au adus cu ei atitudinile faţă de aceste 
exigente - evident metamorfozate în mod corespunzător 
cu concepţiile materialiste actuale. Aceste suflete 
reincarnate nu remarcă coloratura total materialistă pe 
care a luat-o exigenta lor. Ar fi greşit să credem sau să 
afirmăm că actualul simţ al libertăţii emană din 
creştinism. 

Transformarea exigenţei de egalitate înaintea lui 
Dumnezeu şi a puterilor temporare în exigenţa actuală de 
egalitate privind toate raporturile pământeşti poate fi 


condusă spre o abordare corectă numai cu ajutorul unei 
viziuni de ansamblu a contextului, aşa cum este posibil 
prin intermediul concepţiilor teosofice. Cel care are însă 
o adevărată vedere de ansamblu a contextului real şi ia în 
considerare modul în care concepţia materialistă domină 
oamenii realizează fără greutate că această exigenţă 
egalizatoare, aşa cum o stabilesc în prezent gânditorii 
radicali, este ceva care trebuia să se producă în mod 
natural. De asemenea, este clar că în prezent oamenii 
trebuie să se ridice din nou de la materialism la 
spiritualism. Numai atunci se va putea produce o asanare 
a relaţiilor sociale. Nu există alt remediu pentru aceasta 
decât ştiinta spiritului. 

In caietele 30, 32 şi 34 ale revistei „Lucifer Gnosis" [31] a 
fost abordată această chestiune în mod mai detaliat. Se 
arată cum toate celelalte soluţii preconizate pentru a 
remedia problema socială, fie şi de către personalităţi 
eminente, suferă de diletantism, fiindcă, efectiv, 
omenirea actuală nu vrea să ştie nimic de lumile 
superioare. Dacă sociologii s-ar lăsa câtuşi de puţin 
influenţaţi de teosofie, ei ar găsi soluţii eficiente pentru 
problemele lor. 

Pe cât este de adevărat că era necesar ca omenirea să 
coboare de la un trecut spiritual în materialism, tot atât 
de adevărat este şi faptul că ea trebuie să se ridice din 
nou la spiritual. Numai din această concepţie spirituală 
despre lume va izvori ceea ce conferă armonie, pace şi 
iubire. Astfel, şi în această privinţă, tot teosofia se 
dovedeşte a fi practică, în sensul cel mai pozitiv. 

Va trebui să vă explic cum concepţia dobândită cu 
ajutorul observaţiei clarvăzătoare ne conduce înapoi la 
evenimentele petrecute între moarte şi o nouă naştere. 
Am spus deja că omul nu se incarnează în mod inutil de 
mai mttlte ori pe Pământul fizic. Am găsit motivul pentru 
aceasta în condiţiile noi întâlnite pe Pământ. Căci 
Pământul se schimbă de fiecare dată, atât prin aspectul 
său cultural cât şi în ceea ce priveşte natura sa 
exterioară. Faţa Pământului este schimbată total de 
fiecare dată când omul apare într-o nouă incarnare. 


Potrivit concepţiilor caldeene, metamorfozele Pământului 
nostru sunt în legătură cu relaţia Soarelui cu celelalte 
astre. Detalii privind această problemă găsiţi în alte 
cicluri de conferinţe şi nu voi face acum decât scurte 
referiri la aceasta. 

Dacă v-aţi îndrepta atenţia asupra aspectului cerului la 
începutul primăverii, dacă aţi observa locul unde se 
ridică Soarele, aţi constata că în fiecare primăvară 
poziţia sa în raport cu alte stele este diferită. Punctul 
vernal regresează în fiecare an, astfel încât după 
aproximativ 26 000 de ani (25 920 ani) îl regăsim în 
acelaşi loc. Se pare că el a descris un cerc, dar acesta nu 
este decât o aparenţă: în realitate, Soarele nu descrie un 
cerc, ci o spirală. Acest punct vernal este determinat în 
raport cu constelația în dreptul căreia se află. Astfel, 
Soarele descrie pe cer un cerc conturat prin cele 
douăsprezece constelații. În fiecare an el regresează, 
parcurgând cele douăsprezece constelații în 26 000 de 
ani. 

Cu aproximativ 800 de ani înainte de lisus Hristos 
Soarele apărea în constelația Berbecului. Şi întrucât el 
are nevoie de 26 000 de ani pentru a străbate toate 
constelaţiile Zodiacului, pentru a parcurge un semn îi 
trebuie a douăsprezecea parte din acest timp, adică 2 
200 de ani. De această regresie a punctului vernal 
depinde modificarea feţei Pământului nostru. După o 
asemenea perioadă de 2 200 de ani Pământul s-a 
transformat într-atât, încât au apărut condiţii cu totul 
diferite decât cele din perioada anterioară; de aceea, 
aceasta este şi durata medie după care omul porneste 
spre o nouă incarnare. Faptele sunt confirmate şi de 
investigația spirituală. O dată cu răsăritul Soarelui, când 
punctul vernal este în Berbec, popoarele vechi trăiau 
sentimentul că în această constelație razele astrului fac 
să irumpă plantele din sol ca o vrajă. Li se părea că 
constelația Berbecului trimitea aceste raze, de unde 
veneraţia lor pentru aceasta. Denumirea constelaţiilor a 
fost asociată cu anumite simţăminte sfinte. Berbecul 
trimite forţe Soarelui de primăvară; din această cauză 
popoarele de atunci vedeau în miel simbolul forţelor de 


revitalizare a naturii şi a sufletului omenesc. De aceasta 
se leagă multe legende, cum este cea în legătură cu 
Iason, cel ce aduce Lâna de Aur, care reprezenta ceva 
foarte preţios pentru omenire. Venerarea Berbecului, 
respectiv a mielului, domină timp de multe secole şi a 
fost preluată de crestinism. De aceea, la origine, în locul 
lui Hristos pe cruce apare un miel şi din acelaşi motiv 
Hristos era numit „Mielul lui Dumnezeu". 

Dacă este adevărat că Soarele de primăvară răsare în 
Berbec abia începând din secolul al VIll-lea înainte de 
lisus Hristos, mai înainte trebuie să fi existat o altă cauză 
de venerație. Soarele de primăvară răsărea atunci în 
constelația Taurului. În perioada anterioară secolului al 
VIII-lea înainte de lisus Hristos era adorat Taurul şi nu 
Berbecul. Această venerație era temelia cultului lui Apis 
în Egipt şi a celui al lui Mithra în Persia. Cu 2 200 ani 
mai înainte, Soarele a parcurs constelația Gemenilor, 
simbol care, de asemenea, a jucat un rol în civilizațiile 
precedente, lucru de care se leagă cultul lui Ormuzd şi 
Ahriman al foarte vechii civilizaţii persane. 

Vedem astfel cum vechile popoare legau unele 
reprezentări importante de trecerea Soarelui prin 
constelații. Acest lucru se leagă, la rândul său, de 
reincarnarea oamenilor într-o epocă determinată, după 
ce s-au scurs în medie aproximativ 2 200 de ani. Dar, 
pentru că există o mare diferenţă între incarnarea unui 
om într-o anumită epocă ca bărbat sau ca femeie, calculul 
după care se stabileşte succesiunea de incarnări este mai 
complicat. Experiențele trăite ca bărbat sau ca femeie 
sunt atât de diferite, încât în cursul unei epoci o fiinţă 
omenească trebuie să se incarneze de două ori, o dată ca 
bărbat şi altă dată ca femeie. Pentru acest motiv, într-un 
interval aproximativ de două milenii au loc două 
incarnări, una ca bărbat şi alta ca femeie. Asadar, două 
incarnări sunt separate în realitate de 1 100-1 200 de 
ani. De aceea în general este normal să alterneze o 
incarnare masculină cu una feminină. În mod 
excepţional, pot să se succeadă mai multe incarnări de 
acelaşi sex; cea mai mare serie a unor astfel de incarnări 
a fost de şapte; după aceea însă sexul se schimbă. Dar 


acestea sunt excepţii, alternanţa sexelor în cursul 
incarnărilor succesive fiind o regulă. 

lată ce ar fi de spus în legătură cu timpul care separă 
două incarnări. Acest interval mai depinde şi de alţi 
factori, nu numai de omul însuşi. Astfel, poate să apară 
situaţia ca o anumită individualitate să fie potrivită 
pentru a îndeplini pe Pământ o sarcină precisă, într-un 
anume moment. Într-un asemenea caz, ea poate fi atrasă 
de puterile superioare şi să se incarneze înaintea 
expirării perioadei de timp care trebuie petrecută în 
lumea spirituală. Ea este chemată să coboare în lumea 
fizică deoarece, datorită predispoziţiilor sale, este aptă să 
îndeplinească o anumită misiune. Este cazul, mai ales, al 
marilor ghizi ai omenirii. Acest lucru se echilibrează în 
cursul vieţii umane, printr-o perioadă mai lungă 
petrecută în Devachan. 

Ar mai trebui ştiut că există un fel de replică la acea 
vieţuire de care am spus că ar avea loc imediat după 
moarte, experienţă în cursul căreia omul priveste înapoi 
la viaţa sa ca la un tablou. Este un fel de viziune 
prospectivă a vieţii pământeşti viitoare. 

Să ne reamintim felul în care apare viziunea 
retrospectivă în momentul morţii. Dumneavoastră ştiţi 
că, în primul rând, corpul eteric trebuie să stimuleze 
funcţiile vitale ale corpului fizic, altfel spus, să apere de 
degradare substanţele corpului fizic şi să regleze sinteza 
acestora; apoi, corpul eteric este şi sediul memoriei. In 
momentul în care intervine moartea, corpul eteric 
părăseşte corpul fizic; atunci prima din aceste sarcini 
dispare şi se manifestă cea de a doua, într-un mod 
deosebit de intens, prin amintirea a tot ceea ce a fost 
trăit în existenţa trecută. Astfel se realizează tabloul 
vieţii trecute. In acest moment, entitatea omenească se 
compune, deci, numai din corp eteric, corp astral şi Eu. 
lată ce se întâmplă când se intră într-o nouă incarnare: 
Eul coboară din lumea spirituală, cu extractele 
nepieritoare dobândite până atunci, ale etericului precum 
şi ale astralului. Mai întâi, el adună calităţile astrale 
corespunzătoare evoluţiei sale actuală, realizând noul său 
corp astral, şi abia apoi, în acelaşi mod, şi calităţile 


eterice. Toate acestea se întâmplă în primele zile după 
concepţie, şi începând cu a optsprezecea până la a 
douăzecea zi noul corp eteric lucrează el însuşi la 
dezvoltarea germenului fizic, pe când mai înainte corpul 
eteric matern era cel ce îndeplinea sarcinile care revin 
mai târziu corpului eteric. Din acest moment, 
individualitatea care vrea să se încorporeze şi care până 
acum şi-a înveşmântat Eul cu noul corp astral şi cu noul 
corp eteric ia în posesie corpul fizic construit până atunci 
de mamă. 

Inainte de această luare în posesie, entitatea omenească 
este alcătuită exact din aceleasi mădulare constitutive ca 
în momentul morţii; în ultimul caz ea tocmai a leapădat 
corpul fizic, în primul caz nu l-a luat încă în stăpânire. 
Din aceasta deduceti uşor că în momentul în care omul 
are acces la noul său corp fizic se produce ceva analog cu 
ceea ce se întâmplă când îl părăseste. Acum omul are o 
viziune prospectivă a existenţei sale viitoare, tot aşa cum 
în momentul morţii el avusese viziunea retrospectivă a 
vieţii trecute. Dar această viziune prospectivă omul o 
uită, căci corpul său fizic nu este încă adaptat păstrării în 
memorie. În acest moment, omul poate vedea cum se 
prezintă țesătura relaţiilor familiale, teritoriale, locale şi 
destinul în care se va naste. Se întâmplă uneori ca omul, 
aflând prin vederea prospectivă că-l aşteaptă ceva rău în 
existenţa viitoare, să sufere un şoc, o spaimă în legătură 
cu aceasta, şi atunci corpul eteric refuză să pătrundă în 
corpul fizic. Consecințele unei spaime, a refuzului de 
integrare a corpului eteric în corpul fizic se manifestă 
sub formă de idioţie. La astfel de oameni clarvăzătorul 
poate vedea corpul eteric depăşind corpul fizic. Datorită 
neintegrării corpului eteric, creierul rămâne în urmă în 
dezvoltarea sa, deoarece corpul eteric nu lucrează cum 
ar trebui. Numeroase cazuri actuale de idioţie au această 
origine. 

Se va înţelege uşor de ce tocmai acum apar frecvent 
astfel de cazuri, dacă se ţine cont de faptul că 
majoritatea oamenilor care se reincarnează azi au 
parcurs incarnarea lor precedentă între secolele IX si X. 
Aplicând un tratament fizic, eşte posibil să se influenţeze 


corpul eteric, în aşa fel încât acesta să pătrundă încetul 
cu încetul în corpul fizic şi să amelioreze astfel situaţia. 
Dar lucrul nu este posibil decât pentru cel care poate 
percepe cauzele spirituale ale unei asemenea stări de 
lucruri, putând interveni apoi în mod corespunzător. 
Ştim acum, în virtutea consideraţiilor precedente, că 
omul în totalitatea sa se compune dintr-un corp fizic, 
dintr-un corp eteric, dintr-un corp astral şi dintr-un Eu. 
Toate mădularele constitutive nu sunt pur şi simplu 
încapsulate unul în altul, ci se întrepătrund şi acţionează 
unele asupra altora. Astfel, ele au influenţă, toate, asupra 
corpului fizic şi coacţionează la edificarea sa, în aşa fel 
încât acesta să se poată dezvolta în mod adecvat. Când 
sunteţi în prezenţa cuiva şi nu v-aţi dezvoltat încă 
organele de percepţie superioară, nu vedeţi decât corpul 
fizic. Dar corpul fizic nu vă apare aşa cum este decât 
pentru că corpul eteric, corpul astral şi Eul sunt integrate 
corpului fizic şi au colaborat la edificarea sa. Cu toate 
acestea, organele fizice ale corpului omenesc nu au fost 
elaborate în mod haotic de către celelalte trei mădulare 
superioare, ci putem distinge foarte exact modul în care 
ele au participat la edificarea corpului fizic. Să încercăm 
să ne facem o idee despre aceasta. 

Corpul fizic comportă în primul rând organe, într-un 
anumit sens, pur fizice, care sunt cele bazate pe legi pur 
fizice: ochi, urechi, laringe etc. Ochiul este, desigur, un 
organ viu, care-şi obţine viaţa de la corpul eteric ce il 
străbate şi îl hrăneşte. Dar, considerat din punct de 
vedere pur fizic, el este un aparat fizic în care activează 
aceleaşi forţe ca în natura anorganică, de exemplu, într- 
un cristal. Astfel, putem considera efectele sale sub 
unghiul legilor pur fizice. Aceste aparate senzoriale 
trebuie, în primul rând, să se ridice la un nivel superior 
din corpul fizic. Ele sunt efectiv organe pe care, în sens 
îngust, noi le cunoastem ca fiind edificate de forţe fizice, 
după legi fizice. Există, apoi, un al doilea grup de organe: 
cele de nutriţie, de creştere, de reproducere, care 
culminează în activitatea glandulară. În formarea lor este 
implicat mai ales corpul eteric. Un al treilea grup este 
constituit de sistemul nervos, în principal edificat de 


corpul astral. În al patrulea rând, avem ceea ce are 
legătură mai ales cu sângele roşu al animalelor 
superioare şi al omului. Sângele cald şi roşu este elaborat 
de Eu. 

Avem deci, în primul rând, elementele pur fizice, 
organele de simţ şi, bineînteles, mai târziu sistemul osos 
pur mineral, edificat de corpul fizic; în al doilea rând, 
sistemul glandular, organele de reproducere etc. 
edificate de corpul eteric; în al treilea rând, sistemul 
nervos elaborat de corpul astral; în al patrulea rând, 
sistemul sanguin elaborat de Eu. În legătură cu aceasta 
vom aduce noi precizări când vom examina mai 
îndeaproape evoluţia Pământului însuşi. 

Trebuie să fie clar că legea reincarnării se aplică 
întregului Univers, nu numai omului. Eu sunt aici, eu 
trăiesc; eu sunt reincarnarea stării mele anterioare; dar 
nu numai eu însumi ca fiinţă omenească, ci, într-un 
anumit fel, acelaşi lucru se întâmplă cu tot ce ocupă 
spaţiul cosmic, printre altele şi cu planetele. Aşa cum noi 
suntem reincarnarea unei individualităţi anterioare, 
Pământul este reincarnarea unei stări planetare vechi. 
Aceste reincarnări ale Pământului nostru în viitor şi în 
trecut nu pot fi urmărite la infinit; chiar clarvăzătorul cel 
mai înzestrat nu poate merge dincolo de perceperea unei 
anumite incarnări din viitor şi din trecut, întrucât chiar şi 
pentru el există limite ale cunoaşterii. Clarvăzătorul 
poate examina până la trei incarnări trecute ale 
Pământului; la fel în ceea ce priveşte viitorul. El poate 
astfel examina şapte incarnări, inclusiv starea terestră 
actuală. 

Faptul că cel care este clarvăzător plasează Pământul 
chiar în centrul acestei evoluţii le poate părea unora un 
fel de superstiție, şi ar putea spune că este vorba de un 
aranjament straniu. Dar numai o judecată superficială se 
poate manifesta astfel. Nu este mai straniu decât atunci 
când câmpul meu vizual este degajat din toate părţile şi 
eu mă găsesc pe mine însumi în centrul orizontului, 
putând vedea în orice direcţie, până la aceeaşi depărtare. 
Nu ne situăm noi înşiue, cu Eul nostru, în mijlocul celor 


şapte componente: corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu, 
Sine spirituală, Spirit al vieţii, Om-spirit? 

Ceea ce voi spune despre evoluţia planetară a 
Pământului nostru va surprinde pe unii şi le va părea 
extraordinar. 

Astfel, Pământul nostru a evoluat pornind de la o planetă 
veche. Acum această planetă nu mai este pe cer. Luna 
actuală reprezintă doar o parte din ceea ce a fost cândva. 
Ea este o parte a ceea ce a fost precursorul Pământului 
nostru. Dacă aţi pune la un loc Pământul actual, Luna 
actuală şi tot ceea ce trăieşte pe aceste corpuri cereşti ca 
entităţi spirituale aţi obţine o imagine aproximativă a 
precedentei incarnări a Pământului, pe care ocultismul o 
numeşte „L.una". Consideraţi că o astfel de ipoteză este 
formulată numai pentru a vă uşura înţelegerea dar, ca 
orice ipoteză, ea nu este cu totul exactă: Dacă s-ar 
amalgama Pămamtul şi Luna actuală cum s-ar amesteca 
două substante într-o retortă într-un laborator de chimie, 
ceea ce s-ar obţine nu ar fi nici pe departe vechea Lună, 
deoarece trebuie să fiţi conştienţi că din momentul în 
care Pământul şi Luna s-au despărtit cele două corpuri 
cereşti şi-au continuat evoluţia despărțit. Astfel, ceea ce 
noi numim substanţa solidă, regnul mineral, nu a apărut 
decât după începutul evoluţiei Pământului actual. 

O dată cu reunirea mentală a Pământului şi a Lunii ar 
trebui eliminat concomitent, prin gândire, tot ceea ce s-a 
format ulterior. Masa vechii Luui nu cuprindea nimic 
mineral. Consistenţa sa era asemănătoare cu a unui terci 
fluid. Cum am spus, o astfel de ipoteză este construită 
numai pentru a le uşura înţelegerea acestei probleme 
celor care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre 
evoluţia Pământului nostru şi a întregului Cosmos. O 
întelegere aprofundată a acestei evoluţii cere infinit mai 
mult decât ceea ce poate fi abordat într-un curs 
introductiv, şi trebuie să fie urmărită pas cu pas. Această 
evoluţie va fi completată şi pusă în lumină, plecând 
mereu de la puncte de vedere noi. 

Înainte de a trece prin etapa vechii Luni, Pământul a 
traversat o altă etapă, pe care ocultismul o numeşte 
„Soare". Pământul era atunci într-o stare comparabilă cu 


cea a Soarelui nostru actual. Şi dacă am vrea să folosim 
aceeaşi ipoteză ca mai înainte, lucrurile ar fi puţin mai 
complicate. Căci, dacă aţi vrea să ilustraţi această stare, 
ar trebui să puneţi la un loc Pământul, Luna şi Soarele. 
Aţi obţine un singur corp ceresc, corespunzând stării 
solare, dar cu aceleaşi restricţii ca în cazul Lunii. Acest 
vechi Soare, în cursul evoluţiei sale ulterioare, a respins 
toate elementele, forţele şi substanţele Pământului actual 
şi ale Lunii actuale, devenind, astfel, din planetă stea 
fixă. Pământul nostru va deveni şi el într-o zi Soare, când 
va transforma toate fiinţele sale în fiinţe de lumină. 
Astfel, Pământul nostru a fost anterior Lună, şi aceasta a 
fost anterior Soare. Privirea omului se mai poate îndrepta 
spre o etapă anterioară, pe care ocultismul o numeste 
„Saturn". Putem, astfel, distinge printre stările evolutive 
ale Pământului nostru: Saturn, Soare şi Lună, ca şi 
stadiul actual, Pământ, iar în viitor vor exista trei etape: 
Jupiter, Venus şi Vulcan. 

S-ar putea obiecta: Tu ne spui că Pământul a fost 
odinioară Saturn, dar acesta se află şi în prezent pe cer? 
Dar Saturn, care a fost Pământul nostru, nu are nimic de- 
a face cu corpul ceresc ce se află acum pe cer cu numele 
de Saturn. Ceea ce nu înseamnă că fiinţele care sunt în 
prezent pe Pământ s-ar fi găsit altă dată pe Saturnul pe 
came îl vedem pe cer. Saturn actual nu are de-a face cu 
vechiul Satum decât în măsura în care Luna noastră are 
de-a face cu vechea Lună. Saturnul pe care noi îl vedem 
în prezent a continuat să evolueze de la acel trecut 
îndepărtat, şi vechiul Saturn este, faţă de Saturnul 
actual, ca un sugar faţă de un bătrân. La fel stau lucrurile 
şi cu Soarele şi celelalte corpuri cereşti. Şi când 
investigatorul spiritual de astăzi îl observă pe Jupiter, el 
găseşte acolo o stare şi fiinţe cum vor fi pe Pământ când 
el însuşi va deveni Jupiter. 

Aceste învățături emană de la iniţiaţii cei mai vechi, care 
le-au insuflat mereu discipolilor lor. 

Limba noastră, în domeniul care poate fi raportat la 
epocile cele mai îndepărtate, a fost creată de iniţiaţi. Nu 
mă pot extinde asupra acestui subiect într-un curs 
introductiv, întrucât ne-ar îndepărta de subiectul nostru. 


Dar în acel trecut, când iniţiaţii au determinat formarea 
limbajului, el era altceva. Astăzi se caută un nume care 
poate nu este greşit, dar este lipsit de orice semnificaţie 
profundă. Odinioară, dimpotrivă, atribuirea unui nume se 
făcea în legătură cu o anumită semnificaţie. Se voia astfel 
să se edifice un fel de monument în amintirea evoluţiei 
Pământului de-a lungul tuturor acelor epoci şi stări 
planetare. Intr-un anumit fel, s-a stabilit un tablou 
cronologic, pentru ca omenirea să-şi amintească mereu 
de aceste etape. Dar pentru a înţelege acest tablou 
trebuie să ştim despre el mai multe lucruri. 

Ceea ce am schiţat până acum indică faptul că înaintea 
etapei propriu-zis pământeşti Pământul a parcurs etapele 
Saturn, Soare şi Lună. Dar înainte ca Pământul să devină 
Pământul nostru actual, altfel spus, la trecerea de la 
starea lunară la starea terestră actuală, el a fost supus 
influenţei puternce a unui alt corp ceresc, şi anume 
influenţei lui Marte. Influenţa lui Marte, atat de 
importantă pentru evoluţia ulterioară a Pământului şi 
atât de semnificativă, s-a manifestat la începutul evoluţiei 
pământeşti. Să spunem, în treacăt, că tocmai cu această 
ocazie Pământul a primit de la Marte fierul. Astfel, în 
timpvl primei sale faze de evoluţie, Pământul a suferit 
influenţa lui Marte. În timpul celei de a doua jumătăţi a 
evoluţiei sale, deci în prezent, el a ajuns sub influenţa 
predominantă a lui Mercur. De aceea ocultismul 
neglijează termenul de Pământ. În ocultism stările 
pământului sunt împărţite în două jumătăţi: Marte şi 
Mercur. Datorită acestui fapt, schema precedentă se 
modifică astfel: starea Saturn, starea Soare, starea Lună, 
starea Marte-Mercur, starea Jupiter, starea Venus şi 
starea Vulcan. 

Starea Vulcan este a opta şi joacă în evoluţie acelaşi rol 
ca octava în muzică. Cum octava nu este, ca să spunem 
aşa, decât repetiţia primei note la un nivel superior, 
starea Vulcan este o repetiţie a stării Saturn la un nivel 
superior. Cosmosul întreg s-a dezvoltat plecând de la 
spiritual, şi cu starea Vulcan totul se va desfăşura din 
nou în direcţia spiritului, dar sub o formă de evoluţie 
superioară şi mai variată. Dintr-o spiritualitate uuică a 


rezultat o multitudine de Oameni-spirit, la fel cum 
sămânţa pusă în pământ de ţăran va dezvolta toamna în 
spicul copt o multitudine de seminţe de acelaşi fel. Tot 
ceea ce este trecător nu este decât simbol. 

Aceste şapte nume, iniţiaţii le-au strecurat în simbolul 
monumental, în amintirea cursului evoluţiei Pământului, 
de care tocmai am vorbit, şi care ne este dat de cele 
şapte nume ale zilelor săptămânii: 


Ziua lui 
Saturn 

Ziua 
Soarelui 
Ziua Lunii 


Ziua lui 
Marte 

Ziua lui 
Mercur 

Ziua lui 
Jupiter 

Ziua lui 
Venus 


Sâmbătă 
Duminică 
Luni 

Marţi, Mars 
Miercuri, 
Mercur 


Joi, Giovedi 


Vineri, Venus 


Saturday 
Sontag, Sunday 


Montag, 
Monday 
Ziu, 
Dienstag 


Wodan, 
Wednesday 


Donar, 
Donnerstag 


Freia, Freitag 


Dius, 


Acesta este efectiv un monument în amintirea etapelor 
evoluţiei Pământului nostru, care s-a perpetuat în numele 
zilelor săptămânii. Astfel, în ceea ce nouă ne pare o 
banalitate se află relaţii spirituale profunde. 

În prezent, trebuie să gândiţi că şi evoluţia întregii 
omeniri este legată intim de această evoluţie planetară. 
Da, evoluţia omului nu poate fi înţeleasă decât prin 
evoluţia planetară. Fiecare mădular constitutiv al fiinţei 
umane este strâns legat de etapele evoluţiei planetare a 
Pământului, în măsura în care în cursul fiecăreia din 
aceste etape a fost depus germenele unuia din aceste 
mădulare constitutive ale entității umane. Astfel, 
germenele corpului fizic a fost depus în etapa saturniană, 
cel al corpului eteric în etapa solară, cel al corpului astral 
în etapa lunară, cel al Eului s-a integrat abia în cursul 
etapei Pământ. De aceea corpul fizic este azi elementul 


cel mai perfecţionat, în timp ce corpul eteric nu este 
decât la a treia etapă a evoluţiei sale, neapărând decât pe 
vechiul Soare. Corpul astral apărut pe vechea Lună nu 
este decât la a doua etapă a evoluţiei sale şi Eul este 
noul-născut printre mădularele constitutive, căci el nu 
este, în etapa actuală, decât la începutul dezvoltării sale. 
Ceea ce am spus mai sus este o simplă indicație, în 
vederea studiului ulterior al celor patru mădulare 
constitutive ale fiinţei umane. 
La începuturile Societăţii teosofice s-a folosit adesea 
expresia: „membre* superioare" şi „membre inferioare", 
corpul fizic fiind considerat treapta cea mai de jos, 
adesea asociindu-i-se o judecată de valoare. Şi exista 
mult prea adeseori înclinația de a se considera corpul 
fizic ca având puţină valoare, ba chiar de a fi demn de 
dispreţ. Era o mare eroare. 

* Wesensglidern = literal, „membrele fiinţei", ceea ce noi 

traducem obişnuit prin: „mădulare constitutive" (nota trad. 

francez). 
Examinaţi în detaliu acest edificiu minunat care este 
corpul fizic. Veţi constata fără greutate că el a atins un 
înalt grad de perfecţiune, ceea ce nu este cazul cu corpul 
eteric. Privind corpul fizic cu ochii înţelepciunii, veţi 
vedea o minune în fiecare organ al său, în fiecare os etc. 
Studiaţi structura inimii şi remarcaţi ce muncă 
desfăşoară în fiecare zi şi oră după oră acest organ 
relativ mic. Opuneţi-i dezvoltarea încă defectuoasă a 
corpului astral, modul cum acesta este agitat zilnic de 
pasiuni nepurificate, vedeţi cum omul aspiră încă la 
plăceri a căror satisfacere chinuie structura minunată a 
inimii. Şi cu toate acestea inima este în măsură să pareze 
toate vătămările astrale fără a se distruge, adesea chiar 
fără să sufere stricăciuni. Aşadar, corpul astral este mai 
puţin dezvoltat decât corpul fizic, elementul cel mai 
perfecţionat. În viitor, corpul astral va depăşi corpul fizic. 
Corpul eteric este în prezent mai puţin evoluat decât 
corpul fizic, corpul astral venind în al treilea rând. lar 
cel mai tânăr dintre mădularele constitutive ale entității 
umane este Eul. Din această cauză el va fi ultimul care va 
atinge perfecțiunea. 


Aşadar, tot ce aveţi propriu-zis fizic în corpul 
dumneavoastră fizic este componenta cea mai veche. 
Corpul nostru fizic a parcurs deja o dezvoltare înainte de 
a fi inserat un corp eteric. Această dezvoltare a corpului 
fizic constituie faza Saturn. Primul germene al corpului 
fizic nu era atunci decât un aparat fizic. Apoi el şi-a 
urmat evoluţia şi numai pe Soare a fost inserat corpul 
eteric. Corpul eteric a umplut într-un anumit fel corpul 
fizic şi, sub anumite raporturi, l-a transformat. În cursul 
etapei lunare, acestor corpuri li s-a adăugat corpul astral, 
şi numai la începutul etapei noastre pământeşti s-a 
asociat şi Eul. La ora actuală, omul este o entitate 
formată din patru mădulare. În etapa lunară, el se 
compunea dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric şi unul 
astral. In etapa solară, dintr-un corp fizic şi dintr-unul 
eteric, iar în etapa Saturn numai din corp fizic. Astfel, 
corpul fizic are patru faze evolutive, corpul eteric trei, 
corpul astral două şi Eul este, în această privinţă, la 
prima fază. Datorită acţiunii mai îndelungate asupra lui, 
corpul fizic este şi mădularul cel mai perfecţionat. 
Vedeţi, asadar, cum fiecare mădular al entității umane 
este legat de evoluţia întregului sistem planetar. Din 
această cauză veţi şi găsi în vechile lucrări de ocultism 
denumirile următoare: 

pentru corpul corpul lui Saturn 


fizic: 

pentru corpul corpul Soarelui 

eteric: 

pentru corpul corpul Lunii 

astral: 

pentru Eu: corpul Pământului, în calitate de mădular 


propriu omenesc 
Mâine vom urmări structurarea şi viaţa lui Saturn şi vom 
trece după aceea la Soare şi la Lună. Vom vedea atunci 
cum omul s-a perfecţionat din ce în ce mai mult, până la 
starea sa actuală. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINŢA a IX-a 
Kassel, 24 iunie 1907 


La schiţa evoluţiei planetare expusă ieri vom adăuga 
astăzi alte consideraţii. S-a spus că Pământul nostru a 
parcurs stările Saturn, Soare şi Lună. Astăzi îmi propun 
să vă descriu aceste stări, cum se face de obicei în 
ocultism. Veţi putea vedea, când vom vorbi despre 
evoluţia sufletului pe drumul cunoaşterii, cum îl 
înţelegem noi în legătură cu multe lucruri amintite în 
prezent ca ipoteze. Dacă expunem în linii mari starea de 
început a lui Saturn, aşadar o stare care a existat acum 
milioane şi milioane de ani, ea apare cu totul diferită de 
ceea ce admite fizica, care ia în considerare condiţiile 
fizice actuale. Înainte de toate, trebuie să ne fie clar că 
fiinţa cea mai perfectă pe care o cunoaştem, omul însuşi, 
a parcurs calea evolutivă cea mai lungă. Aşadar, veţi 
urmări o istorie a evoluţiei care se îndepărtează 
considerabil de cea a lui Haeckel şi a lui Darwin [32]. Veţi 
găsi expuse în cartea mea avantajele acestei teorii pur 
materialiste. 

Este vorba, mai întâ, de a înţelege că ceea ce este mai 
perfect are în urma sa evoluţia cea mai lungă. Or, cea 
mai evoluată fiinţă este omul, şi în primul rând corpul său 
fizic. Toate fiinţele din jurul nostru sunt mai puţin 
perfecte decât corpul fizic omenesc, care a necesitat 
maximum de timp pentru a se dezvolta. Din această 
cauză, privirea spirituală percepe primele sale structuri 
încă din starea Saturn. Spaţiul cosmic întreg, cu fiinţele 
şi obiectele care se găseau acolo, au acţionat asupra 
primei stări a Pământului. Dumneavoastră posedaţi încă 
toate organele care au fost formate atunci; sunt ceea ce 
corpul fizic are mai perfect. Acestea sunt organele 
noastre de simţ, aparatele pur fizice ale omului care au 
început să fie structurate în această epocă. Nu trebuie 
însă să vă imaginati că ochiul exista atunci aşa cum este 
el astăzi. Dar primele structuri ale ochiului, ale urechii, 
ale tuturor organelor senzoriale şi aparatelor pur fizice 
ale omului s-au format pe Saturn. Pe Saturn existau 
structuri care astăzi se mai regăsesc numai în regnul 
mineral. În acel timp, omul exista ca primă structurare a 
corpului său fizic. Tot restul, sânge, ţesuturi etc., nu 
exista. Primele structuri ale corpului omenesc existau ca 


aparate fizice. După cum smaraldul, mica etc. iau naştere 
în virtutea legilor fizice şi formează cuburi, hexaedre şi 
alte structuri, tot astfel au luat naştere forme 
asemănătoare aparatelor, şi ele se găseau pe corpul 
ceresc al lui Saturn aşa cum există în prezent cristalele 
pe Pământ. lar modul de acţiune al suprafeţei lui Saturn 
era în principal un fel de reflectare spre spaţiul cosmic. 
Fiinţele care îl înconjurau pe Saturn, dispersate în 
Univers, transmiteau acţiunile lor în jos. Ceea ca se 
cheamă „mireasma universală" era atunci foarte 
puternică. Numai anumite fenomene vă pot da o idee 
despre ceea ce se producea atunci pe Saturn: dacă 
percepeţi în natură sunetul unui ecou, aveţi în aceasta 
confirmarea faptului că pe Saturn ar fi curs în afară ceva, 
ca răspuns al impresiilor care au acţionat asupra lui. 
Aparatele care retrimiteau aceste imagini în spaţiul 
cosmic reprezintă prima structură care s-a dezvoltat 
ulterior sub formă de ochi. Am putea urmări astfel orice 
detaliu. Ceea ce purtaţi azi în corpul dumneavoastră era 
în acel timp un regn fizic al lui Saturn, reflectând spre 
Cosmos în variate feluri întreaga imagine a Universului. 
Miturile şi legendele au păstrat acest fenomen mai clar 
decât ne imaginăm. În mitul grec al Misteriilor de la 
Eleusis s-a mai păstrat ceva din imaginea acţiuni comune 
a lui Cronos şi Rhea, care apar totuşi cu un mare decalaj 
al faptelor, datorită modului în care erau concepute pe 
atunci raporturile universale. Acest mit ne relatează cum 
Cronos îşi trimite în jos raza sa, care-i revine în diverse 
moduri, de unde imaginea că îşi devora copiii. 

Nu trebuie să vă imaginati că masa lui Saturn era ceva 
solid, în felul corpurilor fizice actuale; chiar apa sau aerul 
nu v-ar da o idee asupra consistenţei substanţei de bază a 
lui Saturn. Când se vorbeste de corpuri, în ocultism se 
disting corpurile solide, lichide şi gazoase. Dacă se 
pomeneşte despre elemente în stilul de altădată, aceasta 
corespunde la ceea ce în chimia actuală reprezintă stările 
de agregare ale materiei. Nu trebuie să credeţi că cei 
vechi înțelegeau prin elemente acelaşi lucru ca noi. Mai 
există o stare superioară de agregare a materiei pe care 
ocultismul o numeşte foc. „Căldura" ar reda mai bine 


ideea. Fizica, de asemenea, va fi constrânsă să 
recunoască că ceea ce se numeşte căldură poate fi 
considerat a patra stare a materiei, ca o stare de 
agregare a materiei diferită de aer şi apă. Deci, masa lui 
Saturn nu atingea nici chiar consistenţa aerului, era 
căldură pură. Ea acţiona în acelaşi mod în care 
acţionează în prezent căldura sângelui şi era legată de 
procesele vieţii interioare, căci aceste procese fizice erau 
adevărate procese vitale. Saturn era constituit din 
materie calorică, o masă foarte subtilă, care, referindu-se 
la substanţele noastre, ar putea fi numită neutră. 

Dacă vrem să luăm în considerare fiinţele care locuiau pe 
Saturn, trebuie să ne fie clar că ceea ce se miscă astăzi 
pe Pământ era pe atunci numai prima structură a unui 
corp fizic; lipseau un corp astral şi Eul. Dar alte fiinţe, 
mult mai avansate ca omul, îl animau pe Saturn; ele nu 
se deplasau însă într-un corp fizic. Erau incarnate în 
materia calorică şi acționau ca un flux mişcător de 
căldură. Asemenea curenţi de căldură reprezentau 
faptele acestor fiinţe care-l însufleţeau pe Saturn. Dând 
naştere curentilor de căldură, aceste fiinte îşi îndeplineau 
munca în modul în care în prezent se modelează o masă. 
De altfel, nimic altceva nu le trăda prezenţa. Când doi 
curenţi de căldură se mişcau încoace şi încolo şi se 
intersectau, aceasta era, ca să zicem aşa, un mod de a se 
saluta. Fiinţele care parcurgeau pe Saturn stadiul lor 
omenesc nu aveau, ca element inferior, un corp fizic. Ele 
nu se adânceau atât de mult în materie, încât să aibă 
nevoie de un corp fizic. Mădularul lor inferior era Eul, 
aşa cum dumneavoastră aveţi corpul fizic. Ele aveau, 
apoi, Sinea spirituală sau Manasul, un Spirit al vieţii sau 
Budhi şi un Om-spirit sau Atma. Mai aveau încă un al 
optulea, un al nouălea şi un al zecelea mădular, pe care 
trebuie să le amintim. 

Aceste mădulare, pe care omul încă nu le are, literatura 
teosofică le numeşte „trei Logoi". Creştinismul le 
numeşte: Sfântul Duh, Fiul sau Verbul şi Tatăl. Aşadar, se 
poate spune: Aşa cum omul actual se compune din corp 
fizic, corp eteric, corp astral, Eu, Sine spirituală, Spirit al 
vieţii şi Om-spirit, tot astfel aceste fiinţe care trăiau pe 


Saturn şi pe care le putem compara cu omul pământesc 
actual se compuneau din Eu, Sine spirituală, Spirit al 
vieţii, Om-spirit, Sfântul Duh, din Verb sau Fiu şi din 
Tată. Limbajul teosofic le numeste „Asuras". Ele sunt cele 
care încă de la început au sădit în această structură fizică 
a corpului omenesc independenţa, conştienţa de sine şi 
sentimentul Eului. Nu aţi putea utiliza în nici un fel 
ochiul în serviciul Eului, dacă organizarea 
dumneavoastră nu ar fi fost pregătită pentru aceasta. 
Mădularele au fost astfel pregătite de spiritele Eului, 
numite şi spirite ale egotismului. Ele ne dau ceea ce este 
mai înţelept, dacă este dezvoltat în mod corect. Dar 
lucrul cel mai sublim se tramsformă în contrarul său, 
acţionează în modul cel mai dăunător, când nu este 
elaborat în mod corespunzător. Niciodată omul nu ar 
putea atinge acel înalt uivel, pe care îl numim demnitatea 
omenească independentă, dacă aceste spirite nu ar fi 
sădit în el sentimentul Eului. Au existat întotdeauna şi 
spirite care s-au rătăcit pe calea răului. De aceea trebuie 
spus: Aceste entităţi, care erau „săditorii" egotismului, şi 
care, în prezeut, depăşesc de departe omul în 
perfecţiune, spre care noi ne ridicăm ochii ca spre cele 
mai sublime înălţimi ce pot exista, au pus egotismul în 
serviciul abnegaţiei, al sacrificiului; celelalte au continuat 
dezvoltarea egoitismtilui lor în mod egoist. 

Purtăm în noi efectele acţiunilor acelor spirite ale Eului 
care au luat calea bună, în elanurile noastre spre 
libertate şi demnitate, şi, de asemenea, germenele răului, 
fiindcă entităţile odinioară decăzute au continuat să 
acţioneze. Acest antagonism a fost resimţit mereu. 
Creştinismul însuşi face deosebire între Dumnezeu-Tatăl, 
pe care îl consideră ca fiind spiritul cel mai înalt de pe 
Saturn, şi adversarul său, spiritul tuturor Eurilor rele şi a 
toată imoralitatea, spiritul care a decăzut odinioară pe 
Saturn. Aceştia sunt cei doi reprezentanţi ai lui Saturn. 
La fel cum după moarte se ajunge într-o altă formă de 
existenţă, un astfel de corp ceresc parcurge, înainte de a 
intra într-o nouă stare, un stadiu intermediar, un fel de 
somn numit „pralaia", în opoziţie cu „manvantara", astfel 
încât între starea Saturn şi starea Soare apare o pauză, o 


stare latentă a planetei: Atunci, din această stare de 
somn, care însă este o stare spirituală şi nu o stare de 
repaus, planeta reapare sub o formă cu totul nouă. Astfel, 
Saturn a reapărut ca Soare. Atunci s-a realizat o 
transformare considerabilă. Un mare număr de structuri 
care se formaseră deja pe Saturn şi care îşi continuă 
acum în noi dezvoltarea au fost pătrunse de un corp 
eteric. Într-o astfel de tranziţie planetară se întâmplă 
ceva ce poate fi comparat cu ceea ce se produce când se 
ia fructul unei plante şi se bagă în pământ: el se 
descompune, dar se formează şi structura care 
pregăteste o plantă nouă. Astfel, tot ce s-a format pe 
Saturu a reapărut sub forma unei noi structuri pe Soare, 
care a fost pătrunsă de un corp eteric. Totuşi nu în 
totalitată; o parte a rămas în urmă, în aşa fel că ceea cea 
fost anterior structură umană primordială de corp 
omenesc s-a scindat în două regnuri. O parte a progresat, 
a devenit un fel de oameni-plante; aşa cum planta actuală 
are un corp fizic şi un corp eteric, tot aşa şi oamenii 
solari de atunci aveau un corp fizic şi un corp eteric, în 
timp ce alte entităţi au rămas la treaptă fizic-minerală, 
putaînd fi comparate cu regnul mineral actual. Soarele l- 
a încorporat ca regn inferior, în timp ce pe celailalt, cel al 
oamenilor-plante, l-a împins în sus, ca regn superior. Vă 
puteţi face o idee corectă despre aerul solar 
reprezentându-vă un gaz chimic dens care nu reprezintă 
doar un corp care reflectă, ci care a absorbit în el toate 
radiaţiile primite, le-a transformat în interiorul său şi 
apoi le-a rearuncat în afară, aşa cum se întâmplă în 
prezent cu culoarea plantei. Planta îşi formează 
componenta sa verde (clorofila) şi alte substanţe şi redă 
Universului ceea ce a elaborat. 

Ceea ce trăia în corpul solar nu mai poate fi comparat, ca 
pe Saturn, cu un ecou sau o reflectare, ci apare un 
fenomen neobişnuit pentru fiinţele încorporate pe Soare, 
care nu poate fi comparat decât cu un fel de Fata 
Morgana, cu un fel de, miraj aerian alcătuit din imagini 
colorate. Astfel de fenomene, care astăzi nu sunt 
perceptibile decât în anumite locuri ale suprafeiei 
globului pământesc, v-ar pennite să concretizaţi modul în 


care corpurile vegetale deveniseră atunci vizibile. 
Trebuie să vă reprezentaţi că propriile dumneavoastră 
corpuri au trecut prin aceleaşi miraje pe care le cunoaşte 
un corp actual. Ele erau tot atât de subtile ca niste 
miraje, dar aceasta nu era o simplă fantasmagorie, ci în 
acelaşi timp existau şi efecte sonore şi olfactive care 
turbionau prin sfera gazoasă solară. Aşa cum toate 
fiinţele care se aflau pe Soare erau luminoase, în felul în 
care tot ce este în prezent stea fixă este luminos, vechiul 
regn saturnian al fiinţelor retardate acţiona ca o 
incluziune întunecată, ca ceva întunecat faţă de lumină, 
asemănător cu nişte caverne nedesluşite în interiorul 
corpului solar, care tulburau armonia sa. În particular, în 
ceea ce priveşte aroma cosmică, în aceasta se amestecau 
impresii emanând de la entităţile retardatare, care 
răspândeau tot felul de mirosuri dezgustătoare. Miturile 
noastre au păstrat o amintire despre aceasta când spun 
că diavolul pute şi lasă în urma lui un miros infect. În 
cursul evoluţiei ulterioare a Soarelui a rămas cu adevărat 
o incluziune, iar actualele pete solare sunt cu adevărat 
ariergarda vechiului regn al lui Saturn pe Soare. Cu toate 
acestea, ele sunt explicabile după ipotezele actuale. 

Am făcut astfel o schiţă sumară a existenţei solare a 
Pământului sub aspect material. Să vedem acum ce 
entităti atinseseră atunci stadiul omenesc. Pentru a le 
descrie ar trebui spuse câteva lucruri. Corpul inferior al 
acestor entităţi este corpul astral; ele au un Eu, o Sine 
spirituală, un Spirit al vieţii, un Om-spirit; apoi, în sens 
creştin, Sfântul Duh si Fiul sau Verbul. Ele nu-l aveau pe 
Tatăl, acesta fiind cunoscut numai în epoca Saturn. Între 
timp, aceste spirite au progresat şi depăşesc cu mult 
omul. Regentul spiritelor solare, ţinând seama că el a 
exercitat cea mai mare influenţă pe Pământ, 
reprezentând aceste spirite al căror cel mai înalt element 
era Fiul sau Verbul, este Hristos, în sensul esoteric al 
termenului, în măsura în care Pământul a trecut în 
prealabil prin etapa solară. Pe Soare nu i s-ar fi dat încă 
numele de Hristos. În crestinismul vechi acest lucru a 
fost întotdeauna propovăduit astfel şi diferenţa dintre 
creştinismul adevărat şi creştinismul exoteric, adesea 


întemeiat pe înţelegeri greşite, rezidă în faptul că vechiul 
creştinism voia să aplice întreaga gândire şi toate 
concepţiile pentru a încerca să înţeleagă cine a fost acea 
entitate înaltă care a luat formă omenească în fisus din 
Nazaret. Creştinismul vechi voia să-şi facă o idee asupra 
temeiului acestui lucru, şi în acest scop nici o 
înţelepciune nu-i părea prea înaltă sau prea incomodă; 
astfel el a descris entitatea lui Hristos sub numele lisus 
din Nazaret. Multe afirmaţii ale Evangheliei lui loan vor 
deveni inteligibile numai dacă le veţi interpreta din acest 
punct de vedere. Un exemplu este suficient. Dacă 
analizaţi fraza: „Eu sunt lumina lumii" [33] cuvânt cu 
cuvânt, veţi vedea că aici este indicat faptul că el este 
marele erou solar, că face parte din lumina Soarelui, că 
aceasta este un element al fiinţei sale. Legiunea de 
spirite al căror regent este Hristos o numim „Spirite ale 
focului"; şi mai spunem: Pe Saturn se aflau în stadiul 
uman Asura sau Spiritele Eului, pe Soare Spiritele focului 
sau Logoi, al căror reprezentant suprem era numit Logos 
sau Cuvânt. Din acest motiv, Hristos însuşi este numit 
Cuvântul care exista la începuturi. În Biblie, începutul 
primordial indică un anumit punct foarte precis de 
plecare al evoluţiei cosmice. 

Apare o stare intermediară, un fel de somn al întregului 
corp cosmic, apoi se aprinde din nou ca Lună. Amintiţi-vă 
că la început Pământul nostru forma un singur corp cu 
Soarele şi Luna. Numai când Soarele s-a reaprins unele 
dintre fiinţe, cu o parte din mediul lor înconjurător, s-au 
separat; s-au format astfel două corpuri ceresti. Unul, 
Soarele, devine stea; ceea ce s-a scindat descrie cercuri 
în jurul lui. Astfel, vechiul Soare s-a scindat în două 
componente. Substanțele cele mai evoluate au rămas pe 
Soare, cele mai puţin perfecte au fost eliminate. Astfel, 
ceea ce anterior urma o singură cale, pentru că exista un 
singur corp, străbătea acum două căi: calea solară şi 
calea lunară. Calea solară este cea care s-a format pe 
Soare, Luna şi-a format propria sa lume. S-ar obţine 
vechea Lună, dacă aţi pune la un loc Pământul şi Luna 
actuală, ceea ce v-ar putea da o idee despre natura Lunii. 
Luna actuală este, în ceea ce priveşte calităţiile sale 


fizice şi spirituale, mult mai puţin evoluată decât 
Pământul, şi acesta s-a separat de Lună tocmai pentru a 
avea cele mai bune condiţii de existenţă pentru fiinţele 
sale. El a continuat să progreseze faţă de ceea ce fusese 
în starea lunară. 

Care era situaţia pe Lună? Fiinţele care pe Saturn 
pregătiseră structurarea fizică a organelor de simţ le 
remodelaseră în aşa fel, încât pe Soare li se integrase şi 
un corp eteric. Datorită acestui fapt organele de simţ s- 
au centralizat, şi astfel s-au putut forma pe vechiul Soare, 
sub influenţa corpului eteric, primele structuri ale 
tuturor organelor de creştere, inclusiv glandele. Aceste 
structuri au reprezentat ultimul rezultat al stării solare. 
Pe Lună a fost integrat în acelaşi fel corpul astral. Toată 
astralitatea se afla la început în mediul înconjurător. 
Spiritele focului îşi dezvoltaseră corpul lor astral ca 
element inferior. Datorită acestui fapt, aceste fiinţe* 
formau un fel de plante. Ele aveau o poziţie fixă. Deşi 
întregul corp solar a fost gazos, trebuie să vă gandiţi la 
straturi de aer mai dense, care constituiau corpuri pentru 
oamenii-plante. Acum a fost integrat corpul astral: prin 
aceasta a luat naştere prima structură a sistemului 
nervos. Regnul care în cursul stării solare atinsese 
stadiul vegetal a trecut la un stadiu de tip mimal. 
Strămoşii lunari ai oamenilor dispuneau astfel de trei 
corpuri: un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, dar 
ei depăşeau cu o treaptă maimuţele actuale cele mai 
evoluate. Aceştia erau oameni-animale pe care nici o 
biologie nu îi mai poate pune în evidenţă, un regn 
intermediar între om şi animal. Regnurile noastre 
actuale, vegetal, animal şi mineral, s-au format, în orice 
caz, ulterior. Dar la fel cum au existat oameni-animale 
trebuie, de asemenea, să admitem un regn intermediar 
între plantă şi animal: plante având o semisensibilitate, 
scoțând efectiv mici strigăte când le atingeai. Acestor 
mimale-plante le-ar fi fost imposibil să se dezvolte pe un 
sol mineral cum este solul terestru actual, care, de altfel, 
nici nu exista. Masa Lunii nu era formată din mineralul 
actual; nu exista nici chiar ceva asemănător cu pământul 
arabil. Solul lunar de atunci putea fi comparat eu un terci 


care s-ar obţine dacă am fierbe salată sau spanac; în el se 
afla un fel de plantă-mineral. Tot solul lunar era o fiinţă 
vegetală. Dacă vă gândiţi la turbă, ea se aseamănă cu 
ceea ce era atunci acest regn intermediar între mineral şi 
plantă. Nu existau nici roci; cel care ar fi străbătut 
Pământul ar fi mers pe un astfel de sol turbos sau 
vegetal, iar în chip de roci imaginaţi-vă incluziuni 
lignificate. Pe acest sol cresteau animale-plante şi se 
mişcau acele entităţi care erau oameni-animale, în 
mediul extem al Lunii, numit „aer de foc". Imaginati-vă 
aerul încărcat de vapori de salpetru, de acid carbonic şi 
acid sulfuric. În acest aer trăiau oamenii lunari. Ocultiştii 
au cunoscut dintotdeauna acest aer de foc, şi în condiţiile 
vechi ale Pământului ar fi fost posibil să-l prepare chimic, 
ceea ce acum nu se mai poate realiza decât în spaţii 
foarte restrânse. Adevărata alchimie i-a păstrat 
cunoasterea. Din această cauză, când citiţi în Faust: 
„Vreau să prepar puţin aer de foc" este vorba de o 
reminiscență a profunzimilor ocultismului. Aerul de foc 


învăluia Luna; aceasta era atmosfera sa. 
* Aici este o ambiguitate. „Aceste fiinţe" se referă probabil nu 
la Spiritele focului, ci la oamenii-plante de pe vechiul Soare, 
care nu au încă corp astral (nota trad. francez). 


O menţiune suplimentară ne va permite poate să 
înţelegem mai bine această existentă lunară. Exista un 
regn vegetal-mineral, un regn animal-vegetal şi, de 
asemenea, oameni-animale care se mişcau pe 
fonnaţiunile aparţinând regnurilor anterioare. Dar în 
fiecare etapă se întâlnesc retardaţi sau, dacă preferaţi, 
repetenţi. Repetentia nu există numai în şcoală, când un 
elev trebuie să repete aceeaşi clasă, ci şi în marea 
evoluţie. Astfel de repetenţi apar, în mod foarte ciudat, în 
cursul stadiilor evoluţiei târzii. Recunoaştem astfel de 
repetenţi ai stadiului plante-animale în cazul paraziţilor, 
de exemplu, vâscul. Obişnuit să crească pe un sol 
vegetal-mineral, el nu se poate dezvolta pe un sol 
mineral. Vâscul este o mărturie pentru ceea ce reprezintă 
un astfel de şcolar repetent; dar repetenţii evoluţiei 
universale sunt mult mai grav afectaţi. Este ceea ce 


exprimă miturile ţărilor nordice. Cunoaşteţi mitul nordic 
al lui Baldur şi al uciderii sale de către Loki. 

Intr-o zi zeii se amuzau la Asenheim, aruncând în joacă, 
prin cer, obiectele cele mai diverse. Mai înainte Baldur 
avusese vise care-i prevesteau un sfârşit apropiat; din 
acest motiv zeii se temeau că îl vor pierde. Mama zeilor îi 
pusese să jure că nu-l vor răni pe Baldur, căci aceştia se 
amuzau aruncând tot felul de obiecte asupra sa. Loki, 
adversarul zeilor, aflase că o fiinţă considerată 
inofensivă, vâscul, nu depusese jurământ, stând ascunsă 
undeva departe. Loki şi-a procurat vâscul şi l-a dat zeului 
orb Hodur, care l-a aruncat asupra lui Baldur. Întrucât nu 
depusese jurământul, vâscul l-a rănit pe Baldur şi astfel 
acesta a murit. Acest mit ne face să înţelegem că ceea ce 
este invulnerabil pe Pământ nu poate fi lezat decât de 
ceea ce, provenind dintr-o existenţă precedentă, a rămas 
în urmă. Vâscul era resimţit ca aducând în prezent ceva 
dintr-o existenţă trecută. Toate fiinţele care există astăzi 
pe Pământ se află într-un anumit raport cu Baldur. Pe 
Lună lucrurile stăteau altfel; de aceea fiinţa rămasă în 
urmă de pe Lună era capabilă să-l omoare pe Baldur. Din 
aceste concepţii s-au născut diferite utilizări ale vâscului. 
Existenţa lunară trebuie luată în considerare şi sub un alt 
aspect, şi anume cel spiritual. Fiinţele care pe Lună au 
atins treapta de om aveau ca mădular constitutiv inferior 
corpul eteric, apoi corpul astral, Eul, Sinea spirituală, 
Spiritul vieţii, Omul-spirit sau Atma şi, în plus, Sfântul 
Duh. Ele nu aveau al nouălea mădular, pe care-l deţineau 
numai Spiritele solare. In esoterismul creştin, regentul 
acestor spirite lunare, care se aflau atunci pe treapta de 
om, este numit Sfântul Duh. În crestinismul primitiv, 
entitatea divină triarticulată astfel este pusă într-un 
context intim cu evoluţia Pământului, şi Sfântul Duh este 
spiritul imediat superior omului, capabil să-l inspire în 
mod direct. 

Spiritele lunare depăşesc omul. Se mai numesc şi „Pitris 
lunari", Părinţ lunari sau Spirite ale clarobscurului. 
Intreaga legiune care aparţinea Sfântului Duh în 
esoterismul creştin se numeste legiunea de îngeri; acele 


spirite care depăşesc omul cu o treaptă şi care au 
parcurs stadiul lor de om pe Lună. 

Viaţa oamenilor-animale şi a animalelor-plante era 
diferită pe Lună, faţă de cea a fiinţelor care s-au 
dezvoltat din ele pe Pământ. Miscarea Lunii care se 
separase de Soare era foarte diferită de cea a Pământului 
actual în jurul Soarelui. Această Lună gravita în jurul 
Soarelui, arătându-i mereu aceeaşi faţă, aşa cum se 
mişcă Luna actuală în jurul Pământului. Luna nu făcea 
decât o rotaţie în jurul axei ei, în timp ce descria o rotaţie 
în jurul Soarelui. Din această cauză, toate fiinţele 
depindeau de existenţa solară în mod cu totul diferit 
decât în prezent. În timpul unei rotații complete a Lunii 
în jurul Soarelui era continuu ziuă pe o parte şi noapte pe 
cealaltă parte. Fiinţele capabile de mişcare se deplasau 
deja pe un fel de cerc în jurul Lunii, astfel încât se aflau 
sub influenţa acesteia un anumit timp. Timpul petrecut 
sub influenţa solară era cel al reproducerii. Exista deja şi 
atunci o reproducere. Oamenii lunari nu aveau încă 
posibilitatea să-şi exprime durerea sau bucuria prin 
sunete. Ceea ce exprimau ei avea o semnifcaţie mai mult 
cosmică. Perioada de expunere solară era perioadă de rut 
care, când era trăită, se însoțea de strigăte oribile, aşa 
cum s-a păstrat la animale şi azi. 

Au dăinuit multe alte lucruri din acele timpuri. 
Dumneavoastră cunoaşteţi cercetările efectuate asupra 
cauzelor migraţiilor păsărilor călătoare care, într-un 
sens, înconjoară şi ele Pământul. Multe dintre lucrurile 
care ne par astăzi misterioase se clarifică dacă luăm în 
considerare întreaga devenire a Pământului nostru. A 
fost un timp când fiinţele nu se pregăteau pentru 
reproducere decât când migrau spre Soare; se poate 
numi perioada vieţii sexuale. Procesele generale ale vieţii 
lunare se exprimau prin sunete produse în anumite 
sezoane. În celelalte anotimpuri, pe Lună domnea 
liniştea. 

Am aflat cu acest prilej cum s-a petrecut trecerea 
Pământului prin cele trei perioade mterioare ale sale: 
Saturn, Soare şi Lună. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINŢA a X-a 

Kassel, 25 iunie 1907 
Vom examina astăzi transformarea vechii Luni în 
Pământul nostru. Dar semnalăm mai întâi un fenomen 
important al însăşi evoluţiei lunare. Spre sfârşitul 
acesteia, atunci când tot ceea ce am descris ieri se 
desfăşurase mai mult sau mai puţin până la capăt, a avut 
loc o reunire a vechii Luni şi a Soarelui. Vechea Lună a 
recăzut, ca să spunem aşa, pe Soare, astfel încât nu a mai 
existat decât un singur corp ceresc, unitar. Acest corp a 
trecut din nou printr-un fel de somn plmetar şi s-a 
înfăptuit a patra metamorfoză. Nu a rezultat un corp 
planetar similar cu Pământul actual; acesta a necesitat o 
perioadă de pregătire lentă. Pământul nostru ne permite 
să sesizăm în mod clar o lege cosmică: Etapele târzii 
trebuie să repete sub un anumit raport ceea ce a existat 
anterior. După trezire, înainte ca Pământul să devină 
planeta actuală, el a trebuit să repete, pe scurt, stările 
Saturn, Soare şi Lună. Această evoluţie s-a desfăşurat 
altfel decât în cazul celor trei planete. 
Aţi văzut că pe Saturn a fost prezentă prima structură 
schematică a organelor noastre de simţ. Cu ocazia primei 
repetiţii, aceste formaţiuni senzoriale erau deja atât de 
avansate, încât din ele rezulta un fel de formă 
omenească. Totuşi, în această metamorfoză, acel aparat 
senzorial automat era încă lipsit de corp eteric. El s-a 
încorporat cu ocazia repetiţiei solare, în timp ce corpul 
astral s-a inserat cu ocazia celei de a treia repetiţii, cea a 
stării lunare. În cea de a treia fază, Soarele şi Luna se 
aflau din nou separate în spaţiul cosmic. Fiinţele erau 
mai avansate în evoluţia lor, căci ele se pregăteau 
progresiv pentru ceea ce urmau să pătimească pe 
Pământ. Celor trei corpuri de care dispunea populaţia 
lunară, fiinţe de tipul oamenilor-animale, li s-a asociat un 
al patrulea mădular, Eul. Dar această acţiune nu a mers 
atât de rapid. Când Pământul a repetat starea Saturn, 
întregul aparat senzorial automat a trebuit să elaboreze 
forma care-i dădea posibilitatea să primească Eul. În 
timpul repetiţiei solare, corpul eteric s-a transfonnat în 
aşa fel, încât să poată deveni purtător al Eului, iar în 


timpul repetiţiei lunare s-a transformat şi corpul astral, 
astfel încât să poată primi Eul. Era ca şi cum aceste 
mădulare asteptau să primească un Eu. 
Am urmărit deja separarea Soarelui şi a Lunii. 
Apropiindu-se începerea propriei noastre evoluţii pe 
treapta de oameni propriu-zişi, a intervenit separarea 
Lunii de Pământ. Din vechea Lună* iau naştere două 
corpuri: unul, compus din fiinţele şi substanţele cele mai 
rele, a fost respins în spaţiu; celălalt este Pământul 
actual. Ceea ce a împiedicat fiinţele să-şi continue 
evoluţia a trebuit să fie eliminat şi a format Luna actuală. 
Numai atunci Pământul a constituit un corp ceresc 
autonom. Ne aflăm, aşadar, în faţa unor evenimente 
cosmice măreţe: separarea Soarelui de Pământ şi de 
Lună, apoi separarea dintre Pământ şi Lună. Aceste două 
evenimente au pregătit evoluţia noastră actuală. 

* Aici este vorba de repetiţia vechii Luni la începutul etapei 


pământeşti şi nu de starea lunară propriu-zisă (nota trad. 
francez). 


V-am adus la momentul în care Pământul a devenit un 
corp globular independent. Aş vrea acum să vă aduc spre 
acelaşi punct plecând de la un alt aspect, ca să fiţi 
perfect orientaţi asupra locului în care se află acest 
moment pentru planeta noastră. 

Să luăm ca punct de plecare epoca actuală, avâud în 
vedere structura Pământului, aşa cum o cunoaştem cu 
toţii, şi să ne orientăm spre trecut. Chiar şi ştiinţele 
naturii afirmă existenţa unor diferenţe notabile între 
aspectul trecut şi cel actual al Pământului. Totul se 
întemeiază pe ipoteze, dar este îmbucurător să vezi că 
ştiinţele naturale se întâlnesc, într-o oarecare măsură, cu 
ştiinţa spiritului, în această privinţă. Ştiinţele naturii 
spun: În regiunile unde trăim astăzi, odinioară existau 
imense păduri virgine populate cu animale puternice, cu 
un climat tropical. După cum spune ştiinţa, faţa 
Pământului era cu totul diferită. Climatului tropical de 
atunci i-a urmat, precedând climatul actual, o eră 
glaciară etc. Acestea sunt lucruri pe care le găsiţi în orice 
carte de geologie. Eu vi le povestesc pentru a înţelege 
necesitatea de a fi conştienţi de transformarea 


considerabilă a aspectului Pământului în cursul timpului. 
Ştiinţele naturii, care nu dispun decât de rațiune 
combinatorie, de aparatele sale şi aşa mai departe, nu iau 
în considerare decât aspectul exterior al Pământului 
nostru timp de mai multe milenii. Dimpotrivă, 
clarvăzătorul, în viziunea sa retrospectivă, trebuie să 
descrie lucrurile puţin diferit, dar se va ajunge şi la 
armonizarea ştiinţelor naturale cu ştiinţa spiritului. 
Ştiintele naturii ne atrag atenţia asupra faptului pe care 
clarvăzătorul trebuie să-l afirme cu hotărâre, şi anume că 
faţa Pământului nu numai că s-a modificat în ceea ce 
priveşte vegetaţia etc., dar că marea şi uscatul aveau o 
cu totul altă repartiție decât cea cunoscută azi. Astfel, 
Huxley [34] a semnalat faptul că o mare parte a Marii 
Britanii s-a aflat deja de patru ori sub apă. Deci, aspectul 
Pământului se modifică neîncetat. În revista „Kosmos" 
[35], caietul 10, veţi găsi un studiu asupra a ceea ce s-a 
convenit să se numească Atlantida, în care autorul, 
bazându-se întru totul pe ştiinţa actuală, aduce dovada că 
ceea ce în prezent este Oceanul Atlantic trebuie să fi fost 
altădată uscat, bazându-se pe caracteristicile vegetației 
şi faunei din Europa şi din America. El mai spune că în 
această epocă mari regiuni ale Africii nu ar fi fost uscat, 
ci mări. În schimb, la vest, între Europa şi America, se 
întindea continentul Atlantida. 

Huxley nu vorbeşte, de fapt, decât despre lumea vegetală 
şi animală, dar acest lucru este firesc. Chiar dacă ar mai 
exista fosile ale acelor oameni, strămoşii noştri, ele s-ar 
afla pe fundul Oceanului Atlantic, iar acesta nu poate fi 
încă cercetat în acest scop. Investigatorul spiritual 
priveşte retrospectiv până la răscrucea vremurilor şi ştie 
că Atlantida, de care vorbeşte chiar Platon [36], exista. De 
fapt, întreaga întindere a Oceanului Atlantic actual 
constituia vechiul teritoriu al Atlantidei, locuită de 
strămoşii fizici ai omenirii actuale. În orice caz, aspectul 
lor fizic era destul de diferit de ceea ce-şi reprezintă 
ştiinţa actuală. Nu trebuie însă să-i comparăm cu 
maimuţele de azi. Atlanţii erau, fizic şi psihic, foarte 
diferiţi de oamenii actuali, dar ei nu erau maimuțe. 
Neamul maimuţelor încă nu exista şi nu a apărut decât 


mai târziu, având ca punct de pornire anumite forme 
omeneşti întârziate, rămase la stadiul acelei epoci, şi 
care au regresat la un stadiu inferior. De fapt, 
darwinismul comite o eroare, dar ea este uşor de 
descoperit. Când vedem două persoane despre care 
aflăm că sunt înrudite, una fiind imperfectă, cealaltă 
perfectă datorită faptului că-şi utilizează bine facultăţile 
de care dispune, vom spune: Ele sunt consangvine, deci 
omul perfect se trage din cel mai puţin perfect. Aceasta 
este însă deducţia darwinistă. Cel perfect şi cel mai puţin 
perfect coexistă; unul s-a perfecţionat utilizându-şi 
facultăţile sale, celălalt le-a lăsat să decadă, a regresat. 
Aceasta este relaţia dintre maimuțe şi om, din care s-au 
desprins. Omului, maimuța îi apare ca o caricatură şi nu 
ca semenul lui. În epoca atlanteană a existat un neam de 
oameni foarte diferit, care a evoluat. În acelaşi timp, 
anumite fiinţe au rămas în urmă. Şi cum Pămâtitul se 
transformă, ele nu au rămas la acest nivel, ci au regresat, 
s-au atrofiat, au devenit maimute, o caricatură a omului. 
Astfel, fiinţele inferioare sunt fiinţe superioare decăzute. 
Dacă-l luăm în considerare pe omul din Atlantida vom 
înţelege mai bine modul său de trai, studiindu-i 
facultăţile sufleteşti. 

Capacitatea omului actual de a gândi logic, de a calcula 
etc. a luat naştere mai târziu. Logica, judecata, îi erau 
complet străine atlantului. În schimb, el dispunea de o 
facultate care astăzi a regresat considerabil, şi anume o 
memorie clară, inimaginabilă. El nu ar fi putut calcula 
după regula doi ori doi fac patru şi nici reface la infinit 
acest calcul plecând de la propria sa judecată. Dar îşi 
putea aminti cât fac doi ori doi. Acest lucru era legat de o 
calitate fizică cu totul diferită a acelui vechi continent. Vă 
puteţi face o idee corectă despre constituţia fizică a 
acelui continent dacă vă veţi imagina o vale plină cu 
vapori denşi de apă şi de ceaţă. Pentru atlant nu exista 
aer lipsit de apă, aerul era întotdeauna saturat cu apă. 
Vechii atlanţi au păstrat amintirea acestui fapt când au 
emigrat spre Europa, numind ţara strămoşilor lor 
Niflheim (Ţara de ceaţă). Abia spre sfârşitul ultimei 
treimi a erei atlanteene oamenii au început să fie 


conştienţi că ei reprezintă un Eu. Acesta exista de mult 
timp în stare de germene, ca şi un anumit sentiment 
despre existenţa sa, dar abia spre sfârşitul celei de a 
treia treimi a erei atlanteene oamenii au putut exprima 
clar: Eu sunt Eu. Aceasta depinde de raportul dintre 
corpul eteric şi corpul fizic. Dacă aveţi în vedere cele 
două elemente constitutive ale corpului omenesc, veţi 
vedea că ele coincid aproximativ, corpul eteric 
nedepăşind decât cu puţin corpul fizic. Or, între 
sprâncene există un loc care constituie un centru pentru 
anumite forţe şi anumiţi curenţi ai corpului eteric căruia 
îi corespunde un punct precis al creierul fizic. Cele două 
puncte trebuie să coincidă; aceasta condiţionează 
facultatea de a te simţi Eu, ca şi aptitudinea de a calcula, 
a combina etc. La idioţi contactul între aceste două 
puncte nu există, ele nu coincid; şi dacă ele nu coincid, 
facultatea de a judeca nu mai este corespunzătoare. La 
atlanţi nesuprapunerea celor două puncte constituia 
starea de normalitate. La animale se întâlneşte şi în 
prezent această situaţie; dacă priviţi capul unui cal veţi 
găsi aceste puncte încă foarte îndepărtate. Atlantul avea 
capul eteric proeminent şi fruntea teşită. În schimb, el 
mai poseda ceva ce s-a pierdut din nou o dată cu 
inserarea corpului fizic în eteric. Mai poseda o vagă 
clarvedere, deşi nu putea număra nici până la cinci. Orice 
judecată îi venea prin intermediul facultăţii sale de a-şi 
aminti de timpuri incredibil de îndepărtate. Şi această 
veche clarvedere era un fel de intensificare a vieţii 
noastre actuale de vis. Dacă v-aţi imagina această viaţă 
onirică intensificată la maximum, ea v-ar conduce la 
vechea clarvedere vagă, la vederea de vis a atlantului. 
Când atlantul parcurgea ţinutul, el vedea omul cam îl 
vedem şi noi în prezent, dar, într-un anumit sens, îl 
percepea ca într-o ceaţă; el mai vedea însă şi altceva. 
Dacă întâlniți în prezent pe cineva, nu percepeţi nimic 
deosebit în legătură cu fiinţa sa interioară; nu vedeţi 
decât ceea ce exprimă înfăţisarea sa: dacă expresia sa 
este întunecată, veţi conchide că este trist şi intuiţi ceva 
din starea sa sufletească. Când un atlant întâlnea pe 
cineva care avea o intenţie dugmănoasă îi apărea o 


viziune brun-roşie. Dacă persoana era pasnică, îi apărea 
o viziune roşu-albăstruie. Un fel de viziune colorată 
corespundea stării sufleteşti a semenului, şi astfel el 
percepea ce se întâmplă în interiorul celuilalt. Când în 
faţa lui apărea o înspăimântătoare ceaţă roşu-brună, 
atlantul o lua la fugă şi îşi spunea: „Se apropie, cu 
siguranţă, un animal periculos care vrea să mă sfâşie", 
deşi acesta era poate la o distanţă de mai multe mile de 
el. 

Vechea clarvedere atlanteană se întemeia pe baze fizice. 
Omul considera ca aparţinând neamului său numai 
rudele cele mai apropiate, de care era legat prin sânge, 
dar acest sentiment era mult mai puternic decât mai 
târziu. Luau naştere astfel comunităţi restrânse, 
nedepăşind cercul familial. Principalul era de a se 
căsători în această comunitate consangvină intimă. Din 
această strânsă fraternitate de sânge rezulta un amestec 
sangvin care permitea corpului eteric să rămână receptiv 
faţă de spiritual. Dacă atlantul s-ar fi căsătorit în afara 
acestei consangvinităţi, clarvederea sa ar fi fost 
înăbuşită, ar fi devenit uu idiot, în sens astral. A se 
mentine în fraternitatea de sânge avea un caracter 
moral, etic. Înainte ca fiecare să-şi simtă propriul său Eu, 
întreaga comunitate gândea: Aceasta sunt eu. Individul 
se simţea făcând parte din comunitatea bazată pe 
rudenia prin sânge, aşa cum degetul aparţine mâinii. Ea 
avea la bază şi faptul că atlantul nu-şi amintea numai de 
ceea ce trăise el însusi, dar şi de ceea ce trăise tatăl său, 
bunicul său, străbunicul său şi asa mai departe, urcând 
de-a luugul generaţiilor până la fondatorul familiei. 
Astfel, ceea ce trăia în el era resimţit ca un tot. Aceasta 
arată cât era de dezvoltată memoria atlantului. Vom 
vedea ulterior cum s-a pierdut o asemenea memorie, 
datorită tocmai renunţării la căsătoria consangvină. 

Un asemenea suflet trebuia, în mod necesar, să dispună 
de o natură fizică cu totul diferită, ca şi de un mediu 
aparte, ca acel vechi Niflheim, de care îşi mai aminteau 
încă vechii germani. Legendele şi miturile nu sunt 
produsul poeziei sau fanteziei populare. De unde veneau 
legendele, puteţi vedea acum. Atlanţii mai aveau o 


clarvedere veche, înceţoşată. Acolo s-au desfăşurat 
evenimentele care mai târziu au fost repovestite, sub o 
formă sărăcită, în legendele şi miturile populare. 
Migraţia atlanţilor spre est s-a păstrat, în chip minunat, 
în mai multe legende ale Europei. Pe vechea Atlantidă 
omul era încă incapabil să se desectuşeze pe sine însuşi 
ca Eu. Din această cauză, nu exista acel egoism care 
ulterior a stat la baza ordinii sociale. Atlantului îi 
aparţinea tot ceea ce poseda întreaga comunitate bazată 
pe înrudirea prin sânge şi el se simţea un membru al 
acesteia. Atunci a început migraţia spre est. Conştienţa 
Eului s-a accentuat din ce în ce mai mult, şi cu aceasta şi 
egoismul. Anterior, omul trăia mai mult în lumea 
exterioară decât în interior, natura mai făcea parte din el 
şi el simţea că face parte din ea. Or, cu dobândirea 
constienţei de sine, mediul său înconjurător s-a îngustat 
continuu, el s-a izolat tot mai mult, şi treptat Eul a apărut 
în evidenţă. Acestui fapt i s-a asociat simultan un proces 
natural. Când atlantul privea cerul, el nu putea vedea 
Soarele cum îl vedem noi; aerul era suprasaturat cu mase 
de ceaţă densă. Când privea Soarele sau Luna, vedea un 
imens halou de culori strălucitoare. Apoi a venit timpul 
când a perceput Soarele şi Luna. Dar un fenomen îi 
rămânea necunoscut: curcubeul. Abia când apele 
Atlantidei au părăsit aerul, când ploaia şi Soarele s-au 
despărţit, a devenit cunoscut curcubeul. Vă amintiţi că 
după Potop au apărut mari suprafeţe de pământ, aşa cum 
descrie în mod grandios legenda, şi în particular Biblia. 
Ce adevăr profund ni se dezvăluie când citim: „Când 
apele s-au retras, Noe văzu curcubeul!" Abia prin 
curățirea aerului de ceţurile atlanteene Soarele a devenit 
vizibil pentru om în forma sa actuală. Aceasta s-a produs 
simultan cu restrângerea omului în egoitatea sa. Din 
motive profunde, ştiinţa spiritului desemnează sub 
numele de aur eteric lumina care inundă spaţiul, iar 
aurul este considerat lumină condensată. Vechii atlanţi 
ştiau de la instructorii lor că exista o legătură între 
lumina solară şi aur. lată imaginea care le era 
comunicată: lumina solară, aurul solar se propagă. Ea vă 
înconjură cu inelul care eliberează Sinea, care face să nu 


vă mai simţiţi lipsit de personalitate în sânul naturii. La 
atlanţi Sinea mai era dispersată în norii de ceaţă. În 
prezent, ea formează un inel îu jurul omului. 

Ceţurile Atlantidei părăsesc aerul, sunt împinse în jos, şi 
apar ca fluvii, în vest. Pentru urmaşul atlantilor, Rinul 
însuşi nu reprezintă altceva decât masele de ceţuri 
precipitate care curg. El percepe în Rin aceste mase de 
apă încă pătrunse de lumina solară. Acesta este aurul 
solar pe care el îl presimte în Rin, acel aur solar care 
acţiona în mod dezinteresat în vechea Atlantidă. Acesta 
era pentru el comoara Nibelungilor şi cel care ar fi vrut 
să o aibă pentru sine îi era dusman. 

Acest fapt grandios l-a inspirat pe Richard Wagner, fără 
ca el să fie cu totul conştient de asta. Reamintiţi-vă 
uvertura sa la Aurul Rinului. Ce reprezintă acel 
maiestuos punct de orgă (timp de oprire care suspendă 
măsura asupra unei note a cărei durată poate fi 
prelungită după voie - nota trad. român) în mi bemol 
major dacă nu momentul impactului Eului în umanitate. 
Dar, asa cum planta nu cunoaste legile care-i guvernează 
creşterea, nci poetul nu are nevoie să cunoască aceste 
lucruri. Artistul creator trebuie înţeles ca fiind inspirat de 
forţe aflate dincolo de conştienţa sa. Aici un artist de 
seamă a simţit ceea ce trebuie să fie reintegrat 
umanităţii. Vedem astfel cum se urmăreşte ca şi prin artă 
să pătrundă în cultură acelaşi spirit care stă şi la baza 
teosofiei. Aceasta se realizează din două direcţii. Viaţa 
trebuie să fie considerată în ansamblul său. 

Am urmărit omul în evoluţia sa, până în Atlantida. Să mai 
examinăm câteva detalii. In acel timp casele nu se 
construiau ca în prezent, ci se utiliza mai ales ceea ce se 
găsea în natură. Mase de roci care se remodelau cu 
ajutorul arborilor care se găseau la faţa locului erau 
asamblate astfel încât case cu înfăţişare amintind natura 
serveau drept locuinţă oamenilor. Cu cât ne întoarcem 
mai mult în timp, cu atât găsim omul mai înzestrat cu 
clarvedere; se întâlneşte la el conştienţa în imagini. Omul 
simţea născându-se în sufletul său sub formă de imagini 
sentimentele fiinţelor care îl înconjurau. În primele 
timpuri, voinţa cunoştea şi ea, la atlanţi, o dezvoltare cu 


totul diferită. Voința dumneavoastră poate determina 
desfacerea degetelor; aceasta este în legătură cu forţa de 
reprezentare actuală. In primele timpuri ale Atlmtidei, 
corpul era încă o masă moale. Atlantul era capabil nu 
numai să desfacă degetele, ci le putea şi lungi sau scurta. 
El ar fi putut să determine cu uşurinţă creşterea mâinii 
sale. Dacă avea o plantă nedezvoltată, putea, printr-un 
efort de voinţă, să o facă să crească. Dispunea de un fel 
de magie. Avea, de asemenea, o legătură aparte cu lumea 
animală: el conştientiza ceea ce mai târziu n-a mai putut 
fi conştientizat. Putea exercita cu privirea sa o putere de 
fascinaţie asupra animalelor. 

Să ne întoarcem ceva mai mult în timp; ajungem la o 
epocă când Atlantida nu exista încă, când oamenii trăiau 
pe un alt continent, pe care îl numim Lemuria. Acest 
continent se afla la sud de Asia actuală, întinzându-se 
între Africa si Australia. El era ocupat de strămoşii noştri 
de atunci, lemurienii. Acestia aveau un corp mult mai 
moale ca cel al atlanţilor şi voinţa lor era mult mai 
dezvoltată. În schimb, solul de sub picioarele lor nu era 
prea sigur: era mereu frământat de erupții de foc, de 
forţe vulcanice. Această veche Lemurie era într-un 
anumit fel o ţară de foc. Dacă ne întoarcem şi mai mult în 
urmă ajungem la momentul în care sistemul osos abia 
începea să se formeze din masa lipsită de oase. Ajungem 
apoi la o epocă în care regnul mineral actual încă nu se 
formase. Tot ceea ce se află în prezent ca structuri 
consolidate în munţi se afla într-o scurgere şi şiroire 
continuă. 


Cu cât urmărim retrospectiv dezvoltarea Pământului, 
întâlnim temperaturi tot mai ridicate. Ajungem la o epocă 
în care ceea ce constituie astăzi teren solid curgea cum 
curge azi mercurul sau plumbul topit. Solidificarea a 
apărut abia în timpul lemurienilor. Masele de ceaţă devin 
din ce în ce mai dense. Dar nu mai avem de-a face numai 
cu o mare de ceaţă, ci cu o mare incandescentă, densă, 
de vapori de apă în care sunt dizolvate şi turbionează tot 
felul de substanţe. Cu toate acestea, în anumite particule 
ale acestor vapori de apă exista deja o posibilitate de 


viaţă pentru strămoşii noştri, dar fiinţele de atunci aveau 
o constituţie foarte diferită de cea actuală. Ajungem 
astfel la un moment în care omul trăia într-un fel de 
ocean primordial, într-un mediu cald, apos-incandescent. 
Nucleul terestru era învăluit de un ocean primordial 
conţinând germenii a tot ceea ce s-a dezvoltat ulterior. 
Aşadar, acesta era Pământul devenit independent, 
imediat ce Luna îl părăsise, devenise independentă. 
Ne-am făcut astfel o idee despre evoluţia pământească 
până la punctul în care, mai întâi, s-a separat Soarele de 
Pământ şi Lună, apoi s-a separat Luna de Pământ, 
lăsându-l în starea pe care am descris-o. 

Mâine vom reveni asupra acestui proces, pe care l-am 
analizat din două perspective, şi vom urmări evoluţia 
omului şi a Pământului până în zilele noastre. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINȚA a XI-a 

Kassel, 26 iunie 1907 
Ieri am ajuns cu descrierea diferitelor stări prin care a 
trecut Pământul până la punctul în care cele trei corpuri 
planetare iniţial reunite - Soarele, Pământul şi Luna - s- 
au separat succesiv. Am început această descriere, 
oprindu-ne la momentul sepărării Lunii de Pământ, apoi, 
mergând de la epoca noastră înapoi şi trecând prin 
Atlantida, am ajuns la acelaşi punct. Să ne lămurim 
asupra stării în care se găsea atunci Pământul. Trebuie 
luate în considerare perioade foarte lungi, de milioane de 
ani; astfel nu ne vom mai mira atât de mult de 
transformările care s-au produs, atât pe Pământ cât şi în 
Univers. 
Să examinăm încă o dată mai în detaliu Pământul care 
tocmai s-a separat. El mai este învăluit de o atmosferă 
care este diferită de aerul nostru actual. Dar să nu 
credeţi că acest aer este la fel ca cel din interiorul unei 
sobe supraîncălzite, deşi atunci temperatura era mult 
mai ridicată decât cea de azi. De asemenea, multe 
substanţe care acum sunt solide se găseau atunci în 
Pământ în stare lichidă. Un aer suprasaturat cu cele mai 
variate substanţe în stare de vapori, un aer pe care l-am 


putea numi „aer de foc" învăluia Pământul, reprezentând 
o repetiţie a stării vechii Luni. După separarea Lunii 
actuale, Pământul a devenit autonom, el era învăluit de o 
atmosferă pe care am putea-o califica drept aer de foc. 
Prin eliberarea Pământului de atmosfera dispărută o dată 
cu Luna, fiinţele au fost apte să atingă trepte superioare 
de evoluţie. In interiorul acestei atmosfere, oamenii- 
mimale cei mai avansați au atins un stadiu mai evoluat 
decat cel pe care îl avuseseră pe Lună, dar numai aceia 
care ulterior au devenit oameni. Un mare număr dintre 
aceşti oameni-animale s-au oprit la stadiul lunar. 
Consecința acestui fapt a fost că ei au regresat cu o 
jumătate de treaptă şi au devenit animale, diferite de cele 
care trăiseră pe Lună, pentru că acolo nu puteau exista 
decât oameni-animale. Ne aflăm astfel în prezenţa a două 
regnuri: cel al oamenilor şi cel al oamenilor-animale 
retardati, regresând progresiv spre stadiul de animal. La 
fel se întâmplă şi cu animalele-vegetale. Unele au 
progresat şi au devenit animale. Altele au rămas pe loc si 
au devenit plante. Regnul vegetal-mineral s-a scindat 
astfel, încât unele structuri au devenit minerale grele, 
celelalte ridicându-se la stadiul vegetal. Nu s-a realizat 
totul după o normă unică. Astfel, ceea ce în prezent 
numim animale provine din acei oamenii-animale care au 
regresat, şi în parte din animalele-plante care au 
progresat. De asemenea, în regnul vegetal actual se 
găsesc în acelaşi timp plante-minerale în progres şi 
animale-plante în declin. Plantele care alcătuiesc în cea 
mai mare parte, în prezent, frumosul nostru covor 
vegetal derivă mai ales din plantele-minerale lunare care 
au evoluat; vioreaua, de exemplu. Dimpotrivă, tot ceea ce 
aminteşte de mucegai se află într-o evoluţie regresivă, în 
timp ce plantele noastre cu frunze a verzi vor atinge în 
viitor trepte superioare de evoluţie. 

In general, mineralele noastre s-au format pe Pământ. Pe 
Lună nu exista încă nmic mineral în sensul actual. 
Mineralele de azi reprezintă regnul vegetal-mineral care 
s-a încorporat în Pământ sub formă de scoarță solidă. În 
epoca în care Pământul s-a separat de Lună, ceea cea 
rămas şi a dat naştere ulterior mineralului solid, 


metalelor etc. forma încă o masă fluidă. Ceea ce atunci 
era deja solid a fost proiectat în spaţiu, căci Pământul nu 
şi-ar fi putut urma evoluţia ascendentă dacă ar fi păstrat 
această substantă. Apoi s-au constituit incluziunile 
metalice, din primele metale care s-au solidificat. Ele 
aveau, în parte, forme uimitoare. Ceea ce întâlnim noi în 
munţi sub formă de granit şi de gnais (rocă metamorfică 
formată din feldspat, cuarţ, mică şi alte elemente - nota 
trad. român) evidenția atunci în mod clar proveniența lor 
din plante care au regresat, devenind pietre. 

De aici puteţi trage concluzia că, în principiu, tot ceea ce 
pe Soare şi pe Lună era regn mineral aparţinea totodată 
şi regnului vegetal. Nu regnul vegetal s-a format din 
regnul mineral, ci pietrele din regnul vegetal. Huila care 
se extrage în prezent din mine nu este decât o masă 
vegetală pietrificată, vegetale care au murit, s-au 
descompus, s-au mineralizat, astfel încât pot fi exploatate 
ca plante transformate în piatră. Dacă aţi merge încă şi 
mai departe în timp, aţi vedea că şi rocile cele mai dense 
au fost cândva plante care s-au transformat printr-o 
evoluţie regresivă. Privirii clarvăzătorului lucrurile i se 
prezintă astfel: mineralogul va spune că gnaisul se 
compune din feldspat, hornblendă şi mică, şi se va opri 
aici. Clarvăzătorul va considera că feldspatul care se află 
în gnais apare privirii spirituale ca o pietrificare a 
tulpinilor şi frunzelor verzi din care erau alcătuite 
plantele, iar mica ne indică ceea ce astăzi încă se mai 
formează în sepalele caliciului şi în corolă. Astfel, când 
un ocultist examinează în prezent un fragment din gnais 
va spune: Aceasta este o plantă pietrificată, şi aşa cum 
astăzi plantele au sepale şi petale, mica provine din vechi 
sepale şi petale. Putem spune la fel despre toate 
mineralele; ele iau nastere din plantele de odinioară. 
Acestea sunt plantele pe care ni le-a transmis Luna şi ele 
s-au densificat numai în masa fluidă a Pămâutului, după 
cum apa dintr-un recipient se solidifică, se transformă în 
gheaţă, sub formă de incluziuni solide din ce în ce mai 
numeroase. Într-un mod asemănător, scoarţa terestră s-a 
format din Pământul fluid. Cu cât avansăm mai mult pe 
treapta evoluţiei, cu atât fiinţele se ridică la niveluri 


superioare şi se purifică. Cele care n-au putut să se ridice 
s-au pietrificat. La fel au stat lucrurile cu oamenii şi 
animalele. Omul a progresat atât de mult, încât şi-a putut 
transforma corpul în mare măsură. 

Oamenii lunari se miscau plutind şi înotând în ocemul 
primordial, pentru că erau structuraţi pentru aceasta. 
Oricât de surprinzător poate părea acest lucru omului 
actual, este totuşi adevărat. Şi eu nu aş vrea să atenuez 
cu nimic descrierea a ceea ce poate părea grotesc. Se 
râde întotdeauna de adevăruri, când ele sunt afirmate ca 
noutăţi. 

Omul care înota în oceanul primordial era lipsit de ochi 
capabili să vadă, ca în prezent; ei fuseseră structuraţi pe 
Saturn, dar în oceanul primordial omul nu avea nevoie să 
vadă, el trebuia să se orienteze în alt fel. Oceanul 
primordial conţinea, de asemenea, tot ceea ce el 
absorbea pentru a-şi asigura existenţa. Erau aici animale 
binevoitoare faţă de om; altele îi erau ostile. Apoi, ocemul 
primordial era cald în anumite zone, rece în altele. Omul 
le putea suporta uşor pe unele, iar pe altele nu. În acest 
timp el mai avea încă un organ, localizat astăzi în cap, 
mare cât un sâmbure de cireaşă. Acest organ avea pe 
atunci o mărime remarcabilă şi îi permitea omului să se 
orienteze în oceanul primordiai: el ieşea în afara capului 
ca un fel de lanternă, pe care o utiliza în deplasările sale. 
Era un organ sensibil care îi permitea aă perceapă dacă 
căldura era sau nu suportabilă. Era un organ de 
orientare, dar nu vizual. Îi era util când înota de ici colo. 
Ulterior omul nu a mai avut nevoie de el şi organul s-a 
atrofiat. 

În acel timp nu putea fi vorba de o structură adecvată 
Eului. În tot ce făcea, omul era încă sub conducerea 
entităţilor spirituale de un grad superior. Îl putem 
eventual compara cu animalele actuale. Din punctul de 
vedere al ştiintei spiritului, omul are, spre deosebire de 
animal, un suflet individual. Fiecare om are sufletul său, 
Eul său individual. La animal, lucrurile stau altfel: un 
întreg grup de animale are un suflet. Astfel, toate 
animalele care aparţin speciei leu au un suflet care 
trăieşte în lumea astrală. La fel, toţi reprezentanţii 


speciei tigru au un suflet comun. Acesta este motivul 
pentru care noi vorbim de suflete-grup la animale. Toţi 
caii au un suflet grup, ei formează un tot. Animalele se 
comportă faţă de sufletul lor grup ca degetele faţă de 
mână. De aceea nu ar putea fi vorba de responsabilitate 
individuală. Abia existenţa unui suflet individual ne 
îndreptăţeşte să spunem că el poate să fie bun sau rău. 
Omul de atunci avea încă un fel de suflet-grup care 
odihnea în sânul divinității. Trebuie, asadar, să ne fie clar 
că ceea ce trăieste astăzi în noi exista şi în acel timp, dar 
nu într-un corp omenesc. Originea omului poate fi 
rezumată astfel: ceea ce provenea de la Lună şi 
continuase să evolueze era omul-animal, aici, jos; ceea ce 
trăieşte astăzi în dumneavoastră ca suflet izolat exista 
sus, la divinitate. Numai corpul era jos, în oceanul 
primordial. Mai târziu, cele două s-au unit; sufletul a 
coborât, spiritualizând corpul ca suflet individual. 
Reprezentaţi-vă un recipient cu apă. În el se află multe, 
foarte multe picături de apă, dar ele nu se pot 
individualiza. Dacă scufundaţi în vas sute şi sute de mici 
bureti veţi individualiza picăturile care se află în masa de 
apă. Imaginaţi-vă acum spiritualitatea dumneavoastră 
plutind deasupra oceanului primordial. Comparati 
sufletul care se află în sânul dumnezeirii cu picătura de 
apă: corpurile absorb sufletele aşa cum bureţii absorb 
picăturile de apă. În felul acesta au devenit suflete 
autonome, aşa cum apa a fost „individualizată" cu 
ajutorul bureţilor. Jos, oceanul primordial, cu trupurile 
plutitoare-înnotătoare; sus, sufletele. Nu s-ar fi putut 
descrie mai bine această situaţie decât spunând: „Şi 

Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor" [37], altfel 
spus, transforma ceea ce era jos într-atât încât picăturile 
de suflet puteau fi preluate. 

Corpurile trebuiau să fie menținute în stare de plutire. 
Pentru aceasta fiinţele aveau nevoie de un organ. In acel 
timp omul nu avea încă plămâni, ci un fel de vezică 
înotătoare care-i permitea să străbată oceanul 
primordial. Peştii, care au rămas în acest stadiu, au şi 
astăzi o vezică înotătoare şi nu plămâni. Încetul cu 
încetul, când aerul s-a separat de ape, când omul s-a 


ridicat deasupra apei şi a început să respire, i s-au 
dezvoltat plămânii. Acesta a fost un proces de lungă 
durată, întinzându-se de-a lungul a milioane de ani, în 
cursul căruia omul a absorbit încetul cu încetul aer cu 
ajutorul plămânilor. Prin aceasta s-a constituit structura 
fizică capabilă să primească în ea sufletul. Cu cât a 
devenit mai mult o fiinţă care respira prin plămâni, cu 
atât a fost omul mai capabil să primească un suflet. Nu s- 
ar putea exprima mai bine acest lucru decât prin 
cuvintele: „Şi Dumnezeu a insuflat suflu de viaţă în om şi 
omul fu un suflet individual". Prin aceasta omul a devenit 
apt de ceva de care n-ar fi fost capabil mai înainte: de a 
produce sânge rosu, În trecut, oamenii aveau aceeaşi 
temperatură cu mediul lor ambiant. Dacă se aflau într-o 
ambianţă mai caldă, ei se adaptau la aceasta. Atunci nu 
exista sânge roşu. Animalele, superioare amfibienelor, 
sunt corpuri omeneşti retardate, apărute mult mai tuziu. 
Abia după ce omul a dobândit facultatea de a produce 
sânge rogu au apărut şi animale cu sânge roşu. Aşa cum 
o plantă nu a evoluat diutr-o piatră, ci piatra a provenit 
din plantă, tot astfel şi animalul a provenit din om. Ceea 
ce este inferior s-a dezvoltat din ceva superior; aceasta 
este legea evoluţiei. Mai întâi, omul a trebuit să se 
transforme într-o fiinţă cu sânge roŞU şi abia apoi a 
putut lăsa în urma sa animalele. Animalele sunt 
literalmente martorii etapelor de evoluţie, martori pe 
care i-am părăsit pe parcursul evoluţiei. In fiecare animal 
omul vede, mai mult sau mai puţin, o parte a sa părăsită. 
Paracelsus a exprimat în mod splendid acest lucru: „Când 
privim în jurul nostru, vedem, parcă, literele unui alfabet; 
numai în om aceste litere sunt reunite pentru a forma un 
cuvânt. Din această cauză în el se află sensul lucrurilor 
din jurul lui" [38]. _ 

Mai trebuie să ţineţi cont de un fapt. În acel timp s-a 
desfăşurat un proces aparent neînsemnat, dar de o 
importanţă considerabilă pentru ştiinţa spiritului; în 
principiu, el este semnalat chiar o dată cu aparitia 
Pământului, atunci când era încă unit cu Luna: este vorba 
de o anumită interacţiune între Marte şi Pământ. De-a 
lungul primei părţi a evoluţiei pământeşti, forţe ale lui 


Marte au traversat Pământul. De aceea această perioadă 
este desemnată drept starea marțiană a Pământului. De 
această traversare este legată prezenţa fierului care, 
începând de atunci, a jucat un rol importmt în procesele 
de pe Pământ. 

Pentru plante fierul are o importanţă mai mult 
exterioară. Dar iată cum interferează lucrurile: cosmic, 
Marte a dat Pământului fierul. Fierul a fost antrenat în 
vederea funcţiilor sale actuale. El apare în acel moment 
în sânge. De prezenţa fierului în sânge este legată 
agresivitatea omului, datorită căreia el devine un 
luptător. Mitologia greacă a resimţit acest lucru, şi din 
acest motiv l-a desemnat pe Marte ca zeu al războiului. 
Prin aceasta corpul uman devine apt să primească un Eu; 
căci în absenţa sângelui roşu şi cald nici un corp nu poate 
deveni purtător de Eu; acest lucru este deosebit de 
important. Respirația pulmonară este premisa pentru 
existenţa sângelui roşu şi cald. În acest moment au 
apărut pe Pământ procesele care s-au încorporat în 
sânge. Astfel omul s-a dezvoltat progresiv, devenind o 
fiinţă cu respiraţie pulmonară şi înzestrată cu sânge roşu 
şi lăsând în urma lui homeotermele inferioare (animalele 
cu sânge cald, a căror temperatură este constantă - nota 
trad. român). In ocultism, animalele nu se deosebesc 
numai în virtutea criteriilor obişnuite; la acestea se mai 
adaugă un altul. Se deosebesc cele care scot sunete din 
interior, exprimându-şi durerea şi bucuria, şi cele care nu 
emit sunete. Dacă examinati animalele inferioare 
percepeţi de asemenea sunete, dar ele nu sunt decât 
exterioare, produse prin frecarea organelor unele de 
altele sau datorită influențelor climatice. La ele exteriorul 
este cel care emite sunete. Numai animalele care s-au 
desprins din linia de evoluţie a omului după ce acesta a 
devenit homeoterm au avut posibilitatea de a-şi 
exterioriza prin sunete durerea sau bucuria. La acea 
epocă s-a transformat şi laringele uman într-un organ 
sonor. Deoarece, în exterior, Pământul fluid s-a 
transformat în scoarță solidă, în interiorul omului s-a 
desfăşurat un alt proces: în paralel cu durificarea 
exterioră s-a format în interior, din unele părţi moi, un 


schelet osos şi cartilaginos. Până atunci nu existaseră 
fiinţe cu schelet osos. Mineralele exterioare sunt 
corespondentul oaselor. Pământul a păstrat amintirea 
acestei epoci în roci, omul în oase. Omul s-a ridicat 
treptat de la poziţia orizontală la mersul vertical. El s-a 
transformat în aşa fel, încât membrele sale anterioare au 
devenit instrumente de muncă; numai cele posterioare îi 
mai servesc la locomoţie. Aceste două lucruri sunt legate 
între ele. În absenţa laringelui care emite sunete şi a 
mersului vertical nici o fiinţă nu poate fi purtătoare de 
Eu. 

Animalele au avut structurile necesare pentru realizarea 
acestui scop, dar ele au regresat. Din acest motiv ele nu 
s-au putut transforma în fiinţe înzestrate cu grai, acesta 
necesitând posesia unui laringe vertical, lucru pe care-l 
putem constata dintr-un fapt grosier. Un câine este mai 
inteligent decât un papagal, dar papagalul învaţă mai 
multe fiindcă laringele său este mai aproape de verticală. 
Papagalii şi sturzii învaţă să vorbească fiindcă au un 
laringe vertical. 

Astfel, Pământul şi omul păşesc spre noi trepte de 
evoluţie. În acelaşi timp se modifică şi atmosfera; se 
ajunge la acea stare în care Pământul nu mai este 
învăluit decât de o atmosferă de ceaţă. Este momentul în 
care lemurienii au văzut continentul lor dezagregându-se 
şi au migrat spre Atlantida, devenind prin aceasta atlanti. 
În cursul acestui proces, în care oamenii au dobândit 
primele elemente de vorbire - care, la drept vorbind, nu 
erau încă decât sunete care traduceau senzaţii - şi 
sufletul a devenit din ce în ce mai prezent. Atlantul a 
păstrat o clarvedere vagă. Ochii săi se dezvoltaseră în 
aşa măsură, încât atunci cânld a ieşit din mare a putut 
beneficia de lumina solară care se strecura prin ceaţă. 
Din punct de vedere fizic, el a devenit tot mai mult 
văzător şi perceptiv. În schimb, vechea clarvedere 
regresa continuu. În ultima treime a erei atlanteene, într- 
un punct al suprafeţei Pământului s-a dezvoltat rasa 
atlanteană cea mai evoluată, ceea ce a însemnat o 
încheiere semnificativă a acestei epoci. 


Atlanţii care au migrat spre vest au devenit, datorită 
condiţiilor ambientale existente în acea perioadă, naturi 
interior neutre, reci, indiferente; ei au dat naştere pieilor 
roşii din America. Ceilalţi, care s-au întins mai alea spre 
sud, au format rasa neagră şi cei care s-au îndreptat de 
preferinţă spre est au format ulterior rasa galbenă 
malaieziană. Aceste populaţii s-au concentrat în punctele 
cele mai defavorabile, de la care nu se mai putea 
progresa. În locul unde se află Irlanda, şi mai la vest, 
unde se întinde astăzi marea, omul a putut progresa cel 
mai mult în dezvoltarea sa. Aici se amesteca recele şi 
caldul, datorită cărora corpurile omeneşti se puteau 
dezvolta. Plecând de la o voinţă pe atunci încă de natură 
magică, a luat nastere, în prima sa formă, un sentiment 
al Eului încă neexprimat. În acest moment omul învaţă 
pentru prima dată să se desemneze pe sine însuşi ca 
„Eu". Apoi oamenii au început să dezvolte în formele cele 
mai rudimentare primele elemente de calcul şi primele 
începuturi de judecată, de raţionament combinatoriu. Dar 
printre ei au existat şi fiinte mai avansate, ghizii 
umanităţii, care se comportau ca oameni dintr-un regn 
superior. Ei au devenit maeştri şi ghizi şi au dat impulsul 
migraţiilor spre est. În acest loc, vecin cu Irlanda actuală, 
în direcţia est şi până în Asia existau deja colonii. 
Populaţiile cele mai evoluate au mers spre est şi au 
întemeiat colonii. Cea mai puternică dintre ele, având 
cultura cea mai avansată, se găsea îu vecinătatea 
actualului deşert Gobi. De aici au plecat mai târziu spre 
diverse regiuni ale Pământului grupuri de oameni, dintre 
care unul spre India actuală. Acest grup a întâlnit aici 
populaţii cu pielea galben-brună, cu care s-au amestecat. 
După Potop această colonie a emigrat spre sud şi a 
fondat prima civilizaţie postatlanteană, prima civilizaţie a 
epocii noastre. Maeştrii cei mai avansați care au însoţit 
această migraţie spre sud, primii mari maeştri ai vechii 
Indii sunt vechii Rişi indieni. Indienii actuali sunt 
descendenţii acestor vechi populaţii, dar trebuie să ne 
întoarcem cu mult în urmă în timp, în obscuritatea care a 
precedat perioada istorică pentru a regăsi urmele culturii 
lor. Vedele aparţin unei epoci mai târzii, deoarece atunci 


nu se consemna nimic în scris. Poporul protoindian 
constituie primul grup cultural al erei postatlanteene şi 
era cel mai apropiat de atlanţi. Atlantul era un visător, 
constienţa sa era vagă, el nu poseda nici judecată nici 
constienţă de sine. Se mişca într-o stare semiconştientă. 
Protoindienii au fost primii care au depăsit această stare, 
fiind încă parţial influenţaţi de civilizaţia atlanteană. Din 
această cauză, vechiul indian purta în sine o nostalgie a 
ținutului spiritelor şi a acelei clarvederi pe care o mai 
aveau atlanţii. Antrenamentul yoga al vechiului indian 
consta într-un fel de atenuare a stării de conştienţă a 
oamenilor, ceea ce-i transpunea într-o epocă în care ei 
mai percepeau spiritele din anturajul lor. Indianul avea 
nostalgia acelei epoci atlanteene de clarvedere şi Risi îl 
învățau în şcolile lor metodele yoga, acum însă altfel 
elaborate. Atlantul nu-şi dezvoltase încă puterea de a 
judeca; în India oamenii aveau deja puterea de a judeca, 
dar indianul iubea ceea ce depăşise şi ştia să readucă 
vechea stare înăbuşindu-şi starea de conştienţă şi să-şi 
amintească ceea ce fusese odinioară. Aceste facultăţi au 
fost păstrate de cei mai eminenţi reprezentanţi ai 
civilizatiei indiene. Indianul nu căuta să-şi dezvolte starea 
de conştienţă, ci s-o înăbuşe, aducând-o la o stare de vis, 
de unde inactivitatea naturii indiene. Şi ar fi foarte 
dăunător, chiar un pericol, dacă viaţa indiană ar lua în 
stăpânire cultura actuală. 

Iniţial, oamenii nu văzuseră încă minerale; dintre toate 
lucrurile, atlantul percepea mineralele în modul cel mai 
imprecis. Lumea spiritelor era prezentă în viziunile lui; 
ea era ceea ce trăia în toate lucrurile. El percepea 
oamenii înconjurați de culori, culori plăcute, dacă omul îi 
era simpatic. Indianul făcea să renască o astfel de lume 
ca prin minune. Dar progresul constă tocmai în a dobândi 
o relaţie din ce îu ce mai strânsă cu ceea ce se află în 
lumea materiei. Atlanţii nu aveau încă nevoie de unelte; 
ei se orientau cu ajutorul facultăţii lor vizuale şi nu 
acordau nici o semnficaţie instrumentelor fizice. Sub 
acest aspect, indianul este încă un urmaş al Atlantidei; de 
aceea lumea fizică îi apare ca maya, un fel de iluzie, o 
minciună. Nu-i mai rămâne nimic pentru lumea 


simţurilor. El spune: Ridică-te spre lumea spiritualităţii 
onirice. 

Progresul realizat în trecerea de la cultura indiană la 
următoarea cultură, cea persană, care a premers lui 
Zoroastru, rezidă în interesul pe care omenirea a început 
să-l manifeste pentru realitatea exterioară. O a doua 
colonie, fondată de emigranţi plecaţi din Gobi, a 
întemeiat un regat foarte vechi în Asia Mică, care a dat 
naştere ulterior regatului lui Zoroastru. Persanul 
realizează că există o lume în care el trebuie să 
acţioneze. Divinul îi apare ca ceva cu care el trebuie să 
se unească. Sufletului său i se prezintă două divinităţi: 
Ormuz şi Ahriman. Materia este pentru el un lucru pe 
care trebuia să-l învingă, cu care trebuia să se măsoare. 
El ia din lumea spirituală forţele de care are nevoie 
pentru a lucra aici, jos. Lumea îi pare ceva întunecos, 
care trebuie să fie transformat cu ajutorul luminii binelui. 
Indianul întemeiase o ştiinţă numai din lumea spirituală, 
care nu-i spunea nimic despre realitatea exterioară. 
Pentru persan, realitatea exterioara este altceva, ceva 
care trebuie să fie transformat prin muncă. 

A treia colonie, fondată de emigrmţi plecaţi din Gobi, a 
avansat în Asia Mică şi a întemeiat ansamblul cultural 
caldeo-egipteano-babilonian. Pe lângă cea mai veche 
ştiinţă a spiritului, aceste popoare posedau acum şi o 
ştiinţă a lumii pământesti. În Egipt au apărut astronomia 
si geometria, graţie cărora oamenii au învăţat cum se 
lucrează şi se cultivă pământul. Ştiinta se extindea la 
ceea ce indianul mai numea lumea iluziei. Acum, lumea 
iluziei devine obiectul gândirii pătrunzătoare, a gândirii 
legate de simţuri. Când indianul se adâncea în lumea 
stelelor, el afla acolo expresia spiritualului. Caldeanul 
însă avea o predilecție pentru lumea sensibilă, resimţită 
ca o parte a divinității în care se afunda. Această 
articulare a divinului în domeniul sensibilului prin 
gândire o constatăm la civilizatia babiloniano-asiriană. 
Ajungem apoi la a patra epocă culturală, cea pe care o 
numim greco-latină. Acum, omul însuşi devine obiect al 
contemplării exterioare. Egiptenii ştiau deja că lumea nu 
este un haos, ci că ea a fost judicios edificată, de-a lungul 


unor timpuri imemoriale. Sfinxul şi Piramidele sunt 
expresia unor mari adevăruri cosmice. Vechiul egiptean 
îşi îmbrăca cunoştinţele în imagini. Astfel, el a creat 
Sfinxul, care stă mărturie pentru o enigmă a evoluţiei, 
cea a omului superior, rezultat al evoluţiei animale 
anterioare. Aceasta era înţelepciunea pe care egipteanul 
o proiecta în lume. Puteţi descoperi la ei şi un calcul al 
lungimilor, derivat din cunoasterea cerului. Egipteanul 
concepea oraşele sale astfel, încât edificiile să fie 
expresia unei ordini sacre care era prescrisă; el încerca 
să realizeze o imagine a ordinii cosmice. Dar 
individualitatea omenească nu era inclusă în această 
ordine cosmică. Ea nu va înflori decat o dată cu arta 
greacă, când omul s-a înţeles pe sine ca realitate 
imediată şi când a vrut să-şi proiecteze propria imagine 
în spaţiu. 

Omul se familiarizează din ce în ce mai mult cu ceea ce 
indianul desemna prin maya. El se întâlneşte cu sine 
însuşi. Omul a creat o lume în cadrul a ceea ce indianul 
numea iluzie şi este conştient că trebuie să creeze 
această lume fără ajutorul zeilor. El se contopeşte cu 
realitatea exterioară şi creează prin propriile sale forţe 
divinul în această realitate. Dar dacă studiati „polisul" 
grec nu găsiţi acolo nimic din ideea de drept. Ea a apărut 
în Imperiul roman, sub forma dreptului roman, în 
procesul convieţuirii private a cetăţeanului roman cu 
ceilalţi. 

Astfel, omul înţelege din ce în ce mai bine ceea ce se 
petrece în realitatea exterioară. 

A cincea epocă culturală este epoca noastră, civilizaţia 
materialistă. Este epoca în care omul a coborât cel mai 
adânc în lumea exterioară. Comparaţi epoca noastră cu 
cele precedente; desigur, noi ştim să aplicăm forţele 
lumii spirituale la mediul nostru exterior; în toate 
introducem lumea spiritului. Dar din punct de vedere al 
ştiinţei spiritului aceasta ne apare într-o perspectivă 
neobişnuită. Amintiţi-vă de timpul când omul măcina 
grâul între două pietre. Pentru aceasta, el utiliza în mică 
măsură forţa spirituală. Dar în vechiul Egipt şi în Caldeea 
el se adâncea în înţelepciunea cosmică; încă i se mai 


relevau multe lucruri despre sensul spiritual al cerului 
înstelat şi al Pământului însusi. Grecul crea în această 
lume a realităţii o imagine idealizată a omului. 

Dar care este imaginea timpului nostru? Pentru 
dezvoltarea ştiinţei şi a aplicaţiilor sale tehnice s-au 
utilizat multiple forţe spirituale. Cât este de mare 
diferenţa dintre satisfacerea nevoilor noastre prin 
mijloace primitive şi importul de produse alimentare din 
America cu ajutorul telefonului, maşinilor etc., lucruri pe 
care animalul le rezolvă direct în natură? IÎncercaţi să 
faceţi o evaluare comparativă a părţii care slujeşte vieţii 
spirituale din tot ce a fost creat şi cantitatea de forţe 
spirituale utilizate pentru existenţa materială. Ce forţă 
spirituală imensă este constrâns omul să desfăşoare 
pentru a-şi satisface nevoile materiale! Nu este o 
diferenţă prea mare între faptul că un animal paşte şi 
procurarea de către om a alimentelor prin tot felul de 
mijloace, din America sau Australia. Această afirmaţie nu 
este o critică a stării de lucruri actuale. Omul trebuia să 
se afunde în această lume. Indianul considera lumea o 
iluzie, pentru omul de azi ea este singura realitate. Noi 
am coborât cel mai jos şi am realizat astfel cele mai mari 
progrese pe plan fizic. Dar această coborâre trebuie să 
fie un progres şi în sens spiritual! 

În epoca noastră a apărut un element nou, care a fost 
introdus în prima treime a erei postatlanteene: 
creştinismul - cezura cea mai importantă din toată 
evoluţia pământească. Pentru ocultism, tot ceea ce a 
precedat aceast eveniment nu a fost decât o pregătire a 
creştinismului. Buddha, Hermes şi alţii nu sunt decât 
vestitorii creştinismului, al cărui scop este tocmai 
ridicarea omenirii din cea mai profundă implicare a sa în 
materie. Şi creştinismul va elibera omul de această 
implicare în materie. Acum începe ieşirea din materie. 
Datoria ştiinţei spiritului este de a contribui la această 
nouă urcare spre lumea spirituală. 

Proxima epocă de cultură postatlanteană va aduce, de 
fapt, mai multe descoperiri dar, din ce în ce mai mult, 
oamenii vor vedea în lumea exterioară numai literele 
unui alfabet. Un adevărat creştinism va vorbi despre 


aceasta aşa cum facem noi când vorbim despre ceea ce 
este spirit condensat, iar din materie va răsări din nou 
spiritul. Noi nu vom spune despre lumea exterioară că 
este o iluzie, vom poseda-o în întregime, fără a pierde 
nimic, şi cu toate acestea ne vom ridica spre zone 
spirituale superioare. Creştinismul este chemat să-şi 
aducă contribuţia maximă în cadrul acestei evoluţii. Incă 
din epoca a şasea, ceea ce acum este relevat doar unora 
va cuprinde, în cadrul acestei evoluţii, mari mase de 
oameni, pe care le va antrena cu sine. Astfel omenirea va 
obţine accesul la cunoaşterea lumilor spirituale. Ceea ce 
astăzi este gând, în viitor va fi o forţă. În a şasea perioadă 
culturală vor fi numeroşi cei care vor dispune de această 
forţă a gândirii. Ceea ce se numeste în prezent creştinism 
teosofic, va cuprinde mari mase de oameni. Aceste 
gânduri vor deveni din ce în ce mai puternice; ele vor 
acţioua în mod creator chiar asupra formei omeneşti. 
Corpul omenesc de altădată avea un aspect cu totul 
diferit de cel actual. Aţi fi miraţi dacă v-aş descrie corpul 
uman dintr-un trecut îndepărtat. Datorită faptului că acel 
corp era atunci mai plastic, Eul avea mult mai mulţă 
influenţă asupra formei sale. În prezent, corpul omenesc 
nu a mai păstrat decât o urmă nesemnificativă din 
influenţa pe care o avea voinţa asupra sufletului: când 
treceţi printr-o spaimă îngălbeniţi, fiindcă starea 
interioară sufletească pătrunde până în sânge; culoarea 
corpului se modifică. Dar în cazul altor stări ale corpului 
aţi putea constata cât de mică putere are omul de astăzi 
asupra corpului său. O dată cu accesul la lumea 
spirituală, corpul va deveni din ce în ce mai plastic şi 
omul va redobândi influenţa asupra corpului său pe 
măsură ce gândurile i se vor consolida, gânduri care, în 
prezent, se manifestă în foarte mică măsură. Aceste 
gânduri vor avea atunci puterea să remodeleze corpul. 
Omul va putea - desigur într-un viitor încă foarte 
îndepărtat - să-şi modeleze din nou propriul corp. 

În timpul erei lemuriene, omul a primit amprenta 
sexualităţii; înainte el era o fiinţă bisexuată, în acelaşi 
timp masculină şi feminină. O dată cu încorporarea Eului, 
omul se scindează în două sexe. Vom reveni la aceasta 


când vom examina mai îndeaproape circulaţia sângelui 
omenesc. Atunci vom vorbi din nou de separarea sexelor 
şi, de asemenea, de faptul că acest lucru va dispărea în 
viitor. 

Aruncăm astfel o privire asupra unui viitor când omul va 
putea acţiona cu totul diferit asupra corpului său. 

Ce se întâmplă, de exemplu, când omului i se înroşesc 
obrajii de ruşine? Ce înseamnă aceasta? Este o ultimă 
rămăşiţă a influenţei pe care o putea exercita omul 
odinioară asupra corpului său. Omul va fi în măsură să 
acţioneze tot mai conştient asupra corpului său. Apoi va 
veni momentul în care el va face din muşchiul său 
cardiac un muşchi voluntar. Ştiinţa descrie inima ca fiind 
un aparat fizic, o pompă. Dar sângele nu circulă în corp 
pentru că inima îl pune în mişcare; tot ce este în sânge 
este dependent de suflet. Sub influenţa diferitelor 
sentimente sângele pulsează mai repede sau mai încet, el 
fiind cel care provoacă mişcările inimii. În viitor, omul va 
dobândi o influenţă conştientă asupra inimii sale; din 
această cauză, ea este un organ aflat abia la începutul 
evoluţiei. Inima este un muşchi al evoluţiei spirituale, un 
organ prin care se exprimă omul ajuns pe o treaptă 
superioară de evoluţie, şi prin aceasta el acţionează în 
mod creator asupra întregului său corp. Faptul că inima 
este abia la începutul evoluţiei sale este o grea piatră de 
încercare pentru ştiinţa materialistă. Aceasta spune: Toţi 
muşchii care servesc la locomoţie sunt muşchi striaţi, toţi 
muşchii involuntari - de exemplu cei ai sistemului 
digeativ - sunt netezi. Or, inima este un organ aparte, 
care încurcă toate aceste raționamente. Ea este un 
muşchi involuntar şi fibrele sale sunt striate. Pentru că se 
află într-un proces de dezvoltare, inima are de pe acum 
fibre striate. 

Mâine vă voi demonstra cum se clarifică anumite lucruri 
atunci când sunt examinate, în lumina ştiinţei spiritului. 
Astfel, teosofia aruncă o lumină asupra a tot ce ne 
înconjoară. Noi eliberăm din starea actuală de 
încremenire tot ceea ce a devenit materie. Aceasta este 
ideea mântuirii, înţeleasă în esenţa sa cea mai profundă. 
Omul s-a perfecţionat continuu în evoluţia sa, lăsând în 


urmă alte regnuri. El va deveni puternic, va elibera din 
nou ceea ce a lăsat în urmă şi va elibera din nou 
Pământul. Cu toate acestea, el nu trebuie să-l 
dispreţuiască, ci să se contopească cu el, dacă vrea să-i 
aducă mântuirea. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
CONFERINȚA a XII-a 

Kassel, 27 iunie 1907 
Ieri am urmărit devenirea umanităţii în aspectul său 
cosmic şi, de asemenea, pe Pământul nostru. Astăzi voi 
mai face unele completări în ceea ce priveşte această 
evoluţie, pentru a afla ce spune teosofia, atât în legătură 
cu importanţa creştinismului, cât şi cu iniţierea creştină. 
În primul rând, vă rog să vă îndreptaţi ochiul spiritual 
spre începutul devenirii omului. 
Am spus că în momentul separării de Luna actuală 
Pământul era acoperit de un ocean primordial şi am 
caracterizat felul în care omul fizic s-a unit atunci cu 
omul spiritual-sufletesc. Apoi am urmărit desfăşurarea 
acestei evoluţii până în zilele noastre şi am recunoscut că 
a avut loc cea mai profundă coborâre a omenirii, cu 
spiritul său, în materie. Am spus că acum trebuie să aibă 
loc o nouă urcare, o respiritualizare, şi am vorbit, de 
asemenea, despre misiunea cu care teosofia, sau ştiinţa 
spiritului, crede că este investită în vederea acestei 
evoluţii. 
Am atras atenţia asupra separării sexelor, care s-a 
produs la lemurieni. Pe Lună bisexualitatea exista deja, la 
fiinţele inferioare. Omul, aşa cum este fiecare dintre 
dumneavoastră, s-a divizat în două sexe o dată cu 
integrarea sa într-o structură corporală. Trebuie să vă 
reprezentaţi omul acelor timpuri îndepărtate, înaintea 
separării sexelor, ca fiind complet lipsit de ceea ce 
numim sexualitate; aceasta era inexistentă sau cel puţin 
avea o formă cu totul diferită de cea de astăzi. Este 
foarte important să înţelegem semnificaţia capitală a 
celor amintite mai sus pentru întreaga evoluţie 
omenească. 


Dacă nu s-ar fi produs divizarea în sexe, dacă omenirea 
actuală nu ar fi evoluat prin cooperarea masculinului cu 
femininul, fiinţa omenească ar fi avut cu totul altă 
structură. Prin influenţa masculinului a luat naştere 
individualitatea omului. Ieri am explicat care este i 
diferenţa dintre un suflet-grup şi un suflet-individual. In 
lumea animală, lucrurile se întâmplă cu totul altfel. Aici 
separaţia între sexe există deja în plan astral. 
Dimpotrivă, omul, înainte să fi fost „picurat" în corpuri 
omeneşti individuale, nu poseda cele două sexe în planul 
astral sau încă nu avusese loc, cum se spune, căderea în 
sexe. Or, dacă în lumea fizică s-ar fi prelungit 
asexualitatea omului, dacă în loc de bisexualitate ar fi 
apărut un fel de asexualitate, nu ar fi fost posibil ca omul 
să se transforme într-o fiinţă individuală. Tocmai acesta 
este sensul evoluţiei omeneşti: a face din oameni fiinţe 
din ce în ce mai individualizate. 

Dacă ne-am întoarce la epoca pe care am caracterizat-o 
ieri, am vedea că prin forma lor exterioară oamenii 
semănau foarte mult între ei. Datorită acţiunii conjugate 
a celor două sexe au luat naştere diferenţele individuale 
şi cu timpul aceste diferenţe au crescut, şi vor creste şi 
mai mult în viitor. Fără separarea sexelor generaţiile ar fi 
asemănătoare în continuare. Faptul că omul devine o 
fiinţă tot mai independentă depinde de existenţa celor 
două sexe. 

In acele vremuri îndepărtate, şi încă un timp destul de 
îndelungat, în era atlanteană, în lume a dominat 
endogamia (căsătoria în cadrul aceluiaşi trib) şi numai 
încetul cu încetul şi-a făcut apariţia exogamia (căsătoria 
în afara tribului). În timpurile vechi, căsătoria se încheia 
în cadrul micilor comunităţi consangvine sau al unui trib. 
Toate popoarele deţin indicii privind caracterul deosebit 
al exogamiei, aceasta fiind considerată un eveniment 
foarte important. 

Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, vedem cum 
căsătoria încheiată în cadrul tribului, consangvinitatea, 
avea un caracter moral. În legătură cu acest subiect mi- 
ar plăcea să vă povestesc o mică istorioară. 


Aţi auzit de Anzengruber şi Rosegger [39]. Rosegger este 
un poet care a descris cu multă afecţiune personaje din 
lumea satului. Şi Anzengruber a descris magistral 
această lume în drama sa Der Meineidbauer (Țăranul 
sperjur), în Pfarrer von Kirchfeld (Preotul din Kirchfeld) 
şi în alte drame el conturează cu o deosebită plasticitate 
figuri de ţărani din vremea sa. În cursul unei plimbări, 
Rosegger îi spune lui Anzengruber: „Eu ştiu că, de fapt, 
tu nu ai cunoscut niciodată personajele pe care le descrii; 
poate ar fi mai bine dacă ai merge să-i vezi în mediul lor". 
Şi Anzengruber i-a răspuns: „Dacă aş face-o, poate aş fi 
complet derutat. De fapt, nu am cunoscut niciodată 
ţărani de aproape; dacă sunt capabil să-i descriu o 
datorez faptului că tatăl meu, bunicul şi toţi strămoşii 
mei erau ţărani şi am încă în mine acest sânge țărănesc. 
Pornind de aici îmi creez personajele, iar de ceilalţi nu-mi 
pasă; aceate lucruri clocotesc încă în sângele meu!" 

Este un fapt interesant care se leagă de consideraţiile 
noastre. Acolo unde sângele rămâne pur, ca în vechile 
colectivităţi tribale sau în cazul ţăranilor descrisi de 
Anzengruber, se manifestă încă o astfel de trăire intensă; 
aşa s-a întâmplat şi cu poetul Anzengruber, în ultima sa 
incarnare. El moştenise o forţă a plăsmuirii personajelor 
pe care ştia s-o aprecieze la justa sa valoare: o forţă 
creatoare care-i parvenea prin intermediul sângelui 
generaţiilor succesive. Aşa se întâmplă numai în cazul în 
care sângele se contopeşte doar cu sânge înrudit. 
Amestecul de sânge străin stinge forţa creatoare a 
sufletului. Dacă Anzeungruber s-ar fi căsătorit cu o 
femeie dintr-un alt neam, copiii săi ar fi pierdut această 
forţă creatoare. 

La aproape toate popoarele care există în epoca actuală 
se poate observa acest fenomen: căsătoriile în interiorul 
micilor grupuri consangvine sunt asociate pretutindeni 
cu o memorie cu totul excepţională. Ea este legată de 
clarvederea vagă, crepusculară. Oamenii îşi amintesc 
ceea au trăit, începând de la naştere, şi consideră 
aceasta ca făcând parte din personalitatea lor. Înainte ca 
endogamia să fi fost înlocuită prin exogamie, persista 
literalmente amintirea a ceea ce trăiseră bunicul şi 


strămoşii mai îndepărtați; se spunea „Eu" şi se făcea 
experienţa evenimentelor trăite de bunic, străbunic şi 
strămoşi încă mai îndepărtați. Cu cât ne întoarcem mai 
mult în timp, cu atât constatăm prezenţa aceastei 
memorii, care urcă de-a lungul generaţiilor. 

Interesant este faptul că neamurile nu se percepeau ca 
Euri individuale; oamenii spuneau „Eu" bunicului, 
luându-şi un nume care-i îngloba pe toţi strămoşii. Cu 
acelaşi drept cu care în prezent dăm un nume pe care-l 
raportăm la personalitatea noastră, aceste popoare îşi 
luau un nume a cărui origine se putea găsi în urmă cu 
multe secole, căci naşterea nu întrerupea memoria. 
Individul izolat nu avea nume, căci naşterea nu era un 
eveniment excepţional. Atât cât se întindea înapoi firul 
memoriei, se accepta pentru toţi acelaşi nume. Un 
document care atestă acest sistem de acordare a numelor 
îl descoperim în Biblie. Orice dispută în legătură cu 
numele patriarhilor nu este decât o pedanterie savantă. 
Adam era Adam, şi era atât de vârstnic deoarece 
memoria exista de secole, iar descendentul unei 
personalităţi simţea că alcătuieşte un singur Eu cu 
acesta. Toţi cei cărora sângele care le curgea în vine le 
transmitea aceeaşi memorie se numeau „Adam". Atât 
timp cât memoria se transmitea pe firul generaţiilor, cât 
persistau în amintire evenimentele strămoşilor ca şi cum 
ei le-ar fi trăit personal se spunea: Adam este încă 
prezent. Oamenii nu se percepeau ca persoane fizice 
individuale, ci simțeau că din punct de vedere spiritual 
sunt un tot cu toţi ceilalţi. 

Apoi, a crescut tot mai mult frecvenţa căsătoriilor între 
persoane de origini diferite, iar amestecarea sângelui va 
diminua progresiv memoria, care se întindea dincolo de 
manifestarea individuală. Restrângerea memoriei a 
survenit ca o consecinţă a exogamiei. Acesta este mersul 
omenirii: individul depăseşte din ce în ce mai mult 
neamul. O dată cu sângele comun al celor de un neam se 
răspândea şi expresia colectivă a acestuia: iubirea. Cei al 
căror sânge era înrudit se iubeau. Dar cu timpul această 
iubire legată de sânge, această iubire pe care o putem 
numi originară şi care conducea la formarea unei familii 


se va stinge. Iubirea venită din trecut este cu totul 
diferită de cea care se anunţă ca iubire a viitorului. În 
timpurile postatlanteene este încă dominantă iubirea 
legată de sânge. Se iubesc cei prin ale căror vine curge 
acelaşi sânge. Dar aceasta va dispărea tot mai mult; 
oamenii se eliberează treptat de legăturile înguste ale 
înrudirii prin sânge şi se individualizează. 

Această iubire originară, care s-a născut o dată cu 
coborârea sufletelor în corpuri fizice, descreşte îu cursul 
timpului; ea s-a infiltrat în om în momentul pe care Biblia 
îl descrie astfel: „Şi Dumnezeu a insuflat suflare de viaţă 
în om şi a fost un suflet viu" [40]. Dar atunci s-a mai 
produs ceva. Omul devenise un suflet viu, respirând, 
datorită acestui fapt, cu ajutorul plămânilor. Aerul pe 
care el îl inspiră astfel era generator de sânge roşu, 
sânge roşu în care se exprimă natura Eului. Atât timp cât 
sângele este comun unui grup, Eul este, de asemenea, 
comun. Acesta este cazul iudaismului; un întreg popor 
este dominat de un suflet-grup. Treptat oamenii tind spre 
maturizare, emancipându-se faţă de rudenia de sânge. O 
dată cu respiraţia, la om a apărut prima structură a 
hematopoiezei. Dar, după o lungă perioadă de timp, ela 
ajuns la maturitatea produsă de transformarea sângelui, 
astfel încât în locul iubirii originare să apară iubirea ce 
se adresează tuturor oamenilor. Imaginaţi-vă evoluţia 
omenirii, aşa cum am descris-o mai înainte: iubirea 
originară ar dispărea treptat; iubirea între persoanele 
înrudite - cea a mamei pentru copil etc. - ar trebui să 
descrească. Sângele nu acţionează astfel, încât să creeze 
o legătură de iubire care să cuprindă toată omenirea, şi 
puterea Eului, a egoismului va creşte progresiv. Trebuia 
să se producă un eveniment care să dea naştere, în locul 
iubirii originare, unei alte iubiri, unei iubiri spirituale. 
Acest eveniment este creştinismul. Prin apariţia 
creştinismului a fost împiedicată fărâmițarea omenirii în 
„oameni-atomi". Oamenii trebuie să devină tot mai 
independenţi, aceasta face parte din evoluţia sângelui; 
dar ceea ce s-a disociat pe cale naturală trebuie să fie din 
nou reunit pe cale spirituală, cu ajutorul unei forţe 


capabile să acţioneze făcând abstracţie de iubirea legată 
de sânge. 

Această forţă este creştinismul. Datorită acestui fapt, 
Misteriul de pe Golgota are o semnificaţie fundamentală 
pentru întreaga evoluţie a omenirii. Dacă înţelegem 
aceasta, înţelegem şi semnificaţia expresiei: Sângele lui 
Hristos. Nu este un lucru care să poată fi cercetat şi 
experimentat în mod exterior, ci trebuie privit ca un fapt 
mistic. lată de ce, în mod deplin conştient, am intitulat 
cartea mea nu Mistica creştinismului, ci Creștinismul, 
ca fapt mistic. 

Pentru a înţelege ce a însemnat existenţa lui lisus Hristos 
pe Pământ, pentru a sesiza cât de fundamentală este 
semnificaţia creştinismului este necesar să ţinem cont de 
ceea ce a pregătit apariţia acestuia. Asemenea 
preocupări au existat dintotdeauna. Puteţi înţelege modul 
în care vechii creştini priveau acest lucru cu ajutorul 
unui pasaj din scrierile Sfântului Augustin [41]: „Ceea ce 
se numeste azi religie creştină a fost întotdeauna religia 
adevărată, atâta doar că ceea ce altădată era adevărata 
religie se numeşte azi creştinism". În timpul său, 
Augustin ştia că existase un precursor al creştinismului: 
ceea ce se practica în vechile Misterii. Şi tocmai acest 
lucru trebuie să fie dezvăluit oamenilor prin mişcarea 
teosofică. Aş vrea să mă explic în câteva cuvinte. 

Existau, pe atunci, şcoli care erau în acelaşi timp biserici 
şi locuri de practicare a artelor. In fruntea acestor şcoli 
se găseau ghizii, cei mai evoluaţi dintre oameni. Acolo 
erau primiţi cei care erau consideraţi corespunzători din 
punct de vedere spiritual pentru a putea elabora ei înşişi 
o concepţie asupra lumii spirituale. Ei erau pregătiţi 
temeinic şi trebuiau să dobândească mai întâi o 
cunoaştere teoretică a lumilor spirituale, cam în felul în 
care învăţăm în prezeut în ştiinţa spiritului: Apoi ei 
ajungeau la trepte mai înalte. Învățătura se transforma în 
viaţă, exotericul în esoteric. Ei primeau o învăţătură vie. 
Viaţa discipolutui era riguros ordonată, pentru ca el să se 
poată ridica încet-încet la perceperea lumii spirituale. 
Discipolul lua cunoştinţă mai întâi de faptele şi legile 
lumii spirituale, apoi, practicând exerciţiile ce i se 


prescriau, el îşi creea organele de percepţie, pentru a 
putea privi în această lume spirituală. 

Ajungem acum la ultimul act. Reamintiţi-vă că somnul 
omenesc constă într-o desprindere a corpului astral de 
corpurile eteric şi fizic şi că atunci când survine moartea 
corpul fizic rămâne singur, corpurile eteric şi astral 
reunindu-se. Or, ghidul Misteriilor, hierofantele acţiona, 
cu ajutorul metodelor adecvate, asupra omului, astfel 
încât corpul fizic să rămână ca al unui mort, timp de trei 
zile şi jumătate, în timp ce corpul eteric şi celelalte 
mădulare constitutive ale omului se aflau în exterior. Nu 
era nici somn nici moarte, ci o a treia stare. Totul era 
pregătit astfel, încât subiectul să parcurgă timp de trei 
zile şi jumătate un periplu prin lumile superioare. Ghidat 
de hierofantele iniţiator, discipolul învaţă să cunoască în 
acest timp ceea ce noi am descris în conferințele 
precedente; el învaţă să le cunoască prin propria sa 
viziune. După trei zile şi jumătate este „un om născut a 
doua oară". Când revine la sine, îşi aminteste tot ceea ce 
a trăit în cealaltă lume. Acum el este un martor viu al 
existenţei acelor lumi. Cuvintele sale sunt diferite de 
rezonanţa lor trecută. El devine „preafericit" şi i se pot 
aplica cuvintele: „Fericiţi, cei ce văd aici". 

Când revine, îi este dat un cu totul alt nume; el îşi 
păstrează vechiul nume, utilizând tle acum înainte noul 
său nume de iniţiat. Un fenomen ieşit din comun se 
produce când omul coboară şi îşi reintegrează corpul său 
fizic, putand din nou să trăiască în lumea fizică. Toţi 
lăsau să le scape atunci o mică cugetare - aceasta era 
lege -, o mică sentinţă pe care limba noastră o traduce 
prin „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai 
preamărit!" Este ceea ce resimțea un om care atinsese 
acest nivel. El spunea despre sine: Tot ceea ce mai 
dăinuia în mine din iubirea originară, ceea ce trebuia să 
fie sădit în om prin sânge trebuie să fie înlocuit, în cazul 
meu, cu o iubire care nu face nici o diferenţă îutre mamă, 
frate, soră şi ceilalţi oameni. Spiritual el părăsise părinţi, 
soţie, copii, fraţi şi surori şi devenise un urmaş al 
Duhului. Se spunea că în el Hristos devenise viu. 


Toate acestea se petreceau în intimitatea Misteriilor. 
Asemenea oameni erau martorii lumilor spirituale. Ei 
erau, de asemenea, şi profeţi, căci anunțau un eveniment 
care nu era altceva decât Misteriul de pe Golgota. Ceea 
ce se petrecea pentru indivizii izolaţi în centrele de 
Misterii se realizase o dată pe plan fizic, în Palestina, 
pentru întreaga lume. Dacă aţi dispune de reglementările 
destinate vechilor iniţiaţi aţi vedea că acestea îşi găseau 
desăvârşirea în cele trei zile şi jumătate. Niciodată acest 
lucru nu se produsese anterior pe plan fizic. Astfel încât 
se poate spune: Toate iniţierile erau anunţuri anticipate a 
ceea ce s-a înfăptuit în timpul Misteriului de pe Golgota. 
Acest lucru a fost posibil numai pentru că o 
individualitate atât de importantă ca regentul spiritelor 
solare s-a încorporat în corpul lui lisus din Nazaret. Nici 
un Eu omenesc, ca cel pe care îl posedăm noi, n-ar fi 
putut realiza ceea ce s-a înfăptuit pe Golgota. Pentru 
aceasta trebuia un Eu care să fi evoluat în asemenea 
măsură pe Soare. 

Astfel înţelegem noi umanitatea divină a lui lisus Hristos, 
care este negată în epoca modernă, deoarece oamenii nu 
mai sunt capabili să se adapteze adâncimilor lumii 
spirituale. Când examinăm acest fapt în adevărata sa 
lumină, vedem că pe Golgota are loc un proces a cărui 
semnificaţie depăseste cu mult orice alt eveniment. 
Printre spiritele mai noi numai Richard Wagner a 
presimţit semnificaţia sângelui. V-am explicat cum 
activitatea glandulară este expresia corpului eteric, iar 
activitatea nervoasă a corpului astral şi cum se manifestă 
Eul în sânge. V-am spus că, dacă Hristos n-ar fi venit, în 
evoluţia sângelui ar fi survenit o creştere a egoismului; 
Eul ar fi impulsionat egoismul, cultul Egoului. Trebuia ca 
sângele aflat în exces în omenire să se scurgă, să fie 
sacrificat, pentru ca aceasta să nu se piardă cu totul în 
egoism. Adevăratul mistic vede în sângele care curge din 
rănile Mântuitorului sângele excedentar care trebuia să 
se scurgă pentru ca omenirea să nu se cufunde în 
egoism, pentru ca o iubire frăţească de natură psiho- 
spirituală să poată cuprinde întreaga omenire. Astfel 
concepe discipolul ştiinţei spiritului sângele care se 


revarsă de pe cruce; el trebuia să fie îndepărtat din 
omenire, pentru ca aceasta să se poată desprinde de 
materie. Pentru acest motiv, în locul iubirii legate de 
sânge s-a instalat iubirea viitorului, cea a omului pentru 
om. Numai astfel poate fi înţeleasă afirmaţia lui lisus 
Hristos; „Cel care nu-şi părăseşte tatăl, mama, femeia şi 
copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic" [42]. 
Această afirmaţie trebuie să fie înţeleasă în sensul că 
prin Evenimentul de pe Golgota este depăşit tot ceea ce 
fusese consolidat prin iubirea legată de sânge, de 
legăturile de rudenie. Cel care a instaurat noua iubire, 
iubirea spiritual-psihică, a putut spune că vechea iubire 
trebuie să fie părăsită. Acesta este contextul. 

Însăşi apariţia lui lisus Hristos este un fapt mistic 
profund şi poate fi înţeleasă numai dacă nu i se aplică 
criteriile ştiintelor naturale. Cine ar face acest lucru s-ar 
asemăna cu cineva care, văzând o lacrimă, ar judeca-o 
numai după legea gravitaţiei şi nu ca o manifestare a 
sufletului. 

Asemenea fapte nu pot fi sesizate decât cu ajutorul 
ştiinţei spiritului. De aceea apariţia lui lisus Hristos pe 
Pământ diferă de cea a altor fondatori de religii. Ceea ce 
au dat ceilalţi este o învăţătură. În ceea ce-l priveşte pe 
lisus Hristos, se poate spune într-adevăr: Aproape fiecare 
cuvânt pe care L-a spus a mai fost pronunţat într-o 
împrejurare oarecare. În ceea ce îi priveşte pe Hermes şi 
pe Buddha, important este ceea ce a fost spus; în cazul 
lui Iisus Hristos, ceea ce contează este prezenţa Sa, 
faptul că a trăit, este împlinirea Misteriului de pe 
Golgota. 

Cel care vrea să fie creştin în sensul ştiinţei spiritului 
este prin faptul că el crede în divinitatea lui lisus Hristos. 
Primii discipoli nu au spus doar: Noi suntem trimişi ca să 
propovăduim cuvântul Său; ei trebuiau să mărturisească 
existenţa Sa: „Am auzit noi înşine cuvintele, şi mâinile 
noastre au pipăit rănile Sale" [43]. Imaginaţi-vă, în cazul 
altor religii, absenţa fondatorului lor: nu veţi pierde 
nimic. Eliminaţi prin gândire pe lisus Hristos - 
creştinismul nu ar mai exista! Aceasta este deosebirea. 
De aceea oameni ca Darwin, Strauss, Drews [44] şi alţii 


pot afirma că învăţăturile tuturor religiilor se regăsesc în 
creştinism; nu aceasta este important, ci faptul că 
Hristos a existat şi că a reprezentat în mod concret ceea 
ce anunţaseră profeţii. Astfel, creştinismul nu este 
învăţătură, ci forţă. Dacă v-aţi putea transporta pe o altă 
planetă, nu aţi vedea numai Pământul, ci şi corpul eteric 
şi corpul astral al Pământului, Pământul spiritual, în 
afară de Pământul fizic. Dacă aţi fi rămas pe acest astru 
timp de milenii, înainte de apariţia lui lisus Hristos, aţi fi 
putut observa cum, în însuşi spiritul Pământului, culoarea 
corpului astral s-a modificat datorită faptului că lisus 
Hristos a trăit aici. Oamenii care au existat după apariţia 
lui lisus Hristos au trăit pe un Pământ transformat, din 
care cauză au dobândit facultatea de a depăşi cea mai 
profundă coborâre a spiritului. Odinioară trebuia să te 
înalţi în lumile spirituale, pentru a cunoaşte ceva din 
aceste lucruri; în creştinism a coborat însuşi Misteriul. 
Pentru privirea fizică el a fost prezent ca eveniment 
istoric. A trebuit ca divinitatea să coboare, pentru a 
conduce din nou omenirea din lumea fizică în lumea 
spirituală. 

Aşa veţi găsi descris creştinismul în Evanghelia cea mai 
pură, Evanghelia lui Ioan. Aceasta nu este numai o operă 
poetică, ci o carte de viaţă. Numai cel care a trăit 
Evanghelia lui loan o cunoaşte cu adevărat. Iar când o 
trăieşti poţi propovădui tot ce a fost spus azi ca pe un 
adevăr propriu. 

Aş vrea să vă mai spun, pe scurt, cum se poate ajunge la 
învăţăturile creştinismului. 

Printre multe cărţi, Evanghelia lui Ioan este cea care 
indică metodele cu ajutorul cărora s-au putut fundamenta 
profunzimile creştinismului. Chiar în vremea când 
creştinismul nu exista încă în forma sa actuală, el era 
predat în şcoli; avem ca exemplu pe Dionisie Areopagitul, 
un elev al apostolului Pavel. Se obişnuia, odionioară, să 
se atribuie acelaşi nume celor ce erau răspunzători cu 
Misteriile de-a lungul secolelor, astfel încât şi cel căruia 
îi fuseseră transmise secretele şi care le-a consemnat a 
fost numit la fel. 


Cel care, din punct de vedere al esoterismului, se 
adânceşte cu totul în primele cuvinte ale Evangheliei lui 
loan resimte forţa de trezire pe care o au acestea. 
Evanghelia lui Ioan trebuie folosită aşa cum se practica la 
origini; să meditezi neîncetat asupra primelor cuvinte ale 
acesteia şi să le laşi să se perinde în fiecare dimineaţă 
prin faţa sufletului tău. Ea devine atunci o forţă care 
scoate la lumină forţele ascunse în profunzimile 
sufletului. Trebuie, bineînteles, să dispunem de o 
traducere exactă, care să exprime conţinutul textului 
originar. Aş vrea să vă mijlocesc, printr-o traducere pe 
cât posibil exactă, cunoaşterea adevăratei vieţi spirituale 
a Evangheliei lui loan. 

1. La origine era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, 
şi un Dumnezeu era Cuvântul. 

2. Acesta era, la început, la Dumnezeu. 

3. Totul s-a făcut prin El şi nimic din ceea ce este nu s-a 
făcut fără el. 

4. Întru el era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor. 

5. Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a 
cuprins-o. 

6. Fost-a un om, trimis de Dumnezeu; numele lui era 
loan. 

7. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească 
despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. 

8. El nu era Lumina, ci un martor al Luminii. 

9. Căci adevărata Lumină, cea care-i luminează pe toţi 
oamenii, trebuia să vină în lume. 

10. Ea era în lume şi lumea s-a născut din ea, dar lumea 
n-a recunoscut-o. 

11. Ea a venit la fiecare om în parte, a venit până la 
oamenii-Eu, dar oamenii-Eu nu au primit-o. 

12. Însă cei care au primit-o s-au putut manifesta prin 
aceasta ca fii ai lui Dumnezeu. 

13. Cei care au crezut în numele Său nu sunt născuţi din 
sânge, nici din pofta cărnii, nici din voinţa omenească, ci 
de la Dumnezeu s-au născut. 

14. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi Şi 
noi am ascultat învăţătura Sa, învăţătură despre Fiul unic 
al Tatălui, cel plin de dăruire şi adevăr. 


V-aş putea povesti multe lucruri despre modul în care ar 
trebui să vă implicaţi în trăirea diferitelor capitole ale 
Evangheliei lui Ioan. Cu titlu de exemplu, vă voi spune 
cum ar trebui să utilizaţi această Evanghelie începând cu 
cel de al treisprezecelea capitol, dacă aţi fi un atlevărat 
discipol al iniţierii creştine. Ceea ce descriu eu în cuvinte 
s-a desfăşurat în fapte. Pentru a uşura înţelegerea, voi 
prezenta lucrurile sub forma unui dialog care v-ar putea 
da o reprezentare asupra a ceea ce avea loc între 
maestru şi discipol. 

Maestrul spune discipolului: Trebuie să dezvolţi în tine 
un sentiment, să te transpui în plantă. Dacă planta ar 
avea starea ta de conştienţă şi dacă ar putea privi cu 
această stare de conştienţă în jos, spre piatră, ea ar 
spune: Tu, piatră moartă, pe scara fiinţelor tu eşti pe o 
treaptă inferioară mie. Eu sunt deasupra ta. Dar oare aş 
putea eu exista azi, ca plantă, dacă n-ai fi tu? Eu îmi 
extrag seva nutritivă din tine. Nu as putea exista fără 
ceea ce-mi este inferior. Iar dacă planta ar putea simţi, 
ea ar spune: Eu sunt, este adevărat, superioară pietrei, 
dar mă înclin cu smerenie în faţa ei, căci piatra mi-a făcut 
posibilă existenţa. În mod asemănător, animalul ar trebui 
să se încline în faţa plantei şi să spună: Dacă tu nu ai fi 
aici, eu nu aş putea exista, deşi îţi sunt superior. Eu îţi 
sunt, fiinţă inferioară, dator pentru existenţa mea. Mă 
înclin cu smerenie în faţa ta. 

Urcând pe scara evoluţiei, să luăm în considerare 
oamenii în întreaga lor diversitate, inferiori şi superiori. 
Ce ar trebui să spună cine e situat pe o treaptă de 
evoluţie superioară celorlalţi? Ca planta în faţa 
mineralului, ca animalul în faţa plantei, fiecare om 
superior ar trebui să se încline spre cel inferior şi să 
spună: Tu eşti, este adevărat, inferior, dar eu îţi datorez 
faptul de a exista! Imaginaţi-vă că aţi continua acest mod 
de meditaţie până la treapta cea mai înaltă a evoluţiei; 
veţi vedea că lisus Hristos s-a înclinat, ca planta în faţa 
mineralului, înaintea apostolilor, tovarăşii săi, când le-a 
spălat picioarele: „Dintre voi am ieşit, mă plec în faţa 
voastră". 


Sentimente asemănătoare ar trebui să cultive discipolul 
vreme îndelungată. Iar acest simţământ ar trebui să 
devină din ce în ce mai viu. Atunci el s-ar afla pe prima 
treaptă a iniţierii creştine. Aceasta se poate traduce 
printr-un simptom exterior şi unul interior. În exterior, 
discipolul are un anumit timp impresia că picioarele sale 
se află învăluite de elementul apos. Interior, el vieţuieşte 
capitolul al treisprezecelea al Evangheliei lui loan ca pe o 
viziune în plan astral. 

Discipolul face apoi încă un pas. Maestrul îi spune 
discipolului: Tu trebuie să ai şi alte trăiri; să-ţi imaginezi 
că te asaltează din toate părţile suferinţe corporale şi 
psihice. Trebuie să te întăreşti faţă de toate acestea, ca 
să poţi spune: Oricare ar fi chinurile şi suferinţele care 
mă năpădesc eu rămân drept, nu mă las abătut. Aceasta 
este ceea ce se numeşte „biciuire". Simptomul său 
exterior este o senzaţie dureroasă a pielii indicând că 
sufletul a ajuns la această treaptă. Simptomul interior 
constă în a te vedea parcă biciuit pe în astral. Dar 
important este ceea ce a obţinut sufletul ca vieţuire 
interioară. 

A1 treilea lucru pe care discipolul îl aude de la maestru 
este urmăţorul: Acum trebuie să-ţi dezvolţi sentimentul 
că, în afară de faptul că nu eşti înfrânt de nici o durere, 
rămâi neclintit, chiar dacă cel mai sfânt lucru din tine 
este târât în noroi. Tu trebuie să rămâi atât de puternic, 
încât să nu cedezi, chiar dacă ţi se va spune că acel lucru 
sfânt nu are nici o valoare. Chiar dacă acest lucru este 
călcat în picioare de oameni tu trebuie să ştii ce valoare 
are şi să poţi rezista împotriva lumii întregi. Dacă 
discipolul a atins acest punct, despre el se spune: A 
vieţuit „încununarea cu spini". Simptomul exterior este o 
senzaţie dureroasă a capului, iar interior se va vedea în 
situaţia Mântuitorului, cu cununa de spini pe frunte. 
Urmează a patra treaptă: maescrul îi spune discipolului: 
Trebuie să ajungi la un raport cu totul nou faţă de corpul 
tău. Tu te afli în corpul tău; trebuie să-l conşideri ca ceva 
eu totul străin, în acelaşi fel cum îţi este străină o masă, 
trebuie să înveţi să spui: Eu port corpul meu prin lume. 
Trebuie ca el să devină pentru tine la fel de străin ca 


orice alt obiect exterior. Spunem atunci că s-a vieţuit 
„crucificarea". Aşa cum Mântuitorul şi-a purtat crucea, 
tot astfel elevut şi-a purtat corpul ca pe o bucată de lemn. 
Simptomul exterior al crucificării sunt stigmatele. 
Discipolul este în măsură să provoace în mod voluntar, 
prin meditaţie, apariţia stigmatelor la mâini, la picioare şi 
în partea dreaptă a pieptului; apar pete roşii amintind de 
rănile lui Hristos. Această „probă a sângelui" este 
simptomul exterior al faptului că a fost înţeleasă esenţa 
creştinismului. lar experienţa interioară constă în a te 
vedea pe tine însuţi într-o viziune astrală, răstignit pe 
cruce. 

A cincea treaptă este „moartea mistică". Aceasta nu 
poate fi descrisă decât în mod aproximativ. Moartea 
mistică se produce în aşa fel, încât pentru om lumea 
întreagă pare cufundată într-o obscuritate profundă, ca şi 
cum el s-ar afla în faţa unui perete negru. Lumea 
simţurilor pare stinsă, ruinată; este ceea ce poate fi 
vieţuit. În acest moment, facem cunoştinţă cu ceea ce 
numai datorită acestui eveniment poate fi cunoscut, şi 
anume cu tot ce poate exista duşmănos, rău, în lume. 
Pentru a cunoaste viaţa trebuie să trecem şi prin această 
încercare: este ceea ce se numeşte „coborârea în Infern". 
Atunci are loc un eveniment extraordinar, pe care-l 
vedeţi parcă în faţa ochilor: „sfârşirea catapetesmei 
templului", şi privirea se ridică atunci în lumea spirituală. 
Aceasta este ceea ce se numeşte „moartea mistică şi 
sfâşierea catapetesmei". A 

Treapta a şasea este „punerea în mormânt şi Invierea", 
când sentimentelor precedente omul îl mai adaugă pe 
acela că obiectele exterioare fac parte din corpul său, că 
lumea întreagă face parte din el. Asa cum degetul ar 
putea spune: Eu nu sunt deget decat datorită faptului că 
sunt legat de mână, omul nu există pe Pământ decât 
pentru că aparţine Pământului. Deoarece se pot deplasa 
pe Pământ, oamenii se cred independenţi. Când ne 
pătrundem de sentimentul că totul face parte din noi se 
produce ceea ce se numeşte „punerea în mormânt": 
spiritual-sufleteşte te afli în pământ şi numai ulterior 
învii, pe cale spirituală. Abia atunci înţelegi fapta lui lisus 


Hristos, care s-a legat de Pământ prin moarte, şi cum cel 
care a fost cândva regentul Soarelui a devenit spirit al 
Pământului. Iar cuvintele Evangheliei lui loan trebuie 
luate ad litteram: „Cel ce mănâncă pâinea mea mă calcă 
în picioare" [45]. Dacă vedeţi în lisus Hristos spiritul cel 
mai înalt al Pământului, şi în Pământ corpul Său, 
întelegeţi, de asemenea, că dumneavoastră călcaţi 
literalmente cu picioarele corpul lui lisus Hristos. Şi vă 
uniţi cu El când faceţi experienţa punerii în mormânt. 
Urmează a şaptea treaptă: „înălţarea la cer", care pe 
bună dreptate nu se poate descrie; numai cel care ar 
gândă fără să se servească de creierul său ar putea-o 
înţelege. 

V-am descris modul în care era parcursă iniţierea 
creştină. Datorită ei discipolul dobândea ceea ce se 
numeşte „ochiul lui Hristos". Dacă aţi fi lipsiţi de ochi, aţi 
fi cufundaţi în întuneric. Asa cum nu puteţi vedea Soarele 
fără să aveţi ochi, nu-L. puteţi percepe pe Hristos fără 
organul hristic. Ochiul este născut de Lumină pentru 
Lumină. Lumina este cauza vederii. Soarele trebuie să fie 
prezent ca Soare real, şi acest Soare îl trăiţi în ochiul 
dumneavoastră. La fel stau lucrurile şi cu ochiul spiritual. 
A vorbi despre „Hristos interior" nu este decât vorbărie 
goală; ar fi ca şi cum am vorbi despre ochi fără să existe 
Soarele. Omul poate, prin exerciţiile amintite, să 
dobândeaccă facultatea de „a-L vedea" pe Hristos, dar el 
obţine această forţă de la însuşi Hristosul istoric. Ceea ce 
este Soarele pentru ochi este Hristos pentru dezvoltarea 
organului hristic la om. 

Nu este vorba de a da indicaţii, ci de a prezenta fapte. 
Trebuie să cunoaştem tot ce există pe lume. Iar aceste 
conferinţe au ca scop să facă cunoscut din ce adâncimi 
este scos adevăratul spirit creştin şi cum Evanghelia lui 
loan conţine metodele iniţierii creştine, datorită căreia 
omul dobândeşte ochiul care-L. poate vedea pe însuşi 
Hristos. Dar cei care vor să-L, propovăduiască trebuie, 
într-un anumit fel, să fi trăit cu El în mod real, nu doar 
prin credinţă. 

Pentru a descrie ce se află în lume, reflectaţi la 
conferinţa de azi; consideraţi că lumea spirituală aşa cum 


a caracterizat-o Goethe. El a pronunţat aceste minunate 
cuvinte, valabile atât pentru ştiinţele naturale, cât şi 
pentru ştiinţa spiritului. 

„Dacă ochiul nostru nu ar fi de natură solară, 

Cum am putea noi percepe lumina? 

Dacă nu ar trăi în noi înşine puterea Domnului, 

Cum ne-ar putea încânta ceea ce este dumnezeiese?" 
În exterior, în lume, există lucrui şi fiinţe; ea creează 
organele şi formează aptitudinile. Fără Soare, nu există 
ochi, dar nici facultatea de a vedea Soarele. Fără lisus 
Hristos, nu există organ de percepţie a lui Hristos, dar 
nici posibilitatea de a dezvolta un astfel de organ. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINŢA a XIII-a 

Kassel, 28 iunie 1907 
Astăzi şi mâine sarcina mea va consta în a vă arăta calea 
de acces la lumile superioare adaptată epocii actuale, 
acea cale practicată mai ales începând cu secolele al XIV- 
lea şi al XV-lea în şcolile zise oculte şi care este cea mai 
adecvată pentru omul actual. Vom înţelege mai bine 
despre ce este vorba dacă vom arunca mai întâi o privire 
asupra evoluţiei viitoare a omului. 
Am vorbit despre evoluţia umană în cursul etapelor 
planetare Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Or, pentru cel 
care gândeste numai în sensul actual este greu să-şi 
imagineze cum se poate şti ceva despre viitor. Trebuie să 
ne fie clar că anumite legi guveruează atât viitorul cât şi 
prezentul. Cel care este familiarizat cu aceste legi poate 
arunca o privire spre viitor. Pe planul realităţilor 
materiale, nimeni nu se mai îndoieşte că se pot prevedea 
într-un mod întrucâtva profetic, calculându-se cu multă 
vreme înainte, eclipsele de Soare şi de Lună, formarea 
unor constelații. Pe plan material, nimeni nu se îndoieşte 
de aceasta. Fiecare ştie, de asemenea, că omul de ştiinţă 
poate prezice ceea ce se va produce câud se amestecă 
două substanţe într-o retortă. Este o profeție care are 
legătură cu faptele exterioare din domeniul simţurilor, se 
poate face aceasta când se cunosc legile care guvernează 
interacţiunea substanţelor. La fel, începem să cunoaştem, 


în ştiinţa spiritului, legile care guvernează cursul vieţii 
omeneşti, şi din această cauză se poate, de asemenea, 
prevedea ce se va întâmpla în viitor. 

Bineînţeles, aici se ridică o obiecţie, care s-a regăsit la 
filosofii tuturor timpurilor: dacă am prevedea ceea ce se 
va produce în viitor nu ar mai fi vorba de libertate 
umană. In acest caz, se confundă previziunea unui fapt 
viitor cu predestinarea. De aceea în diferite sisteme 
filosofice cu privire la acest subiect au fost emise cele 
mai stranii afirmaţii, căci nici un filosof, cu excepţia lui 
Iakob Böhme [46] n-a putut face această deosebire. Aş 
vrea să vă fac mai clar acest lucru printr-un exemplu. 
Imaginaţi-vă că staţi aici şi că afară se află două 
persoane. Vedeţi de la distanţă ce fac. Sunteţi, prin 
aceasta, cel care determină ce fac ele? Nu, 
dumneavoastră le vedeţi, dar cele două persoane 
acţionează în deplină libertate. Prin observarea lor nimic 
din ceea ce fac ele nu este determinat. Gândiţi-vă acum 
la un clarvăzător care vede ceea ce se produce în viitor. 
El, de asemenea, nu face decât să vadă; acest fapt nu 
determină totuşi evenimentele. Dacă aceste evenimente 
din viitor ar fi determinate în prezent, aceasta nu ar fi o 
viziune a lor. Se va înţelege clar această diferenţă numai 
după o îndelungă reflectare asupra deosebirii dintre 
predestinare şi previziune. 

Astăzi nu aş insista asupra aspectului Pământului în 
etapele planetare Jupiter si Venus. As vrea să vă spun 
altceva, ca să vă puteţi face o imagine despre evoluţia 
viitoare a omului. Aş vrea să vă fac cunoscut ceva care 
provine din Misteriile creştine cele mai vechi, din aceeaşi 
şcoală hristică a adevăratului Dionisie; o învăţătură care 
a fost mereu prezentă în şcolile esoterice creştine. Acolo 
se lua ca punct de plecare comparaţia următoare: Eu vă 
vorbesc. Dumneavoastră auziţi cuvintele mele, auziţi 
gândurile mele, care sunt mai întâi în sufletul meu, pe 
care eu vi le-aş putea ascunde, dacă nu le-as transpune în 
cuvinte. Eu le transform în sunete. Dacă între mine şi 
dumneavoastră n-ar fi aer, nu aţi putea auzi cuvintele 
mele. Când eu pronunţ un cuvânt oarecare, în acel 
moment aerul este pus în miscare; de fiecare dată, prin 


cuvintele mele pun tot spaţiul aerian într-o anumită stare 
vibratorie. Tot spaţiul aerian vibrează în funcţie de felul 
în care sunt pronunţate cuvintele mele. Să facem un pas 
în plus. Imaginaţi-vă că aţi putea lichefia aerul apoi l-aţi 
solidifica. Azi chiar se poate solidifica aerul; ştiţi că apa 
poate exista sub formă de vapori, că poate fi răcită, şi 
atunci devine lichidă, şi că se poate solidifica ca gheaţă. 
Acum imaginaţi-vă că eu pronunţ cuvântul „Dumnezeu". 
Dacă aţi putea să solidificaţi aerul în acel moment, câud 
sunt prezente undele sonore, ar cădea o formă - de 
exemplu, o formă de cochilie; la cuvântul „Lume" ar 
cădea o altă formă. Aţi putea capta cuvintele mele, şi 
fiecărui cuvânt i-ar corespunde o formă aeriană 
cristalizată. 

Acest exemplu era dat în scolile creştine. Un lucru este, 
mai întâi, un cuvânt pronunţat, apoi el devine o formă 
solidă; dar înainte de a deveni solid acest lucru era un 
gând ascuns în interior. Creştinul îşi făcea următoarea 
idee: Creaţia în marele Univers este ca şi Creaţia 
realizată aici, în spaţiu. Creaţia a pornit de la ideea 
despre lucruri, după aceea divinitatea a transmis gândul 
în spaţiu. Ceea ce vedeţi în exterior, plantele, mineralele, 
reprezintă astfel de cuvinte divine solidificate. V-aţi putea 
imagina tot ceea ce există sub formă de unde sonore ale 
Verbului cosmic divin. Creştinul spunea: Tot ceea ce văd, 
eu văd ca un Cuvânt divin solidificat. Şi el distingea 
„Tatăl în cele ascunse", care nu s-a exteriorizat încă, 
„Verbul" sau „Fiul“, care răsună în spaţiu, apoi Verbul 
solidificat, „Revelaţia". În acest fel înţelegeţi într-un sens 
mai profund începutul Evangheliei lui loan: „La origine 
era Cuvântul (sau Logosul), Şi Cuvântul era la 
Dumnezeu, şi un Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era, la 
început, la Dumnezeu. Totul s-a făcut prin El şi nimic din 
ceea ce este nu s-a făcut fără El". Tot ce a fost creat s-a 
născut din Cuvânt. Acestea trebuie luate cât mai mult 
posibil ad litteram, şi atunci vom recunoaste puterea 
creatoare a Cuvântului sau Logosului. În sens creştin, 
ceea ce se află pe locul al doilea este Cuvântul sau 
Logosul. Logosul trebuie să fie tradus prin Cuvânt; acesta 
spune că tot ce există în exterior, toată Creaţia, are ca 


origine Cuvântul creator neexprimat, care a răsunat ca 
vorbă, că el este la originea a tot ce există. Dacă ne-am 
întoarce suficient de mult în timp, tot ceea ce cunoastem: 
animale, plante, minerale, le-am auzi răsunând sub formă 
de cuvinte în spaţiul cosmic, aşa cum auziţi astăzi 
cuvintele mele, căci aerul nu era atunci suficient de rece 
pentru a le face să cadă ca forme solide. 

Dacă vă reprezentaţi acest lucru, puteţi spune: Verbul 
era odinioară creator. Omul de astăzi este un debutant 
faţă de ceea ce făceau predecesorii săi, zeii, care îi erau 
superiori. Cândva zeii au creat lumea prin Cuvânt şi 
acest act creator s-a transformat apoi în creaţia din jurul 
nostru. Ceea ce se poate realiza astăzi în regnul vegetal, 
animal şi uman, în domeniul sexualităţii, este o formă 
modificată, rezultată din fostul Cuvânt creator 
dumnezeiesc; omul poartă în el o natură superioară şi 
una inferioară. Forma sa finală include sexul, iar în 
laringele său omul are începutul unui nou organ 
producător. Cândd emite un cuvânt, el face un prim pas 
spre ceea ce va realiza mai târziu. Omul este un 
începător faţă de ceea ce au realizat odinioară zeii. O 
nouă formă de producere va înlocui-o pe cea veche. Aşa 
cum în prezent omul produce cuvinte cu ajutorul 
laringelui, în viitor laringele său va deveni un organ de 
producere; el va da naştere la creaţii din ce în ce mai 
evoluate şi din ce în ce mai dense. Ceea ce astăzi nu este 
decât aer va fi în viitor entitate. Când Pământul se va 
transforma în Jupiter, Cuvântul va fi creator în regnul 
mineral; în etapa Venus laringele va produce plante şi 
aşa mai departe, până va fi în măsură să dea naştere 
semenului său. Laringele a căpătat forma sa actuală când 
a putut evacua aerul din plămâni sub formă de sunet. 
Ceea ce noi doar putem să ne spunem în prezent, vom 
putea produce în stările viitoare ale evoluţiei terestre sub 
o formă durabilă. În final, laringele va fi organul prin 
care omul va da naştere semenului său, fără ajutorul 
sexualităţii. El va transforma laringele într-un organ de 
reproducere. 

Privind evoluţia laringelui său, vedem cum va fi omul 
viitorului. Un proces enigmatic ne dovedeste că laringele 


este legat de anumite stări evolutive: la subiecţii 
masculini maturitatea sexuală provoacă o modificare a 
vocii; tânăml îşi schimbă vocea. Laringele este la 
începutul evoluţiei sale, sexualitatea la sfârsitul său. 
Lucrurile din natură manifestă astfel de legături subtile. 
Viaţa noastră sexuală este pe cale de dispariţie. Laringele 
nostru, organul vorbirii, va fi în viitor un organ creator. 
În mod asemănător, am putea vorbi despre numeroase 
aspecte privind dezvoltarea în viitor a acelor organe pe 
care omul le-a adaptat la sistemul său respirator pe 
Pământ, dar care aparţin sistemului inimii. 

Vom vedea, în continuare, cum se pot prevedea stările 
viitoare ale omenirii, prin antrenamentul introdus în 
Europa cu începere din secolul al XIV-lea, cum îţi poţi 
dirija mai bine modelarea dezvoltării interioare, atunci 
când te laşi pur şi simplu în voia lumii. Şcoala numită 
„iniţierea rosicruciană" se potriveşte cel mai bine omului 
actual. Pentru cel care nu a auzit vorbindu-se prea mult 
despre el, rosicrucianismul are o reputaţie proastă. lar 
dacă ceea ce spun cărţile despre el şi ceea ce ştiu erudiţii 
ar fi adevărat, rosicrucianismul nu ar fi decât o 
escrocherie. 

Cei care judecă astfel rosicrucianismul se înşeală. Noi 
dorim însă să vorbim despre adevăratul rosicrucianism, 
care a luat naştere sub impulsul dat de o individualitate 
care se ascunde sub numele de Christian Rosenkreutz şi 
care a dat naştere mişcării rosicruciene în anul 1459. 
Precizez că ceea ce veţi afla în continuare este expus ca 
exemplu, asa cum a fost şi ceea ce am spus ieri în 
legătură cu iniţierea creştină. Din această cauză vă voi 
prezenta în continuare cele şapte trepte ale iniţierii 
rosicruciene, care nu sunt parcurse neapărat în aceeaşi 
ordine. Voi prezenta mai întâi acele trepte pe care fiecare 
trebuie să le ia în considerare în ceea ce priveşte 
rosicrucianismul. 

Prima treaptă este „studiul", a doua „dobândirea 
cunoaşterii imaginative", a treia „dobândirea scrierii 
oculte sau secrete", a patra „pregătirea pietrei 
filosofale", a cincea „corespondenţa dintre mica lume - 
microcosmos - şi marea lume - macrocosmos", a şasea 


„trăirea vie a macrocosmosului" şi a şaptea „beatitudiuea 
divină". 

Calea rosicruciană conduce cel mai sigur şi cel mai direct 
la cunoasterea creştinismului; numai că iniţierea creştină 
este mai potrivită pentru cel care poate persista în 
credinţă şi este pătruns de sentimentele pe care le-am 
descris ieri. Dimpotrivă, calea rosicruciană se adresează 
celor care sunt capabili să facă o legătură între 
adevărurile creştine şi adevărurile lumii exterioare. În 
acest fel creştinismul, va putea fi apărat împotriva 
oricăror agresiuni exterioare. Creştinismul este o 
conceptie despre Univers în raport cu care nu eşti 
niciodată destul de înţelept pentru a-l înţelege deplin. 
Totuşi, calea rosicruciană este cea mai adecvată omului 
actual. 

În sens rosicrucian, practicăm studiul acestuia când 
cultivăm gânduri care nu mai au nimic de-a face cu 
lumea simţurilor. De fapt, lumea occidentală cunoaşte 
numai în cazul geometriei ceea ce se numeşte „o 
activitate de gândire cu ajutorul unor gânduri libere". 
lată de ce şcolile hristico-gnostice utilizau cuvântul 
„mathesis" pentru ceea ce are legătură cu adevărurile 
superioare, cu Dumnezeu, cu lumile superioare, căci 
acestea trebuie să fie independente de percepţia 
senzorială, aşa cum matematicile sunt independente de 
percepţia senzorială. Un cerc trasat cu cretă este 
imperfect; adevăratul cerc nu poate exista decât în 
gândire, şi tot ce învăţaţi despre cerc nu o puteţi face 
decât în gândire. Matematica ne învaţă să gândim 
independent de percepțiile senzoriale, cu ajutorul 
cercului pe care îl construim în gândire, al triunghiului 
care se construieşte în spirit, a cărui sumă a unghiurilor 
se ridică la 180°. Este oarecum incomod să înveţi să 
gândeşti fără ajutorul obiectelor senzoriale şi pentru cea 
mai mare parte a oameulor nu există alt domeniu propice 
pentru acest lucru decât teosofia. Încă de la începutul v- 
am spus: Din punct de vedere logic, comoara sa de 
cunoştinţe este perfect inteligibilă. Dar, dacă vrem să 
descoperim adevărurile prin noi înşine, trebuie să 


recurgem la clarvedere. Pentru a o înţelege, logica este 
de ajuns. 

Numai epoca noastră materialistă putea concepe 
maşinile de calculat, cu ajutorul cărora se gândeşte fără 
a fi eliberat de simţuri. Copilul trebuie să înveţe să 
sesizeze lucrurile fără să recurgă la simţuri. Pentru 
ştiinţa educaţiei va avea o importanţă enormă felul cum 
educaţia va fi influenţată de cunoaşterea spirituală. 
Ştiinţa spiritului este de asemenea o şcoală bună pentru 
gândirea eliberată de simţuri. Tot ce am spus cu privire 
la Saturn, la Soare, la mădularele constitutive ale omului 
nu puteţi vedea; aceste lucruri trebuie să le sesizaţi 
printr-o gândire eliberată de simţuri. Nimeni nu trebuie 
să creadă că se poate forma fără să înţeleagă lucrurile 
din punct de vedere teoretic. Partea bună este că tocmai 
aceste obiecte perceptibile pentru simţuri nu există; 
datorită acestui fapt se dobândeşte o gândire care 
depăşeşte senzorialui. Din această cauză, pentru unii la 
început este suficient să se preocupe de ceea ce spune 
teosofia despre lucrurile inaccesibile simţurilor. Acestea 
sunt gândurile care au fost expuse în şcolile rosicruciene, 
gânduri care se întipăreau în mod temeinic. 

Cei ce vor să meargă mai departe vor găsi un mijloc bun 
de dezvoltare a gândirii pure în cărţile mele Adevăr și 
știință şi Filosofia libertăţii [47]. Aceste cărţi sunt pur 
şi simplu o gimnastică a gândirii liberă de simţuri. În alte 
cărţi faptul de a muta un gând dintr-un loc în altul nu 
înseamnă mare lucru. În operele citate, gândurile nu pot 
fi deplasate. În geneza acestor cărţi personalitatea mea a 
creat numai prilejul ca aceste construcţii de gânduri să 
pătrundă în lumea simţurilor. Este suficient să te 
dăruieşti acestui lucru pentru ca gândurile să se nască, 
înlănţuindu-se. Cel care se consacră acestei munci citind 
cartea în întregime, face să se nască în el o forţă care 
dormita. Nu este uşor, dar acest efort este cel mai bun 
lucru ce poate fi realizat. 

A doua treaptă este „imaginaţia", cunoaşterea 
imaginativă care caracterizează atât de bine cuvintele lui 
Goethe [48]: „Orice lucru trecător este numai simbol". De 
fapt, numai acela care a dobândit o sigurantă în gândirea 


sa ar trebui să se ocupe cu aceasta, altfel există riscul de 
a cădea în extravaganţă. De asemenea, trebuie - este o 
condiţie prealabilă - să ai un cap foarte limpede. Nimic 
nu împiedică mai bine rătăcirile decât o gândire clară şi 
nimic nu predispune mai mult la aceasta ca o gândire 
confuză, ca lipsa de logică. 
In sensul cel mai larg, imagniaţia ar putea fi 
caracterizată prin aceea că privim toate lucrurile din 
jurul nostru în felul în care privim o persoană. Observati 
faţa unui om: -vedeți cum se formează riduri, care apoi 
dispar; nu vă limitați la a le descrie, le numiţi surâs sau 
tristeţe. Surâsul omului vă revelează o stare sufletească 
senină. Nu doar deduceţi o stare interioară din cea 
exterioară, aceasta din urmă este un semn direct al 
interiorului său. 
Sau vedeţi ţâşnind o lacrimă: nu sunteţi un fizician care 
judecă o lacrimă numai după legile gravitaţiei, ci ştiţi că 
lacrima este expresia tristeţii interioare a sufletului. Şi 
discipolul rosicrucian ajunge la o stare în care ceea ce 
percepe în exterior devine pentru el expresia, să spunem, 
a spiritului Pământului: o anumită plantă, o brânduşă de 
toamnă, va deveni pentru el expresia melancoliei 
existenţei pământeşti, alte plante expresia voioşiei 
existenţei pământeşti. La fel cum o fizionomie 
surâzătoare este expresia unei stări sutleteşti de veselie, 
florile Pământului sunt expresia unei stări de veselie sau 
tristeţe a Pământului. Şi Goethe nu are în vedere o 
simplă imagine exterioară când vorbeste, în Faustul său, 
despre spiritul Pământului. 
„In val de viaţă, în viscol de fapte, 
Sui, cobor în vânt 
Prin toate mă cern! , 
Leagăn şi mormânt, 
Un ocean etern 
O pânză-n schimbare 
O viaţă-dogoare 
La războiul vremii-n vuiet mă frământ 
Şi dumnezeirii-i ţes un viu vesmâut." [49] 

Faust-Noapte, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, 
Editura Univers, 1982 


Pentru el, spiritul Pământului devine încetul cu încetul 
ceva care trâieşte în Pământ, şi între el şi întreaga natură 
înconjurătoare se stabileşte o realitate spiritual-psihică. 
Aş vrea să vă fac să simtiţi o anumită stare în cadrul 
acestei naturi. 

Discipolul rosicrucian se plimbă şi vede micile picături de 
rouă atârnând pe toate plantele. El trebuie să-şi 
amintească de vechea Ţară a ceţurilor (Nebelheim), unde 
aerul era încărcat de picături de ceaţă, unde omul avea o 
cu totul altă relaţie cu natura. Când discipolul rosicrucian 
se plimbă pe câmp şi vede picăturile de rouă, el îşi spune: 
Aceasta este ceea ce în vechea Ţară a ceţurilor era 
dizolvat în aerul atmosferic. Şi o amintire profundă urcă 
în el privind epoca atlanteană. 

Antrenamentul pentru imaginaţie a fost împins pe o 
treaptă superioară de discipolii şcolilor rosicruciene din 
Evul Mediu, precum şi de discipolii Sfântului Graal. Vă 
voi da, sub formă de dialog - căci nu-l pot formula altfel 
-, un exemplu privind această imaginaţie. 

Maestrul îi spunea elevului: Priveşte planta, vezi cum 
iese din sol, cum îşi expune Soarelui florile, cu organele 
lor de fecundare, cum coboară razele Soarelui, 
determinând înflorirea şi coacerea fructului. Discipolul 
rosicrucianismului, la fel cu cel al Sfântului Graal, 
trebuie să facă să trăiască această imaginaţie, această 
reprezentare în sufletul său. Or, pentru ştiinţa 
materialistă există ceva profund semnificativ: planta este 
comparată cu omul. Dar atunci ar trebui comparată 
rădăcina cu capul şi floarea cu organele genitale ale 
omului, pe care el, pudic, le ascunde; pentru plantă 
rădăcina este capul, omul este o plantă inversată, 
animalul este o plantă numai pe jumătate inversată. Iată 
de ce rosicrucienii spuneau: Priveste planta cu rădăcina 
în pământ şi organele de fecundare îndreptate cu 
inocentă spre Soare. Priveşte animalul, coloana 
vertebrală îi este orizontală, apoi omul, care este cu totul 
inversat. Planta, animalul şi omul sunt simbolizate, în 
devenire, prin cruce! Crucea este plantă, animal şi om. 
Acum înţelegem cuvintele lui Platon: „Sufletul lumii este 


crucificat pe crucea lumii". Sufletul lumii, care semnifică 
totul, este crucificat în plantă, în animal şi în om. 

Ieri am văzut cum sângele din rănile Mânttiitorului a 
alungat egoismul de pe Pământ. Astfel, această lance 
este o prevestire a lăncii de un ordin superior, care este 
raza solară spiritualizată. Şi Sfântul Graal orientează 
privirea spre caliciul omenirii, ce se formează pornind de 
la largine, care va fi tocmai organul reproducător 
purificat al viitorului, cum este cazul plantei, în prezent. 
Acesta este conceptul profund al Sfântului Graal, şi asa 
era el explicat pe treapta imaginativă discipolului 
rosicrucian şi elevului Sfântului Graal. Comparaţi aceste 
imagini într-o vedere de ansamblu: caliciul vegetal, 
sexualitatea învăluită în dorinţă, Sfântul Graal, caliciul 
eliberat de doriuţă; comparaţi-le cu conceptele raţionale, 
aride şi prozaice pe care le propune ştiinţa actuală şi veţi 
vedea deosebirea dintre imaginaţie şi gândirea pur 
raţională, veţi avea procesele Univerşului întreg cuprinse 
în imagini! Acest lucru este foarte important, deoarece 
conceptele pur raţionale de care dispune omul actual nu 
sunt creatoare; la cel care îmbracă aceste concepte în 
imagini ele sunt realmente creatoare. Acest lucru era 
resimţit altă dată şi trebuie luat în seamă chiar şi în 
educaţia copiilor. In legătură cu aceasta, as vrea să vă 
spun câteva lucruri. 

Astăzi se spune cu uşurinţă: Ce prostii ne-au învăţat 
strămoşii nostri; este vorba de povestea cu barza! 
Trebuie să le spunem copiilor adevărul. Dacă 
descendenţii nostri ne vor trata cum îi tratăm noi pe 
înaintaşii nogtri, vor râde şi ei de noi şi vor spune: Bunicii 
noştri au crezut că omul este produsul unei coacţionări 
materiale! Şi ei vor privi înapoi, spre acel timp în care 
oamenii explicau copiilor, prin spirit, acest proces. În 
epoca când s-a născut mitul berzei, cei vechi credeau ei 
înşişi în el, căci ştiau perfect că la naşterea unui om 
sufletul coboară din lumea spirituală; ei au pus 
întotdeauna aceasta în raport cu ceva înaripat. lar 
dumneavoastră îl puteţi regăsi în jocurile de copii, de 
exemplu în cântecelul: 


„Zboară cărăbuşule, zboară, 

Tatăl tău e la război, 

Mama ta e-n Pomerania, 

Pomerania a ars, 

Zboară cărăbusule, zboară." 

Acest „zboară" este înţeles ca o imagine a sufletului 
omenesc, căci pe atunci exista o idee vagă despre spaţiul 
astral şi despre corpurile care zburau şi coboarau de 
acolo în lumea fizică. Dar ce este „Pomerania" „Pommer" 
sau „Pummerle", ceea ce este acelaşi lucru? Nu este 
nimic altceva decât numele unui copil. Pomerania sau 
Ţara lui Pummerle este Țara copiilor, de unde mama îşi 
aduce copilul. Acest lucru poate fi explicat pornind 
exclusiv de la lumea spirituală. Dacă vă amintiţi că 
această imagine a berzei care aduce copiii este efectiv o 
imagine a unui proces spiritual, reincarnarea, veţi sesiza 
cât este de important ca omul să primească mai întâi 
ceva sub formă de imagine, căci starea sa sufletească 
este cu totul alta dacă se comunică copilului mai întâi un 
proces spiritual sub formă de imagine; el poate primi 
atunci cu venerație sfântă explicaţia procesului fizic. 
Veţi putea crede şi dumneavoastră în barză când veţi şti 
că ea este o imagine a sufletului care zboară spre 
incarnarea sa. Cunoaşterea dumneavoastră va da aripi 
fanteziei copilului, şi dacă recunoaşteţi adevărul, din 
acesta va emana un fluid misterios care se va transmite 
copilului. Aşa se întâmplă cu toate imaginaţiunile. 
Copilului i se poate spune totul. Dacă vă pune întrebarea: 
Ce este viaţa de după moarte?, conduceti-l la o pupă de 
fluture: ca fluturele care zboară din pupă, aşa zboară şi 
sufletul din corp, doar că nu se poate vedea. Dar numai 
acela care crede el însuşi în aceasta şi pentru care zborul 
fluturelui afară din pupă este, pe un plan inferior, acelaşi 
lucru cu ceea ce se produce pe un plan superior pentru 
suflet va prezenta copilului lucrurile în mod convingător. 
Când ştiinţa spiritului va cufunda din nou oamenii în 
înţelegerea lumii spirituale, trezind imagini 
corespunzătoare în inimile lor, ei vor fi, de asemenea, 
capabili să educe copilul cu totul altfel, fără să-i ofere 
adevăruri raţionale aride, care îl abrutizează. Mai ales nu 


trebuie să-i angajăm în grotesc şi comic, ci să-i facem să 
vadă clar ce lucruri de viaţă importante se ascund 
dincolo de aceste adevăruri. 

A treia treaptă pe care omul trebuie s-o atingă este 
„însuşirea scrierii oculte". Ea nu constă în a învăţa o 
scriere ca în viaţa curentă. Cu siguranţă, multe din 
semnele scrierii noastre au la origine imagini oculte, dar 
nu sunt nici pe departe ceea ce este scrierea ocultă. Aici 
este vorba de a te regăsi în marile forţe uuiversale care 
acţionează în lume. Şi trebuie să constatăm că un proces 
evolutiv trece în altul. Luati exemplul unei plante: ea face 
seminţe; în sămânță se află punctul de plecare al unei noi 
plante. Dar dacă ar fi posibil să verificaţi procesul, aţi 
vedea că nimic din vechea plantă nu trece în cea nouă. In 
realitate, din punct de vedere al materiei, întreaga plantă 
moare; noua plantă este în întregime nouă, numai un 
anumit proces de mişcare trece în noua plantă. Dacă 
aveţi ceară şi un sigiliu, imprimaţi sigiliul în ceară, dar 
nimic din sigiliu nu trece în ceară; se transmite numai 
forma. Aşa se întâmplă cu orice proces evolutiv. Vechea 
materie în descompunere nu furnizează decât ocazia. 
Aceasta se exprimă prin împletirea a două spirale care nu 
intră în contact. O astfel de trecere este prezentă după 
cultura atlanteană; ea dispare ca treaptă de cultură şi ia 
naştere o nouă cultură, începând cu cultura indiană. Şi 
această trecere trebuie să fie simbolizată prin cele două 
spirale. V-am spus că aproximativ în anul 800 Soarele 
răsărea în semuul Berbecului; mai înainte, el apăruse în 
semnul Taurului, în cel al Gemenilor şi încă şi mai înainte 
în Cancer. Cultura greco-latină, care conţinea în germene 
cultura noastră, a coincis cu epoca în care Soarele 
răsărea în Berbec. Cultura precedentă, cea caldeo- 
egipteană, coincidea cu epoca în care Soarele era în 
constelația Taurului. Inaintea ei a fost cultura 
protopersană, în care Soarele răsărea în Gemeni, iar 
cultura protoindiană s-a dezvoltat când Soarele era în 
Cancer, şi semnul Cancerului a fost reprezentat primul 
prin cele două spirale înlănţuite. 

Aş putea să vă explic astfel fiecare semn al Zodiacului, 
plecând de la adevărata sa semnificaţie. Grafia literelor a 


ieşit din natură şi este expresia forţelor şi legilor care 
domnesc în natură. Dacă cunoşti semnele scrierii oculte, 
începi să ieşi din tine. Pătrunzi în substraturile tainice ale 
naturii. 

Aveţi în felul acesta o vedere generală a primelor trei 
trepte ale căii rosicruciene: „studiul", „cunoaşterea 
imaginativă", „însuşirea scrierii oculte". Mâine vom 
aborda celelalte trepte, începând cu „pregătirea pietrei 
filosofale". 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 


CONFERINŢA a XIV-a 

Kassel, 29 iunie 1907 
Am aflat ieri ce înseamnă iniţierea rosicruciană, până la 
treapta a treia, aceea a „cunoaşterii scrierii oculte". 
Astfel am înţeles ceea ce în spirit rosicrucian se numeşte 
„studiul", apoi „dobândirea cunoaşterii imaginative" şi, în 
sfârşit, ceea ce înseamnă „pătrunderea în scrierea 
ocultă", în acea scriere care-şi are originea în înseşi 
legile naturii. Acum ne revine sarcina de a trece la 
treapta a patra a iniţierii rosicruciene, numită 
„pregătirea pietrei filosofale". Faceţi abstracţie de tot 
ceea ce citiţi în vreo lucrare oarecare în legătură cu 
pregătirea pietrei filosofale şi veţi înţelege că numai în 
epoca actuală este posibil să se raporteze câte ceva 
despre ceea ce rosicrucianul înţelege prin această 
pregătire. 
Sub asemenea sintagmă se găseau indicaţii pentru 
accesul la lumile superioare, începând cu crearea acestui 
curent de către cunoscutul întemeietor al 
rosicruciansmului, în 1459. Trebuie ştiut că 
rosicrucianismul a fost condus cu multă prudentă şi a 
fost păstrat mereu secret. Spre sfârşitul secolului al 
XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, prin trădare, au 
fost divulgate anumite secrete ale rosicrucianismului. Au 
fost publicate mai multe amănunte privind acest subiect; 
s-ar putea trage concluzia că persoanele în cauză au avut 
unele informaţii, fără însă a le înţelege. Totuşi, ele 
aflaseră sau cel puţin au prins din zbor unele lucruri 
exacte privind şi piatra filosofală. Au apărut o serie de 


comunicări chiar în „Reichs-Anzeiger" [50], în legătură cu 
o societate care îşi luase ca sarcină pregătirea pietrei 
filosofale. Iar printre aceste comunicări se afla una pe 
care nu o putea înţelege decât cineva care ştia despre ce 
este vorba. Se spunea: „Da, piatra filosofală există; cea 
mai mare parte a oamenilor o cunosc, cea mai mare parte 
chiar au avut-o în mână, şi ea nu este greu de găsit, dar 
majoritatea nu stiu acest lucru". 

Or, de acest concept al pietrei filosofale era legat sensul 
că ea ar fi înzestrată cu proprietatea de a conduce încetul 
cu încetul la cunoasterea părţii nemuritoare a omului, la 
lumile superioare. Când omului îi clar că această parte a 
sa nu poate cădea pradă morţii, el dobândeşte, prin 
intermediul pietrei filosofale, viaţă veşnică; învinge astfel 
moartea, ceea ce a fost interpretat în sensul că omul nu 
ar muri niciodată. În realitate, prin aceasta el cunoaşte 
lumea în care trăieşte după moarte. În plus, piatra 
filosofală înseamnă şi un elixir al vieţii. Toate acestea 
făceau din piatra filosofală un obiect foarte râvnit. Cel 
care ştie despre ce este vorba înţelege aceste cuvinte; cel 
care nu cunoaste secretul nu poate face mare lucru. 

Vă voi spune, pe scurt, despre ce este vorba. Dacă doriţi 
să înţelegeţi, trebuie să mă urmaţi în abordarea unui fapt 
ştiinţific foarte simplu. Este cunoscută legătura dintre om 
şi lumea vegetală. Este un fapt că tot ce respiră în felul 
omului nu ar putea exista dacă nu ar fi plantă. Trebuie să 
aflaţi care este raportul dintre dumneavoastră şi plantă. 
Dumneavoastră inspirați aer şi utilizaţi oxigenul pe care 
acesta îl conţine. Fără oxigen nu aţi putea trăi. Când 
inspirați aerul şi transformati oxigenul în interiorul 
organismului, expiraţi gaz carbonic, o combinaţie de 
oxigen şi de carbon şi spuneţi: Omul absoarbe continuu 
oxigen, întreţinându-şi astfel corpul, şi elimină gaz 
carbonic. În felul acesta, el produce continuu o otravă 
care l-ar putea omori şi pe care o revarsă în mediul 
ambiant. Ce face planta? Într-un anumit sens, ea face 
exact invers: absoarbe gazul carbonic, păstrează 
carbonul şi elimină oxigenul, de care nu are nevoie. Daţi 
plantei ceea ce îi este necesar şi ea vă restituie oxigenul. 
Acest proces de preluare a gazului carbonic şi de 


eliminare a oxigenului depăseşte cu mult absorbţia de 
oxigen de către plantă. Ce face planta cu carbonul pe 
care îl păstrează? Ea îşi edifică o mumită parte a 
propriului corp. În felul acesta, daţi într-un anumit fel 
plantei ocazia să-şi edifice propriul corp din carbou, în 
modul ei specific. Când, după mileni, dezgropaţi planta 
sub formă de huilă veţi găsi aceeaşi substanţă. 

Planta vă dă oxigenul pe care îl absorbiți. Dumneavoastră 
îi daţi gazul carbonic, din care ea reţine carbonul, pentru 
a-şi edifica corpul, şi vă restituie oxigenul. Are loc un 
proces interactiv pur şi simplu minunat. Aşa stau 
lucrurile în prezent. Dar omul se află în plină evoluţie şi 
în viitor corpul omenesc va dispune el însuşi de organul 
de transformare a gazului carbonic în oxigen şi va reţine 
el însuşi carbonul. 

Acum vreau să mă refer - în alt fel decât am făcut-o ieri, 
când am vorbit despre rosicrucianism - la o altă stare 
viitoare a fiinţei omeneşti. În viitor, omul va dispune de 
un corp lipsit de dorinţe, de un nivel superior faţă de cel 
pe care îl au, pe o treaptă inferioară, plantele: el va fi în 
măsură să-şi edifice un corp care, pe o treaptă 
superioară, va fi de natură vegetală. Prin organul care la 
ora actuală este inima sa el va dispune de un aparat cu 
care va realiza ceea ce face acum planta. Planta şi omul 
nu ar putea trăi unul fără celălalt. In absenţa plantelor, 
toate fiinţele consumatoare de oxigen ar fi condamnate 
să dispară, căci planta este cea care ne dă oxigenul; omul 
nu poate fi gândit fără plantă. Iar ceea ce realizează 
acum planta fără noi va fi în viitor produs de acest organ 
în care se va transforma inima, când va fi un muşchi 
voluntar. Noi ne extindem conştienţa dincolo de lumea 
plantelor, creştem împreună cu lumea vegetală, în aşa fel 
încât ceea ce planta face astăzi în afara noastră se va 
produce mai târziu în noi înşine. Atunci vom păstra 
carbonul, pe care în prezent îl eliminăm, şi ne vom 
edifica propriul organism. Vom deveni asemănători 
vegetalelor, pe o treaptă superioară de conştienţă. 
Ocultismul înveştmântează, din timpuri imemoriale, toate 
acestea într-o minunată legendă, căci adevărurile au fost 
păstrate de milenii în imagini şi legende. Este vorba de 


Legenda de Aur, şi ceea ce v-am povestit astăzi era 
comunicat discipolilor în imagini. lată, în mare, ce spune 
ea: când Set - fiul pe care Dumnezeu l-a dat lui Adam şi 
Evei în locul lui Abel, cel care a fost ucis - a intrat într-o 
zi în Paradis, a descoperit cei doi arbori, arborele 
cunoaşterii şi arborele vieţii, concrescuţi şi având 
ramurile împletite. El a cules trei seminţe, la ordinul 
îngerului care-l însoțea. Le-a păstrat şi le-a pus în gura 
lui Adam, când acesta a murit. Din mormântul lui Adam a 
crescut un arbore. Celui care ştia cum să-l privească, 
acest arbore îi revela o scriere cu litere de foc, formată 
din cuvintele „Ehjeh asher ehjeh" - Eu sunt cel care a 
fost, care este, care va fi. Atunci Set a luat lemnul acestui 
arbore care creştea pe mormântul lui Adam şi din el au 
fost realizate mai multe obiecte, între altele acel baston 
care a fost vergeaua magică a lui Moise. Acest arbore s-a 
înmulţit; din el s-a construit poarta templului lui Solomon 
şi mai târziu, după multe avataruri, crucea pe care a fost 
răstignit Mântuitorul. 

Astfel, legenda reuneşte lemnul crucii de pe Golgota şi 
arborele ieşit din sămânţa arborelui din Paradis, crescut 
din mormântul lui Adam. 

Această legendă ascunde acelaşi mister ca cel la care m- 
am referit astăzi. lată ce vrea să exprime ea: În vremurile 
de la început, neamul omenesc încă nu se afundase în 
viaţa plină de dorinţe, ci era cast şi pur ca planta care 
întinde caliciul său spre Soare. Apoi oamenii au căzut, 
prin păcatul originar: carnea lor a fost năpădită de 
dorinţe. Dar tot ce omul a avut cândva, în starea sa de 
inocentă, îi va fi înapoiat când, pe calea cunoaşterii, el îşi 
va crea un corp asemănător cu cel dinainte de a fi 
pătruns în cunoaştere; amintiţi-vă de originea Eului. Dar 
pentru că omul nu mai are acel corp, el a devenit un 
organism care respiră cu ajutorul plămânilor şi si-a putut 
crea sângele roşu. Astfel, constituţia actuală a omului 
este legată de respiraţia si circulaţia sa şi de faptul că el 
a putut deveni o fiinţă înzestrată cu facultatea de 
cunoaştere, aşa cum este în prezent. 

Transpuneţi-vă în corpul actual. Vă puteţi face o 
reprezentare privind modul în care pătrunde oxigenul, 


cum acesta stimulează sângele roşu, cum sângele roşu 
circulă în corp ca un arbore care se ramifică, cum apoi 
sângele albastru revine încărcat cu gaz carbonic. 

În dumneavoastră sunt doi arbori: cel al sângelui roşu şi 
cel al sângelui albastru. Fără ei omul nu ar putea fi un 
purtător al Eului. Pentru aceasta trebuia să fie dotat cu 
sânge roşu; este calea care suscită cunoaşterea noastră 
actuală. Dar aceasta implică moartea, căci 
dumneavoastră transformați sângele roşu în sânge 
albastru saturat cu anhidridă carbonică. De aceea, 
preotul care iniţia în Misteriile Vechiului Testament 
spunea: Priveşte, tu ai în tine arborele sangelui roşu. 
Dacă nu l-ai fi primit, nu ai fi devenit niciodată un om 
înzestrat cu facultatea de cunoaştere. Tu ai gustat din 
arborele cunoaşterii, dar în acelaşi timp ţi-a fost luată 
posibilitatea de a-ţi da viaţă din propria ta fiinţă. 

Ceea ce era odinioară un arbore al vieţii a devenit un 
arbore care ucide; de aceea arborele sângelui albastru 
este în noi arborele morţii. Aceasta este starea actuală. 
Pentru iniţiat însă, în faţa sufletului său se prezintă o 
stare viitoare, când omul are în el natura vegetală, şi 
când, cu ajutorul aparatului său cardiac, el va 
retransforma sângele albastru în sânge roşu. Totodată, el 
va transforma arborele morţii în arborele vieţii. Atunci 
omul va deveni o fiintă nemuritoare; ceea ce a fost pe o 
treaptă inferioară va fi din nou pe o treaptă superioară. 
Aparatul pe care îl deţine acum planta îl va avea atunci în 
el însuşi. Datorită acestui fapt, Raiul constituie un punct 
final al omenirii. lar misiunea lui Set a fost înţeleasă ca o 
viziune de la sfârşitul timpurilor: compensarea celor două 
principii în omul însuşi. Astfel se împletesc în Paradis 
arborele vieţii şi arborele cunoaşterii; ei nu se pot afla în 
om decât dacă el îşi caută înrudirea cu planta. Dar cum 
dobândeşte el facultatea de a face ca cei doi arbori să se 
împletească? Prin faptul că dezvoltă în el cele trei 
mădulare superioare ale naturii omeneşti. 

Am făcut cunoştinţă cu omul, constituit dintr-un corp 
fizic, dintr-un corp eteric, dintr-un corp astral şi din Eu, 
şi ştim cum Eul, când lucrează asupra corpului astral 
obţine primul mădular constitutiv superior, prin lucrarea 


asupra corpului eteric pe cel de al doilea şi prin lucrarea 
asupra corpului fizic pe cel de al treilea. Astfel, omul 
viitorului va avea şapte mădulare constitutive, va mai 
avea o Sine spirituală, un Spirit al vieţii şi Omul-spirit. 
Când îsi va transforma natura sa inferioară, el va purta în 
sine arborele cunoaşterii şi arborele vieţii. Astfel, omului 
i-a fost oferită, chiar în punctul de plecare al evoluţiei 
sale, baza pentru cele trei mădulare constitutive 
superioare, suportul Eului său. 

Acestea sunt cele trei seminţe pe care le ia Set şi din 
care primul „Om-Eu'", Adam, face să crească un arbore. 
In acest arbore se află ceea ce tranzitează toate 
incarnările prin care treceţi. În timpul primei incarnări, 
Eul dumneavoastră se afla la un nivel extrem de jos; din 
incarnare în incarnare el se ridică din ce în ce mai mult. 
Ceea ce se dezvoltă astfel este simbolul a ceea ce este 
vesnic în om şi care va atinge perfecțiunea la sfârsitul 
stării pămnteşti. Dar omul nu poate ajunge aici decât 
atunci când se leagă cu cel mai important lucru pe care l- 
a întâlnit el în calea spiritului. Tot ceea ce a condus 
omenirea pe calea ascendentă - vergeaua magică a lui 
Moise, templul lui Solomon Şi în final crucea de pe 
Golgota - ajută omul să-şi manifeste cu toată forţa 
Treimea superioară. Iar crucea de pe Golgota este cea 
care i-a arătat drumul către desăvârşirea umană 
supremă. La origine, germenele din care a ieşit arborele 
de care este vorba a fost pus în gura lui Adam - nu s-ar 
putea exprima mai frumos acest lucru -, germene din 
care se obținuse lemnul pe care Set îl folosise. Acesta 
este, oglindit în imagini-simbol, mersul omului prin timp. 
În viitor el trebuie să realizeze: transformarea fiinţei sale, 
aptitudinea de a face să ia naştere carbonul în propria sa 
fiinţă, prin propriile forţe, ceea ce planta face în prezent; 
această alchimie a plantei omul o va putea stăpâni în 
viitor. 

Pregătirea alchimică a ceea ce am descris mai sus se 
obţine prin aceea că se dau discipolului rosicrucian 
anumite indicaţii priviud modul de reglare a respirației. 
Acest lucru nu poate fi înţeles decât aplicând principiul: 
picătură cu picătură, apa găureşte piatra. Dar învăţăcelul 


rosicrucian lucrează pentru aceasta. Ca şi picătura 
minusculă care în cele din urmă dă naştere la adâncituri 
în piatră, reglarea procesului respirator duce la un 
progres în ceea ce priveste corpul omenesc. Indicaţiile 
după care rosicrucianul trebuie să exerseze sunt de aşa 
natură, încât îl aduc pe calea care-i permite să acceadă 
încă de pe acum la o pregătire capabilă să confere Eului 
aptitudinea de a-şi elabora în alt mod corpurile viitoare. 
În orice caz, cu aceasta se asociază faptul că ceea ce 
dumneavoastră veţi întâlni mai târziu în ambianta fizică 
aveţi de pe acum în lumea spirituală. Sfaturile date 
elevilor rosicrucieni constau în pregătirea unei stări 
viitoare printr-un proces lent şi dobândirea încă de pe 
acum a facultăţii de a vedea această stare în lumile 
superioare. Astfel, discipolul rosicrucian acţionează în 
două direcţii: în primul rând el lucrează pentru viitorul 
omenirii şi, în al doilea rând, el dobândeste vederea în 
lumea spirituală; vede ceea ce ulterior va cobori în 
realitatea fizică. 

Înţelegeţi acum lucrurile pe care acest personaj 
extraordinar le-a publicat, fără să le fi înţeles. Piatra 
filosofală este banalul cărbune negru; dar trebuie să 
învăţaţi mecanismul prin care se poate transforma 
cărbunele cu ajutorul forţei interioare: acesta este 
progresul omenirii. În cărbunele actual se află modelul a 
ceea ce va fi într-o zi substanţa cea mai importantă 
pentru om, chiar dacă aspectul ei va fi cu totul diferit. 
Gândiţi-vă la strălucitorul diamant: el este, de asemenea, 
cărbune! Ceea ce se numeşte „pregătirea pietrei 
filosofale", în concepţia rosicruciană despre lume, 
ascunde un proces de metamorfoză omenească şi o 
invitaţie de a lucra la stările viitoare ale omenirii. Toţi cei 
care acţionează astfel pregătese corpurile viitorului, 
corpurile de care vor avea nevoie sufletele în viitor. 
Există un cuvânt care exprimă admirabil această muncă 
în vederea viitorului, şi pe care noi îl vom înţelege dacă 
vom lămuri care este deosebirea dintre evoluţia sufletelor 
şi evoluţia raselor. Dumneavoastră toţi aţi fost atlanti, şi 
acele corpuri din Atlantida aveau, aşa cum am spus, un 
cu totul alt aspect decât cele de astăzi. Acelaşi suflet care 


se afla într-un corp atlant este acum în corpul 
dumneavoastră. Dar nu toate corpurile au fost pregătite, 
ca al dumneavoastră, de către un mic număr de colonişti 
care au emigrat atunci de la vest la est. Cei care au 
rămas pe loc şi care, cum se spune, s-au legat de rasă au 
dispărut, în timp ce cei mai avansati au întemeiat noi 
culturi. Ultimele rămăşiţe în drumul spre est, mongolii, 
au păstrat ceva din cultura atlantă. La fel, corpurile celor 
care nu vor urma o evoluţie progresivă, prin care să 
poată depăşi următoarea mare cotitură a evoluţiei, vor fi 
chinezii viitorului. Vor exista din nou populaţii decadente. 
Astfel, în corpurile chinezilor trăiesc suflete care, pentru 
că au avut o atracţie prea puternică pentru această rasă, 
vor trebui să se incarneze încă o dată în aceeaşi rasă. 
Sufletele care sunt acum în dumneavoastră se vor 
incarna mai târziu în corpuri ieşite din cei care lucrează 
în prezent în felul descris şi care dau naştere la corpurile 
viitoare, cum au făcut-o odinioară primii colonişti din 
Atlantida. Cei care sunt prinşi de rutina zilnică, care nu 
vor să se lege de ceea ce merge spre viitor, vor dispărea 
în rasă. Există oameni care vor să rămână la ceea ce vine 
din trecut, care nu vor să ştie nimic despre progres, care 
refuză să urmeze pe cei care, dincolo de rasă, conduc 
spre o structură mereu reînnoită a omenirii. 

Mitul a păstrat minunat această tendinţă. El se referă la 
vorbele lui Isus Hristos: „Cel care nu-şi părăseste tatăl, 
mama, femeia şi copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi 
fie ucenic" şi, pe de altă parte, arată cât este de trist să 
auzi pe cineva spunând: Eu nu vreau să ştiu nimic despre 
un astfel de conducător!, respingându-l. Cum s-ar putea 
exprima mai clar, decât prin imaginea celui care respinge 
ghidul şi care nu vrea să se ridice. Aceasta este legenda 
evreului rătăcitor, Ahasverus, care l-a respins pe cel mai 
mame conducător, lisus Hristos, nedorind să ştie nimic 
despre evoluţie, obligat din cauza aceasta să rămână în 
rasa sa şi să revină mereu la ea. Astfel de mituri sunt 
date omenirii ca amintire veşnică, pentru ca oamenii să 
ştie despre ce este vorba. 

Astfel, a patra treaptă a iniţierii rosicruciene trebuie să 
fie înţeleasă ca un lucru de o mare profunzime. Aşa se 


articulează „pregătirea pietrei filosofale" cu evoluţia 
omenirii. 

A cincea treaptă a iniţierii o reprezintă „corespondenţa 
dintre microcosmos şi macrocosmos". Complicatul corp 
omenesc, aşa cum este el în prezent, s-a format într-un 
anumit mod. V-am coudus prin etapele Saturn, Soare, 
Lună şi Pământul actual. Din tot ce se află astăzi în 
corpul nostru, pe Saturn nu existau decât primele 
structuri ale aparatelor senzoriale, cuprinse în masa lui 
Saturn ca nişte cristale în ganga lor; ochiul era ca un 
cristal de cuarţ din rocile muntelui. Pe Soare organele 
umane cele mai dezvoltate erau glandele. Pe Lună, 
organele corespunzătoare celor care alcătuiesc în 
prezent sistemul nervos se aflau etalate la suprafaţa 
Lunii. Luna avea un sistem nervos şi oamenii-animale 
care se aflau acolo au participat pentru prima dată la 
constituirea sistemului nervos. Pe Pământ, omul a primit 
sistemul său osos, căci pe Lună încă nu exista un regn 
mineral. 

Aţi văzut cu ce artă a fost alcătuit omul. Ceea ce 
constituie astăzi ochiul nostru era etalat ca ochi pe 
întregul Saturn; ceea ce exista în macrocosmos s-a retras 
în noi. Ştiinţa ocultă este în măsură să vă indice în ce 
relaţie se află fiecare organ cu macrocosmosul: despre 
ficat, splină, inimă etc. se poate spuue ce le corespunde 
în lumea exterioară şi ce a trebuit să se producă acolo 
pentru ca ele să se poată forma. În învăţătura 
rosicruciană iniţiatică există mijloace cu ajutorul cărora, 
având ca punct de sprijin organele noastre de simţ, să ne 
putem cufunda în noi înşine, în ochii noştri, în urechile 
noastre şi să dobândim priu aceasta o viziune 
clarvăzătoare a formării acestor organe. 

V-am condus la momentul evoluţiei atlanteene, când 
corpul eteric era atât de mult în afara corpului fizic, încât 
nu se putea lega de punctul care se află în cap, situat 
deasupra rădăcinii nasului. Apoi, am văzut cum corpul 
eteric a pătruns în corpul fizic şi cum corpul fizic a 
dobândit forma sa actuală. Există o metodă de afundare 
în sine cu ajutorul unor formule foarte exacte, care nu 
sunt transmise decât de la om la om. Dacă vă adânciţi 


astfel în dumneavoastră în locul în care capul fizic se 
contopeşte cu capul eteric, vi se revelează aspectul pe 
care îl avea Pământul când această parte a corpului 
eteric a pătruns în cap. Vă puteţi astfel adânci în fiecare 
mădular al microcosmosului dumneavoastră şi cunoaşte 
în acest fel forţele macrocosmosului, ceea ce au edificat 
arhitecţii lumii. Astfel, urmând indicaţiile ocultismului, 
este posibil să cuuoaşteţi macrocosmosul. Pentru fiecare 
lucru din lume, din macrocosmos, există un organ în 
microcosmos. Omul este fiinţa cea mai complicată. La fel 
cum comunicarea unei telegrame vă permite să ştiţi cine 
este expeditorul său, puteţi, adâncindu-vâ într-un organ, 
cunoaşte cine l-a elaborat. 

Cu aceasta am atins deja a şasea treaptă, ceea ce se 
numeşte „afundarea în macrocosmos". Cel care a 
încercat să cunoască legătura dintre microcosmos şi 
macrocosmos şi-a lărgit cunoaşterea asupra întregii lumi. 
Aceasta se ascunde în vechea zicală: „Cunoaşte-te pe tine 
însuţi." Teosofii au făcut mult rău, spunând: „În tine se 
află, deja, Dumnezeu în totalitate. Cel Preaînalt este 
prezent în tine. Este suficient să privesti în tine pentru a 
cunoaşte întreaga lume". 

Acest fel de a mocni în tine este tot ce poate fi mai 
absurd; nu conduce decât la cunoaşterea Eului propriu 
inferior, pe care deja o deţinem. În acest fel, nimeni nu 
învaţă decât ceea ce ştie deja. O adevărată cunoastere de 
sine nu se dobândeşte decât în modul descris, ea fiind 
totodată şi o cunoaştere a lumii. Adevărata teosofie nu 
este în măsură să-i uşureze omului lucrurile. Ea trebuie 
să spună: Printr-o aprofundare serioasă, cu calm, trebuie 
să cunoşti chiar şi fiinţa cea mai complicată. Nu-l poţi 
cunoaşte pe Dumnezeu decât învățând a-l cunoaşte, parte 
cu parte, în lume. Aceasta implică răbdare şi 
perseverenţă. Cunosti lumea progresiv, cu calm şi în 
timp. Teosofia nu ne poate da nici o formulă magică cu 
ajutorul căreia să dobândim cunoaşterea în totalitatea ei. 
Ea ne poate indica doar ce cale să urmăm pentru a 
ajunge la autocunoaştere şi totodată la cunoaşterea 
lumii. Va ajunge omul şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. 


Cunoaşterea la care ajunge omul pe a şasea treaptă a 
iniţierii nu este o cunoaştere raţională, aridă; este o 
cunoaştere care ne leagă în mod intim cu lumea. Cel care 
a dobândit-o are o legătură directă cu toate lucrurile 
lumii, legătură pe care omul actual nu o cunoaste decât 
în relaţia misterioasă care este iubirea dintre bărbat şi 
femeie, bazată pe o recunoaştere tainică a fiinţei 
celuilalt. O asemenea relaţie, prin care nu numai 
înţelegeţi, dar prin care vă simţiţi legaţi de toate fiinţele, 
aşa cum se simte legat, în prezent, cel ce iubeşte de fiinţa 
iubită, este ceea ce se obţine prin contemplarea 
macrocosmosului. Aveţi atunci o legătură intimă, un fel 
de legătură de iubire cu planta, cu fiecare piatră, cu toate 
fiinţele lumii. Iubirea dumneavoastră pentru toate fiinţele 
se specializează; ele vă spun ceva pe care altfel nu-l 
puteţi afla dacă nu aţi coborât încă în cunoaştere. 
Animalul devorează ceea ce-i convine şi lasă ceea ce nu-i 
convine; el are o relaţie de simpatie pentru unele lucruri 
şi o relaţie de antipatie pentru altele. Pentru a dobândi 
cunoaşterea actuală, omul a fost constrâns să piardă 
legătura imediată cu lucrurile, dar el va redobândi-o pe 
un plan superior. De unde ştie azi ocultistul că planta 
acţionează asupra omului altfel prin floarea sa decât prin 
rădăcina sa? De unde ştie el că o rădăcină obişnuită 
acţionează altfel decât un morcov? Datorită faptului că 
lucrurile îi vorbesc, ca în cazul animalelor. Pe un plan 
inferior, această legătură intimă exclude conştienţa 
raţională. Pe treptele cele mai înalte, omul o va regăsi 
într-o stare de conştienţă deplină. 

Ajungând la acest punct, treapta a şaptea a iniţierii vine 
de la sine. Din tot ce am spus până acum aţi putut 
deduce că este vorba de o cunoaştere prin impresii 
afective (în germană: Gemiitseindricken - raţiunile 
inimii, pe care raţiunea le ignoră - nota trad. francez) şi 
de sentimente. Aici nu există nimic care să nu afecteze 
inima omului în modul cel mai direct; din această cauză 
nu trebuie să faceţi aici o distincţie între o cunoaştere 
ideală, una intelectuală şi una spirituală. Intenţia 
ocultistului nu este să vă emoţioneze, să vă povestească 
tot felul de lucruri frumoase, ci de a reda faptele lumii 


spirituale. El ar considera ca o lipsă de pudoare să facă 
apel la sentimentele dumneavoastră. Dar ocultistul ştie 
că faptele vorbesc de la sine; ele sunt cele care trebuie să 
trezească sentimentele. Din această cauză, pentru 
rosicrucian persoana maestrului nu este luată în 
considerare. Învăţământul nu are nimic de-a face cu 
persoana. Maestrul nu este decât ocazia de a face faptele 
să vorbească oamenilor. Iar el va vorbi cu atât mai bine 
cu cât va fi mai mult un mijloc de expresie al 
contemplării lumilor superioare. Cel care crede, care are 
opinii şi concepţii personale nu este apt de a fi profesor 
de ocultism. Dacă nu ar hotărî obiectivitatea, ci 
sentimentul, aţi spune, poate: doi şi cu doi fac cinci! 
Vedeţi astfel cum prin diferitele sentimente pe care 
trebuie să le dezvolte în interiorul său el se ridică la 
cunoaşterea lumilor superioare. Desigur, pentru aceasta 
sunt necesare unele îndrumări, pe care fiecare le găseşte 
la momentul potrivit, dacă le caută asiduu. 

Să nu credeţi că cele şapte trepte ale iniţierii trebuie 
urcate succesiv; maestrul alege ceea ce este potrivit 
pentru fiecare. Vreau să vă prezint şi etapele 
pregătitoare. Voi da numai două exemple, pentru a vă 
arăta că, înainte de a trece la exerciţii mai riguroase, mai 
trebuie dezvoltate şi alte calităţi ale omului. Încă de la 
început, trebuie folosită concentrarea, concentrarea 
gândirii. Vedeţi cum gândurile dumneavoastră 
vagabondează de dimineaţa până seara! Gândurile apar 
de ici de colo şi vă trag după ele. Ca discipol rosicrucian, 
trebuie să vă rezervaţi un timp în care să fiţi stăpânul 
gândurilor dumneavoastră, să vă concentrați asupra unui 
obiect cât mai neinteresant. Timpul nu contează; energia, 
răbdarea şi perseverenta, iată ceea ce este necesar. 

O altă calitate care trebuie dezvoltată este „atitudinea 
pozitivă", care constă în a căuta în existenţă ceea ce se 
spune într-o legendă persană despre lisus Hristos. lisus 
Hristos şi discipolii Săi au găsit un câine mort în stare de 
descompunere avansată la marginea drumului. Discipolii, 
mai puţin evoluaţi, şi-au întors faţa, numai Isus Hristos s- 
a oprit, a contemplat atent cadavrul şi a spus: „Ce dinţi 
frumoşi are totuşi acest animal"! 


Oricât ar fi de urât un lucru, tot are în sine ceva frumos, 
în orice lucru neadevărat există o picătură de adevăr, în 
tot răul este şi un bine. Şi nu este nevoie să renunţari la 
spiritul critic. Prea adesea aceasta se interpretează ca 
interdicţie de a mai vedea ceva rău etc., când în realitate 
este vorba de faptul că orice urâţenie conţine un pic de 
frumuseţe şi orice rău ceva bun. Aceasta scoate la 
suprafaţă forţele superioare ale sufletului şi face parte 
din pregătirea pentru iniţiere. 

Am vrut să vă ofer mai întâi o reprezentare a spiritului în 
care se desfăşoară o iniţiere hristic-gnostică. În iniţierea 
rosicruciană se află creştinismul cel mai profund, cel mai 
autentic. Putem fi creştini în adevărata accepţiune a 
termenului, în ciuda a tot ce comportă existenţa 
modernă. Puteam fi creştini în stilul vechi, atâta timp cât 
existau mai multe posibilităţi de a ne retrage din lume şi 
atâta timp cât nu pătrunseseră în noi formele de gândire 
care nu ne mai permit să fim astfel de creştini. Aceste 
reprezentări ieşite din gândirea aflată la baza ştiinţelor 
naturale fac dificilă adeziunea la creştinism în forma sa 
originară. Tocmai spiritele cele mai nobile sunt cele care 
spun: Eu nu pot lega, în prezent, crestinismul, cu nimic. 
Desigur, lumea spirituală ne înconjoară, dar şi formele de 
gândire pe care le produce epoca materialistă trăiesc, de 
asemenea, în noi. Suntem continuu înconjurați de forme 
de gândire impregnate de viaţa materială. De aceea, un 
om scrupulos trebuie să spună: Epoca noastră are nevoie, 
în mijlocul acestui curent de reprezentări care se 
infiltrează în noi, de o metodă eficientă, care să ne 
permită să ne păstrăm integritatea faţă de tot ceea ce ne 
invadează, provenind din lume. Această metodă ne este 
oferită de ştiinţa apiritului. Dacă-i refuzăm ajutorul, dacă 
nu vrem să ni-l însuşim suntem egoişti. Ştiinţa spiritului 
este considerată ca executoarea testamentară a ceea ce 
era deja scopul teologiei Evului Mediu. Ea poate fi 
înţeleasă de toţi, chiar de cei care cunosc toate obiecțiile, 
justificate, ale stiinţelor naturii. In prezent, oricine poate 
găsi în teosofia de orientare rosicruciană ceea ce-l 
conduce spre cunoaşterea lumii şi, de asemenea, spre 
pacea sufletului şi încrederea în viaţă. Teosofia 


rosicruciană nu este o cunoaştere pur teoretică, care 
poate fi discutată pe bază de argumente, ci o cunoaştere 
care trebuie să impregneze întreaga noastră civilizaţie. 
Teosoful iniţiat în spirit rosicrucian cunoaşte el însuşi 
toate obiecțiile care pot fi aduse acestei concesii. Dacă 
am vrea să discutăm cu ajutorul argumeutelor, s-ar 
produce ceea ce i s-a întâmplat lui Eduard von Hartmann 
[51] cu a sa Filosofie a inconştientului. El spunea, în 
această carte, în care vorbea despre darvinism şi alte 
subiecte, lucruri care constituiau un punct de vedere 
superior faţă de punctul de vedere materialist al 
cercetării în domeniul ştiinţelor naturale. Toţi oamenii de 
ştiinţă s-au ridicat împotriva lui şi asupra Filosofiei 
inconstientului s-a abătut un potop de critiei. Eduard von 
Hartmaim a fost numit cel mai mare diletant. Printre alte 
brosuri a apărut una, scrisă de un autor anonim, care 
respingea Filosofia inconştientului cu ajutorul unor 
argumente care puteau fi invocate de cineva care 
stăpânea cunoştinţele epocii sale. Această brosură a 
reprezentat un mare succes. Oscar Schmidt [52], celebrul 
zoolog, a declarat, de exemplu: „Păcat că nu ştim cine a 
redactat această replică, căci este vorba de o persoană 
ajunsă la culmea ştiinţei epocii sale!" Iar Ernst Haeckel 
[53] a spus: „Să se facă cunoscut, şi noi îl vom considera 
ca pe unul dintre ai noştri”. Efectiv, această broşură a 
făcut senzaţie. A apărut o a doua editie, cu numele 
autorului său: Eduard von Hartmann! Naturalistii au 
tăcut şi întâmplarea nu a fost comentată. Dar ea avusese 
totuşi loc. 

In acest fel vedeţi cum cel care deţine un punct de 
vedere superior este în măsură să furnizeze el însuşi 
argumente contrare; este suficient să coboare la un alt 
punct de vedere. Dacă am dispune de timp, am putea 
aduce şi noi câteva asemenea contraargumente. Era 
important însă, din cauza puţinului timp disponibil, să fie 
transmis ceea ce investigația spirituală poate aduce, în 
prezent, la cunostinţă în legătură cu realităţile lumii 
superioare. Aceste lucruri trebuie să exercite o acţiune 
salutară asupra oamenilor, iar ştiinia spiritului să 
pătrundă tot mai mult în toate domeniile vieţii omeneşti 


şi să le poată fecunda. Dacă va acţiona într-un mod 
fecuns şi salutar, ea va aduce astfel cea mai bună dovadă 
a vitalităţii sale. Aceasta este şi dovada pe care o caută 
ştiinţa spiritului. De aceea teosoful rămâne relativ pe 
poziţii când spune: Totul nu este decât o himeră! De 
totdeauna, ceea ce s-a produs pentru binele omenirii a 
fost considerat la început ca o himeră. lată un exemplu 
din ultimii ani ai deceniului al patrulea al secolului al 
XIX-lea, când banalul nostru timbru poştal încă nu exista. 
El a fost inventat spre sfârşitul anului patruzeci de un 
anume Hill [54] - de fapt, un diletant. Cel care trebuia să 
prezinte invenţia în Parlament a ţinut un discurs 
neobişnuit: Este imposibil ca numărul de scrisori să 
crească, aşa cum spune acest domn, şi dacă lucrurile ar 
sta aşa ar trebui mărită clădirea! Ceea ce astăzi se 
înţelege de la sine - clădirea se modifică atunci când 
volumul de scrisori creşte - a fost astfel ocolit. Alt 
exemplu: când s-a pus problema construirii primului 
drum de fier, în Bavaria, a fost consultat Colegiul 
medicilor în legătură cu acest subiect. Membrii 
Colegiului au spus atunci că nu artrebui să se 
construiască drumuri de fier, deoarece aceasta ar avea 
consecinţe îngrozitoare asupra sistemului nervos al 
utilizatorilor, iar dacă s-ar pune totuşi problema 
construirii lor, ar trebui să fie înconjurate cu ziduri înalte 
de scânduri, pentru ca cei din jur să fie feriţi de comoţii 
cerebrale. 

Orice lucru, când a apărut prima oară, a fost considerat 
neobişnuit. Dar ştiinţa spiritului, dacă vrea să devină o 
realitate a existenţei, trebuie să pătrundă în ceea ce ne 
înconjoară zilnic. Dacă ea va deveni o forţă care dă aripi 
întregii noastre vieţi, care pătrunde activităţile noastre 
cotidiene, va face dovada realităţii sale. De la acest punct 
de vedere pleacă filosofia rosicruciană, şi în acest spirit 
vă rog să acceptaţi tot ce a fost spus în aceste conferinţe. 
În viitor, ştiinţa spiritului va avea o influenţă activă 
asupra forţelor creatoare ale omului şi va da impulsuri 
noi artei de a vindeca şi pedagogiei, domeniului artistic şi 
celui al cunoştinţelor superioare. Ea va anima şi va 
însufleţi toate aspectele vieţii. 


În această optică au fost ţinute aceste conferinţe, şi din 
acest punct de vedere vă rog să le receptaţi. 


EVANGHELIA LUI IOAN 
CONFERINȚA I 

Basel, 16 noiembrie 1907 
Cel care analizează atent viața spirituală modemă va 
vedea că În multe suflete există o contradicție profundă. 
Incă din cea mai fragedă tinereţe, în locul unei concepţii 
unitare despre lume, ele primesc două: una prin 
învăţătura religioasă şi cealaltă prin ştiinţele naturii, 
ceea ce le creează de la început îndoieli cu privire la 
adevărul tradiţiilor religioase. 
S-ar putea crede că teosofia ar vrea să adauge o nouă 
profesiune de credinţă la cele vechi, existente deja. Nu 
aceasta este problema. Teosofia nu este o nouă religie, o 
sectă nouă, ea este mai mult decât o religie. 
Aceste conferinţe îşi propun să arate, cu ajutorul 
teosofiei, care este semnificaţia unui document religios 
ca Evanghelia lui loan. Tocmai examinarea acestei 
Evanghelii va dezvălui relaţia teosofiei, în general, cu 
documentele religioase. Ea contribuie la înţelegerea 
curentelor religioase existente în lume. Cel care cunoaşte 
teosofia consideră creştinismul ca pe o realitate de cea 
mai mare importanţă pentru viaţa spirituală a omenirii. 
Dar viaţa spirituală modernă este incapabilă să sesizeze 
profunzimea creştinismului. Teosofa este instrumentul şi 
mijlocul fără de care nu este posibil să-l judeci. Dacă 
folosim acest instrument, putem pătrunde adânc în 
înţelepciunea documentelor religioase. Am putea 
compara teosofia cu filologia. Filologia ne permite şi ea 
să studiem documentele religioase. Cu toate acestea, 
teosofia ne înlesneşte accesul la spiritul acestor 
documente. Adevăratul cunoscător al geometriei 
euclidiene nu este cel care ştie limba greacă, ci acela 
care stăpâneşte cunoasterea faptelor geometrice. 
Teosofia nu trebuie să fie o nouă religie pentru omul 
modern, ci mijlocul de a-i apropia din nou creştinismul, în 
adevăratul său conţinut. Creştinismul este culmea 
tuturor religiilor. Toate celelalte religii nu fac decât să ne 


orienteze spre creştinism. Creştinismul este religia 
tuturor vremurilor viitoare şi nu va fi înlocuit de o altă 
religie. Sursa de adevăr care ţâsneste din el este 
nesecată. Are atâta forţă încât, o dată cu progresul 
evoluţiei omenirii, el va revela noi aspecte ale esenței 
sale. Teosofia trebuie să ne arate creştinismul într-o 
lumină nouă. 

În raport cu documentele religioase se pot adopta patru 
puncte de vedere diferite: mai întâi, cel al credinţei 
naive. Mulţi nu pot lega acest punct de vedere de 
gândirea lor modernă şi adoptă cel de al doilea punct de 
vedere, al criticii, al îndoielii, al respingerii. Acesta este 
punctul de vedere al oamenilor inteligenţi, instruiți. Ei 
consideră adevărurile religioase ca un punct de vedere 
depăşit. Mulţi oameni instruiți îşi continuă cercetările şi 
găsesc că totuşi, în mod uimitor, în aceste documente 
religioase se găsesc multe lucruri deosebite. Ei ajung la 
un al treilea punct de vedere: cel al simboliştilor. Aceştia, 
în funcţie de spiritul şi stiinţa lor, fac diverse interpretări 
ale textelor documentelor religioase. În Germania, mulţi 
liber-cugetători de odinioară au ajuns până la acest punct 
de vedere. Datorită teosofiei, devine posibil cel de al 
patrulea punct de vedere. Se învaţă din nou acceptarea 
ad litteram a documentelor religioase. Găsim, în acest 
sens, exemple remarcabile în consideraţiile făcute asupra 

Evangheliei lui loan. 

Printre cele patru Evanghelii, cea a lui loan ocupă un loc 
aparte; în timp ce cele ale lui Matei, Marcu şi Luca ne 
dau o imagine istorică despre lisus din Nazaret, cea a lui 
loan este considerată o apoteoză, un poem minunat. Ea 
contrazice de mai multe ori spusele celorlalte trei 
Evmghelii; aceste contradicții suut atât de evidente, încât 
este de necrezut că apologeţii Evangheliei lui Ioan nu le- 
au sesizat. 

În prezent, se consideră Evanghelia lui Ioau mai puţin 
credibilă; motivul este mentalitatea materialistă a epocii 
noastre. In secolul al XIX-lea, omenirea a devenit 
materialistă prin sentiment şi, în consecinţă, şi prin 
gândire. Omul judecă după cum simte. Materialismul nu 
este doar acea concepţie despre lume exprimată în 


cărţile lui Buchner, Moleschott Şi Vogt [55], dar chiar şi 
cei care, ca interpreţi ai documeutelor religioase, vor să 
se plaseze într-un punct de vedere spiritual, o fac într-un 
mod pur materialist. S-ar putea da ca exemplu 
controversa între Karl Vogt şi profesorul Wagner [56] din 
Göttingen. Această controversă a avut loc în cadrul 
revistei „Augsburger Zeitung" şi s-a terminat întru totul 
în favoarea lui Karl Vogt. Wagner susţinea existenţa 
sufletului, dar într-un mod materialist. Datorită faptului 
că teologii noştri sunt deopotrivă animați de sentimente 
materialiste, evangheliile sinoptice le convin mai mult, 
deoarece interpretarea lor materialistă este mai sigură. 
Gândirii materialiste îi repugnă să accepte o fiinţă care îi 
depăşeşte pe toţi oamenii. Teologii acceptă mai usor să 
vadă în Iisus un om nobil, „omul modest" din Nazaret. În 
Evanghelia lui loan este de neconceput să vezi în lisus 
numai ceea ce trăieşte în fiecare om. Sufletul lui Hristos 
în corpul lui lisus este cu totul altceva. Evanghelia lui 
Ioan nu îl arată pe Hristos ca pe o fiinţă umană 
copleşitoare, ci ca pe o entitate care cuprinde întregul 
Pământ. Dacă se traduce Evanghelia lui Ioan nu în litera, 
ci în spiritul său, primele paisprezece versete ar suna 
astfel: 

„La origine era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi 
un Dumnezeu era Cuvântul. 

Acesta la origine era cu Dumnezeu. 

Toate prin El s-au făcut şi nimic din ceea ce este nu s-a 
făcut fără El. In el era viaţa, şi viaţa era Lumina 
oamenilor. 

Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a 
cuprins-o. Fost-a un om, trimis de Dumnezeu, numele lui 
era loan. 

Acesta a venit ca mărturie, ca să mărturisească despre 
Lumină, ca toţi să creadă prin el. 

El nu era Lumina, ci martor al Luminii. 

Căci adevărata Lumină, cea care îi luminează pe toţi 
oamenii, trebuia să vină pe lume. 

Ea era în lume şi lumea este născută din ea, dar lumea 
nu a recunoscut-o. Ea a venit la fiecare om în parte, până 
la oamenii-Eu, dar oamenii-Eu nu au primit-o. 


Dar cei care au primit-o s-au putut manifesta prin ea, ca 
şi copii ai lui Dumnezeu. 

Cei care au crezut în numele său nu sunt născuţi din 
sânge, din voinţă trupească, din voinţa omului, ci de la 
Dumnezeu. 

Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a sălăşluit printre noi, şi noi 
am ascultat învăţătura Sa, învăţătura despre Fiul unic al 
Tatălui, plin de har şi de adevăr". 

La loan, adevărul aletheia - este Manas, harul - charis - 
este Budhi şi înţelepciunea - sofia - este Atma. 

Deja primul cuvânt este luat într-un sens abstract de 
omul modern. „Originea" este gândită ca un început 
abstract. Dar pentru a sesiza adevărata semnificaţie a 
acestui cuvânt trebuie să ai prezent în spirit ceea ce s-a 
spus în legătură cu aceasta la şcoala ocultă a lui Dionisie 
Areopagitul [57]: mineral, vegetal, animal şi om alcătuiesc 
seria evolutivă a acelor fiinţe care au nevoie de un corp 
fizic; deasupra lor se află fiinţele care există fără un 
asemenea corp. Acestea sunt Îngerii, Arhanghelii, Arhaii 
sau Începătorii, Stăpânirile, Puterile, Domniile, Tronurile, 
Heruvimii, Serafimii, şi astfel tot mai sus. 

„Originea“ sau Începătorii sunt deci adevărate entităţi. 
Prin acest termen se indicau entităţile care la începutul 
evoluţiei Universului erau în stadiul de evoluţie pe care 
omul îl va atinge în faza Vulcan. Dacă se interpretează 
primul verset - „la origine era Cuvântul..." - în lumina 
acestei concepţii, el s-ar putea reprezenta prin imaginea 
următoare: Înainte de a pronunţa un cuvânt, acesta 
trăieşte în noi sub formă de gând. Când este pronunţat 
cuvântul, aerul înconjurător este pus în vibraţie. Dacă ne 
imaginăm aceste vibrații aduse în stare solidă printr-un 
procedeu oarecare, vedem cuvintele căzând la pământ ca 
forme, ca structuri. Percepem astfel puterea creatoare a 
cuvântului cu ochii noştri. Dacă în prezent cuvântul 
acţionează creator, în viitor el va face-o în şi mai mare 
măsură. Omul actual este înzestrat cu organe care vor 
avea deplina lor semnificaţie abia în viitor, în timp ce 
altele sunt în declin. Dintre acestea din urmă fac parte 
organele de reproducere, în timp ce inima şi laringele nu 
sunt decât la începutul evoluţiei lor şi fac parte din prima 


categorie. Inima este astâzi un muşchi involuntar, deşi 
striat, ca toţi muşchii voluntari. Aceasta arată că inima se 
află în tranziţie, transformându-se dintr-un organ 
involuntar într-unul voluntar. Laringele este destinat să 
devină, într-un viitor îndepărtat, organul de reproducere 
al omului, oricât de paradoxal pare aceasta. La fel cum, 
prin cuvânt, omul este, în prezent, în măsură să 
transforme gândirea în vibrații ale aerului, el va fi într-o 
zi capabil să creeze propria sa imagine, un om după 
chipul şi asemănarea sa, prin cuvânt. 

Spiritele originilor dispuneau de această forţă creatoare 
încă de la începutul evoluţiei lumii actuale şi pot fi 
considerate, pe bună dreptate, entităţi divine. La 
începutul evoluţiei pământesti, a fost rostit un Cuvânt 
divin şi acesta a devenit mineral, plantă, animal şi om. 


EVANGHELIA LUI IOAN 


CONFERINȚA a Il-a 

Basel, 17 noiembrie 1907 
Omul, aşa cum ni se prezintă, se compune, conform 
ştiinţei spiritului, din şapte părţi. Corpul fizic, perceptibil 
pentru simţurile noastre, nu este decât o parte a entității 
umane. Omul îl are în comun cu întreaga natură minerală 
a mediului nostru înconjurător. Forţele active din corpul 
nostru fizic sunt asemănătoare cu cele ale naturii aparent 
nevii. 
Dar acest corp fizic este pătruns de forţe superioare, 
asemănător unui burete îmbibat cu apă. Diferenţa dintre 
corpurile neînsufleţite şi corpurile vii este aceea că 
substanţele care compun corpurile nevii ascultă numai de 
legile fizico-chimice. Dimpotrivă, în corpurile vii 
substanţele sunt înlănţuite unele cu altele într-un mod 
foarte complicat, şi numai sub influenţa corpului eteric 
ele se pot menţine în această dispoziţie nenaturală care 
le este impusă. În fiecare clipă substanţa fizică tinde să 
se ordoneze conform naturii sale, ceea ce echivalează cu 
dezagregarea corpului viu, dezagregare contra căreia 
luptă fără încetare corpul eteric. Când corpul eteric se 
retrage din corpul fizic, substanţele acestui corp fizic se 
grupează într-un mod natural, care le este propriu, şi 


corpul se dezagregă, devine cadavru. Corpul eteric este, 
astfel, cel care luptă în permanenţă împotriva 
dezagregării corpului fizic. 

Fiecare organ are forţa sa de bază în acest corp eteric. 
Omul posedă o inimă eterică, un creier eteric etc., pentru 
a asigura coerenta organelor fizice corespunzătoare. Am 
fi tentaţi să ne reprezentăm corpul eteric într-un mod 
material, ca o ceaţă foarte subţire. În realitate, corpul 
eteric este suma curenților energetici. Pentru 
clarvăzător, în corpul eteric al omului apar anumiţi 
curenţi de foarte mare importanţă. Astfel, de exemplu, un 
curent se ridică de la piciorul stâng spre frunte, într-un 
punct situat între ochi, la aproximativ un centimetru în 
adâncimea creierului. Acest curent coboară spre celălalt 
picior, pleacă de aici spre mâna opusă, apoi spre cealaltă 
mână şi se întoarce spre punctul de plecare. Se formează 
astfel o pentagramă de curenţi energetici. 


Acesta nu este singurul curent de forţe al corpului eteric; 
există mulţi alţii. Lui îi datorează omul poziţia sa 
verticală. Prin membrele sale anterioare, animalul este 
legat de Pământ, şi el nu are un asemenea curent de 
forţe. În ceea ce priveşte structura, forma şi dimensiunea 


corpului eteric omenesc, se poate spune că în părţile sale 
superioare el este imaginea complet asemănătoare a 
corpului fizic. In părţile sale inferioare, el nu coincide cu 
corpul fizic. Legătura dintre corpul eteric şi corpul fizic 
este întemeiată pe un mare mister, care aruncă o lumină 
ce pătrunde adânc în natura umană: corpul eteric al 
bărbatului este feminin, cel al femeii este masculin. 
Aceasta explică faptul că în fiecare natură masculină se 
află multă feminitate şi în fiecare natură feminină multă 
masculinitate. La animale, corpul eteric este mai mare 
decât corpul fizic. Astfel, clarvăzătorul percepe deasupra 
capului calului capul său eteric, ca o căciulă. 

În om există ceva care-i este mai aproape ca sângele, 
muşchii, nervii etc. Acestea sunt sentimentele de bucurie 
şi suferinţă, de plăcere şi durere, pe scurt, tot ceea ce 
omul numeşte forul său interior. Aceasta este ceea ce 
ştiinţa ocultă numeşte corpul astral, pe care omul îl are 
în comun numai cu animalul. 

Aşa cum orbul din naştere nu cunoagte decât în mod 
imperfect lumea care-l înconjoară, căci lumea de culori şi 
de lumină nu există pentru el, tot astfel se situează omul 
obişnuit faţă de lumea astrală. Această lume există, 
pătrunzând şi învăluind lumea fizică, dar el nu o percepe. 
Când simţul astral al omului se dezvoltă, lumea astrală 
devine perceptibilă pentru el. Dar semnificaţia şi 
importanţa acestui moment din evoluţia omului este mult 
mai mare decât obţinerea vederii de către un orb din 
naştere în urma unei operaţii. Cu toate acestea, oricine 
cunoaste lumea astrală, chiar dacă numai în mod 
imperfect, căci în fiecare noapte corpul nostru astral este 
transferat acolo. Noi zăbovim în lumea astrală pentru a 
restabili armonia corpului astral, din punct de vedere al 
ştiinţei spiritului; oboseala nu este decât lipsa de armonie 
dintre corpul fizic şi corpul astral. O comparaţie ar putea 
clarifica relaţia corpului fizic cu corpul astral. Să luăm un 
burete, să-l tăiem în mii de bucăţi şi să absorbim cu ele 
conţinutul unui pahar cu apă. Avem o imagine a omului 
obişnuit. Dacă stoarcem bucăţile buretelui şi adunăm apa 
într-un recipient, ea formează o masă omogenă. Astfel, 
corpurile astrale omeneşti, care în timpul zilei erau 


individualizate ca picăturile de apă, pătrund în substanţa 
astrală comună şi se fortifică acolo. Aceasta se simte 
dimineaţa, când oboseala dispare. Atâta timp cât omul nu 
este clarvăzător, corpul său astral, ieşit în timpul 
somnului, se amestecă cu celelalte corpuri astrale. In 
cazul clarvăzătorului lucrurile stau altfel. 

Luate în mod izolat, plantele nu au un corp astral 
propriu; lumea vegetală, în totalitate, are un corp astral 
comun, cel al Pământului. Pământul este o fiinţă vie, 
plantele sunt membrele sale. 

Al patrulea element constitutiv al omului este Eul. 
Cuvântul „Eu" omul nu-l poate pronunţa decât pentru el 
însuşi. Niciodată el nu poate ajunge din exterior la 
urechea noastră, ca să ne desemneze. Când acest Eu 
răsună într-o fiinţă, în ea se exprimă Dumnezeu. Lumile 
animală, vegetală şi minerală sunt în ceea ce priveşte Eul 
într-o altă situaţie. Astfel, mimalul poate spune „Eu" tot 
atât de puţin cât poate spune „Eu" un deget al mâinii 
noastre. Dacă degetul ar vrea să indice Eul său, el ar 
trebui să indice Eul omului; la fel, animalul ar trebui să 
indice un Eu aparţind unei entităţi vii, care se află în 
lumea astrală. Toţi leii, toţi elefanții etc. au în comun un 
Eu-grup, deci un Eu-leu, un Eu-elefant şi aşa mai departe. 
Dacă planta ar vrea să desemneze Eul său, ea ar trebui 
să indice un eu comun care se află în centrul Pământului, 
în lumea mentală (sau Devachanul inferior). Se stie că, 
dacă un animal este înţepat, el simte durere. În cazul 
plantei se întâmplă altfel. Faptul de a culege o floare sau 
de a cosi grâul îi dă Pământului aceeaşi seuzaţie 
agreabilă ca cea pe care o încearcă o vacă în timpul 
alăptării. Dacă însă planta este smulsă cu rădăcină, este 
ca şi cum s-ar tăia unui animal o bucată din carne. 
Această smulgere este resimţită în mod dureros în lumea 
astrală. 

Dacă am întreba unde se află Eul lumii minerale, nu am 
mai putea găsi o fiinţă care să dea nastere unui centru în 
lumea spirituală. Eul mineralelor este răspândit în 
întregul Cosmos, ca forţă, într-o lume supraspirituală pe 
care teosofia o numeşte Devachanul superior. 


În ocultismul creştin putem distinge lumea unde se 
situează Eul animalelor - lumea astrală -, ca lume a 
Sfântului Duh, cea unde se afla Eul plantelor - 
Devachanul inferior, ca lume a Fiului. Când clarvăzătorul 
începe să simtă în această lume, lui îi vorbeste Verbul, 
Logosul. Lumea Eului mineral, lumea supraspirituală, 
este numită în ocultism lumea Spiritului-Tată. 

Omul este o fiinţă în continuă evoluţie. Noi cunoaştem în 
prezent cele patru mădulare ale naturii sale. Ele 
formează ceea ce Pitagora, în scoala sa, numea tetrada 
inferioară. Sălbaticul, omul civilizat, idealistul, sfântul, 
toţi posedă aceste patru mădulare. Dar sălbaticul este 
sclavul pasiunilor sale. Omul civilizat nu se lasă pradă 
fără discernământ pasiunilor şi dorințelor sale; idealistul 
încă mai puţin şi sfântul le stăpâneşte în totalitate. 

Eul lucrează asupra corpului astral şi organizează o parte 
a acestuia. În cursul evoluţiei omeneşti, această parte 
creşte fără încetare, în timp ce partea moştenită se 
micşorează. La un Francisc din Assizi corpul astral a fost 
transformat în întregime de Eu. Acest corp astral 
transformat constituie al cincilea mădular al naturii 
umane: Sinea spirituală sau Manas. 

Eul poate dobândi, de asemenea, stăpânirea corpului 
eteric sau a corpului vieţii. Partea transformată a 
corpului eteric se numeste Spiritul vieţii sau Budhi. 
Impulsurile religioase, sau artistice transformă corpul 
eteric şi mai ales impulsurile religioase, căci ele se 
repetă zilnic. Repetiţia este forţa magică aptă să 
transforme corpul eteric. Cel mai puternic acţionează în 
acest sens munca conştientă în cadrul dezvoltării oculte, 
mijloacele fiind meditaţia şi concentrarea practicate aici. 
Rapiditatea transformării corpului eteric şi a corpului 
astral se pate asemăna cu mersul arătătorului orelor şi 
minutelor unui ceas. Dacă reuşim să ne modificăm oricât 
de puţin temperamentul, care este în legătură cu corpul 
eteric, aceasta are o valoare mai mare decât achiziţia 
teoriilor celor mai ingenioase. 

Pentru transformarea conştientă a corpului fizic este 
necesară forţa cea mai mare. Mijloacele pentru a ajunge 
acolo ne sunt indicate doar în scolile oculte. Reglarea 


respirației este primul pas în această direcţie. Corpul 
fizic, transformat în mod conştient de către Eu, se 
numeste Omul-spirit sau Atma. Forţa de transformare a 
corpului astral emană spre noi provenind din lumea 
Sfântului Duh. Forţa de transformare a corpului eteric 
emană din lumea Fiului sau a Logosului. Forţa de 
transformare a corpului fizic emană din lumea Spiritului- 
Tată sau al Tatălui divin. 


EVANGHELIA LUI IOAN 
CONFERINŢA a III-a 

Basel, 18 noiembrie 1907 
Conceptele Evangheliei lui loan sunt de o asemenea 
profunzime, încât nu ajungem să sesizăm corect şi în 
toate detaliile sale acest document decât dacă 
aprofundăm suficient cunoaşterea evoluţiei planetei 
noastre. 
Există o concordanţă uimitoare între începutul 
Evangheliei lui Ioan şi cel al Bibliei. În Biblie se spune: 
„La început divinitatea a creat Cerul şi Pământul" iar în 
Evanghelia lui loan: „La început era Cuvântul". Aceste 
prime cuvinte stau la baza întregii Evmghelii a lui Ioan. 
Evoluţia Pământului poate fi înţeleasă numai dacă ne 
amintim că ea ascultă de aceleaşi legi ca şi evoluţia 
individuală omenească. Din punct de vedere al ştiinţei 
spiritufui, planeta vizibilă nu este decât corpul spiritului 
care o locuieşte. Această entitate trece, ca şi omul, prin 
incarnări succesive. Investigația spirituală este în măsură 
să cunoască trei incarnări care au precedat starea 
actuală a Pământului. Aceasta nu înseamnă că elnu a 
parcurs altele anterior, dar pentru clarvăzătorul cel mai 
avansat sunt accesibile numai trei incarnări trecute şi 
trei incarnări viitoare, ceea ce, împreună cu actuala 
incarnare, înseamnă şapte. Cifra şapte nu implică o 
superstiție. Dacă mă aflu pe un câmp, privirea mea 
ajunge la fel de departe în toate direcţiile. Aşa se 
întâmplă şi cu clarvăzătorul, a cărui privire se întinde tot 
atât de departe în trecut, cât şi în viitor. În ocultism, cele 
şapte incarnări ale Pămâtitului se numesc Satum, Soare, 


Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Acestea 
reprezintă stări ale unei singure entităţi. 

Saturn este o stare a Pământului nostru existentă într-un 
trecut imemorial. Planeta Saturn se situează în raport cu 
Pământul actual ca un copil faţă de un moşneag. 
Pământul a fost odinioară în starea Saturn, aşa cum 
moşteagul a fost cândva copil. Incarnarea următoare nu 
trebuie să fie concepută în sensul că omul va umbla într-o 
zi pe Jupiter, ci că Pământul, în proxima sa incarnare, va 
atinge starea în care se află astăzi planeta Jupiter. 

Intre două incarnări planetare există un fel de Devachan 
ceresc sau spiritual, o Pralaia. Timpui care se scurge 
între două stări planetare este asemănător cu cel care, 
pentru om, se scurge între două existenţe pământesti. 
Acesta nu este un timp de repaus, ci un timp de activitate 
spirituală şi de pregătire a viitorului, a proximei vieţi. 
Văzut din exterior, acest timp apare sub un aspect 
crepuscular. Când Pământul a ieşit din Pralaia pentru a 
intra în starea saturniană, nu avea constituţia sa actuală. 
Dacă am amesteca tot ceea ce constituie substanţa şi 
esenţa Pământului, a Soarelui şi a Lunii şi am face un 
corp unic, s-ar obţine ceea ce era Pământul când a ieşit 
din starea crepusculară pentru a trece în starea Saturn. 
El nu era un corp părăsit de fiinţă. Omenirea actuală era 
deja prezentă, dar într-o stare adaptată celei a planetei. 
Pe Saturn a fost elaborată prima schiţă a corpului fizic. 
Ne putem face o idee despre constituţia fizică a omului 
de atunci, dacă încercăm să înţelegem starea planetei. 
Atunci nu exista nimic solid, lichid şi gazos. Mai mult, 
materia era într-o stare pe care fizicianul actual nu ar 
mai recunoaşte-o ca fiind fizică. 

Ştiinţa spiritului cunoaşte patru stări ale materiei: 
pământ, apă, aer, foc. Pământ înseamnă tot ce se 
prezintă în stare solidă, aşadar, şi apa îngheţată, gheaţa 
este pământ pentru ştiinţa ocultă. Este apă tot ce se află 
în stare fluidă; fierul sau piatra topite sunt tot apă. Aer 
este tot ce este gazos, deci şi vaporii de apă sunt gaz. 
Focul sau căldura reprezintă, după concepţia fizicianului 
actual, o proprietate a materiei, de fapt o vibraţie extrem 
de rapidă a particulelor infinitezimale. Pentru ştiinta 


ocultă, căldura este, de asemenea, o substanţă, dar mult 
mai subtilă ca aerul. După ştiinţa ocultă, un corp încălzit 
absoarbe substanţă calorică. Dacă corpul se răceşte, 
cedează substanţă calorică. Substanţa se poate condensa 
în aer, care, prin condensare, devine apă, iar aceasta, tot 
prin condensare, pământ. Toate substanţele au existat, 
odinioară, exclusiv în stare calorică. Când Pământul se 
afla în starea Saturn nu exista decât starea calorică. 
Prima structură a corpului omenesc era, de asemenea, 
făcută numai din substanţă calorică, cu toate acestea, 
anumite organe erau deja conturate. Dar nu era prezent 
numai germenul corpului fizic ci, de asemenea şi spiritul, 
interioritatea cea mai profundă a omului, Omul-spirit sau 
Atma. Acest Om-spirit se afla în sânul divinității, care 
constituia atmosfera lui Saturn. El nu era o fiinţă 
autonomă, cum nu este nici degetul nostru. El va deveni 
autonom abia la sfârşitul perioadei Vulcan. 
În epoca următoare, cea a Soarelui, substanţa corpurilor 
omeneşti s-a densificat, trecând de la starea de foc la 
starea de aer. În continuare, s-a format, pe lângă corpul 
fizic, deja existent, corpul eteric, iar pe plan spiritual 
divinitatea coboară, ca să zicem aşa, cu o treaptă şi 
formează Spiritul vieţii sau Budhi. 
În perioada lunară, substanţa ajunge la starea lichidă şi 
substanţa cea mai densă ar putea fi comparată în ceea ce 
priveşte consistenţa sa, cu ceara. Omul, de asemenea, 
progresează şi se formeaaă pe de o parte corpul său 
astral, iar pe de altă parte, pe plan spiritual, Sinea 
spirituală sau Manasul. Omul de atunci nu poseda încă 
un Eu; el era comparabil cu animalele actuale, numai 
aspectul său era diferit. 
Când, după pauza care a urmat fazei lunare, a apărut 
Pământul, în faza sa evolutivă actuală, el cuprindea 
substanţele şi entităţile conţinute în prezent de Soare, 
Pământ şi Lună. Omul era, în ceea ce priveşte 
substanţialitatea sa, atât de subtil, încât corpul său astral 
devenise apt să preia un Eu. Pe de altă parte, spiritul se 
condensase într-atât încât, fiind comparabil cu o picătură 
de apă, să poată fecunda, ca Eu, corpurile inferioare. 
Atma Atma Atma Atma, Om-spirit 


Budhi Budhi Budhi, Spiritul 


vieţii 
Manas Manas, Sine 
spirituală 
Eu 
Saturn Soare Lună Pământ 
Purtător de Eu 
Corp Corp astral 
astral 
Corp Corp Corp eteric 
eteric eteric 
Corp Corp Corp Corp fizic 
fizic fizic fizic 


Primul eveniment cosmic important este separarea 
Soarelui şi a Pământului. Această separare era necesară 
pentru a obţine o scenă adecvată entităţilor spirituale 
până atunci legate de umanitate şi care acum 
dobândiseră maturitatea necesară pentru o activitate mai 
înaltă. Aceste entităţi superioare atinseseră deja scopul 
evoluţiei omeneşti în stadiul Saturn. Ele erau atunci pe 
treapta de evoluţie pe care omul o va atinge în perioada 
îndepărtată a stadiului Vulcan. Alte entităţi, în timpui 
stării solare a Pământului, atinseseră treapta de evoluţie 
la care omul va ajunge în perioada Venus. Aceste ultime 
entităţi ne transmit forţa lor pe calea luminii solare fizice. 
Ele s-au separat de Pământ şi au format Soarele actual, 
preluând forţele şi substanţele cele mai subtile. 

Perioada ce a urmat după separarea Soarelui de Pământ, 
Luna fiind încă o componentă a acestuia, a fost o epocă 
tulbure. Omul era ameninţat să rămână o simplă formă, 
să-şi piardă orice urmă de spiritual şi orice posibilitate de 
evoluţie. Dacă Soarele şi Pământul ar fi rămas unite, 
evoluţia omului spre spiritual ar fi fost atât de rapidă, 
încât omul nu s-ar fi putut dezvolta corporal. Dacă forţele 
pământeşti şi lunare ar fi rămas unite, toată viaţa ar fi 
încremenit într-o formă. Oamenii ar fi devenit statui, ar fi 
luat nastere o „populaţie cristalizată"[58], cum spune 
Goethe în Faust. 


Datorită separării forţelor solare şi lunare de Pământ s-a 
stabilit echilibrul necesar dezvoltării omului. Omul se 
poate dezvolta numai pentru că aceste forţe acţionează 
din exterior. Forţele care vin de la Soare creează şi 
fecundează viaţa. Ceea ce fixează această viaţă în forme 
stabile vine de la Lună. Lunii îi datorăm formarea 
corpului nostru fizic actual, dar ceea ce se toarnă în el, 
viaţa, provine de la Soare. 

Aceste două forţe, solare şi lunare, acţionează în mod 
corespunzător, deoarece una din entităţile solare s-a 
legat de Lună. Entităţile care se aflau pe treapta zeilor au 
plecat cu Soarele; cu toate acestea una din ele s-a 
desprins şi a făcut din Lună sediul său. Acest spirit legat 
de Lună se cheamă Iehova, Dumnezeul formei sau 
Dumnezeul lunar. Acest Dumnezeu, Iehova sau Iahve, a 
format corpurile omeneşti în aşa fel, încât au devenit 
apte să primească picătura-Eu. lehova a conceput corpul 
omenesc după imaginea sa, „El l-a format după imaginea 
lui Dumnezeu". (Facerea, 1, 27). 

Această învăţătură despre evoluţie a făcut parte din 
preceptele şcolilor oculte din toate timpurile. În şcoala 
ocultă a lui Dionisie Areopagitul, discipolul învăţa aceste 
lucruri: Luaţi în considerare regnurile vii ale Pămâutului. 
Vedeţi pietrele, ele sunt mute, neexprimându-şi suferinţa 
sau bucuria. Vedeţi plantele, ele sunt de asemenea mute, 
nici ele nu exprimă nimic din suferinţa şi bucuria lor. 
Animalele s-au ridicat deasupra muţeniei. Dacă aţi 
urmări evoluţia cu o privire spirituală pătrunzătoare aţi 
vedea că sunetele emise de animalele dintr-un trecut 
imemorial exprimă o aceeaşi sonoritate cosmică. Cu cât 
vă ridicaţi mai mult spre om, cu atât veţi descoperi că 
sunetul devine expresia propriei sale dureri şi a propriei 
sale bucurii. Abia omului îi este dat să introducă în sunet 
ceea ce emană din spiritul individual. Animalul emite în 
ţipătul său sunetele auzite în natură, dar sunetul a 
devenit cuvânt când Iahve a format corpurile omeneşti în 
aga fel încât entităţile spirituale ale Soarelui să se poată 
afunda în ele. Cânt sunetul devine cuvânt, spiritul răsună 
în corpul astral. În sunet a pătruns sensul şi semnificaţia 
când entităţile solare superioare au intrat în formele 


create de Iahve. Începutul spiritual propriu-zis al omului 
s-a produs o dată cu primul cuvânt omenesc. 

Suntem la punctul pe care îl abordează evanghelistul în 
primul verset al primului capitol: „La origine era 
Cuvântul...". Spiritul cel mai înalt care este legat de 
Soare şi cel care a trimis „Eurile" spre Pământ se 
numeşte, în învăţătura ocultă, Hristos. „Eurile", în 
calitate de elemente ale Logosului solar, au pătruns însă 
numai progresiv în forme. Lumina s-a răspândit, fiind 
emisă de Logosul solar, dar, în timpurile vechi, puţini au 
fost cei care au preluat-o. Acestia au devenit diferiţi de 
contemporanii lor. Ei erau numiţi „copiii lui Dumnezeu" 
sau „fiii lui Dumnezeu" (cap. 1, 12). Erau constituiți din 
patru mădulare: corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, 
deşi al patrulea, mădularul cel mai tânăr, era încă slab şi 
întunecat. Lumina trebuie să vină spre toţi oamenii, dar 
pentru aceasta trebuie timp. Versetele 8-14 fac aluzie la 
aceasta. Existau totuşi unii oameni care primiseră 
Lumina, astfel încât ştiau despre ea şi puteau depune 
mărturie. Ei i-au instruit pe alţii. Cei care au putut 
mărturisi prin ei înşişi despre Lumină, şi nu instruiți de 
alţii, şi care au spus că va veni cel care, pentru prima 
dată, aducea Lumina, au fost numiţi „loan", în 
învăţământul ocult (cap. 6 şi 7). Autorul Evangheliei lui 
loan este un astfel de „loan'. In capitolul 1, versetul 18 
se spune: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu"; aceasta 
vrea să însemne nimeni înainte de Ioan, căci el a fost 
personificat doar cu lisus Hristos. Evenimentul cel mai 
important pentru evoluţia Cosmosului şi a omului a fost 
Evenimentul de pe Golgota. 


EVANGHELIA LUI IOAN 


CONFERINŢA a IV-a 

Basel, 19 noiembrie 1907 
La începutul conferinţei de astăzi trebuie să vă transmit 
un gând aparţinând ştiinţei spiritului. În ştiinţa ocultă 
creştină Luna este numită cosmosul înţelepciunii şi 
Pământul cosmosul iubirii. Prin Lună se înţelege faza 
lunară a Pământului. Denumirea de cosmos al 
înţelepciunii dat Lunii îşi are justificarea în faptul că tot 


ce a fost realizat la acea epocă era impregnat de 
înţelepciune. Trecerea de la faza lunară la faza Pământ 
înseamnă trecerea de la cosmosul înţelepciunii la 
cosmosul iubirii. Când Pământul a ieşit din starea 
crepusculară, din Pralaia, au apărut germenii care 
fuseseră cultivați pe Lună, printre aceştia şi germenii 
corpurilor fizic, eteric şi astral ale omului. Pe Lună fusese 
implantată înţelepciunea, în aceste trei corpuri şi în 
raporturile lor reciproce. De aceea inţelepciunea stă la 
baza organizării celor trei corpuri. Cea mai mare 
înţelepciune se află în corpul fizic, mai puţină în corpul 
eteric şi cea mai puţină în corpul astral. Cel care priveşte 
corporalitatea omenească nu numai cu raţiunea, ci cu 
suflet meditativ va descoperi această înţelepciune în 
fiecare organ, în fiecare parte a corpului. Astfel, dacă se 
examinează un femur, se descoperă o adevărată reţea de 
trabecule întrepătrunse, fără o regulă aparentă; nici un 
inginer nu ar fi capabil să realizeze asemenea suporţi 
care, cu un minimum de forţă şi substanţă, susţin 
greutatea părţii superioare a corpului omenesc. Cât timp 
spiritele divine au lucrat la edificarea corpului omenesc, 
înţelepciunea a fost implantată în el. În general, corpul 
fizic al omului este considerat elementul său inferior, dar 
pe nedrept, căci tocmai în corpul fizic se manifestă cea 
mai mare înţelepciune. Numai această înţelepciuine îi 
permite corpului fizic să reziste fără să fie distrus de 
atacurile continue exercitate de corpul astral. Pasiunile 
care acţionează în corpul fizic, consumul de cafea, ceai 
etc., sunt agresionări ale corpului fizic, în special ale 
inimii, exercitate de corpul astral. De aceea corpul fizic 
trebuia să fie edificat cu atâta înţelepciune, încât zeci de 
ani de agresiuni să nu-l ruineze. Desigur, prin multiple 
remodelări a trebuit găsită mai întâi forma potrivită a 
inimii. 

Numai pentru că înţelepciunea a stat la baza constituirii 
lumii, raţiunea noastră o poate căuta şi găsi în lume. Dar 
înţelepciunea nu a apărut brusc în lume; ea a fost 
introdusă lent şi progresiv. Tot aşa de lent şi progresiv va 
avea loc şi infiltrarea Pământului cu iubire. Acesta este 
sensul evoluţiei pământeşti. Iubirea a debutat pe Pământ 


foarte modest, dar ea se răspândeşte din ce în ce mai 
mult, şi la sfârşitul fazei pământeşti totul va fi saturat cu 
iubire, la fel cum totul a fost saturat cu înţelepciune la 
sfârşitul stării lunare. 

Când Luna a ieşit din Pământ, forţa iubirii exista abia în 
stare de germene. Mai întâi s-au iubit consangvinii. 
Aceasta a durat mult timp, apoi raza acţiunii iubirii s-a 
extins. Pentru a face ca iubirea să fie activă, este 
necesară o anumită autonomie a fiinţelor. În evoluţia 
omenească la început s-au maufestat două tipuri de forţe: 
o fortă de unire, cealaltă de separare, o forţă solară şi 
una lunară. Sub influenţa acestor forţe omul s-a dezvoltat 
până la punctul în care cele trei corpuri ale sale au 
început să aibă afinități pentru purtătorul Eului, pentru 
Sinea spirituală, pentru Spiritul vieţii şi pentru Omul- 
spirit. Dar o uniune definitivă nu putea avea loc fără 
apariţia unei noi forţe cosmice. Această forţă, care a 
exercitat o influenţă deosebit de puternică după 
separarea Lunii, provenea de la o altă planetă, care a 
stabilit o relaţie deosebită cu Pământul. Marte a 
traversat masa pământească când a început evoluţia 
Pământului. Până atunci, Pământului îi lipsise un metal: 
fierul. Prin apariţia sa pe Pământ cursul evoluţiei s-a 
modificat bruse. Planeta Marte este cea care a adus 
Pământului fierul. Incepând de atunci omul a avut 
posibilitatea să elaboreze sângele cald, conţinând fier. Şi 
corpul astral a fost dotat cu un nou element datorită lui 
Marte: sufletul senzaţiei, sufletul de natură curajoasă. O 
dată cu Marte, în suflet s-a dezvoltat agresivitatea. 
Incepând de atunci trebuie să distingem în om 
următoarele componente: corpul fizic, corpul eteric, 
corpul astral şi sufletul senzaţiei. Acţiunea sufletului 
senzaţiei asupra corpului fizic a dat naştere sângelui roşu 
şi cald. Acum Eul fecundant a putut să se încorporeze 
progresiv. 

„Sângele este un suc foarte aparte", spune Goethe în 
Faust. In acest domeniu, Iahve, Dumnezeul formei, a 
jucat un rol foarte important. El a pus mai întâi stăpânire 
pe organul neformat, sângele, l-a impregnat cu forţele 
sale, a transfonnat proprietăţile agresive ale sufletului 


curajos în forţe ale iubirii şi a făcut din sânge suportul 
fizic al Eului. 

Nu fiecare om a avut chiar de la început Eul său 
individual. In toii consangvinii, care datorită endogamiei 
aveau acelaşi sânge, acţiona aceeaşşi forţă a lui Iahve, 
forţa aceluiaşi Eu. Astfel, un asemenea grup avea un Eu 
colectiv. Individul avea, în raport cu familia, o relaţie 
asemănătoare cu cea a unui deget faţă de corp. La 
început au existat suflete-grup. Individul se percepea ca 
parte a tribului său. Acelaşi Eu aparţinea nu numai celor 
care trăiau în acelaşi timp, ci el se regăsea la mai multe 
generaţii, atâta vreme cât sângele rămânea neamestecat, 
cât membrii tribului practicau endogamia. Aşadar, Eul nu 
era resimţit ca un element personal, ci ca un element 
comun întregului trib. Aşa cum omul îşi aminteşte ceea 
ce a trăit după nastere, tot astfel îşi aminteau oamenii 
acelui timp de acţiunile strămoşilor comunităţii 
consangvine, ca şi cum le-ar fi trăit chiar ei. Nepoţii si 
strănepoţii resimţeau în ei acelaşi Eu ca bunicul şi 
străbunicul lor. Aceasta ne explică misterul marii vârste a 
patriarhilor; „Adam", de exemplu, nu desemna un singur 
individ, ci un Eu comun care străbătea de-a lungul 
generaţiilor. S-a spus mai înainte că lahve făcuse din 
sânge purtătorul fizic al Eului. El a determinat formarea 
sângelui. Işi manifesta forţa în natura respirației. Omul a 
devenit om al lui Iahve datorită faptului că acesta i-a 
dăruit suflul. Trebuie înţeles ad litteram că, o dată ce 
omul a fost înzestrat cu structurile necesare, i-a fost 
insuflat suflul de viaţă: „Iahve a insuflat omului suflare de 
viaţă şi el a devenit un suflet viu" (Geneza, 2,7). Dar 
aceasta nu s-a produs dintr-o dată, ci a constituit un 
proces de foarte lungă durată. Astfel, omul a fost dotat cu 
respiratie pulmonară. 

Pe Lună procesul respirator se desfăşura altfel. Pe când 
omul actual inspiră şi expiră aer şi dispune datorită 
acestui fapt de o sursă proprie de căldură, strămoşii săi 
lunari, care erau constituiți dintr-un corp fizic, dintr-un 
corp eteric şi dintr-un corp astral, inspirau şi expirau 
căldură sau foc. Predecesorii noştri respirau pe Lună foc. 
Ştiinţa ocultă numeste aceste fiinţe fiinţe de foc, în timp 


ce oamenii pămănteni sunt fiinţe de aer. Ştiinta ocultă 
vede în orice materie o manifestare a spiritului. Aerul 
este corpul lui Iahve, aşa cum carnea este cel al omului. 
Amintirea acestui fapt este exprimată în legenda lui 
Wotan care încalecă vântul. Ceea ce era inspirat şi 
expirat pe Lună era, de asemenea, spirit. 

Pe Lună se aflau aceleaşi entităţi spirituale ca şi pe 
Pământ. Acolo ele trăiau în foc, pe Pământ ele au devenit 
Spirite ale aerului. În evoluţia cosmică, unele fiinţe au 
rămas în urmă, aşa cum la şcoală unii elevi rămân 
repetenţi. Acele entităţi care făcuseră din Soare sediul 
lor se dezvoltaseră mai rapid şi găsiseră trecerea de la 
starea de Spirite ale focului la starea de Spirite ale 
aerului, în timp ce multe entităţi nu au parcurs această 
tranziţie. Primele acţionează în prezent asupra omului 
din exterior, de pe Soare şi de pe Lună. Omul le preia 
prin respiratie. Între om şi aceste entităţi solare foarte 
evoluate se situează acele entităţi spirituale care, deşi, 
fiind pe Lună, progresaseră mult faţă de om, au evoluat 
mai puţin ca Spiritele solare şi ca Dumnezeu-lahve. Ele 
nu erau încă în stare să influenţeze omul prin respiraţie, 
dar se străduiau totuşi să acţioneze asupra lui. Acestea 
erau Spiritele focului cu evoluţia neterminată. Elementul 
lor era căldura, şi aceasta nu era prezentă la om decât în 
sânge. Ele trebuiau să trăiască din această căldură. 
Astfel, omul a fost plasat în cursul evoluţiei sale între 
Spiritele aerului, care trăiau în respiraţie, spirite 
superioare care-l impregnează de spiritualitate, şi 
Spiritele focului, care caută elementele sângelui său. Ele 
acţionează în sângele său ca potrivnici ai lui Iahve. Iahve 
încerca să menţină unite prin iubire micile grupuri de 
oameni. El voia să le impregneze sentimentul de 
solidaritate. Totuşi, dacă ar fi existat numai iubirea, 
oamenii nu ar fi devenit niciodată fiinţe libere. Ei ar fi 
fost constrânşi să devină nişte automate ale iubirii. Prin 
atacuri dirijate, Spiritele focului au reuşit să confere 
omului libertatea personală. Grupurile mici au fost 
dispersate. Dumnezeu-lahve era interesat să-i unească pe 
oameni prin iubire. El acţiona în calitate de Dumnezeu al 
iubirii legate de sânge. Acţiunea Spiritelor focului era 


diferită; ele au dat omului arta şi ştiinţa. Aceste spirite 
sunt numite şi Spirite luciferice. Evoluţia ulterioară a 
omenirii s-a desfăşurat sub influenţa lui Lucifer, care a 
adus omului libertatea şi înţelepciunea. Sub conducerea 
lui Dumnezeu-lahve, oamenii trebuiau să fie uniţi prin 
principiul consangvinităţii. Omul datorează lui Lucifer 
faptul de a fi devenit un cetăţean liber al Pământului. 
Iahve a plasat oamenii în Paradisul iubirii. Atunci a 
apărut Spiritul focului, Şarpele - sub forma pe care o 
avusese omul atunci când respira încă foc -, şi i-a deschis 
omului ochii asupra a ceea ce rămăsese de pe Lună. 
Această influenţă luciferică era resimţită ca o tentaţie. 
Dar cei care fuseseră formaţi în scolile oculte nu vedeau 
în această clarificare o tentaţie. Marii iniţiaţi nu au 
coborât şarpele, ci l-au înălţat, ca Moise în deşert 
(Numerii, 21, 8-9). 

Ceea ce trebuia să se manifeste în interioral omenirii s-a 
manifestat multă vreme prin lahve sub forma de iubire 
legată de sânge. În acelaşi timp acţiona Spiritul 
înţelepciunii, un principiu care avea de pregătit altceva. 
Progresiv, iubirea se extindea de la micile grupuri 
omeneşti la grupuri din ce în ce mai mari, de la familii la 
popoare. Poporul evreu este un exemplu caracteristic în 
acest sens. El se simţea un grup solidar şi îi desemna pe 
toţi ceilalţi cu numele de galileeni, altfel spus, cei care nu 
aparţineau sângelui lor. Omenirea nu trebuia să fie 
dotată numai cu iubireă legată de sânge, ci şi cu iubirea 
spirituală, care să cuprindă întregul Părnânt în cadrul 
unei legături frăţeşti. Epoca în care numai iubirea dintre 
părinţi menținea coeziunea omenirii trebuie să fie 
considerată o etapa de pregătire pentru ceea ce avea să 
vină. Influenţa lui Lucifer, care consta în distrugerea 
legăturilor înguste, constituie pregătirea în vederea 
acţiunii unui spirit superior, care trebuia să vină. În 
şcolile oculte hristice el era considerat adevăratul 
purtător de Lumină, adevăratul Lucifer, Hristos. 

Să revenim la epoca când pe Pământ trăia omenirea 
atlanteană. Pământul avea pe atunci un cu totul alt 
aspect. Între Europa şi America, acolo unde astăzi 
tălăzuieşte Oceanul Atlantic, se afla un continent care 


zace în prezent pe fundul oceanului. Chiar şi ştiinţa 
actuală ajunge să recunoască încetul cu încetul faptul că 
a existat un continent acolo unde acum se întinde 
Oceanul Atlantic. Atlantida era locuită de oameni cu totul 
diferiţi de cei actuali. Intre corpul eteric şi cel fizic exista 
atunci o cu totul altă relaţie decât cea actuală. Un 
clarvăzător percepe în capul omului actual două puncte, 
unul în creierul eteric, altul în creierul fizic, între ochi, la 
aproximativ un centimetru adâncime. Aceste două puncte 
coincid la omul actual. Creierul eteric al atlantului 
depăsea cu mult creierul fizic, proeminând în afară, şi 
cele două puncte nu coincideau. În mod excepţional, 
această situaţie se poate întâlni şi la contemporanii 
noştri. Consecința acestei stări este idioţenia. Numai în 
ultima treime a erei atlanteene a avut loc unirea 
centrelor celor două creiere, şi abia atunci omul a învăţat 
să se refere la el însuşi prin cuvântul „Eu". Inainte de 
aceasta, atlanţii nu puteau calcula, număra, nu puteau 
face un raţionament sau gândi în mod logic. În schimb, 
aveau o memorie prodigioasă, care se întindea peste 
generaţii, şi o clarvedere vagă. Ei nu vedeau clar 
contururile obiectelor fizice, în schimb percepeau 
procesele psihice. Când întâlnea un animal, atlantul 
resimțea pin clarvedere intenţiile sale. Dacă percepea, de 
exemplu, o culoare roşu-brună, el se retrăgea, resimţind 
o anumită ostilitate. Dacă, în schimb, percepea un violet- 
roşcat, ştia că în întâmpinarea sa vine cineva care 
răspândeşte simpatie. Această clarvedere îl informa, de 
asemenea, asupra valorii alimentelor. Animalul actual, 
care a păstrat această vedere vagă, distinge în acest fel 
ierburile dintr-o păşune în ceea ce priveste utilitatea sau 
nocivitatea lor. Trăirile pe care omul le-a păstrat în 
timpul visului reprezintă o rămăşiţă a clarvederii vechilor 
atlanţi. La atlanţi nu întâlnim o separație atât de netă 
între conştienţa de veghe şi cea de somn, ca la omul 
actual. Conştienţa de veghe era mai puţin clară decât a 
noastră. Conştienţa de somn şi cea de vis era mai clară. 
În primele vremuri ale Atlantidei existau şi stări de 
inconştienţă totală, care erau traversate de puternice 
imagini onirice. Atlanţii cei mai vechi nu stiau nimic 


despre actul sexual. Acesta avea loc într-o stare de totală 
inconştienţă. Ei nu ştiau nimic despre reproducere. 
Procesul de reproducere îl percepeau cu ajutorul 
simbolurilor. Aceasta ne reaminteşte legenda greacă care 
vorbeste despre doi bărbaţi, Deukalion şi Pirrha, care, 
călătorind spre Grecia, aruncau pietre în urma lor, iar 
acestea se transformau în oameni. Procesul de 
reproducere a rămas voalat de inconştienţă atâta timp 
cât au durat căsătoriile endogame. Trezirea conştienţei şi 
realizarea conştientă a procreaţiei trebuie raportată la 
influenţa luciferică, care „a deschis" ochii oamenilor. 
Lucifer i-a învăţat să facă deosebirea între bine şi rău. 
Deveniţi conştienţi de iubirea lor şi ne mai fiind legaţi de 
endogamie, oamenii au devenit liberi. Atunci lahve a fost 
înlocuit de Hristos, care a introdus în lume o iubire 
superioară, făcând oamenii independenţi de legăturile 
tribale şi de cele de sânge. Această iubire universală este 
abia la începuturile sale. Dar când Pămâutul va trece la 
stadiul Jupiter, oamenii vor fi impregnaţi de această 
iubire spirituală. La această iubire universală se referă 
cuvintele lui Hristos: „Cel care nu-şi părăseşte tatăl, 
mama, femeia şi copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi 
fie ucenic." (Luca, 14, 26). Spiritul care revarsă această 
iubire universală pe Pământ este spiritul lui Hristos. 
Evoluţia terestră a fost scindată în două părţi prin 
apariţia lui Hristos lisus. Sângele care a curs pe Golgota 
este semnul înlocuirii iubirii consangvine prin iubirea 
spirituală. Aceasta este legătura între Iahve, Lucifer şi 
Hristos. 
EVANGHELIA LUI IOAN 
CONFERINȚA a V-a 

Basel, 20 noiembrie 1907 
„Legea a fost dată prin Moise, devotamentul, harul şi 
adevărul au venit prin lisus Hristos" (loan, 1, 17). Dacă 
înţelegem bine acest pasaj, sesizăm, de asemenea, cezura 
care s-a produs în istoria omenirii datorită apariţiei lui 
Hristos. In conferințele precedente a fost descrisă în linii 
mari evolutia omenirii şi s-a arătat în ce fel s-a dezvoltat 
conştienţa Eului. În trecutul îndepărtat, întregi generaţii 


umane s-au perceput ca Eu. Astfel devine inteligibilă 
vârsta înaintată a patriarhilor. Încetul cu încetul acest 
sentiment al Eului s-a restrâns, până la coincidenţa cu 
personalitătile individualizate. De asemenea, am arătat 
cum au fost active două curente spirituale care şi-au 
exercitat influenţa asupra acestei evoluţii: unul, rudenia 
de sânge, care tindea să mentină coeziunea omenirii în 
mod natural, celălalt, luciferic, care-i aducea omului 
libertatea şi-l pregătea pentru unirea spirituală din viitor. 
În întreaga perioadă a Vechiului Testament, prin Lege se 
înţelegea ceva care aduce din afară ordine în societatea 
omenească. După ce rudenia de sânge şi-a pierdut forţele 
sale de unire, oamenii au trebuit să fie reuniți într-o 
anumită structură relaţională, printr-o ordine exterioară, 
gândită. Legea a fost resimţită ca venind din exterior. 
Această lege care ne-a fost dată din exterior şi-a 
conservat validitatea până în momentul în care, prin 
Hristos, devotamentul, harul şi adevărul au creat în noi, 
din interior, înţelegerea pentru adevărata cunoaştere. 
Devotamentul şi adevărul nu pot apărea decât în mod 
progresiv. Creştinismul, care vrea să pună devotamentul 
în locul Legii, este încă în zorile devenirii sale. Cu cât 
Pământul progresează în evoluţia sa, cu atât se va 
consolida mai mult influenţa creştinismului asupra 
omenirii. Omenirea trebuie să se ridice la un nivel de 
convieţuire în cadrul căruia omul va stabili o relaţie 
frăţească cu aproapele său, printr-un impuls emanând 
din fiinţa sa interioară. Omenirea nu s-ar putea ridica la 
acest grad înalt de evoluţie prin propriile sale forţe, şi 
este misiunea creştinismului s-o ajute. Omul nu mai are 
nevoie de o lege exterioară când, din interior, impulsul îl 
incită să se comporte astfel, încât devotamentul şi 
adevărul să alcătuiască firul conducător al acţiunilor sale. 
Nu trebuie înţeles că omenirea s-ar putea lipsi de legi, 
dar acesta este un ideal spre care trebuie tins. Încetul cu 
încetul, omenirea va ajunge să stabilească armonia 
universală, acţionând în mod liber în acest sens. Pentru a 
atinge acest scop trebuia să intervină acea putere care 
este Hristos, înţeles în sensul dat de Evanghelie. Despre 
cel care, prin propria sa forţă, este în stare să se ridice la 


o asemenea relaţie cu toţi semenii săi, integrându-se în 
mod armonios, fără nici o constrângere, în şcolile oculte 
se spunea: „El poartă pe Hristos în el". 

Pentru a înţelege ce urmează este util să ne reamintim 
constituţia omului: 


E 

u 
Corp Sine 
astral spirituală 
Corp Spirit al 
eteric vieţii 
Corp Om-spirit 
fizic 


Prin acţiunea Eului asupra corpului astral acesta este 
transformat în Sine spirituală. Procesul se realizează 
progresiv, prin formarea, mai întâi, a sufletului senzaţiei, 
apoi a sufletului raţiuni sau înţelegerii, apoi a sufletului 
conştienţei. In sufletul conştienţei purificat şi maturizat 
se revarsă Sinea spirituală. Eul acţionează, de asemenea, 
asupra corpului eteric, şi impulsurile cele mai eficace 
pentru aceasta sunt cele ale artei, ale religiei şi ale 
studiului esoteric. 

Scolile esoterice au existat şi în epoca precreştină. Ele 
puteau să-şi pregătească discipolii să privească în lumile 
superioare. Dar numai adevărații discipoli ai şcolilor 
oculte cele mai secrete aveau această vedere, cu condiţia 
să se supună unei iniţieri autentice, şi aceasta numai la 
actul propriu-zis al iniţierii, în cursul căreia corpul eteric 
era desprins de corpul fizic. Prin inţiere trebuie înţeleasă 
ridicarea unui om la starea în care putea privi lumea 
spirituală. In toate iniţierile precreştine, discipolul care 
urma să fie iniţiat trebuia să fie adus într-un fel de stare 
de somn. Somnul inițiatic se deosebeste de somnul 
obişnuit prin faptul că în ultimul caz corpul eteric rămâne 
legat de corpul fizic, în timp ce în primul ele sunt 
separate pentru o scurtă perioadă. In acest timp, 
hierofantele trebuia să menţină corpul în viaţă. Datorită 
separării corpului eteric, se creea posibilitatea ca el să 
poată fi condus, împreună cu celelalte corpuri, în lumile 


superioare, lăsându-l să facă experienţe care puteau fi 
transmise ulterior creierului. Numai astfel de metode de 
iniţiere existau în epocile precreştine. 

Cu venirea lui lisus Hristos, în iniţiere apare ceva cu 
totul nou. Să presupunem că omul şi-ar fi transformat în 
întregime corpul său astral în Sine spirituală. Această 
Sine spirituală îşi imprimă pecetea în corpul eteric ca în 
ceară şi-şi lasă acolo amprenta sa. Corpul eteric este 
astfel transformat în Spirit al vieţii. Când acesta s-a 
desăvârsit, spiritul vieţii se imprimă în corpul fizic şi îl 
transformă în Om-spirit. Abia prin apariţia lui lisus 
Hristos a devenit posibil ca ceea ce era Spirit al vieţii să 
se imprime direct în corpul vieţii. Experiențele făcute în 
lumile superioare puteau fi acum încorporate creierului 
fizic fără a fi necesară separarea prealabilă a corpului 
eteric. Primul care a dispus de un corp eteric în 
întregime pătruns de Spiritul vieţii şi de un corp fizic în 
întregime pătruns de Omul-spirit a fost lisus Hristos. 
Datorită venirii lui lisus Hristos pe Pământ, a devenit 
posibil celor care sunt uniţi cu El să parcurgă această 
iniţiere fără a separa corpul eteric de corpul fizic. Toţi 
iniţiaţii precreştini făcuseră experienţele iniţierii în afara 
corpului fizic, iar acum puteau face cunoscut ceea ce se 
produsese în lumea spirituală ca o trăire personală. 
Buddha, Moise şi alţii au fost asemenea iniţiaţi. Prin lisus 
a venit peutru prima dată pe Pământ o fiinţă care, 
rămânând în corpul său fizic, putea percepe viaţa lumilor 
superioare. Învățăturile lui Buddha, ale lui Moise etc. 
sunt cu totul independente de personalitatea maeştrilor 
lor. Este budist sau mozaic cel care respectă învăţăturile 
lui Buddha sau Moise, căci aceşti întemeietori de religii 
au transmis ceea ce au aflat în lumile superioare. În cazul 
lui Hristos lucrurile stau altfel. Invăţătura Sa devine 
creştinism abia prin personalitatea Sa şi nu este suficient 
să respecţi învăţăturile creştine pentru a fi creştin. Sunt 
cu adevărat creştini aceia care se simt legaţi de Hristosul 
istoric. Anumite principii ale creştinismului existau deja 
anterior. Nu aceasta este însă important, ci credinţa 
creştilului în lisus Hristos, faptul că îl consideră ca o 
apariţie care, devenită trup, reprezintă omul perfect. 


În vremurile trecute se cunoştea expresia: Iniţiatul este 
un om divin, întemeiată pe faptul că în cursul ceremoniei 
de iniţiere iniţiatul se afla în înaltul lumii spirituale, în 
prezenţa entităţilor spirituale sau divine. Acolo el era om 
divin. În corpul fizic, „omul divin" a putut fi văzut abia 
prin lisus Hristos, niciodată mai înainte. Acest pasaj al 
Evangheliei lui Ioan trebuie luat ad litteram (1,18): „Pe 
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul- 
Născut, care este în sânul Tatălui, EI L-a făcut cunoscut." 
Mai înainte, divinitatea putea fi percepută numai de cel 
care făcuse el însuşi ascensiunea. În Hristos, divinitatea 
coborâse pentru prima dată pe Pământ în formă vizibilă. 
Acest fapt este anunţat în Evanghelia lui loan (1,14) şi 
era, de asemenea, propovăduit în scoala lul Dionisie. 
Hristos a venit pentru a indica oamenilor Calea. Oamenii 
trebuie să fie succesorii Săi, trebuie să se pregătească să 
imprime în corpul fizic ceea ce se află în corpul eteric, 
altfel spus, să dezvolte în ei principiul hristic. 

Evanghelia lui Ioan este o carte de viaţă. Nici unul dintre 
cei care au studiat-o cu intelectul nu au înţeles-o. O 
cunoaste numai cel care a trăit-o. Când repeţi zi după zi, 
un timp, primele paisprezece versete, descoperi sensul 
acestor cuvinte. Ele constituie o substanţă de meditaţie şi 
trezesc în sufletul omenesc aptitudinea de a vedea în 
suflet, ca pe o trăire proprie, marele tablou astral, 
anumite pasaje ale Evangheliei, ca nunta din Cana (cap. 
2), discuţia cu Nicodim (cap. 3). Prin aceste exerciţii 
omul ajunge la clarvedere şi poate face el însuşi 
experienţa adevăratului continut al Evangheliei lui Ioan; 
sute de oameni au făcut această experienţă. Autorul 
Evangheliei lui Ioan era un văzător de grad superior, 
iniţiat de însuşi Hristos. Nicăieri în Evanghelia Iui loan 
discipolul loan nu este numit. Despre el se spune numai 
„Discipolul pe care Iisus îl iubea", de exemplu, în 
capitolul 19, versetul 26. Este vorba de un termen tehnic, 
prin care este desemnat cel pe care îl iniţiase maestrul. 
Ioan descrie propria sa iniţiere în învierea lui Lazăr, 
capitolul 11. Relaţiile cele mai se secrete ale lui Hristos 
cu evoluţia Lumii puteau fi revelate numai datorită 
faptului că autorul Evangheliei lui loan fusese iniţiat de 


însuşi Mântuitorul. Cum am spus mai sus, vechile iniţieri 
durau trei zile şi jumătate; de unde învierea lui Lazăr, în 
ziua a patra. Şi despre Lazăr se spune că Hristos îl iubea 
(loan, 11, 3, 35 şi 36). Este vorba din nou despre 
termenul tehnic care-l desemnează pe discipolul favorit. 
În timp ce corpul lui Lazăr se odihnea ca un mort în 
mormânt, corpul său eteric fusese extras pentru a 
parcurge iniţierea şi a primi aceeaşi forţă care este în 
Hristos. El a devenit astfel un înviat, pe care Domnul îl 
iubea, cel căruia noi îi datorăm Evanghelia lui loan. Dacă 
vom reciti Evanghelia lui loan vom constata că nici un 
rând nu contrazice acest fapt, în afară de acela că 
procesul de iniţiere este prezentat într-un mod învăluit. 
Să ne referim la o altă imagine a Evangheliei lui Ioan. În 
capitolul 19, 25 se spune: „Şi stăteau, lângă crucea lui 
lisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi 
Maria Magdalena". Pentru înţelegerea Evangheliei 
trebuie să ştim cine sunt aceste trei femei. Ca şi astăzi, în 
aceeaşi familie două surori nu purtau acelaşi nume. 
Astfel, pasajul citat este o dovadă a faptului că, în sensul 
Evangheliei lui loan, mama lui lisus nu se numea Maria. 
Dacă se examinează Evanghelia lui Ioan se va vedea că 
nu se află indicat nicăieri faptul că mama lui lisus se 
numea Maria. De exemplu, când se vorbeste de nunta din 
Cana (cap. 2) se spune doar: „Mama lui lisus era acolo". 
Aceste cuvinte au o semnificatie care devine inteligibilă 
numai dacă ştim în ce fel utilizează autorul Evangheliei 
lui Ioan cuvintele. Ce înseamnă expresia „mama lui 
lisus"? Aşa cum am văzut, omul este constituit din corp 
fizic, din corp eteric şi din corp astral. Trecerea corpului 
astral în Sine spirituală nu ne-o putem închipui într-un 
mod atât de simplu. Eul transformă, lent şi progresiv, 
corpul astral în suflet al senzaţiei, suflet al raţiunii sau 
înţelegerii şi suflet al constienţei. Eul continuă să 
lucreze, şi numai când a transformat corpul astral în 
suflet al conştientei este în măsură să-l purifice, pentru 
ca să se nască Sinea spirituală. 
Omul este constituit din: 

Tatăl 7. Omul-spirit Viitor îndepărtat 


Fiul 6. Spiritul vieţii, Viitor îndepărtat 


corp eteric transformat 


Sfântul 5. Sine spirituală, Fecioara Sofia, 
Duh Sufletul conştienţei suflet purificat al 
conştienţei 
4. Suflet al raţiunii Maria, soţia lui Cleopa 
(înţelegerii), 
suflet astral 
3. Suflet al senzaţiei, Maria Magadalena 


corp al senzaţiei 

2. Corp eteric 

1. Corp fizic 
Omui-spirit se va dezvolta abia într-un viitor îndepărtat. 
La fel, Spiritul vieţii nu există la cea mai mare parte 
dintre oameni decât în stare de germene. În prezent, a 
început dezvoltarea Sinei spirituale. Ea este indisolubil 
legată de sufletul conştienţei, asemenea sabiei de teacă. 
Sufletul senzaţiei este la rândul său înfăşurat în corpul 
senzaţiei sau corpul astral. Găsim, astfel, în 
personalitatea omenească nouă părţi componente. Dată 
fiind legătura indisolubilă dintre Sinea spirituală şi 
sufletul consţientei, pe de o parte, şi dintre sufletul 
senzaţiei şi corpul astral, pe de altă parte, literatura 
teosofică vorbeşte în mod obişnuit de şapte constituenți. 
Sinea spirituală are aceeaşi semnificaţie ca Sfântul Duh, 
care, în sens creştin, este entitatea conducătoare pe plan 
astral. Spiritul vieţii este desemnat de creştini sub 
numele de Verb sau Fiu. Omul-spirit corespunde 
Spiritului-Tată sau Tatăl. 
Sutletul conştienţei fiind principiul din care s-a dezvoltat 
Sinea spirituală, se numeşte „mama lui Hristos" sau, în 
şcolile oculte, „Fecioara Sofia". Prin fecundarea 
„Fecioarei Sofia" s-a putut naşte Hristos, în lisus din 
Nazaret. In scolile oculte ale lui Dionisie sufletul raţiunii 
şi sufletul senzariei erau numite „Maria" şi „Maria 
Magdalena". 
Omul fizic se naşte din asocierea a doi oameni. Omul 
superior nu se poate naşte decât dintr-un suflet al 
conştienţei care înglobează întregul popor. La toate 
popoarele metoda de iniţiere era aceeaşi, în ceea ce 


priveşte fazele sale principale. Fiecare iniţiere comportă 
şapte trepte. În iniţierea persană, aceste trepte erau: în 
primul rând, „corbul". Cel care se afla pe această treaptă 
era însărcinat să aducă în templu noutăţile din exterior. 
Corbul este numit mesagerul spiritual, de exemplu în 
legenda germanică despre Odhin şi cei doi corbi ai săi; în 
al doilea rând, „ocultul"; în al treilea rând „combatantul". 
Şcolile oculte îl autorizau pe acesta să divulge învăţătura; 
în al patrulea rând, „leul", având în sine o bază solidă, 
dispunând nu numai de cuvânt, ci şi de forţele magice, 
care au învins la proba de încercare, oferind, datorită 
acestui fapt, garanţia că nu va folosi în sens rău forţele 
care i-au fost încredințate; în al cincilea rând, „persanul"; 
în al şaselea rând, „eroul solar" şi în al şaptelea rând 
„tatăl'. Pe noi ne interesează treapta a cincea, 
„persanul". În toate şcolile oculte, iniţiatului de pe 
treapta a cincea i se dădea numele poporului căruia îi 
aparţinea, căci conştienta sa se lărgise într-atât, încât 
îngloba întregul popor. El resimțea întreaga suferinţă a 
poporului său, ca şi cum ar fi a sa. Conştienţa sa era 
purificată şi extinsă la conştienţa generală a poporului 
său. La evrei, un iniţiat de acest grad era numit „israelit". 
Doar când cunoaştem acest fapt putem înţelege dialogul 
dintre Hristos şi Nathanael (loan, 1, 47-49), care era un 
iniţiat aflat pe treapta a cincea. Răspunsul izbitor al lui 
Hristos: „Eu te-am văzut când erai sub smochin" indică o 
metodă aparte de iniţiere, şi anume primirea sufletului 
conştienţei. 

Explicaţiile următoare vor ajuta la înţelegerea procesului 
inițiatic. Conştienţa Eului individual al omului se situează 
în lumea fizică. Oamenii se deplasează împreună cu Eul 
lor. Dimpotrivă, Eul animalelor se află pe planul astral. 
Fiecare grup de animale are în acest plan constienţa 
Eului său comun. Dar nu numai Eul animalelor se află în 
lumea astrală, ci şi Eul corpului pe care omul îl are în _ 
comun cu animalul, deci Eul corpului astral omenesc. În 
Devachan găsim Eul plantelor precum şi Eul corpului pe 
care îl avem în comun cu plantele, Eul corpului eteric. 
Dacă ne ridicăm mai mult în Devachan, găsim acolo Eul 
mineralelor şi Eul a ceea ce omul are în comun cu 


mineralele: Eul corpului fizic. Astfel noi suntem legaţi 
prin corpul fizic de Devachanul superior. Cu Eul 
individual suntem în lumea fizică. Când, în cazul 
iniţiatului, Eul corpului astral este pătruns şi transformat 
de Eul său individual, el devine conştient în lumea 
astrală, poate avea acolo percepții şi poate acţiona. El 
întâlneşte entităţi incarnate în corpurile astrale, precum 
şi sufletele-grup ale aimalelor, precum şi pe cele ale 
entităţilor superioare, pe care creştinismul le numeste 
Îngeri. Pe o treaptă mai înaltă de iniţiere, Eul corpului 
eteric este la rândul său pătruns de Eul individual. 
Conştienţa individuală se ridică atunci până în Devachan. 
Acolo întâlneşte Eul plantelor şi spiritul planetar. O 
iniţiere superioară are loc când Eul individual pătrunde 
Eul corpului fizic. Omul ajunge atunci la conştienţa lumii 
supraspirituale. El întâlneste acolo Eul mineraletor şi 
spirite superioare. Iniţierea este, astfel, o ascensiune 
spre lumi superioare, în care se întâlnesc entităţi din ce 
în ce mai înalte. 

Devachanul superior - Eul Eul corpului Conştienţa Devacha 


mineralelor fizic superior 
Devachanul inferior - Eul Eul corpului Conştienţa Devacha 
plantelor eteric inferior 

Lumea astrală - Eul Eul corpului Conştienţa astrală 
animalelor astral 

Ingeri 

Lumea fizică Eul individual  Conştienţa de sine 


S-ar putea folosi următoarele comparații: 

Eul corpului eteric poate fi comparat cu inginerul. 

Eul corpului astral cu conducătorul unui automobil. 

Eul Eului individual, corp fizic, poate fi comparat cu 
proprietarul unui automobil. 

Când Eul individual a ajuns la o perfectă stăpânire a 
celor trei corpuri, el a stabilit armonia interioară. Hristos 
este o entitate care poseda integral această armonie. El a 
apărut pe Pământ pentru ca omul să poată dezvolta 
această forţă a armoniei interioare. În acest Fiu al 
Omului este prefigurată întreaga evoluţie omenească, 
până pe treapta spirituală cea mai înaltă. Inainte, această 


armonie nu exista, în locul ei acționau legile exterioare. 
Armonia interioară este noul impuls pe care omenirea l-a 
primit de la Hristos. Omul trebuie să dobândească 
facultăţile lui Hristos, adică să dezvolte pe Hristos 
interior. Dar, asa cum, după expresia lui Goethe, „Ochiul 
este format de lumină pentru lumină", tot astfel armonia 
interioară, acest Hristos interior, este trezit prin prezenta 
lui Hristos exterior, istoric, înainte de apariţia căruia nu 
i-ar fi fost posibil omului să atingă această treaptă de 
dezvoltare spirituală. 

Oamenii care au trăit înainte de viaţa istorică a lui 
Hristos nu sunt excluşi din această cauză de la harul 
revărsat asupra omenirii în urma apariţiei Sale. Nu 
trebuie uitat că în virtutea legii reincarnării ei trebuie să 
revină şi să aibă, în consecinţă, ocazia, de a-L dezvolta pe 
Hristos interior. Numai uitând de reincarnare se poate 
vorbi de injustiţie. Evanghelia lui Ioan arată calea spre 
Hristosul istoric, spre acel Soare care aprinde lumina 
interioară a omului, cum Soarele fizic aprinde lumina 
ochiului. 


EVANGHELIA LUI IOAN 
CONFERINŢA a VI-a 

Basel, 21 noiembrie 1907 
Aşa-numitul secret al numerelor face parte din secretele 
cele mai importante ale tuturor şcolilor oculte, inclusiv 
cea a lui Dionisie. Nimeni nu poate să citească scrierile 
oculte, dacă nu este în stare să decodifice secretul 
numerelor. Întotdeauna, acolo unde în documentele 
religioase apar numere se află un sens profund. Şi şcoala 
lui Pitagora [59] este fundamentată pe misterul 
numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, trebuie 
totuşi atribuită o anumită valoare literei în interpretarea 
scrierilor oculte, altminteri există riscul să vedem în 
acest text spiritul pe care vrem să-l găsim acolo. În 
Evanghelia lui Ioan se întâlnesc nenumărate numere 
având o semnificaţie ocultă. În conferinţa a cincea, era 
vorba de trei femei care se aflau la crucea lui Hristos, 
Fecioara Sofia, Maria şi Magdalena. În conferinţa de 


astăzi luăm ca punct de plecare un alt mod de a privi 
numerele. 

Mai întâi să ne reamintim conversaţia lui lisus Hristos cu 
samarineanca (loan, 4, 7). Hristos i se adresează: „Tu ai 
avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este 
bărbat". Cifra cinci mai apare când este vorba de 
vindecarea omului bolnav de treizeci şi opł de ani (loan, 
5,5). Scăldătoarea de la Vitezda are cinci pridvoare. Să 
examinăm mai îndeaproape semnificaţia acestui număr 
mistic, cinci. Să avem în vedere fiinţa omenească în 
legătură cu dezvoltarea omenirii. Aşa cum am văzut, 
omul este constituit din nouă elemente, care sunt 
reductibile la şapte. In timpul evoluţiei omului aceste 
şapte corpuri se dezvoltă progreslv. La omul actual ele 
nu sunt încă dezvoltate. Omul de mijloc a ajuns în 
dezvoltarea sa până la sufletul conştienţei; Sinea 
spirituală se află abia la începuturile ei. Să revenim la 
acel punct al evoluţiei omeneşti când omul a început să 
spună despre sine că este Eu. Acest moment a fost 
precedat de epoca atlanteană, când omul mai era încă 
înzestrat cu forţe crepusculare de clarvedere. În zona 
Atlantidei, care corespunde cu Irlanda actuală, locuia un 
popor ajuns la un stadiu de dezvoltare caracterizat prin 
concordanța capului eteric cu cel fizic. 

Acest popor era în vremea aceea cel mai avansat şi 
destinat să devină purtătorul evoluţiei viitoare. Manu, un 
spirit de evoluat, a conlus acest grup spre est, prin Rusia 
actuală, spre centrul Asiei, în regiunea actualului deşert 
Gobi. Acolo a fost întemeiată o colonie de unde au fost 
apoi trimise mai multe grupuri în cele mai diferite 
direcţii, pentru a difuza cultura acesteia. În vremea aceea 
continentul atlantean se scufunda în mod progresiv. 
Africa şi Europa actuală ieşeau încetul cu încetul de sub 
valuri. Un alt grup de atlanţi a emigrat spre vest, 
constituind populaţia primară a Americii actuale, pe care 
au întâlnit-o europenii la redescoperirea Americii. Un alt 
grup a emigrat spre nordul Europei. Toate aceste grupuri 
şi-au păstrat amintirile clarvăzatoare în legendele şi 
miturile lor. Când vom înţelege cu adevărat aceste 
mituri, multe puncte încă obscure ale istoriei omenirii vor 


fi elucidate. Vom pătrunde atunci lucruri în prezent încă 
de neînțeles. Aceste legende şi aceste mituri nu trebuie 
să fie abordate cu pedanterie. Trebuie să ştim în ce mod 
au contribuit experienţele clarvăzătoare şi imaginaţia la 
crearea acestor vechi legende. În acea epocă a primelor 
licăriri ale Eului în personalitatea omului, acesta trăia 
mai intens în mediul său înconjurător decât ulterior. De 
asemenea, el percepea mai puţin contururile exterioare 
ale obiectelor din anturajul său decât proprietăţile lor 
interioare, relaţia lor cu el, utilitatea sau nocivitatea lor. 
Cu cât Eul se închidea mai mult în personalitatea umană, 
cu atât se atenua facultatea de clarvedere, în timp ce 
formele lumii exterioare au devenit mai clare ochiului 
fizic. Când ne reprezentăm acest fapt, înţelegem că 
pătrunderea Eului în personalitatea omului a provocat o 
mare transformare. Până atunci omul nu-şi vedea 
propriul său corp; acum, el îl numeşte Eul său. 

Spre sfârşitul existenţei sale, Atlantida era o ţară 
acoperită de ceţuri groase; nu exista o alternanță între 
Soare şi ploaie, şi nici fenomenul numit curcubeu. El nu a 
apărut decât în perioada postatlanteană, când masele de 
ceaţă s-au fragmentat. Acest eveniment a rămas viu în 
conştienţa populară prin legenda lui Heimdall şi în 
povestirea despre Noe şi corabia sa. Amintirea Țării 
ceţurilor s-a păstrat în denumirea nordică , „Niflheim", 
„Nebelheim" (Țara ceţurilor). Popoarele nordice au 
păstrat, de asemenea, amintirea pătrunderii Eului în 
personalitate în legenda Nibelungilor. Eul este 
reprezentat acolo prin simbolul aurului. Aurul era 
dizolvat în apă, el s-a condensat într-un inel, în comoara 
Nibelungilor. Eul, până atunci răspândit în lumea 
întreagă, s-a condensat în formă omenească concretă. 
Modul în care Wagner a adaptat această legendă ne face 
să ne dăm seama de sensibilitatea inconştientă a 
artistului creator. Wagner nu era în întregime conştient 
de ceea ce a realizat prin opera sa, dar o cunoaştere 
inconştientă l-a ghidat în întreprinderea sa. Astfel 
Wagner a putut exprima trezirea conştienţei Eului în 
punctul de orgă care traversează toată uvertura operei 
Aurul Rinului. 


În Orientul Îndepărtat se născuse, sub conducerea unei 
individualităţi aflată pe o înaltă treaptă de evoluţie, prima 
cultură despre care depun mărturie vechile Vede. Primul 
imbold al acestei culturi a pornit spre sud, constituind 
nucleul civilizaţiei protoindiene. În vechile mituri şi 
legende, în documentele religioase s-au păstrat relatări 
despre aceste fapte, ele putând fi citite de clarvăzători. 
Unele contradicții aparente ni se dezvăluie ca fiind 
adevăruri profunde. Această civilizaţie păstrase amintiri 
despre vechea clarvedere şi simţea încă o mare nostalgie, 
percepută ca pierderea unui bun preţios. Oamenii erau 
atât de puternic pătrunşi de realitatea lumii spirituale, 
încât considerau lumea fizică o iluzie. Din această cauză, 
ei încercau să regăsească bunul pierdut, deturnându-şi 
privirea de la lumea pămntească, pentru a o îndrepta 
spre spiritual. Aceasta este originea exerciţiilor yoga, 
care au ca scop pătrunderea în lumea spirituală printr-o 
slăbire a conştienţei. Acei oameni doreau să revină la 
vechea stare crepusculară, căutând drumul Paradisului 
pierdut. De-a lungul întregii perioade atlanteene, lumea 
exterioară era perceptibilă pentru oameni în contururi 
neclare. Atlanţii mai trăiau încă în lumea spirituală. 
Întreaga perioadă postatlanteană reprezintă pentru 
investigatorul spiritual o cucerire progresivă a planului 
fizic. Prima epocă culturală postatlanteană, civilizaţia 
indiană avea o slabă înţelegere pentru ceea ce se 
întâmpla în natura fizică, care pentru iniţiaţi era pură 
iluzie, şi din care ei încercau să ajungă la singura 
realitate, la realitatea spirituală. 

Al doilea curent l-a constituit cultura protopersană. 

Persanul se apropie mai mult de lumea exterioară decât 
indianul. El cunoaşte manifestările binelui şi răului 
reprezentate de Ormuzd şi Ahriman. El încearcă să se 
asocieze cu primul, pentru a-l combate pe al doilea. 
Pentru el Pământul este un loc unde poate acţiona în 
vederea introducerii spiritului în existenţa fizică. Cea de 
a treia epocă culturală este reprezentată de cultura 
egipteano-asiriano-caldeano-babiloniană. Omul a făcut un 
pas în plus spre cucerirea planului fizic. Pentru persan 
lumea fizică mai era încă un câmp de activitate 


nediferenţiat. În prezent, omul îşi foloseşte cunoştinţele 
pentru a face utile forţele solului. El cunoaste geometria 
şi o utilizează pentru a-şi împărţi teritoriul. Privirea sa se 
ridică deasupra Pământului, spre stele, şi astfel se naşte 
astronomia. E 

A patra epocă culturală este cea greco-latină. In timp ce 
până atunci omul s-a ocupat cu lumea exterioară, el 
introduce acum propria sa interioritate în materie. În 
operele de artă pe care 1e realizează reapare propria sa 
formă; el descrie propriile sale calităţi psihice în dramele 
şi epopeile pe care le compune. Romanul este cetăţeanul 
care proiectează în afară propria sa legitate, dând 
naştere astfel statului şi jurisprudentei. 

În cursul celei de a cincea epoci de cultură, cea în care 
trăim astăzi, omul a progresat în stăpânirea lumii 
exterioare. Epoca noastră este expresia coborârii celei 
mai adânci a spiritului în materie, de la era atlanteană. 
Această coborâre trebuia să aibă loc, pentru ca omenirea 
să poată progresa. Numai după adâncirea totală a 
spiritului în materie poate reîncepe urcarea. Epoca 
noastră a dezvoltat considerabil spiritul ştiinţific cu 
ajutorul căruia noi putem stăpâni forţele naturii. În 
primele timpuri, când omul măcina cerealele în mod 
primitiv, cu ajutorul a două pietre, nu era necesar un 
consum deosebit de forţe spirituale pentru a-şi satisface 
măruntele nevoi ale existenţei. În prezent, lucrurile stau 
cu totul altfei. Să ne gândim la consumul enorm de forţă 
spirituală necesar pentru a satisface nevoile omului 
modern. Astăzi noi avem locomotive, vapoare cu aburi, 
telefon, lumină electrică. În materie a fost introdusă o 
enormă cantitate de forţă spirituală. În schimb, interesele 
spirituale ale omului trec pe plan secundar. Evoluţia 
spirituală postatlanteană a omenirii este caracterizată 
printr-o coborâre a spiritului omenesc în materie. Dar 
scopul acestei coborâri este acela de a obţine victoria 
asupra materiei, acest mare adversar al spiritului. După 
această coborâre trebuie să înceapă o urcare spre viaţa 
spirituală conştientă. 

Să ne reprezentăm cursul istoriei prin următoarea curbă: 


\ 
\ 


— b 


l asiro- 
icaldeo- 
babiloniană 


latină 


— l = —— Li 1 
LEIG j ia E 4 pi 
À t 
indiană į 

| 
1 


| 
e , 
persană  'CEIPLO- t greco- europeană 
1 
L] 
Li 
ł 


1 
Li 
1 
1 
] 


corp eteric 
corp astral 


-..- a rg Wa. -'— 


=- w -y -= > 


' 

sufletul , i | Sinea 
senzaţiei į sufletul ! spiritu 

ratiunii “sufletul * 

| 'conştienţei | 

i 

I 

? i d 
apariţia lui timpul 
Hristos adevăra 
creștini: 


Ceea ce trebuie să determine urcarea este forţa 
creştinismului. La mijlocul celei de a patra epocii 
culturale, mult înaintea atingerii punctului inferior al 
curbei, se înalţă steaua creştinismului. Apare lisus 
Hristos, ca personalitatea eminentă care aduce omenirii 
forţa de ascensiune viitoare în spirit. Toate culturile 
anterioare pot fi privite şi ca o pregătire a creştinismului. 
În epoca a cincea, creştinismul trebuie să suporte cea 
mai grea încercare, căci gândirea materialistă întunecă 
adevărurile creştinismului. În epoca a şasea, creştinismul 
va reuni omenirea într-o mare fraternitate, şi teosofia, 
care pregăteste spiritualizarea omenirii, trebuie să fie 
considerată sol al acestor timpuri viitoare. Învățăturile 
date de creştinism omenirii sunt atăt de profunde, atât de 
pline de înţelepciune, încât nici o religie viitoare nu ar 
putea înlocui sau îndepărta creştinismul. Creştinismul 


are facultatea de a se adapta la toate formele de cultură 
ale viitorului. 

Să luăm în discuţie şi un alt aspect al evoluţiei omeneşti. 
În timpul erei atlanteene s-a format corpul fizic al omului, 
iar când continentul atlant s-a scufundat omul avea 
aproximativ constituţia sa actuală. Atunci a început 
formarea mădularelor constitutive spirituale. In perioada 
de cultură indiană a fost dezvoltat corpul eteric. Poporul 
indian, ca primă ramură culturală postatlanteană, era 
foarte receptiv la viaţa spirituală. Acest fapt este în 
strânsă legătură cu dezvoltarea deosebită a corpului 
eteric. 

Am putea insera aici utmătoarea observaţie. Cultura 
europeană actuală este foarte diferită, atât faţă de cea a 
vechii Indii, cât şi faţă de cea a Indiei actuale, şi astfel 
este de înţeles că mijloacele şi căile de acces la viaţa 
spirituală ale unui european şi ale unui indian trebuie să 
fie total diferite. Exerciţiile yoga, care sunt profitabile 
pentru indian, nu convin europeanului. Metodele de 
iniţiere oferite de maeştrii sunt în întregime adaptate 
diferitelor trepte de evoluţie ale omenirii. O metodă care 
este excelentă pentru o anumită treaptă poate fi 
realmente vătămătoare pentru o altă treaptă. Nici 
religiile nu s-au înlocuit unele pe altele fără motiv. Dacă 
în toate există un fond comun de adevăr, diversitatea de 
expresie a acestui adevăr este determinată de 
diversitatea epocilor culturale. Un arbore formează un 
tot de la rădăcină la floare şi cu toate acestea rădăcina 
are nevoie de o altă hrană decât frunza sau floarea. La 
fel, oameni care au trăit în diverse epoci culturale au 
nevoie de religii şi metode de iniţiere diferite. 

În cultura persană s-a dezvoltat corpul astral. În cultura 
egipteano-asiro-caldeo-babiloniauă în interiorul corpului 
astrat se dezvoltă sufletul senzatiei. In cultura greco- 
latină este dezvoltat sufletul raţiunii. Propria noastră 
civilizaţie conduce,la dezvoltarea sufletului conştienţei. 
În perioada a şasea de cultură se va dezvolta Sinea 
spirituală, care în prezent se află încă în stare de 
germene. Este necesară forţa de impulsionare a 
Spiritului lui Hristos pentru ca acest germene să se 


dezvolte. Adevăratul creştinism va triumfa abia atunci 
când va fi dezvoltată Sinea spirituală. Apoi omenirea se 
va pregăti să primească Budhi, Spiritul vieţii. La început, 
numai câţiva omeni vor fi în măsură să dezvolte în ei 
această forţă; aceştia vor accede la o minunată viaţă 
spirituală. Creştinismul se află, în prezent, abia la 
începutul dezvoltării sale. Cei care se pregătesc astăzi 
pentru formarea Sinei spirituale în interior vor face ca 
acest creştinism spiritual să fie din ce în ce mai accesibil 
omenirii. 

În cursul celei de a treia epoci de cultură vedem cum un 
grup mic de oameni, formând poporul evreu, a pregătit 
condiţiile care fac posibilă apariţia creştinismului. Vedem 
cum în epoca a patra forţa lui Hristos pătrunde în lumea 
fizică, cum în epoca a cincea are loc cea mai puternică 
coborâre a omenirii în lumea fizică, cum, după ce omul a 
obţinut dominaţia asupra acestei lumi fizice, în epoca a 
şasea va obţine şi o creştere a forţei şi facultaţii de a 
prelua în sine viaţa spirituală adusă de Spiritul-Hristos. 
Hristos apare ca fiind primul-născut, omul aflat cu mult 
înaintea timpului său, pe o treaptă la care omenirea nu 
va ajunge decât în epoca a şasea de cultură. Epoca a 
cincea este cea mai dominată de elementul material din 
evoluţia omenirii. 

Impresiile spirituale formează baza stărilor corporale şi 
orice boală a corpului este expresia unei anumite aberaţii 
spirituale. Astfel, lepra, această boală oribilă a Evului 
Mediu, a fost expresia fricii încercate de europeni faţă de 
huni. Hunii erau descendenti ai atlanţilor în curs de 
degenerare. Desigur, corpul lor fizic era încă sănătos, dar 
corpurile lor astrale erau impregnate cu substanţe de 
putrefacție. Frica şi teroarea sunt un excelent substrat 
nutritiv pentru substanţele în descompunere ale planului 
astral. Aceste substanţe pe cale de descompunere ale 
triburilor atlanteene s-au fixat în corpul astral al 
europenilor şi, plecând de aici, au indus lepra corpului 
fizic la generaţiile următoare. 

Totul trăieşte mai întâi în mod spiritual, pentru a se 
manifesta mai târziu în corpul fizic. Nervozitatea actuală 
este numai o consecinţă a stării de spirit materialiste a 


timpului nostru. Înţelepţii ghizi ai omenirii ştiu că, dacă 
valul materialismului ar mai dura, ar apărea mari 
epidemii de boli de nervi; copiii s-ar naşte cu membrele 
stăpânite de tremurături. Mişcarea teosofică a fost 
introdusă în lume pentru a salva omenirea de pericolele 
materialismului. Aşadar, cel care răspândeşte gânduri şi 
sentimente materialiste contribuie la promovarea acestor 
boli devastatoare. Cine combate materialismul luptă 
pentru sănătatea şi posibilităţile evolutive ale 
populațiilor. Omul izolat nu poate face nimic pentru 
propria sa sănătate; el este un membru al omenirii şi îşi 
extrage substanţele necesare întreţinerii sale din izvorul 
comun al tuturor oamenilor. Cel care vede în profunzime 
legile evoluţiei omenesti asistă cu o inimă care 
sângerează cum omul izolat suferă şi cum suferinţa lui 
este expresia rătăcirii spirituale a întregii omeniri. 
Misiunea teosofiei nu constă atât în a veni în ajutorul 
omului izolat, cât în a oferi elanul spiritual întregii 
omeniri, acţionând astfel în favoarea vindecării corporale 
a acesteia. 

În epocile a şasea şi a şaptea, Sinea spirituală şi Spiritul 
vieţii se vor dezvolta la toţi cei care se sprijină pe 
Hristos. Aceştia vor dobândi, în acelaşi timp, o gândire şi 
o simţire sănătoase. Creştinismul aduce sănătatea şi 
marea vindecare. Forţa de viaţă a lui Hristos biruie orice 
boală şi moartea. Corpul omului s-a dezvoltat ca formaţie 
solidă dintr-un mediu lichid; iată de ce ştiinta spiritului 
consideră mediul lichid ca element al corpului. Cele cinci 
săli care înconjurau piscina din Vitezda reprezintă 
simbolul celor cinci epoci de care omul are nevoie pentru 
a cobori din ce în ce mai profund în corporalitate şi la 
capătul cărora el este subordonat în totalitate materiei. 
Numai după ce a parcurs aceste cinci epoci omul poate 
deveni sănătos. Cel ce a căzut pradă acestor cinci săli nu 
poate fi vindecat dacă marele tămăduitor, Hristos, nu 
vine la el. Atunci se produce ceea ce descrie capitolul 5 al 
Evangheliei lui loan. Astfel, descrierea vindecării 
bărbatului infirm de treizeci şi opt de ani este un anunţ 
profetic a ceea ce se va întâmpla în epoca a şasea, când 


omul nu va mai avea nevoie de medicamente, fiindcă va fi 
propriul său vindecător. 

La începutul erei postatlanteene mai existau vestigii ale 
consangvinităţii. Cuvintele lui Hristos: „Cel care nu-şi 
părăseste tatăl, mama... nu poate să-mi fie ucenic" se 
referă la treapta umanităţii din epoca a şasea. În locul 
spiritelor popoarelor, al spiritelor triburilor şi raselor va 
domni un spirit general al omenirii. Atunci omul nu va 
mai fi fiul neamului său sau al poporului său, ci fiul 
omenirii, fiu al Omului. Hristos este primul care foloseşte 
acest termen (loan, 3, 13-14). În acel timp el se comporta 
cum se vor comporta oamenii când vor fi „fii ai Omului". 
Aceasta se exprimă prin faptul că Hristos merge la 
samarineancă - samarinenii n-aveau nimic comun cu 
evreii. Ceea ce face posibilă evoluţia omului, este de 
natură feminină, pasivă, spre deosebire de spirit, care 
reprezintă principiul fecundant, masculin, activ. 
Consecința acestei influenţe masculine permanente 
asupra principiului feminin este dezvoltarea corpului 
eteric, apoi a corpului astral, sufletului senzatiei, a 
sufletului raţiunii şi a sufletului conştienţei. În acesta din 
urmă se formează Sinea spirituală. Acest lucru este 
indicat în conversaiia lui Hristos cu samarineanca prin 
cuvintele: „Tu ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai 
acum nu-ţi este bărbat" (cap. 4, 18). Cei cinci bărbaţi pe 
care i-a avut samarineanca sunt cele cinci corpuri 
spirituale care au acţionat asupra corpului fizicul. Al 
şaselea, Sinea spirituală, nu este bărbat în sensul vechi. 
Celelalte cinci sunt etapele inferioare, efemere ale 
evoluţiei, în timp ce al şaselea, Sinea spirituală, 
reprezintă divinul, eternul. Astfel, în conversaţia cu 
samarineanca, Hristos anunţă timpurile viitoare. 

În timp ce cele cinci corpuri au nevoie de o purificare din 
exterior, Sinea spirituală va păstra puritatea omului. 
Corpul lui Hristos este plin de puritate. El vrea să 
purifice şi omenirea, de aceea intră în Templu, pe care-l 
curăţă de comercianţi şi de mânuitorii de bani (loan, 2, 
14-22), altfel spus, el purifică templul Sfântului Duh, 
corpul omului, curăţindu-l de principiile inferioare care 
sunt legate de el, făcându-l apt să primească Duhul. 


Aceste explicaţii nu trebuie să ne facă să credem că 
descrierile Evangheliei lui loan trebuie să fie înţelese 
doar ca niste simboluri. În Antichitate, atribuirea unui 
nume nu avea nimic arbitrar, el era riguros adaptat 
caracterului personalităţii respective. Pe cât este de 
adevărat că cele trei femei care au stat sub cruce 
reprezintă cele trei calităţi, sufletul conştienţei, sufletul 
înţelegerii şi sufletul senzaţiei, tot atât de adevărat este 
şi faptul că ele au stat acolo. Când citim Evanghelia lui 
Ioan vedem aşadar atât imagini simbolice privind ceea ce 
se va realiza pe acest Pământ în epoca următoare, cât şi 
ceea ce s-a desfăşurat la începutul erei creştine. Faptele 
istorice sunt plasate de către puterile care ghidează 
omenirea ca simboluri ale evoluţiei viitoare a umanităţii. 


EVANGHELIA LUI IOAN 
CONFERINŢA a VII-a 

Basel, 22 noiembrie 1907 
Într-un document ca Evanghelia lui Ioan totul are sens şi 
importanţă şi nimic nu ar putea fi spus altfel decât apare 
în această scriere. De ce, de exemplu, Sfântul Duh apare 
sub forma unui porumbel? Ar fi necesară o întreagă serie 
de conferinţe pentru a explica acest lucru. Dar este 
posibil să ne facem o idee despre aceasta dacă urmărim 
evoluţia omenirii dintr-un punct de vedere diferit de cel 
în care ne-am plasat până acum. In conferințele 
precedente s-a afirmat - idee monstruoasă pentru 
gândirea ştiintifică - că omul era prezent încă de la 
începutul evoluţiei pământeşti, la care el a participat ca 
la propria sa evoluţie. Evident, nu trebuie uitat că 
oamenii din trecut erau organizaţi şi constituiți cu totul 
altfel decât cei actuali. Chiar atlantul avea un aspect 
foarte diferit de omul actual. Această diferenţă este mult 
mai mare pentru omul epocii lemuriene şi încă şi mai 
pronunţată pentru acea perioadă când Luna şi Soarele 
erau încă unite cu planeta noastră. 
Dacă vrem să avem acces la modul în care ştiinţa 
spiritului concepe evoluţia, trebuie plecat de la ceea ce 
ne este mai apropiat. Nu toţi oamenii care trăiesc în 
prezent pe Pământ se află pe aceeaşi treaptă de evoluţie. 


Alături de popoare ajunse pe o înaltă treaptă culturală 
există populaţii primitive mult rămase în urmă din punct 
de vedere al culturii. In ştiinţele actuale ale naturii s-a 
acreditat ideea - şi ea este solid ancorată, deşi fapte mai 
noi o contrazic - că popoarele mai evoluate se trag din 
cele mai puţin evoluate. Această idee nu corespunde cu 
rezultatele investigaţiei spirituale. Cu titlu de exemplu, 
să luăm popoarele care au devenit cunoscute prin 
descoperirea Americii şi să descriem pe scurt un episod 
care ne îngăduie să pătrundem în viaţa spirituală a 
acestora. După cum se ştie, albii au împins mereu 
populaţiile indiene în interiorul ţării şi nu şi-au ţinut 
promisiunea de a le da alte teritorii. Un şef indian i-a 
spus într-o zi comandantului unei trupe invadatoare 
europene: „Voi, feţelor palide, voi ne-aţi luat pământurile 
noastre şi ne-aţi promis că ne daţi altele. Omul alb nu şi-a 
ţinut cuvăntul dat pieilor roşii, iar noi ştim de ce. Omul 
alb are unele mici semne magice în care el caută să 
cunoască adevărul. Dar ceea ce află el nu este adevărul. 
Pieile roşii nu caută adevărul în aceste mici semne 
magice. Ei aud Marele Spirit în foşnetul pădurii, în 
murmurul râului. Marele Spirit le indică, prin fulger şi 
tunet, ceea ce este bine şi ce nu este bine". 

Rasa americană reprezintă o populaţie primitivă 
străveche, o populaţie aborigenă rămasă mult în urmă, 
chiar în ceea ce priveşte concepţia religioasă. Dar ea a 
păstrat credinţa într-un spirit monoteist care îi vorbeşte 
prin toate zgomotele naturii. Indianul este atât de strâns 
legat de natură, încât el percepe în toate manifestările 
acesteia vocea spiritului creator, în timp ce europeanul 
este atât de încurcat în cultura sa materialistă, încât nu 
mai poate percepe vocea naturii. Ei au aceeasi origine, 
coboară amândoi din atlanţi care aveau o credinţă 
monoteistă rezultată dintr-o clarvedere spirituală. Totuşi, 
europenii s-au ridicat la o treaptă culturală superioară, în 
timp ce indienii au rămas pe loc, ceea ce i-a dus la 
decădere. Acest proces evolutiv trebuie avut în vedere. El 
poate fi schematizat astfel: în cursul mileniilor planeta 
noastră se transformă, iar această transformare 
condiţionează şi evoluţia omenirii. Ramurile colaterale, 


care nu mai sunt adaptate la condiţiile nou apărute, 
degenerează. Avem astfel trunchiul evoluţiei directe şi 
ramurile colaterale care au degenerat. 


a 


f. 


PA 
«9 
Fo 
iei roşii 
Pa O tea prea ret i PT m 


S 
S Pi ramificație decadentă 


` ramificație enep pora 
N icatie mau <a 
Pat tie decadentă 


Înainte de perioada atlanteană, când europenii şi indienii 
erau încă uniţi, corpurile omeneşti erau de consistenţă 
gelatinoasă. Este vorba de fiinţe care s-au desprins din 
trunchiul comun şi au rămas în urmă. Ele continuă să 
evolueze, dar pe o linie descendentă. Din ele a apărut 
neamul maimuţelor. 

Nu ne este îngăduit să spunem că omul coboară din 
maimuţă, ci că amândoi coboară dintr-o formă comună, 
care era totuşi foarte diferită de cea a omului şi a 
maimuţei actuale. Bifurcarea s-a produs în momentul în 
care această formă originară avea posibilitatea fie să se 
ridice spre om, fie să regreseze, pentru a deveni o 
caricatură a omului. Noi urmărim această teorie a 
descendenţei numai atât cât este necesar pentru a găsi 
legătura cu ceea ce s-a spus în conferințele precedente. 
Corpul eteric al omului vechii Atlantide se afla încă în 
exteriorul corpului fizic. În prezent, numai corpul astral 


se află la exteriorul corpului fizic, şi numai în timpul 
somnului. Acesta este motivul pentru care omul nu poate 
depăşi oboseala corpului fizic decât în timpul somnului, 
deoarece atunci corpul astral se află în afara corpului 
fizic şi are astfel posibilitatea să acţioneze asupra 
acestuia. In prezent, nu mai sunt posibile alte influenţe 
asupra corpului fizic. Există numai rămăşite ale acestor 
influenţe, în manifestări ca înroşirea de ruşine sau 
îngălbenirea de frică, de spaimă. Dacă ne întoarcem în 
era atlanteană, cu cât corpul eteric era mai exterior 
corpului fizic, cu atât avea mai mult posibilitatea să 
acţioneze asupra acestuia. Influenţa corpului eteric 
asupra corpului fizic era altădată atât de mare pentru că 
acesta din urmă era mult mai maleabil, mai plastic decât 
în prezent. La o epocă a evoluţiei omeneşti când corpul 
fizic avea numai un rudiment de schelet delicat articulat, 
puterea corpului eteric asupra corpului fizic era atât de 
mare, încât omul avea posibilitatea de a-şi alungi după 
voie un braţ, o mână, de a face să-i dispară un deget etc. 
Aşa ceva îi pare omului actual absurd. Ar fi cu totul fals 
să ne reprezentăm omul lemurian asemănător cu noi. 
Omul lemurian nu se deplasa ca omul actual, cu ajutorul 
membrelor. El era mai mult sau mai puţin o fiinţă 
aeriană. Toate organele omului actual nu erau decât 
schiţate, el le putea metamorfoza. În era atlanteană 
corpul omenesc era încă maleabil şi putea fi transformat 
din interior, după voinţă. Aceasta se datora, cum am 
spus, faptului că corpul eteric era încă parţial exterior 
corpului fizic şi fiinţele care nu lucrau corect asupra 
corpurilor lor au devenit cele pe care noi le numim 
maimuțe. Astfel s-au născut acele caricaturi ale omului 
actual. Ele coboară din noi şi nu noi din ele. Se pune 
problema de ce tocmai maimuţele sunt cele care s-au 
desprins, de ce unele au rămas la un nivel inferior, sub 
formă de fiinţe fără suflet - este vorba de suflet superior, 
nu de corp astral. Au apărut alte condiţii. Omul s-a 
adaptat la acestea, dar ele nu au putut face acest lucru. 
Corpul lor fizic s-a durificat, în timp ce omul a putut să-şi 
păstreze maleabilitatea şi plasticitatea corpului său. 


La începutul evoluţiei terestre trebuie să ne reprezentăm 
omul cu un corp eteric subtil. El şi l-a metamorfozat tot 
mai mult. Un clarvăzător ar fi perceput atunci omul sub 


forma unei sfere. Schema de mai jos ilustrează arborele 
genealogic al evoluţiei. 


“arieni 


Li 
zj indieni 


— mat 


ç myo 
id. 


a d 
f mamifere superioare 


frarino 
r 
pi 


nar ~ mamifere inferioare 
păsări s 


[Fi e 
, 


1! o reptile 
` N > Dna ha epr n... 


(23 
Q j 
D „ne vertebrate 


Fi P R 8 moncere 


. ta Putna 
ES 
yr 


Evolutia omenirii 


Specia din care au ieşit mai târziu maimuţele actuale s-a 
desprins într-o perioadă relativ tardivă a erei atlanteene 


Anumite mamifere superioare se separaseră într-o epocă 
mai îndepărtată, în timp ce anumite mamifere inferioare 
se separaseră chiar în primele timpuri ale acelei ere. 
Omul fizic avea pe atunci valoarea evolutivă a unui 
mamifer, dar mamiferele au rămas la acest stadiu, în 
timp ce omul şi-a urmat evoluţia sa. Într-o epocă şi mai 
îndepărtată, omul avea valoarea evolutivă a reptilelor. 
Corpul său era cu totul diferit de cel al unei reptile 
actuale; încrengătura reptilelor a apărut prin involuţie. 
Omul şi-a dezvoltat mădularele sale constitutive 
interioare, reptila a involuat. Ea este un frate rămas în 
urmă al omului. Înaintea reptilelor s-au desprins păsările 
şi într-o epocă şi mai îndepărtată omul se afla la stadiul 
evolutiv conservat în prezent de peşti. Atunci nu existau 
pe Pământ forme mai evoluate decât peştii. Într-o epocă 
extrem de îndepărtată omul era la stadiul de animal 
nevertebrat. Iar în epoca cea mai îndepărtată, s-au 
desprins şi s-au perpetuat până în zilele noastre finţele 
monocelulare numite de Haeckel monere, care reprezintă 
fraţii cei mai vechi ai omului. Dacă, plecând de la această 
serie evolutivă, facem arborele genealogic al omului, 
acesta coincide cu cel stabilit de Haeckel în scrierile sale: 


1. Monere 13. Peşti cu schelet 
2. 14. Dipnoi 
Monocelulare 15. Batracieni cu branhii 
3. 16. Amfibieni cu solzi 
Pluricelulare 17. Protoreptile 
4. Celentarate 18. Pelicosaurieni 

5. 19. Prototerieni 
Protoentozoar 20. Marsupiale 

e 21. Lemurieni 

6. Platelminţi 22. Cinocefate 
7. Nematode 23. Maimuţe antropoide 
8. 24. Pitecantropi 
Stomocordate 25. Oameni înzestrati cu 


9. Urocordate 
10. Acraniate 
11. Ciclostomi 


vorbire. 


12. Peşti 

primitivi 
Noi am putea prelua fără rețineri arborele lui Haeckel, cu 
singura diferență că pentru el mai întâi apar formele 
animale şi acestea evoluează după aceea, ridicându-se 
până la om, în timp ce noi considerăm lumea animală o 
ramificaţie a omului, ca oameni degeneraţi. Omul este 
efectiv primul născut al Pământului, el a evoluat în linie 
dreaptă, lăsând în urmă, în diferite etape, celelalte fiinţe, 
ca pe niste rebuturi. 
Dacă avem în vedere momentul în care s-au desprins din 
trunchiul comun păsările şi reptilele, vedem că atunci 
existau forme omeneşti asemănătoare păsărilor şi 
reptilelor de mai târziu. Clarvăzătorul se întoarce la acest 
trecut îndepărtat, când entitatea spirituală a omului nu 
luase încă în posesie corpul său fizic. El percepe sufletul- 
grup al omului, care învăluie corpul în formă de pasăre. 
La acest stadiu au rămas acele entităţi spirituale care nu 
aveau nevoie să coboare în planul fizic. După ce au ajuns 
la acest stadiu al lumii fizice, ele au evoluat din nou, 
urcând spre spiritual. Este vorba de fiinte ale planului 
astral, ale lumii Sfântului Duh, care şi-au păstrat 
domeniul propriu, tot aşa cum omul ia în stăpânire 
Pământul fizic, ca domeniu al său. Aceste entităţi ni le 
reprezentăm sub formă de păsări, atunci când vor să se 
facă vizibile fizic pentru noi. lată de ce autorul 
Evangheliei lui loan reprezintă Sfântul Duh printr-un 
porumbel care coboară în sufletul-conştienţei lui Iisus şi-l 
umple ca Sine spirituală. Acest simbol ne apare de o 
minunată profunzime când îl avem în vedere în legătură 
cu evoluţia omenirii. 
Dorim să mai facem o legătură şi dintr-un alt punct de 
vedere între ceea ce este scris în Evmghelia lui Ioan şi 
evoluţia Pământului şi omenirii. Pentru aceasta trebuie 
să revenim, pe scurt, la o reprezentare provenind din 
şcoala rosicruciauă. La un anumit grad al dezvoltării, 
discipolului i se spune: Să observăm planta, în 
comparaţie cu omul. Planta îşi îndreaptă rădăcina sa în 
jos, spre centrul Pământului, sediul Eului său. Ea îşi 
orientează în mod cast organele sale de fecundare spre 


Soare, spre lumină. În lumina Soarelui, ea îşi deschide 
floarea; iar fructul său se coace. În ocultism, acest efect 
fecundant al luminii solare este numit atingerea cu 
lancea iubirii Soarelui: Ea face să irumpă floarea şi 
determină fecunditatea Pământului. Ceea ce îşi înfige 
planta în pământ, rădăcina, corespunde cu capul omului. 
Omul îşi îndreaptă capul spre Soare, spre lumină. lar 
ceea ce planta îndreaptă spre lumină, organele de 
reproducere, omul îndreaptă pudic spre Pământ. Omul 
este imaginea inversată a plantei. Animalul se situează la 
mijloc, între cele două. Desenăm planta în poziţie 
verticală, orientată spre Pământ, omul, de asemenea, 
vertical, ridicându-se de la Pământ, animalul în poziţie 
orizontală. Se obţine astfel forma de cruce. Platon 
exprimă aceasta spunând [60]: „Sufletul lumii este 
crucificat pe străvechea cruce a lumii". Crucea este un 
simbol cosmic în evoluţia lumii. Când ajungea să poată 
privi astfel evoluţia lumii, discipolul era străbătut de fiori 
adânci. În felul acesta, şi planta ne apare ca o fiinţă-frate 
venită dintr-un trecut imemorial. La origine, omul era şi 
el o fiinţă eterică de substanţă vegetală. El avea natura 
substanţială pe care o are astăzi planta. Dacă omul n-ar fi 
transformat substanţa vegetală în carne, el ar fi rămas 
cast şi pur ca planta; nu ar fi cunoscut dorinţa şi 
pasiunea. Dar această stare nu putea fi menţinută, 
deoarece el nu s-ar fi trezit la conştienţa de sine. Ar fi 
rămas în viaţa de vis în care se află planta şi în prezent. 
Omul trebuia să fie pătruns de dorinţe şi de pasiuni, 
trebuia să fie adus la existenţa trupească. Transformarea 
substanţei vegetale în substanţă carnală nu s-a efectuat 
în acelaşi timp pentru toate organele. Organele care sunt 
expresia instinctelor inferioare au fost ultimele care au 
fost implicate în această evoluţie carnală, trupească. Şi 
ele se găsesc în stare de involuţie. Organele de 
reproducere şi-au păstrat cel mai mult timp caracterul 
vegetal. Legendele şi miturlle ne vorbesc de 
hermafrodiţi, de fiinte lipsite de organe sexuale formate 
din carne şi din sânge, dar având organe de natură 
vegetală. Unii cred că frunza de smochin pe care o 
purtau primii oameni din Paradis era o manifestare a 


ruşinii. Nu, în această legendă s-a păstrat amintirea 
faptului că în locul organelor de reproducere carnale 
oamenii aveau organe de reproducere de natură 
vegetală. Acum să privim spre viitor. Organele corpului 
uman care în prezent sunt încă de natură inferioară, care 
au fost atrase cel mai târziu în domeniul carnal, vor fi 
primele care vor dispărea, se vor usca, se vor desprinde. 
Omul nu va rămâne la stadiul actual. Aşa cum a plecat de 
la castitatea vegetalului pentru a se adânci în 
seuzualitatea lumii dorințelor, tot astfel el se va şi elibera 
din aceasta, urcând spre starea de castitate cu ajutorul 
unei substanţe purificate. 

Anumite organe ale corpului omenesc sunt pe cale de 
degenerare, altele au ajuns la cel mai înalt stadiu al 
posibilitiiţilor evolutive, iar altele sunt încă la începutul 
evoluţiei lor. Din prima categorie fac parte organele de 
reproducere, în timp ce creierul face parte din cea de a 
doua categorie. Printre organele care se află încă în 
starea de structură germinativă se află inima, laringele şi 
tot ce are legătură cu formarea cuvântului. Din acestea 
se vor forma organe care vor înlocui funcţiile organelor 
de reproducere şi le vor depăşi cu mult. Ele vor deveni, 
în sensul cel mai profund, organe supuse voinţei. Când 
omul va face să se nască forme prin cuvânt, iar cuvântul 
va acţiona în mod creator, atunci el va reveni la acea 
castitate pe care a păstrat-o planta, dar va fi vorba de o 
castitate conştientă. Pentru investigatorul spiritual şi 
inima se află la începutul evoluţiei sale. Ea nu este acea 
pompă pe care a prezentat-o gândirea materialistă. 
Credinţa că inima este cauza circulaţiei sângelui este 
eronată. Oricât ar suna de oribil, realitatea este că 
activitatea inimii este consecinţa circulatiei sângelui. În 
viitor, când omul va ajunge la un stadiu evolutiv mai 
înalt, inima va fi şi ea supusă voinţei sale conştiente. 
Există deja o structurare în acest sens, şi anume striaţia 
transversală pe care o prezintă inima, ca toţi muşchii 
voluntari. Atunci omul va da naştere semenului său prin 
cuvânt, atunci substanţa omenească va fi castă si 
purificată. Ceea ce la un nivel inferior se îndreaptă spre 
Soare sub formă de corolă vegetală pentru a primi 


săgeata de iubire a razei solare, se va întoarce din nou 
spre Cosmos, corespunzător cu nivelul superior al 
omenirii viitoare, ca un caliciu care va fi fecundat dinspre 
lumea spirituală. Acesta este reprezentat de Sfântul 
Graal, caliciul luminos a cărui obţinere constituia idealul 
ce călăuzea pe cavalerul Evului Mediu. 

Să ne referim la legătura care există între plantă şi 
Pământ. Planta nu are decât un corp fizic şi un corp 
eteric. Datorită acestui fapt ea are o stare de conştienţă 
comparabilă cu cea a omului în timpul somnului. În timp 
ce animalul are o conştienţă de grup, conştienţa plantei 
este concentrată în centrul Pământului. Plantele sunt 
legate de Pământ în aşa fel, încât ele trebuie să fie 
considerate ca elemente constitutive ale acestuia. 
Plantele izolate nu au corp astral, ele sunt incluse în 
corpul astral al Pământului. Corpul astral al Pământului 
este în interacţiune cu cel al Soarelui. În organismul 
superior al Pământului are loc un proces asemănător cu 
alternanta stărilor de conştientă din timpul somnului şi al 
veghei întâlnită la om. O consecintă a acestuia o 
constituie creşterea vegetală estivală; plantele 
germinează, cresc şi înfloresc, ridicându-se spre Soare. 
Iarna corpul astral solar se retrage în Pământ. Atunci 
corpul astral terestru nu depinde decât de el însuşi; el se 
retrage spre centrul Pământului; vegetaţia este în 
repaus. Clarvăzătorul poate observa exact relaţia dintre 
cele două corpuri astrale. Deoarece această retragere a 
corpului astral determină o stare de repaus a vegetației 
şi a activităţilor vitale şi prin aceasta şi de întrerupere a 
conştienţei, a trebuit ca în cursul evoluţiei sale omul să 
fie dotat cu un corp astral individual, deoarece numai 
astfel el putea dobândi o stare de conştienţă continuă. 
După ce ne-am ocupat de semnificaţia lui Hristos pentru 
evoluţia umană, să vedem care este semnificaţia acestui 
Spirit pentru evoluţia cosmică. Entităţile care au atins 
chiar de la începutul evoluţiei pământeşti acel nivel de 
perfecţiune pe care omul îl va atinge abia la sfârşitul 
evoluţiei îşi au sediul în Soare. Hristos face parte dintre 
aceste entităţi, în calitate de fortă cosmică. Aşadar, la 
începutul evoluţiei pământeşti actuale, corpul său astral 


era legat de corpul astral al Soarelui. El îşi avea sediul în 
Soare. O dată cu apariţia lui Hristos pe Pământ, a 
coborât şi corpul astral al acestei forţe cosmice a 
Spiritului-Hristos şi a rămas de atunci în legătură 
continuă cu corpul astral al Pământului. O dată cu 
apariţia lui Hristos pe Pământ, corpul astral al 
Pământului a primit de la cel al Soarelui o substanţă cu 
totul nouă. Cel care, pe vremea lui Hristos, ar fi observat 
Pamântul de pe o altă planetă, ar fi putut vedea acest 
aport de substanţă prin modificarea radiaţiei colorate a 
corpului astral. Prin legătura corpului său astral cu cel al 
Pământului, Spiritul solar Hristos a devenit în acelaşi 
timp Spirit al Pământului. Spiritul lui Hristos este în 
acelaşi timp Spirit solar şi Spirit al Pământului. Din 
momentul în care Hristos a păşit pe Pământ, Ela rămas 
în legătură permanentă cu acesta. A devenit Spiritul 
planetar al Pământului. Pământul este corpul Său, El îi 
dirijează evoluţia. Această legătură s-a realizat pe 
Golgota şi Misteriul de pe Golgota este simbolul a ceea 
ce s-a înfăptuit atunci pentru evoluţie. 

Suprafaţa globului este împarțită între patru rase: albă, 
galbenă, roşie şi neagră. Dar atmosfera care învăluie 
Pământul din toate părţile este unitară. La aceasta face 
aluzie capitolul 19, versetul 23: „După ce au răstignit pe 
lisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, 
fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era 
fără cusătură, ţesută de sus, în întregime". Veşmintele lui 
Hristos sunt un simbol pentru suprafaţa pământească, 
cămaşa fără cusătură simbolizează atmosfera care nu 
este divizată, este indivizibilă şi învăluie Pământul din 
toate părţile. Trebuie să insistăm asupra faptului că acest 
simbol este, de asemenea, un fapt istoric. În virtutea 
acestui fapt trebuie înţeles cuvântul Maestrului: „Cel ce 
mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare" (loan, 13, 18). 
Dacă Hristos este spiritul planetar, dacă Pământul este 
corpul Său, nu este oare justificat ca oamenii să spună că 
mănâncă trupul său, beau sângele Său şi îl calcă în 
picioare? Când acest spirit vorbeşte despre fructele 
Pământului nu poate spune: „Acesta este trupul Meu", şi 
când indică sucul plantelor: „Acesta este sângele Meu"? 


(loan, 6, 56). Şi nu trec oare oamenii peste corpul acestui 
spirit planetar, călcându-l cu picioarele? El n-a spus-o 
într-un sens peiorativ, ci pentru a indica faptul că 
Pămâutul este adevăratul corp al lui Hristos. Acest pasaj 
al Evangheliei trebuie luat ad litteram. Amintirea acestui 
mare adevăr trebuie să fie păstrată vie pentru generaţiile 
viitoare, prin Misteriul Cinei. Numai cel care poate onora 
sensul profund al Cinei poate resimţi valoarea acestui 
puternic eveniment pentru întreaga evoluţie cosmică. El 
vede ţâşnind forţa lui Hristos în plantele pe care 
Pământul le face să se înalțe primăvara în direcţia luminii 
solare. Faptul că Hristos a devenit om nu este numai un 
eveniment omenesc, ci un Eveniment cosmic. 


EVANGHELIA LUI IOAN 
CONFERINŢA a VIII-a 

Basel, 25 noiembrie 1907 
Autorul Evangheliei lui Ioan spune, la sfârşitul acesteia, 
că Hristos a făcut multe alte lucruri nerelatate în carte: 
„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut lisus şi 
care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea 
aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (loan, 21, 
25). Trebuie să spunem şi noi că o serie lungă de 
conferinţe nu ar fi suficientă pentru a explica tot ce este 
scris în această Evanghelie. Azi vom examina mai în 
detaliu dualitatea conceptelor de „Tată" şi de „Eu". 
Aceste două concepte ne aduc o clarificare în legătură cu 
evoluţia omenirii de care a fost vorba în conferințele 
precedente. Omenirea a plecat de la o couştienţă a Eului 
cu totul diferită de cea pe care o cunoaşte în prezent. 
Prin „Adam" nu trebuie înţeles un om izolat, ci o 
conştienţă a Eului înglobând mai multe generaţii. Cel 
care este la originea unei astfel de generaţii este „Tatăl". 
În iudaismul Vechiului Testament, Avraam era resimţit ca 
Tată, şi orice evreu de atunci zicea: Eu nu sunt un Eu 
independent, ci un Eu ce vine de la Avraam şi se ramifică 
arbore seva vitală urcă de la rădăcini spre fiecare 
ramură, tot aşa curge şi prin întregul popor evreu seva 
vitală a lui Avraam, Eul comun al poporului evreu. Când 


un evreu al Vechiului Testament pronunţa numele 
Tatălui, el făcea aluzie la toată linia aceluiaşi sânge şi 
această conştienţă a Eului care îngloba toate generaţiile 
el o numea conştienţa divină. Când se adresa Eului în 
calitate de Dumnezeu, el îl numea Iahve. Când răsuna 
numele de Iahve poporul era conştient că un Eu comun, 
care îşi avea originea în patriarhul Avraam, străbate 
întregul popor. 

Prin amestecarea sângelui, această relaţie s-a modificat, 
în timp. Conştienţa lui „Eu sunt" s-a individualizat, şi 
Hristos este puterea destinată să aducă omenirii 
conştienta acestei modificări. Omul din trecut înţelegea 
prin „Eu sunt" un curent care traversează generaţiile. 
Omul unui timp ulterior îl înţelege ca pe ceva care curge 
prin fiinţa sa interioară. Primul subînţelegea pe 
Dumnezeu care străbate întreaga comunitate ca pe o 
conştienţă divină a Eului; celălalt îl resimte în el ca pe o 
scânteie, o picătură de substanţă divină. Să ne 
reprezentăm o putere transferată pe Pământ, făcând 
omenirea conştientă că acest „Eu sunt" poate trăi în 
fiecare individ; că divinitatea a pus în fiecare o picătură 
din substanţa sa. Această putere ar spune: Acest „Eu 
sunt" este ceva ce se află în fiecare din voi, este o parte a 
forţei divine unice. Ceea ce resimţiţi ca „Eu sunt" al 
dumneavoastră este una cu „Eu sunt" al Tatălui. Cel care 
a devenit conştient de acest fapt poate spune: „Eu şi 
Tatăl suntem una". Priviţi înapoi, până la Adam: vedeţi 
conştienţa Eului scurgându-se prin generaţii de-a lungul 
secolelor şi mileniilor. Dar mai există o conştienţă umană 
superioară, care a fost dată omului în forma sa originară. 
Aceasta este conştienţa omenirii care nu înglobează 
numai generaţii diferite, ci omenirea întreagă. Apoi a 
apărut conştienţa proprie generaţiilor, perpetuându-se 
prin generaţii şi care, în final, a fost individualizată prin 
„Eu sunt". Aşadar, omul poseda germenele lui „Eu sunt" 
de mai înainte. De aceea Hristos poate spune: Înainte să 
fi fost Avraam era „Eu sunt". Aceasta este adevărata 
învăţătură a şcolii oculte. 

Pentru alte clarificări privind doctrina lui „Eu sunt" ne 
vom folosi de Legenda de Aur, bine cunoscută în toate 


şcolile creştine. În ea se spune: „Când Set, pe care 
Iehova îl dăduse în locul lui Abel, a ajuns într-o zi la 
poarta Paradisului, Heruvimul cu spadă strălucitoare i-a 
permis să intre în locul din care oamenii fuseseră 
alungaţi. Set a văzut aici doi arbori cu ramurile 
întrepătrunse, arborele vieţii şi acela al cunoaşterii. Şi 
Heruvimul l-a invitat pe Set să ia trei seminţe din cei doi 
arbori înlănţuiţi. Set a pus cele Crei seminţe în gura lui 
Adam, tatăl său, când acesta a murit. Din mormânt a ieşit 
un arbore triplu - unii l-au văzut strălucind în foc - şi 
flăcările au format cuvintele: „Eu sunt cel care a fost, 
care este şi care va fi'. Lemnul arborelui care a crescut 
din mormântul lui Adam a avut utilizările cele mai 
variate. Din el a fost tăiat toiagul magic cu ajutorul 
căruia Moise a realizat minunile sale. Lemnul a fost 
folosit şi pentru poarta templului lui Solomon. Din el a 
mai fost construit podul pe care a trecut lisus în drumul 
său spre moarte. În sfârşit, el a slujit la confecţionarea 
crucii pe care a fost răstignit lisus pe Golgota. Iată 
explicaţia care era dată în şcolile oculte acestei legende: 
în om există doi arbori, arborele sângelui roşu şi arborele 
sângelui roşu-albastru. Arborele sângelui roşu este 
expresia cunoaşterii, sângele roşu-albastru este expresia 
vieţii. Cei doi arbori erau separati, astfel ne învaţă 
ocultismul străvechi. A fost un timp când în om nu se 
forma încă sânge roşu. Abia când Eul a coborât în corpul 
omenesc s-a născut sângele roşu. Ceea ce se manifestă în 
sângele roşu-albastru, viaţa, exista de mult timp. Sângele 
s-a format prin sublimarea sevelor vitale. Gândirea 
creştină situează momentul când i-a fost dat omului 
sângele în epoca Paradisului, când s-a fixat în sufletul 
omenesc prima lucire crepusculară a Eului, când a 
coborât divinitatea, iar omul era dotat numai cu un 
suflet-grup, dar în care se afla primul germene din care a 
luat nastere Eul individual. 

Mitul Paradisului spune: Datorită faptului că oamenii au 
obţinut sângele roşu ei au devenit fiinţe dotate cu 
cunoaştere, au învăţat să privească, ochii lor s-au deschis 
şi au învăţat a deosebi bărbatul de femeie. Dar preţul 
acestei cunoaşteri trebuia plătit. Conştienţa Eului se 


naşte numai pentru că sângele moare. În corpul omenesc 
are loc, coutinuu, un consum al vieţii şi o înnoire a 
acesteia. Sângele albastru şi-a îndeplinit misiunea sa 
după ce a fost consumat, şi din distrugerea sângelui 
albastru se naşte conştienţa Eului. În sufletul omului se 
creează forţele prin care el va putea stăpâni şi uni cei doi 
arbori. Omul resimte Eul său numai pentru că poartă 
permanent în sine moartea. Aşa cum a intrat în lume, 
omul este dependent de plantă, numai ea îi oferă 
posibilitatea vieţii. Gândiţi-vă la faptul că omul inspiră 
constant aer conţinând oxigen şi expiră aer uzat, 
conţinând acid carbonic. El consumă oxigenul şi îl 
transformă în acid carbonic. Oxigenul, fără de care el nu 
poate trăi, îl primeşte de la plantă, care retransformă 
acidul carbonic produs de om în oxigen şi face astfel ca 
aerul să fie din nou utilizabil pentru el. Planta reţine 
carbonul pe care l-a disociat din acidul carbonic şi îl redă 
omului după milenii, sub formă de huilă. Pământul este 
un organism unitar; dacă i-ar lipsi o parte, nu ar fi 
posibilă viaţa în forma sa actuală. Planta, animalul şi 
omul trebuie considerate o singură fiinţă; suprimaţi 
planta şi viaţa celorlalţi nu mai este posibilă. Într-un 
viitor foarte îndepărtat aceste relaţii se vor modifica. 
Omul actual nu ştie nimic despre aceasta, dar 
clarvăzătorul îşi poate îndrepta privirea spre o epocă în 
care acidul carbonic nu va mai fi transformat cu ajutorul 
plantei, ci omul însuşi îl va reconverti în oxigen utilizabil. 
Marele ideal al şcolilor oculte este ca omul să realizeze în 
mod conştient în el însuşi ceea ce acum face planta 
pentru el, să preia activitatea vegetală în propria sa 
activitate. In el vor apărea acele organe graţie cărora va 
reconverti el însuşi acidul carbonic. Iniţiatul prevede 
modul în care se vor uni cei doi arbori, cel al acidului 
carbonic şi cel al oxigenului, contopindu-şi coroanele. 
Atunci cel despre care s-a spus: „Eu sunt cel care a fost, 
cel care este şi cel care va fi" va trăi ca ceva veşnic în 
fiecare om. Eul trăia deja în Adam, dar el trebuia să fie 
mai întâi fecundat. La început, trebuia ca arborele vieţii 
să fie transformat în arbore al morţii. El nu putea să fie 
dat împreună cu arborele cunoaşterii, fapt pentru care 


cei doi arbori erau separați: planta era aşezată între ei. 
Trebuia mai întâi să fie cucerită conştienţa eternității. 
lisus Hristos a purtat-o în EI şi a sădit-o pe Pământ. Cele 
trei seminţe sunt cele trei elemente divine, Manas, Budhi 
şi Atma. Ceea ce este etern în toate a fost depus cu Adam 
în mormănt. Conştienţa eternității este anunţată din 
mormănt, din mormânt a ieşit arborele care a spus cu 
litere de foc: „Eu sunt cel care a fost, cel care este si cel 
care va fi". Hristos îi învaţă pe oameni să aprindă în 
natura omenească această scânteie: „Eu sunt un om 
individual", spunându-le: Străduiţi-vă să vă sprijiniți tot 
mai mult pe entitatea lui „Eu sunt" şi veţi realiza 
comunitatea voastră cu mine. Numai prin acest „Eu sunt" 
veţi ajunge la Tatăl, căci Tatăl şi Eu suntem una. Numai 
un clarvăzător putea înţelege aceasta şi autorul 
Evangheliei lui Ioan era un clarvăzător. El nu a vrut să 
redea doar semnificaţia istorică a acestui fapt, ci şi ceea 
ce poţi cunoaşte când îţi îndrepţi privirea spre lumea 
spirituală. 

Când un clarvăzător contemporan cu Hristos voia să ştie 
ce s-a produs în lumea spirituală, el trebuia să adoarmă. 
Aceasta este spus în capitolul 3. Nicodim, un bătrân 
evreu, a venit să-l găsească pe Hristos. El voia să devină 
clarvăzător, deoarece ajunsese la starea care-i permitea 
să vadă; şi a venit la El noaptea, deoarece conştienţa sa 
de veghe era stinsă. În versetul 5 al acestui capitol se 
află, de asemenea, relatată învăţătura că omul poate fi 
„născut din spirit". 

Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" 

(loan, 14,6). Unde se află această cale care conduce la 
divinitatea cea mai înaltă prin Hristos? „Eu sunt" 
acţionează asupra corpului astral şi-l transformă în Sine 
spirituală, lucrează asupra corpului eteric pentru a face 
din el Spiritul vieţii şi asupra corpului fizic pentru a face 
din el Om-spirit. Când Eul omului acţionează asupra lui, 
din această muncă rezultă Sinea spirituală, apoi în el se 
elaborează Spiritul vieţii. Astfel omul ajunge la adevărata 
viaţă. În „Eu sunt" se află calea spre adevăr şi spre viaţa 
adevărată. Căci „Eu sunt" transformă corpurile inferioare 


şi trezeşte în ele adevărata viaţă, ceea ce se poate 
reprezenta astfel: 


Eu Calea Adevărul ş Viaţa 
sunt i 

Direcţ Sine Spiritul Om- 
ie spirituală vieţii spirit 


„Eu sunt" indică direcţia pe care trebuie să se angajeze 
omul pentru a ajunge la desfăşurarea Sinei spirituale, a 
Spiritului vieţii şi a Omului-spirit. 

În Evanghelia lui Ioan se pot identifica şi învățături 
propriu-zis teosofice. Faptul că în fiecare om se află un 
Eu individual, că în acest Eu există o scânteie divină, că 
această scânteie trebuie să se dezvolte pentru a deveni 
„Dumnezeu în noi" a fost evocat de autorul Evangheliei 
lui Ioan (cap. 9). În cele mai multe traduceri ale Bibliei, 
răspunsul lui Hristos la întrebarea: „Cine a păcătuit, 
acesta care este orb din naştere sau părinţii săi?" este: 
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în 
el lucrările lui Dumnezeu" (Ioan, 9, 3). Dar este o 
concepţie demnă de un creştin ca Dumnezeu să facă să 
se nască un om orb, ca să-şi poată manifesta gloria sa 
prin el? Un concept despre Dumnezeu care să conducă 
spre asemenea consecinţe este imposibil. Acest pasaj se 
citeşte mult mai simplu şi mai clar, dacă ne bazăm pe 
concepţia teosofică. Hristos a răspuns: Nici el nici 
părinţii săi nu au păcătuit, el împlineşte karma pentru ca 
scânteia divină să devină vizibilă în el, pentru ca lucrările 
„lui Dumnezeu din el" să devină vizibile. Răspunsul lui 
Hristos (loan, 9, 3) trebuie să fie tradus după cum 
urmează: „El s-a născut orb pentru ca lucrările lui 
Dumnezeu din el să fie vizibile în corpul său". Orice om 
trece prin vieţi pământeşti succesive. Vedem un orb din 
naştere. Dar nu este obligatoriu ca el să fi păcătuit în 
această existenţă. A putut aduce dintr-o incarnare g 
precedentă greşala care l-a condus la această naştere. In 
sens teosofic, doctrina karmei este cea care acționează 
de-a lungul incarnărilor, şi acest lucru este descris aici. 
Este evident că Hristos trebuia, prin învăţătura sa, să 
ajungă în contradicţie cu concepţiile curente ale 


iudaismului, ceea ce explică şi intrarea Lui în conflict cu 
evreii (loan, 9, 22). 

Şi în alt loc din Evanghelia lui loan se vorbeşte despre 
doctrina karmei. În capitolul 8 există un pasaj uimitor: 
Întrebat de farisei care este părerea Sa asupra femeii 
adultere, Hristos s-a aplecat şi fără a rosti nici un cuvânt 
a început să scrie cu degetul pe pământ (8,6 şi 8). Dar, 
aşa cum am văzut, Pămâutul este propriul Său corp. El 
nu condarrmă femeia adulteră, dar înscrie fapta ei în 
propriul său organism. Prin aceasta El indică faptul că, 
asemenea unei seminţe care, pusă în pământ, creşte şi 
produce roade care-i sunt proprii, fiecare faptă 
omenească va creşte şi va aduce roade corespunzătoare 
în incarnarea următoare şi că nici o putere de pe Pământ 
nu poate anula consecinţele unei fapte. Teologia crede în 
moartea izbăvitoare, crede că Hristos a murit pentru noi 
şi nu se consideră îndreptăţită să admită doctrina karmei, 
care contrazice ideea că prin moarte Hristos ar fi luat 
asupra lui păcatele întregii lumi. Dar această disarmonie 
dintre concepţia teosofică şi cea teologică se 
armonizează dacă ele sunt înţelese corect. 

Doctrina karmei are aceeaşi semnificaţie pentm viaţă ca 
un registru contabil pentru un comerciant. În virtutea 
legii karmei trebuie să admitem că ceea ce am făcut într- 
o existenţă anterioară revine, ca efect, în existenţa 
actuală şi că ceea ce facem în prezent va reapărea într-o 
existenţă viitoare. Avem astfel un bilanţ complet al 
existenţei: pe de o parte, se înscriu acţiunile bune, pe de 
altă parte cele rele. Dacă cineva crede că în virtutea legii 
karmei nu poate realiza în mod liber o faptă, întrucât 
felul lui de a acţiona este consecinţa faptelor sale 
anterioare, el se aseamănă cu un comerciant care spune: 
Acum mi-am stopat activitatea comercială, nu mai trebuie 
să fac afaceri; în caz contrar bilanţul meu va fi inexact. 
Aşa cum acest mod de a gândi este incorect pentru un 
comerciant, tot astfel şi părerea privind efectul karmei 
este eronată. Doctrina karmei bine înţeleasă nu include 
nici un fatalism. Libertatea de acţiune şi karma sunt 
perfect conciliabile, iar karma bine înţeleasă nu este ceva 
imuabil. lar dacă cineva nu vrea să vină în ajutorul unei 


persoane în suferinţă sub pretextul că nu doreşte sâ 
intervină în karma sa, este tot atât de greşit ca a refuza 
unui comerciant în dificultate un avans pentru a-l salva 
de la faliment. Aşa cum comerciantul va înscrie acest 
împrumut în registrul său la pagina de „debit", pe când 
cel ce dă cu împrumut îl înscrie ca sumă împrumutată, la 
fel fiecare faptă bună se contabilizează pentru cel care o 
efectuează ca un câştig, în timp ce pentru beneficiar ca o 
datorie. Astfel, legea karmei nu exclude ajutorul dat 
altuia şi este un lucru perfect justificat să uşurezi karma 
aproapelui prin fapte de întrajutorare mutuală. Omul 
poate acorda ajutor unui semen, dar există şi acţiuni de 
care beneficiază mai multe persoane, deci care le 
uşurează karma şi care se înscriu în contul mai multor 
oameni. lar o acţiune atât de măreaţă ca cea a lui Hristos 
se imprimă în karma tuturor oamenilor, deoarece ea 
aduce o uşurare în karma tuturor celor care o lasă să 
acţioneze în ei. Vedem, aşadar, că şi în Evanghelia lui 
loan se menţionează legea karmei şi că existenţa ei nu 
constituie o piedică pentru libertatea de acţiune. Prin 
actul Său unic de sacrificiu, Hristos s-a legat cu toţi 
oamenii. După legea karmei, orice acţiune se înscrie în 
registrul datoriilor vieţii; ea este pusă în legătură cu 
corpul lui Hristos, cu Pământul. lată de ce El nu judecă 
femeia adulteră, ci îi înscrie fapta în propriul Său corp. El 
primeste în proprnil Său corp tot ce se întâmplă 
oamenilor, aşa cum karma trebuie să se împlinească fără 
încetare pe Pământ. Evanghelia ne revelează faptul 
profund semnificativ că prin actul Său Hristos s-a legat 
de evoluţia karmică a omenirii întregi. El dirijează 
evoluţia viitoare a omenirii. 

Dacă ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra celor cinci 
epoci de civilizaţie: indiană, persană, egipteană, greco- 
latină şi europeană, constatăm că în cursul celei de a 
treia au fost puse bazele forţei hristice, care va deveni 
forţa fecundantă pentru întreaga omenire. Ceea ce a fost 
introdus în acel timp în mersul evoluţiei omeneşti va 
prinde viaţă abia în epoca a şasea. În epoca a şasea, 
Sinea spirituală dezvoltată din sufletul conştienţei se va 
uni cu Spiritul vieţii. Între epoca a treia şi cea de a patra, 


forţa histică se aprinde si luminează în chip profetic. 
Epoca a şasea va fi cea a sărbătoririi marii nunţi a 
omenirii, când Sinea spirituală se va uni cu Spiritul vieţii. 
Atunci omenirea va fi contopită într-o mare fraternitate. 
Eu lângă Eu, frate lângă frate vor sta alături în acea 
fraternitate anunţată prin descrierea nunţii din Cana 
Galileei, nuntă care nu este numai un fapt istoric, ci 
reprezintă simbolul de unire a întregii omeniri într-o 
mare fraternitate. După epoca a treia, mai sunt de 
parcurs trei epoci până la producerea acestui eveniment: 
a treia, a patra şi a cincea. În esoterism, o epocă 
înseamnă o zi, iată de ce se spune la începutul capitolului 
2: „Şi a treia zi s-a făcut nuntă la Cana". Prin aceasta se 
sugerează că descrierea nunţii se raportează la un fapt 
viitor. Mama lui lisus, sufletul conştienţei, este prezentă 
la nuntă. Hristos îi spune: „Ce trece de la mine la tine? 
Încă n-a venit ceasul Meu". Este clar că prin nunta din 
Cana se face aluzie la un eveniment ce se va petrece în 
viitor. Ce face lisus, pentru că ceasul Lui încă nu sosise? 
El transformă apa în vin! Pentru această acţiune se 
găseşte explicaţia următoare: iudaismului ajuns în 
decadenţă trebuie să i se adauge un nou foc, o nouă forţă 
de viaţă, prin aceea că apa „fadă" este transformată în 
vin tare. S-ar putea spune că băutorii de vin au imaginat 
această explicaţie pentru a-şi justifica comportamentul. 
Dar, dacă înţelegem semnificaţia acestui act, obţinem o 
cunoaştere profundă a marii evoluţii a lumii. 

Alcoolul nu a fost întotdeauna legat de omenire. Orice 
lucru spiritual are o expresie corespunzătoare în materie 
şi, invers, orice lucru material are contrapartea sa 
spirituală. Vinul, alcoolul, nu a apărut decât la un anumit 
moment al istoriei lumii şi omului şi el va dispărea în 
viitor. Găsim aici profundul adevăr al investigaţiei oculte. 
Alcoolul a fost puntea care a condus Eul-grup la Eul 
autonom, individual. Omul nu ar fi găsit niciodată 
trecerea de la Eul grup la Eul individual fără acţiunea 
alcoolului. Acesta a dat naştere constienţei personale, 
individuale în om. Când omenirea va fi atins acest scop, 
ea nu va mai avea nevoie de alcool şi acesta va dispărea 
din lumea fizică. Vedeţi deci cum tot ce se întâmplă are 


semnificaţia sa în conducerea înţeleaptă a evoluţiei 
umanităţii. Din această cauză, nu trebuie să facem 
reproşuri celui care consumă alcool, în timp ce oamenii 
care sunt în avans fată de restul omenirii şi au ajuns cu 
evoluţia lor atât de departe încât nu mai au nevoie de 
alcool trebuie chiar să-l evite. Hristos a apărut pentru a 
oferi forţă omenirii, astfel încât în epoca a şasea să poată 
fi atinsă cea mai înaltă conştienţă a Eului. El vrea să 
pregătească oamenii pentru „acel ceas care încă n-a 
venit". Dacă ar fi rămas la sacrificiul cu apă, omenirea nu 
ar fi ajuns niciodată la Eul individual. Trmsformarea apei 
în vin reprezintă ridicarea omului spre fiinţa individuală. 
Omenirea ajunsese, în evoluţia ei, la un punct în care 
vinul îi era necesar, iată de ce Hristos a transformat apa 
în vin. Când va veni momentul în care omul nu va mai 
avea nevoie de vin, Hristos va transforma din nou vinul în 
apă. Cum a putut apărea în Hristos o asemenea forţă 
care să permită transformarea apei în vin? Deoarece 
Pământul este însuşi corpul lui Hristos, Ela putut să 
activeze forţele Pământului în El însuşi. În pâmânt, apa 
se transformă în vin, în timp ce se ridică în viţa de vie. 
Ceea ce se întâmplă în Pământ, Hristos, ca persoană, 
putea, de asemenea, înfăptui, căci toate forţele 
Pământului sunt prezente chiar în el, din moment ce 
Pământul este corpul Său şi este însufleţit de astralitatea 
Sa. 

Ce face Pământul cu forţele sale? Dacă se pune o 
sămânță în pământ, aceasta germinează şi dă roade. Ea 
se înmulţeşte; dintr-o sămânță se nasc mai multe. Tot 
astfel, dintr-un animal, prin reproducere, se nasc mai 
multe. Aceeaşi forţă de sporire, de înmulţire acţionează 
în Hristos şi este reprezentată prin înmulţirea pâinilor. 
Hristos deţine forţa înmulţirii seminţelor, proprie 
Pământului. Dacă este prezentă în spiritul nostru ideea 
că „Pământul cu forţele sale este corpul lui Hristos" şi o 
aplicăm la ceea ce ne spune Evanghelia lui loan, multe 
detalii vor deveni de înţeles. 

Ce sunt, în fapt, Evmgheliile? În cea a lui Ioan trebuie să 
vedem o prezentare a principiilor de iniţiere, aşa cum 
erau răspândite în toată Antichitatea. Nu era hotărâtor 


pentru şcoala de care aparţinea ceea ce făcea candidatul 
la iniţiere în mod exterior, ci ceea ce vieţuia el de la o 
treaptă de iniţiere la alta. Erudiţii moderni sunt surprinsi 
să descopere similitudini între istoria dezvoltării lui 
Buddha şi cea a lui lisus Hristos. Aceasta se datorează 
faptului că redactorii acestor biografii nu au consemnat 
detalii ale existenţei exterioare, ci fapte spirituale 
interioare. Acestea corespund pentru toţi adevărații 
iniţiaţi, căci toţi au urmat acelasi drum şi au făcut 
aceleaşi experienţe. In regulile de iniţiere era indicat 
ceea ce trebuia să fie trăit de orice discipol pe calea 
iniţierii, şi toţi iniţiaţii aflaţi pe aceeaşi treaptă treceau 
prin aceleaşi experienţe. Astfel, biografii nu relatau decât 
biografia diferitelor trepte de iniţiere. Evangheliile sunt 
reguli iniţiatice de profunzime variată. Ceea ce, în 
timpurile trecute, se desfăşura într-o stare de constienţă 
atenuată s-a produs în mod public în Misteriul de pe 
Golgota. Moartea, care până atunci era biruită în eteric, 
a fost biruită acum în corpul fizic. Evenimentul de pe 
Golgota reprezintă iniţierea unui iniţiat de pe cea mai 
înaltă treaptă, care nu a fost iniţiat de un altul. 

Autorul Evangheliei lui loan nu putea relata viaţa lui 
Hristos decât aşa cum o descrie codul inițiatic. Cel care 
parcurge Evanghelia lui Ioan în mod activ trezeşte forţa 
clarvederii. Această Evanghelie este o carte pentru 
clarvăzători, scrisă pentru ucenicia clarvederii. Cel care 
o trăieste, frază după frază, se află din punct de vedere 
spiritual ochi în ochi cu Hristos. Oamenii nu sunt uşor de 
convins, ei trebuie să lupte pentru a ajunge la scop, 
pentru a ajunge la cunoaşterea realităţii lui Hristos. 
Evanghelia lui loan este calea care conduce la Hristos. 
Autorul său a vrut să ofere tuturor prilejul de a-L 
cunoaşte. Celui care dezvoltă din corpul său astral Sinea 
spirituală îi este dată în spirit acea înţelepciune care-i 
permite să înţeleagă ce reprezintă Hristos. Hristos însuşi 
a indicat acest lucru: el este răstignit pe cruce, la 
picioarele Lui se află mama Sa şi discipolul iniţiat de El, 
pe care-l iubeşte. Discipolul trebuie să aducă oamenilor 
înţelepciunea, cunoaşterea semnificației lui Hristos. Din 
această cauză se atrage atenţia asupra Mamei Sofia prin 


cuvintele: „Aceasta este mama ta, pe ea trebuie s-o 
iubeşti". Mama spiritualizată a lui lisus este Evanghelia 
însăşi, ea este înţelepciunea care conduce omul spre 
cunoştinţele cele mai înalte. Ucenicul ne-a dat-o pe 
Mama Sofia; altfel spus, el a redactat Evanghelia, care 
conţine, pentru cine o studiază, posibilitatea de a 
cunoaşte creştinismul, de a înţelege originea şi finalitatea 
acestei mişcări grandioase. 

Evanghelia lui Ioan conţine înţelepciunea lui „Dumnezeu 
în om", teosofia (noi spunem azi antroposofia, nota trad. 
francez). Şi cu cât omenirea se va consacra mai mult 
studiului acestui document, cu atât mai multă 
înţelepciune şi iluminare va primi din ea. 
ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
EVANGHELIA LUI IOAN 


GA 100 
NOTE 


Aceste conferinţe ţinute de Rudolf Steiner în 1907 nu au 
fost stenografiate. Conţinutul lor a fost reconstituit 
pornind de la notele luate de ascultători. Conferinţele de 
la Kassel, „Antroposofie şi rosicrucianism", au fost 
publicate pentru prima oară în 1942 în buletinul pentru 
membrii Societăţii antroposofice de Marie Steiner, care 
le-a prelucrat plecând de la câteva însemnări succinte. 
Conferinţele de la Basel asupra „Evangheliei lui Ioan" 
emană din notele luate de patru participanţi, care s-au 
reunit în 1908 pentru a stabili într-o formă liberă 
conţinutul acestora, ajutaţi de amintirile lor. Publicarea 
textului în buletinul pentru membri a fost autorizată de 
Marie Steiner în 1946. La început, acest text n-a fost 
conceput de autorii lui în vederea publicării, ci numai 
pentru uzul participanţilor. 


(1) Rudolf Steiner era secretarul Societăţii teosofice 
pentru Germania. El s-a desprins de ea încetul cu încetul 
pentru a întemeia Societatea antroposofică. Fideli lui 


Rudolf Steiner, noi am păstrat de-a lungul întregii 
traduceri termenul de teosofie. Câtiva ani mai târziu, el 
va utiliza termenul de antroposofie. 

(2) Richard Wagner (1813-1883) a creat drama muzicală 
ca operă globală. Compară cu conferinţa lui R. Steiner 
din 28.03.1907, Richard Wagner și mistica. 

(3) Goethe, Faust, I, Noapte. Cameră gotică. 

(4) Christian Rosenkreutz, 1378-1484. Vezi Rudolf 
Steiner, Creştinismul esoteric şi conducerea 
spirituală a omenirii, GA 130; Nunta chimică de 
Christian Rosenkreutz, GA 35; Christian Rosenkreutz 
și misiunea sa, GA 93, 97, 141. 

(5) Apostolul Pavel a fost convertit de Hristos în faţa 
Damascului. Intemeietor al creştinismului din afara 
Palestinei. Este decapitat la Roma în anul 67. 

(6) Dionisie Areopagitul, primui episcop al atenienilor. 
(7) Johann Gottlieb Fichte (1762-1814), filosof german. 
Conferinţă asupra „Einleitungsvorlesungen in die 
Wissenschaftslehre", Berlin, 1913. 

(8) Du Bois-Reymond (1818-1896), fiziolog berlinez. 
„Limite ale cunoaşterii", conferinţa din 14.08.1872. 

(9) „...în mod intensiv": mărime intensivă; mărime în care 
este posibil de a distinge trepte de intensitate, dar care 
nu se măsoară printr-un număr, nereprezentând o 
întindere (Dicţionarul Petit Robert). 

(10) Luca, 17, 21. 

(11) Theophrastus Paracelsus von Hohenheim (1493- 
1541), medic şi naturalist. Vezi conferinţa din 
16.11.1911, „De la Paracelsus la Goethe", în vol. Istorii 
omeneşti în lumina Științei spirituale (16 conferinţe, 
Berlin, 1911-1912), GA 61. 

(12) Johann Wolfgang Goethe, 1749-1832. 

(13) Friedrich Schiller, 1759-1805. Vezi Rudolf Steiner, 
Trăsăturile de bază ale unei teorii a cunoaşterii la 
Goethe, cu referire specială la Schiller, GA 2; Goethe 
și concepţia sa despre lume, GA 6. 

(14) Francisc din Assisi, 1182-1226, întemeietorul 
Ordinului franciscan. 

(15) Matei, 18, 3. 

(16) Wolfgang Amadeus Mozart, 1756-1791. 


(17) Francesco Redi, 1626-1698, naturalist italian. 

(18) Goethe, Tratat despre culori. 

(19) Niflheim, altfel spus Nebelheim, Țara ceţurilor. 
(20) Rudolf Steiner, Educaţia copilului din punct de 
vedere al Ştiinţei spirituale, GA 34 

(21) Sancte de Santis, Mimik des Denkens. 

(22) Adalbert von Chamisso, 1781-1838, poet german. 
Peter Schlemhil, 1814. 

(23) Fritz Mauthner, 1849-1923, scriitor şi filosof. 
Beitrage zu einer Kritik der Sprache (Contribuţie la o 
critică a limbajului). 

(24) Cel mai reprezentativ membru al familiei Bach este 
Johann Sebastian Bach, 1685-1750; sunt, de asemenea, 
cunoscuţi ca muzicieni fiii săi: Friedemann Bach, 1710- 
1794, Philippe Emanuel Bach,1714-1788, Johann 
Christian Bach, 1735-1782. 

(25) Bernoulli, familie de matematicieni din Basel: Jakob 
Bernoulli, 1654-1705, Johann Bernoulli, 1667-1748, 
Nikolaus Bernoulli, 1687-1759, Daniel Bernoulli, 1700- 
1782. 

(26) Rudolf Steiner, Tatăl Nostru, GA 96, în Sensul vieţii 
și Misteriile Duhului, Fiului şi Tatălui, trei conferinţe 
ţinute la Berlin şi Munchen, 1907, GA 97 şi 96. 

(27) Septuaginta: Vulgata. 

(28)Ludwig Buchner, 1824-1899, filosof materialist. 
(29) Rudolf Steiner, Misterul biblic al Genezei, GA 
122. 

(30) Antoine Fabre d'Olivet, 1768-1825. Limba ebraică 
restituită, Paris, 1816, şi Istoria filosofică a neamului 
omenesc, 1822. 

(31) „Lucifer Gnosis", GA 34, caietele 30, 32, 34 ale 
revistei. 

(32) Rudolf Steiner, Haeckel, die Weltrâtsel und die 
Theosophie, GA 34. 

(33) loan, 8, 12. 

(34) Thomas Henry Huxley,1825-1895, zoolog şi filosof 
britanic, darvinist. Fiziografie, Leibzig, 1884. 

(35) Theodor Arldt, „Das Atlantisproblem", revista 
„Kosmos", caiet 10, 1905. 

(36) Platon, 427-347 î.Hr., Critias. 


(37) Geneza, 1, 2. 
(38) Citatul n-a putut fi regăsit. 
(39) Ludwig Anzengruber, 1839-1889, scriitor şi autor 
dramatic vienez; Peter Rosegger,1843-1918. 
(40) I Geneza, 2,7. 
(41) Sfântul Augustin, 354-130, părinte al Bisericii. 
Retractationes, |, 13 şi De civitate Dei, VIII, 9. 
(42) Luca, 14, 26. 
(43) loan. A se vedea primul capitoi, verset 1, din 
Scrisoarea I. 
(44) Charles Darwin, 1809-1882, naturalist englez; David 
Friedrich Strauss, 1808-1874, filosof şi teolog protestant; 
Arthus Drews, 1865-1935, filosof. 
(45) loan, 13, 18. 
(46) Jakob Bohme, 1525-1624, mistic protestant. 
(47) Rutiolf Steiner, Adevăr și știință (GA 3) şi Filosofia 
libertăţii (GA 4). 
(48) Goethe, Faust, partea a II-a, corul final. 
(49) Goethe, Faust. 

In Lebensfluten, im Tatensturn, 

Wall ich auf und ab, 

Wehe hin und her! 

Geburt und Grab, 

Ein ewiges Meer 

Ein wechselnd Weben 

Ein gluhend Leben: 

So schaff ich am sausenden Webstuhl der Zeit 

Und wirke der Gottheit lebendiges Kleid. 
(50) Ludwig Kleeberg, Wege und Worte, Stuttgart, 1961. 
(51) Eduard von Hartmann, 1842-1906, filosof. Filosofia 
inconştientului, Berlin 1869; Inconştientul din punct de 
vedere al fiziologiei şi al teoriei coborârii, Berlin, 1872. 
(52) Oscar Schmidt, 1823-1890, zoolog. 
(53) Ernst Haeckel, 1834-1919, zoolog, filosof. Istoria 
naturală a creației. 
(54) Rowlaiul Hill, 1795-1879, pictor şi fotograf englez. 
(55) Iakob Moleschott, 1822-1893, psiholog şi filosof 
materialist; Karl Vogt, 1817-1895, geolog si zoolog. 
(56) Rudolf Wagner, 1805-1864, zoolog şi psiholog. 


(57) Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească şi 
eclezeastică, scrisă între 485-515. 

(58) Goethe, Faust, partea a Il-a, cuvintele lui Mefistofel. 
(59) Pitagora, 582-497 î.Hr., filosof grec. 

(60) Platon, Timaios. 


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM 
EVANGHELIA LUI IOAN 


GA 100 
POSTFAŢĂ 


Temele cărtilor lui Rudolf Steiner, unul dintre cei mai 
tipăriţi autori de azi, sunt întotdeauna incitante şi de 
aceea sunt căutate de multă lume, dar cine a fost el se 
cunoaşte prea puţin, iar configuraţia operei sale continuă 
să fie cvasiignorată. Vom încerca, aşadar, să situăm ciclul 
de conferinţe care face obiectul cărţii de faţă în contextul 
vieţii şi activităţii sale. Abordarea acestora poate fi făcută 
şi tratându-le drept un segment din istoria activităţilor 
oculte, o istorie paralelă din mănunchiul dezvoltării 
istorice a omenirii. Ocultismul modern este un moment 
din fluxul devenirii unei îndeletniciri - cercetarea 
esoterică - fundamentale pentru oricine caută firele 
ascunse ale evenimentelor lumii. 

Vom începe cu momentul 1875, când la New York a fost 
fondată Societatea teosofică (Theosophical Society) - o 
organizaţie care se ocupă de cercetarea şi promovarea 
activităţilor oculte. Dintre membrii fondatori se distinge 
personalitatea Helenei Petrovna Blavatsky. Ea vine în 
întâmpinarea scopurilor pe care şi le propune Societatea 
teosofică prin deosebita dotare pentru activităţi oculte şi 
prin capacitatea de a se dărui acestora. Helena Blavatsky 
şi-a sprijinit întreaga activitate pe legătura cu entităţi 
având însuşiri şi cunoştinţe supraomeneşti - Marii 
Maeştrii tibetani (Mahatmas = „Mari Suflete") -, cu care 
afirma că a fost mereu în contact. 

De altfel, prezentarea acestei căi de cunoaştere a fost 
făcută mai târziu şi în scris, prin lucrări ca Lumină pe 


cale (Light on the Path, 1885)[11], de Mabel Collins, şi 
Învățătura secretă (The Secret Doctrine, 1888) de H. P. 
Blavatsky. 

Domeniul în care Societatea teosofică a activat cu 
intensitate a fost cel al spiritualităţii orientale, cu 
precădere indiene, aşa încât în 1879 ea îşi va muta sediul 
din Statele Unite în India. 

Datorită specificului activităţii Helenei Blavatsky, 
definitoriu pentru activitatea teosofică va fi preluarea şi 
perpetuarea învățăturilor transmise de către Maeștrii 
Kuthumi şi Morya, prin intermediul ei, membrilor 
societăţii. 

Datorită acestei credinţe în maeştri nevăzuţi, exista 
riscul unor falsificări, mai ales a acelor Scrisori de la 
Maeştrii pe care Helena Blavatsky le prezenta membrilor 
Societăţii teosofice. Ceea ce s-a şi întnmplat, H. P. 
Blavatsky devenind subiectul unor acuzaţii de falsificare, 
atunci când s-a descoperit că unele dintre aceste scrisori 
fuseseră contrafăcute. Acest scandal din anii 1885-1886 
şi faptul că în această controversă devenită publică 
Societatea teosofică nu i-a luat apărarea au determinat-o 
pe H. P. Blavatsky să se retragă din conducerea 
Societăţii teosofice şi să revină în Europa, pentru a nu a 
mai călători niciodată în India. În 1887 ea va fonda la 
Londra Loja Blavatsky şi va scoate o revistă, „Lucifer“, al 
cărei nume trimitea la principiul autonomiei (motiv care 
l-a făcut şi pe Rudolf Steiner să-şi intituleze „Luzifer", 
mai târziu „Lucifer-Gnosis", revista pe care a publicat-o 
între 1903 şi 1908). O dată cu publicarea în 1888 a 
lucrării sale Secret Doctrine, H. P. Blavatsky va întemeia 
secţia esoterică a Societăţii teosofice (Esoteric Section of 
Theosophical Society), spre a oferi membrilor acesteia 
posibilitatea de a rămâne fideli Maeştrilor, indiferent ce 
s-ar întâmpla. Însă neînțelegerile apărute în conducerea 
acestei secţii au făcut-o pe H. P. Blavatsky să o 
transforme în complet independenta „Şcoală esoterică" 
(Esoteric School of Theosophy). lată deci că, la începutul 
secolului XX, mediile în care se desfăşura o intensă 
activitate ocultă erau îndeosebi mediile teosofice. 


Pe drumul căutării pe care pornise, Rudolf Steiner va 
ajunge şi el să-i cunoască pe teosofi, va avea ocazia de a 
activa în cercurile acestora. Recunoscut pentru 
seriozitatea preocupărilor sale, el va intra în Societatea 
teosofică, devenind în 1902 secretarul general al nou 
înfiinţatei secţii germane a acesteia. El va înţelege acest 
pas drept „începutul unei activităţi orientate înspre 
organizarea unei mişcări teosofice oculte bazată în 
exclusivitate pe autentic şi pe adevăr"[2]. Abordarea 
problematicii spirituale se confrunta cu gândirea 
„Ştiinţifică", aşa cum era ea practicată la începutul 
secolului XX. Aşa încât pentru Rudolf Steiner, care avea 
în urmă o cunoaştere prin studiu şi prin aplicarea 
consecventă a metodelor aşa-numitelor „ştiinţe ale 
naturii", se punea problema preluării acestor metode şi 
utilizării lor în „cunoasterea spirituală"[3]. Însă 
preocupările ştiinţifice din cercurile teosofice de la 1900 
se limitau la încercarea de a interpreta fenomenele 
spirituale prin abordări atomiste, mecaniciste. Or, Rudolf 
Steiner încerca să ajungă la o abordare organică, pornind 
de la principiul că „atomii şi structurile atomice nu pot 
constitui decât rezultatul unor efecte spirituale sau 
organice" [4]. 

Secţia germană a Societăţii teosofice şi-a desfăşurat încă 
de la început activitatea într-o atmosferă de oarecare 
autonomie, făcând paşi importanţi în spaţiul vieţii publice 
datorită, mai ales, publicaţiei „Luzifer", editată şi 
redactată de Rudolf Steiner şi de Marie von Sievers, şi 
seriilor de prelegeri ţinute de Rudolf Steiner în diverse 
localităţi din Germania, în cadrul mişcării teosofice ori 
pentru publicul larg. Pentru această perioadă, mai sunt 
relevante relaţiile lui Rudolf Steiner cu Şcoala esoterică. 
Apartenenta la un asemenea cerc intim, căruia îi erau 
rezervate anumite aspecte considerate accesibile doar 
unora, provenea de la maniera străveche de cultivare a 
învăţaturilor esoterice, şi anume accesibile numai 
iniţiaţilor. Or, H. P. Blavatsky avusese acces la unele 
cunoştinţe oculte într-un asemenea mod, adică prin 
intermediul anumitor facultăţi atavice de tipul clarvederii 
(„...datorită unui atavism aparte, spiritul acţiona în ea tot 


astfel cum făcuse cândva în sufletul străvechilor discipoli, 
adică într-o stare de conştienţă asemănătoare - pentru 
forţele conştiente care iluminează sufletul modern - cu o 
stare de vis...; astfel... cunoaşterea spirituală nu trăieşte 
în sufletul conştienţei, ci in regiunile mai întunecate ale 
subconştientului. Acestea nu sunt suficient de 
independente de forţele care activează înăuntrul 
corporalităţii fizice. Ca urmare, transmiterea unor noţiuni 
spirituale provenite din zonele subconştiente poate 
deveni extrem de periculoasă...Însă aceste lucruri nu au 
nici o legătură cu antroposofia, ale cărei doctrine sunt cu 
totul lipsite de vreo influenţă subconştientă" [5]). 

Grupul din jurul lui Rudolf Steiner avea preocupări 
diferite de ceea ce se practica în Şcoala esoterică a 
teosofiei, auume prin abordarea problematicii esoterice 
în raport şi cu alte domenii culturale (istoria, filosofia, 
teoria cunoaşterii, metodologia goetheană) pe care le 
cultiva Rudolf Steiner. Organizatoric, acest grup 
aparţinea Şcolii esoterice a teosofiei, dar metodologic era 
ceva cu totul diferit. Aşa încât, în mai 1907, în timpul 
congresului teosofic de la Munchen, în urma unor 
îndelungi discuţii avute cu Annie Besant, preşedinta 
Societăţii teosofice, s-a ajuns la autonomizarea secţiei 
germane a Societăţii [6]. Activitatea de cercetare 
spirituală desfăşurată de secţia germană a Societăţii 
teosofice, aşa cum o concepea Rudolf Steiner, îşi avea 
rădăcinile în ocultismul european şi se revendica de la 
misticii germani (teosofi) Meister Eckhart, Jakob Bohme, 
Johannes Tauler. Aşadar, de la o anume filieră creştină. 
Oricum, figura şi semnificaţia lui Hristos redeveniseră 
subiecte de discuţie, aşa încât demersul lui Steiner, făcut 
la începutul secolului, avea ca scop determinarea rolului 
pe care îl are Hrisros în lumea de azi, pornind de la 
Evenimentul petrecut pe Golgota cu nouăsprezece secole 
în urmă. 

În strădaniile sale de a sonda cele nevăzute, Rudolf 
Steiner se întâlnea, aşadar, cu preocupările Societăţii 
teosofice, dar prin rolul atribuit lui Hristos el se afla pe o 
altă cale. 


Încă din anul 1904 Rudolf Steiner vorbea despre „calea 
rosicruciană", iar în Creştinismul ca fapt mistic (1902) 
el făcea legătura între creştinism şi evoluţia ocultă a 
Antichității. Prin publicarea acestei lucrări, „atenţia 
publicului european fusese dirijată spre o renaştere a 
esoterismului european, pornind de la opera şi faptele 
teosofilor germani" [7]. 

Evenimentele dinăuntrul Societăţii teosofice s-au 
precipitat în continuare: în anii 1906-1907, cazul C.W. 
Leadbeater, figură controversată de clarvăzător, şi 
acuzat de deviere morală; în 1907, februarie, moartea 
colonelului H. S. Olcot, cofondator al Theosophical 
Society în 1875 şi preşedintele acesteia, apoi congresul 
de la Paris, cu alegerea Anniei Besant ca preşedinte în 
locul său (este susţinută de Rudolf Steiner, deşi el îşi 
păstrează rezervele asupra modului în care Societatea 
teosofică abordează ocultismul). 

In paralel, secţia germană desfăsura activităţi din ce în 
ce mai intense şi mai consistente, bucurându-se de tot 
mai mulţi membri. Aşa încât, în iunie 1907, la congresul 
de la Munchen al secţiei germane a Societăţii teosofice 
vor apătea pentru prima dată aspectele artistice: Templul 
rosicrucian, realizat în sala congresului cu ajutorul 
scenografiei, picturii şi sculpturii; apoi Misteriile 
Antichității, în reprezentarea traducerii germune a 
Misteriilor eleusine, după E. Schure. Cu tot amatorismul 
acestor realizări, pentru prima dată în epoca modernă 
aspectele oculte erau redate nu prin mijloace intelectual 
speculative, asa cum de multă vreme se proceda în 
Societatea teosofică, ci cu mijloacele artelor. 

Pe parcursul acestui congres, la care a participat şi Annie 
Besant, Rudolf Steiner a susţinut paisprezece prelegeri în 
care a vorbit despre ceea ce el a numit „teosofia 
rosicrucienilor" [8]. Astfel, au fost prezentate aspecte 
istorice ale impulsului generat în 1459 prin Christian 
Rosenkreutz. (Aici trebuie menţionat faptul că în 
concepţia lui Rudolf Steiner acele curente spirituale care 
provin din Orient şi care au fost aduse în Europa de către 
anumite cercuri nu corespund configurației lăuntrice a 
omului european, căruia îi sunt mai apropiate 


cunoaşterea esoterică greacă şi cea creştină. „Una dintre 
sursele care au păstrat acest curent spiritual şi l-au 
reînnoit a fost... rosicrucianismul" [9]. Este vorba însă 
despre sursa originală, debarasată de toate acele 
adaosuri şi ascunzişuri pe care preocupările ulterioare le- 
au provocat, fie din necunoaştere, fie din diletantism, fie 
din rea voinţă. Pe de altă parte, trebuie menţionat şi 
următorul aspect esenţial referitor la relaţia tradiţiei 
rosicruciene cu ştiinţa spiritului, anume că aceasta din 
urmă se sprijină pe cea dintâi, dar nu este doar atât, ci 
cuprinde şi alte componente [10].) 

Revenind la prelegerile de la Munchen, s-a continuat cu 
descrierea componentelor fiinţei omeneşti, aşa cum pot fi 
ele cunoscute printr-o educaţie spirituală reală şi 
consecventă. Viaţa, moartea şi ceea ce se petrece după 
moarte, reincarnarea şi legea karmei au fost alte aspecte 
ale existenţei omeneşti prezentate în aceste prelegeri, 
care au continuat cu descrierea stărilor planetare de 
conştienţă, cu evoluţia planetară şi cea a omenirii pe 
Pământ, apoi cu evidenţierea unor aspecte ale viitorului 
omenirii. În încheiere, au fost prezentate cele şapte 
trepte de dezvoltare pe calea iniţierii creştine şi cele 
şapte trepte ale căii rosicruciene. 

Temele acestor prelegeri au fost reluate în iunie 1907 la 
Kassel, iar la Basel, în luna noiembrie a aceluiaşi an, 
Rudolf Steiner susţinea opt prelegeri asupra Evangheliei 
lui Ioan, făcând o prezentare a felului cum entitatea lui 
Hristos a însoţit epocile de evoluţie a Pământului şi 
dezvoltarea omenirii. (Mai târziu, după moartea lui 
Rudolf Steiner, în strădania de a realiza o prezentare cât 
mai coerentă a moştenirii lăsate de el, ediţiile din opera 
sa au fost concepute de Marie Steiner pornind de la 
grupe tematice. Astfel, cele două cicluri de prelegeri din 
1907 - ţinute la Kassel şi Basel - au fost grupate în 
volumul înscris în seria de Opere complete, GA 100. Este 
tocmai volumul prezentat aici în traducere românească). 
Activitatea secţiei germane s-a intensificat, pe măsură ce 
preocupările membrilor acesteia, stimulate de strădaniile 
lui Rudolf Steiner, s-au concentrat asupra unor probleme 
de cercetare spirituală precum: cunoaşterea sufletească 


şi cea spirituală, domeniile de cunoaştere asupra 
spiritului, metamorfozele vieţii sufleteşti, abordarea 
marilor probleme ale existenţei omului cu metodele 
cercetării spirituale. 

În acelaşi timp, mergând pe cealaltă cale, cea orientală, 
Societatea teosofică devenise mai mult nucleul unei frăţii 
universale, lăsând în plan secund cercetarea puterilor 
latente din om. În felul acesta „se căuta o lume mai bună, 
un substitut al lui Dumnezeu, care fusese îndepărtat de 
către ştiinţele materialiste".[11] 

Şi iată că, in 1909-1910, în cazul Societăţii teosofice, cu 
sediul la Adyar, în India, se vor pune bazele Ordinului 
Steaua Orientului (Order of the Star in the East), care 
urma să aibe in centrul activităţii sale personalitatea nnui 
tânăr indian, Djiddu Krishnamurti, considerat a fi cel care 
va purta, în curând, în fiinţa sa manifestarea lui Hristost 
[12]. Hristos era privit doar ca o entitate Bodhisattva, ca 
un învăţător asemănător altor mari învăţători cunoscuţi. 
Fireşte, Rudolf Steiner s-a distanțat de aceste abordări 
ale lui Hristos, despre care el spunea că ar trebui înţeles 
ca o entitate cosmică ce s-a incarnat fizic doar o dată. De 
altfel, pentru că cele două căi de activitate spirituală (cea 
orientală şi cea occidentală, reprezentată de Rudolf 
Steiner) deveniseră incompatibile şi, ca urmare a 
discuţiilor cu numeroşii membri ai Societăţii teosofice 
susţinători ai căii reprezentate de Rudolf Steiner, 
prezenţi la München, în septembrie 1912 s-a propus 
organizarea activităţii Societăţii teosofice într-un mod 
complet independent şi înfiinţarea unei noi forme de 
lucru: Societatea antroposofică. Ca urmare, la 11 
decembtie 1912, aproape toţi cei care colaborau cu 
Rudolf Steiner şi-au manifestat, printr-o telegramă 
adresată la Adyar preşedintelui Societăţii teosofice, 
Annie Besant, hotărârea de a părăsi această societate. 

La 14 ianuarie 1913, Annie Besant retrage secţiei 
germane a Societăţii teosofice decretul de fondare, 
consfinţind astfel şi formal separarea. Astfel, 2 400 de 
membri ai fostei secţii germane a Societăţii teosofice 
devin, prin hotărârea adunării generale din 2-3 februarie 


1913, membri ai Societăţii antroposofice, astfel 
oficializată, urmându-l pe Rudolf Steiner. 

Din acel moment începe activitatea autonomă a Societăţii 
antroposofice. 

SORIN ŢIGĂREANU 


Note 

1. Mabel Collins, Lumină pe cale, Editura Ram, Fălticeni, 1994. 

2. Hella Wisberger, Introducere la volumul Din istoria şi 
conținuturile primei secţiuni a Școlii esoterice (1904-1914) 

( Zur Geschichte und aus den Inhalten der ersten Abteilung der 
Esoterischen Schule, 1904-1914), GA 264, Dornach, 1984. 

3. Rudolf Steiner, Povestea vieţii mele (Mein Lebensgang), GA 28, 
Dornach, 1982. O traducere românească, din limba franceză, a 
apărut la Editura Princeps, Iasi, 1994. 

4. „Voiam să pornesc de la o contemplare a fenomenului primordial 
şi să urmez concepţiile goetheene despre natură (nu un sistem 
intelectual oarecare)", R. Steiner, Povestea vieții mele, Editura 
Princeps, lasi, 1994, p. 378. 

5. Ibidem, p. 383. 

6. „Şcoala ocultă a dr. Steiner este foarte diferită de a noastră. El nu 
cunoaşte calea orientală, de aceea nici nu o poate preda. El predă 
calea creştin-rosicruciună,care este de ajutor unora dintre oameni, 
dar care este diferită de a noastră." ( Annie Besant, Scrisoarea din 7 
iunie 1907, adresată dr. Wilhelm Hobbe-Schleiden, conducătorul 
lojei din Kassel a Societăţii teosofice, în E. Bock, Rudolf Steiner, 
Studii asupra operei şi vieții, Stuttgart, 1961.) 

7. E. Schure, Scrisoarea din 1 mai 1913 către preşedintele Societăţii 
teosofice din Franţa, în care îşi justifica retragerea din această 
societate. 

8. Die Theosophie des Rosenkreuzers, GA 99. 

9. G. Wachsmuth, Viaţa pământească şi activitatea lui Rudolf Steiner 
(Rudolf Steiners Erdenleben und Wirken), Dornach, 1951, p. 60. 

10. Ibidem, p. 61. 

11. Richard Cavendish (ed.), Encyclopedia of the Unexplained, 
Arkana, Penguin Books, 1989. 

12. Activitatea Ordinului Steaua Orientului s-a intensificat mai ales 
prin călătoriile şi conferințele ţinute de Krishnamurti în India, 
California şi Olanda. În sfârşit, la 28 decembrie 1925 Învățătorul 
Universal a apărut, fiind reprezentat de Krishnamurti. După patru 
ani Krishnamurti a desfiintat Ordinul, declarând că renunţă la orice 
pretenţie de a fi altceva decât el însuşi, repudiind cu această ocazie 
toate sectele şi organizaţiile religioase. El a mai afirmat că adevărul 
este „o ţară fără drumuri", iar ajutorul poate veni doar din interiorul 


fiecăruia. (Cf. Richard Cavendish (ed.), Encyclopedia of the 
Unexplained, Arkana, Penguin Books, 1989.)